Wilbur Smith — Festinul leilor

WILBUR SMITH 


FESTINUL LEILOR 


Saga familiei Courtney 


Aceasta carte este dedicată Elfredei şi lui Herbert James Smith, 
cu dragoste. 


| 
NATAL 


1 

Un fazan sălbatic solitar zbura razant pe costişa dealului 
aproape atingînd vîrful ierbii. Cînd ajunse pe culme îşi strînse 
aripile, îşi cobori picioarele, după care se tupilă la adăpost. 
Dinspre vilcea îl urmăreau doi băietani şi un cîine: cîinele era în 
frunte, cu limba lui roz bălănganindu-i-se la colţul gurii, iar cei 
doi gemeni alergau umăr la umăr în spatele lui. Cămăşile lor 
kaki aveau pete mari de sudoare, fiindcă soarele african era 
încă destul de fierbinte deşi se îndrepta de-acum spre asfinţit. 


Cîinele adulmecă urma păsării şi încremeni locului tremurînd: 
preţ de o clipă rămase aşa inspirind pe nări, după care începu să 
se agite. Se plimba înainte şi înapoi, cînd într-o direcţie, cînd 
într-alta, cu capul în jos şi doar spinarea şi coada lui neastîmpă- 
rată se mai zăreau deasupra ierbii uscate. Gemenii îl ajunseră 
din urmă. Gifiiau din greu fiindcă urcuşul costişei nu fusese uşor. 
— Dă-te la o parte, îmi stai în drum! se răsti Sean la fratele lui şi 
Garrick se conformă ascultător. 

Sean era mai înalt cu zece centimetri şi cu zece kilograme mai 
greu: destul cît să-i dea dreptul de a face pe şeful. Sean îşi 
îndreptă din nou atenţia către cîine. 

— Sari pe el, Tinker! Caută-1, băiete! 

Coada lui Tinker confirmă faptul că ordinul fusese ascultat, dar 
botul continua să rămînă în pămînt. Cei doi gemeni veneau după 
el, aşteptind cu încordare ca pasărea să ţişnească. îşi ţineau 
țepuşele ridicate şi înaintau pe furiş, cu paşi mici, ţinîndu-şi 
respiraţia. Tinker dădu peste pasărea ascunsă la firul ierbii şi 
făcu un salt, hămăind scurt, şi pasărea se ridică în aer. Se înălţă 
rapid din iarbă, cu bătăi iuți din aripi. 


Sean azvirli ţepuşa, dar greşi ţinta. Fazanul încercă să se 
îndepărteze vînturind disperat aerul cu aripile, dar fu rîndul lui 
Garrick să arunce vergeaua de lemn, care şuieră pînă la 
impactul cu trupul cafeniu şi gras al fazanului. Pasărea se 


rostogoli într-o jerbă de fulgi şi se prăbuşi. Se repeziră după el. 
Fazanul o rupse la fugă în faţa lor, şonticăind cu aripa ruptă prin 
mirişte, în timp ce ei ţipau emoţionaţi urmărindu-l. Sean puse 
mîna pe el. îi rupse gitul şi începu sa rîdă, tinînd în miini leşul 
cafeniu şi călduţ şi aşteptindu-l pe Garrick să ajungă lîngă el. 

— Frumos l-ai mai aranjat! exclamă Sean. 

Tinker sări să miroasă pasărea, iar Sean se apleca şi o ţinu 
astfel încît cîinele să-şi poată apropia nasul de ea. Tinker o 
adulmecă, după care dădu s-o apuce cu botul, dar Sean îi 
împinse capul la o parte şi-i aruncă pasărea lui Garrick, care o 
agăţă la cingătoare lîngă celelalte. 

— Cam la ce distanţă crezi că era - cinşpe metri? întrebă 
Garrick. 

— Ei, eu cred că nu erau chiar cinşpe metri, îşi dădu Sean cu 
părerea. Mai degrabă vreo zece. 

— Eu cred că au fost pe putin cinşpe metri. Cred că a fost mai 
departe decit toate aruncările tale de azi. 

Succesul îi dăduse curaj lui Garrick. Surisul se topi pe chipul lui 
Sean. 

— Zău? făcu el. 

— Zău! exclamă Garrick. 

Sean îşi împinse cu dosul palmei părul de pe frunte, părul lui 
negru şi moale, care-i cădea mereu în ochi. 

— Da' ce zici de aia din josul rîului? Aia a fost de doua ori mai 
departe. 

— Zău? făcu Garrick. 

— Zău! exclama Sean agresiv. 

— Păi, dacă eşti aşa de bun, cum de-ai ratat-o pe asta, hm? Tu 
ai aruncat primul. Cum se face c-ai dat chix? 

Faţa deja stacojie a lui Sean se împurpura şi mai tare, iar 
Garrick îşi dădu seama brusc că întinsese prea mult coarda. 
Făcu un pas îndărăt. 

— Pe ce pui pariu? îl întrebă imediat. 

Lui Garrick nu-i era prea limpede pe ce-ar fi vrut Sean să 
parieze, însă din experienţa anterioară ştia că, indiferent care-ar 
fi fost motivul, totul trebuia rezolvat prin luptă. Şi rareori îl 
dovedea Garrick pe Sean cînd era vorba de pariuri. 

— S-a făcut tîrziu. Eu zic să ne întoarcem acasă. Tata o să ne 
rupă-n bătaie dacă întîrziem la cină. 


Sean şovăi, iar Garrick făcu stînga-mprejur, dădu fuga să-şi 
recupereze ţepuşa şi o porni spre casă. Sean o luă la goană 
după el, îl ajunse şi-l depăşi. Sean trebuia să fie întotdeauna în 
frunte. Fiindcă-şi dovedise îndemiînarea la aruncarea ciomagului, 
Sean era dispus să-l ierte. Aşa că-i aruncă o întrebare peste 
umăr: 

— Ce culoare crezi c-o să aibă miînzu' lu' Gypsy? Garrick acceptă 
uşurat oferta de pace şi porniră o tăifăsuială 

amicala pe acest subiect şi apoi pe altele, la fel de importante. 
Fuseseră într-o continuă agitaţie şi, cu excepţia unei pauze de 
un ceas cînd se retrăseseră la umbră lîngă riu pentru a frige 
nişte fazani, alergaseră toată ziua. 

Aici sus, pe podiş, pajiştea urca şi cobora sub picioarele lor, 
căţărindu-se pe colinele domoale şi alunecînd în vilcele. larba 
din jurul lor se mişca în adierea vîntului: o iarba înaltă pînă la 
briu, moale şi uscată, de culoarea griului pîrguit. în spatele lor, 
şi-ntr-o parte, şi-n alta pajiştea se desfăşura cît vedeai cu ochii, 
însă, brusc, dinaintea lor apărea canionul. Pămiîntul se prăbuşea 
la început abrupt, apoi mai domol, pentru a se transforma mai 
departe în grindurile Tugelei. Rîul Tugela curgea printre grinduri, 
la distanţa de vreo treizeci de kilometri, dar era ceața şi nu 
puteau vedea pînă acolo. Dincolo de riu, pînă departe spre nord 
şi vreo suta şaizeci de kilometri la răsărit spre mare, se întindea 
ţinutul Zulu. Rîul era graniţa. Poviîrnişul abrupt al canionului era 
brăzdat de rîpe verticale, în care creştea o bogata vegetaţie de 
un verde crud. 

Dedesubtul lor, la vreo trei kilometri spre grinduri, se afla lo- 
cuinţa lui Theunis Kraal. Era o casă în stil olandez acoperita cu 
paie. Pe păşunea cea mică se aflau o mulţime de cai, fiindcă 
tatăl gemenilor era un om cu stare. Hornul cuptorului de gătit 
răspîndea un fum albăstrui deasupra locuinţei servitorilor, iar 
zgomotul slab al cuiva care tăia lemne ajungea pînă la ei. 

Sean se opri pe buza canionului şi se aşeză pe iarbă. îşi apucă 
unul din picioarele lui murdare şi-l răsuci aşezîndu-l în poală. în 
călcîi avea o rană în locul de unde ceva mai devreme smulsese 
un spin şi acum era plină de țarina. Garrick se aşeză lingă el. 

— Să ştii c-are să doară cînd mama o să toarne iod peste ea! îi 
striga apoi. O să aibă nevoie de un ac ca să scoată toată 
murdăria. Pun pariu c-o să ţipi - c-o să ţipi de n-ai să mai ştii de 
tine! 


Sean nu-l luă în seamă. Smulse un fir de iarba şi începu să 
zgîrme cu el în rană. Garrick privea cu atenţie. Nu putea exista o 
pereche de gemeni mai diferiţi. Sean arata deja a bărbat în 
toata firea: umerii îi deveniseră mai viguroşi şi grăsimea era 
deja înlocuită de muşchi puternici. Totul pulsa de sănătate în el: 
părul negru, pielea bronzata de soare, buzele şi obrajii rumeniţi 
de sîngele năvalnic şi ochii de un albastru-închis, ca umbra unui 
nor pe un lac de munte. 

Garrick era subţirel, cu încheieturi şi glezne de fata. Părul lui era 
de un şaten spălăcit, crescut în chică firava la ceafă, avea tenul 
pistruiat, iar nasul şi conturul ochilor erau tot timpul roşii din 
cauza febrei finului. Se plictisi repede să observe intervenţia 
chirurgicală pe care o făcea Sean. întinse mina şi se juca cu una 
din urechile clăpăuge ale lui Tinker, iar asta tulbură ritmul 
respirației cîinelui care înghiţi de două ori, iar saliva îi picura de 
pe vir-ful limbii. Garrick îşi ridică privirea şi contemplă 
priveliştea canionului. Puțin mai jos de locul unde stăteau se afla 
capătul uneia dintre văile cu vegetaţie. 

— Sean, uite acolo! Lîngă tufiş! 

Şoaptele lui erau tremurate din cauza emoţiei. 

— Ce e? întrebă Sean ridicînd ochii speriat. Apoi îl văzu. 

— Cuminte, Tinker! Garrick apucă zgarda şi trase spre el capul 
cîinelui pentru a-l împiedica să vadă animalul şi să o ia la fuga 
după el. E cel mai mare inkonka bătrin din lume, spuse apoi într- 
un suflet. 

Sean era prea absorbit pentru a-i răspunde. Antilopa de tufiş 
ieşea precaută din ascunzătoare. Era un exemplar mare, negru 
din cauza vîrstei. Petele de pe şolduri erau de-acum spălăcite ca 
nişte vechi semne făcute cu creta. Cu urechile ciulite şi coamele 
răsucite în spirala drept în sus, avînd mărimea unui căluţ, dar 
păşind sprinţar, ieşi la loc deschis. Se opri şi-şi răsuci capul într- 
o parte şi într-alta, atenta la semnele de primejdie, după care o 
luă în jos la pas, tăind coasta în diagonala pentru a dispărea 
într-o altă văioagă. O clipă după dispariţia antilopei, gemenii 
rămăseseră nemişcaţi, după care izbucniră amiîn-doi în acelaşi 
timp: 

— Hei, ai văzut-o? Ai văzut ce ditamai coame avea? 

— Atit de aproape de casă şi noi habar n-aveam că era aici... Se 
ridicară în picioare continuînd să palavragească, iar 


Tinker se molipsi şi el de exuberanţa lor. Lătra şi el de zor şi le 
dădea tircoale. După primele clipe de confuzie, Sean prelua 
controlul ridicînd vocea pentru a se face mai bine auzit: 

— Pariez că se ascunde în ripa aia în fiecare zi. Pun pariu că stă 
acolo toată ziua şi iese numai noaptea. Hai să mergem să ne 
uităm şi noi un pic! 

Sean cobori cel dintii coasta abruptă. 

Chiar la marginea tufişurilor, într-o mică peştera întunecată şi 
răcoroasa şi tapetată cu frunze moarte, ei dădură peste 
ascunzătoarea antilopei. Locul era bătătorit de copite şi presărat 
cu excremente, iar în locul unde şedea tolănită rămăsese urma 
adîncită. Pe aşternutul de frunze se mai aflau nişte fire de păr cu 
vîrful alb. Sean se lăsă în genunchi şi luă în mină unul dintre ele. 
— Şi cum o să punem mîna pe ea? 

— Am putea sapa o groapă şi pe fundul ei să înfigem ţepuşe 
ascuţite, sugera Garrick plin de volubilitate. 

— Şi cine-o să sape - tu?! întrebă Sean. 

— Ai putea să dai şi tu o mînă de ajutor. 

— Ar trebui să fie o groapă destul de mare, spuse Sean 
meditativ. 

Se lăsă liniştea în timp ce amîndoi cîntăreau în minte volumul de 
munca pe care-l presupunea săparea unei capcane. Nici unul din 
ei nu mai reluă ideea. 

— Am putea merge să adunăm şi alţi puşti de la oraş şi să 
facem o hăituire cu ciomegele, spuse Sean. 

— La cite partide de vînătoare am fost cu ei? Cred că s-au făcut 
vreo suta, iar noi nici măcar un amărit de duiker n-am prins, ce 
sa mai vorbim de o antilopa! Garrick şovăi apoi continuă: Şi pe 
urmă, nu-ţi mai aduci aminte ce i-a făcut inkonka ăla lui Frank 
Van Essen? După ce l-a împuns cu coamele, au trebuit să-i vîre 
la loc matele prin gaura din burtă. 

— Ţi-e frică? întrebă Sean. 

— Ba nu mi-e frică! exclama indignat Garrick, apoi continuă 
repede: Doamne, e aproape întuneric. Eu zic s-o luăm spre casa. 
Coborira în vale. 


2 
Sean stătea întins în întuneric şi privea lung la dreptunghiul 
cenuşiu al ferestrei aflate de cealaltă parte a camerei. Pe cer 


strălucea o felie de lună. Sean nu putea dormi: se gindea la 
antilopa de tufiş. îşi auzi părinţii intrind pe uşa dormitorului; 
mama lui vitregă spunea ceva, iar tatăl lui ridea: Waite Courtney 
hohotea gros ca tunetul îndepărtat. 

Băiatul auzi închizîndu-se uşa de la camera lor şi se ridică în 
capul oaselor. 

— Garry, rosti el, dar nu primi nici un răspuns. Garry! Apucă un 
bocanc şi azvirli cu el după care se auzi un mormăit. Garry! 

— Ce vrei? se auzi vocea lui Garrick, adormită şi sîciita. 

— Mă gindeam... Miine e vineri. -Şi ce dacă? 

— Mama şi tata o să meargă la oraş. O să fie plecaţi toată ziua. 
Am putea lua puşca şi să ne ducem după bătrinul inkonka. 

Patul lui Garrick scîrţii în semn că se alarmase. 

— Eşti nebun! spusese şocat şi nu izbuti să-şi stăpănească 
vocea pentru a nu-i trăda starea. Tata are să ne omoare dacă ne 
prinde că i-am luat puşca. 

Chiar în clipa cînd rostea cuvintele era conştient că trebuia să 
găsească un argument mult mai puternic pentru a-l face pe 
fratele său să renunţe la acest gînd. 

Dacă se putea, Sean evita orice i-ar fi atras vreo pedeapsă, dar 
o şansă de a se prinde antilopa merita tot ce putea aa'ministra 
în chip de corecție dreapta tatălui său. Garrick şedea ţeapăn în 
patul lui, căutîndu-şi cuvintele. 

— Şi pe urma, tata ţine cartuşele încuiate. 

Era o bună justificare, dar Sean o spulberă: 

— Ştiu unde sînt două cartuşe de care tata a uitat: sînt în glastra 
cea mare din sufragerie. De o lună stau acolo. 

Garrick asuda. Aproape că şi simţea şfichiurile biciului vîrstîndu-i 
bucile şi parcă-l şi auzea pe taică-său cum numără: ... opt, nouă, 
zece. 

— Hai, Sean, te rog, să ne gîndim la altceva... 

în cealaltă parte a camerei, Sean se cuibări confortabil între 
perne. Decizia fusese luată. 


3 

Waite Courtney îşi ajută soţia să urce pe locul din faţă al tră- 
suricii. O mîngiie drăgăstos pe braţ, după care dădu roată către 
locul de lîngă ea, zăbovind un pic pentru a-şi trece palma 
afectuos peste coama cailor şi a-şi îndesa mai bine pălăria pe 


capul chelios. Era un bărbat viînjos, iar trăsura se lăsă sub 
greutatea lui atunci cînd urcă. Apucă friiele, după care întoarse 
capul şi, de-o parte şi de alta a năsoiului său, ochii priveau 
surizători către gemenii care şedeau unul lîngă altul pe prispa 
casei. 

— AŞ lua-o ca pe o favoare dacă domniile voastre aţi reuşi să nu 
faceţi vreo boroboaţa în cele citeva ceasuri cît eu şi mama 
voastră o să fim plecaţi. 

— Da, tată, răspunseră ei în cor. 

— Sean, daca ai de gind să te catări iar în arborele de gumă, ăla 
mare şi albastru, dă-i bătaie, măi, dă-i bătaie! 

— E-n ordine, tată. 

— Garrick, să nu ne mai băgăm să facem experienţe cu 
fabricarea prafului de puşcă, ne-am înţeles? 

— Da, tată. 

— Şi nu mai face pe nevinovatul! Cînd mă gîndesc la asta, simt 
cum mă bagi în sperieţi, nu alta. 

Waite Courtney atinse biciul de crupele lucioase şi rotunde ale 
cailor şi trăsurica se puse în mişcare pe drumul către Ladyburg. 
— Nu ne-a interzis să umblăm cu puşca, rosti Sean în şoaptă, 
nevinovat ca un mieluşel. Acu' du-te de vezi ca servitorii să nu 
ne stea în drum - dacă ne văd, se lasă cu scandal. După care te 
întorci roată pînă la fereastra dormitorului şi ţi-o dau pe acolo. 
Sean şi Garrick se ciondănira tot drumul pînă la baza canionului. 
Sean era cel care ducea arma rezemata de umăr, susţi-nînd cu 
ambele miîini patul puştii. 

— Ideea a fost a mea, recunoaşte! grai el pe un ton răstit 

— Da' primul care a văzut inkonka am fost eu, protestă Garrick. 
Garrick făcea din nou pe viteazul. Cu fiecare metru parcurs 
care-l îndepărta de casă, frica lui de consecinţe se topea. 

— Asta nu contează, îl înştiinţa Sean. Cel care s-a gîndit la puşcă 
am fost eu, aşa că eu o să trag cu ea. 

— Cum se face că întotdeauna facem numai ce ai tu chef?! 
izbucni Garrick, iar pe Sean întrebarea ÎI irită. 

— Da' tu cînd ai dat peste cuibul de şoim lîngă riu, eu nu te-am 
lăsat să te catări după el? Recunoaşte! rosti el. Cînd ai dat peste 
puiul de antilopă, nu ţi-am dat eu voie să-l hrăneşti? 
Recunoaşte! 

— Recunosc, aşa e. Da' eu am văzut primul antilopa sălbatică, 
de ce nu mă laşi pe mine să trag? 


în faţa unei asemenea încăpăţinări Sean amuţi, dar îşi simţea 
mîinile încleştîindu-se şi mai strins pe patul armei. Ca să-l 
convingă, Garrick ar fi trebuit să i-o smulgă din miini şi, cum ştia 
asta, începu să se posomorască. Sean se opri între copacii de la 
poalele canionului şi aruncă peste umăr o privire chiorişă 
fratelui său. 

— Acu' ce faci, ai de gînd să dai o mînă de ajutor sau trebuie să 
mă descurc de unul singur? 

Garrick privea în jos şi lovea cu piciorul într-un vreasc. Strănută 
şi nasul începu să-i curgă. Febra finului se manifesta cel mai rău 
dimineaţa. 

— Ei? făcu Sean. 

— Şi ce vrei să fac? 

— Stai aici şi număra rar pînă la o mie. Eu o să urc dînd roată şi 
am să stau la pîndă în locul pe unde a trecut ieri antilopa. Cînd 
termini de numărat începi să urci prin văioagă. Cînd ajungi la 
jumătate începi să strigi. Inkonka o s-o ia exact pe acelaşi drum 
ca şi ieri, nu? 

Garrick clătină din cap, încuviinţind cu greu. 

— Ai luat lanţul lui Tinker? 

Garrick îl scoase din buzunar, iar la vederea acestuia cîinele se 
trase îndărăt. Sean îl apucă de zgarda, iar Garrick i-o prinse de 
lanţ. Tinker se pleoşti şi se uită la ei cu o privire încărcată de 
reproş. 

— Să nu-i dai drumul! Antilopa aia bătrină e în stare să-l spin- 
tece. Acum începi să numeri, mai zise Sean şi începu urcuşul. 

O luă drept în stînga, pe lîngă văioagă. îşi simţea tălpile alu- 
necînd pe iarbă, puşca era grea şi bucăţi ascuţite de piatră 
zăceau nevăzute, ascunse în iarba verde. 

Se răni la degetul mare care prinse a sîngera; însă Sean 
continuă neabătut urcuşul. La marginea tufişului era un copac 
uscat de care Sean se folosise pentru a marca ascunzătoarea 
antilopei sălbatice. Băiatul se cocoţă pe el, oprindu-se imediat 
sub buza crestei, unde iarba clătinată de vînt avea să-i 
mascheze conturul capului proiectat pe deschiderea cerului. 
Gifiia. Descoperi un pietroi cam de mărimea unui butoiaş cu 
bere pe care îl folosi drept reazem pentru arma sa, iar el se 
aşeză pe vine la adăpostul acestuia. Sprijini arma pe stîncă, 
orienta linia de ochire şi mişcă ţevile în stînga şi în dreapta 
pentru a se asigura că nu exista nici un obstacol în cîmpul de 


tragere. îşi imagină antilopa sălbatica alergînd, prinsă în cătarea 
flintei şi simţi cum, de emotie, i se zbirleşte părul pe braţe, pe 
umeri şi la ceafă. 

— N-o să fie nevoie să trag cu avans, o să se mişte destul de 
lent, cel mai probabil la pas. O să ţintesc drept la umăr, şopti el. 
Deschise arma, luă cele două cartuşe din buzunarul cămâăşii, le 
introduse pe cele două ţevi după care închise puşca la loc. Fu 
nevoie să-şi întrebuinţeze toată forţa de care era în stare în 
ambele miini pentru a trage înapoi cocoşii mari, dar pînă la 
urma izbuti, iar arma era de-acum încărcata cu două cartuşe şi 
gata de tragere. O aşeză din nou pe steiul din faţă şi privi lung şi 
atent în vale. în stînga lui, muchia ripei apărea ca o dungă de 
culoare verde-închis desenată pe coasta abruptă şi imediat la 
picioarele lui se întindea o pajişte întinsă pe unde avea să 
treacă animalul. 

Minutele se scurgeau încet. 

— Ce naiba face Garry? Citeodată e atît de bătut în cap, 
murmură Sean şi, ca şi cînd i-ar fi răspuns, îl auzi pe Garrick 
ţipînd undeva de vale. 

Era un sunet slab, departe, în jos, un zgomot estompat de ve- 
getaţie. Tinker lătră şi el o singura dată, fără prea mare 
entuziasm. Şi el era mohorit, nici lui nu-i plăcea lanţul. Sean era 
la pîndă cu degetul arătător pe trăgaci, cu privirea pironită la 
marginea tufişurilor. Garrick ţipă din nou, iar antilopa sălbatică 
tîşni din ascunzătoare. 

Se ivi brusc la loc deschis, cu botul în sus şi coamele sale lungi 
de-a lungul spinării. Sean îşi deplasă corpul lateral, sin- 
cronizîindu-şi arma cu fuga animalului, potrivind cuiul catării pe 
direcţia crupei sale negre. Trase prin ţeava stinga, iar reculul îl 
dezechilibra; urechile îi tjuiau de la zgomotul împuşcăturii şi 
fumul de pulbere arsă îl izbi chiar în faţă. Se ridică de jos, conti- 
nuînd să ţină arma în mînă. Animalul era prăbuşit pe iarbă, 
behăind ca un miel şi zvicnind încă puţin înainte de a muri. 

— L-am doborit! ţipă Sean în gura mare. L-am doborit din primul 
foc! Gairy, Garry, l-am doborit, l-am doborit. 

Tinker ieşi din tufiş tîrîindu-l după el pe Garry la celălalt capăt al 
lanţului, iar Sean, continuînd să tipe în gura mare, o rupse la 
fugă la vale ca să-i întîmpine. O piatră se desprinse sub picior şi 
căzu. Puşca îi zbură din mînă şi se descarcă a doua ţeava. 
Zgomotul celui de-al doilea foc fu asurzitor. 


Cînd Sean se ridică, Garrick era pe iarbă, scîncind şi holbîndu-se 
lung la un picior. încărcătura cartuşului îl nimerise chiar acolo, 
sfirtecîndu-i carnea sub genunchi şi zdrenţuind-o complet. Osul 
alb se zărea prin rană, iar sîngele gilgiia puternic şi gros ca 
budinca fierbinte. 

— N-am vrut... Oh, Doamne, Garry, n-am vrut. Am alunecat zău, 
am alunecat, încerca Sean să se disculpe holbîndu-se la picior. 
Pălise, iar ochii îi erau dilataţi şi scînteiau de groază. Sîngele 
giîlgiia în iarbă. 

— Fă-l să nu mai curgă, Sean, te rog, fă-l să nu mai curgă! Ah, 
mă doare! Ah! Sean, fă ceva, că nu mai pot. 

Sean se împletici deasupra lui. îi venea să vomite. îşi desfăcu de 
la brîu cureaua şi o înfăşură strîns în jurul piciorului, iar pe miini 
simţea sîngele cald şi lipicios. Se folosi de cuțitul său pentru a 
răsuci şi mai tare garoul astfel improvizat. Jetul de sînge se mai 
domoli, iar el strinse şi mai tare. 

— Ah, Sean, mă doare rău, mă doare! 

Faţa lui Garrick era galbenă precum ceara şi începu să tremure 
pe măsură ce gheara şocului începea să pună stăpinire pe 
întregul său trup. 

— Mă duc după Joseph, biigui Sean. O să ne întoarcem cît putem 
de repede. Doamne, ce rău îmi pare! Sean sări în picioare şi o 
rupse la fugă. 

Căzu de-a berbeleacul, se ridică iar şi-şi continuă goana. 

Se întoarseră în mai puţin de un ceas. Sean era în fruntea a trei 
dintre servitorii zuluşi. Joseph, bucătarul, adusese un pled. El îl 
înveli pe Garrick şi îl ridică în braţe, iar băiatul leşină, piciorul 
bălăngănindu-se inert. Cînd o luară înapoi la vale, Sean se uită 
lung în zare. Departe, pe întinsul grindurilor, se zărea un norişor 
de colb pe drumul către Ladyburg. Unul dintre ajutoare plecase 
călare după Waite Courtney. 

Aşteptau în tinda casei lor cînd tatăl se înapoie la Theunis Kraal. 
Garrick îşi revenise. Zăcea pe canapea, era palid, iar sîngele 
trecuse prin pled. Sînge era şi pe uniforma lui Joseph şi mai era 
singe negru, închegat, pe dosul palmelor lui Sean. Waite 
Courtney urcă în fugă pe prispă. Se aplecă deasupra lui Garrick 
şi dădu la o parte pledul. Rămase aşa preţ de o clipă, uitîndu-se 
lung la piciorul lui Garrick, după care foarte încet îl acoperi la 
loc. 


Waite Courtney îl ridică pe Garrick şi-l duse în braţe pînă la 
trăsură. Joseph îl însoţi şi amîndoi îl aşezară pe bancheta din 
spate a faetonului. Joseph îi finea corpul, iar mama vitregă a lui 
Garrick îi ţinea în poală piciorul pentru a-l imobiliza. Waite 
Courtney urcă repede în scaunul vizitiului: apucă friiele, apoi 
întoarse capul şi se uită la Sean care şedea încă în picioare pe 
prispă. Nu rosti nici un cuvint, dar privirea îi era fioroasă. Sean 
nu-l putea privi în ochi. Waite Courtney dădu bice cailor şi-o luă 
înapoi pe drumul către Ladyburg: mîna ca o vijelie, cu vintul 
răvăşindu-i barba. 

Sean îi privi cum pleacă. Chiar şi cînd nu se mai vedeau printre 
copaci el continuă să rămînă în picioare pe prispa casei, apoi 
brusc făcu stinga-mprejur şi intra valvirtej în casa. Navali afară 
pe uşa bucătăriei şi traversă curtea pînă la încăperea în care se 
ţineau harnaşamentele, înşfacă un căpăstru din cuier şi fugi pe 
pajişte, îşi alese o miînză roşcată şi o împinse într-un colţ pînă 
cînd izbuti să-şi petreacă braţul pe după gitul ei. îi vîri zăbala în 
gură, legă strins cureluşa sub bărbie, după care se sui dintr-un 
salt pe spinarea-i ei, fără şa. 

Pomi în galop către poarta, lăsîndu-se pe spate cînd corpul 
mînzei se ridică în aer, după care se balansa la loc pe grumazul 
ei în clipa în care aceasta reveni pe pămînt. îşi veni apoi în fire şi 
se îndrepta spre drumul către Ladyburg. 

Pînă la oraş erau vreo doisprezece kilometri, iar trăsura 
ajunsese acolo înaintea lui Sean. Dădu de ea afară, lingă 
cabinetul de chirurgie al doctorului Van Rooyen. Caii suflau din 
greu, leoarcă de năduşeală. Sean descăleca, merse pînă la 
treptele cabinetului şi deschise uşa fără zgomot în încăpere se 
simţea izul dulceag de cloroform. Garrick zăcea pe o masa, 
Waite şi soţia sa şedeau de o parte şi alta a acestuia, iar 
doctorul se spăla pe rniîini într-un lavoar smălţuit de pe peretele 
opus. Ada Courtney plingea încet cu faţa înroşită de lacrimi. Toţi 
se uitau la Sean, aflat în prag. 

- Vino aici, spuse Waite Courtney pe un ton sec. Vino şi stai lîngă 
mine. Acum o să-i amputeze piciorul fratelui tău şi, pe 
Dumnezeu din ceruri, am să te forţez să vezi tot de la început şi 
pînă la sfîrşit. 


L-au adus pe Garrick înapoi la Theunis Kraal pe înserat Waite 
Courtney mina trăsura încet, cu multă băgare de seamă, iar 
Sean venea mult în urma lui. îi era frig doar în cămaşa kaki 
subţire şi i se făcuse rău din cauza celor văzute. Pe braţul său se 
vedeau nişte vînătăi de unde îl apucase tatăl său ca să-l oblige 
să privească. 

In tinda casei, servitorii aprinseseră felinare. Şedeau în umbră, 
tăcuţi şi îngrijoraţi. în vreme ce Waite Courtney căra corpul 
învelit în pături pe cele cîteva trepte de la intrare, unul dintre ei 
îl întrebă în limba zulusă: 

— Piciorul? 

— Nu mai e, răspunse morocănos Waite Courtney. Se auzi un 
oftat colectiv, iar vocea întrebă din nou: 

— El e bine? 

— E viu, spuse Waite Courtney şi apoi îl transportă pe Garrick în 
camera ce fusese rezervată pentru oaspeţi şi pentru bolnavi. 
Rămase în picioare în mjijlocul camerei ţinîndu-şi în braţe 
băiatul, în vreme ce nevastă-sa întindea pe pat un cearşaf curat; 
apoi îl întinse în aşternut şi îl înveli. 

— Mai e altceva ce putem face? întreba Ada. 

— Putem să aşteptăm. 

Ada bijbîi după mîna bărbatului ei. 

— Rogu-te, Doamne, scapă-i viaţa, şopti ea. E atit de tînăr! 

— Sean e de vina, explodă Waite Courtney miînios. Garrick de 
unul singur nu şi-ar fi făcut niciodată aşa ceva. 

încerca să-şi elibereze mîna din cea a Adei. 

— Ce-ai de gînd? întrebă ea. 

— Mă duc să-l bat. Am să-l snopesc în bătaie. 

-Te rog, nu, te rog... 

— Cum?! Ce vrei să spui? 

— l-a fost de-ajuns prin cîte a trecut. L-ai văzut cum arăta? 
Umerii lui Waite Courtney căzură istoviţi, iar el se aşeză în 
fotoliul de lîngă pat. Ada îi atinse obrazul. 

— Eu am să rămîn aici cu Garry. Tu mergi şi te culcă un pic, 
dragul meu. 

— Nu, răspunse Waite. 

Ea se aşeză pe braţul fotoliului, iar Waite o cuprinse de talie, 
într-un tîrziu adormiră unul în braţele celuilalt în fotoliul de lîngă 
pat. 


5 

Zilele care urmară fură cumplite. Minţile lui Garrick scăpaseră 
din Mele sănătăţii şi-o luară razna pe tărimul încins al delirului. 
Gifiia şi-şi agita faţa înroşită de febră, plingea şi scîncea în patul 
cel mare. Piciorul amputat i se tumefiase rău, iar copcile i se 
întinseseră atit de tare, încît păreau gata-gata să smulgă din 
carnea inflamată. Infecția supura galben şi urit mirositor pe 
cearşaf. 

în tot acest timp Ada rămase cu el. îi ştergea faţa asudata şi-i 
schimba fesele piciorului amputat, îi ţinea paharul să bea şi-i 
oferea alinare atunci cînd răcnea de durere. 

Ochii i se adînciseră în fundul capului sub povara durerii şi a 
îngrijorării, dar de părăsit nu îl părăsea. Waite Courtney nu 
putea suporta. Teama specific bărbătească de suferinţa 
ameninţa să-l sufoce daca rămiînea în cameră: cam la jumătate 
de oră intra şi se apropia de pat, după care se răsucea pe călciie 
şi îşi continua rătăcirea neliniştită prin casă. Ada îi auzea pasul 
greu pe coridoare. 

în casă mai era şi Sean, care şedea în bucătărie sau în cel mai 
îndepărtat ungher al tindei. Nimeni nu-i vorbea, nici măcar 
servitorii, care îl goneau cînd încerca să se furişeze în iatac să-l 
vadă pe Garrick. Era singur, însoţit doar de singurătatea pustie a 
celui vinovat - pentru că Garrick avea să moară. Ştia asta după 
liniştea sumbră pogorită peste Theunis Kraal. Nu se mai auzea 
nici o sporovăială, nici un zgomot de vesela dinspre bucătărie, 
nici hohotul de rîs gros al tatălui său. Pînă şi cîinii erau plouaţi. 
Moartea dădea tircoale la Theunis Kraal. O putea adulmeca pe 
cearceafurile pătate aduse la bucătărie din camera lui Garrick: 
era un iz de mosc, un iz de animal. Chiar şi ziua în amiaza mare 
cînd şedea pe prispă o simţea cum se ghemuieşte lîngă el, cao 
părelnică umbră, undeva la limita de percepţie vizuală, către 
coada ochiului. Deocamdată nu avea nici o formă. Era ca o 
întunecime, o răceală ce prindea tot mai mult cheag în jurul 
casei, dobîndind tot mai multă putere pînă în clipa cînd avea să-l 
ia pe fratele său. 

în a treia zi Waite Courtney ieşi urlînd din camera lui Garrick. 
Alergă înnebunit prin casă, intrînd apoi în fugă în grajd. 

- Karlie, unde eşti? Pune şaua pe Rooiberg. Hai, iute, iute, iute, 
haide odată! Moare, auzi, moare! 


Sean stătea neclintit, lipit de zid imediat lîngă uşa din dos. 
Braţul său se strinse mai tare pe gitul lui Tinker, iar cîinele îi 
atinse obrazul cu botul lui rece. Se uita cum tatăl său încalecă 
armăsarul şi cum pleacă la galop. Copitele ropoteau tot mai slab 
către Ladyburg şi, cînd nu le mai auzi, se ridică de jos, se furişă 
în casă şi ascultă la uşa lui Garrick, după care o deschise fără 
zgomot şi intră. Ada întoarse către el un chip istovit. Arăta mult 
mai în vîrstă decit cei treizeci şi cinci de ani ai ei, dar părul 
negru era strîns la ceafă într-un coc, iar rochia ei era curată. în 
ciuda epuizării, era o femeie încă frumoasă. Avea un fel de 
delicateţe, o bunătate pe care suferinţa şi grijile nu le putea 
distruge. întinse mîna către Sean, iar el traversă camera şi 
rămase în picioare lîngă fotoliul ei, uitîndu-se la Garrick. Atunci 
ştiu pentru ce plecase tatăl său după doctor. Moartea se afla în 
iatac - puternică şi rece ca gheaţa, plutea deasupra patului. 
Garrick zăcea complet nemişcat, chipul îi era galben ca ceara, 
ochii închişi, iar buzele îi erau crăpate şi uscate. 

Toată singurătatea şi vinovăția se îngrămădiră în gitlejul lui 
Sean şi-l înecau făcîndu-l să suspine, să îngenuncheze îngro- 
pîndu-şi faţa în poala Adei şi să plingă. Plînse pentru ultima oară 
în viaţa lui, plînse sfişietor cum pling bărbaţii, fiecare suspin 
smulgînd ceva din el. 

Waite Courtney se întoarse de la Ladyburg cu doctorul. încă o 
dată Sean fu dat afară, uşa fiind închisă în urma lui. Toată 
noaptea îi auzi boncănind în iatacul lui Garrick, auzi murmurul 
glasurilor lor şi hîrşiitul picioarelor pe duşumeaua galbenă, de 
lemn. Dimineaţa totul era gata. Febra dispăruse, iar Garrick era 
în viaţă. In viaţă şi-atit - ochii îi erau cufundaţi în găvanele 
încercănate ca ale unei hîrci de mort. 

Trupul şi mintea sa nu aveau să-şi mai revină complet niciodată 
după cumplita traumă prin care trecuse. 

Se întrema cu greu - de o săptămînă prinsese destulă vlagă cit 
să se hrănească singur. întîi de toate întrebă de fratele său şi, 
chiar înainte să poată scoate ceva mai mult decit şoapte, 
rostise: „Unde-i Sean?" 

lar Sean, încă pedepsit, stătea cu el ceasuri în şir. Apoi, după ce 
Garrick adormea, Sean evada din iatac şi, cu undiţa ori cu 
țepuşele de vinătoare şi cu Tinker hămăind în spate, o pornea 
peste cîmpuri. Dădea o măsură a căinţei lui acceptind să fie 
închis în camera unui bolnav aut de mult timp. îl înfierbînta ca 


fringhiile pe un miînz tînăr; nimeni nu ştia ce preţ trebuia să 
plătească pentru a sta în linişte lingă patul lui Garrick, în vreme 
ce tot trupul îl furnica şi clocotea ca un torent de energie 
descătuşată, iar rnintea lui gonea nedomolită. 

Apoi Sean se văzu nevoit să se întoarcă iar la şcoală. Plecă într-o 
luni dimineaţă, cînd ziua se îngina cu noaptea. Garrick asculta 
zarva plecării, nechezatul cailor afară, pe alee, şi vocea Adei 
care-i repeta instrucţiunile de ultim moment: 

— Am pus o sticlă cu leac de tuse sub cămăşi, dă-i-o lui Fräulein 
imediat ce ţi-ai desfăcut bagajul. Va avea ea grijă să ţi-l dea la 
primele semne ale unei răceli. 

— Da, mamă. 

— In geamantanul cel mic sînt şase veste - foloseşte cîte una în 
fiecare zi. 

— Veste! Nişte tîmpenii pentru fetiţe! 

— Ai să faci cum ţi s-a spus, tinere, se auzi apoi glasul lui Waite, 
şi haide, dă-i bătaie cu păsatul ăla că trebuie s-o luăm din loc 
dacă mai vrei ca la şapte să fii în oraş. 

— Pot să-mi iau rămas-bun de la Garrick? 

— Ţi-ai luat rămas-bun aseară - acum doarme. 

Garrick deschise gura să strige, dar ştia că glasul lui nu va fi 
suficient de puternic pentru a străbate pînă la ei. Stătea în 
tăcere şi asculta zgomotul scaunelor ce zgiriau duşumeaua în 
jurul mesei din sufragerie, tîrşiitul paşilor în tindă, vociferările pe 
ton ridicat ale celor care îşi luau rămas-bun şi, în cele din urmă, 
roţile trăsurii zdrobind pietrişul de pe alee. Liniştea ce urmă 
plecării lui Sean cu tatăl său se lăsă apăsătoare. 

Pe urmă, pentru Garrick doar sfîrşiturile de săptămînă rămă- 
seseră singurele momente pline de culoare în petrecerea 
monotonă a vremii. Tînjea după ele şi de fiecare dată dura încă 
o eternitate după ultimul dintre ele - timpul se tîrăşte greu 
pentru cei tineri şi mfirmi. Ada şi Waite simțeau ce era în 
sufletul lui, aşa că mutară centrul casei în camera lui: aduseră 
din anticameră două dintre fotoliile mari şi lăbărţate, din piele, 
pe care le aşezară de-o parte şi alta a patului şi acolo-şi 
petreceau serile. Waite cu luleaua-n gură şi un pahar de rachiu 
lîngă cot, cioplind la piciorul de lemn pe care-l confecţiona şi 
rizind în felul lui, gros, Ada cu andrelele şi ghemele ei, şi 
amindoi încercînd să fie cît mai aproape de el. Poate că tocmai 
aceasta conştientă strădanie a lor era cauza pentru care dădeau 


greş ori poate că era pur şi simplu cu neputinţă să străbată anii 
pînă la vîrsta unui băieţel, întotdeauna există o rezerva, o 
barieră dintre un adult şi lumea tainică a tinereţii. Garrick ridea 
şi el cu ei şi sporovăia, dar nu era acelaşi lucru fără Sean. în 
timpul zilei, Ada avea pe umeri întreaga gospodărie şi erau şase 
mii de hectare de pămînt şi două mii de vite care solicitau 
întreaga atenţie a lui Waite. Asta era perioada cea mai searbădă 
pentru Garrick. Dacă n-ar fi fost cărţile, probabil că nici n-ar fi 
fost în stare să îndure. Citea tot ce-i aducea Ada: Stevenson, 
Swift, Defoe, Dickens, ba chiar şi Shakespeare. Majoritatea 
lucrurilor nu le înţelegea, dar citea cu nesaţ, opiumul cuvîntului 
scris ajutîndu-l să petreacă lungile zile pînă la întoarcerea lui 
Sean, în fiecare vineri. 

Cînd Sean venea acasă era ca şi cum s-ar fi stîrnit un taifun care 
lua totul pe sus. Uşile se trînteau, cîinii lătrau, servitorii su-duiau 
şi peste tot se auzeau picioare tropăind. Harmalaia cea mai 
mare o făcea Sean, dar nu era singurul responsabil, mai erau şi 
cei care-l urmau pe Sean: colegii lui de clasă de la şcoala din 
sat. Ei acceptau autoritatea lui Sean la fel de docili ca şi Garrick 
şi nu numai pumnii lui Sean îi cîştigaseră acest respect, ci şi voia 
bună şi spiritul de aventură ce-l însoțeau oriunde s-ar fi aflat. în 
vara aceea veneau la Theunis Kraal în grupuri, uneori călărind şi 
cîte trei în spinarea unui căluţ pitic fără şa, ca un şir de vrăbioi 
pe-o stinghie de gard. Veneau şi aţiţaţi de curiozitatea pe care o 
oferea ciotul lui Garrick. Sean era foarte mindru de el. 

— Uite, aici l-a cusut doctorul, îl lăuda el arătînd către semnele 
de copci înşirate de-a lungul unui pliu roz de ţesut cicatrizat 

— Mamă! Pot s-o ating şi eu? 

— Da' nu prea tare că se crapă. 

In toată viaţa lui, Garrick nu se mai bucurase de atenţia ce i se 
dădea în clipele acelea. li radia chipul cînd se uita la feţele 
solemne şi holbate adunate roată în jurul lui. 

— E o senzaţie cam ciudată, ca un soi de fierbinţeală. 

— Te-a durut? 

— Şi cum a retezat osul, cu un topor? 

— Nu. Sean era singurul în măsură să ofere răspunsuri la nişte 
întrebări tehnice de aceasta natură. Cu un ferăstrău. Ca pe o 
bucată de lemn. Şi schiţă cu palma o mişcare de du-te-vino. 

Insă nici chiar acest fascinant subiect nu era în stare să-i reţină 
pentru multă vreme, pierzindu-şi iute interesul. 


„Hei, Sean, Karl şi cu mine ştim unde se află un cuib de cî- 
riitoare - n-ai vrea să dăm o raitei?" sau, „Hai să mergem să 
prindem broaşte", iar Garrick se băga şi el cu sufletul la gură: 
„Daca vreţi puteţi să vă uitaţi şi la colecţia mea de timbre. E în 
dulapul de colo". „Nt, am mai văzut-o săptămînă trecută. Haide, 
să mergem!" 

Şi toate se întîmplau pe cînd Ada, care ascultase conversaţia 
prin uşa deschisă de la bucătărie, aducea mîncarea. Prăjitu-rele 
cu miere de albine, negrese glazurate cu mentă, dulceaţă de 
pepene roşu şi alte cinci-şase delicateţuri. Ştia că n-aveau să 
mai plece pînă cînd nu isprăveau de mîncat tot şi mai ştia că, 
după ce miîncau, avea să se lase cu dureri de burtă, însă mai 
bine aşa decit să-l ştie pe Garry zăcînd singur-cuc şi ascultînd 
cum ceilalţi bat dealurile călare. 

Sfirşiturile de săptămînă erau scurte şi se isprăveau cit ai clipi. O 
altă săptămînă lunga începea pentru Garrick. Trecură opt opt 
săptămîni cumplite se scurseră pînă cînd doctorul Van Rooyen îi 
dădu voie să stea pe prispa casei în timpul zilei. Apoi, dintr- 
odată, perspectiva de a fi din nou sănătos deveni realitate 
pentru Garrick. Piciorul de lemn la care tot meşterea de zor 
Waite era aproape gata. îi croi din piele un fel de suport în care 
să se potrivească şi pe care îl fixă de lemn cu nişte ţinte de 
aramă cu cap turtit. Lucra minuţios, modelînd crimpeiul de piele 
şi ajus-tind cureluşele cu ajutorul cărora ciotul avea să-şi 
păstreze poziţia, între timp, Garrick exersa prin tinda casei 
şonticăind pe lîngă Ada, cu un braţ pe umerii ei, cu maxilarele 
încleştate de concentrare şi pistruii foarte vizibili pe chipul care 
nu mai stătuse în lumina soarelui de atita amar de vreme. De 
două ori pe zi, Ada stătea aşezată pe o perniţă dinaintea 
scaunului lui Garrick şi îi fricțjona ciotul cu alcool metilic pentru 
a-l face mai rezistent astfel încît să nu fie rănit în contact cu 
rigiditatea tecii de piele. 

— Pun pariu că deşteptul de Sean o să fie surpins, nu? Cînd m-o 
vedea că umblu... 

— Toţi o să fie surprinşi, se declară Ada de acord, îşi ridică 
privirile de pe ciotul piciorului şi zîmbi. 

— Nu pot să încerc acum? Pe urmă am să pot să mă duc şi eu cu 
el la pescuit cînd se întoarce sîmbătă. 

— Nu trebuie să te aştepţi la prea mult, Garry, prima dată n-are 
să fie uşor. O să trebuiască să te deprinzi s-o foloseşti. Ca la 


călărie - îţi aduci aminte cit de des cădeai pînă cînd ai început să 
înveţi să te ţii în şa? 

— Dar pot să încep acum? 

Ada întinse mîna după flaconul de spirt, turna un pic în căuşul 
palmei şi-l întinse pe ciot. 

-O să trebuiască să aşteptam pînă cînd doctorul Van Rooyen ne 
va spune că ai voie. Nu mai e mult pînă atunci. 

Aşa era, într-adevăr. La sfîrşitul următoarei sale vizite, doctorul 
Van Rooyen i se adresă lui Waite pe cînd se îndreptau spre 
şareta acestuia: 

- Poţi să încerci să-l faci să umble cu piciorul de lemn - o să dea 
un rost strădaniilor lui. Nu-l lăsa să se surmeneze şi ai grija ca 
extremitatea ciotului să nu se jupoaie şi să sîngereze. Nu vrem o 
alta infecţie. 

„„Picior de lemn." în mintea lui Waite răsuna ecoul acestor 
cuvinte în timp ce urmărea cu privirea şareta care se îndepărta. 
„Picior de lemn." îşi strinse pumnii pe lîngă corp, nevrind să se 
întoarcă şi să dea cu ochii de silueta plină de o jalnică speranţă 
de pe prispa din spatele său. 


6 

— Şi eşti sigur că te simţi bine? 

Waite şedea pe vine în faţa scaunului lui Garrick, ajustînd 
piciorul de lemn, iar Ada stătea în picioare lîngă el. 

— Da, da, lasă-mă sa încerc acum. Doamne, Sean o să aibă o 
surpriză, nu? Luni o să pot şi eu să mă duc cu el, nu-i aşa? 
Garrick tremura plin de speranţe. 

— O să vedem, rosti Waite pe un ton sobru. Se ridică în picioare 
şi se trase lîngă scaun. Ada, draga mea, apucă-l de celalalt braţ. 
Acum ascultă, Garry, vreau ca mai întîi să vezi cum îl simţi. Noi 
o să te ajutăm să te ridici ca tu să te poţi sprijini chiar pe el şi 
să-ţi păstrezi echilibrul. înţelegi? 

Garrick încuviinţa energic. 

— Atunci e-n ordine, haide, hopa sus! 

Garrick trase piciorul către el, iar vîrful se tîri peste duşumeaua 
din lemn. Ei îl ridicară, iar Garrick îşi lăsa greutatea pe capătul 
protezei. 


— Uitaţi-vă la mine - stau chiar pe el! Hei, uitaţi, uitaţi, stau 
chiar pe el. Chipul îi radia de bucurie. Lăsaţi-mă să merg, haide, 
lăsaţi-mă să merg! 

Ada se uită la soţul ei, iar acesta încuviinţă din cap. împreună îl 
conduseră pe Garrick în faţă. Se împiedică de doua ori, dar ei îl 
susţinură. 

Boca-boc, boc a-boc sună iar piciorul de lemn pe scîndurile 
duşumelei. Pînă să ajungă la capătul prispei, Garrick învățase 
deja cum să-şi ridice piciorul mai sus în timp ce-l mişca înainte. 
Se întoarseră, iar el se împiedica doar o singura dată pînă cînd 
ajunse înapoi la scaun. 

— E bine, Garrick, hai că te descurci bine, rise Ada. 

— încă puţin şi-o să te poţi duce singur unde-o să ai chef, rînji cu 
uşurare Waite. 

Nici nu îndrăznise să nădăjduiască măcar că avea să fie atit de 
uşor, iar Garrick se agăța de vorbele lui. 

— Acum lăsaţi-mă să stau singur. 

— Asta nu, băiete, pentru o zi e destul. 

— Haide, tată, te implor! N-o să încerc să merg, doar să stau în 
picioare. Tu şi mama puteţi sta gata pregătiţi să mă prindeţi. 
Hai, tată, te rog, te implor! 

Waite Courtney şovăia, dar Ada îi sări în ajutor: 

— Lasă-1, dragul meu, s-a descurcat minunat. O să-i prindă bine 
să capete puţină încredere. 

— Prea bine. Dar să nu cumva să încerci să te clinteşti din loc, 
conveni Waite Courtney. Eşti gata? Dă-i drumul! 

Cu multa băgare de seamă, îşi desprinseră mîinile de pe el. 
Băiatul se biții un pic, iar mîinile se repeziră imediat înapoi. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, daţi-mi drumul. 

Rînji către ei plin de încredere şi încă o dată ei îl eliberară. Preţ 
de o clipă el rămase drept în picioare, neclintit, şi apoi privi spre 
pămînt. Rînjetul îi îngheţa pe faţă. Se afla singur pe un munte 
înalt, îi venea rău şi-l cuprinse teama, o teamă deznădăjduită şi 
absurdă. Zvicni violent şi, pînă cînd cei doi apucară să pună 
mîinile pe el, din piept îi ţişni un țipăt. 

— Cad! Scoateţi-mi-1, scoateţi-mi-l! 

Cu o mişcare rapidă îl aşezară iar în scaun. 

— Scoateţi-mi-l! O să cad! 


Strigătele îngrozite îl tulburară pe Waite Courtney care se 
străduia să desfacă repede cureluşele cu care era legat piciorul 
de lemn. 

— Gata, Garrick, l-am scos, acum eşti în siguranţă. Te ţin eu. 
Waite îl luă la pieptul său şi-l strinse încercînd să-l aline cu 
puterea braţelor sale şi cu siguranţa oferită de mărimea corpului 
său, dar Garrick continuă să se zbată îngrozit şi să ţipe. 

— Du-l în iatac, du-l înăuntru, rosti grabnic Ada, iar Waite intră 
imediat cu băiatul încă la pieptul său. 

Apoi, pentru prima dată, Garrick îşi descoperi ascunzătoarea, în 
clipa cînd groaza era copleşitoare şi nu mai putea îndura, simţi 
cum în cap i se mişcă ceva, ca o fluturare îndărătul ochilor 
aidoma unor aripi de molie. Vederea i se înceţoşa de parcă ar fi 
nimerit într-un vălătuc de negură. Ceaţa se îndesi şi înghiţi totul 
în jur. Era cald în ceaţă - căldură şi siguranţă. Aici nu-l putea 
atinge nimeni, fiindcă ea îl învelea şi-l proteja. Era la adăpost, în 
siguranţă. 

— Cred c-a adormit, şopti Waite soţiei sale, dar în glasul său se 
simţea o undă de nedumerire. Cercetă cu atenţie chipul 
băiatului şi-i ascultă răsuflarea. S-a petrecut atit de iute - nu e 
normal. Şi totuşi... şi totuşi, îmi pare că e bine. 

— Crezi c-ar trebui să chemăm doctorul? întrebă Ada. 

— Nu, scutură Waite din cap. Am să-l învelesc doar şi am sa 
stau cu el pînă se trezeşte. 

Se trezi pe la chindie, se ridică în capul oaselor şi zîmbi ca şi 
cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Destins şi plin de o veselie 
sfioasă, înfuleca o cina consistentă şi nimeni nu mai aduse 
vorba de picior. Era ca şi cum Garrick uitase complet de el. 
Vinerea următoare, după-amiază, Sean sosi acasă. Avea un ochi 
învineţit - şi vînătaia nu era proaspăta, începuse deja să capete 
pe margini o coloraţie verzuie. Sean se arăta foarte zgir-cit cu 
detaliile cînd venea vorba despre modul cum căpătase vînătaia. 
Mai aduse cu el şi o mînă de ouă de muscar pe care i le dădu lui 
Garrick, un şarpe viu cu botul roşu într-o cutie de carton, pe 
care Ada îl condamna pe loc la moarte în ciuda protestelor 
vehemente ale lui Sean, şi un arc cioplit din lemn de MTsenga, 
care era după părerea lui Sean cea mai bună esenţă din care se 
puteau confecţiona arcuri. 


Sosirea lui stîrni ca de obicei tumultul în casa de la Theunis 
Kraal - mai multă hărmălaie, o mişcare mai animată, mai multe 
hohote de ris. 

în acea seară cina fu copioasă, cu friptură uriaşă şi cartofi copţi 
în coaja. Aceste două feluri de mîncare erau preferatele lui 
Sean, iar el le devoră cu lăcomia unui piton hămesit. 

— Nu mai băga atita în gură, îl avertiză Waite din capul mesei, 
dar în tonul său se simţea afecţiune. 

Era greu să nu-şi răsfeţe fiii. Sean acceptă observaţia exact în 
spiritul în care fusese rostită: 

— Tată, căţeaua lu' Frikkie Oberholster a fătat săptămîna asta 
şase căţeluşi. 

— Ah, categoric nu! zise Ada cu fermitate. 

— Ai auzit ce-a zis mama, Sean. 

Băiatul îşi turnă sos peste bucata lui de friptură, tăie un cartof în 
doua şi duse la gură una din bucăţi. Meritase să facă o 
încercare. De altfel, nici nu se aşteptase să primească 
încuviințarea lor. 

— Ce-aţi învăţat săptămîna asta? întrebă Ada. 

Asta era o întrebare urită. Sean învățase doar strictul necesar, 
atit cît îi trebuia ca să evite încurcăturile - nimic în plus. 

— Oh, o groază de lucruri, răspunse el evaziv, apoi pentru a 
schimba subiectul: Tata, i-ai terminat lui Garrick piciorul cel 
nou? 

Se făcu linişte. Garrick se schimbă brusc la faţă şi plecă ochii în 
farfurie. Sean îşi băgă în gură şi cealaltă jumătate de cartof şi 
vorbi în timp ce mesteca: 

— Dacă l-ai terminat, miine eu şi Garry ne putem duce la 
cascadă să pescuim. 

— Nu vorbi cu gura plină, se răţoi Waite mai brutal decit ar fi 
fost necesar. începi să te comporţi ca un porc. 

— îmi pare rău, tată, biigui Sean. 

Restul mesei se desfăşură într-o linişte stînjenitoare şi, cum 
isprăvi de hăpăit ultimul dumicat, Sean o şi zbughi în dormitor. 
Garrick îl însoţi şontic-şontic pe coridor cu o mînă ţinîndu-se de 
pereţi pentru a-şi menţine echilibrul. 

— Ce are tata de-i aşa ţifhos? exclamă Sean siciit, de îndată ce 
rămaseră singuri. 

— Habar n-am Garrick se aşeză pe pat. Uneori se mai înfurie şi 
el aşa, din senin - parcă nu-l ştii! 


Sean îşi trase cămaşa peste cap, o făcu ghem şi-o azvirli tocmai 
pînă-n peretele opus. 

— Eu zic că mai bine te-ai duce după ea s-o ridici, altminteri e 
de jale, îl avertiză Garrick pe un ton blind. 

Sean îşi dădu jos pantalonii şi-i azvirli şi pe ei după cămaşă. 
Această demonstraţie de sfidare îi ameliora buna dispoziţie. 
Traversă încăperea şi veni în pielea goală dinaintea lui Garrick. 
— Uite, rosti el mîndru. Par! 

Garrick îl cercetă. Neîndoielnic era păr. 

— Nu e prea mult totuşi, replică Garrick incapabil de a-şi as- 
cunde invidia din glas. 

— Oricum, pariez că am mai multe fire de păr decit tine, îl 
zgîndări Sean. Hai să le numărăm. 

însă Garrick ştia din start că el era cel care avea să piardă. Se 
dădu jos din pat şi ţopăi într-un picior pînă-n cealaltă parte a 
camerei. Sprijinindu-se de perete, el se aplecă şi culese de pe 
jos hainele azvirlite de Sean, le aduse înapoi şi le viri într-un coş 
de rufe murdare de lingă uşă. Sean se uită lung la el şi-i aduse 
aminte că nu i-a răspuns la întrebare: 

— Garry, ţi-a terminat tata piciorul? 

Garry se întoarse încet, înghiţi un nod şi încuviinţă printr-o 
singura clătinare din cap, cu o mişcare bruscă şi sacadată. 

— Şi cum e? L-ai încercat? 

Gheara fricii se înfipse iar în inima lui Garrick. îşi clătina capul 
dintr-o parte în alta ca şi cînd ar fi căutat o scăpare. Pe coridor 
se auzi zgomot de paşi. Sean plonja în patul lui şi, înşfă-cîndu-şi 
cămaşa de noapte, şi-o trase peste cap chiar în aceeaşi clipă în 
care se băga în aşternut Garrick era încă în picioare, lingă coşul 
de mfe murdare, cînd Waite Courtney intră în dormitor. 

— Haide, Garrick, la ce mai stai treaz? 

Garrick se grăbi să se bage şi el în pat, iar tatăl îl privi pe Sean. 
Acesta zimbi ştrengăreşte cu tot farmecul său de băietan 
chipeş, iar faţa aspră a lui Waite se mai îndulci un pic, ba chiar 
schiţa şi el ceva ce semăna a rînjet. 

— Ne bucurăm să te avem din nou printre noi, măi băiete. Cu 
Sean era imposibil să ţii supărare mult timp. 

întinse mîna şi apucă în palmă chica lui Sean, deasă şi neagra 
ca pana corbului. 

— Acum nu vreau să mai aud nici o discuţie aici după ce s-au 
stins lămpile, s-a-nţeles? 


Clătina blajin capul lui Sean dintr-o parte în alta, stînjenit de 
vigoarea sentimentelor pe care le nutrea pentru fiul său. 


8 

în dimineaţa următoare, Waite Courtney se întoarse călare 
acasă pentru a servi micul dejun cînd soarele era sus pe cer. 
Unul dintre servitori îi luă calul şi-l conduse în ţarc. Bărbatul 
rămase în faţa încăperii harnaşamentelor, privind roată în jurul 
său. Se uită la stilpii drepţi şi albi ai ţarcului, la curtea bine 
măturată, la casa lui plină de mobila frumoasă. Era o senzaţie 
plăcută aceea de bogăţie - mai ales pentru cine ştia cum era să 
fii sărac. Şase mii de hectare de păşune şi atitea vite cîte putea 
duce pămîntul, şi aur în bancă. Waite Courtney zimbi şi-o luă 
prin curte. 

O auzi pe Ada cîntînd din lăptărie. 

Cum ţăranul călăreşte, Hop, şa-şa, şa-şa, şa-şa, Fata din 
Capetown îi zice: , Jrlai, dă-mi un sărut acum", Tra la-la la-la la- 
la! 

Avea o voce limpede şi cristalina şi surisul lui Waite se lăţi şi mai 
mult - era o senzaţie plăcută să fii bogat şi îndrăgostit. Se opri în 
pragul lăptăriei; din cauza zidurilor groase de piatră şi a 
acoperişului din vălătuci groşi de iarba uscată, în interior era 
răcoare şi întuneric. Ada şedea cu spatele către uşă, cu corpul 
mişcîndu-se în ritmul cîntecelului şi al mestecatului în putineiul 
de unt Waite o privi pentru o clipă, după care intră şi o cuprinse 
cu braţele de talie. 

Speriată, ea se răsuci la pieptul lui, iar el o sărută pe gură. 

— M'neaţa, dulcea mea coconită. 

— M'neaţa, conaşule, răspunse ea. 

— Ce-avem la micul dejun? 

— Ha! Ce mai bărbat romantic mi-am ales şi eu! Ea suspină. 
Haidem, să mergem şi-om vedea noi. 

Ada îşi scoase şortul, îl agăţă în dosul uşii, îşi netezi părul pe cap 
şi întinse mîna soţului ei. Mînă-n mînă traversară curtea şi 
intrară în bucătărie. Waite Courtney adulmecă aerul cu nesaţ. 

— Mmm, de mirosit miroase bine. Băieţii unde sînt? Joseph 
pricepea englezeşte, deşi nu putea să vorbească. Se uită la el 
de lîngă sobă. 


— Nkosi - stăpine -, ei sînt pe prispa din faţa casei. Joseph avea 
faţa rotunda ca luna plină, tipică pentru zuluşi, 

iar cînd zimbea, dinţii lui erau de un alb-sclipitor, în contrast cu 
negrul de abanos al tenului. 

— Se joacă cu piciorul de lemn al conaşului Nkosizana Garry. 
Waite Courtney se înroşi la faţă. 

— Cum de l-au găsit? 

-Nkosizana Sean m-a întrebat unde e, iar eu i-am spus că aţi pus 
în dulapul de pînzeturi. 

— Ah, nerodule! urlă Waite Courtney. 

Dădu drumul miinii Adei şi-o rupse la fugă. Cînd ajunse în hol, îl 
auzi pe Sean tjpînd şi imediat desluşi o bufnitură de parcă 
cineva venea grămadă în tindă. Se opri în mijlocul antreului. Nu 
putea în-dura să iasă şi să vadă groaza din ochii lui Garrick. 
Simţi că leşină şi îi veni să-l stringă de git pe Sean. Pe urma ÎI 
auzi cum ride. 

— Dă-te jos de pe mine şi nu te mai tăvăli atita! Apoi, de 
necrezut, se auzi glasul lui Garrick: 

— lartă-mă, s-a împiedicat în scîndurile duşumelei. 

Waite Courtney se duse la fereastră şi aruncă un ochi în tindă. In 
colţul opus, Sean şi Garrick erau grămadă unul peste altul. Sean 
încă ridea, iar pe chipul lui Garrick era un zîmbet forţat. 

Sean se ridică iute în picioare. 

— Hai, hopa-sus! Ridică-te! 

îi întinse mîna lui Garrick şi-l trase în sus. Stăteau acum lipiţi 
unul de celalalt, Garrick mentinîndu-se într-un echilibru precar 
pe piciorul de lemn. 

— Pariez că, daca eram eu în locul tău, acum puteam să umblu 
fără nici un fel de problemă, spuse Sean. 

— Pariez că n-ai fi putut, este afurisit de greu. 

Sean îi dădu drumul şi se trase îndărăt, cu braţele depărtate, 
gata să-l prindă. -Haide! 

Sean mergea cu spatele în faţa fratelui său, iar acesta se ţinea 
după el nesigur, fluturind din braţe în tentativele sale de a-şi 
păstra echilibrul, cu expresia crispată de concentrare. Ajunse 
pînă în capătul prispei şi se agăţă cu ambele miini de 
balustrada. De data asta începu şi el să ridă cu Sean. 

Waite simţi că Ada e lingă el şi se uită la ea, iar buzele soţiei 
schiţară cuvintele: „Să ne retragem". ŞI-I luă de braţ. 


Către sfirşitul lunii iunie în anul 1876, Garrick se duse iar la 
şcoală împreună cu Sean. Trecuseră aproape patru luni de la îm- 
puşcătura. Waite Courtney îi ducea cu trăsura. Drumul spre 
Ladyburg trecea prin pădure - două dire paralele, cu iarba cres- 
cînd între ele. Caii mergeau la trap, iar potcoavele lor abia se 
auzeau prin praful gros. Pe culmea primei coline, Waite 
Courtney opri caii şi se întoarse pentru a se mai uita o dată în 
urma, la casa lui. Soarele zorilor smălţuia zidurile văruite de la 
Theunis Kraal într-o strălucire portocalie, iar păşunile mănoase 
din jurul gospodăriei erau de un verde-scînteietor. în rest, peste 
tot iarba era uscată în acel sezon de început de iarnă, iar 
frunzele copacilor erau şi ele arse. Soarele nu era încă suficient 
de sus pe cer cit să fure nemărginitei întinderi culoarea proprie 
şi s-o scalde doar în lumina crudă şi orbitoare a amiezii. Frunzele 
erau aurii, roşcate şi arămii, acelaşi arămiu ca şi al cirezilor de 
vite ce păşteau printre arbori. Şi dincolo de toate acestea, în 
fundal, era canionul, brăzdat ca o zebră de verdele-închis ale 
tufelor ce creşteau prin văioagele sale. 

— Uite o pupăză, Sean. 

— Mda, am văzut-o demult. E bărbătuş. 

Pasărea se înalţă în zbor chiar din faţa cailor: cu aripile băl-tate 
în brun, negru şi alb şi cu capul împodobit cu o creasta ca un 
coif etrusc. 

— De unde ştii? îl împunse Garrick. 

— După culoarea alba de pe aripi. 

— Dar toate au alb pe aripi. 

— Ba nu toate - doar bărbătuşii. 


— Mă rog, toate pupezele pe care le-am văzut eu aveau alb pe 
aripi, zise Garrick cu o undă de îndoială în glas. 

— Poate că-n viaţa ta n-ai văzut cum arată o femelă. Sînt afurisit 
de rare. Nu prea-şi părăsesc cuibul. 

Waite Courtney surise şi se întoarse. 

— Garrick are dreptate, Sean nu poţi să-ţi dai seama după pene. 
Doar că bărbătuşul este un pic mai mare, atit. 

— Ţi-am zis eu, zise Garrick viteaz la adăpostul protecţiei oferite 
de tatăl lui. 


— Tu le ştii pe toate, bombăni Sean în zeflemea. Nu-i aşa că ai 
citit despre asta în toate cărţile alea? 

Garrick surise satisfăcut. 

— Uite trenul. 

Cobora canionul lăsînd în urmă un lung vălătuc de fum cenuşiu. 
Waite îndemnă caii la trap. Coboriră pînă la podul de beton 
peste Baboon Stroom. 

— Am zărit un peşte galben. 

— Era un băț - l-am văzut şi eu. 

Rîul reprezenta graniţa unde se termina pămîntul lui Waite 
Courtney. Trecură podul şi o apucară iar la deal. în faţa lor se 
afla Ladyburg. Trenul intră în oraş printre ţarcurile special 
amenajate pentru vinzarea vitelor; şuieră şi slobozi în aer o 
coloană înalta de aburi. 

Era un oraş întins, fiecare casă fiind înconjurată de o livadă şi de 
o gradină. Un atelaj cu treizeci şi şase de boi putea întoarce 
lejer pe oricare dintre străzile sale largi. Casele erau din 
cărămidă arsă văruită, cu acoperişuri din saltele de iarbă sau din 
tablă ondulata, vopsite în verde sau ocru. 

Piaţa se găsea exact în centru, iar turla bisericii constituia 
pivotul întregului oraş. Şcoala se afla tocmai în cealaltă parte a 
aşezării. 

Waite Courtney mîna caii la trap pe strada principală. Pe 
trotuare erau puţini trecători. Se mişcau încă amorţiţi pe sub 
coroanele maiestuoase ale copacilor de pe marginea străzii şi 
fiecare dintre ei avea un cuvînt de bineţe către Waite. Pe bărbaţi 
îi saluta clătinînd biciul, iar pe doamne ridicîndu-şi pălăria, însă 
nu prea mult, ca să nu-şi expună calota pleşuvă a ţestei. în 
buricul oraşului prăvăliile erau deschise, iar în faţa băncii al 
cărei proprietar era, se afla David Pye cu picioarele lungi şi 
slăbâănoage. Purta costum negru, ca cioclii. 

— 'Neaţa, Waite. 

— 'Neaţa, David! strigă Waite, cu prea mult zel parcă. Nici nu se 
făcuseră şase luni de cînd achitase ultima ipotecă 

pentru Theunis Kraal, iar amintirea acelei datorii era prea 
proaspăta în memorie. Se simţea la fel de stînjenit ca şi un 
deţinut proaspăt eliberat care se întilneşte pe stradă cu 
directorul închisorii. 

— Nu poţi să dai pe la mine după ce-i laşi pe flăcăi? 


— Vezi, să fie gata cafeaua, conveni Waite Courtney. Toată 
lumea ştia că nu ţi se oferea cafea dacă aveai treabă cu 

David Pye. îşi continuară drumul, făcură stînga la capătul 
celălalt al Pieței Bisericii, trecură de judecătorie şi puţin mai jos 
ajunseră la internatul şcolii. 

In curte se aflau vreo cinci sau şase furgoane scoțiene şi căruţe. 
Băieți şi fete roiau pe lîngă ele, fiecare descărcîndu-şi bagajul. 
Tatii lor se adunaseră într-o altă parte a curţii - bărbaţi cu 
chipurile arse de soare, cu bărbile pieptănate cu grijă, un pic 
stînjeniţi în costumele lor pe care încă se mai vedeau cutele de 
la o prea îndelungata păstrare. Aceşti oameni locuiau prea 
departe pentru ca odraslele lor să poată face naveta zilnic la 
şcoală. Pămiînturile lor se întindeau pînă la malurile riului Tugela 
ori pînă hăt departe, în şes, cam pînă la jumătatea drumului 
spre Pietermaritzburg. 

Waite Courtney opri trăsura, cobori şi slabi chingile cailor, iar 
Sean sari din scara laterala şi dădu fuga către cel mai apropiat 
grup de băieţi. Waite Courtney se îndreptă către cercul 
bărbaţilor care se deschise ca să-i facă loc, îi zimbiră de bun 
venit $i dădură pe rînd mîna cu el. Garrick şedea izolat pe 
scaunul din faţa al trăsuricii, cu piciorul lui ţeapăn întins în faţă 
şi cu umerii aduşi ca şi cum ar fi încercat să se ascundă. 

După o vreme, Waite Courtney aruncă o privire peste umăr. Il 
văzu pe Garrick singur şi dădu imediat să plece spre el, dar se 
razgîndi. Ochii lui scormoniră prin pilcul de trupuri mititele pînă 
cînd îl zări pe Sean. 

-Sean! 

Sean se întrerupse în toiul unei discuţii însufleţite. 

— Da, tată. 

— Dă-i o mîna de ajutor lui Garrick cu valizele. 

— Ah, tata, fir-ar să fie... acum vorbeam şi eu... 

— Sean! Waite Courtney se încrunta la vorbă şi la faţă. 

— Bine, bine, mă duc, mai stătu încă puţin în cumpănă Sean, 
după care se îndreptă spre trăsura. 

— Haide, Garrick, dă încoace valizele! 

Garrick se ridica şi merse cu greu pînă în spate. îi trecu bagajul 
lui Sean, care depuse cuferele unul peste altul lîngă roată, apoi 
se îndreptă către grupul care-l însoţise. 

— Karl, tu duci asta! Dennis, tu ţine geanta maronie! Da' să n-o 
scapi că sînt în ea patru borcane cu dulceaţă. 


Sean îşi împărțea poruncile. 

— Hai, Garry! 

O luară către internat, iar Garrick cobori şi el din trăsură şi, 
şontic-şontic o luă repejor după ei. 

— Ştii ceva, Sean? strigă Karl în gura mare. Tata mi-a dat voie 
să-i folosesc flinta. 

Sean se opri locului ca trăsnit, apoi mai mult din speranţă decit 
din convingere continuă: 

— Ba nu! 

— Ba da! zise fericit Karl. 

Garrick îi ajunse din urmă şi toți se uitau la Karl. 

— Cite focuri ai tras? întrebă cineva pe un ton plin de admiraţie. 
Karl era cît pe-aci să spună „şase", dar se răzgindi rapid. 

— Oh, o mulţime! Cite am avut chef! 

— O să devii sperios la flinte. Tata zice că, daca o iei prea din 
timp, n-ai să fii niciodată un bun flintaş. 

— N-am dat greş niciodată, se lăuda Karl. 

— Să mergem, spuse Sean şi-o luă din loc. 

în viaţa lui nu mai fusese atit de gelos ca în clipa aceea. Karl 
veni în fugă după el. 

— Pariez că n-ai tras niciodată cu flinta, Sean, pariez că nu, este 
că n-ai tras? 

Sean surise enigmatic în timp ce căuta un nou subiect de 
discuţie. Era limpede, Karl avea de gind să-l piseze întruna cu 
asta. De pe veranda internatului o fata veni în fugă să-l 
întîmpine. 

— Este Anna, spuse Garrick. 

Avea picioare lungi, creole şi subţiri, şi fusta i se încurca în ele 
cînd fugea. Avea parul negru, o faţa micuță cu o bărbie ascuţită. 
— Bună, Sean. 

Sean mormăi. Veni lîngă el, străduindu-se să ţină pasul. 

— Ai avut un sfîrşit de săptămînă frumos? 

Sean nu o luă în seamă, mereu venea şi încerca să intre în 
vorbă cu el, chiar şi cînd prietenii lui erau de faţă şi îi priveau. 

— Am o cutie întreagă de prăjiturele, Sean. Nu vrei să-ţi dau şi 
ţie? 

în ochii lui scapără un licăr de interes, ba chiar se şi răsuci pe 
jumătate, fiindcă prăjiturile doamnei Van Essen erau pe bună 
dreptate celebre în tot ţinutul, dar se abţinu şi-şi urmă mai 
departe drumul către internat. 


— Pot să stau lingă tine în clasă trimestrul asta, Sean? Sean se 
răsuci furios către ea: 

— Nu, nu poţi. Acum lasă-mă-n pace! Sînt ocupat. 

El urca treptele. Anna rămase jos. Arăta ca şi cum ar fi fost gata 
să izbucnească lacrimi, iar Garrick se opri sfios lîngă ea. 

— Daca vrei, poţi să stai lîngă mine, îi spuse el pe un ton blind. 
Ea se uită la el, apoi în jos, la piciorul lui. Lacrimile se us- 

cară şi chicoti. Era drăgălaşă. Se lipi de el. 

— Picior de lemn, zise şi chicoti din nou. 

Garrick roşi violent şi ochii i se înceţoşară de lacrimi. Anna îşi 
duse la gură ambele miini şi chicoti printre ele, apoi se răsuci Şi 
se duse în fugă la colegele ei din faţa internatului pentru fete. 
încă îmbujorat, Garrick urcă treptele în urma lui Sean, păstrîn- 
du-şi echilibrul ţinîndu-se de balustrada. 

Frăulein stătea în picioare la uşa dormitorului băieţilor. Ochelarii 
ei cu ramă metalică şi părul cărunt dădeau chipului ei o 
severitate exagerată, dar trasaturile i se îndulciră cînd dădu cu 
ochii de Sean. 

— Ah, Sean al meu, ai venit. Ceea ce spusese de fapt era: , Ach, 
Sean al mieu, du hai venit". 

— Bună ziua, Frâulein. Sean o gratula cu cel mai frumos su-ris 
de care era în stare. 

— Ai mai crescut, îl măsură femeia din ochi. Creşti mereu, ai 
ajuns deja cel mai mare băiat din şcoala. 

Sean se uita la ea cu băgare de seama, gata să se ferească în 
caz că ar fi încercat să-l îmbrăţişeze, cum mai făcea uneori cînd 
nu-şi mai ţinea în frîu sentimentele. Sean, plin de farmec, arătos 
şi arogant cum era, cucerise cu desăvirşire inima ei de teuton. 
— Repede, trebuie să despachetezi. Cursurile trebuie să 
înceapă. 

Ea-şi îndrepta atenţia către atribuţiile oficiale, iar Sean, uşurat, 
îşi conduse camarazii în dormitor. 

— Tati zice că la sfîrşitul săptămînii o să-i pot folosi flinta pentru 
vînătoare, nu doar să trag la ţintă, readuse Karl subiectul în 
discuţie. 

— Dennis, pune tu cufărul lui Garry pe pat, se prefăcu Sean că 
n-a auzit. 

De-a lungul pereţilor se aflau treizeci de paturi, fiecare cu cite 
un dulăpior de haine încuiat la căpătii. încăperea era la fel de 
curata şi de mohorită ca o închisoare sau o şcoală. In capătul 


camerei, cinci sau şase băieţi vorbeau între ei. Cînd Sean intră 
ei îşi ridicară privirile, dar nu se salutară. Reprezentau 
concurenţa. 

Sean se aşeză pe patul său şi sări un pic pe el pentru a-l încerca: 
era la fel de tare ca o bucată de scîndură. Piciorul de lemn al lui 
Garrick bocănea pe culoarul dormitorului, iar Ronnie Pye, şeful 
concurenţei, şopti ceva amicilor săi şi toţi izbucniră în rîs cu 
ochii la Garrick. Acesta roşi din nou şi se aşeză iute pe pat 
pentru a-şi ascunde piciorul. 

— Cred c-am să vînez mai întîi antilopă pitică, înainte ca tata să- 
mi dea voie să vînez gazelă kudu sau inkonka, declară Karl, iar 
Sean se încruntă. 

— Cum e noul dascăl? se interesă el. 

— Pare a fi ca lumea, răspunse unul dintre ceilalţi. leri, eu şi 
Jimmy l-am văzut la gară. 

— E slab şi cu mustață. 

— Nu prea zimbeşte. 

— Eu cred că vacanţa viitoare tata o să mă ia la vînătoare prin 
valea Tugelei, rosti Karl pe un ton agresiv. 

— Sper să nu ne bată la cap prea mult cu gramatica şi alte 
chestii dintr-astea, declară Sean. Sper să nu înceapă iar 
timpenia aia cu zecimalele, ca moş Şopirlă. 

Se stirni o rumoare aprobatoare, iar Garrick rosti şi el în sfir-şit 
ceva: 

— Zecimalele sînt uşoare. 

Se lasă tăcerea şi toţi îşi îndreptară privirile spre el. 

— S-ar putea să împugşc chiar şi un leu, insistă Karl. 


10 

Nu exista decit o singura sală de clasă în care se adunau cei mai 
mici învăţăcei, băieţi şi fete. Pupitre duble, cîteva hărţi pe 
pereţi, mai multe planşe cu tabla înmulţirii şi un portret al 
reginei Victoria. De la înălţimea catedrei, domnul Anthony Clark 
îşi supraveghea noii elevi. Se stîrni un murmur de anticipare. 
Una dintre fete chicoti, iar ochii domnului Clark porniră în 
căutarea sursei, însă zgomotul încetă înainte de a fi descoperit. 
— Am nefericita îndatorire de a mă strădui să vă fac educaţia! 
exclamă el. Nu glumea. Odată, demult fiorul vocației sale fusese 
copleşit de o profundă repulsie faţă de cei tineri şi acum nu mai 


preda decit pentru salariu. Şi este de datoria voastră, nu mai 
puţin neplăcută, să vă supuneţi cu toată energia de care sînteţi 
în stare, continuă el, privind cu dezgust la chipurile lor 
strălucitoare. 

— Ce zice ăsta? şopti Sean fără să-şi mişte buzele. 

— Ssss! spuse Garrick. 

Ochii domnului Clark se răsuciră rapid şi se opriră asupra lui 
Garrick. Păşi încet printre bănci şi se opri lîngă el. Apuca între 
degetul mare şi cel arătător o şuviţă de păr din perciunii lui 
Garrick şi trase brusc în sus. Garrick începu să tipe şi domnul 
Clark se întoarse încet la catedră. 

— Să continuăm, aşadar. Acum, rogu-vă, cei de la numărul unu 
deschideţi manualele de gramatică la pagina unu. Cei de la 
numărul doi deschideţi la pagina cincisprezece... 

Şi continua cu împărţirea temelor din clasă. 

— Te-a durut? şuşoti Sean. 

Garrick încuviinţă aproape imperceptibil, iar Sean se simţi pe loc 
cotropit de o imediată şi intensă ură faţă de acest om. îl privi fix. 
Domnul Clark trecuse de treizeci şi şase de ani, era subţire, iar 
costumul său din trei piese atrăgea şi mai mult atenţia asupra 
constituţiei sale. Avea un ten palid cu o expresie tristă din cauza 
mustăţii sale pe oală, iar nasul său era atît de cîrn, încît i se 
vedeau nările: ieşeau din mijlocul feţei ca două ţevi de puşcă. 
Ridică ochii din lista pe care-o ţinea în mînă şi-şi îndrepta nările 
drept către Sean. Preţ de o clipă, se priviră drept în ochi. 
„Necazuri, reflecta domnul Clark care era în stare să le 
detecteze fără greş. Pune-l cu botul pe labe înainte ca lucrurile 
să scape de sub control." 

— Tu, măi băiete, cum îţi zice? 

Sean se întoarse lent şi privi peste umăr. Cînd se întoarse la loc, 
obrajii domnului Clark erau îmbujoraţi. 

— In picioare! 

— Cine, eu? 

— Da, tu. Sean se ridică. 

— Cum te cheamă? 

— Courtney. 

— „Bomnule"! 

— Courtney, domnule. 

Se uitau unul la altul. Domnul Clark aştepta ca Sean să-şi plece 
ochii, dar acesta n-o făcu. 


„Necazuri mari, mult mai mari decît am crezut", decise el, după 
care rosti cu glas tare: 

-Prea bine, stai jos. 

In clasă, tensiunea care pînă atunci fusese aproape palpabilă se 
risipi. Sean simţea înconjurindu-l respectul celorlalţi. Toţi erau 
mîndri de felul în care se purtase. Simţi o atingere pe umăr. Era 
Anna; locul din spatele lui fusese singurul în care putea sta 
aproape de el. în mod normal, gestul ei l-ar fi enervat, însă în 
acel moment acea uşoară atingere pe umăr îi sporea 
sentimentul de satisfacţie. 

Pentru Sean ora se scurse greu. Desena o flintă pe marginea 
manualului de gramatică, după care o şterse cu grijă, se uită la 
Garrick pînă cînd începu să-l scoată din sărite concentrarea 
fratelui său asupra studiului. 

- Tocilarule, şopti el, dar Garrick nu-l luă în seamă. 

Sean era plictisit de moarte. Se foia întruna în banca lui şi se 
uita la ceafa lui Karl - era un coş gata copt acolo. îşi luă rigla ca 
să-l împungă cu ea Dar mai înainte de a face asta, Karl îşi ridică 
mîna ca şi cum ar fi vrut să se scarpine la umăr, însă între 
degete avea o bucăţică de hirtie. Sean puse jos rigla şi culese 
încet bileţelul, îi dădu drumul în poală şi văzu că pe el era scris 
un singur cuvint: „Ţînţari". 

Sean rinji. Felul în care Sean imita zumzeul produs de ţinţari era 
unul dintre motivele pentru care învățătorul de dinainte îşi 
dăduse demisia. Timp de şase luni, moş Şopirlă crezuse că în 
clasă erau ţinţari - apoi, în următoarele şase luni ştiuse că nu 
erau. încercase toate tertipurile care-i veniseră în minte pentru 
a-l prinde pe vinovat, dar pînă la urmă el fu cel prins. De fiecare 
dată cînd monotonul biziit începea, ticul de la colţul gurii sale 
devenea din ce în ce mai vizibil. 

Acum, Sean îşi drese glasul şi începu să zumzăie. Imediat în 
clasă se făcu o linişte încordata, gata să izbucnească în hohote 
de ris. Toate capetele, inclusiv cel al lui Sean, erau aplecate 
studios asupra cărţilor. Mîna domnului Clark şovăi un pic în timp 
ce scria la tablă, dar îşi reluă numaidecit activitatea, ca şi cînd 
nu s-ar fi întîmplat nimic. 

Era o imitație inteligentă; prin coborirea şi ridicarea volumului 
sonor, Sean scotea efectul produs de zborul unei insecte de 
colo-colo prin clasă. O uşoară vibraţie a beregatei sale era 
singurul semn că el era emițătorul acelui sunet. 


Domnul Clark termină de scris şi se întoarse cu faţa spre clasă. 
Sean nu comise greşeala de a se opri, îngăduind ţintarului să 
mai zboare un pic pînă să se aşeze. 

Domnul Clark părăsi catedra şi păşi către şirul de bănci aflat în 
partea opusă lui Sean. Se opri o dată sau de două ori pentru a 
controla lucrarea unuia dintre şcolari, ajunse în fundul clasei şi o 
luă pe lingă rîndul de bănci în care era şi Sean. Se opri lîngă 
pupitrul Armei. 

— Nu este nevoie să buclezi L-urile în felul asta, i se adresă el 
fetei. Dă-mi voie să-ţi arăt. El îi luă creionul şi scrise: „Ca să vezi 
ce vreau să spun. Să te dai mare atunci cînd scrii înseamnă să 
te dai în spectacol şi în comportarea de fiecare zi". 

El îi înapoie creionul şi apoi, răsucindu-se pe un picior, îi trase lui 
Sean o palma zdravănă peste faţă. Capul băiatului fu aruncat în 
lături, iar zgomotul loviturii răsună foarte tare în liniştea clasei 
încremenite. 

— Aveai un ţinţar pe ureche, spuse domnul Clark. 


11 

în următorii doi ani, Sean şi Garrick trecură de la copilărie la 
adolescenţă. Fu ca şi cum ar fi înotat duşi de un curent puternic 
pe riul vieţii. 

Erau porţiuni ale rîului ce curgeau domol: 

Ada era una dintre acestea. Mereu înţelegătoare, găsind mereu 
moduri de exprimare a empatiei sale, neschimbată în dragostea 
pe care o nutrea pentru soţul ei şi pentru familia pe care şi-o 
asumase ca pe a sa. 

Waite era o alta. Un pic mai încărunţit, dar tot imens la trup, la 
ris şi la avere. 

Erau porţiuni ale rîului ce curgeau mai repede: Dependenţa lui 
Garrick de Sean. Cu fiecare clipă ce trecea, creştea nevoia de a 
conta pe fratele său, fiindcă Sean era scutul lui. Dacă Sean nu 
era acolo să-l apere atunci cînd era ameninţat, recurgea la 
ultimul refugiu: se tîra înapoi în biîrlogul sufletului său şi în 
negura călduţă a minţii lui. 

Se duseră la furat de piersici - gemenii, Karl, Dennis şi încă alţi 
doi. De jur împrejurul livezii domnului Pye era un gard viu foarte 
des, iar piersicile care creşteau dincolo de el era mari cit 


pumnul. Erau dulci ca mierea, dar aveau un gust încă şi mai 
dulce atunci cînd erau şterpelite. La livadă ajungeai trecînd 
printr-o plantație de salcîrni. 

— Să nu luaţi prea multe dintr-un singur pom, le porunci Sean. 
Moş Pye o să-şi dea seama, mai mult ca sigur. 

Merseră la gardul viu, iar Sean găsi gaura. 

— Garry, tu rămii aici să ţii de şase. Dacă apare cineva, fluieri. 
Garrick se strădui să nu-şi trădeze uşurarea - n-avea nici un fel 
de chef pentru incursiune. Sean continuă: 

— Noi o să-ţi dăm piersicile - să nu măninci nici una pînă cînd nu 
isprăvim trebuşoara! 

— De ce nu vine şi el cu noi? întrebă Karl. 

— Pentru că nu poate fugi, de asta. Dacă pun mîna pe el, o să 
afle şi de noi şi atunci o să o încasăm cu toţii. 

Karl era mulţumit. Sean se lăsă jos în patru labe şi pătrunse prin 
gaura din boscheţi şi, unul după altul, îl urmară pînă cînd Garrick 
rămase singur. 

Stătea lipit de tufiş, simțindu-se în siguranţa lîngă el. Minutele 
se scurgeau lent, iar Garrick se tot foia neliniştit - trecuse prea 
mult timp. 

Deodată se auziră voci, cineva se apropia de el, venind dinspre 
plantație. Panica bubuia în el şi se ghemui şi mai strins în 
boschet, încercînd să se ascundă. Nici prin cap nu-i trecea să 
fluiere de avertizare. 

Vocile erau acum mai aproape şi printre copaci îl recunoscu pe 
Ronny Pye: cu el mai erau încă doi prieteni. Fiecare dintre ei 
ducea o praştie şi mergeau cu capul pe sus, căutînd pasări prin 
copaci. 

O vreme se părea că n-avea să dea cu ochii de Garrick, însă 
tocmai cînd erau gata să treacă de el, Ronny întoarse capul şi-l 
zări. Se uitau fix unul la altul, la distanţa de zece paşi, şi văzîn- 
du-l pe Garrick ghemuit şi tupilat în boscheţi, expresia surprinsă 
a lui Ronny făcu încet-încet loc uneia de viclenie. Se uita rapid în 
jur să se asigure că Sean nu era prin preajmă. 

— Ehei, uite-l şi pe Şonticovici, anunţa el, iar prietenii îl urmară 
imediat. 

— Ce faci aici, Picior-de-lemn? Ţi-a mîncat pisica limba? 

— Nu se poate, termitele i-au atacat piciorul! rise apoi răutăcios. 
— Hai, zi ceva, Picior-de-lemn! 


Ronny Pye avea nişte urechi care îi încadrau ţeasta ca nişte 
evantaie. Era mititel pentru vîrsta lui, ceea ce-l făcea răutăcios, 
Si avea părul roşcat. 

— Ei, haide Picior-de-lemn, vorbeşte cu noi! 

Garrick îşi umezi buzele cu limba, iar ochii săi erau deja scăldau 
în lacrimi. 

— Hei, Ronny, fă-l să meargă un pic pentru noi, uite-aşa. Unul 
dintre ceilalţi oferi o imitație elocventa a felului în care 
şchiopăta Garrick. larăşi riseră, mai tare acum, mai obraznic, şi 
se apropiara şi mai mult de el. 

Garrick se uită în toate părţile încercînd să găsească o cale de 
salvare. 

— Fratele tău nu e aici, cîrii Ronny, degeaba te uiţi după el, 
Picior-de-lemn. 

îl înşfacă pe Garrick de cămaşă şi-l trase afară din tufiş. 

— Arată-ne cum umbli. 

Garrick trăgea fără speranţă de mina lui Ronny. 

— Dă-mi drumul, am să te spun lui Sean. Dacă nu-mi dai drumul 
o să te spun lui Sean. 

— Bine, bine am să-ţi dau drumu', acceptă Ronny şi cu ambele 
miîini îi dădu un brinci. 

— De ce intri în mine - du-te-ncolo! Garrick se împiedică 
mergînd de-a-ndăratelea. Unul dintre ceilalţi îl aştepta gata 
pregătit. 

— De ce intri în mine - du-te-ncolo! Şi-i dădu brinci în spate. 
Formara un cerc în jurul lui şi-l împingeau de colo-colo. -Du-te- 
ncolo! 

-Du-te-ncolo! 

Lui Garrick lacrimile îi şiroiau acum pe obraji. 

— Vă rog, încetaţi! încetaţi! 

„Vă rog, vă rog", îl maimuţăreau ei. 

Apoi, cu mare uşurare, Garrick simţi dinapoia ochilor palpitaţia - 
chipurile lor se estompară şi abia dacă mai simţea mii-nile lor 
îmbrîncindu-1. Căzu şi se lovi cu faţa de pămînt, dar nu simţi nici 
o durere. Doi dintre ei se aplecară să-l ridice, iar pe obraji 
lacrimile se amestecaseră cu țarina. 

Sean ieşi prin gardul viu chiar în spatele lor, cu poalele cămăşii 
doldora de piersici. Preţ de o clipă el rămase ghemuit, studiind 
situaţia, apoi ţişni în faţă. Ronny îl auzi, îi dădu drumul lui 
Garrick şi se răsuci. 


— Erai la furat piersici în livada lu' tata! zbieră el. Am să pirăsc... 
Pumnul lui Sean îl izbi în nas şi-l trimise jos. Sean se întoarse 
către ceilalţi doi, însă ei fugeau deja de le sfiriiau călci-iele. îi 
alerga un pic, după care se întoarse la Ronny, dar era prea 
rîrziu. Ronny se ura deja printre pomi, ţinîndu-se de faţă în timp 
ce sîngele podidit pe nas i se scurgea pe cămaşă. 

— Cum te simţi, Garry? 

Sean îngenunche lingă el, încercînd să-i curețe țarina de pe 
obraji cu o batista mototolită. îl ajuta să se ridice în picioare, iar 
Garrick prinse a se clătina încetişor, cu ochii deschişi şi un suris 
gol şi pierdut pe buze. 

Erau şi borne de-a lungul rîului. Unele dintre ele nu erau mai 
mari decît o grămăjoară de prundiş într-un vad puţin adine: 
Waite Courtney se uită la Sean peste masa la care serveau 
micul dejun la Theunis Kraal. Furculiţa plină de ou şi jambon 
afumat fript la grătar se opri în drumul ei spre gură. 

— la întoarce-ţi faţa spre fereastră! porunci el bănuitor. Ce naiba 
ai pe obraz? 

-Poftim? 

Sean îşi trecu mîna peste faţă. 

— Cînd ai făcut baie ultima oară? 

— Nu fi prostuţ, dragul meu, îl înghionti Ada cu piciorul pe sub 
masă. Nu e murdărie - sînt perciuni. 

— Mmm, perciuni, carevasăzică! 

Waite se uită mai de aproape şi cu mare luare aminte la Sean şi 
dădu să rinjească, deschise gura să vorbească, iar Ada ştiu pe 
data că avea să facă o gluma, una dintre acele glume grosolane 
ale lui, subtile ca un dinozaur furios, care avea să rănească 
adînc bărbăţia în plină formare a lui Sean. Se băgă repede în 
vorbă: 

— Cred că ar trebui să-i cumperi un brici, nu-i aşa, Waite? Waite 
pierdu şirul glumei pe care avusese de gind s-o spună, 

bombăni ceva şi-şi vîri oul în gură. 

— Nu vreau să mi-i tai, zise Sean şi se făcu stacojiu la faţă. 

— Au să crească mai repede dacă-i razi un pic la început, îi 
spuse Ada. 

Pe locul din faţa ei, Garrick îşi pipăia şi el, melancolic, 
maxilarele. 

Unele borne erau mari cit nişte promontorii: La începutul 
sărbătorilor de iama, Waite îi aduse de la şcoala. în confuzia 


încărcării cuferelor în trăsura şi a despărțirii de Fräulein şi de 
prieteni, dintre care pe unii nu aveau să-i mai vadă pentru alte 
şase săptămîni, gemenii nu luară în seamă că Waite se 
comporta într-un mod ciudat. 

Abia într-un tîrziu, cînd caii erau deja în drum spre casa, cu o 
viteza de două ori mai mare decit cea normală, Sean întrebă: 

— Tată, ce atita grabă? 

— Ai să vezi, zise Waite, şi amîndoi băieţii se uitară la el cu 
curiozitatea stîrnită. 

Sean întrebase doar aşa, într-o doară, însă răspunsul serios al lui 
Waite le  stirni imediat curiozitatea. Waite rinjea sub 
bombardamentul de întrebări, dar se mulţumi să dea numai 
răspunsuri în doi peri. Simţea că se distrează de minune. Pînă să 
ajungă la Theunis Kraal, gemenii fierbeau literalmente de 
curiozitate. 

Waite trase caii dinaintea casei şi unul dintre servitori dădu fuga 
să apuce friiele. Ada aştepta pe prispă, iar Sean sări imediat jos 
şi urcă în fuga treptele spre ea. O pupă în fuga. 

— Ce e, ce e? se milogi el. Tata nu vrea să ne spună, dar noi 
ştim că e ceva. 

Garrick urcă şi el scările. 

— Haide, spune-ne. 

El o apucă de mînă şi i-o zgilţii. 

— Habar nu am despre ce anume vorbiţi voi acolo, rise Ada Mai 
bine l-aţi întreba din nou pe tatăl vostru. 

Waite urcă şi el în urma lor, îşi petrecu braţul după mijlocul Adei 
şi-o strinse. 

— Pe cinstea mea dacă ştiu cum de le-a căşunat aşa ceva zise 
Waite, dar de ce nu le zici să se duca în dormitorul lor şi să vadă 
cu ochii lor? Anul ăsta s-ar putea să-şi primească darurile de 
Crăciun puţintel mai devreme. 

Pînă la salon, Sean îl şi întrecuse pe Garrick, şi pînă să ajungă el 
la uşa dormitorului lor, Sean era demult acolo. 

— Hei, aşteaptă-mă! ţipa disperat Garrick. Te rog, aşteaptă-mă! 
Sean se opri brusc în prag. 

— Isuse Hristoase! şopti el - acestea erau cele mai tari cuvinte 
pe care le ştia 

Garrick veni în urma lui şi acum se uitau împreună la cele două 
cutii de piele ce se aflau pe masa din mijlocul iatacului -nişte 


cutii lungi şi turtite din piele groasă şi lustruita cu colţurile 
întărite cu bronz. 

— Puşti! exclamă Sean. 

Se duse încet pînă la masa ca şi cum ar fi pîndit acele cutii, 
aşteptindu-se parcă în orice moment ca ele să dispară. 

— Uite! Sean întinse mîna şi atinse cu un deget literele de aur 
stanţate pe capacul celei mai apropiate cutii. Pînă şi numele 
noastre sînt inscripţionate pe ele. 

Deschise încuietorile şi săltă capacul. într-un culcuş din fetru 
verde, impregnat de mirosul uleiului de armă, scînteia un poem 
în oţel şi lemn. 

— Isuse Hristoase, exclamă din nou Sean. După care se uită 
peste umăr la Garrick. Nu ţi-o deschizi şi tu pe a ta? 

Garrick se apropie şontic-şontic de masă, străduindu-se să-şi 
ascundă dezamăgirea: îşi dorise atît de mult un set din cărţile lui 
Dickens. 

în rîu mai erau şi bulboane: 

Era ultima săptămînă a vacanței de Crăciun, iar Garrick stătea în 
pat, lovit de una dintre răcelile lui. Waite Courtney plecase pînă 
la Pietermaritzburg pentru o întîlnire la Asociaţia Crescătorilor 
de Vite, iar în acea zi nu mai era cine ştie ce mare treabă de 
făcut pe la fermă. După ce Sean vaccinase vitele bolnave din 
tarc şi, după o inspecţie călare în regiunea sudica, se întoarse 
acasă şi petrecu aproape un ceas de vorbă cu grăjdarii, după 
care se duse şi el înăuntru. Garrick dormea iar Ada era în 
laptărie, bătînd putineiul de unt Cern şi obţinu de la Joseph un 
Prinz frugal pe care-l servi direct în bucătărie. în timp ce mînca, 
se gindea cum să-şi umple după-amiaza. Cîntări cu atenţie 
opţiunile. Să-şi ia flinta şi să încerce să doboare vreo antilopă 
pitică pe marginea canionului sau să plece cu calul tocmai pînă 
la heleşteiele în amonte de Cascada Alba şi să dea la tipar. 
După ce isprăvise de mîncat era încă nehotărit, aşa că traversă 
curtea şi se uită în întunericul răcoros al lăptăriei. Ada îi zîmbi 
peste putinei. 

— Bună, Sean, îmi pare că ai vrea să serveşti prînzul. 

— Deja Joseph mi l-a dat, mamă, mulţam'. 

— Joseph mi l-a dat deja, îl corectă cu blindeţe Ada. 

Sean repetă după ea şi adulmecă aromele din lăptărie - îi plăcea 
căldura cu miros de brînză a untului proaspăt şi izul de balegă 
de vacă întinsă pe podeaua din chirpici. 


— Şi ce-ai de gînd să faci în după-amiaza asta? 

— Am venit să te întreb ce vrei, vînat sau ţipari - eu, unul, nu mă 
pot hotărî dacă vreau să pescuiesc sau să împuşc. 

— Ar fi buni nişte ţipari - am putea să-i facem răcitură şi să-i 
servim miine la cină cînd tatăl vostru se întoarce acasă. 

— Am să-ţi aduc o găleată. 

Puse şaua pe un ponei, îşi agăța de oblinc cutiuţa de tinichea 
plină cu rime şi, cu undiţa la umăr, o pomi la drum călare către 
Ladyburg. Trecu podul Baboon Stroom şi părăsi drumul principal 
pentru a urma torentul pînă sus, la cascada. Pe cînd trecea pe 
lîngă plantaţia de salcîmi de la marginea gospodăriei familiei 
Van Essen, îşi dădu seama că făcuse o greşeala alegind acel 
drum. Anna, cu fusta ridicata pînă la genunchi, apăru dintre 
copaci pusă pe şotii. Sean dădu pinteni, îndemnîndu-şi căluţul la 
trap şi privind drept înainte. 

— Sean! Hei, Sean! 

Ea era în faţa lui, tăindu-i calea, şi nu o putea evita cu nici un 
chip, aşa că opri calul. 

— Bună, Sean. 

Fata gifiia şi era îmbujorată. 

— Mm... bună. 

— Ce mai faci? 

— Mă mişc şi eu de colo pînă colo şi-napoi să văd cît de departe 
e. 
— Te duci la pescuit! Pot să vin şi eu cu tine? Zimbea ispititor. 
Dinţii ei erau mici şi albi. 

— Nu, vorbeşti prea mult, o să sperii peştele. Dădu călcîie 
poneiului. 

— Te rog, am să tac milc, zău c-am să tac. Alerga pe lîngă el. 
-Nu. 

îndemna calul şi se depărta de ea. Merse vreo sută de metri şi, 
cînd privi în urmă, ea încă venea pe urmele lui, cu părul negru 
unduindu-se în vînt în urma ei. 

— Ştiam c-ai să te opreşti, îi spuse ea printre gifiieli. 

— N-ai vrea tu să te duci mai bine acasă? Nu vreau să te ţii scai 
de mine. 

— Dar n-am să scot nici o vorbuliţă, zău că nu. 

Sean ştia că ea avea să se fina după el pînă sus pe creasta ca- 
nionului, aşa că renunţă. 

— Bine, fie, dar dacă sufli fie măcar şi un cuvint, te trimit acasă 


— Promit - ajută-mă, te rog! 

O trase sus pe crupa căluţului şi ea se aşeză cu picioarele pe o 
singură parte, ţinindu-l cu mîinile pe după mijloc. Urcau 
canionul. Cărăruia trecea foarte aproape de Cascada Alba şi cei 
doi puteau simţi stropii de apă adiind ca o boare dinspre ea. 
Anna îşi tinu promisiunea pînă cînd fu sigură că ajunseseră prea 
departe ca Sean s-o mai trimită pe jos, înapoi acasă. începu din 
nou să vorbească Cînd voia un răspuns de la el, ceea ce nu se 
mtîm-pla foarte des, îl stringea de mijloc, iar el bombănea. Sean 
împiedică poneiul legindu-i nu prea strîns genunchii şi-l lăsă 
printre copacii de pe iazul cascadei. îşi ascunse şaua şi căpăstrul 
într-o vizuină de furnicar şi-o luară pe jos printre trestii, pînă la 
apă. Anna o luă la fugă înaintea lui, iar cînd o ajunse din urmă 
pe malul nisipos, ea arunca pietricele în iaz. 

— Hei, ce faci, opreşte-te! O să sperii peştii! ţipa Sean. 

— Oh, iartă-mă! Am uitat. 

Ea se aşeza pe jos şi-şi ascunse în nisip degetele de la picioarele 
goale. Sean puse momeală-n cîrlig şi o azvirli departe în apele 
verzui - curentul îi deplasa pluta într-un cerc larg chiar sub malul 
celălalt şi amindoi o priveau cu chipurile serioase. 

— Nu prea para fi mulţi peşti aici, spuse Anna. 

— Trebuie să ai răbdare - doar nu vrei să prinzi peşte imediat. 
Anna desena pe nisip figuri cu degetele de la picioare şi aşa 

se scurseră cinci minute. -Sean? 

— Ssssst! 

Alte cinci minute scurse. 

— Ce mai prostie şi cu pescuitul ăsta! 

— Nu ţi-a cerut nimeni să vii, îi răspunse Sean. 

— Ce zăpuşeala e aici! Sean nu răspunse. 

Perdelele înalte de stuf împiedicau orice mişcare a aerului, iar 
nisipul reflecta asupra lor arşiţa soarelui. Anna se ridică în 
picioare şi începu să se plimbe pe mal pînă la marginea 
stufărişului. Luă o mînă de frunze de papură în formă de lance şi 
le împleti între ele. 

— M-am plictisit, spuse ea. 

— Pai, atunci, du-te acasă! 

— Şi mi-e cald. 

Sean recupera firul, cerceta rima din virful acului şi aruncă din 
nou undiţa. în spatele lui, Anna scoase limba la el. 

— Hai să înotăm, propuse ea. 


Sean nu o lua în seamă. înfipse capătul undiţei în nisip, îşi trase 
pălăria pe ochi ca să nu-l deranjeze razele orbitoare şi se lasă pe 
coate, cu picioarele întinse în faţă. Auzi zgomotul paşilor ei pe 
prundiş, după care o vreme fu linişte. începu să se întrebe oare 
ce făcea, însă, dacă se întorcea, ar fi fost un semn de slăbiciune. 
„Puştoaice!" reflectă el filozof. 

Se auziră apoi paşi iuți care fugeau chiar în spatele lui. Brusc 
sări în picioare şi dădu să întoarcă privirea. Silueta ei albă trecu 
asemenea unei năluci prin dreptul lui şi lovi apa cu un plescăit 
ca al unui păstrăv care sare din undă. Sean sări la ea. 

— Hei, ce faci? 

— înot, ce să fac, rise Anna scăldată pînă la mijloc în undele de 
smarald, cu părul ei negru şi ud lipindu-i-se de umeri şi de sîni. 
Sean se holba la acei sîni dalbi ca miezul mărului şi cu sfircuri 
roz-închis, aproape roşii. Anna se lăsă pe spate şi apa iazului 
spumegă în locul unde ea o bătea cu picioarele. 

— Voet sak, peştişori! Ce să zic, mare scofală de peştişori, 
bolborosi ea cu gura în apă. 

— Hei, nu mai face aşa! zise Sean cu jumătate de gură. Acum 
rivnea ca ea să se mai ridice încă o data în picioare; 

vederea acelor sîni îi stimea în stomac un soi de ghem de 
încordare şi un soi de furnicături ciudate, însă Anna se lăsă pe 
vine cu apa acoperind-o pînă la bărbie. El îi putea zări prin apă, 
dar voia ca ea să se ridice în picioare. 

— Ce minunat e! De ce nu vii şi tu? 

Se lăsă pe burtă şi-şi băga capul sub apă; ovalele gemene ale 
rundului ei ieşiră la suprafaţă, iar stomacul lui se încorda din 
nou. 

— Ce faci, vii sau nu? întreba ea ştergîndu-şi apa din ochi cu 
ambele miini. 

Sean rămase locului ca împietrit - în doar cîteva clipe sen- 
timentele lui faţă de ea suferiseră o transformare majoră. Voia 
neapărat să se afle şi el în apă cu toate acele misterioase 
rotunjimi - dar era sfios. 

— Ha! Ţi-e frică! Haide, nu te teme, sînt eu aici ca să-ţi dau 
curaj. 

Ea-l tachina Resimţi provocarea destul de usturătoare. 

— Ba nu mi-e frica! 

— Bine, atunci vino încoace. 


El mai şovăi vreo cîteva clipe, după care-şi azvirli pălăria şi-şi 
descheie nasturii de la cămaşa Cînd îşi dădu jos pantalonii se 
întoarse cu spatele, după care făcu iute stînga-mprejur şi se 
aruncă în riu uşurat de faptul că era la adăpost de privirile ei. 
Scoase capul afară, iar Anna i-l împinse la loc sub apa El începu 
să se zvircolească şi-o apuca de picioare, se întinse ca un arc și- 
o aruncă pe spate. O trase unde apa era mai puţin adîncă şi 
unde nu mai era nimic care să-i acopere goliciunea Fata i se 
zbătea în twaţe ca să-şi ţină capul afară şi ţipă plină de veselie. 
Călcîiele lui Sean alunecară pe o piatră, iar el se dezechilibra şi 
căzu, dindu-i drumul în cădere. Pînă să se dezmeticească, ea 
sărise pe el şi-l încălecase pe la spate. Ar fi putut cu uşurinţă s-o 
dea de-a berbeleacul însă îi făcea plăcere să-i simtă pielea 
direct pe pielea lui - caldă prin apa răcoroasă şi alunecoasă din 
cauza ei. Ea luă o mînă de nisip şi i-l puse în păr. Sean se 
scutură cu blindeţe. Fata-şi încolăci braţele pe după grumazul 
lui, iar el îi putea simţi acum tot corpul lipit de spinare. Acel 
ghem de încordare din stomac i se mută în piept şi-l cuprinse 
pofta de a o stringe în braţe. Se rostogoli cu mîinile întinse după 
ea, dar fata-i alunecă printre degete şi plonja din nou unde era 
apa mai adincă. Sean se aruncă după ea, dar ea se ţinu departe, 
rizînd întruna. 

în cele din urmă se treziră faţă în faţa în apă pînă la bărbie, iar 
Sean era turbat. Voia cu orice preţ s-o tină strîns în braţe. Fata 
observa schimbarea expresiei băiatului şi ieşi pe mal, se duse la 
hainele lui şi-i luă cămaşa. îşi şterse faţa cu ea stînd în picioare 
goală şi fără nici o ruşine - cu atiţia fraţi cîţi avea, nici nu mai 
putea şti ce-i ruşinea. Sean observă felul cum siînii ei îşi 
schimbară forma în momentul cînd ea-şi ridică braţele şi-i privi 
conturul corpului. Văzu ca picioarele ei, odinioară slăbuţe, se 
împliniseră, pulpele i se lipeau una de alta pînă sus, la locul 
dintre picioare, unde purta semnul triunghiular al fermnităţii. Ea 
întinse pe nisip cămaşa şi se aşeză deasupra, apoi se uită către 
el. 

— Ce faci, nu vii? 

Sean ieşi sfios din apă, acoperindu-se cu palmele. Anna se 
mişcă pe cămaşă. 

— Poţi să stai jos dacă vrei. 

Se aşeză iute jos şi-şi trase genunchii pînă sub bărbie. El o 
observa cu coada ochiului. în jurul sfîrcurilor erau brobonele ca 


pielea de găină din cauza apei reci. Anna era perfect conştienta 
că el o observa şi-şi trase umerii spre spate, bucuroasă. Sean se 
simţi iar amuţit - ea era din nou atit de sigură pe sine. înainte 
fusese cineva la care nu puteai decit să mirii, şi acum iată că ea 
dădea poruncile, iar el o asculta. 

— Ţi-a crescut păr pe piept, spuse Anna întorcîndu-se către el 
să-l privească mai bine. 

Aşa rar şi firav cum era, Sean era bucuros că-l avea. El îşi întinse 
picioarele. 

— Şi eşti mult mai mare acolo decit Frikkie. 

Sean încercă să-şi tragă în sus genunchii, dar ea-i puse mîna pe 
picior şi-l opri. 

— Pot să te ating? 

Sean încercă să vorbească, dar beregata i se blocase şi nu mai 
putea scoate nici un sunet. 

— Oh! Uite, începe să devină obrăznicuţ, întocmai ca al lui 
Caribou. Caribou era armăsarul domnului Van Essen. Ştiu întot- 
deauna cînd tari îl duce pe Caribou la iapă fiindcă de fiecare 
dată mă trimite în vizită la tanti Lettie. Mă strecor şi eu în 
plantație. De acolo se vede ţarcul ca-n palmă. 

Mîna Annei era moale şi neastîimpărată, iar Sean nu se mai 
putea gîndi la nimic. 

— Ştii că şi la oameni cînd li se face de... hm... mă-nţelegi, fac şi 
ei precum caii? întrebă ea. 

Sean încuviinţă din cap - fusese şi el de faţă la orele de biologie 
conduse de onorabilul Daffel şi compania în latrinele şcolii. O 
bucată de vreme rămaseră tăcuţi, după care Anna şopti: 

— Sean, n-ai vrea să mă regulezi şi pe mine? 

— Dar nu ştiu cum, cîrîi răguşit Sean. 

— Pariez că nici caii nu ştiu s-o facă de prima dată, şi oamenii la 
fel, zise Anna. Am putea afla. 

Asfinţitul îi prinse călărind împreună spre casă, Anna şezind în 
spatele lui Sean, cu braţele încolăcite de mijloc şi obrazul lipit de 
spinarea lui. O lăsă în spatele plantaţiei. 

— Ne vedeam luni la şcoală, spuse Anna şi o zbughi din loc. 

— Anna... -Da? 

— Te mai doare încă? 

— Nu. Apoi, după ce reflectă mai bine: Mă simt chiar bine. Pe 
urmă se răsuci pe călciie şi-o luă la fugă spre plantaţia 

de răchita 


Sean călări încet, la pas, către casă. Se simţea golit pe 
dinăuntru; era o senzaţie de tristeţe care-l nedumerea 

— Unde-i peştele? întrebă Ada. 

— N-au vrut să muşte. 

— Nici măcar unul?! 

Sean scutura din cap şi traversa bucătăria. -Sean? 

— Da, mamă. 

— Ce-i cu tine, s-a întîmplat ceva? 

— Cu mine? Nu - nega el imediat. Nu, mă simt bine. Şi se 
strecură pe coridor. 

Garrick şedea în pat în capul oaselor. Pielea din jurul narilor era 
inflamată şi jupuită; lăsă jos cartea din care citea şi-i zimbi lui 
Sean cînd îl văzu intrînd în dormitor. Sean se duse la patul lui şi 
se aşeză. 

— Unde-ai fost? îl întrebă cu o voce răguşită. 

— Unde, sus la iazu' de la cascadă. 

— La pescuit? 

Sean nu răspunse, se aşeză gînditor cu coatele pe genunchi. 

— M-am întîlnit cu Anna, a venit cu mine. 

Curiozitatea lui Garrick se iscă la auzul numelui fetei şi cercetă 
chipul fratelui său. încă se mai putea citi expresia aceea de 
mîhnită nedumerire. 

— Garry, şovăi el; era musai să discute cu cineva despre asta. 
Am regulat-o pe Anna. 

Garrick îşi trase respiraţia cu un şuierat uşor. Se albi la faţă, 
doar nasul îi ramase la fel de roşu şi de amărit. 

— Adică, vreau să spun, rosti Sean agale, de parcă ar fi vrut să- 
şi explice chiar lui însuşi, că am regulat-o exact cum vorbeam 
noi, exact cum... 

Făcu un gest de neputinţa. Dădu neajutorat din miini, nereuşind 
să-şi găsească deloc cuvintele. Apoi se lăsă pe spate. 

— Te-a lăsat? întrebă Garrick aproape în şoapta. 

— Ea mi-a cerut s-o fac, spuse Sean. Era alunecos - ceva alu- 
necos şi fierbinte. 

Mai tîrziu în noapte, cu mult după ce se dăduse stingerea şi 
amîndoi erau în paturile lor, Sean auzi pe întuneric nişte mişcări 
foşnite dinspre patul lui Garrick. Asculta o vreme pînă cînd avu 
certitudinea. 

— Garry! strigă el cu voce acuzatoare. 

— Nu făceam, nu făceam! 


— Tu ştii ce ne-a zis nouă tati. O să-ţi cada dinţii şi o să căpiezi. 
— Da' nu făceam, nu făceam! 

Vocea lui Garrick era înecata de guturai şi de propriile lacrimi. 

— Te-am auzit, spuse Sean. 

— Mă scărpinam doar pe picior. Zău că da, doar asta am făcut. 
lar la capăt, riul se prăvălea în cea din urmă cascadă şi-i ara 
după sine în largul mării bărbăţiei. 

Domnul Clark nu fusese în stare să-l potolească pe Sean. Nu 
reuşise altceva decit să stirnească un război tacit din care ştia 
prea bine că încetul cu încetul avea să iasă învins, iar acum îi 
era frică de Sean. Nu-i mai poruncea să stea în picioare, fiindcă 
băiatul avea apoape aceeaşi înălţime cu a lui. înfruntarea 
durase cam vreo doi ani; fiecare îşi studiase adversarul şi 
punctele lui slabe şi acum ştiau cum să profite de ele. 

Domnul Clark nu putea suporta zgomotul făcut de cineva care 
adulmeca; pesemne undeva în subconştient o considera o 
batjocură la adresa propriului nas strimb. Sean dispunea de un 
repertoriu ce varia de la mirosirea delicata a unei arome de 
rachiu de către un degustător şi pînă la o horcăială cu flegmă 
din plămiîni. 

— îmi cer iertare, domnule, dar n-am ce face. M-a lovit un 
guturai straşnic. 

Insă, pentru a echilibra scorni, domnul Clark îşi dădu seama că 
Sean era vulnerabil prin Garrick. Dacă-i făceai lui Garrick chiar şi 
cel mai mic rău, Sean intra în cea mai cumplită agonie. 

Fusese o săptămînă proasta pentru domnul Clark. Ficatul lui, 
şubrezit de nenumărate atacuri de malarie, îl deranjase. Se 
făceau deja trei zile de cînd nu-i mai dădea pace o migrena pe 
fond de in-suficienţa biliară; se mai adăugaseră şi nişte 
neplăceri cu comitetul orăşenesc legat de termenii în care 
trebuia reînnoit contractul său; cu o zi înainte, Sean se aflase 
într-o formă perfectă pentru numărul lui, iar domnului Clark i se 
cam umpluse paharul. 

Intră în clasă şi-şi luă locul la catedră. îşi plimbă încet ochii Peste 
elevii săi pînă cînd poposiră pe Sean. 

„Numai să înceapă el, gîndi domnul Clark, numai să înceapă el 
azi, şi-l nimicesc." 

în ultimii doi ani îi mutase în bănci. Sean şi Garrick fuseseră 
despărțiți, iar Garrick stătea acum undeva în fruntea clasei, 


unde domnul Clark îl putea ajunge cu uşurinţa. Banca lui Sean 
se afla ceva mai în spate. 

— Lecţia de engleza, spuse domnul Clark. Cei de la numărul unu 
daţi la pagina cinci. Cei de la numărul doi daţi la... 

Garrick smîrcîÎi nasul - iarăşi febra finului. Domnul Clark îşi 
închise cartea cu un pocnet. 

— Fir-ai tu să fii! spuse el pe un ton jos, apoi tot mai tare, fir-ai 
tu al naibii să fii! Acum tremura de furie, nările îi erau umflate şi 
cu marginile albe. 

Cobori de la catedră şi merse la banca lui Garrick. 

— Să te ia dracu' de ciung nenorocit ce eşti! zbieră el şi-i arse o 
palmă lui Garrick peste faţa. 

Garrick îşi acoperi obrazul cu palma şi se holbă speriat la el. 

— Tu, porc scîrbos ce eşti, îl balăcări domnul Clark. Acum ai 
început şi tu. 

înfipse mîna-n părul lui Garrick şi-l trase în jos atît de tare, încît 
fruntea băiatului lovi pupitrul. 

— Te învăţ eu minte, Dumnezeu mi-e martor, am să-ţi arăt eu 
ţie! Am să-ţi arăt eu! Poc! Am să-ţi arăt eu! Trosc! 

Sean ajunse imediat lîngă el. îl înşfacă de braţ pe domnul Clark 
şi-l dădu la o parte. 

— Dă-i pace. El n-a făcut nimic! 

Domnul Clark văzu faţa lui Sean de aproape şi-şi pierdu minţile - 
era mutra care-l torturase vreme de doi ani. Ridica pumnul şi-l 
lovi. Sean se clătina înapoi sub lovitură şi, din cauza usturimii, 
simţi cum îi lăcrimează ochii. Preţ de o clipa zăcu lat pe unul 
dintre pupitre, uitindu-se lung la Garrick, apoi mirii. 

Sunetul îl trezi pe Clark, se dădu îndărăt, dar nu reuşi decit doi 
paşi, fiindcă Sean se năpustise asupra lui. Lovindu-l cu ambele 
miîini, icnind cu fiecare pumn, Sean îl lipi de tablă. Clark dădu să 
scape, însă Sean îl înşfăca de gulerul cămăşii şi-l trase înapoi 
spre el - gulerul i se rupse în mînă şi îl pocni iar. Clark aluneca 
pe lîngă perete pînă cînd se propti în el, iar Sean se afla peste el 
gifiind. 

— Afara! striga Clark. 

Dinţii îi erau pătaţi de la sîngele care-i podidise gura; un pic se 
prelinse şi pe buze. Gulerul îi era rupt şi răsucit pînă sub una din 
urechi. 

In clasă nu se mai auzea nici un alt zgomot în afară de respiraţia 
lui Sean. 


— Afară! strigă Clark din nou, iar miînia lui Sean se topi, făcîndu-l 
să tremure. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Şi tu! arăta spre Garrick. leşiţi afara şi să nu vă mai 
întoarceţi! 

— Haidem, Garry, spuse Sean. 

Garrick se ridică din bancă şi-o luă şontic-şontic pînă la Sean şi 
împreuna ieşiră în curtea şcolii. 

— Şi-acum ce-o să facem? întrebă Garrick, pe fruntea căruia 
crescuse un cucui uriaş. 

— Eu aş zice s-o luăm spre casa. 

— Şi cum ramine cu lucrurile noastre? întrebă Garrick. 

— N-o să putem să le cărăm pe toate - o să trimitem pe cineva 
după ele mai tîrziu. Haidem! 

Străbătură oraşul şi apucară pe drumul spre ferma. Abia cînd 
mai aveau puţin şi ajungeau la podul peste Baboon Stroom 
deschiseră iar gura. 

— Ce crezi c-o să ne faca tata? întrebă Garrick. 

El nu făcea decit să rostească cu glas tare problema care-i 
fiămîntase pe amindoi de cînd fuseseră alungaţi de la şcoală. 

— Mă rog, orice-ar face, ştiu că a meritat, rînji Sean. Ai văzut ce 
i-am stilcit mutra? L-am pocnit drept în bot. 

— Sean, n-ar fi trebuit să faci una ca asta. Tata o să ne omoare. 
Şi pe mine, şi eu n-am făcut nimic. 

— Ba ai smirciit pe nas, îi reaminti Sean. 

Ajunşi la pod, ei se aplecară peste parapet unul lîngă altul ca ^ 
privească apa. 

— Ce-ţi mai face piciorul? întrebă Sean. 

— Mă doare - cred c-ar trebui sa ne mai odihnim niţel. 

— Bine, fie, se declara Sean de acord. 

Se scurse o lungă pauză, apoi Garrick începu: 

— Tare aş fi dorit să nu fi făcut asta, Sean. 

— Păi n-o să ne ajute cu nimic ce ţi-ai fi dorit tu. Moş Năsos tot 
burduşit de pumni rămîne şi tot ce putem face acum e să 
chibzuim ce să-i povestim lu' tata. 

— M-a bătut, spuse Garrick. Ar fi putut să mă omoare în bătaie. 
— Da, aşa e, recunoscu Sean serios, şi a dat şi în mine. Se 
gîndiră în fel şi chip cum să facă. 

— Poate că ar trebui să plecam pur şi simplu, sugeră Garrick. 

— Adică fără să-i spunem lu' tata? Ideea era interesantă. 


— De ce nu, am putea să plecăm pe mare sau ceva în genul 
ăsta, făcu Garrick cu veselie. 

— Ai avea rău de mare, ţie ţi se face rău şi în tren. 

încă o dată începură să se gindească serios la problema. Apoi se 
uitară unul la celălalt şi, ca şi cum s-ar fi înţeles deja, îşi 
îndreptară spinările şi se porniră spre Theunis Kraal. 

Ada era în faţa casei. Pe cap avea o pălărie de paie cu boruri 
largi care-i ţinea faţa în umbră şi ducea în mîna un coşuleţ cu 
flori. Ocupata cu grădina, ea nu-i observă decit cînd erau pe la 
jumătatea pajiştii, iar cînd îi recunoscu rămase ţintuita locului, 
îşi aduna puterile străduindu-se să-şi ţină emoția în friu. Din 
experienţă învățase să se aştepte la ce era mai rău din partea 
fiilor ei vitregi şi să se bucure dacă în cele din urma se dovedea 
că lucrurile nu stăteau chiar atit de rău. 

Pe măsură ce se apropiau de ea erau tot mai pleoştiţi şi în cele 
din urma se opriră ca o pereche de jucării mecanice cu bateriile 
descărcate. 

— Bună ziua, zise Ada. 

— Bună ziua, îi răspunseră ei în cor. 

Garrick scormoni prin buzunar, scoase o batistă şi-şi suflă nasul. 
Sean se tot holba la acoperişul olandez ţuguiat de la Theunis 
Kraal de parcă atunci îl vedea pentru prima oară. 

-Da? 

Ada îşi păstra tonul calm. 

— Domnul Clark a zis să ne ducem acasă, anunţă Garrick. 

— De ce? întrebă Ada, calmul ei fiind pe cale să se destrame. - 
Pai... 

Garrick îi aruncă lui Sean o privire în care implora ajutor. Atenţia 
lui Sean era însă pironita undeva pe acoperişul casei. 

— Aăă... păi... cum să zic, Sean i-a tras pumni în cap pîn-a căzut. 
Eu n-am făcut nimic. 

Ada gemu încetişor. 

— Oh, nu! Trase aer în piept. Bine. Hai, începeţi cu începutul şi 
povestiţi-mi totul de-a fir a păr. 

Ei îi povestiră pe sărite într-un şuvoi de cuvinte, întrerupîn-du-se 
unul pe altul, luîndu-şi vorba din gură şi ciondănindu-se pe 
amănunte. La sfîrşit, Ada zise cu glas hotărît: 

— Acum duceţi-vă în camera voastră. Tatăl vostru munceşte azi 
în jurul casei şi trebuie să apară să măniînce de prinz. O să 
încerc să-l pregătesc un pic înainte. 


încăperea avea aerul vesel al unei celule de închisoare. 

— Cît crezi c-are să ne bată? întreba Garrick. 

— Cred că pîn-o obosi, după care o să se odihnească şi-o să 
continue şi după aia, răspunse Sean. 

Auziră calul lui Waite intrind în ogradă. Vorbi cu unul dintre 
grăjdari şi-l auziră rizînd, uşa de la bucătărie se trinti şi se 
scurse jumătate de minut de încordare pînă să-l audă urlînd. 
Garrick tresari nervos. 

Alte zece minute îi auziră pe Waite şi pe Ada discutind în 
bucătărie, un murmur alternativ de tonuri groase şi mai duioase. 
Urmă zgomotul paşilor Adei pe coridor şi ea intră în iatac. 

— Tatăl vostru vrea să vă vadă - e în camera de lucru. Waite 
şedea în picioare dinaintea şemineului. Avea barba 

prăfuită, iar fruntea îi era brăzdată ca o țarină arata din cauza 
în-cruntării. 

— Intraţi! tună el cînd Sean ciocăni, şi ei intrară unul după altul 
rămînînd în faţa lui. 

Waite pocni biciuşca de pulpa şi un nor de praf se iscă din 
Pantaloni. 

— Vino aici, îi spuse el lui Garrick şi-l apucă de păr. 

îl răsuci cu faţa spre el şi se uita cu luare-arninte la vînătaia din 
frunte. 

— Hmmm, făcu el. 

Dădu drumul ciurului, care rămase drept în sus ca un smoc. 
Azvirli biciuşca pe biroul din lemn de laur. 

— Vino aici, îi spuse el lui Sean. întinde miinile, nu - cu palmele 
în jos. 

Pielea de pe ambele miini era jupuita, iar unul dintre cartila-giile 
miîinii era tumefiat. 

— Hmm, făcu el din nou. 

Reveni lîngă policioara de lîngă şemineu, luă o lulea din suportul 
pipelor şi o umplu cu tutun dintr-o tabacheră din piatra. 

— Siînteţi o pereche de netoţi, asta sînteţi, spuse el, dar o să fac 
cu voi o încercare pe cinci șilingi la săptămînă la ce-o fi şi s-o 
găsi. Mergeţi de miîncaţi... în după-masa asta avem treabă. 

Preţ de o clipă se uitară la el, nevenindu-le să-şi creadă 
urechilor, apoi către uşă. 

— Sean! Sean se opri ştiind că era prea frumos să fie adevărat. 
Unde l-ai pocnit? 

— Peste tot, tată, peste tot unde am nimerit. 


— Degeaba, spuse Waite. Trebuie să loveşti în fălci - aici, şi 
ciocăni cu luleaua în articulaţia maxilarului, şi ţine pumnul bine 
strins cînd dai ori, pînă ajungi să-mbătrîneşti, n-ai să mai ai un 
deget nerupt. 

— Da, tată. 

Uşa se închise încet dinapoia lui, iar Waite îşi permise un rînjet. 
— Oricum aveau destulă ştiinţa de carte, rosti el cu glas tare şi 
scapără un băț de chibrit pentru pipă; trase bine şi slobozi afară 
fumul. 

— Isuse, tare-aş fi vrut să fiu de faţă. Aschimodia aia de scîrţa- 
scîrţa cu creionu' o să se gindească de două ori pînă să se ia a 
doua oară de fiu-meu. 


12 

Acum Sean avea un traseu pe care să gonească. Era născut 
pentru a goni, iar Waite Courtney îl scoase afară din ţarcul în 
care lîincezea şi-i dădu friu liber. Sean gonea fără vreo ţintă 
anume; dar gonea cu bucurie, gonea din toate puterile sale. 
înainte de crăpatul zorilor, stînd cu tatăl său şi cu Garrick în 
bucătărie, sorbind cafea din cana pe care o ducea cu ambele 
miîini la gură, Sean resimțea emoția ce-l cuprindea la începutul 
fiecărei zile. 

— Sean, ia-i pe Zama şi pe N'duti cu tine şi vedeţi să nu se fi 
rătăcit vreo vita prin desişurile de pe valea rîului. 

— Am să iau numai un văcar, tata, de N'duti o să ai nevoie la 
scăldătoare. 

— Bine, fie. Vezi să fii înapoi la scăldătoare pe la amiaza, azi o 
să trebuiască să mînăm o mie de capete. 

Sean dădu peste cap ce mai rămăsese din cafeaua de pe fundul 
cănii şi-şi încheie nasturii de la tunică. 

— Păi, atunci eu mă duc. 

Un servitor îi ţinea calul gata pregătit la uşa bucătăriei. Sean îşi 
vîri puşca în teacă şi urcă în şa fără să pună piciorul pe scară; 
ridică o mînă şi rînji către Waite, după care îndemnă calul şi 
străbătu ograda. Era încă întuneric de-a binelea şi rece. 

Waite îl urmărea din prag. 

„Tare fudul se mai ţine", gîndi el. Şi iată ca acesta era fiul la 
care nădăjduise şi de care era mindru. 

— Eu ce vrei să fac, tata? întreba Garrick de lîngă el. 


— Păi, ar cam fi viţelele alea din ţarcul infirmeriei... Waite * opri. 
Ba nu. Mai bine vino cu mine, Garry! 

Sean muncea în zori de zi, cînd lumina soarelui dobîndea nuanţa 
unui efect de scena, numai aur şi bucurie, iar umbrele erau 
alungite şi întunecate. Muncea în crucea zilei, sub dogoarea 
soarelui în care asuda, prin ploaie, prin negura coborită în 
vîrtejuri mohorite şi jilave dinspre podiş, în scurta chindie 
africana şi se întorcea acasă pe întuneric. El iubea fiecare minut 
al zilei. 

învățase să recunoască vitele. Nu după nume, fiindcă numai boii 
folosiţi la înjugat aveau nume, ci după mărime, după culoare şi 
după semne, astfel încît era destul să-şi plimbe ochii peste o 
cireada pentru pentru a-şi da seama ce animale lipsesc. - Zama, 
vaca aia bătrină, cu cornul rupt. Unde e? -Nkosi - gata cu alintul 
Nkosizana - „conaşu' cel mic". -Nkosi, ieri am dus-o în ţarcul 
infirmeriei. Are vierme la ochi. învățase să recunoască boala 
aproape înainte de apariţia simptomelor. După felul în care 
animalul se mişca şi îşi ţinea capul, învățase leacurile. Larve de 
muşte - gaz turnat peste rană pînă cînd larvele curgeau singure 
ca o ploaie de boabe de orez. Oftalmia - se ştergeau ochii cu 
permanganat. Antrax şi brincă -un glonţ şi un rug pentru leş. 
Adusese pe lume cel dintii vitel printre salcîmii de pe malul rîului 
Tugela; o făcuse de unul singur, cu mînecile suflecate pînă peste 
coate şi cu miinile năclăite de la apa vitei. După aceea, în timp 
ce mama îşi lingea viţelul, iar acesta se clătina pe picioare sub 
fiecare mîngiiere, Sean simţi în beregata un nod de emoție. 
Toate astea nu erau destul cît sa-i consume energia. Orice 
munca o făcea ca-ntr-o joacă. 

Se antrena la călărie: descăleca din mers şi alerga pe lingă cal, 
după care sus în şa din nou; apoi pe partea cealaltă a şeii, în 
plin galop, apoi desfăcîndu-şi picioarele şi lăsîndu-se mult pe 
fund, găsind fără greş scăriţa. 

Se antrena cu arma pînă cînd putu nimeri un şacal de la o sută 
cincizeci de paşi, cu un glonţ greu rupînd în două corpul de 
mărimea unui fox terrier. 

Pe urmă mai era şi treaba lui Garrick de făcut. 

— Nu mă simt prea bine, Sean. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Mă doare piciorul, ştii că dacă stau prea mult în şa mi se fac 
başicuţe. 


— Atunci de ce nu te duci acasă? 

— Tata zice că trebuie să repar gardul din jurul scăldătorii nu- 
mărul trei. 

Zimbind curajos, Garrick se întinse în faţă pentru a-şi masa 
piciorul. 

— Da' l-ai reparat acu' o săptămînă, protesta Sean. 

— Da, dar sîrmele s-or mai fi desprins, cine ştie. întotdeauna 
ceea ce făcea Garrick era ciudat de efemer. 

— Ţi-ai adus cleştele de tăiat sîrmă? iar Garrick scotea vesel la 
iveala din sacul de la oblînc unealta. 

— Lasă că mă ocup eu, spunea Sean. 

— Hei, mulţam' frumos, apoi după o clipa de şovăiala: Da' n-ai 
să-i spui lu' tata, nu-i aşa? 

— Nu, cînd te doare piciorul n-ai ce-i face, iar Garrick pornea 
calare spre casă, se furişa în iatac şi evada cu Jim Hawkins în 
paginile Insulei comorilor. 

Odată cu aceasta nouă experienţă Sean cunoscu o nouă 
senzaţie. Cînd ploile mveşmiîntau iarba-n verde şi umpleau cu 
apă micile depresiuni din podiş, acesta nu era doar un semn că 
începuse sezonul cuibăritului la pasări şi că pescuitul avea să fie 
mai bogat în Baboon Stroom; acum însemna că-şi puteau urca 
vitele din vale, însemna că cirezile lor aveau să se îngraşe 
atunci cînd începeau să le mine către ţarcurile oborului de vite 
din Ladyburg, însemna că o altă iarnă s-a scurs, iar pămîntul 
mustea din nou de viaţă. Noile emoţii erau transmise şi vitelor. 
Era un sentiment puternic, aproape sălbatic, de posesiune. 

Era într-o după amiaza, tirziu, spre chindie. Sean era călare pe 
armăsarul lui, printre copaci, mijindu-şi ochii în depărtare pe 
întinsul cîmpiei şi la mica turmă ce păştea risipită dinaintea lui. 
Se hrăneau, cu capetele aplecate şi legănindu-şi leneş cozile. 
Intre Sean şi grupul cel mai mare al cirezii era un vițel -fătat în 
urma cu trei zile, încă bejuliu la culoare şi nesigur pe picioare. 
Se tot poticnea, fugind în cercuri stîngace prin mirişte. Dinspre 
cireada o vaca mugi, iar viţelul pe dată încremeni locului, 
rămînînd cu picioarele caraghios împletite dedesubt şi urechile 
ciulite. Sean rinji şi apucă friul de pe grumazul armăsarului său; 
era timpul să pornească iarăşi către casă. 

în clipa aceea zări vulturul bărbos: îşi începuse deja picajul către 
vitel, căzînd mare şi cafeniu-întunecat din înaltul cerului, cu 


aripile întinse spre spate şi ghearele gata de atac. Aerul şuiera 
despicat de viteza cu care plonja. 

Sean privea ca paralizat scena. Vulturul izbi viţelul şi Sean auzi 
un zgomot de oase rupte, ascuţit ca al unui vreasc plesnit, şi 
viţelul căzu în iarbă zbătindu-se jalnic cu vulturul cocoţat 
deasupra-i. 

Sean mai privi încă o clipă, uluit de viteza cu care se petrecuse 
totul. Apoi îl năpădi miînia. Se năpusti cu o violenţă care îi strînse 
stomacul ca o gheară. Dădu călciie calului care ţişni înainte. 
Mîna direct către vultur urlînd de pe cal - un sunet ascuţit şi 
neformat, o exprimare a unei uri animalice descătuşate. 

Vulturul întoarse capul, uitîndu-se la el dintr-o singură parte, cu 
un singur ochi. îşi deschise pliscul mare şi galben şi dădu 
răspuns ţipătului său, după care îşi descleştă ghearele din vițel 
şi se ridică în aer. Aripile lui visleau greoi şi zbura la rasul 
solului, prinzîind viteză tot mai mare, ridicîndu-se şi îndepăr- 
tîndu-se de Sean. 

Sean scoase puşca din teacă şi opri calul brusc, din plin iureş, 
acesta proptindu-se pe picioarele din spate. Sări jos din şa şi 
deschise culata închizătorului. 

Vulturul era deja la vreo cincizeci de metri şi în ascensiune 
rapidă. Sean viri cartuş pe ţeava, armă şi ridică puşca - toate 
într-o singura mişcare. 

Era un unghi dificil - îndepărtîndu-se de el şi aflat în urcare, 
bătaia aripilor îi făcea corpul să zvicnească. Sean trase. 

Reculul armei îl izbi în umăr, vîntul destrăma fumul cordi-tei 
arse astfel încît putu să vadă impactul cu glonţul. 

Vulturul se prăvăli din aer. Explodă ca o pernă într-o jerba de 
fulgi şi pene şi căzu spre pămînt cu aripile sale lungi de aproape 
doi metri atîrnînd inerte. Mai înainte ca pasărea să lovească 
tarina, Sean fugea deja. 

FESTINUL LEILOR 75 Cînd ajunse la el, murise, totuşi el 
întoarse arma apucînd-o de ţeava şi ridicîndu-i patul deasupra 
capului, izbi cu el în corpul păsării de pradă. La a treia lovitură 
patul puştii sale se rupse, dar el continuă să izbească. Suspină 
de furie. 

Cînd se opri şi rămase în picioare, transpiraţia îi şiroia pe faţa, 
iar corpul îi tremura. Vulturul nu mai era decît o masă terciuita 
de came şi pene. 


Viţelul trăia încă. Pușca i se înţepenise. Sean îngenunche lîngă 
el cu lacrimi de furie clocotindu-i în ochi şi-l ucise cu cuțitul de 
vînătoare. 


13 

Acest nou sentiment era atit de devastator încît l-ar fi putut uri 
chiar şi pe Garrick. Totuşi ura lui nu dura mult. Miînia şi ura lui 
Sean se consumau iute, ca focul de paie uscate: vilvataie şi 
pălălaie care se stingeau curînd, devenind cenuşa rece şi fară 
pic de fum. 

Waite Courtney era plecat cînd se petrecu întîmplarea. Trei ani 
la rind Waite Courtney fusese nominalizat pentru preşedinţia 
Asociaţiei Crescătorilor de Vite şi de fiecare data el refuzase 
onoarea. Era şi el om şi poate ar fi rîvnit la prestigul pe care 
aceasta funcţie i l-ar fi adus, însă era om cu scaun la cap nu 
putea să nu-şi dea seama că ferma sa ar fi avut de suferit din 
cauza frecventelor sale absenţe de acasă. Sean şi Garrick 
munceau deja de doi ani cînd se făcură din nou alegeri pentru 
şefia asociaţiei. 

Cu o seara înainte de a se duce la şedinţa din Pietermaritzburg, 
el îi spuse Adei: 

— Draga mea, săptămîna trecuta am primit o scrisoare de la 
Bernard. Stătea dinaintea oglinzii din dormitomi lor, ajustîndu-şi 
barba. Insista să candidez pentru preşedinte anul ăsta. 

— Foarte înţelept din partea lor, zise Ada. O să aibă parte de cel 
mai bun om dacă accepti. 

Waite se încrunta de concentrare în vreme ce-şi aranja perciunii, 
încrederea ei în capacitatea lui era atît de nezdruncinată şi de 
totală, încît uneori chiar şi el se simţea descumpănit. Acum, cînd 
se uita la chipul din oglindă, se pomenea întrebîndu-se cît din 
succesul său îl datora sprijinului din partea Adei. 

— Ai să te descurci, Waite. 

Nu era o provocare şi nici o întrebare, ci o pură declaraţie a unei 
stări de fapt. Atunci cînd ea zicea ceva, el o credea şi-atit. 

Waite puse foarfecele pe dulăpiorul de toaleta şi se întoarse 
spre ea. Soţia lui şedea pe pat cu picioarele încrucişate, în 
cămaşa de noapte şi cu părul negru despletit în cascadă 
revărsata pe umeri. 


— Eu cred că Sean poate să vadă de lucruri aici. Adaugă apoi 
repede: Şi desigur şi Garrick. 

— Sean deprinde repede, conveni Waite. 

— Ai să preiei slujba? Waite şovăi. 

— Da, încuviinţă el, iar Ada zimbi. 

— Vino aici, îi întinse ea miinile. 

Sean îi duse pe Waite şi pe Ada pînă la gară în Ladyburg. în 
ultimul moment Waite insistase ca ea să-l însoţească, fiindcă 
voia s-o aibă alămii şi să împărtăşească totul cu ea. 

Sean puse bagajele amîndurora în compartiment şi aşteptară în 
timp ce discutau cu micul grup de văcari care mergeau şi ei la 
şedinţă. Ţignalul şuieră, iar calatorii se duseră fiecare spre 
compartimentul lui. Ada îl sărută pe Sean şi se urcă în vagon, 
dar Waite mai ramase un pic pe peron. 

— Sean, daca ai nevoie de ajutor, du-te la domnul Erasmus din 
Lion Kop. Eu mă întorc joi. 

— N-o să am nevoie de nici un ajutor, tată. Gura lui Waite se 
crispa. 

— Păi, în cazul asta înseamnă că trebuie să fii Dumnezeu însuşi, 
fiindcă numai Dumnezeu n-are nevoie niciodată de un ajutor, 
rosti brutal Waite. Nu fi un nerod încăpăţinat, dacă dai de necaz, 
du-te la Erasmus! 

Urcă şi el după Ada. Trenul se smulse din loc, accelera şi se 
îndreptă spre canion. Sean îl privi cum se face tot mai mic în de- 
părtare, după care se întoarse la trăsura. El rămînea stăpin la 
Theunis Kraal şi-l încînta gîndul. Micul piîlc de oameni de pe 
Peron se risipi şi dintre ei se ivi Anna. 

— Bună, Sean. 

Purta o rochie verde de bumbac decolorat de atitea spălări şi 
era desculţă. Zîmbea cu dinţii ei mici şi albi şi-i cerceta chipul. 
— Bună, Anna. 

— Nu te duci şi tu la Pietermaritzburg? 

— Nu. Trebuie să am grijă de ferma. -A! 

Apoi aşteptară în tăcere, stînjeniţi să se afle printre atiţia 
oameni. Sean tuşi, scărpinîndu-şi nasul. 

— Haide, Anna. Trebuie să mergem acasă, o strigă unul dintre 
fraţii săi din faţa unui ghişeu de bilete, iar Anna se apropie de 
Sean. 

— Am să te vad duminică? şopti ea. 


— Am sa vin dac-am să pot. Dar nu ştiu - trebuie să am grijă de 
fermă. 

— Te rog, Sean, încercă. Chipul ei era serios. Eu am să te aştept, 
am să iau nişte merinde cu mine şi am să te aştept toată ziua. 
Hai, te rog, vino, fie măcar şi pentru puţin. 

— Bine, am să vin. 

— îmi promiţi? 

— Iţi promit. 

Fata zimbi uşurată. 

— Am să te aştept pe cărare deasupra cascadei. 

Ea se duse la ai ei, iar Sean se întoarse la Theunis Kraal. Garrick 
era în pat şi citea. 

— Credem că tata ţi-a zis să te ocupi de marcarea noilor vite pe 
care le-am cumpărat miercuri. 

Garrick puse jos cartea şi se ridică în capul oaselor. 

— l-am zis lui Zama să le ţină în ţarc pînă te întorci tu. 

— Tata ţi-a zis ţie să te ocupi de asta. Nu se poate să le ţii acolo 
toata ziua fără sa le dai de mîncare şi apă să se adape. 

— Nu pot să sufăr înfierarea, bombăni Garrick. Mi se întoarce 
stomacul pe dos cînd încep să mugească aşa cînd le arzi şi nu 
pot să sufăr putoarea de păr şi piele arsă - mă apucă durerile de 
cap. 

— Păi, cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Eu trebuie să mă duc 
să fac amestecul de deparazitare în scăldători pentru miine. 
Sean începea să se enerveze. Ce naiba, Garry, de ce eşti mereu 
atit de neajutorat? 

— Păi, ce să fac dacă nu pot, nu pot şi pace, ce să fac daca sînt 
olog? 

Lui Garrick îi venea iar să plîngă. întotdeauna cînd aducea vorba 
de picior obținea efectul dorit - Sean se potolea imediat. 

— îmi pare rău. Sean îi aruncă surisul lui irezistibil. Uite cum o 
să facem. Eu o să marchez vitele - tu te ocupi de scăldători. Vezi 
să fie puse bidoanele cu amestec în cărucior şi ia cu tine vreo 
doi grăjdari să-ți dea o mînă de ajutor. Poftim cheile de la 
magazie. Arunca mănunchiul de chei pe pat, lîngă Garrick. Pînă 
diseară ai tot timpul. 

La uşă se întoarse. 

— Garrick, vezi, nu uita să te ocupi de toate cele şase scăldători, 
nu numai pe cele de lîngă casă. 


Aşa că Garrick puse şase bidoane pe cărucior şi o porni spre 
vale. Cu mult înainte de asfinţit, era deja înapoi acasă. Avea 
pantalonii pătaţi în faţă de la substanţa chimică asemănătoare 
cu gudronul, iar aceasta intrase chiar şi-n singura lui cizmă de 
călărie. Cînd ieşi din bucătărie pe coridor, Sean strigă din 
camera de lucru: 

— Hei, Garry, le-ai terminat? 

Garrick se sperie. Camera lui Waite era un loc sacru, era 
sanctuarul intangibil de la Theunis Kraal. Chiar şi Ada ciocănea 
înainte să intre acolo, iar gemenii nu aveau acces decit pentru 
a-şi primi pedepsele. Garrick o luă şchipătind pe coridor şi 
deschise uşa. 

Sean şedea cu cizmele pe birou şi gleznele încrucişate una 
peste cealaltă. Stătea rezemat confortabil în scaunul rotitor. 

— Are să te omoare tata. 

— Tata e-n Pietermaritzburg, răspunse Sean. 

Garrick rămase în prag şi-şi roti ochii prin încăpere. Era pentru 
prima dată cînd o vedea pe îndelete. în toate vizitele sale 
anterioare fusese mult prea preocupat de pedeapsa ce avea să 
se pogoare asupra lui, iar singurul obiect din încăpere pe care-l 
studiase minuţios era spătarul marelui fotoliu din piele pe braţul 
căruia se aplecase cu fundul gol în sus, pentru a primi loviturile 
de cravaşa. 

Acum studia încăperea cu multa luare aminte. Pereţii erau 
lambrisaţi pînă sus în tavan cu lemn lustruit de nuanţă galbenă. 
Tavanul era acoperit cu stucatura de ipsos închipuind nişte 
frunze de stejar. Din centru, pe un lanţ de metal, atîma o 
singura lampa. 

în şemineul tăiat din piatră cafenie puteai intra cu totul şi-n el se 
aflau buşteni care nu aşteptau decit să scoţi chibritul şi să le fai 
foc. 

Imediat lîngă şemineu, pe o policioara se aflau nişte lulele şi o 
tabachera. Armele atîrnau într-un rastel pe unul dintre pereţi, iar 
biblioteca era plină cu cărţi legate în piele verde şi cafenie: 
enciclopedii, dicţionare, cărţi de călătorie şi de agricultura, dar 
nici una de ficţiune. Pe peretele opus biroului era agăţat 
portretul în ulei al Adei; artistul surprinsese un pic din 
seninătatea ei: purta o rochie albă, iar în mînă îşi ţinea pălăria. 
O impresionantă pereche de coame de zimbru din zona Cape 


dominau încăperea de undeva de deasupra şemineului; erau 
brăzdate şi cu o deschidere foarte ampla între virfuri. 

Era o încăpere de bărbat, cu păr de cîine pe pieile de leopard de 
pe jos şi lăsa o puternică impresie de prezenţă masculină - ba 
chiar mirosea a Waite. îi aparţinea tot atit de mult ca şi haina lui 
de lînă sau pălăria Terai agăţate după uşă. 

Imediat alămii de locul unde şedea Sean, dulapul era deschis şi 
pe el se afla o sticla de rachiu. Sean avea în mînă un pahar cu 
picior. 

— Tu bei rachiu' lu' tata, îl acuza Garrick. 

— Nu e rău. 

Sean ridica paharul şi cercetă conţinutul; luă cu băgare de 
seamă o înghiţitura şi o ţinu în gură pregătindu-se s-o înghită. 
Garrick se uita la el cu admiraţie, iar Sean se strădui să nu 
clipească din ochi cînd tăria o luă în jos pe git. 

— Vrei şi tu un pic? 

Garrick scutură din cap. Damful îi urca pe nas, iar ochii lui Sean 
începură să lăcrimeze. 

— O să te omoare tata, repeta Garrick. 

— Stai jos, îi porunci Sean, cu vocea îngroşată de la alcool. 
Vreau să fac un plan pentru timpul cît tata o să fie plecat. 
Garrick dădu să se apropie de fotoliul de piele, dar la jumătatea 
drumului se răzgiîndi; asocierea era prea dureroasă. Preferă să 
se ducă spre divan, unde se aşeză pe margine. 

