Alan Dean Foster — [Alien] 02 Misiune de pedeapsa

Alan Dean Foster 


ALIENS 


Misiune de pedeapsa 


A : 
EXISTA ZONE IN UNIVERS UNDE 
NU TREBUIE SA TE DUCI SINGUR 


Alan Dean Foster 


ALIENS 


Misiune de pedeapsă 


În româneşte de Marian Mirescu 


CAPITOLUL 1 


Doi visători. Erau aproape asemănători, în ciuda unor 
diferenţe evidente: unul mic, celălalt mai mare, sexe 
diferite. Gura primului visător era dotată cu un asortiment 
de canini, incisivi şi molari, fapt ce nu lăsa nici o îndoială 
asupra statutului său de omnivor, în timp ce dentiţia celui 
de-al doilea nu era concepută decât pentru a muşca şi 
sfâşia. Amândoi aparţineau rasei vânătorilor, dar unul 
învățase să-şi domine pornirile atavice, iar celălalt 
rămăsese o sălbăticiune. 

Diferenţele apăreau mai clar în domeniul viselor. 
Somnul primului visător era tulburat de amintirea unor 
terori fără număr care răbufneau din adâncurile 
subconştientului său. Femeia s-ar fi agitat fără încetare, 
dacă libertatea sa de mişcare nu ar fi fost îngrădită de 
pereţii chesonului în care se găsea; mai trebuie adăugat şi 
faptul că activitatea musculară era mult redusă în timpul 
somnului. Acestea erau motivele pentru care agitația sa era 
mai cu seamă mentală. 

Ea nu era conştientă, desigur, de acest fapt. Persoanele 
adâncite în hipersomn nu sunt conştiente de nimic. La 
intervale regulate, totuşi, o amintire tragică şi 
înspăimântătoare se ridica la suprafaţa spiritului, precum 
apa din canale deasupra nivelului străzilor unui oraş. Şi, 
când aceste imagini apăreau pentru a-i deranja repaosul, 
ea începea să geamă, iar inima se ambala. 

Ordinatorul însărcinat să vegheze asupră-i aidoma unui 
înger electronic, înregistra accelerarea activităţii cardiace 


3 


şi cobora temperatura corporală cu un grad, fără a mări 
debitul de tranchilizante în sistemul sanguin. Gemetele se 
întrerupeau. Visătorul se calma şi se lăsa moale în 
interiorul chesonului. Va mai trece un anumit timp până la 
revenirea coşmarului. Lângă ea, fiinţa sangunară reacţiona 
la aceste  răbufniri  instinctuale prin mici mişcări 
convulsive, parcă sub influenţa neîmpăcatei sale vecine. 
Apoi se relaxa la rândul său şi visa creaturi cu sânge cald, 
cu plăcerea companiei propriei specii şi speranţa de a o 
regăsi într-o bună zi. Ştia că se vor trezi împreună odată, 
ori niciodată. Această ultimă posibilitate nu-i tulbura defel 
odihna. Răbdarea sa era mult mai mare decât cea a 
tovarăşei sale, iar concepţia pe care şi-o făcea despre 
poziţia sa în cosmos era mai realistă. 

Se mulțumea să doarmă, ştiind că dacă s-ar trezi într-o 
zi, ar putea din nou să vâneze şi să ucidă. Aşteptând 
această clipă, se odihnea. Timpul trece, dar nu şi grozăvia. 


În imensitatea infinită a spaţiului, stelele nu sunt decât 
grăunţe de nisip. Şi dacă o pitică albă nu atrăgea deloc 
atenţia, atunci un aparat atât de mic precum capsula de 
salvare a lui Nostromo, această navă de acum dispărută, 
abia dacă avea o existenţă. Plutea în derivă prin neant ca 
un electron liber care şi-a părăsit orbita atomică. Se 
întâmplă, cu toate astea, ca un electron liber să atragă 
atenţia. E de ajuns să treacă atunci când trebuie prin 
câmpul de observare a unor persoane care dispun de 
aparate potrivite. lar traiectoria capsulei de salvare trecea 
tocmai prin apropierea unei stele cunoscute. Chiar şi aşa, 
reperarea se datorează hazardului. 

Ea trecu foarte aproape de o altă navă; termenul „foarte 
aproape” însemnând în spaţiu, cel puţin un an lumina, şi 
apăru în marginea unui ecran sub forma unui simplu punct. 
Printre persoanele care-l văzură, unele considerară că nu 
prezenta interes. Era prea mică pentru a reprezenta o 
navă, susțineau ele, şi nici un aparat nu era semnalizat în 


acest sector. Şi apoi, navele răspundeau chemărilor radio, 
pe când acest obiect tăcea chitic. 

Era vorba, fără nici o îndoială, de un asteroid, de un 
bloc de feronichel plecat să viziteze universul. Dacă ar fi 
fost vorba de un aparat la ananghie, şi-ar fi urlat semnalul 
de naufragiu către tot ce se găsea în raza sa de emisie. Dar 
căpitanul era curios de felul lui. Printr-o uşoară modificare 
a direcţiei putea să se lămurească asupra statutului acelui 
vagabond tăcut, iar prin câteva adnotări mincinoase în 
cartea de bord putea justifica în faţa armatorilor costul 
acestei devieri. 

Dădu ordine, ordinatoarele purceseră la modificarea 
direcţiei. Temeinicia hotărârii căpitanului fu adeverită la 
sosirea la destinaţie: era vorba de o capsulă de salvare. 
Nici un semn de viaţă însă, nici cel mai neînsemnat 
răspuns la întrebările lor politicoase. Chiar şi 
semnalizatoarele de drum erau stinse. Aidoma unui 
organism rătăcitor prin tărâmuri îngheţate, maşina 
încetase alimentarea cu energie a extremităților cu gândul 
de a ocroti elementele vitale dinlăuntrul fiinţei sale. 

Căpitanul desemnă trei oameni care să ajungă la bordul 
navetei rătăcitoare şi, cu o extremă blândeţe, nava uriaşă 
se apropie de capsulă. Metalul mângâie metalul, se lansară 
grapine, se făcu auzit ecoul cuplajului sasurilor în ambele 
aparate. 

Cei trei oameni trimişi de căpitan  îmbrăcară 
combinezoanele presurizate şi pătrunseră în sas. Erau 
echipați cu lămpi individuale şi diverse accesorii. Aerul era 
prea preţios pentru a fi risipit, aşa că aşteptară cu 
nerăbdare ca oxigenul să fie inhalat de nava lor. Apoi uşa 
externă intră la loc în cocă. Ceea ce văzură dincolo de 
hubloul sasului capsulei de salvare îi descumpăni: nici o 
lumină, nici un semn de viaţă. 

Uşa nu voia să asculte, atunci când apăsară clapele 
externe ale comenzii de deschidere. Fusese deschisă 
manual. După ce se asigurară că nu era aer în capsulă, cei 
trei îl puseră la treabă pe robotul-sudor. Flăcările gemene 


5 


ale aparatului de sudură sfâşiau tenebrele şi decupau în 
acelaşi timp panoul din două părţi: atunci când limbile de 
foc se întâlniră în partea de jos a obstacolului, doi dintre 
bărbaţi îl reţinură pe cel de-al treilea pentru a-i permite 
robotului să împingă placa de metal cu o lovitură de picior. 
Calea era liberă. Interiorul aparatului era întunecat şi 
tăcut. Un cablu de arămare şerpuia pe jos şi se întrerupea 
lângă uşa externă: extremitatea fusese ciopârţită. 

Apoi zăriră o luminiţă slabă în apropierea postului de 
pilotaj, de care se apropiară. Erau ochiurile luminoase 
interne ale unui cheson criogenic. Oaspeţii schimbară 
câteva priviri înainte de a merge mai departe. După aceea 
doi dintre ei se aplecară peste capacul de sticlă al 
sarcofagului în timp ce colegul lor studia instrumentele de 
bord şi declară: 

— Presiune internă pozitivă, deci coca şi restul trebuie 
să fie intacte. Totul pare în stare de funcţionare, doar oprit 
pentru economisirea energiei. Presiunea  chesonului 
rămâne stabilă. Este în continuare alimentat, dar pun pariu 
că bateriile mai au puţin şi-şi dau sufletul. Aţi mai văzut un 
cheson criogenic ca ăsta? 

— Modelul ăsta este de acum douăzeci de ani. (Bărbatul 
care vorbise se apropie mai mult de capacul de sticlă şi 
murmură în microfonul combinezonului:) Nu-i rea, puicuţa. 

— Ce vorbeşti! Diodele verzi ale funcţiunilor vitale sunt 
aprinse. Înseamnă că trăieşte încă şi că putem să ne luăm 
adio de la prima de salvare. 

Colegul său făcu un gest de surprindere. 

— Hei, mai e ceva înăuntru. Nu este uman, dar pare viu. 
Nu văd bine. O parte este ascunsă de părul femeii. Este 
oranj. 

— Oranj! (Responsabilul micului grup îi dădu la o parte 
pe cei doi şi-şi lipi viziera căştii de separaţia transparentă.) 
Nu ştiu ce-o fi, dar posedă gheare. 

Unul dintre ei îi dădu un cot colegului. 

— Hei, o fi o formă de viaţă extraterestră, nu? Face ceva 
parale. 


Ripley atunci se gândi să se mişte. Mişcarea ei fu abia 
perceptibilă, dar câteva meşe de păr lunecară şi 
descoperiră în parte creatura care dormea lângă ea. Şeful 
echipei se îndreptă şi scutură din cap cu năduf. 

— N-avem noroc. E doar o pisică. 


Să asculte era penibil, să privească, nici vorbă. Gâtlejul 
parcă-i era un filon de antracit înăuntrul craniului, din 
piatră ponce; negru, uscat, cu un vag gust de răşină. Cu 
toate acestea limba i se putea deplasa slobodă într-un 
teritoriu demult uitat. Incercă să-şi aducă aminte ce era 
vorbirea. Buzele se dezlipiră şi din plămâni urcă aerul. Cele 
două foale de atâta timp nefolosite, fură torturate de 
efortul impus. Rezultatul interacțiunii extenuante a 
buzelor, limbii, cerului gurii şi plămânilor fu un cuvânt abia 
auzit: 

— Sete. 

Între buze i se strecură un obiect neted şi rece. Iar 
căderea unei picături de apă o dărâmă. Era gata să 
expulzeze tubul din gură, din pricina, unei oribile amintiri. 
In alte locuri şi în alte vremi, penetraţia de acelaşi fel era 
preludiul unei morţi înfricoşătoare şi absolut unice în felul 
ei. Dar din acest tub curgea doar apă, în timp ce un glas 
calm o sfătuia: 

— Nu te grăbi. Bea încet. 

Se supuse, refuzând să asculte de acea parte din ea 
care-i urla să aspire rapid acest lichid binefăcător. Lucru 
curios, nu se simţea deshidratată, îi era pur şi simplu sete. 

— Bine, murmură ea, răguşită. Nu aveţi ceva mai 
consistent? 

— E prea devreme. 

— Ei, rahat. Suc de fructe? 

— Acidul citric poate provoca un ulcer. (Glasul ezită, 
apoi adăugă:) Încearcă asta. 

Tubul de metal lustruit se strecură încet între buze. Era 
delicios. Ceaiul rece şi îndulcit alunecă pe gâtlej potolindu-i 
setea şi foamea. Când se simţi îndestulată, făcu un semn şi 


7 


îi retraseră tubul din gură. Noi sunete îi asaltară urechile: 
trilurile unei păsări exotice. Îşi recăpătase auzul şi gustul, 
era timpul să treacă la simţul văzului. 

Ochii se deschiseră către o junglă ecuatorială. Copacii 
îşi ridicau spre cer braţele verzi şi stufoase. Nişte creaturi 
cu aripi multicolore, irizate, zburătăceau bâzâind, din 
ramură în ramură. Păsări cu pene caudale nemăsurate nu 
conteneau să se prăvălească şi să se avânte iarăşi în urma 
unor insecte. Un quetzal trăgea cu ochiul la ea din sălaşul 
său, instalat în triunghiul unui smochin agăţător. Orhidee 
care se desfăceau şi scarabei alergând printre frunzele 
moarte, ca nişte muguri. Un aguti apăru, o văzu şi plecă 
degrabă. Undeva în stânga, o maimuţă, atârnând într-un 
copac maiestuos îi cânta puiului ei să  adoarmă. 
Supraîncărcătura senzorială era prea însemnată. 

Fu nevoită să închidă ochii în faţa abundenței de 
creaturi gureşe. Mai târziu (o oră? o zi?) în mijlocul 
rădăcinilor aparente ale marelui copac apăru o fisură. 
Aceasta se lărgi, dând la iveală torsul unei maimuțe- 
veveriţă ocupată cu datul peste cap. Din crăpătură apăru o 
femeie care o închise în urma ei, cicatrizând astfel rana 
palidă şi vremelnică a copacului şi a animalului. Apoi trecu 
mâna peste o tastă murală şi jungla dispăru. Solidoul era 
perfect, dar acum că femeia îl oprise, Ripley descoperi 
echipamentul medical pe care-l ascunsese imaginea 
junglei. În stânga se găsea medivedul care se grăbise să-i 
dea apă şi apoi ceai rece. Maşina era agăţată pe perete, 
nemişcată dar atentă. Ea supraveghea tot ce se petrecea 
înăuntrul corpului pacientei sale şi era pregătită ca în orice 
moment să-i modifice tratamentul, să-i dea de băut sau de 
mâncare, sau să-i cheme pe oameni în ajutor, dacă era 
cazul. 

Femeia îi surâse şi folosi telecomanda prinsă de 
buzunarul de la piept pentru a ridica patul. Badge-ul care-i 
identifica calitatea de meditehniciană şefă constituia o pată 
de culoare vie pe uniforma albă. Ripley o măsură cu 
neîncredere, întrebându-se dacă surâsul era sincer sau pur 


8 


profesional. Femeia i se adresă cu glas blând, matern, dar 
nu neapărat lipsit de vlagă. 

— Efectul sedativelor se estompează. Sunt de părere că 
nu mai ai nevoie. Mă înţelegi? (Ripley dădu din cap. 
Meditehniciana îşi examină pacienta şi se hotărî.) Să 
încercăm altceva. De ce n-am deschis fereastra? 

— Habar n-am. 

Surâsul se estompă, dar reapăru. Era acum strict 
profesional. Dar de ce ar fi prietenesc? Meditehniciana n-o 
cunoştea pe Ripley, nici Ripley pe ea. Femeia arătă spre 
telecomanda de pe peretele opus. 

— Atenţie la ochi! 

Ripley închise pe jumătate pleoapele, pentru a se 
proteja de lumina orbitoare la care se aştepta să se 
reverse, după spusele meditehnicienei. Se auzi bâzâitul 
unui motor şi ecranul mural urcă în plafon. Încăperea fu 
inundată de o lumină crudă. Deşi filtrată, puse la grea 
încercare sistemul nervos epuizat al lui Ripley. Imensitatea 
neantului se întindea dincolo de geam, iar o parte a 
modulelor de locuit ale staţiei Gateway alcătuiau ca o buclă 
pe partea stângă: celule de plastic asamblate ca piesele 
unui joc de montaj. Extremităţile celor două antene 
apăreau în partea de jos a câmpului ei vizual. Dar atenţia ei 
se concentra asupra curbei luminoase a globului 
pământesc. Pata brună străbătută de dâre albicioase a 
Africii înotă în albastrul oceanic şi tiara de safir a 
Mediteranei încorona Sahara. Ripley mai văzuse acest 
grandios spectacol. Dar, mai presus de orice, era fericită să 
descopere că toate era la locul lor. Amintirea încercărilor 
prin care trecuse o făcuse să creadă că putea fi altfel, că 
universul coşmarurilor era real, iar acest glob ospitalier, 
doar o amăgire. Era reconfortant, familiar, odihnitor, ca un 
vechi ursuleţ de pluş, tocit. Scena era completată de discul 
palid al Lunii care plutea în plan îndepărtat. 

— Cum ne simţim astăzi? 

Realiză că meditehniciana vorbea cu ea. 

— Foarte rău. 


Anumite persoane îi spuseseră, odată, că avea o voce 
încântătoare. O să vină şi ea, cu timpul. Deocamdată, nici 
un element al corpului nu funcţiona normal. Apoi se întrebă 
dacă se simţea diferită de acea Ripley care se urcase în 
calitate de ofiţer la bordul lui Nostromo, nava aceea care 
nu mai era, cu misiunea de a efectua un transport banal. 
Ripley aceasta care o privea pe meditehniciană din acest 
pat de spital era o altă persoană. 

— Doar foarte rău? 

(Meditehniciana asta e admirabilă, se gândi. Nu se dă 
bătută cu una, cu două.) Oricum, e mai bine ca ieri. Îmi 
place că mi-ai spus: „Foarte rău” şi nu „Pe moarte.” 

Ripley închise pleoapele, le deschise brusc. Pământul 
era tot acolo. Timpul, căruia nu-i acordase prea multă 
atenţie, acum însemna mult pentru ea. 

— Sunt de mult aici? 

— Ai fost admisă la staţia Gateway acum două zile. 

Acelaşi surâs. 

— Parcă ar fi mai mult. 

Meditehniciana îi întoarse spatele şi Ripley se gândea că 
poate remarca ei nu-i picase bine. 

— Eşti în stare să primeşti o vizită? 

— Am de ales? 

— Fireşte. Dumneata eşti bolnavul. După medici, eşti 
cea mai îndreptăţită să iei o hotărâre. Dacă vrei să rămâi 
singură, ţi se va respecta dorinţa. 

Ripley dădu din umeri şi fu un pic surprinsă să 
descopere că muşchii îi dădeau ascultare. 

— M-am bucurat de singurătate atâta amar de vreme. 
De cine e vorba? 

Meditehniciana ajunse la uşă. 

— De doi musafiri, de fapt. 

Ripley observă că era iar surâzătoare. 

Intră un bărbat, având ceva în braţe. Ripley nu-l 
cunoştea pe acesta, dar recunoscu ce anume aducea 
acesta, ceva care părea să se plictisească de moarte. 


10 


— Jones! (Se ridică pe pat. Bărbatul păru să se 
debaraseze cu multă plăcere de motanul mătăhălos pe care 
Ripley se grăbi să-l legene în braţe.) Vino, Jonesey, bătrâne 
monstru, gogoloiul meu păros! 

Animalul îndură răbdător aceste efuziuni jenante, atât 
de tipice pentru specia din care făcea parte Ripley. Îşi 
păstră întreaga demnitate moştenită de la strămoşi, 
manifestându-şi în acelaşi timp toleranța obişnuită a 
acestor feline faţă de fiinţele umane. Primul observator 
extraterestru care ar putea asista la această scenă ar ghici 
imediat care din cele două creaturi prezente pe acest pat 
aparţinea speciei superioare. 

Bărbatul care venise cu surpriza cea bună trase un 
scaun lângă pat şi aşteptă răbdător până când Ripley îl va 
băga în seamă. Era în jur de treizeci de ani, drăguţel, şi 
purta un costum clasic fără cel mai mărunt semn 
particular. Zâmbetul său, era tot atât de prietenos ca al 
meditehnicienei, fiind probabil datorat unei lungi 
experienţe profesionale. 

Cu o înclinare a capului, femeia îi arătă că-l băgase în 
seamă, dar îşi continuă monologul cu motanul. Musafirul 
înţelese că el trebuia să facă primul pas, dacă nu voia să 
rămână doar un simplu comisionar. 

— Frumoasă cameră, declară. (Parcă era de la ţară, dar 
vorbea ca un orășean, se gândi Ripley. Bărbatul îşi apropie 
uşor scaunul de pat.) Mă numesc Burke. Carter Burke. 
Lucrez pentru companie, dar, lăsând asta la o parte, sunt 
un tip corect. Sunt fericit să aud că te simţi mai bine. 

Cel puţin ultima frază părea sinceră. 

— Cine ţi-a spus că starea mea se ameliorează? 

Il mângâia pe Jones care torcea mulţumit şi năpârlea pe 
patul aseptizat. 

— Medicul şi monitoarele. Mi s-a spus că slăbiciunea şi 
confuzia vor dispărea curând, deşi nu-mi pari deloc 
dezorientată. Efectele secundare ale  hipersomnului 
îndelungat, cam aşa ceva. N-am fost tare la biologie, mă 


11 


împac mai mult cu cifrele. Ei, dar am vorbit destul despre 
mine. Se pare că ne-ai venit în stare destul de bună. 

— Sper că nu sunt atât de înspăimântătoare cât mi se 
pare mie. Am impresia că mă aflu în corpul unei mumii 
egiptene. Spuneai de „hipersomn îndelungat”. Cât timp am 
rătăcit prin spaţiu? întrebă arătând spre meditehniciana 
care asista la scenă: Nu vor să-mi spună. 

Tonul lui Burke deveni alinător şi părintesc. 

— Ei bine, poate că este încă prea devreme să abordăm 
astfel de subiecte. 

Mâna lui Ripley ţâşni de sub cearşaf şi prinse braţul 
bărbatului, care fu surprins de iuţeala reacției şi de forţa 
degetelor. 

— Fără texte. Mi-am revenit şi nu mai e cazul să mă 
cocoloşiţi. Cât timp? 

Carter Burke aruncă o privire meditehnicienei, care 
ridică din umeri şi întoarse spatele, dând atenţie activităţii 
unei încâlceli de semnalizatoare şi tuburi. Bărbatul o privi 
iar pe femeia din pat. 

— De acord. Nu este treaba mea, dar vei suporta. 
Cincizeci şi şapte de ani. 

Numărul o izbi ca o lovitură de ciocan. Cincizeci şi şapte 
de lovituri de ciocan. Această declaraţie avu un impact mai 
mare asupră-i decât trezirea, mai mare decât vederea lumii 
natale. Se prăbuşi, păru să se dezumfle, că-şi pierde 
puterile. Brusc, gravitația artificială, întreţinută în staţie îi 
păru de trei ori mai mare decât pe Pământ. O strivea, iar 
salteaua pneumatică pe care se odihnea se umfla în jurul 
corpului său, amenințând să o sufoce şi să o sfarme. 
Meditehnica privea în continuare semnalizatoarele, nimeni 
nu spunea nimic. 

Cincizeci şi şapte de ani. Visase timp de mai bine deo 
jumătate de veac, iar în acest răstimp, prietenii ei 
îmbătrâniseră şi-şi dăduseră sufletul, lumea pe care o 
părăsise se metamorfozase în Dumnezeu ştie ce. Pe 
Pământ se schimbaseră guverne, invenţii dăduseră peste 
cap existenţa oamenilor, apoi se demodaseră şi fuseseră 


12 


aruncate la gunoi. Nimeni nu ar fi putut să supravieţuiască 
peste şaizeci şi cinci de ani în hipersomn. Dincolo de 
această limită, un cheson criogenic nu mai reuşea să 
menţină în viaţă corpul care-i era încredinţat. Atinsese 
aproape limitele posibilităților fiziologice pentru a 
descoperi că tocmai supravieţuise vieţii. 

— Cincizeci şi şapte... O, Doamne! 

— Aţi rătăcit prin inima sistemelor, îi zicea Burke, baliza 
de naufragiu s-a defectat şi numai printr-o pură întâmplare, 
o navă care trecea prin spaţiul exterior a reperat capsula 
şi... (Ezită. Ripley se albise şi făcuse ochii mari.) Ţi-e rău? 

Ea începu să tuşească, din ce în ce mai violent. Simţea 
cum ceva împingea dinlăuntrul fiinţei sale... şi expresia 
feţei trecu de la nelinişte la oroare. 

Burke luă un pahar de apă de pe noptieră şi-l întinse. Ea 
îl respinse cu o mişcare bruscă a braţului. Jones sări din 
pat, mieunând şi pufăind, cu părul zbârlit. Ghearele 
scrâșniră pe podeaua de plastic şi fugi. Ripley dus mâna la 
piept şi spatele i se arcui. Începură convulsiile şi senzaţia 
de sufocare. 

— Cod albastru pentru patru sute cincisprezece! Cod 
albastru, patru unu cinci! striga meditehniciana spre 
microfoanele  omnidirecţionale. Ajutată de Burke, ea 
încerca să imobilizeze umerii pacientei. Incă o mai ţineau 
când în cameră dădură buzna un medic şi doi tehnicieni. 

Aşa ceva nu se putea întâmpla. Era imposibil! 

— Nu... Nuuuuuu! 

Tehnii se străduiră să lege braţele şi picioarele femeii 
care se zbătea ca turbată. Cearşafurile zburară. O lovitură 
de picior îl aruncă pe un mediteh, timp în care celălalt 
spărgea ochiul de sticlă al monitorului. Refugiat sub un 
dulap, Jones îşi privea înspăimântat stăpâna. 

— Ţine-o, urla medicul. Imi trebuie oxigen şi 
cincisprezece de... Dumnezeule! 

O explozie de sânge coloră brusc în roşu aprins 
cearşaful de deasupra, sub care ceva se ridică, dându-i o 
formă piramidală. Stupefiaţi, medicul şi tehnicienii dădură 


13 


înapoi. Cearşaful se ridică şi mai mult. Apoi alunecă şi 
Ripley văzu creatura. Meditehniciana leşină, iar medicul nu 
reuşea decât să emită sunete nearticulate; o larvă groasă, 
fără ochi, dar cu gura plină de dinţi ieşea din toracele 
pacientei, frângându-i coastele. Lucrul acela se răsuci încet 
şi când colții nenumărați se aflară la mai puţin de treizeci 
de centimetri de faţa celei care-l găzduise, urlă. Strigătul 
său îl acoperi pe cel al oamenilor, o asurzi pe Ripley şi-i 
suprasolicită cortexul amorţit, repercutându-se în toată 
fiinţa ei atunci când... 

Se ridică urlând şi se aşeză pe pat. Era singură în 
camera de spital luminată doar de haloul diodelor 
multicolore. Ţinând mâinile răşchirate patetic pe piept, se 
străduia să-şi reia respiraţia pe care i-o tăiase coşmarul. 
Corpul îi era intact: stern, muşchi, sâni, tendoane şi 
ligamente; toate erau la locul lor şi funcționau normal. 
Nimic monstruos nu-i sfâşiase pieptul pentru a ieşi, nu 
avusese loc nici o naştere obscenă. Ochii se deplasau 
sacadat pentru a parcurge camera. Nimic nu se pitise după 
vreun dulap pentru a o pândi, aşteptând ca ea să nu mai fie 
atentă. Nu vedea decât maşinile silenţioase care vegheau 
asupra funcţiilor ei vitale şi patul ci confortabil. Era 
leoarcă, în ciuda răcorii agreabile care domnea în cameră. 
Mai ţinea pumnul pe stern ca pentru a se convinge că era 
întreg. 

Apoi camera video de deasupra patului se puse în 
mişcare şi tresări. O femeie de o vârstă incertă o privea 
îngrijorată.  Meditehniciana din serviciul de noapte. 
Îngrijorarea ei părea sinceră, nu doar profesională. 

— Iar coşmaruri? Vrei ceva ca să dormi? 

În stânga lui Ripley, un braţ mecanic se deplasa 
bâzâind. Îl privi cu dezgust. 

— Nu. Am dormit şi-aşa prea mult. 

— Cum doreşti. Ştii mai bine. Dacă te răzgândeşti, 
foloseşte soneria. Ea întrerupse legătura şi ecranul se 
întunecă. 


14 


Ripley ridică patul şi se rezemă uşor. După care apăsă 
pe unul dintre numeroasele taste de pe o latură a noptierei. 
Ecranul care acoperea peretele opus dispăru în plafon şi 
văzu din nou exteriorul. Elementele staţiei erau acum 
constelate cu puncte luminoase şi ea descoperi, dincolo, 
faţa nocturnă a Pământului. Câţiva nori zdrenţuiţi 
ascundeau luminile oraşelor îndepărtate, populate de 
oameni nepăsători, care nu aveau habar de indiferența 
absolută a cosmosului faţă de ei. 

Ceva sări şi căzu în pat lângă ea. Dar de data asta ea nu 
tresări. Ripley recunoscuse forma familiară pe care o 
strânse la piept neluând în seamă miorlăiturile de protest. 

— Totul e-n ordine, Jones. Am reuşit, suntem salvaţi. Imi 
pare rău că te-am speriat. Totul va fi bine de-acum. Totul 
va fi în ordine. 

Da, totul era aproape perfect. Nu-i mai rămânea decât 
să înveţe să doarmă. Lumina soarelui era strecurată de 
plopi. Dincolo de arbori, o preerie cu iarbă verde 
împestriţată de culorile zambilelor, părăluţelor şi 
brumărelelor. Un măcăleandru căuta gângănii lângă 
trunchiul unui pom. Nu văzu prădătorul care îl pândea cu 
toţi muşchii încordaţi. 

De cum pasărea îi întoarse spatele, vânătorul se lansă. 
Şi Jones se lovi de solidoul măcăleandrului fără să prindă 
prada, fără să tulbure imaginea acestuia care continua să 
caute vioaie insecte închipuite. Motanul se depărtă de 
perete, scuturând capul şi clătinându-se. 

Aşezată pe o banchetă în apropierea lui, Ripley 
observase scena. 

— Prostule. N-o să fii niciodată în stare să recunoşti un 
solido? 

Dar poate că nu avea dreptate să-i vorbească aşa. 
Fabricaţia solidourilor se ameliorase considerabil în ultimii 
cincizeci şi şapte de ani. Totul fusese ameliorat în acest 
răstimp, cu excepţia ei şi a lui Jones. Atriumul era izolat de 
restul staţiei prin nişte uşi de sticlă. Solidoul scump al unei 
păduri de zonă temperată din America de Nord era pus în 


15 


valoare de plante verzi şi un covor care imita gazonul. 
Solidoul era mai realist decât plantele veritabile, dar 
acesta aveau un miros natural şi ea se aplecă asupra 
ghiveciului. Mireasmă organică de pământ, umiditate, 
viaţă. Cuprinsă de nostalgia lumii natale, simţi o dorinţă 
puternică de a părăsi staţia. Pământul era aproape şi era 
nerăbdătore să afle cerul albastru între ea şi negura 
angoasantă a cosmosului. 

Două dintre uşile de sticlă se dăduseră în lături pentru 
a-i face loc lui Carter Burke să intre. Pentru scurt timp, 
văzu în el un bărbat şi nu doar un ajutor de băgător de 
seamă de la Companie. Poate că asta însemna că devenise 
normală. Părerea ei despre el era totuşi nuanţată de faptul 
că în momentul plecării lui Nostromo în funesta călătorie, 
Burke încă nu se născuse şi că urma să vadă lumina după 
douăzeci de ani. Nu ar fi trebuit să aibă vreo importanţă. 
Pe plan fizic aveau aproximativ aceeaşi vârstă. 

— Îmi pare rău, spuse el cu acelaşi zâmbet vesel. Am 
încercat să recuperez întârzierea, dar iată-mă în sfârşit. 

Lui Ripley nu-i plăcea să vorbească fără să spună nimic. 
lar de când se trezise, viaţa îi părea scumpă pentru a o 
pierde cu pălăvrăgeli fără de nici un rost. De ce nu se 
mulţumeau oamenii să exprime esenţialul şi se tot 
învârteau în jurul cozii? 

— Au găsit-o pe fata mea? 

Burke era încurcat. 

— Păi, mă gândeam să-ţi vorbesc după înfăţişarea la 
comisie... 

— După o aşteptare de cincizeci şi şapte de ani, 
nerăbdarea mea este de înţeles. (El dădu din cap, îşi luă 
geanta şi o deschise. Cotrobăi un minut până să scoată 
câteva foi de plastohârtie.) Ea e... 

Burke îi citi unul din documente: 

_ — Amanda Ripley-Meclaren. Numele soţului, presupun. 
În vârstă de şaptezeci de ani... în momentul decesului, 
survenit în urmă cu doi ani. Nimic interesant sau 
important. O viaţă plăcută, banală, ca atâtea altele, fără 


16 


îndoială. Îmi pare rău. (Îi înmână documentele, apoi îi 
studie expresia în timp ce ea le parcurgea.) Dar poate că 
mă repet. 

Ripley studia o imagine holografică. O femeie plinuţă şi 
cam palidă, în etate de şaizeci de ani. Arhetipul mătuşii 
Domnului Oricare. Trăsăturile ei nu spuneau nimic, nu 
aveau nimic familiar. Nu izbutea să stabilească o legătură 
între această bătrână şi fetiţa pe care o lăsase pe Pământ. 

— Amy, murmură ea. 

Burke mai avea două documente, pe care le citi încet în 
timp ce Ripley continua să privească holograma. 

— Cancer. Hmmm. N-au ajuns încă să învingă toate 
formele acestei maladii. Corpul a fost incinerat şi odihneşte 
la Memorial Repository din Parkside, Little Chute, 
Wisconsin. Fără copii. 

Privirea-i trecu dincolo de bărbat, în direcția pădurii- 
solido, pentru a revedea peisajul invizibil al trecutului. 

— Îi promisesem să mă întorc de ziua ei. Unsprezece 
ani. Mi-a părut într-adevăr rău. (Se uită din nou la 
hologramă.) În sfârşit, ştia deja că nu trebuia să conteze 
prea mult pe promisiunile mele. În privința datelor de 
întoarcere, în orice caz. 

Burke dădu din cap ca pentru a-şi manifesta simpatia. 
Nu-i era de obicei uşor în astfel de situații, dar acum era 
complet depăşit de evenimente. Măcar avu destul bun simţ 
să tacă, decât să debiteze banalităţile de circumstanţă. 

— Credeam mereu că putem recupera timpul pierdut... 
mai târziu. Dar acum e imposibil. 

Lacrimile apărură, cu întârziere. Aşteptaseră cincizeci şi 
şapte de ani. Ripley rămase pe banchetă, suspinând pe 
înfundate, stingheră într-un spaţiu diferit. Burke o bătu pe 
umăr sperând că o va încuraja. Era jenat că participa la o 
asemenea scenă şi încerca să nu se trădeze. 

— Trebuie să te prezinţi la 9 şi 30. Nu întârzia. Faci o 
impresie proastă. 

Ea dădu din cap şi se ridică. 

— Jones, Jonesey, vino. 


17 


Mieunând, motanul înaintă cu nonşalanţă pentru a se 
lăsa prins de stăpâna sa. Ea-şi şterse lacrimile. 

— Trebuie să mă schimb. Dar n-o să-mi ia mult timp. 

Işi frecă nasul pe spinarea motanului, o crimă de 
lezmajestate pe care acesta o îndură în linişte. 

— Vrei să te conduc la camera dumitale? 

— De ce nu? 

El se răsuci şi se îndreptă către unul dintre culoare. 
Uşile se căscară în faţa lor. 

— Ştii, ţi-am făcut o favoare. Prezenţa animalelor de 
companie este strict interzisă în această staţie. 

— Jones nu e un animal de companie, ci un 
supravieţuitor. 

Îl scărpină după ureche. 

Aşa cum îi făgăduise, Ripley fu gata numaidecât. Burke 
rămăsese afară, profitând de acest răgaz pentru a studia 
rapoartele. Când femeia ieşi, se miră de metamorfozarea 
ei. Tenul nu-i mai era palid, iar expresia amărăciunii 
dispăruse odată eu mersul şovăitor. Dârzenie? se întrebă el 
pe când se apropiau de coridorul principal. Sau poate era 
doar efectul unui machiaj savant. Nu scoaseră o vorbă 
până ajunseră la nivelul inferior, unde se găsea sala de 
audienţă. 

— Ce le vei zice? o întrebă în sfârşit. 

— Ce altceva le-aş putea declara? Aţi citit depoziţia 
mea. E completă şi amănunţită. Fără floricele. Ar fi fost 
inutile. 

— Te cred, Ripley. Dar tipii cu care te vei întâlni sunt 
nişte duri, care vor încerca să găsească nişte lacune în 
povestea asta a dumitale. Vei avea în faţă federalii, Comisia 
de comerţ interstelar, Administraţia colonială, 
reprezentanţii companiei de asigurări... 

— Imi dau seama. 

— Spune-le simplu ce s-a întâmplat. Important este să-ţi 
păstrezi calmul şi să-ţi ascunzi emoţiile. 

Bineînţeles, îşi zise ea. Toţi prietenii ei, tovarăşii de 
drum şi cei apropiaţi muriseră. Pierduse cincizeci şi şapte 


18 


de ani din existenţa ei, cufundată într-un somn odihnitor. 
Calm şi fără emoție. Fireşte. 

Dar când veni amiaza, uitase toate bunele sale intenţii. 
Repetarea neîncetată a întrebărilor, ridiculizarea versiunii 
sale asupra celor întâmplate, disecţia epuizantă a unor 
puncte de detaliu fără importanţă şi ignorarea sistematică 
a tot ceea ce are esenţial se combinară pentru a o scoate 
din sărite. Pe măsură ce ea răspundea la întrebările 
inchizitorilor săi, pe marele ecran dinapoia ei apăreau 
portrete şi rapoarte, pe care prefera să nu le vadă. Fiindcă 
aceste figuri erau acelea ale membrilor echipajului lui 
Nostromo. Parker, cu un zâmbet prostesc; Brett care părea 
să fie foarte plictisit că era luat în poză; Kane, Lambert; 
Ash, trădătorul, a cărui figură fără suflet era transfigurată 
de mină contrafăcută şi programată, Dallas... Dallas. Da, 
era preferabil ca ecranul să fie în spatele ei, ca şi 
amintirile. 

— Sunteţi încuiaţi, sau ce? izbucni ea. Stăm aici de trei 
ore. De câte ori trebuie să vă repet aceeaşi poveste? Dacă 
preferaţi s-o auziţi în swahili, aduceţi un translator şi hai s- 
o luăm de la capăt. Aş fi încercat în japoneză, dar îmi 
lipseşte exerciţiul. Şi răbdarea. Cât timp vă mai trebuie ca 
să vă faceţi o părere? 

Van Leuwen îşi împreună degetele şi se încruntă. 
Expresia lui, întunecată ca şi costumul său se regăsea pe 
feţele celorlalţi membri ai comisiei de anchetă. Erau opt cu 
toţii şi niciunul nu-i arăta nici un pic de simpatie. Directori. 
Administratori. Conciliatori. Cum să-i convingă? Nu avea în 
faţă nişte fiinţe umane. Toţi arborau expresii de 
dezaprobare birocratică. Nişte fantome. Ea era obişnuită 
să înfrunte realitatea. Meandrele manevrelor politico- 
corporative o depăşeau. 

— Nu este chiar atât de simplu cum ai crede, îi zise el 
calm. Priveşte din punctul nostru de vedere. Ai recunoscut 
că ai provocat deliberat explozia unui cargou interstelar de 
clasă M. Un aparat costisitor. 


19 


Anchetatorul companiei de asigurări, membrul comisiei 
care-i era fără îndoială cel mai ostil, consideră necesar să 
precizeze: 

— Patruzeci şi două milioane, în dolari constanţi. Fără 
să mai socotesc navlul, fireşte. Explozia propulsoarelor n-a 
mai lăsat nimic de recuperat, chiar dacă am ajunge să 
localizăm epava după cincizeci şi şapte de ani. 

Van Leuwen dădu distrat din cap, înainte de a relua 
cuvântul. 

— Nu ne gândim că minţi. Anumite înregistrări din 
jurnalul de bord al capsulei de salvare confirmă unele 
elemente ale relatării dumitale. Singurele care nu duc la 
controverse, din păcate. Ştiu că Nostromo s-a pus pe LV- 
426, o planetă neexplorată la data indicată. Că au fost 
efectuate nişte reparaţii pe acea lume. Că nava şi-a reluat 
drumul după această scurtă etapă şi că a fost după acea 
programată pentru eventuala autodistrugere. Şi că 
supraîncărcarea propulsoarelor a fost provocată de către 
dumneata, din motive pe care rămâne să le stabilim. 

— V-am spus... 

Van Leuwen o întrerupse. Cunoştea perfect versiunea 
ei. 

— Cu toate acestea, nu se găseşte absolut nimic în 
legătură cu forma de viaţă extraterestră ostilă pe care 
pretinzi că aţi luat-o la bord în cursul scurtei şederi pe 
suprafaţa acelei planete. 

— Nu am luat-o la bord. V-am explicat deja despre acest 
lucru. Acel lucru s-a... _ 

Se opri, pentru a înfrunta privirile glaciale. Îşi usca gura 
degeaba. Nu era vorba de o adevărată comisie de anchetă. 
Aceste personaje se strânseseră pentru o veghe funebră. 
Audiţia nu urmărea stabilirea adevărului, ci netezirea 
asperităţilor şi minimalizarea incidentului. Ea înţelegea că 
nu va putea schimba nimic. Soarta îi fusese pecetluită 
înainte de a intra în această sală. Ancheta era aiurea, ca şi 
întrebările lor. Acestea foloseau doar pentru a conferi 
veridicitate procesului verbal. 


20 


— Atunci cineva a aranjat înregistrările. Orice tehnician 
competent ar face-o în mai puţin de-o oră. Cine a avut 
acces la capsulă? 

Reprezentanta Administraţiei coloniale extrasolare, o 
femeie ajunsă la vârsta ingrată de cincizeci de ani şi care 
se plictisea de moarte, se îndreptă în scaun şi clătină din 
cap. 

— Eşti conştientă de ceea ce spui? Crezi într-adevăr că 
ne poţi face să înghiţim o asemenea poveste? Se întâmplă 
ca hipersomnul prelungit să aibă unele consecinţe asupra 
sănătăţii mentale ale individului şi poate crezi că spui 
adevărul. 

Ripley o fulgeră cu privirea, furioasă din cauza 
neputinței ei. 

— Vreţi să ştiţi ce cred eu? 

Van Leuwen consideră că era preferabil să intervină. 

— Capsula a fost studiată de o echipă, centimetru cu 
centimetru, şi nu s-a găsit nimic care să permită stabilirea 
faptului că o creatură cum ai descris-o dumneata ar fi urcat 
la bord. Interiorul aparatului este intact. Niciuna dintre 
suprafeţele metalice n-a fost atacată de vreo substanţă 
corozivă. 

Ripley reuşise să se stăpânească în cursul dimineţii. 
Răspunsese la întrebările cele mai stupide, cu răbdare şi 
înţelegere. Dar nu mai putea fi rezonabilă, şi nici 
răbdătoare. 

— Evident! Am depresurizat cabina pentru a expulza 
monstrul în spaţiu! (Se calmă puţin constatând că 
declaraţia ei fusese întâmpinată de o tăcere mormântală). 
Cum am mai spus. 

Anchetatorul companiei de asigurări se aplecă şi o privi 
pe reprezentanta ACE care se găsea la celălalt capăt al 
mesei. 

— S-au descoperit „organisme ostile indigene” 
corespunzând acestei descrieri pe LV-426? 

— Nu, răspunse categoric femeia. Este un gogoloi de 
piatră, fără nici o formă de viață locală mai mare decât un 


21 


virus. Nici o specie evoluată, în orice caz. Nici măcar un 
vierme. N-a fost niciodată şi nici nu va fi. 

Ripley strânse din dinţi ca să nu strige. 

— V-am spus: chestia aia nu era originară din acea 
lume. (Vru să o privească în ochi, dar aceştia se feriră. Îşi 
îndreptă atenţia asupra lui Van Leuwen şi a reprezentantei 
ACE.) Un semnal provenind de pe suprafaţă. Scanerul lui 
Nostromo l-a captat şi am fost treziţi, conform 
regulamentului. Când am ajuns la punctul de origine a 
acestui semnal, am descoperit o navă extraterestră care nu 
semăna cu nimic cunoscut. Şi asta era trecută în jurnalul 
de bord. Era vorba de o epavă. Nu ştiu dacă aparatul a fost 
accidentat sau abandonat. Ne-am ghidat după semnalul lui 
pentru a-l găsi. Am descoperit şi pilotul. Aparţinea unei 
specii necunoscute. Cadavrul era lungit într-un fotoliu de 
pilotaj, cu o gaură în piept cât o farfurie. 

Relatarea ei părea să o plictisească grozav pe 
reprezentanta ACE. Sau poate că femeia se săturase să 
audă a „n-a oară acelaşi lucru. Oricum, consideră că 
trebuia să ia cuvântul. 

— Am explorat peste trei sute de lumi şi nimeni n-a 
semnalat existenţa unei creaturi care, după cum te exprimi 
dumneata... (Se aplecă pentru a citi de pe copia declaraţiei 
lui Ripley.)... „Îşi petrece perioada de gestație în interiorul 
unui corp-gazdă, adică în acele împrejurări, un corp uman 
viu” şi are „acid molecular concentrat ca sânge.” 

Ripley se uită la Burke. Bărbatul era aşezat la 
extremitatea mesei şi tăcea, cu buzele strânse. Nefăcând 
parte din comisia de anchetă, el nu putea interveni în 
timpul audiţiei. Oricum, n-avea cum s-o ajute. Fără 
confirmarea înregistratorului de la bordul capsulei, totul 
depindea de credibilitatea versiunii pe care o dădea ea 
faptelor petrecute acolo, atunci. Şi fusese evident de la 
început că nu prea dădeau crezare relatării ei cu privire la 
pierderea lui Nostromo. Se întreba iar, cine ar fi putut să 
aranjeze înregistratorul, şi din care pricină. Sau poate era 


22 


vorba de o simplă defecţiune a aparatului. Dar aceasta nu 
mai avea mare importanţă acum. I se uri de comedia asta. 

— Ascultaţi, eu ştiu unde bateţi. (Faţa i se schimonosi 
într-un simulacru de zâmbet. Era minge de meci, iar ea se 
ştia bătută dinainte.) Atitudinea acestui android, motivul 
pentru care ne-am îndreptat spre acel semnal, totul se 
potriveşte, chiar dacă nu pot s-o dovedesc, zise ea înainte 
de a parcurge întreaga masă cu privirea şi de a zâmbi cu 
adevărat. Anumite persoane vor să-i acopere pe cei care l- 
au plasat pe Ash printre membrii echipajului lui Nostromo, 
iar cea mai bună metodă este să mă scoată ţap ispăşitor. 
De acord, perfect. Dar ceva nu poate fi „aranjat”. Un fapt 
ce nu se poate şterge. Aceste creaturi există. Eu voi 
dispărea, ele nu. Acolo, pe planeta aceea, se află o navă 
extraterestră la bordul căreia se găsesc mii de ouă. Mii. 
Mă-nţelegeţi? Vă sfătuiesc să trimiteţi acolo o expediţie cu 
misiunea de a căuta acest aparat, pe baza coordonatelor 
noastre de zbor, şi apoi să înlăture această ameninţare. Cel 
mai bun mijloc ar consta în folosirea unei bombe 
nucleare... Înainte ca una dintre echipele voastre de 
explorare să nu vă aducă o mică surpriză. 

— Mulţumesc, master principal Ripley, începu Van 
Leuwen. Am... 

— Pentru că una singură din chestiile alea a reuşit să 
ucidă pe toţi membrii echipajului din care făceam parte în 
mai puţin de douăsprezece ore de la naştere. 

Administratorul se ridică în picioare. Ripley nu era 
singura care-şi epuizase răbdarea. 

— Mulţumesc. Am terminat! 

— Ba nu, nu am terminat, se porni ea, ridicându-se. La 
dracu', o să terminaţi când o să ajungă alea aici. Atunci n-o 
să mai aveţi decât să vă faceţi rugăciunea. Să vă faceţi 
rugăciunea! 

Reprezentantul ACE se răsuci calm spre administrator. 

— Eu cred că dispunem de un număr suficient de 
elemente pentru a lua o hotărâre. Consider că este timpul 


23 


să închidem acest interogatoriu şi să ne retragem pentru 
deliberări. 

Van Leuwen se uită la ceilalţi membri ai comisiei. Era ca 
şi cum se afla în faţa unei oglinzi, fiindcă în ciuda 
diferenţelor morfologice toţi erau animați de unul şi acelaşi 
spirit. Nu puteau să pronunţe verdictul pe loc, n-ar fi fost 
de efect în procesul verbal. Forma era mai importantă 
decât fondul. 

— Doamnelor? Domnilor? (Semne din cap aprobatoare. 
Van Leuwen îşi îndreptă atenţia asupra persoanei care 
făcea obiectul acestei discuţii. Al acestei disecţii, se gândi 
ea cu amărăciune.) Binevoiţi a ne scuza, master principal 
Ripley? 

— Sigur că nu. 

Se întoarse tremurând de indignare, pentru a părăsi 
sala. Văzu în treacăt ecranul cu imaginea lui Dallas. 
Căpitanul Dallas. Dallas, prietenul ei. Dallas, iubitul ei. 
Dallas care murise. leşi furioasă. Spusese, încercase totul, 
dar o declaraseră vinovată şi făceau acum cele necesare 
pentru ca judecarea ei să pară imparţială. Simple 
formalităţi. Compania şi aliaţii ei erau specialişti în 
asemenea proceduri. Pierderile umane nu erau grave, dacă 
era posibil să fie golite de conţinutul emoţional. Reduse la 
simple numere, puteau fi trecute într-un raport anual. lată 
de ce era necesar să se efectueze o anchetă, să traducă 
emoţiile în coloane de cifre. Trebuia dat un verdict. Dar cu 
jumătate de gură, în aşa fel încât să nu audă vecinii. Nimic 
din toate acestea nu o îngrijorau cu adevărat pe Ripley. 
Sfârşitul iminent al carierei n-o îndurera. Ceea ce nu putea 
accepta, era stupiditatea acestor personaje atotputernice. 
Refuzau să creadă. Ţinând cont de mentalitatea lor şi de 
absenţa dovezilor materiale, era de înţeles. Dar să nu se 
gândească o clipă că ea ar putea să spună adevărul şi să 
nu-i verifice spusele, asta nu le-o putea ierta. Miza nu era 
viaţa ei ratată, nu mai mult decât cariera puţin 
spectaculoasă de ofiţer secund al flotei comerciale. Dar ce 


24 


le păsa lor! Dacă un lucru putea fi transcris în termeni de 
pierderi sau profituri, nu le păsa. 

Dădu cu piciorul în perete, în apropierea lui Burke, care 
cumpăra cafea şi gogoşi de la distribuitorul de pe culoar. 
Maşina-i mulţumi politicos şi-i returnă credit cardul. Ca 
mai toate lucrurile de pe Gateway, distribuitorul era 
inodor. La fel ca lichidul întunecat care curgea din el. 
Despre gogoşi, nici să nu mai vorbim. 

— I-ai aranjat, declară Burke nădăjduind să-i mai ridice 
moralul. 

Ea îi fu recunoscătoare, chiar dacă nu reuşise. Dar nu 
avea nici un motiv să-şi verse focul pe acest bărbat. Mai 
multe bucăţi de zahăr şi puţină frişcă sintetică reuşiră să-i 
dea un oarecare gust simulacrului de cafea. 

— Au dat verdictul înainte de intrarea mea în sală. Mi- 
am pierdut toată dimineaţa. Ar trebui să le dea tuturor 
scenariile, inclusiv împricinatului. Ar fi mai simplu să le 
zică ce vor să audă decât să încerce să-şi memoreze 
faptele. Ştii ce cred ei? 

— Îmi închipui. 

Şi muşcă din gogoaşă. 

— Cred că sunt nebună. 

— Eşti, zise el vesel. Ia o gogoaşă. Ciocolată sau frişcă? 

Ea privi cu dezgust inelul de cocă pe jumătate coaptă pe 
care i-l întindea. 

— Care-i diferenţa? 

— Culoarea. 

Ea nici nu zâmbi. 

„Deliberările” nu se prelungiră. N-aveau nici un motiv, 
se gândi ea aşezându-se. Burke îşi ocupă locul din cealaltă 
extremitate a sălii. Vru să-i facă un semn cu ochiul, dar se 
răzgândi. Ea îi ghici intenţiile şi îi fu recunoscătoare că se 
răzgândise. 

Van Leuvven îşi drese glasul şi nu crezu de cuviinţă să-i 
mai privească pe ceilalţi membri al comisiei pentru a 
obţine sprijinul lor. 


25 


— Această comisie de anchetă şi-a dat verdictul. Este 
evident că master principal Elen Ripley, NEC-14672, a 
acţionat fără discernământ şi este prin urmare declarată 
inaptă de a-şi păstra brevetul de ofiţer secund al flotei 
comerciale. 

Dacă unii din judecătorii ei se aşteptau s-o vadă pe 
Ripley reacţionând, fură dezamăgiţi. Ea-i privi nemişcată şi 
sfidătoare, cu buzele strânse. Dar fără îndoială că răsuflară 
uşuraţi. Orice izbucnire ar fi fost consemnată în procesul 
verbal. 

Van Leuwen continuă enunţarea verdictului, neavând de 
unde să ştie că acuzatul îi şi pusese o capă şi o glugă, 
negre. 

— Brevetul menţionat este prin urmare suspendat, până 
la o nouă examinare a acestei chestiuni, la o dată 
ulterioară, care rămâne de stabilit. (Işi uşură respiraţia, 
după care şi conştiinţa:) Cu toate acestea, ţinând cont de 
perioada foarte mare petrecută de împricinată în 
hipersomn, responsabilitatea personală nu va fi pusă în 
cauză, deocamdată. 

„Deocamdată”, se gândi ea. O expresie specifică 
limbajului Companiei, care însemna: „[ine-ţi fleanca, 
fereşte-te de presă şi o să ai parte de pensie.” 

— Eşti liberă şi singură răspunzătoare de propriile 
acţiuni pe o perioadă de probă de şase luni, timp în care 
vei fi supusă unui examen medical lunar efectuat de un 
psihomed agreat de către noi şi de a urma tratamentul pe 
care acesta va considera util să ţi-l prescrie. 

Era scurt şi explicit şi atât de amar încât ea-l înghiţi 
deodată. Numai după ce Van Leuwen se ridică şi ieşi din 
sală, Burke observă privirea lui Ripley şi încercă să o 
reţină. 

— Las-o, îi murmură. S-a terminat. 

Ea-i respinse mâna şi se îndepărtă. 

— Exact, răspunse ea lungind pasul. Nu mai au să-mi 
facă. 

Îl ajunse pe Van Leuwen la ascensor. 


26 


— De ce nu trimiteţi pe cineva la LV-426? 

Acesta o privi. 

— Ar fi inutil, doamnă Ripley. Hotărârea comisiei este 
fără apel. 

— Puțin îmi pasă de hotărârea comisiei. Nu mi-e de 
soarta mea ci de a amărâţilor care riscă să descopere după 
noi aparatul acela. De ce aţi refuzat verificarea spuselor 
mele? 

— Pentru că s-a făcut deja, răspunse el sec. Populaţia 
acelei lumi a explorat-o şi nimeni nu a semnalat prezenţa 
unui „organism ostil” sau a unei nave extraterestre. Crezi 
că sunt tâmpit? Crezi că nu am fost precauţi, numai dacă 
ar fi fost să se pună în discuţie responsabilitatea noastră de 
către eventuale anchete ulterioare? De fapt, lumea aceea 
se numeşte Acheron, acum. 

Cincizeci şi şapte de ani. Un răstimp important, în care 
omenirea putuse realiza atâtea lucruri. Să construiască, să 
se mute, să se fondeze noi colonii. Ripley încerca să 
asimileze sensul vorbelor administratorului. 

— Ce populaţie? De cine e vorba? 

Van Leuwen urma să intre în cabină. Ripley întinse 
mâna vrând să împiedice uşile să se închidă. Celulele foto- 
electrice aşteptară, docile, pentru ca ea să-şi retragă 
braţul. 

— Terraformatori, explică Van Leuwen. Făuritori de 
planete. Am realizat mari progrese în acest domeniu, în 
timp ce dumneata dormeai. Paşi uriaşi. Cosmosul nu este 
deloc ospitalier, dar vom schimba această stare de lucruri. 
Pe Acheron se află ceea ce noi numim o colonie de 
terraformare. Echipele noastre au instalat epuratoare 
pentru a face aerul respirabil. Reuşim acest lucru astăzi 
într-un mod eficace şi economic, dacă dispunem de o 
atmosferă locală pentru a fi modificată. Hidrogen, argon... 
chiar dacă metanul este preferabil. Or, Acheron se scaldă 
în metan şi am găsit destul oxigen şi azot pentru începerea 
procesului. Deocamdată, aerul este greu respirabil, dar cu 
timpul, răbdare şi multă muncă, specia umană va dispune 


27 


de o nouă lume locuibilă. Nu gratis bineînţeles. Compania 
noastră nu a fost fondată cu un scop filantropic, chiar dacă 
ea contribuie din plin la progresele umanităţii. Este o 
întreprindere de mare anvergură. Va dura decenii. Totul a 
început acum mai bine de douăzeci de ani şi nu am avut de 
atunci de-a face cu nici un incident cât de mic! 

— De ce nu mi s-a spus? 

— Unora le era teamă că ai fi fost influenţată şi incitată 
să modifici termenii depoziţiei dumitale. Personal, nu cred 
că aceasta ar fi schimbat ceva. Este evident că eşti sinceră 
şi că dumneata crezi ceea ce afirmi. 

Uşile încercară să se închidă şi Ripley le împinse cu 
brutalitate. Ceilalţi pasageri începură să-şi manifeste 
nerăbdarea. 

— Câţi coloni? 

Van Leuwen se încruntă. 

— La ultimul recensământ, între şaizeci şi şaptezeci de 
familii. Am observat că oamenii au un randament superior 
când nu sunt separați de cei dragi. Este o soluţie 
costisitoare, dar ştiu că se va dovedi rentabilă, pe termen 
lung. În plus, în acest mod membrii acestor comunităţi au 
sentimentul apartenenţei la nişte adevărate colonii, şi nu la 
nişte şantiere izolate. Viaţa lor este desigur grea, mai ales 
pentru femei şi copii, dar la sfârşitul contractului, toată 
familia va fi lipsită de griji. Aceste noi dispoziţii sunt 
benefice pentru toţi. 

— Isuse, îngăimă ea: 

Unul dintre pasageri se apropie. 

— Vă deranjăm poate cumva? 

Absentă, Ripley lăsă să-i cadă mâna. Uşile, deblocate, se 
închiseră fără zgomot. Van Leuwen o uitase deja, iar ea era 
absorbită de imaginile care-i apăreau în minte. Iar ceea ce 
vedea nu-i plăcea deloc. 


28 


CAPITOLUL 2 


Nu era nici cea mai plăcută dintre lumi, nici cel mai 
blând anotimp. Supuse unor fenomene atmosferice 
specifice lui Acheron, vânturile băteau neostoit suprafaţa 
erodată a planetei. Erau vechi de când lumea aceasta de 
piatră, fără de oceane pentru a le domoli, şi ar fi netezit 
relieful cu milenii mai curând dacă forţele în fierbere sub 
scoarţa bazaltică nu ar fi împins deasupra mereu alţi munţi 
şi alte platouri. Vânturile de pe Acheron duceau o luptă 
necruțătoare cu lumea care le-a dat naştere. Nimeni nu 
avusese cutezanţa de a le tăgădui stăpânirea întreagă a 
văzduhului, de a mai potoli încrâncenarea furtunilor de 
nisip, de a se împotrivi vijeliei, până, la venirea oamenilor. 
Aceştia anexaseră Acheronul, iar ei nu revendicau această 
planetă sub forma actuală (o privelişte infernală de stânci 
cu forme chinuite şi de nisip, abia vizibile printr-o 
atmosferă gălbuie saturată de praf), dar aşa cum va fi să fie 
când epuratoarele vor fi desăvârşit lucrarea lor. Aerul era 
supus unei metamorfoze lente şi metanul făcea loc deja 
oxigenului şi azotului. După aceea vânturile vor fi 
îmblânzite şi în sfârşit oamenii vor remodela suprafaţa. Va 
rezulta un climat plăcut care va stârni la rându-i ploaie, 
zăpadă, viaţă. 

Aceasta era dispoziţia testamentară a epocii actuale 
pentru generaţiile ce vor să vină. 

Dar, deocamdată, locuitorii lui Acheron asigurau 
funcţionarea epuratoarelor şi luptau pentru întruchiparea 
unui vis tot hrănindu-se din rezervele lor de dârzenie şi 
umor, motivaţi fiind de nişte salarii fabuloase. Nu vor 
apuca să vadă Acheronul ca un tărâm al abundenței. Numai 


29 


Compania avea o speranţă de viaţă destul de mare pentru 
aceasta. Compania era nemuritoare, nu şi pionierii. Simţul 
umorului, propriu tuturor aventurierilor trăind în condiţii 
de existenţă precare era prezent prin întreaga colonie, şi în 
mod deosebit pe placa de oţel prinsă între pilonii de beton 
care se aflau dincolo de ultima structură integrată: 


SPERANŢA LUI HADLEY - Pop. 159 locuitori 
BINE AŢI VENIT PE ACHERON. 


Sub care un autohton şugubăţ adăugase fără autorizaţie 
oficială: Vă doresc o şedere plăcută, cu vopsea indelebilă. 
Vânturile ignorau această urare. Firele de nisip pe care le 
purtau corodaseră în mare parte placa de oţel şi o nou- 
venită, poftită pe Acheron de către epuratoarele de 
atmosferă, mai pusese şi semnătura ei brună: primele ploi 
erau răspunzătoare de primele pete de rugină. 

În spatele acestei plăci se găsea colonia - structuri de 
metal şi de plastobeton legate între ele prin tuburi ce 
păreau prea fragile pentru a fi în stare să înfrunte urgia. 
Ansamblul evoca un buncăr, iar dacă nu avea un aspect 
mai impresionant decât peisajul, cu alcătuirile pietroase 
bătute de vânturi şi munţii torturați, colonia era însă tot 
atât de solidă şi mult mai primitoare. Ea îşi apăra populaţia 
de vânturi şi de atmosfera încă rarefiată. 

Tractoare cu roţi enorme şi alte vehicule se deplasau 
lent pe drumurile dintre clădiri, intrau, ieşeau din garajuri 
subterane, ca nişte colportori. Pe imobilele comerciale 
luceau firme neonice, poftind populaţia să se bucure de 
distracţiile nu multe şi nu grozave în schimbul unor sume 
nu mici. Acolo unde salariile sunt mari, se ivesc micile 
bisnisuri ale unor femei sau bărbaţi cu iniţiativă. Compania 
nu considera astfel de activităţi deosebit de lucrative, dar 
vindea degrabă concesiuni celor îndrăzneţi. 


30 


Dincolo de colonie se înălța primul epurator de 
atmosferă. Alimentat de către o centrală termonucleară, 
vărsa întruna aer purificat spre cerul întunecat. Materiile 
pulverulente şi gazele periculoase erau eliminate prin 
combustie sau disociere chimică fiind înlocuite cu oxigen şi 
azot. Intra aerul nociv, ieşea aerul curat. Principiul era 
simplu, dar procesul era şi lent şi costisitor. Totuşi, ce 
valoare se poate acorda unei planete? Şi Acheron era, la 
urma urmelor, o lume mai ospitalieră decât altele, a căror 
terraformare fusese finanțată de către Companie. Avea 
măcar o atmosferă care putea fi modificată, ceea ce era 
mai uşor de realizat decât să creezi una din nimic. Mai 
avea şi o gravitație foarte apropiată de norma standard. În 
această privinţă era un adevărat paradis. 

Haloul incandescent care încorona staţia de epurare a 
atmosferei, un turn conic asemănător unui vulcan, te ducea 
cu gândul la infern. Colonii erau conştienţi de caracterul 
său simbolic şi nu se sfiau să glumească pe seama lui. Nu 
veniseră pe Acheron pentru a se bucura de climatul 
planetei. Nu vedeai nici o persoană de constituţie fragilă 
prin culoarele coloniei. Chiar şi copiii erau înăspriţi din 
cauza mediului. Nu erau brutali, ci rezistenți atât pe plan 
mental cât şi fizic. Cei care preferau actele de bravură nu- 
şi găseau locul aici. Se învăţa foarte repede că 
întrajutorarea era indispensabilă supravieţuirii. Copiii 
creşteau mai repede decât cei de pe Pământ sau din lumile 
mai ospitaliere şi mai bogate. La fel şi părinţii lor. Ei 
aparţineau unei rase aparte, independente, conştientă de 
faptul că nu se putea bizui decât pe ea însăşi. Colonii de pe 
Acheron nu erau însă unici în felul lor; ei ajunseseră aici la 
bordul unor nave cosmice, iar înaintaşii lor - în căruţe. 
Faptul că se considerau nişte pionieri şi nu simple numere 
de matricolă îi ajuta să accepte această situaţie, această 
existenţă dură. 

În inima acestui nucleu de oameni şi maşini se înălța 
clădirea centrului de exploatare. Domina toate celelalte 
structuri artificiale ale Acheronului, cu excepţia staţiilor de 


31 


epurare a atmosferei. Văzut din exterior, părea spaţios. În 
interior, nu găseai nici un spaţiu liber. Materiale de tot 
felul se îngrămădeau prin colţuri, tuneluri străbătând 
spaţiile de sub planşeuri, pasarele întinse pe deasupra. Şi 
ar fi fost nevoie de mai mult spaţiu. Oamenii se înghesuiau 
tot mai mult pentru a face loc ordinatoarelor şi maşinilor. 
Hârtiile se adunau în teancuri imense, cu toate eforturile 
neîncetate de reducere a informaţiilor necesare în biţi 
electronici. Materialul venit de curând se acoperea repede 
de zgârieturi, de umflături şi de arcuri brune lăsate de 
ceştile de cafea. 

Doi oameni erau răspunzători de acest centru şi, în 
consecinţă, de întreaga colonie: directorul de exploatare şi 
adjunctul său. Îşi vorbeau prieteneşte, titlurile sforăitoare 
nu aveau nici un sens în aceste lumi de frontieră. Cel care 
acorda prea mare importanţă etichetei şi făcea caz de 
rangul său risca să se trezească afară, fără emiţător şi fără 
costum de supravieţuire. Ei se numeau Lydecker şi 
Simpson şi păreau cât se poate de preocupaţi. Amândoi 
aveau acea expresie proprie oamenilor pentru care somnul 
este o amantă în braţele căreia nu se abandonau decât 
arareori. Lydecker semăna cu un contabil obsedat de o 
deducție fiscală omisă cu zece ani în urmă. Simpson era un 
bărbat corpolent şi ursuz, cu cămaşa udă de transpiraţie 
mai tot timpul, şi în mod sigur că s-ar fi simţit mai bine la 
volanul unui camion decât în fruntea unei colonii umane. 
Din păcate, avea şi creier şi muşchi, fapt ce nu fusese 
trecut cu vederea de subordonații lui. Lydecker îl abordă 
până să apuce să bată în retragere. 

