Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0013

] 


PROPRIETAR: 
SOC. AN „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU a3 - = 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 





Iascrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


Arătvam în câteva însemnări 
nu de mut apărute — înti- 
tulate „iniţiere întru bănă- 
țenusm“ și cu un motto menit 
a dovedi că individualitatea 
bănățeană nu este inventată 
de intelectuali ci istorică, in- 
telectualii doar exprimând 0 
stare de spirit existentă în 
popor — că din cauza, confu- 
ziei ce se face la Est de Car- 
paţi între Transilvania și Ar- 
dea], niciuna din aceste două 
denumiri ne mai exprimân- 
du-i pe bănăţeni, aceştia, nu 
din exagerările vreunui mes- 
chin pawuriotism local, ci din- 
tr'o respectare a adevărului 
istorie pe care o reclamă in- 
terese superioare de Stat, ţin 
să li se spună intotdeauna pe 
numele lor adevărat, adică 
bănățeni, mu ardeleni sau 
transilvăneni. Pornind dela 
articolul nostru aminţit, un 
cititor ne întreabă : 

i — De ce numai Bănatul nu 
face parte din Ardeal, în 
vreme ce ţana Moților, -Cri- 
şana, țara, Bârsei, Marmăţia, 
țara Hațegului şi ţara Oaşu- 
lui, sunt părți componente 
ale aceluiaș tot pe care-l nu- 
mim indiscutabil Ardeal ? 
„ Pentru că de când lumea, 
Andeal — care este în primul 
Tând o unitate geografică ! — 
'S cheamă în geografie nu- 
mal teritoriul dela Nora de 
Mureș, iar Bânat, cel dela 
“Budul acestui râu. Dei Bă- 
„Datu nu este în Ardeal cum 
nu este Moldova în. .Munteniă, 
-cuni nu este Craiova în Tur- 
uu-Severin. 
*: Paptul că timp de câteva 
decenii Bănatul a format un 
organism. politic cu Ardealul, 
n'a, deposedat de nume nici 
Bănatul, nici Ardealul, după 
jeum Unirea, Principatelor n'a 
„confiscat numele Moldovei în 
favoarea aceluia al Munte- 
“niei sau Olteniei, chiar dacă 
“acestor două Qin urmă li se 
spunea şi "Țara Românească. 
"Şi se mai poave adăuga că un 
singur organism pohtic, Bă- 
Yuatul: a mai constituit şi cu 
Timocul și cu Oltenia, ceeace 
wa expropnat de nume nel 
Oitenia, mei 'limocul, nici 
“Bânatui, ele păstrându-și nu- 
mele întocmai ca Bucovină, 
-Basamabua sau Dobrogea, deși 
* primele două au format trup 
comun cu Moidova, mâi în- 
delungată vreme decât Bana- 
tul şi Ardealul. 

Conștient de“acesta, Xeno- 

„în „Istoria Rol Bulo 4 
va, înţelege prin Transiivania 
tza Ardealul iar nu și 
Bănatul,” repetând în opera 
sa de nenumărate ori „Ar- 
dedlul și  Bănatul“ ! sau 
„Transilvania şi Bănatul“. 

Rămâne deci stabilit că un 

-gimgur nume poate deposeda 
- despersonalizator în favoarea 
șa, denumirile specifice, isto- 
„mice sau geografice sau și 
“geografice şi istorice, ale pro- 

viniilor : România, Atât. 

In privința Crișanei trebue 
„să. precizâm că : - 

—. Românii ortodocși din 
Crișana, ca și cei din Bănat, 
apârţin, înti'o vreme, aceleiaş 
mitropolii sârbe din Karlo- 
itz ; 

—.în revoluția, dela 1848, 
Crişemii și Bănăţenii îl ur» 
mează, pe tribunul bănățean 
Eutimie Murgu ; 


N. GRIGORESCU-VASILOVICI 








de LIVIU JURCHESCU 


— in Senatul Imperial din 
Viena, prezidat de Arhiducele 
Reinar, Anârei Mocioni, exp9- 
nentul oficial al Bănatului, 
reprezintă, şi Crișana, alături 
de Şaguna, reprezentantul 
Ardealului şi alături de Pe- 
trino, reprezentantul” Buco- 
vinei. 

Totuși credem că sa pro- 
cedat  aistorie şi  apolitic 
după Unire, înființându-se 
Directoratul Ministerial VII 
care cuprindea Bănatul şi 
Crişana. La fel s'a procedat 
și mai târziu când în locul 
„Directoratelor au luat nâș- 
tere „Ținuturile“ Bănaâtului 
spunându-i-se „Ținutul Ti- 
miş“. 

Aceste două greşeli au fost 
posibile pentru că au fost 
precedate de altă eroare, a- 
ceasta. catastroială, în alege- 
rite din 1919, când lipsa de 
mâturitate politică a unor e- 
lemente elecrorale a indem- 
nat țărănimea bănăţeană să 
voteze nu cu Ionel 1. C. Bră- 
tianu — care în chiar acele 
momente lupta în conferinţa 
păcii pentru integritatea Ba- 
natului — căci fiind el dela 
Est de Carpaţi ar cunoaşte 
mai puțin nevoile celor dela 
apusul munţilor, prea prcas- 
păt alipiţi, ca dezideratele lor 
să fie familiare în capitală, 

Se uitase atunci că Bănatul 
nu este o proprietate parti- 
culară a bănăţenilor spre a 
li se putea cere lor voturile 
pe cutare considerente — pe 
câri, azi, nu-i momentur să 
le precizăm, dar binecunos- 
cute celor cari au asistat la 
spectacolul vieţii noastre pu- 
blice dinaintea actualului 
război — ci un Sector al Na- 
țiunii, încredințat bănățeni- 
ior de către națiune, spre per- 
manent neatormită veghe. Se 
pierduse din vedere că dacă 
bănăţenii sar fi solidarizat 
atunci cu lon Î. C. Brătianu, 
ei nu se situau câtuşi de pu- 
ţin antagonic faţă de Ardeal, 
ce! rămâneau alături de majo- 
ritatea națiunii „și implicit 
alături de Ardeal, în ceeace 
el are în adevăr reprezenta- 
tiv ardeienesc. 

Căderea lui Ionel [. C. Bră- 
tianu în alegeri — consde- 
rată în Paris ca un protest 
al naţiunii române împotri- 
va punctului de vedere al 
lui Jonel 1. C. Brătianu în 
privința integrității Bana- 
tului — a avut în conferinţă 
un ecou care a fost decisiv 
pentru desprinderea unor 
importante teritorii bănăţe- 
ne din trupul țării. 


Ce bine era să îi avut bă- 
nățenii măcar în 1919-——spre 
a se putea servi însă deo 
armă ce în momentul oportun 
e necesar să 0 ai intovaeau- 
na, ca să nu-ţi lipsească toc- 
maâi când ai cea mai mare 
nevoe de ea — acea exage- 
rată mândrie locală pe care 
le-o constată faţă de Ar. 
deal versul acela „Bănatu-i 
fruncea', mult trâmbiţat de 
nebănățeni, prezentat ca şi 
cum sar adresa ţării întregi 
iar în fond necaracterisţic 
sensibilităţii regiunii. Un a- 
semenea exagerat, orgoliu, 
dacă ar fi adevărat că el 
există, ar îi putut ţine loc 
atunci de conştiinţă  naţia- 


Fetiţă din Ardeal 


țării. „Banii“ 


ABONAMENTE; 


autorități și instituții 1000 lei 
Particulare 12 luni 300 ,, 
6 luni 400 „ 


a 


individualitatea Banatului 


nală întregei ţări. Ionel 1. 
C. Brătianu triumfa în ale- 
geri iar țara se impliuea şi 
în sectorul ei bănăţenese. 

Necesitatea existenţei unei 
conştiinţe  bănăţene, sau a 
încurajării ei dacă ea există, 
noi o desprindem deci în 
special din dureroasa expe- 
riență a anului 1919, cână, 
după cum am arătat, lipsa 
acelei conștiințe, într'o mă- 
sură cerută de momentul 
istoric, a fost dăunătoare 
naţiunii, şi din împrejura- 
rea că istoria neterminân- 
du-se nici azi, nici mâine, 
iar conferințe de pace ur- 
mând să mai fie muute-—una 
poate chiar foarte curând — 
e bine ca în special bănăţe.- 
nii, în ceeace privește pro- 
vincia lor, să fie câţ mai 
bine pregătiți pentru ca, spre 
a hu maâi pierde țara și din 
ceeace a rămas al ei. 


+ 

Provincia care poartă azi 
numele de „Bănat“, are acest 
nume dela, 1200. Cu mai mult 
de un veac îmaintea acestei 
date, fusese independentă, 
poata ca o consecinţă a fap- 
tului că specificul ei de uni- 
tate geografică coincidea cu 
— său determinase — spaci- 
ficul unei organizări proprii, 
de esenţă românească stră- 
veche. Armatele din Roma, cu 
un mileniu înainte, defalcă 
din restul Dariei, această 
provincie în care sălășluese 
sanctuarul lui Zalmoxis și 
Arcidava lui Bobrebista, nu- 
mind-o „Dacia Ripensis“, 


Pe la 1200, din motive stra-" 


tegice, se creează între Du- 
năre, Tisa, Mureș și Carpaţi, 
o „marcă“, după modelul sta- 
telor din Apus, în frunțe cu 
un demnitar denumit „Ban“. 
Aşa ia naştere „Bănatul de 
Severin“, care cuprindea însă 
nu numai Bănatul de azi ci 
şi părți din Mehedinţi și Gorj. 

In erarhia Statului „banul“ 
era, după Rege, al doilea dem- 
nitar aături de „Palatinul“ 
Bănatului — 
Luca, Laurenţiu, Voicu, Cior- 
na, Iacob de Gârliște, Danciu 
eţe. ete, — erau exact ceeace 
reprezentau în Ardeni, voe- 
vozii. 

Bănăţenii, serie d. Traian 
Simu în „Organizarea politică, 
a Bănatului în Evul Mediu“, 
ca apărători ai granițelor, al- 
cătuina miliția, și-au creat 
o situaţie superioară, stăpâ- 
nina pământul strămoșesc în 
deplină libertate, o situaţie cu 
totul aparte faţă de ceilalţi 
Români dela Vest de Carpaţi. 

In „Revoluţia lui Horia în 
Transilvamia', N. Densușeanu 
arată. apol că „la anul 1457 
regele Ladislau contirmă ve- 
chile libertăţi ale Românilor 
din Bănat, în semn de grati- 
tudine pentru meritele ce 
le-au câștigat Românii ace- 
ştia, păzimd şi apărind vadu- 
rile Dunării, contra fleselor 
incursiuni turceşti, şi regele 
adaugă, cu această ocazie că 
militarismul Românilor din 
Bănat ara consuetudinar, a- 
dică nu era impus nici prin 
lege și nici prin relațiuni de 
vasalitate“. A 

Serviciul militar al Româ- 
nilor bănăţeni, 
'Praian Simu, n'a schimbat 
întru nimic vechile lor orga- 
nizaţii, doar atât că cneza- 
tele Mehadiei, Sebeşului, Lu- 
gojului, Comiaţului, Bârzo- 
vei, Carașului, Hidiei şi ALl- 
măjului, primiră. numirea de 
„districte“, 

In lucrarea sa în trei vo- 
tume, întitulată „Din istoria 
Banatului severin“, istoricul 
Patriciu Drăgălina, precizea- 
ză că „asupra părţilor ungu- 
rene ale Banatului Severin, 
aruncă lumină unele diplo- 
me ale regelui Luiovie 
Mare. Dintrinsele câștizăm 
convingerea despre existența 
unor stări separatiste, cu to- 
tul deosebite de cele ce erau 
îm vigoare pentru ocârmuirea 
altor ţinuturi româneşti dela 
Vest de Carpaţi“, 

La. 1407, regele Sigismund 
de Luxemburg făcând Gona- 
țiuni Românilor bănăţeni, 
pentru fapte de vitejie, subli- 
niază că moşiile vor fi stăpâ- 
nite de Români, după uzul 
cnezilor: „quam ut  fertur 
ipsi et eorum progenitores 
more  Keneziatus, bactenuş 
tenuissent et possedissent“, 

In privinţa sentințelor ju- 
decătorești pronunțate a2su- 
pra Românilor bănăţeni, dea- 
semeni se respectau chiar pe 
la. 1478, vechile legi xromâ- 
ești: „juxta ant'quam et 
approbatam  legem distrie- 
tuum valachicalium univer- 
sorum, Ă 

Mai! merită să fie reţinute 
urmățtparele concluzii ale 
d-lui Traian Simu, care își 
bazează lucrarea pe serioase 
documente, aparţinând fie 
lui Pesti Prigyyes, fie lui Mil- 
leker, E. Lupaş: 

a) cnezatele de pe vremuri, 
adică districtele românești, 
au existat în Bănat ca o cor- 
poraţiune organică cu prero- 
gative și jurisdictiune inde- 
pendentă faţă de statul ma- 
ghiar; 


(Urmaze în pag. 2-a) 


adaugă d. 


REDACȚIA ȘI ADMINISTEAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Bt, Brezolava 23-85 


TELEFON 38.30.10 


E a, 


ZECE MAI 


In vieața popoarelor ca și ct oamenilor se găsesc 
culmi și coborâșuri, sun! răsărituri şi apusuri, se ivesc 
zile de sgură și zile de aur. 

Neamul românesc își are şi el, printre numeroasele 
zile neguroase și zile de sărbătoare, când omul, cople- 
şit de încercările prezentului, își trimite gândul în tre- 
cutul istoric, contopindu-se cu duhul strămoșilor. 

în zile de pace, 10 Mai sosea în marş de iantară cu 
vesel alaiu de parăzi și fireturi. Astăzi, vine în aimos- 
feră de bejenie, în vacammul exploziilor, găsindu-ne 
încleștaţi în grea luptă pentru apărarea Patriei, De 
uceea sosirea sa este aștepiată ca un isvor de apă vie, 
de suiletul nostru însetat de lumină şi dreptate. 

Povestea zilei de 10 Mai revine prin vreme alât de 
vie şi adevărată, ca şi aerul cs-l respirăm, ca și pă- 
mântul pentru care sângerăm. O zână bună, să-i zicem 
Providența, apare la răstimpuri, oferind daruri de areț 
prea încercatului popor Român. 

Iată, suntem în «mul 1966. Zeița Providența ne aduce 
într'o caleașcă trasă de o duzină de cai pe Principele 
Carol de Hohenzoilem. Surugii mână telegarii năpraz- 
nic chiuind peste dealurile însorite, iar din sate și orașe 
apar țăranii și târgoveții cu pâine și sure, urând bun 
sosit tânărului prinț apusecam care ia, astiel, cunoștință 
cu tânărul popor deia gurile Dunării. Entusiasmat de 
primirea înilăcărată a supușilor, glăsuește el, printre 
altele, adresându-se țării: 

„Români, sunt al vostru din toată inima și din tot 
sufletul. Puteţi să vă întemeiaţi pe mine în orice timp, 
precum eu mă întemeiez pe voi”. 

Se năștea în ceasut acela România modernă şi eru 
într'o zi de 10 Mai, primul şi norocosul 10 Mai, funda- 
torul tradiţiei, 

Au urmat apoi ani de muncă și înfăptuiri, de lupte 
grele purtate pentru consolidarea naţiunii iar, mai pre- 
sus de toate greutăţile, Domnitorul Carol a fost o pildă 
de îndeplinire a datoriei şi. a cuvântului dat. Intr'o bună 
zi, se iveşte zeița protectoare a Neamului, aducând 
otranda pentru sângele vărsat de ostașii români pe 
câmpiile buigare. 