— Miine, făcu Sean ridicînd în sus un deget, o să dăm cu leac 
toate vacile din poiata. Am şi vorbit cu Zama să înceapă să le 
aducă devreme. Ai pregătit scăldătorile, nu? 

Garrick încuviinţă din cap. 

— Sîmbătă, rosti Sean ridicînd un al doilea deget, o să dăm foc 
din loc în loc la iarba de pe canion. Acolo buruiana e uscată ca 
iasca. Tu împreună cu o echipă începi de la cascada, iar eu am 
să mă duc calare pînă-n celalalt capăt, lîngă Fredericks Kloof. 
Duminica... 

Sean se opri. Duminica era Anna. 

— Duminica vreau să mă duc la biserică, rosti repede Garrick. 

— Prea bine, încuviinţa Sean. Tu ai să te duci la biserică. -Vii şi 
tu? 

-Nu. 

Garrick privi în jos la pieile de leopard ce acopereau 
duşumeaua. Nu mai încerca să-l convingă pe Sean, fiindcă Anna 


avea să fie şi ea la liturghie. Poate că, după aceea, fiindcă Sean 
nu avea să fie de faţă ca să-i abată atenţia, avea s-o conducă în 
trăsura pînă acasă. începu să viseze cu ochii deschişi, fără să 
mai audă ce spunea Sean. 

A doua zi dimineaţă, pînă ca Sean să ajungă la scăldători, 
soarele era deja pe cer. El mîna o mică turma de vaci răzlețe 
care o luară printre copaci, urcînd dîimbul cu iarbă înalta ce 
înconjura pămîntul bătătorit din jurul scăldătorii. Garrick 
începuse deja să treacă vacile prin scăldătoarea cu amestecul 
de deparazitare, iar în ţarcul de scurgere din celălalt capăt vreo 
zece animale şedeau ude şi amante, mînjite cu soluţia închisă la 
culoare. Sean îşi mînă turma prin poarta ţarcului de acces direct 
îri masa compactă de vite ce se aflau deja acolo, pregătite 
pentru îmbăierea cu substanţe care aveau să prevină 
îmbolnăvirea 

N'duti puse la loc drugii porţii. 

- Te văd, Nkosi. 

-Te văd, N'duti. Azi e mult de lucru. 

— Mult, conveni N'duti. Mereu e mult. 

Sean dădu ocol ţarcului prin exterior, în şaua calului, şi-şi priponi 
armăsarul sub un copac, după care se duse pe jos pînă la 
scăldătoare. Garrick se afla lîngă parapet, sprijinit de unul dintre 
stilpii ce susțineau acoperişul. 

— Hei, Garry, salut! Cum merge treaba? -Bine. 

Sean se rezemă şi el de gard alături de Garrick. Scăldătoarea 
avea şase metri lungime şi doi metri şi jumătate lăţime, iar 
oglinda lichidului se afla sub nivelul pămîntului. De-o parte şi 
alta a scăldătoarii erau nişte pereţi lungi, iar deasupra un 
acoperiş din fin uscat pentru a o feri de ploaia ce-ar fi diluat 
concentraţia chimicalelor dinăuntru. 

Văcarii mînau vitele pînă la marginea scăldătoarei, unde toate 
se codeau să intre. 

-E'yapi,E'yapi! - Heirup! Heirup! ţipau văcarii şi împinse din 
spate, animalele se lăsau pînă la urma convinse să sară. 

Dacă vreuna mai încăpăţinata refuza să se mişte din loc, Zama 
se întindea peste gardul ţarcului, o înşfăca de coadă şi o muşca. 
Toate săreau cu botul ridicat şi picioarele din faţă îndoite; 
animalul dispărea complet sub oglinda uleioasă şi neagră, 
pentru ca imediat să iasă la suprafaţa înotînd cu disperare în 


lungul scăldătorii pînă cînd copitele atingeau panta de la capăt 
pe care se putea duce împleticit să se usuce în ţarcul de uscare. 
— Ţine-le-n mişcare, Zama! striga Sean. 

Zama îi rinjea lui Sean şi-şi înfigea dinţii cei albi şi puternici în 
coada animalului încăpăţinat. 

Boul era un animal masiv şi un strop din lichidul închis la culoare 
ajunse pe obrazul lui Sean atunci cînd acesta se aplecă peste 
gard. Concentrat să privească, Sean nici măcar nu se sinchisi 
să-l şteargă de acolo. 

— Ei, dacă n-om obţine noi pe vitele astea o mulţime de bănet 
înseamnă că nimeni nu mai ştie cum arata o vita bună, ii spuse 
el lui Garrick. 

— Mda, sînt bune, conveni Garrick. 

— Bune!? Sînt cei mai graşi boi din întreg ţinutul, exclamă Sean, 
dispus să se lanseze în detalierea chestiunii, cînd brusc se trezi 
că-l supăra ceva - picătura de lichid ajunsă pe obraz îi ardea 
pielea. O şterse cu degetul şi o duse la nas; mirosul înţepător îi 
arse nările. Preţ de o clipă se uita prostit la deget, în vreme ce 
pata rămasă pe obraz îl ardea ca fierul roşu. 

Se uită rapid în jur. Animalele din ţarcul de uscare se agitau 
nervoase şi, cînd se uita mai cu băgare de seamă, observa că 
una dintre ele se clatină pe picioare, lovindu-se de scîndurile 
ţarcului. 

— Zama! striga Sean, iar zulusul se uita imediat spre el. 
Opreşte-le! Pentru Dumnezeu, nu le mai da voie să intre! 

Pe margine tocmai se afla un alt bou. Sean îşi smulse pălăria, se 
căţără pe zid şi-ncepu să lovească animalul peste ochi cu pălăria 
încercînd să-l facă să-l ia îndărăt, însă acesta sări în scăldătoare. 
Sean se agăţă de o scîndură şi păşi în locul din care tocmai 
plecase de pe buza scăldătorii. 

— Opreşte-le! ţipa el. Pune grinzile, nu mai lăsa să treacă nici 
una. 

îşi deschise braţele în faţa intrării, ţinîndu-se cu o mînă de 
scîndurile ambelor părţi, lovind cu picioarele în vitele aflate în 
faţa lui. 

— Haide, haide, mai repede, mai repede, fir-ar să fie, pune 
drugii ăia la loc odată! striga el. 

Boii înaintau spre el, o masa compactă de comute. împinşi în 
faţă de cele aflate în urma şi în acelaşi timp opriţi de Sean, ei 
intrară în panică; unul dintre ei încercă să sară grilajul de 


protecţie. Din mişcarea capului, un corn trecu peste pieptul lui 
Sean, atingindu-i coastele şi sfişiindu-i cămaşa. 

Sean simţea în spate drugii de lemn coboriţi la loc care blocau 
accesul către scăldătoare şi apoi mîinile lui Zama care-l trăgeau 
afară din mijlocul acelui tumult de coame şi copite. Doi dintre 
văcari îl ajutară să treacă peste grilaj şi, de cum se văzu înapoi 
pe pămînt, el se scutură de mîinile lor. 

— Haideţi, porunci el şi o rupse la fugă spre calul său. -Nkosi, 
sîngerezi. 

Sîngele pătase pieptul cămăşii lui Sean, dar el nu simţea nici o 
durere. Vitele care apucaseră să treacă prin scaldătoare se aflau 
acum într-o stare cumplita. Alergau prin ţarc înfuriate, mugind a 
jale; una dintre vaci căzu, iar cînd izbuti din nou să se ridice, 
tremura toată şi abia se mai putea ţine pe picioare. 

— Rîul, strigă Sean, duceţi-le la riu! încercaţi să le spălaţi 
cumva. Zama, deschideţi poarta! 

Baboon Stroom se afla cam la vreo doi kilometri distanţă. Unul 
dintre boi muri mai înainte ca ei să apuce să evacueze ţarcul şi 
alţi zece pînă să ajungă la riu. Muriră în convulsii, cu corpul 
tremurind şi ochii daţi peste cap, pierduţi în fundul găvanelor. 
Sean îi mînă pe cei rămaşi pe mal, apoi în apele riului. Apa era 
limpede şi cînd animalul ajungea în valuri, soluţia se spăla de pe 
el într-un nor cafeniu-închis. 

— Stai aici, Zama, să nu-i laşi să iasă. 

Sean traversă rîul calare aducînd de pe celălalt mal boii care 
încercaseră să iasă pe acolo. 

-Nkosi, unul se îneacă, strigă N'duti, iar Sean se uita către riu. 
într-un vad cu apă puţin adîncă, un boulean tînăr era scuturat de 
spasme: capul i se afla sub apă, iar cu picioarele bătea aerul. 
Sean îşi dădu drumul să alunece din şa şi se avintă în riu. Apa-i 
ajungea cam pînă la subsuori. încerca să-i ţină capul afară şi să-l 
tragă spre mal. 

— Ajută-mă, N'duti! strigă el, iar zulusul intra şi el în riu. Era o 
truda fără speranţa: cu fiecare respiraţie a juncanului 

cei doi erau traşi înapoi, odată cu el. Pînă să ajungă cu juncanul 
la mal, acesta muri. 

Sean şedea în nămol lîngă leşul animalului: era epuizat, iar 
plămiînii îl dureau de cîtă apă înghiţise. 

— Hai, scoate-i afară, Zama, icni el. 


Supraviețuitorii erau în picioare în vad ori înotau fără rost în 
cerc. 

— Cîţi? întreba Sean. Cîţi au murit? 

— încă doi în vreme ce erai în riu. în total treisprezece, Nkosi. 
Sean încuviinţa din cap. 

— Haide, du-i în ţarcul mfirmeriei! Trebuie să-i tinem sub ob- 
servaţie vreo citeva zile. 

Sean se ridica de jos şi-o luă spre scaldătoare. Nici urma de 
Garrick şi cea mai mare parte a cirezii se afla încă închisă în 
ţarc. Sean deschise poarta şi le dădu drumul. Deja se simţea 
mai bine şi, pe măsura ce-i reveneau puterile, odată cu ele se 
întorceau şi mînia şi ura. O apuca pe cărăruia spre casă. Cînd 
mergea, cizmele îi scîrţiiau şi cu fiecare pas ura faţa de Garrick 
se înteţea. Garrick fusese cel care pregătise amestecul. Garrick 
îi omorise vitele, iar Sean îl ura. 

Cînd Sean urca valea de lîngă casă îl zări pe Garrick în ograda. 
Şi Garrick îl zări; dispăru pe loc în bucătărie, iar Sean o rupse la 
fugă după el. Intra valvirtej pe uşa bucătăriei şi era cît pe ce să-l 
răstoarne pe unul dintre servitori. 

— Garrick! striga Sean în gura mare. Unde eşti, fir-ai tu să fii?! 
Scotoci prin casă; o dată rapid, pe urmă temeinic. Nici urmă 

de Garry, dar fereastra de la dormitorul lor era deschisă în lături, 
iar pe pervazul ei se zărea urma prăfuită a unui bocanc. 

— Laş nenorocit! urla Sean şi se arunca pe urmele lui. 

Se opri preţ de o clipa mişcîndu-şi capul dintr-o parte în alta, 
închizînd şi deschizîind pumnii. 

— Am să dau eu de tine! urlă el din nou. Pun eu mîna pe tine 
oriunde te-ai ascunde, ei, lasă-lasă! 

O taie prin ogradă spre grajduri şi cam la jumătatea drumului 
văzu că uşa lăptăriei era închisa. Cînd încercă clanţa descoperi 
că era încuiată pe dinăuntru. Se dădu cîțiva paşi înapoi, după 
care se repezi în ea cu umărul înainte - zăvorul sări cît colo, iar 
uşa se dădu în laturi. Sean alunecă din cauza vitezei cu care se 
năpustise, se dezechilibra şi se opri tocmai în peretele opus. 
Garrick încerca să iasă pe fereastră, însă aceasta era prea mică 
şi se afla prea sus. Sean îl apucă de turul pantalonilor şi-l trase 
în jos. 

— Ascultă, bă', ce-ai făcut cu soluţia aia, hm? Ce-ai făcut cu ea? 
tipa el în faţa lui Garrick. 

— N-am vrut. N-am ştiut c-o să-i omoare. 


— Să-mi spui imediat ce-ai făcut! urlă Sean înşfăcîndu-l de 
Piepţii cămăşii şi tîrîndu-l după el spre uşă. 

— Da' n-am făcut nimic. Zău că nu ştiu. 

— Oricum am să te bat, aşa că mai bine ai face să-mi spui. 

— Te rog, Sean, n-am ştiut. 

Sean îl înghesui pe Garrick în căpriorii uşii şi-l ţintui cu mina 
stingă - mina dreaptă o trase înapoi strînsă în pumn. 

— Nu, Sean. Te rog, nu! 

Şi brusc, miînia lui Sean se topi, iar braţele îi căzură inerte pe 
lîngă corp. 

— Bine, bine, spune-mi doar ce-ai făcut, zise el rece. Nici urmă 
de miînie. Doar ură. 

— Eram obosit şi se făcea tirziu, şi mă durea piciorul, şopti 
Garrick, şi mai erau încă patru scăldători de pregătit, şi ştiam că 
ai să controlezi daca toate bidoanele sînt goale, şi era aşa de 
tîrziu... şi... 

-Şi? 

— Aşa că am golit tot amestecul într-o singură scaldătoare... dar 
n-am ştiut c-o să-i omoare, zău că n-am ştiut. 

Sean plecă de lîngă el şi-o luă agale înapoi către casă. Garrick 
se ţinea şontic-şontic după el. 

— îmi pare rău, Sean, zău că îmi pare rău. N-am ştiut că... Sean 
intra înaintea lui în bucătărie şi-i trinti uşa în nas. Se 

duse direct în camera lui Waite. Luă de pe raftul cu cărţi 
registrul cel mare legat în piele cu situaţia septetului şi-l cară 
pînă la birou. Deschise registrul, luă un toc şi îl înmuie în 
călimară. Se uită preţ de o clipă la pagină, după care scrise în 
coloana „Decese" cifra 13, şi în rubrica imediat următoare, 
„otrăvire". Scrise atit de apăsat, încît peniţa trecu prin hirtie. 
Sean şi văcarii se chinuiră tot restul zilei şi ziua următoare să 
golească scăldătoarea, s-o umple cu apă proaspătă şi să 
pregătească alta porţie de leac. 

Ziua următoare era duminică. Garrick plecă la oraş de cu zori, 
fiindcă liturghia începea la opt. După plecarea lui, Sean începu 
pregătirile. Se bărbieri, apropiindu-se mult de oglindă şi mînuind 
cu mare băgare de seamă briciul, ajustîndu-şi frumos perciunii şi 
îndepărtîndu-şi restul tuleielor de pe faţa pînă cînd tenul rămase 
neted şi proaspăt. Apoi se duse în dormitorul cel mare şi se 
autoservi din belşug cu briantină tatălui său, avînd grija să 
înşurubeze la loc dopul flaconului şi să-l pună exact în acelaşi 


loc unde-l găsise. îşi fricţionă frizura cu briantină, savurîndu-i 
parfumul. îşi pieptănă părul lăsîndu-l pe frunte, îl despică în 
cărare pe mijloc şi-l perie pînă la luciu cu una dintre periile cu 
miner din argint ale lui Waite. Pe urmă luă o cămaşă albă, 
curata, o pereche de pantaloni pe care nu-i mai purtase decit o 
singură dată, cizme la fel de lustruite ca şi freza - şi era gata. 
Ceasul aflat pe polita şemineului din salon îl asigură că nu avea 
de ce să se grăbească. Mai precis mai erau două ore. Acum era 
opt: liturghia nu se termina pînă la nouă şi avea să mai treacă 
încă o oră pînă ca Anna să scape de ochii familiei pentru a 
ajunge la locul de întîlnire de la cascadă. Se puse pe aşteptat. 
Citi un exemplar al jurnalului Fermierul din Natal. îl mai citise 
pînă atunci de vreo trei ori, fiindcă era un număr vechi de-o 
lună, iar acum pînă şi excelentul articol,paraziţii stomacului la 
vite şi la oi" îşi pierduse din forţa. Atenţia lui Sean era distrasă - 
se gîn-dea la ce avea să se întimple în acea zi şi simţi o mişcare 
familiară în pantaloni. Era nevoie de o rearanjare, pentru că 
pantalonii erau strimţi pe picior. După care fantezia păli - Sean 
era mai degrabă un om de acţiune nu unul de reflecţie, aşa că 
merse pînă la bucătărie pentru a-i cere lui Joseph o ceaşcă de 
cafea. După ce o isprăvi, tot mai era încă jumătate de oră pînă 
cînd trebuia să plece din casă. 

„La naiba!" gîndi el şi îşi strigă calul. 

Sui povirnişul canionului lăsîndu-şi calul s-o ia de-a curmezişul în 
voie, iar cînd ajunse sus descăleca şi-l lăsă să-şi tragă sufletul. 
Azi putea vedea pînă departe, pe întinsul cîmpiei rîul Tugela 
care şerpuia ca un briu de culoare verde-închis. Putea număra 
acoperişurile caselor din Ladyburg şi turla bisericii acoperită cu 
tablă de cupru scînteia în lumina soarelui ca focul unui far de 
navigaţie. încăleca din nou şi-o luă la pas pe buza podişului pînă 
cînd ajunse la Baboon Stroom, deasupra cascadei. Cobori din 
nou spre apă şi trecu prin vad unde rîul era mai puţin 'dine, 
ridieîndu-şi picioarele ca să nu-şi ude cizmele. Dădu jos «aua de 
pe cal şi-i lega piedică la genunchi aproape de iazuri, 

88 WILBUR SMITH după care o luă pe jos pe cărăruie urcînd 
dealul pînă cînd trecu de culme şi se înfunda în cringul des, 
crescut de jur împrejurul iazurilor. în pădure era răcoare şi aerul 
era jilav, scoarţa copacilor era acoperită de muşchi, acoperişul 
de frunze şi de viţa săl-batică împiedicînd pătrunderea razelor 


de soare. La un moment dat, în vegetaţia deasa se auzi trilul 
unei păsări-sticlă. 

„Gil, gil, gîl", glasuia ea ca apa ce curge dintr-o sticlă, iar 
cîntecul ei fu aproape înghiţit de murmurul necontenit al 
cascadei. 

Sean îşi întinse batista pe o piatră chiar lîngă cărăruie, se aşeza 
pe ea şi aşteptă. Nu trecură nici cinci minute, că începu să se 
foiască nerăbdător - după o jumătate de ora bombănea deja cu 
glas tare: 

— Am să număr pina la o suta - dacă pîna atunci nu apare, eu 
nu mai aştept! 

Numără, şi cînd ajunse la numărul promis se opri şi-şi miji tot 
mai supărat ochii în lungul cărării. Nici urmă de Arma. 

— Doar n-am să stau aici toată ziua, decretă el fără să făcă nici 
un gest de a se ridica în picioare. 

Zări o omida mare şi galbenă pe trunchiul unui copac aflat ceva 
mai jos pe povimiş. Luă o piatra şi aruncă în ea. Piatra lovi 
copacul la doi centimetri deasupra miriapodului. 

— Aproape, se încuraja Sean şi se aplecă după altă piatră. 

După o bucată de vreme isprăvi toţi bolovanii de la picioarele 
lui, iar creatura continua să se mişte în voie în sus pe trunchiul 
copacului. Sean se văzu nevoit să plece în căutarea mai multor 
pietre. Se întoarse cu căuşul palmelor plin şi reveni în poziţia 
strategică. Depuse grămăjoara de pietre între picioare şi reluă 
bombardamentul. Țintea fiecare lovitură cu cea mai mare 
concentrare şi cu cea de-a treia piatră reuşi o lovitura perfectă, 
iar omida cea mare pocni transformîndu-se într-o pată de suc 
verzui. Se uită în jur după o nouă ţintă, dar dădu de Anna care 
se oprise chiar lingă el. 

— Bună, Sean. Avea pe ea o rochiţă roz. într-o mină îşi ducea 
pantofii, iar în cealaltă un coşuleţ. Am adus ceva de mîncare 
pentru noi. 

— De ce-ai venit aşa tirziu? se ridică Sean în picioare, şter- 
gîndu-şi palmele pe pantaloni. Credeam că nu mai vii. 

— îmi pare rău, toate s-au dat peste cap. 

Se scurse o pauză stinjenitoare şi, sub privirea lui Sean, Anna se 
îmbujora. Apoi ea se întoarse şi-o luă pe cărăruie la deal. 

— Haide să vedem cine ajunge primul sus. 


Cu picioarele goale, fata alerga iute, ţinîndu-şi poalele rochiei 
peste genunchi, şi ajunse la soare înainte ca Sean s-o prindă din 
urmă. 

El o îmbrăţişa pe la spate şi se rostogoliră împreună în iarba de 
lîngă cărare. Se ţineau în braţe rizînd şi gifiind în acelaşi timp. 

— Şi liturghia continua şi continua - credeam că n-o să se mai 
teirnine, spuse Anna, şi pe urmă... 

înainte să termine ce avea de spus, Sean îi acoperi gura cu 
buzele şi imediat braţele ei se încolăciră pe grumazul lui. Se 
sărutară cu foc, încordarea lor crescînd treptat, pînă cînd Anna 
gemu încetişor şi-şi freca trupul de a! lui. Sean dădu drumul 
buzelor ei şi le mută pe obraz şi spre git. 

— Oh, Sean ce greu a trecut! S-a făcut o săptămînă. 

— Ştiu. 

— Mi-a fost aşa de dor de tine - în fiecare zi mă gîndeam la tine. 
Sean îşi lipise faţa de gitul ei şi nu-i răspunse. 

— Ţi-a fost dor de mine, Sean? 

— Mmmm, murmură Sean şi-şi dezlipi buzele ca să apuce între 
dinţi lobul urechii ei. 

— Te gindeai la mine în timp ce munceai? -Mmmm. 

— Spune-mi cum se cade, Sean, spune-mi cum se cade. 

— Mi-a fost dor de tine, Anna, m-am gîndit întruna la tine, tninţi 
Sean şi o sărută pe gură. 

Ea se agăța de el, iar mîna lui Sean alunecă pînă la genunchii 
fetei, apoi în sus, pe sub hainele ei. Anna îl apucă de încheietură 
şi-i îndepărta mîna. 

— Nu, Sean, sărută-mă doar. 

Sean aştepta pînă cînd degetele ei îşi slăbiră strinsoarea şi 
atunci încercă din nou, însă de astă dată fata se dezlipi de el şi 
se dădu la o parte. 

— Uneori cred că asta-i tot ce vrei şi nimic mai mult. 

Sean simţi cum îl apucă nebunia, dar avu bunul-simţ să se 
strunească. 

— Nu e adevărat, Anna. Numai că nu te-am mai văzut de mult şi 
mi-a fost foarte dor de tine. 

Ea se înmuie imediat, întinse mîna şi-i atinse obrazul. 

— Oh, Sean, iartă-mă! Nu ştiu ce mi-a venit; numai că - în fine, 
nu ştiu... Se ridică în picioare şi luă coşuleţul. Haide să mergem 
la iazuri. 


Aveau ei acolo un loc al lor. Era înconjurat de trestie şi umbrit de 
un copac imens ce creştea pe mal, chiar deasupra lui, iar nisipul 
era curat şi alb. Sean întinse pe jos pledul de pe şaua lui şi se 
aşezară. De acolo puteau auzi riul, însă nu-l puteau vedea, iar 
trestia foşnea şi se unduia în vînt. 

— ... Şi n-am mai putut să scap de el, ciripi Anna în timp ce 
îngenunchea pe pătură şi începea să despacheteze bunătăţile 
din coşuleţ. Stătea acolo şi de fiecare dată cînd ziceam cite ceva 
se îmbujora şi se foia pe scaun. Pînă la urma i-am spus: „imi 
pare rău, Garrick, trebuie să plec". 

Sean se încruntă. Menţionarea numelui lui Garrick îi aduse 
aminte de pocinogul cu scăldătoarea; încă nu-l iertase. 

— Şi pe urmă, cînd am intrat în casă am dat peste ciondăneala 
între tata şi Frikkie. Mami plîngea, iar ceilalţi copii erau închişi în 
dormitor. 

— Cine a cîştigat? întrebă Sean din curiozitate. 

— De fapt, nu se băteau, doar ţipau unul la altul. Amîndoi erau 
beţi criţă. 

Sean era întotdeauna un pic şocat de seninătatea cu care Anna 
vorbea de năravurile de băutori ale bărbaţilor din familia ei. 
Toată lumea-i ştia pe Van Essen şi pe cei doi băieţi mai mari, dar 
Anna nu avea voie să dechidă gura despre asta. Odată Sean 
chiar încercase să-i atragă atenţia. 

— N-ar trebui să vorbeşti aşa de tatăl tău. Ar trebui să-l respecţi. 
Anna se uitase la el cu o mină senina şi-l întrebase: 

— De ce? 

A trebuit să recunoască şi el că era o întrebare dificilă. Dar ea 
schimbă vorba: 

— Mai vrei să măniînci sau nu? 

— Nu, spuse Sean şi se întinse după ea. 

Fata se zbătu ţipînd sfios pînă cînd Sean o puse jos şi o sărută. 
Atunci se linişti, răspunzind la sărutările lui. 

— Dac-o să mă mai opreşti acum, o să-mi iau cîmpii, şopti Sean 
şi cu bună ştiinţă îi descheie nasturele de sus al rochiei. 

Ea-i cercetă faţa cu o privire solemnă, iar rniinile îi rămaseră pe 
umerii lui pînă cînd el îi descheie bluza pînă la mijloc, apoi îi 
urmări cu degetele conturai negru şi semet al sprincenelor. 

— Nu, Sean, n-am să să te opresc. Şi eu vreau asta, vreau la fel 
de mult ca şi tine. 


Erau atit de multe de descoperit şi fiecare dintre acele lucruri 
era straniu şi minunat, iar ei erau cei dintii care le aflau. Felul în 
care musculatura îi ieşea în evidenţă pe partea laterală a 
toracelui şi la subsuori, lăsînd totuşi un loc liber unde se putea 
distinge conturai coastelor. Netezimea pielii ei, suava şi dalbă, 
cu o tenta uşor albăstrie de la venele aflate dedesubt Scobitura 
adîncită ce-i traversa spinarea - în care, dacă-şi apăsa degetele, 
ea îi putea simţi coloana vertebrală. Pufuleţul de pe faţa ei, atit 
de deschis la culoare şi de fin, încît el nu i-l putea zări decît în 
lumina soarelui. Felul în care se simțeau buzele şi se gustau 
între ele, şi gingaşa fluturare a limbilor dintre ele. Aroma 
corpurilor lor, una lăptoasă şi caldă, alta viguroasă, emanînd iz 
de mosc. Părul care acoperea pieptul lui şi care se îndesea la 
subraţ şi al ei: surprinzător de negru în contrast cu albeaţa pielii, 
doar un peticuţ. De fiecare dată mai era ceva nou de explorat şi 
de care să se bucure cu scîncete duioase de încîntare. 

Acum, îngenuncheat dinaintea ei, care şedea întinsă, cu capul 
dat pe spate şi braţele ridicate pe jumătate pentru a-l primi, 
Sean, brusc, îşi lăsă capul în jos şi-şi lipi buzele de ea. Avea gust 
de curat, ca apa mării. 

Ea-şi deschise larg ochii. 

— Sean, nu trebuie, oh, nu... să nu faci... 

Buzele pătrunseră între alte buze găsind un bobocel moale şi 
vioi ca o bobită de aguridă. Sean îl descoperi cu virful limbii. 

— Oh, Sean, sa nu faci asta. Te rog, te rog, te rog. 

Şi mîinile ei se înfipseră în chica deasă de la ceafa lui, ţinîndu-l 
strins. 

— Nu mai rezist, hai, vino peste mine, iute... iute, Sean. 

Se umfla ca o pînză dusă de uragan, dură şi tare, întinsa dincolo 
de limită pînă cînd exploda şi nu mai rămase nimic din ea. Totul 
dispăruse fără urmă. Vîntul şi pînza, încordarea şi dorinţa -toate 
fără urmă. Nu mai rămăsese decît un mare gol - liniştea. Poate 
că era un fel de moarte; poate că moartea chiar aşa era. Dar, 
aidoma morţii, nu însemna un sfîrşit - fiindcă pînă şi moartea 
conţine în ea seminţele învierii. Aşa că amindoi reveniră dinspre 
pace către un nou început, mai întîi lînced, apoi mai accelerat, 
pînă deveniră iar doi oameni. Doi oameni pe o pătură, printre 
trestii, cu soarele dogorind nisipul alb din jurul lor. 

— De fiecare dată parca e din ce în ce mai bine - nu-i aşa, Sean? 


— Ah, se întinse Sean, arcuindu-şi spinarea şi întinzîndu-şi 
braţele. 

— Sean, tu mă iubeşti, nu-i aşa? 

— Sigur. Sigur că te iubesc. 

— Cred că mă iubeşti dacă ai fost în stare să faci - ea şovăi -să 
faci ce-ai făcut. 

— Doar ţi-am zis, nu ţi-am zis? spuse repede Sean, îndrep-tîndu- 
şi atenţia spre coşuleţul de merinde. Alese un măr şi-l lustrui de 
pled. 

— Spune-mi cum se cade. Ţine-mă strins şi spune-mi! 

— Ce naiba, Anna, de cîte ori trebuie să-ţi repet? Sean muşca 
din mar. Ai adus şi din prăjiturelele lu' mami? 

Se pogora noaptea cînd Sean ajunse din nou la Theunis Kraal. 
Lasă calul în grija unuia dintre servitori şi intra în casă. Corpul îl 
furnica de la soare şi simţea o goliciune şi o tristeţe după ce 
făcuse dragoste, însă era o tristeţe plăcuta, ca nostalgia vechilor 
amintiri. 

Garrick se afla în sufragerie, luînd masa de unul singur. Sean 
intra, iar Garrick îşi ridică speriat ochii spre el. 

— Bună, Garry. 

Sean îi zimbi şi pentru o clipă zimbetul îl fistici pe Garrick. Sean 
se aşeză pe un scaun lîngă el şi-i dădu un ghiont uşor în braţ. 

— Mi-ai mai lăsat şi mie ceva? Nici urmă nu mai rămăsese din 
ura. 

— O grămadă, încuviinţa vesel Garrick. la nişte cartofi, sînt tare 
buni. 


14 

— Zice-se că guvernatorul a trimis vorba după tăică-tău cînd era 
în Pietermaritzburg. A rămas cu el aproape două ceasuri. 
Stephen Erasmus îşi scoase luleaua dintre dinţi şi scuipa pe 
şinele de cale ferată. Nu arăta a prosper proprietar de vite aşa 
cum era îmbrăcat în haine tesute la război, de culoare cafenie şi 
potrivite mai degrabă pentru munca la cîmp, afară, în aer liber. 
— Păi, nici n-aveam nevoie de un profet care să ne zică ce ur- 
mează, nu-i aşa? 

— Aşa e, domnule, conveni Sean fără prea mare convingere. 
Trenul întîrzia, iar Sean nu asculta. Avea de dat o explicaţie 


tatălui său cu privire la o anumită înregistrare pe care o făcuse 
în jurnalul de casă şi-şi repeta de zor, în cap, discursul. 

-Ja, noi ştim despre ce este vorba, carevasăzică. Moş Erasmus îşi 
înfipse la loc pipa între măsele şi vorbi cu ea în gură: lacătă că 
s-au făcut două săptămîni de cînd emisarul britanic a fost 
chemat de lakraal-ul lui Cetewayo la Gingindhlovu. LieweHere! 
Ca să vezi! Pe vremuri am fi chemat ceata demult, ehehe... îşi 
îndesă pipa, apăsînd cu arătătorul lui aspru jarul de tabac 
scînteietor. 

Sean observa că degetul îi era răsucit, purtind urmele 
trăgaciului a sute de puşcoace grele. 

— N-ai fost niciodată într-o poteră, nu-i aşa, jong? 

— Nu, domnule. 

— Poate a venit vremea să mergi, zise Erasmus, zău de nu. Sus, 
pe meterezele canionului, locomotiva trenului slobozi 

un şuier, iar Sean tresari, pradă unui sentiment de vinovăţie. 

— Uite-o că vine. 

Erasmus se ridică de pe banca pe care şedeau, iar şeful de gară 
ieşi din biroul său cu un fanion roşu, rulat, în mînă. Sean simţi 
cum stomacul i se strînge încet-încet pînă devine cît un ghem. 
Garnitura trecu pe lîngă ei în sfiriit de abur şi scrişnet de frîne. 
Singurul vagon de pasageri opri exact în faţa peronului din 
scîndură. Erasmus păşi înainte şi apucă mina lui Waite. 

— Goeie More, Steff. 

-More, Waite. Aud că tu eşti noul preşedinte acu'. Bravo ţie, 
omule! 

— Mulţam!. Ai primit telegrama mea? întrebă Waite Courtney în 
dialectul afrikaans. 

-jJa, am primit-o. Le-am zis şi celorlalţi, o să fim toţi la Theunis 
Kraal miine. 

— Bun, încuviinţa Waite Courtney. O să lămineţi la prînz, 
desigur. O să avem de discutat o grămadă. 

— Ei, ia zi, e vorba de ce miros eu că e? rinji şmecher Erasmus. 
Tutunul îi îngălbenise barba în jurul gurii, iar faţa lui era tăbăcită 
şi brăzdata de riduri. 

— îţi spun miine tot, Steff. Waite îi făcu cu ochiul. Dar pînă 
atunci vezi de scoate-ţi de la naftalină puşcociu' tău ăl bătrîn. 
Izbucniră în ris, unul gros, celalalt răguşit de om bătrîn. 

— Apuca de saci, Sean! Hai, s-o ştergem acasă! 


Waite luă braţul Adei şi merseră împreuna cu Erasmus pînă la 
trăsură. Ada purta o rochie noua, albastră, cu blăniţă la mîneci şi 
o pălărie pastelată; era încîntătoare, deşi un pic îngrijorata 
auzindu-i despre ce vorbeau. E ciudat cum niciodată femeile nu 
pot înfrunta iminenţa unui război cu acelaşi entuziasm ca al 
bărbaţilor lor. 

— Sean! se auzi limpede răcnetul lui Waite Courtney răsu-nind 
pe coridor dinspre camera sa de lucru şi trecînd prin uşa închisă 
a salonului. 

Ada lăsa ghemele şi sculul în poală, iar chipul ei dobîndi o 
expresie de calm supranatural. Sean sari de pe scaun ca ars. 

— Ar fi trebuit să-i fi spus dinainte, zise Garrick cu jumătate de 
gură. La masa ar fi trebuit să-i zici. 

— N-am avut ocazia. 

— Sean! Un alt tunet dinspre camera tatălui. 

— Acum ce s-a mai întîmplat? 

— Nimic, mamă. Nu-ţi face griji! Sean o lua spre uşa. 

— Sean, se auzi vocea gituită de emotie a lui Garrick. Sean, n-ai 
să-i... adică nu e nevoie să-i spui... 

Se opri şi rămase aşa, cocirjat în scaun, cu o expresie deznă- 
dăjduita şi imploratoare întipărită pe chip. 

— Nu-i nimic, Garry. O dreg eu. 

Waite Courtney era în picioare dinapoia biroului. între pumnii lui 
strinşi se afla deschis jurnalul cu situaţia septetului. Cînd Sean 
intră şi închise uşa după el, Waite îşi ridică ochii. 

— Ce-nseamnă asta? împunse el către o filă din registru cu 
degetul lui mare şi pătraţos. 

Sean deschise gura după care o închise la loc. 

— Dă-i drumul. Te ascult. -Păi, tată... 

-„Păi, tată..." îl maimuţări el. Tu să-mi spui cum ai făcut de-ai 
reuşit să măcelăreşti jumătate din vitele fermei ăsteia în ceva 
mai mult de-o săptămînă? 

— Da' nu-i jumate de cireada, sînt doar treisprezece. Sean se 
simţea ofensat de o asemenea exagerare. 

— Numai treisprezece!  răcni Waite Courtney. Numai 
treisprezece! Doamne Sfinte, vrei să-ţi spun cît înseamnă asta în 
bani lichizi? Vrei să-ţi spun cit face asta în muncă brută, în timp 
şi în bătaie de cap? 

— Ştiu, tată. 


— Ştii, ştii! Waite Courtney gifiia. Da, da, le ştii tu pe toate. Este 
că nu mai ai ce să înveţi de la nimeni? Nici măcar cum să 
căsăpeşti treisprezece vite de prima mină. 

-Tată... 

— La naiba, pe mine să nu mă iei cu „tată-ncolo şi tată-ncoace'. 
Waite Courtney închise registrul cu un gest violent. Ce e aia 
„otrăvire"? Ce naiba înseamnă „otrăvire"? Ce-ai făcut, le-ai dat-o 
să bea? Le-ai băgat-o în cur? 

— Amestecul a fost prea tare. 

— Şi de ce, mă rog, a fost prea tare? Cît ai vărsat înăuntru? 
Sean trase adînc aer în piept. 

— Am turnat patru bidoane. 

Se făcu linişte, apoi Waite Courtney întrebă în şoaptă: 

— Cit ai zis? 

— Patru bidoane. 

— Eşti nebun? Te-ai ţăcănit de-a binelea, măi băiete? 

— N-am crezut c-o să le facă rău. Uitase complet cuvintele alese 
cu grija, pe care le repetase în gînd, iar acum îi ieşeau 
inconştient cuvintele pe care le auzise de la Garrick. Se făcuse 
tîr-ziu, iar piciorul mă... 

Sean îşi înghiţi cuvintele, iar Waite îl pironi lung cu privirea şi 
orice urmă de nedumerire dispăru de pe faţa lui. 

— Garrick, rosti el. 

— Nu! ţipă Sean. N-a fost el, eu am făcut-o. 

— Minţi! Waite Courtney ocoli biroul. în tonul glasului se simţea 
o undă de neîncredere. După cite ştia, era pentru prima dată 
cînd se întîmplase una ca asta. îl privi lung pe Sean, apoi miînia 
lui se întoarse şi mai năprasnica decit fusese înainte. Uitase cu 
desăvirşire de vite - pe el îl preocupa acum faptul că fusese 
minţit. Pe toţi Dumnezeii, las' că te-nvăţ eu minte să spui 
adevărul. înşfăca biciuşca de pe birou. 

— Tată, să nu dai în mine, îl preveni Sean dîndu-se în spate. 
Waite răsuci biciuşca prin aer şi-o potrivi mai bine în mînă. 
Biciuşca şuieră uşurel, iar Sean se feri din calea ei, însă îl atinse 
cu virful pe umăr. Sean icni de durere şi duse mîna acolo. 

— Mucos mincinos şi nemernic ce eşti! strigă Waite răsucind 
biciuşca-n lateral de parcă ar fi secerat griu, iar de data asta ea 
se înfăşură pe după piept şi în jurul braţului ridicat al băiatului. 
Şfichiul îi sfişie cămaşa ca un brici, iar pinza se făcu ferfeniţă, 


dezgolind urma vineţie ce i se întindea de la coaste şi pînă pe 
spinare. Na, mai ţine! 

Waite ridica din nou giîrbaciul şi, cum stătea cu braţul dat pe 
spate şi corpul răsucit într-o poziţie dezechilibrata, îşi dădu 
seama că făcuse o greşeală. Sean nu se mai ţinea cu miinile de 
rănile lăsate de bici; braţele îi erau acum coborite, iar palmele 
strînse pumn. Cozile sprîncenelor se ridicaseră, ceea ce dădea 
chipului său o expresie de furie satanică. Era alb la faţă, iar 
buzele trase într-un rînjet crispat îi dezgoleau dinţii. Din albaştri, 
ochii săi se făcură precum smoala clocotită şi-l priveau pe Waite 
Courtney fix, de la aceeaşi înălţime. 

„Se dă la mine!" Surpriza lui Waite îi micşoră viteza de reacţie şi 
nu mai putu face nimic cu braţul în care ţinea girbaciul, căci 
Sean se şi năpusti asupra lui. îl izbi cu sete, zdravăn înfipt pe 
ambele picioare, punînd în pumn întreaga greutate a corpului şi 
re-pezind-o chiar în centrul pieptului lui Waite, rămas fără 
apărare. 

Lovit în inimă, secătuit de puteri, Waite Courtney se clatină pe 
picioare şi se sprijini de birou. Gîrbaciul îi scăpă din mînă, iar 
Sean fu grămadă pe el. Waite se simţea ca o gînganie prinsă în 
borcanul cu miere, putea să vadă şi să gîndească, dar nu se 
putea clinti. îl văzu pe Sean făcînd trei paşi înainte, văzu cum i 
se ridică braţul drept precum o arma încărcată şi-o văzu aţintita 
spre faţa lui lipsita de apărare. 

în acea clipă, pe cînd corpul i se mişca cu încetinitorul, iar 
mintea îi gonea cu repeziciune, Waite încetă să mai fie orbit de 
iubirea părintească şi îşi dădu seama că se bătea cu un bărbat 
care era egalul său ca înălţime şi putere, şi care-l depăşea la 
viteză. Singurul său avantaj era doar experienţa pe care-o 
acumulase în patruzeci de ani de încăierări. 

Sean îi trase un pumn: avea toata vigoarea de care e în stare 
primul pumn, iar Waite ştia că n-avea cum să-i supravieţuiască 
dacă-l încasa în figură - şi totuşi nu se putea mişca pentru a se 
eschiva. îşi viri bărbia în piept şi primi pumnul băiatului în 
teasta. Forţa impactului îl azviîrli pe spate peste birou, dar auzi 
un trosnet: era zgomotul oaselor degetelor lui Sean rupîndu-se. 
Waite Courtney se ridică în genunchi, sprijinindu-se de colţul 
biroului şi se uită la fiul său. Sean se făcuse covrig de durere 
tinîndu-şi mina ruptă strins lipită de burtă. Waite se ridica în 


picioare, respiră adînc de citeva ori şi simţi că îi revin iar 
puterile. 

- Prea bine, spuse el. Dacă vrei să ne batem, haide să ne batem. 
Veni roata pe după birou, mişcîndu-se încet, cu braţele gata 
pregătite. Nu-şi mai subestima adversarul. 

— Acum am să-ţi trag una de-o să vezi stele verzi, anunţă Waite, 
iar Sean se îndreptă de mijloc şi-l privi fix. 

Pe chipul său se citea durerea agonizantă, dar mai era şi mi-nie 
acolo. Ceva tresaltă în sufletul lui Waite cînd îşi dădu seama de 
asta. 

„Poate să se bată şi e dornic s-o facă. Să vedem dacă e în stare 
să şi încaseze." 

Bucurindu-se în sinea lui, Waite se apropie de Sean încet, cu 
băgare de seamă mai ales la braţul sting al băiatului, fără să-şi 
mai facă griji din cauza dreptei rupte fiindcă acolo durerea era 
atroce. El ştia că nici un om nu s-ar fi putut folosi de o mînă 
aflată în starea aceea. 

Trimise un croşeu de stînga, unul de control, încercînd să-l 
atragă pe Sean, care se eschivă în lateral reuşind să evite 
lovitura. Waite Courtney era complet expus unei directe de 
dreapta -dreapta ruptă, pe care Sean n-o mai putea folosi, dar 
pe care băiatul o trimise cu toată puterea în figura lui Waite. 
Creierul lui Waite irupse în culori vii şi întuneric, se răsuci pe-o 
parte, căzînd cu umărul direct pe blana de leopard, şi alunecară 
astfel împreună pe duşumea pînă-n vatra şemineului. Pe urmă, 
în întuneric, simţi mîinile lui Sean zgflţiindu-l şi-i auzi glasul: 

— Tată, of, Doamne-Dumnezeule! Tată, ce-i cu tine? Ce ai? 
întunecimea se mai risipi şi zări chipul lui Sean; nu mai era nici 
urmă de miînie pe el, ci doar o mare îngrijorare vecină cu panica. 
— Tată, oh, Doamne! Te rog, tată! 

Waite Courtney încercă să se ridice în capul oaselor, dar fără 
succes. Trebui să-l ajute Sean. Acesta îngenunche lingă el, 
luîndu-l în braţe şi încercînd să-i dea părul de pe frunte şi să-i 
pieptene barba mîngiind-o. 

— îmi pare rău, tată, iartă-mă! Lasă-mă să te ajut să ajungi pînă 
la scaun. 

Waite Courtney şedea pe scaun şi-şi fricţiona partea laterală a 
maxilarului. Sean se apleca deasupra lui, total nepăsător la 
propria mînă. 

— Ce-ai de gînd acum - să mă omori? întrebă ţifnos Waite. 


— N-am vrut. Pur şi simplu mi-am pierdut controlul. 

— Am observat, spuse Waite. Uite că s-a întîmplat să bag de 
seamă acest amănunt. 

— Tată... în legătură cu Garry. Lui nu trebuie să-i spui nimic, 
bine? 

Waite îşi dădu jos mîna de la falcă şi-l privi pe Sean fără să se 
mişte. 

— Am să fac o înţelegere cu tine, spuse el. O să-i dau pace lui 
Garry cu condiţia ca tu să-mi promiţi două lucruri: unu - să nu 
mă mai minţi niciodată. 

Sean încuviinţa rapid din cap. 

— Doi: daca încearcă cineva să pună iar girbaciul pe tine, jură- 
mi că ai să-i faci ce mi-ai făcut mie. Sean dădu să rîdă, iar Waite 
continua bombănind: Şi acum să ne uităm un pic la mîna ta. 
Sean o întinse, iar Waite o examina mişcînd unul după altul 
toate degetele. Sean se strimbă de durere. 

— Doare? întreba Waite. 

„Cu asta m-a lovit. Dumnezeule, cu ce sălbăticiune m-am 
procopsit." 

— Un pic. Sean era din nou galben ca ceara. 

— Nu-i de glumă, spuse Waite. Mai bine te-ai duce repede pînă- 
n oraş să se uite şi doctoral Van Rooyen la ea. 

Sean se îndreptă spre uşă. 

— Un moment. Sean se opri locului, iar Waite Courtney se ridică 
din scaun. Vin şi eu cu tine. 

— Nu-i nevoie, tata, rămii acasă şi odihneşte-te. Waite nu-l 
ascultă şi continuă să vină spre el. 

— Zău, tată, mă descurc şi singur. 

— Vin cu tine, rosti aspra Waite, iar apoi continuă mai blind, 
aproape fără să se audă: Ei, fir-ar să fie, aşa vreau eu. 

Ridică braţul ca pentru a-l lua pe Sean pe după umeri, dar 
înainte de a-l atinge renunţa şi-şi lăsă mîna să cadă pe lingă 
corp, ieşind împreuna pe culoar. 


15 

Cu doua degete prinse în aţele, Sean miînuia cu dificultate 
cuțitul la masa de prinz de a doua zi, dar pofta lui de mîncare 
era la fel de mare ca de obicei. După cum se şi cuvenea, el nu 
participă la conversaţie decit cu puţine excepţii, cînd vreo 


observaţie îi era adresată direct. Dar asculta, mestecînd de zor 
şi cu ochii mişcîndu-se de la un vorbitor la altul. El şi Garry 
stăteau unul lîngă altul într-un colţ al lungii mese, la care 
oaspeţii erau aşezaţi în ordinea virstei de jur împrejurul lui 
Waite. 

Stephen Erasmus, după etate şi avere, şedea pe scaunul din 
dreapta lui; în faţa lui, Tim Hope-Brown, la fel de bogat, dar cu 
zece ani mai tînăr, imediat după el urmau Gunther 
Niewenhuizen, Sam Tingle şi Simon Rousseau. Dacă-i adunai pe 
toţi la un loc, s-ar fi putut spune că Waite avea cam patruzeci de 
mii de hectare de pămînt şi o jumătate de milion de lire sterline 
adunate la masa lui. Erau oameni bruni - haine brune, cizme 
brune şi rnîini mari, aspre şi brune. Feţele lor erau bran- 
roşcovane şi arse de soare, iar acum că masa era pe sfîrșit, din 
felul lor de a fi de obicei rezervat nu mai rămăsese nici urmă şi 
aveau tendinţa de a vorbi toţi în acelaşi timp, transpirind 
abundent. Aceasta nu era în totalitate consecinţa duzinei de 
sticle de Cape Mossel puse la dispoziţie de Waite şi nici din 
cauza mîncării gustoase - era mai mult de atît. Cu toţii simțeau 
un fel de aşteptare, o stare de nerăbdare latenta greu de 
stăpiînit. 

— Pot să spun servitorilor să stringă masa? întrebă Ada din 
capul mesei. 

— Da, draga mea, mulţumesc. Să ni se servească, rogu-te, ca- 
Se ridică şi aduse o casetă cu ţigări de foi de pe o policioară, pe 
care-o întinse apoi fiecăruia dintre oaspeţii săi. După ce vir-furile 
fură retezate, iar capetele trabucelor erau ca jăraticul, fiecare 
bărbat se rezemă confortabil în scaunul său, cu un pahar 
proaspăt umplut şi o ceaşcă de cafea alămii. Ada se strecură 
afară din încăpere, iar Waite îşi drese glasul pentru a solicita 
atenţia celorlalţi. 

— Domnilor! Toţi bărbaţii erau cu ochii aţintiţi asupra lui. Marţea 
trecută am petrecut două ceasuri cu guvernatorul. Am discutat 
despre recentele evenimente din valea Tugelei. 

Waite ridică paharul şi sorbi din el, după care îl apucă de picior 
şi începu să-l răsucească între degete în timp ce vorbea: 

— Acum două săptămîni, comisarul britanic trimis înkraal-ul 
regelui zulus a fost chemat înapoi. Poate că „chemat" nu este 
cel mai bun cuvînt - regele s-a oferit să-l ungă cu miere şi să-l 
atirne deasupra unui muşuroi de furnici, oferta pe care 


comisarul Maiestăţii Sale a declinat-o cu mulţumirile de rigoare. 
Curind după aceasta, el şi-a făcut bagajul şi s-a îndreptat spre 
frontiera. 

Se auziră cîteva chicote. 

— De atunci, Cetewayo şi-a adunat toate cirezile ce păşteau pe 
lîngă Tugela şi le-a minat în nord; a ordonat o vînătoare de bivoli 
pentru care a hotarit ca va avea nevoie de tot impis-ul -douăzeci 
de mii de sulițe. Această vinătoare se va desfăşura pe malurile 
Tugelei, unde cel din urmă bivol a fost văzut acum zece ani. 
Waite sorbi din pahar privindu-le feţele. Şi a mai poruncit ca 
toate animalele rănite să fie urmărite şi dincolo de frontieră. 
Atunci se auzi un oftat, un murmur răspîndindu-se în jur. Toţi cei 
din încăpere ştiau că asta era tradiționala declaraţie de război a 
zuluşilor. 

— Aşadar, oameni buni, cum propuneţi să procedăm într-o 
asemenea situaţie? Vreţi să rărnînem aici cu mîinile în sîn şi să-i 
aşteptăm să ne dea foc la case? 

Erasmus se aplecă înainte, observîndu-l pe Waite. 

— Sir Barde Frere s-a întîlnit cu induna lui Cetewayo în urmă cu 
o săptămînă. El le-a dat un ultimatum. Au răgaz pînă pe 11 
ianuarie ca să lase la vatră războinicii impis şi să-l primească 
înapoi ia ţinutul Zulu pe emisarul reginei. în eventualitatea că 
Cetewayo nu ia în consideraţie ultimatumul, lordul Chelmsford 
va conduce un regiment de soldaţi într-o incursiune de 
pedepsire. Forţa ex-pediţionară se recrutează chiar în momentul 
de faţă şi va părăsi Pietermaritzburg în următoarele zece zile. Va 
trece rîul Tugela pe la Rorke's Drift şi îi va ataca pe impis mai 
înainte ca aceştia să declanşeze ofensiva. Rostul este acela de a 
pune capăt o dată pentru totdeauna acestei ameninţări 
permanente de la frontieră şi de a-i nimici pe zuluşi ca forţă 
militară. 

— Păi, cam era şi timpul, zău! încuviinţă Erasmus. 

— Excelenţa Sa m-a numit colonel şi mi-a dat ordin să alcătuiesc 
un grup de bărbaţi recrutat din districtul Ladyburg. l-am promis 
cel putin patruzeci de oameni înarmaţi, călare şi echipați, gata 
să facă joncţiunea cu tabăra lui Chelmsford de pe Tugela. Dacă 
nimeni dintre dumneavoastră, domnilor, nu are nimic împotrivă, 
vă numesc din această clipă căpitanii mei şi ştiu că mă pot bizuli 
pe domniile voastre pentru a-mi respecta cuvîntul dat Excelenței 
Sale. 


Brusc, Waite îşi curmă discursul scrobit şi rinji în direcţia lor. 

— Solda v-o veţi lua după plac. Va fi, desigur, în vite. 

— Cît de departe în nord şi-a dus Cetewayo cirezile? se interesă 
Tim Hope-Brown. 

— Nu destul de departe, ascultă-mă pe mine, cîrii Erasmus. 

— Să ciocnim pentru asta! spuse Simon Rousseau, sărind în 
picioare cu paharul plin în mînă. Sa bem pentru regină, pentru 
lordul Chelmsford şi pentru cirezile regale din ţinutul Zulu. 

Se ridicară toţi şi dădură pe git paharele, după care, brusc 
stînjeniţi de această explozie de entuziasm, se aşezară la loc 
tuşind încurcaţi şi tîrşindu-şi picioarele. 

— Atunci e-n ordine, spuse Waite. Să trecem la detalii. Steff, vii 
şi cu cei doi băieţi mari ai tăi? 

-/a, noi trei plus frate-meu şi cu fiu-său. Trece-acolo pe răboj 
cinci în dreptul lui Erasmus. 

— Bun. Tu, Gunther? 

începură să facă planurile. Oameni, cai şi căruţe erau trecuţi Pe 
hîrtie; fiecăruia dintre căpitani i se repartizară anumite sarcini. 
Orele scurse pînă la plecarea oaspeţilor de la Theunis Kraal fura 
umplute de întrebări, răspunsuri şi dezbateri. Plecară în grup 
compact, la pas mărunt şi lejer în şa pe drumul către Ladyburg. 
Waite Courtney şi fiii săi şedeau pe scara din faţa casei şi-i 
priveau cum se depărtează. 

— Tată, încerca Garrick să capteze atenţia tatălui său. 

— Da, băiete? întrebă Waite cu ochii pironiţi asupra pilcului de 
călăreţi. 

Steff Erasmus se răsuci în şa şi le făcu semn cu pălăria vîntu- 
rată deasupra capului, iar Waite îi răspunse la salut. 

— De ce trebuie să ne luptam cu ei, tată? Dacă guvernatorul ar 
trimite un sol care să vorbească cu ei, atunci nu ar mai fi nevoie 
să mai luptam. 

Waite Courtney îi arunca o privire chiorişă. 

— Pentru ce meriţi sa ai, merită să şi lupţi, Garry. Cetewayo a 
ridicat o armata de douăzeci de mii de suliţaşi ca să ne ia asta... 
şi Waite Courtney îşi roti braţul sugestiv pentru a cuprinde 
întreaga gospodărie de la Theunis Kraal. Eu zic că merită să 
lupţi pentru asta, tu ce crezi, Sean? 

— Poţi să pariezi că merită, se declară de acord Sean. 

— Dar n-am putea să încheiem un tratat cu ei? insista Garrick. 


— O altă cruciuliţă mizgălită pe o bucată de hirtie, rosti Waite 
Courtney cu un dispreţ crunt. Au găsit una pe corpul bietului 
Piet Retrief - ce să zic, al naibii de tare i-a folosit. 

Waite intră în casă, fiii săi urmîndu-1. Se cufunda în fotoliul său, 
îşi întinse picioarele în faţă şi-i zimbi Adei. 

— Un prînz extraordinar, Ada. îşi puse palmele pe burtă, ri-gii 
brusc şi fără să-şi dea seama şi se fistici. îmi cer iertare - mi-a 
scăpat fără să vreau. 

Ada îşi aplecă fruntea peste lucrul ei ca să-şi ascundă zimbetul. 
— în următoarele zile o să avem o grămadă de treaba de fă-cut 
îşi îndreptă din nou atenţia către băieţii lui. O să luăm căruţa cu 
măgar şi cîte o pereche de cai de căciulă. Şi-acum muniţia... 

— Dar, tată, n-am putea să... începu din nou Garrick. 

— Taci odată, îi răspunse Waite, iar Garrick se aşeză spăşit pe 
unul dintre celelalte scaune. 

— Mă gindeam la ceva, spuse Sean. 

— Pai, sigur că da, se putea să nu se gindească şi el?! exclamă 
sarcastic Waite Courtney. La naiba, nu-ţi dai seama că asta e 
şansa ta de a-ţi recupera vitele moarte? 

— Păi tocmai la asta voiam să ajung, se băgă şi Sean. Toţi se vor 
trezi cu atît de multe vite, încît n-o să mai ştie ce să facă cu ele. 
Preţurile vor scădea mult de tot. 

— Aşa e, la început asta se va întîmpla, recunoscu Waite, însă 
într-un an sau doi vor urca la loc. 

— N-ar fi momentul să vindem acum? Să vindem tot, mai puţin 
taurii de montă şi vacile de prăsilă, iar după război le-am 
cumpăra înapoi la jumătate de preţ. 

Timp de o clipă Waite Courtney rămase ca trăsnit, apoi expresia 
chipului său se schimbă. 

— Dumnezeule, asta nu mi-a trecut prin cap. 

— Şi tată, urma Sean frîngîndu-şi mîinile de entuziasm, o să 
avem nevoie de pămînt mai mult. Cînd o să trecem Tugela cu ci- 
rezile, n-o să fie destul loc de păşunat nici cît să te învirteşti. 
Domnul Pye a cerat deja restituirea ipotecilor pe Muntele Sinai şi 
Mahoba's Kloof. Cu siguranţă el nu va folosi pămîntul. N-am 
putea să le închiriem pînă n-o să se dezmeticească toţi că le 
trebuie păşune? 

— Am avut mult de muncă şi înainte să începi tu să gindeşti, 
spuse pe un ton moale Waite, dar acum chiar că trebuie să 
punem osul la treabă. 


Se scotoci prin buzunare, îşi găsi luleaua şi în timp ce şi-o 
umplea cu tutun se uita la Sean. Se străduia să-şi păstreze 
expresia feţei calmă, dar mîndria i se citea pe chip. 

— Continua să gîndeşti tot aşa şi-ntr-o zi ai să fii un om bogat. 
Waite n-avea de unde să ştie cît de profetice vor fi vorbele 

sale - era încă departe vremea cînd Sean ar fi putut să azvirle 
preţul fermei Theunis Kraal pe masa de joc şi să îl piardă rizînd. 


16 

Grupul de fermieri pleca în ziua de Anul Nou. Ajunul fu dedicat 
unei duble urări: „Bun venit 1879!" şi: „Doamne ajută-i pe 
puşcaşii călare din Ladyburg!" Tot ţinutul venea la oraş pentru 
braaivleis şi pentru balul ce se dădea în centru. Desfată-ţi 
războinicii - răsfaţă-i cu ris, dans şi cîritec, apoi încolonează-i şi 
condu-i în marş la război. 

Sean şi Garrick plecară călare din timp. Ada şi Waite aveau să-i 
urmeze tirziu, către lăsatul serii. Era una dintre acele zile 
luminoase de vară în Natal: fără vînt şi fără nori, genul de zi în 
care colbul stîmit de o trăsură pluteşte mult timp în aer. Trecură 
Baboon Stroom şi de pe celălalt povirniş priviră către oraş, 
urmărind norişorii de praf ce se ridicau pe toate drumurile ce 
duceau la Ladybjurg. 

— Uite-i cum vin! exclamă Sean; îşi miji ochii sub soarele torid şi 
privi în depărtare spre drumul de nord. Aia trebuie să fie căruţa 
lui Erasmus. Şi Karl e sigur cu ei. 

Căruţele arătau ca nişte mărgele înşirate pe aţă. 

— Aia de colo e a familiei Petersen, zise Garrick, sau a familiei 
Niewehuisens. 

— Diiiie, diii, murgule! chiui Sean şi cu capătul liber al fri-ului 
cravaşa grumazul calului său. 

Străbatură drumul în galop. Caii lor erau nişte coloşi fucioşi, cu 
coamele tăiate ca ale cailor englezi de vinătoare. 

Depăşiră un atelaj. în spate stăteau cele două fete lîngă mama 
lor, surorile Petersen. Dennis şi cu taică-său mergeau în faţă. 
Sean chiui cînd trecu în goana calului pe lîngă căruţă, iar fetele 
se hliziră şi strigară ceva, dar vorbele lor se pierdură în vînt. 

— Haide, Dennis! urlă Sean cînd trecu pe lîngă bărbaţii care 
rnînau liniştiţi, la trap. 


Calul lui Dennis se cabra şi porni în galop după Sean. Garrick 
venea şi el în urma lor. 

Ajunseră la rascurcea drumurilor lipiţi de grumazul cailor şi 
trăgind din friie ca jocheii. Căruţa lui Erasmus se apropia încet 
de ei. 

— Karl, strigă Sean lăsînd mai moale friul pentru a se ridica în 
scări, haide, să-l căsăpim pe Cetewayo. 

Intrară calare cu toţii grămadă în Ladyburg. Erau îmbujoraţi la 
faţă şi rideau aţiţaţi şi fericiţi la gîndul balului şi al măcelului. 
Urbea era aglomerata, străzile erau înţesate de căruţe, de cai, 
de bărbaţi şi de femei, de fete, de cîini şi de servitori. 

— Trebuie să dăm pe la prăvălia lui Pye, spuse Karl. Haide şi tu 
cu mine - n-o să dureze mult. 

i îşi împiedicară caii şi pătrunseră înăuntru; Sean, Dennis şi Karl 
umblau tropăind şi vorbind în gura mare. Erau bărbaţi în toată 
puterea cuvintului, nişte huidume zdravene cu muşchii umflaţi 
de muncă brută, însă nu le intrase în cap că erau de-acum 
bărbaţi adevăraţi. Prin urmare îţi faci intrarea, îţi iei un mers 
ţanţoş şi rizi cu glas tare, mai înjuri cînd taică-tău nu-i atent şi 
nimeni n-are să ştie că ai şi tu temerile tale. 

— Şi ce-ai să cumperi, Karl? 

— Cizme. 

— Asta are să-ţi ia toata ziua - o să trebuiască să le încerci şi-o 
să pierdem jumătate din distracţie. 

— Vreo citeva ceasuri de-acum încolo n-o să se întîmple mare 
scofala, obiecta Karl. Băi, flăcăi, să mă aşteptaţi şi pe mine! 

Karl aşezat în faţa tejghelei şi probînd cizme pe laboaiele lui nu 
era o privelişte care să-i reţină prea mult atenţia lui Sean. 
începu să se plimbe printre maldărele de mărfuri ce ticseau 
prăvălia lui Pye. Erau acolo stive de cozi de timăcop, grămezi de 
Pături, cutii cu zahăr, sare şi faina, rafturi întregi de produse de 
băcănie şi articole de îmbrăcăminte, paltoane şi rochii, felinare 
de vînt şi şei agăţate de grinzile tavanului şi toate erau îmbibate 
de parfumul special al unui magazin universal: un amestec de 
ceară, săpun şi haine noi. 

Ca pe porumbel la cuibul lui şi fierul la magnet, paşii îl pur-tară 
pe Sean la un rastel de arme aflat pe peretele opus al prăvăliei. 
Ridică una dintre carabinele Lee Metford şi acţiona încărcătorul, 
mîngiie lemnul cu vîrful degetelor după care o cîn-tări în miini ca 


să simtă dacă era bine echilibrată, pentru ca în cele din urmă s- 
o ducă la umăr. 

— Buna, Sean. 

Ritualul odată mtrerupt, Sean se uită în direcţia de unde se 
auzea acel glas sfios. 

— Ehehe, Plăcinţică de căpşuni, ia te uită! zimbi el. Cum mai 
merge şcoala? 

— Gata cu şcoala. Am terminat de semestrul trecut. 

Audrey Pye avea pielea ca toată familia ei, însă cu o diferenţă 
aproape imperceptibilă - părul ei nu era de culoarea morcovului, 
ci arămiu-închis, cu scînteieri. Nu era o fată drăguță, avea o faţă 
prea mare şi prea turtită, însă avea acel ten rar care nu de 
multe ori se potriveşte cu părul roşcat: un alb pur, fără nici un 
pistrui. 

— Ai de gînd să cumperi ceva, Sean? Sean depuse carabina 
înapoi pe rastel. 

— Doar căscam ochii, răspunse el. Şi acum ce faci, lucrezi la 
prăvălie? 

-Da. 

Ea-şi plecă ochii sub privirea cercetătoare a lui Sean. Intr-un an 
de zile multe se pot schimba; pe sub bluză era dovada faptului 
că nu mai era o copilită. Sean se uită şi-i plăcu ceea ce vedea. 
lar ea-l privi pe furiş şi văzu pe loc direcţia în care se uita el; 
tenul ei alb ca laptele se făcu stacojiu. Se întoarse repede către 
tarabele cu fructe. 

— Vrei o piersică? 

— Mulţam', spuse Sean şi luă una 

— Ce mai face Arma? întrebă Audrey. 

— De ce mă întrebi pe mine? se încruntă Sean. 

— Păi, pentru că eşti iubitul ei, nu? 

— Cine ţi-a mai spus şi asta? 

încruntarea lui Sean se transforma în mohoreala 

— Ştie toata lumea. 

— Ei bine, lumea greşeşte. Sean era siciit de aluzia că el ar fi 
fost unul dintre bunurile pe care le poseda Arma Eu nu sînt 
iubitul nimănui. 

— Aha! Audrey rămase tăcută preţ de o clipă, apoi urmă: Cred 
c-o să vina şi Anna la balul de diseară, nu? 

— Tot ce se poate. Sean înfipse dinţii în piersica păroasă şi 
galbena şi o studie pe Audrey. Vii şi tu, Plăcinţică de căpşuni? 


— Nu, răspunse visătoare Audrey. Nu mă lasă tata 

Oare ciîţi am" avea? Sean făcu în minte un calcul rapid... Era cu 
trei ani mai mică decit el. Asta însemna că are şaisprezece. 
Brusc, Sean regretă că nu putea veni şi ea la bal. 

— Păcat, spuse el. Am fi putut să ne distram împreuna 
Referindu-se aluziv la ei doi ca un cuplu prin pluralul „ne", 

Sean o fistici din nou pe fată. Ea rosti repede primele cuvinte 
care-i veniră în minte: 

— Iţi place piersica? -mîrnmm! 

— E din livada noastră 

— Credeam că-i recunosc aroma. Sean rinji, iar Audrey izbucni 
în ris. Gura ei era largă şi prietenoasă atunci cînd ridea. Ştiam 
că ni le şterpeleai. Tati ştia că eşti tu. Zicea că are de gînd să 
pună o capcană în spărtura din gardul viu. 

— Nu ştiam că descoperise spărtura aia - de fiecare dată o 
acopeream cu ceva 

— Oh, ba da, îl asigură Audrey, am ştiut de ea tot timpul. Şi- 
acum e acolo. Citeodată, în nopţile cînd nu pot să dorm, sar Pe 
fereastra iatacului şi mă duc pînă jos în livada şi dincolo de 
gardul viu pînă pe plantațiile de salcîmi. E-atit de întuneric şi de 
linişte noaptea pe plantație - ţi se zbirleşte părul de frica, dar 
mie uni place. 

— Ştii ceva rosti Sean giînditor. Dacă în seara asta ai avea in- 
somnie şi ai veni la gardul viu pe la zece, ai putea să mă prinzi 
la furat de piersici. 

Lui Audrey îi trebuiră cîteva secunde pentru a-şi da seama de 
tilcul vorbelor lui. Apoi se făcu iarăşi stacojie la faţă şi încercă să 
rostească ceva, dar fără să articuleze nici un sunet. Se întoarse 
într-o piruetă ce-i umflă rochia roată şi dispăru printre rafturi. 
Sean ciuguli ultima rămăşiţă de pulpă de sîmburele de piersica 
şi-i dădu drumul pe jos. 

- Dă-o naibii de treabă, Karl, ce faci, mai întîrzu mult pe-acolo? 


17 

De jur împrejurai pieţei erau adunate vreo cincizeci de atelaje, 
însă central pieţei era lăsat liber, iar aici ardeau gropile cu 
jăratic pentru braaivleis ale căror vilvătăi se mai domoliseră 
transformîndu-se într-o spuză mocnită. De-a lungul focurilor se 


întindeau două rinduri de mese din lemn, iar femeile trebăluiau 
pe lîngă ele tranşind carnea, făcînd boerwor, ungînd feliile de 
piine cu unt, stivuind rinduri întregi de borcane cu murături, 
aranjind rnîncarea pe platouri şi îndulcind amurgul cu zarva şi 
risul lor. 

Pe o porţiune mai netedă, fusese întinsă o prelată pentru ringul 
de dans şi la fiecare colţ atirna de fiecare stilp cîte un felinar. 
Orchestra îşi acorda instrumentele, în sciîrțiitul viorilor şi 
hărmălaia armonicii. 

Bărbaţii se adunau în grupuri printre căruţe ori se trăgeau în 
jurul gropilor cu jar, şi ici şi colo cîte un clondir se avînta vesel 
spre cer. 

— Nu vreau să-ţi fie cu supărare, Waite, se apropie Petersen 
către locul unde Waite Courtney se afla înconjurat de căpitanii 
săi, însă observ că l-ai pus pe Dennis în potera lui Gunther. 

— Aşa e. Waite Courtney îi întinse clondirul, iar Petersen îl luă și- 
i şterse gura cu mîneca. 

— N-am nimic cu tine - Petersen îi surise lui Gunther 
Niewehuisen - dar aş fi mult mai fericit să-l am pe Dennis lingă 
mine, în aceeaşi potera. Să am grijă de el, mă înţelegeţi. 

Toţi se uitară la Waite Courtney şi ciuliră urechea la ce avea să 
spună. 

— Nici unul dintre băieţi nu o să călărească împreună cu tatăl 
lui. înadins am făcut astfel aranjamentul. îmi pare rău, Dave! 

— De ce? 

Waite Courtney îşi feri privirea, uitîndu-se peste căruţe la pă- 
lălaia sîngerie a asfinţitului pogorită deasupra canionului. 

— Asta n-are să fie o vinătoare de antilope, Dave. Ai să te 
trezeşti în situaţia cînd va trebui sa iei decizii mai uşor de luat 
dacă fiul tău nu se află aproape detine. 

Se auzi un murmur de încuviinţare, iar Steff Erasmus îşi scoase 
luleaua dintre dinţi şi scuipa în foc. 

— Exista unele lucruri în viaţa la care nu poate fi uşor martor un 
bărbat. E prea dificil să le vezi. Nimeni n-ar trebui să-şi vadă fiul 
omorînd un om pentru prima oară în viată şi mai ales n-ar vrea 
să-şi vadă fiul murind. 

Atunci se lăsă liniştea, toţi dîndu-i dreptate. Pînă atunci nu 
vorbiseră despre asta fiindcă prea multă trăncănelă slăbeşte 
puterea bărbatului, însă ei cunoşteau moartea şi pricepeau bine 
cele spuse de Waite. Unul după altul îşi întoarseră capetele pînă 


cînd toţi priveau lung spre partea opusă a pieţii la pilcul de flăcăi 
de dincolo de gropile cu jar. Dennis Petersen zicea ceva, dar nu i 
se puteau distinge cuvintele, iar camarazii săi rideau. 

— Pentru a putea trăi, un om trebuie să fie gata să ia şi viaţa 
altuia, spuse Waite Courtney, însă cînd ucide prea de tînăr, 
pierde ceva... un respect pentru viaţă; începe s-o trateze cu 
uşurătate. La fel ca şi cu o femeie, un bărbat n-ar trebui 
niciodată să aibă o femeie pînă cînd nu pricepe despre ce e 
vorba. Altminteri, şi asta devine ceva prea ieftin. 

— Eu am avut-o pe prima pe cînd aveam vreo cinşpe ani, zise 
Tim Hope-Brown. Nu pot să zic că asta le-a făcut mai ieftine; de 
fapt, m-am convins că sînt afurisit de scumpe. 

Hohotul de ris gros al lui Waite Courtney dădu tonul hazului 
general. 

— Eu ştiu că bătrinu' vostru va plăteşte o liră sterlina pe săp- 
tămînă, dar cu noi cum ramine, Sean? protesta Dennis. Nu 
sîntem toţi milionari. 

— E-n ordine atunci, conveni Sean, cinci șilingi la puşculiţă- 
Cîştigătorul ia tot 

— Cinci firfirei e destul de rezonabil, îşi dădu cu părerea Karl, 
dar haide să stabilim reguli clare ca să nu existe certuri după 
aceea. 

— Numai morţii, răniții nu se pun, spuse Sean. 

— Şi trebuie să mai existe şi un martor, insistă Frikkie Van 
Essen. 

Era mai mare decit ceilalţi; ochii îi erau deja injectaţi fiindcă 
începuse deja să dea în patima băuturii. 

— E-n ordine. Numai zuluşii ucişi şi un martor care să confirme 
că aşa e. Cine are scorni cel mai mare cîştigă puşculiţa. 

Sean îşi făcu ochii roata, aşteptind confirmarea din gura fiecărui 
om din cerc. Garrick era tras un pic mai la margine. 

— Garrick va fi bancherul. Haide, Garry, întinde pălăria! Puseră 
banii în pălăria lui Garrick, iar acesta îi numără. 

— Două lire sterline - de la opt oameni. E corect. 

— Ptiu, drace, ciîştigătorul îşi va putea cumpăra o întreaga 
ferma. 

începură toţi să ridă. 

— Am dosit vreo citeva sticle de rachiu în desagii calului, spuse 
Frikkie. Să mergem să tragem o duşcă. 


Limbile ceasului din clopotniţa bisericii arătau orele zece fără un 
sfert. Luna era tivită cu un linţoliu argintiu de nori şi noaptea se 
răcise. Aburi cu arome îmbietoare de friptură erau plimbate de 
adiere peste dansatori, care se învirteau de zor; scripcile 
scîrţiiau şi armonica ţinea hangul, iar cei care stăteau pe 
margine şi se uitau bătind din palme în ritmul muzicii chiuiau 
încurajîndu-i pe cei din ring. 

Prins în ritmul frenetic al mişcărilor şi cînd distracţia era în toi, 
cineva scoase un chiot de se cutremura zarea. Neluînd în seamă 
goana minutelor, rîsul, jocul şi voia bună erau hotărite să tina 
pînă-n zori. 

— Unde te duci, Sean? 

— în clipa asta trebuie să plec. 

— Dar unde te duci? 

— Vrei să-ţi spun, Anna, chiar ţii cu tot dinadinsul să ştii? 

— Ah, înţeleg. Să nu stai mult. O să te aştept lîngă taraf. 

— Dansează cu Karl. 

— Nu, am să te aştept pe tine, Sean. Te rog să nu întirzii. Ne-a 
mai rămas atit de puţin timp să fim împreună! 

Sean se strecură printr-un cerc de căruţe, se orienta după 
umbra copacului de lingă cărare, dădu colţul după prăvălia lui 
Pye şi tot aşa pe cărăruie, alergind deja, sări şanţul şi trecu prin 
gardul de sîrmă ghimpata. Pe plantație era întuneric şi linişte, 
întocmai după cum spusese şi ea; frunzele moarte foşneau sub 
tălpi şi la un moment dat călca pe un vreasc. Ceva în întuneric o 
mpse la fugă, scoţind un păcănit de lăbuţe mici. Stomacul lui 
Sean se destinse; fusese un biet iepure. Se duse la gardul viu şi 
începu să caute spărtura, n-o ghici de prima dată şi o luă 
îndărăt. O găsi şi se tîrî prin ea pînă în livada. Apoi se opri şi 
aşteptă cu spinarea lipită de gardul viu. Dedesubt, copacii erau 
poleiţi cu cenuşiul luniij”cujiegru. Dincolo de ei putea desluşi 
acoperişul casei. Ştia sigur că fata avea să vină. Doar îi spusese 
el să vina! 

Ceasul din turla bisericii bătu ora exacta şi peste un sfert de 
ceas bătu şi sfertul - un singur dangăt. Deja se înfuriase - ei, fir- 
ar ea să fie! Străbătu livada călcînd precaut în umbră. La una 
dintre ferestrele laterale era lumină, o putea vedea revarsîndu- 
se ca un pătrat galben pe pajiştea înconjurătoare. Pe tăcute, 
dădu tircoale casei. 


Ea era la fereastra cu lampa în spatele ei. Faţa îi era întunecată, 
însă razele lămpii dădeau pamlui”o“aurfgla arămie. în 
atitudinea fetei se ghicea un fel de jale, aşa cum era aplecată 
peste pervaz. El îi putea distinge contund umerilor prin_pjnza 
subţirejicămăşii de noapte. 

Sean fluieră uşor, pentru a fi auzit numai de ea, iar fata tresari. 
Scruta mai bine întunericul şi apoi scutură din cap încet şi cu 
părere de rău. Trase perdeaua, iar Sean îi văzu umbra destră- 
mîndu-se. “ampa şe stinse. 

Băiatul traversa înapoi livada şi plantaţia. Tremura de rnînie. De 
pe cărare auzi muzica din piaţa şi grăbi pasul. Dădu colţul şi zări 
lumini şi agitaţie. 

— Prostuţule ce eşti! rosti el cu glas tare, cu aceeaşi minie, dar 
pe lîngă asta mai era încă ceva. Afecţiune? Respect? 

—  Unde-ai fost? Te-am aşteptat aproape un ceas, rosti 
acuzatoare posesiva Anna. 

— De aici şi pînă colo ca să văd cît de departe e! 

— Ciudat! Sean Courtney, unde-ai fost? 

— Vrei să dansăm? -Nu. 

— Bine, atunci nu dansăm. 

Karl împreună cu alţi băieţi stăteau în jurul gropilor cu jăratic pe 
care se cocea mîncarea. Sean o luă către ei. 

— Sean, îmi pare rău, se răzgindi umilă Anna. Aş vrea să 
dansez, sigur că vreau, te rog! 

Dansară, înghiontiţi de alţi dansatori, dar nici unul nu scoase un 
cuvînt pînă cînd muzicanţii nu se opriră ca să-şi şteargă frunţile 
şi să-şi ude gitul. 

— Am ceva pentru tine, Sean. -Cee? 

— Vino să-ţi arat. 

Ea-l conduse departe de locul luminat, undeva printre căruţe şi 
se opri lingă o grămadă de şei şi pături. Ea îngenunche şi 
desfăcu una dintre pături, după care se ridică ţinînd în mină un 
cojocel. 

— L-am făcut pentru tine. Sper să-ţi placă. 

Sean îl luă. Era un cojocel din blană de miel tăbăcită şi vopsita, 
cuşma cujlragoşţs, cu blăniţa de pe interior albă ca zăpada. 

— E frumos, spuse Sean. 

îşi dădu seama cu cîtă trudă i-l făcuse. Asta îi stîrni un sentiment 
de vinovăţie: întotdeauna cadourile îl făceau să se simtă 
vinovat. 


— Mulţumesc foarte mult 

— încearcă-l, Sean! 

Călduros, strîns pe talie, lejer la umeri, el îi sporea şi mai mult 
profilul de bărbat voinic. Anna era aproape de el, aran-jindu-i 
gulerul. 

— ţi şade tare bine, spuse ea, cu plăcerea trufaşa a celui care 
oferă. 

El o săruta şi întreaga dispoziţie i se schimbă. Ea-l apucă strîns 
pe după git 

— Oh, Sean, cit aş vrea să nu pleci şi tu! 

— Să ne luăm rămas-bun cum se cade. -Unde? 

— în căruţa mea. 

— Şi părinţii tăi? 

— Ei s-au dus înapoi la fermă. Tata se întoarce rnîine în zori. Eu 
şi Garry dormim aici. 

— Nu, Sean, sînt prea mulţi oameni aici. Nu putem. 

— Asta înseamnă că nu vrei, şuieră Sean. Păcat, fiindcă s-ar 
putea să fie pentru ultima oară. 

— Ce vrei să spui? rosti speriata, făcîndu-se brusc mică şi ne- 
mişcată în braţele lui. 

— Miine în zori plec. Ştii ce s-ar putea întîmpla? 

— Nu. Nu vorbi aşa. Nici măcar să nu te mai gîndeşti. 

— E-adevărat. 

— Nu, Sean, nu! Te rog să nu te gindeşti! 

în beznă, Sean zimbi. Cît de simplu şi de uşor era! 

— Haidem în căruţa. O apucă de mină. 


18 

Mic dejun pe întuneric, focuri de tabără mocnind din loc în loc, 
bărbaţi cu soțiile lor ridicînd bebeluşi în braţe pentru sărutul de 
rămas-bun. Caii fura înşeuaţi, armele băgate în tocurile lor, iar 
păturile rulate puse în spate, patru căruţe adunate în mijlocul 
pietii şi cu catirii pe urmă. 

— Tata trebuie să apară dintr-o clipă în alta. E aproape cinci, 
zise Garry. 

— Toţi îl aşteaptă, încuviinţă Sean. 

îşi îndreptă spinarea sub greutatea cartuşierei petrecute peste 
umeri. 

— Domnul Niewehuizen m-a numit mînător de atelaj. 


— Ştiu, zise Sean. Te descurci? 

— Cred că da. 

Jane Petersen se apropie de ei. 

— Salut, Jane. Fratele tău e gata? 

— Aproape. Tocmai pune şaua. 

Se opri dinaintea lui Sean şi, sfioasa, îi î 

în culorile galben şi verde. 

— Ţi-am făcut o cocardă pentru pălărie, Sean. 

— Mulţam', Jane. Nu vrei tu să mi-o pui? Ea prinse panglica, el îşi 
recupera pălăria şi şi-o aşeză pe-o sprinceana. 

— Acum arăt ca un general, zise el, iar ea rise. Hei, Jane, ce-ai 
zice de-un sărut de adio? 

— Eşti groaznic, îi aruncă micuța Jane şi-o zbughi din loc cu 
obrajii ca para focului. 

„Nu prea micuța", observa Sean. Şi erau atît de multe, că abia 
dacă te puteai dumiri de unde să începi. 

— Uite-l şi pe tata, anunţa Garry cînd Waite Courtney intra 
calare în piaţa. 

— Să mergem, spuse Sean şi-şi dezlega calul. 

Din toata piaţa toţi bărbaţii se îndepărtau călare unul după altul. 
— La revedere, zise Garry şi-o luă şontic spre unul dintre 
atelajele trase de catiri. 

Waite călărea în capul coloanei. Patru cete a cite cincisprezece 
oameni pe două rînduri, patru căruţe în spatele lor şi la urma 
caii dezlegaţi conduşi de servitori de culoare. 

Străbăteau piaţa printre rămăşiţele  festinului nopţii abia 
încheiate şi intrau pe strada principala. Femeile îi urmăreau în 
tăcere, rămînînd în picioare ca nişte stane de piatră, cu plozii 
strinşi pe lîngă fustele lor. Aceste femei mai văzuseră bărbaţi 
plecînd la război împotriva triburilor, nu ovaţionau, fiindcă erau 
prea înțelepte în căile morţii - Ştiau prea bine că în groapa nu-i 
loc de glorie. 

Arma îi făcu semn cu mina lui Sean. El n-o văzu, fiindcă ar- 
măsarul lui era cam nervos şi trecuse de ea în clipa cînd abia 
reuşea să-şi strunească bidiviul. Arma lasă mina să-i cadă pe 
lîngă corp şi-l urmări cum se îndepărtează. Purta cojocelul de 
miel. 

Sean zări străfulgerarea arămie şi bezeaua trimisă la iuţeală de 
la fereastra catului de sus al prăvăliei lui Pye. O văzu pentru că 


ntinse o fişie de mătase 


o căută. Uită de mîndria lui rănită, destul cît să trimită în acea 
direcţie un rinjet, ridicîndu-şi pălăria. 

Pe urmă ieşiră din oraş, lăsînd în urmă toţi ştrengarii şi cîi-nii 
care alergau prin jurai lor văzindu-şi de drum îrlainte, spre 
ţinutul zuluşilor. 

Soarele răsări şi usca roua. Praful stîrnit de copite se ridica în 
aer într-o diră ce se abătea de la direcţia drumului. Coloana îşi 
pierdu din aparenţa compacta cînd bărbaţii dădură pinteni în 
faţă sau rămaseră mai în spate, pentru a călări împreuna cu 
prietenii lor. Călăreau în grupuri sau răzleţ, degajaţi şi 
sporovăind vesel, ca şi cînd s-ar fi aflat la o adunare de 
vînătoare oarecare, de-o zi. Fiecare dintre oameni se prezentase 
la recrutare în hainele pe care le considerase a fi cele mai 
nimerite. Steff Erasmus 

purta costumul de biserică, fiind cel mai sobra îmbrăcat din tot 
grupul. Toţi aveau un singur articol standard de uniformă: 
acesta era cocarda în galben şi verde. Totuşi, chiar şi aici 
încăpea destul loc pentru manifestarea gusturilor personale: unii 
purtau panglica la pălărie, alţii pe mînecă, iar alţii pe piept Ei 
erau fermieri, nu mercenari, însă tocurile puştilor lor erau tocite 
de-atita folosire, cartuşierele li se subţiaseră de atita purtat, iar 
lemnul patului de la arme era lustruit de mîngiierea miinilor lor. 
încă nu se făcuse amiază cînd ajunseră la Tugela. 

— Dumnezeule, ia te uită! fluieră Sean. în viaţa mea n-am mai 
văzut atit de mulţi oameni adunaţi la un loc. 

— S-ar zice c-ar fi ca la vreo patru mii, spuse Karl. 

— Ştiu că sînt patra mii. Sean îşi plimbă ochii peste tabără. Dar 
nu ştiam că patra mii înseamnă chiar atît de mulţi. 

Coloana cobora ultima vale pînă la Rorke's Drift. Rîul era lat şi 
plin de mil, făcînd vălurele în vadul de trecere, unde apa era 
mult mai mică. Malurile erau deschise şi acoperite de iarbă, iar 
vreo cîteva clădiri cu pereţi de piatră se observau pe latura 
apropiată. Pe o rază de cîteva sute de metri de jur împrejurul 
clădirilor se întindea tabăra lordului Chelmsford. Corturile erau 
dispuse în şiruri ordonate, aliniate unul lîngă altul şi caii priponiţi 
între ele. Atelajele erau conduse de voie, pe puţin vreo cinci 
sute, şi întreaga zonă era un furnicar de oameni. 

Puşcaşii calare din Ladyburg, strînşi într-un grup compact care 
umplea dramul'din urma colonelului, ajunseră la marginea 
taberei şi se treziră opriţi de un sergent în tunică şi cu baionetă. 


— Cine sînteţi, dacă-mi permiteţi? 

— Colonelul Courtney - şi un detaşament de puşcaşi calare din 
Ladyburg. 

— Cine? N-am auzit. 

Waite Courtney se ridică în scările calului şi se întoarse cu faţa 
spre oamenii lui. 

— Domnilor, rogu-vă, linişte! Nu putem vorbi toţi deodată. Zarva 
conversaţiilor şi a comentariilor din spatele lui se domoli şi de 
astă dată sergentul îl auzi. 

— Stop! Staţi aşa! Cu tot respectul, domnule. Am să chem 
ordonanța. 

Ordonanţa era un aristocrat şi un gentleman. Veni şi se uită la 
ei. 

— Colonel Courtney? întreba el, în vocea sa simțindu-se o undă 
de neîncredere. 

— Bună ziua, spuse Waite cu un zimbet prietenos. Sper că nu 
am ajuns prea tirziu pentru a prinde distracţia. 

— Aşa e, n-aţi ajuns prea tirziu. 

Privirile ofițerului se pironiră asupra lui Steff Erasmus. Steff îşi 
ridică politicos pălăria. -More,Meneer, rosti el. 

Bandulierele de muniţie arătau un pic straniu pe fracul lui negru. 
Ofiţerul îşi dezlipi ochii de el. 

— Aveţi corturile voastre, colonele? 

— Da, avem tot ce ne trebuie. 

— Sergentul vă va arăta unde să vă instalaţi tabăra. 

— Mulţumesc, răspunse Waite. 

Ofiţerul se întoarse către sergent. Era într-atit de concentrat, 
încît îl apucă pe om de braţ. 

— Vezi, du-i cît mai departe. Pune-i dincolo de genişti... şuşoti 
disperat. Dacă generalul dă cu ochii de ăştia... 

Se cutremură la acest gînd, dar ca un adevărat gentleman. 

19 

Pe Garrick îl izbi prima oară mirosul. Concentrarea asupra lui îi 
servea drept ancoră pentru focalizarea atenţiei şi apoi începea 
să se tirasca încet-încet afară din ascunzătoarea din mintea sa. 
Pentru Garrick aceste reveniri la realitate erau întotdeauna 
însoţite de o senzaţie de ameţeală şi de o ascuţire a simţurilor. 
Culorile erau vii, pielea dureroasă la atingere, gustul şi mirosul 
ascuţite şi clare. 


Zăcea pe o saltea de paie. Soarele strălucea, însă el se afla la 
umbră. Se găsea pe prispa spitalului construit din piatră, aflat 
chiar deasupra aşezării Rorke's Drift. Se gîndi la mirosul care-l 
făcuse să-şi revină. Era un amestec putred, dulceag şi cu iz de 
fecale, mirosul de mate spintecate şi sînge închegat. 

Pentru el era mirosul morţii. Pe urmă vederea i se limpezi şi 
văzu morții- Erau aşezaţi mormane de-a lungul zidurilor, acolo 
unde focul încrucişat dinspre magazie şi spital îi prinsese; erau 
risipiţi printre clădiri, iar detaşamentele special alcătuite pentru 
îngroparea lor se ocupau cu încărcarea cadavrelor în căruţe. 
Zăceau peste tot, umpliînd valea pînă jos, în aluviuni, pluteau în 
apă şi pe celălalt mal. Zuluşi morţi, cu armele şi cu scuturile 
semănate în jur. „Erau cu sutele, gîndi Garrick; ba nu, cu miile." 
Apoi deveni conştient că erau două mirosuri; însă amîndouă 
erau mirosurile morţii. Era duhoarea cadavrelor negre, cu burţile 
umflate ca nişte baloane dospite sub dogoarea soarelui, şi mai 
era putoarea răspîndită de propriul corp şi de corpurile 
oamenilor de lîngă el, acealaşi damf de durere şi de putrefacție, 
însă amestecat cu izul greu al dezinfectantului. 

Moartea  înveşmintată în antiseptic - o fată neîngrijită, 
străduindu-se să-şi ascundă mirosul menstrual. 

Garrick îi privi pe oamenii din jurul sau. Zăceau cu toţii într-un 
lung şir pe verandă, fiecare pe salteaua sa. Unii erau muribunzi, 
cei mai mulţi nu, însă şi la unii, şi la alţii pansamentele erau 
pătate de sînge şi iod. Garrick îşi privi corpul. Braţul său stîng îi 
era bandajat şi adus pe pieptu-i gol şi simţea în el pulsaţia 
durerii bătînd lent şi rar, ca un tambur major funerar. Avea şi 
capul înfăşat în bandaje. „Sînt rănit" - din nou rămase uimit. 
Cum? Cum se întimplase? 

— Te-ai întors printre noi, semeţule, se auzi un accent londonez 
chiar de lîngă el. Credeam că te-ai curăţat. 

Garrick întoarse capul şi se uită la cel care vorbise; era o 
piticanie de om cu o faţă ca de maimuţă care purta doar izmene 
şi un costum de tifon şi vata, ca o mumie. 

— Dom' doctor zicea ca a fost un şoc. Mai zicea c-o să-ţi revii 
destul de repede. Omuleţul ridică glasul: Hei, doctore, eroul şi-a 
revenit. 

Doctorul veni în fugă, tras la faţă din cauza istovelii, cu cearcăne 
vineţii sub ochi şi îmbătrinit de munca neîntreruptă. 


— Ai să te faci bine, spuse el după ce pipăi şi împunse cu de- 
getele, încearcă să te odihneşti. Miine o sa te trimită acasă. Se 
îndepărta fiindcă erau mulţi răniţi, însă după cîţiva paşi se opri 
locului, se întoarse şi privi înapoi. Zimbi scurt în direcţia lui 
Garrick. Deşi nu cred că asta-ţi va mai alina suferinţa, ai fost 
propus pentru decorare cu distincţia Crucea Victoria. leri 
generalul a validat citarea pe ordin de zi. Cred c-ai s-o obţii. 
Garrick se uită lung la doctor, în timp ce, în crimpeie disparate, 
începea să-şi aducă aminte. 

— Au fost lupte, rosti Garrick. 

— Ha! Ba bine că nu! Şi încă ce mai lupte! pufni omuleţul de 
alături. 

— Sean! exclamă Garrick. Fratele meu! Ce s-a întîmplat cu 
fratele meu? 

Atunci se făcu linişte, iar Garrick zări o rapidă unda de regret în 
ochii doctorului. Garrick se chinui să se ridice repede în capul 
oaselor. 

— Şi tata? Ce s-a întîmplat cu tatăl meu? 

— îmi pare rău, spuse simplu doctorul. Mă tem că amindoi şi-au 
pierdut viaţa. 

Garrick se lasă înapoi pe saltea şi privi către Rorke's Drift. 
Tocmai culegeau cadavrele din vadul cu ape mici şi plescaiau în 
timp ce le tîrau spre mal. îşi aminti de plescăitul făcut de armata 
lui Chelmsford cînd trecuse riul. Sean şi tatăl său făcuseră parte 
din avangarda coloanei - trei plutoane de puşcaşi călare din 
Ladyburg şi şaizeci de poteraşi din Natal. 

Chelmsford folosise aceşti oameni aleşi dintre cei care 
cunoşteau cel mai bine ţinutul în care urma să se pătrundă 
pentru început. 

Cu inima uşoară, Garrick fusese martor la plecarea lor. Nu-i 
venea să creadă ce noroc dăduse peste el cînd îl lovise diareea 
cu o zi înainte de expirarea ultimatumului şi traversarea Tugelei 
de către armată. 

— Ce baftă pe ticăloşii ăştia, protestă unul dintre ceilalţi bolnavi 
în vreme ce le urmăreau plecarea. 

Garrick nu simţi nici un fel de invidie: el nici nu voia să plece la 
război, mulţumit să rămînă pe loc cu alţi treizeci de bolnavi plus 
două plutoane pentru a apăra fortificația de la Rorke's Drift în 
vreme ce lordul Chelmsford conducea armata în ţinutul zulus. 


Din fort, Garrick urmărise plecarea avangardei dispusă în 
evantai şi o văzuse topindu-se înghițită de întinderea 
nemărginita şi unduitoare a pajiştilor, apoi corpul principal de 
oameni şi căruţe plecă pe urmele ei, pînă cînd părea a se tiri ca 
un piton pînă departe, lăsînd în urmă, prin iarbă, un drum 
bătătorit, gata făcut. 

îşi aducea aminte cît de greu se scurgeau la Rorke's Drift zilele 
şi nopţile de aşteptare. îşi aducea aminte de mormăielile lor în 
timp ce lucrau la consolidarea depozitului şi a spitalului folosind 
cutii de tabla pentru pesmeţi şi saci umpluţi cu nisip. îşi amintea 
plictiseala. 

Apoi, cu o încordare a stomacului, îşi aminti de curier. 

— Se vede un călăreț. 

Garrick fusese primul care-l văzuse. Revenindu-şi în urma 
dizenteriei, el fusese trimis în misiune de santinelă pe Drift. 

— Generalul şi-a uitat periuţa de dinţi şi-a trimis pe cineva să i-o 
aducă, comentă camaradul său. 

Nici unul dintre ei nu se ridică în picioare. Urmăreau punctul 
mişcător ce străbătea cîmpia venind în direcţia riului. 

— Vine repede, spuse Garrick. Mai bine du-te şi raportează 
căpitanului. 

— Aşa zic şi eu, conveni cealaltă santinelă. 

El urcă pieptiş pînă la depozit, iar Garrick se ridică şi cobori 
şontic pînă la malul apei. Piciorul lui de lemn se înfigea adînc în 
nămol. 

— Căpitanul zice să-l trimiţi sus la depozit cînd apare. 
Camaradul lui Garrick se întoarse şi veni lîngă el. 

— Călăreşte într-un fel cam ciudat, spuse Garrick. Pare obosit. 

— Pesemne o fi beat. Uite cum se tot bălăngăne-n şa de parc-ar 
fi sîmbătă seara. 

Brusc, Garrick tresări. 

— Sîngerează, e rănit. 

Calul se aruncă în apă, iar călăreţul căzu cu capul în faţă; 
jumătate de cămaşă era neagră de sîngele închegat, faţa îi era 
palidă şi plină de praf. îi prinseră calul cînd acesta ieşi din apă, 
iar călăreţul încerca să strige ceva din care nu se putu distinge 
decit un hiriit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, pregătiţi-vă! Coloana a fost 
înconjurată şi nimicită. Vin încoace - toată hoarda aia neagră 
vine urlînd! Pînă diseară au să fie aici. 


— Fratele meu, spuse Garrick. Ce s-a întîmplat cu fratele meu? 
— Mort, rosti omul. Morți cu toţii. Se lăsă să alunece jos din şa. 
Veneau într-adevăr războinicii impis - suliţaşii zuluşi în formaţie 
de bivol african, marele bivol negru ale cărui cap şi şale 
umpleau cîmpia şi ale cărui coame dădeau ocol prin stînga şi 
prin dreapta pentru a-i încercui. Bivolul tropăia pe douăzeci de 
mii de picioare şi urla din zece mii de gitlejuri pînă ce glasul lui 
devenea ca mugetul marii într-o zi de taifun. 
Razele soarelui se reflectau, scînteind, în fierul suliţelor lup- 
tătorilor care se apropiau cîntînd de Tugela. 
— Uite! Cei din frunte poarta coifuri de husar! exclama unul 
dintre oamenii din spital. Au jefuit morţii lui Chelmsford. Unul 
dintre ei poartă frac, iar unii au în miini carabine. 
în spital aerul era încins pentru că acoperişul era din tablă 
ondulată, iar ferestrele erau blindate cu saci de nisip. Crenelurile 
lăsate libere pentru ţeava puştilor permiteau să intre prea puţin 
aer. Oamenii stăteau în jurul acestor guri de aerisire, unii în 
pijama, alţii despuiaţi pînă la briu, năduşiţi. 
— Atunci e-adevărat. Coloana a fost măcelărită. 
— Destul cu trăncăneala! Treceţi pe poziţie şi închideţi gura! 
Suliţaşii zuluşi traversară Tugela, creînd un drum cu o lăţime 
de cinci sute de metri. Apa bătută de picioarele lor era albă de 
spuma. 
— Doamne-Dumnezeule! Doamne-Dumnezeule! şopti Garrick 
văzîndu-i cum se apropie. N-avem nici o şansă. Sînt atît de 
mulţi! 
— Gura! Mai taci naibii odată! se stropşi sergentul de la mi- 
traliera Gatling de lîngă el, iar Garrick îşi astupă gura cu mîna. 

„ îl prinse pe O'Riley de git, Şi-ntr-o găleata cu apă îi înfipse al 
sau rit, lar pistolul drept în... 
cînta unul dintre bolnavii de malarie aflat în delir, iar un altul 
izbucni într-un chiţcăit isteric. 
— Au venit! 
— încărcaţi! 
Se auzi zgomotul metalic al mecanismului de armare. 
— Nu trageţi! Trageţi numai la comandă. 
Glasul bivolului se transformă dintr-o incantaţie sonoră pe un 
ton grav, în strigătul asurzitor al atacului - stridentă frenezie a 
ţipătului sîngelui. 


— Nu mişcaţi, oameni buni! Nu mişcaţi! Staţi liniştiţi şi nu 
deschideţi focul! 

— Oh, Doamne-Dumnezeule, se rugă în şoaptă Garrick, ur- 
mărind cum avalanşa neagră urcă malul. Doamne-Dumnezeule, 
ajută-mă să nu mor! 

— Fiţi gata! 

Avangarda ajunsese la zidul curţii spitalului. Penele ce le îm- 
podobeau capetele erau precum creasta înspumată a mareei 
negre, cînd războinicii zuluşi începură să urce zidurile. 

— Ochiţi! 

Şaizeci de arme se ridicară şi rămaseră în poziţie de tragere 
spre tăvălugul negru. -Foc! 

Bubuitură, apoi impactul gloanţelor asupra corpurilor, ase- 
mănător cu zgomotul unui pumn de pietriş azvîrlit într-un 
maldăr de nămol. Şirurile se clătinară sub impact. Ţevile 
mitralierei Gatling lătrau în timp ce se roteau secerîndu-i, 
războinicii căzind unii peste alţii la picioarele parapetului. 
Duhoarea de praf negru de puşcă făcea respiraţia dureroasă. 
-încărcaţi! 

Şirurile secerate de rafale erau reconstituite pe măsură ce 
zuluşii din spate veneau să umple breşele. -Ochiţi! 

Veneau urlînd iar şi iar, un val negru şi compact ajuns deja la 
jumătatea curţii. -Foc! 

Garrick suspină la umbra tindei, apăsîndu-şi cu degetele de la 
mîna dreapta găvanele ochilor, încercînd să forţeze aduce-rea- 
aminte. 

— Ce s-a-ntimplat, semeţule? 

Londonezul se rostogoli cu greutate într-o rină şi se uita la 
Garrick. 

— Nimic, răspunse repede Garrick. Nimic. 

— începi să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? 

— Ce s-a întîmplat? Eu nu pot să-mi amintesc decit fragmente. 
— Ce s-a întîmplat? îl îngînă omul. Dar ce nu s-a întîmplat?! 

— Doctorul zicea... Garrick îşi ridică repede privirea. Doctorul 
zicea că generalul mi-a aprobat citarea pe ordin de zi pentru 
decorare. Asta înseamnă că Chelmsford e în viaţă. Fratele meu 
şi tata - şi ei trebuie să fie în viaţa! 

— Chiar aşa de baftoşi n-au fost, semeţule! Doctorul a prins 
drag de tine, văzindu-te aşa ciung cum eşti şi făcînd ce-ai făcut - 
aşa că s-a interesat de ai tăi. Degeaba. 


— De ce? strigă disperat Garrick. Dacă Chelmsford este viu, 
atunci sigur şi ei trebuie să fi scăpat. 

Omuleţul scutură din cap. 

— Chelmsford şi-a stabilit cartierul general într-un loc numit 
Isandhiwana. Acolo a lăsat o garnizoană cu provizii şi căruţe. El 
a plecat pe urmă cu un corp expediționar în raid, dar zuluşii l-au 
încercuit şi au atacat cartierul general, după care au venit pînă 
aici, la Rorke's Drift. După cum ştii, i-am ţinut în friu vreme de 
două zile pînă cînd corpul expediționar al lui Chelmsford ne-a 
venit în ajutor. 

— Şi-ai mei? Ce s-a întîmplat cu ei? 

— Taică-tău se afla la cartierul general din Isandhlwana. N-a 
scăpat. Fratele tău era printre oamenii lordului Chelmsford, dar 
a fost hăcuit într-una dintre încăierările de dinaintea marii 
bătălii. 

— Sean - mort? Garrick scutură din cap neîncrezător. Cu ne- 
putinţă! N-ar fi putut să-l omoare. 

— Ai fi surprins să ştii cît de uşor le-a fost, spuse londonezul. 
Ciţiva centimetri de împunsătură cu virful suliţei într-un anume 
loc şi e destul, oricît ar fi el de al dracu'. 

— Dar nu Sean -tu nu l-ai cunoscut. N-ai cum să pricepi. 

— E mort, semeţule. El şi taică-tău, şi ca ei vreo alţi şapte sute. 
Mare minune că n-am mierlit-o şi noi. Omul se foi, cău-tindu-şi o 
poziţie mai confortabila pe saltea. Generalul a ţinut un discurs 
despre felul în care am rezistat. Cea mai grozavă faptă de 
bravură din cronicile britanice - sau cam aşa ceva. 

Londonezul îi făcu pişicher din ochi lui Garrick. 

— Cincisprezece citări pe ordin de zi pentru decorare cu Crucea 
Victoriei. lar tu eşti unul dintre ei. Nu-i aşa că-i extraordinar, 
semeţule? Cam ce-o să facă prietena ta cînd te-oi întoarce 
acasă cu coşcogeamite pleaşca aia de medalie agăţată de 
piept? 

Se uită lung la Garrick şi-i văzu lacrimile alunecîndu-i pe obraji 
ca nişte picături de ulei. 

— Haide, semeţule, eşti ditamai eroul! îşi muta privirile să nu 
mai vadă durerea lui Garrick. îţi mai aduci aminte de chestia 
aia? Mai ştii ce-ai făcut? 

— Nu, glasul lui Garrick era răguşit „Sean, nu poţi să mă laşi 
singur! Ce am să mă fac acum că am rămas singur?" 


— Eu eram chiar lîngă tine. Am văzut tot. Am să-ţi spun, zise 
londonezul. 

Pe măsură ce el vorbea, în mintea lui Garrick se înfiripau unul 
după altul evenimentele întocmai aşa cum se petrecuseră. 

— Era a doua zi, respinsesem pînă atunci douăzeci şi trei de 
asalturi... 

„Douăzeci şi trei... oare au fost chiar atitea?" Garrick le pierduse 
şirul, pentru el toate păruseră ca o singură şi neîntrerupta 
oroare. Şi acum simţea gustul fricii undeva în fundul gitle-jului 
şi-i simţea mirosul fetid în propria sudoare. 

— Pe urmă ei au îngrămădit lemne lîngă zidul spitalului şi le-au 
dat foc. Zuluşii traversau curtea, cărind legături de lemne în 
braţe, cădeau ciuruiţi de gloanţe, alţii veneau apoi să le ia 
legăturile de vreascuri din braţe şi să le aducă şi mai aproape, 
pînă ce şi aceştia cădeau răpuşi de rafale, pentru ca iar şi iar să 
apară alţii care să-i înlocuiască pe cei morţi. Pe urma flăcările, 
gal-ben-aurii în lumina soarelui, un zulus mort căzut peste unul 
dintre rugurile aprinse, cu faţa carbonizată şi mirosul corpului 
amestecat cu cel al fumului. 

— Am făcut o spărtură în zidul din fund şi am început să 
transportam bolnavii şi răniții către depozit. 

„Băiatul cu sulița înfipta în şira spinării ţipase ca o fetiţă atunci 
cînd l-au ridicat." 

— Apoi nenorociţii ăştia de sălbatici au atacat din nou cînd s-au 
prins că ne retrăgeam. Au venit pe flancuri, arăta el cu braţul 
bandajat. Acolo unde flăcăii din depozit nu-i puteau nimeri şi nu 
mai era nimeni în afară de tine, de mine şi de încă vreo cîţiva 
care ne mai aflam pe metereze - toţi ceilalţi erau ocupați cu 
căratul răniților. 

Fusese o căpetenie zulusă, un induna care avea pe cap pene de 
cocostîrc albastru. El condusese asaltul. Scutul său era din piele 
de bivol uscată şi decorată în alb şi negru, iar la încheieturile de 
la miini şi de la picioare zăngăneau o mulţime de brățări de 
război. Garrick trăsese chiar în clipa cînd căpetenia se întorsese 
să-şi îndemne războinicii - glonţul spintecase muşchii încordaţi 
ai stomacului, pe care-l deschise ca un fermoar. Zulusul căzuse 
în mîini şi în genunchi, cu măruntaiele revărsate pe jos ca o 
masă gelatinoasă de culoare roz-purpuriu. 

— Au ajuns pînă la uşa spitalului, care pentru noi, aflaţi pe 
creneluri, se afla în unghi mort de tragere. 


Zulusul rănit începuse să se tirască spre Garrick, cu gura 
mişcîndu-se şi ochii pironiţi pe faţa lui. Într-una din miîini încă 
mai ţinea assegai-vX - sulița de asalt. Ceilalţi zuluşi loveau în 
uşă, iar unul dintre ei îşi virise virful suliţei printr-o crăpătură în 
lemn şi ridicase drugul. Uşa era deschisă. 

Garrick se uita la zulusul care se tîra spre el prin praf cu maţele 
lui roz revărsate şi bălăngănindu-se ca un pendul sub el. 
Sudoarea şiroia pe obrajii lui Garrick şi i se scurgea pe bărbie, 
iar buzele îi tremurau. Ridicase arma şi ţintise faţa zulusului. Nu 
mai putuse să tragă. 

— Şi atunci te-ai mişcat, semeţule. Am văzut cum drugul se 
ridică şi am ştiut că în următoarea secundă o grămadă de zuluşi 
se vor năpusti prin uşa deschisă şi că noi nu mai aveam nici o 
şansă împotriva suliţelor lor azvirlite de la o distanţă atit de 
mica. 

Garrick lăsase arma să-i cadă, iar aceasta se lovise cu zgomot 
de podeaua de ciment. Plecase de la fereastră. Nu era în stare 
să se uite la acea fiinţă infirmă, care se tîra spre el. Voia să 
alerge, să se ascundă. Asta era - să se ascundă. Simţise acea 
palpitaţie dinapoia ochilor şi vederea începu să i se înceţoşeze. 
— Tu erai cel mai aproape de uşă. Ai făcut singurul lucru care ar 
mai fi putut să ne salveze. Deşi recunosc eu n-aş fi avut curajul 
să-l fac dacă aş fi fost în locul tău. 

Podeaua era presărata cu lăzi de muniţie - tuburi goale, 
lucitoare şi periculoase pentru cel care nu păşea cu atenţie. 
Garrick se împiedicase şi în cădere îşi întinse braţul. 

— Isuse Hristoase, se cutremura micuțul londonez, să-ţi pui 
braţul în scoabele ale într-un asemenea hal... n-aş fi putut sa fac 
una ca asta. 

Garrick îşi simţise braţul cum trosneşte cînd grupul de zuluşi se 
izbise în forţa de uşă. El rămăsese însă acolo, uitîndu-se cum 
tremura uşa şi cum se zgilţiie sub izbiturile lor. Nu mai simţea 
nici o durere, iar după o vreme totul se afla în ceața, cald şi în 
deplina siguranţa. 

— Am tras prin uşă pînă cînd i-am curăţat pe toţi cei aflaţi 
dincolo de ea. Pe urmă am reuşit să-ţi eliberăm şi ţie braţul din 
scoabele alea, dar tu erai în alta lume. Şi de-atunci tot aşa ai 
fost. 

Garrick se uită lung peste riu. Se întreba dacă-l îngropaseră pe 
Sean sau dacă-l lăsaseră în iarbă, pradă pasărilor. 


Şezind pe-o parte, Garrick îşi trase picioarele şi-şi făcu trupul 
covrig. Odată, demult, pe cînd era doar un puştan plin de 
cruzimea specifică vîrstei, spărsese carapacea unui crab- 
călugăr. Abdomenul acestuia moale şi gras era atit de 
vulnerabil, încît organele sale vitale se puteau desluşi prin 
pielea transparenta. Acesta îşi încovrigase corpul în aceeaşi 
atitudine defensivă. 

— Eu cred c-ai să te alegi cu talanga aia de medalie, spuse 
londonezul. 

— Da, spuse Garrick. 

N-o voia. El îl voia înapoi pe Sean. 

Doctorul Van Rooyen îl oferi Adei Courtney braţul cînd aceasta 
cobori din trăsură. în cincizeci de ani încă nu devenise imun la 
durerea altor oameni. învățase numai să-şi ascundă 
compasiunea: nici urmă de ea în ochii lui ori pe trasaturile 
chipului său brăzdat şi cu perciuni. 

— E bine, Ada. Au făcut treabă bună cu braţul lui; în fine, dacă 
ne gîndim că e vorba de chirurgie militară. Se va îndrepta. 

— Cînd au venit? întreba Ada. 

— In urmă cu vreo patru ore. în doua căruţe au trimis toţi răniții 
contingentului Ladyburg. 

Ada încuviinţa din cap, iar el o studie la adăpostul scutului său 
profesional de indiferența şi nu lăsă să se observe şocul pe care- 
| resimţi la vederea schimbării pe care-o suferise. Pielea ei era la 
fel de uscată şi de lipsită de viaţă ca şi petalele unei flori 
presate, gura îi încremenise încăpăţinata într-un rictus de jale, 
iar straiele cernite o făceau să arate de două ori mai în vîrstă. 

— Te aşteaptă înăuntru. 

Urcară împreună treptele bisericii şi micul grup de oameni se 
trase în lături pentru a le face loc. 

Ada fu întîmpinată cu obişnuitele saluturi de circumstanţă 
rostite cu jumătate de gură şi aceleaşi platitudini de înmormiîn- 
tare. Acolo mai erau şi alte femei în doliu, cu ochii umflaţi. 

Ada şi doctorul intrară în atmosfera tristă şi răcoroasă a bisericii. 
Jilţurile stranei fuseseră împinse la perete pentru a face loc 
saltelelor. Printre ele se mişcau femei, iar pe ele zăceau bărbaţi 
răniţi. 

— Aici îi ţin pe cei aflaţi în stare gravă, ca să-i pot supraveghea 
mai bine. Uite-l şi pe Garrick! 


Garrick se ridica de pe banca pe care stătea. Braţul său îi spîn- 
zura caraghios pe piept El se apropie şontic-şontic pentru a-i în- 
timpina, piciorul său de lemn boncănind sonor pe dalele de 
piatra. 

— Mamă, eu... Se opri. Sean şi tata... 

— Am venit să te iau acasă, Garry, rosti repede Ada, tresărind la 
auzul celor două nume. 

— Nu se poate să-i lase acolo chiar aşa, ar trebui să... 

— Te rog, Garry! Haidem acasă, spuse Ada. Putem vorbi despre 
asta mai tîrziu. 

— Toţi sintern foarte mîndri de Garry, spuse doctorul. 

— Da, zise Ada. Te rog, hai să mergem acasă, Garrick. 

O simţea chiar acolo, imediat la suprafaţa, şi acolo o ţinu: atît de 
multa durere strinsă într-un loc atît de mic. Se întoarse către uşă 
- nu trebuia să-i lase pe ceilalţi să-şi dea seama. Nu trebuia să 
plîngă aici, în faţa lor. Ea trebuia să se întoarcă la Theunis Kraal. 
Miini binevoitoare duseră bagajul lui Garrick pînă la trăsura, iar 
Ada luă hăţurile. Nici unul nu mai scoase o vorbă pînă cînd nu 
trecură creasta şi se vedea casa. 

— Garry, acum tu eşti stăpînul la Theunis Kraal, spuse Ada încet, 
iar Garrick, aşezat lîngă ea, se foi stînjenit. 

Nu rîvnise asta. Nu rivnise la medalie. El îl voia pe Sean. 


21 

— Sper că n-ai nimic împotrivă că am venit şi eu, spuse Anna, 
însă trebuia neapărat să-ţi vorbesc. 

— Nu, desigur. Mă bucur că ai venit, zău că mă bucur, o asigură 
Garrick cu toată sinceritatea. Mă bucur să te revăd, Anna. Parcă 
a trecut o veşnicie de cînd am plecat. 

— Ştiu, şi atît de multe s-au întîmplat. Taică-meu şi taică-tău. 
ŞI... şi Sean. Se opri. Oh, Garrick, pur şi simplu nu-mi vine să 
cred. Mi-au spus toţi mereu, dar mie tot nu-mi vine să cred. Era 
atit de plin de viaţă! 

— Da, zise Garrick, el era atit de plin de viaţă. 

— In noaptea din ajunul plecării a vorbit de moarte. Pînă atunci 
nici prin cap nu-mi trecuse aşa ceva Anna scutură din cap a 
neîncredere. Şi nici nu puteam să-mi imaginez că tocmai lui i s- 
ar fi putut întîmpla Oh, Garry, oare ce-o să mă fac? 


Garrick se întoarse şi se uită la Anna Anna pe care el o iubea. 
Anna lui Sean. Dar Şean era mort. Garrick simţi cum în mintea 
lui începe să prindă contur o idee deocamdată nu foarte clară, 
însă suficient de reala cît să-i provoace o violentă convulsie a 
conştiinţei. Refuză să se mai gîndească la ea 

— Oh, Garry, ce pot face? 

Ea îi cerea ajutorul, tonul implorator din vocea ei era limpede. 
Tatăl ei fusese ucis la Isandhlwana fraţii ei mai mari erau încă cu 
lordul Chelmsford, pe Tugela o avea pe mama ei şi cele trei fiice 
mai mici de hrănit. Cît de orb fusese să nu vadă toate aceste 
lucruri! 

— Anna, pot să te ajut cumva? Nu trebuie decit să-mi spui 
cuce... 

— Nu, Garry. Nu cred că ma mai poate ajuta cineva. 

— Dacă e vorba de bani... El avu o clipă de discretă şovăire. 
Acum sînt un om bogat. Tata ne-a lăsat Theunis Kraal lui Sean şi 
mie, şi în lipsa lui Sean... 

Ea-l privi fără sa răspundă. 

— îţi pot împrumuta nişte bani pînă treci hopul... Garrick se 
îmbujora la faţa. Orice suma doreşti. 

Ea continua să-l privească fix în vreme ce mintea ei căuta să se 
adapteze situaţiei. Garrick era acum stăpînul de la Theunis 
Kraal. Era bogat, de două ori mai bogat decit ar fi fost Sean. lar 
Sean murise. 

— Te implor, Anna! Dă-mi voie să te ajut. Vreau să te ajut, zău 
că vreau. 

O iubea, era limpede ca lumina zilei - iar Sean nu mai era. 

— Ce zici, Anna, îmi dai voie să te ajut? 

Ea se gindea la foamete şi la picioare desculţe, la rochiţele ce se 
subţiaseră şi deveniseră transparente de atita spălat de puteai 
vedea prin ele dacă le ridicai în lumină, se gîndi la jupoanele 
peticite şi răspeticite. Şi mai ales se gîndi la teama, la 
nesiguranța în care trebuie să trăieşti atunci cînd eşti sărac. 
Garrick era bogat şi viu, Sean murise. 

— Te implor, spune-mi că nu-mi vei refuza ajutorul. Garrick se 
apleca înainte şi-o apucă de braţ strîngîndu-i-l cu 

putere din cauza agitaţiei, iar ea-l privi drept în faţă. E vizibilă 
asemănarea, reflecta ea, dar Sean avea vigoare acolo unde aici 
nu era decit moliciune şi nesiguranţă. Şi culorile erau altele; 
palid ca nisipul şi un albastru încă şi mai spălăcit în loc de negru 


ca tăciunele şi albastru-închis. Era ca şi cum un artist al 
penelului luase un portret şi din cîteva trasaturi subtile îi 
modificase complet rostul, pînă-ntr-atit încît să-l transforme într- 
un portret al unei cu totul alte persoane. La picioml lui nici nu 
mai îndrăznea să se gindească. 

— Drăguţ din partea ta, Garry, spuse ea, dar mai avem cite ceva 
în bancă, şi toate datoriile legate de părniînt sînt plătite. Mai 
avem şi caii; la nevoie îi putem vinde. 

— Atunci ce e? Rogu-te, spune-mi şi mie! 

în acel moment ea ştia clar ce avea să facă mai departe. Să-l 
mintă nu se mai putea - era deja prea tirziu. Anna se vedea con- 
strinsă să-i spună, însă ştia că adevărul avea să-l lase rece. Mă 
rog, poate nu chiar în totalitate, dar nu destul cît să nu poată 
obţine ceea ce îşi dorea. îşi dorea să fie bogata şi îşi dorea un 
tată pentru pruncul care îi creştea în pîntece. 

— Garry, o să am un copil. 

Bărbia lui Garrick zvicni în sus şi-odată i se bloca respiraţia, 
după care îşi reveni. 

— Un copil? 

— Da, Garrick, sînt gravidă. 

— Al cui e copilul? Al lui Sean? 

— Da, Garrick. Port în pîntece copilul lui Sean. 

— De unde ştii? Cum poţi fi atît de sigură? 

— Sînt sigură. 

Garrick se smulse de pe scaun şi se duse şontic-şontic pe ve- 
randă. Se opri la balustradă şi o strinse puternic cu mîna cea 
zdravănă; cealaltă, cea beteagă, era încă înfăşurată în 
pansamente. Stătea cu spatele la Anna şi privea lung peste 
pajiştile verzi din jurul gospodăriei Theunis Kraal şi pînă la 
costişa cu panta domoală şi rariştea de arbori aflata dincolo. 
Copilul lui Sean. Ideea îl zăpăcea complet. El ştia că Sean şi 
Anna erau împreună şi că făceau dragoste. Sean îi spusese, iar 
Garrick nu resimţise în nici un fel vestea. Era gelos, însă doar 
puţin, fiindcă Sean îi împărtăşise şi lui secretul, spunîndu-i ce 
făceau, iar în felul ăsta ceva din asta îi aparţinea şi lui. Dar aici 
era vorba un copil. Copilul lui Sean. 

Incet-încet întreaga situaţie i se înfăţişa clar dinaintea ochilor. 
Copilul lui Sean avea să fie o bucăţică vie din fratele său, acea 
fărimă ce nu fusese hăcuită de suliţele zuluşilor. însemna că nu-l 
pierduse de tot pe Sean. lar Anna - ea trebuia să găsească un 


tată pentru copilaşul ei, era de neconceput să mai aştepte încă 
o lună pînă să se mărite. l-ar fi putut avea pe amîndoi laolaltă, 
ambele fiinţe la care ţinea: şi pe Sean, şi pe Anna. Trebuia ca ea 
să se mărite cu el, nu mai exista nici o alternativă. Fericit că 
găsise soluţia, se întoarse spre fată. 

— Şi ce-ai sa te faci, Anna? Acum era sigur în privinţa ei. Sean e 
mort. Tu ce-ai să te faci? 

— Nu ştiu. 

— N-ai să poţi avea copilul. Ar fi un copil din flori. 

O văzu cum face o grimasă de durere la auzul acelor cuvinte. 
Acum se simţea foarte sigur în privinţa ei. 

— O să plec departe, în Port Natal. Rostise cuvintele sec, fără 
nici un fel de expresie, privindu-l senină, ştiind exact ce era în 
mintea lui. O să plec curind, spuse ea. O să mă descurc şi eu 
cum oi putea. O să fie bine. 

Garrick îi studie faţa în timp ce vorbea. Capul îi era mic faţa de 
umerii prea largi pentru o fata, avea bărbia ascuţita, dinţii erau 
un pic încovoiaţi, însă albi - era foarte drăguţa în ciuda celor doi 
ochi ca de pisică. 

— Te iubesc, Anna, spuse el. Ştii asta, nu-i aşa? 

Ea încuviinţa înclinînd încet capul, iar părul i se mişca greu şi 
întunecat pe umeri. O licărire de mulţumire scînteie în ochii ei 
de pisică. Da, Garry, ştiu. 

— Vrei să te măriţi cu mine? spuse el pe nerăsuflate. 

— Şi chiar ţi-e indiferent? Nu-ţi pasa de faptul că e copilul lui 
Sean? întreba ea ştiind prea bine că aşa era. 

— Te iubesc, Anna. 

Garry se apropie stîngaci, iar ea îl privi drept în ochi. Refuză să 
se mai gîndească la piciorul olog. 

— Te iubesc şi nimic altceva nu mai contează. El întinse mii-nile, 
iar ea-l lăsă s-o ia în braţe. Vrei să te măriţi cu mine, Anna? 
întrebă el din nou, tremurind. 

— Da. Miinile ei erau aşezate cuminte pe umerii lui. 

El suspină încetişor, iar expresia ei se transforma într-un fel de 
dezgust. Tocmai era pe punctul de a-l respinge, dar se opri. 

— Draga mea, n-ai să regreţi. îţi jur că n-ai să regreţi, şopti el. 
— Trebuie s-o facem repede, Garrick. 

— Da. Chiar azi după-masă am să mă reped pînă în oraş să 
discut cu părintele... 


— Nu! Nu aici în Ladyburg, i-o reteză brusc Anna. Oamenii au să 
aibă prea mult de birfit. N-aş putea îndura. 

— Atunci o să mergem tocmai la Pietermaritzburg, conveni 
Garrick. 

— Cînd, Garry? 

— Cînd vrei tu. 

— Miine, spuse ea. O să mergem chiar miine. 


22 

Catedrala din Pietermaritzburg se afla pe Strada Bisericii. O 
construcţie din piatra cenușie cu clopotniţa şi gard de fier forjat 
aşezata între strada şi petecele de iarba pe care se plimba 
îngîmfaţi, cu pieptul bombat, porumbeii. 

Anna şi Garrick merseră pe aleea pavata cu dale şi pătrunseră în 
semiobscuritatea catedralei. Razele soarelui treceau prin 
vitraliu, ceea ce făcea ca interiorul să scînteieze straniu într-o 
jerba policroma. Din cauza emoţiei, amîndoi se ţineau de mînă 
stînd în picioare pe culoarul din mijlocul catedralei. 

— Aici nu e nimeni, şopti Garrick. 

— Trebuie să fie, îi răspunse Anna, tot în şoaptă. încearcă la uşa 
de colo. 

— Şi ce să spun? 

— Spune-le că vrem să ne căsătorim. Garrick şovăi. 

— Haide, du-te, îl îndemnă Anna în şoaptă, împingîndu-l încet 
spre uşa sacristiei. 

— Vino şi tu cu mine, spuse Garrick. Nu ştiu ce să spun. Preotul 
era un bărbat subţire, purtînd ochelari cu ramă de 

stană. Privi pe deasupra lentilelor la perechea emoţionata care 
se ivise în prag şi închise cartea deschisa din care citea la 
amvon. 

— Vrem să ne căsătorim, spuse Garrick şi se făcu stacojiu la 
faţă. 

— Păi, aţi venit exact acolo unde trebuia, rosti sec preotul. 
Veniţi! 

Era un pic nedumerit de graba lor şi mai discuta puţin cu ei 
înainte de a-i trimite la tribunalul magistraturii de unde să 


obţină o autorizaţie speciala. îi căsători, însă ceremonia păru 
falsă şi ireală. Litania preotului era înghiţita aproape complet de 
uriaşul hău al navei catedralei, pe cînd cei doi stăteau pierduţi şi 
plini de evlavie dinaintea preotului. Două doamne în vîrstă care 
se aflau acolo pentru rugăciuni acceptaseră bucuros să le fie 
martori, iar după aceea amiîndouă o sărutară pe Anna, preotul 
strîngîndu-i mina lui Garrick. Cînd terminară ieşiră din nou la 
lumina soarelui. Porumbeii continuau să umble ţanţoş încoace 
şi-ncolo, şi o căruţa trasă de un catiîr trecea cu zgomot pe Strada 
Bisericii; vizitiul, un bărbat de culoare, cînta şi pocnea din bici. 
Era ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. 

— Sîntem soţ şi soţie, rosti Garrick şovăielnic. 

— Da, conveni Anna, însă tonul vocii ei o trăda că nici ea nu 
credea ceea ce spunea. 

Mergînd unul lîngă altul, se întoarseră la hotel. Nu scoaseră nici 
o vorbă şi nu se atinseră unul pe altul. Bagajele lor fuseseră 
duse în cameră, iar caii băgaţi în grajd. Garrick semnă în 
registru, iar funcţionarul rinji. 

— V-am dat numărul 12, domnule; este apartamentul 
matrimonial, special rezervat pentru cuplurile aflate în luna de 
miere. 

li făcu cu ochiul, iar Garrick începu să se bilbiie, complet fisticit. 
Imediat după cină - o cina excelentă - Anna se retrase sus la 
cameră, iar Garrick mai ramase în salon să-şi soarbă cafeaua. 
După aproape o oră, izbuti să-şi adune curajul de a o urma. 
Traversa vestibulul apartamentului matrimonial, şovăi la uşa ce 
dădea spre dormitor, după care intră. Anna era în pat. îşi 
trăsese cearceaful pînă sub bărbie şi se uita la el cu acei ochi de 
pisică, imposibil de descifrat. 

— Ţi-am pus cămaşa de noapte pe măsuţa din baie, spuse ea. 
— Mulţumesc, spuse Garrick. 

Cînd traversă camera, se împiedica de un scaun. închise uşa 
dupa el, se dezbracă rapid şi, aplecîndu-se în pielea goală 
deasupra lavoarului, se stropi pe faţă cu apă; apoi se şterse şi-şi 
trase peste cap cămaşa de noapte. Reveni în dormitor, unde 
Anna stătea întinsă cu faţa întoarsă în altă parte. Părul îi era 
despletit Si revărsat pe pernă, strălucind în lumina veiozei. 
Garrick se aşeză pe marginea unui scaun. îşi sumese mai sus de 
genunchi poalele cămăşii de noapte şi desfăcu micile cureluşe 
ale piciorului de lemn, îl depuse cu grijă lîngă scaun şi-şi 


fricţionă ciotul cu ambele miini. îl simţea amorţit. Auzi patul 
scîrţiind uşor şi ridică privirea. Anna îl observa, uitîndu-se lung la 
piciorul de lemn. Garrick îşi trase repede în jos poalele cămăşii 
de noapte ca să acopere ciotul acela cu capătul un pic mai 
umflat şi cicatricea roz. Se ridică, îşi controla echihbml, apoi 
topăi într-un picior spre pat. Se înroşi din nou. 

Ridică marginea aşternutului şi se strecură în pat, iar Anna se 
îndepărtă de el, ferindu-se cu o mişcare violenta. 

— Sa nu ma atingi, spuse ea, răguşită. 

— Anna, te rog nu te speria! 

— Sînt gravida, nu trebuie să te atingi de mine. 

— N-o sa te ating, îţi jur că n-o să te ating. 

Ea respira greu, nemaifăcînd nici un efort de a-şi ascunde 
repulsia. 

— Vrei să mă culc în salon, Anna? Am să mă culc acolo dacă vrei 
tu. 

— Da, spuse ea. Du-te şi te culcă acolo. 

îşi luă halatul de pe scaun şi, aplecîndu-se, culese de pe jos pi- 
ciorul de lemn. Ţopăi către uşă şi se întoarse apoi cu faţa spre 
ea 

— lartă-mă, Anna, n-am vrut să te sperii. Ea nu-i răspunse, iar el 
continuă: Eu te iubesc. îţi jur că te iubesc mai mult decit orice 
pe lume. Nu vreau să-ţi fac rău, tu ştii asta, nu-i aşa? Ştii că nu- 
ţi vreau răul! 

Ea continua să nu răspundă, iar Garry schiţă un firav gest de 
implorare cu piciorul său de lemn în mînă şi cu lacrimile 
umplîndu-i ochii. 

— Anna, mai degrabă m-aş omori decit să te sperii. 

leşi repede pe uşă şi o închise în urma lui. Anna se dădu grabnic 
jos din pat şi, cu capotul încurcîndu-i-se printre picioare, se duse 
în fugă pînă la uşă şi răsuci cheia în broasca 


23 

Dimineaţă Garrick o descoperi cu uimire pe Anna foarte 
binedispusă îşi strînsese părul cu o bentiţa verde, iar rochia 
asortată de pe ea era cam spălăcită, dar drăguţa Tăifăsuli 
fericită cît dură micul dejun şi, în timp ce-şi sorbeau cafeaua, ea 
se aplecă peste masă şi atinse mîna lui Garrick. 

— Ce-o să facem azi, Garrick? 


Garrick fu luat pe nepregătite, de fapt, el nu se gindise atit de 
departe. 

— Păi, cred c-am putea mai bine să prindem trenul de după- 
masă spre Ladyburg, spuse el. 

— Oh, Garry, se bosumflă ea imediat. Nu mă iubeşti suficient de 
mult cît să-mi oferi o lună de miere? 

— Cred că... şovăi Garrick şi apoi continuă Sigur că da eu nici nu 
mă mai gîndisem la asta Riînji emoţionat Unde-am putea merge? 
— Am putea să ne îmbarcam pe corabia de curierat poştal şi-am 
putea merge cu ea pînă la Capetown, sugera Anna. 

— Da, striga Garrick captivat pe loc de această propunere. O să 
fie distractiv. 

— Dar, Garry, se posomori Anna. Eu n-am cu mine decit două 
rochii, şi acelea vechi. îşi atinse hainele. 

Garrick deveni şi el serios în timp ce se preocupa de rezolvarea 
acestei noi probleme. Apoi găsi soluţia. 

— O să cumpărăm mai multe. 

— Oh, Garry, am putea face asta? Chiar am putea? 

— O să cumpărăm tot ce ai nevoie şi chiar şi în plus. Hai, ter- 
mină-ţi cafeaua şi mergem în oraş! 

— Am terminat 

Anna se ridica de la masă, gata de plecare. 


24 

inchiriară o cabină dublă la bordul navei Dunottar Castle din Port 
Natal şi pînă la Capetown. Mai erau şi alţi tineri la bord. Anna, în 
noile şi elegantele ei haine şi radiind de încîntare, era centrul de 
atracţie al unui cerc mic şi vesel de oameni care se amuzau cu 
jocuri pe punte, luau masa împreună, dansau şi se tachinau, în 
vreme ce vasul poştal plutea spre sud, prin zilele însorite şi aurii 
ale acelei toamne timpurii. 

La început, Garrick se mulţumi să rămînă în apropierea Armei 
fără ostentaţie. Era acolo gata să-i ţină haina, să-i aducă o carte 
sau să care un pled. O privea cu afecţiune, bucurindu-se în sinea 


lui de succesele ei şi fără a fi cîtuşi de puţin gelos atunci cînd ea 
mai că dispărea cu totul acoperită de un zid de juni fascinaţi de 
farmecul ei şi fără să-l deranjeze faptul că doar canapeaua din 
vestibulul cabinei lor îi era disponibilă în chip de pat -unul deloc 
confortabil. 

Apoi, încet-încet, tovarăşii lor de călătorie începeau să-şi dea 
seama din ce în ce mai bine că Garrick era cel care plătea 
pentru majoritatea gustărilor, a băuturilor răcoritoare, şi tot el 
era cel care scotea banii şi pentru alte mici cheltuieli mărunte 
ce se iveau în fiecare zi. Aceştia începură să-şi dea seama de 
prezenţa lui şi de faptul că părea a fi cel mai bogat membru al 
grupului. De aici nu mai fu decit un pas pînă la a-l admite în 
cercul lor. Bărbaţii îi adresau observaţii în mod direct şi unele 
fete îi făceau avansuri pe faţă, trimiţindu-l să le aducă tot felul 
de lucruri. Garrick era în acelaşi timp şi în culmea încîntării, şi 
îngrozit de toate aceste atenţii, fiindcă ştia că nu putea face faţa 
pălăvrăgelilor şi schimburilor de replici din jurul său şi în faţa 
cărora se bilbiia şi se îmbujora ca racul fiert. Apoi Garrick 
descoperi cît i de simplu era de fapt totul. 

— Tragi o duşcă, bătrine? 

— Nu. Nu prea am obiceiul. 

— Aiurea. Toată lumea bea. Ospătar, adu te rog amicului meu ! 
un whisky. 

— Zău, nu-mi trebuie. 

Dar fireşte că Garrick bău. Avea un gust rău şi vărsă din 
greşeală un pic pe rochia de seară a Armei. în timp ce ştergea 
pata cu batista lui, ea îi adresă o replica usturătoare, după care 
rise vesela la o glumă făcuta de domnul cu mustaţa aflat în 
partea dreaptă. Garrick se făcu mic şi trist în fotoliul său şi dădu 
peste cap paharul de whisky. Apoi încetul cu încetul, dogoarea 
se pogon asupra lui începînd din adînc, din străfundul inimii şi 
răspîndindu-se apoi prin tot corpul, pînă-n vîrful degetelor. 

— Mai serviţi unul, domnule Courtney? 

— Mulţumesc, da. încă un rind la fel, dar cred că-i rîndul meu să 
fac cinste. 

Mai dădu încă un pahar peste cap. Stăteau afară, pe puntea 
superioară, în scaune de punte, la adăpostul suprastnicturii; era 
1 o noapte calda, cu luna. Cineva vorbea despre campania 
zulusă a lui Chelmsford. 


— Aici greşeşti, rosti clar şi răspicat Garrick. Se lăsa o tăcere 
scurtă. 

— Poftim? se uită la el surprins vorbitorul. 

Garrick se apleca lejer înainte în scaunul său şi începu să 
vorbească. La început se mai poticni în cuvinte, dar scoase şi o 
vorbă de duh şi două femei riseră. Glasul lui Garrick dobîndi 
astfel curaj. Oferi un rezumat scurt, concis şi pătrunzător al 
cauzelor şi efectelor războiului. Unul dintre bărbaţi puse o 
întrebare. Era o întrebare tăioasă, însă Garrick îi văzu imediat 
miezul şi răspunse cu pricepere. Toate îi erau foarte limpezi, iar 
cuvintele îi ieşeau fără efort. 

— Pesemne că aţi fost acolo, îndrăzni una dintre fete. 

— Soţul meu a fost la Rorke's Drift, spuse încet Anna, uitîn-du-se 
la el ca la un străin. Lordul Chelmsford l-a citat pe ordin de zi 
pentru a fi medaliat cu Crucea Victoria. In momentul de faţă 
tocmai aşteptam veşti de la Londra. 

Gmpul păstră iar linişte, dar cu un nou respect de data asta. 

— Cred că e rindul meu să fac cinste, domnule Courtney. Aveţi 
whisky, îmi pare, nu-i aşa? 

— Mulţumesc. 

De asta data gustul sec şi bogat al whiskyului se dovedi a fi mai 
puţin ofensiv; el îl sorbi gînditor şi detecta o uşoara urma de 
dulceaţa în acel buchet sec. 

Cînd, mai tîrziu în noapte, se retraseră înapoi la cabine, Garrick 
o luă de mijloc pe Anna. 

— Ce distractiv ai fost în seara asta, spuse ea. 

— A fost doar o reflexie a farmecului tău, draga mea. Eu nu sînt 
decit oglinda ta. 

El o sărată pe obraz, iar ea se feri, dar nu foarte energic. 

— Mă tachinezi, Garrick Courtney. 

Garrick adormi pe spate în fotoliul său, fără vise şi cu zim-betul 
pe faţă, iar a doua zi dimineaţă îşi simţea pielea întinsă şi 
uscata, iar în spatele globilor oculari resimțea o uşoară durere. 
Merse pînă la baie, unde îşi clăti gura. Simţi o mică ameliorare, 
însă uşoara jenă din spatele globilor oculari persista. Se înapoie 
în salon şi sună clopoţelul. 

— Bună dimineaţa, domnule, se înfiinţa ospătarul de bord. 

— Poţi să-mi aduci un whisky cu sifon? întrebă Garrick şovăitor. 
— Desigur, domnule. 


Garrick nu puse sifonul în pahar, ci-l bău sec, aşa cum era, ca pe 
un medicament. Apoi, ca prin minune, simţi din nou acea 
dogoare care-i încălzea mădularele. Nici măcar nu îndrăznise să 
spere la ea. 

— Buna dimineaţa, draga mea. 

Garrick se apleca şi-o sărată, iar cu mina îi acoperi unul din sîni 
ce se vedea prin mătasea capotului ei. 

— Garry, ştrengar ce eşti! Ea-i dădu peste mînă, dar în gluma 
Mai era încă un cuplu aflat în luna de miere care se întorcea 

la ferma de lingă Capetown - treizeci de hectare din cea mai 
nobilă viţă de vie din tot cuprinsul peninsulei Cape, după cum se 
exprimase chiar proprietarul. Anna şi Garrick fură obligaţi, la 
insistenţele noilor cunoştinţe, să le accepte invitaţia de a le 
vizita 

Peter şi Jane Hugo erau o pereche minunată. Foarte îndrăgostiţi, 
destul de bogaţi, populari şi căutaţi în societatea oraşului 
Capetown. Anna şi Garrick petrecură împreună cu ei şase 
săptămîni încîntătoare. 

Au fost la curse în Milnerton. Au înotat la Muizenberg, în apele 
calde ale Oceanului Indian. Au mîncat la iarbă verde în Clifton, 
creveţi proaspeţi, prinşi chiar atunci şi fripţi pe grătar, pe 
cărbuni. Călăriră la o partida de vînătoare cu ogari la Cape Hunt 
şi prinseră doi şacali după o zi de cavalcade furibunde prin 
ţinutul olandez al hotentoţilor. Serviră cina în Fortăreaţă, iar 
Anna dansă cu guvernatorul. 

Merseră la cumpărături prin bazarurile ce gemeau de comori şi 
curiozităţi aduse tocmai din India şi din Orient. Orice dorea Anna 
primea pe dată. Garrick îşi cumpăra şi el ceva - o butel-cuţă 
plata din argint cu lucrături frumoase şi ornamentate. Se 
potrivea perfect în buzunarul hainei lui fără să se vadă nici o 
umflătură. Cu ajutorai ei, Garrick fu în stare să ţină pasul cu 
restul companiei. 

Pe urmă veni şi vremea să-şi ia rămas-bun. în ultima noapte, la 
cină nu mai erau decit ei patru la o masă trista, regretînd 
iminenta despărţire, dar amintindu-şi cu plăcere bucuriile 
împărtăşite. 

Jane Hugo se smiorcăi un pic cînd se sărata cu Anna la des- 
părţire, Garrick şi Peter mai ramaseră jos pînă cînd isprăviră 
sticla, după care urcară amindoi şi-şi strinseră mîinile în faţa 
dormitorului lui Garrick. Peter rosti morocănos: 


— îmi pare rău că plecaţi. Ne-am obişnuit să vă avem printre 
noi. O să vă trezesc eu dimineaţă şi-o să mai facem o ultimă 
cavalcadă înainte ca vasul să ridice ancora. 

Garrick se schimba în linişte în baie şi după care o luă spre patul 
lui şi se aşeză pentru a-şi scoate piciorul de lemn. 

— Garry, şopti Anna. 

— Hei, credeam c-ai adormit. 

Se auzi un foşnet şi mina Armei se ivi dintre cearceafuri întinsă 
spre el ca o invitaţie. 

Garrick se apropie de patul ei, brusc din nou stîngaci. 

— Aşază-te un minut, spuse Anna, iar el se aşeză pe marginea 
patului ei. Garry, nici nu ştii cît de bucuroasă am fost în ultimele 
săptămîni. Au fost cele mai frumoase zile din toată viaţa mea. îţi 
mulţumesc din suflet, soţul meu. 

întinse mîna şi-l atinse pe obraz. Arăta minionă şi tandră în 
culcuşul patului. 

— Dă-mi un sărut de noapte bună, Garry! 

El se aplecă pentru a depune un sărut pe fruntea ei, dar Anna, 
cu o mişcare impetuoasă, îşi lipi buzele de ale lui. 

— Poţi să intri în pat lîngă mine, dacă vrei, şopti ea cu gura 
nedezlipită de a lui. 

Dădu cu o mînă cearşaful la o parte. 

lar Garrick veni lîngă ea în aşternutul cald; vinul i se urcase un 
pic la cap şi era gata pregătită, aşa cum sînt în felul lor special 
toate femeile gravide în puţine luni. Ar fi trebuit să fie torni 
minunat. 

Stirnită deja şi nerăbdătoare, gata să-l conducă, ea-şi cobori 
mîna să-l atingă, apoi încremeni de surpriză, nevenindu-i să 
creadă. Acolo unde ar fi trebuit să dea de un mădular vîrtos, 
bărbătesc şi obraznic descoperi moliciune şi nesiguranţă. 

Anna începu să ridă. Nici măcar explozia glonţului nu-l duruse 
atit de tare ca acel hohot. 

— Haide, pleacă de aici, spuse ea rizind cu cruzime. Du-te la 
tine-n pat! 


25 

Cînd reveniră la Theunis Kraal, Anna şi Garrick erau căsătoriţi de 
două luni. Braţul lui Garrick nu mai era în ghips -doctorul lui 
Peter Hugo se îngrijise de asta. 


Apucară pe drumul care ocolea satul şi care traversa podul 
peste Baboon Stroom. Garrick opri caii pe culme şi priviră către 
ferma. 

— Nu pricep pentru ce mama s-a mutat la oraş, spuse Garrick. 
Nu era nevoie să facă asta. La Theunis Kraal era loc berechet 
pentru toată lumea. 

Lîngă el, Anna şedea tăcută şi mulţumită. | se luase o piatră de 
pe inimă cînd Ada le scrisese la Port Natal după ce ei îi te- 
legrafiaseră vestea căsătoriei. Aşa tînără cum era ea, Anna era 
destul de femeie cît să-şi dea seama că Ada n-o plăcuse 
niciodată. Cînd se întîlneau, Ada se purta destul de drăguţ cu 
ea, dar Anna găsea foarte derutanţi acei ochi mari şi negri ai 
Adei. Erau prea sfredelitori şi presimţea că aveau să descopere 
nişte lucruri pe care ea le dorea ascunse. 

— O sa trebuiască să ne ducem la ea cît mai curind posibil. 
Trebuie să se întoarcă înapoi la Theunis Kraal - la urma urmei 
Theunis Kraal e şi casa ei, continuă Garrick. 

Anna se foi în scaunul ei:„N-are decit să rămînă în casa din 
Ladyburg şi acolo să putrezească", dar era mieroasă atonei cînd 
rosti cu voce tare: 

— Theunis Kraal îţi aparţine acum ţie, Garrick, iar eu sînt sofia 
ta. Poate că mama ta vitregă ştie ce-i mai bine pentru toţi. Anna 
îi atinse braţul şi-i surise. Oricum o să mai vorbim despre asta 
alta data. Acum hai acasă, că lung a mai fost drumul, iar eu sînt 
foarte obosita. 

Imediat Garrick se întoarse îngrijorat spre ea. 

— lartă-ma, draga mea, cît de nesăbuit am fost! Atinse caii cu 
biciul, iar ei o luară la vale, către casă. Păşunile de la Theunis 
Kraal erau verzi, iar florile de canna 

se deschiseseră roşii, roz şi galben. 

„JE frumos, gîndi Anna, şi totul e al meu. Nu mai sînt săracă." Se 
uită la acoperişul cu mansardă şi la obloanele solide, din lemn, 
de la ferestre, în timp ce căruţa intra pe alee. 

Un bărbat stătea în picioare în umbra prispei. Anna şi Garrick îl 
văzură amiîndoi în aceeaşi clipa. înalt, lat în spate şi vîrtos ca o 
grinda de eşafod, ieşi din umbră şi cobori treptele, apro-piindu- 
se de ei. Zimbea cu dinţii lui albi pe chipul pîrjolit de soare. 
Vechiul şi irezistibilul său zîmbet îi lumina faţa. 

— Sean, şopti Anna. 


26 

De fapt Sean îl observase pentru prima data atunci cînd opriseră 
caii ca să-i adape. Cu o zi în urma, pe la prinz, părăsiseră tabăra 
lui Chelmsford pentru a pleca în recunoaştere către nord-est Era 
o unitate expediţionară minuscula - patru bărbaţi albi călare şi 
vreo cinci sau şase Nongaai, soldaţi loiali, băştinaşi din Natal. 

El luă friul din mîna lui Sean. 

— Ţin eu calul pînă bei. 

Glasul său vibra, iar Sean ciuli urechea. Se uită lung la faţa 
omului şi-l plăcu pe loc. Albul ochilor nu avea nici o pată gălbuie, 
iar nasul părea mai curind arab decit negroid. Tenul său era 
precum chihlimbarul întunecat, iar pielea îi lucea ca unsă cu 
ulei. 

Sean încuviinţa. în limba zulu nu există nici un cuvînt pentru 
„Mulţumesc", după cum nu există nici o expresie echivalentă lui 
„Îmi pare rău". 

Sean se lăsă în genunchi lingă pîrîu şi-şi potoli setea. Apa avea 
un gust dulce, fiindcă era însetat; cînd se ridică iar în picioare, 
ge-nunchii îi erau uzi, iar pe bărbie i se scurgeau picaturi de 
apa. Se uită la omul care-i ţinea calul. Purta doar un petic făcut 
din cozi de dihor, nici o brățară zornăitoare şi nici o hlamidă, nici 
o coroană semeaţă din pene pe cap. Scutul său negru era din 
piele netăbăcită uscata şi mai purta cu el doua sulițe scurte de 
asalt. 

— Cum îţi zice? întreba Sean luînd seama la pieptul larg şi 
semet şi la felul în care muşchii bazinului ieşeau în relief, vîrtoşi 
ca dunele pe o plajă suflata de vînt. 
— Mbejane - rinocer. 

— Asta vine de la cornul tău? 

Omul chicoti încîntat şi mîndru. 

— Pe tine cum te cheamă, Nkosi? 
— Sean Courtney. 

Mbejane mimă cuvintele fără să scoată nici un sunet, apoi 
scutură din cap. 

— E un nume greu. 

Nu avea să rostească niciodată numele lui Sean - nici măcar o 
singură data în toţi anii ce aveau să urmeze. 

— Pe cai! strigă Steff Erasmus. Haide şi-om merge. Urcară în şa, 
apucară friiele şi-şi lăsară puştile în tocurile lor. 


N 


Negrul Nongaai care se tolănise pe mal sari şi el în picioare. 

— Haide, îl îndemnă Steff. 

Dădu călcîie calului prin albia pulului. Bidiviul îşi luă aviînt şi se 
caţără pe celălalt mal şi toţi veniră după el. Se deplasau în şir 
indian prin iarba înaltă, liniştiţi şi relaxaţi în şa, iar caii la pas de 
voie. 

Lîngă scara din dreapta a lui Sean alerga zulusul cel mare, pasul 
său lung şi elastic ţinînd uşor ritmul calului. Din cînd în cînd, 
Sean îşi cobora privirea de pe întinderea orizontului pentru a se 
uita la Mbejane; îl încerca un puternic sentiment de siguranţă 
fiindcă-l ştia acolo, lîngă el. 

în seara aceea instalară tabăra într-o mică vilcea. Fără focuri de 
tabără; la cină miîncară doar biltong - fişii negre de pastrama 
uscata şi sărată, iar de băut - apa rece. 

— Ne pierdem vremea de pomană, bombăni Bester Klein, unul 
dintre soldaţi. De două zile de cînd călărim n-am văzut nici picior 
de zulus. Eu zic să ne înapoiem şi să facem iar joncţiunea cu cei 
din coloana principală. Dacă mergem tot înainte, în felul ăsta nu 
facem decit să ne îndepărtăm tot mai mult de locul unde se 
întîmplă lucrurile importante - o să pierdem toată distracţia 
atunci cînd ea s-o nimeri să vină. 

Steff Erasmus se înfofoli mai bine în pătura lui; deja se simțeau 
primii fiori ai nopţii. 

— Şi zi aşa, distracţie, hai? scuipă el expert în beznă. Dacă noi 
găsim vitele, n-au decit să se distreze ei acolo şi singuri. 

— Chiar nu-ţi pasă că ratezi lupta? 

— la ascultă, aici, eu am vînat boşimani din Karroo şi pînă-n 
Kalahari, m-am încăierat cu Xhosas şi cu Fingoes pe valea riului 
Fish, am hălăduit prin munţi după Moshesh şi-ai lui Basutos. 
Războinici din triburile Matabele, Zulu, Bechuana - m-am distrat 
cum Spui tu cu toţi de-alde ăştia. Acum, patru sau cinci sute de 
vite de calitate eu zic că reprezintă destula răsplată pentru 
distracţia la care n-om participa. Steff se întinse pe spate şi-şi 
potrivi mai bine şaua sub ceafă, drept pernă. Şi-n fond şi la 
urma urmei ce vă face să credeţi că turmele alea vor fi de capul 
lor, fără nici o pază cînd om da de ele? O să aveţi parte de 
distracţie, nu vă faceţi griji; vă promit eu asta. 

— De unde ştii că-şi aduc vitele tocmai aici? insistă Sean. 


— Aici sînt, spuse Steff, şi-o să dam noi de ele. îşi întoarse capul 
spre Sean. Sean, tu stai primul de gardă. Vezi, ai grijă şi fă ochii 
mari. 