— Ai luat la cunoştinţă de raportul meteo pentru 
săptămâna viitoare? 

Simpson mesteca ceva mirositor care-i parfuma gura. 
Lydecker bănuia că era un drog interzis, dar nu zise nimic. 
Simpson era superiorul lui şi în plus avea de gând să-i 
ceară ceva. Aceste vicii mărunte nu erau încurajate pe 
Acheron, dar nu erau considerate nişte crime, atâta timp 


32 


cât nu stânjenea activitatea. Şi-aşa era dificil să-ţi păstrezi 
sănătatea mintală într-un asemenea mediu. 

— Ce e cu el? 

— O să avem parte de o adevărată vară indiană. 
Vânturile o să scadă la patruzeci de noduri. 

— A, perfect. E cazul să-mi iau loțiunea de plajă. Ce 
căcat, măcar de-aş vedea puțin soarele. 

Lydecker clătină din cap, dezaprobator. 

— Mereu nemulţumit, aşa-i? Nu ţi-e de ajuns să ştii că e 
încă agăţat pe undeva, pe sus? 

— Niciodată nu-mi prieşte nimic, n-am ce face. Ar trebui 
să mulţumesc Cerului, nu? Ai altceva să-mi spui, Lydecker, 
sau vrei să tragi de pauză? 

— Aşa fac eu, las norocul să treacă pe lângă mine. Cred 
că o ocazie ca asta n-o să mai am decât peste vreo doi ani 
(Se uită pe un listing.) Îţi aminteşti de prospectorii pe care 
i-ai trimis pe platoul ăla înalt situat dincolo de munţii Ilium, 
acum două zile? 

— Mda. Un şmecher de pe Pământ s-a gândit poate că 
zona aia ar cuprinde minerale radioactive. Am cerut nişte 
voluntari şi unul Jorden a ridicat mâna. l-am spus să se 
ducă să vadă ce-i acolo, dacă dorea. Ceva nou? 

— Omul e acolo, cu nevasta şi ăi mici. Semnalează că a 
reperat ceva şi vrea să ştie dacă-i vor fi respectate 
drepturile. 

— Astăzi toţi au consilieri juridici. Câteodată îmi pare 
rău că nu mi-am ales meseria asta. 

— Ce, să-ţi strici imaginea? Şi-apoi, aici nu prea sunt 
căutaţi, iar veniturile lor sunt mai mici ca ale tale. 

— la mai zi o dată. Că mă simt mai bine. (Simpson 
scutură din cap şi-şi mută privirea pe un ecran.) Doamne! 
Un tip rămas pe Pământ, bine mersi în biroul lui, ne 
furnizează coordonatele unui punct situat la mama dracului 
şi zice că să vedem ce-i pe-acolo. Nu se oboseşte nici măcar 
să-mi spună de ce şi eu nu-l întreb nimic, pentru că n-am 
chef să aştept răspunsul cincisprezece zile şi care nu poate 


33 


fi decât: „Confidenţial”. Mă-ntreb câteodată de ce ne-om 
bate atâta capul. 

— Îţi spun eu, pentru gologani. (Directorul adjunct se 
rezemă de o consolă.) Ei, şi ce-i spun lui Jorden ăsta? 

Simpson se răsuci pentru a putea vedea un ecran care 
ocupa în mare măsură unul dintre pereţi. Se vedea harta 
topografică a zonei explorate a Acheronului, furnizată de 
ordinatorul central. Partea cartografiată era foarte redusă, 
iar regiunea cea mai dezolată a deşertului Kalahari ar fi 
părut o Polinezie în comparaţie. Simpson se deplasa 
arareori pe suprafaţa Acheronului. Funcţia îl obliga să 
rămână pe lângă centrul de exploatare, şi nu avea de ce să 
se plângă. 

— Spune-i că, după mine, tot ce găseşte e-al lui. Un tip 
care are curajul să se plimbe pe acolo merită să păstreze 
pentru el tot ce descoperă. 


Tractorul avea şase roţi, un blindaj gros, pneuri imense 
şi o placă de protecţie rezistentă la coroziune. Dacă nici 
aceasta nu rezista pe Acheron, atunci, practic, nimic nu 
rezista. Carcasa lui ajunsese ca o cârpeală de bucăţi de 
metal decolorate asamblate prin suduri şi răşini epoxide. 
Dar era etanş şi progresa regulat. Pasagerilor nu le trebuia 
mai mult. Deocamdată, se cocoţa zdruncinându-se, pe o 
pantă uşoară. Roţile mari stârneau nori de praf vulcanic pe 
care vijelia se grăbea să-i ducă departe. Gresia şi şistul, 
erodate, se sfărâmau sub greutatea lui. Un vânt de la vest 
urla regulat lovindu-se de blindaj, căşunând pe parbriz, 
vrând cu tot dinadinsul să-i orbească, vehiculul şi pe cei 
dinăuntru. 

Hotărârea celor care conduceau aparatul se adăuga la 
fiabilitatea motorului pentru a-l face să urce pe deal: 
fredona liniştitor în timp ce filtrele reciclau întruna aerul 
pentru a nu lăsa praful să intre. Maşina avea tot atâta 
nevoie de aer ca şi ocupanţii ei. 

Nefiind la fel de degradat de urgie ca şi vehiculul său, 
Russ Jorden avea în primul rând aspectul caracteristic al 


34 


persoanelor care trăiau pe Acheron de mai mult timp: 
pielea închisă şi uscată de vânt. Mai puţin accentuată, 
această descriere se potrivea şi soţiei lui, Anne, dar nu şi 
copiilor care se hârjoneau în spatele cabinei centrale. Se 
urmăreau prin materialul de prelevare portativ şi lăzi, 
ferindu-se să se lovească de pereţi. Strămoşii lor învăţaseră 
să călărească un animal ciudat numit cal. Mişcările 
tractorului nu se deosebeau prea mult de acelea ale 
acestor patrupezi focoşi, iar copiii se obişnuiseră cu 
acestea de când învăţaseră să meargă. Aveau hainele şi 
feţele pline de praf, în pofida etanşeităţii vehiculului. 
Aceasta era una din realităţile dure ale vieţii pe Acheron. 
Cu toate precauţiile luate pentru a se izola de exterior, 
praful tot intra în vehicule, în birouri, chiar şi în locuinţe. 
Unul dintre primii coloni dăduse acestui fenomen numele, 
mai mult plastic decât ştiinţific de „osmoză particulară”. 
Cultură acheroniană. Colonii cei mai imaginativi afirmau că 
praful era viu, că se ascundea şi aştepta ca să se deschidă 
uşile şi ferestrele pentru a se năpusti înăuntru, iar 
gospodinele se gândeau nu fără umor cum era mai bine: să 
spele sau să perie hainele? 

Russ Jorden ocoli câteva stânci şi-şi făcu loc printre 
crăpăturile pantei. Eforturile lui erau încurajate de piuitul 
regulat al localizatorului - o muzică plăcută pentru el. 
Bipurile se amplificau pe măsură ce se apropiau de punctul 
de origine al perturbaţiei electromagnetice, dar Russ nu 
voia să micşoreze volumul. Fiecare semnal era ca o 
melodie: clinchetul ariilor de înregistrări de pe vremuri. 
Soţia veghea asupra bunei funcţionări a tractorului şi a 
sistemelor de supravieţuire, în timp ce el conducea. 

— Priveşte: traseul magnetic e din ce în ce mai 
promiţător, îi zise el bătând într-un mic cadran situat în 
dreapta lui. Şi e al meu, al meu, al meu. Lydecker a zis că 
Simpson şi-a dat acordul. Şi totul e înregistrat. Nimeni n-o 
să ne ia filonul ăsta. Nici Compania nu va putea să ne 
deposedeze de ea. E al meu, totul e al meu. 

Femeia îl privi zâmbind. 


35 


— Uiţi că jumătate îmi revine, dragule. 

— Şi cealaltă jumătate e-a mea. 

Autorul acestei erezii matematice era fiica lor, Newt, în 
vârstă de şase ani, arăta cu patru ani mai mare şi 
însufleţită de aceeaşi energie ca şi părinţii şi tractorul la un 
loc. Tatăl îi adresă un zâmbet drăgăstos, fără să-şi ia ochii 
de la tabloul de bord. 

— Am prea mulţi asociaţi. 

Fetiţa reuşise să-l epuizeze pe fratele ei mai mare. 

— Tim se plictiseşte, tati. Şi eu. Când ne întoarcem? 

— Când vom fi bogaţi, Newt. 

— Aşa răspunzi tot timpul. (Ea se ridică agilă ca o 
maimuţă). Vreau să mă-ntorc, să mă joc de-a „Monştrii în 
labirint”. 

Faţa fratelui ei se schimonosi. 

— Atunci te joci singură. Trişezi mereu. 

— Nu-i adevărat! făcu ea punându-şi pumnişorii în 
şoldurile slăbuţe. Zici aşa pentru că sunt mai tare şi te 
oftici. 

— Nici pomeneală. Tu te ascunzi prin nişte conducte pe 
unde nu se poate trece. 

— Şi ce dacă? De-aia sunt cea mai bună. 

Mama lor îşi luă ochii de la pupitrul de control, cât să 
zică: 

— Astâmpăraţi-vă amândoi. lar dacă vă mai prind că vă 
jucaţi în sistemul de aerisire, vă alegeţi cu câteva la fund. 
Nu numai că e interzis de regulament, dar este şi foarte 
periculos. Puteţi să nu nimeriţi o bară şi să cădeţi într-un 
canal. 

— Ah, mami. Cine-i aşa prost să cadă! Toţi copiii se duc 
acolo şi nimeni n-a păţit nimic. Suntem prudenţi. Iar eu 
sunt cea mai bună pentru că eu pot să mă strecor pe unde 
ceilalţi nici nu reuşesc să intre. 

— Ca un vierme, replică fratele ei, scoțând limba. 

Ea îl îngână. 

— 'Ţi-e necaz, ţi-e necaz. 


36 


El întinse mâna să-i pişte limba şi ea ţipă de spaimă, 
aruncându-se îndărătul unui analizator de filoane. 

— Potoliţi-vă, porunci Anne Jorden cu un glas în care era 
mai multă iubire decât supărare. Staţi şi voi locului două 
minute măcar, da? Nu mai este mult. Ne întoarcem curând 
la Hadley şi... 

— Dumnezeule! Russ Jorden se ridicase pentru a vedea 
prin parbriz. Uitând de gâlceava celor mici, femeia veni 
lângă el. 

— Ce se întâmplă, Russ? 

Tractorul devie brusc spre stânga şi ea se agăţă de 
umărul lui. 

— E ceva acolo. O secundă s-au dat la o parte norii şi am 
văzut. Nu ştiu ce anume, dar este enorm. Şi ne aparţine. 
Ţie, mie, şi copiilor... 

În raport cu mărimea navei extraterestre, tractorul care 
s-a oprit nu prea departe, părea minuscul. Din pupa epavei 
se ridicau spre cer doi piloni de sticlă sau de metal, curbați 
armonios deşi ciudat. De departe parcă erau braţele întinse 
ale unui om culcat, fixat într-o rigiditate cadaverică. Unul 
era mai scurt şi totuşi simetria navei rămânea întreagă. 
Concepţia navei era la fel de surprinzătoare ca şi aspectul 
său. 

Poate că ea crescuse şi nu era decât rezultatul unui plan 
de construire determinat. Umflătura cocăi avea acelaşi 
luciu sticlos nemaiîntâlnit, pe care nisipul adus de vânturile 
Acheronului nu au reuşit să-l distrugă. Jorden blocă frânele 
tractorului. 

— De data asta, am tras lozul cel mare. Anne, scoate 
echipamentul. Mă gândesc dacă or putea sintetiza şi nişte 
şampanie la Hadley Cafe. 

Soţia lui rămăsese ţintuită în faţa geamului gros. 

— Stai să ne uităm puţin şi să întoarcem şi după aceea 
om sărbători evenimentul. Poate că nu suntem primii 
descoperitori. 


37 


— Glumeşti? Nu e nici o baliză pe platoul ăsta afurisit. 
Nici un jalon. Nu a venit nimeni înaintea noastră aici. 
Nimeni! Chestia asta ne aparţine! 

El se îndrepta deja spre partea din spate a cabinei. Anne 
era tot neîncrezătoare. 

— Este greu de crezut că un lucru aşa de mare şi care 
emite acest gen de rezonanţă a putut să rămână aici atâta 
timp fără să fie observat de cineva. 

— Prostii! (Jorden îşi lua deja combinezonul presurizat, 
apăsa pe clapele de etanşeizare fără să se uite, trăgea 
fermoarele cu o uşurinţă datorată unei practici 
îndelungate.) Eşti prea pesimistă. Ţi-aş înşira o grămadă de 
motive pentru care nu a fost observat până acum. 

— De exemplu? 

Ea întoarse fără chef spatele la hublou şi începu să se 
echipeze pentru ieşire. 

— De exemplu, munţii ăştia o ascund faţă de 
detectoarele coloniei, şi ştii că sateliții de supraveghere nu 
sunt buni de nimic în atmosfera asta. 

— Şi infraroşiile? 

Ea remontă închiderea cu glisieră a combinezonului 
presurizat. 

— Ce infraroşii?! Uită-te şi tu: mort ca un cui ruginit. O 
fi aici de mii de ani. Şi chiar dacă ar fi venit ieri, nu se 
putea capta nimic în infraroşu în partea asta a planetei; 
aerul scos din epuratoarele de atmosferă e prea cald. 

— Atunci, cum se face că ăia de la centru au nimerit-o la 
fix? 

Ea termină cu echiparea şi-şi punea nişte aparate la 
centură. El dădu din umeri. 

— Cum dracu' să ştiu eu? Dacă te frământă chestia asta, 
n-ai decât să-l întrebi pe Lydecker la întoarcere. Important 
e că ne-a desemnat pe noi să venim pe-aici în cercetare. Ce 
noroc pe capul nostru! (Se răsuci spre uşa sasului.) Vino, 
frumoasa mea. Haidem, şi-om deschide cufărul tezaurului. 
Pun rămăşag că înăuntru sunt o sumedenie de şmecherii 
de mare preţ. 


38 


La fel de entuziastă, însă mai puţin exuberantă, Anne 
Jorden strânse garniturile de  etanşeizarea ale 
combinezonului. Apoi, soţ şi soție îţi verificară unul 
celuilalt echipamentul: oxigen, unelte, lămpi, baterii, totul 
cum trebuia. Când erau gata de a ieşi din tractor, femeia le 
aruncă o privire severă copiilor. 

— Rămâneţi înăuntru, copii. Aţi înţeles? 

— Da, mamă, răspunse Tim, vizibil dezamăgit. Nu pot să 
vin cu voi? 

— Nu, nu poţi să vii cu noi. O să-ţi povestim la 
întoarcere. 

Ea trase uşa sasului după ea. Tim se duse numaidecât la 
hubloul cel mai apropiat şi-şi lipi nasul de geam. În 
exterior, fascicolele lămpilor de pe căştile părinţilor lui 
luminau un peisaj crepuscular. 

— Nu pricep de ce nu pot să merg cu ei. 

— Pentru că aşa a zis mama. Tot gândindu-se la ce s-ar 
putea juca mai apoi, Newt îşi lipi faţa de alt hublou. 
Lumina pălea odată cu îndepărtarea părinţilor ei în direcţia 
ciudatei nave. Ceva o prinse prin spate, urlă, se răsuci spre 
fratele ei. 

— Trişorule! 

El fugi imediat, în căutarea unei ascunzători. Fetiţa îl 
urmă strigând. 


Coca navei străine îi domina pe cei doi bipezi care se 
căţărau pe grohotiş. Vântul urla. Praful ascundea soarele. 

— Nu crezi că ar trebui să chemăm baza? întrebă Anne 
fără să-şi ia ochii de la aparat. 

— Stai să vedem ce nume să-i dăm şmecheriei ăsteia. 

Russ Jorden punctă răspunsul cu o lovitură de picior 
într-un bloc de rocă vulcanică ce se găsea în drumul său. 

— De ce nu „mare chestie amenințătoare”? 

Se întoarse spre ea. Dincolo de viziera căştii sale, 
înfăţişarea îi trăda surprinderea. 

— Dar ce te-a apucat, scumpo, eşti nervoasă? 


39 


— Dat fiind că intrăm acum într-o epavă extraterestră de 
tip necunoscut, nu-i de mirare, aşa-i? 

El o bătu pe umăr. 

— Gândeşte-te doar că aparatul ăsta înseamnă o 
grămadă de bani. Chiar dacă e gol, reprezintă o avere. E o 
relicvă de nepreţuit. Oare cine-o fi făcut-o, de unde-a venit 
şi de ce s-a prăbuşit pe lumea asta pierdută? 

Din voce şi înfăţişare răzbătea entuziasmul. (Arătă spre 
o parte mai întunecată dintr-o latură a navei.) 

— O porţiune a cocăi a cedat la impact. Hai să vedem 
ce-are înăuntru. 

Porniră către deschizătură. Anne Jorden, neliniştită, 
studia nava. 

— Nu cred că a fost un accident. Pare să facă parte 
integrantă din cocă, Russ. Cei care au conceput maşinăria 
asta nu prea agreau unghiurile drepte. 

— Gusturile lor sunt ultima mea grijă. Intrăm. 


O lacrimă stingheră luneca pe obrazul lui Newt Jorden, 
care se uita de la o vreme prin parbriz. În cele din urmă, îşi 
părăsi postul de observaţie şi se îndreptă spre scaunul 
conductorului şi-l zgâlţâi pe fratele ei care adormise. Trase 
aer pe nas şi îşi şterse lacrimile ca să nu vadă că plânsese. 

— Timmy... trezeşte-te. Au plecat de-atâta timp. 

Fratele ei clipi, îşi luă picioarele de pe consola de pilotaj 
şi se aşeză în fund. Se uită calm la ceasul din tabloul de 
bord şi scurtă priveliştea întunecată şi măturată de vânt. În 
ciuda izolaţiei tractorului, puteau auzi vântul bătând, 
motorul fiind oprit. 

— O să fie bine, Newt. Tati ştie ce face. 

Atunci uşa exterioară de deschise cu zgomot lăsând să 
intre vântul, praful odată cu o umbră uriaşă. Newt urlă şi 
Tim sări de pe scaun. Mama lor smulse viziera căştii şi o 
aruncă cât colo, fără să-i pese de instrumentele delicate pe 
care le-ar putea strica. In ochi i se citea teroarea, iar 
tendoanele gâtului se reliefau puternic. Trecu pe lângă 
copii şi apucă microfonul din tabloul de bord urlând: 


40 


— Mayday! Mayday! Aici Alpha Kilo doi patru nouă şi 
chem Controlul din Hardley. Repet. Aici Alpha Kil... 

Newt abia o auzea. Işi ţinea mâinile lipite de gură 
pentru a se apăra de atmosfera viciată. Îndărătul ei, filtrele 
tractorului gemeau încercând în zadar să purifice aerul 
saturat de praf. Era în faţa sasului şi nu reuşea să-şi ia 
ochii de pe corpul tatălui ei care zăcea pe solul acestei 
planete. Mama lor izbutise să-l târască înăuntru. Şi Newt 
vedea ceva pe faţa lui. Creatura era turtită şi avea nişte 
coaste proeminente, un mare număr de picioare chitinoase 
aidoma celor de artropode şi o coadă lungă musculoasă 
încolăcită pe gâtul lui Russ Jorden. Semăna cu un limur 
mutant, cu o carapace suplă. Corpul tresăltă ca o pompă. 
Dar nu era nicicum maşină, era un organism fără nici o 
îndoială, o vietate cât se poate de urâtă. Ochii copilului se 
umplură de lacrimi şi, de această dată, nu reuşi să se 
stăpânească. 


41 


CAPITOLUL 3 


Liniştea din apartament nu era deranjată decât de 
sunetul ecranului video din perete. Nebăgând în seamă 
spoturile publicitare, Ripley urmărea fumul leneş care se 
ridica din ţigara denicotizată şi care desena volute cu 
contururi difuze în atmosfera stagnantă. Deşi ziua era pe 
sfârşite, reuşise să nu se uite în oglindă de dimineaţă. Aşa 
era mai bine, fiindcă înfăţişarea ei neglijentă ar fi 
deprimat-o şi mai mult. Apartamentul era mai prezentabil, 
cu câteva tuşe decorative, cât să nu pară auster. Cu toate 
acestea, nici un element de decorație nu era personal. Şi 
era lesne de înţeles. Ripley îşi lăsase în urmă existenţa 
anterioară. Chiuveta era plină ochi cu veselă murdară, deşi 
spălătorul de vase era gol. 

Purta un halat care, parcă îmbătrânea la fel de repede 
ca şi proprietara lui. În camera de alături, lângă pat era un 
morman de cearşafuri şi cuverturi. Jones dădea târcoale 
prin bucătărie, nădăjduind că va da peste vreo bucăţică 
mai de doamne-ajută. Zadarnică osteneală. Bucătăria se 
menținea într-o stare de curăţenie acceptabilă, în ciuda 
lipsei de cooperare a ocupantei acestor locuri. 

— Hei, Bob! behăi un glas din ecranul mural. Se aude că 
o să pleci cu familia în colonii?! 

— Este cea mai bună decizie din viaţa mea, Phil, 
răspunse un personaj nesemnificativ, care surâdea 
încrezător, de dincolo de zid. Vom începe o nouă viaţă, vom 
pleca din nou de la zero într-o lume curată în care crimele 
şi şomajul nu există... 

Ripley urmărea dialogul într-o doară, dar se gândea că 
actorii care  debitau  tâmpeniile acestea, aprobate 


42 


bineînţeles de către Administraţia Colonială, trăiau 
probabil pe coasta de Est. Într-un cadru plin cu verdeață. 
Una din reşedinţele din Cape Cod cu vedere spre Martha's 
Vineyard, în Hilton Head; sau dintr-un alt refugiu nepoluat 
rezervat pentru cei care ştiu să se dea bine pe lângă şefi. 
Cazul ei era diferit. Fără aer iodat, nici briză montană. 
Compania o instalase, în inima oraşului şi ar fi trebuit să fie 
fericită. Ticăloşii! Ducă-se dracului! Va găsi ea ceva. 
Doreau numai ca ea să tacă o vreme, să se calmeze. S-au 
grăbit să-i dea o locuinţă şi să-i dea o nouă formaţie 
profesională. Şi au uitat de ea. Nu-i părea rău. Nu-şi dorea 
să mai audă de Companie şi nici aceasta nu-şi mai dorea să 
audă de ea. Dacă nu i-ar fi retras brevetul, ar fi plecat 
demult. 

Soneria de la uşă o făcu să tresară. Jones se mulţumi 
doar să ridice capul, după care intră în baie. Nu-i plăceau 
intruşii. Era foarte inteligent. Stinse ţigara (garantată fără 
produse cancerigene, nicotină sau tabac... iar abuzul fără 
pericol, dacă ar fi să dai crezare inscripţiei de pe pachet), 
şi se duse să deschidă. Nu se osteni să se mai uite prin 
vizor. Imobilul era bine supravegheat. Şi apoi, după cele 
prin care trecuse, n-o speriau amenințările oraşului 
pământean. 

Carter Burke era acolo, cu acelaşi zâmbet trist. Alături, 
stătea un bărbat mai tânăr, grav, îmbrăcat în uniforma 
neagră, austeră a ofiţerilor corpului marinei coloniale. 

— Bună seara, Ripley. (Burke i-l arătă pe însoţitorul 
său.) Locotenentul Gordon de... 

Uşa, închizându-se, îi tăie vorba. Ripley se rezemase de 
uşă dar uită să închidă interfonul şi vocea lui Burke ajunse 
la ea prin membrana unui difuzor invizibil. 

— Ripley, trebuie să vorbim. 

— Nu. Du-te dracu, Carter. Împreună cu amicul... 

— Imposibil. Este important. 

— Pentru mine, nu. Pentru mine, nu mai e nimic 
important. 


43 


Burke tăcu, dar ea ştia că el era tot acolo. Ajunsese să-l 
cunoască bine şi ştia că nu era omul care să renunţe cu 
una cu două. Reprezentantul Companiei ştia să fie 
convingător. Nu avea nevoie de discursuri. O frază era de 
ajuns. 

— Am pierdut orice contact cu colonia de pe Acheron. 

În sinea ei se căscă un gol ametitor, conştientizând 
subînţelesul acestei neaşteptate declaraţii. Şovăi însă 
înainte de a deschide iar uşa. Nu era un vicleşug. Expresia 
lui Burke o confirma. lar Gorman se uita când la unul, când 
la celălalt. Nu era băgat în seamă şi se simţea stingher, 
deşi nu voia să se vadă. 

Ea le făcu loc. 

— Intraţi. 

Burke parcurse apartamentul cu privirea şi se abţinu de 
la orice comentariu cu mult tact. Nu spuse nici o banalitate 
de genul: „Este plăcut aici, la dumneata”, pentru că nu era 
niciodată adevărat. Nu declară nici: „Pari în plină formă, ar 
fi fost o minciună la fel de flagrantă. Tăcerea lui îi inspiră 
un pic de respect lui Ripley, care arătă spre masă. 

— Doriţi ceva? Cafea, ceai, şpriţ? 

— Ar fi bună o cafea, spuse el. 

Gorman dădu din cap. Ea ajunse la tastatura de 
comandă a bucătăriei integrate şi ceru două ceşti. 

— Nu era nevoie să vii cu armata, îi spuse ea cu o 
încercare de surâs. Am depăşit stadiul violenţei, 
psihomedicii au confirmat-o şi este menţionat şi în ultimul 
certificat medical. (Arătă cu mâna un birou pe care erau 
îngrămădite dischete şi hârtii.) Aşa că, de ce escorta asta? 

— Eu reprezint în mod oficial infanteria. Jena lui 
Gorman era evidentă, ca şi dorinţa de a-l lăsa pe Burke să 
conducă discuţia. 

Ce ştia, ce i se povestise despre ea? se întrebă Ripley. 
Era dezamăgit văzând că nu era vorba de o bătrână, de o 
cotoroanţă complet ţicnită? Părerea lui nici nu avea 
importanţă. 


44 


— Aţi pierdut deci orice contact, zise ea cu o nepăsare 
prefăcută. Ei, şi ce-i cu asta? 

Burke se uită în jos spre geantă. 

— Ei, şi trebuie să descoperim ce se întâmplă acolo. Şi 
repede. Toate comunicațiile sunt întrerupte, şi de prea 
multă vreme ca să dăm vina pe o defecţiune a materialului. 
Colonia de pe Acheron datează de câţiva ani buni. Cei care 
trăiesc acolo au experienţă şi dispun de un material fiabil. 
Poate că n-au terminat încă reparaţiile, dar tăcerea lor dă 
de gândit unor persoane. Trebuie să vedem ce-i acolo. 
Numai aşa se mai potolesc spiritele. Probabil că vor rezolva 
problemele pe care le au acum, până la sosirea ajutoarelor, 
şi că expediţia asta nu va fi decât o pierdere de timp şi de 
bani, dar trebuie să facem ceva. 

Nu era nevoie să intre în detalii. Ripley ştia unde voia el 
să ajungă. Se duse la bucătărie şi aduse două cești. În timp 
ce Gorman îşi bea cafeaua, ea începu să umble prin cameră 
- prea strâmtă pentru aşa ceva, dar ea tot încerca. Burke 
se mulțumea să aştepte. 

— Nu, declară, ea în sfârşit. Nici vorbă. 

— Ascultă-mă. Nu e chiar ce gândeşti. 

Ea se opri şi-l privi, neîncrezătoare. 

— Nu e ce gândesc? Nu e ce gândesc? N-am nevoie să 
gândesc, Burke. Am fost brutalizată, insultată şi stoarsă de 
gaşca voastră de incompetenţi şi acum vreţi să mă-ntorc 
acolo? Nici pomeneală! 

Vocea-i tremura şi Gorman se înşelă asupra cauzelor 
acestei reacţii. Pentru el aceasta era pricinuită de furie şi 
nu de o spaimă viscerală. Ripley era terorizată şi încerca 
să-şi ascundă sentimentele în spatele indignării. Burke 
trebuia să ştie ce se petrecea cu ea, dar insistă. N-avea 
încotro. 

— Ascultă, începu el pe un ton pe care şi-l dorea 
conciliant. Nu ştiu ce se întâmplă acolo. Dacă le-a rămas în 
pană satelitul releu, şi nu emițătorul de la sol, numai o 
echipă de salvare poate să-l repare. Colonii nu au nici o 
navetă spaţială. Dacă asta e cauza tăcerii, trebuie că 


45 


aşteaptă acum o acţiune din partea Companiei. lar dacă, 
într-adevăr, satelitul releu este în pană, nici nu va fi nevoie 
să coborâm pe planetă. Dar fiindcă nu avem habar de 
originea problemei, aş dori să fii cu noi. În calitate de 
consilieră. Asta-i tot. 

Gorman lăsă ceaşca pentru a preciza: 

— Şi, presupunând că ar fi necesară o intervenţie, nu va 
fi nevoie să avansați cu trupele. Eu pot să vă garantez 
securitatea. 

Ea-şi ridică ochii la cer. 

— Nu ne vor însoţi nişte simpli soldaţi, Ripley, adăugă 
Burke. Infanteria colonială aparţine unui corp de elită şi 
dispun de un armament ultramodern. Om plus maşină. Vin 
de hac oricui. Aşa-i, locotenente? 

Gorman îşi îngădui un zâmbet uşor. 

— Antrenamentul nostru ne pregăteşte să înfruntăm 
situaţiile cele mai neaşteptate. Am restabilit ordinea pe 
lumi şi mai neospitaliere decât Acheronul. Pentru astfel de 
operaţiuni procentajul nostru de pierderi este practic nul. 
Sper că se va ameliora după această expediţie. 

Dacă cele declarate aveau scopul de a o impresiona pe 
Ripley, eşuaseră lamentabil. Ea se uită la Burke. 

— Şi care-i rolul vostru în povestea asta? 

— Ei bine, Compania s-a asociat cu Administraţia 
colonială pentru a finanța implantarea acestei colonii. Un 
fel de avans asupra drepturilor miniere şi o parte din 
profiturile viitoare. Ne  diversificăm activităţile şi 
privilegiem terraformarea. Investiţii funciare la scară 
galactică. Pentru construirea unor lumi noi şi lucruri de 
acest gen. 

— Aha, bine, am văzut reclamele. 

— Colonizarea lui Acheron nu va aduce nici un profit 
Companiei până la terminarea terraforrnării, dar o 
întreprindere aşa de importantă are în vedere beneficii pe 
termen lung. (Constatând că acest argument o lăsa 
indiferentă, încercă o altă abordare.) Am auzit că lucrezi la 
Portside, la docuri? 


46 


Ea trecu imediat în defensivă, aşa cum prevăzuse. 

— Exact, de ce mă întrebi? 

— Incărcătoare, elevatoare, etc.? 

— N-am găsit altceva. Nu am de gând să trăiesc din mila 
altora până la sfârşitul zilelor. Oricum, asta mă ţine 
ocupată şi nu mă lasă să mă gândesc la anumite lucruri. 
Ce-a fost mai rău a trecut. Aveam prea mult timp pentru 
meditare. Prefer să am ceva de făcut. 

— ţi place munca asta? 

— Te crezi spiritual? 

— Ți se oferă o nouă posibilitate. Dacă ţi-aş spune că ai 
putea redeveni master principal, ai recupera brevetul şi că 
ai reintra în Companie? Termini cu comisia, cu discuţiile. 
Sancţiunea va fi ştearsă din dosar, fără urmă. În mod 
oficial, ai fost în permisie. Absolut normal, după o călătorie 
îndelungată. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici 
pensia nu va avea de suferit. 

— Şi ACE şi tipii de la asigurări? 

— Asigurările au plătit şi afacerea este clasată. Ei nu 
mai au nici o treabă. Dat fiind că nu va figura nimic în 
dosarul personal, statutul dumitale va fi acelaşi ca la 
plecarea în ultimul zbor. Cât despre responsabilii ACE, ei 
ar vrea să participi la expediţie. După cum vezi, ne-am 
ocupat de toate. 

— Mai trebuie să accept. 

— Evident. (Dădu din cap şi se aplecă spre ea. 
Atitudinea lui nu era deloc imploratoare, te ducea mai mult 
cu gândul la un vânzător experimentat.) Este o nouă şansă. 
Majoritatea celor doborâţi de comisia de anchetă n-au 
niciodată oportunitatea reluării funcţiilor. Dacă de vină e 
satelitul releu, n-ai decât să rămâi la bord şi să citeşti o 
carte până când tehnicii îşi vor termina treaba, şi apoi să 
treci să-ţi ridici solda obţinută pentru timpul petrecut în 
hipersomn. Acest episod neplăcut va fi şters şi vei ocupa 
locul dinainte. Acelaşi grad, cumularea tuturor punctelor 
de pensie, cum se poate mai bine. Ţi-am studiat dosarul. 
Incă o călătorie de cursă lungă şi obţii brevetul de căpitan. 


47 


Şi de altfel, este cel mai bun mijloc de a-ţi învinge temerile 
şi de a scăpa de ele. Te vei întoarce complet refăcută. 

— Scuteşte-mă, Burke, făcu ea scurt. Am trecut deja 
prin psihanaliza lunară. 

Zâmbetul bărbatului se estompă, dar vocea se făcu mai 
puternică: 

— De acord, să lăsăm vorbăria. Am citit rapoartele. În 
fiecare noapte ai acelaşi coşmar şi te trezeşti tresărind, 
asudată şi... 

— Nu! Răspunsul meu e nu. (Luă cele două cești, deşi 
bărbaţii nu-şi terminaseră cafeaua. O altă modalitate de a-i 
concedia.) Acum lăsaţi-mă. Imi pare rău. 

Se priviră. Expresia lui Gorman era imposibil de 
interpretat, dar Ripley avu impresia că trecuse de la 
curiozitate la dispreţ. Individul n-avea decât să se ducă 
dracului, la urma urmei. Burke căută prin buzunare şi 
scoase o cartelă translucidă pe care o puse pe masă înainte 
de a porni spre uşă. Ajuns în prag se opri şi zâmbi. 

— Gândeşte-te la propunerea mea. 

După aceea, ea rămase singură cu gândurile ei. O 
companie nu prea agreabilă. 


Vântul. Vântul, nisipul şi cerul întunecat. Discul palid al 
soarelui străin pluteşte dincolo de atmosfera furtunoasă. 
Un urlet se ridică ascuţit şi creşte în intensitate. Punctul 
său de origine se apropie, până în clipa în care te trezeşti 
cu el deasupra. Şi sunetul te copleşeşte şi te sufocă. Cu un 
geamăt răguşit, Ripley se ridică în pat, încleştând mâinile 
pe piept. Respira greu, dureros. Inspiră adânc şi se uită în 
jur, prin camera minusculă. Lumina slabă a veiozei îi 
dezvălui pereţii goi, cearşafurile căzute lângă pat, toaleta 
şi comoda. Pe acesta din urmă, cocoţat pe partea cea mai 
înaltă, impasibil, Jones îi întorcea privirea. Îşi luase acest 
obicei la puţină vreme de la întoarcere. Când venea ora 
somnului, motanul se ghemuia lângă stăpâna lui până în 
clipa în care ea aţipea, după care se refugia pe comodă. 


48 


Ştia că Ripley urma să aibă coşmarul zilnic şi prefera să-i 
lase tot patul. 

Cu un colţ al cearşafului îşi şterse broboanele de 
sudoare de pe frunte, obraji, piept. Degetele căutară în 
întuneric o ţigară în sertarul noptierei, dădu un bobârnac 
în capătul cilindrului şi aşteptă să devină incandescent. 
Ceva... capul se răsuci brusc. Nimic. Doar zumzetul 
ceasornicului. În cameră nu se aflau decât Jones şi ea. Cu 
certitudine, nici o rafală de vânt. 

Se înclină în stânga şi mâna pipăi în fundul sertarului 
noptierei în căutarea cărţii de vizită a lui Burke. O răsuci 
între degete, apoi o introduse într-o fantă a consolei 
încastrată în mobilă. Pe ecranul care ocupa peretele opus 
apărură numaidecât cuvintele „Aşteptaţi, vă rog”, ceea ce o 
făcu răbdătoare până când în locul lor apăru figura lui 
Burke. Il trezise, ochii bărbatului erau pe jumătate 
deschişi; era neras, dar schiţă un zâmbet când o 
recunoscu. 

— Da? A, Ripley. Salut. 

— Burke, să-mi promiţi un singur lucru. (Nădăjduia că 
era prea puţină lumină ca interlocutorul să-i poată vedea 
expresia.) Că sunteţi hotărâți să-i omorâţi şi nu să-i studiaţi 
sau să-i aduceţi pe Pământ. Ci doar să-i frigem, să-i stârpim 
odată pentru totdeauna. 

Ea observă că vorbele ei reuşiseră să-l trezească 
definitiv. 

— Aceasta este intenţia noastră. Orice lucru periculos 
de pe planeta aia va fi distrus. Avem de protejat o colonie şi 
ar fi o prostie să riscăm în prezenţa unor organisme 
potenţial periculoase. Aceasta este politica principală a 
companiei. Cum găsim ceva ostil, îl eliminăm. Cu atât mai 
rău pentru savanţi, ce dracu'! (Făcu o pauză lungă şi se 
apropie de microfon; faţa îi crescu peste măsură pe ecran.) 
Ripley, Ripley, mai eşti acolo? 

Nu mai era timp de stat pe gânduri. Venise vremea 
acţiunii. 

— De acord. Merg. 

49 


Gata. O spusese. El era pe punctul de a o felicita sau de 
a-i mulţumi, dar Ripley întrerupse legătura până să apuce 
să spună ceva. Auzi un zgomot surd prin aşternut, în 
preajma ei, şi se răsuci pentru a-i arunca o privire 
drăgăstoasă lui Jones. Îşi trecu unghiile pe spinarea 
motanului care începu să toarcă şi să se alinte. 

— Iar tu, dragul meu, mă aştepţi aici, cuminte. 

Animalul se uită fix la ea şi clipi, ea continuând să-i 
mângâie blana de pe spinare. Fără îndoială, el nu 
înţelesese nici ce îi spusese ea şi nici ce se discutase 
adineauri, dar, oricum, nu se oferi voluntar s-o însoţească. 

Constat cu plăcere că unul dintre noi a rămas întreg la 
minte, se gândi ea strecurându-se în aşternut. 


50 


CAPITOLUL 4 


Nava era urâtă, lovită, uzată. Numeroase piese care ar fi 
necesitat înlocuirea, fuseseră doar reparate. Era încă 
solidă şi utilă pentru a fi trasă pe linie moartă, iar 
proprietarii se gândeau că era mai economicos să o 
cârpească şi să o modifice decât să construiască una nouă. 
Nu era prea elegantă, iar propulsoarele erau butucănoase. 
Parcă era un munte de metal, de materiale compozite şi de 
ceramică: un morman de fiare zburător, un monument 
ridicat în imponderabilitate spre gloria Războiului care-şi 
croia cu putere un drum prin această zonă misterioasă a 
universului, cunoscută sub numele de hiperspaţiu. Ca şi 
navlul uman, ea era pur funcţională. Şi primise numele 
Sulaco. Transporta paisprezece visători. Unsprezece dintre 
ei trăiau în nişte lumi onirice tot atât de simple şi paşnice 
ca şi aparatul la bordul căruia se aflau. Alţi doi se 
distingeau prin individualismul lor. Iar ultimul luase nişte 
sedative pentru a atenua efectele coşmarurilor pentru care 
somnul era o abstracţie superfluă. 

Bishop, comandantul secund, supraveghea cadranele şi 
efectua reglajele. Lunga aşteptare se apropia de sfârşit şi o 
sirenă răsună în nava uriaşă de transport militar. O 
maşinărie, până acum adormită şi subalimentată pentru a 
realiza economii de energie, se trezea la viaţă. La fel ca 
oamenii din repaos, ale căror chesoane criogenice începură 
să se deschidă. Fericit să constate că persoanele de care 
era răspunzător  supravieţuiseră acestei îndelungate 
hibernări, Bishop purcese la plasarea lui Sulaco pe orbită 
staționară în jurul lumii-colonie Acheron. 


51 


Dacă Ripley fu prima care se trezi, aceasta nu se datora 
capacităţilor mai mari de adaptare sau a unei mai bune 
rezistenţe la efectul hipersomnului, ci pur şi simplu pentru 
că, din şirul de chesoane, al său se deschidea primul. Se 
ridică în fund şi-şi masă cu vigoare braţele şi picioarele. 
Burke se ridică din chesonul din faţă şi locotenentul... cum 
îi zicea lui?... a, da Gorman, făcu la fel, ceva mai încolo. În 
celelalte chesoane se găsea restul detaşamentului care se 
îmbarcase la bordul lui Sulaco: opt bărbaţi şi trei femei. 
Aceşti militari erau ieşiţi din comun, fiindcă aleseseră să-şi 
rişte viaţa în cea mai mare parte a timpului lor de veghe; 
indivizi obişnuiţi cu lungi perioade de hipersomn întrerupte 
de perioade de luciditate, foarte scurte, dar intense. Erau 
dintre cei din faţa cărora ceilalţi se dădeau la o parte, fie 
pe trotuar, fie într-un bar. 

Primul rang Spunkmeyer primise comanda navetei de 
debarcare. Avea drept misiune, laolaltă cu caporalul şef 
Ferro, să-i ducă fără incidente pe colegii săi pe suprafaţa 
oricărei lumi unde intervenţia lor era dorită şi apoi să-i 
aducă înapoi întregi până la nava principală. Şi aceasta 
foarte rapid, dacă împrejurările o impun. Se frecă la ochi, 
gemu şi, clipind, se uită prin sala de hipersomn. 

— Sunt prea bătrân pentru viaţa asta de câine. 

Nimeni nu-i luă în seamă comentariul. Era de 
notorietate publică faptul că Spunkmeyer se înrolase 
înainte de vârsta necesară. Totuşi, nimeni nu glumea pe 
seama vârstei sale mici (sau mari), când se găseau la 
bordul navetei de debarcare care se prăvălea ca un 
bolovan spre suprafaţa unei noi lumi. 

Rangul doi Drake ieşea din chesonul de lângă cel al lui 
Spunkmeyer. Era mai bătrân decât cel din urmă, dar şi mai 
urât. În afară de un anumit număr de puncte comune cu 
Sulaco, printre care spatele lat, avea braţele unui marinar 
chior pomenit în vechile poveşti cu pirați, un nas turtit care 
ar fi descumpănit şi pe cel mai priceput chirurg plastic şi o 
cicatrice oribilă care-i deforma gura şi-i impunea un rânjet 
perpetuu. În acest caz chirurgia estetică ar fi fost eficace, 


52 


dar el ţinea la cicatricea lui ca la ochii din cap. Era ca o 
medalie pe care era autorizat să o poarte în toate 
împrejurările. În plus, mai purta şi o şapcă prea mică, pe 
seama căreia nimeni nu îndrăznea să glumească. Drake era 
operator de criblor, dar ştia să se servească şi de puşcă, de 
pistol, grenade, de majoritatea armelor albe, ca şi de dinţi. 

— Mi se pare că solda cam lasă de dorit pentru operaţii 
din astea, mormăi el. 

— Mai ales că trebuie să-ţi vedem mutra la sculare, 
Drake. 

Era meditehniciana care vorbise: fără nici un dubiu, cea 
mai fermecătoare dintre membrii acestui echipaj, dar până 
deschidea gura. 

—"'Te-n cur, replică cel în chestiune. (Se uită la 
ocupantul unui alt cheson care tocmai se deschidea.) Hei, 
Hicks, eşti de acord? 

Hicks era caporalul şef al grupei şi comandantul secund 
al secţiei de asalt după sergentul şef Apone. Nu prea 
vorbea, dar era întotdeauna prezent în momentele critice, 
un fapt foarte apreciat de colegii lui de luptă. Când ceilalţi 
îşi exprimau părerile, el şi le ţinea pe ale lui pentru el, iar 
când vorbea, o făcea numai când avea ceva important de 
spus. N 

Ripley se ridicase. Îşi masa în continuare picioarele 
pentru a-şi pune sângele în circulație şi făcea flexiuni 
pentru a-şi dezmorţi articulațiile. li urmărea pe militarii 
care-i treceau prin faţă pentru a ajunge la un şir de 
debarale. Nici un supraom printre ei, nici un „Mister 
Muşchi”, dar toţi erau bine proporţionaţi şi rezistenți. Se 
gândea că, dintre ei, cel mai pirpiriu ar fi în stare să alerge 
o zi întreagă pe suprafața unei lumi cu doi g gravitație cu 
costumul în spinare şi luptând, apoi să-şi petreacă noaptea 
reparând un ordinator. Muşchi şi inteligenţă din plin, chiar 
dacă limbajul lor nu era dintre cele mai elegante. Era tot ce 
putea oferi armata mai bun. Se simţea puţin liniştită... 
numai. 


53 


Sergentul şef Apone urca pe culoarul central şi spuse 
câteva vorbe fiecărui soldat înviat. Părea în stare să rupă 
cu mâinile goale, în două, un camion. Când trecu prin faţa 
caporalului comtehnician Hudson, acesta emise un protest. 

— Podeaua e-ngheţată. 

— Acum zece minute aşa erai şi tu. Doamne, ce echipă! 
Poate vrei să-ţi aduc papucii? 

Hudson bătu din gene. 

— Ai face-o pentru mine, sergent? Oh, ţi-aş fi 
recunoscător pe vecie. 

Câteva râsete punctară răspunsul caporalului. Apone 
zâmbi, înainte de a se îndepărta continuând să adreseze 
reproşuri oamenilor lui şi să-i zorească. 

Ripley rămase deoparte. Infanteriştii formau o echipă 
sudată, o hidră de luptă cu unsprezece capete, iar ea nu 
făcea parte din grupul lor. Doi militari o salutară din cap în 
treacăt şi auzi vreo două „salut”. Era peste aşteptările ei, 
dar nu de ajuns pentru a o linişti. 

Primul rang Vasquez se mulţumi să o măsoare din ochi 
când trecut pe lângă ea. Ripley avusese parte de priviri mai 
amabile din partea roboților. Femeia aceasta, care era şi ea 
operatoare de criblor, nu clipi, nu zâmbi: păr negru, ochi şi 
mai întunecaţi, buze subţiri, Ripley ar fi considerat-o 
seducătoare, cu preţul unui mic efort. Era nevoie de nişte 
capacităţi speciale pentru a mânui criblorul: o combinaţie 
destul de rară de forţă, inteligenţă şi reflexe. Ripley aştepta 
ca femeia să-i vorbească, dar Vasquez trecu fără să 
deschidă gura. Toţi militarii aceştia erau redutabili. 
Operatorii de criblor nu făceau excepţie de la regulă şi 
păreau să aibă. In plus, un caracter execrabil. 

Drake o strigă pe Vasquez care mergea la debaraua ei. 

— Hei, Vasquez, te-a luat cineva drept bărbat? 

— Nu. Dar pe tine? 

Drake întinse palma. Femeia o puse pe-a ei şi degetele 
se strânseră. Presiunea crescu de ambele părţi; o strângere 
dureroasă şi tăcută. Cei doi infanterişti îşi manifestau 
astfel bucuria de a fi ieşit din hipersomn şi de a trăi din 


54 


nou. La sfârşit, Vasquez îl pălmui pe Drake şi mâinile se 
separară. Izbucniră în râs: tineri dobermani jucându-se. 
Drake era cel mai puternic, dar Vasquez era cea mai 
rapidă, socoti Ripley observându-i. Dacă va trebui să 
coboare pe Acheron, va face tot posibilul pentru a rămâne 
în preajma lor. Nu încăpea nici o îndoială că lângă ei va fi 
în siguranţă. 

Bishop se deplasa tăcut prin grupul de militari, 
propunând mesaje şi o sticlă cu întăritor. Aducea mai mult 
cu o ordonanţă de ofiţer şi părea mai bătrân decât toţi 
ceilalţi militari, inclusiv locotenentul Gorman. Când trecu 
pe lângă Ripley, ea observă codul alfanumeric tatuat pe 
dosul mâinii stângi. Înţepeni, dar nu zise nimic. 

— Hei, îmi iei prosopul? 

Rangul doi Frost vorbise cu cineva din afara câmpului ei 
vizual. Frost era la fel de tânăr ca Hudson, dar mai frumos. 
Oricum aşa spunea el cui stătea să asculte. Iar pe planul 
lăudăroşeniei, cei doi cadeți ai grupei făceau de obicei 
meci nul. Hudson miza pe debit şi Frost pe imaginile 
înflorate. În fruntea lor, Spunkmeyer bombănea mereu. 

— Sunt frânt, bătrâne. Nu se poate să ne trimită aşa la 
petrecanie. Nu-i în regulă. Musai să mai tragem şi noi pe 
dreapta din când în când. 

— Asta faci de trei săptămâni, replică Hicks. Ai vrea să 
te baţi toată viaţa? 

— Eu vorbesc de permisii, nu de stat la frigider. Trei 
săptămâni ca ţuţuroiul, asta nu-i destindere. 

— Mda. Cum e cu permisiile şefu'? vru să ştie Dietrich. 

— Ştii că nu eu hotărăsc, făcu Apone ridicând vocea. 
Bun, acum, daţi-i drumul, băieţi. Adunarea, peste 
cincisprezece minute. Şi până atunci vreau să arătaţi ca 
lumea... deşi pentru unii va fi cam greu. Executarea! 

Îşi scoaseră ţinuta de hipersomn şi o aruncară în 
incinerator. Era mai simplu să ardă şorturile şi maiourile şi 
apoi să ia altele pentru întoarcere, decât să încerce să 
curețe aceste veşminte purtate câteva săptămâni. Şirul de 
corpuri goale înainta spre duşuri. Jeturile de apă sub 


55 


presiune înlăturară sudoarea şi jegul, curăţind epidermele. 
În mijlocul vârtejurilor de aburi, Hudson, Vasquez şi Ferro 
o priveau pe Ripley care se usca. 

— Asta cine mai e? întrebă Vasquez clătindu-şi părul. 

— Un fel de consilieră. Nu ştiu mare lucru despre ea. 
(Micuța Ferro, care-şi ştergea pântecul, plat şi dur ca o 
placă de oţel, îşi accentuă expresia şi forţă tonul pentru a 
adăuga:) A văzut un extraterestru. Aşa se zice, în orice caz. 

Hudson se strâmbă. 

— Uaaa! Nu mă-nebuni! Am căzut în cur. 

Apone îi chemă la ordine. Se afla deja în cabina de 
uscare şi-şi ştergea umerii. Nu avea mai multe şunci decât 
soldaţii de douăzeci de ani. 

— Mişcaţi-vă. O să secaţi reciclatoarele, chiulangiilor. 
Hai, afară. O să vă murdăriţi la loc una-două. 

În popotă avu loc o segregare neoficială. Un reflex 
maşinal. Nu era nevoie să şuşoteşti instrucţiuni sau să pui 
cartoane cu numele lângă pahare. Apone şi membrii secţiei 
de asalt rechiziţionează masa cea mare, în timp ce Ripley, 
Gorman, Burke şi Bishop se aşezară la cealaltă. Toţi îşi 
mângâiau ceştile sau paharele aşteptând ca autobucătarul 
navei să le prepare ouăle, surogatul de jambon, pâinea 
prăjită şi  chiflele, condimentele şi vitaminele 
complementare. Fiecare soldat se identifica după uniformă. 
Nu erau doi în ţinute identice, nu din motive de 
individualizare ci de gust. Sulaco nu era o cazarmă, iar 
Acheron nu era o garnizoană. Apone intervenise în anumite 
cazuri, ca în ziua în care Crowe sosise cu imaginea ultimei 
sale pipițe pe spate, reprezentată în cel mai sumar costum. 
Dar în general îşi lăsa oamenii să-şi decoreze echipamentul 
cum pofteau. 

— Hei, şefu', întrebă Hudson. Ce-i cu misiunea asta? 

— Aşa, întări Frost şorbăcăind în ceai. Ştiu numai că m- 
am îmbarcat aşa repede că nici n-am apucat să-mi iau 
rămas bun de la Myrna. 

Rangul doi Wierzbowski ridică o sprânceană stufoasă. 

— Myrna? Parcă o chema Leina? 


56 


Frost şovăi. 

— Leina, asta a fost acum trei luni. Sau şase? 

— Avem de îndeplinit o misiune de salvare, declară 
Apone gustând cafeaua. O să găsim în mod sigur nişte fete 
frumoase de coloni care abia aşteaptă să scape de 
timiditate. 

Ferro se prefăcu dezamăgită. 

— Ce căcat, iar o să stau pe tuşă. 

— l-auzi la ea? făcu mişto Hudson. 

Ea trase în el cu primul proiectil care-i fu la îndemână: o 
bucăţică de zahăr. Apone stătea, asculta şi observa. N-avea 
de ce să-i facă să tacă, să respecte regulamentul; prefera 
să-i lase să se defuleze pur şi simplu, fiindcă erau cei mai 
buni. Putea să se avânte în mijlocul unei bătălii fără să-i fie 
teamă de ceea ce nu vedea, cu oricare dintre ei pentru 
asigurarea spatelui: orice inamic care ar cuteza să-l atace 
prin surprindere ar fi fost eliminat la fel de sigur ca şi cum 
ar fi avut ochii în spate. De aceea îi lăsa el să se distreze, 
să blesteme ACE-ul, armata, Compania şi pe el însuşi. Ştia 
că la momentul potrivit, vor înceta cu glumele şi-şi vor 
dovedi eficacitatea. 

— Căcănarii ăştia de coloni. (Spunkmeyer se uita în 
farfuria în care apărea hrana. După trei săptămâni de somn 
profund, era înfometat, dar nu uitase comentariile culinare 
proprii fiecărui soldat.) Ce-i chestia asta? 

— Ouă, tâmpitule, răspunse Ferro. 

— Ştiu cum arată un ou, handicapato. Eu vorbesc de 
şmecheria asta turtită, gălbejită şi prost prăjită pe-o parte. 

— Turte de porumb, parcă. (Era Wierzbowski. Atinse cu 
degetul porţia lui şi adăugă:) Băi, dar ce-aş mai mânca 
noşte poontag arcturian. Vă amintiţi? 

Hicks, aşezat în dreapta lui, îşi ridică repede ochii din 
farfurie şi-i cobori iar. 

— Noul nostru locotenent nu se înjoseşte să stea în 
compania unor soldaţi proşti. 

Wierzbowski se uită la cealaltă masă, fără pic de 
discreţie. 


57 


— Aha. Are un ştiulete unde ştiu eu, sigur. 

— Important e să-şi cunoască bine treaba, declară 
Crowe. 

Ceea ce stârni un comentariu din partea lui Frost. 

— Cuvântul magic. În sfârşit vom fi lămuriţi. 

Poate că tinereţea lui Gorman îi îngrijora, deşi era mai 
în vârstă decât cei mai mulţi dintre ei. Dar neîncrederea lor 
se putea justifica prin înfăţişarea acestuia: bine tuns şi 
pieptănat, chiar şi după câteva săptămâni petrecute într-un 
cheson criogenie; pantalonii la dungă: cizme lucioase ca 
metalul lustruit. Era impecabil. Prea, se pare. 

Pe când se învrednicea cu mâncatul, bombănitul şi 
privitul în jur, Bishop ajunse la cealaltă masă şi se aşeză 
lângă Ripley. Aceasta se ridică numaidecât şi se aşeză de 
cealaltă parte a mesei. Reacţia ei îl indispuse pe 
comandantul secund. 

— Regret că sinteticii îţi inspiră o asemenea repulsie, 
Ripley. 

Ea nu-l luă în seamă şi-l fulgeră cu privirea pe Burke 
înainte de a-i arunca pe un ton acuzator: 

— Nu mi-aţi spus că va fi un android la bord! De ce? N- 
are rost să mă minţi, Carter. l-am văzut tatuajul, la duşuri. 

Burke părea încurcat. 

— Ei, da, mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap. Dar de 
ce te frămânţi atâta? De ani de zile Compania plasează un 
sintet la bordul fiecărui aparat. Ei nu au nevoie de 
hipersomn şi sunt mai economici decât piloţii umani pentru 
a superviza salturile interstelare. De altfel, nu se pierd cu 
firea din cauza singurătăţii. A devenit o practică obişnuită. 

— Eu, personal, prefer termenul de „persoană 
artificială” celui de sintet, declară simplu Bishop. Este vreo 
problemă? Pot să fac ceva? 

— Mă-ndoiesc, răspunse Burke ştergându-şi gălbenuşul 
de pe gură. În ultima ei călătorie un sintet s-a dereglat şi 
au suferit pierderi de vieţi omeneşti. 

— Este înspăimântător. Demult? 

— Destul, da. 


58 


Ripley îi mulţumi în gând că nu intrase în detalii. 

— Un model vechi, deci. 

— Cyberdene Systems 120 A/2. 

Lăsându-se pe spate, Bishop o privi pe Ripley. j 

— Iată explicaţia. Bătrânii A/2 au fost cam instabili. In 
zilele noastre nu se mai poate întâmpla aşa ceva, din cauza 
noilor inhibitori de comportament integrați. Mi-ar fi 
imposibil să fac rău unei fiinţe umane sau, neintervenind, 
să o las să se expună la cel mai neînsemnat pericol. Aceşti 
inhibitori sunt instalaţi în uzine, în acelaşi timp cu 
funcțiunile cerebrale. Nimeni nu are acces la aceştia. Vei 
înţelege că sunt complet inofensiv. (li prezentă o farfurie 
cu dreptunghiuri galbene.) Doreşti nişte turte de porumb? 

Dacă suportul nu se sparse lovind peretele opus când 
Ripley îl zvârli, turtele de porumb în schimb, se fărâmiţară 
atunci când farfuria căzu pe podea. 

— Nu te apropia, Bishop! Ai înţeles? Stai cât mai 
departe. 

Wierzbowski care văzuse scena, ridică din umeri şi se 
uită la mâncare. 

— Nici ei nu-i plac turtele de porumb. 


Izbucnirea lui Ripley n-a mai iscat alte comentarii, iar 
militarii, după ce şi-au terminat masa, au mers în sala de 
briefing. Pe rastelele dindărătul lor se înşirau cele mai 
ciudate arme. Strângşi la un loc, câţiva încropiră un barbut. 
Se îndreptară din şale alene când intră Gorman şi Burke, 
dar săriră în picioare când Apone lătră la ei: 

— Aten... ţiune! 

Toţi, ca unul: braţele lipite de corp, cu ochii ficşi, 
concentrați asupra ordinului ce urma să vină din partea 
sergentului. Gorman îi trecu în revistă din ochi. Soldaţii 
erau mai înţepeniţi decât în chesoanele criogenice. 
Locotenentul mai aşteptă un moment înainte de a vorbi. 

— Pe loc repaus. (Muşchii se relaxară, se rupseră 
rândurile.) Îmi pare rău că nu am avut timp să vă pun la 
curent înainte de plecarea de pe Gateway, dar... 


59 


— Locotenente? Era Hudson. 

Gorman îl privi iritat. Nu-şi terminase prima frază şi 
fusese întrerupt. Dar se aşteptase. li cunoştea pe membrii 
acestei secţiuni de asalt, din auzite cel puţin. 

— Da, ce doreşti, Hicks? Interlocutorul său înclină capul 
spre cel de lângă el. 

— Mă numesc Hudson, locotenente. El e Hicks. 

— Care este întrebarea, soldat? 

— Ce ne-aşteaptă? O bătălie în regulă sau o nouă 
vânătoare de goange? 

— Dacă ai fi aşteptat o clipă, ai fi aflat deja. Dar 
nerăbdarea şi curiozitatea voastră este de înţeles. Nu este 
mare lucru de spus. Tot ce ştiu este că nu a fost încă 
posibilă restabilirea contactului cu colonia. Comandantul 
Bishop a încercat să intre în legătură cu Hadley din 
momentul în care Sulaco a ajuns în preajma lui Acheron. N- 
a primit nici un răspuns, iar noi am verificat funcţionarea 
satelitului releu al planetei. Dacă acum ştiu că ei este în 
stare bună, nu ştiu de ce au fost întrerupte comunicațiile. 

— Ipoteze? întrebă Crowe. 

— Există o posibilitate, o simplă posibilitate ca să fie de 
vină un xenomorf. 

— Un ce? 

Hicks se apropie de ei şi-i şopti: 

— O goangă. (Apoi, ridicând glasul, pe adresa 
locotenentului:) Şi care ar fi aceste fiinţe cu existenţă 
ipotetică? 

Gorman făcu un semn din cap pentru Ripley, care ieşi în 
faţă. Douăzeci şi doi de ochi se puseră pe ea, ca nişte 
colimatoare: vioi, atenţi, curioşi şi întrebători. O măsurau, 
neştiind dacă trebuia s-o plaseze în aceeaşi categorie cu 
Burke şi Gorman, sau dacă aparţinea unei specii diferite. 
Pe moment ea nu le stârnea nici simpatie, nici iritare, 
pentru simplul fapt că n-o cunoşteau încă. Bun. Venise 
vremea. Puse o mână de dischete pe masă. 

— Am înregistrat tot ce ştiu pe seama acestor creaturi şi 
am făcut nişte copii. Veţi lua la cunoştinţă fiecare în parte. 


60 


— Dar ne poţi da nişte explicaţii acuma? întrebă Apone 
schiţând un mic zâmbet. 

— Păi da, măcar să ştiu la ce să ne aşteptăm. 

Spunkmeyer se rezemă de o rezervă de explozibili 
suficientă pentru a rade un hotel şi rămase înfipt între 
tuburile de aprindere şi detonatoare. 

— Fie. Înainte de toate, e bine de ştiut ciclul vital al 
acestor organisme. Fiecare trece prin stadii de evoluţie 
succesive şi este constituit în realitate de două creaturi 
diferite. Prima răsare dintr-un spor, un fel de ou mare şi se 
lipeşte pe faţa victimei în care injectează un embrion, după 
care se desprinde şi moare. Am putea spune că este în 
mare un organ sexual ambulant. Apoi acest... 

— E taman definiţia ta, Hicks. Caporalul se limită la 
adresarea lui Hicks a zâmbetului său obişnuit şi îngăduitor. 

Dar Ripley nu găsi nimic de râs. De fapt, când era vorba 
de extratereştri, glumele nu-şi aveau rostul. Ea văzuse unul 
cu ochii ei, pe când ei nu erau convinşi că aceste creaturi 
sălășluiau altminterea decât în închipuirea ei. Trebuia să 
dea dovadă de răbdare. Nu era tocmai lesne. 

— Embrionul din al doilea stadiu rămâne în interiorul 
corpului victimei timp de câteva ore, în gestație, apoi... 
(Înghiţi, simţindu-şi gâtul uscat.) Iese. Se mişcă. Creşte 
rapid. În forma adultă, trece foarte iute printr-un anumit 
număr de etape intermediare, înainte de a ajunge la 
maturitate, ca... 

De astă dată, Vasquez o întrerupse. 

— Toate bune, dar eu vreau să ştiu un singur lucru. 

— Da? 

— Unde sunt? Ea întinse un deget spre spaţiul vid situat 
între Ripley şi uşă, îndoi degetul gros şi dădu un bobârnac 
unui duşman imaginar. 

Camarazii ei îşi manifestară aprobarea prin strigăte şi 
râsete: 

— Aşa-i! Dă-i la cur, Vasquez! 

Ca întotdeauna, Drake era încântat de setea de sânge a 
omologului. Ea dădu din cap. 


61 


— Unde şi când vrei tu. 

Hudson se lăsă pe spetează, manipulând întruna, 
visător, o armă cu ţeavă subţire şi alungită. 

— A zis cineva extraterestru? făcu el. Ea a crezut că 
aude extraperversu' şi s-a aprins. 

— 'Te-n cur, îi răspunse Vasquez, cu arătătorul ridicat. 

Comtehnicianul răspunse îngânând-o: 

— Unde şi când vrei tu. 

Dar vocea lui Ripley era la fel de glacială ca şi coca lui 
Sulaco. 

— Sper că nu vă deranjez, domnule Hudson? Ştiu că 
majoritatea consideră această misiune ca o simplă operaţie 
de menţinere a ordinii. Sunt în măsură să vă asigur că nu e 
chiar atât de simplu. Eu am văzut una din aceste creaturi. 
Eu ştiu de ce sunt în stare. Şi eu vă garantez că o să vă 
piară pofta de râs când o să vă pomeniti cu una în faţă. 

Hudson nu zise nimic, dar îşi păstră zâmbetul fandosit. 

Ripley îşi mută privirea pe Vasquez. 

— Mi-aş dori să fie atât de uşor cum zici, crede-mă. 

Burke puse capăt înfruntării băgându-se între cele două 
femei. Se adresă tuturor infanteriştilor. 

— E de ajuns pentru o expunere preliminară. Vă 
sfătuiesc să vă duceţi să studiaţi dischetele pe care Ripley 
a avut bunăvoința de a vi le pregăti. Veţi găsi acolo şi 
informaţiile esenţiale despre această lume, ca şi câteva 
hărţi detaliate ale locurilor. Sunt convins că o să vă 
intereseze. 

Îi cedă locul lui Gorman, care vorbi energic, ca un şef, 
chiar dacă nu prea arăta a şef. 

— Mulţumesc, domnule Burke, doamnă Ripley. (Trecu 
cu privirea peste feţele nepăsătoare ale membrilor 
escadrei.) Întrebări? (O mână se ridică din spatele 
grupului, iar el oftă resemnat.) Da, Hudson? 

