Cory Doctorow — Little brother

[AY 


I'd recommend LITTLE BAOTHEA 
over pretty much any book 1“ve read this year.” 


NEIL GAIMAN, 


author of SANDMAN and AMERICAN GODS 


LITILE BROTHER 


CORY DOCTOROW 


“a rousing tale of techno-geek rebellion.” 


SCOTT WESTERFELD, 


author of UGLIES, PRETTIES, and SPECIALS 


CORY DOCTOROW 

LITTLE BROTHER 

Traducere din limba engleză 

A n a -Veronica Mircea 

NEMIRA 

Pentru Alice, care mă întregeşte. 


Capitolul 1 

Sunt elev în ultimul an la Liceul „Cesar Chavez“ din 
însoritul cartier Mission al oraşului San Francisco, ceea ce 
mă face unul dintre cei mai intens supravegheați oameni 
din lume. Mă numesc Marcus Yallow, însă la data când 
începe această poveste eram cunoscut sub numele de 
wIn5tOn. Pronunţat „Winston”. 

Nu pronunţat „Dublu-ve-unu-en-cinci-te-zero-en“ - în 
afară de cazul în care sunteţi cumva un ofiţer total rupt de 
realitate de la secţia disciplinară, suficient de depăşit de 
evenimente ca să mai numiţi încă internetul „super- 
autostrada informaţiilor”. 

Cunosc o persoană rămasă în urmă într-o asemenea 
măsură, se numeşte Fred Benson şi este unul dintre cei trei 
directori adjuncţi de la „Cesar Chavez“. Omul ăsta e ca o 
gaură-n plămâni. Dar, dacă trebuie să ai un temnicer, mai 
bine unul care nu ştie pe ce lume e decât unul care prinde 
totul din zbor. 

— Marcus Yallow, a spus el într-o dimineaţă, prin staţia 
de amplificare. 

7 

Staţia de amplificare nu e prea bună şi, când o îmbini cu 
obişnuitul mormăit al lui Benson, obţii ceva care aduce mai 
degrabă a încercare de a digera un burrito prost pregătit 
decât a anunţ şcolar. Insă fiinţele umane îşi desluşesc 
foarte bine numele într-o încâlceală verbală - e o trăsătură 
care ţine de supravieţuire. 

Mi-am înşfăcat geanta şi mi-am închis laptopul pe trei 
sferturi - nu voiam să opresc downloadul - şi m-am pregătit 
pentru inevitabil. 


— Prezintă-te imediat în biroul conducerii. 

Profesoara de ştiinţe sociale, domnişoara Galvez, s-a 
uitat la mine rostogolindu-şi ochii şi eu i-am întors privirea 
rostogolindu- i pe ai mei. Directorul mă ceartă întotdeauna, 
fiindcă trec întotdeauna prin firewallurile şcolii ca printr-un 
şerveţel ud, îmi bat joc de softurile care identifică mersul şi 
dezactivez cipurile-spion cu care ne urmăresc. Galvez e 
oricum o tipă cumsecade, nu-mi scoate niciodată ochii 
pentru asta (mai ales când o ajut să se descurce cu 
webmailul, ca să poată vorbi cu fratele ei, aflat în misiune 
în Irak). 

Prietenul meu Darryl m-a plesnit peste fund când am 
trecut pe lângă el. II cunosc pe Darryl de când eram în 
scutece şi fugeam de la creşă, şi în tot acest timp l-am 
vârât în tot soiul de necazuri şi tot eu l-am scos din ele. Mi- 
am ridicat braţele deasupra capului ca un boxer 
profesionist, am ieşit din laboratorul de ştiinţe sociale şi am 
pornit-o către biroul conducerii în calitate de persoană 
suspectă. 

Telefonul meu a început să sune când eram la jumătatea 
drumului. O altă faptă inadmisibilă - telefoanele sunt muy 
prohibido la Liceul „Chavez“ -, dar de ce-ar fi trebuit să mă 
oprească asta? M-am grăbit să intru la toaletă şi m-am 
închis în cabina din mijloc (cea mai îndepărtată e 
întotdeauna cea 

8 

mai dezgustătoare, fiindcă atât de mulţi oameni se duc 
întins acolo, sperând să scape de miros şi de mizerie - dacă 
ai experienţă şi vrei igienă, o găseşti în cea din mijloc). Mi- 
am verificat telefonul - PC-ul de acasă îmi trimisese un e- 
mail ca să-mi spună că apăruse ceva nou în Harajuku Fun 
Madness, care este întâmplător cel mai bun joc inventat 
vreodată. 

Am rânjit. Oricum era o porcărie să-ţi petreci ziua de 
vineri la şcoală, mă bucuram că se ivise o scuză pentru 
evadare. 

Am străbătut restul drumului către biroul lui Benson 
mergând agale şi i-am făcut cu mâna când am trecut 


pragul. 

— Zău dacă ăsta nu e Dublu-ve-unu-en-cinci-te-zero-en, 
a spus el. 

Fredrick Benson - asigurarea socială numărul 545-03- 
2343, data naşterii 15 august 1962, numele de fată al 
mamei Di Bona, locul naşterii Petaluma - e mult mai înalt 
decât mine. Eu sunt un pitic de un metru şaptezeci şi cinci, 
iar el are unu optzeci şi opt, şi zilele în care juca baschet la 
liceu au rămas destul de departe în urmă pentru ca muşchii 
pieptului să i se transforme în sâni de bărbat lăbărţaţi, 
dureros de vizibili prin cămăşile lui polo, luate gratis de pe 
internet. Arată întotdeauna de parcă-ar fi gata să-ţi tragă 
un şut în fund şi îi face realmente plăcere să ridice vocea, 
pentru efect dramatic. Dar şi una, şi alta îşi pierd 
eficacitatea după aplicări repetate. 

— îmi pare rău, nu, am răspuns eu. N-am auzit niciodată 
de acest R2D21 al dumneavoastră. 

— Win5tOn, a repetat el, tot pe litere. 

M-a studiat pe sub sprâncenele păroase şi-a aşteptat să 
mă pierd cu firea. Bineînţeles că era pseudonimul meu, şi 
încă de ani de zile. Era identitatea pe care o foloseam ca să 
postez 

1 Robot din filmul Războiul Stelelor (n. Tr.). 

pe forumurile unde îmi aduceam contribuţia în domeniul 
securităţii, prin cercetare aplicată. Ştiţi, mă refer la 
experimente de genul plecării din şcoală pe furiş şi al 
dezactivării dispozitivului de urmărire din telefonul meu 
mobil. Dar el habar n-avea că e pseudonimul meu. Era 
cunoscut de un număr foarte mic de oameni, şi aveam 
încredere în toţi, până la capătul lumii. 

—Aă, nu se aprinde niciun beculeţ, am spus. 

Sub pseudonimul ăsta  făcusem câteva chestii 
extraordinare în şcoală - eram foarte mândru de realizările 
mele în privinţa dezactivării sistemelor de spionaj - şi, dacă 
reuşea să facă legătura între cele două identități, dădeam 
de necaz. La şcoală nu mi-a spus nimeni, niciodată, 
wIn5tOn, sau măcar Winston. 

Nici chiar prietenii mei. Sunt Marcus şi nimic altceva. 


Benson s-a instalat în spatele biroului şi-a început să bată 
nervos darabana în tamponul de sugativă, cu inelul său de 
absolvent. 

O făcea de fiecare dată când nu-i plăcea ce întorsătură 
luau lucrurile. Jucătorii de pocher numesc asta „dezvăluire” 
- ceva care te lasă să ştii ce se petrece în capul celuilalt. 
Ştiam toate mişcările prin care dezvăluia Benson ceva. 

— Marcus, sper că-ţi dai seama cât de serioasă e treaba 
asta. 

— O să-mi dau seama imediat ce-o să-mi explicaţi despre 
ce e vorba, domnule. 

Când mă enervează un reprezentant al autorităţilor, îi 
spun întotdeauna „domnule”. E dezvăluirea mea. 

M-a privit clătinând din cap şi şi-a lăsat ochii în jos, o altă 
dezvăluire. Acum avea să înceapă să urle la mine. 

— Ascultă, puştiule! E timpul să-nţelegi că ştim cu ce te 
ocupi şi că n-o să te tratăm cu mănuşi. Dacă n-o să fii 
exmatriculat înainte de a se încheia întrevederea asta, o să 
te poţi considera norocos. Vrei să termini liceul? 

10 

— Domnule Benson, încă nu mi-aţi explicat care e 
problema... 

A dat cu palma în birou, apoi şi-a îndreptat arătătorul 
spre mine. 

— Problema, domnule Yallow, este că te-ai implicat într-o 
conspirație criminală pentru a submina sistemul de 
securitate al acestei şcoli şi că le-ai furnizat colegilor tăi 
mijloace prin care să-l contracareze. Ştii că săptămâna 
trecută am exmatriculat- o pe Graciella Uriarte fiindcă a 
folosit unul dintre instrumentele tale. 

Uriarte fusese acuzată pe nedrept. Cumpărase un 
emiţător de bruiaj radio de la un magazin specializat, de 
lângă staţia 

BARTI de pe 16th Street, care atrăsese atenţia aparaturii 
de contracarare de pe coridorul şcolii. Nu era isprava mea, 
dar îmi părea rău pentru Uriarte. 

— Şi credeţi că eu sunt amestecat în asta? 

— Avem informații demne de încredere care 


demonstrează că eşti win5tOn - a pronunţat din nou 
cuvântul pe litere, şi-am început să mă-ntreb dacă nu 
fusese în stare să-şi dea seama că 1 era un l, iar 5 era un S. 
Ştim că personajul numit wln5tOn e responsabil pentru 
furtul testelor standardizate de anul trecut. 

De fapt nu fusesem eu, dar o asemenea lovitură de 
hacker era încântătoare şi mă simţeam oarecum flatat 
fiindcă-mi era atribuită. 

— Şi, ca urmare, eşti pasibil de mai mulţi ani de 
închisoare dacă nu cooperezi cu mine. 

— Aveţi „informaţii demne de încredere”? Aş vrea să le 
văd. 

1 Bay Area Rapid Transit - sistem de transport public 
rapid din zona golfului San Francisco (n. Tr.). 

11 

Mi-a aruncat o privire amenințătoare. 

— Atitudinea asta n-o să te-ajute. 

— Domnule, dacă există dovezi, cred că ar trebui să 
chemaţi poliţia şi să i le comunicaţi. Pare o chestiune foarte 
serioasă şi nu vreau să stau în calea unei anchete 
corespunzătoare a autorităţilor în drept. 

— Vrei să chem poliţia? 

— Şi pe părinţii mei, aşa cred. Ar fi cel mai bine. 

Ne-am uitat unul la altul pe deasupra biroului. Era clar că 
se aşteptase să cedez chiar în clipa când aruncase bomba 
asupra mea. Nu am făcut-o. Am un truc care mă ajută să-i 
fac pe oamenii de soiul lui să-şi plece ochii. Mă uit uşor spre 
stânga capului lor şi mă gândesc la nişte cântece vechi din 
folclorul irlandez, care au câte trei sute de versuri. Aşa 
reuşesc să par de un calm desăvârşit şi fără nicio grijă. 

Şi aripa a păsării era şi pasărea un ou clocea şi oul în 
cuib se afla şi cuibul pe-o frunză stătea şi frunza sta pe-o 
rămurea şi rămureaua din ram pornea şi ramul de pom se 
ţinea şipomu-n mlaştină creştea - mlaştina-n vale se- 
ntindea - la la! Tra la la la straşnică mlaştina, mlaştina-n 
vale se-ntindea, la la... 

— Te poţi întoarce-n clasă, a spus el. O să te chem când 
vor dori poliţiştii să discute cu tine. 


— O să-i anunţaţi acum? 

— E o procedură complicată. Credeam că putem rezolva 
totul corect şi rapid, însă de vreme ce insişti... 

— Pot să aştept până când se-ncheie procedura, am zis. 

Nu mă deranjează. 

A bătut din nou darabana cu inelul şi mi-am adunat 
forţele ca să fac faţă răbufnirii. 

— leşi afară! a zbierat. leşi dracului din biroul meu, 
nenorocit... 

Am plecat fără să renunţ la expresia neutră a feţei. N- 
avea de gând să cheme poliţaii. N-avea destule dovezi 
pentru asta, altminteri i-ar fi anunţat de la bun început. Mă 
ura de moarte. 

Am dedus că auzise nişte bârfe pe care nu le putuse 
verifica şi sperase c-o să mă poată speria destul de tare ca 
să le confirm. 

Am străbătut coridorul cu inima uşoară şi în pas vioi, 
păstrându-mi mersul egal şi ritmic pentru camerele care îl 
recunoşteau. Fuseseră instalate cu un an în urmă şi le 
adoram pentru absoluta lor idioţenie. Înainte avuseseră 
camere care recunoşteau trăsăturile feţei şi care acopereau 
aproape în întregime spaţiul public al şcolii, dar un tribunal 
decretase că era neconstituţional. Aşa că Benson şi o 
grămadă de alţi administratori paranoici ne cheltuiseră 
banii pentru manuale pe camerele alea idioate, despre care 
se presupunea că puteau deosebi mersul unei persoane de 
al alteia. Da, vezi să nu. 

M-am întors în clasă şi m-am aşezat din nou, întâmpinat 
cu căldură de domnişoara Galvez. Mi-am despachetat 
computerul standard al şcolii şi am reintrat în modul oră de 
curs.  Şcolarcompurile reprezintă cea mai iscoditoare 
tehnologie cu putinţă, înregistrează fiecare apăsare pe 
tastă, supraveghează în întregime traficul din reţea în 
căutarea cuvintelor-cheie suspecte, numără fiecare clic, 
urmăresc orice gând pasager pe care îl formulezi. Le-am 
primit când eram în primii ani de liceu şi n-a fost nevoie 
decât de două luni până când le-a dispărut farmecul. Odată 
ce oamenii şi-au dat seama că aceste laptopuri „gratuite” 


lucrau pentru conducerea şcolii - şi, pe deasupra, afişau şi 
o nesfârşită paradă de reclame respingătoare -, au început 
dintr-odată să pară grele, împovărătoare. 

Spargerea sistemului de operare al Şcolarcompului meu 
fusese simplă. Softul de spargere ajunsese online la o lună 

13 

după apariţia computerului şi era floare la ureche - 
descărcai pur şi simplu o imagine DVD, o ardeai, 
introduceai 

DVD-ul în Şcolarcomp şi îl porneai ţinând apăsate 
simultan o serie de taste. DVD-ul făcea restul, instala în 
computer un întreg set de programe ascunse, care 
rămâneau astfel chiar şi în timp ce Consiliul Educaţiei îşi 
făcea verificarea zilnică telecomandată. Din când în când 
trebuia să obţii o actualizare a softului, pentru a păcăli cele 
mai recente teste ale Consiliului, dar era un preţ mic pentru 
a dobândi un oarecare control asupra calculatorului. 

Mi-am deschis IMParanoidul, un program secret de chat 
pe care-l foloseam când doream să port o discuţie 
confidențială chiar în mijlocul orelor de curs. Darryl era deja 
conectat. 

> Jocul e în plină desfăşurare. În 

Harajuku Fun Madness se întâmplă ceva măreț, tipule. 
Intri? 

> Nici. Nu-mi. Trece. Prin. Cap. Dacă mă prind a treia 
oară trăgând chiulul, mă exmatriculează. Doar ştii, omule. 

Mergem după ore. 

> Trebuie să mergi la masa de prânz şi pe urmă în sala 
de studiu, nu? Asta înseamnă două o r e. Timp berechet ca 
să descărcăm indiciul ăsta şi să ne întoarcem înainte de a 
ne observa cineva lipsa. 0 să pregătesc toată echipa. 

Harajuku Fun Madness e cel mai bun joc care s-a inventat 
vreodată. Ştiu că am mai zis asta, dar suportă o repetare. 

E un ARG41, un Joc de Realitate Alternativă şi povestea 

1 Alternate Reality Game (n. Tr.). 

14 

spune că un grup de adolescenţi japonezi descoperă o 
nestemată cu puteri tămăduitoare miraculoase în templul 


din 

Harajuku, care reprezintă, în esenţă, locul în care şi-au 
creat adolescenții japonezi de prima mână toate 
subculturile de importanţă majoră din ultimii zece ani. Sunt 
hăituiţi de călugări demonici, de Yakuza (alias Mafia 
Japoneză), de extratereştri, de preceptori, de părinţi şi de o 
inteligenţă artificială scăpată de sub control. Şi ne 
strecoară nouă, jucătorilor, mesaje codificate pe care 
trebuie să le decodificăm şi să le folosim ca să urmărim 
indicii care duc la alte mesaje codificate şi la alte indicii. 

Imaginaţi-vă cea mai plăcută după-amiază pe care aţi 
petrecut- o vreodată colindând pe străzile unui oraş, 
trecând în revistă toţi ciudaţii, toate reclamele haioase de 
pe foi volante, toţi vagabonzii nebuni, toate magazinele cu 
articole neconvenţionale. Adăugaţi la asta descoperirea 
obiectelor de pe o listă, ceea ce vă obligă să faceţi cercetări 
legate de filme, melodii şi subculturi ale adolescenților, 
toate vechi şi trăsnite, din întreaga lume, din orice timp şi 
din orice loc. 

Şi totul face parte dintr-o competiţie, cei patru membri ai 
echipei învingătoare câştigă Marele Premiu, zece zile la 

Tokio, relaxare pe podul Harajuku, uimire şi încântare în 
cartierul comercial Akihabara şi întoarcerea acasă cu toată 
marfa tip Astro Boy pe care o poţi căra. Numai că în Japonia 
se numeşte „Atom Boy“. 

Asta e Harajuku Fun Madness şi, odată ce-ai rezolvat o 
problemă sau două, nu te mai opreşti. 

> Nu, omule, pur şi simplu nu. NU. Nici măcar nu-ntreba. 

> Am nevoie de tine, D. Eşti cel mai bun pe care-l pot 
găsi. Jur că pot aranja să intrăm şi să ieşim fără să ştie 
nimeni. Ştii că pot s-o fac, nu? 

> Ştiu că poţi s-o faci 

> Deci vii? 

> Pe naiba, nu 

> Haide, Darryl! Pe patul de moarte n-o să doreşti să-ţi fi 
petrecut viaţa de elev stând mai mult în clădirea şcolii 

> N-o să-mi doresc nici să fi petrecut mai mult timp 
jucând ARG-uri 


> Da, dar nu crezi că pe patul de moarte s-ar putea să-ţi 
doreşti să fi petrecut mai mult timp cu Vanessa Pak? 

Van făcea parte din echipa mea. Mergea la o şcoală de 
fete particulară din East Bay, dar ştiam că era dispusă s-o 
şteargă imediat de-acolo şi să intre-n misiune alături de 
mine. Darryl era literalmente mort după ea, de ani de zile - 
chiar dinainte ca pubertatea s-o fi înzestrat din abundență 
cu numeroase daruri. Darryl se îndrăgostise de inteligenţa 
ei. 

Trist, într-adevăr. 

> Eşti naşpa 

> Vii? 

S-a uitat la mine şi a clătinat din cap. Pe urmă a 
încuviinţat, tot printr-un gest al capului. l-am făcut cu ochiul 
şi m-am pus pe treabă, ca să iau legătura cu restul echipei. 

N-am fost întotdeauna pasionat de ARG-uri. Am un secret 
întunecat: am fost un LARPer. LARP înseamnă Live 

Action Role Playing, iar asta e exact ceea ce pare: te 
foieşti 

1 Interpretarea unor roluri în viaţa reală (n. Tr.). 

16 

de colo-colo într-un costum, vorbind cu un accent straniu 
şi pretinzând că eşti un super-spion, sau un vampir, sau un 
cavaler medieval. E un soi de capturare a steagului într-un 
joc cu monştri plus un strop de club de teatru, iar cele mai 
frumoase jocuri au fost cele din taberele de cercetaşi 
organizate în afara oraşului, la Sonoma sau în partea de jos 
a Peninsulei. 

Acele epopei de câte trei zile puteau fi destul de dificile, 
cu drumeţii de dimineaţa până seara, cu bătălii eroice cu 
săbii din materiale spongioase şi bambus, cu vrăji simulate 
prin azvârlitul unor săculeţe cu boabe de fasole şi prin 
strigăte gen 

„Glob de foc!“ şi aşa mai departe. Amuzament clasa-ntăi, 
deşi oarecum prostesc. Nu chiar atât de geeky ca discuţiile 
despre planurile elfului tău, purtate în jurul unei mese pline 
cu coca-cola şi cu miniaturi pictate, şi mult mai active, la 
modul fizic, decât intrarea într-o comă a mouse-ului acasă, 


în faţa unui joc multiplayer. 

Ceea ce mi-a adus necazuri au fost mini-jocurile din 
hoteluri. 

Ori de câte ori se ţinea în oraş o convenţie science- 
fiction, se găsea un LARPer care-i convingea pe organizatori 
să ne lase să derulăm două mini-jocuri de câte şase ore în 
cadrul convenției respective, profitând de spaţiul pe care îl 
închiriaseră. Un grup entuziast de copii costumaţi care 
alergau în toate părţile dădea culoare evenimentului şi 
ajungeam să ne distrăm de minune printre oameni cu un 
comportament social încă şi mai deviant decât al nostru. 

Problema cu hotelurile este că acolo se află şi o mulţime 
de nejucători - nu numai fani SF. Oameni normali. Din state 
ale căror nume încep şi se termină cu câte o vocală, în 
concediu. 

Şi aceşti oameni înţeleg uneori greşit natura unui joc. 

Să nu mai vorbim despre asta, OK? 

17 

Ora se termina peste zece minute, ceea ce nu îmi lăsa 
prea mult timp pentru pregătiri. Pe primul punct al ordinii 
de zi erau acele camere de luat vederi enervante, care îţi 
recunoşteau umbletul. Cum spuneam, la început existaseră 
altele, care recunoşteau chipurile, însă fuseseră declarate 
neconstituţionale. 

Din câte ştiam eu, niciun tribunal nu stabilise dacă 
acestea de acum erau legale într-o mai mare măsură, dar, 
până una-alta, le aveam pe cap. 

„Umblet” e un cuvânt bizar şi se referă la modul în care 
mergi. Oamenii sunt foarte pricepuţi când e vorba să-ți 
remarce mersul - când vă duceţi în următoarea excursie, 
urmăriţi mişcarea lanternei unui prieten aflat la distanţă, 
care se îndreaptă spre dumneavoastră. Aveţi toate şansele 
să-l identificaţi pur şi simplu după mişcarea luminii, felul 
aparte în care tresaltă aceasta în sus şi în jos îi spune 
creierului nostru de maimuţă că urmăreşte o persoană care 
se apropie. 

Camerele de recunoaştere a umbletului vă fotografiază 
mişcările, se străduiesc să vă izoleze în cadre sub forma 


unei siluete, pe care încearcă apoi s-o suprapună peste cele 
din baza de date, ca să descopere cine sunteţi. E un 
identificator biometric, de genul amprentelor sau al scanării 
retinei, însă aici intervin mult mai multe „conflicte” decât în 
oricare dintre celelalte două cazuri. Un „conflict” biometric 
apare atunci când o măsurătoare li se potriveşte mai multor 
persoane. 

Amprentele sunt numai ale tale, dar umbletul e o 
caracteristică pe care o ai în comun cu mulţi alţi oameni. 

Bineînţeles că nu e chiar aşa. Stilul în care vă deplasaţi, 
centimetru cu centimetru, vă aparţine în exclusivitate. 
Problema este că se schimbă în funcţie de cât de obosiţi 
sunteţi, de materialul din care e făcută podeaua, de glezna 
pe care s-ar putea să vi-o fi scrântit sau nu, de pantofii, 
care pot fi 

18 

noi sau nu. Aşa că, într-un fel, sistemul vă ghiceşte 
profilul, căutând oameni care merg într-un stil asemănător. 

Aceştia sunt o mulţime. Mai mult decât atât, e simplu să 
mergeţi altfel decât în stilul obişnuit - scoateţi-vă pur şi 
simplu un pantof. Bineînţeles că, în acest caz, o să mergeţi 
întotdeauna în genul fără-un-pantof, prin urmare camerele 
vor ajunge în final să-şi dea seama că sunteţi aceeaşi 
persoană. 

De aceea prefer să includ o mică doză de hazard în 
atacurile mele asupra sistemului de identificare a mersului: 
îmi pun câte un pumn de pietriş în fiecare pantof. leftin şi 
eficient, şi nu faci niciodată doi paşi identici. Ca să nu mai 
spun că, în decursul acestui proces, te alegi şi cu o şedinţă 
de reflexoterapie. 

(Glumesc. Reflexoterapia ţine de ştiinţă aproape în 
aceeaşi măsură ca recunoaşterea mersului.) 

La început, camerele declanşau un semnal de alarmă de 
fiecare dată când intra în campus cineva pe care nu-l 

recunoşteau. 

Asta n-a mers. 

Alarma pornea din zece în zece minute. Când sosea 
poştaşul. Când sosea pe neaşteptate câte un părinte. Când 


sosea personalul de întreţinere a terenului nostru de 
baschet. 

Când îşi făcea apariţia un elev cu pantofi noi. 

Aşa că acum nu mai încearcă decât să urmărească unde 
ne aflăm, şi când. Dacă iese cineva pe poarta şcolii în 
timpul orelor, se verifică dacă mersul lui seamănă cumva 
cu al unui elev şi, dacă e aşa, uuup-uuup-uuup, sună 
alarma! 

Liceul Chavez e înconjurat cu un inel de alei pietruite, îmi 
place să păstrez doi pumni de pietricele în geanta de umăr, 
pentru orice eventualitate. l-am pasat vreo cincisprezece 
din cele ascuţite lui Darryl, pe tăcute, şi amândoi ne-am 
umplut pantofii. 

19 

Ora era pe sfârşite - şi mi-am dat seama că încă nu mă 
uitasem pe site-ul Harajuku Fun Madness ca să văd unde se 
afla următorul indiciu! Fusesem atât de hiperconcentrat 
asupra fugii, încât nu mă obosisem să aflu unde urma să 
fugim. 

M-am întors la Şcolarcompul meu şi am apăsat o tastă. 

Foloseam un program de navigare livrat odată cu 
laptopul. 

Era o versiune spyware, cu multe restricţii, a Internet 
Explorer. 

O scârnăvie de crashware de la Microsoft pe care n-o 
folosea de bunăvoie niciun om sub patruzeci de ani. 

Aveam Firefoxul pe drive-ul USB încorporat în ceas, dar 
nu era suficient - Şcolarcompurile foloseau Windows 

Vista4Schools, un sistem antic de operare conceput 
pentru a-i crea conducerii şcolii iluzia că deţinea controlul 
asupra programelor rulate de elevi. 

Dar Vista4Schools e propriul său duşman. Există o 
mulţime de programe pe care nu vrea să le închizi - de 
monitorizare a tastaturii, de cenzurare -, iar acestea 
rulează într-un mod special, care le face invizibile pentru 
sistem. 

Nu poţi ieşi din ele fiindcă nu le vezi. 

Orice program al cărui nume începe cu $SYS$ e invizibil 


pentru sistemul de operare, nu apare nici în bazele de date 
ale hard diskului, nici în Process Monitor. Aşa că 

Firefoxul meu se numea $SYS$Firefox, fiind astfel invizibil 
pentru snoopware, softurile de monitorizare a reţelei. 

În momentul acela, computerul meu rula un program de 
navigare independent şi aveam nevoie de o conexiune 
independentă la reţea. Reţeaua şcolii înregistra fiecare clic 
din sistem şi din afara lui, ceea ce era o veste proastă dacă 
intenţionai să navighezi pe site-ul Harajaku Fun Madness 
pentru puţină distracţie extraşcolară. 

20 

Răspunsul este ceva numit cu ingeniozitate TOR5 - 
Ruterul-Ceapă. Un ruter-ceapă este un site internet care 
primeşte cereri de accesare a paginilor web şi le trimite 
altor rutere-ceapă, care la rândul lor le trimit spre altele, 
până când unul dintre ele se decide în final să acceseze 
pagina şi o trimite înapoi, către solicitant, trecând prin 
toate foile de ceapă. Traficul prin toate aceste rutere e 
criptat, ceea ce înseamnă că şcoala nu poate vedea ce aţi 
căutat, iar foile de ceapă habar n-au pentru cine lucrează. 
Sunt implicate milioane de computere - programul a fost 
creat de Biroul de Cercetări 

Navale al Statelor Unite pentru a-şi ajuta oamenii să 
ocolească softurile cenzurii din ţări ca Siria şi China, ceea 
ce înseamnă că e perfect pentru operarea între graniţele 
unui liceu obişnuit. 

TOR funcţionează fiindcă şcoala are o listă neagră care 
include un număr limitat de adrese nocive, pe care nu 
trebuie să le accesăm, iar adresele computerelor 
intermediare se schimbă în permanenţă - e imposibil să 
ţină evidenţa tuturor. Impreună, 

Firefox şi TOR m-au transformat într-un om invizibil, 
inaccesibil pentru sistemele de spionaj ale Consiliului 
Educaţiei, liber să intre pe site-ul Harajuku FM şi să afle ce 
se mai petrecea. 

Noul indiciu era acolo. Asemenea tuturor indiciilor 

Harajuku Fun Madness, avea o componentă materială, 
una online şi una mentală. Cea online consta în rezolvarea 


unei enigme, una care îţi cerea să găseşti răspunsuri pentru 
o grămadă de întrebări obscure. Pachetul acela includea o 
mulţime de întrebări despre subiectele din dojinshi - 
acestea fiind reviste cu benzi desenate create de fanii 
manga, benzile japoneze. Pot fi tot atât de lungi ca benzile 
desenate oficiale din care s-au inspirat, însă mult mai 
stranii, cu fire narative 

1 The Onion Router (n. Tr.). 

21 

încrucişate şi uneori cu cântece şi acţiuni într-adevăr 
prosteşti. Sunt o mulţime de poveşti de dragoste, fireşte. 
Tuturor le place să-şi vadă personajele preferate cuplându- 
se. 

Intenţionam să rezolv enigmele mai târziu, când 
ajungeam acasă. Era mai uşor s-o faci împreună cu întreaga 
echipă, descărcând tone de fişiere dojinshi şi parcurgându- 
le în căutarea răspunsurilor. 

Tocmai terminasem de adunat toate indiciile când a 
sunat  clopoţelul şi ne-am început evadarea. Mi-am 
strecurat pe furiş pietrişul prin partea laterală a cizmelor 
scurte - Blundstones din Australia, înalte până la glezne, 
excelente pentru alergat şi căţărat, iar modelul fără şireturi, 
uşor de încălţat şi descălţat, te avantajează în cazul 
detectoarelor de metale care nu se mai termină, şi de care 
dai peste tot. 

Bineînţeles că trebuia să scăpăm, totodată, şi de 
supravegherea fizică, ceea ce devine din ce în ce mai 
simplu de fiecare dată când e adăugat un nou nivel de 
sisteme de urmărire - toate soneriile şi toate fluierăturile 
amăgeau iubitul nostru corp profesoral, creându-i un cu 
totul eronat sentiment de siguranţă. 

Am străbătut coridoarele, făcându-ne loc prin mulţime şi 
îndreptându-ne spre ieşirea mea laterală favorită. 

Eram la jumătatea drumului când Darryl a şuierat: 

— Rahat! Uitasem, am în geantă o carte de la bibliotecă. 

— Faci mişto de mine, am spus, şi l-am tras în 
următoarea toaletă pe lângă care am trecut. 

Cărţile de la bibliotecă sunt o belea. Toate au lipit în 


interiorul copertei câte un arphid1 - ID în bandă radio -, 

1 Arphid - ortografiere fonetică a abrevierii RFID, Radio- 
Frequency 

Identification, modalitate de urmărire şi identificare a 
obiectelor sau fiinţelor prin intermediul undelor radio (n. 
Red.). 

22 

mulţumită căruia bibliotecarii le pot verifica fluturându-le 
pe deasupra unui cititor, iar rafturile pot anunţa dacă există 
cărţi care nu stau la locul lor. 

Şi tot mulţumită lui ştie şcoala tot timpul unde te afli. 

Era o altă portiţă legală: justiţia nu i-ar îngădui să ne 
urmărească pe noi apelând la arphid-uri, dar îngăduie 
urmărirea cărţilor din bibliotecă şi folosirea registrelor 
pentru a-şi da seama asupra cui se află cartea. 

Aveam în geantă o mică pungă Faraday - o mapă de 
dimensiuni reduse, căptuşită cu o plasă din sârmă de cupru 
care blochează efectiv undele radio, reducând arphid-urile 
la tăcere. Însă pungile erau făcute pentru neutralizarea 
cârdurilor de identitate şi a dispozitivelor de emisie-recepţie 
de pe carnetele de taxe, nu pentru cărţi cum e... 

— Introducere în Fizicăf am gemut. 

Era cât un dicţionar. 

Capitolul 2 

— Mă gândesc să mă axez pe studiul fizicii când o s- 
ajung la Berkeley, a spus Darryl. 

Acolo preda tatăl lui, motiv pentru care el putea urma 
cursurile fără să plătească taxe. Acasă la Darryl nu punea 
nimeni sub semnul întrebării înscrierea lui la universitatea 
statului 

California din Berkeley. 

— Perfect, dar n-ai putea s-o studiezi online? 

— Tata a spus c-ar trebui să citesc cartea. In plus, nici nu 
plănuisem să comit vreo crimă azi. A 

— Chiulul nu e crimă. E infracţiune. inseamnă cu totul 
altceva. 

— Ce facem acum, Marcus? 

— Păi, nu pot s-o ascund, aşa c-o s-o coc, la microunde. 


Eliminarea  arphid-urilor e magie neagră. Niciun 
comerciant nu-şi doreşte să rămână cu o grămadă de marfă 
lobotomizată, lipsită de codul său invizibil de bare, după ce 
i s-au plimbat prin magazin clienţi puşi pe rele, aşa că 
producătorii au refuzat să implementeze un „semnal de 
distrugere” capabil să dezactiveze arphid-urile spre care e 
trimis prin 

24 

radio. Le poţi reprograma, dar detest să-i aplic figura 
asta unei cărţi din bibliotecă. Nu e totuna cu a-i rupe 
paginile, dar faci totuşi un rău, fiindcă o carte cu arphid-ul 
reprogramat nu poate fi pusă în raft şi nu poate fi găsită. Se 
transformă într-un ac în carul cu fân. 

Ceea ce nu-mi lăsa decât o singură opţiune: să pun 
obiectul la microunde. Literalmente. Treizeci de secunde 
într-un cuptor cu microunde îi pot face felul, în mare 
măsură, oricărui arphid de pe piaţă. ŞI, fiindcă acest arphid 
n-o să reacționeze în niciun fel când o să înapoieze D cartea 
la bibliotecă, vor fi nevoiţi să-i imprime unul nou şi îl vor 
recodifica în catalog, aşa că volumul va fi în final neprihănit 
şi aşezat cu grijă pe raftul său. 

N-aveam nevoie decât de un cuptor cu microunde. 

— Aşteaptă încă două minute şi-o să fie liber bufetul 
profesorilor, am spus. 

Darryl şi-a înhăţat cartea şi a pornit-o spre uşă. 

— Nici gând, las-o baltă. Mă-ntorc în clasă. 

L-am prins de cot şi l-am tras înapoi. 

— Haide, D, linişteşte-te. O să iasă bine. 

— Bufetul profesorilor? Poate nu m-ai ascultat cu atenţie, 

Marcus. Dacă mă prind încă o dată, mă exmatriculează. 
Ai auzit? Mă exmatriculează. 

— N-o să fii prins, am zis. Unicul loc în care nu găseai 
niciun profesor după încheierea acelei perioade a zilei era 
bufetul. 

Intrăm prin spate. 

Alături de bufet se afla o bucătărioară, cu propria sa 
intrare pentru profesorii care nu doreau decât o cană cu 
cafea. Înăuntru, deasupra frigiderului miniatural, era 


cuptorul cu microunde - duhnind întotdeauna a pop-corn şi 
a supă vărsată. 

25 

Darryl a gemut. Eu mi-am făcut repede planul. 

— Uite ce e, clopoţelul a sunat deja. Dacă intri acum în 
sala de studiu, o să te-alegi cu un bilet de întârziere. În 
momentul de faţă, e mai bine să nu apari deloc. D, eu mă 
pot strecura în orice încăpere din campusul ăsta şi pot ieşi 
fără să fiu văzut. O să am grijă să fii în siguranţă, frate. 

A gemut iarăşi. Ceea ce reprezenta una dintre 
dezvăluirile lui Darryl: odată ce începe să geamă, e gata să 
cedeze. 

— Să-i dăm drumul, am spus, şi-am luat-o amândoi din 
loc. 

A mers perfect. Am ocolit sălile de clasă, am coborât în 
subsol pe scările din spate şi am urcat pe cele din faţă, 
ajungând chiar la uşa bufetului profesorilor. Din partea 
cealaltă nu se auzea nimic, aşa că am răsucit mânerul fără 
niciun zgomot şi l-am tras pe Darryl după mine, apoi am 
închis uşa, tot în cea mai mare linişte. 

Cartea abia dac-a încăput în cuptorul cu microunde, care 
arăta încă şi mai puţin igienic decât ultima oară când mă 
strecurasem acolo ca să-l folosesc. Am înfăşurat-o 
conştiincios în şervete de hârtie înainte de a o pune 
înăuntru. 

— Omule, profesorii ăştia-s nişte porci, am şuierat. 

Alb la faţă şi încordat, Darryl n-a spus nimic. 

Arphid-ul şi-a dat obştescul sfârşit într-o ploaie de 
scântei, ceea ce era chiar foarte drăguţ (deşi nu la fel de 
drăguţ ca efectul pe care-l obţii atunci când pui la 
microunde un strugure îngheţat, efect pe care trebuie să-l 
vezi ca să-l crezi cu putinţă). 

Nu mai trebuia decât să ne retragem din campus într-un 
anonimat deplin, ducându-ne evadarea la bun sfârşit. 

Darryl a deschis uşa şi a dat să iasă, cu mine pe urmele 
lui. O secundă mai târziu, stătea pe vârfurile pantofilor mei, 
împungându-mă cu coatele în piept în timp ce se străduia 
să 


26 

reintre de-a-ndărătelea în bucătăria de dimensiunile unui 
dulap pe care tocmai o părăsiserăm. 

— întoarce-te, mi-a şoptit, cu disperare. Repede - e 
Charles! 

Nu mă înţeleg bine cu Charles Walker. Suntem în aceeaşi 
clasă şi îl cunosc de când îl ştiu şi pe Darryl, dar 
asemănările se opresc aici. Charles a fost întotdeauna 
voinic pentru vârsta lui, dar acum joacă fotbal şi, când e 
incitat, e încă şi mai puternic. Nu-şi poate controla furia - în 
clasa a treia mi-am pierdut un dinte de lapte din cauza lui - 
şi a reuşit să nu dea de belea din cauza acestui defect 
devenind cel mai activ spion din şcoală. 

E o combinaţie urâtă, bătăuş şi iscoadă pe deasupra, 
vorbindu- le cu mare plăcere profesorilor despre orice 
infracţiune descoperă. Benson îl adora. lar lui Charles îi 
plăcea să dea de înţeles că avea un soi de problemă 
neidentificată a vezicii, ceea ce îi oferea o scuză 
prefabricată pentru a colinda pe coridoarele liceului, în 
căutarea cuiva pe care să-l pârască. 

Ultima dată când mă prinsese cu ceva, fusesem nevoit să 
renunţ la LARP. N-aveam intenţia să mă las surprins încă o 
dată. 


— Ce face? 

— Vine spre noi, asta face, a spus Darryl. 

Tremura. 

— OK, am zis. E timpul să trecem la contramăsuri de 
urgenţă. 


Mi-am scos telefonul. Îmi făcusem planul în avans. 
Charles n-avea să mi-o mai coacă niciodată. Am trimis un e- 
mail către serverul meu de-acasă, declanşând totul. 

Câteva secunde mai târziu, telefonul lui Charles a-nceput 
să sune nebuneşte, de-a dreptul spectaculos. li trimisesem 
simultan zeci de mii de apeluri aleatoare şi de mesaje 

27 

scrise, făcându-l să ciripească şi să sune în toate stilurile 
pe care le avea în memorie şi s-o ţină tot aşa. Atacul era 
realizat cu ajutorul unei reţele botnet, motiv pentru care 


mă simţeam vinovat, dar o făcusem în serviciul unei cauze 
nobile. 

Botneturile sunt locurile unde îşi petrec computerele 
infectate viaţa de apoi. Când capeţi un vierme sau un virus, 
computerul tău trimite un mesaj pe canalul de chat de pe 

IRC - Internet Relay Chat. Mesajul îi spune botmasterului 
- tipului care a lansat viermele - că respectivul computer e 
gata să-i îndeplinească ordinul. Botneturile sunt extrem de 
puternice, de vreme ce pot include mii sau chiar sute de mii 
de computere, PC-uri rapide, din case particulare, 
răspândite în tot internetul şi cuplate prin conexiuni de 
mare viteză. De obicei funcţionează în folosul deţinătorilor 
lor, dar ori de câte ori le apelează botmasterul se reped să-i 
îndeplinească ordinele ca nişte zombi. 

La internet sunt conectate atât de multe computere 
infectate încât preţul închirierii unui botnet pentru o oră sau 
două a ajuns o nimica toată. De cele mai multe ori 
funcţionează în folosul spamerilor, în chip de spamboţi 
ieftini, divizați, care îţi umplu căsuţa de mail cu mesaje ce 
te ispitesc cu pastile gen Viagra şi cu viruşi noi, care te pot 
infecta şi îţi pot recruta computerul, înscriindu-l într-o reţea 
botnet. 

Eu nu închiriasem decât zece secunde pe trei mii de PC- 
uri şi îi cerusem fiecăruia dintre ele să trimită un mesaj 
scris către mobilul lui Charles sau să-l apeleze prin voice- 
over-lP, asta după ce îi extrăsesem numărul de pe o notiţă 
adezivă lipită pe masa de lucru a lui Benson, în timpul unui 
vizite fatidice în biroul acestuia din urmă. 

Nu e nevoie să spun că telefonul lui Charles nu avea 
dotările necesare ca să suporte aşa ceva. Pentru început, 

28 

SMS-urile i-au umplut memoria, blocându-i toate 
operaţiunile de rutină necesare pentru coordonarea 
soneriei şi pentru înregistrarea tuturor numerelor fictive 
afişate. (Ştiaţi că e foarte simplu să falsificaţi numărul afişat 
pe ecranul telefonului apelat? Există vreo cincizeci de 
modalităţi în care o puteţi face - e suficient să căutaţi cu 
google „modificarea identităţii apelantului”.) 


Charles l-a privit uluit şi a început să-l butoneze cu furie, 
cu sprâncenele groase înnodându-i-se şi mişcându-i-se în 
sus şi în jos în timp ce se lupta cu demonii care-i posedau 
cel mai intim instrument. Planul funcţionase până aici, dar 
nu făcea ce ar fi trebuit - ar fi trebuit să caute un loc unde 
să stea jos, străduindu-se să recapete controlul asupra 
telefonului. 

Darryl m-a scuturat de umăr şi mi-am desprins ochiul de 
crăpătura uşii. 

— Ce face? a întrebat, în şoaptă. 

— l-am terminat telefonul, dar acum se holbează la el în 
loc să plece de-aici. 

Obiectul ăla n-avea să fie repornit cu uşurinţă. Odată ce 
memoria se umplea în întregime, era dificil să încarci 
programul necesar pentru ştergerea tuturor mesajelor 
false. 

Ştergerea în bloc a SMS-urilor nu era posibilă, astfel că 
era nevoit să le şteargă rând pe rând pe toate cele câteva 
mii. 

Darryl m-a tras înapoi şi şi-a lipit ochiul de uşă. O clipă 
mai târziu au început să-i tremure umerii. M-am speriat, 
crezând că intrase în panică, dar, când s-a retras, mi-am 
dat seama că râdea cu atâta poftă încât îi curgeau lacrimile 
pe obraji. 

— Galvez l-a făcut cu ou şi cu oţet fiindcă stă pe culoare 
în timpul orelor şi fiindcă şi-a scos telefonul - ar fi trebuit s- 
o vezi năpustindu-se la el. Se cunoştea că-i face cu 
adevărat plăcere. 

29 

Ne-am strâns solemn mâinile şi ne-am furişat din nou pe 
coridor, am coborât scările, am ocolit prin spate, am ieşit 
pe uşă, am trecut de gard şi am ajuns în lumina minunată a 
soarelui după-amiezii din Mission. Valencia Street nu 
arătase niciodată atât de bine. M-am uitat la ceas şi-am 
scâncit. 

— Să mergem! Ceilalţi ne aşteaptă la telecabină peste 
douăzeci de minute! 

Van ne-a văzut prima. Se amestecase într-un grup de 


turişti coreeni, una dintre metodele ei de camuflare 
preferate când chiulea de la şcoală. De când s-a inventat 
blogul chiulangiilor, cu postare de pe telefonul mobil, lumea 
noastră e plină de comercianţi băgăcioşi şi de ipocriţi 
simandicoşi care îşi asumă sarcina de a ne fotografia pe 
furiş, punând apoi pozele pe net, unde pot fi studiate de 
conducerile şcolilor. 

Van a ieşit din mulţime şi-a alergat spre noi. Darryl a 
avut dintotdeauna o slăbiciune pentru ea, iar ea e suficient 
de drăguță încât să pretindă că n-are habar. M-a îmbrăţişat, 
apoi s-a întors la el, sărutându-l frăţeşte pe obraz, ceea ce 
l-a făcut să se înroşească până-n vârful urechilor. 

Cei doi sunt o pereche stranie: Darryl e oarecum de 
categoria grea, deşi asta îl prinde, şi are un ten de un 
rozaliu care se transformă într-o rumeneală a obrajilor ori 
de câte ori aleargă sau e entuziasmat. Şi-a putut lăsa barbă 
încă de când aveam paisprezece ani, dar a început din 
fericire să se bărbierească după o scurtă perioadă 
cunoscută în gaşca noastră drept „epoca Lincoln”. Şi e 
înalt. Foarte, foarte înalt. Ca un jucător de baschet. 

Asta în timp ce Van e cu o jumătate de cap mai scundă 
decât mine, e slabă, cu părul negru lins, împletit în codițe 
aiuristice, după modele găsite pe net. Are ten frumos, 
arămiu, 

30 

ochi negri, şi se dă în vânt după inelele de sticlă, mari cât 
o ridiche, care se lovesc scoțând clinchete de clopoței când 
dansează. 

— Unde e Jolu? a spus ea. 

— Ce mai faci, Van? a-ntrebat-o Darryl, cu voce 
sugrumată. 

Când e vorba de Van, el e întotdeauna cu un pas în urma 
conversaţiei. 

— Excelent, D. Lucruşoarele tale cum o mai duc? 

Oh, era foarte, foarte rea. Darryl aproape c-a leşinat. 

Jolu l-a salvat de compromiterea socială făcându-şi 
apariţia chiar atunci, într-o jachetă de baseball prea mare, 
din piele, cu adidaşi la modă şi cu o şapcă de nailon cu 


găurele, care îi făcea reclamă unui mexican, luptătorul 
mascat preferat de noi, El 

Santo Junior. Jolu e Jose-Luis Torrez, ultimul membru al 
cvartetului nostru. Mergea la o şcoală catolică de mare 
stricteţe din Outer Richmond, de unde nu-i era uşor să 
plece. 

Dar reuşea întotdeauna: nimeni nu bătea pe nesimţite în 
retragere mai bine decât Jolu al nostru. li plăcea haina aia 
pentru că îi atârna mult - semn de extremă eleganţă în 
anumite părţi ale oraşului -, acoperindu-i rahatul de 
uniformă a şcolii catolice, un soi de punct din centrul țintei 
pentru nemernicii băgăcioşi şi pentru tipii care fotografiau 
chiulangiii cu telefoanele lor cuplate la internet. 

— Cine e gata de plecare? am întrebat eu, după ce ne- 
am salutat. Mi-am scos mobilul şi le-am arătat harta pe 
care o descărcasem în BART. Din câte am reuşit eu să-mi 
dau seama, o să urcăm din nou până la hotelul Nikko, după 
care o să mergem cu un cvartal mai departe, la O “Farrell, 
apoi o s-o luăm la dreapta, către Van Ness. Ar trebui să 
descoperim semnalul wireless pe-acolo, pe undeva. 

Van s-a strâmbat. 

31 

— Asta-i o zonă scârboasă din TenderloinI. 

Nu puteam s-o contrazic. Partea aia din San Francisco e 
una dintre cele ciudate - ieşi pe uşa din faţă a hotelului 
Hilton şi dai peste toate chestiile alea pentru turişti, cum 
simt platforma de întoarcere a  telecabinelor şi 
restaurantele de familie. 

leşi prin partea opusă şi eşti în 'Loin, unde s-au adunat 
toate prostituatele travestite date în urmărire, toţi 
proxeneţii grosolani, toţi traficanţii de droguri sâsâiţi, toţi 
vagabonzii scrântiţi la minte din oraş. Niciunul dintre noi nu 
ajunsese la vârsta la care să fie interesat de ceea ce 
cumpărau şi vindeau (deşi în 

'Loin îşi practicau meseria o grămadă de târfe de seama 
noastră). 

— Priveşte partea bună a lucrurilor, i-am spus. Nimeni nu 
vrea să se foiască pe-acolo decât ziua, în amiaza mare. 


Toţi ceilalţi jucători se vor apropia de zonă cel mai 
devreme 

A A mame. În ARG, aşa ceva se numeşte avantaj 
bestial. 

Jolu m-a privit rânjind. 

— Cum o spui tu, pare ceva bun. 

— E mai grozav decât să mănânci uni. 

— Ce facem aici, stăm de vorbă sau câştigăm? a întrebat 
Van. 

După mine, ea era, fără probleme, jucătoarea cea mai 
pasionată din grup. Lua foarte, foarte în serios posibilitatea 
de a câştiga. 

Am pornit-o în grabă, patru prieteni buni, pe calea 
decodificării indiciului, a câştigării jocului - şi am pierdut, 
pentru totdeauna, tot ce însemna ceva pentru noi. 

Componenta fizică a indiciului din ziua aceea era un set 
de coordonate GPS - existau coordonate pentru toate 
oraşele importante în care se juca Harajuku Fun Madness -, 

1 Cartier din centrul oraşului San Francisco (n. Tr.). 

32 

coordonatele locului unde aveam să găsim semnalul Wifi 
al unui punct de acces. Un punct în jurul căruia semnalul 
respectiv fusese bruiat în mod deliberat de un altul, pentru 
a-l 

ascunde de wifinderele obişnuite, nişte dispozitive 
micuţe, de forma inelelor pentru chei, care căutau semnale 
wireless şi te anunțau când te aflai în raza punctului de 
acces liber al altcuiva, pe care îl puteai folosi gratis. 

Trebuia să descoperim poziţia punctului de acces 
„ascuns” 

măsurând intensitatea semnalului „vizibil” şi identificând 
locul unde era cel mai slab. Acolo urma să găsim un alt 
indiciu - ultima dată fusese în specialitatea zilei de la 

Anzu, elegantul restaurant sushi din hotelul Nikko, aflat 
în 

Tenderloin. Nikko era proprietatea  Liniilor Aeriene 
Nipone, unul dintre sponsorii jocului Harajuku Fun Madness, 
şi personalul făcuse mare zarvă în jurul nostru după ce îl 


descoperiserăm în sfârşit. Ne oferiseră boluri cu supă miso 
şi ne pregătiseră uni, care este sushi din arici de mare, 
având consistenţa brânzei topite foarte fluide şi mirosul 
fecalelor de câine foarte fluide. Dar era într-adevăr gustos. 
Cel puţin aşa mi-a spus Darryl. Eu n-am mâncat chestia aia. 

Am prins semnalul Wifi cu ajutorul wifinderului din 
telefonul meu mobil, la vreo trei cvartale distanţă de 
O'Farrell, chiar înainte de a intra pe Hyde Street, în faţa 
unui „Salon de Masaj Asiatic” dubios, pe a cărui fereastră 
clipea anunţul „INCHIS”, scris cu litere roşii. Numele reţelei 
era 

HarajukuFM, prin urmare ştiam că găsiserăm locul corect. 

— Dacă e acolo, înăuntru, eu nu merg, a spus Darryl. 

— Aveţi cu toţii wifinderele? i-am întrebat. 

Darryl şi Van aveau telefoane cu wifinder încorporat, în 
timp ce Jolu, prea şmecher pentru a căra un telefon mai 
mare decât degetul lui mic, avea un breloc separat. 

33 

— OK, răsfiraţi-vă şi vedeţi ce găsiți. Căutaţi o cădere 
puternică a semnalului, care trebuie să devină tot mai slab 
pe măsură ce-l urmăriţi. 

Am făcut un pas înapoi şi am ajuns pe vârfurile 
picioarelor altcuiva. 

— Au! a spus o voce de femeie, şi eu m-am întors, 
temându- mă că o drogată avea de gând să mă-njunghie 
fiindcă- i rupsesem tocurile. 

In schimb, m-am pomenit faţă-n faţă cu o puştoaică de 
vârsta mea. Avea o claie strălucitoare de păr roz-aprins şi o 
faţă ascuţită, de rozător, cu ochelari de soare mari, de 
parcă erau din dotarea forţelor aeriene. Purta pantaloni 
mulaţi, cu dungi, pe sub o rochie neagră, largă şi lungă, de 
care erau prinse, cu ace de siguranţă, o mulţime de jucării 
decorative japoneze - personaje de desene animate, şefi de 
stat din lumea veche, sigle ale unor producători străini de 
băuturi răcoritoare. 

A ridicat un aparat de fotografiat cu care ne-a pozat, pe 
mine şi pe echipa mea. 

— Zâmbiţi, a spus. Sunteţi la camera-spion ascunsă. 


— Nici gând, i-am răspuns. N-ai face-o... 

— Ba da, m-a contrazis ea. O să trimit fotografia la 
supravegherea chiulangiilor peste treizeci de secunde dacă 
voi patru nu abandonaţi indiciul ăsta, ca să ne lăsaţi pe 
mine şi pe prietenele mele să-l urmărim. Vă puteţi întoarce 
peste o oră, şi totul o să vă stea la dispoziţie. Cred că e un 
târg mai mult decât cinstit. 

M-am uitat în spatele ei şi am văzut alte trei fete în haine 
similare - una avea părul albastru, o alta îl avea verde şi al 
celei de-a treia era violet. 

— Cine vă credeţi, Brigada îngheţată pe Băţ? 

34 

— Suntem echipa care-o să vă bată la Harajuku Fun 
Madness, a răspuns ea. lar eu sunt cea care-o să vă-ncarce 
fotografia chiar în clipa asta, ca să vă facă o droaie de 
necazuri... 

Am simţit-o pe Van în spatele meu, repezindu-se înainte. 

Şcoala ei de fete era notorie pentru încăierări şi nu mă 
îndoiam că era gata s-o snopească din bătaie pe puicuţa 
aia. 

Pe urmă lumea s-a schimbat pentru totdeauna. 

Am simţit mai întâi acea legănare îngreţoşătoare a 
cimentului de sub tălpi pe care-o recunoaşte instinctiv orice 
californian - cutremur. Ca întotdeauna, primul meu imbold 
a fost s-o iau din loc: „Când eşti în dubiu şi-n belea, 
aleargă, ţipă, fă ceva.“ Dar adevărul era că ne aflam deja în 
cel mai sigur loc cu putinţă, nu eram într-o clădire care s-ar 
fi putut prăbuşi peste noi, nici în mijlocul drumului, unde 
ne-ar fi putut crăpa capul bucăţile desprinse din cornişe. 

Cutremurele se petrec într-o linişte stranie - cel puţin la 
început -, dar atunci nu era linişte. Se auzea un sunet, un 
vuiet incredibil, mai puternic decât orice mai auzisem 
vreodată. 

Era atât de chinuitor încât m-a trântit în genunchi, şi nu 
numai pe mine. Darryl m-a prins de braţ şi a arătat dincolo 
de clădiri, şi atunci am văzut cu toţii: un nor negru imens, 
înălțându-se dinspre nord-est, dinspre golf. 

S-a auzit un alt tunet şi norul de fum s-a răsfirat, s-a lăţit, 


căpătând acea formă neagră pe care am văzut-o cu toţii în 
filme de atâtea ori. Cineva tocmai aruncase ceva în aer, în 
stil mare. 

Au urmat mai multe tunete şi mai multe zgâlţâituri. La 
ferestrele din susul şi din josul străzii au apărut capete. Ne 
uitam cu toţii la norul-ciupercă, în tăcere. 

Apoi au început să urle sirenele. 

Le mai auzisem sunând aşa - sirenele apărării civile sunt 
testate la ora prânzului, în fiecare joi. Dar nu le auzisem 

35 

pornind în afara orarului decât în filmele vechi cu război 
şi în acele jocuri video unde cineva bombardează pe 
altcineva. 

Alarma de raid aerian. Sunetul lor, acel uoooooo, făcea 
ca totul să pară mai puţin real. 

— Prezentaţi-vă imediat la adăposturi. 

Era ca vocea lui Dumnezeu, venind de pretutindeni. Pe o 
parte din stâlpii de felinar erau montate difuzoare pe care 
nu le remarcasem niciodată până atunci şi care au pornit, 
toate, în acelaşi timp. 

— Prezentaţi-vă imediat la adăposturi. 

Adăposturi? Ne-am uitat unii la alţii, derutaţi. Care 
adăposturi? Norul se înălța fără încetare, răsfirându-se. Era 
o explozie nucleară? Ne dădeam ultima suflare? 

Fata cu părul roz şi-a înşfăcat prietenele şi au luat-o la 
fugă în josul dealului, către staţia BART de la poale. 

— PREZENTAŢI-VĂ IMEDIAT LA ADĂPOSTURI. 

Acum se auzeau ţipete şi în jurul nostru alergau o 
mulţime de oameni. Turiştii - îi recunoşti întotdeauna, 
pentru ei 5 E 

CALIFORNIA = CALDURA, şi îşi petrec vacanţele la 

San Francisco îngheţând în pantaloni scurţi şi în tricouri - 
se împrăştiau în toate părţile. 

— Ar trebui să plecăm! mi-a strigat Darryl în ureche, abia 
reuşind să acopere sirenele, cărora li se alăturaseră cele 
tradiţionale, de poliţie. 

Pe lângă noi au trecut, urlând, o duzină de maşini ale 
Departamentului de Poliţie din San Francisco. 


— PREZENTAŢI-VĂ IMEDIAT LA ADĂPOSTURI. 

— Jos, în staţia BART, am strigat eu. 

Prietenii mei au dat din cap. Ne-am strâns rândurile şi am 
coborât dealul în grabă. 

Capitolul 3 

În drum spre staţia BART de pe Powell Street am trecut 
pe lângă o mulţime de oameni. Alergau sau mergeau, 
tăcuţi şi albi ca varul, sau ţipând, în panică. Vagabonzii se 
ghemuiseră în pragurile uşilor şi urmăreau totul, în vreme 
ce o prostituată neagră înaltă, travestită, striga ceva către 
doi bărbaţi tineri, cu mustață. 

Cu cât ne apropiam mai mult de BART, cu atât mai 
cumplită devenea înghesuiala. Când am ajuns la treptele 
care coboară în staţie, eram în plină scenă de masă, o 
învălmăşeală imensă de oameni care încercau să se 
înghesuie, croindu-şi drum în josul unei scări înguste. 
Aveam faţa strivită de spatele cuiva şi altcineva era împins 
în spatele meu. 

Darryl era încă alături de mine - era destul de mare ca să 
fie greu de îmbrâncit, şi Jolu se afla chiar în spate, ţinându- 
se cumva de mijlocul lui. Am văzut-o pe Vanessa la câţiva 
metri distanţă, blocată de mai mulţi oameni. 

— Du-te-n mă-ta! am auzit-o ţipând în spatele meu. 
Perversule! 

la-ţi labele de pe mine! 

37 

M-am încordat, ţinând piept mulţimii, şi am văzut-o 
uitându- se cu dezgust la un tip mai vârstnic, într-un 
costum elegant, care îi adresa un soi de zâmbet afectat. 
Am zărit-o afundându-şi mâna în geantă şi am ştiut ce 
căuta. 

— Nu folosi spray-ul lacrimogen, am strigat, acoperind 
larma. O să ne dai gata pe toţi. 

Tipul a părut să se sperie la auzul cuvintelor „spray 
lacrimogen” 

şi s-a topit cumva, rămânând în urmă, de vreme ce 
mulţimea îl împiedica să înainteze. În faţa mea am văzut pe 
cineva, o femeie de vârstă mijlocie, în haine hippy, 


clătinându- se şi căzând. S-a prăbuşit cu un țipăt şi am 
zărit-o zvârcolindu- se ca să se ridice, dar n-a reuşit, 
presiunea mulţimii era prea puternică. Când am ajuns 
alături, m-am aplecat s-o ajut şi aproape c-am fost trântit 
peste ea. Am sfârşit călcând pe abdomenul ei când 
mulţimea m-a împins mai departe, dar nu cred că-n 
momentul acela mai simţea ceva. 

Eram mai speriat ca niciodată. Se auzeau ţipete 
pretutindeni, pe jos se vedeau mai multe trupuri şi gloata 
din spate ne împingea, necruțătoare ca un buldozer. Nu 
puteam face nimic mai mult decât să mă ţin pe picioare. 

Ne aflam în locul larg în care sunt amplasate barierele 
rotitoare de acces. Era greu de spus că acolo ar fi fost mai 
bine - vocile din spaţiul închis se propagau în jurul nostru, 
reverberând într-un urlet din pricina căruia îmi vuia capul, 
iar mirosul şi atingerea tuturor acelor trupuri îmi creau o 
senzaţie de claustrofobie la care nu ştiusem niciodată că 
eram predispus. 

Oamenii continuau să se înghesuie în josul scărilor şi tot 
mai mulţi se îndesau, trecând de barierele rotitoare şi 
coborând pe scările rulante către peroane, dar mie-mi era 
clar că toate astea nu puteau ajunge la un sfârşit fericit. 

38 

— Vrei să ne-ncercăm şansele la suprafaţă? i-am spus lui 

Darryl. 

— Da, la naiba, da, a răspuns el. Aici e-o barbarie. 

M-am uitat la Vanessa - n-avea cum să mă audă. Mi-am 
scos telefonul şi i-am trimis un mesaj scris. 

> leşim de-aici 

Am văzut-o simțind vibrația telefonului, apoi privind în 
jos, către el, şi apoi din nou spre mine şi încuviinţând cu o 
mişcare energică a capului. Darryl îl lămurise între timp pe 
Jolu. 

— Care e planul? a ţipat apoi în urechea mea. 

— Trebuie să ne întoarcem! am urlat eu drept răspuns, 
arătând către aglomerarea nemiloasă de trupuri. 

— Imposibil! a exclamat el. 

— O să fie şi mai imposibil dacă o s-aşteptăm mai mult! 


El a ridicat din umeri. Van s-a străduit să ajungă lângă 
mine şi m-a apucat de încheietura mâinii. Eu l-am luat de 
mână pe Darryl, iar el s-a prins cu mâna cealaltă de Jolu şi 
ne-am împins către ieşire. 

N-a fost uşor. La început înaintam cu câte zece 
centimetri pe minut, apoi am încetinit încă şi mai mult, 
când am ajuns în dreptul scării. Nici oamenii pe lângă care 
treceam nu erau prea încântați fiindcă îi îmbrânceam, 
dându-i deoparte. Doi ne-au înjurat, iar un altul a lăsat să 
se vadă că mi-ar fi tras un pumn dac-ar fi reuşit să-şi mişte 
liber mâinile. Am trecut peste alţi trei oameni zdrobiţi, dar 
n-aş fi putut face nimic ca să-i ajut. În momentul acela nici 
măcar nu mă gândeam să ajut pe cineva. Nu mă puteam 
gândi decât la o cale de a găsi spaţii libere în care să 
înaintăm, la degetele lui Darryl încordate în jurul 
încheieturii mele, la strânsoarea de moarte în care ţineam 
mâna lui Van, aflată în spatele meu. 

39 

O eternitate mai târziu, am ţâşnit afară ca nişte dopuri de 
şampanie, clipind în lumina cenuşie strecurată prin fum. 

Alarma aeriană continua să urle, iar sirenele vehiculelor 
pentru urgenţă care goneau pe Market Street răsunau încă 
şi mai puternic. Pe străzi nu mai era aproape nimeni - doar 
cei care încercau zadarnic s-ajungă sub pământ. Mulţi 
plângeau. 

Am observat un grup de bănci libere - de obicei 
revendicate de beţivi dezgustători - şi am arătat către ele. 

Ne-am îndreptat într-acolo, sirenele şi fumul făcându-ne 
să ne aplecăm capetele şi să ne gârbovim umerii. Am reuşit 
să ajungem lângă bănci înainte ca Darryl să cadă, cu faţa în 
jos. 

Am tipat cu toţii şi Vanessa l-a înşfăcat şi l-a răsucit. 

Cămaşa lui avea o pată roşie în lateral, şi pata se 
întindea. l-a tras cămaşa în sus şi a dat la iveală o tăietură 
lungă şi adâncă în trupul lui durduliu, deasupra coastelor. 

— Cineva l-a înjunghiat în înghesuială, a spus Jolu, 
strângându- şi pumnii. Hristoase, e o barbarie. 

Darryl a gemut, s-a uitat la noi, apoi în jos, către coastele 


lui, a gemut iarăşi şi capul i-a căzut la loc. 

Vanessa şi-a scos jacheta de blugi, apoi puloverul de 
bumbac cu glugă pe care îl purta pe dedesubt, l-a strâns 
grămadă şi l-a apăsat peste coastele lui Darryl. 

— Ţine-i capul, mi-a spus mie. Ţine-i-l ridicat. lar Ivii Jolu 
i-a spus: Saltă-i picioarele - rulează-ţi haina, sau găseşte 
altceva. 

Jolu s-a pus repede în mişcare. Mama ei fiind asistentă 
medicală, Van mergea în fiecare an la cursurile de prim 
ajutof din tabăra de vară. li plăcea să-i urmărească pe eroii 
din filme când dădeau aiurea primul ajutor şi să râdă de ei. 

M-am bucurat c-o aveam cu noi. 

Am stat acolo multă vreme, ţinând puloverul apăsat pe 
coastele lui Darryl. El insista întruna, spunând că se simţea 

40 

bine şi c-ar fi trebuit să-l lăsăm să se ridice, iar Van îi tot 
cerea să tacă şi să stea liniştit până nu-i dă ea un şut în 
fund. 

— Ce-ar fi să sunăm la 911? a spus Jolu. 

M-am simţit ca un idiot. Mi-am scos telefonul dintr-o 
smucitură şi am tastat 911. Sunetul pe care l-am auzit nu 
era nici măcar un ton de ocupat - părea un scâncet de 
durere al reţelei telefonice. Nu auzi aşa ceva decât atunci 
când trei milioane de oameni formează simultan acelaşi 
număr. Cine are nevoie de botneturi dacă există terorişti? 

— Dar Wikipedia? a zis Jolu. 

— Dacă n-avem telefon, n-avem nici acces la informaţii, i- 
am răspuns. 

— Dar ei? a zis Darryl, arătând către stradă. 

M-am uitat într-acolo, gândindu-mă c-o să văd vreun 
poliţist sau vreun paramedic, dar nu era nimeni. 

— E OK, amice, nu trebuie decât să te odihneşti, am zis. 

— Nu, idiotule, când am spus ei vorbeam despre poliţiştii 
din maşini. 

Avea dreptate. La fiecare cinci secunde, pe lângă noi 
trecea o maşină de poliţie, o ambulanţă sau o maşină de 
pompieri. 

Ne-ar fi putut ajuta. Eram un dobitoc. 


— Atunci hai să te ducem într-un loc de unde te pot 
vedea, am spus, şi să-i facem semn cuiva să oprească. 

Vanessei nu i-a plăcut ideea, dar eu m-am gândit că 
niciun poliţist n-avea să oprească pentru un puşti care îşi 
flutura şapca în stradă, nu în ziua aceea. Dar ar fi fost 
posibil să oprească dacă-l vedeau pe Darryl acolo, 
sângerând. 

Primul vehicul care a trecut în urlet de sirene - o 
ambulanţă 

— nici măcar n-a încetinit. N-au făcut-o nici maşina de 
poliţie care i-a urmat, nici cea de pompieri, nici următoarele 
trei maşini de poliţie. Darryl n-arăta deloc 

41 

bine - era alb ca varul şi respira cu greutate. Puloverul lui 

Van se îmbibase de sânge. 

Eram sătul de maşinile care treceau chiar pe lângă mine. 

Când am văzut o alta apărând pe Market Street, m-am 
dus chiar în mijlocul drumului şi mi-am fluturat braţele 
deasupra capului, urlând „STAI!” Vehiculul s-a oprit şi abia 
atunci mi-am dat seama că nu era nici maşină de poliţie, 
nici ambulanţă, nici maşină de pompieri. 

Părea un jeep militar, un soi de Hummer blindat, numai 
că nu purta niciun însemn al armatei. A frânat patinând şi s- 
a oprit chiar în faţa mea, iar eu am sărit înapoi, mi-am 
pierdut echilibrul şi am sfârşit căzând în stradă. Am simţit 
uşile deschizându-se lângă mine, apoi am văzut apropiindu- 
se o învălmăşeală de picioare în cizme. M-am uitat în sus şi 
am dat cu ochii de un grup de indivizi care păreau soldaţi, 
în echipamente de protecţie, cu puşti imense, masive, şi 
purtând măşti de gaze cu viziere fumurii. 

Abia am avut timp să devin conştient de prezenţa lor 
când toate puştile s-au îndreptat spre mine. Nu mă mai 
uitasem niciodată în ţeava unei arme, dar tot ce-aţi auzit 
despre experienţa asta e adevărat. Încremeneşti locului, 
timpul se opreşte şi-ţi auzi inima tunând în urechi. Am 
deschis gura, apoi am închis-o, apoi, foarte încet, mi-am 
ridicat mâinile în sus, în faţa mea. 

Bărbatul înarmat, fără faţă şi fără ochi, îşi ţinea arma 


foarte dreaptă. Nici măcar nu respiram. Van ţipa ceva şi 

Jolu striga şi mi-am îndreptat privirea spre ei pentru o 
secundă şi acela a fost momentul când cineva mi-a tras 
peste cap un sac aspru şi mi l-a legat de gât, atât de 
repede şi cu atâta sălbăticie încât abia am apucat să icnesc 
înainte de a se strânge în jurul meu. Am fost împuns în 
stomac, brutal, dar 

42 

cu detaşare, şi în jurul încheieturilor mi s-a răsucit de 
două ori, strângându-se în acelaşi timp, ceva care părea 
sârmă de balotat şi muşca din carne cu cruzime. Am tipat şi 
mi-am auzit propria voce înăbuşită de capişon. 

Eram într-un întuneric total şi mi-am încordat auzul, ca 
să-mi dau seama ce se întâmpla cu prietenii mei. Prin 
pânza care estompa sunete i-am auzit strigând, apoi am 
fost prins de încheieturile mâinilor cu un gest impersonal şi 
ridicat în picioare, cu braţele răsucite la spate, cu umerii 
urlând. 

Am făcut câţiva paşi împleticiţi, apoi o mână mi-a apăsat 
capul în jos şi am ajuns în Hummer. Alături de mine au fost 
împinse brutal mai multe trupuri. 

— Băieți? am strigat, şi efortul mi-a fost răsplătit cu o 
lovitură în cap. 

L-am auzit pe Jolu răspunzând şi am simţit lovitura pe 
care a primit-o, la rândul lui. Ţeasta îmi răsuna ca un gong. 

— Hei, le-am spus soldaţilor. Hei, ascultaţi-mă! Nu 
suntem decât nişte elevi de liceu. V-am oprit pentru că 
prietenul meu pierdea sânge. L-a înjunghiat cineva. 

N-aveam idee în ce măsură se auzeau toate astea prin 
materialul sacului. Am continuat să vorbesc. 

— Ascultaţi-mă, e un fel de neînțelegere. Trebuie să-l 
ducem pe prietenul meu la un spital... 

Ceva m-a lovit din nou în creştetul capului. Se părea că 
foloseau un soi de baston de cauciuc, sau cam aşa ceva - 
până atunci nu mă mai lovise nimeni în cap cu atâta 
putere. 

Lacrimile mi-au înecat ochii şi au început să curgă şi 
durerea mi-a tăiat literalmente răsuflarea. Mi-am recăpătat- 


o peste o clipă, dar n-am mai spus nimic. Învăţasem lecţia. 
Cine erau bădăranii ăştia? Nu purtau însemne militare. 
Poate erau terorişti! Până atunci nu crezusem niciodată 

cu 

43 

adevărat în terorişti - adică aveam o noţiune abstractă a 
existenţei lor undeva, pe mapamond, dar pentru mine nu 
reprezentau un risc real. Lumea mă putea ucide într-un 
milion de feluri - începând cu a fi doborât de un beţiv care 
îşi croia drum pe Valencia omorând în stânga şi-n dreapta - 
infinit mai probabile şi având şanse să se petreacă mult 
mai curând decât apariţia teroriştilor. Care omorau mult 
mai puţini oameni decât căzăturile în baie şi decât 
electrocutările accidentale. 

Să-mi fac griji din pricina lor mi se păruse întotdeauna la 
fel de inutil ca frica de trăsnete. 

Stând pe bancheta din spate a acelui Hummer, cu capiii 
într-un capişon, cu mâinile strâns legate la spate şi 
clătinându- mă într-o parte şi într-alta în timp ce vânătăile 
de pe ţeastă îmi deveneau cucuie, terorismul a început 
dintr-odată să mi se pară o primejdie mult mai mare. 

Maşina se legăna încolo şi încoace şi urca dealul. Am tras 
concluzia că ne îndreptam către Nob Hill şi, judecând după 
unghiul de înclinare al vehiculului, se părea că mergeam pe 
unul dintre traseele cele mai abrupte - am bănuit că pe 
California Street. 

Acum coboram, pe o pantă la fel de abruptă. Dacă harta 
din mintea mea era corectă, atunci ne îndreptam spre 
Fisherman's 

Wharf. Acolo te puteai urca pe un vas, puteai pleca. Ceea 
ce se potrivea cu ipoteza terorismului. Dar de ce naiba ar fi 
răpit teroriştii un grup de elevi de liceu? 

Ne-am oprit cu o legănare, fiind încă pe drumul în pantă. 

S-a oprit şi motorul, apoi s-au deschis portierele. Cineva 
m-a apucat de braţe şi m-a scos pe şosea, apoi m-a împins, 
şi m-am împleticit pe un drum pavat. Câteva secunde mai 
târziu, m-am împiedicat de o scară metalică, lovindu-mă în 
fluierul piciorului. Mâinile din spate m-au împins din nou. 


Am 

44 

urcat treptele cu grijă, neavând cum să-mi folosesc 
mâinile. 

Am ajuns pe a treia şi mi-am ridicat piciorul către a patra, 
dar nu era acolo. Aproape că am căzut din nou, dar alte 
mâini m-au înşfăcat din faţă, m-au tras către o podea de 
oţel, apoi m-au silit să îngenunchez şi mi-au legat mâinile 
de ceva aflat în spatele meu. 

Mai multe mişcări, senzaţia că alte trupuri erau înlănţuite 
alături de mine. Gemete şi sunete înăbugşite. Râsete. 

Apoi o lungă eternitate ruptă de timp într-o întunecime 
înfofolită, inspirându-mi propriile expiraţii şi auzindu-mi 
răsuflarea în urechi. 

Am reuşit cumva să dorm, aşa, îngenuncheat, cu sângele 
împiedicat să-mi circule prin gambe, cu capul în 
obscuritatea pânzei groase. Organismul meu îmi 
pulverizase în sânge rezerva de adrenalină pentru un an 
întreg în numai treizeci de minute şi, în vreme ce substanţa 
asta îţi dă puterea de a sălta maşini căzute peste cei dragi 
şi de a sări peste clădiri înalte, când ajungi la plată e 
întotdeauna neplăcut. 

M-am trezit când îmi scotea cineva gluga. Nu era nici 
brutal, nici grijuliu - doar... impersonal. Ca un tip de la 

Mcdonald's care adună burgerii laolaltă. 

Lumina din încăpere era atât de strălucitoare încât am 
strâns din ochi cu putere, dar am reuşit, încetul cu încetul, 
să-i deschid, mai întâi ca pe nişte crăpături, apoi ca pe nişte 
fante înguste, apoi pe de-a-ntregul, privind în jur. 

Eram în partea din spate a unui camion, unul mare, cu 
şaisprezece roţi. Le vedeam locaşurile, plasate la intervale 
egale, pe întreaga lungime. Dar fusese transformat într-un 
soi de post de comandă/inchisoare mobilă. De-a lungul 
pereţilor erau înşiruite birouri din oţel, cu panouri de afişaj 

45 

lucioase, cu cristale lichide, ce se înălţau deasupra lor 
susţinute de braţe articulate care permiteau repoziţionarea, 
sub forma unui halo care înconjura operatorul. In faţa 


fiecărui birou se afla un scaun superb, împodobit cu 
mânere, care servea pe post de interfaţă utilizator pentru 
reglarea fiecărui milimetru pătrat al suprafeţei pentru 
aşezare, a înălţimii, a înclinării în plan vertical şi orizontal. 

Pe urmă venea zona concepută ca închisoare - în partea 
din faţă a camionului, mai departe de uşi, unde se aflau 
bare de oţel fixate cu şuruburi de pereţi. lar de aceste bare 
erau legaţi prizonierii. 

l-am zărit imediat pe Van şi Jolu. Darryl s-ar fi putut afla 
printre ceilalţi oameni încătuşaţi acolo, cam o duzină, dar 
era imposibil să-ţi dai seama - mulţi erau prăbuşiţi şi îmi 
blocau vederea. În zona aceea mirosea a sudoare şi a 
spaimă. 

Vanessa s-a uitat la mine şi şi-a muşcat buza. Era 
speriată. 

Cum eram şi eu. Cum era şi Jolu, cu ochii rostogolindu-i- 
se nebuneşte în orbite şi arătându-şi albul. Mi-era frică. Mai 
mult decât atât, simţeam nevoia să urinez cât un cal. 

M-am uitat în jur, după temnicerii noştri. Până atunci 
evitasem să-i privesc, aşa cum nu te uiţi în bezna dintr-o 
încăpere în care mintea ta a adus un baubau. Nu vrei să afli 
dacă presupunerea ta e întemeiată. 

Dar trebuia să mă uit mai bine la nemernicii care ne 
răpiseră. Dacă erau terorişti, voiam s-o ştiu. Habar n-aveam 
cum arată un terorist, deşi emisiunile de televiziune îşi 
dăduseră toată silinţa ca să mă convingă că erau arabi arşi 
de soare, cu bărbi mari şi fesuri şi cu veşminte largi din 
bumbac, care le atârnă până la glezne. 

Nu era cazul temnicerilor noştri. Ar fi putut fi majoretele 
din pauzele unor meciuri din campionatul naţional 

46 

al Ligii de Fotbal. Păreau americani într-un mod pe care 
nu-l puteam defini cu exactitate. Linii tipice ale maxilarelor, 
tunsori îngrijite, care nu erau tocmai militare. Erau 
îmbrăcaţi în alb şi maro, bărbaţi şi femei, îşi zâmbeau 
relaxaţi, aşezaţi pe scaunele lor din capătul opus al 
camionului, glumind şi bând cafele din recipiente portabile. 

Aştia nu erau arabi din Afganistan: semănau mai degrabă 


a turişti din Nebraska. 

M-am uitat la una dintre ei, o femeie albă cu părul 
castaniu, care abia dacă părea ceva mai vârstnică decât 
mine, oarecum drăguță, într-un costum băţos. Dacă te 
holbezi la cineva destul de mult, în cele din urmă îţi 
întoarce privirea. 

Ea a făcut-o şi expresia feţei i s-a schimbat brusc, 
căpătând o configuraţie pe de-a-ntregul diferită, detaşată, 
ba chiar robotică. 

Zâmbetul i s-a topit într-o clipă. 

— Hei, am spus. Uite, nu pricep ce se petrece aici, dar 
adevărul e că trebuie să urinez, înţelegi? 

S-a uitat prin mine, de parcă nu m-ar fi auzit. 

— Vorbesc serios, dacă nu ajung cât mai repede la un 
WC, o să am un accident urât. N-o să miroasă prea frumos 
aici, înţelegi? 

S-a întors către colegii ei, un mic grup de trei, şi au 
purtat cu voce scăzută o discuţie pe care n-am putut s-o 
aud din cauza ventilatoarelor computerelor. 

S-a răsucit din nou către mine. 

— Aşteaptă încă zece minute, pe urmă o să fiţi duşi pe 
rând la budă. 

— Nu cred că mai pot să mă ţin încă zece minute, am 
spus, lăsând să mi se strecoare în voce o nevoie mai 
insistentă decât simţeam de fapt. Vorbesc serios, doamnă, 
e acum sau niciodată. 

47 

Ea a clătinat din cap şi m-a privit de parcă aş fi fost un 
soi de ratat jalnic. A ţinut o altă conferinţă cu prietenii ei, 
după care de mine s-a apropiat altcineva. Era un bărbat 
mai vârstnic, între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, cu 
umerii destul de laţi, ca de sportiv. Părea chinez sau 
coreean - uneori nici măcar Van nu-i poate deosebi -, dar 
cu acea. Ţinută care îl eticheta drept american într-un mod 
ce îmi scăpa. 

Şi-a tras haina sport într-o parte ca să văd arsenalul greu 
agăţat dedesubt: am recunoscut un revolver, un pistol cu 
electroşocuri şi un spray, fie cu gaz lacrimogen, fie cu 


piper, înainte de a şi-o lăsa să cadă la loc. 

— Fără probleme, a spus. 

— Fără, am încuviinţat eu. 

Şi-a atins ceva ataşat la centură şi lanţul din spatele meu 
s-a desprins, lăsându-mi braţele să cadă brusc la spate. Ca 
şi cum ar fi purtat o centură cu de toate, ca a lui Batman - 
telecomandă wireless pentru lanţuri! M-am gândit că avea 
totuşi sens: nu erai nevoit să te-apleci deasupra 
prizonierului cu tot acel arsenal letal la nivelul ochilor lui - 
ti-ar fi putut înşfăca arma cu dinţii, acţionând trăgaciul cu 
limba, sau ceva de genul ăsta. 

Mâinile continuau să-mi fie legate la spate cu banda de 
plastic şi, când n-am mai fost susţinut de lanţuri, am 
descoperit că, în timp ce stătusem înţepenit într-o singură 
poziţie, picioarele mi se transformaseră în bucăţi de plută. 
Pe scurt, am căzut cu faţa în jos, dând fără vlagă din 
picioarele care începeau să-mi fie cuprinse de furnicături, 
într-o încercare de a le aduce sub mine, ca să mă pot 
balansa şi ridica. 

Tipul m-a săltat dintr-o smucitură şi am mers cu paşi de 
clovn către fundul camionului, unde se afla o mică boxă cu 
un WC portabil. Pe drum am încercat să-l descopăr pe 

48 

Darryl, dar ar fi putut fi oricare dintre cei cinci sau şase 
oameni căzuţi pe podea. Sau niciunul dintre ei. 

— Intră, spuse tipul. 

Mi-am mişcat spasmodic încheieturile. 

— Vrei să scoţi astea, te rog? 

După orele de captivitate în cătuşele de plastic, îmi 
simţeam degetele ca pe nişte cârnăciori purpurii. 

El nu s-a cilintit. 

— Uite ce e, am spus, încercând să nu par nici sarcastic, 
nici furios (şi nu era uşor). Uite ce e. Sau îmi dezlegi 
mâinile, sau va trebui să iei linia de ochire pentru mine. 
Vizita la toaletă nu se poate face în modul hands-free. 

Cineva din camion a râs pe înfundate. Tipului îi eram 
antipatic, îmi dădeam seama după felul în care i se 
încordaseră fălcile. Omule, indivizii ăştia erau porniţi rău. 


Şi-a dus mâna la centură, a scos un set de cleşti reglabili 
de toată frumuseţea şi l-a deschis cu o apăsare, dând la 
iveală cu cuţit care te băga în sperieţi, apoi mi-a tăiat 
cătuşele de plastic şi mâinile mi-au aparţinut din nou. 

— Mulţumesc, am spus. 

El m-a împins în camera de baie. Mâinile nu-mi erau de 
niciun folos, păreau nişte bucăţi de argilă. Degetele pe care 
le-am mişcat cu greu s-au umplut de furnicături, 
transformate apoi într-o senzaţie de arsură care a fost cât 
pe ce să-mi smulgă un țipăt. Am lăsat colacul, mi-am dat 
pantalonii jos şi m-am aşezat. Nu eram sigur că mă pot ţine 
pe picioare. 

In timp ce mi se golea vezica, ochii mei au făcut acelaşi 
lucru. Am plâns în tăcere, legănându-mă înainte şi înapoi, 
cu lacrimile şi cu mucii scurgându-mi-se pe obraji. Abia 
reuşeam să mă abţin de la un plâns în hohote - mi-am 
acoperit gura, reţinând sunetele înăuntru. Nu voiam să le 
dau satisfacţie. 

49 

în final, mă golisem de urină şi de lacrimi şi tipul de afară 
bătea în uşă. Mi-am şters faţa cât de bine am putut cu 
hârtie igienică, am îndesat-o pe toată în vasul de WC şi am 
tras apa, apoi mi-am rotit privirile în căutarea unei 
chiuvete, dar n-am descoperit decât o sticlă cu pulverizator 
plină cu un dezinfectat eficient pentru mâini şi pe care era 
lipită lista mărunt tipărită a agenţilor biologici împotriva 
cărora avea efect. Mi-am frecat mâinile cu soluţia aceea şi 
am ieşit din budă. 

— Ce făceai acolo? m-a întrebat tipul. 

— Foloseam instalaţiile sanitare, am răspuns. 

M-a răsucit, m-a înşfăcat de mâini şi am simţit o altă 
pereche de  cătuşe din plastic  înconjurându-mi-le. 
Incheieturile mi se umflaseră după ce îmi fusese scoasă 
cealaltă pereche şi cea nouă mi-a muşcat cu cruzime pielea 
sensibilă, dar am refuzat să-i dau individului satisfacția de a 
mă auzi ţipând. 

M-a înlănţuit din nou la locul meu şi a înşfăcat 
următoarea persoană, care, după cum am văzut atunci, era 


Jolu, cu faţa umflată şi cu o vânătaie urâtă pe obraz. 

— Eşti OK? l-am întrebat, şi prietenul meu cu centura 
bine dotată şi-a proptit brusc mâna în fruntea mea şi a 
împins cu putere, făcându-mi capul să ricoşeze de peretele 
metalic al camionului cu un sunet ce părea al unei pendule 
bătând ora unu. 

— Fără discuţii, a spus, în timp ce mă străduiam să-mi 
refocalizez privirea. 

Nu-mi plăceau oamenii ăştia. Am decis pe loc că aveau 
să plătească pentru toate. 

Toţi prizonierii au fost duşi imul câte unul la baie şi aduşi 
înapoi şi, când a terminat cu ei, paznicul s-a întors la 
prietenii lui şi şi-a umplut o altă cană cu cafea - am văzut 
că 

50 

beau dintr-un recipient mare de carton de la Starbucks - 
şi a purtat o discuţie de nedesluşit, care implica o porţie 
sănătoasă de râs. 

Pe urmă uşa din spate a camionului s-a deschis şi am 
simţit un val de aer curat, nu plin de fum cum fusese mai 
înainte, ci cu miros de ozon. Din felia de exterior pe care 
am zărit-o înainte de a se închide uşa, mi-am dat seama că 
se întunecase şi că ploua, una dintre acele burniţe din San 

Francisco care e, în parte, doar ceaţă. 

Bărbatul care a urcat purta uniformă militară. O uniformă 
militară a Statelor Unite. l-a salutat pe tipii din camion şi ei 
i-au răspuns la salut, şi în momentul acela am ştiut că nu 
eram prizonierul unor terorişti - eram prizonierul 

Statelor Unite ale Americii. 

Au instalat un mic paravan în partea din spate a 
camionului şi apoi au venit să ne ia pe rând, desfăcându-ne 
lanţurile şi conducându-ne într-acolo. Din câte mi-am putut 
da seama, numărând secundele în gând - un hipopotam, 
doi hipopotami 

—, fiecare interviu dura în jur de şapte minute. Capul îmi 
zvâcnea din cauza deshidratării şi a lipsei de cofeină. 

Am fost al treilea, adus de femeia tunsă scurt. De 
aproape părea obosită, cu pungi sub ochi şi riduri sumbre în 


colţurile gurii. 

— Mulţumesc, am spus, din reflex, când m-a dezlegat cu 
telecomanda şi m-a ridicat în picioare. 

M-am detestat pentru politeţea instinctivă, dar îmi 
intrase în sânge. 

Ei nu i s-a clintit niciun muşchi. Am mers înaintea ei către 
spatele camionului şi am trecut dincolo de paravan. Nu 
exista decât un singur scaun pliant, pe care m-am aşezat. 
Doi dintre ei - femeia tunsă scurt şi bărbatul cu centura 
bine dotată - mă priveau de pe super-scaunele lor 
ergonomice. 

Intre ei se afla o măsuţă pe care fusese împrăştiat 
conţinutul portofelului şi al rucsacului meu. 

— Bună, Marcus, a spus femeia. Trebuie să-ţi punem 
câteva întrebări. 

— Sunt arestat? am zis eu. 

Nu era o întrebare prostească. Dacă nu eşti arestat, ceea 
ce pot şi ceea ce nu pot face poliţaii se încadrează între 
nişte limite. În primul rând, nu te pot reţine la infinit fără să 
te aresteze, trebuie să-ţi acorde dreptul la o convorbire 
telefonică şi să-ţi permită să vorbeşti cu un avocat. ŞI, oh 
da, aveam să vorbesc cândva cu un avocat. 

— La ce foloseşte ăsta? a spus ea, ridicând telefonul 
meu. 

Pe ecran era afişat mesajul de eroare pe care-l primeşti 
când repeţi încercarea de a-i accesa informaţiile fără să-i 
dai parola corectă. Era un mesaj oarecum grosolan - o 
mână animată făcând un gest cu semnificaţie universală - 
pentru că-mi plăcea să-mi personalizez aparatura. 

— Sunt arestat? am repetat. 

Nu te pot obliga să răspunzi la întrebări dacă nu eşti 
arestat, iar când întrebi dacă eşti arestat trebuie să-ţi 
răspundă. 

Aşa e legea. 

— Ai fost reţinut de DHS1, s-a răstit femeia. 

— Sunt arestat? 

— Trebuie să fii mai cooperant, Marcus, începând chiar 
din clipa asta. 


N-a adăugat un „altminteri”, dar se subinţelegea. 

1 Department of Homeland Security, „Departamentul de 
Securitate 

Internă" (n. Tr.) 

52 

— Aş vrea să iau legătura cu un avocat, am spus. Aş vrea 
să ştiu de ce sunt acuzat. Aş vrea să-mi arătaţi, amândoi, 
ceva de genul unei legitimaţii. 

Cei doi agenţi au schimbat o privire. 

— Cred că e într-adevăr necesar să reconsideri modul în 
care abordezi situaţia, a zis femeia tunsă scurt. Şi cred c-ar 
trebui s-o faci imediat. Am găsit asupra ta o serie de 
echipamente suspecte. Te-am găsit, pe tine şi pe complicii 
tăi, în apropierea locului celui mai cumplit atac terorist 
desfăşurat vreodată împotriva acestei ţări. Pune aceste 
două elemente alături şi lucrurile nu vor arăta prea bine 
pentru tine, Marcus. 

Poţi să cooperezi sau s-ar putea să-ţi pară foarte, foarte 
rău. 

Aşadar, la ce foloseşte ăsta? 

— Credeţi că sunt terorist? Am şaptesprezece ani! 

— Exact vârsta potrivită - Al Qaeda recrutează cu plăcere 
puştani maleabili, idealişti. Te-am căutat pe Google, să ştii. 

Ai postat pe internet o grămadă de chestii urâte. 

— Aş vrea să vorbesc cu un avocat, am spus. 

Femeia tunsă scurt s-a uitat la mine ca la un gândac. 

— Trăieşti cu impresia greşită că ai fost ridicat de poliţie 
pentru o infracţiune. Trebuie să treci peste asta. Ai fost 
reţinut de guvernul Statelor Unite ca potenţial inamic 
combatant. 

în locul tău, m-aş strădui din greu să demonstrez că nu 
sunt un inamic combatant. Aş face toate eforturile posibile. 

Fiindcă există găuri negre unde pot dispărea inamicii 
combatanți, găuri negre foarte adânci, unde te faci pur şi 
simplu nevăzut. Pentru totdeauna. Asculţi ce-ţi spun, 
tinere? 

Vreau să deblochezi telefonul ăsta şi să-i decodifici toate 
fişierele din memorie. Vreau să dai explicaţii în ceea ce te 


priveşte: De ce erai pe stradă? Ce ştii despre atacul asupra 
acestui oraş? 

53 

— N-am de gând să-mi deblochez telefonul pentru voi, 
am răspuns, cu indignare. Memoria telefonului meu 
conținea tot felul de chestii intime: fotografi, e-mailuri, 
progrămele ingenioase şi mici modificări pe care le 
instalasem. 

E un obiect intim, am adăugat. 

— Ce-ai de-ascuns? 

— Am dreptul la intimitate, am spus. Şi vreau să vorbesc 
cu un avocat. 

— E ultima ta şansă, puştiule. Oamenii cinstiți n-au nimic 
de ascuns. 

— Vreau să vorbesc cu un avocat. 

Părinţii mei aveau să-l plătească. Toate răspunsurile de 
pe net la întrebările frecvente despre arestări erau clare în 
privinţa asta. Continuă pur şi simplu să soliciţi un avocat, 
indiferent ce-ar spune şi ce-ar face ei. Nu iese nimic bun 
dacă stai de vorbă cu poliţiştii în lipsa avocatului. Cei doi 
spuneau că nu sunt poliţişti, dar, dacă aia nu era o 
arestare, atunci ce era? 

Privind acum în urmă, poate c-ar fi trebuit să-mi 
deblochez telefonul pentru ei. 

Capitolul 4 

Mi-au pus din nou lanţul şi capişonul şi m-au lăsat acolo. 

Camionul s-a pus în mişcare mult mai târziu, coborând 
dealul, după care am fost ridicat în picioare. Am căzut 
imediat. 

Aveam picioarele atât de amorţite încât păreau blocuri 
de gheaţă, cu excepţia genunchilor, care erau umflaţi şi 
sensibili, după ce mă sprijinisem pe ei atât de multe ore. 

Nişte mâini m-au înşfăcat de umeri şi de picioare şi am 
fost săltat ca un sac cu cartofi. In jurul meu se auzeau voci 
neclare. Unii ţipau. Alţii înjurau. 

Am fost cărat pe o distanţă scurtă, apoi lăsat jos şi 
înlănţuit din nou, de o altă bară. Genunchii nu mă mai 
puteau susţine şi m-am înclinat în faţă, sfârşind prin a 


ajunge pe podea, încovrigat şi încordind lanţurile care îmi 
imobilizau încheieturile. 

Pe urmă ne-am pus din nou în mişcare, dar nu mai era ca 
o călătorie în camion. Podeaua de sub mine se legăna uşor 
şi vibra în ritmul unor motoare diesel puternice, şi mi-am 
dat seama că eram pe o navă! Mi-am simţit stomacul ca pe 
un sloi de gheaţă. Eram dus departe de țărmurile Americii, 
către un alt loc, şi cine naiba ştia unde? Fusesem speriat şi 

55 

înainte, dar gândul acela m-a îngrozit, spaima m-a 
paralizat şi m-a lăsat fără cuvinte. Mi-am dat seama că s-ar 
putea să nu-mi mai revăd niciodată părinţii şi chiar am 
simţit urcându- mi în gât arsura unei uşoare senzaţii de 
vomă. Sacul de pe cap mă strângea şi abia puteam să 
respir, iar bizara mea poziţie răsucită înrăutăţea lucrurile. 

Din fericire, n-am mers prea mult pe apă. Părea să fi 
trecut o oră, dar acum ştiu că n-au fost decât cincisprezece 
minute, şi apoi am simţit că acostam, am simţit paşi pe 
punte, în apropierea mea, şi am simţit că alţi prizonieri erau 
scoşi din lanţuri şi căraţi sau conduşi în altă parte. Când au 
venit după mine, am încercat iarăşi să mă ridic, dar n-am 
fost în stare, şi m-au cărat din nou, cu mişcări impersonale, 
grosolane. 

Când mi-au scos din nou capişonul, eram într-o celulă. 

Era veche şi dărăpănată, şi mirosea a mare. Avea o 
singură fereastră, sus, cu geamul vegheat de gratii ruginite. 

Afară era încă întuneric. Pe podea era o pătură şi de 
perete era fixat un mic closet metalic, fără colac. Gardianul 
care mi-a scos capişonul mi-a adresat un rânjet şi a închis 
uşa masivă de oţel în urma lui. 

Mi-am masat uşor gambele, şuierând printre dinţi când 
mi s-a întors sângele în ele şi în mâini. În cele din urmă am 
reuşit să stau în picioare, apoi să merg. Am auzit alţi 
oameni vorbind, plângând, strigând. Am strigat şi eu: 

—Jolu! Darryl! Vanessa! 

Alte voci din blocul de celule mi-au preluat ţipătul, urlând 
la rândul lor nume, strigând obscenităţi. Cele mai apropiate 
păreau de beţivi care-şi pierdeau minţile la colţ de stradă. 


Poate şi a mea suna la fel. 

Gardienii au ţipat la noi, cerându-ne să tăcem, şi urmarea 
a fost că toată lumea a început să zbiere mai tare. În final 

56 

urlam cu toţii, prelung şi din răsputeri, atât de tare că ne 
usturau gâturile. Şi de ce nu? Ce-aveam de pierdut? 