îşi trase pălăria pe ochi, bijbii cu mina dreaptă pentru a se asi- 
gura că avea puşca alături, după aceea le ură de sub pălărie 
noapte bună. Restul oamenilor se viriră fiecare în pătura lui, 
complet îm-brăcaţi şi încălţaţi şi cu armele în miini. Sean se 
strecură prin întuneric să verifice amplasamentele negrilor 
Nongaai. 

Era o noapte fără luna, dar stelele erau uriaşe şi aproape de pă- 
rnînt; ele luminau întinsul cîmpiei, iar cei patru cai care păşteau 
erau tot atitea pete întunecate în contrast cu iarba mai palidă. 
Sean înconjură tabăra şi găsi două dintre santinele treze şi la 
post îl pusese pe Mbejane mai spre nord, iar acum se îndrepta 
chiar într-acolo. La vreo cincizeci de metri în faţă, desluşi 
conturul micii tufe de mărăcini unde-l lăsase pe Mbejane. Brusc, 
Sean rînji şi se lăsă în patra labe, îşi puse arma în încheietura 
coaielor şi începu să se tirască de-a buşilea pentru a-l surprinde 
pe negru. Umblînd tirîş în linişte absolută, el se apropie de tufe. 
La zece paşi se opri şi ridică fruntea, grijuliu ca mişcarea să fie 
foarte lenta. Se uită lung în beznă, încercînd să distingă conturai 
zulusului printre ramurile întinse şi smocurile de frunze. Virful 
unei sulițe îl atinse în dosul urechii, în moalele grumazului, 
imediat sub osul mandibulei. Sean încremeni, dar îşi roti ochii şi, 
la lumina stelelor, îl zări pe Mbejane îngenuncheat deasupra lui 
cu sulița în mînă. 

-Nkosi mă căuta pe mine? întreba solemn Mbejane, dar în glasul 
lui se simţea o unda de tachinare. 

Sean se ridica şi îşi frecă locul unde-l înţepase virful lăncii. 

— Numai o maimuţă de noapte vede prin beznă, protestă Sean. 
— Şi numai un drac-de-mare proaspăt prins sare pe burtă, 
chichoti Mbejane. 

— Eşti un adevărat zulu, declară Sean, recunoscînd imediat 
aroganţa, deşi ştiuse imediat de cum văzuse faţa şi corpul 
bărbatului că acesta nu era unul dintre tribalii corciţi de prin 
părţile Natalului care doar vorbeau limba zulusă, dar care erau 
tot atit de zuluşi pe cît era de leopard un motan tărcat. 

— Sînge din sîngele lui Chaka, se declară de acord Mbejane, în 
glasul lui simțindu-se respectul atunci cînd pronunţă numele 
bătrînului rege. 


— lar acum ridici sulița contra lui Cetewayo, regele tău? 

— Regele meu?! Nici urmă de veselie în glasul lui Mbejane. 
Regele meu? repetă el cu dispreţ. 

Se făcu linişte, iar Sean aştepta. Departe, în întuneric, un şacal 
latră de două ori, iar unul din cai necheză încetişor. 

— Un altul ar fi trebuit să fie rege, însă a murit străpuns de un 
băț ascuţit înfipt în orificiul secret al corpului său pînă cînd i-a 
găurit maţele şi i-a atins inima. Acel om era tatăl meu, spuse 
Mbejane. 

Se ridică în picioare şi se duse înapoi la adăpostul mărăcini- 
şului, iar Sean îl urmă. Se aşezară pe jos unul lîngă altul, tăcuţi 
dar vigilenţi. Şacalul se-auzi iar, undeva deasupra taberei, iar 
capul lui Mbejane se întoarse în direcţia de unde venea sunetul. 
— Unii şacali sînt cu două picioare, şopti el ginditor. Sean simţi 
cum îl furnică pielea. 

— Zuluşi? întrebă el. 

Mbejane ridică din umeri, o mişcare imperceptibilă în întuneric. 
— Chiar dacă sînt, n-au să atace noaptea. în zori, da, însă ni- 
ciodată noaptea. Mbejane îşi schimba poziţia suliţei. Al bătrin cu 
pălărie înaltă şi barbă colilie pricepe astea. Anii l-au făcut 
înţelept, de asta doarme atit de liniştit acum, dar înainte să se 
crape de ziuă încalecă şi pleacă. 

Sean se mai linişti un pic. Se uită dintr-o parte la Mbejane. 

— Bătrinul crede ca undeva pe-aici prin apropiere se ascund 
nişte cirezi de vite. 

— Anii l-au făcut înţelept, repeta Mbejane. Miine o să dăm peste 
teren mai abrupt cu coline şi mărăcini în desime. Vitele au să fie 
printre ele. 

— Crezi c-o să le găsim? 

— E greu de ascuns vite de ochii unui om care ştie unde să se 
uite. 

— O să fie mulţi pîndari de pază la vite? 

— Aşa cred, spuse Mbejane cu un miriit în glas. Mina lui se 
strecură către tija de lemn a assegai-ului său şi-l mîngiie. Sper 
să fie cît mai mulţi. 

— Şi-ai să-ţi omori propriul popor, fraţii tăi, verii tăi? întreba 
Sean. 

— Am să-i omor tot aşa cum ei l-au omorît pe tata. Glasul lui 
Mbejane era sălbatic. Aştia nu sînt fraţii mei. Eu nu mai am nici 
un frate. Nu mai am fraţi - nu mai am nimic. 


Din nou se lăsă între ei tăcerea, însă treptat ura de pe chipul lui 
Mbejane se risipi, iar în locul ei se instala un aer de 
camaraderie. Fiecare din cei doi se simţea bine în compania 
celuilalt. Şi astfel petrecură treji întreaga noapte. 


27 

Cînd îl văzu fugărind pasarea, Mbejane îi aduse aminte lui Sean 
de Tinker: avea acelaşi umblet aproape pe vine şi aceeaşi mină 
de concentrare totala. Oamenii albi îşi pregăteau caii în linişte, 
observîndu-1. Soarele era deja sus pe cer, iar Sean îşi descheie 
co-jocelul dezbrăcîndu-1. îl fixă de pătura rulata în spatele şeii. 
Mbejane se îndepărtase ca la vreo cincizeci de metri, iar acum 
se întorcea precaut. Se opri locului şi studie cu atenţie o urmă 
proaspătă de balegă de vacă. 

-Hierdie Kaffir verstaan wathydoen, îşi dădu cu părerea Steff 
Erasmus aprobator, dar nimeni altcineva nu mai suflă nici un 
cuvînt. 

Bester Klein îşi făcea de lucru cu cocoşul carabinei; faţa lui 
stacojie era deja asudată în arşiţa tot mai aprigă. 

Mbejane avusese dreptate, acum erau în ţinut deluros. Nu erau 
însă colinele domoale din Natal, ci dealuri cu povirnişuri 
stincoase, brăzdate de vaioage şi cu ripe adinei între ele. 
Coastele erau acoperite de hăţişuri dese de mărăcini şi laptele- 
cîinelui, brăzdate de trunchiurile cenușii ca pielea de şarpe, iar 
vegetaţia era aspră şi înalta. 

— Aş cam trage o duşcă, zise Frikkie Van Essen treeîndu-şi 
încheieturile pumnului peste buze. 

„Fiiu, fiiu... fiiu, fiiu...", ţipă o pasăre-fierar dintre crengile unui 
arbore de kaffir înflorit sub care aşteptau. Sean se uită în sus la 
pasărea cafeniu cu roşu dintre florile purpurii ce umpleau 
crengile copacului. 

— Cite capete? întreba Steff, iar Mbejane veni lîngă calul lui. 

— Cincizeci, cel mult, răspunse el. 

-Cînd? 

— leri, pe la apus, au luat-o uşor la vale, la păscut Cu neputinţa 
să se afle la mai mult de o oră de mers călare în faţa noastră. 

— Ciţi oameni erau cu ele? Mbejane plescăi din limba scîrbit. 

— Doi umfaan. Arăta cu virful suliţei spre un loc prăfos unde se 
vedea clar urma unei tălpi de copil desculţ. Nu sînt bărbaţi. 


— Bun, spuse Steff. După ei. 

— Ne-au zis să ne întoarcem şi să raportam dacă găsim ceva, 
protestă iute Bester Klein. Ziceau că nu trebuie să facem nimic 
de capul nostru. 

Steff se răsuci în şa. 

— Ţi-e frică de doi umfaarf! întreba el pe un ton glacial. 

— Nu mi-e frică de nimic, doar că asta ni s-a spus. Klein se făcu 
şi mai roşu la faţă decit era. 

— Ştiu şi eu ce ne-au spus, mulţumesc frumos, zise Steff. N-o să 
fac nimic de capul meu, doar o să mergem să aruncăm şi noi o 
privire. 

— Te ştiu eu! izbucni Klein. Dacă ai să vezi vite, ai să-ţj pierzi 
minţile. Toţi sîntefi la fel, sînteţi lacomi de vite cum sînt alţii de 
băutură. Odată ce-aţi dat cu ochii de ele, n-o să vă mai opriţi. 
Klein era muncitor la calea ferată. Steff se întoarse la loc. 

— Haide, să mergem. 

leşiră de la umbra copacului înflorit drept în arşiţa cumplită; 
Klein mormăi ceva în barbă, iar Mbejane trecu în frunte, 
condueîndu-i la vale. 

Fundul văii devenea tot mai abrupt, şi de-o parte şi de alta a 
drumului relieful devenea tot mai ripos şi mai stîncos. Se mişcau 
repede cu Mbejane şi ceilalţi Nongaai în avangardă, ca o sita, iar 
călăreţii îl urmau în line, la galop mărunt, cu scările aproape 
lipite una de alta. 

Sean deschise închizătorul puştii şi extrase cartuşul. îl schimba 
cu altul, luat din banduliera pe care o purta pe piept 

— Cincizeci de capete înseamnă cite zece de fiecare, se văicări 
Frikkie. 

— Asta înseamnă o sută de lire sterline, cam cit cîştigi tu în şase 
luni. 

Sean izbucni în ris, iar Frikkie i se alătura. 

— Hei, voi doi, ciocu' mic şi ochii mari! 

Glasul lui Steff era flegmatic, dar nu-şi putea masca scînte-ierea 
ochilor. 

— Ştiam eu c-o să vă apucaţi să prădaţi, bombăni Klein. Aş fi 
putut să jur c-aşa o să procedaţi. 

Steff rinji către Sean. 

Mai călăriră încă vreo zece minute, apoi Steff îi strigă uşor pe 
Nongaai şi potera se opri. Nimeni nu sufla nici o vorbă şi fiecare 
om şedea încordat şi cu urechile ciulite. 


— Nimic, spuse Steff în cele din urmă. Cit sîntem de aproape? 

— Foarte aproape, răspunse Mbejane. De aici ar fi trebuit să le 
auzim. 

Trupul musculos al lui Mbejane strălucea de transpiraţie, iar felul 
lui semeţ de a se ţine îl făcea să se distingă foarte mult de 
ceilalţi Nongaai. în el clocotea un fel de nerăbdare care se 
dovedi pînă la urmă a fi contagioasă. 

— Haide, dă-i dramul, după ele, zise Steff. 

Mbejane îşi aşeza mai bine la umăr scutul lui din piele de bivol 
uscată şi o pomi din nou înainte. Se mai opriră încă de două ori 
să asculte şi de fiecare dată Sean şi Frikkie erau tot mai 
neliniştiţi şi mai nerăbdători. 

— Liniştiţi-vă! se raţoi Steff. Cum să mai auzim ceva dacă voi vă 
tot fiţiiţi încoace şi-ncolo? 

Sean deschise gura, dar mai înainte de a apuca să răspundă, cu 
toţii auziră un bou mugind a jale chiar în faţa lor printre copaci. 
— Asta e! 

— Le-am prins! 

— Haideţi! 

— Nu, aşteptaţi! porunci Steff. Sean, ia tu ocheanu' ăsta şi urcă- 
te-n copacul de colo! Spune-mi ce se vede. 

— Pierdem vremea, se răţoi Sean. Ar trebui să... 

-... Ar trebui să învăţam să facem exact ce ni se spune să facem, 
fir-ar să fie de treaba, spuse Steff. Tu urcă-te-n copac cînd îţi 
spun! 

Cu binoclul agăţat de gît, Sean se caţără în copac pînă cînd 
ajunse la două crengi groase bifurcate. întinse mîna şi rupse o 
ramură ce îi împiedica vizibilitatea, apoi exclamă imediat: 

— Da, chiar acolo sînt, drept în faţa noastră. 

— Cite sînt? strigă Steff. 

— O cireada mica - cu doi băieţi de paza. 

— Sînt printre copaci? 

— Nu, răspunse Sean, sînt în loc deschis. îmi pare că e un fel de 
mlaştină. 

— Vezi să nu mai fie şi alţi zuluşi cu ei. 

— Nu... Sean dădu să răspundă, dar Steff îi curmă vorba: 

— Foloseşte ocheanul, fir-ar să fie! Daca sînt acolo trebuie să fie 
ascunşi pe undeva. 

Sean ridică binoclul şi regla claritatea imaginii. Vitele erau 
grase, cu coame late şi pielea lucioasă, bălţată în alb şi negru. 


Deasupra lor zburătăcea un stol mare de pasarele albe, de felul 
celor care se hrănesc cu paraziți şi insecte. Cei doi văcari erau 
complet goi, nişte băietani cu picioare subţiri şi penisurile 
supradimensionate, specifice populaţiei africane. Sean plimbă 
încet binoclul pe toată întinderea, observind cu băgare de 
seamă mlaştina şi desişul de vegetaţie dimprejural acesteia. 
într-un tîr-ziu cobori binoclul. 

— Numai cei doi băieţi, spuSe el. 

— Atunci dă-te jos, îi spuse Steff. 

Cei doi paznici o luară la sănătoasa de îndată ce îi văzură pe 
străini apropiindu-se ameninţător. Se făcură nevăzuţi printre 
arborii aflaţi de partea cealaltă a smircului. 

— Lasă-i să plece, rise Steff. Săracii, şi-aşa au dat de belea. 
Dădu pinteni calului şi intră în viteză pe peticul de un 

verde-crud al ierbii din mlaştină. Era luxuriantă, grasa şi 
suficient de înaltă cît să ajungă pînă la şa. 

Ceilalţi îl urmară, copitele cailor lor clefăind prin smirc. La o sută 
de metri în faţa, pe deasupra ierbii, se puteau vedea spinările 
vitelor. Păsările albe zburau peste tot făcînd o zarvă imensă. 

— Sean, tu şi Frikkie luaţi-o prin stingă, i se adresă Steff peste 
umăr, şi nici nu apucă să mai iasă din iarba, că se şi treziră 
înconjurați de zuluşi, pe puţin vreo suta, purtînd toţi costumaţia 
de războinici. 

— E o capcană! ţipă Steff. Nu vă giîndiţi sa luptaţi, sînt prea 
mulţi! leşiţi, plecaţi! mai apucă să zică şi-l traseră jos de pe cal. 
Caii intrară în panică văzindu-se în mlaştina şi începură să 
necheze, dînd înapoi. Pocnetul armei lui Klein aproape că fu 
înghiţit de strigatul triumfător al războinicilor. Mbejane sări pe 
loc să apuce calul lui Sean de căpăstru şi-l trase de cap într-o 
parte. 

— Fugi, Nkosi! Nu mai aştepta! 

Klein era mort, avind o suliță assegai înfiptă în git, iar sîn-gele îl 
năpădea pe gură în vreme ce se prăbuşea pe spate. 

— Ţin-te de cureluşa scării! 

Sean se simţea surprinzător de calm. Un zulus veni către el din 
lateral. Sean răsuci puşca în poală şi trase cu capătul ţevii lipit 
de faţa războinicului, zburindu-i ţeasta. Sean aruncă apoi 
cartuşul gol şi reîncărca. 

— Fugi, Nkosi! strigă iar Mbejane. Nici măcar nu se sinchisea să- 
| asculte pe Sean. Cu scutul ridicat, el intră ca un bivol în doi 


atacatori pe care-i răsturnă în nămol. Suliţa lui se ridică şi 
cobori, se ridică şi cobori. NgiDhla! răcni Mbejane. Am mîncat. 
Luptîndu-se cu euforia care-l cuprinsese, sări peste cele două 
cadavre şi atacă mai departe. Un războinic rămase să-l înfrunte, 
iar Mbejane agăţă cu colţul scutului său pe cel al inamicului şi-l 
smulse-ntr-o parte, lăsîndu-l descoperit şi vulnerabil assegai- 
whxi său. 

-Ngi Dhla, ţipa din nou Mbejane. 

Făcuse deja o pirtie în cercul atacatorilor, iar Sean dădea pinteni 
către breşă. Calul său înainta cu greu prin nămol. Un zulus îi 
apucă friul, iar Sean trase-n el cu puşca, cu virful ţevii aproape 
lipit de pieptul războinicului. Zulusul ţipă. 

— Mbejane! strigă Sean. Ţine-te de scara mea. 

Frikkie Van Essen era pierdut; calul lui se prăvălise, iar zuluşii 
roiau peste el cu suliţele înroşite. 

Aplecat mult în şa, Sean îl apucă pe Mbejane de mijloc şi-l 
smulse din mlaştină. Acesta se zvircoli aprig, dar Sean îl ţinea 
bine. Pămiîntul deveni mai vîrtos sub copitele calului şi acum 
mergea ceva mai repede. Un alt zulus le tăie calea, cu sulița 
gata pregătita. Cu Mbejane dînd din picioare furios sub un braţ 
şi puşca descărcată în cealaltă mînă, Sean nu se mai putea 
apăra. în timp ce se apropia de el, Sean îl înjură de mama 
focului. Zulusul se feri într-o parte şi reveni iar în poziţie de atac. 
Sean simţi o arsură de la virful suliţei în regiunea gambei şi apoi 
şocul în momentul cînd aceasta se înfipse de tot în pieptul 
calului său. Dar erau scăpaţi, ieşiseră din mlaştină şi se aflau 
printre copaci. 

Calul lui Sean îl mai duse încă vreo doi kilometri pînă să se 
prăbuşească sub el. Assegai-ul era adînc înfipt. Armăsarul căzu 
greoi, dar Sean izbuti să se elibereze din scări, să se ferească şi 
să nu fie prins dedesubt. El şi Mbejane stăteau şi priveau leşul. 
Amîndoi gifiiau. 

— Poţi să alergi în cizmele alea? îl întrebă Mbejane fără să mai 
piardă vremea. 

-Da. 

Erau nişte veldschoen lejeri. 

— Nădragii ăia de pe tine o să te împiedice la alergat. 

Mbejane îngenunche rapid şi cu assegai-ul său îi scurtă crăcii 
pantalonilor pînă îi făcu pantaloni scurţi. Se ridică din nou în 


picioare şi-şi ciuli urechea să prindă primele zgomote ale 
urmăririi. Nu se auzea nimic. 

— Lasă-ţi arma. E prea grea. Lasă-ţi pălăria şi banduliera. 

— Arma trebuie să mi-o iau, protesta Sean. 

— Atunci ia-o! se răsti tăios şi ţifnos Mbejane. la-ţi-o şi mori cu 
ea. Dacă ai s-o mai cari şi pe aia după tine, pînă la pririz o să te 
prindă. 

Sean mai şovăi încă o clipa, după care apucă arma de ţeava, 
învîrtind-o ca pe un topor, şi izbi cu ea în trunchiul celui mai 
apropiat copac. Patul armei se făcu ţăndări, iar Sean azvirli cît 
colo resturile din mînă. 

— Acum trebuie să plecăm, porunci Mbejane. 

Sean mai aruncă o privire rapidă calului mort, cureluşelor de 
piele care-i ţineau cojocelul legat de şa. „Toată truda Armei, 
irosită", reflectă el crispat. Pe urmă o mpse la fugă după 
Mbejane. 

Prima ora fu grea; Sean izbuti cu mare greutate să facă faţa 
ritmului impus de Mbejane. Alerga cu corpul încordat şi curind în 
coaste îi apăru un cîrcel care-l chinuia. Mbejane văzu durerea şi 
se opriră cîteva minute, răstimp în care zulusul îi arătă cum să 
scape de junghiul din coaste. După ce o luară iar din loc, Sean 
începu să alerge mult mai relaxat. Mai trecu un ceas, şi parcă îşi 
găsise un nou suflu. 

— Cam cit o să dureze pînă să ajungem înapoi la corpul principal 
al armatei? 

— Două zile, poate... nu mai vorbi, răspunse Mbejane. 

în timp ce alergau, relieful începuse deja să se schimbe în jurul 
lor. Dealurile nu mai erau chiar atît de povimite şi de brăzdate, 
desişurile păduroase se mai răriră şi se aflau deja în cîmpi-ile cu 
iarbă unduitoare. 

— Pare-se că nu am fost urmăriţi. 

Trecuse o jumătate de ceas de cînd Sean vorbise ultima oară. 
-Pare-se... exclamă enigmatic Mbejane. Prea devreme pentru a 
spune asta. 

Alergau umăr la umăr, în cadenţa, astfel încît tălpile lor izbeau 
la unison pămîntul răscopt sub dogoarea zilei. 

— Isuse, dar mi-e o sete, zise Sean. 

— Fără apă, spuse Mbejane, dar pe următoarea culme o să ne 
oprim un pic să ne mai tragem sufletul. 


De pe creastă priviră în urmă. Cămaşa lui Sean era leoarcă de 
sudoare, iar el respira profund, dar cu uşurinţă. 

— Nu e nimeni pe urmele noastre, rosti Sean cu uşurare în glas. 
Acum putem s-o lăsăm mai moale. 

Mbejane nu răspunse. Şi el asudase abundent, însă din felul în 
care se mişca şi după cum îşi ţinea capul se vedea că încă nu 
începuse să obosească. Pe umăr îşi ducea scutul şi-n cealaltă 
mînă lancea minjită de sînge negru, închegat. Privea fix în 
lungul drumului pe care veniseră şi abia după vreo cinci minute 
mirii ceva miînios şi arătă cu assegai-ul său într-o anumita 
direcţie. 

— Acolo! Aproape de pilcul de copaci. îi vezi? -Ladracu'! 

Sean zări cam la vreo şapte-opt kilometri în spate, la liziera care 
din acel punct se rărea, o urmă ca de creion negru desenată pe 
pergamentul maroniu al întinderii de iarbă văl uri tă. Numai că 
„urma" se deplasa. 

— Citi să fie? întreba Sean. 

— Cincizeci, îşi dădu cu părerea Mbejane. Prea mulţi. 

— Tare-aş fi vmt să fi avut şi puşca la mine, murmură Sean. 

— Dacă ţi-ai fi luat-o, ei s-ar fi aflat acum mult mai aproape -şi o 
puşcă împotriva a cincizeci... Mbejane lăsa fraza neterminată. 

— Bine, bine, atunci hai s-o luăm din loc, spuse Sean. 

— Trebuie să ne mai odihnim un pic. Asta e ultima oprire pînă la 
căderea nopţii. 

Respirația lor se mai linişti. Sean îşi mai veni în fire; îl dureau 
puţin picioarele, dar mai puteau trece încă multe ore pînă cînd 
să simtă oboseala. Trase din beregata un cocoloş de flegmă 
lipicioasă şi-l scuipă în iarbă. Ar fi tras un git de apă, dar ştia că 
i-ar fi fost fatală. 

-Ah! exclamă Mbejane. Ne-au văzut. 

— De unde ştii? întrebă Sean. 

— Uite cum îşi trimit gonacii! 

Din capul coloanei se desprinsesem trei puncte care continuau 
drumul înainte pe urmele lor. 

— Ce vrei să spui? 

Sean îşi scărpina încurcat partea laterală a nasului. Pentru prima 
data simţea frica de a se şti vînat - era vulnerabil, neînarmat şi 
cu hăitaşii care se apropiau de el din ce în ce mai mult. 

— îşi trimit cei mai buni alergători ai lor ca să ne forţeze să 
fugim mai mult decit ne ţin puterile. Ei ştiu că dacă ne forţează 


suficient de tare, chiar dacă şi ei îşi pierd suflul în timp ce ne 
urmăresc, vom cădea mult mai uşor pradă celorlalţi care vin din 
spate. 

— Doamne-Dumnezeule! Sean era acum cu adevărat îngrijorat. 
Şi ce-o să ne facem acum? 

— Pentru fiecarea şmecherie există cîte-o şmecherie, zise 
Mbejane. Dar deocamdată ne-am odihnit destul. Haide, s-o luăm 
din loc! 

Sean o luă la goana la vale, sprinten ca un ţap speriat, dar 
Mbejane îl admonesta tăios: 

— Tocmai asta vor. Să alergăm ca înainte. 

Şi încă o data reveniră la mersul săltăreţ constant, cu extensii 
mari ale picioarelor şi atitudine perfect degajata. 

— Sînt mai aproape, spuse Sean cînd ajunseră pe coama 
dealului următor. 

Cele trei punctişoare negre se aflau acum mult în faţa restului 
coloanei de urmăritori. 

— Da, rosti Mbejane sec. 

Coborîră de pe culme pe versanul celălalt al colinei şi tot la vale 
în cadenţa neschimbată a picioarelor şi în ritmul constant al 
respirației: inspiraţie, expiraţie, inspiraţie, expiraţie. 

Pe fundul văii de la picioarele lor curgea un piriiaş firav, apa lui 
curată scînteind deasupra nisipului alb. Sean sări peste el dintr- 
un singur elan şi nu-i aruncă decit o singura privire plină de jind, 
pentru ca imediat să-nceapă urcuşul celeilalte costişe. Tocmai 
se aflau aproape de virful noii coline, cînd auziră înapoia lor un 
strigăt slab şi îndepărtat. El şi Mbejane priviră în urmă. Pe 
culmea dealului pe de pe care tocmai coborăseră, apăruseră la 
numai cîteva sute de metri distanţă cei trei gonaci zuluşi, care 
chiar sub ochii lui Sean o luară imediat la vale după ei, cu 
semeţele lor coroane din pene biţiindu-se în păr şi cu fustanele 
din cozi de leopard împletindu-se în jurul picioarelor. îşi 
azvirliseră scuturile şi fiecare nu mai avea în rnîini decit cite o 
sulița assegai. 

— Urmăreşte-le picioarele! exclamă entuziasmat Mbejane. Sean 
îi văzu păşind împleticit, rar şi spasmodic din cauza 

epuizării. 

— Sînt terminaţi, au alergat prea repede, rise Mbejane. Acum 
trebuie să le arătăm cit de tare ne temem noi de ei. O să 


trebuiască să fugim ca vintul şi ca gîndul, să gonim ca şi cum 
ne-ar sufla în ceafă o sută de Tokoloshel. 

Nu mai aveau decit vreo douăzeci de paşi pînă-n vîrf şi se nă- 
pustiră panicaţi cu toată viteza peste deal. Dar, chiar în clipa 
cînd se aflau la adăpost, Mbejane îl apucă pe Sean de mînă şi-l 
opri. 

— Lasă-te jos, şopti Mbejane. 

Se ascunseră în iarbă, după care se întoarseră tîrîş pe burtă pînă 
sub coama dealului. 

Mbejane îşi ţinea assegai-ul cu virful înainte, picioarele, arcuite 
sub el, iar buzele îi erau întinse ca într-un rictus. 

Sean dibui prin iarbă pînă găsi o piatră cam de dimensiunea 
unei portocale. îi umplea perfect căuşul palmei drepte. 

îi auzea venind pe zuluşi, picioarele lor cu tălpile goale şi 
bătătorite tropăind la deal, pe urmă respiraţia lor - gifiieli groase 
şi gijiite, tot mai aproape, din ce în ce mai aproape - pînă cînd, 
deodată, se iviră pe culmea dealului. Inerţia îi duse mai departe, 
la vale, exact în locul unde Sean şi Mbejane se ridicară în 
picioare din iarbă pentru a-i întîmpina. Chipurile lor pămîntii din 
cauza epuizării se schimonosiră într-o expresie de completa 
zăpăceală; se aşteptaseră să-şi găsească prada la vreun 
kilometru mai departe. Mbejane îl ucise pe unul dintre ei cu 
assegai-ul său. Omul nici măcar nu apucă să mai ridice braţul 
pentru a para lovitura; vîrful suliţei îl străpunse şi-i ieşi printre 
omoplaţi. 

Sean azvirli piatra în capul celuilalt. Se auzi un zgomot ca al 
unui dovleac scăpat pe o duşumea de piatra; războinicul căzu 
pe spate, iar sulița îi scăpa din mînă. 


Note: 

1 Strigoi, în mitologia zulu (n.a.) 

Cel de-al treilea se întoarse s-o rupă la fugă, dar Mbejane ateriza 
năprasnic chiar în cîrca lui, îl trinti la pamînt, după care-l răsuci, 
se puse călare pe pieptul lui şi-i reteză beregata. 

Sean se uită la omul pe care-l lovise; îşi pierduse coroana de 
pene, iar faţa lui îşi schimbase complet forma. Falca îi atîrna dis- 
locată într-o parte, dar încă se mai mişca. 

„ Azi am omorit trei oameni, gîndi Sean, şi a fost atît de uşor!" 
Fără pic de emoție, îl văzu pe Mbejane cum se apropie de 
victima lui, se aplecă deasupra, cum omul mai scoase un ultim 


suspin după care încremeni. Mbejane se îndreptă de şale şi se 
uită la Sean. 

— Acum nu mai pot să ne prindă pînă seara. 

— Şi numai o maimuţă de noapte poate vedea pe întuneric, 
spuse Sean. 

Aducîndu-şi aminte gluma, Mbejane zimbi, iar surisul îi întineri 
chipul. Smulse nişte iarba şi-şi şterse mîinile cu ea. 

Noaptea se pogori la timp pentru a-i salva. Sean alergase toată 
ziua şi-n cele din urmă corpul sau înţepeni, în semn de protest la 
acea permanentă tortură; respiraţia lui hîrfia dureros şi nu mai 
avea nici pic de apă în el. 

— încă un pic, numai un pic, îl încuraja Mbejane în şoaptă. 
Hăitaşii se răspîndeau pe flancuri, gonacii cei mai iuți de picior 
erau acum cam la doi kilometri de ei, iar ceilalţi erau risipiţi în 
depărtare. 

— Soarele scăpată în curind şi ai să poţi să te odihneşti. 
Mbejane întinse mina şi-i atinse umărul; în mod straniu, 

Sean absorbi vlagă din acel simplu contact fizic. Picioarele i se 
mai întremară un pic şi nu se mai împiedica atît de mult cînd co- 
borîră următoarea costişa. Rotund şi sîngeriu, soarele scăpată 
dincolo de deal şi umbra cuprinse valea. 

— încă un pic, încă un pic. 

Glasul lui Mbejane suna acum ca un gingurit. Se uită în spate: 
siluetele celor mai apropiaţi zuluşi nu se mai zăreau. Glezna lui 
Sean se răsuci, iar el căzu grămadă; simţi cum pă-miîntul îi 
juleşte obrazul şi rămase aşa cu pieptul lipit de pămînt şi capul 
plecat. 

— Ridică-te! Glasul lui Mbejane era disperat. Sean icni dureros şi 
vomita un căuş de fiere. 

— Ridică-te! Miinile lui Mbejane îl ridicară în genunchi. Te ridici 
în picioare sau aici ai să mori, îl amenină Mbejane. 

îşi înfipse o mînă în chica lui Sean şi-o răsuci cu cruzime. Lacrimi 
de durere îi umplură ochii lui Sean care înjură şi încercă să-l 
pocnească pe Mbejane. 

— Ridică-te, îl îmboldea întruna zulusul, iar Sean se ridică în 
sfîrşit, gifiind, în picioare. Fugi, spuse Mbejane, pe jumătate 
îmbrîncindu-l, iar picioarele lui Sean începură să se mişte 
automat, ca ale unei păpuşi mecanice. 

Mbejane se mai uită încă o dată în urmă. Cel mai apropiat zulus 
era foarte aproape, însă se şi topise înghiţit de amurgul tot mai 


adînc. Continuară să alerge, Mbejane sprijinindu-l pe Sean 
atunci cînd acesta îşi pierdea echilibrul şi se împiedica, iar Sean 
gemînd surd la fiecare pas, cu gura atîrnîndu-i deschisă şi tră- 
gînd aer peste limba tumefiata. 

Pe urmă, dintr-odată, în brusca tranziţie africană de la zi la 
noapte, toate culorile se estompară şi dispararâ complet din 
peisaj, iar bezna îi înconjură de peste tot ca un cerc închis şi de 
nepătruns. Ochii lui Mbejane clipeau neliniştiţi înainte şi înapoi, 
desluşind contururi în întuneric, cîntărind intensitatea luminii. 
Lîngă el, Sean se mişca ca un orb, fără sa vadă nimic. 

— Acum o să încercam, decise Mbejane cu glas tare. Verifica 
direcţia în care alerga Sean şi-l răsuci la un unghi 

ascuţit faţă de direcţia de pînă atunci, acum ei îndreptindu-se 
aproape direct catre urmăritori, dar la un unghi menit să-i facă 
să treacă nevăzuţi de aceştia, departe în beznă. 

Mai slăbiră ritmul, Mbejane finind braţul lui Sean pe umerii săi 
pentru a-l sprijini, iar în cealaltă ţinîndu-şi assegai-ul gata 
pregătit. Sean mergea ca în transa, cu capul bălăngănindu-i-se. 
îi auziră pe hăitaşi cum trec cam la vreo cincizeci de paşi de ei 
în întuneric, şi cum o voce întreabă în zulusă: 

— Poţi să-i vezi? 

-Aibo! răspunse negativ un altul. 

— Răspindiţi-vă, o să încerce să se întoarcă la adăpostul în- 
tunericului. 

— Yeh-bo! Da. 

Apoi trecură de voci, iar liniştea şi noaptea îi învăluiră complet. 
Mbejane îl presă pe Sean să continue mersul. Apăra şi o fi-şie de 
lună, care le dădu un pic de lumină, iar ei continuara să meargă, 
revenind puţin spre sud-est. în sfirşit ajunseră la un pi-riu cu 
copaci pe maluri. Sean bău cu destulă greutate, fiindcă gitul său 
era inflamat, iar mucoasele uscate şi dureroase. După aceea se 
făcură covrig, ca să se încălzească, dormind direct pe jos, pe 
covorul de frunze, lingă copaci. 


28 

A doua zi pe la amiaza dădură peste ultima tabăra a lui 
Chelmsford: şirurile ordonate de vetre unde arseseră focurile de 
tabără şi zonele mai bătătorite unde fuseseră ridicate corturile, 


bîmele ce serviseră la priponirea cailor şi grămezile de conserve 
de carne de vită goale şi de cutiile goale de pesmeţi de 2,5 kg. 
— Au plecat în urmă cu două zile, spuse Mbejane. 

Sean încuviinţa, nepunînd la îndoială corectitudinea aprecierii. 
— încotro s-au dus? 

— înapoi spre tabăra principală de la Isandhlwana. Sean rămase 
perplex. 

— De ce să fi făcut una ca asta? Mbejane ridică din umeri. 

— Au plecat în grabă - călăreţii mai întîi, la galop înaintea 
pedestraşilor. 

— Atunci să mergem după ei, spuse Sean. 

„Uurmele" după care se ghidau erau un adevărat drum fiindcă pe 
el trecuseră cam o mie de oameni, iar atelajele trase de animale 
şi cărucioarele mitralierelor lăsaseră după ele nişte şleauri 
adinei. 

Adormiră flămînzi şi îngheţaţi lîngă urmele proaspete, iar în 
dimineaţa următoare, cînd ei plecară, se lăsă îngheţul prin 
depre-siunile prin care tocmai trecuseră. 

Cu putin înainte de amiaza, zăriră culmea de granit a aşezării 
Isandhlwana  profilîindu-se la orizont şi instinctiv iuţiră pasul. 
Isandhlwana - Colina Mînuţei. Sean şchiopăta fiindcă cizma îl 
bătuse la călcii. Părul îi era încîlcit şi năclăit de la transpiratie, 
iar obrajii îi erau acoperiţi cu o crustă de praf. 

— Pînă şi-o conservă de vită mi s-ar părea gustoasă, rosti Sean 
în limba engleza, iar Mbejane nu răspunse fiindcă el nu pricepea 
englezeşte, ci se uita înainte cu o uşoară urmă de încruntare 
întipărită pe chip. 

-Nkosi, mergem de două zile fără să fi văzut nici ţipenie de om. 
După mine ar cam fi trebuit pînă acum să dăm peste nişte 
patrule de la tabără. 

— Cine ştie, poate că nu le-am văzut noi, zise Sean apatic, dar 
Mbejane clătină din cap. 

Continuarâ marşul în tăcere. Dealul era acum mai aproape şi 
puteau distinge terasele şi crăpăturile ce acopereau colina într-o 
reţea ordonata. 

— Nici un fum nu se ridică dinspre tabără, observă Mbejane. îşi 
ridică ochii şi tresări în mod vizibil surprins. 

— Ce e, ce s-a întimplat? exclamă Sean alarmat. 

-Nyoni, spuse Mbejane moale, şi-atunci Sean îi văzu şi el. 


Un giulgiu întunecat, care se învirtea lent undeva în înaltul ce- 
rului, deasupra oraşului Isandhiwana, atît de departe însă că nu 
pu-teau distinge din ce păsări era alcătuit; era doar o umbră, o 
umbră subţire şi întunecată undeva pe cer. Urmărind-o, Sean 
simţi brusc că-l trec fiorii în toiul zăpuşelii de la amiază. O rupse 
la fugă. 

Pe cîmpie, chiar lîngă ei ceva se mişca. Prelata sfişiată de la 
coviltirul unei căruţe răsturnate filfiia ca aripile unei păsări 
rănite, o încăierare între şacali ici şi, ceva mai sus pe colină, 
tropăitul unei hiene cocoşate. 

— Oh, Dumnezeule, şopti Sean. 

Mbejane se sprijini în sulița sa; expresia feţei lui era calmă şi 
retrasă, dar ochii cutreierau în lung şi-n lat cîmpia. 

— Ce se întîmplă, sînt morţi? Au murit cu toţii? 

Era o întrebare care nu cerea nici un răspuns. Vedea şi el morţii 
din iarbă, numeroşi în jurul căruţelor apoi semănaţi din ce în ce 
mai rar pe coasta colinei. Arătau foarte mici şi lipsiţi de orice fel 
de importanţă. Mbejane stătea în picioare în linişte, aş-teptînd. 
Un vultur hoitar mare şi negru plană undeva chiar dinaintea lor, 
cu penele de la virful aripilor desfăcute ca nişte palme cu 
degetele răşchirate. îşi cobori ghearele, atinse pamîntul şi 

topăi greoi pînă ajunse printre cadavre - o transformare 
fulgerătoare de la frumuseţea zborului la repausul sîngeros de 
pe pă-miînt. Pasărea îşi înclină capul, îşi zbirii penele şi merse 
clătinat ca să-şi înfigă clonţul într-un cadavru îmbrăcat în 
uniforma de postav verde a soldaţilor generalului Gordon. 

— Unde-o fi Chelmsford? O fi fost şi el capturat? Mbejane 
scutura din cap. 

— A ajuns prea tirziu. 

Mbejane arăta cu virful lăncii spre banda largă de urme ce 
dădeau roată cîmpului de lupta şi traversau  costişa 
Isandhlwanei pentru a se îndrepta direct către rîul Tugela. 

— S-a întors la riu. N-a mai rămas aici nici măcar ca să-şi în- 
groape morţii. 

Sean şi Mbejane se duseră pînă la cîmpul de bătălie. Odată 
ajunşi la margine, îşi croiră drum printre resturile armelor şi a 
scuturilor zuluse; viîrfurile assegai erau ruginite. larba era 
culcata şi pătată în locurile unde zăcuseră morţii - dar nu mai 
era nici un cadavru de zulus, semn clar de victorie. 


Ajunseră la liniile engleze. Lui Sean îi veni să vomite cînd văzu 
ce li se făcuse cadavrelor. Zăceau mormane unul peste altul, cu 
feţele înnegrite deja, şi burţile tuturor fuseseră spintecate, iar 
maţele risipite pe jos. Muştele roiau în cavitățile golite de 
intestine. 

— De ce fac asta? întreba Sean. De ce trebuie să-i hăcuiască în 
halul ăsta? 

Merse împleticindu-se printre căruţe. Lăzile cu proviziile de 
hrana şi băutura fuseseră sparte, iar conţinutul împrăştiat pe 
jos, haine, hirtii şi cutii de muniţie zăceau risipite în jurul 
cadavrelor, dar puştile nu mai erau. Izul de putreziciune era atit 
de pătrunzător, încît îi năpădise beregata şi limba mai ceva 
decit uleiul de castor. 

-Trebuie să dau de tata, rosti el în şoaptă pe un ton aproape 
calm. 

Mbejane venea în urma lui cam la vreo zece - doisprezece paşi. 
Ajunseră la locul unde fusese amplasamentul taberei 
voluntarilor. Corturile fuseseră sfişiate în zdrenţe şi călcate în 
picioare prin țarina. Caii fuseseră spintecaţi cînd încă mai erau 
legaţi la pripon; acum erau peste măsura de umflaţi de 
descompunere. Sean o recunoscu pe Gypsy, mînza lui taică-său 
şi se duse pînă la ea. 

— Ce mai faci, fetiţo? spuse el. 

Păsările îi ciuguliseră ochii; stătea într-o rină, iar burta i se 
umflase atît de tare încît îi venea lui Sean cam pînă la briu. El îi 
dădu roată. Un pic mai încolo zăceau piirnii dintre bărbaţii din 
Ladyburg. îi recunoscu pe toţi cincisprezece, deşi îi ciuguliseră şi 
pe ei vulturii. Zăceau într-un fel de cerc neregulat, cu feţele spre 
exterior. După care descoperi o diră de leşuri abia perceptibilă 
ce ducea pînă la coasta colinei. Urmări tentativa pe care-o 
făcuseră voluntarii de a se întoarce spre Tugela - era ca lao 
cursă de cros cu punctele de trecere de pe traseu jalonate cu 
bucățele de hărtie. De-a lungul acestei dîre, de-o parte şi de 
alta, mai erau nişte urme dese cu iarbă culcată, unde se 
aflaseră zuluşii morţi. 

— Pe puţin douăzeci de-ai lor pentru unul de-al nostru, şopti 
Sean cu un tremur de mîndrie. 

Se caţără apoi pe colină şi sus de tot, chiar lângă buza forti- 
ficaţiei unde începea stinca pe care se întidea Isandhlwana, îl 
găsi pe tatăl său. 


Erau patru, ultimii patru dintre ei: Waite Courtney, Tim Hope- 
Brown, Hans şi Nile Erasmus. Zăceau căzuţi foarte aproape unul 
de altul. Waite era întins pe spate cu braţele larg desfăcute, 
pasările îi ciuguliseră faţa complet, pănă la os, dar îi lăsaseră 
barba intacta care acum se mişca încetişor pe piept cînd era 
măngiiată de vreo adiere de vînt. Muştele mari, de un verde 
metalic se îmbulzeau ca un roi de albine în cavitatea golită a 
stomacului. 

Sean se aşeză lîngă tatăl său. Culese de pe jos o pălărie de fetru 
şi acoperi cu ea faţa cumplit de mutilată a lui Waite Courtney. 
Pălăria avea o panglică de mătase verde cu galben şi, parcă 
într-un mod ciudat, mai înveselea acea atmosfera saturata de 
atita moarte semănata în jur. Muştele biziiau zădărite şi căteva 
dădură să se aşeze pe obrajii şi pe buzele lui Sean. Sean le 
izgoni cu mina. 

— Tu-l ştii pe omul ăsta? întrebă Mbejane. 

— E tatăl meu, spuse Sean fără să-şi ridice privirea. 

— Şi tu la fel, răspunse Mbejane cu compătimire şi înţelegere în 
glas, îndepărtîndu-se pentru a-i lăsa singuri. 

„Nu mai am nimic", îi spusese Mbejane. Acum nici Sean nu mai 
avea nimic. Era doar un gol: nici mînie, nici întristare, nici durere 
şi nici măcar realitate. Cînd se uita lung la acel lucru zdrobit, 
Sean nu se putea convinge că acel ceva fusese cîndva un om. 
Nu mai era decit came; omul plecase. 

într-un tîrziu Mbejane se întoarse. Tăiase o bucata de coviltir de 
la una dintre căruțele rămase neincendiate şi-l înfăşurară pe 
Waite în ea. îi săpară mormîntul. Era trudă grea fiindcă solul era 
format din stîncă şi roca argiloasă. îl depuseră pe Waite în 
groapă cu braţele larg deschise pe sub giulgiul improvizat, exact 
aşa cum îl prinsese moartea, fiindcă Sean nu se putuse îndura 
să i le rupă. îl acoperiră cu blindeţe, după care îngrămădiră un 
morman de pietre la căpătiiul mormăitului. 

— Aăă, tată... glasul lui Sean suna ireal. Nu se putea convinge 
că vorbea cu tatăl său. Aăă... tată... începu el din nou, 
bombănind, fără să realizeze prea bine ce spune. Aş vrea să-ți 
mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine. Se opri şi-şi drese 
glasul. Cred că ştii că o să am grijă de mama şi de fermă cît o să 
pot de bine... şi de Garrick. 

Glasul i se pierdu încă o data şi se întoarse către Mbejane. 

— Nu mai am nimic de spus. 


Tonul din glasul lui Sean era surprins, aproape dureros. 

— Aşa e, se declară de acord Mbejane. Nu mai e nimic de spus. 
Vreme de vreo alte citeva minute Sean rămase aşa, încer- 

cînd să cuprindă enormitatea morţii, străduindu-se să prindă 
sensul ei ultim, apoi se întoarse şi-o luă la pas către Tugela. 
Mbejane mergea un pic lateral şi la un pas înapoia lui. „O să se 
întunece pînă o să ajungem noi la riu", gîndi Sean. Era complet 
istovit şi şchiopăta de la calciiul ros de cizmă. 


29 

— Nu mai e mult pînă acolo, spuse Dennis Petersen. 

— Nu, mormăi Sean. 

îl enerva afirmarea unui lucru care era clar ca bună ziua; de cum 
ai ieşit din Mahoba's Kloof şi ai Baboon Stroom pe lîngă drum pe 
mina stingă, atunci mai sînt cam nouă kilometri pînă la 
Ladyburg. Cum zisese şi Dennis - nu mai e mult pînă acolo. 
Dennis tuşi şi scuipă în praf. 

— Berea aia îmi vine înapoi pe beregată. 

— Cred că acum putem să călărim în faţa. Sean se şterse pe 
faţă, întinzind murdăria. Mbejane şi ceilalţi servitori pot să le- 
aducă şi singuri de-aici încolo. 

— Tocmai mă gindeam să-ţi sugerez asta, făcu Dennis cu evi- 
denta uşurare. 

Aveau aproape o mie de vite ce umpleau drumul în faţa lor şi 
care stimeau tot praful pe care ei îl înghiţeau. Dramul de la 
Rorke's Drift, unde trapa fusese lăsata la vatră, durase două 
zile. 

— In seara asta o să le băgăm în ţarcurile oborului pentru vîn- 
zări şi o să le trimitem abia miine - mă duc să-i zic lui Mbejane. 
Sean pocni ambele călciie de burta calului şi-l mînă spre locul 
unde înaltul zulus tropăia de zor la coada cirezii. După o discuţie 
de vreo cîteva minute, îi făcu semn lui Dennis. Amîn-doi ocoliră 
cireada pe cîte o latură şi se reîntilniră undeva pe drum, în faţa 
ei. 

— Şi-au mai pierdut din formă, bombăni Dennis uitîndu-se 
înapoi. 

— Nici nu se putea altfel, zise Sean. Două zile le-am minat cam 
tare. 


O mie de vite, cîte o cincime pentru fiecare din cirezile lui 
Cetewayo - Dennis şi tatăl lui, Waite Courtney, Sean şi Garrick - 
fiindcă pînă şi morţii beneficiau de parte egală. 

— Cam cit de departe crezi că sîntem faţă de ceilalţi? întrebă 
Dennis. 

— Habar n-am, spuse Sean. 

Nu avea nici o importanţă şi oricare ar fi fost răspunsul, el nu 
putea fi decît o presupunere: o întrebare fără rost este la fel de 
enervantă ca şi afirmarea unor lucruri evidente. Bmsc lui Sean îi 
trecu prin cap că cu numai cîteva luni mai devreme o astfel de 
în-trebare ar fi stîrnit discuţii şi certuri ce-ar fi putut dura şi pînă 
la o jumătate de oră. Ce însemna asta? însemna că el se 
schimbase. Sean rînji sardonic la gindul că-şi dăduse chiar el 
răspunsul. 

— De ce rizi? întrebă Dennis. 

— Mă gindeam şi eu la cîte s-au mai schimbat în ultimele cinci 
luni. 

-jJa, zise Dennis, apoi linişte, cu excepţia ropotului sacadat al 
copitelor. O să înceapă să devină cam caraghioasă situaţia fără 
tata, exclamă Dennis. Domnul Petersen se aflase la 
Isandhiwana. O să fie cam aiurea să fim la fermă doar eu, mama 
şi fetele. 

lar nu mai vorbiră o bucată de vreme. Se gindeau şi ei la cele 
petrecute de-a lungul acestor luni ce duraseră parcă prea puţin 
şi la întîmplările care le schimbaseră viaţa. 

Nici unul dintre ei nu împlinise încă douăzeci de ani, dar erau, 
iată, capi de familie, proprietari de pămînt şi vite, căliţi şi ucigași 
de oameni. Sean era acum mai în virsta, cu riduri noi ce-i 
brăzdau faţa, iar barba pe care-o purta era pătrată şi sub formă 
de sapă. Călăriseră împreună cu poterele care incendiaseră şi 
jefui-seră pentru a răzbuna cele petrecute la Isandhiwana. La 
Ulundi, îşi minaseră caii în ariergarda infanteriştilor lui Cetewayo 
sub soarele torid, aşteptind în tihnă ca regele să-şi adune 
suliţaşii şi să-i trimită în cîmp deschis să copleşească firavul 
careu alcătuit din bărbaţii străini. Aşteptaseră cu răbdare să se 
termine toate salvele regulate şi tacticoase şi văzuseră uriaşul 
bivol negru zulus împrăştiindu-se în faţa careului. Apoi, la sfirşit, 
rîndurile infanteriei se deschiseseră şi, în vreme ce soldaţii se 
făceau nevăzuţi, un corp de cavalerie de două mii de oameni se 
năpustise năvalnic ca să nimicească o dată pentru totdeauna 


puterea imperiului zulus. îi vînaseră şi-i hăituiseră pînă cînd nu 
mai văzuseră din cauza întunericului şi nu ţinuseră un răboj al 
victimelor. 

— Uite turla bisericii, spuse Dennis. 

Sean reveni încet-încet din apele trecutului. Ajunseseră la 
Ladyburg. 

— Mama ta vitregă mai e la Theunis Kraal? întrebă Dennis. 

— Nu, s-a mutat la oraş pe strada Protea. 

— Cred că nu vrea să fie în plus, acum că Anna şi Garrick s-au 
căsătorit, spuse Dennis. 

Sean se încruntă iute. 

— Ce zici, cum de-a prins-o Garry pe Anna, eh? chicoti Dennis şi 
clatină din cap. Cred că ai fi putut să pariezi douăzeci la unu că 
n-avea nici o şansă. 

încruntarea lui Sean deveni posomorire. Garrick îl făcuse să pară 
aşa un papagal - Sean încă nu-şi încheiase socotelile cu Anna. 

— Ai mai auzit ceva de ei? Cînd se întorc acasă? 

— Ultima dată cînd am aflat veşti erau în Pietermaritzburg; au 
trimis o telegrama mamei ca s-o înştiinţeze de căsătoria lor. O 
pri-mise cu vreo două zile înainte să vin acasă de la 
Isandhlwana. Asta se întîmpla acum două luni; după cîte mi- 
aduc aminte nu cred să mai fi aflat altceva între timp. 

— Cred că Garry trebuie să fi prins clei atît de tare în cuibu-şor, 
încît ţi” ar trebui o ranga să-l mai smulgi de acolo. 

Dennis chicoti din nou parşiv. Brusc, Sean şi-o închipui în detalii 
foarte clare pe Anna; genunchii ei erau desfăcuţi larg, capul dat 
pe spate şi ochii închişi; şi scotea acel geamăt scîncit, ca un 
mieunat. 

— Tacă-ţi gura, nenorocit spurcat, mirii Sean. Dennis clipi des. 
— lartă-mă, am făcut şi eu o gluma. 

— Tu să nu faci glume cu familia mea Nu uita că e fratele meu. 
— Şi ea era iubita ta, nu? murmură Dennis. 

— Vrei să-ţi trag un pumn? 

— Hei, omule, calmează-te, am glumit şi eu. 

— Nu ştiu daca ţi-ai dat seama, dar nu-mi plac glumele de genul 
asta. 

— Gata, gata, linişteşte-te. 

— E o porcărie ce spui tu, e pur şi simplu o porcărie. Sean se 
străduia cu disperare să alunge din minte imaginea Annei; cum 
era în plin orgasm cu mîinile înfipte în spinarea lui Garry. 


— Isuse, dar de cînd ai devenit un sfint? întrebă Dennis şi, dînd 
călcîie calului, o luă înaintea lui Sean; şi-o ţinu aşa pe strada 
principală pînă la hotel. Sean avu de gînd să-l cheme înapoi, dar 
pînă la urmă se răzgindi şi-o lasă baltă. 

Sean o coti pe o străduţa lăturalnică cufundată în umbră. Co- 
nacul era a treia casă; Waite Courtney îl cumpărase în urmă cu 
trei ani, ca pe o investiţie. Era un loc mititel şi încîntător - o 
căsuţă aşezata printre copaci în mijlocul unei grădiniţe pline de 
flori. Co-nacul era acoperit cu paie, dat cu var şi împrejmuit cu 
gard de ţăruşi. Sean îşi priponi calul la portiţă şi-o luă apoi pe 
cărare. 

Cînd deschise uşa, în camera de zi erau două femei. Amîn-două 
săriră în picioare de surpriza şi imediat se înveseliră cînd îl 
recunoscură. El se bucură şi se simţi cu sufletul încălzit - e bine 
să ştii că te primeşte cineva cu căldură. 

— Oh, Sean, nu ştiam că ai să vii! Ada se îndrepta iute către el. 
El o sărută şi băgă de seamă că durerea lăsase urme adinci 

pe chipul ei. Avea impresia că moartea lui Waite nu-l afectase 
nici pe el într-o măsura atît de vădita. O ţinu un pic la distanţa 
de un braţ, uitîndu-se la ea. 

— Eşti frumoasă, spuse el. 

Era subţire. Avea ochii prea mari pentru faţa ei şi-n priviri 
tristeţe cîtă umbră-n codru, dar ea-i zimbea. 

— Credeam c-ai să treci vineri. Sînt tare bucuroasă c-ai venit 
mai devreme. 

— Bună, Plăcinţică-de-căpşuni. 

Fata nu ştia ce să mai facă să fie şi ea luată în seamă. 

— Bună, Sean. Se îmbujora un pic sub ocheada lui, dar nu-şi mai 
plecă privirea. Arăţi mai în vîrstă, spuse ea, abia observînd 
colbul ce-i pudra faţa, părul şi genele şi care-i înroşea ochii. 

— Ai şi uitat cum arăt, spuse el, întorcîndu-se iar spre Ada. 

— Ba nu, n-aş face asta nici în ruptul capului, şopti Audrey atit 
de încet, încît n-o auzi nimeni. Simţi cum i se accelerează 
bătăile mimii. 

— la loc, Sean. Ada îl conduse pe Sean la fotoliul din faţa şe- 
mineului. Pe policioară se afla un daghereotip cu Waite 
Courtney. 

— Să-ţi aduc o ceaşcă de ceai. 

— Mai bună ar fi o bere, mamă. Sean se cufunda în fotoliu. 

— Desigur, numaideciL 


— Ba nu, protestă Audrey. Fata o şi zbughi spre bucătărie. l-o 
aduc eu. 

— Vezi în cămară, Audrey, strigă după ea Ada, şi după aceea 
zise către Sean: Ce copilă dulce! 

— la uită-te mai bine, surise Sean. Nu mai e o copilă. 

— Tare-aş fi vrut ca Garry... Ada-şi curmă vorbele. 

— Tare-ai fi vrut ce? o îndemnă Sean. 

Ada rămase tăcută preţ de o clipă, dorindu-şi ca Garry să-şi fi 
găsit o fată ca Audrey mai degrabă decit una ca... 

— Nimic, îi zise ea lui Sean şi veni să se aşeze lîngă el. 

— Ai mai auzit ceva de Garry? 

— Nu. Nu încă, dar domnul Pye zicea că a avut un cec care-a 
intrat prin banca lui - încasat în Capetown. 

— Capetown? ridică Sean din sprinceana lui cea prăfuită. Băiatu' 
nostru-şi trăieşte viaţa din plin, nu glumă 

— Da, zise Ada amintindu-şi valoarea acelui cec. Şi-o trăieşte. 
Audrey se întoarse în cameră. Pe o tavă adusese o sticlă mare şi 
un pahar şi se apropie de fotoliul lui Sean. Sean atinse sticla; era 
rece. 

— lute, iute, fato! o încuraja Sean. Mor de sete. 

După primul pahar golit din trei moghiţitari Audrey i-l umplu din 
nou şi, cu paharul plin în mînă, Sean se lăsă pe spate în fotoliu. 
— Acum, spuse Ada, povesteşte-mi total, de-a fir a păr... 
înconjurat de căldura primirii, cu muşchii destinşi într-o plăcută 
senzaţie de oboseală şi cu paharul în mînă - era cum nu se 
poate mai bine să vorbeşti. Nici nu-şi dăduse seama cit de multe 
erau de spus. La primul semn de secătuire a firului poveştii, ori 
Ada, ori Audrey avea o întrebare gata pregătită pentru a-l 
îmboldi să meargă mai departe cu depanarea poveștii. 

— Oh, Doamne, oftă Audrey în cele din urmă. Aproape că s-a 
întunecat afară. Trebuie să plec. 

— Sean, se ridică Ada. Nu vrei tu s-o conduci tu pe Audrey ca să 
fim siguri că ajunge cu bine? 

Mergeau unul lîngă altul prin amurg pe sub coroanele imense 
ale copacilor. Merseră în linişte pînă cînd Audrey rupse tăcerea: 
— Sean, ta ai fost îndrăgostit de Anna? 

întrebarea îi răbufnise pe buze, iar Sean avu reacţia lui 
obişnuita: miînie fulgerătoare. Deschise gura s-o certe, dar se 
înfrină. Era o întrebare nostimă. Dacă fusese îndrăgostit de 
Anna? Acum se gindea la asta pentru prima oară, rostind pentru 


sine întrebarea cu grijă ca să-şi răspundă cu toată onestitatea. 
Brusc, simţi ca un val de uşurare şi zîmbi cînd îi dădu răspunsul: 
— Nu, Plăcinţică-de-căpşuni, pe Anna n-am iubit-o niciodată. 
Tonul din glasul lui era corect, nu minţea. Ea păşea acum 
fericită lîngă el. 

— Nu-i nevoie să mă mai duci pînă acasă. 

Ea-i văzu pentru prima oară hainele murdare şi prăfuite de care 
el s-ar fi putut jena în faţa părinţilor ei. Voia ca totul să fie 
perfect chiar de la bun început. 

— N-o să te scap din ochi pînă ajungi la uşă, spuse Sean. 

— Cred că miine te înapoiezi la Theunis Kraal, nu? întrebă ea. 

— Asta e primul lucru pe care am de gînd să-l fac de cum 
deschid ochii, o asigură Sean. Am o groază de treabă de făcut. 
— Dar ai sa mai treci pe la magazin? 

— Am să trec, spuse Sean şi din felul cum o privea fata se 
îmbujora şi-i fu ciudă că tenul ei de roşcată o dădea de gol atit 
de uşor. 

Urcă repede pe cărare, apoi se opri şi privi în urma. 

— Sean, te rog să nu-mi mai spui Plăcinţică-de-căpşuni. Sean 
chicoti. 

— Bine, Audrey, o să mă străduiesc să nu uit asta. 


30 

Trecuseră şase săptamiîni de la întoarcerea lui din campania 
zulusă, reflecta Sean, şase săptamiîni care se scurseră cit ai clipi 
din ochi. Sorbea cafea dintr-o stacană cît o halba stein de bere 
nemţească, şezind în mijlocul patului său cu cămaşa de noapte 
sumeasă pînă la briu şi picioarele încrucişate în confortabila 
poziţie a lotusului budist. Cafeaua era fierbinte; o sorbea 
zgmotos şi apoi scotea abur pe gură. 

Ultimele şase săptamiîni fuseseră pline - prea pline ca să mai 
aibă vreme de jelit şi de melancolie, deşi serile, cînd şedea în 
camera de lucru cu amintirea lui Waite peste tot împrejurul lui, 
simţea că durerea era încă prezentă. 

Zilele păreau a trece parcă înainte de a începe. Acum erau trei 
ferme: Theunis Kraal plus celelalte două închiriate de la bă-trînul 
Pye. Le popula cu vitele prăduite plus ce mai achiziţionase de la 
lăsarea sa la vatră. Preţul vitelor de calitatea întîi atinsese un 
nou prag minim din cauza celor aproape o mie de capete aduse 


din ţara zuluşilor, aşa că Sean putea acum să facă mofturi 
atunci cînd voia să cumpere ceva. îşi mai putea permite chiar şi 
să aştepte pînă cînd preţurile aveau iar să crească. 

Sean cobori din pat şi se duse la lavoar. Turnă apă din carafă în 
lighean şi-o încercă cu degetul. Era atît de rece, încît aproape 
că-l ustura. Rămase aşa în cumpănă în acea ridicolă cămaşă de 
noapte de damă, cu părul de pe piept negru şi cîrlionţat iţit 
peste plătea brodată. Apoi îşi luă inima-n dinţi şi-şi cufundă 
capul în lighean, luă apă în căuşul ambelor palme şi şi-o turnă 
pe ceafă, îşi fricţionă capul şi părul cu degetele şi-şi ridica în 
cele din urmă faţa din lighean, suflind din greu şi cu apa 
scurgindu-i-se pe cămaşa de noapte. Se şterse cu prosopul, 
azvirli de pe el cît colo cămaşa udă şi rămase în pielea goală, 
mijindu-şi ochii pe fereastră. Se crăpase de ziuă destul cît să 
zărească virtejul de ploaie măruntă, mocănească, subţire ca un 
fum, şi negura de dincolo de fereastra. 

- Ce mai zi şi asta! bombăni el cu glas tare, dar tonul glasului 
său putea fi înşelător. 

Simţea din plin emoția zilei ce-ncepea, era proapăt şi cu 
simţurile ascuţite, gata să devoreze micul dejun; gata să iasă, 
fiindcă era de lucru, nu glumă. 

Se îmbrăca ţopăind într-un picior cînd îşi trase pe el nădragii, 
vîrîndu-şi cămaşa în pantaloni şi după aceea aşezindu-se pe pat 
pentru a-şi trage cizmele. Acum se gindea la Audrey - miine 
trebuia să se repeadă cumva pînă la oraş ca s-o vadă. 

Sean se decise să se însoare. Avea trei motive bune. 
Descoperise că era mai uşor să pătrunzi în seifurile Băncii 
Angliei de-cît sub jupoanele lui Audrey fără să te căsătoreşti cu 
ea. lar cînd Sean dorea ceva, nici un preţ nu era prea mare. 
Locuind la Theunis Kraal împreună cu Garrick şi Anna, Sean 
hotărise că avea să fie plăcut să aibă şi el propria nevastă, care 
să-i gătească, să-i cîrpească hainele şi să-i asculte poveştile 
pentru că Sean se cam simţea dat la o parte. 

Cel de-al treilea motiv, în nici un caz cel mai puţin important, 
erau legăturile lui Audrey cu banca locală. Ea era una dintre cele 
foarte puţine slăbiciuni în platoşa bătrinului Pye. Cine ştie, poate 
că avea să-i dea fetei ca dar de nunta ferma din Mahoba's Kloof, 
deşi pînă şi optimistul din Sean îşi dădea seama că această 
speranţă era exagerată. Era extrem de greu să-l desparţi pe Pye 
de banii lui. 


Da, da, se hotărî Sean, o să trebuiască să-şi facă ceva timp să 
dea fuga la oraş şi să-i zică lui Audrey - lui Sean nici măcar nu-i 
trecuse prin cap că trebuia să-i ceara mina. Se pieptănă, îşi 
netezi barba, îşi făcu cu ochiul în oglindă şi ieşi în alee. 
Adulmeca mirosul de mic dejun şi simţi că-i lasă gura apă. 

Anna era în bucătărie. Era roşie la faţă de la dogoarea 
cuptorului. 

— Ce-avem la micul dejun, surioară? 

Ea se răsuci către el dindu-şi cu dosul palmei o şuviţa de păr de 
pe frunte. 

— Eu nu sînt sora ta, spuse ea Aş dori să nu-mi mai zici aşa. 

— Unde-i Garry? întrebă Sean ca şi cum n-ar fi auzit protestele 
ei. 

— încă nu s-a trezit. 

— Bietul băiat, e epuizat, fără îndoiala 

Sean rinji, iar ea se întoarse fisticita Sean îi privi fundul fără să 
simtă nici o dorinţă. Ciudat cum faptul că Anna era soţia lui 
Garrick îi anihila toată pofta pe care ar fi simţit-o faţă de ea ca 
femeie. Pînă şi amintirea a ce făcuseră ei odată era vag 
obscenă, incestuoasă. 

— începi să te îngraşi, spuse el, luînd seama la corpul ei care 
începuse parca să devină mai greoi. Ea-şi vîri capul între umeri, 
dar nu-i răspunse, iar Sean continuă: Pentru mine, te rog, patru 
ouă, şi spune-i lui Joseph să nu mi le facă iască. 

Sean se duse în sufragerie şi în acelaşi timp intră şi Garrick pe o 
uşă laterală. Avea încă faţa buhăită de somn. Sean îi adulmecă 
respiraţia; duhnea a lichior trezit. 

— Bună dimineaţa Romeo, spuse Sean, iar Garrick rinji blajin. 
Avea ochii injectaţi şi nu se bărbierise. 

— Bună, Sean. Cum ai dormit? 

' - Minunat, mulţumesc. îmi pare că şi tu ai dormit la fel. Sean 
se aşeză la masă şi-şi puse nişte păsat în farfurie. 

— Vrei şi tu? îl întrebă pe Garrick. 

—  Mulţam', Sean. îi întinse farfuria. Observă cum mina îi 
tremură. „O să trebuiască să am o discuţie cu el s-o lase mai 
moale cu tăria" 

— Drace, mi-e o foame... 

Făcură conversaţia lor obişnuită, sprinţară şi dezlinată, ca de 
masa de dimineaţa. Anna veni şi li se alătură. Joseph aduse 
cafeaua. 


— Garry, nu i-ai spus şi lui Sean, rosti brusc Anna, limpede şi 
clar. 

— Ce să-mi spună? întrebă Sean. 

Tăcură, iar Garrick îşi flutură mina într-un tic nervos. Aceasta 
era clipa de care se temea - ce-avea să se mtimple dacă Sean 
ghicea, ce-avea să facă atunci cînd va afla că era copilul lui, ce- 
avea el să facă dacă Sean îi luă pe urmă pe amindoi şi-l lăsa pe 
el fără nimic? Bîntuit de temeri furibunde şi fără noimă, Garrick 
îşi privea fix, transfigurat fratele, aflat de cealaltă parte a mesei. 
— Spune-i, Garry, îi porunci Anna. 

— Anna o să aibă un copil, spuse el. 

îi studie faţa lui Sean, văzu cum surpriza i se transformă în-cet- 
încet în încîntare, simţi braţul lui Sean cum îl cuprinde pe după 
umeri într-o îmbrăţişare dureroasă care era cît pe-aci să-i 
sfărime oasele. 

— E extraordinar! exclama Sean bucuros. E minunat! Dac-o ţii 
tot aşa, cît ai clipi o să ne trezim cu casa plina de ţinci, Garry. 
Sînt mîndru de tine. 

Rînjind prosteşte şi cu uşurare, Garrick se uita la Sean cum o 
îmbrăţişa pe Anna, ceva mai blind, şi cum o săruta pe frunte. 

— Bravo, Anna, vezi să fie băiat. Avem nevoie de mînă de lucra 
ieftină pe-aici. 

„N-a ghicit, gîndi Garrick, nu ştie, iar copilul o să fie al meu. 
Acum nimeni n-o să mi-l mai poată lua." 

în ziua aceea munciră în latura de sud. Au rămas împreună, 
Garrick rizînd fericit şi zăpăcit de trăncăneala lui Sean. Era 
minunat să vadă ca fratele lui îi dădea atita atenţie. Terminară 
devreme; pentru prima oară Sean nu mai avea chef de muncă. 
— Fratele meu cel puios, cu ambele ţevi doldora de alice. Sean 
se aplecă în şa şi-l lovi pe Garrick în umăr. Hai s-o lăsăm baltă 
pentru azi şi să mergem la oraş. Trecem pe la hotel să luam una 
mica să sărbătorim evenimentul, după care mergem să-i 
spunem Adei. 

Sean se sălta în şa şi acoperi cu strigatul lui mugetele şi zgo- 
motul de copite ale cirezii. 

— Mbejane, adu-le acasă pe alea zece bolnave şi vezi, nu uita că 
mîine trebuie să aducem vite din obor. 

Mbejane îi făcu semn că a înţeles, iar Sean se întoarse spre 
Garrick. 

— Haide să ne cărăbăânim naibii de-aici! 


Călăriră unul lîngă altul, broboane de apă acoperindu-le 
pelerinele şi barba lui Sean. Era încă rece, iar canionul nu se 
zărea prin picla umeda. 

— Asta chiar că e o vreme de băut rachiu, zise Sean, iar Garrick 
nu răspunse. 

Din nou îl cuprinse teama. Nu voia să dea ochii cu Ada. Ea o să- 
şi dea seama Ea-şi dădea seama de toate, avea să ştie că era 
copilul lui Sean. Pe ea n-aveai cum n-o minţi. 

Copitele cailor plescăiau prin noroi. Ajunseră la răscrucea 
dramurilor şi o apucară pe cel care ducea spre Ladyburg. 

— Ada o să fie cum nu se poate mai încîntată cînd o afla c-o să 
fie bunica, chicoti Sean, şi-n clipa aceea calul i se poticni un pic, 
îşi strica pasul şi-ncepu să şchiopăteze. Sean descăleca, săltă 
copita şi văzu aşchia înfiptă adînc în furcuţa piciorului. 

— Fir-ar a dracului de treabă, sudui el. Se aplecă, apuca cu dinţii 
de capătul aşchiei şi-o smulse. Pai, acum n-o să mai putem 
merge pînă-n Ladyburg, piciorul ala o să-l doară vreo cîteva zile. 
Garrick răsuflă uşurat; mai cîştiga vreo citeva zile pînă să afle 
Ada. 

— Calul tău nu e şchiop. Du-te tu, băiete, şi transmite-i toată 
dragostea mea, se uită Sean la el. 

— O să-i zicem altădată. Haide să ne întoarcem acasă, protesta 
Garrick pe un ton umil. 

— Ba nu, Garry, e copilul tău. Du-te şi spune-i! 

Garrick se mai dondăni un pic pînă cînd văzu că lui Sean i se 
ridică sîngele la cap şi atunci se resemna şi, ştiind că nu mai 
avea încotro, o luă din loc, iar Sean întoarse calul pentru a se 
înapoia la Theunis Kraal. Acum, că mergea pe jos, pelerina era 
întinsa şi grea, aşa că Sean o scoase şi-o puse pe şa 

Cînd ajunse acasă, Anna şedea în stoep - pridvorul casei. 

— Unde-i Garry? strigă ea 

— Nu-ţi face griji, s-a repezit pînă la oraş s-o vadă pe Ada. Vine 
el pînă la cină. 

Unul dintre grăjdari veni să ia calul lui Sean. Discutară între ei, 
după care Sean se aplecă să ridice copita rănita Pantalonii i se 
mulară peste fese scoţind în relief picioarele lui lungi şi 
sculpturale. Anna se uită la el. Sean îşi îndreptă spinarea, cu 
umerii săi laţi sub pînza de in albă şi udă a cămăşii. El îi zîmbi şi 
urcă treptele tindei. Ploaia îi cîrlionţase barba şi acum arăta ca 
un pirat hitru. 


— Acum trebuie să ai mai multă grijă de tine. El îşi puse mîna pe 
braţul ei şi-o conduse înăuntru. Nu mai poţi sta în frig. 

Trecură de uşile de sticlă; Anna se uita la el - creştetul capului îi 
ajungea pînă la umeri. 

— Eşti o muiere pe cinste, Anna, şi sînt sigur c-ai să faci un copil 
pe cinste. 

Era o greşeală, fiindcă în timp ce zicea asta ochii săi se înmu- 
iară, iar faţa i se întoarse către ea. Braţul îi alunecă pe umerii ei. 
— Sean! Anna îi rosti numele ca pe un strigăt de durere. 

Se mişcă iute, în braţele lui, cu corpul lipit de al bărbatului şi 
braţele ridicate pentru a se încolăci pe după gitul cu chică deasă 
la ceafă. Anna îi trase faţa în jos, iar gura ei se deschise caldă şi 
umedă peste buzele lui, spinarea i se arcui, iar coapsele i se 
lipiră de pulpele lui. Anna gemea încetişor în timp ce-l săruta. 
Preţ de citeva clipe, Sean rămase prizonier perplex al 
îmbrăţişărilor ei, apoi îşi feri faţa-ntr-o parte. 

— Ai înnebunit? 

încercă s-o împingă într-o parte, dar ea se încăpăţina să treacă 
de barajul miinilor lui. îl încolăci cu braţele şi-şi lipi obrazul de 
pieptul lui. 

— Te iubesc. Te rog, te implor, lasă-mă doar să te ţin aşa. Vreau 
doar să te ţin aşa strîns. 

Vocea îi era estompata de țesătura jilavă a cămăşii lui. Anna 
tremura. 

— Pleacă de lîngă mine. Sean o desprinse cu brutalitate, 
aproape răstumînd-o pe spate în canapeaua de lîngă şemineu. 
Tu eşti acum nevasta lui Garry şi-n curînd ai să fii mama 
pruncului său. Păstrează-ţi trupşorul ăsta năbădăios pentru el. 
Sean se depărta de ea cu miînia clocotindu-i tot mai tare în 
piept. 

— Dar eu te iubesc, Sean. Oh, Dumnezeule, dacă aş fi în stare 
numai să te fac sa înţelegi cît am suferit fiind obligata să 
locuiesc aici, cu tine alături, fără măcar să pot să te ating! 

Sean veni lîngă locul unde se afla ea. 

— Ascultă-mă! Glasul îi era aspru. Nu te vreau. Nu te-am iubit 
niciodată, dar acum nici n-aş mai putea să mă ating de tine cum 
n-aş putea să mă ating de maică-mea. Anna îi citi pe chip 
repulsia. Tu eşti acum nevasta lui Garry; dacă vreodată te prind 
că te uiţi la un alt bărbat, te omor. 


Avea faţa foarte aproape de a ei. Anna nu mai putea îndura 
expresia de pe chipul lui; îl lovi. El se dădu la timp la o parte 
pentru a-şi feri ochii, dar unghiile ei îi brăzdară cu sînge obrazul 
şi partea laterală a nasului. Sean o apucă de încheietura miîinii şi 
o tinu aşa în vreme ce un firicel subţire de sînge i se scurgea în 
barbă. Anna se zvircolea în menghina braţelor lui încercînd să se 
elibereze şi ţipă la el: 

— Porcule! Porc scîrbos ce eşti! Zi aşa, copilu' lu' Garry, da? 
Printre hohotele de plins ea îşi azviîrli dintr-odată capul pe spate 
şi izbucni într-un hohot de ris demenţial. Eeei, acum am să-ţi 
spun eu adevărul. Ce port eu în burtă, tu mi-ai dat. E al tău! Nu 
e al lui Garry! 

Sean îi eliberă încheietura miinii şi se dădu înapoi cîțiva paşi. 

— Nu se poate, şopti el. Minţi. Ea venea după el. 

— Nu-ţi mai aduci aminte cum ţi-ai luat rămas-bun de la mine 
înainte să pleci la război? Nu-ţi mai aduci aminte de noaptea aia 
petrecuta în căruţă? Nu-ţi mai aduci aminte? Nu? 

Acum Anna vorbea pe un ton liniştit, folosindu-şi cuvintele ca pe 
nişte instrumente de tortură. 

— Asta s-a întîmplat cu luni de zile în urmă. Nu poate fi 
adevărat, biigui Sean, continuînd să se ferească de ea. 

— Acum trei luni şi jumătate, îi spuse ea. Pruncul fratelui tău are 
să vină cam devreme, nu crezi? Dar la urma urmei cîte n-au 
născut copii prematur... 

Vocea ei se auzea sacadat, tremura necontrolat acum, iar chipul 
îi era palid. Sean nu mai putea să îndure. 

— Lasă-mă, acum lasă-mă singur. Trebuie să mă gindesc. N-am 
ştiut. 

Trecu valvirtej pe lîngă ea şi ieşi pe coridor. Arma auzi uşa de la 
camera lui Waite cum se trînteşte, iar ea rămase nemişcata în 
mijlocul încăperii. Treptat începu să-şi controleze respiraţia, iar 
valul de mînie i se domoli pentru a dezveli dedesubt colții negri 
ai unor rădăcini de ură. Traversă camera, ieşi pe coridor şi se 
retrase la ea în iatac. Merse în faţa oglinzii şi se uită la propria 
imagine. 

— îl urăsc, oglinda îi reflecta buzele formînd cele două cuvinte. 
Chipul ei mai era încă palid. Există un singur lucru pe care i-l pot 
lua. Garry este acum al meu, nu al lui. 

îşi scoase agrafele din păr şi le dădu dramul pe jos; părul i se 
revărsă pe umeri. Scutură capul, apoi ridică rniinile şi-l răvăşi, îşi 


apucă buzele cu dinţii şi strinse pînă cînd simţi în gură gustul 
sîngelui. 

— Oh, Doamne-Dumnezeule, cît îl urăsc, cît îl urăsc! şopti ea 
chinuită de patimă. 

îşi puse rniinile la pieptul rochiei, o sfişie, după care se uită 
apatică la capetele rotunjite ale sfircurilor care deja se închise- 
seră la culoare promiţind belşug. îşi descălţă pantofii, azvirlin- 
du-i cît colo. 

-îl urăsc! 

Se apleca, îşi vîri rnîinile sub fusta şi sub jupoane şi-şi trase în 
jos pantalonaşii, apoi îşi scoase picioarele din ei; îi aduse la 
piept pentru a-i rupe, apoi îi azvirli lîngă pat Mătură cu mîna tot 
de pe măsuţa ei de toaletă; una dintre cutiuţe se lovi de podea 
şi se făcu ţăndări, împrăştiind peste tot pudră şi imediat aerul se 
umplu de mirosul pătrunzător de parfum vărsat. Se duse pînă la 
pat şi se trînti în el. îşi ridica genunchii, iar jupoanele îi 
alunecară precum petalele unei flori, picioarele ei dalbe şi 
jumătatea inferioara a torsului închipuind staminele. 

Cu puţin înainte de lăsarea serii, auzi un ciocănit sfios în uşă. 

— Ce e? întrebă ea. 

-Nkosikazi - stăpîna nu mi-a spus ce să gătesc de mîncare 
pentru cină, glasul bătrinului Joseph se ridică pe un ton 
respectuos. 

— Diseară n-o să fie nici o cină. Tu şi toţi servitorii puteţi pleca. 
— Prea bine, Nkosikazi. 

Garrick se întoarse pe întuneric. Băuse vîrtos; îl auzea potic- 
nindu-se pe stoep, iar glasul îi era nesigur. 

— Hei, voi, unde sînteţi? Arma! Arma! M-am întors. Linişte 
pentru o bucată de timp, cît îi luă să aprindă una 

dintre lămpi, apoi se auzi un şontic-şontic grăbit pe coridor de la 
piciorul său de lemn şi se auzi din nou vocea lui străbătută de o 
undă de îngrijorare: 

— Anna... Anna, unde eşti? 

El deschise uşa şi-şi făcu apariţia cu lampa în mînă. Anna se 
răsuci pentru a se feri de lumină, îngropîndu-şi faţa în pernă şi 
stringindu-şi umerii. îl auzi cum pune lampa pe măsuţa de 
toaleta, îi simţi mîinile cum îi trag în jos fustele ca să-i acopere 
goliciunea şi apoi o întorc cu blîndeţe cu faţa spre el. Ea-l privi în 
ochi şi văzu în ei o groază cumplită şi o absolută confuzie. 

— Draga mea Anna, iubita mea Anna, ce s-a întîmplat? 


El se uită la buzele ei tumefiate şi crăpate şi la sinii ei. Răvăşit, 
întoarse capul şi se uita la flacoanele risipite pe jos, la 
pantalonaşii ei rupţi. Trasaturile feţei i se înăspriră şi reveni 
lîngă ea. 

— Eşti cumva rănită? Ea scutură din cap. 

— Cine? Spune-mi cine a făcut asta? 

Ea-şi feri din nou privirea şi-şi ascunse faţa. 

— lubita mea, dragostea mea. Cine a fost? Unul dintre servitori? 
— Nu. Vocea ei se auzea înăbuşit, încărcată de ruşine. 

— Te rog, Anna, spune-mi ce s-a întîmplat. 

Ea se ridica în capul oaselor şi-l luă de git, strîngîndu-l tare ca 
să-şi poată lipi buzele de urechea lui. 

— Tu ştii, Garry. Ştii cine a făcut-o. 

— Nu ştiu, îţi jur că nu ştiu, te rog spune-mi! 

Anna trase adine aer în piept, îşi ţinu o clipă respiraţia, apoi 
expiră: 

— Sean. 

în braţele ei, corpul lui Garrick fu cuprins de convulsii şi-l auzi 
icnind de parcă ar fi fost lovit. Apoi vorbi: 

— Şi asta. Acum şi asta... 

El îi desprinse braţele de după gitul lui şi o împinse blajin înapoi 
în perne. Se duse pînă la dulap, trase unul dintre sertare şi luă 
pistolul cel greu al lui Waite. 

„O să-l omoare pe Sean", gîndi ea. 

Garrick ieşi din încăpere fără să o mai privească. Ea aşteptă cu 
mîinile încleştate pe lingă corp şi cu trupul încordat ca un arc. 
Cînd în cele din urmă auzi focul de armă, acesta păru 
surprinzător de atenuat şi cîtuşi de puţin războinic. Trupul i se 
destinse, degetele i se descleştară şi începu să plingă încetişor. 


31 

Garrick o luă şontic-şontic pe coridor. Pistolul era greu, iar 
praselele zimţate aspre în podul palmei. în capătul coridorului, 
pe sub uşa camerei de lucru se zărea lumina. Uşa nu era 
încuiată. Garrick intră. 

Sean stătea cu coatele pe birou şi faţa în palme, dar îşi ridică 
ochii în clipa în care Garrick intra pe uşă. Zgirieturile de pe 
obraz prinseseră deja o coajă neagră, însă carnea din jurul lor 


era roşie şi tumefiată. Sean se uită la pistolul din mîna lui 
Garrick. 

— Ţi-a spus. 

Glasul lui nu avea ton de întrebare şi nici vreo alta nuanţă. -Da. 

— Nădâăjduiam să n-o facă, spuse Sean. Voiam ca măcar pe tine 
să te scutească de asta. 

— Să mă scutească?! întrebă Garrick. Dar pe ea? Cu ea cum 
rămîne? La ea nu te-ai gîndit? 

Sean nu răspunse, în schimb ridică din umeri şi se lăsa pe spate 
vlăguit. 

— Pînă azi nu mi-am dat seama ce porc hain eşti, rosti Garrick 
înecîndu-se în cuvinte. Am venit să te omor. 

-Da. 

Sean vedea cum pistolul se înalţă. Garrick îl ţinea cu ambele 
miîini, iar părul lui de nuanţa nisipului îi cădea pe frunte. 

— Bietul meu Garry, rosti încet Sean şi imediat pistolul începu să 
tremure. 

Garrick îl se lăsă tot mai jos pînă cînd, continuînd să-l ţină cu 
ambele miini, îl adus” între genunchi. Se aplecă asupra lui 
bîlbîindu-se şi muşcîndu-şi buzele ca să se oprească. Sean se 
ridica de pe scaun şi dădu să se apropie de el, dar Garrick se 
trase repede îndărăt sprijinindu-se de tocul uşii. 

— Să nu te apropii de mine! zbieră el. Să nu mă atingi! Azvîrli 
pistolul, muchia tăioasă a cocoşului izbindu-l pe 

Sean în frunte şi dîndu-i capul pe spate. Pistolul se răsuci şi se 
lovi de peretele din spate. Se descarcă de la sine, iar glonţul 
ciunti lambriurile de lemn. 

— Totul s-a terminat între noi! ţipă Garrick. Am rupt-o pentru 
totdeauna. 

Bijbii frenetic dupa clanţa uşii şi ieşi pe coridor împiedi-cîndu-se, 
trecu prin bucătărie pînă afară în ploaie. Căzu de mai multe ori 
cînd piciorul lui de lemn i se împiedică în iarba, însă de fiecare 
data se ridică în picioare, continuînd alergarea. Sughiţa cu 
fiecare pas făcut în întunecimea absolută a nopţii. 

în cele din urmă, mugetul rîului Baboon Stroom umflat de ploaie 
îi tăie calea. Ramase pe mal cu ploaia mărunta biciu-indu-i faţa. 

— De ce mie, pentru ce numai mie?! îşi strigă el agonia în 
bezna. 

Apoi, ca un torent de uşurare la fel de puternic ca şi riul umflat 
ce curgea prin vadul de la picioarele lui, Garrick simţi undeva 


dinapoia ochilor fluturind acele aripi de molie. Căldura şi picla 
cea cenuşie îl înveliră şi căzu în genunchi în nămol. 


32 

Sean luă cu el extrem de puţine lucruri: aşternutul, o puşcă şi un 
cal de schimb. De două ori rătăci drumul în beznă către kraal-ul 
lui Mbejane, dar de fiecare dată calul găsi din nou cărarea. 
Mbejane îşi construise o colibă din iarbă, un fel de stup uriaş, 
dar la o mare depărtare de locuinţele celorlalţi servitori; el era 
un zulus cu sînge regal. Cînd în cele din urma ajunse la colibă, 
se mai scurseră alte citeva minute de foşnete şi şuşoteli ce se 
auzeau dinăuntru pînă cînd Mbejane, cu o pătura pe umeri şi un 
opaiţ cu ceară în mină, ieşi alertat de strigatele lui Sean. 
-Cee,Nkosi? 

— Plec, Mbejane. -Unde? 

— Unde mă duce drumul. Vii cu mine? 

— Numai să-mi iau suliţele, spuse Mbejane. 

Bătrinul Pye era încă la biroul său din spatele băncii cînd 
ajunseră la Ladysburg. îşi număra monedele de aur de 20 de 
şilingi şi le punea în fişicuri, iar mîinile îi umblau pe ele la fel de 
blînde ca mîinile unui bărbat pe corpul femeii iubite, dar imediat 
îşi duse mîna la sertarul deschis din apropierea lui în clipa cînd 
Sean intră cu umărul înainte. 

— Nu-i nevoie de ăla, spuse Sean, iar Pye ridica mîna de pe 
pistol cu un aer vinovat. 

— Doamne sfinte, nu te-am recunoscut, măi băiete. 

— Cît credit am pe contul meu? îl întrebă Sean trecînd direct la 
subiect. 

— Vezi bine că la ora asta banca nu-i deschisă. 

— Uite ce-i, domnule Pye! Mă grăbesc. Cît am în cont? 

Pye se dădu jos de pe scaun şi se duse pînă la marea casă de 
fier. Se puse în dreptul casei de bani, formă combinaţia şi 
deschise uşa Aduse pe tejghea registrul de conturi. 

— Carter - Cloete - Courtney, murmură el întorcînd paginile. Ah - 
Ada - Garrick - Sean. Am ajuns şi la tine. Una mie două sute 
nouăzeci şi şase de lire şi optzeci şi opt penny. Desigur, mai sînt 
şi datoriile încă neplătite la magazin din ultima lună. 


— Fie, atunci o mie două sute, să fie rotund, spuse Sean. îi 
vreau chiar acum, şi pînă-i numeri am nevoie de un toc şi o 
foaie de hirtie. 

— Uite-aici, pe tejghea ai tot ce-ţi trebuie - serveşte-te. Sean luă 
loc la birou, împinse într-o parte grămăjoarele de 

aur, înmuie tocul în cerneală şi începu să scrie. Cînd isprăvi, îşi 
ridică privirile spre bătrinul Pye. 

— Te rog, semnează ca martor. 

Pye luă hirtia şi o citi. Faţa îi păli de surpriză. 

— Cedezi jumătate din partea ta din Theunis Kraal şi toate vitele 
primului născut al fratelui tău!? exploda el. 

— Exact, te rog să semnezi. 

— Eşti nebun, protesta Pye. Tu dai cu piciorul la o avere. 
Gîndeşte-te numai un pic la ce faci, gîndeşte-te la viitorul tău. 
Speram ca tu şi Audrey... se opri un pic, după care continuă: Nu 
fi nebun, omule! 

— Te rog, domnule Pye, să semnezi ca martor, spuse Sean, 
bombănind în barbă, iar Pye semnă la repezeală. îţi mulţumesc. 
Sean împături documentul, îl vîri într-un plic şi-l lipi. îl băgă în 
buzunarul hainei. 

— Unde-s banii? întrebă el. 

Pye îi împinse un săculeţ de pinză. Pe chip avea întipărită o 
expresie de scîrbă; nu voia să aibă de-a face cu nerozii. 

— Numără-i, spuse el. 

— Am încredere în dumneata, spuse Sean şi semnă chitanta. 
Sean trecu călare pe lîngă oborul de vite şi o ţinu aşa pînă la 
canion, pe drumul către Pietermaritzburg. Mbejane mergea lingă 
scară, ducînd calul de schimb. Pe creasta canionului se opriră. 
Vîntul maturase norii de pe cer, iar stelele străluceau. Undeva în 
vale se putea zări oraşul, ici-colo cîte o fereastră luminata 

„Ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun de la Ada", gîndi Sean. Privi în 
jos către Theunis Kraal. Nu se vedea nici o lumină. Atinse cu 
mîna plicul din buzunarul hainei. 

— Am s-o pun la poşta pentru Garry din Pietermaritzburg, rosti 
el cu glas tare. 

-Nkosi? întrebă Mbejane. 

— Am spus:,„E drumul lung, să pornim!" 

— Da, se declară de acord Mbejane. Să pornim. 


II 
WITWATERSRAND 


1 

De la Pietermaritzburg o luară spre nord şi urcară întruna prin 
pajişti nesfîrşite către munţi. în cea de-a treia zi zăriră 
Drakensberg - ascuţit şi negru ca dinţii unui rechin proiectaţi pe 
cer. 

Era frig; învelit în rogojina lui, Mbejane rămase mult în urma lui 
Sean. De cînd părăsiseră Pietermaritzburg, dacă schimbaseră 
douăzeci de cuvinte, fiindcă Sean era cufundat în gînduri, iar 
acestea erau o tovărăşie periculoasă. Discret, Mbejane se ţinea 
cît mai departe de el. Zulusul nu avea nici un resentiment 
împotriva lui, curn ar fi fost normal să aibă orice om care tocmai 
îşi părăsise casa şi vitele. Era şi el bmtuit de amărăciune - 
lăsase o femeie durdulie în pat ca să-l urmeze pe Sean. 

Mbejane scoase dopul micii sale tărtăcuţe cu tutun de prizat, luă 
cîteva fire între degete şi le trase uşor pe nas. Se uită la munţi. 
Zăpezile de pe crestele lor deveniseră roz, scăldate în razele 
amurgului şi peste încă puţin aveau să-şi instaleze tabăra ori 
poate că n-aveau să mai facă nici o tabără. Lui îi era indiferent. 
Sean continuă să călărească şi după lăsarea întunericului. 
Drumul traversă încă un deal al veldului şi atunci zăriră lumini în 
valea deschisă la picioarele lor. 

„Dundee", gîndi Sean fără nici un chef. Nu făcu nici un efort de 
a-şi grăbi calul, ci-l lăsă de capul lui pînă ajunseră în acea 
aşezare. Acum el putea adulmeca mirosul de fum de la mina de 
cărbune, dens şi plin de gudron, simţjndu-l pînă-n fundul 
gitlejului. Intrară pe strada principală. în frigul acela, aşezarea 
părea nelocuită. Sean nu avea de gind să se oprească - avea să 


înnopteze tocmai de cealaltă parte, dar cînd ajunse la hotel, 
şovăi. 

— Avem de gind, drăgălasule, cum să nu? Exact asta avem de 
gînd, spuse Duff şi se deplasa elastic, ca un balerin, răsucind 
bastonul. 

Aşa subţirel cum era, acesta şuieră spre capul omului şi-l pocni 
ca pe o minge de baseball bine lovită. 

— Şi-au rămas doar cinci, zise Duff. 

lar răsuci bastonul şi, încărcat cu plumb cunvera, scoase un vijiit 
cum nu se poate mai satisfăcător. Ca un adevărat spadasin, el 
fanda şi-l lovi în beregată pe cel de-al doilea miner. Omul se 
prăbuşi pe jos sufocîndu-se. 

— Restul sînt ai tai, domnule Courtney, spuse Duff cu părere de 
rău. 

Sean plonja aplecat cu braţele deschise ca să cuprindă toate 
cele patru perechi de picioare dintr-odată. Se ridică din grămada 
de corpuri şi-ncepu să care pumni şi lovituri de picior. 

— Cită lipsa de stil, Doamne, cîtă lipsă de stil, murmura Duff 
dezaprobator. 

Chiotele şi bufniturile se răriră tot mai mult, pînă se făcu linişte, 
iar Sean se ridică în picioare. Buza îi sîngera, iar reverul tunicii 
era smuls. 

— Un păhărel? întrebă Duff. 

— Rachiu, te rog. Sean zimbi către eleganta silueta de lingă bar. 
în seara asta n-o să refuz pentru a doua oară cînd mi se face 
cinste cu un pahar. 

Luară paharele la masa lui Duff, păşind peste trupurile întinse 
pe jos. -Hai, noroc! 

— Pîn-la fund! 

Pe urmă se studiară unul pe altul cu o curiozitate sinceră, făcînd 
abstracţie de operaţiunile de curăţenie ce se desfăşurau în jurul 
lor. 

— Călătoreşti? întreba Duff. -Da. Tu? 

— N-am eu norocul asta. Mă aflu în slujba permanentă a Dundee 
Collieries Ltd. 

— Lucrezi aici? făcu Sean neiîncrezător, fiindcă Duff arăta ca un 
păun printre porumbei. 

— Ajutor de inginer, încuviinţă din cap Duff. Dar nu pentru mult. 
Gustul de praf de cărbune mi se lipeşte de maţe. 

— îmi permiţi să-ţi sugerez ceva cu care să-l alungi? 


— O idee splendidă, conveni Duff. Sean aduse de băut la masă. 
— Şi încotro? întrebă Duff. 

— Cînd am început eram cu faţa spre nord, ridică Sean din 
umeri. De atunci pur şi simplu am ţinut-o drept aşa. 

— Şi de unde ai plecat? 

— Sud, făcu sec Sean. 

— îmi cer iertare, n-am vmt să-mi bag nasul. Duff adulmecă. Tu 
ai rachiu, nu? 

Barmanul ieşi de după tejghea şi veni la masa lor. 

— Hei, Charlie, salut, îl întîimpină Duff. înţeleg ca e nevoie de o 
oarece compensație pentru mobila şi lucrurile rupte, nu? 

— Nu-ţi face griji de asta, domnule Charleywood. De mult n-am 
mai văzut o mardeală pe cinste ca asta Ce-i o masă şi-un scaun 
rupte dacă spectacolul a meritat? Plăteşte casa deranjul, nu-i 
problema. 

— Mm, foarte generos din partea ta. 

— Nu de asta am venit pînă aici, la tine, domnule Charleywood. 
Am ceva la care-aş dori să te uiţi bine, ca unul care e în branşa 
mineritului. Durează numai un minut. 

— Haide, Sean, ia să vedem ce are Charlie sa ne arate. Eu cred 
că-i vorba de vreo femeie frumoasă. 

— Domnule, de fapt nu, spuse Charlie pe un ton serios, 
conducîndu-i în camera din spate. Charlie ridica mîinile şi luă de 
pe o policioară o bucată de rocă. l-o întinse lui Duff. 

— Ce părere ai de asta? 

Duff o luă şi o cîntări în mînă, după care o studie cu multă 
atenţie. Era de culoare cenuşiu-sticloasă, smălțuită cu pete albe 
şi săngerii şi străbătută pe mijloc de o fişie mai lată de culoare 
neagră. 

— E un fel de conglomerat, rosti Duff fără prea mare entuziasm. 
Care-i misterul? 

— Un prieten de-al meu mi-a adus-o din republica lui Kruger de 
peste munţi. El zice ca e aur în ea. Ar fi dat de un mare zăcă- 
mînt într-un loc numit Witwatersrand, undeva pe lîngă Pretoria. 
Desigur că nu plec prea mult urechea la astfel de zvonuri, 
fiindcă le-auzi într-una: diamante şi aur, aur şi diamante. 

Charlie rise şi-şi şterse mîinile pe şorţ. 

— în fine, prietenul asta al meu zice ca burii vind autorizaţii de 
minerit oricui vrea sa sape dupa aşa ceva. Credeam că o sa vrei 
şi tu măcar să-ţi dai cu părerea. 


— O sa iau asta cu mine, Charlie, iar miine dimineaţă o şi pun la 
tigaie. Acum eu şi cu prietenul meu o să ne cinstim cu ceva de 
băut. 


2 

In dimineaţa următoare, Sean deschise ochii ca să vadă soarele 
luminînd prin lucarna de deasupra capului. Strinse repede 
pleoapele, încercînd să-şi aducă aminte unde se afla. Era 
mahmur, îi plesnea capul şi pe deasupra mai auzea şi un alt 
zgomot. Zgomotul era ca o horcăială zăngănitoare; de parcă 
cineva trăgea să moară. Sean deschise ochii şi-şi întoarse încet 
capul. în patul din cealaltă parte a camerei se mai afla încă 
cineva. Sean bijbiîi după o cizmă şi azvirli cu ea; se auzi un 
sforăit tare, iar ţeasta lui Duff îşi făcu apariţia. Preţ de o clipă, el 
se uită la Sean cu nişte ochi la fel de roşii ca apusurile de soare 
iama, după care-şi lăsă la loc capul în aşternut. 

— Numai să nu mugeşti mai tare de atit, şopti Sean. Nu mă simt 
deloc grozav. 

Mult mai tîrziu, un servitor aduse cafea. 

— Trimite vorbă la birou ca sînt bolnav, porunci Duff. 

— Aşa am făcut. în mod evident servitorul îşi înţelegea stă-piînul. 
Continuă mai departe: E unul afară care îl caută pe celalalt 
Nkosi. Se uită la Sean. E foarte îngrijorat. 

— Mbejane. Spune-i sa aştepte, îi zise Sean. 

Serviră cafeaua în linişte, fiecare pe marginea patului său. 

— Cum am ajuns aici? întreba Sean. 

— Băiete draga, păi dacă nici tu nu ştii, atunci cine-ai vrea să 
ştie? 

Duff se ridică şi traversă încăperea în căutare de haine culte. 
Era gol-puşcă, iar Sean constată că, deşi era subţire ca un 
kdescent, corpul său avea o musculatură frumoasa. 

— Doamne-Durnnezeule, ce-o pune Charlie în băutura aia? se 
plinse Duff în timp ce se îmbrăca. 

în buzunar dădu peste o bucată de rocă; o scoase şi o arunca pe 
lada din mijlocul camerei ce servea drept masă. O privi îmbufnat 
în timp ce isprăvea cu îmbrăcatul, după care merse pînă la un 
morman format dintr-o sumedenie de lucruri ce umplea unul 
dintre colţurile încăperii sale de holtei. Scotoci de zor pînă dădu 


la iveală un mojar de oţel şi o veche tigaie neagră pentru 
calcinarea pepitelor aurifere. 

— în dimineaţa asta mă simt foarte bătrîn, spuse el începînd să 
zdrobească roca în mojar. 

Deşertă apoi pulberea în tigaie, o duse pînă la rezervorul de apă 
din tablă ondulată de lîngă uşa principala şi umplu tigaia de la 
robinet. 

Sean îl urmă şi se aşezară amindoi pe prima treapta. Duff 
manevra tigaia printr-o îndemiînatică răsucire şi picurare ce 
făceau ca tot conţinutul să se învirtească în tigaie ca un virtej 
din care la fiecare tură se mai vărsa cîte un pic peste marginea 
acesteia. Apoi o umplu din nou cu apă curată. 

Deodată, Sean simţi cum Duff încremeneşte. Se uită la faţa lui şi 
văzu că nu mai era nici urmă de mahmureală; buzele erau 
strinse, alcătuind o linie subţire, iar ochii lui roşii erau pironiţi în 
tigaie. 

Sean se uită şi el şi văzu ceva licărind în apă ca scînteierea unei 
burti de păstrăv cînd se răsuceşte pe spate să înhaţe musca. 
Simţi cum de emoție i se zbirleşte părul de pe braţe şi de la 
ceafă. 

Duff mai turnă repede apă proaspătă în tigaie; încă trei învir-tiri 
şi-o mai azvirli o dată. Erau nemişcaţi, fără să scoată un singur 
cuvînt, uitîndu-se la dîra de aur ce se încolăcea pe fundul tigăii. 
— Ciţi bani ai? întrebă Duff. 

— Un pic peste o mie. 

— Chiar cit trebuie. Excelent! Eu pot să mă scarpin de vreo cinci 
sute, dar îmi pun la bătaie şi experienţa mea în minerit. Intrăm 
amindoi ca parteneri egali - batem palma? 

— Batem palma. 

— Atunci, de ce mai stăm aici? Eu o să mă reped pînă la bancă. 
Ne întîlnim la marginea oraşului într-o jumătate de oră. 

— Cum rărnîne cu slujba ta? întreba Sean. 

— Nu pot să sufăr mirosul de cărbune - la naiba cu slujba mea! 
— Cum rărnîne cu Charlie? 

— Charlie nu vezi ce otravă vinde? La naiba şi cu el! 


noaptea aceea făcură popas în gura trecătorii, cu munţii 


n 
înălţîndu-se chiar în faţa lor. Umblaseră în pas alert toată după- 


amiaza, iar caii erau obosiţi - îşi legănau cozile în vînt şi 
rumegau iarba uscată. Mbejane făcu focul la adăpostul unei 
suriei roşiatice şi se strinseră în jurul flăcărilor, făcînd cafea şi 
încercînd să se adăpostească cum puteau mai bine de rafalele 
vîntului îngheţat care sufla dinspre munte şi ridica un roi de 
scîntei din focul de tabăra. Mincară, pe urmă Mbejane se făcu 
covrig lingă foc, îşi trase rogojina peste cap şi pînă dimineaţă nu 
se mai clinti. 

— Cit de departe-i locul ăla? întrebă Sean. 

— Habar n-am, recunoscu Duff. Miine o să străbatem trecă- 
toarea - vreo optzeci-nouăzeci de kilometri printre munţi - după 
care-o să ieşim pe un platou. Apoi mai avem, probabil, încă vreo 
săptămînă de călărit. 

— Nu cumva alergăm după cai morţi să le luăm potcoavele? 
Sean mai turnă în ceşti încă un rînd de cafea. 

— Asta am să ţi-o spun cînd o să ajungem acolo. Duff îşi luă 
ceaşca şi-o adăposti în căuşul palmelor. Un lucru e clar - piatra 
aia era doldora de aur. Dac-or mai fi de soiul ăla pe-acolo pe 
unde mergem noi, în mod sigur cineva o să devină putred de 
bogat. 

— Poate noi? 

— Nu e prima oară cînd mă prind în goana după aur. Cei care 
ajung primii iau caimacul. Am putea găsi locul ala pe o rază de 
vreo optzeci de kilometri de jur împrejur mai înţesat de pari cu 
anunţuri de proprietate decit are un arici ace-n spate. Duff sorbi 
zgomotos din cafea. Dar noi avem bani - ăsta-i asul nostru din 
mînecă. Dacă putem pune mîna pe o bucată de teren, avem 
capitalul să începem munca. Dacă ajungem prea tirziu, atunci 
putem cumpăra loturile de la intermediari. Dacă nici asta nu 
ţine, atunci mai sînt şi alte mijloace de a obţine aur decit să te- 
apuci să scurmi după el - un magazin, o circiumă, o firmă de 
cărăuşie, ce-ţi pofteşte inima. 

Duff azvirli zaţul de cafea din ceaşcă. 

— Cu bani în buzunar eşti cineva; fără ei, oricine ţi-o poate trage 
în bot. 

Din buzunarul de la piept pescui o ţigaretă de foi lunga, subţire 
şi neagră şi i-o întinse lui Sean. Sean scutură din cap şi atunci 
Duff o muşcă la unul dintre capete şi scuipă în foc. Luă un 
vreasc aprins şi-l duse la capătul celălalt al ţigării de foi, in- 
halînd cu plăcere fumul. 


— Unde-ai învăţat mineritul, Duff? 

— Canada. Vintul destrăma iute fumul slobozit de Duff pe gura 

- Ai mai umblat? 

— Umblat, măi băiete, umblat, zău. E un ger prea afurist ca să 
dorm, aşa că hai să mai sporovăim. Pentru un bănuţ îţi deapăn 
toată povestea vieţii mele. 

— Tu spune-o mai întîi ca să vad daca face atit! 

Sean îşi trase mai bine pătura în jurul umerilor şi aştepta 

— Creditul tău e valabil, se declară de acord Duff. Făcu o pauza 
cu efect teatral. Am venit pe lume în urmă cu treizeci şi unu de 
ani, ca al patrulea şi-n acelaşi timp mezinul celui de-al 
şaisprezecelea baron Roxby - adică fără să-i mai punem la 
socoteala şi pe ceilalţi care n-au mai apucat să treacă de 
pubertate. 

— Sînge albastru, remarcă Sean. 

— Desigur, uită-te numai la nasul meu. însă, te rog, nu mă mai 
întrerupe. încă de foarte de timpuriu în toata tărăşenia asta de 
viaţă, ca să zic aşa, cel de-al şaisprezecelea baron ne scutură 

| cu girbaciul orice urmă de afecţiune firească cu care i-am fi 
fost la urma urmei datori. Ca şi Hernie al VTIl-lea şi el prefera 
copiii mai degrabă în plan teoretic. Şi noi ne feream de el, iar 
asta împăca pe toată lumea într-un mod cît se poate de 
admirabil. Era *fM un soi de armistițiu înarmat. 

Dragul de taică-meu a avut două mari pasiuni în viaţă: caii şi 
damele. De-a lungul celor şaizeci şi doi de glorioşi ani ai săi s-a 
ales cu nişte colecţii splendide şi dintr-o categorie şi din 
cealaltă. Verişoară-mea, în vîrstă de vreo cincisprezece ani, 
fătucă nurlie dacă bine-mi amintesc, a fost cea din urmă şi de 
neatins ambiţie a sa. O lua la călărie în fiecare zi şi-o pipăia în 
draci cînd o ajuta să încalece şi să descalece. Mi-a povestit chiar 
fata despre asta, printre chicoteli, desigur. Şi cu toate astea, 
calul lui tata, o creatura cu un spirit de moralitate ce impunea 
respect, a pus punct libidinoasei fugăreli lovindu-l pe tata în cap 
cu copita, peseme chiar în mijlocul uneia dintre acele duioase 
scene. Bietul de el, după aia nu şi-a mai revenit. De fapt, atît de 
mult i-a schimbat viaţa experienţa suferita, încît două zile mai 
tîrziu, în dangăt de clopot şi oftat colectiv de uşurare din pieptul 
fiilor şi al vecinilor care mai aveau fete, a fost dus la groapă. 
Dufford se aplecă în faţă şi mai aţită jarul. 


— Totul a fost foarte trist. Eu sau oricare dintre ai mei fraţi i-ar fi 
putut zice lu' tata nu numai ca verişoara mea era nurlie, dar că 
mai avea pe deasupra şi instinctele de distracţie, moştenire de 
familie, şlefuite pînă la cel mai înalt grad. La urma urmei, cine 
altcineva daca nu noi ar fi trebuit să ştie asta mai bine? Eram 
doar veri, şi ştii şi tu cam cum stă treaba cu verii. Mă rog, fapte 
că tata n-a aflat niciodată, aşa că şi-n ziua de azi mă simt 
vinovat pentru că... ar fi trebuit să-i spun. Ar fi închis ochii 
fericit. Te plictisesc? 

— Da' de unde. Continuă! Deja ţi-am şi pregătit jumătate de 
bănuţ, rise Sean. 

— Decesul prematur al tatei n-a produs nici o schimbare spec- 
taculoasă în viaţa mea. Cel de-al şaptesprezecelea baron - 
fratele meu Tom - odată ce-a dobîndit titlul a devenit la fel de 
ciufut şi de mojic ca şi tată-su. Şi iacătă-mă şi pe mine pe la 
vreo nouăsprezece ani cu o alocaţie prea subţirica pentru a-mi 
permite să urmez pasiunile familiei, mucegăind într-un castel 
vechi şi sinistru la vreo şaizeci de kilometri de Londra, cu 
dezvoltarea sensibilului meu suflet inhibată de compania brutală 
a barbarilor mei fraţi. 

Şi ce era să fac, mi-am luat şi eu lumea-n cap, cu alocaţia pe 
trei luni bine strînsa-n palma mea asudata şi urările de rămas- 
bun al fraţilor mei răsunîndu-mi în urechi. Dintre ele, cea mai 
duioasă glăsuia cam aşa;,,Nu te osteni să scrii”. 

Toata lumea pleca în Canada, părea o idee bună, aşa că m-am 
dus şi eu. Am făcut bani şi i-am cheltuit. Am făcut femei şi le-am 
cheltuit şi pe ele, dar pînă la urmă m-a răpus şi pe mine gemi. 
Trabucul subţire de foi al lui Duff se stinsese; îl reaprinse şi se 
uită spre Sean. 

Era într-un asemenea hal de ger, încît nu puteai urina fără să-ţi 
degere „echipamentul", aşa că am început să mă gîndesc la 
pămiînturi tropicale, la plaje albe şi la soare, cu fructe exotice şi 
fecioare încă şi mai şi. împrejurările speciale care m-au hotărit 
ca în cele din urmă să-mi iau tălpăşiţa sînt prea dureroase ca să 
le mai evoc, aşa că nu voi mai zăbovi asupra lor. Ce s-o mai 
lungesc, m-am topit ca măgaru-n ceaţă. Şi uite-mă aici, îngheţat 
pînă-n măduva oaselor cu un morocănos bărbos drept tovarăş 
de drum şi nici o fecioară exotică pe-o rază de-o zi de mers 
călare. 

— Mişcătoare poveste - bine spusă, îl aplaudă Sean. 


— O poveste merită în schimb o alta. Să auzim povestea ta de 
of şi jale. 

Surisul lui Sean se ofili pe chip. 

— Născut, crescut aici, în Natal. Plecat de acasă în urma cu vreo 
doua săptămîni - de asemenea în împrejurări dureroase. 

— O femeie? întreba Duff cu profunda compasiune. 

— O femeie, recunoscu Sean. 

— Dragele de căţele! oftă Duff. Ce le mai iubesc eu pe ele! 


4 
Trecătoarea şerpuia prin Drakensberg întortocheata ca un mat. 
De-o parte şi alta, pereţii stîncoşi se ridicau semeţ şi întunecaţi, 
aşa că ei călăreau pe umbră şi doar pe la amiaza vreo ci-teva 
ore mai zăreau soarele. Apoi munţii rămaseră în urmă şi se 
găsiră din nou la loc deschis. 

„Deschis" era cuvintul potrivit pentru veldul înalt. Se întindea 
pînă departe, perfect orizontal şi pustiu, cît vedeai cu ochii de 
jur împrejur doar iarbă uscată şi iarbă uscată peste tot pînă cînd 
aceasta se atingea cu cerul palid şi fără nori undeva la orizont. 
Dar nici măcar singurătatea nu le putea toci emoţiile veşnic vii: 
cu fiecare kilometru în plus parcurs, cu fiecare tabără ridicată 
de-a lungul panglicii drumului, acestea se ascuţeau parcă tot 
mai mult pînă cînd văzură în sfirşit numele scris cu litere. 
Ponosit ca o sperietoare de ciori într-o țarina arată, indicatorul 
arăta direcţia înainte spre Pretoria şi în stînga spre 
Witwatersrand. 

— Creasta Apelor Albe, rosti Sean în şoaptă. 

Acel nume purta în el o rezonanţă aparte - suna a o suta de 
milioane în aur. 

— Nu sîntem noi primii, bombăni Duff. 

Drumul ce se bifurca spre stînga avea scrijelite în el o mulţime 
de brazde şi şleauri de la trecerea atitor convoaie de căruţe. 

— N-avem vreme de griji din pricina asta. Sean prinsese deja 
febra aurului. A mai rămas ceva vlagă-n moşmondiţii ăştia de 
cai - hai s-o folosim. 

Se ivi la orizont ca o linie mai groasă deasupra pustietăţii, un 
şirag de culmi deluroase ca atitea altele dintre sutele pe care le 
străbătuseră. Urcară acel lanţ de coline şi de sus priviră în vale. 


Două dintre creste se aflau una lîngă cealaltă, la nord şi la sud, 
şi între ele să tot fi fost vreo şase kilometri. în valea puţin adîncă 
dintre ele putură vedea soarele reflectindu-se în smîrcurile ce 
dădeau numele acestui relief. 

— la uite-i, gemu Sean. 

Peste tot, în toata valea se vedeau risipite corturi şi căruţe, iar 
printre ele, săpaturile semănau cu nişte răni proaspete ce 
brăzdau covorul de verdeaţa. Săpăturile se concentrau de-a 
lungul unei linii ce străbătea chiar axa centrala a văii. 

— Asta-i tocmai direcţia filonului, spuse Duff, iar noi am ajuns 
prea tîrziu - toată zona a fost deja marcata. 

— De unde ştii? se oţări Sean. 

— Cască bine ochii, măi flăcău! Gata, s-a zis cu tot. 

— Poate c-a mai rămas ceva ce le-a scăpat. 

— Astora nu le scapă nimic. Haide să coborim ca să-ţi arăt. Duff 
îşi îndemnă calul şi-o luară la vale. | se adresă peste 

umăr lui Sean: 

— Uită-te colo, lîngă piriu - ăia nu pierd vremea. Deja au pus în 
funcţiune concasorul. După cum arată, pare a fi o instalaţie de 
măcinat minereu cu patru şteampuri. 

Intrară călare într-una dintre cele mai mari tabere de corturi 

şi de atelaje; în jurul focurilor roiau femei şi aromele mîncăru- 
rilor îi lăsară lui Sean gura apă. Mai erau şi bărbaţi care se foiau 
printre căruţe în aşteptarea prînzului. / 

— Mă duc să iscodesc pe vreunul dintre flăcăii ăştia să văd cam 
cum stă situația pe-aici, spuse Sean. 

Descăleca şi-i aruncă friul lui Mbejane. Duff îl urmări cu un rînjet 
maliţios cum se străduieşte de mai multe ori să intre în vorbă şi 
cum de fiecare dată victima lui Sean îi evita privirea, bălmăjea 
ceva în legea lui şi se retrăgea. în cele din urmă Sean renunţă şi 
reveni lîngă cai. 

— Ce naiba am? se plinse el. M-oi fi procopsit cu vreo boală 
contagioasă. 

Duff se hlizea. 

— S-au îmbolnăvit de febra aurului, spuse el. Tu eşti un 
potenţial rival. Să te vadă că mori de sete şi nimeni nici măcar 
n-ar scuipa pe tine daca asta ţi-ar da destulă vlagă cît să te 
tirăşti şi să pichetezi ceva ce ei n-au observat pînă atunci. 
Reveni la un ton ceva mai serios. Noi pierdem vremea degeaba. 


Mai e un ceas pînă la lăsarea întunericului, hai să dăm şi noi o 
raita şi să vedem cu ochii noştri. 

Merseră la pas către zona unde pămîntul era brăzdat de 
săpaturi. Bărbaţii lucrau cu tîrnăcopul şi cu lopata în şanţuri, unii 
dintre ei zvelţi şi fioroşi, cu vreo zece-doisprezece băştinaşi care 
lucrau pentru ei; alţii, graşi, plecaţi dintr-un scaun de conţopist 
asudau şi scrişneau din dinţi de la bătăturile din palme, cu 
chipurile şi braţele pîrjolite zdravăn de soare. Toţi, fără excepţie 
îi mtîmpinară pe Sean şi pe Duff cu aceeaşi ostilitate încărcată 
de suspiciune. 

Se îndreptau la pas, călare, tot spre nord, şi la fiecare o sută de 
metri dădeau cu enervanta regularitate peste un alt ţăruş 
priponit într-o grămăjoară de pietre şi cu o bucată de pînză 
agăţata în virf. Cu litere de tipar, pe pînză erau scrise numele 
proprietarului şi numărul autorizaţiei. Multe dintre aceste 
exploatări particulare erau pur şi simplu neatinse şi lingă 
acestea Duff descăleca şi căuta prin iarbă culegînd bucăţi de 
rocă şi uitindu-se cu atenţie la ele mai înainte de a le azvirli. Pe 
urmă se mutau iar mai departe, mai plouaţi şi mai obosiţi. îşi 
înjghebaseră tabăra după căderea întunericului, chiar pe creasta 
expusă şi bătuta de vint, şi în vreme ce cafeaua fierbea, 
discutau: 

— Am ajuns prea tîrziu, se încrunta Sean la foc. 

— Avem bani, flăcău, nu uita asta. Majoritatea domnilor de colo 
sînt lefteri - ei nu trăiesc decit cu speranţă, nu cu came şi 
cartofi. Uită-te numai la feţele lor şi-ai să vezi cum începe să se 
zărească disperarea. Ca să exploatezi un filon de aur ai nevoie 
de capital, ai nevoie de maşini şi de bani ca să plăteşti salariile, 
trebuie să aduci apă şi să ridici o haldă de steril, ai nevoie de 
cărate şi de timp. 

— Banii nu valorează nimic fără o autorizaţie de exploatare, 
bombăni posomorit Sean. 

— Stai pe-aproape, flăcău! N-ai băgat de seamă cît de multe 
exploatări nici măcar n-au fost atinse? Astea aparţin 
speculanţilor şi ceva îmi spune că sînt de vînzare. în citeva 
săptămîni ai să vezi cum se separă bărbaţii de băieţi. 

— Ştii ce, eu mi-aş cam lua catrafusele şi m-aş căra. Asta nu e 
ceea ce mă aşteptam eu. 


— Eşti obosit. Culcă-te şi miine dimineaţă, după un somn bun, o 
să vedem cam cit se întinde filonul ăsta de cuarţ aurifer -pe 
urmă o să ne facem şi noi planurile noastre. 

Duff îşi aprinse una dintre ţigările de foi cu capetele tăiate şi 
trăgea din ea. La lumina focului, faţa sa uscăţivă părea a unei 
piei-roşii. O vreme tăcură, apoi Sean vorbi: 

— Ce-i zgomotul ăsta? 

In întuneric se auzea o bătaie surdă, ca de tam-tam. 

— Ai să te obişnuieşti cu el dacă ai să mai rămii prin partea 
locului, spuse Duff. Sînt şteampurile de la concasoral ăla pe care 
l-am zărit de pe deal. E undeva cam la doi kilometri în vale; o să 
trecem pe lîngă el miine dimineaţă. 

Erau gata de plecare încă înainte de răsăritul soarelui şi 
ajunseră la concasor în atmosfera încă lăptoasă a zorilor. Pe 
curbura netedă a crestei, concasoral se ivea urit şi cocoşat, 
sfidător ca un monstru dintr-un basm cu Don Quijote. Fălcile lui 
duduiau supărate cînd clefeteau roca; strănuta abur şi scrişnea 
cu zgomote metalice. 

— Nu mi-am dat seama că e atit de mare, spuse Sean. 

— Aşa e, într-adevăr e mare, îl aproba Duff, şi costă şi foarte 
mulţi bani pe care nu-i mai vezi înapoi cu una, cu două. Nu 
foarte mulţi dintre cei de aici îşi pot permite să aibă aşa ceva. 
Oamenii se învîrteau în jurul concasorului, avînd grijă să i se dea 
ce-i trebuia, hrănindu-l cu piatră şi discutind cu înfrigurare în 
jurul meselor de cupru pe care îşi depunea fecalele sale 
încărcate de aur. Unul dintre bărbaţi îi întîmpină pentru a le oferi 
obişnuita „ospitalitate" a locului: 

— Acesta este teren privat. Nu ne trebuie băgători de seama în 
jur, vedeţi-vă mai departe de dram. 

Era un omuleţ mititel, fişneţ şi spilcuit, cu o faţa rotundă şi 
tuciurie şi o pălărie înfiptă pe ţeastă pînă-n urechi. Mustaţa i se 
zbiîrlise ca smocurile de păr de pe botul unui fox terrier. 

— la asculta, Francois, vierme nenorocit ce eşti, dacă mai cutezi 
să-mi vorbeşti în halul ăsta, odată-ţi sucesc mutra la ceafă, îi 
spuse Duff, iar mititelul clipi derutat şi se apropie să se uite mai 
cu luare-aminte la ei. 

— Care eşti, bă? Te cunosc de undeva? 

Duff îşi împinse pe ceafă pălăria astfel ca omuleţul să-l poată 
vedea la faţă. 


A 


— Duff! croncăni mititelul în culmea încîntarii. Bătrînul Duff! Se 
repezi imediat să-i ia mîna lui Duff cînd acesta descăleca. 

Sean urmări amuzat explozia de bucurie sălbatică a revederi. 
Aceasta dură pînă cînd Duff reuşi s-o mai controleze cît de cit și- 
| aduse pe micuțul bur aproape pentru a le face cunoştinţă. 

— Sean, el e Francois du Toit. E un vechi prieten de-al meu de la 
exploatările de diamante din Kimberley. 

Francois îl salută pe Sean după care-şi reluă din nou osanalele 
emoţionate: „Gott, ce bine că te văd, bătrine Duff!" şi tot îi 
dădea pumni amicali în circă, în ciuda jocului de picioare 
sprinţar la care Duff recurgea ca să-l facă pe bietul om să-şi 
rateze ţinta. Mai trecură alte cîteva minute pînă cînd Francois 
să-şi revină iar la sobrietatea lui pentru a face prima declaraţie 
coerentă: 

— Ascultă-mă, bătrine Duff, eu tocmai sînt în mijlocul operaţiei 
de curăţare a meselor de amalgam. Tu şi cu prietenul tău 
duceţi-vă la cortul meu. Vin şi eu în jumătate de oră, spune-i 
servitorului să vă facă ceva de-ale gurii aşa ca pentru micul 
dejun. Hai, că pic şi eu numaidecit. Gott, măi omule, cît mă 
bucur să te revăd. 

— Vreun vechi iubit de-al tău? întreba Sean cînd nu mai erau 
decit ei. 

Duff rise. ^ 

— Am fost împreuna în exploatările de diamante. L-am scos 
odată din rahat - l-am tras afara dintr-o surpare cînd rocile 
dislocate i-au rupt picioarele. E un mititel tare cumsecade şi să 
dau peste el aici e răspunsul proverbial la o rugăciune. Dacă el 
n-o şti să ne lămurească despre exploatările astea de pe aici, 
atunci chiar că nimeni nu mai are habar. 

Francois intra valvirtej în cort mult mai repede decit anticipase 
şi, cît dura micul dejun, Sean fu în plus la toată conversaţia care 
începea inevitabil cu: „îţi mai aduci aminte?" sau: „Şi ce-a mai 
făcut cutare şi cutărică?" 

Pe urmă, cînd farfuriile erau goale, iar ceştile de cafea pline, 
Duff întrebă: 

— Şi ce faci tu, mai Franţ, pe-aici? Asta e... afacerea ta? 

— Nu, lucrez încă la Companie. 

— Să nu-mi spui că iar pentru nenorocitul ăla de Hradsky! Duff 
începu să se alarmeze imitînd în bătaie de joc: „E g... g... 
groaznic". 


— Duff, potoleşte-te. Francois era enervat. Nu mai face asta. 
Vrei să-mi pierd pîinea? 

Duff se întoarse spre Sean cu o explicaţie: 

— Norman Hradsky şi Dumnezeu sînt egali; dar pe-aici prin 
partea locului Doamne Doamne face ce zice Hradsky. 

— Duff, potoleşte-te! 

Francois era profund şocat, dar Duff continua, netulburat: 

— Organizaţia prin care Hradsky îşi exercită ale sale divine 
puteri este, ca să zicem aşa cu respiraţia tăiata de respect şi 
admiraţie, Compania. De fapt titulatura ei completă şi reală este 
Compania Sud-africană a Exploatărilor Miniere şi a Pămmtului. 
Te-ai prins cam cum stă situaţia? 

Sean încuviinţă zimbind, iar Duff completa: 

— Hradsky e un bilbiit nemernic. 

Era prea mult pentru Francois. Se aplecă înainte şi-l apucă de 
braţ pe Duff. 

— Măi omule, te rog, ce mama naibii. Slujitorul meu înţelege 
englezeşte. Duff, termină-te! 

— Eeei, şi zi aşa, Compania a-nceput să facă prospecţiuni şi în 
aceste locuri eh? Măi, măi, măi, asta înseamnă că profitul 
trebuie să fie gras, murmură Duff gînditor, iar Francois răsufla 
uşurat cînd văzu că se îndreaptă spre subiecte mai puţin 
periculoase. 

— Să ştii că da. Numai să vezi dacă asta n-o să facă exploatările 
de diamante să pară ca un adevărat bilci! 

— Mie-mi spui?! fu de acord Duff. 

-| se spune Rotten Reef sau Banket, sau Heidelberg Reef, însă în 
realitate sînt trei filoane de cuarţ aurifer, nu unul. Ele se află 
unul lîngă altul ca straturile de foi dintr-un tort. 

— Toate trei straturi sînt aurifere? rosti Duff imediat întrebarea, 
iar Francois dădu din cap. Ochii îi erau scînteietori; era fericit 
cînd vorbea despre aur şi despre săpături. 

— Nu, la filonul dinspre exterior nici să nu te gîndeşti, doar nişte 
vagi urme. Mai e apoi Main Reef. E un pic mai bun şi are o 
grosime de vreo doi metri pe alocuri şi dă producţie bună, doar 
că e format din petice întrempte. 

Francois se aplecă volubil deasupra mesei; din cauza emoţiei, 
puternicul său accent olandez se făcea imediat sesizat. 

— Stratul de pe fund este cel cîştigător, noi îl numim Leader 
Reef. Are doar cîţiva centimetri grosime, iar în unele locuri 


dispare complet, dar e foarte bogat E aur în el cîte fire de păr în 
cap. E bogat Duff, ascultă-mă pe mine, că pînă n-ai să vezi n-o 
să crezi. 

— Te cred, spuse Duff. Acum zi-mi cum pot să obţin şi eu o 
bucăţică din filonul ăsta fermecat? 

Francois deveni imediat serios, pe ochii săi se trase parcă un 
oblon care ascunse luminiţele ce scînteiaseră acolo cu doar o 
clipa înainte. 

— S-a dus. Totul s-a dus, spuse el de parcă ar fi bătut în 
retragere. Toml a fost împărţit Ai venit prea tirziu. 

— Păi atunci, asta e, spuse Duff şi o linişte grea se lăsă asupra 
adunării. 

Francois se foi pe scaun, ronţăindu-şi virful mustăţilor şi 
încruntîndu-se la ceaşca de cafea Duff şi Sean aşteptau în 
linişte. Era evident că în Francois se dădea o luptă între două 
loialităţi care-i sfişiau inima în jumătate; suflă în cafea s-o mai 
răcorească, iar căldura ieşi sub formă de abur. 

— Ai ceva bani? rosti el întrebarea cu o violenţă care-i făcu să 
tresară. 

— Da, zise Duff. 

— Domnul Hradsky s-a dus pînă la Capetown să ridice nişte 
bani. Are o lista cu o sută patruzeci de parcele pe care are de 
gînd să le cumpere cînd s-o întoarce. Francois se opri cu un aer 
vinovat. Ţi-am spus asta doar fiindcă-ţi sînt dator, ştii tu... 

— Da, ştiu, rosti încet Duff. 

Francois trase aer în piept, oftînd, după care continuă: 

— în capul listei domnului Hradsky sînt mai multe parcele care 
aparţin unei femei. Ea e dispusă să le vîndă, iar astea para fi 
cele mai promițătoare prospecţiuni din întreaga regiune. 

— Da? îl încuraja Duff. 

— Femeia asta are o cantină cam la vreo trei kilometri de locul 
unde ne aflăm noi, chiar pe malul pirîului Natal. O cheamă 
doamna Rautenbach şi face mîncare buna V-aţi putea duce pînă 
acolo să luaţi masa. 

— Mulţumesc, Francois. 

— îţi eram dator, spuse morocănos Francois, apoi dispoziţia lui 
se schimbă rapid şi chicoti. Are să-ţi placa de ea, Duff. E o 
femeie pe cinste. 

Sean şi Duff se duseră să ia prînzul la doamna Rautenbach. Era 
o clădire din tablă ondulată nevopsita, aşezată pe un cadru de 


lemn, iar pe firma de deasupra verandei scria cu litere roşii şi 
aurii: , .Hotelul lui Candy. Bucătărie de înalta clasă Toalete 
gratis. Interzis accesul beţivilor şi cailor. Candella Rautenbach - 
proprietar". 

Se spălară de praf în lavoarul emailat de pe verandă se şterseră 
gratis cu prosopul şi-şi aranjară gratis frizura în oglinjoara de pe 
perete. 

— Cum arăt? întrebă Duff. 

— Răpitor, spuse Sean, doar că de mirosit nu miroşi prea 
frumos. Cînd ai făcut baie ultima data? 

Intrară în sala de mese şi o găsiră aproape plină dar mai era 
încă o masa libera chiar în partea opusă. în sală plutea un miros 
greu de tutun de pipă şi de varză Bărbaţi prăfuiţi şi bărboşi ri- 
deau şi strigau în gura mare ori mîncau cu poftă fără să scoată 
nici un cuvînt. Traversară încăperea pînă la masa liberă şi o 
ospătăriţa de culoare îi întîmpină. 

— Da? făcu ea. Avea rochia udă de transpiraţie la subrat. 

— Putem vedea meniul? 

Fata se uită la Duff uşor amuzată 

— Azi avem friptura cu piure de cartofi $i după aceea budincă. 
— Vrem şi noi, se declară de acord Duff. 


— Să fiţi siguri că altceva n-o să mai vreţi, îi asigură fata şi-o luă 
repejor spre bucătărie. 

— Serviciul e bun, exclamă Duff. Nu putem decit sa sperăm ca 
mîncarea şi proprietăreasa să aibă aceleaşi standarde de 
calitate. 

Carnea era cam tare, dar bine condimentată, iar cafeaua nu era 
poşircă şi era bine îndulcită. Mîncară cu poftă pînă cînd Sean, 
care era aşezat cu faţa spre bucătărie, rămase încremenit cu 
furculiţa la jumătatea drumului spre gură. 

— Uite-o! spuse el. 

Candy Rautenbach era o blondă splendidă, înaltă şi bine făcuta, 
iar tenul ei nordic nu era atins de soare. Umplea cu o încîn- 
tătoare abundență partea din faţă a bluzei şi partea din spate a 
fustei. Era cît se poate de conştienta că toţi ochii din încăpere 
erau pironiţi pe una sau alta din cele două zone. Ducea în mînă 
un polonic pe care-l rotea ameninţător gata să pocnească pe loc 
cea dintii mînă care-ar fi îndrăznit s-o ciupească de fund, mîna 
se retrăgea, iar Candy zimbea dulce şi trecea mai departe 


printre mese. Din cînd în cînd se mai oprea să schimbe o vorba 
cu clienţii ei şi era limpede că mulţi dintre aceşti bărbaţi singuri 
veneau nu numai ca să măniînce. O urmăreau cu privirea. O 
urmăreau cu lăcomie, rînjind de plăcere atunci cînd ea le 
vorbea. Ajunse la masa lor, iar Sean şi Duff se ridicară în 
picioare. Candy clipi plăcut surprinsă. 

— Vă rog, luaţi loc. Micul gest de politeţe o mişcă. Sînteţi nou- 
veniţi prin părţile noastre? 

— Doar ieri am sosit, îi zîmbi Duff. lar felul cum găteşti o friptură 
mă face să cred că sînt din nou acasă. 

— De unde sînteţi? întreba Candy uitîndu-se la cei doi cu ceva 
mai mult interes decît pentru a-şi satisface o simpla curiozitate 
profesionala. 

— Am venit tocmai din Natal să ne uităm şi noi un pic. Acesta 
este domnul Courtney - este interesat de noi investiţii şi a 
considerat că aceste exploatări aurifere ar putea constitui nişte 
plasamente bune pentru capitalul său. 

Sean izbuti tocmai la tanc să-şi închidă gura rămasa căscată şi 
să-şi ia aerul uşor superior al unui om de finanţe în timp ce Duff 
îi dădea mai departe: 

— Numele meu este Charleywood. Sînt consilierul domnului 
Courtney în domeniul exploatărilor miniere. 

— încîntată de cunoştinţă. Eu sînt Candy Rautenbach. Era 
impresionată. 

— Nu vreţi să luaţi un pic loc la masa noastră? lansă Duff 
invitaţia şi trase un scaun pentru ea, dar Candy şovăi: 

— Trebuie să supraveghez cum merg lucrurile în bucătărie - 
poate ceva mai tîrziu. 

— întotdeauna minţi atît de uşor? rosti Sean cu admiraţie după 
plecarea lui Candy. 

— N-am spus nimic neadevărat, se apăra Duff. 

— Nu, dar felul în care-ai spus adevărul! Cum naiba am să joc eu 
rolul pe care mi l-ai creat? 

— Nu-ţi face griji, ai să te deprinzi cu el şi-ai să ţi-l însuşeşti. Tu 
doar cască ochii şi ţine gura închisă, îl sfătui Duff. în fine, ce 
părere ai despre ea? 

— Nu-i rea, spuse Sean. 

— în mod sigur nu-i rea deloc bucăţica, se declară de acord Duff. 
Cînd Candy se întoarse, Duff întreţinu o conversaţie lejeră şi 
plină de generalităţi, însă cînd femeia începu să pună întrebări 


precise, deveni limpede că ştiinţa ei în materie de geologie şi 
minerit era cu mult peste medie, iar Duff remarcă acest lucru. 

— Da, soţul meu a fost şi el băgat în jocul asta. Le ştiu de la el. 
Vîri mîna într-unui dintre buzunarele fustei sale în pătratele 

alb cu albastru şi scoase de acolo o mînă de mostre de roca. Le 
depuse apoi în faţa lui Duff. 

— Ai putea să-mi spui cum se numesc astea? întreba ea. Era o 
întrebare directa, care-l obliga să demonstreze că era 

din branşă. 

— Kimberlit, serpentin, feldspat, rosti Duff, iar Candy răsufla 
uşurata. 

— Tocmai se întîmpla să am un număr de exploatări pichetate 
de-a lungul filonului Heidelberg. Poate ca domnul Courtney ar 
vrea să le inspecteze. De fapt, chiar în momentul de fata 
negociez cu Compania Sud-africană a Exploatărilor miniere şi a 
Pămîntului care e foarte interesata de noi achiziţii. 

Sean contribui atunci cu o singura, dar valoroasa fraza: 

— Ah, da, clatină el din cap cu înţelepciune, bătrinul Norman. 
Candy rămase perplexa - nu erau mulţi cei care foloseau numele 
mic al domnului Hradsky. 

— Miine dimineaţa va convine? întreba ea. 


5 

în acea după-amiază cumpărară un cort de la un optimist 
dezamăgit care renunţase la slujba lui la Caile Ferate Natal 
pentru a face pelerinajul la Witwatersrand, iar acum avea nevoie 
de bani ca să se întoarcă acasă. 

Ridicară cortul aproape de hotel şi se duseră pînă la pîrîul Natal 
ca să facă o baie pe care de mult o aşteptau. In noaptea aceea 
înjghebară o mică sindrofie cu o jumătate de sticlă de rachiu pe 
care Duff o scoase la iveală din sacul de la oblinc, iar a doua zi 
di-inineată Candy îi duse la parcelele exploatărilor deţinute de 
ea. Avea douăzeci înşirate chiar de-a lungul filonului Blanket. îi 
conduse pînă într-un loc în care stratul aurifer ieşea la 
suprafaţă. 

— Eu o să vă las să vă uitaţi. Dacă vă interesează, putem 
discuta cînd vă întoarceţi la hotel. Acum trebuie să mă întorc, 
mă aşteaptă o grămadă de guri de hrănit. 


Duff o conduse pe Candy pînă la cal, oferindu-i braţul pe terenul 
accidentat şi ajutînd-o să încalece într-o manieră pe care trebuie 
s-o fi deprins de la tatăl său. Se uită în urma ei, după care reveni 
lîngă Sean. Era în culmea încintării. 

— Calcă cu băgare de seamă, domnule Courtney, umblă cu 
respect, fiindcă sub tălpile tale zace averea noastră. 

Porniră în recunoaştere, Sean ca un ogar prietenos, iar Duff 
avîntîndu-se în cercuri neliniştite, ca un rechin-tigru. Inspectară 
tăbliţele de pe parcele, le dădură ocol şi-şi umplură buzunarele 
cu bucățele de "rocă, după care se duseră din nou călare pînă la 
cortul lor, iar Duff îşi aduse maiul, mojarul şi tigaia. Transportară 
toml pe malul pîrîului Natal şi toată după-amiaza zdrobiră piatră 
şi lucrară cu tigaia. Dupa ce testară şi ultima mostră, Duff dădu 
verdictul: 

— Ei bine, există aur - şi aş zice că-i aur berechet. Nu e chiar atit 
de bogat ca ăla pe care l-am cernut la Dundee, dar aia poate c-a 
fost o piesă izolată din filonul Leader! Se opri şi se uită la Sean 
cu o mină serioasă. Cred că merită o încercare. Dacă filonul 
Leader e acolo, o să dăm de el şi între timp n-o să pierdem bani 
lucrînd pe filonul principal. 

Sean luă o pietricică şi-o azvirli în undele pulului ce curgea la 
picioarele sale. Experimenta pentru prima dată alternanţa dintre 
bucurie şi dezamăgire a bolii aurului, cînd într-o clipită erai în al 
nouălea cer, iar în următoarea te prăbuşeai într-un abis. 
Codiţele galbene din tigaie i se păreau groaznic de firave şi de 
insuficiente. 

— Să zicem că ai dreptate şi să zicem c-o să o convingem pe 
Candy să ne vîndă parcelele, mai departe ce mai facem? Moara 
aia cu patru şteampuri mi s-a părut a fi o maşinărie afurisit de 
complicată şi scumpă, şi nu e genul de lucru pe care să-l 
cumperi de pe tejgheaua nu ştiu cărui magazin universal. 

Duff îl bătu pe umăr şi-i surise şui, cu chipul lui schimonosit. 

— Bine că-l ai pe unchiu' Duff care să-ţi poarte de grijă. Candy o 
să-ţi vîndă parcelele - tremură cînd o ating, încă o zi sau două și- 
o să-mi mănînce din palmă. în ce priveşte concaso-rul... cînd am 
venit în ţara asta m-am nimerit să mă aflu în compania unui 
fermier bogat de la Cape a cărui ambiţie de-o viaţă fusese să 
aibă propria rnină de aur. îşi alese o creastă care, în 
indiscutabila sa înţelepciune de podgorean înnăscut ce se afla, îi 
păruse lui a fi locul ideal pentru o mină. Şi m-a angajat pe mine 


să mă ocup de ea, a cumpărat un concasor de măcinat minereu 
de ultimă generaţie şi s-a pregătit să inunde piaţa cu aur. După 
vreo şase luni de măcinat vaste cantităţi de cuarţ, şist şi ţărină 
şi dupa ce a strîns el destul aur cît să-l viri într-o ureche de 
şoarece fără s-o atingi, entuziasmul patronului meu s-a mai 
astimpărat, s-a lepădat de inestimabilele mele servicii şi a 
lichidat tărăşenia. Eu m-am cărat la exploatările diamantifere şi, 
din cîte ştiu eu, concasorul respectiv cred că încă mai zace şi 
acum aşteptind primul cumpărător care să-l ia în schimbul a 
vreo cîteva sute de lire sterline. Duff se ridica şi-o luară înapoi 
către cort Totuşi, mai întîi să începem cu începutul. Eşti de 
acord ca să continui negocierile cu doamna Rautenbach? 

— Eu cred că da. Sean se simţea iar cuprins de veselie. Dar eşti 
absolut convins că interesul tău pentru doamna Rautenbach 
este strict profesional? 

Duff rămase cu gura căscata. 

— Să nu cumva să crezi nici măcar pentru un minut că intenţiile 
mele merg în altă direcţie decit în cea a bunăstării asociaţiei 
noastre. Doar nu-ţi imaginezi că poftele mele animalice joaca 
vreun rol în ceea ce am de gind să fac? 

— Da de unde, nici pomeneală, cum să-mi treacă prin minte una 
ca asta?! îl asigură Sean. Sper c-ai să reuşeşti să-ţi calci pe 
inima şi să rezişti pînă la capăt 

Duff izbucni în ris. 

— Că tot veni vorba despre acest subiect, cred că asta e cea 
mai potrivită oră ca pe tine să te apuce o subită durere de 
burtă, motiv pentru a te retrage solitar în patul tău. De-acum 
încolo pînă la semnarea înţelegerii, farmecul tău de chipeş 
flăcău nu va mai avea cine ştie ce valoare la efectuarea 
tranzacţiilor. Am să-i zic lui Candy că tu mi-ai dat mînă libera să 
acţionez în numele tău. 

Duff îşi pieptănă zulufii, îşi puse hainele pe care i le spălase 
Mbejane şi se făcu nevăzut în direcţia hotelului lui Candy. Pentm 
Sean timpul se scurgea încet; stătea şi sporovăia cu Mbejane, 
mai lua o gură de cafea şi cînd soarele apuse, se retrase în 
cortul lui. La lumina felinarului de vînt citea într-una dintre 
cărţile lui Duff, dar nu se putea concentra; mintea îi aluneca 
spre nişte cosiţe blonde. Cînd auzi pe cineva zgiriind la uşa din 
pînză groasă a cortului său, sări imediat ca ars din aşternut, 
sperind în van că frumoasa Candy se hotărise pînă la urmă să 


vina personal să trateze direct cu el. Era fata de culoare de la 
hotel. Părul ei creţ şi negru era în totală opoziţie cu cel din 
reveria lui. 

— Madame zice că-i pare rău să audă că nu vă simţiţi bine şi m- 
a trimis să vă zic să luaţi vreo două linguri din asta, spuse ea 
întinzîndu-i lui Sean un flacon cu ulei de castor. 

— Transmite-i stăpînei tale toate mulţumirile mele. 

Sean acceptă doctoria şi dădu să închidă la loc clapa de la 
intrare a cortului. 

— Madame mi-a zis să mă asigur că aţi luat două linguri pline - 
trebuie să-i duc înapoi sticluţa şi să-i arăt cît aţi luat. 

Pe Sean îl apucară crampele. Se uită la fata de culoare cum 
şedea în prag hotărită să respecte pînă la capăt instrucţiunile 
primite. Se gîndi la Duff care trebuia să-şi facă, bietul de el, 
datoria de bărbat - n-avea încotro... Cu ochii închişi, dădu pe git 
uleiul viscos şi lipicios după care-şi văzu mai departe de citit la 
cartea lui. 

Adormi greu, deşteptindu-se din cînd în cînd ca să se uite la 
patul gol din cealaltă parte a cortului. Pe la două şi jumătate 
noaptea purgativul îl scoase afară în frig. Mbejane dormea 
covrig lingă foc, iar Sean se strimbă la el. Sforăitul lui regulat şi 
împăcat părea anume făcut să-şi bată joc de el. Un şacal schelă- 
lăi jalnic undeva pe creasta, redînd întocmai sentimentele lui 
Sean, iar vîntul nopţii îi şfichiuia bucile goale. 

Duff se întoarse cînd se crăpa de ziuă. Sean era cît se poate de 
treaz. 

— Ei, ce s-a întîmplat? întrebă el. Duff căsca. 

— La un moment dat începeam să mă îndoiesc c-aş mai fi 
bărbat. Totuşi, pînă la urmă totul a mers straşnic spre satisfacția 
tuturor părtilor implicate. Ce femeie! 

îşi dădu jos cămaşa, iar Sean îi văzu zgirieturile de pe spinare. 
— Nu ţi-a dat şi ţie nişte ulei de castor? întreba Sean cu 
amărăciune. 

— îmi pare rău de chestia asta. Duff îi surise cu 
condescendenţă. Am încercat s-o conving, am zis că stai, c-o fi, 
c-o păţi -zău, pe cinstea mea! E o persoana foarte mănioasă. A 
îngrijorat-o foarte tare stomacul tău. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Ai mai avansat în problema 
loturilor de pamînt? 


— Ah, asta era... Duff îşi trase pătura pînă sub bărbie. Pe astea 
le-am rezolvat încă de la începutul tratativelor. O să accepte 
plata în suma de zece lire sterline pentru fiecare dintre ele în 
parte şi ne va rezerva opţiunea de a-i putea cumpăra noi tot 
pachetul cînd vrem noi în următorii doi ani contra sumei de zece 
mii. Asta am perfectat-o la cină. Restul timpului l-am dedicat, ca 
să zic aşa, felicitărilor şi stringerilor de mînă pentru afacerea 
încheiată. Miine după-masă noi doi o să dăm o fuga călare pînă- 
n Pretoria după un avocat care să întocmească o convenţie pe 
care s-o poată semna şi ea. în momentul de faţă însă, am 
nevoie de somn. Trezeşte-mă pentru masa de prinz. Noapte 
bună, flăcău! 

Pe înserat, Sean şi Duff aduceau documentul de la Pretoria. Era 
un act impresionant, scris pe patra pagini, plin de expresii 
precum „pînă-ntr-atit încît" şi „parte a primei părţi". Candy îi 
conduse în dormitorul ei, iar cei doi luară loc neliniştiţi în vreme 
ce ea-l citi de două ori de la cap la coadă. 

In cele din urmă îşi ridica privirea şi spuse: 

— îmi pare în ordine - dar mai e încă ceva. 

Sean îşi simţi inima cît un purice şi pînă şi surisul lui Duff ieşi 
cam schimonosit. Pînă aici totul prea mersese strună. 

Candy şovăia, iar Sean văzu cu oarecare surprindere că ea se 
îmbujorase. Era o plăcere să vezi cum obrajii ei ca piersica devin 
de nuanţa merelor coapte şi ei se uitară la ea plini de 
curiozitate, încordarea lor mai slăbind un pic. 

— Vreau ca exploatarea minieră să-mi poarte numele. Amîndoi 
aproape că ţipară de uşurare. 

— Bine, dar asta e o idee excelentă. Ce zici de ,.Exploatarea 
minieră Rautenbach"? 

Candy scutură din cap. 

— Mai bine să nu mai pomenim de el, să-l lăsam în pace acolo 
unde e. 

— Prea bine, atunci să-i zicem Candy Deep. E puţin cam 
prematur, zic eu, de vreme ce încă sîntem abia la suprafaţa, dar 
cu pesimismul nu ajungi niciodată nicăieri, sugeră Duff. 

-Da, îmi place, se bucură Candy, îmbujorindu-se din nou, de astă 
data însă de plăcere. 

Ea-şi mizgăli numele la sfîrşitul documentului, în vreme ce Sean 
destapa o sticlă de şampanie cumpărată de Duff din Pretoria. 
Ciocniră paharele, iar Duff ridică paharul: 


— In cinstea lui Candy şi a lui Candy Deep - fie ca una să se facă 
tot mai dulce în fiecare zi, iar cealaltă tot mai adîncă! 

— O sa ne trebuiască mină de lucru, vreo zece băştinaşi la 
început, pînă demaram. De asta ai să te ocupi tu, îi spune Duff 
lui Sean. 

Asta se întîmpla în dimineaţa următoare, în vreme ce serveau 
micul dejun afară, în faţa cortului. Sean încuviinţă, dar nu 
încerca să răspundă pînă cînd nu-şi înghiţi dumicatul de şuncă. 
— îl pun numaidecit pe Mbejane să se ocupe de asta. O să ne 
aducă zuluşi chiar dacă pentru asta o să fie nevoie să-i mîine cu 
sulița de la spate. 

— Bun - între timp noi doi o să ne repezim iar calare pînă-n 
Pretoria ca să cumpărăm echipamentul de care avem strictă 
nevoie. Timăcoape, lopeţi, dinamita, chestii dintr-astea. Duff se 
şterse la gură şi-şi turna cafea. O să-ţi arat cum se decopertează 
surplusul şi cum se aduna minereul într-un scoc. O să ne alegem 
un loc unde să punem concasorul de minereu după care-am să 
te las pe tine să te ocupi de toate pînă mă reped eu în sud să-l 
văd pe amicul meu, fermierul de la Capetown. Cu voia lui 
Dumnezeu şi dacă ţine şi vremea cu noi, moara noastră de 
măcinat piatră o să fie a doua din acest bazin. 

Cumpărăturile le aduseră de la Pretoria într-un car mic tras de 
boi. Mbejane se achitase bine de sarcină. Lîngă cort, cu Mbejane 
însuşi stînd de pază ca un cine ciobănesc, se aflau vreo 
doisprezece zuluşi aliniaţi, aşteptind aprobarea lui Sean. Sean 
trecu prin fata lor, oprindu-se în dreptul fiecăruia ca să-l întrebe 
cum îl cheamă şi chiar să glumească pe limba lui. Ajunse şi la 
ultimul din şir. 

— ie cum îţi zice? 

— Numele meu e Hlubi, Nkosi. 

Sean arăta către pîntecele rotofei ce se revarsă deasupra fi-şiei 
ce-i acoperea şalele. 

— Dacă tu vii să lucrezi pentru mine, în curind o sa ne trezim că 
naşti. 

Izbucniră toţi într-un ris vesel, iar Sean surise cu căldura; 
oameni simpli şi semeţi, înalţi şi bine clădiţi, complet dezarmaţi 
în faţa unei glume bine spuse şi la momentul potrivit. Prin minte 
îi trecu într-o străfulgerare tabloul unei coline din ţinutul 
zuluşilor cu un cîmp de bătălie la poale şi cu muştele care roiau 


într-o burtă spintecată şi golită de maţe. Alungă pe loc amintirea 
şi strigă tare ca să le acopere hohotele de ris: 

— Atunci, fie, cite şase penny pe zi, plus toată mîncarea pe care 
sînteţi în stare s-o înfulecaţi. Sînteţi de acord să munciţi pentru 
mine? 

Ei îşi manifestară în cor acordul şi suiră în căruţă. Sean şi Duff îi 
duseră pînă la Candy Deep, iar ei rideau şi sporovăiau ca eşte 
copii plecaţi în excursie. Lui Duff îi mai luă încă o săptămînă ca 
să-l instruiască pe Sean cum să folosească dinamita, să-i explice 
cum voia să fie săpate primele şanţuri de decopertare, ca să 
stabilească locul de amplasament pentru concasor şi pentru 
halda de steril. îşi mutară cortul la mină şi munceau 
douăsprezece ore pe zi. Seara se du-ceau împreuna călare pînă 
la Hotelul lui Candy ca să servească o masa bună, după care 
Sean se întorcea singur la cort. Sean era atît de istovit, încît nici 
măcar nu mai era în stare să-l invidieze pe Duff pentru confortul 
p.imit in dormitorul lui Candy; se pomeni in schimb că admiră 
sincer capacitatea de rezistenţă a lui Duff. în fiecare dimineaţă 
Sean căuta pe faţa asociatului său semne de ItDuizare, dar, cu 
toate că trăsăturile îi erau la fel de uscăţive şi proeminente cum 
fuseseră mereu, ochii lui erau la fel de lim-u, iar zimbetul la fel 
de şui şi plin de voie bună - Habar n-am ce faci şi cum faci, îi 
spuse Sean în ziua cînd răviră de pichetat locul unde urma să fie 
instalat concasorul. Duff îi făcu cu ochiul. 