— Cum dracu' fac să ies de colea? 

Gorman se întunecă şi ţinu în el primul gând cărei trecu 
prin cap. Îi mulţumi din nou lui Ripley, care era fericită că 
putea să se ducă la locul ei. 


62 


— Bun. Vreau ca această operaţie să meargă strună. Vă 
cer să asimilați datele de bază până la 8 şi 30. (Se auziră 
scâncete, dar nici o împotrivire adevărată. Ştiau ce-i 
aştepta.) Aveţi şapte ore să încărcaţi materialul, să 
pregătiţi armele pentru inspecţie şi să aduceţi în stare 
operaţională naveta de debarcare. Vreau ca materialul şi 
toţi oamenii să fie pregătiţi în cele mai mici amănunte. La 
treabă. Până acum aţi beneficiat de trei săptămâni de 
odihnă. 


63 


CAPITOLUL 5 


Sulaco aducea cu o enormă cochilie de metal hălăduind 
printr-o mare de cerneală. În timp ce se plasa pe orbită în 
jurul Acheronului, coca dizgraţioasă a navei scăpăra 
scântei azurii. Pe pasarelă, Bishop supraveghea fără să 
clipească instrumentele şi cadranele. Când şi când, 
degetele lui atingeau un comutator sau băteau câteva 
instrucţiuni rapide, în rest lăsau în grija ordinatoarelor 
ghidarea navei. Automatizarea, care îngăduia oamenilor să 
străbată vidul intersideral ca simple auxiliare ale acestora, 
le permitea să apeleze la acestea numai în cazuri extreme. 
lar când sinteticii i-au înlocuit pe piloţi, ei nu mai erau 
decât nişte pasageri. Exploratorii cosmosului aveau şoferii 
lor. Când semnalizatoarele şi indicatoarele îi transmiseră 
informaţii pe care le consideră satisfăcătoare, Bishop se 
aplecă spre microfonul cel mai apropiat. 

— Aici pasarela. Încheiat manevrele de punere pe 
orbită.  Inserţie  geosynclinală terminată.  Gravitaţie 
artificială de tip acheronian. Mulţumesc pentru cooperare. 
Vă puteţi relua activitatea. 

În mare parte nava era tăcută, dar buncărul de 
îmbarcare era teatrul unei activităţi febrile. Aşezat în cuşca 
de securitate a unei mari încărcătoare - o maşină cu aspect 
de schelet de elefant mecanic, dar cu o forţă mult 
superioară celei a pahidermului -, Spunkmeyer transfera 
nişte rachete în navetă, fără cel mai mic efort şi cu nişte 
mişcări pline de supleţe. Răzbăteau zgomote metalice 
dinlăuntrul micului aparat care primea aceste ofrande şi le 
încărca automat. Spunkmeyer dădu înapoi pentru a repeta 
operaţia. Maşinăria lui era atât de lovită şi murdară de 


64 


unsoare încât abia se mai putea citi numele Caterpiller 
gravat pe spate. Alţi militari ghidau mototrăgătoarele sau 
dirijau nişte telemanipulatoare. Li se mai întâmpla să se 
interpeleze, dar în general aceste pregătiri se efectuau fără 
discuţii şi incidente. Maşinile ghidate de ei se atingeau 
precum colții unui angrenaj deopotrivă mecanic şi organic. 

În ciuda strâmtorii şi numărului de maşinării în mişcare, 
acestea, se evitau de puţin, fără să se ciocnească niciodată. 
Hicks superviza operaţia şi bifa articol după articol pe un 
tabel electronic. In arsenal, Wierzbowski, Drake şi Vasquez 
erau ocupați cu demontarea şi remontarea armelor uşoare, 
iar degetele lor aveau precizia încărcătoarelor din buncărul 
de îmbarcare. Scoteau minuscule circuite imprimate, le 
testau, le ştergeau de praf, apoi le reinserau în armele de 
metal şi plastic. 

Vasquez îşi desprinse criblorul masiv din rastel, îl fixă 
pe un banc apoi îl controlă cu dragoste, cu ajutorul unui 
ordinator. Nu era o armă de mână: era concepută pentru a 
face corp comun cu operatorul ei. Criblorul, dotat cu un 
ordinator integrat de declanşare şi cu un teleochitor, era 
montat pe un cordon şi se stabiliza în funcţie de mişcările 
celui sau celei care-l utiliza. Era o maşină mortală 
independentă, care putea practic să facă orice, numai că 
nu apăsa pe trăgaci. Vasquez surâse înduioşată. Era copilul 
ei, nu prea comod şi cam complicat dar pe care se putea 
încrede pentru asigurarea protecţiei sale şi a camarazilor. 
li arăta mult mai multă înţelegere şi grijă decât avea 
pentru colegii ei. Drake o înţelegea foarte bine. Şi el 
vorbea cu arma lui, deşi pe tăcute. Nici unul dintre ceilalţi 
militari nu găsea acest comportament anormal. Era bine 
cunoscut faptul că trebuia să fii un pic dezechilibrat pentru 
a te înrola în corpul infanteriei coloniale şi că operatorii de 
cribloare erau cei mai ciudaţi dintre toţi. Aveau în general 
tendinţa de a-şi considera arma ca pe o extensie a 
propriului corp. Spre deosebire de colegii lor, care nu 
răspundeau decât de buna funcţionare a criblorului 
personal iar Drake şi Vasquez nu avusese de ce să înveţe 


65 


să folosească materialul de comunicaţii, să piloteze o 
navetă de debarcare sau să conducă un transportor de 
trupe blindate. Erau scutiţi şi de participarea la încărcarea 
navetei. Nu li se cerea decât un singur lucru: să ştie să 
tragă. A provoca moartea era specialitatea lor. 

Şi trebuie spus că-şi îndrăgeau munca. Nu toţi erau atât 
de preocupaţi ca militarii. Burke îşi terminase pregătirile şi 
Gorman putea să lase supervizarea operaţiilor de încărcare 
în grija lui Apone. Stătea deoparte şi urmărea scena, când 
reprezentantul Companiei îi vorbi locotenentului: 

— Nimic de la colonie? 

Corman scutură din cap şi făcu o adnotare pe agenda lui 
electronică. 

— Nici măcar un ecou de unde purtătoare. Toate 
canalele sunt moarte. 

— Şi suntem siguri că satelitul releu nu este de vină? 

— Bishop afirmă că a efectuat toate verificările de 
uzanţă şi că satelitul reacţionează perfect la toate ordinele 
transmise. A lansat un semnal de control standard spre 
Pământ prin intermediul lui şi vom primi răspuns peste 
câteva zile. Dar nu are nevoie de această confirmare 
pentru a garanta buna funcţionare a sistemului. 

— Problema este deci la suprafaţă. 

Gorman dădu din cap. 

— Aşa cum am presupus de la început. 

Burke rămase pe gânduri. 

— Şi comunicațiile la sol? Video local, directive 
transmise tractoarelor, legături între staţiile de epurare a 
atmosferei şi centrul de explorare? 

Locotenentul scutură din cap. 

— Dacă mai comunică acolo cineva de la distanţă, o fac 
poate numai cu semnale de fum sau cu oglinzi. In afara 
suflului datorat soarelui local, avem linişte pe toată 
întinderea spectrului electromagnetic. 

Reprezentantul Companiei dădu din umeri. 

— În sfârşit, ne aşteptam. Mai rămâne totuşi o speranţă. 


66 


— Desigur, e posibil ca membrii acestei colonii să fi 
hotărât să tacă. Un caz de mutism colectiv. 

— De ce-ar fi făcut-o? 

— Dar eu de unde să ştiu? O convertire religioasă 
subită, sau ceva asemănător. 

— Mda. Foarte. 

Burke ar fi vrut să-l creadă pe Gorman, aşa cum Gorman 
ar fi vrut să-l creadă pe Burke. Dar nu reuşeau. Ştiau că 
tăcerea coloniei de pe Acheron nu putea fi pusă pe seama 
unei alegeri voluntare. Fiinţele umane simțeau nevoia de 
comunicare, colonii mai ales. Nu ar fi reacţionat astfel de 
bunăvoie. 

Ripley nu-i mai urmări pe cei doi şi se interesă de 
pregătirile în curs şi de încărcare. Văzuse mai multe navete 
militare la televizor, dar pentru prima dată avea una în faţa 
ochilor. Aspectul ei o mai îmbărbătă: înarmată şi blindată, 
ca o uriaşă viespe neagră. Tocmai se încărca la bord un 
vehicul de transport de trupe cu şase roţi, urât şi 
funcţional. Simţi o mişcare în stânga şi se dădu în lături. 
Frost conducea către ea o paletă încărcată cu material. 

— Atenţie, îi zise politicos militarul. 

Ea-şi ceru iertare şi se dădu înapoi pentru a-i face loc. 

— Scuză-mă. 

El nu se uită la ea, având privirea aţintită pe 
încărcătură. Trase o înjurătură şi plecă spre Apone. 
Sergentul şef şi Hicks punctau o listă. Aşteptă în linişte ca 
militarii să-i vorbească. 

— Vreo problemă? făcu Apone. g 

— Da, exact. Parcă aş fi a cincea roată de la căruță. Imi 
ies din minți dacă stau degeaba. 

Apone zâmbi. 

— Suntem cu toţii nerăbdători să trecem la acţiune. Şi- 
atunci? 

— Nu vă pot fi de folos cu ceva? 

Sergentul se scărpină la ceafă studiind-o. 

— Nu ştiu. Ce ştii să faci? 

Ea se răsuci şi arătă cu degetul. 


67 


— Să conduc încărcătoarea asta, de exemplu. Am un 
brevet de aptitudine profesională de docher specializat. 
Ultima mea meserie. 

Apone îşi îndreptă privirile spre maşinăria pe care o 
arăta ea: încărcătoarea de rezervă a lui Sulaco, ghemuită, 
în repaos. Oamenii lui ştiau să facă de toate, dar erau 
înainte de toate soldaţi. Infanterişti, nu docheri. O mână de 
ajutor pentru încărcarea materialului greu n-ar fi fost de 
prisos. 

— Maşina asta nu-i o jucărie. Scepticismul evident din 
glasul lui Apone îşi găsea oglindirea în înfăţişarea lui 
Hicks. 

— Exact, făcu ea cu duritate. Mai este până la Crăciun. 

Sergentul îşi ţuguie buzele. 

— Specializată, a? 

In loc de răspuns, ea se răsuci pe călcâie şi se duse la 
aparat, urcă pe scară şi luă loc. Dintr-o privire peste 
comenzi se convinse că încărcătoarea era un pic diferită de 
cele pe care le condusese la Portside, pe Pământ. Era 
desigur un model mai nou. Mişcă nişte întrerupătoare şi 
motoarele gemură: un sunet grav ieşi din burta maşinii, 
transformându-se într-un bâzâit regulat. Îşi vâri mâinile şi 
picioarele în mănuşile şi încălţările care transmiteau 
mişcările membrelor ei încărcătoarei. Precum un dinozaur 
îngheţat care se trezea la viaţă, monstrul de oţel se ridică 
pe picioarele de titan, mârâi şi înaintă cu un mers greoi 
spre marfă. Cleşti enormi se întinseră şi intrară în 
cavitățile inferioare ale containerului cel mai apropiat. 

Ripley vorbi, tare pentru a acoperi bâzâitul motorului: 

— Unde-l pun? 

Hicks aruncă o privire sergentului şi ridică o 
sprânceană pentru a-şi exprima admiraţia. 


Pregătirile personale s-au desfăşurat la fel de rapid ca şi 
încărcarea navetei, dar infanteriştii au fost şi mai grijulii. 
İşi puteau permite să mai aibă mici probleme cu vehiculul 
blindat, cu marfa, comunicațiile sau susţinerea logistică, 


68 


dar viaţa lor depindea de arme şi echipament. Mai întâi 
îmbinau elementele armurii de luptă şi căutau fisuri şi 
urme de deformare. Apoi verificau bocancii garantaţi 
împotriva intemperiilor, coroziunii şi sfâşierii; rucsacul, cu 
cele necesare supravieţuirii timp de o lună într-un mediu 
ostil fără nici un ajutor din afară; harnaşamentul care-i 
împiedica să sară ca nişte mingi în caz de coborâre rapidă, 
sau pe timpul înaintării în VTT pe teren accidentat; casca 
pentru protejarea craniului şi viziera pentru ochi; 
emiţătorul-receptor pentru comunicarea cu naveta de 
debarcare,  blindatul, cu  camaradul însărcinat cu 
supravegherea spatelui. Degetele vioaie se deplasau cu 
iuţeală pe încuietori şi butonii de presiune. 

Când totul a fost pregătit, verificat şi operaţional, şi-au 
reluat controlul. lar cei care terminau înaintea altora îşi 
ajutau camarazii apropiaţi. 

Apone se plimba printre oamenii lui, supervizând 
pregătirile, ştiind că era inutil. Işi zicea totuşi că „o 
prevedere în plus nu strică”, şi căuta butonul sau cârligul 
omis. Într-o situaţie delicată, regretele ar fi zadarnice. 

— Mişcaţi-vă, leprelor! Imbarcarea. Mai iute, mai iute. 
Sau poate vi se pare că n-aţi dormit destul? 

Câte doi sau trei, se îndreptau spre navetă, discutând 
aprins şi târându-şi picioarele. Apone ar fi putut să le 
ordone să meargă în cadență, aliniaţi, dar considera că nu 
avea nici o importanţă. Şi, constată cu bucurie că noul 
locotenent avea destul bun simţ să tacă. 

Infanteriştii intrară în aparat sporovăind, fără stindard 
şi fără tobe şi surse preaînregistrate. Cântecul lor 
războinic era un potop de glume deocheate şi răsuflate: dar 
aceasta era sfidarea morţii din partea acestor bărbaţi şi 
femei, aluzii lubrice la excremente şi desfrâu. Toţi 
pedestraşii cunoşteau cupletele astea de mii de ani: 
moartea n-avea nimic nobil. Era numai un sfârşit 
regretabil. Odată ajunşi în navetă, pătrunseră direct în 
blindat. Vehiculul va ieşi în momentul în care aparatul de 


69 


debarcare va atinge solul. Ocupanţii lui vor fi zgâlţâiţi, dar 
infanteriştii coloniali au văzut multe la viaţa lor. 

Uşile navetei se  închiseră, o sirenă  semnală 
depresurizarea buncărului de îmbarcare a lui Sulaco. 
Roboții  fugiră în adăposturi. Clipeau o serie de 
semnalizatoare. Soldaţii erau aşezaţi pe scaune laterale, 
separate de un culoar strâmt. 

Pe lângă aceşti militari încotoşmănaţi din cap până-n 
picioare, Ripley se simţea minusculă şi foarte vulnerabilă. 
Peste salopetă nu avea decât un bluzon de zbor şi nişte 
receptoare. Nu-i oferise nimeni nici o armă. 

Hudson nu avea stare. Adrenalina se revărsa în vene, iar 
ochii i se bulbucară. Mergea pe culoarul central cu 
supleţea unui prădător, precum o pisică oricând gata să se 
arunce asupra prăzii. Mergând întruna, debita un monolog 
pe care toţi îl puteau auzi în acest spaţiu îngust: 

— Sunt gata, băieţi. Chiar gata. Verificaţi. Sunt regele 
gagiilor. Al mai cel. N-ai chef de regulat cu mine, Ripley? 
(Ea ridică spre el o faţă inexpresivă.) Fii pe pace, domniţă. 
Cu echipa mea de bătăuşi o să te protejăm. Cu certificat de 
garanţie. (Bătu cu palma servotunul montat în geamul 
protector de deasupra capului său, având grijă să nu atingă 
comanda tirului.) Tun cu particule, îşi caută singur ţinta. 
Nu-i mişto? Uap! Am putea prăji o jumătate de oraş cu 
asta. Mai avem şi rachete cribloare tactice, puşti cu 
impulsuri de plasmă fazată, apărători sonice electronice, 
mine nucleare, cuțite, bâte... 

Hicks întinse braţul pentru a-l apuca pe Hudson de 
ţinuta de luptă şi pentru a-l obliga să se aşeze. I se adresă 
cu glas scăzut dar autoritar. 

— Gura. 

— De acord, Hicks. Hudson se conformă, cuminţindu-se 
brusc. 

Ripley îi mulţumi caporalului cu un semn din cap. O faţă 
de adolescent şi ochi de bătrân, se gândi ea studiindu-l. A 
văzut prea multe, mai multe chiar decât îşi dorise. Tăcerea 


70 


instaurată după discursul lui Hudson îi făcu bine. Şi-aşa 
tensiunea nervoasă era prea mare. 

Caporalul şef se apropie de ea. 

— Nu-l lua în seamă. Hudson şi ceilalţi sunt aşa dar, la o 
adică, nimeni nu-i întrece. 

— Dacă Hudson ştie să folosească puşca la fel de bine ca 
şi gura, m-aş mai linişti. 

— Nici o problemă. Hudson este un comteh, dar poate fi 
la fel de eficace ca şi ceilalţi în luptă. 

— Şi dumneata? 

Se aşeză: mulţumit, calm, pregătit. 

— Sunt aici pentru că n-aveam nici o chemare pentru 
patiserie. 

Motoarele bubuiră şi naveta sări în lături coborând în 
puţul sasului. 

— Hei, mormăi Frost. I-o fi trecut cuiva prin cap să 
verifice arimajul la coşciugul ăsta ambulant? Dacă roţile nu 
sunt blocate ca lumea, ne pomenim în afara navetei. 

— Relaxează-te, drăguță, zise Dietrich. Am verificat. Nu 
păţim nimic. N-o să mişcăm până atingem solul. 

Frost se linişti. 

Propulsoarele navetei bubuiră şi celor dinăuntru li se 
mută stomacul când lăsară în urmă câmpul de gravitație 
artificială al lui Sulaco. Se despărţeau încet de nava cea 
mare. Aparatul în care se aflau va ajunge curând destul de 
departe pentru ca motoarele să funcţioneze la putere 
maximă.  Hamurile îi ţineau pe banchete în 
imponderabilitate, doar braţele şi picioarele pluteau în aer. 
După aceea propulsoarele mugiră, făcând să tremure 
pereţii şi podeaua blindată. Reveni gravitația, parcă vrând 
să recupereze timpul pierdut. 

Burke se credea la bordul unui day-cruiser plecat la 
pescuit pe mare, în largul Jamaicăi. Surâdea, vizibil 
nerăbdător ca adevărata aventură să înceapă. 

— Am luat-o! 

Ripley închise ochii pentru a-i deschide numaidecât. Era 
mai bine aşa. Pleoapele erau ca două mici ecrane video 


71 


străbătute de steluțe şi pete verzi, prin care se 
materializau nişte forme neliniştitoare. Se simţi mai bine 
văzând feţele neînfricate şi încrezătoare ale lui Frost, 
Crowe, Apone şi Hicks. 

Sus, în postul de pilotaj, Spunkmeyer şi Ferro studiau 
cadranele şi efectuau reglajele. Pe măsură ce naveta 
accelera, gravitația creştea în interiorul VIT-ului. Nişte 
buze mai tremurau, dar nimeni nu scotea o vorbă pe când 
cădeau ca un bolovan spre atmosferă. Sub ei, dâre cenușii. 
Invelişul sumbru de nori al Acheronului, se metamorfoză 
brusc într-un văl sidefiu. Atmosfera, densă şi agitată, se 
învolbura deasupra întinderilor deşertice; numai materialul 
de detecție perfecţionat putea să vadă peisajul. 

Naveta vibra şi se legăna, lovindu-se de straturile 
superioare ale atmosferei. Interfonul le transmitea vocea 
clară a lui Ferro care ghida aparatul în plină furtună. 

— Comutaţie pe apropiere în DES. Vizibilitate nulă. Un 
adevărat teren de picnic. Ce loc împuţit. 

— Doi patru zero, făcu Spunkmeyer, prea ocupat ca să 
mai blesteme. Curba nominală. Observ o uşoară ionizare a 
cocăi. 

Ferro aruncă o privire spre terminal. 

— Gravă? g 

— Se poate filtra. Vânturi peste două sute. (Intre ei se 
aprinse un ecran cu o reprezentare topografică a terenului 
pe care-l survolau.) Ne apropiem de suprafață. Dar la ce te- 
aşteptai, Ferro? Plaje tropicale? (Impinse în faţă trei 
întrerupătoare.) Atingem curenţi termici. Izbucniri de vânt 
imprevizibile. O grămadă de vârtejuri. 

Ferro apăsă pe un buton. 

— Aha! Nici o surpriză. Colo jos, un singur lucru e sigur 
că nu se schimbă. Vremea asta împuţită. (Ea se uită la un 
cadran.) Turbulente, drept în faţă. 

Apoi ea le vorbi celor din blindat. 

— Aici Ferro. Puteţi admira cu toţii această bilă 
prăfoasă. Nu-i de bine. Fiţi gata de zgâlţâială. 


72 


Ripley se uită la însoțitorii ei, strânşi unii într-alţii în 
interiorul micului vehicul. Hicks se prăbuşise şi dormea, 
susţinut de hamuri. Tresăririle nu-l deranjau câtuşi de 
puţin. Ceilalţi infanterişti stăteau calmi, privind drept în 
faţă, îngânduraţi. Hudson monologa tăcut, Ripley nici nu 
încercă să citească de pe buzele lui în continuă mişcare. 
Burke examina interiorul VIT-ului cu un interes pur 
profesional, aşezat înaintea lui Gorman, care stătea cu 
ochii închişi. Era palid şi-şi freca încheieturile de la 
picioare. Pentru a combate crampele... sau a le şterge de 
sudoare, se gândi ea. Poate că o discuţie l-ar destinde. 

— La câte sărituri ai ajuns, locotenente? 

Pleoapele se întredeschiseră şi clipiră. 

— Treizeci şi opt... simulate. 

— Şi câte de luptă? se interesă Vasquez. 

Gorman voia să pară indiferent. 

— Păi... două. Trei cu ăsta. 

Vasquez şi Drake schimbară priviri cu înțeles. 
Comentariile erau inutile. Expresiile lor erau destul de 
elocvente. 

Ripley îi adresă lui Burke o uitătură acuzatoare, acesta 
răspunse printr-o ridicare de sprâncene, ce putea însemna: 
Eu sunt civil. Nu eu numesc pe ofiţerii pentru misiunile 
militare. Ceea ce era un argument jalnic în apărarea lui. La 
ce bun să mai discute? Se apropiau de Acheron şi se 
găseau foarte departe de meandrele birocraţiei pământene. 
Ripley îşi muşcă buza inferioară şi încercă să se gândească 
la altceva. Gorman părea totuşi competent. De altfel, 
Apone şi Hicks vor lua comanda în caz de înfruntări. 
Interfonul le transmitea mereu vocile lui Ferro şi 
Spunkmeyer care pilotau naveta de debarcare, blestemau 
şi se văitau. 

— Trecem în faza de apropiere finală, spunea ea. 
Ajungem la şapte zero nouă. Caut un reper mai de doamne 
ajută. 

— Eram sigur că-ţi căutai un pervers care ajută doamne, 
făcu Spunkmeyer. 


73 


Era o glumă mult prea răsuflată şi Ferro nu o luă în 
seamă. 

— Uită-te pe ecranul tău. Nu pot să pilotez chestia asta 
şi terenul în acelaşi timp. Să ne ferim de munţi. (O pauză, 
apoi:) Dar unde dracu' e baliza aia? 

— Nimic pe releu. O fi încetat să funcţioneze odată cu 
celelalte. 

— Vorbeşti aiurea. Balizele sunt automate şi au 
alimentare automată. 

— De acord. Hai s-o găsim, atuncea! 

Se lăsă tăcerea, dar nici unul dintre infanterişti nu păru 
să-şi facă probleme. Ferro şi Spunkmeyer se mai aşezaseră 
ca o pană pe soluri cu climaturi mai teribile decât cel al 
Acheronului. 

— Vânturile slăbesc. O vreme bună să ieşi cu zmeul. O 
să stăm un pic pe loc ca să se mai distreze şi puştii din 
spate. 

Venise clipa debarcării. Gorman ieşi din hamuri şi urcă 
pe culoarul central în direcţia postului de operaţii tactice al 
blindatului. Burke şi Ripley îl urmară, lăsându-i pe 
infanterişti să-şi încheie pregătirile. Se regrupară tustrei în 
post. Gorman se puse îndărătul consolei şi Burke se aşeză 
înapoi pentru a se uita peste umărul lui. 

Ripley constată cu bucurie că Gorman părea să se 
priceapă la treburile acestea. Işi venise în fire după lunga 
perioadă de inactivitate. Degetele-i alergau pe butoane 
pentru a lumina cadranele şi ecranele, aidoma celor ale 
organistului care găsea notele muzicale trăgând de registre 
şi apăsând pe clape. 

Vocea lui Ferro răzbătu din postul de pilotaj, 
triumfătoare: 

— Am reperat până la urmă baliza dracu'. Semnalul e 
slab, dar perceptibil. Norii s-au retras destul ca să vedem 
solul. Hadley e vizibil. 

Gorman pivotă spre un microfon. 

— Cum arată? 


74 


— Ca în broşuri. Locul mult visat pentru vacanţă. Clădiri 
mari şi murdare. Câteva lumini, semn că au găsit energie 
pe undeva. Imposibil de spus dacă sunt branşate la 
circuitul general sau pe grupe de salvare, de la distanţa 
asta. Nu prea multe. Dar poate că e ora siestei pe aici. 
Propun un schimb cu două săptămâni în Antarctica. 

— Ce crezi, Spunkmeyer? 

— Un vânt infernal. N-au fost bombardamente. De-aici 
totul pare intact, dar vizibilitatea e proastă. Păcat că n- 
avem timp să folosim detectoarele. 

— Vom explora locurile, personal. 

Gorman se uită pe numeroasele ecrane. Cu cât se 
apropia de clipa aterizării, părea şi mai încrezător. Simplă 
maladie datorată altitudinii? se întrebă Ripley. Poate că era 
singura lui slăbiciune. Dacă se va adeveri, putea fi liniştită. 
În afară de ecranele tactice, ea mai descoperi două mai 
mici pentru fiecare soldat. Toate aveau un nume. Cel de 
sus, prezenta imaginea transmisă de camerele video 
încastrate în partea frontală a fiecărei căşti. Pe cel de jos 
apăreau  biogramele individuale:  electrocardiogramă, 
electro-encefalogramă, respirație, tensiune, acuitate 
vizuală, etc. Informații suficiente pentru stabilirea cât ai 
clipi a unui profil fiziologic complet al fiecărui infanterist. 
Deasupra celor două grupe de ecrane mici, nişte monitoare 
e mai importante ofereau o vizionare la 360° a lumii 
exterioare. 

Gorman împinse comenzile. Nişte difuzoare invizibile 
emiseră o serie de bipuri. 

— Totul este perfect, spuse pentru el cât şi pentru 
observatorii civili. În formaţie! 

Ripley era surprinsă de stabilitatea tensiunii şi ritmului 
cardiac ale soldaţilor care nu depăşea în nici un caz 
şaptezeci şi cinci de pulsaţii pe minut. Pe unul din ecranele 
Mici, nişte paraziți  înlocuiră imaginea interiorului 
transportorului de trupe. 


75 


— Drake, verifică-ţi camera, ordonă Gorman. Nu mai 
primesc nimic. Frost, arată-mi-l pe Drake. Poate că este o 
defecţiune externă. 

Pe ecranul vecin, o mişcare panoramică se termină 
printr-un cadraj al căştii operatorului de criblor. Drake se 
folosi de o baterie pentru a se lovi în cap şi imaginea reveni 
imediat pe ecran. 

— E mai bine. Mai dă-i câteva. 

Drake se conformă. 

— Am învăţat asta la tehno, explică el persoanelor care 
se aflau în postul de operaţii. Dar trebuie să dai numai în 
stânga, altfel nu-i a bună. 

— Ce se întâmplă dacă greşeşti? se interesă Ripley. 

— Controlul de presiune internă se supraîncarcă, 
chestia care ţine casca pe cap. Ochii implodează şi creierul 
explodează. 

Drake fixă camera lui Frost pentru a le adresa un 
zâmbet larg. 

— Da! tu ai creier, bă? întrebă Vasquez adulmecând. 

Drake se aplecă şi se prefăcu că-i dă cu bateria în 
partea dreaptă a căştii. Apone îi chemă la ordine. Nu-şi 
făcea griji cu defecţiunile căştii lui Drake fiindcă ştia că 
operatorul de criblor o să scape de ea cu prima ocazie. Ca 
şi Vasquez, de altfel. Drake va apărea cu şapca şi Vasquez 
cu fularul roşu. Ţinute de luptă neregulamentare. Amândoi 
afirmau că aceste căşti le jenau mişcările teleochitoarelor. 
Sergentul şef era gata să-i autorizeze să se radă în cap şi 
să se bată cu capul gol când or şti să tragă repede şi bine. 

— Bun. Unitate A, verificarea sistemelor secundare şi a 
alimentărilor individuale. Dacă se strică după împrăştiere, 
riscaţi să vă lăsaţi oasele pe-acolo. Şi dacă un omuleţ verde 
nu vă ucide înainte, o să mă ocup personal de asta. 
Executarea. Două minute. (Privi în stânga.) Şi cineva să-l 
trezească pe Hicks. 

Se auziră câteva râsete, iar Ripley nu-şi împiedică un 
zâmbet care-i lumină faţa când dădu cu ochii de biograma 
caporalului şef, specifică unui om doborât de plictiseală. 


76 


Secundul Apone dormea profund şi visa fără îndoială locuri 
cu un climat mai blând. Ei îi părea rău că nu putea să se 
destindă ca el, dar se gândi că poate va fi în stare după 
această misiune. 

Compartimentul pasagerilor cunoscu o intensificare a 
activităţii. Infanteriştii îşi luau rucsacurile şi armele. 
Vasquez şi Drake se ajutau să-şi prindă hamurile 
cribloaielor. Pe ecranul din faţă apărea aceeaşi imagine ca 
şi în cabina de pilotaj. Conul regulat al unui vulcan de 
metal se ridica în nori aruncând gaze arzătoare. 
Microfoanele transmitea vuietul de tunet, al epuratorului 
de atmosferă. 

Ripley îi spuse lui Burke: 

— Câte sunt pe Acheron? 

— Vreo treizeci. N-aş putea să-ţi dau toate coordonatele. 
Sunt împrăştiate pe întreaga planetă Nu oriunde, totuşi. 
Am ales zonele de implantare. In funcţie de o difuzie 
optimală în atmosferă. Fiecare este în întregime 
automatizat şi supravegheat de la centrul de control de 
exploatare din Hadley. Debitul lor va fi redus pe măsură ce 
aerul va atinge norma pământeană. Şi se vor opri. Dar 
până atunci vor funcţiona douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru încă vreo douăzeci şi trei de ani. Acesta 
staţii sunt costisitoare dar fiabile. De fapt, Compania le 
fabrică. 

Aparatul lor trecu pe lângă enormul turn bubuitor şi 
Ripley era impresionată. Ca toate persoanele care lucrau în 
spaţiu, auzise şi ea de aceste mari uzine de terraformare, 
dar nu se gândise că va vedea vreodată una. 

Gorman făcu să pivoteze camera externă principală şi 
cadră pe acoperişurile coloniei. 

— Menţineţi direcţia la patruzeci, ordonă lui Ferro prin 
microfonul consolei. Efectuează o survolare circulară a lui 
Hadley. Nu cred că vom vedea ceva de la această înălţime, 
dar ăsta-i regulamentul. 

— Inţeles, răspunse femeia. Ţineţi-vă bine, colo în spate. 
O să ne scuture oleacă. Asta nu-i avion, e o amărâtă de 


77 


navetă de îmbarcare care nu-i făcută pentru manevre 
atmosferice. 

— Execută ordinele, caporal. 

— Bine, domnule locotenent. Ferro mai zise un cuvânt, 
prea slab ca să fie transmis. 

Ripley se îndoia că ar fi fost măgulitor. Efectuară 
cercuri deasupra coloniei. Nimic nu se deplasa printre 
imobile, iar puţinele lumini pe care le reperaseră de 
departe străluceau mereu. Epuratorul de atmosferă vuia în 
plan îndepărtat. 

— Totul pare intact, comentă Burke. Poate au pierit într- 
o epidemie năprasnică. 

— Posibil. Pentru Gorman, colonia aducea cu o epavă 
din cele care se găseau pe fundul oceanului. I se adresă lui 
Apone: 

— Bun, la treabă. 

În compartimentul pasagerilor, sergentul şef se ridică 
de pe scaun şi-şi privi oamenii; fu nevoit să se agaţe de un 
mâner deoarece vânturile neîncetate ale Acheronului 
zgâlţâiau aparatul. 

— Bun! L.-aţi auzit pe locotenent. Vreau şi eu o 
desfăşurare ca la carte, o dată măcar. Şi priviţi înainte. 
Infanteriştii care se vor împiedica de tălpile celor care 
merg înainte, se vor întoarce la aparat cu şuturi în cur. 

— Promiţi? făcu Growe, cu glas inocent. 

— Băi, Growe, ţi-e dor de mă-ta? întrebă Wierzbowski 
zâmbind. 

— Dacă ar fi aici, ar şterge cu tine podeaua. Şi apoi, n- 
am nevoie de maică-mea că am avut-o pe ata. 

Wierzbowski  înălţă  arătătorul. Se duseră să se 
regrupeze în jurul tambuchiului dinapoi, trecând prin faţa, 
postului de operaţii. 

Vasquez o împunse pe Ripley cu cotul. 

— Rămâi aici? 

— Sigur. 

— Normal. 


78 


Operatoarea de criblor întoarse spatele şi se uită în 
ceafa lui Drake. 

— Aterizare la şaizeci de metri de stâlpul telemetrie 
principal. (Gorman făcu să pivoteze camera externă. Nici 
cel mai mic semn de viaţă dedesubt.) Fiţi gata pentru o 
redecolare imediată la ordinul meu, şi găsiţi-vă un nor 
confortabil pentru a ne aştepta. 

— Înţeles, răspunse Ferro de formă. 

Apone se uită la cronometrul prins în mâneca ţinutei. 

— Zece secunde, băieţi. Fiţi gata! 

Când naveta ajunse la o sută cincizeci de metri de zona 
de aterizare a coloniei, proiectoarele se aprinseră automat 
şi puternicele lor fascicole sfâşiară penumbra. Solul era 
umed şi plin de gunoaie duse de vânt dar nu era nimic atât 
de mare pentru a o constrânge pe Ferro să modifice 
manevra minunată cu precizie. Picioarele hidraulice ale 
aparatului reuşiră să absoarbă o parte a impactului, când 
tonele de metal intrară în contact cu solul. După câteva 
secunde, blindatul ieşea tunând din buncăr şi se îndepărta 
de mica navă. Abia rulă la suprafaţa Acheronului, că 
propulsoarele navetei mârâiră şi aparatul urcă lent în cerul 
crepuscular. Nu se materializă nimic din umbră pentru a 
sfida sau ataca VTT-ul care se îndrepta spre clădirile 
coloniei tăcute, provocând jerbe de apă şi nămol. Apoi 
aparatul se răsuci brusc la stânga pentru a se orienta cu 
faţa spre intrarea principală. 

Uşa nu era deschisă decât pe jumătate când Hudson 
sări şi o luă la fugă. Camarazii îl urmară şi se împrăştiară 
rapid, astfel încât să acopere cât mai mult teren fără a se 
pierde din vedere. Atenţia lui Apone era concentrată pe 
ecranul amplificatorului de imagine din vizieră şi studia 
clădirile care îi înconjurau. Ordinatorul scanerului putea 
mări lumina disponibilă şi restabilea pe cât putea 
claritatea. Rezulta o imagine strălucitoare dar contrastată. 
Era suficient. 

Arhitectura coloanei era înainte de toate funcţională. 
Înfrumuseţarea mediului putea să mai aştepte, până când 


79 


orice efort în acest sens nu va fi zădărnicit de vânturi. 
Rafalele biciuiau sfărâmăturile de rocă care erau prea mari 
pentru a putea fi vânturate. O bucată de metal se legăna 
lovind neîncetat un perete din apropiere. Câteva tuburi de 
neon pâlpâiau şi difuzau o lumină nesigură. 

Vocea lui Gorman răsună sec în receptoarele căştilor. 

— Prima grupă, în linie. Hicks, oamenii tăi să formeze 
un cordon între intrarea în colonie şi blindat. 
Supravegheaţi spatele. 

— Eu ţi-aş supraveghea ţie spatele, zise Hudson lui 
Dietrich. 

Meditehul nici nu se obosi să-i dea replica: 

— Când o să mai ai nevoie de un sedativ, ce-ai zice de o 
injecție de cortizon în zonă? 

Apone îi făcu să tacă. 

— Gura! Vasquez, ia-o înainte. Pornim. 

Un rând de soldaţi înaintă spre sasul de intrare 
principal. Nimeni nu spera să găsească un comitet de 
primire, sau să intre fără probleme, dar nimeni nu 
prevăzuse că în faţa porţii se vor găsi două tractoare 
garate bară-n bară, blocând astfel accesul. Ar fi o dovadă a 
faptului că oamenii din colonie căutau să se izoleze de o 
ameninţare care venea din exterior. 

Vasquez ajunse prima la maşinile tăcute şi se opri să 
arunce un ochi în cabina cea mai apropiată. Comenzile 
erau distruse, împrăştiate pe podea. Impasibilă, se strecură 
printre tractoare şi-şi făcu raportul pe un ton flegmatic: 

— Se pare că a fost forţat cu o rangă. 

Ajunse la uşa principală şi făcu un semn cu capul spre 
Drake, care o însoțea. Apone sosi, studie obstacolul, apoi 
se apropie de comenzile externe ale uşii, încercă toate 
combinaţiile posibile. Nu se aprinse nici un semnalizator. 

— Arse? întrebă Drake. 

— Blocate. E-o diferenţă. Hudson, vino şi tu. Trebuie să 
stabilim o derivație. 

Comtehul nu mai glumea, îşi puse jos puşca înainte de a 
se apleca pentru a studia panoul de comandă. 


80 


— Material standard, zise el după mai puţin de un 
minut. (Cu o unealtă scoasă din centură desfăcu 
apărătoarea şi examină cablajele). Într-un minut e gata, 
sergent. 

Porni să repare circuitele. Apone şi ceilalţi aşteptau, 
observând degetele agile care se mişcau repede şi precis în 
ciuda vântului şi a frigului. 

— Prima echipă, ordonă sec sergentul în microfonul 
individual. Veniţi în sasul principal. 

Un panou indicator pârâi şi gemu pe deasupra capetelor 
lor. Vântul urla şi le şfichiuia şi nervii ca şi corpul, Hudson 
efectuă o matisare şi două semnalizatoare pormiră să 
clipească neregulat. Gemând datorită efortului cerut de 
degajarea nisipului strâns pe şina de ghidaj inferior, uşa 
cea mare lunecă smucindu-se, în ritmul semnalizatoarelor. 
La jumătatea parcursului se blocă. Dar trecerea era mai 
mult decât suficientă pentru a putea intra. 

Apone făcu un semn spre Vasquez. Femeia se apropie 
precedată de gura criblorului. Colegii ei o urmară, iar 
vocea lui Gorman cârâi în receptoare. 

— A doua echipă, înainte! Luaţi poziţie pe flancuri, 
aproape. Ce zici sergent? 

Apone parcurse cu privirea interiorul clădirii tăcute. 

— Totul e degajat deocamdată, locotenente. Nu-i nimeni 
acasă. 

— Bine. A doua echipă, continuaţi supravegherea 
spatelui. (Locotenentul îşi făcu timp să se uite în urmă.) 
Merge, Ripley? 

Ea realiză dintr-o dată că respira foarte repede ca şi 
cum ar fi alergat la maraton. Răspunse dând din cap, 
iritată de propria reacţie şi de solicitudinea lui Gorman. 
Acesta se uita deja la consolă. 

Vasquez şi Apone se strecurară în culoarul pustiu. 
Câteva lumini albăstrui luceau deasupra, dar iluminarea 
auxiliară deja slăbise. Nimeni nu putea spune de cât timp 
erau folosite bateriile. Vântul îi mai însoţi o bucată de 
drum, suflând printre panourile metalice. Pe jos, apa se 


81 


adunase în băltoace, iar mai departe, ploaia pătrundea 
picurând prin tavanul ciuruit. 

Apone dădu capul pe spate pentru a permite camerei de 
pe cască să transmită urmele luptei pentru persoanele 
rămase în blindat. 

— Vibratoare, murmură. S-a tras în prostie. 

La postul de operaţii, Ripley se uită la Bucke. 

— Victimele unei epidemii năprasnice nu se ridică să 
ciuruie cu vibrante pereţii casei lor. Oamenii lipsiţi de 
mijloace de comunicare nu se plimbă trăgând rafale de 
arme automate în toate părţile. Dacă aşa au reacţionat, au 
avut un motiv serios. 

Burke dădu din umeri, apoi se întoarse la ecrane. Apone 
se strâmbă observând stricăciunile. 

— Ce porcărie! 

În pofida aparenţelor, el nu emitea o părere asupra 
stărilor locului. Comentariul său era pur profesional. 
Sergentul şef nu putea tolera lucrul prost făcut. Apoi îşi 
aminti că avea de-a face cu coloni: ingineri, arhitecţi, 
muncitori. Civili într-un cuvânt, nu soldaţi. Poate şi unul- 
doi poliţai. Prezenţa militarilor ar fi fost inutilă... înainte. 
Dar, acum, de ce aveau nevoie ei? Vântul îşi râdea de el. 
Examină culoarul care se căsca înaintea lor, căutând 
răspunsuri şi negăsind decât întuneric. 

— Înainte! 

Vasquez reluă progresia cu mişcări mai mecanice decât 
cele ale unui robot. Ţeava criblorului se balansa ritmic, 
măturând toată lărgimea culoarului în câteva secunde. 
Femeia cobori ochii, urmărind monitorul detectorului 
armei. Zgomotele paşilor răsunau în jurul ei, dar înainte, 
mai departe, domnea liniştea. 

Gorman bătea cu degetele pe consolă, lângă un buton 
roşu. 

— Desfăşurarea şi explorarea locurilor în grupuri de doi. 
A doua echipă, intrați. Hicks ia nivelul superior. Utilizaţi 
detectoarele de mişcare. Cum vedeți ceva mişcător... 
cunoaşteţi melodia. 


82 


Cineva intonă numaidecât două strofe din celebra 
chemare a furtunii de către Thor de la sfârşitul Aurului 
Rinului. Glasul părea să-i aparţină lui Hudson, dar Ripley 
nu era sigură şi nimeni nu i se alătură cântăreţului. Incercă 
să privească toate monitoarele camerelor individuale în 
acelaşi timp. Fiecare ungher întunecat al clădirii părea să 
fie o uşă spre infern, fiecare umbră părea să ascundă 
ameninţare mortală. Trebuia să se calmeze pentru a reuşi 
să respire regulat. 

Hicks conducea echipa în sus pe o scară care ducea 
spre ultimul nivel al oraşului. Culoarul pe care-l găsi era 
copia celui de la parter, poate nu chiar atât de larg, dar tot 
pustiu, prezenta însă un avantaj: aici erau apăraţi de vânt. 

În mijlocul oamenilor lui, caporalul şef luă o cutiuţă 
metalică prevăzută cu un cadran. Conţinutul era fragil, dar, 
ca majoritatea materialului utilizat de infanterişti carcasa 
era deosebit de rezistentă. O îndreptă în josul culoarului şi 
efectuă nişte reglaje. Două diode se aprinseră, dar 
indicatoarele nu reacționară. Il deplasă încet de la dreapta 
la stânga. 

— Nimic. Nici o mişcare, nici un semn de viaţă. 

— Înaintaţi, ordonă Gorman, dezamăgit. 

Hicks utiliza detectorul în timp ce oamenii lui îl 
acopereau. Trecuseră pe lângă nişte încăperi şi birouri cu 
uşi întredeschise sau închise. Nimic nu-i aştepta în interior. 
Cu cât înaintau, cu atât le apărea mai clară importanţa 
înfruntărilor care avuseseră loc aici. Mobilierul era 
răsturnat şi foi de plastohârtie erau răspândite pe jos. 
Discuri magnetice de ordinator fuseseră călcate în 
picioare. Bunuri personale, transportate cu cheltuială mare 
pe distanţe interstelare incredibile, erau distruse. Cărţi din 
hârtie adevărată, de o valoare inestimabilă, pluteau în 
băltoace de apă datorate unor scurgeri din conductele 
îngheţate şi unor găuri din plafon. 

— Parcă ar fi camera mea de la colegiu. 

Dacă Burke voise să fie amuzant, n-o nimerise. Multe 
dintre încăperile pe lângă care trecea echipa lui Hicks nu 


83 


fuseseră devastate, ci incendiate. Dâre negre se întindeau 
pe pereţii din metal şi materiale compozite. În mai multe 
birouri, ferestrele cu geam triplu de siguranţă erau sparte, 
iar ploaia şi vântul năvăleau prin aceste găuri largi. Hicks 
intră într-un birou pentru a lua o gogoaşă începută pusă pe 
o masă, lângă o ceaşcă plină ochi cu apă de ploaie. Zaţ de 
cafea prin băltoace. 

Oamenii lui Apone răscoleau sistematic nivelul inferior, 
câte doi, dar reacţionând ca unul. Nu era mare lucru de 
văzut. Hudson, care mergea alături de Vasquez, îşi ridică 
privirea de pe detector pentru a cerceta o pată, pe un 
perete. Nu avea nevoie de un analizator electronic pentru 
a-şi da seama că era vorba de sânge uscat. Toate 
persoanele rămase în blindat o văzură dar nu spuseră 
nimic. 

Detectorul lui Hudson emise un bip care păru asurzitor 
pe culoarul pustiu. Vasquez se răsuci gata de tir. Caporalul 
şi operatoarea de criblor schimbară o privire scurtă. 
Hudson dădu din cap şi se îndreptă încet spre o uşă 
întredeschisă şi ieşită parţial din ţâţâni. Era ciuruită de 
vibratoare, ca şi pereţii. Comtehul se depărtă şi Vasquez se 
apropie de uşa distrusă. O izbi cu piciorul, pregătită de 
tragere. 

Atârnată de capătul unui corset flexibil, o cutie de 
derivație se legănă ca o pendulă, împinsă de vântul care 
intra printr-o fereastră spartă. Cutia grea metalică lovea un 
pătuţ de copil la fiecare balans. Vasquez articulă cu glas 
spart: 

— Detectoare de mişcare, ce căcănărie! 

Reveniră în culoar. Ripley privea atentă imaginea de pe 
monitorul lui Hicks. Brusc se aplecă în faţă. 

— Un moment! Spune-i să... 

Dându-şi seama că numai Burke şi Gorman puteau să o 
audă, se grăbi să branşeze jackul la circuitul de 
comunicaţii şi vorbi în microfonul individual. 


84 


— Hicks, aici Ripley. Am văzut ceva pe ecranul tău. Dă- 
te mai în spate. (Caporalul se conformă şi imaginea se 
strâmtă.) E perfect. Acum, spre stânga. Aşa! 

Cei doi bărbaţi prezenţi alături de ea în postul de 
operaţii priveau monitorul lui Hicks. Camera lui se stabiliză 
şi cadră o parte din peretele ciuruit şi străbătut de dâre 
bizare. Ripley fu străbătută de un fior de gheaţă. Ştia care 
era cauza acestor stricăciuni. 

Hicks îşi trecu mănuşa peste metal. 

— Aţi văzut? Panoul s-a topit. 

— Nu topit, îl corectă Ripley. A fost ros. 

Burke o privi cu o sprânceană ridicată. 

— Hmmm. Acid în chip de sânge. 

— Rezultă din toate astea că un colon a izbutit să 
rănească pe unul din amicii lui Ripley. Hicks era mai puţin 
impresionat decât reprezentantul Companiei. 

Hudson, care încheiase inspecția uneia din încăperile de 
la parter, făcu semn colegilor să vină la el. 

— Hei, dacă vă interesează chestiile astea, iată ceva 
care o să vă pasioneze. 

Ripley şi însoțitorii ei îşi îndreptară atenţia pe imaginea 
pe care camera rangului doi, volubil, o transmitea la VTT. 
Hudson îşi aplecă ochii spre picioarele lui care se aflau de- 
o parte şi de cealaltă a unei găuri, apoi se lăsă mai jos. 
Văzură într-o secundă deschiderea de dedesubt şi, slab 
luminată de lampa căştii sale, o secţiune a nivelului 
inferior. Ţevi, conducte, cabluri... totul ros de acid. 

Apone studie deschizătura, apoi se întoarse. 

— Echipa a doua, răspundeţi. Unde sunteţi? 

— Am încheiat inspecția, se auzi vocea lui Hicks. N-am 
găsit pe nimeni. 

Sergentul şef dădu din cap, apoi se adresă celor din 
transportorul de trupe. 

— Locul este pustiu, locotenente. Totul e calm pe frontul 
Hadley. Am ajuns prea târziu pentru cine ştie ce-o fi fost 
aici. 

Drake dădu cu piciorul într-o bucată de metal corodat. 

85 


— lar am ratat balul. De căcat. 

Gorman îşi lăsă capul pe spate, meditând. 

— Bun. Zona este sigură. Acum haideţi să vedem ce 
aflăm de la ordinatorul lor. Prima echipă, obiectiv: centrul 
de exploatare... Ştii unde se găseşte, sergent? 

Apone împinse într-un întrerupător de pe mânecă şi o 
hartă miniaturală a coloniei îi apăru în interiorul vizierei. 

— E clădirea mare pe care am văzut-o când am venit. 
Nu e departe, locotenente. Mergem. 

— Perfect. Hudson, odată ajunşi acolo, încercaţi să 
repuneţi în funcţiune ordinatorul. Fără râvnă inutilă. Nu-i 
dăm să prelucreze date, vrem doar să avem acces la 
memoria lui. Hicks, ne întâlnim. Mă găseşti la sasul sud, 
lângă turnul telecomunicaţiilor. Aici Gorman, terminat. 

— Terminat, mda, mormăi Hudson. Vine. Parcă sunt 
deja mai liniştit. 

Vasquez se asigură că microfonul ei era întrerupt 
înainte de a aproba: 

— Căcăciosul! 

Transportorul blindat rula încet pe artera principală al 
coloniei, iar proiectoarele lui luminau zidurile pătate şi 
erodate ale imobilelor. Trecu pe lângă două aparate de 
dimensiuni mai modeste şi garate într-o zonă protejată. 
Roţile mari ale transportorului de trupe ridicau jerbe de 
apă murdară hurducându-se, dar amortizoarele absorbiră 
şocul. Ploaia împinsă de vânt plesnea proiectoarele. 

Bishop şi Wierzbowski ghidau aparatele din cabina 
conductorului. Omul şi sinteticul lucrau în perfectă 
armonie şi-şi purtau un respect mutual. Wierzbowski 
privea prin lucarna strâmtă a conductorului şi întinse 
degetul. 

— Acolo, cred. 

Bishop studia harta în culori vii care apăru pe ecranul 
dintre ei. 

— Probabil nu sunt alte intrări pe aici. 

Se aplecă deasupra comenzilor şi aparatul greoi se 
răsuci în direcţia unei uşi imense. 


86 


— Aha, uite-l pe Hicks. 

Secundul Apone ieşi din sasul coloniei în clipa în care 
transportorul de trupe frână. Privea cum tambuchiul VTT- 
ului glisa lateral. Gorman, care purta acum echipament de 
teren, cobori primul rampa, urmat de Burke, Bishop şi 
Wierzbowski. Burke se uită în urmă, căutându-l pe ultimul 
ocupant al blindatului. Dar Ripley şovăia pe pragul 
aparatului şi nu-i privea. Ochii ei rămaseră fixaţi pe 
caverna întunecată care se înfunda adânc în colonie. 

— Ripley? (Ea-şi cobori privirea spre el, apoi scutură cu 
putere din cap.) Această zonă este sub control, declară 
Burke pe un ton care voia să pară încrezător. L-ai auzit pe 
Apone. 

Ea făcu un nou gest de refuz. Vocea lui Hudson răsună 
în receptoare. 

— Locotenente, ordinatorul coloniei funcţionează. 

— Bună treabă, Hudson, făcu locotenentul. Cei care se 
găsesc la centrul de exploatare să ne aştepte. Venim. 

Le făcu semn cu capul însoţitorilor lui. 

— Să mergem. 

Când intrară, Hicks se uită la silueta singuratică din 
pragul blindatului. Nu spuse nimic şi o observă până când 
se închise tambuchiul. Apoi făcu stânga împrejur pentru a-i 
urma pe Gorman şi ceilalți. Ripley rămase singură. 


87 


CAPITOLUL 6 


Ea reveni la postul de operaţii: bunul simţ era în conflict 
cu sentimentele. Nu-l avea nici pe Jones pentru alinare. 
Motanul era în siguranţă, la ani-lumină de Acheron. 
Ecrane, cadrane şi semnalizatoare umpleau cu lumini 
multicolore cabina în care se găsea. Avea impresia că era 
aşezată într-un pom de Crăciun de o frumuseţe glacială şi 
angoasantă. Microfoanele externe aduceau în blindat 
zgomotele  Acheronului: vaietul vântului şi ciocănitul 
fragmentelor de rocă aruncată în panourile metalice ale 
clădirilor. Îşi încrucişă braţele la piept, înfiorată. VIT-ul 
era solid. Pe lângă Sulaco şi naveta de debarcare, el 
reprezenta cel mai sigur adăpost. Era o maşină de război, 
modernă, multifuncţională, incredibil de rezistentă: un 
concentrat al tuturor progreselor realizate în materie de 
armament. Dar blindajul rezista la un acid molecular 
necunoscut? 

Luă o hotărâre penibilă şi se duse la uşa aparatului. 
Tambuchiul parcă avea nevoie de o oră pentru a se 
deschide. Apoi văzu uşile mari ale sasului de intrare în 
colonie închizându-se în faţa ei. 

— Burke! 

Strigătul ei fu dus de vânt, de acel vânt rece şi umed al 
Acheronului care o făcu să lăcrimeze în timp ce alerga 
către panoul de comandă al uşii. Neştiind combinaţia 
folosită, apăsă la întâmplare un buton, apoi altul. Fără 
efect. Poate că acum nu se putea deschide decât din 
interior? Ripley încercă alt cod. Oftă uşurată când auzi 
motoarele gemând înăuntru şi văzu uşa clătinându-se. 


88 


Femeia se mai uită o dată la VTT. Şi urlă când descoperi o 
umbră, exact în spatele ei. 

Sări înapoi, se lovi tare de zidul în care era încastrat 
panoul de comandă şi constată că figura, deşi 
surprinzătoare şi foarte urâtă, nu avea nimic terifiant. 
Wierzbewski era vinovatul. 

— Te-am speriat? 

Ea se străduia să-şi recapete suflul. 

— Doamne, Wierzbowski! Dacă vrei să mă omori, fă-o cu 
o puşcă. 

— Regret. (Infanteristul arătă cu capul spre coridorul 
întunecat de dincolo de uşa deschisă.) Hicks m-a desemnat 
să te supraveghez. 

Ea se îndreptă şi-şi frecă umărul lovit. 

— Foarte frumos. Dar pe viitor, anunţă când mai ieşi ca 
un drăcuşor din cutie. De acord? 

— Sigur. N-o să se mai întâmple. (Wierzbowski indică 
direcţia.) Ar fi preferabil să-i prindem din urmă. 

— Aşa-i. 

Ea porni înainte prin culoar, mărind pasul pe urmele 
grupului lui Gorman. Locotenentul se uită la ea, apoi la 
culoarul pe care-l străbăteau. Devastarea era mai 
impresionantă decât pe ecranele VTI-ului. 

— Mi-e teamă că ar trebui să-şi ia Compania dumitale 
gândul de la beneficii din colonia asta, îi spuse lui Burke. 

— Clădirile sunt aproape intacte, iar asigurarea va 
rambursa restul. 

— A, da? Şi pe coloni? interveni Ripley. 

— Nu ştim până acum ce s-a întâmplat cu ei, răspunse el 
iritat. 

Clădirea era glacială. Sistemul de climatizare nu mai 
funcţiona de la oprirea centralei electrice şi nu ar fi putut 
înfrunta frigul provocat de toate ferestrele sparte şi găurile 
din pereţi. Ripley se pomeni că era totuşi asudată. Era la 
fel de vigilentă ca şi militarii. Examină fiecare perforare a 
pereţilor şi a planşeului şi se uită prin ungherele cele mai 


89 


întunecate. Revenise acolo unde începuse totul. Aici l-au 
descoperit. Extraterestrul, monstrul, străinul. 

Ea ştia ce se întâmplase. O creatură asemănătoare celei 
care a provocat distrugerea lui Nostromo şi moartea 
tuturor colegilor ei intrase în această colonie. Hicks 
observă nervozitatea femeii care se uita neîncetat la 
culoarul devastat, la birourile şi antrepozitele distruse de 
foc. Făcu un semn lui Wierzbowski care veni să se plaseze 
în dreapta lui Ripley. 

Hicks încetini pasul pentru a se plasa în stânga ei. Ea 
remarcă escorta ce se formase şi se uită la caporal. Acesta 
îi făcu cu ochiul, sau cel puţin aşa crezu ea. Poate îi intrase 
ceva în ochi. Chiar şi în acest culoar, vântul sufla destul de 
tare pentru a duce cu el praf şi cenuşă. 

Frost ieşi dintr-un culoar lateral, exact înaintea lor. 
După ce salută cu mâna pe cei de curând sosiți, i se adresă 
lui Gorman, cu ochii pe Hicks. 

— Locotenente, ar trebui să vezi ceva. 

— Ce este, Frost? 

Gorman se grăbea să efectueze joncţiunea cu grupul lui 
Apone, dar soldatul insistă. 

— E mai uşor de arătat decât de explicat, locotenente. 

— De acord. Pe acolo? Gorman arătă culoarul lateral. 
Frost dădu din cap şi reintră în întuneric. Ceilalţi îl urmară. 

El îi călăuzi spre o aripă a clădirii total lipsită de 
electricitate. Lămpile căştilor le dezvăluiau scene de 
distrugere mai înfricoşătoare decât tot ce văzuseră până 
acum. Ripley se pomeni tremurând. Se gândea numai la 
VIT-ul ermetic, solid, bine înarmat şi care era destul de 
aproape. Dacă-şi lua picioarele la spinare ajungea la el în 
câteva minute. Ca să fie din nou singură?... Cu toată 
siguranţa oferită de blindat, ştia că risca mai puţin în acest 
loc, în mijlocul infanteriştilor. Încercă să ţină bine minte 
acest lucru şi o luă cu ceilalţi din loc. 

— Drept înainte, locotenente. 

Trecerea era blocată de o baricadă improvizată, 
compusă din plăci de oţel şi ţevi asamblate prin suduri, 


90 


panouri de uşi, dale din plafon şi planşeu confecţionate din 
materiale compozite. Obstacolul ridicat în grabă era 
străbătut de găuri şi dâre săpate de acid. Metalul fusese 
îndoit şi smuls cu o forţă terifiantă. 

În dreapta lui Frost, bariera fusese deschisă ca o cutie 
de conservă. Se strecurară unul câte unul prin pasajul 
îngust. Fascicolele lămpilor măturau o nouă scenă a 
devastării. 

— Ar putea cineva să spună unde ne aflăm? întrebă 
Corman. 

Burke examină o hartă. 

— În secţia medicală. Suntem în interiorul aripii drepte, 
iar configuraţia locurilor corespunde. 

Se desfăşurară. Lămpile luminau mese şi dulapuri 
răsturnate, scaune rupte şi materialul chirurgical 
împrăştiat. Podeaua era acoperită cu mici instrumente 
medicale, ca nişte confetii de oţel. Şi aici, mese şi mobile 
fuseseră îngrămădite, înşurubate şi sudate de cealaltă 
parte a baricadei, care o vreme izolase această parte a 
construcţiei de restul coloniei. Pereţii erau mânjiţi de 
dârele negre lăsate de flăcări şi impactul vibratoarelor şi 
de acid. Deşi era lipsită de lumină, această aripă a coloniei 
era încă alimentată cu energie. Câteva aparate izolate şi 
console de control luceau slab, branşate, desigur, pe 
grupuri auxiliare. 

Wierzbowski îşi trecu o mână înmănuşată peste o gaură 
cu un diametru incomparabil cu cel al unei mingi de 
baschet. 

— Ultimul careu. Au ridicat baricada asta şi s-au retras 
acolo. 

— O hotărâre înţeleaptă, comentă Goman, dând cu 
piciorul într-o sticlă de plastic. Secţiunea medicală avea 
generatoare auxiliare şi rezerve de alimente importante. 
Aici m-aş fi refugiat şi eu. Cadavre? 

Fascicolul lămpii lui Frost mătură celălalt capăt al sălii. 

— Când am ajuns aici nu erau, locotenente, şi nici acum 
nu văd. S-au luptat, nu glumă. 


91 


— Nu văd nici  monştrii dumitale, Ripley, făcu 
Wierzbowski privind în jurul lui. Hei, Ripley? Dar unde-i 
Ripley? 

Arătătorul mângâie trăgaciul vibratorului. 

— Aici, zise ea. Glasul îi ghidă spre o altă încăpere. 

Burke examină locul, înainte de a declara: 

— Laboratorul medical. Nimic spart. Nu cred că aici au 
fost lupte. Colonii trebuie să fi pierdut partida în prima 
sală. 

Wierzbowski studia cele dezvăluite de luminatul 
auxiliar, apoi observă ce anume îi atrăsese atenţia lui 
Ripley. Mormăi ceva şi se duse la ea. La fel făcură şi 
ceilalţi. La capătul laboratorului, un halou violet îmbrăca 
şapte cilindrii transparenţi. Combinația luminii acesteia şi 
a fluidului conţinut în tuburi servea la păstrarea 
substanţelor organice care se găseau în interior. Cei şapte 
cilindrii erau în activitate. 

— Nu mişcă nimeni înăuntru. Or fi mahmuri, zise 
Gorman. 

Nu râse nimeni. Burke se apropie de cilindri. 

— Tuburi de stază. Material standard pentru un 
laborator medical de această importanţă. 

Şapte tuburi. Fiecare conţinând un specimen. Lucrurile 
acestea aflate în suspensie semănau cu nişte mâini tăiate, 
cu prea multe degete. Acestea creşteau dintr-un corp 
turtit, a cărui epidermă fără culoare aducea cu pielea 
tăbăcită, fină, translucidă. Nişte pseudobranhii pluteau 
leneş în fluidul de stază. Nu erau vizibile organe de văz sau 
de auz. O coadă prelungea partea de jos a acestor dihănii şi 
se legăna molatec în lichid. Apendicele caudal era, la două 
dintre aceste creaturi, strâns în jurul corpului. 

Burke vorbi cu Ripley, fără să-şi ia ochii de la 
specimene. 

— Aparţin aceleiaşi specii ca monstrul descris în raport? 

Ea dădu din cap, incapabilă de a mai scoate vreun 
sunet. Fascinat, reprezentantul Companiei se apropie de 


92 


unul din cilindri şi se aplecă; faţa-i aproape că atingea 
sticla. 

— Atenţie, Burke! strigă Ripley. 

Abia îşi lansase chemarea că vietatea captivă sări şi se 
lovi de peretele tubului de stază. Surprins, Burke sări 
înapoi. Un apendice subţire şi cărnos ţâşnise din partea 
ventrală a corpului turtit în formă de mână, evocând un 
fragment de intestin cu capătul ascuţit, care aluneca 
precum o limbă de sticlă. După un timp se retractă şi 
dispăru în buzunarul ventral situat în mijlocul a ceea ce 
părea să fie nişte branhii. Picioarele şi coada se repliară în 
poziţia de repaos. 

Hicks se uită la Burke pentru a declara impasibil: 

— Te iubeşte. 

Fără să-şi mai dea osteneala de a răspunde, 
reprezentantul Companiei continuă studierea şirului de 
tuburi. Trecând prin faţa fiecărui cilindru, punea şi mâna. 
Unul singur din celelalte şase specimene reacţionă la 
prezenţa lui. Celelalte pluteau în continuare fără rost în 
fluidul în care degetele şi cozile atârnau leneşe. 

— Cinci sunt morţi, declară el după studierea ultimului 
tub. Numai doi au supravieţuit. Sau, poate, ceilalţi se află 
la un stadiu de evoluţie diferit, dar nu cred. Priviţi. Cei care 
sunt morţi, au o culoare spălăcită. 

Pe fiecare cilindru era pus un clasor. Ripley reuşi să 
întindă o mână pentru a lua unul pus pe tuburile care 
conţineau creaturi vii. După ce se retrase iute, deschise 
dosarul şi începu să-l citească. In afară de listinguri, găsi în 
supracopertă nişte grafice, sonografii şi două imagini 
obţinute prin rezonanţă magnetică, cam prea şterse pentru 
a permite descoperirea structurii interne a creaturii. 
Marginile listingurilor interminabile erau acoperite cu 
adnotări. Un scris de medic, estimă ea, aproape ilizibil. 

— Ceva interesant? întrebă Burke. Se învârtea în jurul 
cilindrului de stază al cărui dosar îl consulta Ripley, 
studiind creatura sub toate unghiurile. 


93 


— Probabil, dar prea tehnic pentru mine. Raportul 
medicului care a făcut examenul. Un anume doctor Ling. 

— Chester Ling, preciză Burke, ciocănind în tub cu o 
unghie, fără a provoca nici cea mai mică reacţie a creaturii 
din interior. Erau trei medici la Hadley, Ling era chirurg, 
cred. Şi ce zice el despre această fermecătoare creatură? 

— Că a fost extrasă chirurgical, înainte de sfârşitul 
procesului de  implantaţie a embrionului, după 
abandonarea metodelor de intervenţie clasice. 