Următoarea dată când au venit să mă interogheze eram 
murdar şi istovit, însetat şi flămând. Femeia tunsă scurt 
făcea parte din noul grup de interogatori, alături de trei 
bărbaţi voinici, care m-au răsucit ca pe o bucată de carne. 

Unul era negru, iar ceilalţi doi erau albi, deşi unul dintre 
ei ar fi putut fi hispanic. Aveau cu toţii arme. Scena părea o 
reclamă 

Benneton combinată cu jocul Counter-Strike. 

M-au scos din celulă şi mi-au legat încheieturile mâinilor 
şi gleznele cu acelaşi lanţ. În timp ce mergeam, am privit 
cu atenţie tot ce mă înconjura. Am auzit apă afară şi m-am 
gândit că poate ajunsesem la Alcatraz - la urma urmelor, 
era o închisoare, chiar dacă fusese o atracţie turistică 
pentru mai multe generaţii, locul în care te duceai să vezi 
unde şi-au făcut veacul Al Capone şi gangsterii din vremea 
lui. Însă fusesem la Alcatraz, într-o excursie, cu şcoala. 
Inchisoarea era veche, plină de rugină, medievală. Locul 
unde mă aflam părea să dateze din al Doilea Război 
Mondial, nu aparţinea epocii coloniale. 

Pe uşa fiecărei celule erau etichete cu coduri de bare 
tipărite cu laser, şi numere, dar nu mai exista nicio altă 
posibilitate de a-ţi da seama ce se afla de cealaltă parte. 

Camera pentru interogatorii era modernă, cu lumini 
fluorescente, cu scaune ergonomice - nu şi pentru mine, eu 
am primit un scaun pliant din plastic, pentru grădină - şi cu 
o masă mare de lemn, de tipul celor din sălile de şedinţe. 

O oglindă acoperea un întreg perete, exact ca în serialele 
cu poliţişti, şi am dedus că din spatele ei se uita cineva. 
Femeia cu părul scurt şi amicii ei s-au servit cu cafele dintr- 
un vas 

57 

aflat pe o masă din lateral (i-aş fi sfâşiat beregata cu 


dinţii şi i-aş fi luat imediat cafeaua), apoi au pus alături de 
mine un pahar de plastic cu apă - fără să-mi elibereze 
mâinile încătuşate la spate, aşa că nu-l puteam lua. Bătaie 
de joc. 

— Salut, Marcus, a spus femeia tunsă scurt. Cum îi merge 
azi încăpăţânării tale? 

Nu i-am răspuns. 

— Ştii, poate fi şi mai rău decât acum, a zis ea. Şi, de 
acum înainte, mai bine de-atât nu se poate. Chiar dacă ne 
spui ceea ce vrem să aflăm, chiar dacă asta ne convinge că 
te-ai aflat pur şi simplu în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit, de-acum eşti un tip stigmatizat. O să te 
supraveghem, oriunde te-ai duce şi orice-ai face. Te-ai 
purtat ca şi cum ai avea ceva de-ascuns, şi nouă nu ne 
place asta. 

E jalnic, dar creierul meu nu se putea gândi decât la o 
singură frază: „Convinge-ne că te-ai aflat în locul nepotrivit 
la momentul nepotrivit.” Era cel mai cumplit lucru care mi 
se întâmplase vreodată. Niciodată, absolut niciodată, nu mă 
mai simţisem atât de rău şi nu mai fusesem atât de speriat. 

Cuvintele acestea, „locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit”, aceste cinci cuvinte păreau o viaţă întreagă 
legănându-se în faţa mea în timp ce mă zvârcoleam ca să 
mă menţin la suprafaţă. 

— Alo, Marcus? Femeia a pocnit din degete în faţa mea. 

Aici, Marcus. 

Avea pe faţă un mic zâmbet şi m-am detestat fiindcă o 
lăsam să-mi vadă spaima. , 

— Marcus, poate fi mult mai rău decât acum. Asta nu e 
câtuşi de puţin cel mai rău loc unde te putem duce. 

Şi-a întins mâna sub masă şi a scos o servietă pe care a 
deschis-o cu un pocnet. A scos din ea telefonul meu, 

58 

distrugătorul/clonorul meu de arphid-uri, wifinderul meu 
şi drive-urile mele USB. Le-a înşirat pe masă pe rând. 

— Uite ce vrem de la tine. Astăzi deblochezi pentru noi 
telefonul. 

Dacă accepţi, primeşti privilegiul de a merge la baie şi de 


a ieşi în aer liber. O să faci un duş şi o să ţi se permită să te 
plimbi în jurul curţii pentru exerciţii fizice. Mâine o să te 
aducem înapoi şi o să-ţi cerem să decriptezi informaţiile de 
pe aceste stick-uri de memorie. Fă-o, şi-o să poţi mânca în 
sala de mese. Poimâine o să-ţi cerem parolele de e-mail, 
ceea ce o să-ţi aducă privilegiul de a merge la bibliotecă. 

Cuvântul „nu“ îmi stătea pe buze, ca o tuse care încearcă 
să se desprindă din gât, dar nu era în stare. 

— De ce? 

Asta a căpătat glas în schimb. 

— Vrem să fim siguri că eşti ceea ce pari a fi. Asta ţine de 
siguranţa ta, Marcus. Spui că eşti nevinovat. E posibil să fii, 
cu toate că îmi scapă motivele care l-ar putea îndemna pe 
un nevinovat să se poarte ca şi cum ar avea atât de multe 
de ascuns. 

Dar să spunem că eşti: te-ai fi putut afla pe podul ăla 
când a sărit în aer. Părinţii tăi s-ar fi putut afla pe pod. Sau 
prietenii tăi. Nu vrei să-i prindem pe cei care ţi-au atacat 
căminul? 

E ciudat, dar atunci când vorbea despre „privilegiile” pe 
care le-aş fi putut obţine, mă băga în sperieţi, convingându- 
mă să mă supun. Era ca şi cum aş fi făcut ceva pentru a 
ajunge acolo unde mă aflam, ca şi cum vina mi-ar fi 
aparţinut, în parte, ca şi cum aş fi putut acţiona ca să 
schimb mersul lucrurilor. 

Însă imediat ce a trecut la gogoşile despre „siguranţă” şi 

„securitate”, mi-am regăsit coloana vertebrală. 

— Doamnă, am spus, vorbiţi despre atacul asupra 
căminului meu, dar, din câte ştiu, voi sunteţi singurii care 
m-au 

59 

atacat în ultima vreme. Credeam că trăim într-o ţară cu o 
constituţie. Credeam că trăim într-o ţară în care am 
drepturi. 

Vorbiţi despre apărarea drepturilor mele prin ruperea 

Declaraţiei Drepturilori în bucăţi. 

Faţa i-a fost traversată de un licăr de furie care a 
dispărut imediat. 


— Ce melodramatic, Marcus. Nu te-a atacat nimeni. Ai 
fost reţinut de guvernul ţării tale pe perioada căutării 
amănuntelor celui mai îngrozitor atac terorist comis 
vreodată pe teritoriul naţiunii noastre. Stă în puterea ta să 
ne ajuţi în acest război împotriva duşmanilor ţării. Vrei să 
aperi Declaraţia Drepturilor? Ajută-ne să-i împiedicăm pe 
băieţii răi să-ţi arunce oraşul în aer. Acum ai la dispoziţie 
exact treizeci de secunde ca să deblochezi telefonul, 
înainte de a te trimite înapoi, în celulă. Azi mai avem de 
interogat o mulţime de oameni. 

Şi-a privit ceasul. Eu mi-am mişcat încheieturile, mi-am 
zăngănit lanţurile care mă împiedicau să-mi întind mâinile 
ca să deblochez telefonul. Da, aveam de gând s-o fac. Ea 
îmi spusese care era calea către libertate - către lume, 
către părinţii mei - şi asta îmi dăduse speranţe. lar acum 
mă ameninţase că mă îndepărtează, că mă scoate de pe 
acel drum, şi speranţa mi se făcuse ţăndări, nu mă mai 
puteam gândi decât cum să mi-o recapăt. 

Aşa că mi-am zăngănit lanţurile, vrând să iau telefonul şi 
să-l deblochez pentru ea, iar ea s-a mulţumit să mă 
privească cu răceală, uitându-se apoi la ceas. 

— Parola, am spus, înțelegând în sfârşit ce voia de la 
mine. 

1 Bill ofrights, numele sub care sunt cunoscute primele 
zece amendamente aduse Constituţiei Statelor Unite ale 
Americii (n. Red.). 

60 

Voia s-o spun cu voce tare, acolo, unde o putea 
înregistra, unde o puteau auzi amicii ei. Nu voia să 
deblochez pur şi simplu telefonul. Voia să mă supună. Să-i 
ofer controlul asupra mea. Să renunţ la toate secretele 
mele, la întreaga mea intimitate. 

— Parola, am repetat, apoi i-am spus-o. 

Dumnezeu să mă aibă în pază, m-am supus voinţei ei. 

A zâmbit, un mic zâmbet formal, care trebuie să fi fost, în 
viziunea ei de regină a gheții, echivalentul celebrării unui 
punct marcat pe terenul de rugby, iar paznicii m-au scos 
din încăpere. În timp ce se închidea uşa, am văzut-o 


aplecându- se deasupra telefonului şi tastând parola. 

Aş vrea să pot spune că anticipasem această posibilitate 
şi creasem o parolă falsă care să deblocheze o partiție cu 
desăvârşire inofensivă a telefonului, dar nu eram chiar atât 
de paranoic/deştept. 

În clipa de faţă, e posibil să vă întrebaţi ce secrete 
tenebroase  ascunsesem în telefon, pe stick-urile de 
memorie şi în e-mailuri. La urma urmelor, nu sunt decât un 
puştan. 

Adevărul este că aveam de ascuns totul şi nimic. 
Inspectându- mi telefonul şi stick-urile, îţi puteai da destul 
de bine seama cine erau prietenii mei, ce părere aveam 
despre ei, ce nerozii făcuserăm. Sau puteai citi transcrierile 
disputelor electronice pe care le purtaserăm şi ale 
reconcilierilor electronice la care ajunseserăm. 

înţelegeţi, eu nu şterg nimic. De ce aş face-o? Stocarea e 
ieftină şi n-ai de unde să ştii când o să-ţi doreşti să te-ntorci 
la asemenea chestii. Mai ales la cele stupide. Cunoaşteţi 
senzaţia care te cuprinde uneori când stai pe un scaun din 
metrou şi n-ai cu cine schimba o vorbă şi-ţi vine deodată în 
minte o ceartă înverşunată cu cineva, un lucru cumplit pe 

61 

care i l-ai spus cuiva? Ei bine, de obicei nu e chiar atât de 
rău cum îţi aminteşti. Posibilitatea de a te întoarce, 
revăzând totul, e o metodă excelentă de a-ţi aduce aminte 
că nu eşti o creatură atât de oribilă cum crezi. Eu şi Darryl 
am trecut astfel peste mai multe neînţelegeri decât pot 
număra. 

Şi nici măcar nu e vorba despre asta. Ştiu că telefonul 
meu e un obiect intim. Stick-urile mele de memorie sunt 
obiecte intime. Asta mulţumită  criptografiei - a 
transformării mesajului în ceva ininteligibil. Logica din 
spatele criptogramei e sănătoasă şi solidă, şi avem cu toţii 
acces la aceleaşi metode de criptare pe care le folosesc 
băncile şi 

NSA1. Există un singur tip de criptografie la care 
apelează toată lumea: e publică, la dispoziţia oricui şi 
oricine e în stare s-o folosească. Aşa afli că dă rezultate. 


Există ceva eliberator în ideea că un colţ al vieţii tale e 
numai al tău, că nu-l poate vedea nimeni în afară de tine. E 
ceva de genul nudităţii sau al defecaţiei. Toată lumea 
stă, din când în când, în pielea goală. Toată lumea trebuie 
să se ducă la toaletă. Niciuna, nici alta nu au nimic ruşinos, 
deviant sau bizar. Dar ce-ar fi dacă aş decreta că, de acum 
înainte, ori de câte ori veţi simţi nevoia să staţi pe WC, va 
trebui s-o faceţi într-o încăpere cu pereţi de sticlă plasată în 

Times Square, şi că veţi fi gol puşcă? 

Chiar dacă aveţi un trup fără nimic urât sau bizar - şi câţi 
dintre noi pot spune asta? —, ar trebui să fiţi un tip extrem 
de ieşit din comun ca să vă placă ideea. Mulţi ar lua-o la 
fugă urlând. Mulţi s-ar ţine până ar exploda. 

Nu e vorba despre ceva ruşinos. E vorba despre ceva 
intim. E vorba despre propria viaţă, care vă aparţine. 

1 National Security Agency, „Agenţia Naţională de 
Securitate” (n. Red.). 

62 : 

Asta mi se lua mie, încetul cu încetul. In timp ce 
mergeam spre celulă, mi-a revenit sentimentul că o 
meritasem. În toată viaţa mea, încălcasem o mulţime de 
reguli şi, în general, scăpasem nepedepsit. Poate acum se 
făcea dreptate. Poate trecutul venea înapoi, după mine. La 
urma urmelor, mă aflam unde mă aflam fiindcă plecasem 
de la şcoală pe furiş. 

Mi-am făcut duşul. Am ieşit să mă plimb în curte. 
Deasupra capului se zărea un petic de cer şi mirosea ca în 
Zona 

Golfului, dar, în afară de asta, n-aveam niciun indiciu 
asupra locului unde eram închis. În tot acel interval dedicat 
exerciţiilor fizice n-am văzut niciun alt deţinut şi m-am cam 
plictisit de mersul în cerc. Mi-am încordat auzul, încercând 
să prind orice sunet care m-ar fi putut ajuta să înţeleg ce 
era locul acela, dar n-am auzit nimic altceva decât 
zgomotul trecerii câte unui vehicul, nişte conversații 
îndepărtate şi un avion care ateriza undeva, în apropiere. 

M-au dus înapoi, în celulă, şi mi-au dat să mănânc, o 
jumătate de pizza pepperoni de la Goat Hill Pizza, pe care o 


ştiam foarte bine - era sus, pe Potrero Hill. Cutia de carton 
cu un desen familiar alături de numărul de telefon 415 

îmi amintea că, numai cu o zi înainte, fusesem un om 
liber într-o ţară liberă şi că în momentul acela eram arestat. 
Imi făceam tot timpul griji pentru Darryl şi mă neliniştea 
soarta celorlalţi prieteni ai mei. Poate se dovediseră mai 
cooperanţi şi fuseseră eliberaţi. Poate că le povestiseră 
totul părinților mei, care telefonau acum disperaţi 
pretutindeni. 

Poate că nu. 

Celula era extraordinar de simplă, pustie ca sufletul meu. 

Mi-am imaginat că peretele opus patului meu de cazarmă 
era ecranul unui computer, că l-aş fi putut accesa chiar 
atunci, făcând să se deschidă uşa celulei. Am născocit 
fantezii despre 

63 

bancul meu de lucru şi despre proiectele pe care le 
începusem 

— despre cutiile vechi de tablă pe care le transformam 
într-o incintă de sonorizare spaţială, despre zmeul cu 
cameră foto pentru fotografii aeriene pe care îl construiam, 
despre laptopul meu personalizat. 

Voiam să ies de-acolo. Voiam să merg acasă, să-mi 
recapăt prietenii, şi şcoala, şi părinţii, şi viaţa. Voiam să pot 
merge acolo unde îmi doream să merg, nu să fiu închis, 
măsurându- mi celula cu pasul, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. 

Pe urmă mi-au luat parolele pentru stick-urile USB. 

Conţineau mesaje interesante, pe care le descărcasem 
de pe site-urile diverselor grupuri de discuţii Online, 
transcrierile unor discuţii pe chat, lucruri spuse de oameni 
care mă ajutaseră să capăt o parte din cunoştinţele 
necesare ca să fac ceea ce făcusem. Bineînţeles că nu 
conţineau nimic care nu se poate găsi cu Google, dar nu 
credeam că asta ar fi putut veni în sprijinul meu. 

In după-amiaza aceea mi s-a permis din nou să fac 
exerciţii fizice şi când am ajuns în curte acolo mai erau şi 
alţii, alţi patru tipi şi două femei, de toate vârstele şi din 
toate categoriile rasiale. Presupun că o mulţime de oameni 


făceau diverse lucruri ca să-şi câştige „privilegiile”. 

Mi-au oferit o jumătate de oră şi am încercat să fac 
conversaţie cu deţinutul care părea cel mai normal dintre 
ceilalţi, un negru cam de vârsta mea, tuns scurt, afro. Dar, 
când m-am prezentat şi i-am întins mâna, şi-a îndreptat 
privirea spre camerele de luat vederi montate ameninţător 
în toate colţurile curţii şi a continuat să meargă, fără să-şi 
schimbe nici măcar expresia feţei. 

64 

însă apoi, exact înainte de a mi se striga numele şi de a fi 
dus înapoi, în clădire, s-a deschis uşa şi în curte a apărut... 

Vanessa! Nu fusesem niciodată mai fericit să văd un chip 
prietenos. Părea obosită şi morocănoasă, dar nu era rănită 
şi, când m-a văzut, m-a strigat şi a alergat spre mine. Ne- 
am îmbrăţişat cu putere şi mi-am dat seama că tremuram. 
Apoi am realizat că tremura şi ea. 

— Eşti OK? a zis, ţinându-mă la o lungime de braţ 
distanţă. 

— Sunt OK. Mi-au spus că mă lasă să plec dacă le dau 
parolele mele. 

— Mie îmi pun întruna întrebări despre tine şi despre 
Darryl. 

— Răspunde-le, i-am spus, cu promptitudine. Răspunde- 
le, indiferent ce te-ar întreba. Dacă asta te-ajută să ieşi de 
aici. 

— Ce fac Darryl şi Jolu? 

— Nu i-am văzut. 

Din difuzor a răbufnit o voce răsunătoare, ţipând la noi, 
cerându-ne să nu mai stăm de vorbă, să nu stăm pe loc, 
dar am ignorat-o. 

Uşa s-a deschis trântindu-se cu zgomot şi afară au 
năvălit patru paznici voinici. Doi m-au înşfăcat pe mine şi 
doi au înşfăcat-o pe ea. M-au silit să mă întind la pământ şi 
mi-au întors capul în partea opusă Vanessei, dar am auzit 
că avea parte de acelaşi tratament. Incheieturile mi-au fost 
cuprinse de cătuşe de plastic, apoi m-au ridicat în picioare 
dintr-o smucitură şi m-au dus înapoi, în celula mea. 

A A În seara aceea n-am primit cina. În dimineaţa 


următoare n-a sosit micul dejun. Nimeni nu m-a condus în 
camera de interogatoriu ca să mi se mai smulgă şi alte 
secrete. Cătuşele de plastic nu mi-au fost scoase şi umerii 
au început să-mi ardă, apoi să mă doară, apoi mi-au 
amorţit, apoi mi-au ars din nou. Nu-mi mai simţeam 
mâinile. 

65 

Trebuia să urinez. Nu-mi puteam descheia pantalonii. 

Trebuia să urinez neapărat, neapărat. 

Am făcut pe mine. 

Au venit să mă ia după aceea, după ce urina fierbinte se 
răcise şi devenise cleioasă, făcând ca blugii deja murdari să 
mi se lipească de picioare. Au venit să mă ia şi m-au 
condus pe culoarul nesfârşit, plin de uşi, fiecare uşă cu 
propriul său cod de bare şi fiecare cod de bare însemnând 
un deţinut ca mine. M-au purtat de-a lungul coridorului şi 
m-au dus în camera de interogatoriu şi, când am intrat, a 
fost ca şi cum aş fi ajuns pe o altă planetă, într-o lume unde 
lucrurile erau normale, unde nu duhnea totul a urină. Mă 
simţeam atât de murdar şi îmi era atât de ruşine şi 
sentimentul că nu primeam decât ceea ce meritam 
reapăruse. 

Femeia tunsă scurt se aşezase deja. Arăta perfect: 
coafată şi cu un machiaj discret. l-am simţit mirosul 
şamponului. Ea a strâmbat din nas la apropierea mea. M-a 
cuprins ruşinea. 

— Ei, ai fost un băiat foarte neascultător, nu-i aşa? Nu-i 
aşa că eşti dezgustător? 

Ruşine. Mi-am coborât privirea către masă. Nu suportam 
să-mi ridic ochii. Voiam să-i spun parola contului de e-mail 
şi să dispar. 

— Despre ce-ai vorbit cu prietena ta în curte? 

Am râs scurt către masă. 

— l-am spus să vă răspundă la întrebări. l-am spus să 
coopereze. 

— Deci tu dai ordinele? 

Mi-am simţit sângele zvâcnind în urechi. 

— Ei, haide, am spus. Luăm parte împreună la un joc, se 


numeşte Harajuku Fun Madness. Eu sunt căpitanul echipei. 

Nu suntem terorişti, suntem elevi de liceu. Nu-i dau 
ordine. 

66 

l-am spus că trebuie să fim sinceri cu voi, ca să eliminăm 
toate suspiciunile şi să ieşim de-aici. 

Pentru moment, ea a păstrat tăcerea. 

— Cum se simte Darryl? am întrebat. 

— Cine? 

— Darryl. Ne-aţi ridicat împreună. Suntem prieteni. L-a 
înjunghiat cineva, în staţia BART de pe Powell Street. De 
asta eram la suprafaţă. Căutam ajutor pentru el. 

— Atunci sunt sigură că e bine sănătos, a spus ea. 

Mi-am simţit stomacul înnodându-se şi am fost gata să 
vărs. 

— Nu ştii? Nu l-aţi adus aici? 

— Pe cine am adus şi pe cine n-am adus aici e un subiect 
despre care n-o să discutăm niciodată cu tine. Nu e un 
lucru pe care trebuie să-l ştii. Marcus, ai văzut ce se- 
ntâmplă când nu cooperezi cu noi. Ai văzut ce se-ntâmplă 
când ne nesocoteşti ordinele. Ai cooperat într-o mică 
măsură şi asta te-a adus aproape pe punctul de a fi din nou 
liber. Dacă vrei să transformi posibilitatea asta în realitate, 
mulţumeşte-te să răspunzi la întrebările mele. 

N-am spus nimic. 

— Văd că înveţi, asta-i bine. Acum, parola contului tău de 
e-mail, te rog. 

Eram pregătit pentru asta. l-am dat tot: adresa 
serverului, numele de utilizator, parola. N-avea importanţă. 

Nu păstrez niciun e-mail pe server. Le descarc şi le ţin pe 
laptopul de acasă, care mi le preia şi mi le şterge de pe 
server din şaizeci în şaizeci de secunde. N-aveau să afle 
nimic din căsuţa mea de mail - totul e şters şi stocat pe 
laptopul de acasă. 

înapoi în celulă, dar mi-au dezlegat mâinile, m-au dus la 
duş şi mi-au dat o pereche de pantaloni portocalii, de 

67 

puşcăriaş. Îmi erau mari şi îmi atârnau în josul şoldurilor, 


ca ai unui golănaş mexican din Mission. Ştiţi de unde vine 
moda pantalonilor-lălâi-cu-turul-jos? Din închisoare. Şi să vă 
spun ceva, e mai puţin amuzant când n-o faci ca să ieşi în 
evidenţă. 

Mi-au luat blugii şi mi-am petrecut încă o zi în celulă. 

Pereţii erau dintr-o reţea de oţel acoperită cu ciment. |i 
puteai da seama, fiindcă oţelul ruginise în aerul sărat şi 
reţeaua strălucea, într-un roşu-portocaliu, sub vopseaua 
verde. 

Părinţii mei erau afară, undeva, dincolo de fereastră. 

A doua zi au venit din nou după mine. 

— Îţi citim corespondenţa de o zi. Am schimbat parola, 
aşa că nu mai poate fi extrasă de computerul tău de acasă. 

Ei, bineînţeles că o schimbaseră. Şi eu aş fi făcut acelaşi 
lucru, acum, că mă gândeam la asta. 

— Acum avem destule materiale despre tine ca să te 
ţinem la răcoare pentru mult timp, Marcus. Faptul că eşti în 
posesia acestor articole - a arătat către toate micile mele 
dispozitive - şi informaţiile pe care le-am recuperat din 
telefonul tău şi de pe stick-urile de memorie, precum şi 
materialul subversiv pe care nu ne îndoim că l-am găsi 
dacă am face o razie la tine acasă şi ţi-am lua computerul. 
E suficient ca să te băgăm după gratii până la adânci 
bătrâneţi. Înţelegi? 

N-am crezut-o nici măcar pentru o secundă. Un judecător 
n-avea cum să spună că toate chestiile alea reprezentau o 
infracţiune reală. Erau discuţii libere, erau amuzamente 
tehnologice. Nu erau infracţiuni. 

Dar cine spunea că oamenii ăia aveau de gând să mă 
aducă vreodată în faţa unui judecător? 

— Ştim unde locuieşti, ştim cu cine eşti prieten. Ştim cum 
operezi şi cum gândeşti. 

68 

Atunci am înţeles. Aveau de gând să mă lase să plec. 

încăperea părea să strălucească. Mi-am auzit respiraţia, 
îngreunată, superficială. 

— Nu vrem să ştim decât un singur lucru: cum au fost 
aduse bombele pe pod? 


Mi s-a tăiat răsuflarea. Camera s-a întunecat din nou. 

— Poftim? 

— Au fost amplasate zece încărcături, pe toată lungimea 
podului. N-au fost în portbagajele unor maşini. Au fost 
plasate acolo. Cine le-a instalat şi cum au ajuns acolo? 

— Poftim? am repetat eu. 

— Asta e ultima ta şansă, Marcus, a spus ea. Părea tristă. 

Te-ai purtat atât de bine până acum. Spune-ne asta şi 
poţi pleca acasă. iți poţi lua un avocat şi te poţi apăra la 
tribunal. 

Există circumstanţe atenuante neîndoielnice pe care le 
poţi folosi ca să-ţi justifici acţiunile. Nu trebuie decât să ne 
spui asta, şi-ai plecat. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! Plângeam şi nici măcar nu- 
mi păsa. Suspinam, plângeam cu sughiţuri. N-am idee 
despre ce vorbeşti! 

Ea a clătinat din cap. 

— Marcus, te rog. Lasă-ne să te ajutăm. Acum ştii că 
obţinem întotdeauna ceea ce vrem. 

In adâncul minţii mele răsuna o bolboroseală. Erau ţicniţi. 

M-am adunat, m-am străduit din greu să-mi opresc 
lacrimile. 

— Ascultă-mă, doamnă, asta e o nebunie. V-aţi uitat prin 
lucrurile mele, aţi văzut totul. Am şaptesprezece ani şi sunt 
elev de liceu, nu terorist. Nu puteţi crede serios... 

— Marcus, încă nu ţi-ai dat seama că suntem foarte 
serioşi? 

A clătinat din cap. Ai calificative şcolare foarte bune. 
Credeam că eşti mai inteligent. 

69 

A schiţat un gest scurt, de concediere, şi paznicii m-au 
prins de subţiori. 

înapoi, în celulă, mi-au venit în gând o sută de mici 
discursuri. 

Francezii numesc asta „esprit d'escalier” - spiritul scării, 
replicile combative elegante care îţi trec prin cap după ce 
părăseşti încăperea şi te strecori în josul scărilor. În mintea 
mea, m-am ridicat demn şi le-am declamat, spunând că 


eram un cetăţean care îşi iubea libertatea, fapt pentru care 
eu eram patriotul şi ea trădătoarea. In mintea mea, am 
făcut-o de ruşine pentru că-mi transforma ţara în tabăra 
unei armate. În mintea mea, eram elocvent şi strălucitor şi 
o făceam să plângă. 

Dar ştiţi ce? Niciunul dintre acele cuvinte minunate nu 
mi-a revenit în memorie a doua zi, când m-au scos din 
celulă. 

Nu mă puteam gândi decât la libertate. La părinţii mei. 

— Salut, Marcus, a spus ea. Cum te simţi? 

Mi-am coborât privirea către masă. In faţa ei era un teanc 
de documente îngrijit stivuite, iar alături avea omniprezenta 
cană de la Starbucks. Ceea ce mi s-a părut cumva 
reconfortant, un memento al existenţei unei lumi reale 
undeva, dincolo de ziduri. 

— Interogatoriul tău s-a încheiat, deocamdată. 

Şi-a lăsat cuvintele în suspans. Asta putea însemna că 
mă lăsa să plec. Sau că avea de gând să mă azvârle într-un 
hău şi să uite că existam. 

— Şi? am întrebat, în cele din urmă. 

— Şi vreau să-ţi întipăresc din nou în minte ideea că 
suntem foarte serioşi în această privinţă. Ţara noastră a 
trăit experienţa celui mai cumplit atac săvârşit vreodată pe 
pământul său. Câte zile de 11 septembrie vrei să suportăm 
înainte de a te hotărî să cooperezi? Amănuntele anchetei 
sunt secrete. 

70 

Nimic nu va sta în calea eforturilor noastre de a-i aduce 
în faţa justiţiei pe făptaşii acestor crime atroce. Inţelegi? 

— Da, am mormăit. 

— O să te trimitem acasă astăzi, dar eşti un om 
stigmatizat. 

Nu eşti considerat mai presus de orice suspiciune - te 
eliberăm numai pentru că, pe moment, am încheiat 
interogatoriul tău. Dar de acum înainte ne aparţii. Te vom 
supraveghea. i 

Vom aştepta să faci un pas greşit. Ințelegi că te putem 
supraveghea îndeaproape şi în permanenţă? 


— Da, am mormăit din nou. 

— Bun. N-o să vorbeşti cu nimeni despre ceea ce s-a 
petrecut aici, absolut niciodată. E o problemă de securitate 
naţională. Ştii că pedeapsa cu moartea e încă în vigoare 
pentru trădare pe timp de război? 

— Da, am mormăit pentru a treia oară. 

— Bun băiat, a susurat ea. Avem aici nişte hârtii pe care 
trebuie să le semnezi. 

A împins teancul de coli de-a curmezişul mesei, către 
mine. 

Pe toate fuseseră lipiţi fluturaşi adezivi pe care erau 
tipărite cuvintele SEMNAŢI AICI. Un paznic mi-a desfăcut 
cătuşele. 

Am răsfoit hârtiile şi mi s-au umezit ochii şi am simţit că 
mi se învârtea capul. Nu reuşeam să le înţeleg. Am încercat 
să descifrez limbajul judecătoresc. Se părea că semnam un 
act prin care declaram că fusesem reţinut cu acordul meu 
şi mă supusesem de bunăvoie interogatoriului, fără nicio 
constrângere. 

— Ce se-ntâmplă dacă nu semnez asta? am întrebat. 

Ea a înşfăcat hârtiile, le-a tras înapoi şi a făcut din nou 
gestul acela scurt, de concediere. Paznicii m-au smucit, 
săltându-mă în picioare. 

— Aşteptaţi! am strigat. Vă rog! Le semnez! 

71 

Ei m-au târât către uşă. Nu aveam ochi decât pentru uşa 
aia şi nu mă puteam gândi decât că avea să se-nchidă în 
urma mea. 

Am fost înfrânt. Am plâns. l-am implorat să-mi îngăduie 
să semnez hârtiile. Mă aflasem atât de aproape de 
libertatea care era acum răpită, încât eram în stare să fac 
orice. Nu-mi amintesc de câte ori am auzit pe câte cineva 
spunând: „Oh, mai bine mor decât să fac asta-sau-ailaltă“... 
O spusesem eu însumi, în repetate rânduri. Dar era prima 
oară când înţelegeam cu adevărat ce însemna. Aş fi 
preferat mai degrabă să mor decât să mă-ntorc în celulă. 

l-am implorat în timp ce mă scoteau pe coridor. Le-am 
spus că eram gata să semnez orice. 


Femeia a strigat la paznici şi ei s-au oprit. M-au adus 
înapoi. M-au aşezat pe scaun. Unul mi-a pus pixul în mână. 

Bineînţeles că am semnat, am semnat şi iar am semnat. 

Blugii şi tricoul meu erau în celulă, spălaţi şi împăturiţi. 

Miroseau a detergent. M-am îmbrăcat, m-am spălat pe 
faţă, m-am aşezat pe patul de campanie şi m-am holbat la 
perete, îmi luaseră totul. Mai întâi intimitatea, apoi 
demnitatea. Fusesem gata să semnez orice. Aş fi semnat şi 
mărturisirea că-l 

asasinasem pe Abraham Lincoln. 

Am încercat să plâng, dar era ca şi cum mi-ar fi secat 
ochii, ca şi cum aş fi rămas fără lacrimi. 

M-au luat din nou. Un paznic s-a apropiat de mine cu un 
capişon, ca acela pe care mi-l puseseră când ne ridicaseră, 
oricând s-ar fi întâmplat asta, cu zile sau cu săptămâni în 
urmă. 

Capişonul mi-a alunecat în josul capului şi mi s-a strâns în 
jurul gâtului. Eram într-un întuneric deplin, iar aerul era 
înăbuşitor şi stătut. Am fost ridicat în picioare şi condus de- 
a lungul coridoarelor, în susul unor scări, pe pietriş. Pe 

72 

o pasarelă. Pe puntea de metal a unui vas. Aveam 
mâinile înlănţuite la spate, de o bară. Am îngenuncheat pe 
punte şi am ascultat zdrăngănitul motoarelor diesel. 

Nava s-a pus în mişcare. Prin capişon şi-a făcut loc un 
strop de aer sărat. Ploua mocnit şi hainele mele erau grele 
de apă. Eram afară, chiar dacă aveam capul într-un sac. 

Eram afară, în lume, la câteva clipe distanţă de libertate. 

Au venit după mine, m-au condus pe țărm şi de-a lungul 
unui teren accidentat. În susul unei scări de metal cu trei 
trepte. Mi-au descătuşat mâinile. Mi-au scos capişonul. 

Eram din nou în camion. Femeia tunsă scurt era acolo, la 
micul birou la care stătuse înainte. Avea o geantă cu 
fermoar, iar înăuntru erau telefonul meu şi celelalte mici 
dispozitive, portofelul şi mărunţişul din buzunare. Mi le-a 
întins fără cuvinte. 

Mi-am umplut buzunarele. Mi se părea atât de ciudat să 
le am din nou pe toate, în locurile familiare, să port hainele 


cu care eram atât de familiarizat. Dincolo de uşa din spate 
a camionului se auzeau zgomotele unui oraş familiar. 

Un paznic mi-a dat rucsacul. Femeia a deschis uşa. Mi-a 
întins mâna. M-am mulţumit să i-o privesc. Ea şi-a lăsat-o în 
jos şi mi-a adresat un zâmbet strâmb. A mimat tragerea 
unui fermoar peste buze şi a arătat spre mine, apoi a 
deschis mai tare uşa. 

Afară am dat de lumina zilei, cenuşie şi orbitoare. 
Priveam în lungul unei alei, către automobilele, camionetele 
şi bicicletele mergând în viteză. Am încremenit pe prima 
treaptă a camionului, holbându-mă la libertate. 

Mi-au tremurat genunchii. Acum ştiam că se jucau din 
nou cu mine. Paznicii aveau să mă înşface peste o clipă, 
trăgându-mă înapoi, înăuntru, sacul avea să-mi acopere din 

73 

nou capul, şi aveam să ajung din nou pe vas, să fiu trimis 
din nou la închisoare, la întrebările nesfârşite, pentru care 
nu aveam răspuns. Mi-am reţinut cu greu impulsul de a-mi 
îndesa pumnul în gură. î 

Pe urmă mi-am impus să mai cobor o treaptă. lAncă una. 

Ultima. Sub tălpile adidaşilor mi-au scrâşnit gunoaiele de 
pe alee, sticlă spartă, o seringă, pietriş. Am făcut un pas. 
Încă unul. Am ajuns în capătul aleii şi m-am urcat pe 
trotuar. 

Nu m-a înşfăcat nimeni. 

Eram liber. 

Pe urmă în jurul meu s-au aruncat nişte braţe puternice. 

Aproape c-am început să plâng. 

Capitolul 5 

Dar era Van, şi ea chiar plângea, şi mă îmbrăţişa cu atâta 
putere încât abia puteam să respir. Nu-mi păsa. Am 
îmbrăţişat- o şi eu, cu faţa îngropată în părul ei. 

— Eşti OK! a spus. 

— Sunt OK, am reuşit să răspund. 

în cele din urmă mi-a dat drumul şi în jurul meu s-au 
înfăşurat alte braţe. Ale lui Jolu! Erau amândoi acolo. M-a 
strâns chiar mai tare decât Vanessa, şoptindu-mi la ureche: 

— Eşti în siguranţă, frate. 


Când s-a retras, mi-am rotit privirea în jur. 

— Unde e Darryl? am întrebat. 

S-au uitat unul la altul. 

— Poate e încă în camion, a spus Jolu. 

M-am întors şi m-am uitat la vehiculul din capătul aleii. 

Era un autocamion alb, cu optsprezece roţi, fără nimic 
caracteristic. 

Cineva trăsese deja mica scară pliantă înăuntru. 

Stopurile i s-au aprins, strălucind roşu, şi a dat cu spatele 
către noi, emițând un iip, iip, iip constant. 

75 

— Aşteptaţi! am strigat, în timp ce accelerau spre noi. 

Aşteptaţi! Ce e cu Darryl? Camionul a ajuns mai aproape. 

Eu am continuat să strig. Ce e cu Darryl? 

Jolu şi Vanessa mă prinseseră de câte un braţ şi mă 
trăgeau înapoi. M-am împotrivit, urlând. Camionul a ieşit de 
pe alee, a dat înapoi pe stradă, s-a întors către poalele 
dealului şi s-a îndepărtat. Am încercat să alerg după el, dar 
Jolu şi Van nu mi-au dat drumul. 

M-am aşezat pe trotuar, mi-am cuprins genunchii cu 
braţele şi am plâns. Am plâns, şi am plâns, şi am plâns, 
suspinând zgomotos, aşa cum nu mai făcusem de când 
eram un copilaş. Hohotele nu voiau să-nceteze. Şi nu mă 
mai puteam opri din tremurat. 

Vanessa şi Jolu m-au ridicat în picioare şi m-au dus ceva 
mai în susul străzii. Acolo era o staţie de autobuz Munil, cu 
o bancă pe care m-au aşezat. Plângeau şi ei, şi ne-am ţinut 
o vreme în braţe unii pe alţii, şi am ştiut că plângeam 
pentru 

Darryl, pe care niciunul dintre noi nu se aştepta să-l 
revadă. 

Eram în Chinatown, în partea sa nordică, acolo unde 
începe să se transforme în plaja din nord, într-o zonă cu un 
mănunchi de firme de neon ale cluburilor de striptease şi cu 
legendara librărie City Lights a contraculturii, locul unde a 
luat fiinţă mişcarea poetică Beat2. 

Cunoşteam bine acea parte a oraşului. Acolo se afla 
restaurantul italian preferat al părinţilor mei, unde le plăcea 


să mă aducă, oferindu-mi farfurii imense cu linguini şi munţi 

1 Prescurtare de la „municipal” (n. Tr.). 

2 Mişcare socială şi literară apolitică, focalizată în jurul 
comunităţii boeme din San Francisco, în anii '50 (n. Tr.). 

76 

uriaşi de îngheţată italienească, cu smochine zaharisite, 
urmată de mici doze letale de cafea espresso. 

Acum era un cu totul alt loc, locul unde gustam pentru 
prima oară libertatea, după ceea ce păruse o eternitate. 

Ne-am căutat prin buzunare şi am găsit destui bani ca să 
ne aşezăm la o masă dintr-un restaurant italian, afară, pe 
trotuar, sub o copertină. O chelneriţă frumoasă a aprins un 
radiator cu gaz folosindu-se de o brichetă pentru grătar, ne- 
a luat comanda şi a dispărut în interior. Senzaţia că puteam 
da ordine, că îmi puteam controla destinul, a fost cea mai 
uluitoare pe care-am trăit-o vreodată. 

— Cât timp am stat acolo? am întrebat. 

— Şase zile, a răspuns Vanessa. 

— Mie mi-au ieşit cinci, a spus Jolu. 

— Eu nu le-am numărat. 

— Ce ţi-au făcut? a zis Vanessa. 

Nu voiam să vorbesc despre asta, dar se uitau amândoi 
la mine. După ce-am început, nu m-am mai putut opri. Le- 
am povestit totul, până şi că fusesem silit să urinez în 
pantaloni, iar ei m-au ascultat în tăcere. M-am întrerupt 
când ne-a adus chelneriţă apă carbogazoasă şi am aşteptat 
să se-ndepărteze destul de mult ca să nu mă poată auzi, 
apoi am încheiat. In final, n-aş fi putut spune dacă 
înflorisem cele petrecute sau dacă le făcusem să pară mai 
puţin cumplite. Amintirile mele înotau ca nişte peştişori şi 
eu le prindeam, şi uneori îmi scăpau printre degete. 

Jolu a clătinat din cap. 

— Au fost duri cu tine, omule, a zis. i 

Ne-a povestit despre şederea lui acolo. Il interogaseră, 
mai ales despre mine, şi el le spusese tot timpul adevărul, 
menţinându-se pe linia unei relatări simple a faptelor din 

77 _ 

ziua aceea şi a informaţiilor despre prietenia noastră. Il 


puseseră să le repete iarăşi şi iarăşi, dar nu se jucaseră cu 
mintea lui aşa cum procedaseră cu mine. Mâncase în sala 
de mese, cu o grămadă de alţi oameni, şi i se îngăduise să- 
şi petreacă o parte a timpului într-o încăpere cu televizor, 
unde rulau înregistrările video din ultimul an ale atentatelor 
cu bombă asupra clădirilor. 

Povestea Vanessei diferea cu foarte puţin. După ce îi 
înfuriase stând de vorbă cu mine, îi luaseră hainele şi o 
obligaseră să poarte salopeta portocalie a închisorii. Fusese 
izolată în celula ei două zile de-a rândul, dar o hrăniseră cu 
regularitate. Însă, în cea mai mare parte, totul se petrecuse 
ca în cazul lui Jolu: aceleaşi întrebări, repetate iarăşi şi 
iarăşi. 

— Pe tine chiar că te-au urât, a spus Jolu. Pur şi simplu ți- 
au purtat pică. De ce? 

Nu-mi puteam imagina. Pe urmă mi-am adus aminte. 

Poţi să cooperezi sau s-ar putea să-ţiparăfoarte, foarte 
rău. 

— Din cauză că nu mi-am deblocat telefonul pentru ei, 
atunci, în prima noapte. De asta m-au tratat altfel. 

Nu-mi venea să cred, dar nu exista nicio altă explicaţie. 

Fusese pură răzbunare. Ideea mi-a învârtejit mintea. 
Făcuseră totul ca o simplă pedeapsă fiindcă le sfidasem 
autoritatea. 

Fusesem speriat. Acum eram furios. 

— Ticăloşii, am spus, cu voce scăzută. Au făcut-o ca să 
mi-o plătească fiindc-am avut gura mare. 

Jolu a înjurat şi Vanessa a început să vorbească în 
coreeană, lucru pe care nu-l făcea decât atunci când era 
foarte, foarte nervoasă. 

— O să le-o coc, am şoptit, holbându-mă la apa 
carbogazoasă. 

O să le-o coc. 

78 

Jolu a clătinat din cap. 

— Ştii că nu poţi. Nu poţi să ripostezi. 

Niciunul dintre noi nu voia să vorbească atunci despre 
răzbunare. În schimb am vorbit despre ceea ce aveam de 


făcut în continuare. Trebuia să mergem acasă. Bateriile 
telefoanelor noastre se descărcaseră şi trecuseră ani de 
când în cartierul acela nu mai existau telefoane publice. Era 
pur şi simplu necesar să mergem acasă. Mă gândeam chiar 
să luăm un taxi, dar nu ne ajungeau banii. 

Aşa că am mers pe jos. La colţ, am pus câteva monede 
de douăzeci şi cinci de cenți într-o cutie de distribuire a 
ziarului 

San Francisco Chronicle şi ne-am oprit să citim articolul 
de fond. De la detonarea bombelor trecuseră cinci zile, dar 
ştirea continua să se afle pe prima pagină. 

Femeia cu părul scurt vorbise despre „podul” care sărise 
aer şi eu presupusesem pur şi simplu că era vorba despre 

Golden Gate, dar mă înşelasem. Teroriştii aruncaseră în 
aer 

Bay Bridge. 

— De ce naiba au aruncat în aer Bay Bridge? am întrebat. 

Golden Gate se află pe toate vederile. 

Chiar dacă n-aţi fost niciodată la San Francisco, e foarte 
posibil să ştiţi cum arată Golden Gate: e podul acela imens, 
suspendat, de culoare portocalie, care se  avântă 
spectaculos de la vechea bază militară numită Presidio 
până la Sausalito, unde se află toate oraşele drăguţele din 
ţinutul vinurilor, cu magazinele lor cu lumânări aromate şi 
cu galerii de artă. E al naibii de pitoresc şi e, practic, 
simbolul statului 

California. Dacă te duci în parcul Disneyland California, 
găseşti o copie a lui dincolo de porţi, cu o şină de tren 
suspendat deasupra. 

79 

Aşa că am presupus, fireşte, că, dacă ai de gând să 
arunci în aer un pod din San Francisco, atunci alegi Golden 
Gate. 

— Probabil s-au speriat de camerele de luat vederi şi de 
toate celelalte chestii, a spus Jolu. Garda Naţională verifică 
întotdeauna maşinile la ambele capete ale podului, şi sunt 
toate acele garduri anti-sinucigaşi şi toţi drogaţii înşiraţi de- 
a lungul lor. 


Oamenii sar de pe Golden Gate încă din 1937, de când a 
fost dat în folosinţă - au încetat să mai numere sinuciderile 
în 1995, când au ajuns să fie o mie. 

— Da, a spus Vanessa. Plus că Bay Bridge duce de fapt 
undeva. 

Bay Bridge pleacă din centrul oraşului San Francisco şi 
ajunge în Oakland, iar de acolo în Berkeley, două localităţi 
din East Bay ce reprezintă căminul multor oameni care 
trăiesc şi muncesc în metropolă. E singurul loc din Zona 

Golfului unde un om obişnuit îşi poate permite să deţină 
o casă destul de mare ca să aibă într-adevăr loc să se- 
ntindă în ea, şi tot acolo există şi o universitate, şi ceva 
industrie uşoară. Şi BART trece pe sub golf şi uneşte cele 
două oraşe, dar cea mai mare parte a traficului se 
desfăşoară pe Bay 

Bridge. Golden Gate e un pod excelent dacă eşti turist 
sau un pensionar bogat care locuieşte în ţinutul vinurilor, 
dar e mai degrabă ornamental. Bay Bridge are - avea 

— pentru San Francisco rolul unui cal de povară. 

Am stat un minut pe gânduri. 

— Aveţi dreptate, am spus. Dar nu cred că asta-i tot. Noi 
continuăm să acţionăm ca şi cum teroriştii ar ataca diverse 
construcţii celebre pentru că le detestă. Dar nu le detestă, 
aşa cum nu detestă nici podurile, nici avioanele. Nu vor 
decât să distrugă din temelii şi să îngrozească oamenii. Să 

80 

creeze teroarea. Aşa că au ales Bay Bridge în mod firesc, 
după ce pe Golden Gate s-au instalat toate camerele alea 
de luat vederi şi după ce tot ce urcă într-un avion a-nceput 
să fie scanat cu detectoare de metale şi cu raze X. Am mai 
meditat o vreme, urmărind cu priviri absente maşinile care 
treceau pe stradă, oamenii de pe trotuare, oraşul din jurul 
meu. 

Teroriştii nu detestă avioanele şi podurile. Teroriştilor le 
place teroarea. 

Era atât de evident, încât nu-mi venea să cred că nu-mi 
mai trecuse niciodată prin gând. Presupun că fusese de- 
ajuns să fiu tratat ca un terorist vreme de câteva zile ca să 


mi se limpezească mintea. 

Ceilalţi doi se uitau la mine. 

— Am dreptate, nu-i aşa? Toate rahaturile astea, razele X 

şi verificarea actelor de identitate, toate sunt inutile, nu-i 
aşa? 

Ei au dat încet din cap, încuviinţând. 

— Mai mult decât inutile, am adăugat, cu vocea 
subţiindu- mi-se şi frângându-mi-se. Fiindcă s-au încheiat cu 
noi în puşcărie şi cu Darryl... 

Nu mă mai gândisem la Darryl de când ne aşezaserăm şi 
în momentul acela mi-a revenit în minte - prietenul meu, 
absent. Dispărut. Am tăcut şi am scrâşnit din dinţi. 

— Trebuie să le povestim părinţilor noştri, a zis Jolu. 

— Ar trebui să ne luăm un avocat, a adăugat Vanessa. 

M-am gândit să-mi spun povestea. Să-i spun lumii întregi 
ce se alesese de mine. M-am gândit la înregistrările video 
care ar fi ieşit fără îndoială la lumină, cu mine plângând, 
redus la starea de câine bătut. 

— Nu le putem povesti nimic, le-am răspuns, fără să stau 
pe gânduri. 

— Cum adică? a-ntrebat Van. 

81 

— Nu le putem povesti nimic, am repetat. Aţi auzit ce-a 
zis ea. Dacă vorbim, se vor întoarce după noi. Ne vor face 
ceea ce i-au făcut lui Darryl. 

— Glumeşti, a spus Jolu. Vrei să... 

— Vreau să ne împotrivim, am spus. Vreau să rămân în 
libertate, ca s-o pot face. Dacă dăm totul pe faţă, vor spune 
că suntem nişte puştani care inventează. Nici măcar nu 
ştim unde-am fost ţinuţi! Nimeni n-o să ne creadă! Pe urmă, 
într-o bună zi, vor veni după noi. Le spun părinţilor mei că 
am fost într-una dintre taberele din partea cealaltă a 
golfului. 

M-am dus acolo să mă întâlnesc cu voi şi am rămas 
blocaţi, i 

IA ° A n-am reuşit să scăpăm decât astăzi. In ziare scrie 
că oamenii plecaţi de-acolo mai sunt încă răzleţiţi pe 
drumul către casă. 


— Nu se poate, a zis Vanessa. După tot ce ţi-au făcut, 
aşa ceva n-ar trebui nici măcar să-ţi treacă prin gând. 

— Mi s-a întâmplat mie, şi tocmai asta e. E între mine şi 
ei. O să-i înfrâng, o să-l găsesc pe Darryl. N-o să renunţ. Dar 
odată ce sunt implicaţi părinţii noştri, s-a zis cu noi. Nimeni 
n-o să ne creadă şi nimănui n-o să-i pese. Dacă o facem în 
stilul meu, oamenilor le va păsa. 

— Care e stilul tău? a-ntrebat Jolu. Ce plan ai? 

— încă nu ştiu, am recunoscut. Lăsaţi-mă până mâine 
dimineaţă, daţi-mi măcar răgazul ăsta. 

Ştiam că, dacă păstrau secretul o zi, avea să rămână 
secret pentru totdeauna. Părinţii noştri ar fi fost încă şi mai 
suspicioşi dacă ne-am fi reamintit subit că fuseserăm ţinuţi 
într-o închisoare secretă în loc să ni se poarte de grijă într-o 
tabără de refugiaţi. 

Van şi Jolu au schimbat o privire. 

— Nu vă cer decât o şansă, am spus. O să inventăm 
povestea pe drum, o s-o punem la punct. Daţi-mi o zi, o 
singură zi. 

82 

Cei doi au încuviinţat dând încruntaţi din cap şi am 
pornit- o din nou în josul dealului, îndreptându-ne către 
casă. 

Eu locuiam în Potrero Hill, Vanessa în North Mission şi 

Jolu în Noe Valley - trei cartiere extrem de diferite, aflate 
doar la câteva minute distanţă unul de altul. 

Am cotit pe Market Street şi-am înlemnit. Străzile care o 
intersectau fuseseră reduse la o singură bandă, erau 
baricade la fiecare colţ şi pe toată lungimea sa fuseseră 
parcate autocamioane mari, cu optsprezece roţi şi fără 
semne distinctive, exact ca acela care ne adusese, cu 
capişoane în cap, de pe docuri până în Chinatown. 

Din spatele fiecăruia cobora o scară cu trei trepte de oţel 
şi în toate activitatea era în toi, cu soldaţi, oameni 
îmbrăcaţi la costum şi poliţişti urcând şi coborând. Cei în 
costume purtau insigne pe revere şi soldaţii li le scanau la 
intrare şi la ieşire - erau autorizaţii wireless. În trecere, am 
aruncat o privire către unul dintre autocamioane şi am 


văzut o siglă familiară: DHS. Soldatul m-a văzut holbându- 
mă şi mi-a întors cu insistenţă privirea, încruntându-se. 

Am înţeles mesajul şi-am luat-o din loc. M-am despărţit 
de gaşcă în Van Ness. Ne-am agăţat unul de altul, am plâns 
şi-am promis să ne sunăm. 

Puteam ajunge în Potrero Hill pe un traseu lejer sau pe 
unul dificil, iar acesta din urmă trecea peste cele mai 
abrupte dealuri din oraş, era de genul drumurilor pe care se 
urmăresc maşinile din filme, cu automobile zburând prin 
aer şi avântându-se către zenit. Eu îl aleg întotdeauna pe 
cel dificil. E tot numai străzi rezidenţiale şi case vechi, în stil 
victorian, numite „cucoane boite” pentru zugrăveala lor 
complicată şi ţipătoare, şi grădini cu flori parfumate şi 

83 

iarbă înaltă. Pisicile se holbează la tine de pe gardurile vii 
şi nu-ntâlneşti aproape niciun vagabond. 

Pe străzile acelea era atât de multă linişte, încât îmi 
doream s-o fi luat pe celălalt traseu, cel care trece prin 
Mission şi care e... o lume a scandalului, asta e, probabil, 
descrierea cea mai potrivită. E gălăgios şi vibrant. Cu o 
mulţime de  beţivi arţăgoşi, cocainomani furioşi şi 
heroinomani inconştienţi, de familii cu cărucioare de copii, 
de cucoane bătrâne pălăvrăgind pe verande, de maşini 
zgomotoase, cu garda la sol reglabilă, mergând tronca- 
tronca pe străzi. Erau toxicomani, şi emo apatici, elevi la 
arte, ba chiar şi doi punk-rockeri din vechea şcoală, tipi în 
vârstă, cu burdihane umflate sub cămăşile Dead Kennedys. 
Şi travestiţi, golănaşi furioşi, virtuozi ai graffitiului şi tipii 
confuzi din clasa de mijloc, încercând să nu fie ucişi în timp 
ce se desăvârşea renovarea achiziţiilor lor imobiliare. 

Am urcat pe Goat Hill şi am trecut pe lângă Goat Hill 

Pizza, ceea ce mi-a adus aminte de închisoarea în care 
fusesem şi m-am văzut nevoit să mă aşez pe o bancă din 
faţa restaurantului până ce n-am mai tremurat. Pe urmă am 
remarcat în vârful dealului camionul fără semne distinctive, 
cu optsprezece roţi şi trei trepte metalice în partea din 
spate. 

M-am ridicat şi m-am pus în mişcare. Am simţit priviri 


care mă supravegheau din toate părţile. 

Am străbătut în grabă restul drumului către casă. Nu m- 
am uitat la cucoanele boite, la grădini şi la pisici. Mi-am 
ţinut ochii în jos. 

Deşi era miezul zilei, maşinile părinţilor mei se aflau pe 
alee. Fireşte. Tata lucrează în East Bay, aşa că avea să fie 
blocat acasă în timp ce se repara podul. lar mama - ei bine, 
cine putea şti de ce era acasă mama. 

84 

Erau acasă pentru mine. 

Nici n-apucasem să descui bine uşa când mi-a fost 
smulsă din mână şi s-a deschis larg. Părinţii mei erau acolo, 
palizi şi traşi la faţă, cu ochii umflaţi şi holbându-se la mine. 
Am rămas încremeniţi o clipă, ca într-un stop cadru, apoi s- 
au repezit amândoi şi m-au tras în casă, aproape trântindu- 
mă. Vorbeau atât de tare şi atât de repede încât nu puteam 
auzi decât o bolboroseală tunătoare, fără cuvinte, şi ei mă 
îmbrăţişau şi plângeau, şi am plâns şi eu, şi am stat pur şi 
simplu aşa în micul hol de la intrare, plângând şi articulând 
jumătăţi de cuvinte, până când am rămas fără lacrimi şi am 
intrat în bucătărie. 

Am făcut ceea ce făceam întotdeauna când mă 
întorceam acasă: mi-am luat un pahar de apă de la filtrul 
din frigider şi mi-am scos două fursecuri din butoiaşul 
pentru biscuiţi pe care ni-l trimisese sora mamei din Anglia. 
Normalitatea gestului mi-a potolit bătăile de ciocan ale 
inimii care încerca să ţină pasul cu creierul, şi curând eram 
aşezaţi cu toţii la masă. 

— Unde-ai fost? m-au întrebat amândoi, mai mult sau 
mai puţin într-un glas. 

Mă gândisem la asta în drum spre casă. 

— Am rămas blocat, am spus. În Oakland. Eram acolo cu 
nişte prieteni, lucram la un proiect, şi-am fost opriţi cu toţii 
în carantină. 

— Pentru cinci zile? 

— Da, am spus. Da. A fost foarte rău. Citisem despre 
carantină în Chronicle şi am plagiat fără ruşine declaraţiile 
pe care le publicaseră. Da. Toată lumea care a fost prinsă 


în nor. Au crezut că fuseserăm atacați cu un soi de super- 
microb şi ne-au îngrămădit în containere de marfă pe 
docuri, ca pe sardele. Era foarte cald şi foarte multă 
umezeală. Şi nici prea multă mâncare. 

85 

— Hristoase, a spus tata, strângându-şi pumnii pe masă. 

Predă în Berkeley trei zile pe săptămână, lucrând cu 
câţiva absolvenţi înscrişi la cursurile postuniversitare din 
cadrul programului ştiinţific al bibliotecilor. În restul 
timpului acordă consultaţii în oraş şi în peninsulă, clienţii săi 
făcând parte din al treilea val de companii care activează 
pe internet şi au nevoie de arhive din diverse motive. E 
bibliotecar de profesie şi se poartă de obicei cu blândeţe, 
dar în anii şaizeci a fost cu adevărat radical şi în liceu a 
practicat pentru scurt timp luptele greco-romane. Il 
văzusem din când în când înnebunit de furie - ba chiar îl 
făcusem să se înfurie de câteva ori astfel - şi îşi putea 
pierde de-a binelea controlul când nu-i ieşea câte ceva. A 
aruncat o dată un balansoar de la Ikea tocmai dincolo de 
peluza bunicului, când s-a făcut bucăţi în timp ce încerca 
să-l asambleze pentru a cincisprezecea oară. 

— Barbari, a spus mama. 

Locuieşte în America din adolescenţă, dar continuă să 
redevină  englezoaică din creştet până-n tălpi când 
întâlneşte poliţişti, agenţi de asigurări sociale, paznici de 
aeroport şi vagabonzi americani. Atunci cuvântul e 
„barbari” şi mama îşi regăseşte vechiul accent, care se face 
simţit cu putere. Am fost la Londra, la familia ei, de două 
ori, şi n-aş putea spune că oraşul mi s-a părut mai civilizat 
decât San Francisco, ci doar mai înghesuit. 

— Dar ne-au lăsat să plecăm, ne-au adus azi cu feribotul. 

De data asta improvizam. 

— Eşti rănit? m-a întrebat mama. Flămând? 

— Somnoros? 

— Da, sunt oarecum flămând şi îmi puteţi spune 
Somnorosul. 

Şi Mutulică, înțeleptul, Hapciu şi Ruşinosul. 

86 


Glumele cu Cei Şapte Pitici erau o tradiţie de familie. Au 
zâmbit uşor amândoi, dar încă mai aveau ochii umezi. 

M-am simţit de-a dreptul cumplit gândindu-mă la ei. 
Probabil că-şi ieşiseră din minţi de grijă. M-am bucurat c- 
aveam şansa să schimb subiectul. 

— Mor de foame. 

— Comand pizza la Goat Hill, a spus tata. 

— Nu, nu asta, am zis eu. 

M-au privit amândoi de parcă mi-ar fi crescut antene. În 
mod normal, am o slăbiciune pentru Goat Hill Pizza - adică 
de obicei o mănânc aşa cum înfulecă un caras auriu, până 
când nu mai rămâne nicio firimitură sau până când pocnesc 
eu. Am încercat să zâmbesc. 

— Pur şi simplu n-am chef de pizza, am spus, cu voce 
slabă. Să comandăm nişte curry, OK? 

Slavă cerului că-n San Francisco e patria mâncării la 
pachet. 

Mama s-a dus să deschidă sertarul cu meniuri (mai multă 
normalitate, reconfortantă ca o înghiţitură de apă pentru un 
gâtlej dureros de uscat) şi le-a răsfoit. Ne-am lăsat atenţia 
să ne fie distrasă în timpul celor două minute în care am 
trecut în revistă meniul de la restaurantul cu preparate 
tradiţionale din carne pakistaneze de pe Valencia. M-am 
hotărât să cer friptură asortată pregătită în cuptor de lut, 
cremă de spanac cu brânză de vaci dulce, lapte bătut sărat 
cu suc de mango (mai gustos decât sugerează numele) şi 
prăjiturele din aluat prăjit în sirop de zahăr. 

Mâncarea odată comandată, au reînceput întrebările. 

Vorbiseră cu familiile lui Van, Jolu şi Darryl (bineînţeles) şi 
încercaseră să anunţe dispariţia noastră. Poliţia nota 
numele, dar erau atât de multe „persoane strămutate”, 
încât nu le 

87 

deschideau dosare decât celor care nu-şi făceau apariţia 
în următoarele şapte zile. 

Intre timp, pe net apăruseră milioane de site-uri gen 

1-aţi-văzut-cumva. Două erau clone ale vechiului 
Myspace care rămăseseră fără fonduri şi văzuseră în toată 


atenţia acordată acestei probleme o ocazie de a reveni în 
forţă. La urma urmelor, în Zona Golfului erau o serie de 
acţionari cu rude dispărute. Poate, dacă erau regăsite, site- 
ul ar fi reuşit să atragă învestiţii noi. Am înşfăcat laptopul 
tatei şi le-am trecut în revistă. Bineînţeles că erau 
pavoazate cu reclame şi conţineau fotografiile dispăruţilor, 
în majoritatea cazurilor de genul celor de pe diploma de 
absolvire sau de la nuntă. Era destul de morbid. 

Mi-am găsit poza şi am văzut că era legată de ale lui Van, 

Jolu şi Darryl. Exista un mic formular pentru marcarea 
persoanelor găsite şi un altul pentru introducerea 
informaţiilor despre alţi dispăruţi. Am completat câmpurile 
referitoare la mine, la Jolu şi la Van, şi l-am lăsat liber pe al 
lui Darryl. 

— L-ai uitat pe Darryl, a spus tata. 

Nu-l găsea pe placul lui - descoperise o dată că o sticlă 
din bar i se golise cu câţiva centimetri şi, spre eterna mea 
ruşine, dădusem vina pe Darryl. De fapt, fireşte că de vină 
fuseserăm amândoi, ne prostiserăm pur şi simplu încercând 
să bem votcă cu cola în timpul unui joc de noroc de o 
noapte. 

— N-a fost cu noi, am spus. 

Minciuna mi-a lăsat în gură un gust amar. 

— Oh, Doamne, a exclamat mama. Şi-a strâns mâinile 
una într-alta. Când ai venit acasă, am presupus pur şi 
simplu c-aţi fost împreună. 

88 

— Nu, am zis, lăsând minciuna să ia proporţii. Nu, ar fi 
trebuit să ne-ntâlnim, dar n-a apărut. Probabil e pur şi 
simplu blocat în Berkeley. Avea de gând să ia BART-ul. 

Mama a scâncit. Tata a clătinat din cap şi a închis ochii. 

— N-ai auzit de BART? a întrebat. 

Am clătinat din cap. Îmi dădeam seama cum aveau să se 
sfârşească lucrurile. Mă simţeam de parcă pământul s-ar fi 
năpustit să mă-nghită. 

— L-au aruncat în aer, a zis tata. Nemernicii l-au aruncat 
în aer în acelaşi timp cu podul. 

Asta nu fusese pe prima pagină din Chronicle, dar, pe de 


altă parte, explozia BART-ului sub apă nu putea fi nici pe 
departe atât de spectaculoasă ca imaginile podului 
atârnând deasupra golfului în bucăţi zdrenţuite. Din San 
Francisco, de la Embarcadero, şi până la staţia West 
Oakland, tunelul 

BART-ului trecea pe sub apă. 

M-am întors la computerul tatei şi am navigat de la un 
titlu la altul. Nimeni nu ştia sigur, dar cadavrele se numărau 
cu miile. Cumulând maşinile scufundate în mare, la şaizeci 
de metri adâncime, şi oamenii înecaţi în trenuri, numărul 
morţilor creştea. Un reporter pretindea că intervievase un 
„falsificator de identități” care ajutase „zeci” de oameni să- 
şi părăsească vechile vieţi dispărând pur şi simplu după 
atac, primind acte false şi abandonând pe furiş căsnicii, 
datorii şi vieţi urâte. 

Tata chiar avea lacrimi în ochi, iar mama plângea fără să 
se-ascundă. M-au îmbrăţişat din nou, bătându-mă cu palma 
pe spate, ca şi cum s-ar fi asigurat că eram într-adevăr 
acolo. Imi spuneau întruna că mă iubesc. Le-am spus că-i 
iubesc şi eu. 

Am avut o cină înlăcrimată şi mama şi tata au băut câte 
două pahare de vin, ceea ce era foarte mult pentru ei. 

Le-am spus că mi se făcuse somn, şi asta era adevărat, 
apoi 

89 

m-am îndreptat agale spre camera mea. Însă n-aveam 
totuşi de gând să mă bag în pat. Trebuia să intru online şi 
să aflu ce se petrecea. Trebuia să vorbesc cu Vanessa şi cu 
Jolu. 

Trebuia să trec la treabă ca să-l găsesc pe Darryl. 

Am luat-o spre camera mea şi am deschis uşa. Aveam 
impresia că nu-mi mai văzusem patul de o mie de ani. M- 
am tolănit în el şi am întins mâna după laptopul de pe 
noptieră. 

Probabil că nu fusese în priză tot timpul - transformatorul 
trebuia zgâlţâit până se cupla în poziţia corectă aşa că se 
descărcase lent în lipsa mea. L-am pus în priză şi l-am lăsat 
să se încarce un minut sau două înainte de a-l deschide din 


nou. Între timp m-am dezbrăcat, mi-am aruncat hainele la 
coşul de gunoi - nu voiam să le mai văd vreodată - şi mi- 
am pus o pereche de boxeri curaţi şi un tricou. Hainele 
proaspăt spălate, scoase direct din sertar, mi se păreau 
atât de familiare şi de confortabile - era ca şi cum aş fi fost 
îmbrăţişat de părinţii mei. 

Am pornit laptopul şi am bătucit un morman de perne, 
aranjându-le în pat, în spatele meu. M-am tras spre ele, 
arcuindu- mi spinarea, am deschis capacul şi mi-am aşezat 
laptopul pe coapse. Incă îşi mai încărca sistemul de operare 
ŞI, 

Doamne, zău că toate pictogramele alea care se furişau 
pe ecran arătau bine. A mers până la capăt, apoi a început 
să afişeze mesaje, avertizându-mă că bateria e pe sfârşite. 
Am verificat din nou cablul, l-am clătinat şi s-a desprins. 
Mufa era evident stricată. 

De fapt, lucrurile stăteau atât de rău, încât nu era pur şi 
simplu nimic de făcut. Cum îmi luam mâna de pe cablul de 
alimentare, cum pierdea contactul cu computerul, care 
începea să se plângă de baterie. M-am uitat cu mai multă 
atenţie. 

90 

Cele două părţi ale carcasei laptopului erau uşor 
deplasate una faţă de cealaltă, dând naştere unei 
deschizături unghiulare la început înguste, care se lărgea în 
partea din spate. 

Uneori, te uiţi la un aparat, descoperi ceva de genul ăsta 
şi te întrebi: „Oare aşa a fost întotdeauna?” Poate pur şi 
simplu n-ai observat niciodată. 

Dar în cazul computerului meu nu era cu putinţă. Pentru 
că, înţelegeţi, eu îl construisem. După ce Consiliul Educaţiei 
ne dăduse tuturor Şcolarcompuri, părinţii mei nu mai 
voiseră sub nicio formă să-mi cumpere un computer, deşi 

Şcolarcompul nu era practic proprietatea mea şi n-ar fi 
trebuit să-i instalez programe sau să-l modernizez. 

Aveam câteva economii - de pe urma slujbelor pe care 
mi le luasem pe vremuri, a Crăciunurilor şi a zilelor de 
naştere, ba chiar şi a unor tranzacţii bine chibzuite de pe 


internet. 

Punând totul laolaltă, erau destui bani ca să cumpăr un 
computer vechi de cinci ani, complet scos din uz. 

Aşa că, în loc de asta, eu şi Darryl am construit unul. 

Poţi cumpăra carcase de laptop aşa cum le cumperi pe 
cele pentru PC-urile desktop, deşi sunt ceva mai 
specializate decât vechile computere simple. De-a lungul 
anilor, construisem două PC-uri împreună cu Darryl, 
căutând componente pe Craiglist şi la vânzările din garaje 
şi comandând diverse chestii de la comercianţi taiwanezi 
care vindeau la preţuri foarte, foarte mici şi pe care îi 
găseam pe net. Mi-am închipuit că, pentru a obţine puterea 
de procesare pe care o doream la un preţ pe care mi-l 
puteam permite, cea mai bună metodă era să-mi 
construiesc un laptop. 

Dacă vrei să faci asta, începi prin a comanda un 
„barebook“ 

— un computer cu foarte puţine componente hard şi cu 
toate sloturile necesare. Vestea bună e că, odată ce am 

91 

terminat, m-am ales cu un computer cu o jumătate de 
kilogram mai uşor decât laptopul Dell pe care pusesem 
ochii, cu viteză mai mare de procesare şi de trei ori mai 
ieftin. Vestea proastă e că asamblarea unui laptop seamănă 
cu construirea vapoarelor în sticlă. E o muncă migăloasă, 
cu penseta şi cu ochelarii cu lupă, încercând să pui totul la 
locul potrivit în carcasa aceea de dimensiuni reduse. Spre 
deosebire de un 

PC de dimensiuni normale - care e plin mai ales cu aer -, 
fiecare milimetru cub din spaţiul unui laptop e rezervat. 

De fiecare dată când crezusem că găsisem soluţia 
potrivită şi mă apucasem să fixez totul, descoperisem că 
exista ceva din pricina căruia cutia nu se închidea perfect şi 
fusesem nevoit să mă întorc la proiect. 

Aşa că ştiam exact cum trebuia să arate îmbinarea 
carcasei când laptopul era închis, şi nu aşa trebuia să arate. 

Am continuat să mişc de firul transformatorului, dar era 
zadarnic. Nu puteam încărca sistemul de operare fără să 


demontez mai întâi laptopul. Am oftat şi l-am pus lângă pat. 

Aveam să mă ocup de el în dimineaţa următoare. 

Cel puţin aşa suna teoria. Două ore mai târziu, mă mai 
holbam încă la tavan, derulând în minte filmul a tot ceea 
ce-mi făcuseră, a tot ceea ce ar fi trebuit să fac, numai 
regrete şi esprit de l'escalier. 

M-am dat jos din pat. Trecuse de miezul nopţii şi îi 
auzisem pe părinţii mei pregătindu-se de culcare pe la ora 
unsprezece. 

Am înşfăcat laptopul, am făcut ceva loc pe masă, am 
prins micile lămpi cu leduri pe ramele ochelarilor mei cu 
lupă şi am scos un set de şurubelniţe mici, de mecanică 
fină. 

Un minut mai târziu, aveam carcasa deschisă şi tastatura 
îndepărtată şi mă holbam în măruntaiele laptopului. Am 
luat 

92 

un spray cu aer comprimat şi am spulberat praful pe 
care-l 

trăsese ventilatorul în interior, apoi am trecut totul în 
revistă. 

Ceva nu era în ordine. Nu puteam pune degetul de rană, 
dar se scurseseră luni de zile de când nu mai îndepărtasem 
capacul acelui obiect. Spre norocul meu, a treia oară când îl 
desfăcusem şi mă chinuisem să-l închid la loc mă 
deşteptasem: 

făcusem o fotografie a componentelor când totul era pus 
la locul lui. Nu fusesem deştept pe de-a-ntregul: la început, 
lăsasem pur şi simplu poza pe hard disk, şi bineînţeles că 
nu puteam ajunge la ea când aveam laptopul făcut bucăţi. 
Insă după aceea o printasem şi o pusesem în harababura 
din sertarul meu cu hârtii, cimitirul cu copaci morţi unde îmi 
tineam toate certificatele de garanţie şi toate diagramele 
semnalelor transmise prin fiecare pin. Le-am răsfoit 

— păreau mai învălmăşite ca de obicei - şi am scos 
fotografia la lumină. Am pus-o alături de computer şi, într- 
un anume fel, mi-am defocalizat privirea, încercând să 
descopăr tot ce nu era la locul lui. 


Atunci l-am văzut. Cablul panglică care făcea legătura 
dintre tastatură şi circuitele logice nu era bine conectat. 
Ceea ce era bizar. În partea aceea nu se afla niciun colier 
metalic, nimic care să-l disloce în cursul unei funcţionări 
normale. 

Am vrut să îl apăs la loc şi am descoperit că fişa nu era 
pur şi simplu montată incorect, ci între ea şi cablaj se afla 
ceva. 

Am scos obiectul cu penseta şi am îndreptat lampa către 
el. 

Era o componentă nouă a tastaturii. O bucăţică de 
hardware, de un milimetru şi jumătate grosime, fără niciun 
însemn. Tastatura era conectată la ea, iar ea era cuplată la 
cablaj. 

Cu alte cuvinte, era plasată în poziţia ideală pentru a 
capta toate comenzile pe care le dădeam de la tastatură. 

Era un dispozitiv de supraveghere. 

93 

Bătăile propriei inimi mi-au răsunat înfundat în urechi. 

În casă era întuneric şi linişte, dar întunericul nu era 
reconfortant. 

Undeva, afară, erau ochi, ochi şi urechi, şi mă urmăreau. 
Mă supravegheau. Supravegherea pe care o înfruntasem la 
şcoală venise după mine până acasă, numai că, de data 
asta, peste umărul meu nu se mai uita doar Consiliul 

Educaţiei. | se alăturase DHS-ul. 

Aproape c-am scos microfonul. Pe urmă m-am gândit că, 
indiferent cine l-ar fi pus acolo, avea să-şi dea seama că 
dispăruse. L-am lăsat înăuntru. Ceea ce m-a îngreţoşat. 

M-am uitat în jur, căutând alte modificări. N-am remarcat 
nimic, dar oare asta însemna că nu exista nimic? Cineva 
intrase în camera mea prin efracţie şi îmi plantase 
dispozitivul acela - îmi demontase laptopul şi îl montase din 
nou. 

Existau o mulţime de alte moduri prin care puteai 
intercepta acţiunile unui computer. N-am reuşit niciodată 
să le descopăr pe toate. 

Am pus laptopul la loc cu degete amorţite. Carcasa nu se 


închidea perfect nici de data asta, dar cablul de alimentare 
rămânea cuplat. Am încărcat sistemul de operare şi mi-am 
aşezat degetele pe tastatură, gândindu-mă că aş fi putut 
rula nişte programe de diagnosticare, ca să văd ce şi cum. 

Dar n-am putut s-o fac. 

La naiba, poate şi camera mea era sub urmărire. Poate 
exista o cameră video care mă spiona chiar atunci. 

De când ajunsesem acasă, mă simţeam paranoic. Acum 
aproape că mă pierdusem cu firea. Era ca şi cum aş fi fost 
din nou în închisoare, în sala de interogatoriu, pândit de 
entităţi care mă aveau în deplina lor putere. Şi din cauza 
asta îmi venea să plâng. 

Nu puteam face decât un singur lucru. 

94 

M-am dvis în camera de baie, am scos sulul de hârtie 
igienică şi l-am înlocuit cu unul nou. Din fericire, era deja pe 
terminate. 

Am desfăşurat restul hârtiei şi am explorat cutia mea cu 
piese de schimb până ce am găsit un plic de plastic plin cu 

LED-uri albe, extrem de strălucitoare, pe care le 
recuperasem dintr-un far de motocicletă stricat. Le-am 
trecut firele cu grijă prin tubul de carton în care am făcut 
găuri cu un ac, apoi am luat nişte sârmă şi le-am legat în 
serie, cu ajutorul unor clipsuri mici, metalice. Am răsucit 
sârmele, transformându-le în cabluri de conexiune pentru o 
baterie de nouă volţi, şi am făcut legăturile. Aveam acum 
un tub înconjurat cu un inel de LED-uri extrem de 
strălucitoare, direcţionale, îl puteam ridica în dreptul 
ochiului şi puteam privi prin el. 

Mai construisem un asemenea obiect cu un an în urmă, 
pentru expoziţia de proiecte ştiinţifice, din care fusesem 
exclus după ce demonstrasem că în jumătate din sălile de 
clasă ale 

Liceului „Chavez“ existau camere ascunse. În zilele 
noastre, camerele video cât o gămălie de ac costă mai 
puţin decât o cină bună la restaurant, aşa c-au apărut 
pretutindeni. Vânzătorii netrebnici din magazine le plasează 
în cabinele de probă sau în saloanele de bronzare şi 


folosesc în mod pervers filmele în care îşi surprind clienţii - 
uneori le pun pur şi simplu pe net. Dacă ştii cum să 
transformi un sul de hârtie igienică şi câteva piese în 
valoare de trei dolari într-un detector de camere video nu 
înseamnă decât că dai dovadă de o judecată sănătoasă. 

E cel mai simplu mod de a descoperi o cameră-spion. Au 
obiective minuscule, care reflectă însă al naibii de bine 
lumina. 

Dă cele mai bune rezultate în încăperile întunecoase: 

te uiţi prin tub, măturând încet cu privirea pereţii şi alte 
locuri unde ar putea plasa cineva o asemenea cameră, 
până 

95 

când vezi licărul unei reflexii. Dacă rămâne neclintită 
când te deplasezi, înseamnă că e un obiectiv. 

În dormitorul meu nu era nicio cameră de luat vederi - 
mă rog, niciuna pe care s-o pot detecta. Insă era posibil să 
existe microfoane. Sau camere de calitate mai bună. Sau 
nimic. Mă puteţi condamna fiindcă eram paranoic? 

Mă ataşasem de laptopul ăla. li spuneam Salmagundi, un 
cuvânt care defineşte orice e făcut din piese de schimb. 

Odată ce i-ai dat laptopului tău un nume, ştii că între tine 
şi el există o legătură profundă. Insă în momentul acela 
aveam senzaţia că n-o să mai doresc să-l mai ating 
vreodată. 

Voiam să-l arunc pe fereastră. Cine putea şti ce-i 
făcuseră? 

Cine ştia în ce mod fusese pus sub urmărire? 

L-am aşezat într-un sertar, cu capacul închis, şi mi-am 
ridicat ochii spre tavan. Era târziu şi ar fi trebuit să fiu în 
pat. 

Însă nu mai puteam să dorm, sub nicio formă. Eram 
supravegheat. 

Oricine putea fi supravegheat. Lumea se schimbase 
pentru totdeauna. 

— O să găsesc un mod de-a ajunge la ei, am spus. 

Era un legământ, am ştiut-o când m-am auzit rostindu-l, 
deşi nu mai făcusem niciun legământ până atunci. 


Pe urmă n-am mai putut să dorm. Plus că aveam o idee. 

Undeva, în dulapul meu, se afla o cutie încă înfăşurată în 
folia etanşă de plastic, care conţinea un Xbox Universal, 
încă sigilat, în stare perfectă. Toate Xboxurile s-au vândut 
cu mult sub preţ - Microsoft câştigă cea mai mare parte a 
banilor cerându-le companiilor producătoare să plătească 
pentru dreptul de a scoate pe piaţă jocuri pentru consolele 

Xbox, dar Universal e prima consolă de acest tip pe care 
s-a hotărât Microsoft s-o distribuie în întregime gratis. 

96 

In timpul ultimelor sărbători de Crăciun, în toate colţurile 
erau o grămadă de rataţi îmbrăcaţi în costume de luptători 
din seria de jocuri Halo, înmânând pungi cu aceste console 
de joc cât de repede erau în stare. Presupun c-a mers - 
toată lumea spune c-au vândut o tonă de jocuri. Fireşte că 
luaseră contramăsuri, se asiguraseră că nu jucai decât 
jocuri lansate de companiile cu licenţe de la Microsoft. 

Hackerii au spulberat contramăsurile. Un puştan de la 

Institutul de Tehnologie din Massachusetts a făcut crack- 
ul pentru Xbox şi a scris un best-seller despre asta, apoi 
modelul 

360 a căzut şi a urmat sucombarea efemerului Xbox 

Portabil (căruia îi spuneam „Povara” - cântărea un 
kilogram trei sute). Universalul ar fi trebuit să fie blindat. 
Elevii de liceu care-au creat un crack era hackeri brazilieni, 
foloseau 

Linux şi locuiau într-o favela - un soi de mahala cu 
construcţii ilegale. 

Să nu subestimezi niciodată încăpăţânarea unui puşti 
care are timp mult şi bani puţini. 

Odată ce brazilienii şi-au făcut cunoscut crack-ul, ne-a 
căzut cu tronc tuturor. In curând, au apărut zeci de 
programe de operare alternative pentru Xbox Universal. 
Favoritul meu era Paranoidxbox, o variantă a Paranoidlinux. 

Cel de-al doilea e un sistem de operare care presupune 
că operatorul e atacat de guvern (a fost conceput pentru 
uzul disidenţilor chinezi şi sirieni) şi face tot ce e cu putinţă 
ca să-ţi păstreze secretul documentelor şi al comunicărilor. 


E 

chiar în stare să emită o serie de mesaje glumeţe, un soi 
de 

„pleavă” care trebuie să mascheze faptul că faci ceva, 
orice, în secret. Aşa că, în timp ce recepţionezi, literă cu 
literă, un mesaj cu subiect politic, Paranoidxbox pretinde că 
navighezi pe Web, completezi chestionare şi flirtezi în 
camere 

97 

de chat. În tot acest interval, un caracter din fiecare cinci 
sute pe care le primeşti e adevăratul mesaj, un ac îngropat 
într-un car imens, plin cu fân. 

Arsesem un DVD cu Paranoidxbox când apăruse prima 
oară, dar nu-mi făcusem niciodată timp să despachetez 
consola din dulap, să găsesc un televizor la care să o 
conectez şi aşa mai departe. Camera mea e destul de 
ticsită şi fără să mai las un crashware de la Microsoft să-mi 
halească spaţiul valoros. 

în seara aceea am făcut sacrificiul. Am avut nevoie de 
vreo douăzeci de minute ca să-l instalez şi să-l pun în 
funcţiune. Lipsa unui televizor a fost partea cea mai dificilă, 
dar în cele din urmă mi-am amintit că aveam un proiector 

LCD fixat pe tavan, dotat, în partea din spate, cu mufe 

RCA. L-am conectat la Xbox, l-am îndreptat către tăblia 
uşii şi am instalat Paranoidlinux. 

Acum eram în funcţiune şi în acţiune şi Paranoidlinux 
căuta alte Xboxuri Universal cu care să relaţioneze. În 
fiecare consolă de acest tip e încorporat un sistem wireless, 
pentru practicarea jocului în grup. Te poţi conecta în reţea 
cu vecinii tăi şi poţi intra pe internet dacă dispui de o 
conexiune wireless. In zona de acoperire am găsit trei tipuri 
diferite de vecini. Doi aveau Xboxuri Universal cuplate de 
asemenea la internet. Paranoidlinux era încântat de o 
configuraţie de acest tip: putea emite prin conexiunile 
vecinilor la internet, folosindu-le ca să intre online, în 
reţeaua jocurilor. 

Vecinii n-aveau să piardă, niciodată, vreun pachet de 
date: plăteau o sumă fixă pentru conexiunea internet şi nu 


se putea spune că se omorau navigând la ora două 
dimineaţa. 

Din toate astea, partea cea mai bună era felul în care mă 
simţeam: deţineam controlul. Tehnologia lucra pentru mine, 
mă slujea, mă proteja. Nu mă spiona. De aceea îndrăgesc 

98 

tehnologia: dacă ştii s-o foloseşti cum trebuie, îţi oferă 
putere şi intimitate. 

Creierul meu funcţiona acum cu adevărat, rula cu şaizeci 
de cadre pe minut. Existau o mulţime de motive care te 
îndemnau să foloseşti Paranoidlinux - cel mai bun fiind 
faptul că oricine putea scrie jocuri pentru el. Exista un port 
de conectare la MAME, Multiple Arcade Machine Emulatori, 
aşa că puteai juca, practic, orice joc care fusese creat 
vreodată, începând cu Pong - jocurile pentru Apple]l+ şi 
continuând cu jocurile pentru Colecovision, pentru NES, 
pentru 

Dreamcast şi tot aşa. 

încă şi mai bune erau jocurile multiplayer special 
concepute pentru Paranoidxbox - jocuri pentru împătimiţi, 
în întregime gratuite, pe care le putea rula oricine. Când 
îmbinai totul, aveai o consolă gratuită, plină de jocuri 
gratuite, cu acces gratuit la internet. 

lar partea cea mai bună - în ceea ce mă privea - era 
faptul că Paranoidxbox era paranoic. Fiecare bit emis era 
distorsionat până când ajungea în pragul anihilării. Puteai 
monitoriza tot ce voiai, dar n-aveai să pricepi niciodată cine 
cu cine vorbea şi despre ce. Adresă web, e-mail şi IM 
anonim. 

Exact ceea ce îmi trebuia. 

Tot ce mai aveam de făcut era să-mi conving toate 
cunoştinţele să folosească acelaşi sistem. 

1 Emulator-maşină pentru diverse jocuri tip Arcade (n. 
Tr.). 

Capitolul b 

Mă credeţi sau nu, părinţii mei m-au trimis a doua zi la 
şcoală. Căzusem într-un somn agitat abia la trei noaptea, 
dar în dimineaţa următoare, la ora şapte, tata stătea la 


picioarele patului, amenințând c-o să mă dea jos trăgându- 
mă de glezne. Am reuşit să mă ridic - ceva îmi murise în 
gură după ce-mi lipise cu vopsea pleoapele - şi să ajung la 
duş. 

Am lăsat-o pe mama să mă îndoape cu o felie de pâine 
prăjită şi cu o banană, dorindu-mi cu ardoare ca a mei să- 
mi fi permis să beau cafea acasă. Puteam să-mi iau una pe 
furiş, în drum spre şcoală, dar să-i văd pe ei sorbindu-şi 
aurul negru în timp ce eu mă târâm prin casă, îmbrăcându- 
mă şi punându-mi cărţile în geantă - asta era cumplit. 

Mai mersesem la şcoală de alte o mie de ori, însă în ziua 
aceea era cu totul altceva. Am urcat dealurile şi am trecut 
dincolo de ele ca să cobor în Mission, şi pretutindeni erau 
camioane. Am văzut senzori noi şi camere de monitorizare 
a traficului instalate pe multe semafoare. În jurul unui tip 
era împrăştiată o grămadă de aparatură de supraveghere, 

100 

aşteptând să fie montată. Atacul asupra Bay Bridge 
fusese exact ceea ce le trebuia. 

Totul făcea ca oraşul să pară mai abătut, ca atunci când 
te afli într-un ascensor, jenat de vecini şi de omniprezentele 
camere de luat vederi care te scrutează îndeaproape. 

La cafeneaua turcească de pe 24th Street mi-au pregătit 
o cană bună de cafea, într-un recipient portabil. Pe scurt, 
cafeaua turcească e nămol care se dă drept cafea. E destul 
de groasă pentru ca o lingură să stea în ea drept, şi conţine 
mult mai multă cafeină decât energizantele copilăreşti ca 
Red Bull. 

întrebaţi pe cineva care a citit pe Wikipedia: aşa şi-a 
întins stăpânirea Imperiul Otoman, mulţumită călăreţilor 
turbaţi, alimentaţi cu cafea-noroi, neagră ca noaptea. 

Mi-am scos cârdul de credit şi turcul s-a strâmbat. 

— Fără cârduri. 

— Cum? De ce? 

îmi foloseam de ani întregi cârdul de credit pentru a plăti 
cafeaua. Turcul mă certa întotdeauna, spunând că eram 
prea tânăr ca să beau chestia aia şi chiar refuza să mă 
servească în timpul orelor de şcoală, convins că trăgeam 


chiulul. Dar, în decursul timpului, între noi doi se crease un 
soi de bună înţelegere ţâfnoasă. 

A clătinat din cap cu tristeţe. 

— N-ai înţelege. Du-te la şcoală, puştiule. 

Nu există nicio metodă mai sigură de a mă face să vreau 
să înţeleg ceva decât să-mi spui că nu sunt în stare s-o fac. 

L-am linguşit, m-am dat bine pe lângă el, insistând să-mi 
spună. M-a privit de parcă ar fi avut de gând să mă arunce 
pe uşă-afară, dar când l-am întrebat dacă, după părerea lui, 
nu eram destul de bun ca să cumpăr de acolo, şi-a dat 
drumul la gură. 

101 

— Securitatea, a zis, uitându-se în jurul prăvălioarei lui, la 
butoaiele cu fasole şi seminţe, la rafturile cu produse 
turceşti de băcănie. Guvernul. Acum monitorizează totul, 
scrie-n ziare. 

Hotărârea PATRIOT ll, Congresul a votat-o ieri. Te pot 
monitoriza de fiecare dată când îţi foloseşti cârdul. Eu spun 
nu. 

Spun că magazinul meu n-o să-i ajute să-mi spioneze 
clienţii. 

Mi-a căzut falca. 

— Poate te gândeşti că nu e mare lucru? Care-i problema 
dacă află guvernul când îţi cumperi o cafea? E un mod dea 
şti unde eşti, unde ai fost. De ce crezi c-am plecat din 
Turcia? 

Acolo unde guvernul spionează întotdeauna populaţia nu 
găseşti nimic bun. Am venit aici acum douăzeci de ani, în 
căutarea libertăţii - n-o să-i ajut să ne-o ia. 

— O să-ţi scadă foarte mult vânzările, am trântit eu. Aş fi 
vrut să-i spun că e un erou şi să-i strâng mâna, dar asta mi- 
a ieşit din gură. Toată lumea foloseşte cârduri. 

— Poate n-o să le mai folosească atât de mult. Poate 
clienţii mei vin aici fiindcă ştiu că şi eu îndrăgesc libertatea. 

Fac un afiş, pentru vitrină. Poate fac şi alte magazine 
acelaşi lucru. Am auzit că ACLUI o să-i dea în judecată 
pentru asta. 

— De-acum înainte-o să cumpăr numai de la tine, am 


spus. 

Vorbeam serios. Mi-am dus mâna la buzunar. Ăă, însă n- 
am deloc bani gheaţă. 

El a strâns din buze şi-a dat din cap. 

— Mulţi oameni spun acelaşi lucru. E OK. Dă banii pentru 
cafeaua de azi la ACLU. 

În două minute, schimbasem cu turcul mai multe cuvinte 
decât în tot timpul scurs de când veneam în magazinul lui. 

1 American Civil Liberties Union, Uniunea Americană 
pentru Libertate 

Civilă (n. Tr.). 

102 7 

Nu ştiusem c-avea toate aceste pasiuni. II credeam doar 
un simplu vânzător de cafea prietenos din cartier. De data 
asta i-am strâns mâna şi, când am plecat din local, m-am 
simţit de parcă m-aş fi alăturat unui grup. Unui grup secret. 

Se părea că nu pierdusem prea multe ore, deşi lipsisem 
de la şcoală două zile. Într-una dintre ele, când oraşul se 
străduia din greu să-şi revină, o închiseseră. Cât despre 
ziua a doua, se părea că fusese dedicată doliului pentru cei 
care lipseau şi despre care se presupunea că muriseră. 
Ziarele publicaseră fotografiile dispăruţilor, însoţite de 
memoriale. Aceste  necrologuri sumare  umpluseră 
internetul, cu miile. 

Era jenant, dar al meu se număra printre ele. Am intrat în 
curtea şcolii fără să ştiu asta şi, o clipă mai târziu, mă 
înconjurau o sută de oameni, bătându-mă pe spate, 
strângându- mi mâna. Două fete pe care nici măcar nu le 
cunoşteam m-au sărutat, mai mult decât prieteneşte. M-am 
simţit ca o vedetă rock. 

Profesorii mei erau cu foarte puţin mai sobri. Doamna 

Galvez a plâns la fel de mult ca mama şi m-a îmbrăţişat 
de trei ori înainte de a mă lăsa să mă duc spre banca mea 
şi să m-aşez. În partea din faţă a clasei era ceva nou. O 
cameră de luat vederi. Doamna Galvez m-a surprins 
holbându-mă la ea şi mi-a înmânat un formular de 
încuviinţare, xeroxat pe o hârtie murdară, cu antetul şcolii. 

Consiliul Şcolar Districtual Unificat din San Francisco se 


întrunise în weekend, într-o şedinţă extraordinară, şi 
hotărâse în unanimitate să li se solicite părinţilor fiecărui 
copil permisiunea de a instala camerele de luat vederi cu 
circuit închis de televiziune în fiecare clasă şi pe fiecare 
coridor. 

Legea spunea că nu ne puteau obliga să frecventăm o 
şcoală 

103 

plină cu astfel de camere, dar nu spunea nimic despre 
cazul în care renunţam de bunăvoie la drepturile noastre 
constituţionale. 

Scrisoarea menţiona că membrii Consiliului nu se îndoiau 
că aveau să obţină îngăduinţa deplină a părinţilor din 
întregul oraş, dar intenționau să ia măsuri pentru ca toţi 
copiii ai căror părinţii nu erau de acord să înveţe în încăperi 
„neprotejate“. 

De ce aveam acum camere de luat vederi în sălile de 
clasă? Teroriştii. Fireşte. Fiindcă, aruncând în aer un pod, 
teroriştii dăduseră cumva de înţeles că apoi urmau şcolile. 

Oricum, într-un fel sau altul, asta era concluzia la care 
ajunsese 

Consiliul. 

Am citit nota informativă de trei ori, apoi am ridicat 
mâna. 

— Da, Marcus? 

— Doamnă Galvez, în legătură cu acest bilet... 

— Da, Marcus. 

— Scopul terorismului nu e să ne înspăimânte? De aceea 
se numeşte terorism, nu? 

— Cred că da. 

Toată clasa se uita la mine. Nu eram cel mai bun elev din 
şcoală, dar apreciam cu adevărat o dezbatere bine 
susţinută în timpul orelor. Aşteptau să audă ce mai aveam 
de spus. 

— Atunci, nu facem tocmai ceea ce vor teroriştii? Nu 
înseamnă c-au câştigat dacă ne purtăm cu toţii ca nişte 
oameni speriaţi şi instalăm camere de luat vederi în clase, 
şi tot restul? 


Au urmat câteva chicoteli nervoase. Cineva a ridicat 
mâna. Era Charles. Doamna Galvez i-a dat cuvântul. 

— Instalând camere suntem protejaţi, aşa că ne temem 
mai puţin. 

— Protejaţi faţă de ce? am întrebat, fără să aştept să mi 
se dea cuvântul. 

104 

— Faţă de terorism, a răspuns Charles. 

Toţi ceilalţi au dat din cap. 

— Şi cum ne protejează? Dacă un sinucigaş intră aici cu o 
bombă şi ne aruncă pe toţi în aer... 

— Doamnă Galvez, Marcus nu respectă regulamentul 
şcolii. 

Nu trebuie să ne ţinem de glume pe seama atacurilor 
teroriste... 

— Cine se ţine de glume? 

— Vă mulţumesc amândurora, a spus doamna Galvez. 

Avea o figură foarte nefericită şi, într-un fel, mi-a părut 
rău fiindcă îi abătusem ora de la subiect. Sunt de părere că 
discuţia e într-adevăr interesantă, a continuat, dar trebuie 
s-o păstrez pentru una dintre orele următoare. Cred că 
ridică probleme prea emoţionante pentru a fi dezbătute 
astăzi. Şi acum să ne-ntoarcem la sufragete, se poate? 

Aşa că ne-am petrecut restul timpului discutând despre 
feministe şi despre noile strategii de lobby pe care le 
puseseră la punct pentru ca în biroul fiecărui membru al 
Congresului să ajungă câte patru femei, care să-l preseze şi 
să-i spună cum avea să arate viitorul lui politic dacă nega în 
continuare dreptul femeilor la vot. Aşa ceva îmi plăcea de 
obicei 

— oameni neînsemnaţi, impunându-le celor mari şi tari 

. A a să fie corecţi. Însă în ziua aceea nu mă puteam 
concentra. 

Probabil fiindcă lipsea Darryl. Amândurora ne plăceau 
ştiinţele sociale, aşa că ne-am fi scos imediat 
Şcolarcompurile şi am fi început o discuţie pe IM la câteva 
secunde după ce ne aşezam pe scaune, pe un canal 
alternativ de comunicare, destinat comentariilor despre 


lecţie. 

În noaptea precedentă, arsesem douăzeci de discuri cu 

Paranoidxbox şi le aveam pe toate în geantă. Le-am dat 
unor tipi despre care ştiam că erau adevăraţi împătimiţi ai 
jocurilor. Cu un an înainte, îşi luaseră cu toţii câte o consolă 

105 

Xbox Universal sau câte două, dar cei mai mulţi nu le mai 
foloseau. 

Jocurile erau scumpe şi nu din cale-afară de amuzante. 

l-am luat deoparte în pauze, la prânz şi în sala de studii şi 
am lăudat jocurile Paranoidxbox, ridicându-le în slăvi. 
Distractive şi gratuite - jocuri sociale de care nu te mai poţi 
lăsa, jucate de o grămadă de oameni extraordinari, din 
întreaga lume. 

Să dai cadou un lucru pentru a putea vinde un altul 
înseamnă să faci ceea ce se numeşte o „afacere tip lame 
de ras“ - companii ca Gillette îţi dau aparate de ras 
gratuite, apoi te înşală făcându-te să plăteşti o mică avere 
pentru lame. 

