Eoin Colfer — [Artemis Fowl] 01 Artemis Fowl

-Eoin COLFER- 


A Aa 
i tu, 


E” 


PO -ISSIQ BB DOI. 


Ii a i i a a 
EOIN COLFER 


ARTEMIS FOWL 


-LEINE <A d 310 -so9 fă 


rao intemational publishing company 


8) 


PROLOG 


Oare cum l-am putea descrie pe Artemis Fowl? Mai mulţi 
psihiatri au încercat, dar nu au reuşit. Principala problemă este 
inteligenţa lui. Dă peste cap orice test la care este supus. A pus 
în încurcătură cele mai luminate minţi din lumea medicală şi i-a 
trimis, pe mulţi dintre ei, bâjbâind, în propriile lor spitale. 

Nu încape îndoială că Artemis este un copil genial. Dar cum 
ajunge cineva atât de inteligent să se implice în activităţi 
ilicite? La această întrebare poate răspunde doar o singură 
persoană. lar acestuia îi place la nebunie să nu vorbească 
despre acest lucru. 

Poate că o bună descriere a lui Artemis ar reieşi din 
povestea, ajunsă bine cunoscută, a primei lui aventuri ilicite. 
Am alcătuit acest raport în urma interviurilor cu victimele şi, 
din povestirea care urmează, veţi observa că acest lucru nu a 
fost uşor. 

Totul a început acum câţiva ani, în zorii secolului al XXI-lea. 
Artemis Fowl se gândise la un plan pentru a recupera averea 
familiei lui. Un plan care ar fi putut răsturna civilizaţii întregi şi 
care ar fi putut arunca tot pământul într-un război între specii. 

Avea pe atunci doisprezece ani... 


CAPITOLUL I 


CARTEA 


Oraşul Ho Şi Min, vara. Caniculă, după standardele oricui. 
Nu e nevoie să mai spunem că Artemis nu ar fi îndurat un 
asemenea disconfort dacă nu ar fi fost vorba de ceva extrem de 
important. Important pentru plan. 

Soarele nu-l prindea pe Artemis. Nu arăta bine pe vreme 
însorită. Orele lungi petrecute în casă, în faţa monitorului, îi 
albiseră pielea şi îi luaseră strălucirea. Era alb ca un vampir şi 
aproape la fel de iritat de lumina zilei. 


— Sper că nu umblăm iar după cai verzi, Butler, spuse el, cu 
voce moale şi frântă. Mai ales după ce s-a întâmplat la Cairo. 

A fost un reproş blând. Se deplasaseră în Egipt ca urmare a 
unui raport al informatorului lui Butler. 

— Nu, domnule. De această dată sunt sigur. Nguyen e un om 
bun. 

— Hmm, a făcut Artemis, fără să fi fost prea convins. 

Trecătorii s-ar putea să fi fost uimiţi auzindu-l pe uriaşul 
eurasiatic adresându-se băiatului cu „domnule”. Era, la urma 
urmelor, mileniul al treilea! Dar relaţia dintre ei nu era una 
obişnuită şi nici ei nu erau turişti obişnuiţi. 

Stăteau pe terasa unei cafenele care dădea în Dong Khai 
Street, privindu-i pe adolescenţii de aici cum înconjoară piaţa 
pe motoscutere. 

Nguyen întârzia, iar umbra sărăcăcioasă pe care o făceau 
umbrelele nu reuşea să-i îmbunătăţească prea mult starea lui 
Artemis. Acesta era însă pesimismul lui de fiecare zi. Dincolo 
de starea morocănoasă, se ascundea o urmă de speranţă. Ar 
putea această călătorie să dea într-adevăr rezultate? Aveau să 
găsească acea carte? Ar fi fost prea mult să spere acest lucru. 

Un chelner veni grăbit spre masa lor: 

— Mai doriţi ceai, domnilor? i-a întrebat acesta dând agitat 
din cap. 

Artemis a oftat: 

— Scuteşte-mă de actorie şi stai jos. 

Chelnerul s-a întors instinctiv către Butler, care era, totuşi, 
adultul. 

— Dar, domnule, eu sunt chelnerul. 

Artemis a bătut în masă, cerând atenţie: 

— Porţi pantofi lucraţi manual, cămaşă din mătase şi trei 
inele de aur marcate. Engleza pe care o vorbeşti are un uşor 
accent de Oxford, iar unghiile tale au strălucirea moale dată de 
o manichiură recentă. Nu eşti chelner. Eşti omul nostru de 
contact, Nguyen Xuan, şi ai adoptat această deghizare patetică 
cu intenţia de a verifica dacă suntem înarmaţi. 

Nguyen stătea cu umerii lăsaţi: 

— E adevărat. Uimitor! 

— Ce e aşa de uimitor? Un şorţ zdrenţuit nu te face chelner! 

Nguyen s-a aşezat, turnând nişte ceai de mentă într-o ceaşcă 
micuță de porțelan. 


— Hai să te pun la curent cu armamentul, a continuat 
Artemis. Eu sunt neînarmat, dar Butler, care este... ăă... valetul 
meu, are un pistol Sig Sauer în tocul care îi atârnă pe umăr, 
două cuțite în cizme, un pistol Derringer cu două cartuşe pe 
ţeavă, sârmă pentru ştrangulat şi grenade paralizante ascunse 
prin buzunare. Am uitat ceva, Butler? 

— Bâta, domnule. 

— A, da. O bâtă bună cu o bilă în vârf pe care o ţine ascunsă 
în cămaşă. 

Nguyen îşi duse ceaşca la gură cu mâna tremurândă: 

— Nu vă alarmaţi, domnule Xuan, a zâmbit Artemis. Armele 
nu vor fi folosite împotriva dumneavoastră. 

Nguyen însă nu părea prea liniştit. 

— Nu, a continuat Artemis. Butler ar putea să vă omoare 
într-o sută de moduri fără să folosească nicio armă. Deşi, sunt 
sigur, un singur mod ar fi suficient. 

Nguyen era acum de-a dreptul speriat. De obicei, Artemis 
avea acest efect asupra oamenilor. Era un adolescent palid care 
vorbea cu autoritatea şi folosind vocabularul unui adult 
deosebit de puternic. Nguyen mai auzise de numele Fowl - cine 
nu-l auzise în lumea interlopă internaţională? - dar îşi 
imaginase că va avea de-a face cu Artemis senior, nu cu un 
copil. Cuvântul „copil” nu i se potrivea deloc acestui individ 
subţirel. Şi mai era şi Butler, uriaşul. Era clar că ţi-ar fi putut 
frânge spinarea ca pe o nuia cu mâinile lui gigantice. Nguyen 
începuse să îşi spună că nici pentru toţi banii din lume nu ar 
merita să mai petreacă vreun minut în compania acestor 
indivizi ciudati. 

— Şi acum să trecem la afaceri, zice Artemis, aşezând pe 
masă un minicasetofon. Aţi răspuns anunţului nostru de pe 
Internet. 

Nguyen a dat din cap afirmativ, în timp ce se ruga ca 
informaţia lui să fie corectă. 

— Da, domnule... tinere domn Fowl. Ceea ce căutaţi... ştiu 
unde se află. 

— Sigur! Şi eu ar trebui să te cred pe cuvânt? Ai putea să mă 
conduci direct într-o cursă. Familia mea are destui duşmani. 

Butler a prins din zbor un ţânţar exact lângă urechea 
stăpânului său. 

— Nu, nu, spune Nguyen, ducându-şi mâna la portofel. Uite, 


priveşte aici! 

Artemis a studiat cu atenţie poza polaroid. Se străduia să 
râmână calm, să-şi menţină bătăile inimii într-un ritm normal. 
Părea promițătoare, dar în zilele noastre orice putea fi falsificat 
cu un calculator şi un scanner performant. În poză, se vedea o 
mână ieşind dintre nişte umbre. O mână verde, pătată, făcută 
parcă din mai multe bucăţi puse laolaltă. 

— Hmm, a murmurat el. Explică-mi! 

— Această femeie e o tămăduitoare. Locuieşte în apropiere 
de 'To Do Street. Lucrează ca să primească în schimb vin de 
orez. E mai tot timpul beată. 

Artemis a clătinat din cap. Totul se lega. Problemele legate 
de băutură erau un indiciu care apărea constant în 
investigaţiile lui. Se ridică şi îşi netezi cutele de pe cămaşa lui 
albă. 

— Foarte bine. Arată-ne drumul, domnule Nguyen. 

Nguyen şi-a şters picăturile de sudoare de pe mustaţa lui 
subţire. 

— Eu doar v-am informat. Aşa a fost înţelegerea. Nu vreau să 
cadă vreun blestem pe capul meu. 

Cu o mişcare de expert, Butler l-a prins pe informator de 
după gât. 

— Îmi pare rău, domnule Nguyen, dar a trecut de mult 
vremea când dumneata mai puteai pune condiţii. 

Butler l-a condus pe vietnamezul reticent până la o maşina 
de teren închiriată, care nu-şi avea rostul pe străzile netede, 
fără denivelări, ale oraşului Ho Şi Min sau Saigon, cum 
localnicii încă îl mai numeau. Dar Artemis prefera să fie cât de 
departe se putea de populaţia civilă. 

Jeepul se deplasa enervant de încet, iar viteza extrem de 
redusă era parcă şi mai agasantă având în vedere neliniştea din 
inima lui Artemis. Nu-şi mai putea controla neliniştea. Ar putea 
fi, într-adevăr, la sfârșitul căutărilor lor? După şase alarme 
false pe trei continente diferite, ar putea această tămăduitoare 
alcoolică să fie lumina de la capătul tunelului? Artemis aproape 
chicoti. Lumina de la capătul tunelului. Făcuse o glumă. Şi nu 
era un lucru care să se întâmple în fiecare zi. 

Îşi făceau loc printre motorete ca printr-un banc de peşti. 
Mulțimea părea că nu se mai termină. Până şi aleile erau 
înţesate de vânzători la tarabe şi de cumpărători veniţi să se 


tocmească. Bucătarii aruncau capete de peşte în tigăi cu ulei 
încins, iar micii hoţi de buzunare se strecurau cu ochii după 
lucruri de valoare nesupravegheate. Alţii stăteau la umbră 
tocindu-şi degetele pe tastele jocurilor electronice. 

Nguyen transpirase de-a binelea în bluza lui kaki. Şi nu din 
cauza umidității din aer, era obişnuit cu asta. Era din cauza 
poveştii cu blestemul. Nu ar fi trebuit să amestece el magia cu 
crima. Şi-a promis că dacă scapă cu bine din această situaţie, 
se va schimba. Nu va mai răspunde la anunţuri suspicioase de 
pe Internet şi, cu siguranţă, nu se va mai asocia cu fiii capilor 
lumii interlope europene. 

Jeepul nu mai putea înainta. Străduţele erau prea înguste 
pentru vehiculul de teren. Artemis s-a întors către Nguyen: 

— Se pare că trebuie să ne continuăm drumul pe jos, 
domnule Nguyen. Încearcă să fugi, dacă vrei, dar să te aştepţi 
la o lovitură dureroasă şi fatală în spate. 

Nguyen a aruncat o privire spre ochii lui Butler. Erau de un 
albastru adânc, aproape negri, şi nu se vedea niciun strop de 
milă în ei. 

— Nu-ţi face griji, a spus el. N-o să fug. 

Au coborât din maşină. O mie de ochi bănuitori îi urmăreau 
în timp ce înaintau pe alee. Un nefericit hoţ de buzunare a 
încercat să-i fure portofelul lui Butler. Valetul i-a rupt degetele 
fără ca măcar să se uite la el. După aceea, lumea s-a retras şi s- 
a făcut loc în jurul lor. 

Aleea s-a îngustat şi mai mult, până când s-a redus la o 
potecă marcată de urmele unor roţi de maşină. Conducte de 
evacuare a apelor reziduale se vărsau direct pe suprafaţa 
noroioasă a aleii. Invalizii şi cerşetorii se adunaseră toţi pe 
insulele cu plantaţii de orez. Majoritatea celor care locuiau pe 
această străduţă trăiau într-o sărăcie lucie, în afară de trei 
dintre ei. 

— Ei, bine? întreabă Artemis. Unde e? 

Nguyen arăta cu degetul spre un triunghi negru dedesubtul 
unei scări de incendiu: 

— Acolo, înăuntru. Nu iese niciodată. Nici măcar ca să 
cumpere băutură. Trimite pe altcineva. Pot să plec acum? 

Artemis nu s-a obosit să-i răspundă. A pornit pe aleea plină 
de băltoace spre adăpostul de sub scara de incendiu. Putea să 
întrezărească nişte mişcări abia sesizabile acolo, între umbre. 


— Butler, poţi să-mi dai ochelarii, te rog? 

Butler şi-a scos o pereche de ochelari pentru vedere 
nocturnă de la centură şi i-a aşezat în mâna întinsă a lui 
Artemis. Zgomotul motorului a pornit o dată cu lumina. 

Artemis şi-a potrivit ochelarii. Totul a devenit verde, 
radioactiv. Trăgând aer în piept, şi-a întors privirea spre 
umbrele mişcătoare. Cineva stătea ghemuit pe un preş de rafie, 
mişcându-se încordat în lumina aproape inexistentă. Artemis şi- 
a ajustat lentilele. Silueta care se zărea acolo era mică, 
anormal de mică şi înfăşurată într-un şal murdar. Sticle goale 
de băutură erau pe jumătate îngropate în noroiul din jurul ei. A 
scos un braţ dinăuntrul broboadei. Părea verde. Dar, de fapt, 
totul în jur părea verde. 

— Doamnă, a spus el, vreau să vă propun ceva. 

Silueta şi-a clătinat capul parcă dormitând. 

— Vin, zise ea, cu vocea care-i scârţâia ca unghiile pe o tablă 
de şcoală. Vin, englezule. 

Artemis a zâmbit. Are darul limbilor, aversiune către lumină. 
Totul se potriveşte. 

— Sunt irlandez, de fapt. Ce spuneţi despre propunerea mea? 

— Mai întâi vinul, spuse tămăduitoarea făcându-i semn cu 
degetul osos. Apoi vorbim. 

— Butler? 

Bodyguardul a căutat într-un buzunar şi a scos o sticlă cu 
whisky irlandez din cel mai bun. Artemis a luat sticla şi o ţinea, 
ademenitor, dincolo de umbre. De-abia a avut timp să-şi dea 
ochelarii jos, când mâna ca o gheară a ţâşnit din întuneric şi a 
înşfăcat whisky-ul. Era o mână verde, făcută parcă din bucăţi 
puse laolaltă. Fără nicio îndoială. 

Artemis şi-a înghiţit un zâmbet triumfător. 

— Plătește-i prietenului nostru, Butler. Pe de-a'ntregul. Ţine 
minte, domnule Nguyen, totul rămâne între noi. Nu vrei ca 
Butler să se întoarcă, nu-i aşa? 

— Nu, tinere domn Fowl. Buzele-mi sunt pecetluite. 

— Ar fi bine să fie. Dacă nu, Butler o să ţi le pecetluiască pe 
veci. 

Nguyen a dispărut în josul străzii, atât de uşurat că a scăpat 
cu viaţă, că nici n-a mai numărat teancul de verzişori. Acest 
lucru nu-i stătea deloc în fire. Oricum, erau toţi acolo. Douăzeci 
de mii de dolari nu era deloc rău pentru o jumătate de oră de 


muncă. 

Artemis s-a întors spre tămăduitoare: 

— Şi acum, doamnă, aveţi ceva ce-mi doresc eu. 

Vindecătoarea a prins cu limba o picătură de alcool din colţul 
gurii. 

— Spune, irlandezule. Te dor capul, dinţii. Eu vindec tot. 

Artemis şi-a pus la loc ochelarii de vedere nocturnă şi privi 
spre ea. 

— Sunt perfect sănătos, doamnă, cu excepţia unei uşoare 
alergii la praf pe care nici dumneata nu ai putea să o vindeci. 
Nu. Ceea ce vreau este Cartea. 

Hoaşca a îngheţat. Ochii îi străluceau sub şal: 

— Cartea? a întrebat ea prevăzătoare. Eu nu ştiu de nicio 
carte. Eu sunt vindecătoare. Vrei carte, du-te la librărie! 

Artemis a suspinat, cu o răbdare nemăsurată: 

— Nu eşti vindecătoare. Nu eşti fiinţă umană. Eşti un 
spiriduş, un elf, p'shog, zână, ka-dalun, depinde în ce limbă 
preferi să-ţi spun. lar eu vreau Cartea ta. 

Pentru un lung moment, fiinţa nu a spus nimic, apoi şi-a 
retras şalul de pe frunte. În lumina verde a ochelarilor săi, 
Artemis i-a văzut trăsăturile ca pe o mască de Halloween. Nasul 
îi era lung şi se încovoia sub doi ochi aurii. Urechile îi erau 
ascuţite, iar din cauza dependenţei de alcool pielea îi era topită 
ca plastilina. 

— Dacă ştii de Carte, omule, a spus ea încet, luptându-se cu 
amorţeala cauzată de whisky, atunci ştii şi de puterea magică 
pe care o am în pumnul meu. Pot să te omor doar pocnind din 
degete. 

Artemis a ridicat din umeri: 

— Nu prea cred. Uită-te la tine. Eşti aproape moartă. Vinul 
de orez ţi-a amorţit simţurile. Puterile tale s-au redus şi nu mai 
poţi decât să vindeci negi. Patetic. Eu am venit să te salvez, în 
schimbul Cărţii. 

— De ce ar vrea un om Cartea noastră? 

— Asta nu e treaba ta. Tot ce trebuie să ştii sunt opţiunile pe 
care le ai. 

Urechile ascuţite ale zânei au început să tremure: 

— Ce opţiuni? 

— Una: refuzi să ne dai Cartea şi noi plecăm acasă şi te 
lăsăm să putrezeşti aici în mocirlă. 


— Da, aleg această opţiune. 

— Aa, nu te grăbi aşa! Dacă plecăm fără Carte, n-o să ai de 
trăit mai mult de-o zi. 

— O zi! O zi! a spus ea râzând. O să trăiesc mai mult cu o 
sută de ani decât voi. Chiar şi zânele care au legătură cu lumea 
omenească trăiesc secole. 

— Nu după ce au băut o jumătate de litru de apă magică, a 
spus Artemis, arătând sticla de whisky, acum goală. 

Zâna a pălit şi a scos un țipăt ascuţit, înspăimântător: 

— Apă magică! M-ai omorât, omule! 

— Adevărat, a admis Artemis. Ar trebui să înceapă să ardă în 
orice moment. 

Zâna şi-a atins uşor stomacul: 

— Şi a doua opţiune? 

— Aa, acum ascultăm, nu-i aşa? Foarte bine! Opţiunea 
numărul doi: îmi împrumuţi cartea pentru doar 30 de minute şi 
apoi te voi ajuta să-ţi recapeţi puterile magice. 

Vrăjitoarea din seminţia elfilor a rămas cu gura căscată: 

— Să-mi recapăt puterile magice? Nu e posibil! 

— Ba da. E posibil. Am asupra mea două fiole: una cu apă din 
Izvorul Zânelor, de la şaizeci de metri mai jos de cercul Tara, 
probabil locul cel mai încărcat de magie de pe pământ. Aceasta 
va contracara efectul apei magice. 

— Şi a doua? 

— A doua conţine o probă de magie artificială. Un virus care 
se hrăneşte cu alcool, amestecat cu un agent de regenerare. Va 
elimina orice urmă de vin de orez din trupul tău, va înlătura 
dependenţa şi chiar îţi va întări ficatul tău aproape distrus. Nu 
va fi plăcut, dar după o zi, două, o să poţi zburda de parcă ai 
avea din nou o mie de ani. 

Işi lingea buzele. Ar putea să se alăture din nou Poporului! 
Tentant! 

— De unde să ştiu dacă pot să am încredere în tine, omule? 
Deja m-ai înşelat o dată! N 

— Aşa e. Uite cum facem! Iți dau apa pe încredere, apoi, 
după ce mi-am aruncat privirea asupra Cărţii, îţi dau şi a doua 
fiolă. Da sau ba? 

Se gândea dacă să accepte sau nu. Durerea i se înteţea deja 
în abdomen. Şi-a întins mâna: 

— Accept! Dă-mi-o! 


— Mă gândeam că o s-o vrei. Butler? 

Uriaşul valet a desfăcut o cutie acoperită cu catifea moale, 
conţinând o seringă şi două fiole. A pus în seringă conţinutul 
fiolei transparente, pe care i l-a injectat în braţul ei umed. Ea s- 
a încordat pe moment, apoi s-a relaxat. 

— Puternică magie! a spus ea răsuflând cu greu. 

— Da, dar nu aşa de puternică cum va fi a ta după ce-ţi fac şi 
a doua injecție. Acum, Cartea! 

Vrăjitoarea din seminţia elfilor a căutat printre cutele hainei 
sale murdare, scotocind timp îndelungat. Artemis îşi ţinea 
răsuflarea. Gata. În curând, familia Fowl îşi va recăpăta 
puterea. Un nou imperiu avea să se ridice, un imperiu al cărui 
conducător va fi Artemis Fowl al II-lea! 

Femeia şi-a retras pumnul încleştat: 

— Oricum nu-ţi va folosi la nimic. E scrisă în limba veche. 

Artemis clătină din cap şi nu îndrăzni să-i vorbească. 

Femeia şi-a deschis pumnul cu degetele noduroase. In palma 
ei, se afla o cărticică aurie de mărimea unei cutii de chibrituri. 

— Ţine, omule. Treizeci de minute de-ale voastre. Nu mai 
mult! 

Butler a luat micul volum, emoţionat. Apoi, bodyguardul a 
activat o cameră digitală compactă şi a început să fotografieze 
fiecare pagină subţire şi firavă a Cărţii. Această operaţiune a 
durat câteva minute. Când a terminat, întregul volum era 
stocat în cipul camerei. Artemis prefera să fie sigur în ceea ce 
priveşte informaţiile. I se mai întâmplase ca echipamentele de 
securitate din aeroporturi să-i şteargă dischete cu conţinut 
important. Aşadar, i-a cerut ajutorului său să transfere 
documentul pe telefonul lui mobil şi de acolo să-l trimită prin e- 
mail la reşedinţa familiei Fowl, în Dublin. În mai puţin de 
treizeci de minute, documentul care conţinea fiecare simbol din 
Cartea Zânelor se afla în serverul familiei Fowl. 

Artemis i-a returnat micul volum proprietarei. 

— Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu dumneavoastră. 

Ea se împletici şi căzu în genunchi: 

— Cealaltă licoare, omule? 

Artemis a zâmbit: 

— Aa, da. Am promis, nu-i aşa? 

— Da, omule, ai promis. 

— Prea bine. Dar înainte de a-ţi administra fiola trebuie să te 


avertizez că nu va fi deloc plăcut. N-o să te simţi bine deloc. 

Ea arătă spre mizeria care o înconjura. 

— Crezi că îmi place aici? Vreau să zbor din nou. 

Butler a umplut seringa cu a doua fiolă, pe care i-a injectat-o 
de această dată direct în artera carotidă. 

Vrăjitoarea s-a prăbuşit imediat pe podea, iar întregul trup îi 
tremura din toate încheieturile. 

— E timpul să plecăm, zise Artemis. O sută de ani de viaţă de 
alcoolic părăsind un trup prin orice mijloace posibile nu e o 
privelişte plăcută. 

O 

Cei din familia Butler au servit familia Fowl vreme de secole. 
Dintotdeauna a fost aşa. Numeroşi lingvişti de prestigiu erau de 
părere că de acolo provine cuvântul valet:. Prima atestare a 
acestui aranjament neobişnuit s-a făcut atunci când Virgil 
Butler a fost angajat ca servitor, gardă de corp şi bucătar de 
către lordul Hugo de F6le, în timpul uneia dintre marile 
cruciade. 

La vârsta de zece ani, copiii din familia Butler erau trimişi la 
un centru special, în Israel, unde îşi însuşeau calităţile 
necesare unei gărzi a celui mai tânăr succesor al familiei Fowl. 
Calităţi cum ar fi: să gătească cordon bleu, să tragă la ţintă, să 
cunoască anumite combinaţii de arte marţiale, să aibă 
cunoştinţe medicale pentru situaţii de urgenţă şi să cunoască 
tehnologia informaţiei. Dacă la sfârşitul stagiului de pregătire 
nu era niciun Fowl de păzit, Butlerii erau imediat luaţi ca gărzi 
de corp de membrii unor familii regale, în special în Monaco şi 
Arabia Saudită. 

O dată ce un Fowl şi un Butler ajungeau împreună, ei 
rămâneau camarazi pe viaţă. Era o meserie grea şi singuratică, 
dar şi avantajele erau mari, dacă supravieţuiai şi apucai să te 
bucuri de ele. Dacă nu, familia ta primea o sumă de şase cifre 
drept daune, la care se adăuga o pensie lunară. 

Actualul Butler era garda tânărului Artemis, în vârstă de 
doisprezece ani, încă de când acesta se născuse. Cu toate că ei 
doi păstrau formalităţile tradiţionale, legătura dintre ei era 
mult mai profundă decât cea dintre stăpân şi servitor. Artemis 
era pentru Butler cel mai apropiat prieten, iar Butler 
reprezenta pentru Artemis imaginea unui tată, e adevărat, unul 


1 butler, în lb. Engleză - „valet” (n. tr.). 


care se supunea ordinelor sale. 

Butler şi-a ţinut gura până când cei doi se aflau în avionul 
care zbura de la Bangkok la aeroportul Heathrow din Londra. 
Apoi a trebuit să întrebe: 

— Artemis? 

Artemis şi-a ridicat ochii din ecranul carnetului său 
electronic de notițe. Se apucase, din timp, de traducere: 

— Da? 

— Vrăjitoarea. De ce nu i-am luat pur şi simplu cartea şi n-am 
lăsat-o să moară? 

— Un cadavru e o dovadă, Butler. Aşa, Poporul nu va avea 
niciun motiv să ne suspecteze. 

— Dar ea? 

— Nu cred că va mărturisi cuiva că a arătat Cartea unor 
oameni. Oricum, i-am pus ceva în cea de-a doua injecție care 
să-i provoace amnezie. Când în sfârşit se va trezi, toată 
săptămâna trecută va fi învăluită în ceaţă. | 

Butler a clătinat din cap cu admiraţie. Intotdeauna cu doi 
paşi înaintea tuturor, aşa era stăpânul Artemis. Oamenii 
spuneau că el era un urmaş cum nu se mai văzuse până acum. 

Liniştit, Butler s-a întors apoi la cartea pe care o citea, Arme 
şi muniţie, lăsându-l pe şeful lui să descurce de unul singur 
secretele universului. 


CAPITOLUL II 


TĂLMĂCIREA 


Probabil că aţi înţeles deja cât de departe ar fi mers Artemis 
ca să-şi atingă țelul. Dar care era de fapt țelul lui? Ce complot 
internaţional ar implica şantajarea unei vrăjitoare din seminţia 
elfilor dependentă de alcool? Aurul era răspunsul! 

Căutările lui Artemis începuseră cu doi ani în urmă, când 
începuse să fie interesat de navigarea pe internet. A găsit 
repede site-urile secrete: site-uri în care se scria despre indivizi 
răpiți de extratereştri, despre supravegheri, căutări de OZN-uri 
şi elemente supranaturale. Dar în special despre existenţa 
Poporului. 


Navigând prin gigabiţi de informaţie, Artemis a găsit sute de 
referiri la zâne din aproape fiecare ţară din lume. Fiecare 
civilizaţie avea un termen propriu pentru Popor, dar acestea 
erau, fără îndoială membrii ai aceleiaşi familii secrete. În mai 
multe poveşti se amintea despre o carte pe care o deţinea 
fiecare zână. Era un fel de Biblie a lor şi se presupunea că 
aceasta conţinea istoria seminţiei lor şi legile după care trăiau. 
Desigur, Cartea era scrisă în limba gnomilor şi nu le-ar fi fost 
de niciun folos oamenilor. 

Artemis credea că, cu ajutorul tehnologiei de astăzi, Cartea 
putea fi tălmăcită. Şi având această traducere, un nou grup de 
fiinţe putea fi exploatat. 

„Cunoaşte-ţi duşmanul” - era moto-ul lui Artemis, aşa că s-a 
afundat în studiul acestui popor până când a putut alcătui o 
uriaşă bază de date cu însuşirile lor. Dar aceasta nu era de 
ajuns. Aşa că Artemis a dat un anunţ pe internet: „Om de 
afaceri irlandez, plătesc o sumă considerabilă în dolari 
americani pentru întrevedere cu un elf, zână, spiriduş”. 
Răspunsurile i-au fost în mare parte nefolositoare, însă cel din 
oraşul Ho Şi Min a dat rezultatele aşteptate. 

Artemis era, probabil, singura persoană în viaţă care putea 
profita din plin de recenta sa achiziţie. El îşi păstrase încă 
credinţa copilărească în magie, care era temperată doar de 
dorinţa specifică a unui adult de a o exploata. Dacă cineva era 
în stare să le lase pe zâne fără aurul lor magic, acesta era 
Artemis Fowl al II-lea. 

O 

Au ajuns la reşedinţa Fowl spre dimineaţă. Artemis era 
nerăbdător să-şi deschidă documentul din computerul lui, dar a 
decis ca, mai întâi, să treacă pe la mama sa. 

Angeline Fowl era ţintuită la pat; asta s-a întâmplat de când 
soţul ei dispăruse. „Probleme cu nervii”, îi spuseseră doctorii. 
Nu aveau ce să-i prescrie în afară de odihnă şi somnifere. Asta 
se petrecuse cu aproape un an în urmă. 

Sora mai mică a lui Butler, Juliet, stătea la baza scărilor. 
Privirea ei fixă mai avea puţin şi făcea o gaură în perete. Nici 
măcar rimelul strălucitor nu-i îndulcea expresia. Artemis mai 
văzuse acea privire o dată, înainte ca Juliet să-l lovească pe un 
băiat obraznic care livra pizza la domiciliu. L-a surprins cu o 
mişcare de luptă. Ceea ce era un lucru neobişnuit pentru o 


adolescentă. Dar, de fapt, şi ea făcea parte din familia Butler. 

— S-a întâmplat ceva, Juliet? 

— Din vina mea, zise Juliet, ridicându-se în grabă. Se pare că 
n-am acoperit bine geamul cu draperiile. Doamna Fowl n-a 
putut să doarmă. 

— Hm, a murmurat Artemis şi urcă încet treptele de stejar. 

Starea mamei lui îl îngrijora. Nu mai văzuse lumina zilei de 
multă vreme. Pe de altă parte, dacă printr-o minune şi-ar fi 
revenit brusc şi ar fi ieşit însănătoşită din camera ei, acest 
lucru ar fi însemnat sfârşitul libertăţii lui Artemis. Inapoi la 
şcoală, băiete, gata cu activităţile ilicite! 

A ciocănit uşor la uşile duble, arcuite: 

— Mamă? Eşti trează? 

S-a auzit ceva spărgându-se de cealaltă parte a uşii. Părea să 
fi fost ceva de valoare. 

— Sigur că sunt trează. Cum să dorm în lumina asta 
orbitoare? 

Artemis s-a hotărât să intre. Un pat antic arunca umbre 
spiralate în întuneric şi o rază palidă de lumină pătrundea 
printre draperiile de catifea. Angeline Fowl era aşezată pe pat 
cu spatele îndoit; mâinile şi picioarele palide îi străluceau în 
întuneric: 

— Artemis, dragule, unde ai fost? 

Artemis a răsuflat uşurat. Il recunoscuse şi ăsta era semn 
bun. 

— Într-o excursie cu şcoala, mamă. La schi în Austria. 

— Aa, la schi. Ce dor îmi e să schiez! Poate atunci când se 
întoarce tatăl tău. 

Artemis simţi un nod în gât şi acest lucru nu i se întâmpla 
prea des. 

— Da, poate când se întoarce tata. 

— Dragule, poţi să tragi mizerabilele alea de draperii, te rog! 
Lumina asta e de-a dreptul insuportabilă. 

— Sigur, mamă. 

Artemis a bâjbâit prin camera întunecată, având grijă să nu 
se lovească de cuferele împrăştiate prin cameră. In cele din 
urmă, a prins draperia de catifea. Pentru o clipă s-a gândit să le 
dea de tot la o parte, dar, apoi, a suspinat şi a astupat golul 
dintre ele. 

— Mulţumesc, dragă. Apropo, trebuie să o dăm afară pe 


cameristă. Nu e bună de nimic. 

Artemis nu a spus nimic. Juliet fusese o angajată deosebit de 
loială şi de muncitoare a familiei, în ultimii trei ani. Era cazul să 
se folosească de mintea rătăcită a mamei lui. 

— Ai dreptate, mamă, spune el. Mă gândeam de ceva timp să 
fac asta. Butler are o soră care cred că ar fi perfectă pentru 
slujba asta. Cred că ţi-am vorbit despre ea. Juliet? 

Angeline s-a încruntat. 

— Juliet? Da, numele îmi pare cunoscut. Oricine ar fi mai 
bună decât toanta asta pe care o avem acum. Când poate să 
înceapă? 

— Chiar acum. Îi spun lui Butler să o aducă din sufragerie. 

— Eşti un băiat bun, Artemis! Vino să o îmbrăţişezi pe mama! 

Artemis s-a apropiat de faldurile întunecate ale rochiei 
mamei. Mirosea a parfum, asemenea petalelor de flori în apă. 
Dar braţele ei erau reci şi slăbite. 

— Of, dragule, îi zise ea în şoaptă. Sunetul vocii ei îl înfioră 
pe Artemis. Aud tot felul de sunete. Noaptea. Se târăsc pe 
perne şi intră în urechile mele. 

Artemis a simţit din nou un nod în gât: 

— Poate că ar fi bine să tragem draperiile, să intre lumina, 
mamă! 

— Nu, a suspinat ea, dându-i drumul din îmbrăţişare. Nu, 
pentru că atunci i-aş şi vedea. 

— Mamă, te rog! 

Degeaba. Angeline nu mai era acolo. S-a strecurat în colţul 
cel mai îndepărtat al patului, îşi trase pătura până sub bărbie. 

— Trimite-o pe fata cea nouă. 

— Da, mamă. 

— Să-mi aducă felii de castravete şi apă. 

— Da, mamă. 

Angeline l-a privit ţintă cu ochii ei pătrunzători: 

— Şi nu îmi mai spune mamă. Nu ştiu cine eşti, dar cu 
siguranţă nu eşti micul meu Arty. 

Artemis a clipit, reţinându-şi sub pleoape câteva lacrimi 
rebele. 

— Desigur. Îmi pare rău, ma... îmi pare rău! 

— Hmm. Dacă te mai întorci aici, o să-l rog pe soţul meu să 
se ocupe de tine. E un om important, să ştii! 

— Foarte bine, doamnă Fowl. E ultima dată când mă mai 


vedeţi. 

— Ar fi bine să fie aşa. 

Angeline a îngheţat brusc. 

— Îi auzi? 

Artemis a clătinat din cap: 

— Nu, nu aud nimic. 

— Vin să mă ia. Sunt peste tot. 

Angeline s-a ascuns sub pături, căutând adăpost. Artemis 
încă îi mai auzea suspinele de frică, în timp ce cobora treptele 
de marmură. 

O 

Cartea se dovedea a fi mai încăpăţânată decât preconizase 
Artemis. Părea că i se împotriveşte. Niciunul din programele pe 
care le utiliza nu îi dădea vreun rezultat. 

Artemis a făcut copii după fiecare pagină şi şi-a tapetat cu 
ele pereţii biroului lui. Câteodată era mai bine să vadă lucrurile 
puse pe hârtie. Textul era diferit de tot ce văzuse el vreodată, şi 
totuşi, într-un mod ciudat, îi părea cunoscut. Erau, evident, 
simboluri amestecate cu o limbă a cârei scriere avea la bază 
litere. Textul se întindea pe pagini fără să se ţină cont de vreo 
ordine aparentă. 

Avea nevoie pentru programul său de un punct de referinţă, 
de un element central în jurul căruia să construiască un sistem. 
A separat fiecare caracter şi a început să-l compare cu texte 
scrise în engleză, chineză, greacă, arabă, chirilică şi chiar 
ogham. N-a găsit nimic. 

Iritat şi frustrat, Artemis şi-a vărsat nervii pe Juliet când 
aceasta l-a întrerupt ca să-i aducă sandvişuri, după care s-a 
întors la simbolurile lui. Pictograma cea mai des întâlnită era o 
imagine mică, masculină. A presupus el că este masculină, deşi, 
datorită cunoştinţelor lui limitate de anatomie a elfilor, s-a 
gândit că ar putea fi şi feminină. Deodată i-a venit o idee: a 
deschis un fişier cu limbi arhaice în programul lui Power 
Translator şi a selectat limba egipteană. 

În sfârşit! Dăduse lovitura! Simbolul semăna foarte mult cu 
figura zeului Anubis, reprezentată în hieroglifele din interiorul 
piramidei lui Tutankamon. Acest lucru se potrivea cu indiciile 
deja descoperite de el. Primele povestiri omeneşti care au fost 
scrise erau despre zâne şi elfi, ceea ce sugera că civilizaţia 
acestora a precedat-o pe cea a oamenilor. Se părea că egiptenii 


ar fi adaptat nişte texte deja existente în acel moment, pentru a 
se potrivi nevoilor lor. 

Mai erau şi alte asemănări. Însă diferenţele erau suficient de 
mari ca să fie trecute cu vederea de programul computerului. 
Această treabă trebuia făcută manual. Fiecare simbol gnomic 
trebuia mărit, printat şi comparat cu hieroglifele. 

Artemis simţea cum i se zbate inima în piept din cauza 
emoţiei. Aproape fiecare pictogramă avea un corespondent 
hieroglific. Majoritatea erau universale, ca, de exemplu, soarele 
sau păsările. Dar unele păreau exclusiv supranaturale şi 
trebuiau adaptate. Simbolul lui Anubis, de exemplu, nu ar fi 
avut niciun sens ca zeu-câine, aşa că Artemis l-a modificat în 
aşa fel încât să-l simbolizeze pe regele elfilor. 

Înainte de miezul nopţii, Artemis introdusese deja cu succes 
toate datele în computerul Macintosh. Tot ce mai avea de făcut 
acum era să apese „Decodează”. A apăsat pe buton. Ceea ce a 
apărut era un lung şi complicat text care nu avea niciun sens. 

Un copil normal ar fi renunţat de mult să caute. Un adult 
obişnuit probabil ar fi izbit tastatura. Dar nu şi Artemis. 
Această carte îl punea la încercare, se gândea el, şi nu avea de 
gând să o lase să câştige. 

Literele erau corecte. Era sigur de asta. Doar ordinea lor era 
greşită. Se frecă la ochi ca să alunge somnul şi privi cu atenţie 
la pagină. Fiecare segment era delimitat de o bară. Aceasta ar 
putea reprezenta paragrafe sau capitole, care însă nu trebuiau 
citite aşa cum se făcea de obicei: de la stânga la dreapta şi de 
sus în jos. 

Artemis a început să experimenteze. A încercat cititul de la 
dreapta la stânga, ca în limba arabă sau în coloane, ca în 
chineză. Nimic nu mergea. A observat, apoi că fiecare pagină 
avea ceva în comun: o secţiune centrală. Celelalte pictograme 
erau aşezate în jurul acelui pivot. Aşadar poate că exista un 
punct central de unde trebuia început. Dar încotro să se 
îndrepte de acolo? Artemis a cercetat paginile, căutând un alt 
factor comun. Câteva minute mai târziu, îl găsise. Pe fiecare 
pagină se afla o mică săgeată în colţul unei secţiuni. Putea 
această săgeată să indice direcţia? Într-acolo? Aşadar, teoretic 
ar fi trebuit să înceapă din mijloc şi să urmeze săgeata, citind în 
spirale. 

Programul computerului nu era făcut pentru aşa ceva, aşa că 


Artemis s-a hotărât să improvizeze. Cu un cuţit meseriaş şi cu o 
riglă, a tăiat prima pagină în fâşii, pe care le-a reasamblat apoi 
în stilul tradiţional al limbilor vest-europene de la stânga la 
dreapta, în linii paralele. A scanat încă o dată paginile, apoi le-a 
reintrodus în programul modificat de traducere automată în 
limba egipteană. 


id e] 


VEAD EEEk -pR EI DRE Pa Ada Ee] 


[E ce Dalia TE e Era 259-258 
a Baa iba 


E; PE RAET] 

Computerul huruia şi turuia, transpunând toată informaţia în 
sistemul binar. S-a oprit de câteva ori ca să ceară confirmarea 
vreunui caracter sau simbol. Acest lucru se întâmpla din ce în 
ce mai rar pe măsură ce maşina învăţa noul limbaj. În cele din 
urmă, două cuvinte au apărut pe ecran: „Fişier decodat”. 

Cu degetele tremurând de emoție, dar şi de oboseală, 
Artemis a apăsat pe butonul „listează”. Din imprimanta laser a 
ieşit o singură pagină. De data aceasta, era în engleză. Sigur, 
erau şi greşeli, era nevoie de mici ajustări, dar era perfect 
lizibilă şi, în primul rând, perfect comprehensibilă. 

Conştient de faptul că el era, probabil, primul om, după mii 
de ani, care reuşise să decodeze cuvintele magice, Artemis a 
aprins veioza de pe birou şi a început să citească: 


Cartea Poporului 
Instrucţiuni în legătură cu magia 
și cu legile noastre 


Poartă-mă întotdeauna cu tine, poartă-mă bine. 
Eu sunt cea care te învaţă despre ierburi și vrăji, 
Eu sunt legătura ta cu Puterea Secretă. 

Dacă mă uiţi, magia îţi va dispărea. 

De zece ori, zece porunci există, 

Iar ele îţi dezleagă orice inimă. 


Leacuri, blesteme, alchimie - 
Secretele toate-ale tale vor fi, prin mine. 


Dar, zână, să ţii minte mai presus de orice: 
Eu nu-s pentru aceia care se târăsc în tină, 
Și blestemat va fi cel care va trăda din taine 
O fărâmă. 


Artemis simţea cum sângele îi zvâcneşte în urechi, erau la 
mâna lui, ca furnicile sub picioare. Fiecare secret al lor va fi 
descoperit cu ajutorul tehnologiei. Deodată, s-a simţit frânt de 
oboseală şi s-a afundat în fotoliu. Mai erau atâtea de făcut. 
Patruzeci şi trei de pagini trebuiau traduse, pentru început. 

A apăsat pe butonul interfonului care-l conecta la difuzoarele 
instalate prin toată casa. 

— Butler, ia-o pe Juliet şi urcați până aici. Am nevoie să mă 
ajutaţi la nişte puzzle-uri. 

O 

Poate că în acest moment ar trebui să aflaţi câte ceva din 
istoria familiei. 

Cei din familia Fowl erau, într-adevăr, infractori 
arhicunoscuţi. De generaţii, aceştia luptau de partea cealaltă a 
legii, adunând însă destui bani ca să fie din nou în legitimitate. 
Desigur, se plictiseau de legitimitate şi se întorceau de fiecare 
dată la infracţiuni. 

Artemis I, tatăl personajului nostru, pusese averea familiei în 
pericol. După căderea comunismului în Rusia, Artemis senior 
hotărâse să investească o mare parte din averea familiei Fowl 
pentru a întemeia noi căi de navigaţie pe vastul continent. „Noii 
consumatori”, se gândea el, „o să avem nevoie de noi bunuri de 
consum”. Mafiei ruseşti, însă, nu i-a plăcut faptul că un vest- 
european pătrundea pe teritoriul lor, acaparându-le piaţa, aşa 
că i-au trimis un mesaj. Acesta a venit în forma unei rachete 
Stinger furate, ţintită în direcţia vasului Fowl Star, care tocmai 
trecuse de Murmansk. Artemis senior se afla la bordul navei 
împreună cu unchiul lui Butler şi cu 250 000 de cutii de Coca- 
Cola. A fost o explozie de mai mare dragul. N 

Familia nu a rămas pe drumuri, nici pe-aproape măcar. Îşi 
pierduseră însă statutul de miliardari. Artemis al II-lea a jurat 
să recupereze averea familiei. Şi avea de gând să o facă în stilul 


lui unic. 


Odată cartea tălmăcită, Artemis putea începe să-şi facă 
planuri serioase. Ştia deja care este scopul lui, acum plănuia 
cum să-l şi atingă. 

Obiectivul era, desigur, aurul. Achiziţionarea de cât mai mult 
aur. Părea că Poporul ţinea la preţiosul metal, aproape tot atât 
de mult ca şi oamenii. Fiecare zână îşi avea ascunzişul ei, dar 
nu pentru multă vreme, dacă Artemis reuşea ceea ce îşi 
propusese. Cel puţin unul dintre popoarele de elfi urma să 
rămână cu vistieria goală după ce avea să-şi pună planul în 
aplicare. 

După optsprezece ore de somn adânc şi un mic dejun frugal, 
Artemis a urcat în biroul pe care îl moştenise de la tatăl său. 
Încăperea era destul de tradiţională - mobilier din stejar închis 
la culoare şi rafturi până în tavan - însă Artemis o burduşise cu 
tehnologie de ultimă oră. O serie de computere legate în reţea 
bâzâiau de prin toate colţurile camerei. Pe unul dintre ele era 
deschis site-ul canalului de ştiri CNN. Un proiector de ultimă 
generaţie reflecta în imagini supradimensionale, pe peretele 
din spate al camerei, ştirile de ultimă oră. 

Butler era deja acolo, punând harddiscurile la treabă. 

— Închide-le pe toate, în afară de Carte! Am nevoie de linişte 
pentru treaba asta! 

Valetul a început să închidă calculatoarele. Site-ul CNN era 
pornit de aproape un an. Artemis era convins că de acolo va 
auzi ştiri în legătură cu operaţiunile de salvare ale tatălui lui. 
Faptul că îl închidea însemna că, în sfârşit, a renunţat să mai 
aştepte. 

— Pe toate? 

Artemis a aruncat o privire spre peretele din spate: 

— Da, a spus el în cele din urmă. Pe toate. 

Butler şi-a permis să-l bată cu palma pe umăr pe şeful său, 
înainte de a se întoarce la treabă. Artemis şi-a trosnit degetele. 
Era timpul să se apuce de ce ştia el să facă mai bine - să 
plănuiască comploturi mârşave. 


CAPITOLUL III 


HOLLY 


Holly Short stătea întinsă în pat. Era nervoasă, dar fără să se 
manifeste în vreun fel. Nimic neobişnuit. Elfii, în general, nu 
erau recunoscuţi pentru buna lor dispoziţie. Holly însă era într- 
o stare foarte proastă, chiar şi pentru o zână. Tehnic, ea era un 
elf, zână fiind termenul generic. Era şi spiriduş, dar aceasta era 
doar o meserie. 

Poate că o descriere ar fi mai de-ajutor decât un discurs 
asupra genealogiei zânelor. Holly Short avea pielea brună, 
părul roşcat-castaniu şi ochii căprui. Nasul ei era ascuţit, iar 
buzele îi erau pline, de o frumuseţe aparte, ai fi zis că eo 
descendentă de-a lui Cupidon. Mama ei era un elf european, 
era temperamentală şi avea o siluetă mlădioasă. Holly avea, de 
asemenea, un trup subţire cu degete firave şi ascuţite, perfecte 
pentru a mânui un baston. Urechile ei erau, desigur, ascuţite. 
La înălţimea ei de un metru, Holly era cu doar un centimetru 
mai scundă decât majoritatea zânelor, dar chiar şi un singur 
centimetru înseamnă mult când nu eşti foarte înalt. 

Comandantul Root era cauza supărării lui Holly. Root 
avusese ceva împotriva ei de la bun început. Comandantul era 
nemulţumit de faptul că prima femeie ofiţer din istoria 
Reconului fusese repartizată în brigada lui. Recon (Brigada de 
Recunoaştere) era cunoscut ca un loc deosebit de periculos, cu 
o rată a mortalităţii ridicată, iar Root nu considera că este un 
loc potrivit pentru o fetişcană. Dar el nu avea decât să se 
obişnuiască, pentru că Holly nu avea de gând să renunţe nici 
din cauza lui, nici din a altcuiva. 

O altă cauză a nervozităţii lui Holly, deşi aceasta nu ar fi 
recunoscut-o, era ritualul. Avusese de gând să-l facă de vreo 
câteva luni, dar niciodată nu găsi timpul potrivit. lar dacă Root 
ar fi aflat că îi slăbeşte puterea magiei, ar fi transferat-o, cu 
siguranţă, la Trafic. 

Holly s-a rostogolit de pe salteaua ei şi s-a îndreptat 
împleticindu-se spre baie. Unul din avantajele pe care le avea 
faptul că trăia aproape de miezul pământului: apa era 
întotdeauna fierbinte. Desigur, nu era niciun pic de lumină 


naturală, dar acesta era micul preţ pe care îl plătea pentru 
intimitatea pe care o avea. Sub pământ. Ultima zonă în care nu 
ajunseseră oamenii. Nu era ceva mai plăcut decât să vii acasă 
după o zi de muncă, să îţi dezactivezi scutul de protecţie şi să 
te scufunzi într-o băltoacă plină de mâzgă ce bolborosea. 
Fericire. 

Zâna s-a îmbrăcat, trăgându-și până sub bărbie fermoarul 
costumului verzui, şi şi-a pus cascheta. Uniformele de spiriduşi 
erau elegante în acele vremuri, nu ca acele costume demodate 
pe care Forţele de Ordine trebuiau să le poarte. Pantofi 
încovoiaţi şi pantaloni bufanţi! Să fim serioşi! Nu e de mirare că 
spiriduşii erau nişte personaje atât de caraghioase în folclorul 
omenesc. Şi totuşi, poate că este mai bine aşa. Dacă Noroioşii 
ar fi ştiut că termenul de spiriduş provine de la o ramură de 
elită a Poliţiei Elementelor Subpământene, probabil că ar fi 
încercat să le încurce socotelile. E mai bine să stai ascuns şi să- 
i laşi pe oameni cu părerile lor preconcepute. 

Luna răsărea deja la suprafaţă, nu era timp pentru micul 
dejun. Holly a înşfăcat un suc din frigider, pe care l-a băut în 
drumul ei prin tunele. Ca de obicei, era haos pe artera 
principală. Spiriduşii zburători blocau tunelul, ca pietrele care 
cad într-o sticlă. Gnomii îşi aveau şi ei contribuţia la 
învălmăşeală, mergând legănat, ocupând două benzi cu 
fundurile lor mari. Broaştele râioase infestau fiecare petec de 
umezeală, înjurând ca birjarii. Acea specie a început ca o 
glumă, dar până la urmă s-a multiplicat ca o molimă. Au scăpat 
de sub control. 

Holly se lupta cu mulţimea pentru a ajunge la postul de 
poliţie. Erau deja neînţelegeri în faţa clădirii Spud's Spud 
Emporium. Caporalul Newt încerca să aplaneze conflictul. Mult 
succes din partea ei! Era un coşmar. Cel puţin Holly avea 
ocazia să lucreze la suprafaţă. î 

Postul de poliţie era plin de protestatari. Incepuse din nou 
războiul dintre goblini şi pitici şi, în fiecare dimineaţă, hoarde 
de părinţi furioşi cereau să le fie eliberate odraslele nevinovate. 
„Hm”, îşi zicea Holly în gând, „dacă exista, într-adevăr, un 
goblin nevinovat, ea încă nu l-am întâlnit”. Celulele erau pline 
de goblini care urlau incantaţii în grup şi aruncau mingii de foc 
unii spre alţii. 

Holly îşi făcea loc cu coatele prin mulţime: 


— La o parte! striga ea. Poliţia! 

Se adunaseră în jurul ei ca muştele: 

— Grumpo al meu e nevinovat! 

— Ăsta e un abuz al poliţiei! 

— Doamnă ofiţer, puteţi să-i duceţi micuţului meu păturica? 
Nu poate dormi fără păturica lui! 

Holly şi-a tras casca cu vizor peste ochi şi îi ignora. Odată 
uniforma impunea respect, dar acele vremuri au apus. Acum, 
uniforma era o ţintă. 

„Scuzaţi-mă, mi-am pierdut borcanul cu negi.” 

„Scuză-mă, tinere elf, pisica mea s-a urcat pe o stalactită.” 

Sau: 

„Dacă aveţi o clipă liberă, domnule căpitan, îmi puteţi spune 
cum să ajung la Fântâna Tinereţii?” 

O 

Holly s-a scuturat, enervată. Turişti. Avea şi ea propriile 
necazuri. Mai multe decât credea ea, după cum avea să afle în 
curând. 

În holul de la intrarea în clădirea poliţiei, un pitic cleptoman 
opera buzunarele tuturor celor care aşteptau acolo, inclusiv pe 
ale ofițerului de care era legat cu cătuşe. Holly l-a atins cu 
bastonul electric. Şocul electric i-a ars pantalonii din piele la 
spate. 

— Ce faci aici, Mulch? 

Mulch a început să-i explice, obiectele furate căzându-i din 
mâneci: 

— Doamnă ofiţer Short, spuse el cu o voce plângăreaţă şi cu 
o expresie plină de regret, nu mă pot abtine, aşa sunt eu! 

— Ştiu, Mulch. lar noi o să te aruncăm într-o celulă pentru 
câteva secole. Aşa suntem noi! Nu ne putem abtine. 

I-a făcut apoi cu ochiul ofițerului care îl arestase pe pitic. 

— E bine de ştiut că eşti tot timpul pe fază. 

Elful s-a înroşit şi s-a aplecat să-şi ridice portofelul şi insigna. 

Holly s-a strecurat pe lângă biroul lui Root, sperând că va 
ajunge la cabina ei înainte ca... 

— SHORT! VINO-NCOACE! 

Holly a oftat. Ei, bine. Iar începe. 

Şi-a pus cascheta sub braţ şi şi-a netezit cutele de pe 
uniformă înainte de a intra în biroul comandantului Root. 

Faţa acestuia era roşie de furie. Aceasta era, mai mult sau 


mai puţin, starea lui generală, de unde i se trăgea şi porecla 
„Beetroot” (Sfeclă). La birou se făceau pariuri despre cât timp 
mai avea până urma să-i explodeze inima. Cel mai probabil, se 
spunea, o jumătate de secol. 

Comandantul arătă spre ceasul lunar de la încheietura 
mâinii: 

— Ei, bine? întreabă el. Ce oră e asta? 

Holly a simţit cum începe şi ea să roşească. Nu întârziase 
decât un minut. Mai erau destui ofiţeri în acest schimb care nici 
nu se prezentaseră încă. Dar Root o persecuta întotdeauna pe 
ea. 

— Tunelul, murmură ea patetic. Patru benzi erau blocate. 

— Nu mă insulta cu scuzele tale! a urlat comandantul. Ştii 
bine cum e în centrul oraşului! Scoală-te cu câteva minute mai 
devreme! 

Aşa era. Ea ştia bine cum era în centrul oraşului Haven. 
Holly Short era un elf de oraş. Născută şi crescută acolo. De 
când oamenii începuseră să sape după minerale, tot mai mulţi 
elfi au părăsit posturile apropiate de suprafaţă şi s-au mutat la 
adâncime, în Haven City, unde se simțeau mai în siguranţă. 
Metropola era supraaglomerată, iar serviciile nu făceau faţă. 
Acum se făceau presiuni pentru a li se permite automobiliştilor 
să treacă prin centru, rezervat numai pentru pietoni. Ca şi cum 
centrul nu era deja un loc urât mirositor, cu toţi gnomii de la 
ţară învârtindu-se pe acolo. 