Ea în ziua de 10 Mai 1877 şi ne aducea ca dai 
„Independența“. 

Calea de ascensiune a României era deschisă. Când 
în 1881 se înălța la rangul de regat, faptul era dela 
sine înţeles. Atunci a așezat zâna cea bună pe truntea 
gloriosului rege coroana de oțel și acest dar fu consi- 
derat cei mai de preț, pentrucă era plămădit din sângele 
dorobanţilor şi oţelul tunurilor dușmane, 

Se pourlvise să îie tot o frumoasă zi de 10 Mai. In 
sala tronului, șaizeci de drapeie siâșiate de gloanțe au 
salutat într'un singur fâlfâit pe Regele Carol I, deschi- 
zându-i drum în istorie. Cuvintele lui de atunci şi astăzi 
înfățișează lozinca de toc a românismului: 

„Să ne unim toţi înaintea acestor drapele care au 
strălucit pe câmpul de onoare — înaintea acestei co- 
roane care e semihul regalității și în jurul căreia în- 
lreaga naţiune trebuie să se strângă ca niște soldați 
în jurul drapelului. Să ne unim cu acest strigăt scump 
inimilor noastre: „Trăiască România noastră mult iu- 
bită, încoronată astăzi prin virtuțile ei civice şi militare”. 

Anii au trecut şi țara a mers înainte pe calea desti- 
nului său „Și iarăși, tot după un războiu, ne-am întăp- 
tuit visul milenar de: unire, Când într'o zi de 10 Mai, 
Ferdinand 1 s'a încoronat ca Rege al tuturor Românilor, 
se părea că neamul nostru terminase cu grelele încer- 
cări şi o nouă epocă de pace şi prosperitate se deschi- 
dea într'un viitor de lungă durată. 

Prin lupte ne-am câștigat neatârnarea, prin răbdare 
de secole ne-am tăurit cultura şi arta noastră. In timp 
ce noi țineam piept hoardelor ce tindeau spre Europă, 
dădeam răgaz statelor apusene să-și desvolte în liniște 
ştiinţa şi artele. Ce ie ardeau stăpânitorilor străini de 
graiul nostru, de cartea noastră? 

Și totuși într'o zi am eșit din negură, am făcut legă- 
tura cu trecutul voevodal și am reușit să ne punem în 
pas cu civilizația europeană. Sunt acestea adevăruri 
evidente care trebue strigate până 1 cer, pentru drep- 


tatea cauzei noastre, pentru jertta eroică ce-o oducem 
în acest război. 


Apare de 3 ori pe înnă 
PR:EȚ U:L 20 LEI 


- 





MIOARA MINULESCU 





VERSUL LITERAR 


ANUL Lii! Nr. 13 
MIERCURI 10 MAI 1944 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 








Domnița (mozaic) 


d ceara E ela N-a IE ara rgina, E tocreaaag tat 


MÂNA MOARTĂ 


Hulu sii se opreau pe vârțul unui fel 
de minarvt și acolo se bucurau cu Tân- 
dul de rcrul lactescent al amurgului. 
In d levăr, seninul părea. clătit pentfu 
ei cu puţin lapte în care nouri mici se 
rumeneau ca nişte pesmeciori de colt- 
pie, puşi de un mare păsărar. 

Ramurile, . de asemenea, cinau în 
grabă din lumina descrescândă. Abia 
înverzite în ziua aceea, frunzele desco- 
periseră, precoce, hrana solară de care 
nu voiau să se mai despartă acum, spre 
seară, când aveau să încerce primul re- 
gret al înstreinării de lumină. 

Ce tristă avea să [ie noaptea pentru 
aceste viețuitoare şi vegetale cărora 
lumina le da mai mult decât” grăun- 
țele şi seva! Omul poate face ziuă din 
întunerecul asemănător mormântului, 
„dar jiințele inferioare ce nu se pot po- 
trivi regelui creaţiunii ? 

Nu pentru om ci pentru o pasăre ori 
o creangă noaptea-i noapte. 

Noaptea-i regret desăvârşit în a că- 
rui bae albastră, ca, şi în turburătoarba 
neființă, pomii înfloriţi și aripile par 
lucruri mai frumoase fiindcă au tre- 
cut prin marele regret. 

Cine-a scris doina înstreinării mici- 
lor făpturi şi lucruri, de ultimele raze 
ale asfinţitului 7... i . 

Cred că, odată, în iscoditoarea ado- 
lescență, am aflat cu totul ceiace abia 
um întrezărit în denii şi anume, ce 
este substanța îngerilor, noaptea, în 
inflorescențe și cântec de ramuri în- 
crustate în frumuseţea despărțirii este 


materia pălită de marele regret. 


Cine mai cunoaşte noaptea, integră 
așa cum o cunosc hulubii și pomii? 
Cine mai ştie regretul luminii, precum 
îl ştiu cei care-şi dorm proaspăt îngro- 
paţi sub pământ prima lor noapte ? 

Poate numai cei cari, fără a muri 
cum se moare, pleacă din lume la cea- 
sul primei lor poeme adevărate. 

In actul poetic ei sunt aidoma cu hu- 


groasnic loc comun. S'a vorbit de mi- 
hoane de ori despre transjigurari, 
transformări ale pvelulu, despie an-! 
florua mună care conuuce peuua pe 
hârtie, Neinsistandu-se asupra udevă- 
rului ce-l conțin asemeneu conpurăti, 
ele și-au ptergut valourea 1n Ochi Lu 
turur ca nișe mMeaiucre Cauyrume, 
În ziua Când am văzut cerul lac- 
tescent al acetut anurg uim cuse cinuu 
hulubii şi ramurile cruue, nun gun 
dit ia o reabiuuture u muri? triuuruie. 


Mi-am  aminut că mai vazusem 


„ undeva, în cuiutorii, acelaş cer ue cu- 


lori murinde, poate că resirunt în 
mare, Barci noaurouse, căroru te scul- 
pasem smuala când se descniolau uitate 
pe jaieză, jară suvirime, jaru eşurpe, 
dupa cum sunt poeii juru tuvul.eră, 
lunecau pe Suinsa matase, demaieruaii- 
zate de contucuul cu eu. 

Simţeum în piuuirue acelea sensul 
autenticei desparţiri de toute ce le nu- 
trea, incă vreu cuveva Ciupe, cutusui ae 
jeratec. 

Ei îşi aduna ghemul orelor de aur 
din lucruri și din immi. Atunci, Şuun- 
du-mă cedat umbrei, mi-am imaginat 
că mor „aşa cum face tot muritorul ce 
se iubeşte, Am încercat să mă auiosu- 
gestionez, să mă văd în gând, plâns de 


cei mai dragi, trezind avane remuşcări 


celor cari m'au urgisit, şi pozind olim- 
pic, astral, pe catajaic: cunoscutul pro- 
ces al autocompătimirii... 

Dar ciudat ! Orbit de albul în creş- 
tere (odată cu degradarea zilei) al unei 
coli albe pentru vers, am avut un sen- 
timent invers, de compasiune pentru 
cei rămaşi, pentru cei pe care, la în- 
vestirea lui poetică, un om îi părăsea. 

De-atunci am iubit oamenii răi şi 
buni, întru reabilitarea mâinii înțio- 


„Tite, şi întru durerea că mâna aceea nu 


are să mai poată mângâia niciodată, 
deaproape, frunţile aspre și parcă mult 


i. VALERIAN 








Wubii, pomii și îngerii în noapte. Com- 
paraţia aceasta a ajuns, dealtfel un 


prea singure luminând. 


SIMION STOLNICU 





Cazania Mitropolitului Varlaam 


după treisute de ani 


Implinirea a trei sute de ani dela apariţia 
celei dintâi cărți moldovenești este un prilej 
amintitor de îndoită însemnătate: pe deoparte 
semnul trainic sub care rămâne desluşit de 
veacuri cuvântul Cazaniei lui Varlaam, dar şi 
pentru alt fapt cultural, al literei — tipogra- 
fia fiind un element esenţial în comunicarea 
textului către spiritualizare. Şi, deşi cronolo- 
gic cu mult în urma celorlalte voevodate lo- 
cuite de Români (Țăra Românească o avusese, 


- în editări slave, încă din 1508; Ardealul tot 


din această vreme, socotindu-şi însă prima lu- 
crare în româneşte din 1544), tiparniţa lui Va- 
sile Lupu a fost cea dintâi în Moldova. 

Atestări vechi, cum este aceea a lui Wolf- 
gang Schreiber, subliniază râvna lui leraclid 
Despotul de a-și statomici imprimeria la Cot- 
nari, în jur de care ambiţiona să glorifice: cul- 
tura protestantă prin creearea condiţiilor u- 
maniste ; dar ajungerea gândului nu-i îu dată. 

In ce împrejurări sa ajuns la fiinţarea ti- 
pograiiei din laşi ? 

Răspunsul îl dă însăşi colaborarea dintre 
Vasile Vodă Lupu, Mitropolitul Varlaam şi 
marele Vlădic din ilavra Pecerscăi: . Petru 
Movilă, 

Binecuvântaţi să slujească ortodoxia — spre 
care Voevodul a osienit şi închinat fără cătare 
la bhaiera pungii până'n Stânca Athosului şi, 
aiurea, la chinoviile Bosniei, voindu-se, prin 
cuget, cum s'a mai spus de către Neculai lor- 
ga, urmaş al Bazileilor din Răsărit, neîmpăcat 
în singure hotarele domniatului său, iar Mitro- 
politul de Suceava. Varlaam acesta, ridicat din 
răzeşie, dârz apărătow creştinismului moldo- 
van, pe care-l trăia popular, apărându-l în 
numele stintelor mistere, învăţat şi bun mo- 
nah că, oarecând, rămăsese între cei trei ie- 
rarhi din care s'a ales în 1639 Patriarhul Con- 
stantinopolului ; pe deasupra măestru grăitor 


pe duhul țăranilor — şi lângă credinţa lor în- 
tâlnindu-se reformatorul canoanelor ruseşti: 
prinţişorul din Moldova Petru Movilă — au 
aşezat, câte şi trei, cu neostenită faptă, cartea 
la locui întâi al evlaviei. 

Din 1637, ni Sa păstrat epistola prin care 
Varlaam înştiința pe Vlădica dela HBiev, că a 
mântuit de tradus românește omiliile patriar- 
huiui Calist 1, dar, ncavând în sprijin nici 
buchi, nici meşteri, îi cere dărnicia trimiteri- 
jor de acest soi, pe care le ştia cu prisos lău- 


dat în eparhia lui. Insuşi văzuse instituţiile. 


lui Petru Movilă, când, opt ani în urmă, pe 
drumul Moscovei, ca sol al Domnului Miron 
Mavilă Barnovschi, poposise câteva zile la Pe- 
cersca: şcoala, tipografia, cunoscuse spiritul 
cult din care înflorise ncua predanie răsări- 
teană. ) 

Lui îi se adresă şi răspunsul nu întârzie, pe 
cum singură glăsueşte predoslovia cazaniei : 

„Măriia sa, ca unu Domnu creştinu și b.a- 


gocestivu şi iubitoriu de besearici, grijind ca 


unu ştăpânu bunu de folosul oiloru lui Hr.; 
nu numai pentru ceale trupești ce şi pentru 
ceale sufleteşti, de unde sâănguru Dumnezău 
cu mâna sa cea puternici au arătat Măriei 
sale spre acest lucru îndreptâioriu, preaosven- 
țitulu părinte Petru Moghila, fecioru de Dom- 
nu de Moldova, Arhiepiscopu și mitropoiitu 
Kievului Haliciului și a toată Rosiia, carele 
pre pofta Măriei sale au trimis tipariulu cu 
toate meșteșugurile căte trebuescu“. 


Se aduseră tat atunci gravuri în lemn cu 


motive iconografice, vignete, podoabe grafice  . 


mai mici şi ințiale dintre cele care se întâl- 
nesc pe tipăriturile ruleneşti — iar peritru ce 
nu se ajungea sau nu întrunea căutarea dom- 


nească, 'se făcură comenzi speciale dela xilo-... 


graiul Ilia. 


de AUGUSTIN Z. N. POP 


Este de precizat că așezarea mairițelor s'a 
făcut Yin aceiaşi vreme când la Trei-lcrarhi 
sa început organizarea vieţii mânăstireşii şi 
funcționarea școalei vasiliene — preocupările 
de tipar împlinindu-se într'ales cu canonul 
smereniei şi cu învăţătura primului c -legiu du- 
hovnicese din Moldova . 

Lucrul cazaniei începu în 1640 şi se poate ve- 
dea mai întâi dim imprimarea AHMA (— 1641) 
pe unele exemplare şi, în al doilea, din dispu- 
nerea rândurilor, că litera groasă dela Kiev 
se sfârşi degrab, astfel că fu nevoie să se in- 
tervină ia stavropighia ortodoxă din Lwow 
unde Barnovschi Vodă, neamul lui după trup 
şi Vasile Lupu se pomcneau dăruitori, pentru 
literă măruntă cum însemnă, sub anul 1641, 
analele respectivei frăţii, întocmite documen- 
tar de Dionisie Zubrycki : 

„La dorința Domnului Moldovei Vasile, Fră- 
ţia a turnat pentru el în tipografia ei litere de 
tipar cu caracter slav. După litere a trimis 


pre un preot și un funcționar ;Domnitorul în 


scrisoarea din 12 Januarie a rugat să i se dea 


„ajutor când ar avea lipsă de bani şi ca să i se 


trimeată o însemnare a lucrurilor de care bi- 
serica are nevoie“ — după care iranrimarea 
continuă. Intr'unul din cele două drumuri 
spediale pentru litere s'a adus şi a doua 
„poartă“ a Cazaniei, cu care şi apărură ma- 
joritatea exemplarelor păstrate până astăzi 


_— cea dintâi având un chenar de stâlpi în- 


floraţi grosolan după modelul tipăriturilor 
răsăritene, iar aceasta de a doua purtând în- 
tre căsuțele bogatului legendar hagiografic şi 
icoana Sf. Parascheva, ceeace denoiă o execu- 
tare mai târzie față de cea dintâi. 





"(Urmare în pag. 3-8) 


—— 4 


A 








-. . 


UNIVERSUL LITERAR 


DESPRE TEATRU, TEATRU-ROMAN 
TEATRU-LITERATURĂ ȘI DESPRE MĂSURA IN TEATAU 


i 


-Stagiunea anului acesta a udus o sur- 
priza pentru lumea teatrală: o piesă de 
lungimi neobişnuite. 

Le japi, dacă vom privi distinct cele 
trei piese din care este constituită „Di 
jale sa născut tiectra”, nici una nu de- 
Dujegte ELE NSU Rei e ptese.0r cbișnutiz: 

Mai mult, dacă — aşa cum uneori s'a 
procedat şi în atte părți — ele sar ji dat 
mn mod separat în trei spectacole dijerite, 
poure că nici nu s'ar mai fi vorbit de „lun- 
gimea'* acestei opere şi, cine ştie, poate că 
nici n'ar fi stârnit atâta vâlvă, tot așa 
după cum war putea stârni nici ptesele 15- 
torice ale lui Delavrancea dela noi sau 
ale oricărui alt scriitor străin. 7 i 

Luală, însă, în total şi reprezentată ca 
atare, această [rilogie, care, bineințeles, 
însumează 13 acte şi durează peste cinci 
ore' şi jumătate de spectacol, pune în lu- 
"nină câteva aspecte legate de opera dra- 
matică în genere. 