— Oare de ce? Gorman era interesat de specimen ca şi 
ceilalţi, dar inspecta în continuare sala. 

— Fluidele sale vitale dizolvau instrumentele la cel mai 
mic contact. A trebuit să utilizeze bisturie-laser pentru a 
scoate şi cauteriza specimenul. Era fixat pe faţa unui 
anume John L. Marachuk. 

Ea-şi ridică ochii spre Burke, care scutură din cap. 

— Numele nu-mi spune nimic. Nu era vorba de vreun 
administrator, sau alt ştab. Vreun conducător de aparat 
sau docher. 

Ripley reluă lectura dosarului. 

— A murit în timpul intervenţiei, când au scos chestia 
asta. 

— Nenorocitul! Hicks se apropie pentru a arunca un 
ochi pe raport peste umărul femeii, dar nu apucă să 
citească nici un cuvânt. Detectorul lui de mişcări emise un 
bip neaşteptat. 

Cei patru infanterişti pivotară pentru a observa intrarea 
în laborator, apoi ungherele întunecate. Hicks orientă 
detectorul către baricadă. 

— Acolo. 

Indică tocmai culoarul pe care veniseră. 

— Unul de-ai noştri? 

Instinctiv, Ripley se apropie de caporal. 

— Imposibil de aflat. Chestia asta nu este un aparat de 
precizie. I se cere rezistenţă la trânteală, nu să-şi dea cu 
părerea. 

Gorman vorbi în microfonul său. 


94 


— Apone, ne aflăm în secţia medicală şi am reperat 
ceva. Unde sunt oamenii tăi? (Aruncă o privire pe harta 
vizibilă, dincolo de vizieră.) Nimeni, în blocul D? 

— Negativ. Suntem regrupaţi în centrul de exploatare, 
conform ordinelor. Aveţi nevoie de întăriri? 

— Nu încă, vă ţinem la curent. 

Îşi depărtă microfonul de la gură. 

— Hai, Vasquez. 

Femeia făcu un gest scurt din cap şi puse criblorul în 
poziţie de tragere. Arma se prinse în suport clămpănind. 
Însoţită de Hicks, Vasquez se îndreptă spre punctul de 
origine al semnalului. Frost şi Wierzbowski mergeau în 
urma lor. Caporalul ajunse în culoarul principal şi o luă la 
dreapta prin labirintul de oţel. 

— Semnalul se amplifică. Origine organică. (Cu o mână 
ţinea detectorul, iar cu cealaltă îşi legăna puşca.) Mişcări 
neregulate. Dar unde dracu' suntem? 

Burke examină împrejurimile. 

— Bucătăria. Vom traversa zona rezervată pregătirii 
hranei, dacă mergem tot în direcţia asta. 

Ripley  încetinise pasul şi rămase în spatele lui 
Wierzbowski şi Frost. Dându-şi brusc seama că în urma ei 
nu erau decât tenebrele, se grăbi să-şi ajungă din urmă 
colegii. 

Declaraţia lui Burke fu confirmată când fascicolele 
lămpilor se reflectară pe suprafeţele lucioase ale unor 
maşini mari, congelatoare, cuptoare, decongelatoare şi 
sterilizatoare. Hicks nu le acordă nici o atenţie. Nu vedea 
decât controlul detectorului său. 

— Se deplasează iar. 

Cu  privirea-i rece Vasquez scruta penumbra. 
Ascunzătorile era numeroase aici. Degetele mângâiau 
trăgaciul armei. 

— In ce parte? 

Hicks ezită o clipă, apoi arătă din cap rândurile de 
maşini care folosesc la hidratarea cărnii şi legumelor 
liofilizate.  Infanteriştii înaintau cu pas ferm, când 


95 


Wierzbowski se împiedică de o cutie de metal pe care o 
dădu la o parte cu un şut, făcând-o să se rostogolească cu 
mare tămbălău în penumbră. Infanteria îşi păstră echilibrul 
şi siguranţa de sine, dar Ripley crezu că sare în tavan. 

Detectorul caporalului emitea acum bipuri regulate, 
aproape neîntrerupte. Zumzetul devenise un vaiet ascuţit, 
când o grămadă de cratiţe se prăbuşi în dreapta lor; avură 
timp să zărească o siluetă neclară, dincolo de mesele de 
preparare. Vasquez se răsuci cu supleţe şi degetul apăsă 
pe trăgaci. Atunci, Hicks se folosi de puşca lui, pentru a 
devia ţeava armei grele a cărei rafală atinse tavanul. Sub o 
ploaie de stropi de metal topit, Vasquez se întoarse 
înjurând. 

Fără să-i pese, Hicks înaintă în linia de tragere şi 
îndreptă lampa sub un şir de dulapuri metalice. Rămase 
aşa parcă timp de-o veşnicie, apoi îi făcu semn lui Ripley să 
vină la el. Picioarele femeii refuzau să-i dea ascultare şi 
tălpile parcă erau lipite de podea într-un sloi de gheaţă. 
Hicks repetă gestul, mult mai presant, iar ea izbuti să se 
mişte. 

Bărbatul se înclină pentru a face ca raza de lumină să 
pătrundă sub un dulap de stocaj. Ripley se ghemui lângă el. 
Şi văzu o mică siluetă speriată, paralizată de lumină, ca un 
fluture prins în ac. Fetiţa cu ochii bulbucaţi dădu înapoi 
pentru a scăpa. Ţinea într-o mână o pungă de plastic cu 
mâncare şi în cealaltă capul unei păpuşi, restul fiind 
pierdut. Copilul, slab şi murdar, părea mult mai fragil 
decât jucăria stricată. Părul blond era slinos şi încâlcit: o 
claie de câlţi încadrându-i faţa. 

Ripley îşi aplecă urechea dar n-o auzi respirând. Lumina 
o făcu să clipească, iar această mişcare a pleoapelor o 
determină pe Ripley să acţioneze. Îi surâse copilului şi 
întinse mâna, uşor, spre ea. 

— Apropie-te, zise ea cu blândeţe. S-a terminat. N-ai de 
ce să te mai temi. 

Ea se întindea sub dulap. Fetiţa se retrăgea tremurând. 
Privirea ei era ca a unui iepure paralizat de lumina 


96 


farurilor unui automobil. Degetele lui Ripley erau pe 
punctul de a o atinge şi femeia desfăcu mâna pentru a o 
mângâia uşor pe hainele zdrenţuite. 

Copilul o zbughi în dreapta, alergând în patru labe pe 
sub dulapuri, cu o agilitate incredibilă. Ripley se aruncă 
înainte şi se târi pe coate şi genunchi pentru a nu o pierde 
din vedere. Hicks se deplasă lateral căutând frenetic. Găsi 
o trecere îngustă între două dulapuri de stocaj şi întinse 
mâna. Degetele se strânseră pe o gleznă micuță. Imediat îi 
dădu drumul. 

— Ah! drace! Atenţie, muşcă! 

Ripley încercă să prindă celălalt picior, dar îl scăpă. 
După o secundă, fetiţa era la o conductă de aerisire al cărei 
grilaj fusese scos. Până ca Hicks sau Ripley să mai încerce 
s-o prindă iar, ea se şi strecurase înăuntru ca o zvârlugă. 
Lui Hicks nici nu-i trecu prin cap să o urmărească. N-ar fi 
putut să intre nici dacă ar fi fost gol puşcă, ceea ce nu era 
cazul. 

Fără să stea pe gânduri, Ripley se aruncă în tunel, cu 
braţele întinse înainte, împingându-se cu coapsele şi 
braţele. Şoldurile se frecau de metal. Respirația fetiţei care 
înainta mereu se repercuta în tub. Apoi Ripley o văzu 
închizând o vană de metal în urma ei: se aruncă pentru a 
ajunge la obstacol şi pentru a-l împinge înainte ca fetiţa să- 
l zăvorască. Înjură când se lovi cu fruntea de metal. Apoi 
uită de durere. Copilul era rezemat de cealaltă parte a unei 
mici camere sferice: una din sferele de decompresiune a 
sistemului de aerisire a coloniei. Era înconjurată de o 
învălmăşeală de cuverturi şi perne, ca şi de o colecţie 
heteroclită de jucării, animale împăiate, păpuşi, bijuterii 
fanteziste, reviste ilustrate şi pungi de mâncare goale. Se 
găsea şi un picap cu baterii. Era prada ei strânsă în cursul 
expedițiilor în colonia devastată. Işi adusese în vizuină 
toate acestea pentru a mobila după gustul ei 
ascunzătoarea. Pentru Ripley era mai mult un cuib decât o 
cameră. 


97 


Copilul reuşise să supravieţuiască şi să se adapteze la 
distrugerile mediului, spre deosebire de adulţi. In timp ce 
femeia încerca să înţeleagă pe deplin ceea ce vedea, fetiţa 
se deplasă de-a lungul peretelui opus, în direcţia altei vane. 
Iar dacă diametrul acestei conducte nu era mai mare decât 
cel al plăcii care o închidea, îi va scăpa. Ripley ştia că nu va 
putea pătrunde acolo. 

Copilul se răsuci şi plonjă. Ripley făcu la fel şi izbuti s-o 
prindă în braţe, imobilizând-o. Prinsă în capcană, fetiţa se 
zbătea frenetic. Lovea cu picioarele şi pumnii, încerca să 
muşte, dar nu scotea o vorbă. În timp ce se zvârcolea 
pentru a scăpa din strânsoarea lui Ripley, unicul sunet care 
se auzea în spaţiul strâmt era cel al respirației ei gâfâite. Şi 
chiar şi acest zgomot era în mod misterios înfundat. 

În viaţa ei, Ripley mai încercase o dată să stăpânească o 
fiinţă mai mică decât ea şi care poseda o ferocitate cel 
puţin egală: în ziua în care se hotărâse să-l ducă pe Jones 
la un veterinar. 

Vorbea cu fetiţa, tot eschivând loviturile de picioare, de 
coate şi evitând muşcăturile. 

— Totul e bine, e bine. S-a terminat, nu mai ai de ce să 
te temi. Eşti salvată. 

Fetiţa osteni şi mişcările ei încetiniră precum cele ale 
unei jucării mecanice cu arcul slăbit. Se înmuie în braţele 
lui Ripley, aproape catatonică şi se lăsă legănată. Femeia 
nu reuşea să privească cu indiferenţă această copilă cu 
buze palide şi tremurătoare. 

Fetiţa îşi afundă capul în pieptul adultei, fugind de o 
oribilă lume de coşmar pe care numai ei îi era dat să o 
vadă. Ripley continua s-o legene şi să-i murmure vorbe de 
alint cu glas duios şi împăciuitor, inspectând refugiul 
sferic. Observă un obiect pus în vârful grămezii de comori 
recuperate. Era, fără nici un dubiu, un solido înrămat al 
fetiţei, chiar dacă fetiţa din imagine era bine îmbrăcată şi 
surâzătoare, cu părul curat şi pieptănat, cu o panglică viu 
colorată în şuviţele blonde, haine imaculate şi o piele roz. 


98 


Sub solido, era scris cu litere aurii: First Grade Citizenship 
Award Rebecca Jorden. 

Vocea lui Hicks răsună în conducta de aerisire: 

— Ripley. Ripley?... E-n ordine acolo? 

— Da. (Conştientă că poate nu o auzise, adăugă mai 
tare:) E-n ordine. Amândouă suntem bine. Ne întoarcem. 

Fetiţa nu se împotrivi când Ripley făcu drumul îndărăt, 
trăgând-o de glezne. 


99 


CAPITOLUL 7 


Ghemuită pe un scaun, copila îşi ţinea genunchii strânşi 
la piept şi privea în gol; nu-i vedea pe adulţii care o 
observau curioşi. Un manşon de biomonitor, al cărui 
diametru fusese redus de Dietrich, îi încingea braţul stâng. 

Gorman se aşeză lângă fetiţă, în timp ce meditehniciana 
studia informaţiile furnizate de aparat. 

— Cum ziceai că o cheamă? 

Dietrich notă ceva pe un caiet electronic. 

— Ce? 

— Cum o cheamă. Ştim, nu? 

Mediteha dădu din cap. Absentă. 

— Rebecca, cred. 

— Exact, făcu locotenentul care arboră cel mai frumos 
zâmbet al său şi se aplecă spre copilă, cu mâinile pe 
genunchi. Gândeşte-te, Rebecca. Concentrează-te. Trebuie 
să faci un efort şi să ne ajuţi ca să te ajutăm şi noi pe tine. 
De-asta suntem noi aici: să te ajutăm. Nu te grăbi, spune- 
ne tot ce-ţi aminteşti. Absolut tot. Începe cu începutul. 

Fetiţa nu se mişcă, expresia feţei rămase neschimbată. 
Era amorfă, fără să fie catatonică, tăcută, fără să fie mută. 
Dezamăgit, Gorman se îndreptă şi se uită la stânga, prilej 
cu care o văzu pe Ripley intrând cu o ceaşcă aburindă. 

— Unde sunt părinţii tăi? Trebuie să încerci să... 

— Gorman! Fă o pauză, ce zici? 

Locotenentul vru să-i răspundă, dar se răzgândi şi dădu 
din cap resemnat. Se ridică. 

— Blocaj mental complet. Am încercat totul, cu excepţia 
metodei dure. Şi nu e cazul. Riscăm să o facem să se 
cufunde în demenţă. Dacă n-o fi deja prea târziu. 


100 


— Nu, interveni Dietrich, oprind aparatele portative de 
diagnostic pentru fetiţă şi scoțând cu blândeţe manşonul 
de pe braţul inert. E-ntreagă la trup, deşi la limita 
malnutriţiei. Cred totuşi că este ceva provizoriu. Ceea ce 
mă surprinde mai mult este că am mai găsit-o în viaţă după 
ce n-a absorbit decât hrană crudă şi liofilizată. (O privi pe 
Ripley.) Ai văzut punguţe cu vitamine în refugiu? 

— Nu m-am gândit să verific, iar ea nu m-a invitat să 
vizitez locurile. 

— E corect. În sfârşit, trebuie să se priceapă la dietetică 
fiindcă n-am găsit nici un simptom de carenţă gravă. 
Puştoaica asta este nemaipomenită. 

— Şi pe plan mental? 

Ripley îşi bea cacao cu înghiţituri mici, fără să o scape 
pe copilă din ochi. Pielea acesteia era ca pergamentul, 
dosul palmelor era plin de riduri. 

— E prea devreme ca să mă pronunţ, dar reflexele sunt 
bune. Ar fi prematur să diagnosticăm un blocaj mental. 
Este încă traumatizată de încercările prin care a trecut. 

— Contează prea puţin, cum o cheamă, zise Gorman, 
mergând spre uşă. Ne pierdem timpul încercând s-o facem 
să vorbească. 

Se găseau într-o încăpere lipită de centrul de 
exploatare. Locotenentul ieşi pentru a-i întâlni pe Burke şi 
Bishop, pe când Dietrich se îndepărta în sens opus. Prin 
uşa rămasă deschisă, Ripley îi văzu pe cei trei bărbaţi 
strânşi în jurul ordinatorului central al coloniei, pe care 
Hudson îl reactivase, apoi îngenunche lângă fetiţă. Îi dădu 
la o parte o meşă încâlcită care-i cădea pe ochi. Femeia ar 
fi putut să coafeze o statuie, judecând după reacţiile ei. 

Zâmbind mereu, îi întinse ceaşca aburindă. 

— Ţine, gustă. Dacă nu ţi-e foame, măcar sete ţi-o fi. Şi 
pun pariu că nu ţi-a fost prea cald în balonul ăla din 
circuitul de aerisire, de când nu mai funcţionează sistemul 
de încălzire. (li ţinea ceaşca sub nas pentru a o face să 
adulmece mirosul, cald şi aromat al conţinutului.) Este 
cacao. Nu-ţi place? 


101 


Fetiţa nu se mişcă, iar Ripley strânse mânuţele în jurul 
ceştii, apoi le ridică spre gură. Dietrich avea dreptate în 
privinţa reflexelor motorii. Bău mecanic şi fără să 
privească. Îi curse o parte din cacao pe bărbie, dar cea mai 
mare parte se duse pe gât. 

Temându-se să nu forţeze un stomac atrofiat, Ripley luă 
ceaşca pe jumătate plină. 

— Ei, a fost bună? O să mai bei peste un minut. Nu ştiu 
ce ai mâncat şi ce ai băut până acum şi nu vreau să te 
îmbolnăvesc cu mâncare prea bogată (li mai descâlci părul 
blond.) Sărăcuţa. Nu prea eşti vorbăreaţă, aşa-i? Dar dacă 
nu vrei să vorbeşti, n-ai decât. Şi eu sunt cam tot aşa. Am 
observat că majoritatea oamenilor vorbesc fără să spună 
nimic. Le place să pronunţe cuvinte, dar nu asculta 
răspunsurile. Mi se pare o prostie. Dacă eşti mic, nu 
înseamnă că n-ai nimic important de exprimat. (Puse 
ceaşca de-o parte şi luă o cârpă pentru a şterge urmele de 
cacao de pe bărbia fetiţei. Simţi osul mandibulei sub pielea 
întinsă.) Oho, zise ea surâzând. Acum că bărbiţa e curată, 
nu mai are aceeaşi culoare cu restul şi va trebui să 
continui. Altfel nu se asortează. 

Scoase puţină apă sterilizată dintr-un săculeţ deja 
desfăcut şi udă cârpa, cu care şterse praful, jegul şi 
ultimele picături de cacao de pe faţa fetiţei. Deşi rămăsese 
cuminte pe scaun, ochii ei albaştri se fixară pe Ripley de 
parcă acum o vedea pentru prima oară. Femeia fu cuprinsă 
de o bucurie nestăpânită. 

— Nu-mi vine să cred că aici se găseşte o fetiţă, declară 
înainte de a examina cârpa. Stratul de praf este atât de 
gros că am putea săpa şanţuri în el. (Se apropie pentru a 
studia faţa emaciată.) Ba da, este chiar o fetiţă. Şi este 
frumoasă. 

Ripley se întoarse pentru a fi sigură că nimeni nu era pe 
punctul de a se năpusti înăuntru. Sosirea unui nepoftit ar fi 
stricat tot ce realizaseră un pic de cacao cald şi apă 
chioară. 


102 


Nu avea nici un motiv de îngrijorare. Toate persoanele 
prezente în centrul de exploatare stăteau în jurul 
terminalului pentru a-l privi pe Hudson apăsând pe tastele 
consolei. Pe monitorul principal se forma o reprezentare 
tridimensională a coloniei. Nişte linii geometrice se 
deplasau alene de la stânga la dreapta. Comtehul inseră 
noi instrucţiuni care începură să defileze de jos în sus. 
Hudson nu se distra defel şi nu căuta să-şi demonstreze 
talentele: urmărea ceva anume. Lăsase de-o parte glumele 
deocheate şi lucra concentrat. Injura şi-acum, desigur, dar 
numai în gând. Ordinatorul ştia toate răspunsurile, dar 
găsirea întrebărilor potrivite era o operaţie obositoare 
pentru nervi. 

Burke, care studiase restul materialului, îşi schimbă 
poziţia pentru a vedea mai bine şi murmură pentru 
Gorman: 

— Ce caută? 

— EBP-urile. Emiţătoarele biologice personale. Fiecare 
colon are implantat, chirurgical, un astfel de aparat, la 
sosirea aici sau la naştere. 

— Ştiu ce e EBP-ul, replică Burke. Că doar Compania le 
fabrică. Dar nu văd de ce le caută. Dacă ar mai fi 
supraviețuitori i-am fi găsit până acum. Sau ar fi venit ei în 
întâmpinarea noastră. 

— Nu neapărat. Gorman răspunse politicos. 

În mod oficial, Burke însoțea expediţia ca simplu 
observator însărcinat cu apărarea intereselor financiare ale 
Companiei şi era remunerat şi de patronii lui şi de 
Administraţia colonială, dar nici un înscris nu preciza 
extinderea puterilor sale. Putea da sfaturi dar nu şi ordine. 
Era vorba de o misiune militară, sub comanda lui Gorman. 
Teoretic Burke îi era egal, dar practic altfel stăteau 
lucrurile. 

— Pot exista supraviețuitori incapabili de a se deplasa, 
fiind răniţi sau blocaţi în interiorul vreunei clădiri. Astfel de 
căutări nu prea au sorţi de izbândă, dar acesta-i 


103 


regulamentul. Trebuie să efectuăm această verificare. (Se 
răsuci spre comteh.) Totul funcţionează normal, Hudson? 

— Dacă se află un singur supravieţuitor pe o rază de doi 
kilometri, vom şti. Deocamdată n-am captat nimic în afară 
de semnalul puştoaicei. 

— EBP-urile nu mai emit deci după moartea 
purtătorilor? întrebă Wierzbovski, care se afla de cealaltă 
parte a sălii. 

— Noile modele, nu, îi răspunse Dietrich, care-şi tria 
instrumentele. Ele sunt alimentate în parte de câmpul 
electric al corpului, iar dacă purtătorul lor moare, moare şi 
semnalul. Capacitatea electrică a unei mortăciuni e nulă. 
Asta-i singurul inconvenient al corpului omenesc: nu se mai 
încarcă, aşa ca o baterie. 

— Hai, nu mă-nebuni? făcu Hudson aruncând o privire 
către meditehă. Şi cum ştiu dacă un tip e pe alternativ sau 
continuu? 

— La fel de simplu cum afli dacă e cu pânze sau cu 
aburi. În cazul tău, de exemplu, sare-n ochi. 


Era mai bine să fi luat altă cârpă decât să încerce să o 
spele pe prima. Ripley curăța acum mânuţele fetiţei 
înlăturând jegul acumulat între degete şi sub unghii. Astfel 
apărea pielea roz, iar ea nu înceta să-i vorbească. 

— Nu ştiu cum ai reuşit să rămâi în viaţă când toţi 
ceilalţi mureau, dar tu eşti o fetiţă cu adevărat curajoasă, 
Rebecca. 

Un sunet ajunse la urechile lui Ripley, abia sesizabil. 

— N... Newt. 

Femeia încremeni şi-şi întoarse apoi privirea pentru a-şi 
ascunde emoția. Îşi continuă operaţia de curăţire şi se 
aplecă. 

— Îmi pare rău, micuţo, n-am auzit prea bine. Câteodată 
sunt cam tare de urechi. Ce-ai spus? 

— Newt. Eu mă... mă numesc Newt. Aşa mi se spune. 
Nimeni nu-mi spune Rebecca. 


104 


Ripley termină şi cu a doua mână. Ştia că dacă nu 
răspundea, fetiţa putea să cadă din nou în mutism, dar 
trebuia să aibă grijă să nu spună ceva care ar putea-o 
tulbura. Să pălăvrăgească de una de alta. Fără să pună 
întrebări. 

— De acord, tu eşti Newt. Eu sunt Ripley... şi toată 
lumea-mi spune Ripley. Dar poţi să-mi dai alt nume dacă 
vrei. (Cum fetiţa nu comentă, îi ridică mânuţa pe care 
tocmai o terminase de curăţit şi o strânse). Incântată de 
cunoştinţă, Newt. (Arătă spre capul de păpuşă.) Şi ea cine 
e? I-ai dat un nume? Da, ce proastă sunt. Toate păpuşile au 
un nume. La vârsta ta şi eu aveam multe şi toate aveau 
câte un nume. Altminteri, cine le-ar putea recunoaşte? 

Newt se uită la bila de plastic cu ochii sticloşi. 

— Casey. Este singura mea prietenă. 

— Păi, şi eu? 

Fetiţa îi adresă o privire atât de penetrantă, încât 
rămase interzisă. În ochii ei nu citea nimic copilăresc. Şi 
Newt îi răspunse cu glas tern: 

— Nu vreau să-mi fii prietenă. 

— Şi de ce? întrebă Ripley încercând să-şi disimuleze 
surprinderea. 

— Pentru că vei muri în curând, ca şi ceilalţi. Ca toată 
lumea. (Se uită la capul de păpuşă.) Cu Casey e altceva. Ea 
va rămâne cu mine. Dar tu o să mori şi o să mă laşi singură 
de tot. 

În glasul ei nu era nici furie, nici reproş. Ea exprimase 
un fapt simplu, cu detaşare şi siguranţă, ca şi cum 
evenimentul anunţat aparţinea deja trecutului. Sângele îi 
îngheţă şi se simţi mai terorizată de aceste cuvinte decât 
de toate câte se întâmplaseră de când naveta părăsise 
portul liniştit al lui Su/aco. 

— Oh, Newt. Aşa s-au dus tata şi mama, nu-i aşa? Nu 
vrei să-mi povesteşti? (Fetiţa îşi cobori ochii şi rămase cu 
privirea fixată pe genunchi. Degetele îi albiseră de cât 
strângeau capul păpuşii.) Ar fi aici, dacă ar putea. Sunt 
convinsă. 


105 


— Au murit. De-aia n-au venit să mă vadă. Au murit ca 
toţi ceilalţi. O spusese cu o convingere terifiantă. 

— Bine, dar nu poţi fi sigură. 

Newt îşi ridică privirea spre Ripley. Nu în acest fel se 
uita o fetiţă de şase ani la un adult, dar Newt nu mai era un 
copil decât prin mărime. 

— Ştiu. Au murit toţi. Au murit şi o să mori şi tu curând 
şi eu o să rămân singură cu Casey. 

Ripley suportă privirea copilei şi nu încercă să surâdă, 
ştiind că n-o va păcăli. 

— Newt. Uită-te la mine. Nu voi pleca. Nu te voi 
abandona şi n-am să mor. Îţi promit. Nu voi pleca. Am să 
stau cu tine cât vei dori tu. 

Fetiţa nu se uita la ea. Femeia ştia ce luptă se dădea în 
capul său: Newt ar fi vrut să o creadă, încerca să o creadă. 
In sfârşit, copila îşi înălţă capul. 

— Juri? 

— Pe ce-am mai sfânt. Ripley îşi făcu cruce. 

— Şi dacă mori, iadul să te-nghită? 

De data asta zâmbetul femeii fu foarte aproape de 
grimasă. 

— Şi dacă mor, iadul să mă-nghită. 

Se priviră. În ochii lui Newt apărură lacrimile şi buza 
inferioară începu să-i tremure. Incet, toată tensiunea 
acumulată în trupuşorul ei se eliberă şi masca de 
indiferenţă căzu, înlocuită fiind de o expresie mai firească: 
aceea a unei fetiţe înfricoşate. Îşi împreună braţele în jurul 
gâtului lui Ripley şi porni să plângă în hohote. Femeia 
simţea cum curgeau lacrimile pe gâtul ei. O legănă în braţe 
murmurându-i cuvinte de alinare. Apoi închise ochii pentru 
a strivi propriile-i lacrimi, temeri şi prezenţa morţii care 
bântuia centrul de exploatare din Hadley, nădăjduind că va 
putea să-şi ţină legământul. 


Lovitura de teatru care avusese loc îşi avu 
corespondentul în sala vecină. Hudson strigă triumfător. 


106 


— Ha! Gata, am reuşit! Le-am reperat. Daţi-mi o maşină 
ca lumea şi vă găsesc portofelul pe care l-aţi pierdut sau 
chiar şi pe verişorul Jed pe care l-aţi pierdut din vedere de- 
atâta vreme, făcu el dând o palmă afectuoasă consolei. 
Bijuteria asta e cam turtită, dar e a naibii de eficace. 

Gorman se aplecă peste umărul comtehului. 

— Care e starea lor? 

— Nu ştiu. EBP-urile sunt rezistente, dar nu intră în 
amănunte. Se pare totuşi că sunt toţi acolo. 

— Unde? 

— Colo sus, în staţia de epurare a atmosferei, răspunse 
Hudson studiind planul. Nivel C, sub partea de sud a 
clădirii. (Bătu în ecran.) Maşina asta este de-a dreptul 
adorabilă când e vorba de localizare. 

Se adunaseră cu toţii în jurul comtehului pentru a privi 
ecranul. Hudson stopă programul de cercetare şi mări 
imaginea unei zone a coloniei. În centrul planului staţiei de 
epurare, numeroase puncte albastre luminoase clipeau ca 
nişte peşti abisali. 

Hicks mârâi. 

— Se pare că toată populaţia s-a strâns acolo. 

— Mă-ntreb de ce s-or fi refugiat acolo, zise Dietrich. 
După toate aparențele, ultima luptă s-a dat aici. 

— Or fi reuşit să iasă şi s-au dus să se adăpostească într- 
un loc mai sigur, declară Gorman. Nu uitaţi că staţia de 
epurare este mereu alimentată cu energie, iar acesta este 
un avantaj inestimabil. Hai să vedem la faţa locului. 

— La ordinele dumitale, locotenente. Inainte marş, 
băieţi. (Apone îşi luă rucsacul şi centrul de exploatare 
deveni un stup zumzăitor.) Dar cum nu suntem plătiţi cu 
ora, mă întreb cum am putea ajunge acolo. 

I se adresase lui Hudson care reduse imaginea de pe 
ecran pentru a obţine o vedere de ansamblu a coloniei. 

— Există un pasaj îngust pentru vehiculele de 
întreţinere. Ar fi ceva de mers, sergent. 

Apone îl privea pe Gorman, aşteptând ordinele. 


107 


— Nu ştiu ce crezi, sergent, dar mie pasajele lungi şi 
înguste numi inspiră încredere; aş prefera să văd toată 
lumea în plină formă la sosire. Şi aş vrea să beneficiez şi de 
sprijinul puterii de foc al VTT-ului când vom intra. 

— Exact aşa mă gândeam şi eu, locotenente. 

Apone păru că răsuflă uşurat. Era gata să facă aceeaşi 
propunere şi era fericit că nu fusese nevoit să-şi impună 
punctul de vedere. Alţi doi infanterişti dădură din cap, şi ei 
vizibil satisfăcuţi. Gorman era lipsit de experienţă, dar nu 
şi de bun simţ. 

Hicks se întoarse spre mica încăpere alăturată pentru a 
striga. 

— Hei, Ripley, mergem să facem o mică plimbare. Vii cu 
noi? 

—Venim acum. (Fură toţi uimiţi să o vadă pe fetiţă 
ieşind din cealaltă încăpere.) V-o prezint pe Newt. Newt, ei 
sunt prietenii mei. Sunt şi ai tăi. 

Copila se mulţumi să le adreseze un mic semn cu capul, 
refuzând deocamdată să-şi extindă prietenia la alte 
persoane în afară de Ripley. Doi infanterişti îi întoarseră 
salutul în timp ce se echipau. Gorman era deconcertat. 
Newt îşi înălţă ochii spre noua ei prietenă. Ea strângea în 
continuare capul de păpuşă în mâna dreaptă. 

— Unde mergem? 

— Într-un loc sigur. Ajungem curând. 

Newt aproape că zâmbi. 


În blindat, infanteriştii erau mult mai calmi decât atunci 
când ieşeau din naveta de debarcare. Devastarea, clădirile 
pustii şi deteriorate, dovezi de netăgăduit al unor înfruntări 
necruțătoare care s-au desfăşurat în colonie, totul le 
îngheţase entuziasmul. Era evident că oamenii din colonie 
au încetat să emită pentru că au fost constrânşi de ceva. 
Întreruperea comunicaţiilor nu se datora unei defecţiuni a 
satelitului releu sau a emiţătoarelor bazei ci unuia dintre 
monştrii lui Ripley. Dacă ar fi să aibă dreptate, creatura în 
chestiune ar mai bântui prin zonă. Fetiţa reprezintă, fără 


108 


îndoială, o mină de informaţii asupra subiectului dar 
nimeni nu-i punea întrebări. Acestea erau ordinele lui 
Dietrich. Restabilirea copilei era precară şi nu doreau să 
rişte o recidivă punându-i întrebări traumatizante. Nu le 
rămânea decât să încerce să acopere lacunele raportului 
înregistrat de Ripley, apelând la imaginaţie. Şi toţi aveau. 

Wierzbowski conducea transportorul de trupe pe o 
şosea care lega colonia propriu-zisă de staţia de epurare a 
atmosferei, situată la un kilometru depărtare, printr-un 
pasaj crepuscular. Vântul se  înverşunase împotriva 
blindatului, dar fără să-l zgâlţâie. Acest VTT era conceput 
să reziste la vânturi de până la trei sute de kilometri pe oră 
şi nu se sinchisea de o furtună acheroniană. In urmă, 
naveta aşezată în zona de aterizare, va aştepta întoarcerea 
acestuia. 

Înainte, turnul conic al enormului epurator iradia o 
lucire spectrală şi continua să terraformeze atmosfera 
inospitalieră a acestei lumi. Ripley şi Newt stăteau alături 
îndărătul cabinei conductorului. Wierzbowski era 
preocupat de pilotare. Siguranţa relativă oferită de blindat 
o făcea pe fetiţă mai vorbăreaţă. Gândindu-se la duzina de 
întrebări pe care ar fi vrut să i le pună, Ripley se mulțumea 
să o asculte. Uneori, însă, Newt răspundea la câte o 
întrebare neformulată. 

— Eram cea mai tare la acest joc. Cunosc tot labirintul. 

Legăna capul de păpuşă privind paravanul din faţă. 

— Labirintul? repetă Ripley, înainte de a-şi aminti unde 
o găsise pe fetiţă. Adică sistemul de aerisire? 

— Aha, şi nu numai conductele de aer. Mai trec şi prin 
nişte tunele pline de cabluri şi alte chestii. Trec prin pereţi, 
pe sub podea. Pot să mă duc oriunde. Eram campioană. Nu 
era nimeni mai tare ca mine. A, ziceau că trişez fiindcă 
eram cea mai mică, dar nu-i adevărat. Eram cea mai 
isteaţă, asta e. Şi am o memorie bună. [in minte fiecare 
pasaj prin care n-am fost decât o dată. 

— Apoi, să ştii că eşti campioană. 


109 


Fetiţa se arătă încântată de compliment. Ripley privi 
înainte. Staţia de epurare creştea dincolo de parbriz. Era o 
construcţie foarte urâtă, cu linii pur funcţionale. În cursul 
ultimelor decenii, numeroasele țevi, rezervoare şi 
canalizări fuseseră zgâriate şi ciupite de pietre şi nisipul 
ridicat de vânt, dar instalaţia rămânea la fel de eficace şi 
dizgraţioasă. Ajutată în misiunea ei de replicile ei 
răspândite pe toată suprafaţa planetei, ea muncea 
neîncetat vreme de ani de zile pentru a încheia procesul de 
descompunere a elementelor invizibile din atmosferă, 
pentru a o purifica şi a-i aduce elementele complementare 
care vor da naştere unei biosfere agreabile şi unui climat 
blând. Urâţenia va da naştere frumuseţii. 

Muntele de metal monolitic domina vehiculul blindat. 
Wierzbowski frână în faţa intrării principale. Conduşi de 
Hicks şi Apone, infanteriştii se desfăşurară în faţa marii 
porţi. Vuietul enormelor maşini se putea auzi, în pofida 
şuieratului necontenit al vântului. Ele îşi continuau 
lucrarea chiar şi în absenţa stăpânilor umani. 

Hudson ajunse primul la poartă şi-şi plimbă repede 
degetele peste comenzile de deschidere. 

— O surpriză plăcută. Funcţionează. 

Apăsă pe un buton şi panoul cel greu lunecă lateral 
pentru a le dezvălui interiorul staţiei. Departe, în dreapta, 
o rampă de beton cobora în străfundurile construcţiei. 

— În ce parte, locotenente? întrebă Apone. 

— Luaţi-o pe rampă, ordonă Gorman din VTT. Puțin mai 
jos daţi de o alta. Coborâţi până la nivelul C. 

— Înţeles, răspunse sergentul înainte de a face un semn 
trupelor sale. Drake, mergi înainte. Ceilalţi, în urmă, câte 
doi. La drum! 

Hudson stătea în faţa panoului de comandă. Ezită. 

— Şi poarta? 

— Aici nu-i nimeni. Las-o deschisă. 

Porniră pe planul înclinat, pentru a pătrunde în 
măruntaiele staţiei. Raze de lumină oblice coborau până la 
ei printre platforme şi pasarele cu grilaj, răsucindu-se 


110 


peste  canalizările aliniate ca nişte tuburi de orgă. 
Aprinseră totuşi lămpile de la căşti. Vibraţia regulată a 
maşinilor îi învăluia, zumzăitoare. Imaginile transmise de 
camerele lor dansau pe monitoare pe parcursul coborârii, 
făcând dificilă pentru cei rămaşi în VTT orice observaţie. 
Pasajul deveni orizontal, dar imaginile se stabilizară. Se 
vedea un sol acoperit cu cilindri mari şi canalizări, de stive 
de recipiente de plastic şi de butelii înalte de metal. 

— Nivel B, anunţă Gorman de la postul de operaţii. 
Semnalele provin de la etajul inferior. Progresaţi mai încet. 
E greu să vedem ceva când mergeţi repede pe o rampă. 

Dietrich se întoarce spre Frost. 

— O fi vrând să zburăm? Aşa o să aibă imaginea mai 
stabilă. 

— Şi dacă te-aş lua în braţe? îi strigă Hudson. 

— Şi dacă te-aş împinge peste balustradă? Claritatea ar 
fi asigurată, până te spargi. 

— Gura, mârâi Apone. 

Ajunseră la o cotitură a rampei. Hudson şi ceilalţi se 
conformară. În postul de operaţii, Ripley se uită peste 
umărul drept al lui Gorman. Burke o imită, de cealaltă 
parte, iar Newt încercă să se fofileze printre adulţi. Cu 
toată magia tehnicii, locotenentul nu reuşea să obţină o 
singură imagine cu claritate satisfăcătoare. 

— Interferenţele sunt numeroase acolo. Cu cât coboară 
mai mult, cu atât mai multe sunt obstacolele pe care le are 
de trecut semnalul ca să ajungă la noi, iar emiţătoarele lor 
nu sunt prea puternice. Ce materiale se găsesc într-o staţie 
de epurare a atmosferei? 

— Materialele compozite de fibră de carbon şi siliciu în 
partea de sus, pentru a obţine în acelaşi timp soliditate şi 
lejeritate. Multă sticlă şi metal în separaţii. In privinţa 
fundațiilor şi al nivelelor subterane, nu e greu de ghicit. 
Beton şi platforme de oţel întărit cu aliaj de titan. 

Gorman izbuti să-şi stăpânească furia şi modifică inutil 
alte reglaje. 


111 


— Dacă alimentarea auxiliară şi epuratoarele ar fi 
oprite, recepţia ar fi mult mai bună, dar oamenii mei n-ar 
mai avea decât lămpile pentru a-şi lumina drumul. 
Alegerea e dificilă. 

Scutură din cap studiind imaginile neclare, apoi se 
apropie de microfon. 

— Nu vedem mare lucru. Ce-i în faţa noastră? 

Paraziţii bruiară şi răspunsul lui Hudson. 

— Aştept să mi se spună. Nu sunt decât un simplu 
comteh. 

Locotenentul se uită la Burke. 

— Muncitorii voştri au făcut asta? 

Reprezentantul Companiei se apropie de ecrane pentru 
a studia imaginile indistincte care ajungeau la ei din 
măruntaiele staţiei de epurare a atmosferei. 

— Dumnezeule, nu. 

— Deci nu ştii despre ce e vorba? 

— Eu n-am mai văzut aşa ceva. 

— Ar putea fi o construcţie datorată coloniilor? 

Burke privea în continuare. În cele din urmă, scutură 
din cap. 

— Dacă au făcut-o ei, au improvizat. Planurile unei 
asemenea chestii nu figurează în niciunul din manualele 
noastre. 

Noile structuri fuseseră adăugate la învălmăşeala de 
țevi şi de canalizări care se încrucişau la nivelul inferior al 
staţiei. Era indubitabil o construcţie realizată cu un scop 
precis şi nu rezultatul unui accident industrial. Pe alocuri 
umed şi strălucitor, materialul folosit pentru construirea 
acestui adaos semăna cu răşina epoxidă sau cu cleiul 
solidificat. În anumite puncte, lumina pătrundea în această 
substanţa câţiva centimetri, dezvăluind o structură internă 
extrem de complicată. În alte părţi, această materie poseda 
o opacitate totală. Culorile erau blânde: verde pal şi gri, pe 
alocuri cu straturi mai sumbre. Nişte cavităţi stranii, ale 
căror diametru varia între cincizeci centimetri şi peste zece 
metri, erau legate prin fire de păianjen care păreau fragile, 


112 


dar în fapt se dovedeau mai rezistente decât cablurile de 
oţel. În acest labirint intrau tunele adânci, iar în podea 
erau săpate puțuri. Materialele adăugate se contopeau atât 
de precis în structurile anterioare încât era greu de stabilit 
unde anume se termina lucrarea omenească şi unde 
începea materia aceasta total diferită. 

Din loc în loc, elementele noi imitau aproape perfect 
elementele staţiei, dar nimeni nu putea spune dacă fusese 
dinadins. Acest ansamblu strălucitor se întindea în 
interiorul nivelului C, cât duceau camerele infanteriştilor. 
Substanţa răşinoasă umplea cel mai neînsemnat spaţiu 
liber, dar nu împiedica funcţionarea staţiei care continua 
să mormăie şi să modifice atmosfera Acheronului, 
indiferentă la compartimentarea heteromorfă a unei mari 
părţi a nivelului ei inferior. Numai Ripley avea o vagă idee 
despre natura a ceea ce descoperiseră infanteriştii, dar era 
năucită ca să nu mai poată furniza şi explicaţii. Era 
cufundată în amintire. 

Gorman îi observă expresia feţei. 

— Ce este? 

— Nu ştiu. 

— Dumneata ştii ceva, noi n-avem de unde. Hai, Ripley. 
Vorbeşte. Îţi ofer şi o sută de credite pentru o sugestie 
valabilă. 

— Nu am certitudini. Cred că am mai văzut aşa ceva, 
dar nu sunt sigură. Asta e puţin altfel. Mai elaborată şi... 

— Îmi vei spune când îţi va porni iar creierul să 
funcţioneze. (Locotenentul, dezamăgit, se apropie de 
microfon.) Reia înaintarea, sergent. 

Infanteriştii o luară din loc. Fasciculele lămpilor 
individuale se reflectau pe pereţii sticloşi. Cu cât se 
afundau în labirint cu atât acesta părea să aibă o origină 
organică. De parcă ar fi fost interiorul unui os sau al unui 
organ gigantic, care nu ar fi putut aparţine unui specimen 
al unei specii cunoscute. Oricare ar fi fost scopul urmărit, 
căldura eliberată de pila nucleară care alimenta staţia se 
acumula în aceste locuri. Vaporii de apă şuierau şi, 


113 


condensându-se, formau bălți. Aceasta era respiraţia 
uzinei. 

— Pasajul se lărgeşte. Hicks efectuă o panoramare cu 
camera sa. 

Militarii pătrunseră în interiorul unui vast dom cu 
pereţii făcuţi dintr-un material diferit. Faptul că toţi 
infanteriştii îşi păstrau calmul se datora antrenamentului. 

— Oh, Dumnezeule, murmură Ripley. 

Burke trase o înjurătură. Camerele şi lămpile le ofereau 
imaginea sălii. În locul pereţilor netezi şi ondulaţi de mai 
înainte, erau acum alţii, grosolani şi neuniformi. Se vedea 
în plus un basorelief compus din obiecte diverse provenind 
din colonie; mobile, cabluri, componente solide şi lichide, 
maşini sfărâmate, efecte personale, zdrenţe de haine, oase 
şi cranii umane, totul asamblat de acea răşină epoxidă 
omniprezentă şi translucidă. 

Hudson se aplecă pentru a-şi trece repede mâna 
înmănuşată peste un perete, mângâind în treacăt nişte 
coaste care aparținuseră unor fiinţe umane. Râcâi materia 
răşinoasă, fără s-o cresteze. 

— Ai mai văzut o chestie ca asta? 

— Eu, nu, făcu Hicks. Nu sunt chimist. 

Aşteptau părerea lui Dietrich. Ea o prezentă: 

— Parcă ar fi o secreție. Monştrii ăia scuipă treaba asta, 
Ripley? 

— Nu... nu ştiu de unde vine, dar am mai văzut... la o 
scară mai mică. 

Gorman ţuguie buzele. Spiritul său analitic trecuse 
peste şocul iniţial. 

— Se pare că au dat iama prin colonie după materiale de 
construcţie, zise el arătând imaginea de pe ecranul lui 
Hicks. Au prins acolo şi un stoc întreg de discuri de 
ordinator. 

— Şi baterii reşarjabile, completă Burke arătând spre alt 
ecran. Material scump. Totul distrus. 


114 


— Şi coloni, adăugă Ripley. După ce-au terminat cu ei. 
(Îşi coborî ochii asupra fetiţei care se ţinea de ea, gravă.) 
Newt, mai bine du-te să stai în faţă. Hai. 

Copila dădu din cap şi se îndreptă, docilă, spre cabina 
comandantului de transport. 

Aburul se făcea mai dens, pe măsură ce înaintau, iar 
fenomenul era însoţit de o creştere corespunzătoare a 
temperaturii. 

— E mai cald ca-n iad, bombănea Frost. 

— Parc-am fi ajuns, aprobă Hudson. Numai că acolo nu 
e aşa umed. 

Privirile lui Burke şi Gorman erau fixate pe ecrane. 
Ripley puse ochii pe un mic monitor, unde apărea planul 
staţiei. 

— Sunt exact sub nişte schimbătoare ale circuitului de 
răcire primară... 

Burke îi răspunse, fără să-şi ridice ochii de pe imaginile 
transmise de camera lui Apone. 

— Aha, poate că gângăniilor le place căldura şi de-asta 
şi-au construit... 

— Nu asta voiam să spun. Gorman, dacă oamenii tăi 
folosesc armele acolo, vor secţiona canalizările sistemului 
de răcire. 

Burke înţelese brusc unde voia să ajungă Ripley. 

— Are dreptate. 

— Şi-apoi? întrebă locotenentul. 

— Apoi? Rezultă o scurgere de freon, de apă... pe scurt, 
fluid de răcire. 

— Cu atât mai bine. Îi va răcori. 

— Ce mai este? 

— Asta nu-i tot. 

— Miezul sectorului nu va mai fi răcit. 

— Şi-apoi, şi-apoi? De ce nu spunea ce avea de spus? 
Femeia asta nu pricepea că n-aveau timp de ghicitori? 

— Mă tem de o explozie termonucleară. 

— Ei, drăcie. (Gorman se aşeză şi medită asupra 
opţiunilor. Hotărârea lui fu simplificată de faptul că nu 


115 


există decât o posibilitate.) Apone, recuperează 
încărcătoarele de la toată lumea. Nu se poate trage acolo. 

Sergentul nu era singurul care auzise ordinul. 
Infanteriştii se priveau increduli şi consternaţi. 

— E ţicnit, sau ce are? făcu Wierzbowski strângându-şi 
puşca lângă el, ca pentru a-l sfida pe Gorman să vină să i-o 
ia. 

— Şi atunci ce folosim? mormăi Hudson. Insulte? Hei, 
locotenente, încercăm cu judo? Dar trebuie să aibă şi ei 
braţe. 

— Au, afirmă sec Ripley. 

— Nu sunteţi neajutoraţi ca bebeluşii, Hudson, răspunse 
Gorman. Aveţi alte arme. 

— N-ar putea fi o idee rea, murmură Dietrich. 

— Ce? Folosim celelalte mijloace de apărare? clănţăni şi 
Wierzbowski. 

— Nu. Hudson, în pielea goală ca un bebeluş nou- 
născut. Nici o creatură n-o să-i reziste. 

— "Te-n cur, Dietrich, strigă comtehul. 

— Nici o problemă. 

Oftând, meditehnica scoase încărcătorul din armă. 

— Doar aruncătoarele de flăcări, preciză Gorman. Toate 
armele în bandulieră. 

Sergentul era deja în mijlocul oamenilor lui pentru a 
recupera încărcătoarele. 

— L-aţi auzit pe locotenent. Descărcaţi. 

Toate puştile deveniră inutilizabile. Vasquez îi dădu fără 
tragere de inimă bateriile criblorului. Cei trei infanterişti 
care mai aveau şi aruncătoare de flăcări pe lângă armele 
reglementare le luară, le preîncâlziră şi le verificară. 
Vasquez, pe furiş, scoase o baterie de schimb dintr-un 
buzunar şi o băgă în armă. De îndată ce ochii sergentului şi 
ai camerelor se întoarseră de la ei, Drake o imită. Cei doi 
operatori îşi făcură cu ochiul. 

Hicks nu avea cui să-i facă cu ochiul şi nici criblor pe 
care să-l încarce pe ascuns, dar avea în schimb un toc 
cilindric fixat pe cartuşiera ţinutei de luptă. Îl desfăcu şi 


116 


scoase o flintă de calibrul 12. În timp ce Hudson îl privea 
cu interes, caporalul îşi închidea la loc platoşa, prinse patul 
relicvei bine întreţinute şi o încărcă. 

— Unde-ai găsit-o, Hicks? Când am văzut umflătura aia 
am crezut că ai luat o sticlă cu tine, deşi nu obişnuieşti. Ai 
julit-o dintr-un muzeu? 

— Se transmite din tată în fiu de mult timp. Frumoasă, 
nu? 

— Mai vorbeşti? Mai e bună de ceva? 

Hicks îi arătă un cartuş. 

— Nu este ca  muniţia noastră  regulamentară, 
performantă şi ultrarapidă, dar te asigur că nu mi-ar plăcea 
să primesc una din astea în mutră. (Vorbi mai încet.) O port 
mereu cu mine. Pentru lupta de aproape. Rămâne între noi: 
nu cred că poate face mari pagube la distanţă. 

— Oricum, e drăguță, confirmă Hudson aruncând o 
ultimă privire admirativă. Eşti al naibii de tradiţionalist, 
Hicks. 

Caporalul schiţă un zâmbet. 

— Sunt un nostalgic. 

Se auzi glasul lui Apone. 

— Inainte. Hicks, că tot îţi place să rămâi în urmă, 
asiguri spatele. 

— Cu plăcere, sergent. 

Caporalul propti patul flintei de umărul drept, 
balansând-o lesne în braţe, cu degetul pe trăgaci. Hudson 
zâmbi, făcu un semn lui Hicks şi-şi ocupă poziţia care-i 
fusese indicată, în capul coloanei. 

Aerul era dens, saturat cu aburul volburos care aureola 
fascicolele lămpilor. Hudson avea impresia că înainta 
printr-o junglă de oţel şi plastic. Glasul lui Gorman răsună 
în receptoare. 

— Mişcări? 

Intrebarea părea să vină de departe. 

Comtehul ştia totuşi că locotenentul se găsea doar la 
două nivele mai sus, exact lângă intrarea în staţia de 
epurare. Nu-şi lua ochii de la detector. 


117 


— Aici Hudson, locotenente. Tot nimic. Aici numai aerul 
se mişcă. 

Trecu de un cot al pasajului şi ridică ochii de pe 
cadranul miniatural. Ceea ce văzu îi făcu să uite de aparat, 
de puşcă, de toate celelalte. Un nou perete încrustat ca un 
basorelief se înălța dinainte-i. Era acoperit cu protuberante 
şi ondulaţii, sculptat de o mână neumană: o versiune 
monstruoasă a Porţilor infernului de Rodin. 

l-au găsit pe colonii dispăruţi: inserţiuni vii în răşină 
epoxidă deja utilizată la construirea structurii spre care se 
deschideau tunelele, grotele şi puţurile care metamorfozau 
nivelul inferior al staţiei de epurare într-un coşmar 
xenopsihotic. Corpurile erau montate în panou, în poziţiile 
cele mai inconfortabile. Braţele şi picioarele erau strâmbe 
şi rupte, ca pentru a corespunde dorințelor extratereştrilor. 
Capetele erau înclinate în unghiuri neverosimile. Din mulţi 
nu mai rămăseseră decât scheletele pe care carnea 
putrezise, sau doar câteva oase. Adică aceia, mai norocoşi, 
care cunoscuseră eliberarea morţii. 

Toţi aveau un punct comun. Indiferent de starea de 
descompunere, cutia toracică era desfăcută, ca şi cum 
sternul explodase. 

Infanteriştii înaintau încet în sala cu embrioni, cu feţe 
sinistre şi amuţiţi de oroare. Moartea era pentru ei o veche 
cunoştinţă, dar ceea ce li se arăta era mai îngrozitor decât 
moartea. Era obscen. 

Dietrich se apropie de silueta unei femei. Trupul, de un 
alb spectral, părea golit de sânge, dar pleoapele fremătară 
şi se desfăcură, simțind o mişcare, o prezenţă. Această 
femeie cu ochii cuprinşi de nebunie, glăsui răguşit: un 
murmur de disperare. Dietrich se aplecă pentru a auzi: 

— Milă... Doamne, omoară-mă. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, Dietrich se dădu înapoi. 

În siguranţă, la bordul VIT-ului, Ripley asistă la scenă 
muşcându-şi încheietura mâinii stângi. Ea bănuia urmarea, 
cunoştea motivele rugii femeii şi ştia că nimeni n-ar fi putut 
să nu se înduplece să-i îndeplinească ruga. Sughiţul de 


118 


greață se auzi şi în difuzoarele postului de operaţii. Nimeni 
nu glumi. 

Femeia captivă în ganga răşinoasă fu cuprinsă de 
convulsii şi izbuti să găsească energia necesară pentru a 
urla, un strigăt sfâşietor de suferinţă. 

Ripley făcu un pas spre microfonul cel mai apropiat, 
vrând să-i avertizeze pe infanterişti de ceea ce urma să se 
producă, dar nu era în stare să articuleze un sunet. Nici nu 
era nevoie. Studiaseră cu toţii dischetele pe care le 
înregistrase pentru ei. 

— Aruncătoarele de flăcări, strigă Apone. Repede! 

Frost îi înmână aparatul sergentului şi se dădu în lături. 
Apone intră în posesia armei în momentul în care pieptul 
femeii explodă într-o jerbă de sânge. Dinăuntru ţâşni un 
cap mic, cu colţi redutabili, şuierând înfuriat. 

Degetul lui Apone se strânse pe trăgaci. Ceilalţi doi 
soldaţi înarmaţi cu aruncătoare de flăcări făcură la fel. 
Căldura şi lumina care umplură sala calcinară peretele 
odată cu dihania. Coconii şi conţinutul lor se topiră ca o 
melasă translucidă. Se înteţea un sunet ascuţit, asurzitor, 
în timp ce incendiau această parte a sălii. Ceea ce nu era 
carbonizat se lichefia datorită căldurii intense. Peretele se 
scurgea, adunându-se în băltoace în jurul bocancilor lor, 
aidoma plasticului topit. Dar duhoarea nu era cea a 
plasticului, ci era de origine organică. Toate privirile erau 
aţintite spre acest perete şi pe aruncătoarele de flăcări. De 
aceea nimeni nu sesiză mişcarea de pe celălalt perete. 


119 


CAPITOLUL 8 


Creatura ieşi încet din cavitatea în care stătuse până 
atunci în amorţire. Fumul coconilor şi al celorlalte materii 
organice încă devorate de flăcări formau vârtejuri care 
reduceau vizibilitatea aproape la zero. Dezmeticindu-se, 
Hudson aruncă o privire rapidă pe detector. Ochii i se 
măriră şi se răsuci strigând: 

— O mişcare! Am detectat o mişcare. 

— Poziţia? făcu sec Apone. 

— Imposibil de localizat sursa. E prea aproape. Suntem 
prea mulţi aici. 

— Lasă, Hudson. Răspunde-mi. Unde? 

Specialistul în comunicaţii se străduia să obţină 
precizări de la aparatul său. Ăsta era cusurul detectoarelor 
portative: or fi ele foarte solide, dar le lipsea precizia. 

— Hm... parcă-i şi-n faţă şi-n spate. 

În interiorul postului de operaţii al VIT-ului, Gorman 
regla cu frenezie potenţiometrele monitoarelor individuale. 

— Nu vedem nimic de aici. Ce se întâmplă, Apone? 

Ripley ştia şi era sigură de ceea ce urma să se întâmple. 
Simţea, deşi nu vedea nimic. Aidoma unui val care urcă pe 
nisipul plajei, nevăzut dar perceptibil în miezul nopţii. 
Femeia îşi regăsi şi glasul şi microfonul. 

— Adună-ţi oamenii, Gorman! Ordonă-le să iasă de 
acolo, imediat! 

Locotenentul îi aruncă o privire iritată. 

— Eu nu primesc ordine de la dumneata, doamnă. Eu 
ştiu ce am de făcut. 

— Tot ce se poate, dar nu ştii ce se va întâmpla. 


120 


La nivelul C, pereţii sălii supranaturale se însufleţiră. 
Gheare, în stare să sfâşie metal, ieşiră din degete 
biomecanice. Fălci, lubrifiate de o umoare vâscoasă, 
începură să se mişte fără zgomot, cu mişcări de piston. 
Oamenii nu întrevedeau decât forme neclare, dincolo de 
perdeaua de fum şi aburi. 

Apone se pomeni că se retrăgea. 

— Folosiţi infraroşiile. Căscaţi ochii, băieţi! 

Infanteriştii coborâră vizierele, în interiorul cărora se 
materializau deja imagini - siluetele creaturilor de coşmar 
care se deplasau prin perdelele de abur într-o tăcere 
supranaturală. 

Pe Dietrich o lăsară nervii şi se întoarse pentru a fugi. 
Dar nu apucă să-şi sfârşească mişcarea. Ceva imens şi 
puternic apăru din vălurile opace şi-o cuprinse în braţele-i 
enorme.  Meditehniciana urlă şi apăsă instinctiv pe 
trăgaciul aruncătorului de flăcări. Un jet de foc îl înghiţi pe 
Frost, schimbându-l într-o torţă umană. 

Transmis prin emițătorul său, urletul îi asurzi pe toţi 
colegii lui. Apone se răsuci. Nu putea să vadă nimic din 
cauza densităţii atmosferei şi a penumbrei, dar auzise. 
Căldura schimbătoarelor de răcire de la nivelul superior 
deforma imaginile infraroşii. 

La bordul VTI-ului, Gorman încremeni văzând ecranul 
stins al lui Frost. În acelaşi timp traseele vizibile pe 
biomonitorul lui se neteziră: dealurile şi văile vieţii au fost 
înlocuite cu câmpiile morţii. Pe celelalte ecrane dansau 
forme neclare, obiectivele efectuau mişcări panoramice 
dezordonate. Lumina  jeturilor de napalm ale 
aruncătoarelor de flăcări saturau celulele fotoelectrice ale 
camerelor, făcând imaginile orbitoare. 

Vasquez şi Drake se întâlniră în mijlocul acestui haos. 
Scorpia tehniciană dădu din cap, cu înţeles, către omul de 
Neanderthal modern, armându-şi criblorul. 

— Intrăm în horă, făcu ea. 

Punându-se spate în spate deschiseră simultan focul şi 
două arcuri de foc ţâşniră din cribloare. Păreau doi sudori 


121 


care asamblau coca unei nave spaţiale. În această sală 
închisă, rafalele erau asurzitoare. Pentru cei doi operatori 
de criblor, acest vuiet era comparabil cu o fugă de Bach. 
Vocea lui Gorman răsuna în receptoarele lor, abia 
sesizabilă din cauza tumultului. 

— Cine trage? Am interzis folosirea armelor grele, ce 
dracu’! 

Vasquez ridică mâna pentru a-şi smulge casca fără a 
pierde din vedere ecranul de ochire al armei. Mâinile, ochii 
şi corpul întreg deveniră nişte extensii ale criblorului, iar 
fiinţa rezultantă a acestei fuziuni între femeie şi maşină 
porni să danseze şi să se învârtă nebuneşte. Tunete, 
fulgere, fum, urlet, umpleau sala, un preludiu al 
Apocalipsei la nivelul C. 

Vasquez fu deodată cuprinsă de o fericire intensă. Nici 
raiul n-ar putea fi mai plăcut. 

Un alt urlet se transmise prin difuzoare în postul de 
operaţii şi Ripley tresări. Camera lui Wierzbowski îşi încetă 
emisia, iar traseurile vizibile pe biomonitorul lui se 
neteziră. Femeia strânse pumnii şi unghiile-i intrară în 
carne. Pe bărbatul acesta îl simpatizase. Şi ce făcea ea aici, 
la urma urmei? De ce nu se afla ea pe Pământ, fără bani şi 
fără grad, dar în siguranţă în micul ei apartament, 
înconjurată de oameni normali şi de Jones. De ce acceptase 
să meargă în întâmpinarea coşmarurilor sale? Din 
altruism? Pentru că bănuia de la început care era motivul 
întreruperii comunicaţiilor între Acheron şi Pământ? Sau 
pentru că dorea să recupereze un nenorocit de brevet de 
ofiţer secund? 

În străfundurile staţiei de epurare, glasuri frenetice, 
disperate, se suprapuneau frecvenţei unice a 
emiţătoarelor-receptoare personale. Acestea se străduiau 
să filtreze sunetele şi să dea un sens haosului. Ea 
remarcase glasul lui Hudson, al cărui pragmatism se 
manifesta din nou, mai puternic, decât disciplina. 

— Hai, o ştergem! 

Apoi îl auzi pe Hicks strigând: 


122 


— Nu prin tunelul ăsta, prin celălalt! 

Vocea caporalului concentra parcă mai multă furie 
decât panică. 

— Sigur? 

Crowe  eschivă un adversar invizibil şi imaginea 
transmisă de cameră lui se învârti ameţitor. Ceea ce 
apărea pe ecranul lui era un amestec neclar şi mişcător de 
fum, aburi şi de siluete biomecanice. 

— În spatele tău. Dar fugi, odată, ce dracu’! 

Mâinile lui Gorman se depărtară de consolă. Nu mai 
avea nici un rost să apese pe butoane ci să ia o hotărâre, 
iar Ripley înţelese după tenul alb ca varul că nu era în 
stare. 

— Scoate-i de-acolo! urlă ea. Imediat! 

— Gura! Inspira pe gură ca peştele, tot urmărind 
ecranele. (Planul lui de luptă se prăbuşise prea repede ca 
să mai aibă timp să se gândească la nişte soluţii de 
rezervă). Gura, ei drăcie! 

Monitorul lui Crowe se stinse şi microfonul lui transmise 
un scârţâit metalic. Gorman bălmăjea, încercând să se 
controleze pe el însuşi măcar, fiindcă situaţia nu o mai 
putea controla. 

— Ăă, Apone, efectuaţi un tir de baraj cu aruncătoarele 
de flăcări şi veniţi la VTT în grupuri mici. Terminat. 

Răspunsul sergentului fu bruiat de paraziți, de răcnetul 
napalmului şi bubuitul cribloarelor. 

— Ce-ai zis după aruncătoarele de flăcări? 

— Am... Repetă instrucţiunile. Avea prea puţină 
importanţă dacă îl auzeau ceilalţi. Bărbaţii şi femeile, 
blocaţi în sala coconilor, nu aveau timp să asculte, ci decât 
să reacționeze. Numai Apone mai acorda atenţie 
receptorului său şi încerca să găsească o noimă în ordinele 
încâlcite ale lui Gorman, al cărui glas era distorsionat la 
limita inteligibilului. Aparatele de emisie-recepţie erau 
concepute să funcţioneze în orice împrejurări, inclusiv sub 
apă, dar ceea ce se petrecea în acest loc nu fusese 


123 


prevăzut de tehnicieni. Pentru simplul motiv că nu exista 
nici un precedent. 

Cineva urlă înapoia sergentului. Gorman putea să se 
ducă dracului. Reglă emițătorul pe frecvenţa comunicaţiilor 
directe. 

— Dietrich? Crowe. Răspundeţi! Wierzbowski, unde 
dracu' eşti!? 

O mişcare în stânga. Se întoarse şi era să-l decapiteze 
pe Hudson. Ochii comtehului ieşiseră din orbite. Era în 
pragul nebuniei şi abia-l recunoscu pe sergent. Nu-i mai 
ardea de glume. Făcuse el pe fanfaronul, dar îi trecuse. Era 
înnebunit de spaimă şi nici nu se mai învrednicea s-o 
ascundă. 

— Suntem pierduţi! O să crăpăm cu toţii aici! 

Apone îi întinse încărcătorul, pe care îl inseră în puşcă 
încercând să privească în toate părţile de-odată. 

— 'Ţi-e mai bine? îl întrebă Apone. 

— Aha. Sigur, sigur! (Cu mare uşurare, comtehul îşi 
armă vibratorul.) Şi cu atât mai rău pentru schimbătoare. 

Sesiză o mişcare, se răsuci şi trase. Uşorul recul al 
armei urcând de-a lungul braţului îi dădu o oarecare 
încredere. 

Departe, în dreapta lor, Vasquez ridica în jurul ei o 
barieră de foc continuu şi distrugea tot ce se găsea în 
apropiere, fie viu sau mort, sau inventariat ca material al 
staţiei. Nu se mai controla, dar Apone ştia că nu era decât 
o impresie. Altfel, toţi infanteriştii şi-ar fi pierdut deja 
viaţa. 

Hicks alergă la femeia care se răsuci agilă şi trase o 
rafală. Silueta de coşmar care-l urmărea fu aruncată înapoi 
de focul intens al lui Vasquez. Degetele biomecanice se 
aflaseră doar la câţiva centimetri de gâtul caporalului. 

În interiorul blindajului, imaginea de pe monitorul lui 
Apone se învârti nebuneşte până dispăru. Gorman se holba 
la monitor de parcă trăgea nădejde că aceasta va apărea 
din nou doar prin puterea voinţei sale odată cu omul pe 
care-l reprezenta. 


124 


— Dar le-am spus să se replieze, îngăimă, depăşit de 
evenimente. N-au auzit ordinele mele. 

Ripley se proţăpi în faţa lui. Faţa ei aproape că o atingea 
pe a lui, când observă expresia buimacă a acestuia. 

— Nu pot să bată în retragere acolo înăuntru! Trebuie 
să intervenim! (El îşi ridică încet ochii la ea, dând abia 
perceptibil din cap. Buzele i se mişcau, dar bolborosea fără 
noimă.) Pe dracu’! 