Root avea dreptate. Ar fi trebuit să se trezească mai 
devreme. Dar nu avea de gând să o facă. Decât dacă ar fi fost 
obligaţi şi ceilalţi să se trezească mai devreme. 

— Ştiu ce gândeşti, zise Root. De ce mă iau de tine în fiecare 
zi. De ce nu le zic nimic şi celorlalţi leneşi. 

Holly nu a spus nimic, dar pe faţa ei se citea „Aşa e!”. 

— Îţi spun eu de ce. Să-ţi spun? 

Holly şi-a asumat riscul de a da afirmativ din cap: 

— E din cauză că eşti fată. 

Holly îşi strângea pumnii. Ştia ea! 

— Dar motivele nu sunt cele pe care le crezi tu, a continuat 
el. Eşti prima fată din Recon. N-a mai fost niciodată vreo fată. 
Tu eşti mereu supusă unui test. Eşti o deschizătoare de 
drumuri. Un milion de elfi îţi urmăresc fiecare mişcare. S-au 
pus multe speranţe în tine, dar sunt şi multe prejudecăţi 


împotriva ta. Viitorul Forţelor de Ordine e în mâna ta. Dar, 
deocamdată, se pare că atârnă prea greu. 

Holly clipea destul de des. Comandantul nu îi mai spusese 
niciodată aşa ceva. Tot ce îi spunea de obicei era: „Aranjează-ţi 
cascheta! Stai drept!” şi aşa mai departe. 

— Trebuie să faci tot ce-ţi stă în putinţă, Short. Şi asta 
înseamnă că trebuie să poţi mai mult decât toţi ceilalţi. Root a 
oftat, în timp ce se lăsa tot mai greu în scaun. Nu ştiu ce să-ţi 
zic, Holly. De la evenimentele din Hamburg... 

Holly a făcut o grimasă. Povestea cu Hamburgul a fost un 
dezastru. Un om din subordinea ei scăpase la suprafaţă şi 
încercase să negocieze cu Noroioşii ca să obţină azil politic. 
Root a trebuit să oprească timpul, să cheme Echipa de 
Recuperare şi să opereze patru ştergeri de memorie. Poliţia a 
pierdut mult timp atunci. Totul era din vina ei. 

Comandantul a luat un formular de pe birou: 

— Nu merge. M-am hotărât. Te mut la Trafic şi o chem pe 
caporal Frond în locul tău. 

— Frond? a explodat Holly. E o uşuratică. O aeriană. Nu 
puteţi să-i daţi ei testul! 

Faţa lui Root s-a înroşit şi mai mult: 

— Pot, şi aşa o să şi fac. De ce nu? Tu nu ai dat niciodată tot 
ce poţi. Ori poate tot ce poţi nu e destul. Îmi pare rău, Short, ai 
avut o şansă... 

Comandantul s-a întors la hârtiile lui. Şedinţa se terminase. 
Holly încremenise. Ratase totul. Fusese, probabil, cea mai bună 
oportunitate pe care o primise vreodată în cariera ei şi tocmai o 
ratase. Doar o greşeală şi viitorul ei era acum istorie. Nu era 
drept. Holly s-a simţit cuprinsă de o furie cum nu mai fusese 
niciodată până atunci, dar pe care şi-o controla. Nu era 
momentul să-şi piardă cumpătul. 

— Domnule comandant, eu cred că merit şi o a doua şansă. 

Root nici nu şi-a ridicat privirea din hârtiile lui: 

— Şi de ce crezi asta? 

Holly a tras adânc aer în piept: 

— Din cauza dosarului meu, domnule. Este impecabil, cu 
excepţia cazului Hamburg. Zece misiuni încununate de succes, 
nici măcar o singură ştergere de memorie sau stopare a 
timpului, cu excepţia... 

— Cazului Hamburg, a completat-o Root. 


Holly s-a gândit să-şi asume riscul. 

— Dacă aş fi fost bărbat, domnule - unul dintre elfii preţioşi 
dumneavoastră - nici nu am fi avut această discuţie acum. 

Root a ridicat o privire pătrunzătoare: 

— Stai puţin, căpitane Short... 

A fost întrerupt de unul dintre telefoanele de pe biroul lui. 
Apoi de încă unul şi încă unul. Un ecran uriaş s-a aprins pe 
peretele din spatele lui. Root a lovit butonul difuzorului, 
punându-i în conferinţă pe toţi cei care îl sunaseră. 

— Da? 

— Avem un fugar. 

Root a clătinat din cap. 

— Se vede ceva pe telescoape? 

Telescoapele erau nişte dispozitive secrete care urmăreau 
sateliții de comunicaţie americani. 

— Da, a spus persoana de la telefonul numărul doi. Avem un 
semnal puternic din Europa. Sudul Italiei. Fără scut de 
protecţie. 

Root fierbea de mânie. Unul dintre ei umblând fără scut de 
protecţie putea fi văzut de ochii omeneşti. Nu ar fi fost aşa de 
grav dacă ar fi fost un humanoid. 

— Identificare? 

— Nu avem veşti bune, comandante, a spus cel de la 
telefonul numărul trei. Avem de-a face cu un trol. 

Root s-a frecat la ochi. De ce se întâmplau lucrurile acestea 
tocmai în tura lui? Holly îi înţelegea frustrarea. Trolii erau cele 
mai răutăcioase creaturi din adâncul tunelului. Se plimbau prin 
labirint pândind tot ce le ieşea în cale. În creierele lor nu era 
loc pentru reguli şi restricţii. Câteodată, câte unul se strecura 
pe ţeava unui ascensor sub presiune. De obicei, jetul de aer 
concentrat îl prăjea, dar uneori mai supravieţuia vreunul şi era 
aruncat la suprafaţă. Înnebuniţi de durere şi chiar de cea mai 
mică rază de lumină, aceştia porneau să distrugă tot ce le ieşea 
în cale. 

Root şi-a scuturat capul cu mişcări rapide, încercând să-şi 
revină: 

— Bine, căpitan Short, se pare că ţi se mai acordă o şansă. 
Eşti în plină formă, să înţeleg? 

— Da, domnule comandant, l-a minţit Holly, ştiind că Root ar 
fi suspendat-o imediat dacă ar fi ştiut că neglijase ritualul. 


— Bine. Atunci înregistrează-te în drum spre ieşire şi 
îndreaptă-te spre ţintă. 

Holly a aruncat o privire spre ecranul de pe perete. 
Telescoapele transmiteau imagini de înaltă rezoluţie dintr-un 
oraş italian fortificat. Un punct roşu se deplasa repede prin 
teritoriu către populaţia umană. 

— Fă o evaluare completă a situaţiei şi întoarce-te la bază! 
Nu încerca să-l capturezi! S-a înţeles? 

— Da, domnule. 

— Am pierdut şase soldaţi în lupta cu trolii, pătrarul? trecut. 
Lupta s-a desfăşurat sub pământ, pe un teritoriu bine cunoscut. 

— Înţeleg, domnule. 

Root a strâns din buze, pârând că se îndoieşte. 

— Înţelegi, Short? Chiar înţelegi? 

— Cred că da, domnule. 

— Ai văzut vreodată cum arată un trup sfârtecat de troli? 

— Nu, domnule, nu de aproape. 

— Bine. Sper să nu ai acum ocazia. 

— Am înţeles, domnule. 

Root se uită la ea şi îi spuse: 

— Nu ştiu de ce, căpitane Short, dar de fiecare dată când eşti 
de acord cu mine devin extrem de îngrijorat. 

Root avea şi motive să fie îngrijorat. Dacă ar fi ştiut el cum 
avea să se sfârșească această misiune, şi-ar fi dat demisia 
acolo, pe loc. În acea seară avea să se scrie Istoria. Şi nu era 
una fericită, de genul descoperirii radiumului sau a primului 
om de pe lună. Era o istorie de genul Inchiziției Spaniole. 
Nefericită şi pentru oameni, şi pentru elfi. Pentru toți. 

O 

Holly s-a îndreptat spre ascensoare. De obicei era 
vorbăreaţă, dar acum îşi ţinea gura închisă strâns, într-o 
expresie de determinare. O singură șansă, atâta avea. Sub nicio 
formă nu va permite nimănui să-i afecteze concentrarea. 

Ca de obicei, cei care sperau să obţină vize de vacanţă 
stăteau la o coadă care se întindea până la colţul cu Piaţa 
Ascensorului, dar Holly a trecut printre ei fluturându-şi insigna. 
Un gnom certăreţ a refuzat să se mişte. 

— Cum faceţi voi, cei de la Forţele de Ordine, că vă băgaţi 
întotdeauna în faţă? Cu ce sunteţi voi mai presus? 


2 Pătrar - un sfert de lună; perioadă de timp măsurată după fazele lunii (n. tr.). 


Holly a inspirat adânc. Trebuia să fie politicoasă, tot timpul. 
— Sunt în misiune, domnule! Dacă vreţi să mă scuzaţi! 
Gnomul s-a scărpinat pe fundul masiv. 

— Am auzit că voi, ăştia de la poliţie, vă prefaceţi că sunteţi 
în misiune, doar ca să urcați şi să aruncaţi o privire la lună. Aşa 
se spune. N 

Holly a încercat să pară amuzată. Insă în loc de zâmbet, pe 
buzele ei a apărut o grimasă, de parcă tocmai ar fi muşcat 
dintr-o lămâie. 

— Cine ţi-a spus asta e un idiot... domnule! Trupele de ordine 
ies la suprafață numai când e absolut necesar. 

Gnomul s-a încruntat. Bineînţeles, el însuşi inventase zvonul, 
iar acum o suspecta pe Holly că tocmai l-a făcut idiot. Dar până 
îşi va da el seama, ea va fi trecut de mult de uşile duble. 

Foaly o aştepta în birou. Foaly era un centaur paranoic, 
convins că agenţiile secrete ale oamenilor îi monitorizau 
sistemele lui de transport şi de securitate. Purta o pălărie din 
folie metalică ca să împiedice agenţiile oamenilor să-i citească 
gândurile. 

Când Holly a păşit printre uşile pneumatice, el a ridicat o 
privire aspră către ea. 

— Te-a văzut cineva când ai intrat aici? 

Holly s-a gândit puţin: 

— FBl-ul, CIA-ul, NSA, DEA, MI6. Oh, şi TDC! 

— TDC? întreabă Foaly, încruntându-se. 

— Toţi din clădire, glumi Holly. 

Foaly s-a ridicat de pe scaunul lui cu pivot şi a fugit spre ea. 

— Foarte amuzant, Short. Să leşin de râs, nu alta! Credeam 
că după cazul Hamburg ai mai pierdut din impertinenţă. In 
locul tău, eu m-aş concentra în primul rând asupra misiunii. 

Holly a devenit serioasă. Avea dreptate. 

— Bine, Foaly. Pune-mă la curent. 

Centaurul a arătat spre un ecran cu plasmă pe care se 
transmiteau în direct imagini de la un satelit de comunicaţie. 

— Punctul roşu este trolul. Se îndreaptă către Martina 
Franca, un oraş fortificat, în apropiere de Brindisi. Din câte ne- 
am dat seama, a ajuns cumva în canalul de ventilaţie E7. 
Canalul era răcit după o evacuare la suprafaţă. De-asta trolul 
nu e prăjit acum. 

Holly a făcut o grimasă. „Ce bine!”, se gândea ea. 


— Avem noroc că ţinta noastră a găsit ceva de mâncare pe 
drum. A dat peste vreo câteva vaci, la care a mestecat timp de 
o oră-două, şi astfel am mai câştigat ceva timp. 

— Câteva vaci? Cât de mare e, de fapt, individul? 

Foaly şi-a aranjat puţin boneta. 

— E un trol taur. Adult. O sută optzeci de kilograme, cu colţi 
ca de mistreţ. Un mistreţ cu adevărat sălbatic. 

Holly a înghiţit în sec. Deodată s-a gândit că o evaluare a 
situaţiei ar fi o idee mult mai bună decât o captură. 

— Aşa, deci. Ce-ai să-mi dai? 

Foaly s-a îndreptat spre masa pe care era echipamentul 
necesar pentru misiune. A ales ceva care arăta ca un ceas de 
mână dreptunghiular. 

— E un radio locator. Tu îl găseşti pe el, noi te găsim pe tine. 
Treabă de rutină. 

— Cameră video? 

Centaurul a instalat un mic cilindru într-o cavitate pe 
cascheta lui Holly. 

— Transmite în direct. Are baterie nucleară. Fără limită de 
timp. Microfonul se activează vocal. 

— Bine, spuse Holly. Root zice că ar trebui să-mi iau o armă 
de data asta. Pentru orice eventualitate. 

— Sunt cu mult înaintea ta, spuse Foaly alegând din grămada 
de arme de pe masă un pistol din platină, Neutrino 2 000. 
Ultimul model. Nici măcar bandele din tunel nu au aşa ceva. 
Poftim, trei niveluri: prăjit, ars şi carbonizat. Se încarcă şi la 
sursă nucleară, aşa că poţi să-l conectezi. Copilaşul ăsta va trăi 
cu o mie de ani mai mult decât tine. 

Holly şi-a pus în toc arma uşoară ca un fulg. 

— Sunt gata... cred. 

Foaly râdea pe înfundate. 

— Nu cred. Nimeni nu e niciodată pregătit pentru un trol. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere. 

— Încrederea înseamnă ignoranță, i-a spus centaurul. Dacă 
te simţi prea încrezător, înseamnă că e ceva ce nu ştii. 

Holly a vrut să-l contrazică, dar n-a făcut-o. Poate pentru căi 
se părea şi ei că are dreptate. 

O 

Ascensoarele funcționau cu coloane de gaz pompate din 

adâncul pământului. Băieţii de la departamentul tehnic 


făcuseră sub conducerea lui Foaly nişte ovoide de titaniu care 
puteau fi purtate de curenţi. Acestea aveau fiecare motoarele 
lor care funcționau independent, dar pentru o ascensiune 
super-rapidă la suprafaţă nimic nu se compara cu o explozie 
gazoasă. 

Foaly a condus-o dincolo de un şir lung de ascensoare, până 
la E7. Capsula era fixată în suportul său. Părea foarte fragilă 
pentru a zbura ca o rachetă pe un jet de magmă. Partea de 
dedesubt era înnegrită şi plină de urme lăsate de schije. 

Centaurul a lovit-o uşor cu mâna. 

— Frumuseţea asta lucrează de cincizeci de ani. E cel mai 
vechi model şi funcţionează încă. 

Holly a înghiţit în sec. Oricum nu se simţea prea bine în 
ascensoare, iar acesta mai era şi piesă de muzeu. 

— Când o să iasă din uz? 

Foaly s-a scărpinat pe burta lui păroasă. 

— Păi, cu fondurile pe care le avem acum, aş zice că nu va 
ieşi din uz decât dacă va fi un accident tragic. 

Holly a dat la o parte uşa masivă, cauciucul izolator 
desprinzându-se cu un scârţâit. Capsula nu fusese concepută să 
fie şi confortabilă. De-abia mai încăpea un scaun printre toate 
instalaţiile electronice. 

— Ce e asta? l-a întrebat Holly arătând spre o pată gri de pe 
tetiera scaunului. 

Foaly se bâţâia agitat: 

— Hmm... lichid cerebral, cred. Am avut o scurgere de 
presiune în timpul ultimei misiuni. Dar acum s-a reparat. Iar 
ofiţerul a supravieţuit. I-a mai scăzut cu câteva puncte IQ-ul, 
dar trăieşte şi mai tolerează încă lichidele. 

— Atunci e bine, spuse Holly făcându-și loc printre o 
grămadă de fire. 

Foaly i-a prins centurile de siguranţă, verificând cu grijă 
închizătorile. 

— Eşti gata? 

Holly a dat din cap afirmativ. 

Foaly a ciocnit cu degetele în microfonul de pe cascheta ei. 

— 'Ţinem legătura, a spus el trăgând uşa după el. 

„Nu te gândi la asta”, îşi zicea Holly. „Nu te gândi la jetul de 
magmă incandescentă care va înghiţi această micuță capsulă. 
Nu te gândi că o să fii aruncată la suprafaţă cu forţa MACH 2 


încercând să-ţi întoarcă trupul pe dos. Şi, în primul rând, nu te 
gândi la trolul înnebunit, gata să te dezmembreze cu colții lui. 
Nu, nu te gândi la nimic din toate astea...” Prea târziu. 

Vocea lui Foaly îi răsuna în casca din urechea ei. 

— Timpul este T -20 de minute. Suntem pe un canal codat, în 
caz că Noroioşii au început să ne monitorizeze în subteran. Nu 
se ştie niciodată. Odată, o navă petrolieră din Orientul Mijlociu 
a interceptat o transmisie de-a noastră. Ce-a ieşit atunci... 

Holly şi-a aranjat microfonul de pe caschetă. 

— Concentrează-te, Foaly! Viaţa mea e în mâinile tale! 

— Oh, OK! Scuză-mă! O să folosim şina ca să te lansăm pe 
canalul principal al lui E7. Trebuie să vină un jet de propulsie 
în orice moment. Asta o să te ridice o bună parte din drum. 
Apoi, te descurci. 

Holly a clătinat din cap, înfășurându-și degetele pe cele două 
joystick-uri gemene. 

— Toate sistemele verificate! Lansează! 

Motoarele capsulei au pornit cu un fâşâit. Micuţa cabină se 
zguduia din toate încheieturile, zgâlțâind-o înăuntru pe Holly ca 
pe o mărgea dintr-un borcan. De-abia îl auzea pe Foaly 
vorbindu-i în casca din ureche. 

— Eşti pe canalul secundar acum. Pregătește-te să zbori, 
Short! 

Holly a luat repede un cilindru de cauciuc de pe bord şi l-a 
fixat între dinţi. „Nu-ţi foloseşte la nimic să ai staţie radio dacă 
ţi-ai înghiţit limba”, se gândea ea. A activat apoi camerele 
externe şi a pus imaginea pe ecran. 

Se apropia uşor de intrarea în E7. Aerul tremura în lumina 
farului de aterizare. Canalul secundar se umpluse de scântei 
albe, fierbinţi. Holly nu auzea vuietul puternic, dar şi-l putea 
imagina. Un vuiet ca răcnetul unui milion de troli. 

Degetele ei s-au crispat pe joystick-uri. Capsula se zguduia şi 
încetinea la intrarea în tunel. Acesta se întindea atât în sus, cât 
şi dedesubt. Enorm. Nu i se vedeau marginile. Capsula părea 
lipsită de greutate, ca o furnică în cădere pe ţeava de evacuare. 

— Aşa! glumea Foaly. Ai grijă să nu-ţi pierzi micul dejun. 
Montaigne russe-ul e nimic pe lângă asta. 

Holly dădea din cap. Nu putea vorbi din cauza cilindrului de 
cauciuc pe care îl ţinea între dinţi. Centaurul, însă, putea să o 
vadă pe ecranul camerei. 


— Sayonara, draga mea, a spus Foaly, după care a apăsat pe 
buton. 

Suportul capsulei s-a zgâlţâit şi Holly a fost lansată în abis. 
Stomacul i se strângea, pe măsură ce forţa gravitaţională se 
făcea tot mai simțită, trăgând-o în jos spre centrul pământului. 
Departamentul de seismologie avea un milion de puncte de 
observaţie aici, iar rata de prevedere a exploziilor de magmă 
era de 99,8%. Existau deci acele două procente! 

Tunelul părea că nu se mai termină. Şi, chiar atunci când 
Holly începuse să aibă încredere în acea cutie veche de metal, 
a simţit ceva. Acea vibraţie pe care nu avea s-o uite niciodată. A 
simţit că, în afara micuţei capsule, toată lumea se zdruncina din 
încheieturi. Acum începe! 

Aripile de stabilizare, a spus ea, scoțând sunetele pe lângă 
cilindrul de cauciuc. 

Poate că Foly i-a răspuns, dar ea nu-l mai auzea. 

Holly nu-şi mai putea auzi nici măcar propria voce, dar putea 
să vadă pe monitor cum se activau aripile de stabilizare. 

Explozia a prins-o ca un uragan, răsucind şi învârtind capsula 
până când mecanismul de stabilizare a intrat în funcţiune. 
Bucăţi de rocă pe jumătate topite loveau peretele de dedesubt 
al capsulei, făcând-o să se clatine spre pereţii tunelului. Holly o 
restabiliza din joystick-uri. 

Căldura din spaţiul închis devenise de nesuportat - numai 
bună pentru a prăji un om. Dar plămânii elfilor erau mai 
rezistenți. Acceleraţia îi trăgea trupul în jos cu mâini invizibile, 
întinzându-i carnea pe braţe şi pe faţă. Holly clipea des ca să-şi 
îndepărteze picăturile de sudoare de pe ochi şi se concentra pe 
monitor. Flăcările înghițiseră complet vehiculul. Era vorba de 
nişte flăcări uriaşe. 7 grade cel puţin. Vreo 500 de metri în 
diametru. Magma vărgată, portocalie se răsucea şi sfârâia în 
jurul ei, căutând un punct slab în învelişul de metal. 

Capsula gemea şi se plângea, cu şuruburile vechi de cincizeci 
de ani ce amenințau să cedeze. Holly a dat repede din cap. 
Primul lucru pe care avea de gând să-l facă la întoarcere era să- 
i tragă lui Foaly un şut în fund. Se simţea ca o nucă între 
molarii unui gnom. Fără scăpare. 

Un panou curbat s-a îndoit ca şi cum ar fi fost lovit de 
pumnul unui uriaş. Beculeţul care indica presiunea a început să 
pâlpâie. Holly îşi simţea capul presat. Ochii ar fi ieşit primii. Ar 


fi căzut ca nişte fructe coapte. 

A verificat parametrii. Mai avea douăzeci de secunde până să 
depăşească flăcările şi să urce pe curenţii de aer. Acele 
douăzeci de secunde i s-au părut un secol. Holly şi-a închis 
vizorul caschetei ca să-şi protejeze ochii în timp ce trecea prin 
ultimul baraj de roci. 

Şi deodată, linişte, capsula zbura pe spirale de aer mult mai 
blânde decât jetul de până atunci. Holly a adăugat 
propulsoarele proprii la forţa de ridicare. Nu avea timp de 
pierdut plutind pe coloana de aer. 

Deasupra ei, un cerc luminos marca zona de oprire. Holly a 
întors vehiculul în poziţie orizontală, direcţionându-l spre 
semnalele luminoase. Era o treabă delicată. Mulţi dintre piloţii 
Reconului ajunseseră până aici, dar rataseră ancorarea, 
pierzând timp preţios. Nu şi Holly. Era inegalabilă la această 
manevră. Prima din Academie. 

A activat din nou propulsoarele, parcurgând ultima sută de 
metri. A folosit pedalele de sub picioare şi Holly a trecut 
capsula prin cercul luminos şi a ancorat-o direct în suportul ei. 
Mecanismele de direcţie s-au dezactivat. Era în siguranţă. 

Holly s-a lovit cu mâna în piept, dezlegându-şi centurile de 
siguranţă. Odată ce uşa ermetică s-a deschis, aerul dulce de 
suprafaţă a umplut cabina. Nimic nu se compara cu prima gură 
de aer, după ce ieşeai din tunele. A respirat adânc, curăţindu-şi 
plămânii de aerul încins din cabină. „De ce oare părăsise 
Poporul suprafaţa?” se întreba ea. Câteodată îşi dorea ca 
strămoşii ei să fi rămas acolo şi să se fi luptat cu Noroioşii, dar 
înţelegea că aceştia erau prea mulţi. Spre deosebire de elfi, 
care aveau doar un urmaş o dată la douăzeci de ani, Noroioşii 
se înmulţeau mult mai repede. Superioritatea numerică 
învingea până şi magia. 

Gustând din aerul nopţii, Holly simţea urme de poluare. 
Noroioşii distrugeau tot ce le ieşea în cale. Sigur, nu mai 
locuiau în noroi de multă vreme. Cel puţin nu în această ţară. 
Oh, nu! Aveau locuinţe mari, impresionante, cu camere speciale 
pentru fiecare lucru. Camere pentru mâncat, camere pentru 
dormit, chiar şi o cameră unde să te duci la toaletă! Înăuntru! 
Holly s-a scuturat. Imaginează-ţi, să te duci la toaletă în propria 
ta casă! Dezgustător! Lucrul bun cu dusul la toaletă este că 
mineralele se reîntorc în pământ. Dar noroioşii se ocupau şi de 


asta, tratând... materia... cu sticle pline de chimicale albastre. 
Dacă cineva i-ar fi spus acum 100 de ani că oamenii vor scoate 
partea fertilă din fertilizator, le-ar fi spus să se ducă să-şi dea 
nişte găuri în cap ca să-şi aerisească creierul. 

Holly a scos un set de aripi din raftul lor. Erau duble, ovale, 
cu un motor greoi. A gemut. Aripi de libelulă! Nu putea suferi 
modelul acesta. Aveau motor care funcţiona cu petrol! Era mai 
greu decât un porc scăldat în noroi. Acum Hummingbird Z7 era 
mijlocul de transport de ultimă oră. Silenţios, cu baterie solară, 
cu care ai putea înconjura pământul de două ori mai repede 
decât înainte. Dar erau din nou reduceri de buget. 

Locatorul de la încheietura ei a început să emită semnale. 
Era în raza de acţiune. Holly a ieşit din capsulă şi a pășit pe 
platoul de aterizare. Se afla în interiorul unei movile camuflate, 
cunoscut ca fort al elfilor. Într-adevăr, Poporul locuise în astfel 
de locuri până a fost forţat să se mute tot mai adânc sub 
pământ. Nu era prea mută tehnologie în ele. Doar câteva 
monitoare externe şi un sistem de autodistrugere, în caz că 
platoul ar fi fost descoperit. 

Monitoarele nu indicau nimic. Linişte. Uşile pneumatice erau 
uşor forţate în locul prin care ieşise trolul, în rest totul părea să 
funcţioneze. Holly şi-a montat aripile, gata să păşească în 
lumea de afară. 

Noaptea, cerul din Italia era clar şi răcoros, iar aerul era 
impregnat cu parfum de măslini şi de viță de vie. Greieri se 
auzeau dinspre firele de iarbă deasă, iar moliile fluturau din 
aripi în lumina stelelor. Holly nu s-a putut abţine să nu 
zâmbească. Merita riscul. Din plin. 

Vorbind de risc... Şi-a verificat încă o dată locatorul. 
Semnalul era mult mai puternic acum. Trolul aproape ajunsese 
la intrarea în oraş. Putea să admire natura după ce-şi 
îndeplinea misiunea. Acum era timpul pentru acţiune. 

Holly a pornit motorul aripilor, trăgând firul de pornire de pe 
umărul ei. Nimic. Se înfuriase, dar nu zicea nimic. Fiecare copil 
răsfăţat din Haven primea câte un Hummingbird pentru 
vacanţele în natură, iar ei, cei din Forţele de Ordine, aveau 
aripi care nu erau bune de nimic nici măcar când erau noi. A 
smucit de coardă încă o dată şi încă o dată. La a treia încercare 
motorul a pornit, lăsând o dâră de fum în aerul nopţii. 

— Era şi timpul, a mormăit ea, deschizând aripile. 


Aripile au fluturat uşor până când bătăile au ajuns la un ritm 
constant, apoi căpitanul Holly Short s-a ridicat, nu fără efort, în 
aerul nopţii. 

Chiar şi fără locator, trolul ar fi fost uşor de urmărit. 
Distrusese totul în calea lui, mai ceva decât un excavator. Holly 
zbura pe jos, ocolind petece de ceaţă şi copaci, urmând drumul 
trolului. Acesta îşi croise drum printr-o viţă de vie, 
transformase un zid de piatră într-un morman de moloz şi 
lăsase un câine de pază tremurând sub un gard viu. A zburat 
apoi pe deasupra vacilor. Nu era o privelişte frumoasă. Fără să 
mai intrăm în alte detalii, să zicem doar că nu mai rămăsese 
mai nimic în afară de coarne şi de copite. i 

Semnalul roşu era şi mai puternic acum. Insemna că trolul 
era pe-aproape. Putea să vadă oraşul de sub ea, cuibărit pe un 
deluşor, împrejmuit de un zid crenelat din Evul Mediu. Încă se 
mai vedeau lumini aprinse la majoritatea ferestrelor. „E timpul 
pentru un pic de magie”, se gândea ea. 

O mare parte din puterile magice atribuite Poporului sunt 
doar închipuiri. Unele dintre ele sunt însă reale. De exemplu, 
puterea de a se vindeca, de a hipnotiza şi de a se feri cu un scut 
de ochii oamenilor. Scutul, de fapt, nu este magie. Elfii vibrează 
cu o aşa de înaltă frecvenţă, că nu stau niciodată într-un loc 
suficient de mult ca să fie văzuţi. Oamenii pot observa doar un 
uşor tremur în aer, dacă privesc cu atenţie, ceea ce nu se 
întâmplă prea des. În aceste cazuri, tremurul este atribuit de 
obicei evaporării. E tipic pentru Noroioşi să inventeze o 
explicaţie complicată pentru un fenomen simplu. 

Holly şi-a activat scutul. I-a fost un pic mai greu decât de 
obicei. Işi dădea seama ce greu e, după broboanele de sudoare 
de pe frunte. „Trebuie să mă ocup de ritual”, se gândea ea. „Cu 
cât mai repede, cu atât mai bine”. 

Şirul gândurilor i-a fost întrerupt de nişte zgomote care 
veneau de jos. Era o agitaţie ce nu se potrivea deloc cu 
zgomotele obişnuite ale nopţii. Holly şi-a aranjat rucsacul şi a 
zburat la faţa locului pentru a arunca o privire de aproape. 
Doar o privire. Şi-a amintit ca aceasta era treaba ei - să 
privească doar. Un ofiţer de la Recon a fost trimis sus cu 
vehiculul super-rapid, în timp ce băieţii de la Captură urmau să 
călătorească confortabil cu naveta. 

Se afla chiar deasupra trolului. Acesta izbea în zidul fortificat 


al cetăţii, care se sfărâma în bucăţi sub degetele lui puternice. 
Speriată, Holly a tras aer în piept. Era un monstru! Mare cât un 
elefant şi de zece ori mai periculos. Chiar mai rău decât atât, 
era speriat. 

— Controlul, recepţie, spuse Holly în microfonul ei. Fugarul a 
fost localizat! Situaţia e critică! 

La celălalt capăt al canalului de comunicare se afla chiar 
comandantul Root. 

— Detaliază, căpitane! 

Holly a îndreptat camera video spre trol: 

— Fugarul este gata să pătrundă în oraş prin zid. Contactul 
este iminent. Care este poziţia celor de la Captură? 

— Timpul estimat pentru sosire: cinci minute, cel puţin. 
Suntem încă în vehicul. 

Holly îşi muşca buza. „Root era şi el un vehicul?” 

— E prea mult, comandante. Oraşul va exploda în nu mai 
mult de zece secunde... Pornesc spre ţintă. 

— Negativ, Holly... căpitane Short. Nu ai acces. Rămâi pe 
poziţie! 

— Dar, comandante... 

— Nu! Niciun „dar”, căpitane. Rămâi pe loc. E un ordin! 

Holly îşi simţea bătăile inimii rezonându-i în tot corpul. 
Noxele de la petrol o ameţeau. Ce putea să facă? Care era 
decizia corectă? Să salveze vieţi sau să asculte ordinele? 

Apoi trolul a pătruns prin perete şi vocea unui copil a sfâşiat 
noaptea. 

— Aiuto! a strigat. 

Ajutor. O invitaţie? Aproape. 

— Îmi pare rău, comandante, trolul a înnebunit şi sunt copii 
acolo. 

Işi imagina faţa lui Root roşie de furie, în timp ce urla în 
microfon: 

— O să-ţi pierzi tresele, Short! O să-ţi petreci următoarea 
sută de ani la munca de jos. 

Dar nu a avut niciun efect. Holly şi-a deconectat microfonul 
şi a pornit pe urmele rolului. 

Indreptându-şi corpul, căpitanul Short a pătruns prin 
deschizătură. S-a trezit în ceva ce părea a fi un restaurant. Plin 
de oameni. Trolul fusese orbit temporar de lumina electrică şi 
distrugea în mijlocul încăperii tot ce putea. 


Proprietarii erau uluiţi. Până şi copilul amuţise. Oamenii 
stăteau cu gurile căscate, cu coifurile comice pe care le purtau 
la petrecere. Chelnerii îngheţaseră şi tăvile uriaşe de spaghetti 
le tremurau deasupra degetelor răsfirate. Copii durdulii îşi 
acopereau ochii cu mânuţele lor grăsuţe. Aşa era întotdeauna 
la început: tăcerea cauzată de şoc, apoi începeau tipetele. 

O sticlă de vin s-a spart pe podea şi vraja s-a risipit. A 
început zgomotul. Holly a făcut o grimasă de spaimă. Trolii nu 
agreau zgomotele, la fel cum nu agreau nici lumina. 

Trolul şi-a ridicat umerii masivi, acoperiţi cu blană lungă, şi, 
cu un şuierat ameninţător, şi-a scos ghearele retractabile. 
Comportament tipic de prădător. Bestia era gata să atace. 

Holly şi-a scos arma şi a setat-o pe nivelul al doilea. Nu putea 
să-l omoare pe trol, în niciun caz! Nici ca să salveze vieţi 
omeneşti! Dar putea să-l doboare până veneau cei de la 
Captură. 

Ţintind punctul slab de la baza craniului, l-a atins pe trol cu 
un fascicul concentrat de raze ionice. Bestia s-a clătinat, a mai 
făcut câţiva paşi, împleticindu-se, după care s-a înfuriat la 
culme. 

„Nu-i nimic”, se gândea Holly. „Am scutul, sunt invizibilă.” În 
ochii celor care priveau ar părea că raza, vibrantă, albăstruie, a 
apărut din aer. 

Trolul îi dădea târcoale, în timp ce şuviţele de blană 
noroioasă se legănau pe lângă el ca nişte lumânări. 

„Fără panică. Nu mă poate vedea.” 

Trolul a ridicat o masă. 

„Sunt invizibilă. Total invizibilă.” 

Şi-a retras braţul blănos şi a lăsat masa să cadă. 

„Nu se observă nimic mai mult decât o vibraţie în aer.” 

Masa se rostogolea spre ea. 

Holly s-a ferit. Însă cu o secundă prea târziu. Masa i-a atins 
rucsacul, doborându-i rezervorul de petrol. Acesta s-a rostogolit 
prin aer, lăsând în urmă o dâră de lichid inflamabil. 

Restaurantele italiene - după cum ştiţi - sunt pline de 
luminări.  Rezervorul s-a transformat într-un candelabru 
supraîncărcat. Apoi a izbucnit în flăcări, ca într-un joc periculos 
de artificii. Cea mai mare parte a petrolului a aterizat pe trol. 
La fel şi Holly. 

Trolul o vedea. Nu mai avea nicio îndoială. O urmărea prin 


lumina pe care o ura, cu o expresie de durere şi de spaimă 
întipărită pe chip. Scutul ei nu funcţiona. Magia îi dispăruse. 

Holly se răsucea ca să scape din ghearele trolului, dar 
degeaba. Degetele lui erau cât bananele, dar mult mai flexibile. 
Îi storcea aerul din plămâni cu o uşurinţă uimitoare. Gheare 
ascuţite ca acelea penetrau materialul rezistent al uniformei ei. 
Trebuie să apară în orice secundă şi o vor salva. 

Holly nu mai putea gândi. Restaurantul era ca un carusel 
haotic. Trolul îşi arăta colții, molarii unsuroşi cu care încerca 
să-i apuce cascheta. Holly îi simţea prin filtrele ei respiraţia 
urât mirositoare. Simţea, de asemenea, mirosul de blană arsă, 
pe măsură ce focul se întindea pe spinarea trolului. 

Trolul şi-a trecut limba verde peste vizorul caschetei ei, 
lăsând salivă pe partea de jos a acestuia. Vizorul! Asta era! 
Singura ei şansă! Holly şi-a dus cu greu mâna rămasă liberă la 
butoanele caschetei. Luminile pe care le folosea în tunel. 
Fascicule concentrate. 

Când şi-a luat degetul de pe buton, 800 de waţi de lumină 
nefiltrată au izbucnit din două puncte de deasupra ochilor ei. 

Trolul s-a retras şi un răget înfiorător a explodat printre 
şirurile lui de dinţi. Zeci de sticle şi de pahare s-au făcut cioburi 
pe loc. Era prea mult pentru biata bestie: speriat, cu blana în 
flăcări, iar acum şi orbit. Şocul şi durerea ajunseseră la creierul 
lui mic, făcându-l să-şi închidă circuitele. Trolul s-a dat bătut, 
căzând cu o rigiditate aproape comică. Holly s-a rostogolit, 
pentru a evita să fie secerată de colții acestuia. 

Nu se auzea nimic, în afară de clinchetul cioburilor, de 
sfârâitul blănii prăjite şi de gâfâituri. Holly s-a ridicat în 
picioare clătinându-se. Era urmărită de mulţi ochi - ochi 
omeneşti. Era 100% vizibilă. lar aceşti oameni nu aveau să 
râmână înmărmuriţi pentru multă vreme. Aşa era felul lor. Să-i 
ţii într-un loc era o problemă. 

Şi-a ridicat palmele goale. Era un gest de pace. 

— Scusatemi tutti, spuse ea cu o mare uşurinţă. 

Italienii, politicoşi, au mormăit că nu-i nimic. 

Holly şi-a băgat uşor mâna în buzunar şi a scos o sferă 
micuță. A aşezat-o în mijlocul podelei. 

— Guardate, a spus ea. Priviţi! 

Proprietarii restaurantului s-au conformat, aplecându-se să 
vadă mai bine mingea argintie. Ticăia din ce în ce mai des, 


aproape ca o bombă cu ceas. Holly s-a întors cu spatele la 
sferă. Trei, doi, unu... 

Buuum! 

O lumină orbitoare. Şi apoi, pierderea cunoştinţei în masă. 
Nimic grav, dar aveau să sufere de dureri de cap, în vreo 
patruzeci de minute. Holly a tras aer în piept. Era în siguranţă. 
Pentru moment. A fugit la uşă şi a încuiat-o. Nimeni nu ieşea, 
nimeni nu intra. Decât prin gaura uriaşă din perete. Următorul 
lucru pe care l-a făcut a fost să pulverizeze trolul care fumega 
cu extinctorul restaurantului şi spera ca pulberea rece ca 
gheaţa să nu readucă în simţiri bestia adormită. 

Holly s-a uitat prin preajmă şi a analizat dezastrul pe care îl 
provocase. Fără îndoială că era un dezastru. Mai rău decât în 
cazul Hamburg. Root avea s-o jupoaie de vie. Ar prefera să-l 
întâlnească pe trol decât pe el. Acesta era, cu siguranţă, 
sfârşitul carierei ei, dar deodată acest lucru nu mai părea atât 
de important, pentru că o dureau coastele şi simţea că din 
cauza cumplitei dureri de cap şi a presiunii o să orbească. 
Poate că ar putea prinde o clipă de odihnă, ca să-şi revină 
înainte de sosirea celor de la Captură. 

Nici măcar nu s-a mai uitat după vreun scaun. Şi-a lăsat 
picioarele să se îndoaie sub ea şi s-a prăbuşit pe linoleumul cu 
model de tablă de şah. 

O 

Trezindu-se în faţa comandantului Root, care o întâmpina cu 
o faţă buhăită, totul părea un coşmar. Ochii lui Holly s-au 
deschis şi, pentru o clipă, putea să jure că a văzut compasiune 
în ochii lui. Aceasta a dispărut însă şi i-a luat locul obişnuita 
furie care făcea să i se umfle venele. 

— Căpitane Short! a urlat el, fără să-i pese de migrena ei. Ce 
s-a întâmplat aici? 

Holly s-a ridicat clătinându-se din picioare. 

— Eu... Să vedeţi... A fost... Pur şi simplu nu-şi găsea 
cuvintele. 

— Ai nesocotit un ordin direct! Ţi-am spus să rămâi acolo! 
Ştii că e interzis să intri într-o clădire de-a oamenilor fără 
invitaţie! 

Holly a scuturat din cap ca să-şi limpezească ochii. 

— Am fost invitată. Un copil a strigat după ajutor. 

— E discutabil, Short. 


— Există un precedent, domnule. În procesul caporalului 
Rowe împotriva Statului. Juriul a decis că strigătul de ajutor al 
femeii închise în clădire poate fi considerat o invitaţie. In orice 
caz, acum sunteţi toţi aici, ceea ce înseamnă că toţi aţi acceptat 
invitaţia. 

— Hmm, spuse Root cu îndoială. Să zicem că ai avut noroc. 
Putea fi şi mai rău de-atât. 

Holly s-a uitat în jur. Mai rău de-atât nici că s-ar fi putut. 
Localul era distrus şi patruzeci de oameni zăceau inconştienţi. 
Băieţii de la Tehnic ataşau electrozi de ştergere a memoriei la 
tâmplele mesenilor adormiţi. 

— Am reuşit să securizăm zona, deşi jumătate din oraş stă să 
dărâme uşa. 

— Ce facem cu gaura din zid? 

Root zâmbea satisfăcut: 

— Hai să vezi! 

Holly a aruncat o privire spre zid. Cei de la Captură 
conectaseră un generator de holograme în prizele de curent 
electric deja existente şi proiectau imaginea unui perete întreg 
peste secţiunea de zid care fusese dărâmată. Hologramele erau 
bune pentru a petici repede, nu ar fi mers dac-ar fi fost cazul 
unei examinării minuţioase. Oricine ar fi privit cu atenţie 
peretele ar fi observat că zona uşor transparentă era identică 
cu porţiunea de alături. In acest caz, erau două crăpături 
identice cu pânze de păianjen şi două reproduceri ale aceluiaşi 
Rembrandt. Dar oamenii care se aflau în acel moment în 
pizzerie nu erau în stare să examineze pereţii şi, până se 
trezeau ei, peretele avea să fie reparat de cei de la Divizia 
Telekinetică, iar întreaga experienţă paranormală avea să fie 
ştearsă din memoria lor. 

Un ofiţer de la Captură a ieşit în grabă din toaletă: 

— Domnule comandant! 

— E un om înăuntru! Nu a fost atins de gazul paralizant. 
Vine, domnule! Chiar acum! 

— Scuturile! Toată lumea! a strigat Root. 

Holly a încercat. Chiar şi-a dat toată silinţa. Dar nu mergea. 
O părăsiseră puterile. Un copil de doi-trei anişori a ieşit din 
toaletă cu ochii grei de somn. A întins un degeţel durduliu spre 
Holly. 

— Ciao, folletta, a spus el înainte de a se urca în braţele 


tatălui lui ca să-şi continue somnul. 

Root a redevenit vizibil. Devenise, dacă asta era posibil, şi 
mai furios decât până atunci: 

— Ce e cu scutul tău, Short? 

Holly a înghiţit în sec: 

— Din cauza stresului, domnule comandant, a încercat ea o 
explicaţie, sperând că o să-i meargă. 

Însă figura nu îi tinu. 

— M-ai minţit, căpitane Short! Nu eşti în formă deloc, aşa e? 

Holly dădea din cap în tăcere: 

— De când nu ai mai făcut ritualul? 

Holly îşi muşca buza: 

— Ar fi... cam... patru ani, domnule. 

Lui Root aproape că i-a plesnit o venă. 

— Patru... patru ani? E o minune că ai rezistat atâta. Fă-l 
acum. Nu te întorci în subteran până nu-ţi recapeţi puterile. 
Reprezinţi un pericol pentru tine însăţi şi pentru colegii tăi. 

— Da, domnule! 

— Ia o pereche de aripi Hummingbird de la Captură şi zboară 
până pe teritoriul vechi. E lună plină astă-seară. 

— Da, domnule! 

— Şi să nu crezi cumva că am uitat de dezastrul ăsta! 
Discutăm noi când te întorci! 

— Da, domnule! Foarte bine! 

Holly a dat să plece, dar Root şi-a dres vocea, atrăgându-i 
atenţia: 

— Încă un lucru, căpitane Short... 

— Da, domnule! 

Faţa lui Root îşi pierduse roşeaţa şi părea aproape jenat. 

— Felicitări pentru operaţiunea de salvare! Putea fi şi mai 
rău. Mult mai rău! 

Holly radia în spatele vizorului caschetei. Poate că până la 
urmă nu va fi dată afară din Recon. 

— Mulţumesc, domnule! 

Root a mârâit ceva, iar faţa lui a revenit la roşeaţa obişnuită. 

— Acum dă-i drumul şi să nu te întorci până nu eşti plină de 
magie până în vârfurile urechilor! 

Holly a oftat. Gata cu recunoştinţa: 

— Da, domnule! Am plecat! 


CAPITOLUL IV 


RĂPIREA 


Marea problemă a lui Artemis era una de localizare - cum să 
localizeze un elf. Erau nişe elfi isteţi şi jucăuşi care stăteau 
ascunşi, de Dumnezeu ştie câte mii de ani, şi totuşi nu era nicio 
fotografie, nici măcar o imagine video cu ei. Nici măcar glume 
de genul celor cu monstrul din Loch Ness. Nu s-ar putea spune 
că erau un grup tocmai sociabil. Şi erau şi foarte inteligenţi. 
Nimeni nu pusese vreodată mâna pe aurul elfilor. Dar nici nu 
avusese nimeni acces la Carte până acum. Şi jocurile puzzle 
erau atât de simple când aveai cheia! 

Artemis îi chemase pe fraţii Butler în birou şi le vorbea din 
spatele unui mic stativ pentru cărţi: 

— Sunt anumite lucruri pe care orice zână trebuie să le facă 
pentru a-şi reînnoi puterile magice, explica el. 

Butler şi Juliet clătinau din cap de parcă aceasta ar fi fost o 
şedinţă obişnuită. 

Artemis a căutat prin copia Cărţii pe care o avea în calculator 
şi a selectat un pasaj. 


„Din pământ iţi vine puterea 

Dată din bunăvoință, deci arată-ţi recunoştinţa. 

Culege sămânța magică 

De unde luna plină, stejarul bătrân şi vârtejul de 
apă se întâlnesc. 

Și îngroap-o departe de unde ai găsit-o, 

Ca darul tău să se reîntoarcă în pământ.” 


Artemis a închis documentul. 

— Vedeţi? 

Butler şi Juliet clătinau în continuare din cap, deşi privirea 
lor era de-a dreptul confuză. 

Artemis a suspinat: 

— Elful e legat de anumite practici. Practici foarte speciale. 
Putem să folosim informaţia asta ca să găsim unul. 

Juliet a ridicat o mână, deşi era cu patru ani mai mare decât 
Artemis. 


— Da? 

— Păi, vezi tu, Artemis, a spus ea ezitând, în timp ce-şi 
răsucea o şuviţă din părul blond într-un fel pe care mulţi dintre 
bădăranii de prin împrejurimi îl considerau extrem de 
atrăgător. În legătură cu elfii... 

Artemis s-a încruntat. Era semn rău. 

— Mai concret, Juliet? 

— Păi, elfii. Tu ştii că nu există, nu-i aşa? 

Butler s-a strâmbat. Era vina lui, de fapt. Nu apucase încă să 
o informeze pe sora lui în legătură cu parametrii misiunii. 

Artemis i-a aruncat o privire dezaprobatoare. 

— Butler nu ţi-a spus nimic despre asta? 

— Nu. Trebuia să-mi spună? 

— Da, sigur că trebuia. Poate a crezut că o să râzi de el. 

Butler a tresărit. Exact asta şi crezuse. Juliet era singura 
persoană în viaţă care râdea de el cu o regularitate jenantă. 
Majoritatea nu o făceau decât o dată. O singură dată. 

Artemis şi-a dres vocea: 

— Să presupunem că poporul elfilor există într-adevăr şi că 
eu nu aiurez. 

Butler dădea din cap timid. Juliet nu era convinsă. 

— Foarte bine. Acum, după cum spuneam, Poporul trebuie să 
pună în aplicare anumite practici rituale pentru a-şi reînnoi 
puterile. După interpretările mele, trebuie să culeagă o 
sămânță dintr-un stejar bătrân, aflat la cotitura unui râu. Şi 
trebuie să facă asta atunci când e lună plină. 

În ochii lui Butler începuse să licărească o speranţă. 

— Deci tot ce avem de făcut... 

— Este să ţinem o conferinţă prin sateliții meteorologici, 
ceea ce am şi făcut. Mă credeţi sau nu, nu au mai rămas aşa de 
mulţi stejari bătrâni, dacă prin bătrâni se înţelege mai mult de 
100 de ani. Dacă considerăm şi ceilalţi factori, cotitura răului şi 
luna plină, sunt exact 129 de locuri de supravegheat în această 
ţară. 

Butler a rânjit. Supraveghere. Acum stăpânul vorbea pe 
limba lui. 

— Trebuie să facem pregătiri pentru sosirea oaspetelui 
nostru, a spus Artemis înmânându-i lui Juliet o foaie A4 scoasă 
la imprimantă. Aceste modificări trebuie făcute în pivniţă. 
Ocupă-te de asta, Juliet. 


— Da, Arty. 

Artemis s-a încruntat uşor. Din motive pe care nu le prea 
înţelegea, nu îl deranja aşa de tare când Juliet îl striga pe 
numele de alint, la fel cum făcea şi mama lui. 

Butler se scărpină în barbă gânditor. Artemis îi observă 
gestul. 

— Vreo nelămurire? 

— Păi, Artemis... Zâna din Ho Şi Min... 

Artemis a clătinat din cap: 

— Ştiu. De ce n-am răpit-o pe aceea? 

— Da, domnule! 

— În Almanahul Popoarelor al lui Chi Lun, un manuscris din 
secolul VII, recuperat din oraşul pierdut Sh'shamo, scrie: „O 
dată ce o zână a băut alcool cu Noroioşii” - adică noi - „aceea 
este moartă pentru fraţii şi surorile ei. Deci nu era nicio 
garanţie că acea zână avea vreun gram de aur. Nu, prietene. 
Avem nevoie de sânge proaspăt. Clar? 

Butler a dat din cap: 

— Bine. Acum sunt câteva lucruri de care trebuie să faci rost 
pentru călătoriile noastre sub clar de lună. 

Butler şi-a aruncat ochii pe foaia de hârtie: echipament 
obişnuit pentru teren, ceva material care să-i ţină treji, nimic 
ieşit din comun, până la... 

— Ochelari de soare? Noaptea? 

Când Artemis zâmbea, aşa cum o făcea acum, ai fi aşteptat 
să-i apară colţi de-o parte şi de alta a gurii. 

— Da, Butler, ai încredere în mine. 

Şi Butler avea. Implicit. 

O 

Holly şi-a activat instalaţia termală ataşată costumului ei şi a 
urcat la altitudinea de 4 000 de metri. Aripile Hummingbird 
erau ultimul răcnet. Bateria arăta patru dungi roşii, mai mult 
decât suficient pentru o scurtă plimbare pe deasupra Europei, 
de-a lungul Insulelor Britanice. Sigur că regulamentul 
recomanda zborul deasupra apei, pe cât posibil. Dar Holly nu s- 
a abținut niciodată să nu doboare coiful de zăpadă de pe vârful 
celui mai înalt munte pe care îl întâlnea în drumul ei. 

Costumul o proteja pe Holly de cele mai teribile condiţii 
meteorologice, dar simţea totuşi frigul pătrunzându-i în oase. 
De la această altitudine, luna părea uriaşă, iar craterele de pe 


suprafaţa ei se distingeau uşor. În seara aceea era o sferă 
perfectă. O lună plină, magică. Cei de la Emigraţii aveau să fie 
foarte ocupați cu miile de zâne care nu puteau rezista atracției 
suprafeţei. O mare parte dintre ele aveau să reuşească, 
cauzând probabil o mare confuzie pe unde se opreau să-şi 
manifeste entuziasmul. Mantaua pământului era ciuruită de 
tunele clandestine şi era imposibil ca poliţia să le ştie pe toate. 

Holly a zburat de-a lungul coastei italiene până în Monaco şi 
de acolo peste Alpii Francezi. li plăcea foarte mult să zboare; 
de altfel, tuturor elfilor le plăcea. În Carte scrie că, pe vremuri, 
aceştia aveau aripi proprii, dar de-a lungul mileniilor şi-au 
pierdut abilitatea de a zbura. Toţi, în afară de spiriduşi. Unii 
învăţaţi credeau că elfii se trag din dinozaurii zburători. 
Probabil pterodactilis. Structura părţii superioare a scheletului 
era asemănătoare. Această teorie ar explica mica protuberantă 
osoasă de pe omoplaţii acestora. 

Holly ar fi vrut să viziteze Disneyland-ul din Paris. Forţele de 
ordine aveau mulţi agenţi sub acoperire staţionaţi acolo, 
majoritatea în expoziţia cu Albă ca Zăpada. Era unul din 
puţinele locuri din lume unde cei din Popor puteau trece 
neobservaţi. Dar dacă vreun turist i-ar fi făcut vreo fotografie şi 
aceasta ar fi ajuns pe internet, Root ar fi dat-o afară cu 
siguranţă. Cu un suspin de regret, Holly a trecut peste focurile 
multicolore de artificii. 

Ajungând deasupra Canalului Mânecii, Holly zbură pe jos, 
sărind peste valurile cu creste înspumate. Îi strigă pe delfini, 
iar aceştia se ridicau la suprafaţă, săltând pe deasupra apei ca 
să ţină pasul cu ea. Vedea efectele poluării şi asupra acestora: 
pielea lor se albise, iar pe spate aveau pete roşii din cauza 
poluanţilor. Deşi zâmbea, inima îi era frântă. Noroioşii erau 
responsabili pentru multe daune. 

În sfârşit, se zărea coasta. Ţara cea veche. Eiriu:, ţara de 
unde a început istoria. Locul cel mai încărcat de magie de pe 
pământ. În acest loc, poporul ancestral de elfi, de Dannan, s-a 
luptat în vechime cu Formorians, creând cu puternicele lor 
lovituri magice faimoasa Trecătoare a Uriaşilor. Aici a stat Lia 
Fâil, stânca din centrul universului, unde regii elfi şi, mai 
târziu, omul Ard Ri au fost încoronați. Şi tot aici, din nefericire, 
Noroioşii erau mai receptivi la magie decât oriunde altundeva. 


3 Eiriu sau Eirie - numele sub care era cunoscută în Evul Mediu Irlanda (n. tr.). 


Din această cauză, aici se raportau cele mai multe cazuri în 
care cei din Popor erau văzuţi. Insă restul lumii, din fericire, 
credea că irlandezii sunt nebuni, o teorie pe care aceştia nu se 
oboseau să o infirme. Cumva, le intrase în cap ideea că fiecare 
zână poartă cu ea un urcior plin cu aur, oriunde se duce. Era 
adevărat că Forţele de Ordine aveau un fond de răscumpărare 
pentru că ofiţerii lor erau trimişi în misiuni cu grad ridicat de 
risc, dar niciun om nu pusese mâna pe vreo parte din el până 
atunci. Totuşi, aceasta nu-i împiedica pe irlandezi să pândească 
în jurul curcubeelor, sperând să câştige la loteria paranormală. 

Cu toate acestea, dacă era vreun neam de oameni pentru 
care Poporul simţea o oarecare afinitate, aceştia erau 
irlandezii. Poate datorită excentricităţii lor, poate datorită 
înclinaţiei lor pentru lucruri misterioase. Şi dacă Poporul era 
înrudit cu oamenii, se spunea că acesta îşi are originile pe 
Insula de Smarald. 