* 

Și fiindcă pornim dela „Din jale s'a 
întrupat Electra”, deşi lungă, trebue dela 
inceput să se recunoască o caracteristică 
a acestei lucrări — fapt care de altfel nu 
ințirmă problemele pe care le pune și nici 
concluzuie la cari voiu ajunge — şi a- 
nume că, spre deosebire de alte opere ase- » 
mânătoare, cele trei piese din „Irilogia” 
lui O'Neill nu presintă numai o simplă 
şi uneori vagă continuitate între ele, cu o 
nu intotdeauna necesară legătură, ei tatul 
mi se înfăţişează într'o unitate arhitec- 
tonică, pezintă nu simple drame diferite, 
în continuare, oarecum juzrtapuse, ci se 
prezintă cu o unitate structurală a ei, 
organizată. 

ka îţi apare ca desfășurarea oarecum 
unică a unei singure și mari drame în 
care, până la un punct şi văzute lucrurile 
în mare, s'ar putea spune că fiecare din- 
tre cele trei p-ese poate fi privită ca un 
simplu act din „Trilogie”, sprijinindu-se, 
ca in orice dramă bine construită, unul 
pe altul, 

Ori, în alte opere, aceasta nu se întâm- 
plă și, în orice caz, nu se întâmplă în a- 
ceiaș. grad. Această puternică unitate se 
invederează din primul moment, chiar 
dela lectură, fapt care cred că a și deter- 
minat =—— şi din acest punot de vedere de- 
sigur că a fost justificată — măsura luată 
de Direcţiunea Teatrului Naţional din 
București, îndrăzneață în Sine dar pre- 
zentând şi mari avantagii, de-a se repre- 
zenta deodotă toată Trilogia, într'un sina 
gur spectacol, 

Și vesigur că tot din acelaşi punct de 
vedere — al păstrării umități;. acestei o- 
pere, a unei unităţi în acelaşi timp de 
„aimosferă“ şi, aşi zice, chiar şi a unei 
unităţi „de familie“ — tot foarte bună a 
fost, cel puţin principial, ideia ca în cele 
trei roluri principale, al lui Ezra Munon, 
al Căpitanului Grant şi al lui Orin,.să 
apară unul şi acelaşi actor, după cum se 
ştie d, George Vraca. | 

„Dar, cum am spus dejă, chiar recunos- 
când acestei „truogii* și umitetea pe 
care o prezintă — deşi asta-i altă ches- 
tiune — recunoscând totodată şi realele 
resurse dramalice ale acestui în orice caz 
mare dutor american, de origine iîrlan- 
deză, nu-i mai puţin adevărat că proble- 
mele pe care le pune rămân aceleaşi, ele 
fiind nult mai importante şi depăşind 
astjel opera lui O'Neill în sine, despre 
care, se poate spune că, prin repre- 
zentarea ei, atât doar că le ocozio 
nează, ea urmând să fie socotită cel mult 
ca un punct de plecare pentru oarecari 
consideraţiuni de un ordin mult mai ge- 
nerul. 

Voiu ajunge astfei să discut şi câteva 
aspecte şi probleme teatrale actuale: a- 
celea ale teatrului-teatru, ale teatrului- 
roman, ale teatrului-literatură şi, în orice 
caz şi mai presus de orice. a „măsurei“ în 
teatru ! 

Es 

Dar să pornesc iarăși dela „Din jale s'a 
întrupat Electra“ şi să menționez dela 
început un jenomen, care se pare că se 
întâmplă în totdeduna cu astfel de piese 
care sunt prin ceva neobişnuite: încep 
să devie senzaţionale... înainte de-a fi 
cunoscute ! 

Ceince, cred, nu se va mai întâmpla 
atunci când curiozitatea publicului wa fi 
fost satisfăcută. Atunci, bineînțeles, lu- 
crurile vor începe să reintre în ordinea 
lor normală, iar opera, ca operă drama- 
tică în sine, va putea fi judecată — abia 
atunci — cu toată obiectivitatea... 

Fiindcă, în adevăr, numai în asemenea 
condiţii trebue să fie judecată iar nu sub 
impresia fie a momentului, fie u cine ştie 
căror altor considerații sau influențe. 








_Știe să fie dramatic. 
__<hiar, că are scene tari. Și, unele, chiar 


Fiindcă destui wu fost aceia, în special 
la primele spectacole, cari se grabeau 
mai mult decat trebue să ridice în sava 
Cerului această operă, fără wa să se poată 
spune, după jeiui cum emiteau anumite 


„judecăţi sau după fetul în care îşi mani- 


fesiau adminațud, cacă o făceau cu ade- 
părat sincer sau dacă, din contra, o fă- 
ceau numai spre a se convinge pe ei în- 
șişi că în adevăr le-a plăcut... 

Nu de alta, dar pe «ei mui mulţi pe 
cari i-am auzit, nu știu dece dar, ca să 
spun drept, mi-au făcut impresia mai 
mult că vowu să-și justijice în ochii lor 
proprii efortul pe care-l făcuseră jie de 


a-ş. fi procunai biletele — frindcă la un 
moment dat aceasta era o problemă, 
dovedind abilitate, relaţii, ete. — je un 


act de eroism, de a fi făcut coadă la cassa 
teatrului, în fine, de a fi renunţat la cine 
ştie ce alte programe, de a-şi fi sacrifi- 
cat o după amuază şi o seară întreagă 
spre a putea [i încă dela ora cinci la 
spectacol şi a sta până noaptea! Nu mai 
vorbesc de faptul că mai erau şi alții cari 
îşi manifestau această admiraţie şi nu- 
mai din grija de-a nu lăsa cumva împre- 
sia că nu-și dau seama de ce-i aceia, mă 
rog, o mare operă dramatică, o „trilogie“! 

Pe de altă parte, însă, trebue să spun 
că printre spectatori erau şi mulți dintre 
aceia ari, fie pe Jaţă, pe numai un auan- 
cul lor, dar trădându-se îndeajuns, erau 
şi tare „necăjiţi“ pe O'Nmneill, pentrucă 
i-a venit să scrie o operă așa de lungă! 

Aceștia, interesaţi şi muiţumiț: de spec- 
tacol până pe la actul al patrulea sau al 
cincilea — dimensiunea „normală“ a ori- 
cărei drame obicinuite — începeau de pe 
la actul ui 7-lea sau al 8-lea, ba chiar şi 
mai devreme, deci abia pe la jumătate, 
să se frământe disperaţi în fotolii, prinșt 
de un fel de panică, gândindu-se cu 
groază la cât le mai rămâne până la sfâr- 
şit şi începând să numere actele pe mă- 
sură ce trec... 

Ca să zic astfel „emoția estetică“ ceda 
în faţa... bietei noastre „condițiuni u- 
mame“ ! 

a * 

Și încă O'Neill este un autor care rea- 
lizează lucruri puternice, impesionante. 
Se poate spune, 


îndrăzneţe ! 

Deși poate că aici 
sunt toate tari! | 
- Tari, tari, tari! Toate se succed tari! 

Şi Shakespeare are — şi unele chiar 
i-au și fost reproșate şi, pot. să adaog, cu 
drept cuvânt — dar, parcă tot, e altfel! 

Ei, secretul mare al lui Shakespeare! 
Căruia geniul lui şi intuiţia lui de mare 
creatar dramatic îi arătau instinctiv ca- 
lea: alternanța! Tocmai amestecul ucela 
pe care nu votau să i-l admilă adepţii 
principiilor aristotelice, dar care este o- 
menesc şi caracteristice vieții, aceasta ne- 
fiind nici uniform comică, nefiind nici 
uniform tragică ! 

In momentele cele mai intens drama- 


este și un defect: 


_tice — și asta aproape în toate dramele 


lui — vei găsi această alternanță. 
In Macbeth, când crima se săvârşeşte 
în contra regelui, Shakespeare, acest 


„barbar lipsit de gust“, cum Sau găsit 


unii să-i spuie, nu se sfieşte să rupă firul 
şi al acţiunei și chiar al atmosferei tra- 
gice ca să ne dea, aşu, absolut fără nici-o 
transiţie, una dintre scenele cele mai bur- 
lești cu putinţă, cu glume, cu spirite gro- 
teşti, cu paznici beţi bâlbâindu-se, sughi- 
țând şi clătinându-se pe picioare... Și cu 
toate acestea nu î se poate reproşa acest 
lucru mici ca o lipsă de gust şi nici ca o 
nepricepere — atât ar mai trebui! — 
a meșteşugului dramatic. 

Din contra ! 

Aceasta dovedeşte tocmai — așa cum 


"am mai spus-o şi mai sus — că intuiţia 


lui în materie de teatru îl făceau în fie- 
care moment să știe ce să facă. 

De altfel chiar în lumea senzorială, o 
senzaţie tare sau o durere, ducă începe să 
fie prelungită nu se mai poate suporta, 
ajungi să ţipi, să urii. înceve să te lase 
imima, în fine, sau faci ceva sau se în- 
tâmplă ceva! 

lar dacă cumva mai durează, dacă se 
mai prelungește şi peste unele limite, se 
întâmplă un fenomen curios: începi să 
m'o mai simţi! 

Până și durerea se cloroformizează și. 
dela un grad în sus, dacă ea ţi sar ma: 
adăoga. nu va mai putea cu nimic să-ţi 
impresioneze simţurile 

Ori, din chiar aceste obsevatii se pot 
trage primele și cele mai interesante în- 
vățăminte — sau „reguli“, dacă voiţi -— 
de cari întotdeauna trebue să se ție sea- 
mă când este vorba de teatru, 

Şi fiindcă vorbese în general — de- 
oarece acum m'am îndepărtat de O'Neill: 
după cum am spus încă dela început, 
piesa lui nu constitue decât un punct de 
plecare pentru aceste discuţii — se poate 
afirma, aproape ca o axiomă, că cele mai 
proaste piese, cele întotdeauna de un gust 
literar şi dramatic cu totul îndoelmic, sunt 
acelea în care autorii au voit să puie şi 
mult şi multe, fie că-i vorba de intensi- 
tate, de momente dramatice, fie că-i vor- 
ba de complicaţii, acțiuni episodice, etc. 

Dacă într'o piesă ai avea, să zicem, în 
fiecare act sau în fiecare tablou şi în fie- 
care scenă, ba escaladări, ba otrăviri, ju- 
răminte solemne, răzbunări siciliene, în- 
crucişeri de spadă, etc, etc., şi dacă, fiind 
vorba. de ex, de o Aramă în patru ate, 
vei mai avea şi vr'o patru sinucideri sau 


Gazania Mitropolitului Varlaam după treisute de ai 


“(Urmare din paz. I-a) 


„Cartea romăneascâ de învăţătură dumene- 


cele preste an și la prasnice împărătești și la . 


svenţi Mari“ sau, cum s'a mai numit, Cazamia 
Mitropolitului Varlaam reprezintă o adaptare 
a explicărilor Patriarhului Calist (editate pe 
aproape de Moldova, la începutul secolului 
XVII în trei ediţii: 1606 la Cril ; 1616 la Lwow 
şi 1637 la Kiev), explicări duminicale. şi la 
praznicile împărătești întregite cu povestea 
aurilă a Sfintei Parascheva, ale cărei oseminte 
fuseseră aduse la Iaşi și cu legenda muceni- 
cească a Sf. Ioan dela Cetatea-Albă, al cărui 
panegiric îl scrisese, cu mai bine de două 
veacuri în urmă, la Suceava, Grigore 'Pamblac 
în număr de şaptezeci şi două cazanii, dis- 
puse în perfectă ordine omiletică: pretext, 
fragment evanghelic, exegeză, generalizare 


- slavnici , 
„ limbei romăneşti“, 


spre ortodoxismul practic, într'o limbă de a- 
dâncimi curate şi armonii ce-i dau prestigiul 
compoziţiei de stil, care o deosebesc de cele 
două cazanii coresiene, precum şi de alte tex- 
te similare din 'Țara-Românească şi Ardeal. 
Pornit din părțile de jos ale Moldovei, din 
Putna, acolo unde graiul rămâne aliaj al per- 
fectei vorbiri din cele două „ţări“ vechi, Var- 
laam a scris, ca unul ce copilărise cu poporenii 
Boloteştilor, în semnul celei mai cuprinzătoa- 
ze înţelegeri româneşti, „cătrâ toată semenţia 
romăneascâ de pretutinderea ce se aflâ pravo- 
întraceastă limbă“, adevărat „dar 


Tipăritura pe care o cinstim în acest cuvânt 
aminlitor sa răspândit ca nicio altă carte ve- 
che românească. Ea a trecut matca moldove- 





asasinate — ca să zic aşa, câte unul pentru 
fiecare final de act — sar întrece şi ceiace 
se putea vedea la „Grand Guignol“, iar 
podium-ul acela în loc să mai fie un 
podium de teatru s'ar transforma într'un 
fel de măcelărie ]... 

Ori aceasta nu mai e artă: 

“ 

Cum din cele de mai sus am văzut ke 
poate să însemne „mult“ sub aspectul 
conţinutului şi a intensității — sau, mai 
exact, a... „intensităţilor“ —. să vedem 
acum acest „mult“, adică lipsa de măsură 
şi sub aspectul lungimii, a dimensiunilor 
permise operei teatrale. 

Dacă lui O'Neill, de ex. nu-i lipsește 
nici verbul şi nici instinctul dramatic, în 
sohimb nu sar putea spune că în privința 
întinderii are întotdeauna simțul  pro= 
porțiilor. 

Ori, poate că una din caracteristicile 
artei — și care, poate, o şi diferenţiază 
de frumosul din natură — este şi acea 
ordine, acea măsură, acea armonie, oare 
cum împusă, oarecum artificială. 

Mai mult chiar decât o ordine: o or- 
donare, 0 arhitecturizare a materialului, 
cu linii şi proporţii bine realizate. Ori, 
acest simţimânt de ordine, de bun simţ, 
de armonie, s'ar părea că, în adâncul fie- 
căruia din noi, instinctiv, refuză operei 
de teatru — deci operei care devine spec- 
tacol, şi care, în consecinţă, îşi are legile 
lui, legi pe cari le-ași putea numi „ale 
representării“, şi cari prin urmare trebue 
să ție seamă de o serie de consideraţiuni 
în legătură şi cu spectacolul, deci cu 
omul şi cu ale lui omeneşti wvicisitudini, 
cu elanurile lui, dar și cu forța lui de 
rezistență, cu răbdarea lui, chiar și foa- 
mea, setea și somnul!... (dece nu?!...) — 
zic, un anumit sentiment de ordine, mă- 
sură şi armonie, refuză spectacolului de 
teatru, operei dramatice, ceiace i'se poate 
permite cinematografului şi filmelor „în 
serii“ sau romanuiui „foileton“ ! 

Evident, însă, că şi operele lungi sunt 
de două feluri: unele, ce-i dreptul, cari 
sunt de tipul acesta, al filmelor în serii 
și al romanului în fascicole, după cum 
altele, în schimb, deşi lungi, sunt totuși 
lucrări de valoare. 

Deaceia n'aşi vrea să rămăie vr'v 0n- 


fuzie în privința asta. Se ştie — și de- 
aceia atrag atențiunea asupra acestui 
punct -— ce este un roman foileton şi ce 


este un astjel de film. 