— Anii de experienţa, flăcău, ehei, dar rămîne vorba-ntre noi, 
drumul ăsta pe care am să-l fac pînă la Cape, o să fie o bine-ve- 
nită pauza de recuperare. 

— Cînd pleci? întreba Sean. 

— Sincer să fiu, cu fiecare zi în plus pe care-o mai lălăi pe-aici 
creşte şi riscul ca să se mai bage şi altcineva peste noi. De- 
acum înainte maşinăriile de minerit vor avea tot mai multă 
căutare. Acum e momentul să apuci bine hăţurile-n mînă... Tu 
ce părere ai? 

— începeam să-mi fac gînduri tot cam în felul ăsta, fu de acord 
Sean. 

Se înapoiară la cort şi se aşezară pe scaunele de tabăra de unde 
puteau contempla în voie toată priveliştea văii. Cu o săptămînă 
în urmă, în jurul Hotelului lui Candy nu erau decit vreo douăzeci 
de căruţe, iar acum erau pe puţin două sute şi din locul unde se 
găseau mai puteau număra încă opt sau nouă tabere, dintre 


care unele chiar mai numeroase decit colonia formata în jurul 
localului lui Candy. Construcţiile din lemn şi fier începeau să ia 
locul corturilor de pînză şi întrega cîmpie era brăzdată de 
drumuri de ţară pe care umblau aparent fără noima oameni 
călare şi atelaje. 

Veşnica agitaţie, norii de praf stîrniţi de deplasarea oamenilor şi 
a animalelor şi, din cînd în cînd, bubuiturile surde ale exploziilor 
cu dinamită pe tot cuprinsul exploatării filonului Banket - toate 
accentuau atmosfera de încordare, de aşteptare cu sufletul la 
gură ce plutea peste întregul bazin aurifer. 

— Miine, de cum se luminează de zi am să plec, hotărî Duff. 
Zece zile în şa pînă la gara Colesberg şi alte patru zile cu trenul 
şi-am ajuns. Cu puţin noroc în cam două luni ar trebui să fiu 
înapoi. Se foi în scaun şi-şi îndrepta privirea spre Sean. După ce 
i-am plătit lui Candy cele două sute de lire şi cu ce-am mai 
cheltuit în Pretoria, nu mai am în buzunare decit o sută şi 
cincizeci. Odată ajuns la Paarl, o să trebuiască să-i plătesc trei 
sau patru sute pe concasor, după care o să trebuiască să 
tocmesc vreo do-uăzeci-treizeci de cărate ca să-l car pînă aici - 
să zicem una peste alta vreo opt sute de lire sterline ca să nu 
avem bătaie de cap. 

Sean se uită la el. îl cunoştea pe acest om doar de vreo ci-teva 
săptămîni. Opt sute era venitul mediul al unui om pe trei ani. 
Africa însemna o imensă întindere în care îţi puteai pierde urma 
cu uşurinţă. Sean îşi desfăcu briul şi-l puse pe masă; deschise 
apoi săculeţul de bani. 

— Ajută-mă să-i număr, îi spuse el lui Duff. 

— Mulţumesc, zise Duff, şi aici nu era vorba de bani. 

Cu o încredere cerata atît de simplu şi acordata cu atita spon- 
taneitate, cele din urmă rezerve pe care şi le-ar fi păstrat fiecare 
în prietenia lor se risipiră şi dispărură cu desăvirşire. 


7 

După plecarea lui Duff, Sean se năpusti în munca fără mila, 
alături de oamenii lui. Decopertară sterilul de deasupra filonului, 
pe care-l scoaseră la lumina pe întreaga sa lungime a minelor lui 
Candy, apoi începură spartul, mărunţitul şi ridicarea haldei de 
minereu exact linga amplasamentul concasorului. Halda de 
minereu creştea vazind cu ochii după fiecare zi de munca 


încheiata. Deocamdată nu era încă vizibila nici o urma a filonului 
Leader, însă Sean nu avea timp să-şi bata capul cu aşa ceva. 
Noaptea se urca în pat şi dormea buştean pînă dimineaţa, cînd 
se întorcea iar la exploatare. Duminica mergea calare pînă la 
cor-mi lui Francois, unde discutau despre minerit şi 
medicamente. Francois deţinea un imens dulap cu doctorii 
autentice şi o carte ce se numea Doctorul casei. Sănătatea era 
pasiunea lui şi se trata de trei boli severe simultan. Deşi uneori 
o mai dădea şi el pe-ală-turi, adevărata sa dragoste era diabetul 
zaharat. Pagina din Doctorul casei dedicata acestui subiect era 
soioasa şi subţiata de deasa frunzarire a degetelor sale. Era în 
stare să înşire simpto-mele pe dinafară, iar el le avea pe toate. 
Cealaltă favorita a sa era tuberculoza osoasa; aceasta se tot 
deplasa prin corpul său cu o alarmanta rapiditate, avînd nevoie 
de un răgaz de numai o săp-tămiînă pentru a-i parasi şoldul şi a 
se instala la încheietura munii. Şi cu toate astea, în ciuda stării 
sale precare de sănătate, era expert în minerit, iar Sean îi „fora" 
în minte fără pic de neruşinare. Diabetul zaharat al lui Francois 
nu-l împiedica să golească împreuna cu Sean cite o sticla de 
rachiu duminica seara. Sean se ţinea departe de Hotelul lui 
Candy - acele cosiţe bălaie şi pielea ca piersica ar fi fost o prea 
mare ispita. El, unul, n-avea destula încredere că n-ar fi fost în 
stare să strice noua lui relaţie de prietenie cu Duff din cauza 
unei aventuri nefericite, aşa că mai bine îşi cheltuia energia 
printre săpaturile exploatării Candy Deep. 

în fiecare dimineaţă, trasa zuluşilor săi cite o sarcină de în- 
deplinit, întotdeauna un pic mai încărcată decit în ziua 
precedenta. Ei cîntau în timp ce munceau şi rareori se întîmpla 
să nu duca sarcina la bun sfirşit. Zilele îşi pierdeau şirul şi se 
scurgeau i cu repeziciune una după alta şi se făceau săptămîni 
care, asemenea amibei, se înmulţeau cu patru şi se făceau luni. 
Sean începea deja să şi-l imagineze pe Duff petrecînd cu fetele 
din Capetown şi lăfăindu-se cu cele opt sute de lire la teşcherea. 
într-una dintre seri se duse calare mai mulţi kilometri pe drumul 
spre Cape, oprindu-se să întrebe ici şi colo pe cine se nimerea 
să întilnească, iar cînd într-un tîrziu renunţă şi-o lăsă baltă, se 
îna-poie şi intră direct într-o circiuma, căutînd harţa cu 
luminarea. Dădu peste un miner german, o matahală blonda şi 
gata să-i dea satisfacţie. leşiră şi preţ de vreun ceas se 
bumbăciră zdravăn în aerul tare şi sub cerul senin al 


Transvaalului, înconjurați de un cerc de gură-cască; aceştia 
păreau a se distra de minune pe sea-ma lor. După care el şi 
neamţul intrară la loc în circiuma, îşi strinseră mîinile julite şi 
însîngerate, se cinstiră cu o băutură pentru pecetluirea 
prieteniei, după care Sean se întoarse iar la Candy Deep cu 
diavolii din el domoliţi pentru o vreme. 

în după-amiaza zilei următoare, Sean lucra la extremitatea de 
nord a exploatării; în acel punct ei excavaseră pînă la adinci- 
mea de vreo cinci metri pentru a putea păstra contactul cu 
filonul. Sean tocmai isprăvise de marcat locaşurile pentru 
calupurile de dinamită de la următoarea detonare, cu zuluşii pe 
lîngă el pri-zînd pe nas şi scuipîndu-şi în palme înainte de a se 
mai avînta încă o data la scurmat piatra. 

- Marş la muncă, urecheaţi netrebnici! Ce-i asta, vreo şedinţă de 
sindicat, eh? 

Glasul familiar venea de undeva de deasupra capetelor lor -nu 
era nimeni altul decît Duff, privindu-i de sus. Sean tresari şi 
numaidecit se căţăra chiar pe partea laterala a gropii, îl luă în 
braţe şi-l strinse cu toată puterea lui de urs. Duff slăbise, fălcile 
îi erau ţepoase de la barba nerasă, iar parul lui cîrlionţat era îm- 
bicsit de praf. Cînd enorma bucurie a revederii se mai domoli un 
pic, Sean îl luă la rost: 

— Ei, unde-i cadoul după care-ai plecat să mi-l aduci? Duff rise. 
— Nu departe în urma mea, în douăzeci şi cinci de căruţe pline. 
— Atunci ai adus moara? întrebă Sean. 

— Pe cinstea mea că da. Vino să ţi-o arăt. 

Convoiul lui Duff se înşira pe vreo şase kilometri departe în veld, 
cele mai multe dintre atelaje trase de o pereche de boi ce se 
opinteau să ducă enorma greutate a maşinăriilor. Duff arătă 
spre un cilindru cu dire de rugină care umplea complet una 
dintre căruțele din faţă. 

— Ei, uite chestia aia de colo e crucea pe care-a trebuit s-o duc: 
şapte tone, atît cîntăreşte, cel mai nenorocit, mai încăpăţinat şi 
mai afurist cazan de abur din cîte sînt pe faţa pămîntului. Daca 
doar o singură data ar fi rupt osia căruţei - dar nu, flăcău, de 
cînd am plecat din Colesberg de zece ori a rupt-o, asta ca să nu 
mai amintesc de cele două daţi cînd s-a răsturnat pur şi simplu - 
odată cînd eram chiar în mijlocul rîului. 

Cei doi treceau în revista, calare, convoiul de căruţe. 


— Dumnezeule mare, nu mi-am dat seama cît de uriaş avea să 
fie. Sean clatină din cap neiîncrezător. Eşti sigur că ştii cum sa 
îmbini toate piesele astea la un loc ca să se potrivească? 

— Las'pe mine asta, o face unchiu' Duff. Sigur, are să mai fie 
nevoie de ciocănit cite ceva pe ici pe colo, la urma urmei 
fierătania asta a zăcut în aer liber abandonată ani de zile. Unele 
piese erau complet înţepenite din cauza ruginii, dar folosind aşa 
cum se cuvine unsoarea, vopsea proaspăta şi creierul lui 
Charleywood ai să vezi uzina de la Candy Deep cum într-o lună 
are să sfarme piatră şi-o să scuipe aur. 

Duff se întrerupse şi flutura mîna spre un călăreț care se apropia 
de ei. 

— El e partenerul meu care s-a ocupat de cărăuşie. Frikkie Mal 
an - domnul Courtney, partenerul meu. 

Şefiil cărăuşilor veni lîngă ei şi înclină din cap în semn de salut. 
Lu manşeta cămâăşii îşi şterse praful de pe fata. 

- Gott, domnule Charleywood, zău că nu mă sfiesc să v-o spun 
cu mîna pe inima că ăştia au fost cei mai munciţi bani pe care r- 
am cîştigat vreodată în viata mea. N-am nimic personal cu 
dumneata, dar abia aştept să văd ultima piesa descărcată 


8 

Duff se înşela - instalarea dura mult peste o luna. Rugina 
muşcase adînc pe alocuri dintr-unele piese ale instalaţiei şi 
fiecare şurub pe care-l scoteau era cărămiziu din cauza 
cancerului ce rodea şi exfolia suprafeţele. Munceau ca de obicei, 
douăsprezece ore pe zi, cioplind cu dalta şi curăţind, pilind şi 
ungînd, cu degetele zdrelite pînă la sînge în fiare şi palmele ude 
şi roşii în locurile unde băşicile bătăturilor plesneau. Pentru ca 
dintr-odată, într-o buna zi să constate că au terminat. Pe creasta 
exploatării miniere Candy Deep, frumos ordonate şi plăcut 
mirositoare în veşmintele lor de vopsea proaspătă, unse din 
belşug cu vaselina aurie şi aşteptind numai să fie asamblate, 
zăceau înşirate piesele concasorului demontat. 

— Cît ne-a luat pînă acum? întrebă Duff. 

— Parcă a durat un secol. 

— Doar asta a fost? exclamă Duff prefăcîndu-se surprins. Atunci 
declar miine şi poimîine zile de odihnă - pentru meditaţie. 


— Frăţioare, tu n-ai decit să meditezi daca ai chef - eu, unul, am 
chef de distracţie. 

— Mmm, excelentă alternativă, haide, să mergem! 

O începură la hotelul lui Candy, dar după a treia încăierare ea-i 
dădu afară, aşa că plecară mai departe. Erau pe puţin vreo zece 
spelunci unde se putea servi cîte ceva de băut, iar ei le căl-cară 
pe toate. Mai erau şi alţii care sărbătoreau; fiindcă în urmă cu o 
zi bătrînul Kruger, preşedintele republicii, recunoscuse în mod 
oficial regiunile exploatărilor aurifere. Acest fapt avu drept unic 
efect devierea banilor pe care se cumpărau autorizaţiile dispre 
buzunarele fermierilor care deţineau pămînturile spre casele de 
bani ale guvernului. Nimeni nu-şi făcea griji în legătură cu asta 
în afară, probabil, de fermieri. Era mai degrabă un fel de prilej 
de sărbătoare. Cantinele gemeau de bărbaţi care asudau şi 
suduiau. Duff şi Sean se cinsteau şi ei cot la cot cu ceilalţi. 

Peste tot, în toate localurile, meniurile tradiţionale erau foarte 
populare, iar cei care se îmbulzeau pe lingă ele era noua 
populaţie a căutătorilor de aur. Săpători, goi pînă la briu şi plini 
de ţărină, negustori în veşminte ţipătoare şi voci încă şi mai 
stridente, la care puteai găsi orice, de la dinamită şi pînă la 
leacuri de pîntecăraie, un evenghelist care predica miîntuirea 
sufletului, cartofori care „exploatau“ buzunarele, gentlemeni 
care încercau să-şi ferească încălţămintea de tutunul scuipat, 
tineri abia sosiți de-acasă şi dorindu-şi să se întoarcă din nou la 
viaţa uşoară, buri bărboşi în haine mohorite care nu beau cine 
ştie ce, dar care asistau cu expresii de nepătruns la aceasta 
invazie a pămiînturilor lor. Pe urmă mai erau şi ceilalţi, 
funcţionarii, ţăranii, pungaşii şi antreprenorii, ciulind urechea cu 
lăcomie la discuţiile despre aur. 

în după-amiaza celei de-a doua zile, Martha, negresa, ieşi să-i 
caute pe Sean şi pe Duff. Aceştia erau într-o spelunca făcuta din 
chirpici şi acoperită cu paie pe care-o botezaseră Taverna 
îngerilor Luminoşi. Duff tocmai executa un număr de dans al 
Bravului Sergent Alb, avînd drept partenera un scaun; Sean plus 
alţi vreo cincizeci de cheflii îi ţineau hangul, izbind ritmic în 
tejgheaua barului cu pahare şi sticle goale. 

Martha se îndreptă către Sean, plesnind palmele care încercau 
să i se furişeze pe sub fuste şi scoţind ţipete stridente ori de cîte 
ori era ciupită de fund. Ajunse pînă la locul unde se afla acesta, 
îmbujorata şi răsuflînd din greu. 


-Madame zice să veniţi repede - e necaz mare, rosti ea cu glasul 
întretăiat şi dădu s-o rupă la fugă îndărăt către uşă. 

Cineva izbuti să-şi furişeze mina pe sub fustele ei pe la spate şi 
un urlet colectiv de aprobare masculină confirma faptul că pe 
sub jupoane fata nu mai purta nimic altceva. 

Duff era atit de absorbit de dansul lui cu scaunul, încît Sean pse 
văzu nevoit să-l ia pur şi simplu pe sus, să-l scoată afară din bar, 
să-i vire capul în adapătoarea cailor şi abia după aceea să se 
poată bucura de întreaga lui atenţie. 

— La ce mama naibii a trebuit să faci toate astea? rosti Duff 
împroşcînd cu apă şi din întoarcere dădu să-i cîrpească o palma 
lui Sean, după cap. 

Sean se feri şi-l luă în braţe ca nu cumva să-şi piardă echilibrul 
şi să cada pe spate. 

— Candy zice că are nevoie de noi, zice că-i belea mare. Duff 
reflecta la asta preţ de cîteva clipe, încruntîndu-se de 
concentrare, după care-şi dădu capul pe spate şi-ncepu să lălăie 
pe melodia Arde Londra!: 

Candy ne vrea, Candy ne vrea Noi n-o vrem pe ea Mai bine ceva 
am bea. 

Se smulse din braţele lui Sean şi-o luă înapoi către bar. Sean 
puse din nou mina pe el şi-l răsuci în direcţia hotelului. Candy 
era în dormitor. Se uita la cei doi care se clătinau în prag şi se 
ţineau unul de altul, la braţ. 

— Ei, v-aţi simţit bine? V-aţi distrat? întrebă ea cu blindeţe. Duff 
mormăi ceva înciîlcit şi încerca să-şi netezească hainele. 

Sean se străduia să-l facă să stea locului cînd de fapt corpul îi 
aluneca mereu ba într-o parte, ba în alta, într-un dans dezlînat. 
— La ochi ce-ai păţit? îl întreba ea pe Sean, iar acesta îşi mîn- 
gîie uşurel locul respectiv; era tumefiat şi vînăt. Candy nu mai 
aştepta răspuns, ci continuă cu aceeaşi blindeţe: Ei, atunci dacă 
voi doi, frumuşeilor, mai vreţi să ziceţi miine că aveţi o 
exploatare minieră, eu zic să vă treziţi numaidecit. 

Ei o priviră lung, iar Sean rosti hotărit şi totuşi neclar: 

— De ce, care-i problema? 

— O să anuleze titlurile de proprietate, ce? Ce? Asta-i problema! 
Aceasta nouă proclamare de către stat a bazinului aurifer a dat 
vagabonzilor exact motivul de care aveau nevoie. Vreo suta 
dintre ei au format un sindicat. Pretind că vechile titluri de 


proprietate nu mai sînt legale; au de gînd să smulgă ţăruşii ca 
să bată la loc alţii, ai lor. 

Duff se duse fără să se mai împleticească pînă la ligheanul de 
lîngă patul lui Candy; se stropi abundent pe faţă, se şterse 
viguros cu prosopul, după care se aplecă şi o săruta. 

— Mulţam', iubita mea. 

— Duff, ai grijă! striga Candy în urma lor. 

— Sa vedem dacă n-om putea angaja vreo cîțiva mercenari, 
sugeră Sean. 

— Bună idee, o sa încercăm să găsim nişte flăcăi mai treji - 
trebuie să fie vreo cîţiva prin sala de mese a lui Candy. 

în drumul lor către mină, dădură un mic ocol şi se opriră 
dinaintea cortului lui Francois; se întunecase deja, iar acesta îşi 
făcu apariţia într-o cămaşă de noapte proaspăt călcata. Cînd 
dădu cu ochii de Sean şi de Duff însoţiţi de alţi vreo cinci bărbaţi 
înarmaţi pînă-n dinţi, ridică o sprinceana. 

— Mergeţi la vinătoare? întrebă el. 

Duff îi spuse în două vorbe cum stătea situaţia, iar Francois 
începuse să ţopăie de agitaţie încă mai înainte ca acesta să 
isprăvească. 

— Să-mi fure mie proprietatea?! Pe toţi aracii din iad şi sfintii din 
rai! Se năpusti în cort de unde reveni cu un ditamai puşcoci cu 
două ţevi. Zău, omule, ia să-i vedem noi cum o să le şadă plini 
de plumb. 

— Francois, ascultă-mă! ţipa la el Sean ca să-l calmeze. Nu ştim 
la care proprietăţi au să se duca prima dată. Tu pregăteşte-ţi 
oamenii, iar dacă auziţi împuşcături din direcţia noastră veniţi şi 
daţi-ne o mină de ajutor - şi noi o să facem la fel dacă auzim ca 
aveţi necazuri pe-aici. 

-jJa,ja, da, o să venim negreşit - ah, afurisiţii ăştia de nemernici. 
Cu cămaşa de noapte fluturîndu-i în jurul picioarelor, Francois 
dădu fuga iute să-şi alerteze oamenii. 

Mbejane şi ceilalţi zuluşi pregăteau masa de seară stînd pe vine 
de jur împrejurul oalei de pe pirostriile cu trei picioare. Sean se 
apropie calare de ei. 

— Luaţi-vă suliţele, li se adresa. 

Ei alergară-ntr-un suflet pînă la colibele lor şi cît ai clipi erau 
înapoi buluc. 

-Nkosi, unde-i lupta? întrebară ei, uitirid complet de mineare. 

— Să mergem. O să vă arăt. 


Pe pistolarii cu simbrie îi postară printre piesele concasoru-lui de 
pe creastă de unde puteau supraveghea cărarea ce ducea spre 
mină. Pe zuluşi îi ascunseră într-unui dintre şanţurile de 
prospectare. Dacă pînă la urmă se ajungea la încăierare, 
sindicatul urma să aibă parte de o surpriză. Duff şi Sean 
merseră un pic mai la vale, pentru a se asigura că toţi aliaţii şi 
apărătorii lor erau bine ascunşi. 

— Cîtă dinamită avem? întreba Sean grijuliu. 

Duff se uită lung la el preţ de o clipă, după care începu să 
rinjească. 

— Destulă, aş zice eu. Hei, în seara asta ai o grămada de idei 
strălucite. 

Cu el în frunte merseră pînă la şopronul pe care-l foloseau drept 
depozit de materiale. 

Pe la mijlocul cărării, vreo cîteva sute de metri mai la vale, 
îngropară o cutie întreagă de dinamită şi deasupra puseră o 
cutie de conserve goală pentru recunoaşterea locului. Se duseră 
înapoi la depozit şi petrecură un ceas confecţionind grenade din 
mănunchiuri de batoane de dinamită, fiecare dintre ele prevăzut 
cu o capsă şi un capăt scurt de fitil. Apoi se aşezară confortabil 
în cojoacele lor de oaie, cu arma-n mină şi se puseră pe 
aşteptat. 

Luminiţele coloniilor se puteau zări risipite în toată valea şi din 
cînd în cînd se mai putea desluşi vag de tot un cîntec din vreo 
circiuma, însă drumul ce ducea pînă la mină continua să ră-mînă 
pustiu sub razele lunii. Sean şi Duff stăteau unul lîngă altul cu 
spatele lipit de cazanul de abur proaspăt vopsit. 

— Mă întreb cum de a aflat Candy despre asta, făcu Sean. 

— Ea ştie tot. Hotelul ala al ei este centrul acestei aşezări 
miniere şi ea are întotdeauna urechile ciulite. 

Din nou se lăsă liniştea între ei pînă cînd Sean începu: 

— Fata buna, Candy a noastră. 

— Aşa e, se declara de acord Duff. 

— O să te căsătoreşti cu ea, Duff? 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă Duff scuturindu-se de parcă l- 
ar fi înjunghiat cineva. Tu, măi flăcău, ori te-ai ţicnit de-a 
binelea, ori ai încercat şi tu să faci o glumă de un prost gust 
cum mai mare nu există. 


— Ţine la tine şi, din cîte am văzut, nici ţie nu ţi-e indiferentă. 
Sean era uşurat să audă că Duff respingea ideea de o manieră 
atit de vehementă. Era gelos, dar nu pe femeie. 

— Da, aşa e, avem un interes comun, nu pot să neg - dar să mă 
căsătoresc?! Duff se cutremură şi nu doar din cauza frigului. 
Numai un nebun comite aceeaşi greşeala de două ori. 

Sean se întoarse spre el surprins. 

— Ai mai fost însurat? întrebă el. 

— Oho, şi încă cum! Era pe jumătate spaniola, iar restul nor- 
vegiană, un amestec fumegind şi bolborosind de foc rece şi 
gheaţă fierbinte, explică tărăgănat şi visător Duff. Noroc că 
amintirile mi s-au răcit suficient de mult cît să mă gindesc în 
urmă cu o umbra de regret. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Am părăsit-q. 

— De ce? 

— împreuna nu făceam decit două lucruri cum trebuie, iar unul 
dintre ele era bătaia. Dacă închid ochii parcă şi acum văd aievea 
felul în care-şi ţuguia acele buze minunate şi cum mi le lipea de 
ureche înainte să rostească şuierind un anume cuvînt porcos... 
pe urmă, hopa, iar în pat... ca să ne împăcăm. 

— Poate că n-ai făcut alegerea care trebuia. Uită-te-n jurul tău, 
sînt milioane de oameni cu casnicii fericite. 

— Arată-mi măcar una! îl provocă Duff, iar tăcerea se prelungea 
în timp ce Sean se gîndea ce răspuns i-ar fi putut da. 

Apoi Duff continuă: 

— Nu există decit un singur rost al căsătoriei, iar ăsta e să aduci 
copii pe lume. 

— Şi tovărăşia - asta-i un alt rost serios. 

— Tovărăşie?! Cu o femeie? exclamă Duff nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. Se potriveşte ca nuca-n perete, zău aşa Ele 
sînt incapabile de aşa ceva. O fi ceva care ţine de educaţia pe 
care-o primesc de la mamele lor, care la urma urmei sînt şi ele 
tot femei, dar nu ai putea să fii prieten cu cineva care-ţi 
suspectează fiecare mişcare pe care-o faci, care-ţi ia şi-ţi 
cîntăreşte în tot ce faci - indiferent ce - cantitatea de mă iubeşte 
sau nu mă iubeşte. Duff clatină din cap necăjit. Cît să dureze şi o 
prietenie dacă pentru a supravieţui are nevoie la fiecare oră de 
o noua declaraţie de dragoste? Catehismul căsniciei: „Mă 
iubeşti, dragul meu?", „Da, iubita mea, sigur că te iubesc." De 


fiecare data trebuie să fii convingător, altfel se lasă cu lacrimi. 
Sean se hlizi. 

— Aşa e, ai dreptate, e caraghios, e de ris - asta dacă nu eşti 
obligat să trăieşti chiar tu experienţa asta, se plinse Duff. Ai 
încercat să vorbeşti cu o femeie altceva decît despre dragoste? 
Lucrurile care te interesează pe tine pe ele le lasă rece. Cînd 
pentru prima dată încerci să le convingi, rămii pur şi simplu 
năucit cînd îţi dai seama că ele nu sînt atente la ce le spui tu - 
ochii lor au o căutătură fixa şi hop! Gata, te-ai prins că în clipa 
aia gîndul le zboară aiurea la cine ştie ce rochie nouă ori dacă s- 
o invite la petrecere sau nu pe doamna Van der Hum, aşa că 
încetezi să mai vorbeşti, iar asta-i altă greşeală. Asta e un semn; 
toată căsnicia e plină de semne pe care numai o soţie le poate 
descifra. 

— Fără să ţin parte instituţiei matrimoniale, Duff, dar nu cumva 
eşti un pic cam nedrept atunci cînd judeci totul doar după 
propria şi nefericita ta experienţă? 

— Alege o femeie, pune-i un inel pe-al treilea deget şi ea devine 
soţia ta Mai întîi ea te primeşte în corpul ei cald şi moale, ceea 
ce e un lucru plăcut, după care încearcă să te închidă în mintea 
ei caldă şi moale ceea ce nu mai e deloc aşa de plăcut. Ea nu 
împarte cu tine, ea posedă - ea se lipeşte şi sufocă. Relaţia între 
un bărbat şi o femeie e neinteresantă prin aceea că ea te înscrie 
într-un calapod din care nu poţi scăpa, natura însăşi aşa l-a 
conceput pentru bunul motiv că ni se cere sa ne reproducem, 
dar pentru a obţine acest rezultat, toate iubirile, fară să facă 
excepţie nici iubirea dintre Romeo şi Julieta sau cea dintre 
Bonaparte şi Josefina trebuie să conducă la colaborare în 
vederea îndeplinirii unei simple funcțiuni biologice. E un lucru 
atit de mărunt - o experienţă atăt de scurta ca durată şi atit de 
vulgara In afară de asta bărbatul şi femeia gindesc diferit, simt 
diferit şi diferite sînt lucrurile care-i interesează. Tu ai numi asta 
„tovărăşie"? 

— Nu, dar chiar crezi că aşa arată realitatea? Doar asta-i chiar 
tot ce se întîmplă între ei? întreba Sean. 

— într-o zi ai să afli şi singur. Natura, preocupata doar de re- 
producere, a sădit în mintea omului o barieră, l-a făcut surd la 
sfaturile şi la experienţa celorlalţi, l-a inoculat împotriva lor. Cînd 
îţi va sosi şi ţie ceasul, şi tu ai să porneşti spre eşafod cu 
cîntecul pe buze. 


— Mă înspăimînţi. 

— Ceea ce mă deprima e tocmai cît de bine seamănă între ele 
toate situaţiile astea - afurista asta de monotonie. Duff se foi 
neliniştit în locul său, după care se rezemă din nou de cazan. 
Relaţiile interesante sînt cele în care sexul, cel care nivelează 
tot şi pe toate, nu intervine în nici un fel - fraţi, duşmani, stăpîn 
şi sluga, tată şi fiu, bărbat şi bărbat. 

— Homosexuali? 

— Nu, asta înseamnă tot sex, ceea ce te duce iar la necazul de 
la care am pornit. Atunci cînd un bărbat îşi alege un prieten, n-o 
face împins de pulsiuni necontrolate, ci conform liberului său 
arbitru. Fiecare prietenie este diferită, se termină diferit ori 
durează o viaţă de om. Nu exista nici un lanţ care s-o ferece şi 
nici un ritual sau un contract scris care s-o constringă. Nu se 
pune problema să dai vina pe alţii şi nu ai obligaţia să discuţi 
despre ea -toata lumea-i cu ea pe buze şi se bate tot timpul cu 
pumnul în “iept. Duff se ridică ţeapăn în picioare. Asta-i unul 
dintre lucrul (!ile frumoase din viaţă. Cît s-a mai făcut ora? 

K Sean scoase ceasul de buzunar şi-l răsuci ca să prindă o rază 
de lună. 

— E trecut de miezul nopţii - nu par să mai vină. 

— Au să vina - neapărat - aici e aur! spuse el pe un ton im-: 
pulsiv şi necontrolat. Au să vină. întrebarea e cînd. 

Luminiţele din vale se stingeau una cîte una vocile frumos tim- 
brate şi melodioase ale zuluşilor ascunşi în şanţul de 
prospectare se topiră încet-încet şi o adiere uşoară şi răcoroasa 
se stirni şi prinse a undui iarba de pe creasta dealului pe care se 
afla mina Candy Deep. Stînd unul lîngă altul, mai picotind, mai 
sporovă-ind cu glas coborit, ei statură la pîndă noaptea întreagă. 
Cerul deveni spălăcit, după care deveni trandafiriu. Lîngă 
Hospital Hill din apropiere latră un cîine şi un altul îi răspunse. 
Sean se ridică în picioare şi se întinse. Se uită lung şi 
pătrunzător în lungul văii, spre colonia Ferrieras şi-atunci îi zări. 
O pata neagră - un pilc compact de călăreţi care umpleau 
drumul şi umblau fără să stir-nească nici un fir de praf de pe 
tarina îmbibată de rouă, răspîn-dindu-se pentru a trece piriul 
Natal, după care strinseră iar rindurile ca să-şi continue drumul. 
— Domnule Charleywood, avem oaspeţi. Duff sări ca ars. 

— Ar putea să treacă de noi şi să se ducă mai întîi la Jack şi 
Whistle. 


— O să vedem pe ce drum apucă atunci cînd vor ajunge la 
răscruce. Pînă una-alta noi să ne pregătim. Mbejane, strigă 
Sean, iar capul nergului se şi iţi afară din şanţ. 

-Nkosi? 

— Eşti treaz? Vin încoace. 

întunecimea chipului său se despica făcînd loc unui zîmbet alb. 
— Sîntem treji. 

— Atunci staţi acolo ascunşi pînă cînd vă dau de veste. 

Cei cinci pistolari erau cu faţa în jos în iarbă, fiecare avind 
deschisă lîngă cot o cutie noua de cartuşe. Sean se duse repede 
lîngă Duff şi se lăsară amindoi pe vine la adăpost, în spatele 
cazanului de abur. 

— De aici cutia se vede clar. Crezi că poţi s-o loveşti? 

— Şi cu ochii închişi, spuse Sean. 

Călăreţii ajunseră la răscrucea drumurilor şi-o apucară fără 
şovăire către Candy Deep, grăbind pasul pe măsură ce se 
apropiau de creastă. Sean îşi rezemă puşca de cazanul de abur 
şi luă în cătare mica licărire a cutiei de conserve. 

— Care e linia de demarcaţie oficială, Duff? întreba el din colţul 
gurii. 

— Tocmai ne-au încălcat teritoriul, aşa că, oficial, ne-au violat 
proprietatea, anunţă solemn Duff. 

Unul dintre caii din frunte lovi cu piciorul cutia de conserve chiar 
în clipa cînd Sean trăgea exact în locul unde se aflase aceasta. 
In zorii acelei zile focul de armă răsună nefiresc de tare şi toate 
capetele celor din sindicat se îndreptară alarmate în direcţia 
crestei, apoi pămîntul de sub picioarele lor exploda într-un nor 
cafeniu ce se ridica în sus către cer. Cînd praful se mai risipi se 
putea desluşi un morman încîlcit de oameni şi cai căzuţi de-a 
valma unii peste alţii. Ţipetele lor se puteau desluşi foarte bine 
de sus, de pe creastă. 

— Dumnezeule, murmură Sean în şoaptă, îngrozit de mărimea 
ravagiilor. 

— Şefu', putem să mergem să-i caftim? întrebă unul dintre 
pistolarii tocmiţi. 

— Nu, îi răspunse repede Duff. Au încasat-o cu vîrf şi îndesat, 
începu fuga, unii cai fără călăreț, unii oameni pe cai, alţii pe 

jos, fugeau cu toţii mîncînd pămîntul în lungul văii. Sean era 
uşurat să constate că nu mai rămăseseră decit vreo cinci-şase 
oameni şi vreo cîţiva cai ce zăceau pe jos. 


— Eh, să ştii că ăştia au fost banii cel mai uşor ciîştigaţi 
vreodată, se adresă Duff unuia dintre pistolari. Cred că acum vă 
puteţi duce acasă pentru a servi micul dejun. 

— Incă nu, Duff. Sean arăta cu mina Supraviețuitorii exploziei 
ajunseseră iar la răscrucea dramurilor, unde fură întîmpinaţi de 
alţi doi călăreţi. 

— Aia doi încearcă să-i convingă să se întoarcă. 

— la să le dăm noi motive să se răzgîndească... se mai află încă 
în bătaia puştii... 

— Nu se mai află pe proprietatea noastră, zise Sean. [i-ar 
conveni să porţi la git un ştreang în loc de cravată? 

Observară cum cei din sindicat care o încasaseră destul pentru 
o zi o rupeau la sănătoasa către colonii, restul se regrupau iar 
într-un pîlc compact la răscrucea celor două dramuri. 

— Ar fi trebuit să-i împuşcăm de-a binelea atunci cînd am avut 
ocazia, mormăi neliniştit unul dintre mercenari. Acum au să se 
întoarcă - uitaţi-vă la nemernicul ăla cum îi împunge, ca un 
uncheş oladez. 

Aceştia descălecară şi se răspîndiră pe un aliniament larg, pe 
urma începură să urce colina, mişcîndu-se cu foarte mare 
atenţie. Nu zăboviră decit la limita de demarcaţie a hotarului, cît 
să smulgă ţăruşii care marcau graniţele proprietăţii. 

- Domnilor, toţi odată, vă rog, strigă politicos Duff şi puştile 
sloboziră foc în aceeaşi clipă. 

Distanţa era mare, iar cei aproape şaptezeci de atacatori 
umblau aplecat şi ferindu-se. La început gloanţele avură puţin 
efect, dar pe măsura ce distanţa se micşora, începeau să cadă 
seceraţi. Panta colinei era traversata oblic de o văioagă adîncă 
şi, cînd ajungeau la ea, atacatorii săreau la adăpost şi de acolo 
începură să răspundă cu înverşunare focului executat de 
oamenii lui Sean. Gloanţele ricoşau din piesele concasorului, 
lăsînd urme strălucitoare în punctul de impact. 

Zuluşii lui Mbejane sporeau şi ei cu glasurile lor ascuţite 

confuzia generală. 

— Haide să ne ducem pînă la ei acum, Nkosi. 

— Sînt aproape - haide să mergem. 

— Potoliţi-vă, capsomanilor, împotriva acelor arme n-aţi apuca 
să faceţi nici măcar o sută de paşi! se răţoi la ei Sean, simțind 
că-şi pierde răbdarea. 


— Sean, acoperă-mă, şopti Duff. Mă duc pe ocolite pe după 
coama dealului, le cad în coastă şi azvirl vreo cîteva batoane de 
dinamită peste ei în văioagă. 

Sean îl apuca de mînă, iar degetele i se înfipseră atit de tare în 
braţ, încît Duff se strimbă de durere. 

— Tu fă un pas şi-o să sparg patul ăsta de puşca în capul tău - 
eşti şi tu la fel de nătărău ca şi coloraţii ăştia. Tu trage mai 
departe şi lasă-mă să mă gindesc. 

Sean îşi miji ochii peste marginea cazanului de abur, dar viri 
imediat capul la adăpost, cînd un glonţ lovi cu zgomot asurzitor 
metalul la o distanţa de numai cîțiva centimetri de urechea sa. 
Se uita fix la stratul de vopsea proaspăta din faţa nasului său şi- 
odată îşi lipi umărul de el; cazanul se clinti un pic. îşi ridică ochii 
- Duff vedea ce avea de gind să facă. 

— O să mergem împreuna pînă acolo ca să aruncam în ei cu 
dinamită, îi spuse Sean. Mbejane şi cu păginii lui o să ne 
rostogolească în faţa cazanul. Ceilalţi domni o să ne acopere şi 
vom face toate astea aşa cum se cuvine, ca la carte. 

Sean îi chema pe zuluşi afară din ascunzătoarea lor şi le explică, 
îşi exprimară în cor deplina lor aprobare a planului de 
contraatac, după aceea fiecare găsi pe ghemuite cîte-un loc de 
unde să poată împinge cazanul la vale. Sean şi Duff îşi umplură 
poalele cămăşii cu batoane de dinamită şi fiecare-şi aprinse cite 
un crimpei de funie îmbibată în catran în chip de iască 

Sean îi făcu lui Mbejane un mic semn din cap. 

— Unde sînt copiii lui Zulu? incanta Mbejane cu glas sfredelitor 
străvechea şi retorica întrebare. 

— Aici, îi răspunseră războinicii, încordaţi să împingă cazanul. 

— Unde sînt suliţele lui Zulu? -Aici. 

— Cit de tare strălucesc suliţele lui Zulu? 

— Mai tare casoarele! 

— Cit de flamînde sînt suliţele lui Zulu? 

— Mai flamînde decit lăcustele. 

— Atunci haide să le ducem să se sature. 

— Yeh-bo! răsună o încuviinţare exploziva şi uriaşul cilindru | 
începu să se rostogolească încet, sub împingerea umerilor negri. 
— Yeh-bo! - o alta rotaţie lenta sub opintire. 

— Yeh-bo! - de astă data rostogolirea se făcu parcă mai uşor. 

— Yeh-bo! - şi gravitația începu să lucreze. Greoi, cilindrul [de 
fier o luă din loc hurducăind la vale, iar ei fugeau la adăpos-lţul 


lui. Focurile de armă venite dinspre văioagă îşi dublară in- 
gtensitatea, lovind ca grindina în uriaşul cilindru. Incantaţia 
Imluşilor îşi schimba ritmul, tonul coborit se acceleră tot mai 
mult şi urcă frenetic la frecvenţe tot mai înalte pînă la clocotul 
l&îngelui. Acel țipăt strident şi demenţial îi făcea lui Sean pielea 
ca de găina, îl gidila pe şira spinării cu nişte degete fantomatice 
păzărite din amintiri, dar în acelaşi timp îi incendiau simţurile 
pînă la paroxism. Gura i se deschise de la sine şi începu şi el să 
urle laolaltă cu ei. Atinse fitilul primei grenade improvizate din 
batoane de dinamită şi o azvirli într-un arc larg, lăsînd în urmă o 
dîră de scîntei. Exploda în aer, chiar deasupra văioagei. Aruncă 
din nou. Buuum! Buuum! Şi Duff arunca grenadele. Cazanul se 
prăvăli peste buza ripei şi se opri într-un nor de praf; zuluşii se 
năpustiră imediat după el, răspîndindu-se fără să-şi întrerupă 
ţipatul şi punînd suliţele la lucru. Adversarii o rupseră la fuga, 
căţărin-du-se înnebuniţi de groază pe pereţii văioagei şi 
încercînd să scape, cu zuluşii pe urmele lor, care-i hăcuiau pe 
unde-i prindeau. 

Cînd sosi Francois cu cincizeci de săpători înarmaţi după el, 
bătălia era încheiată. 

— la-ţi ortacii şi umblă prin colonii. Trece-le prin sită deasă. Vezi 
să nu-ţi scape nimic, îi spuse Duff. Vreau să punem mina pe toţi 
care au scăpat cu fuga. A cam sosit vremea să instaurăm şi noi 
puţină lege şi ordine pe aceste meleaguri. 

— Şi cum zici să-i dibuim pe ăia care-au participat la răzmeriţa 
asta? întrebă Francois. 

— După mutrele lor palide şi după cămăşile leoarcă de sudoare 
ai să-i afli, răspunse Duff. 

Francois şi oamenii săi plecară, lăsîndu-i pe Sean şi pe Duff să 
curețe cîmpul de bătălie. O slujba ingrată şi mizerabilă - suliţele 
erau de vină. 

Omorîră caii pe care exploziile îi răniseră şi culeseră mai bine de 
o duzina de cadavre de pe fundul rîpei şi de pe pantele acesteia. 
Doua dintre ele erau ale zuluşilor. Pe cei răniţi - şi nu erau puţini 
- îi urcară într-o căruţa şi-i transportară pînă la hotelul lui Candy. 
Ajunseră imediat după prînz. Se strecurară cu căruţa prin 
mulţime şi se opriră în faţa hotelului. Se părea că toată suflarea 
din bazinul aurifer era acolo, îmbulzindu-se în jurul micului 
spaţiu deschis în care Francois îşi ţinea prizonierii. 


Francois era covirşit de-atita emoție. îşi învirtea periculos arma, 
încercînd să ţină la distanţă mulţimea. Apoi se repezi înapoi la 
prizonieri, pentru a-l împunge pe unul dintre ei cu cele două ţevi 
ale puşcociului său. 

— Tunete şi fulgere! zbieră el. Auziţi! Să ne fure ei nouă pro- 
prietăţile - auzi! Proprietăţile noastre! - 

în acel moment dădu cu ochii de Duff şi de Sean, care veneau 
cu carata prin mulţime. 

— Duff! Duff! Am pus gheara pe ei. l-am prins pe toţi. 

Oamenii le făcură loc respectuos, dîindu-se la o parte din calea 
ţevilor amenințătoare şi pînă şi Sean se strimbă cînd, pentru o 
clipă, aceste erau îndreptate chiar spre el. 

— Văd, îl asigură Duff. De fapt, rareori mi-a fost dat să văd o 
treabă mai bine făcuta. 

Prizonierii lui Francois erau legaţi cu funii; nu-şi puteau mişca 
decit capetele, iar ca măsură de siguranţă suplimentară asupra 
lor mai veghea şi un săpător cu arma încărcată. Duff cobori din 
căruţa. 

— Nu crezi c-ar trebui să le mai slăbeşti un pic fringhiile? întreba 
Duff cam fără tragere de inimă. 

— De ce, ca să evadeze?! făcu Francois plin de indignare. 

— Şi crezi c-ar ajunge foarte dreptate? 

— Aşa e, cred că nu. 

— Păi, încă o jumătate de oră şi-o să facă toţi cangrenă, uită-te 
la mîna lu' ăla, deja a căpătat o minunată nuanţă de violet. 
Francois se lăsa pînă la urmă înduplecat şi le porunci oamenilor 
săi să mai slăbească nodurile. 

Duff îşi croi dram printre oameni şi urcă pe treptele scării 
hotelului. De acolo ridică mîinile, cerind linişte. 

— Astăzi au fost omoriţi o mulţime de oameni - nu vrem ca aşa 
ceva să se mai întîmple. Şi ca să fim siguri că aşa ceva n-o să se 
mai repete, una dintre metode e să administrăm găştii ăsteia 
ceea ce merită Ovaţiile erau conduse de Francois. însă trebuie 
s-o facem temeinic, aşa cum se cuvine. Sugerez să ne alegem 
un comitet care să se ocupe de această problema şi de toate 
problemele ce se ivesc în bazin. Să zicem zece membri plus un 
preşedinte. 

Mai multe urale. 

-Să-i zicem Comitetul Săpătorilor, strigă cineva, iar mulţimea 
întîmpină cu entuziasm denumirea. 


— Prea bine, fie, Comitetul Săpătorilor. Acum avem nevoie de 
un preşedinte. Aveţi vreo sugestie? 

— Domnul Charleywood, strigă Francois. 

— Da, Duff - e bun. 

— Da, Duff Charleywood. 

— Alte sugestii? 

— Nu! răcni într-un glas mulţimea. 

— Vă mulţumesc, domnilor, le zimbi Duff. Mă simt mişcat de 
onoarea pe care mi-o acordaţi. Acum cei zece membri. 

— Jock şi Trevor Heyns. 

— Karl Lochtkamper. 

— Francois du Toit. 

— Sean Courtney. 

Fură nominalizati cincisprezece. Duff se încurcă la numărătoarea 
voturilor, astfel încît comitetul fu ales prin aplauze. Era strigat 
numele candidaţilor, unul cîte unul, şi era apreciat după căldura 
reacției stimite. Sean şi Francois se aflau printre cei aleşi. Pe 
veranda fură aduse scaune şi o masă, şi Duff luă loc. Izbi în 
masă cu o sticlă de apă, cerind să se facă linişte, declară 
deschisă prima şedinţă a Comitetului Săpătorilor şi pe loc 
amendă cu cite zece lire de căciulă pe trei membri din mulţime 
pentru că au slobozit armele în aer în timpul desfăşurării 
şedinţei, alegindu-se cu dezaprobarea severă a Comitetului. 
Amenzile au fost plătite şi s-a instaurat o atmosferă solemnă 
corespunzătoare. 

— îi voi cere domnului Courtney să prezinte cazul din partea 
acuzării. 

Sean se ridică şi făcu un rezumat scurt al bătăliei din zorii zilei, 
încheind cu cuvintele: 

— Dar ai fost şi dumneata de faţă, domnule preşedinte, aşa că, 
oricum, ştii foarte bine despre ce a fost vorba. 

— într-adevăr, am fost acolo, conveni Duff. îţi mulţumesc, 
domnule Courtney. Cred că relatarea domniei voastre a fost 
întru totul exacta. Acum, se uita el spre prizonieri, cine vorbeşte 
în numele vostru? 

Preţ de un minut se auziră şuşoteli şi agitaţie, apoi unul dintre ei 
fu împins în faţă. îşi scoase pălăria şi se făcu stacoju la faţă. 

— Onorată instanţa, începu el după care se opri, biţiindu-se din 
cauza stinjenelii. Onorată instanţă... 

— Asta ai mai spus... 


— Pe cinstea mea dacă mai ştiu de unde să încep, domnule 
Charleywood - adică domnule preşedinte. 

Duff se uită iar spre prizonieri. 

— Poate că vă mai gindiţi şi alegeţi pe altcineva. 

Primul ales fu retras, acoperit de ruşine, şi un alt om proaspăt 
ales fu împins în faţa dinaintea Comitetului. Asta avea mai multă 
țifnă. 

— Voi, nemernicilor, n-aveţi nici un drept să ne faceţi aşa ceva, 
începu el şi Duff îl amendă prompt cu zece lire sterline. 
Următoarea sa încercare de oratorie fu mult mai ponderată. 

— Domnule preşedinte, onorată instanţă, nu se poate să vă 
comportaţi astfel cu noi. Să ştiţi că am avut şi noi drepturile 
noastre, ştiţi la ce mă refer. E vorba de acea proclamaţie 
conform căreia vechile titluri de proprietate nu mai sînt valabile, 
nu-i aşa? Noi am venit cît de paşnic cu putinţa, aveam dreptul 
să facem ce-am făcut Pentru ca pe urma, voi, nemernicilor, 
adică domnule preşedinte şi onorată instanţa, să ne aruncaţi în 
aer cu dinamita. Aşa ca am avut şi noi dreptul să ne apărăm, 
nu-i aşa, domnule preşedinte? 

— O strălucită apărare, foarte dibaci condusă. Ortacii tăi ar 
trebui să-ţi fie recunoscători, îl felicită Duff, după care se 
întoarse spre Comitet. Ei bine, ce hotărăsc domniile voastre? 
Verdictul e vinovat sau nevinovat? 

— Vinovat, răspunseră toţi odată, iar Francois se alătura ritos 
pentru a accentua şi mai tare decizia. 

— Mama voastră de nemernici! 

— Acum vom proceda la pronunţarea sentinţei. 

— Ştreangu'! strigă cineva şi imediat se schimba atmosfera. 
Mulțimea începu să miriîie: era un sunet urit. 

— Eu sînt dulgher, cît ai clipi din ochi am şi ridicat o spînzu- 
rătoare de mai mare dragu'. 

— Ce să mai irosim lemnul pe ei degeaba. Să folosim mai bine 
un copac. 

— Aduceţi funia! 

— Ştreangu'! 

Mulțimea se întărită, pusă pe linşaj. Sean înşfăca flinta lui 
Francois şi sari cu picioarele pe masa. 

— Să mă trăsnească Dumnezeu daca nu-l împuşc cu mîna mea 
pe primul dintre voi care se atinge de ei înainte ca tribunalul să 
decidă. Oamenii se opriră locului, iar Sean profita de avantaj. De 


la distanţa asta n-am cum să ratez. Haide, numai sa încercaţi - 
am pe ţeava doua gloanţe. Cineva o să fie despicat binişor în 
două. Oamenii dădură înapoi, încă furioşi. 

— Poate c-aţi uitat, dar să ştiţi că în aceasta ţară exista lege 
împotriva omorului. Spînzuraţi-i azi pe ăştia, că miine va veni şi 
rindul vostru. 

— Ai dreptate, domnule Courtney, ar fi o crimă haina, asta ar fi, 
se văicări purtătorul de cuvînt. 

— Mai tacă-ţi fleanca, nerodule! răcni la el Duff şi cineva din 
mulţime izbucni în ris. 

Hohotele deveniră molipsitoare, iar Duff răsuflă uşurat în sinea 
lui. Fusese cît pe-aci să... 

— Haideţi mai bine să-i tăvălim prin catran şi fulgi, cum s-a 
procedat întotdeauna. 

Duff rinji. 

— Ei, acum mai veniţi de-acasă! Cine are de vînzare vreo ci-teva 
butoaie de catran? îşi făcu privirea roată. Aud? Nici o oferta? 
Atunci va trebui să ne gîndim la altceva. 

— Eu am zece bidoane de vopsea roşie la treizeci de şilingi 
bucata, marca bună, de import. Duff îl recunoscu pe cel care 
vorbise - un negustor care-şi deschisese magazin universal în 
colonia Ferreiras. 

— Domnul Tarry sugerează vopsea. Sa auzim părerea voastră. 
— Nu, asta se spală prea uşor - nu e bună ideea. 

— Hai, că v-o dau cu reducere - douăzeci şi cinci de şilingi 
bidonul. 

— Nu, bagă-ţi-o-n fund vopseaua ta roşie, îl huidui mulţimea. 

— Haideţi să-i învîrtim în ruleta satanei, ţipa o altă voce, iar 
oamenii îşi manifestară zgomotos aprobarea. 

— Asta-i! Roata-i pentru ei! 

— Şi se-nvirteşte, se-nvirteşte, se tot învirteşte şi nimeni nu ştie 
unde se opreşte, răcni un săpător cu barbă neagră de pe 
acoperişul bodegii de peste drum. Mulțimea urlă dezlănţuită. 
Sean se uită la Duff - zimbetul îi pierise. Cîntărea. Dacă-i oprea 
din nou, s-ar fi putut ca mulţimea să-şi piardă răbdarea şi să fie 
obligat să folosească flinta. Nu putea risca una ca asta. 

— E-n ordine. Fie, dacă asta vă e voia. îşi îndreptă privirea spre 
pîlcul de prizonieri îngroziţi. Sentința acestui juriu este ca voi să 
jucaţi o oră la ruleta satanei, după care să părăsiţi bazinul 
aurifer - dacă vă mai prindem picioarele pe aici, o să mai 


căpătaţi o oră la ruleta satanei. Răniţii sînt scutiţi de prima 
jumătate a sentinţei. Cred c-au suferit de-ajuns. Domnule Du 
Toit, supraveghează executarea pedepsei. 

— Am prefera vopseaua, domnule Charleywood, se milogi din 
nou purtătorul de cuvînt. 

— Ba bine că nu, spuse încet Duff, dar mulţimea deja îi ducea 
afara, pe veldul pustiu de dincolo de hotel. 

Mulţi dintre ei tocmai îşi luaseră în posesie titlurile de 
proprietate şi nu puteau să-i sufere pe cei care încercau să şi le 
însuşească. Sean se dădu jos de pe masă. 

— Hai să tragem o duşcă, îl invita Duff. 

— Nu te duci să vezi? întrebă Sean. 

— Am mai fost martor odată la aşa ceva, la Capetown. Mi-a 
ajuns. 

— Ce fac? 

— Du-te şi uită-te! Eu am să te aştept la îngerii Luminoşi. Mira- 
m-aş să rezişti o oră întreagă. 

Pînă ca Sean să ajungă din urmă mulţimea, cele mai multe 
căruţe fuseseră aduse de prin colonii şi aliniate una lîngă alta. 
Oamenii se tot învirteau în jurul lor, potrivind cricuri sub osiile 
acestora pentru a desprinde de pămînt roţile cele mari din 
spate. Apoi fura aduşi prizonierii - fiecare cu roata lui. Miini 
binevoitoare îi ridicară şi-i ţinură în aer, în vreme ce încheieturile 
miîi-nilor şi picioarelor le erau legate de obezile roții, cu butucul 
proptit chiar în şale, iar braţele şi picioarele răstignite-n lături ca 
ale unei stele de mare azvirlite pe plaja. Francois fugea întruna 
de la unul la altul, verificînd el însuşi legăturile şi postind către 
patru săpători lîngă fiecare roată, doi ca s-o urnească din loc iar 
doi ca să continue atunci cînd prima pereche avea să 
obosească. Ajunse pînă la capăt, veni apoi la mijloc, îşi scoase 
ceasul de buzunar, verifică ora şi apoi strigă: 

— E-n ordine - învirtiţi de ele, kerels! 

Rotile începură să se învirtească, la început încet, apoi din ce în 
ce mai repede. Din cauza vitezei, la un moment dat trupurile 
răstignite pe ele abia dacă se mai distingeau. 

— Roata morii se-nvirteşte, ţac-ţac-ţac, cînta veselă mulţimea, 
în cîteva minute de la unul dintre capetele şirului de căruţe 

se auzi un hohot de ris. Cineva începuse să vomite, iar voma ţiş- 
nea din el în scînteieri gălbui ca artificiile dintr-o morişcă cu 
tiribombe. Pe urmă altul, şi altul, şi încă unul; Sean îi putea auzi 


cum icnesc şi cum tuşesc în vreme ce forţa centrifugă le 
smulgea voma, le-o aducea pînă-n beregată şi le-o scotea pe 
nas. Mai zăbovi cîteva minute, dar cînd matele lor începură într- 
adevăr să se golească, el întoarse capul plin de scîrbă şi-o taie 
imediat că-tre bodega îngerii Luminoşi. 

— Ei, ţi-a plăcut? îl întrebă Duff. 

— Dă-mi un rachiu! spuse Sean. 


9 

De cînd Comitetul Săpătorilor începu să împartă o dreptate 
intransigentă, disciplina păru a se pogori în colonii. Preşedintele 
Kurger nu voia să facă poliţie în cuibul de tălhari şi de 
răufăcători care se aciuaseră şi care devenea tot mai 
numeroase la periferia capitalei sale, aşa că el se mulțumea să- 
şi trimită printre ei iscoadele şi să-i lase să se descurce şi să 
aibă grijă de pielea lor după cum îi tăia capul. La urma urmelor, 
bazinul încă nu-şi demonstrase în nici un fel potenţialul şi erau 
şanse mari să ajungă din nou la fel de pustiu cum fusese cu 
nouă luni înainte. îşi putea permite să aştepte; între timp 
Comitetul Săpătorilor avea aprobarea lui tacită. 

In vreme ce furnicile trudeau scurmînd filonul aurifer cu tîr- 
năcopul şi dinamita, greierii aşteptau prin baruri şi spelunci. 
Pînă-n prezent doar din concasorul de la Jack şi Whistle ieşea 
aur, şi numai Hradsky şi Francois du Toit ştiau exact de cît aur 
era vorba Hradsky se afla încă în Capetown, umblind să strîngă 
cît mai mult capital, iar Francois nu sufla nici o vorbuliţă, nici 
măcar lui Duff, despre productivitatea concasorului. 

Zvonurile se răspîndeau peste tot ca firele de nisip în vîrte- 
furtunii. Intr-o zi se părea că filonul se topise complet la doar 
cincisprezece metri adincime, pentru ca-n următoarea cîrciumile 
să vuiască de vestea că fraţii Heyns ajunseseră la treizeci de 
metri adincime de unde scoteau pepite de aur cît plumbii de 
muschetă de mari. Nimeni nu ştia nimic sigur, dar era oricînd 
gata să-şi dea cu presupusul. 

Sus, la Candy Deep, Sean şi Duff munceau pe rupte. Concasorul 
prindea tot mai mult contur, înălţat pe fundaţia lui de ciment, cu 
fălcile gata pregătite pentru a sfărima prima îmbucătură de 
rocă. Cazanul fu din nou ridicat la loc pe suportul lui de douăzeci 
de zuluşi care asudau şi cîntau împreună. Mesele de cupru fură 


pregătite gata să fie acoperite cu argint-viu. Nu mai aveau 
vreme nici măcar să se gindească la filonul aurifer şi nici la 
punga de bani ce se subţia tot mai mult în chimirul lui Sean. 
Munceau şi dormeau - nimic altceva. Duff începu să doarmă tot 
mai des în cortul lui Sean de pe creastă, iar Candy rămase din 
nou singura în aşternutul ei de puf. 

Pe data de 20 noiembrie, făcură focul în cazan pentru prima 
oară. Obosiţi şi cu palmele pline de bătături, cu trupurile arse de 
soare şi întărite de la atita trudă, şedeau acum amindoi şi se 
uitau cum acul se mişca pe cadranul manometrului pînă cînd 
ajunse la limita roşie din partea de sus. 

Duff bombăni. 

— în fine, cel puţin acum avem presiune. După care-l lovi pe 
umăr pe Sean, în gluma. Hei, ce naiba mai stai aici, crezi că te 
afli în excursia de duminică la iarbă verde? Mai e de muncit, 
flăcău. 

Pe 2 decembrie azvirliră între fălcile concasorului cea dintii şarjă 
de rocă şi se uitară apoi la sfărimăturile ce se rostogoleau pe 
mesele de amalgam. Sean îl luă pe Duff pe după git într-un gest 
de caldă camaraderie, Duff îl lovi în stomac şi-i trase pălăria pe 
ochi, apoi se cinstiră fiecare cu cîte un toi de rachiu. La cină mai 
riseră un pic, dar atît. Erau prea rupţi de oboseală ca să mai 
sărbătorească evenimentul. De-acum încolo unul din ei trebuia 
să stea în permanenta de veghe, cu ochii pe monstrul de oţel. 
Duff intra primul în tura de noapte, iar a doua zi în zori cînd 
Sean se duse la concasor, îl găsi biţiind din picioare, cu ochii 
încercănaţi şi duşi în fundul capului. 

— După socoteala mea, i-am dat să hăpăie cam vreo zece tone. 
E vremea să curăţăm mesele şi să vedeam cu cit aur ne-am 
ales. 

— Tu du-te şi culcă-te, spuse Sean, dar Duff nu-l băgă în seamă. 
— Mbejane, adu tu vreo cîțiva dintre junii tăi sălbatici, o să 
trebuiască să schimbăm mesele. 

— Ascultă, Duff, mai poate aştepta o oră-două. Du-te şi odih- 
neşte-te puţin. 

— Te rog, încetează cu pisălogeala - eşti cicălitor ca o nevastă. 
Sean ridică din umeri. 

— Treaba ta, numai spune-mi, ce faci acum? 

Urmăriră şuvoiul de pulbere tocată ce se deşerta pe cea de-a 
doua masă pregătită în acest scop, după care cu un fel de 


spatulă cu lama lata Duff răzui mercurul de pe prima masă, 
stringîndu-l într-o bilă cam de mărimea unei nuci de cocos. 

— Mercurul atrage micile particule de aur, îi explica el lui Sean 
în timp ce lucra şi lăsa bucăţile mai mari de rocă sărăcită să 
cadă în halda de minereu. Sigur că nu poate să strîngă tot aurul, 
o parte din el scapă în grămada asta. 

— Şi cum îl mai extragi după aia? 

— îl mai trecem o dată prin creuzet unde-l fierbem - mercurul se 
duce şi rămîne aurul. 

— O groază de mercur irosit, nu-i aşa? 

-Ba nu, îi captezi vaporii, îl condensezi, după care îl refoloseşti. 
Hai, vino să-ţi arăt cum se face. 

Duff duse bila de mercur la magazie, o puse în retortă şi aprinse 
becul de gaz. încălzită, bila de argint viu se descompuse şi 
prinse a fierbe. Ei priveau în tăcere. Nivelul din retortă scăzu. 

— Unde-i aurul? întrebă Sean în cele din urmă. 

— Taci odată! îl repezi Duff cam ţifhos, după care-i păru rău. 
lartă-mă, flăcău, în dimineaţa asta nu prea mă simt în apele 
mele. 

Mercurul se vaporiză pînă la ultima picătură şi pe fundul vasului 
rămase un grăunte de aur topit, mare cît o boabă de mazăre. 
Duff stinse becul cu gaz şi o vreme nici unul, nici celălalt nu mai 
rosti nici un cuvint. Pe urmă Sean întrebă: 

— Asta e tot? 

— Da, prietene, asta, după cum vezi, e tot, recunoscu pe un ton 
obosit Duff. Ce vrei să faci cu el? Să-ţi plombezi o măsea? 

Se întoarse către uşă, dintr-odată pleoştit. 

— Vezi, foc continuu la concasor, măcar daca dăm faliment s-o 
facem luptînd pînă la capăt. 


10 

Fu o cină de Crăciun deloc veselă. O serviră la hotelul lui Candy. 
Doar acolo puteau minca pe datorie. Ea-i dărui lui Duff un inel 
de aur cu sigiliu, iar lui Sean o cutie de trabuce. Pînă atunci, 
Sean nu mai pusese în gură aşa ceva, dar acum, cînd simţea 
fumul înţepîndu-i plămiînii, găsea parcă în asta un fel de plăcere 
masochistă. Sala de mese era plină de hărmălaia asurzitoare a 
oamenilor şi de clinchetele veselei, atmosfera era încărcată de 


aromele mîncării şi de fum de tutun, în vreme ce într-un ungher, 
izolaţi pe o mică insulă de tristeţe, şedeau Sean, Duff şi Candy. 
Cînd, deodată, Sean ridică paharul şi-l închină în sănătatea lui 
Duff, vorbind ca un funcţionar de pompe funebre. 

— Crăciun fericit! 

Buzele lui Duff formară un rictus ce se voia un rînjet, dar ieşi o 
caricatură. 

— La fel şi ţie. Băură. Apoi Duff zise: 

— la spune-mi din nou, cît ne-a mai rămas? îmi place să aud 
cum Spui tu; ai o voce frumoasă, ar fi trebuit să joci 
Shakespeare. 

— Trei lire şi şaisprezece şilingi. 

— Da, da, de data asta ai nimerit-o - trei lire şi şaisprezece 
şilingi, iar acum, ca să mă faci să simt şi eu că e Crăciun, spune- 
mi 

cît îţi datorăm? 

— Hai să mai luă cîte un rind, încerca Sean să schimbe vorba. 

— Da, cred că asta am să fac şi eu, mulţumesc. 

— Haideţi, vă rog, măcar astăzi să uităm de toate astea, se rugă 
Candy. Eu voiam să fie o petrecere atît de drăguță - uitaţii şi pe 
Francois, hei, Francois, aici sîntem! 

Du Toit cel spilcuit şi fişneţ îşi croi iute drum spre masa lor. 

— Crăciun fericit, kerels, îngăduiţi-mi să vă fac cinste. 

— Ne bucurăm să te vedem, îi dădu Candy un pupic. Ce mai 
faci? Arăţi bine. 

Pe loc Francois deveni serios. 

— Ciudat că tocmai tu, Candy, vorbeşti aşa. De fapt sînt cam 
îngrijorat. Se bătu în piept şi-şi dădu drumul să cadă într-un 
scaun liber. Ce să-i faci, inima; mă aşteptam să mi se întîmple şi 
ieri tocmai eram la concasor cînd dintr-odată, aşa, ca din senin, 
m-am trezit că parcă-mi strîngea cineva pieptul într-o menghina 
Nu mai puteam nici să respir - mă rog, nu foarte bine, vreau să 
zic. Cum era şi firesc, am dat fuga la mine în cort şi m-am uitat 
Pagina 83. La capitolul „Bolile inimii". Scutură trist din cap. Este 
cît se poate de îngrijorător. Ştiţi că nici înainte nu eram eu prea 
sănătos, iar acum şi asta pe capul meu. 

— Oh, nu! se văicări Candy. Nu mai suport - acum şi tu începi? 
— lartă-ma, am spus cumva ceva nelalocul lui? 

— Tocmai de ce era nevoie ca să fii în ton cu atmosfera săr- 
bătorească de la aceasta masă. Ea arăta spre Duff şi Sean. la 


uită-te numai la feţele lor - pe mine mă scuzaţi, dar trebuie să 
mai văd şi ce se întîmpla pe la bucătărie, le mai spuse ea 
plecînd. 

— Hei, ce s-a întîmplat, bătrine Duff? întreba Duff, adresîn-du-i 
lui Sean caricatura lui de rînjet ca un rictus. 

— Omul vrea să ştie ce s-a întîmplat - spune-i! 

— Trei lire şi şaisprezece şilingi, spuse Sean, iar Francois clipi 
perplex. 

— Nu pricep. 

— Vrea să spună că sîntem lefteri - lefteri de tot. 

— Gott, îmi pare rău să aud asta. Duff, eu am crezut că vă 
merge bine treaba. Toata luna v-am auzit concasorul, eu ziceam 
că pînă acum v-aţi şi îmbogăţit 

— Concasorul, ce-i drept, a funcţionat foarte bine şi-am strins 
suficient aur cît să rupem cocoaşa unei furnici. 

— Bine, omule, dar cum e posibil una ca asta? Doar lucraţi 
filonul Leader, nu? 

— încep să am impresia că filonul ăsta Leader de care zici nu-i 
decit o gogoriţă, o poveste de adormit copiii. 

Francois se uita lung în fundul paharului său. 

— La ce adincime aţi ajuns? 

— Avem un put care a ajuns cam la cincisprezece metri. 

— Şi nici o urmă de Leader? 

Duff clătina din cap dintr-o parte în alta, iar Francois continuă: 
— Vedeţi voi, atunci cînd ne-am văzut prima oara, o grămadă 
din ce v-am zis erau doar presupuneri. 

Duff clătina din cap. 

— Acum ştiu mai multe. Ceea ce am să vă zic acum e numai 
pentru urechile voastre - îmi pierd pîinea dacă transpira ceva, 
m-aţi auzit? 

Duff clatină iar din cap. 

— Pînă acum filonul Leader nu a fost descoperit decît în doua 
locuri. L-am găsit o dată la Jack şi Whistle şi ştiu sigur că fraţii 
Heyns au dat de el la mina Vărul Jock. Să vă fac o schiţă. Luă un 
cuţit şi cu virful lui desena în sosul de pe fundul farfuriei lui 
Sean. Asta e filonul principal, care merge aproape în linie 
dreaptă. Eu sînt aici, aici Vărul Jock, iar aici sînteţi voi, chiar 
între noi. Noi, Vărul Jock şi noi am dat de Leader, voi - nu. 
Părerea mea e că filonul e acolo - voi pur şi simplu nu ştiţi unde 
să vă uitaţi. 


în capătul opus al exploatării Jack şi Whistle, filonul principal şi 
filonul Leader merg unul lîngă altul la o distanţă de cam şaizeci 
de centimetri, dar pînă să ajungă la punctul de unde începe 
mina Candy Deep ele se îndepărtează unul de altul la o distanţă 
de cam douăzeci de metri. La graniţa minei Varul Jock distanţa 
dintre ele se micşorează iar pînă la cincisprezece metri. După 
mine, cele două filoane formează împreuna ca un fel de arc 
prelung, cam în felul ăsta, zise el desenîndu-1. Filonul principal 
ar fi coarda, iar filonul Leader - lemnul. Ascultă-mă pe mine, 
Duff, dacă sapi o galerie perpendiculară pe filonul principal o să 
dai de el - iar cînd ai să-l găseşti, atunci poţi să ma cinsteşti. 
Ascultară cu chipurile grave, iar cînd Francois isprăvi ce avea de 
spus, Duff se lăsa iar în scaunul lui. 

— Daca am fi ştiut asta acum o luna! Acum de unde să mai 
facem rost de bani pentru săpatul galeriei şi să păstrăm în 
funcţiune şi concasorul? 

— Am putea să mai vindem din echipament, sugeră Sean. 

— Avem nevoie şi de ultima linguriţa, şi apoi o singură sapa să 
vindem şi ne şi trezim cu creditorii pe noi ca o haita de lupi, 
urlînd după banii lor. 

— V-aş împrumuta eu dac-aş avea - dar cu cît mă plăteşte 
domnul Hradsky... Francois ridică din umeri. V-ar trebui cam 
doua sute de lire. Eu n-am atit. 

Candy se întoarse la masa lor tocmai la ţanc ca să audă ultimele 
cuvinte ale lui Francois. 

— Despre ce e vorba? 

— Pot să-i spun, Franşois? 

— Dacă tu crezi că ţi-e de vreun folos... Candy ascultă, după 
care chibzui o clipă. 

— Pai, eu tocmai ce-am cumpărat zece parcele de pămînt în 
Johannesburg, noua aşezare înfiinţata de guvern, aşa că şi eu 
sînt strimtorată. Dar daca vă ajuta, vă pot da cincizeci de lire. 

— Pînă acum n-am mai luat cu împrumut bani de la o doamnă - 
e o experienţa nouă pentru mine. Candy, te ador. 

— Măcar de-ar fi adevărat, rosti ca pentru ea Candy, dar din 
fericire pentru ea Duff nu mai auzi nimic altceva şi continuă 
grăbit: Mai avem nevoie de încă o suta cincizeci de lire sau cam 
aşa ceva -ia să vă auzim ideile, domnilor! 

Urmă o tăcere lungă, apoi Duff începu să rinjească în timp ce se 
uita lung la Sean. 


— Stai, să nu-mi spui, lasă-mă pe mine să ghicesc, îl opri Sean. 
Nu cumva ai de gind să mă scoţi pe mine la mezat? 

— Mmm, eşti pe-aproape, dar nu e chiar asta. Ei, flăcău, cum te 
simţi? 

— Mulţumesc, bine. 

— Eşti în... vină? -Da. -Viteaz? 

— Hai, Duff, zi odată ce-ai în guşă! Nu-mi place căutătura aia din 
ochii tăi. 

Duff scoase din buzunar un carneţel şi scrise ceva în el cu un 
capăt de creion. Apoi rupse foaia şi-o întinse lui Sean. 

O să lipim nişte afişe dintr-astea prin toate cîrciumile din bazinul 
aurifer. 


Sean citi: 

ÎN ZIUA DE ANUL NOU, DOMNUL SEAN COURTNEY, CAMPION LA 
CATEGORIA GREA AL REPUBLICII TRANSVAAL, ESTE DISPUS SA 
DEA ORICUI SATIS-FACŢIE ÎN FAŢA HOTELULUI LUI CANDY 
CONTRA UNUI PARIU DE 50 LIRE STERLINE. 

Taxa de intrare a spectatorilor - 2 şilingi. Toată lumea e invitata! 
Candy citea şi ea peste umăr. Scoase un chicotit. 

— E minunat! O să trebuiască să angajez personal suplimentar 
pentru servirea băuturilor şi să pregătesc chiar un bufet cu 
gustări reci. Ce zici, aş putea să cer cite doi şilingi de persoană? 
— Eu o să mă ocup de afişe. Francois nu era el omul să se lase 
mai prejos. Şi o să trimit şi nişte flăcăi de la mine să înjghebeze 
un ring. 

— O să oprim concasorul pînă la Anul Nou - Sean o să trebuiască 
să se odihnească bine de tot. N-o să-l punem să facă nimic 
altceva decit antrenamente uşoare. Desigur, fără băutură şi cu 
mult somn, spuse Duff. 

— Atunci totu-i aranjat, nu? întreba Sean. Tot ce-am de făcut e 
să mă duc acolo şi să ma las bătut măr, nu? 

— Noi pentru tine facem asta, flăcău, pentru ca tu să devii bogat 
şi celebru. 

— Vă mulţumesc, ooo, vă foarte mulţumesc! 

— Doar îţi place să te cafteşti, zi că nu? 

— Asta cînd îmi vine mie cheful. 


— Nu-ţi face griji, o să-ţi scornesc eu nişte porecle care-o să te 
înfurie cit ai zice peşte. 


11 

— Cum te simţi? îl întrebă Duff pentru a şasea oară în acea 
dimineaţă. 

— Nici o schimbare în ultimele cinci minute, îl linişti Sean. Duff 
îşi scoase ceasul, se uită lung la el, îl duse la ureche şi 

se arăta surprins că încă mai ticăia. 

— Competitorii stau frumuşel aliniaţi pe veranda. l-am zis lui 
Candy să le dea de băut gratis - să toarne-n ei cît au chef. 
Fiecare minut pe care-l stăm aici le dă şi oamenilor ocazia de a 
mai lua încă un rachiu în plus. Francois stringe banii în valiza 
mea; pe masură ce tu ai să cîştigi rundele, premiul o să devină 
şi el mai dolofan. Pe Mbejane l-am postat în capătul aleii, lîngă 
hotel. Dacă se stirneşte scandalul, unul dintre noi o să-i azvirle 
sacul, iar el o s-o taie către iarba înalta. 

Sean era întins pe patul lui Candy, cu mîinile sub ceafă. începu 
să rida. 

— Nu pot găsi nici un cusur planului ticluit de voi. Acum, pentru 
numele lui Dumnezeu, calmaţi-vă, oameni buni! Ma faceţi şi pe 
mine nervos. 

Uşa se deschise brusc, iar Duff sări din scaun ca apucat la auzul 
bufniturii. Era Francois care stătea în prag, ţinîndu-se de piept 
— Of, inima mea, of, of, gifiia el. Asta nu-i bună pentru inima 
mea. 

— Ce se întîmplă afara? îl întrebă Duff. 

— S-au şi strins deja cincizeci de lire. Pe acoperiş mai sînt unii 
care n-au plătit, dar de fiecare dată cînd mă apropii de ei, 
aruncă în mine cu sticle. 

Francois îşi ciuli o ureche. 

— la ascultaţi-i. Vuietul mulţimii abia daca era estompat de 
pereţii subţiri ai hotelului. Aştia nu mai aşteaptă mult, şi-au 
pierdut răbdarea şi-ai face mai bine să ieşi pînă nu încep să vină 
ei după tine. 

Sean se ridică. 

— Eu sînt gata. Franşois chibzui un pic. 

— Duff, tu-ţi mai aduci aminte de Femandes, portughezul ăla din 
Kimberley? 


— Oh, nu! i-o luă Duff înainte. Să nu-mi zici că-i aici... Franşois 
încuviinţă din cap. 

— Eu n-am mai vrut să vă alarmez, dar unii dintre băieţii de pe 
aici au telegrafiat în sud după el. A sosit acum o oră cu un 
poştalion expres. Sperasem că n-o să ajungă la timp, dar... 
ridică din umeri. 

Duff se uită plouat la Sean. 

— Ghinion, flăcău. 

Franşois încercă să mai înmoaie lovitura. 

— l-am zis că principiul era primul venit, primul servit. E al 
şaselea la rind, aşa că Sean o să fie în stare să facă oricum vreo 
cîteva sute de marafeţi, după care o să putem spune că ne-am 
săturat şi că închidem concursul. 

Sean asculta cu atenţie. 

— Şi Femandes ăsta e periculos? 

— La el s-au gîndit cînd au inventat cuvîntul, îi spuse Duff. 

— Hai să mergem să ne uităm un pic la el. 

Cu Sean în frunte, ei părăsiră iatacul lui Candy şi-o luară pe 
coridor. 

— Ai făcut rost de vreun cîntar de undeva ca să-i cîntăreşti? îl 
întreba Duff pe Franşois, care alerga pentru a se putea ţine 
după Sean. 

— Nu. Oricum nimeni din întreaga exploatare nu cîntăreşte 
peste şaptezeci şi cinci de kilograme - dar îl am afară pe Gideon 
Barnard. 

— Şi cu ce ne încălzeşte asta? 

— Asta-i geambaş de vite - toata viaţa lui a cîntărit din ochi 
animale cu copite. El o să ne spună cit cîntăresc cu aproximaţie 
de un kil* jumate. 

Duff chicoti. 

— Mă rog, merge. Şi la urma urmei nu ştiu dacă pe noi ne in- 
teresează vreun titlu mondial. 

Apoi ajunseră pe verandă, clipind des în soarele iute şi în 
urletele mulţimii. 

— Care-i portughezu'? şopti Sean - o întrebare fără rost: omul pe 
care-l căutau era printre ceilalţi ca o gorilă într-o cuşcă cu pui de 
maimuţă. O blăniţă de păr des începea de la umeri şi se 
continua în jos pe spate şi piept, ascunzîndu-i sfîrcurile şi exa- 
gerind dimensiunile enorme ale mătăhălosului său pîntec. 


Mulțimea le făcu loc în timp ce Sean şi Duff se îndreptau spre 
ring. Oamenii-l băteau pe spate pe Sean, dar urările de bine se 
înecau în tumultuoasa mare de zgomot. Jock Heyns era arbitru - 
el îl ajută pe Sean să treacă printre corzi şi-i pipăi buzunarele. 

— O simplă verificare, se scuză el. Pe ring nu-i voie cu obiecte 
de fier. Apoi făcu semn unei huidume tuciurii care se sprijinea 
de corzi clefăind tutun. Acesta este domnul Bamard, cîntăritorul 
nostru oficial. Ei bine, ce ai de zis, Gideon? 

Bărbatul le răspunse, stropind cu tutun pe la colţul gurii: 

— O sută cinci kile. 

— Mulţumesc. 

Jock ridica mîna şi după vreo cîteva minute publicul se linişti. 

— Doamnelor şi domnilor! 

— Hei, şefu', cu cine crezi că vorbeşti? 

— Avem azi privilegiul de a-l avea printre noi pe domnul Sean 
Courtney. 

-Boet, trezeşte-te, tot e cu noi de vro' juma' dă an! 

— Campion republican la categoria grea. 

— De ce nu şi mondial, cocoş, că şi la titlu' ăsta are drepru'! 

— ... Care va înfrunta pe durata a şase reprize... 

— ... Dacă o rezista atitea... 

— ... Pentru titlu şi un premiu de cincizeci de lire sterline bani 
lichizi... 

Ovaţii furtunoase. 

— ... Pe primul dintre pretendenți, care cîntăreşte una sută şi 
cinci kilograme - domnul Anthony... 

— Stai aşa, strigă Sean, cine zice că ăsta-i primul? 

Jock Heyns trase profund aer în piept înainte de a răcni numele, 
dar pînă la urmă ieşi un sisîit. Fusese aranjat de domnul du Toit. 
— Dacă eu sînt ăla care se bate cu ei, atunci o să mi-i aleg eu - 
eu îl vreau pe port... 

Palma lui Duff se lipi imediat de gura lui Sean, iar şuierul lui era 
disperat. 

— Nu fi tîmpit... ia-i la început pe ăia mai uşori. Foloseşte-ţi 
capul - noi nu facem trebuşoara asta să ne fandosim, noi 
încercăm să facem rost de bani ca să finanţăm o mină, hei! Mai 
ţii minte? 

Sean îi dădu brutal mîna la o parte. 

— îl vreau pe portughez! zbieră el. 


— Glumeşte, făcu Duff către mulţime, după care se întoarse 
crunt spre Sean. Ai înnebunit de tot. Ala cît malu' de colo e un 
canibal, din start plecăm cu douăzeci şi cinci de kile-n minus. 

— Eu îl vreau pe portughez, repetă Sean cu toată logica unui 
puştan care-şi alege cea mai scumpă jucărie din vitrină. 

— Lasă-l să-l aleagă pe meridional! strigară oamenii cocoţaţi pe 
acoperişul hotelului. 

Jock Heyns se uită la ei cam temător, era clar că aveau să az- 
vîrle cu sticle ca să fie şi mai convingători dacă era cazul. 

— Atunci e-n ordine, se repezi el să-şi dea încuviințarea. Primul 
pretendent... se uită la Bamard şi repetă după el de una sută, 
douăzeci şi şapte de kile - domnul Felezardo da Silva Femandes. 
într-o furtună de chiote şi aplauze, portughezul cobori legănat 
de pe verandă şi urcă în ring. Sean o zări pe Candy şi-i făcu 
semn cu mîna. Ea-i răspunse cu o bezea trimisă cu ambele miini 
şi în aceeaşi clipă Trevor Heyns, cel care cronometra, izbi-n 
găleata ce ţinea loc de gong, iar Sean auzi ţipatul de 
avertisment al lui Duff. Instinctiv, dădu să-şi ascundă capul, însă 
teasta îi fu străfulgerata de o lovitură şi cînd se trezi era pe jos 
printre picioarele spectatorilor din primul rînd. 

— M-a lovit lepădătura asta de rege bastard, se plîinse Sean în 
gura mare. 

Scutura capul şi rămase surprins să constate că încă îl mai avea 
pe umeri. Cineva îi turnă în creştet o stacana de bere, iar asta-l 
încremeni locului. Simţi cum îl cuprinde miînia ca o vilvă-taie 
mistuitoare. 

— Şase, număra Jock Heyns. Portughezul aştepta în picioare 
lîngă corzi. 

— Haide, rahat cu ochi, mai am să-ţi dau, şi nu-ţi dau doar 


juma"... 
Furia îi ajunse lui Sean în beregată. 
-Şapte... opt... 


Sean îşi aduna picioarele. 

— S-o pup pe mă-ta. Femandes îşi ţuguie buzele şi plescăi din 
ele. Pe soră-ta o iubesc uite-aşa, şi mimă gestul. 

Sean se repezi la el. Cu toata forţa inerţiei, pumnul lui izbi în 
gura portughezului, după care corzile îl prinseră iar pe Sean şi-l 
catapultară în public. 


— Tu nici măcar n-ai fost în ring, cum de l-ai putut altoi? 
protesta unul dintre spectatorii în care se opri Sean. El pariase 
pe Femandes. 

— Uite-aşa! îi arătă Sean. 

Omul luă loc stîngaci şi nu mai avu nimic de obiectat. Sean trecu 
printre corzi. Jock Heyns tocmai ajunsese la jumătatea celei de-a 
două numărători de cînd Sean îl întrerupse, după care-l ridica pe 
portughezul care se tîra pe jos înşfăcîndu-l de chica nespălata. II 
trase în sus, menţinîndu-l în echilibru doar cît să nu cada, după 
care-l lovi din nou. 

— Unu... doi... trei... îşi începu resemnat Jock Heyns cea de-a 
treia numărătoare, şi de astădată ajunse pînă la zece. 

Dinspre mulţime se iscă un muget de proteste, iar Jock Heyns se 
strădui mult pînă să izbutească să acopere cît de cît cu glasul 
său vuietul huiduielilor. 

— Vrea cineva să depună cumva o plingere oficială? Se părea că 
mai erau şi din aceia care voiau. 

— Foarte bine, atunci să urce aici, pe ring. Nu pot accepta 
cîrcoteli răcnite-n gura mare. 

Atitudinea lui Jock era de înţeles - el însuşi urma să piardă o 
mare suma de bani daca decizia era inversata. Dar Sean patrula 
ringul, hămesit ca leul la ora mesei. Jock aştepta un răgaz de 
bun-simţ, după care ridică braţul drept al lui Sean. 

— Ciîştigătorul - zece minute de răcorire înainte de următoarea 
rundă. Dacă sînt amabili domnii care deţin aceasta proprietate, 
să vina să şi-o ridice. Şi arată spre portughez. 

— Bine lucrat, flăcău, poate cam din topor, dar, ce să mai zic, o 
încîntare, îi spuse Duff lui Sean, după care-l apucă de braţ şi-l 
conduse la un scaun de pe verandă. 

— încă trei meciuri, după care ne putem declara satisfăcuţi, îi 
întinse lui Sean un pahar. 

— Ce-i asta? 

— Suc de portocale. 

— Aş prefera ceva mai tare. 

— Mai tirziu, flăcău. 

Duff luă banii portughezului şi le dădu drumul în valiza 

în vreme ce acesta era carat afară din ring de către susţinăto- 

rii lui, care asudau din greu şi-l depuseră la odihnă în celălalt 
capăt al verandei. 


Domnul Anthony Blair urma la rind. Nu venea cu tragere de 
inima. Avea un joc bun de picioare, dar întotdeauna în cea mai 
bună direcţie care să-l ţină la distanţa sigură de pumnii lui Sean. 
— Băiatu' ăsta e-un adevărat campion la maraton. 

— Ai de grijă, Courtney, ăsta te fugăreşte pînă-ţi dai duhu'. 

— Ultimul tur de pistă, Blair. încă un ring şi-ai încheiat opt 
kilometri. 

Urmărirea se încheie cînd Sean, acum uşor asudat îl prinse-ntr- 
un colţ unde-l termină iute. 

La al treilea concurent avea deja dureri de piept. 

— Nici n-ai crede ce tare doare, anunţa el printre dinţi. 

— Cumva cînd respiri auzi ca un fel de bolborosit? întreba 
Franşois. 

— Da, aşa e, n-ai crede ce tare bolboroseşte. 

— E clar: pleurezie, diagnostica du Toit cu ceva mai mult de-cit 
o unda de invidie în glas. 

— Şi e chiar aşa de rău? întrebă omul neliniştit. 

— Da, e. Pagina 116. Tratamentul e... 

— Atunci n-o să mai pot să mă bat. Ptiu, drace, asta da ghinion, 
se plinse vesel invalidul. 

— Un ghinion cum nu s-a mai văzut, conveni Duff. înseamnă că 
praful o să se aleagă de partea ta de bani. 

— Doar n-o să profiţi acum de pe urma unui biet infirm? 

— Zău? la pune-mă la încercare, sugera amabil Duff. 

Al patrulea concurent era un german. Malac, blond şi cu o mutră 
veselă. Pînă la ring se poticni de vreo trei, patru ori, se încurcă 
între corzile ringului şi se duse-n colţul său în patru labe; odată 
ajuns acolo cu puţin ajutor de la stîlpul ringului de box izbuti în 
cele din urmă să se ridice în picioare. Jock se apropie de el să-i 
miroasă răsuflarea şi, mai înainte de a apuca să se ferească, 
neamţul îl prinse, îl apucă în braţe şi-l conduse în primii paşi de 
vals. Mulţimii îi era pe plac şi nu fura nici un fel de obiecţii 
arunci cînd, la sfîrşitul valsului, Jock îl declara pe Sean cişti-gător 
prin knockout tehnic. Şi mai corect ar fi fost ca decizia să fie în 
favoarea lui Candy, care le împărţise de băut pe gratis. 

— Ei, flăcău, şi acum daca avem chef putem să închidem tot 
circul ăsta. Ai strîns la puşculiţă suficient ca să ţii Candy Deep 
pe linia de plutire pentru alte cîteva luni. 

— lar eu nu m-am ales cu nici o întîlnire mai de Doam-ne-ajută 
în toate meciurile astea. Dar îmi place cum arată ăsta, ultimul. 


Ăilalţi au fost pentru afaceri, cu ăsta vreau să mă bat uite-aşa, 
că vrea muşchii mei. 

— Ai fost magnific - acum meriţi şi tu puţină distracţie, se 
declara de acord Duff. 

— Domnul Timothy Curtis, campion de categoria grea din 
Georgia, Statele Unite ale Americii, îl prezenta Jock. 

Gideon Bamard îl c în tari din ochi ca pe la vreo suta zece ki- 
lograme, la fel ca Sean. Sean îi strinse mîna şi de cum îl atinse 
îşi dădu seama că nu avea să fie dezamăgit. 

— îmi pare bine de cunoştinţa. Pe cît de blajin era glasul ame- 
ricanului, pe atit îi era braţul de tare. 

— La dispoziţia dumitale, spuse Sean şi lovi aerul în locul în care 
capul celuilalt se aflase în urmă cu doar o clipita. Icni cînd 
recepționa o directa la piept chiar pe sub braţul drept şi dădu 
înapoi precaut. Dinspre mulţimea de spectatori se auzi un oftat 
colectiv şi imediat aceasta se potoli, mulţumită. Asta era ceea 
ce voiau ei să vadă, pentru asta veniseră. 

Vinul roşu se servise devreme; era împroşcat în jur de fiecare 
dată cînd un croşeu izbea sau era încasat. întîlnirea se desfăşura 
cursiv şi elegant pe toata suprafaţa ringului din pătratul de iarbă 
călcată în picioare. Zgomotul de os care izbea în came era 
imediat urmat de mugetul mulţimii, iar secundele dintre ele 
erau umplute cu gifiielile sonore ale celor doi combatanți şi de 
fişiitul picioarelor lor. 

— laaaa!!! 

Atmosfera încordată fii brusc sfişiată de un muget asemănător 
cu al unui corn de ceaţă rănit de moarte. Sean şi americanul 
tresăriră speriaţi priviră şi ei, ca toată lumea de faţă, către 
hotelul Candy. Femandes era din nou în picioare; enorma lui 
silueta păroasă părea că umple veranda. înşfăca una dintre cele 
mai bune mese ale lui Candy şi, ducînd-o la piept, îi smulse 
două picioare de parca ar fi fost nişte aripi de pui fript. 

— Franşois, sacul! ţipa Sean. 

Franşois îl înşfăca imediat şi-l azvîrli mult pe deasupra capetelor 
mulţimii de oameni. Sean îşi ţinu respiraţia în timp ce-i urmarea 
lenta traiectorie, apoi răsuflă uşurat în clipa cînd Mbejane 
intercepta pasa şi se făcu nevăzut după colţul hotelului. 

— laaaa!!! dădu iar glas Femandes. 


Cu cîte un picior de masă în fiecare mînă, el începu să-şi 
croiască drum printre oamenii care se interpuneau între el şi 
Sean; oamenii se dădeau imediat la o parte din calea lui. 

— Te deranjează dacă o să terminăm meciul altădată? îl întrebă 
Sean pe american. 

— Bineînţeles că nu. Oricînd. Tocmai mă pregăteam să şterg 
putina... 

Duff vîri mîna printre corzi şi înşfăca braţul lui Sean. 

— Vezi că te caută cineva... sau poate că n-ai băgat de seamă? 
— Poate că e felul lui de a-şi arăta prietenia. 

— Eu n-aş paria pe asta - hai, nu vii? Femandes se opri locului, 
se opinti şi azvirli. Piciorul de 

masă şuieră prin aer ca un fazan şi trecu la vreo doi centimetri 
de capul lui Sean, suflul aerului ridicîndu-i cîteva şuviţe de păr. 
— După tine, Duff. 

Sean avu senzaţia neplăcută că Femandes se pusese iar în 
mişcare pe urmele lui cu încă un retevei de stejar în mînă şi că 
între ei nu se mai aflau decit trei frînghii foarte subţiri. luţeala cu 
care Sean şi Duff executară stinga-mprejur lăsă impresia că 
prestaţia domnului Blair de mai devreme fusese cea a unui om 
cu picioarele în ghips. Femandes, matahală cum era, nici 
pomeneala să mai pună mîna pe ei. 

Franşois se întoarse la Candy Deep imediat după prinz cu vestea 
că portughezul, după ce-şi bătuse sponsorii pină-i lăsase laţi, 
plecase încă de la prinz cu poştalionul înapoi spre Kimberley. 
Duff îşi asigură flinta, trecîndu-i cocoşul în poziţie de repaus. 

— Mulţam', Franţ, noi îl aşteptam cu masa pusă. Ziceam că 
poate dădea pe la noi. 

— Ai numărat marafeţii? 

— Da, partea ta e în punga de hirtie de pe masă. 

— Mulţumesc, omule. Haide să mergem jos şi să sărbătorim. 

— Du-te tu şi bea şi pentru noi. 

— Hei, Duff, ai promis că... se băgă Sean. 

— Am spus mai tirziu - adică peste vreo trei-patru săptă-miîni. 
Acum noi mai avem ceva trebuşoară de lucrat, ca de pildă să 
săpăm o groapă adincă de cincisprezece metri şi lungă de trei 
sute de metri. 

— Am putea s-o începem miine. 

— Parcă ziceai că vrei să fii bogat, nu? întreba Duff. 

— Sigur că da, dar... 


— Vrei lucruri drăguţe, cum ar fi constume englezeşti, şampanie 
franţuzeasca şi... 

— Da, dar... 

— Prea bine, atunci taci odată, mişcă-ţi fundu' ăla mare şi gras 
jos de pe scaun şi vino cu mine! 


12 

Chinezii alungă spiritele rele cu focuri de artificii. Duff şi Sean 
aplicau acelaşi principiu, ţinînd concasorul în funcţiune în 
permanenţă; atita timp cît clămpănitul lui răsuna în toată valea 
ajungînd pînă la urechile creditorilor lor, toate erau bune şi 
frumoase. Toată lumea ştia că ei exploatau un filon rentabil şi-i 
lăsa în pace, însă banii pe care-i băgau pentru alimentarea 
concaso-rului îşi înjumătăţeau valoarea pînă ce pe partea 
cealaltă aveau să se rostogolească acele jalnice bobite mici şi 
galbene. 

între timp ei continuau să sape, luîndu-se la întrecere cu data 
scadenţei. Puneau dinamintă şi nici nu aterizau bine ultimele 
pietre din înaltul cerului, că ei erau iar la muncă, tuşind şi 
horcăind printre vălătucii de fum ca să îndepărteze rocile 
sfărimate şi să înceapă iar sfredelirea pamintului pentru 
următorul set de lăcaşuri de dinamitare. Era vară, zilele erau 
lungi şi munceau zi-lumină. în unele seri ajungeau să aprindă 
ultimele fitile la flacăra felinarelor. Nisipul se scurgea însă prin 
clepsidră mai iute decit chibzuiseră ei la început, banii se 
împuţinau văzînd cu ochii, iar în 15 februarie Duff se bărbieri, îşi 
schimbă cămaşa şi se duse la Candy ca să-i ceară un alt 
împrumut. Sean îl urmări cu privirea cum coboară dealul. Cu o 
săptămînă în urmă, vîndu-seră caii, aşa ca, după mulţi ani, 
pentru prima dată înălţă spre cer o mică rugăciune. 

Către prinz Duff era înapoi. Se opri sus, pe buza proaspetei 
excavații şi se uita la Sean care pregătea explozibilul pentru ur- 
mătoarea detonare. Spinarea lui Sean lucea de transpiratie; 
fiecare muşchi îi ieşea în relief, se umfla şi se retrăgea ritmic în 
timpul mişcărilor. 

— Flăcău, asta e! Ţine-o tot aşa! 


Sean îşi ridică spre el ochii roşii din cauza prafului. 

— Cit? întrebă el. E 

— Cincizeci, şi cu asta basta. Asta-i ultimul împrumut sau, mă 
rog, aşa mă tot ameninţă. 

Ochii lui Sean se opriră pe pachetul pe care Duff îl ducea la 
subsuoară. 

— Ce-i acolo? 

Vedea pete umede pe hirtia maro de ambalaj şi saliva îi ţişni de 
sub limbă. 

— Hartane de vită calitatea întîi azi la prinz, gata cu terciul ăla 
nenorocit, îi rinji Duff. 

— Came, rosti Sean cuvintul ca pe o mîngiiere. Friptă un pic -nu 
mult - mustind a sînge atunci cînd îţi înfigi dinţii în ea, cu un 
căţel de usturoi şi un praf de sare atît cît trebuie. 

— Şi tu lîngă mine, cîntînd amîndoi în sălbăticie, conveni Duff. 
Destul cu poezia, aprinde odată fitilele alea şi hai să mergem să 
înfulecăm. 

Un ceas mai tîrziu mergeau unul lîngă altul pe fundul exca-vaţiei 
cu zuluşii îmbulziţi în spate. Sean rîgii. 

— Ah, ce mai amintire, n-o să mai fiu în stare să mă mai uit 
vreodată la o farfurie de terci. 

Ajunseră la capăt, acolo unde bucăţile de piatra şi de pămînt 
proaspăt aruncate în aer zăceau morman. Sean simţi cum o 
înfiorare îi cuprinde mai întîi mîinile, cum îi trece prin braţe şi 
cum îi încinge în cele din urma pieptul. Pe urmă simţi degetele 
mîi-nii lui Duff cum i se înfig în umăr; tremurau. 

Părea ca un şarpe, un piton gras şi cenuşiu, tîrîndu-se-n jos pe 
unul dintre pereţii excavaţiei şi dispărind sub mormanul de 
sfărimături pentru a ieşi pe partea cealaltă. 

Duff se clinti primul, se lăsă în genunchi şi apuca o bucată din 
filon, o piatră mare, cenuşie şi bălţată şi o săruta. 

— Hei, Duff, nu cumva ăsta e? Nu e asta filonul Leader după 
care umblam noi? 

— Asta-i capătul curcubeului. 

— Gata cu terciul, şopti Sean, iar Duff izbucni în ris. începură 
amindoi să rîdă în hohote, sălbatice strigăte ale victoriei. 


13 
— Hai, da-mi-l un pic să-l ţin şi eu, spuse Sean. Duffi-l dădu. 


— Ptiu, drace! Dar greu mai e! 

— Nimic nu e mai greu, se declara de acord Duff. 

— Trebuie să atime vreo douăzeci şi cinci de kile. 

Sean ţinea bucata de metal cu ambele miini - era cam de 
mărimea unei cutii de ţigări de foi. 

— Mai mult! 

— Ne-am recuperat toate pierderile în doar două zile de muncă. 
— Ba, eu cred că ne-a mai rămas ceva şi pe deasupra. Sean 
depuse lingoul de aur pe masa dintre ei. Arunca mici 

licăriri gălbui şi vesele în lumina felinarului, iar Duff se apleca 
deasupra lui şi îl mîngiie; avea suprafaţa încă grunjoasă de la 
forma brută a matriţei. 

— Nu-mi mai pot dezlipi mîinile de pe el, mărturisi el sfios. 

— Nici eu. Sean întinse mîna să-l atingă din nou. O să putem să-i 
dăm lui Candy ce-i sîntem datori pe exploatări cam într-o 
săptămînă. 

Duff tresari. 

— Ce-ai zis? 

— Am zis c-o să-i putem achita lui Candy datoria cuvenită. 

— Am crezut că n-am auzit bine. Duff îl bătu pe braţ împăciuitor. 
Ascultă-mă, flăcău! O să mă străduiesc să-ţi explic cît mai 
simplu posibil. Care e perioada în care ne-am angajat să-i plătim 
pentru exploatări? 

— Trei ani. 

— Corect - acum întrebarea următoare: cîţi oameni din 
exploatarea asta au bani reali? 

Sean se uita la el perplex. -Păi noi şi cu... 

— Nimeni altcineva, pînă cînd s-o întoarce Hradsky, îi termină 
Duff ideea. 

— Dar fraţii Heyns? Ei au deschis filonul Leader. 

— Cu siguranţă, dar tot degeaba. Nu pot face nimic pînă cînd nu 
le soseşte maşinăria din Anglia. 

— Continuă! îl îndemnă Sean care nu prea ştia încotro bătea 
Duff. 

— In loc s-o plătim chiar acum pe Candy, o să ne folosim de asta 
de aici - şi lovi cu palma în lingoul de aur - şi de toţi frăţiorii lui 
mai mici ca să cumpărăm toate exploatările pe care putem 
punem mîna. Să începem chiar cu proprietăţile lui Doc 
Sutherland care se află între noi şi Jack şi Whistle. După care o 
să dam comandă pentru mai multe concasoare cu cite zece 


şteampuri, iar cînd alea au să înceapă să scuipe aur, o să ne 
folosim de el ca să cumpăram pămînt, să ridicam fabrici de 
cărămida, ateliere mecanice, companii de transport şi tot restul. 
Eu ţi-am mai spus ţie că mai sînt şi alte metode de a face aur în 
afară de a te apuca să scurmi după el. 

Sean îl privea amuţit. 

— Stai bine cu capul în nori, nu suferi de ameţeala? întrebă Duff. 
Sean îi făcu semn că nu era nici o problemă. 

— Foarte bine, asta are să-ţi fie de folos, fiindcă o să ne ducem 
sus de tot, tocmai acolo unde se aviîntă vulturii - tu ai să te 
înfrupţi din cea mai straşnica pradă din cite a văzut ţara asta. 
Sean îşi aprinse una dintre ţigările de foi ale lui Candy; mîna îi 
tremura. 

— Nu crezi că ar trebui un pic să... în fine, mă rog... să n-o luam 
aşa de pripit... La naiba, Duff, nu lucram filonul decît de două 
zile! 

-... Şi am făcut o mie de lire, îl întrerupse Duff. Ascultă-mă, 
Sean, toată viaţa am aşteptat o ocazie ca asta... noi sîntem 
primii în bazinul asta... e deschis larg la picioarele noastre 
precum crăcii curvei. lar noi o să ne băgăm în el şi-o sa ne 
înfruptăm. 

A doua zi dimineaţă Duff avu şansa să-l întilnească pe Doc 
Sutherland destul de devreme cit să poată discuta cu el afaceri 
înainte să înceapă să-şi bea tainul zilnic, după obicei. încă o oră 
şi ar fi fost prea tirziu. Aşa însă, Doc dădu ultimul pahar peste 
cap şi căzu din scaun după ce abia reuşi să semneze pentru 
cedarea celor douăzeci şi cinci de exploatări ale sale către Sean 
şi Duff. Nici nu se uscase încă bine cerneala pe înţelegerea lor 
că Duff era deja în şaua calului cu destinaţia colonia Ferreiras 
după Ted Reynecke, cel care deţinea exploatările din cealaltă 
parte a lui Vărul Jock. Sus, la Candy Deep, Sean avea grija de 
concasor şi-şi rodea unghiile, în doar şapte zile Duff cumpărase 
peste o sută de exploatări şi le preluase în creanţe în valoare de 
40 000 de lire sterline. 

— Duff, ai înnebunit, se ruga Sean. lar o să pierdem tot. 

— Cît am tras pînă acum din Candy Deep? 

— Patru mii. 

— Zece la sută din valoarea concesionării, iar asta numai cu o 
amantă de moara cu patru şteampuri. Ţin-te bine de pălărie, 
flăcău, miine o să semnez pentru preluarea în concesiune a 


celor patruzeci de exploatări de dincolo de mina Jack şi Whisde. 
Aş fi vrut s-o fac chiar azi, dar afurisitul ăla de grecotei ţine la 
preţul de o mie de lire bucata. Cred că n-am încotro şi-o să-i dau 
omului cît cere. 

Sean se luă cu miinile de cap. 

— Duff, te implor, sîntem deja băgaţi în datorii pînă-n git. 

— Flăcău, stai cuminte şi ia aminte cum lucrează un vrăjitor. 

— Eu mă duc să pun capul jos - cred că iar o să trebuiască să 
lucrez tot eu şi tura ta daca eşti aşa de decis să-ţi petreci ziua 
de miine aducîndu-ne iar pe amîndoi la sapă de lemn. 

— Nu e nevoie, l-am angajat pe yankeu - Curtis. îl ştii, partenerul 
tău la box. Pare-se că ar fi chiar miner de meserie şi e dispus să 
muncească pentru treizeci pe lună. Aşa că tu poţi să vii cu mine 
la oraş ca să mă vezi cum o să te fac un om bogat. Mă întîlnesc 
cu grecoteiul la hotelul lui Candy la ora nouă. 


14 

La ora nouă Duff vorbea, iar Sean şedea pe marginea scaunului 
tăcînd milc; la zece grecul tot nu apăruse. Duff era posomorit, 
iar Sean era vesel şi guraliv de uşurare. La unsprezece, Sean 
voia să se întoarcă la mină. 

— E un semn, Duff. Dumnezeu a stat şi s-a uitat la noi şi ne-a 
văzut pregătiţi să facem o cumplită greşeala şi a zis:,„Nu, nu-i 
pot lăsa să facă aşa ceva, mai bine să-l fac pe grec să-şi rupă un 
picior - nu pot lăsa să se întîmple aşa ceva unor băieţi atit de 
drăguţi!" 

— Zău? De ce nu te duci tu mai bine la o mînăstire? îi răspunse 
Duff consultîndu-şi ceasornicul. la, haide să mergem! 

— Am înţeles, să trăiţi! Sean se ridică vesel în picioare. O să 
ajungem cum nu se poate mai bine ca să curăţăm mesele de 
sortare înainte de pauza de prînz. 

— Nu mergem acasă, ne ducem să-l căutam pe grecotei. 

— Uite ce-i, Duff... 

— O să te ascult mai tîrziu - haidem! 

Plecară călare spre taverna îngerii Luminoşi, lăsară caii afară şi 
intrară amiîndoi. După lumina soarelui, în spelunca părea 
întuneric beznă, dar chiar şi în acea semiobscuritate un grup 
dintre cei aşezaţi la mese le atrase imediat atenţia. Grecul 
şedea cu spatele la ei, cărarea din creştetul capului părea să fi 


fost desenata cu linia şi cretă albă prin părul său ondulat. Ochii 
lui Sean se mutară de la el către cei doi bărbaţi care şedeau de 
cealaltă parte a mesei sale. Evrei, fără îndoiala, dar acolo se 
oprea orice altă asemănare. Cel mai tînăr dintre ei era subţirel, 
cu tenul măsliniu şi întins pe pomeţii proeminenţi; buzele lui 
erau foarte roşii, iar ochii, adumbriţi de nişte gene enorme, 
feciorelnice, erau ciocolatii. Pe scaunul de lîngă el şedea un om 
al cărui corp fusese parcă turnat în ceară şi lăsat apoi lingă foc. 
Umerii îi erau căzuţi şi rotunijiţi, arătînd aproape grotesc din 
cauza deformării pe un trunchi în formă de pară; cu mare 
dificultate ei susțineau capul cu o boltă craniană mare cît Taj 
Mahalul. Tunsoarea lui amintea de abatele Tuck, cu părul des 
numai în jurul urechilor, însă în ochi - gălbui şi scînteietori - nu 
era nimic comic. 

— Hradsky, sisîi Duff, după care expresia i se schimbă. Chipul îi 
era din nou numai zimbet cînd se apropie de masa lor. Hei, 
Nikky, am crezut că aveam o întîlnire. 

Grecul se răsuci repede în scaun. 

— Domnule Charleywood, îmi pare rău, dar am fost reţinut. 

— După cum se şi vede, pădurile sînt pline de hoţi la drumul 
mare. 

Sean văzu cum roşeaţa începe să coloreze gitul lui Hradsky, 
urcînd înspre obraji, după care o văzu cum coboară iar. 

— Ai vîndut? întrebă Duff. Grecul încuviinţă pripit. 

— îmi pare rău, domnule Charleywood, dar domnul Hradsky mi- 
a dat imediat banii pe loc, fără nici o tîrguială - bani gheaţă, 
unde mai pui?! 

Duff îşi mută lent privirile în cealaltă parte a mesei. 

— Ziua bună, Norman. Ce-ţi mai face fata? 

De astă data roşeaţa depăşi gulerul cămăşii lui Hradsky şi-i 
năvăli în obraji. Deschise gura, iar limba îi plescăi de două ori, 
după care se închise la loc. 

Duff zimbi şi se uita la evreul mai tînăr. 

— Spune-mi tu în locul lui, Max. 

Ochii căprui se aplecară în jos, către masă. 

— Fiica domnului Hradsky e foarte bine. 

— Cred că s-a măritat curind după neintenţionata mea plecare 
din Kimberley. 

— Aşa e. 


— înţeleaptă mişcare, Norman, mult mai înţeleaptă decit să-ţi 
pui haidamacii să mă alunge din oraş. Nu a fost foarte frumos 
din partea ta. 

Nimeni nu scoase o vorba. 

— Noi trebuie sa ne întîlnim odată şi să avem o mica discuţie 
despre timpurile de odinioară. Pînă atunci, la-la re-re-revedere! 
Pe drumul de întoarcere la mină Sean întrebă: 

— Are o fiică? Dacă seamănă cu el, ai avut mare noroc c-ai 
scăpat. 

— Nu seamănă cu el - era ca un ciorchine de struguri copţi. 

— Mă rog, dacă spui tu, aşa o fi. 

— Dar ce, parcă mie-mi venea să cred? Singura concluzie la 
care am putut să ajung a fost că tot Max l-a ajutat şi în privinţa 
asta. 

— Care-i tovărăşia cu Max ăsta? 

-Asta e bufonul regelui... umblă vorba că şi după ce Hradsky 
termina de făcut pipi Max i-o scutură. Sean rise, iar Duff 
continuă: 

— Dar nu care cumva să-l subestimezi pe Hradsky. Bîlbiiala era 
singura lui slăbiciune şi cu Max care să vorbească în locul lui a 
depăşit şi handicapul ăsta. Sub ţeasta aia cît o baniţă 
funcţionează un creier la fel de rapid şi de necruţător ca o 
ghilotină. Acum că s-a întors în bazin, să vezi cum o să înceapă 
lucrurile să se mişte; o să fim nevoiţi să fugim cu limba scoasă 
ca să putem ţine pasul cu el. 

Sean reflecta preţ de vreo citeva clipe. 

— Fiindcă tot veni vorba de mişcare, Duff, acum, că am pierdut 
exploatările grecului şi n-o să mai fim nevoiţi să ne mai cheltuim 
toată puşculiţa ca să-i dăm satisfacţie, hai să chibzuim un pic 
daca n-am putea să comandam noi agregate cu care să lucrăm 
exploatările pe care le avem deja. 

Duff rinji. 

— Săptamina trecuta am trimis telegramă la Londra. Pînă la 
sfirşitul lunii o să plutească spre noi pe apă o pereche de conca- 
soare nou-nouţe cu cite zece şteampuri. 

— Doamne-Dumnezeule, de ce nu mi-ai zis? 

— Şi-aşa erai îngrijorat pînă peste cap - nu voiam să-ţi mai frîng 
şi eu inimioara. 

Sean deschise gura ca să-i tragă lui Duff o afurisenie de să-l 
trintească din şa, dar Duff îi făcu cu ochiul mai înainte ca el să 


apuce să mai zică ceva şi simţi că-l pufneşte risul, că i se opresc 
hohotele în git şi că degeaba încerca el să şi-l înfrineze, fiindcă 
nu mai avea nici o şansă. 

— Cit are să ne coste? rosti el cu un amestec nedesluşit de 
groază şi veselie. 

— Dacă mai întrebi o dată asta, te string de git, hohoti iar Duff 
către el. Tu zi mersi că, dacă avem destul mălai cît să onorăm 
facturile atunci cînd morile de concasare o să ajungă în Port 
Natal în următoarele săptămîni, o să trebuiască să măcinăm un 
munte întreg de filoane Leader. 

— Cum rămîne cu plăţile pentru noile exploatări? 

— Asta ţine de domeniul meu - lasă-mă pe mine să-mi fac griji în 
legătura cu asta. 

Şi aşa luă fiinţă parteneriatul lor; relaţia dintre ei se consolida pe 
parcursul săptăminilor care urmară. Duff, cu limba lui vrăjită şi 
dulce, cu farmecul personal, cu zimbetul lui cel şui, era cel care 
negocia, cel care liniştea apele înviltorate stimite de creditorii 
agitaţi. El era izvorul de cunoştinţe despre minerit la care Sean 
se adăpa zilnic, el era cel care ticluia planurile, unele nesăbuite, 
altele strălucite. însă clocotitoarea lui energie nervoasă nu era 
menită să aducă roade. îşi pierdea repede interesul, iar Sean fu 
cel care pînă la urmă respinse ultimele idei mai nebuneşti ale lui 
Charleywood şi adoptă altele care păreau mult mai realiste; 
odată ce se făcea tatăl lor vitreg, el le creştea şi le dezvolta ca 
şi cînd ar fi fost ale sale. Duff era teoreticianul, iar Sean omul 
practic. Sean îşi dădea seama de ce pînă atunci Duff nu avusese 
succes, însă în acelaşi timp recunoştea că fără el ar fi fost un 
neajutorat. Urmărea cu o profunda admiraţie felul cum Duff 
folosea firavul filon de aur de la Candy Deep pentru a menţine în 
funcţiune concasorul, pentru a-i plăti pe negustori, a se achita 
de plăţile scadente la termenele stabilite şi pentru a mai pune şi 
cîte ceva deoparte pentru investiţia în utilaje noi. Era un om 
care jongla cu cărbuni aprinşi: dacă-l ţinea prea mult pe unul în 
mînă risca să se ardă, dacă dădea drumul la unul singur - toţi 
ceilalţi aveau să cada. lar Duff, Duff cel plin de nesiguranţă 
cuibărită undeva în adincul sufletului, avea şi el un zid de care 
să-şi rezeme spinarea. Vorbele lui nu arătau, dar ochii - da, 
atunci cînd se uita la Sean. Citeodată se simţea mic lîngă corpul 
uriaş al lui Sean şi lîngă hotărirea lui încă şi mai uriaşă, dar era o 


senzaţie plăcuta, ca aceea stirnită de un munte prietenos care 
te apăra de intemperii. 

De jur împrejurul concasorului ridicară noi şi noi clădiri: de- 
pozite, o topitorie şi nişte căsuțe pentru Sean şi Curtis. Duff 
dormea din nou la hotel. Aşezăminte pentru băştinaşi risipite la 
voia întîmplării în jos, pe panta întunecata a colinei care se 
retrăgea puţin cîte puţin cu fiecare săptămînă cu cît se înălța 
mai tare muntele alb de gangă ce-o împingea parcă tot mai 
departe. întreaga vale se schimba. Noile concasoare ale lui 
Hradsky sosiră şi acum se înălţau semet de-a lungul crestei pînă 
cînd haldele de steril le depăşiră cu mult în înălţime. 
Johannesburg, la început o adunătură neregulată de ţăruşi de 
topografie, strînse taberele risipite pe dealurile acoperite de 
iarbă şi le aranja pe de-a lungul străzilor sale, într-o relativa 
ordine. 

Membrii Comitetului Săpătorilor, sătui să-şi tot răzuie cizmele de 
fiecare data cînd intrau în vreun local, decretară înfiinţarea unor 
latrine publice. Apoi, entuziasmați de propria lor îndrăzneala, 
construire un pod peste pîrîul Natal, achiziţionară un cărucior şi 
o cisternă pentru a stropi străzile prăfuite din Johannesburg şi 
votară o lege prin care se interzicea îngroparea morţilor la mai 
puţin de un kilometru de central oraşului. Sean şi Duff, ca 
membri ai Comitetului, simţiră că e de datoria lor să-şi 
demonstreze încrederea în bazinul aurifer, aşa încît 
achiziţionară douăzeci şi cinci de locuri de casă în Johannesburg, 
la cinci lire fiecare, ce urmau să fie plătite în şase luni. Candy îşi 
recruta toţi clienţii şi într-un singur sfîrşit de săptămînă de hei- 
rup frenetic raseră din temelie hotelul, ambalară totul pînă la cel 
din urmă cui, toate planşeele şi foile de tabla şi le transportară 
vreun kilometru mai jos, unde îl înălţară la loc pe proprietatea 
ei, aflata chiar în centrul oraşului. La petrecerea pe care ea o 
dădu duminică noaptea, aproape că era să-l mai demoleze o 
dată. în fiecare zi, pe dramurile dinspre Natal şi dinspre Cape 
soseau tot mai multe căruţe, tot mai mulţi oameni veneau către 
Witwatersrand. Sugestia lui Duff ca alesul Comitet al Săpătorilor 
să perceapă o taxa de o guinee de la toţi nou-veniţii pentru a 
ajuta la finanţarea lucrărilor de interes public fu respinsă în cele 
din urmă, sentimentul general fiind acela că, dacă s-ar fi ajuns 
la răzvrătire, erau mai mulţi venetici decît membrii de comitet şi 
nimeni nu avea chef să se afle în tabăra care avea să piardă. 


într-o dimineaţă, întorcîndu-se de la mină, Duff aduse cu el o 
telegramă. l-o întinse lui Sean fără nici un comentariu. Sean o 
citi. Utilajul sosise. 

— Doamne sfinte, a sosit cu trei săptămîni mai devreme. 

— Trebuie s-o fi luat marea la vale sau au avut numai vînt din 
pupa, ori altceva care-a minat corabia mai iute, bombăni Duff. 
— Avem destul cît să plătim factura? întreba Sean. -Nu. 

— Şi ce-o să facem? 

— O să mă duc să-i fac o vizită omuleţului ăluia de la banca. 

— O să te arunce în strada. 

— O să-l conving să ne acorde un împrumut pe ipotecă. 

— Cum naiba să facă una ca asta? Nici măcar nu le-am plătit 
încă... 

— Ei, asta se numeşte geniu financiar! Pur şi simplu am să-i 
menţionez faptul că ele valorează de cinci ori mai mult decit 
preţul la care le-am achiziţionat. Duff rinji. Tu şi Curtis vă 
descurcaţi pe-aici fără mine pînă mă reped eu să aranjez 
treaba? 

— Tu aranjează treaba şi cu toată inima-ţi dau o luna de 
concediu. 

Cînd Duff se întoarse în după-amiaza aceea, avea în buzunar o 
hîrtie. în colţul de jos purta un sigiliu de ceara roşie, în partea de 
sus apărea titlul, Scrisoare de credit, iar în mijloc, ieşind mult în 
evidenţă în documentul scris cu litere mărunte, era un număr ce 
se termina cu un impresionant cîrnat de zerouri. 

— N-am pomenit un pişicher mai dat naibii ca tine, spuse Sean. 
— Zău? Să ştii că s-ar putea să ai dreptate, se declara Duff de 
acord. 


15 

Concasorul fraţilor Heyns se afla pe aceeaşi corabie. Jock şi Duff 
plecară împreună călare către Port Natal, tocmiră o suta de 
căruţe şi le aduseră de acolo într-un singur transport. 

— Măi, Jock, măi, ia să-ţi zic eu ce am de gînd cu tine. Uite, pun 
pariu că utilajul nostru o să intre în funcţiune înainte de al 
vostru. Cine pierde plăteşte tot transportul, îl provocă Duff cînd 
ajunseră în Johannesburg unde, în noul bar al lui Candy, cei doi 
îşi clăteau beregata de praful drumului. 

— S-a făcut! 


— Ba merg şi mai departe, am să mai pun la bătaie şi cinci 
sutare, bani peşin. 

Sean îi trase lui Duff un cot în coaste. 

— Uşurel, Duff - nu ne putem permite. Dar Jock acceptase deja 
pariul. 

— Adică ce vrei să spui că nu ne putem permite? şopti Duff. Pe 
scrisoarea de credit ne-au mai rămas încă o mie cinci sute de 
lire. 

Sean scutură din cap. 

— Nu, nu mai avem. 

Duff scoase hirtia din buzunarul de la piept şi atinse cu ea nasul 
lui Sean. 

— Uite, citeşte şi tu! 

Sean o luă din mîna lui Duff. 

— Mulţumesc, bătrine, eu mă duc să plătesc omu'. 

— Ce om? 

— Omu' cu căruțele. 

— Care căruţe? 

— Căruţele pe care tu şi Jock le-aţi tocmit în Port Natal. Le-am 
cumpărat. 

— Ce-ai zis?! 

— N-ai avut tu ideea să începem o afacere cu cărăuşia? De cum 
descarcă convoiul, o ia din nou la drum să încarce cărbune de la 
Dundee. 

Duff rinji. 

— Măi, da' tu nu uiţi nimic! Ei bine, flăcău, n-ai decit să te cari - 
oricum, într-un fel sau altul tot trebuie să cîştigăm pariul, asta-i 
tot. 

Una dintre morile de sfarimat minereu se afla în Candy Deep, 
cealaltă la noile exploatări de dincolo de mina Vărul Jock. 
Angajară două echipe formate din rîndul celor fără ocupaţie din 
Johannesburg. Curtis avea în grijă o echipă, Sean pe cealaltă, în 
vreme ce Duff se deplasa cînd la una cînd la cealaltă, avînd grijă 
de amiîndouă. De fiecare dată cînd trecea pe lingă Varul Jock, el 
se oprea citeva minute ca să ia aminte la stadiul montajului 
realizat de Trevor şi de Jock. 

— Bagă de seamă că ne-o iau înainte, Sean; cazanele lor sînt 
deja sub presiune, raportă el temător, dar în ziua următoare 
zim-bea iar. N-au pus destul ciment în platformă - a început sa 


se sfă-rime de cum au aşezat pe ea zdrobitorul. O să trebuiască 
s-o toarne din nou. Chestia asta i-a dat înapoi cu trei-patru zile. 
Cotele pariurilor de prin cîrciumi fluctuau rapid cu fiecare 
schimbare a norocului. într-o sîmbătă după-amiază Francois se 
înfiinţa la Candy Deep. îi observă cum lucrează, făcu o 
observaţie sau doua, apoi zise: 

— La îngerii Luminoşi se pariază 3 la 1 împotriva voastră; se zice 
că pînă la sfîrşitul săptămînii viitoare fraţii Heyns au să termine 
lucrul. 

— Du-te şi mai pariază încă cinci sute de lire pe mine, îi spuse 
Duff, iar Sean clătină amărit din cap. Nu te teme, flăcău, e 
imposibil să pierdem, minerul ăla de doi bani pe numele lui Jock 
Heyns şi-a montat fălcile concasorului de-a-n-boulea. Am 
observat asta abia azi-dimineaţă - o să aibă o surpriza cînd o să 
încerce să-i dea drumul. O să trebuiască iar să dea tot jos şi s-o 
ia de la capăt. 

Duff avusese dreptate - ei îşi porniră ambele concasoare şi 
începură să producă cu cincisprezece ore bune înaintea fraţilor 
Heyns. Jock veni călare la ei, cu bărbia în piept. 

— Felicitări! 

— Mulţumesc, Jock, ţi-ai adus şi carnetul de cecuri? 

— Tocmai despre asta voiam să vorbin. Poţi să mă mai amiîni un 
pic? 

— Creditul tău e valabil, îl asigură Sean. Hai, vino şi ia o tărie şi 
hai să-ţi vind nişte cărbune! 

— Ah, da, am auzit că ţi-au sosit căruțele chiar azi-dimineaţă. Cît 
ceri? 

— Cincisprezece lire suta. 

— Doamne sfinte, ce bandit eşti, pariez că te-a costat mai puţin 
de cinci şilingi suta! 

— Orice om are dreptul la un profit rezonabil, protestă Sean. 
Pînă în virf fusese cumplit de greu, dar pînă la urmă Sean şi 

Duff ajunseră acolo, după care totul mergea strună. Banii 
curgeau cu nemiluita. Ciudăţenia geologică care curbase arcul 
filonului Leader faţă de cel principal la traversarea exploatărilor 
de la Candy Deep îmbogăţise în acelaşi timp şi mina - era ca o 
punga de metal. Francois se afla chiar acolo într-una dintre seri 
cînd puseră bila de amalgam în retortă. Ochii-i ieşiră din cap cit 
cepele văzînd cum mercurul se vaporiza tot mai mult: se holba 
la aur cum se uita un bărbat la o femeie goala. 


— Gott! De azi înainte o să trebuiască să-ţi zic „domnule“ de 
doua sute de ori. 

— Ai mai văzut pînă acum un minereu mai bogat, Francois? se 
laudă Duff. Francois scutură lent din cap. 

— Tu cunoşti teoria mea despre filonul care e de fapt fundul 
unui lac străvechi - ei bine, asta îmi confirma presupunerile. 
Acea anomalie a filonului vostru trebuie să fi fost o fosa adîncă 
de pe fundul lacului respectiv. S-a comportat asemenea unei 
capcane naturale pentru aur. Ptiu, drace, ce mai baftă pe capul 
vostru! Cu ochii închişi aţi înşfăcat para mălăiaţă! Jack şi Whistle 
daca au pe jumătate bogăţia voastră! 

Presiunea la banca scăzu ca un barometru în vreme de uragan; 
negustorii îi întîmpinau cu zimbetul pe buze; îi dădură lui Doc 
Sutherland un cec care-ar fi trebuit să-i ajungă pentru whisky 
vreo suta de ani. Candy îi sărută pe amindoi cînd îi plătiră toate 
datoriile, plus o dobîndă de şapte procente. Apoi ea-şi mai ridică 
un hotel de două ori mai înalt şi cu un candelabru de cristal în 
sala de mese şi un magnific dormitor la etaj, decorat în auriu şi 
în maro. Duff şi Sean îl închinară pe loc, dar cu înţelegerea clară 
că, daca regina ar veni în vizită la Johannesburg, ei îi vor 
permite să-l folosească. în anticiparea acestui eveniment, Candy 
denumi camerele Apartamentul Victoria. Francois, după puţină 
muncă de convingere, se declară de acord sa preia şefia la 
Candy Deep. El îşi mută acareturile de la Jack şi Whistle, un 
cufăr de haine şi patru lăzi cu leacuri. Timothy Curtis era şeful 
noii exploatări; o botezaseră mina Surioara. Deşi nu era nici pe 
departe atît de bogată în zăcămiînt ca mina Candy Deep, aducea 
în fiecare lună destui bani, deoarece Curtis era un muncitor tot 
atit de bun pe cît era ca boxer în ring. Pînă la sfîrşitul lui august, 
Sean şi Duff nu mai aveau datorii, exploatările le aparţineau, la 
fel şi concasoarele şi mai aveau şi bani de invesit. 


— Ne trebuie un birou de reprezentanța chiar aici în oraş. Doar 
n-o să putem să conducem tot bilciul din dormitoare, se plînse 
Sean. 

— Ai dreptate, se declară Duff de acord, o să-l construim pe 
terenul aflat chiar în colţul pieţii. 

Planul era pentru o construcţie modestă de patru camere, dar 
pînă la urmă aceasta se transforma într-o vilă cu doua etaje, cu 


pardoseala din lemn parfumat, lambriuri de stejar şi douăzeci de 
camere. Ce nu puteau folosi, închiriau. 

— Preţul pămîntului s-a triplat în trei luni, spuse Sean, şi 
continuă să crească. 

— Ai dreptate, acum e timpul să cumpăram, se declara de acord 
Duff. începi să gindeşti cum trebuie, în direcţia corecta. 

— A fost ideea ta. 

— Nu zău? păru surprins Duff. 

— Nu-ţi mai aminteşti ce ziceai tu de înălțimile unde se avintă 
vulturii? 

— Tu chiar nu uiţi niciodată nimic?! întreba Duff. Cumpărară 
pămînt: vreo patru sute de hectare la Orange 

Grove şi alte patru sute în jurul spitalului. Căruţele companiei lor 
de cărăuşie, care ajunseseră acum la patru sute, soseau zilnic 
dinspre Port Natal şi Lourenşo Marques. Cărămidăriile lor 
funcționau douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe 
săptămînă, strădu-indu-se să facă faţa cererii tot mai mari de 
materiale de construcţii. 

Lui Sean îi trebui aproape o săptămînă ca să-l convingă pe Duff 
să renunţe la construirea unei opere, dar pînă la urma izbuti; în 
schimb ei îşi uniră eforturile cu ale celorlalţi membri ai 
Comitetului Săpătorilor la finanţarea unui altfel de palat al 
artelor. La sugestia lui Duff, îl botezară Teatrul de Opera. îşi 
recrutară artiştii nu de pe la marile companii din Europa, ci de 
prin zonele portuare din Port Natal şi Capetown şi aleseseră ca 
dirijor o franţuzoaica versata şi cu vasta experienţa pe nume 
Blue Bessie, asta după nuanţa părului ei. Teatrul de Opera 
oferea distracţii pe două nivele. Pentru membrii comitetului şi 
alţi bogătani dintre mai nou-veniţi exista o intrare discreta ce 
dădea într-o locanta decorată într-un lux orbitor, unde se putea 
cumpăra cea mai fină şampanie şi unde se puteau discuta 
preţurile de la Bursa Kimberley, iar dincolo de locantă se aflau 
vreo cîteva camere de recreere, decorate cu mult bun-gust. 
Pentru muncitori nu exista decît un coridor gol pe care stăteau 
la coadă fără nici o posibilitate de alegere pentru banii pe care-i 
lăsau şi cu o limită de şedere ce nu depăşea cinci minute. într-o 
singură lună Teatrul de Operă produse mai mult aur decît mina 
Jack şi Whisde. 

Pînă în decembrie, prin Johannesburg roiau milionari: Hradsky, 
fraţii Heyns, Karl Lochtkamper, Duff Charleywood, Sean 


Courtney şi încă vreo zece-doisprezece. Ei deţineau minele, 
pămînturile, clădirile şi tot oraşul: ei erau aristocrația din 
Witwatersrand, înnobilată de bani şi încoronata cu aur. 

Cu o săptămînă înainte de Crăciun, Hradsky, regele lor 
nerecunoscut, dar indiscutabil îi invita pe toţi la o şedinţa într- 
unui dintre saloanele private de la hotelul lui Candy. 

— Cine naiba se crede, se văicări Jock Heyns, de ne porunceşte 
să venim aici aşa, ca nişte amăriţi de servitori? 

— Verdammtjuden! se declara de acord Lochtkamper. Dar se 
duseră toţi pînă la unul, fiindcă tot ce făcea Hradsky 

era îmbibat de mirosul banilor, iar ei nu puteau rezista acestui 
miros tot aşa cum nici o potaie nu putea rezista semnalelor 
trimise de o căţea în călduri. 

Duff şi Sean fură cei din urma care sosiră, iar încăperea era deja 
înceţoşată de la fumul trabucelor şi fremăta de încordarea 
aşteptării. Hradsky zăcea lăfăit într-unui dintre fotoliile din piele 
lustruita, cu Max alături de el. Ochii îi scînteiaseră cînd intrase 
Duff, dar expresia feţei îi rămăsese neclintită. După ce Sean şi 
Duff îşi ocupară locurile, Max se ridică în picioare. 

— Domnilor, domnul Hradsky v-a invitat aici pentru a reflecta la 
propunerea pe care vrea s-o facă. 

Se aplecară uşor în faţa, cu ochii licărind ca ai unor ogari ur- 
mărind un vulpoi. 

— Din cînd în cînd e nevoie ca oamenii de statura şi calitatea 
domniilor voastre să găsească disponibil capital şi pentru 
finanţarea altor proiecte de perspectiva, dar şi pentru 
consolidarea a ceea ce s-a dobiîndit deja; pe de altă parte, cei 
dintre noi care dispun de bani care zac degeaba trebuie să 
caute noi cai de investiţie. Max îşi drese glasul şi-i privi cu ochii 
săi căprui şi trişti. 

Pînă în prezent nu a existat nici un loc de întîlnire al tuturor 
acestor necesitaţi aşa cum există în alte centre ale lumii 
financiare. Cea mai bună tentativa a noastră este Bursa din 
Kimberley, care, sînt sigur că veţi fi de acord cu mine, este mult 
prea departe de noi ca să ne fie de vreun ajutor practic aici, în 
Johannesburg. Domnul Hradsky v-a invitat aici pentru a cîntări 
împreună posibilitatea înfiinţării unei burse chiar aici, şi daca 
acceptaţi ideea, să şi alegeţi pe loc un preşedinte şi un consiliu 
director. 


Max se aşeza, iar în tăcerea care urmă ei absorbiră şi rumegară 
ideea, fiecare dintre ei percepînd-o cu propria lui gîndire şi 
punîndu-şi întrebarea: „Eu cu ce mă aleg din asta?" 

-Ja, e o idee straşnica. Lochtkamper rupse primul tăcerea. 

— Da, este exact ce ceea ce ne trebuie. 

— Contaţi pe mine. 

In timp ce discutau, planuiau, se tîrguiau, stabileau tarife, locuri 
şi reguli, Sean le urmarea chipurile. Chipuri de oameni înăcriţi, 
chipuri de oameni fericiţi, chipuri de oameni liniştiţi şi alţii care 
răcneau ca animalele - însă toţi aveau o trăsătura comuna - 
acea scînteiere de lăcomie din ochi. Abia la miezul nopţii 
isprăviră. 

Max se ridica din nou în picioare. 

— Domnilor, domnul Hradsky vă invită să închinaţi cu dîn-sul un 
pahar de şampanie pentru a sărbători aşa cum se cuvine 
formarea noii noastre întreprinderi comune. 

— Ei, asta n-o mai cred; ultima oara cînd a făcut cinste şi a dat 
de băut a fost prin 1860, declară Duff. lute cineva să găsească 
un ospătar înainte să se răzgindească! 

Hradsky îşi feri privirea ca să-şi ascundă ura din ea. 


16 

Cu propria bursă şi un bordel, Johannesburg deveni oraş şi fu 
recunoscut ca atare pînă şi de Kruger însuşi; el eliberă din 
funcţie Comitetul Săpătorilor şi-şi trimise acolo propriul 
contingent de forţe poliţienieşti, vîndu monopoluri asupra 
principalelor echipamente de minerit membrilor familiei sale şi 
guvernului şi purcese gospodăreşte la revizuirea legislaţiei de 
impozitare, avînd grijă să aibă în vedere mai ales taxele pentru 
exploatările miniere. în pofida strădaniilor lui Kruger de a 
decapita gisca cu ouă de aur, oraşul crescu şi înghiţi terenul 
vechi pus la dispoziţie de guvern şi se întinse zgomotos şi agitat 
pînă departe în veldul înconjurător. 

Sean şi Duff creşteau odată cu el. Stilul lor de viaţă se schimba 
şi el rapid; vizitele lor la exploatări se răriră pîna ajunseră la o 
inspecţie săptăminală, lăsîndu-le pe mîna celor angajaţi în 
serviciul lor. Un rîu neîntrerupt de aur curgea la vale de pe 
creasta şi pîna în birourile lor din strada Eloff, fiindcă oamenii pe 


care-i angajau erau cei mai buni din ciîţi se puteau găsi pentru 
salariul pe care-l primeau. 

Orizontul lor se restrinse doar atît cît să cuprindă cele două 
birouri lambrisate, apartamentul Victoria şi bursa. Şi totuşi, chiar 
şi în acea lume, Sean descoperi nişte emoţii pe care nu-şi 
închipuise niciodată că le putea simţi. în primele luni febrile nici 
măcar nu apucase să le ia în seamă; fusese atît de absorbit de 
aşezarea temeliei, încît nu-şi putea permite să-şi cheltuiască nici 
măcar un strop de energie pentru a-şi bucura sufletul sau măcar 
să le bage în seamă. 

Pentru ca într-o bună zi să simtă prima gîdilătură voluptuoasă. 
Trimisese o depeşă la bancă pentru obţinerea unui document 
legat de un titlu de proprietate de care avea nevoie, aşteptindu- 
se ca hirtia să-i fie adusă de vreun conţopist mai tinerel, dar 
descoperi că în biroul său intrară respectuos unul după altul 
directorul adjunct şi şeful contabil. Fu o plăcere pe care o 
resimţi ca pe un şoc fizic,' fapt ce-i spori acuitatea percepţiilor. 
Observase felul cum îl priveau oamenii atunci cînd trecea pe 
stradă pe lingă ei. Brusc îşi dădu seama că viaţa şi bunăstarea a 
mai bine de o mie cinci sute de suflete depindea de el. 

Era o satisfacţie să vada cum li se făcea loc, lui şi lui Duff, cînd 
în fiecare dimineaţa mergeau la bursă pentru a-şi ocupa locurile 
în fotoliile de piele din salonul rezervat membrilor. Cînd el şi 
Duff se aplecau unul spre celalalt şi discutau pe un ton co-borit 
înainte de deschiderea bursei, pînă şi peştii cei mari cascau 
ochii la ei. Hradsky, cu privirea lui fioroasa mascata de o 
pereche de pleoape somnoroase, Jock şi Trevor Heyns, Karl 
Lochtkamper -oricare dintre ei şi-ar fi dat bucuros cîştigurile pe 
o zi din producţia minelor lor să fie martori la acea conversaţie 
de taina. 

— Cumpărăm, zicea Sean. 

— Cumpăra! Cumpără! Cumpăra! se răspindea imediat vorba, 
iar preţurile explodau, pentru a se prăbuşi iar de îndată ce ei îşi 
retrăgeau banii pentru a-i investi în alta parte. 

Apoi, într-o dimineaţa a lui 1886, emoţiile deveniră atît de acute, 
încît ajunseră aproape de paroxism. Max îşi părăsi scaunul aflat 
lîngă Norman Hradsky şi traversa încăperea în direcţia unde 
stăteau Duff şi Sean. Se opri în faţa lor, ridică ochii săi trişti din 
covorul cu model în pătrăţele şi le întinse cu un aer umil, im- 
plorind parca iertare, cîteva foi volante. 


— Ziua buna, domnule Courtney! Ziua buna, domnule 
Charleywood! Domnul Hradsky mi-a cerut să vă supun atenţiei 
acest nou proiect comun. Poate că va vor interesa aceste dări 
de seamă, care sînt, desigur, confidenţiale, însă despre care 
dînsul consideră că merită sprijinul domniilor voastre. 

Să fii puternic înseamnă să obligi pe cineva care te urăşte să-ţi 
ceară favorul. După acea mînă întinsa de Hradsky, ei lucrară 
adeseori împreună. Hradsky nu-i băga niciodată în seamă prin 
cuvinte sau priviri. în fiecare dimineaţă, Duff striga o urare care 
răsuna în toată incinta: „Salut, limbutule!" sau:„Haide, Norman, 
cîntă-ne ceva!" 

Ochii lui Hradsky aruncau scîntei şi se afunda parcă şi mai abitir 
în fotoliul său, însă pînă ce clopoţelul suna începutul unei noi 
zile de comerţ, Max avea să se ridice din nou şi să vină către ei, 
lăsîndu-şi stăpînul să-şi pironească privirile în vatra goală. După 
un schimb scurt de cuvinte între ei, Max avea să se întoarcă iar 
la Hradsky. 

Averile lor cumulate erau irezistibile: doar într-o singură di- 
mineaţa de lucru cu spor şi tragere de inimă mai adăugau încă 
alte cincizeci de mii de lire. Un băiat fără pregătire îşi mînuie 
puşcociul ca pe o jucărie. Sean avea douăzeci şi doi de ani. 
Puterea pe care o deţinea constituia o armă mai ucigaşă decit 
orice flintă şi cu mult mai dulce şi mai plăcută la folosinţă. La 
început era ca un joc cu Witwatersrand, ca o tablă de şah cu 
oamenii şi aurul în chip de piese. Un singur cuvînt sau o 
semnătură pe un petic de hirtie făcea aurul să zornăie şi 
oamenii s-o rupă la fugă. Consecințele erau îndepărtate şi tot 
ceea ce conta era scorni marcat în cifre negre pe o declaraţie de 
bancă. Pentru ca în aceeaşi lună, martie, să se vadă constrins a 
recunoaşte deschis faptul că un om care dispărea de pe acea 
tablă de şah nu mai putea reveni în joc; nu i s-ar mai fi acordat 
nici cea mai mica şansă. 

Karl Lochtkamper, neamţul cu zimbetul larg, se hotărî să-şi 
dezvăluie intenţiile. Avea nevoie de bani pentru dezvoltarea 
unei proprietăţi pe care-o deţinea în capătul de est al ținutului, 
împrumută şi semnă angajamente pe termen scurt contra 
acestor împrumuturi, ferm convins că ar fi putut să le 
prelungească la nevoie. Era vulnerabil, iar rechinii îl adulmecară. 
— De unde ia Lochtkamper banii? întreba Max. 

— Tu ai idee? întreba Sean. 


— Nu, dar pot să ghicesc. 

Apoi, în următoarea zi Max se întoarse iar la ei. 

— Are deja opt angajamente semnate. Uite lista, şopti el cu 
tristeţe. Domnul Hradsky le va cumpăra pe cele însemnate cu o 
cruciuliţa. De restul poţi să te ocupi tu? 

— Da, spuse Sean. 

îl strînseră cu uşa pe Karl în ultima zi a trimestrului; îi amintiră 
de împrumuturile făcute şi-i dădură termen de douăzeci şi patru 
de ore pentru a-şi onora angajamentele. Karl se duse pe rînd la 
toate cele trei bănci. 

„Îmi pare rău, domnule Lochtkamper, ne-am depăşit plafonul de 
credite pentru acest trimestru." 

„Domnul Hradsky este în posesia angajamentelor 
dumneavoastră - îmi pare rău." 

„JAegret, domnule Lochtkamper, domnul Charleywood este unul 
dintre directorii noştri." 

Karl Lochtkamper se înapoie călare pînă la bursă. Intră şi 
traversă salonul pentru ultima dată. Stătea în picioare chiar în 
centrul impunătoarei încăperi, cu chipul pămiîntiu, cu glasul 
spart şi încărcat de amărăciune. 

— Fie ca Isus Hristos să aibă tot atita milă de voi cînd v-o veni şi 
vouă ceasul! Prieteni cică! Prietenii mei! Sean, de cîte ori n-am 
băut noi împreună? Şi tu, Duff, nu ieri ne stringeam mîna? 

Apoi traversă salonul şi ieşi. Apartamentul lui din Hotelul Great 
North se afla la nici cincizeci de metri de bursa. în salonul 
membrilor se auzi cît se poate de limpede zgomotul 
împuşcăturii. 

In acea noapte, Duff şi Sean se îmbătară criţă în camerele 
apartamentului Victoria. 

— De ce-a trebuit s-o facă? Pentru ce-a trebuit să-şi ia zilele? 

— Dar nu trebuia, îi răspunse Duff. Pur şi simplu era genul care 
abandonează uşor. 

— Daca aş fi ştiut că o să facă una ca asta, Dumnezeule, dacă 
aş fi ştiut... 

— Hai, mai dă-o naibii, omule, a riscat şi el şi-a pierdut - nu e 
vina noastră. Şi el ne-ar fi făcut nouă la fel. 

— Mie nu-mi place asta. E ceva murdar. Să ne retragem, Duff. 

— Cineva cade la înghesuiala, şi hopa tu deja strigi:„ Destul"! 

— Acum e altceva, la început n-a fost aşa. 


— Da, aşa e, şi miine dimineaţa are să fie altfel. Haide, mai 
flăcău, eu ştiu ce-ţi trebuie ţie acum. 

— Unde mergem? 

— La Teatrul de Operă. 

— Ce-o să spună Candy? 

— Candy nu trebuie să ştie. 

Duff avea dreptate; a doua zi dimineaţă totul era altfel: iureşul 
de du-te-vino al muncii la birou, nişte manevre încordate la 
bursă. Se gîndi la Karl doar o singură dată în timpul zilei şi toata 
întîmplarea nici nu mai părea acum cine ştie ce. îi trimiseră o 
coroana funerară frumoasa. 

Se trezise faţă în faţa cu realitatea cruda a jocului în care 
intrase, începu să cîntărească serios dacă să se retragă cu 
averea pe care-o adunase deja; dar dacă făcea una ca asta 
însemna să renunţe la puterea pe care-o deţinea. Dependenţa 
prinsese deja rădăcini adinei în inima lui - nu avea nici un rost să 
nege asta. Aşa că subconştientul lui se căsca şi absorbi 
conştiinţa, înghiţind-o cu totul şi dueînd-o pînă-n adînc, tocmai 
în străfunduri. Cîteodată tot îi mai simţea zvircolirile, însă cu cît 
rămînea mai mult timp înghiţita, cu atit mai fără vlagă îi erau 
zbaterile. Duff îl consola; cuvintele lui Duff erau precum sucul 
gastric care-l ajutau la digestia acelui gogoloi mare din stomac, 
iar el încă tot nu aflase că ceea ce Duff zicea şi ceea ce Duff 
dregea nu era în mod necesar şi ceea ce credea Duff. 

Să joci jocul fără mila, să joci la cîştig. 

17 

în timp ce aşteptau trăsura pentru a merge la bursă, Duff stătea 
sprijinit de şemineul din biroul lui Sean, fumînd trabuc. Focul din 
spatele lui sublinia conturul gambelor sale subţiri şi zvelte pe 
care se mulau perfect cizmele de piele neagră, perfect lustruite. 
încă mai avea pe el paltonul, fiindcă dimineaţa de iama era 
friguroasa. Era deschis la git, iar diamantul de la acul cravatei 
seînteia. 

— ... începi cumva să te obişnuieşti cu o femeie, zicea el. Sînt 
deja cîţiva ani de cînd o cunosc pe Candy şi totuşi îmi pare c-am 
fost cu ea toată viaţa. 

— E o fată buna, rosti absent Sean în timp ce-şi muia tocul şi-şi 
punea semnătura pe documentul din faţa lui. 

— Am treizeci şi cinci de ani, continuă Duff. Dacă vreodată o să 
am un fiu... 


Sean lăsă tocul jos şi-şi ridica ochii spre el; începu să rînjească. 
— Cine îmi zicea mie parca odată: „ele te absorb în minţile lor 
mititele şi moi" şi: „ele nu împart cu tine ceva, ele poseda". Ce 
aud acum? E cumva o noua melodie? 

Duff se foi stînjenit, mutîndu-şi greutatea de pe un picior pe 
altul. 

— Lucrurile se mai schimba, se apară el. Am şi eu treizeci şi 
cinci de ani... 

— Te repeti, îl acuză Sean, iar Duff zimbi spăşit. 

— Ei bine, adevărul e că... 

Nu-şi mai termină vorba; din strada se auzi ropot precipitat de 
potcoave şi amindoi îşi întoarseră privirile către fereastră. 

— Graba mare! spuse Sean ţişnind imediat în picioare. Necaz 
mare! Se duse lîngă fereastra. E Curtis, iar după chipul său nu 
ne aduce veşti bune. 

Dincolo de uşă se auzeau glasuri vociferind tot mai aprins şi 
nişte paşi grăbiţi care se apropiau, apoi Timothy Curtis dădu 
buzna în birou fără să mai ciocănească la uşă. Purta pe el o 
pelerina de miner şi-n picioare cizme de cauciuc. 

— La nivelul noua am dat peste un şovoi de nămol. 

— Cit e de rău? făcu Duff retezănd scurt. 

— Destul de rău - totul e inundat pînă la nivelul opt 

— Isuse, o să dureze pe puţin doua luni pînă să-l curăţăm, ex- 
clama Sean. Mai ştie de asta cineva din oraş? Ai mai vorbit şi cu 
altcineva? 

— Am dat fuga direct aici - Cronje şi alţi cinci oameni erau în 
abataj cînd s-a produs răbufnirea. 

— Du-te imediat înapoi, dar vezi, călăreşte liniştit nu trebuie să 
ştie toată lumea că avem o belea. Vezi să nu plece nimeni de la 
mină. Ne trebuie un pic de răgaz ca sa vindem. 

— Da, domnule Courtney. Curtis şovăia. Cronje şi cei cinci au 
fost înghiţiţi de răbufnire. Să trimit vorba nevestelor lor? 

— Tu nu pricepi englezeşte? Pînă la ora zece nu vreau să 
transpire nici un cuvinţel despre asta, ai înţeles? Avem nevoie 
de răgazul asta. 

— Dar, domnule Courtney... Curtis era perplex. Rămase aşa în 
picioare ca o stană de piatră uitîndu-se lung la Sean, iar Sean 
simţi cum i se zvircoleşte în suflet sentimentul de vinovăţie. 
Şase oameni s-au înecat în nămol gros ca melasa... rosti el mai 
departe şi făcu un gest de neputinţa. 


— Nu putem să... se opri, iar Duff se băgă şi el: 

— Acum sînt morţi şi-or să fie tot morţi şi la ora zece cînd o să le 
spunem soțiilor lor. Hai, Curtis, du-te! 

Ei îşi vindură acţiunile pe mina Surioara la o oră după des- 
chiderea bursei şi o săptămînă mai tirziu o răscumpărară la loc 
la jumătate de preţ. Doua luni după aceea Surioara producea 
din nou la capacitate maximă. 


18 

îşi împărţiră pămîntul de la Orange Grove în parcele şi le vîndură 
una cîte una pînă cînd nu mai rămaseră decit 40 de hectare pe 
care începură să ridice o casă. La realizarea ei puseră toată 
energia şi toată imaginaţia lor. Ademenindu-l cu bani, Duff îl 
aduse pe horticultorul de la Gradina Botanica din Capetown într- 
o trăsură tocmită anume pentru el. îi arătară pămîntul. 

— Să-mi faci o gradina, zise Duff. 

— Pe întreaga suprafaţa de 40 de hectare?! -Da. 

— O să coste ceva parale. 

— Nu-i problema. 

Covoarele sosiră din Persia, lemnul tocmai din pădurile din 
Knysna, iar marmura din Italia. La porţile de la intrarea 
principală ei scriseră cu litere dăltuite: „La Xanadu porunci 
Kublai Khan să se înalțe o impunătoare cupola a plăcerii". După 
cum îi prevenise şi grădinarul, i-a costat ceva parale. în fiecare 
după-masă după închiderea bursei, ei mînau împreuna pînă 
acolo şi urmăreau constructorii la lucru. într-o zi îi însoţi şi 
Candy, iar ei se lăudară în faţa ei ca nişte băieţanari. 

— Aici o să fie sala de bal. Sean făcu o plecăciune în faţa ei. îmi 
acordaţi plăcerea de a dansa cu dumneavoastră? 

— Vă mulţumesc, domnule, ea făcu o reverență şi alunecă la 
braţul lui pe duşumelele negeluite. 

— Aici are să fie casa scărilor, îi zise Duff, din marmura - 
marmură neagră şi alba, iar colo, pe palierul central, într-o 
casetă de cristal va sta capul lui Hradsky, frumos ornamentat şi 
cu un măr în gură. 

Urcară rizînd în hohote rampa de beton. 

— Aici e camera lui Sean - patul e din stejar, gros, ca să reziste 
la tăvăleala. Braţ la braţ ei străbătură coridorul. 


— lar asta e camera mea - mă gindeam la o cadă din aur masiv, 
dar antreprenorul zicea c-ar fi prea grea, iar Sean zice că-i de 
prost gust. la admiră priveliştea, de aici poţi vedea întreaga 
vale. Dimineaţa aş putea citi preţurile de la bursă. 

— E încîntător, spuse visătoare Candy. 

— îţi place? -Oh, cum să nu?! 

— Ar putea fi şi camera ta. 

Candy fu pe punctul de a roşi, apoi chipul i se înăspri, agasată. 
— Avea dreptate, eşti de prost gust. 