Nu mai avea ce să-i ceară acestui om. Nu se mai putea 
conta pe el. Burke se îndesase în panoul opus, crezând că 
se apăra astfel de luptele care făceau ravagii în 
măruntaiele staţiei de epurare, depărtându-se de ecranele 
care transmiteau imaginile acestora. Supraviețuitorii nu 
vor putea ieşi decât dacă primeau imediat întăriri. Dar 
Gorman nu le va sări în ajutor, iar Burke era incapabil. Nu 
mai rămânea decât fiinţa umană favorită a domnului Jones. 
Dacă motanul ar fi fost acolo şi în stare să execute o 
asemenea manevră, ar fi întors blindatul şi l-ar fi pilotat, 
călcându-l tare, până în zona de asolizare şi în buncărul 
navetei, înainte de a urca până la Sulaco să se arunce în 
hipersomn şi să se întoarcă acasă. 

De această dată responsabilul Administraţiei Coloniale 
nu va mai putea pune la îndoială buna credinţă a lui Ripley. 
Un Gorman traumatizat şi un Burke pe jumătate comatos le 
vor confirma spusele ei. Plus imaginile transmise de 
camerele individuale ale  infanteriştilor înregistrate 
automat de ordinatorul de bord al VTT-ului. Aceste dovezi 
pe care le-ar putea arunca în fața reprezentanţilor 
Companiei, siguri pe ei şi îngâmfaţi, existau. 

Pleacă, du-te acasă, cară-te, fetiţo, îi urla o voce 
interioară. Ai dovezile pe care le căutai. Colonia este 
terminată: un singur supraviețuitor, Newt. Ceilalți au murit 
sau îi aşteaptă o soartă mai grea decât moartea. Înapoiază- 
te pe Pământ şi strânge o armată întreagă pentru viitoarea 
expediţie şi nu doar un pluton. Cu aparate atmosferice 
pentru atac aerian. Artilerie grea. Cere-le să radă locul 
ăsta, dacă trebuie, dar pe tine să te scutească! 


125 


Acest raţionament nu avea decât un neajuns. A pleca 
acum însemna să-i abandoneze pe Vasquez, Hudson, Hicks 
şi pe ceilalţi în infernul de la nivelul C şi să-i lase în seama 
extratereştrilor. Dacă vor avea noroc, vor muri. Dacă nu, se 
vor trezi închistaţi în peretele cu coconi pentru a-i înlocui 
pe colonii pe care cu milostivenie i-au carbonizat. Ştia că 
nu putea să acţioneze în acest fel şi să trăiască apoi cu 
conştiinţa încărcată. Feţele şi urletele lor o vor bântui de 
câte ori îşi va aşeza capul pe o pernă. 

Dacă fugea, coşmarul de acum va fi înlocuit de alte, 
sute, ce vor veni. Proastă socoteală. Chiar dacă o îngrozea 
ceea ce-şi propunea să facă, furia determinată de 
ineficacitatea lui Gorman şi stupiditatea responsabilului 
Companiei care o trimisese pe această lume cu un ofiţer 
neexperimentat şi cu o mână de soldaţi (pentru economie, 
fără nici o îndoială) îi dădea energia necesară pentru a 
trece prin faţa locotenentului paralizat şi a se duce la 
cabina conductorului. Unica supraviețuitoare a coloniei 
Hadley o aştepta cu o mutriţă serioasă. 

— Newt, du-te în spate şi pune-ţi chingile de siguranţă. 

— Tu vrei să te duci să-i salvezi pe ceilalţi, aşa-i? întrebă 
fetiţa în vreme ce Ripley se fixa în scaunul conductorului. 

— Trebuie, draga mea. Sunt câţiva supraviețuitori acolo 
şi au nevoie de ajutor. Poţi să înţelegi, nu? 

Copila dădu din cap. Înţelegea. Ripley îşi închidea 
cataramele, timp în care fetiţa ajunse în spatele maşinii. 
Lumina caldă a tabloului de bord o salută pe Ripley când se 
întoarse către comenzi. Dacă Gorman şi Burke nu erau în 
stare să acţioneze, VTT-ul în schimb nu era inhibat de 
chestiuni psihologice. Trase de nişte întrerupătoare şi 
apăsă câteva butoane, fericită pentru prima oară că-şi 
consacrase anul precedent  ghidării tot felul de 
încărcătoare şi maşini diverse în docurile din Portside. 
Enormul motor turbo începu să toarcă şi vehiculul 
transportor de trupe, nerăbdător, fremăta, luând-o din loc. 

Vibraţiile îl readuseră pe Gorman în universul realităţii 
şi strigă la femeie. 


126 


— Ripley, ce dracu, faci? 

Ea nu-l băgă în seamă, concentrându-se asupra 
comenzilor. Trecu într-a-ntâia şi cele şase roţi motoare 
patinară pe solul umed. Transportorul blindat zvâcni în 
direcţia porţii deschise a staţiei. Din clădire ieşea fum. 
Maşina derapă pe drumul alunecos. 

Ripley viră brusc şi acceleră spre baza rampei 
descendente. Pasajul era destul de larg. Fusese conceput 
pentru a permite elevatoarelor mari şi vehiculelor de 
serviciu să circule în această zonă. Arhitectura colonială 
era caracterizată printr-o anumită lipsă a măsurii. Drumul 
se lăsa totuşi sub greutatea blindatului. Din fericire, nici o 
crăpătură nu rupsese suprafaţa rampei în urma lui. 

Mâinile lui Ripley loveau comenzile roţilor motrice 
independente: slobozea o parte din furie asupra plasticului. 
Aburul şi fumul înceţoşau imaginile transmise de camerele 
exterioare şi ea trecu pe pilotaj automat, lăsând 
ordinatorului de bord grija evitării coliziunii cu pereţii, în 
funcţie de informaţiile pe care i le transmiteau de douăzeci 
de ori pe secundă telemetrele laser. Nu încetini, ştiind că 
maşina va ocoli toate obstacolele. 

Gorman încetă urmărirea ecranului din postul de 
operaţii pe care defilau o succesiune neclară de pereţi, îşi 
desfăcu chingile şi merse spre cabina conductorului 
clătinându-se, lovindu-se de-o parte şi de cealaltă atunci 
când blindajul hotăra rapid să ia viraje în unghi drept. 

— Ce faci? 

— Se vede, nu? 

Ea nu-şi dezlipi ochii de pe comenzi. 

Locotenentul îi puse mâna pe umeri. 

— Întoarce! Îţi ordon! 

— Mie nu-mi dai ordine. Gorman. Sunt civilă, dacă ai 
uitat cumva. 

— Efectuăm o misiune militară. Şi în calitate de 
comandant al acestei expediţii, îţi ordon să întorci! 

Ea strânse din dinţi, concentrată asupra ecranelor. 

— Du-te dracu’ Gorman. Sunt ocupată. 


127 


El se aplecă şi încercă să o tragă de pe scaun. Burke, 
care venise între timp, îl apucă pe locotenent de mijloc şi-l 
îndepărtă. Ripley îi fu recunoscătoare. Dar nu avea timp să- 
i mulţumească. Ajunseră la nivelul C şi roţile enorme 
scrâşniră când stopară vehiculul, întrerupând în acelaşi 
timp deschiderea tambuchiului blindat. 

Pe urmele lui Hicks şi Hudson, cei doi operatori de 
criblor se iviră din ceața groasă. Se repliară încet şi 
metodic, unul lângă altul, neîncetând să tragă pentru a-şi 
acoperi retragerea. Apoi criblorul lui Drake amuţi şi el îşi 
desfăcu harnaşamentul pentru a se debarasa de armă - 
inutilă, acum. 

Aceasta nici nu atinse solul, că şi apucase aruncătorul 
de flăcări agăţat în spinare şi se şi folosea de el. Şuierul 
napalmului se amesteca cu pârâitul criblorului lui Vasquez. 

Hicks ajunse la VTT, lăsă arma şi-l împinse pe Hudson în 
deschizătură. Apoi aruncă vibratorul înăuntru şi eliberă 
tambuchiul din doi paşi. Vasquez trăgea mereu când 
caporalul o luă de subţiori şi o târî după el. Ea văzu o mare 
siluetă întunecată aruncându-se asupra lui Drake şi-şi 
modifică unghiul de tragere chiar în clipa în care Hicks îi 
dădu drumul pe planşeul blindatului. 

Un fulger lumină un rictus inert şi inuman, în timp ce 
rafalele criblorului sfârtecau toracele monstrului. Un fluid 
corporal galben viu împroşcă în toate părţile şi atinse şi 
faţa şi pieptul lui Drake. Omul se clătină, din corp ieşindu-i 
dâre de fum. Acidul rodea repede carnea şi oasele. Avu un 
spasm muscular şi degetul lui apăsă pe trăgaciul 
aruncătorului său în momentul în care se prăbuşea înainte. 
Vasquez şi Hicks se aruncară pentru a eschiva limba de foc 
care trecea de tambuchi arzând elementele inflamabile din 
interiorul VIT-ului. Corpul lui Drake nu atinsese încă solul 
şi Hicks sărise la uşă şi comandă închiderea. 

În patru labe, Vasquez se repezi la deschizătură, iar 
caporalul fu nevoit să lase comenzile pentru a o prinde şi a 
o împiedica să iasă. 

— Drake! urla ea, nestăpânită. E atins! 

128 


Hicks se căznea să o oblige să se întoarcă spre el. 

— E mort! Nu mai poţi face nimic pentru el, Vasquez. E 
mort. 

Ea-şi ridică figura dementă şi mânjită de funingine. 

— Nu. Nu, el trăieşte! El... 

Hicks se uită la ceilalţi ocupanţi ai criblorului. 

— Lăsaţi-o. Trebuie să închid uşa asta afurisită. 

Hudson dădu din cap. Ajutat de Burke, el o trase pe 
Vasquez departe de tambuchiul de intrare. Caporalul se 
uită spre postul de pilotaj şi strigă cu vocea care-i mai 
rămăsese. 

— S-o ştergem! E liber în spate. 

— Am plecat! 

Ripley lovi comenzile şi strivi acceleratorul. Vehiculul 
blindat mugi şi vibră dând înapoi iute pe rampă... Se 
prăbuşi o ladă şi Hudson fu acoperit de un maldăr de 
materiale. Comtehul înjură şi dădea din mâini să se 
elibereze, fără să-i pese dacă erau raţii de hrană sau 
explozibili. 

Hicks era preocupat de uşă, manipulându-i comenzile. 
Panoul era aproape închis când doi cleşti înarmaţi cu 
gheare lungi se iviră brusc şi se loviră de metal ca nişte 
ciocane pneumatice. Newt, din scaunul ei, scoase un țipăt 
de groază. Tigrul cu dinţi-sabie, ursul uriaş, vârcolacul era 
la intrarea în grotă, iar de data aceasta ea nu avea la 
dispoziţie nici o conductă de aerisire pe unde să fugă 
pentru a se ascunde. 

Vasquez se ridică şi se duse să-i ajute pe Hicks şi pe 
Burke să împingă în uşă. Cu toate eforturile lor unite, 
panoul se deschidea încet spre exterior. Metalele şi 
balamalele scrâşnete de protest. Hicks găsi destul suflu 
pentru a striga la Gorman: 

— Vino să ne ajuţi să închidem uşa asta! 

Locotenentul ieşi din buimăceală şi reacţionă. Se dădu 
înapoi scuturând din cap, cu ochii bulbucaţi. Hicks înjură şi 
împinse cu umărul pe pârghia de zăvorâre. Cu mâna 
rămasă liberă, îşi scoase calibrul său 12. Capul creaturii de 


129 


coşmar se strecura prin deschizătură, iar fălcile anterioare 
se căscau lăsând să se vadă un sistem maxilar asemenea 
unui piston şi înarmat cu colţi tăioşi! Când dinţii şiroind de 
umoare vâscoasă înaintară spre el, Hicks băgă ţeava flintei 
în botul monstrului şi apăsă pe trăgaci. Detonaţia vechii 
arme de foc răsună în interiorul blindatului şi capul spart 
căzu pe spate într-o jerbă de sânge-acid care ataca 
instantaneu uşa şi planşeul vehiculului. Hicks şi Vasquez se 
aruncară, dar câteva picături atinseră braţul lui Hudson... 
Fumul se ridică numaidecât din carnea care se dizolva 
sfârâind. 

Hicks şi Burke închiseră tambuchiul şi-l zăvorâră. 
Aidoma unei comete rătăcitoare, VTT-ul urcă pe rampă 
bubuind şi lovind mai multe canalizări. Ripley îşi făcea de 
lucru la comenzi pentru a reda aderenţa la roţi şi a degaja 
transportorul. Ploua cu scântei. In spate urla cu toţii. 
Desprinseră extinctoarele şi le goliră peste începutul de 
incendiu. 

Newt stătea cuminte şi-i privea pe adulţii speriaţi care 
alergau prin faţa ei. Respiraţia-i sacadată era însă regulată. 
Observa scena. Nimic din ceea ce vedea nu era nou pentru 
ea. Ea le trăise pe toate. 

Ceva căzu pe acoperiş cu zgomot surd şi metalic. 
Gorman se retrăsese într-un colţ şi se uita cu ochii 
inexpresivi la colegii lui cuprinşi de panică. Nu văzu 
mişcându-se micul tambuchi de tir de care se rezemase. Se 
răsuci când panoul fu smuls din ţâţâni, dar era prea târziu 
şi fu aspirat în exterior. Un fel de ghimpe ascuţit prelungea 
extremitatea cozii monstrului care se încolăci în jurul 
piciorului locotenentului cu o rapiditate fulgerătoare. Acul 
se înfipse în umărul lui şi el urlă. 

Hicks se aruncă pe locul tunarului şi preluă comenzile 
de tir cu o mână, cu cealaltă tot apăsând pe butoane. 
Motoarele scaunului bâzâiră şi-l învârtiră. Consola se 
aureolă cu luminile aprinse ale indicatoarelor, un motiv 
insuficient de bucurie, dar îi smulse caporalului un zâmbet. 
Servomotoarele mugiră cu obedienţă şi o mică turelă 


130 


prinse a se învârti pe acoperişul blindatului. Creatura care- 
l ţinea pe Gorman se întoarse brusc spre locul de unde 
venea acest sunet, în clipa în care tunurile duble trăgeau în 
direcţia ei. Impactul proiectilelor o aruncă în partea de jos 
a maşinii înainte de a mai fi avut timp să-şi împrăştie acidul 
corporal. 

Gorman era inconştient. Burke îl trase înăuntru în timp 
ce Vasquez căuta ceva pentru astuparea deschizăturii. 
VIT-ul urca pe rampă, urmat de o dâră de foc şi de fum. 
Ripley era aplecată peste comenzi, iar transportorul se 
răsuci şi se năpusti printr-o sală de control. Nişte pupitre şi 
secţiuni ale pereţilor explodară adăugând plastic şi fibre 
compozite în siajul maşinii. Se apropiau de ieşire şi vor fi în 
afara staţiei de epurare în mai puţin de două minute, dacă 
blindatul rezista. Vor fi curând... 

Un braţ monstruos se prăvăli în faţa lui Ripley şi sparse 
parbrizul garantat incasabil. Nişte fălci lucind de o umoare 
vâscoasă năvăliră în cameră şi femeia ridică instinctiv 
braţele pentru a-şi apăra faţa. I se mai întâmplase să fie în 
această situaţie primejdioasă: la bordul capsulei de salvare 
a lui Nostromo, aşezată la un alt post de pilotaj, fiind 
momeală pentru o altă creatură de acest fel, nădăjduind că 
o va expulza prin sas. Dar transportorul ăsta nu putea fi 
represurizat şi ea nu beneficia nici de protecţia iluzorie a 
unui scafandru spaţial. Nu avea ce vicleşug să încerce şi 
nici vreme să găsească vreunul. 

Călcă pedala frânei. Roţile mari se blocară, iar 
scrâşnetul lor acoperi zarva exterioară. Se simţi aruncată 
în faţă şi capul îi fu împins înspre gura căscată. Dar 
centura de siguranţă o ţinea legată de scaun. 

Extraterestrul nu avea un astfel de echipament. 
Încovoiat deasupra parbrizului, avea o priză precară pe 
marginea acoperişului, şi astfel fu aruncat în pofida forţei 
sale inumane. Când atinse solul, Ripley băgă în viteză. 
Maşina tresăltă uşor când trecu peste corpul scheletic, 
zdrobindu-l sub greutatea ei. Acidul răbufni peste roţile 
blindate, dar ele trecură atât de repede peste monstru, 


131 


încât substanţa corozivă nu avu timp să roadă decât câteva 
alveole inofensive. 

Înaintea lor - tenebrele. Tenebre pustii, neprimitoare. 
Obscuritatea unei lumi slab luminate: suprafaţa lui 
Acheron, încadrată de zidurile staţiei. Într-o clipă, VIT-ul 
era afară şi rula pe drumul ce ducea la terenul de 
aterizare. Un vacarm asemănător zdrăngănelii unor 
buloane într-un mixer se auzea din spatele blindatului. 
Câteodată, scrâşnetele erau asurzitoare. Aceste zgomote 
indicau nişte stricăciuni, poate ireparabile; lubrefianţii nu 
mai puteau face faţă. 

Ea mânuia comenzile dar, exact ca în coşmarurile ei 
cronice, zăngănitul continua obsedant. Hicks veni lângă ea 
şi-i luă mâna de pe accelerator cu blândeţe dar şi 
fermitate. Faţa lui Ripley era tot atât de albă ca şi 
încheieturile degetelor. Clipi şi se uită la bărbatul de lângă 
ea. 

— E bine, zise el. Am ieşit. Au rămas în urmă toţi. Nu 
cred că-şi doresc să se bată în teren deschis. Relaxează-te. 
N-o să ajungem prea departe cu fierotania asta. 

Zăngănitul se amplifică atunci când maşina încetini. 

— Nu-mi cere un diagnostic. Sunt conductoare, nu 
mecanic. 

Hicks ciuli urechile pentru a decela originea acestor 
zgomote metalice. 

— Parcă ar fi o osie. Două, poate. Dumneata, efectiv, 
fabrici pilitură. Drept să spun, mă mir că planşeul ăsta n-a 
rămas în nivelul B. E solidă. 

— Nu destul, declară Burke, care li se adresa din 
compartimentul din spate. 

— Nimeni nu s-a gândit că o să aibă de-a face cu 
asemenea creaturi. 

Hicks, încovoiat asupra consolei comandă pivotarea unei 
camere exterioare. VTT-ul era într-o stare jalnică: o carcasă 
fumegândă, roasă de acid. Blindajul considerat invulnerabil 
nu mai era decât o grămadă de fiare. 

Ripley se învârti cu scaunul şi se uită în culoarul central. 


132 


— Newt. Unde-i Newt? 

Cineva o trăgea de pantaloni; erau mişcări uşoare, aşa 
că nu tresări. Copila era ghemuită în spaţiul îngust dintre 
scaunul conductorului şi blindajul maşinii. 'Tremura, 
îngrozită, dar cu toate simţurile la pândă. Ripley consideră 
acum că era aproape normal: fetiţa asistase la scene şi mai 
înspăimântătoare, atunci când creaturile  invadaseră 
colonia. Privea oare ecranele postului de operaţii când 
soldaţii pătrunseseră în sala cu coconi? 

Văzuse faţa femeii care o implorase pe Dietrich să o 
omoare? Poate că nefericita era... Nu, imposibil! Dacă ar fi 
fost vorba de mama ei, copila s-ar fi cufundat în psihoză şi 
ar fi fost închisă între zidurile nebuniei. 

— Ţi-e bine? Trebuia să-i vorbească banalităţi. De altfel, 
simţea dorinţa nevoia de a-i auzi glasul. 

Newt se mulţumi să ridice degetul gros. Ea folosea 
tăcerea ca un mijloc de apărare. Ripley nu insistă. Aceasta 
îi salvase viaţa în timp ce întreaga populaţie a coloniei era 
masacrată. 

— Trebuie să mă duc să-i văd pe ceilalţi, adăugă Ripley. 
De acord? 

De astă dată - doar o înclinare a capului. Surâsul sfios o 
făcu pe Ripley să înghită, încercând să-şi ascundă emoția: 
nu era nici momentul şi nici locul potrivit pentru o criză de 
nervi. Va trebui să aştepte să ajungă în siguranţă la bordul 
lui Sulaco. 

— Perfect. Mă-ntorc îndată. Dacă te-ai săturat de stat 
acolo vino cu noi, vrei? 

Surâsul i se lărgi şi fu urmat de o înclinare mai vioaie a 
capului, dar copila rămase mută. Ea conta mai mult pe 
instinctul ei decât pe adulţi pentru a supravieţui. Ripley nu 
insistă. Îşi desfăcu chingile de siguranţă şi se duse în 
spatele blindajului. 

Hudson stătea deoparte şi-şi examina braţul. Se putea 
considera fericit că nu-l pierduse: fusese atins de foarte 
puţin acid organic. Bărbatul îşi rememora ultimele 


133 


douăzeci de minute pe care le trăise nevenindu-i să creadă 
că tot ceea ce văzuse era real. Ea îl auzea îngăimând: 

— Doamne, Doamne... de necrezut. Am visat. Asta nu s-a 
întâmplat, bătrâne. 

Burke vru să examineze braţul comtehului, mai mult din 
curiozitate decât din compasiune, dar Hudson îl dădu la o 
parte cu un gest. 

— Gata, lăsaţi-mă, dracu’ în pace! 

Celălalt se strâmbă. 

— Ar fi mai bine să ne arăţi. Nu ştiu care ar putea fi 
efectele secundare. Substanţa asta poate fi toxică. 

— A, da? Şi dacă-i aşa, te pomeneşti că te duci să cauţi 
un antidot în dulapul cu doctorii, aşa-i? Dietrich e 
meditehnica. (Îşi înghiţi saliva şi furia-i trecu.) Era 
Dietrich. Gângâniile dracu'! 

Hicks era plecat deasupra lui Gorman şi-i lua pulsul 
bărbatului neclintit. Ripley se apropie. 

— Cum e? 

— Ritm cardiac încetinit, dar regulat. La fel şi respiraţia 
şi celelalte funcţii vitale. Totul este foarte lent, dar 
uniform. Trăieşte. Ai putea chiar zice că doarme, deşi nu-i 
cazul. Cred că e paralizat. 

Vasquez îi dădu în lături şi-l apucă de guler pe ofiţerul 
inconştient. Era prea furioasă ca să plângă. 

— E mort de frică, ce mai! (Îl ridică pe Gorman cu o 
mână şi strânse pumnul pentru a-i urla în faţă:) Trezeşte-te, 
speriatule! Trezeşte-te, dracu’! Te belesc, mişelule! 

Hicks se strecură între Vasquez şi locotenentul inert şi 
vorbi femeii cu glas căzut dar autoritar. Privirea-i era dură. 

— Opreşte-te. Lasă-l... imediat. 

Se priviră. 

Vasquez îl mai ţinea pe Gorman când ceva fundamental 
îi străpunse furia.  Infanteriştii aparţineau corpului 
infanteriştilor, iar infanteriştii se supuneau unor reguli 
speciale fundamentale. Cea care se aplica în contextul 
actual era de o extremă simplitate: Apone era mort, Hicks 
comanda. 


134 


— Ce păcat, mârâi ea în cele din urmă. Nemernicul ăsta 
nu merită osteneala. 

Vasquez îl lăsă pe locotenent care dădu cu capul de 
planşeu. După care se întoarse cu spatele înjurând întruna. 
Ripley bănuia că, fără intervenţia caporalului, operatoarea 
de criblor ar fi făcut terci capul lui Gorman. 

Acum că Vasquez plecase, Ripley se aplecă deasupra 
ofițerului paralizat şi-i deschise tunica. Un semn roşu era 
vizibil pe umărul deja cicatrizat. 

— Se pare că creatura l-a înţepat. Interesant. Habar n- 
aveam că aveau un ac. 

— Hei! Strigătul provenea din postul de operaţii şi ea se 
întoarse odată cu Hicks. Hudson, care până atunci studiase 
morocănos biomonitoarele şi ecranele video, observase 
ceva. 

Făcu semn colegilor să vină la el. 

— Priviţi, Crowe şi Dietrich nu sunt morţi, zise arătând 
biomonitoarele lor şi înghițind cu dificultate. Trebuie să fie 
în aceeaşi stare ca Gorman. Semnalele lor sunt foarte 
slabe, dar trăiesc încă. Glasul îi pieri odată cu entuziasmul. 
Dacă trăiau încă şi erau ca Gorman, asta însemna... 
Comtehul fu cuprins de un tremur pricinuit de un amestec 
de ură şi mâhnire. Rămas într-un echilibru precar pe 
marginea prăpastiei groazei. Toţi erau la fel. Nebunia se 
agăța de fiecare dintre ei ca o lipitoare... Sănătatea lor 
mentală se  clătina. Demenţa le dădea târcoale, 
amenințătoare. 

Ripley cunoştea semnificația semnalelor de pe 
biomonitoare. Vru să le explice dar nu suporta privirea lui 
Hudson. 

— Nu se mai poate face nimic pentru ei. 

— Dar dacă mai sunt vii? 

— Nici o speranţă. Acum sunt inseraţi în pereţii sălii 
unde i-aţi găsit pe coloni. Nu mai puteţi face nimic pentru 
ei. Sunt pierduţi. Asta e. Fiţi fericiţi că nu aţi păţit la fel. 
Dacă Dietrich ar fi cu noi, v-ar spune că nu se mai poate 
încerca nimic. 


135 


Comtehul părea că se prăbuşeşte. 

— O, Dumnezeule, Doamne, nu se poate. 

Ripley se întoarse. In treacăt, întâlni privirea lui 
Vasquez. l-ar fi fost uşor să-i spună: Te-am prevenit. 
Oricum era inutil. Tot ce aveau să-şi spună era conţinut în 
această privire. 


Şi, de această dată, cea care-şi cobori privirea fu 
Vasquez. 


136 


CAPITOLUL 9 


Bishop era aplecat peste un microscop în laboratorul 
secţiunii medicale. Sub obiectiv se găsea o lamelă fină 
adăpostind o prelevare din cadavrul unuia dintre paraziți, 
specimenul, din tubul de stază cel mai apropiat. Deşi 
moartă, creatura disecată păstra un aspect ameninţător, 
astfel aşezată pe spate, lângă el. Picioarele păreau gata să 
se arunce pe faţa oricui s-ar apropia prea mult şi coada 
primitivă puternică părea să mai fie în stare să o proiecteze 
în celălalt capăt al sălii. Interiorul corpului ei era la fel de 
fascinant ca şi aspectul exterior, iar Bishop stătea lipit de 
vizorul microscopului. Puterea de mărire a aparatului şi 
limita de rezoluţie a ochilor artificiali îi permiteau să vadă 
lucruri care scăpaseră, poate, colonilor. Printre toate 
întrebările pe care şi le punea, era una care-l intriga în 
mod deosebit şi căreia şi-ar fi dorit să-i dea un răspuns: 
aceşti paraziți extratereştri ar încerca să se fixeze pe o 
fiinţă sintetică? Corpul lui nu avea nimic în comun cu cel al 
organismelor pur biologice. Aceste creaturi erau capabile 
să facă deosebirea înainte de a sări? Şi, în caz contrar, 
dacă un parazit ca acesta ar alege un sintet ca purtător al 
embrionului, care ar fi rodul acestei uniuni? Va abandona 
ea prada şi va pleca în căutarea altui droid, sau îşi va 
insera sămânţa în android? Şi în acest caz, embrionul va 
putea creşte sau se va pomeni într-o situaţie neplăcută 
atunci când va încerca să se dezvolte în interiorul unui 
corp total lipsit de carne şi sânge? Un robot, putea să aibă 
paraziți? 

Bishop auzi un zgomot de uşă şi-şi ridică ochii: 
Spunkmeyer împingea un cărucior încărcat cu materiale. 


137 


— Unde le pun? 

— Acolo, făcu Bishop indicând cu degetul. În capătul 
mesei, va fi perfect. 

Spunkmeyer purcese la descărcare. 

— Altceva? 

Bishop făcu un gest fără semnificaţie precisă. 

— Bun, atunci mă duc în navetă. Dacă mai e nevoie de 
ceva, oricând. 

O nouă mişcare a mâinii. Spunkmeyer dădu din umeri şi 
făcu stânga-mprejur. Bishop, ce om ciudat, îşi zise omul 
care pleca spre terenul de aterizare, împingând căruciorul 
prin culoarele pustii. Ce robot ciudat, se corectă el 
zâmbind. Începu să fluiere şi-şi ridică gulerul. Vântul era 
moderat dar îi simţea muşcătura. Faptul că se concentra 
asupra melodiei îi ajută să nu se gândească la rezultatul 
dezastruos al expediției. 

Crowe, Dietrich, bătrânul Apone... morţi. Nu-i venea să 
conceapă aşa ceva, era incredibil şi dezolant. Ajunsese să-i 
cunoască pe parcursul atâtor expediţii pe care le 
efectuaseră împreună, deşi n-ar fi putut să pretindă că-i 
cunoaşte foarte bine. De altfel, era încă un motiv să-i pară 
rău, mai ales de Dietrich. 

Dădu din umeri, nimeni nu era acolo să-i vadă gestul. 
Infanteriştii treceau adesea pe lângă moarte: această veche 
cunoştinţă pe care se aşteptau s-o întâlnească înainte de 
pensionare. Întâlnirea cu Crowe şi Dietrich avusese loc, 
pur şi simplu. Nu se mai putea schimba nimic. 

Dar Hicks şi ceilalţi scăpaseră. Îşi vor termina 
cercetările şi vor pleca până a doua zi. Acesta era planul: 
studierea rapidă a acestor creaturi, efectuarea unor ultime 
înregistrări şi plecarea în viteza a patra. Spunkmeyer nu 
era singurul care aştepta cu nerăbdare clipa decolării 
navetei pentru întâlnirea cu bătrânul Sulaco. Gândurile îi 
zburară la Bishop. Or fi ameliorat noile modele de sinteţi, 
sau n-o fi de vină decât personalitatea programată a 
androidului, dar Spunkmeyer îl găsea simpatic. Toată 
lumea zicea că specialiştii în inteligenţa artificială lucrau 


138 


ani de zile pentru ameliorarea programelor de 
personalitate, adăugând chiar şi factori aleatori la fiecare 
nou model care ieşea de pe banda de asamblare. Asta era, 
desigur... Bishop avea toate caracteristicile unui individ. Se 
putea diferenţia de ceilalţi sinteţi dacă-i vorbeai: şi nu era 
neplăcut să ai într-un grup de fanfaroni un coleg şi 
curtenitor. 

Ajunsese pe rampa de încărcare a navetei, împingând 
căruciorul, şi atunci alunecă. Îşi recăpătă echilibrul şi se 
aplecă să examineze pata umedă de pe sol. Dat fiind că nu 
exista nici cea mai mică scobitură în care s-ar fi putut 
strânge apă de ploaie, crezu că spărsese vreun recipient cu 
preţiosul fluid de conservare de-al lui Bishop. Dar nu simţi 
miros de aldehidă formică. Substanţa lucitoare care adera 
de planul înclinat aducea mai mult cu un strat gros de 
nămol sau de gelatină. 

Dădu din umeri şi se îndepărtă. Nu-şi amintea să fi spart 
vreo sticlă şi, atâta timp cât nimeni nu-i cerea socoteală, nu 
avea de ce să-şi facă probleme. Şi nu avea timp de pierdut. 
Rămâneau atâtea de făcut înaintea plecării. Vântul răbufni. 
Un climat într-adevăr infect, chiar dacă fusese încă şi mai 
puţin blând înainte de punerea în funcţiune a staţiilor de 
epurare a atmosferei. Irespirabilă, i se spusese la ultimul 
briefing înainte de plecare. 

Trăgând căruciorul după el, împinse tasta care comanda 
retragerea rampei şi închiderea sasului. 


Vasquez era în VIT şi se plimba de colo-colo. Să stea 
degeaba, când avea de combătut nişte adversari, era ceva 
nou pentru ea. Fierbea de nerăbdare să aibă o armă în 
mână şi nişte ţinte în care să tragă. Ştia că era nevoie deo 
studiere chibzuită a situaţiei, dar ei îi lipsea spiritul analitic 
şi se simţea frustrată de activitate. Metodele ei erau mai 
directe şi expeditive. Era însă destul de inteligentă să 
înţeleagă că această operaţie era diferită de celelalte. 
Toate metodele clasice de luptă riscau să se dovedească 
ineficiente împotriva unor asemenea duşmani. Ştia toate 


139 


acestea; era agasant, şi simţea o nevoie năprasnică să 
ucidă. Câteodată, îşi îndoia degetele ca şi cum ar fi ţinut 
încă în mâini criblorul. 

Nervozitatea ei ar fi contaminat-o şi pe Ripley dacă 
nervii acesteia n-ar fi fost deja întinşi ca arcul unui vechi 
ceas cu mecanismul întors la maxim. 

În cele din urmă, tensiunea nervoasă o făcu pe Vasquez 
să rupă tăcerea. 

— De acord. Nu putem folosi armele împotriva 
creaturilor alea afurisite. Nu putem trimite acolo o echipă 
şi nici să coborâm cu blindatul pentru că l-ar deschide ca 
pe o cutie de sardele. Dar dacă am rostogoli câteva 
bidoane de CN-20 la baza rampei de acces şi să le umplem 
cuibul cu gaz neurotoxic? Avem în navetă cât să depopulăm 
întreaga colonie. 

Hudson le privi pe rând pe cele două femei cu un aer 
implorator. 

— Ce-ar fi s-o luăm din loc, ce ziceţi? Sunt de acord cu 
Ripley. Să le lăsăm să facă din colonia asta blestemată o 
creşă, dacă asta-şi doresc ele cel mai mult, dar s-o ştergem 
cât mai repede ca să ne-ntoarcem cu un crucişător greu. 

Vasquez îl cercetă cu ochii mijiţi. 

— Ai făcut pe tine. Hudson? 

— Ei, am făcut, pe dracu’! (Se ridică hotărât să 
primească sfidarea.) N-avem ce face. Nu ne-a spus nimeni 
că o să avem de-a face cu chestii de-astea. Aş fi primul 
voluntar pentru a mă-ntoarce acolo, dar numai cu arme ca 
lumea. Nu avem nişte nemulţumiţi de împrăştiat, Vasquez. 
Le dai un şut în cur şi te pomeneşti într-un singur picior. 

Ripley se uită la operatoarea de criblor. 

— Oricum nu ştiu care ar fi efectul gazelor neurotoxice, 
dacă nu le cunoaştem metabolismul. Poate că o să le placă 
şi-o să înceapă să-l prizeze. Eu am expulzat o creatură din 
astea în spaţiu cu o grapină de salvare înfiptă în burtă şi nu 
părea deloc incomodată. A trebuit s-o prăjesc cu 
propulsoarele capsulei. (Se rezemă de perete.) Consider că 
singurul mijloc de a termina o dată pentru totdeauna, este 


140 


să ne ducem pe Sulaco şi să lansăm nişte bombe nucleare 
pe platoul cu nava în care au ajuns aici. 

— Un moment, interveni Burke, care tăcuse până acum. 
Nu sunt abilitat să iau o astfel de hotărâre. Este soluţia cea 
mai radicală cu putinţă. 

Tot trăgând de bandajul care-i acoperea braţul mâncat 
de acid, comtehul îl fulgeră pe Burke. 

— Nu crezi că situaţia necesită o soluţie radicală? 

— Ba da, desigur. 

— Atunci de ce-mi respingi propunerea? insistă Ripley. 
Compania va pierde o colonie şi o staţie de epurare, dar 
nouăzeci şi cinci la sută din instalaţiile de terraformare vor 
rămâne intacte de restul planetei. Atunci de ce ezitările 
astea? 

Burke sesiză tonul sfidător şi optă pentru împăcare. 

— Ştiu că trăim nişte momente chinuitoare şi sunt şi eu 
tulburat, dar asta nu poate justifica nişte hotărâri 
nechibzuite. Trebuie să acţionăm cu circumspecţie şi să ne 
gândim bine înainte de a arunca apa din covată cu copil cu 
tot. 

— Copilul e mort, dacă nu ştiai. 

— Consider că trebuie să studiem situaţia în ansamblu. 
Vă daţi seama? Îşi încrucişă mâinile. 

— Nu, Burke, ce vrei să spui? 

El se gândi repede. 

— Mai întâi aceste instalaţii reprezintă o sumă enormă. 
Te gândeşti la distrugerea ansamblului infrastructurii 
acestei colonii fără să ţii cont de costul reconstruirii; numai 
transportul este  ruinător. Şi în plus, procesul de 
terraformare a Acheronului abia începe să dea roade. E 
adevărat că staţiile celelalte de epurare a atmosferei sunt 
independente, dar trebuie supravegheate şi întreţinute. Şi 
în lipsa unor clădiri care să adăpostească o echipă, va 
trebui să plasăm pe orbită mai multe nave numai pentru 
găzduirea personalului. Vă daţi seama cât ar costa o 
asemenea operaţie?! 


141 


— N-au decât să mi-o treacă în nota de plată, făcu ea 
fără să zâmbească. Alte argumente? 

— Pe de altă parte, este evident că suntem în prezenţa 
unei specii evoluate. Nu putem extermina arbitrar fiinţele 
care au ajuns până pe această lume. Pentru ştiinţă, 
pierderea ar fi incalculabilă. S-ar putea să nu ne mai 
întâlnim niciodată cu niciuna din creaturile astea. 

— Oh, ce păcat! Dar se pare că uiţi ceva, Burke. Nu 
spuneai că, dacă găsim organisme ostile pe această lume, 
le exterminăm şi că oamenii de ştiinţă se puteau duce 
dracului? Nu mi-a plăcut niciodată să am de-a face cu 
administratori. Au memorie selectivă. 

— Vreau doar să vezi că mai sunt şi alte soluţii, protestă 
el. 

— Aiureli! 

— Aia e, aiureli, aprobă Vasquez. Aici am ajuns. 

— Poate că n-ai văzut ultimele episoade bătrâne, întări 
Hudson. Dar infanteriştii au luat-o pe coajă. 

— Ascultă, Burke, declară Ripley, foarte iritată. 
Ajunsesem la un acord. Cred că am dovedit exactitatea 
raportului meu, sau că am câştigat, cum vrei să spui. Am 
venit aici pentru a obţine confirmarea declaraţiilor mele şi 
a descoperi motivele întreruperii comunicaţiilor între 
Acheron şi Pământ. Acum aveţi şi confirmarea şi explicaţia: 
am fost reabilitată şi nu ne mai rămâne decât s-o luăm din 
loc. 

— Ştiu, ştiu. (O luă pe femeie de umeri având grijă ca 
gestul să nu pară prea familiar, apoi îşi întoarse privirea 
pentru a adăuga încet:) Situaţia evoluează necontenit. 
Trebuie să facem abstracţie de reacţiile instinctive, de 
emoţiile naturale şi să încercăm să profităm de împrejurări. 
Acum să ne gândim la viitorul nostru. 

— Unde vrei să ajungi, Burke? 

Poate că el nu remarcă privirea glacială a femeii, sau nu 
vru să-i acorde atenţie. 

— Ce încerc eu să te fac să înţelegi este că toate astea 
sunt extrem de importante, Ripley. Extrem de importante. 


142 


E pentru prima oară când specia umană întâlneşte creaturi 
asemănătoare, iar prilejul nu se va mai ivi niciodată. Forţa 
şi rezistenţa lor sunt nemaipomenite. N-o să le anihilăm 
pur şi simplu. Sunt de acord că este preferabil să ne 
retragem şi să aşteptăm până aflăm cum facem cu ele, dar 
nu le veţi distruge. 

— Pui pariu? 

— Gândurile dumitale sunt raţionale. O, ştiu ce simţi, 
crede-mă. Dar lasă asta şi priveşte situaţia în ansamblu. 
Ce-a fost, a fost. Nu mai putem face nimic pentru coloni, 
Crowe, Apone şi ceilalţi, în schimb, ne putem gândi la noi. 
Omenirea va învăţa să cunoască aceste fiinţe, să le 
folosească, să le supună. 

— Nu putem supune nişte monştri. Trebuie s-o luăm din 
loc şi dacă avem ocazia, ne debarasăm de ei pentru 
totdeauna. Nu-mi vorbi de viitorul nostru. 

El trase adânc aer în piept. 

— Hai, Ripley. Creaturile astea ne pun probleme pentru 
simplul motiv că nu le înţelegem. Unicitatea este o calitate 
cu care cosmosul este foarte zgârcit. Trebuie să studiem cu 
grijă şi în bune condiţii, pentru a ne lărgi cunoştinţele. 
Dacă aici lucrurile n-au mers prea bine, asta pentru că ei, 
colonii, au încercat să afle mai multe singuri, în lipsa 
materialului necesar. Nu ştiau despre ce era vorba. Noi 
ştiam. 

— Chiar aşa? Uite ce s-a întâmplat cu Apone şi cu 
ceilalţi! 

— Nici ei nu cunoştea natura adversarilor şi au păcătuit 
prin exces de încredere în ei înşişi. lată de ce... Au murit. 
Este o greşeală pe care noi n-o vom face. 

— De-asta poţi fi sigur. 

— Ceea ce s-a întâmplat este o tragedie, evident, dar 
aparţine trecutului. Când vom reveni, vom fi echipați în 
consecinţă. Acidul lor organic nu va mai putea mânca toate 
materialele. Vom face cumva să ducem un eşantion şi când 
va fi analizat în laboratoarele Companiei, cercetătorii vor 
pune la punct un mijloc de protecţie, un scut. Şi vom găsi o 


143 


metodă de a stăpâni aceste fiinţe pentru a le utiliza. Aceşti 
extratereştri sunt tari dar nu atotputernici. Sunt rezistenti, 
dar nu invulnerabili. Pot fi ucişi cu arme simple ca 
vibratoarele şi aruncătoarele de flăcări, am demonstrat-o. 
Voi aţi dovedit-o. (O adăugase pe un ton admirativ, dar ea 
nu se lăsa păcălită.) Iţi zic, Ripley, este o ocazie unică şi nu 
trebuie s-o pierdem luând la repezeală o hotărâre, dictată 
de emoţii. N-aş fi crezut că vei renunţa la şansa vieţii 
dumitale pentru un motiv atât de ridicol ca luarea revanşei. 

— Nu mă gândesc la răzbunare, ci la supravieţuire. 
Supravieţuirea noastră. 

— Nu m-ai ascultat. Ca singură supraviețuitoare a 
echipajului care a descoperit această specie, vei avea 
dreptul la un procent important din profiturile derivate din 
studiul ei şi realizările consecutive. Acuzaţia care ţi-a adus- 
o Compania, ca şi faptul că hotărârea dată de comisia de 
anchetă a fost casată, nu mai intră în discuţie. Ai nişte 
drepturi şi vei fi mai bogată decât ai visat vreodată că ai fii, 
Ripley. 

Ea îl privi îndelung fără o vorbă, ca şi cum studia o fiinţă 
aparținătoare unei noi rase de extratereştri. O specie 
deosebit de respingătoare. 

— Eşti un nemernic. 

El dădu înapoi, cu o expresie înăsprită. Masca de 
bunăvoință căzuse. 

— Îmi pare rău că reacţionezi astfel, Ripley. Mă obligi să 
mă folosesc de autoritatea pe care mi-o conferă rangul. 

— Ce rang? Este o chestiune care a mai fost abordată. 
(Din cap, ea arătă pe aleea centrală.) Mi se pare că acela 
care comandă aici este caporalul Hicks. 

Burke schiţă un rânjet înainte de a observa că ea era 
serioasă. 

— Glumeşti? Caporalul Hicks? De când un simplu 
caporal poate să ia nişte hotărâri atât de importante? 

— Această misiune ţine de autoritatea militară, îi aminti 
ea cu fermitate. Astea-s ordinele transmise lui Su/aco. 
Poate că nu ţi-ai dat osteneala să le citeşti, eu da. Aceştia 


144 


sunt termenii folosiţi de Administraţia colonială. Statutul 
tău este acelaşi cu al meu, Burke, de simplu observator. 
Apone a murit. Gorman nu e mai breaz. Conducerea 
expediției revine militarului de grad imediat inferior. (Ea se 
uită dincolo de reprezentantul Companiei, uluit.) Aşa-i, 
Hicks? 

— Absolut, răspunse caporalul cu dezinvoltură. 

Calmul profesional al lui Burke începea să se evaporeze. 

— Ascultă. Costul acestei operaţii se ridică la mai multe 
milioane de credite. Hicks nu poate în nici un caz să ia o 
astfel de hotărâre. Caporalii nu sunt abilitaţi să utilizeze 
arme nucleare. Nu sunt decât subalterni. (Işi dădu seama 
de caracterul ofensator al vorbelor lui o privire adresată 
militarului îl incită să adauge:) N-am spus-o ca să te 
jignesc. 

— N-ai de ce, făcu sec Hicks, care vorbi în microfonul 
individual. Ferro, erai pe recepţie? 

— Evident, se auzi vocea pilotului în difuzoare. Sunt 
pregătită pentru decolare. 

— Evacuare imediată. 

— Bănuiam, după ce mi-a fost dat să aud. 

— Şi nu ştii tot, mai spuse Hicks înainte de a se adresa 
lui Burke. Dar ai dreptate într-o privinţă. Este o hotărâre 
pe care n-o putem lua aşa repede. 

Reprezentantul Companiei păru să se destindă. 

— Aşa, da. Deci ce ai de gând? 

— Să-ţi urmez sfatul şi să mă gândesc. (Caporalul 
închise ochii preţ de câteva secunde.) Gata, asta e: După o 
chibzuială matură, am hotărât să ne ducem pe Sulaco şi să 
radem zona asta. Numai aşa putem fi liniştiţi. 

Făcu cu ochiul. 

Burke se albi la faţă şi făcu un pas în direcţia 
militarului. Până să-şi dea seama că nu avea sorţi de 
izbândă să realizeze ce-şi pusese în gând, se mulţumi să-şi 
exprime verbal indignarea. 


145 


— Este absurd! Doar n-ai de gând să arunci o bombă 
nucleară peste colonie! 

— Una mică de tot, fii liniştit. Dar destul de puternică 
pentru a distruge tot, fireşte. (impreună mâinile, zâmbi, 
dezlipi palmele.) Bum! 

— Îţi repet că nu eşti abilitat să... 

Tirada îi fu întreruptă de un clămpănit: al vibratorului 
armat. Vasquez ţinea arma sub braţul drept, şi n-o îndreptă 
spre Burke, dar nici în altă direcţie. Bărbatul se făcu alb de 
tot. Ştia că femeia aceasta nu va şovăi să-i tragă un cartuş 
vibrator în piept. Discuţia se sfârşise. Se prăbuşi într-unul 
din scaunele aliniate de-a lungul peretelui. 

— Sunteţi cu toţii nebuni, să ştiţi, bâigui. 

— E musai să fii ca să te înrolezi în corpul infanteriei 
coloniale, îi zise duios Vasquez, înainte de a-i vorbi 
caporalului. Ia zi-mi o chestie, Hicks: crezi că aş putea-o da 
pe nebunie dacă termin cu mierda asta? Şi ar fi cazul să 
scăpăm şi de locotenent. Ar fi păcat să pierdem ocazia. 

— Nimeni nu va ucide pe nimeni, răspunse Hicks cu 
fermitate. Plecăm. 

Ripley îi întâlni privirea, dădu din cap şi se aşeză. O luă 
pe Newt de umeri şi fetiţa i se cuibări la piept. 

— Ne-ntoarcem acasă, draga mea. 

Decizia fu luată. Hicks îşi oferi răgazul de a cerceta 
interiorul  blindatului. Cu  stricăciunile provocate de 
începutul de incendiu şi perforaţiile datorate acidului, 
maşina era o epavă. 

— Să adunăm ce mai putem lua. Hudson, ajută-mă să-l 
ridicăm pe locotenent. 

Comtehul aruncă un ochi scârbit spre locotenentul 
paralizat. 

— Să-l instalăm în scaunul postului de operaţii? O să se 
simtă în elementul lui. 

— Propunere respinsă. Mai trăieşte şi trebuie să-l luăm 
cu noi. 


146 


— Mda, ştiu, ştiu. Nu-i nevoie să-mi aduci aminte. 
Ripley, ocupă-te de copil. S-a lipit de tine şi nu-ţi mai dă 
drumul. 

— E reciproc. O strânse pe Newt la piept. 

— Vasquez. Poţi să ne acoperi până la aşezarea navetei? 

Femeia îi zâmbi, dezvelind o dantură perfectă. 

— Ce întrebare?! Mângâie patul vibratorului. 

Caporalul se adresă şi ultimului membru al grupului. 

— Vii cu noi? 

— Nu încerca să fii haios, mormăi Burke. 

— Nici n-aveam de gând. În nici un caz aici. Locul ăsta 
nu are nimic haios. (Branşă microfonul individual.) Bishop, 
ai găsit ceva? 

O voce sintetică umplu compartimentul. 

— Aproape nimic. Ca în majoritatea coloniilor, 
materialul de cercetare este rudimentar. Am efectuat tot ce 
era posibil de realizat cu echipamentul disponibil. 

— N-are importanţă. Plecăm. Fă-ţi bagajele şi vino să ne 
întâlnim afară. Te descurci singur? Nu vreau să mai ieşim 
din VTT până când naveta va ajunge în apropiere finală. 

— Nici o problemă. Totul este calm aici. 

— Inţeles. Şi nu luaţi nimic greu de transportat. 
Executarea! 


Naveta se ridică de pe pista de beton. Se imobiliză în 
aer, se răsuci, se luptă cu vântul şi purcese la survolarea 
coloniei în direcţia blindatului înţepenit. 

— Vă captez vizual. Vântul se ridică puţin. Mă voi aşeza 
cât mai aproape, îi informă Ferro. 

— Recepţionat, răspunse Hicks până să se întoarcă spre 
colegii lui. Gata? (Toţi dădură din cap, cu excepţia lui 
Burke.) Atunci, să-i dăm drumul. 

Comandă deschiderea uşii. 

Vântul şi ploaia pătrunseră în interiorul vehiculului al 
cărei rampă de acces se desfăcea. leşiră repede din aparat. 
Naveta era deja vizibilă şi se apropia treptat. Proiectoarele 
laterale şi de pe burta ei se aprinseră pentru a dezvălui o 


147 


siluetă solitară care traversa cu paşi mari perdelele 
zdrenţuite de ceaţă, venind spre ei. 

— Bishop! făcu Vasquez dând din mână. A ţinut mult. 

— Lucrurile nu s-au petrecut prea bine, am impresia. 

— Cam aşa ceva. (Ea scuipă.) O să-ţi povestim. 

— Mai târziu. După hipersomn. Când om fi departe de 
lumea asta. 

Vasquez dădu din cap. Ea era singura care nu se uita la 
navetă. Ochii ei întunecaţi străpungeau împrejurimile fără 
încetare. Lângă ea, Ripley o ţinea pe Newt de mână. 
Hudson şi Hicks duceau trupul lui Gorman. 

— Opriţi-vă, le ordonă Ferro. Lăsaţi-mi un pic de loc. 
Doar n-o să mă pun pe capul vostru. (Branşă microfonul 
individual). Ţi-aş cere prea mult dacă te-aş ruga să vii să-mi 
dai o mână de ajutor, Spunkmeyer? Mişcă-te! Uşa 
compartimentului glisă îndărătul ei! Ea se uită peste umăr, 
fără să-şi dea osteneala de a-şi ascunde iritarea. Era şi 
timpul. Unde dra... 

Ochii i se bulbucară şi nu mai termină ce avea de spus. 
Nu era Spunkmeyer. Creatura abia se strecura prin 
deschidere. Fălcile anterioare se căscară dezvelind colții. 
Ferro sesiză nişte mişcări indistincte şi auzi un whoosh 
organic. Nici nu avu timp să urle şi se pomeni izbită de 
consola de pilotaj. 

La sol, viitorii naufragiaţi văzură uluiţi cum naveta viră 
brusc spre babord. Propulsoarele principale mugiră şi 
aparatul acceleră pierzând altitudine. Ripley o luă pe Newt 
şi alergă spre clădirea cea mai apropiată. 

— Fugi! 

Naveta trecu razant pe lângă o formaţiune pietroasă de 
pe marginea şoselei, viră stânga şi se lovi de o creastă de 
bazalt. Se răsturnă ca o libelulă muribundă, se izbi de sol 
înainte de a exploda. 

Câteva secţiuni şi compartimente se desprinseră din 
armătura principală. Unele ardeau deja. Aparatul tresăltă; 
ţâşniră flăcări din motoare şi suprastructură. Un fragment 
dintr-un modul de propulsie căzu pe VTT şi-i distruse 


148 


armamentul. Apoi muniţiile şi carburantul explodară şi 
transportorul se făcu ţăndări aidoma unui soare pirotehnic. 
Rămăşiţele navei brăzdară cerul, apoi ajunseră rostogo- 
lindu-se la baza staţiei de epurare a atmosferei. O sferă de 
foc nemăsurată şi efemeră aprinse văzduhul amurgit al lui 
Acheron. 

Buimaci, cei rămaşi întregi, increduli, ieşiră din 
ascunzători şi priviră resturile; nu le venea să creadă că 
puterea lor de foc superioară şi speranţele de a părăsi 
această lume se preschimbă deodată în scrum. 

— Asta ne mai lipsea! exclamă Hudson, în pragul 
isteriei. Asta ne mai lipsea. Şi gata, bătrâne! Şi ce facem 
acum?! Suntem în căcat până-n gât! 

— Te-ai terminat? (Hicks îl fulgeră pe comteh, apoi îşi 
cobori ochii la Newt.) Putea să nu fi făcut acest efort. Era 
imposibil să ascunzi ceva acestui copil. 

Newt era calmă. Dacă respiraţia ei era sacadată, era din 
cauza alergării disperate către un adăpost şi nu a fricii. Ea 
dădu din umeri ca un adult. 

— Acuma, nu mai plecăm, aşa-i? 

Ripley îşi muşcă buzele. 

— Îmi pare rău, Newt. 

— N-ai de ce, Ripley. Nu e din vina ta, răspunse copila, 
care privea flăcările ce mistuiau epava navetei. 

Hudson dădea la o parte cu piciorul pietre şi bucăţi 
metal, tot ce era mai mic decât bocancii lui. 

— Tare-aş vrea să ştiu ce-o să facem acum. Ce mare 
rahat. 

— Am putea să aprindem un foc de tabără şi să cântăm 
niscai cântece, sugeră Burke. 

Hudson făcu un pas în direcţia reprezentantului 
Companiei şi Hicks fu nevoit să intervină. 

— Ar trebui să ne adăpostim, se auzi un glăscior. (Se 
întoarseră cu toţii spre Newt care se uita la navetă, parcă 
fascinată de flăcări). Ar trebui să intrăm fiindcă se face 
noapte. De obicei, ei ies noaptea. 


149 


— Înţeles, zise Hicks arătând cu capul spre epava VTT- 
ului. Incendiul e pe sfârşite. Hai să vedem ce se poate 
recupera. 

— Nişte fiare, sugeră Burke. 

— Poate altceva. Vii? 

Reprezentantul Companiei se ridică. 

— N-am nici un chef să rămân aici. 

— Cum doreşti, zise caporalul şi se uită la sintet. Bishop, 
du-te să vezi dacă ne putem instala în centrul de 
exploatare. Adică, să te asiguri că nu este... periculos. 

Androidul îi zâmbi. 

— Să plec în cercetare? Înţeleg foarte bine. Pot fi, 
desigur, sacrificat. 

— Nicidecum. Existența fiecăruia dintre noi este 
prețioasă la drum. 

Se îndepărtă în direcţia epavei fumegânde a blindatului. 
Pe Acheron, ziua era crepusculară iar noaptea mai neagră 
decât străfundurile cosmosului. Motivul era simplu: nici o 
stea nu scânteia prin atmosferă pentru a-i nimba solul cu 
lumina ei slabă. Vântul bătea în construcţiile metalice 
dărâmate din Hadley, şuiera prin culoare şi trântea uşile. 
Nisipul plesnea geamurile sparte ale ferestrelor, într-o 
răpăială neîntreruptă şi angoasantă. 

În interior, toţi aşteptau începutul  coşmarului. 
Iluminarea de rezervă funcţiona încă în centrul de 
experimentare şi în împrejurimi; supraviețuitorii istoviţi şi 
deznădăjduiţi se regrupaseră pentru a studia posibilităţile 
care li se ofereau. Vasquez şi Hudson tocmai efectuaseră o 
ultimă incursiune în epava transportorului de trupe şi-şi 
etalau prada: o cutie mare zgâriată şi îndoită, 
asemănătoare cu cele strivite într-un colţ. 

Hicks îi privi şi încercă să-şi ascundă dezamăgirea. 
Cunoştea deja răspunsul la întrebarea lui, dar tot o puse. 
Poate se înşela. 

— Munţii? 

Vasquez scutură din cap şi se prăbuşi într-un fotoliu. 


150 


— Erau stocate în pereţii VIT-ului. A sărit totul în aer 
când a luat foc. (Îşi scoase fularul pătat de sudoare şi-şi 
şterse fruntea cu antebraţul.) Dumnezeule, aş da orice 
pentru o bucăţică de săpun şi un duş. 

Hicks se uită la masa pe care era pus arsenalul lor. 

— Aici e tot ce am putut recupera. Patru vibratoare şi 
două sute de munţii. Nu-i grozav. Vreo cincisprezece 
grenade M-40 şi două aruncătoare de flăcăii cu 
rezervoarele pe jumătate... dintre care, unul stricat. Şi, în 
sfârşit, patru roboţi-santinele cu detectoarele lor şi 
sistemele video intacte. 

Se apropie de stiva de cutii, o deschise pe cea mai la 
îndemână. Se duse şi Ripley pentru a inventaria conţinutul. 
Ea descoperi o armă automată masivă fixată în alveole de 
polistiren, precum şi accesoriile, o cameră şi un detector 
de mişcări. 

— Maşinăria asta pare redutabilă, zise ea. 

— Şi este, afirmă Hicks, închizând cutia. Fără armele 
astea, am câştiga timp, tăindu-ne venele imediat. Cu ele, ei 
bine, şansele noastre de supravieţuire urcă uşor peste 
zero. Numai că ne-ar trebui vreo sută, cu muniţie de zece 
ori mai multă. Dar nu mă plâng. (Bătu în cutia de plastic.) 
Dacă erau în alt ambalaj, ar fi sărit în aer odată cu 
blindatul. 

— Ce te face să crezi că mai avem o şansă? întrebă 
Hudson. 

Fără să răspundă, Ripley se adresă caporalului: 

— În cât timp putem spera că vom primi întăriri, după 
ce suntem daţi oficial dispăruţi? 

Hicks se întunecă. Nu se gândise decât la supraviețuirea 
lor imediată, nu şi la posibilitatea de a primi un ajutor 
extern. 

— Ar fi trebuit să trimitem un raport de ieri. Să zicem 
şaptesprezece zile, începând din noaptea asta. 

Comtehul se întoarse şi porni călcând apăsat, 
gesticulând. 


151 


— Doamne, n-o să rezistăm nici şaptesprezece ore. 
Nemernicele alea o să apară iar, fir-ar să fie. O să vină şi o 
să ne omoare până la unul, până să vină ăia care huzuresc 
pe Pământ să ne caute rămăşiţele. Şi or să le găsească 
goale şi uscate ca ale nepăstuiţilor pe care i-am incinerat la 
nivelul C. Ca Dietrich şi Crowe, fir-ar să fie! 

Începu să plângă. 

Ripley o arătă pe Newt care-l observa pe bărbat, tăcută. 

— Ea a izbutit să supravieţuiască mult mai mult şi fără 
arme şi fără antrenament. Colonii habar n-aveau cine erau 
adversarii, dar noi ştim şi dispunem de arme mai eficace 
decât manivele şi ciocane. În plus, n-avem nevoie să-i 
exterminăm ci să supravieţuim. Trebuie doar să-i ţinem la 
distanţă şi să rămânem în viaţă. 

Hudson râse amarnic. 

— Aha, simplu ca bună ziua. Să rămânem în viaţă. 
Dietrich şi Crowe sunt şi ei încă în viaţă. 

— Ne aflăm în punctul cel mai uşor de apărat, avem 
ceva arme şi ştim ce pericol ne ameninţă. Aşa că ai face 
bine să reacţionezi, Hudson. Pentru că avem nevoie de tine 
şi începe să mi se facă lehamite de tâmpeniile pe care le tot 
îndrugi. (El rămase cu gura căscată. Dar Ripley nu 
terminase.) Pune în funcţiune terminalul ordinatorului 
central şi găseşte un plan al coloanei, schemele destinate 
echipajelor de întreţinere, orice, dar vreau să cunosc 
configuraţia locurilor. Vreau să văd conductele de aerisire, 
tunelele prin care se întind cablurile electrice, fundaţiile, 
canalizările de distribuţie a apei: toate pasajele care există 
în această parte a coloniei. Vreau să descopăr măruntaiele 
acestei construcţii, Hudson. Blocând toate căile de acces, 
vom împiedica aceste creaturi să ajungă la noi. Dacă n-au 
distrus pereţii ăştia, înseamnă că nu sunt în stare. Ne aflăm 
în centrul de exploatare şi e, probabil, edificiul cel mai 
solid de pe planetă, cu excepţia staţiilor de epurare a 
atmosferei. În plus, suntem pe loc înalt şi până la proba 
contrarie, chestiile astea nu par a fi în stare să se caţere pe 
un zid vertical. 


152 


Hudson ezită şi se îndreptă, uşurat că avea, în sfârşit, 
ceva de făcut. Hicks o privi pe Ripley şi dădu aprobator din 
cap. 

— Afirmativ, aprobă  comtehul care-şi  regăsise 
stăpânirea de sine. Pornesc de-ndată. Dacă vrei să vezi 
toate găurile din strecurătoarea asta, o să ţi le arăt... 

Ajunse la consola ordinatorului şi Hicks se duse la 
sintet. 

— Vrei să-ţi dau de lucru, sau te-ai gândit deja la ceva 
de făcut? 

Bishop părea că ezită. Asta se datora de fapt 
programului său de comportament social. Un android 
habar n-avea ce-i aia nesiguranţă. 

— Dacă ai nevoie de mine... (Hicks clătină din cap), eu 
voi fi în secţiunea medicală. Aş dori să-mi continui 
cercetările. Voi găsi, poate, ceva care ne-ar putea fi util. 

— Perfect, îi răspunse Ripley care-l studia cu atenţie. 
Du-te. 

Bishop poate că observase interesul pe care i-l purta ea, 
dar nu lăsă să se vadă. Plecă spre laborator. 


153 


CAPITOLUL 10 


Când Hudson primea o sarcină, nu mai stătea pe 
gânduri. Ripley şi Burke se regrupară în jurul comtehului 
pentru a privi planul de ansamblu al coloniei care apărea 
pe monitor. Newt sărea de pe un picior pe celălalt, 
încercând să vadă şi ea ceva printre cei doi adulţi. 

Ripley bătu cu degetul pe ecran. 

— Trebuie s-o ia prin tunelul ăsta de întreţinere ca să se 
replaseze. 

Hudson studie planul. 

— Mda. Probabil. Leagă staţia de epurare de subsolul 
acestei clădiri. (Cu arătătorul merse pe traiectul pasajului.) 
Aşa a putut să intre şi să atace colonii prin surprindere. 
Oricum, pe-aici aş fi luat-o şi eu, dacă eram în locul lor. 

— Bun. De partea noastră este închis cu o uşă anti- 
incendiu. Mai întâi de toate, trebuie să instalăm un robot- 
santinelă în interior şi blocăm uşa asta. 

— N-o să le stea în cale, fu de părere Hicks care 
continua să studieze planul. Dacă-i blocăm în acest tunel, 
vor găsi un alt pasaj. Trebuie să ne aşteptăm să dea năvală 
cumva. 

— Exact, şi de asta vom ridica baricade la intersecțiile 
astea, zise Ripley, indicând nişte puncte pe plan. Nu vor 
putea veni spre noi decât prin culoarele astea două, unde-i 
vom instala pe ceilalţi roboţi-santinelă. (Ciocănea cu 
unghia în ecran.) Fireşte, oricând pot să-şi facă drum prin 
acoperiş, dar le ia prea mult timp. Până una alta, vor veni 
întăriturile şi vom fi departe. 

— Ar fi preferabil. Bun, nu ne mai rămâne decât să 
blocăm uşa anti-incendiu de la tunel, să blocăm culoarele, 


154 


apoi să dăm peste nişte cărţi ca să facem una mică să ne 
mai treacă timpul, declară Hicks, înainte de a-şi muta 
privirea pe colegii săi. Să nu mai pierdem vremea, avem de 
lucru. 

Hudson luă poziţia de drepţi. 

— La ordin, caporale! 

Newt îi imită gestul şi intonaţia: 

— La ordin, caporale! 

Comtehul se uită în jos la ea şi-i zâmbi, dar îşi reveni 
numaidecât. Constată cu uşurare că nimeni nu-i observase 
zâmbetul. Nu voia să-şi strice reputaţia de cinic fără inimă. 

Hudson instală bombănind cel de-al doilea robot- 
santinelă pe afetul antirecul. Arma era scurtă şi urâtă, 
lipsită de dispozitiv de ochire şi de trăgaci. Vasquez o fixă, 
apoi o branşă legând-o de detectorul de mişcări. După ce 
se asigură că însoţitorul ei, comtehul, nu se mai găsea pe 
linia de tir, activă un întrerupător şi un indicator verde se 
aprinse. Pe un mic ecran încastrat pe o latură a armei 
începu să clipească galben cuvântul READY, apoi trecu în 
roşu. 

Cei doi infanterişti se dădură în lături. Vasquez luă de 
pe jos un coş de hârtii stricat care se rostogolise în culoar 
şi strigă: 

— Testare! 

Apoi aruncă obiectul metalic în mijlocul pasajului. 