Intr'o anumită vreme și de o anumită 
categorie de public se citea foarte mult o 
asemenea literatură după cum, deaseme- 
nea, îmtr'o anumită vreme, imediat după 
celăhalt mare războiu, începuseră să cam 
fie la modă si astfel de filme. 

Ele se numeau ba „Mâna care nimi- 
cește“, ba „Judex“, bai „„Homumnculis“ -— 
interesant, nu? chiar şi ca titluri ?i,.. —— 
şi ajungeau unele să fie în câte 20 de 
serii, în câte 30, iar unul, îmi aduce amin= 
te, avea 35! 

Vă puteți închipui ce se întâmplă de 
ex. în oraşele de provincie, cari, în spe- 
cial pe acea vreme — lasă că și acum — 
nu aveau decât, poate, câte un singur ci- 
nematograf care, şi 'acela,. dacă schimba 
filmul odată sau de două-ori pe: săptă- -: 
mână ! A 1 L-A: 

In asemenea condiţii se înțelege că un 
astfel de cinematograf putea tocmai bine 
ca, într'un an de zile, să nu ruleze decâi 
cel mult un film sau două dintr'acestea! 

lar bieţii oameni, mai de voie mai de 
nevoie, neavând altceva cu care săzși 
treacă vremea ajungeau să-l vadă întreg... 

Mai mult, cu timpul, până şi intelec- 
tualitatea unui Oraș ajungea să accepte, 
drept hrană sufletească şi spectacol, toate 
acele stupidități cu o din ce în ce mai 
tembelă şi, când te gândești, cu o din ce 
în ce mai sinistră resemnare ! 

Ori, ceiace în principal caracterizează 
şi romanul foileton propriu zis cât şi co- 
respondentul lui cinematografic — filmul 
în serii -— este lipsa unei unități orga- 
nice necesare, părțile lor componente ne- 
existând necesarmente, nu sunt, cu alte 
cuvinte, structural necesare şi nu participă 
la închegarea unei idei de roman sau u 
unei idei teatrale, spre a realiza astfel 
ceva viu, ceva întreg. “ceva rotund, care 
să topească totul în el însuși, să facă să 
fuzioneze elementele eterogene, realizând 
finalmente, în toată ammonia și perfecţia 
ei, în toată vigoarea ei, opera de artă! 

În asemeneu lucrări toate sunt numai 
ca să fie, un fel de umplutură, putându-se 
oricâmd și ușor detașa fără ca întregul, 
al însuși înconsistent şi inform, să sufere 
câtuși de puţin 


ALEXANCRU DRAGHICI 





a a a a a a a o Ma a gi a Piti ROI REIROONRI ca a e A tea aa ni 


nească, rămânând bun teologal şi de verb ro- 
mânesc din Maramureş şi Bucovina până'n 
Severin, şi'n raze de cruce din Banat, peste 
bisericile Bârsei şi ale Trei-Scaunelor, unde 
s'au găsit douăsprezece exemplare, deși de- 
mult nu mai sunt chinovii ortodoxe: într'acolo, 
până'n Cornova Basarabiei pe Nistru. 

Cazania ieşană din 1641/1643 (în acest al 
doilea an a fost terminaţă), prin îndelungă 
circulație, a înfrânt hotarele despărţitoare po- 
litie în veacul ei şi-a făcut, pe marginea citi- 
rei, unificarea întregului neam căruia îi-s'a a- 
dresat, pretutindeni căutată şi păstrată, peste 
vitregii. : 

„Carte romăneascâ de învăţăturâ“ a rămas 
până astăzi cazania oficială a Sfântului Sinod, 
în a 14-a reeditare, bine înţeles modernizată 
lexical şi ca atare se înscrie bun național fără 
-de moarte, peste oameni şi peste veacurile lor 
pământești. 


AUGUST'N 2. N, POP. 


Purutit. oii. ulmi 








10 MAI 1944 ii 





DECE ?... 


La fiecare apariţie a unui nou 
număr dintrmun săptămânal de 
specialitate se naște întrebarea : 
dece are un material informativ 
totdeauna necorespunzător ade- 
vărului ?... 

Ultimele mumere ne vorbesc 
ba de ajungerea mume'ui d-nei 
Eugenia Zaharia pe afişul unui 
concert de jazz 12... Pucioasa, ba 
de numele d-nei Marioara Voi- 
culescu pe afişul unci serbări 
şcolare la Domnești, ba de „is- 
prăva“ unui tânăr actor fotoge- 
nic, ridicată până 1a rangul unei 
„fapte de arme“, că şi-a găsit în 
timpu! liber posibilităţi de a ho- 
tări pe unii directori de teatre 
să reînceapă activitatea teatrală. 





Pentru 
astea grele prin care trecem, nu 
impun tuturor o mai multă se- 
riozitate, care să înlăţure nimicu- 
rile ajunse pe coloane de ga- 
zete ?... 


Dumnezeu, timpurile 


Problema teatrului în ziua de 
azi, este atât de importantă, în- 
cât atâtea  articoe sar putea 
serie cu competenţa cerută însă 
de seriozitatea problemei, incât 
paginile acestor săptămânale ar 
lua altă însemnătate în faţa ce- 
titorului decât cea de ari... 


GOSPODĂRIE... 
Actinitutea d-lui Corneliu Moi- 


tiovanu, în postul de director a! 
Teatrului Naţional, este în cum- 


pâna zilelor acestea una din cele 
mai grele. . 

D-sa, în afara iniocmirii vit- 
torului repertoriu, mai are grija 
asigurării tezaurului primei noa- 
stre scene, prin evucuarag în ui- 

- jerite localități, 


Fiindcă la valoarea de azi a 
costumelor și a unii mobilier cu 
cei de care dispune scena oji- 
cială, constitue un adevărat te- 
caur, de a cărui siguranță d. 
Corneliu Moldovanu trebuia să 
ție seama în primul rând. 

Vedeți dar, cum uneori înde- 
plinirea unei calităţi oliciale. 
chiar întrun scurt tîmp, e mai 
spornică dacă «e cu rost şi cu 
pricepere îndeplinită, ca atunci 
când ani în şir nu servește decât 
experienţii altora. Da, dar dom= 
wil Corneliu Moldovanu n mai 
fost director... 


PUIU... 


in ciuila atâtor „serioase! as0. 
ciații Garamatice proectate în va- 
tra anumitor localități ferite de 
groaza ,„nouii civilizaţii”,  aso- 
c:ații cuprinzând nume cunos- 
cute sau aecunoscute din v._aţa 
moastră tcatraiă, Puiu Ianco. 
vescu a păşit la organizarea 
unui nou teatru în Capitală. 

Cu ce mămră am putea cân- 
tări „p?oectul? unora cu fapta 
altuia ?.., 





In asta am vedea-o doar pe 
actea de a ne feri să-l situăm 
pe Puiu Lancovescu alături de 
aceste „asociaţii”, 


SOARTĂ... 


Un cunoscut autor dramaiic, 
beneficiarul recent al unui pro- 
cent ridicat de tantieme depe urma 
unei uşoare piese jucată pe prima 
noastră scenă, a mărturisit că 
„manuscrisul nouei sale piese 
aprobată de comitetul de iectu- 
ră“ a fost la un moment dat 
pierdut şi găsit într'o... ladă cu 
gunoi”, 





Inchipuiţi-vă de ce „botez” sa 
bucurat această nouă operă a 
cunoscutului autor, încât mar fi 
exclus să cunoască totuşi aceeaşi 
„glorie“ ca şi cealaită. 


AFIȘ... 


Singurul teatru care până în 
momentul de jață va putea des. 
chide porţile, în urma stărui- 
loarvi voinţi a directorului său, 
4, Al. Ciorănescu, e „Teatrul 
Municipal”. 

Afișul cu „Rața sălbatecă”. de 
ibsen, care din nefericire a găsit 
doar câteva seri potrivite spec- 
tacolelor, va continua — proba- 
bit — un curând, cu mici schim. 
bări în distribuția dela pre. 
mieră, 

Celelalte,  ujară de viitoru! 
„Leatru Iancovescu”, unesc seu- 
cele cu singurul motiv : lipsă di. 
rectorii, lipsă actorii,.. | 


1. M, LEHLIU 


PO O 9 UI N NO 
Pe e ap a a a a a ap a ta a a a 


individualitatea Banatului 


(Urmare din pag. I-a) 


b) până in prima jumătate 
a veacului XVI, Bănatul, din 
punct de vedere politic şi ad- 
ministrativ, nu era o parte 
integrantă a coroanei regilor 
maghiari. 

Concluziile acestea ale d-lui 
Traian Simu, își găsesc în 
mare măsură, explicaţia în 
constatările făcute mal târ- 
iu, la 1'68, de către istoricul 
maghiar Ladislau 'Thur6czy 
care ocupându-se de Bănatul 
de Severin, scrie că „limba 
obștească a poporului, atât 
aici cât și în ținuturile timi- 
şene, este cea valahică, De 
nu cumva, evenţual, la unii, 
a străbătut şi cea ungu- 
rească“. 


Iar acum să-l ascultăm și: 


pe acel geniu al intuiţiei isto- 
fice, care a fost Bogdan Pe- 
triceicu Hașdeu. Iată ce spu- 
ne acesta la 1896, în opera sa 
„Românii bănăţeni din punc- 
tul die vedere al conservatis- 
mului dialectal și teritorial“ : 

„Dia toate regiunile locuite 
astăzi de Români la Nord de 
Dunăre, Bănatul şi Oltenia, 
cu prelungirea lor cea co- 
mună în tara Hațegului, 
sunt singurele cari reprezintă 
o continuitate neîntreruptă 
geografico-istorică a neamu- 
lui românesc, — un cuib ro- 
mânese de unde se români- 
zau treptat ţările spre apus, 
spre crivăţ, şi spre răsărit. 
ba indirect şi cele de peste 
Dunăre, cuibul mereu  des- 
cărcându-și prisosul, dar ră- 
mânând totdeauna plin. 

„Şi nici nu se putea să fi 
fast un alt cuib, întrucât Bă- 
natul şi Oltenia au fost cele 
dintâiu porţiuni pe cari le cu- 
ceriseră în Dacia legionarii 
Romei şi fără menţinerea că- 
rora ei nu puteau stăpâni re- 
stul Provinciei Traiane. Ar fi 
o curată absurditate de a cre- 
de cineva că colonizarea Y9- 
mană a fost mai compactă şi 
mai solidă în Transilvania 
sau pe aiurea, unde ea ara mai 
depărtată de Italia şi tot- 
odată mai apropiată de lumea 
cea barbară din Orient, 

„Deși învecinate, totuşi Ba- 
natul și Oltenia nu se con- 
fundă întrucâtva decât nu- 
mai pe la Orşova şi pe la Me- 
hadia, având o linie de de- 
marcaţiune firească prea bine 
determinată prin acel creștet 
al Carpaţilor, care tocmai 
între ele se lasă jos și trece 
Dunărea, pentru a se uni din- 
colo cu Balcanii. Din această 
cauză expansiunea elementu- 
lui românese din Banat se o- 
pera în special spre Panonia 
iar a elementului românesc 
din Oltenia tindea mai cu 
seamă spre Nistru. Ş 

Migraţiuni dela Olt spre 
Timiş şi wice-versa, fireşte 
sau întâmplat nu odată și 
una, din ele bunăoară în tim- 
pii moderni, a dat naştere în 
Banat unei poporaţiuni olte- 
nești, asa numiţilor Bufani, 
cari nici până azi nu s'au 
confundat cu Frătuţii sau Bă- 
năţenii propriu zişi. 'Tocmai 
aceasta dovedeşte însă că Ol- 
tenia şi Banatul, deși se întă- 
riau din când în când reci- 
proc prin. revărsarea prisosu- 
iul poporațiuni! într'o parte 


sau în cealaltă, totuși își pă- 
strau fiecare câte o indivi- 
dualitate geossbită“, 

„Din cele două cuiburi ale 
Românismului, unul la Olt şi 
celalt la Timiș, Oltenia, a. fost 
scutită aproape cu desăvâr= 
şire de invasiuni străine şi to- 
tuşi nu se poate zice că ea şi-a 
păstrat individualitatea mai 
bine ca Bănatul, unde Româ- 
nul a fost necontenit în con- 
tact cu tot felul de neamuri 
barbare. Cei mai plugan din- 
tre toţi Românii, prin însăși 
natura unui pămant rogator 
peste măsură, Bânăţenii se 
impăcau cu Hunii, cu Gepizii, 
cu Avarii, cu S:avii, cu Ungu- 
rii, hrânindu-i pe toți rân- 
duri-rânduri şi lăsându-i apoi 
pe toți să plece înainte, pe 
Cand HOMaânui Tâlunza pe 
loc, adevăratul auson al ţării, 
dela Attila și până astăzi. Ne- 
inteerupta atingere cu străl- 
nii l-a făcut pe de o parte 
mâi gelos de propria sa na- 
ționalitate şi mai conserya- 
tor, de trică de a nu o pierde; 
dar totodavă pe de alta parte 
memoria ace:ei atingeri sa 
petrificat pe nesimţite, ca 
niște siraturi suprapuse în 
graiul și legenda Românilor 
din Banat. Asttel că numai la 
dânşii noi mai găsim unele 
tradițiuni etnice medievale, 
pe care în deșert le-am căuta 
in Oltenia, şi cu atât mai pu- 
țin în Ardeal“. 

Acestea sunt blazoane ro- 
mâneşti la cari bănăţenii nu 
pot renunța tără a micșora 
patrimoniul de valori al na- 
țiunii și din acest motiv ei ţin 
la numele lor, de care se lea- 
gă aceste bhiazoane, nume fără 
de care ele ar fi amenințate 
cu primejdia imposibilității 
de identificare, cu o uitare 
echivalentă pieirii. 


Iată de ce Românii bănăţeni 
se apără de destiințarea teo- 
retică pe care li-o aplică ero- 
rile de geografie. Iată de ce 
dânşii țin să se ia actcă o 
valoare bănăţenească, spre a 
fi o valoare românească, nu 
este obligată să se afirme în- 
tr'un sens caracteristic Ar- 
dealului ci sieşi, atât speci- 
ficul bănățean cât şi cel ar- 
delean fiind valori deopotri- 
vă româneşti — desigur în 
măsura în care ele dau valori 
general valabile pe întinsul 
țării sau al lumii, căci numai 
în acea măsură ne găsim în 
tata unui specific care meriţă 
acest nume. 

Existența specificelor celor 
două, provincii românești dela 
Vest de Carpaţi o explică îm- 
prejurarea că drumul istoriei 
Românilor ardeleni şi drumul 
istoriei Românilor bănăţeni, 
mai mult au mers parale! de- 
cât s'au întâlnit, aceste două 
provincii neînţelegând să re- 
nunţe la canonul personali- 





Lăţii nici chiar din conside- 
rentul că pentru a ajunge 
ambele la. aceiași Unire din 
1918, au trebuit să facă sa- 
Criticiul de a abandona, con- 
tortul unui singur drum, în- 
fruntând spinoasele intorto- 
chieli a două drumuri qeose- 
bite. 

O conștiință, naţională ro- 
mânească neexistând cela în- 
ceputuri, căile istoriei celor 
două provincii n'au putut fi 
impletite după pofta inimilor 
bănăţene şi ardeleme, ci și-au 
urmat, cu sacriticii, direcția 
voită de Dumnezeu, care stă 
la temelia rânduelit româ- 
nești de peste tot şi care nu 
n totdeauna ușor de descifrat 
de oameni. 