Holly a deschis o hartă pe locatorul de la încheietura mâinii 
ei şi a setat-o să caute locurile cele mai încărcate de magie. Cel 
mai bun loc ar fi fost, evident, Tara, în apropiere de Lia Fâil, 
dar într-o noapte ca aceasta orice zână cu un permis de 
suprafaţă care respectă tradiţia ar fi fost acolo, dansând de jur 
împrejur. Aşa că era mai bine să o ocolească. 

Mai era un loc, nu departe, o insulă în apropiere de coasta de 
sud-est. Se ajungea uşor acolo prin aer, dar era un traseu lung 
şi anevoios pentru oamenii care se deplasau pe pământ. Holly a 
redus puterea motorului aripilor şi a coborât la 80 de metri 
deasupra solului. A trecut peste o pădure de conifere ce 
foşneau, care răsărea dintr-o poiană scăldată în lumina lunii. O 
fâşie argintie de râu împărțea poiana în două, iar acolo, 
cuibărit la cotitura răului, se afla mândrul stejar. 

Holly a scanat locul în căutare de forme de viaţă. Odată cea 
stabilit că acele două vaci, aflate la două câmpuri mai încolo, 
nu erau o ameninţare pentru ea, a oprit motoarele şi a coborât 
chiar uşor lângă tulpina copacului. 

O 

De patru luni la pândă. Până şi lui Butler, experimentatul 
profesionist, începuse să-i fie teamă de lungile nopţi încărcate 
de umezeală şi muşcături de țânțari. Din fericire, luna nu era 
plină în fiecare noapte. 

Era de fiecare dată la fel. Cei doi se ghemuiau în ascunzişul 


lor izolat cu folie, în tăcere deplină, Butler verificându-și 
constant echipamentele, în timp ce Artemis privea fără să 
clipească prin lentila telescopului. În astfel de momente, natura 
părea asurzitoare în spaţiul lor strâmt. Butler ar fi vrut să 
fluiere, să aibă conversaţie, ar fi făcut orice numai să rupă 
tăcerea atât de nefirească. Dar Artemis era concentrat la 
maximum. Nu ar fi tolerat nimic care să-i distragă atenţia sau 
să-i diminueze concentrarea. Era vorba de afaceri. 

În acea seară, se aflau în sud-est. În locul cel mai greu 
accesibil. Butler a trebuit să facă trei drumuri până la jeep şi 
înapoi ca să care echipamentul peste un zid, pe un teren 
inundat şi două câmpuri. Cizmele şi pantalonii îi erau ferfeniţă. 
Acum trebuia să stea în ascunziş cu pantalonii îmbibaţi de apă. 
Artemis reuşise cumva să-şi păstreze hainele intacte. 

Ascunzătoarea era ingenioasă şi mulţi şi-au manifestat 
interesul pentru dreptul de a o reproduce, în special 
reprezentanţi ai armatei. Dar Artemis se hotărâse să vândă 
ideea unui concern multinațional care produce echipament 
sportiv. Era construită dintr-o folie elastică polimerizată pe un 
schelet din fibră de sticlă cu multiple balamale. Folia, 
asemănătoare materialelor utilizate de NASA, păstra căldura în 
interior şi nu lăsa suprafaţa camuflată din exterior să se 
supraîncălzească. Astfel, animalele care erau sensibile la 
căldură nu ar fi detectat-o. Balamalele făceau ca ascunzătoarea 
să se muleze, aproape ca un lichid pe orice fel de teren pe care 
ar fi fost amplasată. Un adăpost instant şi un punct de 
observaţie. Nu aveai de făcut altceva decât să pui sacoşa în 
care era păstrată într-o groapă şi să tragi de o sfoară. 

Dar cu toată isteţimea, Artemis nu putea să schimbe 
atmosfera care îi învăluia. Ceva îl neliniştea. Se vedea în 
ridurile premature care i se întindeau la colţurile ochilor lui de 
un albastru adânc. 

După mai multe nopţi de pândă fără vreun rezultat, Butler şi- 
a făcut curaj să întrebe. 

— Artemis, a început el ezitând, îmi dau seama că nu e 
treaba mea, dar văd că e în neregulă ceva. Şi dacă pot să te 
ajut cu ceva... 

Artemis n-a spus nimic pentru câteva clipe. Şi, în acele clipe, 
Butler a văzut chipul unui copil. Copilul care ar fi putut fi 
Artemis. 


— E vorba de mama, Butler. Încep să mă întreb dacă îşi va 
mai... 

Apoi becul roşu al alarmei de proximitate a început să 
pâlpâie. 

O 

Holly şi-a atârnat aripile de o creangă joasă şi şi-a scos casca 
pentru a se aerisi puţin. Urechile de elf erau foarte sensibile. 
După câteva ore în cască începeau, să se cojească. Şi-a masat 
vârfurile urechilor. Pielea nu era uscată. Aceasta pentru că ea 
urma un tratament zilnic de hidratare, spre deosebire de 
ofiţerii bărbaţi. Când aceştia îşi scoteau căştile, pielea de pe 
urechi li se desprindea în particule ca fulgii de zăpadă. 

Holly s-a oprit pentru o clipă să admire priveliştea. Irlanda 
era, cu siguranţă, o ţară pitorească. Nici măcar Noroioşii nu 
reuşiseră să o distrugă, cel puţin, nu încă. Mai lasă-i un secol, 
două... Râul se unduia ca un şarpe argintiu prin faţa ei, apa 
trecea susurând peste aşternutul de pietre. Crengile stejarului 
trosneau deasupra ei cu un foşnet uşor când se atingeau între 
ele, în adierea brizei. 

Era timpul să treacă la treabă. Putea s-o facă pe turistul 
toată noaptea după ce-şi termina treaba. O sămânță. Avea 
nevoie de o sămânță. Holly s-a aplecat, măturând uşor frunzele 
uscate şi crenguţele căzute pe pământul moale. A strâns în 
pumnul ei o ghindă netedă. „Nu e aşa de greu”, se gândea ea. 
Tot ce avea să facă era să o planteze în altă parte şi puterile 
aveau să năvălească înapoi. 


Butler a verificat radarul, reducând volumul pentru ca 
sunetul echipamentului să nu le trădeze poziţia. Braţul roşu a 
măturat ecranul cu o încetineală agonizantă şi apoi... Da! O 
siluetă în poziţie verticală lângă copac. Prea mică pentru a fi un 
adult, dimensiunile nu erau ale unui copil. I-a făcut semn lui 
Artemis. Posibil succes. 

Artemis a clătinat din cap, punându-şi proprii ochelari de 
soare cu lentile care reflectau lumina. Butler a făcut şi el la fel, 
acoperind telescopul de vedere nocturnă al armei sale. Aceasta 
nu era o puşcă cu săgeți obişnuită. Fusese făcută la comandă 
pentru un vânător kenyan care se ocupa cu traficul de fildeş şi 
avea aceeaşi rază de acţiune şi rapiditate ca şi un Kalaşnikov. 
Butler o luase pe un preţ de nimic de la un oficial 


guvernamental, după ce acesta a executat braconierul. 

S-au furişat în noapte în aceeaşi linişte deplină în care au 
stat la pândă. Micuța figură din faţa lor şi-a desfăcut o legătură 
din jurul umerilor şi şi-a scos casca de pe capul care nu părea 
deloc uman. Butler şi-a înfăşurat de două ori cureaua în jurul 
încheieturii, împingându-şi patul puştii în umăr. A activat 
telescopul şi un punct roşu a apărut în spatele siluetei. Artemis 
a clătinat din cap, iar valetul lui a apăsat pe trăgaci. 

Deşi era o şansă la un milion, exact în acel moment silueta s- 
a aplecat până la pământ. 

Holly simţise ceva trecându-i peste cap, ceva care scânteia 
uşor în lumina stelelor. Holly avea destulă experienţă în 
domeniu ca să-şi dea seama că trăgea cineva înspre ea şi 
imediat şi-a adunat trupul mic de elf într-un ghem, 
minimalizând astfel ţinta. 

Şi-a scos pistolul, se retrase uşor, căutând adăpost după 
trunchiul copacului. În acelaşi timp, îşi storcea creierul în 
căutare de răspunsuri. „Cine ar trage în ea şi de ce?” 

Ceva îi aştepta lângă copac. Ceva mare cât un munte, însă 
mult mai mobil. 

— Frumoasă jucărie, a spus figura rânjind şi i-a strâns mâna 
în care ţinea micul pistol. 

Holly a reuşit să-şi retragă degetele preţ de o nanosecundă, 
înainte ca acestea să-i fie frânte ca nişte spaghetti. 

— Presupun că n-ai vrea să te predai paşnic, nu-i aşa? a spus 
o voce rece din spatele ei. 

Holly s-a întors cu braţele ridicate, gata de luptă. 

— Nu, a suspinat melodramatic băiatul. Se pare că nu. 

Holly încerca să se arate cât mai curajoasă: 

— Nu te apropia, omule. Nu ştii cu ce ai de-a face. 

Băiatul a râs: 

— Cred că tu nu eşti la curent cu faptele, elfule! 

„Elf? Ştia că este elf.” 

— Eu am puteri magice, iar tu eşti un biet vierme de pământ. 
Aş putea să vă transform şi pe tine şi pe gorila ta în porci. 

— Cuvinte curajoase, duduie! Insă, de fapt, sunt minciuni. 
Dacă ai avea puteri magice, aşa cum zici, ai fi folosit-o până 
acum. Dar cred că a trecut multă vreme de când nu ai mai făcut 
ritualul şi acum eşti aici ca să-ţi recapeţi puterile. 

Holly a rămas înmărmurită. Un om stătea în faţa ei, vorbind 


despre secretele neamului ei de parcă ar fi fost o conversaţie 
banală. Era un dezastru, o catastrofă. Ar fi putut însemna 
sfârşitul a sute de ani de pace. Dacă oamenii aflau de neamul 
elfilor, ar fi fost doar o chestiune de timp până ar fi izbucnit un 
război între ei. Trebuia să treacă la acţiune şi nu-i mai 
rămăsese decât o singură armă în arsenal. 

Hipnoza este cea mai uşoară formă de magie, nu avea nevoie 
decât de un strop de putere. Sunt chiar şi oameni care se 
pricep la asta. Orice zână, oricât de sleită de puteri ar fi, ar 
putea să hipnotizeze un om. 

Holly se concentra să-şi adune ultimele puteri din adâncul 
minţii sale. 

— Omule, a spus ea, vocea devenindu-i dintr-o dată joasă, 
gravă, fă ce-ţi spun eu! 

Artemis a zâmbit, aflându-se în siguranţă în spatele lentilelor 
lui care reflectau lumina. 

— Nu prea cred, a spus el dând scurt din cap. 

Holly simţi apoi cum o săgeată îi perforă materialul tare al 
costumului şi cum îşi descărca doza de tranchilizant în umărul 
ei. Lumea s-a dizolvat pe loc în balonaşe colorate, iar Holly, 
deşi încerca din greu, nu putea să-şi mai păstreze şirul 
gândurilor. Un singur gând îi mai rămăsese în minte: cum 
aflaseră? Gândul se învârtea în spirale în mintea ei, în timp ce- 
şi pierdea cunoştinţa. Cum aflaseră? Cum aflaseră? Cum 
aflaseră?... 

O 

Artemis a văzut durerea din ochii acelei fiinţe când acul 
hipodermic îi pătrunsese în corp. Şi, pentru o clipă, a simţit 
cum îl mustra conştiinţa. Era o femeie. La asta nu se aşteptase. 
O femeie, ca Juliet sau ca mama. După o clipă, şi-a revenit. 

— Bună lovitură! a spus el, când s-a aplecat să o studieze pe 
prizonieră. E clar că e o fată, şi e chiar drăguță. În felul ei, 
ascuţit. 

— Domnule? 

— Hmm? 

Butler arăta cu degetul spre casca ei, care era pe jumătate 
îngropată într-o grămadă de frunze, acolo unde elful o 
aruncase. Din coroana căştii se auzea un ţârâit. 

Artemis a ridicat casca de barete, căutând sursa de unde 
venea zgomotul. 


— Aa, asta era. A scos camera din suportul ei, având grijă să 
nu îndrepte lentila spre el. Tehnologia elfilor. Impresionant, a 
mormăit el, scoțând bateria din cameră. Aparatul a scos un 
sunet slab şi a murit. E alimentată la o sursă nucleară, dacă nu 
mă înşel. Trebuie să avem grijă să nu ne subestimăm 
adversarii. 

Butler dădea din cap afirmativ, în timp ce o aşeza pe 
prizonieră într-un sac cilindric mult mai mare decât ea. Încă un 
lucru de cărat peste două câmpuri, peste o zonă mlăştinoasă şi 
un zid. 


CAPITOLUL V 


DISPĂRUTĂ ÎN ACŢIUNE 


Comandantul Root fuma o ţigară din ciuperci, deosebit de 
toxică. O parte din echipa de Captură aproape că leşinase în 
capsulă. Până şi mirosul greu al trolului legat cu cătuşe părea 
uşor de suportat în comparaţie cu ţigara lui. Desigur, nimeni nu 
zicea nimic, pentru că şeful lor era atât de nervos, încât mai 
avea puţin şi exploda ca un butoi cu pulbere. 

Lui Foaly, pe de altă parte, îi plăcea grozav să-l contrazică pe 
superiorul său: 

— Nu veni aici cu noxele dumitale, domnule comandant, a 
spus el în momentul în care Root s-a întors la Bază. 
Computerelor nu le place fumul. 

Root s-a încruntat, fiind aproape sigur că Foaly inventează 
acest lucru. Oricum, nu voia să rişte o cădere a reţelei în 
mijlocul unei situaţii de criză, aşa că şi-a stins ţigara în ceaşca 
de cafea a unui gremlin care tocmai trecea pe acolo. 

— Ia, zi, Foaly, ce-i cu aşa-zisa alertă? Ar fi bine să fie ceva 
serios de data asta! 

Centaurul avea obiceiul să se alarmeze pentru toate 
fleacurile. Odată s-a dus să raporteze la cel mai înalt nivel că 
sateliții prin care îi supraveghea pe oameni nu funcționau. 

— E serios, nu e nicio îndoială despre asta. Se poate spune 
că e chiar grav! 

Root a simţit cum ulcerul începe să-i bolborosească în 


intestine ca un vulcan: 

— Cât de grav? 

Foaly a afişat harta Irlandei pe satelitul Eurosat. 

— Am pierdut contactul cu căpitanul Short! 

— De ce oare nu mă miră asta? zise Root lovindu-se cu palma 
peste obraz. 

— Am ţinut legătura cât a zburat peste Alpi. 

— Peste Alpi? A zburat peste uscat? 

Foaly a clătinat din cap: 

— E împotriva regulamentului, ştiu, dar toată lumea o face. 

Comandantul a mormăit ceva, semn că ar fi de înţeles. Cine 
ar fi rezistat unei asemenea privelişti? Când era recrut, i se 
făcuse lui însuşi raport pentru aceeaşi faptă. 

— Bine, continuă, când s-a întrerupt legătura? 

Foaly a deschis o fereastră pe ecran. 

— Acestea sunt imagini transmise de camera lui Holly. Aici 
zbura peste Disneyland Paris... 

Centaurul a derulat mai departe. 

— Aici, delfini, aşa... Coasta irlandeză. E încă linişte. Uite, 
aici locatorul ei intră în cadru. Căpitanul Short scana în 
căutarea unor locuri încărcate cu magie. Site-ul 57 arată roşu, 
aşa că se îndreaptă spre acela. 

— De ce nu Tara? 

Centaurul a pufăit pe nas. 

— Tara? Toate zânele hippy din emisfera nordică urmau să 
danseze în jurul Liei Fâil în timpul lunii pline. Aveau să fie 
atâtea scuturi acolo, că locul ar fi arătat ca inundat. 

— Bine, a zis Root printre dinţi, mergi mai departe! 

— Bine, nu te enerva. 

Foaly a sărit peste câteva minute de înregistrare. 

— Uite, de-abia aici vine partea interesantă... Aterizare 
uşoară, Holly îşi agaţă aripile şi îşi scoate casca. 

— E împotriva regulamentului, a izbucnit Root. Ofițerii 
Forţelor de Ordine nu au voie... 

— Nu au voie să-şi scoată casca pe pământ decât dacă 
aceasta nu mai funcţionează corespunzător, a completat Foaly. 
Aşa e, domnule comandant, toţi ştim că aşa scrie în carte, dar 
vreţi să spuneţi că nu aţi furat niciodată o gură de aer după 
câteva ore de zbor? 

— Nu, a recunoscut Root. Cine eşti tu, zâna ei cea bună? 


Treci la partea importantă! 

Foaly a zâmbit, ascunzându-şi faţa cu mâna. A face să-i 
crească tensiunea lui Root era una dintre puţinele distracţii din 
această slujbă. Nimeni altcineva nu îndrăznea să o facă. Pentru 
că restul puteau fi oricând înlocuiţi. Foaly, însă, nu. El 
concepuse sistemul de la început şi dacă altcineva ar fi încercat 
măcar să-l folosească, un virus ascuns ar fi apărut şi toţi şi-ar fi 
prins îl el urechile lor ascuţite. 

— Partea importantă de-abia acum vine. Uite, deodată Holly 
scapă casca din mână. Probabil că a căzut cu lentila în jos, 
pentru că de-aici am pierdut imaginea, dar totuşi mai avem 
sunet. O să-l dau mai tare. 

Foaly a mărit volumul sunetului, filtrând zgomotele de fond. 

— Nu e un sunet de calitate, microfonul era în cameră. Aşa 
că era tot în pământ. 

„Frumoasă jucărie”, a spus o voce, cu siguranţă omenească. 
O voce adâncă, ceea ce, de obicei, însemna un om matur. 

Root s-a încruntat: 

— Jucărie? 

— E un termen argotic pentru armă. 

— Oh! a făcut Root copleşit de semnificaţia acestei simple 
explicaţii. Înseamnă că şi-a scos arma. 

— Aşteaptă, e mai rău! 

„Presupun că n-ai vrea să te predai paşnic, nu-i aşa?” a spus 
o a doua voce. Numai ascultând, comandantul simţea cum îl 
trec fiorii. „Nu”, a continuat vocea. „Presupun că nu”. 

— Nu e de bine, zise Root, cu faţa neobişnuit de palidă. Pare 
să fie ceva pregătit. Indivizii ăștia o aşteptau acolo. Cum e 
posibil? 

Apoi s-a auzit vocea lui Holly, care, ca de-obicei, îşi păstra 
controlul în situaţii de criză. Comandantul a răsuflat uşurat. 
Măcar era în viaţă. Devenea din ce în ce mai îngrijorător, pe 
măsură ce adversarii se amenințau reciproc. Iar al doilea om a 
spus, într-o manieră neobişnuită, informaţii confidenţiale 
despre elfi. 

— Ştie de ritual. 

— Acum vine partea cea mai urâtă. 

Root a rămas cu gura căscată: 

— Partea cea mai urâtă? 

Apoi din nou vocea lui Holly, total hipnotizată. 


— Acum i-a rezolvat, zise Root încrezător. 

Se pare că nu. Nu numai că încercarea de hipnoză a eşuat, 
dar misterioasa pereche o găsea chiar amuzantă. 

— Asta e tot ce avem de la Holly. Unul dintre oameni se juca 
un pic cu camera şi apoi am pierdut orice semnal. 

Comandantul s-a frecat la ochi: 

— Nu prea avem de ce să ne legăm. Nu avem contact vizual, 
nici măcar un nume. Nu putem fi siguri sută la sută că avem o 
situaţie de criză. _ 

— Ai nevoie de o dovadă? întreabă Foaly derulând caseta. [ţi 
dau eu o dovadă! 

A pornit din nou înregistrarea pe care o aveau. 

— Priveşte. O să-l fac să ruleze încet. Un cadru pe secundă. 

Root s-a aplecat mai aproape de ecran, atât de aproape, încât 
putea vedea pixelii. 

— Căpitanul Short aterizează, îşi scoate casca, se apleacă, 
probabil după o ghindă şi... acum! 

Foaly a lovit butonul „pauză”, îngheţând imaginea pe ecran. 

— Vezi ceva neobişnuit? 

Comandantul simţea cum ulcerul îi roade stomacul. Ceva 
apăruse în colţul din dreapta sus al cadrului. La prima vedere, 
părea să fie o rază de lumină, dar de unde venea sau ce o 
reflecta? 

— Poţi să măreşti? 

— Sigur. 

Foaly a selectat porţiunea respectivă, mărind-o cu 400%. 
Raza de lumină a umplut ecranul. 

— Oh, nu! a oftat Root. 

Pe ecran, în faţa lor, suspendată în aer, era o săgeată 
hipodermică. Nu era nicio urmă de îndoială. Căpitanul Short 
era dispărută în acţiune. Cel mai probabil, moartă. Dacă nu, 
ţinută captivă de o forţă ostilă. 

— Spune-mi că mai avem semnal de la locator. 

— Da, avem un semnal puternic. Se deplasează spre nord cu 
o viteză de aproape 80 de clicuri pe oră. 

Root a tăcut pentru câteva momente, pentru a pune la punct 
strategia. 

— Alertă generală! Scoală-i pe cei de la Captură din paturi şi 
adu-i aici. Pregătește-i pentru o descindere la suprafaţă. li 
vreau pe toţi de la Divizia Tactică şi pe o parte din cei de la 


Departamentul Tehnic. Inclusiv tu, Foaly! S-ar putea să fie 
nevoie să oprim timpul, de data asta. 

— Zece patru, comandante. Vrei şi Brigada Recon? 

— Absolut, a spus el clătinând din cap. 

— Il chem pe căpitanul Vein. E ofiţerul nostru numărul unu. 

— O, nu! se plânse Root. Pentru o misiune ca asta avem 
nevoie de cel mai bun. Şi acela sunt eu. Mă scot din rezervă. 

Foaly era atât de uimit, încât nu era în stare să formuleze o 
frază. 

— Tu... te... 

— Da, Foaly. Nu fi atât de surprins, am la activ mai multe 
misiuni Recon încheiate cu succes decât oricare alt ofiţer din 
istorie. Plus că mi-am făcut pregătirea în Irlanda. Înapoi la 
vremurile în care purtam pălărie înaltă şi costum tradiţional! 

— Da, dar asta s-a întâmplat acum cinci sute de ani. Şi nu 
erai prea tinerel nici atunci, ca să spunem lucrurilor pe nume. 

Root a zâmbit ameninţător: 

— Nu te teme, Foaly, mai am încă puteri magice. Şi o să 
compensez vârsta mea cu o armă de calibru mare. Acum 
pregăteşte o capsulă. Plec cu primul jet. 

Foaly a făcut tot ce i s-a ordonat fără să stea pe gânduri. 
Când comandantul avea acea sclipire în ochi, executai tot ce ţi 
se cerea şi-ţi ţineai gura. Dar mai era un motiv pentru care 
Foaly se conforma în tăcere. Tocmai îşi dăduse seama că Holly 
era în mare primejdie. Centaurii nu îşi făceau mulţi prieteni, iar 
lui Foaly îi era teamă că ar putea pierde unul din puţinii 
prieteni pe care îi avea. 

O 

Artemis se aşteptase să găsească aparatură şi tehnologie 
avansată asupra elfului, dar comoara pe care o împrăștiase pe 
bordul vehiculului de teren depăşea toate aşteptările. 

— Impresionant, a murmurat el. Am putea abandona 
misiunea asta chiar acum şi tot am face o avere numai din 
vânzarea patenturilor. 

Artemis a trecut un scanner portabil peste aparatul de la 
încheietura mâinii elfului, care era inconştient. Apoi a 
transferat caracterele în translatorul automat. 

— Este un fel de locator. Fără îndoială că prietenii ei ne 
urmăresc chiar în acest moment. 

Butler a înghiţit în sec: 


— Chiar în acest moment, domnule? 

— Aşa s-ar părea. În orice caz, urmăresc locatorul... 

Artemis a tăcut brusc. Privirea lui era concentrată într-un 
punct fix, în timp ce în creierul lui o undă electrică scânteia. 

— Butler? 

Valetul a simţit cum îi creşte pulsul. Cunoştea acel ton al 
vocii lui Artemis. Cu siguranţă, punea ceva la cale. 

— Da, Artemis? 

— Baleniera aceea japoneză. Cea care a fost sechestrată de 
autorităţile din port. E ancorată tot acolo? 

Butler a dat din cap: 

— Da. Cred că e tot acolo. 

Artemis învârtea cureaua locatorului pe degetul lui arătător. 

— Bine. Hai să mergem acolo. E timpul să-i lăsăm pe piticanii 
să afle exact cu cine au de-a face. 

O 

Root şi-a ştampilat scoaterea din rezervă cu o viteză 
remarcabilă, ceea ce era neobişnuit pentru ofiţerii superiori ai 
Forţelor de Ordine. De obicei, pentru acest lucru erau necesare 
luni întregi şi nenumărate şedinţe plictisitoare şi obositoare în 
urma cărora să se aprobe orice activare în cadrul Brigăzii 
Recon. Din fericire, Root avea un pic de influenţă asupra 
comandantului. 

Se simţea bine din nou în uniforma de teren şi se convinsese 
că aceasta nu era mai strâmtă în jurul taliei decât fusese pe 
vremuri. „Era mai umflată”, se gândea el, „din cauza noilor 
echipamente pe care le îndesaseră în costumele astea”. Root nu 
era adeptul aparatelor electronice minuscule. Singurele lucruri 
pe care voia să le ia cu el erau aripile şi aruncătorul de rachete 
multifazic, răcit cu apă, cu trei rezervoare, pe care îl lega în 
jurul  şoldurilor. Era cea mai puternică armă construită 
vreodată în Lumea de Dedesubt. Era veche, desigur, dar Root o 
purtase în zeci de acţiuni şi aceasta îl făcea să se simtă din nou 
ofiţer de teren. 

Tunelul cel mai apropiat de poziţia lui Holly era El Tara. Nu 
era o locaţie ideală pentru o misiune de asemenea anvergură, 
dar mai erau doar două ore de lumină de lună, aşa că nu era 
timp pentru hoinărit la suprafaţă. Dacă aveau vreo şansă să 
rezolve încurcătura asta până în zori, viteza era esenţială. Root 
a luat o navetă pentru echipa lui, dând la o parte un grup de 


turişti, care, se pare, îşi aşteptaseră rândul timp de doi ani. 

— Asta e! a urlat Root la ghidul excursiei. Ba, mai mult, 
opresc toate zborurile neimportante până ieşim din situaţia de 
criză! 

— Şi asta când o să fie? a întrebat cu o voce piţigăiată o 
femeie gnom, ţinând în mână un carneţel de notițe, de parcă 
tocmai se pregătea să depună o plângere. 

Root a scuipat chiştocul de ţigară, pe care l-a zdrobit cu 
subînţeles sub călcâiul cizmei. Simbolul gestului era evident: 

— Tunelele se vor deschide, doamnă, atunci când o să am eu 
chef. Şi dacă dumneata şi uniforma dumitale fluorescentă nu vă 
daţi la o parte din calea mea, o să vă iau licenţa de operare şi o 
să vă treziţi aruncată în arest pentru obstrucţionarea unui 
ofiţer în misiune. 

Ghidul a lăsat capul în jos şi s-a retras din faţa 
comandantului, alăturându-se celorlalţi turişti şi regretând că 
uniforma ei era atât de roz. 

Foaly aştepta lângă capsulă. Cu toată seriozitatea cerută de 
moment, nu a rezistat să nu zâmbească amuzat la vederea 
burţii lui Root, care-i umfla uşor costumul mulat. 

— Sunteţi sigur că vreţi să faceţi asta, domnule comandant? 
De obicei nu lăsăm decât câte o singură persoană să 
călătorească cu capsula. 

— Ce vrei să spui? s-a răstit Root. Nu e decât... 

Apoi a surprins privirea plină de subînţeles pe care Foaly o 
arunca spre stomacul său. 

— Aa! Ha, ha! Foarte amuzant! Ţine-o tot aşa, Foaly! Am o 
limită, să ştii! 

Dar era o ameninţare pe care n-ar fi pus-o niciodată în 
practică şi amândoi ştiau acest lucru. Foaly concepuse şi 
construise întregul sistem de comunicaţii, şi tot el fusese un 
pionier în domeniul prevenirii exploziilor. Fără el, tehnologia 
omenească ar fi ajuns din urmă, cu uşurinţă, tehnologia elfilor. 

Root şi-a ataşat centurile de siguranţă. Nu scoseseră capsula 
cea veche de o jumătate de secol, pentru comandant fusese 
pregătită una proaspăt ieşită din fabrică. Era toată argintie şi 
strălucitoare, aripi de stabilizare care erau făcute să detecteze 
automat curenţii de magmă. Era, desigur o invenţie de-a lui 
Foaly. Timp de un secol, designurile lui în materie de capsule 
înclinau spre futurism - cât mai mult neon şi cauciuc. De 


curând, însă, acesta devenise mai retro, înlocuind interioarele 
sofisticate cu borduri din lemn de nuc şi cu centuri din piele. 
Într-un mod straniu, Root găsea acest decor retro relaxant. 

Şi-a înfăşurat degetele pe joystick-uri şi deodată şi-a dat 
seama cât de mult era de când nu mai zburase pe flăcări. Foaly 
a observat starea lui de uşoară agitaţie. 

— Nu te teme, şefu'! a spus el, de data aceasta fără cinism. E 
ca şi cum ai călări pe un unicorn. E un lucru pe care nu-l uiţi 
niciodată! 

Root s-a încruntat, fără să fie prea convins: 

— Hai să-i dăm drumul, a mormăit el, până nu mă 
răzgândesc! 

Foaly a împins în uşă până când sistemul de etanşeizare a 
fost activat, închizând-o ermetic cu un şuierat pneumatic. 
Dincolo de hubloul de cuarţ, faţa lui Root părea verzuie. Nu mai 
arăta prea înfricoşător. Ba din contră. 


Artemis opera la faţa locului micul locator. Era imposibil să 
altereze unii parametri fără să distrugă o parte din mecanisme. 
Cele două tipuri de tehnologie erau, cu siguranță, 
incompatibile. Era ca şi cum ar fi încercat chirurgie pe cord 
deschis cu o drujbă. 

Mai întâi trebuia să-şi dea seama cum să deschidă lucrul 
acela. Capetele şuruburilor sfidau atât şurubelniţele cu vârful 
plat, cât şi pe cele Phillips. Nici măcar setul detaliat de chei 
Allen al lui Artemis nu pătrundea în micuţele canale. „Gândeşte 
futurist!” îşi spunea Artemis. „Gândeşte-te la tehnologie 
avansată”. 

I-a picat fisa după câteva minute de concentrare în tăcere. 
Şuruburi magnetice. De fapt, era evident. Dar cum să 
construiască un câmp magnetic rotativ pe bancheta din spate a 
unui vehicul de teren? Era imposibil. Nu putea decât să încerce 
să desfacă şuruburile cu un magnet obişnuit. 

Artemis a scos micul magnet de la închizătoarea cutiei lui de 
unelte şi a apropiat ambii poli de micuţele şuruburi. Partea 
negativă le-a făcut să se clatine uşor. A fost suficient ca să 
poată avea acces cu un cleşte ascuţit şi, în scurt timp, Artemis 
avea locatorul deschis în faţa lui. 

Circuitele erau minuscule. Şi nu se vedea nicio urmă de 
lipitură sau sudură. Era clar că foloseau o altă formă de 


legătură. Poate că, dacă ar fi avut timp, ar fi aflat principiile 
mecanismului, dar pentru moment Artemis trebuia să 
improvizeze. Avea de gând să se folosească de lipsa de vigilenţă 
a altora. Şi dacă cei din Popor erau la fel ca şi oamenii, 
însemna că văd doar ceea ce vor să vadă. 

Artemis a ridicat locatorul în lumina cabinei. Era translucid. 
Uşor magnetizat, dar mergea. A dat la o parte un minuscul 
ghem de fire strălucitoare şi a inserat o cameră de luat vederi 
cât o gaură de nasture în locul lor. A fixat transmiţătorul de 
mărimea unui bob de mazăre cu nişte silicon. Rudimentar, dar 
eficient, spera el. 

Şuruburile magnetice nu voiau să intre la locul lor fără 
unealta corespunzătoare, aşa că, neavând ce face, Artemis le-a 
lipit cu pastă adezivă. Era o treabă făcută în grabă, dar ar fi 
mers dacă locatorul nu era analizat cu atenţie. Dar dacă se 
întâmplă acest lucru? Ei, bine, în acest caz nu ar avea de 
pierdut decât un avantaj la care oricum nu se aşteptase. 

Butler a schimbat faza lungă a farurilor când au intrat în 
oraş. 

— Ne apropiem de port, Artemis, a spus el peste umăr. 
Trebuie să fie vreo echipă de la Vamă şi Taxe pe-aici. 

Artemis a dat din cap. Aşa trebuia să fie. Portul era plin de 
contrabandişti. Mai mult de 50% din contrabanda din ţară se 
făcea pe undeva de-a lungul acestei jumătăţi de kilometru de 
țărm. 

— O diversiune, Butler. Nu-mi trebuie mai mult de două 
minute. 

Valetul a dat din cap gânditor. 

— Ca de obicei? 

— De ce nu? Fă-te praf... Sau mai bine nu. 

Artemis a clipit. Era a doua glumă pe care o făcea în ultima 
vreme. Prima pe care o spusese cu voce tare. „Ai grijă”, îşi 
spunea el. „Nu e timp pentru frivolităţi”. 

O 

Oamenii portului îşi înfășurau tutun în foiţe de ţigară. Nu era 
o treabă uşoară, ţinând cont de degetele lor groase, dar se 
descurcau. lar dacă mai cădeau câteva fire de tutun brun pe 
jos, pe pietrele de pavaj, ce dacă? Oricum, se găsea de 
cumpărat la cutie de la un om mărunţel, care nu se obosea să 
mai adauge taxe la preţ. 


Butler pășea agale spre ei privind de sub cozorocul şepcii. 

— Ce noapte rece! a spus el către grupul de bărbaţi. 

Nu i-a răspuns niciunul. Oamenii Poliţiei erau de diverse 
forme şi mărimi. 

Străinul cel uriaş insista. 

— Până şi munca e mai bună decât statul la pândă într-o 
noapte ca asta. 

Unul din oamenii muncii, mai puţin ascuţit la minte, nu se 
putu abţine să nu dea din cap afirmativ. Un coleg i-a făcut 
semn, dându-i un cot în coaste. 

— Totuşi, continuă nou-venitul, nu cred că voi, fetelor, aţi 
muncit pe bune vreo zi în toată viaţa voastră. 

Din nou, niciun răspuns. De data aceasta pentru că oamenii 
din port rămăseseră cu gurile căscate de uimire. 

— Da. Sunteţi o adunătură patetică, e adevărat, continua 
Butler, fără să-şi facă griji. Oh, nu mă îndoiesc că aţi fi trecut 
drept bărbaţi în timpul foametei. Dar, după standardele zilelor 
noastre, nu sunteţi decât o adunătură de papă-lapte îmbrăcaţi 
în bluziţe. 

— Ăăăă, a zis unul din ei. 

Doar atât a putut să scoată. 

Butler şi-a ridicat o sprânceană: 

— „Ăăăă”? Patetic şi dezarticulat. Ce combinaţie! Mamele 
voastre trebuie să fie tare mândre de voi! 

Străinul întrecuse măsura. Tocmai le pomenise pe mamele 
lor. Acum nimic nu-l mai putea salva de la o bătaie, nici măcar 
faptul că nu prea părea inteligent. 

Avea, însă, un vocabular foarte bogat. Bărbaţii şi-au stins 
ţigările şi l-au încercuit uşor. Erau şase împotriva unuia singur. 
Trebuia să-ţi fie milă de el. Butler încă nu terminase. 

— Acum, înainte de a începe, doamnelor, să stabilim ceva: 
fără zgârieturi, fără scuipat, fără să strigăm după mămica. 

A fost picătura care a umplut paharul. Bărbaţii au început să 
urle şi l-au atacat toţi odată. Dacă l-ar fi urmărit atent pe 
adversarul lor, ar fi observat că acesta şi-a schimbat poziţia 
pentru a-şi deplasa centrul de greutate. Ar fi observat, de 
asemenea, că mâinile pe care acesta le scosese din buzunare 
erau de mărimea şi aveau forma aproximativă a unor lopeţi. 
Dar nimeni nu se uita la el, fiecare era ocupat să-şi urmărească 
tovarăşii, ca să fie sigur că nu porneşte singur la atac. 


Rolul unei diversiuni este acela că trebuie să distragă 
atenţia. Trebuie să fie de proporţii, rudimentară, şi nu era deloc 
stilul lui Butler. El ar fi preferat să se descotorosească de aceşti 
domni adormindu-i cu nişte săgeți hipodermice de la 500 de 
metri. Dacă acest lucru nu era o opţiune, Butler ar fi ales să 
opereze cu degetul mare nervii de la baza gâtului şi să-i 
paralizeze temporar. Silenţios ca o şoaptă. Dar aceasta ar fi 
fost împotriva scopului exerciţiului. 

Aşadar, Butler, contrar pregătirii lui, a început să răcnească 
şi să aplice nişte tehnici de luptă rudimentare. Rudimentare, 
dar asta nu înseamnă că nu erau şi eficiente. Poate un Shao Lin 
ar fi anticipat unele dintre mişcările exagerate, dar aceşti 
oameni nu erau adversari pe măsura lui Butler. Ca să fim 
sinceri, nici măcar nu erau prea treji. 

Butler l-a doborât pe primul cu o serie de pumni. Apoi pe doi 
dintre ei i-a izbit cap în cap, ca în filme. Al patrulea a fost scos 
din calcul, spre ruşinea lui Butler, cu o lovitură prin răsucire. 
Dar loviturile cele mai periculoase le-a păstrat pentru ultimii 
doi. Valetul s-a rostogolit pe spate, i-a apucat de gulerele 
hainelor lor şi i-a aruncat direct în apele portului Dublin. Valuri 
mari, văicăreli. A fost perfect. 

Două lumini au ieşit din umbra unui vas cargo şi o navă 
oficială guvernamentală a trecut încet de-a lungul cheiului. 
După cum anticipaseră, o echipă de la Vamă şi Taxe stătea la 
pândă. Butler a rânjit cu satisfacţie, faţa lui luând o expresie 
teribilă. Apoi a dispărut după colţ. Era deja departe când 
agenţii de ordine începuseră să-şi arate insignele şi să pună 
întrebări. Oricum, răspunsurile primite n-au scos mare lucru la 
iveală. „Mare cât casa” nu era tocmai o descriere după care să 
fie recunoscut. 

Când Butler s-a întors la maşină, Artemis revenise şi el din 
misiune. 

— Bravo, prietene! a comentat el. Cu toate că sunt sigur că 
sensei-ul tău de arte marţiale se răsuceşte în mormânt. O 
răsucire? Cum ai putut? 

Butler îşi muşca limba, în timp ce întorcea vehiculul. Trecând 
peste o pasarelă, acesta n-a rezistat să nu arunce o privire în 
jos, la haosul pe care îl provocase. Oamenii legii se chinuiau să 
scoată din apele poluate un poliţist ud leoarcă. 

Artemis avea nevoie de această diversiune cu un scop clar, 


dar Butler ştia că nu are rost să-l întrebe care anume. Şeful lui 
nu îşi împărtăşea planurile cu nimeni până nu considera că e 
timpul potrivit. Şi când Artemis spunea că e timpul potrivit, de 
obicei aşa era. 


Root a ieşit tremurând din capsulă. Şi-o amintea altfel, ca de 
pe vremea lui. Cu toate că, să fim sinceri, probabil că era cu 
mult mai rău atunci. În vremea aceea nu erau centuri de 
siguranţă din polimer, autopropulsoare sau monitoare externe. 
Nu era decât intuiţie şi un pic de magie. În unele privinţe, Root 
prefera ca lucrurile să fi rămas aşa. Ştiinţa îndepărta magia din 
toate. 

A trecut împleticindu-se din tunel în terminal. Fiind 
destinaţia cea mai solicitată, Tara avea o sală de aşteptare 
ticsită cu pasageri. Şase navete veniseră numai din Haven City. 
Sigur, nu pe jetul de magmă. Turiştilor care plăteau pentru 
transport nu le plăcea să fie zdruncinaţi în asemenea hal decât 
dacă se aflau într-o escapadă ilegală la Disneyland. 

Fortul elfilor era plin de excursionişti veniţi să vadă luna 
plină, care se plângeau de sistarea zborurilor. O zână se 
refugiase în spatele biroului unde vindea bilete, atacată de 
gremlini furioşi. 

— Nu eu sunt vinovată, tipa ea. Uite, acolo e elful 
responsabil! 

A întins un deget verde, tremurând, în direcția 
comandantului care se apropia. Mulțimea de gremlini s-a întors 
deodată către Root, dar când au văzut arma uriaşă cu trei 
rezervoare pe care acesta o avea atârnată de mijloc, au făcut 
stânga-mprejur. 

Roost a înşfăcat speakerul din spatele biroului şi a început să 
urle în receptor: 

— Ascultaţi aici, a spus el, tonul lui grav răsunând în tot 
terminalul. Sunt comandantul Root de la Forţele de Ordine. 
Avem o situaţie de criză la suprafaţă şi ne aşteptăm la 
cooperare din partea tuturor civililor. În primul rând, aş vrea să 
terminati cu flecăreala, că nu-mi pot auzi nici gândurile! 

Root a făcut o pauză ca să se asigure că dorinţele îi erau 
îndeplinite. Aşa era. 

— În al doilea rând, aş vrea ca fiecare, inclusiv copiii ăia 
gălăgioşi, să se aşeze pe bănci, până când ieşim de aici. După 


aceea, vă puteţi întoarce la plângerile voastre sau la mâncare 
sau la cine ştie ce mai faceţi voi, civilii. 

Nimeni nu îl acuzase vreodată pe Root că ar fi fost politicos. 
Nimeni nu se aştepta să vadă acest lucru la el. 

— Şi mai vreau ca persoana care e responsabilă aici să 
treacă imediat la birou! 

Root a aruncat speakerul înapoi pe birou. Un şuierat puternic 
a iritat urechile tuturor celor aflaţi în clădire, în câteva 
fracțiuni de secundă un hibrid elf-goblin se tot agita gâfâind pe 
lângă comandant. 

— Putem să vă ajutăm cu ceva, domnule? 

Root a dat din cap, răsucindu-și o ţigară groasă în gură. 

— Vreau să deschizi un tunel chiar din locul ăsta. Nu vreau 
să mă încurce ăia de la Vamă sau de la Imigraţii. Începeţi să 
mutaţi toată Lumea dedesubt, după ce ajung băieţii mei. 

Directorul portului de navete a înghiţit în sec. 

— Toată lumea? 

— Da. Asta înseamnă inclusiv personalul terminalului. Şi luaţi 
cu voi tot ce puteţi căra. Evacuare totală. 

Root s-a oprit şi a privit ţintă în ochii violeţi ai directorului. 

— Nu e un exerciţiu! 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Da, a spus Root, pornind în jos pe rampa de acces. 

— Noroioşii au comis un act vădit de ostilitate. Cine ştie ce-o 
să iasă din asta! 

Elful-goblin a rămas şi-l urmărea pe Root care dispărea 
învăluit de fumul gros de ţigară. „Un act vădit de ostilitate?” Ar 
putea însemna război. Directorul a format pe mobil numărul 
contabilului său. 

— Bark? Nimbus la telefon. Să vinzi toate acţiunile pe care le 
deţin din portul de navete. Da, pe toate! Am o bănuială că 
preţul va cobori vertiginos. 

O 

Căpitanul Short se simţea de parcă o moluscă îi sugea 
creierul prin ureche. Încerca să-şi dea seama ce îi putea 
provoca o asemenea durere, dar memoria nu era printre 
facultăţile pe care şi le redobândise. Deocamdată nu reuşea 
decât să stea întinsă şi să respire. 

„E timpul să încerc să spun ceva”, se gândea ea. „Ceva scurt 
şi pertinent.” „Ajutor” ar fi un cuvânt potrivit, a hotărât ea. Cu 


răsuflarea tremurându-i, a tras aer în piept şi a deschis gura. 

— Mmjutor, au rostit buzele ei neascultătoare. 

Nu avea niciun rost. Nu era inteligibilă nici măcar după 
standardele unui gnom beat. 

„Ce i se întâmplase?” Zăcea pe spate fără vlagă. „Cine îi 
făcuse aşa ceva?” Holly s-a concentrat. Durerea era la limita 
suportabilului. 

„Trolul? Asta era?” Trolul o călcase în picioare în 
restaurantul acela? „Aşa s-ar explica multe.” Dar nu. Îşi 
amintea vag ceva despre vechea ţară. Şi despre ritual. Era ceva 
care o strângea de gleznă. 

— Bună. 

O voce. Nu era a ei. Nici măcar nu era o voce de elf. 

— Eşti trează? 

Era o limbă europeană. Latină? Nu, engleză. Se afla în 
Anglia? 

— Credeam că săgeata te-a omorât. Extratereştrii sunt altfel 
pe dinăuntru decât noi. Am văzut asta la televizor. 

„Ce? Extratereştrii? Despre ce vorbeşte fiinţa asta?” 

— Pari în formă. Ca Muchacho Maria, o luptătoare pitică din 
Mexic. 

Holly a gemut. Cunoştinţele ei lingvistice probabil că nu 
funcționau cum trebuie. Era timpul să vadă exact cu ce 
ciudăţenie are de-a face. A deschis un ochi. L-a închis apoi 
imediat. Ceea ce văzuse părea să fie o muscă uriaşă, blondă, 
uitându-se ţintă la ea. 

— Nu-ţi fie frică, zise musca, sunt doar ochelari. 

Holly a deschis de această dată ambii ochi. 

Fiinţa arăta spre un ochi argintiu. Nu, nu era ochi, era o 
lentilă. O lentilă reflectorizantă. La fel ca lentilele purtate de 
cei doi... Toată povestea a năvălit deodată în mintea ei, 
umplându-i golul, de parcă ar fi fost clinchetul unei încuietori 
cu cifru. Fusese răpită de doi oameni în timpul ritualului. Doi 
oameni care aveau cunoştinţe extraordinare despre elfi. 

Holly a încercat din nou să vorbească: 

— Unde... unde mă aflu? 

Femeia din faţa ei chicotea bucuroasă, bătând din palme. 
Holly i-a remarcat unghiile lungi şi vopsite. 

— Vorbeşti engleza! Ce accent ai? Sună de parcă ar fi un pic 
din toate. 


Holly s-a încruntat. Vocea fetei o lovea ca un ciocan, dacă 
ţinem cont de migrena ei. A ridicat braţul. Nu mai avea 
locatorul. 

— Unde sunt lucrurile mele? 

Fata şi-a scuturat degetul, aşa cum ai face către un copil 
neascultător. 

— Artemis a trebuit să-ţi ia pistolul şi celelalte jucării. Nu 
voiam să te răneşti cu ele. 

— Artemis? 

— Artemis Fowl. A fost ideea lui. Toate sunt întotdeauna 
ideile lui. 

Holly s-a încruntat. Artemis Fowl. Până şi numele îi dădea 
fiori, fără să ştie de ce. Avea o presimţire. Intuiţia elfilor nu 
dădea niciodată greş. 

— Să ştii că vor veni după mine, a spus ea printre buzele 
uscate. Habar n-aveţi ce-aţi făcut! 

Fata se încruntă. 

— Ai perfectă dreptate. N-am nici cea mai mică idee despre 
ce se întâmplă. N-o să afli nimic dacă încerci să mă 
psihanalizezi. 

Holly s-a încruntat. Nu avea niciun rost să joace jocuri de-ale 
minţii cu acest om. Hipnoza era singura ei speranţă, dar 
aceasta nu putea penetra suprafeţele reflectorizante. „Cum de 
ştiau oamenii ăştia aşa ceva?” Avea să se gândească la asta mai 
târziu. Deocamdată trebuia să găsească o modalitate de a o 
separa pe această fată fără minte de ochelarii ei. 

— Eşti un om aşa de drăguţ, a spus ea, cu vocea numai lapte 
şi miere. 

— Vai, îţi mulţumesc... 

— Holly. 

— Îţi mulţumesc, Holly. Am apărut în ziarul local, odată. Am 
câştigat chiar şi un concurs Miss Târgul de Sfeclă de Zahăr 
1999! 

— Ştiam eu. Frumuseţe naturală. Sunt convinsă că ochii tăi 
sunt senzaţionali. 

— Aşa spune toată lumea. Cu gene lungi şi arcuite. 

Holly a suspinat: 

— Dacă i-aş putea vedea şi eu. 

— De ce nu? 

Degetele Julietei au prins braţul ochelarilor, după care, fata a 


ezitat: 

— Poate că n-ar trebui. 

— De ce nu, doar pentru o clipă! 

— Nu ştiu... Artemis mi-a zis să nu-i scot niciodată. 

— Artemis n-o să afle. 

Juliet a arătat spre o cameră de supraveghere montată pe 
perete. 

— O, ar afla! Artemis află tot. S-a aplecat mai aproape de elf: 
uneori am impresia că îmi citeşte gândurile. 

Holly s-a încruntat. O intriga această fiinţă, Artemis. 

— Haide, doar o secundă. Ce se poate întâmpla? 

Juliet s-a prefăcut că se gândeşte. 

— Nimic. Dacă nu ai de gând, cumva, să mă hipnotizezi. Mă 
crezi proastă? 

— Am altă idee, a spus Holly, tonul ei devenind mai serios. 
Ce-ar fi să mă ridic, să te bat măr şi apoi să-ţi scot ochelarii? 

Juliet a râs cu poftă, de parcă ar fi fost lucrul cel mai ridicol 
pe care îl auzise vreodată. 

— Asta a fost bună, zâno! 

— Vorbesc serios, omule! 

— Bine, dacă vorbeşti serios, a spus Juliet ducându-şi un 
deget delicat în spatele lentilelor, ca să-şi şteargă o lacrimă 
după atâta râs, am două motive. Unu: Artemis a zis că atâta 
timp cât eşti într-o locuinţă omenească trebuie să faci ce vrem 
noi. lar eu vreau să stai în patul ăla. 

Holly şi-a închis ochii. Din nou avea dreptate. De unde avea 
acest grup atâtea informaţii? 

— Şi doi - Juliet a zâmbit din nou, însă de această dată 
zâmbetul ei avea ceva din expresia fratelui ei. Doi, pentru că 
am trecut prin aceleaşi antrenamente şi pregătiri ca şi Butler, 
şi de-abia aşteptam pe cineva pe care să-mi încerc maşina care 
înfige stâlpi în pământ. 

„Mai vedem noi, omule!”, gândea Holly. Căpitanul Short nu- 
şi revenise încă de-a binelea şi mai era şi problema legăturii din 
jurul gleznei. Credea că ştie ce ar putea fi şi, dacă avea 
dreptate, aceasta însemna începutul unui plan. 

O 

Comandantul Root recepționa frecvenţa locatorului lui Holly 
pe ecranul căştii lui. I-a luat mai mult decât se aşteptase ca să 
ajungă la Dublin. Aripile moderne erau mai greu de manevrat 


decât cele cu care fusese el obişnuit, în plus neglijase să mai 
facă nişte cursuri de împrospătare a memoriei. La altitudinea 
corectă, comandantul aproape că putea suprapune harta 
luminoasă afişată pe vizorul lui peste străzile Dublinului aflat 
dedesubtul lui. Aproape. 

— Foaly, centaur pompos ce eşti! a zbierat el în microfonul 
căştii. 

— Probleme, şefule? a venit răspunsul, laconic. 

— Probleme? Probleme serioase! Când ai reînnoit ultima dată 
harta Dublinului? 

Root auzea plescăituri în ureche. Se părea că Foaly tocmai îşi 
lua prânzul. 

— Scuze, comandante, tocmai îmi terminam morcovul ăsta. 
Hmm, Dublin... să vedem...'75. În 1875. 

— Aşa mă gândeam şi eu! Locul ăsta e complet schimbat. 
Oamenii ăştia au reuşit să schimbe până şi forma coastei. 

Foaly a tăcut un moment. Root şi-l imagina chinuindu-se să 
rezolve problema. Centaurului nu-i plăcea să i se spună că vreo 
parte din sistemul lui nu mai corespunde. 

— OK, a spus el într-un târziu. Uite ce facem! Avem un 
telescop care monitorizează un satelit TV ce transmite în 
Irlanda. 

— Înţeleg, zise Root, ceea ce era, de fapt, o minciună. 

— O să-ţi transmit imaginile recepționate de săptămâna 
trecută direct către vizorul tău. Din fericire, există o cartelă 
video în toate căştile noi. 

— Din fericire. 

— Problema va fi însă cum să-ţi coordonezi zborul cu recepţia 
video. 

Root se săturase. 

— Cât mai durează, Foaly? 

— Mmmm... două minute, plus sau minus. 

— Plus, minus ce? 

— Plus, minus zece ani, dacă nu-mi ies calculele. 

— Ar fi bine să-ţi iasă. Mă mai învârt pe aici până ştim sigur. 

124 de secunde mai târziu, harta alb-negru a lui Root a 
dispărut şi o nouă imagine color, strălucitoare, i-a luat locul. 
Când Root se mişca, harta se deplasa şi ea, iar punctul care 
semnala poziţia locatorului lui Holly se mişca şi el. 

— Impresionant, zise Root. 


— Ce spuneţi de asta, comandante? 

— Am spus „impresionant”, a strigat Root. Nu e nevoie să te 
umfli în pene. 

Comandantul a auzit apoi în toată camera un râs general şi 
şi-a dat seama că Foaly îl pusese pe speaker. Toţi îl auziseră 
cum îi făcuse complimente centaurului pentru munca lui. Nu 
vor mai vorbi cu el cel puţin o lună. Dar merita. Imaginile pe 
care le primea acum erau de ultimă oră. Dacă Holly era ţinută 
prizonieră într-o clădire, computerul ar fi putut să-i transmită 
imagini 3D instantaneu. Era absolut sigur. Numai că... 

— Foaly, semnalul a părăsit coasta. Se duce în larg. Ce e 
asta? 

— O barcă sau un vapor, aş zice eu la o primă evaluare. 

Root s-a enervat pentru că nu-i picase şi lui fisa. 

Probabil că chicoteau pe seama lui în celula de criză. Sigur 
că era un vapor. 

Root a coborât câteva sute de metri până a văzut conturul 
vag al acestuia apărând în ceaţă. Se părea că era o balenieră. 
Tehnologia s-a mai schimbat de-a lungul secolelor, dar tot 
harponul a rămas arma preferată pentru uciderea celui mai 
mare mamifer de pe pământ. 

— Căpitanul Short este undeva acolo, Foaly. Sub punte. Ce 
informaţii ai? 

— Nu am nimic, domnule. Nu este un vas cunoscut. Până i- 
am găsi dosarul de înregistrare, ar fi prea târziu. 

— Dar imagini termale? 

— Nu se poate, comandante. Hala pare să fie veche de cel 
puţin cincizeci de ani. Are o concentraţie mare de plumb. Nu 
putem penetra nici măcar primul strat. Mă tem că sunteţi pe 
cont propriu. 

Root a clătinat din cap. 

— După câte miliarde am băgat în departamentul tău... 
Aminteşte-mi să-ţi mai tai din buget când mă întorc. 