Cele două arme pivotară şi traseră până să ajungă coşul 
jos, reducându-l într-o grămăjoară nu mai mare decât o 
monedă. Hudson scoase un strigăt triumfător. 

— lată ce vă aşteaptă, nemernicilor! (Apoi, spre 
Vasquez, cu vocea redusă:) O, dar dă-mi o patrie unde 
bubuie tunurile, unde cerbii şi antilopele ajung la 
cârnăţăraie. 

— Am bănuit eu că eşti un romantic, îi zise ea. 

— Ştiu. Mi se citeşte pe faţă. (Intoarse spatele şi-şi lipi 
umărul de uşa blindată.) Ajută-mă. 

Vasquez îi dădu o mână de ajutor şi urniră panoul greu 
de oţel, închizându-l, apoi scoase aparatul de sudură 


155 


portabil şi-l aprinse. Ţâşni o flacără albăstruie. Învârti 
robinetul de pe mânerul aparatului pentru a regla jetul de 
acetilenă. 

— Fereşte, bătrâne, să nu-ţi sudez piciorul de cizmă. 

Hudson se dădu înapoi ca să observe. Incepu să umble 
de acolo-colo, scrutând pasajul pustiu, cu urechile ciulite. 
Atinse nervos comenzile microfonului. 

— Aici Hudson. 

Hicks îi răspunse numaidecât. 

— Unde sunteţi? Noi ne ocupăm de conducta cea mare 
de aerisire pe care ai reperat-o pe planuri. 

— Sentinele A şi B instalate şi operaţionale. Totul pare 
în regulă. În tunelul ăsta nu va putea veni nimic fără a fi 
detectat. (Aparatul lui Vasquez şuiera în apropiere.) 
Blocăm uşa de incendiu. 

— Recepţionat. Veniţi după ce terminaţi. 

— Hei. Dar crezi că am chef să putrezesc aici? 

Hicks zâmbi. Hudson îşi revenise. Depărtă microfonul 
de la gură şi astupă deschiderea conductei cu panoul 
metalic pe care-l adusese. Ripley dădu din cap şi împinse 
placa la locul ei, apoi bărbatul luă un aparat ca al lui 
Vasquez şi porni să sondeze metalul la sol. Indărătul lor, 
Burke şi Newt stivuiau containere de medicamente şi de 
hrană într-un colţ al încăperii. 

Extratereştrii nu se atinseseră de rezervele alimentare 
ale coloniei. Şi, fapt de mai mare importanţă, distilatoarele 
de apă erau încă utilizabile. Circuitul de distribuire 
funcţiona datorită presiunii atmosferice, electricitatea nu 
era deci necesară pentru a trage apa din robinete. Nu 
riscau aşadar să moară de foame sau de sete. După ce sudă 
două treimi din placă, Hicks puse jos aparatul de sudură şi 
scoase dintr-un buzunar al centurii o mică brățară. Apăsă 
comutatorul miniatural prins în metal şi se aprinse o diodă 
minusculă. li întinse lui Ripley obiectul. 

— Ce-i asta? 

— Un emiţător individual. Versiunea militară a EBP- 
urilor colonilor. Au o rază de acţiune mai mică şi se poartă 


156 


la încheietură şi nu sunt implantate chirurgical în interiorul 
corpului, dar principiul este acelaşi. Aparatul ăsta îmi va 
spune unde eşti, prin asta: (Bătu în focalizatorul miniatural 
prins în ţinuta de luptă.) 

Ea studie obiectul, curioasă. 

— Nu văd la ce-ar putea folosi. 

— Simplă precauţie. 

Ea se uită nedumerită la bărbat, apoi dădu din umeri şi- 
şi puse brăţara la mână. 

— Mulţumesc, tu n-ai? 

El zâmbi, şi-şi luă ochii de la ea. 

— N-am decât una. Dar în general eu ştiu pe unde mă 
aflu. Bun, ce facem acum? 

Ea uită de brățară pentru a studia planurile furnizate de 
imprimanta ordinatorului. Ceva ciudat se întâmpla în 
vreme ce ei lucrau. Erau prea ocupați ca să-şi dea seama, 
dar Newt le atrase atenţia. Vântul nu mai bătea. Deloc. O 
linişte stranie pentru această planetă se instaurase în 
exterior. Colonia se adâncea în tălăzuirea de ceaţă. 

Pentru Ripley era a doua şedere pe această lume, dar 
pentru prima oară nu mai auzea tânguiala fără sfârşit. 
Tăcerea era apăsătoare. Absența vântului reducea şi mai 
mult vizibilitatea exterioară. Ceaţa se aduna peste centrul 
de exploatare dându-le impresia că tot ce era dincolo de 
ferestrele cu geam triplu fusese înghiţit de valuri. 

Inăuntrul tunelului care lega între ele clădirile coloniei 
şi staţia de epurare a atmosferei, cei doi roboţi-santinelă 
stăteau de pază, nemişcaţi şi vigilenţi. Liniştea nu era 
tulburată decât de bâzâitul uşor al detectoarelor de 
mişcare. C-ul scruta culoarul pustiu, iar lumina-martor de 
funcţionare pâlpâia necurmat. 

Ceaţa pătrunse printr-o gaură din plafon, umplând, 
învolburată, pasajul. În contact cu pereţii metalici, ceața se 
condensa în picuri care cădeau pe sol. Arma nu trăgea în 
această ploaie  neaşteptată; era prea inteligentă şi 
selectivă. Ordinatorul ei putea să stabilească o distincţie 
între un fenomen natural inofensiv şi o mişcare 


157 


amenințătoare. Apa nu părea să aibă intenţii belicoase, aşa 
că mitraliera stătea cuminte, aşteptând intruziunea unui 
obiect care merita să fie distrus. 

Newt cărase cutii până la epuizare. Ripley o duse în 
braţe până la secţia medicală, capul fetiţei fiind aşezat pe 
umărul ei. Din când în când Newt îi spunea ceva şi femeia 
îi răspundea, prefăcându-se că înţelegea ce-i spunea. Căută 
un loc în care copila putea să se odihnească în linişte, 
beneficiind de o siguranţă relativă. 

Blocul operator se găsea la extremitatea secţiunii 
medicale. Marea parte a echipamentului era încastrat în 
pereţi; restul atârna din tavan, la capătul unor braţe 
extensibile. O sferă mare care conţinea proiectoare şi 
instrumente chirurgicale, domina ansamblul. Dulapurile şi 
celelalte materiale erau îngrămădite într-un colţ pentru a 
face loc mai multor paturi metalice. Acolo vor veni să 
doarmă şi să se refugieze, dacă creaturile izbuteau să 
pătrundă prin defensiva exterioară. Era reduta lor. 
Donjonul. 

Blocul operator avea pereţi mai groşi decât toate 
celelalte săli ale coloniei. Aducea cu un seif ultramodern, şi 
enorm. Dacă va trebui să se sinucidă pentru a nu cădea de 
vii în mâinile extratereştrilor, atunci aici le vor găsi 
infanteriştii trimişi în ajutor lor cadavrele. Dar, 
deocamdată, acest loc era o oază de pace, sigură şi 
confortabilă. 

Ripley o întinse cu grijă pe fetiţă pe patul cel mai 
apropiat, şi-i zâmbi. 

— Acuma, tu stai aici şi dormi un pic. Eu trebuie să mă 
duc să-i ajut pe ceilalţi, dar o să vin să te văd. Trebuie să te 
odihneşti. Eşti frântă de oboseală. 

Newt ridică ochii spre ea. 

— Nu mi-e somn. 

— Trebuie să dormi, Newt. Toți avem nevoie. O să te 
simţi mai bine. Ai să vezi. 

— Visez urât. 


158 


Era ceva obişnuit pentru Ripley, dar încercă să n-o ia în 
seamă. 

— Toţi visăm aşa, Newt. 

Fetiţa se ghemui în pat. 

— Da’ nu ca mine. 

„Nu fii atât de sigură”, se gândi femeia înainte de a 
răspunde. 

— Casey, pun pariu că ea nu are coşmaruri, (Ripley luă 
capul păpuşii din mâinile copilei şi se uită înăuntru.) Aşa 
cum mă gândeam - totul e liniştit aici înăuntru. Ar trebui 
să faci şi tu cum face Casey. Spune-ţi că nu mai e nimic în 
căpşor. 

Bătu uşor fruntea copilei care-i întoarse un zâmbet. 

— Vrei să spui să-mi golesc mintea? 

— Da. Ca şi Casey, aprobă Ripley mângâind feţişoara şi 
dând în lături o meşă de păr căzută pe frunte. Dacă m- 
asculţi, eu sunt sigură că n-o să mai visezi urât. 

Inchise pleoapele păpuşii şi o înapoie proprietarei: Newt 
o luă, ridică ochii la cer, ca pentru a spune: „Nu ţin 
poveştile astea stupide. Uiţi că eu am şase ani?!” 

— Ripley, ea nu are coşmaruri pentru că e din plastic. 

— A, îmi pare rău, Newt. Mă rog, uite, ai putea să te 
prefaci că eşti din plastic, ca ea. 

Copila avu un vag surâs. 

— O să încerc. 

— Ce fetiţă cuminte. S-ar putea să fac şi eu ca tine. 

Newt şi-o apropie pe Casey de gât, gânditoare. 

— Mămica îmi zicea mereu că nu există monştri. Adică, 
de adevăratelea. Dar există. 

— Da, există, recunoscu Ripley. 

Dădea la o parte în continuare meşe blonde de pe 
fruntea copilei. 

— Sunt adevăraţi ca şi noi. Nu sunt imaginari şi nu ies 
dintr-o carte. Nu sunt falşi ca la televizor. De ce se spun 
lucruri din astea copiilor, toate minciunile astea? 

Ripley sesiză o intonaţie ciudată în glasul ei: reproşul. Şi 
pricepu că ar fi fost inutil să o mintă. De altfel, nici nu 


159 


avusese de gând. Newt văzuse prea multe ca să mai fie 
amăgită. Instinctul îi spunea femeii că va pierde pentru 
totdeauna încrederea ei dacă nu era sinceră cu ea. 

— Ei bine, unii copiii nu sunt în stare să accepte 
adevărul aşa cum faci tu. Le e frică, sau părinţii se tem să 
nu-i sperie. Cei mari, în general, cam subestimează curajul 
copiilor lor. Aşa că ei încearcă să-i liniştească inventând 
poveşti. 

— Poveşti cu monştri. Oare una din fiinţele alea a 
crescut în corpul mamei mele? 

Ripley îi aranjă patul. 

— Nu ştiu, Newt, nimeni nu ştie. Asta-i adevărul. Şi 
nimeni nu va şti vreodată. 

Fetiţa se gândea. 

— Nu aşa se nasc bebeluşii, nu? Adică, bebeluşii 
normali. Cresc în burta mamelor? 

Femeia simţi un fior rece pe şira spinării. N 

— Nu, nu e deloc aşa, nu. La oameni este altfel. Incepe 
altfel, iar naşterea este diferită. Un bebeluş se naşte pentru 
că aşa vor tata şi mama, pe când în cazul fiinţelor de aici... 

— Înţeleg, o întrerupse Newt. Tu ai un bebe? 

— Da. (Îi ridică pătura până sub bărbie.) Unul singur. O 
fetiţă. 

— Unde e? Pe Pământ? 

— Nu. Nu mai este acolo. 

— Vrei să spui că a murit. 

Nu era o întrebare, iar Ripley dădu încet din cap. 
Începea să-şi aducă aminte de o fetiţă care semăna cu 
Newt: o frumuseţe cu un căpşor drăgălaş şi cu bucle brune. 
Încerca în zadar să facă o legătură între această amintire şi 
holograma bătrânei, a  necunoscutei în care se 
metamorfozase fiica ei în vreme ce era adâncită în staza 
hipersomnului. Amintirea tatălui ei, era încă şi mai 
îndepărtată. O felie de viaţă totuşi atât de importantă, 
pierdută şi uitată. O iubire din tinereţe, victimă a lipsei de 
maturitate, o scurtă explozie de fericire înăbuşită de 
asprele realităţi cotidiene. Hipersomnul. Timpul. 


160 


Se răsuci şi se aplecă pentru a lua un calorifer portabil. 
Nu era frig în interiorul blocului operator, dar, oricum, va 
fi mai plăcut cu puţină încălzire. Aparatul aducea cu o 
placă de plastic, dar când apăsă întrerupătorul emise un 
zumzăit şi un vag halou, degajând căldură, care 
răspândindu-se în sală, o făcu să pară mai puţin sterilă şi 
impersonală. 

Newt clipi, pleoapele fiindu-i îngreunate de somn. 

— Ripley, m-am gândit la ceva. Aş putea s-o înlocuiesc. 
Adică pe fata ta. De probă, sigur. Aşa, o vreme. Şi dacă nu- 
ţi place, nu-i nimic. Ce zici? 

Femeia făcu apel la toate rezervele de stăpânire de sine 
pentru a nu plânge de faţă cu copila. O strânse în braţe; 
ştia că una dintre ele nu va mai vedea, poate, zorile; ştia că 
va fi poate constrânsă să-şi întoarcă faţa de la Newt şi să-i 
lipească de tâmplă ţeava unui vibrator. 

— Nu-i rea ideea. Vorbim mai târziu. De acord? 

— De-acord. 

Fetiţa zâmbi şovăitor şi plin de speranţe. Ripley stinse 
lumina şi vru să se ridice. O mânuţă îi prinse cu putere 
braţul. 

— Nu pleca. Te rog! 

Cu părere de rău, Ripley îşi retrase uşor mâna. 

— Totul va fi bine. Voi fi alături. Nu mă duc departe. Şi 
nu uita ce e acolo. (Arătă camera video miniaturală prinsă 
deasupra uşii.) Ştii ce e acolo, nu? 

— Da. O securicam. 

— Exact. Uite becul verde este aprins. Domnul Hicks şi 
domnul Hudson au verificat securicamele din secţia asta şi 
funcţionează toate. Asta te supraveghează, iar eu o să mă 
uit mereu la ecranul ei în cealaltă cameră. O să te văd ca şi 
cum ai fi lângă mine. 

Newt nu era convinsă şi Ripley scoase brăţara 
emițătoare pe care i-o dăduse Hicks. li reduse 
circumferința şi o închise pe încheietura copilei. 

— Ţine. E un talisman. O să mă ajute să te supraveghez. 
Dormi, acum... şi să nu visezi, de acord? 


161 


— Să-ncerc. 

Ripley auzi foşnetul aşternutului când trupşorul îşi căută 
locul în culcuş. O văzu răsucindu-se pe o parte, în lumina 
slabă a aparatelor. Fetiţa strângea capul păpuşii la piept şi 
observa printre pleoapele pe jumătate închise lucirea 
martorului de observare a brăţării, legănată de mormăitul 
liniştitor al caloriferului. 

Femeia ieşi din cameră. 

Îndărătul altor pleoape întredeschise, alţi ochi se mişcau 
intermitent: unicul indice, demonstrând că locotenentul 
Gorman era încă în viaţă. Se puteau considera aceste 
semne ca o ameliorare a stării sale, un prim pas ezitant al 
ieşirii din paralizie totală. 

Ripley se aplecă deasupra mesei pe care stătea întins 
ofiţerul. Îl studie, întrebându-se dacă putea s-o recunoască. 

— Cum mai merge? Constat că a deschis ochii. 

— Tare mi-e teamă că este un efort suficient pentru a-l 
epuiza. 

Era vocea lui Bishop. Sintetul era aşezat la o masă din 
apropiere, înconjurat de aparate şi instrumente medicale. 
Lumina unei lămpi îi accentua trăsăturile, dând feţei sale 
un aspect macabru. 

— Suferă? 

— După biomonitoare, nu, dar nu se poate şti. Sunt 
sigur că ne va spune când va fi din nou în stare să-şi 
utilizeze laringele. De altfel, am izolat otrava. O substanţă 
interesantă. Este vorba de o neurotoxină musculară care 
nu acţionează decât asupra părţilor nevitale ale sistemului, 
fără să împiedice funcţiile respiratorii şi circulatorii. Mă 
întreb dacă aceste creaturi reglează instinctiv dozajul în 
funcţie de metabolismul victimelor lor. 

— O voi întreba negreşit pe prima care-mi iese în cale. 
(Ea-l privi pe locotenent, când o pleoapă a acestuia se 
deschise şi se închise apoi.) Nu ştiu dacă e o contracție 
involuntară, dar mi-a făcut cu ochiul. Merge mai bine? 

Bishop dădu din cap. 


162 


— Toxina pare să se metabolizeze. Este puternică, dar 
corpul se dovedeşte capabil de a o descompune. Începe să 
apară în urină. Un mecanism surprinzător, corpul uman! O 
putere de adaptare remarcabilă! Dacă va continua să 
elimine otrava în acest ritm, Gorman se va trezi curând. 

— Aş dori să clarific un lucru. Creaturile i-au paralizat 
pe coloni şi nu i-au ucis, înainte de a-i transporta în staţia 
de epurare şi de a-i plasa în coconii aceia, unde servesc 
drept incubatoare pentru larvele lor. (Arătă spre camera de 
alături, unde specimenele supraviețuitoare pluteau încă în 
tuburi de stază.) Asta înseamnă că există un mare număr 
de paraziți, nu-i aşa? Unu pentru fiecare colon. Peste o 
sută, dacă socotim că o treime din oameni au pierit în 
timpul luptelor. 

— Da, este probabil, aprobă Bishop. 

— Dar în primul stadiu al evoluţiei lor, chestiile astea ies 
dintr-un ou. De unde provin astea? Când omul care a 
descoperit nava extraterestră şi-a făcut raportul, la prima 
aterizare pe această lume, vorbea de un mare număr de 
ouă, dar fără să intre în detalii. După aceea, nimeni nu s-a 
dus acolo să le numere. Poate că nu erau toate viabile. Eu 
cred că aici colonii au fost zdrobiţi numericeşte; şi nu cred 
că primii extratereştrii care s-au infiltrat în colonie au avut 
timp să se ducă să caute restul ouălor din nava străină. De 
aici reiese că ei au venit din altă parte. 

— Aceasta este chestiunea de la ordinea zilei, declară 
Bishop pivotând cu scaunul spre ea. Mă gândesc la ea de 
când adevărata natură a acestei tragedii a devenit 
evidentă. 

— Vreo idee, genială ori ba? 

— Fără a avea nici o probă, nu este decât o simplă 
presupunere. 

— Hai, presupune. 

— Am putea emite ipoteza că ar fi vorba de o specie 
înrudită cu insectele pe care le calificăm drept „sociale”. 
Ca o colonie de termite sau de furnici, care este guvernată 
de o singură femelă, o regină care depune toate ouăle. 


163 


Ripley se încruntă. Între navigația interstelară şi 
entomologie îi apăru o prăpastie pe care nu se aştepta că 
va trebui s-o depăşească într-o zi. 

— Reginele astea, nu ies şi ele dintr-un ou? 

Sintetul dădu din cap. 

— Absolut. 

— N-avem nici o dovadă a existenţei vreunui ou regină 
la bordul navei care a adus chestiile astea până aici. 

— Într-o societate de insecte, ceea ce numeşti dumneata 
un „ou de regină” nu există. Lucrătoarele hotărăsc să 
creeze unul. La furnici, ori la albine, ori la termite, metoda 
este aceeaşi. Lucrătoarele aleg un ou normal, îi dau larvei 
care iese, o hrană specială, foarte bogată în anumite 
elemente nutritive. La albine, ea conţine produse chimice 
care modifică evoluţia nimfei, care devine o regină şi nu o 
simplă lucrătoare. Teoretic, o regină ar putea să iasă din 
orice ou. Nu ştiu încă pe ce criterii îşi bazează insectele 
alegerea lor. 

— Vrei să spui că toate aceste ouă au fost poate ouate 
de o singură creatură de acest fel? 

— Desigur nu în cadrul societăţilor de insecte pe carele 
cunoaştem noi. Dar dacă analogia este valabilă, trebuie să 
existe şi alte similitudini. Ca o regină furnică, sau termită, 
regina acestor extratereştri ar trebui să fie din punct de 
vedere fizic mult mai mare decât toate creaturile pe care 
le-am întâlnit până acum. Abdomenul unei regine este atât 
de umflat de ouăle pe care le conţine încât nu se poate 
mişca. Ea este hrănită şi îngrijită de către lucrătoare, 
fecundată de către masculi şi ocrotită de garda ei 
personală. Absența mobilităţii o face total inofensivă, deşi, 
la albine, de exemplu, ea poate fi mai periculoasă decât 
lucrătoarele ei, prin simplul fapt că ea poate să înţepe de 
mai multe ori. Ea se află în centrul vieţii lor, ea este, 
efectiv, mama societăţii lor. Ne putem considera fericiţi că 
această comparaţie se opreşte aici. Furnicile şi albinele 
trec direct din stadiul de ou în cel de larve, nimfe, apoi 
adulţi. În timp ce fiecare dintre embrioanele extraterestre 


164 


are nevoie să se găsească în interiorul unei gazde pentru a 
se putea dezvolta. Dacă n-ar fi aşa, le-am vedea mişunând 
pe toată suprafaţa lui Acheron. 

— Bizar, dar chestia asta nu mă linişteşte deloc. Astea-s 
mai mari decât furnicile sau termitele. Sunt inteligente? 
Este posibil ca ipotetica lor regină să fie inteligentă? 
Nivelul lor de evoluţie: iată un punct asupra căruia nu ne- 
am putut pronunţa la bordul lui Nostromo, Adevărul e că 
ne gândeam mai întâi de toate cum să rămânem în viaţă. N- 
am avut vreme de teorii. 

— Greu de spus, răspunse Bishop, îngândurat. Şi totuşi 
un amănunt mă intrigă. 

— Care? 

— Poate că trebuie să atribuim aceasta numai 
instinctului, atracției exercitate de căldură, sau ceva de 
genul ăsta, dar regina lor, dacă există, a ales pentru 
depunerea ouălor singurul loc din colonie în care nu o 
putem distruge, fără să ne distrugem şi pe noi totodată. 
Sub schimbătoarele de căldură ale reactorului nuclear al 
staţiei de epurare. Dacă această alegere se datorează 
instinctului, fiinţele acestea nu sunt superioare termitelor. 
Dar dacă este atribuită inteligenţei lor, ei bine, putem 
spune că am feştelit-o. Numai dacă bineînţeles, aceste 
supoziţii sunt fondate. In ciuda distanţei de parcurs, 
primele creaturi care au apărut au putut să se ducă după 
celelalte ouă în nava de care vorbeşti dumneata. Această 
regină, această societate extraterestră complexă, toate 
acestea poate nu există decât în închipuirea mea. Dar fie că 
se datorează sau nu inteligenţei sau instinctului, este de 
netăgăduit faptul că aceste fiinţe cooperează. Asupra 
acestui punct nu mai există nici o îndoială. Le-am văzut la 
treabă. 

Ripley medită la implicaţiile analizei lui Bishop, şi 
rezultatul nu era deloc încurajator. De fapt nici nu se 
aşteptase la altceva. Arătă cu capul la tuburile de stază. 

— Vreau ca aceste specimene să fie distruse după ce 
termini cu observarea lor. Ai înţeles? 


165 


Androidul se uită la cele două creaturi care palpitau 
încă în interiorul închisorilor cilindrice. 

— Domnul Burke mi-a ordonat să le menţin în stază 
pentru a le putea expedia spre laboratoarele Companiei. A 
fost categoric. 

Cel mai surprinzător a fost că Ripley s-a dus la interfon 
şi nu la rastelul de arme cel mai apropiat. 

— Burke! 

Paraziţii aproape că acoperiră răspunsul. 

— Da? Dumneata eşti, Ripley? 

— Ai câştigat! Unde eşti? 

— Recuperez, cât mai e timp. M-am gândit să mai învăţ 
ceva că tot încurc lumea pe aici, pare-mi-se. 

— Vino în laborator. 

— Acum? Dar am... 

— Imediat. (Tăie legătura şi-l fulgeră pe Bishop.) Vino 
cu mine. 

El se ridică pentru a o urma docil, iar femeia se 
consideră satisfăcută. Voia doar să vadă dacă o asculta. 
Sintetul nu era deci în totalitate sub stăpânirea lui Burke, 
în pofida statutului de maşină aparținătoare Companiei. 

— N-are importanţă, lasă. 

— Voi fi fericit să te însoțesc, dacă aşa doreşti. 

— Nu, nu-i nevoie. Am eu grijă. Continuă-ţi cercetările. 
Este mai important. 

Vizibil încurcat, androidul dădu din cap şi se aşeză la 
loc. 

Îl găsi pe Burke în pragul laboratorului. 

— Sper că este important. Cred că am găsit ceva nou şi 
tare mie teamă că nu prea mai am mult timp. 

— Ai dreptate, probabil. (El vru să protesteze, dar ea-i 
făcu semn să tacă.) Intră acolo. Adică acolo unde se aflau 
tuburile de stază, arătă ea. 

Încăperea era insonorizată şi va putea să-i spună tot ce 
avea pe suflet fără să atragă atenţia celorlalţi. Burke ar fi 
trebuit să-i fie recunoscător pentru aceste griji. Dacă 


166 


Vasquez ar afla de planurile sale, ea n-ar mai pierde timpul 
cu discuţii inutile, şi i-ar băga pe loc un glonte în inimă. 

— Bishop mi-a împărtăşit intenţia dumitale de a duce 
paraziţii pe Pământ. E adevărat? 

El nu încercă să nege. 

— Sunt inofensivi în stază. 

— Bebeluşii ăştia nu sunt inofensivi decât morţi. Tot n-ai 
înţeles? Cer să fie omorâţi de îndată ce Bishop îşi va fi 
terminat studiul. 

— Fii rezonabilă, Ripley, răspunse el arborând o copie 
palidă a surâsului său profesional. Aceste specimene au o 
valoare inestimabilă pentru ramura Companiei care 
efectuează cercetări asupra armelor biologice. De acord, 
radem colonia cu o bombă nucleară, că majoritatea e 
împotriva mea. Dar cu specimenele e altceva. Nu sunt 
decât două, Ripley. Ce pericol ar reprezenta ele în tuburile 
de stază? Iar dacă te temi că vor scăpa când vor ajunge la 
laboratoarele pământene, fii liniştită. Cercetătorii noştri 
sunt specialişti, obişnuiţi cu astfel de lucruri. 

— Nimeni nu este obişnuit cu „astfel de lucruri”! Noi 
suntem primii care le înfruntăm. Vă temeţi şi-acum că ar 
mai putea scăpa vreun virus din laboratoarele voastre de 
cercetări asupra armelor biologice? Încearcă să-ți 
imaginezi ce-ar fi dacă un singur parazit ar fugi într-un 
mare oraş cu mii de kilometri de canale şi ţevi şi pasaje pe 
unde s-ar putea ascunde. 

— N-or să fugă. Nimic nu poate ieşi dintr-un câmp de 
stază. 

— Poţi să ştii, Burke? Ştim atât de puţine lucruri despre 
monştri ăştia. E prea riscant. 

— Dar eu te credeam mai inteligentă. Dacă o scoatem la 
capăt vom fi nişte eroi. Viitorul ne va fi asigurat. 

— Deci, aşa te consideri dumneata? Carter Burke, 
îmblânzitorul de extratereştri? Ceea ce s-a întâmplat la 
nivelul C nu ţi-a mai redus din entuziasm? 

— Infanteriştii nu ştiau ce-i aşteaptă şi au păcătuit prin 
exces de încredere! S-au pomenit blocaţi într-o sală unde 


167 


nu-şi puteau folosi nici armele şi nici experienţa de luptă. 
Dacă şi-ar fi păstrat sângele rece şi ar fi putut să utilizeze 
vibratoarele, am fi fost cu toţii la bordul lui Sulaco, pe 
drumul de întoarcere, şi n-am fi prinşi aici ca nişte iepuri 
speriaţi. Gorman a luat hotărârea de a-i trimite să se 
arunce în gura lupului, nu eu. Şi de altfel, au înfruntat nişte 
creaturi adulte, nu nişte simple larve. 

— Nu ai avut obiecţiuni când Gorman a luat această 
hotărâre. 

— Cine ar fi ţinut seamă de părerea mea? Ai uitat ce 
spunea Hicks? Şi ce spuneai dumneata? Gorman ar fi 
rămas de nestrămutat, insistă el şi adăugă pe un ton 
sarcastic: Este vorba de o expediţie militară. 

— Renunţă, Burke. N-ai putea să duci planul la 
îndeplinire, fie chiar şi cu acordul meu. Este interzisă 
trecerea unui organism periculos peste bariera CEL-ului: 
articolul 22350 din Codul comercial. 

— Ţi-ai învăţat lecţia. Aşa prevede codul, e-adevărat. 
Dar nu uita că nu sunt decât nişte cuvinte pe hârtie, iar 
reglementările stupide n-au stat niciodată în calea 
persoanelor hotărâte. Dacă reuşesc să rămân cinci minute 
singur cu inspectorul de la vamă, când trecem prin staţia 
Gateway, treaba-i gata. Mergi pe mâna mea. Responsabilii 
de la CEI nu au cum să se prindă de o chestie de care n-au 
habar. 

— O vor descoperi, Burke. 

— Şi cum anume? Vor dori mai întâi să stea de vorbă cu 
noi, apoi ne vor trece printr-un tunel de detecție. Bună 
treabă. Până vine să ne scotocească prin bagaje, eu îi ating 
pe membrii echipajului şi tuburile de stază vor fi ascunse 
lângă propulsoare sau recicloarele de deşeuri. Vor fi prea 
ocupați să ne pună întrebări, ca să mai viziteze tot 
aparatul. De altfel vor şti cu toţii că am descoperit o 
colonie devastată şi că noi am şters-o fără să mai cerem 
restul. Nimeni nu se va aştepta că vom aduce în 
contrabandă ceva. Ştiu că pot să contez pe sprijinul 
Companiei, mai ales când conducătorii Companiei vor şti 


168 


ce le aducem. Şi nu vei fi uitată, Ripley, dacă asta te 
frământă. 

— O, sunt convinsă că te vor susţine. Nu m-am îndoit 
niciodată. Nişte persoane care, după ce au luat cunoştinţă 
de raportul meu, au trimis un detaşament aşa de redus sub 
comanda unui imbecil fără experienţă ca Gorman, sunt 
capabil de orice, nu mă îndoiesc. 

— Îţi faci prea multe probleme. 

— Îmi pare rău, îmi place viaţa şi nu vreau să mă trezesc 
într-o bună dimineaţă că-mi iese un extraterestru din 
torace. 

— Nu va fi aşa. 

— Poţi fi sigur. Pentru că dacă vei lua monştrii ăştia mici 
şi oribili, voi spune la toată lumea. Şi de data asta îmi vor 
da crezare. Şi fii atent că nici nu trebuie să ajung aici. Dacă 
află Vasquez, Hicks sau Hudson ce ai în cap, n-o să mai 
aştepte procesul dumitale şi n-o să se mulţumească doar să 
spună ce cred despre dumneata. Ai face mai bine să 
renunti, Burke. (Făcu semn spre cilindri.) N-o să-i iei din 
laboratorul ăsta, darămite de pe lumea asta. 

— Şi dacă reuşesc să-i conving pe ceilalţi? 

— Imposibil. Dar chiar şi aşa, cum vor reacţiona ei când 
vor afla că eşti răspunzător de moartea celor o sută 
cincizeci şi şapte de coloni care trăiau aici? 

Combativitatea lui Burke se evaporă şi el păli. 

— Ia stai. Despre ce dracu’ vorbeşti? 

— Ai auzit foarte bine. Colonii. Toţi aceşti năpăstuiţi 
care nu bănuiau nimic. Ca familia lui Newt. Ziceai că mi- 
am învăţat bine lecţia, aşa-i? Dumneata i-ai trimis să 
viziteze epava navei extraterestre. Am verificat în jurnalele 
coloniei. Este intact, ca şi planurile găsite de Hudson. Sunt 
convinsă că nişte judecători îl vor găsi foarte instructiv. 
„Directive ale Companiei şase doisprezece nouă, din data 
de cinci treisprezece şaptezeci şi nouă. Ordin de explorare 
a unei zone de emisie de unde magnetice cu 
coordonatele...” Dar nu afli o noutate, pentru că acest 
mesaj este semnat „Burke, Carter J.” 


169 


Ripley tremura de furie. Din cauza incompetenţei şi 
lăcomiei unora se afla din nou pe această lume de coşmar. 

— I-ai trimis acolo fără să-i atenţionezi, Burke. Ai asistat 
la înfăţişarea mea în faţa comisiei de anchetă. Ai ascultat 
povestea mea. Voiai să  efectuezi o verificare a 
coordonatelor pe care le indicasem. Te gândeai că era ceva 
acolo, altfel nu avea rost să mai trimiţi pe cineva să viziteze 
epava. Şi dacă nu erai cu adevărat convins, tot ai bănuit 
ceva, îţi puneai nişte întrebări. Totul ar fi fost normal dacă 
ai fi format o echipă de oameni în cunoştinţă de cauză. Dar 
a fost autorizat un prospector independent să se ducă până 
la navă. De ce n-ai spus nimic, Burke? 

— Ce să spun? protestă el. 

Îi preluase vorbele, nu şi indignarea. Şi asta explica 
multe. Ripley avea impresia că-l cunoştea mai bine pe 
Carter ]. Burke. 

— Nu puteam fi sigur că aceste lucruri existau într- 
adevăr, recunoaşte. Poate că de fapt nu era nimic. Nu 
dispuneam decât de raportul dumitale, şi mi-era greu să-i 
dau crezare. 

— Zău? Cineva a şters câteva pasaje din jurnalul de 
bord al capsulei de salvare, Burke. Aşa am declarat în faţa 
comisiei de anchetă, îţi aminteşti? Şi încep să mă întreb 
dacă nu cumva ştii ce sa întâmplat... 

— După dumneata, ce crezi că ar fi fost dacă aş fi cerut 
măsuri de securitate excepţionale? 

— N-am idee. Luminează-mă. 

— Administraţia colonială s-ar fi amestecat în afacerea 
asta şi o puzderie de funcţionari ar fi venit să se uite peste 
umărul nostru şi ne-ar fi dat teancuri de formulare de 
completat, privându-ne de libertatea de acţiune. Peste tot 
ar fi fost numai inspectori, căutând cea mai mică scuză 
pentru a ne scurtcircuita şi de a prelua totul în numele 
interesului public sacrosant. Faptul că povestea dumitale s- 
a dovedit exactă m-a surprins la fel de tare ca şi pe ceilalţi, 
făcu el ridicând din umeri. Să zicem că am făcut o eroare 
de calcul, atâta doar. 


170 


În mintea lui Ripley se produse un declic. Fu surprinsă 
ea însăşi când se pomeni că-l luă pe bărbat de guler şi îl 
dădu de perete. 

— O eroare de calcul? Oamenii ăştia au murit, Burke! O 
sută cincizeci şi şapte de coloni, minus un copil, au fost 
masacrați pentru că ai făcut o „eroare de calcul”. Fără să-i 
mai socotesc pe Apone şi ceilalţi; care au fost sfâşiaţi sau 
sunt paralizaţi acum în miezul acestui iad. (li răsuci capul 
bărbatului spre staţia de epurare.) Când te vor răstigni, o 
să fiu acolo ca să le dau cuiele. Presupunând că după 
„eroarea de calcul”, cineva va mai putea pleca de pe 
planeta asta blestemată, desigur. Ţine minte ce-ţi spun. 

Se dădu la o parte tremurând de furie. 

— Cel puţin motivațiile extratereştrilor erau de înţeles. 

Burke se îndreptă şi-şi întinse cămaşa şifonată, înainte 
de a declara pe un ton compătimitor. 

— Dumneata nu vrei să vezi situaţia în ansamblu. 
Viziunea despre lume îţi este limitată la locul în care te afli 
şi în momentul prezent. Nu te interesează viitorul 
dumitale. 

— Dacă te afli în el, nu. 

— Mă  dezamăgeşti, Ripley. Te-aş fi crezut mai 
inteligentă. Speram că pot să contez pe dumneata când 
venea vremea să luăm o hotărâre. 

— Altă eroare de calcul, Burke. Imi pare rău că te-am 
dezamăgit. 

Ea se răsuci pe călcâie şi părăsi sala. Uşa se închise 
după ea. Burke încercă să facă o triere a posibilităţilor care 
i se buluceau în cap. Ripley o luase pe drumul spre centrul 
de exploatare, când răsună un semnal de alarmă. Uitând pe 
loc de cearta cu Burke, ea o luă la fugă. 


171 


CAPITOLUL 11 


Hudson instalase consola tactică portabilă lângă 
terminalul ordinatorului central. Cele două aparate erau 
conectate prin două cabluri, o încâlceală de branşamente 
care ofereau posibilitatea celui aşezat dincolo de pupitrul 
tactic să aibă acces la tot ceea ce mai funcţiona încă în 
colonie. Când intră Ripley, Hicks îşi înălţă privirea spre ea 
şi apăsă pe un întrerupător pentru a face să tacă sirena. 
Veniră şi Vasquez şi Hudson. 

— Se apropie, anunţă calm caporalul. M-am gândit că v- 
ar face plăcere să fiţi ţinuţi la curent. Sunt deja în tunel. 

Ripley îşi umezi buzele şi privi consolele. 

— Suntem pregătiţi să-i primim? 

Hicks dădu din umeri şi reglă un potenţiometru. 

— Cu mijloacele noastre şi dacă funcţionează, cum să 
nu! Garanţia constructorului n-o să ne folosească la nimic 
dacă se strică oarece când vom deschide focul. Unul din 
roboţii-santinelă, de pildă. Sunt, practic, singurele noastre 
mijloace de apărare. 

— Fii fără grijă, bătrâne, îşi vor face datoria. 

Hudson nu mai păruse atât de încrezător de când cu 
dezastrul din subsolul staţiei de epurare. 

— Am instalat sute de bijuterii din astea. Din clipa în 
care li se aprinde beculeţul, poţi să stai liniştit. Mă întreb 
numai: vor fi îndeajuns pentru a respinge adversarii noştri? 

— N-are rost să mai pomenim de astea; vom folosi ce 
avem la îndemână. Să sperăm că roboţii-santinelă vor reuşi 
să-i oprească. Totul depinde de numărul acestor creaturi. 

Hicks dădu un bobârnac la două întrerupătoare şi 
obţinu confirmarea că totul era operaţional. Se uită la 


172 


cadranele detectoarelor de mişcare ale armelor A şi B. 
Semnalele luminoase pâlpâiau tot mai des până când 
rămaseră aprinse în permanenţă. În acelaşi moment, două 
puternice detunături făcură să vibreze solul. 

— Roboții A şi B urmăresc şi distrug mai multe ţinte, 
zise ridicându-şi privirea spre Hudson. Ne-ai pus la 
dispoziţie o putere de foc valabilă. 

Comtehul studia nenumăratele informaţii care le 
parveneau. 

— Dacă am avea măcar vreo duzină de aparate de- 
astea... mormăi. Ar fi de-ajuns. Ah, dacă am avea vreo 
duzină... 

Bubuitul regulat al armelor automate se repercuta în 
interiorul clădirii. Pe consolă, numerele care apăreau pe 
contoarele munițiilor se derulau inexorabil. 

— Cincizeci de cartuşe pe armă. Cum dracu' să-i oprim 
cu aşa de puţine muniții? murmură Hicks. 

— Trebuie să fie strânşi ca sardelele, colo jos, le atrase 
atenţia arătând spre cadranele din faţa lor. Priviţi 
contoarele: e ca un stand de tir. 

— Şi acidul? întrebă Ripley. Ştiu că armele astea sunt 
blindate, dar aţi văzut cât de coroziv este fluidul lor vital. 

— Dacă roboții mai trag, înseamnă că sunt neatinşi, îi 
răspunse Hicks. Proiectilele RS-urilor au o forţă de impact 
grozavă, iar dacă împing mereu îndărăt, acidul n-o să-i 
atingă. Se împrăştie pe pereţi şi pe jos, dar nu pe arme. 

Aşa trebuia să fie; roboţii-santinelă îşi continuau tirul de 
baraj. Trecură două minute, trei. Controlul armei B ajunse 
la zero şi bubuitul care venea de la subsol se înjumătăţi. 
Detectoarele de mişcare mai pâlpâiau pe consola tactică: 
arma descărcată urmărea nişte ţinte în care nu putea să 
mai tragă. Tăcerea grea care se abătu asupra centrului de 
exploatare se sfârşi odată cu izbucnirea zarvei de la subsol. 
Sunetele ajungeau la intervale regulate, şi cu toţii erau 
conştienţi de semnificaţia lor. 

— Au ajuns la uşa izolatoare, murmură Ripley. 


173 


Vacarmul era tot mai puternic şi mai aproape. Auzeau 
acum şi un sunet care le punea la grea încercare nervii: 
scrâşnetul ghearelor de oţel. 

— Credeţi că ar putea să vină până aici? (Ripley era 
uimită de calmul lui Hicks. Era încredere... sau 
resemnare)? Cel care a încercat să-l tragă pe Gorman din 
VTT a reuşit să smulgă un tambuchi, ţii minte? îi aminti ea. 

— Colo jos nu e un tambuchi, ci un izolator ignifug 
categoria AA, declară Vasquez. Trei straturi de compozit de 
fibră de carbon prinse ca un sandvici între nişte plăci de 
oţel. Uşa o să reziste. Sudurile mele mă îngrijorează. N- 
aveam prea mult timp la dispoziţie, şi aş fi preferat să am 
două bare de cromită şi un laser, nu un aparat de sudură 
cu gaz. 

— Şi de încă o oră, adăugă Hudson. Cum de nu regreţi 
că nu ai două rachete antipersonale Katiuşa şase? O 
chestie de-asta îţi curăţă tot tunelul. 

Bâzâitul interfonului îi surprinse. Hicks stabili imediat 
legătura. 

— Aici Bishop. Am auzit detunăturile. Care este situaţia? 

— Cât puteam spera de bună. Santinelele A şi B au 
rămas fără muniții, dar trebuie să-i fi rărit destul. 

— Cu atât mai bine, fiindcă eu mă tem că ama vă da 
nişte veşti proaste. 

Hudson se strâmbă şi se rezemă de un dulap. 

— Ei, asta-i ceva nou. 

— Ce veşti proaste? întrebă Hicks. 

— Va fi mai uşor să vă explic acolo. Vin acum. 

— Nu plecăm de aici, făcu Hicks până să întrerupă 
legătura. E îmbucurător. 

— Hei, nici o chestie, făcu comtehul. Că mai rău n-are 
cum să fie. 

Androidul sosi de îndată şi ajunse la unica fereastră care 
domina o mare parte a coloniei. Vântul se înteţise din nou 
şi alunga vălul de ceaţă. Vizibilitatea, departe de a fi 
perfectă, le îngăduia să întrevadă în depărtare staţia de 
epurare. Erau cu toţii alături de Bishop, când de la baza 


174 


staţiei se ridică o coloană de flăcări care urcă la cer. Într-o 
clipită strălucirea ei fu mai luminoasă decât a haloului care 
aureola partea superioară a turnului conic. 

— Ce-n fost asta, Dumnezeule?! făcu Hudson lipindu-şi 
faţa de geam. 

— Degazaj prin supapele de securitate, răspunse 
Bishop. 

— Construcţia va rezista la supraîncălzire? se interesă 
Ripley. 

— Imposibil. Dacă datele pe care le-am obţinut sunt fie 
şi pe jumătate exacte, şi nu am nici un motiv să cred să 
sunt fanteziste. 

Hicks se dusese la consolă. 

— Ce s-a întâmplat? Creaturile astea să fi făcut asta? 
Apăsând aiurea pe butoanele din staţie? 

— Imposibil de răspuns. Poate. Dar mai degrabă eu cred 
că a fost atins un element important prin tirul unui criblor 
sau vibrator în cursul înfruntării desfăşurate la nivelul C. 
Dacă nu cumva naveta care s-a prăbuşit la baza clădirii a 
provocat unele stricăciuni. Cauza nu este importantă. 
Contează rezultatul, care nu este prea plăcut. 

Ripley era pe punctul de a ciocăni cu degetele în geam: 
îşi reveni şi-şi trase mâna. Acolo, afară, poate duşmanii îi 
ascultau. Se uită încă la staţia de epurare, când o nouă 
răbufnire de gaze supraîncălzite ţâşni de la baza acestuia. 

— Cât timp mai avem până va sări totul în aer? 

— Imposibil de spus. Aş putea extrapola plecând de la 
datele disponibile, dar sunt prea numeroase variabilele 
pentru ca rezultatul să fie într-adevăr precis. In plus, 
calculele sunt destul de complicate. 

— Cât? repetă Hicks, răbdător. 

Androidul se întoarse spre el. 

— Dacă mă bazez pe informaţiile de care dispun, 
instalaţia ar trebui să explodeze în ceva mai puţin de patru 
ore. Raza de suflu ar fi de aproximativ treizeci de kilometri. 
Totul va fi ras. Fără căderi atomice, evident. Vreo 
douăsprezece megatone. 


175 


— M-am liniştit, declară Hudson scurt. 

Hicks trase adânc aer în piept. 

— Avem o problemă. 

Comtehul îşi desfăcu mâinile încrucişate şi se întoarse. 

— Nu-mi vine să cred. Vouă vă vine? RS-urile fac praf o 
hoardă de bestii, uşa izolatoare rezistă încă, şi acum ne 
pomenim că a fost degeaba. 

— E prea târziu să stopăm reacţia în lanţ? întrebă Ripley 
pe android. Admiţând că sistemele respective mai 
funcţionează, bineînţeles. Să nu crezi că mi-ar fi drag să 
dau o raită pe la staţie, dar, dacă-i singura posibilitate de 
supravieţuire, sunt gata să-mi încerc norocul. 

Sintetul zâmbi amar. 

— Nu te obosi. Mi-e teamă că ar putea fi prea târziu. 
Impactul navetei, tirul, şi mai ştiu eu ce, au produs prea 
multe stricăciuni. În acest stadiu, explozia reactorului este 
inevitabilă. 

— Este perfect. Şi ce e de făcut în acest caz? 

Vasquez îi surâse: 

— Ne punem pe vine, băgăm capul între picioare şi să 
sperăm c-o să fie rapid. 

Hudson se plimba în cerc, ca un urs în cuşcă. 

— O, Doamne! Şi eram aşa de aproape! Mai aveam de 
tras patru săptămâni şi salutare! Din care trei în 
hipersomn. Pensionare anticipată. Zece ani de infanterie şi 
după care viaţa ca lumea şi venituri confortabile, cică. 
Nişte căcănari, recrutorii ăştia. Pensionarea o s-o fac pe 
bolovanul ăsta afurisit. Nu e drept, bătrâne! 

— Ne scuteşti, cinci minute? făcu Vasquez, iritată. 

El o privi. 

— A, păi îţi vine uşor. Armata e viaţa ta. Ţie-ţi place să 
te plimbi pe biloaiele astea prăfuite împuşcând tot ce 
mişcă. Eu însă m-am angajat cu gândul la pensie. Zece ani 
de tras, iau biştarii, apoi cumpăr un băruleţ pe undeva şi 
angajez o chelneriţă ca să stau la taclale cu clienţii în timp 
ce banii curg gârlă în cont. 


176 


Femeia se uită la fereastră. Un alt jet de gaz lumină 
peisajul învăluit în ceţuri. Faţa-i era ca de piatră. 

— Mă faci să plâng. Caută-ţi nişte cabluri de lipit. Poate- 
ţi trece. 

Ripley îl privi pe Hicks. 

— Problema e simplă. Dacă murim stând aici, trebuie 
neapărat să plecăm. Şi nu există decât un singur mod de a 
părăsi această lume: să luăm naveta cealaltă, cea care se 
găseşte în Sulaco. Trebuie să existe un mod de a o face să 
coboare până la noi. 

— Există. Sau poate crezi că nu m-am gândit la chestia 
asta de când Ferro a prăpădit prima navetă, declară 
Hudson care se opri din marşul său nervos. E de ajuns un 
emiţător cu fascicol de emisie îngust acordat pe frecvenţa 
comenzilor navetei. 

— Ştiam, făcu ea enervată. M-am gândit şi eu. Dar n- 
avem un aparat ca ăsta. 

— Într-adevăr. Emiţătorul se găsea în VTT şi a fost 
distrus o dată cu blindatul. 

— Trebuie să mai fie o metodă de pilotare de la distanţă. 
Nu ştiu care. Caută o soluţie. Eşti comtehnicianul. Găseşte 
ceva. 

— Ce să găsesc? Suntem pierduţi. 

— Mă dezamăgeşti, Hudson. Uiţi de emițătorul coloniei. 
Turnul ăla de transmisiuni, de la capătul celălalt al 
oraşului. Am putea regla emițătorul său pe frecvenţa 
comenzilor navetei. De ce să nu-l folosim? Turnul părea 
intact. 

— M-am gândit deja la acest lucru. (Se întoarseră cu toţi 
spre Bishop.) Am verificat. Cablurile de legătură între 
centrul de exploatare şi acest turn au fost tăiate în timpul 
luptelor dintre extratereştri şi coloni. Este unul dintre 
motivele pentru care aceştia din urmă nu au putut trimite 
mesaje, nici măcar pentru a-i avertiza pe cei care ar fi venit 
în ajutorul lor. 


177 


Ripley se gândea cu repeziciune. Lua în considerare, 
rând pe rând, toate posibilităţile, le studia şi apoi le 
respingea. În final, mai rămase una singură. 

— Crezi că emițătorul ar trebui să funcţioneze, dar că e 
imposibil să-l utilizăm din centrul de exploatare, aşa-i? 

Androidul păru a fi meditativ, apoi dădu din cap. 

— Cu condiţia ca el să fie încă alimentat de grupurile de 
ajutor fireşte, el ar trebui, logic să poată emite semnale. În 
plus, nu ar fi indispensabil să posede o putere mare, dat 
fiind că e de ajuns să funcţioneze un singur canal. 

— În acest caz, soluţia asta e, zise ea, observând 
expresiile colegilor săi. Ajunge ca unul dintre noi să 
meargă acolo cu o consolă portabilă şi să o branşeze pe 
emiţător. 

— O, perfect, absolut perfect! făcu Hudson cu un 
entuziasm prefăcut. Uiţi însă un lucru: chestiile alea care 
bântuie pe-acolo. E important. 

Bishop făcu un pas înainte. 

— Mă duc eu. Era calm, destins, ca şi cum nu avea de 
ales. 

— Ce? Ripley rămase cu gura căscată. 

El zâmbi, parcă scuzându-se. 

— Eu sunt singura persoană calificată pentru a ghida de 
la distanţă o navetă, iar climatul inospitalier al acestei lumi 
mă afectează mai puţin decât pe voi. În plus mintea mea se 
lasă... mai greu distrasă decât cea a oamenilor. Mă voi 
putea concentra mai mult asupra activităţii mele. 

— Dacă nu te acostează vreun trecător, îl atenţionă 
Ripley. 

— Da, totul ar trebui să se desfăşoare bine dacă nimeni 
nu mă va deranja. (Zâmbetul se lărgi.) Crede-mă, ţin la 
pielea mea, deşi este sintetică. Nu sunt chiar aşa de stupid. 
Dar cum alternativa este incinerarea nucleară, vreau să 
încerc. 

— E clar. Să nu pierdem timpul. Ce-ţi trebuie? 

— O consolă emițătoare portabilă, desigur. Şi va trebui 
să ne asigurăm că turnul este încă alimentat cu 


178 


electricitate. Dar fiind că este vorba de o misiune extra- 
atmosferică pe un fascicul îngust, antena va trebui să fie 
orientată cu precizie. Imi va mai trebui... 

— Ascultaţi! îl întrerupse Vasquez cu un strigăt. 

— Ce? Nu aud nimic, făcu Hudson care se răsuci încet. 

— Tocmai. A încetat. 

Operatoarea criblorului avea dreptate. Bubuiturile şi 
scrâşnetul care veneau de la subsol încetaseră brusc. Apoi 
liniştea fu spartă de vibrația acută a unui detector de 
mişcare. 

Hicks se uită pe consola tactică. 

— Au reuşit să intre. 

Nu le luă prea mult timp pentru a strânge materialul de 
care avea nevoie Bishop, în schimb găsirea unei ieşiri le 
punea mai multe probleme. Discutară îndelung şi 
amestecară informaţiile furnizate de ordinatorul central şi 
sugestiile consolei tactice: totul presărat cu ceva opinii 
personale. Ajunseră la un consens în privinţa drumului: cel 
pe care-l apreciară ca fiind cel mai bun, dintre cele deloc 
încurajatoare care li se prezentau. 

Îi cerură părerea lui Bishop. Android sau nu, el avea 
ultimul cuvânt. Cu o multitudine de sentimente umane, 
instinctul de conservare era inclus în programarea noilor 
sinteţi. Bishop declară, de altfel, în focul discuţiilor, că ar fi 
preferat să se afle la Philadelphia. Dar nu avea prea multe 
de spus. Toţi recunoscură că pasajul ales era singurul care 
le oferea oarecari şanse de a părăsi centrul de exploatare 
fără să atragă atenţia creaturilor, după care în încăpere se 
instală o tăcere jenantă şi Bishop se pregăti să plece. 

Una din perforaţiile datorate acidului, dovadă a luptelor 
dintre coloni şi asediatorii lor, forma o mare deschizătură 
în pardoseala laboratorului medical. Gaura dădea spre 
labirinturile de pasaje şi canale, din subsol. Anumite ţevi 
dintre acestea fuseseră adăugate după construirea 
coloniei, şi tocmai într-una din aceste ţevi se pregătea să 
intre Bishop. 


179 


Androidul se strecură prin deschidere contorsionându- 
se. 

— Cum se prezintă? îl întrebă Hicks. 

Bishop privi în jos, printre picioare, apoi se uită la 
consolă. 

— Întunecat, pustiu, strâmt. Dar cred că o să reuşesc. 

„Ar fi preferabil” gândi Ripley. 

— Îţi dau consola? 

Spre ea se ridicară două mâini, parcă implorând. 

— Hai. 

Ea-i întinse aparatul cel greu. Bishop se răsuci cu 
dificultate şi cuprinse consola. Cobori în pasaj. Învelişul de 
plastic reducea zgomotele de frecare. Androidul mai ridică 
odată mâinile şi zise: 

— Dă-mi şi restul. 

Ripley îi înmână un săculeţ conţinând unelte, cabluri de 
racordare, circuite integrate de schimb, un pistol şi un mic 
aparat de sudură cu rezervă de gaz. Aceasta reprezenta 
greutate şi volum suplimentar, dar era indispensabil. Mai 
bine să piardă timp până ajungea la turn decât să fie acolo 
mai devreme, dar fără obiectele necesare. 

— Cunoşti drumul? îl întrebă Ripley. 

— Da. Dacă planurile coloniei au fost actualizate. Acest 
canal merge aproape până la turn. O sută optzeci de metri. 
Să zicem trei sferturi de oră de târâre. Sarcina mea ar fi 
mult mai uşoară dacă aveam roţi, dar cei care m-au 
conceput erau nişte sentimentali şi mi-au dat picioare. 
(Nimeni nu râse). După ce ajung acolo, mai am nevoie deo 
oră pentru a mă racorda la emiţător şi a-mi orienta antena. 
Dacă izbutesc să stabilesc imediat un contact, naveta, va fi 
gata peste, încă o jumătate de oră, şi ea se va aşeza pe 
Acheron după aproximativ cincizeci de minute de zbor. 

— Nu-i cam mult? se interesă Hicks. 

— Cu un pilot la postul de comandă, i-ar trebui de două 
ori mai puţin. Dar dirijarea de la distanţă de pe o consolă 
portabilă este mai dificilă. O coborâre prea rapidă ar putea 
să mă facă să pierd contactul, sau controlul aparatului. Nu, 


180 


mai bine să fim precauţi: naveta aceasta nu trebuie să aibă 
soarta celorlalte. 

Ripley se uită la ceas. 

— Timpul ne presează. Hai! 

— Înţeles. Pe curând. Salutul lui era plin de o veselie 
contrafăcută. Special pentru ei. 

Ripley nu avea nici un motiv să se simtă emoţionată. Era 
doar o fiinţă sintetică, o maşină. Ea se întoarse când 
Vasquez acoperi deschizătura cu o placă de metal pe care 
se apucă numaidecât s-o sudeze. Bishop nu avea dreptul să 
greşească. Dacă nu reuşea, nu mai trebuia să-şi facă 
probleme cu respingerea creaturilor. Focul de artificii care 
se amplifica înlăuntrul staţiei de epurare îi va termina pe 
toţi. 


Culcat pe spate, Bishop privea lucirea aparatului de 
sudură mânuit de Vasquez care desena un cerc deasupra 
capului său. Era frumos, iar el ştia să aprecieze 
frumuseţea. Însă nu avea timp de pierdut. Se rostogoli pe 
burtă şi porni să se târască împingând sacoşa cu 
materialele şi consola.  Impins-târât,  împins-târât: 
înaintarea era foarte lentă. Umerii abia încăpeau în tubul 
îngust. Din fericire nu suferea de claustrofobie, aşa cum nu 
ştia ce era ameţeala şi alte stări mentale care bănuiau 
specia umană. Ar fi atâtea de spus despre avantajele 
inteligenţei artificiale. 

Înainte, tunelul se strângea la infinit. Cam aşa trebuie 
să simtă un glonte în ţeava unei arme, se gândi. Dar 
proiectilele nu aveau sentimente, ca el. Totuşi, acestea nu 
erau decât rezultatele unui program. Întunericul şi 
singurătatea favorizau meditaţia. Târârea nu cerea deloc 
concentrare mentală, aşa că se gândea la condiţia sa. 
Sentimente şi programare. Stare proastă organică sau 
informatică. Exista cu adevărat o mare diferenţă între el şi 
Ripley, sau oricare altă fiinţă umană? Cu excepţia 
pacifismului său înnăscut, majoritatea oamenilor având un 
temperament fundamental belicos, prin natura lor. Ce se 


181 


afla la originea sentimentelor oamenilor? O programare 
lentă. Un copilaş se năştea cu programul de bază al 
instinctului, dar putea fi reprogramat în mod radical de 
mediul înconjurător, de anturaj, de educaţie şi de un mare 
număr de alţi factori. Bishop ştia că programarea lui nu 
putea fi modificată de mediu. Dar ce se întâmplase cu 
înaintaşul său:  sintetul care-şi pierduse mințile, 
provocându-i lui Ripley o ură atât de mare faţă de semenii 
lui? Comportamentul său ciudat să se fi datorat unui 
program care lăsa de dorit... sau intervenţiei răuvoitoare a 
unei fiinţe umane rămase în umbră? Dar de ce să fi 
acţionat astfel o fiinţă umană? 

El ştia că, în pofida programului său complet şi a tot 
ceea ce putea să înveţe pe durata de viaţă care i-a fost 
repartizată, specia care îl crease va rămâne pentru 
totdeauna un mister. In comparaţie cu colegii lui, 
extratereştrii nu aveau nimic enigmatic. Era posibil de 
prevăzut reacţiile lor în orice situaţie. In plus, în 
împrejurări identice, zece creaturi din specia sa, ar 
reacţiona la fel, pe când zece oameni ar face lucruri 
diferite fără nici o legătură între ele, dintre care cel puţin 
jumătate ar fi complet ilogice. Dar oamenii nu aparţineau 
unei specii ca aceea a albinelor. Sau cel puţin aşa credeau 
ei. 

Bishop nu prea le împărtăşea acest punct de vedere. La 
o privire mai atentă existau similitudini între oameni, 
extratereştri şi androizi. Toţi aparţineau unor societăţi 
structurate. Diferenţa venea de la faptul că la oameni 
haosul era o regulă datorită acestui lucru singular pe care 
ei îl numeau individualism. Şi fiindcă şi acest lucru fusese 
inclus în programarea sa, însemna că beneficia de un statut 
de fiinţă umană de onoare. In anumite privinţe, era 
superior, în altele, inferior. Nu era plăcere mai mare decât 
aceea de a fi considerat unul de ai lor, cum părea să se 
întâmple uneori. 

Se uită la ceas. Trebuia să se târască mai repede dacă 
voia să ajungă la timp. 


182 


Roboţii-santinelă, de gardă la intrarea în centrul de 
exploatare, deschiseră focul şi răsună prin coridoare 
zăngănit de arme. Ripley îşi luă aruncătorul de flăcări şi 
merse la consola ordinatorului central. Vasquez termină de 
sudat placa izolând pasajul pe care plecase Bishop, lăsă 
aparatul de sudură şi îşi urmă colega. 

Hicks studia consola tactică, fascinat de imaginile 
transmise de camerele armelor automate. Nu-şi ridică 
privirea decât să le facă semn celor două femei să se 
apropie. 

— Ia priviţi, le spuse liniştit. 

Ripley se încumetă să se uite pe ecrane, zicându-şi că la 
urma urmei nu sunt decât imagini. Limbile de foc ţâşneau 
din gura roboţilor-santinelă saturând cu alb ecranele, dar 
puteau să vadă clar hoarda de extratereştri care înaintau 
pe culoar. Ori de câte ori un proiectil atingea o creatură, 
corpul său chitinos exploda proiectând în toate părţile 
fluidul său vital coroziv. Podeaua şi pereţii erau găuriţi şi 
brăzdaţi. Numai ceilalţi monştri erau imunizaţi împotriva 
acidului. Gloanţele trasoare luminau vârtejurile de ceaţă 
care pătrundeau în pasaj prin breşele deschise în pereţi; 
invadatorii erau seceraţi de tirul armelor automate. 

— Douăzeci de metri şi se apropie. (Contoarele de 
muniții îi atraseră atenţia lui Hicks.) Cincisprezece metri. 
Şi încărcătoarele roboților C şi D sunt practic pe jumătate 
goale. 

Ripley verifică deblocarea aruncătorului de flăcări. 
Printre salve auzeau înspăimântătoare urlete ascuţite. 

— Numărul lor? întrebă Ripley. 

— Imposibil de spus. Foarte important. Greu de ştiut 
câţi mai trăiesc şi câţi au murit. Îşi pierd membrele dar 
continuă atâta timp cât rafalele nu le-au tăiat în două. 
(Privirea lui Hudson se aşeză pe un alt contor.) Incă 
douăzeci de muniții pentru robotul D. Zece... Zero. 

Brusc, cealaltă armă îşi încetă tirul şi se instaură 
tăcerea. Un val de fum şi unul de ceaţă se contopeau pe 


183 


cele două ecrane. O lumină albă indica locurile în care 
trasoarele aprinseseră nişte materiale inflamabile. Podelele 
erau presărate cu cadavre calcinate şi răsucite în poziţii 
groteşti: un osuar biomecanic. Mai multe corpuri se 
prăbuşiră şi dispărură: acidul scurt din rănile lor săpase o 
gaură mare în sol. Nimic nu ţâşni din linţoliul de fum 
pentru a smulge armele de pe afeturile lor. Detectorul de 
mişcare rămase mut. 

— Ce dracu’ se-ntâmplă? (Hudson modifică reglajele 
aparatelor lui, descumpănit.) Dar ce se-ntâmplă, unde 
sunt? 

— De necrezut, făcu Ripley răsuflând. Au renunţat. Au 
bătut în retragere. Santinelele i-au oprit. Înseamnă că sunt 
destul de inteligente pentru a stabili relaţii de cauză-efect. 
S-au hotărât să se replieze. 

— Mda, ia priveşte. Hicks bătu cu degetul pe plasticul 
dintre două contoare. Cel al robotului-santinelă D era la 
zero. C-ul era la zece: echivalentul a câtorva secunde de tir 
suplimentare, la această cadență. 

— Data viitoare, vor putea să ajungă să bată la uşă. 
Dacă nu ar fi explodat VTT-ul ăla afurisit! 

— Dacă blindatul ar fi intact n-am mai fi aici, să vorbim 
despre el. Am fi departe, replică sec Vasquez. 

Numai Ripley nu era abătută. 

— Dar ei nu ştiu câte muniții mai sunt şi le-am produs 
pierderi grele. Foarte grele. S-au dus probabil să se adune 
undeva, sau să ia nişte decizii colective. Studiază alte 
modalităţi de intrare. O să le ia ceva timp, iar când vor 
hotărî un nou asalt, vor fi mai prudenţi. Se tem, poate, 
acum că vor vedea peste tot roboţi-santinelă. 

Increderea ei îl contamină pe Hudson, care îşi mai 
reveni. 

— Poate că i-au demoralizat. Aveai dreptate, Ripley. 
Mongştri ăştia nu sunt invulnerabili. 

Hicks îşi ridică ochii de pe consolă pentru a se adresa 
lui Vasquez şi comotehului. 


184 


— Vreau să inspectaţi zona. De la centrul de exploatare 
până la secţia medicală. Atât putem acoperi. Ştiu că sunteţi 
stresaţi, dar încercaţi să fiţi lucizi şi vigilenţi. Dacă Ripley 
are dreptate, ei vor încerca să testeze soliditatea pereţilor. 
Va trebui să-i împiedicăm să intre înainte ca situaţia să ne 
scape din mâini. Doborâţi-i unul câte unul, pe măsură ce 
vor încerca să se infiltreze până la noi. 

Cei doi infanterişti dădură din cap. Hudson se ridică de 
la consolă, îşi luă puşca şi se luă după Vasquez care 
pornise deja spre culoarul principal. 

Ripley remarcă o ceaşcă de cafea pe jumătate plină, o 
luă şi o bău pe nerăsuflate. Licoarea era călduţă şi infectă, 
dar îi umezi gâtul. Caporalul o privea, aşteptând să 
termine. 

— De când n-ai mai dormit? Douăzeci şi patru de ore? 

Ea ridică din umeri, nesurprinsă de întrebare. 
Tensiunea constantă o epuizase. Numai dacă jumătate din 
oboseală  răzbătea din aspectul ei, atunci expresia 
îngrijorată a lui Hicks era de înţeles. Oboseala o va dobori 
mai devreme decât creaturile. Când răspunse, vocea-i era 
depărtată şi indiferentă. 