Că, uneori, în trecut, adver- 
sarii deosebiți ai Ardealului 
și Banatului, constrângeau 
cele două provincii să se o- 
rienteze deosebit, faptul nu 
Situiază pe vreuna dun ele pe 
plan de inferjoritate taţă de 
cealaită. Un singur crmteriu 
poate ii valabii pentru a de- 
cide valoarea acestor acţiuni 
Acosebite ale Ceiur UOUua pro- 
Vinci: generozitatea une. ac- 
Viuni in raport cu ceară ac- 
pune, generozitavea mai mare 
Ina 'a, acțiunii aceleia dintre 
Provincii care (acphune) um- 
brâțișează soarta mal Mulţor 
Romani. 

Scoaterea aceasta, dela naf- 
talmă o biazoanelor banapene 
trebue considerată ca un re- 
tuz de compiacere în lâncezi- 
rea la cane constitue o invi- 
vaţie — ca să nu-i spunem 
condamnare — erorile. de 
geogratie. Greşit sar numi 
reguonalstă — în sens peio- 
rativ — 0 asemenea acțiune, 
de vreme ce ea nu este o ten- 
dință de a eclipsa, pe cineva 
ci de a apare la orizontul exi- 
stenței sau conștiinței pu- 
blice. 

Regionalism de ! s'ar spune 
însă, pentru atâta luciu, mo- 
tive de timiditate nu sunt, re- 
gionahsmul, în ințeiesul înalt, 
constructiv, al acestui cuvânt 
—— inveles care este singurul 
ce ne poate interesa — nina 
aplicarea, pe cupuinsul na- 
unii, a principiului de divi- 
ziune a nuncui, ei este stimu- 
larea inițiativei particulare a 
Provinciuor, de a nu aștepta 
ele totul dela Stat ci de a-i 
ușura acestuia obiigaţiunile și 
NMICȘora, răspunderea, îimpăr- 
ținau-le cu €:; este acpiunea 
datoriță căreia Statul dewne 
măi puţin abstract, mai con- 
cret, prin mai imediaţa și mai 
evyiacnta putință de partici- 
pare activă a individului la 
rosturile Statului și de a-l 
lace pe Stat, tot atât de pre- 
zent în toate Provinciile, deci 
în întreaga ţară, pe cât ar fi 
de absent din ea dacă sar 
singulariza la centru. -. 

Simţul de răspundere colec- 
tivă, este mai eficace, când ea 
nu se anemiază diluându-se 
prin răspândire pe suprafața 
mare a întregei țări, exclusiv 
dela centru ca. dinta'o unică și 
unilaterală sursă, ci când se 
cultivă și se desvoltă - vigu- 
ros în adâncime, pe sectoa- 
rele Provinciilor, revărsându- 
se apoi concentric spre capi- 
tală, împrospătat cu încărcă- 
tura conţinutului diversităţii 
dezideratelor întregului com- 
plex naţional, de care îmbi- 
bându-se centrul, el poate 
constitui în adevăr, şi radia, 
o reală sinteză românească. 


LIVIU JURCHESCU 


Pa e ni 


10 MAI 1944 


CINA 


Trec clipele vijelioasei vieți 

Frunzișuri reci în palidă inserare 
Frunţi ale dimineţilor luminaţi-mi 
Incă o uşoară şi tăcută plimbare. 


Un luceafăr doar să-mi scînteie 

Un vers sau o stea să mniflorească 
Ani, ce pe oameni din zbor îi răpuneţi 
N'ascultaţi chemarea lumească. 


Şi, prieteni cu cei ce moartea o “niruntă 
Impărţiți zărilor trista mea cină 

Alci un cântec de stele 

Schimbaţi-l în dor şi lumină. 


Să n'audă nimeni pe lume 

Cum geme aprinsul meu cânt. 
Şi cei cen adânc presimţi-vor 
Să creadă că-i umbră și vânt. 


IULIAN VESPER 





Croazieră 


Alunecăm spre Suduri cu șerpii moi pe mână, 
Cu-o inimă aprinsă la fiece catarg, | 

Alunecăm şi seara pe ape verzi ne mână 

Spre locul unde albe mor păsările'n larg. 


Mai dorm la proră crabii cu-antene de emai 

— Şi melcii'n seara asta ca un acord căzură — 
La ceasul 8, iubito, odată te plimbai 

Pe străzile din mine de aur şi de sgură. 


Plutim şi Capricornul se-apleacă peste punți 
- Să ne sărute-amurgul acuatic pe retină 

— Presimţi infiorarea albastrei mele frunți 

Vibrând în pânza nopţii ce are să mai vină ? 


Coboară tinereţea din pure altitudini 
Infășurată'n bronz și'n steaguri lungi de moarte, 
Cu inimile arse întrecem latitudini 

Şi stelele se-aud căzând tot mai departe... 


N. VERONESCU 


iaz ma 





- Hai suru-suru 


Hai suru-suru, ploile subțiri 

Se rătăcesc amarmnit, ostenite... 
Prin crengi atârnă zărenţe de iubiri 
Şi frunţi de morţi şi stele prăbușite... 


Hai suru-suru, ploile se-aud, 
Sbătându-se ca nişte muribunde. 

Toţi anii dragi au zâmbetul prea crud 
Şi frigul alb pe toţi ne tot pătrunde. 


Cenușile-amintirilor pe vânt, 

Hai susu-suru, sboară mai pribege... 
Sfărâmătura de azur şi cânt 

Nu va putea nimic să o mai lege. 


Hai suru-suru, zările-au topit 

Oraşele şi munții, într'o clipă... 

Hai suru-suru, nimeni ma iubit 
_ Atâta întuneric şi risipă... 


Drumeţi de fum, aevea trec greci 

Şi cad pierduţi în cântec, pe-o vioară... 
Hai suru-suru, peste inimi, bateţi ploi, 
Drumeţii toţi să cânte şi să moară | 


FLORIN DUMITRANA 


Zare mică 


Tm, mine dorm îngropate comori 
Se bat aripi pentru zări ce nu-s. 
Cineva geme în mine, că vrea 
Soare lunecând pe orizont mai sus. 


In mine dorm iunoptate comori... 

Soarele de pământ cum le-ar putea ști? 

'Țarini de praf cum le-ar putea'ncăpea ? N 
„Inimi de pământ cum le-ar putea ghici? 


1. CALBOREANU 





Presimţire 


Ştiu eu bine — lasă — ştiu eu că mă minţi. 
Gura ta 'nflorită ca o micşunea 
Mâne, gura asta n'o mai fi a mea 
ŞI, cu 'ntreg norocul îngropat în ei, 
Mâne, ochii iştea mor mai fi ai mei, 
Nor mai fi, iubito, nor mai fi, ştiu bine... 


Nu-ţi mai râdă plânsul de dureri străine, 
Ci-mi ascultă astăzi cântecul pribeag, 
Că'm curândă vreme nu-ți voiu mai fi drag,.. 


D. FLOREA-RARIȘTE 











UNIVERSUL LITERAR 











d = 


SCRISORILE unui FONDATOR de IMPERIU 


Am citit pentru a doua oară cele patru 
volume compacte, care cuprind scrisorile 
mareșalului Lyautey, omul de geniu căruia 
Franţa îi aatorește Marocul. Sunt scriso- 
rile de tinereţe şi de maturitate, documen- 
te care mărturisesc etapele unei cariere 
miraculoase. Cred că sunt foarte puţini 
aceia cari știu în adevăr ce înseamnă nu- 
mele acesta pentru Franța de astăzi şi 
pentru imperiul ei colonial. O veaetă de 
cinema, sau un boxeur bunăoară, se bucu- 
ră adesea de o“mai mare celebritate în lu- 
ma aşazişilor „intelectuali“. 

Şi totuși, numele acesta pe care tinere- 
tul românesc — în special — ar trebui să-l 
cunoască bine, a însemnat și continuă să 
însemneze, nu numai pentru țara su, dar 
pentru întreaga amenire, un simbol viu 
de virtuţi constructive, în toate aomeniile 
activităţii omenești. 

Lyautey a fost un mare constructor! Ei 
wa fosti numai un om de arme așa cum am 
fi tentaţi să-l considerăm după „titlu“ şi 
după eticheta obișnuită pe care o pune de- 
obiceiu istoria, la căpătâiul celor ce ocupă 
un. loc oarecare, în marele raft al veșni- 
ciei, 

După locul pe care l-a ocupat cu cinste 
în viaţă, Lyautey a fost desigur „mareșal“. 
Dar după opera imensă înfăptuită acolo 
unde i-a fost dat să-şi desvolte activitatea, 
a fost unul din acei mari făurari de desti.- 
ne. Dacă am spune despre el ceiace scria 
prințesa Bibescu care l-a cunoscut în retra- 
gerea sa dela Thorey spre amurgul vieţii 
—- „că a fost un legitimist care-a: at un 
imperiu Republicii...“ nu ştiu dacă am Sspu- 
ne prea mare lucru,,, 

A tost omul care-a creat o doctrină nouă 
de viaţă pentru tinerele energii franceze 
— doctrina colonială — a creaţ Marocul 
mândru şi înfloritor de astăzi, numai prin 
forța idealului care-i încălzea sufletul său 
mare şi generos de aâevărat loren... 

Cine vrea să cunoască într'adevăr perso- 
nălitatea aceasta despre care Louis Bar- 
thou spunea urideva că „a ihttat de viu în 
Panteonul istoriei... ar trebui să citească 
numeroasele scrisori pe care le-a lăsat 
prietenilor săi. Și prietenii aceștia, sunt 
destul de numeroși şi din toate clasele so- 
ciale : tineri și necunoscuți sublocotenenţi 


din legiunea streină sau din vânătorii a- 


fricani, oameni de litere, savanţi, ete. 


'Tuturora le scria, tuturora își dăruia su- 


dletul în impresionante şi calde accente de 
sinceritate. - 


Fără scrisorile acestea, ar fi imposibil 
să cuprinzi şi să înţelegi în toată complexi- 
tatea, ei, această figură pe care istoria și-a 
luat sarcina s'o contureze din ce în ce mai 
viu, în lumina evenimentelor pe care le 
trăim... Decepţiile provocate de biurocra- 
tismul şi funcţionarismul care însemna 
pentru Lyautey unul din cele mai grave 
defecte ale vieţii de stat franceze, bucu- 
riile pe care i-le provoca reușita acuni- 
lor întreprinse pe propria sa răspundere, 
plăcerea pe care i-o provoca o operă de 
artă o carte bună sau un peisagiu — căci 
Lyautey era un mare şi pasionat călător ! 
— pe toate le-a notat în scrisorile sale, ca- 


„re constituese un adevărat jurnal, variat şi 
„plin de pitoresc. 


Scrisorile acestea au fost strânse și pu- A 


blicate în patru mari volume, cele mai 
multe dintre ele, de. însuși autorul ior. 
Trei volume au apărut înainte de moartea 
mareşalului, 'iar ultimul „Vers le Maroc 
Lettres du Sud-Oranais“  (Armand-Colin 
Paris) la trei ani după moartea sa, adică 
în 1937. 

Conștient pârcă de rolul pe care avea 
să-l joace cândva, Lyautey a păstrat în 
dosarele sale meticulos aranjate şi catalo- 
gate pe epoci, sute din aceste scrisori — a- 
deseori rapoarte trimise şefilor săi — şi 
care fac și astăzi bucuria tineretului fran- 
cez, veșnic în căutarea unui nou ideal de 
viaţă. 

Iată spre exemplu acele minunate seri- 
sori din tinereţe... „Lettres de jeunesse 
Italie 1883, Danube, Grâce, Italie 1893 
(Bernard Grasset) în care, tânăr ofiţer. 
mărturisește impresiile unei călătorii de 
câteva luni în Orient şi în Italia, Departe 
de Franţa, Lyautey scrie prietenilor ză- 
maşi în țară. Din acește scrisori, cunoaş- 
tem o mulțime de amănunte interesante și 
pitorești asupra ținuturilor pe care le vi- 
zita și asupra oamenilor cu care avea pri- 
iejul să vină în comtact, 


„Ca tot ceia ce așternea pe hârtie, acriso- 
rile sale sunt pline de viaţă. Oameni: tră- 
ese aevea, peisagiile te încântă prin far- 
mecul cu care Lyautey știe să le rețină şi 
să le descrie, diversele observaţii sau a- 
necdote presărate ici, colo, rețin şi pasio- 
nează pe cel care le citeşte, 

A scrie numeroșilor săi prieteni, era 
pentru Lyautey una din rarile sale plăceri, 
Sub condeiul său agitat, nervos — ca şi 
temperamentul său — retrăeşte o lume 
plină de întâmplări, care e departe de a 
fi banală. Știa să concentreze în câteva 
cuvinte, linii sau schiţe, ceia ce era esen- 
țial. Natura îl încânta și-i deschidea sufle- 
tul. Orizonturile vaste, împurpurate de su- 
perbe asfinţituri, crestele dantelate ale 
munţilor înecați în, ceaţă, albastrele ceruri 
mediteraniene „de o fineţe fermecătoare“, 
şau insulele mărilor din. Sud populate cu 
fiinţe misterioase, îl transportă ore întregi 
pe aripile visului. Un maestru al penelului 
ar putea reconstitui după scrisorile lui, ta- 
blouri fermecătoare, ain care n'ar lipsi nici 
un detaliu de coloare sau de nuanţă, oricât 
de neînsemnată ar fi... Avea un gust înăs- 
cut pentru tot ce era îrumaos și nobil, pen- 
tru tot ceia ce în orele lui de desgust şi 
plictiseală — prilejuite de viaţa de cazar- 
mă — putea să-] înalțe şi să-i recreeze su- 
fletul. 

Peisagiile sale sunt inundate de o lumi- 
nă aproape dumnezeiască. Munţilor fără 
soare, cu orizonturi închise, preferă ori- 
zonturile vaste, deschise, unde privirea ră- 
tăceşte în voe, unde sufletul se scaldă în 
azur şi'n inifinit. „Ca în Africa acum zece 
ani, nu vreau decât lumină şi culoare, ea 
mă îmbată, mă satură... Alpilor fără soare, 
eu prefer îmbătătoarea Sahară îmbrăţi- 
şată...', (Lettres de jeunesse) ...Soarele ar- 
zător al Africei, nisipurile fierbinţi, gru- 
purile îndepărtate de palmieri, torturile 
crengiate care se desenează precis pe ori- 
zonturi vaste, turburătoare, străbătute 
când şi când de patrule singuratice de me- 
harişţi înveştmântaţi în albul strălucitor al 
burnuzurilor, iată un climat în care su- 
fletul lui Lyautey se simte liberat de amă- 
răciunile unei existenţe strict încadrate în 
legile şi regulamentele militare. 

Ore neuitate de vis-şi de frumos abso- 
lut, ratrăesc și astăzi în scrisorile sale din 


tinereţe, când dorul de evadare şi de aven- 
tură pune stăpânire pe suflet, îl frământă 
şi-l împinge înainte pe căile necunoscutu- 
lui, 

Peste aproape douăzeci 
acesta avea să devină stăpânul necontestat 


al orizonturilor care-i turburasgră tinere- 
ţea ! 