Ea se duse spre uşă, iar Sean începu să se caute de trabuce 
pentru a-şi masca stînjeneala. Din doi paşi, Duff o ajunse din 
urma şi-o răsuci cu faţa spre el. 

— Prostuţă micuța şi dulce, asta a fost o cerere în căsătorie. 

— Dă-mi drumul. Ea se zbătea în braţele lui, gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Nu găsesc amuzant ce spui. 

— Candy, zău, eu vorbesc serios. Vrei să fii soţia mea? Trabucul 
îi căzu dintre dinţi lui Sean, dar el îl prinse înainte 

să atingă podeaua. Candy rămase încremenită locului, cu ochii 
pironiţi în ochii lui Duff. 

— Da? Sau nu mai vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Ea încuviinţă din cap o singură dată lent, apoi încă de două ori 
foarte rapid. Duff se uită la Sean peste umăr. 

Pe drumul de întoarcere, Candy îşi recăpătase glasul. Sporovăia 
întruna fericita, iar Duff îi răspundea cu rînjetul lui şui. Sean se 
cuibărise morocănos într-un colţ al trăsurii. Trabucul lui ardea 
prost, iar el îl azvîrli pe geam. 

— Sper c-ai să mă laşi şi pe mine în apartamentul Victoria, 
Candy. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ce vrei să zici? întreba Duff. 

— Că doi sînt destui, răspunse Sean. 


— Oh, nu! exclama Candy. 

— Asta e şi casa ta. Duff vorbi pe un ton ridicat. 

— Ţi-o las ţie cadou de nunta. 

— Hai, mai taci odată, rînji Duff. E loc berechet pentru toţi. 
Candy veni repejor lîngă locul unde şedea Sean şi-i cuprinse 
umerii cu braţele. 


— Te rog, am fost împreuna atita timp. Ne-am simţi singuri fără 
tine. 

Sean mormăi. 

— Te rugăm. 

— O să vină, zise Duff. 

— Te rugăm. 

— Mă rog, mă rog, fie! făcu Sean o strimbătură încruntată. 


19 

Se duseră la cursele de cai din Milnerton. Candy cu o pălărie 
plină de pene de struţ, Sean şi Duff cu joben şi mănuşi de 
nuanţa sidefului şi bastoane cu măciulii de aur. 

— Poţi să-ţi plăteşti rochia de mireasă dacă pui cincizeci de lire 
pe Trade Wind. Cu neputinţă ca miînzoaca asta să piardă, îi 
spuse Duff lui Candy. 

— Dar ce zici de iapa cea nouă a domnului Hradsky? Mi-a ajuns 
la ureche zvonul că merită să pariezi pe ea, nu-i aşa? întrebă 
Candy, iar Duff se posomori. 

— Acum vrei să treci de partea inamicului? 

— Credeam că tu şi Hradsky sînteţi aproape parteneri. Candy îşi 
răsuci umbreluţa. Din zvonurile care-mi ajung la ureche tu şi el 
sînteţi tot timpul împreună. 

Mbejane încetini trăsura cînd ajunseră în aglomeraţia de pietoni 
şi şarete din afara porţilor de la Turf Club. 

— Ei bine, ai auzit greşit şi-ntr-o privinţă, şi-n cealaltă. Calul lui, 
Sun Dancer, nu va rezista lui Trade Wind pe distanţă lungă -are 
picioare prea firave. Franţuzoaică cu sînge de hughenot; se 
pierde în maximum doi kilometri. în ce priveşte parteneriatul 
meu cu Hradsky, îi mai aruncam şi noi cîte un os din cînd în 
cînd. Nu-i aşa, Sean? 

Sean se uita la spinarea lui Mbejane. Zulusul, purtînd numai 
fustanela şi suliţele lui aşezate cu multă grijă pe scîndura de la 
picioarele sale, mîna caii cu familiara lejeritate. Aceştia-şi 
ciuleau urechile pentru a-i prinde glasul, gros şi blînd atunci cînd 
le vorbea. 

— Nu-i aşa, Sean? repetă Duff. 

— Sigur că da, se declară evaziv de acord Sean. Ştii ce - cred c- 
am să-i iau lui Mbejane o livrea. Cu pieile alea în jurul şoldurilor 
face o notă discordantă în peisaj. 


— In fine, unii dintre ceilalţi cai ce provin de la acelaşi armăsar 
au fost campioni. Sun Honey a cîştigat de două ori derby-ul din 
Capetown, iar Eclipse şi-a demonstrat calităţile de armăsar 
englez anul trecut în cursa Metropolitan Hadicap, obiectă Candy. 
— Ha! făcu Duff cu aroganță. Ei bine, ai cuvîntul meu că azi 
Trade Wind are să fie în fruntea cursei şi că o să se afle deja în 
grajd mai înainte ca Sun Dancer să zărească linia de sosire. 

— Maroniu şi auriu - exact culorile noastre la curse, murmură 
Sean dus pe ginduri. Asta s-ar potrivi foarte bine cu pielea lui 
neagră, poate şi un turban cu pene de strut înfipte în el. 

— Ce naiba tot bombăni tu acolo? se văicări Duff. 

— Livreaua lui Mbejane. 

Lăsară trăsura în spaţiul special rezervat şi intrară în loja 
membrilor, Candy mergind graţioasă, drăgălaşă, între cei doi 
însoțitori. 

— Ei, Duff, azi avem cu noi pe cea mai drăgălaşă femeie de pe- 
aici. 

— Vai, îţi mulţumesc! Candy îi zimbi lui Sean. 

— De aia te tot uitai tu la rochia ei? îl provocă Duff. 

— Bestie cu minte păcătoasă ce eşti! exclamă Sean perplex. 

— Să nu zici nu, îl tachina şi Candy, dar găsesc asta măgulitor - 
nu-i nimic. Eşti binevenit. 

Trecură prin mulţimea de rochii colorate ca fluturii şi de bărbaţi 
în ţinute sobre. Erau însoţiţi peste tot de salutări cordiale. 

— M'neaţa, domnule Courtney, cu accentul pus pe „domnule'". 
Ce se aude cu Trade Wind pentru marea cursă? 

— Puneti pantalonii pe el. 

— Salut, Duff, felicitări pentru logodnă! 

— Mulţumesc, Jock, e vremea să cam încerci şi tu chestia asta. 
Erau bogaţi, erau tineri, erau frumoşi şi toată lumea îi admira. 
Sean se simţea bine cu o fată frumoasă la braţ şi cu un prieten 
bun lîngă umărul lui. 

— Uite-l şi pe Hradsky, hai să mergem pînă acolo şi să-l în- 
tărirăm un pic pe vierul asta bătrîn, sugera Duff. 

— De ce-l urăşti atît? îl întreba Candy pe un ton blajin. 

— Uită-te numai la el şi-ai să-ţi dai singură răspunsul. Ai mai 
văzut vreodată în viaţa ta o altă creatură mai aroganta, mai mo- 
rocănoasă şi mai respingătoare? 

— Oh, dă-i pace, Duff! Haide, să nu ne stricăm ziua. Hai să ne 
ducem la padoc. 


-Să mergem! Duff se îndreptă direct spre locul unde Hradsky şi 
Max şedeau izolaţi lîngă bariera pistei. 

— Şalom-şalom, Norman, şi pace, de asemenea, şi ţie, Max. 
Hradsky încuviinţa din cap, iar Max murmură ceva în barba. 
Cînd clipea, genele lui îi atingeau obrajii. 

— Am băgat de seamă că vorbeaţi şi mi-am zis hai să trec şi eu 
ca să-mi bag nasul în întîlnirea voastră privată. 

Nu primi nici un răspuns şi continua: 

— Ţi-am văzut noua minză ieri seară pe pista de antrenament şi 
ce mi-am zis: „Norman are o iubita - asta-i, ce să ne mai 
ascundem după deget - aşa că i-o fi cumpărat prietenei lui ceva 
drept cadou". Ca să aflu acum că vrei s-o pui să alerge în cursă. 
Of, Norman, de ce nu m-ai consultat şi pe mine mai înainte să 
comiţi astfel de tîmpenii? Citeodată te porţi ca un drăcuşor 
zvăpăiat. 

— Domnul Hradsky are încredere că Sun Dancer se va prezenta 
rezonabil azi, murmura Max. 

— Tocmai era gata-gata să fac un pariu cu tine, însă, fiind de 
felul meu o persoană cu suflet bun, simt că n-aş face decit să 
profit în mod necinstit de un avantaj. 

In jurul lor se strinseră vreo citeva persoane care ascultau cu 
curiozitate presimţind ceva. Candy îl trăgea delicat pe Duff de 
cot, încercînd să-l ia de acolo. 

— Eu credeam că cinci sute de guinee ar fi acceptabile pentru 
Norman. Duff ridica din umeri. în fine, haide s-o lăsam baltă. 
Hradsky făcu un gest energic cu miinile, iar Max interpretă 
instantaneu. 

— Domnule Hradsky, sugerează o mie! 

— Nesăbuit, Norman, extrem de nesăbuit, zise Duff oftînd. Dar 
ce să fac, trebuie să-ţi acord satisfacţie. 

Se duseră pînă la chişcul de răcoritoare. Candy rămase tăcută o 
bucată de vreme, după care zise: 

— Un inamic de talia lui Hradsky este un lux pe care nici voi doi, 
zeilor, nu vi-l puteţi permite. De ce nu-i dai pace omului? 

— Asta e un fel de distracţie a lui Duff, îi explică Sean în timp ce 
ocupau scaunele de la una dintre mese. Chelner, adu-ne o sticla 
de Pol Roger. 

înainte de marea cursa, ei se duseră pînă la padoc. Un valet le 
deschise poarta de răchită, iar ei ajunseră în mijlocul cailor. Un 
pitic în costum de mătase în nuanţe maro şi aurii veni să-i în- 


timpine şi-i atinse chipiul de jocheu după care rămase aşa, stîn- 
jenit, jucîndu-se cu cravaşa. 

— Arată bine în această dimineaţă, domnule. 

Omuleţul arătă spre Trade Wind. Pe greabănul armăsarului se 
întindea o pată mai întunecata de sudoare şi muşca zăbala ri- 
dicînd delicat picioarele. Necheza o singură data şi-şi făcu ochii 
roată rmitînd groaza. 

— Are elan, domnule, are un nu-ştiu-ce, dacă mă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— Harry, vreau să cîştigi, spuse Duff. 

— Şi eu, domnule, am să fac tot ce-mi stă în putinţa. 

— Dacă ai să cîştigi, te alegi cu o mie de guinee. 

— O mie de... repetă jocheul pierzîndu-şi răsuflarea. 

Duff se uită către locul unde Hradsky şi Max şedeau în picioare 
şi discutau cu jocheul lor. Prinse privirea lui Hradsky îndreptata 
semnificativ spre iapa lui de culoarea mierii şi clatină din cap cu 
milă 

— Ciştigă-mi cursa asta, Harry, rosti el cu glas moale. 

— Asta am să fac, domnule. 

îngrijitorul aduse lîngă ei armăsarul, iar Sean îl ridică pe jocheu 
în şa. -Noroc. 

Harry îşi îndesă mai bine chipiul pe cap şi apuca friul; îi făcu cu 
ochiul lui Sean, faţa lui de piticot încreţindu-se într-un rinjet 

— Nu exista un noroc mai bun decit o mie de guinee, domnule, 
dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 

— Haidem. Duff o apuca pe Candy de braţ. Să ne alegem un loc 
lîngă bariera. 

O escortară în pas alert afara din padoc şi traversară apoi zona 
rezervată membrilor. Bariera era aglomerată, însă imediat li se 
făcu loc respectuos, ceilalţi dîndu-se la o parte pentru a nu-i 
deranja. 

— Eu una nu vă pot înţelege pe voi doi, rise Candy abia 
trăgindu-şi sufletul. Faceţi un pariu extravagant, după care 
ticuluiţi în aşa fel încît să nu vă alegeţi cu nimic chiar dacă-l 
ciştigaţi. 

— Banii nu sînt o problemă, o asigură Duff. 

— Aseară el a cîştigat tot pe atita la Klabejas, comenta Sean. 
Dacă Trade Wind îi bate minza, premiul lui va fi expresia de pe 
chipul lui Hradsky - pierderea a o mie de guinee are să-l doară 
ca o lovitura între picioare. 


Caii se apropiară defilind prin dreptul lor, păşind înalt lîngă 
îngrijitorii lor care-i ţineau de friu, după care fură eliberaţi şi 
avură o mişcare ca de recul, dansînd parcă în buiestru, ridicîn- 
du-şi copitele şi strălucind în razele soarelui ca mătasea sidefie 
de pe spinările lor. Se îndreptară către turnanta. 

Spectatorii murmurau emoţionaţi, iar glasul agentului de pariuri 
se auzea peste murmurul acesteia: 

— Cotă 20 la 1/2. Sun Dancer la cinci. Trade Wind - cotă egală. 
Cînd zîmbea, Duff îşi dezgolea dantura. 

— Aşa e, zi-le tu oamenilor! 

Candy îşi frărnînta cu nervozitate mănuşile şi se uita către Sean. 
— Hei, tu ala din loja centrală, poţi să-mi zici şi mie ce se în- 
timplă? 

— Acum se aliniază, se deplasează toţi spre linia de plecare - 
pare-se că au să izbutească un start bun de prima dată, îi 
raporta Sean lui Candy fără să-şi dezlipească binoclul de la ochi. 
Da, aşa, gata! Au plecat! 

— Spune-mi, mai spune-mi! îl îndemna Candy bătindu-l pe 
umăr. 

— Harry s-a instalat deja în frunte - Duff tu o vezi pe rnînză? 

— Am zărit pentru o clipa o pata verde în plutonul compact da, 
da, e acolo în poziţia a şasea sau a şaptea. 

— Ce cal e ala care-l talonează pe Trade Wind? 

— Ala-i armăsarul lui Hamilton, dar nu contează, nu rezistă nici 
pînă la turnantă. 

înşiruirea cailor cu capetele lor zvicnind ca nişte ciocane şi E 
colbul stîmit străveziu şi palid în urma lor erau încadrate de 
bariera de protecţie a hipodromului şi de siluetele haldelor de 
ste-i ril ale minelor din fundal. Ca un şirag de mărgele negre, 
caii se | deplasau pe linia dreaptă din partea opusă pentru ca 
apoi să |> se bulucească la intrarea în ultima linie dreaptă. 

— Trade Wind continuă să fie în frunte - chiar se distanțează 1 
ceva... - armăsarul lui Hamilton şi-a pierdut suflul şi deocam-| 
dată nici urma de mînză. 

— Ba da! Ba da! Uite-o, Duff, mult în exterior... atacă! 

— Haide, dragă, haide, mormăia Duff aproape în şoaptă, ia | să- 
ţi vedem fuleul... 

— S-a distanțat de pluton - cîştigă teren, Duff... vine tare de | 
tot! îl avetiză Sean. 


— Haide, Trade Wind, nu te lăsa! se ruga Duff. N-o lăsa să se 
apropie, n-o lăsa să se apropie! 

Ropotul copitelor ajungea acum pînă la ei, un fel de zgomot | ce 
semăna cu cel scos de nişte valuri îndepărtate, dar care spo-l 
reau tot mai mult în intensitate. începeau să se distingă culorile, 
i verde smarald pe o piele de nuanţa mierii şi maro cu auriu 
aflate | un pic înaintea iepei lui Hradsky. 

— Haide, Trade Wind, haide, Trade Wind! tipa Candy în gura 
mare. 

Din cauza ţopăielilor, pălăria îi căzuse pe ochi, şi-o smulse 
imediat de pe creştet, iar părul i se revarsă pe umeri. 

— îl ajunge, Duff, îl ajunge! 

— Dă-i cravaşa, Harry! Pentru Dumnezeu, omule, cravaşa! 
Ropotul copitelor crescu acum şi mai mult, ajungînd la un bubuit 
de tunet după care trecură prin dreptul lor. Botul mînzei era 
acum lingă cizma lui Harry, avansînd încet şi constant puţin cîte 
puţin, pentru a ajunge apoi la acelaşi nivel cu şoldul lui Trade 
Wind aflat în plin efort. 

— Cravaşează-l naibii, ce faci?! ţipă disperat Duff. Cravaşează! 
Braţul drept al lui Harry se mişcă rapid ca o mamba... Jap! 

Jap! Zgomotul biciuştii se putu auzi peste uralele mulţimii, peste 
ropotul copitelor, iar calul roşcat zvicni la atingere. 

Cei doi cai trecură linia de sosire unul lîngă altul ca şi cînd s-ar fi 
aflat sub aceleaşi hăţuri. 

— Cine a cîştigat? întrebă Candy, frămîntindu-se de parcă ar fi 
durut-o ceva. 

— N-am putut să văd, fir-ar să fie! răspunse Duff. 

— Nici eu... Sean îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea asudată. 
Cursa asta n-a fost bună pentru inima mea... ca să-l imit pe 
Francois. la, ţine un trabuc, Duff! 

— Mulţumesc, chiar aveam nevoie de unul. 

Toţi spectatorii erau întorşi cu faţa spre tabela aflată deasupra 
capetelor judecătorilor şi erau cuprinşi de o linişte încordată. 

— De ce le ia atit de mult ca să se hotărască? se plinse Candy. 
Sînt aşa de tulburată, că nu mai rezist decît un minut şi mă duc 
la toaletă. 

— Se afişează numerele! zbieră Sean. 

— Cine? ţipă Candy sărind în încercarea de a vedea peste 
capetele mulţimii, apoi se opri în plin avînt cu o expresie de dez- 
nădăjduire întipărită pe chip. 


-Numărul... 16! urlară Duff şi Sean într-un glas. E Trade Wind! 
Sean îl lovi pe Duff în piept, iar Duff se aplecă şi rupse în două 
trabucul de la Sean. Apoi o luară pe Candy între ei şi-o strinseră 
în braţe. Ea slobozi un țipăt îngrijorat şi începu să se 
zvircolească în braţele lor după care o zbughi din loc. 

— Scuzaţi-mă un pic, spuse ea făcîndu-se imediat nevăzută. 

— Dă-mi voie să te cinstesc, zise Sean aprinzind crimpeiul 
mutilat al ţigării de foi. 

— Ba nu, onoarea ea mea - insist! 

Duff îl apuca de braţ şi merseră rinjind plini de satisfacţie spre 
pavilion. La una dintre mese şedeau Hradsky şi Max. Duff veni în 
spatele lui, îi ridica jobenul cu o mînă, iar cu cealaltă îi zburli 
cele cîteva fire de rămase pe chelia lui Hradsky. 

— Nu contează, Norman, nu poţi să le iei chiar pe toate. Hradsky 
se întoarse lent. îşi recupera jobenul şi-şi netezi şuviţele la loc; 
ochii îi scînteiau galben. 

— O să vorbească, şopti emoţionat Duff. 

— Sînt de acord cu tine, domnule Charleywood, nu le poţi lua 
chiar pe toate, spuse Norman Hradsky. 

Rostise fraza cît se poate de limpede şi de cursiv, cu doar o 
uşoară  poticnire la pronunţarea literei C - astea erau 
întotdeauna literele lui cu probleme. Se ridică în picioare, îşi 
îndesă pe ţeastă jobenul şi plecă. 

— Luni dimineaţă vă voi trimite un cec la birou, le zise Max pe 
un ton potolit, fără să-şi clintească privirile din masa unde erau 
pironite. După care se ridica şi el şi se duse după Hradsky. 


20 
Sean ieşi din baie cu barba zbirlită şi cu un prosop petrecut în 
jurul taliei. 


Faimosul duce de York Cu zece mii de oameni sus La deal urca 
şi-odată la vîrf dus în marş-napoi se-ntorc. 

Cînta de zor în timp ce-şi turna dintr-un flacon de cristal în 
căuşul palmelor esenţa de laur, cu care se fricţionă pe cap. 

Duff şedea pe unul dintre scaune şi se uita la el. Sean se 
pieptăna cu grija, apoi îşi zîmbi în oglinda. 

— Ce fiinţa măreaţă! se adresă Sean propriei imagini. 

— începi să pui pe tine şunci, boscorodi Duff. Sean se arătă 
jignit. 


— Sînt muşchi. 

— Ai o spinare ca de hipopotam. 

Sean îşi scoase prosopul şi se întoarse cu spatele spre oglindă; 
se privi apoi peste umăr cu ochi critic. 

— Ca să bat un cui lung îmi trebuie un baros greu, protestă el. 
— Oh, nu, scînci Duff. Vorbele tale de duh la o oră atit de 
matinală îmi cad precum carnea de porc la micul dejun, adică 
greu, flăcău. 

Sean îşi luă din sertar o cămaşă de mătase, o ţinu ca pe o capă 
de toreador, făcu doi paşi, după care cu o jumătate de pirueta 
şi-o azvirli pe spinare şi şi-o trase pe el. 

— Ole! aplauda ironic Duff. 

Sean îşi trase pe el pantalonii şi se aşeza ca sa-şi pună 
încălţările. 

— în dimineaţa asta eşti binedispus, îi spuse el lui Duff. 

— Tocmai ce-am trecut printr-un uragan de emoţii. 

— Ei, nu mai spune! Care-i problema? 

— Candy ţine morţiş să ne căsătorim la biserică. 

— Şi ce e chiar atit de rău?! 

— Păi nu e bine. -De ce? 

— Ţi-a slăbit memoria? 

— Ah, ai dreptate, cealaltă soţie. 

— Exact. Cealaltă soţie. 

— l-ai spus lui Candy despre ea? 

— Doamne Dumnezeule, nu! Duff părea oripilat. 

— Mda, văd şi eu care-i problema - dar ce se aude cu soţul lui 
Candy? Asta nu cumva face ca scorul să fie egal? 

— Nu. Ela căpătat ce-a meritat. 

— Mă rog, e convenabil. Mai ştie şi altcineva că mai eşti încă 
însurat? 

Duff scutură din cap. 

— Nici Franşois? 

— Nu, nu i-am zis. 

— Mă rog, treaba ta, atunci du-o la biserica şi însoară-te cu ea 
Duff arata stînjenit. 

— Nu că m-ar deranja să mă mai însor a doua oara civil, la urma 
urmei n-ar însemna altceva decît să mai stau un pic la taclale cu 
vreo cîţiva olandezi bătrini, dar să intru într-o biserica... 

Duff scutură din cap. 

— Eu aş fi singurul om care-ar şti, spuse Sean. 


— Tu şi cu Al de Sus. 

— Duff, îi surise Sean cu căldură Mai Duff, măi băiatule, tu ai 
scrupule - uimitor! 

Duff se foi un pic pe scaun. 

— Să mă gîndesc, să mai chibzuiesc. Sean îşi duse teatral mii- 
nile la frunte. Da, da... mi se pare că da asta este! 

— Haide, spune-mi odată! se răsti Duff de pe marginea 
scaunului. 

— Du-te la Candy şi spune-i că totul e aranjat, nu numai că eşti 
gata să te însori cu ea în biserica, dar că ai de gind să şi 
construieşti propria biserică. 

— Asta-i minunat! murmură ironic Duff, să ştii că asta-i calea 
sigură să scap de toate belelele! 

— Dă-mi voie să termin, continua Sean, începînd să-şi umple cu 
trabuce caseta de argint. Tu să-i mai spui că mai vrei şi o 
ceremonie civilă - cred că aşa vor capetele încoronate. Spune-i 
asta şi cred c-o să accepte din tot sufletul. 

— Tot nu-mi dau seama încotro baţi. 

— După care-ţi ridici la Xanadu propria ta capelă - putem să 
dăm de cineva cu mutra corespunzătoare, îl îmbrăcăm cum se 
cuvine, îi punem un guler tare scrobit şi-l învăţăm ce trebuie să 
spună. Asta o face pe Candy fericită. Imediat după slujba, aşa-zi- 
sul preot ia trăsura spre Capetown. Tu o duci pe Candy la biroul 
notarului şi asta te satisface şi pe tine. 

Duff rămase cu gura căscată, după care încet-încet, pe chipul lui 
apăru un suris generos şi fericit. 

— Genial, e pur şi simplu genial! Sean îşi încheie nasturii de la 
vestă. 

— Şi să nu-ti mai faci probleme. lar acum scuză-mă, dar eu mai 
am de muncă - unul dintre noi trebuie să trudească pentru ca tu 
să-ţi poţi permite asemenea extravaganţe. 

Sean îşi puse haina, îşi luă bastonul şi-l învirti. Măciulia de aur îi 
conferea echilibru ca unui revolver lucrat manual. Mătasea 
cămăşii lipite de piele şi aroma de esenţă de laur din jurul 
capului îl făceau să se simtă bine. 

Cobori scările. în curtea hotelului, Mbejane îl aştepta cu trăsura 
gata pregătita. Aceasta se lasă pe-o parte sub greutatea lui 
Sean, iar tapiseria din piele se întinse sub el moale şi primitoare, 
îşi aprinse prima ţigară de foi a zilei, iar Mbejane îi surise. 

— Te văd, Nkosi. 


— Şi eu te văd, Mbejane, ce e cu cucuiul ala din capul tău? 

— Nkosi, eram un pic cam beat, altfel maimuţoiul ăla de Basuto 
nu m-ar fi atins niciodată cu bastonul lui. 

Mbejane scoase lin trăsura din curtea hotelului în stradă. 

— Şi de la ce v-aţi încăierat? Mbejane ridica din umeri. 

— Trebuie neapărat ca bărbatul să aibă un motiv de încăierare? 

— De obicei aşa se întîmplă. 

— După cite îmi mai aduc aminte, era vorba de o femeie, spuse 
Mbejane. 

— Şi asta se mai întîmplă... de obicei... şi cine a ieşit învingător? 

— Bărbatul a sîngerat un pic, l-au luat prietenii. Femeia, cînd am 
plecat, zimbea în somn. 

Sean rise după care-şi plimbă ochii pe spinarea vînjoasă a lui 
Mbejane. Da, era clar că nu se potrivea. Trăgea nădejde ca 
secretara lui să-şi fi adus aminte să vorbească cu croitorul. 
Trasera trăsura dinaintea birourilor sale. Unul dintre angajaţii săi 
dădu fuga să deschidă stăpiînului portiera trăsurii. 

— Bună dimineaţa, domnule Courtney. 

Sean urca scările însoţit de servitorul care alerga în faţa lui ca 
un cîine de vînătoare. 

— Bună dimineaţa, domnule Courtney! răsună o alta urare 
rostita în cor, politicos, dinspre şirul de pupitre aliniate în incinta 
centrală. 

Portretul lui rînjea din locul unde fusese atîrnat deasupra şe- 
mineului, iar el îi făcu cu ochiul. 

— Ce-avem în dimineaţa asta, Johnson? 

— Aceste cereri, domnule, şi plăţile efectuate cu cecuri, şi ra- 
poartele de exploatare de la ingineri, şi... 

Johnson era un omuleţ cu păr unsuros şi purta un veston de 
alpaca cu aspect soios; cu fiecare „domnule" rostit el făcea o 
mică şi unsuroasă temenea. Era eficient, aşa că Sean îl 
angajase, dar asta nu însemna că îl şi aprecia. 

— Te doare burta, Johnson? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, pentru Dumnezeu, stai drept în doua picioare, mai 
omule! 

Johnson încremeni în poziţie de drepţi. 

— Şi-acum să le luam pe rînd, una cîte una. 

Sean îşi dădu drumul pe un scaun. Era momentul zilei în care 
munca era în toi. Nu putea să sufere hirţogăria, aşa că purcese 


la rezolvarea hirtiilor cu o concentrare înverşunata, fă-cînd 
verificări pe sărite în lungile coloane de cifre, străduindu-se să 
asocieze numele cu chipurile, interesîndu-se de achiziţiile ce i se 
păreau exorbitante pînă cînd, în cele din urmă, el îşi depuse 
semnătura între ultimele cruciuliţe făcute grijuliu cu creionul de 
Johnson şi azvirli tocul pe birou. 

— Ce mai e? 

— O întîlnire cu domnul Maxwell de la bancă la ora 12. 

— Şi pe urmă? 

— La unu, agentul pentru Brooke Bros. şi imediat după aceea cu 
domnul MacDougal, după care sînteţi aşteptat la mina Candy 
Deep. 

— Mulţumesc, Johnson. Mă voi duce la bursă şi-n dimineaţa asta, 
ca de obicei. Dă-mi de ştire daca se iveşte ceva neprevăzut 

— Prea bine, domnule Courtney. încă ceva. Johnson arăta spre 
pachetul învelit în hîrtie maro de pe canapeaua din cealaltă 
parte a încăperii. E de la croitor. 

— Ah, zimbi Sean. Trimite-l pe valetul meu pînă aici. Traversă 
încăperea şi deschise pachetul. Peste cîteva minute 

Mbejane îşi făcu apariţia în cadrul uşii. -Nkosi? 

— Mbejane, noua ta uniforma. 

Sean arăta spre hainele întinse pe canapea. Privirea lui Mbejane 
se mută încremenită spre costumul fin din material în nuanţe 
maro şi auriu. 

— Haide, pune-l pe tine, haide, să vedem cum îţi vine. Mbejane 
merse pînă la canapea şi-şi luă vestonul. 

— Astea sînt pentru mine?! 

— Da, hai, pune-le pe tine, rise Sean. 

Mbejane mai întîi şovăi, apoi cu gesturi cumpătate îşi scoase 
învelitoarea din jurul coapselor şi se lăsă jos pe podea. Sean se 
uită la el cu nerăbdare cum îşi închidea nasturii la veston şi cum 
îşi trăgea pe el pantalonii, după care se învirti în jurul zulusului 
cu ochi critic. 

— Nu-i rău, murmura el, apoi în zulusă: Nu-i frumos? Mbejane se 
foi un pic, mişcîndu-şi umerii neobişnuiţi cu 

atingerea pînzei şi nu zise nimic. 

— Ei, Mbejane, îţi place? 

— Cînd eram copil m-am dus cu tata în Port Natal să cumpăram 
vite. Era un om acolo care mergea prin oraş cu o maimuța pe un 
scaun, maimuța dansa, iar oamenii rideau şi-i aruncau bani. 


Maimuţa aia avea nişte haine aidoma ăstora, Nkosi; nu cred că 
era o maimuţă foarte fericita. 

Surisul se stinse pe chipul lui Sean. 

— Ai prefera mai degrabă să porţi pieile tale? 

— Ceea ce port eu este costumaţia unui războinic din ţinutul 
Zulu. 

Pe chipul lui Mbejane nu se putea citi nimic. Sean deschise gura 
să mai zică ceva, dar mai înainte de a izbuti să rostească primul 
cuvînt îşi pierdu cumpătul. 

— Ai să porţi uniforma asta! striga el. Ai să te îmbraci cum îţi 
spun eu să te îmbraci şi ai s-o faci cu zîmbetul pe buze, m-ai 
auzit? 

-Nkosi, te aud. 

Mbejane îşi aduna de pe jos veşmiîntul lui tradiţional 
confecţionat din cozi de leopard şi părăsi biroul. Cînd Sean 
ajunse iar la trăsura, Mbejane stătea în scaunul vizitiului în noua 
lui livrea. Tot drumul pînă la bursa spinarea lui fu ţeapănă în 
semn de protest; şi nici unul din ei nu rosti nici un cuvînt. Sean 
răcni la portarul bursei, dădu peste cap patru pahare de rachiu 
în cursul dimineţii, pe la amiaza se întoarse iar la birou, uitîndu- 
se încruntat la spinarea lui Mbejane cum şade ţeapănă în semn 
de protest, se stropşi la Johnson, se răsti tăios la directorul 
băncii, îl bălăcări pe emisarul de la Brooke Bros. şi se repezi 
pînă la Candy Deep, pradă vechii sale miînii acum dezlănţuite. 
însă tăcerea lui Mbejane era de nepătruns, iar Sean nu putea să 
redeschidă subiectul fără să-şi calce în picioare mîndria. Dădu 
năvală în noua clădire administrativă de la mina Candy Deep, 
semăniînd panica şi nedumerirea printre oameni. 

— Unde-i domnul du Toit? urlă el. 

— Jos, în abatajul trei, domnule Courtney. 

— Ce naiba face acolo? Trebuia să mă aştepte aici! 

— Nu v-a mai aşteptat încă o oră, domnule. 

— Mă rog, dă-mi şi mie o salopeta şi-o casca, şi nu mai sta să te 
holbezi la mine! 

îşi puse pe cap casca de metal şi-şi tîrşi cizmele grele din 
cauciuc pînă la al treilea abataj. Ascensorul îl transporta lin pînă 
la adîncimea de 150 de metri sub pămînt şi cobori la nivelul 
zece. 

— Unde-i domnul du Toit? întreba el pe şeful de şut aflat lingă 
puţul lift ului. 


— E în faţa, la frontul exploatării, domnule. 

Cizmele îi clefăiau în galeria plină de pietre şi de nămol. 
Lampasul lui cu carbid răspîndea pe pereţii neregulaţi o lumină 
albă, uniforma, şi simţi că începe să asude. Doi băştinaşi care 
împingeau un vagonet de mina pe calea ferată special 
amenajata îl obligară să se lipească de unul dintre pereţi pentru 
a le da voie să treacă şi, în timp ce aştepta, îşi strecură mîna în 
salopetă după cutia de trabuce. în timp ce încerca să scoată 
tabachera, aceasta-i alunecă din mină şi-i căzu în noroi. 
Căruciorul trecuse de el, aşa că se aplecă după ea. Urechea lui 
se apropie cam la vreo doi-trei centimetri distanţă de perete şi o 
expresie nedumerită luă locul celei de enervare. Stinca parcă 
scîrţiia. îşi lipi urechea de ea. Răsuna de parcă dincolo de ea 
cineva scrişnea din dinţi. Asculta aşa o bucata de vreme, 
încercînd să ghicească motivul; nu era ecoul lopeţilor sau al 
sfredelelor şi nu era şuvoi de apă. Mai parcurse încă vreo 
treizeci de metri din galerie şi ascultă din nou. Nu se mai auzea 
chiar atit de tare, însă zgomotul era din cînd în cînd acompaniat 
de un clămpănit metalic aidoma celui făcut de lama unui 
briceag care se închide. Ciudat, foarte ciudat; pînă atunci nu mai 
auzise aşa ceva. îşi continua drumul, proasta lui dispoziţie fiind 
înlocuita complet de această noua preocupare. Mai înainte să 
ajungă la frontul exploatării, dădu peste Franşois. 

— Ziua buna, domnule Courtney. Sean renunţase demult să-l 
mai facă pe Francois să nu i se mai adreseze în acest fel. Gott, 
îmi pare rău că n-am fost acolo să vă întîmpin. Eu am crezut că 
veniţi la trei. 

— Nu-i nimic, Franşois. Ce mai faci? 

— Reumatismul asta al meu îmi dă de furcă rău de tot, domnule 
Courtney, dar altfel, nu mă pling. Ce mai face domnul 
Charleywood? 

— El e bine. Sean nu-şi mai putu înfrina curiozitatea. Spune-mi, 
Franz, tocmai mi-am lipit urechea de peretele galeriei şi am 
auzit un zgomot ciudat şi nu mi-am dat seama ce era. 

— Ce fel de zgomot? 

— Ca un fel de scrişnet, ca... îşi căuta cuvintele pentru a-l 
descrie... ca doua bucăţi de sticlă frecate una de cealaltă. 

Ochii lui Franşois se căscară, pe urmă se bulbucară, iar tenul îi 
deveni pămîntiu cînd omuleţul îl apuca de braţ. -Unde? 

— Ceva mai încolo pe galerie. 


Franşois se îneca în propria lui respiraţie care încerca să treacă 
de nodul din git, apoi începu să-l zgilţiie disperat pe Sean. 

— Surpare! exclama el răguşit. Omule, se surpă! 

Dădu s-o rupă imediat la fugă dar Sean îl înşfacă Franşois se 
zbătea furibund. 

— Surpare! urla el, iar glasul îi era piţigăiat din cauza isteriei ce-l 
cotropea. Surpare! 

— Franşois, cîţi oameni sînt în faţă? 

— Surpare! rosti din nou, iar glasul lui era acum isteric de 
subţire. Surpare! 

Se smulse din mîinile lui Sean şi-o luă la fuga spre staţia liftului, 
împroşcind noroiul cu cizmele lui de cauciuc. Groaza lui îl 
contamina şi pe Sean, care alergă şi el vreo zece-doisprezece 
paşi după care se opri. Preţ de citeva secunde preţioase el stătu 
în cumpănă cu teama zvircolindu-i-se în stomac ca o reptilă; să 
o ia înapoi după ceilalţi şi poate să moara împreună cu ei ori să 
se duca după Franşois şi să rămînă în viaţă Apoi teama din 
stomacul lui îşi găsi un tovarăş, ceva la fel de alunecos şi de 
rece; era ruşinea, şi ruşinea fu aceea care-i mînă paşii înapoi 
către frontul abatajului. Acolo erau cinci negri şi un alb, cu 
trupurile încinse, cu bustul gol şi lucind de transpiraţie. Sean le 
striga cuvîntul, iar ei reacţionara precum cei care se scalda cînd 
aud pe cineva stri-gind: „rechin!" Aceeaşi clipa de oroare 
paralizanta, apoi panica. O luară imediat la fuga înnebuniţi prin 
tunel. Şi Sean alerga odată cu ei, nămolul i se lipea de cizmele 
grele de cauciuc, iar picioarele îi erau slăbite din cauza traiului 
uşor şi a mersului în trăsură. Unul după altul, ceilalţi îl întrecură. 
„Aşteptaţi-mă şi pe mine, voia el să strige. Aşteptaţi-mă!" 
Aluneca pe clisa înşelătoare şi-şi pierdu echilibrul, şi-n cădere îşi 
zdreli umărul de perete şi se ridica iar în picioare, cu barba 
înămolită şi sîngele bubuindu-i în urechi. 

Rămas singur, bijbiia prin tunel. Cu un zgomot ca de praf de 
puşca, căpriorii groşi ai schelăriei de ranforsare cedară sub 
presiunea şuncilor în deplasare şi chiar în faţa lui, dintre grinzile 
tavanului, începu să iasă o pulbere fina, ca un fum. El începu să 
se clatine, peste tot în jurul lui pămîntul vorbea gemea, protesta 
cu mici ţipete înăbuşite. Grinzile începură şi ele să se 
lamenteze, cu pocnituri, scîrţiieli şi ruperi, pentru ca lent, 
aidoma unei cortine dintr-o sală de teatru, stîinca de deasupra să 
se pogoare asupra lui. 


Galeria era plină de o piclă deasa de praf ce acoperea razele 
lampasului şi-l rîcîia pe beregata. Atunci ştiu că n-o să reuşească 
să se salveze, dar începu să fuga prin ploaia de bucăţi de piatră 
ce se desprindeau din tavan. Un pietroi îi lovi casca şi-l izbi atit 
de tare, încît fu cît pe ce să se prăbuşească Orbit de vălătucii pî- 
cloşi de pulbere de piatră sfărimată, el se împiedica de 
vagonetul de mina ce zăcea abandonat blocînd galeria şi se 
aruncă deasupra structurii sale metalice cu coapsele amorţite 
din cauza impactului. 

, Acum s-a zis cu mine", gîndi el, dar instinctiv se mai ridică încă 
o dată în picioare şi încerca pe orbecăite să-şi croiască drum pe 
lîngă vagonet pentru a-şi continua fuga. 

într-un tunet asurzitor, galeria se prăbuşi chiar în faţa sa. El se 
lasă în genunchi şi se viri sub şasiul vagonetului, printre roţi, 
izbutind să se bage la adăpost exact cu o clipă mai înainte ca 
tavanul de deasupra capului său să se surpe şi el. Zgomotul 
păru să dureze o veşnicie, dar pînă la urma se sfîrşi, iar în 
comparaţie cu acesta fişiitul şi scrişnetul stîncilor părea a fi chiar 
o linişte deplina îşi pierduse lampasul, iar bezna era tot atît de 
apăsătoare ca şi pămîntul care se lăsa greu deasupra 
minusculului său adăpost Aerul era plin de praf şi începu să 
tuşească; tuşi pînă cînd îl duru pieptul, iar în gura simţi gustul 
sărat al sîngelui. Abia dacă mai avea loc să se clintească, şasiul 
vagonetului se afla la doar cincisprezece centimetri deasupra 
lui, însă el se zvircoli pentru a-şi descheia salopeta şi a-şi sfişia o 
bucata din poalele cămăşii de mătase. Duse crimpeiul de 
mătase la gură şi la nas ţinîndu-l ca pe o masca chirurgicala 
Acesta filtra praful din aer şi-l ajuta să respire. Praful se aşeza; 
accesele lui de tuse se răriră şi în cele din urma se opriră cu 
totul. Era surprins că încă mai era în viaţa şi începu, precaut, să 
exploreze. încercă să-şi întindă picioarele, însă tălpile lui se 
opriră în stîncă. Pipăi cu palmele -cincisprezece centimetri de 
spaţiu liber deasupra capului şi poate vreo treizeci şi pe o parte 
şi alta, noroi fierbinte dedesubt, stîncă şi oţel peste tot de jur 
împrejur. îşi dădu jos casca şi o folosi drept pernă. Se găsea într- 
un sicriu de fier, îngropat la o adîn-cime de o sută cincizeci de 
metri. Simţi cum, pentru prima data, panica pilpiie în el. 

— Ţine-ţi minea ocupată, gîndeşte-te la altceva, la orice altceva 
în afara de stînca din jur, inventariază tot ce ai, îşi spuse el. 


începu şă se caute prin buzunare, mişcîndu-se cu greutate în 
spaţiul strimt. 

— O casetă din argint pentru ţigări de foi, cu două havane. O 
puse jos lîngă el. 

O cutie de chibrituri ude. Pe acestea le puse deasupra casetei. 
Un ceas de buzunar. 

O batistă de in irlandeză, cu monograma. 

Un pieptene de baga - oamenii sînt judecaţi după aparente, 
începu să-şi pieptene barba, dar îşi dădu imediat seama că, deşi 
aceasta activitate dădea de lucru miinilor, ea-i lăsa mintea 
libera Aşa că puse şi pieptenul lîngă chibrituri. 

Douăzeci şi cinci de lire în bani de aur. îi numără cu băgare de 
seamă. Da, sînt douăzeci şi cinci. Voi comanda o sticlă de 
şampanie bună. în gura lui praful avea gust de creta aşa că 
urmă iute: şi o malaieza de la Opera. Ba nu una, cel puţin zece 
mala-ieze. Am să le pun să danseze pentru mine şi-aşa are să 
treacă timpul. Am să le promit că am să le dau la fiecare cîte un 
bănuţ de aur ca să le măresc entuziasmul. 

Continuă să se mai caute, dar nu mai era nimic de găsit. 

— Cizme de cauciuc, şosete, pantaloni bine croiţi, o cămaşă - 
cam ruptă, mă tem, o salopeta, casca de protecţie din tabla şi 
cam asta-i tot. 

Cu toată avuţia lui adunată cu grijă lîngă el şi după ce-şi ex- 
plorase temeinic carcera, el începu să gindească. Mai întîi se 
gîndi la sete. Noroiul în care zăcea era prea gros pentru a 
produce apă. încerca fără succes să-l filtreze prin cămaşă, apoi 
se gîndi la aer. Părea să fie destul de proaspăt şi hotărî că prin 
straturile de roca sfărimată căzute destul de rar în jurul lui 
trecea destul aer cît să-l menţină în viaţa. Să-l menţină în viaţa - 
în viaţa pînă cînd avea să moară de sete. Pînă cînd avea să 
moara făcut covrig ca un fetus în pîntecele cald al pămîntului. 
Rise din nou şi recunoscu în această reacţie cele dintii simptome 
ale panicii, îşi vîri pumnul în gură pentru a se opri din ris şi 
muşcă cu sete din articulațiile încleştate ale degetelor. Era o 
linişte desă-virşită, stînca încetase să se mai mişte. 

— Cam cit va dura? Spune-mi, doctore! Cît mai am? 

— Păi, uite că transpiri. Te deshidratezi repede. Aş zice că încă 
vreo patru zile, îşi dădu tot el singur răspunsul. 

— Cu foamea cum rămîne, doctore? 


— Oh, nu, nu-ţi face griji despre foame, sigur c-are să-ţi fie şi 
foame, dar vei muri de sete. 

— Şi cu tifoida sau tifosul cum rămîne? Niciodată nu mi-am 
amintit cum se zice. Cum e cu astea, doctore? 

— Dacă aici cu tine s-ar mai fi aflat şi alţi oameni, s-ar fi putut să 
te îmbolnăveşti şi de asta, dar, după cum ştii, eşti singur. 

— Ce crezi, doctore, o să înnebunesc - sigur, nu imediat, dar în 
cîte zile? 

— Da, ai să înnebuneşti. 

— Pînă acum n-am mai fost nebun, oricum aşa zic eu, dar cred 
că în momentul de faţa chiar că aş avea nevoie de puţina 
nebunie, nu crezi? 

— Daca vrei să zici că în felul ăsta situaţia ţi-ar părea mai su- 
portabila, să ştii că habar nu am ce să-ţi spun. 

— Aha, acum te ascunzi după deget - dar eu ştiu la ce te gin- 
deşti. Vrei să zici: „în acel somn al nebuniei ce fel de vise s-ar 
putea zămisli?" Vrei să zici:, „Nu cumva nebunia are să fie mai 
reală decit însăşi realitatea?" Vrei să zici: „Oare n-o fi mai rău să 
mori nebun decit să mori de sete?" Dar cine ştie, poate c-am să 
reuşesc să-mi înving nebunia. Vagonetul asta s-ar putea 
încovoia sub presiune, la urma urmei poate că asupra lui apasă 
acum mii şi mii de tone de stîncă. Asta chiar că ar fi o găselniţă 
deşteaptă, doctore, ca unul din branşa medicală ar trebui să o 
apreciezi aşa cum se cuvine. Mama-Pămint a fost salvata, dar 
vai, copilul s-a născut mort, l-a apăsat prea tare cu piîntecul. 
Sean vorbise cu glas tare, iar acum se simţea ruşinat. Apuca o 
bucata de piatra şi lovi cu ea în vagonet. 

— Sună destul de bine. Zău, e un zgomot chiar plăcut. Lovi şi 
mai tare în carcasa metalica - unu, doi, trei, unu, doi, trei -apoi 
dădu drumul pietrei. 

Slab ca un ecou, îndepărtat ca luna, el auzi propriile zgomote 
repetindu-se. Tot corpul i se crispa la auzul lor şi începu să 
tremure din cauza emoţiei. înşfacă piatra. Bătu de trei ori şi tot 
de trei ori îi veni răspunsul. 

— M-au auzit! Isuse Hristoase cel milostiv, m-au auzit! rise el 
sufocat. Draga Maică-Pămiînt, nu te mai lăsa pe mine, rogu-te, te 
implor nu te mai lăsa aşa grea. Mai ai un pic de răbdare. Mai 
rabdă şi tu vreo citeva zile şi prin cezariană ţi se va smulge 
acest copil din pîntecele tău. 


Mbejane aşteptă pînă cînd Sean dispăru în abatajul trei apoi îşi 
smulse noua tunică. O împături cu grijă şi o depuse pe capra de 
lîngă locul vizitiului. Rămase aşa, bucurindu-se de senzaţia pielii 
expuse la soare, după care se dădu jos şi se duse la cai. îi duse 
pe rind la adăpătoare, după care le puse din nou hăţurile, dar 
fară să-i stringa prea tare. îşi luă suliţele de pe scîndura pe care- 
şi sprijinea tălpile şi-şi îndreptă paşii către un mic petic de 
verdeata aflat chiar lîngă clădirea administraţiei. Se aşeza direct 
pe jos şi începu să meştereasca la fierul suliţelor, murmurînd 
încetişor în legea lui în timp ce ascuţea de zor tăişul. în cele din 
urma îşi trecu degetul cunoscător peste muchiile tăioase, 
mormăi, îşi bărbieri cu ele cîteva fire de păr de pe antebraţ, 
zimbi satisfăcut şi depuse suliţele pe gazonul scurt, lingă el. Se 
lăsa pe spate şi picoti sub razele calde ale soarelui. 

îl treziră tipetele. Se ridică în capul oaselor şi în mod reflex 
verifica înălţimea soarelui pe cer. Dormise o oră sau chiar mai 
mult. Duff ţipa, iar Francois, mînjit de noroi şi înspăimăntat de 
moarte, îi răspundea la întrebări. Amîndoi şedeau chiaj în faţa 
clădirii administrative. Calul lui Duff era asudat. Mbejane se 
ridica în picioare şi se apropie de ei; ascultă cu băgare de 
seamă, încercănd să priceapă ceva din rostirea lor rapidă şi 
sacadata. Vorbeau prea repede, dar ceva nu era ăn ordine, asta 
îşi putea da seama. 

— S-a surpat chiar lîngă puț la nivelul 10, spuse Francois. 

— Şi l-ai lăsat acolo, ăl acuza Duff. 

— Am crezut că vine după mine, dar el s-a ăntors. 

— De ce? De ce s-a întors? 

— Ca să-i cheme şi pe ceilalţi. 

— Ai inceput degajarea galeriei? 

— Nu. Te-am aşteptat pe tine. 

— Imbecilule! Ar mai putea fi în viaţa acolo, idiot nenorocit ce 
eşti... fiecare minut contează! 

— Dar n-are nici o şansă, domnule Charley wood, cu siguranţa e 
mort. 

— Taci naibii din gura! 

Duff se îndepărta de el şi o rupse la fugă spre puţul pincipal al 
minei. Dedesubtul eşafodajului ănalt de metal al intrării în mină 
se adunase o mulţime de oameni şi brusc Mbejane ştiu că era 
vorba de Sean. îl prinse din urmă pe Duff mai inainte ca acesta 
să ajungă la puț. 


-ENkosi? 

-Da. 

— Ce s-a ăntimplat? 

— A căzut stînca pe el. 

Mbejane intră şi el în cuşca liftului lîngă Duff şi nici unul nu mai 
scoase nici o vorbă pănă cănd nu ajunseră la nivelul zece. O 
luară pe galerie şi după numai căţiva metri drumul se înfundă. 
Acolo se aflau oameni cu răngi şi lopeţi, stând nehotărăţi şi 
aşteptănd ordine, iar Mbejane işi croi drum printre ei. El şi Duff 
ajunseră împreună dinaintea unui perete de stăncă surpată care 
bloca galeria. Nimic nu tulbura liniştea. Apoi Duff se ântoarse 
către şeful de şut - un alb. 

— Ai fost la frontul galeriei? -Da. 

— Ela venit după voi să vă cheme, nu-i aşa? -Da. 

— lar voi l-aţi lăsat acolo. 

Omul nu-l putea privi în ochi pe Duff. 

— Am crezut că vine după noi, murmură el. 

— Nu v-aţi găndit decăt la pielea voastră amărăta, îi spuse Duff, 
laş împuţit ce eşti, ticălos şi nemernic gălbejit... 

Mbejane îl apucă pe Duff de braţ, iar Duff îşi ăntrerupse tirada. 
Şi-atunci auziră cu toţii: „Cioc-cioc-cioc". 

— Ele! El trebuie să fie, şopti Duff. E viu! 

Smulse o rangă de la unul dintre băştinaşi şi izbi cu ea în 
peretele galeriei. Aşteptară cu respiraţia ăntretăiată pînă cînd 
alt zgomot le răspunse iar, mai tare şi mai limpede ca înainte. 
Mbejane luă ranga din mîinile lui Duff. O viră într-o crăpătură din 
stîncă şi muşchii spatelui i se umflară din cauza efortului. Bara 
de fier se ândoi ca o nuieluşă, Mbejane o azvărli cit colo şi apucă 
de bolovan cu măinile goale. 

— Tu! ii strigă Duff şefului de şut. O să avem nevoie de grinzi ca 
să consolidăm pe măsură ce degajăm surparea - du-te şi vino 
repede cu ele. Se întoarse către băştinaşi. Patru dintre voi 
lucraţi la front toţi odată - ceilalţi căraţi piatra degajata. 

— Vreţi dinamita? întrebă şeful de şut. 

— De ce, ca să se mai producă încă o surpare? Foloseşte-ţi 
capul, omule! Du-te repede după grinzi, şi daca tot ieşi la 
suprafaţa, cheamă-l şi pe domnul du Toit 

în patru ore degajară aproape cinci metri de galerie spărgînd 
lespezile mai mari cu baroasele şi culegînd apoi bolovanii mai 
mărunți din resturi. Pe Duff îl dureau toţi muşchii, iar mîinile îi 


sîngerau. Trebuia să se odihnească. Se tî încet pînă la 
platforma liftului, unde găsi nişte paturi şi un castron mare cu 
supă. 

— Astea de unde-au mai apărut? 

— De la Hotelul lui Candy, domnule. Jumate din Johannesburg 
aşteaptă afară la gura minei. 

Duff îşi trase pătura pe umeri şi sorbi un pic din supă. -Unde- 
iduToit? 

— N-am putut să dau de el, domnule. 

în faţă, în zona frontului de exploatare, Mbejane continua munca 
fără întrerupere. Cei patru băştinaşi din primul schimb se 
înapoiau pentru a se odihni şi alţii le luară locul cu forţe 
proaspete. Mbejane îi coordona mormăind din cînd în cînd cite o 
comandă, dar altminteri păstrindu-şi forţele pentru asaltul 
stîncilor. Duff se odihni preţ de un ceas, iar cînd se întoarse la 
capătul galeriei Mbejane încă era acolo. Duff îl văzu cum ia în 
braţe o lespede de piatra cam cît un butoi de bere, cum îşi 
încordează picioarele şi cum smulge roca dintre sfarimături. în 
locul rămas liber se revarsă pămînt şi rocă sfărimată care-l 
îngropară pe Mbejane pînă la genunchi, dar Duff sări imediat să- 
i dea o mînă de ajutor. 

După alte doua ceasuri, Duff se văzu nevoit să ia o noua pauză. 
De data asta, el îl obligă şi pe Mbejane să vină cu el, îi dăduo 
pătură şi-l forţa să bea puţină supă. Şedeau unul lîngă altul cu 
spinările lipite de peretele galeriei şi cu paturile pe urmeri. Şeful 
de şut se apropie de Duff. 

— Doamna Rautenbach v-a mai trimis şi asta, domnule. Era o 
jumate de sticla de rachiu. 

— Transmite-i că-i mulţumesc. 

Duff îi scoase dopul cu dinţii şi luă două gituri. Ochii i se umplură 
de lacrimi - îi întinse sticla lui Mbejane. 

— Nu se cade, murmură Mbejane. 

-Bea! 

Mbejane bău, şterse gitul sticlei cu multa grija după care i-o 
înapoie lui Duff. Duff mai trase încă o duşcă şi i-o întinse din 
nou, dar Mbejane scutură din cap. 

— Puțin din asta îţi dă tărie, prea mult înseamnă slăbiciune. 
Acum avem treabă. 

Duff puse dopul la sticla. 

— Cit mai e pînă ajungem la el? întreba Mbejane. 


— Incă o zi, doua poate. 

— Un om poate muri în două zile, murmura gînditor zulusul. 

— Nu unul cu un corp de zimbru şi o inimă de drac împeliţat, îl 
asigură Duff. Mbejane surise, iar Duff urmă încercînd să se 
descurce într-un dialect zulu cam stilcit: 

— Tu iubeşti la el, Mbejane? 

— lubirea e un cuvint femeiesc. 

Mbejane îşi studia unul dintre degetele sale mari; unghia era 
rupta şi ridicata în sus ca o piatră de mormiînt; o apucă între 
dinţi, o smulse şi o scuipă jos. 

— Babuinii ăştia nu pun osu' la muncă dacă nu-i mînă cineva de 
la spate. Mbejane se ridică în picioare. 

— Te-ai odihnit? 

— Da, minţi Duff şi amîndoi se duseră iar la frontul galeriei. 

Sean zăcea în noroi cu capul sprijinit de casca tare de miner pe 
care-o folosea drept pernă. întunericul era de nepătruns, ca şi 
piatra din jurul lui. încercă să-şi imagineze cam la ce distanţă se 
afla de peretele dărimat - făcînd asta, îşi mai abătea gîndul de la 
setea sfăşietoare. Putea auzi zgomotul făcut de ciocanul care 
lovea în piatra şi zuruitul rocilor dislocate, dar păreau să nu se 
mai apropie niciodată. întreaga parte laterală a corpului său era 
înţepenită şi-l durea, dar nu se putea răsuci, genunchii împiedi- 
cîndu-i-se de cărucior ori de cîte ori încerca să se învirtească, iar 
aerul din minuscula lui peşteră începea să aibă iz de statut - îl 
apucară durerile de cap. Se mişcă din nou, neliniştit, iar mîna lui 
dădu peste mica grămăjoară de bani de aur. îi lovi din nou, risi- 
pindu-i prin noroi. Ei erau momeala care-l ademeniseră în 
această capcană. Acum ar fi fost gata să renunţe la toţi doar 
pentru a mai simţi vintul prin barbă şi soarele dogorindu-i 
obrajii. Bezna se lipea de el, densă şi lipicioasă ca o melasă 
neagră; avea impresia că-i umple nările, beregata şi ochii, 
sufocîndu-l. Biîjbiîi pînă dădu peste cutia de chibrituri. Pentru 
cîteva cupe de lumină era gata să ardă preţiosul oxigen din 
minuscula-i peşteră şi să mai şi numească asta un tîrg bun - 
numai că preţioasa cutie era udă. Scăpără beţele unul după 
altul, însă gămă.liile lor jilave se fărimiţară fără să scoată nici o 
scînteie, iar el le azvirli cît colo şi-şi închise strins de tot 
pleoapele pentru a nu da voie beznei să-i pătrundă în suflet 
Dinaintea ochilor săi închişi începură a se alcătui culori 
strălucitoare care se tot mişcau şi se aranjau caleido-scopic pînă 


ce brusc şi cît se poate de limpede alcătuiră chipul lui Garrick. 
Luni la rind nu se mai gîndise deloc la familia lui, fusese prea 
absorbit să culeagă recolta de aur, acum însă îl hăpădeau 
amintirile. De cîte lucruri uitase cu desăvirşire! Orice altceva 
devenise neimportant în comparaţie cu puterea şi cu aurul - 
chiar şi viaţa, vieţile oamenilor nu însemnaseră nimic. Acum 
însă era în joc chiar viaţa lui aflată pe marginea unui întunecat 
abis. 

Zgomotul baroaselor străbătu din nou prin păienjenişul gîn- 
durilor lui. De cealaltă parte a galeriei înfundate se aflau oameni 
care încercau să-l salveze, trudindu-se din răsputeri să-şi 
croiască dmm prin mormanul înşelător de pietre care în orice 
clipa s-ar fi putut surpa iar. Oamenii erau cu mult mai valoroşi 
decit metalul ăla infect, decit acele mici discuri de aur ce zăceau 
semet de jur împrejurul lui prin noroi în timp ce oamenii se 
străduiau să-i salveze viaţa. 

Se gîndi la Garry, rămas olog din cauza unei greşeli a lui şi tatăl 
unui copil bastard pe care de fapt el îl zămislise, şi se gîndi apoi 
la Ada pe care o părăsise fără să-şi ia măcar rămas-bun şi la Karl 
Lochtkamper cu pistolul în mînă şi jumătate de craniu împrăştiat 
pe duşumeaua dormitorului său, şi la alţi oameni fără nume, 
morţi sau distruşi din cauza lui. 

Sean îşi trecu limba peste buze şi asculta zgomotul ciocanelor, 
acum era sigur că se auzeau mult mai aproape. „Dacă am să 
scap de aici, totul are să fie altfel. Jur." 

Mbejane se odihni patru ore în cele treizeci şi şase care urmară. 
Duff îi vedea carnea cum se topeşte pe el şi se transforma în 
sudoare. Se omora singur. Duff era complet epuizat; cu mîinile 
nu mai putea lucra, dar dirija operaţiunile de ranforsare a 
abatajului recucerit Pe la sfîrşitul celei de-a doua seri degajaseră 
deja treizeci de metri de galerie. Duff îi străbătu în grabă şi cînd 
ajunse la frontul de lucru îi spuse lui Mbejane: 

— Cît a trecut de cînd i-ai dat semnal ultima dată? Mbejane se 
trase un pas înapoi cu un baros în palmele sale 

făcute zdrenţe; coada barosului era lipicioasă şi maronie de la 
sîngele închegat 

— Acum un ceas, şi chiar şi atunci, după sunet nu părea să fie 
mai mult de o lungime de sulița între noi. 

Duff apuca o rangă de la unul dintre ceilalţi indigeni şi lovi 
stînca. Răspunsul veni imediat. 


— El izbeşte în ceva făcut din metal, spuse Duff. Suna ca şi cum 
s-ar afla la doar cîţiva metri de aici. Mbejane, lasă-i pe oamenii 
ăştia în locul tău! Dacă vrei, poţi să rămii şi tu doar să te uiţi, 
dar acum trebuie neapărat să te odihneşti. 

în semn de răspuns, Mbejane ridica barosul şi-l repezi în stînca 
Piatra lovita se crăpa, iar doi mineri se repeziră să disloce 
sparturile cu răngile lor. în celălalt capăt al găurii astfel formate, 
puteau zări vagonetul de mina Toţi se holbau la el, apoi Duff 
ţipă: 

— Sean, mă auzi? 

— Mai taci şi scoate-mă odată de aici! 

Glasul lui Sean era gros şi răguşit de sete şi din cauza faptului 
că era estompat de pereţii de stinca 

— E sub vagonet! -Ele! 

— Nkosi, cum te simţi? 

— L-am găsit! 

Strigătele trecură de la oamenii care lucrau în spatele lor în 
galerie la cei ramaşi de veghe la platforma liftului. 

— L-au găsit - e bine, sănătos - l-au găsit! 

Duff şi Mbejane ţişniră amindoi deodată, uitind complet de 
epuizare. îndepărtară din drum ultimele bucăţi de stinca şi 
îngenuncheara umăr la umăr, mijindu-şi ochii şi uitîndu-se sub 
vagonet. 

-Nkosi, te văd. 

— Şi eu te vad, Mbejane, de ce-a durat atita? -Nkosi, erau nişte 
pietricele care ne stăteau în drum. Mbejane întinse mîinile sub 
vagonet, îl apuca pe Sean de 

subsuori şi-l trase afara. 

— Da' al naibii culcuş ţi-ai mai găsit să te îngropi, măi flăcău! 
Cum te simţi? 

— Daţi-mi nişte apă şi toate au să fie bune şi la locul lor. 

— Apă, aduceţi apă! striga Duff. 

Sean o înghiţi pe nerăsuflate, încercînd să soarba toată cana 
dintr-o singura înghiţitură Tuşi şi apa îi ieşi pe nas. 

— Uşurel flăcău, mai domol, mai domol. 

Duff îl bătu pe spate. Sean sorbi următoarea cana mai încet şi-o 
termina gifiind din cauza efortului. 

— Că buna a mai fost... 

— Haide, să mergem, afară ne aşteaptă un doctor. 

Duff îi puse o pătura pe umeri, iar Mbejane îl luă în braţe. 


— Lasă-mă naibii jos, că doar n-am uitat cum să merg! Mbejane 
îl lăsă jos uşurel, dar picioarele lui Sean se muiară 

precum cele ale oamenilor care tocmai s-au dat jos din pat după 
o îndelungata suferinţă şi el se sprijini de braţul lui Mbejane. 
Acesta îl luă iar în braţe şi-l duse pînă la platforma Uftului. 
Urcară cu colivia pînă sus, la suprafaţă 

— Cum mai străluceşte luna! Şi stelele, Dumnezeule, cît de 
frumoase mai sînt! 

în glasul lui Sean se simţea încîntarea; sorbea cu nesaţ în 
plămîni aerul nopţii, care era însă prea tare pentru el, aşa că 
începu iar să tuşească. Sus îl aşteptau mai mulţi oameni care 
imediat se adunară în jurul lui cînd cobori din colivia liftului. 
-Cume? 

— Cum te simţi, Sean? 

— Doctorul Symmonds aşteaptă în birou. 

— Repede, Mbejane, spuse Duff. Haide să-l scoatem din 
răcoarea asta! 

Flancat de Duff şi Mbejane, Sean fu dus în clădirea admi- 
nistrativă, unde-l întinseră pe o canapea din biroul lui Francois. 
Symmonds îl examina, se uita în gitul lui şi-i luă pulsul. 

— Dispuneţi de o trăsură închisă? 

— Da, răspunse Duff. 

— Păi, atunci înveliţi-l bine şi duceţi-l acasă să se culce. Cu 
praful şi aerul fetid pe care l-a respirat, exista un mare pericol 
de pneumonie. Am să merg şi eu cu voi să-i dau un calmant. 

— Doctore, n-am nevoie de aşa ceva, îi rînji Sean. 

— Cred că eu sînt în măsura sa ştiu mai bine de ce ai nevoie 
acum, domnule Courtney. 

Doctorul Symmonds era tînăr. Era preferat de bogătanii din 
Johannesburg şi asta-l făcea foarte îngîmfat. 

— Acum, rogu-te, o să mergem la hotel, zise în timp ce îşi aşeza 
instrumentele înapoi în geanta. 

— Mă rog, tu eşti doctorul, admise Sean, însă înainte să 
mergem, nu vrei să te uiţi un pic şi la miinile servitorului meu? 
Sînt într-un hal fără de hal. Nici nu ştiu daca a mai rămas ceva 
came pe ele... 

Doctorul Symmonds nu-şi ridica privirea de la îndeletnicirea lui. 
— N-am nici un fel de experienţă cu indigenii, domnule 
Courtney, sînt convins că veţi găsi un alt doctor care să aibă 
grija de el atunci cînd vom ajunge în oraş. 


Sean se ridică încet, lăsînd pătura să-i alunece de pe umeri, se 
duse pînă la medic şi-l înşfacă de beregata, lipindu-l de perete. 
Doctorul avea o frumoasa pereche de mustăţi dese, iar Sean 
apuca una dintre ele între degetul său cel mare şi cel arătător şi 
începu să-i jumulească firele unul cîte unul de parcă ar fi jumulit 
de pene o pasăre de curte, pînă cînd doctorul Symmonds începu 
să ţipe. 

— începînd din aceasta clipa, doctore, vei avea şi experienţa cu 
indigenii, rosti Sean. Scoase batista din buzunarul de la pieptul 
medicului şi începu să tamponeze cu ea micile brobonele de 
sînge ce apăruseră deasupra buzei superioare, acum cheală, a 
acestuia. Fii băiat de treabă, ai grijă de servitorul meu! 


21 

Cînd Sean se trezi în dimineaţa următoare, acele ceasornicului 
de la bunicul său, ticăind pe peretele opus al dormitorului, erau 
orientate amîndouă drept în sus. Candy se afla în încăpere, 
trăgind draperiile, şi împreuna cu ea mai erau doi ospătari, 
fiecare cu o tava încărcata. 

— Bună dimineaţa, ce mai face eroul nostru în dimineaţa asta? 
în vreme ce ea se apropia de patul lui Sean cei doi ospătari 
puseră jos tăvile şi ieşiră. 

Sean clipi din ochi pentru a-şi alunga ultimele rămăşiţe de 
oboseală. 

— îmi simt beregata de parcă tocmai am isprăvit de mîncat un 
prinz de sticlă pisată. 

— Asta-i praful, spuse Candy şi-şi puse mîinile pe fruntea lui. 
Mîna lui Sean se strecură pe la spate şi-o ciupi, iar ea scoase 

un țipăt scurt. îndepărtindu-se de pat, ea-şi frecă fundul şi se 
uită chioriş la el. 

— Nu te doare nimic, bag eu de seamă. 

— Bun, atunci am să mă scol. Sean dădu la o parte aşternutul. 
— Nu mai înainte ca doctorul să vină să te examineze. 

— Candy, daca ticălosul ala mai pune piciorul în casa asta, am 
să-i trag una-n mutră atît de tare, încît dinţii o să-i zboare prin 
ceafă, înşiraţi unul după altul ca soldaţii. 

Candy se întoarse către tăvile cu mîncare pentru a-şi ascunde 
zimbetul. 


— Nu se cuvine să vorbeşti aşa în prezenţa unei doamne. Dar 
nu-ţi face griji, bine că nu-i Symmonas de faţă. 

— Unde-i Duff? întrebă Sean. 

— Face o baie, după care vine să ia micul dejun alături de tine. 
— Am să-l aştept, dar pînă una alta dă-mi o ceaşcă de cafea, te 
rog; eşti o dulceata. 

Ea îi aduse cafeaua. 

— Sălbaticul ăla al tău s-a ţinut de coada mea toata dimineaţa. 
Vrea să te vadă. Nu mi-a mai rămas decit să pun un paznic 
înarmat la uşa camerei ca să-l ţin afară. 

Sean rise. 

— Eşti ta buna să-l trimiţi înăuntru? 

Ea merse pînă la uşă apoi se opri cu mîna pe clanţa. 

— Ce bine că eşti din nou printre noi, Sean. Să nu mai faci vreo 
prostie ca asta vreodată, bine? 

— îţi promit că n-am să mai fac, o asigura Sean. Mbejane intra 
repede şi rămase în pragul uşii. -Nkosi, cum te simţi? Bine? 

Sean se uită la bandajele pătate de iod în care erau înfăşurate 
mîinile zulusului şi la livreaua maronie fără să răspundă. Apoi se 
lăsă pe spate şi se uită lung în tavan. 

— Eu am trimis după servitorul meu şi în loc de asta mi-au trimis 
un maimuţoi pe lanţ. 

Mbejane rămase împietrit, cu chipul golit de orice expresie, cu 
excepţia tristeţii din ochi. 

— Pleacă, du-te şi găseşte-mi servitorul! Ai să-l cunoşti după 
ceea ce poartă - costumul războinicilor zuluşi. 

Nu dură decit cîteva clipe şi Mbejane fu cuprins de un hohot de 
ris care îl făcu să i se cutremure umerii şi-i încreţi colţurile gurii. 
închise uşa foarte încet cînd ieşi, iar cînd se întoarse în ţinuta sa 
tradiţională din cozi de leopard prinse de o centură strinsă pe 
talie, Sean începu să rinjească. 

— Aha! Te văd, Mbejane! 

— Şi eu te văd! 

Se aşeză lîngă pat şi vorbiră. Discutară puţin despre surpare şi 
absolut deloc despre contribuţia lui Mbejane la salvarea lui. Era 
ceva ce nu avea nevoie să fie exprimat, era de la sine înţeles, 
iar cuvintele ar fi fost de prisos. Poate că mai tîrziu aveau să 
aducă vorba şi despre asta, dar nu acum. 

— Miine o să ai nevoie de trăsură? întrebă Mbejane la sfîrşit. 

— Da. Acum du-te. Măniîncă şi culcă-te. 


Sean întinse mîna şi atinse braţul lui Mbejane. Doar atît numai, 
un mic contact fizic, o atingere aproape vinovată - după care 
Mbejane plecă. 

Apoi Duff îşi făcu apariţia în halatul lui de mătase şi mîn-cară 
ouăle şi fripturile de pe tăvi, iar Duff trimise după o sticlă de vin 
doar aşa, ca să-şi mai spele încă o dată praful din gîdej. 

— Aud că Francois tot mai e la îngerii Luminoşi - bea întruna de 
cînd a ieşit din galerie. Cînd se trezeşte să-i zici să vină la birou 
şi să-şi ridice lichidarea. 

Sean se ridica brusc. 

— Ce-ai de gînd să faci, să-l dai afara? 

— O să-l zbor atit de sus, că pînă la Capetown nici n-o să mai 
atingă pămîntul! 

— De ce naiba să-l concediezi? întreba Sean. 

— De ce, de ce! îl imită Duff. De ce? Pentru că a fugit, uite de- 
aia 

— Duff, el a mai trecut printr-o surpare la Kimberley, nu-i aşa? 
— Aşa e. 

— N-ai zis tu ca s-a ales cu picioarele rupte? -Ba da. 

— Vrei să-ţi spun ceva? Dacă mie mi s-ar fi întîmplat a doua 
oară, şi eu aş fi fugit mîncînd pămîntul să fi fost în locul lui. 

Duff îi umplu paharul cu vin fără să răspundă 

— Trimite vorbă la îngerii Luminoşi, spune-i că alcoolul nu-i face 
bine la ficat - asta are să-l trezească -, mai spune-i că dacă pîna 
mîine dimineaţă nu se prezintă la muncă, rămîne fără salariu, 
mai spuse Sean. 

Duff se uita la el cu o expresie nedumerită. 

— Asta ce mai e? 

— Acolo jos, în gaura aia am avut ceva răgaz de gîndire. Am 
decis că pentru ca să ajungi sus nu e nevoie să calci pe 
cadavrele celor care-ţi ies în cale. 

— Aha, pricep, rosti Duff zimbind. O decizie buna - Anul Nou în 
august. Păi, atunci e-n ordine, începusem să-mi fac griji, eu 
credeam că ţi-a căzut o piatră în cap. Să ştii că şi eu iau decizii 
bune. 

— Duff, nu vreau să-l văd pe Francois concediat. 

— Bine, bine, bine, o să ramina Daca pofteşti o să deschidem la 
birou şi o cantina pentru săraci şi o să transformăm Xanadu într- 
un azil de bătrini. 


— N-ai decit să răcneşti la mine daca ţii cu tot dinadinsul, dar 
pur şi simplu nu văd de ce trebuie să-l concediem pe Francois, 
asta-i tot. 

— Cine te contrazice?! Doar am fost de acord, nu? Am toata 
stima pentru deciziile bune. Doar numai din astea iau tot timpul! 
Duff îşi trase scaunul mai aproape de pat. 

— Din întîmplare, se nimereşte să am la mine un pachet de cărţi 
de joc. Le scoase din buzunarul halatului. Ce-ai zice să facem o 
partida de klabejas? 

Sean pierdu cincizeci de lire înainte de a fi salvat de apariţia 
noului doctor. Acesta îl ciocani în piept şi-l examina pe toate 
părţile, scrise o reţeta şi-i recomandă să rămînă în pat pentru 
tot restul zilei. Medicul tocmai pleca atunci cînd intrară Jock şi 
Trevor Heyns. Jock avea în miini un buchet de flori pe care le 
întinse stînjenit lui Sean. 

Apoi încăperea începu să se umple de-a binelea; sosiră şi ceilalţi 
membri ai bursei. Cineva aduse o lada de şampanie, într-un colţ 
se încinse o partidă de pocher şi o întrunire politică în altul. 

— în fine, cine se crede Kruger ăsta - Dumnezeu?! Ştiţi ce-a zis 
ultima oară cînd ne-am dus la el în legătură cu voturile? A zis: 
„Protestaţi voi, protestaţi, eu am armele - voi nu!" 

— Trei popi cîştigă - aveai cărti deoparte!... 

-.„„ Staţi numai puţin şi-o să vedeţi cum o să ajungă 
Consolidated Wits la 30 de şilingi pînă la sfîrşitul lunii. 

— ... Şi impozitele - alte douăzeci de procente în plus pe 
dinamită. 

— La Operă e o prospătura straşnică Jock şi-a rezervat-o pentru 
tot sezonul - pînă acum nimeni n-a mai dat cu ochii de ea. 

— Hei, voi doi, gata cu harta, încetaţi! Daca vi s-a făcut de în- 
căierare n-aveţi decit să ieşiţi afara, aici e camera unui om 
bolnav. 

— Sticla asta e goala - Duff mai desfă tu încă una! 

Sean mai pierdu încă o suta în jocul cu Duff, apoi un pic după 
ora cinci intra şi Candy. Se îngrozi. 

— Afară! Haide, haide, valea toţi! Afară toata lumea! încăperea 
se goli la fel de iute pe cît se umpluse, iar Candy 

începu să deretice strîngînd mucurile de trabuc risipite peste tot 
şi paharele goale. 

— Nişte vandali! Unul mi-a ars covorul cu scrum şi uită-te 
numai! Şampanie vărsata pe toată masa. 


Duff tuşi şi îşi mai turnă încă un pahar. 

— Dufford, nu crezi că ţi-a cam ajuns cit ai turnat în tine? Duff 
puse paharul jos. 

— Şi a cam venit vremea să te schimbi şi tu pentru cină. Duff îi 
făcu cu ochiul lui Sean, dar se conformă şi plecă. 

După masa de seară, Duff şi Candy se întoarseră la Sean ca să 
ia împreună cu el un lichior. 

— Şi-acum la culcare! porunci Candy şi merse la fereastra 
pentru a trage draperiile. 

— Dar e încă devreme, protesta Duff fără nici un efect. Candy 
sufla în lampa. 

Sean nu era obosit, toata ziua zăcuse în pat, iar acum creierul 
lui era activ. îşi aprinse o ţigară de foi şi fuma ascultînd 
zgomotele nopţii de afară, din stradă, şi abia după miezul nopţii 
atipi. Se trezi ţipînd fiindcă din nou bezna se coborise asupră-i, 
iar apăsarea păturilor i se păru a fi copleşitoare şi sufocantă. Le 
dădu iute la o parte şi-ncepu să umble de colo-colo ca un orb 
prin camera, împiedicîndu-se de lucruri. Trebuia să iasă la aer şi 
să vadă lumina. Nimeri cu fruntea în draperiile groase din 
catifea care se lipiră imediat de faţa lui; se eliberă cu gesturi 
violente şi se năpusti prin uşa balconului cu umărul înainte; uşile 
se dădură în lături, iar el năvăli afară pe terasă în aerul rece sub 
o lună mare şi galbenă suspendata pe cer deasupra capului. 
Gifiiala i se mai potoli pînă cînd încet-încet respiraţia îi reveni la 
normal. Intră înapoi în cameră şi aprinse lampa, după care se 
duse pînă-n dormitorul gol al lui Duff. Pe noptiera, la căpătiiul 
patului, se afla un exemplar din A douăsprezecea noapte; o luă 
şi se înapoie cu ea în dormitorul lui. Se aşeza cu veioza lîngă cot 
şi-şi obliga ochii să urmărească cuvintele tipărite chiar dacă i se 
părea că nu aveau nici un fel de noimă. Citi pînă la ivirea zorilor 
cenuşii prin ferestrele deschise şi abia atunci puse jos cartea. Se 
bărbieri, se îmbrăca şi cobori pe scara din spate pînă-n curtea 
hotelului. La grajd dădu peste Mbejane. 

— Pune o şa pe murguleţ! 

— încotro, Nkosi? 

— Să omor un demon. 

— Atunci am să vin cu tine. 

— Nu, pînă la prinz sînt înapoi. 


Calări pînă la mina Candy Deep, îşi legă calul lîngă clădirea 
administraţiei. La biroul din faţa stătea un angajat cu un aer 
adormit. 

— Bună dimineaţa, domnule Courtney. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, adu-mi o salopetă şi o cască. 

Sean se duse la intrarea în galeria abatajului trei. Pămiîntul era 
acoperit cu un strat subţire de promoroacă ce scîrţiia sub paşii 
lui, iar soarele tocmai se ridicase deasupra crestei răsăritene a 
Witwatersrandului. Sean se opri la podul troliului şi vorbi cu 
mecanicul liftier: 

— Schimbul cel nou a intrat? 

— In urma cu jumătate de ceas, domnule. Omul era vădit 
surprins să-l vadă acolo. Tura de noapte a isprăvit cu puşcarea 
cam pe la cinci. 

— Bine, bine. Coboară-mă pînă la nivelul 14. 

— 14 e acum abandonat, domnule Courtney, acolo nu mai 
munceşte nimeni. 

— Da, ştiu. 

Sean merse pînă la gura abatajului. îşi aprinse lampasul cu 
carbid şi în vreme ce aştepta liftul îşi plimbă ochii pe întinsul 
văii. Aerul era mai limpede, iar soarele arunca umbre lungi. 
Totul era desenat parcă în linii clare şi precis trasate, într-un 
puternic contrast. De multe luni nu se mai trezise atit de 
devreme 

şi aproape că şi uitase cit de proaspete şi ce nuanţe delicate 
aveau zorii. Cuşca ascensorului se opri în dreptul lui. Trase adînc 
aer în piept şi urcă. Cînd ajunse la nivelul 14 şi împinse maneta 
prin care anunţa liftul liber - se afla din nou singur înăuntru. 
Parcurse la pas galeria, iar ecoul paşilor săi îl însoțea 
pretutindeni. Asuda abundent şi un muşchi din obraz începu să-i 
zvicnească; ajunse la frontul abatajului şi puse lampasul cu 
carbid pe o piatră. Se controla prin buzunare pentru a se asigura 
că chibriturile erau acolo, după care sufla în lămpaş. Bezna îl 
cuprinse deîndată în linţoliul ei. Prima jumătate de oră fu cea 
mai grea. De două ori pusese mina pe chibrituri gata-gata să 
scapere, dar se controla. Transpiraţia i se lăţea în pete reci la 
subraţ, iar întunericul îi umplea gura, înecîndu-1. Trebuia să se 
lupte pentru fiecare înghiţitura de aer, s-o inspire, s-o ţină în 
piept şi abia apoi să-i dea drumul. Mai întîi îşi aduse la normal 
respiraţia, după care încetul cu încetul mintea îi reveni sub 


control şi ştiu că învinsese. Mai aştepta alte zece minute 
respirînd de asta dată uşor şi stînd relaxat cu spinarea rezemata 
de peretele galeriei, după care aprinse lampasul. Zîmbea în timp 
ce se îndrepta spre platforma liftului. Cînd ajunse iar la 
suprafaţa cobori din cuşca suspendată şi îşi aprinse un trabuc; 
aruncă băţul de chibrit în gura pătrată şi neagră a puţului. 

- Te am la degetul mic, biată vizuină! 

O luă catre clădirea administrativă. Ceea ce n-avea el de unde 
să ştie era că abatajul numărul trei al minei Candy Deep avea 
să-i răpească ceva la fel de valoros ca şi curajul său, ceva pe 
care nu avea să-l mai reciştige niciodată Insă mulţi ani aveau să 
mai treacă pînă atunci. 


22 

Pînă-n octombrie Xanadu era aproape gata. într-o sîmbătă după- 
amiază cei trei se îndreptau către casă, ca de obicei. 

— Constructorul nu are decit şase luni întîrziere faţă de grafic - 
acum zice că are sa termine de Crăciun, iar eu n-am găsit 
curajul să-l întreb care Crăciun, observă Sean. 

— Asta din cauza tuturor modificărilor la care s-a gindit Candy, 
spuse Duff. Atita l-a bătut la cap şi l-a zăpăcit, încît nici nu cred 
că mai ştie dacă e bărbat sau femeie. 

— Ei bine, dacă m-aţi fi ascultat şi pe mine de la bun început, 
asta ne-ar fi scutit de toate necazurile astea, le spuse Candy. 
Trăsura trecu printre porţile de marmură, iar ei îşi făcură ochii 
roată. Pajiştea era netedă şi acoperita de verdeață proaspătă, 
iar aborii de palisandru ce străjuiau aleea principală ajungeau 
cam pînă la înălţimea umărului. 

— Cred că are să-şi merite pînă la urmă numele - grădinarul 
face o treaba minunată, rosti Sean cu satisfacţie. 

— Să nu care cumva să-i zici în faţă „grădinar" că ne trezim că 
face grevă El e horticultor, îi zimbi Duff. 

— Că veni vorba de nume, se băgă şi Candy, nu credeţi că 
Xanadu sună un pic, cum să zic, cam străin? 

— Ba nu, eu, unul, nu cred, spuse Sean. Eu însumi l-am ales. 
Cred că e un nume al naibii de bun. 

— Dar nu are demnitate - de ce să nu-i zicem Fair Oaks1? 


— Mai întîi pentru că pe o rază de 80 de kilometri de jur împrejur 
n-ai să întîlneşti nici o rămurică de stejar, şi-n al doilea rind 
fiindcă deja se numeşte Xanadu. 

— Nu te supăra, a fost doar o sugestie. 

La capătul aleii îi aştepta constructorul şi începură inspecția 
casei. Asta dură un ceas, după care se despărţiră de constructor 
şi merseră în grădină. Grădinarul şi echipa lui formată din 
oameni de prin partea locului se aflau tocmai la hotarul de nord 
al proprietăţii. 

— Cum merge, Joubert? îl întîmpină Duff. 

— Nu-i rău, domnule Charleywood, dar să ştiţi că ia ceva timp. 
— Pînă acum ai făcut o treabă pe cinste. 

— Sînteţi prea bun să spuneţi asta, conaşule. 

— Şi cînd aveţi de gînd să începeţi labirintul meu? Grădinarul 
păru surprins; arunca o privire rapidă în direcţia 

lui Candy, deschise gura, o închise la loc şi se mai uită încă o 
dată la ea. 

— Ah, eu i-am zis lui Joubert să nu-şi mai bata capul cu 
labirintul. 

— De ce-ai făcut asta? Eu voiam un labirint - de pe vremea cînd 
eram copil şi am vizitat Hampton Court mi-am dorit să am şi eu 
propriul meu labirint. 

— Astea sînt nişte prostii, spuse Candy. înghit mult spaţiu şi nici 
măcar nu au un aspect care să-ţi bucure ochiul. 

Sean crezu că lui Duff are să-i sară muştarul, dar nu se în-tîmplă 
asta. Mai discutară un pic cu grădinarul, după care o luară 
înapoi pe pajiştea din faţa casei către capela. 

— Dufford, mi-am lăsat umbreluţa în trăsură, eşti drăguţ tu sa 
mi-o aduci? întrebă Candy. 

Cînd Duff se îndepărta, Candy îl lua pe Sean de braţ. 

— O să fie o casa minunată, Sean. Aici vom fi foarte fericiţi. 

— V-aţi hotărît pînă la urmă la ce dată o să fie evenimentul? 
întrebă Sean. 

— Vrem ca mai întîi să fie gata casa şi să ne putem muta 
imediat. Cred c-o să ne căsătorim la anul, cam prin februarie. 
Ajunseră la capelă şi se opriră în faţa ei. 

— E o bisericuţă drăgălaşă, rosti Candy visătoare. Ce idee 
grozava a avut Dufford - o biserică anume făcuta pentru noi... 
Sean se foi stinjenit. 


— Da, aşa e, se declara el de acord cu ea. E o idee foarte ro- 
mantica Se uită rapid peste umăr şi-l văzu pe Duff întorcîndu-se 
cu umbrela. 

— Candy, eu, unul, nu mă bag, despre căsătorie nu ştiu nimic, 
dar mă pricep la pregătirea cailor - mai întîi îi îmblănzeşti şi 
numai după aceea poţi să pui şi şaua pe ei. 

— Nu înţeleg, Candy îl privea nedumerita. Ce vrei să zici cu 
asta? 

— Ei, nimic, n-are importanţă. Ah, uite-l şi pe Duff... Cînd se 
întoarseră la hotel, recepţionerul îi înmînă lui Sean 

un bilet. Merseră în salonul principal, iar Candy se duse să se in- 
tereseze de meniul pentru cină. Sean deschise plicul ce-i era 
adresat şi citi biletul. 

Aş dori să mă întîlnesc cu dumneata şi cu domnul Charleywood 
pentru a discuta împreuna o problema impor-tanta. Eu mă voi 
afla la hotel după cină în aceasta seara şi sper că îmi veţi face o 
scurtă vizita cînd veţi crede de cuviinţa. 

N. Hradsky 

Sean îi întinse biletul lui Duff. 

— Ce crezi că vrea? 

— O fi auzit că joci mortal klabejas. Vrea să ia lecţii, răspunse 
Duff. 

— Ce zici, mergem? 

— Sigur că da Tu ştii doar cît de irezistibilă e atracţia pe care o 
simt faţă de compania atît de vesela a lui Norman. 

Fu o cină excepţională. Racii fuseseră aduşi tocmai de la 
Capetown cu poştalion special. 

— Candy, eu şi Sean ne ducem să ne întîlnim cu Hradsky. S-ar 
putea să mai întîrziem un pic, îi spuse Duff după ce isprăviră de 
mîncat. 

— Bine, dar să fie vorba doar de Hradsky, îi zimbi Candy. Să nu 
vă rătăciţi cumva - vedeţi, aveţi de grijă că am şi eu spionii mei 
la Teatrul de Opera, ştiţi prea bine... 

— Mergem cu trăsura? îl întreba Duff pe Sean, iar tînărul bagă 
de seama că prietenul lui nu se amuzase deloc la observaţia 
glumeaţă a lui Candy. 

— Păi e la doar două străzi distanţă, ce să mai luam şi trăsura, 
mergem pe jos. 


Plecară pe jos în tăcere. Sean simţi cum cina i se aşează con- 
fortabil în stomac, rîgii uşor şi mai trase un fum din ţigara de foi. 
Cînd mai aveau puţin pînă la Grand National Hotel, Duff începu: 
— Sean... şi se opri bmsc. 

— Da, îl încuraja Sean. 

— Aăă... în legătură cu Candy... se opri iar. 

— E o fată buna, rosti iar Sean, îndemniîndu-l să-şi continue 
vorba. 

— Da, e o fată bună. 

— Asta e tot ce voiai să zici? 

— Păi... în fine, hai s-o lăsăm baltă. Hai să mergem mai bine să 
vedem ce mai vor Saul şi David. 

La uşa apartamentului lui Hradsky îi întîmpină Max. 

— Bună seara, domnilor, sînt atît de încîntat că aţi putut veni! 

— Salutare, Max, salutare! Duff trecu pe lîngă el şi se duse 
direct la Hradsky, care şedea în faţa şemineului. 

— Norman, dragul meu prieten, ce mai faci? 

Hradsky înclină capul în semn de salut iar Duff îl apuca de 
reverele hainei şi i le netezi cu mare băgare de seamă; după 
care culese o scamă imaginară de pe umărul lui. 

— Dar ştiu că le ai pe astea cu îmbrăcămintea, Norman. Ce zici, 
Sean, nu-i aşa că Norman le are pe astea cu îmbrăcămintea? Nu 
cunosc pe nimeni altcineva care să-şi pună un costum de 
douăzeci de guinee şi să-l facă să para un sac de portocale pe 
jumătate umplut. îl bătu drăgăstos pe braţ pe Hradsky. Da, îţi 
mulţumesc, o să servesc un pahar. Se duse direct la micul bar 
de unde îşi turna singur. Acum, domnilor, să vă aud ce anume 
puteţi să faceţi pentru mine. 

Max se uită repede spre Hradsky, iar acesta înclină din cap. 

— Imediat vă voi aduce la cunoştinţa scopul acestei întilniri, 
spuse Max. Grupurile noastre de companii sînt cele mai mari din 
Witwatersrand. 

Duff puse iar paharul pe dulapul barului şi arboră clasicul lui 
rinjet. Sean stătea într-unui dintre fotolii cu o mină serioasă; 
amindoi presimţeau ce avea să urmeze. 

— în trecut, continuă Max, am colaborat în numeroase 
împrejurări şi am beneficiat reciproc de roadele muncii noastre 
colective. Următoarea etapă logică este, desigur, aceea de a ne 
uni forţele şi de a pune la un loc toate resursele şi de a păşi 
împreuna spre un viitor grandios. 


— Să înţeleg că ne propui o unire a capitalului? 

— întocmai, domnule Courfney, o unire de capital a acestor 
doua vaste întreprinderi financiare. 

Sean se lasă pe spătarul fotoliului şi începu să fluiere încetişor. 
Duff îşi luă paharul şi mai sorbi încă o dată din el. 

— Ei bine, domnilor, care sînt impresiile domniilor voastre în 
legătura cu acest subiect? întrebă Max. 

— Max, aveţi pregătit vreun material scris, ceva concret pe care 
să-l putem studia pentru a ne putea edifica şi apoi să decidem? 
— Desigur, domnule Courtney, avem aşa ceva. Max merse pînă 
la imensul birou ce umplea unul dintre colţurile încăperii şi luă 
de pe el un teanc de hirtii. | le aduse lui Sean. Sean se uită rapid 
peste ele. 

— Ai muncit ceva, nu glumă, ca să scrii toate astea, Max. O să 
ne ia o zi, daca nu chiar doua pînă să ne dumirim exact care e 
oferta voastră. 

-Apreciez aceasta, domnule Courtney. Consultaţi-l cît anume 
doriţi. Noua ne-a luat o luna înjghebarea acestei scheme şi trag 
nădejde că efortul nostru nu a fost zadarnic. Cred că veţi găsi 
oferta noastră cit se poate de generoasă. 

Sean se ridică în picioare. 

— In cîteva zile veţi auzi veşti de la noi, Max. Mergem, Duff? 
Duff isprăvi de băut. 

— Noapte bună, Max.Vezi, să ai grijă de Norman, doar ştii cît ne 
este el de drag... 

O luară spre birourile firmei lor pe strada Eloff. Sean îl conduse 
spre una dintre intrările laterale, aprinse lămpile în biroul său, 
iar Duff îşi trase un scaun aproape. Abia pe la două noaptea 
desluşiseră liniile principale ale ofertei lui Hradsky. Sean se 
ridică şi deschise una dintre ferestre, fiindcă încăperea era plină 
de fum de trabuc. Reveni la birou şi-şi dădu drumul pe canapea, 
îşi aranja o perniţă sub ceafă şi se uită la Duff. 

— Să auzim ce ai de spus. 

Duff se ciocănea în dinţi cu un creion în timp ce-şi alegea 
cuvintele. 

— Mai întîi eu zic să ne decidem dacă să ne unim cu el sau nu. 
— O s-o facem numai dacă ne dovedeşte că n-am pierdut 
vremea de pomana, răspunse Sean. 

— De acord cu tine - dar numai dacă ne dovedeşte că nu ne-am 
pierdut vremea în zadar. Duff se lăsă pe spătarul scaunului. 


Acum, următorul punct. la spune-mi, flăcău, ce te izbeşte cel 
mai mult în toată schema asta a lui Norman? 

— Noi ne alegem cu titluri care sună impresionant şi cu nişte 
bani lichizi zdraveni, iar Hradsky rămîne cu controlul, răspunse 
Sean. 

— Ai pus degetul chiar pe rană - Norman vrea să aibă el 
maneta. Mai mult decit banii, Norman îşi doreşte controlul aşa 
încît să poată sta cocoţat în vîrful muşuroiului, să se uite în jos la 
toţi ceilalţi şi să zică: „Ei, ticăloşilor, şi ce dacă mă bilbii!" 

Duff se ridică în picioare, dădu ocol biroului şi se opri dinaintea 
canapelei pe care şedea Sean. 

— Şi acum vine următoarea mea întrebare. îl lăsăm să preia el 
controlul? 

— Dacă ne plăteşte cit îi zicem, atunci o să-i predăm controlul, 
răspunse Sean. Duff se întoarse cu spatele şi se îndreptă către 
fereastra deschisă. 

— Ştii şi tu că şi mie îmi place să fiu la comanda, spuse el dus 
pe gînduri. 

— Asculta, Duff, noi am venit aici să facem bani. Daca ne unim 
cu Hradsky o să facem şi mai mult, spuse Sean. 

— Flăcău, chiar şi acum, în momentul de faţă avem atit de mulţi 
bani, încît am putea să umplem această cameră pînă la brîu în 
bani de aur. Avem mai mult decît vom putea cheltui vreodată, 
iar mie îmi place să fiu eu cel cocoţat pe craca cea mai de sus. 
— Hradsky e mai puternic decit noi - haide s-o spunem şi p-aia 
dreapta. El mai e băgat şi-n afacerile cu diamante, aşa că nici 
măcar în clipa de faţa nu eşti tu cel cocoţat pe creanga cea mai 
de sus. Şi, dacă ne unim cu el, tu tot n-ai să fii omul din vîrf, dar 
ai să fii în schimb cu mult mai bogat. 

— O logică impecabilă, recunoscu Duff. în cazul ăsta sînt de 
acord cu tine. Hradsky vrea conducerea, are s-o aibă, dar în 
schimb o să-l stoarcem pînă l-om usca. 

Sean îşi dădu jos picioarele de pe canapea. 

— Atunci aşa rămîne - iar acum haide să apucam de beregată 
schema asta a lui, s-o facem bucătele-bucăţele şi s-o 
reconstruim astfel încît să fie în avantajul nostru. 

Duff îşi consulta ceasul. 

— E trecut de două. Hai s-o lăsăm unde-am ajuns şi s-o reluam 
mîine dimineaţa, cu capul limpede. 


In ziua următoare porunciră să li se aducă la birou prînzul, unde- 
| şi serviră. Johnson, care fusese trimis la bursă cu instrucţiuni să 
fie atent la preţuri şi să-i cheme de îndată ce s-ar fi petrecut 
ceva ieşit din comun, se întoarse după schimbul de la amiaza. 

— Liniştită ca un cimitir toată ziua, domnule; zboară tot felul de 
zvonuri. Pare-se că cineva ar fi văzut lumină la fereastra acestui 
birou azi pe la ora două. Pe urmă, cînd n-aţi mai apărut la bursă 
şi m-aţi trimis pe mine în locul dumneavoastră, ei bine, 
domnule, mă văd nevoit să vă spun că a început să ploua cu 
întrebări. Johnson şovăi după care nu-şi mai putu înfrîna 
curiozitatea. Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Dădu să se 
apropie de birou. 

— Cred că ne putem descurca şi singuri, Johnson. Cînd pleci, 
vezi să tragi bine uşa după tine, rogu-te. 

La şapte şi jumătate hotăriră că era destul pentru o zi şi se 
întoarseră la hotel. Cînd se aflau în holul recepţiei, Sean îl văzu 
pe Trevor Heyns cum dispare în salon şi-i auzi vocea. 

— Au venit! 

Aproape imediat, Trevor apăru alături de fratele lui. 

— Salutare, băieţi! Jock păru surprins să-i vadă Ce mai faceţi? 

— Aici locuim, zise Duff. 

— Ah, da, desigur. Păi, haideţi pe la noi, facem cinste, îi invita 
Jock zimbind larg. 

— Ca pe urma să ne trageţi de limba şi să aflaţi ce-am făcut noi 
toata ziua, sugera Duff. 

Jock părea stinjenit. 

— Nu ştiu ce vreţi sa spuneţi, eu doar v-am invitat la un păhărel, 
atita tot. 

— Oricum îţi mulţumim, Jock, dar am avut o zi grea Cred că o să 
ne retragem la culcare, zise Duff. 

Nici nu ajunseseră la jumătatea salonului, cînd Duff se răsuci pe 
călcîie către locul unde cei doi rămaseră în picioare unul lîngă 
altul. 

— Bai băieţi, haideţi să vă zic şi vouă ceva le şopti el ca un 
autentic sufleur. Chestia asta e babană rău de tot, e atit de 
babană, încît îţi trebuie ceva răgaz ca s-o pricepi în toată 
amploarea ei. Cînd o să vă daţi şi voi seama ce s-a aflat chiar 
aici, sub nasul vostru, tot timpul, o să vă trageţi palme singuri. 

îi lăsară pe fraţii Heyns mască, holbîndu-se-n urma lor, iar ei 
urcară scările. 


— Asta n-a fost prea drăguţ din partea ta, rise Sean. Acum n-au 
să mai poată închide ochii o saptămiîna întreagă. 


23 

A doua zi dimineaţă, cînd nici Sean şi nici Duff nu mai fura 
văzuţi la bursă, zvonurile începură să zboare peste tot prin 
salonul membrilor, iar preţurile începură s-o ia razna rău de tot 
Informaţii din surse demne de încredere cum că Sean şi Duff ar 
fi descoperit un nou filon aurifer în vaal făcuseră preţurile să 
explodeze ca focurile de artificii; pentru ca douăzeci de minute 
mai tărziu să vina şi infirmarea, iar preţul acţiunilor Courtney- 
Charleywood se reduse cu cincisprezece şilingi. Toata ziua 
Johnson făcu naveta între birourile C&C şi bursă. Pe la ora 
unsprezece era atit de obosit, încît abia mai putea vorbi. 

— Hai, nu te mai amări, Johnson, îi spuse Sean. Uite, ţine un ban 
de aur - du-te la Grand National şi ia-ţi ceva de băut, ai avut o 
dimineaţa grea. 

Unul dintre oamenii lui Heyns care primise instrucţiuni precise 
de a supraveghea birourile C&C îl urmări pe Johnson pînă la 
Grand National şi-l auzi cum dă comanda barmanului. Dădu fuga 
la bursă şi-i raportă lui Jock. 

— Şeful lor contabil tocmai s-a dus şi şi-a comandat o sticla de 
şampanie franţuzeasca, gifii el. 

— Doamne Sfinte! sări acesta ca ars de pe scaun, iar lîngă el 
Trevor făcea semne disperate contabilului său. 

— Cumpără, şopti el în urechea omului său. Cumpără fiecare 
crimpei şi hîrtiuţă de la ei pe care poţi pune laba 

In cealaltă parte a salonului, Hradsky se afunda încă şi mai mult 
în scaunul său; mulţumit, îşi împreună mîinile peste stomac şi 
mai că incepu să zimbească. 

Pînă la miezul nopţii, Sean şi Duff îşi finalizară contraoferta 

— Cum crezi că va reacţiona Norman la asta? întreba Sean. 

— Sper ca are inima destul de rezistenta ca să îndure șocul, rinji 
Duff. Singurul motiv pentru care mutra lui n-o să se lovească de 
podea este burtoiul lui care se va afla între ele. 

— Mergem acum la hotel să i-o arătărn? sugera Sean. 

— Ehe, flăcău, flăcău, scutura Duff capul cu amărăciune. După 
tot timpul ăsta pe care l-am petrecut cu educaţia ta, tu tot n-ai 
învăţat. 


— Şi-atunci ce facem? 

— Trimitem noi după el, flăcău, îl facem să vină el la noi. O să-l 
jucăm pe terenul nostru. 

— Şi la ce bun asta? întreba Sean. 

— Avem un avantaj imediat - îl facem să-şi aducă aminte că el e 
cel care ne-a făcut oferta. 

La ora zece în dimineaţa zilei următoare, Hradsky calea pragul 
birourilor C&C; sosi într-un atelaj de patru cai şi era însoţit de 
Max şi de încă doi secretari. Johnson îi întîmpină la uşă şi-i 
conduse în biroul lui Sean. 

— Norman, bătrinul şi dragul meu Norman, sînt îneîntat să te 
revăd, îl întîmpină Duff şi, ştiind prea bine că Hradsky nu fumase 
niciodată, Duff îi înfipse între dinţi un trabuc. Cînd toata lumea 
se aşeza, Sean deschise şedinţa. 

— Domnilor, am petrecut o buna bucată de timp analizînd 
propunerea domniilor voastre şi în linii mari o găsim corecta, 
cinstita şi echitabilă. 

— Trăiască! conveni politicos Duff. 

— încă de la bun început vreau să fiu foarte clar, urmă Sean, 
anume că domnul Charleywood şi cu mine simţim cu ardoare că 
unificarea celor două companii este un luau dezirabil - dar ce zic 
eu dezirabil - esenţial. Să-mi iertaţi glăsuirea unui citat într-o 
limbă străina ex unitate vires. 

— Trăiască! Să trăiască! Duff îşi aprinse ţigara de foi. 

— După cum spuneam, am examinat propunerea domniilor 
voastre şi sîntem gata s-o acceptam cu toată bucuria, cu 
excepţia cîtorva detalii minore pe care le-am menţionat aici, pe 
hîrtie. Şi luă un tenac gros de foi. Poate că veţi avea bunăvoința 
să vă aruncaţi un pic ochii peste notele noastre şi abia apoi 
putem purcede la întocmirea unei convenţii oficiale. 

Max accepta cu delicateţe teancul de documente. 

— Dacă doriţi mtimitate, biroul domnului Charleywood, care se 
află imediat lîngă aceasta încăpere vă sta la dispoziţie. 

Hradsky îşi conduse echipa la uşa de alături, iar cînd o oră mai 
tirziu revenea în fruntea ei, arătau cu toţii ca nişte ciocli. Max 
era cît pe ce să izbucnească în plins şi-şi înghiţi mai întîi nodul 
din git. 

— Cred că ar trebui să examinăm fiecare articol separat, rosti el 
trist şi trei zile mai tirziu îşi strinseră mîinile încheind afacerea. 
Duff turnă în pahare şi oferi fiecăruia cîte unul. 


— Pentru noua companie Central Rand Consolidate. A durat 
mult, domnilor, dar cred că pînă la urma am adus pe lume un 
copil de care putem fi miîntiri. 

Hradsky deţinea conducerea, dar plătise scump pentru asta. 
Central Rand Consolidated îşi sărbători naşterea şi botezul în 
sala cea mare de la Bursa din Johannesburg; zece la suta dintre 
acţiuni fură scoase pe piaţă pentru a fi cumpărate de public. 
Incă mai înainte de începerea tranzacţiilor o mulţime de oameni 
luaseră cu asalt clădirea bursei, ba se înghesuiau şi afară cît era 
strada de lunga, de-o parte şi de alta. Preşedintele bursei dădu 
citire actului de înfiinţare a noii companii CRC; în liniştea ca de 
biserica, fiecare cuvint se auzea clar pînă la salonul membrilor. 
Clopoţelul sună, dar liniştea continua să persiste. Apoi agentul 
autorizat al lui Hradsky rupse timid tăcerea: 

— Am de vinzare acţiuni CRC. 

Fu aproape un masacru; doua sute de oameni voiau să cumpere 
de la el acţiuni în acelaşi timp. Mai întîi haina şi apoi cămaşa se 
deşirară sub mîinile celor care trăgeau de el; îşi pierdu ochelarii 
care se făcură ţăndări sub tălpile mulţimii. Zece minute mai 
tîrziu, izbuti să-şi croiască drum prin îmbulzeala şi să se prezinte 
dinaintea stăpinilor. 

— Domnilor, am reuşit să le vînd. 

Sean şi Duff izbucniră în ris. Aveau şi motive să rida, fiindcă în 
zece minute cele 30 de procente ale lor din CRC îşi sporiseră 
valoarea cu încă jumătate de milion de lire. 


24 

în anul acela, masa de Crăciun de la Hotelul lui Candy fu 
considerabil mai bună decit fusese cu cinci ani înainte. 
Şaptezeci şi cinci de oameni se strinseseră în jurul unei singure 
mese, iar pe la ora trei, cînd totul se isprăvi, abia jumătate 
dintre ei daca mai erau în stare să se ridice în picioare. Sean se 
ajută de balustrada ca să urce scările, iar cînd ajunse sus, le 
declară solemn lui Candy şi lui Duff: 

— Vă iubesc - vă iubesc pe amîndoi cum nu se poate mai mult -, 
dar acum trebuie să mă culc. 

îi abandonă şi-o luă pe culoar ca o bilă de biliard trimisă cu 
ricoşeu, care pînă la urmă nimeri şi uşa de la apartamenul lui. 

— Mai bine te-ai duce să vezi daca nu se simte rău, Dufford. 


— E un caz tipic de beat mort care îndrumă pe un alt beat mort! 
exclamă Duff cam încîlcind cuvintele, recurgind şi el, de 
asemenea, la traseul din-perete-în-perete pe coridor după 

Sean. Sean şedea pe marginea patului lupnridu-se să-şi scoată 
una dintre cizme. 

— Flăcău, ce încerci să faci aici? Vrei cumva să-ţi fracturezi 
singur glezna? 

Sean îşi ridică privirea şi-i zimbi cu chipul radiind de fericire. 

— Haide, haide, intraţi toţi patru! Hai să mai tragem o duşcă! 

— Mulţam', eu mi-am adus-o pe-a mea. 

Duff închise uşa în urma lui cu un aer de conspirator şi scoase la 
iveala o sticla pe care o extrase din haina. 

— Nu m-a văzut, ea habar n-are că drăguţul ei Dufford avea în 
buzunar o ditamai sticloanţă frumoasă şi pîntecoasă. 

— Nu vrei tu să mă ajuţi să-mi dau jos afurisita asta de cizma? 
— Ei, asta-i o chestiune foarte spinoasa, exclamă Duff pe un ton 
serios în timp ce încerca să-şi găsească drumul către unul dintre 
fotoliile aflate în cealaltă parte a încăperii. Mă bucur că ai 
întrebat. Ajunse la scaun şi-şi dădu drumul în el. Răspunsul este, 
bineînţeles, afirmativ. Da, cum să nu te ajut eu?! 

Sean dădu drumul piciorului şi se întise pe pat. 

— Flăcău, vreau să discut cu tine ceva, spuse Duff. 

— Discuţia e pe gratis - poftim de te serveşte. 

— Sean, tu ce părere ai de Candy? 

— Două ţiţici pe cinste! 

— Sigur, dar un bărbat nu poate trăi doar cu ţiţici. 

— Nu, dar presupun că mai are ea şi alt echipament de bază, 
rosti Sean somnoros. 

— Flăcău, eu acum vorbesc serios - am nevoie de ajutorul tău. 
Tu crezi că fac bine ce fac, cu căsătoria asta vreau să zic? 

— Habar n-am. Nu ştiu prea multe despre casatorii. Sean se 
rostogoli pe burta. 

— Deja mă strigă, Jjufford", ai băgat de seamă asta, flăcău, nu-i 
aşa? Asta-i semn rău, flăcău, e un semn afurisit de rău care mă 
duce cu gîndul la cele mai cumplite consecinţe. Hei, n-ai 
observat şi tu? Duff mai aşteptă încă o clipa un răspuns care nu 
mai venea. Exact aşa obişnuia să mă strige şi cealaltă de 
dinainte, „Dufford!", zicea, parc-o aud: „Dufford, eşti un porc!" 
Duff se uită apoi către pat. 

— Hei, tu auzi ce-ţi spun? Nici un răspuns. 


— Sean, măi flăcău, am nevoie de ajutorul tău. Sean sforăia 
încetişor. 
— Of, dihanie beţivă ce eşti! exclama Duff pe un ton jalnic. 


25 

Xanadu fu isprăvit pe la jumătatea lui ianuarie, iar nunta fu 
stabilita pentru data de 20 februarie. Duff trimise invitaţii co- 
mandantului şi întregii poliţii din Johannesburg, în schimb 
aceştia organizară o pază stricta a sălii de bal de la Xanadu 
unde, pe mese lungi de răchită, erau expuse cadourile de nunta. 
In după amiaza zilei de 10, Sean îi conducea cu trăsura pe Duff 
şi pe Candy pentru a face, dupa cum se exprimase Duff, ultima 
numărătoare a prăzii. Sean oferi soldatului aflat de pază un 
trabuc şi apoi intrară în sala de bal. 

— Uitaţi! Oh, uitaţi! exclamă Candy. Au mai apărut o mulţime de 
cadouri noi! 

— Asta e de la Jock şi Trevor, citi Sean cartea de vizită. 

— Deschide repede, te rog, Dufford, să vedeam ce ne-au luat. 
Duff sălta capacul cutiei, iar Sean fluieră încetişor. 

— Un serviciu de masă din aur masiv, striga Candy gituita de 
emoție. Luă în mînă una dintre farfurii şi o strinse la piept. Oh, 
pur şi simplu nici nu mai ştiu ce să zic! 

Sean examina celelalte cutii. 

— Hei, Duff, ăsta mai ales are să te facă fericit - „Cu cele mai 
bune urări - N. Hradsky", 

— Ei, pe ăsta trebuie neapărat să-l vad, spuse Duff, prada unui 
entuziasm cum nu mai simţise demult. 

— Şi încă o duzina! hohoti vesel Duff. Norman, evreu mic şi 
nepreţuit mi-ai dăruit tu o duzină întreaga de prosopele de 
bucătărie. 

— Gestul contează, rise Sean. 

— Norman, dragul de el! Trebuie să-l fi durut rău să bage miîna-n 
buzunar ca să plătească pentru ele. Am să-l pun să-mi dea un 
autograf, am să le pun în ramă şi am să le atîrn pe pereţi în 
vestibul. 

O lăsară pe Candy să aranjeze cadourile, iar ei ieşiră în grădina. 
— Ai pus la punct daravela aia cu preotul de carnaval? întreba 
Duff. 


— Da, chiar momentul de faţă se afla într-un hotel din Pretoria. 
Acum face pregătiri ca la momentul potrivit să fie în stare să-i 
turuie gura toate rugăciunile ca un preot versat. 

— Nu crezi că dacă ne prefacem va fi la fel de rău ca şi cînd am 
participa la o ceremonie adevărată? întrebă precaut Duff. 

— Ha, e cam tirziu, amice, să mai pui o astfel de întrebare în 
momentul asta, spuse Sean. 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Unde vă duceţi în luna de miere? întreba Sean. 

— Plecam cu poştalionul pînă la Capetown, după care ne îm- 
barcăm pe o corabie ce transportă corespondenţa pînă la 
Londra, apoi o să petrecem cam o lună de zile pe continent. O 
să fim înapoi cam prin iunie. 

— Ar trebui să vă distraţi. 

— De ce nu te însori şi tu? 

— Pentru ce? Sean păru surprins. 

— Ţie nu ţi se pare că-ţi cam laşi vechea firmă de izbelişte - 
lăsîndu-mă numai pe mine să fac una ca asta? 

— Nu, zise Sean. Şi, oricum, cu cine să mă însor? 

— Dar fătuca aia pe care-ai adus-o la curse sîmbăta trecută? E o 
bucăţica bună de tot, 

Sean ridică o sprinceană. 

— Tu ai auzit-o cum chicoteşte? 

— Da, aşa e, recunoscu Duff. Ar fi fost cu neputinţa să n-o auzi. 
— Ai putea să-ţi închipui chicotelile alea cum ajung la tine peste 
masa la micul dejun? întrebă Sean. 

Duff se cutremura. 

— Da, te înţeleg. în fine, dar să ştii că, de cum o să ne 
întoarcem, o s-o pun pe Candy să-ţi găsească ea o femeie ca 
lumea. 

să-l scoale pe Duff. Traversa sufrageria şi împinse uşa camerei 
lui Duff. în camera, draperiile erau încă trase. El le deschise şi fu 
aproape orbit de lumina soarelui revărsată brusc asupră-i. Se 
întoarse spre pat şi se încruntă surprins. Se apropie şi se aşeză 
pe marginea patului. 

— Probabil că o fi dormit în iatacul lui Candy, murmură el şi se 
uită la pernele neatinse şi la păturile frumos împăturite. Nu dură 
decit cîteva secunde pînă să-şi dea seama de greşeala pe care o 
făcuse în raţionamentul său. 

„Atunci de ce să-mi mai fi trimis ea biletul ala?" 


Se ridică in picioare simțind primul fior de alarma. Parcă-l şi 
vedea pe Duff zăcînd beat şi neputincios prin curte sau lovit la 
cap de vreunul dintre tilharii de drumul mare din Johannesburg. 
Traversă dormitorul şi intră în sufragerie. Ajuns în centrul 
camerei, zări plicul de pe şemineu şi-l luă în mînă. 

— Ce mai e şi asta? O întîlnire a breselei autorilor?! murmură el. 
Peste tot numai scrisori. 

Hîrtia foşni cînd o deschise şi recunoscu pe loc scrisul înclinat al 
lui Duff. 

Mai întîi ce-i mai rău, mai apoi, tot la fel. Nu mă mai în- 

sor. Tu eşti cavalerul meu de onoare, aşadar cere tu scuzele cu- 
venite tuturor oamenilor. Am sa mă întorc cînd s-o mai aşeza 

un pic colbul. 

Sean se aşeză într-un fotoliu şi o mai citi încă de două ori. Pe 
urmă explodă: 

— La naiba, Charleywood! „Cere tu scuzele cuvenite". Nemernic 
nenorocit ce eşti! S-o ştergi tu englezeşte şi să-l laşi pe 
gogomanul de Sean să plătească oalele sparte. 

Traversa în fugă încăperea, cu halatul fluturindu-i furios în jurul 
picioarelor. 

— Ba ai să-ţi ceri chiar tu scuzele tale afurisite, chiar dacă o să 
fie nevoie ca pentru asta să te aduc tîrît de funie. 

Sean cobori în grabă pe scara din spate. Mbejane se afla în 
grajd, discutînd cu trei servitori. 

— Unde-i Nkosi Duff? urlă Sean. Ei îl priviră cu chipurile 
impasibile. 

— Unde e? urlă, zbiîrlindu-şi barba. 

— Baas a luat un cal şi a plecat la plimbare, fu răspunsul pripit 
al unuia dintre servitori. 

— Cînd? răcni Sean. 

— Azi-noapte - acum vreo şapte sau opt ore. Ar trebui să apară 
dintr-o clipă în alta. 

Sean se holba la servitor răsuflînd din greu. 

— încotro a luat-o? 

-Baas n-a zis încotro merge. Trebuie să fi parcurs deja vreo 80 
de kilometri. 

Sean se răsuci pe călciie şi se întoarse în camera lui. Se trînti pe 
pat şi-şi mai turnă încă o ceaşcă de cafea. 

— Asta are să-i frîngă inima rău de tot... îşi imagina lacrimile şi 
confuzia stîrnite de mînia cotropitoare. 


— La naiba! la mai du-te naibii, Charleywood! 

Sorbea din cafea gîndindu-se să-şi ia şi el cîmpii - să încalece pe 
un cal şi să se duca unde-o vedea cu ochii. 

— Nu eu am stirnit toata încurcătura asta - pe mine nu mă 
priveşte nimic din toate astea. îşi termină cafeaua şi începu să 
se îmbrace. Se uita în oglinda ca să-şi pieptene părul şi-o văzu 
pe Candy cum stătea singură în capelă în timp ce liniştea se 
transforma în murmur, iar apoi în risete. 

— Charleywood, porc ce eşti! sudui Sean. Nu pot s-o las să se 
duca acolo - şi-aşa o să fie destul de rău. Va trebui să-i spun. 

îşi luă ceasul de pe etajera toaletei - era trecut de nouă. 

— Fir-ai al naibii, Charleywood! 

Străbătu coridorul şi se opri la uşa iatacului lui Candy. Dinăuntru 
răzbăteau glasuri de femeie şi ciocani înainte să intre. Erau 
doua dintre prietenele lui Candy şi Martha cea tuciurie. Se 
holbau toate la el. 

-Unde-i Candy? 

— în dormitor - dar nu e voie să intraţi. Aduce ghinion. 

— E deja cel mai mare ghinion din lume, conveni Sean, 
ciocănind la uşa iatacului. 

— Cine-i? 

— Sean. 

— N-ai voie să intri - ce pofteşti? 

— Pot să intru? 

— Da, dar să ştii că nu s-ar cuveni. 

El deschise uşa şi dădu cu ochii de nişte femei care ţipară toate 
fisticite. 

— leşiţi afara, rosti el brutal - am ceva de vorbit numai cu 
Candy. 

Fetele dispărură cît ai clipi, iar Sean închise uşa după ele. Candy 
era într-un capot de casa, chipul ei era crispat, prada 
presimţirilor; avea parul dat pe spate, lucios şi moale. Sean îşi 
dădea seama cit era de frumoasă. El îşi mută privirea la rochia 
de mireasă revărsată pe pat ca un vălătuc vaporos de spumă. 

— Candy, veşti proaste. Eşti în stare să le înduri? Cuvintele lui 
erau agresive şi pline de ură. 

El văzu cum florile de pe chipul ei se ofilesc pînă cînd expresia 
feţei i se pleoşti, - devenind palida şi neînsufleţită ca a unei 
statui. 

— S-a dus, spuse Sean. Te-a părăsit. 


Candy luă o perie de pe măsuţa de toaletă şi începu s-o treacă 
nervos prin păr. In iatac era o tăcere mormiîntală. 

— îmi pare rău, Candy. 

Ea încuviinţa din cap, fără să-l privească; se uita în schimb lung 
pe culoarul stingher al viitorului. Acea aşteptare muta era mai 
cumplit de îndurat decit dacă ar fi văzut-o izbucnind în lacrimi. 
Sean îşi scarpină nasul urind toată situaţia asta. 

— îmi pare rău - aş dori să pot face ceva. Dadu să se apropie de 
uşă. 

— Sean, îţi mulţumesc pentru că ai venit să-mi spui. 

în vocea ei nu se simţea nici un fel de emoție, era la fel de 
neînsufleţita ca şi chipul. 

— Nu face nimic, bombăni Sean morocănos. 

Se duse calare pînă la Xanadu. Peluza era plină de pilcuri de 
oameni care se adunaseră deja; după cum suna risul lor el îşi 
dădea seama că erau deja chercheliţi. Soarele strălucea cu 
putere şi totuşi nu era prea zăpuşitor, orchestra cînta în 
spaţioasa veranda a conacului, rochiile femeilor făceau un 
frumos contrast de culoare pastelata pe verdele ierbii. „Ziua de 
gala", anunțau vesele steguleţele ce se înălţau deasupra 
corturilor, „ziua de gală" strigau şi hohotele. 

Sean parcurse calare aleea, ridicînd mîna pentru a răspunde 
scurt la saluturile pe care i le adresau oamenii. De sus din şaua 
calului el îl zări pe Francois şi pe Martin Curtis care şedeau cu 
paharele în mînă lîngă casă şi vorbeau cu doua fete de la 
Teatrul de Opera. Lăsă calul pe mina unuia dintre servitorii 
indigeni şi se îndrepta spre cei doi. 

— Salut, şefu', striga Curtis. De ce eşti aşa de plouat - doar nu 
eşti tu ala care se însoară. Riseră toţi. 

— Francois, Martin, haideţi cu mine, vă rog! 

— Care-i necazul, domnule Courtney? întreba Francois cînd se 
mai depărtară. 

— Nu se mai face nici o petrecere, spuse Sean încruntat. N-o să 
mai fie nici o nunta. 

Se holbară la el cu ochii cît cepele. 

— Mergeţi şi spuneţi la toata lumea. Ziceţi-le să vina şi sa-şi ia 
înapoi cadourile de nunta. 

— Dar ce s-a întîmplat, şefu'? întrebă Curtis. 

— Voi spuneţi-le doar că Duff şi Candy s-au razgindit. 

— Vrei să-i trimitem pe toţi acasă? Sean şovăi. 


— Of, la naiba, lasă-i să stea, lasă-i să se îmbete pînă cînd s-or 
face pulbere. Voi spuneţi-le doar că n-o să mai fie nici o nunta. 
El intră apoi în casă. îl găsi pe falsul preot aşteptînd speriat în 
camera de jos. Gitul bietului omera tot numai rana vie de la 
zgarda alba a gulerului scrobit. 

— N-o să mai fie nevoie de tine, îi spuse Sean. 

îşi scoase carnetul de cecuri, lua loc la un birou şi completă 
ofilă. 

— Asta-i pentru osteneala. Acum pleacă din oraş! 

— Vă mulţumesc, domnule Courtney! Vă mulţumesc foarte 
mult! 

Omul arata uşurat de parca i s-ar fi luat o piatra de moara de pe 
inima; se îndrepta spre uşă. 

— Prietene, ascultă, îl opri Sean. Dacă vreodată ai să sufli o 
vorba despre ce-am plănuit noi să facem azi, te omor. Limpede? 
Sean o luă apoi către sala de bal şi puse în mina gardianului un 
mic fişic de monede. 

— Scoate-i pe toţi oamenii ăştia afară, făcu un gest cu mîna spre 
mulţimea care se plimba printre mese căscînd gura la cadourile 
de nunta. După aceea încuie uşa. 

Pe bucătar îl găsi în grădină. 

— la toata mîncarea şi du-o afară, dă-le-o chiar acum. Pe urmă 
încuie bucătăriile. 

Dădu roată casei, închizînd uşi şi trăgînd draperii. Cînd ajunse în 
camera de lucru, pe canapeaua cea mare din piele se afla o 
pereche, iar mîna bărbatului era sub fusta fetei; ea chicotea. 

— Hei, aici nu e bordel! strigă Sean la ei, iar aceştia o şi 
zbughiră. 

Se aşeza greoi pe unul dintre scaune. Putea auzi glasurile şi 
risetele ce veneau de afară de pe pajişte şi orchestra care 
executa un vals de Strauss. Se simţea obosit şi se încrunta în 
direcţia şemineului. Capul începu să-l doară din nou, iar pielea 
feţei şi-o simţea uscată şi întinsa dupa dezmăţul nopţii trecute. 
— Ce porcărie, ce mare porcărie! rosti el cu glas tare. 

După vreun ceas ieşi şi îşi luă calul. Călări pe drumul Pretoriei 
pînă cînd lăsă în urma şi ultimele case, după care o apucă prin 
pajiştea nesfîrşită. Intră în galop mărunt în oceanul de iarba, cu 
pălăria data pe ceafă pentru ca vintul şi soarele să-i poată 
scălda chipul. Şedea în şa relaxat, lăsîndu-şi calul să meargă de 
capul lui. Tîrziu, după chindie, se întoarse în Johannesburg şi 


lăsă calul la grajd pe mîinile lui Mbejane. Se simţea ceva mai 
bine; exerciţiul şi aerul curat îi limpeziseră mintea şi-l ajutară să 
vadă lucrurile într-o perspectivă mai aproape de adevăr. îşi 
umplu cada cu apă fierbinte, intra în apă, şi, în vreme ce se 
relaxa, cele din urmă resturi de miînie se topiră şi ele. îşi 
recăpăta stăpi-nirea de sine. leşi din cada şi începu să se frece 
cu prosopul, după care-şi trase pe el un halat şi merse în 
dormitor. Candy stătea pe pat 

— Bună, Sean. 

Ea-i zimbea - era un zimbet fragil. Părul ei era acum un pic 
răvăşit, chipul îi era palid, iar buzele, nerujate. Nu-şi dăduse jos 
capotul de casă în care o văzuse de dimineaţa. 

— Buna, Candy. Luă flaconul de cristal cu esenţa de laur cu 
care-şi fricţionă părul şi barba. 

— Nu te superi că am trecut pe aici să te văd, nu? 

— Nu, sigur că nu. El începu să se pieptene. Şi eu tocmai aveam 
de gind să trec să te văd. 

Candy îşi trase picioarele sub ea într-un mod tipic feminin şi 
care n-ar fi putut fi imitat de nici un bărbat. 

— îmi dai şi mie ceva de băut, te rog? 

— lartă-mă, credeam că nu te atingi niciodată de chestia asta. 
— Oh, azi e o zi cu totul specială. Ea rise - forţat însă. Doar azi e 
ziua nunţii mele, nu? 

El îi turnă rachiu fără s-o privească. Nu putea îndura să o vadă 
cum se chinuie astfel şi simţi că-l cuprind iar furiile pe Duff. 
Candy luă paharul şi gusta din el. Se strimbă. 

— Are un gust groaznic. 

— Are să-ţi facă bine. 

— Pentru mireasa! toasta ea şi-l dădu repede pe git. 

— Mai tom încă unul? întreba Sean. 

— Nu, mulţumesc. Candy se ridică în picioare şi merse pînă la 
fereastra. Deja se întuneca... daca ai şti cît de mult nu pot să 
sufăr eu întunericul; întunericul deformează atît de mult 
lucrurile: ce e rău la lumina zilei, pe întuneric devine 
insuportabil. 

— îmi pare rău, Candy, tare aş dori să te ajut! 

Ea se răsuci pe călciie şi veni la el, încolăcindu-şi braţele de gitul 
lui şi-şi lipi obrajii de pieptul lui. 

— Oh, Sean, te rog ţine-mă-n braţe. Mi-e atit de frica... El o 
strinse stîngaci. 


— Nici nu vreau să mă mai gîndesc. Nu acum, pe întuneric, şopti 
ea. Te rog, ajută-mă! Te rog, ajută-mă să nu mă mai gîndesc la 
asta! 

— Am sa răm în cu tine. Haide, nu te mai amari! Vino şi stai aici! 
O să-ţi mai tom un pahar. 

— Nu, nu! se agăţă ea disperată de gitul lui. Nu vreau să fiu 
singura. Nu vreau să mă gindesc. Te rog, ajută-mă! 

— Nu te pot ajuta - am să rămîn cu tine, dar asta-i tot ce pot să 
fac. 

Mînia şi mila se amestecau în sufletul lui Sean precum jăraticul 
şi salpetrul; degetele i se încleştară pe umerii ei. 

— Da, da, fă-mă să sufăr. Măcar am să reuşesc să uit pentru o 
vreme. Pune-mă-n pat şi chinuieşte-mă, Sean, chinuieşte-mă 
tare de tot... 

Lui Sean i se opri respiraţia. 

— Nu ştii ce zici. Aiurezi. 

— Asta vreau, da - vreau puţina uitare. Te rog, Sean, te 
implor. .. 

— Nu pot să fac asta, Candy. Duff e prietenul meu. 

— El cu mine a terminat-o şi eu cu el. Eu sînt şi prietena ta. 
Dumnezeule, sînt atît de singura! Să nu mă laşi acum şi tu. 
Ajută-mă, Sean, te rog ajută-mă! 

Sean simţi cum mînia îi fuge din piept şi cum i se scoboară în 
coapse şi cum se zvircoleşte ca o cobră arcuită gata pregătită 
de atac. O simţi şi ea. 

— Oh, da! Te rog, te rog!... 

El o luă în braţe şi o duse în pat. Se aşeză peste ea în vreme ce-i 
smulgea de pe ea halatul. Ea se zvircolea în aşternut, aju-tindu-l 
s-o dezbrace şi se deschise toata, gata să-l primească, să-l 
primească în ea şi să-l lase s-o umple toata cu bărbăţia sa. El o 
acoperi repede, sfredelindu-i moliciunea şi pătrunzind în 
intimitatea calda a feminităţii ei. Nu era nici un pic de dorinţa, ci 
numai cruzime şi tărie decantate din baierele ultime ale 
capacităţii lor de îndurare. Pentru el era doar un fel de a-şi 
manifesta miînia şi mila; pentru ea - un act de renunțare. O data 
nu era destul. El o mai luă încă o data, şi încă o data, pînă cînd 
pe cearşaf apărură pete maronii de la spinarea lui zgiriată, pînă 
cînd tot corpul ei era numai durere şi rămaseră astfel înlănţuiţi, 
uzi şi istoviţi de furia mistuitoare. In pacea de după, Sean rosti 
cu blîindeţe: 


— Nu a fost de prea mare ajutor, nu-i aşa? 

— Ba da. 

Epuizarea fizică şubrezise barierele ce-i zăvorau înăuntru jalea, 
încă ţinîndu-l în braţe, ea începu să plingă. Lumina unui felinar 
de stradă proiecta un pătrat galben pe tavan. Sean stătea întins 
pe spate şi asculta sughiţurile lui Candy. Recunoscu momentul 
culminant al răsuflării ei sacadate şi urmări diminuarea lor pînă 
cînd acestea se topiră în linişte. Abia atunci adormiră şi se 
treziră amindoi odată chiar înaintea zorilor, de parcă s-ar fi 
înţeles. 

— Acum, doar tu eşti cel care-l mai poate ajuta, spuse Candy. 

— Să-l ajut să facă ce? întrebă Sean. 

— Să afle ceea ce caută. Pacea, pe el însuşi - nu ştiu, sau cum oi 
vrea să-i zici. E pierdut, Sean, ştii bine. E pierdut şi singur, Sean, 
aproape la fel de singur ca şi mine. Eu l-aş fi putut ajuta, sînt 
sigură că l-aş fi putut ajuta, 

— Duff, pierdut?! făcu Sean cinic. Probabil ţi-ai pierdut minţile. 
— Nu fi aşa orb, Sean, pe tine să nu te păcălească gargara lui şi 
manierele de mare senior. Mai uită-te şi la alte lucruri. 

— Ca de exemplu? întreba Sean. O vreme ea nu răspunse. 

— Ştii că-l ura pe taică-său. 

— Din puţinul pe care-l ştiu eu, da, şi eu mi-am dat seama de 
asta. 

— Felul în care se răzvrăteşte împotriva oricărei forme de dis- 
cipline. Atitudinea lui faţă de Hradsky, faţă de femei, faţă de 
viaţă însăşi. Mai gîndeşte-te, Sean, şi abia atunci să-mi spui că 
se comporta ca un om fericit. 

— Hradsky i-a făcut odată, demult, o mare nedreptate; pur şi 
simplu nu-l poate suferi, îl apăra Sean pe Duff. 

— Oh, nu; e ceva care merge mult mai în profunzime. într-un 
anume fel, Hradsky este o imagine a tatălui său. Pe dinăuntru 
Duff este atît de zdrobit, Sean, încît tocmai de asta se agaţă de 
tine. Tu poţi să-l ajuţi. 

Sean izbucni într-un ris sincer. 

— Candy, draga mea, ne simpatizam reciproc şi atita tot, nu 
exista în prietenia noastră alte motive mai adinci sau mai 
obscure. Acum să nu începi să fii geloasă pe mine. 

Candy se ridică în capul oaselor, iar pătura îi alunecă pînă la 
talie. Ea se aplecă deasupra lui Sean, iar sînii ei grei, rotunzi şi 
dalbi se clătinară, apropiindu-se de pieptul lui. 


— în tine, Sean, e o vigoare, e un fel de siguranţa pe care poţi 
să te bizui, dar pe care tu încă nu ţi-ai descoperit-o. Duff a 
simţit-o şi el ca atiţia oameni nefericiţi. El are nevoie de tine, are 
nevoie de tine rău de tot. Ai tu grijă de el în locul meu, ajută-l să 
afle ceea ce caută. 

— E absurd, Candy, murmură Sean stînjenit. 

— Promite-mi că ai să-l ajuţi. 

— E vremea să te întorci în iatacul tău, îi spuse Sean. Oamenii 
au să înceapă să ne scoată vorbe... 

— Promite-mi! 

— E-n ordine, îţi promit. 

Candy se dădu jos din pat. Se îmbrăcă repede. 

— îţi mulţumesc, Sean. Noapte bună! 


26 

Lui Sean i se păru că Johannesburg nu mai are farmec fără Duff; 
străzile nu mai erau la fel de animate, Clubul Rand era parcă 
mai sordid, iar emoţiile de la bursa îi păreau şterse. Totuşi, mai 
era mult de muncă; şi partea lui şi partea lui Duff. 

In fiecare seară participa la întîlnirile cu Hradsky şi cu Max care 
se încheiau tîrziu, după care se înapoia la hotel. După tensiunile 
acumulate în timpul zilei, cînd creierul lui era ameţit, iar ochii-l 
usturau, îi mai rămiînea foarte puţina energie de consumat pe 
regrete. Şi cu toate astea era singur. Merse la Teatru de Opera 
şi bău şampanie cu mulţimea de acolo. Una dintre fete dansă 
can-can sus pe masa cea mare din mijlocul sălii, iar cînd se opri 
în faţa lui Sean şi a lui Trevor Heyns cu fruntea lipită de 
genunchi şi poalele jupoanelor puse-n cap, Sean îi dădu voie lui 
Trevor să-i smulgă chiloţeii de pe ea - cu numai o săptămînă în 
urmă mai degrabă l-ar fi pocnit drept în nas decit să-i ofere 
această onoare. Parcă nimic nu mai avea nici un fel de haz. 
Plecă devreme. 

In sîmbăta următoare, Curtis şi Francois se prezentară la birou 
pentru şedinţa săptămiînală. După ce terminară şi după ce 
Hradsky plecă, Sean sugeră: 

— Haideţi cu mine la barul Grand National să ne cinstim ca 
lumea, uite-aşa, ca să ne meargă bine la sfîrşit de săptămînă. 
Curtis şi cu Francois se tot foiau pe scaunele lor. 


— Şefu', noi aranjaserăm deja să ne întîlnim cu alţi băieţi la 
îngerii Luminoşi. 

— Prea bine, atunci vin şi eu cu voi, spuse Sean bine dispus, 
brusc înveselit la gindul de a se mai afla iar printre oameni 
simpli. 

| se făcea silă cînd se gîndea la compania celor care-i străngeau 
mîna şi-i zimbeau în faţa, iar pe la spate abia aşteptau ocazia de 
a-l rade de pe tabla de şah. Avea să se simtă minunat laolaltă cu 
aceştia doi cu care putea să discute despre minerit, nu despre 
acţiuni şi procente, să rida împreună cu oamenii cărora putin le 
păsa dacă luni CRC-ul ajungea la 60 de şilingi. Abia aştepta să 
se cherchelească şi el un pic împreună cu Francois şi cu Curtis; 
mai tîrziu poate că avea să se lase şi cu un pic de cafteală -o 
bătaie cinstită, cu gifiieli şi horcaieli, ceva cu cap şi coadă. 
Dumnezeule, da, sigur că da, avea să se simtă minunat în 
tovărăşia acestor oameni care erau curaţi pe dinăuntru chiar 
dacă aveau unghiile negre, iar cămăşile lor erau pătate de 
transpiraţie la subraţ. 

Curtis aruncă o privire rapidă spre Francois. 

— N-o să fie decit nişte ţopirlani, şefu', sîmbătă bodegile sînt 
pline de săpători. 

— E bine, spuse Sean. Hai să mergem! 

Se ridică şi-şi încheie nasturii de la tunica cenuşie; reverele erau 
tivite cu mătase neagră ce făcea ape-ape şi se asorta cu perla 
neagră a acului său de cravată. îşi luă bastonul de lîngă birou. 
— Haide, să mergem! 

Intrară în atmosfera de la îngerii Luminoşi cu o stradă mai 
înainte de a ajunge acolo. Sean rinji şi grăbi pasul ca un ogar bă- 
trin care dă iarăşi cu botul de urma păsării. Francois şi Curtis 
abia se ţineau după el, flancîndu-l de-o parte şi alta. 

In picioare, direct pe tejghea, era un coşcogeamite săpător. 
Sean îl recunoscu ca fiind unul dintre oamenii lui de la mina 
Surioara; corpul omului era înclinat pe spate pentru a echilibra 
greutatea unei damigene din care gilgiia şi, pe măsură ce 
înghiţea, beregata lui pulsa cu regularitate. 

Mulțimea de cheflii adunată la picioarele lui cînta şi bătea din 
palme: 

„Bea tot, bea tot, tot, tot, tot!" 

Săpătorul isprăvi, azvirli clondirul de peretele opus şi rîgii ca un 
porc. întîmpină cu plecăciune ovaţiile frenetice, după care dădu 


cu ochii de Sean, care se afla în prag. Se şterse la gura cu un 
aer vinovat şi sări jos de pe tejghea. Alţi cîţiva dintre 
consumatori întoarseră capul, îl văzură şi ei pe Sean şi încet- 
încet zarva se potoli. Se scurseră în linişte de-a lungul barului. 
Sean îi conduse pe Francois şi pe Curtis înăuntru. Depuse pe 
tejghea un pumn de bani. 

— Pune-i bine, barman, şi ia comanda. 

Azi e sîmbătă, aşa că e vremea să slobozim cîinele. 

— Ura pentru domnul Courtney! 

— Noroc, domnule! 

— Gezondheid, domnule Courtney! Glasurile lor erau coborite în 
semn de respect. 

— Beti, oameni buni, mai are balta peşte. 

Sean rămase la bar cu Francois şi Curtis, care se amuzară la 
glumele lui. Glasul îi era sonor, plin de camaraderie şi era roşu 
la faţă de fericire. Mai plăti încă un rînd. După o vreme, simţi o 
nevoie imperioasa, aşa că se ridică şi o luă spre uşa din spate ce 
dădea spre toalete. Acolo mai erau nişte bărbaţi care vorbeau în 
gura mare; Sean se opri locului chiar înainte de a ieşi de după 
paravan şi de a intra în separeu. 

-... Hm, ia zi ce caută el aici? Aici nu-i clubul Rand ăla al lui de 
sclifosiţi. 

— Ssst! Băi, o să te audă, vrei să-ţi pierzi pîinea? 

— Puțin îmi pasă! Cine se crede?! ,3eţi, măi băieţi, mai are balta 
peşte... măi băieţi, eu sînt şefu'... aşa, măi băieţi, să faceţi ce vi 
se spune, aşa că ia să mă pupaţi în cur, măi băieţi!" 

Sean rămase ca trăsnit. 

— Ciocu' mic, Frankie, că acuşi pleacă. 

— Cu cît mai repede, cu atit mai bine, io aşa zic; ducă-se, 
marele filfizon cu cizmele lui de zece guinee şi cu bastonul lui de 
aur cu tot. Să se care la aia de teapa lui! 

— Băi, da' eşti machit rău de tot, nu mai clămpăni atit de tare! 
— Sigur că-s machit; destul de tare cît să mă duc înăuntru şi să 
i-o spun verde de la obraz. 

Sean ieşi pe uşă şi se înapoie încet la bar lîngă Francois şi 
Curtis. 

— Eu sper c-o să mă scuzaţi, tocmai mi-am adus aminte ca mai 
am ceva de făcut în după-amiaza asta. 

— Păcat, şefu' ! Curtis păru ca i s-a luat o piatră de pe inimă. 
Poate altă dată, nu? 


— Ei, da, poate altă dată. 

Cei de la Rand Club erau incintati să-l vadă intrind. Trei oameni 
mai că s-au luat la păruiala care să se ofere mai întîi să-i facă 
cinste. 


27 

în acea seara luă cina cu frumoasa Candy şi, cînd ajunseră la 
lichior, el îi povesti păţania. Ea-l ascultă fără să-l întrerupă, pînă 
la capăt. 

— Nu m-au vrut acolo! Nu văd, zău, ce anume le-am făcut aşa 
rău încît să merit o asemenea repulsie din partea lor. 

— Şi zici că te miră asta? întreba ea. 

— Da, mă îngrijorează. Pînă acum n-am mai făcut pe cineva să 
se poarte astfel cu mine. 

— Ma bucur că-ţi faci griji. Ea-i zîmbi cu blindeţe. într-o buna zi 
ai să devii un om tare, tare de treaba. 

— Dar de ce mă urăsc chiar în halul asta, îşi continuă Sean mai 
departe gîndul. 

— Sînt geloşi pe tine - zici că omul ăla a spus „cizme de zece 
guinee şi bastonul lui de aur" - asta-i în spatele reacției lor. 
Acum tu nu mai eşti ca ei, tu eşti bogat. Nu poţi să te aştepţi ca 
ei să te mai înghită. 

— Dar niciodată nu le-am făcut nimic, protestă el. 

— Nici nu e nevoie. în viaţa asta am învăţat şi eu un lucru - 
pentru tot ce obţii trebuie să plăteşti un preţ. Asta e o parte a 
preţului pe care trebuie să-l plăteşti pentru reuşita ta. 

— La naiba, ce n-aş da să fie şi Duff aici! spuse Sean. 

— Atunci Duff ţi-ar fi explicat că nu contează, nu-i aşa? spuse 
Candy. „Cui îi pasa de ăştia, flăcău, o cireada de nespălaţi. Ne 
descurcam noi şi fără ei", îl imita ea, iar Sean îşi scarpină nasul 
şi-şi apleca ochii spre masă. Te rog, Sean, nu mai pleca urechea 
la impresiile lui Duff că oamenii nu contează. El nu are încredere 
nici în el însuşi, însă pe de alta parte e atît de convingător. 


Oamenii sînt importanţi. Sînt mult mai importanţi decit aurul sau 
proprietăţile - sau decit orice altceva. Sean îşi ridică ochii spre 
ea 

— Şi eu mi-am dat seama odată de asta; cînd eram prins 
dedesubt în Candy Deep. Am văzut asta foarte clar îngropat 


acolo jos, în bezna şi în nămolul ăla Şi-atunci am luat o hotărire. 
Rînji timid. Mi-am spus atunci că n-am să mai rănesc pe nimeni 
dacă pot evita acest lucru. Zău c-am simţit aşa, Candy. Atunci 
am simţit cu tărie toate astea... însă... însă... 

— Mda, cred că înţeleg. îţi trebuie o mare hotărire să faci ceva, 
dar o şi mai mare hotărire să păstrezi ce-ai făcut. Nu cred că e 
suficienta o singura experienţa din viaţa unui om pentru ca el 
să-şi schimbe modul de gîndire. E ca şi cum ai construi un zid 
cărămida cu cărămida Adaugi mereu puţin cîte puţin, pînă cînd 
este gata Ţi-am mai spus, Sean că tu ai o mare putere interioara 
Cred că într-o buna zi tu-ţi vei isprăvi de clădit zidul, iar cînd 
asta se va întîmpla, zidul tău nu va mai avea nici un punct slab. 


28 

în următoarea zi de marţi, Sean se duse călare pînă la Xanadu 
pentru prima dată de la plecarea lui Duff. Johnson împreună cu 
alţi patru funcţionari de la birou trebăluiau de zor în sala de bal, 
la împachetat şi etichetat cadouri. 

— Eşti pe terminate, Johnson? 

— încă un pic şi gata domnule. Miine în zori o să le trimit pe 
toate cu vreo cîteva căruţe. 

— Da, aşa să faci. Nu vreau să ştiu că mai sînt pe-aici prin 
preajma 

Urcă apoi scara de marmură şi se opri la primul palier. Casa 
părea neînsufleţita: nouă şi pustie, ea aştepta nişte oameni care 
să vină s-o umple şi s-o readucă la viaţă. Traversă culoarul, 
oprindu-se să se mai uite cu luare aminte la tablourile pe care le 
alesese Candy. Erau picturi în culori, pastelate, culori de dama 
— Merge şi fără astea - am să fac rost de ceva care să aibă în 
ele foc şi pară, în roşu-carmin, negru şi albastru-strălucitor. 
Deschise uşa de la dormitorul său. Aici era parcă ceva mai bine; 
pe jos se aflau covoare persane în culori vii, pereţii erau 
lambrisaţi în lemn mătăsos, de esenţă închisă la culoare şi un 
pat cît un teren de polo. Se întinse în pat şi se uită la tavanul 
ornamentat cu stucatura „Ce mi-aş dori să se întoarcă şi Duff - 
în casa asta am putea să trăim ca lumea." 

Cobori din nou la parter. 

Johnson îl aştepta jos, în capul scării. 

— Totu-i gata domnule. 


— Bravo! Atunci puteţi pleca. 

Merse în camera de lucru şi se duse la rastelul cu arme. Luă de 
acolo o armă Purdey şi o aduse pînă la uşile ce dădeau spre 
balcon uitîndu-se la ea în lumină. Nările i se dilatară, adulme- 
cînd nostalgic izul de ulei de armă. Duse arma la umăr, îi simţi 
echilibrul şi îl savura. Roti ţevile într-un arc de cerc prin cameră 
urmărind zborul imaginar al unei păsări şi brusc în cătare îi 
apăru faţa lui Duff. Sean fu atît de surprins, încît rămase 
încremenit locului cu puşca îndreptata spre capul lui Duff. 

— Nu trage, o să mă apropii încet, rosti solemn Duff. Sean 
cobori puşca şi o duse înapoi la rastel. 

— Salut. 

— Salut, răspunse Duff aflat încă în pragul uşii. 

Sean se prefăcu însă că are de lucru cu potrivirea armei la locul 
ei pentru a rămîne înadins cu spatele la Duff. 

— Ce mai faci, flăcău? 

— Eu? Bine, ce să fac, bine. -Cefac... ceilalţi? 

— Şi la cine anume te referi tu? 

— Candy... pentru început. Sean cîntări întrebarea. 

— Păi, ai fi putut s-o răneşti mai tare dac-o băgai în concasor. 

— E de rău, hm? 

— Rău, recunoscu Sean. Rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Să înţeleg că nici tu nu mă iubeşti prea mult, rosti într-un 
tîrziu Duff. 

Sean ridica din umeri şi se îndrepta către şemineu. 

— Dufford, eşti un porc, spuse Sean pe un ton de conversaţie. 
Duff făcu o strimbărura. 

— Mi-a părut bine de cunoştinţă, flăcău. Presupun că de aici 
încolo drumurile noastre se despart. 

— Hai, nu mai bate cîmpii, Duff. Toarnă mai bine ceva de băut şi 
zi-mi şi mie cum e să fii porc. De asemenea aş mai vrea să să 
discut cu tine tablourile alea pe care Candy le-a agăţat pe 
culoarul de la etaj. Eu habar n-am ce să fac cu ele, să le dau de 
pomană sau să le ard. 

Duff se dezlipi de uşorul uşii şi-şi îndreptă spinarea; se strădui 
să-şi ascundă uşurarea de pe chip, dar Sean continuă: 

— Şi mai înainte de a trece peste toata povestea asta, vreau să- 
ţi mai spun doar că înţeleg de ce-ai făcut-o, dar nu-mi place 
deloc. Doar atît am avut să-ţi spun. Mai ai ceva de adăugat? 

— Nu, zise Duff. 


— Atunci bine. Cred c-o să dai de o sticlă de Courvoisier chiar în 
fundul dulapului în spatele clondirului cu whisky. 

în acea seara Sean se duse pînă la hotelul lui Candy şi merse 
direct la ea la birou. 

— S-a întors, Candy. 

— Oh! Candy rămase fără respiraţie. Cum se simte, Sean? 

— Un pic mai pocăit, dar nu cine ştie ce. 

— Nu mă refeream la asta - te întreb dacă e bine, sănătos? 

— Acelaşi cum îl ştii. A avut măcar bunul-simţ să întrebe de tine, 
zise Sean. 

— Şi ce i-ai spus? întreba Candy. 

Sean ridică din umeri şi se aşeza în scaunul de lîngă biroul ei. Se 
uită la grămada considerabilă de monede pe care le număra 
Candy. 

— Asta-i ce-ai încasat de la bar azi-noapte? întrebă el evitind să- 
i răspundă la întrebare. 

— Da, îi răspunse ea dusă pe gînduri. 

— Eşti o femeie bogata - vrei să te măriţi cu mine? zîmbi el. 
Candy se ridică în picioare şi se duse pînă la fereastră. 

— Presupun că acum o să vă mutaţi amindoi la Xanadu, spuse 
ea. Sean mormăi ceva, iar ea continua: Fraţii Heyns vor lua 
camerele Victoria - mi-au vorbit deja despre asta, aşa că nu vă 
faceţi griji. Pariez c-o să daţi petreceri în fiecare seară cu o 
grămadă de oameni. Deja nu-mi mai pasă, m-am şi obişnuit cu 
gîndul. 

Sean se ridică în picioare şi veni lingă ea, o apucă cu blin-deţe 
de cot şi o întoarse cu faţa spre el. îi întinse batista lui de 
mătase din buzunarul de sus ca să-şi sufle nasul. 

— Mai vrei să-l vezi vreodată, Candy? 

Ea scutură din cap fără să aibă destulă încredere în glasul ei. 

— Aşa cum ţi-am promis, voi avea grija de el. O îmbrăţişa şi se 
întoarse să plece. 

— Sean! striga ea în urma lui. El se întoarse. Ai să mai treci pe- 
aici din cînd în cînd să mă vezi? Am putea lua cina împreună, 
am mai vorbi un pic. Tu ai să fii şi-n continuare prietenul meu, 
nu-i aşa? 

— Desigur, Candy, sigur că da, draga mea! Ea îi suridea printre 
lacrimi. 

— Dacă stringi tu lucrurile tale şi ale lui Duff, vi le trimit eu la 
Xanadu. 


29 

Sean se uita la Duff peste birou, căutîndu-i sprijinul. Duff slo-bozi 
un inel gros de fum de trabuc. Acesta se învirti şi se văluri ca 
undele unui iaz şi se dezintegra în clipa cînd atinse suprafaţa 
biroului. Sean îşi dădu seama cu amărăciune că Duff n-avea să 
fie de partea lui. Se certaseră o jumătate din noaptea ce tocmai 
trecuse. Sperase ca totuşi Duff să se răzgîndească pînă la urmă. 
Acum ştia că asta nu se va întîmpla. Mai făcu o ultimă încercare: 
— Ei au cerut o mărire de salariu cu zece la sută. Eu cred că 
oamenii au nevoie de banii ăştia - în oraşul ăsta preţurile au 
crescut foarte mult, dar salariile au rămas pe loc. Domnilor, 
aceşti oameni au soţii şi copii, oare nu putem lua şi asta în 
consideraţie? 

Duff mai slobozi încă un rotocol de fum, iar Hradsky îşi scoase 
ceasornicul de buzunar şi se uita la el cu subînţeles. Max tuşi şi 
îl întrerupse: 

— Cred c-am mai discutat asta, domnule Courtney. N-am putea 
să trecem la vot? 

Sean văzu cum mîna lui Hradsky se ridică împotriva lui. Nu voia 
să se uite la Duff. Nu voia să-l vadă votînd cu Hradsky, însă nu 
se putu abţine şi-şi întoarse capul. Miinile lui Duff se aflau 
amîndouă pe masa din faţa lui. Mai slobozi încă un rotocol de 
fum şi-l urmări cum se dezintegrează la ciocnirea cu masa. 