Cartuşele pentru imprimantă sunt cele mai periculoase 
din acest punct de vedere - cea mai scumpă şampanie din 
lume e ieftină când îi compari preţul cu cel al cernelii 
pentru imprimantele cu jet, a cărei producţie în masă costă 
doi bani. 

Succesul unei afaceri tip lame de ras depinde de felul în 
care îţi împiedici clienţii să cumpere lame de la altcineva. 

La urma urmelor, dacă Gillette câştigă nouă dolari la 
fiecare zece încasaţi din vânzarea lamelor de rezervă, de ce 
n-ar începe un concurent care vrea să scoată numai patru 
dolari să fabrice lame identice: când aude de o marjă de 
profit de optzeci la sută, omul de afaceri obişnuit se topeşte 
de plăcere şi face ochii cât cepele. 

Companiile tip lamă de ras, de genul Microsoftului, fac o 
mulţime de eforturi pentru a transforma concurenţa în 
domeniul lamelor într-o acţiune dificilă şi ilegală. În cazul 

Xboxurilor s-au luat contramăsuri care te împiedică să 
rulezi softuri create de persoane care nu-i plătesc 
companiei 


Microsoft o taxă în schimbul dreptului de a comercializa 
programe pentru consolele în cauză. 

Cei cu care m-am întâlnit n-au stat prea mult pe gânduri. 

Au ciulit urechile când le-am spus că jocurile nu erau 

106 

monitorizate. În zilele noastre, toate jocurile online sunt 
pline de tot felul de chestii dezgustătoare. În primul rând, 
sunt perverşii care încearcă să te atragă pe cine ştie ce 
coclauri unde pot s-o ia razna şi să se joace cu tine de-a 
Tăcerea Mieilor. Pe urmă vin poliţaii, care-o fac pe puştanii 
naivi ca să-i poată prinde pe perverşi asupra faptului. Însă 
cei mai răi sunt supraveghetorii, care îşi petrec tot timpul 
spionându-ne conversațiile şi denunţându-ne fiindcă am 
încălcat condiţiile de utilizare: fără flirturi, fără expresii 
obscene, fără „comentarii directe sau mascate care 
reprezintă o ofensă la adresa oricărui aspect al orientării 
sexuale sau al sexualităţii. 

Nu sunt un câine în călduri timp de douăzeci şi patru de 
ore pe zi şi de şapte zile pe săptămână, dar sunt un băiat 
de şaptesprezece ani. Sexul apare când şi când în 
conversații. 

Dar Dumnezeu să te-ajute dacă-l aduci în discuţie în 
timpul jocului. Se strică într-adevăr toată distracţia. Jocurile 
Paranoidxbox nu erau monitorizate de nimeni, fiindcă nu 
erau rulate de o companie: nu erau decât nişte jocuri 
create de hackeri, aşa, de-ai dracului. 

Prin urmare, puştanilor leşinaţi după jocuri le-a plăcut 
toată povestea. Au luat discurile cu lăcomie şi-au promis c- 
aveau să ardă copii pentru prietenii lor - la urma urmelor, 
jocurile sunt mult mai amuzante când îi ai drept parteneri 
pe prieteni tăi cei mai buni. 

Când am ajuns acasă, am citit că un grup de părinţi 
dădea în judecată consiliul şcolii din cauza camerelor de 
supraveghere din clase, dar rugămintea lor de a fi puse sub 
o interdicţie preliminară fusese deja respinsă. 

Nu ştiu cine a inventat numele Xnet, dar a prins. Auzeai 
lumea discutând despre el în Muni. Van m-a sunat ca să 

107 


mă-ntrebe dacă ştiam de el, şi-am fost cât pe ce să mă 
sufoc când mi-am dat seama despre ce vorbea: discurile pe 
care începusem să le distribui cu o săptămână în urmă 
trecuseră de la un computer la altul şi fuseseră copiate, 
ajungând până în Oakland în numai două săptămâni. Ceea 
ce m-a făcut să mă uit peste umăr - ca şi cum aş fi încălcat 
o lege şi DHS-ul ar fi venit să mă aresteze, punându-mă 
pentru totdeauna după gratii. 

Fuseseră săptămâni grele. La BART se renunţase definitiv 
la biletele plătite cu bani gheaţă, cărora le luaseră locul 
cârdurile cu arphid-uri „fără contact”, pe care le fluturai în 
dreptul barierelor rotative ca să poţi trece dincolo de ele. 

Erau excelente şi convenabile, dar, de fiecare dată când 
foloseam unul, mă gândeam că mi se lua urma. Cineva a 
postat pe Xnet un link către un raport al Electronic Frontier 

Foundationl, în care se vorbea despre modul în care 
erau folosite chestiile alea pentru urmărire, şi raportul 
cuprindea povestiri minuscule despre grupuri mici de 
oameni care protestaseră în staţiile BART. 

Eu foloseam acum Xnetul pentru aproape orice. Îmi 
creasem o adresă de e-mail falsă, prin intermediul 
Partidului 

Piraților, un partid politic suedez care detesta 
supravegherea pe internet şi care promisese păstrarea 
secretului conturilor de mail faţă de oricine, chiar şi faţă de 
poliţie. 

O accesam numai via Xnet, sărind de la o conexiune 
internet din vecinătate la alta şi păstrându-mi anonimatul - 
speram eu - pe tot traseul, până în Suedia. Nu-mi mai 
spuneam 

1 Electronic Frontier Foundation, Fundaţia Frontiere 
Electronice. Organizaţie non-profit internaţională, cu sediul 
în SUA, oferind consultanţă în domeniul drepturilor civile în 
contextul mediilor digitale (n. Red.). 

108 

win5ton. Dacă Benson putea deduce pe cine ascundea 
pseudonimul, atunci oricine altcineva o putea face. Noul 
meu nume, inventat spontan, era MIk3y şi primeam o 


grămadă de e-mailuri de la oameni care aflaseră din 
camerele de chat şi de pe forumuri că-i puteam ajuta să-şi 
rezolve problemele legate de configurarea Xnetului şi de 
conexiuni. 

îmi lipsea Harajuku Fim Madness. Compania întrerupsese 
jocul pe o perioadă nedefinită. Spuneau că, din motive de 
securitate, nu li se părea o idee bună să ascunzi lucruri şi 
să trimiţi oamenii să le găsească. Dacă se întâmpla să 
creadă cineva că era o bombă? Dacă punea cineva o 
bombă în acelaşi loc? 

Dacă eşti lovit de trăsnet când umbli cu o umbrelă? 
Interziceţi umbrelele! Opuneţi-vă amenințării trăsnetului! 

Am continuat să-mi folosesc laptopul, deşi de fiecare 
dată mi se făcea pielea ca de găină. Cine îl pusese sub 
urmărire s-ar fi mirat dacă nu l-aş fi folosit. M-am gândit să 
navighez în fiecare zi, la întâmplare şi din ce în ce mai 
puţin, pentru ca oricine m-ar fi supravegheat să mă vadă 
modificându-mi încet obiceiurile, nu schimbându-mi-le 
brusc. Citeam necrologurile alea care îţi dădeau fiori - ale 
miilor mei de prieteni şi vecini rămaşi fără viaţă pe fundul 
golfului. 

Ca să spun adevărul, îmi făceam temele din ce în ce mai 
puţin în fiecare zi. Aveam treburi în altă parte. Ardeam în 
fiecare zi alte teancuri de discuri cu Paranoidxbox, câte 
cincizeci sau şaizeci de bucăţi, şi le împărţeam în tot oraşul, 
unor oameni despre care auzisem că doreau să ardă ei 
înşişi câte şaizeci, pentru prietenii lor. 

Nu mă temeam prea mult că aş fi putut fi prins făcând-o, 
pentru că aveam de partea mea o cripto de bună calitate. 

Cripto înseamnă criptografie, sau „scriere secretă”, iar 
aşa ceva există de pe vremea romanilor (literalmente: 
August 

109 

Cezar era mare amator de criptografie şi îi plăcea să-şi 
inventeze propriile coduri, dintre care folosim astăzi unele 
pentru a cripta poantele unor glume din e-mailuri). 

Criptografia ţine de matematică. O matematică dificilă. 

N-am de gând să vă dau explicaţii detaliate pentru că nici 


matematica pe care o ştiu eu nu e de-ajuns ca să pot 
înţelege totul - dacă vreţi într-adevăr să aflaţi mai multe, 
uitaţi-vă pe Wikipedia. 

Dar iată aici versiunea prescurtată: Anumite tipuri de 
funcţii matematice sunt foarte uşor de rezolvat într-o 
direcţie şi realmente dificile în cealaltă. E simplu să 
înmulţeşti două numere prime mari ca să obţii un număr 
enorm. 

Dar este mult, mult mai dificil să iei orice număr foarte 
mare şi să deduci ce numere prime trebuie să înmulţeşti 
pentru a-l obţine ca rezultat. 

Ceea ce înseamnă că poţi începe să creezi o metodă de 
codificare bazându-te pe înmulţirea numerelor prime foarte 
mari, pentru că decodificarea e dificilă dacă nu ştii care 
sunt aceste numere. Extrem de dificilă. De exemplu, toate 
computerele care s-au inventat vreodată nu ar reuşi s-o 
ducă la bun sfârşit nici dacă ar lucra vreme de un trilion de 
ani, şapte zile din şapte şi douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

Un mesaj criptat e alcătuit din patru părţi: mesajul 
original, numit „text clar“. Mesajul codificat, numit „text 
cifrat”. 

Metoda de codificare, numită „cifru”. Şi, în sfârşit, cheia: 
partea secretă pe care o foloseşte cifrul când prelucrează 
textul clar pentru a obţine textul cifrat. 

Oamenii care se ocupau de criptare obişnuiau să 
păstreze secretul în privinţa tuturor acestora. Fiecare 
agenţie şi fiecare guvern avea propriile sale cifruri şi 
propriile sale chei. Nici naziştii, nici aliaţii n-au vrut ca 
modul în care îşi codificau 

110 

mesajele, ca să nu mai vorbim de chei, să fie cunoscut de 
tabăra adversă. Pare o idee bună, nu-i aşa? 

Nu e. 

Prima dată când mi s-a vorbit de această codificare 
bazată pe factori primi, am spus imediat: 

— Nicidecum, asta e o păcăleală. Adică fireşte că e dificil 
să identifici aceşti factori primi, indiferent ce-aţi spune. Dar 


pe vremuri era imposibil să zbori, să ajungi pe Lună sau să 
obţii un hard disk pe care să se poată stoca mai mult decât 
câţiva kiloocteţi. Cineva trebuie să fi inventat o metodă de 
decriptare a mesajelor. 

Am avut viziunea unui munte găunos, plin de 
matematicieni de la NSA, care citesc toate e-mailurile din 
lume şi chicotesc de zor. 

De fapt, cam aşa ceva s-a petrecut în timpul celui de al 

Doilea Război Mondial. Din acest motiv viaţa nu seamănă 
prea mult cu jocul Castle Wolfenstein, unde am petrecut 
multe zile vânând nazişti. 

Problema constă în dificultatea păstrării secretului unui 
cifru. E nevoie de o grămadă de matematică pentru a crea 
unul, dacă e folosit pe scară largă toată lumea care îl 
foloseşte trebuie să păstreze secretul, şi dacă trece cineva 
în tabăra cealaltă trebuie găsit un cifru nou. 

Cifrul utilizat de nazişti se numea Enigma şi foloseau un 
mic computer mecanic, numit Maşina Enigma, pentru a-şi 
codifica şi decodifica mesajele. Fiecare submarin, fiecare 
navă şi fiecare staţie aveau nevoie de un asemenea 
computer, aşa că, în final, căderea unuia dintre ele în 
mâinile aliaţilor a fost inevitabilă. 

Când s-a întâmplat asta, au spart codul. Munca a fost 
condusă de eroul meu favorit din toate timpurile, un tip pe 

111 

nume Alan Turing, căruia i se poate atribui într-o foarte 
mare măsură inventarea computerelor, în forma în care le 
cunoaştem azi. Spre ghinionul lui, era gay, aşa că, după 
război, guvernul britanic idiot l-a obligat să-şi injecteze 
hormoni masculini pentru a-şi „vindeca” homosexualitatea, 
iar el s-a sinucis. Darryl mi-a dat o biografie a lui Turing la 
cea de-a paisprezecea mea aniversare - înfăşurată în 
douăzeci de straturi de hârtie şi pusă în cutia reciclată a 
unei jucării Batmobile, aşa ambala el cadourile - şi de 
atunci am devenit adeptul devotat al lui Turing. 

Aliaţii se aflau acum în posesia Maşinii Enigma şi puteau 
să intercepteze o mulţime de mesaje radio ale naziştilor. 

Ceea ce nu însemna mare lucru, de vreme ce fiecare 


căpitan de navă avea cheia lui secretă. Şi, de vreme ce 
aliaţii nu cunoşteau aceste chei, deținerea maşinii n-ar fi 
trebuit să le fie de niciun folos. 

Aici se vede cum îi dăunează criptografiei secretul. 

Cifrul Enigma era greşit. Odată ce s-a apucat să-l 
studieze cu mare atenţie, Turing şi-a dat seama că exista o 
eroare matematică făcută de criptografii nazişti. Punând 
mâna pe 

Maşina Enigma, Turing a reuşit să deducă o metodă de 
decriptare a oricărui text nazist, indiferent de cheia folosită. 

Ceea ce i-a costat pe nazişti războiul. Adică, sper că nu 
m-aţi înţeles greşit. Asta e vestea bună. Ascultaţi ce vă 
spune un veteran al Castelului Wolfenstein. Nu v-aţi dori ca 
naziştii să vă conducă ţara. 

După război, criptografii au petrecut o grămadă de timp 
gândindu-se la asta. Problema apăruse fiindcă Turing era 
mai deştept decât tipul care concepuse Enigma. Ori de câte 
ori inventai un cifru, erai vulnerabil în faţa unui om mai 
inteligent, care găsea o modalitate de a-l sparge. 

1 12 

Şi, cu cât s-au gândit mai mult, cu atât şi-au dat mai bine 
seama că oricine poate concepe un sistem de securizare 
despre care el însuşi nu-şi imaginează cum ar putea fi 
spart. Dar nimeni nu e în stare să-şi imagineze ce 
posibilităţi are un om mai inteligent decât el. 

Ca să-ţi dai seama cum funcţionează cifrul tău, trebuie 
să-l faci cunoscut. Trebuie să le spui cât mai multor 
persoane cu putinţă cum funcţionează, pentru ca acestea 
să-l poată ataca prin toate mijloacele pe care le au la 
dispoziţie, testându-i gradul de siguranţă. Cu cât durează 
mai mult până când descoperă cineva o imperfecţiune, cu 
atât mai sigur e cifrul. 

Şi aşa stau lucrurile astăzi. Dacă vrei să fii în siguranţă, 
nu foloseşti un mod de criptografiere inventat de un geniu 
cu o săptămână în urmă. Foloseşti ceva la care au apelat 
alţii cât mai mult cu putinţă, fără să fi descoperit cineva 
cum să spargă codul. Indiferent dacă eşti o bancă, un 
terorist, un guvern sau un adolescent, foloseşti acelaşi 


cifru. 

Dacă foloseşti unul conceput de tine însuţi, rişti să apară 
cineva capabil să descopere o eroare care ţi-a scăpat, 
cineva care s-a amestecat în treburile tale ca Turing, 
decriptându-ţi toate mesajele „confidenţiale” şi râzând pe 
înfundate de pălăvrăgelile idioate, de tranzacţiile financiare 
şi de secretele militare. 

Prin urmare, criptografia avea să mă ferească de oricine 
încerca să tragă cu urechea, dar nu eram pregătit să mă 
confrunt cu histogramele. 

Am coborât din BART şi mi-am fluturat cârdul deasupra 
barierei rotative, îndreptându-mă spre staţia de pe 24th 

Street. Ca de obicei, în staţie îşi pierdeau vremea o 
mulţime de ciudaţi, beţivi, creştini agasant de entuziaşti, 
mexicani voinici holbându-se la pavaj şi câţiva golănaşi de 
cartier. Am 

113 

trecut pe lângă ei privind drept înainte şi ignorându-i, 
până ce am ajuns la scările pe care le-am urcat în pas 
alergător, ieşind la suprafaţă. Rucsacul meu era acum gol, 
nu îl mai umflau discurile cu Paranoidxbox pe care le 
distribuisem, aşa că îmi simţeam umerii lejeri şi am pornit-o 
la drum cu paşi energici imediat ce am ajuns sus, pe 
stradă. Predicatorii erau încă la lucru, vorbeau în spaniolă şi 
engleză despre lisus şi aşa mai departe. 

Vânzătorii de ochelari de soare contrafăcuţi dispăruseră, 
dar le luaseră locul tipii care vindeau câini-robot, capabili să 
latre imnul naţional şi să se ridice în două labe când le 
arătai fotografia lui Osama bin Laden. Probabil că-n 
creierele lor mici rula un program excelent şi mi-am propus 
să ţin minte să cumpăr mai târziu vreo doi şi să-i demontez. 
În industria jucăriilor, recunoaşterea  fizionomiilor era o 
noutate care făcuse de curând saltul de la tehnica militară 
către cazinourile în căutarea trişorilor şi către apărătorii 
legii. 

Am pornit-o pe 24th Street, mergând spre Potrero Hill şi 
spre casă, legănându-mi umerii, trăgând în nări mirosurile 
de burrito purtate de vânt dinspre restaurante şi gândindu- 


mă la cină. 

Nu ştiu cum de s-a întâmplat să mă uit peste umăr, dar 
am făcut-o. Poate-a fost vorba de subconştient, de un strop 
dintr-al şaselea simţ. Am ştiut că eram urmărit. 

Erau doi albi vânjoşi, cu mustăcioare, care mă duceau cu 
gândul fie la poliţai, fie la motocicliştii gay care se plimbă în 
sus şi în jos pe Castro, însă homosexualii sunt tunşi de 
obicei mai frumos. Purtau hanorace de culoarea cimentului 
învechit şi blugi, cu centurile ascunse. M-am gândit la toate 
lucrurile pe care le poate masca un poliţist sub hanorac, la 

114 

centura bine dotată a tipului de la DHS din camion. 
Amândoi aveau căşti Bluetooth. 

Mi-am văzut de drum, cu inima bătând să-mi spargă 
pieptul. _ 

Mă aşteptam la asta încă de când începusem. Imi luasem 
toate precauţiile, dar femeia tunsă scurt mă avertizase 

A că mă urmărea. Îmi spusese că eram un tip 
stigmatizat. 

Mi-am dat seama că mă aşteptasem tot timpul să fiu 
ridicat şi dus înapoi la închisoare. De ce nu? De ce ar fi fost 
Darryl la închisoare şi eu nu? Ce avantaj obţinusem eu? Nu 
avusesem nici măcar destul curaj ca să le povestesc 
părinţilor mei - sau părinţilor lui - ce ni se întâmplase de 
fapt. _ 

Am grăbit pasul şi am făcut un inventar în gând. In 
geantă nu aveam nimic incriminator. Mă rog, nu din cale- 
afară de incriminator. Pe Şcolarcompul meu rula programul 
care îmi permitea să folosesc IM şi alte chestii, dar îl aveau 
jumătate din elevii şcolii. Schimbasem modul de criptare a 
datelor memorate pe telefon - acum chiar aveam o partiție 
falsă al cărei conţinut putea reveni la forma inteligibilă dacă 
foloseai o parolă, dar ascunsesem tot ce era interesant şi 
era nevoie de o altă parolă pentru a accesa acea partiție. 
Partea ascunsă semăna perfect cu nişte mesaje spam 
întâmplătoare - când criptezi datele, nu se pot distinge de 
zgomotul de fond - şi nimeni n-avea de unde să ştie că s-a 
aflat vreodată acolo. 


în geanta mea nu era niciun disc. Pe laptopul meu nu 
existau dovezi incriminatoare. Bineînţeles că, dacă se uitau 
cu atenţie la Xboxul meu, jocul era încheiat. Ca să spun 
aşa. 

M-am oprit locului. Făcusem treabă bună acoperindu-mă, 
atât de bună pe cât îmi stătea în puteri. Venise momentul 
să-mi înfrunt soarta. Am intrat în cea mai apropiată 
speluncă şi am comandat un burrito cu carnitas - fâşii de 
carne 

115 

de porc - şi o porţie suplimentară de sos picant. Puteam 
merge la închisoare la fel de bine cu stomacul plin. Am luat 
şi o găleată de horchata, o băutură rece ca gheaţa, făcută 
din orez, care seamănă cu un soi de budincă apoasă, pe 
jumătate dulceagă (mai gustoasă decât s-ar crede). 

M-am aşezat să mănânc şi m-a cuprins un calm profund. 

Eram pe punctul de a intra la închisoare pentru crimele 
mele, sau poate că nu. De când mă ridicaseră, libertatea 
mea nu mai fusese decât o vacanţă vremelnică. Ţara mea 
nu-mi mai era prietenă: ne aflam în tabere opuse şi ştiam 
că nu puteam câştiga. 

Cei doi indivizi au intrat în restaurant când îmi 
terminasem porţia de burrito şi mă pregăteam să comand 
nişte churros - aluat bine prăjit, cu zahăr şi scorţişoară - ca 
desert. 

Presupun că aşteptaseră afară şi se plictisiseră în timp ce 
tăiam eu frunză la câini. 

Am rămas în picioare lângă tejghea, în spatele meu, 
blocându- mă. Mi-am luat porţia de churros servită de o 
bunicuţă frumoasă, i-am plătit şi am luat două muşcături 
grăbite din prăjitură înainte de a mă răsuci. Voiam să 
mănânc măcar o mică parte din desert. Ar fi putut fi ultimul 
de care aveam parte, pentru multă, multă vreme. 

Pe urmă m-am întors. Cei doi erau atât de aproape încât 
puteam să văd coşul de pe obrazul celui din stânga şi micul 
muc de sub nara celuilalt. 

— Scuzaţi-mă, am spus, dând să-mi fac loc pe lângă ei. 

Cel cu mucul mi s-a pus în drum. 


— Domnule, mi s-a adresat, ne puteţi însoţi afară? 

A arătat către uşa restaurantului. 

— îmi pare rău, acum mănânc, am răspuns, mişcându- 
mă din nou. 

116 

De data asta, tipul mi-a pus mâna în piept. Respira 
precipitat pe nas, făcând mucul să se legene. M-am gândit 
că şi eu respiram greu, dar nu-mi puteam da seama din 
cauza bătăilor de ciocan ale inimii. 

Celălalt şi-a răsfrânt cu un bobârnac clapa din faţă a 
hanoracului, lăsând să se vadă o insignă a Departamentului 
de 

Poliţie San Francisco. 

— Poliţia. Vă rog să veniţi cu noi. 

— Lăsaţi-mă să-mi iau lucrurile, am spus. 

— Avem noi grijă de asta, a precizat el. 

Cel cu mucul s-a apropiat cu încă un pas, plasându-şi 
talpa piciorului între ale mele. Şi în unele dintre artele 
marţiale se procedează aşa. lţi permite să simţi când îşi 
mută celălalt centrul de greutate, pregătindu-se să se 
mişte. 

Insă n-aveam de gând să fug. Ştiam că nu poţi fugi de 
soartă. 

Capitolul 7 

M-au scos afară şi m-au dus după colţ, unde aştepta o 
maşină de poliţie fără semne distinctive. Evident, nu 
însemna că în cartier ar fi existat cineva căruia să-i fie greu 
să-şi dea seama că era maşina unor poliţai. Acum, când 
preţul benzinei a sărit de şapte dolari galonul, numai poliţia 
mai conduce automobile mari, Crown Victoria. Mai mult 
decât atât, numai copoii îşi pot permite să parcheze alături 
de o altă maşină, în mijlocul străzii Van Ness, fără ca a lor 
să fie ridicată de hoardele de operatori prădători de pe 
autovehiculele pentru remorcare, ce patrulează la nesfârşit, 
gata să impună cu forţa reguli de parcare de neînțeles şi să 
primească o gratificaţie fiindcă ţi-au răpit maşina. 

Muc Uscat şi-a suflat nasul. Eu stăteam pe bancheta din 
spate, alături de el. Partenerul lui era aşezat în faţă, bătând 


darabana cu un deget pe un laptop antic, rezistent la 
tăvăleală, care arăta de parcă primul său proprietar ar fi 
fost Fred Flintstone. 

Muc Uscat s-a uitat din nou, cu atenţie, la legitimaţia 
mea. 

— Nu vrem decât să-ţi punem câteva întrebări de rutină. 

118 

— Pot să vă văd insignele? am spus. 

Era clar că erau poliţişti, dar nu făceam niciun rău dându- 
le de înţeles că-mi cunoşteam drepturile. 

Muc Uscat mi-a arătat insigna prea repede ca să mă pot 
uita bine la ea, dar, de pe scaunul din faţă, Coş m-a lăsat s- 
o privesc îndelung pe a lui. Conţinea numărul diviziei din 
care făceau parte şi am memorat numărul din patru cifre al 
insignei. Era simplu: 1337 reprezintă şi modul în care scriu 
hackerii „leet“ sau „elită”. 

— Ne puteţi arăta un act de identitate, vă rog? 

Erau foarte politicoşi amândoi şi niciunul nu încerca să 
mă intimideze aşa cum o făcuseră cei de la DHS, când mă 
aflasem în custodia lor. 

— Sunt arestat? 

— Sunteţi reţinut temporar, ca să putem garanta 
siguranţa dumneavoastră şi siguranţa publică, a răspuns 
Muc Uscat. 

l-am dat carnetul meu de şofer. El i l-a întins lui Coş, care 
a introdus lent datele în computerul său. L-am văzut făcând 
o greşeală de tastare şi am fost gata să-l corectez, dar mi- 
am închipuit că era mai bine să-mi ţin gura. 

— Vrei să-mi spui ceva anume, Marcus? Ţi se spune 
Marc? 

— Marcus e perfect, am răspuns. 

După cum arăta, Muc Uscat ar fi putut fi un om 
cumsecade. 

Cu excepţia faptului că mă răpise şi mă adusese-n 
maşina lui. 

— Marcus. Vrei să spui ceva? 

— De exemplu, ce? Şi sunt arestat? 

1 Limbajul „leet“, folosit pe internet, se bazează pe 


înlocuirea literelor cu cifre, ca de ex. „leet“ - „1337“ sau 
„Winston“ - „Win5tOn“; „leet“ 

derivă din cuvântul „elite” (elită) (n. Red.). 

119 

— În momentul de faţă, nu, a spus Muc Uscat. Ai vrea să 
fii arestat? 

—Nu. 

— Bun. Te urmărim de când ai ieşit din staţia BART. 
Permisul tău, Fast Passul, arată că ai mers într-o mulţime 
de locuri stranii, în multe momente bizare ale zilei. 

Am simţit ceva relaxându-mi-se în piept. Atunci toată 
povestea n-avea nicio legătură cu Xnetul, nu tocmai. 
Supravegheau modul în care foloseam metroul şi voiau să 
ştie de ce făcusem călătorii atât de ciudate în ultima 
vreme. Ce stupid, pe de-întregul stupid. 

— Aşadar îi urmăriţi pe toţi cei care ies din BART dacă au 
un istoric straniu al călătoriilor? Probabil sunteţi foarte 
ocupati. 

— Nu pe toţi, Marcus. Suntem alertaţi când iese cineva 
care are un profil de călătorie neobişnuit şi când asta ne 
ajută să apreciem dacă e necesară o anchetă. In cazul tău, 
te-am urmărit fiindcă am vrut să ştim de ce un puştan ca 
tine, care pare atât de inteligent, are un profil de călătorie 
atât de ciudat. 

Acum ştiam că n-aveam să ajung la închisoare, dar eram 
sâcâit. Tipii ăia nu aveau din ce motiv să mă spioneze - 
Hristoase, BART n-avea niciun motiv ca să-i ajute să mă 
spioneze. Când naiba începuse permisul meu de metrou să 
mă trădeze ca având un „profil de călătorie neobişnuit”? 

— Cred că acum aş prefera să fiu arestat, am spus. 

Muc Uscat s-a lăsat pe spate şi m-a privit ridicând dintr-o 
sprânceană. 

— Serios? Sub ce acuzaţie? 

— Oh, vreţi să spuneţi că folosirea mijloacelor de 
transport în comun într-un mod neobişnuit nu e o 
infracţiune? 

Coş a închis ochii, apoi şi-a frecat pleoapele cu degetele 
mari. 


120 

Muc Uscat a oftat, ca o victimă. 

— Uite ce e, Marcus, noi suntem de partea ta. Folosim 
acest sistem ca să prindem infractorii. Ca să prindem 
teroriştii şi traficanţii de droguri. Poate eşti şi tu un traficant 
de droguri. Un Fast Pass e o modalitate foarte bună de a 
umbla prin oraş. La adăpostul anonimatului. 

— Ce e rău în privinţa anonimatului? A fost destul de bun 
pentru Thomas Jefferson. Şi, apropo, sunt arestat? 

— Să-l ducem acasă, a spus Coş. Putem discuta cu 
părinţii lui. 

— O idee excelentă, am comentat eu. Sunt sigur că 
părinţii mei sunt nerăbdători să afle cum sunt cheltuiţi banii 
din impozite... 

întinsesem coarda prea tare. Coş îşi dusese mâna către 
mânerul portierei, însă în clipa aceea s-a răsucit brusc spre 
mine, verde de furie şi cu venele zvâcnindu-i la tâmple. 

— Ce-ar fi să-ţi ţii gura acum, când încă mai ai de-ales? 

După tot ce s-a-ntâmplat în ultimele două săptămâni, n-o 
să mori dac-o să cooperezi cu noi. Şi ştii ce, poate ar trebui 
să te-arestăm. Poţi petrece o zi sau două la puşcărie, până 
îti dă de urmă avocatul tău. Timp în care se pot întâmpla o 
grămadă de lucruri. O grămadă. Ce zici de asta? 

N-am spus nimic. Fusesem nechibzuit şi furios. Acum 
eram speriat, o spaimă prostească. 

— îmi cer scuze, am reuşit să articulez, detestându-mă 
pentru că o făcusem. 

Muc Uscat a trecut pe locul din faţă şi Coş a pornit 
maşina, urcând pe 24th Street şi mergând apoi peste 
Potrero 

Hill. Aflaseră adresa de pe actul meu de identitate. 

Au sunat la uşă şi mama a deschis, fără să scoată lanţul. 

A aruncat o privire în jur şi a dat cu ochii de mine: 

— Marcus? Cine sunt aceşti domni? 

121 

— Poliţia, a spus Muc Uscat. l-a arătat legitimaţia, lăsând- 
o s-o privească pe îndelete - fără s-o retragă cu o mişcare 
grăbită, aşa cum procedase în cazul meu. Putem intra? 


Mama a închis uşa, a scos lanţul şi i-a lăsat să intre. M-au 
adus înăuntru şi mama ne-a măsurat pe toţi trei cu una 
dintre privirile ei de pomină. 

— Despre ce e vorba? 

Muc Uscat a arătat spre mine. 

— Am vrut să-i punem fiului dumneavoastră câteva 
întrebări de rutină despre deplasările lui, dar a refuzat să 
răspundă. 

Am avut senzaţia că e cel mai bine să-l aducem aici. 

— E arestat? 

Accentul mamei se făcea simţit cu putere. Buna mea 
mamă. 

— Sunteţi cetăţean al Statelor Unite, doamnă? a întrebat 
Coş. 

Ea a aruncat o privire care ar fi putut jupui vopseaua. 

— Sigur că sunt, ha, a spus, cu un accent sudic evident. 

Eu sunt arestată? 

Poliţaii au schimbat o privire. 

Coş a preluat iniţiativa. 

— Se pare c-am pornit pe picior greşit. L-am identificat 
pe fiul dumneavoastră drept o persoană cu un tipar 
neobişnuit de utilizare a mijloacelor de transport în comun, 
ca parte a noului program de control preventiv. Când 
remarcăm persoane ale căror călătorii sunt neobişnuite, 
sau corespund unui profil generator de suspiciuni, mergem 
cu învestigaţiile mai departe. 

— O clipă, a spus mama. De unde ştiţi cum călătoreşte 
fiul meu cu Muni? 

— Fast Passul, a răspuns el. Monitorizează călătoriile. 

— înţeleg, a zis mama, încrucişându-şi braţele la piept. 

Ceea ce era semn rău. Era destul de rău că nu le oferise 
o ceaşcă de ceai - pe teritoriul mamei, era ca şi cum i-ar fi 
lăsat să 

122 

strige prin fanta pentru corespondenţă din uşă dar odată 
ce îşi încrucişase braţele, n-avea să se sfârşească bine 
pentru ei. In clipa aceea mi-am dorit să-i cumpăr un buchet 
enorm de flori. 


— Marcus, aici de faţă, a refuzat să ne spună de ce-au 
fost deplasările lui aşa cum au fost. 

— Vreţi să spuneţi că fiul meu e terorist din cauza 
modului în care merge cu autobuzul? 

— Teroriştii nu sunt singurii infractori pe care-i prindem 
astfel, a zis Coş. Mai sunt şi traficanţii de droguri. Golanii de 
cartier. Chiar şi hoţii din magazine destul de inteligenţi ca 
să dea lovituri de fiecare dată în alt cartier. 

— Credeţi că fiul meu e traficant de droguri? 

— N-am spus asta... a început Coş. 

Mama a bătut din palme cu ochii la el, impunându-i 
tăcerea. 

— Marcus, dă-mi te rog rucsacul tău. 

| l-am dat. 

Mama i-a tras fermoarul şi s-a uitat înăuntru, întorcându- 
se mai întâi cu spatele la noi. 

— Domnilor poliţişti, acum pot afirma că în geanta fiului 
meu nu sunt nici narcotice, nici explozibili, nici zorzoane 
furate din magazine. Cred c-am terminat cu asta. Vă rog să- 
mi daţi numerele insignelor înainte de a pleca. 

Muc Uscat i-a adresat un rânjet sarcastic. 

— Doamnă, ACLU dă în judecată trei sute de poliţişti din 

Departamentul de Poliţie din San Francisco, va trebui să 
staţi la coadă. 

Mama mi-a făcut o cană cu ceai, apoi m-a certat fiindcă 
luasem deja masa de seară, deşi ştiam că ea pregătea 
falafel. 

Tata a venit când mai stăteam încă la masă, iar eu şi 
mama i-am povestit cu schimbul cele întâmplate. A clătinat 
din cap. 

123 

— Lillian, nu şi-au făcut decât datoria. 

Mai purta încă blazerul albastru şi pantalonii kaki pe care 
le îmbrăca atunci când făcea consultanţă în Silicon Valley. 

— Lumea nu mai e la fel ca săptămâna trecută. 

Mama şi-a lăsat jos cana cu ceai. 

— Drew, eşti ridicol. Fiul tău nu e terorist. Modul în care 
foloseşte sistemul de transport în comun nu e un motiv 


pentru o anchetă poliţienească. 

Tata şi-a scos blazerul. 

— La serviciu, noi facem asta tot timpul. Aşa pot fi 
folosite calculatoarele pentru a descoperi tot felul de erori, 
de anomalii şi de consecinţe. li ceri computerului mai întâi 
să creeze profilul unei înregistrări medii dintr-o bază de 
date, apoi să găsească înregistrările care se îndepărtează 
cel mai mult de medie. Se numeşte analiză bayesiană şi se 
foloseşte de câteva secole. Fără ea n-am putea filtra 
mesajele spam... 

— Deci spui că, după părerea ta, poliţia ar trebui să fie la 
fel de ineficientă ca filtrul meu spam? am întrebat. 

Tata nu se înfuria niciodată când îl contraziceam, dar în 
seara aceea îmi dădeam seama că era foarte încordat. 
Totuşi nu m-am putut abţine. Propriul meu tată lua partea 
poliţiei! 

— Spun că e pe deplin rezonabil ca poliţia să-şi conducă 
învestigaţiile începând cu o procesare statistică a 
informaţiilor, urmată de munca de teren, unde intervine de 
fapt omul, verificând cauzele anomaliei. Nu sunt de părere 
că un computer ar trebui să-i spună poliţiei pe cine s- 
aresteze, ci doar s-o ajute să caute acul în carul cu fân. 

— Dar colectând toate informaţiile din sistemul de 
transport îşi umplu singuri carul cu fân, am spus eu. Există 
un munte enorm de informaţii şi printre ele nu e aproape 

124 

nimic care să merite atenţia, din punctul de vedere al 
poliţiei. 

Nu e decât pierdere de timp. 

— Marcus, îmi dau seama că eşti nemulţumit fiindcă 
sistemul ăsta ţi-a făcut neplăceri. Dar ar trebui să-nţelegi 
gravitatea situaţiei, mai bine decât oricine altcineva. Nu ți- 
au făcut niciun rău, nu-i aşa? Ba chiar te-au adus acasă cu 
maşina. 

M-au ameninţat că mă bagă la puşcărie, m-am gândit, 
dar mi-am dat seama că n-avea rost s-o spun. 

— în plus, a adăugat, încă nu ne-ai povestit pe unde 
naiba ai umblat ca să dai naştere unui tipar de călătorie 


atât de bizar. 

Ceea ce m-a făcut să-nlemnesc. 

— Credeam că aveţi încredere în judecata mea, că vă 
bizuiţi pe ea, că nu vreţi să mă spionaţi. Tata spusese asta 
destul de des. Chiar vreţi să vă dau socoteală pentru 
fiecare drum pe care l-am făcut? 

Mi-am pus Xboxul în priză imediat ce am ajuns în camera 
mea. Am îndreptat proiectorul spre tavan, astfel încât să 
bată pe peretele de deasupra patului (fusesem nevoit să 
dau jos impresionantul meu tablou mural alcătuit din 
reclame ale concertelor de punk rock pe care le 
desprinsesem de pe stâlpii de telefon şi le lipisem pe foi 
mari de hârtie albă). 

Am pornit Xboxul şi am privit imaginea formându-se pe 
ecran. Aveam de gând să le trimit câte un e-mail lui Van şi 

Jolu, ca să le povestesc despre ciondăneala cu poliţaii, 
dar m-am oprit în timp ce îmi puneam degetele pe 
tastatură. 

Ceva m-a înfiorat, semănând destul de bine cu senzaţia 
pe care o avusesem când îmi dădusem seama că sărmanul 
meu Salmagundi fusese transformat într-un trădător. De 
data asta aveam impresia că mult îndrăgitul meu Xnet ar 

125 

fi putut transmite către DHS locul unde se afla fiecare 
dintre utilizatorii săi. 

Era din cauza spuselor tatei: li ceri computerului mai întâi 
să creeze profilul unei înregistrări medii dintr-o bază de 
date, apoi să găsească înregistrările care se îndepărtează 
cel mai mult de medie. 

Xnetul era sigur, fiindcă utilizatorii săi nu se conectau 
direct la internet. Săreau din Xbox în Xbox până când 
găseau unul care era conectat, apoi îşi introduceau 
mesajele, sub formă de informaţii indescifrabile, criptate. 
Nimeni nu putea spune care dintre pachetele de date de pe 
internet erau Xnet şi care nu erau decât simple tranzacţii 
bancare vechi, sau comerţ electronic, sau alte comunicări 
codificate. Nu puteai afla cine testa Xnetul şi cu atât mai 
puţin cine-l folosea. 


Dar cum rămânea cu „statistica bayesiană” a tatei? Mă 
jucasem cândva cu matematica bayesiană. Eu şi Darryl 
încercaserăm la un moment dat să ne creăm un filtru spam 
mai bun şi, când filtrezi spamul, ai nevoie de aşa ceva. 
Thomas 

Bayes a fost un matematician englez din secolul al 
optsprezecelea de care nu s-a sinchisit nimeni decât după 
ce au trecut vreo două sute de ani de la moartea sa, când 
specialiştii în computere şi-au dat seama că tehnica lui de 
analiză statistică a unui munte de date va fi mai mult decât 
utilă în masivele 

Himalaya înălțate din informaţiile lumii moderne. 

lată cum lucrează statistica bayesiană. Să spunem că ai 
un morman de spamuri. lei fiecare cuvânt din ele şi numeri 
de câte ori apare. Asta reprezintă o „histogramă a 
frecvenţei cuvintelor” şi vă spune care este probabilitatea 
ca un sac-de-cuvintel oarecare să fie un spam. Apoi luaţi o 
tonă 

1 Text reprezentat ca o colecţie de cuvinte neordonate 
(n. Tr.). 

126 

de e-mailuri care nu sunt spam - specialiştii le numesc 

„ham” - şi faceţi acelaşi lucru. 

Aşteptaţi până la sosirea unui nou e-mail şi numărați 
cuvintele pe care le conţine. Apoi folosiţi histograma 
frecvenţei cuvintelor din mesajul analizat pentru a calcula 
probabilitatea de a se încadra în teancul de spam sau în cel 
de ham. Dacă se dovedeşte a fi spam, modificaţi 
histograma 

„spam” luându-l în calcul. Există o mulţime de metode de 
rafinare a acestei tehnici - căutarea cuvintelor care apar în 
perechi, înlăturarea informaţiilor vechi - dar aşa lucrează în 
esenţă. E una dintre acele idei măreţe şi simple care par la 
mintea cocoşului după ce-ai auzit de ele. 

Are o mulţime de utilizări - îi poţi cere unui computer să 
numere liniile dintr-o fotografie ca să vadă dacă histograma 
frecvenţei acestora e de tip „câine” sau de tip „pisică”. 

Poate descoperi pornografia,  fraudele bancare, 


schimburile de insulte. Lucruri utile. 

Dar era o veste proastă pentru Xnet. Să spunem că ţineţi 
sub urmărire întregul internet - ceea ce face DHS-ul, 
fireşte. 

Nu puteţi şti cine transferă pachete de informaţii Xnet, 
fiindcă, din cauza criptografiei, nu puteţi examina 
conţinutul acestora. 

Ceea ct puteţi face este să descoperiţi cine apelează la 
traficul de informaţii codificate într-o măsură mult, mult mai 
mare decât oricine altcineva. Pentru un navigator obişnuit 
pe internet, o sesiune online conţine, probabil, text clar în 
proporţie de nouăzeci şi cinci la sută şi numai cinci la sută 
text cifrat. Când cineva trimite, în proporţie de nouăzeci şi 
cinci la sută, texte criptate, poate că e cazul să expediezi 
pe adresa suspectului doi experţi în computere, omologii lui 

Muc Uscat şi Coş, care să-l întrebe dacă e un utilizator de 

Xnet terorist şi traficant de droguri. 

127 

Asta se întâmplă în permanenţă în China. Un disident 
inteligent poate avea ideea de a ocoli Marele Zid de Focl 

Chinezesc, folosit pentru cenzurarea întregii reţele 
internet din ţară, prin criptarea conexiunilor către 
computerele din o serie de alte state. Partidul nu poate 
spune cu exactitate pe ce site-uri navighează disidentul: 
poate sunt pornografice, sau conţin instrucţiuni de fabricare 
a bombelor, sau scrisori obscene de la iubita din Filipine, 
sau materiale politice, sau veşti bune despre scientologie. 
Nici nu e necesar s-o ştie. Nu trebuie să ştie decât că tipul 
în cauză primeşte mai multe informaţii criptate decât 
vecinii lui. Moment în care îl trimit într-un lagăr de muncă 
forţată, pur şi simplu pentru a da un exemplu, ca să vadă 
toată lumea ce păţeşti când o faci pe deşteptul. 

Până una-alta, eram gata să pariez că Xnetul se afla în 
atenţia radarului DHS, dar lucrurile n-aveau să se rezume 
pe vecie la asta. Şi, după cele petrecute în seara aceea, 
eram sigur că nu mă aflam într-o situaţie mai bună decât 
un disident chinez. li pusesem în pericol pe toţi cei care se 
cuplaseră la Xnet. Legea nu se sinchisea dacă, în realitate, 


făceai sau nu ceva rău: nu doreau decât să te pună sub 
microscop fiindcă erai anormal din punct de vedere 
statistic. Şi eu nu mai puteam nici măcar să opresc totul - 
acum, când Xnetul era în funcţiune, când avea o viaţă a lui. 

Trebuia să repar lucrurile într-un fel sau altul. 

Mi-am dorit să fi putut discuta despre asta cu Jolu. Lucra 
pentru o firmă furnizoare de servicii internet numită 
Pigspleen2 

1 în limba engleză, Firewall, plasat aici cu sensul de 
sistem de siguranţă care împiedică accesul neautorizat într- 
o anumită reţea de computere şi monitorizează transferul 
de informaţii (n. Tr.). 

2 Splină de porc (n. Tr.). 

128 

Net, care îl angajase de când avea doisprezece ani, aşa 
că ştia despre net mult mai multe decât mine. Dacă avea 
cineva habar cum puteam reuşi să n-ajungem după gratii, 
atunci el era acela. 

Din fericire, plănuisem să mă întâlnesc cu Van şi Jolu la o 
cafea, în seara următoare, după orele de şcoală, în localul 
nostru preferat din Mission. În mod oficial reprezenta 
întâlnirea săptămânală a echipei noastre de Harajuku Fun 

Madness, dar, cu jocul anulat şi cu Darryl lipsă, nu mai 
era decât un festin săptămânal al lacrimilor, completat de 
vreo şase convorbiri zilnice, telefonice sau pe IM, care 
sunau cam aşa: 

— Eşti OK? S-a întâmplat cu adevărat? 

Ar fi fost bine să mai avem şi alt subiect de discuţie. 

— Ţi-ai ieşit cu totul din minţi, a spus Vanessa. Eşti 
realmente, cu adevărat, pe de-a-ntregul şi pe bune nebun, 
sau ce? 

îşi făcuse apariţia purtând uniforma de la şcoala de fete, 
pentru că fusese obligată să facă lungul drum până acasă, 
tot drumul până la podul San Mateo, de unde urca iarăşi 
către oraş, apelând la serviciile unor autobuze pentru 
navetişti cu care colabora şcoala ei. Detesta să fie văzută în 
public în uniforma aia, întru totul de tipul Sailor Moon - o 
fustă plisată, o tunică şi ciorapi trei-sferturi. Fusese prost 


dispusă încă de când sosise în cafeneaua plină de elevi de 
la şcoala de artă, nişte emo apatici mai mari şi mai distanţi 
decât noi, care chicotiseră la apariţia ei, cu nasul în cafelele 
espresso. 

— Ce-ai vrea să fac, Van? am întrebat. 

Eram eu însumi exasperat. Şcoala era de nesuportat de 
când jocul se oprise şi Darryl lipsea. În timpul orelor lungi 
de clasă mă consolam cu gândul că aveam să-mi întâlnesc 
echipa, ceea ce mai rămăsese din ea. lar acum ne certam. 

— Nu vreau să mai rişti, Mlk3y. 

129 

Mi s-a zburlit părul de pe ceafă. Sigur, în timpul 
întâlnirilor noastre ne foloseam întotdeauna numele de 
membri ai echipei, dar al meu era atunci asociat cu 
folosirea Xnetului şi mă înspăimântam când îl auzeam 
pronunţat cu glas tare într-un local. 

— Nu mai folosi numele ăsta în public, m-am răstit. 

Van a clătinat din cap. 

— Exact ce spuneam. Ai putea s-o sfârşeşti în închisoare 
pentru asta, Marcus, şi nu numai tu. Şi o mulţime de alţi 
oameni. După ce s-a întâmplat cu Darryl... 

— O fac pentru Darryl! 

Elevii de la arte s-au răsucit spre mine, şi mi-am coborât 
vocea. 

— Vreau s-o fac, fiindcă alternativa e să-i las să ne ia 
totul. 

— Crezi c-o să-i opreşti? Nu eşti în toate minţile. Ei sunt 
guvernul. 

A A - Asta încă mai e ţara noastră, am ripostat. Încă mai 
am dreptul s-o fac. 

Van arăta de parc-ar fi fost gata să plângă. A respirat de 
două ori adânc şi s-a ridicat. 

A A I- îmi pare rău, eu nu sunt în stare de una ca asta. 
Nu te pot privi făcând-o. E ca şi cum m-aş uita la un 
accident de maşină cu încetinitorul. O să te distrugi, şi ţin 
prea mult la tine ca să fiu de faţă când o să se-ntâmple. 

S-a aplecat, m-a cuprins într-o îmbrăţişare fierbinte şi m- 
a sărutat apăsat pe obraz, atingându-mi colţul gurii. 


— Ai grijă de tine, Marcus, a spus. 

Gura îmi ardea în locul unde o presaseră buzele ei. l-a 
acordat lui Jolu acelaşi tratament, dar l-a sărutat numai pe 
obraz. Pe urmă a plecat. 

După ce a dispărut, eu şi Jolu ne-am uitat unul la altul. 

130 

El m-a bătut pe spate şi mi-a comandat încă o cafea tare. 

— O să fie bine, a zis. 

— Era de crezut că Van o să-nţeleagă, mai degrabă decât 
oricine altcineva. 

Părinţii ei erau refugiaţi din Coreea de Nord. Trăiseră 
decenii de-a rândul sub un dictator nebun, înainte de a fugi 
în America, hotărâți să-i ofere fiicei lor o viaţă mai bună. 

Jolu a ridicat din umeri. 

— Poate tocmai de-aia s-a pierdut atât de tare cu firea. 
Ştie cât de periculos poate fi. 

Ştiam despre ce vorbea. După plecarea părinţilor ei, doi 
dintre unchii lui Van ajunseseră la închisoare şi nu mai 
reapăruseră niciodată. 

— Da, am încuviinţat. 

— Şi cum de n-ai intrat pe Xnet azi-noapte? 

l-am fost recunoscător pentru schimbarea subiectului. 

l-am explicat totul, toată istoria cu statistica bayesiană şi 
teama mea că nu mai puteam continua să folosim Xnetul 
ca până atunci, fără să fim prinşi. El m-a ascultat dus pe 
gânduri. 

— înţeleg ce spui. Problema e că, dacă în conexiunea ta 
la internet apar prea multe criptograme, ieşi în evidenţă ca 
neobişnuit. Dar, dacă nu codifici, uşurezi munca băieţilor răi 
care te monitorizează. 

— Da, am spus. M-am străduit toată ziua să găsesc o 
rezolvare. 

Poate reuşim să încetinim conexiunea, s-o divizăm pe 
conturile mai multor persoane... 

— N-o să meargă, a zis el. Dacă o încetineşti atât de mult 
încât să se piardă în zgomotul de fond, trebuie, în esenţă, 
să închizi reţeaua, ceea ce nu e o opţiune. 

— Ai dreptate, am încuviinţat, dar ce altceva am putea 


face? 

— Ce-ar fi să schimbăm definiţia normalităţii? 

131 

Asta-i motivul pentru care l-au angajat cei de la Pigspleen 
pe Jolu când avea doisprezece ani. Puneţi-l în faţa unei 
probleme cu două soluţii necorespunzătoare şi el va găsi o 
a treia, total diferită, bazată pe anularea tuturor supoziţiilor 
de până atunci. Am dat din cap cu vigoare. 

— Continuă, spune-mi. 

— Dacă utilizatorul mediu de internet din San Francisco 
ar folosi mult mai multe criptograme într-o zi medie de 
navigare pe internet? Dacă am putea schimba proporţiile 
dintre textul clar şi textul cifrat, astfel încât să se apropie 
de jumi-juma, utilizatorii Xnetului ar părea normali. 

— Dar cum facem asta? Oamenii pur şi simplu nu se 
sinchisesc de intimitatea lor atât de mult încât să intre pe 
internet folosind o conexiune criptată. Nu văd ce 
importanţă are dacă spionii află ce caută ei cu Google. 

— Da, dar accesarea paginilor web nu reprezintă decât o 
mică parte a traficului. Dacă obişnuim pe toată lumea să 
descarce zilnic câteva fişiere codificate de dimensiuni 
uriaşe, asta va genera tot atât de mult text criptat ca o mie 
de pagini web. 

— Vorbeşti despre indienet, am spus. 

— Te-ai prins, a zis el. 

Indienetul - scris întotdeauna numai cu minuscule - 
făcuse din Pigspleen Net una dintre cele mai de succes 
companii independente furnizoare de internet din lume. Pe 
vremea când marile case de discuri au început să-şi dea în 
judecată fanii pentru că le descărcau muzica, multe firme 
independente şi mulţi artişti se speriaseră. Cum poţi să faci 
bani dându-ţi în judecată clienţii? 

Fondatoarea companiei Pigspleen avea răspunsul: le-a 
propus un târg tuturor artiştilor care voiau să conlucreze cu 
fanii în loc să se lupte cu ei. Acordă-i firmei Pigspleen o 

132 

autorizaţie de distribuire a muzicii tale către clienţii săi şi 
primeşti o cotă-parte din taxa de înscriere, în funcţie de 


popularitatea muzicii tale. Pentru un interpret de muzică 
indie, marea problemă nu e pirateria, e obscuritatea: 
nimeni nu e atât de interesat de melodiile tale încât să ţi le 
fure. 

A mers. Sute de artişti independenţi şi de firme au 
semnat contractul şi, cu cât era mai multă muzică, cu atât 
mai mulţi fani îşi schimbau furnizorul de internet, trecând la 
Pigşpleen, şi cu atât mai mulţi erau banii pentru artişti. Pe 
durata unui an, firma a adunat o sută de mii de clienţi noi şi 
în prezent avea un milion - peste jumătate din conexiunile 
în broadband din oraş. 

— Pe masa mea de lucru stă de luni de zile o revizuire a 
codului indienet, a spus Jolu. Programele iniţiale au fost 
concepute foarte repede şi prost şi, cu puţină muncă, ar 
putea deveni mult mai eficiente. Dar pur şi simplu n-am 
avut timp. 

Unul dintre lucrurile importante care trebuie făcute e 
criptarea conexiunilor, pentru simplul fapt că Trudy le 
preferă aşa. 

Trudy Doo era fondatoarea companiei Pigşpleen. Era o 
legendă punk a oraşului San Francisco din vremurile vechi, 
solista principală a trupei anarho-feministe Speedwhores, şi 
era obsedată de intimitate. Puteam să cred, fără rezerve, 
că dorea să ofere melodii criptate din principiu. 

— O să fie dificil? Adică, de cât timp e nevoie? 

— Păi, există tone de cripto gratuite pe net, a răspuns 


Jolu. 
Se purta exact ca de fiecare dată când aprofunda o 
problemă substanţială de programare - avea privirea 


absentă, bătea darabana cu palmele pe masă, făcând 
cafeaua să se reverse în farfurioară. 

îmi venea să râd - totul se putea face fărâme, putea să 
pută şi să te umple de groază, dar Jolu avea să scrie 
programul. 

— Pot să te-ajut? 

S-a uitat la mine. 

133 

— Ce, crezi că nu sunt în stare să mă descurc? 


— Poftim? 

— Vreau să zic că ai făcut toată chestia asta cu Xnetul 
fără să-mi spui nimic. Fără să stai de vorbă cu mine. M-am 
gândit că n-ai avut nevoie de ajutorul meu. 

Am încremenit. 

— Poftim? am repetat. El părea acum supărat de-a 
binelea. Jolu... 

S-a uitat la mine şi am văzut că era furios. Cum de-mi 
scăpase asta? Doamne, uneori eram atât de idiot. 

— Uite care-i treaba, tipule, nu-i mare lucru - ceea ce 
dădea limpede de înţeles că de fapt era mare lucru - numai 
că, ştii, tu n-ai cerut niciun ajutor. Urăsc DHS-ul. Darryl a 
fost şi prietenul meu. Te-aş fi putut ajuta în privinţa asta. 

Voiam să-mi ascund capul între genunchi. 

— Ascultă-mă, Jolu, a fost într-adevăr stupid din partea 
mea. Am făcut-o la ora două noaptea. Eram pur şi simplu 
înnebunit când s-a întâmplat. Am... 

Nu puteam da o explicaţie. Da, avea dreptate, şi asta era 
problema. Era ora două noaptea, dar aş fi putut vorbi cu 
Jolu în ziua următoare sau peste două zile. N-o făcusem 
fiindcă ştiam ce mi-ar fi spus - că era o făcătură urâtă, de 
hacker, că trebuia să mă gândesc mai bine. Jolu se gândea 
întotdeauna cum să transforme ideile mele de la două 
noaptea într-un program adevărat, numai că venea cu o 
chestie întotdeauna oarecum diferită de ceea ce 
descoperisem eu. Voiam proiectul pentru mine însumi. 
Intrasem pe deplin în rolul lui MIk3y.. _ 

— îam i pare rău, am spus Am lceile *di n urmă. lAmi 
pare sincer, sincer rău. Ai perfectă dreptate. M-am pierdut 
cu firea şi-am făcut o prostie. Am într-adevăr nevoie de 
ajutorul tău. Nu pot duce asta la bun sfârşit fără tine. 

134 

— Vorbeşti serios? 

— Sigur că da, am spus. Eşti cel mai bun programator pe 
care-l cunosc. Eşti un afurisit de geniu, Jolu. Aş fi onorat 
dacă m-ai ajuta în toată povestea asta. 

A început să bată din nou darabana cu degetele. 

— Numai că... Ştii. Tu eşti şeful. Van e cea isteaţă. Darryl 


era... Era locţiitorul tău, tipul care organiza totul, care se 
ocupa de detalii. Eu eram programatorul, asta era treaba 
mea. 

M-am simţit ca şi cum ai fi spus că nu mai ai nevoie de 
mine. 

— Oh, omule, sunt atât de idiot. Jolu, dintre toţi oamenii 

... A pe care-i cunosc tu eşti cel mai potrivit pentru asta. 
Îmi pare foarte, foarte, foarte... 

— Bine, e deja în ordine. Opreşte-te. Perfect. Te cred. 
Suntem cu toţii într-adevăr daţi peste cap în momentul 
ăsta. Aşa că da, sigur că mă poţi ajuta. Cred că e posibil să 


te şi plătim - am un mic buget pentru încheierea 
contractelor cu programatorii. 

— Serios? 

Niciodată nu mă mai plătise cineva fiindcă scriam un 
program. 


— Sigur că da. Probabil eşti destul de bun ca să meriţi 
banii. 

A rânjit şi m-a lovit cu pumnul în umăr. Jolu e într-adevăr 
relaxat în cea mai mare parte a timpului, de asta mă făcuse 
să-mi pierd atât de tare controlul. 

Am plătit cafelele şi-am plecat. Mi-am sunat părinţii, ca 
să ştie ce era cu mine. Mama lui Jolu a insistat să ne facă 
sendvişuri. Ne-am încuiat în camera lui, cu computerul şi cu 
programul pentru  indienet, şi-am început cea mai 
importantă sesiune maraton de programare din toate 
timpurile. 

Pe la unsprezece şi jumătate, odată ce familia lui Jolu s-a 
dus la culcare, am putut să răpim filtrul de cafea, să-l 
aducem în camera lui şi să trecem la treabă cu rezerva 
noastră de boabe. 

135 

Dacă n-aţi programat niciodată un computer, ar trebui s- 
o faceţi. În lumea asta nu există nimic asemănător. Când îl 
programezi, face întocmai ceea ce îi spui să facă. E ca şi 
cum ai proiecta o maşinărie - orice fel de maşinărie, cum ar 
fi un automobil, un robinet, o balama cu piston cu gaz 
pentru o uşă - folosindu-vă de calcule matematice şi de 


instrucţiuni. E copleşitor în cel mai veridic sens: te poate 
umple de venerație. 

Un computer e cea mai complicată maşinărie pe care-o 
veţi folosi vreodată. E construit din miliarde de tranzistori 
micro-miniaturizaţi, care pot fi configuraţi astfel încât să 
ruleze orice program vă puteţi imagina. Dar când vă aşezaţi 
în faţa tastaturii şi scrieţi programul linie cu linie, 
tranzistorii vi se supun. 

Cei mai mulţi dintre noi nu vor construi niciodată o 
maşină. 

Aproape niciunul nu va crea vreodată un sistem de 
aviaţie. 

Nu va proiecta o clădire. Nu va face planul unui oraş. 

Toate acestea simt maşinării complicate, depăşesc 
limitele oamenilor de soiul nostru. Dar un computer e de 
zece ori mai complicat şi va dansa după orice melodie îi 
veţi cânta. 

Puteţi învăţa să scrieţi un program simplu într-o singură 
după-amiază. Începeţi cu un limbaj cum e Python, care a 
fost creat pentru a le oferi profanilor într-ale programării 
posibilitatea de a face un computer să danseze după cum i 
se cântă. 

Chiar dacă o să scrieţi programe numai într-o singură zi, 
într-o singură după-amiază, trebuie s-o faceţi. Computerele 
vă pot controla sau vă pot face munca mai uşoară - dacă 
vreţi să vă conduceţi calculatorul, trebuie să-nvăţaţi 


programare. 
In noaptea aceea noi am scris o mulţime. 
Capitolul fi 
N-am fost singura persoană întoarsă pe dos de 
histograme. 


Există o grămadă de oameni cu tipare anormale de trafic, 
cu tipare anormale de utilizare a mijloacelor de transport în 
comun. 

Anormalul este ceva atât de obişnuit încât e aproape 
normal. 

Xnetul era plin de asemenea poveşti, aşa cum erau şi 
ziarele, şi emisiunile de ştiri ale televiziunii. Soții erau prinşi 


înşelându-şi soțiile, puştanii erau surprinşi ieşind pe furiş cu 
prietene sau prieteni iliciţi. Un băiat care nu le spusese 
părinţilor că are SIDA a fost prins ducându-se la spital după 
medicamente. 

Aceştia erau oamenii care aveau ceva de ascuns - nu se 
făceau vinovaţi de nimic, dar aveau secrete. Erau încă şi 
mai mulţi care nu aveau absolut nimic de ascuns, dar care, 
în ciuda acestui fapt, erau nemulţumiţi fiindcă fuseseră 
ridicaţi şi interogaţi. 

Imaginaţi-vă că sunteţi închis în partea din spate a unei 
maşini de poliţie şi vi se cere să dovediţi că nu sunteţi 
terorist. 

Nu era vorba doar de transportul în comun. Cei mai mulţi 
şoferi din Zona Golfului au un Fastrak prins de apărătoarea 
de soare. E un mic „portofel” bazat pe unde 

137 

radio care îţi plăteşte taxele când traversezi poduri, 
scutindu- te de neplăcerea sâcâitoare a cozilor de ore 
întregi din locurile unde se încasează aceste taxe. Au triplat 
costul pentru cazurile în care foloseşti bani gheaţă ca să 
treci podul (deşi au falsificat ca întotdeauna lucrurile, 
spunând că Fastrakul e mai ieftin, nu că taxa în banii 
anonimi e mai mare). În urma scumpirii, toţi cei care mai 
aveau reţineri le-au dat uitării când o serie din casele de pe 
benzi au dispărut, numărul lor reducându-se la una singură 
la fiecare capăt de pod, astfel încât cozile au devenit încă şi 
mai lungi. 

Aşa că, dacă erai localnic, sau dacă închiriai o maşină de 
la o agenţie locală, aveai un Fastrak. Insă se dovedise că 
punctele de încasare a taxei nu erau singurele locuri unde ţi 
se citea Fastrakul. DHS-ul plasase cititoare în întregul oraş - 
când treceai prin dreptul lor, înregistrau ora şi numărul 
actului tău de identificare, construind o imagine încă şi mai 
desăvârşită, cine s-a deplasat, unde şi când, totul într-o 
bază de date care fusese lărgită cu ajutorul radarelor de 
circulaţie, al camerelor de luat vederi de la semafoare, cele 
care te fotografiază dacă treci pe roşu şi al tuturor 
celorlalte camere care-ţi înregistrau numărul de 


înmatriculare şi care apăruseră precum ciupercile după 
ploaie. 

Nimeni nu le dăduse atenţie. lar acum, când o făceau, 
începeam cu toţii să remarcăm amănuntele, cum ar fi 
faptul că  Fastrak nu avea un întrerupător pentru 
dezactivare. 

Aşa că, dacă te aflai la volanul unui automobil, era foarte 
probabil să fii tras pe dreapta de o maşină de patrulare a 
Departamenului de Poliţie din San Francisco, ai cărei 
ocupanţii voiau să ştie de ce te-ai dus în ultima vreme atât 
de des la magazinul Home Depot şi ce-a fost cu drumul ăla 
până în 

Sonoma, săptămâna trecută, în toiul nopţii? 

138 

Micile demonstrații organizate în weekend în 
împrejurimile oraşului se înmulţeau. După o săptămână de 
monitorizare, cincizeci de mii de oameni au protestat 
mărşăluind pe Market Street. Eu nici că m-aş fi putut 
sinchisi mai puţin. 

Oamenilor care ne ocupaseră oraşul nu le păsa ce doreau 
locuitorii. 

Ştiau ce credeam noi despre toate astea. 

Într-o dimineaţă am coborât la micul dejun exact la timp 
ca să-l aud pe tata spunându-i mamei că două dintre cele 
mai mari companii de taximetrie intenționau să le ofere o 
„reducere” 

pasagerilor care îşi plăteau călătoria cu cârduri speciale, 
chipurile pentru ca şoferii să fie expuşi unui număr mai mic 
de pericole, ca urmare a faptului că aveau asupra lor mai 
puţini bani gheaţă. M-am întrebat ce-avea să se întâmple 
cu informaţiile legate de identitatea clienţilor şi de 
destinațiile lor. 

Mi-am dat seama cât de mult progresasem. Noul client al 
indienetului fusese prezentat ca o actualizare automată 
imediat ce începuse să se înrăutăţească toată mizeria asta, 
şi Jolu îmi spusese că optzeci la sută din traficul pe care îl 
vedea pe 

Pigşpleen era acum criptat. Era posibil să fi salvat Xnetul. 


Însă tata mă înnebunea. 

— Eşti paranoic, Marcus, mi-a spus, în timpul micului 
dejun, când i-am povestit despre tipii pe care-i văzusem 
percheziţionaţi de poliţai, cu o zi înainte, în BART. 

— Tată, e ridicol. Nu prind niciun terorist, nu-i aşa? Nu fac 
altceva decât să sperie oamenii. 

— Poate că încă n-or fi prins niciun terorist, dar e sigur c- 
adună o mulţime de lepădături de pe străzi. Uită-te la 
traficaţii de droguri - se spune c-au pus la răcoare câteva 
zeci de când au început toate astea. lţi aduci aminte de 
drogaţii care te-au jefuit? Dacă nu scăpăm de ăia care-i 
aprovizionează, o să fie din ce în ce mai rău. 

139 

Fusesem victima unui jaf cu un an înainte. Hoţii fuseseră 
destul de civilizaţi. Un tip sfrijit care mirosea urât îmi 
spusese că avea o armă, iar celălalt îmi ceruse portofelul. Şi 
chiar mă lăsaseră să-mi păstrez legitimaţia, deşi îmi luaseră 
cârdul de credit şi Fast Passul. Insă mă speriasem prosteşte 
şi vreme de câteva săptămâni fusesem paranoic, cu 
obiceiul de a mă uita tot timpul peste umăr. 

— Tată, dar majoritatea oamenilor pe care-i rețin nu fac 
nimic rău, am spus. Nu mai puteam suporta. Propriul meu 
tată! E o nebunie. Pentru fiecare vinovat pe care-l 

prind, trebuie să pedepsească mii de nevinovaţi. Pur şi 
simplu nu e bine. 

— Nevinovaţi? Tipii care-şi înşală nevestele? Traficantii 
de droguri? Tu le iei apărarea, dar cum rămâne cu toţi 
oamenii care-au murit? Dacă n-ai nimic de ascuns... 

— Adică nu te-ar deranja dacă te-ar opri pe tine poliţia? 

Histogramele tatei se dovediseră a fi deprimant de 
normale. 

— AŞ considera că e datoria mea, a răspuns el. Aş fi 
mândru. 

M-aş simţi mult mai în siguranţă. 

Lui îi era uşor s-o spună. 

Vanessei nu-i plăcea să mă audă pomenind despre toate 
astea, dar le analiza cu prea multă inteligenţă ca să fiu în 
stare să mă abţin pentru un timp îndelungat. Ne întâlneam 


tot timpul, vorbeam despre vreme, despre şcoală şi despre 
tot felul de alte lucruri şi apoi, cumva, mă întorceam la 
acest subiect. Vanessa a fost calmă când s-a întâmplat - n- 
a mai ţipat la mine -, dar mi-am dat seama că discuţia o 
întrista. 

Totuşi. _ 

— Aşa că tata a spus „aş considera că e datoria mea“. |ţi 
vine să crezi? Adică, Doamne! Aproape c-am fost gata să-i 

140 

povestesc cum am ajuns la închisoare, să-l întreb dacă e 
de părere c-a fost „datoria” noastră! 

Stăteam pe iarbă, în Dolores Park, după orele de şcoală, 
uitându-ne la câinii care alergau după discuri de plastic. 

Van trecuse pe acasă şi îşi schimbase uniforma cu un 
tricou vechi, al uneia dintre formaţiile ei braziliene favorite 
de tecno-bregal1, Carioca Proibidăo - tipul interzis din Rio. 

Avea tricoul de la un spectacol la care fuseserăm cu doi 
ani înainte, plecând de-acasă pe furiş pentru o aventură 
excepţională la Cow Palace, şi de atunci se mai împlinise cu 
vreo patru-cinci centimetri, aşa că îi era strâmt şi i se ridica 
în susul abdomenului, lăsând să i se vadă micul buric plat. 

Stătea întinsă pe spate, în bătaia razelor firave de soare, 
cu ochii închişi în spatele ochelarilor fumurii, cu degetele 
mari ale picioarelor mişcându-i-se în şlapi. O cunoşteam pe 

Van dintotdeauna şi când mă gândeam la ea o vedeam 
de obicei pe fetiţa pe care o ştiam din copilărie, cu sute de 
brățări zornăitoare, făcute din cutii de apă minerală tăiate 
fâşii, care cânta la pian şi care n-ar fi fost în stare să 
danseze nici dacă viaţa ei ar fi depins de asta. Stând acolo, 
în Dolores Park, am văzut-o dintr-odată aşa cum era. 

Arăta pe de-a-ntregul fl3rbint3 - adică fierbinte. Era ca şi 
cum m-aş fi uitat la fotografia unei vaze şi aş fi observat că 
avea două feţe. Puteam să văd că Van era doar Van, dar 
puteam să văd şi că era al naibii de frumoasă, ceea ce nu 
mai remarcasem niciodată. 

Bineînţeles că Darryl o ştiuse tot timpul şi cred că eu m- 
am simţit din nou ca un idiot, ca un alt soi de idiot, când am 
realizat asta. 


1 Muzică din nordul Braziliei (n. Tr.). 

141 

— Ştii că nu-i poţi povesti tatălui tău, a spus ea. Ne-ai 
pune pe toţi în primejdie. 

Ţinea ochii închişi şi pieptul i se ridica şi îi cobora în 
ritmul respirației, distrăgându-mi atenţia într-un mod de-a 
dreptul jenant. 

— Da, am răspuns, posomorât. Dar ştiu că vorbeşte 
prostii, asta e problema. Dacă l-ar trage pe tata pe dreapta 
şi i-ar cere să demonstreze că nu e un terorist, traficant de 
droguri şi pedofil, l-ar apuca năbădăile. Ar lua-o razna pe 
de-a-ntregul. 

Detestă să fie lăsat să aştepte când sună să ceară 
informaţii despre contul lui curent. Dacă ar fi reţinut pe 
bancheta din spate a unei maşini şi chestionat vreme de o 
oră, s-ar alege cu un anevrism. 

— DHS-ul iese cu faţă curată din toată povestea asta 
fiindcă toţi oamenii consideraţi normali se simt grozavi în 
comparaţie cu anormalii. Dac-ar opri pe toată lumea, ar fi 
un dezastru. Nimeni nu s-ar mai duce nicăieri şi am aştepta 
cu toţii să fim interogaţi de poliţai. Un blocaj total. 

Hopa. 

— Van, eşti un geniu desăvârşit, am spus. 

— Mai zi-mi despre asta, a răspuns ea. 

Zâmbea leneş şi m-a privit pe sub pleoapele pe jumătate 
lăsate, aproape romantic. 

— Serios. Se poate. Putem amesteca uşor profilurile. E 

uşor să facem să fie oprită toată lumea. Ea s-a ridicat în 
capul oaselor, şi-a dat părul la o parte de pe faţă şi s-a uitat 
la mine. 

Am simţit o uşoară zvâcnire în stomac la gândul că o 
impresionasem cu adevărat. E vorba de nişte dispozitive 
pentru donarea arphid-urilor, am spus. Sunt cât se poate de 
uşor de făcut. Nu trebuie decât să  memorezi 
microprogramele pe un cititor/înregistrator de zece dolari 
de la Radio Shack, şi 

142 

gata. lar noi nu facem decât să mergem de colo-colo şi 


să schimbăm indicativele între ele, la întâmplare, 
suprascriindu- le codurile altor persoane pe Fast Pass şi pe 
Fastrak. 

Aşa că toată lumea o să aibă profiluri bizare, dubioase, 
toată lumea o să pară vinovată. Apoi: blocaj total. 

Van şi-a ţuguiat buzele şi şi-a lăsat ochelarii de soare în 
jos, iar eu mi-am dat seama că era atât de furioasă încât nu 
putea scoate nicio vorbă. 

— La revedere, Marcus, a zis, ridicându-se. 

Până să-mi dau seama ce se petrece, a început deja să 
se îndepărteze atât de repede încât practic alerga. 

— Van! am strigat, sărind în picioare şi luându-mă după 
ea. 

Van! Aşteaptă! Ea a prins viteză, făcându-mă să alerg ca 
s-o ajung din urmă. Van, ce naiba, am spus, prinzând-o de 
braţ. 

S-a smucit cu atâta putere încât m-am lovit singur cu 
pumnul peste faţă. 

— Eşti psihopat, Marcus. O să pui în pericol vieţile tuturor 
prietenilor noştri de pe Xnet şi, pe deasupra, o să 
transformi toţi locuitorii oraşului în persoane suspecte de 
terorism. Nu te poţi opri înainte de a le face rău acestor 
oameni? 

Am deschis şi am închis gura de două ori. 

— Van, nu eu sunt problema, ei sunt. Eu nu arestez 
oameni, nu-i duc la închisoare, nu-i fac să dispară. DHS-ul 
face asta. Eu ripostez, ca să-i opresc. 

— Cum, înrăutăţind lucrurile? 

— Poate trebuie să fie mai rău ca să poată fi mai bine, 
Van. 

Nu asta spuneai tu? Dacă toată lumea ar fi oprită... 

— Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit c-ar trebui 
să-i faci pe toţi să fie arestaţi. Dacă vrei să protestezi, 
alătură-te mişcării de protest. Fă ceva pozitiv. N-ai învăţat 
nimic din ce-a păţit Darryl? Nimic? 

143 

— Ba să ştii c-am învăţat, am spus, pierzându-mi calmul. 

Am învăţat că nu poţi avea încredere în ei. Că-i ajuţi dacă 


nu te lupţi cu ei. Că, dacă-i lăsăm, vor transforma ţara asta 
într-o închisoare. Tu ce-ai învăţat, Van? Să te temi tot 
timpul, să stai locului, cu capul plecat, şi să speri că n-o să 
fii remarcată? 

Crezi că lucrurile vor merge mai bine? Dacă nu facem 
nimic, „binele“ de acum e singurul de care o s-avem parte! 
De acum înainte, va fi din zi în zi mai rău. Vrei să-l ajuţi pe 
Darryl? Atunci ajută-mă să-i înfrâng! 

Se repeta. Legământul meu. Nu să-l eliberez pe Darryl, ci 
să surp DHS-ul din temelii. Era o nebunie, o ştiam până şi 
eu. Dar asta plănuisem să fac. Aici nu încăpea niciun semn 
de întrebare. 

Van m-a împins cu toată forţa, cu ambele mâini. Era 
puternică, orele de educaţie fizică de la şcoală îi erau de 
folos - scrima, lacrosse-ull, hocheiul de câmp, toate 
celelalte sporturi practicate în şcolile de fete - şi am sfârşit 
cu fundul pe trotuarul dezgustător din San Francisco. Ea a 
plecat şi eu n-am urmat-o. 

> în privinţa sistemelor de securitate, cel mai important 
lucru nu e modul în care funcţionează, ci acela în care dau 
greş. 

Era primul meu rând din primul meu articol de blog de pe 
Revoltă  Deschisă, site-ul meu Xnet. Scriam sub 
pseudonimul 

MIk3y şi eram gata să plec la război. 

> Poate că toată această triere automată are menirea de 
a captura teroriştii. 

1 joc cu mingea şi crosa, preluat de la indienii din 
America de 

Nord (n. Tr.). 

144 

Poate că, mai curând sau mai târziu, va duce la prinderea 
unui terorist. 

Problema este că ne prinde pe noi, chiar dacă n-am făcut 
nimic rău. 

> Cu cât prinde mai mulţi oameni, cu atât devine mai 
fragilă. Dacă prinde prea mulţi, e distrusă. 

> Aţi prins ideea? 


Am adăugat ghidul meu despre cum se construieşte un 
dispozitiv de donare a arphid-urilor şi cum te poţi apropia 
de alte persoane destul de mult încât să le poţi citi şi 
suprascrie identificatorul. Mi-am pus propriul donator în 
buzunarul jachetei clasice de motociclist, din piele neagră şi 
cu buzunare blindate, şi-am plecat la şcoală. Pe drumul 
către 

Liceul „Chavez“ am reuşit să donez şase identificatoare. 

Voiau război. Război aveau să primească. 

Dacă vă veţi hotări vreodată să faceţi ceva atât de stupid 
cum e construirea unui detector automat de terorişti, iată 
ce lecţie de matematică va trebui să învăţaţi pentru 
început. Se numeşte paradoxul „adevărului fals” şi e unic, 
în felul său. 

să presupunem că există o boală, numită Super-SIDA. 

Numai un om dintr-un milion contractează Super-SIDA. 
Creați un test pentru descoperirea bolii, cu o exactitate de 
nouăzeci şi nouă la sută. Vreau să spun că în nouăzeci şi 
nouă la sută din cazuri dă rezultate corecte - adevărat dacă 
subiectul e infectat şi fals dacă subiectul e sănătos. Testaţi 
un milion de oameni. 

Numai un om dintr-un milion are Super-SIDA. Dintre 
persoanele testate, câte una din fiecare sută va genera un 

„adevăr fals” - testul va spune că are Super-SIDA, deşi în 

145 

realitate nu are. Asta se înţelege printr-o exactitate de 
nouăzeci şi nouă la sută: greşeli în proporţie de unu la sută. 

Cât înseamnă unu la sută dintr-un milion? 

1.000.000 / 100 - 10.000 

Dintr-un milion de oameni, imul singur are Super-SIDA. 

Testând un milion de oameni aleşi la întâmplare, veţi 
descoperi probabil un singur caz în care diagnosticul este 
real. 

Dar testul dumneavoastră nu va identifica o singură 
persoană contaminată. Va identifica 10.000 de oameni ca 
având boala. 

Metoda dumneavoastră de testare cu o precizie de 99% 

va da rezultate eronate într-o proporţie de 99,99%. 


Acesta e paradoxul adevărului fals. Când încercaţi să 
găsiţi ceva într-adevăr foarte rar, precizia testului folosit 
trebuie să fie egală cu raritatea lucrului pe care îl căutaţi. 
Dacă încercaţi să evidenţiaţi un singur pixel de pe un ecran, 
un creion bine ascuţit e un indicator potrivit: vârful 
creionului e mult mai mic (mai precis) decât pixelii. Dar 
vârful creionului nu poate arăta cu precizie un sigur atom 
de pe ecran. Pentru asta aveţi nevoie de un indicator - de 
un test - al cărui vârf are o lăţime egală cu a atomului sau 
mai mică decât a lui. 

Acesta e paradoxul adevărului fals, şi iată cum se 
manifestă în cazul terorismului: 

Teroriştii sunt într-adevăr puţini. Într-un oraş cu douăzeci 
de milioane de locuitori, cum este New Yorkul, ar putea fi 
unul sau doi terorişti. Sau poate zece, maximum. 

10 / 20.000 = 0,00005.0 fracțiune dintr-un procent 
împărţit în douăzeci de mii de părţi. 

Este ceva extrem de rar. Acum să spunem că aveţi un 
soft care poate examina toate evidenţele bancare, toate 
înregistrările taxelor de drum, ale deplasărilor cu mijloacele 
de 

146 

transport în comun şi ale convorbirilor telefonice din oraş, 
identificând corect teroriştii în nouăzeci şi nouă la sută 
dintre cazuri. 

Dintr-un grup de douăzeci de milioane de persoane, un 
test a cărui precizie este de nouăzeci şi nouă la sută va 
identifica drept terorişti două sute de mii de oameni. Dintre 
care numai zece sunt într-adevăr terorişti. Pentru a prinde 
zece ticăloşi, trebuie să ridici şi să interoghezi două sute de 
mii de oameni nevinovaţi. 

Şi ştiţi ce? Testele de identificare a teroriştilor nu se 
apropie de precizia de nouăzeci şi nouă la sută. Precizia lor 
e de numai şaizeci la sută. lar uneori doar de patruzeci. 

Toate acestea însemnau că DHS-ul îşi organizase un eşec 
urât. Încerca să remarce un eveniment incredibil de rar - un 
om este terorist - apelând la o metodă nepotrivită. 

E de mirare că eram capabili să dăm naştere unei 


asemenea harababuri? 

În dimineaţa unei zile de marţi, într-una dintre 
săptămânile 

Operațiunii Adevărul Fals, am ieşit pe uşa din faţă 
fluierând. 

Mă mişcăm în ritmul uneia dintre noile melodii pe care le 
descărcasem de pe Xnet cu o noapte înainte - o mulţime de 
oameni îi trimiteau lui MIk3y mici daruri digitale ca 
mulţumire fiindcă le dădea speranţe. 

Am cotit pe 23rd Street şi am pornit-o cu grijă pe treptele 
înguste de piatră tăiate în coasta dealului. In timpul 
coborârii am trecut pe lângă domnul Câine Baset. Nu ştiu 
care e adevăratul nume al domnului Câine Baset, dar îl văd 
aproape în fiecare zi plimbându-şi cei trei câini baset în 
susul scărilor, către părculeţ. E aproape imposibil să te 
strecori pe lângă ei pe scări şi sfârşesc aproape 
întotdeauna încurcându-mă într-o lesă, 

147 

ajungând în grădina din faţa unei case sau cocoţându-mă 
pe bara de protecţie a uneia dintre maşinile parcate pe 
bordură. 

E clar că domnul Câine Baset e o Persoană Importantă, 
pentru că are un ceas elegant şi poartă întotdeauna un 
costum frumos. Am presupus că lucrează în cartierul 
financiar. 

În ziua aceea, în timp ce mă frecam de el, mi-am 
declanşat donatorul de arphid-uri, care era deja încărcat şi 
se afla în buzunarul hainei mele de piele, donatorul i-a 
extras numerele de identificare ale cărţilor de credit, 
cheilor maşinii, paşaportului şi bancnotelor de o sută de 
dolari din portofel. 

Chiar în timp ce făcea asta, le înlocuia pe unele dintre ele 
cu numerele noi, luate de la alţi oameni de care mă 
atinsesem. 

Era ca şi cum ai fi schimbat între ele plăcuţele de 
înmatriculare ale unui grup de maşini, dar instantaneu şi pe 
nevăzute. l-am adresat domului Câine Baset un zâmbet 
încărcat de scuze şi am continuat să cobor treptele. M-am 


oprit lângă trei maşini, atât cât era necesar ca să le schimb 
codurile de identificare ale Fastrakurilor cu altele, luate de 
la maşinile pe lângă care trecusem cu o zi înainte. 

V-aţi putea gândi că eram puţin cam agresiv, însă eram 
prudent şi conservator, în comparaţie cu alţi Xneteri. Două 
fete care studiau ingineria chimică la Berkeley 
descoperiseră cum puteau obține, din produse de 
bucătărie, o substanță inofensivă care putea declanşa un 
detector de explozibili. Se distraseră pulverizând-o pe 
servietele şi pe hainele profesorilor lor, apoi se ascunseseră 
şi îi priviseră pe aceiaşi profesori în timp ce încercau să 
intre în amfiteatrele şi în bibliotecile din campus, numai ca 
să fie opriţi de noile echipe de pază care apăruseră 
pretutindeni şi care s-au aruncat asupra lor. 

Alţii voiau să descopere cum să pudreze plicurile cu o 
substanţă care să dea rezultate pozitive la testul de 
depistare 

148 

a antraxului, însă toţi ceilalţi erau de părere că-şi ieşiseră 
din minţi. Din fericire, părea puţin probabil să găsească o 
soluţie. 

Am trecut pe lângă Spitalul General San Francisco şi am 
dat din cap cu satisfacţie când am văzut cozile imense din 
faţa uşilor principale. Bineînţeles că poliţia avea şi acolo un 
punct de verificare, iar Xneterii care lucrau ca interni - 
angajaţi la bufetul cu autoservire sau având diverse alte 
ocupaţii - erau destul de numeroşi pentru ca insignele 
tuturor să fie măsluite şi schimbate între ele. Citisem că 
verificările securităţii adăugau câte o oră la ziua de lucru 
pentru întregul personal şi că sindicatele amenințau cu 
greva dacă spitalul nu lua măsuri în această privinţă. 

După alte câteva cvartale, am văzut o coadă încă şi mai 
lungă, la BART. Poliţaii mergeau de-a lungul ei, în sus şi-n 
jos, arătând către o persoană sau alta şi chemând-o 
deoparte pentru interogatoriu, percheziţionarea genţii şi 
percheziţia corporală. Oamenii continuau să-i dea în 
judecată, dar asta nu părea să le încetinească activitatea. 

Am ajuns la şcoală ceva cam devreme şi m-am hotărât 


să fac o plimbare pe 22nd Street şi să-mi iau o cafea - şi 
am trecut pe lângă un punct de verificare al poliţiei, unde 
maşinile erau trase pe dreapta pentru o a doua inspecţie. 

La şcoală domnea aceeaşi nebunie - paznicii cu 
detectoare de metale ne verificau legitimaţiile şcolare cu 
bagheta magică şi îi luau deoparte, pentru interogatoriu, pe 
elevii cu profiluri ciudate de deplasare. Nu e nevoie să mai 
spun că deplasările noastre, ale tuturor, erau destul de 
bizare. Şi nici că toate cursurile începeau cu cel puţin o oră 
întârziere. 

Orele de clasă erau ciudate. Nu cred că era cineva în 
stare să se concentreze. Am auzit doi profesori care îşi 
povesteau cât de mult le luase drumul de întoarcere acasă 
cu o zi înainte şi plănuiau să o şteargă mai devreme în ziua 
aceea. 

149 

Făceam tot posibilul ca să nu izbucnesc în râs. Paradoxul 
adevărului fals loveşte iarăşi! 

Aşa cum era de aşteptat, ne-au lăsat să plecăm acasă 
mai devreme, şi am luat-o pe drumul cel mai lung, dând un 
ocol prin Mission ca să văd prăpădul. Şiruri lungi de maşini. 

Cozile de la intrările în BART înconjurând cvartalele. 

Oamenii înjurând bancomatele care nu le distribuiau 
banii fiindcă le fuseseră îngheţate conturile, ca urmare a 
activităţilor dubioase (ăsta e pericolul când îţi înscrii 
numărul de cont direct în Fastrak sau în Fast Pass!). 

Am ajuns acasă, mi-am făcut un sendviş şi m-am 
conectat la Xnet. Fusese o zi bună în întregul oraş. Oamenii 
din toate colţurile erau încântați de propriile succese. 
Aduseserăm oraşul San Francisco într-un punct mort. 
Emisiunile de ştiri o confirmau - spuneau că DHS-ul 
încurcase lucrurile, dând toată vina pe „securitatea” 
incapabilă, care ar fi trebuit să ne apere de terorism. 
Suplimentul de afaceri al ziarului San Francisco 

Chronicle îşi folosea în întregime prima pagină pentru o 
estimare a costurilor economice ale acţiunilor DHS-ului, ca 
urmase a orelor de muncă lipsă, a mitingurilor şi aşa mai 
departe. După părerea economistului de la Chronicle, o 


săptămână din aiureala aia avea să-i aducă oraşului mai 
multe pagube decât bomba care aruncase podul în aer. 

Ha-ha-ha-ha. 

Partea cea mai frumoasă: în seara aceea, tata a venit 
acasă târziu. Foarte târziu. Cu trei ore mai târziu. De ce? 
Fiindcă fusese oprit, percheziţionat, interogat. Şi apoi i se 
întâmplase din nou. De două ori. 

De două ori! 

Era atât de furios, încât am crezut c-o să explodeze. Am 
spus că nu-l văzusem decât rareori pierzându-şi calmul, vă 
aduceţi aminte? In noaptea aceea şi l-a pierdut mai mult 
decât o mai făcuse vreodată. 

— N-o să vă vină să credeţi. Poliţaiul ăla părea de vreo 
optsprezece ani şi spunea întruna: „Dar, domnule, de ce aţi 
fost ieri în Berkeley, când clientul dumneavoastră era în 

Mountain View?“ li tot explicam că predau la Berkeley şi 
el spunea: „Credeam că sunteţi consultant", şi-o luam de 
la-nceput. Era ca într-un soi de sitcom, unde poliţiştii au 
căzut în stăpânirea prostiei. Mai rău decât atât, susţinea cu 
insistenţă că am fost în Berkeley şi astăzi, iar eu îi tot 
spuneam că n-am fost şi el spunea că am fost. Pe urmă mi- 
a arătat factura Fastrakului meu, pe care scria că am 
traversat podul San Mateo de trei ori în ziua aia! Şi asta nu 
e tot, a adăugat, trăgând aerul în piept într-un mod care mi- 
a arătat că era într-adevăr furios. Aveau informaţii despre 
locurile unde fusesem, locuri unde nu se percep taxe de 
drum. 

151 

Şi nu era adevărat! Drăcia dracului, adică ne spionează 
pe toţi şi nici măcar nu simt competenţi! 

Coborăsem în bucătărie în timp ce înjura şi îl urmăream 
din cadrul uşii. Mama mi-a prins privirea şi am ridicat 
amândoi din sprâncene, ca şi cum am fi întrebat: „Cine îi 
adresează un «Nu asta ţi-am spus şi eu?» “ Am dat din cap 
către ea. Işi putea folosi puterile de soţie ca să-i anihileze 
furia într-un mod care nu-mi era accesibil mie, ca simplu 
element filial. 

— Drew, a zis ea, şi l-a prins de braţ ca să-l oprească, 


fiindcă măsura bucătăria cu paşi furioşi, fluturându-şi 
mâinile ca un predicator de stradă. 

— Ce e? s-a răstit el. 

— Cred că-i datorezi lui Marcus nişte scuze. 

îşi păstra vocea egală şi calmă. Eu şi tata suntem 
mototolii de acasă - mama e stânca de neclintit. 

Tata s-a uitat la mine. A căzut un minut pe gânduri, cu 
ochii îngustându-i-se. 

— Aşa e, a spus, în cele din urmă. Tu ai dreptate. Eu 
vorbeam despre o supraveghere competentă. Indivizii ăştia 
sunt nişte amatori, în toată puterea cuvântului. Îmi cer 
scuze, fiule, a adăugat. Ai avut dreptate. Povestea asta e 
ridicolă. A 

întins mâna şi a strâns-o pe a mea, apoi m-a cuprins într- 
o îmbrăţişare fermă, neaşteptată. Doamne, ce-i fac ţării 
ăsteia, 

Marcus? Generaţia ta merită să moştenească ceva mai 
bun. 

Când mi-a dat drumul i-am văzut ridurile adânci de pe 
faţă, pe care nu le mai remarcasem niciodată. 

M-am întors în camera mea şi am jucat câteva jocuri pe 

Xnet. Exista unul atrăgător, pentru mai mulţi jucători, un 
joc mecanic, cu pirați, unde trebuia să faci o inspecţie în 
fiecare zi sau din două în două zile ca să tensionezi arcurile 
motoare ale întregului echipaj înainte de a putea să pleci 
din 

152 

nou după pradă. Era genul de joc pe care îl detestam, dar 
din care nu mă puteam opri: o grămadă de expediţii care 
nu erau nicidecum pe deplin satisfăcătoare, un strop de 
luptă jucător-contra-jucător (o ciondăneală, ca să se vadă 
cine avea să fie căpitanul navei) şi mai puţine enigme 
clasa-ntâi decât te-ai fi aşteptat. Astfel de jocuri mă făceau 
de obicei să tânjesc după Harajuku Fun Madness, care ţinea 
în echilibru alergătura prin lumea reală, dezlegarea unor 
ghicitori Online şi stabilirea unei strategii împreună cu 
echipa. 

Dar în ziua aceea era exact ceea ce-mi trebuia. Distracţie 


fără solicitarea minţii. 

Bietul tata. 

Eu îi făcusem asta. Fusese fericit înainte, convins că 
dolarii lui din impozit erau cheltuiţi ca să-l păstreze în 
siguranţă. 

Eu îi distrusesem convingerea. Bineînţeles că era greşită, 
dar îl ajuta să meargă mai departe. Văzându-l aşa cum 
arăta atunci, jalnic şi zdrobit, m-am întrebat dacă era mai 
bine să vezi limpede şi să-ţi pierzi speranţa sau să trăieşti 
într-un paradis al idioţilor. 

Ruşinea - ruşinea pe care o simţisem de când îmi 
dezvăluisem parolele, când mă înfrânseseră - a revenit, 
aducându-mi apatia şi dorinţa de a fugi pur şi simplu de 
mine însumi. 

Personajul meu era marinar de rând pe nava-pirat 

Zombie Charger şi stătea nemişcat în vreme ce eram 
offline. 

Trebuia să le trimit tuturor celorlalţi jucători de pe navă 
câte un mesaj pe IM, până când găseam unul dispus să-l 
pornească, răsucindu-i cheiţa. Asta mă ţinea ocupat. 

De fapt, îmi plăcea. O favoare făcută de un străin avea 

153 

ceva magic. Şi, fiind pe Xnet, ştiam că, într-un fel, toţi 
străinii îmi erau prieteni. 

> Unde t afli? 

Personajul care m-a pornit se numea Lizanator şi era de 
sex feminin, ceea ce nu însemna şi că în spatele său se 
ascundea o fată. Băieţii au o afinitate ciudată pentru 
intrarea într-un rol feminin. 

> San Francisco 

Am răspuns eu. 

> Nu, prostule, unde în San Fran? 

> De ce, eşti vreun pervers? 

Asta reteza de obicei acel fir al conversaţiei. Bineînţeles 
că spaţiul fiecărui joc era plin de pedofili şi de perverşi, de 
poliţai care se dădeau drept pedofili şi drept momeli pentru 
perverşi (deşi eu speram, fireşte, că pe Xnet nu erau 
poliţişti!). In nouă cazuri din zece, o asemenea acuzaţie era 


suficientă pentru schimbarea subiectului. 

> Mission? Potrero Hill? Noe? East Bay? 

> Porneşte-mă ş-atât k ms? 

Ea s-a oprit - n-a mai răsucit cheiţa. 

> Ţi-e frică? 

> Sunt prudent - de ce te interesează? 

> Numai din curiozitate 

Am simţit o vibraţie urâtă dinspre ea. Evident că era mai 
mult decât curiozitate. Numiţi-o paranoia. M-am deconectat 
şi mi-am închis Xboxul. 

În dimineaţa următoare, tata m-a privit pe deasupra 
mesei şi-a spus: 

— Cel puţin, se pare c-o să fie mai bine. 

154 

Mi-a întins un exemplar din Chronicle, deschis la pagina a 
treia. 

Un purtător de cuvânt al DHS a confirmat faptul că biroul 
din San Francisco a solicitat la Washington, D.C. 

o creştere a bugetului cu 300 de procente şi o 
suplimentare a personalului. 

Cum? 

Generalul-maior Graeme Sutherland, conducătorul 
operațiunilor din California de Nord, a confirmat cererea 
ieri, în cadrul unei conferințe de presă, specificând că se 
datorează unei intensificări bruşte a activităţilor dubioase 
din 

Zona Golfului. „Urmărim o intensificare a discuțiilor şi a 
activităţilor clandestine şi suntem de părere că sabotorii 
generează în mod deliberat alarme false, cu scopul de a ne 
submina eforturile.” 

M-am uitat cruciş. Imposibil. 

„Aceste alarme false sunt potenţiale «bruiaje radar», 
menite să mascheze atacuri reale. Singurul mod eficient de 
a le combate constă în suplimentarea personalului şi a 
nivelurilor de analiză, pentru a putea învestiga până la 
capăt fiecare pistă.” 

Sutherland a specificat că întârzierile cu care se 
confruntă întregul oraş sunt «regretabile» şi a promis că 


vor dispărea. 

Am avut viziunea oraşului plin cu de patru sau de cinci 
ori mai mulţi oameni ai DHS-ului, aduşi să compenseze 
propriile 

155 

mele idei stupide. Van avea dreptate. Cu cât te 
împotriveai mai mult, cu atât înrăutăţeai lucrurile. 

Tata a arătat cu degetul spre ziar. 

— Tipii ăştia s-ar putea să fie idioţi, dar sunt nişte idioţi 
metodici. 

Vor continua să aloce resurse până când vor rezolva 
problema. Ştii, e cu putinţă. Procesarea tuturor informaţiilor 
din oraş, urmărind fiecare indiciu. li vor prinde pe terorişti. 

Mi-am pierdut controlul. 

— Tată! Asculţi ce spui? Se vorbeşte, practic, despre 
anchetarea fiecărui om din San Francisco! 

— Da, a spus el, aşa e. li vor prinde pe toţi indivizii care 
nu plătesc pensie alimentară, pe toţi vânzătorii de droguri, 
pe toţi mizerabilii, pe toţi teroriştii. Aşteaptă şi-o să vezi. S- 
ar putea să fie cel mai bun lucru care i s-a întâmplat 
vreodată acestei ţări. 

— Spune-mi că glumeşti, am zis eu. Te implor. Crezi că la 
asta s-au gândit când au conceput Constituţia? Dar 

Declaraţia Drepturilor? 

— Declaraţia Drepturilor a fost scrisă înainte de a se 
descoperi procesarea datelor, a răspuns el. Era uimitor de 
senin, de convins de dreptatea lui. Dreptul de liberă 
asociere e foarte bun, dar de ce nu li s-ar îngădui poliţiştilor 
să-ţi proceseze datele din reţeaua socială, ca să afle dacă 
nu cumva te-ai înhăitat cu vreo gaşcă violentă sau cu 
terorişti? 