* 


Când întâmplarea avea să-l ducă pe me- 
leagurile îndepărtate ale Yonkin-ului şi 
Madagascar-ului, scrisorile lui aveau să 
capete un aer de maturitate care se potri- 
vea funcţiunilor importante ce le îndeplinea 
acolo. Scrisorile sale sunt mai viguroase. 
mai pline de ideile care aveau să-i schim- 
be fundamental întres rostul vieţii. Lumea 
in care avea să trăiască de acum înainte, e 
nouă pentru el. Oamenii, ţinuturile și mă- 
rile pe care le străbătea îl încântă prin 
ineditul care i-se descopere la fiecare pas 
Orizonturile pe care le visase şi le bănuise 
ma mult în ale sale „Lettres de jeunesse“, 
îi apar acum în toată splendoarea lor. In 
„Lettres de Tonkin et de Madagascarii, 
care cuprind nu numai epoca de răscruce a 
două secole mari, dar și perioada de orien. 
tare a vieţii sale, Lyautey se întreabă nu 
odată, ce va rezerva viitorul patriei sale! 


" Prietenilor depărtaţi le trimite scrisori în 


care colțurile acelea de lume sunt descrise 
cu aceiași putere şi în aceleaşi culori vii şi 
pitorești. Dar peisagiul este acum mai ani- 
mat, El valorează mai ales prin conștiința 
şi prin puterea de muncă și de patriotism 
a- celor chemaţi să deschidă Franţei porţi 
spre o nouă viaţă. Figuri politice, militare 
— ca a generalului Gallieni —, pionieri ai 
comerțului, ai industriei, exploratori, mi- 
sionari gin toate părţile pământului, crâm- 
pee ae viaţă prinse cu măestrie, trăesc și 
astăzi în serisorile din Tonkin şi din Ma- 
dagascar, ca într'un roman pasionant Și 
ca unul ce înţelegea să trăiască din plin 
viața nouă ce i-se deschisese într'un mod 
nesperaf, intră direct în scenă, trăește ală- 
turi de personagiile pe care le-a nemurit 





Mareșalul LYAUTEYX 


în minunatele sale scrisori, le însufleţeşte 


"şi adesea le imprimă felul său de a gândi 


şi de a simţi. Nimeni n'a fixat mai bine ca 
e figura „funcţionarului colonial englez“ 
bunăoară, omu! sobru, bine pregăti: şi 
conştient de rolul pe care-l îndeplineşte. 
Sau a misionarului care cucerește pămân- 
turi în numele lui Isus, le face să rodzască, 
tămăduind. suferinţele corpului şi aiinâna 
rănile sufletului, aşa cum, la câţiva ani 
după aceasta, avea să scrie cuvinte ae cal- 
dă şi profundă înțelegere pentru opera de 
apostol a. acelui ciudat şi mare pustnic al 
Saharei, părintele Charles de Foucaula. 


Dar nu odată scrisorile sale sunt străbă- 
tute “de o notă de ironie la adresa celor car. 
nu înțelegeau să se adapteze vremurilor 
noui pe care el, printre cei dintâi, le pre- 
simţea. Astfel, vizitând o bază navală 
franceză, nu poate ză înţeleagă pentru cc 
un ofițer superior francez critica cu vche- 
menţă faptul că un adjutant de marină 
„Îşi permisese'' să scrie o earte despre a- 
numite stări din armată. 

„Concluzia. este — scrie Liyautey — că 
literatura ar trebui să fie monopolul ge- 
nerdliloy de divizie“. 

Şi ironic, dar şi amărăciune la un om 
care ştia cât de greu pătrunde spiritul 
încitor în armată, pe care el ar fi dorit-o 
altfel, nu cum era atunci. De câte ori — 
mai târziu chiar, când era cineva ! — nu-și 
exprimă regretul că soarta nu-i aă posibi- 
litate să introducă reforme care să schimbe 
fundamenta] structura acestei împortanie 
instituţii în viaţa unui stat. 

„Controlul şi inspecția distrug orice ac- 
tivitate — scria el unui prieten. Omul de 
acțiune mare niciodată dreptate. E! este 
în postura unui etern acuzat... Armatu 
deasemenea trebue întinerită. Ea rămâne 
citadela tuturor rutinelor şi a tuturor pie- 
dicilor. Ah, Cât de mult regret că nu am 
posibilitatea umei acţiuni mai eficace de 
ansamblu; niciodată nu m'am simţit mai 
sigur de mine şi 'mai capabil Gă sfărâm 
rezistențele care împiedică desvoltarea 
minunatei tinerețe militure...“ Lettres du 
Sud-Oranais). 

Tinereţea! Lyautey credea statornic şi 
cu adevărat în rolul pe care este chemat 
să-]: îndeplinească tineretul în viaţa unui 
stat şi a unei armate mai ales. i 

In scrisorile cuprinse într'un alt volum 
„Vers le Maroc. Lettres de Sud-Oranais' 
(Armand Colin, Paris 1937), nu este pasa- 
giu mai important în care acest abil mâ- 
nuitor de suflete să nu pomenească de 
această „minunată tinerețe“ care-l se- 
conda cu un elan şi cu o dragoste aemne 
de cea mai nobilă cauză. Era omul care 
știa să se adreseze tineretului şi să se 
facă iubit de acesta. Căci în tineret, vedea 
Lyautey viitorul Franţei care trebuia să 
impună oâată lumii, valorile sale spiri- 
tvale. Despre tinerii ofițeri cari-l secon- 
dau tot timpul cu un devotament impre- 
sionant, spunea într'una din scrisorile 
sale: „ei reiau radiția legionarilor romarti, 
fondatori de orașe, dar totdeauna gata să 
meargă la îmamic, mâine, așa cum au 
mers astăzi...“ 

Scriind surorii sale, contesa ide Ponton 
d'Amâcaurt — confidenta celor mai in- 
time gânduri ale mareșalului — Lyautey 
se exprima în cuvinte care ne arată mai 
bine decât orice altă mărturie, sentimen- 
tele care animau pe acest mare om, faţă 
de tineret... „Ah, bramii băeţi, îmi vine să-i 


de ani, omul . 


imbrăţișez. Cât de neputincios sunt că nu 
pot să-i răsplătesc. Tot ce pot să fac pen- 
tru ei, este să-i interesez şi reuşesc; îi a- 
dun la fiecare etapă, le explic pe hartă 
politica zilei, rezuwbtatul obținut, rațiunea 
fiecărei mișcări — practică neîntrebuin- 
țată şi cu atât mai upreciată...* Cum sar 
explica altfel succesul operei întreprinse 
de Lyautey în. ţinuturile care aveau să 
formeze „imperiul african“ de mai târziu ? 
* 


Tot din scrisorile sale, puțem să ne dăm 
seama de criza morală prin care trecea 
Franţa la începutul sec. XX. [In legătură 


neîntreruptă cu oamenii politici din vre- 


mea aceia, sau cu prietenii cari dețineau 
posturi de răspundere în stat, Lyautey se 
informează neincetat despre starea de spi- 
rit a metropolei și veştejește în cuvinte 
— adesea tari — acţiunea nefastă a ace- 
lora care transformaseră Franţa în câmp 
de intrigi și de meschine jupte -politice. 
Astfel, într'o scrisoare aaresată ministru- 
lui de război de pe atunci (1906) — Eu- 
gene Etienne, unul din bunii săi mwrieteni 
— Lyauley se plângea de măsurile aspre 
luate contra unor otiţeri cari vefuzaseră 
să execute ordinul 'de evacuare cu forța 
al bisericilor catolice. Era în vremea câna 
se votase legea „separaţiunii...“ ...„Ina- 
imte de a închide această scrisoare — spu- 
nea Lyautey — itrebue să vă spun cu toată 
sinceritatea că m'am fixat asupra umui 
punct, Există ântr'o regiune a Franţei bi- 
serici de care se leagă pentru mine amin- 
tirile cele mai scumpe. In ziua în care 
voiu afua că oameni cari poartă uniforma 
mea, vor ji fost constrângi să le violeze 
sunt hotărit să cer ipunerea meu în. retra- 
gera — aceasta poate chiar mâine, căci 
mi-s'ar părea, trecând în uniformă prin 
faţa lor, că strămoșii mei sar ridica din 
morminte înaintea mea... Aceasta. n'ar fi 
0 nesupunere, ar fi să părăsesc cu inima 
sfâșiată o uniformă pe care n'aș mai putea 
s'o port fără dezonoare...“ 4 
* 


Dar lăsând la o parte scrisorile acestea 
în care tonul grav şi hotărit, răspundea 
adesea stării de spirit prin care trecea 
Franţa, trebue să reievăm scrisorile în care 
Lyautey se arată un artist şi un scriitor 
de mare valoare. Sunt cu atât mai sur- 
prinzătoare aceste scrisori, cu câț ele nu 
erau deloc scrise cu intenția de a fi cu- 
noscute de marele public, 

Ultimul volum ae scrisori — acelea tri- 
mise din Sudui Oranez ţAlgeria) — sau 
pubiicav tocmai în 1937, ad:că la vre-o 
treizeci de ani dela dara cand fuseseră 
truse diverşiivr prieten din kranţa, Şi cu 
toaLă acestea, ele au constituit o. hăevărată 
revelație pentru maree public. Cea ce 
sbuteșie in primul rând, este sincerita- 
tea cu care au iost scrise. Despre scriso- 
vile acestea spunea Louis Barthou, că 
„elles rendaient le son de sa vie. Rien, 
ni pour le fond, ' ni pour la forme, n'y 
avaut. ete change ou attenug. Celui: qui le 
sigaait n'etait pas un auteur: il etait un 
homme, Et. que! homme! k'remissant, pas- 


- sioant, impabtent, enthousiaste, avec le 


sens aigu uu pittoresque, le goât de l'ac- 
tion, enţin trouve et un rare don de ju- 
gement et de chairvoyance...““ (Prefaţă la 
volumul „Paroles d'action“), Nu ştiu dacă 
in. toată literatura universală există un. 
ciclu ae scrisori mai interesante prin 
spontaneitatea şi prin bogăţia lor ca ace- 
iea pe care le scrise Lyautey surorii sale, 
în anii când comanda brigada dela Ain 
Safra (Sudul Oranez). Citind aceste seri- 
sori, ai impresia că retrăești aeveă întrun 
decor minunat din poveştile arabe, care 
ne încântau copilăria. Rar se mai poate 
găsi in vre-o capod'operă a litearturii 
universale o mai mare bogăţie de ima- 
gini, de culori, o mai pitorească și vie 
descriere de peisagii și de mulțimi în 
sărbătoare. Ele amintesc întrucâtva ta- 
biourile cu subiecte sahariene ale unor 
Fromentin, Descamp sau  Guillaumet. 
lată spre exemplu descrierea unui bi- 
vuac sub o fermecătoare noapte algeria- 
nă: „noaptea, lună splendidă, palmieri: 
au reflexe de argint, umbrele violete ale 
caselor «de pământ roșu „Kuba“ lăptuasă, 
focurile unde se frig berbecii în mijlo- 
cul unui cerc de bărbi lungi, doi arab: 
în rugăciune, spahiii noștri cari veghează, 


" sunetele asurzitoare de flaute şi tambu- 


rine şi marele ecran al munţilor cu um- 
bre profunde și dulci, iată marea feerie.., 
Dormi cu Pumnii închiși... 

Sau ...„In seara aceasta, dinăm pe te- 
vasa Biuroului arab, Este de o grandoare 
și de o tristețe de nespus, ce noapte! 
Cele douăsprezece Kuba (morminte) stră- 
lucese ca o constelație, câteva focuri lu- 
minează zidurile mihorâte ale „Ksurei'' 
(fortăreață), deşertul doarme; la picioa- 
rele noastre bivuacul vesel și selipitor şi 
unde burmuzurile fac umbre chinezeşti... 
Te afli aici în plin islam, fără nici o 
notă falsă; la o mie de leghe de orice și 
la un grad de izolare aşa de mare în timp 
şin spaţiu, cum n'am mai încercat nici- 
odată până acum. Printr'o stranie coinrci- 
denţă, curierul îmi adute chiar aici ul- 
tima carte a lui Paul Desjardins „Catho- 
iicisme et critique..,'* operă de cea mai 
liberă gândire, de cel mai evolutiv şi mai 


Lonea ia A ati 


de EMANUEL VOINESCU 


larg spirit... Căzână aici în plină nemiş- 
care, aici,. unde mormintele, deşertul, 
oamenii, par învăluiţi în acelaş linţoliu. 
dispreţuind viața, mişcarea, gândirea..." 
(Lettres du Sud Oranais). 

Sau acest cortegiu măreț care trece 
printr'un decor cum numai Lyautey ştia 
să-] evoce şi pe care-l socotește demn de 
penelui unui Delacroix,., 

„Cortegiul sa format; bivuacul se e- 
propie; este ora 7 şi este nespus de fru- 
mos. iEșim dintr'un defileu; perăţii roșii 
împodobiţi la picioare cu dafini, tranda- 
firi şi jujubieri, încadrează grupul nos- 
tru. Mari umbre calde ne învălue şi ră- 
sucindu-ne în șeile noastre, scoatem a- 
celaş trigăt de uimire inaintea spleniorii 
veasului şi a spectacolului. Tabloul este 
compus ca un Delacroix, In primul râna. 
v linie de nouă ofiţeri cari mă însoțesc. 
în fel de fel de uniforme, toți cu capu: 
învăluit în „haik“ alb, fanionui meu, Li- 
nia şefilor şi caizilor, simfonie de cati- 
fele, de purpură, ae mătase și aur, apoi 
spahiii, gumii, caii noștri la mână şi în 
fine, închizând marșul și dominându-l. 
înaltele siluete ale mehariștilor. Inaintea 
mea, grupe se încrucişează și se întretae 
in galop; ecourile defileului pârâe ac 
impuşcături. Inapoia noastră, un cântă- 
veț al agăi, cântă: 

„Văd muntele îmbrăţişat, înapoia cărma 
[apune soareie 
„Dar e acolo un munte pe care-l caut 
[şi nu-l văd. 
„Văd muntele pe care luna aruncă 
lun burmuz de argint. 
„Dar este acolo un munte pe care-l 
Hi [caut și nu-l văd. 
„Este acelu unde locuește Keira, Keira 
[prea iubita mea...“ 

„Am ajuns. Corturile sunt în faţa noas- 
tră, nu ununonoton și rigid campaneni INi- 
litar, ci coriurile de stapâni pe care le-au 
ridicat caizii ja hecare etapă, aueruie, 
sciipitoare, așezate fara simeiiie, riuucare 
în verande cure lasă să se zarească adan- 
Cumea COvoare.or ȘI a perheiur, 1mpodo- 
bite cu pene de struț negru, care utuse- 
besc earturue şelilor, impudupiie cu iuari 
drapele bâtute de vânţ. bocurie la care 
se pregă.eşie „diifa' (masa) aruncă nota 
lor roşie sub blăndeţea uni care se ri- 
aică. k sosirea, cdihna, destinderea, aupă 
ziua toridă, kiul Im aga, pajui meu, au 
descălecat, imi ţin scara şi-mi sarută 
mâmue; întinşi cu coatele pe covuae, 
aşteptăm să vină masa, somnul, visee...! 
Uvettres du Sud Oranais), 

Scrisorile avesiea puwi-cate în volumui 


„Lettres du Sud Oranais (153;) ar putea 


fi trecute sub titlul ae „,bivuacuri, 
Nnopţ.... sau turhee aigeriene,..! in cea Ma 
pretențioasă antoiogie a scrisorilor celt- 
bre. Trimise suroru gale contesa dâme- 
courţ care locuia la Faris, exe nu iniar= 
ziară să facă ocoiul celor mai alese şi inai 
cunoscute saloane parisiene. Aceasta ne-o 
dovedesc dealtfe. următoarele randuri aare 
sate contesei Meianie de rouita:es: „Am 
primit win Strasbourg, dela D. Dou- 
mer, 0 scrisoare care evocă aminurea 
dumitale şi miă duce înapoi la orele prea 
rare în care viața mea rătăcitoare imi 
dă fericită ocazie ae a te intâsni. Mă 
gândesc la primirea de neuitat pe care o 
făceai primăvara trecută la M-me Jeanne 
de lcasiellane istorioareiur meie despre 
bivuacurile aigeriene, Deasemenea, nu pot 
rezista dorinel, puțin preienţ:oase — dar 
indulgenţa dumitale o să mă scuze — de 
aţi trimite duuă mici caeţele, Unul care 
cuprinde povestire acelei frumoase ca- 
vaicaae a tinerilor mei o0iiţeri şi care 
făcu să vibreze viteaza dumitale inimă 
de franceză; celălalt, este reproducerea 
a cinci din scrisorile de anui trecut tri- 
mise surorii mele, Să fii indulgentă... Ai 
sa vezi numai că pe aici, ueparte de mi- 
zeriile metropolei, există încă, o genera- 
ție care crede încă în lucruriie nobile pe 
care le-ai cunoscut şi iubit în timpurile 
glorioase. Şi ai să vezi mai ales că există 
aici cineva care este așa de fericit să 
prindă o asemenea ocazie spre a depuna 
la picioarele dumitale omagiul  ceiui 
mai respectuos și profund devotament..." 