— Da, domnule, a fost răspunsul, serios de această dată. 

Lui Foaly nu-i plăceau glumele legate de buget. 

— 'Ţine-i pe cei de la Captură în alertă generală. S-ar putea 
să am nevoie de ei brusc. 

— Da, domnule. 

— Aşa să faci. Terminat. Am ieşit. 

Root era pe cont propriu. De fapt, aşa îi plăcea cel mai mult. 


Fără tehnică. Fără centaurul arogant care i se smiorcăia în 
ureche. Doar un elf, cu isteţimea lui şi poate cu un strop de 
magie. 

Root şi-a mişcat aripile de polimer, îmbrăţișând cu ele malul 
ceţos de dedesubt. Nu era nevoie să se ascundă. Cu scutul 
activat, nu putea fi văzut de ochii omeneşti. Nici cu cele mai 
performante radare nu se percepea mai mult decât o uşoară 
distorsiune. Comandantul a coborât până deasupra vasului. Era 
un vapor tare urât. Mirosul morţii şi al durerii se ridica din 
punţile îmbibate de sânge. Multe creaturi nobile au murit aici. 
Au murit şi au fost disecate pentru câteva bucăţi de săpun şi 
nişte ulei. De încălzit. Root a clătinat din cap. „Oamenii sunt 
nişte barbari”, se gândea el. 

Semnalul lui Holly devenise mai puternic. Ceea ce însemna 
că era aproape. Foarte aproape. Cam la 200 de metri spera el 
trebuie să fie încă în viaţă, căpitanul Short. Dar nu avea nicio 
hartă care să-l ajute să navigheze prin burta vasului. 

Root a coborât uşor pe punte. Cizmele lui aderau uşor la 
amestecul de săpun uscat şi untură de balenă care acopereau 
stratul de oţel. Nava părea pustie. Nicio santinelă la intrare, 
niciun ofiţer pe punte, nicio lumină pe nicăieri. Acest lucru nu 
însemna însă că trebuie să fie mai puţin precaut. Root ştia din 
proprie experienţă că oamenii apăreau când nu te aşteptai. 
Odată, îi ajuta pe băieţii de la Captură să adune din peretele 
unui tunel bucăţi dintr-o capsulă avariată, când au fost zăriţi de 
un grup de speologi. Ce-a ieşit atunci! Agitaţie, urmăriri ca în 
filme şi ştergeri de memorie în grup. Tot tacâmul. Pe Root l-a 
străbătut un frison. Nopți ca aceea puteau să îmbătrânească un 
elf cu zeci de ani. 

Păstrându-și scutul activat, comandantul şi-a împachetat 
aripile şi a pornit uşor pe punte. Senzorii nu înregistrau alte 
forme de viaţă, dar, după cum spusese Foaly, pereţii aveau o 
concentraţie mare de plumb. Până şi vopseaua era pe bază de 
plumb. Tot vaporul era o catastrofă ecologică. Ar fi putut să fie 
un batalion de soldaţi ascunşi sub punte şi camera din casca lui 
nu i-ar vedea. Până şi semnalul lui Holly era cu câteva linii sub 
nivelul normal, şi locatorul ei avea o baterie micronucleară! 
Ceva i se părea în neregulă. „Stai calm”, se încuraja el. „Ai 
scutul activat. Nu este niciun om pe lume care să te poată 
vedea.” 


Root a împins prima uşă. Aceasta s-a deschis destul de uşor. 
Comandantul a oftat. Oamenii unseseră balamalele cu untură 
de balenă. Cât de jos se puteau cobori! 

Coridorul era complet în beznă, aşa că Root şi-a pornit filtrul 
de infraroşu. Bine, tehnologia era utilă uneori, dar nu avea de 
gând să-i spună asta lui Foaly. Labirintul de ţevi şi grilaje de 
dinaintea lui s-a luminat deodată cu o lumină roşie, artificială. 
Câteva minute mai târziu a regretat remarca pe care o făcuse 
despre tehnologia centaurului. Filtrul infraroşu îi altera 
percepţia spaţiului, lovindu-se deja cu capul în două ţevi îndoite 
în formă de U. 

Încă nu era nici urmă de om sau de elf. Numai animale, 
majoritatea rozătoare. Şi când eşti de doar un metru înălţime, 
un şobolan destul de mare poate fi un real pericol, mai ales 
pentru că şobolanii sunt unele dintre puţinele fiinţe care pot 
vedea printr-un scut de elf. Root şi-a dezlegat arma şi a setat-o 
pe nivelul trei sau „prăjeală medie”, cum îi spuneau elfii din 
camera cu echipamente. A pus pe fugă un şobolan cu fundul 
fumegând, ca avertisment pentru ceilalţi. Nimic periculos, doar 
o lecţie rapidă care să-l înveţe să nu se mai uite chiorâş la un 
elf. A grăbit apoi paşii. Locul acesta era ideal pentru un atac 
prin surprindere. Cu spatele spre singura ieşire, el era aproape 
orb. Acesta era coşmarul oricărei misiuni Recon. Dacă unul 
dintre oamenii lui s-ar fi găsit într-o asemenea situaţie, l-ar fi 
degradat cu siguranţă. Dar în situaţii limită trebuiau asumate 
nişte riscuri. Aceasta era esenţa faptului de a fi la comandă. 

Root a ignorat câteva uşi de pe ambele părţi, mergând după 
semnal. Mai erau zece metri acum. O încuietoare de oţel îi 
bloca înaintarea, şi căpitanul Short - sau cadavrul lui - erau de 
partea cealaltă. 

Root a împins cu umărul în ușă. S-a deschis imediat. Ceva 
era în neregulă. Dacă cineva ar fi fost ţinut captiv acolo, uşa ar 
fi fost încuiată. Comandantul a setat arma pe nivelul cinci şi a 
înaintat pe coridor. Arma a scos un zumzet uşor. Explozia ar fi 
fost suficient de puternică pentru a vaporiza cu o singură 
lovitură un elefant mascul. 

Nici urmă de Holly. Nici urmă de nimic. Se afla într-o cameră 
frigorifică. Stalactite lucioase atârnau dintr-un labirint de ţevi. 
Lui Root îi ieşeau aburi din gură. Se întreba cum ar fi părut 
acest lucru în ochii unui om? Respirație, fără a se vedea niciun 


corp. 

— Aa, avem un vizitator, a spus o voce pe un ton familiar. 

Root a căzut într-un genunchi, îndreptând arma spre direcţia 
de unde venea vocea. 

— Ai venit să-ţi salvezi ofiţerul dispărut, fără îndoială. 

Comandantul a clipit pentru a alunga o picătură de sudoare 
care i se prelinsese în ochi. Transpirase? Pe frigul ăsta? 

— Mă tem că n-ai nimerit locul potrivit. 

Vocea era subţire, artificială, amplificată. Root şi-a verificat 
locatorul ca să vadă dacă acesta detectează ceva. Nimic. Nu în 
acea încăpere, în orice caz. Era monitorizat cumva. Era oare 
vreo cameră ascunsă prin ţevărie care ar putea penetra un scut 
de elf? 

— Unde eşti? Arată-te! 

Omul râdea încet. Un ecou nefiresc răsuna prin hala pustie. 

— O, nu, încă nu, prietenul meu elf. Dar destul de curând. Şi 
când o s-o fac, o să regreţi! 

Root urma vocea. „Ţine-l de vorbă”, se gândea el. 

— Ce vrei? 

— Hmm, ce vreau? Şi asta o s-o afli destul de curând. 

În mijlocul încăperii se afla o ladă. Iar deasupra ei, o cutie. 
Cutia era deschisă. 

— De ce m-ai adus aici? 

Root a lovit cutia cu arma proprie. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Te-am adus aici pentru o mică demonstraţie. 

Comandantul s-a aplecat peste cutia deschisă. A privit 
înăuntru. Împachetate în zăpadă artificială, un pachet ambalat 
în vid şi un transmiţător VHF cu bandă triplă. Peste ele se afla 
locatorul lui Holly. Root a scos un geamăt. Holly nu ar fi dat 
echipamentele ei de bună voie. Niciun ofiţer nu ar fi făcut acest 
lucru. 

— Ce demonstraţie, nebunule? 

Din nou s-a auzit râsul calm şi rece: 

— O demonstraţie a ataşamentului meu faţă de scopurile 
mele. 

Root ar fi trebuit să înceapă să se îngrijoreze şi pentru 
sănătatea lui, dar era prea ocupat să se gândească la Holly. 

— Dacă te-ai atins cumva chiar şi de vârfurile urechilor 
ofițerului meu... 

— Ofiţerul tău? Oo, avem conducerea! Ce privilegiu! Cu atât 


mai bine, mesajul meu o să fie înţeles! 

Sunetele unei alame au izbucnit în urechile lui Root. 

— Mesajul tău? 

— Mesajul meu, micul meu elf, este acela că eu nu sunt un 
om cu care să vă puteţi juca. Acum, dacă vrei, studiază, te rog, 
pachetul. 

Comandantul a aruncat o privire. Avea o formă după care nu- 
ţi puteai da seama de conţinut. Plat, ca o bucată de plastilină 
sau... Oh, nu! O lumină roşie a început să licărească dedesubtul 
sigiliului. 

— Zboară, micule elf, a spus vocea. Şi spune-le prietenilor tăi 
că Artemis Fowl al II-lea le transmite salutări. 

Alături de lumina roşie, simboluri verzi au început să se 
succeadă. Root şi-a amintit de ele de la cursul lui de Studii 
Omeneşti din Academie. Erau... numere, în ordine inversă. O 
numărătoare inversă! 

— D'arvit! a mormăit el. Traducerea acestui cuvânt nu-şi are 
rostul deoarece ar fi oricum cenzurată. 

S-a întors şi a luat-o la fugă pe coridor, în timp ce mai auzea 
încă vocea ironică a lui Artemis Fowl, de-a lungul tunelului 
metalic. 

— Trei, a spus omul, doi... 

— D'arvit, repeta Root. 

Coridorul părea mult mai lung acum. A zărit printr-o ușă 
crăpată strălucirea argintie a cerului înstelat. Root şi-a activat 
aripile. În asemenea momente era nevoie de un zbor de mare 
precizie. Diametrul aripilor Hummingbird era doar cu puţin mai 
mic decât lăţimea coridorului. 

— Unu. 

Au sărit scântei când aripile electronice au zgâriat puţin o 
ţeava ieşită în afară. Root s-a ridicat lansându-se cu viteza 
MACH 1. 

— Zero, a spus vocea. Bum! 

Un detonator a explodat înăuntrul pachetului ambalat în vid, 
aprinzând un kilogram de semtex* pur. Reacţia albicioasă, 
fierbinte a devorat tot oxigenul din împrejurimi într-o 
nanosecundă şi s-a scurs pe calea pe care întâmpina cea mai 
mică rezistenţă. Aceasta era, desigur, chiar în urma 
comandantului Root. 


4 Senilex - un exploziv deosebit de puternic (n. tr.). 


Root şi-a montat vizorul, deschizând orificiul destinat 
respirației la maximum. Uşa se afla la doar câţiva metri 
distanţă. Se punea doar problema cine urma să ajungă la ușă 
mai întâi? Elful sau mingea de foc? 

A reuşit la milimetru. A simţit cum explozia îi scutura trupul 
în timp ce se răsucea. Flăcările se întinseseră în jurul 
costumului lui, se prelingeau pe picioare. Root şi-a continuat 
manevra de zbor, după care s-a prăbuşit în apa rece ca gheaţa. 
A penetrat suprafaţa înjurând. 

Deasupra lui, baleniera a fost înghițită complet de flăcările 
toxice. 

— Comandante, s-a auzit o voce în urechea lui. Era Foaly, 
intrase din nou în aria de acoperire: Comandante, în ce stare te 
afli? 

Root a revenit deasupra apei. 

— Starea mea, Foaly, este una de extremă iritare. Treceţi la 
computerele voastre. Vreau să aflu tot ce se poate despre un 
anumit Artemis Fowl şi asta înainte să mă întorc la bază. 

— Da, domnule comandant. Chiar acum. 

Nu mai făcea glume isteţe. Până şi Foaly îşi dădea seama că 
nu era timp pentru aşa ceva. 

Root a urcat la 300 de metri. Dedesubtul lui, baleniera în 
flăcări atrăgea vehiculele de salvare şi de pompieri, la fel cum 
un bec aprins atrage fluturii. Şi-a scuturat fâşiile de haină arsă 
de pe coate. „Va da socoteală, acest Artemis Fowl”, şi-a promis 
el. Poate fi sigur de asta! 


CAPITOLUL VI 


ASEDIUL 


Artemis stătea rezemat de spătarul fotoliului cu pivot, la 
biroul lui, zâmbind cu degetele lui ascuţite aduse la bărbie. 
„Perfect”, îşi spunea el. Explozia ar trebui să-i vindece pe elfi 
de atitudinea lor eroică. Plus că o balenieră tocmai fusese 
ştearsă de pe faţa pământului. Lui Artemis Fowl nu-i plăceau 
balenierele. Erau şi alte căi de a obţine aceleaşi produse, mai 
puţin controversate. 


Camera minusculă ascunsă în locator funcţionase perfect. Cu 
imaginile de înaltă rezoluţie ale acesteia, capturase respiraţia 
cristalizată a elfului. 

Artemis aruncă o privire pe monitorul de supraveghere de la 
subsol. Prizoniera lui stătea aşezată pe pătuț, ţinându-şi capul 
între mâini. Artemis s-a încruntat. Nu se aşteptase ca un elf să 
arate aşa de... uman. Până acum îi văzuse doar ca pe o pradă. 
Încerca să-i vâneze ca pe nişte animale. Dar acum, văzând unul 
care, evident suferea, se schimba situaţia. 


Artemis a lăsat computerul în stand-by şi a traversat culoarul 
spre uşile principale. Era timpul să aibă o conversaţie cu 
musafirul lor. Tocmai când atingea mânerul de alamă, uşa s-a 
deschis deodată în faţa lui. Juliet a apărut în uşă cu obrajii 
îmbujoraţi de atâta alergat. 

— Artemis, a spus ea gâfâind, mama ta... 

Artemis a simţit un nod în stomac. 

— Cee? 

— Să vezi, Artemis... Artemis... mama... 

— Da, Juliet, spune, ce s-a întâmplat? 

Juliet şi-a dus ambele mâini la gură, încercând să-şi revină. 
După câteva clipe, şi-a îndepărtat unghiile sclipitoare, vorbind 
printre degete. 

— E vorba de tatăl tău, domnul Artemis senior. Doamna Fowl 
zice că s-a întors! 

Pentru o clipă, Artemis a fost sigur că i-a stat inima în loc. 
Tatăl lui? S-a întors? Era posibil? Sigur, el crezuse întotdeauna 
că tatăl lui mai era încă în viaţă. Dar în ultima vreme, de când 
cu afacerea cu elfii, părea că gândul acesta nu îi mai stăruia 
atât în minte. Artemis se simţea vinovat. lar acest sentiment îl 
rodea în stomac. Renunţase. Renunţase să mai spere că 
propriul tată se va întoarce. 

— L-ai văzut, Juliet? L-ai văzut cu ochii tăi? 

Fata a clătinat din cap. N 

— Nu, domnule Artemis. Am auzit doar, voci. In dormitor. 
Dar doamna nu mă lasă să intru sub niciun motiv. Nici măcar 
să-i aduc o băutură caldă. 

Artemis analiza situaţia. Ei se întorseseră doar cu o oră în 
urmă. Tatăl lui probabil că se strecurase fără ca Juliet să-l vadă. 
Era posibil. A aruncat o privire la ceasul lui sincronizat cu ora 


Greenwich şi potrivit în mod constant prin semnale radio. Era 3 
a.m. Timpul zbura. Tot planul ar fi căzut dacă elfii nu făceau 
următoarea mişcare până în zori. 

Artemis a tresărit. Din nou acorda prioritate afacerilor şi 
dădea problemele familiei deoparte. Ce ajunsese? Tatăl lui era 
prioritatea, nu un plan care avea să-i aducă bani. 

Juliet se afla încă în ușă şi îl urmărea cu ochii ei albaştri 
enormi. Aştepta ca el să ia o hotărâre, aşa cum făcea 
întotdeauna. Dar pentru prima dată, indecizia se putea citi pe 
faţa lui cu trăsături firave. 

— Foarte bine, a mormăit el, în cele din urmă. Ar trebui să 
urc la ea chiar acum. 

Artemis trecu pe lângă fată şi urcă scara câte două trepte 
deodată. Camera mamei lui era cu două etaje mai sus, 
amenajată într-o latură a podului. 

A ezitat o clipă în faţa uşii. Ce ar fi spus dacă, într-adevăr, 
tatăl lui s-ar fi întors? Ce ar fi făcut? Era ridicol să se frământe 
în legătură cu asta. Era imposibil de anticipat. A bătut uşor la 
ușă: 

— Mamă? 

Nu a auzit niciun răspuns, doar un râs uşor care l-a făcut să- 
şi amintească imediat de trecut. Această cameră fusese iniţial 
camera de zi a părinţilor lui. Aceştia obişnuiau să stea pe 
şezlonguri ore în şir, chicotind ca nişte puştani, în timp ce 
hrăneau porumbeii şi priveau vapoarele trecând prin portul 
Dublin. După ce Artemis senior dispăruse, Angeline a devenit 
din ce în ce mai ataşată de acest loc, până când n-a mai vrut să- 
l părăsească deloc. 

— Mamă, eşti bine? 

Dinăuntru se auzeau şoapte înăbuşite, şuşoteli tainice. 

— Mamă, intru! 

— Stai, Timmy, opreşte-te, nebunaticule! Avem musafiri! 

Timmy? Artemis a simţit că inima stătea să-i spargă pieptul. 
Timmy era numele de alint cu care îl striga pe tatăl lui. Timmy 
şi Arty. Erau cei doi bărbaţi din viaţa ei. Artemis nu mai putea 
să aştepte. A trecut prin uşile duble. 

Primul lucru pe care l-a remarcat a fost lumina. Mama lui 
avea luminile aprinse. Era un semn bun, cu siguranţă. Artemis 
ştia exact locul unde ar fi stat mama lui. Ştia exact unde să se 
uite. Dar nu putea. Dacă... dacă... 


— Da, cu ce te pot ajuta? 

Artemis s-a întors. Ochii încă nu i se obişnuiseră cu lumina. 

— Sunt eu. 

Mama lui a râs. Părea că plutea, lipsită de orice grijă. 

— Văd că eşti tu, tată. Nu poţi să-i dai băiatului tău liber nici 
măcar în seara asta? Doar e luna noastră de miere! 

Atunci Artemis şi-a dat seama: nu era decât o agravare a 
nebuniei ei. „Tată?” Angeline credea că Artemis era bunicul lui. 
Acesta murise cu zece ani în urmă. Şi-a ridicat uşor privirea. 

Mama lui era aşezată pe un şezlong, splendidă, în rochia ei 
de mireasă, cu faţa machiată stângaci. Dar asta nu era totul. 

Alături de ea se afla costumul pe care-l purtase în acea zi 
mare la catedrala Christchurch, cu paisprezece ani în urmă... 
Hainele erau umplute cu ghemotoace de hârtie şi deasupra 
costumului se afla o față de pernă pe care erau desenate cu ruj 
trăsăturile chipului lui. Era aproape amuzant. Artemis şi-a 
înghiţit un suspin când văzu că speranţele lui se risipiră. 

— Ce zici, tată? a întrebat Angeline cu o voce joasă, mişcând 
faţa de pernă ca un ventriloc care-şi manipulează păpuşa. O zi 
liberă pentru băiatul tău? 

Artemis a dat din cap. Ce altceva putea face? 

— Bine. Ai liber şi mâine. Fiţi fericiţi! 

Faţa lui Angeline radia de bucurie sinceră. A sărit de pe 
scaun şi l-a îmbrăţişat pe fiul pe care nu îl mai recunoștea. 

— Mulţumesc, tată, mulţumesc! 

Artemis a îmbrăţişat-o şi el, deşi i se părea că trişează. 

— Cu plăcere, ma... Angeline. Acum trebuie să plec. Am 
afaceri importante de rezolvat. 

Mama lui s-a aşezat lângă bărbatul-manechin. 

— Da, tată, nu-ţi face griji. Poţi să te duci. Noi nu ne plictisim 
amândoi. 

Artemis a plecat. Nu s-a mai uitat în urmă. Avea multe de 
făcut. Avea de scos bani de pe urma unor elfi. Nu avea timp 
pentru închipuirile mamei lui. 

O i 

Căpitanul Holly Short stătea cu capul sprijinit în mâini. Intr-o 
singură mână, mai exact. Cu cealaltă mână căuta ceva pe lângă 
gheata ei, în afara câmpului vizual al camerei de supraveghere. 
De fapt îşi revenise, mintea Îi era limpede, dar nu strica să-l 
lase pe inamic să creadă că e încă inofensivă. Poare că ar 


subestima-o. Şi asta ar fi ultima greşeală pe care ar face-o. 

Holly şi-a încleştat degetele pe obiectul care o strângea de 
gleznă. După contur, şi-a dat seama imediat ce era ascuns 
acolo. Ghinda! Probabil că i-a căzut în gheată în timpul agitaţiei 
de lângă copac. Lucrurile ar putea lua o întorsătură 
extraordinară. Nu avea nevoie decât de o bucăţică de pământ şi 
puterile i-ar fi revenit. 

Holly a privit pe furiş prin preajma ei. Podeaua părea să fie 
din ciment turnat de curând. Nici măcar o crăpătură sau vreun 
colţ rupt. Nu avea unde să-şi îngroape arma secretă. Holly se 
ridică atentă şi verifică mai întâi dacă are suficientă stabilitate 
în picioare. Era destul de bine. li tremurau puţin genunchii, dar 
putea să stea în picioare. A traversat camera, apoi îşi lipi 
palmele şi faţa de peretele neted. Cimentul fusese cu siguranţă, 
turnat recent. Mai erau încă petece umede. Era evident că 
fusese pregătită special pentru ea celula. 

— Cauţi ceva, a spus o voce. 

O voce rece şi nemiloasă. 

Holly s-a retras de lângă perete. Băiatul-om se afla la mai 
puţin de doi metri distanţă de ea, cu ochii ascunşi în spatele 
ochelarilor cu lentile reflectorizante. Intrase în cameră fără cel 
mai mic zgomot. Extraordinar. 

— Fii drăguță şi stai jos! 

Holly nu voia să fie drăguță şi nici să stea jos. Ceea ce voia 
ea era să-l imobilizeze pe acest mic insolent printr-o lovitură cu 
cotul şi să se folosească de propria lui forţă pentru a câştiga 
avantajul. Artemis i-a citit intenţiile în ochii. Acest lucru îl 
amuza. 

— Ne vin idei, nu-i aşa, căpitane Short? 

Holly a rânjit, arătându-și toţi dinţii. Era un răspuns 
suficient. 

— Amândoi cunoaştem foarte bine regulile, căpitane. Te afli 
în casa mea. Trebuie să te supui dorințelor mele. Sunt legile 
voastre, nu ale mele. Desigur, dorinţele mele nu sunt să fiu 
agresat fizic sau ca tu să părăseşti această casă. 

Atunci, lui Holly i-a picat fisa: 

— Dar de unde ştii... 

— Numele tău, rangul? Artemis a zâmbit, deşi situaţia nu era 
deloc amuzantă. Dacă porţi o emblemă... 

Inconştient, Holly şi-a dus mâna în dreptul plăcuței de argint 


de pe costumul ei, pe care era inscripţionat numele. 

— Dar e scrisă în... 

— Limba gnomilor. Ştiu. Întâmplător, o vorbesc fluent. Şi eu 
şi toţi cei care lucrează în reţeaua mea. 

Holly a tăcut pentru o clipă, procesând informaţiile uluitoare 
pe care tocmai le afla. 

— Fowl, zise ea, grav, nici nu ştii ce-ai făcut. Să pui cele două 
lumi în contact ar putea duce la dezastru pentru noi toţi. 

Artemis a ridicat din umeri. 

— Nu mă interesează restul, doar persoana mea. Şi eu o să 
fiu foarte bine, crede-mă! Acum, stai jos, te rog! 

Holly s-a aşezat, fără să-şi ia ochii de la monstruleţul din faţa 
ei. 

— Deci, care e planul tău de bătaie, Fowl? Lasă-mă să 
ghicesc: stăpânirea lumii? 

— Nu chiar aşa de melodramatic, a spus Artemis, amuzat. 
Doar câştig material. 

— Un hoţ, a strigat Holly. Nu eşti decât un hoţ! 

Artemis era vizibil deranjat. Se citea acest lucru pe chipul 
lui, însă numai pentru o clipă, după care a fost înlocuit de 
rânjetul lui obişnuit. 

— Da, un hoţ, dacă vrei. Însă nu un hoţ obişnuit. Primul hoţ 
din lume care va reuşi să fure de la elfi. 

Căpitanul Short a pufnit: 

— Primul? Noroioşii ne fură de mii de ani. De ce crezi că 
trăim sub pământ? 

— Aşa e. Dar eu voi fi primul care va reuşi să separe un elf de 
aurul lui. 

— Aur? Ce aur? Idiot uman! Doar nu crezi povestea cu 
urciorul de aur! Nu tot ce se spune e adevărat, nu ştiai? 

Holly şi-a dat capul pe spate şi a râs. 

Artemis, răbdător, îşi cerceta unghiile, aşteptând ca ea să 
termine. Când hohotele de râs s-au domolit în sfârşit, a început 
să-şi scuture degetul arătător spre ea. 

— Ai dreptate, căpitane Short. Pentru o vreme chiar am 
crezut povestea cu urciorul plin cu aur de sub curcubeu. Acum 
însă ştiu. Ştiu despre fondul de răscumpărare. 

Holly s-a străduit să-şi controleze expresia feţei, în aşa fel 
încât să nu îşi trădeze gândurile. 

— Ce fond de răscumpărare? 


— Haide, căpitane! Ce rost are să te mai prefaci acum? Chiar 
tu mi-ai spus despre asta. 

— Eu... eu ţi-am spus! se bâlbâia Holly. E ridicol ce spui. 

— Uită-te la braţul tău. 

Holly şi-a suflecat mâneca. Deasupra venei se afla un mic 
tampon de vată. 

— Acolo ţi-am injectat nişte pentanol de sodiu. E cunoscut în 
mod curent sub numele de „Serul adevărului”. Ai ciripit ca o 
pasăre. 

Holly ştia că aşa era. Ce altceva ar mai putea să ştie? 

— Eşti nebun! 

Artemis a clătinat din cap cu indulgență. 

— Dacă o să câştig, sunt un geniu, dacă nu, atunci chiar că 
sunt nebun. Aşa se scrie istoria! 

Sigur, nu fusese pentanol de sodiu, doar o înţepătură 
inofensivă cu un ac sterilizat. Artemis n-ar fi riscat să producă 
leziuni pe creierul acestui loz câștigător, însă nici nu putea să 
dezvăluie că avea Cartea elfilor ca sursă de informaţie. A 
considerat că e mai bine să o lase pe ostatică să creadă că şi-a 
trădat propriul popor. Acest lucru ar dobori-o moral şi ar face-o 
mai vulnerabilă la jocurile lui. Totuşi, lipsa lui de scrupule l-a 
îngrijorat. Planul era, fără îndoială, crud. Cât de departe ar fi 
mers pentru aurul acesta? Nu ştia şi nu avea să afle decât 
atunci când va fi timpul. 

Holly era năucită de întorsătura pe care o luau evenimentele. 
Vorbise. Dezvăluise secretele poporului ei. Dacă ar fi reuşit să 
scape, ar fi fost izolată în cine ştie ce tunel îngheţat de sub 
Cercul Polar. 

— Nu se va sfârşi aşa, Fowl, a spus ea într-un târziu. Avem 
puteri despre care tu nici nu ştii. Mi-ar lua zile întregi să-ţi 
povestesc despre toate. 

Băiatul cel iritant a început din nou să râdă: 

— Dar cât timp crezi tu că ai stat aici? 

Holly a scos un mârâit nervos. Ştia ce avea să urmeze. 

— Câteva ore? 

— Trei zile, a minţit el. Ai fost inconştientă timp de 60 de ore. 
Până când ne-ai spus tot ce trebuia să ştim. 

Chiar în momentele în care rostea cuvintele, Artemis se 
simţea vinovat. Jocul cu mintea lui Holly avea un efect evident 
asupra ei. Era răvăşită. „Este, oare, într-adevăr, nevoie de aşa 


ceva?” se întreba el. 

— Trei zile? Puteai să mă omori. Ce fel de... 

Faptul că Holly rămăsese fără cuvinte aducea îndoiala în 
mintea lui Artemis. Elful îl credea atât de rău, încât nici nu ştia 
ce să-i spună. 

După câteva clipe, Holly şi-a revenit. 

— Ei, bine, domnule Fowl, a spus ea, pe un ton evident 
dispreţuitor, dacă tot ştii atât de multe despre noi, atunci ştii şi 
ce se va întâmpla când mă vor găsi. 

Artemis clătina din cap absent. 

— Da, de fapt asta şi sper, să te găsească. 

Era rândul lui Holly să rânjească. 

— la spune-mi, băieţaş, ai văzut vreodată un trol? 

Pentru prima dată, băieţaşul şi-a mai pierdut din siguranţa 
de sine. 

— Nu. Niciodată. 

Holly a rânjit arătându-și toţi dinţii. 

— O să ai ocazia să vezi unul, Fowl. Şi îmi doresc să fiu acolo 
când o să se întâmple asta! 


Forţele de Ordine au stabilit o bază operaţională la situl El 
Tara. 

— Ei, bine? zise Root, repezindu-l pe un paramedic gremlin 
care îi punea nişte alifie pentru arsuri pe frunte. Las-o! O s-o 
rezolv cu magia cât de curând. 

— Ei, bine, ce? a întrebat Foaly. 

— Să nu-ţi aud gura astăzi, Foaly! Pentru că astăzi nu e una 
din zilele în-care-stau-şi-admir-tehnologia-poneiului. Spune-mi 
ce informaţii ai găsit despre om! 

Foaly s-a încruntat, aranjându-şi pălăria din folie. A deschis 
apoi un laptop subţire ca nişte foi de plăcintă. 

— Am intrat în documentele Interpolului. Nici nu mi-a fost 
greu. E aşa de uşor, că ar putea să pună o plăcuţă cu „Bine aţi 
venit!” la intrare... 

Root bătea cu degetele în masa de conferinţe. 

— Dă-i drumul! 

— Aşa, Fowl, avem un dosar de 10 gigabiţi. Asta ar însemna 
cât o jumătate de bibliotecă. 

Comandantul a fluierat uimit. 

— Asta e un om ocupat, nu glumă! 


— O familie ocupată, l-a corectat Foaly. Familia Fowl are 
probleme cu legea de generaţii. Şantaje, contrabandă, jafuri 
armate. În special crimă organizată, în ultimul secol. 

— Deci l-ai localizat? 

— A fost partea cea mai uşoară. Reşedinţa Fowl. O 
proprietate de 80 de hectare, undeva în afara Dublinului. Se 
află la numai 20 de clicuri de locaţia noastră. 

Root îşi muşca buza de jos: 

— Numai 20? Înseamnă că am putea ajunge acolo în noaptea 
asta? 

— Da. Am putea face lumină în toată încurcătura asta înainte 
ca situaţia să ne scape de sub control şi să vină soarele peste 
noi. 

Comandantul a clătinat din cap. Era primul lor succes. Elfii 
nu mai avuseseră de secole nicio misiune la lumina zilei. Chiar 
şi când locuiau la suprafaţă, ei erau în special fiinţe nocturne. 
Puterile le slăbeau, la fel cum se ştergeau culorile de pe o 
fotografie la lumina soarelui. Dacă ar fi trebuit să mai aştepte 
încă o zi, înainte să acţioneze în forţă, cine ştie ce ar mai fi 
făcut Fowl până atunci. 

Se putea ca această situaţie să fi fost provocată cu scopul de 
a fi făcută publică şi, până mâine, chipul căpitanului Short ar 
putea să apară pe prima pagină a tuturor ziarelor din lume. 
Root s-a scuturat. Acest lucru ar însemna sfârşitul pentru toţi, 
dacă nu cumva Noroioşii au învăţat între timp să convieţuiască 
paşnic. Şi el ştia din experienţă că oamenii nu se înțelegeau cu 
nimeni, nici măcar ei între ei. 

— Da. Încuiați şi încărcaţi tot. Zburăm în formaţie V. Stabiliţi 
un perimetru în interiorul reşedinţei Fowl. 

Brigada de Recuperare a urlat în cor răspunsuri afirmative 
de tip milităresc, zdrăngănind în acelaşi timp cât puteau de 
tare din arme. 

— Foaly, adună-i pe cei de la Divizia Tehnică. Urmează-ne în 
navetă. Şi adu şi antenele cele mari. O să izolăm întreaga 
proprietate, să avem un pic de spaţiu privat. 

— Ar mai fi un singur lucru, comandante, a murmurat Foaly. 

— Da, răspunse Root, nerăbdător. 

— De ce ne-a spus omul ăsta numele lui. Trebuia să-şi fi dat 
seama că o să-l găsim. 

Root a ridicat din umeri. 


— Poate că nu e aşa de deştept cum se crede. 

— Nu cred. Nu cred că e aşa. Am impresia că a fost tot 
timpul cu un pas înaintea noastră şi aşa este şi de data asta. 

— Nu am timp de analiză acum, Foaly. Se apropie zorii. 

— Încă un lucru, comandante! 

— E important? 

— Cred că da. 

— Ei? 

Foaly a apăsat pe o tastă a laptopului lui, desfășurând pe 
ecran datele personale ale lui Artemis. 

— Geniul din spatele acestei elaborate scheme... 

— Da. Ce-i cu el? 

Foaly şi-a ridicat ochii aurii, în care aproape că se citea o 
undă de admiraţie. 

— Nu are decât 12 ani. Şi asta e puţin, chiar şi pentru un om. 

Root a pufnit, încercând să pună o baterie în arma lui cu trei 
încărcătoare. 

— Copiii ăştia se uită prea mult la televizor. Se crede 
Sherlock Holmes. 

— Profesorul Moriarty, l-a corectat Foaly. 

— Holmes, Moriarty, amândoi ar arăta la fel cu scalpul prăjit. 

Şi cu această replică elegantă, Root şi-a urmat echipa în 
aerul nopţii. 

O 

Brigada de Recuperare a adoptat formațiunea de zbor a 
păsărilor migratoare, cu Root în vârful V-ului. Zburau spre sud- 
vest şi se ghidau după imaginile video transmise de Foaly în 
caschetele lor. Foaly marcase reşedinţa Fowl cu un punct roşu. 

— Ca pentru proşti, murmurase el în cască, suficient de tare 
ca să-l audă comandantul. 

Piesa centrală a proprietăţii Fowl era un castel renovat, 
construit în stilul medieval târziu / modern timpuriu de lordul 
Hugh Fowl, în secolul al XV-lea. 

Cei din familia Fowl şi-au păstrat castelul de-a lungul anilor, 
trecând prin războaie, răscoale şi multe, multe controale 
fiscale. Iar Artemis nu intenţiona să fie tocmai el cel care-l va 
pierde. 

Proprietatea era înconjurată de un zid circular din piatră, 


5 James Moriarty - personaj care apare în numeroase romane ca inamicul lui 
Sherlock Holmes (n. tr.). 


crenelat, care mai păstra încă turnurile gărzilor şi intrările 
construite iniţial. Brigada de Recuperare a aterizat chiar la 
marginea castelului şi au început imediat să scaneze terenul, 
căutând eventuali inamici. 

— Din douăzeci în douăzeci de metri, îi instruia Root. 
Măturaţi terenul. Raportaţi din minut în minut. S-a înţeles? 

Cei de la Recuperare au dat din cap afirmativ. Sigur că era 
clar. Erau profesionişti. 

Locotenentul Cudgeon, liderul Echipei de Recuperare, s-a 
urcat pe unul din turnuri. 

— Ştii ce ar trebui să facem, Julius? 

El şi Root fuseseră colegi la Academie, crescuseră în acelaşi 
tunel. Cudgeon era unul dintre cei, poate cinci elfi, care i se 
adresau lui Root pe nume. 

— Ştiu ce crezi tu că ar trebui să facem. 

— Să aruncăm totul în aer. 

— Ce surpriză! 

— Prin cea mai curată metodă. Clătim cu soluţia albastră şi 
pierderile vor fi minime. 

Soluţia albastră era termenul pe care îl foloseau pentru o 
devastatoare bombă biologică, utilizată însă extrem de rar de 
Forțe. Ceea ce era special cu această bombă era faptul că 
distrugea numai țesutul viu. Peisajul nu suferea nicio 
modificare. 

— Pierderea minimă de care vorbeşti este unul din ofiţerii 
mei. 

— Da, da, zice Cudgeon. O femeie ofiţer de la Recon. Cazul- 
test. Nu cred că vom avea vreo problemă să justificăm 
necesitatea soluţiei tactice. 

Faţa lui Root şi-a recăpătat culoarea roșie-vânătă obişnuită. 

— Cel mai bun lucru pe care îl poţi face acum este să stai 
departe de mine, dacă nu, mă obligi să-ţi clătesc ţie creierul în 
soluţia albastră. 

Cudgeon era imperturbabil: 

— Faptul că mă insulţi nu schimbă cu nimic situaţia, Julius. 
Ştii ce scrie în Carte. Nu putem, în niciun caz, să lăsăm 
Elementele de Jos să fie compromise. Nu poţi opri timpul decât 
o singură dată după... 

Locotenentul n-a terminat fraza, nici nu era nevoie. 

— Ştiu foarte bine ce scrie în Carte, a izbucnit Root. Aş fi 


vrut doar să nu fi pornit aşa. Dacă n-aş şti, aş zice că ai sânge 
omenesc în tine. 

— Nu era neapărată nevoie de asta, a replicat Cudgeon. Nu 
îmi fac decât meseria. N 

— Am înțeles, a încheiat comandantul. Imi pare rău. 

Root nu-şi cerea foarte des scuze, dar tocmai Îl insultase 
destul de grav pe Cudgeon. 

O 

Butler se afla în faţa monitoarelor. 

— Nimic? l-a întrebat Artemis. 

Butler a tresărit. Nu Îl auzise pe tânărul stăpân intrând. 

— Nimic. O dată sau de două ori am crezut că se vede o 
licărire, dar nu era nimic. 

— Nimic înseamnă nimic, a comentat Artemis misterios. 
Foloseşte camera cea nouă. 

Butler a dat din cap. Cu doar o lună în urmă, tânărul Fowl 
cumpărase prin internet o cameră de filmat. Înregistra două mii 
de cadre pe secundă. Fusese produsă de compania Industrial 
Light and Magic, special pentru a surprinde imagini din natură, 
precum mişcarea aripilor păsărilor colibri şi alte lucruri de 
acest gen. Artemis o instalase în spatele unei statui aflate 
deasupra intrării. 

Butler a activat sistemul de supraveghere. 

— Unde? 

— Încearcă în stradă. Am impresia că o să avem musafiri. 

Valetul mânuia cu degetele-i imense un joystick de mărimea 
unei scobitori. O imagine în direct a apărut deodată pe 
monitorul digital. 

— Nimic, a murmurat Butler. E o linişte ca de mormânt. 

Artemis a arătat cu degetul spre monitor. 

— Stop cadru. 

Butler era cât pe ce să comenteze ceva în legătură cu 
ordinul. Aproape. Dar s-a abținut şi a apăsat pe buton. Pe 
ecran, imaginea cireşilor a îngheţat, cu florile surprinse în 
cădere, suspendate în aer. În afară de aceasta, o duzină de 
siluete îmbrăcate în haine negre au apărut deodată pe alee. 

— Ce? a exclamat Butler. De unde au apărut? 

— Au scuturi. Adică vibrează la frecvenţe înalte mult prea 
repede pentru ca ochiul omenesc să-i observe. 

— Dar nu şi pentru cameră, a spus Butler, clătinând din cap. 


Domnul Artemis. Întotdeauna cu doi paşi înaintea tuturor. Dacă 
aş putea s-o iau cu mine peste tot... 

— Nu putem. Dar avem ceva aproape la fel de bun. 

Artemis a ridicat cu mare grijă de pe masa de lucru un set de 
echipamente electronice. Era ceea ce mai rămăsese din casca 
lui Holly. Evident că, a încerca să potriveşti acea cască pe 
capul lui Butler era ca şi cum ai încerca să introduci un cartof 
într-un degetar. Totul fusese modificat, în afară de vizor şi de 
butoanele de control. Baretele de la o cască de protecţie 
fuseseră adaptate pentru a se potrivi pe craniul valetului. 

— E echipat cu mai multe filtre de protecţie. E logic să aibă 
şi unul antiscut. Hai să-i facem o probă! 

Artemis a aşezat setul electronic peste urechile lui Butler. 

— Sigur, având în vedere lărgimea câmpului tău vizual, vor 
fi, desigur, puncte oarbe. Dar asta nu ar trebui să te împiedice 
prea mult. Acum porneşte camera. 

Butler a pornit din nou camera, în timp ce Artemis instala 
filtru după filtru. 

— Acum? 

— Nu. 

— Dar acum? 

— Văd totul în roşu. Sunt ultraviolete. Niciun elf. 

— Acum? 

— Nu. Polaroid, cred. 

— Asta e ultimul. 

Butler a zâmbit. Părea un rechin care a zărit spatele cuiva. 

— l-am prins. 

Butler vedea lumea aşa cum era, cu tot cu ofiţerii de la 
Recuperare împrăştiaţi pe alee. 

— Hmm... Variaţie strobică, s-ar părea. De frecvenţă foarte 
înaltă. 

— Văd, zise Butler. 

— La propriu sau la figurat? a întrebat zâmbind şeful lui. 

— Exact. E 

Artemis s-a scuturat. Altă glumă. În curând o să înceapă să 
poarte pantofi de clovn şi o să facă jonglerii în camera de zi. 

— Foarte bine, Butler. E timpul să faci ce ştii tu mai bine. Se 
pare că am fost invadaţi... 

Butler s-a ridicat. Nu avea nevoie de alte instrucţiuni. A 
pornit brusc spre uşă, cu paşi mari, potrivindu-şi baretele 


căştii. 

— Încă un lucru, Butler! 

— Da, Artemis! 

— Îi prefer speriaţi decât morţi. „Dacă e posibil”. 

Butler a clătinat din cap. Dacă e posibil. 

O 

Cei din brigada Recuperare 1 erau cei mai străluciți ofiţeri ai 
Forţelor. Era visul oricărui elfişor ca într-o zi, când va creşte 
mare, să ajungă să poarte costumul negru al trupelor de 
comando, care îi făcea silenţioşi şi aproape invizibili. Erau 
trupele de elită. Ei interveneau când ceilalţi dădeau de bucluc. 
Pe căpitanul Kelp însă, chiar aşa îl chema. Bucluc era numele 
lui. Insistase asupra acestui fapt de curând, la ceremonia de 
înrolare, atunci când fusese acceptat în Academie. 

Bucluc îşi conducea echipa în josul aleii. Ca de obicei, el se 
afla în fruntea brigăzii, hotărât să ajungă primul acolo unde se 
desfăşura acţiunea şi sperând să ia parte la acţiuni de 
amploare. 

— Raportaţi, a şoptit el în microfonul care ieşea, unduindu- 
se, din cască. 

— Negativ la numărul 1. 

— Nimic, domnule căpitan. 

— Absolut nimic, Bucluc. 

Căpitanul Kelp a făcut o grimasă: 

— Te afli pe teren, caporal. Urmează procedura standard! 

— Dar aşa a spus mami! 

— Nu mă interesează ce a spus mami, caporal. Rangul e 
rang. Mi te vei adresa cu domnule căpitan Kelp. 

— Da, domnule căpitan, a spus printre dinţi caporalul, dar să 
nu mă pui să-ţi calc şi tunica. 

Bucluc a închis canalele celorlalţi, păstrând legătura doar cu 
fratele lui. 

— Ia mai taci din gură! Nu mai vorbi de mami! Şi nici de 
călcat, iei parte la misiunea asta numai pentru că eu am cerut 
acest lucru. Poartă-te ca un profesionist sau întoarce-te în zona 
ta. 

— OK, Buclucaş. 

— Bucluc! a ţipat căpitanul. Bucluc, nu Buclucaş, nu 
Buclucel! Bucluc. Ai înţeles? 

— Am înţeles, Bucluc. Mami are dreptate, te oftici ca un ţânc. 


Înjurând într-un mod foarte neprofesional, căpitanul Kelp a 
mutat casca pe canalul comun. Exact la timp pentru a auzi un 
sunet neobişnuit. 

„Arrrr”. 

— Ce a fost asta? 

— Ce? 

— Nu ştiu. 

— Nimic, domnule căpitan. 

Dar Bucluc se pregătise în domeniul recunoaşterii sunetelor 
pe teren pentru examenul lui de grad. Era aproape sigur că 
acel arrrr fusese scos de cineva care a primit o lovitură peste 
faţă, blocându-i-se căile respiratorii. „Probabil că fratele meu a 
intrat în vreun boschet,” se gândea el. 

— Grub, eşti bine? 

— Pentru tine sunt caporal Grub! 

Kelp i-a tras un şut, nervos, unei margarete. 

— Raportaţi. Închideţi sunetul după raport. 

— Unu, totul bine. 

— Doi, în regulă. 

— Trei, plictisit, dar încă în viaţă. 

— Cinci, mă apropii de aripa de vest. 

Kelp a îngheţat. 

— Staţi. Patru? Receptie! Patru, care e situaţia ta? 

Nimic, decât zgomotul de fond. 

— Da. Patru a căzut. Probabil i s-a defectat tot echipamentul. 
Totuşi nu putem risca. Ne regrupăm în faţa intrării principale. 

Membrii brigăzii Recuperare 1 s-au adunat la un loc, fără să 
scoată vreun sunet de parcă ar fi fost nişte păianjeni. Kelp i-a 
numărat repede. Erau unsprezece. Lipsea unul din echipă. 
Numărul patru se învârtea probabil pe lângă tufele de 
trandafiri, întrebându-se probabil de ce nu vorbeşte nimeni cu 
el. 

Apoi Bucluc a mai observat ceva: o pereche de cizme negre 
ieşind dintr-un tufiş de lângă intrare şi o matahală de om stând 
în dreptul uşii. Omul legăna în mâini o armă ce părea deosebit 
de periculoasă. 

— Linişte deplină, a şoptit Kelp. 

Imediat, unsprezece vizoare le-au acoperit total feţele pentru 
a izola zgomotele cauzate de respiraţie şi de comunicare. 


— Acum nu intraţi în panică. Cred că-mi dau seama ce s-a 
întâmplat aici. Patru se furişa pe lângă ușă, omul i-a deschis 
uşa, i-a tras una în cap şi el a aterizat într-un tufiş. Nicio 
problemă. Acoperirea noastră este intactă. Repet, intactă. Aşa 
că să nu vă mănânce degetele, vă rog. Grub... scuze, caporal 
Kelp, verifică semnele vitale ale lui Patru. Ceilalţi împrăștiaţi-vă 
şi păstraţi liniştea! 

Echipa s-a retras cu grijă, până când au ajuns la marginea 
peluzei bine îngrijite. Figura din faţa lor era, într-adevăr, 
impresionantă. Fără îndoială, era cel mai mare om pe care îl 
văzuseră vreodată. 

— D'arvit, a spus în şoaptă Doi. 

— Păstraţi liniştea pe canalele radio, cu excepţia cazurilor de 
urgenţă, a ordonat Kelp. Înjurăturile nu sunt considerate 
urgenţe. 

În sinea lui însă, avusese acelaşi impuls. De această dată, 
chiar se bucura că avea scutul de protecţie. Omul acela părea 
capabil să zdrobească câţiva elfi cu pumnul său uriaş. 

Grub a revenit la poziţia iniţială. 

— Patru e stabil. Lovit, presupun, dar altfel e în regulă. Nu-i 
mai merge scutul, aşa că l-am băgat într-un tufiş. 

— Foarte bine, caporal. Bine gândit. 

Tot ce le mai lipsea era să se observe cizmele lui Patru. 

Omul s-a mişcat şi-a pornit agale pe alee. Poate că-şi arunca 
privirea în stânga şi în dreapta, dar era greu de spus, pentru că 
purta o glugă care îi acoperea ochii. Era ciudat pentru un om 
să poarte o glugă pe o noapte aşa de frumoasă. 

— Jos piedicile! a ordonat Kelp. 

Şi-a imaginat întreaga echipă dându-şi ochii peste cap. De 
parcă nu le scoseseră de o jumătate de oră. Totuşi, el trebuia să 
facă totul ca la carte, în caz că ar fi trebuit să dea socoteală la 
vreun tribunal, mai târziu. Fusese o vreme când Recuperarea 
arunca mai întâi totul în aer şi nu răspundea mai deloc. Dar 
acum nu mai era aşa. Acum era întotdeauna câte un civil care 
venea cu drepturile civililor. Chiar şi pentru oameni, îţi vine să 
crezi? 

Omul-munte s-a oprit chiar în mijlocul Echipei de Intervenţie. 
Dacă i-ar fi văzut, poziţia ar fi fost perfectă. Armele lor de foc 
erau aproape inutile. Şi-ar fi făcut mai mult rău unii altora 
decât omului. 


Din fericire însă, toată echipa era invizibilă, cu excepţia lui 
Patru, care era ascuns în ceea ce părea a fi un rododendron. 

— Activaţi bastoanele electrice! 

Pentru orice eventualitate. Nu strica să fie precauţi. 

Şi în momentul când ofiţerii îşi schimbau armele, chiar în 
timp ce mâinile lor căutau prin suporturi, Noroiosul le-a vorbit. 
— Bună seara, domnilor, a spus el, dându-şi gluga pe spate. 

„Curios”, s-a gândit Bucluc, era ca şi cum... Apoi a văzut 
ochelarii improvizaţi. 

— Ascundeţi-vă, a ţipat el. Ascundeţi-vă! 

Dar era prea târziu. Nu aveau altă opţiune decât să lupte. Şi 
aceasta nu era deloc în favoarea lor. 

O 

Butler putea să tragă în ei de la parapet. Unul câte unul, cu 
arma cu săgeți a vânătorului de elefanţi. Dar acesta nu era 
planul. Trebuia să facă impresie. Să transmită un mesaj. Era 
procedura standard a oricărei forţe de poliţie din lume să 
trimită mai întâi echipele de intervenţie în forţă şi apoi să fie 
deschişi pentru negocieri. Aproape că era de aşteptat ca ei să 
opună rezistenţă, dar, în acest caz, Butler era bucuros să le 
facă pe plac. 

A aruncat o privire din spatele uşii, prin deschizătura cutiei 
poştale, şi, ce fericită coincidenţă, o pereche de ochi privea 
spre el din spatele ochelarilor. Era prea mare coincidenţa ca s- 
o rateze. 

— E ora somnului, a spus Butler, împingându-se în ușă cu 
umărul lui puternic. 

Elful a zburat câţiva metri, după care a aterizat într-un tufiş. 
Juliet va fi distrusă, căci iubeşte atât de mult rododendronii. 
Unul a fost doborât, mai erau câţiva. 

Butler şi-a ridicat gluga ţuguiată a jachetei lui de teren în 
timp ce păşea pe terasă. Erau aşezaţi în formaţie ca o echipă de 
figurine Action Man. Dacă nu ar fi fost şirul de arme extrem de 
performante care atârnau de centurile lor, scena ar fi fost chiar 
comică. 

Aşezându-şi degetul sub siguranţa trăgaciului, Butler a păşit 
agale în mijlocul lor. Grăsanul din dreapta dădea ordinele. Se 
vedea după capetele întoarse spre el. 

Liderul le-a dat un ordin şi ei au trecut la arme de contact. O 
decizie înţeleaptă. S-ar fi ciuruit între ei cu armele de foc. Era 


timpul pentru acţiune. 

— Bună seara, domnilor, le spusese Butler. 

Nu s-a putut abţine. Şi i se părea că momentul acela de 
consternare a meritat tot efortul. Apoi arma lui a început să 
tragă în toate părţile. 

Căpitanul Kelp a fot primul doborât, cu o săgeată cu vârf de 
titanium trecându-i prin gulerul costumului. Acesta s-a prăbuşit 
lent, de parcă aerul s-ar fi transformat în apă. Încă doi au 
căzut, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă. 

„Trebuie să fie traumatizant”, se gândea Butler, fără 
compasiune, „să pierzi un avantaj pe care l-ai avut timp de 
secole”. 

Acum, cei care mai rămăseseră din Echipa de Intervenţie 
aveau bastoanele ridicate şi activate. Însă ei au făcut greşeala 
de a rămâne în spate şi de a aştepta un ordin care nu mai avea 
să vină. Acest lucru i-a oferit lui Butler ocazia să declanşeze 
atacul. Ca şi cum i-ar mai fi trebuit vreun avantaj... 

Chiar şi aşa, timp de o secundă, valetul a ezitat. Fiinţele 
acestea erau aşa de micuţe, ca nişte copilaşi. Apoi Grub i-a 
atins cotul cu bastonul lui şi 1 000 de volţi au trecut prin 
pieptul lui Butler. Toată compasiunea pentru micuțul popor a 
dispărut instantaneu. 

Butler a înşfăcat bastonul care-l atacase, legănându-l în aer 
cu tot cu purtătorul lui. Grub a scâncit când acesta i-a dat 
drumul, momentul următor găsindu-l căzut peste trei camarazi 
de-ai lui. 

Butler a continuat să se balanseze într-o parte şi-n alta, 
vărsându-și nervii pe alţi doi elfi, cărora le împărțea pumni în 
piept. Un altul i s-a urcat în spate şi-l împunse cu bastonul în 
repetate rânduri. Butler a căzut peste el. S-a auzit cum s-a rupt 
ceva şi şocurile electrice au încetat. 

Deodată, s-a trezit cu ţeava unei arme sub bărbie. Un ofiţer 
reuşise să-şi ridice arma până la nivelul lui. 

— Nu mişca, băiete din noroi! a auzit o voce filtrată prin 
cască. Era o armă serioasă, cu lichid care bolborosea de-a 
lungul ei. Dă-mi un singur motiv! 

Butler şi-a dat ochii peste cap. Rasă diferită, dar aceleaşi 
clişee macho. l-a tras elfului o palmă zdravănă. Micuţului 
trebuie să i se fi părut că un munte se prăbuşeşte asupra lui. 

— Îţi ajunge motivul ăsta? 


Butler s-a ridicat, împleticindu-se. În jurul lui, elfii stăteau 
împrăştiaţi pe jos, în diferite grade de inconştienţă şi de şoc. 
Erau cu siguranţă speriaţi. Morți, puţin probabil. Misiunea 
îndeplinită. 

Unul dintre micuţi se prefăcea. Era uşor de observat după 
felul cum îşi ţinea genunchii strâns lipiţi. Butler l-a ridicat, 
degetele lui cuprinzându-i cu uşurinţă gâtul. 

— Numele? 

— G... Grub... ăăă, adică domnul caporal Kelp. 

— Ei, bine, caporal, spune-i comandantului tău că data 
viitoare când mai văd soldaţi înarmaţi aici vor fi doborâţi de la 
distanţă, cu arme cu lunetă. Nu săgeți, ci gloanţe care vor trece 
prin armură. 

— Da, domnule. Arme cu lunetă. Am înţeles! Mi se pare 
corect. 

— Bine. Aveţi voie totuşi să vă ridicaţi răniții. 