— Fiindcă e o invazie a intimităţii mele, am ripostat. 

— Şi care-i marea nenorocire? Preferi intimitatea sau 
teroriştii? 

Uf. Nu-mi plăcea să mă cert aşa cu tata. Aveam nevoie 
de o cafea. 

— Ei, haide, tată. Retragerea dreptului la intimitate nu 
prinde terorişti. Nu face altceva decât să-i irite pe oamenii 


obişnuiţi. 

— De unde ştii că nu prinde terorişti? 

156 

— Unde sunt ăia pe care i-au prins? 

— Sunt sigur c-o să-i vedem arestându-i la momentul 
potrivit. 

Nu trebuie decât să aşteptăm. 

— Tată, ce naiba s-a întâmplat cu tine de azi-noapte 
până acum? Erai gata s-ataci poliţia cu arma nucleară 
fiindcă te-a oprit... 

— Nu-mi vorbi mie pe tonul ăsta, Marcus. De azi-noapte 
până acum am avut şansa să mă gândesc pe îndelete şi să 
citesc asta. A făcut ziarul să foşnească. M-au oprit din 
cauză că băieţii răi au trecut la un bruiaj activ. Trebuie să-şi 
regleze aparatura ca să scape de bruiaj. Dar o vor face. 
Intre timp, opririle ocazionale de pe şosele sunt un preţ 
mic. Nu e momentul să ne jucăm de-a avocaţii Declaraţiei 
Drepturilor. 

E momentul să facem nişte sacrificii, ca să ne păstrăm 
oraşul în siguranţă. 

N-am putut să-mi termin bucata de pâine prăjită. Mi-am 
pus farfuria în maşina de spălat vase şi-am plecat la şcoală. 

Trebuia să ies de-acolo. 

Xneterii n-au fost încântați de intensificarea activităţilor 
de supraveghere a poliţiei, dar n-aveau de gând să cedeze 
fără luptă. Cineva a sunat în timpul unui show care permite 
intervenţiile telespectatorilor, difuzat pe KQED, şi le-a spus 
că poliţia pierdea timpul degeaba, fiindcă noi le puteam 
zăpăci sistemul mai repede decât reuşeau ei să-l 
descâlcească, înregistrarea a fost în topul descărcărilor de 
pe Xnet din noaptea respectivă. 

— Suntem California Live şi stăm de vorbă cu un 
interlocutor anonim, care sună de la un telefon public din 

San Francisco. Deţine propriile sale informaţii despre 

157 

întârzierile cu care s-a confruntat întregul oraş 
săptămâna asta. Interlocutorule, eşti în direct. 

— Da, salut, ăsta nu-i decât începutul, înţelegeţi? Vreau 


să spun că abia am început, ca să zic aşa. Lăsaţi-i să 
angajeze un miliard de copoi şi să instaleze puncte de 
verificare la toate colţurile. O să le blocăm pe toate! Şi, ce 
să zic, ce-i cu tot rahatul ăsta despre terorişti? Nu suntem 
terorişti! 

Lăsaţi-mă-n pace. Adică, pe bune! Blocăm sistemul 
fiindcă nu putem suferi DHS-ul şi fiindcă ne iubim oraşul. 
Terorişti? 

Eu nici nu ştiu cum se scrie jihad. Pace, frate. 

Părea un idiot. Nu vorbesc doar despre incoerenţă, ci şi 
despre tonul exultant. Părea un puştan indecent de plin de 
sine. Era un puştan indecent de plin de sine. 

Xnetul s-a încins pe tema asta. Mulţi erau de părere că 
era un idiot fiindcă telefonase, în timp ce alţii îl considerau 
un erou. Eu mă temeam că exista, probabil, o cameră de 
luat vederi îndreptată spre cabina din care sunase. Sau că 
un cititor de arphid-uri îi adulmecase Fast Passul. Speram 
că fusese destul de inteligent încât să-şi şteargă 
amprentele de pe moneda de un sfert de dolar, să-şi ţină 
gluga ridicată şi să-şi lase acasă toate arphid-urile. Insă mă 
îndoiam. Mă întrebam dac-avea să audă curând o bătaie în 
uşă. 

Aflam când se întâmpla ceva important pe Xnet pentru 
că primeam pe neaşteptate un milion de e-mailuri de la 
oamenii care voiau să-l ţină pe Mlk3y la curent cu ultimele 
incidente. Căsuţa mea de e-mail a înnebunit chiar în timp 
ce citeam despre domnul Nu-Ştiu-Cum-Se-Scrie-jihad. Toată 
lumea avea câte un mesaj pentru mine - un link către un 

Livejournal de pe Xnet - unul dintre numeroasele bloguri 
anonime bazate pe sistemul de publicare Freenet, folosit şi 
de avocaţii democraţiei chineze. 

158 

> Salvare în ultima clipă 

> în seara asta ne tineam de bruiaje în port, la 
Embarcadero, foindu-ne de colo-colo şi dându-le tuturor 
câte o cheie nouă pentru maşină sau pentru uşă, sau câte 
un Fast Pass sau câte un 

Fastrak nou, şi presărând în jur puţin praf de puşcă fals. 


Poliţaii erau pretutindeni, dar noi eram mai deştepţi decât 
ei; am stat acolo foarte mult, în fiecare noapte, şi n-am fost 
prinşi n iciodată. 

> Dar ne-au prins în noaptea asta. A fost o greşeală 
stupidă am fost neglijenţi am fost arestaţi. Un tip sub 
acoperire l-a prins pe prietenul meu, apoi pe noi toţi. 
Supravegheau mulţimea de multă vreme şi aveau unul 
dintre camioanele alea în apropiere, şi-au prins patru dintre 
noi, dar ceilalţi au scăpat. 

> Camionul era ticsit ca o cutie de sardele, cu tot felul de 
oameni, bătrâni tineri albi negri bogaţi săraci toţi suspecți, 
şi erau doi poliţai care-ncercau să ne pună întrebări şi tipii 
sub acoperire aduceau tot mai mulţi ca noi. Majoritatea 
oamenilor încercau să ajungă în faţa şirului ca să treacă 
prin interogatoriu şi noi ne tot trăgeam înapoi şi ni s-a părut 
că am petrecut multe ore acolo înăuntru şi 

159 

era foarte cald şi înghesuiala creştea în loc să scadă. 

> Pe la opt seara au făcut schimb de tură şi au urcat doi 
poliţai noi şi s-au răstit la ăia doi care erau acolo, au spus 
ceva de genul ce naiba? n-aţi făcut nicio brânză aici. S-au 
certat de-adevăratelea şi pe urmă cei doi poliţai dinainte au 
plecat şi cei noi s-au aşezat la birourile lor şi au stat o 
vreme de vorbă în şoaptă. E 

> Pe urmă unul s-a ridicat şi a început să strige TOATA 
LUMEA SA PLECE ACASA 

IISUSE HRISTOASE AVEM LUCRURI MAI BUNE 

DE FĂCUT DECÂT SĂ VĂ SÂCÂIM CU MAI 

MULTE ÎNTREBĂRI DACĂ AŢI FĂCUT CEVA RĂU 

PUR ŞI SIMPLU SĂ NU MAI FACEŢI ĂSTA SĂ 

FIE UN AVERTISMENT PENTRU VOI TOŢI. 

> 0 grămadă dintre tipii la costum erau de-a dreptul 
enervaţi şi asta era 

CARAGHIOS fiindcă vreau să spun că numai cu zece 
minute înainte erau supăraţi fiindcă îi ţineau acolo iar acum 
erau supăraţi rău fiindcă îi lăsau să plece, adică hotărâţi-vă 
odată! 

> Noi ne-am strecurat printre ei şi am ieşit şi am venit 


acasă să scriem asta. 

Sunt tipi sub acoperire peste tot, credeţi-ne. Când bruiaţi 
fiţi cu ochii în patru şi gata s-o luaţi la fugă când apar 
probleme. Dacă sunteţi prinşi 

160 

încercaţi să aşteptaţi până când sunt atât de ocupați 
încât e posibil să vă dea dru mul. 

> Din cauza noastră sunt ocupați! Toţi oamenii din 
camionul ăla erau acolo fiindcă i-am blocat şi i-am bruiat 
noi. 

Aşa că daţi-i înainte! 

Aveam impresia că o să vărs. Cei patru - nişte puştani pe 
care nu-i întâlnisem niciodată - fuseseră cât pe ce să 
dispară pentru totdeauna în închisoare din cauza unui lucru 
pe care-l începusem eu. 

Din cauza unui lucru pe care îl făceau fiindcă le 
spusesem eu să-l facă. Nu eram cu nimic mai bun decât un 
terorist. 

DHS-ul a obţinut aprobarea cererii de majorare a 
bugetului. 

Preşedintele a apărut la televizor împreună cu 
guvernatorul ca să ne spună că, pentru siguranţa noastră, 
niciun preţ nu era prea mare. Am fost nevoiţi să ne uităm la 
asta a doua zi, la şcoală, în grup. Tata i-a ovaţionat. Il 
detestase pe preşedinte încă din ziua în care fusese ales, 
spunând că nu era cu nimic mai bun decât cel dinaintea lui, 
care fusese un dezastru total, însă acum nu mai era în stare 
să vorbească decât despre hotărârea şi dinamismul noului 
tip de la Casa Albă. 

— Trebuie să iei lucrurile uşor cu tatăl tău, mi-a spus 
mama în seara următoare, când m-am întors de la şcoală. 

Ea lucra acasă, cât mai mult cu putinţă. Mama e liber- 
profesionistă, specializată în schimbări de domiciliu, şi îi 
ajută pe englezi să se stabilească în San Francisco. Inalta 

Comisie pentru Imigrare din Marea Britanie o plăteşte ca 
să răspundă la e-mailurile trimise de englezii uluiţi din 

161 

întreaga ţară, care sunt total derutaţi de comportamentul 


bizar al americanilor. Îşi câştigă existenţa oferind explicaţii 
despre americani şi spune că, în zilele noastre, e mai bine 
s-o facă stând acasă, unde nu e de fapt nevoită să dea ochii 
cu americanii sau să discute cu ei. 

Eu nu-mi fac iluzii în privinţa englezilor. Poate că 

America o fi fiind dispusă să-şi arunce Constituţia la 
gunoi de fiecare dată când nişte adepţi ai jihadului se uită 
cruciş la noi, dar, după cum am învăţat în clasa a noua, 
când mi-am făcut proiectul la Ştiinţe Sociale, britanicii nici 
măcar nu au o Constituţie. Au legi care îţi încreţesc părul de 
pe degetele picioarelor: te pot băga în închisoare un an 
întreg dacă au certitudinea că eşti terorist, dar n-au 
suficiente dovezi care să le-o susţină. Ei, cât de siguri pot 
să fie dacă nu există dovezi care să-i convingă? Cum de 
ajung să fie siguri? Te văd săvârşind un act terorist într-un 
vis extrem de clar? 

lar supravegherea din Marea Britanie îi face pe americani 
să pară nişte bieţi amatori. Londonezul de rând e 
fotografiat de cinci sute de ori pe zi, numai cât se plimbă pe 
străzi. 

Toate plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor sunt 
fotografiate la fiecare colţ de stradă din ţară. Toţi angajaţii 
băncilor şi ai companiilor de transport în comun te 
urmăresc şi oferă cu entuziasm informaţii despre tine dacă 
li se pare că eşti cât de cât dubios. 

Dar mama nu vede lucrurile din perspectiva asta. A 
plecat din Anglia când terminase prima jumătate a 
cursurilor de liceu şi la noi nu s-a simţit niciodată ca acasă, 
deşi s-a măritat cu un băiat din Petaluma şi şi-a crescut aici 
fiul. 

Pentru ea, ăsta a fost întotdeauna ţinutul barbarilor, iar 

Marea Britanie va fi întotdeauna căminul ei. 

162 

— Mamă, pur şi simplu n-are dreptate. Tu ar trebui să ştii 
cel mai bine asta. Toate lucrurile care reprezentau măreţia 
acestei ţări sunt aruncate şi se trage apa după ele, iar tata 
e de acord. Ai observat că n-au prins niciun terorist? Tata 
spune numai „trebuie să fim în siguranţă”, dar trebuie să 


afle că majoritatea oamenilor nu se simt în siguranţă. Ne 
simţim tot timpul în pericol. 

— Ştiu toate astea, Marcus. Crede-mă, nu sunt adepta 
lucrurilor care se petrec în ţara asta. Dar tatăl tău este... S- 
a întrerupt. 

Când nu te-ai întors acasă după atacuri, a crezut... S-a 
ridicat şi şi-a pregătit o cană cu ceai, aşa cum făcea ori de 
câte ori se simţea stânjenită sau tulburată. Marcus, a spus, 
sorbind o înghiţitură, noi am crezut că erai mort. Nu înţelegi 
asta? Te-am jelit zile de-a rândul. Ne imaginam că te 
făcuseşi fărâme, pe fundul oceanului. Mort pentru că nişte 
nemernici au hotărât să ucidă sute de necunoscuţi ca să-şi 
susţină un punct de vedere. 

Am înţeles asta încetul cu încetul. Adică, înţelegeam că 
fuseseră îngrijoraţi. În timpul exploziilor muriseră o 
grămadă de oameni - la ora aceea numărul estimativ al 
victimelor era de patru mii - şi practic toată lumea 
cunoştea pe câte cineva care nu se mai întorsese acasă în 
ziua aceea. 

Dintre colegii mei de şcoală dispăruseră doi. A 

— Tatăl tău era gata să omoare pe cineva. Pe oricine. Işi 
ieşise din minţi. Nu l-ai văzut niciodată aşa. Nici eu nu l-am 
văzut vreodată aşa. Nu mai avea mintea-ntreagă. Stătea la 
masa asta şi înjura, şi înjura, şi înjura. Cuvinte vulgare, pe 
care nu l-am mai auzit niciodată pronunţându-le. Într-o zi - 
în a treia zi - a sunat cineva şi el a fost sigur că erai tu, dar 
nu era decât o greşeală şi a aruncat telefonul cu atâta furie 
încât s-a dezmembrat într-o mie de bucăţi. 

Mă întrebasem de ce aveam un telefon nou în bucătărie. 

163 

— În tatăl tău s-a frânt ceva. Te iubeşte. Te iubim 
amândoi. 

Eşti cel mai important lucru din vieţile noastre. Nu cred 
că-ţi dai seama de asta. Îți aduci aminte de tot acel timp 
cât am fost plecată acasă, la Londra, când aveai zece ani? 
Îţi aduci aminte? 

Am dat din cap în tăcere. 

— Eram gata să divorţăm, Marcus. Oh, nu mai are 


importanţă de ce. N-a fost decât o pasă proastă, genul de 
lucruri care se întâmplă când doi oameni care se iubesc 
încetează să-şi mai dea atenţie pentru câţiva ani. El a venit, 
m-a găsit şi m-a convins să mă-ntorc, pentru tine. Niciunul 
dintre noi n-a putut suporta ideea de a-ţi face una ca asta. 

Ne-am îndrăgostit din nou, pentru tine. Astăzi suntem 
împreună pentru că exişti tu. 

Aveam un nod în gât. Nu ştiusem niciodată asta. Nu-mi 
povestise nimeni, niciodată. 

— Aşa că tatăl tău trece acum printr-o perioadă grea. Nu 
şi-a venit în fire. O să mai treacă o vreme până când o să 
se-ntoarcă la noi, până când o să redevină omul pe care-l 
iubesc. 

Trebuie să-l înţelegem până atunci. 

M-a îmbrăţişat îndelung şi am observat cât de mult i se 
subţiaseră braţele, cum îi atârna pielea gâtului. Mă 
gândisem întotdeauna la mama ca fiind tânără, palidă, cu 
obrajii îmbujoraţi, veselă, aruncând priviri agere prin 
ochelarii cu ramă metalică; Acum arăta ca o femeie 
bătrână. Eu îi făcusem asta. A 

Teroriştii i-o făcuseră. DHS-ul i-o făcuse. Intr-un mod 
bizar, eram cu toţii de aceeaşi parte, iar mama, tata şi toţi 
oamenii pe care îi duseserăm de nas erau de partea 
cealaltă. 

În noaptea aceea n-am putut să dorm. Cuvintele mamei 
mi se tot derulau în minte. La cină, tata fusese încordat şi 

164 

tăcut şi abia dacă schimbaserăm câteva vorbe, pentru că 
eu n-aveam încredere în mine însumi, mă temeam să nu 
spun ce n-ar fi trebuit, pentru că el era extrem de tensionat 
din cauza ultimelor ştiri, conform cărora Al Qaeda era cu 
siguranţă responsabilă pentru explozii. Şase grupări 
teroriste diferite  revendicaseră atacul, dar numai 
înregistrarea video plasată de Al Qaeda pe internet 
dezvăluia informaţii despre care DHS-ul spunea că nu le 
încredinţase nimănui. 

Stăteam întins în pat şi ascultam o emisiune radio din 
miez de noapte. Se discuta despre probleme sexuale, cu un 


tip gay pe care îmi plăcea de obicei să-l ascult, le dădea 
oamenilor sfaturi atât dure, cât şi bune, şi era întotdeauna 
foarte amuzant, de un umor cazon. 

In noaptea aceea nu-mi venea să râd. Cei mai mulţi 
interlocutori aveau probleme, începând din ziua atacului, în 
privinţa sexului cu partenerii lor şi voiau să ştie ce era de 
făcut. Nu puteam scăpa de subiectul ăsta nici măcar 
ascultând discuţiile despre sex de la radio. 

L-am închis şi am auzit un motor torcând pe stradă. 

Dormitorul meu e la ultimul etaj al casei, una dintre 
cucoanele boite. Am un tavan înclinat, de mansardă, şi 
ferestre în ambele părţi - de pe una se vede întregul 
Mission, iar cealaltă dă în strada din faţa locuinţei. Maşinile 
treceau destul de des, la toate orele nopţii, dar zgomotul 
acelui motor era cumva diferit. 

M-am dus la fereastra dinspre stradă şi am ridicat 
jaluzelele. 

Jos era o camionetă albă, fără niciun fel de însemne, 
împodobită cu ghirlande de antene radio, mai multe decât 
văzusem vreodată pe o maşină. Mergea foarte încet, cu 
mica farfurie de deasupra răsucindu-se mereu şi mereu. 

165 

S-a oprit în timp ce o priveam şi una dintre uşile din 
spate s-a deschis. A coborât un tip în uniforma DHS-ului - 
ajunsesem s-o pot recunoaşte de la o sută de metri 
distanţă. 

Avea un soi de aparat portabil, a cărui strălucire albastră 
îi lumina faţa. S-a foit înainte şi înapoi, iscodindu-mi mai 
întâi vecinii şi notând câte ceva pe aparatul pe care l-a 
îndreptat apoi spre mine. Se mişca oarecum familiar, 
privind în jos... 

Folosea un wifinder! Securitatea Internă căuta nodurile 
reţelei Xnet. Am lăsat jaluzelele să cadă şi m-am năpustit în 
partea opusă a camerei, către Xbox. Il lăsasem deschis în 
timp ce  descărcăm  animaţiile excelente în care 
transformase un Xneter discursul nici-un-preţ-nu-e-prea- 
mare al preşedintelui. Am smuls ştecărul cordonului de 
alimentare din priza din perete şi m-am grăbit să mă-ntorc 


lângă fereastră, unde am întredeschis jaluzelele cu o 
fracțiune de centimetru. 

Tipul se uita din nou în jos, către wifinder, mergând 
încolo şi încoace prin faţa casei noastre. O clipă mai târziu 
s-a întors în camionetă şi-a demarat. 

Mi-am luat aparatul de fotografiat şi am surprins 
camioneta şi antenele ei în cât mai multe fotografii cu 
putinţă. Pe urmă le-am deschis într-un editor gratuit de 
imagini, numit 

GIMP şi am modificat tot ce se vedea în fotografii, cu 
excepţia camionetei, ştergând strada mea şi orice altceva 
ar fi putut să mă identifice. 

Le-am postat pe Xnet şi am scris tot ce ştiam despre 
camionete. Tipii ăia căutau fără îndoială Xnetul, asta o 
puteam spune. 

Acum chiar nu mai puteam să dorm. 

Nu era nimic de făcut, decât să mă joc de-a piraţii cu 
cheiţă. La ora aia trebuiau să fie o grămadă de jucători. 

166 

Adevăratul nume al jocului era Clockwork Plunderl şi 
crearea lui fusese hobby-ul unor adolescenţi ciudaţi, fani 
death-metal, din Finlanda. Jocul era în întregime gratuit şi 
îţi oferea tot atât de multă distracţie ca oricare dintre cele 
cu abonament de cincisprezece dolari pe lună, cum sunt 
Ender's 

Universe, Middle Earth Quest şi Discworld Dungeons. 

M-am conectat şi iată-mă acolo, imobil pe puntea 
corăbiei 

Zombie Charger, aşteptând pe cineva care să mă 
pornească. 

Detestam această parte a jocului. 

> Hei! 

Am tastat, adresându-mă unui pirat în trecere. 

> Mă porneşti? 

El s-a oprit şi s-a uitat la mine. 

> dc aş face-o? 

> Suntem în aceeaşi echipă. Plus că primeşti puncte de 
experienţă. 


Ce nemernic. 

> Unde te afli? 

> San Francisco 

Povestea asta începea să mi se pară cunoscută. 

> Unde în San Francisco? 

M-am deconectat. În joc se întâmpla ceva straniu. Am 
intrat pe Livejournal şi am început să umblu din blog în 
blog. Am trecut printr-o jumătate de duzină până când am 
găsit ceva care mi-a îngheţat sângele în vene. 

Tipii care ţin un Livejournal adoră chestionarele. Ce fel de 
hobbit eşti? Eşti un amant extraordinar? Cu ce planetă te 
asemeni cel mai mult? Ce personaj de film eşti? Cărui tip 
emoţional îi aparţii? Le completează, le completează şi 
prietenii lor şi toţi îşi compară rezultatele. O distracţie 
inofensivă. 

1 Tâlharul cu Arc (n. Tr.). 

167 

Dar chestionarul preluat de blogurile din Xnet în noaptea 
aia a fost ceea ce m-a îngrozit, pentru că era oricum, numai 
inofensiv nu: 

> _ Care e sexul tău? 

> _ în ce clasă eşti? 

> _ La ce şcoală mergi? 

> _încezonă a oraşului locuieşti? 

Cei care lansaseră chestionarul înscriseseră rezultatele 
pe o hartă, cu pioneze diferit colorate pentru şcoli şi 
cartiere şi recomandaseră fără convingere locuri de unde 
se puteau cumpăra pizza sau alte lucruri. 

Dar uitaţi-vă la întrebări. Gândiţi-vă la răspunsurile mele: 

> _ Masculin 

> _17 

> _ Chavez High 

> _ Potrero Hill 

In toată şcoala mea nu erau decât două persoane cărora 
li se potrivea acest profil. In majoritatea şcolilor era 
probabil la fel. Dacă voiai să afli cine erau Xneterii, puteai 
folosi chestionarul ăla ca să-i identifici pe toţi. 

Era destul de urât, dar implicaţiile erau şi mai urâte: 


cineva de la DHS se folosea de Xnet ca să ajungă la noi. 
Xnetul era compromis de Securitatea Internă. 

Aveau spioni în mijlocul nostru. 

Dădusem discuri cu Xnet mai multor sute de oameni, iar 
ei făcuseră acelaşi lucru. li cunoşteam destul de bine pe cei 
cărora le dădusem discurile. Pe unii îi cunoşteam chiar 
foarte bine. Am locuit toată viaţa în aceeaşi casă şi mi-am 
făcut sute şi sute de prieteni în decursul anilor, începând cu 
oamenii care îmi purtaseră de grijă când erau părinţii la 
lucru şi terminând 

168 

cu partenerii de joc de la fotbal şi de la LARP şi cu 
cunoscuţii de la clubbing şi de la şcoală. Membrii echipei de 
la jocul de realitate alternativă îmi erau cei mai apropiaţi 
prieteni, însă existau destul de mulţi oameni pe care îi 
cunoşteam suficient de bine şi în care aveam suficient de 
multă încredere încât să le înmânez un disc cu Xnetul. 

În momentul acela aveam nevoie de ei. 

L-am trezit pe Jolu telefonându-i pe mobil, închizând după 
ce am lăsat telefonul să sune o dată, şi repetând asta de 
trei ori la rând. O clipă mai târziu era pe Xnet şi am putut 
sta de vorbă în siguranţă. l-am arătat articolul meu de blog 
despre camionetele cu antene radio şi el a revenit peste un 
minut, scos cu totul din fire. 

> Eşti sigur că ne caută pe noi? 

În loc de răspuns, i-am trimis chestionarul. 

> OMG s-a zis cu noi 

> Nu, nu e chiar atât de rău dar trebuie să ne dăm 
seama în cine putem avea încredere 

> Cum? 

> Asta voiam să te întreb pe tine - p entru cât de mulţi 
oameni garantezi că sunt de încredere până în pânzele 
albe? 

> Aă 20 sau 30 sau cam aşa ceva 

> Vreau să alcătuiesc un grup de oameni pe care mă pot 
baza într-adevăr ca să facem un schimb de chei 
criptografice, gen reţea-de-încredere 

Reţeaua-de-încredere e una dintre părţile super ale 


criptografiei despre care citisem, dar pe care nu le 
experimentasem niciodată. Era un mod aproape infailibil de 
a te asigura că puteai vorbi cu oamenii în care aveai 
încredere, 

169 

fără să asculte nimeni altcineva. Problema este că 
trebuie să te întâlneşti cu oamenii de pe web în carne şi 
oase cel puţin o dată, tocmai ca să poţi începe. 

> înţeleg foarte bine. Nu e rău. Dar cum o s-aduni pe 
toată lumea laolaltă pentru atribuirea cheilor? 

> Tocmai despre asta voiam să te-ntreb pe tine 
putem s-o facem fără să fim arestaţi? 

Jolu a scris câteva cuvinte şi le-a şters, apoi a scris altele 
şi le-a şters şi pe ele. 

> Darryl ar fi ştiut 

Am scris eu. 

> Doamne, la chestiile astea era el nemaipomenit. 

Jolu n-a scris nimic. 

> Ce-ai zice de-o petrecere? 

a tastat el. 

> Ce-ar fi să ne adunăm undeva, ca şi cum noi, 
adolescenţii, am da o petrecere, şi în felul ăsta să avem o 
scuză gata fabricată dacă apare cineva şi ne-ntreabă ce 
facem acolo? 

> Ar merge perfect! Jolu, eşti un geniu. 

> Ştiu. Şi asta o să-ţi placă: ştiu şi unde o s-o facem. 

> Unde? 

> La Sutro Bathsl! 

1 Piscină acoperită din San Francisco (n. Tr.). 

Capitolul 10 

Ce-aţi face dacă aţi descoperi că aveţi un spion în 
mijlocul vostru? L-aţi putea demasca, pune la zid şi ucide. 
Insă apoi s-ar putea să sfârşiţi cu alt spion în locul lui, unul 
mult mai prevăzător decât cel dinainte şi pe care nu l-aţi 
putea prinde cu tot atâta uşurinţă. 

lată o idee mai bună: începeţi să  interceptaţi 
comunicatele spionului şi alimentaţi-l, pe el şi pe stăpânii 
lui, cu date false. Să spunem că stăpânii lui i-au cerut să 


LL 


cum 


obţină informaţii despre mişcările voastre. Lăsaţi-l să vă 
urmărească şi să-şi noteze tot ce vrea, dar dezlipiţi cu abur 
plicurile pe care le trimite la cartierul său general şi 
înlocuiţi-i rapoartele cu unele fictive. Dacă doriţi, îl puteţi 
face să pară dezordonat şi nedemn de încredere, astfel 
încât să se descotorosească de acesta ei înşişi. Puteţi 
simula situaţii de criză care i-ar putea sili pe unii sau pe alţii 
să dezvăluie identitățile altor spioni. Pe scurt, îi puteţi 
domina. 

Cele de mai sus sunt cunoscute sub numele de atacul 
omului-din-mijloc şi, dacă vă gândiţi bine, e de-a dreptul 
înspăimântător. Omul-din-mijloc, interpus pe traseul 

171 

comunicațiilor dumneavoastră, vă poate păcăli într-o mie 
de moduri. 

Bineînțeles că există o metodă excelentă de a evita 
atacul omului-din-mijloc: folosiți criptarea. Odată ce ați 
codificat mesajele, nu contează dacă inamicul le poate 
vedea, pentru că nu le poate descifra, nu le poate schimba, 
nu le poate retrimite. 

Acesta e unul dintre principalele motive care justifică 
utilizarea criptografiei. 

Dar nu uitaţi: criptografia dă rezultate numai dacă aveți 
chei pentru oamenii cu care vreţi să comunicaţi. Voi şi 
partenerii voştri trebuie să împărtăşiţi un secret sau două, 
să aveţi nişte chei cu care să puteţi codifica şi decodifica 
mesajele, astfel încât omul-din-mijloc să fie exclus. 

Aici intervine ideea cheilor publice. E oarecum dificilă, 
dar e şi incredibil de elegantă. 

In cazul criptografiei bazate pe cheile publice, fiecare 
utilizator primeşte două chei. Acestea sunt nişte şiruri lungi 
de păsărească matematică şi au o proprietate aproape 
magică. Orice încifraţi folosind una dintre ele va fi descifrat 
de cealaltă, şi viceversa. Mai mult decât atât, sunt 
singurele chei care pot face acest lucru - dacă puteţi 
descâlci un mesaj cu una dintre ele, ştiţi că a fost încâlcit 
cu ajutorul celeilalte 

(şi viceversa). 


Aşa că luaţi una dintre aceste două chei (nu contează 
care) şi o faceţi pur şi simplu publică. O transformați într-un 

„non-secret“ total. Vreţi să ştie toată lumea ce e cu ea. 
Din motive evidente, aceasta este numită cheia voastră 
publică. 

Pe cea de a doua vi-q ascundeţi în cel mai întunecat 
cotlon al minţii. O apăraţi cu preţul vieţii. Nu lăsaţi pe 
nimeni, niciodată, să afle ce este. Aceasta este numită 
cheia voastră privată. (Evident!) 

172 

Acum să presupunem că sunteţi spioni şi vreţi să 
discutaţi cu şefii voştri. Cheia lor publică este cunoscută de 
toată lumea. Cheia voastră publică e şi ea cunoscută de 
toată lumea. Sunteţi singurul care cunoaşte cheia voastră 
privată. 

Şefii voştri sunt singurii care cunosc cheia lor privată. 

.... A. Vreţi să le trimiteţi un mesaj. Începeţi prin a-l cripta 
cu cheia voastră privată. Pe urmă îl puteţi trimite pur şi 
simplu şi totul va funcţiona perfect, deoarece, atunci când 
va sosi mesajul, ei vor şti că a sosit de la voi. Cum? Fiindcă, 
dacă vor putea să-l decripteze cu cheia voastră publică, va 
însemna că nu a putut fi criptat decât cu cheia voastră 
privată. 

E echivalent cu a vă pune sigiliul sau semnătura la 
sfârşitul mesajului. Înseamnă „Eu am scris asta, şi nimeni 
altcineva. Nimeni n-a putut să-mi deschidă sau să-mi 
modifice mesajul.” 

Din nefericire, prin această metodă mesajul vostru nu va 
rămâne secret, căci cheia voastră publică este într-adevăr 
bine cunoscută (trebuie să fie, fiindcă altfel nu le-aţi putea 
trimite mesaje decât celor câteva persoane care vă cunosc 
cheia publică). Oricine interceptează mesajul îl poate citi. 

Nu-l poate schimba şi nu poate crea impresia că a fost 
trimis de voi, dar, dacă nu vreţi să ştie toată lumea ce 
spuneţi, aveţi nevoie de o soluţie mai bună. 

Aşa că, în loc să criptaţi mesajul numai cu cheia voastră 
privată, îl criptaţi, pe deasupra, şi cu cheia publică a şefului. 

Aşa are două lacăte. Primul lacăt - cheia publică a şefului 


- nu poate fi înlăturat decât prin asociere cu cheia lui 
privată. 

Al doilea - cheia voastră privată - nu se deschide decât 
cu cheia voastră publică. Când primesc mesajul, şefii voştri 
îl decriptează cu ambele chei, fiind acum siguri că: a) voi l- 
aţi scris b) numai ei îl pot citi. 

173 

E foarte mişto. În ziua când am descoperit eu asta, am 
făcut imediat schimb de chei cu Darryl şi am petrecut 
câteva luni râzând pe înfundate şi frecându-ne mâinile în 
timp ce ne trimiteam mesajele secrete, stabilind unde 
aveam să ne întâlnim după orele de şcoală sau întrebându- 
ne dacă 

Van avea să-l remarce vreodată. 

Dar ca să înţelegeţi într-adevăr securitatea, trebuie să 
luaţi în considerare cele mai paranoice ipoteze. De 
exemplu, dacă eu vă duc de nas, făcându-vă să credeţi că 
propria mea cheie publică e a şefului vostru? Atunci criptaţi 
mesajul cu cheia voastră privată şi cu cheia mea publică. 
Eu îl decriptez, îl citesc, îl recriptez cu cheia reală a şefului 
şi i-l 

trimit. Din câte ştie el, nimeni în afară de voi n-ar fi putut 
să scrie mesajul şi nimeni în afară de el nu-l poate citi. 

lar eu stau la mijloc, ca un păianjen gras în plasa lui, şi 
toate secretele voastre îmi aparţin. 

Cel mai simplu mod de a pune lucrurile la punct constă în 
a vă face cunoscută cheia publică pe o scară foarte largă. 

Dacă toată lumea poate afla, într-adevăr fără nicio 
dificultate, care este adevărata voastră cheie, omul din 
mijloc se descurcă din ce în ce mai greu. Dar ştiţi ceva? E 
dificil să faci un lucru foarte bine cunoscut, tot atât de dificil 
ca atunci când vrei să-l ţii secret. Gândiţi-vă la asta - câte 
miliarde de dolari se cheltuiesc cu reclamele pentru 
şampon şi pentru alte rahaturi numai pentru a avea 
certitudinea că numărul oamenilor care ştiu de existenţa 
unui anumit lucru e atât de mare pe cât îl doreşte cel care 
face reclama? 

Există o modalitate mai ieftină de a scăpa de omul-din- 


mijloc: 

reţeaua de încredere. Să zicem că, înainte de a pleca de 
la cartierul general, voi şi şefii voştri staţi de vorbă la o 
cafea şi vă spuneţi unii altora care vă sunt cheile. Gata cu 

174 

omul-din-mijloc! Ştiţi cât se poate de sigur ale cui sunt 
cheile pe care le deţineţi, fiindcă v-au fost încredințate în 
propriile mâini. 

Până acum, toate bune. Dar aici există nişte limite fireşti: 

cu cât de mulţi oameni vă puteţi întâlni efectiv, ca să 
faceţi schimb de chei? Câte ore pe zi vreţi să dedicați 
echivalentului scrierii propriei voastre cărţi de telefon? ŞI 
câţi dintre acei oameni sunt dispuşi să vă dedice tot atât 
timp? 

Gândiţi-vă la povestea asta considerând-o similară cu 
ajutorul oferit de cărţile de telefon. Lumea a fost cândva un 
loc plin cu aşa ceva şi ori de câte ori aveai nevoie de un 
număr puteai să-l cauţi în carte. Dar, în ceea ce privea 
multe dintre numerele de care aveaţi nevoie într-o zi, 
trebuia fie să le ştiţi pe dinafară, fie să aveţi posibilitatea de 
a întreba pe cineva. Chiar şi în zilele noastre, când nu-mi 
am celularul la îndemână, îi întreb pe Jolu sau pe Darryl 
dacă n-au cumva numărul pe care-l caut. E mai rapid şi mai 
simplu decât să caut online, iar ei sunt şi mult mai de 
încredere. Dacă Jolu are un număr, am încredere în 
veridicitatea numărului, pentru că am încredere în Jolu. 
Asta se numeşte „încredere tranzitivă” 

— încredere care se deplasează de-a lungul reţelei 
noastre de relaţii. 

O reţea de încredere este o versiune mai amplă a acestei 
situaţii. Să zicem că mă întâlnesc cu Jolu şi obţin cheia lui. 

O pot pune pe „inelul meu de chei“ - lista cheilor pe care 
le-am asociat cu cheia mea privată. Înseamnă că mesajele 
mele pot fi decodificate cu cheia mea publică, având 
certitudinea că eu sau, oricum, cineva care deţine cheia 
mea poate spune: „Cheia asta îi aparţine tipului ăstuia”. 

Aşa că eu vă-nmânez inelul meu de chei şi, dacă aveţi 
destul de multă încredere în mine ca să fiţi convins că m- 


am 

175 

întâlnit cu toată lumea şi am verificat toate cheile pe 
care le cuprinde, îl puteţi lua şi adăuga la propriul vostru 
inel. După care vă întâlniți cu altcineva şi îi daţi lui întregul 
inel. Astfel, inelul devine din ce în ce mai mare şi, dacă şi 
numai dacă aveţi încredere în următorul tip din lanţ, iar el 
are încredere în următorul şi aşa mai departe, sunteţi întru 
totul în siguranţă. 

Ceea ce mă aduce la întrunirile de certificare a cheilor. 

Care sunt exact ceea ce par: întruniri unde toată lumea 
se strânge laolaltă ca să certifice cheile celorlalţi. Când 
făceam schimb de chei cu Darryl, era vorba de un soi de 
mini-întrunire de certificare, cu numai doi participanţi sobri, 
pasionaţi de computere. Dar cu mai mulţi oameni creaţi 
sămânţa unei reţele de încredere, care se poate extinde. Pe 
măsură ce toată lumea de pe inelul dumneavoastră de chei 
pleacă şi întâlneşte mai mulţi oameni, poate adăuga pe 
inele mult mai multe nume. Nu e nevoie să vă mai întâlniți 
cu alţi oameni, nu trebuie decât să fiţi convins că sunt 
valide cheile certificate primite de la membrii reţelei. 

lată de ce reţelele-de-încredere şi petrecerile sunt o 
pereche potrivită, ca untul de arahide şi ciocolata. 

— Spune-le pur şi simplu că e o petrecere super-privată, 
numai pentru invitaţi, am zis eu. Spune-le că nu vor fi 
primiţi dacă mai aduc şi pe altcineva. 

Jolu s-a uitat la mine peste cana cu cafea. 

— Glumeşti, nu? Spune-le oamenilor asta şi vor aduce 
prieteni în plus. 

— Of, am zis. 

In perioada aceea îmi petreceam o noapte pe săptămână 
la Jolu, unde actualizam programele de pe indienet. 

Pigspleen mă plătea de-adevăratelea pentru asta, ceea 
ce era 

176 

cu adevărat bizar. Nu mă gândisem niciodată c-o să fiu 
plătit ca să scriu un program. 

— Atunci ce facem? Nu vrem decât oameni în care avem 


cu adevărat încredere şi nu vrem să spunem de ce înainte 
de a deţine cheile tuturor şi de a putea trimite mesaje 
secrete. 

Jolu corecta greşelile din program şi eu mă uitam peste 
umărul lui. Inainte, treaba asta se numea „programare 
extremă”, ceea ce suna oarecum stânjenitor. Acum îi 
spunem pur şi simplu „programare”. Doi oameni sunt mult 
mai buni decât unul singur când e vorba să observe erorile 
de programare. După cum se spune, „cu cât ai mai mulţi 
ochi, cu atât mai multe greşeli îţi sar în ei” 1. 

înaintam rezolvând toate erorile raportate şi eram gata 
să scoatem la lumină noua revizie. Totul se actualiza în 
fundal, aşa că utilizatorii noştri nu trebuiau de fapt să facă 
nimic, pur şi simplu se trezeau, cam o dată pe săptămână, 
cu un program mai bun. Era destul de bizar şi de 
înspăimântător să ştiu că programul conceput de mine 
avea să fie utilizat, mâine, de sute de mii de oameni! 

— Ce facem? Nu ştiu, omule. Cred că trebuie pur şi 
simplu să ne-obişnuim cu ideea asta. 

M-am întors cu gândul în urmă, la zilele în care jucam 

Harajuku Fun Madness. Participarea la joc a unor grupuri 
mari de oameni implica o mulţime de provocări sociale. 

— OK, ai dreptate. Dar hai măcar să-ncercăm să păstrăm 
secretul. Spune-le că pot aduce cel mult încă o persoană, şi 
că trebuie să fie cineva pe care îl cunosc de minimum cinci 
ani. 

1 „Given enough eyeballs, all bugs are shallow” - aşa- 
numita Lege 

Linux, formulată de programatorul Eric Steven Raymond 
(n. 1957) (n. Tr.). 

177 

Jolu şi-a ridicat ochii de pe ecran. 

— Hei, a spus. Hei, asta o să meargă perfect. Îmi dau 
foarte bine seama. Adică, dacă tu-mi spui mie să n-aduc pe 
nimeni, prin cap n-o să-mi treacă decât „cine naiba se 
crede ăsta?“. Dar, dacă o formulezi aşa, pare o chestie 
conspirativă, gen 007. 

Eu am găsit o eroare. Am băut amândoi cafea. M-am 


întors acasă şi am jucat un pic de Clockwork Plunder, 
încercând să nu mă gândesc la tipii care-ţi puneau întrebări 
urâte înainte de a-ţi răsuci cheiţa, şi am dormit ca un 
bebeluş. 

Sutro Baths e o autentică ruină romană contrafăcută din 

San Francisco. In 1896, când s-a deschis, era cea mai 
mare piscină acoperită din lume, un imens solariu de sticlă 
în stil victorian, plin cu bazine şi conducte şi având chiar şi 
unul dintre primele tobogane cu apă. În anii cincizeci a 
intrat în declin şi, în 1966, proprietarii au incendiat-o, ca să 
încaseze asigurarea. 

N-a mai rămas decât un labirint de piatră măcinată de 
intemperii, încrustat în suprafaţa aridă şi abruptă de stâncă 
de pe Ocean Beach, plaja care mărgineşte oraşul. In ochii 
tuturor arată ca o ruină romană, dărăpănată şi misterioasă, 
şi chiar sub ea se află o serie de grote care se deschid în 
mare. 

În timpul fluxurilor puternice, valurile dau năvală în grote 
şi trec pe deasupra ruinelor - uneori chiar îi mătură şi îi 
îneacă pe turiştii ocazionali. 

Ocean Beach e la mare distanţă de parcul Golden Gate, o 
stâncă stearpă de-a lungul căreia se înşiră acoperişurile în 
formă de dom ale caselor scumpe ce se înfig într-o plajă 
îngustă, plină de meduze şi de surfişti curajoşi (nesăbuiţi). 

Există o stâncă albă, uriaşă, proiectată în afara apei puţin 
adânci de lângă țărm. Se numeşte Seal Rock şi era locul 
unde obişnuiau leii de mare să se adune până când au fost 

178 

mutaţi la Fisherman's Wharf, un loc mult mai prietenos 
faţă de turişti. 

După căderea serii abia dacă mai întâlneşti pe câte 
cineva acolo. Se lasă un frig puternic, cu o bură fină, sărată, 
care te udă până la oase dacă te laşi în voia ei. Bolovanii 
sunt ascuţiţi, sunt cioburi de sticlă şi, uneori, seringi 
aruncate de toxicomani. 

E un loc de petrecere grozav. 

Eu m-am gândit să aducem prelate şi mănuşi cu încălzire 
chimică. Jolu a descoperit de unde să facem rost de bere - 


fratele lui mai mare, Javier, avea un amic care conducea 
practic un întreg serviciu de aprovizionare cu băutură a 
minorilor: 

plăteşte-i destul de mult şi îţi asigură locul izolat de 
petrecere cu lăzi frigorifice şi cu oricât de multă bere îţi 
doreşti. Am făcut praf o mare parte din banii aduşi de 
programarea indienetului, şi tipul a apărut exact la timp - la 
opt seara, cu mai bine de o oră după apus - şi a descărcat 
din camionetă şase lăzi frigorifice pe care le-a cărat în 
ruinele băii. A adus până şi o ladă de rezervă pentru cutiile 
golite. 

— Aveţi grijă acum, băieţi, a spus, atingându-şi pălăria de 
cowboy cu vârful degetului. 

Era un samoan gras, cu un zâmbet imens şi cu o vestă 
oribilă, care îi lăsa la vedere subţiorile, şi pântecul, şi părul 
de pe umeri care scăpa de sub ea. Mi-am scos câteva 
bancnote de douăzeci din sulul de bani şi i le-am întins - 
profitul lui era de o sută cincizeci la sută. O afacere 
dubioasă nu tocmai rea. 

S-a uitat la sulul de bani. 

— Ştii, ţi l-aş putea lua pur şi simplu, a spus, încă 
zâmbind. 

La urma urmelor, sunt un infractor. 

Mi-am pus banii la loc în buzunar şi l-am privit drept în 
ochi. Făcusem o prostie arătându-i ce aveam asupra mea, 
dar ştiam că simt momente când trebuie să fii ferm pe 
poziţie. 

179 

— N-am vrut decât să te sâcâi, a spus el, în cele din 
urmă. 

Dar ai grijă cu banii ăia. Nu-i arăta peste tot. 

— Mulţumesc, am răspuns. DHS-ul o să-mi poarte de 
grijă. 

Zâmbetul i s-a lăţit şi mai mult. 

— Ha! Nici măcar nu-s poliţai adevăraţi. Pârliţii ăia habar 
n-au de nimic. 

M-am uitat la camioneta lui. Fastrakul îi ieşea în evidenţă 
pe parbriz. M-am întrebat cât timp avea să se mai scurgă 


înainte de a fi arestat. 

— Vin şi fete la noapte? De-aia aţi luat atâta bere? 

l-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna în vreme ce se-ntorcea 
la camionetă. În cele din urmă a-nţeles aluzia şi a plecat. 

Zâmbetul nu i-a dispărut nicio clipă. 

Jolu m-a ajutat s-ascund lăzile frigorifice printre 
dărâmături, folosindu-ne de lanterne mici, cu LED-uri, fixate 
pe bentiţele din jurul capetelor. Odată ce le-am văzut la 
locurile lor, am aruncat în fiecare câteva brelocuri mici şi 
albe, cu LED-uri, care să lucească în momentul ridicării 
capacului de polistiren, ajutându-te să vezi ce făceai. 

Era o noapte noroasă, fără lună, şi felinarele îndepărtate 
de pe stradă abia dacă reuşeau să ne contureze siluetele. 

Ştiam că ieşeam în evidenţă ca nişte vâlvătăi într-un 
vizor în infraroşu, dar n-aveam nicio şansă să adunăm un 
grup mare de oameni fără să fim remarcaţi. Speram că 
aveam să fim ignoraţi, trecând drept beţivi care petreceau 
pe plajă. 

De fapt, nu beau mult. La toate petrecerile la care m-am 
dus, de la paisprezece ani, au fost bere, marijuana şi 
ecstasy, dar nu mi-a plăcut niciodată să fumez (cu toate că, 
din când în când, nu-mi displace o prăjitură cu marijuana), 
ecstasy îşi face efectul după prea mult timp - cine are la 
dispoziţie un weekend întreg ca să se ameţească şi să-şi 
revină iar berea, 

180 

ei bine, n-avea niciun cusur, dar nu-nţelegeam de ce 
trecea drept o mare scofală. Favoritele mele erau 
cocteilurile mari, sofisticate, genul de băutură servită în 
pahare de ceramică vulcanică, din şase straturi, aprinsă, cu 
o maimuţă de plastic pe buză, dar preferința asta se datora 
mai ales spectaculozităţii. 

Adevărul e că-mi place să mă-mbăt. Dar nu-mi place 
mahmureala şi, Doamne, întotdeauna sunt mahmur. Deşi, 
repet, asta are probabil de-a face numai cu băuturile în 
cupe din ceramică vulcanică. 

Însă nu poţi da o petrecere fără să pui la rece o ladă sau 
două de bere. E aşteptată. Relaxează. Oamenii fac tâmpenii 


după ce beau prea multă bere, dar oricum prietenii mei nu 
se încadrează în categoria posesorilor de maşini. lar lumea 
face tâmpenii oricum - berea, sau iarba, sau ce-o mai fi, 
toate conduc pur şi simplu întâmplător către acest fapt 
esenţial. 

Eu şi Jolu am deschis câte o bere - Anchor Stream pentru 
el, Bud Lite pentru mine - şi am ciocnit sticlele stând pe o 
piatră. 

— Le-ai spus să vină la nouă seara? 

— Da, a răspuns el. 

— Şi eu. 

Am băut în tăcere. Bud Lite era licoarea cu cel mai puţin 
alcool din lăzile frigorifice. Trebuia să am capul limpede mai 
târziu. 

— Tu te sperii vreodată? am spus, în cele din urmă. 

S-a întors spre mine. 

— Nu, omule, eu nu mă sperii. Sunt speriat tot timpul. 

Sunt speriat încă din prima clipă a exploziei. Uneori mi-e 
atât de frică, încât nu-mi vine să mă dau jos din pat. 

— Atunci de ce faci asta? 

A zâmbit. 

181 

— Asta... a spus. Poate că n-o s-o mai fac, nu pentru prea 
multă vreme. Adică, e minunat să te-ajut. Minunat. De-a 
dreptul excelent. Nu ştiu dac-am mai făcut vreodată ceva 
atât de important. Dar, Marcus, frate, trebuie să spun... 

Vocea i s-a stins. 

— Ce? am întrebat, deşi ştiam ce-avea să urmeze. 

— Nu pot s-o fac la nesfârşit, a răspuns el, într-un târziu. 

Poate nici măcar încă o lună. Mă gândesc să termin. E 
prea riscant. Securitatea Internă, nu poţi duce un război 
împotriva lor. E-o nebunie. Nebunie curată, pe bune. 

— Vorbeşti ca Van, am constatat. 

Pe un ton mult mai amar decât aş fi vrut. 

— Nu te dezaprob, omule. Mi se pare excelent că ai 
curajul să faci asta tot timpul. Dar eu nu-l am. Nu pot trăi 
într-o groază perpetuă. 

— Ce tot spui? 


— Spun că mă retrag. O să fiu unul dintre oamenii ăia 
care se poartă ca şi cum totul ar fi OK, ca şi cum totul ar 
urma să reintre în normal într-o bună zi. O să folosesc 
internetul, cum am făcut întotdeauna, şi o să intru pe Xnet 
numai pentru jocuri. Spun că am de gând să renunţ. N-o să 
mai iau parte la planurile tale. 

Eu am păstrat tăcerea. 

— Ştiu că asta te lasă pe cont propriu. Nu vreau să fie 
aşa, crede-mă. Aş prefera să renunţi şi tu, odată cu mine. 
Nu poţi declara război guvernului Statelor Unite. Nu e o 
luptă pe care-o poţi câştiga. Când îţi privesc strădaniile e ca 
şi cum m-aş uita la o vrabie care dă iarăşi şi iarăşi cu capul 
într-un geam. 

Aştepta să spun eu ceva. Ceea ce voiam eu să spun era: 

lisuse, Jolu, să-ţi mulţumesc din suflet fiindcă mă 
abandonezi? 

Ai uitat cum a fost când ne-au ridicat? Ai uitat cum era 
tara 

182 

asta înainte de a o lua ei în stăpânire? Dar el nu aştepta 
să-i spun aşa ceva. Ceea ce voia să audă de la mine era: 

— îan ţell eg, Joll u. IA ție respect opţiunea. 

El a băut ce-i mai rămăsese în sticlă, a scos alta şi i-a 
deşurubat capacul. 

— Mai e ceva, a adăugat. 

—Ce? 

— N-aveam de gând s-o amintesc, dar vreau să-nţelegi 
de ce trebuie să procedez aşa. 

— lisuse, Jolu, ce e? 

— Detest s-o spun, dar tu eşti alb. Eu nu sunt. Albii sunt 
prinşi cu cocaină şi stau o vreme într-un centru de 
dezintoxicare. 

Negrii sunt prinşi cu cocaină şi intră la închisoare pentru 
douăzeci de ani. Albii văd poliţai pe stradă şi se simt mai în 
siguranţă. Negrii văd poliţai pe stradă şi se-ntreabă dacă 
vor fi percheziţionaţi. Tratamentul pe care ţi l-a aplicat ţie 
DHS-ul? Aşa ne tratează pe noi oamenii legii din ţara asta 
dintotdeauna. 


Era atât de nedrept. N-am cerut eu să fiu alb. Nu mă 
gândeam că sunt mai curajos pur şi simplu pentru că sunt 
alb. 

Dar ştiam ce voia să spună Jolu. Dacă poliţiştii opresc pe 
cineva în Mission şi îi cer un act de identitate, de obicei 
omul ăla nu e alb. Indiferent ce-aş fi riscat eu, Jolu risca mai 
mult. 

Indiferent ce pedeapsă aş fi primit eu, pedeapsa lui Jolu 
ar fi fost mai grea. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Nu trebuie să spui nimic, a zis el. Am vrut doar să ştii, 
ca să mă poţi înţelege. 

Am văzut oameni coborând către noi pe poteca de pe 
coastă. Erau prieteni de-ai lui Jolu, doi mexicani şi o fată pe 
care o ştiam de prin împrejurimi, scundă şi pasionată de 

183 

computere, purtând întotdeauna ochelari negri, frumoşi, 
gen Buddy Holly, care-o făceau să semene cu eleva 
proscrisă de la şcoala de arte dintr-un film cu adolescenţi, 
revenit pe ecrane ca un mare succes. 

Jolu m-a prezentat şi le-a dat bere. Fata n-a luat, dar a 
scos în schimb din geantă o sticlă cu votcă, mică, plată, 
argintie, şi m-a invitat să beau. Am luat o înghiţitură - era 
caldă, probabil e nevoie de timp ca să ajungi să savurezi 
aşa ceva - şi i-am făcut complimente pentru sticla 
împodobită cu un motiv repetitiv, înfăţişând personaje din 
jocul Parappa the Rapper. 

— E japoneză, a spus ea, în timp ce plimbam pe 
deasupra sticlei un alt breloc cu LED-uri. Au o mulţime de 
ambalaje excelente pentru alcool, sticle-jucării, bazate pe 
personajele din jocurile pentru copii. Pe de-a-ntregul 
pervertite. 

Mi-am spus numele şi şi l-a spus şi ea. 

— Ange, a zis, şi ne-am strâns mâinile - a ei era uscată, 
caldă, cu unghii scurte. 

Jolu mi i-a prezentat pe prietenii lui, pe care îi cunoscuse 
în clasa a patra, într-o tabără dedicată computerelor. Au 
mai apărut şi alţi invitaţi - cinci, apoi zece, apoi douăzeci. 


Mărimea grupului era acum considerabilă. 

Le spuseserăm să vină la nouă şi jumătate fix, şi am 
aşteptat până la zece fără un sfert, să văd cine avea să mai 
apară. 

Cam trei sferturi erau prietenii lui Jolu. Eu invitasem 
numai oameni în care aveam cu adevărat încredere. Eram 
fie mai judicios, fie mai puţin popular. Acum, după ce îmi 
spusese că avea de gând să se retragă, mă gândeam că 
era mai puţin judicios. Mă simţeam cu adevărat supărat din 
cauza lui, dar încercam să n-o arăt, concentrându-mă 
asupra discuţiilor cu ceilalţi. Dar Jolu nu era prost. Ştia ce se 
petrece. Îmi dădeam seama că era într-adevăr deprimat. 
Bun. 

184 

— OK, am spus, cocoţându-mă pe o ruină. OK, hei, alo? 

Câteva persoane din preajmă mi-au dat atenţie, dar cei 
din spate continuau să trăncănească. Mi-am ridicat braţele 
în aer, ca un arbitru, dar era prea întuneric. În cele din 
urmă, mi-a venit ideea să-mi aprind brelocul cu LED-uri şi 
să-l îndrept pe rând către fiecare vorbăreţ, apoi către mine. 
Grupul a amuţit treptat. 

Le-am urat bun-venit şi le-am mulţumit tuturor fiindcă 
acceptaseră invitaţia, apoi i-am rugat să se apropie, ca să 
le explic de ce ne aflam acolo. Puteam spune că 
înţeleseseră caracterul secret al întregii poveşti, că erau 
intrigaţi şi uşor înfierbântaţi de bere. 

— lată despre ce e vorba. Folosiţi cu toţii Xnetul. Faptul 
că a apărut imediat după ce Securitatea Internă a preluat 
controlul oraşului nu e o coincidenţă. Cei care l-au lansat 
sunt membrii unei organizaţii dedicate libertăţii individuale, 
au creat reţeaua ca să fim la adăpost faţă de spionii şi 
trupele DHS-ului. 

Eu şi Jolu puseserăm totul la cale dinainte. Nu 
intenţionam să recunoaştem în faţa nimănui că ne aflam în 
spatele întregii poveşti. Era mult prea riscant. În schimb, 
am dat de înţeles că nu eram decât nişte simpli locotenenţi 
din armata lui MIk3y, care organizau rezistenţa locală. 

— Xnetul nu e lipsit de intruşi. Poate fi folosit de tabăra 


cealaltă cu aceeaşi uşurinţă cu care o facem noi. Ştim că în 
prezent e utilizat şi de spionii Securităţii Interne. Apelează 
la ingineria socială, încercând să ne facă să ne demascăm, 
ca să ne poată aresta. Dacă vrem ca Xnetul să ne conducă 
la succes, trebuie să găsim o metodă care să-i împiedice să 
ne spioneze. Avem nevoie de o reţea în interiorul reţelei. 

M-am oprit, ca să le las timp să rumege totul. Jolu 
sugerase că ar fi putut fi oarecum dificil să afli că eşti pe 
punctul de a fi cooptat într-o celulă revoluţionară. 

185 

— Eu n-am venit aici ca să vă cer să întreprindeţi vreo 
acţiune. Nu trebuie să ieşiţi în stradă ca să bruiaţi sau 
pentru altceva de genul ăsta. Aţi fost invitaţi aici fiindcă 
ştim că sunteţi extraordinari, că sunteţi demni de 
încredere. Prin această încredere vreau să vă aduceţi 
contribuţia în seara asta. Unii dintre voi sunt deja 
familiarizați cu noţiunile de reţea-de-încredere şi de 
întrunire de certificare a cheilor, dar, pentru ceilalţi, o să 
prezint totul pe scurt... 

Şi aşa am făcut. 

— Ceea ce vreau de la voi în seara asta este să faceţi 
cunoştinţă cu oamenii de aici şi să vă daţi seama în ce 
măsură vă puteţi încrede în ei. O să v-ajutăm să generaţi 
perechi de chei şi să vi le-ncredinţaţi unii altora. 

Partea asta era dificilă. N-ar fi mers să le cerem tuturor 
să-şi aducă laptopurile, dar aveam totuşi nevoie de ceva 
extrem de complicat, care nu ar fi ieşit tocmai bine folosind 
creionul şi hârtia. 

Am ridicat în mâini un laptop pe care îl reconstruisem 
împreună cu Jolu cu o noapte înainte, în întregime. 

— Am încredere în computerul ăsta. Am montat cu 
mâinile noastre fiecare componentă. Foloseşte o versiune 
nestandardizată de Paranoidlinux, bootat de pe DVD. Dacă- 
n toată lumea asta a mai rămas vreun computer demn de 
încredere, atunci e foarte posibil să fie acesta. Am încărcat 
pe el un generator de chei. Veniţi aici şi introduceţi la 
întâmplare ceva - apăsaţi la grămadă tastele, mişcaţi 
şerpuitor mouse-ul - ceva folosit apoi ca punct de plecare 


pentru crearea unei chei publice aleatoare şi a unei chei 
private pentru fiecare dintre voi, care va fi afişată pe ecran. 
Puteţi să vă fotografiaţi cheia privată cu telefonul, şi apoi să 
apăsaţi o tastă oarecare ca s-o faceţi să dispară pentru 
totdeauna. Nu este memorată pe 

186 ` 

disc, sub nicio formă. Apoi o să vă arate cheia publică. In 
acel moment, îi veţi chema, dintre cei aici de faţă, pe 
oamenii în care aveţi încredere şi care au încredere în voi, 
iar ei vor fotografia ecranul cu voi stând alături, ca să ştie 
cui îi aparţine cheia. Când ajungeţi acasă, trebuie să 
convertiți fotografiile în chei. Mă tem c-o să fie nevoie de 
multă muncă, dar nu va trebui s-o faceţi decât o singură 
dată. Va trebui să fiţi extrem de atenţi când o să tastaţi - o 
singură greşeală e de-ajuns ca să daţi chix. Din fericire, 
avem o metodă prin care vă puteţi verifica: sub cheie o să 
apară un număr mult mai scurt, numit „amprentă”. Odată 
ce aţi tastat cheia, puteţi porni de la ea ca să generaţi o 
amprentă pe care s-o comparaţi cu cea primită. Dacă se 
potrivesc înseamnă c-aţi generat codul corect. 

S-au uitat cu toţii la mine ezitând. OK, vasăzică le 
cerusem să facă un lucru destul de straniu, e adevărat, şi 
totuşi... 

Capitolul 11 

Jolu s-a ridicat în picioare. 

— De-aici începe totul. Aşa ne dăm seama de ce parte 
suntem. 

Poate că nu sunteţi dispuşi să ieşiţi pe străzi şi să fiţi 
arestaţi pentru convingerile voastre, dar, dacă aveţi 
convingeri, asta ne va permite s-o ştim. Va crea o reţea de 
încredere care o să ne spună cine e înăuntru şi cine rămâne 
afară. Dacă vrem să ne recăpătăm ţara, trebuie s-o facem. 
Avem nevoie de ceva de genul ăsta. 

Cineva din auditoriu - era Ange - ridicase o mână, în care 
ţinea o sticlă de bere. 

— N-aveţi decât să mă credeţi proastă, dar nu pricep 
povestea asta. De ce vreţi să facem aşa ceva? 

Jolu s-a uitat la mine, iar eu i-am întors privirea. Totul 


păruse atât de evident în timp ce ne ocupam de organizare. 

— Xnetul nu e doar un mod de a avea acces la jocuri 
gratuite. 

E ultima reţea liberă de comunicaţii din America. E ultima 
posibilitate de comunicare fără să fim spionaţi de DHS. 

Ca să funcţioneze, trebuie să fim siguri că omul cu care 
vorbim nu e un copoi. Adică trebuie să ştim că oamenii 
cărora 

188 

le trimitem mesaje sunt cei cu care credem noi că ne 
aflăm în legătură. Aici intraţi în scenă voi. Sunteţi aici 
pentru c-avem încredere în voi. Suficient de multă ca să ne 
punem vieţile în mâinile voastre. 

S-au auzit câteva mormăieli dezaprobatoare. Sunase 
melodramatic şi stupid. 

M-am ridicat din nou în picioare. 

— Când au explodat bombele... am spus, şi ceva mi-a 
erupt în piept, ceva dureros. Când au explodat bombele, 
patru dintre noi am fost prinşi pe Market Street. Din 
indiferent ce motiv, Securitatea Internă a hotărât să ne 
transforme în suspecți. Ne-au pus saci în cap, ne-au 
îmbarcat pe o navă şi ne-au interogat câteva zile. Ne-au 
umilit. S-au jucat cu minţile noastre. Pe urmă ne-au dat 
drumul. Cu excepţia unuia singur. A prietenului meu cel mai 
bun. Era cu noi când ne-au ridicat. Fusese rănit şi avea 
nevoie de îngrijire medicală. N-a mai apărut niciodată. Au 
pretins că nu l-au văzut niciodată. Au spus că, dacă vom 
povesti cuiva despre asta, ne vor aresta şi vor avea grijă să 
dispărem fără urmă. 

Pentru totdeauna. 

Tremuram. De ruşine. Blestemata de ruşine. Jolu ţinea 
lanterna îndreptată spre mine. 

— Hristoase, am spus. Sunteţi primii cărora le-am 
povestit. 

Dacă povestea se răspândeşte, puteţi face pariu că vor 
şti cine-a lăsat-o să transpire. Puteţi face pariu că vor veni 
să-mi bată la uşă. Am respirat de mai multe ori adânc. De 
asta activez ca voluntar pe Xnet. De asta, de acum înainte, 


viaţa mea e legată de lupta împotriva DHS-ului. Cu fiecare 
răsuflare. În fiecare zi. Până când vom fi din nou liberi. 

Acum oricare dintre voi mă poate băga la închisoare, 
dacă vrea s-o facă. 

189 

Ange a ridicat din nou mâna. 

— Noi n-o să te trădăm, a spus. Sub nicio formă. Cunosc 
destul de bine pe toată lumea de-aici şi-ţi pot promite asta. 

Nu ştiu cum să aflu în cine pot avea încredere, dar ştiu în 
cine nu pot avea încredere: în vârstnici. În părinţii noştri. În 
oamenii maturi. Când se gândesc că e spionat cineva, se 
duc cu gândul la altcineva, la unul dintre băieţii răi. Când se 
gândesc că e arestat cineva şi trimis într-o închisoare 
secretă, e tot altcineva 

— un negru, un tânăr, un străin. Au uitat cum e când ai 
vârsta noastră. Cum e când eşti mereu obiectul 
suspiciunilor! 

De câte ori v-aţi urcat în autobuz şi toată lumea de acolo 
s-a uitat la voi de parcă aţi fi făcut gargară cu fecale şi aţi fi 
jupuit căţeluşi? Mai rău decât atât, oamenii devin adulţi din 
ce în ce mai devreme. Pe vremuri se spunea: „Să nu ai 
niciodată încredere în cineva trecut de treizeci de ani“. Eu 
spun: „Nu vă-ncredeţi în niciun ticălos sărit de douăzeci şi 
cinci! “ 

S-au auzit râsete şi a râs şi ea. Era frumoasă, într-un mod 
bizar, ca un cal, cu faţa prelungă şi cu falca la fel. 

— De fapt, nu glumesc, ştiţi? Adică, gândiţi-vă şi voi. Cine 
i-a votat pe caraghioşii ăştia? Cine i-a lăsat să ne invadeze 
oraşul? Cine a votat pentru instalarea camerelor de luat 
vederi în sălile noastre de clasă, pentru urmărirea cu cipuri- 
spion dubioase, montate în permisele noastre de călătorie 
şi pe maşini? N-au fost tipi de şaisprezece ani. Suntem 
tineri şi poate-om fi idioţi, dar nu suntem lepădături. 

— Vreau chestia asta scrisă pe un tricou, am spus. 

— Ar fi un tricou frumos, a răspuns ea. 

Ne-am zâmbit unul altuia. 

— De unde-mi iau cheile? a întrebat şi şi-a scos telefonul. 

— O s-o facem acolo, în zona izolată de lângă grote. Te 


duc în locul ăla. Îţi deschid programul, faci ce-ai de făcut şi 

190 

mergi cu laptopul la prietenii tăi, ca să-ţi fotografieze 
cheia publică şi să se poată-nregistra când ajung acasă. Mi- 
am ridicat vocea. Oh! încă un singur lucru. lisuse, nu-mi 
vine să cred c-am uitat asta. Ştergeţi fotografiile după ce 
tastaţi cheile! 

Ultimul lucru pe care ni-l dorim e un flux Flickr plin de 
fotografiile noastre conspirând împreună. 

S-au auzit câteva chicoteli binevoitoare, nervoase, apoi 

Jolu a stins lanterna şi n-am mai putut să văd nimic în 
întunericul lăsat dintr-odată. Ochii mi s-au obişnuit treptat 
şi m-am uitat în jurul grotei. În spatele meu mergea cineva. 

Ange. M-am întors şi i-am zâmbit, iar ea mi-a întors 
zâmbetul, dinţi luminoşi în întuneric. 

— îţi mulţumesc, am spus. Ai fost grozavă. 

— Ai vorbit serios despre sacul pus în cap şi tot restul? 

— Da, serios, am răspuns. S-a-ntâmplat. N-am mai 
povestit nimănui, niciodată, dar s-a întâmplat. M-am gândit 
la asta o clipă. Ştii, cu tot timpul care s-a scurs de atunci, 
fără să spun nimic, a-nceput să pară un vis urât. Dar a fost 
real. 

M-am întrerupt şi m-am îndreptat spre partea de sus a 
grotei. _ 

Mă bucur că le-am povestit oamenilor. Incă puţin şi aş fi 
început să mă-ndoiesc de sănătatea mea mintală. 

Am pus laptopul pe o piatră uscată şi l-am bootat de pe 

DVD, sub ochii ei. 

— Am de gând să-l rebootez pentru fiecare persoană. 
Discul e Paranoidlinux standard, deşi presupun că, în 
privinţa asta, trebuie să mă crezi pe cuvânt. 

— La naiba, a zis ea. Toată povestea asta ţine de- 
ncredere, nu? i 

A - Da, am răspuns. Incredere. 

M-am retras la o oarecare distanță cât a rulat ea 
generatorul de chei, ascultând-o tastând şi clicând în timp 
ce seta 

191 


caracterul aleator, ascultând zgomotul de valuri sparte, 
ascultând larma petrecerii din locul unde se afla berea. 

Ea a ieşit din grotă cu laptopul în braţe. Pe ecranul lui 
erau înscrise cheia ei publică, amprenta şi adresa de e- 
mail, cu litere mari, luminoase. Şi l-a ţinut lângă obraz şi a 
aşteptat până mi-am scos telefonul. A zâmbit. 

Am fotografiat-o şi mi-am lăsat celularul să alunece la 
loc, în buzunar. Ea s-a îndreptat către petrecăreţi şi i-a lăsat 
pe toţi s-o fotografieze alături de ecran. Era festiv. 
Amuzant. 

Ange avea carismă din belşug - nu-ţi doreai să râzi de ea, 
ci să râzi împreună cu ea. Şi, ce naiba, era amuzant! 
Declaram un război secret unei poliţii secrete. Cine dracu 
ne credeam? 

Aşa că am continuat, încă o oră şi ceva, toată lumea 
făcând fotografii şi generând chei. M-am dus să fac 
cunoştinţă cu toţi. 

li ştiam pe foarte mulţi - unii erau invitaţii mei -, iar 
ceilalţi erau prietenii prietenilor mei sau ai prietenilor 
prietenilor mei. Trebuia să fim amici. Eram, la sfârşitul 
nopţii. Erau, cu toţii, oamenii de treabă. 

Odată ce a terminat toată lumea, Jolu s-a dus să-şi 
genereze o cheie, apoi s-a întors spre mine, adresându-mi 
un zâmbet timid. Însă trecusem oricum peste furia 
împotriva lui. Făcea ceea ce trebuia să facă. Ştiam că, 
indiferent ce ar fi spus, avea să fie întotdeauna acolo 
pentru mine. Şi trecuserăm prin închisoarea DHS-ului 
împreună. Ca şi Van. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, asta ne 
lega pe vecie. 

Mi-am generat cheia şi mi-am făcut turul, ca un suspect 
plimbat prin faţa reporterilor. Am lăsat pe toată lumea să 
mă fotografieze. Pe urmă m-am cocoţat în acelaşi loc înalt 
de unde vorbisem mai devreme şi am solicitat atenţia 
tuturor. 

— Aşadar, foarte mulţi dintre voi au observat că această 
procedură are un punct slab, de importanţă critică: dacă nu 

192 

se poate avea încredere în acest laptop? Dacă 


înregistrează în secret toate instrucţiunile noastre? Dacă ne 
spionează? 

Dacă în mine şi în Jose-Luis nu se poate avea încredere? 
Alte  chicoteli pline de bună dispoziţie. Ceva mai 
prietenoase decât înainte, cu mai mult iz de bere. Vorbesc 
serios, am spus. Dacă noi suntem de partea cui nu trebuie, 
toate astea ne-ar putea aduce tuturor - vouă tuturor - o 
groază de necazuri. 

Poate arestarea. Chicotelile au devenit mai nervoase. 

Aşa că iată de ce fac asta, am continuat, şi am luat un 
ciocan pe care-l adusesem din trusa de scule a tatei. 

Am pus laptopul jos, lângă mine, pe 0 piatră, şi am ridicat 
ciocanul în aer, Jolu urmărindu-mi mişcarea cu lumina 
brelocului său. Trosc - visasem întotdeauna să distrug un 
laptop cu ciocanul şi, iată, o făceam. Mă simţeam 
pornografic de bine. Şi de rău. 

Zdrang! Ecranul a căzut, împrăştiindu-se într-un milion de 
fărâme şi expunând vederii tastatura. Am continuat să 
lovesc până când s-a făcut praf şi ea, scoțând la lumină 
placa de bază şi hard diskul. Trosc! L-am ţintit direct pe cel 
din urmă, pocnindu-l cu toată forţa de care eram în stare. A 
fost nevoie de trei lovituri ca să se spargă carcasa, 
expunând fragilul suport de informaţii din interior. Am 
continuat să izbesc până când n-a mai rămas nimic mai 
mare decât o brichetă, apoi am pus totul într-un sac de 
gunoi. Mulțimea ovaţiona dezlănţuită 

— destul de tare ca să-mi fac realmente griji că, în ciuda 
zgomotului valurilor, cineva din casele de lângă stânci, 
aflate cu mult deasupra, ar fi putut să ne-audă şi să cheme 
poliţia. 

— Perfect! am strigat. Acum, dacă vreţi să mă-nsoţiţi, am 
de gând să duc ăsta la țărm şi să-l afund în apă sărată zece 
minute. 

La început nu s-a arătat niciun amator, însă Ange a ieşit 
apoi în faţă şi m-a prins de braţ cu mâna ei caldă. 

193 

— A fost minunat, mi-a spus, la ureche, şi am pornit-o 
împreună către apă. 


La țărm, întunericul era deplin şi înşelător, chiar şi cu 
brelocurile aprinse. Pe stâncile ascuţite şi alunecoase era 
destul de greu să mergi, chiar şi dacă nu te străduiai să-ţi 
ţii echilibrul cărând aproape trei kilograme de piese 
electronice făcute ţăndări într-un sac de plastic. Am 
alunecat o dată şi am crezut c-aveam să fiu ciopârţit în 
bucăţi, dar ea m-a prins într-o strânsoare surprinzător de 
puternică şi m-a ţinut în picioare. Am fost tras mai aproape 
de ea, destul de aproape ca să-i simt parfumul, care 
semăna cu al maşinilor noi. Îmi plăcea mirosul ăla. 

— Mulţumesc, am izbutit să spun, uitându-mă în ochii ei 
mari, pe care i-i măreau încă şi mai mult lentilele 
ochelarilor bărbăteşti, cu rame negre. 

Nu le puteam desluşi culoarea în beznă, dar am ghicit că 
era întunecată, ţinând cont de părul ei negru şi de tenul 
măsliniu. Părea mediteraneană, poate grecoaică, sau 
spanioloaică, sau italiancă. 

M-am lăsat pe vine şi am afundat sacul în mare, lăsându- 
1 

să se umple cu apă sărată. Am reuşit să alunec uşor şi 
mi-am murat pantoful, am înjurat şi ea a râs. Nu 
scoseserăm nicio vorbă de când o porniserăm spre ocean. 
Tăcerea noastră avea ceva magic. 

Până în momentul acela, sărutasem în total trei fete, în 
toată viaţa mea, fără să pun la socoteală momentul când 
mă întorsesem la şcoală şi fusesem întâmpinat ca un erou. 
Nu e un număr imens, dar niciunul minuscul. Am un radar 
rezonabil în privinţa fetelor, şi cred că aş fi putut s-o sărut. 
Nu era fl3rbint3 în sensul tradiţional, dar o fată, o noapte şi 
o plajă înseamnă ceva, plus că era inteligentă, pasionată şi 
hotărâtă. 

194 

Dar n-am sărutat-o, nici n-am luat-o de mână. Am trăit în 
schimb un moment pe care nu-l pot descrie decât drept 
spiritual. Zgomotul valurilor, noaptea, marea şi stâncile, şi 
răsuflările noastre. Clipa s-a prelungit. Am oftat. Fusese o 
cursă remarcabilă. Aveam o grămadă de tastat în noaptea 
aceea, trebuia să-mi pun toate cheile pe inel, să le certific 


şi să le public. Să-ncep reţeaua de încredere. 

A oftat şi ea. 

— Să mergem, am spus. 

— Da, a zis ea. 

Şi ne-am întors. A fost o noapte frumoasă, noaptea aia. 

Jolu a aşteptat să vină prietenul fratelui său ca să-şi 
recupereze lăzile frigorifice. Eu am plecat împreună cu toţi 
ceilalţi către cea mai apropiată staţie Muni şi m-am urcat în 
autobuz. Bineînţeles că niciunul dintre noi n-a folosit un 
permis de călătorie. La vremea respectivă, Xneterii clonau 
de obicei permisele altora de trei sau patru ori pe zi, 
asumându- şi câte o nouă identitate la fiecare călătorie. 

Era greu să stai liniştit în autobuz. Eram cu toţii puţin 
cam beţi şi ni se părea oarecum ilar să ne privim feţele în 
lumina strălucitoare din interior. Am devenit destul de 
zgomotoşi şi şoferul s-a folosit de intercom ca să ne ceară 
de două ori să facem mai puţină gălăgie, apoi ne-a 
ameninţat cu poliţia dacă nu tăcem imediat. 

Asta ne-a făcut să chicotim iarăşi, şi am coborât în grup 
înainte de a anunţa el poliţaii. Ajunseserăm în North Beach, 
unde erau o mulţime de autobuze, de taxiuri, staţia BART 

de pe Market Street, cluburi şi cafenele cu lumini 
puternice de neon, aşa că grupul nostru s-a spart, ne-am 
împrăştiat. 

195 

Am ajuns acasă, mi-am deschis Xboxul şi am început să 
introduc cheile de pe ecranul telefonului. Era o muncă 
monotonă, hipnotică. Eram puţin beat, aşa că am aţipit pe 
jumătate. 

Aproape că adormisem de-a binelea, când pe ecran a 
apărut o nouă fereastră de IM. 

> herrol! 

N-am recunoscut pseudonimul - spexgirl2 -, dar aveam 
oarecum idee cine s-ar fi putut afla în spatele lui. 

> salut am tastat, prudent. 

> sunt eu, din seara asta 

Apoi a trântit, ca o bombă, un bloc de text criptat. 
Introdusesem deja cheia ei publică pe inelul meu, aşa că i- 


am cerut programului de mesagerie instantanee să încerce 
s-o folosească pentru decodificare. 

> sunt eu, din seara asta 

Era ea! 

> C chestie să te-ntâlnesc aici am tastat, am criptat cu 
cheia mea publică şi i-am trimis replica. 

> Mi-a făcut plăcere să te cunosc am tastat eu. 

> Şi mie. Nu întâlnesc prea mulţi băieţi inteligenţi care 
sunt şi drăguţi şi ştiu să se poarte în societate. Doamne 

Sfinte, omule, nu prea-i laşi de ales unei fete. 

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. 

1 Salut folosit pe internet, „hello“ cu accent asiatic (n. 
Tr.). 

2 Prescurtare de la „spectacles girl“, „fata cu ochelari” 
(n. Tr.). 

196 

> Alo? Cioc-cioc? Oameni buni, nu m-am născut aici, dar 
cu siguranţă c-o să mor aici. Nu uitaţi să-i daţi un bacşiş 
chelneriţei, fetele astea muncesc din greu. Mă găsiţi aici 
toată săptămâna. 

Am râs zgomotos. 

> Sunt aici, sunt aici. Râd prea tare ca să pot tasta, asta-i 
tot 

> Bine, cel puţin talentul meu la comedie pe IM e încă 
tare 

Ăă. 

> Şi mie mi-a făcut plăcere să te cunosc 

> Da, de obicei aşa este. Unde mă duci? 

> Să te duc? 

> în următoarea noastră aventură? 

> Adevărul e că n-am niciun plan 

> Oki - atunci te duc EU. Vineri. Parcul 

Dolores. Concert ilegal în aer liber. 

Eşti acolo sau eşti un dodecaedrul. 

> Pentru ce? 

> Citeşti vreodată ceva pe Xnet? Scrie peste tot. Ai auzit 
vreodată de 

Speedwhores? 


Aproape c-am chicotit. Era formaţia lui Trudy Doo - 
aceeaşi Trudy Doo care ne plătea pe mine şi pe Jolu ca să-i 
actualizăm programul de indienet. 

> Da am auzit 

1 „Be there or be square”, literalmente „eşti acolo sau 
eşti pătrat”, expresie folosită cu sensul de „eşti acolo sau 
eşti fraier”. Dodecaedru - zar cu 12 feţe folosit în jocurile 
Dungeons and Dragons (n. Red.). 

197 

> Dau un mare spectacol şi au făcut contract cu cincizeci 
de formaţii, se vor instala pe terenurile de tenis şi-şi vor 
aduce propriile camionete cu sisteme de amplificare şi vor 
cânta toată noaptea 

M-am simţit de parcă aş fi trăit sub pământ. Cum de-mi 
scăpase asta? Pe Valencia era o librărie aflată în 
proprietatea unui anarhist, pe lângă care treceam în drum 
spre şcoală, şi unde se găsea un poster înfăţişând o 
revoluţionară de demult, Emma Goldmanni, alături de 
mesajul: „Dacă nu pot dansa, nu vreau să iau parte la 
revoluţia voastră”. Eu îmi cheltuisem toată energia 
gândindu-mă cum să folosesc 

Xnetul pentru a-i organiza pe luptătorii hotărâți, astfel 
încât să poată bloca şi bruia DHS-ul, dar asta era o chestie 
excepţională. Un mare concert - habar n-aveam cum se 
organiza aşa ceva, dar mă bucuram că ştiau alţii. 

Şi, când mă gândeam la asta, eram al naibii de mândru 
că se foloseau de Xnet ca s-o facă. 

A doua zi eram un zombi. Stătusem de vorbă - flirtasem - 
cu Ange până la patru dimineaţa. Spre norocul meu, era 
sâmbătă şi am putut să dorm până mai târziu decât de 
obicei, dar, între mahmureală şi somnul adânc, abia dacă 
reuşeam să-mi leg două gânduri unul de altul. 

Pe la ora prânzului am reuşit să mă trezesc şi să-mi scot 
fundul din casă. Aşa că am pornit-o în mers împleticit către 
turc să-mi iau o cafea - în zilele acelea, mergeam 
întotdeauna 

1 Anarhistă (1867-1940) născută în Imperiul Rus şi 
emigrată în 


SUA (n. Tr.). 

198 

la cafea acolo când eram singur, de parcă eu şi turcul am 
fi făcut parte dintr-un club secret. 

Pe drum am trecut pe lângă o mulţime de graffitiuri 
proaspăt desenate. Îmi plăceau graffitiurile din Mission; de 
multe ori erau picturi murale imense, savuroase, sau 
stenciluri sarcastice ale elevilor de la arte plastice. Îmi 
plăcea că 

Mission îşi vedea de treabă, urmărindu-şi scopurile chiar 
sub nasul DHS-ului. Un alt soi de Xnet, am presupus - era 
nevoie de tot soiul de metode ca să afli ce se petrecea, de 
unde să faci rost de vopsea, ce camere de luat vederi 
funcționau. 

Am observat că o parte dintre acestea din urmă fuseseră 
împroşcate cu vopsea. 

Poate se foloseau de Xnet! 

Pe gardul unui atelier auto scria, cu litere înalte de trei 
metri: SĂ N-AI ÎNCREDERE ÎN NIMENI SĂRIT DE 25 DE ANI. 

M-am oprit. Cineva plecase de la „petrecerea” mea din 
noaptea trecută şi venise acolo cu o cutie cu vopsea? O 
mare parte din invitaţi locuiau în cartier. 

Mi-am luat cafeaua şi am hoinărit puţin prin oraş. Mă tot 
gândeam că ar fi trebuit să sun pe cineva, să văd dacă voia 
să mergem la un film, sau altceva de genul ăsta. Aşa se 
petreceau lucrurile într-o zi lenevoasă de sâmbătă, cum era 
aceea. Dar pe cine voiam să sun? Van nu vorbea cu mine, 
aveam impresia că nu eram pregătit să stau de vorbă cu 
Jolu, iar Darryl... 

Ei bine, nu-l puteam suna pe Darryl. 

Mi-am băut cafeaua, m-am dus acasă şi am căutat puţin 
pe blogurile de pe Xnet. Toate acele anonimbloguri nu 
conduceau către niciun autor - dacă nu-i aparținea unei 
fete destul de proaste ca să-şi scrie numele în el - şi erau o 
grămadă. Majoritatea erau apolitice - dar multe nu erau. 

199 

Vorbeau despre şcoli şi despre nedreptăţile din şcoli. 
Vorbeau despre poliţai. Etichetându-i. 


S-a dovedit că pentru concertul din parc se făceau 
planuri de câteva săptămâni. Şi se răspândiseră dintr-un 
blog în altul, transformându-se într-o mişcare pe deplin 
conturată fără să-mi atragă atenţia. lar concertul se numea 
SĂ N-AI 

ÎNCREDERE ÎN NIMENI SĂRIT DE 25 DE ANI. 

Ei, asta explica de unde-şi luase Ange sloganul. Era un 
slogan bun. 

Luni dimineaţa m-am hotărât să trec din nou pe la 
librăria anarhistă, să văd dacă puteam lua unul dintre 
posterele cu Emma Goldmann. Aveam nevoie de un 
memento. 

In drum pe şcoală, am făcut un ocol pe 16th şi prin 

Mission, apoi am urcat spre Valencia şi am străbătut-o. 

Magazinul era închis, dar am văzut orarul de pe uşă şi m- 
am asigurat că posterul mai era încă afişat. 

Mergând pe Valencia, am fost uimit să văd că era plină 
de sloganuri SA N-AI ÎNCREDERE ÎN NIMENI SĂRIT DE 25 DE 
ANI. 

Jumătate din magazine aveau în vitrine marfă SĂ N-AI 
ÎNCREDERE: 

cutii pentru pachetul de la prânz, cămăşi de noapte, 
penare, pălării pentru şoferii de camion. Magazinele pentru 
puştanii la modă acționau, fireşte, din ce în ce mai rapid. Pe 
măsură ce lucrurile la modă se răspândeau pe net, 
magazinele se descurcau mai bine, plasându-şi în vitrine 
marfă adecvată. Luni îţi ateriza în căsuţa de mail un 
filmuleţ caraghios de pe Youtube, cu un tip care se propulsa 
cu jeturi de apă carbogazoasă, şi marţi puteai să cumperi 
tricouri cu cadre din film. 

Dar era uluitor să vezi că exista ceva care făcuse saltul 
de pe Xnet în magazinele specializate. Blugi creaţi de 
designeri 

200 

înfometați, cu sloganul scris cu grijă de stilourile cu bilă 
folosite de liceeni. Plătcuţe brodate. 

Veştile bune călătoresc repede. 

Când am ajuns la ora de studii sociale a doamnei Galvez, 


sloganul era scris pe tablă. Stăteam cu toţii în băncile 
noastre, privindu-l cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet pe care 
părea să ni-l întoarcă. Ideea că ne puteam încrede unii într- 
alţii, că duşmanul putea fi identificat, avea ceva profund 
încurajator. 

Ştiam că nu era pe-a-ntregul adevărată, dar nu era nici 
pe de-a-ntregul falsă. 

Doamna Galvez a intrat, şi-a atins scurt părul cu mâna, 
şi-a aşezat Şcolarcompul pe catedră şi l-a pornit. A luat 
creta în mână şi s-a întors spre tablă. Am râs cu toţii. Cu 
bună dispoziţie, dar am râs. 

S-a răsucit spre noi, şi râdea şi ea. 

— După cum s-ar părea, creatorii de sloganuri ai naţiunii 
au căzut victimă stilului bombastic. Câţi dintre voi ştiu de 
unde vine propoziţia asta? 

Ne-am uitat unii la alţii. 

— De la hipioţi? a spus cineva, şi toată lumea a râs. 

Hipioţii sunt răspândiţi în întregul San Francisco, atât cei 
care adoptă vechiul stil al drogaţilor, cu bărbi lungi, 
împuţite şi tricouri tie-dyel, cât şi adepţii noului stil, care 
sunt mult mai interesaţi să se costumeze şi, poate, să joace 
hacky-sack2, decât să organizeze vreun protest. 

1 Stil vestimentar popular printre hipioţi, bazat pe 
împăturirea tricourilor, legarea unor părţi cu sfoară sau 
elastic şi vopsirea parţială, care duce la apariţia unui model 
specific (n. Red.). 

2 Joc ce constă în ţinutul în aer al unei mingi, fără a se 
folosi mâinile 

(n. Red.). 

201 

— Ei bine, da, de la hipioţi. Dar, în zilele noastre, când 
vorbim despre ei ne ducem cu gândul numai la haine şi la 
muzică, ce au fost un adaos ocazional şi neesenţial la 
elementul principal, important în anii şaizeci. 

Aţi auzit despre mişcarea drepturilor civile, care urmărea 
să pună capăt segregaţiei, cu copii ca voi, albi şi negri, 
umblând prin autobuzele din sud ca să mobilizeze negri cu 
drept de vot şi să protesteze faţă de rasismul oficial din 


stat. 

California a fost unul dintre principalele locuri de origine 
ale liderilor mişcări. Noi am avut întotdeauna ceva mai 
multe înclinații către politică decât restul ţării, iar zona 
noastră era, de asemenea, unul dintre locurile unde 
oamenii de culoare puteau primi, în fabrici, aceleaşi posturi 
ca albii, aşa că o duceau ceva mai bine decât verii lor din 
sud. 

Studenţii de la Berkeley au trimis în sud un flux constant 
de călători cu autobuzul, pe care îi recrutau de pe tabelele 
informative din campus, de la intersecţia Bancroft cu 
Telegraph 

Avenue. Probabil aţi văzut că acolo se mai află tabele şi 
acum. 

Ei bine, conducerea campusului a încercat să-i oprească. 

Rectorul a interzis activitatea organizaţiilor politice din 
campus, dar copiii militanţi pentru drepturi civile nu s-au 
oprit. Poliţia a încercat să-l aresteze pe tipul care 
răspândea informaţiile de pe unul dintre aceste tabele, şi a 
fost urcat într-o dubă, dar trei mii de studenţi au înconjurat- 
o şi au refuzat s-o lase să se clintească. Nu i-au lăsat să-l 
ducă pe puştiul ăla la închisoare. S-au cocoţat pe dubă şi au 
tinut discursuri despre Primul Amendament şi despre 

Libertatea Cuvântului. 

Asta a electrizat Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului. 

A fost începutul mişcării hipiote, dar şi originea altor 
mişcări studenţeşti, mult mai radicale. A grupărilor de forţă 

202 

ale negrilor, ca de exemplu Panterele Negre, şi mai târziu 
şi a unor grupări care luptau pentru drepturile 
homosexualilor, cum ar fi Panterele Roz. Originea grupărilor 
feministe radicale, chiar şi a „lesbienelor separatiste”, care 
voiau să scape de absolut toţi bărbaţii! Şi originea mişcării 
yippiel. 

A auzit cineva vreodată de yippie? 

— Nu sunt cei care au levitat Pentagonul? am întrebat, 
pentru că văzusem la un moment dat un documentar 
despre aşa ceva. 


Ea a râs. 

— Asta o uitasem, dar aşa e, ei au fost. Yippie semănau 
cu hipioţii foarte preocupaţi de politică, dar nu erau serioşi, 
nu în modul în care privim politica astăzi. Erau extrem de 
puşi pe şotii. Farsori. Au aruncat bani în Bursa de Valori din 
New York. Au înconjurat Pentagonul cu sute de protestatari 
şi au rostit o formulă magică având presupusa putere de a-l 
face să leviteze. Au inventat un soi imaginar de LSD, pe 
care îl puteai împroşca asupra oricui cu pistoale cu apă, s- 
au stropit unii pe alţii şi au făcut-o pe drogaţii. Aveau haz şi 
au dat naştere unor spectacole de televiziune excelente - 
unul dintre ei, un clovn pe nume Wavy Gravy, a adunat 
sute de protestatari în costume de Moş Crăciun, aşa că, la 
ştirile din noaptea aceea, camerele de luat vederi au arătat 
poliţişti care arestau Moşi 

Crăciuni şi trăgeau de ei ca să-i îndepărteze - şi au 
mobilizat o mulţime de oameni. 

Clipa lor de glorie a fost Convenţia Naţională a 
Democraților din 1968, când au lansat chemarea la o 
demonstraţie de protest faţă de războiul din Vietnam. In 
Chicago au 

1 Youth International Party, Partidul Internaţional al 
Tinerilor (n. Red.). 

203 

venit mii de demonstranți, au dormit în parcuri şi au 
pichetat în fiecare zi. În anul acela au făcut o grămadă de 
isprăvi bizare, cum ar fi prezentarea candidaturii unui porc, 
pe nume Pigasusl, la nominalizările pentru preşedinţie. 

Poliţia şi demonstranţii s-au luptat pe străzi - o mai 
făcuseră şi în multe alte dăţi, dar cea dintâi n-a dat dovadă 
de destulă inteligenţă ca să lase reporterii în pace. l-au 
bătut măr, iar ei şi-au luat revanşa arătând în final ceea ce 
se petrecea de fapt în timpul unor asemenea demonstraţii, 
aşa că întreaga ţară şi-a văzut copiii bătuţi cu sălbăticie de 
poliţia din Chicago. 

Au numit incidentul „exces polițienesc”. 

Yippioţilor le plăcea sloganul „Să nu ai niciodată 
încredere în cineva trecut de 30 de ani“. Voiau să spună că 


oamenii născuţi înainte de un anumit moment, în vremea 
când America se lupta cu duşmani cum au fost naziştii, nu 
puteau nicidecum să înţeleagă ce însemna să-ţi iubeşti ţara 
destul de mult ca să refuzi să te baţi cu vietnamezii. Se 
gândeau că, după ce împlineşti treizeci de ani, atitudinile 
tale sunt bătute în cuie şi nu eşti niciodată în stare să- 
nţelegi de ce puştanii din momentul respectiv ies în stradă, 
renunţă la şcoală şi se retrag în afara societăţii, îşi ies din 
fire. 

În toată istoria asta, San Francisco a fost punctul de 
plecare. 

Aici au luat naştere armatele revoluţionare. O parte din 
participanţi au aruncat în aer clădiri sau au jefuit bănci 
pentru cauza lor. O mulţime dintre acei copii s-au maturizat 
ajungând mai mult sau mai puţin normali, în timp ce alţii au 
sfârşit-o în puşcărie. O serie dintre cei care au renunţat la 
facultate au realizat lucruri uimitoare - de 

1 Stâlcire a numelui calului înaripat Pegas (Pegasus) prin 
combinaţia cu cuvântul porc (pig) (n. Tr.). 

204 

exemplu, Steve Jobs şi Steve Wozniak, care au fondat 
compania 

Apple Computers şi au inventat PC-ul. 

Povestea m-a captivat. Ştiam o mică parte, dar nu o mai 
auzisem niciodată redată astfel. Sau poate că niciodată nu 
avusese atâta importanţă cum avea atunci. Am avut dintr- 
odată impresia că demonstrațiile stradale neconvingătoare 
şi solemne ale adulţilor nu mai păreau, la urma urmelor, 
atât de neajutorate. Poate că şi în mişcarea Xnet era loc 
pentru o astfel de acţiune. 

Am ridicat mâna. 

— Au câştigat? Mişcarea yippie a avut câştig de cauză? 

Doamna Galvez m-a privit lung, părând să mediteze la 
asta. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. Toată lumea aştepta 
răspunsul. 

— N-au pierdut, a spus ea. Într-un fel, au avut parte deo 
mică implozie. Unii au ajuns la închisoare pentru consum de 
droguri şi pentru alte lucruri. Alţii au schimbat placa, au 


devenit yuppiel şi au intrat într-un circuit de prelegeri, 
spunându-le tuturor ce stupid se purtaseră, ce lucru bun e 
setea de avere şi ce idioţi fuseseră. Dar au reuşit să 
schimbe lumea. Războiul din Vietnam s-a încheiat, iar acel 
gen de conformism şi de obedienţă fără rezerve care fusese 
numit patriotism a fost abandonat pe scară largă. 
Drepturile populaţiei de culoare, drepturile femeilor şi 
drepturile homosexualilor au făcut progrese remarcabile. 
Drepturile mexicanilor, drepturile handicapaţilor, întreaga 
tradiţie a libertăţilor civile a fost creată 

1 Prescurtare pentru „young urban professional”, un bun 
profesionist tânăr, între 20 şi 30 de ani, situat în partea de 
sus a clasei sociale de mijloc, cu o situaţie financiară sigură 
(n. Tr.). 

205 

sau consolidată de aceşti oameni. Mişcarea de protest 
din zilele noastre e descendenta directă a luptelor de 
atunci. 

— Nu-mi vine să cred că vorbiţi astfel despre ei, a spus 

Charles. 

Se înclinase atât de mult în scaun încât stătea pe 
jumătate în picioare şi faţa lui ascuţită şi sfrijită se înroşise. 
Avea ochi mari şi umezi şi buze groase şi când era tulburat 
semăna cu un peşte. 

Doamna Galvez s-a crispat uşor, apoi i s-a adresat: 

— Continuă, Charles. 

— Tocmai aţi descris terorişti. Terorişti adevăraţi. Au 
aruncat în aer clădiri, aşa aţi spus. Au încercat să distrugă 
bursa de valori. Au bătut poliţişti, i-au împiedicat să 
aresteze oameni care încălcau legea. Ne-au atacat! 

Doamna Galvez a dat încet din cap. Vedeam că încerca 
să-şi dea seama cum să-l abordeze pe Charles, care arăta 
de parcă ar fi fost gata să explodeze. 

— Charles a exprimat o opinie interesantă. Niciun yippie 
nu era agent străin, erau, cu toţii, cetăţeni americani. Când 
spui „ne-au atacat”, trebuie să înţelegi cine sunt „ei“ şi cine 
suntem „noi“. Când este vorba de compatrioţii tăi... 

— Prostii! a strigat el. Se ridicase în picioare. Atunci eram 


în război. Tipii ăştia ajutau inamicul, îl sprijineau. 

E uşor de spus cine suntem noi şi cine sunt ei: dacă susţii 

America, eşti noi. Dacă îi susţii pe oamenii care trag în 
americani, eşti ei. 

— Mai vrea şi altcineva să comenteze? 

S-au ridicat mai multe mâini. Doamna Galvez le-a dat 
cuvântul. 