Vorbind despre scrisorile acestea — 
poate cele mai frumoase din câte-a scria 
Lyautey — scriitorul hobert Guarrie spu- 
nea că sunt „largi, somptuoase, măreţe 
prin eleganţă și viziune. Scrisori de mare 
senior...“ (Le Message de Liyautey). 

* 


Dar ne oprim aici, fiindcă ar însemna 
să cităm pagini întregi din, scrisorile a- 
cestea care-au constituit o revelaţie pen- 
tru publicul francez. Nu există biograf 
mai de seamă al mareșalului — începând 
cu A. Maurois sau cu englezoaica Sonia 
Howe şi cu atâţia alţii — care să nu fi 
extras din aceste scrisori adevărul asu- 
Pra acestei complexe personalităţi, Căci 
mai mult decât oricare alte aocumente 
istorice, scrisorile mareșalului Lyautey 
aruncă o lumină din cele mai vii nu nu- 
mai asupra uneia din cele mai turburi 
perioade din istoria Franţei și a Europei, 
dar și asupra omului de geniu care a 
ştiut să deschidă ţării sale, porţi largi 
spre alte orizonturi şi idealuri, 





ORBII 


După BAUDELAIRE 


O. suflete, privește-i şi plângi de mila lor, 
Cum trec ca somnambulii cu mersul lor ciudat, 
Cu ochii trişti în care lumina a secat, 

Aspectul lor e jalnic şi înspăimântător. 


Cu ochii stinși și turburi spre ceruri ridicaţi, 
Ei par'că, fără ţintă, privesc în depărtări. 

In inimi nu mai poartă nici doruri nici visări, 
De veşnica povară a nopţii apăsați. 


Prim bezna fără margini, prin negurile reci, 
Ei par'că merg spre locul tăcerilor de veci, 
Şi'n jurul lor, oraşul, cu viaţa lui, se sbate. 


Târit şi eu ca dânşii, de-al vieţii val cumplit, 
Mergând fără vreo țintă, îmi zic, nedumerit: 
Ce caută ei, orbii, în ceruri luminate ? 


DIMITRIE Af.BOTA 


= 4 


| D ERE se aplecă pe marginea ce- 
ului, privi pământul şi oamenii. 

— Ce neam! se mânie părintele ceresc 
şi, iurios, se sculă întrebându-se ce noi 
măsuri ar trebui să ia. 

Pentru a zecea miia oară seminţiile pă- 
mântului ridicaseră armele. Continentele 
nu mai iormau decât un nemărginit câmp 
de luptă. Hăzboinicii conduceau tot felul 
de mașini ucigătoare: unele ce sburau, 
altele ce se tărau, sau pluteau, sau stre- 
deleau. Sgomotul era asurzitor... atâta de 
asurzitor incât ar fi atras atenția oricui. 

Tatăl ceresc oftă, Cine mă puse să le 
dau viață | Așa-mi trebue! Că nu mam 
mulțumit cu ce aveam aci sus! Nu am în- 
cowo: acum sau mai târziu tot trebue să 
termin cu viermii aceștia netrebnici!... Și 
ridică piciorul să-i strivească pe toți din- 
irodată sub călcâiul său atotputernic şi 
mare, când un stol de îngeraşi se abătu 
asupra lui, care pe genunchi, care pe u- 
meri, pe mâini şi chiar pe faţă, cu su- 
fleui la gură de atâta grabă şi piuind de 
spaimă: 3 

— “lată, tată, opreşște-o! Zâna Pivette 
lar iuge dupe noi... 


lar șăgainica zână, dusă de aripi stră- - 
lucioare și curate cum e cristalul, sbura | 


în jurul cerescului cap, asemeni unei li- 
belule. 

Dumnezeu întinse palma, şi ea, supusă 
şi pocaua, veni in mana lui. 

— Nu ne-a tost parcă vorba că te laşi 
de prostii | Vrei cu tot dinadinsul să îi pe- 
depona? 

uu cupul plecat, Pivetie își recunoscu 
greșaia și ceru iertare. 

kraasise pamaâniul în plină tinereță, în 
vârsta numu ae acud mu șapte suie trei 
aim, Giunc: cand oamenii gomră zănele 

“din păduri și de prin isvoare. Trăia de 
atunci in hau, îniro toarte drăguță şi 
coniortabilă căsuță de lemn din cerul al 
cincilea, cerul fecioarelor, unde nu creş- 
teau decât crini. Adesea însă o cuprindea 
un dor nebun de florile câmpului... Incer- 
case ea de nenumărate ori să transforme 
cnnii in maci sau lacrămioare, dar pute- 
rea nuelei sale fermecate rămânea zadar- 
nică în iața seninătăței corolelor ima- 
cuiate. 

Intr'o zi, un înger se aşeză pe streaşina 
căsuţei sale, Era bine acolo sus la soare! 
Şi îngerașul, ușor, ușurel își netezea ari- 
pile ciuiulite. Un putfuleţ alb ca neaua 
sbură alene și intră pe fereastră. Pivette 
îl atinse cu nuelușa de fildeș, și putuleţul 
înilori în părăluță... De atunci zâna fugă- 
rea toți îngerii raiului și le culegea pene- 
le pierduie in vânt. Avu astfel ghivece cu 


mușcate în ferestre, cârciumărese, lalele, . 


bujori, și în curând o grădiniță întreagă. 
Apoi iși dori un colț de pădure cu multă 
umbră și un izvor. 

Nerăbdarea o tăcu să întreacă măsura. 
Ea prinse un îngeraș de o aripă, și înce- 
pu să-l jumulească. lar cum îngerașiul ţi- 
pa, se apăra din mâini și o lovea cu pl- 
cioarele, Pivette, nici una nici două, cu o 
lovitură de nuia îl tăcu să tacă, El deveni 
pe loc o salcie plângătoare nespus de 
do grațioasă, cu trunchiul acoperit de 
mușchiu moale, și cu o familie întreagă 
de ciupercuţe pitulate împrejur, cum nu- 
mai în vis zâna ar fi dorit. 

Pivette era încântată de extraordinara 
și neaşteptata reușită... Pesemne Dumne- 
zeu nu se gândise că stolurile sale de în- 
geri ar deveni victimele unor asemenea 
aiacuri. | 

Z&na continuă năzdrăvăniile până într'o 
bună zi când una din victime îi scăpă 
printre degete și sbură drept la Dumne- 
zeu, cu aripile pe jumătate înilorite, Plân- 
sul îi ieși din gură în chip de margaretă. 
Dumnezeu o readuse la forma de înger și 
cunoscu însfârşit posnele zânei Pivette. 

Fu foarte supărat. O ameninţă cu şase 
secole de Purgatoriu, sau cu o osândă ps 
viață în cerul fecioarelor bătrâne. Până 
la urmă însă tot o iertă, pentrucă el cu- 
noștea cu .deamănuntul inima zânișoarei, 
mai bine decât şi-o cunoştea ea însăși. 

Pivette promisese să fie cumiute, și iată 
că acum, din cauza primăverei probabil, 
reîncepea vânătoarea. Dumnezeu. aruncă 
o privire spre grădina cu pricina, și fără 
multă greutaie găsi că verzișoarele se- 
mănau întrun mod ciudat .cu anumite 


părți cărnoase din spatele îngerașilor săi. 
Alături, întrun nor diafan, erau împlân- 


























= 


LA ZA 


//] 


[ // * 
hu /, 





bă N 


AY 








scandal! — trei 


tate chiar — oroare și 
rânduri de sparanghel. 

Aceasta le întrecea pe toatel... 

— Pentrucă ijindueşti atâta pământul, 
se înfurie Dumnezeu, du-te înapoi! Și să 
nu te întorci decât atunci când din fată 
vei fi devenit femee. 

Zâna căzu pe pământ într'o noapte de 
lunie, sub formă de rouă. 

Vru să revadă locurile copilăriei sale, o 
pădure din munții Ardeni cu fiare sălba- 
tice şi vânători blonzi. De câte ori nu sal- 
vase ea vre-un cerb încolțit de haita rea 
de câini. Trecea doar ușor mâna pe spa- 
tele animalului obosit, și animalul dispă- 
rea, în timp ce câinii urlau de ciudă și oa- 
menii blestemau zânele posnaşe și epis- 
copul care nu era în stare să-i scape 
de ele. 

Piveite nu își regăsi pădurea. In locul ei 
se întindea o platiormă imensă de ciment, 
„cu coşuri mari ca de fabrică din loc în 
loc. La o adâncime de o sută de metri, 
sub stratul de beton, trăia ferit de bombe, 
un congiomerai de uzine ce fabricau o 


mie de tancuri, două mii de avioane și 
trei sute de,submarine pe minut. 

Submarinele ajungeau direct în mare 
prin canale subterane. Tuneluri adâuci 
duceau carele de luptă până la locul bă- 
tăliei. Coșurile tabricilor scuipau nori de 
cerneală în care se ascundeau vuind și 
trosnind mii de avioane. 

In zadar căută Pivette un colț liniștit de 
natură. Trei îlote de războiu se certau 
pentru guvernarea ultimului recil poline- 
zian neexploatat. Vase siredelitoare își 
crdiau, asemenea cârtițelor, drumuri ne- 
cunoscute sub ghiața polilor. La ecuator, 
se încrucișau autostrade pe care goneau 
opt rânduri de mașini ucigătoare. In văr- 
iul Himalaiei un post anti-aerian lătra 
ziua și noaptea. 

Pivette se văzu nevoită să-și aleagă lo- 
cuință întrun oraș. Se hotări pentru un 
piedestal a cărui statue de bronz fusese 
recuperată de Ministerul Armamentului. 
Incepu să observe viața oamenilor, și ini- 
ma i se umplu de milă și de jale. 

Populaţia civilă se compunea din bă- 
“trâni și din femei slabe, Cei bogaţi plă- 
teau pâinea și slănina cu preţ de aur. Cai 
săraci se hrăneau cu napi ațoși și păpă- 
die. Toţi umblau cu picioarele goale și 
erau îmbrăcaţi în aceiași ștofă kaly, cro- 
ită strâmt pe corpurile lor nevoiașe. Fe- 
meile lipsite de bărbaţi slăbeau din cau- 
za singurătăţei și a privaţiunilor. La îie- 


' care opisprezece luni un oarecare număr 


din ele, după severe reguli eugenice, era 
însemânțat cu germeni masculini. Acești 
fii fără tată, ridicaţi de crescătoriile na- 
ționale unde maturizarea lor se grăbea pe 
cale științifică, deveneau băieți mărișori 
în zece luni, soldaţi în cinci ani. 

Oraşul de deasupra pământului nu mai 
era decât dărâmături. Din când în când 
sosea o escadră aeriană, lăsa să cadă o 
ploae de bombe ce scormoneau molozul 
pentru a miia oară, și ridica nouri grei de 
praf. Unele din aceste bombe atingeau al 
doilea sau al treilea subsol și omora aco- 
lo, în locuinţele lor, pe imprudențţii ce nu 
se coborau în adăposturi. 

in restaurante clandestine se serveau 
păsări, cărnuri şi fructe sosite te miri pe 
ce cale mişterioasă. Clienţii acestor taver- 

- ne îmbelșugate plăteau 
un prânz cu un preț pen- 
tru care la chimericul 
tarii maximal, douăzeci 





Noel. 

ON Dau de persoane ar fi trebuit 
NOII să trăiască un an de zi- 
- ASA = le. Femeile din poliţia 





Ne Sea 
| specială pentru comba- 
terea speculei închideau 
ochii, iar drept recom- 
pensă aveau voe să su- 
gă oasele la bucătărie. 

Zâna Pivette trăi mulţi 
ani în mijlocul acestor 
smiatiţi. Trăi în mai mul- 
te orașe, se duse dintr'o 
emişieră într'alta: pretu- 
iindeni aceiași grozăvie. 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” $. A. BUCUREȘTII SIR. BREZOIANU 23 


oa a A îm “a — 


UNIVERSUL LITERAR i = 


MICUL 


=r 





o 


N 

2 Sag 
5 , 
d S 


PF / 


Intro zi, după o alarmă, văzu formân- 


“du-se o coadă în fața unei lăptării blin- 


date. Se împărțea pe bonuri, două grame 
de grăsime de cremene de persoană, Pi- 
vette nu se mai abţinu. Umplu cu rărămizi 
un coș, le transformă în bucăţi de unt, și 
se duse să le împartă nevoiașilor. 

— Unt? Ce mai e și asta? spuse o 


„ temee. 


— Incă un erzatz! 

— Nu ştie ce porcărie să. mai născo- 

si: berușinaţiil 

— E bunul Gustaţi! le indemna Pivetie 
cu lacrimile în ochi. 

— De unde l-ai luat? 

— Dă-mi două bucăţi! 

— Mie dă-mi trei! 

— Hoaţo! 

— Speculanto ! 

— Ba eu mai întâi, că sunt însărcinată! 

— Minte! 0 cunosc eul Iși ascunde o 
pernă sub fuste ca să ne-o ia înainte. Nu-i 
da! 

— Dacă nu-mi dai două bucăţi, mi le 

„+ singură, 

— Profitoareo! 

— Țăranco! 

Într'o clipită Pivette iu răsturnată, căl- 
cată, ruptă, de valul înfometaţilor care 
rânjeau cu ură și ciuâă din dinții lor des- 
cărnaţi și galbeni. Un bătrâne! alb la păr 
şi curățel îmbrăcat o săvârși cu lovituri 
de umbrelă în ochi. Din iericire zâna sbu- 
rase din corpul omenesc și sub picioarele 
iurioșilor nu rămăsese decât ae trei ori 
nimic : un petec de cârpă, un ziar, moto- 
tolit, o mână de irunze uscate. 