— Sunteţi foarte generos! 

— Dar dacă zăresc chiar şi o urmă de armă la vreunul din 
medici, poate detonez câteva din minele pe care le-am plantat 
în pământ. 

Grub a înghiţit în sec şi s-a făcut şi mai palid în spatele 
vizorului. 

— Medici neînarmaţi. E limpede ca bună ziua. 

Butler așeză elful jos şi, cu degetele lui masive, îi aranja 
tunica. 

— Acum, încă un lucru. Mă asculţi? 

Grub dădea agitat din cap. 

— Vreau un negociator. Cineva care să fie capabil să ia 
decizii. Să nu trimiteţi unul fără niciun rang, care trebuie să 
dea fuga înapoi la bază după fiecare cerință. Clar? 

— Nicio problemă. Adică... Sunt sigur că nu va fi nicio 
problemă. Din nefericire, eu sunt unul din cei fără rang. Aşa că, 
vedeţi, nu pot să garantez că va fi aşa cum doriţi. 

Butler era cât pe ce să-l arunce pe micul elf de la înălţime 
chiar în mijlocul taberei lui. 

— Foarte bine, înţeleg. Acum... taci din gură! 

Grub aproape a scos un „Da, domnule”, dar s-a abținut şi a 
dat doar din cap. 

— Bine. Acum, înainte să pleci, adună-ţi toate armele şi 
căştile şi fă o grămăjoară aici. 


Grub a tras adânc aer în piept. Eh, măcar o să iasă ca erou 
din povestea asta. 

— Nu pot să fac asta. 

— Nu poţi? De ce? 

Grub a luat poziţie de drepţi. 

— Un ofiţer al Forţelor de Ordine nu-şi predă niciodată 
armele. 

Butler a clătinat din cap. 

— Mi se pare corect. Mă gândeam doar să te întreb. Dă-i 
drumul, atunci. 

Nevenindu-i să creadă cât e de norocos, Grub a luat-o la fugă 
spre turnul de comandă. Era ultimul rămas în picioare. Bucluc 
sforăia la pământ, dar el, Grub Kelp, a stat faţă în faţă cu 
Monstrul din Noroi. Stai să vezi când o auzi mami! 

O 

Holly stătea aşezată pe marginea patului, ţinând în mâini 
baza metalică a acestuia. S-a ridicat uşor, sprijinindu-se în 
coate. Efortul aproape că a făcut să-i sară coatele din 
încheietură. A ridicat puţin rama patului şi a lăsat-o să cadă cu 
zgomot pe podeaua de ciment. A privit apoi cu satisfacţie norul 
de praf şi micile aşchii ce se ridicau în jurul genunchilor ei. 

— Bine, a mârâit ea. 

Holly a aruncat o privire spre camera de supraveghere. O 
urmăreau, fără îndoială. Nu avea timp de pierdut. Şi-a strâns 
degetele şi a repetat aceeaşi manevră încă o dată şi încă o dată, 
până când baza metalică a patului a lăsat urme adânci pe 
mâinile ei. Cu fiecare impact, tot mai multe bucăţi de ciment 
proaspăt săreau din podea. 

După câteva momente, uşa s-a trântit la perete şi Juliet s-a 
năpustit în cameră. 

— Ce faci? a întrebat ea. Încerci să dărâmi casa? 

— Mi-e foame! M-am săturat să fac semne în camera aia 
tâmpită. Voi aici nu le daţi prizonierilor nimic de mâncare? 
Vreau ceva de mâncare! 

Juliet şi-a strâns pumnii. Artemis îi spusese să fie politicoasă, 
dar avea şi ea o limită. 

— Nu e nevoie să-ţi sară ţandăra. Ce mănâncă elfii? 

— Ai nişte delfin? a întrebat ea sarcastic. 

Juliet a negat. 

— Nu, nu am, bestie ce eşti! 


— Fructe, atunci, sau legume. Dar să le speli bine. Nu vreau 
să-mi otrăvesc sângele cu chimicalele voastre. 

— Ha, ha! Eşti haioasă, să ştii! Nu-ţi fie teamă, toate 
produsele noastre sunt naturale. Juliet s-a oprit în drumul ei 
către ușă: Şi nu uita regulile. Nu încerca să evadezi. Nu e 
nevoie să distrugi mobila. Nu mă face să-ţi demonstrez 
manevra Nelson. 

Îndată ce paşii lui Juliet nu se mai auziră, Holly a început să 
izbească patul în podea. Era ceva ce Juliet nu ştia în legătură 
cu regulile elfilor. Instrucţiunile trebuiau date privindu-i în ochi 
şi trebuiau să fie foarte precise. A spune unui elf că nu e nevoie 
să facă ceva nu însemna că i se interzicea acel lucru. Şi încă 
ceva. Holly nu avea intenţia să evadeze din casă, avea însă de 
gând să iasă din celula ei. 

Artemis mai instalase un monitor la pupitrul de control. 
Acesta supraveghea camera din pod, cea a Angelinei Fowl. S-a 
oprit un moment pentru a arunca o privire să vadă ce face 
mama lui. 

Câteodată se simţea vinovat pentru că o supraveghea. „Dar 
era pentru binele ei”, gândea el. Exista pericolul ca ea să-şi 
facă singură rău. Pentru moment, aceasta dormea liniştită, 
după ce-şi luase calmantul lăsat de Juliet pe tava pe care îi 
adusese mâncarea. Asta era o parte din plan. Una care avea să 
se dovedească extrem de importantă. 

Butler intră în camera de control şi strângea în mână o 
grămadă de echipament de-al elfilor. În acelaşi timp, se freca la 
gât. 

— Se ţin de năzbâtii! 

Artemis îşi ridică privirea din monitoare: 

— Ceva probleme? 

— Nu majore. Însă bastonaşele astea dor al dracului. Ce face 
prizoniera noastră? 

— E bine. Juliet îi va duce de mâncare. Mă tem că e un pic 
cam agitată. 

Pe ecran, o vedeau pe Holly izbind micul pătuţ în podeaua de 
ciment. 

— E de înţeles, a spus valetul. Imaginează-ţi cât e de 
frustrată. Oricum, nu poate ea să sape un tunel ca să evadeze. 

Artemis i-a zâmbit: 

— Nu. Toată proprietatea e construită pe o fundaţie de 


calcar. Nici măcar un dorf nu ar putea ieşi sau intra aici printr- 
un tunel. 

Nu avea dreptate, după cum avea să se dovedească mai 
târziu. Artemis Fowl făcuse o greşeală. Un moment de răscruce 
din viaţa lui, pe care avea să-l ţină minte. 

O 

Forţele de Ordine aveau proceduri speciale pentru situaţii de 
urgenţă. Sigur că nu prevăzuseră proceduri de urgenţă pentru 
asemenea situaţii în care întreaga Echipă de Recuperare ar fi 
fost doborâtă de un singur inamic. Dar acest lucru făcea ca 
pasul următor să fie şi mai urgent, mai ales că lumina zorilor 
începea să se zărească pe cer. 

— Suntem gata de pornire? a urlat Root în microfon, ca şi 
cum acesta nu ar fi fost sensibil şi la şoapte. 

„Gata de pornire”, se gândea Foaly, ocupat cu conectarea 
ultimei antene-satelit la un turn de control. Militarii ăştia şi 
expresiile lor! „Gata de pornire, încuiaţi şi încărcaţi, nu ştiu, 
dar aşa mi s-a spus. Sunt aşa de nesiguri pe ei.” 

Apoi cu voce tare: 

— Nu e nevoie să ţipi, comandante. Microfoanele noastre ar 
putea surprinde şi zgomotul făcut de un păianjen în 
Madagascar. 

— Şi auzi în momentul ăsta un păianjen în Madagascar? 

— Păi... chiar nu pot să... 

— Atunci nu mai schimba subiectul, Foaly. Şi răspunde-mi la 
întrebare! 

Centaurul s-a încruntat. Comandantul lua totul la propriu. A 
conectat modemul antenei la laptopul lui. 

— Gata. Suntem... gata de pornire. 

— Era şi timpul. Gata. Apasă pe buton. 

Pentru a treia oară în tot atâtea momente, Foaly scrâşnise 
din dinţii lui mari. Era un caz tipic de geniu neapreciat. 

— Apasă pe buton, dacă nu te superi. 

Root nu avea capacitatea să înţeleagă ceea ce încerca el să 
facă. 

Stoparea timpului nu însemna doar apăsarea pe un simplu 
buton. Această operaţie implica o serie de proceduri extrem de 
delicate, care trebuiau executate cu cea mai mare precizie. 
Altfel zona de stopare s-ar putea transforma într-o grămadă de 
cenuşă şi deşeuri radioactive. 


Într-adevăr, elfii opreau timpul de mii de ani. Însă în zilele 
noastre, cu sateliții de comunicare şi cu internetul, oamenii 
puteau observa dacă o anumită zonă se rupea de restul lumii 
pentru câteva ore. Fusese o vreme când o oprire a timpului 
putea acoperi o întreagă țară şi oamenii ar fi crezut că s-au 
supărat zeii. În zilele noastre însă, oamenii au instrumente 
pentru măsurat orice, aşa că, dacă cineva oprea timpul, acest 
lucru trebuia făcut cu maximă precizie. 

Pe vremuri, cinci vârcolaci ar fi acoperit o zonă cu un scut 
magic, oprind pentru o perioadă timpul în acea zonă. 

Acest lucru mergea atâta timp cât vârcolacii nu aveau nevoie 
să meargă la toaletă. Multe asedii au fost pierdute pentru că un 
elf băuse un pahar de vin în plus. Vârcolacii obosesc repede, 
braţele încep să-i doară. În cel mai bun caz, aveai la dispoziţie 
cam o oră şi jumătate, ceea ce nu era suficient ca să merite 
efortul. 

A fost ideea lui Foaly să mecanizeze toată procedura. I-a pus 
pe vârcolaci să-şi încarce puterea în baterii cu litium, apoi a 
instalat o reţea de antene-satelit în jurul ariei respective. Pare 
simplu? Ei, bine, nu e. Dar existau, indiscutabil, avantaje. De 
exemplu, nu mai erau fluctuații de curent. Bateriile nu încercau 
să se dea mari unele în faţa altora. Puteau calcula exact de câtă 
putere aveau nevoie şi astfel stările de asediu se puteau 
prelungi până la opt ore. 

Se întâmpla ca reşedinţa Fowl să fie locaţia perfectă pentru o 
oprire de timp - era izolată, cu graniţe precise. Avea şi ziduri 
înalte, perfecte pentru instalarea antenelor. De parcă Artemis 
Fowl ar fi vrut ca timpul să fie oprit... Foaly a ezitat să apese pe 
buton. Era posibil? Oricum, tânărul om fusese de la început cu 
un pas înaintea lor. 

— Domnule comandant? 

— Suntem on-line? 

— Nu tocmai. Ar mai fi ceva... 

Reacţia lui Root aproape că a făcut să explodeze casca din 
urechea lui Foaly: 

— Nu, Foaly, nu mai e nimic! Nu mai vreau să aud niciuna 
dintre ideile tale strălucite. Iți mulţumesc. Viaţa căpitanului 
Short e în pericol, aşa că apasă odată butonul ăla, până nu urc 
eu în turnul ăla şi îl apăs cu faţa ta! 

— E iritat, a mormăit Foaly, după care a apăsat pe buton. 


O 

Locotenentul Cudgeon şi-a verificat ceasul lunar. 

— Ai opt ore. 

— Ştiu cât timp am, a mormăit Root. Şi nu te mai ţine după 
mine. N-ai nimic de făcut? 

— De fapt, că tot ai adus vorba, am de armat o bombă 
biologică. 

Root se rotea în jurul lui: 

— Nu mă enerva, locotenente! Comentariile pe care mi le 
serveşti în fiecare moment nu îmi măresc concentrarea. Du-te 
şi fă ceea ce crezi tu că ai de făcut. Dar să fii pregătit să 
răspunzi pentru ce faci în faţa tribunalului. Dacă ceva iese 
prost, vor pica multe capete. 

— Aşa e, murmura Cudgeon în barbă. Dar al meu nu va fi 
unul dintre ele. 

Root şi-a ridicat privirea spre cer. O strălucire albastră 
coborâse deasupra proprietăţii Fowl. „E bine”, se gândea el. 
Erau la graniţă. În afara zidurilor, viaţa continua într-un ritm 
nebunesc, dar dacă cineva ar fi trecut cumva de zidurile 
fortificate şi de poarta înaltă a reşedinţei Fowl, ar fi găsit locul 
pustiu, toţi cei de aici trăind în trecut. 

Aşadar, pentru următoarele opt ore va fi crepuscul peste 
reşedinţa Fowl. După cele opt ore, Root nu mai putea garanta 
siguranţa lui Holly. Având în vedere gravitatea situaţiei, era 
mai mult ca sigur că acest Cudgeon avea să primească 
aprobare pentru bomba biologică. Root mai văzuse odată o 
„clătire albastră”. Nu mai rămăsese nimic în viaţă, nici măcar 
şobolani. 


Root l-a ajuns pe Foaly la baza turnului dinspre nord. 
Centaurul parcase o navetă lângă zidul gros de un metru. 
Spaţiul de lucru era deja o învălmăşeală de fire şi de cabluri de 
fibră optică. 

— Foaly, eşti aici? 

Capul acoperit cu folie al centaurului a ieşit de sub un hard- 
disc dezasamblat. 

— Aici, domnule comandant. Presupun că ai venit să apeşi pe 
vreun buton cu faţa mea. 

Root aproape că a pufnit în râs. 

— Să nu-mi spui că aştepţi să-ţi cer scuze, Foaly. Mi-am făcut 


deja norma pe azi. Şi era un prieten din tinereţe. 

— Cudgeon? Nu te supăra, domnule comandant, dar eu nu m- 
aş osteni să îmi cer scuze locotenentului. Nici el n-o să se 
ostenească să-şi ceară scuze când o să te lucreze pe la spate. 

— Te înşeli. Cudgeon e un ofiţer bun. Un pic cam repezit, dar 
o să facă lucrul potrivit la timpul potrivit. 

— Poate cel mai bun lucru pentru el. Nu cred că Holly se află 
în topul listei lui de priorităţi. 

Root n-a răspuns nimic. N-a putut. 

— Şi încă un lucru. Am impresia că tânărul Artemis Fowl 
vrea ca noi să oprim timpul. De fapt, tot ce am încercat până 
acum i-a picat numai bine. 

Root îşi freca tâmplele. 

— Nu e posibil. Cum ar putea un om să ştie de oprirea 
timpului? Oricum, nu avem acum timp de vorbe, Foaly. Am mai 
puţin de opt ore să descurc iţele. Aşa că, ce poţi să-mi dai? 

Foaly a tropăit până la un raft cu echipament, atârnat pe un 
perete. 

— Fără armament greu, asta e clar. După ce s-a întâmplat cu 
Recuperare 1. Şi nu îţi dau nici cască. Bestia aia de om se pare 
că face colecţie. Acum, ca semn de bună credinţă, te trimitem 
neînarmat şi fără scut. 

Root a răsuflat greu: 

— In ce manual ai citit asta? 

— E procedura standard. Arătând încredere, comunicarea 
devine mai rapidă. 

— Oh, termină cu citatele şi dă-mi ceva cu care să împuşc. 

— Cum doreşti, a spus Foaly, luând de pe raft ceva care 
semăna cu un deget. 

— Ce e asta? 

— E un deget. Cu ce crezi că seamănă? 

— Cu un deget, a spus Root. 

— Da. Dar e un deget special. Şi-a aruncat privirea în jur să 
se asigure că nu-l vede nimeni. Vârful conţine o săgeată sub 
presiune. Un singur foc. Atingi încheietura cu degetul mare şi 
cineva se va duce la culcare. 

— De ce nu am mai văzut asta până acum? 

— E... o armă secretă. 

— Şi? 


— Ei, bine... au mai fost accidente. 


— Spune, Foaly. 

— Agenţii noştri uită mereu că o au asupra lor. 

— Vrei să spui că se împuşcă singuri. 

Foaly a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Una dintre zânele noastre cele mai bune se scobea în nas 
la momentul respectiv. Trei zile a fost în stare critică. 

Root şi-a aşezat arma din latex pe degetul arătător, iar 
aceasta a luat imediat forma şi culoarea degetului. 

— Nu-ţi face griji, Foaly, nu sunt idiot. Altceva? 

Foaly a luat din raftul de echipamente ceea ce părea a fi un 
fund fals. 

— Glumeşti? Ce face asta? 

— Nimic, a recunoscut acesta. Dar e foarte haios la petreceri. 

Root a râs încet. De două ori. Acesta era un lucru care se 
întâmpla foarte rar. 

— Bine, dă-l încoace. Ai de gând să mă şi cablezi? 

— Bineînţeles. Cameră-iris. Ce culoare? A privit fix în ochii 
comandantului. Hmm, brun, noroi. A luat o fiolă mică din raft şi 
a scos dintr-un fluid lentila de contact electronică. Apoi, 
ridicând pleoapa lui Root cu degetul cel mare şi cel arătător, a 
aplicat camera-lentilă. Ochiul se va irita puţin. Încearcă să nu-l 
freci, că s-ar putea ca lentila să-ţi ajungă în spatele ochiului. 
Atunci ne-am uita în capul tău. Şi nu e nimic interesant de 
văzut acolo. 

Root clipea rezistând dorinţei de a se freca la ochiul care-i 
lăcrima. 

— Asta e tot? 

Foaly a dat din cap. 

— Asta e tot ce îndrăznim să riscăm. j 

În cele din urmă, comandantul a fost de acord. Işi simţea 
şoldul foarte uşor, fără arma lui cu trei încărcătoare atârnându- 
i de mijloc. 

— Bine. Să zicem că degetul ăsta nemaipomenit cu săgeată o 
să fie de ajuns. Sincer, Foaly, dacă chestia asta Îmi explodează 
în față, te trimit cu următoarea navetă înapoi în Haven. 

— Ai grijă când mergi la toaletă, a glumit centaurul. 

Root nu a râs. Cu unele lucruri, pur şi simplu, nu glumea. 

O 

Ceasul lui Artemis se oprise. Era ca şi cum Greenwich nu ar 

mai fi fost acolo. „Sau poate...” reflecta Artemis, „noi suntem 


cei care am dispărut”. A verificat CNN-ul. Imaginea îngheţase. 
O imagine a lui Riz Khan tremura uşor pe ecran. Artemis nu şi- 
a putut reţine un zâmbet de satisfacţie. O făcuseră exact cum 
citise în carte. Ofițerii Forţelor de Ordine opriseră timpul. Totul 
se desfăşura conform planului. 

Era timpul să verifice o teorie. Artemis şi-a deplasat scaunul 
până la pupitrul de monitoare şi a pornit camera mamei. Pe 
monitorul principal de 70 de centimetri. Angeline Fowl nu mai 
era în şezlongul ei. Artemis şi-a rotit privirea prin cameră. Era 
goală. Mama lui dispăruse. „Perfect”, gândea el, cu un zâmbet 
şi mai larg. Exact cum se aşteptase. 

Artemis şi-a îndreptat apoi atenţia spre Holly Short. Aceasta 
continua să izbească cu patul în podea. Din când în când, se 
ridica de pe saltea şi izbea cu pumnii în perete. Poate că era 
ceva mai mult decât frustrare. Se putea oare să aibă un scop în 
toată nebunia ei? A bătut uşor cu degetul lui subţire în ecran. 

— Ce ai de gând, căpitane? Ce plănuiești tu oare? 

Deodată, atenţia i-a fost distrasă de o mişcare de pe 
monitorul care supraveghea aleea. 

— În sfârşit, a spus el cu un oftat. Începe distracţia. 

O siluetă înainta pe alee. Mică, dar cumva impunătoare. Nu 
avea nici scut. Însemna că au terminat cu joaca. 

Artemis a apăsat pe butonul interfonului. 

— Butler, avem un musafir. O să-l poftesc eu înăuntru. Tu 
vino înapoi şi supraveghează camerele! 

Vocea lui Butler părea firavă prin microfon. 

— Zece-patru, Artemis. Vin imediat. 

Artemis şi-a încheiat haina de firmă şi s-a oprit în faţa oglinzii 
ca să-şi aranjeze cravata. Secretul la negocieri este să deţii 
toate atuurile posibile şi, dacă nu le detii, să arăţi totuşi ca şi 
cum le-ai deţine. 

Artemis şi-a luat o expresie sinistră. „Rău”, îşi spunea, „rău, 
dar foarte inteligent. Şi hotărât. Nu uita, hotărât. A pus mâna 
pe clanţa uşii. Calmează-te. Respiră adânc şi încearcă să nu te 
gândeşti la posibilitatea de a fi interpretat greşit situaţia şi de a 
fi în pericol să fii împuşcat. Unu, doi, trei...” a deschis uşa. 

— Bună seara, a spus el, arătându-se pe atât de politicos, pe 
cât de sinistru, inteligent şi hotărât. 

Root stătea pe treptele din faţa uşii, cu palmele ridicate în 
arhicunoscutul gest „uite, nu am nicio armă mare şi 


periculoasă”. 

— Tu eşti Fowl? 

— Artemis Fowl, la dispoziţia dumneavoastră. Sunteţi...? 

— Root, comandant al Forţelor de Ordine. Bine, acum că ne 
cunoaştem, hai să-i dăm drumul. 

— Desigur. 

Root a decis să forţeze nota. 

— Hai afară, atunci. Ca să te văd mai bine. 

Faţa lui Artemis a luat o expresie mai dură: 

— Nu aţi învăţat nimic din demonstrațiile mele? Vasul? Sau 
comandoul? Ce trebuie să fac? Să omor pe cineva? 

— Nu, zise Root la repezeală. Eu nu voiam decât... 

— Nu voiai decât să mă ademeneşti afară, unde aş putea fi 
răpit şi folosit într-un schimb de ostatici. Te rog, comandante 
Root, ridică ştacheta sau trimite pe cineva mai inteligent. 

Root a simţit cum sângele îi urcă în obraji. 

— Ia ascultă, tinere... 

Artemis a zâmbit, simțind că are din nou situaţia sub control. 

— Nu ai o foarte bună strategie de negocieri, comandante. 
Să-ţi pierzi cumpătul înainte de-a te aşeza măcar la masă... 

Root a tras aer în piept de câteva ori. 

— Bine, cum vrei tu. Unde vrei să discutăm? 

— Înăuntru, bineînţeles. Ai permisiunea mea să intri, dar ţine 
minte: viaţa căpitanului Short e în mâinile tale. Ai grijă, ce faci! 

Root şi-a urmat gazda de-a lungul coridorului boltit. Mai 
multe generaţii ale familiei Fowl priveau în jos spre el, din 
portrete clasice. Au trecut printr-o ușă din lemn de fag pătat 
într-o lungă sală de conferinţe. Două locuri, în jurul unei mese 
rotunde, erau deja aranjate cu foi pentru luat notițe, cu 
scrumiere şi căni cu apă. 

Root a fost foarte bucuros să vadă scrumierele şi imediat şi-a 
scos din buzunarul hainei o ţigară pe jumătate mestecată. 

— Poate că totuşi nu eşti un barbar, a mormăit el, scoțând un 
nor uriaş de fum verde. 

Comandantul a ignorat cănile de apă, turnându-și în schimb 
ceva violet dintr-o sticlă plată. A băut dintr-o singură 
înghiţitură, a râgâit şi s-a aşezat. 

— Gata? Artemis şi-a răsfoit notițele de parcă ar fi fost un 
crainic de ştiri. Uite cum văd eu situaţia. Eu am posibilitatea să 
vă dau în vileag şi voi nu puteţi face nimic ca să mă opriţi. Aşa 


că, orice aş cere, ar fi de fapt un preţ mic pe care trebuie să-l 
plătiţi. 

Root a scuipat un fir de tutun de ciupercă. 

— Crezi că poţi, pur şi simplu, să pui toată informaţia asta pe 
internet? 

— Bine, nu chiar acum, nu acum cu oprirea timpului. 

Root s-a înecat cu o gură de fum. Era asul lor din mânecă. 
leşise la iveală: 

— Ei, bine, dacă ştii despre stoparea timpului, ştii şi că eşti 
complet rupt de restul lumii. În consecinţă, eşti lipsit de orice 
putere. 

Artemis a notat ceva la repezeală pe o foaie. 

— Hai să nu mai pierdem timpul. Incep să mă plictisesc de 
cacialmalele voastre ratate. În cazul unei răpiri, Forţele trimit 
mai întâi o Echipă de Intervenţie pentru recuperare. Aţi făcut 
deja asta. Permite-mi să mă amuz... Echipă de Intervenţie? Hai 
să fim serioşi! O echipă de cercetaşi cu pistoale cu apă i-ar fi 
învins. z 

Root fierbea de nervi, în tăcere. Îşi vărsa nervii pe mucul 
tigării. 

— Următorul pas sunt negocierile oficiale. Şi apoi, dacă la 
sfârşitul celor opt ore nu se ajunge la nicio soluție, o bombă 
biologică va fi detonată în perimetrul zonei de stopare. 

— Se pare că ştii o grămadă de lucruri despre noi, tinere 
Fowl. Presupun că nu vrei să-mi spui de unde? 

— Corect. 

Root a strivit ce mai rămăsese din ţigara lui în scrumiera de 
cristal. 

— S-auzim. Care sunt cerinţele? 

— O cerinţă. Una singură. 

Artemis i-a întins hârtia peste masa lustruită. Root a citit ce 
scria acolo. 

— O tonă de aur de 24 de carate. Numai în lingouri mici şi 
nemarcate. Nu vorbeşti serios, nu? 

— Oh, da! 

Root s-a aplecat înainte: 

— Nu vezi? Pretenţiile tale sunt irealizabile. Ori ne-o dai 
înapoi pe căpitanul Short, ori va trebui să vă omorâm pe toţi. 
Nu există cale de mijloc. Nu negociem. Să ştii. Eu am venit 
doar să-ţi explic cum stăm. 


Artemis şi-a arătat zâmbetul lui maliţios. 

— Dar veţi negocia cu mine, comandante! 

— Da? Şi cu ce eşti tu mai special? 

— Sunt special pentru că ştiu cum să ies din zona de stopare. 

— E imposibil, a spus Root pufăind pe nas. Nimeni nu poate 
ieşi. 

— Ba e posibil. Crede-mă. Încă nu m-am înşelat până acum. 

Root a rupt pagina din caietul de notițe, a împăturit-o şi a 
băgat-o în buzunar. 

— Trebuie să mai reflectez. 

— Nu te grăbi. Avem opt ore... Scuze, şapte şi jumătate. 
După care timpul va expira pentru toţi. 

Root nu a spus nimic timp îndelungat. Ciocănea cu degetele 
în masă. A dat să spună ceva, apoi s-a răzgândit şi s-a ridicat 
brusc. 

— Ţinem legătura. Nu-ţi face griji, găsesc singur ieşirea. 

Artemis s-a lăsat în scaun pe spate. 

— Foarte bine. Şi ţine minte, nimeni din rasa ta nu are 
permisiune să intre aici atâta timp cât eu sunt eu în viaţă. 

Root păşea pe culoar uitându-se înapoi la picturile în ulei. 
Era mai bine să plece acum şi să analizeze noile informaţii. 
Micul Fowl era într-adevăr un adversar redutabil. Făcea totuşi 
o greşeală fundamentală. Presupunea că Root va respecta 
regulile. Oricum, Julius Root nu şi-a câştigat tresele de 
comandant mergând după reguli. Era timpul să le ocolească 
puţin. 

O 

Imaginile video transmise de camera-iris din ochiul lui Root 
erau analizate de experţi. 

— Uite, vezi, zise profesorul Cumulus, un specialist în analiza 
comportamentală, ticul acela... e clar, minte. 

— Aiurea, îl contrazicea doctorul Argon, un psiholog din 
tunelele de dedesubtul Statelor Unite. Se scarpină, atâta tot. 
Are o mâncărime şi se scarpină. Nu e nimic sinistru în asta. 

Cumulus s-a întors către Foaly. 

— Auzi la el! Cum să lucrez eu cu şarlatanul ăsta? 

— Vraciule, a contraatacat Argon. 

Foaly şi-a ridicat mâinile acoperite cu păr. 

— Vă rog, domnilor, avem nevoie de un consens aici. Trebuie 
să alcătuim un profil concret. 


— Nu are rost să mai continuăm, a spus Aigon. Nu pot să 
lucrez în aceste condiţii. 

— Dacă el nu poate lucra, nici eu nu pot, a spus Cumulus, 
încrucişându-şi braţele pe piept. 

Root a trecut cu paşi mari printre uşile duble ale navetei. 
Faţa lui, de obicei roşie, era acum mult mai purpurie. 

— Omul acela se joacă cu noi, n-o să tolerez asta! Spune-mi 
ce au spus experţii despre înregistrare. 

Foaly s-a dat uşor la o parte, lăsându-i comandantului loc 
liber să ajungă la aşa-zişii experţi. 

— Se pare că experţii nu pot lucra în aceste condiţii. 

Ochii lui Root s-au îngustat ca nişte lame, în timp ce-şi fixa 
privirea pe cele două prăzi. 

— Poftim? 

— Doctorul e un ignorant, a spus Cumulus, fără a fi la curent 
cu temperamentul comandantului. 

— Eu... eu sunt ignorant? a ţipat Argon, care nu îl cunoştea 
nici el. Ce zici de tine, elf de grotă, care vii cu nişte interpretări 
absurde pentru nişte gesturi obişnuite. 

— Obişnuite? Băiatul ăla e un pachet de nervi. E clar că 
minte. E un caz tipic. 

Root a izbit cu pumnul în masă şi din locul acela a pornit o 
reţea de fisuri care s-a întins pe toată suprafaţa mesei. 

— Linişte! 

Şi, într-adevăr, s-a făcut linişte. Pe loc. 

— Ascultaţi, experţilor, voi sunteţi plătiţi cu nişte sume 
frumoase pentru profilul pe care trebuie să-l faceţi, nu-i aşa? 

Cei doi au dat din cap. Se temeau să vorbească şi să încalce 
ordinul „linişte”. 

— Ăsta e probabil cel mai important caz din viaţa voastră, 
aşa că vreau să vă concentrați la maximum. S-a înţeles? 

Din nou au dat din cap. 

Root şi-a scos camera din ochiul iritat. 

— Derulează, Foaly, aproape de sfârșit. 

Banda fugea înainte. Pe ecran, Root îl urma pe om în sala de 
conferinţe. 

— Aici. Opreşte aici. Poţi să focalizezi pe faţa lui? 

— Pot să focalizez? a repetat Foaly cu un sforăit. Poate un 
gnom să fure pânza de sub un păianjen? 

— Da, a răspuns Root. 


— Era, de fapt, o întrebare retorică. 

— Nu am nevoie de o lecţie de retorică, Foaly. Focalizează, te 
TOg. 

Foaly a scrâşnit din dinţii lui mari cât nişte lespezi de 
mormânt. 

— Da, şefu', s-a făcut. 

Degetele centaurului alergau pe tastatură cu viteza luminii. 
Faţa lui Artemis a umplut ecranul cu plasmă. 

— V-aş sfătui să ascultați, a spus Root strângând umerii 
experţilor. Este un moment de cotitură în carierele voastre. 

„Sunt special”, a spus gura de pe ecran, „pentru că ştiu cum 
să ies din zona de stopare.” 

— Spuneti-mi, îl întrebă Root. Minte? 

— Mai arată-mi o dată, a spus Cumulus. Doar ochii. 

Argon a dat din cap. 

— Da, numai ochii. 

Foaly a mai apăsat pe câteva taste şi ochii albaştri ai lui 
Artemis au umplut tot ecranul. 

„Sunt special”, a izbucnit vocea omenească, „pentru că ştiu 
cum să ies din zona de stopare”. 

— Minte sau nu? 

Cumulus şi Argon s-au privit reciproc. Nu mai era nicio urmă 
de antagonism în ochii lor. 

— Nu, au spus amândoi odată. 

— Spune adevărul, a adăugat specialistul în behaviorism. 

— Sau, a clarificat psihologul, cel puţin aşa crede el. 

Root îşi clătea ochiul cu o soluţie dezinfectantă. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Când l-am privit în ochi pe acel om, 
am zis că ori e un geniu, ori e nebun. 

Ochii reci ai lui Artemis îi priveau ţintă de pe ecran. 

Root şi-a luat arma cu trei încărcătoare din raftul de 
armament. 

— Care e diferenţa? a răbufnit el, legându-şi arma de nădejde 
la brâu. Conectează-mă la o linie externă cu El. Fowl ăsta pare 
să cunoască toate regulile. Aşa că e timpul să încălcăm câteva. 


CAPITOLUL VII 


MULCH 


E timpul să introducem un nou personaj în scena noastră 
subterană. El, de fapt, nu e un personaj tocmai nou, l-am mai 
întâlnit la coada pentru rezervări de locuri pentru navete. 
Mulch Diggums, dorful cleptoman, se afla în arest preventiv 
pentru numeroasele acuzaţii de furt din avutul privat. Un 
individ dubios, chiar şi după standardele lui Artemis Fowl. Şi 
asta de parcă această povestire nu ar fi fost deja o concentraţie 
prea mare de indivizi imorali... 

Născut într-o familie obişnuită de dorfi de cavernă, Mulch a 
decis încă de la o vârstă fragedă că munca în mină nu e pentru 
el şi a hotărât să urmeze o altă carieră, adică săpatul de tunele 
şi pătrunderea mai ales pe proprietatea Noroioşilor. Sigur, 
acest lucru însemna că ar fi trebuit să renunţe, drept pedeapsă, 
la magia lui. Așezămintele omeneşti trebuiau respectate. Dacă 
încălcai regula, trebuia să fii pregătit să suporţi consecinţele. 
Dar lui Mulch nu-i păsa. Pe el oricum nu-l interesa deloc magia, 
căci nu-i prea era de folos acolo jos, în mine. 

Lucrurile au mers binişor câteva secole şi Mulch îşi 
dezvoltase la suprafaţă o afacere profitabilă cu suveniruri. 
Aceasta a durat până când a încercat să vândă trofeul Jules 
Rimet unui agent sub acoperire al Forţelor de Ordine. Începând 
de atunci, norocul l-a părăsit şi a fost arestat de peste douăzeci 
de ori. In total, 300 de ani de intrat şi ieşit din închisoare. 

Mulch avea o poftă neobişnuită pentru săpat de tuneluri, şi 
această poftă, din nefericire, se manifesta la propriu, nu la 
figurat. Pentru cei care nu sunt la curent cu mecanismul 
săpatului de tunele la dorfi, voi încerca să le explic în cel mai 
elegant mod cu putinţă. La fel ca unele specii de reptile, dorfii 
masculi îşi pot deschide fălcile în aşa fel încât să ingere câteva 
kilograme de pământ într-o secundă. Pământul e procesat 
printr-un metabolism supereficient, prin care se păstrează 
toate mineralele folositoare şi prin care e eliminat apoi pe 
cealaltă parte. Fermecător! 

În prezent, Mulch se relaxa într-o celulă cu ziduri din piatră, 
la postul central de poliţie. Sau cel puţin încerca să lase 


impresia unui dorf relaxat, imperturbabil. În realitate, tremura 
în ghetele lui cu vârfuri întărite cu oţel. 

Disputa pentru teritoriu dintre goblini şi dorfi se înteţea şi un 
elf isteţ de la Forțe se gândise să-l pună în aceeaşi celulă cu o 
gaşcă de goblini mai nervoşi. Probabil îi scăpase din vedere. 
Sau, mai degrabă, se răzbunase pentru că încercase să-l 
buzunărească pe ofiţerul care îl arestase la coadă la rezervări. 

— Ia spune, dorfule, a întrebat cu dispreţ un goblin cu faţa 
plină de negi şi acoperit cu tatuaje. Cum de nu mănânci din 
zidurile astea ca să ieşi de aici? 

Mulch a ciocnit în ziduri. 

— Sunt din piatră. 

Goblinul a început să râdă: 

— Şi ce dacă! Nu pot fi mai tari decât ţeasta ta de dorf. 

Tovarăşii lui au râs. La fel şi Mulch. S-a gândit că aşa ar fi 
mai înţelept. S-a înşelat însă. 

— Râzi de mine, dorfule? 

Mulch s-a oprit din râs. 

— Nu, cu tine, l-a corectat Mulch. Râd cu tine. A fost o glumă 
bună. 

Goblinul a înaintat până când nasul lui umed se afla la un 
centimetru distanţă de al lui Mulch. 

— Te dai deştept, dorfule? 

Mulch înghiţea în sec şi calcula. Dacă şi-ar fi căscat fălcile, 
probabil că l-ar fi înghiţit pe lider înainte ca restul să apuce să 
reacționeze. Dar, goblinii erau cumplit de greu de digerat. 
Foarte osoşi. 

Goblinul a făcut o minge de foc în jurul pumnului său. 

— Te-am întrebat ceva, grăsanule! 

Mulch şi-a simţit fiecare glandă sudoripară a corpului 
activată la maximum. Dorfilor nu le plăcea focul. Nu voiau nici 
măcar să se gândească la flăcări. Spre deosebire de restul 
Poporului, dorfii nu-şi doreau deloc să trăiască la suprafaţă. Ar 
fi fost mult prea aproape de soare. Ironic pentru cineva care 
lucra la Eliberarea de Posesiuni a Noroioşilor. 

— Nu e nevoie de asta, s-a bâlbâit el. Voiam doar să fiu 
prietenos. 

— Prietenos, a repetat dispreţuitor goblinul cu negi pe faţă. 
Neamul tău habar n-are ce înseamnă cuvântul prietenos. 
Sunteţi nişte laşi şi nişte trădători, toţi! 


Mulch a clătinat din cap cu diplomaţie. 

— Da, după cum se ştie, suntem un pic cam alunecoşi. 

— Un pic alunecoşi? Un pic? Fratele meu Phlegm a fost 
atacat de o bandă de dorfi deghizați ca o grămadă de bălegar. 
E şi acum sub tratament! 

Mulch clătina din cap înţelegător. 

— Vechiul truc cu grămada de bălegar. Ruşinos. E unul din 
motivele pentru care nu fac parte din Frăţie. 

Faţă-cu-negi răsucea mingea de foc între degete. 

— Sunt două lucruri aici, sub pământ, pe care le 
dispreţuiesc. 

Mulch presimţi că va afla curând care sunt aceste două 
lucruri. 

— Unul, un nesuferit de dorf. 

Nicio surpriză până acum. 

— Şi doi, unul care îşi trădează propriul neam. Şi din câte am 
auzit până acum, tu te încadrezi perfect în ambele categorii. 

Mulch i-a zâmbit timid. 

— Aşa mi-e norocul. 

— Norocul n-are a face. Întâmplarea fericită face ca tu să 
cazi în mâinile mele. 

Într-altă zi, Mulch ar fi zis că norocul şi întâmplarea fericită 
sunt unul şi acelaşi lucru. Nu astăzi, însă. 

— Iţi place focul, dorfule? 

Mulch a scuturat din cap. 

Faţă-cu-negi a rânjit. 

— Foarte rău! Pentru că imediat o să-ţi vâr mingea asta de 
foc pe gât. 

Dorful a înghiţit în sec. Era tipic pentru cei din Frăţie. Ce nu 
le place Dorfilor? Focul. Care sunt singurele fiinţe capabile să 
facă mingi de foc? Goblinii. Aşadar, cu cine se iau la harţă 
dorfii? Ce lipsă de judecată! 

Mulch s-a retras spre perete. 

— Ai grijă! Putem să sărim cu toţii în aer! 

— Noi nu, a spus goblinul rânjind, după care a inspirat 
mingea de foc pe nările lui alungite. Suntem complet imuni la 
foc. 

Mulch ştia ce avea să urmeze. Văzuse scena de mult prea 
multe ori pe aleile lăturalnice. Un grup de goblini prindeau la 
colţ un frate dorf rătăcit, îl ţintuiau la pământ şi liderul 


goblinilor îi arunca două mingi de foc direct în faţă. 

Nările goblinului au tremurat în timp ce se pregătea să 
expire mingea de foc. Mulch a tresărit. Nu avea decât o singură 
şansă. Goblinii făcuseră o greşeală fundamentală. Uitaseră să-i 
lege mâinile. 

Goblinul a luat o gură de aer, după care a închis gura. Ceea 
ce însemna presiune mai mare la exalare. Şi-a dat capul pe 
spate, ţintind cu nasul spre dorf, şi foc! Cu viteza luminii, 
Mulch şi-a băgat degetele mari pe nările goblinului. 
Dezgustător, e adevărat, dar cu siguranţă mai bine decât să fie 
prăjit. 

Mingea de foc, neavând unde să se ducă, a ricoşat din 
buricele degetelor lui Mulch direct în capul goblinului. Canalele 
lacrimale s-au dovedit calea de rezistenţă minimă, aşa că 
flăcările, transformate în jeturi sub presiune, au ţâşnit chiar de 
sub ochii acestuia. O mare de flăcări s-a întins pe tavanul 
celulei. 

Mulch şi-a retras degetele şi, după ce şi le-a şters iute, şi le-a 
băgat în gură pentru ca substanţele din saliva lui să înceapă să 
vindece rănile. Desigur că dacă ar mai fi avut puterile magice 
şi-ar fi vindecat imediat degetele prăjite. Dar acesta era preţul 
pe care îl plătea pentru nelegiuirile făcute. 

Goblinul nu arăta prea bine. li ieşea fum prin toate orificiile 
capului. Era el imun la foc, dar mingea de foc îi curățase bine 
toate tuburile. S-a legănat ca o plantă acvatică, apoi s-a 
prăbuşit cu faţa în jos pe podeaua de ciment. S-a auzit un 
trosnet. Probabil era nasul cel mare al goblinului. 

Ceilalţi membri ai găștii nu au avut reacţii favorabile: 

— Uite ce i-a făcut lu’ şefu'! 

— Grăsan nenorocit! 

— Hai să-l prăjim! 

Mulch s-a retras şi mai mult. Sperase ca restul goblinilor să- 
şi piardă curajul când vor vedea ce a păţit şeful lor. Se pare 
însă că nu. Deşi nu-i stătea deloc în fire, Mulch s-a gândit că nu 
are altă opţiune decât atacul. 

Şi-a deschis fălcile şi a sărit înainte, încleştându-şi dinţii în 
jurul capului goblinului aflat în faţa lui. 

— Îndepărtaţi-vă! a strigat el, scoțând cuvintele pe lângă 
capul goblinului care îi obstrucţiona gura. Indepărtaţi-vă, sau 
prietenul vostru o încasează! 


Ceilalţi au îngheţat, neştiind ce să facă. Sigur văzuseră ce 
pot face molarii unui dorf dintr-un cap de goblin. Şi nu era o 
privelişte plăcută. 

Fiecare a scos câte o minge de foc pe care o ţinea în mână. 

— Vă previn! 

— Nu ne poţi prinde pe toţi, grăsanule! 

Mulch a rezistat impulsului de a muşca. Era cel mai puternic 
impuls al dorfilor, păstrat în memoria genetică de mii de ani de 
când aceştia săpau tunele. Faptul că goblinul se zvârcolea, 
alunecos, nu îl ajuta. Epuizase toate opţiunile. Grupul avansa 
spre el, iar el era imobilizat, cu gura plină. Era timpul pentru 
ronţăit. Scuzaţi expresia! 

Deodată, uşa celulei s-a deschis cu zgomot şi ceea ce părea a 
fi o întreagă echipă de ofiţeri ai Forţelor au năvălit în spaţiul 
strâmt al celulei. Mulch a simţit oţelul rece al unei ţevi de 
puşcă lipit de tâmpla lui. 

— Scuipă prizonierul, i-a ordonat o voce. 

Mulch era bucuros să execute ordinul. Un goblin acoperit cu 
totul în salivă s-a prăbuşit pe podea. 

— Goblinilor, stingeţi-le! 

Una câte una, mingile de foc au fost stinse. 

— Nu e vina mea, a spus Mulch arătând cu degetul spre 
goblinul care se zvârcolea de durere. Şi-a dat singur foc. 

Ofiţerul şi-a pus arma în toc şi a scos un set de cătuşe. 

— Puțin îmi pasă ce vă faceţi unul altuia, a spus el, 
răsucindu-l pe Mulch şi punându-i cătuşele. Dacă ar fi după 
mine, v-aş pune pe toţi într-o cameră şi aş veni după o 
săptămână să fac curat. Dar comandantul Root vrea să 
vorbească cu tine la suprafaţă, urgent! 

— Urgent? 

— Acum. Dacă nu mai curând. 

Mulch îl cunoştea pe Root. Comandantul era responsabil 
pentru mai multe dintre vizitele lui la „hotelul guvernamental”. 
Dacă îl chema, probabil că n-o făcea ca să vadă un film 
împreună şi să bea un pahar de vin. 

— Acum? Dar e zi, o să ard din cauza soarelui. 

Ofiţerul a râs. 

— Unde te duci tu nu e zi, amice. Nu e nimic acolo unde te 
duci tu. 

O 


Root îl aştepta pe dorf la poarta de intrare din zona de 
stopare a timpului. Poarta era încă una dintre invențiile lui 
Foaly. Elfii puteau intra şi ieşi din zona de stopare fără a altera 
cursul acesteia. Aceasta însemna că, deşi i-a luat lui Mulch 
aproape şase ore să ajungă la suprafaţă, acesta a fost introdus 
în câmpul de stopare la numai câteva momente după ce Root 
trimisese după el. 

Mulch se afla pentru prima dată într-un câmp de acest fel. A 
rămas privind lumea care se mişca într-un ritm ameţitor 
dincolo de vălul strălucitor. Maşinile treceau cu o viteză 
ameţitoare, iar norii se rostogoleau pe cer de parcă ar fi fost 
împinşi de vânturi cu viteza a zecea. 

— Mulch, recidivist mic ce eşti, a strigat Root. Poţi să-ţi scoţi 
costumul ăla acum. Câmpul e protejat împotriva ultravioletelor. 
Sau cel puţin aşa mi s-a spus. 

Dorfului i se dăduse un costum de protecţie la baza El. Deşi 
aveau pielea groasă, dorfii erau extrem de sensibili la lumina 
soarelui. Nu rezistau decât trei minute înainte de a le apărea 
arsurile pe piele. Mulch şi-a dat jos costumul mulat pe corp. 

— Mă bucur să te văd, Julius. 

— Pentru tine sunt comandantul Root! 

— Eşti comandant acum. Parcă am auzit ceva. Printr-o 
greşeală de tipar ai ajuns comandant, nu-i aşa? 

Dinţii lui Root au ronţăit ţigara până la miez. 

— Nu am timp pentru neruşinarea asta, deţinut! Şi singurul 
motiv pentru care cizma mea nu ţi-a tras deja una în dos este 
acela că am o treabă pentru tine. 

Mulch s-a încruntat: 

— Deţinut? Am un nume, Julius! 

Root şi-a coborât privirea la nivelul dorfului: 

— Nu ştiu în ce fantazie visezi tu că trăieşti, deţinut, dar în 
lumea reală tu eşti un infractor şi e treaba mea să-ţi fac viaţa 
cât mai grea cu putinţă. Dacă aştepţi să mă port frumos doar 
pentru că am depus mărturie împotriva ta de vreo 
cincisprezece ori, poţi să-ţi iei gândul! 

Mulch îşi freca încheieturile în locurile unde cătuşele îi 
lăsaseră dungi roşii. 

— Bine, comandante. Nu e nevoie să te agiţi atâta. Ştii doar 
că nu sunt criminal. Sunt doar un infractor mărunt. 

— Din câte am auzit eu, era cât pe ce să treci în cealaltă 


categorie, jos, în celulă. 

— N-a fost vina mea. El m-a atacat. 

Root şi-a luat o nouă ţigară. 

— Bine, bine. Hai, urmează-mă şi să nu furi nimic! 

— Da, domnule comandant, a spus Mulch pe un ton 
nevinovat. 

Nu avea nevoie să mai fure nimic altceva. Deja palmase 
cardul lui Root de acces în câmp, când acesta făcuse 
imprudenţa să se aplece. 

Au străbătut perimetrul Recuperării şi se îndreptau spre 
alee. 

— Vezi conacul? 

— Ce conac? 

Comandantul s-a întors spre el: 

— Nu am timp pentru aşa ceva, deţinut! A trecut aproape 
jumătate din perioada de stopare. În câteva ore, unul din cei 
mai buni ofiţeri de-ai mei ar putea fi clătit cu soluţia albastră. 

Mulch a ridicat din umeri. 

— Asta nu mă priveşte. Ai uitat că eu nu sunt decât un 
infractor? Şi, apropo, ştiu ce vrei să fac şi răspunsul e nu. 

— Încă nu ţi-am spus ce vreau să faci. 

— Dar e clar. Eu sunt un hoţ. Aia de-acolo e o casă. Tu nu 
poţi intra pentru că ţi-ai pierde magia, iar eu mi-am pierdut-o 
deja. Dacă aduni doi şi cu doi... 

Root şi-a scuipat ţigara. 

— Ai vreun pic de mândrie civică? Aici e vorba despre faptul 
că întreaga noastră civilizaţie e în pericol. 

— Nu e civilizaţia mea. Ori închisoarea elfilor, ori închisoarea 
oamenilor, tot aia e. 

Comandantul s-a gândit puţin: 

— Bine, secătură, îţi reduc cincizeci de ani din sentinţă! 

— Vreau grațiere. 

— Visezi! 

— Da sau ba! 

— Îţi dau 75 de ani într-o închisoare de minimă securitate. Tu 
zi da sau ba! 

Mulch se prefăcea că se gândeşte. Totul era o strategie, 
având în vedere că avea de gând să evadeze oricum. 

— Singur în celulă? 

— Da, singur în celulă. Acum zi dacă accepti sau nu. 


— Bine, Julius. O fac, dar numai pentru tine! 
O 

Foaly căuta o cameră-iris care să se potrivească la culoarea 
ochilor lui Mulch. 

— Căprui, mi se pare. Sau mai mult aurii. Ai, într-adevăr, 
nişte ochi foarte frumoşi, domnule Mulch! 

— Îţi mulţumesc, Foaly! Mama spunea întotdeauna că sunt 
cea mai frumoasă trăsătură a mea. 

Root se plimba nervos prin navetă. 

— Sper că realizaţi că suntem aici contra cronometru. Lasă 
culoarea, dă-i o cameră şi gata! 

Foaly a scos cu penseta o lentilă din soluţia ei. 

— Nu e vorba doar de aspect, comandante. Cu cât e mai 
apropiată de culoarea ochiului, cu atât e mai mică interferența 
cu ochiul. 

— Bine, bine... dă-i drumul. 

Foaly l-a apucat pe Mulch de bărbie, ţinându-l nemişcat. 

— Gata. Acum te însoţim tot drumul. 

Foaly a introdus un mic cilindru între firele dese de păr din 
urechea lui Mulch. 

— Ai şi sunet acum, în caz că vrei să ne chemi în ajutor. 

Dorful a zâmbit ironic. 

— Mă scuzaţi că nu mă copleşeşte încrederea. Cred că 
întotdeauna m-am descurcat mai bine singur. 

— Dacă poţi spune că şaptesprezece arestări înseamnă a te 
descurca mai bine... a glumit Root. 

— Aa, acum avem timp să glumim, nu-i aşa? 

Root l-a apucat de umăr: 

— Ai dreptate. N-avem. Hai să mergem! 

L-a târât pe Mulch după el peste un petic de verdeață, până 
la un pâlc de cireşi. 

— Vreau să sapi de-aici un tunel şi să afli cum de Fowl ăsta 
ştie atâtea despre noi. Probabil că are vreun sistem de 
supraveghere. Orice ar fi, distruge-l! Găsește-o pe căpitan 
Short dacă poţi, şi vezi ce poţi face pentru ea. Dacă e moartă, 
măcar ştim că avem cale liberă pentru bomba biologică. 

Mulch şi-a aruncat privirea prin împrejurimi. 

— Nu-mi place. 

— Ce nu-ţi place? 

— Stratificarea solului. Simt miros de calcar. Fundaţie din 


piatră dură. S-ar putea să nu pot intra. 

Foaly s-a apropiat de ei. 

— Am scanat zona. Fundaţia iniţială e bazată în întregime pe 
rocă dură, dar unele din extensiile ulterioare se întind pe lut. 
Beciul pentru vinuri din aripa de sud are o podea de lemn. Nu 
ar trebui să fie o problemă pentru cineva cu o gură ca ata. 

Mulch a decis să ia afirmaţia ca pe o constatare, mai degrabă 
decât ca pe o insultă. Şi-a deschis partea din spate a 
pantalonilor lui de săpat. 

— Corect. Daţi-vă la o parte. 

Root şi ceilalţi ofiţeri au fugit în adăposturi, dar Foaly, care 
nu mai văzuse niciodată un dorf săpând, a decis să arunce o 
privire. 

— Noroc, Mulch! 

Dorful şi-a deschis fălcile. 

— 'ulsumesc! a mormăit el, aplecându-se pentru lansare. 

Centaurul a privit împrejur. 

— Unde au dispărut... 

N-a apucat să termine fraza, căci o grămadă de lut înghițită 
de curând şi reciclată şi mai de curând l-a izbit în faţă. Până să- 
şi şteargă el ochii, Mulch dispăruse într-o groapă care vibra, iar 
cireşii se scuturau de hohote de râs. 

O 

Mulch a urmat o dâră de pământ moale care se găsea într-un 
pliu vulcanic din rocă. Avea o consistenţă plăcută, fără prea 
multe pietre. Destule insecte. Ceea ce era important pentru a 
avea dinţi puternici, aceştia fiind cel mai important atribut al 
unui dorf. Erau primul lucru pe care îl verificau la un posibil 
partener. Mulch săpa adânc, aproape de calcar; burta lui 
aproape că atingea roca. Cu cât era mai adânc tunelul, cu atât 
era mai mic riscul de prăbuşire la suprafaţă. Nicio precauţie nu 
era în plus în vremurile acestea, cu senzorii şi minele de teren. 
Noroioşii mergeau până-n pânzele albe pentru a-şi proteja 
proprietatea. Şi aveau dreptate, după cum se dovedea. 

Mulch a simţit nişte vibrații în stânga. Iepuri. Dorful a fixat 
locaţia cu busola lui internă. Era întotdeauna util să ştie unde 
se aflau animalele sălbatice. A ocolit labirintul de tunele ale 
iepurilor, săpând de-a lungul fundaţiei într-un ocol spre nord- 
vest. 

Era uşor să localizeze pivnita de vinuri. De secole, 


reziduurile s-au scurs prin podea infiltrându-se în pământ, 
îmbibând solul de dedesubt cu mirosul vinului. Vinul de aici era 
sobru, nimic jucăuş în el. Un iz de fruct, dar nu suficient ca să-i 
îndulcească aroma. Era clar un vin de ocazie de pe raftul de jos. 
Mulch a râgâit. „Ce lut bun!” 

Dorful şi-a îndreptat în sus fălcile secerătoare muşcând din 
podea. S-a ridicat prin deschizătură, scuturându-şi restul 
noroiului reciclat de pe pantaloni. 

Se afla într-o cameră fără niciun pic de lumină, perfectă 
pentru vederea  dorfilor. Sistemul lui de ghidare prin 
ultrasunete l-a trimis exact într-un loc unde podeaua era 
neacoperită. Dacă intra un metru mai la stânga, ar fi nimerit 
într-un butoi de vin roşu italienesc. 