Unii au subliniat că vietnamezii trăgeau în americani 
pentru că americanii se urcaseră în avioane, ajunseseră în 

Vietnam şi începuseră să alerge prin junglă cu puşti. Alţii 

206 

erau de părere că dreptatea era de partea lui Charles, că 
oamenilor n-ar trebui să li se permită să facă lucruri ilegale. 

Toată lumea participa la dezbatere în mod corect, cu 
excepţia lui Charles, care ţipa la vorbitori, întrerupându-i 
când încercau să-şi sublinieze punctele de vedere. Doamna 

Galvez a încercat de două ori să-l facă să-şi aştepte 
rândul la cuvânt, dar el n-a luat-o în seamă. 

Eu căutam ceva pe Şcolarcompul meu, ceva ce ştiam că 
citisem. 

L-am găsit. M-am ridicat în picioare. Doamna Galvez s-a 
uitat la mine în expectativă. Ceilalţi i-au urmărit privirea şi 
au tăcut. Până şi Charles s-a întors spre mine după o 
vreme, cu ochii lui mari şi umezi arzând de ura pe care mi-o 
purta. 

— Vreau să citesc ceva, am spus. E scurt. „Guvernele 
sunt instituite de oameni, dobândindu-şi puterea legală cu 
acordul celor guvernaţi, de aceea, ori de câte ori o formă de 
guvernământ devine distructivă pentru ţelurile acestora, 
populaţia are dreptul de a o modifica sau de a o aboli şi de 
a institui un nou guvern, ale cărui principii de bază şi formă 
de organizare a puterii par cele mai potrivite pentru a-i 
garanta protecţia şi fericirea.” 

Capitolul IE 

Zâmbetul doamnei Galvez era larg. 

— Ştie cineva de unde e citatul? 

Mai mulţi elevi au răspuns în cor: 

— Din Declaraţia de Independenţă. 


Eu am dat din cap. 

— De ce ni l-ai citit, Marcus? 

— Fiindcă, din câte înţeleg eu, fondatorii acestui stat au 
spus că guvernele nu trebuie să dureze decât atât timp cât 
suntem de părere că lucrează în folosul nostru şi că, dacă 
încetăm să mai credem în ele, trebuie să le răsturnăm. 
Despre asta e vorba, nu? 

Charles a clătinat din cap. 

— Asta a fost cu sute de ani în urmă! a exclamat. 
Lucrurile stau altfel acum! 

— Ce e altfel? 

— Păi, în primul rând, nu mai avem rege. Atunci vorbeau 
despre un guvern care exista pentru că stră-stră- 
străbunicul unui nemernic bătrân şi-a închipuit că 
Dumnezeu i-a dat 

208 

puterea şi a ucis pe toată lumea care nu era de acord cu 
el. 

Noi avem un guvern democratic ales... 

— Eu nu l-am votat, am spus. 

— Şi asta-ţi dă dreptul s-arunci o clădire în aer? 

— Poftim? Cine a spus ceva despre aruncarea clădirilor în 
aer? Mişcarea yippie, mişcarea hippie şi toţi acei oameni 
erau de părere că guvernul nu-şi mai apleca urechea către 
ei 

— uită-te cum au fost trataţi cei care au încercat să 
adune votanţi în Sud! Au fost bătuţi, arestaţi... 

— Unii au fost ucişi, a spus doamna Galvez. Şi-a ridicat 
mâinile şi a aşteptat ca eu şi Charles să ne aşezăm. Astăzi 
aproape că nu mai avem timp, dar vreau să vă laud pe toţi 
pentru una dintre cele mai interesante ore de curs pe care 
le-am ţinut vreodată. Discuţia a fost excelentă şi am învăţat 
multe, de la voi toţi. Sper că şi voi aţi învăţat unii de la alţii. 

Vă mulţumesc pentru toate contribuţiile. Am o temă 
suplimentară opţională pentru aceea dintre voi care doresc 
o mică provocare. Mi-ar plăcea să scrieţi o lucrare prin care 
să comparaţi reacţia politică faţă de mişcările anti-război şi 
pentru drepturile civice din Zona Golfului cu reacţiile 


mişcării pentru drepturi civice din zilele noastre faţă de 
Războiul împotriva 

Terorii. Minimum trei pagini, dar scrieţi cât de mult vreţi. 
Sunt interesată să văd cu ce idei veţi veni. 

O clipă mai târziu a sunat clopoţelul şi toată lumea a 
părăsit pe rând sala de clasă. Eu am mai zăbovit şi am 
aşteptat să mă observe doamna Galvez. 

— Da, Marcus? 

— A fost uluitor, am spus. N-am ştiut niciodată toate 
astea despre anii şaizeci. 

— Şi despre anii şaptezeci. A fost întotdeauna interesant 
să trăieşti în locurile astea în vremuri cu încărcătură 

209 

politică. Mi-a plăcut referirea ta la Declaraţie - a fost 
foarte inteligentă. 

— Mulţumesc. Acum mi-a venit ideea. Până astăzi n-am 
înţeles niciodată cu adevărat sensul tuturor acelor cuvinte. 

— Ei bine, Marcus, oricărui profesor îi place să audă aşa 
ceva, a zis ea şi mi-a strâns mâna. Abia aştept să-ţi citesc 
lucrarea. 

Am cumpărat posterul cu Emma Goldman în drum către 
casă şi mi l-am pus pe masa de lucru, fixându-l cu pioneze 
deasupra altuia, vechi, tipărit cu cerneală fosforescentă. 
Am cumpărat şi un tricou SĂ NU VĂ ÎNCREDEŢI pe care 
apărea o imagine creată pe calculator cu Grover şi Elmo 
gonindu-i pe 

Gordon şi Susan cu lovituri de picior de pe Sesame 
Street. 

Mă făcea să râd. Mai târziu am aflat că avuseseră loc 
vreo şase concursuri de creare a unei imagini asociate 
sloganului, desfăşurate online în locuri ca Fark şi 
WorthlOOO şi B3ta şi că existau sute de desene care se 
perindau peste tot, gata să ajungă pe orice produs pe care 
îl realiza cineva. 

Mama a înălţat dintr-o sprânceană la vederea tricoului, 
iar tata a clătinat din cap şi mi-a ţinut o prelegere, 
sfătuindu- mă să nu caut necazurile cu lumânarea. Reacţia 
lui m-a făcut să mă simt oarecum răzbunat. 


Ange m-a găsit din nou online şi am flirtat iarăşi pe IM 

până noaptea târziu. Camioneta albă cu antene s-a întors 
şi mi-am oprit Xboxul până când a plecat. Ne obişnuiserăm 
cu toţii să facem asta. 

Ange era într-adevăr entuziasmată de gândul la 
petrecere. 

Se părea că avea să fie colosală. Fuseseră angajate atât 
de multe formaţii încât se vorbea despre instalarea unei a 
doua scene pentru un set secundar de reprezentații. 

210 

> Cum de-au obţinut aprobare ca să cânte toată noaptea 
în parc? împrejur sunt case, peste tot 

> A-pro-ba-re? Ce-nseamnă a-pro-ba-re? 

Mai povesteşte-mi cum ai obţinut a-proba- re ca să fii om. 

> Stai o clipă, e ilegal? 

> Aă, alo? Tu îţi faci griji pentru încălcarea legii? 

> Punct lovit 

> LOL 

Am simţit totuşi o anxietate prevestitoare. Adică, aveam 
o întâlnire cu fata asta pe de-a-ntregul uimitoare în 
weekendul următor şi o duceam - în fine, practic ea mă 
ducea pe mine - la o petrecere ilegală organizată în 
mijlocul unui cartier aglomerat. 

Avea să fie cel puţin interesant. 

Interesant. 

Spectatorii au început să sosească în parcul Dolores de-a 
lungul după-amiezei de sâmbătă, făcându-şi apariţia printre 
jucătorii de frisbee şi printre oamenii ieşiţi să-şi plimbe 
câinii. 

Unii jucau frisbee sau plimbau câini. Nu era clar cum 
avea să se desfăşoare concertul, iar locul era plin de 
poliţişti şi de agenţi sub acoperire. Pe cei din urmă îi puteai 
recunoaşte fiindcă, aidoma lui Coş şi Muc Uscat, erau tunşi 
în stil 

Castro şi aveau constituţii tip Nebraska: indivizi bondoci 
cu păr scurt şi mustață neîngrijită. Se foiau prin jur, părând 
stângaci şi stânjeniţi în şorturile lor uriaşe şi în cămăşile 
largi care le atârnau în jos, fără îndoială ca să ascundă 


candelabrul de echipamente probabil agăţate în jurul 
pântecelor. 

211 

Dolores e un parc frumos şi însorit, cu palmieri, cu 
terenuri de tenis, cu o mulţime de movile şi de copaci 
obişnuiţi, în jurul cărora să alergi, sau printre care să-ţi 
pierzi vremea. Vagabonzii dormeau acolo peste noapte, dar 
asta se-ntâmplă oriunde în San Francisco. 

M-am întâlnit cu Ange în josul străzii, la librăria 
anarhistului. 

Fusese sugestia mea. Acum, când privesc în urmă, pare o 
mişcare total transparentă, cu scopul de a-i lăsa fetei 
impresia că eram extraordinar şi cutezător, dar la vremea 
respectivă aş fi putut să jur că nu făcusem altceva decât să 
aleg un loc de întâlnire convenabil. Când am ajuns acolo, ea 
citea o carte intitulată La Zid cu Tine, F e-Mamăl. 

— Drăguţ, am spus. Şi îţi pupi mama cu gura cu care spui 
asta? 

— Mama ta nu se plânge, a ripostat ea. De fapt e 
povestea unui grup de oameni, un soi de yippie, dar din 
New York. 

Foloseau cu toţii cuvântul drept nume de familie, cum ar 
fi 

„Ben F_e-Mamct*. Ideea era să aibă un grup care să 
devină subiect de ştiri, dar cu un nume netipăribil. Doar ca 
să enerveze mass-media. Foarte amuzant, într-adevăr. 

A pus cartea la loc, pe raft, şi eu m-am întrebat dacă ar fi 
trebuit s-o  îmbrăţişez. Oamenii din California se 
îmbrăţişează tot timpul ca să-şi spună salut şi la revedere. 
Cu excepţia cazurilor când n-o fac. Şi uneori se sărută pe 
obraz. 

E foarte derutant. 

Ea a rezolvat lucrurile în locul meu înşfăcându-mă ca să 
mă strângă în braţe şi trăgându-mi capul în jos, spre ea, 

1 Up Against the Wall Motherfucker, sloganul revoltei 
studenţeşti de la Universitatea Columbia, din aprilie 1968, 
preluat din poemul Black 

Peoplel de Amiri Baraka (Leroi Jones) (n. Tr.). 


212 

ca să mă sărute pe obraz, după care mi-a suflat aerul pe 
gât, imitând zgomotul unui vânt. Am râs şi am îndepărtat-o. 

— Vrei un burrito? am zis. 

— E o întrebare sau afirmi o chestie evidentă? 

— Nici, nici. E un ordin. 

Am cumpărat nişte etichete caraghioase, pe care scria 

TELEFON SUB URMĂRIRE, de dimensiuni potrivite pentru 
a fi lipite pe receptoarele telefoanelor publice încă înşirate 
pe străzile din Mission, un cartier unde dai peste oameni 
care nu-şi permit întotdeauna un celular. 

Ne-am plimbat prin aerul nopţii. l-am descris lui Ange 
scena din parc, din momentul plecării mele. 

— Fac pariu că au o sută de camioane din astea parcate 
în jurul cvartalului, a spus ea. Sunt cele mai potrivite pentru 
o arestare. 

—Ăă. 

M-am uitat în jur. 

— Speram, cumva, c-o să spui ceva de genul: „Pfii, e 
imposibil să treacă la fapte.” 

— Nu cred că asta e de fapt ideea. Vor să pună o 
grămadă de civili în postura în care poliţaii trebuie să 
decidă, îi tratăm pe oamenii ăştia obişnuiţi ca pe terorişti? 
E, într-o mică măsură, ca şi cum ai bruia, dar cu muzică în 
loc de gadgeturi. 

Bruiezi, nu? 

Uneori uit că nu toţi prietenii mei ştiu că Marcus şi 

MIk3y sunt aceeaşi persoană. 

— Da, puţin, am răspuns. 

— E ca şi cum ai bruia, doar că ai un grup de formaţii tari. 

— înţeleg. 

În Mission, burritoul reprezintă o instituţie. E ieftin, uriaş 
şi delicios. Imaginaţi-vă un tub de dimensiunile ţevii 

213 

unui aruncător de grenade, plin cu carne condimentată, 
friptă pe grătar, cu guacamole, cu sos picant, cu roşii, cu 
fasole prăjită în grăsime, cu orez, cu ceapă şi cu coriandru. 
Se compară cu Taco Belll cam aşa cum se compară un 


Lamborghini cu o jucărie de la Hot Wheels. 

În Mission există în jur de două sute de spelunci unde 
poţi mânca un burrito. Toate sunt magnific de urâte, cu 
scaune incomode, cu decoraţiuni sumare - postere 
decolorate de la oficiile mexicane de turism şi holograme 
cu lisus şi Maria în rame electrificate - şi muzică mariachi 
zgomotoasă. 

les în evidenţă, în cea mai mare măsură, datorită 
umpluturii de carne exotică a produselor. Localurile într- 
adevăr autentice au creier şi limbă, pe care nu le comand 
niciodată, dar e plăcut să ştii că se găsesc acolo. 

Spelunca în care am fost avea şi una, şi alta, dar n-am 
cerut niciuna, nici alta. Eu am luat carne asada2, iar ea a 
preferat tocătura de pui, şi am comandat amândoi câte-o 
cană mare de horchata. 

Imediat ce ne-am aşezat, Ange şi-a desfăcut burritoul şi a 
scos din geantă un recipient micuţ. Era un tub din oţel 
inoxidabil, cu aerosoli, pe care oricine l-ar fi luat drept un 
spray cu piper, pentru autoapărare. L-a îndreptat către 
măruntaiele expuse ale porţiei de burrito, pe care le-a 
împroşcat cu o ceaţă fină, roşie, uleioasă. O parte a adiat 
spre mine, şi mi s-a strâns gâtul, mi s-au umezit ochii. 

— Ce naiba-i faci acestui biet burrito lipsit de apărare? 

1 Lant de restaurante originar din California, specializat 
în mâncăruri mexicane (n. Tr.). 

2 Specialitate care are drept ingredient principal carnea 
friptă de vită (n. Tr.). 

214 

Mi-a adresat un zâmbet de copil răutăcios. 

— Sunt dependentă de mâncarea condimentată, a 
răspuns. 

E ulei de capsaicină într-un pulverizator. 

— Capsaicină... 

— Da, chestia aia din spravy-urile cu piper. Seamănă cu 
aşa ceva, dar e puţin mai diluat. Şi mult mai delicios. Dacă 
te-ajută, închipuie-ţi că sunt picături pentru ochi cu sos 
cajun picant. 

îmi ardeau ochii numai gândindu-mă la aşa ceva. 


— Glumeşti, am spus. N-o să mănânci chestia asta. 

l-au zvâcnit sprâncenele în sus. 

— Asta sună a provocare, fiule. Priveşte-mă. 

A rulat burritoul cu tot atâta grijă ca un drogat care-şi 
pregăteşte o ţigară de marijuana, îndesându-i capetele 
înăuntru, şi l-a reînfăşurat în staniol. L-a desfăcut la un 
capăt, apoi l-a dus la gură, plasându-l exact în faţa buzelor. 

Până în clipa când a luat prima muşcătură nu mi-a venit 
să cred c-avea s-o facă. Adică, tocmai îşi întinsese peste 
porţia de la cină un strat gros din ceea ce era, de fapt, o 
armă antipersonal. 

A muşcat. A mestecat. A înghiţit. A lăsat impresia că 
savura o masă delicioasă. 

— Vrei o înghiţitură? m-a întrebat, cu inocentă. 

— Da, am răspuns. 

îmi place mâncarea condimentată. Aleg întotdeauna 
curry cu patru ardei iuți din meniurile localurilor 
pakistaneze. 

Am mai jupuit o parte din folie şi am muşcat o bucată 
zdravănă. 

Mare greşeală. 

Cunoaşteţi senzaţia pe care o ai când iei o înghiţitură 
serioasă de hrean sau de wasabi sau de altceva 
asemănător, şi 

215 

e ca şi cum ţi s-ar înfunda sinusurile în acelaşi timp cu 
traheea, umplându-ţi capul cu aer captiv, fierbinte ca o 
explozie nucleară, care se străduieşte să dărâme totul în 
cale, croindu-şi drum prin ochii înlăcrimaţi şi prin nări? 
Senzaţia că o să vă iasă abur prin urechi, ca unui personaj 
de desene animate? 

De data asta a fost mult mai rău. 

A fost ca şi cum ţi-ai pune mâna pe o sobă încinsă, doar 
că nu e mâna, e tot interiorul capului, şi tot esofagul, şi aşa 
mai departe, până în stomac. Mi-a zvâcnit tot trupul, 
scăldat în sudoare, şi m-am sufocat, şi m-am tot sufocat. 

Ea mi-a întins horchata fără să scoată nicio vorbă şi am 
reuşit să-mi pun paiul în gură şi să sorb cu putere, bând 


hulpav jumătate de cană dintr-o înghiţitură. 

— Există o scară, scara Scoville, pe care-o folosesc 
amatorii de chili când discută despre iuţeala unui ardei. 
Capsaicina în stare pură are în jur de cincisprezece milioane 
de scovilli. Boiaua de ardei iute ajunge la vreo două mii 
cinci sute. Spray-ul cu piper are trei milioane bune. Chestia 
asta e destul de plăpândă, are numai o sută de mii, e 
probabil tot atât de iute ca ardeiul Scotch Bonnet. Am ajuns 
să mă obişnuiesc cu ea într-un an. Adevărata esenţă poate 
atinge în jur de o jumătate de milion, şi e de douăzeci de ori 
mai usturătoare decât boiaua. 

Te-ncinge al naibii de tare. La o asemenea temperatură 

Scoville, creierul ţi se goleşte pe de-a-ntregul de 
endorfine. E 

un paralizant mai bun decât haşişul. Şi îţi face bine. 

Tocmai îmi recăpătasem. Sinusurile, puteam să respir 
fără să gâfâi. 

— Bineînţeles c-o să simţi un inel cumplit de foc când o 
să te duci la toaletă, a adăugat, făcându-mi cu ochiul. 

Aoleu. 

— Nu eşti în toate minţile, am zis. 

— Sună bine când o spune un tip al cărui hobby e 
construirea şi sfărâmarea laptopurilor. 

— Touche, am zis, şi mi-am atins fruntea. 

— Vrei un pic? 

Mi-a întins pulverizatorul. 

— Pas, am răspuns, destul de repede încât să izbucnim 
amândoi în râs. 

Când am ieşit din restaurant şi ne-am îndreptat spre 
parcul 

Dolores, mi-a cuprins mijlociii cu braţul şi am descoperit 
că avea exact înălţimea potrivită ca să-l pun pe al meu în 
jurul umerilor ei. Era ceva nou. Nu suntun tip înalt şi fetele 
cu care mă mai întâlnisem erau, toate, de înălţimea mea - 
în adolescenţă, fetele cresc mai repede decât băieţii, ceea 
ce este una dintre farsele crude ale naturii. Era bine. Mă 
simţeam bine. 

Am cotit, intrând pe 20th Street şi mergând în susul 


drumului, către Dolores. Am simţit zumzetul înainte de a 
apuca să facem un singur pas. Părea băzâitul unui milion de 
albine. 

Către parc se scurgea o mulţime de oameni şi, când m- 
am uitat într-acolo, am văzut că era de o sută de ori mai 
aglomerat decât în momentul plecării mele la întâlnirea cu 
Ange. 

Priveliştea mi-a înfierbântat sângele. Era o noapte 
minunată, răcoroasă, şi aveam să petrecem, să petrecem 
de-adevăratelea, să petrecem ca şi cum n-avea să mai 
existe o zi de mâine. „Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi, pentru că 
mâine vom muri.” 1 

Fără să schimbăm niciun cuvânt, am luat-o amândoi la 
fugă. Erau o mulţime de poliţai, cu feţe încordate, dar ce 
naiba aveau să facă? În parc erau o grămadă de oameni. 
Nu mă pricep să număr mulţimea. Ziarele i-au citat ulterior 
pe 

1 Combinaţie între două citate biblice, Ecleziastul 8:15 şi 
Isaia 22:13 (n. Tr.). 

217 

organizatori, spunând că fuseseră douăzeci de mii de 
oameni; 

poliţia a anunţat că fuseseră cinci mii. Poate asta 
însemna că fuseseră douăsprezece mii cinci sute. 

N-are importanţă. Nu mă mai aflasem niciodată printre 
atât de mulţi oameni, luând parte la un eveniment 
neplanificat, neaprobat şi ilegal. 

Am ajuns în mijlocul lor într-o clipă. Nu pot să jur, dar nu 
cred că în înghesuiala aceea de trupuri se afla cineva care 
să fi avut mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Erau şi nişte 
copii, de zece sau doisprezece ani, şi asta mă ajuta să mă 
simt mai bine. Nimeni nu ar fi făcut nimic din cale-afară de 
stupid când în mulţime erau copii atât de mici. Nimeni nu 
voia să vadă copii răniţi. Totul n-avea să fie decât o serbare 
superbă, dintr-o noapte de primăvară. 

M-am gândit că trebuia să ne facem loc prin înghesuială, 
mergând spre terenurile de tenis. Ne-am croit drum 
şerpuind prin mulţime şi, ca să nu ne pierdem unul de altul, 


ne-am luat de mână. Însă pentru asta nu era necesar să ne 
împletim degetele. Am făcut-o din pură plăcere. Şi era 
minunat. 

Toate formaţiile erau pe terenurile de tenis, cu chitare, 
cu pupitre de mixaj, cu tastaturi şi chiar cu un set de tobe. 

Mai târziu am găsit pe Xnet un flux Flickr, care îi arăta 
aducând totul în parc pe furiş, bucată cu bucată, în saci de 
gimnastică şi sub haine. Alături de ele erau boxe imense, 
de genul celor pe care le vedeţi în magazinele cu piese de 
schimb pentru maşini, iar printre acestea, un morman de... 
baterii auto. Am râs. Genial! Aşa aveau să-şi alimenteze 
aparatura. 

De unde stăteam, am văzut că erau pile electrice pentru 
o maşină hibrid, Prius. Cineva eviscerase un automobil 
ecologic ca să alimenteze cu energie electrică spectacolul 
nocturn. 

Bateriile continuau să se înşiruie şi în afara terenurilor, 

218 

legate de vraful principal cu sârme trecute prin gardul de 
plasă alături de care erau stivuite. Am numărat - două sute 
de baterii! Hristoase! Chestiile alea cântăreau o tonă. 

Toate astea nu s-ar fi putut organiza fără e-mailuri, 
pagini wiki şi liste de mail. Şi nişte oameni atât de 
inteligenţi n-ar fi făcut asta pe internet, reţeaua publică. 
Totul se petrecuse pe Xnet, eram gata să pun pariu pe tot 
ce-aveam. 

O vreme ne-am mulţumit să ne foim de colo-colo, în timp 
ce membrii formațiilor îşi acordau instrumentele şi discutau 
între ei. Am zărit-o pe Trudy Doo de la distanţă, pe 
terenurile de tenis. Arăta de parcă s-ar fi aflat într-o cuşcă, 
precum un wrestler profesionist. Purta o cămaşă zdrenţuită, 
fără mâneci, şi avea părul împletit în cozi lungi, de un roz 
fosforescent, care-i ajungeau până la talie. Avea pantaloni 
militari de camuflaj şi cizme gotice uriaşe, cu întărituri de 
oţel la vârfuri. In timp ce o urmăream cu privirea, a luat o 
jachetă grea de motociclist, uzată ca mănuşa unui prinzător 
de baseball, şi a îmbrăcat-o ca pe o armură. Mi-am dat 
seama că probabil chiar era o armură. 


Am încercat să-i fac cu mâna, presupun că din dorinţa de 
a o impresiona pe Ange, dar ea nu m-a văzut şi eu păream 
oarecum idiot, aşa că m-am oprit. Energia mulţimii era 
uimitoare. 

Auziţi oamenii vorbind despre „vibraţiile” şi „forţa” 

unor grupuri mari, dar, dacă nu aveţi ocazia unei 
asemenea experienţe, le consideraţi, probabil, nişte simple 
figuri de stil. 

Nu e aşa. Sunt zâmbetele, molipsitoare şi mari cât nişte 
pepeni verzi, de pe fiecare chip. Toată lumea dansează 
câte puţin, după un ritm neauzit, unduindu-şi umerii. Mers 
legănat. Glume şi râsete. Tonul fiecărei voci apăsat şi 
entuziasmat, ca un foc gata să se aprindă. Şi nu te poţi 
abţine, nu poţi să nu fii o parte din asta. Pentru că eşti. 

In momentul când formaţiile au început spectacolul, 
eram pe de-a-ntregul extaziat de vibrația mulţimii. Prima 
melodie a fost un soi de turbo-folk sârbesc, pe care nu-mi 
dădeam seama cum să dansez. Nu ştiu cum se dansează 
decât pe exact două soiuri de muzică: trance (îţi târăşti 
picioarele şi laşi muzica să-ţi dicteze mişcările) şi punk 
(ţopăi şi te arunci în ceilalţi până când te loveşti sau 
oboseşti, sau şi una, şi alta). Următorii au fost nişte hip- 
hopperi din Oakland, acompaniaţi de o formaţie de thrash 
metal, ceea ce a ieşit mai bine decât pare. Apoi nişte pop 
uşurel. Pe urmă 

Speedwhores au luat în primire scena şi Trudy Doo s-a 
apropiat de microfon. 

— Mă numesc Trudy Doo şi eşti un idiot dacă ai încredere 
în mine. Am treizeci şi doi de ani şi pentru mine e prea 
târziu. 

Sunt pierdută. Sunt blocată în vechiul mod de gândire, 
încă mai cred că libertatea e garantată şi îi las pe alţii să 
mi-o ia. Voi sunteţi prima generaţie care se maturizează 
într-o 

Americă Gulag şi ştiţi că libertatea voastră îşi merită 
preţul, până la ultimul cent! 

Mulțimea a urlat. Ea îşi ciupea coardele chitarei cu 
mişcări scurte, iuți şi imprevizibile, iar basista formaţiei, o 


fată grasă, imensă, cu o tunsoare de lesbiană, cu cizme 
încă şi mai mari şi cu un zâmbet care putea deschide sticle 
de bere, cânta deja din greu. Voiam să ţopăi. Am ţopăit. 
Ange a ţopăit împreună cu mine. Asudam în voie în aerul 
serii, care puţea a transpiraţie şi a fum de marijuana. 
Trupuri calde se striveau de noi din toate părţile. Şi ele 
ţopăiau. 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! a strigat 
ea. 

Noi am urlat. Un singur gâtlej de animal imens, zbierând. 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

220 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

— Să n-ai încredere în nimeni sărit de 25 de ani! 

Ea a lovit câteva coarde grave ale chitarei, iar cealaltă 
chitaristă, un spiriduş mărunţel cu faţa plină de piercinguri, 
a intrat în forţă, scoțând un tremolo tot mai înalt din 
coardele ciupite dincolo de a douăsprezecea tastă. 

— E oraşul nostru! E ţara noastră! Niciun terorist nu ne-o 
poate răpi atâta vreme cât suntem liberi. Odată ce ne 
pierdem libertatea, teroriştii câştigă! Luaţi-o înapoi! Luaţi-o 
înapoi! Sunteţi destul de tineri şi destul de proşti ca să nu 
ştiţi că nu puteţi câştiga, aşa că sunteţi singurii care ne pot 
conduce la victorie! Luaţi-o înapoi! 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! am urlat cu toţii. 

Ea a lovit cu putere chitara. Noi i-am răspuns urlând 
aceeaşi notă, care a răsunat într-adevăr, într-adevăr CU 
PUTERE. 

Am dansat până când am obosit atât de tare, încât nu 
mai puteam face niciun pas. Ange a dansat alături de mine. 
Ne-am frecat practic trupurile transpirate vrnul de altul 
vreme de mai multe ore, dar, mă credeţi sau nu, n-am 
simţit niciun strop de excitație sexuală. Dansam, pierduţi în 
ritm, în zvârcoleli şi urlete - LUAŢI-O ÎNAPOI! LUAŢI-O 
ÎNAPOI! 


Când n-am mai putut dansa, i-am înşfăcat mâna, şi ea a 
strâns-o pe a mea de parcă aş fi ajutat-o să nu cadă de pe- 
o clădire. M-a tras către o extremitate a mulţimii, unde se 
rarefia şi se liniştea. Stăteam acolo, la marginea parcului 

Dolores, în aerul răcoros, şi transpiraţia de pe trupurile 
noastre a devenit dintr-odată rece ca gheaţa. Tremuram 
amândoi, şi ea şi-a aruncat braţele în jurul mijlocului meu. 

221 

— încălzeşte-mă, a ordonat. 

Eu n-aveam nevoie de nicio sugestie. Am răspuns 
îmbrăţişării ei. Inima îi bătea în ritmul grăbit al tobelor de 
pe scenă - bătăi acum sincopate, iuți, furioase şi fără 
cuvinte. 

Mirosea a transpiraţie, miros pătrunzător, care mi se 
părea excelent. Ştiam că şi eu miroseam a transpiraţie. 
Aveam nasul în creştetul ei, iar faţa ei era chiar în dreptul 
claviculei mele. 

Şi-a ridicat mâinile către gâtul meu şi m-a tras în jos. 

— Apleacă-te, n-am la mine nicio scară - asta mi-a spus, 
şi eu am încercat să zâmbesc, dar e greu s-o faci în timpul 
unui sărut. 

Aşa cum spuneam, în viaţa mea mai sărutasem trei fete. 

Două erau la primul lor sărut. Cealaltă mergea la întâlniri 
de la doisprezece ani. Avea probleme. 

Niciuna dintre ele nu săruta ca Ange. Gura ei era pe de- 
ntregul catifelată, ca interiorul unui fruct copt „şi nu şi-a 
apăsat limba în gura mea, a lăsat-o să alunece înăuntru şi 
mi-a supt în acelaşi timp buza într-a ei, aşa că era ca şi cum 
gurile noastre s-ar fi contopit. M-am auzit suspinând, i-am 
prins trupul în mâini şi am îmbrăţişat-o mai tare. 

Ne-am lăsat pe iarbă, încet, cu blândeţe. Ne-am întins pe 
o parte şi ne-am strâns în braţe, sărutându-ne şi iar 
sărutându- ne. Lumea a dispărut şi n-a mai rămas decât 
sărutul. 

Mâinile mele i-au găsit fesele, talia. Marginea tricoului. 
Pântecul cald, buricul catifelat. Au urcat încet. A suspinat şi 
ea. 

— Nu aici, a spus. Să mergem acolo. 


A arătat către biserica albă de vizavi, care dăduse 
numele său parcului Mission Dolores şi cartierului. Am 
traversat ţinându- ne de mână, cu paşi repezi. La intrarea 
bisericii erau coloane groase. M-a lipit cu spatele de una 
dintre ele şi mi-a tras din nou faţa în jos, către ea. Mâinile 
mi s-au întors la tricoul ei, grăbite şi curajoase. Mi le-am 
strecurat în sus, spre pieptul ei. 

222 

— Se desface la spate, a şoptit, în gura mea. 

Aveam penisul atât de tare încât ar fi putut tăia sticlă. 

Mi-am mişcat mâinile în jurul spatelui ei puternic şi lat, şi 
degetele mele tremurânde au găsit copca. Am bâjbâit o 
vreme, gândindu-mă la toate bancurile despre modurile în 
care desfac băieţii răi sutienele. Eu nu mă pricepeam la aşa 
ceva. Pe urmă copca s-a desfăcut. Am simţit în gură 
răsuflarea ei gâfâită. 

Mâinile mi-au alunecat în jurul ei, simţindu-i umezeala din 
subţiori - care, dintr-un motiv anume, era sexy, nu 
scabroasă 

—, apoi i-am mângâiat în lateral sânii. 

Atunci au început să sune sirenele. 

Un sunet mai puternic decât orice auzisem vreodată. Un 
sunet ca o senzaţie fizică, ca un suflu puternic, care te 
dărâmă din picioare. Cel mai puternic sunet pe care-l 
puteau procesa urechile, apoi şi mai puternic. 

— IMPRAŞTIAŢI-VA IMEDIAT, a spus o voce, de parcă în 
ţeastă mi-ar fi răpăit vocea lui Dumnezeu. 

— ACEASTA E O ADUNARE ILEGALĂ. ÎMPRĂŞ- 

TIAŢI-VA IMEDIAT. 

Formaţia încetase să mai cânte. Zgomotul mulţimii de pe 
partea cealaltă a străzii s-a schimbat. Însemna spaimă. 
Furie. 

Am auzit un clic când s-au cuplat la curent sistemul de 
amplificare al boxelor de maşină şi bateriile. 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! 

Era un strigăt provocator, ca şi cum ai fi urlat la valuri 
sau ai fi ţipat de pe o stâncă. 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! 


Mulțimea a tunat, un sunet care mi-a zbârlit părul de pe 
ceafă. 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! scanda. LUAŢI-O ÎNAPOI! 

LUAŢI-O ÎNAPOI! 

223 

Poliţia se apropia în şiruri, cu scuturi de plastic, cu feţele 
acoperite de coifuri stil Darth Vader. Fiecare avea un 
baston negru şi ochelari în infraroşu. Păreau soldaţi 
desprinşi dintr-un film de război futurist. Au făcut un pas 
înainte la unison şi fiecare a lovit cu bastonul în scut, un 
trosnet de parcă s-ar fi despicat pământul. Un alt pas, un 
alt trosnet. 

Erau de jur împrejurul parcului şi se apropiau de el. 

— ÎMPRĂŞTIAŢI-VĂ IMEDIAT, a repetat vocea lui 
Dumnezeu. 7 
Deasupra capului erau acum elicoptere. Insă fără 

proiectoare. 

Ochelarii în infraroşu, corect. Bineînţeles. Şi cei din aer 
aveau vizoare în infraroşu. Am tras-o pe Ange înapoi, în uşa 
bisericii, îndepărtându-ne de poliţişti şi de elicoptere. 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! a tunat sistemul de amplificare. 

Era strigătul rebel al lui Trudy Doo şi i-am auzit chitara 
scoțând câteva acorduri, apoi toba bătând, apoi basul 
puternic, profund. 

— LUAŢI-O ÎNAPOI! a răspuns mulţimea şi s-a revărsat 
afară din parc, către poliţişti. 

N-am luptat niciodată într-un război, dar cred că acum 
ştiu cum trebuie să fie. Trebuie să fie ca atunci când nişte 
copii speriaţi şarjează de-a latul câmpului către forţa 
adversă, ştiind ce urmează, dar alergând oricum, strigând, 
urlând. 

— ÎMPRĂŞTIAŢI-VĂ IMEDIAT, a repetat vocea lui 

Dumnezeu. 

Venea din camioanele parcate de jur împrejurul parcului, 
care îşi ocupaseră locurile în ultimele câteva secunde. 

Atunci a căzut ceața. A venit din elicoptere şi noi am fost 
prinşi chiar la marginea ei. M-a făcut să mă simt de parcă 
creştetul capului ar fi fost gata să se desfacă în bucăţi. Mi-a 


creat senzaţia că sinusurile îmi erau străpunse de 
spărgătoare 

224 

de gheaţă. Mi-a făcut ochii să se umile şi să lăcrimeze şi 
gâtul să mi se strângă. 

Spray cu piper. Nu o sută de scovilli. Un milion şi 
jumătate. Gazaseră mulţimea. 

N-am văzut ce s-a întâmplat după aceea, dar am auzit, 
pe deasupra zgomotului pe care îl făceam eu şi Ange 
sufocându- ne şi agăţându-ne unul de altul. Mai întâi sunete 
scoase de oameni care se înăbuşeau, care vomau. 
Chitarele, tobele şi basul au tăcut brusc. Apoi tuse. 

Apoi urlete. 

Urletele au continuat multă vreme. Când am reuşit să 
văd din nou, poliţiştii îşi ridicaseră vizoarele pe frunte şi 
elicopterele inundau parcul Dolores cu atât de multă lumină 
încât părea să se fi făcut ziuă. Toată lumea se uita spre 
parc, ceea ce era bine, căci eu şi Ange devenisem perfect 
vizibili sub luminile aprinse. 

— Ce facem? a spus Ange. 

Avea vocea încordată, speriată. Pentru o clipă, nu m-am 
simţit în stare să vorbesc. Am înghiţit în sec de câteva ori. 

— Plecăm, am răspuns. E tot ce putem face. Plecăm. Ca 
şi cum am fi trecut pur şi simplu pe aici. Coborâm pe 
Dolores, apoi o luăm la dreapta şi urcăm către 16th Street. 
Ca şi cum am fi în trecere. Ca şi cum tot ce se petrece nu 
ne-ar privi. 

— N-o să meargă niciodată, a spus ea. 

— E singura mea idee. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine dac-am încerca să scăpăm cu 
fuga? 

— Nu, am spus. Dacă fugim, ne vor vâna. Dacă mergem 
liniştiţi, poate-şi vor închipui că n-am făcut nimic şi ne vor 
lăsa în pace. Se pregătesc pentru o droaie de arestări. Vor 
fi ocupați multă vreme. 

225 

Parcul unduia de trupuri, adolescenţi şi adulţi înfigându- 
şi degetele în ochi şi icnind, cu răsuflarea tăiată. 


Poliţiştii îi trăgeau de subţiori, apoi le legau încheieturile 
cu cătuşe de plastic şi îi aruncau în camioane ca pe nişte 
păpuşi de cârpă. 

— OK? am întrebat. 

— OK, a răspuns ea. 

Şi exact asta am făcut. Am mers, ţinându-ne de mână, 
grăbiţi şi preocupaţi, ca doi oameni dornici să evite 
problemele de orice fel create de altcineva. Genul de mers 
pe care îl adopţi când vrei să pretinzi că n-ai cum să vezi un 
cerşetor, sau când nu vrei să fii implicat într-o luptă de 
stradă. 

A ţinut. 

Am ajuns la colţ, am trecut dincolo de el şi am mers mai 
departe. Niciunul dintre noi n-a îndrăznit să scoată vreun 
cuvânt pe o distanţă de două cvartale. Am expulzat o 
răsuflare pe care nu ştiam că mi-o ţinusem. 

Am ajuns la 16th Street şi ne-am îndreptat spre Mission 

Street. Cartierul e de obicei de-a dreptul înspăimântător 
la ora două a unei nopţi de sâmbătă. În noaptea aceea a 
fost o uşurare - câţiva drogaţi bătrâni, curve, traficanţi şi 
beţivi. 

Niciun poliţist cu baston, nici vorbă de vreun gaz. 

— Aa, am spus, trăgând în piept aerul nopţii. O cafea? 

— Acasă, a răspuns ea. Acum mă gândesc să merg 
acasă. 

Cafea mai târziu. 

— Da, am încuviinţat. 

Locuia în Hayes Valley. Am zărit un taxi trecând pe lângă 
noi şi l-am oprit. Era un mic miracol - în San Francisco, când 
ai nevoie de un taxi, găseşti cu mare greutate unul. 

— Ai bani de taxi până acasă? 

226 

— Da, a spus ea. 

Şoferul s-a uitat la noi prin fereastra lui. Am deschis 
portiera din spate ca să nu plece. 

— Noapte bună, am zis. 

Ange m-a prins cu mâinile de ceafă şi mi-a tras faţa către 
ea. M-a sărutat apăsat pe gură, un sărut fără nimic sexual, 


dar asta îl făcea cumva mai intim. 

— Noapte bună, mi-a şoptit la ureche, şi s-a strecurat în 
taxi. 

Cu capul învârtindu-mi-se, cu ochii alergând în toate 
părţile, ars de ruşine fiindcă îi lăsasem pe toţi acei Xneteri 
la mila firavă a Securităţii Interne şi a Poliţiei din San 
Francisco, am plecat către casă. 

Luni dimineaţă, Fred Benson stătea în spatele catedrei 
doamnei Galvez. 

— Doamna Galvez nu mai predă acest curs, a spus, odată 
ce ne-am ocupat locurile. 

Avea în glas o notă de mulţumire de sine pe care am 
recunoscut- o imediat. Intuiţia m-a îndemnat să mă uit la 

Charles. Zâmbea de parcă ar fi fost ziua lui şi ar fi primit 
cel mai frumos cadou din lume. 

Am ridicat mâna. 

— De ce? 

— Politica Consiliului nu permite discutarea problemelor 
legate de angajaţi cu nimeni altcineva în afara angajatului 
şi a comitetului disciplinar, a spus, fără a se osteni să 
ascundă plăcerea cu care o spunea. Astăzi începem o nouă 
tematică, despre securitatea naţională. Şcolarcompurile 
voastre conţin texte noi. Vă rog să le deschideţi şi să treceţi 
la primul ecran. 

227 

Ecranul de deschidere era împodobit cu sigla DHS-ului şi 
cu titlul: CE AR TREBUI SA ŞTIE FIECARE AMERICAN 

DESPRE SECURITATEA INTERNA. 

Voiam să dau cu Şcolarcompul de podea. 

Stabilisem să mă-ntâlnesc cu Ange la o cafenea din 
cartierul ei după orele de şcoală. Am sărit în BART şi m-am 
pomenit stând în spatele a doi tipi în costume. Se uitau în 

San Francisco Chronicle, unde un reportaj despre 
„revolta tinerilor” din parcul Dolores Mission ocupa o 
pagină întreagă. Cei doi o citeau scoțând exclamaţii care le 
trădau indignarea şi interesul. Unul i s-a adresat celuilalt. 

— E ca şi cum li s-ar fi spălat creierii sau cam aşa ceva. 

Hristoase, noi am fost vreodată atât de idioţi? 


M-am ridicat şi m-am mutat pe alt scaun. 

Capitolul 13 

— Sunt nişte curve desăvârşite, a spus Ange, scuipând 
cuvântul. 

De fapt, asta e o insultă la adresa curvelor care muncesc 
din greu pretutindeni. Ei sunt, sunt profitori. 

Ne uitam la teancul de ziare pe care le luaserăm şi le 
aduseserăm la cafenea. Toate conţineau reportaje despre 
petrecerea din Dolores Park şi, toate ca unul, o făceau să 
pară orgia unor puştani beţi şi drogaţi care îi atacaseră pe 
poliţişti. USA Today descria costurile revoltei şi includea 
costul îndepărtării resturilor de spray cu piper din bombele 
cu gaz, erupția crizelor de astm care umpluseră până la 
refuz sălile secţiilor de urgenţă ale spitalelor din oraş şi 
costul îngrijirilor acordate celor opt sute de cheflii arestaţi. 

Nimeni nu reda versiunea noastră. 

— Ei, oricum, Xnetul a înţeles cum stau lucrurile, am zis. 

Salvasem pe telefon o mână de articole de pe bloguri, de 
înregistrări video şi fluxuri foto, şi i le-am arătat. Erau 
relatări la prima mână ale unor oameni care fuseseră 
gazaţi, bătuţi. Imaginile video îi înfăţişau pe toţi dansând, 
distrându-se, redau discursurile politice paşnice şi lozinca 

229 

„LUAŢI-O ÎNAPOI”, şi pe Trudy Doo spunând că noi eram 
singura generaţie capabilă să creadă în lupta pentru 
libertăţile noastre. 

— Trebuie să facem ceva ca să afle oamenii toate astea, 
a spus ea. 

— Da, am ripostat, posomorât. E o teorie frumoasă. 

— Păi, crezi că presa n-o să publice niciodată varianta 
noastră? 

— Sunt nişte curve, tu ai spus-o. 

— Da, dar curvele o fac pentru bani. Ar putea vinde mai 
multe ziare şi mai multe reclame dacă ar apărea o 
controversă. 

Acum n-au decât o infracţiune - controversa e mult mai 
importantă. 

— OK, punct lovit. Atunci de ce nu o fac? Bine, reporterii 


abia dacă se uită prin blogurile obişnuite, ca să nu mai 
vorbim de urmărirea Xnetului. Nu e un loc prea prietenos 
pentru adulţi. 

— Da, a recunoscut ea. Ei bine, asta o putem rezolva, nu? 

— Poftim? 

— Scrie totul. Pune-l într-un singur loc, cu toate 
legăturile. 

Un singur loc care poate fi accesat, menit să fie găsit de 
presă, ca să aibă întreaga imagine. Leagă-l de ghidurile 
pentru 

Xnet. Utilizatorii internetului pot intra pe Xnet dacă nu le 
pasă că DHS poate afla pe unde navighează. 

— Crezi c-o să meargă? 

— Păi, chiar dacă nu merge, faci ceva pozitiv. 

— Oricum, de ce ne-ar asculta pe noi? 

— Cine nu l-ar asculta pe MIk3y? 

Am lăsat cafeaua jos. Mi-am luat telefonul şi mi l-am 
strecurat în buzunar. M-am ridicat, m-am răsucit pe călcâie 
şi am ieşit din cafenea. Am ales o direcţie la întâmplare şi 
am 

230 

mers fără oprire. Îmi simţeam faţa crispată şi sângele 
năvălind în stomac, care se contracta. 

Ştiu cine eşti, m-am gândit. Ştiu cine emlk3y. Asta era. 
Dacă 

Ange îşi dăduse seama, îşi dăduse seama şi 
Departamentul de 

Securitate Internă. Eram condamnat. O ştiusem încă de 
când mă lăsaseră să plec din camionul lor, ştiusem că, într- 
o bună zi, aveau să vină să mă aresteze şi să mă închidă 
pentru totdeauna, să mă trimită acolo unde dispăruse 
Darryl. 

Se terminase totul. 

Ange aproape că m-a trântit la pământ când am ajuns pe 

Market Street. | se tăiase răsuflarea şi părea furioasă. 

— Care naiba e problema ta, domnule? 

Am îndepărtat-o şi mi-am văzut de drum. Se terminase 
totul. 


Ea m-a înşfăcat din nou. 

— Opreşte-te, Marcus, mă sperii. Haide, spune-mi ceva. 

M-am oprit şi m-am uitat la ea. Se înceţoşa înaintea 
ochilor mei. Nu-mi puteam focaliza privirea. Simţeam 
dorinţa nebună de a sări în faţa unui troleu Muni care 
trecea pe lângă noi, prin mijlocul drumului. Mai bine să mor 
decât să mă întorc. 

— Marcus! Ange a făcut ceva pe care nu-l văzusem decât 
în filme. M-a plesnit, o palmă apăsată peste faţă. Spune 
ceva, dar-ar naiba! 

M-am uitat la ea, mi-am dus mâna la obrazul care mă 
ustura cu putere. 

— Nimeni n-ar trebui să ştie cine sunt. N-o pot spune mai 
simplu de-atât. Dacă tu ştii, s-a terminat totul. Odată ce 
află alţi oameni, s-a terminat totul. 

— Oh, Doamne, îmi pare rău. Uite ce e, ştiu numai pentru 
că, ei bine, pentru că l-am şantajat pe Jolu. După petrecere 
te-am urmărit puţin, încercând să-mi dau seama dacă erai 

231 

un tip de treabă, aşa cum păreai, sau vrnul care omoară- 
n secret cu securea. Il cunosc pe Jolu de multă vreme, şi 
când l-am întrebat despre tine a izbucnit de parc-ai fi fost 
Hristos la a Doua Venire, sau cam pe-acolo, dar mi-am dat 
seama că nu-mi spunea totul. 11 ştiu de mult pe Jolu. Când 
era puştan, a fost prietenul surorii mele, într-o tabără de 
informatică. 

Ştiu despre el câteva lucruri într-adevăr murdare. 

L-am ameninţat că le fac publice dacă nu-mi spune. 

— Aşa că ţi-a spus. 

— Nu, a zis ea. Mi-a spus să mă duc dracului. Atunci i-am 
povestit ceva despre mine. Ceva ce n-am mai spus 
nimănui. 

— Ce? 

S-a uitat la mine. Apoi în jur. Apoi din nou la mine. 

— OK. N-o să te pun să juri că păstrezi secretul, ce rost ar 
avea? Sau pot avea încredere în tine, sau nu pot. Anul 
trecut, am... S-a întrerupt. Anul trecut am furat testele 
standardizate şi le-am publicat pe net. N-a fost decât o 


şotie. S-a întâmplat să trec pe lângă biroul directorului şi le- 
am văzut în seiful lui, şi uşa era deschisă. M-am repezit 
înăuntru - avea şase seturi de exemplare, mi-am pus pur şi 
simplu unul în geantă şi am plecat. Când am ajuns acasă, 
le-am scanat pe toate şi le-am pus pe un server al 
Partidului Piraților din Danemarca. 

— Tu ai fost? am exclamat. 

A roşit. 

— Ăă. Da. 

— Sfinte Sisoe! 

Fusese o ştire senzaţională. Consiliul Educaţiei afirmase 
că alcătuirea testelor No Child Left Behindl costase 
milioane 

1 Niciun Copil Lăsat în Urmă, program al guvernului SUA 
de reformă a învăţământului, având la bază teste 
standardizate (n. Tr.). 

232 

de dolari şi că, după ce ajunseseră pe net, trebuiau 
cheltuiţi încă o dată. Numiseră gestul „edu-terorism“. 
Reporterii de la ştiri speculaseră la nesfârşit pe tema 
identităţii dezvăluitorului, întrebându-se dacă fusese vorba 
de un protest al profesorilor, de un elev, de un hoţ sau de 
un antreprenor guvernamental dezamăgit. 

— TU ai fost? 

— Eu am fost, a spus ea. 

— Şi i-ai povestit lui Jolu... 

— Pentru că voiam să fie sigur c-o să păstrez secretul. 
Dacă ştia secretul meu, avea ceva de care se putea folosi 
ca să mă bage în puşcărie dacă deschideam gura. Dai 
puţin, primeşti puţin. Quid pro quo, ca-n Tăcerea Mieilor. 

— Şi el ţi-a spus. 

— Nu, a zis ea. Nu mi-a spus. 

— Dar... 

— l-am mărturisit cât de nebună după tine eram. Că 
aveam de gând să mă port ca o idioată şi să mă arunc de 
gâtul tău. 

Pe urmă mi-a spus. 

În momentul acela nu mi-a trecut prin cap ce-aş fi putut 


să zic. M-am uitat în jos, la vârfurile pantofilor. Ea mi-a luat 
mâinile şi mi le-a strâns. 

— îmi pare rău c-am stors asta de la el. Tu ar fi trebuit să 
hotărăşti dacă-mi spui sau nu. Nu era treaba mea... 

— Nu, am zis. Acum, când mă lămurisem cum aflase, 
începeam să mă liniştesc. Nu, e bine că ştii. Că ştii tu. 

— Eu. Eu, micuța de mine. 

— OK. Pot trăi cu asta. Dar mai e ceva. 

—Ce? 

— N-am cum s-o spun fără să par un nemernic, aşa c-o s- 
o spun pur şi simplu. Oamenii care se întâlnesc unii cu alţii 
- 233 

sau cum s-o fi chemând ceea ce facem noi acum - se 
despart. 

Când se despart, se înfurie unul pe altul. Uneori se urăsc. 

E de-a dreptul inuman să te gândeşti că asta s-ar putea 
întâmpla între noi, dar, ştii, trebuie s-o luăm în considerare. 

— Îți promit solemn că nimic din ce-ai putea face 
vreodată n-o să mă determine să-ţi trădez secretul. Nimic. 
Culcă-te cu o duzină de majorete în patul meu, sub ochii 
mamei. Pune-mă s-o ascult pe Britney Spears. Fă-mi 
laptopul bucăţi, zdrobeşte-l 

cu ciocanul şi afundă-l în apă sărată. Promit. Nimic. 
Niciodată. 

Am scos un şuierat. 

—Ăă. 

— Acum ar fi un moment potrivit să mă săruţi, a spus ea, 
şi şi-a ridicat faţa spre mine. 

Următorul mare proiect de pe Xnet al lui Mlk3y a fost 
asamblarea celui mai important grupaj de relatări despre 
petrecerea 

SĂ N-A VEŢI ÎNCREDERE din parcul Dolores. 

Am făcut cel mai mare şi mai tare site, cu secţiuni în care 
am evidențiat acţiunile după loc, după momentul 
desfăşurării, după categorie - violenţa poliţiei, dansul, 
consecinţele, cântecele. 

Am încărcat întregul concert. 

Am lucrat aproape numai la asta tot restul nopţii. Şi în 


noaptea următoare. Şi în următoarea. 

Căsuţa mea de mail dădea pe-afară de sugestii primite 
de la oameni. Îmi trimiteau mormane de înregistrări de pe 
telefoanele şi de pe camerele lor video de buzunar. Pe 
urmă am primit un e-mail de la cineva căruia i-am 
recunoscut numele - Dr. Eeevill (cu trei de „e“), unul dintre 
primii susţinători ai sistemului de operare Paranoidlinux. 

1 De la „evil“, însemnând rău, funest, demonic etc. (n. 
Tr.). 

234 

> MIk3y îţi urmăresc experimentul Xnet cu mare interes. 
Aici, în Germania, avem multă experienţă în privinţa 
evenimentelor care se pot petrece când un guvern scapă 
de sub control. 

Un lucru pe care trebuie să-l ştii este că fiecare cameră 
foto are o amprentă unică a zgomotului de imagine, care 
poate fi folosită ulterior pentru a face legătura dintre o 
fotografie şi un aparat. Ceea ce înseamnă că fotografiile 
publicate pe site-ul tău pot fi folosite pentru identificarea 
fotografilor, existând şansa să fie ridicaţi mai târziu, sub o 
altă acuzaţie. 

Din fericire, nu e greu să înlături semnăturile, dacă vrei. 
Pachetul tău 

Paranoidlinux include un program utilitar pentru aşa ceva 
- se numeşte photonomous şi o să-l găseşti în 

/usr/bin. Pentru documentare citeşte paginile din 
manualul programatorului. 

E simplu, oricum. 

Baftă în ceea ce faci. Nu te lăsa prins. Rămâi liber. Rămâi 
paranoic. 

Dr. Eeevil 

Am şters toate fotografiile, le-am scos amprentele şi e- 
am reîncărcat, alături de o notiţă în care explicam tot ce 

235 

îmi spusese doctorul Eeevil, avertizând pe toată lumea să 
facă acelaşi lucru. Aveam cu toţii instalat acelaşi Paranoid- 

Linux de bază, aşa că fotografiile noastre puteau deveni 
anonime. 


Nu puteam face nimic în privinţa celor care fuseseră deja 
descărcate şi salvate pentru a fi utilizate mai târziu, dar 
începând din momentul acela deveneam mai ingenioşi. 

La atât s-a rezumat toată atenţia pe care i-am acordat-o 
problemei în noaptea aceea, până când am coborât la micul 
dejun în dimineaţa următoare şi mama avea deschis 
aparatul de radio, care difuza ştirile de la NPRI. 

— Agenţia arabă de ştiri Al-Jazeera difuzează fotografii, 
înregistrări video şi relatări la prima mână despre revolta 
tinerilor, desfăşurată săptămâna trecută în parcul Dolores 
din 

Mission, spunea crainica, în timp ce beam un pahar cu 
suc de portocale. Am reuşit să nu-l împroşc prin cameră, 
dar zău că m-am înecat puţin. Reporterii Al-Jazeera pretind 
că relatările au fost publicate pe aşa-numita „Xnet“, o reţea 
clandestină folosită de elevi şi de simpatizanţii Al-Qaeda din 

Zona Golfului. Zvonurile despre existenţa acestei reţele 
circulă de multă vreme, dar astăzi a fost menţionată oficial 
pentru prima oară. 

Mama a clătinat din cap. 

— Exact asta ne mai lipsea, a spus. De parcă poliţia n-ar 
fi fost destul de afurisită. Puştani alergând de colo-colo, 
jucându- se de-a gherilele şi oferindu-le un pretext pentru 
mai multă stricteţe. 

— Blogurile de pe Xnet cuprind sute de relatări şi de 
fişiere multimedia postate de tinerii care au luat parte la 
revoltă şi care susţin că adunarea a fost paşnică până când 
i-a 

1 National Public Radio (n. Tr.). 

236 

atacat poliţia. lată una dintre aceste relatări: „Nu făceam 
altceva decât să dansăm. Eu îmi adusesem frăţiorul. 
Formaţiile cântau şi vorbeau despre libertate, despre modul 
în care ne-o pierdem, răpită de aceşti nemernici care 
pretind că urăsc teroriştii, dar ne atacă pe noi, deşi nu 
suntem _terorişti, suntem americani. Eu cred că urăsc 
libertatea, nu pe noi. 

Dansam şi formaţiile cântau şi totul era numai distracţie 


şi era minunat până când poliţiştii au început să strige la 
noi, cerându- ne să ne împrăştiem. Am strigat, cu toţii, 
luaţi-o înapoi! 

Adică luaţi America înapoi. Poliţaii ne-au gazat cu spray 
cu piper. Fratele meu mai mic are doisprezece ani. A lipsit 
trei zile de la şcoală. Părinţii mei idioţi spun că e vina mea. 
Dar cum rămâne cu poliţia? O plătim şi ar trebui să ne 
protejeze, însă ne gazează fără niciun motiv, aşa cum 
gazează soldaţii duşmani." Relatări similare, precum şi 
materiale audio şi video pot fi găsite pe site-ul Al-Jazeera şi 
pe Xnet. În pagina principală a site-ului NPR găsiţi 
instrucţiuni de accesare a Xnetului. 

Tata s-a aşezat pe scaun. 

— Foloseşti Xnetul? m-a întrebat. 

îmi fixa intens chipul. M-am simţit derutat. 

— E pentru jocuri video, am răspuns. Pentru asta e folosit 
de obicei. Nu e decât o reţea wireless. Asta face toată 
lumea cu acele Xboxuri pe care ni le-au dat anul trecut. 

Tata s-a încruntat la mine. 

— Jocuri? Marcus, voi nu vă daţi seama, dar le oferiţi 
acoperire unor oameni care pun la cale atacarea şi 
distrugerea acestei ţări. Nu vreau să te văd folosind acest 
Xnet. Nu şi de-acum înainte. M-am făcut înţeles? 

Voiam să aduc argumente. La naiba, voiam să-l scutur de 
umeri. Dar n-am făcut-o. Mi-am ferit privirea. 

237 

— Da, tată, am spus. 

Am plecat la şcoală. 

La început m-am simţit uşurat când am descoperit că n- 
aveau de gând să-l lase pe domnul Benson să ţină cursul de 
studii sociale. Dar femeia pe care o găsiseră ca înlocuitoare 
a fost cel mai cumplit dintre coşmarurile mele. 

Era tânără, n-avea decât vreo douăzeci şi opt sau 
douăzeci şi nouă de ani, şi era frumoasă, într-un fel 
cuminte. Era blondă, s-a prezentat vorbind cu un accent 
moale, din sud, şi ne-a spus că se numea doamna 
Andersen. Asta a declanşat imediat o sonerie de alarmă. Nu 
mai cunoşteam nicio femeie sub şaizeci de ani care să-şi 


spună „doamnă“. 

Dar eram pregătit să trec peste asta. Era tânără, 
drăguță, părea de treabă. Avea să fie OK. 

Nu era OK. 

— In ce circumstanţe ar trebui să fie pregătit guvernul 
federal să suspende Declaraţia Drepturilor? a întrebat, 
întorcându- se către tablă şi scriind un şir de numere, de la 
unu la zece. 

A“ + A- În nicio împrejurare, am spus, fără să aştept să 
mi se dea cuvântul. Era o întrebare simplă. Drepturile 
constituţionale svrnt absolute. 

— Nu e un punct prea sofisticat de vedere. S-a uitat la 
planul clasei. Marcus. De exemplu, să spunem că un poliţist 
conduce o anchetă incorectă - îşi depăşeşte atribuţiile 
specificate în mandat. Descoperă dovezi covârşitoare, care 
dovedesc că un răufăcător ţi-a ucis tatăl. Sunt singurele 
dovezi existente. Răufăcătorul ar trebui să rămână în 
libertate? 

Ştiam răspunsul, dar nu-i puteam da o explicaţie. 

— Da, am răspuns, în final. Dar poliţia n-ar trebui să 
desfăşoare anchete incorecte... 

238 

—  Greşit, a spus ea. Răspunsul corect faţă de 
comportamentul necorespunzător al poliţiei este o acţiune 
disciplinară împotriva poliţistului, nu pedepsirea întregii 
societăţi pentru greşeala lui. A scris „vinovăţie criminală” 
sub punctul unu de pe tablă şi a continuat: Alte cazuri în 
care poate fi suprimată Declaraţia Drepturilor? 

Charles a ridicat mâna. 

— Deschiderea focului într-un teatru aglomerat? 

— Foarte bine - a consultat din nou planul clasei - 
Charles. 

Există multe cazuri în care Primul Amendament nu e 
absolut. Să trecem pe listă mai multe dintre ele. 

Charles a ridicat iarăşi mâna. 

— Punerea unui om al legii în pericol. 

— Da, dezvăluirea identităţii unui poliţist sub acoperire 
sau a unui ofiţer de informaţii. Foarte bine. A scris pe tablă. 


Altele? 

— Securitatea Naţională, a răspuns Charles, fără să mai 
aştepte să fie din nou invitat să vorbească. Calomnia. 
Obscenitatea. 

Coruperea minorilor. Pornografia infantilă. Instrucţiunile 
de fabricare a bombelor. 

Doamna Andersen le-a scris repede pe toate, dar s-a 
oprit la pornografia infantilă. 

— Pornografia infantilă nu e altceva decât o formă a 
obscenităţii. 

Simţeam că mi se face greață. Nu asta învăţasem şi nu 
asta credeam despre ţara mea. Am ridicat mâna. 

— Da, Marcus? 

— Nu înţeleg. Lăsaţi impresia că Declaraţia Drepturilor e 
opţională. Face parte din Constituţie. Ar trebui s-o 
respectăm necondiţionat. 

239 

— Asta e o simplificare excesivă des întâlnită, a spus, 
adresându- mi un zâmbet prefăcut. Dar esenţa constă în 
faptul că autorii Constituţiei au intenţionat să creeze un 
document viu, revizuit în decursul timpului. Au înţeles că 
Republica nu poate dăinui pentru vecie dacă guvernul zilei 
nu poate conduce conform necesităţilor zilei. Nu s-au gândit 
nicio clipă că ar trebui să privim Constituţia ca pe o 
doctrină religioasă. La urma urmelor, au ajuns la ea fugind 
de doctrinele religioase. 

Am clătinat din cap. 

— Cum? Nu. Erau negustori şi meşteşugari, loiali regelui 
până când a instituit politici care contraveneau intereselor 
lor şi le impuneau legea cu brutalitate. Refugiații religioşi 
sosiseră aici cu mult înainte. 

— O parte dintre autori erau descendenţii refugiaților 
religioşi, a spus ea. 

— Şi Declaraţia Drepturilor nu trebuie să fie ceva din care 
selectezi şi alegi. Autorii săi urau tirania. Asta trebuie să 
prevină 

Declaraţia Drepturilor. Erau o armată revoluţionară şi 
voiau să stabilească un set de principii cu care să fie toată 


lumea de acord. Viaţă, libertate şi urmărirea fericirii. 
Dreptul oamenilor de a scăpa de opresorii lor. 

— Da, da, a spus ea, fluturându-şi mâna către mine. 
Credeau în dreptul oamenilor de a scăpa de regii lor, dar... 
Charles zâmbea cu toată gura şi, când a spus ea asta, 
zâmbetul i s-a lăţit şi mai mult.... Au scris această 
Declaraţie a Drepturilor fiindcă erau de părere că e mai 
bine să ai nişte drepturi absolute decât să rişti să te lase 
cineva fără ele. Ca şi Primul 

Amendament: e menit să ne protejeze, împiedicând 
guvernul să creeze două feluri de discursuri, discursul 
permis şi discursul criminal. N-au vrut să-şi asume riscul ca 
vreun nemernic să decidă că lucrurile care nu-i plac lui sunt 
ilegale. 

240 

S-a întors spre tablă şi a scris: „Viaţă, libertate şi 
urmărirea fericirii.” 

— Ajungem cu puţin înaintea lecţiei, dar păreţi un grup 
avansat. Ceilalţi i-au primit spusele cu un râs nervos. Rolul 
guvernului este să le asigure cetăţenilor dreptul la viaţă, la 
libertate şi la urmărirea fericirii. În ordinea asta. E ca un 
filtru. 

Dacă guvernul vrea să întreprindă ceva care ne produce 
o uşoară nefericire sau să ne retragă o anumită libertate, e 

OK, dacă o face ca să ne salveze vieţile. De aceea 
poliţiştii te pot închide dacă ajung la concluzia că eşti un 
pericol pentru societate şi pentru tine însuţi. Îți pierzi 
libertatea şi fericirea ca să protejezi viaţa. Dacă ţi se 
asigură viaţa, poţi dobândi mai târziu libertatea şi fericirea. 

Unii dintre ceilalţi colegi ridicaseră mâinile. 

— Asta nu înseamnă că pot face ce vor dacă spun că 
împiedică pe cineva să ne facă rău în viitor? 

— Da, a spus un alt elev. Sună ca şi cum aţi susţine că 
securitatea naţională e mai importantă decât Constituţia. 

Eram atât de mândru de colegii mei. Am spus: 

— Cum puteţi proteja libertatea suspendând Declaraţia 

Drepturilor? 

Ea ne-a privit clătinând din cap, de parcă am fi fost foarte 


proşti. 

— Părinţii Fondatori „revoluţionari” împuşcau trădătorii şi 
spionii. Nu credeau în libertatea absolută, nu atunci când 
ameninţa Republica. Şi acum luaţi-i pe aceşti indivizi de pe 
Xnet... 

M-am străduit din greu să nu încremenesc. 

— ... pe aceşti aşa-numiţi bruiatori despre care s-a vorbit 
la ştiri azi-dimineaţă. După ce oraşul nostru a fost atacat de 
oameni care i-au declarat război acestei ţări, ei s-au apucat 
să 

241 

saboteze măsurile de securitate stabilite pentru a-i 
prinde pe băieţii răi şi a-i împiedica să acţioneze din nou. 
Au făcut asta punându-i în pericol şi stânjenindu-i pe 
concetăţenii lor... 

— Au făcut-o ca să arate că drepturile ne sunt luate în 
numele protecţiei care ni se acordă! am spus. 

OK, am strigat. Doamne, femeia aia mă înfuria atât de 
tare. 

— Au făcut-o fiindcă guvernul tratează pe toată lumea ca 
pe suspecţii de terorism. 

— Aşa că au vrut să demonstreze că ei nu sunt terorişti, 
a strigat Charles drept răspuns, şi de aceea au acţionat ca 
nişte terorişti? De aceea au săvârşit fapte de terorism? 

Eu clocoteam. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Au săvârşit fapte de 
terorism? Au arătat că supravegherea universală e mai 
periculoasă decât terorismul. Uite ce s-a întâmplat în parc, 
săptămâna trecută. Oamenii ăia dansau şi ascultau muzică. 

Cum se poate numi asta terorism? 

Profesoara a traversat încăperea şi a rămas în picioare, în 
faţa mea, privindu-mă ameninţător, de sus în jos, până 
când am tăcut. 

— Marcus, după cum se pare, ai impresia că în ţara asta 
nu s-a schimbat nimic. Trebuie să înţelegi că bomba pusă 
pe Bay 

Bridge a schimbat totul. Prietenii şi rudele noastre zac cu 
miile, morţi, pe fundul Golfului. Acesta e un moment al 


unităţii naţionale în faţa insultei violente suferite de ţara 
noastră... 

M-am ridicat în picioare. Mă săturasem de rahatul ăsta, 
de acest „totul s-a schimbat”. 

— Unitate naţională? Esenţa Americii constă în faptul că 
suntem ţara unde dizidenţa e bine-venită. Suntem o ţară de 
disidenţi, de luptători, de oameni care renunţă la cursurile 
universitare şi care au dreptul la libertatea cuvântului. 

242 

M-am gândit la ultima lecţie a doamnei Galvez şi la miile 
de studenţi de la Berkeley care înconjuraseră duba poliţiei 
când încercase să aresteze un tip pentru că distribuise 
materiale despre drepturile civile. Nimeni n-a încercat să 
oprească vreunul dintre camioane când au plecat cu toţi 
oamenii care dansaseră în parc. Eu n-am încercat. Am fugit. 

Poate că totul chiar se schimbase. 

— Cred că ştii unde e biroul domnului Benson, mi-a spus 
profesoara. Te prezinţi acolo imediat. Nu vreau să-mi fie 
întrerupte orele de comportamente lipsite de respect. 

Pentru cineva care pretinde că ţine la libertatea 
cuvântului, tu vrei cu siguranţă să-nchizi gura oricui nu e de 
părerea ta. 

Mi-am luat Şcolarcompul şi geanta şi am ieşti ca o 
furtună. 

Uşa avea amortizor, aşa că nu puteam s-o trântesc, 
altminteri aş fi făcut-o. 

M-am îndreptat în grabă către biroul domnului Benson. 

Camerele mă filmau în tot acest timp. Arphid-urile din 
legitimaţia de elev îmi transmiteau identitatea către 
senzorii de pe coridor. Era ca la puşcărie. 

— închide uşa, Marcus, a spus domnul Benson. 

Şi-a rotit monitorul ca să văd fluxul video din sala de 
studii sociale. Urmărise totul. 

— Ce-ai de zis în apărarea ta? 

— Asta n-a fost lecţie, a fost propagandă. Ne-a spus că n- 
are nicio importanţă Constituţia! 

— Nu, a spus că nu e o doctrină religioasă. lar tu ai 
atacat- o ca un soi de fundamentalist, demonstrând astfel 


că avea dreptate. Marcus, ar trebui să-nţelegi mai bine 
decât oricine altcineva că bomba de pe pod a schimbat 
totul. 

Prietenul tău Darryl... 

243 

— Să nu rostiţi niciun cuvânt despre el, am spus, 
clocotind de furie. Nu sunteţi destul de bun ca să vorbiţi 
despre 

Darryl. Da, înţeleg că s-a schimbat totul. Eram o ţară 
liberă. 

Acum nu mai suntem. 

— Marcus, ştii ce se-nţelege prin „toleranţă zero”? 

Am bătut în retragere. Putea să mă exmatriculeze pentru 

„comportament ameninţător”. Era de aşteptat ca un 
asemenea procedeu să se folosească împotriva copiilor din 
bande, care încercau să-şi intimideze profesorii. Dar 
bineînţeles că l-ar fi folosit în cazul meu, fără niciun scrupul. 

— Da, am răspuns, ştiu ce-nseamnă. 

— Cred că-mi datorezi nişte scuze, a zis. 

M-am uitat la el. Abia dacă încerca să-şi ascundă zâmbe- 

. Tul sadic. O parte din mine voia să se umilească. Cu 
toată ruşinea, voiam să-l implor să mă ierte. Am strivit 
partea aceea şi am hotărât că preferam mai degrabă să fiu 
dat afară decât să-mi cer scuze. 

— Guvernele sunt instituite de oameni, dobându-şi 
puterea legală cu acordul celor guvernaţi, de aceea, ori de 
câte ori o formă de guvernământ devine distructivă pentru 
țelurile acestora, populaţia are dreptul de a o modifica sau 
de a o aboli şi de a institui un nou guvern, ale cărui principii 
de bază şi formă de organizare a puterii par cele mai 
potrivite pentru a-i garanta protecţia şi fericirea. 

A A A îmi aminteam citatul cuvânt cu cuvânt. 

El a clătinat din cap. 

— Fiule, a ţine minte un lucru nu e totuna cu a-l înţelege. 

S-a aplecat către computer şi a dat câteva clicuri. 
Imprimanta a început să toarcă. Mi-a întins o coală de 
hârtie caldă, cu antetul Consiliului Educaţional, pe care 
scria că fusesem exmatriculat pentru două săptămâni. 


244 

— O să le trimit acum un e-mail părinţilor tăi. Dacă peste 
treizeci de minute te mai afli încă pe terenul şcolii, o să fii 
arestat pentru violarea proprietăţii. M-am uitat la el. Nu 
cred că vrei să-mi declari război în propria mea şcoală, a 
spus. Nu-l poţi câştiga. IEŞI! 

Am plecat. 

Capitolul m 

Pe Xnet nu era rost de prea multă distracţie la mijlocul 
unei zile de şcoală. Aveam bucata de hârtie împăturită în 
buzunarul din spate al blugilor şi am aruncat-o pe masa din 
bucătărie când am ajuns acasă. M-am instalat în camera de 
zi şi am deschis televizorul. Nu-i urmăream niciodată 
programele, dar ştiam că părinţii mei o făceau. Televizorul, 
radioul şi ziarele erau sursele ideilor lor despre lume. 

Ştirile erau cumplite. Aveai atât de multe motive să fii 
îngrozit. Soldaţii americani mureau în întreaga lume. Şi nu 
numai soldaţii. Membrii Gărzii Naţionale, care credeau că 
plecaseră să salveze oamenii de uragane, stăteau dincolo 
de ocean ani şi ani de-a rândul, într-un lung război 
nesfârşit. 

Am apăsat butoanele telecomenzii, urmărind un post de 
ştiri după altul, o paradă de oficialități spunându-ne de ce 
trebuia să ne temem. O paradă de fotografii ale bombelor 
explodate în întreaga lume. 

Am continuat şi m-am pomenit uitându-mă la un chip 
familiar. 

Era tipul care se urcase în camion şi stătuse de vorbă cu 
femeia tunsă scurt, în timp ce eram în partea din spate. 

246 

Purtând uniformă militară. Genericul îl identifica drept 
generalul-maior Graeme Sutherland, comandant regional al 

Departamentului de Securitate Internă. 

— Am în mână materialele informative reale oferite la 
aşa-numitul concert din Dolores Park, de săptămâna 
trecută. A 

A ridicat un teanc de broşuri. Imi aminteam că acolo 
fuseseră o mulţime de tipi care le împărțeau. Ori de câte ori 


ajungi într-un grup de oameni din San Francisco, primeşti 
broşuri. 

— Vreau să vă uitaţi o clipă la toate acestea. Îngăduiţi-mi 

să Vă citesc titlurile: FĂRĂ  ÎNCUVIINŢAREA 
GUVERNANŢILOR: 

UN GHID AL CETĂŢEANULUI PENTRU DISTRUGEREA 
STATULUI. 

lată încă unul: ATACURILE DIN 11 SEPTEMBRIE S-AU 
PETRECUT | 

CU ADEVĂRAT? Şi un altul: CUM SĂ FOLOSIM PROPRIA 

LOR SECURITATE ÎMPOTRIVA LOR. Aceste materiale 
indică adevăratul scop al adunării ilegale din noaptea de 
sâmbătă. 

N-a fost o simplă adunare a mii de oamenii în condiţii 
primejdioase, fără precauţiile cuvenite, fără existenţa 
toaletelor. 

A fost un miting de recrutare în slujba inamicului. 

A fost o încercare de a ne corupe copiii, făcându-i să 
îmbrăţişeze ideea că America n-ar trebui să se apere. Să 
luăm acest slogan, SĂ N-AI ÎNCREDERE ÎN NIMENI SĂRIT DE 
25 DE ANI. Ce altă metodă poate fi mai eficace pentru a te 
asigura că nicio expunere bine chibzuită şi echilibrată 
prezentată de un adult nu interferează niciodată cu mesajul 
tău pro-terorist, decât excluderea adulţilor, limitând grupul 
la tineri uşor influenţabili? 

Când a ajuns la faţa locului, poliţia a dat peste un miting 
de recrutare în sprijinul duşmanilor Americii. 

Adunarea stricase deja noaptea sutelor de rezidenţi în 
zonă, cărora nu li s-a cerut părerea când s-a pus la cale 
această petrecere delirantă. Li s-a ordonat participanţilor să 

247 

se împrăştie - măcar atâta lucru se vede în toate 
relatările video iar în momentul când chefliii zgomotoşi s-au 
întors către ei, gata să-i atace, îmboldiţi de cântăreții de pe 
scenă, poliţiştii i-au liniştit folosind tehnici neletale pentru 
controlul mulţimii. Persoanele arestate sunt instigatori şi 
provocatori care au condus mii de tineri uşor influenţabili 
într-o şarjă împotriva cordoanelor de poliţie. Opt sute 


douăzeci şi şapte dintre aceştia au fost luaţi în custodie. 

Mulţi dintre ei se mai făcuseră vinovaţi şi de alte 
agresiuni. _ 

Peste o sută primiseră sancţiuni neachitate. Incă se mai 
află în custodie. Doamnelor şi domnilor, America poartă 
război pe multe fronturi, dar nicăieri nu se află într-un 
pericol mai mare decât pe cel de aici, de acasă. Indiferent 
dacă suntem atacați de terorişti sau de simpatizanţii lor. 

Un reporter a ridicat mâna şi a spus: 

— Domnule general Sutherland, cu siguranţă nu vreţi să 
spuneţi că aceşti copii sunt simpatizanți ai teroriştilor 
fiindcă au luat parte la o petrecere organizată într-un parc! 

— Sigur că nu. Dar atunci când tinerii sunt aduşi sub 
influenţa duşmanilor ţării noastre, e uşor s-o sfârşească 
făcând lucruri care le depăşesc puterea de înţelegere. 
Teroriştilor le-ar plăcea să recruteze o a cincea coloană, 
care să lupte pe frontul de acasă în folosul lor. Dac-ar fi fost 
vorba de copiii mei, aş fi fost extrem de îngrijorat. 

L-a întrerupt un alt reporter. 

— Domnule general, sunteţi sigur că n-a fost vorba de un 
simplu concert în aer liber? E greu de spus că făceau 
antrenamente cu puşti-mitraliere. 

Generalul a scos un teanc de fotografii şi le-a ridicat în 
sus. 

— lată fotografii în infraroşu, făcute de poliţişti înainte de 
a pătrunde în parc. 

248 

Şi le-a plasat la înălţimea feţei şi le-a răsfoit, arătându-le 
pe rând. Înfăţişau oameni dansând cu o reală brutalitate, 
unii fiind striviţi sau călcaţi în picioare. Pe urmă treceau la 
sexul printre copaci, o fată cu trei băieţi, doi băieţi 
pipăindu-se cu pasiune. 

— La acest eveniment au participat şi copii de zece ani. 

Un cocteil letal de droguri, propagandă şi muzică, având 
ca rezultat zeci de răniţi. E de mirare că n-a fost niciun 
mort. 

Am închis televizorul. Crea impresia că fusese vorba de o 
revoltă. Dacă s-ar fi gândit că fusesem acolo, părinţii mei 


m-ar fi legat de pat pentru o lună, după care nu m-ar mai fi 
lăsat să ies decât cu o zgardă de urmărire. 

Fiindcă a venit vorba, aveau să se înfurie la culme aflând 
că fusesem exmatriculat. 

N-au primit bine vestea. Tata a vrut să dea cu mine de 
pământ, dar, împreună cu mama, l-am făcut să se 
răzgândească. 

— Ştii că directorul-adjunct se străduieşte să i-o coacă lui 

Marcus de ani de zile, a spus mama. După ce-am stat 
ultima oară de vorbă cu el, l-ai înjurat un ceas. Cred c-ai 
menţionat în mod repetat cuvântul „găozar”. 

Tata a clătinat din cap. 

—  Subminarea unui curs cu argumente contra 
Departamentului de Securitate Internă... 

— A fost un curs de studii sociale, tată, am spus. 

Nu-mi mai păsa, dar simţeam că, dacă mama îmi lua 
apărarea, trebuia să fiu alături de ea. 

— Vorbeam despre DHS. Nu se spune că dezbaterile simt 
bine-venite? 

— Uite ce e, fiule, a zis el. 

249 

Se obişnuise să-mi spună foarte des „fiule”. Mă simţeam 
de parcă ar fi încetat să se gândească la mine ca lao 
persoană, începând să mă considere un soi de larvă pe 
jumătate formată, care trebuia călăuzită către ieşirea din 
adolescenţă. Detestam asta. 

— Trebuie să-nveţi să te obişnuieşti cu ideea că astăzi 
trăim într-o lume care s-a schimbat. Bineînţeles că ai 
dreptul să spui ce gândeşti, dar trebuie să fii pregătit să 
suporţi consecinţele. Trebuie să accepţi că există oameni 
care suferă, care nu simt dispuşi să discute despre 
subtilităţile Constituţiei când sunt în joc vieţile lor. Acum ne 
aflăm într-o barcă de salvare şi, odată ajuns la bord, nimeni 
nu vrea să i se spună ce ticălos e căpitanul. 

Abia m-am abținut să nu-mi rostogolesc ochii. 

— Mi-am propus două săptămâni de studiu independent, 
scriind câte o lucrare pentru fiecare materie pe care o 
studiez, folosind oraşul drept fundal - o lucrare despre 


istorie, una despre ştiinţele sociale, una despre limba 
engleză, una despre fizică. E mai bine decât să pierd 
vremea pe-acasă, cu ochii la televizor. 

Tata s-a uitat la mine ca şi cum ar fi bănuit că puneam 
ceva la cale, apoi a dat din cap. Le-am spus noapte bună şi 
am urcat în camera mea. Mi-am pornit Xboxul, am deschis 
un procesor de texte şi am început să caut idei pentru 
lucrările mele. Şi de ce nu? Era oricum mai bine decât să tai 
frunză la câini acasă. 

In noaptea aceea am sfârşit pe IM, stând de vorbă cu 

Ange pentru o bună bucată de vreme. A fost plină de 
înţelegere, pentru toate, şi mi-a spus că avea să mă ajute 
să-mi scriu lucrările dacă voiam să mă întâlnesc cu ea după 
cursuri, în 

250 

seara următoare. Ştiam unde era şcoala ei - mergea la 
aceeaşi şcoală cu Van tocmai în East Bay, unde nu mai 
ajunsesem de când explodaseră bombele. 

Perspectiva reîntâlnirii mă entuziasma cu adevărat. 

Adormisem cu gândul la două lucruri: priveliştea mulţimii 
şarjând către şirurile de poliţişti şi senzaţia atingerii părţilor 
laterale ale sânilor ei, pe sub cămaşă, când ne sprijineam 
de coloană. Ange era uimitoare. Până atunci nu mai 
fusesem niciodată cu o fată atât de... agresivă. Ea mă 
stârnise mereu şi apoi mă îndepărtase. Aveam impresia că 
era mult mai dornică de sex decât mine. O idee îmbietoare. 

Am dormit buştean în noaptea aceea, cu vise excitante 
despre mine şi Ange şi despre ceea ce am fi făcut dacă ne- 
am fi pomenit singuri undeva, într-un loc izolat. 

A doua zi m-am apucat de lucrări. San Francisco e un loc 
despre care ai ce scrie. Istorie? Sigur că da, e acolo, 
începând cu Goana după Aur şi terminând cu şantierele 
navale din al 

Doilea Război Mondial, cu lagărele japoneze de prizonieri, 
cu inventarea PC-ului. Fizică? La Exploratorium se găsesc 
cele mai grozave colecţii, comparativ cu orice alt muzeu în 
care am intrat. Aveam o satisfacţie perversă văzând 
mostrele de sol lichefiat în timpul marilor cutremure. Limba 


engleză? Jack London, poeţii din generaţia Beat, scriitorii de 
Science fiction, cum sunt Pat Murphy şi Rudy Rucker. 

Studii sociale? Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului, 

Cesar Châvezl, drepturile homosexualilor, feminismul, 
demonstrațiile anti-război... 

1 Cesar Châvez Estrada (1927-1993) cofondatorul 
Asociaţiei Naţionale a Lucrătorilor din Ferme, denumită 
ulterior Uniunea Americană a Lucrătorilor din Ferme (n. Tr.). 

251 

Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ diverse lucruri numai de 
dragul de a le învăţa. Doar ca să fiu mai deştept decât cei 
din jurul meu. O puteam face pur şi simplu umblând prin 
oraş. M-am hotărât să scriu pentru limba engleză o lucrare 
despre primii poeţi Beat. Librăria City Lights avea o 
bibliotecă imensă într-o încăpere de la etaj, locul în care îşi 
scriseseră Allen Ginsbergl şi prietenii lui poeziile radicale 
despre droguri. Cea pe care o citiserăm la ora de engleză 
se numea Urlet şi n-o să-i uit niciodată primele versuri, care 
mi-au dat fiori pe şira spinării: 

Am văzut cele mai strălucite minţi ale generaţiei mele 
distruse de nebunie, flămânzind dezgolite isteric, târându- 
se în zorii zilei pe străzile din cartierele negrilor în căutarea 
unui leac pentru mânie, drogaţi cu chipuri îngereşti mistuiţi 
de dorul străvechii legături paradiziace cu dinamul înstelat 
al maşinăriei nopţii... 

îmi plăcea cum sunau împreună cele trei cuvinte: 

„flămânzind dezgolite isteric”. Cunoşteam senzaţia asta. 
Şi expresia „cele mai strălucite minţi ale generaţiei mele” 
mă punea serios pe gânduri. Imi aducea aminte de parc, de 
poliţie şi de gazul căzut peste noi. Îl acuzaseră pe Ginsberg 
de obscenitate în Urlet - versul despre homosexuali care 
astăzi abia dacă ne mai face să clipim. Ceea ce mă făcea 
cumva fericit, ştiind că existase un oarecare progres. Că 
înainte restricţiile fuseseră mai numeroase decât în 
prezent. 

1 Irwin Allen Ginsberg (1926-1997), poet american, figura 
centrală a mişcării culturale „Beat Generation”, militant 
împotriva  militarismului, materialismului şi opresiunii 


sociale (n. Tr.). 

252 

M-am pierdut în bibliotecă, citind toate acele minunate 
ediţii vechi ale cărţilor. M-am pierdut în Pe drum, un roman 
de Jack Kerouacl pe care îmi pusesem de mult în gând să-l 
citesc, iar funcţionarul care a venit să-mi verifice legitimaţia 
a dat aprobator din cap şi mi-a găsit o ediţie ieftină, pe care 
mi-a vândut-o pentru şase dolari. 

Am umblat prin Chinatown şi am mâncat chifle Dim 

Sum şi paste făinoase cu sos, pe care le considerasem 
până atunci extrem de picante, dar care n-aveau să mi se 
mai pară niciodată astfel, nu şi după ce gustasem o 
specialitate Ange. 

Când ziua s-a apropiat de hotarul după-amiezei, m-am 
urcat în BART şi apoi într-un autobuz către podul San 

Mateo, care m-a dus în East Bay. Am citit exemplarul 
meu din Pe drum şi m-am afundat într-un carusel al 
decorurilor trecutului. Pe drum e un roman semi- 
autobiografic despre 

Jack Kerouac, un scriitor drogat, nărăvit la băutură, care 
străbate America făcând autostopul, luându-şi slujbe 
mizere, zbierând noaptea pe străzi, făcând cunoştinţe noi şi 
despărţindu-se de ele. Toxicomani, vagabonzi cu feţe triste, 
şarlatani, bandiți, lepădături şi îngeri. Nu există o intrigă în 
adevăratul sens al cuvântului - se spune că ar fi fost scris 
pe un sul lung de hârtie, în trei săptămâni, timp în care 
Kerouac a fost cu minţile prăjite -, doar o grămadă de 
lucruri uimitoare petrecându-se unul după altul. Işi face 
prieteni cu tendinţe autodistructive, ca Dean Moriarty, care 
îl implică în planuri bizare, ce nu merg niciodată cu 
adevărat, dar treaba merge totuşi, dacă înţelegeţi ce vreau 
să spun. 

1 Scriitor, pictor şi poet american (1922-1969), 
considerat unul dintre pionierii curentului literar Beat (n. 
Tr.). 

253 

Avea un ritm aparte al cuvintelor, era savuros, îl puteam 
auzi în minte citit cu voce tare. Îmi făcea poftă să mă 


lungesc în partea din spate a unei camionete şi să mă 
trezesc într-un orăşel prăfuit din Central Valley, pe drumul 
către 

Los Angeles, într-unul dintre acele locuri cu o staţie de 
benzină şi cu restaurant stil vagon, şi să ies pur şi simplu în 
câmp, să cunosc oameni, să văd tot felul de lucruri şi să fac 
tot felul de lucruri. 

Călătoria cu autobuzul a fost lungă şi am aţipit puţin - să 
stau pe IM, vorbind până târziu cu Ange, nu se potrivea 
aproape de loc cu programul meu de somn, de vreme ce 
mama mă aştepta totuşi să cobor la micul dejun. M-am 
trezit, am schimbat autobuzul şi am ajuns în curând la 
şcoala lui Ange. 

A ţâşnit pe poartă alergând în salturi, în uniformă - n-o 
mai văzusem niciodată îmbrăcată aşa, avea un soi de 
drăgălăşenie bizară, şi mi-a adus aminte de Van, în aceeaşi 
uniformă. M-a îmbrăţişat prelung şi m-a sărutat apăsat pe 
obraz. 

— Bună! a spus. 

— Salutare! 

— Ce citeşti? 

Mă aşteptasem la asta. Ţineam degetul pe pasajul ales. 

— Ascultă: „Au dansat pe străzi ca nişte ţicniţi-ţăcăniţi, 
iar eu mi-am târşâit picioarele în urma lor, aşa cum am 
umblat toată viaţa după oamenii care mă interesează, 
fiindcă pentru mine singurii care există sunt nebunii, 
nebunii după viaţă, dorindu-şi cu ardoare să vorbească, să- 
şi găsească salvarea, râvnind totul în acelaşi timp, fără să 
caşte vreodată sau să rostească vreo banalitate, dar 
arzând, arzând, arzând aidoma unor artificii galbene 
fabuloase, explodând ca nişte 

254 

păianjeni printre stele şi lăsându-te să vezi în mijloc 
lumina albastră şi toată lumea exclamă „Vaaai!“ 

Ange mi-a luat cartea şi a recitit pasajul în gând. 

— Uau, ţicniţi-ţăcăniţi! îmi place la culme! Toată e aşa? 

l-am povestit partea pe care o citisem în timp ce 
mergeam încet pe trotuar, către staţia de autobuz. Odată 


ce am ajuns dincolo de colţ, mi-a înconjurat mijlocul cu 
braţul, iar eu mi l-am aruncat pe al meu în jurul umerilor ei. 
Mergeam pe stradă cu o fată - cu prietena mea? Sigur, de 
ce nu? — vorbind despre cartea aia excelentă. Era ca-n rai. 
Mă făcea să-mi uit pentru scurtă vreme necazurile. 

— Marcus? 

M-am întors. Era Van. În subconştient, mă aşteptasem la 
asta. O ştiam, fiindcă partea conştientă a minţii mele nu era 
surprinsă. Nu era o şcoală mare şi toată lumea termina 
orele în acelaşi timp. Nu mai vorbisem cu Van de săptămâni 
întregi şi săptămânile acelea păreau luni. De obicei stăteam 
de vorbă în fiecare zi. 

— Bună, Van, am spus. 

Mi-am suprimat imboldul de a lua mâna de pe umerii lui 

Ange. Van părea surprinsă, dar nu furioasă; mai degrabă 
lividă, zguduită. Ne-a privit cu atenţie pe amândoi. 

— Angela? 

— Bună, Vanessa, a zis Ange. 

— Ce-i cu tine aici? 

— Am venit s-o iau pe Ange, am răspuns, străduindu-mă 
să-mi păstrez tonul indiferent. 

Mă simţeam dintr-odată stânjenit fiindcă eram văzut cu o 
altă fată. 

— Oh, a zis Van. Ei, mă bucur că v-am văzut. 

255 

— Şi mie mi-a făcut plăcere să te văd, Vanessa, a spus 
Ange, răsucindu-mă şi ducându-mă din nou către staţia de 
autobuz. 

— O cunoşti? m-a întrebat. 

— Da, dintotdeauna. 

— A fost iubita ta? 

— Cum? Nu! Nici gând! N-am fost decât prieteni. 

— Aţi fost prieteni? 

Simţeam că Van era chiar în spatele nostru, ascultându- 
ne, deşi, ţinând cont de ritmul în care mergeam, ar fi 
trebuit să alerge ca să ţină pasul. Am rezistat cât mai mult 
cu putinţă tentaţiei de a mă uita peste umăr, apoi am făcut- 
o. In urma noastră erau o mulţime de fete de la şcoală, dar 


nu şi Van. 

— Era cu mine, cu Jose-Luis şi cu Darryl când am fost 
arestaţi. Făcea parte din echipa noastră la jocurile de 
realitate alternativă. Noi patru eram cei mai buni prieteni. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? 

Mi-am coborât vocea. 

— Nu i-a plăcut Xnetul, am spus. S-a gândit c-o să dăm 
de necaz. Că eu o să atrag necazurile pe capul altora. 

— Şi de-asta nu mai sunteţi prieteni? 

— Am întrerupt pur şi simplu legătura. 

Am mai făcut câţiva paşi. 

— Şi n-aţi fost, ştii tu, prieten şi prietenă? 

— Nu! am exclamat. 

îmi ardea faţa. Aveam impresia că vocea îmi suna de 
parcă aş fi minţit, cu toate că spuneam adevărul. 

Ange m-a oprit locului cu o smucitură şi mi-a studiat 
chipul. 

— N-aţi fost? 

— Nu! Serios! Doar simpli prieteni. Darryl şi ea - ei, nu 
tocmai, dar Darryl era interesat de ea. N-aveam cum... 

256 

— Dar, dacă nu l-ar fi interesat pe Darryl, te-ar fi 
interesat pe tine, eh? 

— Nu, Ange, nu. Te rog, crede-mă şi las-o baltă. Eu şi 

Vanessa am fost prieteni foarte buni, şi nu mai suntem, şi 
asta mă deranjează, dar n-am fost niciodată interesat de ea 
în felul ăsta, bine? 

Ea a lăsat-o ceva mai moale. 

— OK. OK. Îmi pare rău. Adevărul e că nu mă înţeleg bine 
cu ea, asta-i tot. Nu ne-am înţeles niciodată, în toţi anii de 
când ne cunoaştem. 

Oho, mi-am spus. Asta ar explica de ce o ştie Jolu de 
atâta vreme şi eu n-am întâlnit-o niciodată; avea ceva de 
împărţit cu Van şi el nu voia s-o aducă prin preajmă. 

M-a îmbrăţişat îndelung şi ne-am sărutat, şi un grup de 
fete a trecut pe lângă noi strigând uuu, şi ne-am îndreptat 
de spate, apoi am luat-o spre staţia de autobuz. In faţa 
noastră mergea 


Van, care trecuse probabil pe lângă noi în timpul 
sărutului. 

M-am simţit ca un ticălos desăvârşit. 

Bineînţeles că ea a fost în staţie şi în autobuz şi nu ne-am 
adresat niciun cuvânt, şi eu am încercat să fac conversaţie 
cu 

Ange tot timpul, dar eram stânjenit. 

Planul era să ne oprim la o cafea şi să mergem apoi 
acasă la Ange, ca să ne pierdem vremea şi să „studiem”, 
adică să folosim pe rând Xboxul ei ca să căutăm pe Xnet. 
Mama lui 

Ange se întorcea târziu acasă în zilele de marţi, în serile 
cărora se ducea la cursuri de yoga şi cina cu prietenele, iar 
sora ei ieşea cu prietenul său, aşa că locul era numai al 
nostru. Nutream gânduri perverse încă de când făcuserăm 
planul. 

Am intrat în casă, ne-am dus drept în camera ei şi am 
închis uşa. Încăperea era un dezastru, acoperită cu straturi 
de haine, de caiete de notițe şi de componente de PC, care 

257 

îţi puteau pătrunde printre ciorapi ca nişte ţepuşe. Biroul 
ei arăta încă şi mai rău decât podeaua, plin cu teancuri 
înalte de cărţi şi de reviste cu benzi desenate, aşa că am 
sfârşit aşezaţi pe pat, ceea ce îmi convenea de minune. 

Stânjeneala ivită când o văzusem pe Van dispăruse 
cumva, aşa că am luat Xboxul lui Ange şi l-am pornit. Era 
aşezat într-un cuib de cabluri, dintre care cele mai multe 
erau conectate la o antenă wireless la care cuplase Xboxul 
şi pe care o fixase de fereastră, aşa că putea accesa 
reţeaua wireless a vecinilor. 

Altele mergeau la două ecrane de laptop pe care le 
transformase în monitoare independente, în echilibru pe 
suporturi şi gemând de componente electronice expuse 
vederii. Erau aşezate pe ambele noptiere, ceea ce 
reprezenta un aranjament excelent dacă voia să vadă filme 
sau să intre pe IM din pat - putea să întoarcă monitoarele 
pieziş şi să stea întinsă într-o rână, şi le avea corect 
orientate, indiferent pe ce parte s-ar fi lungit. 


Ştiam amândoi de ce ne aflam de fapt acolo, stând unul 
lângă altul, rezemaţi de noptieră. Eu tremuram uşor şi eram 
mult prea conştient de căldura piciorului şi a umărului ei, 
lipite de ale mele, dar trebuia să pretind că voiam să mă 
conectez la Xnet, să văd ce e-mailuri primisem şi aşa mai 
departe. 

Aveam un mesaj de la un puşti căruia îi plăcea să trimită 
clipuri video amuzante, filmate cu telefonul când DHS-ul se 
purta cu adevărat nebuneşte - în ultimul, agenţii demontau 
un cărucior de copil, faţă de care îşi arătase interesul un 
câine dresat să adulmece bombele. Se foloseau de 
şurubelniţe ca să-l facă bucăţi pe stradă, în Port, în timp ce 
toţi  bogătaşii treceau pe lângă ei, holbându-se şi 
minunându-se de acel incident bizar. 

Pusesem un link la clipul video şi fusese descărcat de o 
grămadă de lume. Era plasat pe oglinda Internet Archive 

258 

din Alexandria, Egipt, unde găzduiau gratuit orice, cu 
condiţia să fie încărcat sub licenţa Creative Commons, care 
permitea oricui să remixeze şi să pună la dispoziţia altora 
rezultatul. Arhiva Statelor Unite - aflată în Presidio, la 
numai câteva minute distanţă - fusese obligată să elimine 
toate clipurile video, în numele securităţii naţionale, dar 
arhiva din 

Alexandria se separase, creându-şi propria organizaţie, şi 
găzduia tot ce stânjenea SUA. 