Abia acum Pivette înțelese câtă drep- 


tate a avut Tatăl ceresc atunci când a. 


permis ca zânele să fie izgonite de pe pă- 
mânt. Nu mai era loc pentru ele în ăcest 
iad. Magia albastră a pădurilor și. a is- 
voarelor fusese înlocuită cu magia nea- 
gră a laboratoarelor, Savanţii transfor- 
mau copacul înflorit în prat de puşcă. | 
Cum ar îi dorit acum Pivelte să se în- 
toarcă în Haiu! Dar pentru aceasta -tre- 
buia mai întâiu să-şi găsească un bărbat. 
R E, 
Zâna căută în zadar un bărbat în tot 


orașul. Adolescenţii plecau la războiu 
mai înnainte de a îi învățat ce e dragos- 


tea, Se strecură în culcușul unui băvrân.. 


ce părea încă destul de verde, dar el re- 
luza: nu lua destule vitamine. Un citul 
căruia i se arătă sub trăsăturile unei fe- 
tițe de cincisprezece ani recăpătă o tine:a- 
țe trecătoare ; dar nu trecu mult şi sirenele 
dădură alarma. Bătrânul își uită şi de ti- 
nereţe și de tot... Sări drept în papuci, o 


sbughi pe scară și nu se mai opri decât 


în adăpost, i 
Posiul de radio rămăsese deschis și re- 
vărsa valuri de. cântece de dragoste. 0 


"voce bărbătească murmura : „Te iubesc, 


dragoste, mereu te aștept, sărut,.a mea, 
îmbrăţișare, pasiune, iubire.” Pe aripile 
undelor zâna zbură către vocea minunată 
ce o chema. Se-găsi în tața unui speacker 
obez, hidos și decolorat care chelălăi vă- 
zând-o: „Pe unde a intrat nebuna asta? 
Dă&ţi-o atară! atară!“ 

Guvernul se servea de vocea lui mie- 
roasă pentru a condensa sentimentalita- 
tea neîntrebuințată a femeilor neamului. 
In momentele de odihnă ele ascultau vo- 
cea lui dulceagă. De disdedimineaţă până 
la apusul soarelui și chiar o parte din 
noapte el le făcea la ureche declarații de 
dragoste, jurăminte sincopate, și descria 
neliniștea sufletului său - neînțeles şi în- 
drăgostit. Aceleaşi cuvinte reveneau ne- 
contenit pe câte-va arii neschimbate în 
trei note. Femeile îl ascultau mereu și nu 
se săturau niciodată. Fiecare din ele da 
vocei un iizic pe placul ei, fiecare credeau 
că ei îi sunt destinate aceste discursuri 
dulcege adresate mulțimei. Primea tone: 
de scrisori pe zi. Un regiment de secretare 
triau, cu ajutorul unui aparat special cele 
ce conțineau mandate sau bilete de bancă. 
Celelalte erau aruncate direct întrun ca- 
nal colector, 

Era un bărbat căruia nu-i plăceau fe- 
meile. Alungă pe zână cu batista, aşa 
cum ai alunga o muscă supărătoare. 

Pivette se decise să caute bărbaţii aco- 
lo unde erau ei duși: pe câmpurile de lup- 
tă. Ea alese pe un tânăr cu ochii ca ce- 
rul, ce conducea un cur de asalt de șapte 
sute de tone. Singur în această uzină a 
morţei, el punea în mișcare cu ajutorul bu- 


toanelor de comandă, motoarele sale, cele 





cite ti A 
Seară la câmp 
Molcom botezând zarea 

C'un vrej de busuioc, 
Coboară înserarea 
Prin cumpene de foc. 


Țărani, femei și care 


„Pe drumuri lungi de lan, _ 


Și-o fată'n praf de soare 
Ce mână un juncan. 


La puțuri înegrite, i 
Din jghiabul de nămol, 
Se-adapă-un cârd de vite | 
Și-un om cu capul gol. 


Şi-amurgu'n văi departe, 


„Prin clăile de grâu, ..... 


Işi eară snopii'n spate 
Și îi deşartă'n râu. 


MARIANA MOISA 





bamanța o depunea, dupe cum cerea sta- 





de RENE BARJAVEL 


patruzeci de tunuri, mitralierele și arun- 
cătoarele de flăcări. Numit cu șase luni 
înainte colonel al acestui regiment de oțel, 
el nu-l părăşise de atunci. 


Şedea sus într'un turn dinaintea mon- 


strului şi se hrănea cu pilule. Când era o- 
bosit, adormea timp de câte-va minute, 
sau chiar o oră, pe speteaza cu basculă a 
totoliului de comandă. Carul său de asalt 
trecuse din victorie în victorie, decimase 
divizii întregi, străpunsese sute de care 
inamice, abătuse nenumărate escadrile de 
avioane. Trăia întrun sgomot îngrozitor, 
într'o lume de flăcări. Pielea sa devenise 
cenușie și lucie ca metalul din care era 
construit carul infernal. Ochii însă îi ră- 
măseseră albaștri și limpezi ca atunci 
când era copil încă. Dupe luptă, în mij- 
locul cadavrelor de oțel fumegând, ei se 
gândea la dreptatea cauzei pentru care 
lupta şi pentru care acceptase să-și dea 
viaţa. Era un veteran. Avea şaisprezece 


Pivette îl însoţi, invizibilă; o zi întreagă. 
N privi cum, frumos și teribil, el împărțea 
moartea. Chipul său era asemenea unsi 
statui de bronz. Se aruncă în luptă cu o 
temeritate de adoiesceni ilămând. Dege- 
tele saie atingeau butoanele de comandă, 
cântând o simtonie iniernală. 

Seara se lasă domoaiă pe victorie. Un 
soare roșu picta cu sânge iierăriile rupte 
şi încovoiate. Acesta fu momentul ales. de 
vivette pentru a se arăta eroului său. El 
dormea. visa ca era copil încă și că aler- 
ga pe un câmp de Maiu, acoperit cu flori. 
Mirosul lor tare îl deșteptă. U iemee era 
în braţele lui iar corpul ei mirosea a pri- 
măvară. Goală și rotunjoară, roză și aurie, 
ea se cuibărise la pieptul lui şi ținea ioarte 
puţin loc. Carnea ei era dulce, catiielată 
și bână de mângâiat. Obrazul abia i se 


vedea, dar părsa a fi irumos ca întrun. 


vis. El își plimbă mâinile pe șoldurile ei 


-plinuțe, pe coapsele și de mătase... 


O femee! Ama șua ce era o femes! A- 
vusese el o familie. Işi aducea minte de 
o mamă și de o soră. Le părăsise însă de 
atâta îndelungată vreme ! Câte odaiă, în 
scurtele sale visuri, vedea un chip dulce, 


straniu de dulce, aplecându-se asupra lui. - 


Cmpul lor? Sau poaie ait chip? visurile 
sale nu se precizau niciodata, dar îmot- 
deauna se aeșiepia cu un Gor nebun de 
a avea lângă el, vie, această ființă ce i se 
părea miraculoasă: şi iată că ea era acum 
aci în brațe saie; mai trumoasă decât 
şi-o încmpuise -vreodată. Se gandi că 
Dumnezeu “i-a. trimes probabil această te- 
mee 'drept răsplată pentru vitejiile înde- 
plinite; var nu șua cum sa se poarie cu ea. 


lutul armatei, intrun tup sterilizat, nume- 
rotat cu matriculul său. O șiatetă moioci- 
clistă din serviciul special ai perpetuărei 
iasei, trecea să o .ndice odata pe săp- 
tămână, 

Pentiucă nu știa ce să facă, viteazul 
strânse toarte tare în braţe corpul micuț 
și partumat al zânei. Inchise ochii şi sus- 
pină de bucurie. Se gândi că niciodată nu 
va fi mai fericit. Pivette era mișcată până 
în adâncul sutletului de atâta neșiiință. 
Roși de rușine și de încântare în acelaș 
timp, la gândui că va trebui să-l înveţe 
tot. Nu era însă deloc grăbită; iar dorinţa 
ei de a se reintoarce în Paradis se mai 
domolise. 

A doua zi, exaltat și triumiător el se a- 
runcă asupra adversarului său cu atâta 
vitejie încât soarta bătăliei părea hotă- 
râtă. Cum veni seara, zânișoara fu lângă 
el. De data aceasta era acoperită cu o mă- 
tase ușoară ce o învelea ca într'o lumină. 

Seri multe trecură. De înda- 
tă ce o pauză întrerupea gi- 
gantica luptă, o regăsea în 
braţele lui. li trebui puţină 
vreme naturei ca să-i arate 
drumul ce trebue urmat. Dar 


Pivette se refuza mereu. Dela 
o zi la alia hainele ei erau toi 
mai severe. Se lăsa desbră- 
cată încetul cu încetul. Cu su- 
iul din ce în ce mai scurţ, 
carnea mai arzătoare, drago- 
stea și dorința lor creştea în 
fiecare clipă. Când pasiunea 
trebuia să-i unească, zâni- 
șoara găsea curajul de a se 
rupe din braţele lui: știa ed 
bine că însuși minutul ferici- 
rei va insemna și despărţi 
rea lor, : 

Era îndeajuns să-şi treacă mânuţa ei 
de zână pe unitorma de oțel, pe casca 
împunsă de antene, pe obrazul ars de 


„uleiuri, ca tânărul să-i apară în nuditatea 


lui de adolescent, cu alele bins prinse 


- în mușchii prelungi, cu coapsele fine și 


obrajii imberbi. Se arăta din ce în ce mai 
nerăbdător. De îndată ce o vedea, o strân- 
gea în brațe să o rupă, o săruta pe tot 
corpul, o răsturna pe speteaza cu basculă 
a fotoliului de comandă. Dar dacă încerca 
ceva mai mult, se găsea dintr'odată sin-' 
gur. Apariţia miraculoasă nu rămânea 
decât atunci când el îi promitea, pe onoa- 
rea iui de războinic, să se potolească. 
Astiei zânişoara și eroul sutereau de 
însăși pasiunea lor. Pentru a-l linișii, ea 
îi vorbea de primăvară, de flori, de păsări, 
de arbori și de o iubire mai curată și mai 
limpede decât bruma dimineţei. „Așa 


trebue să mă iubeşti, spunea ea. Pentrucă 


așa te iubesc și eu”. N 
- O credea. Cine nu știe să mintă, crede 


'orișice. Se gândea că este urât să.o.do-. 


rească așa tum o dorea. [i părea rău de 
elanurile sale. Sângele îi fierbea în vine. 
Se arunca în luptă cu puteri înzecite. For- 


LĂ 


Pi iei a ai 
e iii a 


JO MAI 1944 


tăreața de oțel se frâmânta cum se fră- 
mântau tâmplele sale. Tunurile scuipau 
tone întregi cu obuze. Cu fiecare car ina- 
mic străpuns, se simțea mai ușurat. 

Cuvintele de mângâiere cu care ea ar 
îi vrut să domolească jeratecul aprins în 
corpul luptătorului nu potoleau nici flă- 
cările lui, nici ale ei. Trupul de treizeci 
de ani pe care zânișoara şi-l alesese 
pentru a seduce mai bine pe adolescent, 
se exapera de prezenţa lui, de frumuseţea 
lui, de virilitatea lui minunată şi minunat 
de periculoasă. 

Dacă i se întâmpla să se arate brutal, 
el cerea iertare plângând. Ea îl săruta, îi 
legăna capul în braţe. Cunoştea bine, zâ- 
nișoara, suferința lui; o măsurase cu în- 
săși cruzimea propriei ei dureri. 

intr'o seară Pivette îngenunchie printre 

măruniaele monstrului de oțel şi se rugă. 
Lacrimile alunecau ușor pe obrajii ei ca- 
tifelaţi și înfloreau în diamante pe sânii 
ce iremurau încă de mângâierile din care 
se smulsese. 
__— Tată! Tată! suspină ea, dă-mi voe să 
iubesc pe cel pe care îl iubesc; nu mă 
despărți pe vecie de el. Aibi milă de co- 
pila ta îndurerată! 

Işi șterse ochii cu podul palmei, își re- 
ținu plânsul, ascultă. Nu se auzi decât 
zgomotul mașinelor cefe odihneau, pal- 
pitarea domoală a motoarelor, torsul ven- 
tilatoarelor, tic-tac-ul roţilor libere, cântul 
vântului de noapte în sufletul tunurilor. 

Nimic nu i se arătă ce ar fi însemnat că 
ruga ei a fost auzită. Resemnată, Pivetie 
suspină. Ştia ea bine că Dumnezeu nu. 
revine asupra hotărârilor sale. 


Li 


Războiul își urma cursul. Cele două 
armate își strânseseră puterile pentru un 
atac decisiv. Odată cu zorile, din toate 
părțile orizontului apăruă cohorte de 
mașini infernale. Sub roţile de oţel câmpia 
tremura până în măruntaele pământului. 


' Cerul se întunecă de valuri necontenițe de 


avioane. Bătălia începu. Bombele, obu- 
zele şi gloanţele țeseau un joc fantastic 
și necruţător în mijlocul căruia palpitau 
câte-va bieţi inimi omenești. Era atâta 
umbră, atâta întunecare, atâta jale, încât. 
lumina soarelui nu mai atingea pământul. 
Departe, prin orașe, mulțimea înspătmân- 
tată își astupa urechile, se aruncă la pă- 
mânt și se ruga pentru armate. Un vulcan, 


„ cutremurat de atâta grozăvie,. tuși, scuipă, 


se înfurie și se trezi, turbat, dintr'un somn 


„de zece secole. De cealaltă parte a lumei 


apele basinelor se încrețeau de spaimă. 

Pivette era lângă eroul ei. El nu o vedea, 
dar știa că e alături. Ingheţată de spaimă, 
ea iăcea nenumărate cruci pe fruntea a- 
dolescentului. 5 , 

Pură înconjurați de douăzeci de care 
inamice. Cu fălcile încleștate și ochiul 
dârz, viteazul semăna foc și moarte în 
jurul său : distruse jumătate din advezsari, 
iar cealaltă jumătate fu pusă pe goană. 
Puţinul ce mai rămăsese din armata duș- 
mană părăsea lupta. Victorie | 

Zânișoara  entuziasmată, îmbătată de 
vacarm şi de luptă, se aruncă în brațele 






























lui. Erau mai fierbinţi decât chiar tunurile 
ce-l ascultau. Cu o mână de îier îi încon- 
jură mijlocul. Ea închise ochii :: „Întâm- 
plă-se Doamne, ce s'o întâmplă... 

Treizeci de care dușmane. se:reântoar- 
seră dintr'o singură mișcare şi veniră a- 
supra eroului ce nu mai era la postul de 
comandă. Pe acoperișul de oţel se abătură 
trăsnetele lui Jupiter. El nu auzea însă de- 
cât melodia dulce şi suavă pe care trup- 
şorul zânei îl cânta în braţele lui. 

O escadrilă se aruncă asupra țintei ne- 
mișcate ce nu se mai apăra. O jerbă de 
bombe de douăsprezece tone. Apoi încă 
una. O explozie formidabilă aruncă bu- 
căţi din citadela de oţel până în albastrul 
cerului. Un tun de șuse mii de kilograme 
ateriză pe o insulă din mijlocul oceanului. 
Din luptător, din armele sale, din orgoli- 
coasa lui mașină de luptă nu 'mai rămase 
absolut nimic. - ă 

Şi zâna Pivette știu: că bunul Dumnezeu 
i-a ascultat rugăciunea în clipa când, 


„dintr'un singur avânt, se văzu transportată 


cu eroul ei în al șaptelea cer... 


În românește de DOROTHEA CHRISTESCU 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T, T. Nr. 24.484.939 


i.