— Cine e în favoarea motiunii? întrebă Max, iar Duff şi Sean îşi 
ridicară amindoi mîinile în acelaşi timp. Abia atunci îşi dădu 
seama Sean cît de mult ar fi însemnat pentru el dacă Duff ar fi 
votat contra lui. Duff îi făcu cu ochiul, iar el nu se putu abţine să 
nu rinjească. 

— Asta înseamnă 30 de voturi pentru şi 16 împotriva, declara 
Max. Prin urmare moţiunea domnului Courtney cade. Voi aduce 
la cunoştinţa Sindicatului Muncitorilor Minieri aceasta decizie. 
Acum, a mai rămas şi altceva de discutat pe ordinea de zi 
înainte de a încheia şedinţa? 

Sean se întoarse împreuna cu Duff la biroul lui. 


— Singurul motiv pentru care te-am susţinut era pentru că ştiam 
ca Hradsky avea oricum să cîştige, spuse Duff pe un ton amiabil. 
Sean pufni. Desigur, el are dreptate, urma Duff imperturbabil 
deschizîndu-i uşa lui Sean. O creştere cu zece procente a 
salariilor ar mări cheltuielile de producţie ale grupului la zece 
mii pe lună. 

Sean închise uşa în urma lor cu piciorul şi nu răspunse. 

— Pentru Dumnezeu, Sean, nu împinge pînă la absurd această 
atitudine de bunăvoință a ta faţă de oameni. Hradsky are 
dreptate, din clipă-n clipă Kruger are să ne mai altoiască în cap 
cu vreunul dintre impozitele lui şi încă mai avem în derulare 
finanţarea investiţiei noi din East Rand. Nu ne putem permite să 
lăsăm costurile de producţie să crească prea mult. 

— Bine, bine, bombăni Sean. Gata, s-a hotărit. Sper numai să nu 
ne trezim într-o buna zi cu o grevă. 

— Există moduri şi moduri în care să tratezi grevele... Hradsky 
are poliţia de partea noastră, iar noi ne putem bizui pe vreo cî- 
teva sute de oameni de la Kimberley care vin cit ai zice peşte, îi 
spuse Duff. ' 

— Ei, fir-ar al dracului, Duff! E o greşeala. lar tu ştii foarte bine 
că e o greşeală. Buddha ăla oribil şi cu ochii mici - şi ala ştie că e 
o greşeala. Dar ce pot face? Ei, fir-ar a dracului să fie de treabă! 
Eu ce pot să fac? exploda Sean. Mă simt atît de legat de miini şi 
de picioare! 

— Păi nu ai fost tu ala care-a vrut să-l lase pe el la conducere? 
rise Duff. Hai, încetează să mai visezi ca ai să poţi tu să schimbi 
lumea şi hai mai bine acasă. 

In celalalt birou îi aştepta Max. Arata speriat. 

— lertaţi-mă, domnilor, am putea vorbi un pic? 

— Cine-o să vorbească?! îi tăie Sean brusc macaroana. Tu sau 
Hradsky? 

— Domnule Courtney, este o chestiune particulară, rosti Max 
coborînd glasul. 

— Şi nu mai poate să aştepte pînă miine? întreba Sean trecînd 
pe lîngă el şi îndreptîndu-se spre uşă. 

— Te rog, domnule Courtney, este de o importanţa covirşi-toare, 
implora Max agăţindu-se disperat de braţul lui Sean. 

— Ce e, Max? întreba Duff. 

— Trebuie să vă spun numai voua. Max îşi cobori iar vocea şi se 
uita nefericit la uşa care dădea spre strada. 


— Haide atunci, dă-i drumul! îl încuraja Duff. Acum sîntem 
inguri. 

— Nu aici. Vă puteţi întîlni cu mine un pic mai tîrziu? Duff ridica 
o sprinceana. 

— Asta ce mai e, Maximilian, să nu-mi spui că vinzi poze 
Jeocheate. 

— Domnul Hradsky mă aşteaptă la hotel. l-am zis că ies să !uc 
nişte hirtii şi-o să devină bănuitor daca nu mă întorc imediat 
Max era pe punctul de a izbucni în lacrimi; mărul lui Adam se 
juca de-a v-aţi ascunselea dinapoia gulerului său înalt, ba apă-d, 
ba dispărind. Duff deveni brusc foarte curios în legătură cu avea 
Max să le zică. 

— Nu vrei ca Norman să ştie despre asta? întreba el. 

— Dumnezeule, nu! încă puţin şi Max izbucnea în lacrimi. 

— Şi cînd zici că vrei să te întilneşti cu noi? 

— în noaptea asta, dupa ora zece, cînd domnul Hradsky se duce 
la culcare. 

-Unde? întreba Duff. 

— în capătul dinspre est al haldei de steril a minei Surioara e o 
străduţa lăturalnică. Nu mai este folosita. 

— O ştiu, spuse Duff. O să mergem acolo călare pe la zece şi 
jumătate. 

— Vă mulţumesc, domnule Charleywood, n-o să regretaţi. O 
zbughi spre uşă şi dispăru. 

Duff îşi potrivi pălăria pe-o sprinceana, după care-l împunse pe 
Sean în burtă cu vîrful bastonului, zorindu-1. 

— Miroşi ceva - trage adînc aer în piept. Duff trase pe nări ca un 
cunoscător, iar Sean făcu şi el la fel, dar fără nici un efect. 

— Mie nu-mi miroase a nimic, declară Sean. 

— Aerul e îmbicsit de el, îi răspunse Duff. Mirosul dulce al 
trădării. 

Plecară de la Xanadu imediat după orele nouă şi jumătate. Duff 
tinu morţiş să poarte o mantie neagră de operă. 

— Atmosfera e de o importanţa vitală, flăcău, nu te poţi 
prezenta la un astfel de rendez-vous îmbrăcat cu nişte nădragi 
kaki jegosi şi un veldschoen. S-ar strica tot farmecul. 

— Ei bine, să fiu eu al naibii daca am să mă costumez ca la 
carnaval. Ăsta e un costum foarte decent. O să meargă şi aşa. 
— Şi nu pot să te conving nici ca să porţi măcar un pistol la briu? 
întreba Duff posomorit. 


— Nu, rise Sean. E 

— Nu?! Duff scutură din cap. Flăcău, eşti un sălbatic. Asta-i 
defectul tău, n-ai pic de gust. 

Străbătind Johannesburgul, evitară în mod deliberat străzile 
principale şi ajunseră la drumul către Cape cam la vreo doi 
kilometri afară din oraş. Pe castronul întunecat al cerului nu mai 
rămăsese decit o aşchie de lună. Totuşi stelele erau mari, iar la 
lumina lor haldele albe de steril ale minelor, fiecare cam de 
înălţimea unui deal, semănau cu nişte buboaie pe faţa 
pămîntului. 

In ciuda voinţei sale, Sean se simţea un pic emoţionat - zelul lui 
Duff era întotdeauna contagios. Mergeau cu caii la trap, aproape 
atingîndu-şi scăriţele una de alta, cu mantia lui Duff umflîndu-şi 
faldurile în urmă şi adierea stirnită de înaintare aţiţind capătul 
trabucului lui Sean pînă la un roşu-aprins, scînteietor. 

— la-o mai uşor, Duff, cotul străzii trebuie să fie cam pe-aici pe 
undeva. E năpădit de bălării şi-o să trecem de el fără să-l 
observăm. 

Traseră de friu pînă cînd caii reveniră la pas. 

— Cit e ceasul? întrebă Duff. 

Sean trase din ţigara de foi şi apropie virful roşu de ceas. 

— Zece şi un sfert. E devreme. 

— Pariez că Max are să fie aici înaintea noastră - uite şi strada! 
Duff îndemna calul într-acolo, iar Sean veni în urma lui. Chiar 
lîngă ei se înălța halda minei Surioara, abrupta şi albă la lumina 
stelelor. Cotiră pe lîngă ea, iar silueta masivă arunca o umbră 
asupra lor. Calul lui Duff necheză şi-o luă în diagonala, iar Sean 
trebui să stringă genunchii cînd începu şi calul său s-o ia în 
buiestru. Max ieşise brusc dintr-o tufa deasă de mărăciniş aflată 
pe marginea drumului. 

— Bun venit sub lumina lunii, Maximilian, îl întîmpină Duff. 

— Vă rog, domnilor, scoateţi-vă caii din drum! 

Max încă mai prezenta simptomele agitaţiei de după-amia-ză. îşi 
priponiră caii lîngă cel al lui Max undeva printre tufişuri şi se 
întoarseră lîngă el. 

— Ei, Max, ce veşti ai? Ce mai face bătrinul? întreba Duff. 

— Mai înainte de a trece mai departe cu aceasta problemă, ţin 
foarte mult ca domniile voastre să-mi daţi cuvîntul de onoare că, 
indiferent daca va ieşi ceva din toate astea sau nu, nu veţi sufla 


ni-ciodată nici un cuvînt nimănui despre ceea ce vă voi spune 
acum. 

„Max e foarte palid", gîndi Sean, ori poate avea paloarea asta de 
la lumina stelelor. 

— De acord, spuse Sean. 

— Jur, spuse Duff. 

Max îşi desfăcu pulpana hainei şi scoase de sub ea un plic lung. 
— Cred că dacă vă voi arăta asta la început îmi va veni mai uşor 
să vă explic propunerea mea. 

Sean luă plicul. 

— Ce sînt astea, Max? 

— Ultimele declaraţii bancare de la toate cele patru bănci cu 
care lucrează domnul Hradsky. 

— Chibrituri, Sean! Hai, flăcău, avem nevoie de lumina! 

— Am adus eu un felinar, spuse Max, după care se aşeza pe 
vine ca să-l aprindă. 

Sean şi Duff se lasara şi ei pe vine lingă el şi întinseră extrasele 
de bancă de jur împrejurul felinarului ce răspîndea un cerc de 
lumină gălbuie. Le examinară în tăcere pînă cînd în cele din 
urmă Sean se ridică iar şi-şi mai aprinse un trabuc. 

— Ei bine, mă bucur că eu nu sînt dator cu suma asta, anunţă 
Sean. 

Sean împături hiîrtiile la loc şi le vîri înapoi în plic. începu să 
lovească cu plicul în cealaltă palmă şi să scoată sunete cu 
limba. Max veni şi-i luă plicul din mînă, vîrîndu-l cu grijă înapoi 
sub haină. 

— E-n ordine, Max. Hai, spune ce ai de spus, zise Sean. Max se 
aplecă în faţă şi suflă în felinar. Ceea ce trebuia să le 

spună era mai uşor de rostit pe întuneric. 

— Plăţile mari în bani lichizi pe care a fost nevoit să vi le 
efectueze domnul Hradsky şi limitările de producţie de la minele 
de diamante conform noilor acorduri ale cartelului l-au forţat să 
facă împrumuturi mari de la toate cele patru bănci. Max se opri 
şi-şi drese glasul. Aţi văzut şi singuri cît a împrumutat. Desigur 
că băncile au cerut garanţii bancare pentru respectivele 
împrumuturi, iar domnul Hradsky a girat cu tot pachetul său de 
acţiuni CRC. Băncile au stabilit o limita pe aceste acţiuni la 35 
de şilingi pentru o acţiune. După cum ştiţi, cota actuală 
acţiunilor CRC se cifrează la 90 de şilingi, fapt ce lasă o mare 
marjă de siguranţă. Totuşi, dacă respectivele acţiuni vor suferi o 


depreciere de pînă la 35, băncile vor arunca pe piaţă garanţia. 
Vor arunca pe piaţa absolut tot pachetul de acţiuni pe care-l 
deţine domnul Hradsky în CRC. 

— Continua, Max, spuse Duff. începe să-mi placa glasul tău. 

— M-am gindit că dacă domnul Hradsky ar lipsi temporar din 
Johannesburg - să zicem c-ar fi plecat într-o deplasare pînă-n 
Anglia să cumpere vreo maşinărie nouă sau ceva de acest fel - 
dumneavoastră, domnilor, aţi putea să forţaţi preţul acţiunilor 
CRC să coboare pînă la 35 de şilingi. O manevră corecta v-ar lua 
trei sau patru zile. Aţi vinde imediat şi aţi stîrni zvonul că filonul 
Leader s-a epuizat. Domnul Hradsky nu s-ar afla aici ca să-şi 
apere interesele şi, de îndată ce acţiunile vor atinge pragul de 
35 de şilingi, băncile vor arunca pe piaţă pachetul lui de acţiuni. 
Preţul se va prăbuşi, iar dumneavoastră, cu bani lichizi la 
dispoziţie, va veţi afla în poziţia de a cumpăra acţiunile CRC la o 
fracțiune din valoarea lor reală. Nu exista nici un motiv pentru 
care nu aţi obţine controlul şi să vă mai alegeţi şi cu vreo cîteva 
milioane în plus. 

Altă perioada de tăcere. Dură mult pînă ca Sean să întrebe: 

— lar tu, Max, cu ce te alegi? 

— Cu un cec de 100 000 de lire sterline din partea dumnea- 
voastră, domnule Courtney. 

— Salariile sînt în creştere, observa Sean. Şi eu care credeam că 
preţul standard pentru acest gen de maşinaţiune era de 30 de 
arginţi. Şi dacă nu mă înşel, preţul a fost stabilit chiar de un 
cetăţean de-al vostru... 

— Taci, Sean, rosti Duff, apoi pe un ton ceva mai mieros către 
Max, domnului Courtney îi mai place să glumească din cînd în 
cînd. Spune-mi, Max, asta e chiar tot ce vrei? Doar bani? Am să 
fiu cinstit cu tine - mie nu-mi suna bine. Tu trebuie să fi strins 
deja ceva bani pînă acum... 

Max se ridica iute în picioare şi se îndrepta către cai. Nu apuca 
să ajungă pînă acolo că se şi întoarse. Chipul nu i se putea 
vedea în întuneric, dar vocea îi era sinceră cînd striga: 

— Credeţi ca nu ştiu cum mă face toată lumea? „Bufonul curții", 
„Limba lui Hradsky", „Pupîncurist". Mie credeţi că-mi place asta? 
Credeţi că-mi face plăcere să mă tîrăsc şi să mă ploconesc 
dinaintea lui în fiecare minut din fiecare zi? Vreau să fiu şi eu 
liber. Vreau să fiu iar om. Glasul i se curma înecat de emoție şi- 
şi acoperi faţa cu mîinile. Sughiţa. Sean nu se putea uita la el şi 


pînă şi Duff privea stînjenit în pamînt. Cînd Max vorbi din nou, 
glasul său era la fel de blind şi de trist cum îl ştiau: 

— Domnule Courtney, dacă miine la prinz veţi purta vesta cea 
galbenă îmi veţi da de înţeles că intenţionaţi să-mi urmaţi 
sugestiile şi că termenii mei vă sînt acceptabili. Atunci voi 
întreprinde demersurile necesare pentru ca domnul Hradsky să 
plece din ţara. 

îşi dezlega calul, încăleca şi-o luă pe poteca ce ducea spre Cape 
Road. Nici Sean, nici Duff nu se clintiseră încă. Ascultau cum se 
estompează în întuneric trapul calului lui Max, şi abia atunci 
vorbi iar Duff: 

— Declaraţiile alea bancare erau originale - m-am uitat bine de 
tot la sigilii. 

— Şi încă şi mai reală a fost reacţia lui Max. Sean aruncă mucul 
trabucului în tufiş. Nimeni nu s-ar fi putut preface atît de bine. 
Ştii că mie chiar mi-a venit rău să-l ascult. La naiba! Cum naiba 
poate cineva să trădeze cu atita sînge rece încrederea cuiva? 

— Flăcău, uite ce e, haide să nu mai aducem discuţia despre 
moralitatea lui Max. Să ne rezumăm la fapte. Norman ne-a fost 
servit pe tava, frumos aranjat, condimentat cu usturoi şi-un 
smoc de pătrunjel după fiecare ureche. Eu zic să-l gătim şi să-l 
înfulecăm. 

Sean îi zimbi. 

— Dă-mi cîteva motive bune. Vreau să mă convingi. La ce simt 
eu pentru el după şedinţa de dimineaţa nu m-ar surprinde să mă 
convingi uşor. 

— Unu, ridica Duff un deget: Norman o merită. Sean încuviinţă. 
— Doi - alt deget al lui Duff se ridică. Daca obţinem controlul, o 
să putem conduce noi cum avem chef. Tu ai să te poţi bucura că 
poţi să-ţi aplici hotărirea de a acorda oamenilor mărirea 
salariului, iar eu am să fiu iar numărul unu. 

— Da, rosti Sean mîngiindu-şi gînditor mustăţile. 

— Trei: am venit aici ca să facem bani şi n-o să ne mai întîl-nim 
cu o ocazie ca asta. Şi în fine, ultimul meu motiv, dar cel mai 
puternic - arăţi atît de chipeş în vesta aia galbena, flăcău, că n- 
aş vrea să ratez ocazia să te vad cînd îţi vei face apariţia miine 
dimineaţă nici pentru o mie de acţiuni CRC! 

— Adevărul e că e frumoasă rău, recunoscu Sean, însă, Duff, 
uite ce-i, să ştii că n-am chef de altă întimplare gen 
Lochtkamper. Fără murdării de genul asta. 


Duff se ridică de jos. 

— Norman e băiat mare, n-o să facă el una ca asta. Oricum tot 
bogat are să rămînă - îi mai rămîn minele de diamante. Noi doar 
o să-l mai scutim de responsabilităţile pe care le are aici în 
Witwatersrand. 

Se îndreptară spre cai. Sean tocmai îşi pusese piciorul în scăriţă 
cînd deodată încremeni locului şi exclama: 

— Dumnezeule, n-am cum! Gata, s-a dus! 

— De ce? facu alarmat Duff. 

— Vesta aia am pătat-o cu grăsime - cu neputinţă s-o pun pe 
mine miine dimineaţă. Croitorul meu m-ar asasina. 


30 

N-a fost nici o problemă cu ticluirea unei ocazii ca Hradsky să 
plece - cineva trebuia să se ducă la Londra. Mai erau de adus 
nişte utilaje pentru dotarea noilor zone din East Rand, iar ei 
trebuiau să aleagă doi ingineri din cam o sută de solicitanţi cîţi îi 
aşteptau în Anglia. Ce-i drept, fără prea multe fasoane, Hradsky 
acceptă misiunea. 

— O să-i facem şi o petrecere de rămas-bun, îi sugeră Duff lui 
Sean la cină chiar în acea seară. în fine, poate că petrecerea de 
rămas-bun ar fi mai degrabă priveghi. 

Sean începu să fluiere Marşul funebru, iar Duff bătea ritmul 
ciocănind în masă cu minerul cuţitului. 

— O s-o facem la Hotelul lui Can... Duff se opri în mijlocul 
propoziției. Ba nu, de ce n-am face-o chiar aici, la noi? O s-o 
facem lată rău de tot pentru bietul Norman, aşa, să fie de 
pomină şi cînd şi-o mai aduce aminte să zică: „Ticăloşii ăia m-au 
mătrăşit ei, dar barem mi-au trintit o distracţie ce nu s-a mai 
pomenit!" 

— Nu-i plac petrecerile, zise Sean. 

— Un motiv excelent ca să-i organizam una, se declara imediat 
de acord Duff. 

O săptămînă mai tîrziu, cînd Hradsky şi Max urcau în trăsura de 
dimineaţă către Port Natal, cincizeci de membri ai Bursei din 
Johannesburg, încă îmbrăcaţi în costume de gală după 
petrecerea din seara precedenta, erau strinsi la un loc gata să-i 
ureze drum bun. Duff rosti o mişcătoare alocuţiune, chiar dacă 
pe alocuri cam neinteligibilă şi-i înmînă lui Hradsky un buchet de 


trandafiri. Nervoşi din cauza mulţimii care oameni ce se 
strănsese în jur, caii o porniră ca din puşca în clipa în care 
vizitiul pocni din bici, iar Max şi Hradsky fura aruncaţi unul peste 
altul de o maniera foarte puţin respectuoasă pe bancheta din 
spate a trăsurii. Mulțimea îi ovaţiona pînă cînd nu se mai zăriră. 
Cu un braţ petrecut pe după umerii lui Duff, Sean îl conduse pe 
jos pe acesta pînă la birou, unde-l depuse într-un fotoliu adînc 
din piele. 
— Eşti destul de treaz pentru o discuţie serioasa? întreba Sean 
fără prea mari iluzii. 
— Sigur că da. întotdeauna la dispoziţia dumitale, cum zice fata 
către client. 
— Azi-noapte am reuşit să schimb vreo două vorbe cu Max, îi 
spuse Sean. O sa ne trimită o telegramă din Port Natal cînd se 
vor urca amindoi pe puntea vasului poştal. Nu începem nimic 
pînă nu primim telegrama. 
— Foarte înţelept - tu eşti cel mai înţelept om pe care l-am 
întîlnit, rînji fericit Duff. 
— Mai bine te-ai duce la culcare, îi spuse Sean. 
— Prea departe, spuse Duff. O să mă culc aici... 
Mai trecură încă zece zile pînă la sosirea telegramei lui Max. 
Sean şi Duff luau masa de prinz la Rand Club cînd primiră 
biletul. Sean deschise plicul şi îi citi mesajul lui Duff. 

„Ridicam ancora în aceasta după-amiază la orele patru. 
Succes. Max." 
— Să ciocnim pentru asta! ridică Duff paharul cu vin. 
— Miine, spuse Sean, mă reped în deal să-i zic lui Francois să-şi 
retragă toţi oamenii de la nivelele inferioare ale minei. Nimeni n- 
o să mai aibă voie să se duca acolo. 
— Pune şi un gardian la nivelul paisprezece, sugeră Duff. 
Chestia asta o să fie şi mai impresionanta. 
— Buna idee, conveni Sean. Privi în sus în clipa cînd cineva trecu 
pe lîngă masa lor şi brusc începu să zimbească. Duff, tu ştii cine- 
i asta? 
— Ce tot vorbeşti tu acolo? Duff părea zăpăcit. 
— Tipu' ăsta care tocmai a intrat în salon - uite, ăla care intra 
chiar acum la toaleta. 
— Nu e Elliott, tipul de la ziar? 
— Editorul ziarului Rand Mall. Vino cu mine, Duff! 
— încotro? 


— Să ne alegem şi noi cu nişte publicitate ieftina. 

Duff veni după Sean, părăsind sala de mese, trecînd prin salon 
si intrind în toaleta pentru barbati. Uşa unuia dintre separeuri 
era închisa şi-n momentul intrării lor cineva din spatele acelei 
uşi trase nişte vuituri. Sean îi făcu cu ochiul lui Duff, îndreptîndu- 
se spre pisoar. în timp ce-şi deschidea prohabul, el zise: 

— Ei, bine, Duff, tot ce mai putem nădăjdui acum e ca Norman 
să fie în stare să facă o minune acolo în Anglia Altminteri. 
ridica el din umeri. 

Duff se prinse de tertip şi-i cinta mai departe în struna: 

— Daca ne bizuim doar pe asta, riscam al naibii de mult. Eu tot 
mai susţin că acum e momentul să vindem. Azi-dimineaţă 
acţiunile CRC se vindeau la 91 de şilingi, aşadar, e clar că toata 
povestea încă n-a apucat să transpire. Dar cînd s-o întîmpla 
asta, atunci n-ai să mai fii în stare să scapi de acţiunile alea. Eu 
zic să ieşim cît mai putem şi preţul e încă bun. 

— Ba nu, se opuse Sean. Eu zic să mai aşteptam pînă mai aflăm 
ceva veşti de la Norman. Ştiu că e un pic cam riscant, dar avem 
o răspundere faţă de cei care muncesc pentru noi. Sean îl apucă 
pe Duff de braţ şi-l scoase de la toaleta, pentru ca în dreptul uşii 
să mai adauge şi bomboana pe coliva: Daca atunci cînd se va 
prăbuşi CRC-ul mii de oameni au să-şi piardă locurile de munca - 
tu-ţi dai seama? 

Sean închise uşa în urma lor şi-şi rînjiră Incintati unul altuia 

— Flăcău, eşti un geniu, şopti Duff. 

— Sînt fericit să pot recunoaşte că sînt de acord cu tine, îi şopti 
Sean. 

In dimineaţa următoare Sean se trezi cu convingerea că ceva 
nemaipomenit avea să se petreacă. Stătea lungit în pat şi 
savura senzaţia mai înainte de a-şi scotoci mintea pentru a găsi 
şi motivul. După care se ridica brusc şi întinse mîna după ziarul 
împăturit de pe tava de cafea de lingă pat. Desfăcu ziarul şi pe 
prima pagină gasi exact ceea ce căuta; un titlul cu litere de-o 
şchioapă: „Oare merge totul ca pe roate la Central Rand 
Consolidated? Misteriosul voiaj al lui Norman Hradsky”. 

Povestea în sine era o capodopera de logoree jurnalistică. 
Rareori îi fusese dat lui Sean să vadă pe cineva scriind atit de 
cursiv şi de convingător pe un subiect despre care habar n-avea 
nimic. „Se sugerează", „surse de obicei considerate de 
încredere relatează" şi „exista motive de a crede" - toate vechile 


clişee fără nici o valoare. Sean bijbii după papuci, după care 
pleca pe culoar pînă la camera lui Duff. 

Duff avea pe el toate păturile şi ocupa cea mai mare mare parte 
din pat; fata era făcuta covrig undeva la margine şi era complet 
goală, ca un peştişor roz. Duff sforăia, iar ea scîncea uşurel în 
somn. Sean îi gidilă buzele lui Duff cu ciucurele de la cordonul 
halatului său de casa; nasul lui Duff se mişcă un pic şi 
sforăiturile încetară. Fata se ridică în capul oaselor şi-l privi pe 
Sean cu ochii larg deschişi, dar încă orbita de somn. 

— Fugi, fugi! îi striga Sean. Vin rebelii! 

Ea sări cît colo şi ateriza cam la un metru distanţa de pat, tre- 
murind cuprinsa de panică. Sean o măsură din cap pînă-n 
picioare cu un ochi critic. „O mînzoacă pe cinste", hotărî el 
promiţîndu-şi în sinea lui c-are s-o scoată şi el la o partida de 
călărit de îndată ce Duff avea să-i dea drumul la păscut. 

— Gata, o asigura el, acum s-au dus. 

Ea-şi dădu seama că e goală din privirile lui Sean care apreciau 
onest ceea ce vedeau. încercă să se acopere cu mîinile care 
erau totuşi prea mici pentru o asemenea sarcina. Sean culese 
halatul lui Duff de lîngă piciorul patului şi-l întinse fetei. 

— Du-te şi fă o baie, drăguţo, sau, mă rog, găseşti tu ce să faci; 
eu am ceva de vorbit cu domnul Charleywood. 

Cu halatul pe ea, fata-şi reveni şi-l admonesta pe Sean pe un 
ton sever: 

— Eu n-aveam haine pe mine, domnule Courtney. 

— Nici nu aş fi băgat de seamă, îi răspunse Sean politicos. 

— Asta nu e frumos. 

— Eşti prea modesta - eu credeam că araţi peste medie. Acum 
hai, pleacă., du-te, rogu-te, fii ascultătoare! 

Cu o smucire ţifhoasă din cap ea dispăru la baie, iar Sean îşi 
îndrepta atenţia spre Duff. Duff dormise buştean pe tot 
parcursul dialogului, dar în cele din urma se trezi atunci cînd 
Sean îl pocni peste spinare cu ziarul împăturit. Ca o broasca 
testoasa ce scoate capul de sub carapacea ei, ţeasta lui Duff se 
iţi de sub maldărul de pături. Sean îi întinse ziarul şi luă loc pe 
marginea patului. li urmări cutele feţei schiţind un zîmbet 
înainte de a rosti: 

— Eu zic acum să te duci pînă la biroul editorial şi să te dai un 
pic la el - aşa, doar cît să-i întăreşti bănuielile. Eu o să mă reped 
pînă la Candy Deep ca să închid toate nivelele inferioare. Ne 


vedem la bursă la ora deschiderii şi vezi, nu uita sa renunţi la 
rîinjetul ala de pe mutra ta cînd ai să ţi-o scoţi la plimbare prin 
oraş! încearcă să arăţi cît mai posomorit - pentru tine ar fi floare 
la ureche. 

Cînd Sean ajunse la bursă, o mulţime de oameni se 
îngrămădeau pe stradă, în faţa clădirii. Mbejane îşi strecură 
trăsura printre ei, iar oamenii se dădeau la o parte ca să-i facă 
loc. Sean se uita cu o căutătură furioasa drept înainte, neluînd în 
seama întrebările care plouau asupra lui cu nemiluita. Mbejane 
opri trăsura în faţa intrării principale şi patru jandarmi trebuiră 
să ţină mulţimea la distanţa în timp ce Sean păşea iute pe 
caldarim, in-trind pe uşile duble, din faţă. Duff era deja acolo în 
mijlocul unui cerc turbulent de membri şi agenţi de bursă. Dădu 
cu ochii de Sean şi-i făcu semne disperate peste capetele celor 
care-l luau la întrebări. Fu destul ca atenţia lor să se abată 
imediat de la Duff la Sean şi se strînseră imediat în jurul lui cu 
chipurile negre şi neliniştite. Pălăria lui Sean îi căzu peste ochi şi 
cineva îi rupse un nasture de la costum cînd îl înşfăca de guler. 
— E-adevărat? îi ţipa omul în faţa, împroşcîndu-l pe Sean cu 
salivă. Avem şi noi dreptul să ştim daca e adevărat. 

Sean răsuci bastonul pe un arc de cerc lovindu-l pe om drept în 
moalele capului, azvîrlindu-l în braţele celor din spatele lui. 

— îndărăt, nemernicilor! răcni el către aceştia folosindu-se de 
virful şi de partea laterala a bastonului ca să se apere de 
asediatori, împrăştiindu-i pe jos pînă cînd rămase singur, roşu de 
furie şi vînturind agitat încă în miini, bastonul. Am sa fac 
declaraţia ceva mai tîrziu. Pînă atunci, aveţi grijă cum vă purtaţi. 
îşi aranja pălăria, îşi rupse aţa care atîrna în locul de unde-i 
fusese smuls nasturele, apoi paşi mai departe, îndreptîndu-se 
către Duff. Putea zări deja rînjetul lui Duff cum începe să salte 
colţul gurii şi-l avertiza din ochi să înceteze. Traversară amindoi 
cu feţele încruntate salonul membrilor. 

— La tine cum merge treaba? îşi păstră Duff vocea coborită. 

— Nici că se poate mai bine. Sean îşi compuse o mutra cu o 
expresie cît se poate de preocupată. La nivelul paisprezece am 
pus un paznic înarmat. Cînd o să audă mulţimea de aici chestia 
asta, atunci chiar c-au să înceapă să facă spume la gură. 

— Atunci cînd ai să faci anunţul, vezi, ai grija să sune a falsa 
încredere, îl povăţui Duff. Daca totul merge aşa, acţiunile o să 
cadă la 35 de şilingi într-o oră de la deschidere. 


Cu cinci minute înainte de ora oficiala de deschidere a bursei, 
Sean stătea în boxa preşedintelui şi ţinea alocuţiunea în faţa 
celorlalţi membri, iar Duff îl asculta cu admiraţie crescîndă. 
Asigurările călduroase răspiîndite în stînga şi-n dreapta şi 
interpelările verbale erau de ajuns pentru a semăna disperare în 
sufletele celor mai înrăiţi optimişti. Sean îşi isprăvi discursul şi 
cobori din boxă înconjurat de o sinistra absenţă de aplauze. 
Sună clopoţelul, iar agenţii, unul cîte unul sau în grupuri mici şi 
amărite, se ridicară în picioare în sală. Fu făcută şi cea dintii 
ofertă: 

-Vînd acţiuni CRC. 

însă nimeni nu dădu năvală să cumpere. 

Zece minute mai tirziu fu tranzacţionala o vinzare la 85 de 
şilingi - cu 6 şilingi mai puţin decît preţul de închidere al zilei 
precedente. Duff se apleca spre Sean. 

— Va trebui sa începem şi noi să vindem din acţiunile noastre, 
altminteri toţi n-au să facă altceva decit să caşte gura. 

— E-n ordine, încuviinţa Sean. O să le răscumpărăm tot noi mai 
tirziu la un sfert din preţ. Dar să aşteptăm pînă se răspindeşte 
zvonul despre Candy Deep. 

Era aproape de zece cînd se întîmplă asta. Reacţia fu rapida, 
într-o singură sesiune de vînzări acţiunile CRC scăzură pînă la 60 
de şilingi. Dar se opriră acolo, ezitînd pe pragul haosului stîr-nit 
de îmbinarea speranţei cu îndoiala. 

— Acum e momentul, îi şopti Duff, sînt epuizați. N-avem încotro, 
sîntem obligaţi să le dam, altfel preţul o să rămînă aici. 

Sean simţi că-i tremură miinile şi îşi încleşta pumnii în buzunar. 
Şi Duff arata semne de solicitare, un nerv îi zvicnea în obraz, iar 
ochii i se adînciră şi mai mult în fundul capului. Era un joc cu 
miză foarte mare. 

— Să nu sărim peste cal - vinde treizeci de mii. 

Sub aceasta presiune preţul acţiunilor CRC mai cobori, dar tot 
rămase agăţat la 45 de şilingi. Trebui să mai treacă încă un ceas 
pînă la următoarea schimbare dramatică, iar Sean îşi simţea 
întreg corpul încordat la maxim din cauza tensiunii. Simţea la 
subsuori petele reci de transpiraţie. 

— Mai vinde încă treizeci de mii, porunci el agentului şi chiar şi 
lui glasul i se păru tulburat din cauza ameţelii. îşi strivi mucul 
trabucului în scumiera de aramă de lîngă scaunul său; aceasta 
era deja plina. Nu mai era nevoie ca ei să se prefacă îngrijoraţi. 


De astă data preţul se înţepeni la 40 de şilingi, iar aruncarea pe 
piaţa a încă 60 de mii din acţiunile lor nu izbuti să-l mai coboare 
decit cu alţi cîţiva şilingi. 

— Cineva cumpăra, murmură neliniştit Sean. 

— Aşa se pare, se declară de acord Duff. Sînt gata să pariez că e 
grecoteiul ăla, Efthyvoulos. Pare-se că o să mai trebuiască să-i 
îndopăm suficient pînă ce preţul o să mai coboare din nou. 

Pînă la atingerea pragului, Sean şi Duff îşi vînduseră cam trei 
sferturi din acţiunile lor la CRC, iar preţul continua, încăpăţinat 
să rămînă la 37 de şilingi şi 6 penny. Atit de chinuitor de 
aproape de cifra magică care-ar declanşa aruncarea unui şuvoi 
de acţiuni Hradsky pe o piaţă luata prin surprindere, însă pentru 
moment ei se apropiau de momentul în care pur şi simplu nu 
mai aveau nici o acţiune cu care să forţeze coborirea preţului cu 
ultimii 2 şilingi şi 6 penny. 

Bursa se închise şi-i lasă pe Sean şi Duff şezînd inerţi în fotoliile 
lor, zguduiţi, cutremuraţi şi storşi ca nişte boxeri de categoria 
grea la sfîrşitul celei de-a cincisprezecea reprize. încetul cu 
încetul, salonul se goli de lume, dar ei continuau să rămînă pe 
loc. Sean se aplecă şi-şi puse mîna pe umărul lui Duff. 

— O să fie bine, spuse el. Miine totul o să se rezolve. 

Se priviră în ochi, împrumutînd unul de la celalalt tărie, fiecare 
din ei luînd energie de la celălalt pînă cînd se treziră amîn-doi 
zimbind. Sean se ridica în picioare. 

- Haidem. Haide acasă! 

Sean se retrase devreme, ducîndu-se la culcare singur. Deşi se 
simţea sleit de vlagă, somnul nu i se lipea de gene, iar cînd într- 
un tîrziu adormi, fu răscolit de tot soiul de vise amestecate şi 
presărat cu zvircoliri violente ce sfirşiră prin a-i strica somnul. 
Intîm-pină cu uşurare zorii, care mijeau decupiînd ferestrele ca 
pe nişte pătrate cenuşii şi scăpînd astfel de povara unei odihne 
chinuitoare. La micul dejun bău o cafea şi descoperi faptul că 
stomacul său nu era în stare să accepte farfuria cu friptura şi 
ouă ce i se oferise din cauza faptului ca era deja încordat ca un 
arc cînd se gindea la ce-l aştepta în ziua aceea. Duff era şi el 
cam morocănos şi cam obosit; la masă nu schimbară decit vreo 
cîteva cuvinte, iar în trăsura minata de Mbejane către bursa 
amindoi tăcură milc. 

Din nou era furnicar de oameni în jurul bursei. îşi făcură loc 
printre oameni şi pătrunseră în clădire; îşi ocupară locurile din 


salon, iar Sean privi în jur la chipurile celorlalţi membri. Pe 
chipul fiecăruia se citeau semne de îngrijorare, aceleaşi 
cearcăne în jurul ochilor şi aceleaşi mişcări bruşte, nervoase. îl 
observa pe Jock Heyns cum cască cu sete şi trebui să facă şi el 
la fel; îşi duse mina la gura pentru a şi-o acoperi şi constata că 
mîna îi tremura, îşi sprijini mîna pe braţul scaunului şi-o obliga 
să rămîna nemişcata. Din cealaltă parte a salonului, Bonzo 
Barnes prinse privirea lui Sean şi se uita repede în altă parte, 
după care îl apucă şi pe el căscatul. Era încordarea. în anii ce- 
aveau să urmeze, Sean avea să vadă oameni căscînd în felul 
acesta în aşteptarea zorilor cînd aveau să plece pe front, să 
înfrunte puştile burilor. Duff se apleca spre el şi-i destramă 
reveria. 

— Cum încep tranzacţiile, vindem. încearcă să-i panichezi. De 
acord? 

— Moarte instantanee, încuviinţa Sean. Nu mai era în stare să 
mai îndure încă o dimineaţa petrecuta în această agonie 
mentala. 

— N-am putea pur şi simplu să vindem acţiuni la 32 de şilingi şi 
6 penny şi să terminam odată cu tot bilciul asta? întrebă el. 

Duff rînji. 

— Nu putem face una ca asta, ar fi prea bătător la ochi - o să 
trebuiască să vindem cit se poate la preţul cel mai bun al zilei şi 
să lăsăm preţul să cada de la sine. 

— Cred că ai dreptate - dar acum e momentul să ne jucăm 
cărţile cele mai tari şi să aruncam pe piaţă tot ce ne-a mai 
rămas din acţiuni de îndată ce se deschide bursa. Sincer, după 
una ca asta, nu văd cum s-ar mai putea păstra preţul. 

Duff încuviinţă. Făcu semn agentului lor autorizat care aştepta 
răbdător la uşa salonului, iar cînd omul ajunse lîngă ei, el îi 
spuse: 

— Vinde o suta de mii de acţiuni CRC la cel mai bun preţ. 
Agentul clipi din ochi, dar îşi nota comanda pe blocnotesul 

lui şi se duse în incinta centrala unde începeau să se adune toţi 
agenţii de bursa. Pînă la clopoțel mai erau doar citeva minute. 
— Şi dacă nu merge? întreba Sean. Ghemul încordat din stomac 
îi crea deja senzaţia de vomă. 

— Trebuie să meargă - are să meargă, şopti Duff nu numai 
pentru a-l încuraja pe Sean, ci şi pe el însuşi. 


îşi frămînta cu degetele măciulia bastonului şi rumega de zor în 
sec. Şedeau şi aşteptau clopoţelul, iar cînd acesta se auzi Sean 
tresari apoi întinse mîna cuminte după cutia lui de ţigări de foi. 
Auzi glasul agentului lor care striga ascuţit: 

— Vind acţiuni CRC! şi apoi murmurul de voci care se 
amestecau la începutul tranzacţiilor. Prin uşa salonului el văzu 
cum era trecuta pe răboj cu creta prima operaţiune de vinzare. 
— 37 de şilingi. 

Trase cu sete din havana şi se lăsa greu pe spate, forţindu-se să 
se relaxeze, ignorind darabana pe care o băteau nervoase 
degetele miinilor lui Duff pe braţul scaunului de lîngă el. 

— 36 de şilingi. 

Sean slobozi fumul într-un jet continuu. 

— A început să se mişte, şopti el, iar mîna lui Duff se încleşta pe 
braţul scaunului, încheieturile albindu-i-se din cauza strinsorii. 

— 35 de şilingi. 

în sfîrşit, pragul! Sean îl auzi pe Duff cum oftează lîngă el şi apoi 
glasul lui: 

— Acum! Fii atent, acum, flăcău, acum o să intre băncile. Fii 
gata, flăcău! Fii gata din clipă-n clipa... 

— 34 şi 6, scrise omul cu creta. 

— Acum trebuie să apară, spuse iar Duff. Fii gata să te îmbo- 
găţeşti, flăcău. 

Agentul lor venea dinspre aulă, apoi intra în salon. Se opri 
dinaintea fotoliilor în care stăteau cei doi. 

— Am reuşit să le vînd, domnilor. Sean deveni dintr-odată rigid. 
— Aşa de repede?! întreba el. 

— Da, domnule, din trei vînzări masive am scăpat de tot 
pachetul. Mă tem că ultima a fost la preţul de doar 34 şi 6. 

Sean se uită lung la tabla de tranzacţii. Cifra continua să rămînă 
34 şi 6. 

— Duff, ceva se întîmplă aici. De ce n-au intrat încă băncile? 

— O să le obligăm să arunce pe piaţa. Glasul lui Duff era răguşit 
şi suna ciudat. O să-i obligăm pe nemernicii ăştia. Se ridică pe 
jumătate din fotoliu şi se răsti la agentul lor. 

— Mai vinde încă o suta de mii la 30 de şilingi. Faţa omului 
rămase inerta din cauza emoţiei. Grăbeşte-te, măi omule, haide, 
du-te, ce mai aştepţi? Agentul se dădu înapoi cîţiva paşi în faţa 
lui Duff, după care făcu stinga-mprejur şi părăsi salonul în fuga. 
— Duff, pentru Dumnezeu! îl înşfacă Sean de braţ. Ai înnebunit? 


— O să-i forţam, murmură Duff. O să trebuiască să vîndă. 

— Dar nu mai avem încă o suta de mii de acţiuni. Sean sări în 
picioare. Mă duc să-l opresc. Traversă salonul în fuga, însă mai 
înainte să ajungă la uşă el zări vînzarea anunţata cu creta pe 
tablă la 30 de şilingi. îşi făcu loc prin îmbulzeala din aula bursei 
pînă cînd ajunse la agentul său. 

— Să nu mai vinzi, îi şopti el. Omul rămase perplex. 

— Dar le-am şi vîndut deja, domnule. 

— Toate cele o suta de mii?! exclamă Sean, în glasul lui sim- 
ţindu-se o neîncredere îngrozită. 

— Da, domnule, cineva le-a luat pe toate dintr-o singură 
înghiţitură. 

Sean se întoarse şi traversă aula ca în transă. Se cufundă în 
fotoliu alături de Duff. 

— Sînt deja vindute. Vorbi de parcă nu-i venea nici lui să creadă. 
— O să-i forţăm, o să-i forţam să vîndă, murmura iar Duff, iar 
Sean se întoarse îngrijorat spre el. Pe fruntea lui Duff apăruseră 
brobonele de sudoare, iar ochii îi erau foarte strălucitori. 

— Duff, pentru numele lui Dumnezeu, îi şoptea Sean, haide, 
linişteşte-te! 

Sean era conştient de faptul că toata lumea din salon era cu 
ochii pe ei. Chipurile celor care-i priveau păreau tot afjt de mari, 
de parca le priveau prin telescop, iar zumzetul glasurilor lor îi 
răsunau straniu în timpane. Sean se simţea confuz: toate păreau 
că se desfăşoară cu mişcări încete, ca într-un vis urit. Se uita 
spre tabelă şi văzu cifra 30 scrisă cu cretă parcă în mod 
acuzator în dreptul iniţialelor CRC. Unde erau băncile? De ce nu 
scoteau la vînzare? 

— O să-i forţăm, o să-i forţăm pe nemernici, rostea Duff iar şi 
iar. 

Sean încercă să-i răspundă, dar cuvintele nu-i ieşeau din git. Se 
mai uită încă o dată spre aula comerciala, iar de asta dată chiar 
ştia că trăia un vis urit fiindcă Hradsky şi Max erau acolo, 
traversîind aula şi îndreptindu-se spre salonul membrilor. 
Oamenii roiau în jurul, iar Hradsky zimbea şi ridica miinile ca şi 
cum s-ar fi aparat de întrebările lor. Intrară în salon, iar Hradsky 
se duse la fotoliul său de lingă şemineu. Se lăsă-n el cu umerii 
aduşi în faţă şi vesta zbircită ce aproape îi plesnea de întinsă ce 
era în jurul burduhănosului său pîntece. Zimbea încă, iar Sean 
îşi dădu seama că acel zîmbet era unul dintre cele mai 


tulburătoare lucruri la care asistase vreodată. îl observa cu o 
fascinaţie ce-i făcea parca pielea ca de găina, iar lingă el Duff 
era la fel de hipnotizat şi de paralizat. Max vorbi ceva repede cu 
Hradsky după care se ridica şi veni către locul unde se aflau 
Sean şi Duff. Se opri dinaintea lor. 

— Agentul ne-a informat că l-aţi împuternicit să vindeţi 
domnului Hradsky 500 000 de acţiuni CRC la preţul mediu de 36 
de şilingi. Genele lui se arcuiau trist pe obrajii săi. După cum 
ştiţi, valoarea totala a activelor CRC este de un milion de 
acţiuni. In ultimele doua zile, domnul Hradsky a mai cumpărat 
încă 75 000 de acţiuni în afara celor pe care i le-aţi vîndut deja. 
Asta face ca totalul acţiunilor CRC prezente în portofoliul său să 
se ridice la valoarea de aproape 600 000 de acţiuni. Prin 
urmare, se pare ca aţi vindut nişte acţiuni care nu există. 
Domnul Hradsky prevede că vă va fi foarte greu să vă onoraţi 
contractul. 

Sean şi Duff continuau să-l privească lung. Dădu să plece, iar 
Duff izbucni: 

— Dar băncile, de ce n-au vîndut băncile? Max arbora un zîmbet 
trist. 

— Chiar în ziua în care a ajuns în Port Natal domnul Hradsky a 
transferat acolo suficient de mult cît să lichideze depăşirile de 
cont din Johannesburg. Chiar el v-a trimis acea telegrama, după 
care s-a întors aici imediat. Acum o oră am sosit. 

— Bine, dar înseamnă că... ne-ai minţit. Ne-ai tras pe sfoară! 
Max clătina capul. 

— Domnule Charleywood, nu mă voi apuca acum sa dezbat ce 
înseamnă onestitate cu un om care nu pricepe sensul acestui 
cuvînt. 

Se duse înapoi la Hradsky. Toţi cei din salon îi auziră vorbele şi 
în timp ce Duff şi cu Sean continuau să zacă printre ruinele 
averii lor, în aula bursei se dezlănţui bătălia pentru cumpărarea 
de acţiuni CRC. în cinci minute preţul urcă la nouăzeci de şilingi 
şi era încă în urcare. Cînd acesta ajunse la o sută de şilingi Sean 
atinse mîna lui Duff. 

— Să mergem. Se ridicară împreuna şi-o luară către uşa 
salonului membrilor. Cînd trecură pe lîngă fotoliul lui Hradsky, 
acesta li se adresă: 

— Da, domnule Charleywood, aşa e, nu poţi să le ai chiar pe 
toate. Cuvintele fuseseră rostite cît se poate de clar, doar cu o 


mică poticnire la litera C - acestea erau întotdeauna greu de 
pronunţat de către Norman Hradsky. 

Duff se opri locului, se întoarse cu faţa la Hradsky, deschise gura 
să formuleze un răspuns. Buzele se mişcau căutînd cuvinte, însă 
acestea nu mai erau de găsit nicăieri. Umerii i se prăbuşiră, 
scutură din cap şi se întoarse cu spatele. Se împiedică o singură 
dată la marginea pardoselii - Sean îl ţinu de braţ şi-l ajută să 
treacă printre comentariile exaltate ale agenţilor de bursa. 
Nimănui nu-i mai păsa acum de cei doi. Erau îmbrinciţi şi daţi la 
o parte încă mai înainte de a ajunge în îmbulzeala de afară şi de 
a se trezi pe trotuar. Sean îi făcu semn lui Mbejane să aducă 
trăsura. Urcară în ea, iar Mbejane îi duse la Xanadu. 

Intrară în vestibul. 

— Toarnă-mi ceva de băut, Sean, te rog! Faţa lui Duff era 
pămiîntie şi arăta zdrobit. 

Sean turnă două pahare de rachiu şi împinse unul spre Duff. 
Duff îl dădu pe git după care începu să se uite lung în paharul 
gol. 

— îmi pare rău, mi-am pierdut capul. Credeam c-o să putem 
cumpăra acele acţiuni pe nimica toată cînd băncile aruncau 
acţiunile lui pe piaţă. 

— Nu mai contează, glasul lui Sean suna obosit. Eram pierduţi 
încă de la bun început. Isuse Hristoase, dar ştiu că bine ticluită 
capcană a mai fost! 

— De unde naiba să fi ştiut? A fost atit de viclean întinsă, încît 
nici măcar nu ne-am dat seama, nu-i aşa, Sean? Duff încerca să- 
şi găsească scuze. 

Sean îşi scoase cizmele şi-şi slăbi gulerul de la cămaşa. 

— în noaptea aia de la halda minei... aş fi fost în stare să jur pe 
viaţa mea că Max nu minţea Se lăsă pe spate în jilţ şi clatină 
paharul cu o mişcare circulară a miinii. Isuse, ce-or mai fi ris 
cînd ne-au văzut repezindu-ne ca loviți de streche drept în 
capcană! 

— Dar nu sîntem terminaţi, Sean, nu sîntem terminaţi chiar de 
tot, nu-i aşa? Duff se ruga de el, implorîndu-l să-i ofere măcar un 
ciot de care să-şi anine nădejdea O s-o scoatem noi la capăt 
cumva, ştii bine că aşa vom face, nu-i aşa? O să salvam tot ce 
mai putem din ce ne-a mai rămas şi-o s-o luam de la cap. O să 
refacem totul, nu-i aşa, Sean? 


— Sigur că da rise minzeşte Sean. Tu poţi să-ţi iei o slujbă la 
îngerii Luminoşi la golit şi curăţat scuipătorile şi scrumierele, iar 
eu, una de cîntăreţ la pian la Teatrul de Opera. 

— Dar... dar... ar mai rămîne cite ceva chiar vreo cîteva mii. Am 
putea vinde casa asta. 

— Nu mai visa, Duff, aceasta casa îi aparţine lui Hradsky. Totul îi 
aparţine. Sean deşertă în gură rachiul rămas pe fundul paharului 
şi-l înghiţi. Se ridica iute şi se îndrepta spre dulăpio-rul cu 
băuturi spirtoase. Am să-ţi explic. Noi îi datorăm lui Hradsky o 
suta de mii de acţiuni care nu exista. Singurul mod în care i le 
putem restitui este de a le cumpăra de la el mai întîi, iar el 
poate pune pe ele ce preţ doreşte. Sîntem terminaţi. Duff, ştii 
ce-nseamnă asta? Faliţi. Zero. Sapa de lemn. Sean îşi mai umplu 
încă o data paharul cu rachiu vărsînd un pic şi pe bufet. Hai, mai 
ia un pahar pe barba lui Hradsky, că acum e rachiul lui. Sean îşi 
făcu roata braţul prin toată camera arătînd spre mobila scumpă 
şi draperiile grele. Mai uită-te încă o dată bine la toate astea. 
Miine şeriful va fi aici ca să pună sechestru; după care, în urma 
desfăşurării unor procese legale, ele vor fi înmînate pro- 
prietarului de drept - domnului Norman Hradsky. Sean se duse 
înapoi către scaunul lui, dar la jumătatea drumului se opri. 

— ... în urma desfăşurării unor procese legale, repetă el pe un 
ton blind. Mă întreb dacă nu cumva... s-ar putea să ţină 
şmecheria... 

Duff se ridică imediat în picioare. 

— Ai vreo idee? Sean încuviinţa din cap. 

— Mă rog, mai bine spus o jumătate de idee. Uite ce e, Duff, 
dacă mai putem salva vreo cîteva miare din tot amara' asta, eşti 
de acord s-o ştergem de aici? 

— Şi încotro să ne ducem? 

— Cînd am pornit, eram cu faţa spre nord. E o direcţie la fel de 
buna ca oricare alta. Se zice că dincolo de Limpopo sînt rezerve 
de aur şi fildeş pentru cei care le rivnesc. 

— Dar de ce nu mai putem rămîne aici? Am putea juca la bursă, 
insista Duff arătînd nesigur pe el, aproape temător. 

— La naiba, Duff, aici sîntem faliţi! E cu totul altceva să joci la 
bursa atunci cînd tu-l plăteşti pe lăutar şi strigi melodia pe care 
să ţi-o cînte, însă cu doar citeva miare în buzunar n-am fi şi noi 
decit alţi cîini care se încaieră pe resturile de sub masa lui 
Hradsky. Haide s-o ştergem de aici şi să începem de la zero. O 


s-o luăm spre nord, o să vinăm elefanţi şi-o să facem noi 
prospecţiuni în căutare de aur. O să ne luam vreo citeva căruţe 
şi-om găsi noi o alta comoara. Pariez că ai şi uitat cum e să stai 
calare şi cu arma în mina, să iei vintul în piept pe unde n-a 
călcat nici picior de curvă sau de agent de bursă cît vezi cu 
ochii. 

— Dar asta înseamnă să părăsim toată truda noastră de pînă 
acum, gemu Duff. 

— O, ceruri milostive! Omule, tu ori eşti orb, ori eşti prost de-a 
binelea. Sean se înfurie. Tu nu mai ai absolut nimic, cum naiba 
să nu poţi părăsi ceva ce nici n-ai?! Mă duc pînă la Hradsky să 
încerc să fac cu el o înţelegere. Vii şi ta cu mine? 

Duff se uita la el fără să-l vadă, buzele îi tremurau şi scutură din 
cap. îşi dădea în sfirşit seama de poziţia în care se aflau, iar 
şocul acestei revelații îl năuci complet. Cu cît te ţii mai semeţ, 
cu atît cazi mai de sus. 

— E-n ordine, zise Sean. Aşteaptă-mă aici! 

Apartamentul lui Hradsky era plin de oameni veseli care 
vorbeau şi rideau. Sean recunoscu printre ei pe mulţi dintre 
curtenii care obişnuiau să se stringă şi să se gudure în jurul 
tronului pe care şezuseră odinioară el şi Duff. Regele e mort, 
trăiască regele! Ei îl văzură stînd în dreptul uşii şi risul şi 
vociferările se topiră. îl văzu pe Max cum face doi paşi rapizi 
către biroul din lemn parfumat aflat într-un colţ, cum deschide 
sertarul de sus şi cum îşi viră mîna în el. Rămase aşa, cu ochii 
ţintă la Sean. Unul cîte unul, lacheii şi trepăduşii de curte îşi 
înhăţară meloanele şi bastoanele şi spălară putina la iuţeală. 
Ciţiva dintre ei biiguiră saluturi stînjenite atunci cînd se 
strecurară pe lîngă 1 Sean. După care nu mai rămaseră decit ei 
trei. Sean şezînd în picioare, liniştit în cadrul uşii, Max în spatele 
biroului, cu mîna pe pistol, şi Hradsky aşezat în fotoliul de lîngă 
şemineu, cu ochii săi galbeni pe jumătate închişi, la pîndă. 

— Nu mă inviti înăuntru, Max? întreba Sean, iar Max se uita 
repede spre Hradsky. îi zări aprobarea abia imperceptibila, după 
care se întoarse iar către Sean. 

— Te rog, intra, domnule Courtney! Sean închise uşa în urma lui. 
— N-ai nevoie de pistol, Max, jocul s-a sfîrșit. 

— lar scorul este în favoarea noastră, nu-i aşa, domnule 
Courtney? 

Sean încuviinţa. 


— Da, aţi cîştigat. Sintem gata să vă înmînăm toate acţiunile 
CRC pe care le deţinem. 

Max scutura din cap nefericit. 

— Tare mă tem că nu-i chiar atît de uşor precum pare. V-aţi 
angajat să vindeţi un anumit număr de acţiuni, iar noi insistam 
să ni le înmînaţi în totalitate. 

— Şi de unde ne sugeraţi să le procurăm? întrebă Sean. 

— Le-aţi putea cumpăra de la bursa. 

— De la voi? 

Max ridica din umeri, dar nu răspunse. 

— Aşa că aveţi de gînd să răsuciţi cuțitul în rana, nu? 

— Vă exprimati foarte poetic, domnule Courtney, se declara de 
acord Max. 

— V-aţi gîndit la consecinţele acţiunii de a ne obliga să intrăm în 
faliment? 

— Voi recunoaşte liber consimţit că aceste consecinţe asupra 
voastră nu ne privesc în nici un fel. 

Sean zimbi.. 

— Asta nu e prea frumos din partea ta, Max, însă eu mă 
refeream la punctul vostru de vedere. Ordine de sechestru, 
şedinţe cu creditorii; puteţi fi siguri că executorul numit va fi un 
membru al Volksraad sau vreo rubedenie de-a vreunuia. O să fiţi 
tîrîţi prin instanţe de judecata şi recursuri, vînzări forţate de 
acţiuni în terenuri şi vor mai fi de plătit şi taxele. Un lichidator 
cu puţină glagorie o s-o întindă pe vreo trei sau patru ani, în tot 
acest timp trăgindu-şi un comision gras. La asta te-ai gindit, 
Max? 

Ochii îngustaţi ai lui Max trădau faptul că nu se gîndise. Se uită 
spre Hradsky cu o urma de panica în priviri, iar Sean găsi puţină 
consolare în acea privire. 

— Ceea ce vă sugerez eu acum e să ne permiteţi să luăm zece 
mii, caii şi efectele personale. In schimb vă vom oferi tot ce ne-a 
mai rămas. Acţiuni, conturi în bancă, proprietăţi, totul. Nu puteţi 
obţine mai mult dacă ne obligaţi să dăm faliment 

Hradsky îi transmise lui Max un mesaj în codul lor secret, iar 
Max îl interpreta pentru Sean: 

— Dacă eşti bun, te rog să aştepţi un pic afară pînă discutăm 
această oferta. 


— Eu voi fi jos, iau ceva de băut la bar, spuse Sean. îşi scoase 
ceasul din buzunerul jiletcii şi se uită la el. E suficient douăzeci 
de minute? 

— Mai mult decit suficient, mulţumim, domnule Courtney. Sean 
îşi bău paharul de unul singur, deşi barul nu era nici pe 

departe gol. N-ar fi vrut să fie aşa, dar deasupra lui flutura 
fanionul galben al eşecului, aşa încît se văzu nevoit să-şi 
găsească un port izolat la capătul barului în vreme ce toate 
celelalte nave îl ocoleau ca pe un ciumat. Nimeni nu se uita în 
direcţia lui, iar conversațiile ce se desfăşurau în jur erau 
conduse astfel încît să-l excludă. In timp ce aştepta scurgerea 
celor douăzeci de minute se amuza singur, închipuindu-şi 
reacţiile acestor aşa-zişi prieteni ai lui dacă s-ar fi apucat să le 
ceară un împrumut. în felul acesta izbuti să le smulgă acul 
veninos, dar încă mai simţea durerea înţepăturii. îşi privi din nou 
ceasul. Cele douăzeci de minute trecuseră. Sean o luă pe lîngă 
tejghea către uşă. Jock şi Trevor Heyns îl văzură venind, se 
întoarseră brusc din drum şi imediat începură să privească 
preocupaţi la rafturile pline de sticle din spatele tejghelei. Sean 
se opri în dreptul lui Jock şi-şi drese glasul politicos. 

— Jock, ai putea să-mi acorzi un minut? Jock se întoarse încet 
către el. 

— Ah, Sean! Da, sigur că da, despre ce e vorba? 

— Duff şi cu mine părăsim oraşul. Am ceva pentru tine care să-ţi 
aducă aminte de noi. Ştiu că şi Duff ţine mult ca tu să capeţi 
ceea ce îţi revine pe merit. 

Jock se făcu roşu la faţa de ruşine. 

— Nu e nevoie, spuse el şi dădu să se întoarcă la paharul său. 

— Te rog, Jock. 

— Bine, fie. Vocea lui Jock trăda nervozitate. Ce e? 

— Uite asta, spuse Sean şi făcu un pas înainte punînd în pumn 
întreaga greutate a corpului său. 

Nasul mare şi înroşit de whisky al lui Jock era o ţintă de vis. 

Fu una dintre cele mai bune directe de dreapta trimise vreodată 
- nu prea mai era el în mînă, dar fu suficient cît să-l expedieze 
pe Jock într-un spectaculos flic-flac pe spate peste tejghea. Cu 
un aer visător, Sean luă apoi paharul lui Jock şi-l turna în capul 
lui Trevor. 

— Data viitoare cînd mă vezi să-mi zimbeşti şi să mă saluţi, îi 
spuse. Pînă atunci ai grijă să nu intri în belele. 


Urca scara pînă la apartamentul lui Hradsky într-o dispoziţie 
mult mai bună. îl aşteptau. 

— Să auzim cuvintul, Max. 

Sean chiar constata că-i putea rînji. 

— Domnul Hradsky va va permite să luaţi 1 500 şi efectele 
personale. Ca parte a înţelegerii vă veţi lua angajamentul de a 
nu vă mai implica în nici un fel de afaceri pe teritoriul 
Witwatersrand pe o perioada de trei ani. 

— Asta ar fi prea devreme, spuse Sean. Să zicem două mii şi 
batem palma. 

— Oferta nu este negociabila. 

Sean îşi dădu seama că vorbeau serios. Nici nu aveau de ce să 
se tîrguiască. Era o declaraţie. 

— E-n ordine, accept. 

— Domnul Hradsky a trimis după avocat ca să întocmească 
înţelegerea. Dacă vreţi să mai aşteptaţi, domnule Courtney... 

— Sigur că da, Max, nici o problemă. Nu uita că acum sînt un 
domn care-şi poate permite luxul de a aştepta. 


31 

Sean îl găsi pe Duff şeziînd pe acelaşi scaun pe care-l lăsase, în 
salonul de la Xanadu. Sticla pe care o stringea în mînă era goală 
şi zăcea în nesimţire. Vărsase rachiu pe plătea jiletcii şi trei 
nasturi erau descheiaţi. Adus de spate în scaunul cel mare, 
corpul său părea să se fi micşorat, iar părul lui cîrlionţat ce-i 
atima în şuviţe pe frunte mai îndulceau un pic din conturul osos 
al chipului. Sean desprinse gitul sticlei dintre degetele lui Duff, 
iar acesta se mişca spasmodic, biiguind şi răsucindu-şi capul. 

— Acum băieţeii se duc să facă nani-nani, spuse Sean. îl ridică 
din jilţ şi-l puse pe umăr. 

Duff vomită violent. 

— Aşa, aşa, ia arată-i tu lui Hradsky ce părere ai tu despre ne- 
norocitul lui de covor, îl încuraja Sean. Mai dă din tine încă o 
data, ca sa-i meargă bine, dar vezi, nu pe cizmele mele! 

Duff se conforma după cum i se ceru, iar Sean îl cără mai 
departe în sus, pe scări, hlizindu-se de mama focului. Pe palier 
se opri şi, cu Duff încă îndoit ca un sac pe umărul lui, el încercă 
să-şi analizeze simţămintele. La naiba, se simţea fericit. Era 
ridicol să te simţi atît de fericit în mijlocul dezastrului. Merse mai 


departe pe culoar continuînd să se minuneze de el însuşi pînă în 
camera lui Duff. îi dădu drumul acestuia pe un pat, îl dezbracă, 
după care-l înveli cu parura. Aduse din baie ligheanul emailat 
pentru spălat şi-l aşeză lîngă pat. 

— S-ar putea să mai ai nevoie de el - somn uşor. Miine ne-aş- 
teaptă o zi lunga în şaua calului. 

Pe palier se opri iar şi contempla din nou somptuoasa scară din 
marmură care cobora pînă în holul etalat la picioarele lui în 
toată splendoarea sa. Era pe cale sa părăsească toate aceste 
lucruri şi asta nu era deloc un motiv de fericire. începu să rida în 
hohote. Asta poate fiindcă fusese la un pas de anihilarea totală, 
pentru ca în ultima clipă el să schimbe situaţia într-alta mai 
puţin grava; evitînd ce era mai rău, îşi transformase înfrîngerea 
în victorie. Sigur, era o victorie minuscula şi jalnică, dar cel puţin 
acum nu stăteau mai rău decit atunci cînd apăruseră în Rand ca 
proaspeţi venetici pentru prima dată. Să fie oare acesta 
motivul? Sean reflecta şi descoperi că acesta nu era tot 
adevărul. Mai era de asemenea şi un sentiment de eliberare, de 
descătuşare. Asta era încă o parte a motivului. Să meargă mai 
departe pe drumul lui, către nord, spre noi tărimuri. Simţi cum îl 
gidilă emoția descoperirii. 

— Nici o curvă şi nici un agent de bursă cit vezi cu ochii, rosti el 
cu glas tare şi rînji. 

Renunţa să mai caute cuvinte care puteau exprima mai bine 
simţămintele care-l cotropeau în acele clipe. 

Note: 

1 Boala somnului. Tratamentul cu săruri presupune expunerea 
deliberata la înţepătura muştei ţeţe. Animalele care îşi revin 
devin după aceea imune, (n.a.) 

Emoţia era atit de firavă; numai ce-o izolai un pic, că îşi şi 
schimba forma, iar plasa de cuvinte pe care o aveai gata 
pregătita s-o azvirli peste ea nu-ţi mai era de nici un folos. Aşa 
că el o lăsă să-i bîntuie nenumită corpul, acceptind-o ca atare şi 
bucurindu-se de ea. Cobori în fugă, străbătu bucătăriile şi intră 
în grajduri. 

— Mbejane, răcni el. Unde naiba eşti? 

Se auzi un zgomot de taburet răsturnat în casa slugilor şi una 
dintre uşi se dădu de perete. 

- Nkosi, ce este? 

Fiorul din glasul lui Sean îl alarmase pe Mbejane. 


— Care sînt cei mai buni şase cai ai noştri? 

Mbejane îi numi nefăcînd nici un efort de a-şi ascunde curi- 
ozitatea. 

— Le-ai dat la toţi săruri care să-i apere deNagana'? 

— La toţi, Nkosi. 

— Bun. Miine în zori, vezi să fie gata de drum. Doi, înşeuaţi, 
ceilalţi, buni de povară. 

Mbejane zîmbi brusc. 

— Oare o sa mergem la vinatoare, Nkosi? 

— Să nu te mire, conveni Sean. 

— Pentru cîtă vreme, Nkosi? 

— Pentru totdeauna cam cit să însemne de mult? la-ţi ră-mas- 
bun de la toate femeile tale, ia-ţi rogojina şi lăncile şi-om mai 
vedea noi unde ne duc picioarele. 

Sean se întoarse în dormitor. îi luă o jumătate de ceas făcutul 
bagajelor. Mormanul de haine din mijlocul camerei creştea vă- 
zind cu ochii, iar din ceea ce păstră abia daca alcătui o boccea 
pentru o jumătate din cît putea duce un cal. îngrămădi totul în 
două valize de piele. La fundul unei debarale dădu peste cojo- 
celul lui din blana de miel şi-l azvîrli pe un scaun împreună cu o 
pereche de pantaloni de piele şi pălăria de fetru cu boruri moi, 
să le aibă gata pregătite pentru a doua zi în zori. Se duse jos în 
camera de lucru şi-şi alese arme din rastel, ignorindu-le pe cele 
mai pretenţioase cu doua ţevi şi de calibre obscure. Puse mîna 
pe o pereche de carabine şi patru Mannlicher. 

Apoi se duse să-şi ia rămas-bun de la Candy. Era în dormitorul 
ei, dar cînd ciocani ea-i deschise imediat. 

— Ai auzit? o întrebă el. 

— Da, tot oraşul ştie. Oh, Sean, îmi pare aşa de rău... intră, te 
rog. îi ţinu uşa deschisă. Ce mai face Duff? 

— O să fie bine - pentru moment e şi beat şi adormit. 

— O să mă duc pînă la el, spuse ea repede. Acum o să aibă 
nevoie de mine. 

In loc de răspuns, Sean ridica o sprinceană şi se uita la ea pînă 
cînd femeia îşi plecă ochii. 

— Ba nu, ai dreptate, mai bine nu, cred că ai dreptate. Poate 
mai tîrziu, după ce-a trecut peste primul şoc. Se uita la Sean şi 
zimbi. Cred că simţi nevoia să bei ceva. Probabil şi pentru tine 
trebuie să fi fost un infern. Ea merse la dulap. 


Purta un halat albastru care se mula perfect pe rotunjimile 
feminine ale şoldurilor şi care nu se închidea suficient de mult 
pentru a acoperi adîncitura dintre sîni. Sean o observa cum îi 
toarnă de băut şi cum îi aduce paharul. „Cit de frumoasă e!", 
gîndi el. 

— La revedere, Candy, ridica Sean paharul. 

Ea-şi rotunji şi mai mult ochii ei albaştri. 

— Nu înţeleg. Pentru ce spui asta? 

— Plecăm, Candy, chiar miine dimineaţa în zori. 

— Ba nu, Sean, glumeşti. 

Dar ea ştia prea bine că Sean nu glumea. Apoi nu mai rămase 
cine ştie mare lucru de spus. îşi goli paharul, mai sporo-văiră un 
pic şi o săruta. 

— Să fii fericita, mă auzi tu? îi porunci el. 

— Am sa încerc. Să veniţi înapoi cît mai curind. 

— Numai daca ai să-mi promiţi că ai să te măriţi cu mine, îi 
zimbi, iar ea-l apuca de barbă şi-l trase de ea clătinîndu-i capul 
într-o parte şi în cealaltă. 

— Haide, ia-ţi valea pînă n-apuc să te fac să-mi juri! 

Apoi el plecă fiindcă ştia că ea avea să izbucnească în plins, iar 
el nu putea răbda s-o vadă astfel. 

în dimineaţa următoare, Duff îşi strînse şi el calabalicul sub 
îndrumarea lui Sean. Urma toate indicaţiile cu o obedienţă ce 
aducea a transa, răspunzind doar atunci cînd îl întreba Sean cite 
ceva, altminteri retras într-o cochilie protectoare de tăcere. 
După ce isprăvi, Sean îl făcu să-şi ia desagii la spinare şi-l mînă 
pînă la locul unde-i aşteptau caii în răcoarea de dinaintea 
răsăritului. Lîngă cai se mai aflau încă patru siluete decupate de 
piclă. Sean şovăi pînă să îndrăznească să intre în curte. 

— Mbejane! strigă el. Cine sînt cei care te însoțesc? Atunci ei se 
apropiară şi intrară în razele ce ieşeau prin uşa 

deschisă, iar Sean începu să se hlizească. 

— Hlubi, cel dintr-un nobil pîntece! Nonga! Şi tu eşti, măi, 
Kandhla, sau îmi pare mie? 

Oamenii care munciseră alături de el în excavaţiile de la cariera 
Candy Deep îşi strinseseră sapele cu care-i dezveliseră lui 
averea, îşi strinseseră suliţele cu care i-o apăraseră de cei dintii 
prădători. Fericiţi că după atita timp el îi recunoscuse, fiindcă 
trecuseră mulţi ani de atunci, ei se buluciră în faţa zimbind larg, 
cu dinţii lor albi, cum numai zuluşii sînt în stare s-o facă. 


— Ce anume vă aduce aici, mai tiîlharilor, la ceas atit de 
timpuriu, cînd zorii încă nici n-au mijit? întrebă Sean, iar Hlubi îi 
răspunse în numele tuturor: 

-Nkosi, ne-a ajuns la ureche c-ar fi vorba sa se lase cu o 
călătorie şi ne cam sfiriie călcîiele; ne-a ajuns la ureche vorbă că 
s-ar lăsa cu o vinătoare şi n-am mai avut somn. 

— Nu sînt bani pentru simbrie, rosti răstit şi răspicat Sean 
pentru a-şi sufoca valul de afecţiune pe care-o resimţi pentru 
fiecare dintre aceşti oameni. 

— N-a fost vorba de nici o simbrie, răspunse demn Hlubi. Sean 
încuviinţa - era întocmai răspunsul la care se aşteptase. îşi 
drese glasul şi continuă: Aţi veni voi cu mine cînd ştiţi că asupra 
mea e pogorită Tagathi? El folosise cuvîntul zulus pentru 
„vrăjitorie“. Aţi veni voi cu mine ştiind prea bine că las în urma 
mea o diră de morţi şi de jale? 

-Nkosi, rosti grav Hlubi. întotdeauna ceva moare atunci cînd are 
loc festinul leilor - dar mai rămîne încă destul şi pentru cei care 
vin în urma lui. 

— lar eu n-aud acum decit o clămpăneală de babe adunate la un 
tap de bere, observă Mbejane sec. Destul cu vorba, gata, nu mai 
e nimic de spus, iar caii au început să fie nervoși. 

Trecură călare pe cărarea spre Xanadu cu palisandri într-o parte 
şi pajişea întinsă şi netedă în cealaltă. în spatele lor se zărea 
conacul, fantomatic şi fără nici o lumina în picla dimineţii. 
Apucară pe drumul către Pretoria, urcară coasta, iar sus, pe 
creastă îşi struniră caii. Sean şi Duff se uitară înapoi, în vale. 
Valea era acoperita de ceața zorilor de zi prin care ici şi colo se 
iţjeau eşafodajele gurilor de mină. Observară cum soarele ivit la 
orizont transformă ceața aceea în aur şi auziră o sirenă de mină 
cum suna cu jale. 

— N-am mai putea rămîne încă o săptămînă, măcar? Poate c-o 
să reuşim cumva să găsim o soluţie, ceva... întreba Duff cu glas 
moale. 

Sean rămase tăcut privind lung ceața de aur. Era frumoasă. 
Ascundea pămîntul zgîriat şi ascundea şi concasoarele - era cel 
mai potrivit veşmiînt pentru acel oraş hain şi lacom. Sean îşi 
întoarse calul înapoi, pe calea spre Pretoria, biciuindu-i grumaijii 
cu ambele capete ale friului. 


1 

Rămaseră cinci zile în Pretoria, doar atît cît să cumpere căruțele 
şi să angajeze căruţaşii, iar cînd în zorii celei de-a şasea zile 
părăsiră oraşul o luară tot către nord, pe drumul vînătorilor. 
Căruţele se deplasau în coloană, minate de zuluşi şi încă vreo 
zece - doisprezece servitori pe care-i angajase Sean. Erau 
urmaţi de un grup pestriţ de ştrengari albi şi negri şi de o liotă 
de cîini de pripas; în urma lor bărbaţii le strigau noroc, iar 
femeile fluturau mîinile din prispa caselor aflate de-o parte şi 
alta a drumului. Apoi oraşul se scurse şi rămase undeva în 
spate, iar ei se treziră în cîmpie, urmaţi de vreo cîţiva dintre 
dulăii cu spirit aventurier. 

In prima zi, străbătură vreo 25 de kilometri, iar cînd în acea 
noapte ridicară un foc de tabără lingă un mic curs de apă, 
spinarea şi picioarele lui Sean erau tot o durere după prima zi 
petrecută numai în şa după mai bine de cinci ani. Se cinstiră cu 
ceva rachiu şi înfulecară came la grătar friptă pe cărbuni de 
lemn, apoi lăsară focul să se stingă, iar ei rămaseră aşa, de 
veghe la crucea nopţii. Cerul era ca o cortină pe care cineva 
parcă o ciuntise cu alice cît boaba de strugure şi prin ale cărei 
găuri scăpărau stelele. Glasurile servitorilor alcătuiau un fel de 
zumzet de fundal pentru schelălăind unui şacal aflat undeva 
dincolo de limita luminii. Se retraseră devreme la căruţa 
amenajată ca dormitor, iar pentru Sean senzaţia unei pături 
aspre în locul unui aşternut de mătase şi o saltea tare, de paie, 
nu erau destul cît să-l împiedice să adoarmă. 

După ce plecară cu noaptea-n cap, a doua zi ei mai lăsară în 
urmă alţi treizeci de kilometri pînă să petreacă încă o noapte şi 
mai făcură alţi treizeci de kilometri în ziua următoare. Ritmul 
constant şi alert făcea parte dintre obiceiurile pe care Sean le 
dobiîndise în Johannesburg, cînd fiecare minut era vital, iar 
pierderea unei zile însemna catastrofa. Obiceiuri de care nu se 
putea lepăda cu una cu doua, iar el mîna caravana spre nord de 
parca şi-ar fi înghiontit oamenii din Candy Deep care croiau 
drumul de găsire a filonului. Apoi, într-o buna zi, în zori, pe cînd 
înjugau boii la ceasul la care de obicei făceau această 
operaţiune, Mbejane îl întrebă: 

— Mergem să ne întîlnim cu cineva, Nkosi? 

— Nu, de ce întrebi? 


— Cînd un om se mişcă repede, există de obicei un motiv. 
Căutam şi eu motivul grabei noastre. 

— Motivul este... Sean se opri. Făcu iute ochii roată, ca şi cum 
tocmai se uita după el să-l găsească, după care-şi drese glasul 
şi-şi scarpină nasul... să cîştigăm o oră înaintea soarelui, isprăvi 
el abrupt şi se îndreptă spre calul său. 

în ziua aceea el şi Duff călăriră cam la vreo doi kilometri în faţa 
convoiului, după care, în loc să ţină drumul mai departe sau să 
dea pinteni îndărăt pentru a mai îmboldi convoiul, Sean sugeră: 

— Haide s-o luăm calare pînă la colina de colo. Lăsăm caii jos, 
iar noi o să ne căţărăm pînă-n virf. 

— De ce? vru să ştie Duff. 

— Uite-aşa. Haidem. 

împiedicară caii jos, la poale, iar ei se suiră pe costişa abrupta a 
colinei,  croindu-şi drum printre bolovani şi trunchiuri 
contorsionate de arbori. Cînd ajunseră în sfîrşit pe culme erau 
asudaţi şi gifiiau din greu; găsiră un loc mai ferit şi se aşezară la 
umbră, pe o lespede de piatră. Sean îi întinse lui Duff un trabuc 
şi fumară, privind roată întreaga întindere de pămînt ce se 
desfăşura la picioarele lor ca o hartă. 

Păşunile veldului înalt începeau să se amestece cu ţinutul 
deluros al mărăcinişurilor. Erau vleis - deschise ca nişte lanuri de 
griu şi care se terminau abrupt în coasta vreunei coline ori erau 
îngrădite de pilcuri de copaci crescuţi la întîmplare. De la 
înălţimea la care se aflau, puteau urmări cursul riurilor 
subterane după verdele mai închis al ierbii şi după înălţimea 
ceva mai mare a arborilor ce creşteau deasupra. în rest, totul 
avea culoarea Africii - brun, o mie de nuanţe de brun. larbă 
uscată ori pămînt brun-roşcat cu copaci schimonosiţi şi 
trunchiurile lor brun-cioco-latii ce se terminau cu acele coroane 
de frunze maronii care foşneau în adierea vintului. De un 
maroniu-spălăcit erau şi turmele de antilope ce păşteau prin 
cringuri şi pe coastele pleşuve ale colinelor brune şi tot pămîntul 
acela brun se întindea molcom pînă departe, în acea vasta 
întindere neîntinată de nici o mînă de om: senin şi demn în 
imensitatea lui. 

— Mă face să mă simt mic, dar într-un fel anume îmi dă o si- 
guranţă - ca şi cum nimeni n-o să bage de seama că mă aflu 
aici, spuse Duff, apoi rise revenindu-şi din reverie. 

— Ştiu ce vrei să zici, îi răspunse Sean. 


Văzu că pentru prima dată de cînd părăsiseră Johannesbur-gul 
încordarea dispăruse de pe chipul lui Duff. îşi zimbiră unul altuia 
şi-şi rezemară spinările de peretele de stincă din spate. 
Observau convoiul de căruţe aflat undeva jos, departe, sub ei, 
cum se aşază în cerc strîns pentru tabăra de noapte şi vitele ce 
fuseseră slobozite la păscut. Soarele scăpătase, iar umbrele 
amurgului se lungeau tot mai mult pe întinderea țarinei. într-un 
tirziu coboriră şi ei de pe colină şi-şi găsiră caii. în acea seara 
rămaseră de veghe pînă mai tirziu decit de obicei, aciuaţi lînga 
focul de tabără, şi, cu toate că nu vorbiră cine ştie ce, între ei se 
înfiripă iar acel vechi sentiment. Descoperiră un nou filon bogat 
în preţioasele elemente ale spaţiului şi ale timpului. Acolo, sub 
stele, era cu mult mai multa bogăţie decit ar fi putut folosi un 
om în douăsprezece vieţi. Spaţiu în care să te mişti, să călăreşti 
sau să slobozeşti un foc de armă; spaţiu semănat cu lumina 
soarelui şi cu vîntul cîmpiei, cu ierburi şi copaci, dar nu umplut 
cu ele. Mai era apoi timpul. Aici era locul de naştere al timpului, 
era un rîu liniştit care se mişca fără a fi afectat însă de mişcarea 
însăşi; daca ai fi luat din el oricît ai fi poftit, el tot plin ar fi 
rămas. Era măsurat în anoptimpuri, dar fără a fi limitat de către 
acestea, fiindcă vara care acum ceda pasul toamnei, era tot una 
şi aceeaşi vară ce dogorise şi cu o mie de ani mai înainte şi care 
va arde o mie de ani de-acum încolo. în prezenţa unor 
asemenea întinderi de spaţiu şi de timp, toate strădaniile erau 
zadarnice. 

De aici încolo toata viaţa lor îşi luă ritmul după învirtirea 
molcomă a roții de căruţa. Ochii lui Sean, care scrutaseră drept 
înainte calea pe care o avea de urmat, se plecau acum să 
privească mai cu luare aminte şi în jurul lui. în fiecare dimineaţa 
el şi Duff lăsau în urma convoiul şi se afundau în ţinutul tufelor 
şi al mărăcinişului. Uneori îşi petreceau toata ziua cu cernutul 
nisipului aurifer din prundişul vreunui şipot de apă, în alte zile 
căutau primele semne ale prezenţei elefanților, însă de cele mai 
multe ori porneau doar la o plimbare în şaua calului sau se 
ascundeau şi studiau cirezile de animale care, cu fiecare zi, 
deveneau tot mai numeroase. Nu omorau decit strictul necesar, 
cît să se hrănească împreună cu slujitorii lor şi haita de cîini ce 
se pripăşise pe lîngă ei de cînd părăsiseră Pretoria. Trecură pe 
lîngă mica aşezare de buri de la Pietersburg, apoi Zoutpansberg 
se înălța deasupra orizontului cu povîrnişurile abrupte înveşmiîn- 


tate în hlamida verde-închis a pădurii tropicale şi în semeţe vir- 
furi stîncoase. La poalele munţilor, petrecură o săptămînă în 
Louis Trichardt, cea mai nordică aşezare locuită de albi. 

în oraş, vorbiră cu oameni care vinaseră la nord de munţi şi 
dincolo de Limpopo. Aceştia erau buri taciturni şi măslinii la 
chip, cu bărbi îngălbenite de tutun - nişte huidume de oameni 
care aveau în ochi pacea ținuturilor mărăcinoase. In graiul lor 
politicos şi domol Sean intui dragostea posesivă pentru 
animalele pe care le vînau şi pentru pămînturile pe care 
rătăceau într-o atit de desă-virşită libertate. Erau o rasă complet 
diferita de burii din Natal şi de cei întîlniţi în Witwatersrand şi-n 
el se născu un respect faţa de aceşti oameni, care avea să 
crească încă şi mai mult în anii ce-aveau să vina, cînd urma să 
se ridice împotriva lor la război. 

„Nu există nici o trecătoare prin munţi", aşa îi spuseseră ei, dar 
căruțele îi puteau da roată. Drumul de ocolire pe la vest trecea 
pe la marginea deşertului Kalahari, iar acesta era un teren 
periculos, în care roţile căruţelor se afundau tot mai des în solul 
nisipos, iar etapele unei expediţii între două cursuri de apă 
deveneau din ce în ce mai lungi. Către răsărit era pămînt bun şi 
împădurit, fertil şi îndestulat cu animale: era o zona de şes, cu 
atit mai caniculară cu cît te apropiai mai mult de coasta, însă 
aici era adevăratul teritoriu unde omul putea întîlni elefantul. 
Aşa că Sean şi Duff o cotiră spre est şi, cu munţii mereu în raza 
vederii tot pe mîna stingă, ei se afundară în sălbăticie. 


2 

După numai o săptămînă de expediţie, dădură peste semne ale 
elefanților: copaci rupţi şi cu scoarţa jupuita. Deşi semnul avea 
cîteva luni vechime - copacii se şi uscaseră - Sean simţi fiorul 
descoperirii şi-n acea noapte el îşi dedică o oră pregătirii 
armamentului. 

Crîngul se îndesea atit de tare, încît convoiul era nevoit să 
meargă şerpuit pentru a ocoli trunchiurile copacilor. în pădure 
însă mai erau şi luminişuri - poiene deschise pline de iarba 
grasa, unde bivolii păşteau ca nişte vite domestice, iar păsările 
albe care îi curăţau de insecte ciripeau peste tot în jurul lor. Pă- 
mîntul era foarte bine udat de şipote zglobii cu ape limpezi ca 


ale piîriurilor scoțiene pline de păstrăvi, doar ca aici apa era 
caldă, iar malurile năpădite de o vegetaţie abundenta. 

De-a lungul albiilor de riu, prin păduri şi la loc deschis zăreau 
nenumărate cirezi de animale: impala, ferindu-se în laturi la cel 
dintii semn de apropiere străină, cu coamele boţite şi orientate 
către spate, kudu, antilopele cu urechi mari şi ochi blînzi, sau 
cele negre, cu burţile albe şi coame curbate ca un şiş 
marinăresc, zebre ce tropăiau de colo-colo ţanţoşe ca nişte 
căluţi dolofani, în timp ce-n jurul lor se hîrjoneau tovarăşii lor, 
antilopa gnu, antilopa de apă, antilopa nyala, gazela şi, în cele 
din urma, elefantul. 

Sean şi Mbejane se aflau undeva cam la un kilometru şi 
jumătate în faţa convoiului cînd dădură peste prima urmă de 
elefant. Era proaspăta, atît de proaspătă, încît se mai vedea încă 
seva mustind într-un arbore de mahoba-hoba acolo unde 
scoarţa U fusese desprinsă cu virful colţilor şi după aceea 
jupuita complet. Lemnul de dedesubt era crud şi alb. 

— Trei masculi, spuse Mbejane. Unul foarte mare. 

— Aşteaptă aici. 

Sean dădu pinteni calului şi-o lua la galop înapoi în întîm-pinarea 
convoiului. Duff şedea lungit sus pe capra vizitiului în prima 
căruţa legănîndu-se domol în ritmul acesteia, cu pălăria trasă pe 
ochi şi cu miinile împreunate sub ceafă. 

— Duff, elefant! ţipă în gura mare Sean. La o distanţă de mai 
puţin de o ora în faţa noastră. Haide, omule, în şa cu tine! 

In cinci minute Duff era gata. Mbejane îi aştepta; el deja 
studiase urma pe o distanţă scurtă şi-i luase direcţia, iar acum 
mergea întins după ea. Cei doi veneau în urma lui, călărind la 
pas unul lîngă altul. 

— Ai mai vînat pînă acum elefant, flăcău? 

— Niciodată, răspunse Sean. 

— Aoleo! Duff păru alarmat. Eu am crezut că eşti expert. Cred c- 
o să mă duc înapoi să mă culc la loc. Şi-ai să mă chemi cînd o să 
ai mai multa experienţa. 

— Nu-ţi face griji, zise Sean aţiţat. Cunosc totul despre vină- 
toarea asta; toată copilăria mea mi-am petrecut-o cu povestiri 
despre elefanţi. 

— Ei, asta m-a mai liniştit, murmura sarcastic Duff, iar Mbejane 
se uita la amindoi peste umăr fără să facă nici o încercare de a- 
şi ascunde nervozitatea. 


-Nkosi, nu e înţelept să vorbiţi acum pentru că în curind o să 
dăm de ei. 

Aşadar cei doi tăcură, în timp ce mergeau mai departe tre-cînd 
chiar pe lîngă o balega galbenă, înalta pînă la genunchi, care 
arata precum conţinutul unei saltele din fibre de cocos, căl-cînd 
chiar pe amprentele ovale ale labelor întipărite în țarină şi 
ghidîndu-se după dira de crengi rupte. 

Era bună aceasta prima viînătoare. O adiere blindă le sufla 
constant în faţă, iar urma se putea vedea limpede şi dreaptă. Se 
apropiau, fiecare minut întărindu-le încrederea în succes. Sean 
şedea încordat şi nerăbdător în şa, cu arma-n poala şi cu ochii 
scrutînd neîncetat înşiruirea de tufişuri din faţa lui. Mbejane se 
opri brusc, după care reveni lîngă scăriţa lui Sean. 

— Aici au făcut primul popas. Soarele dogoreşte, iar ei vor să se 
odihnească, însă locul asta nu le-a plăcut prea mult, aşa ca au 
plecat mai departe. O sa dăm de ei numaidecit. 

— Desişul devine prea încîlcit, mormăi Sean cîntărind din ochi 
alcătuirea unui pîlc de salcîmi înspre care ducea urma. O să 
lăsăm caii aici cu Hlubi, iar noi o să mergem pe jos. 

— Flăcău, murmură Duff. în şaua calului pot să alerg mult mai 
repede. 

— Descălecarea, porunci Sean şi-i făcu semn lui Mbejane să 
preia conducerea grupului. 

Se mişcară din nou înainte. Sean asuda, iar broboanele de 
sudoare îi îngreunau sprăncenele şi i se scurgeau pe obraji; le 
şterse cu palma. Emoţia era ca un cocoloş în stomac şi ca o 
uscăciune în git. Duff veni şi el sprinţar lîngă Sean cu acel 
zimbet dubios al său întipărit pe chip, dar respiraţia îi era 
sacadată. Mbejane le făcu un gest de atenţionare cu mina, iar ei 
se opriră. Minutele se scurgeau lent, apoi palma lui Mbejane, cu 
elocvenţa ei rozalie, se mişcă din nou. 

„N-a fost nimic, le grăia mîna. Veniţi după mine." 

O porniră iar. La colţul ochilor lui Sean biziiau nişte muşte 
Mopani care le sugeau umiditatea, iar el le îndepărta clipind des 
din ochi. Biziitul lor i se păru atît de puternic încît avea 
convingerea că-l putea auzi şi vîinatul pe urmele căruia se aflau. 
Toate simţurile lui erau încordate la maximum; auzul era 
amplificat, vederea - pătrunzătoare, pînă şi simţul olfactiv era 
atit de alert, încît putea adulmeca tenta de praf, aroma unei flori 


sălbatice şi mirosul emanat de corpul lui Mbejane cu iz 
înţepător, de mosc. 

Deodată îl văzu pe Mbejane în faţa lui încremenind locului; mîna 
i se mişca iar, grăindu-le: Jată-i!" 

Sean şi Duff se lăsară pe vine în spatele lui, cercetînd cu privirea 
ceea ce părea a fi doar mărăciniş cafeniu şi umbre cenuşii, 
încordarea îi făcea să gifiie la fiecare respiraţie, iar Duff nu mai 
zimbea. Mina lui Mbejane se ridică încet şi arătă spre peretele 
de vegetaţie aflat chiar în faţa lor. Secundele treceau, înşirindu- 
se una după alta ca mărgelele pe o aţă a timpului, iar ei 
continuau sa scruteze zidul de vegetaţie. 

O ureche flutura leneş şi instantaneu imaginea se focaliză. Un 
elefant mascul, cenuşiu în umbra cenuşie. Sean atinse braţul lui 
Mbejane. 

„L-am văzut!" grăia acea atingere. 

Mîna lui Mbejane descrise un cerc, după care arătă din nou 
direcţia. 

Altă aşteptare, altă căutare, apoi o sonoră ghiorţăială de maţe 
dintr-un pîntec mare şi cenuşiu plin cu frunze pe jumătate 
digerate. Era un zgomot atit de ridicol în acea linişte profundă, 
încît lui Sean îi veni să rida - un sunet gilgiit, moale - iar Sean îl 
văzu atunci şi pe celălalt mascul. Şedea şi el tot la umbră, cu 
fildeşii săi lungi şi galbeni şi ochii strins închişi. Sean îşi lipi 
buzele de urechea lui Duff. 

— Asta-i af tău, şopti el. Aşteaptă pînă îmi găsesc un loc potrivit 
pentru celalalt. 

începu să se strecoare în lateral şi cu fiecare pas făcut se 
apropie tot mai mult de cel de-al doilea mascul pînă cînd îi putu 
vedea umărul, iar articulaţia i se putea desluşi dedesubtul acelei 
epiderme lăbărţate şi încreţite. Unghiul era bun; de aici putea 
trage în inimă. Făcu un semn din cap lui Duff şi ridica arma la 
umăr, aplecîndu-se în faţă pentru a contracara reculul, ochind 
aproape de acel umăr masiv, şi trase. 

Detunătura focului de armă răsună asurzitor în spaţiul strimt al 
tufişurilor ţepoase; praful ţişni într-o jerbă din umărul elefantului 
care se clătina sub impactul cu plumbul. Dincolo de el, un al 
treilea elefant ieşi din amorţeală şi-o rupse la fugă, dar mîinile 
lui Sean pregăteau din nou eficient arma, scoţind tuburile goale 
şi încărcînd, ochind şi trăgînd iar. Văzuse unde nimerise glonţul 
şi ştia că e o lovitură mortala. Cei doi masculi fugeau împreuna, 


iar desişurile parcă se dădeau la o parte în faţa lor, înghiţindu-i: 
duşi erau, fugeau mîncînd pămîntul, răniţi şi trîmbiţind de 
durere în zgomotoasa lor trecere. Sean se avintă în fugă pe 
urmele lor, ocolind tufişurile şi fără a mai da vreo atenţie 
înţepăturilor în spinii ce-i aţineau drumul. 

— Pe aici, Nkosi! striga Mbejane de lîngă el. Repede, altminteri îi 
pierdem. 

O luară la fuga, ghidindu-se după zgomotele pe care scoteau 
pachidermele în goana lor - o sută de metri, două sute de metri, 
gifiind acum şi asudînd în arşiţa soarelui. Brusc pilcul de salcimi 
se rări şi dinaintea lor se iviră malurile înalte şi prăpăstioase ale 
unui curs de apă. Nisipul prundişului era de un alb orbitor, iar pe 
firul văii abia mai şerpuia un firicel subţire de apă. Unul din 
masculi era mort, zăcînd în pirliaş, cu sîngele împrăştiat în jurul 
lui într-o baltă de un maroniu pal. Celălalt încerca să suie pe 
malul opus. Sîngele îi picura din virful trompei şi-şi răsuci capul 
pentru a se uita la Sean şi la Mbejane. îşi ciuli sfidător urechile 
şi-şi porni ofensiva dînd navala greoi în direcţia celor doi de-a 
dreptul prin prundişul moale al puiului. 

Sean îl văzu cum vine şi-n suflet i se pogori tristeţea. In timp ce 
ridica arma nu simţi însă nimic altceva decit acel regret semet 
pe care-l resimte un om care se nimereşte a fi martorul unui act 
de curaj deznădăjduit. Sean îl ucise rapid, cu un glonţ tras în 
cap. 

Coboriră malul ripos pînă la albia rîului şi se apropiară de 
elefant; zăcea îngenuncheat acolo, cu picioarele sub el şi colții 
împlîntaţi adînc în nisip cu toata forţa prăbuşirii. Muştele 
începuseră deja să se stringă roiuri în jurul micilor orificii roşii 
făcute de gloanţe. Mbejane atinse unul din colții de fildeş, după 
care se uita spre Sean. 

— E un elefant bun. 

Nu mai zise nimic altceva pentru că nu era un prilej de vorbit. 
Sean îşi rezema puşca de umărul elefantului; cotrobăi prin 
buzunar după un trabuc şi rămase aşa, cu el neaprins între dinţi. 
Avea să mai omoare şi alţi elefanţi, ştia lucrul asta, însă acesta 
va fi cel de care-şi va aduce întotdeauna aminte. îşi trecu palma 
peste pielea aspra şi la atingere simţi perii aspri şi ascuţiţi. 

— Unde-i Nkosi Duff? îşi aminti brusc Sean. A omorit şi el? 

— El n-a tras, răspunse Mbejane. 


— Poftim?! Sean se răsuci repede spre Mbejane. De ce? Mbejane 
priza un pic de tabac şi strănută, apoi ridica 

din umeri. 

— Este un elefant bun, repeta el privind animalul căzut. 

— Trebuie să ne întoarcem şi să-l găsim. 

Sean îşi înşfăca arma, iar Mbejane îl urma. Dădură peste Duff 
şezînd de unul singur lîngă un salcîm, cu arma rezemată lingă el 
şi cu plosca de apă la gură. îşi cobori plosca atunci cînd îl văzu 
pe Sean apropiindu-se şi-o ridică în aer apoi în chip de salut 

— Ura! lată-l pe eroul care se întoarce. în ochi avea o expresie 
pe care Sean nu i-o putea desluşi. 

— Ai ratat elefantul? îl întrebă Sean. 

— Da, zise Duff. Pe-al meu l-am ratat. Duse plosca la buze şi bău 
din nou. Brusc Sean se simţi scîrbit şi îi era ruşine pentru el. îşi 
pleca privirea, neputînd îndura sa vadă laşitatea lui Duff. 

— Să ne întoarcem la tabără, spuse el. Mbejane poate să vina cu 
caii de povară pentru fildeşi. 

Pe drumul de întoarcere către convoi nu mai călăriră unul lîngă 
altul. 


3 

Aproape că se întunecase cînd ajunseră înapoi la tabără. Dădură 
caii pe mîna unuia dintre servitori şi se spălară în ligheanul ce-i 
aştepta gata pregătit de Kandhla, după care se tolăniră lîngă 
foc. Sean turnă de băut, făcîndu-şi de lucru cu paharele şi 
străduindu-se să nu se uite la Duff. Se simţea stingaci. Trebuia 
neapărat să discute acea întîmplare şi-şi storcea creierii 
încercînd să găsească un mod de a aduce vorba. Duff se 
dovedise un laş, iar Sean începu să-i găsească tot felul de scuze 
- ba că poate nu i-a percutat arma ori că poate o fi fost orbit de 
focul de arma slobozit de puşca lui Sean. Era decis să facă orice- 
i stătea în putinţa să îndepărteze dintre ei aceasta întîmplare 
trista şi nelămurită. O să discute cumva şi cu asta au să închidă 
toata povestea. El îi aduse paharul lui Duff şi-i zimbi. 

— Aşa, aşa, încearcă să acoperi totul cu un rinjet. Duff ridica 
paharul. în cinstea viteazului nostru vinător. Ei, la naiba, măi 
flăcău, dar cum de-ai reuşit să faci una ca asta? 

Sean se uită la Duff. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici? 


— Ba ştii foarte bine ce vreau să zic, te simţi într-un asemenea 
hal de vinovat că nici măcar în ochi nu mai eşti în stare să mă 
priveşti. Cum de-ai putut să omori ditamai animalul - mai rău, 
cum de te-ai putut bucura făcînd una ca asta?! 

Sean se lăsă uşor pe scaunul lui. N-ar fi putut spune care era 
sentimentul predominant ce-l încerca - cel de uşurare sau cel de 
surprindere. Duff continua repede: 

— Ştiu ce-ai să zici, am mai avut noi discuţia asta şi înainte -de 
la dragul de tata mi se trage. Mi-a explicat el asta într-o seara 
după ce fugăriserăm un vulpoi. Cînd spun „fugăriserăm" prin 
astea vreau să zic că eram vreo douăzeci de călăreţi şi patruzeci 
de ogari. 

Sean încă nu-şi revenise din şocul de a se vedea pus la colţ 
tocmai cînd el se pregătise să joace rolul anchetatorului. 

— Nu-ţi place vînătoarea? întrebă el nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Era ca şi cum ar fi întrebat „Nu-ţi place să măniînci?" 
— Zău, eu şi uitasem senzaţia. Eram şi eu contaminat de en- 
tuziasmul tău, dar cînd tu te-ai apucat să-i măcelăreşti, atunci 
mi-au revenit în minte toate acele amintiri. Duff sorbi din pahar 
şi se uita lung în para focului. N-au avut nici o şansă. Acum 
dormeau liniştiţi, pentru ca-n următoarea clipa tu să-i sfirteci cu 
gloanţele tale întocmai cum au procedat ogarii cu bietul vulpoi. 
N-au avut nici o şansă. 

— Bine, Duff, dar asta nici măcar nu era vorba să fie o întrecere. 
— Da, cunosc, tata m-a lămurit şi el asupra acestei privinţe. E 
un rimai - un ritual sacru al Dianei. Ar fi trebuit să explice asta 
amantului ăluia de vulpoi. 

Sean începea să se înfurie. 

— Am venit pînă aici ca să facem rost de fildeş - şi asta am de 
gînd să fac. 

— Tu dacă ai să te apuci acum să-mi spui că ai omorît elefanții 
ăia doar pentru nişte dinţi am să zic că eşti un mincinos. Ţie ţi-a 
plăcut. Isuse Hristoase! Ar fi trebuit să-ţi vezi mutra ta şi a 
afurisiţilor tăi de păgini. 

— Ei bine, uite ca-mi place mie să vinez şi singurul bărbat pe 
care l-am întîlnit vreodată în viaţa mea căruia nu-i place e un 
laş, îi strigă Sean de la obraz. 

Chipul lui Duff pali şi îşi ridica ochii spre Sean. 

— Ce vrei să zici? rosti el în şoaptă. 


Se uitau fix unul la altul şi în acea tăcere Sean trebuia să aleagă 
între a da frîu liber temperamentului său sau a păstra în 
continuare prietenia lui Duff, fiindcă acele vorbe care erau în 
stare să o otrăvească odată pentru totdeauna i se buluceau sub 
limbă gata-gata să-i iasă din gură. îşi forţă mîinile să-şi 
slăbească strinsoarea pe braţele scaunului. 

— N-am vrut să zic nimic, spuse el. 

— Aşa speram şi eu, rosti Duff şi rînjetul îi reveni pe buze, însă 
cu mare dificultate. la zi-mi şi mie, flăcău, de ce-ţi place ţie să 
vînezi? Eu am sa mă străduiesc să înţeleg, dar să nu cumva să 
te aştepţi să mai vînez vreodată cu tine. 

Era ca şi cum ai încerca să descrii culorile pentru un nevăzător, 
aşa suna descrierea plăcerii vînătorii pentru urechea unui om 
care se născuse fără să aibă aşa ceva în sînge. într-o tăcere de 
mormiînt, Duff îl asculta pe Sean cum încerca să-şi găsească 
cuvinte potrivite pentru a reda emoția care face ca sîngele unui 
bărbat să fiarbă în vene, care-i ascute simţurile şi care-i 
îngăduie să se contopească cu un sentiment la fel de vechi ca şi 
dorinţa de împerechere. Sean se strădui să-i demonstreze că, 
adesea, cu cît vînatul era mai nobil şi mai frumos, cu atit era 
mai puternic imboldul de a-l vina şi de a-l ucide, că acest lucru 
nu avea în el nici un pic de cruzime inerentă, fiind mai degrabă 
o expresie a dragostei, o dragoste cumplit de posesivă. O 
dragoste mistuitoare pentru a cărei împlinire avea neapărată 
nevoie de actul desăvirşit şi irevocabil al morţii. Prin distrugerea 
acelui lucru, un om îl putea avea pentru sine pentru totdeauna: 
ceva probabil egoist, însă instinctul nu cunoaşte morală. Lui 
Sean toate astea îi erau foarte limpezi, atît de adînc îi erau 
sădite în suflet, încît pînă atonei nu mai încercase să le exprime 
în cuvintele în care acum se poticnea, gesticulînd într-o 
bălmăjeala nearticulata, repetîndu-se, ca să ajungă pînă la urmă 
la capăt şi să-şi dea seama după expresia întipărită pe chipul lui 
Duff că nu izbutise să-l convingă de absolut nimic. 

— Şi tu eşti cel care s-a bătut cu Hradsky pentru drepturile 
omului, rosti Duff pe un ton blajin, cel care întotdeauna zicea că 
nu vrea să facă rău oamenilor. 

Sean deschise gura să protesteze, însă Duff continuă: 

— Tu ai să te ocupi cu procuratul fildeşului, iar eu am să mă 
ocup de căutatul aurului - fiecare la ce se pricepe mai bine. Eu 


am să te iert pentru elefanţi după cum şi tu m-ai iertat pentru 
Candy - încă mai sîntem parteneri cu drepturi egale. De acord? 
Sean încuviinţa, iar Duff ridică paharul. 

— E gol, spuse el. Fă-mi onoarea, flăcău! 


4 
Niciodată n-a existat vreun gust amar după disputele lor, nici 
cîrcoteală după cine ştie ce vorbe rămase nerostite sau rostite 
în doi peri, şi nici vreo urmă de îndoiala. Aşadar, de ceea ce 
împărtăşeau se bucurau împreună, iar acolo unde apăreau 
divergențe de opinie le acceptau. Astfel că după fiecare 
expediţie, cînd caii de povară aduceau fildeşul în tabăra, nu era 
nici un pic de reproş pe chipul sau în vorba lui Duff, era doar 
plăcerea sinceră că-l vede pe Sean întors cu bine din desişuri. 
Uneori ziua era bună, iar Sean era în stare să dea de urma 
vînatului, să-l urmărească, să-l omoare şi să revină la tabără în 
aceeaşi seară. însă, de cele mai multe ori, atunci cînd turma de 
elefanţi se deplasa repede, sau cînd terenul era dificil, sau cînd 
el nu putea pur şi simplu să ucidă din prima, Sean putea lipsi 
chiar şi o săptămînă, poate şi mai mult. De fiecare dată cînd se 
întorcea, sărbătoreau, se cinsteau şi rideau pînă noaptea tirziu, 
a doua zi prelungindu-şi odihna, jucînd Klabejas pe podeaua 
căruţei dintre aşternuturile lor ori citind cu glas tare din cărţile 
pe care Duff le adusese cu el din Pretoria. Pentru ca apoi, după 
o zi sau două, Sean să plece iar, cu cîinii săi şi cu băieţaşii care-i 
duceau muniţia lipăind în urma lui. 

Acest Sean era diferit de craiul de la Teatrul de Opera sau de 
preşedintele din birourile lambrisate din strada Eloff. Barba lui, 
care demult nu mai fusese îngrijită şi nu mai fusese tunsă, i se 
cîrlionţa pe piept. Tenul lui palid şi pielea braţelor căpătaseră 
sub soarele dogoritor un bronz maroniu-închis, de piine proaspăt 
coaptă. Turul pantalonilor, care înainte, de întinşi ce erau, 
stăteau gata-gata să crape la betelie, îi cădeau acum largi; avea 
braţele mai vinjoase şi micile perniţe moi de grăsime lăsaseră 
loc muşchilor netezi, umflaţi şi fermi. Umbla mai drept, se mişca 
mai iute şi ridea mult mai uşor. 

Mai puţin sesizabila era schimbarea lui Duff. Era la fel de slab şi 
de costeliv cum fusese întotdeauna, dar în ochii lui nu mai era 
atita nelinişte şi atîta agitaţie. Vorba şi mişcările îi erau aşezate, 


iar barba blonda pe care şi-o lăsase să crească avea ciudatul 
efect de a-l face parcă să pară mai fiînăr. In fiecare dimineaţă 
pleca din tabără, luîndu-l cu el pe unul dintre servitori, şi-şi 
petrecea toată ziua hălăduind prin desişuri, bocănind cu 
ciocănelul său de explorator în vreun conglomerat stîncos sau 
şezînd pe malul vreunui piriiaş, amestecînd de zor prundiş pe 
fundul tigăii. In fiecare seară se întorcea înapoi la tabără şi 
cerceta sacul cu mostre de rocă pe care le strinsese peste zi; 
după care le arunca, făcea o baie şi aşeza o sticlă şi două 
pahare pe masa de lîngă focul de tabără. în timp ce-şi servea 
cina, aştepta cu urechea ciulită să audă cîinii latrînd, caii 
necheziînd în întuneric şi glasul lui Sean. Daca noaptea rămînea 
tăcuta, el punea deoparte sticla şi se urca înapoi în căruţă. 
Atunci era singur, însă nu stingher de-a binelea, ci doar atit cît 
să se poată bucura mai mult la întoarcerea lui Sean. 

O ţineau întruna tot spre est pînă cînd, treptat, siueta masivului 
Zoutpansberg rămase undeva în urma, iar înălțimile se topiră 
din ce în ce mai mult, rămiînînd doar nişte valuri domoale la 
poalele lanţului muntos. In expedițiile sale, Sean dădu peste o 
trecătoare pe unde îşi minară căruțele la deal, pe urmă tot la 
vale pînă cînd ajunseră în lunca fluviului Limpopo. Şi relieful se 
schimbă iar; era o zonă de şes, monotonia priveliştilor cu 
mărăcini fiind întreruptă doar de prezenţa baobabilor cu 
trunchiurile lor mari şi buburoase şi mica lor coroană de 
rămurele în vîrf. Apa era puţină şi, înainte de a ridica tabăra 
pentru a pomi mai departe, Sean călărea înainte în căutarea 
următoarei adăpători. Vinătoarea mergea totuşi bine, fiindcă 
animalele se adunau în jurul rarelor petice de apă şi nici nu 
acoperiseră încă jumătate din drumul dintre munţi şi fluviu, iar 
Sean mai umpluse încă o căruţă cu colţi de elefant. 

- O să ne întoarcem tot pe aici, sper, nu? întrebă Duff. 

— Aşa cred şi eu, conveni Sean. 

— Păi atunci nu vad nici un rost sa mai cărăm cu noi o tona de 
fildeş. Haide să-l îngropam undeva de unde o să-l recuperăm la 
întoarcere. 

Sean îl privi gînditor. 

— Eh, o data pe an îţi mai vine şi ţie cîte-o idee buna - exact 
asta vom face. 

Următoarea tabără unde poposiră era un loc bun. Era apă su- 
ficientă - erau vreo ciţiva kilometri de lichid milos şi nu prea 


sărat de la urina elefanților cum mai fuseseră şi altele mai 
înainte; mai era şi ceva umbră de la un cring de smochini 
sălbatici, iar păşunea era de o calitate ce promitea vitelor o 
refacere binevenită după drumul extenuant de traversare a 
munţilor. Hotărira să ră-mînă mai multa vreme pe loc; să 
îngroape undeva fildeşul, să mai facă unele reparaţii la căruţe şi 
să-şi lase servitorii şi vitele să se mai întremeze. Prima sarcină 
fu săpatul unei gropi destul de adinci pentru a putea adăposti 
toţi cei aproape o suta de colţi de elefanţi strinşi şi isprăviră abia 
pe la sfîrşitul celei de-a treia zile. 


5 

Sean şi Duff stăteau împreună în tabără, urmărind cum soarele 
însîngerat apune, îngropîndu-se undeva la capătul pămiîntu-lui; 
cînd dispăru de tot, în scurtul interval vesperal norii căpătară 
culoarea sidefului şi a liliacului. Kandhla puse lemne pe foc şi-l 
atîtă din nou. Miîncară la cină ficat de antilopă kudu la grătar şi 
nişte bucăţi groase de friptură cu un pic de osînză pe ea, după 
care băură nişte rachiu şi cafeaua obişnuită. Conversaţia lînce- 
zea într-o atmosferă de plăcută toropeală, tăcuta şi lenevoasa 
fiindcă amindoi erau istoviţi; stăteau şi priveau scînteierile 
focului prea confortabil pentru a mai face efortul de a se duce 
fiecare în culcuşul lui. Sean întrezărea alcătuiri fantomatice în 
tăciunii mocnind, închipuirile durînd cît o părere şi topindu-se 
numaidecit. | se năzări că vede un templu mititel cu toate 
colonadele smulse de la temelie de un Samson fioros şi 
năruindu-se într-o jerba de scîntei; un cal în flăcări care se 
transformă miraculos într-un balaur de flăcări albastre. îşi mută 
privirea în alta parte ca să-şi mai odihnească ochii, iar cînd se 
uită din nou văzu un scorpion mic iţit de sub coaja desprinsa a 
unui buştean. îşi sălta coada aidoma braţului unui dansator de 
flamenco, iar flăcările ce-l înconjurau aruncau luciri pe armura 
sticloasă a corpului său. Şi Duff îl privea atent, aplecat în faţă, 
cu coatele sprijinite pe genunchi. 

— Ce crezi, o să se înţepe singur şi-o să moară înainte să-l 
mistuie focul? întreba el încet. Am auzit c-ar face aşa. 

— Nu, zise Sean. 

— De ce nu? 


— Numai omul are inteligenţa de a pune capăt inevitabilului; la 
toate celelalte fiinţe instinctul de supravieţuire este prea 
puternic, îi dădu Sean răspunsul, iar scorpionul se feri în lateral 
evi-tînd atingerea celor mai apropiate limbi de foc şi se opri din 
nou cu acul din virful cozii zvicnind uşor. Şi pe urma el este imun 
la propriul venin, aşa ca oricum n-are nici o şansa. 

— Ar putea sari în foc şi sa termine odată, murmură Duff mişcat 
de mica tragedie. 

Scorpionul îşi începu cel din urma circuit disperat în cercul de 
flăcări care se închidea treptat în jurul său. Coada i se pleoşti, 
iar micile lui gheare îşi pierdură puterea de agăţare pe scoarţa 
ru-goasă; începu să se contorsioneze încet-încet din cauza 
dogorii, picioarele i se cîrlionţară în sus, iar coada deveni din ce 
în ce mai pleoştită. Flăcările îl mîngiiau cu mîinile lor galbene şi 
iuți, înfigindu-i în scînteietorul trup gheara morţii. Buşteanul 
alunecă într-o parte şi mica pată dispăru pentru totdeauna. 

— Tu ai fi făcut-o? întreba Sean. Tu ai fi sărit? Duff oftă încetişor. 
— Habar n-am, spuse el şi se ridică în picioare. Mă duc să mă 
uşurez şi pe urmă bag comu-n pernă. Se îndepărtă şi se opri 
undeva unde se termina cercul luminos răspîndit de focul de 
tabăra. 

De cînd plecaseră din Pretoria schelălăielile şacalilor se făcuseră 
auzite discret la fiecare popas - făceau parte din peisajul african 
şi nimeni nu le mai lua în seamă -, dar acum brusc ceva era 
parcă schimbat. Era un singur şacal solitar cel care dădea glas şi 
pe un ton care avea în el un fel de tremur sfredelitor auzului -un 
țipăt de jale, ce făcu pielea lui Sean să se înfioare. Se ridică în 
picioare şi rămase aşa, sfredelind cu privirea întunericul. Şacalul 
venea către tabăra şi se apropia repede - şi brusc Sean ştiu ce- 
avea să se întîimple. 

— Duff! ţipa el. înapoi! Fugi, omule, fugi! 

Duff privi în urma către Sean cu o expresie deznădăjduita, cu 
mîinile în faţa şi jetul de urina arcuindu-se argintiu în lumina 
focului. 

— Duff! striga tare Sean. E un şacal turbat. Fugi naibii de-acolo! 
Şacalul era acum aproape, însă măcar Duff începuse să se 
jnişte. Era cam la jumătatea distanţei pînă la foc cînd se 
împiedica. Căzu, se rostogoli şi-şi aduse picioarele sub el 
pregătit să se ridice. îşi răsuci capul pentru a se uita în bezna de 
unde avea să vină. Apoi Sean îl văzu. Zvicni din umbra ca o 


molie cenuşie In lumina slaba şi se îndreptă direct spre Duff care 
era în genunchi. Sean îl văzu încercînd să să-şi acopere faţa cu 
mîinile în momentul cînd şacalul sărea pe el. Unul dintre dulăi se 
smulse din mîna lui Mbejane şi trecu printre picioarele lui Sean. 
Tină-rul luă din foc un vreasc aprins şi-o rupse la fugă după 
cîine, dar Duff era deja trintit pe spate, cu braţele agitindu-se 
frenetic, în timp ce se străduia să scape de animalul de 
mărimea unui terrier care-i zgiria faţa şi mîinile cu ghearele. 
Ciinele înşfacă şacalul şi-l smulse miriind printre fălcile 
încleştate. Sean izbi sălbăticiunea cu reteveiul şi-i rupse 
spinarea. Continuă să-l izbească iar şi iar, stilcindu-i corpul pînă 
cînd acesta ajunse doar o masa de came însîngerată şi abia apoi 
se duse la Duff. El era acum în picioare, îşi desfăcuse eşarfa de 
la git şi se ştergea cu ea pe faţa, însă sîngele-i picura în barba 
şi-i pata cămaşa. Miinile îi tremurau. Sean îl aduse lîngă foc, îi 
luă mîinile într-ale sale şi-i cerceta rănile. Avea nasul sfişiat, iar 
carnea de pe unul dintre obraji îi atîrna ca o halcă rupta. 

— Stai jos! 

Duff asculta, ducîndu-şi iar eşarfa la faţa, iar Sean se duse 
repede la foc şi stîrni tăciunii cu un vreasc, făcînd din ei o 
movilita, după care-şi scoase cuțitul de vînătoare şi înfipse lama 
în tăciuni. 

— Mbejane! striga el fără să-şi ia ochii de pe cuţit. Aruncă 
şacalul în foc. Pune multe lemne şi vezi să nu-i atingi corpul cu 
mîinile. Cînd ai terminat cu asta, vezi, leagă cîinele ăla şi ai grijă 
ca ceilalţi să nu se apropie de el. Sean răsuci cuțitul în foc. Duff, 
bea cît de mult rachiu eşti în stare să bei. 

— Ce-ai de gînd să faci? 

— Ştii bine ce-am de gînd. 

— M-a muşcat şi de încheietura. 

Duff îşi ridica mîna pentru ca Sean să vadă locul unde animalul 
îşi înfipsese colții - nişte găurele pe unde sîngele şiroia încet. 
-Bea! 

Sean îi arătă sticla de rachiu. 

Preţ de o clipă, cei doi se uitară fix unul în ochii celuilalt, iar 
Sean citi groaza în ochii lui Duff; groaza de cuțitul înroşit în foc 
al lui Sean şi groază faţă de otrava din trupul său. Otrava 
trebuia combătută prin ardere mai înainte de a apuca să-şi facă 
loc în sîngele lui, de a se dezvolta şi, în cele din urmă, de a-i 
ataca creierul, mînîndu-l către o moarte în chinuri groaznice. 


— Bea, spuse Sean din nou. 

Duff apuca sticla şi o duse la gură. Sean se aplecă şi smulse 
cuțitul din jar şi apropie lama încinsă cam la vreo doi centimetri 
de dosul palmei sale. Nu era destul de fierbinte. împlîntă la loc 
cuțitul în tăciunii aprinşi. 

— Mbejane, Hlubi! Staţi de-o parte şi de alta a scaunului lui 
Nkosi. Fiţi gata să-l tineţi bine. 

Sean îşi scoase cureaua, făcu în două pielea groasă şi i-o întinse 
lui Duff. Muşcă din ea. 

Reveni lîngă foc şi scoase cuțitul; lama lui era trandafirie. 

— Eşti pregătit? 

— Lucrarea pe care ai acum de gînd s-o faci are să fringă inimile 
a o mie de fecioare, rosti Duff cu o ultimă rămăşiţa de umor. 

— Să-l ţineţi bine, spuse Sean. 

Duff suspina la atingerea latului de cuţit - un suspin amar şi 
cutremurător, iar spinarea i se încorda, însă cei doi zuluşi îl 
ţinură pironit pe scaun ca nişte menghine fără milă. Marginile 
plăgii se înnegriră şi începură să sfîrfie în timp ce Sean apăsa tot 
mai tare latul lamei. Duhoarea de came arsă îi ridică voma în 
beregată, încleşta dinţii. Cînd Sean se trase înapoi, Duff atîrna 
inert în mîinile zuluşilor; sudoarea îi făcuse cămaşa leoarcă şi-i 
udase părul. Sean reîncălzi iar cuțitul şi curăţă şi muşcătura de 
la încheietura miîinii lui Duff pe cînd acesta gemea şi se zvircolea 
nevolnic în scaun. Sean unse rănile cauterizate şi-i bandajă 
încheietura lejer cu feşe mpte dintr-o cămaşă curată. îl ridicară 
pe Duff şi-l depuseră în căruţă, unde-l întinseră în culcuşul său. 
Sean merse apoi la locul unde Mbejane priponise cîinele. Dibui 
rănile sub blana de pe umăr. îi traseră pe cap un sac ca să nu-i 
muşte după care Sean arse şi rănile cîinelui. 

- Leagă-l de o căruţă mai de la coada şi vezi, ai grija nu-i lăsa pe 
ceilalţi cîini să se apropie de el. Ai grijă să-i dai de miîn-care şi de 
băut, îi spuse el lui Mbejane. 

Apoi se întoarse la Duff. Delirind din cauza durerilor şi a ra- 
chiului, Duff nu adormi deloc în noaptea aceea, iar Sean stătu 
de veghe la căpătiiul lui pînă cînd afara mijea de ziua. 


6 

Cam la vreo cincizeci de metri de tabără, la umbra unuia dintre 
smochinii sălbatici, servitorii îi înjghebară lui Duff un adăpost 
izolat. Era alcătuit din nişte drugi de lemn, iar deasupra fusese 
întinsă o bucată mare de muşama. îi mai încropiră şi un pat şi-i 
aduseră de la căruţă salteaua şi păturile. Sean înnădi patru 
crimpeie de lanţ ciocănind la cald nişte zale suplimentare şi le 
încheie pe fiecare la locul cuvenit Petrecu unul dintre capetele 
lanţului pe după trunchiul smochinului şi-i făcu un laţ pe care-l 
asigura nituindu-l. Duff stătea la umbră, lîngă o căruţă, şi-i 
privea cum munceau. Mina rănită îi era atirnată de umăr, iar 
faţa îi era tumefiată, rana de pe obraz începuse deja să prindă o 
coaja şi era tivita cu roşu-aprins pe margini. După ce isprăvi cu 
lanţul, Sean se apropie de el. 

— îmi pare rău, Duff, o să trebuiască s-o facem. 

— Doar ce-au abolit comerţul cu sclavi, asta doar aşa, în caz că 
nu ştiai. 

Cu chipul său desfigurat, Duff avu o tentativa de rinjet. Se ridică 
şi-l urma pe Sean pînă la noul adăpost. Sean petrecu capătul 
liber pe după încheietura miinii zdravene a lui Duff, închise laţul 
făcut vîrînd un bolţ printre două zale şi turtindu-i capetele cu o 
duzină de lovituri de ciocan. 

— Asta ca să fie bine legat. 

— Să ştii că-mi vine perfect, îl lăudă Duff. la să inspectăm noi 
noua noastră locuinţă. 

Sean intră după el în adăpost. Duff se întinse pe pat. Arăta 
foarte obosit şi bolnav. 

— Cam cit să dureze pînă cînd aflăm? întreba el încet. 

Sean scutura din cap. 

— Nu sînt sigur. Cred c-ai să rămii aici cel puţin o lună după 
aceea o să-ţi dăm iarăşi voie să te întorci în societate. 

— O lună. O să fie distractiv să zac aici aşteptindu-mă ca-n orice 
clipă sa încep să latru ca un cîine şi să-mi ridic piciorul lîngă cel 
mai apropiat copac. 

Sean nu rise. 

— Am făcut o treaba bună cu cuțitul. Sînt şanse de o mie la unu 
să te faci bine. Asta e doar o măsură de precauţie. 

— Şansele îmi par atrăgătoare. Pariez una de cinci pe ea. Duff îşi 
încrucişa gleznele şi-şi pironi ochii în acoperiş. Sean 


se aşeză pe marginea patului. Trecu mult timp pînă ce Duff 
rupse din nou tăcerea: 

— Şi cum o să fie, Sean, ai mai văzut pe cineva care să aibă 
turbare? 

-Nu. 

— Dar de auzit trebuie să fi auzit, nu-i aşa? Spune-mi ce-ai auzit 
despre asta? insistă Duff. 

— Pentru Dumnezeu, Duff, n-ai să te îmbolnăveşti. 

— Spune-mi, Sean, haide, spune-mi ce ştii despre asta? Duff se 
ridica în capul oaselor şi-l apucă pe Sean de braţ. 

Sean se uita fix în ochii lui preţ de o clipă înainte de a-i 
răspunde: 

— Ai văzut şi tu şacalul ala, nu? 

Duff îşi dădu drumul să cadă între perne. 

— Oh, Dumnezeule! rosti el în şoaptă. 

Purceseră împreună la lunga aşteptare. Mai puseră alături de 
adăpost încă un acoperiş de prelată în chip de veranda deschisa 
şi la umbra ei îşi petrecură împreuna zilele care urmară. 

La început fusese rău de tot Sean se îşi dădu toată silinţa să-l 
smulgă pe Duff din neagra disperare în care se prăbuşise, însă 
Duff răminea ore întregi cu privirea pierdută în boscheţi, 
zgîrmînd întruna cojile de pe faţă şi doar din cînd în cînd zîm- 
bind la mulţimea de povestiri alese pe sprinceana cu care Sean 
îl copleşea. Cel puţin eforturile lui Sean îi fura cumva răsplătite - 
Duff începu să vorbească. lar cînd se pomi, spuse nişte lucruri 
cum nu mai rostise niciodată pînă atunci. Şi ascultîndu-1, Sean 
afla despre el mai multe decit fusese în stare să afle în cei cinci 
ani care trecuseră pînă atunci. Uneori Duff se plimba de colo-co- 
lo prin faţa scaunului lui Sean, cu lanţul atîrnîndu-i în urmă ca o 
coada; alteori şedea liniştit, cuprins de jale şi dor după mama pe 
care n-o cunoscuse niciodată. 

— ... în holul de la etaj aveam un portret al ei. Obişnuiam să-mi 
petrec multe după-amieze în faţa lui. Era cel mai blind chip din 
cîte mi-au văzut ochii vreodată... 

Şi apoi iar se oţăra cînd îşi amintea de tatăl lui - „ticălosul ăla 
bătrîn". 

După aceea începu să vorbească despre fata lui: 

— Avea un fel de a chicoti de-ţi rupea inima. Zăpada de pe 
mormîntul ei îl făcea să semene cu un uriaş tort de îngheţată 
glazurat. Ce i-ar mai fi plăcut... 


Alteori, glasul îi era mirat pe cînd îşi amintea de vreo faptă din 
trecut sau miîhnit cînd se gîndea la vreo greşeala ori vreo ocazie 
ratată. După care revenea în prezent, sigur pe el.„Pe cinstea 
mea, ori am trăncănit, ori nu." 

Escarele de pe obraji începură să se usuce şi să se desprindă, 
iar acum parcă ieşea din nou la iveală vechea lui buna 
dispoziţie. Pe unul dintre stilpii ce susțineau pînza, el începu să 
scrijelească un calendar - cîte o crestătură pentru fiecare zi. îşi 
cioplea fiecare crestătură cu concentrarea unui sculptor care 
tăia în marmură, iar cînd isprăvea se dădea înapoi şi le număra 
cu glas tare, ca şi cum le-ar fi obligat să se adune mai repede 
pînă la treizeci, numărul care-l va ajuta să scape de lanţ. 

Pe stîlp se adunară optsprezece crestături cînd dulăul înnebuni. 
Jucau Klabejas. Sean tocmai împărţise cărţile, cînd cîinele începu 
să schelălăie de undeva dintre căruţe. Sean sări în picioare 
răsturnîndu-şi scaunul. înşfacă puşca din locul unde se afla, 
rezemata de perete, şi dădu fuga pînă-n tabără. Se făcu nevăzut 
în spatele căruţei de care era legat dulăul şi aproape imediat 
Duff auzi împuşcătura. în liniştea brusca şi absolută care urma 
Duff îşi îngropa faţa în palme. 

Sean se întoarse cam după un ceas. îşi ridică de jos scaunul, 
trase lîngă masă şi luă loc. 

— E rindul tău să strigi cartea - mergi mai departe? întreba el 
ridicînd cărţile. 

Jucară cu patima, concentrindu-şi toată atenţia asupra cărţilor 
de joc, dar ştiind amîndoi prea bine că la masa de joc acum se 
mai afla o a treia persoană. 

— Promite-mi că n-ai să-mi faci aşa şi mie, izbucni Duff într-un 
tîrziu. 

Sean îşi ridică ochii spre el. 

— Ce anume să nu-ţi fac? 

— Ce i-ai făcut cîinelui ăluia. 

Cîinele! Cîinele ăla afurist! N-ar fi trebuit să rişte, ar fi trebuit să- 
| împugşte chiar atunci, pe loc, încă din prima noapte. 

— Doar pentru că potaia aia a luat-o nu înseamnă că şi tu... 

— Jură-mi! i-o reteza înfierbîntat Duff. Jură-mi că n-ai să vii să 
ridici puşca asupra mea. 

— Duff, tu nu ştii ce spui. Odată ce te-ai molipsit... 

Sean se opri, conştient că orice-ar fi spus nu făcea decit să 
înrăutăţească şi mai mult lucrurile. 


— Promite-mi, repeta întruna Duff. -Bine, fie: îţi jur! 


7 

Acum era mai rău decit fusese la început. Duff îşi abandonă 
calendarul şi odată cu asta şi nădejdea care încet-încet se 
înfiripase în mintea lui. Dacă zilele erau rele, nopţile erau de 
coşmar, fiindcă Duff avea un vis. îi revenea în fiecare noapte - 
cîteodată şi de cîte dduă sau de trei ori. încerca să rămînă treaz 
după ce Sean pleca, citind la lumina felinarului; ori zăcea întins 
cu urechea ciulită la zgomotele nopţii, la plescăiturile şi fornăitul 
bivolilor care se adăpau la iaz, la şuierul păsărilor de noapte ori 
la zgomotul surd al pasului leilor. Dar pînă la urmă îl dobora 
somnul şi atunci visa. 

Se făcea că era în şaua calului galopînd pe o cîmpie brună, 
întinsă: era un şes fără forme de relief, fără copaci, nimic 
altceva decit iarba aceea de păşunat ce se întindea cît vedeai 
cu ochii pînă la dunga invizibila a orizontului. Calul său nu 
arunca pe pă-miînt nici o umbra - căuta mereu o umbră şi 
constata cu îngrijorare că niciodată nu vedea nicăieri nici măcar 
una. Apoi dădea brusc peste iazul cu apă limpede şi albastră 
care emana un fel de strălucire ciudată. Acel iaz îl înspăimînta, 
însă nu se putea opri să nu se ducă spre el. îngenunchea pe 
malul lui şi se privea în oglinda apei; îşi privea propriul chip - un 
rit de animal maroniu şi lăţos cu dinţi albi şi lungi ca de lup. 
Atunci se trezea din somn, iar groaza de chipul oglindit în apă 
avea să dureze pînă în zori. 

In pragul disperării din cauza propriei neputinţe, Sean încerca 
să-l ajute cumva. Din cauza înţelegerii dintre ei ce dura de-atiţia 
ani şi fiindcă erau atit de apropiaţi unul de celălalt, Sean suferea 
alături de el. încerca să-şi curme această suferinţa şi uneori 
reuşea pentru un ceas sau chiar un sfert de zi, dar după aceea 
chinul revenea într-un val care-l cuprindea ca o sfirşeală de la 
stomac. Duff era pe moarte - Duff avea să moară în chinuri 
cumplite. Era oare o greşeala să laşi pe cineva să ţi se vire în 
suflet prea mult ca să fii obligat să-i împărtăşeşti agonia pînă în 
cele mai mici amănunte? Oare nu avea de suferit un om destul, 
ca să mai trebuiască să îndure pe deasupra şi calvarul altuia? 
Vînturile de octombrie începuseră deja să prevestească ploile; 
vînturi încinse încărcate de praf, vinturi ce puteau zvinta 


sudoarea de pe corpul unui om mai înainte de a avea timp să-l 
răcorească, vinturi secetoase care în cursul zilei aduceau 
animalele pînă la adăpătoare, chiar în faţa taberei. 

Sean avea dosită sub aşternut o lada cu vin. în cea din urmă 
seară el puse la rece patru sticle, învelindu-le în pînză de sac 
uda. Chiar înainte de cină le aduse la coliba lui Duff şi le puse pe 
masă. Duff se uita la el. Cicatricele de pe obraz erau acum 
aproape vindecate - nişte dire sticloase pe pielea palida. 

— Chateau Olivier, spuse Sean, iar Duff încuviinţă. 

— E un vin bun - tot ce se poate să fie cam deranjat din cauza 
transportului. 

— Pai, dacă nu-ți place, eu am să-l iau înapoi, spuse Sean. 

— lartă-mă, flăcău, vorbi repede Duff. N-am vrut să fiu ne- 
recunoscător, în seara asta vinul se potriveşte cu dispoziţia 
mea. Ştiai că vinul e o băutura tristă? 

— Aiurea! îşi manifesta Sean dezacordul în timp ce înşuruba 
tirbuşonul în primul dop. Vinul e vesel. Turna un pic în paharul 
lui Duff, iar el luă paharul şi-l ridică spre lumina focului. 

— Tu vezi numai aparenţa, Sean. Un vin bun are în el 
elementele tragediei. Cu cît un vin e mai bun, cu atît e mai trist. 
Sean pufni. 

— Explică-mi, îl invită el. Duff puse iar paharul pe masă şi se 
uită lung la el. Cît de mult crezi c-a durat pînă ca acest vin să 
ajungă la perfecțiunea din prezent? 

— Păi, bănuiesc că vreo zece-cincisprezece ani, răspunse Duff. 
Duff încuviinţă. 

— lar acum tot ce mai ramine de făcut e să-l bem - truda de ani 
şi ani, distrusă într-o clipită. Nu crezi că chestia asta-i tristă? 
întrebă Duff moale. 

— Doamne-Dumnezeule, Duff, nu mai fi aşa morbid! însă Duff 
nu-l mai asculta. 

— Vinul şi omul au această trăsătură comună. Şi unul, şi altul îşi 
pot afla perfecțiunea doar cu virsta, după o viaţă de căutări. Şi 
totuşi în descoperirea ei se afla şi propria distrugere. 

— Şi tu crezi că dacă un om trăieşte suficient de mult, o să 
ajungă la perfecţiune? îl zgîndări Sean, iar Duff îi răspunse 
privind lung la acelaşi pahar. 

— Unii struguri cresc în pămînt nepotrivit, unii sînt bolnavi încă 
înainte să ajungă sub teasc, iar alţii au fost stricaţi de un 
podgorean fără minte - nu toţi strugurii dau vin bun. Duff luă 


paharul şi gustă din el, după care vorbi mai departe: La om 
durează ceva mai mult şi nu-şi petrece viaţa între doagele 
tăcute ale butoiului, ci în cazanul clocotitor al vieţii; prin urmare, 
tragedia lui e cu atît mai mare. 

— Aşa e, dar nimeni nu este nemuritor, obiectă Sean. 

— Şi tu crezi că asta face ca toată chestia să fie mai puţin tristă? 
Duff scutura din cap. Te înşeli, desigur. Asta nu o diminuează, ci 
dimpotrivă, o întăreşte. Măcar de-ar fi existat o cale de scăpare, 
vreun fel în care să fii sigur că ceea ce-i bun ar putea să reziste 
mai mult decit această totală deznădejde. 

Duff se lăsă în scaun, cu chipul său palid şi scofilcit. 

— Aş fi fost în stare s-o înghit şi pe asta daca cel puţin mi-ar fi 
fost dat şi mie să mă bucur de zile mai multe. 

— Destul am discutat asta. Haide să mai vorbim şi de altceva. 
Eu nu pricep de ce-ţi faci tu griji. Incă n-ai voie să pui gura pe 
băutura şi mai ai de trăit încă vreo douăzeci-treizeci de ani, 
spuse ţifnos Sean, iar Duff se uită la el pentru prima oară. 

— Oare aşa să fie, Sean? 

Sean nu era în stare să-l privească în ochi. Ştia că Duff era pe 
moarte. Duff îi rinji, rînjetul lui cel şui şi apoi se uită din nou în 
fundul paharului său. Incet-încet grimasa de pe chip i se topi, iar 
el grăi din nou: 

— Măcar dacă mi s-ar fi dat şi mie să am mai multe zile de trăit, 
aş fi fost în stare s-o fac. Aş fi putut să găsesc toate punctele 
slabe şi să le fortific. Aş fi fost în stare să văd răspunsurile. Aş fi 
putut! rosti el hotărit. Ştiu c-aş fi putut! încă nu sînt gata. îmi 
mai trebuie ceva timp. Glasul îi era ascuţit, iar ochii îi rătăceau 
sălbăticiţi şi bîntuiţi de fantasme lugubre. E prea devreme, e 
prea devreme... 

Sean nu mai putu îndura, sări în picioare, îl înşfăca pe Duff 

de umeri şi-l zgilţii. 

— Mai taci odată, la naiba! îi strigă el. 

Duff gifiia, avea buzele întredeschise şi tremurinde. El îşi lipi de 
ele buricele degetelor ca şi cum ar fi încercat să le oprească. 

— îmi pare rău, flăcău, n-am vrut să am o asemenea ieşire. 
Sean îşi luă mîinile de pe umerii lui. 

— Amiîndoi sîntem afurisit de nervoşi, spuse el. Are să fie de 
bine, aşteaptă şi-ai să vezi. 

— Da, are să fie de bine. Duff îşi trecu degetele prin păr, dîndu-l 
la o parte din ochi. la mai destupa încă o sticlă, flăcău! 


8 

în acea noapte, după ce Sean plecase să se culce, Duff avu din 
nou visul acela al lui. Vinul băut îl mai tempera şi nu-i dădu voie 
sa se mai trezească. Era prins în capcana fantasmelor lui, în- 
cercînd să fuga înapoi către starea de veghe, însă de cum 
ajungea la suprafaţa se şi scufunda la loc în apele aceluiaşi vis, 
iar şi iar. 

în dimineaţa următoare, Sean se duse la coliba lui Duff cu 
noaptea-n cap. Deşi răcoarea mai zăbovea încă pe sub ramurile 
smochinilor sălbatici, ziua care se pregătea promitea vînt şi 
arşiţa. Animalele simțeau asta. Vitele de tracţiune se 
strănseseră ciopor pe lîngă arbori şi o mică ciurdă de căprioare 
africane se îndepărta de lîngă adăpătoare. Masculul cu coamele 
sale scurte şi groase şi smocul negru de pe frunte plecă în 
căutarea unui umbrar. Sean şedea în pridvorul colibei şi 
zăbovea, aşteptind ca ochii să i se acomodeze cu întunericul. 
Duff era treaz. 

— Dă-te jos din pat, altfel, ai să te trezeşti peste toata fericirea 
ta şi cu vînătăi. 

Duff îşi dădu jos picioarele din aşternutul talmeş-balmeş şi 
gemu: 

— Ce-ai pus în vinul ala de aseară? întreba fricţionîndu-şi în- 
cetişor timplele. Am o suită de spiriduşi care joaca pe ţeasta 
mea. 

Sean simţi cea dinţii muşcătura a îngrijorării. îşi puse mina pe 
umărul lui Duff căutînd să vada dacă avea fierbinţeala, dar Duff 
era rece. Se mai linişti. 

— Micul dejun e gata, zise Sean. 

Duff se juca cu păsatul şi abia dacă se atinse de ficatul lui de 
căprioara fript la grătar. Se holba întruna la soarele orbitor, iar 
după ce-şi isprăviră cafeaua îşi împinse în spate scaunul. 

— Mă duc în pat să-mi odihnesc căpăţina asta suferinda. 

— E-n ordine. Sean se ridică şi el. Nu prea mai avem came. O 
sămă duc să văd, poate mă descurc să fac rost de vreun ţap. 

— Ba nu, mai rămii cu mine să mai vorbim, rosti repede Duff. 
Mai putem juca nişte cărţi. 


Nu mai jucaseră de atitea zile, iar Sean accepta bucuros. Se 
aşeza la capul patului lui Duff şi într-o jumătate de ceas cîştigă 
32 de lire. 

— Să-mi dai voie odată să te învăţ cum se joaca jocul ăsta, făcu 
el încrezut. 

Enervat, Duff trînti cărţile pe masă. 

— Nu mai am chef de joc. îşi apăsa cu degetele pleoapele 
închise. Nu pot să mă concentrez din cauza durerii ăsteia de 
cap. 

— Vrei să te culci? Sean strînse cărţile de joc şi le viri în cutia 
lor. 

— Nu. De ce nu-mi citeşti? 

Duff luă un exemplar legat în piele din Casa umbrelor aflat pe 
masa de lîngă pat şi i-o aruncă lui Sean în poală. 

— De unde să încep? întreba Sean. 

— Nu contează, aproape c-o ştiu pe dinafară. Duff se trînti la loc 
şi-şi închise ochii. începe de unde vrei. 

Sean citea cu voce tare. Se tot poticni preţ de vreo jumătate de 
ceas, în care limba sa nu prea izbutea să găsească în ritmul 
cuvintelor. O dată sau de două ori se uită repede la Duff, dar el 
zăcea liniştit, cu faţa scăldată în transpiraţie şi cicatricile 
pronunţate. Respira uşor. Dickens e un somnifer straşnic pentru 
o dimineaţă torida, iar pleoapele lui Sean se făcură grele, glasul 
i se domoli pînă cînd în cele din urma se opri cu totul. Cartea îi 
alunecă din poală. 

Clinchetul uşor făcut de lanţul lui Duff îl făcu să tresară, se trezi 
şi se uită spre pat. Duff şedea pe vine ca o maimuța. Dementa îi 
clocotea în priviri, iar obrajii îi tresăreau într-un fel de rictus. O 
spuma gălbuie îi acoperea dinţii şi forma o dungă subţire ce-i 
contară buzele. 

— Duff, spuse Sean, iar Duff se repezi spre el cu degetele răş- 
chirate în chip de gheare şi un zgomot din beregată care nu era 
nici uman şi nici măcar de animal. Era un sunet care-l secătui de 
vlagă pe Sean. 

— Nu! ţipă el, iar lanţul zbîrnîi agăţat de unul dintre picioarele 
patului, trîntintu-l pe Duff pe pat mai înainte ca el să-şi poată 
înfige dinţii în corpul paralizat de groază al prietenului său. 

Sean o rupse la fugă. Părăsi coliba şi-o luă la goană către 
tufişuri. Alerga cu frica în oase, alerga mîncînd pămîntul şi 
înecîndu-se-n propria respiraţie. Inima sa îşi potrivi bătăile după 


ritmul paşilor, iar plămiînii pompau într-o panică dezordonată. O 
crenguţă îl plesni peste faţă, iar usturimea pe care-o simţi îi mai 
domoli agitația. Picioarele se opriră locului şi rămase aşa, gifiind 
şi privind înapoi către tabără. Mai zăbovi un pic pînă cînd se mai 
linişti şi începu să se lupte cu groaza pînă cînd din aceasta nu 
mai rămase altceva decit o senzaţie de leşin. Apoi se apropie iar 
de tabără, dînd ocol prin desişurile de mărăcini şi venind roată 
prin partea cea mai departe de refugiul lui Duff. Tabăra era 
pustie. Servitorii fugiseră împinşi de aceeaşi groaza care-l 
minase şi pe Sean. îşi aduse aminte că puşca lui era încă în 
coliba lui Duff, chiar lîngă patul lui. Se strecură în căruţa şi 
deschise repede lada cu armament nefolosit. Miinile îi tremurau, 
iarăşi nesigure cînd îşi făceau de lucru cu încuietorile, fiindcă 
lanţul s-ar fi putut rupe şi-n orice clipă se putea trezi auzind în 
spate acel sunet neomenesc. îşi găsi cartuşiera agăţata la 
căpătiiul aşternutului şi luă un pumn de cartuşe. Viri două pe 
teava şi armă. Greutatea oţelului şi a patului de lemn pe care îl 
ţinea în miîini îl mai linişti. îl ajutau să fie iar om. 

Sări din căruţă şi cu arma în poziţie de tragere ieşi cu băgare de 
seama din cercul de căruţe. Lanţul rezistase. Duff stătea la 
umbra smochinului sălbatic trăgînd întruna de el. Scotea nişte 
sunete asemănătoare celor produse de nişte căţei abia fătaţi- 
Era întors cu spatele la Sean şi era în pielea goala; hajnele-i 
zăceau ferfeniţă, împrăştiate peste tot în jurul lui. Sean se 
apropie binişor de el. Se opri la o distanţă un pic mai mare decit 
lungimea desfăşurată a lanţului. 

— Duff! strigă Sean tulburat. 

Duff se răsuci imediat aşezat pe vine, cu barba lui bălaie plină 
de spumă. Apoi dădu să se repeadă într-un iureş, chiuind 
asurzitor pînă-n clipa-n care lanţul se întinse şi-l mai trînti încă o 
dată pe spate. Se ridica energic în picioare şi începu să se lupte 
cu lanţul, cu ochii aţintiţi hulpav asupra lui Sean. Sean se trase 
îndărăt. Ridica arma şi ţinti drept între ochii lui Duff. 

„Jură-mi, jură-mi că n-ai să ridici puşca asupra mea..." 

Sean nu se mai putea concentra. Continua să se dea îndărăt. 
Duff sîngera acum. Cătuşele de fier îi jupuiseră pielea de pe 
şolduri însă el continua totuşi să tragă de ele şi să ajungă cu 
orice preţ la Sean care era la fel de bine înlănţuit de 
promisiunea făcută lui Duff. Nu-i putea curma viaţa. Lăsă arma 
jos şi se uită la el pradă unei mile neputincioase. 


într-un tîrziu Mbejane se apropie de el. 

— Vino, Nkosi! Daca nu-i curmi viaţa acum, haide să mer- 

gem. De-acum el nu mai are nevoie de tine. Faptul că te vede îl 
atită şi mai mult. 

Duff continua să se zbată şi să ţipe, luptindu-se cu lanţul. De la 
încheietura lui sfişiată sîngele se prelingea şi se încleia parca în 
părul de pe picioare, viscos precum ciocolata topită. La fiecare 
zvicnire din cap, îi ţişneau stropi de spumă din gură, care-i 
împroşcau pieptul şi braţele. 

Mbejane îl conduse pe Sean înapoi în tabără. Restul servitorilor 
se aflau tot acolo, iar Sean îşi ridică glasul pentru a împărţi 
porunci: 

— Vreau ca nimeni să nu mai rămînă în acest loc. Luaţi-vă 
aşternut şi merinde şi mergeţi să ridicaţi tabăra dincolo de apă. 
Am să trimit după voi cînd se va sfirşi totul. 

Aştepta pînă cînd ei îşi luară fiecare bocceaua şi, pe cînd aceştia 
se îndepărtau, el îl chemă înapoi pe Mbejane. 

— Ce să fac? întrebă el. 

— Dacă un cal îşi rupe un picior? îi răspunse Mbejane cu o alta 
întrebare. 

— l-am dat cuvintul meu, clătină Sean din cap disperat, conti- 
nuînd să caute cu privirea locul unde răcnea Duff. 

- Numai un ticălos sau un om viteaz este în stare să rupă un 
legămiînt, rosti Mbejane cu simplitate. O să te aşteptam. 

Se întoarse şi pleca după ceilalţi. Cînd nu se mai zăriră, Sean se 
ascunse într-una dintre căruţe şi printr-o gaură din prelata 
coviltirului îl observa pe Duff. Văzu acea scuturare idioată din 
cap şi mersul acela curios şi cam deşelat cînd se mişca în cerc 
atit cît îi dădea voie lanţul. Văzu clipa cînd durerea îl făcea să se 
trin-tească ghem la pamint şi să-şi sfişie ţeasta cu degetele, 
smul-gîndu-şi smocuri întregi de păr şi lăsîndu-şi pe faţă lungi 
dire însîngerate. Asculta zgomotele produse de boala lui, 
mugetele turbate de durere, chicoteala aceea demenţială şi 
miîrîitul, acel cumplit miriit. 

De mai bine de zece ori îl luase în cătare, rămînînd nemişcat 
pînă cînd sudoarea îi năpădise ochii şi-i tulburase limpezimea 
vederii şi atunci se simţise nevoit să lase arma de la umăr şi să 
se întoarcă cu spatele. 

Acolo, în cătuşele de la capătul lanţului, cu carnea crudă 
înroşindu-se sub soare murea o parte din Sean, un crimpei din 


tinereţea lui, un pic din rîsul său, o fărimă din năbădăioasa-i 
sete de viaţă - aşa că n-avea încotro şi iar se tîra pînă la gaura 
din coviltir ca să se mai uite prin ea încă o dată. 

Soarele ajunse la zenit după care începu iar să alunece spre 
scăpătat, iar sălbăticiunea de la capătul lanţului devenea tot 
mai nevolnică. Uneori cădea şi dura mult pînă cînd, după ce se 
tîra îndelung în coate şi-n genunchi, izbutea din nou să se ridice 
în picioare. 

Cu un ceas înainte de apus, Duff avu prima convulsie. Stătea cu 
faţa spre căruţa lui Sean, bălăngănindu-şi capul dintr-o parte în 
alta, cu gura clămpănindu-i în sec. Convulsia puse stăpinire pe 
el şi înţepeni; buzele i se ridicară într-un rinjet care-i dezveli 
dinţii, globii ochilor i se dădură peste cap, dispărind complet, 
pentru ca în locul lor să nu se mai vadă decit albul, iar trupul 
prinse a se încovoia pe spate. Acel trup frumos clădit, încă zvelt 
ca al unui adolescent, cu picioarele sale frumos sculptate se 
încovoia tot mai mult şi mai mult, pînă cînd cu un zgomot de 
vreasc rupt coloana cedă, iar el se prăbuşi. Rămase întins pe 
jos, zvicnind încetişor, iar din cauza şirei spinării rupte trunchiul 
său se răsucise la un unghi imposibil. 

Sean sări din căruţă şi alerga spre el; aplecîndu-se deasupra lui 
îl împuşca pe Duff în cap apoi se întoarse şi azvirli puşca aurind 
cum se izbeşte de pămîntul uscat. Se întoarse pînă la căruţa lui 
şi luă o pătură de pe patul lui Duff. Apoi se duse pînă la el şi-l 
înveli cu ea, ferindu-şi ochii ca să nu-i vadă chipul mutilat, îi 
transporta trupul pînă la adăpost şi-l întinse pe pat. Sîngele 
trecea prin pătură absorbit în țesătură precum cerneala în hirtia 
sugativă. Sean se lăsa apoi greu în scaunul de lîngă pat. 

Afară bezna era acum desăvirşită. O singură dată în acea 
noapte veni o hienă care adulmeca sîngele de pe pamint, după 
care o luă din loc. în partea cealaltă a adăpătoarei, ieşise la 
vînă-toare un grup de lei; uciseră prada cu doua ceasuri mai 
înainte de crăpatul zorilor, iar Sean stătea în întuneric şi asculta 
răgetele lor victorioase. 

Dimineaţa, Sean se scula cu corpul înţepenit din scaunul său de 
priveghi şi se duse la căruţe. Mbejane aştepta lîngă focul de 
tabăra. 

' - Unde sînt ceilalţi? întrebă Sean. | Mbejane se ridică. 

— Aşteaptă acolo unde le-ai spus. Eu am venit singur ştiind ca o 
să ai nevoie de mine. 


— Da, aşa e. Adu două topoare din căruţa. 