Puştiul - pseudonimul lui era Kemeraspie - îmi trimisese 
de data asta un clip încă şi mai bun. Se desfăşura în 

Centrul Civic, la intrarea în Primărie, o clădire ca un tort 
de nuntă imens, acoperită cu statui adăpostite sub mici 
arcade, cu frunze aurite şi cu alte decoraţiuni. 
Departamentul de Securitate Internă stabilise un perimetru 
de siguranţă în jur, şi clipul lui Kameraspie era un film 
excelent, care le surprindea punctul de control începând 
din momentul când un bărbat în uniformă de ofiţer se 
apropia, îşi arăta legitimaţia şi îşi punea servieta pe banda 
detectorului cu raze X. 

Totul era OK, până în clipa când detectorul le arăta tipilor 


de la DHS ceva care nu le plăcea. ÎI luau la întrebări pe 
general, care îşi rostogolea ochii şi articula cuvinte 
inaudibile 

(clipul fusese filmat de vizavi, probabil cu un transfocator 
artizanal ascuns, aşa că sonorul reda în cea mai mare parte 
zgomotele făcute de oamenii care treceau prin apropiere şi 
de traficul rutier). 

Generalul şi tipii de la Securitatea Internă se luau la 
ceartă şi, pe măsură ce neînţelegerea se prelungea, în jurul 
lor se adunau tot mai mulţi agenţi. In cele din urmă, 
generalul scutura furios din cap, îşi întindea degetul către 
pieptul tipului de la DHS, îşi lua servieta şi se îndepărta. 
Agenţii 

259 

ţipau în urma lui, dar el nu se oprea. Limbajul trupului 
său afirma: „Sunt sictirit din cale-afară.“ 

Pe urmă se întâmpla. Agenţii fugeau după general. 
Kameraspie încetinea viteza de redare în porţiunea aceea, 
aşa că îl puteam vedea pe general răsucindu-se pe 
jumătate, cu încetinitorul, cadru cu cadru, cu expresia feţei 
spunând: „Nici să nu vă treacă prin cap să vă repeziţi la 
mine”, pentru a fi apoi înlocuită de groază când trei dintre 
paznicii uriaşi de la Securitatea 

Internă se năpusteau asupra lui, îl loveau din lateral, apoi 
îl prindeau la mijloc, ca pe un jucător de fotbal american la 
sfârşitul carierei. Generalul - de vârstă mijlocie, cu păr 
cărunt de culoarea oţelului, ridat, cu trăsături pline de 
demnitate - cădea la pământ ca un sac cu cartofi şi tresălta 
de două ori, cu faţa izbindu-i-se de trotuar şi cu sângele 
ţâşnindu-i din nas. 

Agenţii DHS îl imobilizau, legându-i cu curele gleznele şi 
încheieturile mâinilor. Generalul tipa acum, urla cu 
adevărat, cu faţa purpurie sub sângele izvorât din nas. 
Picioarele lui şfichiuiau aerul în prim-plan. Pietonii în trecere 
se uitau la bărbatul în uniformă, legat fedeleş, şi pe faţa lui 
se putea vedea că asta era partea cea mai cumplită, 
umilirea rituală, suprimarea demnităţii. Filmul se încheia. 

— Oh, Sfinte Buddha, am spus, cu ochii la ecranul care se 


înnegrea şi repornea clipul. 

Am înghiontit-o pe Ange şi i l-am arătat. Ea s-a uitat în 
tăcere, cu bărbia în piept. 

— Postează-1, a spus. Postează-l postează-l postează-l 

postează-1. 

L-am postat. Abia dacă reuşeam să tastez în timp ce 
consemnam totul, descriind ceea ce văzusem şi adăugând 
o notiţă, ca să aflu dacă putea cineva să-l identifice pe tipul 
în uniformă din clip, dacă ştia cineva ceva despre toată 
povestea. 

260 

Am dat clic pe „publicare”. 

Ne-am uitat la clip. Ne-am mai uitat încă o dată. 

Am auzit ţiuitul care anunţa sosirea unui e-mail. 

> îl recunosc fără greş pe tip - îi găseşti biografia în 
Wikipedia. E 

generalul Claude Geist. A condus misiunea comună de 
menţinere a păcii în 

Haiti, coordonată de Naţiunile Unite. 

Am citit biografia. Conţinea o fotografie a generalului, la 
o conferinţă de presă, şi specificaţii despre rolul lui în 
misiunea dificilă din Haiti. Era acelaşi tip, fără nicio îndoială. 

Am actualizat articolul. 

Seara aceea era, teoretic, şansa mea şi a lui Ange dea 
face dragoste, dar nu asta am ajuns să facem. Ne-am târât 
dintr-un blog de pe Xnet în altul, căutând mai multe relatări 
în care 

DHS-ul percheziţiona oamenii, îi dobora la pământ, dădea 
buzna peste ei. Era o ocupaţie familiară, acelaşi lucru pe 
care-l făcusem cu toate înregistrările video şi cu toate 
relatările despre tulburările din parc. Pentru cele de acum 
am deschis pe blog o nouă categorie de articole, Abuzuri- 

Deautoritate, şi le-am postat pe toate. Ange venea 
întruna cu noi termeni după care să facem căutările şi, 
când a ajuns mama ei acasă, noua categorie a blogului meu 
conţinea şaptezeci de articole, având drept ştire principală 
doborârea generalului Geist la pământ, în faţa Primăriei. 

A doua zi, acasă, m-am ocupat de lucrarea despre 


generaţia 

Beat, citindu-l pe Kerouac şi navigând pe Xnet. Plănuiam 
să mă întâlnesc cu Ange la şcoală, dar, la gândul că aveam 
să dau iarăşi ochii cu Van, am renunţat cu desăvârşire, aşa 
că i-am trimis un mesaj cu scuze, folosind lucrarea drept 
pretext. 

261 

Am primit tot felul de sugestii excelente pentru rubrica 

Abuzurideautoritate: sute de incidente, atât minore, cât 
şi de importanţă majoră, fotografii şi înregistrări audio. 
Ideea se răspândea. 

S-a răspândit. În dimineaţa următoare, sugestiile erau şi 
mai numeroase. Cineva a început un blog numit tot 
Abuzurideautoritate şi a adunat alte câteva sute de 
filmuleţe. 

Mormanul creştea. Ne întreceam ca să găsim cele mai 
suculente relatări, cele mai nebuneşti fotografii. 

Cu părinţii mă înţelesesem să iau micul dejun cu ei în 
fiecare dimineaţă şi să le povestesc despre proiectele la 
care lucram. 

Au fost încântați că-l citeam pe Kerouac. Fusese cartea 
preferată a amândurora şi s-a dovedit că exista deja un 
exemplar în biblioteca din dormitorul lor. Tata a adus-o şi 
am răsfoit-o. Avea pasaje însemnate cu pixul, pagini cu 
colţurile îndoite, notițe pe margine. li plăcuse cu adevărat. 

Mi-am adus aminte de vremuri mai bune, când eram în 
stare să stăm de vorbă vreme de cinci minute fără să ţipăm 
unul la altul pe tema terorismului, şi am avut parte de un 
mic dejun excelent, discutând despre modul în care era 
conceput romanul şi despre aventurile nebuneşti pe care le 
descria. 

însă la micul dejun din dimineaţa următoare erau 
amândoi lipiţi de aparatul de radio. 

— Abuzuri de Autoritate - titlul ultimei nebunii de pe 
notoriul Xnet din San Francisco. Numită A-D-A, mişcarea 
este alcătuită din „Little brothers” care supraveghează 
măsurile antiterorism luate de Departamentul de Securitate 
Internă, aducând dovezi despre eşecuri şi excese. Emblema 


cauzei lor este un clip viral popular, care îl înfăţişează pe un 
oarecare Claude Geist, general în rezervă cu trei stele, 
atacat de agenţii DHS-ului pe trotuarul din faţa Primăriei. 

262 

Geist n-a dat nicio declaraţie referitoare la incident, dar 
comentariile tinerilor nemulţumiţi de modul în care sunt 
trataţi ei înşişi au apărut fără întârziere, pline de furie. Se 
remarcă mai ales atenţia acordată mişcării pe plan global. 

Stop-cadre din filmul cu Geist au apărut pe primele 
pagini ale ziarelor din Coreea, Marea Britanie, Germania, 
Egipt şi 

Japonia, iar posturile de televiziune din întreaga lume au 
difuzat clipul în emisiunile de ştiri de la orele de maximă 
audienţă. 

Apogeul a fost atins azi-noapte, când, în cadrul Ştirilor 

Serii de la BBC, a fost prezentat un raport special asupra 
faptului că niciun post de radio sau televiziune şi nicio 
agenţie de ştiri din America nu a menţionat acest subiect. 
Comentatorii de pe site-ul BBC au remarcat că relatarea nu 
există în versiunea americană a ştirilor BBC. 

Au urmat câteva interviuri: cu activişti din mass-media 
britanică, cu un puştan din Partidul Piraților din Suedia, care 
a făcut remarci batjocoritoare la adresa presei corupte din 
America, cu un prezentator de ştiri american pensionar 
stabilit la Tokio, după care au difuzat un scurt clip de la 

Al-Jazeera, care compara informaţiile din presa 
americană cu cele oferite de posturile naţionale de ştiri din 
Siria. 

Am avut senzaţia că părinţii mei se uitau la mine, că 
ştiau ce fac. Dar, când mi-am luat farfuriile murdare de pe 
masă, am văzut că se uitau unul la altul. 

Tata îşi strângea cana cu cafea cu atâta putere încât îi 
tremurau mâinile. Mama îl privea. 

— încearcă să ne discrediteze, a spus el într-un târziu, 
încearcă să ne saboteze eforturile de a ne menţine în 
siguranţă. 

Am deschis gura, dar mama mi-a întâlnit ochii şi a 
clătinat din cap. In schimb, am urcat în camera mea şi m- 


am ocupat de lucrarea despre Kerouac. Imediat ce am 

263 

auzit uşa trântindu-se de două ori, mi-am deschis Xboxul 
şi am intrat online. 

> Salut, Mlk3y. Sunt Colin Brown. Sunt producătorul 
programului de ştiri The 

National al Corporaţiei Canadiene a 

Audiovizualului. Facem un reportaj despre Xnet şi am 
trimis la San 

Francisco un reporter care să transmită de acolo. Ai fi 
interesat de un interviu în care să discutăm despre 
gruparea ta şi despre acţiunile ei? 

M-am holbat la ecran. lisuse! Voiau să-mi ia un interviu 
despre „gruparea mea“? 

> Ăă, nu, mulţumesc. Sunt adeptul intimităţii depline. Şi 
nu este „gruparea m e a”. Dar vă mulţumesc pentru că 
faceţi reportajul! 

Un minut mai târziu, un alt e-mail. 

> Te putem masca, îţi putem asigura anonimatul. Ştii că 
DHS-ul ar fi încântat să ne trimită un purtător de cuvânt. Eu 
sunt interesat de versiunea ta. 

Am salvat e-mailul. Avea dreptate, dar ar fi trebuit să fiu 
nebun ca s-accept. Din câte ştiam eu, el putea săfie DHS-ul. 

Am mai citit din Kerouac. A sosit un alt e-mail. Aceeaşi 
cerere, o altă agenţie de ştiri: KQED voia să mă întâlnească 
şi să înregistreze un interviu pentru radiodifuziune. Un post 
din Brazilia. Corporaţia Australiană a Audiovizualului, 
Deutsche 

Welle. Solicitările presei au sosit pe tot parcursul zilei. Pe 
tot parcursul zilei, le-am refuzat politicos pe toate. 

N-am reuşit să citesc prea mult din Kerouac în ziua 
aceea. 

264 

— Ţine o conferinţă de presă. 

Asta mi-a spus Ange, seara, în cafeneaua din apropierea 
casei ei. Nu eram dornic s-o mai aştept la şcoală, să fiu din 
nou blocat în acelaşi autobuz cu Van. 

— Ce? Eşti nebună? 


— Fă-o în Clockwork Plunder. Alege pur şi simplu un 
magazin pustiu, unde nu e acceptat PvP-ul, şi o anumită 
dată. Te poţi loga de acolo. 

PvP1 e o înfruntare jucător contra jucător. Anumite părţi 
din Clockwork Plunder erau teren neutru, ceea ce însemna 
că, teoretic, puteam aduce înăuntru o tonă de reporteri, în 
calitate de noi participanţi, fără să ne facem griji că aveau 
să fie ucişi de jucători în toiul conferinţei de presă. 

— Nu ştiu nimic despre conferințele de presă. 

— Ei, e suficient să cauţi cu Google. Sunt sigură că 
trebuie să fi scris cineva un articol despre modul în care 
poţi ţine una cu succes. Adică, dacă se descurcă 
preşedintele, simt sigură că te poţi descurca şi tu. El nu 
pare în stare să-şi lege şireturile fără ajutor. 

Am comandat mai multă cafea. 

— Eşti o femeie foarte inteligentă, am spus. 

— Şi sunt frumoasă, a adăugat ea. 

— Şi asta, am încuviinţat. 

1 Player versus player (n. Tr.). 

Capitolul 15 

Am anunţat conferinţa pe blog, chiar înainte de a trimite 
invitaţiile către presă. Imi dădeam seama că toţi reporterii 
voiau să facă din mine un lider, sau un general, sau un 
comandant suprem de gherilă, şi m-am gândit că un mod 
de a rezolva problema ar fi fost existenţa unui grup de 
Xneteri care să se foiască prin jur, răspunzând şi ei la 
întrebări. 

Pe urmă am trimis e-mailuri către mass-media. 
Răspunsurile au variat de la uimire la entuziasm - numai 
reportera de la Fox a fost „scandalizată” fiindcă am avut 
tupeul să-i cer să participe la un joc în schimbul apariţiei în 
emisiunea ei TV. 

Toţi ceilalţi au părut să creadă că rezultatul avea să fie 
un reportaj excelent, deşi mulţi dintre ei solicitau o 
grămadă de asistenţă tehnică pentru a se înregistra ca 
participanţi la joc. 

Am ales ora opt seara, după cină. Mama mă sâcâise cu 
întrebări despre serile petrecute în afara casei până când îi 


dezvăluisem în sfârşit existenţa lui Ange, după care 
devenise pe de-a-ntregul sentimentală şi începuse să mă 
tot privească în stilul băieţelul-meu-a-crescut. Voia s-o 
cunoască pe Ange şi i-am folosit dorinţa drept pârghie, 
promiţându-i 

266 

că aveam să i-o aduc în ziua următoare dacă puteam 
merge cu ea „la film“ în seara aceea. 

Mama şi sora lui Ange erau din nou plecate - nu se putea 
spune că erau genul legat-de-casă - ceea ce ne lăsa pe noi 
doi în camera ei, singuri cu Xboxul ei şi cu al meu. Am 
deconectat unul dintre ecranele de pe noptiere şi l-am 
cuplat la 

Xboxul meu, aşa că puteam intra amândoi pe Xnet, 
simultan. 

Ambele Xboxuri erau inactive, logate la Clockwork 

Plunder. Eu măsurăm încăperea cu pasul. 

— O să fie bine, a spus Ange. A aruncat o privire către 
ecranul ei. In magazinul lui Patcheye Pete sunt deja şase 
sute de jucători! 

îl aleseserăm pentru că era magazinul cel mai apropiat 
de piaţa satului, unde erau creaţi jucătorii noi. Dacă 
reporterii nu mai jucaseră niciodată Clockwork Plunder - 
ha! — aveau să-şi facă apariţia acolo. În articolul de pe blog 
rugasem pe toată lumea să aştepte în general pe traseul 
dintre 

Patcheye Pete şi poarta novicilor şi să îndrume către 
magazin pe oricine arăta a reporter dezorientat. 

— Ce naiba o să le spun? 

— Răspunzi pur şi simplu la întrebări - şi, dacă vreuna 
dintre ele nu-ţi convine, o ignori. Poate răspunde altcineva. 

O să fie perfect. 

— E o nebunie. 

— E perfect, Marcus. Dacă vrei să înfrângi DHS-ul, trebuie 
să-l stânjeneşti. Nu poţi să-l distrugi. Singura ta armă e 
abilitatea cu care-i faci agenţii să pară idioţi. 

M-am trântit în pat şi Ange mi-a tras capul în poala ei şi 
m-a mângâiat pe păr. Inainte de explozii, mă distrasem 


făcându-mi diferite tunsori şi vopsindu-mă în tot felul de 
culori bizare, însă de când ieşisem din închisoare nu mai 

267 

acordam atenţie părului. Crescuse lung, anost şi ciufulit, 
aşa că mă dusesem în baie, îmi înşfăcasem maşina de tuns 
şi redusesem lungimea la un centimetru de jur împrejur, 
ceea ce însemna efort zero pentru îngrijire şi mă ajuta să 
devin invizibil când ieşeam să bruiez sau să clonez arphid- 
uri. 

Mi-am ridicat pleoapele şi m-am uitat îndelung în ochii 
mari şi căprui din spatele ochelarilor. Erau rotunzi, umezi şi 
expresivi. Şi-i bulbuca uneori, când voia să mă amuze, sau 
îi făcea să fie blânzi şi trişti, sau leneşi şi somnoroşi, într-un 
stil care mă topea, transformându-mă într-o băltoacă de 
pofte. 

Şi asta făcea atunci. 

M-am ridicat încet şi am luat-o în braţe. Ea a răspuns 
îmbrăţişării mele. Ne-am sărutat. Sărutul ei era uluitor. Ştiu 
c-am mai spus-o deja, dar e plăcut s-o repet. Ne 
sărutaserăm de foarte multe ori, dar, dintr-un motiv sau 
altul, ne opriserăm întotdeauna înainte ca totul să devină 
prea serios. 

Acum voiam să merg mai departe. l-am găsit marginea 
tricoului şi am tras. Ea şi-a ridicat mâinile deasupra capului 
şi s-a lăsat cu câţiva centimetri mai pe spate. Ştiam că aşa 
avea să facă. O ştiam încă din noaptea aceea, din parc. 
Poate că de aceea ne opriserăm mereu - ştiam că n-avea 
să dea înapoi, că nu mă puteam baza pe ea pentru asta, 
ceea ce mă speria oarecum. 

Dar în momentul acela nu eram speriat. Iminenţa 
conferinţei de presă, certurile cu părinţii, atenţia 
internaţională, sentimentul că exista o mişcare scăpată de 
sub control care înconjura oraşul ca bilele dintr-un joc 
frenetic de pinball - toate-mi dădeau furnicături şi-mi 
făceau sângele să cânte. 

lar ea era frumoasă, şi şmecheră, şi inteligentă, şi 
amuzantă, şi eu mă îndrăgosteam de ea. 

268 


Tricoul i-a alunecat alături, după ce şi-a arcuit spatele ca 
să mă ajute să i-l trec peste umeri. Şi-a dus mâinile la 
spate, a făcut ceva, şi i-a căzut sutienul. Am rămas cu ochii 
cât cepele, nemişcat şi cu răsuflarea tăiată, apoi ea a 
înhăţat tricoul meu şi mi l-a scos, înşfăcându-mă şi 
trăgându-mă spre ea, lipindu-mi pieptul gol de alei. 

Ne-am rostogolit pe pat şi ne-am atins unul pe altul, ne- 
am strivit trupurile unul de altul şi am gemut. M-a sărutat 
pe tot pieptul şi eu am făcut acelaşi lucru. Nu puteam 
respira, nu puteam gândi, nu puteam decât să mă mişc, să 
sărut, să ling şi să ating. 

Ne-am provocat unul pe altul să mergem mai departe. 

l-am descheiat blugii. Ea i-a descheiat pe ai mei. l-am 
tras fermoarul, ea l-a lăsat în jos pe al meu şi mi-a scos 
blugii. 

l-am scos pe ai ei. O clipă mai târziu eram dezbrăcaţi 
amândoi, cu excepţia şosetelor mele, pe care mi le-am dat 
jos cu degetele de la picioare. 

Atunci am zărit cu coada ochiului ceasul ei de pe 
noptieră, care se rostogolise de mult pe podea şi zăcea 
acolo, cu cadranul strălucitor în sus, către noi. 

— Rahat! am strigat. Începe peste două minute! 

Pur şi simplu nu-mi venea să cred că eram pe cale să mă 
opresc din ceea ce aveam de gând să mă opresc, când 
eram pe punctul s-o fac. Vreau să spun că, dacă m-aţi fi 
întrebat: 

„Marcus, când mai ai puţin şi faci sex pentru prima oară 
din , 

TOATA viața ta, o să te opreşti dacă pun bomba asta 
nucleară în aceeaşi cameră cu tine?“, răspunsul ar fi fost un 

„NU“ răsunător şi lipsit de orice echivoc. 

Şi totuşi ne-am oprit pentru asta. 

Ange m-a înşfăcat, mi-a tras faţa către a ei şi m-a sărutat 
până când am crezut că aveam să leşin, apoi ne-am înhăţat 

269 

amândoi hainele şi, mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi, ne- 
am luat fiecare tastatura şi mouse-ul şi ne-am îndreptat 
spre magazinul lui Patcheye Pete. 


Reporterii puteau fi identificaţi cu uşurinţă: erau novici şi 
personajele pe care şi le aleseseră păreau beţivi ce se 
clătinau pe picioare, legănându-se înainte şi înapoi şi 
aplecându- se şi ridicându-se, încercând să se deprindă cu 
jocul, apăsând din când în când câte o tastă greşită şi 
oferindu-le străinilor totul sau o parte din lucrurile lor, sau 
împărțind din greşeală îmbrăţişări şi sărutări. 

Şi Xneterii erau uşor de remarcat: jucam cu toţii 
Clockwork 

Plunder ori de câte ori aveam un strop de timp liber 

(sau n-aveam chef să ne facem temele) şi personajele 
noastre purtau haine frumos împodobite, aveau arme 
excelente şi cheiţele ce le ieşeau din spate erau prevăzute 
cu explozibili mascaţi, care ar fi făcut praf pe oricine ar fi 
încercat să le smulgă şi să ne lase cu arcurile detensionate. 

Când mi-am făcut apariţia, mesajul de stare a sistemului 
a căpătat forma: MIK3Y A INTRAT ÎN MAGAZINUL 
PATCHEYE . 

PETE - BINE Al VENIT MARINARULE OFERIM MARFA DE 
CONTRABANDA 

LA PREŢURI CINSTITE. Toţi jucătorii de pe ecran au 
înlemnit, apoi s-au îngrămădit în jurul meu. Chatul a 
explodat. 

M-am gândit să-mi deschid sistemul de apel verbal şi am 
pus mâna pe-o cască, însă, văzând cât de mulţi oameni 
încercau să vorbească în acelaşi timp, mi-am dat seama cât 
de derutant ar fi fost. Textul era mult mai uşor de urmărit şi 
nu mi se puteau răstălmăci vorbele (he he). 

Cercetasem locul mai înainte, cu Ange - era excelent să 
merg în campanie alături de ea, de vreme ce ne puteam 
păstra unul pe altul cu cheiţele întoarse. Exista un loc aflat 

270 

la înălţime, pe o grămadă de cutii cu raţii de sare, unde 
puteam sta pentru a fi văzut din orice parte a magazinului. 

> Bună seara, şi vă mulţumesc tuturor că aţi venit. 
Numele meu este Mlk3y şi nu sunt niciun fel de lider. 
Pretutindeni în jurul dumneavoastră sunt Xneteri care au de 
spus tot atât de multe ca mine despre motivul pentru care 


ne aflăm aici. Eu unul folosesc Xnetul deoarece cred în 
libertate şi în 

Constituţia Statelor Unite ale 

Americii. Folosesc  Xnetul deoarece DHS-ul mi-a 
transformat oraşul într-un stat polițienesc, unde suntem cu 
toţii suspecți de terorism. Folosesc Xnetul deoarece sunt de 
părere că nu poţi apăra libertatea rupând Declaraţia 

Drepturilor. Am învăţat despre 

Constituţie într-o şcoală din 

California şi am fost crescut ca să-mi iubesc ţara pentru 
libertatea ei. Dacă am o filosofie, atunci este acesta: 

> Guvernele sunt instituite de oameni, dobându-şi 
puterea legală cu acordul celor guvernaţi, de aceea, ori de 
câte ori o formă de guvernământ devine distructivă pentru 
telurile acestora, populaţia are dreptul de a o modifica sau 
de a o aboli şi de a institui un nou guvern, ale cărui principii 
de bază şi formă de organizare a puterii par 

271 

cele mai potrivite pentru a-i garanta protecția şi fericirea. 

> Nu am scris eu aceste cuvinte, dar cred în ele. 
Departamentul de Securitate 

Internă nu guvernează cu acordul meu. 

> Vă multumesc. 

îmi scrisesem discursul cu o zi Înainte, foind ciornele de 
la mine la Ange şi înapoi. Nu-mi luase decât o secundă să-i 
dau paste, însă toţi cei intraţi în joc au avut nevoie de 
câteva momente ca să-l citească. O mulţime de Xneteri au 
ovaţionat, un „Ura” spectaculos, pirateresc, cu săbiile 
ridicate şi cu papagalii tuturor ţipând şi zburând pe 
deasupra capetelor. 

Şi jurnaliştii au digerat treptat discursul. Chatul curgea cu 
viteză, atât de repede încât abia aveai timp să-l parcurgi, o 
mulţime de Xneteri spunând lucruri de genul „Tot înainte” 
şi „America, iubeşte-o sau părăseşte-o” şi „DHS, du-te 
acasă” şi „America afară din San Francisco”, numai 
sloganuri care se bucuraseră de succes în blogosfera de pe 
Xnet. 

> MIk3y, sunt Priya Rajneesh de la BBC. 


Spui că nu eşti liderul niciunei mişcări, dar crezi că există 
o mişcare? 

Se numeşte Xnet? 

O grămadă de răspunsuri. Unii spuneau că nu era o 
mişcare, alţii că era, şi foarte mulţi aveau idei în privinţa 
numelui ei: Xnet, Fraţii cei Mici, Surorile cele Mici, şi Statele 

Unite ale Americii, varianta pe care o preferam. 

Erau plini de energie. l-am lăsat să continue, gândindu- 
mă ce-aş fi putut spune. Când am ştiut, am tastat: 

> Cred că asta răspunde într-un anume fel la întrebarea 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

272 

> MIk3y, sunt Doug Christensen de la 

Washington Internet Daily. Ce crezi că ar trebui să facă 
Departamentul de 

Securitate Internă pentru a preveni un alt atac asupra 
oraşului San Francisco, dacă tot ce face acum n-are succes? 

Mai multă vorbărie. O mulţime de oameni spuneau că 
teroriştii şi guvernul erau unul şi acelaşi lucru - fie 
literalmente, fie vrând să sugereze că erau la fel de răi. Unii 
spuneau că guvernul ştia cum să-i prindă pe terorişti, dar 
prefera să n-o facă pentru că preşedinţii din timpul 
războaielor erau realeşi. 

> Nu ştiu. 

am tastat în cele din urmă. 

> Chiar nu ştiu. Îmi pun foarte des întrebarea asta, 
pentru că nu vreau să sar în aer şi nu vreau să-mi fie 
aruncat în aer oraşul. lată totuşi la ce m-am gândit: dacă 
misiunea DHS-ului e să ne garanteze siguranţa, atunci nu 
reuşeşte să şi-o ducă la îndeplinire. 

Din toate rahaturile pe care le-au făcut, nimic n-ar fi oprit 
podul să explodeze iarăşi. Ne urmăresc prin oraş? Ne iau 
libertatea? Ne fac să ne bănuim unii pe alţii, să ne 
întoarcem unii împotriva altora? îi numesc pe protestatari 
trădători? Scopul terorismului e să ne înspăimânte. Pe mine 
mă înspăimântă Departamentul de 

Securitate Internă. 

273 


> Teroriştii nu ţin cont de părerea mea despre acţiunile 
lor, dar, dacă aceasta este o ţară liberă, ar trebui măcar să- 
mi pot spune părerea despre ceea ce-mi fac propriii noştri 
poliţişti. Ar trebui să-i pot împiedica să mă terorizeze. 

> Ştiu că nu e un răspuns bun. Imi pare rău. 

> La ce te-ai referit când ai spus că 

Departamentul de Securitate Internă nu i-ar putea opri 
pe terorişti? De unde ştii? 

> Cine sunteţi? 

> Sunt de la Sydney Morning Herald. 

> Eu am şaptesprezece ani. Nu sunt un elev de nota zece 
sau ceva de genul ăsta. 

Dar, chiar aşa stând lucrurile, am descoperit cum să fac 
un internet pe care ei nu-l pot intercepta. Am descoperit 
cum să le bruiez aparatura de urmărire a persoanelor. Pot 
transforma inocenţii în suspecți şi vinovaţii în nevinovaţi 
chiar sub nasul lor. Aş putea duce obiecte metalice într-un 
avion şi aş putea să-i vin de hac unei liste cu interdicții de 
zbor. Am descoperit totul numai uitându-mă pe web şi 
gândindu-mă la asta. Dacă o pot face eu, o pot face şi 
teroriştii. Ne-au spus că ne-au luat libertatea ca să ne 
simţim în siguranţă. 

Vă simţiţi în siguranţă? 

> în Australia? Sigur, eu da 

274 

Toţi piraţii au râs. 

Alţi jurnalişti au pus întrebări. Unele pline de înţelegere, 
altele ostile. Când am obosit, i-am întins tastatura mea lui 

Ange şi am lăsat-o să fie ea Mlk3y pentru o vreme. 
Oricum, nu mai aveam senzaţia că eu şi Mlk3y eram 
aceeaşi persoană. Mlk3y era genul de puştan care stă de 
vorbă cu reporteri internaţionali şi dă naştere unei mişcări. 
Marcus fusese exmatriculat, se certa cu tatăl lui şi se 
întreba dacă e destul de bun pentru prietena lui bestială. 

Pe la unsprezece seara m-am săturat. In plus, părinţii mei 
se aşteptau să ajung acasă în curând. Am ieşit din joc, Ange 
a făcut acelaşi lucru şi am mai rămas întinşi acolo o vreme. 

l-am luat mâna şi ea m-a strâns cu putere. Ne-am 


îmbrăţişat. 

M-a sărutat pe gât şi a murmurat ceva. 

— Cum? 

— Am spus că te iubesc, a răspuns ea. Ce, voiai să-ţi 
trimit o telegramă? 

—Uaul! 

— Eşti chiar aşa surprins, eh? 

— Nu. Aă. Doar că - aveam de gând să-ţi spun acelaşi 
lucru. 

— Sigur că da, a zis ea, şi m-a muşcat de vârful nasului. 

— Numai că n-am mai spus-o niciodată, am adăugat. Aşa 
că mă gândeam cum s-o fac. 

— Şi, ştii, de fapt n-ai spus-o încă. Noi, fetele, observăm 
lucrurile astea. 

— Te iubesc, Ange Carvelli, am zis. 

— Te iubesc şi eu, Marcus Yallow. 

Ne-am sărutat, ne-am frecat nasurile unul de altul şi am 
început să respir greu, la fel ca ea. În momentul acela a 
bătut la uşă mama ei. 

275 

— Angela, a spus ea, cred că e timpul ca prietenul tău să 
plece acasă, nu? 

— Da, mamă, a răspuns ea, şi a mimat învărtirea unei 
securi. 

Apoi a murmurat, în timp ce eu îmi puneam şosetele şi 
pantofii: Vor spune: Angela asta era o fată atât de cuminte, 
cine-ar fi crezut, stătea tot timpul în curtea din spate, îi era 
de mare ajutor mamei ei pentru că ascuţea toporişca aia. 

Am râs. 

— Nu ştii cât de uşor îţi e. Ai mei nu ne-ar fi lăsat sub 
nicio formă singuri în dormitorul meu până la unsprezece 
seara. 

— Unsprezece patruzeci şi cinci, a zis ea, uitându-se la 
ceas. 

— Rahat, am strigat, şi mi-am înnodat şireturile. 

— Du-te, a spus Ange, fugi şi fii liber. Uită-te în ambele 
părţi înainte de a traversa strada! Scrie-mi dacă găseşti de 
lucru! Nu te opri nici măcar pentru o îmbrăţişare! Dacă nu 


ieşi de aici până număr la zece, o să dai de belea, musiu. 
Unu. Doi. Trei. 

Am făcut-o să tacă sărind pe pat, aterizând peste ea şi 
sărutând-o până când n-a mai încercat să numere. Mulţumit 
de victoria mea, am coborât treptele în pas ritmat, cu 
Xboxul sub braţ. 

Mama ei era la baza scării. Nu ne mai întâlniserăm decât 
de două ori. Părea o versiune mai vârstnică şi mai înaltă a 
lui 

Ange - care spunea că tatăl ei fusese cel scund - cu 
lentile de contact în loc de ochelari. Se părea că mă 
clasificase, de probă, drept băiat bun, şi apreciam asta. 

— Noapte bună, doamnă Carvelli, am spus, 

— Noapte bună, domnule Yallow, a răspuns ea. 

Era unul dintre micile noastre ritualuri, încă de când ne 
cunoscuserăm şi îi spusesem doamnă Carvelli. 

M-am pomenit stând stângaci lângă uşă. 

276 

— Da? a făcut ea. 

— Ăă, am zis. Vă mulţumesc fiindcă mă primiţi aici. 

— Eşti întotdeauna bine-venit în casa noastră, tinere. 

— Şi vă mulţumesc pentru Ange, am adăugat în cele din 
urmă, detestându-mi sunetul neconvingător al cuvintelor. 

Dar ea mi-a adresat un zâmbet larg şi m-a îmbrăţişat 
scurt. 

— Eşti cât se poate de bine-venit, a spus. 

Pe toată durata drumului cu autobuzul m-am gândit la 
conferinţa de presă, la Ange dezbrăcată şi zvârcolindu-se 
împreună cu mine în patul ei, la mama ei zâmbindu-mi şi 
arătându-mi uşa. 

Mama mă aştepta. M-a întrebat despre film şi i-am dat 
răspunsul pe care îl pregătisem dinainte, plagiind o 
prezentare pe care o găsisem în Bay Guardian. 

în timp ce mă fura somnul, conferinţa de presă mi-a 
revenit în minte. Eram într-adevăr mândru de ea. Fusese 
atât de tare, îi făcusem pe toţi acei reporteri influenţi să-şi 
facă apariţia în joc, să mă asculte pe mine şi să-i asculte pe 
oamenii care credeau în aceleaşi lucruri ca mine. Am 


adormit cu zâmbetul pe buze. 

Ar fi trebuit să ştiu mai bine. 

LIDERUL XNET: Aş putea duce obiecte metalice într-un 
avion 

DEPARTAMENTUL DE SECURITATE INTERNĂ NU 
GUVERNEAZĂ 

CU ACORDUL MEU. 

PUŞTANII DE PE XNET: America afară din San Francisco 

Astea erau titlurile „bune“. Toată lumea mi-a trimis 
articole pentru postare pe blog, dar era ultimul lucru pe 
care aveam chef să-l fac. 

277 

Reuşisem cumva să stric totul. Reporterii veniseră la 
conferinţa mea de presă şi trăseseră concluzia că eram 
terorişti sau prostiţi de terorişti. Cea mai rea era reportera 
de la Fox News, care, după toate aparențele, fusese totuşi 
de faţă şi care ne-a dedicat un comentariu de zece minute, 
vorbind despre criminala noastră trădare de ţară. Replica ei 
dărâmătoare, inclusă în fiecare pachet de ştiri, suna astfel: 

— Spun că nu au un nume. Am eu unul pentru ei. Să le 
spunem acestor copii corupți Cal Qaeda. Fac munca 
teroriştilor pe frontul de acasă. Când - nu dacă, ci când - va 
fi din nou atacată California, aceşti mici derbedei şi casa 

Saud vor purta vina în aceeaşi măsură. 

Liderii mişcării anti-război ne-au denunţat drept elemente 
extremiste. Un tip a apărut la televizor ca să susţină că 
eram o creaţie a Departamentului de Securitate Internă, 
menită să-i discrediteze. 

DHS-ul şi-a ţinut propria conferinţă de presă, anunțând 
că aveau să dubleze măsurile de pază. Aveau un donator 
de  arphid-uri pe care-l găsiseră pe undeva, şi au 
demonstrat cum funcționează,  folosindu-l pentru 
înscenarea furtului unei maşini, apoi au avertizat pe toată 
lumea să fie în alertă la apropierea tinerilor cu 
comportament dubios, mai ales a acelora care nu-şi țineau 
mâinile la vedere. 

Nu glumeau. Mi-am terminat lucrarea despre Kerouac şi 
am început o alta, despre Vara lubirii, vara anului 1967, 


când mişcarea anti-război a hipioţilor a convers către San 

Francisco. Tipii care au fondat compania producătoare de 
îngheţată Ben and Jerry's - ei înşişi nişte hippy bătrâni - 
înfiinţaseră un muzeu hippy în Haight, şi în oraş erau de 
văzut şi alte arhive şi expoziţii. 

278 

Dar nu era uşor să circuli prin metropolă. La sfârşitul 
săptămânii, eram percheziţionat, în medie, de patru ori pe 
zi. Poliţaii îmi cereau actul de identitate şi mă întrebau ce 
căutam pe stradă, căscând cu mare atenţie ochii la 
scrisoarea de la Liceul „Chavez“, care preciza că eram 
exmatriculat. 

Am avut noroc. Nu m-a arestat nimeni. Dar alţi Xneteri n- 
au fost la fel de norocoşi. Departamentul de Securitate 

Internă anunţa în fiecare noapte noi arestări, ale 

„şefilor de bandă“ şi ale „operatorilor” de pe Xnet, 
oameni pe care nu-i cunoşteam şi de care nu auzisem 
niciodată, puşi să defileze în emisiunile TV alături de 
identificatorii de arphid-uri şi de toate celelalte dispozitive 
pe care le avuseseră în buzunare. Anunţau că toţi aceştia 
„dădeau nume”, compromiţând „reţeaua Xnet” şi că era de 
aşteptat să aibă loc în curând mai multe arestări. Numele 
„MIk3y“ era auzit adesea. 

Tatei îi plăcea asta. Ne uitam la ştiri împreună, el 
sorbindu- le din priviri, eu făcându-mă tot mai mic, 
speriindu-mă de moarte în tăcere. 

— O să vezi ce metode vor folosi cu copiii ăştia, a spus 
tata. Eu am văzut cum funcţionează. lau câţiva dintre ei şi 
le verifică lista prietenilor de pe IM şi numerele memorate 
pe telefoane, caută nume, care se înmulţesc din ce în ce 
mai mult, caută tipare, introducând mai mulţi copii. Vor 
descâlci lucrurile, aşa cum deşiri un pulover vechi. 

Am anulat cina cu Ange la noi acasă şi am început să 
petrec tot mai mult timp la ea. Sora ei mai mică, Tina, a 
început să mă numească „musafirul permanent”, spunând, 
de exemplu: „Musafirul permanent ia cina cu mine în seara 
asta”. Imi plăcea Tina. Singurul lucru care o interesa era să 
iasă în oraş, să meargă la petreceri şi să cunoască băieţi, 


dar 

279 

îi era în mod bizar şi pe de-a-ntregul devotată lui Ange. 

Într-o seară, când spălam amândoi vasele, s-a şters pe 
mâini şi mi-a spus, pe tonul unei conversații banale: 

— Ştii, Marcus, pari băiat bun. Sora mea e nebună după 
tine, şi eu te găsesc pe placul meu. Dar trebuie să-ţi spun 
ceva: dacă îi frângi inima, îţi dau de urmă şi-ţi pun scrotul 
în creştet. Nu e o privelişte plăcută. 

Am asigurat-o că mai degrabă mi-aş fi pus singur scrotul 
în cap decât să frâng inima lui Ange şi ea a dat din cap. 

— Cu condiţia ca asta să fie limpede. 

— Sora ta e ţicnită, am spus, când stăteam din nou întins 
pe pat, alături de Ange, uitându-ne la blogurile de pe Xnet. 

Cam asta era tot ce făceam: pierdeam vremea şi citeam 
pe Xnet. 

— Ţi-a servit replica aia cu scrotul? Nu-mi place când o 
trânteşte. Ştii, pur şi simplu adoră cuvântul scrot. Nu e 
nimic personal. 

Am sărutat-o. Am mai citit câte ceva. 

— Ascultă asta, a spus ea. Poliţia a planificat patru până 
la şase sute de arestări în weekendul ăsta, în cadrul unui 
raid coordonat, despre care afirmă că va fi cel mai amplu 
de până acum, în ceea ce-i priveşte pe disidenţii de pe 
Xnet. 

Am simțit că-mi vine să vărs. 

— Trebuie să oprim povestea asta, am zis. Ştii că există 
unii care bruiază mai mult ca să demonstreze că nu se lasă 
intimidaţi? Nu e pur şi simplu o nebunie? 

— Cred că e curaj, a ripostat ea. Nu-i putem lăsa să ne 
înfrângă prin înspăimântare. 

— Cum? Nu, Ange, nu. Nu putem lăsa sute de oameni să 
ajungă la închisoare. Tu n-ai fost acolo. Eu am fost. E mai 
rău decât crezi. E mai rău decât îţi poţi imagina. 

280 

— Am o imaginaţie foarte bogată, a răspuns ea. 

— îancetează, OK? Fii serioasă măcar o clipă. N-o să fac 
asta. N-o să-i trimit pe oamenii ăştia la închisoare. Fiindcă 


altfel înseamnă că sunt aşa cum mă crede Van. 

— Marcus. Sunt serioasă. Crezi că oamenii ăştia nu-şi dau 
seama că pot ajunge la închisoare? Ei cred în cauză. Şi tu 
crezi. Acordă-le încredere, acceptă că ştiu în ce se bagă. N- 
ai căderea să decizi ce riscuri îşi pot asuma. 

— E responsabilitatea mea, fiindcă, dacă le spun să se 
oprească, se vor opri. 

— Credeam că nu eşti liderul lor. 

— Nu svrnt, sigur că nu. Dar n-am ce face dacă mi se 
adresează pentru îndrumări. Atât timp cât o fac, sunt dator 
să-i ajut să se afle în siguranţă. Inţelegi asta, da? 

— Nu înţeleg decât că eşti gata să-ţi iei tălpăşiţa la 
primul semn de necaz. Cred că ţi-e teamă că vor afla cine 
eşti tu. 

Cred că te temi pentru tine. 

— Nu e corect ce faci, am spus, ridicându-mă în şezut şi 
îndepărtându-mă de ea. 

— Serios? Cine-i tipul ăla care era cât pe ce să facă atac 
de cord când a crezut că s-a zis cu secretul identităţii lui? 

— Atunci a fost altceva, am spus. Acum nu e vorba de 
mine. Ştii că nu e. De ce te porţi aşa? 

— De ce te porţi tu aşa? De ce nu vrei să fii omul destul 
de curajos ca să declanşeze toate astea? 

— Asta nu e curaj, e sinucidere. 

— Melodramă adolescentină ieftină, MIk3y. 

— Nu-mi spune aşa! 

— Cum, Mlk3y? De ce nu, MIk3y? 

Mi-am pus pantofii. Mi-am luat geanta. Am plecat acasă. 

281 

> De ce nu mai bruiez 

> Nu vreau să spun nimănui altcuiva ce să facă, pentru 
că nu sunt şeful nimănui, indiferent ce-ar crede Fox News. 

> Dar o să vă spun ce am eu de gând să fac. 

Dacă sunteţi de părere că aşa trebuie procedat, poate o 
veţi face şi voi. 

> Nu bruiez. Nu săptămâna asta. Poate nici săptămâna 
viitoare. Nu fiindcă aş fi speriat. Fiindcă sunt suficient de 
inteligent ca să ştiu că e mai bine să fiu în libertate decât la 


închisoare. Au descoperit cum să pună capăt manevrelor 
noastre, aşa că trebuie să venim cu o nouă tactică. Nu-mi 
pasă care e aceasta, vreau doar să dea rezultate. E stupid 
să te laşi arestat. Nu e bruiaj dacă nu scăpaţi cu faţa 
curată. 

> Mai există un alt motiv pentru care e bine să nu mai 
bruiaţi. Dacă sunteţi prinşi, s-ar putea folosi de voi ca să vă 
aresteze prietenii, şi prietenii prietenilor lor. Prietenii voştri 
ar putea ajunge la închisoare chiar dacă nu folosesc Xnetul, 
fiindcă DHS-ul e ca un taur înnebunit şi nu se poate spune 
că-şi face probleme dacă arestează pe cine n-ar trebui. 

> Nu vă spun ce să faceţi. 

> Dar agenţii DHS sunt bătuţi în cap, pe când noi suntem 
inteligenţi. Bruiajele dovedesc că nu sunt capabili să lupte 
împotriva terorismului, fiindcă arată că nu sunt în stare nici 
măcar să oprească un grup de copii. Dacă sunteţi 

282 

prinşi, veţi crea impresia că ei sunt mai deştepţi decât 
noi. 

> NU SUNT MAI DEŞTEPŢI DECÂT NOI! Noi suntem mai 
deştepţi decât ei. Să fim inteligenţi. Să descoperim cum să-i 
bruiem, indiferent cât de mulţi bătăuşi prostovani ar aduce 
pe străzile oraşului nostru. 

Am postat mesajul. M-am dus la culcare. 

Simţeam lipsa lui Ange. 

N-am vorbit cu ea în următoarele patru zile, inclusiv în 
weekend, apoi a venit timpul să mă duc din nou la şcoală. 

Fusesem de un milion de ori pe punctul de a o suna, îi 
scrisesem mii de e-mailuri şi de mesaje neexpediate. 

Eram din nou la cursul de studii sociale, şi domnişoara 

Andersen m-a întâmpinat cu o politeţe volubilă şi 
sarcastică, întrebându-mă cu dulceaţă cum fusese vacanţa. 
M-am aşezat şi nici măcar n-am bombănit ceva. L-am auzit 
pe 

Charles râzând pe înfundate. 

Cursul a fost despre Destinul Evident, despre ideea că 
americanii erau destinaţi să ia în stăpânire întreaga lume 
(sau cel puţin ea a lăsat impresia asta) şi mi s-a părut că 


încerca să mă provoace să spun ceva pentru care m-ar fi 
putut da afară. 

Simţeam ochii întregii clase aţintiţi asupra mea, iar asta- 
mi aducea aminte de MIk3y şi de oamenii care-şi ridicau 
privirea spre el, în aşteptare. Eram sătul să fiu privit astfel. 

A. Îmi lipsea Ange. 

Am trecut prin tot restul zilei fără să fac nimic care să mă 
scoată în evidenţă. Cred că n-am pronunţat nici măcar opt 
cuvinte. 

283 

în cele din urmă s-a terminat şi am dat buzna pe uşă, 
îndreptându-mă spre poartă, şi spre stupidul cartier 
Mission, şi spre casa mea fără niciun haz. 

Abia ce ieşisem în stradă când a dat cineva peste mine. 

Era un vagabond tânăr, poate de vârsta mea, poate ceva 
mai mare. Purta un pardesiu lung, unsuros, o pereche de 
blugi lăbărţaţi şi tenişi putrezi, care păreau să fi trecut 
printr-o drujbă. Părul lung îi acoperea faţa şi avea o barbă, 
care i se întindea în josul gâtului, pătrunzând sub gulerul 
unui pulover împletit, de culoare incertă. 

Am văzut toate astea în timp ce zăceam unul lângă altul 
pe trotuar, iar lumea trecea pe lângă noi aruncându-ne 
priviri ciudate. Se părea că dăduse peste mine în timp ce 
mergea în goană pe Valencia, gârbovit sub povara unui 
rucsac rupt, căzut alături de el şi acoperit cu forme 
geometrice compacte şi fără noimă, trasate cu carioca. 

S-a săltat în genunchi şi s-a legănat înainte şi înapoi, de 
parcă ar fi fost beat sau lovit la cap. 

A.. — îmi pare rău, amice, a spus. Nu te-am văzut. Eşti 
rănit? 

M-am săltat şi eu în capul oaselor. Nu simţeam că aş fi 
avut vreo rană. 

— Ăă. Nu, e OK. 

S-a ridicat în picioare şi mi-a zâmbit. Avea dinţii 
surprinzător de albi şi de uniformi, ca dintr-o reclamă 
pentru o clinică ortodontică. Mi-a întins mâna şi a strâns-o 
pe a mea cu putere şi fermitate. 

— îmi pare într-adevăr rău. 


Avea vocea atât de clară, de raţională. Mă aşteptasem să 
sune ca ale beţivilor care vorbeau singuri în timp ce 
hoinăreau prin Mission la orele târzii ale nopţii, însă a lui 
semăna cu a unui vânzător bine informat dintr-o librărie. 

284 

— Nicio problemă, am spus. 

Mi-a întins din nou mâna. 

— Zeb, a zis. 

— Marcus, m-am prezentat eu. 

— A fost o plăcere, Marcus, a adăugat. Sper să mai dau 
cândva din nou peste tine! 

Şi-a ridicat rucsacul râzând, s-a răsucit pe călcâie şi s-a 
grăbit să se îndepărteze. 

Am mers pe restul drumului spre casă ca printr-o ceaţă 
năucitoare. Mama era aşezată la masa din bucătărie şi am 
stat puţin de vorbă fără să discutăm despre ceva anume, 
aşa cum făceam de obicei, înainte de a se fi schimbat totul. 

Am urcat scările către camera mea şi m-am lăsat să cad 
pe scaun. Era singura dată când n-aveam chef să intru pe 
Xnet. O 

făcusem dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, ca să 
descopăr că mesajul meu crease o controversă uriaşă între 
cei care erau de acord cu mine şi ceilalţi, care se simțeau 
pe bună dreptate călcaţi pe nervi fiindcă le spuneam să 
renunţe la sportul lor îndrăgit. 

Când începuse totul, aveam trei mii de proiecte pe 
jumătate realizate. Construiam o stenopăl dintr-un set 
Lego, mă jucam cu un zmeu pentru fotografii aeriene, 
folosind o cameră digitală veche, cu un declanşator tăiat 
dintr-o bucată de silicon care se întindea în momentul 
lansării şi îşi revenea 

1 Cea mai rudimentară formă a unui aparat de 
fotografiat: o cutie cu material fotosensibil înăuntru şi o 
gaură cât un vârf de ac (de unde şi denumirea pinhole, pin 
+ hole, din limba engleză). Fenomenul a fost observat încă 
din Antichitate (secolul al V-lea î. Hr. În China, al IV-lea î. Hr. 
In Grecia). 

Principiul a fost pentru prima oară publicat de Ibn al- 


Haytham (Alhazen) 

(965 Basra - cca 1039 Cairo) în Kitab aL-Manazir (Book 
ofopt ies), scrisă între 

1011 şi 1021, unde vorbeşte despre camera obscură (n. 
Red.). 

285 

încet la forma iniţială, deschizând diafragma la intervale 
precise de timp. Aveam un amplificator cu vid, pe care-l 
construiam într-o cutie de tablă pentru ulei de măsline, 
veche, ruginită şi deformată, aducând a descoperire 
arheologică - plănuiam ca, după ce era gata, să construiesc 
o carcasă pentru telefonul meu şi difuzoare stereo 5.1 din 
cutii de conserve de ton. 

M-am uitat la bancul meu de lucru şi, în cele din urmă, 
am ales camera foto. Montarea metodică a setului Lego se 
potrivea exact cu ritmul mişcărilor mele. 

Mi-am scos ceasul şi inelul butucănos de argint, lat de 
două degete, care înfăţişa o maimuţă şi un ninja, ambii în 
poziţie de luptă, gata de atac, şi le-am lăsat să cadă în 
cutiuţa pe care-o foloseam ca să-mi depozitez, înainte de a 
încheia ziua, toate rahaturile din buzunare şi din jurul 
gâtului: telefon, portofel, chei, wifinder, mărunţiş, baterii, 
cabluri retractabile... 

Am aruncat totul în cutie şi m-am pomenit în posesia 
unui obiect pe care nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. 

Era un petic de hârtie, cenuşiu şi moale ca flanelul, 
scămoşat pe margini, acolo unde fusese rupt dintr-o bucată 
mai mare. Era acoperit cu cel mai mărunt şi mai îngrijit 
scris pe care-l văzusem vreodată. L-am despăturit şi l-am 
ridicat în mână. Scrisul se întindea pe ambele părţi, 
curgând din colţul din stânga sus al unei feţe până la 
semnătura mâăzgălită în colţul din dreapta jos al feţei opuse. 

Semnătura era simplă: 2EB. 

Am luat hârtia şi am început să citesc. 

Dragă Marcus, 

Nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. În ultimele trei luni, de 
când a sărit în aer Bay Bridge, am fost închis pe Treasure 

286 


Island1. Eram în curte în ziua când ai vorbit cu fata aceea 
asiatică şi te-au încătuşat. Ai fost curajos. Bravo ţie. 

A doua zi am avut o criză de apendicită şi am ajuns la 
infirmerie. În patul de alături era un tip pe nume Darryl. 

Am fost amândoi în refacere timp îndelungat şi, când ne- 
am revenit, pentru ei ar fi fost prea complicat să ne dea 
drumul. 

Aşa că au decis că trebuia să fim într-adevăr vinovaţi. 

Ne-au interogat în fiecare zi. Ştiu că ai trecut şi tu prin 
anchetele lor. Imaginează-ţi cum e când ţine câteva luni. Eu 
şi Darryl am sfârşit prin a fi colegi de celulă. Ştiam că erau 
microfoaney aşa că nu vorbeam decât despre lucruri lipsite 
de importanţă. Dar noapteay când eram în pat9 ne 
trimiteam mesaje bătându-le încet în alfabetul Morse (ştiam 
eu că zilele petrecute la clubul de radioamatori aveau să-mi 
fie cândva de folos). 

La începuty ne întrebau despre aceleaşi rahaturi ca 
întotdeaunay cine a făcut-oy cum a făcut-o. După o vremey 
au trecut la întrebări despre Xnet. Bineînţeles că nu 
auziserăm niciodată despre aşa ceva. Ceea ce nu i-a 
împiedicat să continue cu întrebările. 

Darryl mi-a spus că i-au adus donatoare de arphid-uri9 

Xboxuri şi tot felul de dispozitive tehnologice şi i-au cerut 
să le spună cine erau cei care le foloseau şi unde 
învăţaseră să le folosească. Darryl mi-a povestit despre 
jocurile voastre şi despre lucrurile pe care le-aţi învăţat. 

în special: DHS-ul ne-a întrebat despre prietenii noştri. Pe 
cine cunoaştem? Cum e fiecare dintre ei? Are opinii 
politice? 

Are probleme la şcoală? Probleme cu legea? 

1 Insula Comorii (n. Tr.). 

287 

Noi numim închisoarea Gitmol din Golf. A trecut o 
săptămână de când am ieşit şi cred că oamenii habar n-au 
că fiii şi fiicele lor sunt închişi în mijlocul Golfului. Noaptea 
auzeam lumea râzând şi petrecând pe continent. 

Eu am scăpat săptămâna trecută. N-o să-ţi spun cum, 
pentru cazul în care biletul meu cade în mâinile cui n-ar 


trebui. 

Poate că şi alţii vor urma acelaşi traseu. 

Darryl mi-a spus unde te găsesc şi mi-a cerut să-i promit 
c-o să-ţi spun tot ce ştiu când ajung aici. Acum, că am 
făcut-o, dispar fără urmăy ca anul care-a trecut. Plec din 
ţarăy într-un fel sau altul. La naiba cu America. 

Fiţi puternici. Le e frică de voi. Daţi-le un şut din partea 
mea. Nu vă lăsaţi prinşi. 

Zeb. 

Când am terminat biletul, îmi înotau ochii în lacrimi. 
Undeva, pe masa de lucru, aveam o brichetă de unică 
folosinţă, pe care o întrebuinţam uneori ca să topesc 
izolaţia cablurilor, aşa că am scos-o la lumină şi am 
apropiat-o de bilet. Ştiam că datoria mea faţă de Zeb era 
să-l distrug şi să mă asigur că nimeni altcineva n-avea să-l 
vadă vreodată, ca nu cumva să-i poată conduce către el, 
indiferent unde ar fi plecat. 

Am ridicat în mâini flacăra şi hârtia, dar n-am putut s-o 
fac. 

Darryl. 

Cu tot rahatul ăla cu Xnetul, cu Ange şi cu DHS-ul, 
uitasem de existenţa lui. Devenise o stafie, ca un vechi 
prieten 

1 Guantanamo Bay Naval Base, Baza Navală din Golful 
Guantanamo, 

Cuba, în care au fost încarceraţi presupuşi terorişti 
asociaţi cu regimul taliban. Guvernul american a fost 
acuzat de abuzuri împotriva deţinuţilor de la Guantanamo 
(n. Red.). 

288 

care s-a mutat sau a plecat, fiind înscris într-un program 
de schimb de experienţă cu elevi din alte ţări. În tot acel 
timp îl interogaseră, îi ceruseră să mă trădeze, să le explice 
ce era cu 

Xnetul, cu bruiajele. Fusese tot timpul pe Treasure Island, 
unde se afla o bază militară abandonată, la jumătatea 
drumului până la ruinele Bay Bridge. Era atât de aproape 
încât aş fi putut înota până la el. 


Am pus bricheta jos şi am recitit biletul. Când am 
terminat, plângeam cu sughiţuri. Totul îmi revenise în 
minte, femeia tunsă scurt şi întrebările pe care mi le punea, 
şi duhoarea de urină şi rigiditatea pantalonilor după ce se 
uscase pe ei, transformându-i într-un soi de prelată aspră. 

— Marcus? 

Uşa mea era întredeschisă şi mama stătea în dreptul ei, 
privindu-mă îngrijorată. Oare de când era acolo? 

Mi-am şters lacrimile de pe faţă cu mâneca şi mi-am tras 
nasul. 

— Mamă, am spus. Salut. 

Ea a intrat şi m-a luat în braţe. 

— Ce e? Simţi nevoia să povesteşti? Biletul zăcea pe 
masă. 

E de la prietena ta? E totul în ordine? 

îmi oferise o scăpare. Aş fi putut da vina pe problemele 
mele cu Ange, şi mama ar fi plecat din camera mea şi m-ar 
fi lăsat în pace. Asta am avut de gând atunci când am 
deschis gura, dar iată ce-am spus: 

— Am stat la închisoare. După ce a sărit podul în aer. Am 
fost închis în tot timpul ăla. 

Suspinele care au urmat nu aveau nimic în comun cu 
vocea mea. Păreau sunete scoase de un animal, poate de 
un măgar, sau de un soi de pisică uriaşă pe timp de noapte. 

289 

Sughiţam atât de tare încât mă ustura şi mă durea gâtul, 
încât îmi tresălta pieptul. 

Mama m-a luat în braţe, aşa cum făcea când nu eram 
decât un băieţel, şi m-a mângâiat pe păr, şi mi-a şoptit la 
ureche, şi m-a legănat, şi sughiţurile au dispărut, încet, 
treptat. 

Am respirat adânc şi ea mi-a adus un pahar cu apă. M- 
am aşezat pe marginea patului, mama a stat pe scaunul 
biroului meu, şi i-am povestit totul. 

Totul. 

În fine, cea mai mare parte. 

Capitolul 

La început, mama a părut şocată, apoi scandalizată, iar 


în final a cedat cu totul, i-a căzut falca şi a rămas pur şi 
simplu cu gura deschisă în timp ce îi povesteam despre 
interogatoriu, despre ziua când făcusem pe mine, despre 
sacul din cap, despre Darryl. l-am arătat biletul. 

— De ce...? 

în acele două silabe erau toate acuzaţiile pe care mi le 
aduceam noaptea, toate clipele în care îmi lipsise curajul de 
a-i spune lumii despre ce era de fapt vorba, de ce mă 
luptam de fapt, ce inspirase cu adevărat Xnetul. 

Am tras aer în piept. 

— Mi-au spus c-o să ajung la închisoare dacă vorbesc 
despre toate astea. Nu doar pentru câteva zile. Pentru 
totdeauna. 

Am fost - mi-a fost frică. 

Mama a rămas cu mine vreme îndelungată, fără să spună 
nimic. Apoi: 

— Şi tatăl lui Darryl? 

Ar fi putut la fel de bine să îmi înfigă un ac în piept. Tatăl 
lui 

Darryl. Credea probabil că Darryl murise, că era mort de 
mult. 

291 

Şi nu era? Departamentul de Securitate Internă te mai 
elibera vreodată, după ce te ţinuse ilegal în închisoare 
vreme de trei luni? 

Dar Zeb ieşise. Poate avea să iasă şi Darryl. Poate eu şi 

Xnetul eram în stare să-l ajutăm să scape. 

— Nu i-am spus, am răspuns. 

Acum plângea şi mama. Ea nu plângea cu uşurinţă. Asta 
ţinea de obârşia ei englezească, motiv pentru care 
sughiţurile ei mărunte sunau cu atât mai cumplit. 

— O să-i spui, a reuşit să articuleze. O să-i spui. 

— O să-i spun. 

— Dar mai întâi trebuie să-i spunem tatălui tău. 

Tata nu mai ajungea acasă la o oră fixă. Cu toate 
consultaţiile date clienţilor lui - care aveau o grămadă de 
lucru în perioada aceea, când DHS-ul cumpăra programe de 
procesare a informaţiilor din peninsulă - şi cu timpul 


îndelungat consumat de naveta la Berkeley, putea ajunge 
acasă la orice oră dintre şase după-amiaza şi miezul nopţii. 

În seara aceea, mama i-a telefonat şi i-a cerut să vină 
imediat. 

El a spus ceva şi ea n-a făcut decât să repete: imediat. 

Când a ajuns, eram aşezaţi în camera de zi, cu biletul 
între noi, pe măsuţa de cafea. 

A doua oară a fost mai simplu de povestit. Secretul îşi 
pierdea greutatea. N-am înfrumusețat nimic, n-am ascuns 
nimic. Am mărturisit totul, am rămas cu faţa curată. 

Mai auzisem expresia asta până atunci, dar n-o 
înţelesesem niciodată cu adevărat, aşa cum am înţeles-o 
după ce am făcut-o. Păstrarea secretului mă murdărise, îmi 
pătase sufletul. 

Mă făcuse să mă tem, să-mi fie ruşine. Mă făcuse, în 
toate privinţele, aşa cum spusese Ange. 


292 

Tata a stat tot timpul ţeapăn, ca un băț, cu faţa 
împietrită. 

Când i-am întins biletul, l-a citit de două ori, apoi l-a lăsat 
jos cu grijă. 

A clătinat din cap, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa din 
faţă. 


— Unde te duci? a întrebat alarmată mama. 

— Am nevoie de o plimbare, a reuşit el să bolborosească, 
cu vocea frângându-i-se. 

Ne-am uitat stânjeniţi unul la altul, mama şi cu mine, şi l- 
am aşteptat să se-ntoarcă acasă. Am încercat să-mi 
imaginez ce se petrecea în mintea lui. Devenise un cu totul 
alt om după exploziile bombelor şi ştiam de la mama că se 
schimbase în zilele în care mă crezuse mort. Ajunsese să 
creadă că teroriştii fuseseră cât pe ce să-i ucidă fiul, şi asta 
îl înnebunise. 

îl înnebunise destul de mult încât să facă orice ar fi cerut 

Departamentul de Securitate Internă, să intre în rând ca 
o oiţă cumsecade şi să-i lase să-l controleze, să-l 
călăuzească. 

Acum ştia că DHS-ul mă întemniţase, că DHS-ul luase 


copii din San Francisco ostatici la Gitmo-din-Golf. Acum, 
când mă gândeam la asta, totul căpăta sens. Bineînţeles că 
mă ţinuseră pe Treasure Island. Unde altundeva puteai 
ajunge după un drum de zece minute cu vaporul, plecând 
din San Francisco? 

Când s-a întors, tata părea mai furios decât fusese 
vreodată în toată viaţa lui. 

— Ar fi trebuit să-mi spui! a strigat. 

Mama s-a aşezat între el şi mine. 

— Acuzi pe cine nu trebuie, i-a spus. Nu Marcus s-a făcut 
vinovat de răpire şi de ameninţare. 

El a clătinat din cap şi a bătut din picior. 

293 

— Nu-l acuz pe Marcus. Ştiu cu exactitate cine e de vină. 

Eu. Eu şi idioţii de la DHS. Puneţi-vă pantofii şi luaţi-vă 
pardesiurile. 

— Unde mergem? 

— La tatăl lui Darryl. Şi pe urmă acasă la Barbara 
Stratford. 

Barbara Stratford era un nume pe care-l ştiam de 
undeva, dar nu-mi aduceam aminte de unde. M-am gândit 
că poate era o veche prietenă a părinţilor mei, dar nu-mi 
dădeam seama exact de unde s-o iau. 

între timp, eram dus spre locuinţa tatălui lui Darryl. 

Nu mă simţisem niciodată în largul meu în preajma 
bătrânului, care fusese operator radio în marină şi îşi 
conducea gospodăria cu stricteţea unui căpitan de vas. || 
învățase pe Darryl alfabetul Morse când nu era decât un 
copilaş, ceea ce mi se părea extraordinar. Era unul dintre 
motivele pentru care aveam încredere în scrisoarea lui Zeb. 

însă, pentru fiecare lucru extraordinar, ca alfabetul 
Morse, tatăl lui Darryl impunea o disciplină militară 
dementă, care părea să fie în propriul său interes, insistând 
în privinţa întinderii cearşafurilor şi a păturilor, cu colţurile 
sub saltea, şi a bărbieritului de două ori pe zi. II făcea pe 
Darryl să se urce pe pereţi. 

Nici mamei lui Darryl nu-i plăcuse prea mult asta, şi 
plecase înapoi, la familia ei din Minnesota, când avea el 


zece ani - Darryl îşi petrecea acolo verile şi zilele de 
Crăciun. 

Stăteam pe bancheta din spate a maşinii şi vedeam 
ceafa tatei, care conducea. Muşchii gâtului îi erau încordaţi 
şi tresăltau când scrâşnea din dinţi. 

Mama îşi ţinea mâna pe braţul lui, dar eu n-aveam pe 
nimeni care să mă liniştească. Măcar de-aş fi putut s-o sun 

294 

pe Ange. Sau pe Jolu. Sau pe Van. Poate c-aveam s-o fac 
la sfârşitul zilei. 

— Probabil că şi-a îngropat fiul în adâncul minţii, a spus 
tata în timp ce şerpuiam în susul curbelor în ac de păr ce 
duceau spre Twin Peaks şi spre vila pe care o împărțeau 

Darryl şi tatăl lui. 

Aşa cum se întâmplă adesea noaptea la San Francisco, 
pe 

Twin Peaks coborâse ceața, reflectând lumina farurilor. 

La fiecare viraj vedeam văile oraşului întinzându-se sub 
noi, ca tot atâtea cupe de lumini clipind în pâclă. 

— Asta e? 

Nu mai fusesem la Darryl de luni de zile, însă de-a lungul 
anilor îmi petrecusem acolo suficient de mult timp încât să 
recunosc imediat locul. 

— Da, am spus. Asta e. 

Am stat toţi trei în jurul maşinii preţ de o clipă nesfârşită, 
aşteptând să vedem cine-o să apese soneria. Spre 
surprinderea mea, am fost eu. 

Am sunat şi am aşteptat toţi trei vreme de un minut, într- 
o tăcere ce te făcea să-ţi ţii răsuflarea. Am sunat din nou. 

Maşina tatălui lui Darryl era pe alee şi am văzut o lumină 
aprinzându-se în camera de zi. Uşa s-a deschis când eram 
pe punctul de a suna a treia oară. 

— Marcus? 

Tatăl lui Darryl nu mai arăta nicidecum aşa cum mi-l 

aminteam. Nebărbierit, în halat de casă şi desculţ, cu 
unghii lungi la degetele picioarelor şi cu ochii roşii. 
Câştigase în greutate şi sub falca fermă de militar îi 
tremura o bărbie suplimentară, flască. Firele subţiri ale 


părului său rar erau nepieptănate. 

— Domnule Glover, am spus. 

295 

In spatele meu, mama şi tata s-au îngrămădit în cadrul 
uşii. 

— Bună, Ron, a spus mama. 

— Ron, a zis tata. 

— Putem intra? 

Camera lui de zi arăta aidoma secvenţelor de ştiri 
dedicate unor copii abandonaţi, care au petrecut o lună 
încuiaţi în casă înainte de a fi salvaţi de vecini: cutii de 
semipreparate, cutii goale de bere, sticle în care fusese 
suc, castroane mucegăite în care fuseseră cereale şi 
teancuri de ziare. Mirosea a pipi de pisică şi gunoiul trosnea 
sub picioarele noastre. 

Chiar şi fără urina animalului, mirosul era incredibil, ca în 
toaleta dintr-o autogară. 

îşi făcuse patul pe canapea, cu un cearşaf soios şi două 
perne unsuroase, iar adâncitura din suprafaţa tapiţată 
dovedea că acolo se dormise multă vreme. 

Am rămas cu toţii în picioare, preţ de un lung moment de 
tăcere, stânjeniţi şi copleşiţi de emoție. Tatăl lui Darryl 
arăta de parcă şi-ar fi dorit să moară. 

A dat încet deoparte cearşaful de pe canapea şi a luat de 
pe două scaune teancurile de tăvi unsuroase, pe care le-a 
dus apoi în bucătărie, unde, judecând după zgomot, le-a 
aruncat pe podea. 

Ne-am aşezat cu grijă pe locurile curățate şi am aşteptat 
să se-ntoarcă şi să se-aşeze la rândul lui. 

— îmi cer scuze, a spus, cu voce pierdută. Nu vă pot oferi 
câte o cafea, chiar nu mai am deloc. Mâine o să mi se 
livreze produse de la băcănie, aşa că am rămas fără... 

— Ron, i s-a adresat tata. Ascultă-ne. Avem să-ţi spunem 
ceva, şi n-o să-ţi vină uşor s-o afli. 

296 

A stat ca o statuie cât timp am vorbit. S-a uitat în jos, la 
bilet, l-a citit părând să nu-l înţeleagă, apoi l-a recitit. Mi l-a 
dat înapoi. 


Tremura. 

= Ein 

— E în viață, am spus. Darryl trăieşte şi e ținut prizonier 
pe Treasure Island. 

Şi-a îndesat pumnul în gură şi a scos un geamăt oribil. 

— Avem o prietenă, a spus tata. Scrie la Bay Guardian. 

E reporter de învestigaţii. 

lată de unde ştiam numele. Săptămânalul independent 

Guardian îşi pierdea adesea reporterii în favoarea 
cotidienelor de mai mare importanţă şi a internetului, dar 
Barbara 

Stratford fusese acolo dintotdeauna. Aveam amintirea 
vagă a unei cine luate împreună cu ea, când eram copil. 

— Mergem acum acolo, a zis mama. Ne aşteaptă. Vrei să 
vii cu noi, Ron? Vrei să-i spui povestea lui Darryl? 

Domnul Glover şi-a ascuns faţa în mâini şi a respirat 
adânc. Tata a încercat să-i pună mâna pe umăr, dar el s-a 
scuturat cu violenţă. 

— Trebuie să mă spăl, a răspuns. Lăsaţi-mă un minut. 

Când s-a întors la parter, era cu totul alt om. Se 
bărbierise, îşi pieptănase peste cap părul dat cu gel şi avea 
un şir de decoraţii de război cu panglici pe pieptul uniformei 
militare apretate. A arătat spre ea după ce s-a oprit la 
piciorul scării. 

— Pe moment, n-am prea multe lucruri curate atât de 
prezentabile. 

Şi asta mi se pare potrivită. Ştiţi, dacă o să vrea cumva 
să facă fotografii. 

El şi tata s-au instalat pe scaunele din faţă ale maşinii, iar 
eu m-am aşezat pe bancheta din spate, în dreptul lui. De 

297 

aproape răspândea un miros uşor de bere, ce părea să-i 
izvorască din toţi porii. 

Când am ajuns pe aleea din faţa casei Barbarei Stratford, 
era trecut de miezul nopţii. Locuia în afara oraşului, jos, în 

Mountain View, şi, în timp ce acceleram pe 101, niciunul 
dintre noi n-a scos vreo vorbă. Clădirile moderne de pe 
marginea autostrăzii se scurgeau pe lângă noi. 


Era o Zonă a Golfului diferită de cea în care locuiam eu, 
mult mai asemănătoare cu America suburbană pe care o 
vedeam uneori la televizor. O mulţime de străzi late, pentru 
trafic rapid, subdiviziuni cu case identice, localităţi unde nu 
vedeai niciun vagabond împingându-şi căruciorul de 
cumpărături pe trotuar - nici măcar nu existau trotuare! 

Mama îi telefonase Barbarei Stratford în timp ce 
aşteptam să revină domnul Glover la parter. Ziarista 
dormea, dar mama era atât de tensionată încât uitase să 
fie englezoaică din creştet până-n tălpi şi să se simtă jenată 
fiindcă o trezise. În schimb, i-a spus pur şi simplu, cu 
încordare, că trebuia să-i vorbească despre ceva anume şi 
că n-o putea face la telefon. 

Când urcam spre locuinţa Barbarei Stratford, primul meu 
gând s-a îndreptat spre casa din serialul Brady Bunch - o 
clădire scundă, cu un singur nivel, cu un deflector din 
cărămidă în faţă şi cu o peluză îngrijită, perfect pătrată. 

Cărămizile  deflectorului alcătuiau un soi de model 
abstract, iar din spatele lui se înălța o antenă TV de modă 
veche, pentru 

UHF. Ne-am foit în jurul intrării şi am văzut că înăuntru 
erau deja lumini aprinse. 

Jurnalista ne-a deschis uşa înainte de-a apuca să sunăm. 

Era cam de vârsta părinţilor mei, o femeie înaltă, zveltă, 
cu nas acvilin şi ochi ageri, cu o mulţime de riduri de 
expresie. 

298 

Purta o pereche de blugi suficient de moderni ca să poată 
fi văzuţi într-un butic de pe Valencia Street şi o bluză largă, 
de bumbac indian, care îi ajungea până la coapse. Avea 
ochelari mici, rotunzi, care licăreau în lumina de pe coridor. 

Ne-a adresat un mic zâmbet crispat. 

— Văd că ai adus întregul clan, a spus. 

Mama a dat din cap. 

— O să înţelegi într-un minut, a ripostat ea. 

Domnul Glover a făcut un pas înainte, ieşind din spatele 
tatei. 

— Şi-ai chemat şi Marina? 


— Toate la timpul lor. 

l-am fost prezentaţi pe rând. Avea o strângere de mână 
fermă şi degete lungi. 

Locuinţa era mobilată în stil minimalist japonez, doar 
câteva mobile joase, riguros proporţionate, vase largi de 
argilă cu bambus care mătura tavanul şi ceva care semăna 
cu o piesă mare şi ruginită dintr-un motor diesel, cocoţată 
pe un soclu din marmură lustruită. Am decis că-mi plăcea. 

Podelele erau din lemn vechi, geluit şi băiţuit, dar cu 
golurile neastupate, aşa că puteai să vezi crăpături şi 
adâncituri sub lac. Mi-au plăcut mult, mai ales când am 
mers pe ele numai în şosete. 

— Am cafeaua gata, a spus ea. Cine vrea? 

Am ridicat cu toţii mâinile. Eu le-am aruncat părinţilor o 
privire sfidătoare. 

— Bun, a zis gazda. 

A dispărut într-o altă încăpere şi s-a întors o clipă mai 
târziu, aducând o tavă de bambus cu un termos de doi litri 
şi cu şase ceşti cu un design migălos, dar împodobite cu un 
model nefinisat, neglijent. Mi-au plăcut şi ele. 

299 
_ — Ei, a spus ea, după ce a turnat cafeaua şi ne-a servit. 
Imi face plăcere să vă revăd. Marcus, când te-am văzut 
ultima dată aveai probabil şapte ani. Din câte-mi aduc 
aminte, erai foarte încântat de noile tale jocuri video, pe 
care mi le-ai arătat. 

Nu-mi aminteam nimic, dar descrierea i se potrivea celui 
care fusesem la vremea respectivă. Am bănuit că era vorba 
despre consola mea Sega Dreamcast. 

Barbara a scos un reportofon, un blocnotes galben şi un 
creion, pe care l-a răsucit între degete. 

— Sunt aici ca s-ascult orice vreţi să-mi povestiţi şi vă 
promit că voi considera totul confidenţial. Dar nu vă pot 
promite că o să folosesc la ceva povestea voastră sau că o 
să fie publicată. 

Felul în care a spus-o m-a făcut să înţeleg că mama 
solicitase o mare favoare scoţând-o din pat pe această 
femeie, prietenă sau nu. Meseria de reporter de învestigaţii 


trebuie să fie foarte sâcâitoare când eşti o persoană 
influentă. Existau probabil un milion de oameni care şi-ar fi 
dorit să le preia ea cauza. 

Mama a dat din cap către mine. Cu toate că mai 
spusesem povestea de trei ori în aceeaşi noapte, m-am 
pomenit cu limba legată. Nu era acelaşi lucru cu a le-o 
spune părinţilor mei. Nu era acelaşi lucru cu a i-o spune 
tatălui lui Darryl. 

Era - era iniţierea unei noi mutări în joc. 

Am început fără grabă şi am urmărit-o pe Barbara luând 
notițe. Am băut o ceaşcă întreagă de cafea numai 
explicând ce era ARG-ul şi cum am plecat de la şcoală ca să 
iau parte la joc. 

Mama, tata şi domnul Glover au ascultat partea asta cu 
atenţie. 

Mi-am mai turnat o ceaşcă şi am băut-o în timp ce 
povesteam cum fuseserăm ridicaţi. Când am terminat 
întreaga poveste, golisem cana şi simţeam o nevoie 
nebună să urinez. 

300 

Baia era la fel de golaşă precum camera de primire, cu 
un săpun maroniu, organic, care mirosea a mâl purificat. M- 
am întors şi i-am găsit pe adulţi urmărindu-mă cu privirea 
în tăcere. 

Pe urmă şi-a spus povestea domnul Glover. N-avea nimic 
de zis despre cele întâmplate, dar a explicat că el era 
veteran şi că băiatul lui era un copil bun. A povestit cum se 
simţise când crezuse că îi murise fiul, cum avusese fosta lui 
soţie o cădere nervoasă la aflarea veştii, ajungând apoi la 
spital. 

A plâns puţin, fără să se ruşineze, cu lacrimile curgându-i 
în josul feţei ridate şi întunecându-i culoarea gulerului 
uniformei festive. 

Când s-a terminat totul, Barbara s-a dus într-o altă 
cameră şi s-a întors cu o sticlă de whisky irlandez. 

— E un Bushmills de cincisprezece ani, lăsat să se 
învechească într-un fost butoi de rom, a spus, punând pe 
masă patru pahare mici. Niciunul pentru mine. N-a fost scos 


la vânzare vreme de zece ani. Cred că ăsta e, probabil, 
momentul potrivit pentru a fi desfăcut. 

A umplut câte un păhărel pentru fiecare, apoi l-a ridicat 
pe al ei şi a sorbit jumătate. Ceilalţi adulţi i-au urmat 
exemplul. 

Au băut din nou, golind paharele. Ea le-a umplut din nou. 

— Bun, a zis. lată ce vă pot spune în momentul de faţă. 
Vă cred. Nu numai fiindcă te cunosc, Lillian. Povestea sună 
veridic şi se leagă cu alte zvonuri pe care le-am auzit. Dar 
nu mă pot baza pur şi simplu pe cuvântul vostru. Va trebui 
să cercetez fiecare aspect, fiecare amănunt din vieţile şi din 
relatările voastre. Trebuie să ştiu dacă există ceva ce nu 
mi-aţi spus, ceva care ar putea fi folosit ca să vă 
discrediteze după ce vor ieşi toate astea la lumină. Ar putea 
trece câteva săptămâni înainte de a fi gata să public. 
Trebuie să mă gândesc şi la siguranţa voastră şi la a lui 
Darryl. Dacă e într-adevăr 

301 

o „non-persoană“, presiunile asupra DHS-ului i-ar putea 
determina să-l mute altundeva, mult mai departe. Gândiţi- 
vă la Siria. Ar putea face chiar şi ceva mult mai rău. Şi-a 
lăsat vorbele să atârne în aer. Am înţeles că voia să spună 
c-ar fi putut fi ucis. Acum o să iau scrisoarea asta şi-o s-o 
scanez. 

Vreau fotografii cu voi doi, acum şi mai târziu - vă putem 
trimite un fotograf, dar vreau şi să adun în noaptea asta 
toată documentaţia posibilă. 

Eu am însoţit-o în biroul ei, pentru scanare. Mă aşteptam 
la un computer elegant, de mică putere, care să se 
încadreze în decor, dar, în loc de asta, în dormitorul de 
rezervă/birou se înghesuiau PC-uri de cea mai bună 
calitate, monitoare plate imense şi un scaner destul de 
mare ca să cuprindă o întreagă pagină de ziar. Şi lucra 
foarte repede cu toate. Am remarcat, cu o oarecare 
mulţumire, că folosea Paranoidlinux. 

Femeia asta îşi lua munca în serios. 

Ventilatoarele computerelor ofereau un paravan eficient 
de zgomot alb, dar am închis totuşi uşa şi m-am apropiat 


mai mult de ea. 

— Aă, Barbara? 

—Da? 

— In legătură cu ceea ce ai spus... despre lucruri care ar 
putea fi folosite ca să mă discrediteze? 

—Da? 

— Nu poţi fi silită să le spui altora ceea ce îţi povestesc 
eu, nu? 

— Teoretic nu. Dar să formulez altfel. Am preferat de 
două ori să ajung la închisoare în loc să dezvălui o sursă. 

A - OK, OK. Bun. Uau. Inchisoare. Uau. Am respirat 
adânc. Ai auzit de Xnet? De MIk3y? 

—Da! 

302 

— Eu sunt Mlk3y. 

— Oh, a făcut ea. 

A folosit scanerul, apoi a întors biletul pe verso, ca să 
obţină şi a doua pagină. Lucra cu o rezoluţie incredibilă, 

10.000 de puncte pe inch sau chiar mai mult, şi imaginea 
de pe ecran părea privită printr-un microscop electronic. 

— Ei, asta dă un alt aspect întregii poveşti. 

— Da, am spus, cred că da. 

— Părinţii tăi nu ştiu. 

— Nu. Şi nu ştiu dacă vreau să afle. 

— E o problemă pe care va trebui s-o rezolvi. lar eu 
trebuie să mă gândesc. Poţi să-mi faci o vizită la birou? Aş 
vrea să stăm de vorbă despre tot ce presupune asta, cu 
exactitate. 

— Ai un Xbox Universal? Aş putea aduce un kit de 
instalare. 

— Da, sunt sigură că se poate rezolva. Când ajungi, 
spune-i recepţionerei că eşti domnul Brown şi că vrei să 
vorbeşti cu mine. Toată lumea ştie ce înseamnă asta. 
Sosirea ta n-o să fie consemnată, tot filmul înregistrat de 
camera de supraveghere în ziua respectivă o să fie şters 
automat şi toate camerele vor fi dezactivate până la 
plecarea ta. 

— Uau, am spus. Gândeşti la fel ca mine. 


A zâmbit mi-a tras un pumn în umăr. 

— Puştiule, eu am intrat în jocul ăsta de-al naibii de 
multă vreme. Până acum am reuşit să petrec mai mult timp 
în libertate decât dincolo de gratii. Paranoia e prietena 
mea. 

A doua zi, la şcoală, am fost ca un zombi. Dormisem în 
total vreo trei ore şi nici măcar trei ceşti din cafeaua-nămol 
a turcului n-au fost un şoc suficient ca să-mi repună creierul 
în funcţiune. În ceea ce priveşte cafeina, problema e că te 

303 

obişnuieşti prea repede cu ea, aşa că ai nevoie de doze 
din ce în ce mai mari pur şi simplu ca să treci dincolo de 
normal. 

Când s-au terminat orele, tot ce-mi doream era să ajung 
acasă şi să mă târăsc în pat. Dar aveam o întâlnire la Bay 

Guardian, pe faleză. Am ieşit pe poartă împleticindu-mă, 
cu ochii în jos, şi, când am ajuns pe 24th Street, în ritmul 
meu a intrat o altă pereche de picioare. Am recunoscut 
pantofii şi m-am oprit. 

— Ange? 

Arăta aşa cum mă simţeam eu. Nedormită, cu ochi ca de 
raton, cu colţurile gurii încreţite a întristare. 

— Salut, a spus. Surpriză. Mi-am permis s-o şterg de la 
şcoală. Oricum nu mă puteam concentra. 

— Aă, am spus. 

— Taci şi ia-mă în braţe, idiotule. 

Am făcut-o. Era bine. Mai mult decât bine. Mă simţeam 
de parcă mi s-ar fi reataşat o parte amputată a corpului. 

— Te iubesc, Marcus Yallow. 

— Te iubesc, Angela Carvelli. 

— OK, a zis ea, desprinzându-se de mine. Mi-a plăcut 
articolul tău despre motivele pentru care nu trebuie să mai 
bruiem. lţi pot respecta părerea. Ai reuşit să descoperi un 
mod de a-i bruia fără să fim prinşi? 

— Acum mă duc la întâlnire cu o ziaristă de învestigaţii; 

o să publice un articol despre modul în care-am fost 
arestat, despre modul în care-am început Xnetul şi despre 

Darryl, care e reţinut ilegal într-o închisoare secretă de 


pe 

Treasure Island. 

— Oh. Ea s-a uitat o clipă în jur. Nu te-ai putut gândi la 
nimic, ştii tu, ambițios? 

— Vrei să vii cu mine? 

304 

— Vin, da. Şi, dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să-mi 
explici totul în amănunt. 

După toate celelalte repovestiri, asta, desfăşurată în timp 
ce mergeam spre Potrero Avenue şi pe 15th Street, a fost 
cea mai simplă. Ange îmi ţinea mâna într-a ei şi mi-o 
strângea des. 

Am urcat scările către sediul ziarului Bay Guardian două 
câte două. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. M-am 
apropiat de biroul de la recepţie şi i-am spus fetei plictisite 
din spatele lui: 

— Am venit pentru o discuţie cu Barbara Stratford. Mă 
numesc Green. 

— Să presupun c-aţi vrut să spuneţi Brown? 

— Da, am răspuns, roşind. Brown. 

Ea a făcut ceva la computer, apoi ni s-a adresat: 

— Luaţi loc. Barbara va sosi într-un minut. Vă pot servi cu 
ceva? 

— Cafea, am răspuns amândoi într-un glas. 

Un alt motiv pentru care-o iubesc pe Ange: suntem 
dependenţi de acelaşi drog. 

Recepţionera - o latino-americană frumoasă, cu numai 
câţiva ani mai vârstnică decât noi, îmbrăcată într-un stil 

Gap atât de vechi încă era de-a dreptul modern-retro - a 
dat din cap şi s-a întors cu două ceşti împodobite cu 
numele ziarului. 

Am băut în tăcere, uitându-ne la reporterii şi la vizitatorii 
care intrau şi ieşeau. În cele din urmă, Barbara a venit să 
ne ia. Era îmbrăcată aproape la fel ca în noaptea 
precedentă. 

| se potrivea. Când a văzut că-mi adusesem o prietenă, 
m-a privit arcuindu-şi o sprânceană. 

— Bună, am spus. Aă, ea este... 


— Doamna Brown, a intervenit Ange, întinzând mâna. 

305 

Oh, da, exact, identitățile noastre trebuiau să rămână 
secrete. 

— Colaborez cu domnul Brown. 

M-a înghiontit uşor cu cotul. 

— Atunci să mergem, a spus Barbara, şi ne-a condus într- 
o sală de şedinţe cu pereţi din panouri lungi de sticlă cu 
jaluzelele trase. A pus pe masă o tavă cu prăjiturele Oreo 
organice donate de Whole Foods, un reportofon digital şi un 
alt blocnotes galben. 

— Vrei să-nregistrăm şi asta? a întrebat. _ 

Adevărul era că nu-mi pusesem problema. Imi dădeam 
seama că ar fi fost totuşi util dacă voiam să contest ce 
tipărea 

Barbara. Însă, dacă nu puteam avea încredere că urma 
să se poarte corect faţă de mine, eram oricum pierdut. 

— Nu, e OK, am spus. 

— Bine, să-i dăm drumul. Domnişoară, numele meu e 

Barbara Stratford şi sunt reporter de învestigaţii. Deduc 
că ştii de ce mă aflu aici şi sunt curioasă să ştiu de ce te afli 
aici dumneata. 

— Lucrez împreună cu Marcus pe Xnet, a răspuns ea. E 

necesar să-mi ştii numele? 

— Nu. În clipa asta nu, a zis Barbara. Dacă preferi, îţi poţi 
păstra anonimatul. Marcus, te-am rugat să-mi spui 
povestea asta fiindcă trebuie să ştiu cum se leagă de 
cealaltă, despre prietenul tău Darryl şi despre biletul pe 
care mi l-ai arătat, îmi dau seama că ar fi o completare 
bună; aş putea plasa asta la originea Xnetului. „Şi-au făcut 
un duşman pe care nu-l 

vor uita niciodată", genul ăsta de lucruri. Dar, ca să fiu 
sinceră, aş prefera să nu spun a doua istorie dacă nu e 
necesar. 

Aş prefera să scriu un articol frumos şi curat despre 
închisoarea secretă de dincolo de pragul nostru, fără să fie 
nevoie 

306 


să aduc argumente, analizând dacă deţinuţii sunt sau nu 
genul de oameni de la care te poţi aştepta să scape şi să 
dea naştere unei mişcări subterane capabile să 
destabilizeze guvernul federal. Sunt sigură că-nţelegi asta. 

înţelegeam. Dacă Xnetul era inclus în articol, unii ar fi 
putut spune: Vedeţi, e necesar să-i bage pe indivizii de soiul 
ăsta la închisoare, fiindcă altminteri vor stârni o revoltă. 

— E spectacolul tău, am zis. Cred că e necesar să-i spui 
lumii despre Darryl. Când o vei face, Departamentul de 

Securitate Internă va şti c-am făcut dezvăluiri şi agenţii 
săi vor veni după mine. Poate vor deduce că sunt implicat 
în 

Xnet. Poate vor face legătura dintre mine şi Mlk3y. De 
fapt, vreau să spun că, odată ce scrii despre Darryl, pentru 
mine oricum se termină totul. M-am împăcat cu gândul. 

— Adică e tot un drac, a spus ea. Corect. Ei, asta s-a 
stabilit. 

Vreau să-mi spuneţi amândoi tot ce puteţi despre 
înfiinţarea 

Xnetului şi despre modul de operare, după care vreau o 
demonstraţie. 

Pentru ce-l folosiţi? Cine-l mai foloseşte? Cum s-a 
răspândit? Cine-a creat softul? Totul. 

— O să ia ceva timp, a subliniat Ange. 

— Am timpul necesar, a precizat Barbara. A luat câteva 
înghiţituri de cafea şi a mâncat un Oreo contrafăcut. Asta ar 
putea fi cel mai important articol despre războiul împotriva 
terorii. Ar putea fi articolul care răstoarnă guvernul. Când ai 
un asemenea articol, îl abordezi cu foarte mare atenţie. 

Capitolul 17 

Aşa că i-am povestit. De fapt, mi s-a părut de-a dreptul 
distractiv. E întotdeauna plăcut să-i înveţi pe alţii cum se 
foloseşte tehnologia. E minunat să-i vezi înțelegând cum o 
pot folosi ca să-şi îmbunătăţească viaţa. Şi Ange a fost 
extraordinară 

— eram o echipă excelentă. Am făcut cu schimbul, 
explicând cum funcţiona totul. In plus, şi Barbara se 
pricepea foarte bine la genul ăsta de lucruri. 


Am aflat că ea scrisese despre războaiele criptografiei, 
perioada de la începutul anilor nouăzeci când grupurile 
susținătoare ale libertăţilor civile, de genul Electronic 
Frontier 

Foundation, luptau pentru dreptul americanilor de a folosi 
metode de criptografie puternice. Ştiam foarte puţine 
lucruri despre perioada respectivă, dar Barbara mi-a dat 
explicaţii care mi-au făcut pielea ca de găină. 

Astăzi pare de necrezut, dar a existat o vreme când 
guvernul a încadrat criptografia în categoria munițiilor şi a 
decretat că e ilegal să fie exportată sau folosită, sub 
pretextul securităţii naţionale. Vă daţi seama? În ţara asta 
am avut matematică ilegală. 

308 

Adevăratul instigator din spatele interdicţiei era NSA. 

Avea un sistem standardizat de criptografie, despre care 
susţinea că era destul de puternic pentru a fi folosit de 
bănci şi de clienţii lor, dar nu destul de puternic pentru ca 
Mafia să-şi poată păstra registrele secrete. Despre sistemul 
standard, 

DES-56, se spunea că este practic imposibil de spart. 

Pe urmă unul dintre cofondatorii milionari ai EFF a 
învestit două sute cincizeci de mii de dolari pentru 
realizarea unui program de decriptare care putea sparge 
cifrul în două ore. 

NSA a continuat să susţină că avea dreptul de a-i 
împiedica pe cetăţenii americani să deţină secrete 
inaccesibile agenţilor săi. După aceea Electronic Frontier 
Foundation a dat lovitura fatală. În 1995, l-a reprezentat în 
faţa instanţei pe 

Dan Bernstein, care îşi făcea studiile postuniversitare la 

Facultatea de matematică din cadrul Universităţii 
Berkeley. 

Bernstein crease un set de instrucţiuni de criptografiere 
în care era inclus un program de computer capabil să 
creeze un cifru mai puternic decât DES-56. De milioane de 
ori mai puternic. 

Din punctul de vedere al NSA, acest fapt transforma 


articolul lui într-o armă, motiv pentru care era nepublicabil. 

Ei, s-ar putea să fie dificil să-l faci pe un judecător să 
înţeleagă criptografia şi semnificaţia ei, dar s-a dovedit că, 
în general, judecătorii de la Curtea de Apel nu sunt cuprinşi 
de entuziasm când e vorba să le spună masteranzilor ce 
articole au sau nu au voie să scrie. Războaiele criptografiei 
s-au încheiat cu victoria băieţilor buni când Curtea de Apel 
din 

Circumscripţia 9 a decretat că orice tip de codificare este 
o formă de expresie protejată de Primul Amendament - 
„Congresul nu va adopta nicio lege care limitează libertatea 
cuvântului”. 

Dacă aţi cumpărat vreodată ceva pe internet, sau aţi 
trimis un mesaj secret, sau v-aţi verificat contul bancar, 

309 

aţi folosit criptografia legalizată de Electronic Frontier 
Foundation. 

Şi ar mai fi ceva: NSA nu dă dovadă de chiar atât de 
multă inteligenţă: orice cifru pe care-l pot sparge agenţii săi 
poate fi spart, cu siguranţă, şi de terorişti sau de mafioţi. 

Barbara fusese unul dintre reporterii care îşi câştigaseră 
reputaţia scriind despre această problemă. Işi făcuse 
ucenicia relatând finalul mişcării pentru drepturi civile din 
San 

Francisco şi recunoştea similitudinile dintre lupta din 
lumea reală pentru apărarea Constituţiei şi cea din 
ciberspaţiu. 

Aşa că a înţeles. Nu cred că le-aş fi putut explica toată 
povestea asta părinţilor mei, dar cu Barbara a fost simplu. 
A pus întrebări inteligente despre protocoalele noastre de 
criptografie şi despre procedurile de securitate, printre care 
şi unele la care n-am ştiut să răspund - subliniind uneori 
acele părţi ale metodei noastre care ar fi permis o 
eventuală spargere. 

Am băgat în priză Xboxul şi am intrat online. Existau 
patru noduri Wifi vizibile din sala de şedinţe şi i-am spus 
consolei să treacă de la imul la altul, la intervale aleatoare 
de timp. A înţeles şi asta - odată ce te-ai cuplat efectiv la 


Xnet, e ca şi cum ai fi pe internet, numai că uneori merge 
mai încet şi totul e anonim, ferit de iscoade. 

— Şi acum? am întrebat, în timp ce încheiam. 

Vorbisem până mi se uscase gura şi aveam o senzaţie 
cumplită de aciditate din cauza cafelei. In plus, Ange îmi tot 
strângea mâna pe sub masă, făcându-mă să-mi doresc să 
plec cât mai repede şi să găsesc un loc intim, unde să 
închei împăcarea după prima noastră ceartă. 

— Acum mă ocup de jurnalism. Voi plecaţi, iar eu fac 
cercetări în privinţa tuturor lucrurilor pe care mi le-ai 
povestit şi încerc să obţin confirmări, în măsura în care e cu 
putinţă. O să-ţi arăt ce am de gând să public şi o să te- 
anunţ 

310 

când o să fie difuzat. Aş prefera să nu mai vorbeşti acum 
cu nimeni altcineva despre asta, fiindcă vreau să fiu sigură 
că reuşesc să scriu articolul înainte de a fi totul împroşcat 
cu noroi de speculaţiile presei şi de răstălmăcirile DHS-ului. 
Voi fi nevoită să iau legătura cu Securitatea Internă înainte 
de a trimite articolul la tipar, dar o s-o fac astfel încât să te 
protejez în cea mai mare măsură posibilă. Şi o să m-asigur 
că eşti înştiinţat înainte de asta. Acum trebuie să lămuresc 
lucrurile într-o singură privinţă: povestea nu-ţi mai aparţine. 
E a mea. 

Ai fost foarte generos oferindu-mi-o şi am să încerc să-ţi 
întorc darul, dar nu ai dreptul de a elimina nimic, de a 
modifica sau de a mă opri. Lucrurile s-a pus acum în 
mişcare şi nu se vor opri. Inţelegi? 

Nu mă gândisem la toată istoria în aceşti termeni, dar, 
odată ce i-a menţionat, mi s-au părut evidenţi. Însemna că 
lansasem o rachetă şi n-o puteam aduce înapoi. Avea să 
cadă asupra țintei alese sau să-şi devieze cursul, dar se afla 
în aer şi asta nu se mai putea schimba acum. Cândva, în 
viitorul apropiat, n-aveam să mai fiu Marcus - ci o persoană 
publică. 

Aveam să devin tipul care a dat de gol DHS-ul. 

Mortul care umblă. 

Cred că Ange se gândea la acelaşi lucru, fiindcă tenul ei a 


căpătat o culoare între alb şi verde. 