— Ce mai contează? Tot ce facem e inutil. 

— Parcă spuneai altceva. 

Cu capul, ea arătă culoarul în care dispăruseră Hudson 
şi Vasquez. 

— Voiam să-i liniştesc. Şi poate şi pe mine totodată. Ei 
n-o să ne imite, dacă noi hotărâm să ne odihnim. Ei îşi vor 
continua strădaniile până când vor obţine ce vor. Şi pe noi 
ne vor ei. Şi ne vor avea până la urmă. 

— E posibil. Avu un simulacru de zâmbet. 

Ea încercă să-l imite dar nu avea de unde să ştie dacă 
reuşise. Ar fi dat salariul pe un an pentru o ceaşcă de cafea 
caldă, dar nu avea cu cine să facă acest troc şi-i era lene să 
se ducă la distribuitor. Puse aruncătorul de flăcări în 
bandulieră. 


185 


— Hicks, eu nu vreau să sfârşesc ca ei. Mă gândesc la 
coloni, la Dietrich şi Crowe. Pot să contez pe tine dacă 
ajungem acolo? 

— Dacă e să ajungem acolo, am eu grijă. Dar dacă vom 
fi tot aici când va sări în aer staţia de epurare, nu va mai fi 
nevoie. Va avea ea grijă de toată lumea: noi şi ei. Să facem 
în aşa fel, ca asta să rămână doar o simplă posibilitate. 

De data asta era sigură că reuşise să zâmbească. 

— Nu reuşesc să te-nţeleg, Hicks. Militarii nu prea sunt 
optimişti. 

— Ştiu. Nu eşti singura care mi-a spus-o. Eu sunt 
excepţia care confirmă regula. (Se răsuci pentru a lua un 
obiect pus în spatele consolei tactice.) Aş vrea să te prezint 
unui bun prieten. (Cu îndemânare şi uşurinţă datorate unei 
lungi practici, scoase încărcătorul din puşcă şi i-l întinse.) 
Vibrator M 41 A de 10 milimetri, completat cu un 
aruncător de grenade. O bijuterie. Cea mai bună consolare 
a infanteriştilor, în afara femeilor. Nu se blochează în apă 
şi în vid. Cere doar să fie curăţit şi să nu fie prea zgâlţâit; 
în schimb, ne ţine în viaţă. 

Ripley cântări arma masivă şi puţin maleabilă, umflată 
cu fibră compresibilă destinată amortizării reculului 
generat de forţa deosebită a cartuşelor pe care le lansa. 
Această puşcă era mai impresionantă decât aruncătorul ei 
de flăcări. Ea îndreptă ţeava spre zidul din faţă. 

— Ce părere ai? o întrebă Hicks. Te crezi în stare s-o 
foloseşti? 

Ea îl privi pe militar, pentru a-i răspunde cu glas 
monoton. 

— Ce-am de făcut? 

Hicks dădu din cap şi-i întinse încărcătorul. 


În ciuda tuturor precauţiilor, Bishop făcea zgomot de 
fiecare dată când consola portabilă şi sacoşa cu materiale 
se freca de fundul conductei. Nici o fiinţă umană nu ar fi 
înaintat atât de rapid de la centrul de exploatare dar 
aceasta nu însemna că va putea menţine acest ritm la 


186 


nesfârşit. Chiar şi rezistenţa sinteţilor era limitată. Vederea 
lui era mai pătrunzătoare decât cea a oamenilor şi vedea 
tunelul prelungindu-se departe înainte-i, în întuneric. Un 
om ar fi fost complet orb în acest pasaj cilindric. Cel puţin 
nu-i era teamă că se va pierde. Tunelul lega aproape în 
linie dreaptă centrul de exploatare de turn. 

O geană slabă de lumină pătrundea în pasaj printr-o 
gaură pe partea dreaptă. Curiozitatea era inclusă în 
programul său emoţional. Se opri pentru a privi printr-o 
deschizătură produsă de acid. Ar fi dorit să se orienteze 
singur decât să se bazeze exclusiv pe planurile furnizate de 
ordinatorul central. Nişte fălci îmbăloşate se năpustiră 
spre faţa lui şi se loviră de metal scrâşnind. Bishop se 
rezemă de cealaltă parte a tunelului; zgomotul impactului 
se repercută. Curba metalului se inversase uşor, acolo 
unde îl izbiseră fălcile. 

Androidul îşi reluă rapid respiraţia, surprins că nu era 
atacat din nou şi că nu auzea zgomotul unei urmări. 
Creatura sesizase pur şi simplu o mişcare şi lovise din 
instinct. Cum  reuşeau aceste fiinţe să detecteze 
incubatoarele propice? Bishop efectua mişcări respiratorii 
dar nu respira, el neavând nici sânge şi nici căldura 
animală. Orice extraterestru ar fi trebuit să considere un 
android o simplă maşină. Având grijă să nu manifeste nici o 
intenţie ostilă la adresa lor, ar fi putut să se deplaseze 
liber, dat fiind faptul că reacţiile şi motivațiile adversarilor 
lui rămâneau imprevizibile, dar obținuse o informaţie utilă. 

Cu condiţia ca presupunerea să fie exactă, desigur. Lăsă 
în seama altora grija de a studia pe aceşti monştri. Nu 
căuta confirmarea ipotezei tale. Ar fi fost nevoie de un 
sintet mai temerar decât el pentru acest lucru. El dorea să 
părăsească Acheronul cât mai repede, atât pentru a-şi 
salva pielea sintetică proprie cât şi pe cea, mai naturală, a 
colegilor săi. Se uită la ceas, al cărui cadran era uşor 
luminat. Întârzia. Palid şi obosit, încercă să înainteze mai 
repede. 


187 


Ripley îşi sprijinise patul armei de obraz şi se străduia 
să asimileze instrucţiunile caporalului. Îşi dădea seama că 
nu aveau răgaz şi că trebuia să folosească această puşcă, 
dar nu va putea să-i ceară explicaţii complementare. Şi 
Hicks nu ar fi putut fi mai răbdător: rezumă în două minute 
un curs complet de mânuire a armelor. Infanteristul stătea 
lângă ea şi-i modifica poziţia braţelor, explicându-i în 
acelaşi timp cum să ochească. Le venea greu să ignore 
caracterul intim al posturii lor. Căldura umană nu prea era 
prezentă prin colonia devastată şi era primul contact fizic. 
Hicks detalia folosirea vibratorului cu glas potolit, 
flegmatic, iar Ripley nu ar fi crezut că atingerea corpului 
lui ar fi tulburat-o atât. 

— Şi ţine bine, îi zise el. Reculul e considerabil cu toată 
frânarea. Aşa-i când utilizezi cartuşe care perforează tot. 
(Arătă contorul încastrat în pat.) Când ajunge la zero, 
apasă aici. (Împinse cu degetul mare un buton şi 
încărcătorul căzu cu zgomot pe jos.) De obicei, noi trebuie 
să recuperăm încărcătoarele goale. Din cauza preţului lor. 
Dar în aceste condiţii nu se va aplica regulamentul. 

— Am priceput. _ 

— Lasă-l unde a căzut şi ia altul imediat. (li întinse un al 
doilea încărcător şi ea se contorsionă pentru a menţine 
arma într-o mână şi a o încărca în acelaşi timp, cu 
cealaltă.) Bag-o tare, îi place duritatea. (Ea îl ascultă şi auzi 
pocnetul încărcătorului care intrase în locaş.) Acum, 
armează! 

Ea apăsă pe un alt întrerupător. Un semnal roşu se 
aprinse pe o latură a mecanismului de armare. Hicks se 
dădu înapoi pentru a studia poziţia de tir şi păru mulţumit. 

— E bine. Mai facem o dată. Reluăm de la zero. 

Ripley repetă procesul: expulzarea  încărcătorului, 
controlul, reîncărcarea, armarea. Mânuirea vibratorului 
era obositoare şi mâinile-i tremurau din cauza greutăţii 
acestuia; cu toate acestea arma îi dădea încredere. O lăsă 
în jos şi arătă tubul metalic care aducea cu o ţeava dublă. 

— La ce foloseşte? 


188 


— Este aruncătorul de grenade. Nu-i nevoie să te învăţ 
să-l foloseşti. Ai atâtea lucruri de ţinut minte până acum, 
aşa că dacă vrei să-l foloseşti, trebuie s-o faci fără să stai 
pe gânduri. 

— Ascultă, n-a fost ideea mea. Explică-mi tot. Sunt în 
stare să mă descurc. 

— Am observat. 

Îi explică aşadar cum să vizeze, să încarce o grenadă şi 
să tragă: un curs complet în cincisprezece minute. Hicks îi 
arătă şi cum să curețe arma, avu grijă să nu omită nimic, 
apoi se cufundă din nou în contemplarea ecranelor şi 
cadranelor consolei tactice. 

Femeia îl părăsi pentru a fi alături de Newt în secţia 
medicală. Agăţată în bandulieră, noua sa prietenă de metal 
şi plastic se legăna uşor pe umăr. Încetini mersul când auzi 
paşi în faţă, apoi se destinse. Un extraterestru ar fi făcut 
mai mult zgomot decât locotenentul Gorman, care apăru în 
pragul laboratorului, slăbit, dar refăcut. 

Burke, aflat în spatele militarului, abia îi aruncă o 
privire. Asta era foarte bine. De câte ori deschidea gura 
reprezentantului Companiei, îi venea să-l strângă de gât. 
Dar avea nevoie de el. Ar putea să le dea o mână de ajutor, 
chiar dacă ale lui erau mânjite de sânge. Burke făcea încă 
parte din grupul lor, avea statutul unei fiinţe umane. Deşi 
acesta putea fi contestat, se gândi ea. 

— Cum te mai simţi? îl întrebă pe Gorman. 

Locotenentul se rezemă de un perete şi-şi trecu o mână 
peste frunte. 

— Bine, cred. Cam ameţit. O mahmureală în toată 
regula. Ascultă, Ripley, eu... 

— Las-o baltă. 

Nu avea timp să asculte tentativele lui de justificare, 
inutile. De altfel omul acesta nici nu era cu totul 
răspunzător de dezastrul produs în staţia de epurare a 
atmosferei. Vina era a celor care fuseseră proşti sau atât 
de incompetenţi încât să-l dea comandamentul acestei 
expediţii. Şi chiar dacă trece peste această lipsă de 


189 


experienţă, infanteriştii nu aveau cum să fie pregătiţi să 
înfrunte astfel de creaturi. Cum puteau să... lupte cu un 
inamic atât de periculos, atât rănit de moarte cât şi în 
deplinătatea facultăţilor sale? 

Trecu prin faţa ofițerului şi intră în laborator. Gorman o 
urmă din priviri înainte de a porni pe culoar. În drum se 
întâlni cu Vasquez care-i aruncă o privire criminală 
mijindu-și ochii. Fularul ei, înmuiat de sudoare, se lipise de 
piele şi de părul negru. 

— Tot mai vrei să mă omori? o întrebă cu calm 
locotenentul. 

Răspunsul lui Vasquez fu amestecat de dispreţ şi 
resemnare. 

— Nu mai are rost. 

Ea-şi văzu de drum, continuându-şi rondul. 

După plecarea lui Gorman şi Burke, secţia medicală 
rămase pustie. Ripley ajunse la blocul operator, acolo unde 
o lăsase pe Newt. Lumina era slabă, dar tot putea să vadă 
patul gol. O cuprinse teama şi începu să se uite disperată 
prin sală. Apoi îşi dădu seama şi se aplecă pentru a se uita 
sub pat. Se linişti: fetiţa era ghemuită lângă perete. Se 
strecurase cât mai departe acolo jos şi dormea, ţinând-o 
strâns în mânuţa ei pe Casey. 

Uşurarea lui Ripley fu şi mai mare la vederea expresiei 
angelice a fetiţei, inocentă şi destinsă în ciuda demonilor 
care o bântuiau în perioadele de veghe, cât şi în cele de 
somn. Şi femeia se gândi: fericiţi copiii, care pot să doarmă 
în pace, în orice împrejurări. 

Cu băgare de seamă puse puşca pe pat, îngenunche şi 
se vâri sub pat. Fără s-o trezească pe Newt, o luă în braţe. 
Fetiţa tresări şi se cuibări la pieptul ei, căutând din instinct 
căldura reconfortabilă a adultului. Un gest primitiv. 

Ripley se răsuci pe o parte şi suspină. Newt se strâmbă, 
dovadă că universul ei oniric era tulburat. Scăpă un țipăt, 
un fel de implorare deformată de vis. Ripley o legăna cu 
duioşie. 

— Gata, gata. Sşşşt. Acum e bine. E bine. 


190 


Reţeaua de canalizare, legată de enormul con al staţiei 
de epurare a atmosferei, conţinând fluidul de răcire 
comprimat, ajunsese la incandescenţă. Arcuri electrice, 
într-o coroană pe armătura superioară a turnului, luminau 
suprafaţa Acheronului şi clădirile dărăpănate ale coloniei 
Hadley prin fulgere sporadice şi orbitoare. Era evident că 
staţia funcţiona anormal. Moderatoarele încă mai încercau 
cu încăpățânare să oprească o reacţie în lanţ 
incontrolabilă. Indoiala nu fusese inclusă în programarea 
lor. 

Dincolo de zona de aterizare, se ridica în nori un turn 
metalic. Antenele parabolice regrupate în vârf aduceau cu 
nişte păsări care au poposit pe un copac amortit în iarnă. 

La poalele acestui turn se zărea o siluetă stingheră 
aplecată sub un panou deschis, cu spatele în bătaia 
vântului. Bishop blocase capacul în poziţie ridicată şi 
izbutise să branşeze consola portabilă la emițătorul 
turnului. Se considera satisfăcut, deşi lucrurile începuseră 
destul de prost. Ajunsese târziu la turn, deoarece 
subestimase timpul necesar pentru parcurgerea conductei 
pe brânci. Însă pentru controale şi testele preliminare îi luă 
mai puţin, astfel, că recuperase timpul pierdut. Nu era 
totuşi sigur că va termina la vreme. 

Işi întinsese haina pe consolă şi pe monitor pentru a le 
proteja de nisip şi praful spulberat de vânt. Componentele 
electronice ale acestor aparate erau într-adevăr mai fragile 
decât ale propriului său corp. Degetele îi fluturaseră cu 
frenezie pe tastatură, abia vizibile. Un om bine antrenat ar 
fi făcut acelaşi lucru într-un timp de zece ori mai mare. Şi 
un om s-ar fi rugat probabil. Poate, îşi zise. Fiinţele 
sintetice au micile lor secrete. Se mai uită pentru ultima 
dată la tastatură şi murmură: 

— Acum, dacă nu comit erori şi dacă nimic nu se 
strică... 

Apăsă pe tasta de funcţionare. 


191 


Mult deasupra lui, Sulaco deriva răbdător şi tăcut în 
neant. Prin culoarele lui nu era nici o suflare. Nici o maşină 
nu bâzâia în marele compartiment de debarcare. Unele 
instrumente clipeau fără zgomot, menţinând nava în orbita 
geostaţionară, la verticala coloniei. O sirenă mugi, cu toate 
că nu era nimeni să o audă. In compartimentul de 
îmbarcare se aprinseră girofarurile, unde nimeni nu putea 
să le admire jocurile de lumini multicolore: roşii, albastre şi 
verzi. Pistoane hidraulice gemură. Elevatoare mârâiră pe 
şinele lor, timp în care cea de a doua navetă era împinsă pe 
dispozitivul de arimare superior. Nişte roţi se blocară. 
Scripete şi leviere purceseră la coborârea navetei în tubul 
de lansare. 

Când aparatul ajunse în poziţie de lansare, din pereţi şi 
din podea se iviră braţele şi decuplatoarele automate 
pentru a se branşa. Alimentarea cu carburant şi controlul 
final porniră imediat. Erau sarcini banale, de rutină, care 
nu necesitau supervizarea unor oameni. De fapt, nava 
efectua aceste operaţii mai eficient de una singură. 
Oamenii erau nişte încurcă-lume şi încetineau procesul. 

Sasurile se deschiseră şi se închiseră la loc. Ordinatorul 
lui Sulaco şi cel din navetă schimbară câteva date. Un 
avertisment înregistrat răsună în vastul buncăr. Aşa cerea 
regulamentul, deşi n-avea cine să-l audă. 

— Atenţie, atenţie. Începutul operaţiilor de alimentare 
cu carburant. Vă rugăm stingeţi ţigările. 


Bishop nu a fost martorul acestei activităţi febrile, n-a 
văzut girofarurile învârtindu-se, n-a auzit avertismentele. 
Dar era mulţumit. Informaţiile care apăreau pe consola de 
ghidaj portabilă erau la fel de elocvente ca o strofă de 
Shakespeare. Ştia că naveta era pregătită şi că alimentarea 
cu carburant era automată. Nu se mulţumise doar să 
stabilească un contact cu Sulaco: comunica cu el. 

Prezenţa lui la faţa locului era superfluă. Consola 
portativă era supleantul său electronic. Il informa despre 


192 


tot ceea ce era nevoie să ştie, iar ceea ce afla îl satisfăcea 
pe deplin. 


193 


CAPITOLUL 12 


Ea nu avea de gând să doarmă, doar să se odihnească 
lângă copil, la căldură. Dar trupul îşi cunoştea nevoile şi, 
de cum slăbi controlul asupra fiinţei sale şi-i oferi prilejul, 
el luă hotărâri în locul ei, numaidecât. 

Ripley se trezi tresărind şi era cât pe-aci să se dea cu 
capul de somiera metalică. Lumina venind de la laborator 
ajungea sleită până la blocul operator. Ripley se uită la 
ceas şi constată cu stupefacţie că se scursese o oră. Destul 
timp pentru ca moartea să le fi vizitat deja, dar situaţia 
părea neschimbată. Nu era surprinsă că nu venise nimeni 
să o trezească. Ceilalţi aveau alte griji. Şi, într-un fel, era 
semn bun. Dacă s-ar fi dat asaltul final, Hicks sau altcineva 
ar fi venit negreşit să o cheme. 

Se depărtă uşor de Newt care dormea încă, fără habar 
de obsesiile adulţilor. Ripley se întoarse pentru a părăsi 
adăpostul, târându-se. Atunci ochii îi căzură pe laboratorul 
medical... şi sângele îi îngheţă în vine. Doi dintre cilindrii 
aliniaţi lângă uşă erau întunecaţi, fapt ce indica oprirea 
câmpului lor de stază. Capacele săriseră, tuburile erau 
goale. 

Abia  îndrăznind să respire, Ripley scrută toate 
ungherele întunecate, se uită sub fiecare pupitru. 
Paralizată de frică, încerca frenetic să analizeze situaţia 
mişcând-o în acelaşi timp cu blândeţe pe fetiţa care 
dormea îndărătul ei. 

— Newt, murmură ea. 

Creaturile simțeau oare undele sonore? Nu păreau să 
aibă urechi sau vreun organ aparent de auz, dar cine ar 
putea spune în ce mod sesizau ele mediul înconjurător? 


194 


— Newt, trezeşte-te. 

— Ce? (Copila se răsuci şi-şi frecă ochii somnoroşi.) 
Ripley. Unde sunt? 

Femeia puse un deget pe buze. 

— Sst! Nu mişca. Avem necazuri. 

Copilul deschise ochii. Dădu din cap numai, trează şi la 
fel de vigilentă ca şi adultul. Ripley nu trebuia să-i spună să 
tacă. În timpul coşmarurilor pe care le trăise în adâncul 
sistemului de aerisire şi a tunelurilor de întreţinere care 
străbăteau  subsolurile coloniei, descoperise valoarea 
tăcerii ca mijloc de supravieţuire. 

Ripley întinse un deget pentru a indica tuburile de 
stază. Newt le văzu şi dădu iar din cap, fără să geamă 
măcar. Stăteau lipite una de alta ciulind urechile şi 
scrutând tenebrele. Pândeau foşnete, mici forme redutabile 
care poate că alergau spre ele pe podea. Nu auzeau decât 
bâzâitul caloriferului. 

Ripley trase aer în piept, înghiţi, se îndreptă de spate 
pentru a prinde lamele somierei metalice şi începu să o 
depărteze de perete. Picioarele patului scrijeliră solul, iar 
scrâşnetul metalic îi păru asurzitor în liniştea profundă. 
Când spaţiul dintre somieră şi perete fu suficient, ea se 
ridică grijulie, cu spatele lipit de perete, şi întinse mâna 
dreaptă spre vibratorul pe care-l pusese pe saltea. 
Degetele căutară pe cearşaf şi cuvertură. Arma dispăruse. 

Femeia se ridică şi se uită. Ea totuşi lăsase puşca pe 
pat! O mişcare abia perceptibilă îi reţinu atenţia şi capul se 
răsuci spre stânga. Nu se terminase mişcarea şi ceva oribil 
cu multe picioare şi ghemuită lângă pat sări asupră-i. 
Femeia scoase un țipăt de groază şi se aruncă în adăpost. 
Nişte gheare se strânseră în părul ei când creatura 
scârboasă se lovi cu putere de perete, în locul în care se 
găsea capul lui Ripley o secundă mai devreme. Aceea 
alunecă, căutând să se agaţe de ceva şi să găsească faţa 
vulnerabilă care dispăruse. 

Cu un gest dement, Ripley îşi vâri degetele între lamele 
somierei şi împinse patul. Monstrul fu prins doar la câţiva 


195 


centimetri de faţa ei. Picioarele creaturii se zbăteau 
furioase în timp ce coada sa musculoasă se lovea de arcuri 
şi perete ca un piton exasperat. Fiinţa scoase un sunet 
ascuţit şi asurzitor, aducând şi cu un urlet şi cu un şuierat. 

Ripley o împinse în faţă pe Newt şi se aruncă sub 
somieră, contorsionându-se. Când putu să se ridice, femeia 
apucă patul şi îl împinse cu putere peste fiinţa captivă. 
Calculându-şi cu grijă mişcările, răsturnă patul în aşa fel 
încât s-o blocheze sub una din bare. 

Dădu înapoi strângând-o cu putere la piept pe Newt. 
Privirea i se muta întruna de la umbre la dulapuri, scruta 
cele mai mărunte unghere. Primejdia se putea ascunde 
oriunde. Băteau în retragere, când monstrul, dând dovadă 
de o forţă incredibilă, ţinând cont de dimensiunile lui 
reduse împinse patul care-l imobiliza şi alergă să se 
refugieze sub un şir de dulapuri. Numeroasele sale picioare 
nici nu se vedeau limpede din pricina iuţelii deplasării. 

Ripley se retrase spre uşă mergând de-a-ndărătelea, 
ferindu-se de pereţi. De cum se lovi cu spatele de uşă, îşi 
trecu repede mâna peste comanda murală. Panoul, care 
trebuia să se dea numaidecât în lături, nu se clinti. Mânui 
iarăşi întrerupătorul, apoi îl lovi cu pumnul fără să-i pese 
de zgomot. Nimic. Comanda era debranşată, sau în pană. 
Vru să facă lumină. La fel. Femeia şi copilul erau captive în 
penumbră. 

Fără să-şi ia ochii de la sol, izbi cu pumnul în panoul 
uşii. Dar izolarea acustică înăbuşea loviturile. Era normal 
ca un bloc operator să fie insonorizat. Nu era de dorit ca 
nişte urlete neaşteptate să neliniştească vreun colon 
impresionabil, în trecere pe acolo. 

Cu Newt alături se îndepărtă de uşă şi se plasă în 
spatele geamului de observare care dădea în culoarul 
principal. Încumetându-se să-şi ridice privirea de la sol, se 
întoarse şi strigă: 

— Hei!... hei! Izbea cu disperare în geam, dar nu apărea 
nimeni dincolo de sticla triplă. 


196 


Să răsuci la loc la auzul unui foşnet. Newt începu să 
geamă contaminată de spaima adultului. Deznădăjduită, 
Ripley înaintă în câmpul unui securicam şi agită braţele. 

— Hicks! Hicks! 

Nimic. 

Camera nu se mişca pentru a o cadra şi difuzorul ei 
rămase tăcut. Femeia apucă furioasă un scaun metalic şi-l 
izbi de geamul de observare. Scaunul sări înapoi fără 
măcar să zgârie materialul transparent. O luă de la 
început. Îşi irosea energia. Panoul nu se va sparge, iar 
nimeni nu era martor al eforturilor ei frenetice. 

Lăsă scaunul şi-şi plimbă ochii prin încăpere, 
controlându-şi cu mare dificultate respiraţia. Aprinse o 
mică veioză aflată în apropiere şi plimbă fascicolul îngust 
de lumină pe pereţi. Cercul de lumină mătură tuburile de 
stază, instalaţiile chirurgicale şi anestezice containerele, 
dulapurile şi instrumentele de cercetare. Newt se agăţă de 
piciorul ei, şi ea simţi cum tremură. 

— Mamă... Mamă... 

Disperarea ei o incită pe Ripley să-şi vină în fire. Copila 
depindea de ea, iar strigătul ei o făcea să intre în panică. 
Îndreptă lampa spre tavan, întoarse fascicolul şi-i veni o 
idee. Scoţând din buzunar o brichetă, cocoloşi nişte hârtii 
găsite pe o etajeră. Apoi o urcă pe Newt pe masa de 
operaţie care ocupa spaţiul central, înainte de a urca şi ea. 

— Mi-e frică, mamă... Ripley. 

— Ştiu, draga mea. Şi mie. 

După ce improviză o torţă cu hârtia, o aprinse cu 
ajutorul brichetei. Se înălţă numaidecât o flacără, urcând 
spre tavan. Femeia întinse braţul şi ţinu torţa aproape de 
unul dintre detectoarele de incendiu ale secţiei medicale. 
Pe lumile îndepărtate, toate sistemele de securitate erau 
alimentate de baterii independente: ceea ce împiedica uşa 
şi iluminarea să funcţioneze, nu le putea afecta pe acestea. 

Focul consumă rapid hârtia, ameninţându-i mâna. 
Strânse din dinţi şi rămase cu torţa în mână. Aceasta 


197 


lumina slab încăperea şi se reflecta pe suprafaţa lucioasă a 
sferei chirurgicale atârnate deasupra mesei de operaţie. 

— Hai, hai! 

Temperatura flăcării ajunse în sfârşit destul de 
însemnată pentru a declanşa detectorul, al cărui semnal 
roşu începu să pâlpâie. Imediat plecă semnalul la toate 
difuzoarele încastrate în tavan şi un potop artificial se 
abătu peste dulapuri şi sol. Simultan, o sirenă prinse a 
urla. 


În centrul de exploatare, Hicks tresări auzind alarma. 
Privirea i se desprinse de consolă zburând spre ecranul 
ordinatorului central. O mică zonă a planului acestui etaj 
pâlpâia. Caporalul se ridică şi se repezi spre uşă strigând 
totodată în microfonul individual: 

— Vasquez, Hudson, veniţi la secţia medicală. A izbucnit 
un incendiu. 

Cei doi infanterişti îşi întrerupseră rondul. 


Saturate de apă, hainele se lipeau de corpul lui Ripley. 
Difuzoarele continuau să stropească sala şi tot ce se găsea 
acolo. Sirena urla întruna. Vaietele ei regulate şi plesnetul 
apei pe mobilele metalice şi sol acopereau toate celelalte 
zgomote. Femeia încercă să distingă ceva prin perdeaua 
groasă de ploaie artificială; pentru aceasta trebuia să-şi 
dea la o parte părul din ochi. 

Lovi cu cotul sfera chirurgicală cu cablurile, 
proiectoarele şi instrumentele ei, imprimându-i o mişcare 
de balans. Aruncă o privire scurtă către cupolă şi apoi 
studie sala. Remarcase ceva. Atunci acel ceva îi sări pe 
faţă. Tumultul potopului şi al sirenei acoperi urletul femeii 
care se împiedică şi căzu de pe masă; se prăbuşi zbătându- 
se sălbatic. Newt strigă şi se dădu la o parte când Ripley 
zvârli cât colo pe atacator. Creatura se izbi de perete de 
care se prinse, ca un respingător păianjen, înainte de a sări 
din nou asupra victimei sale. Părea împinsă de un resort 
puternic. 


198 


Ripley se dădea înapoi secerând toiul în preajmă. Căută 
să ridice o baricadă înaintea acestei grozăvii, dar aceasta 
ocolea, se urca şi se strecura pe sub cel mai mic obstacol 
întâlnit în cale. Picioarele articulate se mişcau cu o iuţeală 
nebună. Nişte gheare se prinseră de gheata lui Ripley şi 
porniră în sus pe picior. Femeia înlătură încă o dată 
monstrul: contactul cu pielea vâscoasă o îngreţoşă. 
Creatura era dotată cu o forţă ieşită din comun. Atunci 
când sărise pe ea, de pe sfera chirurgicală, Ripley izbutise 
s-o azvârle departe până să-şi asigure priza. Acum, se ţinea 
strâns de femeia care încerca să o prindă pentru a o 
împiedica să înainteze spre faţă. Căci acesta era țelul 
înaintării sale. 

Newt urlă şi se dădu înapoi până se pomeni cu spatele 
la un pupitru, într-un colţ al sălii. Cu energia disperării, 
Ripley reuşi să-şi ridice mâinile pentru a-şi acoperi faţa. 
Monstrul era aproape. Ea-l împinse cu toate puterile. În 
timpul luptei, se împiedică, răsturnă materialele şi 
instrumentele chirurgicale. Picioarele îi alunecau pe 
podeaua udă. Ploaia deluviană care cădea mereu din tavan 
inunda încăperea şi o orbea. 

Chiar dacă potopul nu-i pria creaturii, picioarele şi 
corpul i se făcuseră prea vâscoase ca Ripley s-o poată 
prinde. Newt urla întruna, neputând să-şi ia ochii de la 
această scenă. Ea nu văzu picioarele de artropod care 
apărură în vârful pupitrului de care se rezemase. Dar 
capacitatea ei de a percepte mişcările devenise aproape la 
fel de acută ca şi cea a detectoarelor roboţilor-santinelă. Se 
răsuci şi, cu forţele dezlănţuite de teroare, trânti mobila de 
perete. Înţepenită, creatura se contorsiona nebuneşte. Îşi 
folosea picioarele şi coada pentru a se degaja, timp în care 
fetiţa împingea cu toată greutatea ei pupitrul, gemând: 

— Ripley! 

Mobila zvâcnea şi se ridica datorită sforţărilor 
monstrului care-şi degaja picioarele unul câte unul. 

— Ripley! 


199 


Dincolo de geamul de observare îşi făcu apariţia o 
umbră, indistinctă din cauza aburirii. O mână deschise o 
lucarnă şi se ivi figura lui Hicks. Bărbatul căscă ochii 
descoperind spectacolul din interiorul blocului operator. Li 
era cu neputinţă să separe mecanismul uşii suficient de 
repede; se dădu înapoi, ridică ţeava vibratorului. La 
impactul proiectilelor, geamul cu trei straturi se făcu 
ţăndări, desenând o stea prin care caporalul se aruncă 
înăuntru. 

Bărbatul pătrunse în sală într-o explozie de cioburi: 
cometă umană cu coadă de cristal. Se rostogoli pe jos până 
la femeia care se sufoca. Monstrul reuşise să-şi înfăşoare 
coada puternică în jurul gâtului ei şi se apropia de faţă. 
Degetele lui Hicks se încleştară pe picioarele acestuia şi 
trase. Eforturile lui, laolaltă cu cele ale lui Ripley, obligară 
creatura să se desprindă. 

Hudson sosi şi el şi îi ochi pe Ripley şi pe caporal şi apoi 
o zări pe Newt încovoiată pe pupitru. O dădu la o parte pe 
fetiţa care se rostogoli pe sol. Simultan, ridică arma şi 
trase în cel de-al doilea parazit. Acesta nu avusese timp să 
se degajeze de masa care-l strivea. Corpul artropodului 
explodă într-o jerbă de acid care atacă numaidecât 
pupitrul, podeaua. 

Gorman se aplecă peste Ripley şi prinse capătul cozii 
monstrului. Asemenea unui herpetolog în faţa unui boa 
constructor încolăcit în jurul crengii lui favorite, el 
îndepărtă apendicele caudal de pe gâtul femeii. Ripley 
horcăi înghițind aer şi apă, dar nu eliberă creatura pe care 
o ţineau între ei. 

Hicks scutură capul pentru a scăpa de apa care-i curgea 
în ochii şi-l înclină spre dreapta. 

— În colţ! Deodată! Atenţie să nu se agaţe. (Îl privi pe 
Hudson peste umăr.) Gata? 

Comtehul ridică arma. 

— Hai! 

Aruncară fiinţa într-un colţ al încăperii. Creatura se 
retrase instantaneu şi sări iar spre ei, într-o tresărire de 


200 


energie uluitoare. Glontele tras de Hudson o atinse în zbor 
şi o făcu să explodeze. Ploaia deluviană care cădea din 
difuzoarele de apă limită jetul de acid şi diluă lichidul 
gălbui care rodea podeaua. 

Sufocată, Ripley se prăbuşi. Gâtul îi era străbătut de 
zgârieturi roşietice. Se ridică anevoie alături de Hicks şi 
Hudson. Potopul încetă şi sirena tăcu. Apa care şiroia pe 
dulapuri şi instalaţii dispărea în găurile produse de acid. 
Hicks se uită ţintă la cilindrii de stază. 

— Cum dracu' au făcut să iasă din cutiile alea? Nu se 
poate întrerupe un câmp de stază dinăuntru. Ei, drăcie, 
eram cu nasul în ecrane: ar fi trebuit să văd ce s-a 
întâmplat aici. 

Privea acum camerele de supraveghere. 

— Burke. Burke a făcut-o. 


O tăcere apăsătoare domnea în centrul de exploatare. 
Toţi reflectau dar nu se pronunţau. Niciunul din gândurile 
lor nu era agreabil. În sfârşit, Hudson îl arătă pe cel care 
era în centrul preocupărilor sale şi declară cu rezerva 
obişnuită: 

— Propun să-i facem felul nemernicului ăstuia. 

Lui Burke nu-i era uşor să ignore gura amenințătoare a 
armei  comtehului. O apărare uşoară a degetului 
infanteristului pe trăgaci şi ţeasta îi va exploda ca un 
pepene prea copt. Izbuti să-şi păstreze un calm aparent, 
nervozitatea nefiindu-i trădată decât de broboanele de 
sudoare care i se rostogoleau pe frunte. In ultimele cinci 
minute, alcătuise şi respinsese vreo cinci discursuri, 
considerând de fiecare dată că era mai bine să tacă. Hicks 
poate va accepta argumentele, dar un singur cuvânt 
nelalocul lui, poate o simplă mişcare, ar pune gaz pe foc. În 
privinţa asta, nu se înşela. Caporalul mergea de colo-colo 
prin faţa scaunului pe care era aşezat reprezentantul 
Companiei. Uneori îl privea şi scutura din cap. Nu putea 
înţelege. 

— Sunt depăşit. N-are nici un sens. 


201 


Cu mâinile încrucişate, Ripley îl studia pe Burke. Ea nu-l 
mai considera o fiinţă umană. 

— Ba are, şi-ncă cum! Voia să aducă pe Pământ una din 
creaturile astea dar nu ştia cum anume să procedeze 
pentru ca s-o treacă de controalele sanitare. Şi eu care-l 
avertizasem că voi informa autorităţile cu privire la 
proiectul lui dacă nu renunţă... Am făcut o prostie. 

Hicks era consternat. 

— Dumnezeule mare, dar de ce să facă una ca asta? 

— Compania efectuează cercetări asupra armelor 
biologice. Când dau de ceva unic şi nou vor cu tot 
dinadinsul să scoată niscai profit din asta. La început, am 
crezut că e altfel. Când mi-am dat seama că greşisem, am 
mai făcut o greşeală prin subestimarea reacţiilor lui. Mă 
rog, poate că mă judec prea aspru. Il credeam în toate 
minţile. 

— Eu tot nu pricep, declară Vasquez. Ce-ar fi câştigat 
dacă chestia aia te-ar fi omorât? Cu ce s-ar fi ales? 

— Nu avea de gând să le lase să ne omoare... nu 
imediat, cel puţin. Nu înainte de a-şi aduce jucăriile astea 
pe Pământ. Şi-a cronometrat bine acţiunea. Bishop va 
aduce curând naveta, iar dacă voi n-aţi fi intervenit, Newt 
şi cu mine am fi fost acum leşinate şi nimeni n-ar fi ştiut de 
ce. La sosirea navetei ne-aţi fi transportat la bordul ei. Şi 
dacă am fi fost fecundate, parazitate, ziceţi-i cum vreţi, 
apoi plasate în chesoanele criogenice până să ne venim în 
fire, efectele hipersomnului ar fi încetinit metabolismul 
embrionului străin odată cu al nostru. Chestia asta n-ar fi 
ajuns la maturitate pe parcursul călătoriei de întoarcere. 
Nimeni n-ar fi ştiut ceea ce incuba în corpurile noastre şi, 
la sosirea în staţia Gateway, am fi fost imediat transportate 
la un spital pământean. Acolo ar fi intrat în scenă Burke şi 
complicii de la Companie. Ar fi pretextat responsabilitatea 
lor, sau ar fi mituit un funcţionar pentru a ne transporta la 
ei. Ajunşi pe mâinile lor, nimic nu i-ar fi împiedicat să ne 
trezească fără martori. 


202 


Ea îşi mută privirea pe silueta plăpândă a copilei, 
aşezată pe aproape. Newt îşi strângea genunchii la piept şi 
urmărea scena. Părea minusculă, cum era aşa ghemuită în 
haina mare de adult pe care i-o dăduse cineva. Părul încă 
ud, era lipit de frunte şi de obraji. 

Hicks se opri din mers pentru a se uita la Ripley. 

— O clipă. Ai uitat de noi. Ei, n-am fi fost siguri, dar 
sigur am fi cerut să fiţi supuse unui examen medical, acolo 
pe staţie. Ne-am fi împotrivit trimiterii tale pe Pământ până 
nu ştiam ce ţi s-a întâmplat. 

Ripley cântări această obiecţie şi dădu din cap. 

— Ca totul să se petreacă aşa cum dorea el, era suficient 
să vă saboteze chesoanele criogenice pe timpul călătoriei 
de întoarcere. Dat fiind că Dietrich a fost victima acestor 
creaturi, fiecare dintre noi va trebui să se pună singur în 
hipersomn. Lui Burke nu i-ar fi rămas decât să-şi regleze 
cronometrarea pentru a se trezi după câteva zile, să iasă 
din chesonul lui, să debranşeze sistemele voastre de 
supravieţuire, debarasându-se de cadavre în spaţiu. Şi ce 
poate fi mai simplu să născocească o poveste a dispariţiei 
voastre, cu marea parte a echipei decimate de extratereştri 
şi cu imaginile luptei desfăşurate la nivelul C transmise de 
camerele voastre şi înregistrate în memoria lui Sulaco? Ar 
fi putut la fel de bine să pună moartea voastră în seama 
creaturilor acestora. 

— Nemernicul! Jigodia trebuie să crape! exclamă 
Hudson, care-l ţintui cu privirea pe reprezentantul 
Companiei. Ai auzit? Fă-ţi rugăciunea, jigodie! 

— Asta-i curată paranoia, declară Burke înțelegând că 
nu era bine să mai tacă. Aţi văzut şi voi ce puternice sunt 
fiinţele astea. N-aveau nevoie de mine ca să scape. 

— Ce prostie! declară neabătut Hicks. Nimic nu poate 
ieşi cu de la sine putere dintr-un tub de stază. 

— Şi după ce au ieşit din cilindru, au închis blocul 
operator dinafară, au întrerupt alimentarea electrică de 
rezervă, au julit puşca, au mişculat pe la securicamuri 
aşadar, supralicită Ripley, epuizată. Ştii, Burke, îmi vine să 


203 


cred că aceste fiinţe sunt mai bune decât tine. Nu cred că 
ar fi în stare de asemenea mizerii pentru bani. 

— Omul e mânjit. Asta-i! (Expresia lui Hicks era de 
nedefinit când îşi cobori privirea asupra reprezentantului 
Companiei.) N-am vrut neapărat să te jignesc. 

Ripley îşi scutură capul. Furia iniţială slăbea în faţa unui 
sentiment de vid infinit. 

— Găsiţi un loc în care să-l închidem până la plecare. 

— La ce bun, Dumnezeule? 

Hudson tremura de mânie, cu arătătorul lipit pe trăgaci. 
Ripley se uită la comteh. 

— Aş vrea să-l duc pe Pământ, ca să fie judecat. E 
nevoie ca toţi să ştie ce s-a-ntâmplat cu această colonie şi 
de ce. Vreau să... 

Se făcu întuneric. 

Hicks se răsuci imediat spre consola tactică. Ecranul era 
încă luminat de o baterie autonomă, dar fără imagine 
fiindcă ordinatorul central nu mai funcţiona. După o 
verificare rapidă, constată că nu mai mergea nimic: uşi 
automate, ecrane, camere, şi toate celelalte. 

— Au întrerupt curentul, făcu Ripley, neclintită în beznă. 

— Ce vrei să spui? se răsti Hudson care mergea de colo- 
colo. Cum să facă una ca asta? Nu sunt nici măcar 
animale?! 

Ea îşi recuperă vibratorul şi trase siguranţa. 

— Cine ştie ce sunt cu adevărat? Nu ştiu prea multe 
despre fiinţele astea ca să am vreo certitudine. Se poate ca 
ele să acţioneze fără discernământ pe plan individual, dar 
posedă pe de altă parte un soi de inteligenţă colectivă. Ca 
furnicile, ori termitele. Bishop mi-a vorbit despre asta până 
să plece. Termitele construiesc muşuroaie de trei metri 
înălţime şi putem spune că furnicile secerătoare practică 
agricultura. Să fie vorba numai de instinct? Dar ştiu oare 
ce este inteligenţa? (Se uită în stânga.) Stai lângă mine, 
Newt. Ceilalţi, utilizaţi aparatele de detecție. Hai, la drum. 
Gorman, fii cu ochii pe Burke. 


204 


Hudson şi Vasquez puseră în funcţiune detectoarele de 
mişcare. Haloul aparatelor era reconfortant în beznă. 
Roadele tehnologiei moderne încă nu-i trădaseră aşadar. 
Porniră către coridor; cei doi infanterişti mergeau în faţă. 
Centrul de exploatare neavând electricitate, Vasquez fu 
nevoită să împingă uşa. 

Ripley îi vorbi: 

— E ceva? 

— Nimic. 

Vasquez nu era decât o umbră pe perete. Puteau auzi cu 
toţii bipurile detectorului lui Hudson. Toate privirile se 
aţintiră asupră-i. 

— E ceva aici. (Baleia culoarul cu aparatul său care 
emise un semnal şi mai puternic.) Se deplasează şi e în 
interiorul construcţiei. 

Detectorul lui Vasquez era tăcut. 

— Tot nimic. Cred că pe mine mă captezi. 

Vocea lui Hudson parcă se frânse. 

— Nu, nu! Nu eşti tu, au intrat. În refugiul nostru. Ei 
sunt aici! 

— Calm, Hudson, făcu Ripley care încerca să străpungă 
tenebrele culoarului. Vasquez, ar trebui să confirmi. 

Operatoarea criblorului desenă un arc de cerc cu 
detectorul şi cu arma. Mişcarea se sfârşi exact în spatele ei 
şi aparatul emise un bip strident. 

— Mi-e că Hudson are dreptate. 

Ripley şi Hicks se priviră. Măcar nu mai aveau de 
aşteptat. Evenimentele se vor precipita. 

— Începe sezonul de vânătoare, zise caporalul. 

— Voi doi, veniţi înapoi, strigă Ripley la infanterişti. 
Replierea imediat în centrul de exploatare. 

Hudson şi Vasquez făcură cale întoarsă. Comtehul 
arunca priviri neliniştite în tunelul obscur pe care-l 
abandonau. Detectorul afirma ceva, ochii lui - altceva. Nu 
era normal. 

— Semnalul ăsta este fantezist. Poate că e vreo 
interferenţă, sau altceva. Poate un arc electric intermitent, 


205 


pe undeva. Detectez mişcări de peste tot, dar nu văd 
absolut nimic. 

— Înapoi! Ripley simţea sudoarea ivindu-i-se pe frunte şi 
la subţiori. 

Hudson se răsuci şi alergă. Ajunse la uşă cu puţin 
înaintea lui Vasquez şi îşi împreună forţele cu ale ei pentru 
a închide panoul şi a-l zăvori. Odată strânşi în sală, 
începură să-şi împartă ceea ce mai rămăsese din arsenal. 
Aruncătoare de flăcări, grenade şi, la urmă, o distribuire 
echitabilă de încărcătoare de vibratoare. Detectorul lui 
Hudson continua să emită regulat semnale, un sunet care 
creştea mereu. 

— Mişcări! (Privi în jur şi nu văzu decât siluetele 
colegilor lui.) Nu e nici o eroare, adăugă luând aparatul 
pentru a baleia încăperea. Indică un număr mare de 
prezenţe la vreo douăzeci de metri. 

— Sudaţi uşa, îi murmură Ripley lui Vasquez. 

— Păi atunci, cum mai ieşim? 

— Facem ca Bishop. Sau poate că vreţi să forţaţi 
ieşirea? 

— Şaptesprezece metri, murmură Hudson. 

Vasquez îşi luă aparatul de sudură şi porni spre uşă. 
Hicks intră în posesia unui aruncător de flăcări şi-l armă, îl 
înmână pe celălalt lui Ripley. 

— Să le aprindem. 

O clipă mai târziu, din gura armei ieşi şuierând o 
flăcăruie albastră, ca o brichetă uriaşă. Cea a lui Ripley 
aruncă o limbă de foc luminoasă în clipa în care răsuci 
robinetul încastrat în mâner. În jurul lui Vasquez care suda 
uşa de sol, tavan şi de pereţi se revărsa o ploaie de scântei. 
Detectorul lui Hudson se ambalase, dar nu atât cât inima 
lui Ripley. 

— Au învăţat lecţia, făcu ea, simțind nevoia de a rupe 
tăcerea. O fi instinct, inteligenţă sau rodul unei analize 
colective, dar ăsta-i rezultatul. Au întrerupt curentul, au 
evitat roboţii-santinelă şi au găsit un nou mijloc de acces în 
clădire: un pasaj pe care noi nu l-am descoperit. 


206 


— Şi totuşi ne-am gândit la toate, mormăi Hicks. 

Hudson se dădu mai departe de uşă. 

— Cincisprezece metri. 

— Habar n-am cum de-au reuşit. O gaură de acid într-o 
conductă. Un pasaj subteran declarat blocat din greşeală. 
O trecere pe care colonii au adăugat-o sau pe care au 
modificat-o fără să se mai sinchisească să o treacă pe 
planuri. Nu ştiu mare lucru, dar ce ştiu e că au găsit o cale. 

Ea luă detectorul lui Vasquez şi-l orientă pe aceeaşi 
direcţie cu cea a lui Hudson. 

— Doisprezece metri, declară comtehul. Doamne, ce 
semnal! Zece metri! 

Ripley se uită la uşă. 

— Dau năvală. Vasquez, mai ai mult? 

Femeia nu-i răspunse. Picuri de metal topit îi ardeau 
pielea şi plouau pe haine. Strângea din dinţi şi-şi încuraja 
aparatul de sudură cu înjurături bizare. 

— Nouă metri, opt metri! 

Hudson anunţase această ultimă cifră cu o voce 
ascuţită. Se uita în jur, vizibil înspăimântat. 

— Nu se poate, insistă Ripley, deşi propriul detector îi 
furniza aceeaşi informaţie. Ar trebui să fie aici, înăuntru. 

— Exact, aşa e! Priveşte! 

El înclină aparatul pentru a-i arăta ecranul mic şi 
cadranele. Ripley încercă să regleze sensibilitatea 
propriului detector, timp în care Hicks ajunse la Hudson. 

— Tu n-ai ochii cu tine. 

— Ba, pe dracu', se avântă comtehul, aproape isteric. 
Ştiu cum să umblu cu chestiile astea, şi nu mă înşeală 
niciodată, bătrâne. Sunt prea simple ca să se strice... (Se 
holba la defilarea cifrelor.) Şase metri. Cinci. Cum... 

Privirea lui se întâlni cu cea a lui Ripley, iar atunci 
pricepură amândoi. Îşi dădură capul pe spate şi-şi ridicară 
detectoarele în aceeaşi direcţie. Cele două aparate 
scoaseră un bâzâit asurzitor. 

Hicks se căţără pe o etajeră. După ce-şi puse pe umăr 
puşca luă aruncătorul de flăcări într-o mână, iar cu cealaltă 


207 


ridică o dală din plafonul suspendat. Raza lămpii îi dezvălui 
o scenă pe care nimeni nu şi-ar fi putut-o închipui: nici 
Dante în ultimul cerc al infernului, nici Poe în delirurile 
sale de opiu. 


208 


CAPITOLUL 13 


În spaţiul dintre dalele plafonului suspendat şi 
acoperişul metalic mişunau creaturile acelea. Erau atât de 
multe încât lui Hicks îi era cu neputinţă să le numere. 
Agăţate cu capul în jos de conducte şi bârne, aidoma unor 
lilieci, se deplasau spre el, iar fascicolul lămpii lui se 
reflecta pe corpurile lor, dându-le o strălucire metalică. 

Caporalul vedea atâtea cât putea duce raza de lumină. 
Nu avu nevoie de un detector de mişcare pentru a simţi o 
prezenţă în spate şi se răsuci brusc. Lampa îi relevă un 
extraterestru la vreun metru înapoi. Creatura se năpusti 
asupra figurii sale şi el se aplecă. Nişte gheare capabile să 
rupă metalul râcâiră apărătoarea trunchiului. Se lăsă jos în 
centrul de exploatare; monştrii îşi dădură drumul. Curând 
plafonul păru să explodeze, iar o ploaie de forme de coşmar 
şi bucăţi de dale căzură în sală. 

Newt urlă, Hudson deschise focul, iar Vasquez îl acoperi 
pe Hicks folosind aruncătorul de flăcări. Ripley o luă pe 
Newt şi se dădu înapoi împleticindu-se. Gorman apăru 
imediat lângă ea şi folosi şi el propria puşcă. Nimeni nu 
avu timp să remarce că Burke se grăbea spre singurul 
culoar încă deschis: pasajul dintre centrul de exploatare şi 
circa medicală. 

Jeturile de napalm luminau haosul şi incinerau atacanţii 
pe rând. Câteodată, creaturile în flăcări se poticneau 
urlând înnebunite, fapt ce amplifica confuzia şi violenţa 
incendiului. Dar strigătele lor exprimau mai multă furie 
decât suferinţă. Acidul şiroia din corpurile calcinate şi 
deschidea cavităţi mari în podea, ceea ce mărea pericolul. 


209 


— Secţiunea medicală! strigă Ripley, bătând uşor în 
retragere împreună cu Newt. Retragerea în secţiunea 
medicală! 

Se răsuci şi se năpusti în culoarul care lega cele două 
părţi ale clădirii. Spectacolul ce se desfăşura împrejur era 
neclar dar, deasupra ei, tavanul era intact. Reuşi să-şi 
concentreze atenţia asupra culoarului dinainte-i: îl văzu pe 
Burke trecând pragul celeilalte încăperi şi închizând după 
el uşa grea de separare. Ripley se aruncă peste panou când 
zăvorul intern zăngăni de cealaltă parte. 

— Burke! Deschide uşa! Dumnezeule, Burke, deschide! 

Newt ajunsese şi ea şi o trăgea de pantaloni tot arătând 
cu degetul spre capătul celălalt al culoarului. 

— Uite! 

În pasajul strâmt, înainta o creatură. Venea spre ei şi 
era enormă. Ripley, tremurând, ridică arma şi încercă să-şi 
amintească toate indicaţiile lui Hicks. inti pieptul 
scheletic şi apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic. Din 
grozăvia ce se apropia de ele venea un fel de şuierat. 
Fălcile anterioare se deschiseră şi un jet de bale vâscoase 
împroşcă podeaua. 

„Calm, calm, nu te pierde cu firea”, îşi zise Ripley. 
Verifică arma. Siguranţa. Era deblocată. Încărcătorul? 
Constată dintr-o privire că era plin. Newt se agăța cu 
disperare de piciorul ei şi începuse să geamă. Mâinile 
femeii tremurau aşa de tare că era să scape arma. 
Creatura era foarte aproape şi ea îşi aminti că trebuia să 
armeze manual pentru primul cartuş. Aşa făcu şi apăsă pe 
trăgaci. 

Glontele vibrant atinse creatura în faţă şi o proiectă 
înapoi. Ripley se răsuci şi puse mâinile la faţă şi ochi: un 
gest de protecţie devenit instinctiv. Dar impactul glontelui 
tras de aproape împinsese monstrul atât de puternic încât 
jetul de acid nu le atinse. Deşi amortizat, reculul o trânti pe 
Ripley de uşa zăvorâtă. La început, orbită de deflagraţie, 
clipi în nădejdea recuperării vederii. Timpanele încă îi mai 
vibrau din cauza detunăturii. 


210 


În centrul de exploatare, Hicks îşi ridică ochii la timp 
pentru a vedea una dintre creaturi sărind asupră-i. Trase şi 
forţa de impact a glontelui vibrant îl zvârli pe asediator 
într-un dulap cuprins de flăcări. Apoi căldura vâlvătăii 
declanşă sistemul de detecție a incendiilor şi difuzoarele de 
apă deversară un potop. Apa îi udă până la piele pe caporal 
şi pe colegii săi, pătrunse în ordinatorul central al coloanei 
şi îl dereglă pentru totdeauna. Dar, cel puţin nivelul ei nu 
le trecu peste glezne. Acidul perforase destul podeaua 
pentru a facilita drenarea ei. 

O sirenă mugea fără încetare, împiedicându-i să 
vorbească şi de a stabili un plan de acţiune. Apoi Hudson 
urlă cât îl ţinură plămânii, iar vocea-i ascuţită se auzi în 
pofida vaierului sirenei. 

— S-o ştergem! 

— Secţiunea medicală! strigă Hicks. Vino, ce dracu’! Îi 
făcea gesturi frenetice, bătând în retragere înspre culoar. 

Comtehul se învârti înspre acesta şi solul intră în 
erupție. Nişte gheare îl înşfăcară, nişte degete puternice se 
încleştară pe ghete şi-l traseră în jos. O altă creatură uriaşă 
îi căzu deasupra şi el dispăru în câteva secunde în pasajul 
inferior. 

Hicks trase o rafală în direcţia cavităţii, sperând că-i va 
atinge atât pe comteh cât şi pe răpitori, după care porni în 
fugă, cu Vasquez şi Gorman pe urmele lui Ripley. 
Operatoarea de criblor ridică o barieră de foc ucigător 
înapoi pentru a le acoperi retragerea. 

Ripley era încă ocupată cu mânerul uşii de la secţiunea 
medicală când, deodată, Newt îi atrase atenţia din nou. În 
tăcere, fetiţa îi indica creatura care încerca să se ridice. 
Strângând din dinţi, gândindu-se că va fi din nou orbită şi 
asurzită, Ripley trase a doua oară. Reculul săltă ţeava 
vibratorului şi Newt îşi acoperi urechile cu palmele. De 
astă dată, făptura de coşmar nu se mai clinti. 

Din spatele ei se auzi o voce: 

— Nu trage! 


211 


Hicks şi ceilalţi se materializaseră din perdeaua de 
ceaţă şi praf. Erau cu toţii murdari de funingine şi uzi 
leoarcă. Ripley făcu un pas în lături şi arătă spre uşă. 

— Încuiată. Nu era nevoie să intre în detalii. 

Hicks dădu din cap, atât. 

— La o parte! 

Caporalul scoase aparatul de sudură de la centură: o 
versiune miniaturală a celui pe care Vasquez l-a folosit 
pentru a fixa uşa izolatoare, apoi pe cea din centrul de 
exploatare. 

Îndreptă flacăra spre sistemul de închidere. Din celălalt 
capăt al coridorului îşi făcură apariţia nişte forme inumane, 
iar Ripley se întreba cum de reuşeau aceste fiinţe să-şi 
depisteze atât de uşor prada. Nu păreau să aibă nici ochi, 
nici urechi, nici nări. Posedau, oare, vreun simţ de care 
oamenii erau lipsiţi? Într-o zi, poate că un cercetător va 
avea ocazia să disece una dintre aceste monstruozităţi şi să 
dea un răspuns la această întrebare. Într-o zi, mai târziu. 
Ea nu avea nici un chef să asiste la autopsie. 

Vasquez îi înmână lui Gorman aruncătorul său de flăcări 
şi-şi luă puşca. Apoi scoase dintr-o sacoşă nişte obiecte 
mici ovoide pe care le strecură în ţeava inferioară de la M- 
4IA. Gorman căscă ochii văzând cum încarcă grenadele. 

— Hei, e interzisă utilizarea lor în... 

Se dădu înapoi. 

— Exact. Calc regulamentele aplicabile la luptele de 
aproape, paragrafele 95 până la 98. N-ai decât să 
raportezi. Eu... (Îndreptă arma către hoarda care se 
apropia.) trag în plin. 

Armă lansatorul de grenade şi apăsă pe trăgaci 
întorcând uşor capul. Suflul deflagraţiei o zgâlţâi pe Ripley, 
iar Vasquez era să fie aruncată la pământ. Ripley avu 
certitudinea că o văzuse pe operatoarea arzătorului 
zâmbind atunci când explozia îi lumină faţa. 

Hicks se clătină şi flacăra albăstruie a aparatului său de 
sudură dansă pentru scurt timp. Apoi bărbatul se redresă 
şi-şi continuă treaba. Încuietoarea se detaşă în sfârşit din 


212 


panou şi căzu cu zgomot în interiorul secţiei medicale. 
Hicks îşi puse la loc aparatul, se ridică şi dădu cu piciorul 
în uşă. Picuri de metal topit zburară în toate părţile, dar nu 
le băgară în seamă. Nu era nimic mai rău ca acidul 
creaturilor. 

Hicks se întoarse spre Vasquez pentru a-i striga: 

— Mulţumesc! Acum sunt surd de tot. 

Ea, cu o expresie de surprindere artificială, îşi făcu o 
mână pâlnie la ureche. 

— Ce zici? 

Pătrunseră în laboratorul medical devastat. Vasquez 
fiind ultima, împinse uşa, după ce mai proiectă trei 
grenade prin întredeschidere. Cu o clipă înaintea exploziei, 
trânti uşa şi intră alergând. Vacarmul îi asurzi, iar uşa grea 
de metal se bombă. 

Ripley, ajunsă deja la cea de a doua uşă, nu se miră săo 
găsească zăvorâtă. Se apucă să manevreze încuietoarea în 
timp ce Hicks îşi folosea iarăşi aparatul de sudură pentru a 
fixa uşa de pragul peste care trecuseră. 


În laboratorul principal, Burke dădea înapoi. Ştia că de 
astă dată nu vor mai avea loc discuţii: nu i se va mai oferi 
prilejul de a-şi expune punctul de vedere. Va fi împuşcat 
imediat. Hicks, poate se va stăpâni, la fel şi Gorman, dar nu 
putea spera nici cea mai mică îndurare din partea lui 
Hudson şi a scorpiei de Vasquez. 

Gâfâind, ajunse la uşa care ducea la secţia principală. 
Dacă vechii lui colegi ar atrage mai mult timp atenţia 
acestor creaturi, poate că ar mai avea o şansă. Ar trebui 
astfel să traverseze întreaga colonie propriu-zisă, să se 
depărteze de sectorul luptelor şi să facă un ocol până la 
zona de aterizare. Bishop era deschis discuţiilor şi sensibil 
raţionării, aşa cum îi stătea bine unui sintet. Poate că-l va 
convinge că toţi ceilalți muriseră. Dacă ar reuşi acest tur 
de forţă semantic şi sabotarea emiţătorului-receptor al 
androidului astfel ca aceştia să nu poată să-i dezmintă 
afirmaţiile, Bishop nu ar avea de ales decât să decoleze de 


213 


îndată. Dacă ordinul era dat pe un ton destul de categoric, 
iar nimeni nu-l contesta, sintetul trebuia să asculte. 

Întinse mâna spre uşă, dar degetele încremeniră înainte 
de a atinge metalul. Mânerul se învârtea deja. Paralizat de 
frică, Burke se retrase, împleticindu-se. Uşa se deschise. 


Cei care se găseau în prima sală nu auziră şuieratul 
caracteristic al unui spin năprasnic. Grenadele lui Vasquez 
degajaseră coridorul destulă vreme pentru ca Hicks să 
poată suda uşa, dar nu dispuneau decât de un răgaz de 
câteva minute. Această acalmie era mai curând simbolică. 

Caporalul îşi ridică arma, gata de a întâmpina asaltul 
final. Uşa se bombă în centru, izbită de ceva din culoar. La 
un al doilea impact, metalul scrâşni şi uşa începu să se 
desprindă din cadrul ei. 

Newt scutura cu insistenţă mâna lui Ripley, care cu 
greu îşi lua ochii de la uşa care ceda. 

— Vino! Pe aici! Copilul o trăgea spre peretele opus. 

— N-o să meargă, Newt. Abia am intrat în 
ascunzătoarea ta, şi n-aveam harnaşamentul celorlalţi. Şi- 
apoi, unii sunt mult mai corpolenţi decât mine. N-au cum 
să te urmeze. 

— Nu e acelaşi pasaj, explică fetiţa, nerăbdătoare. Mai e 
unul. 

O gură de aerisire desena un dreptunghi sumbru pe 
perete. Newt descuie grila de protecţie şi o deschise. Ea se 
apleca deja pentru a plonja în conductă când Ripley o 
reţinu. Copilul îi aruncă o privire iritată. 

— Ştiu ce fac. 

— Sunt convinsă, Newt. Dar acuma n-o să mai fii prima. 

— Am fost mereu prima. 

— Fiindcă nu eram eu cu tine şi că toţi monştrii de pe 
Acheron nu erau pe urmele tale. 

Se duse la Gorman şi schimbă vibratorul ei cu 
aruncătorul de flăcări al ofițerului până să apuce acesta să 
se împotrivească. O ciufuli pe fetiţă şi îngenunche la gura 
conductei. Va trebui să înfrunte tenebrele. Dar le va 


214 


considera nişte vechi prietene fiindcă nu o speriau atât de 
mult ca creaturile acelea. Se uită la Newt peste umăr. 

— Cheamă-i pe ceilalţi şi rămâi în spatele meu. 

Copila dădu din cap cu putere şi dispăru. După câteva 
secunde ea plonjă în tunel, pe urmele femeii care începuse 
să se târască. Newt era urmată de Hicks şi Gorman. 
Vasquez încheia plutonul. 

Cu  corsajul şi vibratoarele lor mari, infanteriştii 
întâmpinau ceva dificultăţi în deplasare, dar degajară cu 
toţii intrarea; Vasquez puse la loc grila în urma lor. Dacă 
tunelul se îngusta sau se scinda în conducte mai strâmte 
vor fi prinşi ca într-o capcană. Dar Ripley nu-şi făcea 
probleme, avea încredere în Newt. Şi în cel mai rău caz or 
avea măcar timp să-şi ia rămas bun înainte de a trage la 
sorţi cine va da lovitura de graţie. Dintr-o privire, se 
asigură că fetiţa era în spatele ei. Newt se ţinea după ea şi 
se apropie tot mai mult. Obişnuită să se deplaseze rapid 
prin labirinturile tunelelor, fetiţa lovea deseori picioarele 
femeii. 

— Mai repede, o grăbea ea. Mergi mai repede. 

— Fac ce pot, cât sunt eu de mare. Noi toţi suntem mai 
mari decât tine şi nu suntem obişnuiţi să ne târâm. Eşti 
sigură că ştii unde ne găsim? 

— Bineînţeles. In glasul ei era dispreţ, ca şi cum Ripley 
pusese o întrebare tâmpită. 

— Şi ştii cum să ajungem în zona de aterizare? 

— Da, avansează. Puțin mai încolo, tunelul ăsta se 
lărgeşte, după aia, o luăm la stânga. 

— Se lărgeşte? repetă Hicks, a cărui voce se repercută 
în conducta metalică. Când om fi acasă, fetiţo, o să-ți 
cumpăr cea mai mare păpuşă, sau ce-oi vrea tu. 

— Un pat bun ajunge, domnule Hicks. 

După câteva minute de târâre, ajunseră la conducta de 
aerisire principală a coloniei. Newt nu minţise; pasajul era 
destul de spaţios pentru a le îngădui să se mai îndrepte 
puţin, spre binele coatelor şi genunchilor lui Ripley. 
Progresia micului grup se făcu mai rapidă. Femeia se lovea 


215 


mereu de partea superioară a cilindrului, dar se simţea 
atât de uşurată încât nici nu-i păsa. 

luţiră pasul; Newt se ţinea de ei fără dificultate. Acolo 
unde adulţii trebuiau să se aplece, ea rămânea dreaptă şi 
alerga. Infanteriştii se izbeau cu zgomot de marginile 
tunelului, dar acum se gândeau mai mult la rapiditate 
decât la discreţie. După câte îşi dădeau seama, adversarii 
lor erau dotați cu un auz mediocru şi că îşi localizau prada 
probabil datorită mirosului. Când ajunseră la punctul de 
intersecţie a două conducte principale, Ripley se opri 
pentru a împroşca în ambele părţi napalm, din simplă 
precauţie. 

— Încotro? 

— Pe-acolo, răspunse Newt, sigură pe ea. 

Femeia se răsuci şi o luă din loc prin tunelul din 
dreapta. Acest nou pasaj era ceva mai spaţios decât cel pe 
care o luaseră pentru a fugi din secţiunea medicală. 

Hicks vorbi în microfonul individual. 

— Bishop, aici Hicks. Mă recepţionezi? Mă recepţionezi, 
Bishop? 

Îi răspunse doar tăcerea. Repetă întrebarea şi 
tenacitatea îi fu recompensată în cele din urmă. li ascultă 
vocea cu recunoştinţă, în ciuda paraziţilor. 