Adunară lemne, un morman mare de surcele uscate ca iasca şi 
le aşezară de jur împrejurul catafalcului lui Duff, după care Sean 
le aprise. Mbejane înşeuă un cal pentru Sean, care se urcă în şa 
şi de la înălţimea calului se întoarse către zulus. 

— Adu căruțele la următoarea adăpătoare. O să ne întîlnim 
acolo. 

Părăsi calare tabăra. Privi înapoi doar o singură data şi văzu că 
adierea împrăştiase fumul rugului funerar într-o pata lungă de 
un kilometru pe deasupra arbuştilor uscați. 

9 

Aidoma unui sac de puroi ivit la rădăcina unui dinte infectat, 
vinovăția şi jalea prinseră a se coace în mintea lui Sean. Vina lui 
era cu dublu tăiş. Trădase cuvintul pe care-l dăduse lui Duff şi 
pe deasupra îi mai lipsise şi curajul de a fi făcut ca trădarea 
măcar sa merite preţul. Aşteptase prea mult. Ar fi trebuit s-o fi 
făcut încă de la bun început, curat şi rapid, n-ar fi trebuit să n-o 
facă deloc. Rivnea cu fiecare nerv şi fibră din trupul său să i se 
mai dea încă o data ocazia de a o mai face din nou, ca să o facă 
aşa cum trebuie. Bucuros ar mai fi trăit încă o data toate acele 
orori doar pentru a-şi linişti conştiinţa şi pentru a şterge pata de 
pe amintirea prieteniei lor. 

Jalea lui era legată de pustiirea din el, de vidul dureros atît de 
vast, încît se simţea pierdut el. Acolo unde fusese risul lui Duff, 
rinjetul lui cel şui şi sîrguinţa lui molipsitoare nu se mai afla 
acum decit o tema nimicnicie. Nici o raza de soare nu ajungea 
pînă acolo şi nici o forma nu se întrupa cit de cit inteligibilă. 
Următoarea adăpătoare era un smirc puturos şi puţin adînc, 
amplasat în mijlocul unei vaste întinderi de mil secat cam de 
mărimea unui teren de polo. Milul se crăpase formînd o reţea 
neregulata, un caroiaj alcătuit dintr-o sumedenie de mici 
brichete de clisă cam de mărimea unei palme. Un om ar fi putut 
traversa apa fără să se ude pe tălpi. Risipite des de jur 
împrejurul circumferinței, zăceau balegile antilopelor ce se 
adăpaseră acolo. Pe suprafaţa apei, deplasîndu-se rapid încoace 
şi-ncolo după cum bătea vintul, pluteau vreo cîteva pene 
răzlețe. Apa era stătută şi murdara. Era un loc rău pentru 
instalarea taberei. în a treia zi, Mbejane se duse pînă la căruţa 
lui Sean. El era aşezat pe pat. 


Nu-şi mai primenise hainele de cînd îl părăsise pe Duff. Barba li 
devenise slinoasa şi îmbicsită de la transpiraţie, căci sub 
coviltirul căruţei era zăpuşeala ca într-un cuptor. 

— Nkosi, nu vrei să te uiţi un pic la apă? Nu cred că ar trebui să 
mai rămînem aici. 

— Ce-are de nu-i buna? se răsti Sean fără nici un chef. 

— E salcie, cred c-ar trebui să mergem mai departe pînă la rîul 
cel mare. 

— Fă ce crezi că se cuvine. Sean se întoarse cu spatele la el $i 
cu faţa către coviltirul căruţei. 

Aşa că Mbejane conduse convoiul de căruţe mai departe, spre 
Limpopo. Abia două zile mai tirziu dădură peste panglica de 
arbori de un verde-închis ce-i străjuia malurile. Pe toată durata 
călătoriei, Sean rămase în căruţa, zgilţiit de pămîntul gloduros şi 
asudînd în arşiţa, dar fără să-i pese. Pe malul înalt, deasupra 
fluviului, Mbejane aşeză căruțele în cerc după care, împreună cu 
ceilalţi servitori, aştepta ca Sean să se trezească din nou la 
viaţă. Tăifăsuiala din jurul focului de tabăra era întrerupta de 
priviri fugare îndreptate spre căruţa lui Sean, amenajata ca 
dormitor, care răminea întunecata ca şi dispoziţia celui care 
zăcea în interiorul ei. Ca un urs ce se tirăşte afară din birlog la 
sfîrşitul iernii, Sean ieşi în sfîrşit din căruţă. Hainele îi erau 
jegoase. Crinii se grăbiră să-i iasă în întîmpinare, strîngîndu-se 
grămada în jurul genunchilor săi, cerşind puţina atenţie, iar el 
trecu mai departe ca şi cînd nici măcar nu i-ar fi observat. 
Răspunse evaziv la cuvintele servitorilor care îl salutau. Se 
îndrepta agale spre albia fluviului. 

Arşiţa verii secătuise apele fluviului pînă cînd din el nu mai 
rămăseseră decit nişte iazuri înşirate de-a lungul albiei şi care 
că-pătaseră o nuanţă de verde-închis. Nisipul din jurul lor era 
alb-scînteietor ca o pătura de nea, iar bolovanii ce blocau cursul 
firav al riului erau negri şi lustruiţi. Malurile erau abrupte, la o 
distanţă de cam un kilometru unul de celălalt, şi străjuite de un 
şir de arbori. Sean păşea prin nisip, cu fiecare pas afundîndu-şi 
tălpile pînă la glezne. Ajunse pînă la apă şi se aşeză chiar pe 
mal, o încercă şi o găsi calda ca sîngele. Pe nisip, chiar lîngă el, 
se afla o dîră lungă şi şerpuita lăsata de un crocodil şi o familie 
de maimute zgilţiia crengile unui copac de pe malul opus, făcînd 
mare tărăboi în timp ce-l observau. Doi dintre clinii lui Sean care 
se bălăceau într-un vad mai îngust dintre două iazuri o luară la 


fugă după maimuțe. Fugeau şi ei fără prea mare chef, cu limbile 
atirnînd afară din gura, fiindcă era o căldură toridă jos, pe firul 
văii. Sean se uita lung la apa sălcie. Se simţea atît de singur fără 
Duff; nu mai avea decit jalea şi vinovăția care să-i ţină 
tovărăşie. Unul dintre cîinii de pripas care se aciuase pe lingă el 
şi nu-l mai părăsise îi atinse obrazul cu botul lui rece. Sean îi 
îmbrăţişa pe după git, iar cîinele se lipi de el. Auzi paşi pe 
prundişul din spatele lui şi întoarse capul. Era Mbejane. 

-Nkosi, Hlubi a dat de elefant la nici un ceas de mers mai la deal 
pe firul apei. A numărat vreo douăzeci cu colţi buni. 

Sean se întoarse iar către luciul apei. 

— Pleacă de aici! spuse el. 

Mbejane se aşeză şi el pe vine alături de el, cu coatele pe 
genunchi. 

— Pentru cine stai şi jeleşti? îl întreba Mbejane. 

— Pleacă, Mbejane! Lasă-mă singur! 

-Nkosi, Duff nu mai are trebuinţa de tristeţea ta, aşa că poate pe 
tine te jeleşti. Mbejane luă o pietricică şi-o azvirli în apa. Cînd 
unui calator îi intră în talpă un spin, continuă Mbejane cu glas 
molcom, şi e înţelept, şi-l scoate de acolo - nebun e cel care-l 
lasă în talpă şi pleacă mai departe aşa zicînd „am să mai ţin 
spinul ăsta acolo ca să-mi aducă mereu aminte de drumul pe 
care l-am făcut". Nkosi, este mult mai bine să-ţi aminteşti cu 
plăcere decit cu durere. 

Mbejane mai azvirli încă o pietricică în apă, după care se ridica 
în picioare şi se întoarse la tabăra. Cînd Sean îl urmă după vreo 
zece minute, găsi şaua pusă pe cal, puşca-n teacă, iar pe 
Mbejane şi pe Hlubi aşteptîndu-1, gata înarmaţi cu suliţele lor. 
Kandhla îi întinse pălăria, el o apucă de boruri răsucind-o în 
rnîini. Apoi şi-o înfunda pe cap şi încalecă. 

— Condu! porunci el. 

Vreme de cîteva săptămîni bune Sean hălădui la vinătoare cu un 
zel care nu-i mai dădu răgaz de melancolie. întoarcerile sale din 
expediţii erau scurte şi rare; singurele lui motive de întoarcere 
erau să aducă fildeşul şi să-şi schimbe calul. La sfirşi-tul uneia 
dintre aceste scurte vizite în tabăra şi tocmai cînd era iar pe 
picior de plecare într-o alta vinătoare de elefanţi, pînă şi 
Mbejane începu să cîrcotească. 

-Nkosi, mai sînt şi alte feluri de a muri şi fără să te speteşti chiar 
atit. 


— Văd că araţi destul de bine, îl linişti Sean, deşi Mbejane era 
acum slab ca un ogar, iar pielea-i lucea ca antracitul ud. 

— Poate că toţi oamenii îi par sănătoşi tun celui din şaua calului, 
sugeră Mbejane, iar Sean încremeni cu un picior în scăriţă. 

Se uită la Mbejane ginditor, după care-şi dădu jos piciorul. 

— Acum o să vinăm pe jos, Mbejane, iar primul care cere în- 
durare îşi cîştigă dreptul ca celalalt să-l numească „muiere". 
Mbejane rinji; aceasta întrecere era pe gustul lui. Traversară riul 
şi pînă la amiază dădură peste urme - o turma mica de masculi 
tineri. îi urmăriră pînă la căderea întunericului şi dormiră făcuţi 
covrig unul lîngă altul sub aceeaşi pătură, după care o luară iar 
de la capăt a doua zi în zori. In cea de-a treia zi pierdură urma 
pe terenul stîncos şi o luară înapoi către riu. Mai dibuiră încă o 
turmă cam la vreo şaisprezece kilometri de căruţe şi-n acea 
seară vinară - trei masculi superbi şi nici unul dintre colţi nu 
cîntărea sub 25 de kilograme. Urmă un marş de noapte către 
tabără, un somn de patru ore şi o porniră din nou la drum. Acum 
Sean cam şchiopăta un pic şi-n a doua zi de expediţie, în răgazul 
unuia dintre rarele lor popasuri, îşi scoase cizma. Băşica de pe 
calcîi se spărsese, iar şoseta îi era năclăită de sînge închegat. 
Mbejane se uită la el fără nici un fel de expresie. 

— Cit de departe sîntem de căruţe? întrebă Sean. -Nkosi, pînă 
seara putem ajunge. 

Pe drumul de întoarcere, Mbejane îi duse puşca lui Sean. Nici 
măcar o singura data nu lăsă jos de pe chip masca de 
solemnitate. Odată ajunşi înapoi în tabără, Kandhla aduse un 
lighean cu apă fierbinte şi-l depuse dinaintea scaunului lui Sean. 
în vreme ce el îşi muia picioarele, toţi membrii expediției, în păr, 
se aşezară pe vine de jur împrejurul lui. Fiecare chip purta o 
expresie foarte bine studiată de preocupare şi grijă, iar tăcerea 
nu era întreruptă decît de plescăiturile prin care rasa Bantu îşi 
exprima simpatia. Era clar ca bună ziua că savurau fiecare 
moment al ceremonialului, iar Mbejane, cu instinctul dramatic al 
unui talent actoricesc înnăscut, construia întregul efect, jucînd 
pentru public. Sean pufăia dintr-o ţigară de foi, încruntîndu-se ca 
să nu izbucnească în ris. Mbejane îşi drese glasul şi scuipă în 
foc. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui; aşteptau cu sufletul la 
gură. 

-Nkosi, spuse Mbejane, aş pune cincizeci de capete de vita ca 
preţ de nuntă la măritişul tău... daca ai fi fiică-mea. 


Incă o clipa de tăcere, apoi toţi izbucniră în ris. La început şi 
Sean rise împreună cu ei, însă după o vreme, cînd Hlubi era 
gata-gata să se rostogolească în foc de atita hohotit, iar Nonga 
sughiţa de mama focului înecîndu-se de atita veselie, pe umărul 
lui Mbejane, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, Sean îşi curmă ri-sul. 
Nu era chiar atît de amuzant. 

Se uită la ei cu o figură acra - la gura lor mare şi roz şi la 
dantura lor albă, la umerii lor ce se cutremurau şi la piepturile 
ce se umflau şi brusc îşi dădu seama foarte clar că ei nu mai ri- 
deau de el. Rideau pentru că erau vii. Un chiot scăpă din 
beregata lui Sean înainte ca el să-l mai poată opri, după care el 
se lăsă pe spătarul scaunului, deschise gura şi slobozi încă unul. 
La naiba, şi el era viu. 

In zori, cînd cobori din căruţă şi se îndreptă şonticiind să vadă ce 
gătea Kandhla pentru micul dejun, în el încă mai zumzăia o 
uşoară emoție, emoția unei noi zile. Se simţea bine. Amintirea 
lui Duff încă îl mai urmărea şi avea să-l urmărească mereu, dar 
acum nu mai era o sfirşeală ce-l leşina. îşi smulsese spinul. 


10 

îşi mutară de trei ori tabăra în noiembrie, ţinînd drumul tot pe 
malul sudic al fluviului şi mergînd de-a lungul lui înapoi spre 
vest. încet-încet, căruțele pe care le deşertaseră de fildeş 
începuseră să se umple iar, fiindcă animalele erau din belşug pe 
malurile apei. în rest pămîntul era arid, însă fiecare zi îi aducea 
un semn de uşurare. 

Norii ce fuseseră pînă atunci răzleţi pe cer începură să se în- 
desească, adunîndu-se ca nişte conopide uriaşe cu marginile în- 
tunecate ori crescînd trufaş în nori ţuguiaţi, prevestitori de 
furtună. întreaga natură părea impresionată de importanţa lor 
tot mai mare. în amurg, soarele îi înveşmiînta în purpură regală, 
iar în cursul zilei vîrtejurile executau dansul dervişului pentru 
distracţia lor. Venea potopul. Sean trebuia să ia o decizie, ori să 
treacă peste Limpopo şi să se separe complet de sud atunci cînd 
apele aveau să se umfle, ori să rămînă pe loc unde se afla şi să 
nu mai tulbure cu prezenţa sa teritoriul de dincolo de riu ce 
avea astfel să-i rămînă necunoscut. Descărcară prima căruţa şi 
înjugară două perechi de boi de tracţiune, apoi mai cu hăis, mai 
cu cea, mai cu hei-rup, cu strigaturi şi încurajări din partea 


tuturor, boii coborîră-n pas alert malul pînă-n albia rîului. In 
urma lor, căruţa se bălăngănea şi sălta în toate direcţiile pînă ce 
atinse prundişul Unde se opri într-o rină cu rotile împotmolite 
pînă la osii. 

- La spiţe! strigă Sean. Se repeziră toţi pe lingă roţile căruţei 
forţîindu-se să le menţină în mişcare, dar jumătate dintre 
animale erau îngenuncheate, neputincioase, în smirc. La naiba! 
Sean se uită furios la căruţă. Duceţi-vă în faţa boilor şi mînaţi-i 
îndărăt! Haideţi, puneţi mîna pe topoare! 

Le luă trei zile amenajarea unui podeţ din ramuri peste albia 
riului şi alte două pentru a trece toate căruțele şi tot fildeşul pe 
celălalt mal. Sean declară zi de odihnă cînd şi cea din urmă 
căruţă fu adusă în tabără şi cu toţii dormiră pînă tîrziu a doua zi. 
Cînd el cobori din căruţă, soarele era deja sus pe cer. Era încă 
un pic buimac şi nesigur pe picioare de la zăcutul în pat. Cască 
pînă-i trosniră fălcile şi se întinse de parca s-ar fi răstignit. îşi 
plimba limba prin gură şi strimbă din nas din cauza gustului, 
după care se scărpina pe piept, iar părul scoase un zgomot sîr- 
mos sub degetele sale. 

— Kandhla, unde-i cafeaua? ie chiar nu-ţi pasa dacă eu mor de 
sete? 

-Nkosi, apa are să fiarbă numaidecit. 

Sean mormăi şi se îndrepta spre locul unde Mbejane şedea pe 
vine împreună cu ceilalţi servitori, în jurul focului, luînd aminte 
la Kandhla. 

— Bun loc de tabără, Mbejane. 

Sean îşi ridică ochii către bolta de frunze de deasupra capului. 
Era ca un palat de umbra verde şi răcoros în zăduful zilei ajunse 
aproape de amiază. Gindăceii făceau mare hărmălaie în 
frunzişul des al coroanelor. 

— E o păşune bună pentru vite, se declară Mbejane de acord; 
întinse o mînă spre Sean. 

— Am găsit asta prin iarba - pe-aici a mai poposit cineva. Sean 
luă obiectul din mîna lui Mbejane şi îl examina; era o 

bucată de porțelan cu un model reprezentind o frunzuliţa de 
smochin de culoare albastră. Pentru Sean era un şoc acel mic 
fragment de civilizaţie găsit tocmai aici, în sălbăticie; îl răsuci 
între degete, iar Mbejane continuă: 


— Am mai dat de cenuşă de la o vatră mai veche lîngă copacul 
shuma şi am dat şi de şleaurile pe unde au urcat demult şi alte 
căruţe exact prin acelaşi loc ca şi ale noastre. 

— Cit să fie de atunci? Mbejane ridica din umeri. 

— Cam un an. A crescut iarba în urmele lăsate de roţile 
căruţelor. 

Sean se aşeză tulburat în scaun. Se gîndi un timp, apoi rinji cînd 
îşi dădu seama că era gelos; aici, pe părnîntul pe care începea 
să-l considere ca numai al său, mai erau nişte străini şi acele 
urme vechi de un an îi lăsau impresia că era într-o zona cam 
aglomerată. De asemenea mai resimțea şi emoția contrară, 
aceea de tînjire după tovărăşia unor semeni. Dorinţa ascunsă de 
a mai vedea şi alte feţe albe. Era ciudat că în acelaşi timp putea 
şi să nu sufere şi să dorească acelaşi lucru. 

— Kandhla, mai vii odată cu cafeaua aia sau o beau diseară la 
cina? 

-Nkosi, e gata. 

Kandhla turnă un pic de zahăr nerafinat în ceaşca, amesteca 
bine cu un beţişor şi îi întinse ceaşca lui Sean. Sean o apucă în 
căuşul ambelor palme, suflind în ea să se mai răcească, apoi 
sorbi, oftînd după fiecare înghiţitura. Cercul deveni animat de la 
sporovăială zuluşilor lui care schimbau impresii şi-şi treceau 
unul altuia micile lor tabachere pentru prizat tutun, fiecare 
observaţie demnă de luat în seamă fiind întîmpinată cu un 
solemn „JE adevărat, e adevărat", după care mai trăgeau pe nas 
încă un pic. Se iscau tot soiul de motive de discuţie care pe 
urmă se stingeau de la sine în depanarea molcoma a 
conversaţiei. Sean ascultă ce ziceau, băgindu-se şi el în vorba 
din cînd în cînd ori povestind cîte ceva pînă cînd stomacul îi 
spuse că venise ora prinzului. Kandhla începu să gătească sub 
supravegherea critică şi bombardamentul binevoitor cu sugestii 
al băgătorilor de seama care, neavînd altceva de făcut decit să 
taie frunză la cîini, aveau limbariţă. Tocmai era pe punctul de a 
isprăvi de fript o bibilica spre satisfacția colectiva a întregii 
asistenţe de chibiţi, cu toate că Mbejane simţea că ar mai fi 
mers încă un vîrf de sare, cînd Nonga, care şedea lîngă foc în 
partea opusa, sări în picioare şi arată spre nord. 

Sean îşi făcu palma streaşină la ochi şi privi. 

— Isuse Hristoase! exclama Sean. 

— Aaa! aaa! aaa! făcură servitorii. 


Spre ei venea calare printre copaci un bărbat alb; era destul de 
aproape cît Sean sa-i distingă imensa barba brun-roşcată ce-i 
acoperea jumătatea inferioara a feţei. Era un bărbat viînjos; 
mîne-cile cămăşii sale erau suflecate pîna sus pe braţele lui 
zdravene. 

— Hei, salutare! ţipă Sean şi se duse voios să-l întîmpine. 
Călărețul se opri la marginea cercului de căruţe. Cobori țeapăn 
din şa şi înşfacă mîna întinsa de Sean. Sean simţi cum îi pi-riie 
oasele în palma bărbatului. 

— Hei, omule, ce mai faci? vorbea în dialect olandez. Glasul lui 
era pe măsura constituţiei sale, iar ochii îl scrutau 

pe Sean de la aceeaşi înălţime. îşi strinseră miinile rizînd şi com- 
binînd cu sinceritate bălmăjeala obişnuită a saluturilor. 

— Kandhla - ia adă tu sticla de rachiu! strigă el peste umăr, apoi 
către bur: Haide, dă-te mai aproape, ai picat tocmai la tanc ca 
să iei masa cu noi. Să ne cinstim şi noi cu ceva că doar n-o fi 
foc. Ptiu, drace, ce bine e să mai dau şi eu de o faţă albă! 

— Ce, eşti de unul singur? 

— Da - haide, măi omule, vino încoace şi şezi! Sean turna de 
băut şi îşi luă paharul în mînă. 

— Cum îţi zice? 

— Courtney - Sean Courtney. 

— Eu sînt Jan Paulus Leroux - bucuros de întîlnire, meneer. 

— Hai, să trăieşti, meneer, îi răspunse Sean şi băură din pahare. 
Jan Paulus îşi şterse mustăţile cu palma şi răsuflă din greu 
trăgînd la loc în piept damful rachiului. 

— Că bun a mai fost, spuse el întinzînd iar ceaşca. 

Vorbeau cu însufleţire, cu limbile dezlegate din cauza singu- 
rătăţii, încercînd să spună totul dintr-odată şi să pună toate 
întrebările deodată - întilnirile din savana sînt întotdeauna 
astfel. între timp în sticla avea loc refluxul, iar nivelul scădea cu 
rapiditate. 

— la spune-mi, unde-ţi sînt căruțele? se interesa Sean. 

— Cam la un ceas sau doua în urmă. Eu am plecat înainte ca să 
dau de rîu. 

— Ciţi oameni ai? 

— Tata, mama, soră-mea şi nevastă-mea - fiindcă veni vorba - 
bine-ai face să-ţi mişti căruțele de aici. 

— Poftim? făcu Sean perplex. 


— Asta-i întinderea mea, îi explică burul. Vezi aici? Sînt urme ale 
focului meu - asta-i tabăra mea. 

în glasul lui Sean nu se mai simţea nici o veselie. 

— Hei, burule, ia priveşte numai în jur. Cît vezi cu ochii e numai 
Africa. la ce vrei, du-te unde vrei - numai să nu fii unde stau eu. 

— Dar asta e locul meu! Jan Paulus se îmbujora la chip. Cînd mă 
întorc pe propriile urme întotdeauna îmi fac tabăra numai în 
acelaşi loc. 

întreaga buna dispoziţie a mtilnirii lor se schimbă în doar ci-teva 
secunde. Jan Paulus se ridica brusc şi se duse la cal. Se aplecă şi 
strinse chinga pe burta animalului trăgînd cu atita sălbăticie de 
cureaua de piele, încît calul pur şi simplu se împiedica. Se 
arunca în şa şi se uită spre Sean. 

— Mişcă-ţi căruțele, spuse el. Diseară fac tabăra aici. 

— N-ai vrea să facem un pariu? întreba Sean pe un ton dur. 

— Mai vedem noi! îl repezi Jan Paulus. 

— Neapărat, să ştii că da! se declară de acord Sean. 

Burul întoarse calul şi-o pomi la galop. Sean urmări cum 
spinarea lui dispare printre copacii din cring şi abia atunci îşi 
dădu friu liber miîniei. începu să cutreiere tabăra aţiţindu-se 
singur tot mai mult, mergînd frustrat în cerc, oprindu-se din cînd 
în cînd pentru a se uita cu o căutătură feroce în direcţia de unde 
aveau să apară căruțele burului - însă, în pofida tuturor 
semnelor exterioare de indignare, era plăcerea păgină stimită 
de anticiparea unei încăierări. Kandhla îi aduse de mîncare, 
tinîndu-se după el cu farfuria. Sean îi făcu semn nerăbdător să-l 
lase în pace şi-şi văzu mai departe de patrularea lui îmbufnată. 
într-un tîrziu se auzi un pocnet de bici şi un bou mugi slab 
pentru ca imediat vitele lui Sean să-i dea răspuns. Crinii 
începură să hămăie, iar Sean o luă spre una dintre căruțele 
dinspre partea de nord a taberei şi se rezemă de ea cu o 
nepăsare de parada. Convoiul cel lung de căruţe şerpuiau acum 
printre copaci, îndreptîndu-se direct spre el. Pe lavita de pe 
capra înaltă a căratei din frunte se zăreau nişte pete de culoare 
mai vii. Rochii de femei! In mod obişnuit, la simpla lor vedere 
narile lui Sean s-ar fi căscat ca ale unui armăsar, însă acum 
întreaga sa atenţie era concentrata asupra celui mai mare 
dintre călăreţii care-o flancau. Jan Paulus o pomi la galop 
înaintea tatălui său, iar Sean, cu pumnii strinşi pe lînga corp ca 
nişte baroase, urmărea cu băgare de seamă apropierea 


acestuia. Jan Paulus stătea drept în şa; îşi opri calul la o distanţă 
de vreo zece paşi de Sean şi îşi împinse pălăria cu un deget 
mare la fel de gros şi de maroniu ca şi un cîrnat prăjit; gidilă un 
pic burta calului cu pintenii cît să-l facă să danseze şi întrebă cu 
prefăcută mirare: 

— Hei, RooiNek, tot aici eşti care va să zică? 

Cîinii lui Sean o rupseră la fugă să se întilnească cu semenii lor 
din cealaltă haită şi acum îşi tot dădeau tircoale unii altora şi 
amuşinau într-o reciprocă sarabanda de adulmecat fundul, 
încordindu-şi membrele, zbiîrlindu-şi blana de pe spinare şi ridi- 
cînd picioarele din spate pentru actul rimai al urinarii. 

— De ce nu vă duceţi să vă cocoţaţi într-un copac? Acolo o să vă 
simţiţi mult mai ca acasă, îi sugera Sean pe un ton blajin. 

— Aha, aşa care va să zică! 

Jan Paulus se ridica în scăriţă. îşi eliberă piciorul drept, îl trecu 
într-un arc de cerc peste cmpa calului pentru a descăleca, iar 
Sean se năpusti în acea clipă asupra lui. Calul se feri instinctiv 
dezechilibrîndu-l pe bur, care se prinse de şa Sean se întinse şi-l 
înşfăca cu ambele miini de barba lui cea roşcată, după care se 
abătu asupra bărbatului cu toată greutatea. Jan Paulus se 
dezechilibra căzînd pe spate şi bătînd aerul cu mîinile, piciorul i 
se bloca în scăriţă şi rămase atîrnat ca un hamac agăţat la un 
capăt de calul care plonja, iar la celălalt de barba ce se afla în 
pumnii lui Sean. Sean se întări pe călciie înveselit de urletul 
burului. 

Electrizaţi şi gata să intre în acţiune după exemplul lui Sean, 
cîinii isprăviră repede ceremonia de primire şi se repeziră unii la 
alţii într-o încăierare de nedescris; smocurile de păr zburătăceau 
precum furtuna de nisip stîrnită în deşertul Kalahari. Cureaua de 
piele a scăriţei cedă; Sean căzu pe spate şi izbuti să se ridice în 
picioare tocmai la ţanc pentru a para atacul lui Jan Paulus. 
Amortiza pumnul pe care i-l expediase burul, însă forţa acelei 
directe îl năuci; apoi erau piept la piept, iar Sean simţi că-n faţă 
avea un rival pe măsura lui. Se încordară în tăcere cu bărbile 
atingîndu-se una de alta şi ochii la doar ciţiva centimetri 
depărtare. Sean îşi mută centrul de greutate rapid şi caută să 
trimită o directă joasa, însă iute şi lin ca un balerin Jan Paulus îl 
contracara şi-i bloca eschiva. Pe urma fu rindul lui; se răsuci în 
braţele lui Sean care icni din cauza efortului depus pentru a-l 
opri. Oupa Leroux sosi şi el, intrind cu calul printre cîini ca să-i 


mai împrăştie, iar biciul lui din piele de hipopotam şuiera de 
fiecare dată cînd se apropia de ei ca să-i potolească. 

— Gata! Hai, turbaţilor, destul! Gata! 

Sean strigă de durere cînd simţi gîrbaciul pe spinare pentru ca 
la următoarea mişcare Jan Paulus să fie cel care urla ca din gura 
de şarpe. Se desprinseră din încleştare şi se apucară să-şi 
fricţioneze fiecare urmele de bici, spăşiţi dinaintea bătrinelului 
sfrijit şi cu barba alba aflat în faţa lor. 

Prima căruţa tocmai ajunsese şi de pe capra vizitiului dădu glas 
o muiere zdravănă ca la vreo suta de kilograme din cap pînă-n 
picioare: 

— De ce i-ai oprit, Oupa? 

— N-are rost să-i las să se omoare între ei. 

— Ruşine să-ţi fie - te-ai apucat tu să strici distracţia băieţilor. 
Nu mai ţii tu minte cît de tare îţi mai plăcea cafteala? Ori acum 
eşti prea bătrîn ca să-ţi mai aduci aminte de plăcerile tinereţii? 
Dă-le pace băieţilor. 

Oupa şovăi în timp ce clătina biciul şi-şi muta privirea de la Sean 
la Jan Paulus. 

— Pleacă de acolo, băgăreţ bătrîn ce eşti! îi porunci nevastă-sa. 
Era tot la fel de virtoasă ca un munte de granit, cu o bluza 

care stătea să crape de-atita belşug de ţiţe şi cu nişte braţe la 
fel de groase şi de arse de soare ca ale unui bărbat. Borurile 
largi ale scufiei îi umbreau chipul, însă Sean putea să vadă că 
faţa ei era rotofeie şi rozalie, genul de chip care zimbeşte mult 
mai lesne decît se încruntă. Lîngă ea mai erau pe laviţa încă 
două fete, însă nu era vreme de luat aminte la ele. Oupa îşi 
retrase calul dintre ei, iar Jan Paulus se îndreptă iar către Sean, 
pus pe harţa. Sean se ridica un pic pe virful picioarelor şi se 
apleca puţin, preocupat să deguste încîntarea.să descopere că, 
în sfîrşit, în faţa lui se 

afla cineva pe măsură în tărie observindu-l pe Jan Paulus ca pe 
felul întîi, deşi nu prea sigur că ar fi fost în stare să mestece 
dumicatul din faţa lui. 

Jan Paulus îl sîcîÎi pe Sean cu o directă de dreapta, iar Sean îşi 
feri capul, iar culcuşul des al bărbii sale amortiza cumva 
lovitura; îi înfipse lui Jan Paulus un pumn în coaste chiar sub 
braţ, iar Jan Paulus icni şi se îndepărtă ocolindu-1. 

Uitînd de toate scrupulele lui, Oupa Leroux îi urmarea cu tot mai 
multa plăcere. Avea să fie o bătaie pe cinste. Erau adversarii 


potriviţi - şi unul, şi altul ditamai găliganii, pînă-n treizeci de ani, 
iuți ca focul şi cu un bun joc de picioare. Amîndoi mai luptaseră 
şi nu numai o dată; se putea vedea asta după felul cum se 
încercau unul pe altul, cum se fentau, cum se eschivau şi cum 
parau, cum'se băgau special descoperiţi pentru a invita 
adversarul la o ocazie de a lovi care, daca un om mai puţin 
versat ar fi fost tentat s-o fructifice, i-ar fi fost fatală, după care 
se repliau. 

Dansul fluent - aproape o plăcere - se termina exploziv. Jan 
Paulus se năpusti atacînd spre stînga, schimbă brusc direcţia ca 
reculul unei lovituri de bici şi-şi folosi din nou directa de dreapta; 
Sean se eschiva pe sub ea şi se descoperi la croşeul de stînga al 
lui Jan Paulus. Se clatină sub impact, sîngerind în locul unde 
carnea plesni pe unul din pomeţi, iar Jan Paulus îl urmări cu elan 
şi braţele pregătite pentru încă o ocazie. Sean luă distanţă, 
instinctul ghidîndu-i paşii pînă cînd întunericul din că-păţină i se 
risipi şi simţi iar vlaga în braţ. îl văzu pe Jan Paulus cum se ţine 
după el şi-şi lăsă în adins picioarele moi; lăsă garda jos şi 
aştepta la pindă ca Jan Paulus să atace. Jan Paulus ghici în 
privirea lui Sean şiretlicul şi dădu să iasă din capcană însă 
barosul osos al pumnului lui Sean îi stilci mutra. Se clatină pe 
picioare, iar acum şi el sîngera. 

Se bătură pe terenul dintre căruţe avantajul înclinîndu-se cînd 
de o parte, cînd de celalaltă. Se încleştară bătindu-se cu braţele 
şi cu genunchii, se despărţiră şi-şi folosiră iar pumnii. După care 
se mai luară încă o dată de piept şi se rostogoliră de pe malul 
înalt drept în albia fluviului Limpopo. Se bătură în nisipul moale 
ce le îngreuna picioarele; cînd cădeau nisipul le intra în gura şi 
se lipea de mîinile şi de braţele lor ca zahărul pudră. Se azvirliră 
într-unui dintre iazuri şi se izbiră prin apa, tuşind cînd apa le 
pătrundea agonizant în plămiîni, dîndu-se la fund precum doi 
hipopotami, mişcîndu-se tot mai lent, pînă cînd se lăsară în 
genunchi faţă în faţa, fără să mai fie în stare să se ridice, cu apa 
şiroind pe ei şi singurul zgomot ce se mai putea auzi fiind 
icnelile lor hulpave după aer. Fără să-şi dea prea bine seama 
dacă întunericul era real sau era doar o iluzie zămislită de 
istovire, fiindcă soarele scăpătase deja pînă să isprăvească ei 
lupta, Sean îl observă pe Jan Paulus cum începe să vomite, 
icnind cu zgomot asurzitor pentru a scoate din maţe o mica 
bălticică de bilă verzulie. Sean se tîri pînă la malul iazului şi se 


întinse cu faţa în nisip. în urechi îi răsunau voci şi zărea parca 
lumina roşie a unui felinar - vederea fiindu-i înceţoşata de 
sîngele ce i se scursese în ochi. Servitorii îl ridicară, iar el abia 
dacă-şi dădu seama de ce se întîmplă. Lumina şi vocile se topiră 
în întuneric cînd îşi pierdu cunoştinţa. 

îl trezi usturimea iodului şi dădu să se ridice în capul oaselor. 

— Uşurel, uşurel, bătaia s-a terminat. 

Sean îşi focaliză singurul său ochi rămas teafăr către locul de 
unde venea vocea. Ouma cea rozalie era aplecata deasupra lui. 
Miinile ei îi atinseră faţa şi antisepticul îl ustură din nou. Exclama 
printre buzele tumefiate. 

| - Aşa, ca bărbaţii, chicoti Ouma. Mai-mai să vă spargeri 
capetele fără să ziceţi nici „pis", dar cînd e vorba de o singura 
picătura de doctorie începeţi să vă văicăriţi ca nişte bebeluşi. 
Sean îşi plimbă limba prin gură; un dinte i se clătina, însă toţi 
ceilalţi erau ca prin minune la locul lor. Dădu să ridice mina 
pentru a-şi pipăi ochiul tumefiat, dar Ouma i-o dădu la o parte 
fără prea multe menajamente şi continuă să-şi vadă de treaba. 
— Doamne, ce mai bătaie! Clătină veselă din cap. Ai fost « bun, 
kerel, ai fost foarte bun. 

Sean privi dincolo de ea şi văzu fata. Şedea în umbră, o silueta 
dinaintea pînzei decolorate a coviltirului, ţinind în miini un 
lighean. Ouma se întoarse, muie cîrpa în el spălînd-o mai întîi de 
sînge, apoi întorcîndu-se la el. Căruţa se balansa sub greutatea 
ei, 

iar felinarul atîrnat de sus se clatină luminînd chipul fetei din 
profil. Picioarele lui Sean se îndreptară pe lavita unde zăcea 
întins şi-şi mişca un pic capul ca s-o poată vedea mai bine. 

— Linişteşte-te,yo/?g, porunci Ouma. 

Sean se uita la fata de dincolo de ea, la conturul senin al buzelor 
ei arcuite şi la curbura obrazului. îi zări claia de păr moale într-o 
fericita neorinduială pentru ca brusc, ascultătoare, claia sa se 
coboare pe ceafa să se încolăcească pe umăr şi să-i coboare 
pînă la talie într-o coada împletită, ca pe mîna lui de groasă. 

— Katrina, şi vrei să zici că de fiecare data trebuie să mă întorc 
ca să ajung la lighean? Vino mai aproape, fato! 

Ea paşi în lumina şi se uita la Sean. Ochii ei erau verzi şi zglobii, 
de un verde sprinţar. Apoi ea şi-i plecă spre lighean. Sean 
continua să se holbeze, nevrind să piardă clipa cînd ea avea să- 
şi ridice din nou spre el acea minarete de ochi. 


— Măi, ursuloiule, rosti Ouma, cu aprobare arţăgoasa. Auzi, să 
ne fure el locul de tabără, să se bata el cu fiu-meu şi să-i facă 
ochi dulci fiicei mele. Păi dac-o ţii tot aşa nu m-ar mira să ma 
văd nevoita să mi te potolesc eu de să-ţi meargă fulgii. Doamne 
sfinte, da' ştiu ca eşti periculos! Katrina, mai bine ia du-te pînă 
la căruțele noastre şi da o mînă de ajutor Henriettei şi aveţi de 
grija cu frate-tău. Lasă ligheanul colo pe cufăr. 

înainte să plece, se mai uita încă o data spre Sean. Verdele 
acela din ochii ei ascundea umbre tainice - nu era nevoie să mai 
zimbească. 

Sean se dezmetici doar ca să-şi dea seama că ceva nu era în 
ordine. Dădu să se ridice, dar durerea îl tintui locului; un muşchi 
zdrobit care-i înţepenise şi coaja unei răni pe jumătate uscate 
care-l ţinea. Gemu, iar mişcarea îi stimi durere şi la buze. 
încetişor, el îşi cobori picioarele din aşternut şi-şi limpezi creierul 
pentru a face o evaluare lucida a pagubelor. Vinătaia ce se 
vedea prin părul de pe piept avea forma bocancului lui Jan 
Paulus. Sean îi urmări conturul pipăindu-şi delicat cu degetul 
coasta rupta; apoi, după ce se declara satisfăcut de zona 
respectiva, începu să inspecteze halca de came vie ce i se 
întindea pe spinare ridicînd braţul stîng în sus şi studiind cu 
luare-aminte pielea plesnita. Culese de pe rană o bucăţică de 
scama desprinsă din pătură. Se ridică în picioare doar ca să 
încremenească în clipa în care muşchiul umărului îi fu 
străfulgerat de o durere vie. Atunci începu să înjure încet şi 
monoton şi-o ţinu tot aşa pînă cînd izbuti în cele din urma cu 
greu să coboare din căruţa. Toată suflarea din tabăra lui era 
strinsă ca să-l vadă coborind - pînă şi cîinii aveau o mină 
îngrijorata. Sean atinse pămîntul şi începu să strige: 

- Ce naiba... se opri imediat cînd îşi simţi buza crăpîndu-i din nou 
şi începînd să sîngereze. Ce naiba... spuse el printre dinţi... 
faceţi aici ca nişte muieri adunate la o halbă de bere? Ce, nu 
mai aveţi de lucru? Hlubi, eu credeam că te-am trimis să cauţi 
urme de elefant. Hlubi o luă din loc. Kandhla, unde-i micul 
dejun? Mbejane, adu-mi un lighean cu apă şi oglinda mea de 
bărbierit. Sean se aşeză în scaunul lui şi-şi examina posomorit 
faţa in oglinda. Dacă o cireada de bivoli loviți de streche mi-ar fi 
stilcit mutra şi tot n-ar fi fost în stare să mi-o pocească într-un 
asemenea hal. 

-Nkosi, asta-i nimica toata pe lingă faţa lui, îl împăca Mbejane. 


— E chiar aşa de rău? se uită Sean în sus. 

— Am vorbit cu unul dintre servitorii lui. încă nu s-a dat jos din 
pat şi zace acolo miriind ca un leu rănit în desiş; numai ca ochii 
lui sînt la fel de lipiţi ca ai unui pui de leu abia născut. 

— Mai spune-mi, Mbejane. Acu zi pe cinstite, măcar a fost o 
cafteală ca lumea? 

Mbejane se aşeză pe vine lîngă scaunul lui Sean. Tăcu preţ de o 
clipă ca pentru a-şi alege cuvintele. 

— Cînd cerul îşi trimite oştirea de nori deasupra stîncilor se- 
meţului Drakensberg, cu tunete şi suliţele fulgerelor, aceasta 
este o privelişte tulburătoare. Cînd doi elefanţi se bat pe viaţa şi 
pe moarte, nu exista spectacol mai demn de admiraţie în tot 
veldul. Nu-i aşa? 

Sean încuviinţă cu ochii scînteind. 

-Nkosi, să mă auzi atunci cînd îţi zic, toate astea au fost o joaca 
de copii pe lîngă încăierarea voastră. 

Sean asculta osanalele. Mbejane era cutră bătrină şi versată în 
cea mai veche arta din ţinutul Zulu, iar cînd isprăvi, se uita la 
faţa lui Sean. Era o faţă de om fericit. Mbejane zimbi şi-i întinse 
o foaie de hirtie împăturită pe care o scoase din fustanela lui din 
cozi de leopard. 

— Un servitor din cealaltă tabăra l-a adus pe cînd dormeai. Sean 
citi biletul. Era scris de mînă cu litere mari şi rotunjite, 

în olandeza îngrijită. îi plăcea acel scris. Era o invitaţie la cină. 

— Kandhla, scoate-mi costumul şi cizmele cele mai bune. Luă 
din nou oglinda. Nu prea mai erau multe de făcut cu faţa - 

poate doar să-şi mai tundă un pic barba, dar atit şi nimic mai 
mult Puse oglinda deoparte şi se uită lung pe rîu în sus, unde 
căratele lui Leroux se aflau pe jumătate ascunse printre copaci. 
Mbejane mergea în faţa lui Sean cu un felinar în mînă. Mergeau 
la pas domol pentru a-i îngădui lui Sean să şchiopăteze cu 
demnitate. Cînd ajunseră la celalalt cerc de căruţe, Jan Paulus se 
dadu jos cam ţeapăn din scaunul sau şi-l saluta cam tot atît de 
ţeapăn. Mbejane minţise - în afara unui singur dinte lipsă, puţine 
alte lucruri mai făceau ca feţele lor să nu se asemene perfect 
una cu cealaltă. Oupa-l bătu pe umăr pe Sean şi-i puse în mînă 
un pahar de rachiu. Era o pălugă de om pe care miile de zile cu 
soare îl smochiniseră şi-i topiseră carnea, lăsînd în loc doar 
muşchii, o pereche de ochi spălăciţi de un verde-pal şi pielea 
tăbăcită care ajunsese să semene cu pielea de pe gitul 


curcanilor. Avea barba alb-gălbuie, cu o rămăşiţă de roşcat în 
jurul gurii. îi puse lui Sean trei întrebări fără să-i mai dea răgaz 
sa şi răspundă la prima dintre ele, dupa care-l conduse la 
scaunul lui. 

Oupa vorbea, Sean asculta, iar Jan Paulus se încrunta. Oupa 
vorbea despre vite, despre vînătoare şi despre pămînturile de la 
nord. După cîteva, minute Sean îşi dădu seama că el nici nu ar fi 
trebuit să ia parte la conversaţie; cele cîteva tentative ale sale 
fură zdrobite sub torentul logoreic al lui Oupa. Aşa că Sean 
asculta cu o ureche la Oupa şi cu alta ciulită la murmurai 
glasurilor de femeie ce se auzeau dinspre focurile pe care se 
pregătea masa undeva în cercul de căruţe. O singură dată o 
auzi pe ea cum ride. Ştia că ea trebuie să fie fiindcă aşa trebuia 
să sune acel ceva pe care-l văzuse în privirea ei. în cele din 
urma se isprăvi şi cu trebăluiala femeilor, cu mîncarea şi cu 
vesela, iar Ouma aduse fetele la locul unde stăteau bărbaţii. 
Sean se ridica şi văzu că mîndra Katrina era înaltă şi trupeşa, cu 
umeri ca de băiat. în timp ce venea spre el, mişcarea făcea ca 
rochia să i se lipească de picioare - avea coapse lungi, deşi talpa 
era mică. Părul era roşcat-închis şi strîns la ceafa într-un coc 
enorm. 

— Aha, ursuloiu' meu cel bătăuş, Ouma îl luă de braţ pe Sean. 
Să-ţi prezint pe nora mea, Henrietta - uite, asta e omu' care 
numai că nu ţi-a omorît bărbatu'. 

Jan Paulus pufni din scaunul său, iar Ouma hohoti cu pieptul 
tresăltindu-i vesel şi binedispus. Henrietta era o fată miniona, cu 
ochi de culoare închisă. 

„Nu mă poate suferi" - ghici imediat Sean. Făcu o plecăciune şi îi 
luă mîna. Ea şi-o retrase. 

— Aceasta e fiica mea, Katrina. Ai văzut-o aseară. 

„Ea mă place." In palma lui, degetele miinii ei erau lungi şi cu 
vîrfuri pătrate. Sean îşi risca buzele într-un suris. 

— Fără îngrijirea ei poate c-aş fi murit de hemoragie. Ea-i zimbi, 
dar nu cu buzele. 

— îţi porţi bine rănile, meneer. Ochiul învineţit îţi da un aer de 
distincţie. 

— Ai vorbit destul, fată, i-o reteză sever Oupa. la du-te tu de 
şezi lîngă mumă-ta! Se întoarse spre Sean. Şi cum îţi ziceam de 
calu' ăsta - i-am zis lu' flăcău' ăsta:,,Nu face nici măcar cinci lire, 
ce să mai zicem de zece, uită-te şi tu numai; păi astea-s 


picioare?! Parcă-s nişte bețe, zău!" Şi el îmi zice, încercînd să 
mă atragă altfel: „Vino de te uita la şa". Dar io vad bine că-şi 
roade ficaţii. 

Cămaşa de bumbac a fetei de-abia mai putea rezista asaltului 
impetuos al sinilor, iar Sean se gîndi că nicicînd nu mai văzuse 
ceva atit de frumos. 

Lîngă focul amenajat pentru gătit se afla o masă de răchita 
împletită; la sfîrşit se aşezară în jurul ei. Oupa spuse rugăciunea. 
Sean îl urmărea printre gene. în timp ce vorbea, barba i se biţiia 
şi la un moment dat el trînti un pumn în masa pentru a sublinia 
ceea ce mai avea de spus celui Atotoputernic., Amin!'"-ul lui 
răsuna atit de impresionant, încît Sean trebui să facă un efort să 
nu izbucnească în aplauze, iar Oupa se lăsă pe spate, epuizat. 
— Amin, întăii Ouma şi scufunda polonicul într-o oală mare cit o 
găleată. Henrietta veni cu nişte friganele de dovleac, iar Katrina 
puse felii de piine proaspătă pe fiecare farfurie. Deasupra mesei 
se pogori liniştea, tulburată doar de clinchetul făcut de 
tacîmurile care se ciocneau de porțelan şi de respiraţia 
zgomotoasă a lui Oupa. 

-Mevrouw Leroux, de cînd am tot aşteptat să gust o asemenea 
mîncare. 

Sean şterse cu ultimul dumicat de piine toată grăsimea pînă la 
ultima picătura. Ouma era în culmea inc întării. 

— Mai e o grămadă, meneer. îmi place să văd bărbatul cum în- 
fulecă. Oupa era pe vremuri un mare mîncău. Tata l-a făcut să 
mă ia de nevastă pentru că nu-şi mai putea permite să-i dea de 
mîncare de fiecare dată cînd venea să-mi facă curte. Ea-i luă 
farfuria lui Sean şi i-o umplu. îmi pari un bărbat care nu e 
sclifosit şi ştie să mănînce aşa cum se cade. 

— Eu zic că nu mi-e ruşine de mine în nici o situaţie, se declara 
de acord Sean. 

— Zău? Jan Paulus vorbi pentru prima oară. îi întinse farfuria 
Oumei. Mama, te rog umple-mi-o şi mie, în seara asta sînt 
hămesit. 

Ochii lui Sean se îngustară, aşteptă pînă cînd farfuria fii iarăşi 
sub nasul lui Jan Paulus, după care apucă sfidător lingura. Jan 
Paulus făcu şi el la fel. 

— Doamne-ajută! exclama fericită Ouma. Na, că iar o luam de la 
capăt! Oupa, s-ar putea să fie nevoie să te duci să mai Impuşii 
vreo cîţiva bivoli pînă să se termine cina din seara asta. 


— Pun prinsoare un ban de aur pe Jan Paulus, îşi provoca Oupa 
soţia Ăsta-i ca o armata de termite. Pe cinstea mea ca, dacă n- 
ar fi nimic de mîncat, căpcăunul ăsta ar fi în stare să înfulece şi 
pînza coviltirului de la căruţe. 

— Mă prind, se declară de acord Ouma. Nu l-am mai văzut pe 
ursuloi cum mănîncă pînă acum, dar îmi pare mie că are loc 
berechet unde s-o vire. 

— Pe fularul tău de lînă contra scufiţei mele verzi că Jan Paulus 
cedează primul, şopti Katrina la urechea cumnatei sale. 

— Cînd Jannie a terminat cu borşul, o să-l înfulece şi pe englez, 
chichoti Henrietta. Dar e o scufiţa nostimă - accept provocarea. 
împărțind cite o farfurie la fiecare pe rind, una după alta, Ouma 
măsurind cu scrupuloasa onestitate conţinutul fiecărui polonic, 
ei începură să se întreacă. Tăifăsuiala scăzu în intensitate pînă 
cînd dispăru cu totul. 

— Mai vrei? întreba Ouma de fiecare data cînd farfuria se golea 
şi de fiecare dată cei doi se uitau unul la altul şi încuviinţau. Pînă 
la urmă polonicul prinse a zgîria tabla pe fundul oalei de ciorba. 
— Gata, copii, am ajuns la fund, n-avem încotro şi-o să dăm 
egalitate. 

Se lăsă din nou tăcerea. Sean şi Jan Paulus stăteau nemişcaţi, 
continuînd să se uite la farfuriile lor. Jan Paulus sughiţă şi 
expresia feţei i se schimbă. Se ridică şi fugi în întuneric. 

— Aha! la, ascultați, ascultați! cîrii Ouma. Aşteptau toţi cu 
urechile ciulite, iar ea izbucni în ris. 

— la te uită la pezevenghiul asta nerecunoscător, asta e părerea 
lui despre mîncarea mea? Unde ţi-e gologanul, Oupa? 

— la mai aşteaptă puţin, muiere zgircioabă ce eşti, încă nu s-a 
terminat jocul! El se răsuci să se uite la Sean mai cu luare- 
aminte. Mie îmi pare că şi armăsaru' tău e pe cale să pocnească. 
Sean închise ochii. Zgomotul produs de uşurarea vintrelor lui Jan 
Paulus îi ajunse la urechi cît se poate de limpede. 

— Vă foarte mulţumesc pentru un... 

Nu mai avu răgazul de a isprăvi fraza. Trebuia neapărat s-o rupă 
la fugă undeva cît mai departe, de unde să nu-l audă fata. 


12 
în dimineaţa următoare, în timp ce serveau micul dejun, Sean 
chibzui la următoarea lui manevra. O sa scrie şi el o invitaţie la 


masă pe care-o va duce chiar el în persoană. Ei aveau să-l invite 
la o cafea pentru ca atunci, dacă avea răbdare, să se ivească şi 
ocazia. Chiar şi lui Oupa trebuia să-i mai tacă gura din cînd în 
cînd, iar Ouma să-şi mai îmblînzească vigilenţa. Era sigur că s-ar 
fi ivit ocazia să intre-n vorbă cu fata. Habar n-avea ce urma să-i 
spună, însă deocamdată nu era încă momentul să-şi bată capul 
cu asta; toate la vremea lor. Se urca în căruţă, luă un creion şi 
hîrtie dintr-un sertar. Se duse pînă la masa şi întinse hirtia 
dinaintea lui. Ilncepu să ronţăie capătul creionului privind în 
depărtare. Ceva se mişca pe fundalul copacilor. Sean puse jos 
creionul şi se ridica. Clinii lătrau, dar se potoliră cînd văzură ca 
era Hlubi. Se apropia în pas alert - venea cu veşti. Sean Îl 
mtîmpină. 

— O turma mare, Nkosi, cu o mulţime de colţi de fildeş. l-am 
văzut cum se adăpau la rîu şi cum s-au dus printre tufişuri să 
mă-nînce în linişte. 

— Cînd? întreba Sean ca să mai tragă de timp. Căuta o scuza 
plauzibila de a mai ramine în tabără - avea nevoie de un motiv 
bine întemeiat pentru a-l convinge pe Mbejane care deja punea 
şaua pe unul dintre cai. 

— înainte să răsară soarele, azi-dirnineaţă, răspunse Hlubi, iar 
Sean încerca să-şi aducă aminte care era umărul care trebuia 
să-l doară - doar nu putea să plece la vinătoare cu un umăr 
rănit. Mbejane aduse calul între căruţe. Sean îşi scărpina nasul 
şi tuşi. 

— Hăitaşul din cealaltă tabără îmi suflă în ceafa, Nkosi, aşa că si 
el a văzut turma şi-i duce vestea stăpînului său. însă eu, fiind 
iute de picior ca o gazelă atunci cînd alerg, i-am luat-o înainte, 
conchise modest Hlubi. 

— Zau? Pentru Sean asta răsturna total întreaga problemă; în 
ruptul capului nu putea lăsa turma pe mîna acelui morcoveaţa 
de olandez. 

Dădu fuga pînă la căruţă şi-şi înşfăca banduliera de la piciorul 
patului. Puşca se afla deja în teacă. 

— Hlubi, eşti obosit? Sean îşi petrecu centura grea de muniţie 
peste piept. Sudoarea şiroia pe trupul zulusului; respira din 
greu. 

— Nu, Nkosi. 

— Pai, atunci, du-ne la elefanții ăia ai tăi, gazela mea cu picioare 
iuți ca vîntui'. 


Sean se urcă în şa. Aruncă o privire peste umăr în direcţia în 
care se afla cealaltă tabără. Nu pleca ea de acolo pînă la 
întoarcerea lui. 

Sean era nevoit să se limiteze la ritmul picioarelor lui Hlubi pe 
cînd cei doi Leroux nu aveau altceva de făcut decit să meargă la 
galop pe urmele vizibile de la o poşta lăsate de hăitaşii lui Sean 
şi într-adevăr îi ajunseră din urma cînd nici măcar nu apucaseră 
să străbată trei kilometri. 

— Bună dimineaţa, îl salută Oupa cînd calul său ajunse în 
dreptul lor, aducîndu-şi armăsarul la pas mărunt. Văd că aţi ieşit 
la o plimbare de dimineaţa, 

Sean rinji şi el cum putu mai bine. 

— Daca tot am plecat la vînătoare, atonei neapărat că trebuie 
să vîinăm împreuna. De acord? 

— Desigur, meneer. 

— Şi trebuie să împarţim şi sacu', cîte o treime de căciula. 

— Asta e calea întotdeauna, încuviinţă Oupa. 

— Eşti de acord? 

Sean se întoarse în şa către Jan Paulus. Jan Paulus mormăi. De 
cînd îşi pierduse dintele nu prea mai avea chef să-şi deschidă 
gura. 

într-o ora dădură de urma elefanților. Turma croise pirtie prin 
desişurile din lunca fluviului. Jupuiseră coaja de pe tulpinile 
arbuştilor, lăsîndu-i goi şi sîngerind. Devastaseră copacii mai 
mari pentru a putea ajunge la frunzişul mai fraged din vîrf şi-şi 
lăsaseră balegile mari prin iarbă. 

— Pentru asta nu-i nevoie de urmăritori. 

Jan Paulus dădea cele dintii urme de emoție. Sean se uita la el şi 
se întreba oare ciîţi elefanţi îşi dăduseră sfîrşitul în faţa puştii 
sale. Probabil vreo mie şi, cu toate astea, uite-l că era la fel de 
emoţionat. 

— Spune-le servitorilor tai să vină după noi. Noi o să mergem în 
frunte. Intr-o oră îi prindem. 

îi rinji lui Sean cu gura lui văduvită de un dinte, iar Sean simţi 
cum şi lui i se face parul măciucă din cauza aceleiaşi emoţii. îi 
răspunse cu un alt rînjet. 

Veniră la pas umăr la umăr, fără friu, ca să lase caii să-şi aleagă 
singuri drumul printre trunchiurile căzute ale copacilor. Cu cît 
mergeau mai spre nord, cu atît se rărea mai mult desişul din 


lunca rîului şi intrau pe nişte pajişti cu iarba de le ajungea pînă 
la scăriţele cailor, iar pămiîntol de dedesubt era tare şi neted. 
Călăreau fără să scoată nici un cuvint, aplecaţi în şa, privind 
concentrați înainte. Ropotul ritmic al copitelor era un tam-tam 
de război. Sean îşi mîngiie cu virful degetelor şiragul de gloanţe 
de pe banduliera ce-o purta pe piept, după care îşi scoase 
puşca, mai verifică încă o data să fie încărcata şi o vîrî la loc în 
teaca. 

— Acolo! spuse Oupa, iar Sean zări turma. Era adunata într-un 
cring aflat cam la vreo cinci sute de metri în faţa lor. 

— Măiculiţă, fluiera uşor Jan Paulus. Trebuie să fie pe puţin vreo 
două sute de capete. 

Sean auzi cea dintii trimbiţare de alarma, le văzu urechile cum 
flutură şi trompele cum se ridică. Apoi turma se strinse toata la 
un loc şi o rupse la fuga, lăsînd în urma lor un nor străveziu de 
colb. 

— Paulus, tu treci pe flancul drept. Tu, meneer, pe mijloc, iar eu 
am să vin călare pe stînga, strigă Oupa. 

Sean îşi înfundă mai bine pălăria pe cap, pînă la urechi, şi calul 
său zvicni din loc cînd îi înfipse-n burtă călciiele. Ca un trident, 
cei trei călăreţi se repeziră după turma. El îşi alese o femelă 
bătrîna din munţii de came în mişcare şi-şi aduse calul atît de 
pălărie, dar nu şi acest elefant. Sean se răsuci în şa şi mai trase 
încă un foc. Elefantul mai trimbiţă încă o dată, atit de aproape 
de el încît jetul de sînge îl împroşcă drept în faţă. Calul său era 
pe punctul de a se prăbuşi; se putea simţi cum i se moaie 
genunchii cu fiecare pas, deşi mai era doar puţin pînă la 
marginea pădurii, un perete de mopani compact de un verde- 
închis. Sean mai apucă să încarce încă o dată arma şi se răsuci 
în şa. Se prelinse pe coastele calului pînă cînd tălpile sale 
atinseră pămîntul şi începu să alerge pe lîngă calul său. îl 
slobozi şi mai că fu smuls înainte, însă se strădui să-şi păstreze 
echilibrul, cu toţi muşchii întinşi la maximum în elanul alergării. 
Apoi, încă în pi-cioare, se întoarse pentru primul foc din poziţie 
stabila. Elefantul se apropia rapid şi era pregătit să se 
năpustească asupra lui asemenea unei stinci gata să se 
prăvălească. îşi rulase trompa pîna la piept, iar colții săi 
încovoiaţi aveau virful îndreptat în sus. 

„E prea aproape, mult prea aproape. De aici nu pot sa-i trag în 
creier." 


Ochi către adîncitura din frunte, aflată imediat deasupra ochilor. 
Trase, iar picioarele din faţă ale elefantului se năruiră sub el; 
creierul explodă ca o roşie prea coaptă, stilcită în fortăreaţa de 
os a craniului. 

Sean încercă să sară în lături în clipa în care masivul trup cădea 
spre el, însă unul dintre picioarele elefantului îl lovi şi-l aruncă 
cu faţa în jos în iarbă. Rămase întins acolo. Se simţea rău fiindcă 
în stomac i se insinuase frica, sentimentul care-i încălzea 
măruntaiele. 

După o vreme, se ridică în capul oaselor şi se uită la elefant. 
Unul dintre colţi i se mpsese chiar de lîngă buza. Jan Paulus sosi 
gifiind din cauza alergăturii. Se opri lîngă elefant, îi atinse rana 
din frunte apoi îşi şterse degetele pe cămaşă. 

- Hei, omule, ai rămas întreg? 

îl apucă pe Sean de braţ şi-l ajută să se ridice; apoi îi culese de 
jos pălăria şi i-o scutură de praf cu băgare de seamă mai înainte 
de a i-o înapoia. 


13 

La adăpostul din trei laturi alcătuit din pîntecele şi cele două 
picioare ale unuia dintre elefanții morţi îşi înjghebară tabăra din 
acea noapte. Băură împreună cafeaua, iar Sean era aşezat între 
pei doi Leroux, cu spatele sprijinit de pielea aspră de pe burta 
elefantului, contururile copacilor desenate pe fundalul cerului 
vesperal fiind deformate de siluetele vulturilor adunaţi în stoluri 
pe crengile lor, iar întunericul dobîndind un aer sinistru cu risul 
hienelor pe fundal. Pregătiseră un ospăț pentru animalele care 
se hrăneau pe urma lor. Nu vorbeau prea mult pentru că erau 
istoviţi, dar Sean putea simţi recunoştinţa bărbaţilor care îi 
stăteau alături şi, mai înainte de a se retrage fiecare sub pătura 
lui, Jan Paulus grăi pe un ton morocănos: 

— Mulţumesc, kerel. 

— Cine ştie, poate că-ntr-o zi şi tu ai să faci la fel pentru mine. 
— Sper să fiu în stare, ja, sper să fiu în stare. Cînd se făcu 
dimineaţa, Oupa zise: 

— O să ne ia trei sau patru zile pînă tăiem tot fildeşul ăsta. Se 
uită la cer. Nu-mi place cum arată norii ăştia. Eu sînt de părere 
că ar fi mai bine ca unul dintre noi să dea o fuga pînă înapoi în 


tabără, să mai aducă nişte oameni şi nişte căruţe ca să putem 
căra tot fildeşul. 

— Mă duc eu. Sean se ridică la iuţeală. 

— Eu mă gindeam la mine. 

Dar Sean îl şi strigase deja pe Mbejane să-i pună şaua pe cal, ; 
iar Oupa nu se mai putea dondăni cu el, mai ales după cele 
petrecute cu o zi în urmă. 

— Spune-i lui Ouma să aducă toate căruțele de partea asta a 
rîului, îi mai spuse el. Că n-o să vrem să ne trezim pe celalalt 
mal al rîului cînd apele s-or umfla. Poate n-o să te superi dac-am 
să te rog să-i dai şi o mînă de ajutor. 

— Sigur că nu mă supăr, îl asigură Sean. Cu plăcere. Calul îi era 
încă obosit după vînătoarea din ziua precedenta, 

aşa că abia după alte trei ore Sean ajunse la Limpopo. 

îşi priponi calul pe mal şi merse pînă la unul dintre iazuri, îşi 
lepădă hainele de pe el şi se afunda în apă. Se fricţionă cu cî- 
tiva pumni de prundiş zgrumţuros, iar cînd ieşi din apă şi se 
şterse pe cămaşă, pielea îl furnica. Merse calare pe malul rîului, 
iar ispita de a o pomi la galop era aproape de neînfrînt. Rise un 
pic în sinea hti. 

— Terenul e liber, cu toate că pe olandezu' ăsta îl cred în stare 
să pună pe cineva să mă urmărească. 

Rise iar şi gîndul îi zbura la culoarea ochilor ei, verde precum 
crema de menta dintr-un pahar de cristal, şi la forma sinilor ei. 
Muşchii coapselor i se încordară, iar calul îşi lungi trapul drept 
reacţie la strînsoarea genunchilor călăreţului. 

— Mă rog, atunci fie, n-ai decît să te grăbeşti, îl încuraja el. Eu 
nu insist, dar ţi-aş fi recunoscător. 

Se duse mai întîi în tabăra lui, unde-şi lepădă cămaşa murdara 
şi luă alta curată, în locul pantalonilor săi de piele îşi trase pe el 
o altă pereche de stamba şi-n locul cizmelor scofilcite îşi puse în 
picioare nişte pantofi de piele lustruiţi. Se spală pe dinţi cu sare 
şi-şi trecu pieptanul prin păr şi prin barba. în oglinda văzu că 
ravagiile bătăii începeau să se estompeze şi făcu cu ochiul 
propriei imagini. „Cum ar putea oare să-ţi reziste?" îşi mai netezi 
pentru ultima oară mustaţa, cobori din căruţa şi fu imediat 
conştient de cea mai neplăcuta senzaţie din stomac. Se îndrepta 
spre căruţa lui Leroux gîndindu-se la asta şi recunos-cînd că era 
exact aceeaşi senzaţie pe care o avea atunci cînd Waite 


Courtney îl chema în camera lui pentru a-i da pedeapsa pentru 
năzdrăvăniile copilăriei. 

— Ciudat, murmura el, oare de ce m-oi simţi aşa? încrederea sa 
în sine se mai risipi şi se opri locului. Mă întreb daca nu cumva 
îmi miroase gura - cred că mai bine m-aş întoarce să iau între 
dinţi cîteva cuişoare. Se întoarse din drum uşurat. Ştia prea bine 
că asta însemna laşitate şi se opri din nou. Hei, stăpi-neşte-te! E 
şi ea doar o fată simpla, o olandeză micuța şi fără educaţie. Ai 
avut pînă acum cincizeci de femei mult mai rafinate. la 
numeşte-mi doua, strigă el la el însuşi. Pai, a fost... of, pentru 
numele lui Dumnezeu, termină odată! Se îndrepta hotă-rit încă o 
dată spre tabăra familiei Leroux. 

Ea stătea la soare chiar în mijlocul cercului format din căruţe. 
Stătea pe scaun, aplecata în faţa cu părul proaspăt spălat 
căziîndu-i greu peste ochi, aproape pînă la pamint. Cu fiecare 
mişcare a periei, sărea de parca ar fi fost animat în vreun fel, 
lumina soarelui străbătindu-l cu văpăi roşiatice. Sean rivnea să-l 
atingă, tînjea să-şi înfăşoare de citeva ori pumnul cu acele 
cosiţe, şi voia să-l miroasă - mirosea pesemne a călduţ şi un pic 
a lapte ca blăniţa unui căţelandru. Păşi încet către ea, dar încă 
mai înainte de a ajunge, ea-şi cuprinse cu amîndouă mîinile 
toata coama cea bogata şi-o azvirli peste umăr - nu se zări decit 
o seînteiere în ochii ei cei verzi şi se auzi un seîncet de 
disperare. 

— Oh, nu, nu cînd părul meu arata în halul ăsta! 

îşi făcu roată fusta, răsturnînd scaunul şi o zbughi în căruţa i ei. 
Sean îşi scărpina nasul şi rămase pe loc, neştiind ce să facă mai 
departe. 

— Pentru ce te-ai întors aşa de repede, meneer? striga ea prin 
pînza coviltirului. Unde sînt ceilalţi? S-a întîmplat ceva? 

— Nu, amiîhdoi sînt bine sănătoşi. l-am lăsat acolo, iar eu am 
venit să mai aduc nişte căruţe ca să transportam fildeşul. 

— Oh, asta e bine. 

Sean încerca să traducă modulaţia din glasul ei: ce era bine, i 
faptul că ai ei erau bine sănătoşi sau că el îi lăsase acolo pe cei: 
doi? Pînă în prezent semnele erau favorabile; fisticirea ei la 
vederea lui era de bun augur. 

— Ce e, ce s-a întîmplat? zbiera Ouma dinspre una dintre 
celelalte căruţe. Să nu-mi spui că lui Oupa i s-a întîmplat ceva 


sau c-a păţit-o! Căruţa se balansa cumplit şi faţa ei rozalie 
umflata 

Ide somn se iţi după coviltir. Siguranţa de sine a lui Sean se 
duse pe apa sîmbetei la auzul vocii ei. Ah! ştiam eu că aşa se va 
în-timpla. Aveam eu o presimţire. N-ar fi trebuit să-l las sa se 
duca. 

— Paulus, oh, Jan Paulus, trebuie neapărat să mă duc la el. Unde 
e? 

Henrietta veni în fugă de la focul pentru gătit unde trebăluia în 
spatele căruţelor, cîinii prinseră a lătra, iar trăncăneala 
servitorilor spori şi mai mult hărmălaia şi confuzia. Sean încercă 
sa ţipe la ei să se potolească şi să se uite şi la Katrina în acelaşi 
timp cum iese din căruţă. Ea-şi mai disciplinase părul - era acum 
prins cu o funda verde şi atîrna pe spate. Ridea şi-i dădu şi ea o 
mînă de ajutor la liniştirea Oumei şi a Henriettei. 

Ele îi aduseră cafea, după care se aşezară împrejurul lui şi 
ascultară povestea viînătorii. Sean relata în amănunt cum îl 
salvase pe Jan Paulus şi fu răsplătit cu o îndulcire a antipatiei din 
privirea Henriettei. Pînă să isprăvească Sean de povesit se 
făcuse deja prea tîrziu ca să mai mute căruțele pe celălalt mal. 
Aşa că el îi dădu în continuare cu gura. Era cum nu se poate mai 
plăcut să aibă drept public trei femei deodată, după care luară 
cina. 

Cu un tact cam bătător la ochi, Ouma şi Henrietta se retraseră 
devreme fiecare la căruţa ei şi-i lăsară pe Sean şi pe Katrina 
singuri lîngă foc. Din cînd în cînd, la intervale de timp foarte bine 
calculate, dinspre căruţa Oumei se auzea un tuşit teatral, un fel 
de memento cum că de fapt nu erau chiar singuri. Sean îşi 
aprinse un trabuc şi se încrunta la foc, căutînd cu disperare ceva 
inteligent de spus, însă creierul lui nu fusese în stare să scoată 
decit: „Mulţumesc, Doamne, că Oupa nu-i pe-aici". Se uita pe 
furiş la Katrina. Şi ea se uita lung în foc şi roşea. Pe loc, Sean 
simţi că şi lui prinseră să-i dogorească obrajii. Deschise gura să 
pronunţe ceva, dar nu-i ieşi decît un chiţăit. 

— Daca doreşti, putem vorbi în englezeşte, meneer. 

— Vorbeşti engleza?! Surpriza îi dezlegă iar limba lui Sean. 

— în fiecare seară fac exerciţii - citesc cu voce tare din cărţile 
mele. 

Sean rînji la ea în culmea încîntării - dintr-odată era foarte 
important faptul că ea putea să grăiască în limba lui. Dintr-odată 


barajul ce reţinuse toate întrebările nerostite se nărui, iar 
cuvintele începură să se reverse în şuvoaie. Katrina flutura din 
miîini atunci cînd nu putea găsi cuvintul pe care-l dorea şi-atunci 
o dădea pe afrikaans. Stilceau amindoi micile perioade de 
tăcere cu torente simultane de cuvinte, după care amindoi 
izbucneau în ris. Stăteau pe marginea scaunelor şi se priveau în 
ochi, iar în timp ce vorbeau luna răsări, o lună roşie, aducătoare 
de ploaie, focul transformîndu-se într-un morman de cenuşa. 

— Katrina, a trecut ceasul de cînd toţi oamenii cumsecade se 
duc la culcare. Sînt sigură că meneer Courtney e acum obosit. 

Ei îşi coborîră vocile pînă la şoapta, tragind de ultimele minute 
petrecute împreuna. 

— Fato, peste un minut am sa ies eu şi-am să te duc personal în 
pat. 

Se îndreptară amîndoi spre căruţa ei şi la fiecare pas rochia se 
atingea de piciorul lui Sean. Ea se opri cu o mină pe scara 
căruţei. Nu era chiar aşa de înalta, creştetul capului abia daca îi 
ajungea hii la bărbie. Clipele treceau, iar el tot mai şovăia să o 
atingă, cu o spaima ciudata în suflet ca nu cumva firul delicat pe 
care-l depanaseră împreună să se destrame mai înainte de a 
prinde putere. Se aplecă încetişor spre ea şi ceva se isca în 
inima lui cînd îi văzu bărbia înălţata un pic şi genele coborindu- 
se peste ochi. 

— Noapte bună, meneer Courtney! se auzi din nou vocea 
Oumei, tare şi cu un dram de arţag în ea. 

Sean tresari vinovat. 

— Noapte buna, mevrouw. 

Katrina îi atinse braţul chiar deasupra cotului cu virful degetelor 
ei calde. 

— Noapte bună, meneer. Am să te vad miine dimineaţă. Ea urcă 
în grabă scara căruţei şi se strecură înăuntru prin 

deschizătura coviltirului. 

Sean făcu o strimbătură în direcţia căruţei în care se afla Ouma 
— Mulţumesc foarte mult - iar dacă mai pot face ceva pentru 
voi, vă rog nu ezitaţi să-mi cereţi. 


14 
încă din zori începură să mute căruțele. Nu găsi nici un pic de 
răgaz ca să se vadă cu Katrina în iureşul înhămării cailor la 


căruţe şi al traversării podind aşternute peste vad. Sean îşi 
petrecu cea mai mare parte a dimineţii jos în albia riului, unde 
nisipul alb reflecta întreaga vipie a zilei. îşi lepădase cămaşa şi 
asuda ca un luptător. Mergea alături de căruţa Katrinei atunci 
cînd o trecură şi pe aceasta prin vadul riului. Ea se uită o 
singură dată la pieptul şi la braţele lui dezgolite; obrajii i se 
împurpurară, adumbriţi de scufiţa, îşi plecă privirea şi nu se mai 
uită la el. Doar doua căruţe mai trebuiau să aducă fildeşul ce se 
mai afla încă pe malul nordic, restul convoiului trecînd cu bine 
pe celalalt mal, iar Sean reuşi să se odihnească puţin. Se spălă 
într-unui dintre iazuri, îşi trase pe el cămaşa şi se duse pe malul 
sudic, tănjind după o lungă după-amiază petrecută în compania 
Katrinei. 

îl întîmpină Ouma. 

— îţi mulţumesc, ursuloiu' meu. Fetele ti-au pregătit un pachet 
cu friptură rece şi o sticlă de cafea să ai de merinde la drum. 
Faţa lui Sean se blegi. Uitase cu desăvirşire de afurisitul ăla de 
fildeş; dacă ar fi fost după el, Oupa şi Jan Paulus puteau să şi-l 
păstreze pe tot numai pentru ei. Acum, meneer, nu e cazul să-ţi 
mai faci griji din pricina noastră. Ştiu eu cum vine treaba cu un 
bărbat care-i bărbat. Cînd e de muncă, păi atunci orice altceva 
trece pe locul doi. 

Katrina îi puse în braţe merindele. Sean căuta un semn din 
partea ei. Un singur semn şi-atunci i-ar fi ris în nas chiar şi 
Oumei. 

— Să nu lipseşti prea mult, îi murmură ea. 

Gîndul că el şi-ar fi putut neglija sarcinile nici măcar nu-i trecuse 
bietei fete prin cap. Sean se bucura în sinea lui că n-apucase 
încă să deschidă gura pentru a sugera tocmai o asemenea 
alternativa. 

Drumul de întoarcere pînă la elefanţi se lungi considerabil. 

— Nu prea te-ai zorit cu drumul, este? îl întîmpină Oupa mo- 
rocănos şi bănuitor. Mai bine apucă-te imediat de treaba dacă 
nu vrei să-ţi pierzi partea. 

Retezarea fildeşilor era treaba delicata; o singură alunecare a 
bardei ar fi zgiriat fildeşul şi i-ar fi înjumătăţit astfel valoarea. 
Lucrau pe o căldură înăbuşitoare, cu un roi albăstriu de muşte 
zumzăind în jurul capetelor lor, aşezîndu-li-se pe buze şi vîrîn- 
du-li-se în nări şi în ochi. Stîrvurile de animale începuseră să 
putrezească, iar gazele rezultate din descompunere le umflau 


burţile şi se eliberau într-un fel de rîgiituri postume. Năduşeau 
din plin, iar sîngele animalelor moarte li se închega pe braţe 
pînă la coate, însă cu fiecare ceas care trecea căruțele se 
umpleau din ce în ce mai mult, pînă cînd, în cea de-a treia zi, 
încărcară şi cel din urma colţ de elefant. Sean îşi socoti partea 
ce i se cuvenea lui cam la o mie doua sute de lire, echivalentul 
unei zile satisfăcătoare petrecute la bursă. 

în dimineaţa în care o luară înapoi spre tabără era într-o buna 
dispoziţie care se deteriora treptat, pe măsura ce timpul trecea 
iar ei se chinuiau cu minatul căruţelor pline ochi cu colţi de 
fildeş. Ploaia părea să se fi hotărît în sfîrşit, iar acum pîntecul 
cerului atîrna la fel de greu ca şi cel al unei scroafe gestante. 
Norii ţineau căldura dedesubt, iar oamenii respirau greu şi vitele 
protestau cu mugete de jale. Cam pe la amiaza auziră cel dinţii 
tunet zdravăn. 

— Are să ne-ajungă din urmă pînă să apucăm noi să trecem riul, 
exclamă temător Oupa. Vezi dacă nu poţi să faci ceva ca să mai 
zoreşti un pic boii ăştia. 

Ajunseră în tabăra lui Sean la un ceas după căderea 
întunericului şi deşertară aproape din mers partea lui de fildeş; 
apoi o luară iar spre rîu şi traversară pe podeţul de lemn pînă pe 
malul sudic. 

— Mama o să aibă mincarea gata pregătita, îi strigă Jan Paulus 
lui Sean. După ce te speli, treci pe la noi să luăm masa 
împreuna. 

Sean luă cina împreună cu familia Leroux, însă tentativele sale 
de a rămîne doar cu Katrina fură drastic cenzurate de către 
Oupa, ale cărui bănuieli erau acum confirmate. Bătrinul îşi folosi 
atuul imediat după cină, poruncindu-i Katrinei să se ducă la 
culcare. Sean nu putu face altceva decit să ridice din umeri 
neputincios ca răspuns la fulgerătoarea ocheadă imploratoare 
pe care i-o arunca fata. După plecarea ei, Sean se întoarse în 
tabăra lui. Era ameţit de oboseala şi se prăbuşi în aşternut fără 
a se mai sinchisi să se dezbrace. 

Ploile îşi deschiseră balul anual cu o salvă de tunuri slobozite 
chiar în crucea nopţii. Sean sări din somn mai înainte de a se 
deştepta. Dadu la o parte pinza coviltirului în partea din faţă şi 
adulmeca înteţirea vîntului. 

— Mbejane, adu vitele între căruţe. Ai de grija ca toate 
coviltirele să fie bine prinse. 


— Am şi făcut toate astea, Nkosi, am legat între ele şi căruțele 
pentru ca vitele lovite de streche să nu le poată da la o parte şi 
trece de ele şi am... 

După care vintul îi purta glasul undeva departe, iar restul nu se 
mai putu distinge. 

Furtuna se apropie dinspre est, copacii mspăimîntaţi agitin-du-şi 
coroanele, cuprinși de panica; bătea tobele în pînza coviltirelor 
şi umplea aerul cu praf şi cu frunze uscate. în ţarcul larg format 
de căruţe, vitele începură să se agite. După care veni şi potopul; 
izbind ca grindina, sufocînd vîntul şi transformînd aerul în apă. 
Potopul inundă brusc pămîntul ce nu era în stare să absoarbă 
apa suficient de repede; furtuna era orbitoare şi asurzitoare. 
Sean se întoarse la culcuşul lui, de unde asculta dezlănţuirea 
stihiilor. îşi trase paturile pînă sub bărbie şi adormi. 

în zori, îşi găsi pelerina de ploaie cu care se învelise tocmai la 
picioarele patului. Haina foşni cînd şi-o trase pe el. Cobori din 
căruţa. Vitele călcaseră în picioare întregul ocol delimitat de 
cercul căruţelor, transformîndu-l într-o mare de nămol şi nici 
vorba să mai poată face un foc pentru micul dejun. Deşi ploaia 
cădea încă, mugetul ei era parcă disproporționat de mare faţa 
de intensitatea sa. Sean îşi întrerupse pentru o clipa inspecția 
taberei; reflecta un pic şi brusc îşi dădu seama că ceea ce auzea 
era mugetul viiturii ce venea pe Limpopo, care se umflase. 
Alunecînd prin nămol, el alergă afară din curte tocmai pînă pe 
malul fluviului. Se uita lung la apele învolburate. Erau atît de 
pline de nămol încît păreau a fi solide şi curgeau atit de iute, 
încît păreau a fi neclintite. Undele lor se cocoşau peste vreun 
morman de pietre ascunse pe fundul văii, se prăvâăleau aprig 
prin crevase şi hrube adinei şi bolboroseau în talazuri liniştite pe 
la umbra. Ramurile $i trunchiurile copacilor duse de ele treceau 
atit de iute prin dreptul lui, încît nu izbuteau să-i risipească iluzia 
că riul era complet congelat în aceasta convulsie cafenie. 
încet-încet, Sean îşi ridică privirea către celalalt mal. Nici o urma 
de căruțele lui Leroux. 

— Katrina! exclama el în toata amărăciunea melancoliei lui ce- 
ar-fi-fost-dacă şi apoi din nou „,Katrina!", cu sentimentul 
pierderii topit în flacăra mîniei sale; iar el ştia prea bine că de 
astă dată dorinţa lui nu era doar un simplu mîncărici de care te 
scarpini şi pe care l-ai şi dat cu uşurinţa uitării, ci simţea ca asta 
era jalea cea mare şi adevărata, cea care-ţi cotropeşte braţele, 


capul şi inima, nu doar pintecele. îi era peste fire s-o lase să 
plece. Alerga înapoi la căruţa şi-şi azvirli hainele în aşternut 

— O să mă însor cu ea, spuse el, iar cuvintele acestea îl cu- 
tremurară. Rămase aşa în pielea goala, cu o expresie de 
beatitudine întipărită pe chip. 

— O să mă însor cu ea, rosti el din nou; era un gînd cum nu mai 
avusese pînă atunci, iar asta-l speria puţin. îşi luă din sertar o 
pereche de pantaloni scurţi şi şi-i trase pe el apoi închise 
fermoarul. 

— O să mă însor cu ea! rinji el de propria bravură. Să fiu eu al 
naibii daca n-o să fac asta! îşi puse cureaua şi-şi legă de ea cu 
şi-returile o pereche de încălțări lejere veldschoen. Sări în 
nămol. Simţi ploaia rece pe spinare şi preţ de o clipa se înfiora. 
Pe urmă-l văzu pe Mbejane ieşind dintr-una dintre căruţe şi-o luă 
la picior. 

— Nkosi, Nkosi, ce faci? 

Sean îşi puse bărbia în piept şi iuți şi mai tare pasul lingă 
Mbejane care alerga după el pînă la malul riului. 

— E o nebunie... haide să vorbim mai întîi! tipa Mbejane. Te rog, 
Nkosi, te rog! 

Sean aluneca în noroi şi-o luă la vale pe mal. Mbejane sări după 
el şi-l prinse chiar la marginea apei, însă noroiul îi acoperea 
corpul lui Sean ca o unsoare, iar Mbejane nu-l putu apuca ferm. 
Sean se smuci din mîinile lui şi plonja departe de mal. Lovi apa 
plat cu burta şi înota pe spate, încercînd să evite curenţii. Riul îl 
duse la vale. Un val îi navali în gura şi se îndoi de spate pentru a 
tuşi, însă imediat rîul îl înşfacă de călciie şi-l trase dedesubt. îl 
lăsă din nou sa iasă la suprafaţa doar atit cît să mai ia o gura de 
aer, după care îl mesteca într-o bulboana şi-l mai trase dedesubt 
încă o dată. leşi pînă la urma la suprafaţa, bătînd apa cu braţele, 
după care fu răsturnat într-o cascada şi după apăsarea de pe 
piept ştia că avea să se înece. Fu supt în jos într-o văioagă unde 
apa se prăvălea în valuri rapide printre pietre şi deja nu mai 
conta. Era prea obosit. Ceva îi zgiria pieptul, iar el îşi întinse 
mîna pentru a se proteja; degetele lui se încleştară pe o 
creanga, ridicîndu-şi capul deasupra apelor; era încă în viaţă şi 
dorea să trăiască. începu să calce apa, tăind încet-încet 
curentul, traversînd apele umflate cu braţele încolăcite după 
creanga salvatoare. 


Un vîrtej de sub malul sudic răsuci bucata de lemn pînă cînd o 
încîlci printre ramurile altui copac. El întinse mîna, se agăţă de 
acestea şi se smulse afara din apă. Ingenunche în nămol, 
vărsînd şi pe gură şi pe nas. îşi pierduse pantonii. Scoase un 
rigîit dureros şi se uită la rîu. Oare cît de repede se deplasa apa, 
şi cît de departe îl dusese? Probabil vreo douăzeci de kilometri 
distanţa de tabără. îşi şterse faţa cu mîna. Contiua să ploua. Se 
ridică în picioare, tremurind, cu faţa către amonte. 

îi trebuiră trei ore pînă să ajungă într-un punct situat paralel cu 
tabăra lui. Cînd îl văzură, Mbejane şi ceilalţi îi făcură semne 
frenetice şi exuberante de bucurie, însă strigătele lor nu se 
puteau auzi peste apă. Lui Sean îi era acum frig şi-l dureau 
picioarele. Urmele roţilor de la căruțele familiei Leroux se 
topeau sub ploaie. Merse după ele şi durerea de picioare i se 
vindecă imediat cînd zări prin negura umeda din faţa lui o 
nălucire de coviltir. 

— Doamne Sfinte! strigă Jan Paulus. Cum ai trecut rîul? 

— Am zburat, altfel cum? îi răspunse Sean. Unde-i Katrina? 
Paulus începu să rida, lăsîndu-se pe spate în şa. 

— Aşa care va să zică, n-ai ajuns pînă aici doar ca să-mi spui la 
revedere. 

Sean roşi. 

— Gata, rizăreţule. Pentru azi mi-a ajuns distracţia... Unde e? 
Oupa se apropie de ei în galop. El puse prima întrebare cînd se 
afla la vreo cincizeci de metri şi pe a cincea cînd sosi lîngă ei. 
Din experienţă, Sean cunoştea faptul că nu avea nici un rost să 
încerce să-i răspundă. El privi dincolo de cei doi Leroux şi o văzu 
venind. Alerga dinspre căruţa din frunte, cu scufiţa atîmîndu-i de 
panglicile legate de git şi cu părul liber, unduindu-se la fiecare 
pas. îşi ţinea poalele rochiei cu mîinile pentru a nu se murdări 
de noroi, avea obrajii îmbujoraţi, iar ochii îi erau de un verde- 
intens. Sean se aplecă şi trecu pe sub gitul armăsarului lui 
Oupa, alergind într-un suflet, aşa cum era ud şi murdar de noroi, 
în întîmpinare ei. 

Apoi timiditatea le opri paşii cînd ajunseră la vreo cîţiva metri 
unul de celălalt. 

— Katrina, vrei să fii soţia mea? 

Ea pali. Se uita lung la el după care-şi întoarse faţa şi începu să 
plingă, iar Sean simţi cum i se ridica stomacul în git. 


— Ba nu! zbiera furios Oupa. N-o să se mărite cu tine. Las-o în 
pace, babuin mare ce eşti! Ai făcut-o să plîngă. Pleacă de aici! E 
doar o copilita. Hai, pleacă de aici. îşi vîri calul între ei. 

— Mai tacă-ţi gura, băgăreţ bătrin! Ouma veni şi ea gifiind să 
participe la discuţii. Şi, la urma urmei, ce ştii tu despre asta? 
Habar n-ai. Doar fiindcă plinge asta nu înseamnă că ea nu-l 
vrea. 

— Am crezut că o să mă lase să mă duc, sughiţa Katrina. 
Credeam că n-o să-i pese. 

Sean chiui şi dădu să ocolească armăsarul lui Oupa. 

— Dă-i pace, îţi zic! striga disperat Oupa, miînîndu-şi calul pentru 
a-i tăia drumul lui Sean. Ai făcut-o să plingă. Eu îţi spun că 
plinge. 

Katrina plîngea într-adevăr. Şi mai încerca în acelaşi timp şi ea 
să ocolească bidiviul lui Oupa. 

— Valhaar, striga Jan Paulus. Du-te, măi omule şi ia-o, haide, du- 
te şi ia-o! 

Ouma apucă friul calului şi-l trase deoparte; era o femeie pu- 
ternică. Sean şi Katrina se ciocniră şi se strinseră-n braţe. 

— Hei, aşa mai merge. Jan Paulus sari jos din şa şi-i trînti lui 
Sean o palmă zdravănă pe spinare, apoi alta şi alta. Neputindu- 
se feri, Sean era împins în faţă cite un pas la fiecare lovitură. 
Mult mai tîrziu, Oupa biigui supărat: 

— Poate să-şi ia zestre două căruţe. 

— Trei! zise Katrina. 

— Patru! zise Ouma. 

— Prea bine, atunci patru. la-ţi mîinile jos de pe el, fato. Oare nu 
ţi-e ruşine? Katrina îşi luă repede mîna de pe talia lui Sean. 

Sean împrumutase un costum de haine de la Paulus şi şedeau 
cu toţii adunaţi în jurul focului de tabăra. Ploaia se oprise, dar 
norii joşi anunțau un amurg prematur. 

— Şi patru dintre cai, îl îmboldi Ouma pe soţul ei. 

— Ce-ai cu mine, femeie, vrei să mă sărăceşti? 

— Patru cai, repetă Ouma. 

— Bine, bine, fie! Patru cai. Oupa se uită la Katrina cu o privire 
îndurerata. Măi omule, e doar o copilita, abia a făcut 
cincisprezece ani... 

— Şaisprezece! îl corectă Ouma. 

— Aproape şaptesprezece, zise Katrina, şi oricum ai promis, 
tată, aşa că nu-ţi mai poţi lua cuvîntul înapoi. 


Oupa oftă, apoi se uita la Sean şi chipul sau îşi înăspri expresia. 
— Paulus, adu Biblia din căruţa mea. Babuinul ăsta mare o să 
facă un jurămiînt. 

Jan Paulus depuse Biblia pe lavita din spate a căruţei. Era 
groasă, iar coperta era din piele neagră, roasă de atita 
întrebuințare. 

— Vino aici, îl chemă. Pune-ţi mîna pe carte... nu te uita la mine. 
Privirea sus, privirea sus! Acum spune după mine: „Jur solemn 
că voi avea grijă de aceasta femeie - nu bălmăji cuvintele, 
vorbeşte clar - pînă cînd voi găsi un preot care să spună 
cuvintele trebuincioase. Daca nu am sa respect acest jurămînt, 
îţi cer Tie, Doamne, să mă loveşti cu trăsnet, să mă otrăveşti cu 
şerpi şi să mă arzi în gheena eterna..." Oupa îşi încheie lista de 
atrocități, după care mirii cu satisfacţie şi-şi luă Biblia la subrat. 
par El n-o să mai apuce să-ţi facă toate astea... pentru c-am să 
pun eu mîna pe tine mai întîi. 

In noaptea aceea Sean dormi în căruţa lui Jan Paulus; nu avea 
nici un chef să doarmă şi oricum Paulus sforăia. Dimineaţa ploua 
iar, o vreme trista pentru despărţiri. Jan Paulus ridea, Henrietta 
plîngea, iar Ouma le făcea pe amîndouă. Oupa îşi sărută fiica. 

— Să fii o femeie ca mamă-ta, spuse el, după care se stropşi la 
Sean: Tu să ţii minte jurămiîntul, vezi, să ţii minte! 

Sean şi Katrina stăteau alături şi se uitau la copaci şi la 
perdeaua de ploaie care ascundea convoiul de căruţe. Sean o 
ţinea de mînă. îi putea simţi tristeţea; îi cuprinse talia cu braţul, 
jsimţindu-i rochia jilavă şi rece. Ultima căruţa dispăru, iar ei 
rămaseră singuri pe un tărim la fel de vast ca singurătatea 
însăşi. Katrina tremura şi-şi ridică în cele din urma privirea spre 
bărbatul de lingă ea. Era un bărbat mare şi copleşitor; era un 
străin. Brusc o cuprinse teama. Tînjea după risul mamei ei şi să-i 
vadă pe fratele şi pe tatăl ei cum merg calare în faţa căruţei, 
aşa cum se întimplase întotdeauna. 

— Oh, te rog, vreau să... se trase ea din braţele lui. 

Dar nu-şi mai isprăvi propoziţia fiindcă se uita la gura lui ale 
cărei buze erau pline şi pîrjolite de soare - şi zimbeau. Apoi privi 
în ochii lui şi panica i se stinse. Cu acei ochi de veghe asupra ei 
n-avea să se mai teama niciodată pînă la sfîrşitul vieţii, iar pînă 
atunci mai era multa vreme. Să pătrundă în dragostea lui era ca 
şi cum ar fi intrat într-un castel, o fortăreață cu pereţi groși. Un 
loc sigur unde nimeni altcineva nu mai putea pătrunde. Prima 


senzaţie pe care o resimţi fu atit de puternică, încît ea nu mai fu 
în stare de nimic altceva decit să stea liniştita şi să lase căldura 
s-o învăluie. 


15 

în seara aceea ei au adus căruțele Katrinei înapoi pe malul sudic 
al rîului. Servitorii lui Sean şi le făcură semne, dar riul umflat şi 
maroniu mugea atît de tare între ei, încît tăia orice sunet şi orice 
speranţă de traversare. Katrina se uita la apă. 

— Şi chiar ai înotat în apa asta, meneer? 

— Atit de repede, încît abia dacă am apucat să mă ud. 

— îţi mulţumesc, rosti. 

In ciuda ploii şi a focului care fumega, Katrina servi o masă la fel 
de bună ca a Oumei. Mincară la adăpostul de prelata de lîngă 
cărata ei. Vintul zbuciuma flacăra felinarului, biciuia pînza 
adăpostului şi împrăştia asupra lor o ceaţă fină. Era o vreme atit 
de mohorită, încît atunci cînd Sean sugeră ca ar trebui să urce în 
căruţa, Katrina nici nu se mai gîndi sa comenteze. Ea se aşeză 
pe marginea patului ei, iar Sean se aşeza pe laviţa din partea 
opusă. După un început stîngaci, conversaţia începu în curind să 
curgă la fel de rapid ca şi riul umflat din apropierea căruţei. 

— Părul meu e încă ud, exclamă în cele din urmă Katrina. Te 
superi dacă mi-l usuc în timp ce vorbim? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci dă-mi voie să-mi iau prosopul din ladă. 

Se ridicară în acelaşi timp. în căruţă era foarte puţin spaţiu liber 
şi se atinseră. Se aflau pe pat. Mişcarea buzelor lui pe ale ei, 
gustul călduţ al gurii sale, frămîntarea puternică a degetelor lui 
pe ceafa ei şi pe spinarea ei - toate aceste lucruri semănau un 
fel de confuzie ciudată. La început ea reacţiona lent, apoi din ce 
în ce mai repede, cu mişcări stîingace ale corpului ei şi strinsori 
uşoare ale braţelor şi umerilor lui. Ea nu înţelegea şi nu-i păsa. 
Confuzia i se răspîndea prin tot corpul şi nu o mai putea opri. Si 
nici nu mai voia. Ea-şi ridică rniinile şi îşi înfipse degetele în 
părul lui trăgîndu-i capul spre ea Dinţii lui Sean îi zdrobiră buzele 
~ simțind o durere dulce şi excitantă. Mina lui alunecă dinspre 
spinarea ei şi se făcu căuş în jurul unui sîn rotund şi greu. Prin 
bumbacul subțire, el descoperi sfircul întărindu-se sub 
frămiîntaj'ea blîindă a degetelor lui. Ea reacţiona ca o mînză care 


simţea pen1™ prima oară atingerea biciului. Intr-o clipă se afla 
ameţită de socul atingerii sale, pentru ca-n următoarea viitura 
reacţiilor ei ia prin surprindere. El cobori cu spatele din pat şi se 
lovi cu capul de lavita de lemn. Se aşeză direct pe scîndura de 
pe fundl" căruţei şi se uită lung la ea, uitînd pînă şi să-şi mai 
fricţion”ze cucuiul din cap. Fata era îmbujorată şi-şi trase părul 
de pe fructe cu ambele miini. îşi scutura energic capul dintr-o 
parte în alta, în străduinţele ei de a vorbi printre suspine. 

— Acum trebuie să pleci, meneer- servitorii ţi-au făcut p^l într- 
una dintre celelalte căruţe. 

Sean se ridică în picioare. 

-Dar eu credeam... acum sîntem... aşa cum trebuit vreau să zic. 
— Să nu te apropii de mine, îl avertiza ea neliniştita Dacă mă 
mai atingi în seara asta, o să... o să te muşc! 

— Dar, Katrina te rog, nu pot să dorm în cealaltă căruţă. G&1" 
dul i se părea oripilant. 

— Am să-ţi fac de mincare, am să-ţi cos hainele... totul! P31" 
pînă cînd nu găseşti un preot... 

Ea nu mai continuă, însă Sean prinse ideea. începu să 
protesteze. Făcu însă cunoştinţă cu încăpăţinarea burilor şi-n 
cele din urmă plecă în căutarea propriului aşternut. Unul dintre 
cîinil Katrinei ajunse acolo înaintea lui - un ogar tărcat, trecut 
de adolescenţă, încercările lui Sean de a-l convinge să plece 
avură întocmai aceeaşi soarta ca şi acelea din faţa stăpinei lui. 
Aşa ca împărtira aşternutul. în cursul nopţii, între ei se isca o 
diferenţă de opinii în privinţa a ce înseamnă o jumătate din 
pături. De flici cîinele îşi dobîndi şi numele - Hoţu'. 


16 

Sean era hotărit să-i arate Katrinei cit de mult îl afecta 
atitudinea ei. Avea să se poarte politicos, dar rece. La cinci 
minute după ce se aşezaseră să ia micul dejun, a doua zi 
dimineaţa, de aceasta manifestare vădită a dezaprobării se 
alese deja praful şi pulberea; el nu-şi mai putea dezlipi ochii de 
pe chipul ei şi vorbi atît de mult, încît masa dură o oră. 

Ploaia continuă să cadă încă trei zile la rind după care se opri. 
Soarele se ivi din nou ca un vechi şi bine-venit prieten, însă mai 
trebuiră să treacă încă vreo zece zile pînă ca riul să-şi recapete 
din nou normalitatea Pentru cei doi timpul, ploaia sau riul 


însemnau prea puţin. Rătăceau împreună prin savană la cules 
de ciuperci; stăteau în tabără, iar cînd Katrina lucra, Sean îşi 
făcea şi el de lucru tot pe lîngă ea Apoi începeau, fireşte, să 
discute. Ea îl asculta pe el. Ridea întotdeauna acolo unde era 
cazul să ridă şi exclama de uimire atunci cînd se cerea. Era o 
buna ascultătoare. Cît despre Sean, dacă ea ar fi repetat întruna 
unul şi acelaşi cuvînt chiar şi numai sunetul glasului ei ar fi fost 
în stare să-l asculte ca hipnotizat. Serile erau diferite. Sean 
începea să devină neliniştit şi să găsească toate motivele pentru 
a o atinge. Şi ea îl dorea, însă îi era frică de confuzia care 
aproape că o prinsese în capcană în prima noapte. îi stabili 
cîteva reguli şi-i cern să le respecte. 

— Promiţi să nu faci nimic altceva decit să mă săraţi? 

— Doar dacă-mi spui tu că n-am voie, se declară imediat de 
acord Sean. 

-Nu. 

Ea-şi dădu imediat seama de şmecheria ascunsă a răspunsului. 
- Adică vrei să spui ca nu trebuie sa fac niciodată nimic altceva 
decit să te sărut chiar dacă tu-mi dai voie? 

Ea începu să se îmbujoreze, i - Dacă zic aşa ceva ziua, asta-i cu 
totul altceva... dar tot ce zic noaptea nu contează, iar dacă-ţi 
calci promisiunea n-am să te mai las niciodată să mă atingi. 
Regulile Katrinei rămăseseră neschimbate şi în ziua cînd apele 
scăzuseră suficient de mult cît să permită transferul caratelor pe 
malul de nord. Ploile se odihneau adunîndu-şi puterile, dar în 
curind aveau sa şiroiască din nou. Riul era umflat, însă nu mai 
constituia un pericol de moarte. Sean duse mai întîi vitele de 
tracţiune, mînînd înot întreaga turmă. Ţinîndu-se de una dintre 
cozile lor, avu parte de o partidă de săniuş pe rîu, iar cînd ajunse 
pe malul de nord avu parte de o primire călduroasa. 

Din căruțele cu materiale, ei luară şase colace de funie noua, 
nefolosită pînă atunci, şi le legară între ele. Sean îşi legă de 
mijloc unul dintre capetele fringhiei şi, ţinîndu-se de coada unui 
cal, traversă iar riul în timp ce Mbejane îi desfăşura frînghia pe 
măsură ce înainta. Apoi Sean supraveghe servitorii Katrinei pe 
care-i puse să deşarte apa din butoaie, după care le legă de-o 
parte şi alta a primei căruţe pentru a o ţine la suprafaţa. Mînară 
căruţa în apă, legară de ea capătul funiei şi ajustară poziţia 
butoaielor astfel încît căruţa să plutească în poziţie orizontala. 
Sean îi făcu semn lui Mbejane şi aştepta pînă cînd acesta legă 


celalalt capăt al funiei de un copac de pe malul de nord. Apoi 
împinseră căruţa în curent şi se uitară neliniştiţi cum începea să 
se balanseze ca un pendul, curentul împingînd-o, iar funia 
legată de copac ţinînd-o în loc. Ajunse la malul de nord mai la 
vale, la o distanţa egală chiar cu lăţimea rîului în dreptul 
copacului de an-l corare, iar oamenii lui Sean izbucniră în urale 
cînd Mbejane şi ceilalţi servitori alergară pe mal ca s-o 
recupereze. Mbejane avea gata pregătit un atelaj şi traseră 
căruţa pe uscat. Calul lui Sean îl conduse înapoi peste rîu pentru 
a aduce iar frînghia 

Sean şi Katrina împreună cu toţi servitorii ei traversară în ultima 
căraţă. Sean stătea în spatele Katrinei, cu braţele petrecute pe 
după mijlocul ei, în mod vădit gata să-i acorde sprijin la nevoie, 
iar servitorii făceau mare tărăboi şi sporovăiau ca nişte copii 
ieşiţi la iarbă verde. 

Apa se umfla maronie pînă la loitra căruţei, clătinînd-o din toate 
încheieturile şi, cu un chiot de victorie, ei trecură riul ajun-gînd 
pe malul opus. Şocul îi aruncă pe jos, direct în apa pîna la 
genunchi de la mal. Se căţărară pînă sus. Apa şiroia pe rochia 
Katrinei, iar părul ud leoarcă îi cădea pe faţă; unul din obraji îi 
era mînjit de nămol şi se îneca de atita hohot de ris. Jupoanele 
ei ude i se lipeau de pulpe, împiedicînd-o la umblat, iar Sean o 
ridică de jos şi o aduse în braţe pînă la el în tabără. Servitorii lui 
strigară în urma lui îndemnuri vesele de încurajare, iar Katrina 
tipa încetişor cerind să fie pusă jos, dar îşi încolăcise strîns 
braţele de gmmazul bărbatului. 


17 

Acum că ploile transformaseră fiecare denivelare a reliefului 
într-o adăpătoare şi că iţiseră iarbă tînără şi verde acolo unde 
odinioară nu fusese decit praf şi țarină uscata, animalele se 
risipiră de lîngă riu. O dată la cîteva zile hăitaşii lui Sean 
aduceau în tabăra veşti că elefanții nu mai erau de găsit. Sean 
le împărtăşea şi el miîhnirea, trimiţindu-i în alte misiuni de 
explorare. Era cît se poate de satisfăcut; acum umbla după o 
prada nouă, cu mult mai înşelătoare şi prin urmare cu mult mai 
ispititoare şi mai satisfăcătoare decit orice elefant cu cite 
şaptezeci şi cinci de kilograme de fildeş atirnate de-o parte şi 


alta a capului. Şi totuşi, s-o numeşti pe Katrina „prada" era o 
nedreptate. Ea era cu mult mai mult decit atit. 

Ea era un tărîm nou - un loc de nesfirşite taine şi neaşteptate 
încîntări, un amestec delicios de femeie şi copila. Ea 
supraveghea activităţile domestice într-un mod dezamăgitor de 
simplu şi de lipsit de fasoane. Cu ea prin preajma dintr-odată 
hainele lui erau curate şi aveau totodată şi toţi nasturii necesari, 
cusuţi unde trebuie; gata cu dezordinea de încălțări, cărţi şi 
şosete nespălate din căruţa lui. Pe masa se aflau întotdeauna 
piine ', proaspăta şi borcane cu dulceaţă de fructe; veşnicele 
fripuri ale i lui Kandhla cedară locul unei diversităţi de meniuri. 
în fiecare 1 zi ea îi arăta cîte o nouă realizare. Era în stare să 
călărească precum un bărbat, deşi Sean trebuia să se întoarcă 
cu spatele cînd ea încalecă şi descăleca. Ea-l tunse pe Sean şi se 
achita de sarcina cel puţin tot atit de bine ca şi frizerul lui din 
Johannesburg. Avea la ea în căruţa un cufăr cu medicamente din 
care scotea tot felul de remedii pentru orice om sau animal 
bolnav din jurul ei. Mînuia arma ca un bărbat şi era în stare să 
desfacă şi să curețe carabina Mannlicher a lui Sean. Ea-l ajuta 
pe Sean să-şi umple cu praf de puşcă gloanţele, cîntărind 
cantitatea cu o capacitate spiţerească de apreciere. Era 
capabilă să discute despre naştere şi procreaţie cu clinica 
distanţare, pentru ca un minut mai tirziu să roşească toata cînd 
el o privea cu înţeles. Era încăpăţinată ca un catiîr, cu nasul pe 
sus atunci cînd îi convenea ei, senină şi indescifrabilă uneori, şi 
o biată copilita alteori. Era în stare să-i vîre o mînă de iarbă pe 
sub gulerul cămăşii şi s-o rupă la fugă doar ca să-l stimească să 
se ia după ea, era în stare să chicotească minute în şir la un 
gînd secret al ei, era în stare să joace lungi şi sofisticate jocuri în 
care crinii erau copiii ei, cărora ea le vorbea şi le răspundea 
Ciîteodată era atit de naivă, încît Sean credea că glumeşte, asta 
pînă în momentul cînd el îşi amintea cît era de tînără. Era în 
stare să-l aducă de la fericire şi pînă la furia cea mai aprigă într- 
un singur ceas. Insă odată ce-i cîştigase încrederea, iar ea era 
convinsa că el avea să se comporte conform regulilor stabilite 
de ea Katrina răspundea mîngiierilor lui cu o violenţă care-i 
descumpănea pe amindoi. Sean era pur şi simplu topit după ea 
Era o fiinţă minunata şi, cel mai bun lucra dintre toate, se putea 
înţelege cu ea El îi povesti despre Duff. Ea văzu patul în plus din 
căruţa lui şi dădu peste haine care în mod evident erau prea 


mici pentru el. Cînd îl întrebă despre toate acestea el îi povesti 
tot de-a fir a păr, iar ea îl înţelese. 

Zilele se transformară în săptămîni. Vitele se îngrăşară, pielea le 
deveni netedă şi întinsa Katrina cultivă o micuță grădină de 
zarzavat şi culese o recoltă. Veni şi Crăciunul, iar Katrina băgă la 
cuptor un cozonac. Sean îi dărui o hlamida din blană de 
maimuţă la care Mbejane lucrase în secret, iar ea îi oferi lui nişte 
cămăşi ţesute de mînă, fiecare dintre ele brodată cu inițialele lui 
deasupra buzunarului de la piept şi mai îndulci un pic asprimea 
regulilor. 

Pe urmă, cînd anul cel nou începuse, iar Sean nu mai ucisese 
nici un elefant de aproape două luni, Mbejane veni la el în 
fruntea unei delegaţii a purtătorilor de arme. întrebarea pe care 
trebuia s-o pună, deşi răsucită cu tact, suna cam aşa „Noi am 
venit aici ca să vînăm sau pentru ce?" 

Ridicară tabăra şi-o luară apoi tot spre nord, pentru ca pînă la 
urmă tensiunea prin care trecuse Sean să înceapă să-şi arate 
efectele. încercă să scape de gînduri izgonindu-le cu zile lungi 
petrecute în expediţii de vînătoare, dar asta nu era de nici un 
ajutor din cauza condiţiilor proaste, fapt care-i sporea şi mai 
mult nervozitatea. Pe alocuri, iarba era mai înaltă decit un cal cu 
călăreț cu tot, iar muchiile tăiau ca briciul atunci cînd încercai să 
te strecori prin ea. Dar cele mai rele erau seminţele ierbii. Avînd 
peste un centimetru în lungime şi ascuţite ca nişte săgeți, ele 
străpungeau cu uşurinţă hainele şi ajungeau pînă la piele. în 
zăpuşeala încărcată de umiditate, micile răni făcute de acestea 
începeau să supureze în citeva ore. Pe urma mai erau şi 
muştele. Muştele de hipopotam, muscoii verzi, muşiţa de nisip - 
toate avind un singur lucra în comun: toate pişcau. Locul lor 
favorit era pielea fragedă dinapoia urechii. Se strecurau pînă 
acolo, se zău pe nesimţite - după care tac! înţepau cu acul lor ce 
frigea a fierul înroşit. Mereu ud, uneori de la sudoare, alteori de 
la loaie, Sean se mai apropia citeodată de vreo turma de 
elefanţi, auzea cum umbla prin iarba înalta din jurul lui şi vedea 
cupola alba de egrete fluturind din aripi deasupra lor, însă 
rareori avea bcazia să tragă un foc. Dac-o făcea, în jurul lui se 
forma un iu-jreş de corpuri mişcîndu-se aiurea. De cele mai 
multe ori urmăreau vreo turmă şi tocmai cînd erau pe punctul să 
înceapă atacul, lui Sean îi pierea brusc cheful şi se întorceau toţi 
înapoi la tabără Nu putea să se ţină departe de ea. 


Se simţea nefericit, servitorii erau amăriţi, iar Katrina era fe-icită 
ca o păsăruică în zorii zilei. Avea un bărbat al ei, avea o 
gospodărie pe care o conducea cu încredere şi, pentru că 
simţurile ei nu erau atit de încordate ca ale lui Sean, ea era din 
punct de vedere fizic perfect mulţumită. Deşi el îi respecta cu 
sfinţenie regulile, serile petrecute în căruţa ei se încheiau cu un 
oftat şi un fior după care se retrăgea visătoare la patul ei, 
lăsîndu-l pe Sean cu sufletul chinuit de un demon turbat. 
Singura fiinţă căreia i se putea plinge despre oful său era Hoţu'. 
El zăcea alături, ¿01 botul înfundat la subsuoara lui Sean şi 
învelit în cel putin jumătate din pături şi asculta în linişte. 

Zuluşii vedeau şi ei prea bine care era necazul, insa nu 
pricepeau mare lucru. Desigur nu discutau despre asta, însă 
daca unul dintre ei îşi întindea braţele în mod sugestiv ori daca 
tuşea într-un anume fel, ceilalţi ştiau la ce anume se refera. 
Mbejane se apropie cel mai mult de a exprima în cuvinte 
problema. Lui Sean tocmai îi sărise muştarul. Era în legătură cu 
o bardă care se pierduse şi nu se mai găsea şi cine anume era 
de vină. Sean îi aduna pe toţi şi-i alinie după care-şi manifestă 
ritos dubii în legătură cu strămoşii lor, cu cît de mult valorează 
ei în prezent şi ce viitor îi aşteaptă, după care o rupse la fugă 
către căruţa lui. Se scurse o lungă tăcere, iar Hlubi oferi lui 
Mbejane cutiuţa de prizat. 

Mbejane trase un pic pe nas şi zise: 

— E ca un armăsar prost care nu ştie cum să dărime un gard. 

— Adevărat, adevărat, aşa e, se declarară ei de acord şi aici se 
încheie toată discuţia. 


18 

O săptămînă mai tîrziu, ei ajungeau la riul Sabi. Munţii de pe 
celălalt mal erau înconjurați de o aură albastru-cenuşie din 
cauza distanţei, iar riul era umflat - maroniu şi umflat. 
Dimineaţa următoare era răcoroasă după ploaia din cursul 
nopţii. în tabără mirosea a fum, a vite şi a mimoză sălbatică. 
Dintr-unul dintre ouăle de struţ pe care le găsise Mbejane cu o zi 
în urmă, Katrina făcu o omletă de mărimea unei farfurii de supă. 
Era condimentată cu nucşoară şi bucățele de ciuperci, galbenă 
şi hrănitoare. După acea urmară biscuiţi cu miere sălbatică, 
cafea şi un trabuc pentru Sean. 


— Astăzi pleci? întreba Katrina. -îhîm. 

-Oh! 

— Nu vrei să plec? 

— De-o săptămînă n-ai mai stat în tabără. 

— Daca nu vrei să plec, nu mai plec. 

Ea se ridică repede şi începu să stringă masa. 

— Oricum elefanţi n-ai să mai găseşti... de fapt n-ai mai găsit 
nimic de atita amar de vreme. 

— Vrei să rămîn? 

— E o zi aşa de frumoasa! Ea-i făcu semn lui Kandhla că poate 
să ducă farfuriile. 

— Dacă vrei să rămîn, cere-mi-o aşa cum se cuvine. 

— Am putea merge după ciuperci. 

— Spune-o! 

— E-n ordine, fie: te rog! 

— Mbejane, scoate şaua de pe calul ala - nu-mi mai trebuie. 
Katrina rise. Dadu fuga la căruţa ei, cu fusta încurcîndu-i-se 
printre picioare şi chemîndu-şi cîinii. Se întoarse cu scufiţa pe 
cap şi un coşuleţ în mînă. Cîinii se îmbulzeau în jurul lor, ţopăind 
şi hămăind. 

— Haide! Marş şi caută! îi îndemnă Sean, iar ei o rupseră la fuga 
în faţă, întorcîndu-se apoi în cercuri, hămăind, hiîrjonin-du-se 
între ei. 

Sean şi Katrina mergeau ţinîndu-se de mînă. Cozorocul scufiţei 
Katrinei îi adumbrea chipul, însă chiar şi atunci ochii ei cei verzi 
aruncau scîntei cînd îşi ridica privirea spre el. Culeseră ciuperci 
noi, rotunde şi tari, cafenii şi uşor lipicioase în partea de sus a 
cupolei, dantelate pe dedesubt asemenea unui evantai. Intr-o 
oră umplură coşul şi se opriră dedesubtul unui arbore de manila. 
Sean se lăsă pe spate. Katrina rupse un fir de iarbă şi începu să-i 
gîdile faţa pînă cînd el o apuca de încheietura miinii şi o trase la 
pieptul său. Cîlinii îi observau şezînd de jur împrejurul lor într-un 
cerc, cu limbile atîrnînd rozalii şi umede. 

— Există un loc lingă Cape, imediat cum ieşi din Paarl. Se afla 
chiar la poalele munţilor şi mai este şi un riu... apa e atit de 
limpede încît poţi să vezi peştii pe fund, spuse Katrina. Urechea 
îi era lipita de pieptul lui şi-i asculta bătăile inimii. Ai să-mi 
cumperi şi mie acolo, cîndva, o fermă? 

— Da, spuse Sean. 


— O să construim acolo o casă cu un pridvor larg şi duminicile o 
să ne ducem la biserică împreună cu fetele, cu cei mici în spate, 
iar băieţii ceva mai răsăriţi vor călări aproape de trăsura. 

— Cam ciţi să fie? întreba Sean. 

El îi ridica scufiţa şi se uită la urechea ei. Era o ureche foarte 
frumoasă, iar în lumina soarelui putea distinge puful fin ca un fel 
de blăniţă aproape invizibila ce-i acoperea lobul. 

— Oh, mulţi... majoritatea băieţi, dar şi vreo cîteva fete. 

— Zece? sugeră Sean. 

— Mai mulţi. -Cincisprezece? " 

— Da, cincisprezece. 

Se întinseră amindoi şi se gindiră la acele cuvinte. Lui Sean i se 
părea că era un număr cit se poate de potrivit. 

— Şi o să cresc şi pasări, vreau să am o mulţime de pasări. 

— E-n ordine, spuse Sean. 

— Şi cum, nu ai nimic de obiectat?! 

— Nu, de ce - ar trebui să am? 

— Unii oameni nu pot suferi pasările, altora nu le plac găinile de 
nici un fel, spuse Katrina. Mă bucur că tu n-ai nimic împotrivă. 
Eu întotdeauna mi le-am dorit. 

Sean îşi apropie gura pe furiş de urechea ei, însă ea-i simţi 
mişcarea şi se ridica în picioare. 

— Ce faci? 

— Uite asta fac, spuse Sean şi-şi repezi mina după ea 

— Nu, Sean, nu vezi cum se uita la noi?! exclamă ea agitind din 
miîini şi izgonind ciîinii. 

— O să înţeleagă ei, spuse Sean, după care amindoi rămaseră 
tăcuţi vreme îndelungată. 

Cîinii izbucniră toţi deodată într-o hămăială generala. Katrina se 
ridica în capul oaselor, iar Sean întoarse capul şi zări leopardul. 
Se afla cam la cincizeci de metri la marginea lizierei 

f. ce străjuia malul rîului, observîndu-i, în elegantul său costum 
vîrstat în negru şi auriu, ce-i îmbrăca trupul prelung şi cu pînte- 
1 cele supt. în următoarea clipă era în mişcare, abia daca se 
putea distinge din cauza vitezei, atingînd pămîntul la fel de uşor 
cum un lăstun atinge luciul apei din zbor ca să-'şi astîmpere 
setea. Cîinii se asmuţiră pe dată asupra lui în haita, cu Hoţu' în 
frunte fă-cînd o hărmălaie de nedescris. 

— înapoi, înapoi! strigă Sean. Lăsaţi-1, daţi-i pace, veniţi înapoi! 
— Opreşte-i, Sean! Du-te după ei! O să-i pierdem pe toţi. 


— Aşteaptă aici, îi spuse Sean. 

El alerga după zgomotul făcut de haita de cîini. Nu striga după 
ei, ca să-şi păstreze suflul. Ştia ce-avea să se întîimple şi era cu 
urechea ciulită, aşteptînd să se întîmple. Desluşi o schimbare 1, 
în tonul lătratului de hăituire - acum era mai ascuţit Sean se opri 
|- locului şi rămase aşa gifiind şi scrutînd desişul înaintea lui. 
Cîi-/$ nii nu se mai mişcau. Lătratul lor avea acum o tărie 
constantă. 

- Nemernicul ăla s-a oprit; o să-i hăcuiasca. 

începu din nou să alerge şi aproape imediat auzi chelălăitul 
primului cîine. Mai departe dădu peste animalul care zăcea în 
locul unde-l azvirlise leopardul - era căţeaua cea bătrină cu 
urechi albe; avea stomacul spintecat. Pe urmă dădu peste 
cîinele cel cafeniu, cu maţele atîrnînd, deşi încă viu şi tirindu-se 
ca să-i vina în întîmpinare. Continuă să alerge pe urmele 
sîngerosului vînător urmărindu-l cu încrincenare. Deja nu se mai 
oprea sa aline cîinii schilodiţi. Pe majoritatea îi găsea deja morţi. 
îşi simţi saliva încleindu-se în gura, inima începu s-o ia la galop 
şi-l cuprinse ameţeala. 

Brusc se trezi în cîmp deschis asistînd la încăierare. Mai ră- 
măseseră în viaţă încă trei cîini. Unul dintre ei era Hoţu'. în- 
conjuraseră leopardul, lătrînd la el, repezindu-se la picioarele lui 
din spate, apoi sărind imediat îndărăt cînd leopardul se răsucea 
brusc mirîind. 

In poiană iarba era scurtă şi verde. Soarele se afla chiar 
deasupra capului: nu arunca nici o umbră, luminînd totul cu raze 
egale. Sean încercă să strige, dar sunetele i se opriră în git 
Leopardul se lasă pe spate şi se întinse cu aerul unei pisici care 
doarme, cu picioarele desfăcute şi burta la soare. Traşi într-o 
parte, cîinii şovăiau. Sean strigă din nou, dar glasul său tot nu 
ajunse pînă la ei. însă pîntecul galben, moale şi pufos era mult 
prea ispititor. Unul dintre cîini se repezi la el cu botul căscat. 
Leopardul reacţiona fulgerător, ca o capcană cu arc. Prinse 
cîinele cu labele din faţă, în timp ce ghearele din spate se 
mişcau cu repeziciune. Cîinele chelălăi de durere sub tăieturile 
precise ca de chirurg, după care leopardul îl azvîrli deoparte, cu 
matele atîrnîndu-i în afara. Apoi prădătorul se destinse iar 
pentru a-şi dezveli ispititorul pîntece galben. Sean se afla acum 
mult mai aproape şi de astă dată cei doi cîini rămaşi auziră 
strigătul lui de avertisment. Şi leopardul îl auzi. Se ridică 


fulgerător şi încercă să scape, dar în clipa cînd se întorcea, Hoţu' 
se şi năpusti asupra picioarelor lui din spate, obligindu-l să se 
întoarcă şi să ia poziţie de atac. 

- Aici, băiete, lasă-1! Hoţu', aici! Vino aici! 

Cîinele luă strigătele lui Sean drept încurajare. Se agita la un 
pas de ghearele fulgerătoare, provocînd cu lătratul său 
leopardul. Acum vinătoarea se echilibrase. Sean ştia că, dacă îşi 
putea face cîinii să renunţe la atac, leopardul avea să fugă. Mai 
făcu încă un pas în faţă, se aplecă să ia de jos o piatră ca s-o 
arunce în Hoţu', dar această mişcare strică tot echilibrul. Cînd îşi 
îndreptă spinarea, constată că leopardul era cu ochii pe el şi 
atunci simţi cum frica i se zvircoleşte în stomac. Avea să se 
repeadă la el. Ştia asta după felul în care urechile i se lipseră de 
craniu, iar umerii i se strinseră ca nişte arcuri. Sean dădu 
dramul pietrei şi duse mîna la cuțitul de la centura. 

Botul leopardului dezveli nişte dinţi galbeni, iar craniul cu 
urechile lipite de el părea deodată capul unui şarpe. Se apropie 
iute, strecurindu-se uşor şi măturînd cîinii din calea lui. Pasul îi 
era elastic şi de o agilitate uimitoare. Se furişa către el rapid, pe 
deasupra miriştei cu iarbă scurta. Făcu un salt uriaş, foarte rapid 
şi în acelaşi timp extrem de lin. Sean resimţi în acelaşi timp 
şocul şi durerea. Şocul îl azvirli pe spate, iar durerea îi secătui 
plămînii de aer. Ghearele animalului i se înfipseră în piept, sim- 
ţindu-le cum îi riciiau coastele. Cu mîna în gitlejul animalului, îi 
opri botul la mica distanţă de faţa lui, simțind parca mirosul de 
mormiînt proaspăt al respirației lui. Se rostogoliră împreuna în 
iarbă, leopardul rămînînd cu ghearele din faţă înfipte în pieptul 
lui Sean, care simţi cum picioarele din spate ale fiarei se ridica 
fiind gata să-i spintece stomacul. Se răsuci disperat ca să se 
ferească din calea lor, înfingind în acelaşi timp cuțitul în 
spinarea animalului. Leopardul scoase un urlet înfiorător, 
ridicînd din nou labele din spate, iar Sean simţi cum ghearele i 
se înfig în şold şi cum îi sfişie pulpa. Durerea era profundă şi 
puternica, iar el ştia că trebuie să fie grav rănit. Şi ghearele 
ucigătoare se ridicară din nou. De asta data aveau să-l omoare. 
Hoţu' îşi înfipse colții în piciorul din spate al leopardului înainte 
ca ghearele să atingă carnea lui Sean şi începu sa tragă de el, 
bine înfipt pe picioarele din faţă, ţinînd întins leopardul pe | tot 
corpul bărbatului. Vederea lui Sean se topi într-o întunecime 
smălţata de lumini strălucitoare. împlintă cuțitul în spinarea 


leopardului, aproape de şira spinării şi-l trase în jos printre 
coaste aidoma unui măcelar care-şi tranşează un cotlet. 
Leopardul urla iar, cu corpul străbătut de convulsii şi ghearele 
din faţă înfipte şi mai adînc în muşchii lui Sean. Insă bărbatul 
continuă să-l înjunghie, lung şi profund, apoi iar şi iar. Spintecă 
înnebunit de durere, iar sîngele ţişni şi se amestecă cu al lui, 
după care trupul sălbăticiunii alunecă într-o parte şi se 
desprinse de el. Cîinii începură să tragă de el, mirîind. Era mort. 
Sean lăsă cuțitul să-i cadă din mînă şi îşi atinse rănile de la 
picior. Sîngele de un roşu-închis căpătase consistenţa melasei, 
gîlgîind din abundență. Privea ca printr-o pilnie a întunericului. 
La capătul ei se vedea piciorul care nu era al lui - acel picior nu 
era al lui. 

— Garry,£fopti el. Garry, o, Dumnezeule! îmi pare rău. Mi-a 
alunecat, n-am vrut, mi-a alunecat! 

Pîlnia dispăru şi nu mai era nici urma de picior - doar întuneric. 
Timpul deveni lichid, toata lumea deveni lichida, mişcîn-du-şi 
apele în bezna. Soarele era întunecat şi doar durerea era 
persistentă, rezistind ca o stîncă în marea mişcătoare şi 
întunecata, în întuneric zări chipul nedesluşit al Katrinei. încerca 
să-i spună că-i pare rău. încerca să-i spună că era un accident, 
dar durerea îl împiedica. Ea plingea. El ştiu că ea avea să 
înţeleagă, aşa ca se refugie din nou în marea cea întunecată. 
Apoi suprafaţa mării începu să fiarbă, iar el se îneca în vipia 
amiezii, dar durerea era acolo, mereu prezenta ca o stîncă de 
care să te sprijini. Aburul iscat din mare îl învălui şi luă chipul 
unei femei despre care crezu că era Katrina, apoi văzu că era 
capul unui leopard, iar răsuflarea lui putea precum carnea unui 
picior cangrenat. 

— Nu te vreau pe tine - ştiu cine eşti, strigă el la năluca. Nu te 
vreau. Nu e copilul meu, iar năluca se risipi în neguri, în vălătuci 
cenuşii de abur care se întoarseră înapoi către el scoţind nişte 
sunete nearticulate pe un lanţ ce zornăia vomitînd galben din 
acea gură cenuşie a negurilor, şi-odată cu ele se instala şi 
groaza. 

Se răsuci şi-şi acoperi faţa, tinîndu-se bine de durere, fiindcă 
durerea era singura care era reală şi durabila. 

Apoi, după o mie de ani marea îngheţa, iar el păşi peste valuri şi 
gheaţa cea albă se întindea pretutindeni cît vedeai cu ochii. 


Era frig şi multă singurătate. Mai bătea şi un vînticel, un vînti-cel 
rece, vuind pe deasupra ghetii, iar vuietul lui era trist, şi Sean îşi 
ţinea la piept durerea, o stringea cu dragoste în braţe fiindcă 
era singur şi doar durerea era adevărată. Apoi se mai iviră şi 
alte fantasme ce mişunau pe lingă el pe gheaţa, siluete 
întunecate, toate mişcîndu-se grăbite într-o singură direcţie, 
îngrămădite toate împrejurul lui, împingîndu-l, şi-şi pierdu 
durerea, o rătăci tn acel iureş disperat. Şi, cu toate că nu aveau 
chipuri, unele siluete boceau, altele rideau şi se grăbeau toate 
înainte, pînă cînd ajunseră într-un loc unde crevasa se căsca în 
gheaţă chiar dinaintea lor. Crevasa era largă şi adincă, iar 
laturile sale erau albe, apoi în nuanţă de verde-pal şi apoi 
albastra, şi în cele din urmă de o întunecime absolută, iar unele 
dintre siluete se aruncau vesele în ea, cîntînd în timp ce cădeau. 
Altele se agăţau de marginile genunii, cu feţele lor fără contur 
pline de teamă, şi totuşi mereu altele şi altele se aruncau în 
abis, istovite ca nişte calatori ajunşi la capătul unei lungi 
călătorii. Cînd Sean dădu cu ochii de prăpastie începu să se 
zbată, împotrivindu-se de unul singur mulţimii îmbulzite care-l 
împingea înainte, aducîndu-l pînă pe buza abisului unde 
picioarele îi alunecară. Se agăța cu degetele de marginea 
alunecoasă a ghetii. Se zbătu şi strigă în timp ce se zbătea, 
fiindcă hăul întunecat îi înghiţea picioarele. Apoi se întinse 
liniştit, iar genunea se închise la loc, el raminînd singur. Era 
istovit şi cumplit de obosit. închise ochii, iar durerea se întoarse, 
zvicnindu-i încet în picior. 

Deschise ochii şi zări chipul Katrinei. Era palida şi ochii ei erau 
mari, înconjurați de cearcăne rotunde şi vineţii. încerca să-şi 
ridice mîna pentru a-i atinge faţa, dar nu se putu mişca. 

— Katrina, spuse el şi văzu cum ochii i se fac verzi de surpriza şi 
de fericire. 

— Ţi-ai revenit. O, Doamne, slavă Ţie! Ţi-ai revenit. Sean îşi 
întoarse capul şi se uită la pînza coviltirului. 

— De cit timp? întrebă el şi glasul lui era şoptit. 

— Cinci zile... Nu vorbi - te rog, nu vorbi. 

Sean închise ochii. Era foarte obosit, aşa că adormi. 


19 


Cînd Sean se deşteptă, Katrina îl spăla. Mbejane o ajută să-l 
ridice şi să-l întoarcă, palmele lui mari şi roz mişcîndu-se foarte 
delicat atunci cînd avea grijă de piciorul rănit. II spălară de 
mirosul febrei şă-i schimbară pansamentele. Sean se uita la 
Katrina, observînd-o cum îl îngrijea şi, de fiecare dată cînd ochii 
li se în-tilneau, ei îşi zimbeau unul altuia. La un moment dat el 
îşi aduna puterile şi-l întrebă pe Mbejane: 

— Unde-ai fost arunci cînd am avut nevoie de tine? 

— Dormeam la soare, Nkosi, ca o băbăciune, rosti Mbejane pe 
jumătate rizînd, pe jumătate cerindu-şi iertare. 

Katrina îi aduse de mîncare, iar cînd o mirosi îşi dădu seama cit 
era de flămînd. Mîncă tot, după care adormi din nou. 

Mbejane ridică un umbrar fără pereţi laterali - un acoperiş 
simplu din cîteva braţe de iarbă. îl aşeza într-un loc ferit, chiar 
pe malul riului Sabi. Apoi meşteri o targa din doi pari şi nişte 
curele de piele împletită. îl transportară pe Sean din căruţa, cu 
Katrina învirtindu-se în jurul lor pînă cînd îl aduseseră la 
adăpostul umbrarului de pe mal. Katrina se întoarse la căruţă 
după perne, iar cînd reveni îi găsi pe Sean şi pe Hoţu' tolăniţi 
amîn-doi foarte comod. 

— Sean, dă-l pe monstrul ăla jos din pat - de-abia ce-am spălat 
păturile! 

Hoţu' se ascunse cu totul la subsuoara lui Sean. 

— E destul de curat, nu-i nici o problemă, îi luă Sean apărarea 

— Miroase! 

— Ba nu miroase, o contrazise el adulmecînd cîinele. în fine, nu 
chiar aşa de tare. 

— Păi se putea să lipsească el! Ea aşeza o pemă sub capul lui 
apoi veni lîngă piciorul lui. Cum te mai simţi? 

— E bine, îi răspunse Sean. Hoţu' se tîri încetişor pînă cînd 
ajunse la perne. Odată cu trecerea zilelor, trupul lui Sean se 
înzdrăveni şi-i 

reveniră puterile. Vîntul ce se plimba liber prin umbrar usca şi 
închise rănile de pe piept şi de pe picior, dar aveau să-i rămînă 
cicatrici. Dimineţile, după ce serveau micul dejun, Sean finea 
şedinţa din aşternutul său. Katrina stătea la unul dintre capetele 
patului, iar servitorii se aşezau în jurul lui. Mai întîi discutau 
Chestiuni casnice - sănătatea vitelor, spunindu-le pe nume, dis- 
cutînd despre ochii lor, despre copitele lor şi despre burţile lor. 
în coviltirul uneia dintre căruţe era o ruptura. Singura căţea 


rămasă era în călduri - era Hoţu' suficient de bărbat cît să facă 
faţă situaţiei? Mai era nevoie de ceva came - poate căNkosikaze 
ar putea mai tirziu să înceapă să folosească arma. Hlubi 
prinsese patru mrene măricele în capcana lui pentru peşte, iar 
discuţia începea să se concentreze asupra tufişurilor de care 
erau înconjurați. Un leu ucisese un bivol african undeva la 
primul cot al riului -acolo unde se vedeau vulturii. In timpul 
nopţii, o femelă elefant | se adăpase undeva la vreo doi 
kilometri în susul riului. Fiecare | eveniment era discutat şi întors 
pe toate feţele în adunare. Toţi E erau liberi să comenteze sau 
să-şi expună propria părere şi s-o | apere împotriva oricui 
altcuiva Cînd discuţiile se încheiau, Sean | le împărțea sarcinile 
pentru ziua respectiva şi-i trimitea pe fiecare la treaba lui. Apoi 
el şi Katrina rămîneau singuri. 

Din adăpost se putea vedea întreg riul pînă departe, cu cro-i 
codilii ce zăceau pe prundurile albe şi pescăruşii care plonjau în | 
valuri. Stăteau lipiţi unul lîngă altul şi vorbeau despre ferma la | 
care visau. Sean avea să crească viţa de vie şi să prăsească 
armă-' sari, iar Katrina va avea grija de găini. Pînă la sfîrşitul 
următo-l rului sezon ploios căruțele lor aveau să se umple; apoi 
încă o expediţie şi-ar fi făcut suficient ca să-şi poată cumpăra 
ferma. Katrina continuă să-l tină pe Sean la pat multa vreme 
după ce | el se întremase destul cît să se poată ridica îl dădăcea 
mănioasă, iar el era în culmea încîntării. Fără ruşine, cum 
procedează toţi masculii, el îi accepta atenţiile, ba chiar îşi 
exagera beteşugurile. 

în cele din urma, deşi foarte greu de convins, Katrina consimţi 
să-l lase să umble. Mai rămase în tabăra cam încă o săptă-mină, 
pînă cînd simţi că picioarele nu-i mai tremura, pentru ca într-o 
seara sa-şi ia arma şi să-l însoţească pe Mbejane într-o mica 
expediţie pentru procurarea unei noi provizii de vînat. 

Umblară încet, Sean trăgindu-şi un pic de piciorul bolnav, dar 
împuşca o antilopa tînără nu departe de tabără. Apoi se aşeza 
lîngă un arbore msasa şi fuma un trabuc în timp ce Mbejane 
dădu fuga pînă-n tabără să aducă servitori pentru a cară vînatul. 
Sean îi privi cum tranşau vînatul, carnea avind pe ea vriste albe 
de osînză. O atirnară de nişte bețe lungi şi o cărară astfel doi 
cîte doi, pe umăr. 

Cînd ajunseră în tabără, Sean o găsi pe Katrina într-una dintre 
dispoziţiile ei inexplicabile. Cînd îi vorbi la cina, ea-i răspunse 


parca de undeva de departe, iar mai tirziu se aşeza lîngă foc, 
distanta. Era foarte frumoasa, iar Sean se fistici un pic frustrat. 
In cele din urma se ridica în picioare. 

— E vremea sa mergem la culcare - ne vedem la căruţa ta. 

— Du-te tu. Eu mai rămîn un pic. Sean şovăi. 

— S-a întîmplat cumva ceva? Am greşit cu ceva? 

— Nu, îi răspunse ea repede. Nu, totul e bine. Du-te să te culci. 
El o sărută pe obraz. r 

— Dacă ai nevoie de ceva, eu sînt pe aproape. Noapte bună. 
Sean îşi îndrepta spinarea. 

— Haidem, Hoţu', să mergem. E vremea de culcare. 

— Rogu-te, lasă-mi-l pe Hoţu'. Katrina prinse cîinele de pielea 
gitului şi-l strinse la piept. 

— De ce? 

— Simt nevoia să mai rămînă cineva cu mine. 

— Atunci am să mai rămîn şi eu, hotărî Sean dînd să se aşeze 
din nou. 

— Nu, tu du-te să te culci! 

Glasul ei suna disperat, iar Sean îi scruta chipul pătrunzător. 

— Eşti sigură ca totul e bine? 

— Da, te rog, pleacă! 

El se duse la căruţa lui şi mai întoarse o data capul pentru a o 
privi. Stătea cu spinarea foarte dreapta, ţinînd cîinele în braţe. 
J3 urca în căruţa. Lampa era aprinsă şi se opri surprins cînd 
dădu 

ochii de patul lui. Pe el se afla un cearşaf, nu doar nişte paturi 
aspre. îşi plimba palma peste materialul neted şi fin; era perfect 
ftitins, proaspăt ieşit de sub fierul de călcat. Se aşeză pe pat şi- 
şi scoase încălţările. îşi descheie cămaşa şi o azvirli pe lavita, 
apoi se lasă pe spate şi se uita la felinar. 

— Se întîmpla ceva al naibii de ciudat aici, rosti el cu glas tare. | 
- Sean... se auzi glasul ei, iar Sean sari din pat şi dădu la o 

parte pînza coviltirului. Pot să intru? 

— Da, bineînţeles că da, îi spuse el întinzîndu-i mîna şi tră-gind-o 
sus în căruţă. O privi şi văzu că era înspăimîntată. 

- Ceva nu e în ordine, rosti el încercînd s-o ia de mîna. 

— Ba nu. Nu mă atinge. Trebuie să-ţi spun ceva. Aşază-te pe 
pat. 

Sean îi privi chipul şi îl cuprinse îngrijorarea. 


— Cînd am venit cu tine credeam că te iubesc. Credeam că 
trebuia să fim împreuna pentru totdeauna, începu ea înghițind 
cu greutate. Apoi te-am găsit jos în iarba - sfişiat şi neînsufleţit. 
Erai mort înainte să ne începem viaţa împreună. 

Sean văzu cum ochii ei erau din nou năpădiţi de jale; retrăia din 
nou coşmarul. El întinse mîna spre ea, dar Katrina îl prinse de 
încheietura. 

— Nu, aşteaptă... rogu-te, lasă-mă să termin. Trebuie să-ţi 
explic. E foarte important. 

Sean lăsă mîna în jos, iar ea continua repede să vorbească: 

— Tu erai mort, iar eu de asemenea muream în mine. Mă 
simţeam pustiita. Nu mai exista nimic. Nimic în afara golului din 
mine şi a sentimentului de uscăciune moarta din jurul meu. 
Ţi-am atins faţa, iar tu te-ai uitat la mine. Atunci m-am rugat, 
Sean, şi m-am rugat în toate zilele în care te-ai luptat cu boala 
din corpul tău. 

Ea îngenunche în faţa lui şi-l cuprinse pe după mijloc. 

— Acum sîntem teferi şi din nou împreună, însă ştiu că asta nu 
va fi mereu. Poate încă o zi, ori poate un an, dacă avem noroc 
poate douăzeci. Dar nu mereu. Văd acum cit de nedreapta am 
fost faţă de noi doi. Vreau să fiu soţia ta. 

El se apleca repede spre ea, însă ea se feri şi se ridică în 
picioare, îşi desfăcu nasturii şi îşi lăsă hainele să alunece. îşi 
despleti părul care se revărsă ca o cascadă strălucitoare peste 
trupul ei alb ca neaua. 

— Uită-te la mine, Sean, vreau să te uiţi bine la mine. Timpul şi 
dragostea pe care ţi-o pot dărui... sînt destul? 

îi admiră trupul delicat, rotunjimile, pletele ca abanosul în timp 
ce raze blinde de lumină îi mîngiiau pielea neteda. El îi zări 
îmbujorarea obrajilor care îi învăluia şi sînii pîrguiţi, sfioşi, dar 
mîndri parca.de perfecțiunea lor. Nu-şi cobori privirea. O strinse 
la piept şi-i acoperi goliciunea cu trupul său mare. începuse să 
tremure, aşa ca el o aşeză în aşternut liniştind-o cu glasul său 
şoptit pînă cînd frisoanele i se potoliră, iar ea rămase nemişcata, 
cu faţa lipita de gitul lui. 

— Arată-mi cum... Vreau să fac ce trebuie. Rogu-te, arată-mi 
cum... şopti ea. 

Aşa că se uniră unul cu celalalt, iar aceasta căsătorie a lor se 
constituia dintr-un amestec de trăiri. Avea în ea delicateţea 
vuitului şi dorinţa, la fel cum pămîntul răscopt tînjeşte după 


ploaie. Era şi durere, pătrunzătoare şi iute, mişcarea cailor în 
galop, un sunet grav, ca al glasurilor ce se aud în noapte, însă 
vesel rostind bineţe, bucuria de a urca în zbor pe aripi de vultur, 
torentul victorios şi explozia valurilor care se ciocnesc de țărm. 
Şi mai era pace şi căldura, şi ghemuirea căţeluşilor somnoroşi, şi 
odihnă. Şi totuşi, nu se termina nici măcar în somn, ci mergea 
mai departe către o nouă căutare şi o nouă regăsire, către o alta 
unire şi o taina încă şi mai misterioasă în străfundurile 
necunoscute ale corpului ei. 


20 

Dimineaţa, ea-i aduse Biblia. 

— Hei, hei! protesta el. Am mai jurat o dată. 

Katrina rise, cu amintirea nopţii înca fierbinte şi fericita ascunsa 
înlăuntrul ei. Ea o deschise la prima pagina. 

— Trebuie să-ţi scrii numele pe ea... aici, lîngă al meu. 

Ea îl supraveghe stînd lîngă scaunul lui, cu şoldul atingîndu-i 
umărul. 

— Şi data naşterii, îl dădăci. 

Sean scrise: 9 ianuarie, 1862. Apoi adaugă: 

— Asta ce mai e?,„Data decesului"... Vrei să completez şi aici? 

— Nu mai vorbi aşa, spuse ea repede, ciocănind iute în masa de 
lemn. 

Lui Sean îi păru rău că vorbise astfel şi încercă să schimbe 
vorba. 

— Aici nu e loc decit pentru şase copii. 

-Pe ceilalţi îi putem trece pe margine. Aşa a făcut şi mama... şi 
lista ei se continua şi pe prima pagină din Facerea. Crezi ca noi 
o să ajungem atit de departe, Sean? 

Bărbatul îi zimbi. 

— După felul în care mă simt acum, ar trebui să ajungem pînă la 
Noul Testament fără prea mari probleme. 

Era un început bun. 

Prin iunie ploile se isprăviră, iar Katrina umbla cu umerii traşi 
înapoi ca să-şi echilibreze sarcina. în tabăra domnea calmul, iar 
ea era mai mult femeie decit copila. Era mare şi radia de fericire 
şi de împlinire, peste măsură de încîntată de respectul şi grija pe 
care noua ei stare i le inspirau lui Sean. Ea-şi cînta deseori sieşi, 
iar cîteodată, noaptea, îl lăsa şi pe el să-i asculte incantaţiile, îi 


dădea voie să-i tragă în sus cămaşa de noapte şi să-i descopere 
burta umflată ca să-şi lipească urechea de pielea întinsă, cu 
vinişoare albăstrii. Asculta zgomotele ce se auzeau de acolo şi 
simţea în obraz mişcări. Cînd îşi înălța capul, privirea lui era 
plină de uimire, iar ea-i suridea mîndră şi-apoi îi lua capul pe 
umărul ei şi se întindeau unul lîngă celalalt, împăcaţi. Şi în 
timpul zilei lucrurile se petreceau calm. Sean ridea cu servitorii 
şi vîna, însă fără avîntul de odinioară. 

Apoi se deplasară către nord, de-a lungul văii riului Sabi. 
Rămîneau citeodată şi cîte o lună într-o tabără. Pe măsura ce 
cîmpia devenea tot mai arida, animalele adăstau tot mai des pe 
lîngă cursurile de apă, iar căruțele cu fildeş începură din nou să 
geamă sub greutatea poverii. 

într-o după-amiază de septembrie, Sean şi Katrina porniră din 
tabără să se plimbe pe mal. Țarina era din nou brună şi cu iz de 
iarbă uscată. Riul era un şirag de iazuri şi de nisip alb. 

— Drace, cald e! exclama Sean scoţindu-şi pălăria şi ştergin-du- 
şi transpiraţia de pe frunte. Cred că te coci sub toate hainele 
alea de pe tine. 

— Ba nu, mă simt bine, protesta Katrina ţinîndu-l de braţ. 

— Hai să înotăm! 

— Vrei să zici fără nici o haina pe noi?! Katrina rămăsese 
perplexă. 

— Da, de ce nu? 

— Bine, dar e barbar! -Haide! 

El o duse pînă la mal în ciuda faptului că la fiecare pas protesta 
şi într-un loc mai ferit, la adăpostul unor bolovani mari, el îi 
scoase rochia. Ea ridea, gifiia şi roşea - toate în acelaşi timp, iar 
el o duse în braţe pînă la apă, care-i venea pînă la bărbie. 

— Ei, cum e? o întreba Sean. 

Ea-şi desfăcu părul, care plutea acum în jurul ei; îşi mişca 
degetele de la picioare prin nisipul de pe fund, iar burta i se 
vedea prin apă ca spinarea unei balene albe. 

— E plăcut, recunoscu ea. O simt pe piele de parca ar fi o 
lenjerie de mătase. 

Sean stătea în picioare lîngă ea şi n-avea pe el decit pălăria. Ea-l 
privi sever. 

— Stai jos, spuse ea stînjenită şi se uită în altă parte. 

— De ce? întrebă el. 


— Ei, ştii tu de ce... pentru că eşti sălbatic, de aia! Sean se 
aşeză lîngă ea. 

— Ar fi trebuit ca pînă acum să te obişnuieşti cu mine. 

— Ei bine, uite că nu m-am obişnuit. Sean o cuprinse cu braţul 
prin apă. 

— Eşti minunata, o alinta el. Eşti mofturoasa mea. Ea îi dădu 
voie să-i sărute urechea. 

— Oare ce-o sa fie, o întreba atingiindu-i burta, băiat sau fată? 
Acesta era în momentul de faţă subiectul preferat de discuţie. 
— Băiat. 

Ea rostise foarte hotărit. 

— Cum să-i zicem? 

— Pai, daca n-ai să găseşti repede un predikant, o să fim nevoiţi 
să-i zicem cum le zici tu mereu servitorilor. 

Sean se uita lung la ea. 

— Ce vrei să zici? 

— Ştii prea bine cum îi strigi cînd eşti mînios. 

— Bastard, spuse Sean, apoi continuă serios preocupat: Ptiu, 
drace! La asta nu m-am gindit! O să trebuiască să găsim un 
preot. Copilul meu n-o să se nască bastard. O să trebuiască să 
ne întoarcem pînă la Louis Trichardt. 

— Mai avem cam o lună, îl avertiza Katrina. 

— Dumnezeule, n-o să ajungem la timp! E prea tirziu, rosti 
deznădăjduit Sean, curpins de groaza. Stai, am găsit! Exista 
nişte aşezări portugheze dincolo de munţi, pe malul marii. 

— Oh, Sean, dar ei sînt romano-catolici! 

— Şi ce dacă, toţi servesc acelaşi stapîn. 

— Cam cit ar dura să trecem munţii? se interesa neîncrezătoare 
Katrina. 

— Nu ştiu. Vreo doua săptămîni de mers calare pînă la țărm. 

— Călare?! 

Katrina se uita la el încă şi mai neîncrezătoare. 

— La naiba! Tu nu poţi să călăreşti, aşa e! Sean îşi scărpina 
nasul. O să trebuiască să mă duc să aduc unul. Ai să te descurci 
de una singură? Am să-l las pe Mbejane sa aibă grija de tine. 

— Da, o să fie în ordine. 

— Dacă nu vrei sa mă duc, eu nu mă duc. Nu e chiar aşa de 
important. 

— Ba este important, ştii bine că e. Eu am să mă descurc, zău 
că da. 


înainte să plece a doua zi dimineaţa, Sean îl luă deoparte pe 
Mbejane. 

— Tu ştii de ce nu vii cu mine, nu-i aşa? 

Mbejane Incuviinţă din cap, dar Sean îşi dădu singur răspunsul: 
— Pentru că aici ai altceva de făcut mult mai important. - 
Noaptea, spuse Mbejane, am să dorm sub căruţa lui 

Nkosikazi. 

— Ai să dormi?! întreba Sean pe un ton ameninţător. 

— Numai din cînd în cînd şi atunci mai mult iepureşte, rinji 
Mbejane. 

— Ei, da, aşa mai merge, încuviinţa Sean. 


21 

Sean îşi luă rămas-bun de la Katrina. Fără lacrimi, fiindcă ea 
înţelegea bine motivul plecării, ajutîndu-l şi pe el să accepte 
liniştit despărţirea. Rămaseră vreme îndelungată lîngă cărata 
lor, ţinîndu-se în braţe, cu buzele aproape atingîndu-se în timp 
ce-şi murmurau, apoi Sean striga după calul său. Hlubi veni 
după el, ducînd calul de povară, şi trecură rîul Sabi. Cînd 
ajunseră pe celălalt mal, Sean se întoarse şi privi înapoi. Katrina 
era tot în picioare lîngă căruţa lor, iar în spatele ei se vedea 
silueta lui Mbejane. Cu scufiţa şi în rochia ei verde, părea o 
copila. Sean îşi flutura pălăria deasupra capului şi apoi o porniră 
spre munţi. 

Pe măsură ce urcau pădurile erau tot mai rare, făcînd loc pă- 
şunilor şi fiecare noapte era mai răcoroasă decit cea 
precedenta. Apoi la rindul lor, pajiştile dispărură lăsînd locul 
stîincilor abrupte şi văioagelor ceţoase de pe coama muntelui. 
Sean şi Hlubi urcau tot mai sus pe potecile bătătorite de animale 
sălbatice, pînă ce nu le mai puteau distinge, întorcîndu-se din 
drum cînd munţii le blocau trecerea, căutînd întruna 
trecătoarea, conducînd caii cu grija peste ripe abrupte, iar 
noaptea aşezindu-se aproape de foc şi cu urechea ciulită la 
babuinii care ţipau, ascunşi în pădurile din jur. Apoi dintr-odată, 
în mijlocul unei dimineţi strălucitoare ca un diamant şlefuit, ei 
ajunseră în virf. Către apus, pămîntul se întindea ca o harta, iar 
distanţa pe care o parcurseseră într-o săptămînă era ridicol de 
mică. Concentrindu-şi privirea şi forţindu-şi imaginaţia, Sean 
putea chiar distinge panglica de un verde-închis a rîului Sabi. 


Către răsărit, pămîntul se unea cu ceva albastra care nu era 
cerul şi pentru o clipa el nici n-o recunoscu. Apoi... 

- „.. Marea, striga el, iar Hlubi rise împreună cu el şi se bucurară 
amindoi fiindcă era un sentiment minunat să stai deasupra 
lumii. Găsiră o cale mai domoală pe pantele dinspre est ale 
masivului şi o urmară pînă la o pajişte. Chiar la poalele muntelui 
dădură peste un sat de băştinaşi. Pentru Sean, revederea unor 
aşezări umane şi a pămiînturilor cultivate fu prilej de mare 
uimire. începuse să se resemneze la gindul că el şi mica lui suita 
erau singurii supraviețuitori pe pămînt. 