— Să plecăm de-aici, a spus. 

Mama şi sora ei lipseau din nou de acasă, ceea ce ne-a 
ajutat să hotărâm cu uşurinţă unde aveam să ne petrecem 
seara. 

Trecuse de ora cinei, dar părinţii mei ştiau de întâlnirea 
mea cu Barbara şi n-aveau să mă certe fiindcă mă 
întorceam târziu. 

Când am ajuns la Ange, n-am simţit nicidecum imboldul 
de a-mi deschide Xboxul. Avusesem parte de destul Xnet 

311 

pentru o singură zi. Nu mă puteam gândi decât la Ange, 

Ange, Ange. Viața fără Ange. Certitudinea că Ange e 
supărată pe mine. Ange care n-o să-mi mai vorbească 
niciodată. Ange care n-o să mă mai sărute niciodată. 

Prin capul ei treceau aceleaşi gânduri. | le-am văzut în 
ochi când am închis uşa dormitorului ei şi ne-am uitat unul 
la altul. Îmi era foame de ea, ca foamea cu care aştepţi cina 
după ce n-ai mâncat zile întregi. Ca setea care te trimite 
spre paharul cu apă după ce-ai jucat fotbal trei ore de-a 
rândul. 

Ca nimic din toate astea. Era mai mult. Era ceva pe care 
nu-l mai simţisem niciodată. Voiam s-o mănânc pe de-a- 
ntregul, s-o devorez. 

în relaţia noastră de până atunci, ea fusese cea însetată 
de sex. O lăsasem pe ea să controleze ritmul. Era uimitor 
de erotic s-o las pe ea să mă înşface şi să-mi scoată 
cămaşa, să-mi tragă faţa către a ei. 

Dar în seara aceea nu pviteam să mă rețin. N-aveam să 
mă rețin. 

Uşa s-a închis cu un pocnet şi eu am întins mâna spre 
tivul tricoului ei şi i l-am smuls, abia lăsându-i timp să-şi 
ridice mâinile ca să i-l scot. Mi-am rupt propria cămaşă 
când mi-am tras-o peste cap, ascultând pârâitul 
bumbacului când s-au desfăcut cusăturile. 

Ochii ei străluceau, avea gura deschisă şi respiraţia 
grăbită, superficială. Intocmai ca a mea; răsuflarea, inima şi 
sângele îmi bubuiau deopotrivă în urechi. 


Am scos restul hainelor noastre cu aceeaşi însufleţire, 
aruncându- le peste mormanele de rufărie murdară şi 
curată de pe podea. Pe pat erau împrăştiate cărţi şi hârtii, 
de care am scăpat măturându-le cu braţul. O secundă mai 
târziu, am aterizat amândoi pe aşternuturile în dezordine, 
cuprinzându-ne în 

312 

braţe şi strângându-ne de parcă am fi vrut să trecem 
imul prin altul. Ea gemea în gura mea şi eu îi trimiteam 
înapoi sunetul, îi simţeam vocea vibrând în coardele mele 
vocale, o senzaţie mai intimă decât oricare alta pe care o 
trăisem vreodată. 

Ea s-a desprins şi a întins mâna spre noptieră. A tras 
sertarul cu o smucitură şi-a aruncat pe pat, în faţa mea, o 
pungă albă de la farmacie. M-am uitat înăuntru. 
Prezervative. 

Prezervative Trojanl. O duzină, cu spermicid. Încă 
sigilate. 

l-am zâmbit, ea mi-a întors zâmbetul, şi am deschis cutia. 

Mă gândisem ani de-a rândul cum avea să fie. Îmi 
imaginasem asta de o sută de ori pe zi. În unele zile nu 
avusesem practic în gând nimic altceva. 

N-a fost deloc aşa cum mă aşteptasem. Unele părţi au 
fost mai bune. Altele au fost mult mai rele. În timp ce se 
desfăşura, am avut impresia că se scurgea o eternitate. Pe 
urmă mi s-a părut că se terminase cât ai clipi. 

După aceea m-am simţit acelaşi. Dar în acelaşi timp m- 
am simţit altfel. Intre noi se schimbase ceva. 

Era bizar. Ne-am îmbrăcat amândoi cu timiditate şi ne- 
am foit prin cameră ferindu-ne ochii, fără să ne întâlnim 
privirile. Am înfăşurat prezervativul într-un şerveţel din 
cutia de lângă pat, l-am dus în baie, l-am împachetat în 
hârtie igienică şi l-am îndesat adânc în coşul de hârtii. 

Când m-am întors, Ange stătea pe pat şi îşi făcea de 
lucru cu Xboxul ei. M-am aşezat cu grijă alături de ea şi i- 
am luat mâna. S-a întors spre mine şi a zâmbit. Eram 
amândoi epuizați, tremuram. 

1 Cea mai bine cunoscută şi mai vândută marcă de 


prezervative din 

Statele Unite, produse încă din 1927 (n. Red.). 

313 

— Mulţumesc, am spus. 

Ea a păstrat tăcerea. Şi-a ridicat ochii spre mine. Zâmbea 
larg, dar pe obraji i se rostogoleau lacrimi mari. 

Am îmbrăţişat-o şi ea m-a strâns cu putere, lipindu-se de 
mine. 

— Eşti un om bun, Marcus Yallow, a şoptit. Mulţumesc. 

N-am ştiut ce să răspund, dar am strâns-o şi mai tare. In 
cele din urmă, ne-am dezlipit unul de celălalt. Ea nu mai 
plângea, dar continua să zâmbească. 

A arătat către Xboxul meu, aflat pe podea, alături de pat. 

Am înţeles aluzia. L-am luat, l-am deschis şi m-am 
conectat. 

Vechea poveste. O mulţime de e-mailuri. Articolele noi de 
pe blogurile pe care le citeam au început să se încarce. 
Spam. 

Doamne, chiar primisem o grămadă de spam. Adresa 
mea de mail din Suedia devenise în repetate rânduri ţinta 
„joe-job“-ului 

— fusese folosită ca adresă de răspuns pentru spamurile 
trimise dintr-o sută de milioane de conturi de internet, aşa 
că toate înştiinţările care se întorceau automat şi toate 
mesajele furioase ajungeau la mine. Nu ştiam cine era în 
spatele acestui bombardament. 

Poate că DHS-ul încerca să-mi umple căsuţa ca s-o 
blocheze. Poate că nu erau decât nişte indivizi puşi pe 
farse. 

Însă serverul Partidului Piraților avea filtre foarte bune şi 
le oferea tuturor doritorilor un spaţiu de stocare de cinci 
sute de gigaocteţi, aşa că nu era posibil să fiu sufocat prea 
curând. 

Am scăpat de toate, apăsând de zor pe Delete. Aveam o 
căsuţă de mail separată pentru mesajele criptate cu cheia 
mea publică, de vreme ce era mult mai probabil că aceasta 
să fie corelată cu Xnetul şi probabil aleasă pentru mesaje 
confidenţiale. Spamerii nu-şi dăduseră seama că folosirea 


cheilor publice avea să le facă mesajele bune de aruncat 
mai plauzibile, aşa că deocamdată rezultatele erau bune. 

314 

Am găsit vreo două duzini de mesaje criptate de la 
oameni din reţeaua de încredere. Le-am răsfoit - legături la 
înregistrări video şi la fotografii despre noile abuzuri ale 
DHS-ului, poveşti de groază despre evadări eşuate, 
comentarii bombastice despre ceea ce scrisesem pe blog. 
Lucrurile obişnuite. 

Pe urmă am ajuns la un mesaj care nu fusese criptat 
decât cu cheia mea publică. Prin urmare nimeni altcineva 
nu-l 

putea citi, dar eu n-aveam idee cine îl scrisese. Apărea ca 
fiind trimis de Masha, ceea ce ar fi putut reprezenta fie o 
poreclă, fie un nume - nu puteam spune care era adevărul. 

> MIk3y 

> Tu nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. 

> Am fost arestată în ziua în care a sărit în aer podul. M- 
au interogat. Au decis că eram nevinovată. Mi-au oferit o 
slujbă: să-i ajut să-i prindă pe teroriştii care-mi omorâseră 
vecinii. 

> Mi s-a părut o afacere bună. Nu mi-am dat seama că 
slujba mea actuală avea să se transforme în spionarea unor 
copii cărora nu le plăcea că oraşul lor se transformase într- 
un stat polițienesc. 

> M-am infiltrat în Xnet din ziua în care s-a lansat. Fac 
parte din reţeaua ta de încredere. Dacă aş vrea să-mi 
dezvălui identitatea, ţi-aş trimite un e-mail de la o adresă în 
care ai avea încredere. De fapt, de la trei adrese. Am 
pătruns întru totul în reţeaua ta, aşa cum nu o poate face 
decât cineva care are şaptesprezece ani. Câteva dintre e- 
mailurile pe care 

315 

le-ai primit au fost dezinformări alese cu grijă de mine şi 
de către cei care mă manipulează. 

> încă n-au aflat cine eşti, dar sunt foarte aproape. 
Continuă să pervertească oamenii, să-i compromită. 

Minează site-urile de networking social şi se folosesc de 


ameninţări ca să-i transforme pe puştani în informatori. 

Pe Xnet sunt, chiar în clipa asta, sute de oameni care 
lucrează pentru DHS. Am numele lor, poreclele şi cheile. 

Private şi publice. 

> La câteva zile după lansarea Xnetului, am început să 
lucrăm la studiul sistemului 

Paranoidlinux. Până acum, succesele noastre au fost 
mărunte şi lipsite de substanţă, dar o spargere e 
inevitabilă, în ziua-zero a spargerii, eşti mort. 

> Cred că pot să-ţi spun că, dacă manipulatorii mei ar şti 
că-ţi scriu mesajul ăsta, aş înfunda puşcăria la 

Gitmo-din-Golf până la optzeci şi cinci de ani. 

> Chiar dacă nu vor sparge Paranoidlinux, s-au pus în 
circulaţie distribuții otrăvite de Paranoidxbox. 

Checksumurilel nu se potrivesc, dar 

1 Algoritm checksum - metodă matematică folosită, în 
acest caz, pentru a verifica dacă două fişiere sunt identice 
(n. Red.). 

316 

câţi oameni le verifică? în afară de tine şi de mine? O 
mulţime de puşti sunt deja morţi, deşi ei habar n-au. 

> Manipulatorilor mei nu le mai rămâne nimic altceva de 
făcut în afară de a alege cel mai potrivit moment în care să 
te zdrobească, pentru ca impactul din mass-media să fie 
maxim. lar momentul acela va sosi mai curând, nu mai 
târziu. Crede-mă. 

> Probabil te-ntrebi de ce-ţi spun toate a stea. 

> Şi eu. 

> lată de unde am pornit. M-am angajat să lupt împotriva 
teroriştilor. În loc de asta, îi spionez pe americanii ale căror 
păreri nu sunt pe placul DHS-ului. 

Nu pe oameni care plănuiesc să arunce în aer poduri, ci 
pe protestatari. Nu mai pot continua. 

> Dar nici tu nu mai poţi, indiferent dacă o ştii sau nu. 
Cum spuneam, apariţia ta pe Treasure Island, în lanţuri, e 
numai o chestiune de timp. 

întrebarea nu e dacă, e când. 

> Aşa că eu am terminat aici. În Los 


Angeles sunt nişte oameni. Spun că mă pot ascunde în 
siguranţă dacă vreau să plec. 

> Vreau să plec. 

> Te iau cu mine, dacă vrei să vii. E mai bine să fii 
luptător decât martir. Dacă 

317 

vii cu mine, putem găsi o cale de a învinge împreună. 
Sunt tot atât de inteligentă ca tine. Crede-mă. 

> Ce spui? 

> Aici e cheia mea publică. 

> Masha 

Când eşti în dubiu şi-n belea, aleargă, ţipă, fă ceva. 

Aţi auzit vreodată versurile astea? Nu e un sfat bun, dar 
măcar e uşor de urmat. Am sărit din pat şi am început să 
merg încoace şi încolo. Inima îmi bubuia şi sângele îmi 
cânta, într-o parodie plină de cruzime a senzaţiilor pe care 
le avusesem când ne întorseserăm acasă. Acum nu mai era 
excitație sexuală, era groază în stare pură. 

— Ce e? a întrebat Ange. Ce e? 

l-am arătat ecranul din partea mea. Ea s-a rostogolit în 
pat, mi-a înşfăcat tastatura şi şi-a plimbat vârful degetului 
pe touchpad. A citit în tăcere. 

Eu am măsurat camera cu pasul. 

— Trebuie să fie minciuni, a spus. DHS-ul se joacă cu 
mintea ta. 

M-am uitat la ea. Îşi muşca buza. Nu părea convinsă de 
ceea ce citise. 

— Crezi? 

— Bineînţeles. Nu te pot înfrânge, aşa că vin după tine 
folosindu- se de Xnet. 

—Da. 

M-am aşezat la loc, pe pat. Respirația mi se accelerase 
iarăşi. 

— Linişteşte-te, a zis ea. Nu sunt decât nişte idei iluzorii. 

Uite. 

318 

Nu-mi mai luase niciodată tastatura din mâini, dar între 
noi exista acum o nouă intimitate. A apăsat pe reply şi a 


tastat: 

> Frumoasă încercare. 

Acum scria de parcă ar fi fost Mlk3y. Eram împreună cu 
totul altfel decât fuseserăm înainte. 

— Dă-i drumul şi semnează. O să vedem ce mai spune. 

Nu ştiam dacă era cea mai bună idee, dar nu aveam 
altele mai bune. Am semnat şi am criptat textul cu cheia 
mea privată şi cu cheia publică pe care mi-o dăduse Masha. 

Răspunsul a sosit instantaneu. 

> Mi-am închipuit c-o să spui ceva de genulă sta. 

> Uite un truc la care nu te-ai gândit. Pot tunela, anonim, 
înregistrări video prin 

D N S. Ai aici câteva link-uri către clipuri pe care s-ar 
putea să vrei să le vezi înainte de a decide dacă spun 
gogoşi. 

> Masha 

La mesaj era ataşat codul-sursă pentru un progrămel 
care făcea exact ce pretinsese Masha: trimitea fişiere video 
prin protocolul Domain Name Service. 

Îngăduiţi-mi să zăbovesc o clipă aici şi să vă explic ceva. 
La sfârşitul zilei, fiecare protocol de internet nu e decât o 
secvenţă de text trimisă şi retrimisă într-o ordine prescrisă. 

Într-un fel, e ca şi cum ai lua un camion, ai pune înelo 
maşină, apoi ai pune o motocicletă în portbagajul maşinii, 
apoi ai ataşa o bicicletă în spatele motocicletei, după care 
ai agăța în spatele bicicletei o pereche de patine cu rotile. 
Cu excepţia faptului că, dacă vrei, poţi ataşa camionul la 
patinele cu rotile. 

Ca exemplu, să luăm Simple Mail Transport Protocol, sau 
SMTP, care este folosit pentru trimiterea e-mailurilor. 

319 

lată o mostră de conversaţie între mine şi serverul meu, 
care îmi trimite un mesaj: 

> SALUT littlebrother.com. Se 

2 5 0 m a i |. Partidulpiratilor.org. Se Salut mail. 
Partidulpiratilor. O r g. Se, încântat să te cunosc 

> MAIL DE LA: mlk3y „littlebrother.com. Se 

250 2.1.0 mlk3y „littlebrother. Com. Se... 


Expeditor ok 

> DEST: mlk3y „littlebrother.com. Se 

250 2.1.5 mlk3y „littlebrother. Com. Se... 

Destinatar ok 

> DATA 

354 Introdu mesaj, termină cu „.” pe o altă linie, singur 

> Când eşti în dubiu şi-n belea, aleargă, ţipă, fă ceva. 

>. 

250 2. 0. 0 k5SMW0xQ006174 Mesaj acceptat pentru 
trimitere | 

RENUNȚA 

2212.0.0 mail. Partidulpiratilor. Org. Se închide 
conexiunea 

Conexiunea închisă de hostul extern. 

Sintaxa acestei conversații a fost definită în 1982 de Jon 

Poştei, unul dintre precursorii grandioşi ai internetului, 
care coordona literalmente cele mai importante servere din 
rețea sub biroul lui, aflat la Universitatea din California de 
Sud, în era paleolitică. 

320 

Acum imaginaţi-vă că ați conecta un server de e-mail la o 
sesiune de mesageri. E instantanee. IAi. Puteţi. Tr.im. | te 
un IM 

serverului, spunând „SALUT littlebrother.com. Se”, iar el 
va răspunde cu „250 mail. Partidulpiratilor.org. Se Salut 
mail. Partidulpiratilor.org. Se, încântat să te cunosc”. Cu 
alte cuvinte, puteţi purta în IM aceeaşi conversaţie pe care 
aţi purta-o în SMTP. Făcând ajustările de fineţe necesare, 
întreaga poveste cu serverul de e-mail se poate desfăşura 
într-un chat. Sau într-o sesiune web. Sau oriunde altundeva. 

Asta se numeşte „tunelare”. Puneţi SMTP-ul într-un 

„tune!l” chat. Apoi, dacă vreţi să fie într-adevăr straniu, 
puteţi pune chatul înapoi, într-un tunel SMTP, tunelând 
tunelul în alt tunel. 

De fapt, orice protocol de internet se pretează la acest 
proces. E extraordinar, fiindcă-nseamnă că, dacă vă aflaţi 
într-o reţea care nu permite decât accesul web, vă puteţi 
tunela e-mailul în ea. Vă puteţi tunela în ea P2P-ul preferat. 


Puteţi tunela în ea chiar şi Xnetul, care este, el însuşi, un 
tunel pentru zeci de protocoale. 

Domain Name Service este un protocol de internet 
interesant şi foarte vechi, datând din 1983. Reprezintă 
modul în care converteşte computerul dumneavoastră un 
nume de computer - cum ar fi partidulpiratilor.org. Se - în 
numărul 

IP, de exemplu 204.11.50.136, pe care-l folosesc în 
prezent computerele ca să vorbească unul cu altul în reţea. 
În general funcţionează ca prin farmec, cu toate că e 
alcătuit dintr-un milion de componente în mişcare - fiecare 
ISP controlează un server DNS, aşa cum cele mai multe 
guverne apelează la serviciile unei multitudini de operatori 
particulari. 

Calculatoarele DNS vorbesc între ele tot timpul, inițiind şi 
răspunzând cererilor, aşa că indiferent cât de 

321 

obscur e numele pe care i-l atribuiţi computerului 
dumneavoastră, acesta se va putea transforma într-un 
număr. 

înainte de DNS exista fişierul HOSTS. Credeţi sau nu, 
acesta era un singur document care cuprindea lista cu 
numele şi adresa oricărui computer conectat la internet. 
Fiecare computer avea o copie a acestei liste. Fişierul a 
ajuns în final prea mare ca să poată fi transferat, aşa că s-a 
inventat protocolul DNS şi a rulat pe un server care se afla 
sub biroul lui Jon Poştei. Dacă femeile de serviciu îl scoteau 
din priză, întregul internet îşi pierdea capacitatea de a se 
găsi pe sine însuşi. Vorbesc serios. 

Şpilul protocolului DNS constă în faptul că se află 
pretutindeni. 

Orice reţea include un server DNS şi toate aceste servere 
sunt configurate ca să poată discuta între ele şi cu orice 
utilizator al internetului ales la întâmplare. 

Masha nu a făcut altceva decât să descopere un mod de 
a tunela prin DNS un sistem de transmitere a fluxului de 
date video. A spart fişierul video în miliarde de bucăţi şi a 
ascuns-o pe fiecare în câte un mesaj obişnuit către un 


server DNS. Rulând programul ei, am reuşit să extrag cu o 
viteză incredibilă fişierul video din toate aceste DNS-uri, 
răspândite în întregul internet. Pe histograma reţelei, totul 
trebuie să fi arătat bizar, ca şi cum aş fi căutat adresele 
tuturor computerelor din lume. 

Dar procedeul avea două avantaje, pe care le-am 
apreciat imediat: am reuşit să obţin fişierul video cu o 
viteză ameţitoare 

— imediat ce am dat un clic pe primul link, am început să 
primesc imagini de dimensiunea întregului ecran, fără 
niciun fel de fluctuații sau întreruperi - şi n-am avut idee 
unde-a fost găzduit. Era cu desăvârşire anonim. 

La început, nici măcar n-am verificat care era durata 
înregistrării vizuale. Abilitatea trucului mă dăduse gata cu 

322 

desăvârşire. Un flux video transmis prin DNS? Era atât de 
ingenios şi de straniu, era practic o perversiune. 

Ceea ce vedeam a început treptat să capete înţeles. 

În imagine apărea o masă de şedinţe, dintr-o încăpere de 
dimensiuni reduse, cu o oglindă pe unul dintre pereţi. 

O încăpere care îmi era cunoscută. Stătusem în 
încăperea aceea, în timp ce femeia tunsă scurt mă obliga 
să-mi rostesc parola cu voce tare. In jurul mesei se aflau 
cinci scaune confortabile şi pe fiecare stătea comod câte o 
persoană. 

l-am recunoscut pe generalul-maior Graeme Sutherland, 
comandantul 

DHS din Zona Golfului, şi pe femeia tunsă scurt. Figurile 
celorlalţi erau noi pentru mine. Se uitau cu toţii la un ecran 
video din capătul mesei, pe care am văzut o faţă infinit mai 
familiară. 

Kurt Rooney era cunoscut de întreaga naţiune drept 
strategul- şef al preşedintelui, omul care readusese partidul 
la putere pentru un al treilea mandat şi care îl conducea 
către un al patrulea. | se spunea „Neîndurătorul” şi 
văzusem cândva un raport de ştiri despre stricteţea cu care 
îşi strunea oamenii din statul-major, sunându-i, apelându-i 
pe IM, urmărindu-le fiecare mişcare, controlându-le fiecare 


pas. Era bătrân, cu tenul ridat, ochii de un cenușiu spălăcit 
şi nasul turtit, cu nări largi şi buze subţiri, un om care arăta 
de parcă ar fi simţit tot timpul un miros neplăcut. 

El era bărbatul de pe ecran. Vorbea, şi atenţia tuturor 
celorlalţi era concentrată asupra lui, luau cu toţii notițe, cu 
viteza cu care puteau tasta, străduindu-se să pară 
inteligenţi. 

— ... spun că sunt furioşi din cauza autorităţilor, şi e 
necesar să demonstrăm întregii ţări că teroriştii, nu 
guvernul, sunt cei care trebuie învinuiți. Mă înţelegeţi? 
Națiunii nu-i place oraşul ăsta. Din punctul de vedere al 
populaţiei, 

323 

e Sodoma şi Gomora poponarilor şi ateilor, care merită să 
ardă în focul iadului. Singurul motiv pentru care se 
sinchiseşte ţara de ceea ce gândesc indivizii din San 
Francisco e faptul c-au avut norocul să fie aruncaţi în aer de 
bombele unor terorişti islamici. Aceşti copii de pe Xnet se 
apropie de un punct în care ne pot fi de folos. Cu cât devin 
mai radicali, cu atât mai bine înţelege restul naţiunii că 
reprezintă pretutindeni o ameninţare. 

Audienţa a terminat de tastat. 

— Cred că putem ţine asta sub control, a spus femeia 
tunsă scurt. Oamenii noştri din Xnet au câştigat foarte 
multă influenţă. Bloggerii manciurieni ţin, fiecare, nu mai 
puţin de cincizeci de bloguri, inundând canalele de chat, 
punând linkuri de la unii la alţii şi respectând, în cea mai 
mare parte, politica de grup stabilită de acest Mlk3y. Dar au 
demonstrat deja că pot instiga la acţiuni radicale, chiar şi 
atunci când MIk3y o lasă mai moale. 

Generalul-maior Sutherland a dat din cap. 

— Am plănuit să-i lăsăm să acţioneze clandestin până cu 
vreo lună înainte de jumătatea acestei perioade. 

Am presupus că se referea la jumătatea perioadei 
electorale, nu la examenele mele de la jumătatea 
trimestrului. 

— Asta conform planului original. Dar se pare că... 

— Avem un alt plan pentru jumătatea perioadei 


electorale, a subliniat Rooney. Numai cei care trebuie 

neapărat să se implice vor afla în ce constă, fireşte, dar aş 

sugera ca niciunul dintre dumneavoastră să nu-şi facă 

planuri de călătorie pentru luna dinainte. Scăpaţi de Xnet 

acum, cât mai curând cu putinţă. Atâta vreme cât sunt 

moderați, sunt o belea. Aveţi grijă să fie radicali. 
înregistrarea video s-a întrerupt. 

324 

Eu şi Ange am rămas pe marginea patului, uitându-ne la 
ecran. Ea a întins mâna şi a repornit clipul. Ne-am uitat din 
nou. A fost mai rău decât prima dată. 

Am aruncat tastatura într-o parte şi m-am ridicat. 

— M-am săturat să tot fiu speriat, am spus. Să ducem 
înregistrarea asta la Barbara şi să-i cerem să publice tot. Să 
pună totul pe net. Lasă-i să mă ridice. Pe urmă măcaro să 
ştiu ce se-ntâmplă. Măcar o să aduc un strop de certitudine 
în viaţa mea. 

Ange m-a înşfăcat şi m-a strâns în braţe, m-a calmat. 

— Ştiu, iubitule, ştiu. E cumplit. Dar te concentrezi asupra 
părţii rele şi o ignori pe cea bună. Ai creat o mişcare. Ai fost 
mai deştept decât nemernicii de la Casa Albă, decât 
escrocii în uniformă DHS. Te-ai plasat pe o poziţie de unde 
ai putea da în vileag toată putreziciunea din DHS. Sigur că 
vor să pună mâna pe tine. Bineînţeles că şi-o doresc. Te-ai 
îndoit vreodată, măcar pentru o singură clipă? Eu mi-am 
închipuit întotdeauna că e aşa. Dar, Marcus, ei nu ştiu cine 
eşti. Gândeşte-te la asta. Toţi oamenii ăştia, atâţia bani, 
atâtea arme şi atâţia spioni, şi tu, un elev de liceu de 
şaptesprezece ani - încă eşti mai tare decât ei. Ei nu ştiu 
despre 

Barbara. Nu ştiu despre Zeb. Tu i-ai bruiat pe străzile din 

San Francisco şi i-ai umilit în faţa lumii. Aşa că lasă 
descurajarea deoparte, da? Tu eşti cel care câştigă. 

— Cu toate astea, vin după mine. Vezi că e aşa. Mă vor 
băga la închisoare pentru totdeauna. Nici măcar la 
închisoare. 

O să dispar, ca Darryl. Poate o să fie şi mai rău. Poate o 
s-ajung în Siria. De ce m-ar lăsa în San Francisco? Atâta 


vreme cât mă aflu în SUA sunt o belea. 
Ange s-a aşezat pe pat, alături de mine. 
— Da, a zis. Asta aşa e. 


325 

— Aşa e. 

— Ei, ştii ce-ai de făcut, nu? 

—Ce? 

Ea se uita fix la tastatură. li vedeam lacrimile 


rostogolindu- i-se pe obraji. 

— Nu! Ţi-ai pierdut minţile. Crezi c-am de gând să fug 
împreună cu o ţicnită de pe internet? Cu o spioană? 

— Ai o idee mai bună? 

Am dat cu piciorul într-un morman din lenjeria ei, 
aruncându- 

1 în aer. 

— Oricum. Bine. O să mai vorbesc cu ea. 

— Vorbeşte cu ea, a zis Ange. Spune-i că tu şi prietena ta 
vreţi să plecaţi. 

— Poftim? 

— Taci, prostule. Crezi că eşti în pericol? Eu sunt într-un 
pericol tot atât de mare, Marcus. Se numeşte vină prin 
asociere. 

Când pleci tu, plec şi eu. l-am văzut falca proiectându- se 
în afară, sub un unghi rebel. Tu şi cu mine - noi doi suntem 
acum împreună. Trebuie să-nţelegi asta. Ne-am aşezat pe 
pat, unul lângă altul. În afara cazului în care nu mă vrei, a 
adăugat ea, în cele din urmă, cu voce pierită. 

— Glumeşti, nu? 

— i se pare că glumesc? 

— Sub nicio formă n-aş pleca de bunăvoie fără tine, 
Ange. 

N-aş fi putut niciodată să-ţi cer să mă-nsoţeşti, dar sunt 
extaziat fiindcă te-ai oferit. 

Ea a zâmbit şi mi-a aruncat în braţe tastatura. 

— Trimite-i un e-mail acestei Masha. Să vedem ce poate 
face puicuţa asta pentru noi. 

l-am scris, am criptat mesajul, am rămas în aşteptarea 
răspunsului. Ange şi-a frecat nasul de mine, eu am sărutat- 


O 

326 

şi ne-am luat în braţe. Pericolul şi înţelegerea de a pleca 
împreună avea ceva apaite - mă făceau să uit orice 
stânjeneală în privinţa sexului, mă excitau ca naiba. 

Eram din nou pe jumătate dezbrăcaţi când a sosit 
răspunsul Mashei. 

> Sunteţi doi? lisuse, ca şi cum n-ar fi deja destul de 
complicat. 

> Nu pot pleca decât ca să fac spionaj pe teren după o 
lovitură puternică dată de 

Xnet.  Înţelegi?  Manipulatorii îmi urmăresc fiecare 
mişcare, dar scap din lesă atunci când se întâmplă ceva 
important cu Xneterii. Atunci sunt trimisă pe teren. 

> Fă ceva important. Eu o să fiu trimisă la faţa locului. Și 
plecăm amândoi. 

Toţi trei, dacă insişti. 

> însă fă-o repede. Nu-ţi pot trimite o droaie de e-mailuri, 
înţelegi? Mă supraveghează. Şi se apropie tot mai mult de 
tine. N-ai o groază de timp. 

Câteva săptămâni? Poate doar câteva zile. 

> Am nevoie de tine ca să mă scoţi de-aici. 

E motivul pentru care fac asta, în caz că ţi-ai pus 
întrebarea. Nu pot evada pe cont propriu. Am nevoie deo 
diversiune importantă, creată de Xnet. 

Asta-i departamentul tău. Nu mă lăsa baltă, MIk3y, altfel 
suntem morţi amândoi. Plus iubita ta. 

327 

> Masha 

Telefonul meu a sunat, făcându-ne pe amândoi să sărim 
în sus. Era mama, voia să ştie când mă-ntorc acasă. l-am 
spus că eram pe drum. N-a pomenit de Barbara. Căzusem 
de acord să nu vorbim la telefon despre nimic din toată 
istoria asta. Fusese ideea tatei. Putea să fie tot atât de 
paranoic ca mine. 

— Trebuie să plec, am spus. 

— Părinţii tăi vor fi... 

— Ştiu, am spus. Am văzut ce li s-a-ntâmplat când au 


crezut că sunt mort. N-o să le fie mai bine ştiindu-mă fugar. 

Dar e mai bine fugar decât deţinut. Aşa cred. Oricum, 
odată ce dispărem, Barbara poate publica totul fără să se 
teamă că ne face necazuri. 

Ne-am sărutat în uşa camerei ei. N-a fost una dintre 
sărutările fierbinţi, exuberante, cu care ne despărţeam de 
obicei. 

De data asta a fost un sărut tandru. Lent. Un fel de sărut 
de rămas-bun. 

Călătoriile în BART sunt introspective. Când vagonul se 
leagănă într-o parte şi-ntr-alta, iar tu cauţi să eviţi contactul 
vizual cu ceilalţi călători, să nu citeşti reclamele pentru 
chirurgie plastică, agenţii de cauţiune şi teste SIDA, să 
ignori orice graffiti şi să nu te uiţi cu prea multă atenţie la 
toate chestiile de pe mochetă. Atunci gândurile tale încep 
într-adevăr să se învolbureze şi să se învârtejească. 

Te laşi legănat într-o parte şi într-alta şi mintea ta trece 
în revistă toate lucrurile pe care le-ai scăpat din vedere şi 
derulează toate filmele vieţii tale în care n-ai fost un erou, 
ci doar un tont şi un fraier. 

Creierul tău încropeşte teorii, ca aceasta: 

328 

Dacă DHS-ul vrea să-l prindă pe MIlk3y, ce metodă ar 
putea fi mai bună decât să-l momească, făcându-l să se 
dea în vileag, să intre într-o asemenea panică încât să pună 
la cale un eveniment Xnet public, de mare importanţă? 
Pentru asta n-ar merita să însceneze o scurgere 
compromiţătoare de informaţii video? 

Creierul tău vine cu asemenea chestii chiar şi atunci când 
călătoria nu durează decât două sau trei staţii. După ce 
cobori şi începi să mergi, sângele ţi se pune în mişcare şi 
creierul te ajută uneori din nou. 

Creierul îţi oferă uneori soluţii care li se adaugă 
problemelor. 

Capitolul Ifi 

A fost o vreme când distracţia mea favorită era să-mi pun 
o pelerină şi să-mi pierd timpul în hoteluri, pretinzând că 
eram un vampir invizibil, la care se holba toată lumea. 


E complicat, dar nici pe departe atât de bizar cum pare. 

O scenă pentru Live Action Role Playing combină cele 
mai frumoase aspecte ale jocului D&D1 cu cele ale clubului 
de teatru şi ale participării la convențiile SF. 

îmi dau seama că e posibil ca toate astea să nu pară tot 
atât de atrăgătoare cum mi se păreau mie la paisprezece 
ani. 

Cele mai frumoase jocuri erau cele desfăşurate în tabăra 
de cercetaşi din afara oraşului: o sută de adolescenţi, băieţi 
şi fete, luptându-se să răzbată prin traficul din noaptea de 
vineri, făcând schimb de poveşti, distrându-se cu jocuri pe 
consolă, etalându-se cu fală vreme de ore întregi. Apoi 
debarcând şi stând pe iarbă, în faţa unor bărbaţi şi femei 
mai vârstnici, în armuri artizanale, cu aspect beligerant, 
lovite, 

1 Dungeons & Dragons, joc role playing fantasy, în care 
fiecare jucător controlează un personaj (n. Red.). 

330 

cu cicatrice adânci, aşa cum trebuie să fi arătat pe 
vremuri, nu cum sunt înfăţişate în filme, ci ca uniforma unui 
soldat care şi-a petrecut o lună în tufişuri. 

Oamenii ăştia sunt plătiţi oficial ca să ia parte la jocuri, 
dar nu primeşti slujba decât dacă eşti genul de om care ar 
face-o fără plată. Eram deja împărţiţi în două echipe, în 
funcţie de chestionarele pe care le completam anterior, şi 
aşteptam să ni se comunice îndatoririle din echipa 
respectivă, ca atunci când eşti chemat ca să ţi se 
repartizeze locul din echipa de baseball. 

După care ne primeam pachetele de instrucţiuni. 
Semănau cu instructajele spionilor din filme: iată care e 
identitatea ta, care e misiunea ta, ce secrete cunoşti 
despre grup. 

Apoi era momentul să cinăm: focuri vuind, carne la 
frigare, tofu sfârâind în tigăi (suntem în California de Nord, 
opţiunea vegetariană nu e opţională) şi un stil de a mânca 
şi de a bea care nu poate fi descris decât drept hulpav. 

Copiii isteţi intrau deja în rol. În primul meu joc, am fost 
vrăjitor. Aveam o pungă cu săculeţe cu boabe de fasole, 


care reprezentau vrăjile - când aruncam unul, trebuia să 
strig numele vrăjii pe care o făceam - globul de foc, 
proiectilul magic, conul de lumină -, iar jucătorul sau 
„monstrul” 

asupra căruia o aruncam cădea la pământ dacă îl 
nimeream. 

Sau nu - uneori trebuia să chemăm un arbitru ca 
mediator, dar în majoritatea cazurilor jucam cu toţii cinstit. 
Nimănui nu-i plăcea să aibă zarurile drept avocat. 

La ora culcării, intraserăm cu toţii în pielea personajelor. 

La paisprezece ani, nu ştiam cu foarte mare exactitate 
cum trebuie să fie un vrăjitor, dar puteam aduna indicii din 
filme şi romane. Vorbeam în tonuri joase, bine cumpănite, 
păstrându-mi pe chip o expresie acceptabil de mistică şi 
gândindu- mă la lucruri mistice. 

331 

Misiunea era complicată, trebuia să recuperăm o relicvă 
sacră, furată de un căpcăun care îşi pusese-n cap să 
subjuge oamenii din ţinut, supunându-i voinţei sale. Dar 
asta n-avea cine ştie ce importanţă. Important era că 
aveam o misiune personală, trebuia să capturez un anumit 
soi de drăcuşor, care să-mi servească drept asistent, şi că 
aveam un duşman tainic şi foarte puternic, un alt jucător 
din echipă care luase parte la atacul în care îmi fuseseră 
ucişi părinţii, în copilărie, iar acesta nu ştia că mă 
întorsesem, hotărât să mă răzbun. 

Bineînţeles că undeva se afla un alt jucător, care îmi 
purta o duşmănie similară, aşa că, deşi mă bucuram de 
camaraderia echipei, trebuia să fiu întotdeauna cu ochii în 
patru, ferindu- mă de un cuţit în spate sau de otrava din 
mâncare. 

Am derulat jocul în următoarele două zile. Anumite părţi 
ale weekendului au fost ca un joc de-a v-aţi ascunselea, 
altele au semănat cu exerciţiile de supravieţuire în 
sălbăticie, iar altele cu rezolvarea unor careuri de cuvinte 
încrucişate. 

Realizatorii jocului făcuseră o treabă excelentă. Şi trebuia 
neapărat să te-mprieteneşti cu ceilalţi participanţi la 


misiune. 

Darryl era ţinta primei mele crime şi, tot pândindu-1l 

pe întreaga durată a sfârşitului de săptămână, am ajuns 
să-l cunosc foarte bine. Bun băiat. Era păcat că trebuia să-l 
ucid. 

L-am lovit cu globul de foc în timp ce căuta comoara, 
după ce şterseserăm de pe suprafaţa pământului o bandă 
de orei, jucând rock-papers-scissors1 cu fiecare dintre ei, ca 
să hotărâm cine câştigă lupta. E mult mai palpitant decât 
pare. 

Era ca un soi de tabără de vară pentru împătimiţii 
teatrului. 

Stăteam de vorbă în corturi până noaptea târziu, ne 

1 Piatră-hârtie-foarfecă, joc la care pot lua parte doi sau 
mai mulţi jucători şi care se bazează pe gesturi ale mâinilor 
(n. Tr.). 

332 

uitam la stele, săream în râuri când ne încălzeam, 
scăpăm de ţânţari plesnindu-i. Deveneam cei mai buni 
prieteni sau duşmani pe viaţă. 

Nu ştiu de ce l-au trimis părinţii pe Charles să ia parte la 

LARP. Nu era genul de copil căruia îi plac cu adevărat 
asemenea lucruri. Era tipul care preferă să smulgă aripile 
muştelor. Oh, sau poate că nu. Dar nu era făcut să umble 
costumat prin pădure. Işi petrecea timpul foindu-se de colo- 
colo, luând în râs pe oricine şi orice, încercând să ne 
convingă pe toţi că nu ne simţeam atât de bine cum aveam 
noi impresia. Probabil că aţi întâlnit soiul ăsta de oameni, 
hotărâți să se asigure că toţi ceilalţi se simt mizerabil. 

Cealaltă problemă a lui Charles era că nu reuşea să se 
deprindă cu lupta simulată. Odată ce începi să alergi prin 
pădure jucând aceste jocuri complicate, semimilitare, e 
uşor ca năvala adrenalinei să te aducă în punctul în care 
eşti gata să tai gâtul cuiva. E o stare în care nu e bine să te 
afli când ai asupra ta arme de recuzită, fie ele săbii, bâte, 
sulițe sau alte ustensile. De aceea nimănui nu îi este permis 
să lovească pe nimeni, în nicio împrejurare din jocul nostru. 
In schimb, când ajungi destul de aproape de cineva ca să 


aibă loc o luptă, joci repede două runde de rock-paper- 
scissors, modificate în funcţie de experienţă, armament şi 
condiţii. Arbitrii mediază disputele. E cât se poate de 
civilizat şi puţin cam bizar. Alergi după cineva prin pădure, 
îl ajungi din urmă arătându-ţi colții, apoi vă aşezaţi jos şi 
începeţi jocul. 

Dar dă rezultate - şi totul e lipsit de pericole şi amuzant. 

Charles n-a putut să accepte asta. Cred că era perfect 
capabil să-nţeleagă că regulile interziceau orice contact, 
dar era în acelaşi timp capabil şi să decidă că aceste reguli 
n-aveau importanţă şi că le putea nesocoti. Arbitrii i-au 
atras 

333 

atenţia de o grămadă de ori în weekendul acela, iar ela 
promis întruna c-avea să ţină cont de asta, dar a continuat 
să nu-şi respecte promisiunea. Deja era unul dintre cei mai 
voinici copii de acolo şi îi plăcea grozav să te trântească 
„din greşeală” la sfârşitul urmăririi. Nu e amuzant să fii 
trântit pe solul stâncos al pădurii. 

Tocmai obţinusem o victorie zdrobitoare asupra lui Darryl 
în micul luminiş unde căutase comori şi râdeam amândoi 
pe seama vicleniei mele duse la extrem. El avea să se 
transforme în monstru - jucătorii ucişi îşi puteau schimba 
rolul, adoptându- 

1 pe al unui monstru, ceea ce însemna că, pe măsură ce 
avansa jocul, erai urmărit de tot mai mulţi, că toată lumea 
continua să joace şi că luptele erau din ce în ce mai eroice. 

In momentul acela, Charles a ieşit dintre copacii din 
spatele meu şi s-a aruncat asupra mea, trântindu-mă la 
pământ atât de tare încât mi-am pierdut pentru o clipă 
răsuflarea. 

— Te-am prins! a strigat. 

Până atunci abia dacă îl cunoşteam şi nu mă gândisem 
niciodată prea mult la el, dar în clipa aceea eram în stare 
să-l ucid. M-am ridicat încet în picioare şi m-m uitat la el, la 
pieptul pe care şi-l umfla, la rânjetul lui... 

— Eşti mort de-a binelea, a zis. Te-am făcut praf. 

Am zâmbit şi am simţit că se întâmplase ceva rău cu faţa 


mea, că mă durea. Mi-am atins buza de sus. Era plină de 
sânge. Nasul îmi sângera şi buza era spartă, tăiată într-o 
rădăcină peste care căzusem când se năpustise asupra 
mea. 

Mi-am şters sângele de cracul pantalonului şi am zâmbit. 

Am lăsat impresia că totul era amuzant. Am râs uşor. M- 
am apropiat de el. 

Charles nu s-a lăsat păcălit. Dădea deja înapoi, încercând 
să dispară în pădure. Darryl s-a îndreptat spre el prin flanc. 

334 

Eu l-am încolţit din flancul celălalt. S-a întors brusc şi a 
luat-o la fugă. Piciorul lui Darryl i-a agăţat glezna şi l-a 
trimis la pământ cu braţele şi picioarele răsfirate. Am sărit 
amândoi pe el, exact la timp ca s-auzim fluierul unui 
arbitru. 

Arbitrul nu-l văzuse pe Charles faultându-mă, dar îl 
văzuse jucând în weekendul acela. L-a trimis înapoi, la 
intrarea în tabără, şi i-a spus că era scos din joc. Ela 
protestat vehement, dar, spre satisfacția noastră, arbitrul 
nu l-a luat în seamă. Insă, după plecarea lui Charles, ne-a 
ţinut şi nouă o prelegere, spunându-ne că răzbunarea 
noastră nu fusese câtuşi de puţin mai justificată decât 
atacul lui. 

Era OK. În seara aceea, după încheierea jocului, am făcut 
cu toţii câte un duş fierbinte în căminul cercetaşilor. 

Eu şi Darryl am furat hainele şi prosopul lui Charles. Eu 
le-am făcut mai multe noduri şi le-am aruncat în pisoar. 

O mulţime de băieţi au fost încântați să contribuie la 
efortul de a le uda leoarcă. Charles trântise pe toată lumea 
cu mare entuziasm. 

Mi-aş fi dorit să-l pot vedea când a ieşit de la duş şi şi-a 
descoperit hainele. E o decizie grea: traversezi tabăra 
alergând în pielea goală sau îţi desfaci hainele înnodate, 
mustind de urină, şi le îmbraci după aceea? 

El a ales nuditatea. Probabil că şi eu aş fi făcut la fel. 

Eram aliniaţi cu toţii de-a lungul drumului dintre duşuri şi 
baraca unde erau depozitate rucsacurile şi l-am aplaudat. 
Eu stăteam în faţa şirului, conducând aplauzele. 


Weekendurile petrecute în tabăra de cercetaşi nu erau 
decât trei sau patru pe an, ceea ce ne lăsa pe Darryl şi pe 
mine - precum şi pe mulţi alţi amatori - cu o deficiență 
serioasă de LARP în vieţile noastre. 

335 

Din fericire existau şi jocurile Wretched Daylightl, din 
hotelurile oraşului. Wretched Daylight este un alt LARP, cu 
clanuri de vampiri rivale şi vânători de vampiri, şi are 
propriile sale reguli ciudate. Jucătorii primesc cărţi de joc, 
ca ajutor pentru rezolvarea disputelor ce conduc la luptă, 
aşa că fiecare dintre aceste dispute implică o scurtă etapă 
a unui joc de cărţi strategic. Vampirii pot deveni invizibili 
înfăşurându-se în mantii şi încrucişându-şi braţele pe piept, 
iar toţi ceilalţi jucători trebuie să pretindă că nu-i văd, 
continuând conversațiile despre planurile lor şi aşa mai 
departe. 

Adevăratul test care arată că eşti un bun jucător constă 
în a demonstra că eşti destul de corect ca să continui să-ţi 
dezvălui secretele în faţa unui rival „invizibil”, fără să te 
porţi ca şi cum ai şti că e acolo. 

In fiecare lună se organizau câte două jocuri Wretched 

Daylight importante. Organizatorii erau în bune relaţii cu 
hotelurile din oraş şi anunțau că în noaptea de vineri 
închiriază zece camere care nu fuseseră rezervate şi le 
umpleau cu jucători, urmând ca aceştia să alerge prin 
hotel, jucând un 

Wretched Daylight fără pretenţii pe coridoare, în jurul 
piscinei şi aşa mai departe, mâncând la restaurantul 
hotelului şi plătind pentru accesul la reţeaua Wifi a 
acestuia. lInchideau înscrierile în după-amiaza zilei de 
vineri, ne trimiteau e-mailuri şi noi plecam de la şcoală 
direct la hotelul respectiv, aducându-ne  rucsacurile, 
dormind câte şase sau opt într-o cameră în timpul 
weekendului, mâncând alimente cu valoare nutriţională 
scăzută şi jucând până la ora trei dimineaţa. 

Era o distracţie de bună calitate şi lipsită de pericole, pe 
care părinţii noştri o susțineau. 

1 Lumina Mizerabilă (n. Tr.). 


336 

Organizatorii erau societăţi de caritate cu specific literar 
bine cunoscute, care ajutau atelierele de creaţie literară şi 
artă dramatică ale copiilor şi aşa mai departe. Conduceau 
jocurile de zece ani fără niciun fel de incidente. Băuturile 
alcoolice şi drogurile erau strict interzise, pentru ca 
organizatorii să nu fie învinuiți şi arestaţi sub vreun soi de 
acuzaţie minoră. Numărul jucătorilor adunaţi era între zece 
şi o sută, variind de la un weekend la altul şi, în schimbul 
costului a două bilete la film, aveam două zile şi jumătate 
de distracţie continuă. 

Totuşi, într-o bună zi, au închiriat un grup de camere la 

Monaco, un hotel din Tenderloin care găzduia turişti în 
vârstă, pasionaţi de artă, genul de loc în care în fiecare 
cameră e un bol cu peştişori aurii şi unde holul e plin de 
bătrâni frumoşi, în haine de bună calitate, expunându-şi 
rezultatele operaţiilor estetice. 

Bineînţeles că banalii - numele pe care li-l dădeam 
nejucătorilor 

— ne ignorau pur şi simplu, considerându-ne doar nişte 
copii zgomotoşi. Dar în weekendul acela la hotel se afla, 
întâmplător, editorul unei reviste italiene de călătorii, care 
s-a arătat interesat de noi. M-a încolţit când stăteam la 
pândă pe coridor, sperând să-l zăresc pe şeful clanului rival, 
să sar la el şi să-i sug sângele. Stăteam rezemat de perete, 
cu braţele încrucişate la piept, fiind invizibil, când 
redactorul s-a apropiat şi m-a întrebat, într-o engleză cu 
accent puternic, ce făceam eu şi prietenii mei în hotel în 
weekendul respectiv. 

Am încercat să-l alung, dar nu s-a dat dus. Aşa că mi-am 
închipuit că era suficient să inventez ceva ca să plece. 

Nu mi-am imaginat c-o să tipărească totul. Şi pur şi 
simplu nu mi-am imaginat că articolul avea să fie preluat de 
presa americană. 

337 

— Ne aflăm aici din cauză că prinţul nostru a murit şi 
suntem în căutarea unui nou conducător. 

— Un prinţ? 


— Da, am spus, intrându-mi în rol. Noi suntem Oamenii 

Vechi. Am venit în America din secolul al şaisprezecelea 
şi încă de atunci avem propria noastră familie regală, în 
zona sălbatică a Pennsylvaniei. Ducem un trai simplu, în 
pădure. 

Nu folosim tehnologia modernă. Dar prinţul era ultimul 
din neamul lui şi-a murit săptămâna trecută. O boală 
cumplită i-a supt treptat puterea şi l-a luat dintre noi. 
Bărbaţii tineri din clanul meu au plecat în căutarea 
descendenților străunchiului său, care a plecat să li se 
alăture oamenilor moderni, pe vremea bunicului meu. Se 
spune c-a avut urmaşi, aşa că îi vom găsi pe ultimii săi 
descendenţi şi îi vom aduce înapoi, acolo unde e adevăratul 
lor cămin. 

Citisem o mulţime de romane fantastice. Astfel de lucruri 
îmi veneau în minte cu uşurinţă. 

— Am găsit o femeie care ştie cine simt aceşti 
descendenţi. 

Ne-a spus că unul dintre ei stă în acest hotel şi am venit 
să-l găsim. Dar am fost urmăriţi până aici de un clan rival, 
care vrea să ne-mpiedice să ne aducem prinţul acasă, ca să 
fim nevolnici şi uşor de dominat. De aceea e vital să evităm 
compania străinilor. Nu stăm de vorbă cu oamenii noi dacă 
îi putem evita. Mă simt foarte, foarte rău acum, fiindcă 
vorbesc cu tine. _ 

El mă urmărea cu o privire ageră. Imi desfăcusem 
braţele, ceea ce însemna că acum eram „vizibil” pentru 
vampirii rivali, dintre care una se apropia încet, furişându- 
se. M-am întors şi am văzut-o în ultima clipă, cu braţele 
deschise, şuierând la noi, atacându-ne în cel mai reuşit stil 
vampiresc. 

Mi-am desfăcut larg braţele şi i-am răspuns şuierând la 
rândul meu, apoi am rupt-o la fugă pe culoar, sărind peste 

338 

o canapea de piele, şi am derutat-o, învârtindu-mă în 
jurul unei plante în ghiveci şi făcând-o să alerge după mine. 
Am căutat o cale de scăpare şi am găsit-o în josul scărilor 
către clubul de la subsol, spre care am fugit, reuşind să 


scap de ea. 

Pe editor nu l-am mai văzut în weekendul respectiv, dar 
le-am spus povestea unor prieteni de-ai mei, tot LARPeri, 
care au înflorit-o şi au găsit multiple ocazii de a o răspândi 
în zilele acelea. 

Revista italiană avea o angajată care îşi luase masteratul 
cu o lucrare despre comunităţile antitehnologice Amish din 

Pennsylvania rurală şi căreia povestea noastră i s-a părut 
extraordinar de interesantă. S-a bazat pe notițele şefului ei 
şi pe înregistrările interviurilor luate de el şi a scris un 
articol fascinant, care-ţi frângea inima, despre ciudaţii 
sectanţi juvenili care traversau America în căutarea 
prinţului lor. La naiba, în zilele noastre oamenii tipăresc 
orice. 

Dar chestia este că astfel de poveşti sunt preluate şi 
republicate. 

Mai întâi a făcut-o un blogger italian, urmat de câţiva 
americani. Au început să fie raportate „apariţii” ale 

Oamenilor Vechi, cu toate că erau inventate, sau poate 
că mai jucau şi alţii acelaşi joc, n-aveam de unde s-o ştiu. 

Povestea s-a strecurat de-a lungul lanţului trofic al mass- 
mediei până la New York Times, unde, din nefericire, există 
un apetit nesănătos pentru verificarea faptelor. Reporterul 
pe care l-au pus să se ocupe de articol a ajuns, în cele din 
urmă, până la hotelul Monaco, unde a fost pus în legătură 
cu organizatorii LARP, care au spulberat râzând toată 
povestea. 

Ei, în momentul acela, LARP-ul a devenit mult mai puţin 
atrăgător. Am ajuns să fim cunoscuţi drept cei mai mari 
farsori ai naţiunii, drept nişte mincinoşi ciudaţi, patologici. 

339 

Presa pe care o păcăliserăm fără să ştim, făcând-o să 
preia povestea Oamenilor Vechi, era acum interesată să se 
reabiliteze povestind cât de incredibil de mincinoşi erau 
jucătorii de LARP, şi în momentul acela a avut Charles grijă 
să afle toată şcoala că eu şi Darryl eram cei mai mari 
amatori de LARP din ţară. . 

N-a fost un sezon bun. In gaşca noastră erau unii cărora 


nu le păsa, dar noi nu ne număram printre ei. Bătaia de joc 
era fără milă. Charles o conducea. Am găsit colţi de plastic 
în geantă şi, când treceam de coridor, copiii făceau „bleh, 
bleh“, ca vampirii din desenele animate, sau vorbeau cu un 
fals accent transilvănean când mă aflam în apropierea lor. 

La scurt timp după aceea, am schimbat jocul, trecând la 

ARG. Era mult mai amuzant, în multe feluri, şi mult mai 
puţin bizar. Totuşi, din când în când simţeam lipsa pelerinei 
şi a weekendurilor petrecute la hotel. 

Opusul spiritului scării e modul în care se întorc să ne 
bântuie momentele stânjenitoare, chiar şi după ce ajung să- 
i aparţină unui trecut îndepărtat. Puteam să-mi aduc aminte 
fiecare prostie pe care o făcusem sau o spusesem, le 
revedeam cu claritatea unei fotografii perfecte. De fiecare 
dată când mă simţeam la pământ, începeam să-mi aduc 
aminte de alte dăţi în care mă simţisem la fel, o paradă a 
celor mai urâte umilinţe, revenite în mintea mea una după 
alta. 

Când încercam să mă concentrez asupra Mashei şi a 
condamnării mele iminente, incidentul cu Oamenii Vechi 
continua să mă bântuie. Atunci avusesem un sentiment 
similar, de boală, de scufundare în osândă, din ce în ce mai 
puternic pe măsură ce tot mai multe articole din presă 
preluau povestea şi era din ce în ce mai probabil să-şi dea 
cineva seama că eu 

340 

fusesem cel care i-o trântisem editorului italian idiot în 
blugi ultramoderni, cu cusături asimetrice, cu cămaşă 
apretată, fără guler, şi ochelari supradimensionaţi, cu rame 
metalice. 

Amintirea stăruitoare a greşelilor are o alternativă. Poţi 
învăţa din ele. 

E o idee bună, cel puţin în teorie. Poate că motivul pentru 
care subconştientul readuce la suprafaţă toate aceste stafii 
mizerabile este nevoia lor de a li se pune punct înainte de a 
trece în viaţa de apoi, odihnindu-se împăcate în umilinţă. 

Subconştientul meu continua să-mi trimită în vizită stafii 
cu speranţa că aş fi putut face ceva care să le îngăduie să 


se odihnească în pace. 

Pe toată durata drumului spre casă, am întors pe toate 
părţile această amintire şi m-am tot gândit ce-aş fi putut 
face în privinţa Mashei, dacă se juca cu mine. Aveam 
nevoie de o asigurare. 

În momentul când am ajuns acasă - pentru a fi prins în 
îmbrăţişările melancolice ale mamei şi ale tatei - aveam 
soluţia. 

Ideea era să trec la fapte după un timp destul de scurt 
pentru ca DHS-ul să nu apuce să facă pregătiri, dar oferind 
un avans suficient de lung pentru ca Xnetul să se 
mobilizeze în forţă. 

Ideea era să pun totul în scenă astfel încât să fim prea 
mulţi pentru ca poliţia să ne poată aresta, dar să găsesc un 
loc în care totul să fie văzut de presă şi de adulţi, astfel 
încât 

DHS-ul să nu ne poată gaza pur şi simplu încă o dată. 

Ideea era să găsesc ceva legat de bunăvoința presei faţă 
de levitaţia de la Pentagon. Ideea era să pun în scenă ceva 
la care să ne putem ralia, aşa cum făcuseră cei trei mii de 
studenţi de la Berkeley când nu îngăduiseră ca unul dintre 
ei să fie ridicat de o dubă a poliţiei. 

341 

Ideea era să aduc acolo presa, gata să relateze ce făcea 
poliţia, aşa cum o făcuse în 1968, la Chicago. 

Era o problemă delicată, asta era ideea. 

În ziua următoare am plecat de la şcoală cu o oră mai 
devreme, folosindu-mi tehnicile obişnuite pentru a părăsi 
clădirea, fără să-mi pese dacă asta avea să declanşeze 
vreun nou sistem de verificare al DHS-ului, care să aibă ca 
rezultat un bilet către părinţii mei. 

într-un fel sau altul, problemele mele de la liceu erau 
ultima dintre grijile lor. 

M-am întâlnit cu Ange la ea acasă. Ea fusese nevoită să 
plece de la şcoală încă şi mai devreme, dar făcuse mare 
caz de crampele ei şi pretinsese că avea să pice lată dacă 
n-o trimiteau acasă. 

Am început să răspândim vestea pe Xnet. Le-am trimis e- 


mailuri prietenilor de încredere, am luat legătura pe IM 

cu toţi cei pe care-i aveam pe listă. Am cutreierat 
docurile şi oraşele din Clockwork Plunder şi am vorbit cu 
colegii noştri de echipă. Era dificil să le dai tuturor destule 
informaţii ca să-i convingi să-şi facă apariţia, dar nu 
suficient de multe ca să fim daţi de gol faţă de DHS, însă 
eram de părere că găsisem o soluţie echilibrată: 

> VAMPMOBL - MÂINE 

> Dacă sunteţi goth, îmbrăcaţi-vă ca să faceţi impresie. 
Dacă nu sunteţi goth, găsiţi unul şi împrumutaţi nişte haine. 

Gândiţi „vampir”. 

1 Nume provenit de la „vampir” + „flashmob”, adunare 
bruscă într-un loc public a unui grup de oameni, care 
participă la o activitate comună pentru o durată scurtă de 
timp, apoi se despart (n. Red.). 

342 

> Jocul începe dimineaţă, la 8 fix. FIX. 

Să fiţi acolo şi să fiţi gata să vă împărţiţi în echipe. Jocul 
durează 30 de minute, aşa că veţi avea timp berechet să 
ajungeţi la şcoală după aceea. 

> Locul va fi anunţat mâine. Trimiteţi cheia voastră 
publică la mlk3y „littlebrother. Partidulpiratilor. Or g şi 
verificaţi-vă mesajele mâine dimineaţă la şapte, pentru 
actualizare. 

Dacă e prea devreme pentru voi, rămâneţi treji toată 
noaptea. Noi asta vom face. 

> Va fi cea mai reuşită distracţie de care aţi avut parte 
tot anul, garantat. 

> Credeţi-mă. 

> MIk3y 

l-am trimis şi Mashei un mesaj scurt. 

> Mâine. 

> MIk3y 

Răspunsul ei a sosit un minut mai târziu: 

> Mi-am închipuit eu. Vampmob, eh? Te mişti repede. Să 
porţi o pălărie roşie. 

Fără bagaje multe. 

Ce iei cu tine când eşti fugar? Cărasem destule rucsacuri 


grele ca să ştiu că fiecare gram pe care-l adaugi ţi se înfige 
în umeri cu forţa zdrobitoare a gravitaţiei la fiecare alt pas - 
nu e doar un gram, e un gram pe care-l porţi pe o distanţă 
de un milion de paşi. E o tonă. 

— Exact, a spus Ange. Inteligent. Şi nici nu lua mai multe 
haine decât îţi trebuie pentru trei zile. Îţi poţi spăla lucrurile 

343 

într-o chiuvetă. Mai bine să ai o pată pe tricou decât o 
valiză prea mare şi prea grea ca s-o ascunzi sub scaunul 
unui avion. 

A scos o geantă de curier, aerodinamică, din nailon, care 
se petrecea peste piept, printre sâni - asta m-a făcut să 
transpir puţin - şi atârna pe spate, în diagonală. Era loc 
berechet în interior, şi ea a aşezat-o pe pat. Apoi s-a apucat 
să stivuiască haine alături. 

— Cred că trei tricouri, o pereche de pantaloni, un şort, 
trei schimburi de lenjerie intimă, trei perechi de şosete şi 
un pulover vor fi de ajuns. Şi-a răsturnat geanta de 
gimnastică şi şi-a ales obiectele de toaletă. Va trebui să ţin 
minte să-mi iau periuţa de dinţi mâine, înainte de a pleca 
spre Centrul Civic. 

Era impresionant s-o urmăresc împachetând. Privea totul 
cu sânge rece. Era atât de bizar - mă făcea să-mi dau 
seama că a doua zi urma să plec. Poate pentru mult timp. 
Poate pentru totdeauna. 

— Să-mi iau Xboxul? a întrebat. Am o tonă de chestii pe 
hard disk, notițe, ciorne şi e-mailuri. N-aş vrea să-ncapă pe 
mâini nepotrivite. 

— Totul e criptat, am spus. E un procedeu standard 
pentru 

Paranoidxbox. Lasă-ţi Xboxul acasă, vor fi destule în L.A. 
Fă-ţi doar un cont la Partidul Piraților şi trimite-ţi un e-mail 
cu o copie a hard diskului. Aşa o să procedez şi eu când 
ajung acasă. 

M-a ascultat, a scris e-mailul şi l-a lăsat în aşteptare. 
Avea să fie nevoie de vreo două ore ca toate datele să 
pătrundă în conexiunea Wifi a vecinului ei şi să-şi ia zborul 
spre Suedia. 


Pe urmă şi-a închis clapeta genţii şi a strâns chingile. 

Acum avea agăţat de spate ceva de dimensiunea unei 
mingi de fotbal, la care m-am holbat cu admiraţie. Putea 
merge pe stradă cu chestia aia sub braţ fără să-i arunce 
nimeni o a doua privire - arăta de parcă ar fi fost în drum 
spre şcoală. 

344 

— încă ceva, a spus, s-a dus la noptieră şi a scos 
prezervativele. 

Le-a luat din cutie, şi-a deschis geanta şi le-a îndesat 
înăuntru, apoi mi-a tras o palmă peste fund. 

— Şi acum? am întrebat. 

— Acum mergem la tine acasă şi facem bagajul tău. E 
timpul să-ţi cunosc părinţii, nu? 

Şi-a lăsat geanta în mijlocul grămezilor de haine şi 
vechituri care acopereau podeaua. Era gata să le întoarcă 
spatele tuturor acestora, să plece, pur şi simplu ca să fie cu 
mine. Pur şi simplu ca să susţină cauza. Mă făcea să mă 
simt la fel de curajos. 

Când am ajuns, mama era deja acasă. Avea laptopul 
deschis pe masa din bucătărie şi vorbea într-un set de căşti 
conectat la el, ajutând un biet nativ din Yorkshire şi familia 
lui să se aclimatizeze în Louisiana. 

Am trecut pragul şi Ange m-a urmat, cu un zâmbet 
demenţial, dar strângându-mă de mână atât de tare încât 
simţeam cum ni se striveau oasele. Nu ştiam de ce-şi făcea 
atâtea griji. Nu urma să sfârşească petrecându-şi o groază 
de timp în compania părinţilor mei, chiar dacă totul se 
termina prost. 

Când am intrat, mama a întrerupt convorbirea cu tipul 
din Yorkshire. 

— Bună, Marcus, a spus, sărutându-mă pe obraz. Pe cine- 
ai adus? 

— Mamă, fă cunoştinţă cu Ange. Ange, ea e mama, 
Lillian. 

Mama s-a ridicat şi a-mbrăţişat-o pe Ange. 

— Mă bucur să te cunosc, draga mea, a spus, măsurând- 
o din cap până-n picioare. 


Cred că Ange arăta cât se poate de acceptabil. Bine 
îmbrăcată, într-un stil discret, şi era de-ajuns s-o priveşti ca 
să-ţi dai seama cât de inteligentă e. 

345 

— E o plăcere să vă cunosc, doamnă Yallow, a răspuns. 

Părea foarte sigură de ea. Se descurca mult mai bine 
decât o făcusem eu, când o cunoscusem pe mama ei. 

— Spune-mi Lillian, scumpo, a îndemnat-o mama. Studia 
toate detaliile. Rămâi la cină? 

— Mi-ar face plăcere, a răspuns Ange. 

— Mănânci carne? 

Mama s-a aclimatizat extrem de bine în California. 

— Mănânc orice nu mă mănâncă mai întâi. 

— E dependentă de sosurile picante, am spus eu. Poţi s-o 
serveşti cu nişte cauciucuri vechi şi-o să le mănânce dacă 
le poate afunda în salsa. 

Ange m-a pocnit uşor peste umăr. 

— Aveam de gând să comand mâncare thailandeză, a zis 
mama. O să adaug şi două porţii din specialităţile lor cu 
cinci chili. 

Ange i-a mulţumit politicos şi mama a început să se agite 
prin bucătărie, aducându-ne pahare cu suc şi o farfurie cu 
biscuiţi şi întrebându-ne de trei ori dacă voiam ceai. Eu m- 
am foit cu o uşoară stânjeneală. 

— Mulţumesc, mamă. Noi o să urcăm puţin sus. 

Ochii mamei s-au îngustat pentru o clipă, apoi a zâmbit 
iarăşi. 

— Sigur că da, a spus. Tatăl tău ajunge acasă peste o 
oră, mâncăm atunci. 

Aveam costumaţia mea de vampir ascunsă în fundul 
dulapului. 

Am lăsat-o pe Ange să se ocupe de ea, în timp ce mă 
ocupam de haine. Nu mă duceam decât până în L.A. Acolo 
aveau magazine, găseam toate hainele pe care mi le-aş fi 
putut dori. Nu trebuia să-mi iau decât trei sau patru dintre 

346 

tricourile preferate şi perechea favorită de blugi, un 
deodorant şi nişte aţă dentară. 


— Bani! am exclamat. 

— Da, a zis ea. Aveam de gând să-mi golesc contul 
bancar în drum spre casă, la un bancomat. Cred c-am 
economisit cam o mie cinci sute. 

— Serios? 

— Pe ce era să-i cheltuiesc? De când cu Xnetul, nu 
trebuie să mai plătesc taxe pentru servicii. 

— Cred că am şi eu vreo trei sute. 

— Ei, e perfect. Inşfacă-i mâine dimineaţă, în drum spre 

Centrul Civic. 

Aveam o geantă mare, pentru cărţi, pe care o foloseam 
când trebuia să car multe lucruri prin oraş. Era mai puţin 
bătătoare la ochi decât rucsacul. Ange mi-a inspectat fără 
milă teancurile de haine şi le-a redus la preferatele ei. 

Odată ce totul a fost împachetat şi ascuns sub patul meu, 
ne-am aşezat amândoi. 

— Mâine va trebui să ne trezim într-adevăr foarte 
devreme, a spus ea. 

— Da, e o zi mare. 

Planul era să trimitem a doua zi mesaje cu un set de 
adrese false pentru Vampmob, trimițând lumea în locuri 
izolate, aflate la cinci minute de mers pe jos de Centrul 

Civic. Pregătiserăm un şablon pentru un mesaj simplu: 

vampmob ÎN c en tru I civic —> —>, pe care urma să-l 
imprimăm cu vopsea în locurile respective, cam pe la cinci 
dimineaţa, ca să împiedicăm DHS-ul să blocheze Centrul 

Civic înainte de sosirea noastră acolo. Aveam e-mailurile 
setate pentru a fi expediate la şapte dimineaţa - nu trebuia 
decât să-mi las Xboxul deschis când plecam. 

347 

— Cât de mult... 

Vocea ei s-a stins. 

— Asta mă-ntrebam şi eu, am spus. Presupun că ar putea 
fi vorba de un timp îndelungat. Dar cine ştie? Cu articolul 

Barbarei, care urmează să apară... — programasem şi un 
e-mail pentru ea în dimineaţa următoare - şi cu tot restul, 
poate-o să fim eroi în două săptămâni. 

— Poate, a oftat ea. 


Am cuprins-o cu braţul. Umerii îi tremurau. 

— Sunt îngrozit, am spus. Cred c-ar fi o nebunie dacă nu 
mi-ar fi groază. 

— Da, a încuviinţat ea. Da. 

Mama ne-a chemat la masă. Tata a strâns mâna lui Ange. 

Era nebărbierit şi părea îngrijorat, aşa cum arăta de când 
ne duseserăm s-o vedem pe Barbara, dar, când a făcut 
cunoştinţă cu Ange, o parte din el, cel dinainte, s-a întors. 
Ea l-a sărutat pe obraz şi el a insistat să-i spună Drew. 

Cina a ieşit într-adevăr foarte bine. Gheaţa s-a spart când 

Ange şi-a scos pulverizatorul de sos picant şi şi-a garnisit 
farfuria, dând explicaţii despre unităţile Scoville. Tata a 
gustat o furculiţă întreagă din mâncarea ei şi s-a dus 
clătinându-se în bucătărie, să bea trei litri de lapte. Credeţi 
sau nu, mama a făcut totuşi o încercare după asta şi a lăsat 
impresia că i-a plăcut. S-a dovedit că era o amatoare 
nedescoperită de mâncăruri picante, un miracol natural. 

înainte de plecare, Ange i-a dat mamei pulverizatorul de 
sos picant. 

— Am imul de rezervă acasă, a spus. O văzusem 
punându-şi-l 

în rucsac. Păreţi genul de femeie care ar trebui să aibă 
aşa ceva. 

lată e-mailul care a plecat a doua zi, la şapte dimineaţa, 
în timp ce eu şi Ange ne foloseam spray-urile cu vopsea ca 
să scriem VAMPMOB în CENTRUL CIVIC —> —>, în locuri 
strategic alese din oraş. 

> REGULI PENTRU VAMPMOB 

> Faci parte dintr-un clan de vampiri care suportă lumina 
zilei. Aţi descoperit secretul supravieţuirii sub lumina 
cumplită a soarelui, iar acest secret e canibalismul: sângele 
unui alt vampir vă poate da puterea de a umbla printre cei 
vii. 

> Ca să rămâi în joc trebuie să muşti cât mai mulţi alţi 
vampiri cu putinţă. Dacă trece un minut fără o muşcătură, 
ai ieşit. Odată ce-ai fost eliminat, întoarce-ţi cămaşa pe dos 
şi transformă-te în arbitru - urmăreşte alţi doi sau trei 
vampiri ca să vezi dacă muşcă. 


349 

> Ca să muşti un alt vampir, trebuie să strigi de cinci ori 
„Muşcă!”, înainte de a o face el. Deci alergi către un 
vampir, îl priveşti în ochi, strigi 

„muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă!” şi, dacă o faci 
înaintea celuilalt, tu trăieşti şi el se spulberă, preschimbat 
în praf. 

> Tu şi ceilalţi vampiri cu care te întâlneşti într-un punct 
stabilit sunteţi o echipă. Faceţi parte din acelaşi clan. 
Sângele lor nu ţi-e de niciun folos. 

> Poţi deveni invizibil stând nemişcat şi încrucişându-ţi 
braţele pe piept. Nu poţi muşca vampirii invizibili, dar nici ei 
nu te pot muşca. 

> Jocul se bazează pe onestitate. Scopul e să vă distraţi 
şi să rămâneţi în continuare vampiri, nu să câştigaţi. 

> Există o ultimă etapă a jocului, care va fi anunţată prin 
viu grai, imediat ce vor începe s-apară învingătorii. 

Organizatorii jocului vor iniţia printre jucători o campanie 
de şoapte, la momentul potrivit. Răspândiţi şoaptele cât 
mai repede cu putinţă şi fiţi cu ochii-n patru în aşteptarea 
semnului. 

> MIk3y 

> muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă! 

350 

Speram c-aveau să apară o sută de oameni dornici să 
joace VAMPMOB. Trimiseserăm, fiecare, în jur de două sute 
de invitaţii. Dar, la patru dimineaţa, când am sărit în 
picioare şi mi-am înhăţat Xboxul, acolo erau 400 de 
răspunsuri. 

Patru sute. 

Am încărcat adresele în programul automat de expediere 
şi m-am furişat afară din casă. Am coborât scările ascultând 
cum sforăia tata şi cum se foia mama în pat. Am încuiat uşa 
în urma mea. 

La patru şi un sfert dimineaţa, pe Potrero Hill era tot atât 
de linişte ca într-un sat. Se auzea huruitul îndepărtat al unui 
oarecare trafic şi, la un moment dat, pe lângă mine s-a 
târât o maşină. M-am oprit la un bancomat şi-am scos trei 


sute douăzeci de dolari, în bancnote de câte douăzeci, i-am 
rulat, i-am înconjurat cu o bandă de cauciuc şi am îndesat 
sulul în buzunarul cu fermoar aflat în partea de jos a 
coapsei pantalonilor mei de vampir. 

Purtam din nou mantia, şi o cămaşă cu volănaşe, şi 
pantaloni pentru smoching modificaţi, astfel încât aveau 
suficiente buzunare ca să-mi car toată averea. Imi pusesem 
ghete cu vârful ascuţit, cu catarame de forma unor cranii 
de argint, şi îmi tapasem părul, care-mi înconjura capul ca o 
păpădie neagră. Ange aducea fond de ten alb şi promisese 
că avea să-mi contureze ochii şi să mă dea cu ojă neagră. 
Şi de ce naiba nu? Cât de curând urma să mai am ocazia de 
a lua parte la un asemenea joc cu costume? 

Ange mă aştepta în faţa casei ei. Avea şi ea rucsacul, 
ciorapi de plasă, o rochie gen Lolita gotică, cu volănaşe, 
ochii machiaţi cu minuţiozitate în stil kabuki şi degetele şi 
gâtul pline de bijuterii de argint. 

351 

— Arăţi extraordinar! ne-am spus unul altuia, într-un glas, 
apoi am râs pe înfundate şi ne-am furişat pe străzi, cu 
spray-urile cu vopsea în buzunare. 

Când am inspectat Centrul Civic, m-am întrebat cum 
avea să arate când aveau să apară acolo patru sute de 
amatori de Vampmob. li aşteptam să apară în zece minute, 
în faţa 

Primăriei. Imensa piaţă mişuna deja de navetişti care 
ocoleau cu grijă cerşetorii. 

Am detestat întotdeauna Centrul Civic. E o colecţie de 
clădiri care par torturi uriaşe de nuntă: tribunale, muzee şi 
clădiri civice, ca Primăria. Trotuarele sunt largi, clădirile 
sunt albe. Pentru ghidurile turistice reuşesc să-l 
fotografieze astfel încât seamănă cu Epcot Centerl, e 
futurist şi auster. 

Dar pavajul e soios şi scabros. Pe toate băncile dorm 
vagabonzi. 

În afara beţivilor şi a drogaţilor, la ora şase după-amiaza 
cartierul e pustiu, fiindcă, neexistând decât un singur tip de 
clădire, nimeni nu are vreun motiv care să-i justifice 


prezenţa acolo după apusul soarelui. E mai degrabă un mail 
decât un cartier, şi singurele afaceri din zonă sunt agenţiile 
de cauţiune, magazinele de băuturi alcoolice şi locurile care 
le oferă hrană familiilor infractorilor judecaţi şi vagabonzilor 
care o consideră căminul lor la vreme de noapte. 

Am ajuns să înţeleg cu adevărat toate astea după ce-am 
citit un interviu cu o arhitectă urbană uimitor de bătrână, 
pe nume Jane Jacobs, prima persoană care-a reuşit într- 
adevăr să explice de ce e greşit să construieşti autostrăzi 
care împart oraşele în felii, să perseverezi în includerea 
tuturor săracilor 

1 Parc tematic din Walt Disney World (n. Tr.). 

352 

în proiecte de asigurare a unui adăpost comun şi să 
foloseşti legi zonale pentru un control riguros. 

Jacobs a explicat că oraşele adevărate sunt organice şi 
includ o mare diversitate - bogaţi şi săraci, albi şi negri, 
anglo-saxoni şi mexicani, magazine cu amănuntul şi 
reşedinţe, ba chiar şi întreprinderi industriale. Un asemenea 
cartier e străbătut de tot felul de oameni, la orice oră din zi 
şi din noapte, aşa că se dezvoltă afaceri care se ocupă de 
toate necesităţile, ai tot timpul oameni în jur, acţionând pe 
străzi ca nişte ochi. 

Aţi mai întâlnit asta. Vă plimbaţi prin unele părţi ale 
aceluiaşi oraş şi descoperiţi că simt pline de magazine cu 
aspect extraordinar, de tipi în costume sau în zdrenţe la 
modă, de restaurante de lux şi de cafenele murdare, că 
există, poate, câte un mic cinematograf şi case cu zugrăveli 
complicate. Bineînţeles că e posibil să daţi şi peste cafenele 
Starbucks, dar există şi o piaţă cu fructe, bine întreţinută, şi 
o florăreasă care pare să taie de trei sute de ani cu foarfeca 
florile expuse în vitrină. E opusul unui spaţiu planificat, de 
tipul unui mall. Creează senzaţia de grădină sălbatică sau 
chiar de pădure: e ca şi cum ar fi „crescut”. 

Dl pata In Centrul Cmc nu mai găseşti aşa ceva. Am citit 
un interviu dat de Jacobs, în care povestea despre 
minunatul cartier vechi demolat pentru a-l construi. Fusese 
exact genul acela de cartier, genul de loc care ia fiinţă fără 


permisiune, fără sens şi fără rațiune. 

Jacobs a prezis că, peste câţiva ani, Centrul Civic o să fie 
unul dintre cele mai rele cartiere din metropolă, un oraş- 
fantomă în timpul nopţii, un loc care susţine o recoltă 
anemică de cârciumi şi de moteluri vechi, murdare. În 
interviu, nu părea foarte încântată că avusese dreptate; 
descria ce devenise 

Centrul Civic părând mai degrabă să vorbească despre 
un prieten care murise. 

353 

Ne aflam la o oră de vârf şi locul era atât de aglomerat 
cât putea să fie. Staţia BART din zonă serveşte şi drept nod 
pentru troleele Muni şi, dacă vrei să schimbi un mijloc de 
transport cu altul, acela e locul unde-o poţi face. La ora opt, 
erau mii de oameni care mergeau în susul şi în josul 
scărilor, care se urcau în taxiuri şi autobuze sau coborau 
din ele. Se înghesuiau la punctele de control ale DHS-ului 
din diversele clădiri publice şi ocoleau cerşetorii agresivi. Îşi 
purtau cu toţii mirosurile şampoanelor şi ale coloniilor, 
proaspăt ieşiţi de sub duş şi având drept armuri costumele 
de lucru, legănându-şi genţile cu laptopuri şi servietele. La 
ora opt, 

Centrul Civic era un centru al afacerilor. 

Şi acolo au venit vampirii. Două duzini de pe Van Ness, 
două de pe Market. Alţii, tot de pe Market, dar din partea 
opusă. Incă unii de pe Van Ness. S-au strecurat înconjurând 
clădirile, cu feţele vopsite în alb şi ochii conturaţi cu negru, 
cu haine negre, jachete de piele, cizme uriaşe, greoaie. 

Mănuşi de plasă fără degete. 

Au început să umple piaţa. Câţiva oameni de afaceri le- 
au aruncat în treacăt priviri fugare şi apoi şi-au ferit ochii, 
nedorind să-i primească pe aceşti ţicniţi în realităţile lor 
personale în timp ce se gândeau la cine ştie ce rahat prin 
care erau nevoiţi să-şi croiască drum cu greutate în 
următoarele opt ore. Vampirii se foiau încolo şi încoace, 
neştiind sigur când începe jocul. Se scurgeau în grupuri 
mari, ca o revărsare de ţiţei în sens invers, toată mulţimea 
în negru adunându-se într-un singur loc. Mulţi afişau pălării 


de modă veche, meloane şi jobenuri. Multe fete erau 
îmbrăcate complet în costume de Lolite gotice, cu tălpile 
pantofilor de o grosime imensă. 

354 

Am încercat să le apreciez numărul. Două sute. Apoi, 
cinci minute mai târziu, erau trei sute. Patru sute. Şi 
continuau să se scurgă în piaţă. Vampirii îşi aduseseră 
prieteni. 

Cineva mi-a pus mâna pe fund. M-am întors şi am văzut-o 
pe Ange, râzând cu atâta poftă încât trebuia să stea 
aplecată, ţinându-se cu mâinile de coapse. 

— Uită-te la ei, omule, uită-te la ei, a spus, cu răsuflarea 
întretăiată. 

Locul era de două ori mai aglomerat decât fusese cu 
două minute înainte. N-aveam idee câţi Xneteri erau acolo, 
dar cel puţin o mie tocmai îşi făcuseră apariţia la mica mea 
petrecere. 

Hristoase. 

Agenţii DHS şi poliţiştii au început să mişune, vorbind în 
staţiile radio şi adunându-se laolaltă. Am auzit o sirenă 
îndepărtată. 

— Bun, am spus, scuturând-o pe Ange de braţ. Bun, să 
mergem. 

Ne-am strecurat amândoi în mulţime şi, imediat ce am 
întâlnit primul nostru vampir, am spus amândoi, cu voce 
sonoră: 

— Muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă! 

Victima mea era o fată năucită - dar drăgălaşă - cu 
pânze de păianjen desenate pe mâini şi cu pete de rimei 
scurgându- i-se pe obraji. 

— Rahat, a spus, şi s-a îndepărtat, recunoscând c-o 
învinsesem. 

Strigătul „muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă” a fost 
preluat cu grabă de alţi vampiri din apropiere. Unii s-au 
atacat reciproc, alţii au căutat adăpost, ascunzându-se. Eu 
avusesem o victimă pentru primul minut, aşa că m-am 
îndepărtat pe furiş, folosind banalii ca acoperire. De jur 
împrejurul meu, 


355 

doar strigăte de „muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă!” şi 
ţipete, şi râsete, şi înjurături. 

Sunetul s-a răspândit în mulţime ca un virus. Toţi 
vampirii ştiau acum că jocul începuse, iar cei care erau 
îngrămădiţi laolaltă cădeau ca muştele. Râdeau, înjurau şi 
se îndepărtau, spunându-le celor încă-vampiri că jocul era 
în toi. Şi în fiecare secundă soseau tot mai mulţi jucători. 

Opt şi şaisprezece. Era timpul să dobor un alt vampir. 

M-am ghemuit şi m-am pus în mişcare trecând printre 
picioarele oamenilor neimplicaţi în joc care se îndreptau 
spre scările staţiei BART. Au sărit înapoi, surprinşi, şi s-au 
grăbit să se îndepărteze, evitându-mă. Aveam ochii aţintiţi 
cu o precizie de laser asupra unei perechi de cizme cu tălpi 
negre şi dragoni de oţel deasupra degetelor, aşa că am fost 
luat prin surprindere când am ajuns faţă în faţă cu un alt 
vampir, un tip de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, cu 
părul uns cu gel şi dat peste cap şi cu o jachetă Marilyn 
Manşon neagră, din PVC, împodobită cu şiraguri de colţi de 
elefant falşi, gravaţi cu simboluri complicate. 

— Muşcă muşcă muşcă... a început să spună, când un 
banal a dat peste el şi au căzut amândoi, cu braţele şi 
picioarele răsfirate. 

— Muşcă muşcă muşcă muşcă muşcă, am strigat, sărind 
peste tip înainte de a reuşi să se descâlcească din 
învălmăşeală. 

Soseau tot mai mulţi vampiri. Costumele erau într-adevăr 
trăsnite. Jocul a potopit trotuarul şi s-a deplasat pe Van 

Ness,  propagându-se către Market Street. Şoferii 
claxonau, troleele emiteau zgomote furioase. Am auzit mai 
multe sirene, dar traficul era acum încâlcit în toate 
direcţiile. 

Era al naibii de splendid. E i 

MUŞCA MUŞCA MUŞCA MUŞCA MUŞCA! 

356 

Sunetul venea de pretutindeni. Vampirii erau atât de 
mulţi, jucau cu atâta furie, încât răsuna ca un tunet. Am 
riscat să mă ridic şi să mă uit în jur şi am văzut că mă aflam 


chiar în mijlocul unei mulţimi imense de vampiri care se 
întindea în toate părţile, cât vedeam cu ochii. 

MUŞCA MUŞCA MUŞCA MUŞCA MUŞCA! 

Era chiar mai bine decât în Dolores Park. Acolo fusese 
furie şi rock, dar asta era - ei bine, era pur şi simplu 
distracţie. 

Era ca şi cum ne-am fi întors pe terenul de joacă, la 
jocurile epice tematice pe care le jucam în recreaţia mare, 
când soarele era în nori, sute de oameni urmărindu-se unii 
pe alţii. Adulții şi maşinile făceau totul mai caraghios, mai 
amuzant. 

Asta era: era amuzant. Acum râdeam cu toţii. 

Dar poliţia se mobiliza cu adevărat. Am auzit elicoptere. 

Totul se putea încheia acum în orice clipă. Venise timpul 
ultimei etape. 

Am înşfăcat un vampir. 

— Ultima etapă: când ne ordonă poliţia să ne împrăştiem, 
prefă-te căte-au gazat. Spune mai departe. Ce-am zis 
adineauri? 

Vampirul era o fată, micuță, atât de scundă încât am 
crezut că avea mai puţini ani, dar, după faţă şi după 
zâmbet, trebuie să fi avut şaptesprezece sau optsprezece. 

— Oh, e extraordinar, a comentat. 

— Ce-am spus? 

— Ultima etapă: când ne ordonă poliţia să ne împrăştiem, 
prefă-te că te-au gazat. Spune mai departe. Ce-am zis 
adineauri? 

— Corect, am încuviinţat. Spune mai departe. 

Fata a dispărut în mulţime. Am înşfăcat un alt vampir. 

l-am transmis mesajul. El a plecat să-l spună mai 
departe. 

Ştiam că undeva, în mulţime, Ange făcea acelaşi lucru. 

Undeva, în mulţime, erau probabil intruși, falşi Xneteri, 

357 

dar la ce folosea această informaţie? Nu se putea spune 
că poliţaii ar fi avut de ales. Urmau să ne ordone să ne- 
mprăştiem. Garantat. 

Trebuia să ajung la Ange. Planul era să ne-ntâlnim la 


Statuia 

Fondatorilor din piaţă, dar avea să-mi fie greu s-ajung 
acolo. Mulțimea nu se mai mişca, tălăzuia, ca gloata care 
coborâse în staţia BART în ziua detonării bombelor. M-am 
luptat să-mi fac loc tocmai când a intrat în funcţiune staţia 
de amplificare de sub elicopter. 

— AICI DEPARTAMENTUL DE SECURITATE 

INTERNĂ. VI SE ORDONĂ SĂ VĂ ÎMPRĂŞTIAŢI 

IMEDIAT. 

în jurul meu, sute de vampiri s-au aruncat la pământ, 
ţinându-se cu mâinile de gât, înfigându-şi degetele în ochi, 
icnind cu răsuflarea tăiată. Era simplu s-o faci pe gazatul. 

Avusesem cu toţii destul timp să studiem imaginile 
filmate ale participanţilor la petrecerea din parcul Mission 
Dolores, prăbuşiţi sub norii de spray cu piper. 

ÎMPRĂŞTIAŢI-VĂ IMEDIAT. 

Am căzut la pământ, protejându-mi rucsacul şi întinzând 
mâna către şapca roşie de baseball împăturită sub betelia 
pantalonilor. Mi-am turtit-o pe cap, apoi mi-am apucat gâtul 
în mâini şi-am început să scot zgomote îngrozitoare, de 
parcă aş fi fost gata să vărs. 

Singurii oameni încă în picioare erau banalii, salariaţii 
care încercau pur şi simplu să ajungă la lucru. M-am uitat în 
jur, scrutându-i cât mai bine cu putinţă în vreme ce mă 
sufocam şi icneam. i 

— AICI DEPARTAMENTUL DE SECURITATE INTERNA. 

VI SE ORDONĂ SĂ VĂ ÎMPRĂŞTIAŢI 

IMEDIAT. ÎMPRĂŞTIAŢI-VĂ IMEDIAT. 

358 

Vocea lui Dumnezeu îmi îndurera măruntaiele. O 
simţeam în molari, în femururi şi în şira spinării. 

Funcţionarii erau speriaţi. Se mişcau cât de repede erau 
în stare, dar nu într-o direcţie anume. Elicopterele păreau 
să ţi se afle exact deasupra capului, indiferent unde-ai fi 
stat. Poliţiştii înaintau acum, făcându-şi loc cu greutate prin 
mulţime, şi îşi puseseră căştile. Unii aveau măşti de gaze. 
Am icnit mai tare. _ 

Funcţionarii alergau. In locul lor, probabil că aş fi fugit şi 


eu. M-am uitat la un tip care şi-a scos haina de cinci sute de 

euro şi şi-a înfăşurat-o în jurul feţei înainte de se îndrepta 

spre Mission, numai ca să se împiedice apoi şi să cadă lat. 
înjurăturile lui s-au alăturat icnetelor sugrumate. 

Asta n-ar fi trebuit să se întâmple - sufocarea nu trebuia 
decât să creeze o stare de surescitare, năucind oamenii, nu 
să-i facă să intre în panică şi să fugă cuprinşi de streche. 

Acum se auzeau ţipete, ţipete pe care le recunoşteam 
prea bine din noaptea din parc. Erau sunetele scoase de 
oameni cu gura uscată de spaimă, ciocnindu-se în fugă unii 
de alţii de parcă s-ar fi străduit nebuneşte să scape. 

Pe urmă au început să urle sirenele antiaeriene. 

Nu mai auzisem sunetul acela de când explodaseră 
bombele, dar n-aveam să-l uit niciodată. M-a spintecat, 
ajungându- mi până în testicule şi transformându-mi între 
timp picioarele în peltea. Imi insufla dorinţa de a alerga, 
cuprins de panică. M-am ridicat, cu şapca roşie pe cap, 
având în minte un singur gând: Ange. Ange şi Statuia 
Fondatorilor. 

Toată lumea era acum în picioare, alergând în toate 
direcţiile, urlând. Am împins oamenii, dându-i la o parte din 
faţa mea, ţinându-mă bine de geantă şi de şapcă şi 
îndreptându-mă spre Statuia Fondatorilor. Masha mă căuta. 
Eu o căutam pe 

Ange. Ange era acolo. 

359 

Am împins şi am înjurat. l-am tras cuiva un cot. Cineva 
m-a călcat pe picior cu atâta putere, încât am simţit ceva 
scrâşnind şi l-am îmbrâncit, aşa că a căzut. A încercat să se 
ridice şi cineva a călcat pe el. Am îmbrâncit şi am împins. 

Pe urmă m-am întins să-mping pe altcineva şi nişte mâini 
puternice mi-au înşfăcat încheietura şi cotul şi mi-au sucit 
braţul la spate. Am avut impresia că era pe cale să-mi fie 
smuls din umăr şi m-am încovoiat instantaneu, urlând, dar 
sunetul abia dacă s-a auzit peste larma mulţimii, peste 
huruitul elicopterelor, peste şuierul sirenelor. 

Am fost readus în poziţie verticală de mâinile puternice 
din spatele meu, care mă conduceau ca pe o marionetă. 


Strânsoarea era atât de perfectă încât nici măcar nu mă 
puteam gândi să mă zbat. Nu mă puteam gândi la zgomot, 
la elicopter sau la Ange. Singurul lucru la care mă puteam 
gândi era să mă mişc aşa cum voia persoana care mă 
ţinea. 

Am fost răsucit, astfel încât să ne privim faţă în faţă. 

Era o fată cu chipul ascuţit, de rozător, pe jumătate 
ascuns de o pereche imensă de ochelari de soare. 
Deasupra ochelarilor, un pămătuf de păr roz, strălucitor, 
răvăşit în toate direcţiile. 

— Tu! am exclamat. 

O cunoşteam. Ea îmi făcuse o fotografie şi mă 
ameninţase că mă toarnă la supravegherea chiulangiilor. Şi 
asta se petrecuse cu cinci minute înainte de a începe să 
sune alarmele. Ea fusese aceea, nemiloasă şi ingenioasă. 

Fugiserăm amândoi din locul ăla din Tenderloin când 
sunase claxonul în spatele nostru şi amândoi fuseserăm 
ridicaţi de poliţişti. Eu fusesem ostil şi ei hotărâseră că 
eram unul dintre duşmani. 

Ea - Masha - devenise aliata lor. 

360 

— Salut, Mlk3y, mi-a şuierat ea în ureche, aproape ca o 
iubită. 

Mi-a trecut un fior pe şira spinării. Ea mi-a eliberat braţul 
şi eu mi l-am retras scuturându-l. 

— Hristoase, am zis. Tu! 

— Da, eu, a spus ea. Gazul o s-apară în vreo două 
minute. 

să ne urnim fundurile. 

— Ange - prietena mea - e lângă Statuia Fondatorilor. 

Masha s-a uitat pe deasupra mulţimii. 

— Nicio şansă. Dacă-ncercăm s-ajungem acolo, suntem 
pierduţi. Gazul o s-apară în două minute, în caz că nu m-ai 
auzit prima dată. 

M-am oprit locului. 

— Nu plec fără Ange. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Treaba ta, mi-a strigat în ureche. Înmormântarea ta. 


A început să-şi facă loc prin mulţime, îndepărtându-se 
către nord, către centrul oraşului. Eu am continuat să mă- 
ndes către Statuia Fondatorilor. O clipă mai târziu, braţul 
meu era din nou în strânsoarea cumplită, iar eu eram 
răsucit şi împins înainte. 

— Ştii prea multe, labagiule, a spus ea. Mi-ai văzut faţa. 

Vii cu mine. 

Am tipat la ea, m-am împotrivit până când am simţit că 
braţul era gata să mi se rupă, dar ea a continuat să mă- 
mpingă. 

Piciorul umflat îmi transforma fiecare pas într-o agonie, 
umărul părea gata să mi se facă ţăndări. 

Cu Masha folosindu-mă drept berbece, am înaintat destul 
de mult prin mulţime. Huruitul elicopterelor s-a schimbat şi 
ea m-a împins mai tare. 

— FUGI! a strigat. Vine gazul! 

361 

Şi zgomotul mulţimii s-a schimbat. Icnetele şi ţipetele au 
devenit mult, mult mai puternice. Recunoşteam înălţimea 
sunetului, îl mai auzisem. Eram din nou în parc. Gazul 
cădea asupra noastră. Mi-am ţinut respiraţia şi am fugit 

Am ieşit din înghesuială şi ea mi-a dat drumul. Mi-am 
scuturat braţul. Şchiopătam pe trotuar cât de repede eram 
în stare, în vreme ce mulţimea se tot subţia întruna. 
Mergeam drept către un grup de poliţai de la DHS, cu 
scuturi anti-revoltă, căşti şi măşti. Când ne-am apropiat, au 
vrut să ne taie calea, dar Masha le-a arătat o insignă şi au 
dispărut imediat, de parcă ea ar fi fost Obi Wan Kenobi şi ar 
fi spus: „Aceştia nu sunt droizii pe care-i căutaţi”. 

— Căţea afurisită, am zis, în timp ce grăbeam pasul, 
urcând pe Market Street. Trebuie să ne-ntoarcem după 
Ange. 

Ea şi-a ţuguiat buzele şi a clătinat din cap. 

— Ştiu ce simţi, amice. Nu mi-am văzut prietenul de luni 
de zile. Probabil mă crede moartă. Victimă în vreme de 
război. Dacă ne-ntoarcem după Ange, suntem morţi. Dacă 
mergem mai departe, avem o şansă. Atât timp cât avem 
noi o şansă, are şi ea o şansă. Nu toţi copiii ăia vor ajunge 


la 

Gitmo. Probabil vor lua vreo sută pentru interogatorii şi-i 
vor trimite pe ceilalţi acasă. 

Acum mergeam pe Market Street, pe lângă cluburile de 
striptease, alături de care se aflau micile tabere ale 
vagabonzilor şi ale drogaţilor, duhnind ca nişte latrine în 
aer liber. Masha m-a condus spre intrarea unuia dintre 
cluburi, în mica firidă de sub cadrul uşii închise. Şi-a scos 
jacheta şi a întors-o pe dos - dublura era într-un model 
discret, cu dungi şi, având cusăturile inversate, jacheta 
cădea altfel. Şi-a extras dintr-un buzunar o pălărie de lână 
şi şi-a tras-o peste păr, lăsând-o să ia forma stilată a unui 
pisc descentrat. Pe 

362 

urmă a scos un demachiant şi s-a ocupat de faţă şi de 
unghii. 

Într-un minut, s-a transformat într-o altă femeie. 

— Schimbare de garderobă, a spus. Acum tu. Scapă de 
pantofi, scapă de haină, scapă de şapcă. 

îmi dădeam seama ce urmărea. Poliţia avea să acorde o 
foarte mare atenţie oricui arăta ca şi cum ar fi luat parte la 

Vampmob. Am aruncat şapca - nu mi-au plăcut niciodată 
şepcile de baseball. Pe urmă mi-am îndesat haina în rucsac, 
am scos din el un tricou cu mâneci lungi, cu poza Rosei 
Luxembourg, şi l-am tras peste tricoul meu negru. Am 
lăsat-o pe Masha să-mi şteargă machiajul şi unghiile şi, un 
minut mai târziu, eram curat. 

— Închide-ţi telefonul, mi-a spus ea. Ai arphid-uri? 

Aveam legitimaţia de elev, cârdul de bancomat, Fast 
Passul. 