Mulch şi-a închis fălcile şi s-a apropiat de perete. Şi-a lipit 
urechea în formă de scoică spiralată de cărămida roşie şi, 
pentru o clipă, a rămas nemişcat, absorbind vibraţiile casei. 
Multe bâzâituri de frecvenţă joasă. Era pe undeva un 
generator, iar prin fire trecea curent electric din belşug. 

Se auzeau şi paşi. Sus de tot. Poate la etajul al treilea. Dar şi 
aproape de el. Un ciocănit... Metal izbindu-se de ciment. 
Acelaşi zgomot, din nou. Cineva construia ceva. Sau distrugea 
ceva. 

Ceva a trecut uşor pe lângă piciorul lui Mulch, a strivit 
instinctiv acel lucru. Era un păianjen. Doar un păianjen. 

— Îmi pare rău, micuţule, a spus el către pata cenuşie. Sunt 
un pic cam nervos. 

Treptele erau din lemn, desigur. După miros, se părea că 
sunt mai vechi de un secol. Asemenea trepte scârţâiau şi dacă 
doar te uitai la ele. Erau mai bune decât orice alarme antifurt. 
Mulch urca pe marginile treptelor, un picior înaintea celuilalt. 
Cât mai aproape de perete, unde lemnul avea mai mult suport 
şi nu scârţâia aşa de tare. 

Acest lucru nu era atât de simplu cum părea. Picioarele 
dorfilor erau bune pentru săpat, nu pentru mişcări delicate şi 
complexe de balet sau de balansat pe scânduri de lemn. Cu 
toate acestea, Mulch a ajuns la ușă fără niciun incident. Doar 
câteva scârţâituri minore, nimic însă care să poată fi detectat 
de urechile oamenilor sau de aparatura acestora. 

Uşa, bineînţeles, era încuiată, dar ar fi fost totuna dacă nu 
era, pentru că aceasta nu îi punea nicio problemă dorfului 


cleptoman. 

Mulch şi-a dus mâna la cap şi şi-a smuls un fir gros de păr. 
Părul dorfilor e total diferit de al oamenilor. Părul şi capul lui 
Mulch erau o reţea de antene care îl ajutau să navigheze şi să 
evite pericolele. Odată smuls din rădăcină, firul de păr a 
înţepenit imediat ca într-o rapidă rigor mortis. Mulch a îndoit 
vârful cu câteva secunde înainte ca acesta să devină complet 
rigid. Un cârlig perfect. 

A zgâlţâit o dată, scurt, şi încuietoarea s-a deschis. Nu a fost 
nevoie decât să împingă de două ori. Măsurile de securitate 
lăsau mult de dorit. Era tipic pentru oameni, nu se aşteptau 
niciodată la un atac de Dedesubt. Mulch a păşit pe un coridor 
acoperit cu parchet. Peste tot mirosea a bani. Ar fi putut face 
avere aici dacă ar fi avut timp. 

A observat camere de supraveghere, chiar dedesubtul 
bolților. Aşezate cu multă pricepere, umbrite natural. Dar 
eficiente, totuşi. Mulch a stat pe loc un moment, pentru a 
calcula unghiul mort al camerelor. Erau trei camere pe coridor. 
Acoperire de nouăzeci de secunde. Nu mai era nicio cale 
dincolo de ele. 

— Poţi cere ajutor, i-a spus o voce în ureche. 

— Foaly, a spus el, îndreptându-şi ochiul cu lentila către cea 
mai apropiată cameră. Poţi să faci ceva cu camerele? a şoptit 
el. 

Dorful a auzit sunetul unei tastaturi şi deodată ochiul lui 
drept a focalizat ca o lentilă de cameră video. 

— Cameră Handy, a şuşotit el. Trebuie să-mi fac şi eu rost de 
una de-asta. 

Vocea lui Root a răsunat prin casca minusculă. 

— Ia-ţi gândul, deţinut. Sunt „cadou” de la guvern. Şi ce ai 
face tu cu una ca asta în închisoare? Ai lua un prim-plan 
celuilalt perete al camerei? 

— Eşti aşa de drăguţ, Julius. Care e problema? Eşti gelos 
pentru că eu reuşesc acolo unde tu ai dat greş? 

Înjurăturile birjăreşti ale lui Root au fost acoperite de Foaly. 

— Gata. Uite ce e. Un sistem de supraveghere simplu. Nici 
măcar digital. Prin antenele noastre, să retransmit 
înregistrarea din ultimele zece secunde la fiecare cameră. Asta 
ar trebui să-ţi dea câteva minute. 

Mulch pufnea agitat. 


— Cât îţi ia asta? Sunt cam expus aici. 

— A început deja, poţi să porneşti, a răspuns Foaly. 

— Eşti sigur? 

— Sigur. E o problemă de electronică elementară. Eu mă joc 
cu sistemele de supraveghere omeneşti de pe vremea când 
eram la grădiniţă. Aşa că trebuie să ai încredere în mine. 

„Aş avea mai multă încredere în oameni, când spun că n-ar 
vâna o specie pe cale de dispariţie, decât într-un consultant al 
Forţelor”, s-a gândit Mulch. Dar cu voce tare a spus: 

— Bine, am plecat. Dus sunt. 

S-a furişat de-a lungul holului. Până şi mâinile i se mişcau cu 
gesturi de felină, lovind aerul de parcă ar fi vrut să se facă mai 
uşor. „Ce a făcut centaurul a făcut bine”, se gândea el, pentru 
că nu vedea oameni agitaţi coborând scările, fluturând arme 
primitive ce funcţionează cu praf de puşcă. 

Scări. Ah, scări! Lui Mulch îi plăceau scările. Erau ca nişte 
pasaje săpate de cineva care trecuse deja pe acolo. Găsea, 
inevitabil, că bunurile cele mai de valoare se află la capătul 
celălalt al scărilor. Lemnul de fag pătat şi încrustaţiile 
complexe erau de obicei asociate cu clădirile din secolul al 
XVIII-lea sau cu cele peste măsură de bogate. Mulch şi-a 
plimbat degetul de-a lungul balustradei ornate. În acest caz, 
probabil că ambele asocieri se potriveau. 

Totuşi nu era timp de pierdut. Scările nu erau locuri care să 
râmând pustii pentru multă vreme. In special când era 
decretată stare de asediu. Cine putea şti câte gărzi însetate de 
sânge aşteptau în spatele uşilor, dornice să adauge un cap de 
elf pe raftul lor cu trofee împăiate. 

Mulch urca atent, suspectând pe oricine şi pe orice. Chiar şi 
fagul masiv putea să trosnească. A rămas la margine, evitând 
să calce pe porţiunea acoperită de covor. Dorful ţinea minte de 
la a opta arestare a lui cât era de uşor să ascunzi sub presiune 
o alarmă activată sub o țesătură antică, miţoasă. 

A ajuns în capătul scărilor şi încă avea capul pe umeri. Dar 
mai apărea o problemă. Digestia dorfilor, din cauza ritmului ei 
accelerat, poate fi destul de explozivă. Solul afânat de pe 
proprietatea Fowl era foarte aerat şi o mare parte din acel aer 
intrase în intestinele lui Mulch împreună cu solul şi cu 
mineralele. Acum aerul voia să iasă afară. 

Codul bunelor maniere al dorfilor spunea că gazul trebuie 


evacuat cât timp ei se mai află încă în tunel. Dar Mulch nu 
avusese timp pentru maniere. Acum regreta că nu s-a oprit un 
moment în beci. Problema era că gazul de dorf nu se ducea pe 
sus, ci numai pe jos. Imaginează-ţi, dacă vrei, efectele 
devastatoare ale unui râgâit, în timp ce digeri o gură de lut. Tot 
metabolismul ţi se dă peste cap. Nu e deloc plăcut. Astfel, 
anatomia dorfilor era concepută în aşa fel încât tot gazul se 
evacua pe jos, ajutând la expulzia pământului nedorit. 

Sigur că ar fi fost o cale mai simplă de a descrie acest 
proces, dar aceasta ar putea fi citită numai într-o carte pentru 
adulţi. 

Mulch se ţinea cu mâinile de stomac. Trebuia să iasă din 
spaţiul deschis. O explozie într-un asemenea loc ar putea face 
ferestrele ţăndări. S-a furişat pe coridor şi a intrat pe prima ușă 
pe care a întâlnit-o. 

Şi mai multe camere video. Chiar surprinzător de multe. 
Mulch a studiat aria de acoperire a lentilelor. Patru dintre ele 
supravegheau spaţiul general al încăperii, însă alte trei erau 
fixe. 

— Foaly, eşti acolo? a şoptit dorful. 

— Nu! veni răspunsul, ca de obicei, sarcastic. Am lucruri mai 
bune de făcut decât să mă îngrijorez de colapsul civilizaţiei. 

— Da, mulţumesc. Nu uita faptul că viaţa mea e în pericol să- 
ţi strice voia bună. 

— O să fac tot posibilul. 

— Am o încercare pentru tine. 

Foaly a devenit, imediat, interesat: 

— Serios? Spune! 

Mulch şi-a îndreptat privirea spre camerele ascunse pe 
jumătate în bolțile contorsionate. 

— Am nevoie să ştiu exact unde bat cele trei camere. 

Foaly a râs: 

— Asta nu e o încercare. Acel tip de camere vechi emit 
fascicule slabe de ioni. Invizibile ochiului liber, desigur, dar nu 
şi camerei-iris. 

Aparatul din ochiul lui Mulch a licărit şi a scânteiat. 

— Auuu! 

— Îmi pare rău. A fost un mic curent. 

— Puteai să mă previi. 

— O să suflu mai târziu să-ţi treacă, plângăciosule! Credeam 


că dorfii sunt mai duri. 

— Suntem duri. O să-ţi arăt eu cât de duri suntem când mă 
întorc. 

Vocea lui Root i-a întrerupt pe cei doi: 

— N-o să arăţi nimănui nimic, deţinut, poate doar unde e 
toaleta în celula ta. Acum spune-mi ce vezi. 

Mulch şi-a rotit din nou privirea prin cameră, scanând-o cu 
ochiul lui sensibil la ioni. Fiecare cameră emitea un fascicul 
slab, ca ultimele raze ale soarelui înainte de asfinţit. Razele 
erau proiectate pe un portret al lui Artemis Fowl senior. 

— N-o fi în spatele tabloului? Oh, nu! 

Mulch şi-a lipit urechea de sticla tabloului. Nu auzea nimic 
electric. Deci nu era conectat la nicio alarmă. Ca să fie sigur, a 
mirosit marginea ramei. Nici urmă de plastic sau cupru. Doar 
lemn, oţel şi sticlă şi ceva plumb în vopsea. Şi-a pus unghia în 
spatele ramei şi a tras. Tabloul s-a deplasat uşor, fiind ataşat 
într-o parte. Şi în spatele lui, un seif. 

— E un seif, a zis Foaly. 

— Ştiu asta, deşteptule! încerc să mă concentrez aici. Dacă 
vrei să mă ajuţi, spune-mi combinaţia. 

— Nicio problemă. A, apropo, mai vine un şoc electric. Poate 
că bebeluşul ar vrea să-şi sugă degetul ca sa nu mai plângă. 

— Foaly, o să... auuu! 

— Gata. A fost dispozitivul pentru raze X. 

Mulch privea fix seiful. Era incredibil. Putea să vadă 
mecanismele interioare ale acestuia. Butucii încuietorilor şi 
ascunzătorile îşi arătau contururile lor întunecate. A suflat 
peste degetele lui păroase şi a răsucit butonul combinației. În 
câteva secunde, seiful era deschis în faţa lui... 

— Oh, a spus el dezamăgit. 

— Ce este? 

— Nimic. Doar bani omeneşti. Nimic de valoare. 

— Lasă-l, a ordonat Root. Încearcă o altă cameră. Dă-i 
drumul. 

Mulch a dat din cap afirmativ. O altă cameră, cât mai avea 
timp. Dar ceva îl frământa. Dacă tipul ăsta era atât de deştept, 
de ce şi-a pus seiful în spatele unui tablou? Banal. Nu se 
potrivea. Nu. Ceva nu era în ordine aici. Cumva încerca să-i 
păcălească. 

Mulch a închis seiful şi a aşezat portretul înapoi pe perete. 


Acesta s-a mişcat din balamale lejer, ca şi când nu ar fi avut 
greutate. Lejer. A balansat pictura din nou. A aşezat-o la loc. 

— Deţinut, ce faci acolo? 

— Ţine-ţi gura, Julius! Adică vreţi să faceţi linişte un moment, 
domnule comandant? 

Mulch a privit de aproape profilul ramei. Era un pic mai 
groasă decât tablourile obişnuite. Destul de groasă. Chiar şi 
dacă luăm în considerare rama din exterior. Cinci centimetri. 
Şi-a plimbat unghia de-a lungul apărătoarei grele din spate şi 
când a tras-o la o parte, s-a văzut... 

— Un alt seif. 

Era unul mai mic. Făcut la comandă, evident. 

— Foaly, nu văd prin el. 

— E căptuşit cu plumb. Eşti pe cont propriu, hoţomanule! Fă 
ce ştii tu mai bine! 

— Tipic, a murmurat Mulch, lipindu-şi urechea de oţelul rece. 

A făcut o încercare şi a răsucit butonul. Bună treabă! 
Sunetele erau estompate de plumb, trebuia să se concentreze. 
Partea bună era că ceva atât de îngust nu ar avea decât trei 
încuietori, cel mult. 

Mulch şi-a ţinut respiraţia şi a răsucit butonul uşor, 
ascultând fiecare dinte al roții zimţate. Pentru o ureche 
normală, chiar şi cu amplificare clicurile ar fi sunat uniform. 
Dar pentru Mulch, fiecare dintre zimţi avea un sunet distinct şi, 
când un dinte prindea, sunetul i se părea asurzitor. 

— Unu, a numărat el trăgând aer în piept. 

— Grăbește-te, deţinut! Ţi se duce timpul. 

— Mă întrerupi ca să-mi spui asta? Acum văd cum ai ajuns 
comandant, Julius. 

— Deţinut, o să... 

Dar nu mai conta. Mulch îşi scosese casca şi şi-o strecurase 
în buzunar. Acum se putea concentra la maximum. 

— Doi. 

Se auzeau zgomote afară. În hol. Venea cineva. Cineva cam 
cât un elefant de mare, după zgomotele pe care le făcea. Fără 
îndoială, era omul-munte care făcuse carne tocată Echipa de 
Intervenţie. 

Mulch clipi şi îşi îndepărtă o picătură de sudoare dintr-un 
ochi. „Concentrează-te! Concentrează-te!” Zimţii treceau cu 
câte un clic, unul după altul. Nimic nu prindea. Podeaua 


tresărea uşor sau poate doar i se părea lui. 

„Clic, clic...” Haide. Haide. Degetele îi erau alunecoase din 
cauza transpiraţiei, iar butonul îi scăpa. Mulch şi-a şters 
mâinile de jachetă. 

— Acum, drăguţule, hai, răspunde-mi! 

Clic! Bang! 

— Daa! 

Mulch a răsucit mânerul. Nimic. Încă o ascunzătoare. A 
pipăit cu degetul faţa metalică. Acolo era. O mică denivelare. 
Gaura unei microchei. Prea mică pentru cârligul pe care îl 
folosea el de obicei pentru a deschide încuietori. Era timpul să 
pună în aplicare un şiretlic pe care îl învățase în închisoare. 
Repede. Stomacul îi fierbea ca o oală de ciorbă, iar paşii se 
apropiau. 

Alegând un fir de pâr mai viguros din barbă, Mulch l-a 
introdus uşor în gaura cheii. Firul s-a întărit imediat, păstrând 
forma interiorului acesteia. 

Mulch şi-a ţinut respiraţia şi a răsucit. Fin şi eficient ca 
minciuna unui goblin, încuietoarea s-a deschis. „Superb. Pentru 
asemenea momente, aproape că merita să faci atâţia ani de 
închisoare”, se gândea el. 

Dorful cleptoman a deschis uşiţa seifului. 

Frumos lucrat. Aproape că părea făcut în furnalele elfilor. 
Uşor ca un fulg. În interior, se afla o mică încăpere. Şi în 
încăpere era... 

— Oh, Doamne! a spus Mulch trăgând aer în piept. 

Apoi lucrurile s-au desfăşurat rapid. Şocul pe care Mulch îl 
avusese i se transmisese la intestine. Aerul în exces trebuia 
deci, să iasă. Mulch cunoştea simptomele. Picioarele i se 
înmuiaseră, avea crampe, stomacul îi bolborosea, fundul i se 
zguduia. În secundele care îi mai rămăseseră, acesta a înşfăcat 
obiectul din seif şi, aplecându-se, şi-a apucat genunchii cu 
mâinile, pentru mai mult suport. 

Vântul reţinut în interior ajunsese de intensitatea unui mic 
ciclon şi nu mai putea fi nicicum stăvilit. Şi a ieşit. Furtunos. 
Gazul sub presiune a deschis dosul pantalonilor lui Mulch şi l-a 
izbit din plin pe bărbatul masiv care tocmai se furişa în spatele 
lui. 


Artemis nu se dezlipea de monitoare. Acesta era momentul 


când lucrurile începeau de obicei să meargă prost pentru cei 
care se ocupau cu răpirile - exact atunci când operaţiunea era 
gata pe trei sferturi. Văzând că până aici totul a mers conform 
planului, răpitorii încep să se relaxeze, îşi aprind câte o ţigară, 
mai stau la taclale cu ostaticii. Şi în momentul următor se 
trezesc pe burtă, cu o duzină de arme îndreptate spre ceafa lor. 
Dar nu şi Artemis Fowl. El nu greşea niciodată. 

Fără îndoială, elfii revizuiau înregistrările de la prima rundă 
de negocieri şi căutau ceva care le-ar putea oferi vreun indiciu 
pentru următoarea acţiune. Exista această cale. Nu trebuiau 
decât să o caute. Era îngropată suficient de adânc, pentru a 
părea întâmplătoare. 

Era posibil ca Root să încerce altceva. Era perseverent, fără 
îndoială. Era genul care nu se lăsa dus de nas. Stătea deci în 
continuare de veghe. 

Numai gândul la Root îi dădea fiori lui Artemis. A decis să 
mai verifice o dată. A inspectat monitoarele. Juliet era încă în 
bucătărie, spălând ceva la chiuvetă. Spăla legumele. 

Căpitanul Short stătea pe patul ei. Tăcută ca un mormânt, nu 
mai izbea cu patul în podea. Poate că se înşelase în privinţa ei. 
Poate că nu avea niciun plan. 

Butler se afla la postul lui în faţa uşii lui Holly. Ciudat. Ar fi 
trebuit să înceapă să patruleze până acum. Artemis a înşfăcat 
un walkie-talkie. 

— Butler? 

— Baza, Roger. Recepție. 

— Nu ar trebui să patrulezi? 

O pauză: 

— Asta fac, Artemis. Patrulez în aria principală. Mă îndrept 
spre camera cu seiful. Iţi fac cu mâna chiar acum. 

Artemis a privit spre camerele din acea arie. Nimic. Din orice 
unghi ar fi privit. Nici urmă de valet care să-i facă semn cu 
mâna. A studiat monitoarele, numărând în şoaptă. 

— Asta e! 

Din zece în zece secunde câte un mic hop. Pe fiecare 
monitor. 

— O buclă! a tipat el sărind de pe scaun. Ne transmit o 
buclă! 

În boxă, îl auzea pe Butler care iuţea pasul şi care apoi a 
început să alerge. 


— Du-te în camera cu seiful! 

Artemis a simţit că i se face greață. Un nod enorm i se aşeză 
în stomac. Fusese păcălit! El, Artemis Fowl, fusese păcălit, cu 
toate că se aştepta ca ei să încerce. Era de neconceput. Numai 
din pricina aroganţei. Se lăsase orbit de aroganță şi acum tot 
planul se putea duce de râpă. _ 

A mutat aparatul pe frecvenţa lui Juliet. li părea rău acum că 
dezactivase sistemul interfon din casă, dar nu funcţiona pe o 
frecvenţă securizată. 

— Juliet? 

— Recepție. 

Unde te afli în momentul ăsta? 

— În bucătărie. Îmi distrug unghiile pe râzătoare. 

— Las-o, Juliet. Du-te şi vezi ce face prizoniera. 

— Dar, Artemis, feliile de morcov se vor usca. 

— Lasă-le, Juliet! i-a strigat Artemis. Lasă totul baltă şi du-te 
să vezi ce face prizoniera! 

Ascultătoare, Juliet a lăsat totul baltă, chiar şi staţia de 
recepţie. O să fie bosumflată zile în şir. Nu contează. Nu avea 
timp acum pentru orgoliul rănit al unei adolescente. Avea 
probleme mai importante de rezolvat. 

Artemis a apăsat pe butonul de pornire-oprire al întregului 
sistem computerizat de supraveghere. Singura lui şansă de a 
ieşi din buclă era o restartare completă. După câteva momente 
de agonie în care nu se vedeau decât purici pe ecrane, 
monitoarele s-au stabilizat. Lucrurile nu erau aşa cum păreau 
cu numai câteva secunde în urmă. 

Era ceva grotesc în camera seifului. Se părea că cineva 
găsise compartimentul secret. Nu numai atât, dar reuşise să 
deschidă şi încuietoarea secretă. Uimitor. Butler avea totuşi 
situaţia sub control. Se furişă în spatele acelei fiinţe, astfel 
încât, în orice moment, intrusul ar fi putut fi pus cu faţa la 
podea. Artemis şi-a îndreptat atenţia către Holly. Elful îşi 
reluase ciocănitul în podea. Izbea cadrul patului încontinuu, ca 
şi cum ar fi putut... 

Atunci o idee i-a trecut prin minte lui Artemis, ca un şoc 
electric. Dacă Holly reuşise cumva să strecoare ghinda în 
interiorul casei, un centimetru pătrat de pământ i-ar fi de ajuns. 
Dacă Juliet a lăsat uşa deschisă... 

— Juliet! a strigat el în staţie. Juliet, nu te duce acolo! 


Dar era inutil. Aparatul fetei zăcea bâzâind pe podeaua din 
bucătărie, iar Artemis nu putea decât să o urmărească pe sora 
lui Butler cum se îndrepta grăbită spre celulă, mormăind ceva 
despre morcovi. 

O 

— Camera seifului! a exclamat Butler, grăbind pasul. 

Instinctul îl făcuse să intre acolo trăgând cu toate armele, 
dar s-a conformat pregătirii lui. Armamentul elfilor era, cu 
siguranţă, superior, şi cine ştie câte ţevi de armă erau 
îndreptate în direcţia lui de cealaltă parte a uşii. Nu. Precauţia 
era, fără îndoială, lucrul cel mai important în această situaţie. 

A atins lemnul cu palma, ca să simtă vibraţiile. Nimic. Nu se 
afla nicio maşinărie acolo. Butler puse mâna pe mâner şi îl 
răsuci uşor. Cu cealaltă mână a scos din tocul de pe umăr un 
pistol automat Sig Sauer. Nu era timp pentru puşca cu săgeți. 
Trebuia să împuşte mortal. 

Uşa s-a deschis fără niciun sunet, aşa cum Butler se aştepta, 
pentru că el însuşi unsese toate balamalele din casă. În faţa lui 
se găsea un... Ei, bine, Butler nu prea ştia ce era acea fiinţă 
care se găsea în faţa lui. Dacă n-ar fi ştiut, la prima vedere i s- 
ar fi părut că acea fiinţă care tremura semăna cu un enorm... 

Şi apoi ciudăţenia a explodat, direcţionând o cantitate 
enormă de reziduu de tunel direct spre nefericitul valet. Era 
acelaşi lucru cu a fi lovit de o sută de ciocane în acelaşi timp. 
Butler a fost zburat, efectiv, în perete. 

În timp ce zăcea acolo, pierzându-şi cunoştinţa, se ruga ca 
Artemis să nu prindă momentul pe video. 

O 

Pe Holly o părăseau puterile. Cadrul patului cântărea 
aproape de două ori cât ea, iar marginile îi lăsau tăieturi 
cumplite în palme. Dar nu se putea opri acum. 

A izbit din nou în ciment. Un nor de praf cenuşiu urca în 
spirale în jurul picioarelor ei. Se aştepta ca Fowl să apară în 
orice clipă şi să-i aplice tratamentul hipodermic din nou. Până 
atunci însă... 

A scrâşnit din dinţi de durere şi a ridicat cadrul la înălţimea 
genunchilor. Atunci a văzut ceva. Era o fâşie maronie în 
mijlocul cenuşiului. Era adevărat? 

Uitând de durere, căpitanul Short a lăsat patul să cadă şi şi-a 
dat drumul în genunchi. Era, într-adevăr, o fâşie de pământ 


ieşind de sub ciment. Holly a scos ghinda din cizmă, strângând- 
o în degetele ei sângerânde. 

— Te redau pământului căruia îi aparţii, a murmurat ea, 
scormonind cu pumnul în spaţiul minuscul. Şi cer puterea care 
îmi revine! 

În prima clipă nu s-a întâmplat nimic, poate nici în 
următoarea. Apoi Holly a simţit cum îi urcă magia în sus pe 
braţ, ca un şoc dintr-un gard electric împotriva trolilor. Şocul a 
făcut-o să se răsucească prin cameră. Pentru o clipă, i se 
păruse că lumea se învârtea într-un caleidoscop multicolor 
deconcertant, dar când lucrurile s-au reaşezat, Holly nu mai 
era elful înfrânt de dinainte. 

— Aşa deci, stăpâne Fowl, a spus ea, privind scânteile 
albastre de magie de elf care-i vindecau rănile. Hai să vedem ce 
trebuie să fac ca să-mi dai permisiunea să plec de aici! 

O 

— Lasă totul baltă, mormăia Juliet supărată. Renunţă la tot şi 
vezi ce face prizoniera! Cu o precizie de expert şi-a dat pletele 
blonde pe spate. Ce crede el, că sunt servitoarea lui? 

A bătut cu palma în uşa celulei. 

— Vezi că intru, fetiţă elf. Voiam să te avertizez, dacă faci 
ceva jenant să te opreşti. 

Juliet a tastat combinaţia de acces. 

— Şi nu ţi-am adus legumele şi fructele spălate. Dar nu e vina 
mea. Artemis a in-sis-tat să vin imediat... 

Juliet a amuţit, pentru că nu era nimeni care să o asculte. 
Vorbea la pereţi. A aşteptat o clipă să vină creierul ei cu o 
explicaţie. Dar nimic. Până la urmă s-a gândit să se uite mai 
bine. 

A păşit cu grijă în cubul de beton. Nimic. Doar un tremur 
uşor în umbră. Părea o ceaţă. Era probabil din cauza 
nenorociţilor de ochelari. „Cum să vezi ceva când porţi ochelari 
de soare la subsol?” Şi erau aşa de demodaţi, anii '90, nici 
măcar nu erau încă retro. 

Juliet a aruncat o privire vinovată la monitor. Dacă şi-ar fi 
scos ochelarii doar pentru o clipă? Ce s-ar fi întâmplat? A şters 
ramele, lăsându-și ochii să inspecteze camera. 

Exact în acel moment, o siluetă s-a materializat în faţa ei. 
Parcă tocmai apăruse din aer. Era Holly şi zâmbea. 

— Oo! Tu erai. Cum ai... 


Elful a întrerupt-o, fluturându-şi mâna. 

— De ce nu-ţi scoţi ochelarii, Juliet? Chiar nu ţi se potrivesc. 

„Are dreptate”, s-a gândit Juliet. Şi ce voce minunată. Ca un 
sunet de clopoțel. Cine ar putea contrazice o asemenea voce? 

— Sigur. Ochelarii de om al cavernelor trebuie daţi jos. 
Frumoasă voce, apropo. Melodioasă şi aşa mai departe. 

Holly a decis să nu încerce să „descifreze” comentariile ei. 
Era destul de greu să faci acest lucru când fata avea control 
deplin. 

— Acum, o întrebare simplă. 

— Nicio problemă. 

„Ce idee bună”, s-a gândit ea. 

— Câţi oameni sunt în casa asta? 

Juliet s-a gândit. Unu şi cu unu şi cu unu. 

Şi încă unu? Nu. Doamna Fowl nu era aici. 

— Trei, a spus ea în cele din urmă. Eu şi Butler, şi, desigur, 
Artemis. Era şi doamna Fowl aici, dar a plecat cu sorcova şi pe 
urmă... a plecat cu sorcova. 

Juliet a râs încet. Făcuse o glumă. Şi încă una bună. 

Holly a deschis gura ca să ceară o explicaţie, apoi s-a 
răzgândit. Făcuse o greşeală, după cum avea să se dovedească. 

— A mai fost cineva aici? Cineva ca mine? 

Juliet îşi muşca buza: 

— A mai fost un omuleţ. Purta o uniformă ca a ta. Nu era 
prea drăguţ. Deloc. Nu făcea altceva decât să strige şi să 
fumeze ţigări urât mirositoare. Şi avea un ten oribil, roşu ca un 
rac. 

Holly aproape că a zâmbit. Root venise personal. Fără 
îndoială că negocierile au fost un dezastru. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu mai ştiu de altcineva. Dacă-l mai vezi pe acela, spune-i 
să stea departe de carnea roşie. Îl paşte un atac de cord în 
orice moment. 

Holly şi-a înghiţit un rânjet. Juliet era singurul om din câţi 
ştia care era, probabil, mai lucidă sub hipnoză. 

— Bine, îi spun. Acum, Juliet, vreau să stai în camera asta. 
Orice ai auzi, nu ieşi afară! 

Juliet s-a încruntat: 

— Camera asta? Dar e aşa de plictisitoare. Nu are nici 
televizor, nici nimic. Pot să urc în camera de zi? 


— Nu. Trebuie să stai aici. Oricum, tocmai au instalat un 
ecran de perete. Ca într-o sală de cinema. Poţi vedea lupte tot 
timpul. 

Juliet aproape că a leşinat de plăcere. A luat-o la fugă prin 
cameră şi a tras aer în piept, în timp ce imaginaţia ei suplinea 
imaginile. 

Holly a clătinat din cap: 

— Ei, bine, măcar una dintre noi e fericită. 

O 

Mulch şi-a scuturat dosul ca să scape de bulgării de pământ 
care îi mai rămăseseră acolo. Dacă l-ar putea vedea mama lui 
acum, împroşcând noroi pe Noroioşi... Era o ironie, sau ceva de 
genul ăsta. Mulch nu fusese niciodată prea bun la gramatică în 
şcoală. Nici la poezie. Nu le vedea rostul. Acolo jos, în mine, 
era important să ştii două fraze: „Uite, aur!” şi „Prăbuşire, 
toată lumea afară!” Nu era niciun înţeles ascuns acolo, nicio 
rimă. 

Dorful şi-a închis nasturii şliţului din spate al pantalonilor ce 
fuseseră deschişi de explozia din partea dorsală. Era timpul să 
o ia din loc. Îşi aruncase în aer toate posibilităţile de a scăpa 
nedescoperit. La propriu. 

Mulch şi-a recuperat casca şi şi-a fixat-o în ureche. Nu se ştie 
niciodată, uneori chiar şi Forţele de Ordine se pot dovedi de 
folos. 

— ... Şi când o să pun mâna pe tine, deţinut, o să-ţi doreşti să 
nu fi ieşit din minele... 

Mulch a oftat. Ei bine, nimic nou aici. 

Ţinându-şi pumnul încleştat pe comoara găsită în seif, Mulch 
s-a întors să urmeze drumul pe care venise. Spre uimirea sa, a 
văzut un om împleticit printre balustrade. Mulch n-a fost 
surprins să vadă că materia lui reciclată îl împinsese pe omul- 
elefant câţiva metri prin aer. Gazele dorfilor provocaseră 
avalanşe şi prin Alpi. Ce îl surprindea era faptul că omul 
reuşise să se apropie aşa de mult de el. 

— Eşti bun, îl atenţionă el, cu un deget pe bodyguardul 
inconştient. Dar nimeni nu rămâne în picioare după ce 
încasează o explozie de la Mulch Diggums. 

Omul şi-a mişcat pupilele al căror contur se vedea de sub 
pleoapele pâlpâinde. 

Vocea lui Root a izbucnit în urechea dorfului: 


— Mişcă-te, Mulch Diggums, până nu se ridică omul ăla şi-ţi 
rearanjează organele interne. A bătut toată Echipa de 
Intervenţie, ca să ştii... 

Mulch a înghiţit în sec şi curajul l-a părăsit deodată. 

— O întreagă Echipă de Intervenţie? Poate c-ar trebui să mă 
întorc în subteran... pentru bunul mers al operaţiunii. 

Trecând în fugă pe lângă bodyguardul care gemea, Mulch a 
coborât scara sărind câte două trepte deodată. Nu avea rost să- 
şi facă griji în legătură cu scârţâitul, când tocmai trimisese 
echivalentul intestinal al uraganului Hal urlând pe coridoare. 

Aproape că ajunsese la uşa beciului, când a văzut o figură 
licărind în faţa lui. Mulch a recunoscut ofiţerul care îl arestase 
în cazul contrabandei cu tablouri renascentiste. 

— Căpitan Short! 

— Mulch! Nu mă aşteptam să te văd. 

Dortful a ridicat din umeri: 

— Julius avea o treabă murdară şi cineva trebuia să o facă. 

— Înţeleg. Tu îţi pierduseşi oricum magia. Isteţ. Ce ai aflat? 

Mulch i-a arătat lui Holly ce găsise: 

— Era în seif. 

— O copie a Cărţii! a spus Holly trăgând aer în piept. Nu e de 
mirare că am intrat în încurcătura asta. Ne ştia fiecare pas 
dinainte. 

Mulch a deschis uşa pivniţei. 

— Să mergem. 

— Nu pot. Sunt sub ordin ochii-în-ochi să nu părăsesc casa. 

— Magia şi regulile voastre. N-ai idee ce liber te simţi când 
ai scăpat de toate astea. 

De sus răzbăteau zgomote ascuţite. Suna ca şi cum un trol ar 
fi intrat într-o sticlărie. 

— Putem dezbate probleme de etică mai târziu. Acum zic c-ar 
trebui să ne facem nevăzuţi. 

Mulch a dat din cap. 

— De acord. Se pare că tipul a doborât o întreagă Echipă de 
Intervenţie. 

Holly s-a oprit, cu scutul pe jumătate activat. 

— O echipă întreagă. Hmm! Complet echipată. Mă întreb... 

A continuat activarea treptată a scutului, până a devenit 
invizibilă. Rânjetul a fost ultimul care i-a dispărut. 

Mulch se gândea să mai râmână. Nu erau multe lucruri mai 


interesante de urmărit decât un ofiţer Recon înarmat până în 
dinţi atacându-i pe nişte oameni care nu se aşteaptă la nimic. 
Când căpitanul Short va termina cu Fowl, acesta o va ruga să 
părăsească reşedinţa. 


Fowl urmărea totul din camera lui de supraveghere. Nu 
putea să nege, lucrurile nu stăteau deloc pe roze. Nu erau bune 
deloc. Dar, cu siguranţă, nu erau iremediabile. Incă mai spera. 

Artemis a catalogat evenimentele care se petrecuseră în 
ultimele câteva minute. Sistemul de securitate al reşedinţei era 
compromis. Camera seifului fusese întoarsă pe dos, făcută 
ţăndări de vânturile unui elf. Butler îşi pierduse cunoştinţa, 
probabil paralizat de aceeaşi anomalie gazoasă. Ostatica se 
plimba liberă prin casă şi îşi recăpătase puterile. Un personaj 
nemaiîntâlnit, în pantaloni de cow-boy, săpa tunele pe sub 
fundaţia lui, aparent fără să-i pese de regulile elfilor. Iar 
Noroioşii recuperaseră o copie a Cărţii, una dintre numeroasele 
copii pe care le făcuse, alta aflându-se într-un seif elveţian. 

Artemis şi-a îndreptat o şuviţă de păr negru. În situaţia 
aceasta, avea să sape foarte adânc pentru a găsi aurul. A tras 
aer în piept de câteva ori, încercând să-şi găsească chiul, aşa 
cum îl învățase Butler. 

După câteva momente în care a analizat problema, Artemis a 
realizat că aceşti factori nu schimbau foarte mult strategia de 
ansamblu a nici uneia dintre părţi. Căpitanul Short era încă 
prizonieră în casă. lar perioada de stopare se apropia de 
sfârşit. În curând, Forţele nu vor avea altă alternativă decât să 
lanseze bomba biologică şi atunci Artemis Fowl le va servi 
lovitura de graţie. Desigur, totul depindea de comandantul 
Root. Dacă acesta era atât de puţin inteligent pe cât arăta, era 
foarte posibil ca întreaga schemă să se ducă de râpă. Artemis 
spera ca o persoană din echipa elfilor să fie suficient de 
deşteaptă pentru a sesiza „greşeala” pe care o făcuse în timpul 
negocierilor. 

O 

Mulch şi-a deschis nasturii din spate ai pantalonilor. „E 
timpul să muşcăm ţărâna”, cum se spunea jos, în mine. 
Problema cu tunelurile dorfilor era că se autosigilau. Dacă 
voiau să se întoarcă pe unde veniseră, trebuiau să sape din nou. 
Unii dorfi se întorceau exact pe aceeaşi cale, ingerând 


pământul mai puţin compact, predigerat. Mulch prefera să sape 
un tunel nou. Să mănânce acelaşi pământ de două ori nui se 
părea prea apetisant. 

Şi-a deschis fălcile şi s-a propulsat ca o rachetă prin gaura 
făcută în podea. S-a calmat imediat cum a simţit că mirosul 
mineralelor îi umple nările. Scăpase. Era în siguranţă. Nimic nu 
putea prinde un dorf în subteran, nici măcar râma de stâncă 
Skaylian. Sigur, aceasta dacă reuşea să ajungă în subteran... 

Zece degete foarte puternice l-au prins de glezne. Pur şi 
simplu nu era ziua lui norocoasă. Mai întâi goblinul cu negi pe 
faţă, acum omul ăsta ucigaş. Unii nu se învaţă minte niciodată. 
Şi de obicei aceştia sunt oamenii. 

— 'asă-mă! a îngăimat el cu fălcile deschise clămpănind în 
gol. 

— Nicio şansă. N-ai să scapi viu din casa asta! 

Mulch a simţit cum îl trage înapoi. Omul acesta era puternic. 
Nu existau multe fiinţe care să poată desprinde un dorf agăţat 
de ceva. Zgâria pământul, adunând bulgări de lut impregnat cu 
vin şi băgându-i în gura lui larg-deschisă. Nu avea decât o 
singură soluţie. 

— Hai, micuţule goblin! Afară cu tine! 

Goblin! Mulch şi-ar fi arătat indignarea dacă nu ar fi fost 
ocupat cu mestecatul lutului, lut cu care să-l împroaşte pe 
inamicul său. 

Omul a tăcut. Probabil că observase  deschizătura 
pantalonilor şi dosul lui. Fără îndoială că îi revenea în minte 
ceea ce se întâmplase în camera seifului. 

— Oh... 

Ce a urmat după „oh” rămâne la imaginaţia fiecăruia, eu însă 
sunt aproape sigur că a fost... „vai de mine”. S-a întâmplat însă 
că Butler nu a mai avut timp să termine propoziţia expletivă, 
pentru că a ales în mod înţelept acel moment pentru a-i da 
drumul dorfului. A fost o decizie înţeleaptă, într-adevăr, pentru 
că exact în acel moment Mulch a decis să-şi lanseze bulgării 
ofensivi. 

Un bulgăre de pământ compact a zburat ca o ghiulea direct 
spre locul unde se aflase capul lui Butler cu o secundă mai 
devreme. Dacă s-ar fi aflat tot acolo, capul i-ar fi zburat de pe 
umeri. Ar fi fost neonorabil pentru un bodyguard de calibrul lui. 
Însă racheta-gălușcă de-abia i-a atins urechea. Oricum, forţa cu 


care a trecut pe lângă el a fost suficient de puternică, încât 
Butler s-a răsucit ca un patinator pe gheaţă, căzând pe spate 
pentru a doua oară în tot atâtea minute. 

Când acesta şi-a recăpătat vederea, dorful dispăruse într-un 
vârtej de pământ. Butler a decis că e mai bine să nu-l urmeze. 
Să moară sub pământ nu se afla printre priorităţile de pe lista 
lui. „Dar va veni şi ziua aceea, elfule”, a gândit el, rânjind. „Şi 
cât mai repede”. Dar aceasta este o cu totul altă poveste. 

O 

În acel moment, Mulch s-a propulsat sub pământ. A avansat 
mai mulţi metri prin vena de pământ moale, până şi-a dat 
seama că nu era urmărit. Odată ce gustul pământului l-a 
liniştit, dorful a decis să pună la cale un plan de evadare. 

Dorful şi-a schimbat ruta, săpând spre vizuinile iepurilor pe 
care le văzuse mai devreme. Se gândea că poate centaurul nu 
condusese testele seismologice la fundaţia casei, altfel şiretlicul 
lui ar fi fost descoperit. Nu avea decât să se bazeze pe faptul că 
ei aveau alte probleme pe cap şi nu se vor alarma prea tare din 
lipsa unui prizonier. Nu ar fi avut nicio problemă în a-l păcăli pe 
Julius, dar centaurul, el era creierul. 

Busola internă al lui Mulch l-a ghidat spre vibraţiile domoale 
ale iepurilor alergând prin tunele, pe care a început să le simtă 
după numai câteva minute. De aici înainte, sincronizarea avea 
să fie esenţială dacă voia ca planul său să reuşească. Şi-a 
încetinit ritmul şi a început să împingă uşor pământul cu 
degetele, până când a dat de peretele tunelului. Avea grijă să 
se uite în altă parte, pentru că tot ce vedea el apărea pe 
ecranele operaţionale ale Forţelor de Ordine. 

Aşezându-şi degetele pe podeaua tunelului, ca un păianjen 
întors cu susul în jos, Mulch aştepta. Şi aşteptarea lui n-a fost 
lungă. În câteva secunde a simţit mersul ritmic al unui iepure 
care se apropia. În secunda în care picioarele animalului au 
atins cursa, dorful i-a cuprins gâtul cu degetele lui puternice. 
Bietul animal nu mai avea nicio şansă. 

„Îmi pare rău, prietene”, a gândit dorful. „Dacă ar fi fost o 
altă cale”... 

Trăgând iepurele prin gaură, acesta şi-a închis la loc fălcile şi 
a început să strige: 

— Se prăbuşeşte! Tunelul se prăbuşeşte! Ajutor! Ajutor! 

Acum urma partea delicată. Cu o mână agita pământul din 


jurul lui şi împroşca praf şi bulgări în jurul capului său, iar cu 
cealaltă mână şi-a scos camera-iris din ochiul stâng şi a pus-o în 
cel al iepurelui. În întunericul din tunel şi cu prăbuşirea 
tunelului, ar trebui să fie aproape imposibil să-şi dea seama de 
şmecheria lui. 

— Julius! Te rog, ajută-mă! 

— Mulch! Ce se întâmplă? Care e statutul tău? 

„Care e statutul meu?” îşi spunea în gând dorful sceptic. Nici 
în momentele de criză comandantul nu renunţa la preţiosul lui 
protocol. 

— Eu... Aaah! 

Dorful a scos un ultim strigăt, trecând apoi la o serie de 
sunete răguşite. 

Poate puţin cam melodramatic, dar Mulch nu rezistase 
niciodată ocaziei de a juca puţin teatru. Cu o ultimă privire 
plină de regret spre animalul pe moarte, şi-a deschis fălcile şi a 
început să sape spre sud-est. La capătul tunelului era 
libertatea. 


CAPITOLUL VIII 


TROLUL 


Root s-a aplecat înainte, urlând în microfon: 

— Mulch! Ce se întâmplă? Care e statutul tău? 

Foaly tasta furtunos: 

— Am pierdut legătura video. Şi audio. 

— Mulch, vorbeşte-mi! 

— Îi scanez semnele vitale... Ooooh! 

— Ce? Ce e? 

— Inima i-a luat-o razna. Îi bate ca inima unui iepure... 

— Un iepure? 

— Nu, stai... e... 

— Ce? a întrebat comandantul trăgând aer în piept, temându- 
se că ştia deja. 

Foaly s-a lăsat pe spate în scaunul lui: 

— S-a oprit! 1 s-a oprit inima. 

— Eşti sigur? 


— Monitorizarea nu minte. Toate semnele vitale pot fi citite 
prin camera-iris. Nu se mai aude niciun bip. S-a dus. 

Root nu putea să creadă. „Mulch Diggums, una dintre 
constantele vieţii. Dus? Nu putea fi adevărat.” 

— A reuşit, să ştii, Foaly. A recuperat o copie a Cărţii, e mare 
lucru. Şi a confirmat că Short e în viaţă. 

Sprânceana lată a lui Foaly s-a ridicat pentru o clipă. 

— Numai că... 

— Ce? a întrebat Root, trezindu-i-se curiozitatea. 

— Pentru o clipă, aproape de sfârşit, inima lui bătea 
neobişnuit de repede. 

— Poate că a fost o defecţiune a aparatelor. 

Centaurul nu era convins: 

— Mă îndoiesc, senzorii mei nu mă înșală. 

— Ce altă explicaţie ar putea fi? Ai încă imagini, nu? 

— Da, prin ochi morţi, fără îndoială. Nu mai este nicio 
scânteie de electricitate în acel creier. Camera merge pe 
propria ei baterie. 

— Deci, asta e. Nu avem altă explicaţie. 

— Aşa s-ar părea, a spus Foaly clătinând din cap. Numai dacă 
nu... Nu, e prea fabulos. 

— Vorbim de Mulch Diggums. Nimic nu e prea fabulos când 
vine vorba de el. 

Foaly a dat să-şi spună incredibila teorie, dar înainte de a 
rosti ceva, uşa navetei s-a deschis. 

— L-am prins! a strigat o voce triumfătoare. 

— Da! l-a susţinut un al doilea. Artemis Fowl a făcut o 
greşeală! 

Root s-a rotit cu scaunul. Erau Argon şi Cumulus, aşa-zişii 
analişti behaviorişti. 

— Oh, în sfârşit ne-am hotărât să trecem la treabă, nu-i aşa? 

Dar cei doi profesori nu se lăsau uşor intimidaţi. Erau uniţi în 
entuziasmul lor. Cumulus a avut chiar tupeul să facă un gest de 
nepăsare cu mâna, ca reacţie la sarcasmul lui Root. Acest 
lucru, mai mult decât orice altceva, l-a făcut pe comandant să 
se ridice şi să-i asculte cu atenţie. 

Argon a trecut pe lângă Foaly şi a introdus un disc laser în 
player-ul consolei. Pe ecran a apărut faţa lui Artemis Fowl 
văzută prin camera-iris a lui Root. 

— Ţinem legătura, a spus vocea înregistrată a 


comandantului. Nu-ţi face griji, găsesc singur ieşirea. 

Faţa lui Fowl a dispărut pe moment din cadru, în timp ce 
acesta se ridica de pe scaun. Root şi-a ridicat privirea la timp 
pentru următoarea declaraţie înspăimântătoare. 

— Foarte bine. Şi ţine minte, nimeni din rasa ta nu are 
permisiune să intre aici, cât timp sunt eu în viaţă. 

Argon a apăsat butonul „pauză” triumfător. 

— Aici e, după cum vedeţi! 

Faţa lui Root şi-a pierdut orice urmă de paloare. 

— Aici e ce? Ce văd? 

— TȚTttt! a făcut Cumulus cum ar fi făcut unui copil încet la 
minte. Aceasta s-a dovedit a fi o greşeală, pentru că Root l-a 
prins de barba ascuţită în mai puţin de o secundă. 

— Acum, zise el cu o voce calmă, disimulantă. Hai să ne 
imaginăm că suntem presaţi de timp aici şi explicaţi-mi fără 
aroganță şi fără comentarii. 

— Omul a zis că nu putem intra cât e el în viaţă, a spus 
Cumulus cu vocea scârţâind. 

— Deci? 

Argon a continuat: 

— Dacă nu putem intra cât e el în viaţă... 

Root a tras scurt aer în piept. 

— Atunci putem intra când e mort. 

Cumulus şi Argus radiau. 

— Exact, au spus ei la unison. 

Root se scărpina în barbă: 

— Nu ştiu ce să zic... nu prea avem o bază legală... 

— Ba da, l-a contrazis Cumulus. E vorba de reguli elementare 
de gramatică. Omul a specificat că pătrunderea e interzisă 
atâta timp cât el e în viaţă. E echivalent cu o invitaţie pentru 
când va fi mort... 

Comandantul nu era convins: 

— Invitaţia e cel mult implicită. 

— Nu, l-a întrerupt Foaly. Au dreptate. Avem argumente 
solide. O dată ce Fowl e mort, uşa ne e larg-deschisă. Chiar el a 
spus-o! 

— Poate. 

— Niciun poate, i-a retezat-o Foaly. Julius, avem o situaţie de 
criză aici, în caz că n-ai observat. 

Root clătină uşor din cap. 


— Unu: ai dreptate. Doi: o să merg pe varianta asta. Trei: 
bravo, voi doi... Şi patru: dacă îmi mai spui o dată Julius, Foaly, 
o să te fac să-ţi înghiţi copitele. Acum fă-mi legătura cu 
Consiliul. Am nevoie de aprobare pentru aurul ăla. 

— Imediat, comandante, Înălţimea Voastră, a spus Foaly 
rânjind. A decis să renunţe la comentariul cu copitele de dragul 
lui Holly. 

— Aşadar, trimitem aurul, gândea Root cu voce tare. Ei o 
trimit pe Holly, clătim tot cu soluţia albastră şi apoi intrăm ca 
să recuperăm recompensa. E foarte simplu. 

— E atât de simplu, încât e genial, a spus Argon entuziasmat. 
O lovitură pentru profesia noastră, nu-i aşa, doctore Cumulus? 

În capul lui Cumulus vâjâiau ideile: 

— Conferinţe, drepturi de autor, numai din film o să câștigăm 
o avere. 

— Lăsaţi aiurelile sociologice în treaba lor. Toţi spun aceleaşi 
baliverne despre lipsurile care duc la comportamente 
antisociale. Fowl ăsta n-a răbdat de foame nicio zi din viaţa lui. 

— Foamea nu e de un singur fel, a spus Argon clătinând din 
cap. 

— Aşa e. Mai e foamea de succes. Foamea de putere. Foamea 
de... 

Root şi-a ieşit din fire: 

— Afară! leşiţi afară până nu vă sugrum pe amândoi. Şi dacă 
aud un singur cuvinţel despre ce s-a întâmplat aici în vreun 
talk-show de după-amiază, o să ştiu de unde a venit. 

Consultanţii s-au retras cu băgare de seamă, hotărâți să nu-şi 
sune agenţii până nu vor ieşi din raza lui Root. 

— Nu ştiu dacă va aproba cererea Consiliul, a recunoscut 
Root după ce plecaseră cei doi. E vorba de o grămadă de aur. 

Foaly şi-a ridicat capul de după consolă. 

— Cât de mult? 

Comandantul i-a trimis o foaie de hârtie, care alunecă pe 
suprafaţa consolei. 

— Atâta. 

— E o grămadă. Foaly a scos un fluierat. O tonă. Doar 
lingouri mici, nemarcate. Numai douăzeci şi patru de carate. 
Cel puţin, e o sumă rotundă. 

— E un mare avantaj. Să ţin minte să mentionez asta când 
vorbesc cu Consiliul. Ai linia aia? 


Centaurul a mârâit. Un mârâit negativ. Foarte obraznic să 
mârâi aşa la un ofiţer superior! Root însă nu avea energia 
necesară să-l pună la punct, dar s-a gândit că ar trebui să ţină 
minte să-i reducă din salariu lui Foaly pe vreo câteva decenii. 
S-a frecat la ochi, extenuat. Diferenţa orară începea să se facă 
simțită. Cu toate că nu l-ar fi lăsat creierul să doarmă, deoarece 
fusese treaz când se oprise timpul, corpul său tânjea după 
odihnă. 

S-a ridicat de pe scaunul lui şi a dat uşa la perete ca să intre 
nişte aer curat. Aerul era stătut. Aer de câmp de stopare. Nici 
măcar moleculele nu puteau scăpa, darămite un băiat! 

Era agitaţie lângă portal. Agitaţie mare. O mulţime de soldaţi 
se adunaseră în jurul unei cuşti suspendate. Cudgeon se afla în 
fruntea lor şi toată trupa se îndrepta spre el. 

Root a păşit afară spre ei. 

— Ce e aici? a întrebat el nu prea politicos. Circ? 

Faţa lui Cudgeon era palidă, dar hotărâtă: 

— Nu, Julius, e sfârşitul circului. 

Root a dat din cap: 

— Înţeleg. Şi aceştia sunt clovnii? 

Foaly a scos capul pe ușă. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup metafora cu circul, dar ce e aia? 

— Chiar aşa, locotenent, a spus Root clătinând din cap şi 
privind spre cuşca suspendată în aer. Ce e aia? 

Cudgeon şi-a făcut curaj luând înainte câteva guri de aer: 

— Urmez o pagină din cartea ta, Julius. 

— Aşa ai făcut? 

— Tu ai optat să trimiţi înăuntru o fiinţă lipsită de magie. Şi 
asta am de gând să fac. 

— Tu nu optezi pentru nimic, locotenent, nu înainte să-ţi dau 
eu ordin. 

Cudgeon a făcut un pas înapoi fără să-şi dea seama: 

Comandantul s-a întors către Foaly. 

— Vin de la Consiliu, Julius. Am sprijinul lor total. 

— E adevărat? 

— Aşa se pare. Tocmai a venit înştiinţarea pe linia de 
exterior. E petrecerea lui Cudgeon acum. A povestit Consiliului 
despre cererea de răscumpărare şi despre cum l-ai trimis pe 
domnul Diggums. Ştii cum sunt bătrânii când e vorba să se 
despartă de aurul lor. 


Root şi-a încrucişat braţele: 

— Unii m-au avertizat în legătură cu tine, Cudgeon. Mi s-a 
spus că o să mă înjunghii pe la spate. N-am crezut. Am fost 
nebun de-a dreptul. 

— Nu e vorba despre noi doi, Julius. E vorba despre misiune. 
Ce se află în cuşcă e cea mai bună opţiune pe care o avem. 

— Şi ce e în cuşcă? Nu, nu-mi spune! Cealaltă fiinţă fără 
puteri magice din Elementele de Jos. Şi primul trol pe care am 
reuşit să-l prindem viu de mai mult de o sută de ani. 

— Exact. Creatura perfectă pentru a-l învinge pe adversarul 
nostru. 

Obrajii lui Root străluceau din cauza efortului de a-şi stăpâni 
furia: 

— Nu pot să cred că te gândeşti la aşa ceva. 

— Recunoaşte, Julius, e, de fapt, aceeaşi idee pe care ai avut- 
o şi tu. 

— Nu, nu este. Mulch Diggums şi-a ales în deplină cunoştinţă 
de cauză. 

— Diggums e mort? 

Root s-a frecat din nou la ochi. 

— Aşa se pare, da. O prăbuşire a unui tunel. 

— Asta dovedeşte că am dreptate. Un trol e mai rezistent. 

— E un animal fără judecată! Te aşteptai ca un trol să 
urmeze instrucţiunile? 

Cudgeon a zâmbit. Un nou val de încredere în sine îl 
însufleţea, pe măsură ce acesta conştientiza situaţia. 

— Ce instrucţiuni? îi arătăm casa şi ne retragem, îţi garantez 
că oamenii aceia ne vor ruga să intrăm să-i salvăm! 