— Da, te recepţionez. Cam slab, însă. 

— Şi eu, răspunse Hicks. Va fi mai bine când vom fi mai 
aproape. Ne îndreptăm spre tine prin pasajele subterane 
ale coloniei. De-asta legătura lasă de dorit. Cum e acolo? 

— Bine şi rău. Vântul se înteţeşte, dar naveta a pornit. 
Sulaco tocmai mi-a confirmat lansarea. Aterizarea este 
prevăzută peste şaisprezece minute. Nu este uşor să o 
pilotez de la distanţă cu rafalele astea. 

Sfârşitul frazei fu acoperit de un muget electronic. 

— Ce-a fost? Repetă, Bishop. Vântul? 

— Nu. Staţia de epurare a atmosferei. Sistemul de de- 
gazare de urgenţă este pe punctul de a exploda. Nu va mai 
dura mult, caporale. Nu vă opriţi pentru pauza de cafea. 


216 


Întunericul ascunse zâmbetul lui Hicks. Simţul umorului 
nu era inclus în programul tuturor sinteţilor şi, printre cei 
astfel dotați, puţini erau cei care ştiau să-l folosească aşa 
cum trebuie. Bishop era cu totul special. 

— Nu-ţi face griji. Niciunul dintre noi nu are chef să 
întârzie. Vom ajunge la timp. Aşteaptă-ne acolo. Terminat. 

Ocupat cu conversaţia, Hicks o îmbrânci pe Newt. 
Uitându-se în faţă, observă că Ripley se oprise. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu prea ştiu, răspunse femeia cu o voce cu sonoritate 
spectrală din pricina tenebrelor. Dar aş jura că am văzut... 
acolo! 

La limita fascicolului îngust al lanternei sale, Hicks zări 
o formă mişcătoare şi grotescă. Aidoma unui dihor, 
extraterestrul izbutise să-şi turtească trupul pentru a se 
strecura înăuntru, în conductă. Bărbatul observă şi alte 
mişcări îndărătul intrusului. 

— Înapoi, înapoi! urlă Ripley. 

Incercară toţi să-i dea ascultare, se îmbrânciră în 
tunelul strâmt. Din spatele lor se auzea un zgomot metalic: 
o grilă de aerisire fusese smulsă. Căzu cu zgomot şi o 
umbră amenințătoare se vâri în deschizătură. Vasquez îşi 
luă arma şi inundă pasajul cu un potop de foc. Toţi erau 
conştienţi că ea nu le acordase decât un scurt răgaz şi că 
erau prinşi în capcană. 

Vasquez dădu capul pe spate şi privi în sus. 

— Suntem sub un puţ vertical. Dar e neted, fără nici o 
asperitate, imposibil de escaladat. 

— Căcat! 

Hicks luă aparatul de sudură, îl aprinse şi începu să taie 
o gaură în conductă. Metalul topit picura pe el, iar pasajul 
strâmt se umplu de scântei care aruncau o lumină 
albicioasă. Aruncătorul de flăcări al lui Vasquez mugi iar şi 
scuipă foc. 

— O să rămânem pe uscat. 

Creaturile se apropiau întruna, cu toate că înaintarea 
lor era încetinită de îngustimea locului. Hicks tăiase trei 


217 


părţi ale unei ieşiri dreptunghiulare şi, înjurând, se rezemă 
de peretele opus şi dădu cu putere cu piciorul în metal. 
Placa se îndoi. Reluă operaţia şi aceasta cedă. Fără să-i 
pese ce era dincolo, îşi luă puşca şi se aruncă. Se pomeni 
într-un mic culoar cu multe canale. Fără să-i pese nici de 
marginea fierbinte, se aplecă pentru a o prinde pe Newt şi 
a o trage într-un loc sigur. 

Ripley îi urmă şi se răsuci pentru a-l ajuta pe Gorman; el 
ezită văzând aruncătorul de flăcări al lui Vasquez în pană 
de napalm. Operatoarea de criblor aruncă aparatul 
inutilizabil şi-şi scoase pistolul. Percepu o mişcare 
deasupra: o formă grotescă se lăsa în puţul vertical 
superior. În clipa în care creatura cădea prin tunel, ea, se 
aruncă în lături şi apăsă pe trăgaciul pistolului automat. 
Fiinţa sări spre ea; proiectilele ciuruiră capul şi corpul 
scheletic. 

Vasquez apucase să-şi încline capul într-o parte pentru a 
evita acul monstrului care se înfipse în peretele metalic, la 
doar două degete de obrazul ei. Goli încărcătorul armei în 
forma care se zbătea şi o dădu gata cu lovituri de picior. 
Un jet de acid îi străpunse pantalonii şi arse piciorul 
smulgându-i un geamăt de durere. 

Gorman era în tunel; se opri şi o privi pe Ripley. 

— Sunt chiar în spatele meu. Pleacă. 

Se priviră o clipă, apoi femeia o porni în fugă prin 
culoar, trăgând-o pe Newt după ea. Hicks le urma fără 
convingere. Se uita mereu la deschizătura pe care o 
practicase în conducta de aerisire, conştient că speranţele 
lor erau deşarte. 

Gorman se târa spre operatoarea de criblor. Când o 
ajunse, văzu fumul ce se ridica din picior şi simţi mirosul 
de carne arsă. O apucă de ţinuta de luptă şi începu să o 
tragă spre deschizătură. Prea târziu. Unul dintre monştri 
ajunsese deja la deschizătura realizată de Hicks şi trecuse 
de ea. Gorman o lăsă şi se aplecă pentru a-i examina 
piciorul. Osul palid se arătă în locul în care pantalonul şi 
carnea fuseseră roase de acid. 


218 


Ea îşi ridică spre el ochii sticloşi. Glasul nu-i mai era 
decât un murmur răguşit: 

— Aveam dreptate când spuneam că erai un imbecil, 
Gorman. 

Degetele lui Vasquez se încleştară pe cele ale 
bărbatului: un contact special şi rar. Apoi locotenentul îi 
întinse două grenade şi desfăcu două şi pentru el. El zâmbi 
şi ridică unul dintre obiectele distrugătoare, bâzâind. 
Vasquez abia reuşi să-l imite. 

— Sănătate, murmură ea. 

El nu putea fi sigur dacă ea-i zâmbea, fiindcă ţinea ochii 
închişi, dar aşa crezu. Ceva tare şi ascuţit se izbi în spatele 
său. Nu se osteni să se întoarcă pentru a vedea ce anume 
era. 

— Hai sictir, murmură el când grenadele se ciocniră. 

La acest toast final culoarul se lumină, ca de strălucirea 
unui soare. Ripley şi Newt şi Hicks alergau cât îi ţineau 
puterile. Erau deja departe de deschizătura pe care 
caporalul o decupase în conductă, dar unda de şoc a 
exploziei celor patru grenade zdruncină această secţiune a 
coloniei. Newt îşi păstra mai uşor echilibrul decât adulţii şi 
le-o luă înainte. 

— Pe-aici, pe-aici! striga. Veniţi, am ajuns! 

— Aşteaptă, Newt! 

Ripley grăbi pasul pentru a o ajunge din urmă pe fetiţă. 
Bătăile inimii îi răpăiau în timpane şi plămânii scoteau un 
şuierat chinuitor. Pereţii deveneau neclari. Percepea vag 
prezenţa lui Hicks care alerga în urma ei suflând ca o 
maşină cu aburi. În pofida handicapului reprezentat de 
harnaşament, bărbatul ar fi putut să o întreacă. Dar nu 
încerca. Prefera să le acopere spatele. 

În faţa lor apăru o bifurcaţie. În extremitatea pasajului 
din stânga, se ridica un puț strâmt de aerisire la un unghi 
de aproximativ patruzeci şi cinci de grade. Newt stătea la 
baza lui şi le făcea semne cu disperare. 

— Aici! Pe-aici trebuie să urcăm. 


219 


Profitând de acest răgaz nesperat, Ripley studie pasajul. 
Ascensiunea va fi dură, dar rapidă. Extremitatea 
superioară a puţului era marcată cu un cerc de lumină 
slabă. Auzea vuietul vântului: nişte sunete ca acelea 
produse prin suflarea în gura unei sticle. În pereţii netezi ai 
conductei erau adâncite nişte trepte strâmte. 

Cobori privirea. Puţul se înfunda la picioarele ei şi se 
pierdea în beznă. Nu se mişca nimic. Nici o creatură nu se 
căţăra spre ei. Era salvarea lor. Puse piciorul pe prima 
treaptă şi începu ascensiunea. Newt o imită în clipa în care 
Hicks ieşea din pasajul principal. Fetiţa îi făcu un gest cu 
mâna. 

— Ieşirea, domnule Hicks. Puţul ăsta nu e chiar aşa de 
lung. De multe ori l-am... 

Ruginită de apele de infiltraţie şi erodată de elementele 
corozive conținute de atmosfera  neprimitoare a 
Acheronului, treapta cedă sub greutatea ei. Copila alunecă 
dar izbuti să se agaţe de o asperitate. Lipindu-şi corpul de 
suprafaţa netedă a conductei, Ripley reuşi să se aplece 
spre Newt. Lanterna îi căzu şi se rostogoli în puţul inferior. 
Lumina ei liniştitoare dispăru. 

Femeia întinse braţele şi le tot întinse până când avu 
senzaţia că i se vor desprinde din umăr. Degetele-i căutau 
pe cele ale lui Newt. Degeaba se aplecase, mâinile lor erau 
separate de câţiva centimetri buni. 

— Ripley... 

Newt îşi dădu drumul. Aluneca în jos când Hicks se 
aruncă lângă puț. Degetele înhăţară gulerul hainei largi pe 
care o purta fetiţa şi se încleştară. Numai îmbrăcămintea îi 
rămase în mâini. Urletul copilei se repercută în pasajul 
înclinat. Dispăru în beznă. 

Hicks aruncă haina şi se uită la Ripley. Se fixară astfel 
câteva secunde, apoi femeia îşi dădu drumul şi alunecă la 
rândul ei în puț, încetinindu-şi coborârea frânând cu 
picioarele. La punctul de intersecţie cu nivelul inferior, 
ţeava forma o furcă la fel ca pasajul pe care merseseră 
adineauri. Văzând haloul lămpii sale în josul puţului din 


220 


dreapta, ea-şi deplasă greutatea corpului pentru a se 
îndrepta într-acolo. 

— Newt! Newt! 

Auzi un geamăt îndepărtat. 

— Mamă... unde eşti? 

Strigătul abia se auzea. Newt căzuse oare în cealaltă 
conductă? Puţul se termina într-o fundătură verticală. 
Lanterna se afla pe jos, întreagă, dar copilul, nicăieri. 

Ripley se aplecă pentru a-şi recupera lanterna când auzi 
un alt strigăt, ricoşând de pereţii pasajului strâmt. 

— Mamăăă! 

Ripley porni din nou prin tunel. N-avea decât să spere 
că se-ndrepta în direcţia cea bună. Din cauza rapidităţii 
coborârii îşi pierduse simţul orientării. Încă o chemare 
sfâşietoare a lui Newt străpunse aerul. Mai slab? Nu-şi 
dădea seama. Se întoarse. Panica se amplifica. Fascicolul 
lanternei lumina doar câteva pete de arsuri şi umiditate. 
Vedea în fiecare protuberanţă falii întredeschise şiroind de 
umori vâscoase. Cea mai neînsemnată cavitate era o gură 
căscată şi amenințătoare. Îşi aminti un amănunt: caporalul 
îi dăduse un obiect pe care ea i-l dăruise fetiţei. 

— Hicks, coboară la mine. Am nevoie de localizatorul 
brăţării pe care mi-ai dat-o. (Apoi îşi făcu mâinile pâlnie la 
gură şi strigă:) Newt! Stai pe loc. Venim la tine! 


Copilul căzuse într-o gaură din cea de-a doua ramură a 
puţului. Peste tot locul, împânzit de canale şi tuburi, de 
plastic, numai apă, care-i ajungea fetiţei până la brâu. Era 
luminată doar de câteva raze care pătrundeau printr-un 
grilaj greu, prins sus în tavan. Şi glasul lui Ripley cobora 
tot din tavan, gândi ea. Porni să escaladeze tuburile. 


O masă luminoasă se strecura de-a lungul pereţilor şi 
căzu în tunelul în care se afla Ripley. Chiar dacă lui Hicks 
nu i-ar fi plăcut deloc această descriere, puţin măgulitoare, 
femeia se mai linişti când îl văzu. Simpla prezenţă a unei 
fiinţe umane era suficientă pentru a-i alunga spaima. În 


221 


clipa în care atinse solul cu picioarele, desprinse de pe 
ţinuta de luptă un mic aparat. 

— Ţie îţi dădusem brăţara, declară el pe un ton de 
reproş, apăsând întrerupătorul detectorului. 

— Şi eu i-am dat-o lui Newt. M-am gândit că ea are mai 
multă nevoie şi din nefericire nu m-am înşelat. Dacă aş fi 
păstrat brăţara asta, n-am fi avut mari şanse de a o găsi. O 
să mă cerţi mai târziu. Încotro? 

El privi cadranul aparatului, se răsuci şi se îndepărtă 
prin tunel. Ajunseră la o secţiune încă alimentată cu 
electricitate de grupuri de siguranţă. Tavanele şi pereţii 
erau luminaţi şi nu mai aveau nevoie de lanterne. Pe 
aproape se auzea un clipocit slab. Tot uitându-se pe 
ecranul localizatorului, caporalul porni spre stânga. 

— Pe aici, ne apropiem. 

Aparatul îi îndrumă spre un mare grilaj încastrat în 
podea. De acolo se auzi: 

— Ripley? 

— Noi suntem, Newt. 

— Aici, sunt aici jos! 

Femeia îngenunche, strânse degetele pe bara centrală şi 
trase. Nu se clinti nimic. După o examinare rapidă constată 
că grila era sudată la sol. Scrutând tenebrele, izbuti să 
distingă faţa mânjită de lacrimi a fetiţei care întindea 
mâinile spre ea. Degeţelele ei se strecurară printre bare şi 
femeia o mângâie împăciuitor. 

— Dă-te jos, draga mea. Vom tăia grilajul ăsta şi te vom 
scoate de aici repejor. 

Ascultătoare, Newt se reîntoarse în adâncul temniţei 
sale. 

Hicks aprindea deja aparatul de sudură. Ripley văzu 
aparatul şi-şi cobori vocea pentru a întreba: 

— Şi gazul? Ea-şi amintea că aruncătorul de flăcări al lui 
Vasquez se stinsese într-un moment critic. 

— Merge, făcu omul, întorcându-şi privirea. 

Apoi se aplecă şi începu să taie prima bară. 


222 


Peste Newt cădea o ploaie de scântei orbitoare. Acolo 
jos era foarte frig şi apa-i ajungea iar până la brâu. Işi 
muşcă buzele şi îşi stăpâni lacrimile. Nu văzu apariţia 
vâscoasă care ieşea tăcută din apă, chiar în spatele ei. 
Oricum, nu avea unde să se refugieze, nu era pe acolo nici 
o conductă de aerisire în care să se arunce. La un moment 
dat, creatura o domină pe fetiţă, care părea minusculă în 
comparaţie cu ea. 

Numai atunci când se mişcă din nou, Newt îi simţi 
prezenţa şi se răsuci. Abia avu timp să urle şi umbra o şi 
înghiţi. Auzind strigătul şi clipoceala, Ripley îşi pierdu 
capul. Grilajul era secţionat pe jumătate. Ajutată de Hicks, 
o smulse cu lovituri de picior, îndoind astfel barele. O 
bucată de metal se scufundă în apa neagră. Fără să-i pese 
de metalul încins, Ripley intră în deschizătură. Raza 
lanternei trecu peste mulţimea de canale. 

— Newt! Newt! 

Lumina se reflectă pe oglinda întunecată care înghiţise 
grilajul. Nici urmă de copil. Singura mărturie a trecerii 
fetiţei pe acolo era Casey. Sub ochii lui Ripley, capul de 
păpuşă se afundă în negura uleioasă. Hicks fu nevoit să o 
cuprindă pe femeie pentru a o ridica. 

— Nu, nu! striga ea zbătându-se. 

— Newt a murit. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Să 
plecăm! 

I se păru că ceva se mişcare la extremitatea culoarului 
pe care veniseră. Dar poate că ochii îl înşelau. Oboseala 
oculară putea avea unele consecinţe fatale pe această 
lume. Ripley era cuprinsă de isterie. Urla, plângea şi se 
contorsiona. Hicks o ridică, temându-se să nu o vadă 
căzând prin deschizătură. O asemenea cădere ar fi fost cel 
mai sigur mod de sinucidere, radical şi rapid. 

— Nu! Nu! Mai trăieşte, trebuie să... 

— De-acord, urlă Hicks, trăieşte, dar trebuie să plecăm 
imediat de-aici! N-ai cum s-o salvezi dacă rămâi în groapa 
asta. Ea nu mai e aici, aşa-i, dar ei... sunt! Uite! (Intinse 
mâna şi Ripley nu se mai zbătu. La capătul tunelului era un 


223 


ascensor.) Luminarea acestei secţii este asigurată de un 
grup auxiliar, deci e posibil ca aparatul ăsta să funcţioneze. 
Nu mai rămânem aici. Când ajungem afară, ne gândim noi 
cum s-o salvăm pe Newt fără să riscăm să fim atacați pe 
neaşteptate. 

Mai fu însă nevoie să tragă de ea până la capătul 
culoarului şi să o împingă în cabină. Mişcarea pe care o 
simţise la cealaltă extremitate a tunelului se dovedi a fi cea 
a unei forme amenințătoare. Hicks avu impresia că 
zdrobise butonul de plastic. Uşile ascensorului se 
închiseră... dar prea încet. 

Creatura întinse o labă enormă printre acestea şi în faţa 
oamenilor îngroziţi, sistemul de securitate bâzâi şi 
comandă deschiderea lor. Maşina nu făcea deosebire între 
braţul unei fiinţe umane şi laba unui extraterestru. 

Grozăvenia pe care se prelingea o umoare vâscoasă se 
năpusti şi Hicks declanşă vibratorul de aproape, provocând 
explozia. Prea aproape. Acidul ţâşni printre uşile care se 
închideau în fine şi atinse platoşa infanteristului care se 
postase în faţa lui Ripley ca un scut. Substanţa corozivă 
cruţă cablurile cabinei care porniră ascensiunea acesteia 
spre suprafaţă. 

Hicks trase de clapele ţinutei de luptă. Lichidul 
distrugător îi rodea deja fibrele compozite. Primejdia care-l 
pândea o făcu pe Ripley să uite de panică şi să încerce să-l 
ajute aşa cum putea. Acidul atinse pieptul şi braţul 
bărbatului care urlă continuând să se despoaie de 
veşmintele de protecţie, ca de nişte piei năpârlite. Plăcile 
fumegânde căzură pe podeaua pe care acidul începu 
numaidecât să-l erodeze. Cabina se umplu cu un miros 
înţepător, arzând ochii şi plămânii. 

După ceea ce lor li se păru o veşnicie, cabina 
ascensorului se imobiliză. Acidul perforase podeaua şi 
picura deja pe cablurile şi roţile de ghidare. Uşile se 
depărtară şi ei se buluciră în afară. Era rândul lui Ripley 
să-l susţină pe Hicks. Din piept i se mai înălța un firicel de 
fum, iar infanteristul era cocoşat de durere. 


224 


— Hai, că poţi. Nu te-am crezut niciodată slab. 

Ea trase aer în piept, tuşi, inspiră din nou. Hicks se 
sufocă, strânse din dinţi şi încercă să zâmbească. In 
comparaţie cu putoarea tunelelor şi conductelor, atmosfera 
nu prea agreabilă a Acheronului i se părea îmbălsămată. 

— Încă puţin. 

În faţa lor, forma zveltă a celei de a doua navete cobora 
legănându-se spre zona de aterizare, aidoma unui înger 
negru. Rafalele puternice de vânt provocau tangajul 
aparatului ghidat de Bishop care stătea cu spatele, 
preocupat cu consola de ghidaj portabilă. Contactul cu 
solul, brutal, făcu naveta să alunece lateral şi să se 
oprească nu departe de centrul zonei de aterizare. 
Manevra nu era elegantă, dar nu provocă alte stricăciuni în 
afară de strâmbarea unui lonjeron. 

Ripley strigă şi sintetul se răsuci şi-i văzu ieşind 
împleticindu-se din clădirea din spatele său. Lăsă consola, 
alergă în întâmpinarea lor şi trecu braţul pe sub cel al lui 
Hicks pentru a-l susţine. Alergau spre aparat, când Ripley 
strigă la android: 

— Mai avem timp la dispoziţie? 

Vâjâitul îi acoperi în parte răspunsul: 

— Mult! Douăzeci şi şase de minute. Bishop părea 
mulţumit de el însuşi. Şi avea de ce. 

— Nu plecăm, îi declară în timp ce urcau, împiedicându- 
se pe rampa de acces, şi regăseau căldura şi siguranţa 
aparatului. 

Bishop rămase cu gura căscată. 

— Ce? De ce? 

Ea-l studie cu atenţie, căutând în zadar în expresia lui o 
urmă de falsitate. Întrebarea lui Bishop era naturală ţinând 
cont de împrejurări. Ea se destinse. 

— Îţi spun eu imediat. După ce-l îngrijim pe Hicks şi 
închidem uşa de la chestia asta. 


225 


CAPITOLUL 14 


În vârful staţiei de epurare a atmosferei scăpărau mereu 
fulgere, iar valvele de securitate eliberau jeturi de aburi. 
Coloanele de gaz incandescent care se ridicau la sute de 
metri pe cer dădeau dovada incapacității regulatoarelor de 
a reduce presiunile şi temperaturile ajunse incontrolabile. 

Bishop ghida naveta spre o platformă de aterizare 
situată pe înălțimile turnului conic, având grijă să rămână 
la o anumită distanţă de clădire. Survolară şi epava VTT- 
ului. Era numai o carcasă sfârtecată şi imobilizată în faţa 
intrării în curte. 

Ripley examină în trecere blindatul ars. Reprezenta 
pentru ea monumentul ridicat excesului de încredere în 
sine şi a neputinței tehnologiei moderne în faţa anumitor 
fenomene. Vehiculul de transport de trupe, cu reputaţia 
invulnerabilităţii, va fi în curând dezintegrat odată cu staţia 
şi restul coloniei. 

Platforma strâmtă de aterizare bătută de vânt ieşea din 
conul gigantic, cam la o treime din înălţime. Fusese 
concepută pentru primirea barjelor şi a altor aparate 
atmosferice mici, dar nu a celor de mărimea unei navete 
spaţiale. Bishop izbuti totuşi să se aşeze pe ea. 

Platforma gemu şi o bârnă de susţinere se îndoi 
periculos, dar nu se prăbuşi. Cu ajutorul unei bande 
adezive, Ripley termină asamblarea obiectului masiv care-i 
ocupa mâinile şi mintea de câtva timp. Aruncă ruloul golit 
pe jumătate şi studie lucrarea. Lăsa de dorit, iar arma pe 
care o concepuse încălca probabil peste douăzeci de 
reglementări de securitate militară; dar nu la asta se 


226 


gândea ea acum. Nu se pregătea pentru o inspecţie şi nu 
avea cine să-i spună că planul ei era periculos şi irealizabil. 

Profitând de răgazul oferit de pilotarea navetei de către 
Bishop până la staţie, ea asamblase vibratorul lui Hicks şi 
un aruncător de flăcări. Rezultatul era o armă hibridă, 
masivă şi dizgraţioasă, dar cu o putere de tir redutabilă. 
Poate că-i va permite să se întoarcă teafără la navetă... 
măcar de-ar reuşi să o care. 

Se duse din nou în armurerie şi începu să-şi umple 
sacoşa şi buzunarele cu grenade, încărcătoare de gloanţe 
vibrante sau cu fragmentare, cu toate lucrurile ucigătoare 
care-i erau la îndemână. 

După ce programă naveta pentru o decolare automată în 
caz că platforma de aterizare se prăbuşea sub greutatea ei, 
Bishop părăsi postul de pilotaj şi, reveni la pupa. Trebuia 
să-l ajute pe Hicks să-şi oblojească arsurile. 

Caporalul era întins pe nişte scaune; conţinutul unei 
truse de prim ajutor era împrăştiat în jurul lui. Nişte 
medicamente ajutau carnea dizolvată să se reconstituie. 
Durerea rămânea de nesuportat şi fusese nevoie de mai 
multe injecții antalgice. Aceste produse îl mai uşurau, dar îi 
înceţoşau privirea şi-i încetineau reflexele. Singurul sprijin 
pe care-l putea oferi lui Ripley ar putea fi numai de ordin 
moral. 

Bishop o văzu şi încercă să o facă să se răzgândească. 

— Renunţă, Ripley, chiar dacă înţeleg ce simţi. 

— Zău? replică ea scurt fără să-şi ridice ochii. 

— Da. De fapt, aceasta este inclusă în programarea mea. 
Este absurd să-ţi sacrifici inutil viaţa. 

— Newt trăieşte. Au adus-o aici, aşa cum au făcut şi cu 
ceilalţi. Ştii bine! Descoperind un buzunar gol, îndesă în el 
câteva grenade. 

— Este logic. Nu văd de ce fiinţele acestea să-şi fi 
schimbat obiceiurile. Dar nu aceasta este problema. 
Important este faptul că ea, chiar dacă se află aici, şansele 
de a o descoperi, de a o elibera şi de a reveni la timp sunt 
aproape nule. Peste şaisprezece minute, tot ce se găseşte 


227 


în această zonă va fi dezintegrat şi se va preschimba într- 
un nor de vapori mare cât Nebraska. 

Neluând în seamă vorbele acestea, femeia închise 
sacoşa. 

— Hicks, contez pe tine pentru a o împiedica să plece. 

Caporalul clipi, schimonosit de durere, cu ochii 
înlăcrimaţi. 

— Nu plecăm nicăieri fără tine, afirmă el şi arătă spre 
arma hibridă. O să poţi să cari chestia aia? 

Ea cântări maşinăria. 

— Atât cât va fi necesar. 

Apoi îşi puse sacoşa pe umăr şi merse la sas. Apăsă pe 
un buton şi aşteptă cu nerăbdare deschiderea uşii. Vântul 
şi uruitul epuratorului de atmosferă pe punctul de a 
exploda se năpustiră înăuntru. Femeia ieşi pe rampa de 
debarcare şi se opri pentru a arunca o ultimă privire în 
urmă. 

— Pe curând, Hicks. 

Bărbatul vru să se ridice în mâini, nu putu şi fu nevoit să 
cadă pe o parte. 

— Dwayne. Aşa-mi zice. 

Ea veni să-i prindă mâna. 

— Ellen. 

Hicks dădu din cap şi se întinse din nou satisfăcut. 
Glasul său era umbra celui cu care se obişnuise Ripley. 

— Vino repede, Ellen. 

Ea înghiţi şi ieşi privind drept înainte. Uşa se închise. 
Vântul o împingea, amenințând să o doboare de pe 
platformă. Poate că ar fi reuşit dacă n-ar fi fost atât de 
îngreunată de echipament. În peretele turnului, exact în 
faţa navetei, se aflau uşile a două lifturi de marfă. 
Comenzile se conformară de cum le atinse. Aici nu lipsea 
energia. Era chiar prea abundentă. 

Înăuntru nu o aştepta nici o creatură. Ripley intră şi 
apăsă pe tasta corespunzătoare nivelului cel mai de jos al 
clădirii. Coborârea era lentă. Aparatul era conceput pentru 
transportul mărfurilor voluminoase şi fragile, aşa că nu se 


228 


grăbea. Pe măsură ce platforma se afunda în măruntaiele 
staţiei, căldura creştea. Aburul şuiera din toate părţile. 
Abia putea să respire. 

Incetineala coborârii îi lăsă timp să-şi scoată vestonul şi 
să-şi ia peste maiou o ţinută de luptă găsită în navetă. 
Sudoarea îi lipise părul de ceafă şi de frunte pe când îşi 
inventaria pentru ultima oară arsenalul. Peste piept i se 
înşirau grenadele, ca o ghirlandă. Amorsă aruncătorul de 
flăcări şi se asigură că rezervorul era plin, la fel şi 
încărcătorul vibratorului. De data asta, nu uită să-l armeze. 
Degetele-i mângâiară nervoase umflăturile formate în 
buzunarele pantalonilor de cartuşele luminoase. Examină 
apoi o grenadă. Obiectul ovoid îi alunecă şi căzu. Săltă pe 
podea inofensiv atâta timp cât nu i se trăgea cârligul. 
Tremurând toată, Ripley recuperă grenada şi o puse într- 
unul dintre buzunare. Deşi urmase cursul de formare 
accelerată ţinut de Hicks, era perfect conştientă că nu 
cunoştea mare lucru în materie de grenade, artificii 
eclerante şi alte gadgeturi militare. Cel mai greu era că se 
afla singură pentru prima dată de la aterizarea lui Acheron. 
Complet singură. 

Nu avu timp suficient să mediteze: motoarele liftului de 
mărfuri încetineau. Platforma se imobiliză brusc şi cuşca 
de siguranţă se retractă. Ripley ridică ţevile alăturate ale 
puştii lansatorului de flăcări când uşile se căscară. Un 
culoar pustiu se deschidea în faţa ei. La strălucirea 
sistemului de iluminare se adăuga roşeaţa incandescentă a 
marilor protuberante din pereţii metalici. Din canalele 
sparte scăpau şuierând jeturi de aburi. Prin circuitele 
electrice deteriorate săreau jerbe de scântei. Maşinile 
scrâşneau şi gemeau supuse eforturilor impuse. Undeva, 
departe, auzea un piston enorm care făcea karank-ka-rank. 

Se uită în stânga, apoi în dreapta. Încheieturile mâinilor 
se albiră de cât strângeau arma hibridă. Îi părea rău că nu 
avea o vizieră de luptă dar, cu atâta căldură, captoarele 
infraroşii nu i-ar fi fost de nici un folos. 


229 


Înaintă pentru a descoperi viziunea apocaliptică 
imaginată de Piranesi şi Dante la un loc. Avu în faţa ochilor 
dovezile prezenţei creaturilor de cum trecu de prima curbă 
a pasajului. Materia aceasta ciudată care te ducea cu 
gândul la răşina epoxid acoperea ţevile de canalizare şi 
năpădea pasarelele superioare; şi acest amalgam de maşini 
şi secreţii formau o unică alveolă. 

Cu ajutorul unei benzi adezive, Ripley fixase şi 
localizatorul lui Hicks pe aruncătorul de flăcări şi privea 
cadranul ori de câte ori îndrăznea să-şi coboare privirea. 
Aparatul funcţiona mereu şi o ghida spre emițătorul reglat 
pe frecvenţa sa. O voce echilibrată şi artificială răsună în 
culoar, făcând-o să tresară. 

— Atenţiune! Alarmă roşie. Evacuare imediată. 
Personalul dispune de paisprezece minute pentru a ajunge 
în perimetrul de securitate. 

Diodele localizatorului îi indicau în continuare o direcţie 
şi o distanţă. Ripley reluă înaintarea. Clipea mereu din 
pricina sudorii care îi curgea pe frunte, iar vârtejurile de 
abur îi reduceau considerabil câmpul vizual. Nişte semnale 
luminoase luminau un pasaj lateral. 

O mişcare. 

Se răsuci şi aruncătorul de flăcări scuipă napalm spre 
un demon imaginar. Nimic. Monştrii observaseră oare 
limba de foc a armei? N-avea vreme de astfel de griji. Porni 
iar, căznindu-se să nu tremure. Încerca să nu se gândească 
decât la informaţiile furnizate de către localizator. După 
aceea ajunse la cercul inferior al infernului. Trebuia acum 
să se aventureze în alveolele interne şi vedea înăuntrul 
pereţilor forme scheletice: trupurile năpăstuiţilor coloni 
care fuseseră duşi în aceste locuri pentru a servi drept 
incubatoare pentru embrionii extratereştri. Aşa cum erau 
prinşi în răşină, păreau nişte insecte fixate în blocuri de 
ambră. 

Semnalul aparatului se amplifică şi o îndrumă spre 
stânga. La fiecare cotitură şi la fiecare intersecţie, avea 
grijă să aprindă un cartuş luminos cu întârziere şi să-l pună 


230 


pe podea. Ştia că se va pierde în acest labirint fără aceste 
repere care o vor ajuta să-şi regăsească drumul la 
întoarcere. Un pasaj era atât de strâmt încât fu nevoită să 
se strecoare pe o parte. 

Prin faţa ei se înşirau expresii chinuite, coloni zidiţi, cu 
trăsături fixate într-un rictus organic. Simţi cum ceva o 
înhăţă din mers. Genunchii i se înmuiară şi i se tăie 
respiraţia şi nu mai apucă să urle. Dar mâna era 
omenească şi aparţinea unui corp captiv cu chip familiar. 
Figura lui Carter Burke. Geamătul pe care-l auzi nu mai 
avea nimic omenesc: 

— Ripley. Ajută-mă. Simt ceva în mine. Doamne, mişcă. 
O, Dumnezeule... 

Se holbă la el. Depăşise stadiul ororii. Nimeni nu merita 
o asemenea pedeapsă. 

— Ţine. 

Degetele bărbatului se chirciră pe grenadă. Apoi Ripley 
îi scoase siguranţa şi se îndepărtă în grabă. 

Vocea artificială a staţiei se făcu din nou auzită. Acum 
avea o nuanţă de intonaţie mecanică. 

— Personalul dispune de unsprezece minute pentru a 
ajunge în perimetrul de securitate. 

Se afla în preajma sursei semnalului ei atunci când 
grenada explodă în urma ei. Unda de şoc fu gata să o 
doboare. O a doua deflagraţie, încă şi mai puternică, se 
produse în adâncurile staţiei. O sirenă porni să geamă şi 
ansamblul instalaţiilor se cutremură. 

Ripley trecu de o altă cotitură, pregătită să suporte un 
şoc, fiindcă telemetrul localizatorului ajunsese la zero. 
Brăţara emițătoare a lui Newt era pe jos, spartă. Ochiul 
său verde lucea în continuare. Ripley se rezemă de un 
perete. Se sfârşise totul. Nu mai era nici o speranţă pentru 
găsirea lui Newt. 


Ochii fetiţei se deschiseră pe jumătate şi ea descoperi 
temniţa. Era închisă într-o structură în formă de stâlp, 
alături de o mulţime de lucruri ovoide. Ştiu de îndată 


231 


despre ce era vorba. Înainte de a fi capturați sau ucişi, 
câţiva coloni reuşiseră să ia cu ei nişte ouă de acest fel. 
Dar cele pe care le aduseseră cu ei erau goale, deschise în 
vârf. Acestea erau intacte. 

Ceea ce se găsea în oul cel mai apropiat trebuie să fi 
văzut că ea-şi revenise, deoarece cochilia fremătă şi se 
deschise aidoma unei flori hidoase. O mică creatură umedă 
se mişca în interior. Paralizată de spaimă, Newt nu putea 
să-şi ia ochii de la picioarele de artropod care apărură în 
afara oului. Se iveau unul câte unul. Ştiind prea bine ceea 
ce urma să se întâmple cât de curând, fetiţa urlă. 

Ripley auzi strigătul şi se lansă spre punctul său de 
origine. Fascinată şi în acelaşi timp îngrozită, Newt privea 
monstrul ieşind din ou. Făcu un scurt popas în vârf, cât să- 
şi recupereze forţele şi de a se orienta, apoi se răsuci spre 
copil. Urma să sară pe ea când Ripley dădu buzna în sală şi 
apăsă pe trăgaciul vibratorului. Glontele făcu ţăndări 
creatura strânsă înaintea saltului. 

Fulgerul deflagraţiei lumină silueta unui adult din 
apropiere. Fiinţa o atacă pe intrusă şi fu catapultată 
îndărăt de două descărcări ale puştii. Ripley avansă 
continuând să tragă, cu faţa schimonosită de o furie 
ucigătoare. Lucrul acela se clătina spasmodic şi femeia îl 
termină cu aruncătorul de flăcări. 

Focul nimicea cadavrul şi Ripley alergă la Newt. 
Substanţa răşinoasă a coconului ce o învăluia pe fetiţă nu 
se întărise încă şi ea putu să se elibereze. Ripley se ghemui 
cu spatele la Newt. 

— Vino, urcă la bord. 

Newt îşi puse picioarele în jurul taliei adultului şi 
braţele în jurul gâtului. 

— Ştiam că o să vii, afirmă ea cu o voce abia 
perceptibilă. 

— Cât voi trăi, nu te voi abandona. Dar trebuie să 
plecăm de aici. Ţine-te, Newt. Agaţă-te bine! N-am cum să 
te ajut pentru că va trebui să folosesc armele. 


232 


Nu văzu înclinarea capului copilei, dar simţi mişcarea în 
spinarea ei. 

— Înţeleg. Nu-ţi fie frică. N-o să-ţi dau drumul. 

Ripley văzu ceva mişcător, departe, în dreapta. Arse 
ouăle cu aruncătorul de flăcări înainte de a-şi îndrepta 
arma spre creaturile care se apropiau. Deşi preschimbată 
într-o torţă vie, una dintre ele continua să înainteze şi 
femeia trebui să utilizeze vibratorul pentru a o arunca în 
aer. Apoi Ripley trebui să bată în retragere. Când se lăsă în 
jos pentru a trece pe sub o masă cilindrică, lucioasă, un 
sunet strident o asurzi - vaietul unor sirene şi strigătele 
creaturilor care dădeau năvală. 

Ar fi văzut-o mai devreme dacă şi-ar fi ridicat privirea 
intrând în sală. Viziunea era insuportabilă şi simţi 
deznădejdea. O formă gigantică printr-un nor de aburi 
roşietici: era regina extratereştrilor, aşezată pe ouăle sale, 
aidoma unei enorme insecte-Buda vâscoase. '[easta era 
înarmată cu colţi nemăsuraţi. Poseda două picioare şi patru 
membre anterioare cu gheare, strânse pe un abdomen 
încordat. Corpul gigantic era format dintr-un buzunar 
tubular membranos suspendat între numeroasele ţevi de 
canalizare. 

Ripley îşi dădu seama că trecuse pe sub acest buzunar 
scârbos cu câteva secunde mai devreme. Ouă fără număr 
se rostogoleau înăuntrul acestui sac abdominal, în direcţia 
unui tub ovipozitor palpitând: era o înspăimântătoare 
bandă de asamblare organică. Ajunse la capătul traseului, 
ieşeau la aer liber, lucind din cauza umorii vâscoase şi erau 
strânse de lucrători. Aceste versiuni miniaturale ale 
soldaţilor alergau de colo-colo fără să-i bage în seamă pe 
cei doi oameni prezenţi printre ei; nu se gândeau decât la 
sarcina lor, care consta în ducerea la loc sigur a ouălor 
depuse de regina lor. 

Ripley îşi aminti gesturile lui Vasquez. Acţionă pompa 
aruncătorului de grenade şi trase de patru ori. Proiectilele 
pătrunseră în buzunarul abdominal şi  explodară, 


233 


sfârtecând membrana delicată. Ouăle şi tone de substanţă 
gelatinoasă se revărsară pe jos. 

Regina chirăia turbată; Ripley mergea cu spatele 
folosind aruncătorul de flăcări pentru a calcina totul în 
preajmă. Ouăle se scofâlceau iar soldaţii şi lucrătorii 
dispăreau în acest infern. Regina se înălța deasupra 
măcelului şi se zbătea în vâlvătaie. De Ripley se apropiară 
doi soldaţi. Un clămpănit o anunţă că încărcătorul e gol. Îl 
ejectă rapid, plasă unul nou şi apăsă pe trăgaci. Asediatorii 
fură seceraţi de gloanţele vibratoare. Nu-i păsa dacă aceste 
ţinte erau deja moarte. Alergând spre liftul de mărfuri, ea 
trăgea în tot ce avea aspect organic. Aburul şi sudoare o 
orbeau, dar cartuşele pe care le instalase pentru a însemna 
drumul erau ca nişte nestemate sclipitoare în inima 
haosului. Sirenele urlau şi întreaga staţie era scuturată de 
convulsii violente. 

Trecu în fugă pe lângă unul dintre semnele luminoase, 
se opri alunecând, se răsuci şi porni din nou împleticindu- 
se, ca într-un vis. Din cauza epuizării i se părea că zboară 
la câţiva metri deasupra podelei metalice. În urmă, regina 
trăgea de sacul abdominal sfârtecat, de care apoi se 
debarasă. Înălţată pe picioare, aidoma unei coloane de 
templu, înainta greoaie, strivind maşinile,  coconii, 
lucrătorii, tot ce se găsea în calea ei. 

Ripley se folosea de aruncătorul de flăcări pentru a 
degaja culoarul pe care mergea. Când ajunse în dreptul 
liftului de mărfuri, rezervorul aparatului era gol. Platforma 
pe care venise era distrusă de căderile de fragmente 
desprinse din construcţie. Apăsă pe celălalt buton de apel 
şi auzi geamătul motorului. Celălalt lift se desprindea de 
nivelele superioare, pornind lunga coborâre când, deodată, 
un urlet înspăimântător o făcu să se întoarcă. 

Departe, o creatură lucioasă venea spre ea, făcându-şi 
loc cu frenezie prin labirintul de ţevi de canalizare. Ripley 
verifică vibratorul. Încărcătorul era gol. Nu avea de 
rezervă şi nu-i mai rămăseseră nici grenade. Aruncă arma 


234 


hibridă, inutilă, aproape mulţumită că nu mai trebuia să 
care această povară. 

Coborârea liftului era prea lentă. Observă o scară lângă 
două tuburi de ascensor şi urcă pe primele bare. In spate, 
Newt era uşoară ca un fulg. Un enorm braţ negru zvâcni ca 
un piston şi nişte gheare tăioase ca briciul izbiră în podea 
şi pătrunseră în metal, la câţiva centimetri de picioarele ei. 
Şi acum încotro? Nu-i mai era frică. Nu avea timp să 
cedeze panicii. Era prea preocupată ca să fie îngrozită. 
Acolo: o scară spre nivele superioare ale staţiei. Treptele se 
ondulau şi vibrau. Instalaţiile începeau să se prăbuşească. 

În urma ei, o matahală se izbi de peretele metalic şi 
podeaua se afundă. Prin plăcile groase de aliaj trecură 
colții şi ghearele. 

— Personalul dispune de două minute pentru a ajunge în 
perimetrul de securitate, anunţă vocea tristă a staţiei pe 
cei care mai erau în stare să o asculte. 

Ripley alunecă şi se lovi cu genunchiul de metal. 
Durerea o sili să mai zăbovească. Pe când îşi mai trăgea 
sufletul, zgomotul motorului o făcu să se uite în jos. Liftul 
de marfă îşi începuse ascensiunea şi cablurile se tânguiau. 
Ea o luă din loc imediat. 

Cutia cu grilaj urca şi nu era decât o explicaţie! 

Ajunse la o uşă care dădea pe platforma de aterizare a 
nivelului superior. Cu Newt încă agăţată în spinare, Ripley 
împinse panoul şi fu năpădită de vârtejuri de vânt şi fum. 
Naveta dispăruse. 

— Bishop! Strigătul îi fu luat de o rafală de vânt, în timp 
ce ea scruta neliniştită cerul. 

— Bishop! 

Newt suspina la gâtul ei. Un vaiet îi atrase atenţia: 
cuşca liftului de marfă apăru încet. Ea dădu îndărăt până la 
balustrada din jurul platformei. Femeia şi copilul se aflau la 
al zecelea nivel deasupra solului, iar peretele staţiei de 
epurare a atmosferei era neted ca sticla. Nu puteau nici să 
urce, nici să coboare; nu aveau nici măcar o conductă de 
aerisire în care să se adăpostească. 


235 


Platforma se zgudui din pricina unei explozii care 
sfărâmă pântecele staţiei. Nişte bârne metalice se îndoiră 
şi Ripley era să-şi piardă echilibrul. Intr-un tumult 
asurzitor, un turn de răcire se prăbuşi ca un copac tăiat. 
Sistemele de securitate nu reuşeau să zăgăzuiască reacţia 
în lanţ şi exploziile se succedau. Dincolo de uşă, liftul se 
opri şi uşa-grilaj începu să se deschidă. 

— Închide ochii, draga mea, îi murmură lui Newt. 

Fetiţa dădu din cap cu gravitate. Pricepuse ce avea de 
gând Ripley care încălecase deja balustrada. Se vor 
prăbuşi: moartea era sigură şi rapidă. Când femeia era 
gata să se arunce în gol, văzu naveta, aproape deasupra 
lor. Propulsoarele răgeau, dar urletul vântului acoperise 
zgomotul apropierii ei. Catargul de încărcare era desfăcut: 
un lung pilon metalic întins spre ele, precum degetul 
Domnului. Ripley nu avea habar cum de reuşea Bishop să 
se menţină la punct fix, pe furtuna asta, dar puţin îi păsa. 
Auzi în spate vocea staţiei. 

— Personalul dispune de treizeci de secunde pentru a 
ajunge... 

Sări pe catargul de încărcare şi se agăţă. Braţul metalic 
începu deja să se retracteze în buncărul de îmbarcare al 
navetei. 

O clipă mai apoi, suflul giganticei explozii care distruse 
staţia îmbrânci aparatul, al cărui tren de aterizare se izbi 
de o încâlceală de fragmente de panouri, platforme şi ţevi. 
Metalul scrâşni pe metal. Sarcina suplimentară ameninţă 
pe moment cu prăbuşirea navetei. 

Când ajunseră în buncăr, Ripley se repezi la un scaun pe 
care se legă împreună cu Newt. Se uită la postul de pilotaj: 
Bishop încerca să păstreze controlul aparatului. Zgomotul 
produs de trenul de aterizare care se retracta străbătu 
întreaga navă. Când încheie harnaşamentele de securitate, 
o luă pe Newt în braţe şi strigă: 

— Porneşte, Bishop! 

Ansamblul nivelului inferior al staţiei dispăru într-o 
sferă infernală în expansiune, iar solul începu să erupă. 


236 


Pământ şi metal laolaltă se dezintegrară. Propulsoarele 
navetei furnizară forţa de împingere maximală, iar 
acceleraţia rezultată le strivi pe Ripley şi Newt în scaunul 
lor. In aceste condiţii nu mai era vorba de o plasare 
normală pe orbită. Bishop menținea întreaga putere a 
motoarelor pentru a permite navetei să se ridice în pofida 
uraganului. 

Ripley simţi cum întregul corp protesta, dar îl implora în 
gând pe Bishop să accelereze. Părăsiră cerul palid al 
Acheronului pentru a intra în negreala cosmosului şi norii 
de sub ei se aprinseră într-o străluminare. O bulă de gaz 
supraîncălzită plesni în troposferă. Unda de şoc a exploziei 
nucleare zgâlţâi aparatul, dar nu-i provocă nici o avarie. 

Ripley şi Newt se uitară pe hublou şi văzură strălucirea 
orbitoare pierind în urma lor. Apoi Newt căzu pe umărul 
femeii şi începu să plângă încetişor. Ripley o legăna 
mângâind-o de păr. 

— E bine acum, draga mea. Am reuşit. S-a terminat. 

În faţa lor, masa dizgraţioasă a lui Sulaco adăsta pe 
orbită geostaţionară. Pilotată de Bishop, naveta urcă până 
când cleştii de amarare o prinseră şi o traseră în buncăr. 
Uşile exterioare ale sasului se închiseră, luminile automate 
se aprinseră în cala umbroasă şi pustie şi o sirenă îşi curmă 
urletul. Căldura propulsoarelor fu evacuată în timp ce 
caverna de oţel se umplea de aer. 

În interiorul navetei, Ripley îngenunche lângă Hicks. 
Bărbatul era inconştient, şi se uită întrebătoare la android. 

— Am fost nevoit să-i mai fac o injecție cu antalgice. 
Spunea mereu că nu are nevoie, dar nu s-a împotrivit 
atunci când i-am făcut-o. Ciudat lucru, durerea. Şi încă şi 
mai ciudată atunci când anumite persoane se prefac că nu 
o simt. Mi se întâmplă câteodată să fiu fericit de natura 
mea sintetică. 

— Trebuie să-l ducem imediat la infirmeria lui Sulaco, 
răspunse ea, ridicându-se. Ia-l de braţe, eu îl iau de 
picioare. 

Bishop zâmbi. 


237 


— Deocamdată se odihneşte şi ar fi de preferat să fie cât 
mai puţin deplasat. Şi apoi, eşti epuizată. Şi eu, de altfel. 
Nu ar fi mai simplu să căutăm o targă? 

Ea ezită, se uită la Hicks şi aprobă. 

— Ai dreptate. 

Cu Newt în braţe, ea mergea înaintea androidului prin 
culoarul ce ducea la sas. Se vor întoarce la Hicks cu o 
targă automotrice peste câteva minute. Bishop părea să fi 
devenit dintr-o data vorbăreţ. 

— Sunt dezolat că te-am speriat atunci când aţi ieşit pe 
platformă şi nu ai mai văzut naveta. Dar locul devenise 
prea instabil. Mi-era teamă să nu pierd aparatul: era mai 
simplu şi mai sigur să plec pentru a rămâne la punct fix în 
aer, ceva mai departe. Mai aproape de sol, vânturile erau 
mai puţin violente. Orientasem o cameră pe uşa clădirii 
pentru a vedea când ieşiţi. 

— Aş fi preferat să ştiu şi eu... 

— Desigur, dar trebuia să mă învârt pe sus, cu speranţa 
că situaţia îmi va permite să vă recuperez. În lipsa unui om 
care să îmi dea ordine, trebuia să iau singur nişte hotărâri, 
în funcţie de programarea mea. Sunt sincer dezolat că nu 
am acţionat mai bine. 

Erau în mijlocul rampei de îmbarcare când ea se opri, 
puse mâna pe umărul sintetului şi privi adânc în ochii 
artificiali. 

— Ai acţionat foarte bine, Bishop. 

— Hm... mulţumesc, eu... 

Nu termină ceea ce avea de spus şi îşi concentră atenţia 
spre ceea ce zărise la limita câmpului său vizual. Nu era 
nimic. O simplă picătură de lichid căzută pe planul înclinat, 
lângă bocanc. Condensare, sudoarea navetei. Dar picătura 
începu să sfârâie şi să roadă rampa metalică. Era acid. 

Un obiect tăios şi lucitor ţâşni din pieptul său, 
împroşcând-o pe Ripley cu fluidul intern, lăptos al 
androidului. Ghimpele uneia dintre aceste creaturi, care 
fiind atât de gros nu putea aparţine decât reginei lor, se 
înfipsese în spatele său străpungându-l. 


238 


Bishop se zvârcolea emițând nişte sunete mecanice fără 
sens şi se agăţă de acul imens care-l ridica încet. Regina se 
ascunsese într-unul din lăcaşurile trenului de aterizare. 
Plăcile care închideau de obicei acest compartiment 
fuseseră îndoite sau smulse. Ea rămăsese nevăzută până 
când ieşise din ascunzătoare. 

Apucând-l pe Bishop în doi dintre cleşti, regina îl rupse 
în două şi aruncă jumătăţile. Fascicolele rotitoare ale 
girofarurilor se oglindeau în luciul membrelor ei negre; 
cobora încet pe punte. Se mai ridica încă fum din arsurile 
provocate de aruncătorul de flăcări al lui Ripley. Acidul 
picura din rănile mai puţin însemnate, care se cicatrizau 
deja. Cele şase membre erau desfăcute, după o geometrie 
monstruoasă. 

Ripley rămasa ca ţintuită; reacţionă în sfârşit şi o puse 
pe Newt pe punte cu ochii pe făptura de coşmar care 
cobora spre ea. 

— Fugi! 

Newt o zbughi spre o stivă de cutii şi materiale. Regina 
căzu pe punte şi se răsuci în direcţia mişcării pe care o 
sesizase. 

Ripley dădu înapoi. Flutura mâinile, striga, se strâmba, 
sărea în sus... pentru a atrage asupra ei atenţia monstrului. 
Acţiunea ei îşi atinse scopul. Creatura pivotă. Cu o 
rapiditate incredibilă, ţinând cont de mărimea ei, porni 
spre Ripley care alerga deja în direcţia marii uşi interne de 
la celălalt capăt al buncărului. In spatele ei, podeaua vibra 
sub labele monstrului. 

Femeia trecu peste prag şi lovi cu mâna întrerupătorul 
de închidere. Uşa bâzâi şi-i execută ordinul imediat. 
Zgomotul impactului se repercută până în cală când 
creatura, dusă de avânt, se zdrobi de obstacol. Fără a 
pierde timpul pentru a vedea dacă panoul rezistă, Ripley se 
strecură rapid printre nişte forme masive şi întunecate în 
căutarea aceleia care o interesa. 

În buncărul de îmbarcare, atenţia reginei îi fu deturnată 
de la acel obstacol de o mişcare! Podeaua era străbătută de 


239 


o reţea de canale, ca nişte tranşee, protejate de grilaje de 
metal. Era destul loc pentru Newt, care se şi strecurase 
acolo şi, după ce pătrunse printr-o trapă, copilul începu să 
se târască cu toată viteza spre cealaltă extremitate a calei. 
Creatura urmărea mişcările lui Newt şi ghearele ei se 
năpustiră şi smulseră o parte din grilaj exact în dreptul 
călcâielor ei. Fetiţa încercă să se deplaseze şi mai repede, 
contorsionându-se frenetic în timp ce o altă grilă dispărea 
la câţiva centimetri în urma ei. 

Regina urma să smulgă placa sub care se refugiase 
copilul, dar se imobiliză: auzise deschizându-se uşa grea, 
scârţâind. În prag se înălța o siluetă masivă cu membre 
prevăzute cu numeroase articulaţii. La comenzile acestui 
monstru de oţel de două tone, Ripley înaintă. Mâinile îi 
erau vârâte în mănuşile braţelor telemanipulatoare ale 
maşinii de încărcat, iar picioarele ei deplasau nişte 
comenzi similare. Îmbrăcată în această maşină vie ca într-o 
armură cibernetică, mergea drept spre regină. Picioarele 
încărcătoarei bubuiau pe punte şi faţa lui Ripley se 
metamorfoză într-o mască a furiei materne de pe care 
dispăruse frica. 

— N-o atinge, scârboaso! 

Regina produse un scrâşnet înspăimântător şi se năpusti 
asupra adversarului mecanic. Ripley comandă o mişcare a 
braţului cu care încărcătoarele şi celelalte maşini de acest 
fel nu erau obişnuite, dar aparatul se supuse docil. Un 
enorm membru hidraulic se abătu asupra ţestei reginei şi o 
aruncă peste un panou. Creatura reacţionă instantaneu şi 
şarjă din nou, pentru a fi întâmpinată de un rever de cel 
puţin o tonă. Căzu răsturnându-se într-o stivă de mărfuri. 

— Apropie-te! urla Ripley rânjind. Apropie-te, gânganie! 

Bălăbănind coada, regina, turbată, atacă maşina pentru 
a treia oară. Braţele ei biomecanice se abătură peste cele 
pur mecanice ale încărcătoarei. Acul ei gros izbea în 
flancurile şi pântecele maşinii fără să o distrugă. Ripley 
para loviturile şi riposta prin croşeuri. Dădea înapoi 
încărcătoarea şi pornea mersul înainte astfel încât braţele 


240 


maşinii sale să fie plasate între ea şi regină. În timpul 
confruntării, ele striveau lăzi, aparate şi alte maşini mai 
mici: tot ceea ce se nimerea în calea lor. Buncărul era 
zdruncinat de tumultul luptei necruțătoare dintre cei doi 
dragoni. Închizând mâinile ei mecanice puternice pe două 
dintre cele patru membre anterioare ale creaturii, Ripley 
strânse şi degetele ei cât putu de tare înăuntrul mănuşilor 
telemanipulatoare, zdrobind braţele reginei care se 
contorsiona de furie. Ghearele celorlalte două mâini 
ajunseră la câţiva centimetri de postul de conducere a 
încărcătoarei, ameninţând-o cu sfâşierea pe minuscula 
făptură omenească. 

Ripley înălţă braţele şi-şi ridică adversara. Motorul 
maşinii gemu: considera această sarcină excesivă. Labele 
posterioare ale creaturii zgâriară maşina, deformând 
cabina de securitate care o adăpostea pe conductoare. 
După aceea, ţeasta oribilă se înclină către Ripley şi 
deschise botul. Fălcile interne ţâşniră spre femeie. Aceasta 
se lăsă în jos iar colții se izbiră de spătarul scaunului într-o 
explozie de bale vâscoase. Acidul gălbejit se înspuma pe 
braţele hidraulice ale maşinăriei şi începea să se scurgă 
spre cabina de securitate. 

Regina smulse nişte ţevi sub presiune şi un lichid 
sângeriu izbucni din toate părţile. Fluidul vital al maşinii şi 
cel al creaturii se amestecară. Lipsită de presiunea 
hidraulică pe o latură, încărcătoarea se prăbuşi. Regina se 
plasă deasupra, ferindu-se de braţele de metal. Căuta să 
deschidă cuşca de securitate. 

Ripley lovi unul dintre întrerupătoarele tabloului de 
bord ale maşinăriei şi flama albăstruie a unui aparat de 
sudură izbucni în faţa monstrului care urlă şi se dădu 
înapoi, luând cu el în cădere şi încărcătoarea. 

Când cei doi titani se prăbuşiră, întregul buncăr se 
învârti în ochii disperaţi ai lui Ripley, dar rămase lipită de 
scaun datorită  chingilor de siguranță. Maşina, 
biomecanoidul şi vietatea umană se rostogoliră în puţul 
rectangular al  sasului.  Încărcătoarea căzu peste 


241 


extraterestru,  strivind o parte din torsul său şi 
imobilizându-l sub greutatea ei. Acidul se scurgea din 
corpul creaturii rănite. 

Ripley manipula cu disperare comenzile aparatului. 
Acidul şiroind ajungea la uşile sasului: fumul se ridica deja, 
indicând faptul că deja îşi croia drum prin aliaj. Dincolo de 
sasul exterior era neantul. Ici şi colo apărură câteva găuri 
şi femeia se zbătea încă pentru a scăpa de chingile 
scaunului. Aerul începea să iasă din Sulaco, aspirat fiind de 
vidul nesătul al spaţiului cosmic. Un suflu de aer pătrunse 
în buncăr şi Ripley izbuti în sfârşit să iasă din maşină. Sări 
peste o baltă de acid fumegând şi apucă barele inferioare 
ale scării încastrate în perete. Cu o mână lovi comanda de 
siguranţă a uşii interne a sasului; panourile porniră imediat 
să se închidă uruind, aidoma unor fălci de oţel, exact 
deasupra ei. 

Ripley îşi reluă cu repeziciune urcuşul. Sub ea, acidul îşi 
continua lucrarea şi găurile se lărgiră, se împreunară. 
Suflul de aer scăpând în spaţiu se făcea şi mai violent şi-i 
încetinea ascensiunea. 

Newt plecase din reţeaua de canalizare din podea şi se 
ascunsese în pădurea de rezervoare de gaz; atunci când 
încărcătoarea, Ripley şi monstrul se rostogoleau prin puţul 
sasului, ea scosese căpşorul pentru a vedea mai bine. 

Deodată, vântul îi aspiră picioarele şi parcurse toată 
puntea într-o lunecare lungă, în direcţia sasului. 

Bishop, sau mai bine zis ceea ce-i mai rămăsese din 
trunchi o văzu apropiindu-se pe fetiţa care se zvârcolea 
urlând. Se prinse bine cu o mână şi o întinse pe cealaltă. 
Graţie preciziei cibernetice a gestului său, reuşi să-şi 
strângă degetele pe cordonul fetiţei care trecea pe lângă 
el. Vântul fu nevoit să renunţe la pradă şi se mulţumi s-o 
şfichiuie sălbatic. 

Capul lui Ripley ieşi din puţul sasului. Urma să urce pe 
punte, când ceva se frecă de glezna stângă. Şi se agăţă de 
ea. Zdruncinătura era să o facă să-i smulgă braţele. Se 
prinse cu disperare de ultima bară a scării, care se afla la 


242 


vreo treizeci de centimetri deasupra punţii. Uşile interne 
ale sasului continuau să se apropie uruind şi dacă nu 
reuşea să-şi elibereze repede glezna, va sfârşi ca Bishop. 

Să se lase să cadă pentru a scăpa? 

Sub ea, uşile externe ale sasului gemură. O parte din 
învelişul lor ros de acid se surpă. Încă încâlcite într-un 
oribil amalgam, încărcătoare şi regină se îmbrânciră. 
Ripley era trasă în jos: braţele nu mai rezistau, dar gheata 
îi alunecă. Piciorul se eliberă brusc. 

Cu preţul unui efort de care nu s-ar fi crezut capabilă, se 
cocoţă în sfârşit pe punte; o clipă mai apoi uşile interne ale 
sasului clămpăniră. În puț regina scoase un şuierai furios 
şi-şi folosi şi ea ultimele resurse de energie. Încărcătoarea 
scrâşni, scârţâi, împinsă de creatură. Fiinţa se degajase în 
parte, când uşile externe mâncate de acid cedară în 
totalitate. Bucăţi de metal, bule de acid, regina şi 
încărcătoarea, fură proiectate în spaţiu. 

Ripley se ridică şi se îndreptă spre hubloul cel mai 
apropiat cu mers împleticit. Regina fu proiectată în afara 
câmpului gravitațional artificial al lui Sulaco. Urlând şi 
înverşunată încă pe încărcătoare, creatura se îndepărtă, 
învârtindu-se, spre lumea inospitalieră de care încercase să 
fugă. Ripley se uită la ea până când ajunse o pată, un punct 
pe care-l înghiţiră norii lui Acheron. 

În buncăr, aerul formă câteva vârtejuri, apoi se potoli. 
Sistemele de reciclare de pe Sulaco lucrau la înlocuirea 
oxigenului pierdut în spaţiu în ultimele momente ale luptei. 

Bishop nu-i dăduse drumul lui Newt. Din trunchiul 
secţionat atârnau nişte organe interne artificiale şi nişte 
cabluri sfârâitoare. Pleoapele se deschiseră şi se închiseră 
şi capul  tresări pe neaşteptate, lovind puntea. 
Regulatoarele sale interne  putuseră să întrerupă 
hemoragia fluidului vital şi luptau pentru reducerea 
consecinţelor rănilor sale grave. Pe marginea sfâşiată, 
nişte încrustaţii albicioase erau parcurse de scântei. 
Androidul reuşi să schiţeze un zâmbet când o văzu pe 
Ripley apropiindu-se. 


243 


— N-a fost rău, pentru un om. Reuşi să-şi controleze 
pleoapele cât să-i facă apoi cu ochiul. 

Cu mers nesigur, Ripley ajunse la Newt, uluită. 

— Mamă... mamă? 

— Sunt aici, draga mea, sunt aici. 

O luă pe fetiţă în braţe şi o strânse la piept înainte de a 
o duce în compartimentele echipajului. În jurul ei, maşinile 
imensei nave zumzăiau liniştitor. Ajunse la secţia medicală 
şi se întoarse în buncăr cu o targă. Bishop îi afirmă că el 
putea să aştepte şi, asistată de targa automotrice, îl întinse 
deasupra pe Hicks. Bărbatul dormea încă, şi-l transportă 
până la infirmerie. Expresia infanteristului era liniştită, era 
destinsă. Nu asistase la deznodământ, bucurându-se de 
efectele binefăcătoare ale injecţiei practicate de către 
Bishop. Sintetul zăcea pe punte, cu mâinile încrucişate pe 
piept şi cu ochii închişi. Ripley n-ar fi putut spune dacă era 
mort sau dormea. Alte persoane mai calificate vor stabili 
acest lucru când vor ajunge pe Pământ. Somnul ştergea de 
pe faţa lui Hicks duritatea obişnuită. Pentru prima dată, 
Ripley îl vedea ca pe oricare altă fiinţă umană, 
seducătoare, deşi epuizată. Dacă nu era el, ea şi-ar fi 
pierdut viaţa. Numai Sulaco ar fi supravieţuit: cocă goală 
aşteptând în zadar întoarcerea oamenilor. Ea se gândi să-l 
trezească, dar renunţă. După ce se va asigura că funcţiile 
lui vitale se vor stabiliza şi cicatrizarea rănii produse de 
acid se afla pe calea cea bună, se va instala într-unul din 
chesoanele criogenice. 

Studie sala de hipersomn. Avea de pregătit trei 
chesoane. Chiar dacă mai trăia, Bishop nu avea oricum 
nevoie. 

Ripley merse prin culoar însoţită de Newt. Copila o 
trase de mână pentru a o întreba: 

— Acum o să dormim? 

— Aşa-i Newt. O să dormim. 

— Şi n-o să visăm urât? 

Ripley se aplecă spre faţa luminoasă ridicată spre ea şi 
zâmbi. 


244 


— Nu, draga mea. Cred că vom avea amândouă nişte 
vise foarte frumoase. 


SFÂRŞIT 


245 


Ripley a revenit acolo unde începuse totul. 
Pe această lume, denumită Akeron, îl descoperise. 
Extraterestrul, străinul, 
monstrul. 
"Ea ştia ce se întîmplase aici. 
O creatură asemenea celei care provocase distrugerea lui Nostromo 
şi moartea tuturor colegilor ei, pătrunsese în această colonie. 


Înspăimîntată, fetiţa se retrăgea 
din faţa intruşilor. Într-o mână ţinea o pungă cu mâncare, iar în 
cealaltă capul unei păpuşi... 


Spre deosebire de adulţi, 
copila reuşise 


w . a w - > 
să supravieţuiască, să se adapteze mediului devastat. 9 
Strângând-o la piept pe Newt, o 
Ripley pândea încordată, fiecare ungher. = 
Pericolul putea veni de oriunde. = 
= 
G] 
e 
[:-] 
= 
| 
ban 
- Li 
SSL F ; 
a 
CRISTIAN 5 
O 


ISBN 973-96378-4-1 Lei 1 600