întreaga populaţie a sătucului se făcu nevăzută la vederea lui. 
Mamele înşfăcară cîte un copil în fiecare mînă şi-o rupseră la 
fuga, cot la cot cu bărbaţii aşezării - amintirile despre comerţul 
cu sclavi încă mai persistau în această regiune a Africii. In cî- 
teva momente de la sosirea lui, Sean avu din nou sentimentul 
ca era singura persoană rămasă de pe pămînt. Cu disprețul 
zulus faţă de orice alt trib african, Hlubi scutura din cap cu 
tristeţe. 

- Nişte maimuțe, conchise el. 

Descalec ară şi-şi priponiră caii sub copacul cel mare din centrul 
cătunului. Se aşezară la umbra şi rămaseră în aşteptare. 
Colibele erau un fel de stupi confecţionaţi din iarbă, cu 
acoperişurile înnegrite de la fum, vreo ciţfva pui de găină 
zgîrmau şi ciuguleau pămîntul din jurul lor. Vreo jumătate de oră 
mai tîrziu, Sean zări o faţa tuciurie care-l urmărea de la 
marginea unui tufiş, dar nu o luă în seama. încet-încet chipul ieşi 
complet la iveala trăgind după el un trup care nu prea voia să 
iasă. Sean începu să facă nişte desene în praful de la picioarele 
lui, observînd cu coada ochiului silueta celui care se apropia 
şovăitor. Era un bătrin cu nişte picioare subţiri ca de barza şi un 
ochi lovit de albeaţă, suferind de oftalmie tropicala. Sean 
pricepu că fusese ales să fie ambasador pentru că pierderea lui 
ar fi fost cel mai uşor de suportat. 

Sean îşi ridica privirea şi-i zimbi cu blîndeţe. Bătrinul încremeni, 
apoi buzele lui contorsionîndu-se într-un rinjet de uşurare. Sean 
se ridica, îşi şterse palmele de praf pe pantalonii sai de piele şi 
merse să stringă mîna bătrînului. Imediat tufişurile din jur se 
umplură de oamenii care se întorceau în satul lor, făcînd glume 
şi rîzînd; se îmbulziră în jurul lui Sean, pipăindu-i îmbrăcămintea, 
privindu-i atent chipul şi exclamînd plini de uimire. Era limpede 


că majoritatea dintre ei nu mai văzuseră pînă atunci om alb. 
Sean încerca să-şi elibereze mîna dreapta din stringerea 
posesiva a lui Un-Ochi, iar Hlubi se rezema dispreţuitor de 
copac, ignorind cu superioritate aceasta festivitate de bun venit. 
Un-Ochi risipi toata neîncrederea de pe chipurile semenilor lui, 
lămurindu-i cu o voce ruginita de ani. Curajul de care dăduse 
dovada ceva mai devreme îşi primea acum răsplata. La porunca 
sa, vreo duzina de femei mai tinere o rupseră la fugă şi se 
întoarseră cu un taburet sculptat în lemn şi şase vase de lut 
pline de bere locala. Ţinîndu-l de mîna pe care n-o slăbise, Un- 
Ochi îl conduse pe Sean pînă la taburet şi-l convinse să se 
aşeze; restul băştinaşilor se aşezară direct pe jos în jurul lui, iar 
una dintre fete îi oferi cea mai pintecoasă dintre ulcelele cu 
bere. Berea era galbena şi făcea nişte bule ciudate. La vederea 
ei stomacul lui Sean se chirci. Se uita cu coada ochiului la Un- 
Ochi care la rindu-i îl privea nerăbdător, ridică vasul şi sorbi. 
Apoi zîmbi plăcut surprins; era cremoasă şi cu un gust înţepător. 
— Bună, spuse el. 

— Pună, exclamară în cor băştinaşii. 

— în sănătatea voastră! spuse Sean. 

— ... astră! rostiră toţi într-un glas, iar Sean bau vîrtos. Una 
dintre fete îi aduse o altă ulcica şi lui Hlubi. îngenun- 

che dinaintea lui şi i-l oferi sfioasă. în jurul taliei avea un cordon 
confecţionat din iarbă împletită de care atîrna un petic, însă sinii 
ei complet dezgoliţi aveau mărimea şi forma unor pepeni copţi. 
Hlubi se holbă la ei pînă cînd biata fata se fistici, apoi el duse 
vasul la gură. 

Sean căuta o călăuză pînă la cea mai apropiata aşezare 
portugheză. Se uită la Un-Ochi şi zise: 

— Oraş? Portughez? 

Un-Ochi se simţea copleşit de atenţia pe care i-o acorda Sean. 
înşfăca din nou mîna lui Sean mai înainte ca el să şi-o retragă şi 
i-o strinse viguros. 

— Termina odată, bătrin nebun ce eşti, spuse Sean siciit, iar Un- 
Ochi rinji şi încuviinţă din cap, apoi, fără să-i dea drumul la 
mînă, începu să le explice, agitat, celorlalţi băştinaşi: Intre timp, 
Sean îşi storcea mintea ca să-şi aducă aminte numele unuia 
dintre porturile portugheze de pe litoral. 

— Nova Sofala! striga el cînd îşi aduse aminte. 

Un-Ochi îşi întrerupse brusc logoreea şi se uită lung la Sean. 


— Nova Sofala, rosti el din nou arătînd undeva spre est, iar Un- 
Ochi îşi dezveli gingiile în cel mai mare rinjet de care era el în 
stare. 

— Nova Sofala, se declară el de acord, arătînd autoritar, în 
aceeaşi direcţie, şi nu mai fu decit o chestiune de cîteva minute 
pînă să-şi dea seama că el însuşi se va bucura de onoarea dea 
le fi ghid. Hlubi puse şeile pe cai, Un-Ochi îşi aduse dintr-o coliba 
o rogojina împletită din iarbă şi o secure de luptă. Sean urca şi 
se uita la Hlubi, aşteptind să faca şi el acelaşi lucru, însă Hlubi 
se purta ciudat. 

— Ei? întreba Sean resemnat. Ce e? 

-Nkosi, rosti Hlubi uitîndu-se în sus la ramurile copacului de lingă 
ei, bătrînul ar putea duce el calul de povară. 

— Puteţi face cu rindul, spuse Sean. 

Hlubi tuşi şi-şi muta ochii către unghiile de la mîna stîngă. - 
Nkosi, cînd te întorci de la mare, nu se poate să treci tot prin 
satul asta? 

— Ba sigur că da, îl linişti Sean, o să trebuiască să-l lăsam pe 
bătrin aici. De ce întrebi? 

— Am un spin în picior, Nkosi, şi mă doare. Dacă nu ai nevoie de 
mine, eu am să te aştept aici. Poate că pînă atunci rana are să 
se vindece. 

Hlubi se uită iar în sus la frunze şi-şi freca picioarele, stînje-nit. 
Sean nu observase nici o urmă de şchiopătare şi era curios să 
afle motivul purtării ciudate a lui Hlubi. însă acesta nu mai putu 
să se abţină şi se dădu de gol, furişind o privire către locul unde 
se afla fata în cercul de băştinaşi. Peticul era foarte mic, iar dacă 
priveai din lateral, nu acoperea mai nimic. Sean înţelese în 
sfîrşit şi începu să chicotească. 

— Spinul pe care-l ai e dureros, dar nu în picior ţi-a intrat. Hlubi 
se foi iar. Parcă ziceai că-s doar nişte maimuțe... te-ai răz-gîndit 
cumva? întreba el. 

-Nkosi, sînt într-adevăr maimute, oftă Hlubi. Dar nişte maimute 
foarte prietenoase. 

— Ei bine, atunci rămii... dar să nu te istoveşti prea tare. Mai 
avem de trecut şi-napoi munţii ca să ajungem iar acasă. 


22 


Un-Ochi conducea calul de povara - asta îl făcea să fie foarte 
ţanţoş. Prin iarba înaltă, prin smîrcurile de mangrove şi prin 
jungla deasă şi încinsă, apoi prin nisipul alb de coral şi printre 
trunchiurile palmierilor ei ajunseră în cele din urmă pînă la malul 
marii. Nova Sofala era o fortăreaţa cu tunuri de bronz şi ziduri 
groase. Marea de la poalele ei era plină de milul adus prin 
estuarul care o străjuia. 

Santinela de la porţi exclamă: „Madre de Dio!" atunci cînd fl 
văzu pe Sean şi-l duse la comandantul fortăreței. Comandantul 
era un omuleţ aprins la faţă de parca suferea de febra, purtînd o 
tunică murdara şi pătată de transpiraţie. Comandantul exclama 
şi el: „Madre de Dio!" şi-şi trînti cît colo scaunul de la birou. îi luă 
ceva timp pînă să se dumirească bine că acest gigant murdar şi 
bărbos nu reprezenta nici un pericol. Comandantul vorbea 
englezeşte, iar Sean îi explică problema. 

Da, în mod sigur îi putea fi de ajutor. în fortăreaţa se aflau trei 
misionari iezuiţi, proaspăt sosiți din Portugalia şi care ardeau de 
dorinţa de a-şi începe apostolatul. Sean avea de unde alege, dar 
mai înainte trebuia să facă o baie, să ia cina în compania 
comandantului şi să-i dea o mină de ajutor la degustatul 
vinurilor ce sosiseră cu aceeaşi corabie ca şi misionarii. Sean 
găsi că era o idee foarte bună. 

La cină, îi întîlni pe ceilalţi oaspeţi. Erau toţi tineri, cu chipuri 
încă rozalii, fiindcă Africa încă nu avusese ocazia de a-şi 
imprima asupră-le stigmatul. Toţi trei erau dornici să meargă 
împreună cu el, iar Sean îl alese pe cel mai tînăr - nu atit pentru 
felul cum arăta, cît pentru nume. „Părintele Alphonso" suna a 
nume de erou. lezuiţii se retraseră devreme să se culce şi-i 
lăsară pe comandantul garnizoanei, pe cei patru ofiţeri şi pe 
Sean să se cinstească cu vin de Porto. Ridicară paharul în 
cinstea reginei Victoria şi a familiei ei şi în cinstea regelui 
Portugaliei şi a familiei acestuia. Asta-i făcu să le fie sete, aşa ca 
băură şi pentru prietenii lor absenţi, apoi băură şi pentru ei. 
Comandantul şi Sean îşi făcură reciproc jurăminte de prietenie şi 
loialitate, iar asta-l făcu pe comandant să pice într-o stare de 
melancolie, începu sa plingă, iar Sean îl bătu pe umăr şi se oferi 
să danseze pentru el jocul Chipeşului Sergent Alb; comandatul 
consideră asta ca o mare onoare, ba mai mult, fu încîntat. El nu 
cunoştea acest dans, dar poate Sean ar dori să fie atit de bun 
încît să-i arate şi lui cum se dansează. Dansară sus pe masă. 


Comandantul se descurca de minune, asta numai pînă cînd în 
entuziasmul său aprecie greşit dimensiunile mesei. Sean le dădu 
cadeţilor o mînă de ajutor să-l ducă pe comandant în patul său, 
iar în zorii zilei, împreuna cu părintele Alphonso şi cu Un-Ochi, o 
luară înapoi spre munţi. 

Acum pe Sean îl îngrijora orice întîrziere; voia să ajungă cît mai 
repede înapoi la Katrina. Engleza părintelui Alphonso făcea cam 
tot atîtea parale cît portugheza lui Sean. Acest lucru îngreuna 
conversaţia, astfel că Alphonso rezolva problema vorbind numai 
el. La început Sean ascultă, dar cînd el îşi dădu seama că bunul 
părinte încerca să-l convertească, nu-i mai dădu nici un fel de 
atenţie. Alphonso nu părea în nici un fel dezamăgit - continua să 
vorbească şi să se tina de cal cu amîndouă mîinile în timp ce 
pulpanele rasei îi fulturau în jurul picioarelor, iar faţa îi asuda la 
umbra pălăriei sale cu boruri largi. Un-Ochi venea după ei ca un 
bărzoi bătrin cît vremea. 

Le mai luă încă două zile pînă la satul lui Un-Ochi, iar intrarea lor 
fu triumfală. Chipul părintelui Alphonso se lumină cînd văzu atît 
de mulţi potenţiali enoriaşi. Sean îl şi vedea cum îşi freca 
palmele în mintea lui şi decise că era mai bine să-şi continue 
drumul mai înainte ca părintele Alphonso să uite principalul 
obiectiv al călătoriei. Pentru serviciile sale, Sean îi dărui lui Un- 
Ochi un cuţit de vinatoare. Un-Ochi se aşeză sub arborele cel 
mare din centrul aşezării, picioarele lui slăbuţe nemaifiind în 
stare să mai susţină şi greutatea lui şi a cuţitului de vinatoare 
pe care-l stringea la piept. 

— Hlubi, hai că ţi-a ajuns... hai să mergem! Sean nici măcar nu 
mai descălecase şi aştepta nerăbdător ca 

Hlubi să-şi ia rămas-bun de la trei dintre fiicele satului. Hlubi îşi 
demonstrase gustul zulus tradiţional - toate trei aveau sîni mari, 
funduri mari şi erau tinere. Şi, de asemenea, toate plingeau. 

— Haide, Hlubi... care-i problema? -Nkosi, ele cred că le-am luat 
de soţii. 

— Ce le-a făcut să creadă una ca asta? -Nkosi, habar n-am. 

Hlubi dădu la o parte braţul pe care cea mai durdulie şi mai jună 
dintre fete îl petrecuse pe după gitul său, îşi înşfacă suliţele îşi o 
mpse la fuga. Sean şi cu Alphonso plecară în galop după el. 
Sătenii le strigară în urmă urări de rămas-bun şi cînd întoarse 
capul, Sean îl văzu pe Un-Ochi care încă mai stătea jos, la 
rădăcina copacului cel mare. 


Ritmul pe care-l impunea Sean fu grăitor pentru Alphonso. J 
Pofta sa de vorbă scăzu brusc şi de asemenea refuza să atingă 
cu fundul şaua, călărind într-o poziţie foarte incomodă, stînd 
mult aplecat înainte, lipit de grumazul calului şi cu fundul în aer. 
Trecură munţii şi coboriră pe celalalt versant; piscurile se topiră 
în valea riului Sabi, iar ei pătrunseră în pădure. In cea de-a noua 
zi de cînd plecaseră din Nova Sofala, ajunseră pe malul riului 
Sabi. Era într-o după-amiază tirzie, pe la chindie. Cîrduri de 
bibilici, care împiînziseră luciul apei, îşi luară imediat zborul ca 
nor albăstriu în filfiit de aripi atunci cînd Sean şi oamenii lui 
poposiră pe malul apei. în timp ce caii se adăpau, Sean îl întreba 
pe Hlubi: 

— Recunoşti această parte a riului? 

— Da, Nkosi, mai avem cam două ceasuri de mers în amonte 
pînă la tabără... ne-am lăsat prea mult spre nord atunci cînd am 
trecut prin pădure. 

Sean se uita la soare, scăpata deasupra virfului copacilor. 

— A mai rămas cam jumătate de oră de lumină... şi o noapte 
făra lună. 

- Am putea aştepta pînă miine dimineaţă, sugeră Hlubi plin de 
speranţă. 

Sean nu-l luă în seamă şi-i făcu semn lui Alphonso să încalece. 
Alphonso era pregătit să comenteze asupra gradului în care era 
de recomandată continuarea călătoriei. Aşa că Sean îl înşfăca de 
sutană şi-l ajută să urce în şa. 


23 

în întuneric, lumina felinarului ce ardea în căruţa Katrinei 
străbătea prin pînza coviltirului şi le călăuzi paşii pe ultimul ki- 
lometru al călătoriei lor de întoarcere. Hoţu' îi întîmpină cu lătrat 
de bun-venit, iar Mbejane veni în goana mare în fruntea 
servitorilor ca să ia calul lui Sean. Glasul său era marcat de 
îngrijorare şi de uşurare. 

-Nkosi, a mai rămas puţin timp... a început. 

Sean sări din şa şi-o luă la fugă spre căruţă. Smulse pinza de la 
intrare. 

— Sean, exclamă ea ridicîndu-se în capul oaselor. Ochii ei erau 
de un verde intens la lumina felinarului, însă erau încercănaţi. 
Slavă Domnului ca ai venit! 


Sean îngenunche lîngă patul ei şi-o luă în braţe. El îi şopti ceva, 
iar ea se lipi de el şi-i sărută obrajii. Lumea se topi şi-n beznă nu 
mai rămase decit o singură căruţă luminată de-un singur felinar 
de vînt şi de dragostea dintre doi oameni. 

Deodată ea înţepeni în braţele lui şi-şi pierdu răsuflarea. Sean o 
tinu strîns, chipul său devenind brusc o mască a neputinței, cu 
mîinile sale mari, aşezate pe umerii ei sfios şi nesigur. 

— Ce pot face pentru tine, iubita mea? Cum pot să te ajut? 
Corpul ei se mai destinse un pic, iar ea-i şopti: 

— Ai găsit un preot? 

— Preotul! Sean uitase de el. Ţinînd-o încă în braţe, el se răsuci 
şi zbieră: Alphonso! Alphonso! Hai, grăbeşte-te, odată, omule! 
Părintele Alphonso stătea în faţa căruţei palid şi tras la faţă 
după lunga călătorie şi plin de praf. 

— Căsătoreşte-ne, spuse Sean. Haide, repede, omule... haide, 
haide, nu sta, pricepi? 

Alphonso se urca în căruţă. Sutana i se rupsese şi prin găuri i se 
vedeau genunchii albi şi osoşi. Se apropie de ei şi deschise 
cartea. 

— Verigheta? întreba el în portugheza. 

— Da, răspunse Sean. 

— Nu, nu, verighetă? Alphonso ridica în sus un deget şi des-crise 
un cerc sugestiv în jurul lui. Verigheta? 

— Cred că vrea să zică un inel de căsătorie, şopti Katrina. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, spuse Sean. Uitasem de asta. îşi 
făcu disperat ochii roată. Ce-am putea oare să folosim? N-ai tu 
vreunul prin vreun sertar? 

Katrina scutura din cap, deschise buzele să răspundă, dar le 
închise la loc cînd o alta criza de durere îi sfişie corpul. Sean o 
tinu strins pînă cînd se mai linişti, şi se uita cam chioriş la 
Alphonso. 

— Căsătoreşte-ne, la naiba! Nu vezi că nu mai e vreme pentru 
toate nimicurile? 

— Verigheta? rosti din nou Alphonso. Arata foarte nefericit. 

— Bine, fie! Am să-ţi aduc o verigheta. Sean sări jos din căruţă şi 
striga la Mbejane. 

— Adu-mi repede puşca. 

Daca Sean avea de gînd să-l omoare pe portughez, asta îl 
privea, iar datoria lui Mbejane era aceea de a-i da o mînă de 
ajutor. El îi aduse lui Sean arma. Sean dădu peste un bănuţ de 


aur prin fundul chimirului său, îl arunca pe jos şi lipi gura ţevii de 
el. Găuri bănuţul şi îi arunca înapoi arma lui Mbejane, ur-cînd 
repede înapoi în căruţă. 

De trei ori în timpul ceremoniei durerile Katrinei o făcură pe 
aceasta să-şi piardă suflul şi de fiecare data el o tinu strins în 
braţe, Alphonoso mărind de fiecare data viteza rugăciunilor. 
Sean puse verigheta improvizată pe degetul Katrinei şi o sărută. 
Alphondo bălmăji ultimele versete în latineşte şi Katrina izbucni: 
— Sean, vine copilul! 

— leşi, îi spuse Sean lui Alphonso făcînd un gest sugestiv -şi, 
slavă Domnului, Alphonso ieşi. 

Apoi nu mai dură mult, dar lui Sean i se păru o veşnicie - ca şi 
atunci cînd îi amputaseră piciorul lui Garrick. Insă într-o clipită 
totul se terminase. Katrina zăcea foarte liniştită şi foarte palida, 
în vreme ce pe pat, chiar lingă ea şi încă legat de ea, minjit de 
sînge, se afla copilul pe care-l făcuseră. | - E mort! exclamă 
răguşit Sean. Era lac de sudoare şi se retrăsese tocmai în fundul 
căruţei. 

— Ba nu, răcni Katrina furioasă. Nu, nu e mort... Sean trebuie să 
mă ajuţi. 

Ea îi spuse ce să facă şi pînă la urmă copilul începu să plîngă. 

— E băiat, spuse Katrina încetişor. O, Sean... e băiat! 

Ea era mai frumoasă ca niciodată, palida, istovita şi frumoasa. 


24 

Degeaba - cu toate protestele lui Sean, Katrina se dădu jos din 
pat chiar a doua zi dimineaţa şi se chinui să intre într-una dintre 
rochiile ei mai vechi. Se plimba agitat, stînd cînd în preajma ei, 
cînd în preajma copilului. 

— Tofuşi.-sînt încă atît de grasă! se văicări ea. 

— lubita mea, te rog, mai rămii în pat încă o zi sau două. Ea făcu 
o mină bosumflată şi continuă să-şi lege şireturile corsetului. 

— Cine-o să aibă grijă de copilaş? 

— Eu o să am! exclamă Sean convins. lar tu ai să-mi zici ce 
trebuie să fac. 

Să te iei la ceartă cu Katrina era totuna cu a încerca să apuci 
argintul viu cu degetele - nu merita efortul. Ea termină să se 
îmbrace şi luă copilul. 


— Poţi să mă ajuţi să cobor din căruţă, rosti ea zîmbind. Sean şi 
Alphonso pregătiseră un scaun pentru ea la umbra 

unuia dintre arborii shuma mai înalţi, iar servitorii veniră să 
vadă copilul. Katrina îl ţinea în poală, iar Sean era aplecat 
deasupra lor, încă buimac. Lui Sean i se părea totul ireal... erau 
prea multe întîmplări pentru ca mintea lui să le poată înţelege 
într-un interval de timp atît de scurt. Rînjea ca în transa, ascul- 
tind tot şiragul de comentarii ale servitorilor săi, iar braţul i se 
blegise de tot cînd Alphonso îi strinse mîna pentru a douăzecea 
oară în acea dimineaţă. 

— Haide, Nkosi... ia-l în braţe! Să vedem cum îţi stă cu el, strigă 
Mbejane, iar ceilalţi servitori se luară şi ei după el, 

%trigîndu-i acelaşi lucra. încet-încet, pe chipul lui Sean se ivi ex- 
presia convingerii. 

— Haide, Nkosi, curaj, ridică-l! 

Katrina îi întinse ghemul înfăşat şi în ochii lui Sean se ivi privirea 
speriată a unui om biîntuit de vedenii. 

— Hai, fără frică, Nkosi, n-are dinţi, aşa că n-are cum să-ţi facă 
nici un rău! îl încuraja Hlubi. Sean îşi luă în braţe nou-năs-cutul, 
luînd poziţia puţin adusă de spate a proaspeţilor taţi. Zuluşii 
izbucniră în urale şi încet-încet rictusul de pe chipul lui Sean se 
topi, iar surisul său prinse a străluci de mîndrie. 

— Mbejane, nu-i aşa că-i frumos? 

— La fel de frumos ca şi taică-său, se declara de acord Mbejane. 
— Vorbele tale sînt ca un cuţit cu două tăişuri, rise Sean. 

Se uită la bebeluş cu mai multă băgare de seamă. Pe cap avea o 
calota de păr brunet, nasul îi era turtit ca la buldogi, ochii îi erau 
de o nunanţă cenuşiu - lăptoasă, iar picioarele îi erau lungi, 
slăbuţe şi roşii. 

— Cum o să-i ziceţi? întreba Hlubi. Sean se uită spre Katrina. 

— Spune-le, zise el., 

— El se va numi Dirk, zise ea în dialect zulus. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Hlubi, iar Sean îi răspunse: 

— E un pumnal... un fel de cuţit foarte ascuţit. 

Toţi servitorii încuviinţară imediat din cap şi se declarară de 
acord. Hlubi scoase la iveală cutiuţa de tabac şi o trecu din mînă 
în mînă, după care şi Mbejane luă între degete ca pentru o priză. 
— Ei, ăsta, rosti el, zic şi eu un nume bun. 


25 

In doar douăsprezece ore, paternitatea, ca un subtil alchimist, 
transformă atitudinea lui Sean faţă de viaţă. Niciodată pîna 
atunci nu mai existase cineva care sa depindă de el într-o 
măsură atît de absolută şi care să fie atit de vulnerabil. Pentru 
prima dată, în seara aceea în căruţă el o văzu pe Katrina cum 
şedea picior peste picior pe pat şi aplecată deasupra copilului 
pentru a-l alăpta la sîn. O şuviţa de păr îi cădea moale ca o aripă 
pe obraz, era mai împlinita la faţa, ca o femeie-mamă, iar copilul 
din braţe sugea cu chipul stacojiu şi scoţind mici scîncete. Ea-şi 
ridica ochii spre el şi-i zîimbi, iar bebeluşul trăgea de sînul ei cu 
pumnii lui micuţi şi gura flămîndă. 

Sean se apropie de pat, se aşeza Ungă ei şi-i cuprinse în braţe 
pe amindoi. Katrina îşi frecă obrazul de pieptul lui, iar părul ei 
mirosea a călduţ şi a curat. Bebeluşul continua să sugă cu 
plescăituri, iar Sean se simţea încercat de o emoție 
necunoscută, de parcă s-ar fi aflat în pragul unei noi aventuri. 

O săptămînă mai tîrziu, cînd cei dintii nori de ploaie se adunară 
pe cer, Sean duse căruțele peste riul Sabi către munţi, pentru a 
scăpa de zăpuşeala din luncă. Era o vale pe care o remarcase 
cînd se dusese împreuna cu Hlubi pînă la malul mării. Era 
acoperită cu iarbă scurtă şi se vedeau cedri pe malul unui şipot 
cu apă limpede. Sean îi conduse acolo. 

Era locul unde aveau să aştepte trecerea sezonului ploios, iar 
apoi bebeluşul avea să fie suficient de întremat şi puteau pleca 
după aceea către sud cu fildeşul, pentru a-l vinde în Pretoria. Fu 
o tabără fericită. Vitele se împrăştiară prin toată lunca, umplind- 
o de agitaţie şi de zgomotele paşnice ale mugetelor lor; printre 
căruţe se auzeau hohote de ris, iar noaptea, cînd negurile se po- 
gorau dinspre munte, focul de tabără se înălța strălucitor şi 
prietenos. Părintele Alphonso rămase cu ei încă vreo două săp- 
tămîni. Era un tînăr de treaba şi, cu toate că el şi Sean nu 
înțelegeau niciodată ce spunea celălalt, se descurcau binişor 
prin gesturi. Pînă la urma îi părăsi, iar Hlubi şi unul dintre ceilalţi 
servitori îl însoţiră pînă dincolo de munţi; înainte de a pleca, 
reuşi însă să-l facă pe Sean să se simtă prost cînd îl sărută 
înainte să-şi ia rămas-bun. Sean şi Katrina erau mîhniţi să-l vadă 
plecînd, fiindcă începuseră să-l îndrăgească, iar Katrina mai că şi 
uitase că era de alta religie. 


Sosiră şi ploile, cu obişnuita lor dezlănţuire. Săptămiînile se 
făcură luni. Luni fericite, cu întreaga viaţa concentrîndu-se în 
jurul părutului lui Dirk. Mbejane îi cioplise pătuţul din lemn de 
cedru, iar aşternuturile fura confecţionate din lenjeria de pat 
luata dintr-unul din cuferele Katrinei. Copilul creştea repede; în 
fiecare zi părea că ocupă tot mai mult spaţiu din pătuţul său, 
picioarele îi erau mai împlinite, pielea îşi pierdea aspectul pătat 
rozaliu, iar ochii nu mai erau de un albastru-spălăcit. Acum erau 
verzi -curînd aveau să fie aidoma celor ai mamei sale. 

Pentru a-şi umple zilele lungi ce se scurgeau agale, Sean începu 
să ridice o căsuţă lingă pîrîu. Servitorii dădură şi ei o mînă de 
ajutor şi din planul modest de la care pornise, ea deveni pînă [la 
urmă o construcţie robustă cu pereţi tencuiți din chirpici 
şi .acoperită cu ierburi şi ramuri şi o vatră din pietre într-un colţ. 
Cînd fu gata, Sean şi Katrina se mutară în ea. După căruţa 
acoperita cu prelata ei subţire, căsuţa dădu iubirii lor o senzaţie 
de permanenţa. Intr-o noapte, pe cînd afară ploaia răpăia în 
întuneric, iar vîntul chelălăia la uşă ca un cîine care se cere lăsat 
să intre, ei întinseră o saltea dinaintea vetrei şi acolo, vegheaţi 
de dogoarea flăcărilor jucăuşe, concepură un alt copil. 

Sosi Crăciunul şi după aceea Anul Nou. Ploile deveniră mai rare, 
apoi se opriră cu totul, iar ei încă se mai aflau în valea lor. Apoi, 
în cele din urmă trebuiră să plece şi de acolo fiindcă proviziile 
importante - praful de puşcă, sarea, medicamentele şi îm- 
jbrăcămintea - erau aproape pe sfirşite. îşi încărcară căruțele, 
înjugară boii şi-o porniră la drum cu noaptea-n cap. Convoiul de 
căruţe şerpuia către şesuri, iar Katrina stătea pe laviţa căruţei 
din frunte cu Dirk în braţe şi Sean călare lingă ea. Se uită în 
urma -doar acoperişul maroniu al căsuţei lor se mai zărea 
printre ramurile cedrilor. Părea părăsit şi stingher. 

— într-o zi trebuie să ne întoarcem, am fost atit de fericiţi aici, 
spuse ea blind. Sean se aplecă în şa către ea şi-i atinse braţul. 
— Fericirea nu-i un loc anume, iubita mea, noi n-o lăsăm aici, ci 
o luam cu noi oriunde am merge. 

Ea îi zimbi. Cel de-al doilea copilaş deja începea să-şi facă 
simțită prezenţa. 

Către sfîrşitul lui iulie ajunseră la fluviul Limpopo şi găsiră un 
vad bun de trecut. Le luă trei zile descărcarea căruţelor, 
trecerea lor pe celălalt mal prin nisipul moale şi transportarea 
fildeşului şi a proviziilor. Isprăviră toate acestea către sfîrşitul 


amiezii celei de-a treia zile, cînd toata lumea era frinta de 
oboseală. Luară cina mai devreme şi la un ceas după scăpătatul 
soarelui zuluşii se înfăşurară fiecare în pătura lui, iar Sean şi 
Katrina dormeau unul în braţele celuilalt, sus în căruţa lor. în 
zori, Katrina se arăta tăcuta şi un pic cam palidă. Sean nu băgă 
de seama pînă cînd ea-i zise că se simte obosita şi că mai voia 
să se întindă un pic. Imediat îi captă întreaga atenţie. O ajută să 
se urce iar în căruţă şi-i aşeză pernele la capătii. 

— Eşti sigură că nu e nimic grav? o tot pisa el întruna. 

— Sigur că nu, sînt doar un pic obosita, atît. Nu-i nimic, îl asigura 
ea. 

îi aprecia grija, însă respiră uşurata cînd în cele din urmă el se 
duse să-şi vadă mai departe de treaba la reîncărcarea căruţelor, 
fiindcă felul în care-o doftoricea Sean era un pic cam stîngaci. 
Ea voia să fie lăsată singură. Se simţea sleită de puteri şi-i era 
frig. 

Pînă la amiaza, căruțele erau încărcate aşa cum dorea Sean. El 
urcă apoi în căruţa Katrinei, dădu la o parte pinza coviltirului şi 
aruncă un ochi înăuntru. Se aştepta s-o afle dormind. Insa ea 
zăcea în pat, cu ochii deschişi şi înfofolita în doua dintre paturile 
cele mai groase. Faţa îi era palida ca a unui cadavru. Sean simţi 
împunsătura îngrijorării şi urca iute în căruţa. 

— Draga mea, araţi groaznic. Eşti bolnavă? 

El îi puse mîna pe umeri, iar ea tremură din cauza frisoa-nelor. 
Nu-i răspunse, dar ochii ei se mişcară către podina căruţei, chiar 
lîngă piciorul patului, iar privirea lui Sean le urmări direcţia. 
Obiectul de lux al Katrinei era oala ei de noapte; era un imens 
vas de porțelan cu nişte trandafiri roşii pictaţi manual. Ţinea la 
ea ca la ochii din cap, iar Sean obişnuia s-o tachineze cînd o 
vedea tronînd deasupra ei. Acum oala de noapte se afla lîngă 
piciorul patului, iar cînd Sean văzu ce se afla în ea, respiraţia i 
se opri. Oala de noapte era pe jumătate umplută cu un lichid de 
consistenţa laptelui bătut. 

— O, Dumnezeule! şopti el. 

Se uita fix la acel obiect nemişcat ca o stana de piatră, în vreme 
ce prin cap începu să-i bubuie un crimpei dintr-un cînte-cel 
deocheat pe care-l auzise prin cîrciumile din Witwatersrand, ca 
tîrnăcopul unui cioclu. 


Ca Lucifer de-ntunecat, Şi negru ca ocara, Cînd curge-n valuri 
febra Neagră ca un păcat. 


înveleşte-l în pături Indoapă-l cu chinină Dar noi toţi asta ştim. 
De capătul funiei s-anină. 


Ca Lucifer de-ntunecat, Şi negru ca ocara, Curind în groapă va fi 
băgat Şi țarină pe faţă-i vom arunca. 

îşi ridică fruntea şi o privi drept în ochi, căutînd semne de 
teamă. însă ea-l privea la fel de senina, fără să-şi ferească 
privirea. 

— Sean, e febra neagră. 

— Da... ştiu, îi răspunse el, fiindcă nu avea nimic de cîştigat 
daca nega adevărul, nu mai era loc pentru speranţe deşarte. 

Era febra neagra: malaria în forma ei cea mai năprasnica, cea 
care ataca rinichii şi-i transforma în nişte bieţi săculeţi fragili de 
sînge negru, pe care cea mai mica mişcare îi putea rupe. Sean 
în-genunche lîngă patul ei. 

— Trebuie să stai cît mai liniştita, îi spuse atingîndu-i fruntea cu 
vîrful degetelor şi simţind-o dogorind. 

— Da, îi răspunse ea, dar deja expresia ochilor ei trăda înce- 
ţoşarea şi fu zguduita de prima mişcare involuntară a delirului. 
Sean îşi puse braţul peste pieptul ei pentru a-i domoli zbaterea. 
Pînă seara, Katrina era cufundata adînc în coşmarul malariei. 
Hohotea şi ţipa cu o groaza absurda, scutura din cap şi se lupta 
cu el atunci cînd Sean încerca s-o determine să bea lichide. Dar 
trebuia neapărat să bea, era singura ei şansă de a-şi spăla 
rinichii şi poate să scape cu viaţa. Sean îi ţinu capul şi o forţă să 
bea. 

Dirk începu să plingă, flămînd şi înspăimîntat la vederea mamei 
lui. 

— Mbejane! striga Sean, cu glasul ascuţit din cauza disperării. 
Mbejane aşteptase toata după-amiaza la intrarea în căruţă. 
-Nkosi, ce pot să fac? 

— Copilul... eşti în stare să ai grija de el? Mbejane luă pătuţul în 
care se afla Dirk. 

— Nu-ţi mai.face griji din cauza lui. Am să-l duc în cealaltă 
căruţă. 

Sean îşi îndreptă întreaga atenţie către Katrina. Temperatura 
creştea din ce în ce mai mult. Corpul ei dogorea ca un cuptor, 


avea pielea uscata şi cu fiecare ceas era tot mai sălbatica, iar 
convulsiile ei mai greu de controlat. 

La o oră după lăsarea înmnericului, Kandhla veni la căruţa cu un 
vas plin cu un lichid fierbinte şi o ceaşca. Sean strimbă din nas 
cînd mirosi conţinutul. 

— Ce naiba e asta? 

— E o fiertură dintr-un arbore care se numeşte pieptul-fecioa- 
rei... Nkosikazi trebuie să bea fiertura asta. 

Avea acelaşi iz de mucegai ca şi hameiul dat în clocot, iar Sean 
şovăia. El cunoştea copacul. Creştea pe înălţimi, avea o scoarță 
parca plina de bube şi de umflături, iar fiecare umflătura era 
cam de mărimea unui sin împodobita cu un spin în vârf. 

— De unde o aveţi? N-am văzut nici un astfel de copac în toată 
lunca riului. 

Sean ezita înainte s-o facă pe Katrina să bea fiertura de scoarţa. 
Cunoştea leacurile zuluse - dacă nu omorau, uneori mai şi 
vindecau. 

— Hlubi s-a repezit pînă la dealuri unde-am făcut tabără acum 
patru zile... acum o oră a adus scoarţa. 

Un drum dus-întors de cincizeci de kilometri în ceva mai puţin 
de şase ore - chiar şi în tristeţea sa Sean găsi resurse să 
zimbească. 

— Spune-i lui Hlubi căNkozikazi are să-i bea leacul. 

Kandhla fi ţinu capul, iar Sean îi turnă lichidul cu miros fetid 
între buze - izbuti s-o facă să bea toata ulcica Sucul de scoarţa 
păru a-i debloca rinichii; pînă în zori, ea vărsa spumă de febra 
neagra De fiecare dată, Sean o imobiliza cu blindeţe, protejindu- 
i corpul să nu facă vreo mişcare bruscă ce-ar fi fost în stare să o 
omoare. Treptat, delirul aluneca în coma; zăcea în pat 
încovrigata şi nemişcată, zgilţiită doar de vreo cîteva frisoane de 
scurtă durata Cînd soarele dimineţii atinse coviltirul căruţei şi 
lumina interiorul, Sean îi văzu faţa şi ştiu că ea era pe moarte. 
Pielea îi era de un alb-gălbui, părul îşi pierduse strălucirea şi era 
fără viaţa ca iarba uscata. Kandhla mai aduse încă o ulcică de 
fiertura de leac şi i-o dădură. Cînd ulcica era goala, Kandhla 
zise: 

-Nkosi, dă-mi voie să pun o saltea pe blana căruţei lîngă patul lui 
Nkosikazi. Trebuie să te culci, iar eu am să stau aici cu voi şi am 
să te trezesc daca Nkosikazi se mişca 

Sean se uită la el cu ochi rătăciţi. 


— Va fi vreme pentru dormit şi mai tîrziu, prietene. îşi mută 
privirea spre Katrina şi spuse încetişor: Nu mai e mult şi-are să 
fie după aceea timp berechet. 

Deodată corpul Katrinei se crispa, iar Sean se lăsă în genunchi 
lîngă patul ei. Kandhla îşi lungea neliniştit gitul în spatele lui. 
Sean avu nevoie de citeva clipe pînă să-şi dea seama ce se 
întîmpla şi atunci îşi ridica ochii spre Kandhla 

- Fugi! Du-te, hai, iute! ţipă el, iar chinul din glasul lui îl trimise 
pe Kandhla împleticindu-se şi ieşind ca din puşcă din căruţa 

Cel de-al doilea fiu al lui Sean se născu în acea dimineaţa şi, în 
timp ce Kandhla veghea asupra Katrinei, Sean înfăşură copilul 
într-un pled, îl duse în cîmpie şi-l îngropa acolo. După care se 
întoarse la căpătiiul Katrinei unde rămase zi şi noapte pînă cînd 
şirul lor se topi într-un amestec de disperata jale. Pe cît de 
apropiata era Katrina de moarte, tot pe atît de aproape era Sean 
de pragul nebuniei. Nu se clinti din căruţă nici o clipă, se aşeza 
pe salteaua de lîngă patul ei, ştergîndu-i transpiraţia de pe 
frunte, ducîndu-i o ceaşcă la buze sau doar stînd şi privind-o. îşi 
pierduse copilul, iar Katrina se topea văzînd cu ochii, 
transformîn-du-se într-un schelet descarnat şi galben precum 
ceara. Dirk fu cel care-l salva. Mbejane i-l aducea pe băiat, iar 
acesta se hirjo-nea pe saltea venind de-a buşilea în braţele lui şi 
trăgindu-l de barba Era singurul licăr de lumina în bezna 


27 

Insă Katrina supravieţui. îşi reveni încet-încet din nemişcare şi 
din coma ce precede moartea, şi, odată cu şovăielnica-i 
întoarcere la viaţă, disperarea lui Sean se transformă în nădejde 
şi apoi într-o minunată senzaţie de uşurare. Apa ei nu mai era 
neagră, ci roz-închis şf plina de sedimente. Acum ea era 
conştienta de prezenţa lui şi, cu toate ca era atît de slăbită încît 
nici măcar nu-şi putea sălta capul de pe pernă, ochii ei îl 
urmăreau peste tot cînd se mişca de colo-colo prin căruţă. Mai 
trecu încă o săptămînă pînă cînd ea află şi de copil. îl întrebă ea, 
cu glasul ca o şoaptă obosită, şi-atunci el îi spuse cu toată 
blindeţea de care era în stare. Katrina nu avea suficienta vlagă 
pentru a manifesta o mare emoție; zăcea liniştită cu ochii 
pironiţi în bolta coviltirului de deasupra capului, iar lacrimile îi 
şiroiau pe obrajii galbeni. 


După febră trupul ei suferise transformări aproape de necrezut. 
Membrele i se subţiaseră într-atit, încît Sean îi putea cuprinde 
mijlocul cu o singura mînă. Pielea îi atîrna flasca în pliuri şofranii 
pe faţa şi pe corp, iar sîngele roz încă îi mai colora urina. lar asta 
nu era tot; febra îi secătuise toată vlaga mintii. Nu mai avea 
nimic cu care să se opună durerii pricinuite de moartea 
bebeluşului ei, iar durerea o făcu să se retragă într-o cochilie 
dincolo de care nu mai puteau pătrunde nici Sean şi nici Dirk. 
Sean se strădui să o aducă iarăşi la viaţa, să repare ravagiile de 
neînchipuit pricinuite minţii şi trupului ei. Fiecare minut al vieţii 
El şi servitorii răscoliră lunca cincizeci de kilometri în jurul 
taberei în căutare de delicateţuri cu care să-i stirnească pofta de 
mîncare: fructe sălbatice, miere, măduvioare de girafă, came de 
la o mulţime de animale: frigărui din inimă de elefant şi ficat de 
gazelă, iguana la grătar, albă şi fragedă ca un pui durduliu, fileu 
auriu de plătică pescuita din apele riului. Katrina ciugulea fără 
chef din toate, apoi îşi întorcea capul şi privea fix din patul ei 
pînza coviltirului. 

Sean veghea la căpătiiul ei şi-i vorbea despre ferma pe care o 
vor cumpăra, încercînd zadarnic s-o atragă într-o discuţie despre 
casa pe care aveau s-o ridice împreună. îi citi din cărţile lui Duff 
şi singura reacţie pe care o obţinu din partea ei era un mic 
tremur al buzelor atunci cînd el rostea cuvintele „moarte" sau 


„copil". Vorbi despre zilele petrecute în Witwatersrand, 
scormonindu-şi creierul după nişte povestiri care-ar fi putut s-o 
amuze. l-I aduse pe Dirk şi-i dădu drumul să se joace prin 


căruţă. Acum băieţelul mergea în picioare, părul său negru 
începea sa se cîrlionţeze, iar ochii îi erau verzi de-a binelea. 
Totuşi Dirk nu putea fi ţinut prea mult în căruţa. Erau prea mult 
de făcut, prea multe de explorat şi de aflat. Numaidecit el se 
îndrepta clătinîndu-se spre intrarea în căruţa, de unde răcnea un 
împărătesc apel: ,3ejaan! Bejaan!" 

Aproape imediat capul lui Mbejane apărea în faţa căruţei, 
uitîndu-se spre Sean şi cerindu-i din ochi permisiunea. 

- Bine, bine, fie... du-l pe-afară... apoi: Dar vezi, spune-i lui 
Kandhla să nu-l îndoape prea tare. 

Repede, pînă cînd Sean nu se răzgindea, Mbejane îl ridica pe 
Dirk în braţe şi duşi erau. Băieţelul era înconjurat de mai bine de 
douăzeci de zuluşi, gata oricînd să-l răsfeţe. Era mare întrecere 


între ei care să-i cîştige favorurile - nici un efort nu era prea 
mare: mîndrul Mbejane - să-l vezi pe jos în patru labe, călărit 
fără milă peste tot printre căruţe, Hlubi care se scărpina la 
subsuori şi făcea ca o maimuţă, în celebra sa imitație a unui 
babuin, în timp ce Dirk chiuia de încîntare, grăsanul Kandhla 
dădea iama prin proviziile de conserve ale Katrinei pentru a fi el 
sigur că Dirk era hrănit aşa cum se cade, iar ceilalţi şedeau şi ei 
pe-aproape, abia aşteptind să intre-n horă, dar abtinîndu-se de 
frică să nu stirnească gelozia lui Mbejane şi a lui Hlubi. Sean ştia 
ce se petrece, dar nu putea face nimic ca să-i împiedice. Timpul 
Pentru prima data în viaţa lui Sean dăruia mai mult decit o parte 
superficială din el însuşi unei alte fiinţe. Nu era un sacrificiu 
stingher: continuă pe parcursul lunilor de convalescenţa ale 
Katrinei pînă cînd aceasta se întrema îndeajuns pentru a se 
putea ridica în capul oaselor fără ajutor; continuă şi în lunile de 
care ea avea nevoie pentru a-şi recăpăta forţele pînă cînd Sean 
avea să decidă că îşi puteau relua călătoria mai departe spre 
sud. îi construiră o targa - Sean nu voia să rişte hurducăielile 
căruţei -şi prima etapa a călătoriei dură doar două ore. Patru 
servitori duceau targa, iar Katrina se afla întinsă pe ea, cu o 
bucată de pinza deasupra capului ca s-o protejeze de soare. în 
ciuda delicatei atenţii cu care zuluşii o transportau, după două 
ceasuri Katrina era epuizată. O durea spatele, iar pielea ei 
palidă era acoperita cu mici broboane de sudoare. în 
următoarea săptărniînă, ei mer-seră cite două'ore zilnic, după 
care măriră treptat durata fiecărei etape pînă cînd ajunseră să 
meargă cite o zi întreagă fără oprire. 

Erau la jumătatea drumului spre Magaliesberg, în tabăra aflata 
lîngă o adăpătoare salcie în cîmpiile cu tufişuri, cînd Mbejane 
veni la Sean. 

— Mai e o căruţa fără fildeş, Nkosi. 

— Dar celelalte sînt pline, sublinie Sean. 

— La patru ore de marş distanţă de aici e destul fildeş îngropat 
cît să umplem toate căruțele alea. 

Gura lui Sean se contorsiona într-un rictus dureros. îşi muta 
privirea şi rosti cu glas moale: 

— Mbejane, sînt încă tînăr şi totuşi am adunat atitea amintiri 
urite în sufletul şi-n mintea mea cît să-mi amărască toată bătri- 


neţea. Ai vrea acum să-mi jefuiesc prietenul nu numai de viaţa, 
dar şi de partea lui de fildeş? 

Mbejane scutura din cap. 

— Am întrebat şi eu, atita tot 

— lar eu ţi-am răspuns, Mbejane. E al lui... al lui să rămînă. 
Traversară Magaliesberg şi-o cotiră spre apus pe la poalele 
munţilor. Apoi, la două luni de cînd trecuseră de Limpopo, ei 
ajunseră la aşezarea bură Louis Trichardt. Sean îl lăsă pe 
Mbejane să deshame caii de la căruţe în piaţa din faţa bisericii, 
iar el se duse să caute un doctor. Exista numai unul în district, 
iar Sean dădu de el la cabinetul aflat deasupra magazinului 
universal şi-l aduse pînă la convoi. Sean îi cără geanta cu 
instrumente, iar doctorul, un bărbat cărunt, cu barbă colilie şi 
neobişnuit cu asemenea vicisitudini, abia dacă putu să ţină 
pasul cu Sean. Cînd ajunseră la tabăra, gifiia şi era leoarcă de 
sudoare. Sean aşteptă afară pînă cînd doctorul îşi termină 
consultul, iar cînd în sfîrşit acesta cobori din căruţă, se năpusti 
imediat asupra lui. 

— Spune<ni, doctore, ce crezi? 

— Cred, meneer, că ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în 
fiecare ceas, îi spuse doctoral uluit. Este cu neputinţă de crezut 
că soţia dumitale a putut supravieţui şi pierderii copilului, şi 
febrei negre. 

— Atunci a scăpat, nu? Nu mai e posibil să revină boala? întrebă 
Sean. 

— Pentru moment e în siguranţa... însă e încă o femeie foarte 
bolnavă. Poate dura şi un an pina la refacerea completa a tru- 
( pului ei. Nu există nici un medicament pe care să ţi-l 
recomand. Trebuie să fie cît mai liniştita, să fie bine hrănită şi să 
aşteptăm ca timpul s-o vindece. Doctoral ar mai fi vrut să mai 
adauge ceva. A mai suferit o pierdere... îi zise ciocănind în 
frunte cu arătătorul. Jalea face ravagii cumplite. O să aibă 
nevoie de dragoste şi de blindeţe, iar peste vreo şase luni o să 
aibă nevoie de un bebeluş care să-i umple golul lăsat de cel pe 
care l-a pierdut. Meneer, dă-i toate aceste trei lucruri, dar mai 
ales înconjoar-o cu dragoste. Doctorul îşi scoase ceasul din 
buzunarul jiletcii şi îl studie. E vremea să plec. Am aşa de puţin 
timp... Trebuie sa plec, mai sînt şi alţii care au nevoie de mine. îi 
întinse mîna lui Sean. Dumnezeu să te aibă în paza, meneer. 
Sean îi strinse mîna. 


— Cit îţi datorez? 

Doctoral zîmbi. Era măsliniu la chip, iar ochii săi erau de un 
albastra spălăcit; cînd zimbea părea un copilaş. 

— Pentru vorbe nu iau plată. Mi-aş fi dorit să pot face mai mult. 
O luă la pas întins traversînd piaţa, iar cînd te uitai la el cum 
umbla îţi dădeai imediat seama ca zimbetul lui era înşelător, era 
totuşi un bătrin. 

— Mbejane! strigă Sean. la un fildeş mare din căruţă şi du-l la 
cabinetul doctorului de deasupra magazinului. 

In ziua următoare, Katrina şi Sean merseră la slujba de la bise- 
rică. Katrina nu mai rezista să stea în picioare pînă cînd trebuiau 
să se cînte imnurile. Stătea liniştita în strana ei, privind spre 
altar cu buzele rostind cuvintele imnului de slava şi ochii plini de 
jale. 

Mai rămaseră încă trei zile în Louis Trichardt, unde fură bine 
primiţi. Bărbaţii veneau să bea cafea cu ei şi să vadă colții de 
elefant, iar femeile le aduseră ouă şi legume proaspete, dar 
Sean ardea de nerăbdare să plece numaidecit spre sud. Aşa că 
după trei zile ei porniră din nou la dram, în ultima parte a 
călătoriei lor. 

Katrina se întrema văzînd cu ochii. Ea prelua de la servitori 
renunţă şi la targa şi din nou o puteai vedea şezînd pe laviţa 
vizitiului în prima căruţă din convoi. începuse să se mai 
împlinească, iar roşeaţa începuse să îi revină în obrajii gălbejiţi. 
în ciuda ameliorării vizibile a sănătăţii fizice, depresia încă 
persista, iar Sean nu putea face absolut nimic s-o ajute. 

Cu o lună înainte de Crăciunul anului 1895, convoiul lui Sean 
urca încet colinele domoale din virful cărora puteau să zărească 
întinderea Pretoriei. Palisandrii ce împodobeau fiecare grădina 
erau încărcaţi de flori purpurii, iar străzile animate erau un semn 
grăitor despre prosperitatea Republicii Transvaal. Sean dejuga 
boii undeva la periferia oraşului, trăgînd căruțele pe marginea 
drumului şi instalînd tabăra alături. Cînd se convinse că soţia sa 
nu mai avea nevoie de ajutorai lui, îşi îmbrăca singurul costum 
bun şi strigă după calul lui. Costumul fusese croit după moda din 
urma cu patru ani, destul de larg încît să-i cuprindă burta pe 
care o făcuse după traiul bun în Witwatersrand. Acum atîrna lălii 
pe corp, în schimb mulindu-se pe braţele cu mult mai vînjoase. 
Faţa lui era aproape neagră într-atit era de arsa de soare, iar 


barba stufoasa ce-i cobora pe piept ascundea faptul că gulerul 
scrobit al cămăşii nu mai putea fi încheiat la git. Cizmele lui erau 
roase aproape pînă sus la carimb, nu mai exista pe ele nici 
măcar o urma de lustra şi-şi pierduseră complet forma iniţială. 
Sudoarea i se impregnase în pălărie pînă la nivelul bentiţei şi 
lăsase dire uleioase, mai închise la culoare; borurile se 
pleoştiseră şi-i veneau în ochi aşa că trebuia să o poarte împinsă 
mult pe ceafă. Aşadar, puteau fi îndreptăţite privirile curioase 
ce-l ur-măreau cînd intra călare pe Strada Bisericii însoţit de un 
sălbatic musculos de o parte şi un ditamai dulăul tărcat de 
cealaltă parte, îşi croiau drum printre căruțele care umpleau 
strada largă; trecură pe lingă Raadsaalul parlamentului 
republican, lăsară în urma casele retrase, înconjurate de 
grădinile lor întinse scăldate în verdeață şi flori roşii, pentru a 
ajunge în cele din urmă în zona comercială a oraşului ce se 
concentrase în jurul gării centrale. Sean şi Duff obişnuiau să-şi 
cumpere marfa de la un magazin universal pe care Sean îl vizita 
din nou. Nu se schimbase prea mult - firma parcă se mai 
decolorase un pic, dar anunţa tot că I. Goldberg, importator & 
exportator, intermediar în achiziţionarea de echipament minier, 
comerciant & angrosist, era gata să achiziţioneze aur, pietre 
scumpe, blanuri şi piei de animale, fildeş şi alte produse 
naturale. Sean descăleca şi aruncă friul lui Mbejane. 

- Dă şaua jos, Mbejane. S-ar putea să dureze ceva timp. 

Sean puse piciorul pe trotuar, îşi ridica pălăria cînd trecu pe 
iiingă doua doamne şi intră în clădirea în care domnul Goldberg 
îşi desfăşura diversele activităţi. Unul dintre angajaţi se grăbi 
să-i iasă în întîmpinare, dar Sean clatină din cap, iar omul se 
retrase înapoi după tejghea. îl văzuse pe domnul Goldberg 
împreuna cu doi clienţi în celalalt capăt al prăvăliei. Se mulţumi 
să aştepte. Inspecta nenumăratele rafturi ce gemeau de marfa, 
pipăind materialul din care era confecţionată o cămaşă, 
adulmecînd cu nasul într-o cutie cu trabuce, trecîndu-şi degetul 
mare pe muchia unei barde, ridicînd o armă din rastel şi ochind 
cu ea un punct de pe perete, pînă cînd domnul Goldberg făcu o 
plecăciune dinaintea clienţilor săi aflaţi în pragul uşii, după care 
veni la el. Domnul Goldberg era mic şi îndesat Avea părul tuns 
scurt, iar guşa i se revărsa peste guler. Se uita la Sean, dar ochii 
săi nu trădau nimic în timp ce îi căuta în memorie cu numele. 
Apoi faţa i se lumină dintr-odata 


— Domnu] Courtney, nu-i aşa? Sean rinji. 

— Aşa e. Ce mai faci, Izzy? îl întrebă în timp ce-şi strinseră 
mîinile. Cum merg treburile? 

Faţa domnului Goldberg se posomori. 

— Groaznic, groaznic, domnule Courtney. Sînt un om îngrijorat. 
— Dar după cum arăţi, pari a fi destul de prosper, remarca Sean 
bătiîndu-l pe burta. Te-ai mai îngrăşat. 

— Domnule Courtney, n-ai decît să glumeşti dacă-ţi arde de aşa 
ceva, dar eu îţi spun că e groaznic ce se întîmpla Impozite şi 
griji, impozite şi griji. Domnul Goldberg ofta lar acum se mai 
zvoneşte şi despre război. 

— Asta ce mai e? se încruntă Sean. 

— Ce să fie, război, domnule Courtney, război între Britania şi 
Republica 

încruntarea lui Sean se topi şi începu să ridă. 

— Prostii, omule, nici măcar Kruger nu poate fi chiar atît de 
idiot! Haide, serveşte-mă cu o ceaşcă de cafea şi un trabuc şi-o 
să mergem la tine în birou să trecem la afaceri. 

Faţa domnului Goldberg se goli de orice fel de expresie, iar 
pleoapele îi căzură peste ochi, obosite. 

— Afaceri, domnule Courtney? 

— întocmai, Izzy, de data asta eu am să vind, iar tu ai să 
cumperi. 

— Şi ce anume ai de vînzare, domnule Courtney? 

— Fildeş. -Fildeş? 

— Douăsprezece căruţe pline ochi. Domnul Goldberg oftă trist. 
— Acum nu e bun fildeşul, preţul a scăzut mult. Nu cred să mai 
poţi să scapi de el cu una, cu doua 

Bine ticluite vorbe; daca Sean n-ar fi aflat în urma cu două zile 
care mai erau preţurile pe piaţă, mai ca s-ar fi lăsat convins. 

— îmi pare rău să aud asta, spuse el. Daca fu nu eşti interesat, 
am să mai caut pe altcineva. 

— în fine, hai să trecem şi pe la biroul meu, se răzgîndi domnul 
Goldberg. Să mai vorbim, să mai vedem. Vorbitul nu te costă 
nimic. 

Doua zile mai tîrziu, ei tot mai continuau să vorbească despre 
asta. Sean îşi adusese căruțele şi descărcase colții de elefant în 
curtea din spate a prăvăliei. Domnul Goldberg în persoană 
cîntărise fiecare colţ în parte şi notase greutatea pe o foaie de 
hîr-tie. împreună adunară coloana de cifre şi conveniră asupra 


totalului. Acum se aflau în faza finală a stabilirii preţului. | - 
Haide, Izzy, am pierdut deja două zile. E un preţ bun, iar tu ştii 
foarte bine asta... hai să terminam odată şi să batem palma, 
bombăni Sean. 

— O să pierd bani cu ăştia, protesta negustorul. Trebuie să 
trăiesc şi eu, toţi trebuie să trăim. 

— Haide, îşi întinse mîna dreapta Hai odată să batem palma! 
Domnul Goldberg se mai gîndi un pic, după care-şi puse 

palma lui cea durdulie în cea a lui Sean şi rinjiră amindoi, 
mulţumiţi. Unul dintre angajaţii domnului Goldberg numără 
bănuţii de aur, depuniîndu-i pe tejghea în fişicuri de cîte cincizeci 
de monede, după care cei doi îi mai numărară o data şi întăriră 
acordul. Sean puse monedele de aur în doi săculeţi, îl bătu pe 
spate pe negustor, se mai servi cu un un trabuc şi pomi astfel 
încărcat către bancă. 

— Cînd te mai întorci în veld? striga după el domnul Goldberg. 
— In curînd! spuse Sean. 

— Vezi, nu uita să te aprovizionezi de la mine. 

— Am să mă întorc, îl asigura Sean. 

Mbejane ducea unul din săculeţi, iar Sean pe celalalt, care 
zimbea, înconjurat de fuioare de fum de havana în timp ce 
păşea pe trotuar. Un săculeţ de aur are în el ceva care-l face pe 
omul care-l cară să aibă o înălţime de peste doi metri şi 
jumătate. 

în noapea aceea, în timp ce stăteau întinşi în întunericul căruţei, 
Katrina îl întrebă: 

— Avem destui bani ca să cumpăram ferma, Sean? 

— Da, îi răspunse Sean. Avem destul cît să putem cumpăra cea 
mai frumoasa fermă din toată peninsula Cape... iar după încă o 
expediţie o să stringem suficient pentru a ridica şi casele şi 
şoproanele, să cumpărăm vitele, să plantam butaşii de viţă de 
vie şi să ne mai şi rămînă pe deasupra. 

Katrina tăcu preţ de o clipă, apoi: 

— înseamnă că o să ne întoarcem iar în savană? 

— încă o expediţie şi gata, spuse Sean. Incă vreo doi ani, după 
care ne întoarcem la Cape. O îmbrăţişa. Nu te superi, acum, nu? 
— Nu, spuse ea. Ba chiar cred că mi-ar face plăcere. Cînd 
plecăm? 

— Nu chiar imediat, rise Sean. Mai întîi o să mergem să ne mai 
distram şi noi un pic. 


O mai îmbrăţişa o data, trupul ei era încă dureros de slab; el îi 
simţea oasele şoldurilor împungîndu-1. 

— Vom cumpăra nişte rochii frumoase pentru tine, iubita mea, 
iar pentru mine un costum în care să nu mai arăt ca un 
măscărici. După care o să ieşim şi noi să vedem ce are urbea 
asta să ne ofere ca distracţii... Se opri în timp ce ideea îi prindea 
contur în minte. Ei, fir-ar să fie! Ştiu ce-o să facem. O să 
închiriem o trăsură şi-o să dăm o raita prin Johannesburg. O să 
închiriem un apartament la Grand National Hotel, să trăim şi noi 
un pic. Să facem baie într-o cada de porțelan, şi să dormim într- 
un pat adevărat; tu poţi să-ţi aranjezi părul cum doreşti, iar eu 
am să vizitez un frizer ca să-mi mai aranjeze puţin barba. O să 
mîncăm 

reveţi şi ouă de pinguin... nici nu mai ştiu de cînd n-am mai pus 
în gură o friptură de porc sau un hartan de berbec... o să le 
udăm cu vinul ăla care te pişcă la limbă, şi-o să dansăm valsuri 
cîntate de orchestre adevărate... Infierbîntat, Sean continuă să 
vorbească, iar cînd se mai opri să-şi tragă sufletul, Katrina îl 
întrebă încetişor: 

— Sean, valsul nu e un dans cam păcătos? Sean zimbi în 
întuneric. 

— Cu siguranţă că da. 

— AŞ vrea sa fiu păcătoasă măcar o singură dată... nu prea 
mult, doar un pic, dar cu tine, să văd şi eu cum e. 

— O să fim... spuse Sean, o să fim al naibii de păcătoşi! 


29 

în ziua următoare, Sean o duse pe Katrina la cel mai luxos 
magazin pentru doamne din Pretoria. El alese materiale cit 
pentru vreo şase rochii. Una dintre ele trebuia să fie o rochie de 
bal din mătase de galben-pai. Era o extravaganţa, şi o ştia prea 
bine, dar nu-i mai pasa cînd văzu tresărirea de bucurie vinovata 
ce îmbujora chipul Katrinei şi vechea scînteiere din ochii ei cei 
verzi. Pentru prima data dupa declanşarea bolii ea trăia din nou. 
El îşi risipi aurul cu o mărinimie plina de satisfacţie. Vinzătoa- 
rele erau în culmea încîntării şi roiau în jurul lor cu cutii întregi 
de accesorii feminine. 

— O duzina din astea, spuse Sean şi apoi, da, şi astea merg. 
Apoi ceva verde îi atrase atenţia pe etajerele din cealaltă 


parte a magazinului - era verdele Katrinei. 

-Ce e aia? arata cu degetul, iar cele doua vinzătoare mai-mai că 
erau să se ciocnească cap în cap în graba de a-i aduce 
materialul. Cîştigătoarea îi prezenta un şal, iar Sean îl luă şi îl 
puse pe umerii Katrinei. Era minunat. O să luăm şi asta, hotărî 
Sean, iar buzele Katrinei începură să tremure - izbucni într-un 
plins întretăiat de suspine. 

Vînzătoarele rămaseră consternate şi se învirteau în jurul lui 
Sean ca nişte găini la vremea ciugulitului, luînd-o pe Katrina şi 
ducînd-o pînă la trăsura închiriată. La uşa, el se opri şi le spuse 
peste umăr: 

— Vreau ca rochiile astea să fie gata pînă rniine seara. Se 
poate? 

— O să fie gata, domnule Courtney, chiar de-ar fi ca fetele mele 
să lucreze la ele toata noapte. 

O aduse pe Katrina înapoi la tabără şi o aşeza în pat. 

— Te rog, Sean, iartă-mă! N-am mai făcut asta niciodată pînă 
acum! 

— Nu-i nimic, iubita mea, înţeleg. Acum trebuie doar să te culci. 

în ziua următoare Katrina rămase în tabără ca să se odihnească, 
în timp ce Sean se întoarse la domnul Goldberg pentru a 
cumpăra proviziile de care aveau nevoie în următoarea 
călătorie, încărcarea căratelor mai dura încă o zi, iar între timp 
Katrina se refăcuse destul cît să suporte deplasarea pînă la 
Johannesburg. 

Plecară pe la amiaza. Mbejane mîna caii, Sean şi Katrina stăteau 
în spate ţinîndu-se de mînă acoperiţi cu un pled, iar Dirk ţo-păia 
de colo-colo prin trăsura, oprindu-se din cînd în cînd pentru a-şi 
lipi nasul de fereastra şi turuind comentariile lui într-un amestec 
de engleza, olandeza şi zulusă pe care Sean o numea dirkeză. 
Ajunseră în Johannesburg mult mai devreme decit se aştepta 
Sean. în patra ani, oraşul îşi dublase dimensiunile şi se întinsese 
spre şes, ieşindu-le în întimpinare. Merseră pe drumul principal 
traversînd noile cartiere şi ajunseră în centru. Se schimbase 
puţin, dar în general totul era aşa cum ştia Sean. îşi croiră drum 
prin zarva străzii Eloff şi înjurai lor, amestecîndu-se cu furnicarul 
de oameni de pe trotuare, se iţeau şi fantomele trecutului. Auzi 
hohotul de ris al lui Duff şi se răsuci imediat, încer-cînd să-şi dea 
seama de unde se auzea; un filfizon cu o pălărie de barcagiu şi 
plombe de aur trecu într-o trăsura pe lingă ei şi ri-sul se auzi din 


nou, însă Sean îşi dădu seama că nu era al lui Duff. Era foarte 
asemănător, dar nu la fel. Toate erau aşa - foarte 
asemănătoare, însă în mod subtil schimbate, pline de nostalgie, 
dar încărcate de tristeţe din cauza lucrurilor pierdute. Trecutul 
era pierdut - iar el ştiu atunci că nu te mai poţi întoarce din 
drum. Nimic nu mai e la fel, fiindcă realitatea nu poate exista 
decit o singura dată şi într-un singur loc. Apoi ea moare, iartu ai 
pierdut-o şi trebuie să treci mai departe pentru a o regăsi într-un 
alt timp şi-ntr-un alt loc. închiriară un apartament la Grand 
National, cu o cameră de zi şi două dormitoare, o baie personală 
şi un balcon ce dădea chiar deasupra străzii - deasupra 
acoperişurilor caselor cu vedere spre eşafodajele gurilor de 
mină şi haldele de steril înşirate de-a lungul crestei. Katrina era 
istovită. Luară cina devreme, în cameră, iar după masă Katrina 
se duse să se culce, Sean co-borind singur pentru un păhărel la 
bar înainte de culcare. Era aglomerat, dar Sean găsi un scaun 
undeva în spate şi se aşeză tăcut, înconjurat de zumzetul 
conversaţiilor. Se afla în mijlocul agitaţiei, dar nu mai făcea 
parte din ea. 

Schimbaseră tabloul de deasupra barului - pe vremuri fusese o 
scenă de vînătoare; acum era un general în tunică roşie plin de 
sînge, care-şi lua un emoţionant rămas-bun de la trupele sale, 
undeva pe un cîmp de bătălie. Soldaţii aveau nişte feţe plictisite. 
Sean îşi plimbă ochii de-a lungul pereţilor labrisaţi în esenţă de 
nuanţă închisă. Da, îşi aducea aminte - erau atitea lucruri de 
care-şi putea aduce aminte; deodată clipi. Lîngă uşa laterala era 
o crăpătură în formă de stea în placajul de lemn. Sean începu să 
rinjească, puse jos paharul şi-şi frecă oasele pumnului drept. 
Dacă Oakie Henderson nu s-ar fi ferit, pumnul acela i-ar fi 
retezat capul. 

Sean îi făcu semn barmanului. 

— încă un rachiu, te rog. 

în timp ce omul îi turna, Sean întrebă: 

— Ce s-a întîmplat cu lambriul ala de lîngă uşă? 

Omul se uită repede spre locul indicat, apoi îşi concentra atenţia 
asupra sticlei. 

— Un flăcău i-a tras un pumn odată. lar şefu' l-a lăsat aşa, un fel 
de amintire, ori cam aşa ceva. 

— Trebuie să fi fost ditamai flăcău'... lemnu' ăla e gros de două 
degete. Cum îl chema? întrebă Sean emoţionat şi curios. 


Omul ridică din umeri. 

— Vreun derbedeu - parcă cine mai poate şti. Mereu vin şi 
pleacă. Fac şi ei vreo citeva lire, udă ziduri cu ele şi apoi se cară 
se cară de unde au venit. Se uită la Sean cu o privire plictisită. 
Face o juma' de dolar, prietene. 

Sean sorbi încet rachiul răsucind paharul între două înghiţituri şi 
observă cu atenţie cum alcoolul se lipea de sticla paharului 
precum uleiul. Pentru un placaj crăpat într-un bar aveau să-şi 
aducă aminte de el. 

„lar acum am să mă duc să mă culc, hotărî el. Asta nu mai e 
lumea mea. Lumea mea e sus şi doarme - sper." Rise în sinea lui 
şi goli ce mai rămăsese pe fundul paharului. 

— Sean - se auzi un glas în urechea lui şi simţi o mînă pe umăr 
tocmai cînd se pregătea să plece. Dumnezeule, Sean, eşti chiar 
tu ori mi se pare mie? 

Sean se uită lung la omul de lîngă el. Nu recunoştea barba 
aceea frumos tunsa şi nici nasul mare şi ars de soare cu virful 
jupuit, dar brusc recunoscu ochii. 

— Dennis, ticălos bătrîn ce eşti! Dennis Petersen din Ladyburg. 
Nu-i aşa? 

— Nu m-ai cunoscut! rise Dennis. Halal prietenie! - dispari fără 
un cuvînt, iar după zece ani nici măcar nu mă mai recunoşti! 
Acum rideau amindoi. 

— Eu credeam că te-au spînzurat demult, se apără Sean. Ce 
Dumnezeu înviîrţi tu prin Johannesburg?! 

— Vind came de vită - fac parte din Comitetul Crescătorilor de 
Vite. In vocea lui Dennis se simţea mîndria. Am venit aici ca să 
negociez reînnoirea contractelor. 

— Şi cînd pleci înapoi? 

— Trenul meu pleacă peste o oră. 

— Păi e destul timp pentru un păhărel pînă atunci - ce vrei? 

— Un rachiu mic, mulţam'. 

Sean comandă băuturile, ridicară paharele şi rămaseră aşa, 
dintr-odată stînjeniţi, dîndu-şi seama că s-au scurs zece ani de la 
deplina lor frăţie de odinioară. 

— Şi ce-ai mai făcut cu viaţa ta? întrerupse Dennis pauza. 

— Una - alta, ce să fac? Un pic de minerit, tocmai ce m-am 
întors din veld. Nimic din cale afară de interesant. 

— în fine, mă bucur să te revăd din nou. în sănătatea ta! 


— Şi a ta! rosti Sean după care brusc îşi dădu seama că asta 
însemna şi veşti despre familia lui - veşti pe care nu le mai 
auzise de atiţia ani. 

— Ce mai fac cei din Ladyburg - surorile tale? 

— Amîndouă sînt căsătorite - şi eu la fel, şi am patru fii, iar 
mîndria din glasul lui Dennis se simţi iar. 

— E cineva pe care-o cunosc? întreba Sean. 

— Audrey - o ştii pe fata bătrinului Pye. 

— Nu! exclamă Sean fără să vrea, după care repede. E minunat, 
Dennis, mă bucur pentru tine - era o fata minunată. 

— Cea mai bună, admise Dennis pe deplin satisfăcut Avea aerul 
lustruit, bine hrănit şi bine îngrijit de bărbat însurat şi aşezat la 
locul său, un pic mai durduliu la faţă şi cu puţină burtica. „Oare 
şi eu încep să arăt ca el?" se pomeni Sean întrebîndu-se. 

— Sigur, bătrinu' Pye a murit - singurul creditor pe care n-a mai 
reuşit să-l cumpere. Ronnie a preluat şi banca, şi prăvălia. 

— Cine, şobolanul ăla cu urechi de liliac? zise Sean şi imediat îşi 
dădu seama că făcuse o gafă. Dennis se încruntă un pic. 

— Acum el face parte din familie, Sean. Zău, e un tip pe cinste - 
şi se pricepe foarte bine la afaceri. 

— îmi cer iertare, glumeam şi eu. Ce mai face mama? Sean 
schimba subiectul punînd întrebarea care-l frămîntase 
dintotdeauna şi alesese şi subiectul care trebuia. 

Expresia de pe chipul lui Dennis se îndulci pe loc - se putea 
vedea căldură în privirile sale. 

— La fel ca întotdeauna. Acum are o prăvălie cu articole de 
damă chiar lîngă magazinul lui Ronnie. E o mină de aur - nimeni 
n-ar cumpăra decit de la mătuşa Ada. Ea e naşa primilor doi 
băieţi ai mei, cred că-i naşa la jumătate dintre puştii din cartier, 
după care chipul i se înăspri din nou. Măcar ai fi putut să-i mai 
scrii şi ei cîte o scrisoare din cînd în cînd, Sean. Nici nu-ţi dai 
seama cîtă durere i-ai pricinuit. 

— Nu s-a ivit ocazia... 

Sean îşi plecă privirea în fundul paharului. 

— Nu ai nici o scuză - e datorie pe care ţi-ai neglijat-o. Nu ai nici 
o scuză. 

„Om de nimic ce eşti, îşi ridică Sean privirea pentru a se uita la 
el fără să încerce măcar să-şi disimuleze sila. Om de nimic plin 
de ifose şi de sfaturi care priveşte lumea cu un singur ochi şi ăla 
belit prin gaura cheii propriei îngîmfări." 


Dennis nu băgase de seama reacţia lui Sean şi continuă: 

— Asta-i o lecţie pe care un om trebuie să şi-o însuşească pînă 
să ajungă bărbat - cu toţii avem responsabilităţile şi îndatoririle 
noastre. Un bărbat creşte atunci cînd acceptă sarcinile pe care 
societatea i le încredinţează. Uite, spre exemplu, în cazul meu: 
în ciuda faptului că am o groază de lucru la ferme - mai deţin 
acum şi Mahoba Kloof - şi în ciuda îndatoririlor pe care le am 
faţă de familia mea, încă mai îmi fac timp şi să reprezint 
districtul în Comitetul Asociaţiei Crescătorilor de Vite, mai sînt şi 
membru în Consiliul Parohial şi în consiliul de conducere sătesc, 
şi am toate motivele să cred că luna viitoare mi se va cere să 
accept şi funcţia de primar. Apoi se uită ferm la Sean. Tu ce-ai 
făcut cu viaţa ta pînă acum? 

— Am trăit-o, răspunse Sean, iar Dennis rămase un pic des- 
cumpănit - dar îşi reveni. 

— Te-ai însurat? 

— Am fost - dar am vîndut-o la negustorii de sclavi arabi undeva 
prin nord. 

— Poftim?! 

— Păi, rînji Sean, era o soţie mai bătrină, iar preţul a fost bun. 

— Asta ce mai e, o glumă, nu-i aşa? Ha-ha! Nu poţi să-l pros- 
teşti pe bătrînul Dennis. 

Sean începu să hohotească. Incredibilă piticania asta de om! 

— Mai ia un pahar, Dennis! îi sugeră el. 

— Limita mea e două - aut Mulţumesc, Sean. Dennis îşi scoase 
de la briul vestei ceasul de aur cu capac şi-l cercetă plin de 
impor-tanţă. E vremea să plec - ce să fac? Mi-a părut bine să te 
văd. 

— Stai, îl opri Sean. Fratele meu - ce mai face Garry? 

— Hm, bietul Garry. Scutură Dennis solemn din cap. 

— Ce e cu el? sări Sean cu glasul tăios, presimţind o nenorocire. 
— Nu-i nimic, îl asigură repede Dennis. în fine, vreau să zic 
nimic altceva faţa de ce-a fost întotdeauna. 

— Atunci de ce-ai spus:, ,Hm, bietul Garry"? 

— De fapt nici nu prea ştiu - în afară de faptul că toată lumea o 
spune. Din obişnuinţă, presupun - el e pur şi simplu unul dintre 
oamenii în faţa cărora exclami: „3ietul de el!" 

Sean îşi reţinu miînia, voia să afle mai multe. Trebuia să ştie. 

— Incă nu mi-ai răspuns - ce mai face? 

Dennis făcu un gest foarte elocvent cu mîna dreaptă. 


— Se uită în fundul sticlei cam des - nu că i-aş găsi vreo vină, cu 
femeia cu care s-a însurat... Tu, ca să zic aşa, n-ai avut de unde 
să ştii, Sean, dacă-mi dai voie să zic. 

— îţi dau voie, încuviinţă Sean, dar e bine, sănătos? Cum merg 
treburile pe la Theunis Kraal? 

— Cu toţii am fost loviți într-o măsură mai mare sau mai mică de 
pelagră, dar Garry - ei bine, el şi-a pierdut cam jumătate din 
vite. Bietul Garry, toate i se întîmplă numai lui. 

— Dumnezeule, jumătate! 

— Da! însă, desigur, Ronnie i-a dat o mînă de ajutor. l-a oferit o 
ipotecă pe fermă pînă o trece de hopul ăsta. 

-Theunis Kraal e din nou ipotecata, gemu Sean. Of, Garry, 
Garry... 

— Da - ei, asta-i! tuşi Dennis stînjenit. Păi, m-aş cam duce şi eu, 
Sean. Vreau să zic - tuşi din nou - ăă, ai ceva bani, ai destul, 
adică? 

Sean simţi cum nefericirea lui începe să se destrame un pic; 
acest omuleţ plin de sine se oferea să-i acorde un împrumut. 

— Mulţumesc, Dennis, e foarte drăguţ din partea ta. Dar uite că 
am pus la ciorap niscaiva bănuţi - destul cît să bag la jgheab 
vreo cîteva zile, vorbi el pe un ton serios. 

— Atunci e-n ordine. Dennis arăta cit se poate de uşurat. Atunci 
e bine - totsiens, Sean, după care făcu stîinga-mprejur şi ieşi 
repede din bar. 

In clipa cînd ieşi din bar, ieşi şi din mintea lui Sean, care începu 
să se gindească iar la fratele său. 

Apoi se hotărî., Am să mă întorc la Ladyburg după ce-am să 
termin şi aceasta călătorie." Visul despre ferma din Paarl n-ar 
avea nimic de pierdut dacă ar fi mutat în Natal - şi dintr-odată îl 
lovi dorul de a mai sta iar în camera lambrisată de la Theunis 
Kraal, să simtă în zori de zi negurile reci cum se pogoară dinspre 
canion şi să vadă din nou valurile cascadelor care stropeau totul 
în jur. Tînjea să mai audă din nou vocea Adei şi să-i explice, 
ştiind prea bine că ea-l va înţelege şi-l va ierta. 

Insă mult, cu mult mai mult voia să-l mai vadă iar pe Garry - 
bietul Garry. „Trebuie neapărat să mă întorc la el - zece anieo 
perioadă îndelungata, şi poate i-a mai trecut supărarea. Trebuie 
să mă întorc la el - pentru el şi pentru Theunis Kraal." Odată 
decizia luată, Sean îşi goli paharul şi urca scările către 
apartament. 


Katrina respira uşor în somn, cu bogatul ei păr negru despletit 
pe pernă. în timp ce se dezbrăca, el o privea cu lu-are-aminte şi 
încet-încet melancolia i se risipi. Dădu la o parte încet păturile 
de pe partea lui de pat şi chiar atunci Dirk scînci din camera 
alăturată. Sean se duse imediat pînă la el. 

— Gata, gata, ce s-a întîmplat? 

Dirk clipi ca o cucuvea în căutarea unui motiv, după care găsi 
unul vechi de cînd lumea: 

— Vreau să beau apă. 

Răstimpul scurs pînă cînd Sean se duse pînă la baie şi se în- 
toarse îi oferi lui Dirk ocazia de a-şi aduna puterile, iar cînd Sean 
se întoarse, el declanşa în mod cinstit asaltul. 

— Tati, spune-mi o poveste. 

Acum şedea în fund, iar ochii îi erau strălucitori. 

— Am să-ţi spun o poveste despre Jack şi Nory... începu Sean. 

— Nu pe aia... protestă Dirk. 

Povestea lui Jack şi a fratelui său era foarte scurtă, iar Dirk o 
ştia. Sean se aşeză pe marginea patului şi-i întinse paharul cu 
apă. 

— Ce zici de asta? A fost odată un împărat care avea totul pe 
lume... însă atunci cînd pierdu totul descoperi că nu avusese de 
fapt nimic şi că acum avea mult mai mult decit crezuse 
vreodată că poate avea. 

Dirk rămase perplex. 

— Asta nu-i prea frumoasa, îşi exprimă el în cele din urmă 
părerea. 

— Ba nu, spuse Sean. Nu-i adevărat... aşa-i? Dar eu cred că ar 
trebui să avem îngăduinţă şi să recunoaştem că nu e prea rea 
pentru cît de tîrziu e acum. 

Sean se trezi fericit. Katrina stătea ridicată în pat şi turna în 
ceşti dintr-o cafetieră, iar Dirk bătea la uşă cerind să fie lăsat să 
intre şi el. îi zimbi. 

— Bună dimineaţa, meneer. Sean se sculă şi el şi o sărută. 

— Cum ai dormit, iubita mea? 

— Mulţumesc, bine, dar sub ochii ei se vedeau cearcăne vineţii. 
Sean se duse pînă la uşa ce dădea spre celălalt dormitor. 

— Pregăteşte-te că intră cavaleria, spuse el şi deschise uşa. Dirk 
fugi către pat, iar Sean plonja după el. Atunci cînd doi 

bărbaţi sînt la fel de bine făcuţi, greutatea e de obicei cea care 
face diferenţa şi în cîteva clipe Dirk îl încalecă pe Sean suind pe 


pieptul său şi blocîndu-l fără scăpare, iar Sean se văicărea stri- 
gînd: „piua!" 

După micul dejun, Mbejane aduse trăsura în faţa hotelului. Cînd 
cei trei fură în trăsură, aşezaţi confortabil, Sean trase gemuleţul 
din spatele vizitiului şi-i spuse lui Mbejane: 

— Mai întîi pe la birou. Apoi la zece trebuie să fim la bursă. 
Mbejane rinji. 

— Da, Nkosi, apoi luam prînzul la Casa Mare. Mbejane nu fusese 
niciodată în stare să pronunţe cuvintul „Xanadu". 

Merseră peste tot, în toate locurile obişnuite de odinioară, Sean 
şi Mbejane rîzînd şi schimbînd impresii prin ferestruică. La bursă 
era mare agitaţie, trotuarele erau înţesate de lume, birourile din 
strada Eloff fuseseră retencuite şi o placă de alama fixată lingă 
intrarea principala prezenta lista tuturor sucursalelor companiei 
Central Rand Consolidated. Mbejane opri trăsura afară, iar Sean 
începu să se laude în faţa Katrinei. Ea stătea şi asculta în tăcere, 
simtindu-se brusc intimidată şi nepotrivită pentru un bărbat care 
realizase atît de multe. Interpretă greşit entuziasmul lui Sean şi 
crezu că regreta trecutul şi că şi-ar fi dorit să se întoarcă. 

- Mbejane, du-ne pînă la Candy Deep, strigă Sean în cele din 
urmă, să vedem ce se mai petrece pe acolo. 

Ultimii cinci sute de metri ai drumului erau împiînziţi de bălării şi 
totul lăsa impresia de paragină. Clădirea administraţiei fusese 
demolată, iar pe ruinele fundaţiei creştea deasă iarba. Erau alte 
clădiri noi şi alte guri de mină la vreun kilometru mai departe, 
de-a lungul lanţului deluros, însă aici filonul fusese exploatat, 
epuizat şi părăsit. Mbejane aduse caii în faţa locului în care cu 
ani în urmă se înălța clădirea birourilor. Sări jos de pe capră şi 
deschise uşile, în vreme ce Sean o ajuta pe Katrina să coboare 
din trăsură. Sean îl ridica pe Dirk şi îl puse călare pe umerii săi 
şi-o luară prin iarba ce le ajungea pînă la briu, printre 
mormanele de cărămidă şi de moloz pînă la abatajul trei al 
minei Candy Deep. 

Pereţii albi şi goi de beton ce susţinuseră concasorul alcătuiau 
prin iarbă un model geometric regulat. Dincolo de aceştia se 
înălța halda albă de steril; mineralele din roca măcinată şi 
calcinată lăsaseră cîteva dire lungi şi galbene pe marginile 
haldei. Duff identificase odată respectivul mineral. Avea o 
valoare comercială mică şi era folosit de obicei în industria 


ceramica. Sean îi uitase numele - suna parcă a nume de stea - 
„Uranus" sau ceva de genul asta. 

Ajunseră pînă la galerie. Marginile tunelului se surpaseră şi iarba 
le năpădise ca nişte mustăţi neîngrijite din jurul gurii unui bătrîn. 
Nici urmă nu mai era de schelăria troliului - rămăsese doar un 
singur gard ruginit din sîrmă ghimpată împrejurul abatajului. 
Sean îşi îndoi genunchii, ţinîndu-şi spinarea dreaptă fiindcă îl 
ţinea pe Dirk în cîrcă; apucă de jos un bolovan cam cît de 
mărimea unui pumn şi-l aruncă peste gard. Aşteptară în linişte 
cu urechea ciulită zgomotul făcut în cădere de acesta izbindu-se 
de pereţii minei. Căderea dură mult, iar cînd în cele din urma 
pietroiul atinse fundul, ecoul reverberă slab de la o adincime de 
trei sute de metri. 

— Mai arunca! porunci Dirk, dar Katrina îl opri. 

— Ba nu, Sean. Haide să mergem. E un loc înspăimîntător. O 
zgiîlţii un frison. Seamănă a mormiînt. 

— Ba bine că nu, rosti blind Sean, aducîndu-şi aminte de în- 
tunecimea şi de pămîntul ce apăsase asupra lui. 

— Haide să mergem, spuse ea iar şi se întoarseră către locul 
unde-i aştepta Mbejane cu trăsura. 

La prinz, Sean se arătă binedispus şi chiar dădu pe git o sticlă 
mică de vin, dar Katrina era obosită şi îi era mult mai rău de-cit 
îi fusese de cînd plecaseră din Louis Trichardt. Ea începuse să 
înţeleagă ce viaţă avusese omul ei înainte de a-l întîlni şi o în- 
spăimînta gîndul că el se gindea să se întoarcă la un astfel de 
trai. Ea nu cunoscuse decit veldul şi viaţa de bur rătăcitor şi era 
convinsă că n-ar fi putut să se deprindă în nici un fel cu un astfel 
de trai. îl studie cu atenţie în timp ce ridea şi glumea la masă, 
nu-i scăpă siguranţa lui de sine atunci cînd poruncea şefului 
ospătarilor, manierele lui fine şi îndeminarea cu care se 
descurca de minune în multitudinea de tacîmuri ce erau întinse 
dinaintea lor pe masa, pentru ca în cele din urmă să nu mai 
poată răbda. 

— Haide să plecam, haide să ne întoarcem înapoi în veld! Sean 
încremeni cu furculiţa plină în dreptul gurii. -Poftim?! 

— Te implor, Sean, cu cît plecam mai devreme, cu atit mai 
curînd vom putea să ne cumpăram ferma. 

Sean chicoti. 


— O zi sau doua în plus n-o să conteze. începem şi noi să ne 
distrăm un pic. în seara asta am să te duc la dans - parcă urma 
să ne facem şi noi un pic de cap, nu-ţi mai aduci aminte? 

— Şi cine-o să aibă grijă de Dirk? întrebă ea moale. 

— Cum cine - Mbejane! Sean se uită la ea mai cu băgare de 
seamă. Uite ce e, te odihneşti bine după masa, iar diseară dăm 
drumu' la cîini. 

Rînji cînd îşi aduse aminte cam ce evoca aceasta expresie. 

Cînd Katrina se trezi descoperi şi celalalt motiv al indispoziţiei 
sale. Pentru prima data după naştere îi reveni menstruaţia, 
suferințelor din mintea ei alăturîndu-se şi durerea fizică. Ea nu-i 
zise lui Sean nimic. Făcu o baie şi-şi puse pe ea rochia cea 
galbenă de bal. Se pieptănă cu furie, trăgînd cu peria de păr 
pînă cînd o ustură pielea capului, dar acesta contiua să atîrne 
fără strălucire şi lipsit de viaţă - era la fel de lipsit de licăr ca şi 
ochii chipului palid ce-o priveau din oglinda. 

Sean veni în spatele ei, se apleca şi-o săruta pe obraz. 

— Arati, îi spuse el, ca un munte de lingouri de aur înalt de un 
metru şaptezeci. 

însă îşi dădu şi el seama că rochia cea galbenă fusese o alegere 
greşită; semăna prea mult cu tenul ei palid. Cînd cei doi ieşiră, 
Mbejane îi aştepta în camera de zi. 

— E posibil să ne întoarcem ceva mai tîrziu, îi spuse Sean. 

— Nu are importanţa, Nkosi. Chipul lui Mbejane era la fel de 
impasibil cum fusese mereu, dar Sean îi zări licărul din ochi; ştia 
prea bine că Mbejane abia aştepta să rămînă singur cu Dirk. 

— Să nu te prind că te duci în camera lui, îl avertiză Sean. 

— Şi dacă plînge, Nkosi? 

— N-o să plîngă... iar dac-o plinge, vezi ce vrea, dă-i ce vrea şi 
lasă-l în pace să doarmă. 

Chipul lui Mbejane exprima protestul. 

— Te previn, Mbejane, dacă mă întorc pe la miezul nopţii şi-l 
găsesc că te călăreşte prin toate camerele, vă belesc pe 
amindoi şi din pielea voastră îmi fac cizme. 

— Nimic nu-i va tulbura somnul, Nkosi, minţi Mbejane. In holul 
hotelului Sean vorbi cu recepţionerul. 

— Unde se poate găsi cea mai buna mîncare din oraş? 


— La două străzi mai jos, domnule. Golden Guinea se cheamă 
localul. E cu neputinţa să nu daţi de el. 


— Sună de parcă ar fi raiul rachiului. Sean era nelămurit, 

— Vă asigur, domnule, că n-o să vă plingeţi de nimic dacă intraţi 
acolo. Toţi se duc acolo. Domnul Rhodes acolo serveşte masa 
cînd e în oraş, domnul Bamato, domnul Hradsky... 

- ... Dirk Turpin, Cesare Borgia, Benedict Amold, continua Sean, 
m-ai convins. Ce să fac, o să risc şi eu să mă aleg cu beregata 
tăiată. 

Sean ieşi pe uşa principală cu soţia la braţ. 

Splendoarea localului Golden Guinea îl uimi pînă şi pe Sean. Un 
chelner în uniformă de general-maior îi conduse în jos pe nişte 
scări de marmură ce dădeau către un covor cit o pajişte de 
mare printre grupuri de bărbaţi şi de femei elegante, către o 
masă pe care chiar şi-n lumina discreta scînteia argintăria 
scumpa şi faţa de masă albă ca neaua. Candelabre de cristal 
atir-nau de tavanul boltit, orchestra era bună, iar aerul era 
încărcat de aromele parfumurilor şi de fumul de havane 
scumpe. 

Katrina se uită pierdută la meniu pînă cînd Sean îi sări în ajutor 
şi comanda mîncare într-o franceza care o lăsă pe Katrina cu 
gura căscată, dar nu şi pe ospătar. Sosi şi vinul, iar odată cu el 
şi buna dispoziţie a lui Sean. De cealaltă parte a mesei, Katrina 
stătea tăcuta şi-l asculta. Se străduia şi ea să găsească ceva cu 
tilc cu care să-i răspundă. Sus în căruţa lor sau singuri în veld 
erau în stare să vorbească ore în şir, fără încetare, însă aici ea 
tăcea milc. 

— Vrei să dansăm? 

Sean se apleca peste masă şi-i strînse mîna Ea scutură din cap. 
— Sean, n-aş putea. Cu atita lume în jurul nostru care s-ar uita 
la noi. M-aş face de ris. 

— Haide, vino, am să-ţi arăt eu cum... nu e cine ştie ce mare 
lucru. 

— Nu, nu am să fiu în stare, zău, n-aş putea... 

lar Sean trebui să recunoască şi el că ringul de dans de la 
Golden Guinea, sîmbătă noaptea, nu era chiar cel mai potrivit 
loc pentru învăţarea valsului. Chelnerul aduse miîncarea în 
farfurii imense aburinde. Sean începu să se ocupe de ea 
temeinic şi conversaţia lincezi. Katrina se uita la el cum înfulecă, 
ciugulind şi ea de ici de colo din felurile îmbelşugate, foarte 
conştientă de risetele şi de vocile celor din jurul lor, simțindu-se 
stînjenită şi nelalocul ei. 


— Haide, Katrina, îi zimbi Sean. Abia te-ai atins de vin. Fii şi tu 
mai îndrăzneață şi bea un pic să te mai încălzeşti. 

Ascultătoare, ea sorbi din şampanie. Nu-i era pe plac gustul. 
Sean isprăvi miîncarea de creveţi şi, lăsîndu-se pe spate în 
scaunul său, rumen la chip din cauza vinului şi a mîncării, zise: 
— Doamne... Mă rog numai ca bucătarul să păstreze acelaşi 
standard de calitate şi la restul felurilor. Rîgii uşurel în dosul 
degetelor şi-şi făcu mulţumit ochii roata prin restaurant. Duff 
obişnuia să spună că un crevete bine prăjit e o dovadă... 

Sean se opri brusc. Se uita în direcţia scărilor de marmură - 
apăruse un grup de trei persoane. Doi bărbaţi în ţinute de seara 
însoțeau o femeie. Femeia era Candy Rautenbach. Candy, cu 
părul ei cel blond ridicat în vîrful capului. Candy cu diamante la 
urechi şi la git, cu pieptul ei generos şi rochia ei albă ca spuma 
de pe o halbă de bere. Candy cu ochii ei albaştri strălucitori 
deasupra guriţei ei roşii. Candy cea graţioasă şi încîntătoare. 
Rizînd, ea se uita în direcţia lui pentru ca la un moment dat 
privirile să li se întilnească. Ea se mai uită o data, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor, risul îi îngheţa pe buze, după care, brusc tot 
calmul ei se destrăma cînd, o clipă mai tirziu, ea o rupse la fuga 
pe scări către el, ridicîndu-şi rochia pînă la genunchi, însoțitorii 
ei pornind şi ei după ea, cuprinşi de panica, iar ospătarii ferindu- 
se din calea ei şi fiecare pereche de ochi din sală întorcîndu-se 
după ei toţi. Sean îşi împinse în spate scaunul şi se ridică în 
picioare ca s-o întîmpine, iar Candy îi sări la git de cum ajunse 
lîngă el. Fu un lung moment de schimburi incoerente de saluturi 
şi-n cele din urmă Sean îi desprinse braţele din jurul giîtului şi-o 
întoarse cu faţa spre Katrina. Candy era îmbujorata şi gifiia din 
cauza emoţiei; la fiecare respiraţie, sînii ei amenințau să irupă 
din corset, iar ea încă-l mai ţinea pe Sean de braţ. 

— Candy, vreau să ţi-o prezint pe soţia mea, Katrina. Draga 
mea, ea e Candy Rautenbach. 

— încîntată... 

Katrina zîmbi vag, iar Candy făcu o gafă: 

— Sean, glumeşti?! Tu - însurat?! 

Surisul Katrinei se topi. Candy observă schimbarea şi continua 
rapid: 

— Dar trebuie să recunosc că ai avut gust. Sînt încîntată să te 
cunosc, Katrina. Odată trebuie noi două să ne întîlnim ca să-ţi 
povestesc eu despre trecutul teribil al lui Sean. 


Candy încă-l mai ţinea pe Sean de braţ, iar Katrina era cu ochii 
pe mîna ei - degetele lungi şi subţiri pe pînza închisă la culoare 
a costumului lui Sean. Sean zări direcţia privirii Katrinei şi 
încercă plin de tact să se elibereze, dar Candy se ţinea lipită de 
el. 

— Sean, ei sînt cei doi iubiţi actuali ai mei. Aceştia stăteau 
amindoi cu călciiele lipite chiar în spatele ei şi în poziţie de 
drepţi ca nişte cîini de vinătoare bine dresați. Amîndoi sînt atit 
de drăguţi încît nici nu mă pot hotărî pe care să-l aleg. Harry 
Lategaan şi Derek Goodman. Băieți, acesta e Sean Courtney. Aţi 
auzit multe despre el. 

îşi strinseră toţi mîinile. 

— Deranjăm dacă venim şi noi la masa voastră? întreba Derek 
Goodman. 

— M-ar deranja dacă n-aţi veni! exclamă Sean. Bărbaţii 
dispărură în căutare de scaune, în timp ce Candy şi Katrina se 
studiau una pe alta. 

— Asta e prima dumitale călătorie la Johannesburg, doamnă 
Courtney? Candy zimbea dulce. „Mă întreb pe unde-a găsit-o 
Sean, slabă ca un băț şi ce mai piele! - şi pe urmă accentul ăsta! 
Ar fi putut şi el să aleagă ceva mai de soi - de parcă s-ar fi 
terminat femeile." 

— Da, şi totuşi n-o să rămînem aici multă vreme. „E o tirfă. Nu 
se poate să nu fie - cu sînii ei pe jumătate goi şi cu faţa aia atit 
de machiată şi după felul cum pune mîna pe Sean. Trebuie să fi 
fost amanta lui. Dacă-l mai atinge încă o dată, o omor cu mîna 
mea." 

Sean reveni la masă, aducînd un scaun pentru Candy. 

— Draga mea, Candy este unul dintre vechii mei prieteni, sînt 
sigur că voi două o să vă înţelegeţi foarte bine. 

— Sînt sigură că aşa va fi, spuse Candy, însă Katrina nu-i răs- 
punse, iar Candy se întoarse iar spre el. Sean, cît de minunat 
este să te revăd. Arăâţi aşa de bine... la fel de ars de soare şi de 
chipeş ca prima dată cînd ne-am cunoscut. îţi mai aduci aminte 
ziua aia cînd tu şi Duff aţi venit să mîncaţi la hotel? 

Pe faţa lui Sean trecu o umbră la pomenirea numelui lui Duff. 

— Da, îmi aduc aminte. Se uită în jur şi pocni din degete după 
ospătar. Hai să mai cerem nişte şampanie. 

— Fac eu cinste, săriră simultan ambii amorezi după care se 
stîrni o amicală sfadă legata de al cui era rîndul să facă cinste. 


— Duff e şi el cu voi astă-seară? întrebă Candy. 

— Candy, ultima oară nu Derek a dat de băut? Acum e rîndul 
meu, îi ceru Harry ajutor. Candy îi ignoră şi se uita la Sean, im- 
plorind un răspuns, dar acesta se întoarse şi dădu ocol mesei 
spre scaunul său de lîngă Katrina. 

— Ce zici, fata dragă, îmi acorzi mie primul dans? întrebă Derek. 
— Hai să dăm cu banul, Derek, cine cîştigă plăteşte, dar se 
alege şi cu primul dans, sugeră Harry. 

— S-a făcut. 

— Sean, am întrebat: Duff e şi el aici în seara asta? Candy se 
uita la el peste masă. 

— Nu, nu e. Hei, voi doi, ia ascultați un pic, ce-ar fi să-mi daţi 
mie voie mai întîi. Sean evita să se uite în ochii ei şi se prinse în 
harţa lui Harry şi Derek. 

Candy îşi muşcă buza - n-avea să-l mai slăbească pe Sean pînă 
nu obținea un răspuns clar. Ea voia să mai afle veşti despre Duff 
- apoi brusc începu iar să zimbească. Nu, n-avea să se mai 
milogească. 

— Ce-i asta? Ea lovea uşor cu evantaiul pe umărul lui Harry. Eu 
o să fiu miza unui joc de noroc? în cazul asta Derek va da vinul, 
iar Sean va dansa primul cu mine. 

— Stai aşa! Nu eşti cam nedreapta? Dar Candy era deja în 
picioare. 

— Haide, Sean, ia să vedem dacă te mai duc picioarele la un 
dans. 

Sean aruncă o privire spre Katrina. 

— Nu te superi, nu-i aşa? Doar un singur dans... Katrina scutură 
din cap. 

„O urăsc. E o tirfă." Nici măcar o singură dată în viaţa ei Katrina 
nu rostise acest cuvint cu glas tare, îl văzuse doar scris în Biblia 
ei, însă acum îi făcea o imensă plăcere să se gindească la el. îi 
urmări pe Sean şi Candy cum se îndreaptă braţ la braţ spre 
ringul de dans. 

- Nu doriţi să dansaţi, doamnă Courtney? spuse Derek. 

Katrina scutură din cap din nou fără să se uite la el. Privirile ei 
erau pironite asupra lui Sean şi Candy. Ea îl văzu pe Sean cum o 
ia în braţe şi stomacul ei se transforma într-un ghem rece. 
Candy îl sorbea din ochi, ridea cu el, cu braţul pe umărul lui şi 
palma în palma lui. 


„E o tirfă." Katrina simţi cum o podidesc lacrimile pe care nu şi 
le mai putea înfrina, dar cînd se gîndea la acel cuvint ele parcă 
se opreau. Sean o învirti pe Candy într-o piruetă - Katrina 
înţepeni pe scaun cu miinile frămîntindu-i-se în poală - îşi 
atingeau picioarele, o văzu pe Candy cum îşi arcuieşte spatele şi 
cum îşi vîră coapsele între picioarele lui Sean. Simţea că se 
sufoca, gelozia îi umpluse inima mistuind-o cu pălălaia ei rece 
ca gheaţa. , Aş putea să mă duc acolo şi să-l smulg din miinile 
ei! gîndi ea Aş putea să-l opresc să mai continue. N-are nici un 
drept. E ca şi cum ăştia doi ar face... ar face-o împreună aici, de 
faţă cu toată lumea. Ştiu că au făcut-o în trecut, acum chiar ştiu 
sigur - o, Dumnezeule, fă-i să se oprească! Te rog, fă-i să se 
oprească!" 

în cele din urmă, Sean şi Candy reveniră la masă. Rideau 
împreună bine dispuşi şi cînd ajunse lîngă scaunul Katrinei, el îi 
puse o palmă pe umăr. Ea se feri, dar Sean păru a nu-şi da 
seama. Toată lumea se distra de minune. Toată lumea cu 
excepţia Katrinei. Harry şi Derek continuau în întrecerea pentru 
atenţiile ei. Hohotele de ris gros ale lui Sean răsunau în toată 
sala restaurantului, iar Candy era la fel de radioasă şi de 
scînteietoare ca şi diamantele pe care le purta. Din cinci în cinci 
minute Sean se întorcea spre Katrina şi încerca s-o atragă în 
conversaţie, dar cu încăpăţinare ea refuza să participe. Stătea 
acolo şi-i ura pe toţi din tot sufletul. Pînă şi pe Sean îl ura - 
pentru prima data începea să nu mai fie sigura de el, să fie 
geloasă pe el şi sa se teama pentru el. Se uita fix la miinile ei, 
pe care şi le pusese pe faţa de masă, şi văzu cît de osoase erau, 
cît de crăpate şi de înroşite de soare şi vînt, cît de urite erau în 
comparaţie cu mîinile lui Candy. Şi le trase iute în jos şi se 
aplecă spre Sean. 

— Te rog, Sean, vreau să mă duc la hotel. Nu mă simt bine. 
Sean se întrerupse la mijlocul unui istorisiri şi se uită la ea 

cu un amestec de îngrijorare şi de groază. El nu voia ca ea să 
plece şi cu toate astea ştia prea bine că ea era încă foarte 
bolnavă. Şovăi preţ de o secundă, după care spuse: 

— Desigur, iubita mea, îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că... 
Se întoarse spre ceilalţi. Noi o să trebuiască acum să ne 
retragem. .. soţia mea nu este pe deplin refăcută după o 
cumplită febră neagra. 


— O, Sean, chiar nu mai poţi rămîne un pic? Candy nu-şi putea 
ascunde dezamăgirea Mai avem încă atitea să ne spunem. 

— Mă tem că nu mai putem rămîne. O să ne mai vedem în alta 
seară. 

— Da, se declara Katrina iute de acord. O să ne revedem data 
viitoare cînd ne reîntoarcem în Johannesburg. 

— O, ştiu şi eu... ori poate înainte de plecare, murmura Sean. 
Intr-o seară pe săptămîna viitoare. Ce-aţi zice de luni? 

Mai înainte ca să-i poată răspundă Candy, Katrina întrerupse: 

— Te rog, Sean, haide să plecăm chiar acum! Sînt foarte 
obosită. Ea o luă spre scări, dar întoarse capul exact în 
momentul în care Candy se repezise să-l apuce de braţ pe Sean, 
îşi apropiase buzele de urechea lui şi-l întrebase ceva în şoaptă. 
Sean îi dădu un răspuns laconic, iar Candy se întoarse la locul ei 
şi se aşeză. După ce ieşiră, Katrina întrebă: 

— Ce ţi-a zis? 

— Ce să zică, şi-a luat doar rămas-bun, murmura Sean, iar 
Katrina ştia că el minţea. 

Pe drumul de întoarcere spre hotel nu mai vorbiră nici unul, nici 
celălalt. Katrina era frămîntată de gelozia ei, iar Sean se gîndea 
la ce-l întrebase Candy şi la răspunsul pe care i-l dăduse el. 

— Sean, unde-i Duff? Trebuie să-mi spui! 

— A murit, Candy. 

Sean apucasă să-i mai zărească privirea cu o clipa mai înainte 
de a se întoarce la masă. 


Sean se trezi cu o migrena, iar ţopăiturile lui Dirk pe pieptul sau 
nu reuşiră deloc s-o mai risipească. Sean trebui să-l convingă 
promiţindu-i că-i va da nişte dulciuri. Dirk, simțindu-se în 
avantaj, mări preţul la un pachet de drajeuri plus două acadele, 
din acelea cu dungi roşii, mai înainte ca maică-sa să-l poată lua 
la baie. Sean oftă şi se întinse iar între paturi. Durerea i se 
deplasa localizindu-se acum exact în spatele globilor oculari. în 
cerul gurii îi rămăsese încă gust de şampanie trezită, iar pielea îi 
mirosea a fum de havană. Aţipi din nou, iar durerea păru să-l 
mai lase. 

— Sean, ştii că-i duminică? Nu vii şi tu cu noi la biserica? îl 
întrebă pe un ton glacial Katrina din pragul uşii de la baie. Sean 
strînse pleoapele. 

— Sean! Nici un răspuns. 


— Sean! El deschise un singur ochi. 


— Nu mă simt prea bine, rosti el pe un ton răguşit. Cred că m-a 
atins şi pe mine un pic malaria. 

— Vii sau nu vii? îl soma nemilos Katrina. Noaptea nu-i mai 
îmbunase resentimentele faţa de el. 

— Nu prea mă simt în apele mele în dimineaţa asta, zău că nu. 
Sînt sigur că bunul Dumnezeu are să înţeleagă. 

— Tu să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert, îl ameninţă 
Katrina cu o voce de gheaţă. 

— îmi pare rău. Sean îşi trase păturile pînă sub bărbie în chip de 
apărare. Zău, iubita mea, cred că vreo citeva ore n-am să mai 
fiu în stare nici măcar să mă scol. Mi-ar plesni capul de durere. 
Katrina reveni în camera de zi, iar Sean o auzi cum vorbeşte cu 
Dirk cu voce tare, înadins ca să o audă și el. 

— Tatăl tău nu vine cu noi. O să trebuiască să luăm micul dejun 
doar noi. Şi apoi o să mergem la biserică doar noi doi. 

— Dar, obiectă Dirk, el trebuie să-mi cumpere un pachet de 
drajeuri şi două acadele cu dungi roşii! 

După capul lui Dirk asta făcea ca scorul să fie egal. Sean auzi 
cum se închide uşa de la apartament şi glasul lui Dirk din ce în 
ce mai slab pe coridor. Se mai linişti un pic şi aşteptă ca 
senzaţia de durere din spatele ochilor să dispară. După un timp, 
deveni conştient de prezenţa unei tăvi de cafea ce se afla pe 
măsuţa de lîngă pat şi c în tari durerea suplimentară pe care-ar 
suferi-o dacă ar face efortul s-o ia, faţă de efectul benefic al unei 
ceşti mari de cafea. Era o decizie grea, dar pînă la urma se 
ridica binişor şi-şi turnă o ceaşcă. Pe tavă se mai afla încă un 
borcănel cu frişca proaspăta, îl luă în mîna dreaptă şi tocmai 
cînd era pe punctul să-şi adauge un pic la cafea, auzi un ciocănit 
în uşa camerei de zi. 

— Intră! strigă Sean. Credea că era ospătarul care venea să ia 
tava. 

Sean îşi scormonea creierul în căutarea unei observaţii acide 
care să-l expedieze numaidecit, cînd auzi uşa de la camera de zi 
deschizîndu-se. 

— Cine e? întrebă el. 

Se auziră nişte paşi repezi, iar Sean tresări atît de tare încît 
frişca sări din borcan pe cearceaf şi pe cămaşa lui de noapte cea 
nouă. 


— Doamne Sfinte, Candy, n-ar fi trebuit să vii aici, rosti Sean 
cuprins de agitaţie. Puse înapoi borcănelul de frişca cu gesturi 
nervoase, încercînd fără succes să curețe frişca de pe cămaşa 
de noapte. Dacă nevastă-mea... te-a văzut cineva? Nu trebuie 
să ră-mii. Dacă Katrina află că eşti aici o să... adică, vreau să 
spun că n-o să înţeleagă. 

Ochii lui Candy erau umflaţi şi roşii de plins. Arăta de parcă n-ar 
fi dormit. 

— Nu-i nimic, Sean, am aşteptat pînă cînd am văzut-o ple-cînd 
pe soţia ta. Unul dintre servitorii mei a urmărit-o, s-a dus la 
biserica olandeza de pe Strada Comisariatului, iar acolo liturghia 
durează cam cincizeci de ani. Intră în cameră şi se aşeză pe 
marginea patului său. Trebuia să-ţi vorbesc între patru ochi. Nu 
puteam să te las să pleci fără să aflu despre Duff. Vreau să-mi 
spui ce s-a întîmplat, vreau să ştiu totul. Promit să nu pling, ştiu 
cît nu poţi să suferi lucrul asta. 

— Candy, hai să nu ne mai chinuim amîndoi. Este mort. Haide să 
ni-l amintim cum era cînd trăia. 

Sean uitase deja de migrena fiindcă locul fusese luat de un 
sentiment de mila pentru ea şi de îngrijorare pentru situaţia pe- 
riculoasă în care se afla el în acel moment 

— Te rog să-mi spui. Trebuie să ştiu. N-aş mai avea odihna daca 
n-aş afla, şopti ea calma. 

— Candy, nu vezi că acum nu mai are nici o importanţă? Felul în 
care s-a dus nu contează. Tot ceea ce trebuie tu să ştii e că el 
nu mai există. Glasul lui Sean se estompă, dar continuă ca şi 
cum ar fi vorbit cu sine însuşi: S-a dus, asta e ceea ce contează, 
s-a dus, iar pe noi ne-a lăsat mai bogaţi pentru că l-am cunoscut 
şi mai săraci fiindcă l-am pierdut. 

— Spune-mi, zise ea din nou şi se priveau acum ochi în ochi, cu 
emoţiile împletite dincolo de expresiile împietrite de pe chipurile 
lor. 

Apoi Sean îi povesti, în cuvinte împleticite la început, apoi tot 
mai hotărite şi mai puternice pe măsura ce durerea îi cotropea 
din nou sufletul. Cînd isprăvi de povestit, ea nu spuse nimic. 
Stătea doar pe marginea patului şi se uita fix la modelul 
covorului. Sean se apropie de ea şi o cuprinse cu braţul. 

— Noi nu mai putem face nimic. Asta-i problema cu moartea, nu 
mai poţi face nimic care s-o facă să se răzgindească. 


Ea se rezema de el, se lăsă ocrotită de acel confort emanat de 
corpul lui cel mare şi ramaseră aşa tăcuţi pînă cînd, brusc, 
Candy se desprinse de el şi-i oferi acel suris al ei vesel şi atit de 
fragil. 

— Şi acum povesteşte-mi despre tine. Eşti fericit? Acela era fiul 
tău şi al Katrinei? E o dulceaţă de copilaş. 

Cu uşurare, Sean o însoţi cît mai departe de amintirile despre 
Duff. Vorbiră despre ei doi, completind paginile rămase albe de 
la momentul despărțirii lor, pînă cînd brusc Sean se trezi la 
realitate. 

—  Doamne-Dumnezeule, Candy, parcă vorbim de secole! 
Katrina poate veni în orice clipă. Ai face mai bine să pleci! 

La uşă, ea se întoarse, îşi îngropa degetele în barba lui şi începu 
să-i clatine capul dintr-o parte în alta. 

— Dacă vreodată ea are să te lase, fiară minunată ce eşti, să nu 
uiţi că există cineva care va avea mereu un locşor pentru tine. 
Se ridică pe virfuri şi-l săruta. 

— Să fii fericit! îi porunci ea, iar uşa se închise încetişor în urma 
ei. 

Sean îşi frecă bărbia, după care-şi scoase cămaşa de noapte, o 
făcu ghem, o azvirli prin uşa deschisă a dormitorului şi intra în 
baie. Tocmai se ştergea cu prosopul şi fredona valsul pe care-l 
cîn-tase orchestra cu o seara în urmă, asudînd un pic în aburul 
călduţ al băii, cînd auzi deschizîindu-se uşa de la intrarea în 
apartament. 

— Tu eşti, iubito? 

— Tati, tati, mami mi-a luat dulciuri! 

Dirk ciocani în uşa de la baie, iar Sean îşi înfăşură un prosop în 
jurul mijlocului înainte de a-i deschide lui Dirk. 

— la uite, uite cîte dulciuri! se lăuda Dirk. Vrei şi tu, tati? 

— Mulţumesc, Dirk. Sean îşi vîri în gură una dintre cele mai mari 
bomboane şi întrebă cu gura plină: Unde-i mami? 

— Acolo, arătă Dirk spre dormitor. El închise apoi cu grijă pa- 
cheţelul cu dulciuri. O să-i mai păstrez şi lui Bejaan, anunţă el. 
— O să se bucure, zise Sean şi se duse pînă-n dormitor. Katrina 
era întinsa pe pat; de cum dădu cu ochii de ea ştiu 

că ceva cumplit se întîmplase. Era întinsă cu faţa în sus şi ochii 
pironiţi în tavan, inexpresivi şi faţa galbenă ca de mort. Din doi 
paşi se afla lîngă ea. îi atinse obrazul cu degetele şi teama îl 
cuprinse din nou, grea şi întunecata. 


— Katrina? 

Nici un răspuns. Ea zăcea fără nici un licăr de viaţă în ochii 
stinşi. Sean se răsuci şi părăsi apartamentul în fugă, o luă pe 
coridor şi ajunse pînă în capul scărilor. în holul de la intrare se 
mai aflau nişte oameni, iar el zbieră peste capul lor la 
recepţionerul de serviciu. 

— Adu un doctor, omule, haide, cît de iute se poate... soţia mea 
e pe moarte. 

Omul se holba la el ca şi cum n-ar fi priceput nimic. Avea un git 
prea subţire pentru gulerul său înalt şi apretat, iar părul său 
negru avea cărare pe mijloc şi era uns cu briantină. 

— Grăbeşte-te, imbecilule, ia-o din loc! urlă Sean ca scos din 
minţi. 

Toata lumea din hol se uita la el. N-avea pe el decît prosopul 
înfăşurat în jurul taliei şi greu de apă, părul atîrnîndu-i în şuviţe 
pe frunte. 

— Haide, haide, haide! Sean nu mai avea răbdare. Lingă el chiar 
în capul scărilor, se afla o vaza mare de piatra; o apucă 
ameninţător, iar funcţionarul ieşi brusc din starea de nemişcare 
şi-o rupse la fugă spre uşa principală. Sean se întoarse şi el în 
apartament. 

Dirk se afla lîngă patul Katrinei, cu obrajii deformaţi de le 
acadeaua pe care-o sugea, iar ochii săi mari erau plini de 
curiozitate. Sean îl smulse de acolo, îl duse în celălalt dormitor şi 
încuie uşa în ciuda urletelor sale de protest Copilul nu era 
obişnuit să fie tratat aşa. Sean se întoarse lîngă Katrina şi căzu 
în genunchi lîngă patul ei. Tot acolo îl găsi şi doctorul. Sean îi 
explică pe scurt despre febra neagră, iar doctorul îl ascultă şi 
apoi îl trimise să aştepte în camera de zi. Fu o aşteptare lunga 
pînă cînd medicul îşi făcu din nou apariţia, iar Sean simţi că 
dincolo de expresia lui impenetrabilă de jucător de poker omul 
era uimit. 

— E o revenire a bolii? întrebă îngrijorat Sean. 

— Nu, nu cred. l-am administrat un calmant. 

— Dar ce-i cu ea, ce se întîmplă? Sean mergea pe urmele lui, iar 
doctorul vorbea încă în doi peri, nici el nu era lămurit 

-Soția dumitale a suferit vreun fel de şoc... nişte veşti proaste, 
ceva de natură să o alarmeze? A fost cumva sub o maxima 
încordare nervoasa? 


— Nu... tocmai s-a întors de la biserica. De ce? Ce nu e în 
regulă? Pradă agitaţiei, Sean îl apucase pe doctor de revere şi-l 
zgiîlţiia. 

— Pare a fi un fel de isterie paralitică. l-am administrat nişte 
laudanum. Acum are să doarmă, iar eu am să revin pe seara 
pentru un nou consult 

Doctorul încerca să-şi elibereze din mîinile lui Sean reverele 
hainei. Sean îl lăsă pînă la urmă şi trecu pe lîngă el în dormitor. 
Medicul sosi iar pe înserat. Sean o dezbrăcase pe Katrina şi o 
aşezase în pat, dar în afară de asta ea nu se mai clintise deloc. 
Respirația ei era agitată, în ciuda medicamentului ce i se 
administrase. Doctorul era în continuare uimit. 

— Nu pot să înţeleg, domnule Courtney. Nu pot să-i găsesc 
nimic grav în afara unei stări de surmenaj destul de accentuata. 
Cred că pur şi simplu o să aşteptăm să vedem ce se mai 
întîmplă. Nu vreau să-i mai dau şi alte medicamente. 

Sean ştia că omul nu-i mai putea fi de nici un folos şi abia dacă 
mai băgă de seama cînd plecase, cu promisiunea că se va mai 
întoarce a doua zi dimineaţă. Mbejane îi făcu baie lui Dirk, îi 
dădu să măniînce şi-l duse la culcare, după care se făcu nevăzut 
lăsîndu-i singuri pe Sean şi Katrina. Acea după-amiază agitată îl 
obosise pe Sean. Lăsă gazul să ardă în camera de zi, iar el se 
întinse în pat. După o vreme aţipi. 

Cînd ritmul respirației i se schimba, Katrina întoarse capul spre 
el. Sean dormea îmbrăcat direct peste paturi, cu unul dintre 
musculoasele-i braţe sub cap şi, încordarea fiindu-i trădată de 
tremurul buzelor şi de ridurile ce i se adînceau pe chip. Katrina 
se ridică şi veni lîngă el, mai singură ca niciodată, mai singura 
decit se simţise vreodată în veld, rănita dincolo de limita durerii 
fizice şi cu toate acele lucruri în care crezuse distruse în cele cî- 
teva minute cît durase ca să afle adevărul. 

Se uită la Sean şi cu surpriză îşi dădu seama că încă îl mai 
iubea, însă acum, din acea siguranţa de care se bucurase atunci 
cînd era cu el nu mai rămăsese nimic. Zidurile castelului se 
dovediseră a fi de hirtie. Simţise deja cele dintii rafale reci 
atunci cînd îl văzuse retrăindu-şi trecutul şi regretîndu-1. Simţise 
cum zidurile se cutremurau şi vintul urlînd parcă şi mai fioros 
cînd îl văzuse dansînd cu acea femeie - după care se năruiseră 
peste tot de jur împrejurul ei. Cum stătea în întunericul încăperii 
şi îl privea cu mare atenţie pe omul în care avusese o încredere 


oarba şi care-o trădase într-un fel atît de grosolan; rememora 
faptele să se asigure că nu făcuse nici o greşeală. 

în acea dimineaţă ea şi Dirk se opriseră la o prăvălie cu dulciuri 
în drum spre biserică. Prăvălia se afla peste drum de hotel. 
Durase mult pînă cînd Dirk să-şi aleagă bomboanele favorite în 
valoare de vreo cîţiva gologani. Diversitatea produselor din 
galantar îl descurajase şi nu mai ştia ce să aleagă. în cele din 
urmă, cu ajutorul patronului şi un mic impuls de la spate din 
partea Katrinei, alegerile lui au fost ambalate într-un pacheţel şi 
puse într-o pungă din hîrtie maro. Tocmai erau pe cale să plece, 
cînd, uitîndu-se prin vitrina magazinului, o văzuse pe Candy 
Rautenbach ieşind din hotel. Coborise la iuţeală treptele 
hotelului, se uitase în jurul ei, trecuse strada spre o birjă care 
aştepta şi plecase în grabă. Simţi încă o dată junghiul geloziei 
ce-o cuprinsese cu o seară în urmă, deoarece Candy era foarte 
drăguță chiar şi la lumina zilei. Abia după ce birja a dispărut cu 
Candy cu tot, Katrina a început să se frămînte în legătura cu 
prezenţa tinerei femei la hotelul lor pe la unsprezece într-o zi de 
duminică. Gelozia o sfirteca aidoma unei baionete înfipte şi 
răsucite pe sub coaste: o făcuse pur şi simplu să-şi piardă 
respiraţia. îşi amintea cu lux de amănunte felul în care Candy îl 
întrebase ceva în şoaptă, la ureche, atunci cînd plecaseră de la 
Golden Guinea cu o noapte în urmă. îşi amintea perfect felul în 
care Sean îi răspunsese şi cum după aceea o minţise în legătură 
cu răspunsul. El ştia că ea urma să meargă la biserică în 
dimineaţa următoare. Cît de simplu era totul! Sean aranjase o 
întîlnire, refuzase s-o însoţească pe Katrina la biserică şi, în 
vreme ce ea era plecată, curva se dusese la el. 

- Mami, mă doare! 

Inconştient, ea-l stringea pe Dirk foarte tare de mînuţă. Părăsise 
prăvălia în graba mare, tîrîndu-l pe Dirk după ea Mai că nu fugea 
cînd străbătuse holul hotelului, cînd urcase scările şi cînd 
străbătuse coridorul. Uşa era închisă. A deschis-o şi a fost 
întîmpinată de parfumul lui Candy. Nu, nu era nici o greşală, şi-l 
amintea foarte bine din seara precedentă - era miros proaspăt 
de violete. L-a auzit pe Sean cum strigă din baie, Dirk a 
traversat în fugă camera şi a început să bată la uşă. 

- Tati, tati, mami mi-a luat dulciuri! 

Ea aşezase Biblia pe micul scrin şi păşise pe covor, continu-înd 
să fie înconjurată de parfumul de violete. Apoi a venit în pragul 


dormitorului. Cămaşa de noapte a lui Sean zăcea pe jos, pe ea 
încă mai erau nişte pete umede. în acel moment a simţit că 
picioarele începeau să-i tremure. Şi-a ridicat ochii şi a zărit pete 
şi pe aşternutul de pe pat, cenuşii în contrast cu albul imaculat 
al cearşafurilor. Simţi că ameţeşte, obrajii îi ardeau ca para 
focului; abia a reuşit să ajungă la patul ei. 

Ea ştia că lucrurile se petrecuseră întocmai, nu mai era pic de 
îndoială. Sean o adusese pe femeia aia, fără ruşine, chiar în 
dormitorul lor, aproape chiar sub ochii ei, astfel încît respingerea 
lui era chiar mai evidenta decit dacă i-ar fi tras o palmă şi-ar fi 
aruncat-o în stradă. Slăbită de febră, deprimată după pierderea 
copilului, ea nu mai avea în ea suficiente rezerve de forţă pentru 
a lupta. II iubise, însă nu fusese destul de femeie pentru el. Nu 
mai putea rămîne cu el: mîndria încăpăţinată a rasei ei nu-i 
permitea aşa ceva. Nu mai exista decit o singura alternativa. 
Timid, ea se apleca deasupra lui şi, în timp ce-l săruta, nările i 
se umplură de mirosul cald de bărbat emanat de trupul lui şi-i 
simţi barba cum o gidilă pe obraji. Hotărirea ei începu să se 
clatine; ar fi vrut să se arunce la pieptul lui şi să-şi încolăceasă 
braţele în jurul gitului şi să-l implore. Voia să mai cerşească încă 
o şansa. Dacă el îi spunea unde a greşit, ea s-ar fi putut 
îndrepta, doar dacă el ar fi vrut să-i spună unde greşise. Poate 
că, dacă se întorceau împreună în veld... Se trase înapoi cu greu 
de lîngă patul lui. îşi duse pumnul la buze şi le strivi, apăsîndu-le 
cu putere. N-avea nici un rost. El hotărise deja şi chiar dacă ea l- 
ar mai fi implorat s-o primească înapoi, întîmplarea aceasta i-ar 
fi despărţit pentru totdeauna. Ea trăise într-un castel şi nu mai 
putea să-l schimbe acum pe o colibă de chirpici. Mînată de biciul 
mîn-driei, se duse la dulapul de haine. îmbracă o rochie lungă, 
pînă la glezne, încheiată cu nasturi, direct peste cămaşa de 
noapte; îşi puse pe cap şalul verde, petrecîndu-şi capetele pe 
după git. Se mai uită încă o dată la faţa lui Sean. El dormea cu 
corpul lui cel mare întins pe tot patul şi cu chipul încă încruntat. 
în camera de zi se opri lîngă scrin. Biblia ei zăcea acolo unde-o 
lăsase. Deschise coperta, muie tocul în călimară şi scrise ceva. 
închise cartea şi se duse pînă la uşă. Acolo mai şovăi încă o data 
şi privi din nou spre dormitorul lui Dirk. Nu îndrăznea să se mai 
ducă să-l vadă. Ridica un capăt de şal cu care-şi astupă gura, 
după care ieşi pe coridor şi închise încet uşa în urma ei. Cînd se 
trezi a doua zi dimineaţa Sean fu surprins să-şi dea seama că 


dormise complet îmbrăcat şi pe patul nedesfăcut. Dincolo de 
ferestrele hotelului era încă dimineaţă devreme, iar în cameră 
era rece. Se ridică într-un cot şi se frecă la ochi cu dosul palmei 
strinse pumn. După aceea-şi aduse aminte, îşi dădu jos 
picioarele din pat şi se uită spre patul Katrinei. Păturile erau 
date la o parte, iar patul era gol. Cea dintii reacţie a lui Sean fu 
una de uşurare - ea se întremase îndeajuns cit să se dea jos 
singură. Se duse pînă la baie împleticindu-se cu trupul înţepenit 
din cauza somnului crispat. Ciocăni la uşa închisă. 

-Katrina? întrebă el, apoi încă o dată, ceva mai tare. Katrina, eşti 
acolo? 

Clanţa se mişcă atunci cînd o încercă, iar uşa se deschise fără 
nici o oprelişte. Clipi în faţa camerei goale, faianţa albă reflec- 
tind lumina lăptoasă, zărind doar un prosop azvirlit pe un scaun, 
acolo unde-l lăsase chiar el. Simţi primul junghi de alarmă. 
Camera lui Dirk! Uşa era încă încuiată, cu cheia pe din afară. O 
dădu repede de perete. Copilul stătea în fund pe pat cu obrajii 
îmbujoraţi şi cîrlionţii zburliţi ca nişte frunze de sisal. Sean se 
repezi pe coridor şi se uită pînă la oficiul de la intrare. Recepţi- 
onerul dormea cu capul în miini, aplecat în scaun şi sforăia. 
Sean cobori treptele cîte trei o dată. îl zgilţii pe receptioner. 

— A ieşit cineva pe aici în timpul nopţii? 

— Eu... nu... Ştiu. 

— Uşa de colo e încuiată? arată spre uşa de la intrarea 
principală. 

— Nu, domnule, are doar un zăvor pentru timp de noapte. De 
ieşit se poate ieşi, însă nu se mai poate intra. 

Sean ieşi în fugă pe trotuar. Pe unde, încotro s-o caute? încotro 
s-o fi dus? înapoi la Pretoria, la convoiul de căruţe? Sean simţea 
că nu. Ar fi avut nevoie de transport, iar ea nu avea bani ca să 
închirieze o trăsura. De ce oare plecase fără să-l trezească, fără 
Dirk, fără haine, dispărind în noapte? Probabil că o fi fost sub 
influenţa medicamentelor pe care i le dăduse doctorul. Poate că 
era un sîmbure de adevăr în teoria lui că suferise vreun şoc, 
poate că acum rătăcea în cămaşa de noapte pe străzi fără să-şi 
mai amintească nimic, nici cine era, nici cum o chema, poate... 
Sean stătea nedumerit în dimineaţa rece, oraşul din jurul lui 
începea să se trezească la viaţă, o grămada de întrebări 
începeau să i se bulucească în cap, iar el descoperea că nu avea 
răspunsuri potrivite pentru ele. 


Se întoarse în fuga la hotel şi se duse în curtea din spate, la 
grajduri. 

— Mbejane, striga el, Mbejane, unde naiba eşti? Mbejane se ivi 
repede dintr-un staul unde ţesăla unul dintre 

caii închiriaţi. -Nkosi. 

— N-ai văzut-o pe Nkosikazi? 

Chipul lui Mbejane se schimonosi, nedumerit 

— leri... 

-Nu, ieri, măi omule! zbiera Sean. Azi, azi-noapte... n-ai văzut-o? 
Expresia de pe chipul lui Mbejane era un răspuns cît se poate de 
clar. 

Sean trecu nerăbdător pe lîngă el şi intră în staul. înşfacă o şa 
din cui şi o aruncă în spinarea celui mai apropiat cal. In timp ce 
stringea chinga pe sub burta calului rosti printre dinţi către 
Mbejane: 

-Nkosikazi e bolnavă. A plecat undeva în timpul nopţii. Este 
posibil să nu ştie de ea. Du-te repede pe la prietenii tai şi 
mergeţi împreuna s-o căutaţi; spune-le că acela care-o găseşte 
are de la mine zece lire în aur. Apoi te întorci aici şi ai tu grija de 
Dirk pînă mă întorc eu. 

Sean duse calul de căpăstru, iar Mbejane se grăbi să transmită 
porunca mai departe. Sean ştia că în zece minute jumătate din 
zuluşii din Johannesburg aveau s-o caute pe Katrina - loialitatea 
tribală plus premiul de zece lire în bani de aur erau nişte 
imbolduri puternice. Urcă în şaua calului şi părăsi grajdul în 
galop. Prima dată o porni pe drumul Pretoriei. Undeva la vreo 12 
kilometri depărtare de oraş, un băiat de prin partea locului care 
avea grijă de nişte oi îl convinse de faptul că soţia lui nu trecuse 
pe-acolo. Se întoarse. Făcu o vizita la secţia de jandarmi din 
Piaţa Şerifului. Comandantul îşi aducea amintea de el din zilele 
de demult; Sean se putea bizui pe ajutorul lui. Sean pomi apoi 
să colinde străzile care începeau să se umple de iureşul şi de 
agitația unei noi zile de munca. îşi priponi calul lîngă hotel şi 
urcă treptele de la intrare cite trei o dată. Recepţionerul nu avea 
nici un fel de veste pentru el. Urcă scărne interioare în fuga, 
apoi străbătu ca vintul coridorul către apartamentul lui. Mbejane 
îi dădea lui Dirk micul dejun. Copilul îi zîmbi cu faţa toată mînjită 
de ou şi întinse minutele pentru a fi luat în braţe, dar Sean nu 
avea acum vreme de el. 

— S-a întors? Mbejane scutură din cap. 


— Au s-o găsească, Nkosi. Chiar acum o caută cincizeci de 
oameni. 

— Tu rămii cu copilul, spuse Sean şi se întoarse la calul său. 
Rămase nemişcat, gata să încalece însă neştiind încotro 

să apuce. 

— Unde naiba s-o fi dus? striga el în gura mare. „In cămaşa de 
noapte şi fără bani, unde naiba plecase?" 

Urca în şa şi călări încotro vedea cu ochii, bmtuind străzile, 
uitîndu-se la feţele oamenilor pe care-i întîlnea pe trotuare, lu- 
înd-o pe uliţe lăturalnice şi aruncîndu-şi ochii prin curţi dosnice 
şi terenuri pustii. Pînă la prînz calul lui era complet istovit, iar el 
era stăpiînit de un amestec de îngrijorare şi de nervi. Răscolise 
toate străzile din Johannesburg, îi bătuse la cap pe jandarmi 
pînă la exasperare, zbierase la recepţionerul hotelului, dar nici 
urmă de Katrina. Pentru a cincea oară rătăcea calare pe strada 
Jeppe, cînd în mintea sa răsări clădirea impunătoare, cu două 
etaje a hotelului lui Candy. 

— Candy, şopti el, ea mă poate ajuta. 

O găsi la biroul ei, printre covoare persane mobila suflată cu aur 
şi pereţii acoperiţi cu tapet roz şi albastru, tavanul din oglinda 
din care coborau cele şase cascade ale candelabrelor din cristal 
şi biroul a cărui tăblie reprezenta un mozaic indian. Sean îi 
îmbrinci pe omuleţul în costum de alpaca neagră care încerca 
să-l oprească să intre şi năvăli înăuntru. Candy îşi ridică privirea 
şi uşoara ei încruntare se spulberă cînd văzu cine era persoana 
care-o deranja. 

— Sean... o, ce bine-mi pare să te revăd! 

Ea se ridică de la birou şi veni către el, în rochia ei înfoiată care-i 
acoperea picioarele, astfel încît părea că pluteşte. Pielea îi era 
albă şi netedă, iar ochii îi erau de un albastru vesel. Ea-i întinse 
mîna, dar şovăi cînd îl văzu cum arată. 

— Sean, ce s-a întîmplat? 

El îi povesti la repezeala, iar ea-l asculta, sfiîrşind prin a suna din 
clopoţelul de pe birou. 

— In dulapul de lîngă şemineu e nişte brandy, spuse ea. Cred 
că-ţi trebuie un pahar. 

Omuleţul în haine negre de alpaca se înfiinţa de îndată la 
sunetul clopoţelului. Sean îşi turnă un pahar mare şi o ascultă 
pe Candy cum împarte ordine. 


— Verifică la gară. Telegrafiază la toate staţiile de poştalion de 
pe drumurile principale. Trimite pe cineva la spital. Verifica 
registrele de intrare de la toate hotelurile şi hanurile din oraş. 

— Prea bine, madam. Mititelul dădea întruna din cap pe măsură 
ce-şi însuşea fiecare sarcină, după care se făcu nevăzut. 

Candy se întoarse spre Sean. 

— Poţi să-mi torni şi mie unul, după care poţi să iei loc pînă se 
mai domolesc lucrurile. Te porţi exact aşa cum vrea ea să te 
porţi. 

— Ce vrei să spui? întreba Sean. 

— Dragul meu, tocmai ţi se administrează o doză de disciplina 
impusă de soţie. Mai mult ca sigur că fiind însurat de ceva 
vreme ştii despre ce este vorba. 

Sean îi aduse paharul plin, iar Candy miîngiie cu palma locul de 
pe canapeaua aflat chiar lîngă ea. 

— la loc, spuse ea. O să ţi-o găsim noi pe Cenuşăreasa asta a 
ta... 

— Ce vrei să zici cu „disciplina impusă de soţie"? întrebă el din 
nou. 

— O pedeapsă pentru proasta purtare. Poate c-ai mîncat cu gura 
deschisă, poate că ai întors vorba cînd trebuia să taci, te-ai 
învelit cu mai multe paturi decit ţi s-ar fi cuvenit, n-ai dat buna 
dimineaţa cu intonaţia cuvenita sau ai comis unul sau altul 
dintre păcatele de moarte ale căsniciei, dar... Candy sorbi din 
pahar şi-şi trase sufletul, însă văd că timpul nu te-a făcut să-ţi 
pierzi în-demiînarea cu sticla de băutură. O duşcă de-a lui 
Courtney înseamnă întotdeauna un galon imperial... dar, cum 
ziceam, părerea mea e că micuța Katy suferă de o criză acută 
de gelozie. Probabil prima, avînd în vedere faptul că voi doi v-aţi 
petrecut toată viaţa de cuplu hălăduind prin sălbăticie, iar ea n- 
a avut ni-ciodată ocazia de a vedea ce efect are farmecul lui 
Courtney şi asupra altor femei. 

— Baliverne, spuse Sean. Pe cine trebuie să fie geloasă? 

— Pe mine, spuse Candy. leri seară, de fiecare dată cînd se uita 
la mine, credeam că vrea să mă ucidă. Candy îşi atinse 
magnificul ei bust cu virful degetelor, atrăgind versată atenţia 
lui Sean asupra lui. 

Sean o privi. Scobitura dintre sîni era adîncă şi mirosea a parfum 
de violete proaspete. Se foi neliniştit şi-şi mută privirea. 


— Bine, dar e absurd, spuse el din nou. Noi sîntem doar vechi 
prieteni, e ca şi cum am i... el se poticni. 

— Sper, dragul meu, că n-aveai de gînd să zici „frate şi sora"... 
eu nu pot suferi relaţiile incestuoase... ori poate că ai uitat de ce 
s-a întîmplat între noi? 

Sean nu uitase. Toate detaliile îi erau încă şi-acum proaspete în 
minte. Se îmbujora la faţă şi se ridica în picioare. 

— Mai bine pornesc din nou la drum, spuse el. Mă duc s-o mai 
caut. Mulţumesc pentru ajutor, Candy, şi pentru brandy. 

— Tot ce am al tău e, m'siu, murmură ea ridicînd o sprinceană şi 
înveselindu-se nevoie mare cînd îl văzu roşind. Te anunţ cum 
aflăm vreo veste. 

Siguranţa pe care i-o insuflase Candy se şubrezea tot mai mult 
pe măsura ce se apropia seara fără nici o veste despre Katrina. 
La lăsarea nopţii Sean era turbat de îngrijorare, avea nervii 
întinşi la maximum şi nu mai simţea epuizarea fizica. Unul după 
altul prietenii lui Mbejane se prezentară ca să anunţe că nu 
descoperise nimic, unul cîte unul, punctele cheie cercetate de 
către oamenii lui Candy se dovediră căutări inutile, iar cu mult 
înainte de miezul nopţii, Sean rămase singurul vînător al 
partidei. Calarea aplecat în şa, cu un felinar în mînă pe 
drumurile pe care le mai bătuse de o duzină de ori, trecînd pe la 
taberele minelor de-a lungul culmii, oprindu-se să întrebe 
trecătorii întilniţi pe cărările dintre diversele abataje. Răspunsul 
era însă întotdeauna acelaşi. Unii credeau că glumea; începeau 
să rida pînă cînd la lumina felinarului îi vedeau faţa trasă şi ochii 
încercănaţi, şi atunci îşi înghiţeau rîsul şi o luau repejor la picior. 
Alţii auziseră despre o femeie care dispăruse; începeau să-i 
pună întrebări, însă, de îndată ce Sean îşi dădea seama că ei nu- 
i pu-teau fi de nici un ajutor, pleca mai departe să caute singur. 
In zori se afla înapoi la hotel. îl aştepta Mbejane. 

-Nkosi, încă de aseară am merinde pregătite pentru tine. 
Mănîncă acum un pic şi pune capul jos. Am să trimit oamenii s-o 
caute şi azi o s-o găsească. 

— Spune-le că am să dau o sută de lire celui care o găseşte. 
Sean îşi trecu istovit palma peste faţă. Spune-le să caute prin 
cîmpia deschisa de dincolo de creste, e posibil să nu fi plecat pe 
un drum marcat. 

— Am să le spun... dar acum trebuie să măniînci. 


Sean clipi din ochi, erau injectaţi de oboseală şi avea urdoare 
galbenă la amîndoi. 

— Dirk? întreba el. 

— El e bine, Nkosi, am stat cu el tot timpul. Mbejane îl apucă pe 
Sean strins de braţ. 

— Miîncarea e gata pregătita. Trebuie să măniînci. 

— Pune şaua pe alt cal, spuse Sean. Am să înfulec cît timp îmi 
pregăteşti tu calul. 

Nedormit, clătinîndu-se în şa în timp ce ziua era pe sfirşite, Sean 
lărgi cercul căutărilor sale pînă cînd ajunse departe, în lunca 
pustie, de unde schelăria de la gurile de mină abia se distingea 
la orizont, firavă ca nişte triunghiuri din pînză de păianjen. 

De peste zece ori se întîlni cu zuluşii din oraş, nişte bărbaţi înalţi 
şi bine clădiţi, purtînd doar acea fustanelă tradiţională din cozi 
de leopard, mişcîndu-se în pasul lor alert obişnuit, bîntuind 
veldul ca nişte ogari de vinătoare. în spatele saluturilor lor era 
ascunsă o undă de simpatie. 

— Ne-a spus Mbejane, Nkosi. O s-o găsim. 

lar Sean îi lăsa şi se ducea călare mai departe de unul singur, 
mai singur decit fusese vreodată în toata viaţa lui pînă atunci. 
După lăsarea întunericului reveni în Johannesburg; firava urmă 
de speranţă îi fu risipita în clipa cînd intră şonticiind şi ţeapăn în 
holul încălzit al hotelului şi dădu cu ochii de faţa recepţionerului. 
— Mă tem că n-am nici o veste, domnule Courtney. Sean clătină 
din cap în semn că a auzit. 

— Oricum, mulţumesc. Fiul meu ce mai face? 

— Servitorul dumneavoastră a avut bine grijă de el, domnule. 
Acum o oră le-am trimis sus cina. 

Scările păreau a nu se mai termina cînd Sean începu să urce. 
Doamne, era atît de istovit - era mort de oboseală şi îngrijorat 
peste măsura. împinse uşa de la apartament şi de pe un scaun 
aflat în cealaltă parte a camerei se ridică în picioare Candy. 
Speranţa îl zgîndări din nou. 

— Ai... biigui el încrezător. 

— Nu, rosti ea repede. Nu, Sean, îmi pare rău! 

El îşi dădu drumul pe unul dintre scaune, iar Candy îi turnă un 
pahar dintr-o sticlă aflată pe scrin. El îi surise şi-i mulţumi, după 
care dădu pe git o duşcă zdravănă. Candy îi ridică picioarele cîte 
unul pe rînd şi îi scoase cizmele, neluînd în seamă sla-bele-i 


împotriviri. Apoi îşi luă şi ea paharul şi se duse să se aşeze în 
partea opusa a încăperii. 

— îmi cer iertare că am glumit ieri, se ruga ea pe un ton blajin. 
Nu cred că mi-am dat seama cît de tare o iubeşti. Ridica 
paharul. Fie să se isprăvească repede căutările! 

Sean bău din nou, cite o jumătate de pahar la o singură 
înghiţitura. 

— O iubeşti, nu-i aşa? întrebă Candy. Sean îi răspunse tăios: 

— E soţia mea. 

— Dar nu e numai asta, urmă Candy cu îndirjire, ştiind prea bine 
că miînia lui clocotea chiar şi sub pojghiţa oboselii. 

— Da, o iubesc! Abia acum îmi dau seama cît de mult, ca şi cum 
n-aş mai fi în stare să iubesc vreodată. El îşi goli paharul şi 
începu să se uite lung la el, cu faţa pămiîntie şi ochii clocotind de 
durere. Dragoste, spuse el. Dragoste... rosti el cuvîntul silaba 
după silabă, cîntărindu-l parca. Au murdărit acest cuvint... se 
vinde dragoste şi la Teatrul de Operă... a fost atît de mult folosit 
acest cuvint, încît acum cînd vreau să spun: „Te iubesc, 
Katrina!" nu e totuna cu ceea ce vreau să spun de fapt. Sean 
azviîrli cu paharul gol în peretele opus, acesta pocni, cioburile 
zomăiră, iar din camera alăturata Dirk se auzi cum se foieşte 
prin somn. 

Sean îşi cobori glasul pînă la o şoaptă fioroasă. 

— O iubesc atit de tare, încît mă seacă la inima, o iubesc atit de 
tare ca, dac-o pierd, acum viaţa mea nu mai are nici un rost. 

îşi încleşta pumnii strîns şi se aplecă în faţa. 

— Nu, n-am s-o pierd tocmai acum, jur că am s-o găsesc, iar 
cînd am s-o găsesc doar atît am să-i spun. Am să-i zic ce ţi-am 
zis şi ţie. El se opri şi se încruntă Nu cred că i-am spus vreodată: 
„Te iubesc". Niciodată nu mi-a plăcut să folosesc cuvîntul asta. 
Am zis: „Mărită-te cu mine" şi: „Eşti iubita mea", dar niciodată 
nu i-am zis în faţa c-o iubesc. 

— Poate că şi ăsta e unul dintre motivele pentru care a fugit, 
Sean, poate, fiindcă nu i-ai spus-o, o fi crezut că n-ai simţit-o. 
Candy îl urmărea cu o expresie ciudată - era milă, compasiune 
şi un pic de dor. 

— Am s-o găsesc, spuse Sean, şi de astă dată am să-i spun... 
daca nu cumva e deja prea tirziu. 

— Ai s-o găseşti şi n-are să fie prea tirziu. Doar n-a-nghiţit-o 
pămîntul, şi-are să se bucure să te audă că i-o spui. Candy se 


ridica în picioare. Acum trebuie să se odihneşti, te aşteaptă o zi 
grea. 

Sean dormi îmbrăcat în scaunul din camera de zi. Somnul îi fu 
agitat, din cînd în cînd mintea lui zbuciumată îl alunga-napoi 
într-o stare ciudata de veghe. înainte să iasă, Candy reduse 
flacăra lămpii cu gaz, iar conul redus de lumină pală cădea 
acum doar pe scrinul de dedesubt. Biblia Katrinei zăcea în 
acelaşi loc unde-o lăsase şi de fiecare dată cînd se deştepta 
buimac din somn, Sean dădea cu ochii de cartea cea groasa 
legată-n piele. Cam înainte de cîntatul cocoşilor, se trezi pentru 
ultima data şi ştiu că n-avea să mai poată să adoarmă. 

Se ridica, corpul încă îl durea, ochii îl usturau de parcă ar fi avut 
nisip în ei. Se duse către lampa cu gaz şi mări flacăra, apoi îşi 
lăsă mîna pe Biblie. Legătura de piele se simţea răcoroasă şi 
foarte netedă sub buricele degetelor. Deschise coperta şi cu un 
şuier i se tăie răsuflarea. 

Sub numele Katrinei, cu scrisul ei de mîna, rotunjit şi în cerneala 
încă proaspătă ea completase şi data morţii. 

Dinaintea ochilor săi pagina se dilată tot mai mult pînă cînd 
ajunse să-i umple întreg cîmpul vizual. în urechi auzea un vijiit - 
era zgomotul unui riu cu apele umflate, dar peste toate astea el 
auzea parcă nişte voci, mai multe voci. 

„Haide, să mergem, Sean, seamănă a mormiînt." 

„Dar mai presus de toate are nevoie de dragoste." 

„Doar n-a-nghiţit-o pămîntul." 

Şi propriul glas: 

— Numai de n-ar fi prea tirziu, numai de n-ar fi prea tirziu... Zorii 
de ziua se făceau deja simţiţi cînd el ajunse la ruinele 

vechii clădiri a administraţiei de la mina Candy Deep. îşi lăsă 
calul şi alergă prin iarbă spre halda de steril a minei. Adierea 
vîn-tului era firavă, dar pătrunzătoare; clătina virful ierbii şi 
ducea spre locul unde şalul cel verde al Katrinei se încurcase în 
vechiul gard de sîrmă ghimpata ce înconjura gura minei. Şalul îşi 
flutura aripile în vînt, aidoma unei mari păsări de pradă. 

Sean ajunse la gardul de sîrmă ghimpată şi se uită în jos prin 
gura abatajului. într-un loc, iarba fusese smulsă de pe buza 
genunii ca şi cum ar fi fost trasă de cineva în cădere. 

Sean desprinse şalul dintre colții ascuţiţi ai sîrmei, strînse 
materialul şi-l făcu ghem, după care îi dădu drumul să cadă în 
gura căscată a puţului. Acesta se desfăcu în cădere şi, înainte 


de a fi înghiţit de beznă, avea nuanţa de un verde-strălucitor a 
ochilor Katrinei. 

— De ce? şopti Sean. De ce ne-ai făcut asta, iubita mea? 

Se întoarse şi se duse la calul său, mergiînd împleticit şi fără să-i 
mai pese prin moloz. 

Mbejane îl aştepta în apartamentul de la hotel. 

— Adu trăsura, îi porunci Sean. -Nkosikazi?... 

— Adu trăsura, repeta Sean. 

Sean îl duse jos pe Dirk. Achita nota la recepţie şi merse afara 
unde Mbejane avea trăsura gata pregătită. Urcă şi-l luă pe Dirk 
în poala lui. 

— Ne întoarcem în Pretoria, spuse Sean. 

— Unde-i mami? întrebă Dirk. 

— Ea nu vine cu noi. 

— Mergem doar noi singuri? insistă Dirk, iar Sean încuviinţa 
sfîrşit. 

— Da, Dirk, o să mergem singuri. 

— Mami vine şi ea pe urma? 

— Nu, Dirk, nu mai vine. 

„S-a terminat, gîndi Sean. Totul s-a terminat, toate visurile, şi 
risetele, şi dragostea." Era prea amorţit pentru a simţi 
deocamdată vreo durere - aceasta avea să vina mai tirziu. 

— De ce mă stringi aşa de tare, tari? 

Sean îşi slăbi strinsoarea şi-şi cobori privirea asupra copilaşului 
din braţele sale. Atunci îşi dădu seama că nu, nu se terminase 
încă; era doar un nou început. 

„Dar am mai întîi nevoie de un răgaz pentru ca rana să se 
vindece; am nevoie de timp şi de un loc liniştit în care să zac 
împreuna cu durerea mea. Convoiul de căruţe m-aşteaptă, iar 
eu trebuie să mă-ntorc iar în sălbăticie." 

„Poate că peste un an am să mă vindec suficient cît să iau totul 
de la capăt, să mă întorc în Ladyburg împreună cu fiul meu, la 
Ada şi la Garry" - gîndi el. Apoi brusc, simţi din nou durerea 
înfiorătoare, iar chinul profund, crud şi răscolitor ce-o însoțea îl 
înspăimîntă. „Te rog, Doamne, se ruga Sean în sinea lui, el, care 
pînă atunci nu se mai rugase vreodată, Te rog, Doamne, dă-mi 
puterea de a putea îndura!" 

.- Tati, îţi vine să plîngi? Mi se pare că îţi vine să plîngi. 


Dirk observa chipul tatălui său cu o serioasă curiozitate. Sean 
trase cu gingăşie capul copilului pe umărul său şi-l ţinu lipit 
acolo. 

„Dacă lacrimile ne-ar putea plăti datoriile, reflecta Sean, daca 
prin lacrimile mele aş putea să cumpăr pentru tine eliberarea de 
suferinţă, dacă prin bocetul meu aş putea să vărs toate lacrimile 
tale în locul tău - atunci aş plinge pînă mi-ar seca lumina 
ochilor." 

- Nu, Dirk, răspunse el. N-am să pling - plinsul nu te-ajută 
niciodată. 

Şi Mbejane îi duse în Pretoria, unde-i aştepta convoiul de căruţe.