— Şi cu ofiţerul meu cum rămâne? 

— O să recuperăm trolul şi o să-l încuiem cu mult înainte ca 
ea să se afle în pericol. 

— Poţi tu să-mi garantezi asta, nu-i aşa? 

Cudgeon a făcut o pauză: 

— Este un risc pe care eu... pe care Consiliul e gata să şi-l 
asume. 

— Politică, i-a strigat Root. Totul e politică pentru tine, 
Cudgeon. Ca să-ţi netezească ţie drumul spre Consiliu. Mi-e 
scârbă de tine! 

— Orice ai crede, continuăm cu această strategie. Consiliul 
m-a numit comandant în acţiune şi dacă nu poţi să treci peste 


problemele personale, dă-te la o parte din calea mea! 

Root s-a dat la o parte: 

— Nu-ţi face griji, comandante, nu vreau să am nimic de-a 
face cu măcelul ăsta. 

Cudgeon îşi arătă faţa cea mai sinceră cu putinţă. 

— Julius, chiar dacă tu nu crezi, eu nu am decât interesele 
Poporului în minte. 

— În special ale unei persoane. 

Cudgeon a decis să-i treacă la strategia cu moralitatea. 

— Nu pot să stau aici să ascult aşa ceva. Fiecare secundă de 
discuţii cu tine înseamnă timp irosit. 

Root l-a privit fix în ochi: 

— Asta înseamnă cam şase sute de ani laolaltă, nu-i aşa, 
prietene? 

Cudgeon nu i-a răspuns. Ce putea să zică? Ambiţia avea un 
preţ şi preţul acela era prietenia. 

Cudgeon s-a întors către echipa lui. Un grup de spriţi aleşi 
unul şi unul, loiali numai lui: 

— Duceţi cuşca pe aleea principală. Nu-i daţi drumul până nu 
vă spun eu. 

Trecu pe lângă Root şi se uită în orice altă parte, numai la 
prietenul lui, nu. Foaly însă nu l-ar fi lăsat să treacă fără un 
comentariu. 

— Hei, Cudgeon! 

Comandantul în acţiune nu avea să tolereze acest ton. Nu în 
prima zi de lucru. 

— Ai grijă cum vorbeşti, Foaly. Nimeni nu e indispensabil. 

Centaurul i-a zâmbit: 

— Adevărat. Aşa e cu politica. Ai dreptate aici. 

Cudgeon, deşi nu voia să audă, era totuşi puţin interesat. 

— Dacă aş fi în locul tău şi aş avea o șansă, o singură şansă 
să prind un scaun în Consiliu, cu siguranţă nu mi-aş lăsa 
viitorul pe mâna unui trol. 

Deodată, încrederea în sine pe care Cudgeon şi-o căpătase 
de curând s-a evaporat, fiind înlocuită cu o strălucitoare 
paloare. Cudgeon şi-a şters o sprânceană şi s-a grăbit să ajungă 
din urmă cuşca. 

— Ne vedem mâine, i-a strigat Foaly din urmă. O să vii să-mi 
duci gunoiul. 

Root a râs. Probabil că era prima dată când îl amuza un 


comentariu al centaurului. 

— Aşa, Foaly, a spus Root rânjind. Loveşte-l pe trădător acolo 
unde îl doare: în ambitia lui. 

— Mulţumesc, Julius. 

Rânjetul i-a dispărut mai repede decât o moluscă prăjită la 
cantina poliţiei. 

— Te-am avertizat cum e cu Julius, Foaly. Acum fă-mi din nou 
legătura aia. Vreau să am aurul ăla pregătit, atunci când planul 
lui Cudgeon o să se ducă de râpă. Vorbeşte cu toţi cei din 
Consiliu care mă susţin. Sunt convins că Lope e de partea mea. 
Şi Chartez, poate şi Vinyâya. Întotdeauna i-am fost simpatic, 
aşa atrăgător cum sunt. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Nu glumesc niciodată, a spus Root. 

Şi a spus-o pe un ton serios. 

O 

Holly avea un plan, aşa s-ar spune. Să se strecoare protejată 
de scut, să pretindă că deţine nişte armament de-al elfilor şi să 
provoace agitaţie până când Fowl va fi obligat să o lase să 
plece. Şi dacă o să provoace daune în valoare de câteva 
milioane de lire irlandeze, acestea vor fi considerate un bonus. 

Holly nu se mai simţise aşa de bine de ani de zile. Ochii ei 
arătau putere şi simţea scântei sub fiecare centimetru de piele. 
Uitase cât de bine se simţea când era plină de magie. 

Căpitanul Short se simţea acum stăpând pe situaţie. Era la 
vânătoare. Pentru asemenea situaţii se antrenase ea; la 
început, avantajul era de partea Noroioşilor, acum însă situaţia 
se schimbase. Ea era vânătorul, iar ei erau prada. 

Holly a urcat scara imensă, atentă să nu dea peste valetul 
uriaş. Cu acel individ nu avea de gând să-şi asume niciun risc. 
Dacă i-ar fi cuprins craniul în mâinile lui, nu ar mai avea nicio 
șansă, cu sau fără cască, presupunând că ar fi făcut rost de o 
cască. 

Casa aceea vastă era ca un mausoleu - nu era niciun semn de 
viață înăuntrul camerelor cu tavan boltit. Portretele erau 
sumbre. Fiecare avea privirea Fowl-ilor, ochii lor scânteiau şi 
păreau suspicioşi. Holly era hotărâtă să le prăjească pe toate, 
când îşi va redescoperi arma Neutrino 2 000. Un gest de 
răzbunare, dar consideră că se justifica după tot ce a păţit din 
cauza lui Fowl. 


A urcat treptele repede, urmărind curba balustradei din 
capătul de sus al scării. O rază de lumină ca o lamă ieşea de 
sub ultima ușă de pe coridor. Holly îşi lipi palma de lemnul uşii 
şi căută vibraţiile. Se simţea activitate înăuntru. Strigăte şi 
zgomot de paşi. Veneau spre ea. 

Holly a sărit înapoi şi s-a lipit de tapetul catifelat. A fost 
tocmai la timp. O matahală de om s-a năpustit pe ușă şi s-a 
repezit apoi pe coridor, lăsând vârtejuri de curenţi de aer în 
urma lui. 

— Juliet! a strigat el, numele surorii lui rămânând suspendat 
în aer mult timp după ce acesta dispăruse pe scări în jos. 

„Nu-ţi face griji”, Butler, gândea Holly, „ea se distrează de 
minune, lipită de televizor la programul de lupte.” Uşa deschisă 
însă tocmai i-a oferit o ocazie. S-a strecurat înăuntru, înainte ca 
braţul mecanic să închidă uşa. 

Artemis Fowl o aştepta, cu filtre antiscut conectate la 
ochelarii lui de soare: 

— Bună seara, căpitane Short, a început el cu încrederea de 
sine nezdruncinată. Cu riscul de a spune un clişeu, te 
aşteptam! 

Holly nu i-a răspuns, nici măcar nu l-a privit pe cel care o 
sechestrase. Şi-a folosit, în schimb, abilitatea dobândită prin 
antrenamentele ei, de a scana încăperea. Privirea ei poposea 
scurt pe fiecare suprafaţă. 

— Eşti încă, desigur, sub influenţa promisiunii făcute mai 
devreme... 

Dar Holly nu-l asculta, ci alerga spre o bancă de lucru din 
oţel de lângă peretele din partea opusă. 

— Aşadar, situaţia nu s-a schimbat deloc, eşti încă ostatica 
mea. 

— Da, da, da, a îngăimat ea plimbându-şi degetele spre 
şirurile de echipamente confiscate de la Recuperare. 

A ales o cască de camuflaj, pe care şi-a aşezat-o peste 
urechile-i ascuţite. Pompele pneumatice i-au fixat casca pe cap. 
Acum era în siguranţă. Orice comandă îi va da Fowl de acum 
încolo, nu avea nicio însemnătate cât timp avea vizorul 
reflectorizant. Un microfon minuscul s-a activat automat. In 
următoarea clipă, avea contact. 

— ... Pe toate frecvențele. Transmitem pe toate frecvențele. 
Holly, dacă mă auzi, adăpostește-te. 


Holly a recunoscut vocea lui Foaly. Singurul lucru familiar în 
toată nebunia asta. 

— Repet, adăpostește-te. Cudgeon trimite un... 

— E ceva ce ar trebui să ştiu? l-a întrebat Artemis. 

— Şşşşt! a făcut Holly, îngrijorată de tonul vocii lui Foaly, 
care de obicei era şăgalnic: Repet. Vor trimite un trol înăuntru 
ca să-ţi asigure eliberarea. 

Holly a tresărit. Cudgeon hotăra acum. Nu era semn bun. 

Fowl a întrerupt-o din nou. 

— Nu e politicos, să ştii, să-ţi ignori gazda. 

Holly a scos un mârâit agresiv: 

— Ajunge! 

Şi-a retras pumnul cu degetele strânse. Artemis nici n-a 
clipit. Nu avea de ce. Butler intervenea întotdeauna înainte ca 
primul pumn să aterizeze. Apoi ceva i-a atras atenţia în 
monitorul care supraveghea etajul întâi, o figură masivă, 
alergând pe scări în jos. Era Butler. 

— Asta e, băieţel răsfăţat, a spus Holly răutăcioasă. Eşti pe 
cont propriu de data asta. 

Inainte ca Artemis să aibă timp să deschidă larg ochii, Holly 
şi-a adunat ceva forţă în braţ şi l-a pocnit pe inamic drept în 
nas. 

— Ooh! a făcut el, prăbușindu-se pe spate. 

— Oh, da! M-am răcorit! 

Holly şi-a concentrat atenţia pe vocea din cască. 

— Am transmis o buclă către camerele din afară, pentru ca 
oamenii să nu vadă că se apropie pe alee. Dar e pe drum, 
crede-mă. 

— Foaly, Foaly, recepţie. 

— Holly, tu eşti? 

— Unica. Foaly, nu e nicio buclă. Văd tot ce se petrece aici în 
jur. 

— Ticălos mic... Probabil că a rebutat sistemul! 

Elfii roiau pe alee. Cudgeon, arogant, îşi dirija echipa. Iar în 
mijlocul agitaţiei se afla o cuşcă înaltă de cinci metri care 
plutea pe o pernă de aer. Cuşca se afla exact în dreptul uşii 
conacului, iar cei de la Divizia Tehnică aşezau un sigiliu de 
coliziune pe zidul din jurul uşii. Când era activat, mai multe 
bare dintr-un aliaj de metal de pe manşeta sigiliului erau 
detonate simultan, dezintegrând uşa. După ce praful se 


domolea, trolul nu avea încotro să se ducă decât în casă. 

Holly a verificat celelalte monitoare. Butler reuşise să o 
scoată pe Juliet cu forţa din beci. Urcaseră scara care ducea la 
nivelul întâi şi tocmai traversau holul. Exact în linia focului. 

— D'arvit, a spus ea, traversând camera. 

Artemis se sprijinea pe coate. 

— Mi-ai tras un pumn, spuse el, uimit. 

Holly şi-a ataşat un set de aripi Hummingbird. 

— Aşa e, Fowl, şi de unde a venit pumnul ăla mai pot veni şi 
alţii. Stai pe loc dacă ţii la sănătatea ta! 

Pentru prima dată în viaţa lui, Artemis a realizat că nu avea o 
replică instantanee. A deschis gura, aşteptând ca să-i dea 
răspunsul creierul lui. Dar nu venea nimic. 

Holly şi-a pus arma Neutrino 2 000 în toc. 

— Aşa e, noroios mic ce eşti. S-a terminat cu joaca. E timpul 
ca profesioniştii să intre în acţiune. Dacă eşti cuminte, o să-ţi 
cumpăr o acadea când mă întorc. 

Şi, când Holly era deja departe şi plutea în aer pe sub stâlpii 
antici de fag din hol, Artemis a replicat: 

— Nu-mi plac acadelele. 

Un răspuns îngrozitor de inadecvat. Artemis a rămas şocat 
de replica pe care i-o dăduse. Chiar patetic. „Nu-mi plac 
acadelele.” Niciun geniu răufăcător cu puţin respect de sine n- 
ar pronunţa măcar cuvântul acadele. Chiar trebuia să 
alcătuiască o bază de date cu răspunsuri deştepte pentru ocazii 
de genul ăsta. 

Probabil că Artemis ar fi stat mult şi bine acolo, detaşat de 
situaţia prezenta, dacă uşa de la intrare nu ar fi explodat, 
zguduind casa din temelii. O asemenea explozie ar fi de ajuns 
să trezească pe oricine din visare. 

O 

Un spriț a venit să-i dea raportul comandantului în acţiune 
Cudgeon. 

— Mangşeta e pe poziţie, domnule! 

Cudgeon a dat din cap: 

— Eşti sigur că e etanşă, căpitane? Nu vreau ca trolul să iasă 
pe partea cealaltă. 

— E mai etanşă decât portofelul unui goblin. Nu trece nici 
măcar o bulă de aer prin sigiliul acela. E mai etanş decât... 

— Foarte bine, căpitane, l-a întrerupt Cudgeon grăbit, înainte 


ca acesta să-şi termine comparaţia plastică. 

Alături de ei, cuşca se zguduia puternic, aproape răsturnând 
suportul de pe perna de aer. 

— Ar fi bine să aruncăm în aer nenorocita aia de ușă, 
comandante. Dacă nu-l lăsăm să iasă curând, băieţii mei îşi vor 
petrece următoarea săptămână adunând... 

— Bine, căpitane, bine! Detonează! Arunc-o în aer! 

Cudgeon s-a grăbit să ajungă în adăpostul antiexplozie, 
mâzgălind ceva în caietul electronic de notițe. Memo: 
Aminteşte-le spriţilor să-ţi vorbească frumos. Până una alta, eu 
sunt comandant acum. 

Căpitanul cu gura spurcată s-a întors la şoferul care 
conducea cabina cuştii. 

— Arunc-o, Chix! Scoate uşa din nenorocitele alea de 
balamale! 

— Da, domnule. O scot din nenorocitele de balamale. 
Executat! 

Cudgeon a făcut o grimasă. Va ţine o şedinţă generală mâine 
dimineaţă. La prima oră. Până atunci, îşi va pune simbolul de 
comandant pe banderola jachetei. Până şi un spriţ se va abtine 
să nu înjure când le va sări în ochi logoul cu trei ghinde. 

Chix şi-a pus ochelarii de protecţie antişrapnel, deşi 
parbrizul cabinei era din cuarţ. Ochelarii erau cool. Le plăceau 
fetelor. I se părea că este macho teribil. Aşa erau spriţii. Dă-i 
unuia o pereche de aripi şi va crede că e darul lui Dumnezeu 
oferit femeilor. Dar nefericita goană după femei a lui Chix 
Verbil este o altă poveste. In aceasta, el are un singur rol: să 
apese pe butonul de detonare. Ceea ce a şi făcut, cu mare 
pompă. 

Douăzeci şi patru de încărcături au fost detonate în casetele 
lor, împingând douăzeci şi patru de cilindri din aliaj la o viteză 
de mai mult de o mie de kilometri pe oră. La impact, fiecare 
bară pulveriza aria de contact plus cincisprezece centimetri 
împrejur, spulberând eficient uşa din afurisitele de balamale, 
după cum ar fi spus căpitanul. Când praful s-a aşezat, cei 
responsabili de cușcă i-au dat la o parte pereţii şi au început să 
bată cu palmele în panourile laterale. 

Cudgeon privea din spatele scutului antiexplozie. 

— Sunteţi pe poziţii, căpitane? 

— Nu poţi să aştepţi o secundă, comandante? Chix? Cum e 


treaba? 

Chix s-a uitat în monitorul cabinei. 

— Se mişcă. L-au speriat bătăile. Acum ies ghearele. Mamă, 
ce namilă! N-aş vrea să fiu în pielea gagicii de la Recon dacă se 
nimereşte să-i iasă în cale. 

Pentru o clipă, Cudgeon a avut mustrări de conştiinţă, pe 
care însă le-a înlocuit repede cu reveria lui preferată - o 
imagine a lui cufundat într-unul din scaunele de velur bej ale 
Consiliului. 

Cuşca s-a zdruncinat aproape răsturnându-l pe Chix de pe 
scaun. Dar acesta se ţinea în şa ca un călăreț de rodeo. 

— Uooo! A ieşit! încuiaţi şi încărcaţi, băieţi! Am senzaţia că 
în orice clipă o să auzim strigăte de ajutor. 

Cudgeon nu se obosea să încuie şi să încarce. Prefera să lase 
această treabă în grija soldaţilor. Comandantul în acţiune se 
considera prea important ca să se pună într-o situaţie de risc. 
Pentru binele Poporului, în general, era bine ca el să râmână în 
afara zonei operaţionale. 

O 

Butler cobora scările câte patru trepte deodată. Era, 
probabil, prima dată când îl abandona pe stăpânul Artemis într- 
o situaţie de criză. Dar Juliet era sora lui mai mică şi, evident, 
ceva se întâmpla cu ea. Elful îi spusese ceva şi ea stătea acum 
în celulă chicotind. Butler îşi imagina ce e mai rău. Dacă avea 
să i se întâmple lui Juliet ceva, nu ştia ce o să facă. 

A simţit cum o picătură de sudoare i se prelingea pe creştetul 
ras. Toată această situaţie se îndrepta în direcţii ciudate. Elfi, 
magie, acum un ostatic liber prin casă. Cum ar fi putut el să 
ţină totul sub control? Se folosesc echipe de câte patru oameni 
pentru paza unui amărât de politician, iar el trebuia să facă faţă 
în toată încurcătura asta de unul singur. Butler a sprintat pe 
coridor până în locul care nu demult fusese celula căpitanului 
Short. Juliet stătea întinsă pe pătuţ, fascinată de un perete de 
beton. 

— Ce faci? a întrebat-o el gâfâind. 

A scos un pistol Sig Sauer cu o dexteritate ce venea după o 
îndelungă experienţă. Sora lui de-abia dacă s-a uitat la el. 

— Linişte,  maimuţoiule! Urmează Louie - Maşina de 
Dragoste. Nu-i aşa de tare! Aş putea să-l bat şi eu. 

Butler a clipit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Vorbea în 


dodii. Era drogată, evident. 

— Hai să mergem! Artemis vrea să urcăm în camera de 
urgente! 

Juliet arăta cu un deget cu o manichiură perfectă spre 
perete. 

— Artemis poate să mai aştepte. Ăsta e pentru titlul 
intercontinental. Şi e un meci personal. Louie a mâncat 
porcuşorul lui Hogman. 

Valetul s-a uitat cu atenție la perete. Era clar un perete gol. 
Nu avea timp pentru aşa ceva. 

— Aşa e. Hai să mergem, a mârâit el, aruncându-şi sora peste 
umărul lat. 

— Nuuuu, brută, protesta ea bătând cu pumnii minusculi în 
spatele lui. Nu acum. Hogman. Hogmaaaaan! 

Butler a ignorat protestele ei şi s-a pus pe fugă. Cine mai era 
şi Hogman ăsta? Unul dintre iubiții ei, fără îndoială, pe viitor, 
avea de gând să urmărească cu mai multă atenţie cine o 
vizitează acasă. 

— Butler. Răspunde. 

Era Artemis, îi vorbea prin staţie. Butler a ridicat-o pe sora 
lui mai sus ca să poată ajunge la centură. 

— Acadele! a urlat şeful lui. 

— Ce ai spus? Mi s-a părut că ai zis... 

— Eh... vreau să zic ieşiţi afară. Adăpostiţi-vă! Adăpostiţi- 
văa! 

„Adăpostiţi-vă?” Termenul militar nu suna bine venind din 
gura lui Artemis. Ca un inel cu diamant într-o pungă de plastic. 

— Să ne adăpostim? 

— Da, Butler. Caută un adăpost. Credeam că dacă vorbesc în 
termeni simpli o să ajung mai repede la funcţiile tale cognitive. 
Evident, m-am înşelat. 

Aşa mai mergea. Butler s-a uitat prin hol după un adăpost. 
Nu avea prea multe opţiuni. Singurul adăpost era oferit de 
armurile medievale de lângă pereţi. Valetul s-a strecurat într-o 
nişă din spatele unei armuri de cavaler din secolul al XIV-lea cu 
tot cu lance şi buzdugan. 

Juliet a lovit platoşa de piept a armurii. 

— Te crezi periculos? Te dobor cu o singură mână. 

— Linişte, i-a şoptit Butler. 

Şi-a ţinut respiraţia şi a ascultat. Ceva se apropia de uşa 


principală. Ceva mare. Butler s-a aplecat în afară suficient de 
mult ca să-şi poată arunca un ochi pe hol... 

Apoi ai putea spune că uşa a explodat. Dar acest cuvânt nu 
descrie exact ceea ce s-a întâmplat în realitate. Uşa a fost 
spulberată în mii de fărâme. Butler mai văzuse aşa ceva o 
singură dată, când un cutremur de gradul şapte dărâmase 
proprietatea unui cap al mafiei drogurilor din Columbia, cu 
câteva secunde înainte ca el să o arunce în aer. Aici a fost însă 
altfel. Mai bine localizat. Foarte profesionist. Era o tactică 
clasică antitero. Loveşte-i cu fum şi zgomot puternic, apoi intră 
când ţintele sunt dezorientate. Orice ar fi urmat, nu era de 
bine. Era sigur de acest lucru. Avea dreptate. 

Nori de praf se aşezau uşor, formând o peliculă pe covorul 
tunisian. Doamna Fowl ar fi fost furioasă dacă ar fi ieşit din 
camera ei din pod. Instinctul lui îi spunea să se mişte de-acolo. 
Să fugă în zigzag de-a lungul încăperii, îndreptându-se spre un 
nivel superior. Ar fi trebuit să stea aplecat ca să minimalizeze 
ţinta. Avea vizibilitate. Acum ar fi momentul. În orice secundă 
se aştepta ca un şir de gloanţe să năvălească pe sub arcadă şi 
cel mai nepotrivit lucru era să râmând la nivelul de jos. 

În orice altă zi, s-ar fi mişcat de acolo. Ar fi ajuns la etaj 
înainte să aibă timp să se răzgândească. Dar astăzi o avea pe 
surioara lui pe umeri vorbind aiurea şi în niciun caz nu voia să 
o expună la atacul cu arme de foc. În starea în care era Juliet, 
probabil că ar fi invitat comandoul de elfi la un meci de lupte. 
Şi, cu toate că sora lui părea dură, era de fapt doar un copil. Nu 
se putea măsura cu personal militar antrenat. Butler s-a 
aplecat, a proptit-o pe Juliet de tapiseria din spatele unei 
armuri şi şi-a verificat piedica trăgaciului. Nu era pusă. „Aşa. 
Veniţi la mine, elfişorilor.” 

Ceva se mişca în norul de praf. A observat imediat că acel 
ceva nu era un om. Valetul fusese la prea multe expediţii safari 
ca să nu recunoască un animal. A studiat mersul animalului. 
Probabil o maimuţă. Avea partea de sus a corpului 
asemănătoare cu cea a unei maimuțe, dar era mai mare decât 
orice maimuţă pe care o văzuse el vreodată. Dacă era o 
maimuţă, arma lui nu avea să-i folosească la nimic. Puteai să 
tragi de cinci ori în capul unui mascul şi tot avea timp să te 
mănânce până creierul lui pricepea că e pe moarte. 

Dar nu era o maimuţă. Maimuţele nu aveau vedere de 


noapte. Fiinţa aceasta avea. Pupile purpurii, strălucitoare, 
ascunse pe jumătate în spatele unor şuviţe de păr lung şi 
stufos. Avea şi colţi, dar nu ca de elefant. Aceştia erau curbați, 
cu margini zimţate. Erau nişte arme de scos maţele. Butler a 
simţit ceva în stomac. Mai avusese odată acelaşi sentiment. În 
prima zi la Academia Elvețiană. Era frica. 

Acea fiinţă a păşit în afara labirintului de praf. Butler a tras 
aer în piept. Tot pentru prima dată de la Academie încoace. Nu 
mai întâlnise vreodată până atunci un asemenea adversar. 
Valetul şi-a dat seama de ceea ce făcuseră elfii. Trimiseseră 
înăuntru un vânător primitiv. Care nu era deloc interesat de 
magie şi nici de reguli. Care ar fi ucis pe oricine îi ieşea în cale, 
fără să ţină seama de specie. Era prădătorul perfect. Era 
evident după dinţii ascuţiţi care ar fi sfâşiat carnea, după 
sângele închegat sub unghiile lui şi după ura din privire. 

Trolul a înaintat stângaci, privind chiorâş prin lumina 
candelabrului.  Ghearele  îngălbenite zgâriau podeaua de 
marmură, din care săreau scântei. Adulmeca acum, sforăind 
curios, cu capul ridicat într-o parte. Butler mai văzuse acea 
poziţie înainte - la boturile pitbulilor înfometați, înainte ca 
proprietarii ruşi să-i asmuţă pe vreun urs pornit la vânătoare. 

Capul lăţos a îngheţat, cu botul îndreptat exact în direcţia 
ascunzătorii lui Butler. Nu era nicio coincidenţă. Valetul privea 
printre degetele metalice ale mânuşii armurii. Acum venea 
urmărirea prăzii. O dată ce a recunoscut mirosul, prădătorul va 
încerca o apropiere în linişte, înainte de atacul-fulger. 

Dar se părea că trolul nu citise Manualul prădătorului, 
pentru că nu s-a mai obosit cu apropierea silenţioasă, trecând 
direct la atacul-fulger. Se mişca mai repede decât Butler ar fi 
crezut că e posibil. Trolul a sprintat de-a lungul culoarului, 
răsucind armura medievală ca pe un manechin dintr-o vitrină. 

Juliet a clipit. 

— Ooo, a spus ea trăgând aer în piept. E Bigfoot Bob! 
Campionul canadian din 1998. Credeam că eşti în Anzi să-ţi 
cauţi familia. 

Butler nu s-a mai deranjat s-o facă să-şi revină. Sora lui nu 
era lucidă. „Măcar avea să moară fericită”, se gândea el. În 
timp ce mintea sa plăsmuia acea morbidă observaţie, arma lui 
Butler se ridică. 

A apăsat pe trăgaci, atât de repede cât mecanismul Sig 


Sauer îi permitea. Două în piept şi trei între ochi. Cel puţin, aşa 
era planul. A nimerit loviturile în piept, dar trolul a intervenit 
înainte ca Butler să-şi pună în aplicare planul. Intervenţia a 
survenit sub forma colţilor secerători care s-au coborât sub 
nivelul gărzii lui Butler. S-au încolăcit în jurul trunchiului lui, 
sfâşiindu-i jacheta Kevlar întărită, ca şi cum ar fi străpuns 
printr-o foaie de hârtie. 

Butler a simţit o durere rece în momentul când colții zimţaţi 
i-au pătruns în piept. Şi-a dat imediat seama că rana era 
mortală. De-abia mai putea să respire. Era din cauza 
plămânului care fusese atins. Sângele ţâşnea pe blana trolului. 
Sângele lui. Nimeni nu putea să piardă atâta sânge şi să mai 
râmând în viață după aceea. Oricum, durerea fusese înlocuită 
de o euforie curioasă. Era o formă de anestezic natural care se 
scurgea prin canale din colții animalului. Era mai periculos 
decât orice otravă. În câteva minute, Butler nu numai că nu se 
va mai lupta, dar va muri gângurind. 

Valetul s-a luptat împotriva narcoticelor din sângele lui şi s-a 
zbătut frenetic în strânsoarea trolului. Dar era inutil. Lupta se 
terminase aproape înainte de a începe. 

Trolul a mârâit şi a aruncat trupul rănit peste cap. 

Corpul solid al lui Butler s-a izbit de perete la o viteză pe 
care oasele omeneşti nu ar fi putut-o suporta. Cărămizile au 
crăpat din tavan până la podea. Coloana lui Butler a cedat şi ea. 
Acum, chiar dacă pierderea de sânge nu l-a terminat, paralizia 
îl va dobori cu siguranţă. 

Juliet era în continuare sub hipnoză. 

— Hai, frate, nu mai sta lipit de zid, ştim cu toţii că te 
prefaci. 

Trolul s-a oprit. O curiozitate primară i-a fost trezită de lipsa 
ei de frică. Ar fi bănuit că e vorba de un şiretlic, dacă ar fi putut 
să formuleze un gând aşa de complex. Dar până la urmă, pofta 
a câştigat. A simţit miros de carne. Fragedă şi proaspătă. 
Carnea de la suprafaţă era altfel. Ilmbibată cu aromele de 
suprafaţă. O dată ce a gustat carne din aer liber, îi era greu să 
se mai întoarcă la cea din subteran. Trolul şi-a plescăit limba 
peste incisivi şi a întins o mână acoperită cu blană lungă. 

O 

Holly şi-a strâns aripile aproape pe corp, coborând în picaj. A 

trecut chiar pe deasupra balustradelor, ieşind într-o veranda 


acoperită de un dom de sticlă mată. Lumina din zona de 
stopare era filtrată în mod nenatural, divizându-se în fascicule 
azurii. 

„Lumina”, se gândea Holly. Fasciculele concentrate au dat 
rezultate odată. Nu vedea niciun motiv de ce nu ar face-o şi 
acum. Era prea târziu pentru bărbat, nu mai avea un os întreg, 
dar femeia mai avea încă vreo câteva secunde înainte ca trolul 
să o sfâşie. 

Holly a coborât în spirale prin lumina albăstruie, căutând pe 
consola de comenzi pentru cască butonul Sonix. În general, 
acesta era folosit pentru câini, dar în acest caz ar fi fost de- 
ajuns pentru a-i distrage trolului atenţia pentru o clipă. Atât cât 
Holly să aibă timp să ajungă la parter. 

Trolul se apropie de Juliet pe furiş. Era o tactică rezervată 
celor lipsiţi de apărare. Urma să-şi introducă ghearele curbate 
ca nişte cârlige sub coastele ei, sfâșiindu-i inima. In felul 
acesta, carnea rămânea întreagă şi nu intervenea nici 
tensiunea din ultimul moment care să o facă să se întărească. 

Holly şi-a activat Sonixul... şi nu s-a întâmplat nimic. Nu era 
bine. În general, un trol obişnuit ar fi fost cel puţin iritat de 
sunetele de frecvenţă ultraînaltă. Dar acest animal nici măcar 
nu şi-a clătinat capul lăţos. Existau două variante: unu, casca 
nu funcţiona; doi: trolul era complet surd. Din nefericire, Holly 
nu putea să verifice, pentru că sunetele nu puteau fi auzite de 
urechile elfilor. 

Oricare ar fi fost problema, Holly a fost forţată să adopte o 
strategie pe care nu ar fi folosit-o altfel: contact direct. Totul 
pentru a salva viaţa unui om. Se încadra la secţiunea opt. Fără 
îndoială. 

Holly a smucit schimbătorul de viteze al aripilor. A trecut de 
la viteza a patra direct la zborul în revers. Nu era bine pentru 
cutia de viteze. O să aibă reclamaţii de la mecanici, în cazul, 
puţin probabil, că ar fi supravieţuit coşmarului. După ce a 
schimbat brusc viteza, Holly s-a răsucit în aer în aşa fel încât 
tocurile cizmelor ei să fie îndreptate direct spre capul trolului. 
Holly a făcut o grimasă. Două lupte cu acelaşi trol. Incredibil. 

Tocurile l-au lovit pe trol direct în moalele capului. La acea 
viteză, forţa G trebuie să fi fost de cel puţin o jumătate de tonă 
la impact. Numai datorită întăriturilor din costumul ei, 
picioarele lui Holly nu s-au rupt. Chiar şi-aşa, şi-a auzit 


genunchiul trosnind. A simţit durerea până în creştet. Şi-a ratat 
manevra de retragere. În loc să se propulseze la o altitudine 
unde ar fi fost în siguranţă, Holly s-a agăţat de spatele trolului, 
încâlcindu-se imediat în şuviţele lui de păr care semănau cu 
nişte frânghii. 

Trolul era şi el iritat. Nu numai că cineva îl întrerupsese de la 
masă, dar acum acel cineva se cuibărise şi în blana lui, la un loc 
cu melcii sanitari. Animalul s-a îndreptat, încercând să ajungă 
cu laba peste umăr. Ghearele curbate au zgâriat casca lui 
Holly, lăsând şanţuri paralele în aliajul de metal. Juliet era în 
siguranţă pentru moment, dar Holly îi luase locul pe lista 
persoanelor aflate în pericol. 

Trolul o strângea din ce în ce mai tare. Reuşise cumva să 
prindă în ghearele lui casca lui Holly, care avea un strat 
antifrecare. Foaly spunea că era imposibil să prinzi ceva 
acoperit cu stratul antifrecare. 

Căpitanul Short s-a trezit ridicată în sus spre faţa 
binecunoscutului ei inamic. Holly se străduia să se concentreze, 
în ciuda durerii şi a confuziei. Piciorul i se legăna ca un pendul, 
iar respiraţia trolului venea peste ea în valuri râncede. 

Avusese un plan, nu-i aşa? Doar nu zburase până aici doar ca 
să se ghemuiască la podea şi să moară. Trebuie să fi fost o 
strategie. În toţi acei ani, în Academie, trebuie să fi învăţat 
ceva. Oricare ar fi fost planul, acesta plutea rătăcit undeva 
între durere şi şoc. Plutea rătăcit. 

— Luminile, Holly... 

Auzea o voce care îi răsuna în cap. Probabil că vorbea 
singură. O percepea ca pe o experienţă exterioară minţii ei. Ha! 
Ha! Trebuie să ţină minte să-i spună lui Foaly despre asta... 
Foaly? 

— Aprinde luminile, Holly. Dacă apucă să te lovească cu 
colții, vei fi moartă înainte ca magia să te mai poată ajuta. 

— Foaly, tu eşti? 

Holly poate că rostise cuvintele cu voce tare sau poate doar 
în gând. Nu era sigură. 

— Fasciculele luminoase de tunel, căpitane! a spus o altă 
voce. Nu la fel de caldă. Apasă pe buton, acum! E un ordin! 

Ooo! Era Root. lar o să iasă prost. Prima dată la Hamburg, 
apoi Martina Franca şi acum aici. 

— Da, domnule, a îngăimat ea, încercând să vorbească pe un 


ton convingător. 

— Apasă acum, căpitan Short! 

Holly a privit fix trolul în ochii lui nemiloşi şi a apăsat pe 
buton. Era o scenă foarte melodramatică. Sau aşa ar fi fost 
dacă luminile ar fi mers. Din nefericire pentru ea, Holly luase în 
grabă una din căştile canibalizate de Artemis Fowl. Aşadar, nu 
avea Sonix, nu avea filtre şi nu avea lumini de tunel. Tuburile 
de halogen erau încă instalate, dar firele se deconectaseră în 
timpul investigaţiilor lui Artemis. 

— Aoleu! a spus Holly gâfâind. 

— Aoleu? a urlat Root. Ce vrea să însemne asta? 

— Fasciculele nu funcţionează, i-a explicat Foaly. 

— Oh... vocea lui Root s-a înmuiat. 

Ce altceva mai putea spune? 

Holly îl privea fix pe trol. Dacă nu ar fi ştiut că trolii erau 
animale fără judecată, ai fi băgat mâna în foc că bestia rânjea. 
Stătea acolo, cu sângele scurgându-i-se din mai multe răni de 
pe piept. Căpitanului Short nu i-a plăcut faptul că se rânjea la 
ea. 

— Râzi de asta! a spus ea şi l-a izbit pe trol cu singura armă 
pe care o avea la îndemână: capul ei cu caschetă. 

Un gest curajos, fără îndoială, dar la fel de eficient ca şi 
încercarea de a tăia un copac cu o pană. Din fericire, lovitura 
nerecomandată a avut şi un efect secundar. Pentru o fracțiune 
de secundă, două fire conductoare s-au conectat şi au trimis 
electricitate către unul dintre fasciculele de tunel. Patru sute 
de wati de lumină albă au penetrat ochii purpurii ai trolului, 
trimițând fulgere de agonie către creierul acestuia. 

— He! He! a îngăimat Holly în secunda de dinainte ca trolul 
să intre în convulsii. 

Spasmele acestuia au trimis-o, rostogolindu-se, de-a lungul 
podelei parchetate, cu piciorul târâş după ea. 

Peretele se apropia cu o viteză alarmantă. „Poate”, se gândea 
Holly optimistă, „este unul din acele contacte după care nu 
simţi durerea decât mai târziu. Nu, a răspuns partea ei 
pesimistă, mă tem că nu”. S-a izbit într-o tapiserie narativă 
Norman, care s-a şi prăbuşit peste ea. Durerea a fost imediată 
şi copleşitoare. 

— Uuuf, a gemut Foaly. Până şi eu am simtit-o. 

Imaginea a îngheţat. Senzorii de durere au sărit peste 


limitele cunoscute: Plămânii îţi sunt distruşi, căpitane. O să ne 
părăseşti pentru un timp. Dar nu te îngrijora, Holly, magia ar 
trebui să-şi facă deja efectul. 

Holly simţea scânteile albastre ale magiei grăbindu-se spre 
numeroasele ei răni. Bine că avusese ghinda! Dar era prea 
puţin şi prea târziu. Depăşise pragul durerii. Chiar în 
momentele când îşi pierdea cunoştinţa, mâna ei a ieşit de 
dedesubtul tapiseriei. A picat exact peste braţul lui Butler şi i-a 
atins pielea. Uimitor. Omul nu murise încă. Pulsul, tenace, îi 
trimitea încă sângele către membrele zdrobite. 

„Vindecă-te”, şi-a spus în gând Holly şi magia i s-a scurs prin 
degete. 

Trolul se găsea în faţa unei dileme - pe care dintre femei să o 
mănânce prima. Trebuia să aleagă. Durerea agonizantă care îi 
zăbovea încă în capul lăţos nu îi uşura deloc alegerea şi nici 
pumnul de gloanţe din țesutul lui adipos de pe piept. Până la 
urmă s-a hotărât asupra celei de la suprafaţă. Carnea de om 
era mai fragedă. Nu era densă ca aceea de elf, la care ar fi 
trebuit să mestece mult. 

Animalul s-a aplecat, atingând bărbia fetei cu gheara lui 
galbenă. O jugulară pulsa, curbată uşor, de-a lungul gâtului. 
„Inima sau gâtul?” se întreba trolul. Gâtul, era mai aproape. Şi- 
a întors gheara în aşa fel încât marginea ascuţită să apese 
țesutul uman, moale. O singură mişcare cu gheara ascuţită şi 
propria ei inimă i-ar fi trimis sângele în afara corpului. 

O 

Butler s-a trezit, ceea ce era o surpriză. Şi-a dat seama că era 
încă în viaţă pentru că simţea dureri cumplite pe fiecare 
centimetru pătrat al corpului său. Nu era bine. Era în viaţă, dar 
având în vedere faptul că gâtul lui era răsucit la 180 de grade, 
nu va mai fi în stare nici măcar să scoată câinele la plimbare, 
ce să mai vorbim de a-şi salva sora! 

Valetul şi-a mişcat degetele. Il dureau de-nnebunea, dar 
măcar le putea mişca. Era uimitor că mai avea funcţiile 
motrice, după trauma pe care o suferise coloana lui vertebrală. 
Degetele de la picioare păreau a fi în regulă şi ele, dar s-a 
gândit că putea fi doar o senzaţie-fantomă, căci nu le putea 
vedea. 

Rana din piept părea că nu mai sângerează şi acum putea 
gândi limpede. În tot corpul era mult mai bine decât ar fi 


trebuit să fie! Ce se întâmpla aici? 

Butler a observat ceva. În jurul toracelui său dansau scântei 
albastre. Probabil că avea halucinaţii. 

Îşi imagina lucruri plăcute care să-i distragă atenţia de la 
ceea ce era inevitabil. Insă halucinaţia era foarte reală. 

Scânteile se adunau în jurul unei zone puternic lovite şi se 
afundau în piele. Asta nu era halucinație! Ceva extraordinar i 
se întâmpla! Ceva magic! 

Magic? Cuvântul i-a trezit o amintire în creierul său recent 
reasamblat. Magia elfilor îi vindeca rănile. Şi-a răsucit capul şi 
a făcut o grimasă când a văzut şirul de vertebre care alunecau 
în toate părţile. O mână se odihnea pe braţul lui. Scânteile se 
scurgeau din mâna firavă a elfului, găsind rănile, loviturile şi 
oasele rupte. Erau multe râni de vindecat, dar micuţele scântei 
le rezolvau pe toate repede şi eficient. Ca o armată de castori 
mitici care reparau daunele de după furtună. 

Butler simţea cum i se sudează oasele şi sângele care se 
retrăgea din cheagurile pe jumătate coagulate. Când vertebrele 
s-au aranjat la locurile lor, capul i s-a întors singur, iar puterile 
i-au revenit deodată când magia i-a redat cei trei litri de sânge 
pe care i-a pierdut prin rana din piept. 

Butler a sărit în picioare, a sărit literalmente. Era din nou el 
însuşi. Nu. Era mai puternic decât fusese el vreodată. Suficient 
de puternic ca să se mai lupte o dată cu bestia care stătea 
aplecată deasupra surorii sale. 

A simţit inima întinerindu-i parcă: acum îi bătea repede, ca 
un motor. „Calm”, şi-a spus el. Pasiunea e duşmanul eficienţei. 
Dar cu sau fără calm, situaţia era gravă. Bestia aproape reuşise 
să-l omoare o dată şi acum nu avea nici măcar pistolul Sig 
Sauer. Lăsând la o parte abilităţile lui, ar fi fost bine să aibă o 
armă. Ceva mai greu. Gheata lui s-a lovit de un obiect metalic. 
Butler şi-a coborât privirea spre lucrurile răvăşite după 
trecerea trolului... Perfect! 

O 

Pe ecran, nu se vedeau decât purici. 

— Haide! îl grăbea Root. Hai mai repede! 

Foaly l-a dat la o parte, împingându-şi cu cotul superiorul. 

— Poate dacă n-ai insista să blochezi toate panourile de 
circuite... 

Root s-a dat la o parte iritat. Lui i se păreau vinovate 


panourile că stăteau în spatele său. Capul centaurului a 
dispărut într-un panou de acces. 

— Vezi ceva? 

— Nu, doar interferenţe. g 

Root a lovit ecranul cu palma. Nu era o idee bună. În primul 
rând pentru că era o șansă la un milion ca această manevră să 
ajute la ceva şi, în al doilea, pentru că ecranele cu plasmă se 
încingeau foarte tare după o utilizare îndelungată. 

— D'arvit! 

— Apropo, nu atinge ecranul! 

— Aa, ha, ha, ha! Avem timp de glume acum, nu-i aşa? 

— Nu, nu avem. Vezi ceva? 

Deodată, pe ecran au apărut forme şi contururi. 

— Asta e! Opreşte aici! Avem semnal! 

— Am activat camera secundară. E o cameră video veche, 
obişnuită, dar trebuie să ne descurcăm cu ea. 

Root nu mai comenta. Privea ecranul. Trebuie să fie un film. 
Nu putea crede că e adevărat ceea ce se întâmpla acolo. 

— Aşadar ce se întâmplă acolo? E interesant? 

Root a încercat să-i răspundă, dar vocabularul lui milităresc 
pur şi simplu nu includea suficiente superlative. 

— Ce? Ce e? 

Comandantul a încercat: 

— E... omul! N-am mai văzut... Oh, lasă, Foaly... Trebuie să 
vii să vezi cu ochii tăi. 

O 

Holly vedea totul printr-o gaură din faldurile tapiseriei. Dacă 
nu ar fi văzut cu ochii ei, nu ar fi crezut. De fapt, de-abia când a 
urmărit înregistrările video ale raportului ei a fost sigură că nu 
a fost o halucinație cauzată de trauma suferită. Aşa cum era, 
acea casetă video a devenit ulterior legendară. Iniţial a circulat 
prin cercul Cineaştilor Amatori, apoi a intrat în biblioteca 
Academiei, la secţiunea donaţii. 

Omul îşi punea o armură medievală. Părea incredibil, dar 
avea de gând să se lupte corp la corp cu trolul. Holly a încercat 
să-l avertizeze, a încercat să spună ceva, dar magia nu-i 
vindecase încă plămânii. 

Butler şi-a închis vizorul, ridicând în aer un înfricoşător 
buzdugan. 

— Acum, a răcnit el prin grilajul vizorului, o să-ţi arăt eu ce-o 


să păţeşti dacă te atingi de sora mea! 

Omul a răsucit buzduganul de parcă ar fi fost bastonul unei 
majorete şi l-a trimis exact între omoplaţii trolului. O asemenea 
lovitură, deşi nu fatală, cu siguranţă i-a distras trolului atenţia 
de la prada sa. 

Butler şi-a sprijinit piciorul pe coapsa trolului şi şi-a smuls 
arma din spatele acestuia. Buzduganul a ieşit cu scrâşnet 
dezgustător, ca de ventuză. Omul a sărit înapoi şi s-a retras 
într-o poziţie defensivă. 

Trolul se apropia de el, cu toate cele zece gheare întinse la 
maximum. Picături de venin i se scurgeau din vârfurile fiecărui 
colţ. Joaca se terminase. Dar de această dată nu va alege 
atacul-fulger. Animalul obosise, era rânit. Ultimului atac 
trebuia să-i acorde tot atâta respect cât atacului unui alt 
mascul din aceeaşi specie. Din punctul de vedere al trolului, 
teritoriul îi fusese invadat. Şi nu era decât o singură cale de 
rezolvare a unei asemenea dispute - modul în care trolii rezolvă 
orice dispută... 

— Trebuie să te avertizez, spuse Butler, sobru. Sunt înarmat 
şi pregătit să utilizez forţă letală, dacă va fi necesar. N 

Holly ar fi gemut dacă-ar fi fost în stare să facă acest lucru. Il 
tachinează! Omul încerca să-l provoace pe trol într-o competiţie 
macho! Ulterior însă, căpitanul Short a realizat că se înşelase. 
Nu cuvintele erau importante, ci tonul. Calm, liniştitor. Vorbea 
ca un dresor care i se adresează unui unicorn speriat. 

— Îndepărtează-te de femeie! Uşurel! 

Trolul şi-a umflat obrajii şi a urlat. Era o tactică de intimidare 
a adversarului. Testa terenul. Butler nici măcar n-a clipit. 

— Da, da, m-ai speriat. Acum dă-te la o parte din uşă ca să nu 
fiu nevoit să te fac bucățele! Ă 

Trolul sforăia, iritat de această reacţie. In general, răgetul lui 
făcea orice fiinţă s-o ia la goană prin tunel. 

— Haide, pas cu pas. Uşurel. Incet, uriaşule! 

Aproape că vedeai în ochii trolului o undă de incertitudine. 
Poate că acest om era... 

Şi atunci Butler a atacat. S-a învârtit în jurul colţilor şi i-a 
aplicat un upercut devastator cu arma medievală. Trolul se 
retrăgea legănându-se şi-şi agita furios ghearele. Dar era prea 
târziu: Butler era deja în afara razei lui de acţiune. Se retrăgea 
spre cealaltă parte a coridorului. 


Trolul a pornit după el, clătinându-se, şi-şi scuipa dinţii ieşiţi 
din alveole. Butler s-a lăsat pe genunchi, aluneca şi se 
rostogolea pe podeaua lustruită ca un patinoar. Se apleca brusc 
şi făcea piruete în faţa urmăritorului său. 

— Ia uite ce am găsit, zise el ridicând pistolul Sig Sauer. 

De această dată, nu mai avea de gând să-l ţintească în piept. 
Butler şi-a descărcat pistolul între ochii trolului într-o rază de 
vreo 10 centimetri. Ceea ce nu ştia Butler era că, în timpul 
miilor de ani în care trolii se împungeau între ei, aceştia îşi 
dezvoltaseră o muchie groasă, osoasă care le acoperea fruntea. 
Aşadar, deşi trăsese cum scria la carte, gloanţele nu 
penetraseră craniul, cu toate că aveau un înveliş de teflon. 

Oricum, zece gloanţe Devastator nu puteau fi ignorate de 
nicio fiinţă de pe pământ şi trolul nu făcea excepţie. Gloanţele 
au penetrat craniul acestuia lăsând urme ca de tatuaj şi i-au 
cauzat instantaneu nişte contuzii. Animalul s-a retras, 
clătinându-se, şi s-a lovit cu palma peste frunte. Butler l-a tuns 
într-o clipă şi i-a lovit cu buzduganul piciorul blănos atât de 
tare, încât ţepii acestuia au penetrat talpa înfigându-se în 
podea. 

Trolul era rănit şi orbit de sângele care i se scurgea pe faţă. 
Era jalnic. 

Oricine ar fi simţit remușcări, dar nu şi Butler. El văzuse 
prea mulţi oameni sfâşiaţi de colții animalelor rănite. Acesta 
era momentul în care animalul era foarte periculos. Nu era 
vreme pentru milă, trebuia să-l distrugă fără scrupule. 

Holly nu putea decât să privească neajutorată cum omul îşi 
alegea ţinta cu grijă şi cum îi aplica lovituri care-l slăbeau din 
ce în ce mai mult pe trolul deja rănit. Prima dată i-a zdrobit 
tendoanele, făcându-l să cadă în genunchi, apoi şi-a aruncat 
buzduganul şi a trecut la treabă cu mâinile băgate în mânuşile 
de metal ale armurii, care erau, poate, mai ucigătoare decât 
buzduganul. Nefericitul trol riposta patetic, reuşind din când în 
când să-l atingă cu câte o lovitură. Nu a reuşit însă să 
penetreze armura medievală. Între timp, Butler opera ca un 
chirurg. Presupunând că fizicul trolului este asemănător cu cel 
al oamenilor, îi aplica animalului lovitură după lovitură, 
reducându-l astfel, în doar câteva secunde, la o grămadă de 
blană care tremura. Era o privelişte care-i provoca milă. Şi 
valetul nu terminase încă. Şi-a scos mânuşile pline de sânge şi 


şi-a încărcat din nou pistolul. 

— Hai să vedem câte oase ai sub bărbie! 

— Nu! a spus Holly trăgând prima gură de aer. Nu face asta! 

Butler a ignorat-o, punându-i trolului ţeava pistolului sub 
bărbia trolului. 

— Nu o face... Îmi eşti dator! 

Butler s-a oprit. Juliet era în viaţă, era adevărat. Era confuză, 
dar trăia. A pus piedica pistolului. Fiecare neuron din creierul 
lui îi striga să tragă. Dar Juliet era în viaţă. 

— Îmi eşti dator, omule! 

Butler a oftat. Mai târziu avea să regrete. 

— Foarte bine, căpitane. Bestia o să trăiască şi o să mai lupte 
încă. Norocul lui că sunt în toane bune astăzi! 

Holly a scos un sunet. Era ceva între un văitat şi o încercare 
de a râde. 

— Acum, hai să scăpăm de prietenul nostru cel blănos! Butler 
a rostogolit trolul inconştient pe un cărucior de cărat armuri şi 
l-a tras spre uşa distrusă. Împingând cu putere, i-a făcut vânt în 
noaptea suspendată. 

— Şi să nu mai pui piciorul pe-aici! a strigat el. 

O 
— Uimitor, a spus Root. 
— Mie-mi spui? l-a susţinut Foaly. 


CAPITOLUL IX 


ASUL DIN MÂNECĂ 


Artemis a încercat mânerul uşii şi s-a ales cu palma arsă. Îi 
rămăsese imprimat conturul minerului. Elful trebuie să o fi 
încins cu arma. Foarte isteaţă. O variabilă mai puţin în ecuaţie. 
Acelaşi lucru l-ar fi făcut şi el. 

Artemis nu şi-a irosit timpul încercând să forţeze uşa. Era din 
oţel armat şi el avea numai 12 ani. Nu trebuia să fie un geniu 
ca să-şi dea seama că nu o poate deschide, deşi el era 
moştenitorul familiei Fowl, însă, a trecut la peretele cu 
monitoare şi a urmărit desfăşurarea evenimentelor de acolo. 

Şi-a dat seama imediat ce puneau la cale cei de la Forţele de 


Ordine trimiteau înăuntru un trol ca să obţină un strigăt de 
ajutor, interpretat ca o invitaţie, apoi o Trupă de Intervenţie 
formată din goblini dădea năvală şi asedia conacul. Foarte 
inteligent. Şi imprevizibil. Era a doua oară când îşi subestima 
duşmanii. Cumva, avea să vină şi o a treia greşeală de acest fel. 

În timp ce drama de la parter putea fi văzută pe monitoare, 
sentimentele lui Artemis treceau de la teroare la mândrie. 
Butler reuşise, îl învinsese pe trol, fără să rostească măcar un 
strigăt de ajutor. Urmărind cele ce se petreceau, Artemis a 
început să aprecieze, la justa lui valoare, poate pentru prima 
dată, serviciul oferit de familia Butler. 

Artemis a activat radioul pe trei benzi, transmițând pe toate 
frecvențele. 

— Comandante Root, presupun că monitorizezi toate 
canalele... 

Pentru câteva momente, nu s-a auzit altceva decât zgomotul 
care venea de la boxele minuscule, apoi Artemis a auzit 
clinchetul ascuţit al butonului unui microfon. 

— Te aud, omule! Cu ce te pot ajuta? 

— Vorbesc cu comandantul? 

S-a auzit un zgomot, filtrat de pânza neagră, subţire care 
acoperea boxele. Părea un nechezat slab. 

— Nu, nu e comandantul. Sunt Foaly, centaurul. Cu cine 
vorbesc? Cu omul patetic care sechestrează elfi? 

Lui Artemis i-a trebuit un moment pentru a-şi da seama de 
faptul că tocmai fusese insultat. 

— Domnule... ah... Foaly, se pare că nu ai studiat manualul 
de psihologie. Nu e o idee bună să te pui rău cu deţinătorul de 
ostatici. S-ar putea să fiu instabil psihic. 

— S-ar putea? Eşti cu siguranţă! Dar nu contează, în curând, 
vei fi un nor de molecule radioactive! 

Artemis a râs: 

— Aici greşeşti, prietene patruped. Când bomba va fi 
detonată, eu voi fi deja departe de zona de stopare. 

Era rândul lui Foaly să râdă: 

— E o cacialma, omule! Dacă ar fi fost vreo cale să scapi din 
câmpul de stopare, aş fi găsit-o până acum. Cred că vorbeşti 
prin... 

Din fericire, în acel moment Root a preluat microfonul. 

— Fowl, aici comandantul Root. Spune ce vrei. 


— Vreau să te informez, comandante, că, în ciuda faptului că 
nu te-ai ţinut de cuvânt, sunt încă dispus să negociez. 

— Nu am nicio legătură cu trimiterea trolului. A fost trimis 
împotriva voinţei mele. 

— Ceea ce contează este că a fost trimis, şi a fost trimis de 
către Forte. Orice fărâmă de încredere pe care am avut-o în voi 
s-a dus. Aşa că vă dau ultimatumul meu. Aveţi 30 de minute să 
trimiteţi aurul, altfel voi refuza să o eliberez pe căpitanul Short. 
Şi nici nu o voi lua cu mine când voi părăsi câmpul, ci o voi lăsa 
aici să fie făcută bucăţi de bomba biologică. 

— Eşti nebun, omule? Te amăgeşti. Tehnologia Noroioşilor a 
rămas cu secole în urma noastră. Nu există nicio cale de 
scăpare din câmp. 

Artemis s-a aplecat mai aproape de microfon, etalându-şi 
zâmbetul lui de fiară sălbatică. 

— Nu este decât o singură cale să aflăm, Root. Eşti pregătit 
să pariezi viaţa căpitanului Short pe bănuiala ta? 

Ezitarea lui Root a fost subliniată de fâşâitul de interferenţă. 
Când a venit, într-un târziu, răspunsul lui avea exact nota de 
înfrângere potrivită. 

— Nu, a spus el oftând. Nu sunt. O să primeşti aurul, Fowl. O 
tonă. Douăzeci şi patru de carate. 

Artemis a rânjit. „Ce actor, comandantul nostru!” 

— Treizeci de minute, comandante! Numără secundele dacă 
ţi s-a oprit ceasul. Aştept, dar nu prea mult! 

Artemis a întrerupt convorbirea şi s-a lăsat pe spate în 
scaunul lui cu pivot. 

S-ar părea că momeala a fost înghițită. Fără îndoială, 
analiştii Forţelor au clasificat invitaţia lui „accidentală”. Elfii 
vor plăti pentru faptul că au crezut că-şi vor recupera aurul 
după ce el va fi mort. Făcut pulbere de bomba biologică. Ceea 
ce el, desigur, nu va fi. Teoretic. 

O 

Butler a tras trei rânduri de focuri de armă în cadrul uşii. 
Gloanţele Devastator ar fi ricoşat din uşa de oţel direct în el. 
Cadrul însă era din aceeaşi piatră poroasă utilizată iniţial la 
construcţia casei. Se sfărâma precum creta. Era o eroare gravă 
de securitate care trebuia remediată imediat după ce toată 
treaba aceasta se va fi terminat. 

Stăpânul Artemis aştepta calm pe scaunul lui, în faţa 


panoului de monitoare. 

— Bună treabă, Butler! 

— Mulţumesc, Artemis. Am fost în încurcătură pentru un 
moment, acolo. Dacă nu era căpitanul... 

Artemis a dat din cap: 

— Da, am văzut. Vindecarea este una din abilităţile elfilor. 
Mă întreb de ce a făcut-o. 

— Şi eu mă întreb, a spus Butler cu o voce moale. Cu 
siguranţă, nu o meritam! 

Artemis i-a aruncat o privire tăioasă: 

— Păstrează-ţi încrederea, prietene. Sfârşitul se apropie! 

Butler a dat din cap încercând chiar să zâmbească. Dar 
zâmbea numai cu gura, nu şi cu inima. 

— În mai puţin de o oră, căpitanul Short se va întoarce la ai 
ei, iar noi vom avea fonduri suficiente pentru a ne relansa în 
afaceri mai de bun-gust. 

— Ştiu. Doar că... 

Artemis nu mai trebuia să-l întrebe. Ştia deja ce simţea 
Butler. Elful le salvase amândurora vieţile şi totuşi el insista să 
o țină ostatică. Pentru un om de onoare ca Butler, acest lucru 
era aproape insuportabil. 

— Negocierile sunt gata. Orice s-ar întâmpla, ea va fi 
înapoiată neamului ei. Nimic nu i se va întâmpla căpitanului 
Short! Ai cuvântul meu. 

— Şi Juliet? 

— Da? 

— Este sora mea în pericol? 

— Nu. Niciun pericol. 

— Atunci, elfii au de gând să ne dea aurul şi să plece acasă? 

Artemis a pufăit uşor: 

— Nu tocmai. Au de gând să detoneze o bombă biologică pe 
proprietatea Fowl în secunda în care căpitanul Short a ieşit de 
aici. 

Butler a dat să zică ceva, dar a ezitat. Evident, planul avea 
mai multe detalii. Stăpânul Fowl avea să-i spună când va 
considera el că trebuie să ştie. Aşa că, în loc să-i pună întrebări 
şefului său, s-a mulţumit să facă o simplă afirmaţie. 

— Am încredere în tine, Artemis! 

— Da, i-a spus băiatul, greutatea încrederii apăsându-i 
sprâncenele în jos. 


O 

Cudgeon făcea ceea ce ştiu politicienii să facă mai bine: pasa 
responsabilitatea. 

— Ofițerii tăi i-au ajutat pe oameni, a izbucnit el, arătându-se 
foarte indignat. Toată operaţiunea mergea conform planului 
până când femeia voastră l-a atacat pe agentul nostru. 

— Agent? a râs Foaly înfundat. Acum trolul e agent. 

— Da, este. Şi omul acela l-a transformat în carne tocată. 
Toată situaţia ar fi fost sub control dacă nu intervenea 
departamentul vostru de incompetenţi. 

În mod normal, Root ar fi explodat într-o asemenea situaţie. 
Dar el ştia că, de fapt, Cudgeon se agăța de orice, în încercarea 
lui disperată de a-şi salva cariera. Aşadar, comandantul nu a 
făcut altceva decât să zâmbească. 

— Hei, Foaly? 

— Da, comandante. 

— Avem atacul trolului înregistrat pe dischetă? 

Centaurul a scos un oftat dramatic. 

— Nu, domnule, am terminat dischetele chiar înainte ca 
trolul să intre. 

— Ce rău îmi pare! 

— Regretabil de-a dreptul! 

— Înregistrarea aceea i-ar fi fost de mare folos 
comandantului în acţiune la audierile ce urmau. 

Cudgeon s-a înfierbântat: 

— Dă-mi dischetele, Julius. Ştiu că le aveţi aici. Asta e 
obstrucţionare flagrantă. 

— Tu eşti singurul care se face vinovat de obstrucţionare 
aici, Cudgeon. Te foloseşti de această situaţie ca să promovezi. 

Faţa lui Cudgeon s-a făcut la fel de roşie ca şi a lui Root. 
Situaţia îi scăpa de sub control şi el ştia acest lucru. Chiar şi 
Chix Verbil şi ceilalţi spriţi îi scăpau de sub control. 

— Tot eu sunt comandant aici, Julius. Dă-mi dischetele sau o 
să fiu nevoit să te arestez. 

— Chiar aşa? Tu şi armata cui? 

Pentru o secundă, pe chipul lui Cudgeon se putea citi aceeaşi 
aroganță de mai devreme. Aceasta s-a evaporat atunci când a 
observat absenţa ofiţerilor în jurul lui. 

— Aşa e, a râs încet Foaly. Nu mai eşti comandant în acţiune. 
Au sunat de jos. Eşti aşteptat la Consiliu şi nu cred că te 


cheamă ca să te avanseze. 

Probabil că rânjetul lui Foaly l-a făcut pe Cudgeon să-şi 
piardă cumpătul. 

— Dă-mi dischetele, a urlat el, lipindu-l pe Foaly de naveta de 
control. 

Root i-ar fi lăsat să se încaiere un pic, dar nu avea timp ca să 
se amuze. 

— Nu eşti cuminte, a spus el, îndreptându-şi degetul arătător 
către Cudgeon. Nimeni nu-l bate pe Foaly, în afară de mine. 

Foaly s-a albit la faţă: 

— Ai grijă cu degetul ăla. Ai încă... 

Degetul mare al lui Root i-a atins accidental încheietura şi 
astfel i-a deschis o minusculă valvă de gaz. Gazul eliberat a 
propulsat o săgeată tranchilizantă prin învelişul de latex, direct 
în gâtul lui Cudgeon. Comandantul în acţiune, care în curând 
avea să fie soldat, a picat ca o piatră. 

Foaly s-a frecat la gât. 

— Frumoasă lovitură, comandante! 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. A fost un accident. Am uitat că 
am degetul fals. Au mai existat precedente, am impresia. 

— Da, da, sigur. Din nefericire, Cudgeon va fi inconştient 
timp de câteva ore. Până se trezeşte el, toată distracţia va fi 
gata. 

— Ce ruşine! Root şi-a permis să rânjească, după care s-a 
întors la treabă. Aurul e aici? 

— Da, tocmai l-au adus. 

— Bine. 

A strigat apoi spre soldaţii lui Cudgeon, care stăteau de-o 
parte ruşinaţi de ceea ce făcuseră: 

— Încărcaţi-l pe un vehiculul pneumatic şi trimiteţi-l 
înăuntru. Dacă mai faceţi vreo boacănă, vă pun să vă mâncaţi 
aripile. S-a-nţeles? 

Nu i-a răspuns nimeni, dar cu siguranţă s-a făcut înţeles. 

— Bine. Acum, la treabă! 

Root a intrat în naveta de control, cu Foaly tropăind din 
copite în urma lui. Comandantul a închis zdravăn uşa. 

— E armată? 

Centaurul a răsucit nişte butoane care păreau importante pe 
consola principală. 

— Acum este. 


— Vreau s-o lansezi cât mai repede cu putinţă. 

A privit prin geamul reflectorizant antilaser. 

— Numărăm minutele. Văd că lumina soarelui începe să 
pătrundă. 

Foaly s-a aplecat peste tastatura lui cu o expresie serioasă. 

— Magia se destramă. În cincisprezece minute, ne vom afla 
în lumina plină a zilei de la suprafaţă. Fasciculele neutrino se 
dezintegrează. 

— Văd, zise Root - ceea ce, era o altă minciună. Bine, nu văd. 
Dar înţeleg cum e cu cele cincisprezece minute. Asta înseamnă 
că ai zece minute să o scoţi pe căpitanul Short de acolo. Dacă 
nu te încadrezi în timp, după cele zece minute, vom fi pentru 
toată omenirea ţinte la fel de uşoare ca rațele de pe lac. 

Foaly a activat încă o cameră. Aceasta era conectată cu 
vehiculul pneumatic. A atins cu degetul experimentativ o 
peliculă de direcţie. Vehiculul a ţâşnit înainte cu o viteză aşa de 
mare, încât Chix Verbil aproape că a fost decapitat. 

O 

— Bun stil de condus, a mormăit Root. O să urce şi treptele? 

Foaly nici măcar n-a ridicat privirea din computerele lui. 

— Compensator de spaţiu. Manşeta de 1,5 metri. Nicio 
problema. 

Root i-a aruncat o privire. 

— Faci asta numai ca să mă enervezi, nu-i aşa? 

Foaly a ridicat din umeri. 

— S-ar putea! 

— Ai noroc că nu sunt încărcate cu săgeți şi celelalte degete 
ale mele. Mă-nţelegi? 

— Da, domnule. 

— Bine. Acum, hai să o aducem acasă pe căpitanul Short. 

O 

Holly plutea sub verandă. Fâşii de lumină portocalie sfâşiau 
orizontul. Câmpul de stopare se risipea. Mai erau doar câteva 
minute până când Root avea să clătească totul cu soluţia 
albastră. L-a auzit pe Foaly cum îi bâzâia în ureche. 

— OK, căpitane, aurul soseşte. Fii pregătită de plecare! 

— Ce? Noi nu negociem cu sechestratorii? a întrebat Holly 
surprinsă. Ce se petrece aici? 

— Nimic, i-a spus Foaly, pe un ton obişnuit. Un simplu 
schimb. Aurul intră, tu ieşi. Pe urmă trimitem racheta. Un 


bubuit mare albastru, şi s-a terminat totul. 

— Fowl ştie de bombă? 

— Zice că da şi că ar şti şi cum să scape din câmp. 

— E imposibil. 

— Corect. 

— Dar vor muri toţi. 

— Mare lucru! a răspuns Foaly. Holly şi-l imagina ridicând 
din umeri. Aşa se întâmplă când te pui cu Poporul. 

Holly era răvăşită. Nu era nicio îndoială că Fowl era un 
pericol pentru Civilizaţia de Dedesubt. Puţine lacrimi se vor 
vărsa deasupra corpului lui. Dar fata, Juliet, era nevinovată. 
„Merită o șansă”, se gândea Holly. 

A coborât la o altitudine de doi metri. La înălțimea lui Butler. 
Oamenii se adunaseră în ruinele care mai rămăseseră în holul 
principal. Se simţea revolta între ei. 

Holly l-a privit acuzator pe Artemis: 

— Le-ai spus? 

Artemis a privit înapoi spre ea. 

— Ce? 

— Da, elfule, ce să ne spună, a repetat Juliet pe un ton 
beligerant, încă intrigată de povestea cu hipnoza. 

— Nu te preface că nu ştii, Fowl. Ştii despre ce vorbesc. 

Artemis niciodată nu s-a putut preface pentru multa vreme 
că nu ştie. 

— Da, căpitane, ştiu. Despre bombă. Grija ta ar fi 
înduioşătoare dacă m-ar privi şi pe mine. Oricum, nu te 
îngrijora. Totul se desfăşoară conform planului. 

— Conform planului! a spus Holly, trăgând aer în piept. A 
arătat spre camera devastată. Asta a fost tot parte din plan? 
Butler a fost la un pas de a fi ucis. A fost o parte din plan? 

— Nu, a recunoscut Artemis. Trolul a fost o scăpare. Dar 
irelevant per ansamblu. 

Holly de-abia rezista impulsului de a-l lovi din nou pe omul 
cel palid. S-a întors însă spre Butler. 

— Ascultaţi vocea raţiunii, pentru Dumnezeu! Nimeni nu a 
scăpat vreodată din câmp. 

Faţa lui Butler încremenise, de parc-ar fi fost cioplită în 
piatră. 

— Dacă Artemis zice că se poate, atunci se poate. 

— Dar sora ta? Eşti gata să-i rişti viaţa din loialitate pentru 


un infractor? 

— Artemis nu e un infractor, dom'șoară. E un geniu. Acum, te 
rog,  eliberează-mi câmpul vizual. Monitorizez intrarea 
principală. 

Holly a urcat la şase metri înălţime. 

— Sunteţi nebuni cu toţii? În cinci minute, veţi fi toţi praf! Vă 
daţi seama? 

Artemis a oftat: 

— Ţi-ai primit răspunsul, căpitane. Acum, te rog, acesta este 
un pas important în desfăşurarea evenimentelor. 

— Evenimente! Sechestrare! Cel puţin ai curajul să recunoşti 
că este vorba de sechestrare! 

Artemis îşi pierdea răbdarea: 

— Butler, mai avem vreun tranchilizant? 

Valetul a dat din cap, dar nu a vorbit. In acel moment, dacă 
ar fi primit ordin să o sedeze, nu era sigur că ar fi vrut sau că 
ar fi putut să o facă. Din fericire, atenţia lui Artemis a fost 
distrasă de activitatea de pe alee. 

— Aa, se pare că Forţele au capitulat. Butler supraveghează 
transferul. Dar fii vigilent! Prietenii noştri elfi nu ne pot trişa. 

— Tu vorbeşti! a mormăit Holly. 

Butler s-a grăbit spre uşa demolată pentru a verifica 
încărcătorul şi piedica pistolului Sig Sauer de nouă milimetri. 
Era aproape bucuros că intervenise puţină activitate militară 
care să-l scape de dilemă. In asemenea situaţii recurgea la 
antrenament, nu la sentimente. 

Dâre fine de praf încă mai zăboveau suspendate în aer. 
Butler şi-a concentrat privirea, printre firele de praf, dincolo de 
alee. Filtrele pe care le purta peste ochi i-au arătat că nu se 
apropia niciun trup cald. Era totuşi un vehicul mare, care părea 
să meargă singur spre intrarea principală, plutind pe o pernă 
de aer. Fără îndoială, stăpânul Artemis ar fi înţeles cum 
funcţionează această maşină, dar el, Butler, nu se întreba decât 
dacă ar fi capabil sau nu să o distrugă. 

Vehiculul s-a izbit de prima treaptă. 

— Halal compensator automatic, a spus Root sforăind. 

— Da, da, da, zise Foaly, la asta lucrez acum! 

— E recompensa, a strigat Butler. 

Artemis a încercat să-şi domolească entuziasmul. Nu era 
momentul să lase emoţiile să-l stăpânească. 


— Vezi dacă nu sunt capcane. 

Butler a pășit cu precauţie pe verandă. Bucăţi din mici 
fântâni arteziene zăceau împrăştiate pe jos. 

— Fără forţe ostile. Pare să se autopropulseze. 

Vehiculul a urcat greoi treptele. 

— Nu ştiu cine conduce vehiculul ăsta, dar ar trebui să mai ia 
nişte lecţii. 

Butler se aplecă la pământ şi verifică vehiculul de dedesubt. 

— Niciun dispozitiv exploziv vizibil. 

A scos un detector din buzunar şi i-a scos antena telescopică. 

— Nu sunt nici microfoane. Nimic detectabil. Dar ce avem 
aici? 

— Oh, ah, a făcut Foaly. 

— E o cameră. 

Butler a intrat şi a smuls lentila ochi-de-peşte, trăgând de 
cablu. 

— Noapte bună, domnilor! 

Cu toate că purta o încărcătură grea, vehiculul reacţiona 
uşor la atingerea lui Butler, alunecând peste prag, pe culoar. S- 
a oprit acolo bâzâind uşor, de parcă ar fi aşteptat să fie 
descărcat. 

Acum, când momentul sosise în sfârşit, Artemis se temea 
parcă, să se bucure de el. Îi era greu să creadă că după atâtea 
luni strategia lui era aproape înfăptuită. Desigur, ultimele 
minute erau vitale pentru operaţiune, fiind şi cele mai 
periculoase. 

— Deschide-l, a spus el, surprins de tremurul propriei voci. 

Era o clipă irezistibilă. Juliet s-a apropiat cu ochii sticlind. 
Chiar şi Holly şi-a pus aripile într-o treaptă de viteză inferioară, 
coborând până când picioarele atingeau uşor plăcile de 
marmură. Butler a desfăcut fermoarul carcasei negre şi a 
împins capacul în spate, peste încărcătură. 

Nimeni nu zicea nimic. Artemis îşi imagina că, undeva, se 
auzea Uvertura 1 812. Aurul stătea acolo, în şiruri de lingouri 
strălucitoare. Părea că posedă o aură, o căldură, dar şi un 
pericol inerent. Mulţi erau gata să moară sau să omoare pentru 
imensa bogăţie pe care aurul le-ar aduce-o. 

Holly era fascinată. Elfii au o afinitate specială pentru 
minerale, acestea aparţin pământului, dar aurul era mineralul 
lor preferat. Ce strălucire, ce alură! 


— Au plătit, a spus ea răsuflând greu. Nu pot să cred! 

— Nici eu, a murmurat Artemis. Butler, e veritabil? 

Butler a luat un lingou din grămadă. A introdus vârful unui 
cuţit în lingou şi a scos o bucăţică de aur. 

— E veritabil, a spus el, ridicând bucăţica de aur în lumină. 
Acesta, în orice caz. 

— Bine, foarte bine. Începe să descarci, te rog. O să trimitem 
vehiculul înapoi cu căpitanul Short. 

La auzul numelui ei, Holly s-a trezit din febra aurului. 

— Artemis, renunţă, niciun om n-a reuşit să-şi păstreze aurul 
elfilor. Şi au încercat timp de secole. Forţele vor face orice ca 
să-şi păstreze averea. 

Artemis a dat din cap amuzat. 

— Ţi-am spus... 

Holly l-a prins de umeri. 

— Nu poţi scăpa! Nu înţelegi? 

Băiatul s-a uitat la ea, calm. 

— Pot să scap, Holly. Uită-te în ochii mei şi spune-mi că nu 
pot! 

Aşa a şi făcut. Căpitanul Short s-a uitat în ochii de un 
albastru-închis ai sechestratorului ei şi a văzut adevărul acolo. 
Şi pentru o clipă, a crezut şi ea. 

— Mai e timp, a spus ea disperată. Trebuie să găsim ceva. 
Am puteri magice. 

O cută de uşoară enervare a încreţit fruntea băiatului. 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, căpitane, dar nu 
poţi face nimic. 

Artemis s-a oprit, privirea i s-a îndreptat pentru un moment 
spre camera din pod. „Poate”, gândea el, „nu-mi trebuie atâta 
aur.” Oare nu era conştiinţa lui cea care îi îndepărta gustul 
dulce al victoriei? S-a înfiorat. „Întoarce-te la planul tău. Revino 
la plan. Fără emoţii.” 

Artemis a simţit o mână bine cunoscută pe umăr: 

— Totul e în regulă? 

— Da, Butler, descarcă în continuare. la-o pe Juliet ca să te 
ajute. Trebuie să vorbesc cu căpitanul Short. 

— Eşti sigur că totul e în regulă? 

Artemis a suspinat: 

— Nu, prietene, nu sunt sigur, dar oricum e prea târziu 
acum. 


Butler a dat din cap şi s-a pus din nou pe treabă. Juliet 
mergea cu paşi mărunți după el, ca un terier. 

— Acum, căpitane, în legătură cu magia... 

— Ce e cu ea? 

Ochii lui Holly erau plini de suspiciune. 

— Ce trebuie să fac ca să-mi cumpăr îndeplinirea unei 
dorinţe? 

— Ei, bine, a spus Holly aruncând o privire spre vehicul. Ce 
oferi în schimb? 


Root nu era deloc relaxat. Benzi de lumină galbenă, din ce în 
ce mai mari, străbăteau orizontul. Mai erau câteva minute. 
Doar minute. Ţigara care-i băga toxine în corp nu-i domolea 
deloc migrena. 

— Aţi evacuat tot personalul neesenţial? 

— Da, dacă nu cumva s-au furişat înapoi de când m-ai 
întrebat ultima dată. 

— Lasă-mă, Foaly, crede-mă, nu e momentul. Ai vreo veste de 
la căpitanul Short? 

— Nu, am pierdut legătura video de la incidentul cu trolul. 
Presupun că i-a murit bateria. Ar trebui să-i scoatem casca 
urgent, altfel radiaţiile îi vor prăji creierul. N-ar fi bine, după 
atâta efort. 

Foaly s-a întors la consolă. O lumină roşie a început să 
pâlpâie uşor. 

— Ia stai! Senzorul de mişcare! Avem activitate la intrarea 
principală. 

Root s-a apropiat de ecrane. 

— Poţi să o măreşti? 

— Sigur. 

Foaly a tastat coordonatele, mărind imaginea cu 400%. 

Root s-a aşezat pe scaunul care îi era cel mai la îndemână. 

— Văd oare ceea ce cred eu că văd? 

— Da, a spus Foaly chicotind. Asta e mai tare decât faza cu 
armura. 

Holly ieşea din casă. Cu aurul. 

O 

Cei de la Recuperare au înconjurat-o într-o jumătate de 
secundă. 

— Să ne îndepărtăm de zona de pericol, căpitane, a spus un 


sprit, prinzând-o de cot. 

Un altul a pus un senzor de radiaţie deasupra căştii ei. 

— Avem o ruptură la o sursă, căpitane. Trebuie să-ţi spraiem 
capul imediat. 

Holly a deschis gura pentru a protesta şi aceasta i-a fost 
umplută imediat de spumă radio-supresoare. 

— Nu puteţi aştepta cu asta? a întrebat ea cu gura plină de 
spumă. 

— Ne pare rău, căpitane, timpul ne presează. Comandantul 
vrea un raport înainte de detonare. 

Holly a fost repezită către Divizia Mobilă a Conducerii, fără 
ca picioarele ei să atingă pământul. Peste tot în jur, Echipa de 
Curăţători ai Recuperării scanau zona după urme ale asediului. 
Cei de la Divizia Tehnică demontau antenele de teren, 
pregătindu-se să scoată totul din priză. Vehiculul era condus 
spre portal. Era necesar ca totul să fie transferat la o distanţa 
sigură înainte ca bomba să fie detonată. 

Root aştepta pe trepte. 

— Holly, a zis el la repezeală. Adică, vreau să spun, căpitane, 
ai reuşit! 

— Da, mulţumesc, domnule! 

— Şi aurul. E, într-adevăr, o pană în pălăria ta. 

— Nu e tot comandante, cred că e doar jumătate. 

Root a clătinat din cap. 

— Nu contează, vom avea şi restul curând. 

Holly şi-a şters sprânceana de spumă. 

— M-am gândit la asta, domnule. Fowl a mai făcut o 
greşeală. Nu mi-a ordonat să nu mai intru în casă. Şi, având în 
vedere că el m-a adus acolo prima dată, invitaţia rămâne 
valabilă. Aş putea să intru şi să fac o ştergere de memorie. Am 
ascunde aurul în pereţi şi am putea face o altă stopare mâine 
seară. 

— Nu, căpitane. 

— Dar, domnule... 

Faţa lui Root şi-a recăpătat toată tensiunea pe care o 
pierduse. 

— Nu, căpitane. Consiliul nu are de gând să facă o excepţie 
pentru un om sechestrator. N-o să se întâmple. Mi s-au dat 
ordine şi, crede-mă, sunt bătute în cuie. 

Holly l-a urmat în sediu. 


— Dar, domnule, fata. E nevinovată! 

— Victimă de război. S-a amestecat cu cine nu trebuia. Nu 
mai putem face nimic pentru ea. 

Lui Holly nu-i venea să creadă: 

— Victimă de război? Cum poţi să spui asta? O viaţă e o viaţă. 

Root s-a întors brusc, apucând-o de umeri. 

— Ai făcut tot ce ai putut, Holly. Nimeni nu ar fi reuşit face 
mai mult. Ai recuperat o mare parte din recompensă. Suferi de 
ceea ce oamenii numesc Sindromul Stockholm, ai stabilit o 
legătură cu sechestratorii. Nu-ţi face griji, va trece! Dar 
oamenii aceia ştiu despre noi. Nu mai putem să-i salvăm acum. 

Foaly şi-a ridicat privirea din calculele lui. 

— Nu e adevărat. Bine ai venit, apropo! 

Holly nu putea să piardă nici măcar o secundă pentru a-i 
răspunde la urare. 

— Ce vrei să spui? Ce nu e adevărat? 

— Sunt bine, mulţumesc că mă întrebi. 

— Foaly, au strigat Root şi Holly la unison. 

— Ei bine, în Carte scrie: 


„Dacă Noroiosul reușește să adune aur în 
ciuda magiei și a puterii elfilor, aurul e al 
lui în spre a-l păstra până la moarte.” 


Deci dacă trăieşte, a câştigat. E simplu. Nici Consiliul nu va 
contrazice Cartea. 

Root se scărpina în bărbie. 

— Ar trebui să mă îngrijorez? 

Foaly a râs amuzat. 

— Nu. Tipii ăia sunt ca şi morţi. 

— Ca şi nu e suficient. 

— E un ordin? 

— Afirmativ, soldat. 

— Eu nu sunt soldat, a spus Foaly şi a apăsat pe buton. 

O 

Butler aproape că nu era deloc surprins: 

— L-ai dat înapoi? 

Artemis a dat din cap afirmativ. N 

— Cam vreo jumătate. Avem încă o comoară. În jur de 
cincisprezece milioane de dolari la prețul de vânzare de azi. 


Butler nu întreba de obicei. Dar de data aceasta a trebuit să 
o facă. 

— De ce, Artemis? Poţi să-mi spui? 

— Cred că da. Băiatul i-a zâmbit. Îi eram datori căpitanului. 
Pentru serviciile oferite. 

— Asta e tot? 

Artemis a dat din cap. Nu era nevoie să vorbească despre 
dorinţă. Ar putea fi percepută ca o slăbiciune. 

— Hmm, a spus Butler, pe un ton mai inteligent decât 
expresia feţei sale. 

— Acum ar trebui să sărbătorim, a spus Artemis, schimbând 
subiectul. Ce ziceţi de nişte şampanie? 

Băiatul s-a îndreptat cu paşi mari spre bucătărie înainte ca 
privirea lui Butler să-l disece. 

Până ce au ajuns ceilalţi, Artemis umpluse deja paharele cu 
Dom Perignon. 

— Sunt minor, ştiu, dar sunt sigur că mama nu s-ar supăra. 
Doar de data asta. 

Butler a simţit că ceva nu era în regulă. Oricum, a luat 
paharul subţire de cristal care i se oferise. 

Juliet l-a privit pe fratele ei mai mare. 

— Totul e în regulă? 

— Cred că da. A sorbit o înghiţitură. Ştii că te iubesc, nu-i 
aşa, surioară? 

Juliet s-a încruntat - încă un lucru pe care derbedeii locali îl 
considerau foarte atrăgător. L-a lovit pe fratele ei în umăr. 

— Eşti aşa de sentimental pentru un bodyguard... 

Butler l-a privit pe şeful lui drept în ochi. 

— Vrei să bem paharele acestea, nu-i aşa, Artemis? 

Artemis i-a întors o privire la fel de fixă. 

— Da, Butler. Chiar asta vreau. 

Fără să mai scoată un cuvânt, Butler a golit paharul. Sora lui 
l-a urmat. Valetul a simţit imediat gustul tranchilizantului şi, 
deşi ar fi avut timp suficient să-i rupă gâtul lui Artemis Fowl, nu 
a făcut-o. Nu era nevoie să o supere pe Juliet în ultimele ei 
clipe. 

Artemis şi-a urmărit prietenii cum se prăbuşeau la podea. Îi 
părea rău că-i înşelase. Dar dacă aceştia ar fi ştiut de plan, 
anxietatea ar fi scăzut efectul sedativelor. A privit bulele de aer 
din paharul său. Venise timpul pentru partea cea mai 


îndrăzneață a planului. Cu o urmă de ezitare, Artemis a înghiţit 
şampania condimentată cu tranchilizant. 

Artemis a aşteptat calm ca medicamentul să fie absorbit de 
corpul lui. Nu trebuia să aştepte mult, pentru că fiecare doză 
fusese calculată după greutatea corporală. În timp ce gândurile 
începeau s-o ia razna, i-a trecut prin minte că s-ar putea să nu 
se mai trezească niciodată. „E cam târziu să am dubii”, şi-a 
spus el şi s-a cufundat în somn. 

O 

— A plecat, a spus Foaly. S-a lăsat pe spate îndepărtându-se 
de consolă: nu mai depinde de mine. 

Au urmărit traiectoria rachetei de după ferestrele securizate. 
Era, într-adevăr, o armă remarcabilă, pentru că focosul era 
uşor, iar direcția putea fi menținută la o rază exactă. Elementul 
radioactiv din miezul ei era solinium doi, care avea o jumătate- 
de-viață de paisprezece secunde. Aceasta însemna că Foaly 
putea face ca racheta să afecteze numai conacul Fowl, nici 
măcar un fir de iarbă în afara lui. Şi, în plus, radiațiile vor 
dispărea din clădire în mai puţin de un minut. În cazul în care 
vreo scânteie de solinium nu va lovi ținta, aceasta va fi prinsă 
de câmpul de stopare. Crimă simplificată la maximum. 

— Traiectoria e preprogramată, a explicat Foaly, deşi nimeni 
nu-i acorda nici cea mai mică atenţie. Va zbura în hol şi va 
exploda. Capsula şi mecanismul de aprindere sunt din aliaj de 
plastic şi se vor dezintegra complet. Nicio urmă. 

Root şi Holly urmăreau arcul descris de bombă. După cum 
era prevăzut, a trecut prin uşa sfărâmată fără a deranja nici 
măcar o pietricică din zidurile medievale. Holly şi-a îndreptat 
atenţia către camera din vârful bombei. Pentru o clipă, a văzut 
din nou uriaşul hol unde până de curând fusese prizonieră. Era 
pustiu acum. Niciun om nu era acolo. „Poate”, s-a gândit ea. 
„Poate”. Apoi s-a uitat spre Foaly şi spre aparatura de sub 
degetele lui. Şi-a dat seama că oamenii nu aveau nicio șansă. 

Bomba a explodat. Un glob de lumină albastră s-a întins 
scânteind şi a umplut fiecare colţ al casei cu razele ucigătoare. 
Florile au pălit, insectele s-au uscat, peştii au murit în acvarii. 
Niciun centimetru cub nu a scăpat. Artemis Fowl şi ai lui nu 
puteau să scape. Era imposibil. 

Holly a suspinat, întorcându-şi privirea de la clătirea albastră 
care ucisese deja totul. 


Cu toate planurile lui măreţe, Artemis Fowl îşi găsise 
sfârşitul. Nu ştia de ce, dar îi plângea trecerea. 

Root era mai pragmatic. 

— OK, îmbarcarea. Costumele de protecţie, toată lumea. 

— Suntem în siguranţă, a spus Foaly. N-ai ascultat nimic din 
ce ţi-au spus la şcoală? 

Comandantul a sforăit: 

— Am încredere în ştiinţă cam până unde te pot arunca pe 
tine, Foaly. Radiația are obiceiul să mai râmână chiar şi după 
ce unii cu cunoştinţe ştiinţifice ne asigură că a dispărut. Nimeni 
nu face un pas în afară fără costum de protecţie. Cu excepţia 
ta, Foaly. Numai costume bipede. Oricum, te vreau la 
monitoare, în caz că... 

„În ce caz?” se întreba Foaly. Dar n-a mai comentat. S-a 
gândit să o lase pentru un „[i-am spus eu”, mai târziu. 

Root s-a întors către Holly. 

— Eşti gata, căpitane? 

Trebuia să intre din nou. Ideea de a identifica trei cadavre nu 
o atrăgea deloc pe Holly. Dar ştia că e treaba ei. Ea era singura 
care cunoştea interiorul casei. 

— Da, domnule. Sunt gata! 

Holly a ales un costum din raft şi l-a tras peste uniformă, ca 
la antrenamente, verificând atent pelerina vulcanizată înainte 
de-a o îmbrăca. O scădere a presiunii ar fi însemnat că undeva 
ar exista o fisură, ceea ce ar fi fost fatal. 

Root a aliniat Echipa de Recunoaştere la faţa locului. Cei 
care mai rămăseseră din Recuperare 1 nu ar mai fi intrat 
pentru nimic în lume în acea casă. 

— Eşti sigur că tipul ăla mare s-a dus? 

— Da, căpitan Kelp, într-un fel sau altul. 

Bucluc nu era convins: 

— Ăsta e unu mare şi rău. Cred că are şi el magia lui. 

Caporalul Grub chicotea, dar s-a ales imediat cu o urecheală. 
A mormăit că o să-i spună el lui mami şi şi-a pus repede casca. 

Root simţea cum i se înroşeşte faţa. 

— Hai să-i dăm drumul! Misiunea voastră e să localizaţi şi să 
recuperaţi aurul. Aveţi grijă la capcane! Nu aveam încredere în 
Fowl când trăia şi n-am nici acum, când e mort. 

Cuvântul „capcane” a atras atenţia tuturor. Ideea unei 
bombe-surpriză care să explodeze la înălţimea capului era de- 


ajuns să-i neliniştească pe soldaţi. Nimeni nu construia arme 
atât de crude ca acelea ale oamenilor. 

Ca ofiţer junior al Reconului, Holly era în fruntea trupei. Şi, 
deşi nu se aştepta să găsească persoane ostile înăuntru, şi-a 
simţit mâna căutând pistolul Neutrino 2 000. 

Casa era cufundată în tăcere, liniştea nu era spulberată 
decât de zgomotul uşor al ultimelor flăcări de solinium. 
Moartea era acolo, în tăcere. Conacul era un loc al morţii. Holly 
îi simţea chiar mirosul. În spatele zidurilor medievale zăceau 
trupurile a milioane de insecte, iar sub podea, se răceau 
trupurile păianjenilor şi ale şoarecilor. 

S-au apropiat de ușă cu băgare de seamă. Holly a măturat 
zona cu un scanner cu raze X. Nu era nimic altceva sub pietre 
decât pământ şi un cuib de păianjeni morţi. 

— Gata, a spus ea în microfon. Întru! Foaly, ai urechile pe 
recepţie? 

— Sunt chiar acolo cu tine, draga mea, a răspuns centaurul. 
Asta dacă nu calci pe vreo mină. În cazul ăsta, sunt înapoi în 
sediul operaţional. 

— Ai vreun semnal termic? 

— Nu. Nu după o clătire albastră. Văd căldură reziduală 
peste tot. În primul rând de la flăcările de solinium. Nu se va 
calma decât în câteva zile. 

— Dar niciun fel de radiaţie, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

Root a sforăit. Nu era convins. Prin câşti suna ca şi cum ar fi 
strănutat un elefant. 

— Se pare că trebuie să măturăm casa asta folosind metodele 
vechi. 

— Grăbiţi-vă! Vă dau cinci minute până când reşedinţa Fowl 
se va alătura restului lumii. 

Holly a păşit prin locul în care, cândva, fusese uşa. 
Candelabrul continua să se legene uşor, ca un efect al forţei de 
detonare, altfel totul era aşa cum îşi amintea. 

— Aurul e la subsol, în celula mea. 

Nimeni nu a răspuns. Nu în cuvinte. Cineva a reuşit să scoată 
un sunet. Chiar în microfon. Holly s-a întors. Bucluc sta 
ghemuit şi se ţinea cu mâinile de stomac. 

— Nu mă simt bine, a zis el gemând. Nu ar mai fi fost nevoie 
să zică nimic, luând în considerare vărsăturile de pe cizmele 


lui. 

Caporalul Grub a vrut să zică ceva, probabil o frază care ar fi 
conţinut cuvântul „mami”. Dar ce-a ieşit a fost un jet 
concentrat de lichid biliar. Din nefericire, Grub n-a avut timp 
să-şi deschidă vizorul înainte de-a i se face rău. Nu era o 
privelişte plăcută. 

— Ahh, a făcut Holly apăsând pe butonul care deschidea 
vizorul caporalului. Un tsunami de raţii regurgitate au năvălit 
peste costumul lui de protecţie. 

— Oh, pentru Dumnezeu, a spus Root, făcându-și loc cu 
coatele printre cei doi fraţi. 

Nu a ajuns prea departe. A făcut un pas dincolo de prag şi a 
început să vomite, la fel ca şi ceilalţi. 

Holly şi-a îndreptat camera spre ofiţerii bolnavi. 

— Ce se întâmplă aici, Foaly? 

— Caut. Stai puţin. 

Holly auzea tastele computerului lovite furtunos. 

— OK, acces de vomă, vertij spaţial... Oh, nu!... 

— Ce e? a întrebat Holly. Dar ştia deja. Poate că ştiuse tot 
timpul. 

— E magia, a spus Foaly la repezeală. Era atât de agitat, 
încât cuvintele de-abia se înțelegeau. Nu pot intra în casă până 
când Fowl nu e mort. E o reacţie alergică extremă. Asta 
înseamnă... e incredibil... înseamnă că... 

— Au reuşit, a completat Holly. E viu. Artemis Fowl e viu. 

— D'arvit, a spus Root gemând şi a mai aruncat un jet de 
vomă pe plăcile de teracotă. 

Holly a continuat de una singură. Trebuia să vadă cu ochii ei 
dacă trupul lui Artemis era acolo. Ar fi fost la un loc cu aurul. 
De acest lucru era sigură. Aceleaşi portrete de familie se uitau 
în jos spre ea, dar acum păreau mai degrabă arogante decât 
austere. Holly ar fi descărcat câteva gloanţe de Neutrino 2 000 
în ele. Dar ar fi fost contrar regulilor. Dacă Artemis Fowl 
câştigase, asta era! Nu aveau să fie alte incriminări. 

A coborât scara care ducea în celulă. Uşa se legăna uşor, 
după explozie. O flacără de solinium ricoşa prin cameră ca un 
fulger albastru capturat. Holly a intrat, temându-se un pic de 
ceea ce s-ar putea să vadă sau să nu vadă. 

Nu era nimic. Nimic mort, în orice caz. Doar aurul. Două sute 
de lingouri, aproximativ. Erau aşezate pe salteaua pătuţului ei. 


În şiruri ordonate, milităreşti. Butler, săracul, singurul om care 
se luptase cu un trol şi îl învinsese. 

— Comandante? Recepție. Terminat. 

— Afirmativ, căpitane. Cadavre? 

— Negativ, domnule. Dar am găsit restul recompensei. 

O pauză lungă: 

— Lasă-l, Holly. Ştii regulile. Ne retragem. 

— Dar, domnule, trebuie să fie o cale... 

Foaly a întrerupt conversaţia. 

— Niciun dar, căpitane. Număr secundele până la lumina 
zilei. Şi nu avem multe şanse de reuşită dacă trebuie să ieşim în 
vremea amiezii. 

Holly a oftat. Avea dreptate. Poporul putea să aleagă 
momentul retragerii, cât timp plecau înainte de dezintegrarea 
câmpului. O scotea însă din sărite ideea că au fost învinşi de un 
om. De un adolescent om. A mai aruncat o privire prin celulă. 
Şi-a dat seama că o puternică ură a luat naştere în ea, şi 
trebuia să scape de ea mai devreme sau mai târziu. Holly şi-a 
băgat pistolul la loc în toc. Mai bine mai devreme. Fowl 
câştigase de această dată, dar unul ca el nu avea să se 
odihnească pe lauri. Avea să se întoarcă cu alt plan de făcut 
bani. Şi, când va veni, o va găsi pe Holly Short aşteptându-l. Il 
va aştepta cu o armă mare şi cu un zâmbet. 

O 

Pământul era moale în vecinătatea perimetrului câmpului de 
stopare. Timp de jumătate de mileniu, canalizarea proastă din 
zidurile medievale transformase terenul într-un loc mlăştinos. 
Pe acolo, ieşise Mulch la suprafaţă. 

Terenul moale nu era singurul motiv pentru care el alesese 
locul acesta. Un alt motiv era mirosul. Un bun dorf de tunel 
poate să simtă mirosul aurului printr-o jumătate de kilometru 
de rocă de granit. Mulch Diggums avea unul din cele mai bune 
nasuri din tunel. 

Vehiculul pneumatic plutise, practic, fără supraveghere. Doi 
dintre cei mai buni ofiţeri de la Recuperare erau staţionaţi de-o 
parte şi de alta a recompensei recuperate, dar în momentul 
acela ei chicoteau pe seama comandantului răpus de greață. 

— Nu poa' să dea tot afară, ă, Chix? 

Chix a dat din cap, imitând tehnica de vomitat a lui Root. 

Pantomima lui Chix Verbil s-a dovedit a fi acoperirea perfectă 


pentru un mic furtişag. Mulch şi-a curăţat intestinele înainte 
de-a ieşi din tunel. Ultimul lucru de care avea nevoie era o 
explozie neaşteptată de gaz să-i alerteze pe ofiţerii Forţelor în 
legătură cu prezenţa sa. Dar nu avea de ce să-şi facă griji. 
Putea să-l plesnească cu o râmă umedă pe Chix Verbil peste 
faţă şi el tot nu l-ar fi observat. 

În câteva secunde, acesta transferase douăzeci şi patru de 
lingouri în tunel. A fost cel mai uşor furt pe care l-a operat 
vreodată. Julius chiar că-i făcuse o favoare implicându-l în toată 
afacerea asta. Lucrurile nu puteau să iasă mai bine decât atât. 
Era liber ca păsărea cerului, bogat şi, în primul rând, 
considerat mort. Când cei de la Forțe vor realiza că aurul a 
dispărut, Mulch va fi la o jumătate de continent distanţă. Dacă 
vor mai realiza!... 

Dorful a coborât mai jos în pământ. Trebuia să facă mai 
multe drumuri ca să transporte toată comoara. Dar merita 
întârzierea. Cu atâţia bani, putea să se pensioneze de tânăr. 
Trebuia, desigur, să dispară complet. Planul se alcătuia deja în 
mintea lui șireată. 

Avea de gând să se mute la suprafaţă, pozând într-un pitic cu 
aversiune faţă de lumină! Va putea să cumpere un apartament 
cu jaluzele groase. Poate în Manhattan sau în Monte Carlo. Va 
părea ciudat, desigur, un pitic care să se ascundă de soare, dar 
el va fi un pitic nespus de bogat. lar oamenii vor accepta orice 
poveste, oricât de incredibilă, când văd că le iese şi lor ceva din 
acea poveste. Preferabil, ceva verde care se poate îndoi şi 
număra. 

O 

Artemis a auzit o voce strigându-l. Era şi o faţă în spatele 
vocii, dar era în ceaţă. Greu de zis cine era. Tatăl lui, poate? 

— Tată? 

Cuvântul suna straniu venind din gura lui. Era nefolosit. 
Ruginit. Artemis a deschis ochii. Butler stătea aplecat deasupra 
lui. 

— Artemis, te-ai trezit! 

— Ah, Butler, tu eşti! 

Artemis s-a ridicat, ameţit de efort. A aşteptat ca mâna lui 
Butler să-l ajute, fiindcă se sprijinea pe coate. Aceasta n-a 
venit. Juliet era întinsă pe un şezlong, saliva scurgându-i-se pe 
perne. Evident, efectul tranchilizantului nu trecuse încă. 


— Nu au fost decât pastile de somn, Butler. Inofensive. 

Ochii valetului aveau o strălucire periculoasă: 

— Explică-te! 

Artemis se freca la ochi. 

— Mai târziu, Butler, acum mă simt un pic... 

— Artemis, sora mea zace drogată pe canapea. Puteai să o 
omori. Aşa că explică! Acum! 

Artemis şi-a dat seama că i se dăduse un ordin. S-a gândit 
dacă să se supere sau nu, apoi a decis că poate Butler avea 
dreptate. Mersese prea departe. 

— Nu ţi-am spus despre tranchilizante pentru că ai fi rezistat 
efectului. E o reacţie normală. Şi era necesar pentru bunul 
mers al planului ca toţi să adormim imediat. 

— Bunul mers al planului? 

Artemis s-a cufundat într-un scaun confortabil: 

— Câmpul de stopare era cheia acestei afaceri. Era asul din 
mânecă al Forţelor. Este ceea ce i-a făcut imbatabili tot timpul. 
Orice incident poate fi izolat. Acest lucru şi bomba biologică fac 
o combinaţie perfectă. 

— De ce a trebuit să fim drogati? 

Artemis i-a zâmbit. 

— Priveşte pe fereastră. Nu vezi? Au plecat. S-a terminat. 

Butler a privit prin perdele. Lumina era strălucitoare şi 
limpede. Nici urmă de albastru. Totuşi valetul nu părea deloc 
impresionat. A 

— Au plecat acum. Dar vor reveni diseară. Îţi garantez. 

— Nu, e împotriva regulilor. Am câştigat. E gata, jocul s-a 
încheiat. 

Butler a ridicat o sprânceană: 

— Somniferele, Artemis? 

— Să nu deviez de la subiect, înţeleg! 

Răspunsul lui Butler a fost o tăcere adâncă: 

— Somniferele. Foarte bine. A trebuit să găsesc o cale să 
scăpăm din câmpul de stopare. Am căutat prin carte, dar nu 
era nimic. Nicio idee. Poporul nu a găsit încă o soluţie. Aşa că 
m-am dus la Cartea Veche a lor, despre timpul când şi noi, şi ei 
trăiam împreună. Ştii poveştile: despre elfii care făceau pantofi 
în timpul nopţii, despre spriţii care curăţau casa. Înapoi în 
timpul în care coexistam într-o anumită măsură. Favoruri 
magice în schimbul forturilor lor. Cel mai mare, desigur, era 


Moş Crăciun. 

Lui Butler aproape că i-au sărit sprâncenele de pe faţă. 

— Moş Crăciun? 

Artemis şi-a ridicat palmele. 

— Ştiu, ştiu. Şi eu am fost sceptic. Dar se pare că imaginea 
noastră comună despre Moş Crăciun nu vine de la un sfânt 
turc, ci este o umbră a unui rege din dinastia Front a elfilor. 
Este cunoscut drept Cel Amăgit. 

— Nu are un nume grozav, cum sunt de obicei. 

— Aşa e. Regele credea că lăcomia Noroioşilor putea fi stinsă 
dacă le făcea cadouri scumpe. Îi chema pe toţi magicienii o 
dată pe an şi îi punea să facă o stopare a timpului peste regiuni 
vaste. Grupuri de spriţi erau trimişi cu cadourile atunci când 
oamenii dormeau. Sigur, n-a mers. Lăcomia oamenilor nu putea 
fi stinsă, în niciun caz cu cadouri. 

— Dar dacă oamenii... adică noi... Dacă ne-am fi trezit? 

— Aa, da! Excelentă întrebare. Aici e cheia problemei. Nu ne- 
am fi trezit. Asta e esenţa stopării. In orice stare ai intra, aşa 
rămâi. Nu poţi nici să te trezeşti, nici să adormi. Trebuie să fi 
observat oboseala din corpul tău în aceste ultime ore. Totuşi 
mintea nu te lăsa să adormi. 

Butler a dat din cap. Într-o oarecare măsură, lucrurile 
deveneau mai clare. 

— Teoria mea era că, pentru a scăpa din câmpul de stopare, 
trebuia doar să adormim. Era doar starea noastră de conştienţă 
care ne ţinea prizonieri. 

— Ai riscat foarte mult pentru o teorie. 

— Nu a fost doar o teorie, am avut pe cine să testăm. 

— Pe cine? Aa, Angeline! 

— Da, mama. Din cauza somnului ei indus de medicamente, 
ea se mişca în mod firesc fără să fie afectată de câmp. Dacă nu 
aş fi văzut acest lucru, pur şi simplu m-aş fi predat Forţelor şi 
m-aş fi supus ştergerii de memorie. 

Butler a sforăit pe nas. Nu credea. 

— Să recapitulăm pentru că noi nu puteam adormi în mod 
natural, am administrat câte o doză din medicamentele mamei. 
Simplu. 

— Te-ai descurcat bine. Un minut în plus şi... 

— De acord. Băiatul clătina din cap. Lucrurile păreau 
tensionate spre sfârşit. Era vital, ca să pot să-i conving pe elfi. 


A făcut o pauză pentru ca Butler să poată procesa toată 
informaţia. 

— Ei? Sunt iertat? 

Butler a oftat. Pe şezlongul ei, Juliet sforăia ca un marinar 
beat. A zâmbit când a văzut-o: 

— Da, Artemis, totul e iertat. Un lucru însă... 

— Da? 

— Nu mai facem asta niciodată... Elfii sunt prea... umani. 

— Ai dreptate, a spus Artemis, ridurile din jurul ochilor 
adâncindu-i-se. Niciodată. O să ne rezumăm la afaceri mai de 
bun-gust pe viitor. Legale - nu-ţi pot promite. 

Butler a dat din cap. Era destul de bine. 

— Acum, tinere stăpân, n-ar trebui să vedem ce e cu mama 
ta? 

Artemis a devenit şi mai palid, dacă acest lucru era posibil. 
Oare căpitanul i-a refuzat dorinţa? Avea dreptul. 

— Da, ar trebui. Să o lăsăm pe Juliet să doarmă. O merită din 
plin. 

S-a uitat în sus, de-a lungul scărilor. Să aibă încredere în elf? 
Ar fi fost prea mult să spere... O ţinuse totuşi prizonieră. Şi-a 
reproşat, în tăcere. Imaginează-ţi. Să plăteşti atâtea milioane 
pentru o dorinţă. Câtă naivitate. 

Apoi, uşa camerei din pod s-a deschis. 

Butler şi-a scos arma instantaneu. 

— Artemis, treci în spatele meu. E cineva înăuntru. 

Băiatul i-a făcut semn cu mâna să se dea la o parte. 

— Nu, Butler, nu cred. 

Pulsul îi zvâcnea în urechi, sângele îi pulsa chiar şi în 
vârfurile degetelor. E posibil? E, oare, adevărat? O siluetă a 
apărut pe scară. Îmbrăcată într-un halat de baie, cu părul încă 
ud, după duş: 

— Arty, a strigat ea. Arty, eşti acolo? 

Artemis a vrut să-i răspundă. A vrut să o ia la goană pe scară, 
cu braţele deschise. Dar nu a putut. Funcţiile motorii îl 
părăsiseră. 

Angeline Fowl cobora; cu o mână se sprijinea uşor de 
balustradă. Artemis uitase cât de graţioasă era mama lui. 
Picioarele ei goale abia atingeau covorul de pe trepte şi într-o 
clipită a fost lângă el. 

— Bună dimineaţa, dragule! a spus ea strălucitoare, ca şi 


cum ar fi fost o zi obişnuită. 

— Ma... mamă, s-a bâlbâit Artemis. 

— Hai, vino să mă îmbrăţişezi! 

Artemis a făcut un pas înainte, spre braţele mamei. Era caldă 
şi fermă. Mama avea un parfum aparte. S-a simţit din nou 
băiatul de dinainte. 

— Îmi pare rău, Arty, i-a şoptit ea în ureche. 

— Pentru ce? 

— Pentru tot. În ultimele luni, nu am fost în apele mele. Dar 
lucrurile se vor schimba. S-a terminat cu trăitul în trecut. 

Artemis a simţit o lacrimă ce-i curgea pe obraz. Nu era sigur 
a cui era. 

— Şi nici măcar nu am un cadou pentru tine. 

— Cadou? 

— Sigur, a spus mama lui, pe o voce melodioasă, învârtindu- 
se cu el. Nu ştii ce zi e astăzi? 

— Ce zi? 

— E Crăciunul. E ziua de Crăciun! Se obişnuieşte să oferi 
cadouri, nu? 

„Da”, s-a gândit Artemis. Tradițional. Regele elf. 

— Şi uită-te la locul acesta! E sobru ca un mausoleu. Butler? 

— Da, doamnă. 

— Sună-l pe Brown Thomas. Numărul setului de platină. 
Redeschide-mi contul. Spune-i lui Helene că vreau o redecorare 
pentru Crăciun. La treabă! 

— Da, doamnă, la treaba. 

— Oh, şi trezeşte-o pe Juliet, vreau ca lucrurile mele să fie 
mutate în dormitor. Podul e plin de praf. 

— Da, doamna. Chiar acum, doamnă! 

Angeline Fowl l-a luat de mână pe fiul său. 

— Acum, Arty. Vreau să ştiu tot. În primul rând, ce s-a 
întâmplat aici? 

— Redecorăm. Prin vechea ușă se infiltra umezeala. 

Angeline s-a încruntat, total neconvinsă. 

— Înţeleg. Şi şcoala? Ai hotărât ce carieră vrei să urmezi? 

În timp ce răspundea la aceste întrebări, în mintea lui 
Artemis se producea un vârtej. Era din nou un băiat. Viaţa lui 
avea să se schimbe dramatic. Planurile lui de acum încolo 
trebuiau să fie mult mai ingenioase, dacă voia să scape de sub 
urmărirea atentă a mamei. Dar va merita. 


Angeline Fowl nu avusese dreptate. Îi adusese un cadou de 
Crăciun. 


EPILOG 


Acum, după ce am trecut prin raportul cazului, trebuie să 
înţelegi ce persoană periculoasă este acest Fowl. 

Există tendinţa de a-l dramatiza pe Artemis. De a-i atribui 
calităţi pe care acesta nu le are. Faptul că şi-a dorit să o 
vindece pe mama sa nu e un semn de afecţiune. A făcut-o doar 
pentru că Serviciile Sociale investigau deja acest caz şi avea să 
fie doar o chestiune de timp până când avea să fie pus sub 
îngrijire. 

Nu a scos la iveală existenţa Poporului doar pentru a 
continua să-l exploateze de-a lungul anilor, ceea ce a şi făcut cu 
diverse ocazii. Singura lui greşeală a fost aceea de a o lăsa pe 
căpitan Short în viaţă. Holly a devenit expertul principal al 
Forţelor în cazurile Artemis Fowl, iar expertiza ei s-a dovedit 
inestimabilă în lupta împotriva duşmanului celui mai de temut 
al Poporului. Lupta a continuat de-a lungul mai multor decenii. 

În mod ironic, cel mai mare triumf pentru ambii protagonişti 
a fost atunci când au fost nevoiţi că coopereze în timpul 
insurecției goblinilor. Dar aceasta e o altă poveste. 

Raportul a fost întocmit de: Doctor J. Argon, psiholog 
behaviorist pentru Arhiva Academiei. 

Detaliile sunt exacte în procent de 94%, restul de 6% fiind 
inevitabile exploatări.