Au intrat toate într-o punguţă argintată pe care-a scos-o 
ea, şi pe care-am recunoscut-o drept pungă Faraday, 
ecranată faţă de undele radio. Dar, când şi le-a pus în 
buzunar, mi-am dat seama că tocmai îi dezvăluisem 
identitatea mea. 

Dacă era de partea cealaltă.... 

Am început să percep importanţa faptelor abia petrecute. 

Mi-am imaginat cum ar fi fost s-o am pe Ange cu mine în 


acel moment. Cu Ange, am fi fost doi contra una. Ange m- 
ar fi ajutat să-mi dau seama dacă lucrurile nu mergeau cum 
trebuia. Dacă Masha nu era tot ce pretindea că este. 

— Pune-ţi pietricelele astea-n pantofi înainte de a-i 
încălţa. 

— E OK. Mi-am luxat glezna. Niciun program de 
identificare a mersului nu m-ar recunoaşte acum. 

Ea a dat scurt din cap, ca de la un profesionist la altul, şi 
şi-a aruncat geanta pe spate. Eu am luat-o pe a mea şi ne- 
am pus în mişcare. Timpul total al preschimbării 

363 

noastre n-a depăşit un minut. Arătam şi mergeam ca doi 
oameni total diferiţi. 

Ea s-a uitat la ceas şi-a clătinat din cap. 

— Haide, a spus. Trebuie s-ajungem la locul de întâlnire. 

Şi nu te gândi să fugi. Acum ai două opţiuni. Eu sau 
puşcăria. 

Vor analiza filmul acestei adunări zile de-a rândul, dar, 
când vor termina, fiecare figură va intra într-o bază de 
date. 

Plecarea noastră va fi remarcată. Acum suntem amândoi 
infractori căutaţi. 

Am urmat-o, ieşind de pe Market Street în următorul 
cvartal şi revenind în Tenderloin. Cunoşteam cartierul. Era 
locul unde căutasem un punct de acces Wifi, în ziua când 
jucam Harajuku Fun Madness. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— Trebuie să prindem un mijloc de transport, a spus ea. 

Taci şi lasă-mă să mă concentrez. 

Mergeam repede şi transpiraţia îmi izvora de sub păr, îmi 
şiroia pe faţă, îmi aluneca în josul spatelui şi apoi printre 
fese şi pe coapse. Piciorul mă durea rău şi poate că vedeam 
pentru ultima oară în viaţa mea străzile din San Francisco 
pe care le străbăteam în goană. 

Nu-mi era de niciun ajutor faptul că ne croiam drum 
drept în susul dealului, îndreptându-ne către zona unde 
sordidul 

Tenderloin îşi cedează locul proprietăţilor imobiliare de 


pe culmea Nob Hill. Răsuflarea îmi ieşea din piept în icnete 
zdrenţuite. Masha mă conducea mai ales pe alei înguste, 
folosind străzile largi numai ca să treacă de pe una pe alta. 

Tocmai intram pe o asemenea alee, Sabin Place, când 
cineva a apărut în spatele nostru, spunând: 

— Opriţi-vă imediat. 

364 

Vocea era plină de o bucurie drăcească. Ne-am oprit şi 
ne-am întors. 

La intrarea aleii stătea Charles, purtând un costum de 
vampir încropit de mântuială, dintr-un tricou negru, blugi 
de aceeaşi culoare şi fond de ten alb. 

— Salut, Marcus, a zis. Pleci undeva? A afişat un zâmbet 
larg, bălos. Cine e prietena ta? 

— Ce vrei, Charles? 

— Păi, îmi pierd vremea pe perfidul Xnet încă de când te- 
am văzut împărțind DVD-uri la şcoală. Când am auzit de 
acest Vampmob, m-am gândit să merg şi să stau pe 
margine, ca să văd dacă apari şi ce faci. Şi ştii ce-am 
văzut? 

N-am răspuns. Îşi ţinea telefonul în mână, îndreptat către 
noi. Înregistra. Poate era gata să formeze 911. În spatele 
meu, Masha înţepenise ca o scândură. 

— Te-am văzut conducând toată blestemăţia. Şi am 
înregistrat, 

Marcus. Aşa că o să chem poliţia şi tu o s-o aştepţi chiar 
aici. Şi pe urmă o să mergi în închisoarea trage-mi-o-n-fund, 
pentru multă, multă vreme. 

Masha a făcut un pas înainte. 

— Opreşte-te, păpuşico, a zis el. Te-am văzut scoţându-l 

de-acolo. Am văzut totul... 

Ea a făcut încă un pas şi i-a smuls telefonul din mână, 
ducându- şi între timp cealaltă mână la spate şi scoțând un 
portofel deschis. 

— DHS, dobitocule, a spus. Sunt de la DHS. Duceam javra 
asta înapoi, la stăpânii ei, ca să văd unde-ajunge. Asta 
făceam eu. Şi tu ai stricat totul. Avem un nume pentru aşa 
ceva. Îi spunem Obstrucţionarea Securităţii Naţionale. O să 


mai auzi expresia asta de foarte multe ori. 

365 

Charles a făcut un pas înapoi, ridicându-şi mâinile în faţă. 

A pălit încă şi mai mult sub machiaj. 

— Cum? Nu! Adică - n-am ştiut! încercam să fiu de folos. 

— Ultimul lucru de care avem nevoie e o şleahtă de elevi 
de liceu pe post de agenţi guvernamentali juniori, gata să 
fie de folos. Îi poţi spune asta judecătorului. 

El a dat să se retragă cu încă un pas, dar Masha a fost 
mai iute. L-a înhăţat de încheietură şi l-a răsucit, prinzându- 
| în aceeaşi strânsoare de judocan de care avusem eu parte 
la 

Centrul Civic. Şi-a afundat mâna în buzunar şi a scos o 
fâşie de plastic, o pereche de cătuşe pe care i le-a înfăşurat 
cu repeziciune în jurul încheieturilor. 

A fost ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de-a o rupe 
la fugă. 

N-am reuşit să ajung decât până în capătul opus al aleii 
înainte ca ea să mă prindă, sărindu-mi în spate şi trântindu- 
mă lat la pământ. Nu mă puteam mişca prea repede, cu 
piciorul rănit şi cu geanta grea. Am căzut cu faţa în jos şi 
am alunecat, răzuindu-mi pielea de pe obraz de asfaltul 
murdar. 

— lisuse, a zis ea. Eşti un idiot. Doar n-ai crezut povestea 
aia, nu-i aşa? 

Inima îmi bubuia în piept. Masha stătea deasupra mea şi 
s-a retras încet, lăsându-mă să mă ridic. 

— Trebuie să-ţi pun cătuşe, Marcus? 

M-am săltat în picioare. Mă durea tot trupul. Voiam să 
mor. 

— Haide, m-a îndemnat ea. Nu mai avem mult. 

Destinația s-a dovedit a fi un autocamion pentru 
transport de mobilă parcat pe o stradă laterală de pe Nob 
Hill, unul cu şaisprezece roţi, de dimensiunile 
omniprezentelor 

366 

trailere ale DHS-ului, încă vizibile la colțurile străzilor din 

San Francisco, năpădite de antene. 


Însă pe una dintre laturile acestuia scria „Trei Tipi şi un 

Camion - Mutări", iar cei trei tipi ieşeau foarte bine în 
evidenţă, făcând naveta între camion şi o clădire înaltă, cu 
copertină verde la intrare. Cărau mobilă ambalată în lăzi 
etichetate cu meticulozitate, încărcându-le pe rând în 
camion şi stivuindu-le cu grijă înăuntru. 

Am urmat-o pe Masha, care a ocolit o dată cvartalul, 
aparent nemulțumită de ceva, apoi, la următoarea trecere, 
a schimbat o privire cu tipul care supraveghea camionul, un 
negru în vârstă, cu o centură de protecţie lombară şi cu 
mănuşi groase. Avea o figură bonomă şi ne-a zâmbit când 
ea a deschis grăbită drumul, urcând cu nepăsare cele trei 
trepte ale camionului şi pătrunzând în interiorul său. 

— Sub masa cea mare, a spus bărbatul. V-am lăsat ceva 
loc acolo. 

Camionul era plin mai mult de jumătate, dar exista un 
culoar îngust, care înconjura o masă enormă, acoperită cu o 
cuvertură matlasată şi cu picioarele înfăşurate în folie de 
plastic cu bule. 

Masha m-a împins sub masă. Acolo, dedesubt, aerul era 
înăbuşitor, stătut şi prăfos, şi mi-am reţinut un strănut în 
timp ce ne ghemuiam printre lăzi. Spaţiul era atât de îngust 
încât stăteam unul peste altul. Nu credeam c-ar fi fost loc şi 
pentru Ange. 

— Căţea, am spus, cu ochii la Masha. 

— Ţine-ţi gura. Ar trebui să-mi mulţumeşti lingându-mi 
tălpile. Ai fi ajuns în puşcărie într-o săptămână, cel mult 
două. Nu la Gitmo-din-Golf. În Siria, probabil. Cred că acolo 
sunt trimişi ăia pe care vor să-i facă să dispară. 

367 

Mi-am sprijinit capul pe genunchi şi-am încercat să respir 
adânc. 

— Oricum, de ce-ai făcut ceva atât de idiot ca războiul 
declarat împotriva DHS-ului? 

l-am spus. l-am povestit că fusesem arestat şi i-am 
povestit despre Darryl. 

S-a bătut cu palma peste buzunare şi a scos un telefon. 

Era al lui Charles. 


— Nu e ăsta. 

A scos altul. L-a deschis şi strălucirea ecranului a umplut 
micul nostru fort. După ce l-a butonat o clipă, mi l-a arătat. 

Era fotografia pe care ne-o făcuse, chiar înainte de 
explozia bombei. O fotografie cu Jolu, Van, eu şi... 

Darryl. 

Ţineam în mână dovada că Darryl fusese cu noi cu 
câteva minute înainte de a intra cu toţii în custodia DHS- 
ului. 

Dovada că se aflase alături de noi, viu şi nevătămat. 

— Trebuie să-mi dai o copie a pozei ăsteia, am spus. Am 
nevoie de ea. 

— Când ajungem în L.A., a spus ea, smulgându-mi 
telefonul. 

După ce-o să fii instruit, ca să-nveţi cum poţi fi fugar fără 
să fim amândoi prinşi din cauza ta şi expediaţi în Siria. 

Nu vreau să-ţi imaginezi că l-ai putea salva pe tipul ăsta. 

E destul de în siguranţă acolo unde e - pentru moment. 

M-am gândit să-ncerc să i-l iau cu forţa, dar îşi 
demonstrase deja abilităţile fizice. Probabil că avea centura 
neagră, sau ceva de genul ăsta. 

Am rămas amândoi acolo, în întuneric, ascultând cum 
încărcau cei trei tipi camionul, ladă după ladă, ancorându-le 
de podea şi gemând din cauza efortului. Am încercat să 
dorm, dar n-am putut. Masha n-avea o asemenea 
problemă. Sforăia. 

368 

Pe culoarul îngust şi blocat care ducea spre aerul curat 
de afară era încă lumină. Am urmărit-o din întuneric cu 
privirea şi m-am gândit la Ange. 

Ange a mea. Părul măturându-i umerii când îşi întorcea 
capul dintr-o parte într-alta, râzând de ceva ce făcusem. 
Chipul ei, când i-l văzusem ultima oară, pierzându-se în 
mulţimea de la Vampmob. Toţi acei oameni din vălmăşag, 
ca şi aceia din parc, căzuţi la pământ şi zvârcolindu-se, 
DHS-ul pătrunzând printre ei cu bastoane. Cei care 
dispăruseră. 

Darryl. Inchis pe Treasure Island, cu rana din coastă 


cusută, scos din celula lui pentru runde interminabile de 
interogatoriu despre terorişti. 

Tatăl lui Darryl, dărâmat şi beat, nebărbierit. Spălat şi în 
uniformă, „pentru fotografii”. Plângând ca un băieţel. 

Tatăl meu, modul în care se schimbase după dispariţia 
mea pe Treasure Island. Fusese tot atât de zdrobit ca tatăl 
lui 

Darryl, dar în felul său. Şi chipul lui, când i-am povestit 
unde fusesem. 

Atunci am ştiut că nu puteam să fug. 

Atunci am ştiut că trebuia să rămân şi să lupt. 

Masha respira adânc şi uniform, dar, când mi-am întins 
mâna, cu o încetineală calculată cu sânge rece, încercând 
să i-o strecor în buzunar ca să-i iau telefonul, a fornăit uşor 
şi s-a mişcat. Am înlemnit şi n-am mai îndrăznit nici măcar 
să respir timp de două minute întregi, numărând: un 
hipopotam, doi hipopotami. 

Incet-încet, respiraţia ei a devenit din nou profundă. l-am 
scos telefonul din buzunarul jachetei milimetru cu 
milimetru, cu degetele şi cu braţul tremurându-mi din 
cauza efortului de a le mişca atât de încet. 

369 

Pe urmă l-am avut, un obiect mic, de forma unui baton 
de ciocolată. 

M-am întors cu faţa spre lumină, şi în clipa ceea mi-am 
amintit ceva, într-o străfulgerare: Charles, cu telefonul în 
mâna întinsă, agitându-l înspre noi, batjocorindu-ne. Fusese 
un telefon în formă de baton de ciocolată, argintiu, acoperit 
cu siglele unei duzini de companii care subvenţionaseră 
preţul  microaparatului prin intermediul companiei de 
telefonie. 

Era genul de telefon la care trebuia să asculţi o reclamă 
de fiecare dată când voiai să suni pe cineva. 

In camion era prea întuneric ca să pot vedea clar 
telefonul, dar îl puteam pipăi. Avea toate acele abtibilduri în 
lateral? Da? 

Da. Tocmai furasem de la Masha telefonul lui Charles. 

M-am răsucit înapoi, încet, încet, şi tot încet, încet, încet, 


am întins din nou mâna către buzunarul Mashei. Telefonul 
ei era mai mare şi mai voluminos, cu o cameră mai bună şi 
cine mai ştie cu ce altceva? 

Mai trecusem o dată prin asta - motiv pentru care mi-a 
fost ceva mai uşor. Din nou milimetru cu milimetru, i l-am 
tras din buzunar, oprindu-mă de două ori, când a fornăit şi 
a tresărit. 

1-l luasem şi începeam să mă retrag de-a-ndărătelea 
când mâna ei a zvâcnit, iute ca un şarpe, şi m-a prins de 
încheietură, strâns, hârjâindu-mi cu unghiile oasele mici, 
delicate, de sub baza palmei. 

Am icnit şi am rămas cu ochii în ochii ei larg deschişi, 
care mă fixau. 

— Eşti atât de idiot, a spus, pe tonul unei conversații 
banale, luându-mi telefonul şi apăsându-i tastele cu 
degetele celeilalte mâini. Cum aveai de gând să-l 
deblochezi? 

370 

Am înghițit în sec. Mi-am simţit oasele încheieturii 
frecându- se unul de altul. Mi-am muşcat buza ca să nu tip. 

Ea a continuat să tasteze cu mâna liberă. 

— Cu chestia asta voiai să fugi? Mi-a arătat fotografia în 
care eram cu toţii, Darryl şi Jolu, Van şi eu. Cu poza asta? 

N-am răspuns. Încheietura mea părea gata să se 
sfărâme. 

— Poate ar trebui s-o şterg pur şi simplu, să te scap de 
ispită. 

Mâna liberă a continuat să i se agite. Telefonul a întrebat- 
o dacă era sigură şi a fost nevoită să se uite, ca să 
găsească butonul potrivit. 

Atunci m-am clintit. Încă mai aveam telefonul lui 

Charles în mâna cealaltă şi l-am repezit peste mâna cu 
care mă zdrobea, cu toată puterea de care eram în stare, 
lovindu- mă cu încheieturile degetelor de masa de 
deasupra. 

Am pocnit-o cu atâta forţă încât telefonul s-a făcut praf, 
iar ea a tipat şi mâna i s-a desfăcut, fără vlagă. Eu am 
rămas în mişcare, întinzându-mă către mâna cealaltă, către 


telefonul ei acum deblocat, cu degetul mare încă deasupra 
butonului OK. 

Am  pornit-o pe coridorul îngust în patru labe, 
îndreptându- mă către lumină. Am simţit de două ori 
mâinile ei plesnindu-mă peste labele picioarelor şi peste 
glezne şi am fost nevoit să împing într-o parte câteva dintre 
lăzile care ne zideau ca pe un faraon în mormânt. Câteva s- 
au prăbuşit în spatele meu şi am auzit-o pe Masha 
mormăind din nou. 

Uşa glisantă a camionului era întredeschisă şi m-am 
aruncat într-acolo, târându-mă pe sub ea. Scara fusese 
îndepărtată şi m-am pomenit atârnând deasupra drumului, 
alunecând către el cu capul înainte, dând cu capiii de asfalt 
cu o bufnitură 

371 

înfundată, care mi-a răsunat în urechi ca un gong. M-am 
ridicat cu greu în picioare, ţinându-mă de bara de protecţie 
şi trăgând cu disperare în jos de mânerul uşii, pe care-am 
reuşit s-o închid brusc. Masha a tipat înăuntru - probabil îi 
prinsesem vârfurile degetelor. Mi-a venit să vărs, însă n-am 
făcut-o. 

În schimb am încuiat uşa cu lacătul. 

Capitolul 20 

Pe moment, niciunul dintre cei trei tipi nu era prin 
preajmă, aşa că am plecat. Capul mă durea atât de tare 
încât am crezut că sângera, dar mâinile duse la locul 
dureros mi-au rămas uscate. Glezna sucită îmi înţepenise în 
camion, aşa că alergam ca o marionetă dezarticulată, dar 
nu m-am oprit decât o singură dată, ca să anulez ştergerea 
fotografiei de pe telefonul Mashei. l-am închis staţia radio - 
atât ca să-i economisesc bateria cât şi ca să nu poată fi 
folosit ca să mi se ia urma - şi i-am fixat temporizatorul de 
intrare în modul economic la două ore, cel mai lung interval 
disponibil. Am încercat să-l setez astfel încât să nu ceară 
parolă la ieşirea din această stare, dar şi pentru aşa ceva 
era nevoie de o parolă. 

Trebuia pur şi simplu să apăs câte o tastă măcar o dată 
la fiecare două ore până când descopeream o metodă de a 


descărca fotografia din telefon. Ceea ce însemna că aveam 
nevoie de-un încărcător. 

Nu-mi făcusem niciun plan. Îmi trebuia unul. Trebuia să 
mă aşez, să intru online - să-mi dau seama ce era de făcut 
în continuare. Mă săturasem să-i tot las pe alţii să facă 
planuri 

373 

în locul meu. Nu mai voiam să acționez ţinând cont de 
ceea ce făceau Masha, sau DHS-ul, sau tata. Sau Ange? Ei, 
poate că aveam să acţionez ţinând cont de Ange. De fapt, 
aşa ar fi fost minunat. 

Mă furişam pur şi simplu în josul dealului, luând-o pe alei 
ori de câte ori puteam, amestecându-mă în gloata din 

Tenderloin. N-aveam în gând nicio destinaţie. La fiecare 
câteva minute îmi duceam mâna în buzunar şi apăsam pe 
una dintre tastele telefonului Mashei, ca să nu-l las să intre 
în modul economic. Era o proeminentă stânjenitoare aşa 
cum stătea, desfăcut, în buzunarul jachetei. 

M-am oprit şi m-am sprijinit de zidul unei clădiri. Glezna 
mă ucidea. Oricum, unde mă aflam? 

O'Farrel, pe Hyde Street. În faţa unui salon de masaj 
asiatic dubios. Picioarele mele trădătoare mă aduseseră 
înapoi, acolo unde începuse totul - acolo unde fusese 
făcută fotografia de pe telefonul Mashei, cu câteva secunde 
înainte ca Bay Bridge să sară în aer şi ca viaţa să mi se 
schimbe pentru totdeauna. 

îmi doream să mă aşez pe bordură şi să mă strâng ghem, 
dar asta nu mi-ar fi rezolvat problemele. Trebuia s-o sun pe 

Barbara Stratford, să-i spun ce se-ntâmplase. Să-i arăt 
fotografia lui Darryl. 

Ce era în capul meu? Trebuia să-i arăt clipul video, cel pe 
care mi-l trimisese Masha - cel în care şeful Statului Major 
era încântat de atacurile din San Francisco şi recunoştea că 
ştie când şi unde vor avea loc următoarele, şi că el n-avea 
să le oprească, fiindcă-l ajutau pe candidatul lui să fie 
reales. 

Ei, atunci aveam un plan: să intru în legătură cu Barbara, 
să-i dau documentele, să fie tipărite. Probabil că Vampmob 


scosese oamenii din fire, îi făcuse să creadă că eram într- 
adevăr 

374 

o şleahtă de terorişti. Bineînţeles că, în momentul când îl 
pusesem la cale, nu mă gândisem decât ce metodă bună 
de distragere a atenţiei avea să fie, nu cum avea să i se 
pară vreunui tată de familie fan NASCARI din Nebraska. 

Aveam s-o sun pe Barbara, şi aveam s-o fac la modul 
inteligent, de la un telefon public, punându-mi gluga, astfel 
încât inevitabila cameră de televiziune cu circuit închis să 
nu-mi poată obţine fotografia. Am căutat o monedă de un 
sfert de dolar în fundul buzunarului şi am frecat-o cu poala 
cămâăşii ca să-i şterg amprentele. 

Am luat-o în josul dealului, coborând tot mai mult şi mai 
mult, către telefoanele publice din staţia BART. Am ajuns 
într-o staţie de troleu şi am zărit coperta săptămânalului 

Bay Guardian, în vârful mormanului înalt de exemplare 
de lângă un vagabond negru, care mi-a zâmbit. 

— Vino să citeşti coperta, e gratis - dar o să te coste 
totuşi cincizeci de cenți dacă vrei să te uiţi înăuntru. 

Titlul era tipărit cu cele mai mari caractere de care le 
văzusem de la 11 septembrie încoace: 

DIN GITMO-DIN-GOLF 

lar dedesubt, cu litere ceva mai mici: 

1 NASCAR Dad, termen apărut în 2004, în timpul 
campaniei electorale din Statele Unite, folosit pentru a 
defini bărbaţii de peste 25 de ani din extremitatea de jos a 
clasei mijlocii (lower middle class), locuitori ai statelor din 
sudul şi centrul SUA, mai degrabă conservatori, creştini 
practicanți, împotriva avorturilor şi a diversității şi, 
bineînţeles, fani ai curselor auto NASCAR. Deşi convingerile 
lor îi plasează între votanţii republicanilor, faptul că au un 
risc ridicat de pierdere a slujbelor îi poate determina să 
voteze cu democraţii (n. Red.). 

375 

„Cum ne-a ţinut DHS copiii şi prietenii în închisori 
secrete, dincolo de pragul nostru 

De Barbara Stratford, în exclusivitate pentru Bay 


Guardian." 

Vânzătorul de ziare a clătinat din cap. 

— Îţi vine să crezi? m-a întrebat. Chiar aici, în San 
Francisco. 

Omule, guvernul pute. 

Guardian era teoretic gratuit, dar tipul părea să deţină 
controlul asupra pieţei locale a exemplarelor sale. Aveam 
un sfert de dolar în mână. L-am aruncat în bolul lui şi am 
căutat încă o monedă. De data asta nu m-am mai ostenit să 
şterg amprentele. 

„Ni se spune că lumea s-a schimbat pentru totdeauna în 
ziua când Bay Bridge a fost aruncat în aer de o grupare 
necunoscută. 

Mii dintre prietenii şi vecinii noştri au murit în ziua aceea. 
Aproape niciunul dintre ei n-a mai fost găsit, se presupune 
că rămăşiţele se odihnesc în portul oraşului. 

Dar o poveste extraordinară, istorisită reporterului care 
semnează acest articol de un tânăr arestat de DHS la 
câteva minute după explozie, sugerează că propriul nostru 
guvern i-a ridicat pe mulţi dintre cei crezuţi mori, 
reţinându-i în mod ilegal pe Treasure Island, care a fost 
evacuată şi declarată zonă interzisă la scurt timp după 
explozia bombelor..." 

M-am aşezat pe o bancă - am remarcat, cuprins de 
furnicături care mi-au zbârlit părul de pe ceafă, că era 
aceeaşi bancă pe care-l aşezasem pe Darryl să se 
odihnească după ce scăpaserăm din staţia BART - şi am 
citit articolul de la un capăt la altul. A fost nevoie de un 
efort imens ca să nu izbucnesc în plâns chiar acolo. Barbara 
găsise nişte fotografii 

376 

cu mine şi Darryl pierzându-ne vremea împreună şi erau 
înşiruite alături de text. Niciuna nu era mai veche de 
douăsprezece luni, dar arătam cu mult mai tânăr în ele, de 
parcă aş fi avut zece sau unsprezece ani. Mă maturizasem 
foarte mult în ultimele două luni. 

Articolul era foarte frumos scris. Mă simţeam ultragiat în 
numele sărmanilor copii despre care povestea, pentru a-mi 


aminti apoi că era vorba chiar despre mine. Biletul lui Zeb 
era acolo, cu scrisul lui neciteţ reprodus într-o versiune mai 
mare, pe o jumătate de coală de ziar. Barbara scosese la 
lumină mai multe informaţii despre copii care lipseau şi 
erau crezuţi morţi, o listă lungă, şi se întreba câţi fuseseră 
închişi acolo, pe insulă, la numai câţiva kilometri de casele 
părinţilor lor. 

Am căutat o altă monedă de un sfert de dolar în buzunar, 
apoi m-am răzgândit. Care erau şansele ca telefonul 
Barbarei să nu fie urmărit? N-aveam cum s-o sun în 
momentul acela, nu direct. Aveam nevoie de un 
intermediar care să intre în legătură cu ea şi să-i spună să 
ne-ntâlnim undeva, în sud. Cam atât în privinţa planurilor. 

Ceea ce îmi trebuia, îmi trebuia cu adevărat, era Xnetul. 

Cum naiba aş fi putut intra online? Wifinderul telefonului 
meu clipea nebunește - eram înconjurat de reţele wireless, 
dar n-aveam un Xbox, un televizor şi un DVD cu 

Paranoidlinux pentru bootare. Wifi, Wifi pretutindeni... 

Atunci i-am observat. Doi puştani, cam de vârsta mea, în 
mijlocul mulţimii din vârful scărilor care coborau către 
BART. 

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost felul în care mergeau, 
oarecum cu stângăcie, dând peste navetişti şi peste turişti. 
Fiecare ţinea câte o mână în buzunar şi chicoteau ori de 
câte ori li se întâlneau privirile. Nimic n-ar fi putut spune 
mai clar că 

377 

bruiau, dar mulţimea nu le dădea atenţie. Când eşti în 
cartierul ăla, e de aşteptat să eviţi vagabonzii şi ţicniţii, aşa 
că nu te uiţi în ochii nimănui, nu te uiţi deloc în jur, dacă te 
poţi abţine. 

M-am apropiat de unul dintre ei. Părea foarte tânăr, dar 
nu putea fi mai tânăr decât mine. 

— Hei, am spus. Hei, băieţi, puteţi veni încoace pentru o 
clipă? 

S-a prefăcut că nu mă aude. S-a uitat exact prin mine, 
aşa cum procedezi cu un vagabond. 

— Haideţi, am adăugat. N-am o grămadă de timp. Apoi l- 


am apucat de umăr şi i-am şuierat la ureche: Mă urmăreşte 
poliţia. Sunt de pe Xnet. 

Acum părea speriat, de parcă ar fi vrut s-o ia la fugă, iar 
prietenul lui se apropia de noi. 

— Vorbesc serios, am adăugat. Nu vă rog decât să m- 
ascultați. 

Prietenul lui a ajuns lângă noi. Era mai înalt şi mai vânjos 

— ca Darryl. 

— Hei, a zis. S-a-ntâmplat ceva? 

Celălalt i-a şoptit ceva la ureche. Arătau amândoi de 
parcă ar fi avut de gând s-o ia la fugă. 

Mi-am smuls de sub braț exemplarul din Bay Guardian, 
care a foşnit când l-am fluturat în faţa lor. 

— Deschideţi-l la pagina cinci, OK? 

L-au deschis. S-au uitat la titlu. La fotografie. La mine. 

— Oh, tipule, a zis primul. Suntem atât de nedemni. 

Mi-a zâmbit ca un nebun, iar cel voinic m-a bătut pe 
spate. 

— Nu st poate... Eşti M... 

l-am astupat gura cu palma. 

— Veniţi aici, OK? 

378 

l-am dus pe banca mea. Am observat că dedesubt, pe 
trotuar, era o pată veche, maronie. Sângele lui Darryl? Mi s- 
a făcut pielea ca de găină. Ne-am aşezat. 

— Mă numesc Marcus, am spus, înghițind în sec, cu 
greutate, în timp ce le dezvăluiam numele meu adevărat 
celor doi, care mă ştiau deja drept MIk3y. Îmi aruncam în 
aer acoperirea, dar Bay Guardian făcuse deja legătura în 
locul meu. 

— Nate, a spus cel mai scund. 

— Liam, a spus cel voinic. Tipule, e o asemenea onoare 
să te cunoaştem. Eşti eroul nostru fără egal... 

— Nu spune asta, am zis. Nu spune asta. Voi doi sunteţi 
ca o reclamă sclipitoare care spune: „Eu bruiez, vă rog să 
mă puneţi după gratii, la Gitmo-din-Golf.“ N-aţi fi putut sări 
în ochi mai mult de-atât. 

Liam părea gata să plângă. 


— Nu-ţi face griji, n-o să fiţi arestaţi. O să vă dau câteva 
sfaturi, mai târziu. 

A reînceput să radieze. Era bizar de evident că amândoi îl 
idolatrizau pe Mlk3y, şi că erau gata să facă tot ce aveam 
să le cer. Zâmbeau ca nişte idioţi. Mă făceau să mă simt 
stânjenit, să am o senzaţie neplăcută în stomac. 

— Ascultaţi-mă. Trebuie să intru pe Xnet, acum, fără să 
mă duc acasă sau în orice loc din apropierea casei. Voi doi 
locuiţi pe-aici? 

— Eu da, a răspuns Nate. Pe California Street, în capătul 
de sus. E ceva de mers - pe dealuri abrupte. 

Pe care abia le coborâsem. Masha era undeva, acolo sus. 

Cu toate astea, lucrurile stăteau mai bine decât aveam 
dreptul să sper. 

— Să mergem, am spus. 

379 

Nate mi-a împrumutat şapca lui de baseball şi am făcut 
schimb de jachete. Nu mă  îngrijora posibilitatea 
recunoaşterii mersului, nu cu glezna care îmi zvâcnea aşa 
cum o făcea - şchiopătam ca un figurant din filmele cu 
cowboy. 

Nate locuia într-un apartament imens, cu patru 
dormitoare, de pe culmea Nob Hill. Clădirea avea un portar 
în haină roşie împodobită cu brocart auriu, care şi-a dus 
mâna la chipiu, i-a spus „domnule Nate“ şi ne-a urat tuturor 
bun-venit. Apartamentul era imaculat şi mirosea a lac 
pentru mobilă. Am încercat să nu privesc cu gura căscată 
locuinţa care valora, probabil, două milioane de dolari. 

— Tata, mi-a explicat el. A lucrat la o bancă de învestiţii. 

O mulţime de asigurări de viaţă. A murit când aveam 
paisprezece ani şi noi am primit totul. Erau divorţaţi de ani 
de zile, dar a trecut-o pe mama ca beneficiară. 

Fereastra înaltă cât peretele oferea o privelişte uluitoare 
a celeilalte coaste a dealului, până jos, la Fisherman's 
Wharf, la ciotul urât al Bay Bridge, la aglomerarea de 
macarale şi camioane. 

Prin ceaţă, am reuşit să desluşesc cu greu Treasure 

Island. Uitându-mă astfel în jos, simţeam imboldul 


nebunesc de a sări în gol. 

Am intrat online folosind Xboxul lui şi un ecran uriaş cu 
plasmă din camera de zi. El mi-a arătat cât de multe reţele 

Wifi deschise erau vizibile din acel punct avantajos - vreo 
douăzeci-treizeci. Era un loc foarte bun pentru un Xneter. 

în contul meu MIk3y erau o grămadă de e-mailuri. 

20.000 de mesaje noi de când eu şi Ange plecaserăm de 
la ea de acasă, în dimineaţa aceea. Foarte multe erau din 
partea presei, cereri de interviuri revelatoare pentru viitor, 
dar grosul provenea de la Xneteri, oameni care citiseră 
povestea 

380 

din Guardian şi voiau să-mi spună că erau gata să facă 
orice ca să m-ajute, orice aş fi avut nevoie. 

De aici a pornit. Lacrimile au început să mi se 
rostogolească pe obraji. 

Liam şi Nate au schimbat o privire. Am încercat să mă 
opresc, dar fără niciun rezultat. Nate s-a îndreptat spre o 
bibliotecă din lemn de stejar de pe perete şi a basculat un 
raft, deschizând astfel un bar şi expunând vederii şiruri 
strălucitoare de sticle. A umplut un pahar cu ceva maro- 
auriu şi mi l-a adus. 

— Un whisky irlandez excelent, a spus. Favoritul mamei. 

Avea gust de foc, şi de aur. Am sorbit, încercând să nu 
mă sufoc. Băuturile tari nu-mi prea plăceau, dar asta era 
altceva. 

Am respirat de mai multe ori, adânc. 

— Mulţumesc, Nate. 

El arăta de parcă tocmai i-aş fi oferit o medalie. Era băiat 
bun. . 

— In regulă, am spus, şi am luat tastatura. 

Cei doi m-au urmărit fascinaţi în timp ce-mi răsfoiam e- 
mailurile pe ecranul gigantic. 

Ceea ce căutam în primul rând era un mesaj de la Ange. 

Era posibil să fi scăpat. Intotdeauna există o şansă. 

Eram un idiot fiindcă speram. Nu primisem nimic de la 
ea. Am început să trec mesajele în revistă cât mai repede 
cu putinţă, separând solicitările presei, mesajele de la fani, 


pe cele agresive, spamurile... 

Şi în momentul acela am găsit-o: o scrisoare de la Zeb. 

> N-a fost plăcut să mă trezesc în dimineaţa asta şi să 
găsesc în paginile unui ziar scrisoarea pe care am crezut 

381 

c-o vei distruge. N-a fost plăcut deloc. M-a făcut să mă 
simt... vânat. 

> Dar acum înţeleg de ce ai făcut-o. Nu ştiu dacă pot să- 
ţi aprob tacticile, dar e uşor de înţeles că ai avut motive 
întemeiate. 

> Dacă citeşti asta, înseamnă că e extrem de posibil să 
fii într-o ascunzătoare. 

Nu e simplu. Am învăţat asta. Am învăţat multe altele. 

> Te pot ajuta. Trebuie să fac asta pentru tine. Tu faci tot 
ce poţi pentru mine. (Chiar dac-o faci fără permisiunea 
mea.) 

> Răspunde-mi dacă primeşti mesajul, dacă eşti fugar şi 
singur. Sau răspunde-mi dacă eşti prizonier, dacă eşti în 
puterea prietenilor noştri de la Gitmo, dacă acum cauţi o 
cale de a pune punct durerii. Dacă eşti în mâinile lor, o să 
faci ceea ce-ţi spun ei. Ştiu asta. Îmi asum riscul. 

> Pentru tine, MIk3y. 

— Uaaau, a făcut Liam. Tiiipule. 

Am vrut să-l pocnesc. M-am întors, gata să spun ceva 
cumplit, să-l jignesc, dar se uita la mine cu nişte ochi cât 
farfuriile, părând gata să cadă în genunchi şi să mă 
venereze. 

— Pot să spun, a întrebat Nate, pot să spun că ocazia de 
a te ajuta e cea mai mare onoare care mi s-a făcut în viaţa 
mea? 

Pot s-o spun? 

382 

De data asta am roşit. Nu era nimic de făcut. Cei doi erau 
genul fascinat de staruri, cu toate că eu nu eram un star, 
cel puţin nu în viziunea mea. 

— Băieți, se poate... am înghiţit în sec. Pot avea un strop 
de intimitate? 

S-au furişat afară din încăpere ca nişte căţeluşi răi, iar eu 


m-am simţit ca un manipulator. Am tastat repede. 

> Am plecat, Zeb. Şi sunt fugar. Am nevoie de tot 
ajutorul pe care-l pot găsi. Vreau să termin acum cu asta. 

Mi-am adus aminte să scot telefonul Mashei din buzunar 
şi să-l îmboldesc ca să-l împiedic să intre în modul 
economic. 

Băieţii m-au lăsat să folosesc duşul, mi-au dat haine de 
schimb şi un rucsac nou, încărcat cu jumătate din trusa lor 
în caz de cutremur - batoane energizante, medicamente, 
plasturi calzi şi reci şi un sac de dormit vechi. Au strecurat 
înăuntru chiar şi un Xbox Universal de rezervă, cu 
Paranoidlinux gata încărcat. Era un gest frumos. A trebuit 
să refuz un pistol de semnalizare. 

Am continuat să-mi verific e-mailurile, să văd dacă îmi 
răspunsese Zeb. Am răspuns la mesajele fanilor. Am 
răspuns la mesajele presei. Am şters mesajele jignitoare. 
Mă aşteptam, în mare măsură, să găsesc ceva de la Masha, 
dar probabil că se afla acum la jumătatea drumului spre 
L.A., cu degetele rănite, nevând cum să tasteze. l-am 
îmboldit din nou telefonul. 

Cei doi m-au încurajat să trag un pui de somn şi, pentru 
un scurt moment ruşinos, am devenit pe de-a-ntregul 
paranoic, gândindu-mă că poate intenționau să mă trădeze 
imediat ce aş fi adormit. Ceea ce era o idioţenie - ar fi putut 
s-o facă la fel de uşor când eram treaz. Pur şi simplu nu 
reuşeam 

383 

să procesez faptul că se gândeau atât de mult la mine. 
Ştiusem, teoretic, că existau oameni gata să-l urmeze pe 
MIk3y. 

li întâlnisem pe unii în dimineaţa aceea, strigând MUŞCĂ 

MUŞCA MUŞCA şi făcând-o pe vampirii în Centrul Civic. 

Dar cu aceştia doi totul era mai individualizat. Erau pur şi 
simplu nişte tipi de treabă, prostuţi. Mi-ar fi putut fi prieteni 
în zilele dinaintea Xnetului, pur şi simplu doi camarazi 
alături de care aş fi putut trăi aventurile adolescenţei. Se 
înrolaseră voluntari în armată, în armata mea. Aveam o 
responsabilitate faţă de ei. Lăsaţi de capul lor, ar fi fost 


prinşi, nu era decât o chestiune de timp. Erau prea 
încrezători. 

— Băieți, ascultaţi-mă o clipă. Trebuie să vorbim despre 
ceva serios. 

Aproape c-au luat poziţia de drepţi. Ar fi fost amuzant 
dacă n-ar fi fost atât de înfricoşător. 

— lată care e problema. Acum, după ce m-aţi ajutat, e 
de-a dreptul periculos. Dacă sunteţi prinşi, sunt prins şi eu. 
Vor scoate de la voi tot ce ştiţi... Am ridicat mâna ca să le 
previn protestele. Nu, staţi. Voi n-aţi trecut prin asta. Toată 
lumea vorbeşte. Toată lumea cedează. Dacă sunteţi 
vreodată prinşi, spuneţi-le totul, imediat, cât de repede 
puteţi, cât de mult puteţi. În final vor afla oricum. Aşa 
lucrează ei. 

Dar n-o să fiţi prinşi, şi iată de ce: nu mai bruiaţi. Sunteţi 
retraşi din serviciul activ. Sunteţi o... mi-am sondat 
memoria, în căutarea unor cuvinte din vocabularul 
thrillerelor de spionaj... Sunteţi o celulă adormită. 
Suspendaţi totul. g 

Întoarceţi-vă la vieţile voastre de copii normali. Într-un fel 
sau altul, o să distrug chestia asta, o să dau totul în vileag, 
o să-i pun capăt. Sau în cele din urmă mă vor prinde, mă 
vor lichida. Dacă nu primiţi nicio veste de la mine în 
şaptezeci şi două de ore, presupuneţi că m-au înhăţat. Pe 
urmă faceţi 

384 

ce vreţi. Dar în aceste trei zile - şi întotdeauna, dacă fac 
ceea ce încerc să fac - întrerupeţi orice ofensivă. Imi 
promiteţi? 

Mi-au făgăduit solemn. M-am lăsat convins să dorm, dar 
i-am pus să jure că mă vor trezi o dată pe oră. Trebuia să 
împung telefonul Mashei şi voiam să aflu imediat dacă Zeb 
reintra în legătură cu mine. 

A ales drept loc de întâlnire un vagon BART, fapt pentru 
care eram nervos. Sunt pline de camere de luat vederi. 

Dar Zeb ştia ce face. Mi-a dat întâlnire în ultimul vagon al 
unui anumit tren care pleca din Powell Street Station, la o 
oră când era plin cu trupuri înghesuite. El s-a apropiat de 


mine prin înghesuială, şi bunii navetişti din San Francisco i- 
au făcut loc, au creat golul care-i înconjoară întotdeauna pe 
vagabonzi. 

— Mă bucur să te revăd, a murmurat, cu faţa către uşă. 

Privind în geamul întunecat, am văzut că nu era nimeni 
destul de aproape ca să tragă cu urechea - nu fără un soi 
de microfon de captare foarte eficient şi, dacă ştiau destul 
de multe ca să vină acolo cu aşa ceva, atunci eram morţi 
oricum. 

A“ A- Şi eu, frate, am răspuns. Imx... îmi pare rău, ştii? 

— Taci. Să nu-ţi pară rău. Eşti mai curajos decât mine. 

Acum eşti gata să te-ascunzi? Să dispari? 

— In legătură cu asta... 

—Da? 

— Nu e ăsta planul. 

— Oh, a făcut el. 

— Ascultă-mă, OK? Am - am fotografii, clipuri video. 

Chestii care dovedesc într-adevăr ceva. Mi-am dus mâna 
la buzunar şi am îmboldit telefonul Mashei. Pe drum, îi 
cumpărasem un încărcător din Union Square, mă oprisem 

385 

şi îl pusesem în priză într-o cafenea, destul de mult 
pentru ca pe indicatorul bateriei să apară patru din cele 
cinci bare. Trebuie să ajung la Barbara Stratford, reportera 
de la Guardian, am continuat. Dar probabil c-o urmăresc - 
ca să vadă dacă nu apareu. 

— Şi nu crezi că mă pândesc şi pe mine? Dacă planul tău 
presupune că trebuie s-ajung la o distanţă mai mică de un 
kilometru de casa sau de biroul acestei femei... 

— Vreau s-o convingi pe Van să vină la o-ntâlnire cu 
mine. Darryl ţi-a povestit despre Van? Fata... 

— Mi-a povestit. Da, mi-a povestit. Nu crezi că e 
supravegheată şi ea? Că sunteţi supravegheați cu toţii, voi, 
cei care-aţi fost arestaţi? 

— Cred că e. Dar nu cu atât de mare atenţie. Şi Van are 
mâinile cu desăvârşire curate. N-a colaborat niciodată la 
niciunul dintre... Am înghiţit în sec. La proiectele mele. Aşa 
că s-ar putea să se agite mai puţin în privinţa ei. Dacă sună 


la Bay Guardian şi solicită o întrevedere ca să explice că eu 
spun prostii, poate c-o vor lăsa să menţină legătura. 

El s-a holbat la uşă timp îndelungat. 

— Ştii ce se-ntâmplă când ne prind din nou. 

Nu era o întrebare. 

Am dat din cap. 

— Eşti sigur? O parte dintre oamenii care erau cu noi pe 

Treasure Island au fost luaţi de-acolo în elicoptere. Au 
fost duşi „în larg“. Există ţări la ale căror servicii în materie 
de tortură poate apela America. Ţări unde putrezeşti pe 
vecie. 

Ţări în care îţi doreşti pur şi simplu să se termine totul, să 
te pună să sapi un şanţ şi să te-mpuşte în ceafă când stai 
pe marginea lui. Am înghiţit în sec şi-am dat din cap. Merită 
să rişti? Te-ai putea ascunde pentru foarte, foarte mult 
timp. 

386 

S-ar putea ca într-o bună zi să ne recăpătăm ţara. Putem 
aştepta până atunci. 

Am clătinat din cap. 

— Nu poţi aranja să se rezolve ceva fără să faci nimic. 

E ţara noastră. Ne-au luat-o. Teroriştii care ne-au atacat 
sunt încă în libertate - dar noi nu suntem. Nu pot să mă 
ascund un an, zece ani, toată viaţa mea, aşteptând să-mi 
fie înmânată libertatea. Libertatea e un lucru pe care 
trebuie să ţi-l iei singur. 

În după-amiaza aceea, Van a plecat de la şcoală ca de 
obicei, stând în spatele autobuzului, cu un grup compact de 
prietene, râzând şi glumind cum făcea întotdeauna. Toţi 
ceilalţi pasageri au remarcat-o în mod special, era atât de 
gălăgioasă şi, pe deasupra, mai purta şi pălăria aia stupidă, 
imensă, cu borurile căzute, parcă luată din recuzita unei 
piese de teatru, puse în scenă la liceu, despre spadasinii 
din Renaştere. 

Nimeni nu i-a dat atenţie fetiţei asiatice timide care a 
coborât cu câteva staţii înainte de BART. Era îmbrăcată într- 
o simplă uniformă veche de şcoală şi mergea privind 
sfioasă în jos. În plus, în momentul acela, zgomotoasa fată 


coreeană a scos un chiot şi prietenele ei i s-au alăturat, 
râzând atât de tare încât până şi şoferul a încetinit, s-a 
răsucit în scaun şi le-a aruncat o privire urâtă. 

Van s-a grăbit s-o ia în josul străzii, mergând cu capul 
plecat, cu părul legat la spate şi lăsat să cadă pe gulerul 
demodatei ei jachete matlasate. Îşi strecurase în pantofi 
ştaifuri care o făceau să se împleticească, stânjenită de cei 
câţiva centimetri adăugaţi înălţimii sale, şi îşi scosese 
lentilele de contact, înlocuindu-le cu ochelarii care îi 
plăceau cel mai puţin, cei cu lentile imense, ce îi ascundeau 
jumătate din 

387 

faţă. Deşi o aşteptam în adăpostul din staţia de autobuz 
şi ştiam când trebuia să sosească, abia am recunoscut-o. 
M-am ridicat şi am mers în spatele ei, traversând strada şi 
urmărind-o pe întinderea unei jumătăţi de cvartal. 

Oamenii care treceau pe lângă mine se grăbeau să se 
uite în altă parte. Arătam ca un puşti vagabond, cu o 
pancartă soioasă de carton, cu un pardesiu murdar, cu un 
rucsac imens, plin până la refuz, cu bandă adezivă peste 
rupturi. 

Nimeni nu vrea să se uite la un copil al străzii, fiindcă, 
dacă îi întâlneşti privirea, s-ar putea să-ţi ceară nişte 
mărunţiş. 

Mă plimbasem toată după-amiaza prin Oakland şi 
singurele persoane care îmi vorbiseră fuseseră un martor al 
lui lehova şi un scientolog, amândoi încercând să mă 
convertească. Mi se păruse scabros, ca avansurile unui 
pervers. 

Van urmărise instrucţiunile pe care i le scrisesem cu 


grijă. 
Zeb i le dăduse în acelaşi mod în care îmi dăduse mie 
biletul în faţa şcolii - ciocnindu-se cu ea când aştepta 


autobuzul şi scuzându-se din abundență. li scrisesem biletul 
cu simplitate, explicându-i detaliat totul: Ştiu că nu eşti de 
acord. 

Te înţeleg. Dar asta e, asta e cea mai importantă favoare 
pe care ţi-am cerut-o vreodată. Te rog. Te rog. 


Ea venise. Ştiam că avea să vină. Ne lega un trecut 
îndelungat, pe Van şi pe mine. Şi nici ei nu-i plăcea ce se 
întâmplase în lume. În plus - o voce diabolică îmi chicotise 
în minte - acum, după apariţia articolului Barbarei, 
devenise suspectă. 

Am mers aşa de-a lungul a şase sau şapte cvartale, 
uitându- ne cine se afla în apropierea noastră, ce maşini 
treceau pe lângă noi. Zeb îmi vorbise despre cinci 
urmăritori, erau cinci persoane diferite, sub acoperire, care 
te urmăreau cu schimbul, fiind aproape imposibil să le 
remarci. Trebuia 

388 

să te duci într-un loc pe de-a-ntregul pustiu, unde oricine 
altcineva ar fi ieşit în evidenţă, ca o muscă-n lapte. 

Pasajul superior de acces către 880 era doar la câteva 
cvartale de staţia BART Coliseum şi, cu tot ocolul pe care-l 
făcusem eu şi Van, n-a durat mult să ajungem acolo. 
Zgomotul de deasupra capetelor noastre era pur şi simplu 
asurzitor. Din câte îmi puteam da seama, în jur nu se afla 
nimeni altcineva. Vizitasem locul înainte de a i-l sugera lui 
Van în bilet, având grijă să verific dacă nu existau 
ascunzători. Nu era niciuna. 

Odată ce s-a oprit la locul întâlnirii, am mărit pasul ca s-o 
ajung din urmă. M-a privit clipind ca o bufniţă în spatele 
ochelarilor. 

— Marcus, a spus, şi ochii i s-au umplut de lacrimi. 

Am descoperit că plângeam şi eu. Eram un fugar de-a 
dreptul lamentabil. Prea sentimental. 

M-a îmbrăţişat cu atâta putere încât mi s-a tăiat 
răsuflarea. 

l-am răspuns strângând-o în braţe încă şi mai tare. 

Apoi m-a sărutat. 

Nu pe obraz, nu ca o soră. De-a dreptul pe buze, un sărut 
fierbinte, umed, plin de dorinţă, care-a părut să dureze o 
veşnicie. Am fost atât de copleşit de emoție... 

Nu, astea-s baliverne. Ştiam foarte bine ce fac. l-am 
răspuns la sărut. 

Pe urmă m-am oprit şi am îndepărtat-o, aproape 


împingând-o. 

— Van, am spus, cu răsuflarea tăiată. 

— Ups, a zis ea. 

— Van, am repetat. 

— îmi cer scuze, a spus ea. Eu... 

Ceva mi-a trecut prin minte chiar atunci, ceva de care ar 
fi trebuit să-mi dau seama cu mult, mult timp în urmă. 

389 

— Îţi plac, nu-i aşa? 

Ea a dat din cap, cu un aer mizerabil. 

— De ani de zile, a răspuns. 

Oh, Doamne. Şi Darryl, în toţi aceşti ani, atât de 
îndrăgostit de ea, şi ea nu avusese tot timpul ochi decât 
pentru mine, dorindu-mă pe ascuns. Şi eu sfârşisem 
împreună cu Ange. 

Ange spunea că nu se-nţelesese niciodată cu Van. Şi eu 
alergam încoace şi încolo, intrând în atât de multe necazuri. 

— Van, am spus. Van, îmi pare atât de rău. 

— Las-o baltă, a zis ea, uitându-se în altă parte. Ştiu că 
nu se poate. Am vrut pur şi simplu s-o fac acum, în caz că 
niciodată... 

Şi-a înghiţit cuvintele. 

— Van. Am nevoie să faci ceva pentru mine. Ceva 
important. 

Trebuie să te întâlneşti cu ziarista de la Bay Guardian, 

Barbara Stratford, cea care-a scris articolul. Trebuie să-i 
dai ceva. 

l-am explicat ce era cu telefonul Mashei, i-am povestit 
despre clipul video pe care mi-l trimisese ea. 

— La ce vor ajuta toate astea, Marcus? Care e scopul? 

— Van, ai dreptate, cel puţin în parte. Nu putem îndrepta 
lumea riscând vieţile altora. Trebuie să rezolv problema 
spunând ceea ce ştiu. Ar fi trebuit s-o fac de la bun început. 

Când am ieşit din închisoare, ar fi trebuit să mă duc 
direct acasă la tatăl lui Darryl şi să-i povestesc tot ce ştiam. 
Acum am totuşi dovada. Chestia asta - ar putea schimba 
lumea. 

E ultima mea speranţă. Singura speranţă de a-l elibera 


pe 

Darryl, de a avea o viaţă pe care să nu mi-o petrec în 
ilegalitate, ascunzându-mă de poliţişti. lar tu eşti singura 
persoană în care mă pot încrede, singura căreia îi pot cere 
să facă asta. 

— De ce eu? 

390 

— Glumeşti, nu? Uită-te ce bine te-ai descurcat ca s- 
ajungi aici. Eşti o profesionistă. În privinţa asta, eşti cea mai 
bună dintre noi. Eşti singura în care pot avea încredere. De 
aceea te-am ales pe tine. 

— De ce nu prietena ta, Ange? 

l-a rostit numele fără nicio inflexiune, făcând cuvântul să 
pară un bloc de ciment. 

M-am uitat în jos. 

— Credeam că ştii. Au arestat-o. E la Gitmo - pe Treasure 

Island. E deja acolo de câteva zile. 

încercasem să nu mă gândesc la asta, să nu mă gândesc 
ce i s-ar fi putut întâmpla. Acum nu m-am putut opri şi am 
început să suspin. Am simţit o durere în stomac, ca şi cum 
aş fi primit o lovitură de picior, şi mi-am dus mâinile la 
mijloc ca să mă stăpânesc. M-am încovoiat acolo, şi 
următorul lucru pe care-l ştiu e că stăteam pe o parte, 
încovrigat pe prundişul de sub autostradă, cu braţele 
înfăşurate în jurul trunchiului, plângând. 

Van a îngenuncheat lângă mine. 

— Dă-mi telefonul, a spus, cu vocea ca un şuier de furie. 

L-am pescuit din buzunar şi i l-am întins. 

M-am oprit jenat din plâns şi m-am ridicat în capul 
oaselor. 

Ştiam că mucii mi se scurgeau pe obraz. Van mă privea 
pur şi simplu dezgustată. 

— Trebuie să nu-l laşi să intre în modul economic, am 
spus. Am aici un încărcător. 

Am  scotocit în rucsac. De când îl aveam, nu mai 
dormisem pe durata unei nopţi întregi. Programasem 
telefonul să sune din nouăzeci în nouăzeci de minute, ca să 
mă trezesc şi să-l împiedic să adoarmă. 


— Să nu-i închizi nici capacul. 

391 

— Şi clipul video? 

— E mai complicat, am răspuns. Mi-am trimis singur o 
copie, dar nu mai pot intra pe Xnet. 

La nevoie, m-aş fi putut întoarce la Nate şi Liam, ca să 
folosesc iarăşi Xboxul lor, dar nu voiam să risc. 

— Uite, o să-ţi dau numele meu de utilizator şi parola 
pentru server-ul de mail al Partidului Piraților. Va trebui să 
foloseşti TOR ca să-l accesezi - Securitatea Internă e 
hotărâtă să descopere toate persoanele care se conectează 
la serverul ăla. 

— Numele tău de utilizator şi parola, a repetat ea, uşor 
surprinsă. 

— Am încredere în tine, Van. Ştiu că pot avea încredere 
în tine. 

Ea a clătinat din cap. 

— Tu nu-ţi dai niciodată parolele, Marcus. 

— Cred că nu mai are nicio importanţă. Sau reuşeşti, sau 
eu... sau ăsta e sfârşitul lui Marcus Yallow. Poate sunt în 
stare să-mi fac rost de o nouă identitate, dar nu cred. Cred 
că mă vor prinde. Cred c-am ştiut tot timpul că mă vor 
prinde într-o bună zi. 

S-a uitat la mine, acum furioasă. 

— Ce irosire. Oricum, ce rost au avut toate astea? 

Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune, nimic 
nu m-ar fi durut mai mult. Era un alt şut în stomac. Ce 
irosire, de la un capăt la altul, totul inutil. Darryl şi Ange 
dispăruţi. Şi era cu putinţă să nu-mi mai revăd familia 
niciodată. 

lar Departamentul de Securitate Internă continua să-mi 
ţină oraşul şi ţara captive în lumea ţipetelor prelungi ale 
unui irațional delir halucinogen, în care totul era acceptabil, 
în numele stopării terorismului. 

392 

Van mă privea ca şi cum s-ar fi aşteptat să spun ceva, 
dar la asta n-aveam niciun răspuns. M-a lăsat acolo. 

Zeb mă aştepta cu o pizza când m-am întors „acasă” - 


sub un pasaj de acces către o autostradă din Mission pe 
care-l 

luase în stăpânire pentru noapte. Avea un cort 
triunghiular, din rezervele armatei, cu înscripţia COMITETUL 
LOCAL 

DE COORDONARE PENTRU PROTECŢIA PERSOANELOR 
FĂRĂ 

ADĂPOST SAN FRANCISCO. 

Pizza era de la Domino's, rece şi acrită, dar cu toate 
astea delicioasă. 

A. - Îţi place pizza cu ananas? 

Zeb mi-a adresat un zâmbet condescendent. 

—  Gratisrienii nu-şi pot permite să facă mofturi, a 
răspuns. 

— Gratisrienii? 

— Ca vegetarienii, însă noi nu mâncăm decât hrană 
gratuită. 

— Hrană gratuită? 

A rânjit din nou. 

— Ştii tu - mâncare gratis. De la magazinul alimentar 
gratuit. 

— Ai furat-o? 

— Nu, prostule. E de la celălalt magazin. Cel mic, de 
afară, din spatele localului. Din oţel albastru. Cu un miros 
oarecum neplăcut. 

— Ai luat-o din gunoi? 

Şi-a lăsat capul pe ceafă şi a râs pe înfundate. 

— Da, fireşte. Ar fi trebuit să-ţi vezi mutra. Omule, e 

OK. Nu e stricată. Au aruncat-o cu cutie cu tot. La ora 
închiderii pulverizează otravă de şobolani peste toate, dar 
dacă ajungi acolo repede, e OK. Ar trebui să vezi ce-aruncă 
păcăniile! Aşteaptă până la micul dejun. O să-ţi fac o salată 
de fructe de n-o să-ţi vină să crezi. Imediat ce 

393 

o singură căpşună din cutie se face verde şi pufoasă, 
totul ajunge la gunoi... 

Nu l-am mai ascultat. Pizza era foarte bună. Nu se putea 
spune că se stricase stând în containerul de gunoi, sau 


altceva de genul ăsta. Dacă era de proastă calitate, era din 
cauza faptului că provenea de la Domino's - unde făceau 
cea mai rea pizza din oraş. Mâncarea lor nu-mi plăcuse 
niciodată şi renunţasem la ea cu totul după ce aflasem că 
finanţau o gaşcă de politicieni din cale-afară de ţicniţi, după 
părerea cărora încălzirea globală şi evoluția erau 
comploturi sataniste. 

Era totuşi greu să scapi de scârbă. 

Însă puteai privi totul sub un alt unghi. Zeb îmi 
dezvăluise un secret, ceva pe care nu-l  anticipasem: 
existenţa unei întregi lumi ascunse, a unui mod de a te 
descurca fără să faci parte din sistem. 

— Gratisrieni, eh? 

— Şi iaurt, a adăugat el, dând din cap cu vigoare. Pentru 
salata de fructe. 11 aruncă în ziua următoare celei în care 
iese din garanţie, dar nu se poate spune că se face verde 
peste noapte. E iaurt, adică lapte stricat, în esenţă. 

Mi-am înghiţit îmbucătura. Pizza avea un gust ciudat. 

Otravă de şobolani. laurt stricat. Căpşuni cu puf. Era 
nevoie de ceva timp ca să te obişnuieşti cu toate astea. 

Am muşcat încă o bucată. La urma urmelor, pizza de la 

Domino's era mai puţin rea la gust când o mâneai gratis. 

Sacul de dormit primit de la Liam era călduros şi primitor 
după o zi lungă, plină de emoţii istovitoare. Probabil că 

Van luase deja legătura cu Barbara. Probabil că Barbara 
avea clipul video şi fotografia. Intenţionam s-o sun în 
dimineaţa următoare, să aflu ce credea că aveam de făcut 
mai departe. 

394 

Era necesar să intru în scenă odată ce ea publicase totul, 
ca să susţin povestea. 

Mă gândeam la asta când am închis ochii, mă gândeam 
cum ar fi fost să-mi fac apariţia, cu toate camerele de 
filmare urmărindu-mă, urmându-l pe infamul MIlk3y în 
interiorul uneia dintre clădirile imense, cu coloane, ale 
Centrului Civic. 

Când m-a furat somnul, zgomotul maşinilor de pe 
şoseaua de deasupra s-a transformat într-un soi de vuiet al 


oceanului. 

În apropiere mai erau şi alte corturi, cu oameni fără 
adăpost. li cunoscusem pe câţiva în după-amiaza aceea, 
înainte de a se întuneca şi de a ne retrage să ne ghemuim 
lângă propriile corturi. Toţi erau mai vârstnici decât mine, 
morocănoşi, cu înfăţişare grosolană. Însă niciunul nu părea 
nebun sau violent. Doar oameni care avuseseră ghinion sau 
luaseră decizii greşite, sau şi una, şi alta. 

Probabil c-am adormit, fiindcă nu-mi amintesc nimic 
altceva până în clipa când mi-a strălucit în faţă o lumină 
puternică, orbitor de puternică. 

— El e, a spus o voce din spatele luminii. 

— Puneţi-i sacul, a spus o altă voce, una pe care o mai 
auzisem, pe care o auzeam iarăşi şi iarăşi în vise, 
mustrându- mă, cerându-mi parolele. 

Vocea femeii tunse scurt. 

Sacul mi-a coborât pe cap cu repeziciune şi mi-a fost 
legat atât de strâns în jurul gâtului încât m-am sufocat şi 
am vărsat pizza gratisriană. În timp ce mă înăbuşeam, 
cuprins de spasme, degete puternice mi-au legat 
încheieturile mâinilor, apoi gleznele. Am fost rostogolit pe o 
targă şi ridicat, apoi cărat într-un vehicul, în susul a două 
trepte zăngănitoare de metal. M-au aruncat pe o podea 
capitonată. Odată uşile închise, în spatele vehiculului nu 
mai pătrundea niciun 

395 

sunet. Capitonarea amortiza totul, cu excepţia propriilor 
mele icnete. 

— Ei, te salut încă o dată, a spus ea. 

Am simţit duba legănându-se când s-a strecurat înăuntru, 
alături de mine. Continuam să icnesc, străduindu-mă să 
inspir. 

Voma îmi umplea gura şi mi se prelingea pe trahee. 

— N-o să te lăsăm să mori, a continuat ea. Dacă ţi se 
întrerupe respiraţia, o să ne-asigurăm că-ncepi să răsufli 
din nou. 

Aşa că nu-ţi face griji pentru asta. 

Am icnit mai tare. Am luat o gură de aer. O parte a 


pătruns înăuntru. O tuse adâncă, violentă, mi-a zguduit 
pieptul şi spatele, dislocând mai multă vomă. Am reuşit din 
nou să respir. 

— Vezi? a spus ea. Nu-i chiar atât de rău. Bine-ai venit 
acasă, MIk3y. Te vom duce într-un loc foarte special. 

M-am relaxat, întins pe spate, simțind legănarea dubei. 

Mirosul de pizza vomată a fost copleşitor la început, dar, 
aşa cum se întâmplă cu toţi stimulii puternici, creierul meu 
s-a obişnuit cu el, l-a filtrat până când n-a mai rămas decât 
o aromă vagă. Legănarea dubei era aproape liniştitoare. 

Atunci s-a întâmplat. M-a cuprins un calm profund, 
incredibil, pe parcă aş fi fost întins pe plajă şi oceanul ar fi 
măturat-o şi m-ar fi săltat cu blândeţea unui părinte, m-ar fi 
ţinut deasupra şi m-ar fi purtat pe valurile calde, sub 
soarele cald. După tot ce se întâmplase, fusesem prins, dar 
n-avea importanţă. li dădusem Barbarei informaţiile. 
Organizasem 

Xnetul. Câştigasem. lar dacă nu câştigasem, atunci 
făcusem tot ce puteam face. Mai mult decât m-aş fi crezut 
vreodată în stare să fac. In timp ce călătoream, am făcut 
inventarul, gândindu- mă la tot ce realizasem, la tot ce 
realizaserăm. Oraşul, ţara, lumea erau pline de oameni care 
nu doreau să trăiască 

396 

aşa cum voia DHS-ul. Aveam să luptăm la nesfârşit. Nu 
ne puteau întemniţa pe toţi. 

Am oftat şi am zâmbit. 

Mi-am dat seama că ea vorbise tot timpul. Mă aflasem 
atât de departe, în locul meu plin de fericire, încât ea 
dispăruse pur şi simplu. 

— ... uN puşti isteţ, ca tine. Credeam că ştii că nu e cazul 
să te pui cu noi. Am stat cu ochii pe tine încă din ziua când 
te-am eliberat. Te-am fi prins şi dacă nu te-ai fi dus 
plângând la ziarista aia lesbiană trădătoare. Pur şi simplu 
nu înţeleg; 

noi doi, tu şi cu mine, am avut o înţelegere... 

Am pătruns hodorogind pe o suprafaţă metalică, cu 
amortizoarele dubei oscilând, apoi oscilaţiile s-au schimbat. 


Eram pe apă. În drum spre Treasure Island. Hei, acolo se 
afla Ange. Şi Darryl. Poate. 

Gluga nu mi-a fost scoasă înainte de a ajunge în celulă. 

Nu s-au obosit să-mi descătuşeze mâinile şi gleznele, m- 
au rostogolit pur şi simplu de pe targă pe podea. Era 
întuneric, dar în lumina lunii care pătrundea prin singura 
fereastră îngustă şi înaltă am văzut că salteaua fusese 
luată de pe pat. 

în încăpere nu eram decât eu, o toaletă, un cadru de pat, 
o chiuvetă şi nimic altceva. 

Am închis ochii şi am lăsat oceanul să mă ridice. Mă 
îndepărtam plutind. Undeva, departe, sub mine, era trupul 
meu. Puteam spune ce urma să se întâmple. Fusesem lăsat 
să fac pe mine. Din nou. Ştiam cum era. Mai făcusem pe 
mine. Mirosea urât. Îţi dădea mâncărimi. Era umilitor, te 
simţeai ca un bebeluş. 

Dar supravieţuisem. 

397 

Am râs. Sunetul era straniu şi m-a tras înapoi, în trupul 
meu, în prezent. Am râs şi am tot râs. Trecusem prin cele 
mai rele lucruri pe care mi le putuseră face, şi 
supravieţuisem, şi îi înfrânsesem, îi înfrânsesem luni de-a 
rândul, îi demascasem, arătând că erau neghiobi şi tirani. 
Câştigasem. 

Mi-am golit vezica. Oricum era dureroasă şi plină, şi nu e 
bine să laşi pe mâine ce poţi face azi. 

Oceanul m-a ridicat iarăşi. 

Când a venit dimineaţa, doi paznici eficienţi şi 
impersonali mi-au tăiat legăturile de la încheieturile 
mâinilor şi de la glezne. Totuşi nu puteam să merg - când 
m-am ridicat, picioarele mi-au cedat precum cele ale unei 
marionete fără sfori. Prea mult timp în aceeaşi poziţie. 
Paznicii mi-au trecut braţele pe după umerii lor şi m-au 
purtat de-a lungul coridorului familiar, pe jumătate târându- 
mă şi pe jumătate cărându-mă. Etichetele cu coduri de bare 
de pe uşi erau acum rulate în sus şi se legănau, atacate de 
aerul sărat. 

Mi-a venit o idee. 


— Ange! am urlat. Darryl! am urlat iarăşi. 

Paznicii m-au smucit, târându-mă mai repede, evident 
deranjaţi, dar neştiind sigur ce aveau de făcut. 

— Băieți, sunt eu, Marcus! Rămâneţi liberi! 

În spatele uşilor, cineva a suspinat. Altcineva a strigat 
ceva într-o limbă care părea să fie arabă. Pe urmă s-a 
dezlănţuit o cacofonie, strigăte pe o mie de voci diferite. 

M-au dus într-o încăpere nouă pentru mine. Era o sală 
veche de duşuri, cu capetele acestora încă fixate pe plăcile 
de faianţă mucegăite. 

— Salut, Mlk3y, mi s-a adresat femeia tunsă scurt. Se 
pare c-ai avut o dimineaţă plină de evenimente. 

398 

A strâmbat ostentativ din nas. 

— M-am pişat pe mine, am răspuns, vesel. Ar trebui să- 
ncerci şi tu. 

— Atunci poate-ar trebui să-ţi facem o baie, a spus ea. 

A dat din cap, şi cei doi paznici m-au cărat spre o altă 
targă. Asta avea curele de imobilizare înşirate pe toată 
lungimea. 

M-au lăsat să cad pe ea şi am simţit-o rece ca gheaţa şi 
udă leoarcă. Până să-mi dau seama, mi-au şi trecut curelele 
peste umeri, peste şolduri şi peste glezne. Un minut mai 
târziu, legaseră încă trei. Mâinile unui bărbat au înşfăcat 
barele din dreptul capului meu, au îndepărtat nişte 
opritoare, şi o clipă mai târziu stăteam într-o poziţie 
înclinată, cu capul mai jos decât picioarele. 

— Să-ncepem cu ceva simplu, a spus ea. 

Mi-am întins gâtul ca s-o pot vedea. S-a întors către un 
birou pe care se afla un Xbox, conectat la un ecran TV plat 
şi, după aspect, costisitor. 

— AŞ vrea să-mi spui numele de utilizator şi parola 
pentru e-mailul tău de la Partidul Piraților, te rog. 

Am închis ochii şi am lăsat oceanul să mă ia de pe plajă. 

— Ştii ce e waterboardingul, Mlk3y? Vocea ei m-a readus 
înapoi. Tu eşti legat aşa şi noi îţi turnăm apă pe cap, îţi 
pătrunde în nări şi ţi se scurge în gură. Nu-ţi poţi anula 
reflexul vomei. Se numeşte execuţie simulată şi, din câte 


mi-am dat eu seama din partea asta a camerei, e o 
apreciere corectă. N-o să te poţi lupta cu senzaţia că eşti pe 
moarte. 

Am încercat să mă  îndepărtez. Auzisem de 
waterboarding. 

Asta era, tortura apei, tortură adevărată. Şi nu era decât 
începutul. 

Nu m-am putut îndepărta. Oceanul n-a venit să mă 
măture şi să mă ridice. Simţeam o gheară în piept, 
pleoapele 

399 

mi se zbăteau. Îmi simţeam urina cleioasă de pe picioare 
şi sudoarea cleioasă din păr. Pielea mă mânca din cauza 
vomei uscate. 

Ea mi-a apărut în câmpul vizual, plutind deasupra mea. 

— Să-ncepem cu numele de utilizator, a zis. 

Am închis ochii, mi-am strâns pleoapele cu putere. 

— Dă-i o duşcă, a spus ea. 

Am auzit oameni mişcându-se. Am inspirat adânc şi mi- 
am ţinut răsuflarea. 

Apa a început ca un firişor, un polonic de apă turnată 
încet pe bărbia mea, pe buzele mele. In nările mele 
întoarse în sus. Mi-a coborât în gât, începând să mă gâdile, 
dar n-aveam de gând să tuşesc, să icnesc şi s-o trag în 
plămâni. 

Mi-am ţinut răsuflarea şi am strâns din ochi mai tare. 

Din afara încăperii s-au auzit zgomote, răsunetul haotic 
al unor cizme călcând apăsat, ţipete furioase, ultragiate. 
Apa din polonic mi-a fost răsturnată pe faţă. 

Am auzit-o pe ea murmurând ceva către altcineva din 
sală, apoi vorbindu-mi mie: 

— Numai numele de utilizator, Marcus. E o cerere simplă. 

Şi, oricum, ce-aş putea face cu numele tău de utilizator? 

De data asta a fost o găleată de apă, turnată toată odată, 
un potop care nu se mai termina, probabil era colosal. Nu 
m-am putut împiedica. Am icnit şi am aspirat apă în 
plămâni, am tuşit şi am înghiţit mai multă apă. Ştiam că n- 
aveau de gând să mă ucidă, dar nu-mi puteam convinge 


trupul că era aşa. 

Fiecare fibră a fiinţei mele ştia că urma să mor. N-am 
putut nici măcar să ţip - apa continua să curgă peste mine. 

Pe urmă s-a oprit. Am tuşit şi am tuşit şi am tot tuşit, dar, 
în poziţia în care stăteam, apa expulzată îmi pătrundea din 
nou în nări, scurgându-mi-se usturătoare pe sinusuri. 

400 

Tuşea era atât de profundă încât mă durea, mă dureau 
coastele şi mă dureau şoldurile când mă contorsionam în 
legături. Detestam modul în care mă trăda trupul meu, 
modul în care mintea mea nu reuşea să-l controleze, dar nu 
era nimic de făcut. 

În cele din urmă, tuşea s-a domolit destul de mult ca să- 
mi pot da seama ce se petrecea în jurul meu. Oamenii ţipau 
şi zgomotele erau ale unei încăierări, ale unei trânte. 

Am deschis ochii şi am clipit în lumina puternică, apoi mi- 
am întins gâtul, încă tuşind uşor. 

în încăpere erau mai mulţi oameni decât la început. 

Nou-veniţii păreau să poarte veste antiglont, aveau căşti 
şi vizoare din plastic fumuriu. Ţipau la paznicii de pe 
Treasure 

Island, care le răspundeau ţipând la rândul lor, cu venele 
gâtului încordate. 

— încetaţi! a spus unul dintre bărbaţii cu vestă antiglonţ. 

Gata! Mâinile sus! Sunteţi arestaţi! 

Femeia cu părul scurt vorbea la telefon. Unul dintre tipii 
cu vestă antiglonţ a văzut-o, s-a apropiat în grabă de ea şi 
i-a aruncat mobilul cu o lovitură a mâinii înmănuşate. Toată 
lumea a amuţit în timp ce aparatul a descris un arc, 
navigând prin aer pe întreaga lungime a micii încăperi, şi s- 
a desfăcut în bucăţi care au zăngănit lovind în ploaie 
podeaua. 

Tăcerea s-a spart şi tipii cu veste antiglonţ s-au pus în 
mişcare. Doi i-au înşfăcat pe torţionarii mei. Aproape c-am 
reuşit să zâmbesc la vederea privirii de pe faţa femeii tunse 
scurt din momentul când alţi doi bărbaţi au prins-o de 
umeri, au răsucit-o şi, cu o mişcare bruscă, i-au pus cătuşe 
de plastic în jurul încheieturilor. 


Unul dintre bărbaţii cu vestă antiglonţ s-a desprins din 
cadrul uşii şi a înaintat. Avea o cameră video pe umăr, un 
aparat 

401 

de bună calitate, cu o lumină albă, orbitoare. A filmat 
toată încăperea, plimbând camera de două ori în jurul meu. 

M-am pomenit stând perfect nemişcat, de parcă mi s-ar fi 
făcut un portret. 

Era ridicol. 

— Nu v-aţi gândit că m-aţi putea scoate de pe chestia 
asta? 

am reuşit să articulez, tuşind foarte puţin. 

Doi s-au apropiat de mine, un bărbat şi o femeie, şi au 
început să mă dezlege. Şi-au ridicat vizoarele şi mi-au 
zâmbit. 

Aveau cruci roşii pe umeri şi pe căşti. 

Sub crucile roşii era o altă emblemă: Patrula de 
Autostradă din California. Erau din Poliţia Statală. 

Am dat să-ntreb ce căutau acolo, şi atunci am văzut-o pe 

Barbara Stratford. Era evident că fusese ţinută pe 
coridor, dar acum intra împingând şi îmbrâncind. 

— Aici erai, a spus, cuprinzându-mă în cea mai 
îndelungată şi mai puternică îmbrăţişare din viaţa mea. 

Atunci am ştiut - Guantanamo-din-Golf căzuse în mâinile 
duşmanilor săi. Eram salvat. 

Capitolul El 

Pe urmă ne-au lăsat pe mine şi pe Barbara singuri în 
încăpere şi am folosit duşul care funcţiona ca să mă spăl - 
îmi era dintr-odată ruşine să fiu plin de urină şi de vomă. 

Când am terminat, Barbara plângea. 

— Părinţii tăi... a început ea. 

Am avut senzaţia că aveam să vărs din nou. Doamne, 
sărmanii mei părinţi. Prin ce trebuie să fi trecut. 

— Sunt aici? 

— Nu, a răspuns ea. E complicat, a adăugat. 

—Ce? 

— Eşti încă arestat, Marcus. Toţi cei de aici sunt. Poliţia 
nu poate intra pur şi simplu, deschizând toate uşile. Toată 


lumea de aici va trece prin sistemul de justiţie infracţională. 

Ar putea dura, ei bine, ar putea dura câteva luni. 

— Va trebui să stau aici câteva luni? 

Barbara mi-a luat mâinile. 

— Nu, cred că vom reuşi să obţinem să fii judecat şi 
eliberat pe cauţiune destul de repede. Dar destul de repede 
e un termen relativ. Nu mă aştept să se întâmple nimic azi. 
Şi 

403 

nu se va mai proceda aşa cum au făcut oamenii ăştia 
până acum. Totul va fi uman. Va fi mâncare adevărată. 
Fără interogatorii. 

Vizite din partea familiei. Nu înseamnă că puteţi pleca, 
pur şi simplu, numai fiindcă s-a terminat cu 

DHS-ul. În momentul de faţă, aici n-am făcut altceva 
decât să scăpăm de versiunea bolnavă a sistemului de 
justiţie pe care o instauraseră şi să o înlocuim cu vechiul 
sistem. Cel cu judecători, procese publice şi avocaţi. Am 
putea încerca să-ţi obţinem transferul într-o casă de 
corecție de pe continent, dar, Marcus, locurile alea pot fi cu 
adevărat dure. Foarte, foarte dure. Ăsta ar putea fi cel mai 
bun loc pentru tine, până în momentul când te scoatem pe 
cauţiune. 

Scos pe cauţiune. Sigur că da. Eram un infractor - încă nu 
fusesem acuzat, dar bineînţeles că existau o mulţime de 
învinuiri la care s-ar fi putut gândi. Simplele gânduri 
murdare la adresa guvernului erau practic ilegale. 

Ea mi-a strâns din nou mâinile. 

— E detestabil, dar aşa trebuie să fie. Important e că s-a 
terminat. Guvernatorul a expulzat DHS-ul din stat, a 
desfiinţat toate punctele de verificare. Procurorul general a 
emis mandate de arestare pentru toţi oamenii legii implicaţi 
în „interogatoriile sub constrângere” şi în arestările secrete. 

Vor ajunge la închisoare, Marcus, şi asta datorită ţie. 

Eram amorţit. Auzeam cuvintele, dar abia dacă aveau 
sens. Cumva, se terminase, dar nu se terminase. 

— Uite ce e, a spus ea. Avem probabil la dispoziţie o oră 
sau două până când se pun toate astea la punct, până când 


se vor întoarce să te-nchidă din nou. Ce vrei să faci? Să te 
plimbi pe plajă? Să mănânci? Oamenii ăştia au o sală de 
mese impresionantă - am făcut o incursiune, traseul nostru 
a trecut pe acolo. Un adevărat restaurant gourmet. 

404 

în sfârşit o întrebare la care ştiam să răspund. 

— Vreau s-o găsesc pe Ange. Şi vreau să-l găsesc pe 
Darryl. 

Am încercat să folosesc computerul ca să aflu numerele 
celulelor lor, dar mi-a cerut o parolă, aşa că a trebuit să ne 
limităm la a merge pe coridoare, strigându-le numele. Din 
spatele uşilor, prizonierii ne răspundeau cu alte strigăte, 
sau plângeau, sau ne implorau să le dăm drumul. Nu 
înțelegeau ce se întâmplase, nu-i putuseră vedea pe foştii 
lor paznici conduşi către docuri cu mâinile în cătuşe de 
plastic şi luaţi de pe insulă de echipele SWAT ale statului 
California. 

— Ange! am strigat, acoperind larma, Ange Carvelli! 

Darryl Glover! Sunt Marcus! 

Parcurseserăm întreaga lungime a blocului de celule şi ei 
nu răspunseseră. Imi venea să plâng. Fuseseră trimişi 
dincolo de ocean - erau în Siria, sau mai rău. N-aveam să-i 
mai revăd niciodată. 

M-a aşezat jos, m-am sprijinit de peretele coridorului şi 
mi-am prins obrajii în mâini. Am văzut faţa femeii tunse 
scurt, i-am văzut zâmbetul atotcunoscător din momentul 
când mi-a cerut numele de utilizator. Ea făcuse asta. Și 
pentru asta avea să zacă în închisoare, dar nu era de-ajuns. 
M-am gândit că, atunci când aveam s-o mai văd, aş fi putut 
s-o ucid. O merita. 

— Haide, a spus Barbara. Haide, Marcus. Nu te da bătut. 

Mai sunt şi alte celule, haide. 

Avea dreptate. Toate uşile pe lângă care trecuserăm în 
acel corp al închisorii erau vechi şi ruginite, datând din 
vremea când fusese construită baza. Dar la capătul 
coridorului era întredeschisă o altă uşă de înaltă securitate, 
groasă ca un dicţionar. Am împins-o, am deschis-o larg şi 
ne-am aventurat pe coridorul întunecat de dincolo de ea. 


405 

Acolo erau alte patru uşi de celule, uşi fără coduri de 
bare. 

Pe fiecare era montată câte o mică tastatură electronică. 

— Darryl? am strigat. Ange? 

— Marcus? 

Era Ange, strigând din spatele celei mai îndepărtate uşi. 

Ange, Ange a mea, îngerul meu. 

— Ange! am tipat. Sunt eu, sunt eu! 

— Oh, Doamne, Marcus, a răspuns ea, cu voce 
sugrumată, după care n-au mai urmat decât suspine. 

Am bătut în celelalte uşi. 

— Darryl! Darryl, eşti aici? 

— Sunt aici. Vocea era firavă şi foarte răguşită. Sunt aici. 

îmi pare foarte, foarte rău. Vă rog. Îmi pare rău. 

Părea... dărâmat. Zdrobit. 

— Sunt eu, D, am spus, sprijinindu-mă de uşa lui. Sunt 

Marcus. S-a terminat - i-au arestat pe paznici. Au dat 
afară 

Departamentul de Securitate Internă. O să avem 
procese, procese publice. Şi o să depunem mărturie 
împotriva lor. 

— îmi pare rău, a spus el. Vă rog, îmi pare atât de rău. 

Atunci au ajuns la uşă tipii din Patrula Statului California. 

încă mai aveau camera de filmare în funcţiune. 

— Domnişoara Stratford? a spus unul dintre ei. 

Avea vizorul ridicat şi arăta ca orice alt poliţist, nu ca 
salvatorul meu. Ca un gardian venit să mă închidă. 

— Domnule căpitan Sanchez, a răspuns ea. Am localizat 
aici doi dintre deţinuţii care mă interesează. Vreau să fie 
eliberaţi şi să-i văd cu ochii mei. 

— Doamnă, încă nu avem codurile de acces pentru 
aceste uşi. 

Ea a ridicat mâna. 

— Nu aşa a fost înţelegerea. Trebuia să am acces 
complet în clădirea asta. Dispoziţia vine direct de la 
guvernator, 

406 


domnule. Nu ne clintim de aici până când nu deschideţi 
aceste celule. 

Faţa ei era complet netedă, fără nimic care să indice că 
ar fi fost dispusă să cedeze, fără niciun muşchi contractat. 
Vorbea foarte serios. 

Căpitanul arăta de parcă ar fi avut nevoie de ajutor. S-a 
strâmbat. 

— O să văd ce pot face. 

În cele din urmă au reuşit să deschidă celulele, cu vreun 
sfert de oră mai târziu. A fost nevoie de trei încercări, dar în 
final au introdus codurile corecte, corelându-le cu arphid- 
urile de pe ecusoanele luate de la paznicii arestaţi. 

Au intrat mai întâi în celula lui Ange. Era îmbrăcată într-o 
cămaşă de spital, desfăcută la spate, iar celula ei era încă 
şi mai goală decât fusese a mea - totul capitonat, nicio 
chiuvetă şi niciun pat, nicio lumină. A ieşit orbeşte pe 
coridor şi camera poliţiei era îndreptată spre ea, cu luminile 
strălucitoare pe faţa ei. Barbara a făcut un pas, aşezându- 
se, protectoare, între noi şi cameră. Ange a ieşit cu 
prudenţă din celulă, târşâindu-şi uşor picioarele. Era ceva în 
neregulă cu ochii ei, cu faţa ei. Plângea, dar nu era asta. 

— M-au drogat, a spus. Fiindcă tipam întruna după un 
avocat. 

Atunci am luat-o în braţe. S-a sprijinit de mine, dar m-a 
strâns şi ea. Mirosea a urină şi a transpiraţie, dar nici eu nu 
miroseam mai bine. 

În momentul acela au deschis celula lui Darryl. 

îşi rupsese cămaşa de spital, din hârtie. Era ghemuit, gol, 
în fundul celulei, ferindu-se de luminile camerei şi de 
privirile noastre. Am alergat la el. 

407 

— D, i-am şoptit la ureche. D, sunt eu, Marcus. S-a 
terminat. 

Paznicii au fost arestaţi. O să ieşim pe cauţiune, o să 
mergem acasă. 

A început să tremure şi a închis ochii, strângându-i cu 
putere. 

— îmi pare rău, a spus, şi şi-a întors faţa în altă parte. 


Pe urmă m-au luat, un poliţist cu vestă antiglont şi 
Barbara, m-au dus înapoi în celula mea şi au încuiat uşa, şi 
acolo mi-am petrecut noaptea. 

Nu-mi amintesc prea multe despre drumul până la 
tribunal. 

M-au înlănţuit alături de alţi cinci prizonieri, care fuseseră 
închişi, cu toţii, mai mult decât mine. Numai unul vorbea în 
arabă - era un bărbat în vârstă, şi tremura. Toţi ceilalţi erau 
tineri. Eu eram singurul alb. Odată ce ne-am adunat pe 
puntea feribotului, am văzut că aproape toată lumea care 
fusese pe Treasure Island avea pielea de o nuanţă cafenie. 

Nu stătusem în închisoare decât o singură noapte, dar 
fusese prea mult. Asupra noastră cădea o burniţă uşoară, 
genul de ploaie care mă făcea de obicei să-mi gârbovesc 
umerii şi să mă uit în jos, dar în ziua aceea m-am alăturat 
tuturor celorlalţi, dându-mi capul pe spate şi privind 
cenuşiul fără sfârşit al cerului, savurând umezeala 
biciuitoare în timp ce traversam golful, către docul 
feriboturilor. 

Ne-au încărcat în autobuze. Urcam cu neîndemânare, 
stânjeniţi de cătuşe, şi a fost nevoie de mult timp ca să ne 
îmbarcăm cu toţii. Nimănui nu i-a păsat. Nu ne străduiam 
să rezolvăm problema de geometrie ridicată de şase 
oameni, un lanţ şi spaţiul îngust dintre scaunele 
autobuzului, ne uitam pur şi simplu la oraşul din jurul 
nostru, la clădirile din susul dealului. 

408 

Singurul lucru la care mă puteam gândi era să-i găsesc 
pe 

Darryl şi Ange, dar nu erau nicăieri la vedere. Mulțimea 
era numeroasă şi nu ni se îngăduia să ne mişcăm după 
bunul plac în mijlocul ei. Poliţiştii statali se purtau cu 
destulă blândeţe, dar erau totuşi voinici, cu veste antiglonţ 
şi arme. 

Aveam mereu impresia că-l zăresc pe Darryl în 
înghesuială, dar era întotdeauna altcineva, cu aceeaşi 
privire învinsă, bănuitoare pe care-o avusese el în celulă. 
Nu era singurul care ajunsese la pământ. 


La tribunal ne-au dus în camere de interogatoriu, în grup, 
aşa cum eram înlănţuiţi. O avocată de la ACLU a cerut 
informaţii despre noi şi ne-a pus câteva întrebări - când a 
ajuns la mine, mi-a zâmbit şi m-a salutat spunându- mi pe 
nume - apoi ne-a condus în sala tribunalului, în faţa 
judecătorului. 

Părea să se fi stabilit că oricine avea o rudă care să 
depună cauţiunea putea să plece, pe când toţi ceilalţi erau 
trimişi la închisoare. Avocata de la ACLU a vorbit foarte 
mult cu judecătorul, cerând o amânare de mai multe ore, 
pentru ca familiile deţinuţilor să poată fi găsite şi aduse la 
tribunal. 

Judecătorul a fost foarte îngăduitor în această privinţă, 
însă apoi mi-am dat seama că unii dintre acei oameni 
fuseseră închişi încă de când sărise podul în aer, fuseseră 
consideraţi morţi de familiile lor, fuseseră întemnițați fără 
judecată, supuşi interogatoriilor, izolării şi torturii - voiam 
pur şi simplu să rup eu însumi lanţurile şi să eliberez pe 
toată lumea. 

Când am fost adus în faţa lui, judecătorul şi-a coborât 
privirea spre mine şi şi-a scos ochelarii. Părea obosit. 
Avocata de la ACLU părea obosită. Aprozii păreau obosiţi. 
Am auzit murmurul conversaţiilor stârnite brusc în spatele 
meu după ce aprodul mi-a strigat numele. Judecătorul a 
lovit o 

409 

singură dată cu ciocănelul, fără să-şi desprindă privirea 
de pe mine. S-a frecat la ochi. 

— Domnule Yallow, a spus, acuzarea v-a identificat drept 
o persoană cu risc de evadare. Şi are un motiv. E sigur că 
aveţi o, să-i spunem istorie, mai bogată decât alte persoane 
de aici. Sunt tentat să vă rețin până la proces, indiferent cât 
de mare ar fi  cauţiunea pregătită de părinţii 
dumneavoastră. 

Avocata mea a început să spună ceva, dar judecătorul a 
redus-o la tăcere cu o privire. S-a frecat la ochi. 

— Aveţi ceva de spus? 

— Am avut o şansă să fug, am răspuns. Săptămâna 


trecută. 

Cineva s-a oferit să mă ia de aici, să mă scoată din oraş, 
să-mi ofere o nouă identitate. În schimb, i-am furat 
telefonul, am scăpat din camionul care ne transporta şi am 
fugit. 

l-am încredinţat telefonul ei - pe care se găsea o dovadă 
legată de prietenul meu, Darryl Glover - unei ziariste şi m- 
am ascuns aici, în oraş. 

— Aţi furat un telefon? 

— Am hotărât că nu puteam să fug. Că trebuia să înfrunt 
justiţia - că libertatea mea nu valora nimic dacă eram un 
infractor căutat, sau dacă oraşul continua să se afle sub 
conducerea 

DHS-ului. Dacă prietenii mei erau încă închişi. 

Libertatea mea nu era atât de importantă ca o ţară 
liberă. 

— Dar aţi furat un telefon. 

Am dat din cap. 

— L-am furat. Am de gând să-l restitui, dacă o mai 
găsesc vreodată pe tânăra căreia îi aparţine. 

— Ei bine, vă mulţumesc pentru discurs, domnule Yallow. 

Sunteţi un tânăr cu talent oratoric. A aruncat o privire 
aspră spre procuror. Unii ar spune că sunteţi şi un om 
curajos. 

La ştirile din dimineaţa asta, am văzut un anumit clip 
video. 


410 
Presupun că aţi avut un motiv întemeiat pentru a fugi de 
autorităţi. In lumina acestui fapt şi a micului 


dumneavoastră discurs de aici, voi autoriza eliberarea pe 
cauţiune, dar îi voi cere totodată procurorului să adauge la 
capetele de acuzare şi delictul de furt minor, în ceea ce 
priveşte telefonul. 

Pentru aceasta, aştept o cauţiune suplimentară de 
cincizeci de mii de dolari. 

A lovit din nou cu ciocănelul şi avocata mea mi-a strâns 
mâna. 

Judecătorul s-a uitat din nou la mine, potrivindu-şi 


ochelarii. 

Avea mătreaţă, îi căzuse pe umerii robei. Când ochelarii 
i-au atins părul sârmos şi buclat, s-a scuturat mai multă. 

— Acum poţi pleca, tinere. Ai grijă să nu mai intri în 
bucluc. 

M-am întors să plec, şi cineva a dat peste mine. Era tata. 

M-a smuls pur şi simplu de pe pământ, îmbrăţişându-mă 
cu atâta putere încât mi-au pârâit coastele. M-a îmbrăţişat 
aşa cum îmi aduceam aminte că o făcea când eram un 
băieţel, învârtindu-mă iarăşi şi iarăşi, în jocuri zgomotoase 
de-a avionul, care îmi întorceau stomacul pe dos şi pe care 
le încheia aruncându-mă în aer şi prinzându-mă şi 
strângându-mă astfel, atât de tare încât aproape că mă 
durea. 

O pereche de mâini mai moi m-au smuls cu delicateţe 
dintr-ale lui. Mama. M-a ţinut o clipă la o lungime de braţ 
distanţă, căutând ceva pe faţa mea, fără să spună nimic, cu 
lacrimile şiroindu-i pe obraji. A zâmbit, şi zâmbetul s-a 
transformat în suspine, şi apoi mă strângea şi ea la piept, 
cu braţele tatei înconjurându-ne pe amândoi. 

Când mi-au dat drumul, am reuşit în sfârşit să spun ceva. 

— Darryl? 

411 

— M-am întâlnit cu tatăl lui în altă parte. E la spital. 

— Când pot să-l văd? 

— La următoarea noastră oprire, a răspuns tata. Era 
deprimat. 

El nu... S-a întrerupt. Au spus c-o să fie OK, a adăugat. 

Avea vocea sugrumată. 

— Şi Ange? 

— Mama ei a luat-o acasă. Ea voia să te aştepte aici, 
dar... 

Am înţeles. În clipa aceea înţelegeam pe deplin totul, tot 
ce trebuie să fi simţit familiile oamenilor închişi. Tribunalul 
era plin de lacrimi şi de îmbrăţişări, şi nici măcar aprozii nu 
le puteau împiedica. 

— Să mergem să-l văd pe Darryl, am spus. Şi pot să- 
mprumut telefonul tău? 


Am sunat-o pe Ange în drum spre spitalul unde-l ţineau 
pe Daryl - Spitalul General din San Francisco - şi am stabilit 
să ne-ntâlnim după cină. Vorbea într-o şoaptă grăbită. 

Mama ei nu era hotărâtă dacă s-o pedepsească sau nu, 
iar ea nu voia să-şi forţeze norocul. 

Pe culoarul unde se afla salonul lui Darryl erau doi 
poliţişti statali. Ţineau la distanţă o legiune de reporteri 
care stăteau pe vârfuri ca să privească în jur şi să facă 
fotografii. 

Bliţurile ne izbeau ochii ca lumina unui stroboscop şi am 
scuturat din cap ca să-mi limpezesc vederea. Părinţii mei 
îmi aduseseră haine curate şi mă schimbasem pe bancheta 
din spate a maşinii, dar încă mă mai simţeam murdar, chiar 
şi după ce mă frecasem bine în sala de baie a tribunalului. 

O parte din reporteri m-au strigat pe nume. Oh, da, 
fireşte, acum eram celebru. Şi poliţiştii statali s-au uitat la 
mine - îmi recunoscuseră fie chipul, fie numele rostit de 
reporteri. 

Tatăl lui Darryl ne-a întâmpinat în uşa camerei de spital, 
vorbind în şoapte prea scăzute pentru ca reporterii să-l 

412 

poată auzi. Era în haine civile, în blugi şi într-un pulover, 
aşa cum îl ştiam de obicei, dar avea decoraţiile prinse de 
piept. 

— Doarme, ne-a spus. S-a trezit cu puţin timp în urmă şi 
a-nceput să plângă. Nu se putea opri. l-au dat ceva ca s- 
adoarmă. 

Ne-a condus înăuntru, şi acolo era Darryl, dormind cu 
gura deschisă. Avea ceva alb în colţurile buzelor. Rezerva 
era semi-individuală şi în celălalt pat se afla un tip care 
părea arab, mai în vârstă, între patruzeci şi cincizeci de ani. 
Mi-am dat seama că era cel de care fusesem înlănţuit la 
plecarea de pe Treasure 

Island. Ne-am făcut stânjeniţi un semn de recunoaştere. 

Pe urmă m-am întors din nou spre Darryl. l-am luat 
mâna. Îşi rosese unghiile până la carne. Avea obiceiul ăsta 
încă din copilărie, dar îl abandonase în liceu. Cred că Van îl 
convinsese, spunându-i ce scârbos arăta ţinându-şi 


degetele în gură tot timpul. 

l-am auzit pe părinţii mei şi pe tatăl lui îndepărtându-se şi 
trăgând perdelele patului în jurul nostru. Mi-am pus obrazul 
lângă al lui, pe pernă. Avea o barbă încâlcită, neuniformă, 
care-mi aducea aminte de Zeb. 

— Hei, D, am spus. Ai reuşit. O să fii OK. 

El a sforăit uşor. Aproape că i-am spus „te iubesc”, două 
cuvinte pe care nu i le mai spusesem, în toată viaţa mea, 
decât unei singure persoane care nu făcea parte din familie 
şi pe care era bizar să i le adresez unui alt bărbat. In final, l- 
am strâns din nou de mână. Sărmanul Darryl. 

Epilog 

Barbara m-a sunat la birou, pe 4 iulie, în weekend. 

Nu eram singurul care venise la lucru într-un weekend ce 
coincidea cu o sărbătoare, dar eram singurul care avea 
drept scuză faptul că programul meu de eliberare pe timpul 
zilei nu-mi îngăduia să părăsesc oraşul. 

în final, mă condamnaseră pentru furtul telefonului 

Mashei. Vă vine să credeţi? Acuzarea făcuse o înţelegere 
cu avocatul meu şi renunţase la acuzaţiile de „terorism 
electronic” 

şi „incitare la revoltă”, cerându-mi în schimb să pledez 
vinovat la acuzaţia de furt minor. Primisem o condamnare 
de trei luni, în cadrul unui program de eliberare pe timpul 
zilei, organizat de un institut de reeducare a infractorilor 
minori din Mission. Îmi petreceam nopţile la institutul de 
reeducare, împărțind dormitorul cu o şleahtă de infractori 
adevăraţi, copii din bandele de stradă şi copii drogaţi, plus 
doi ţicniţi în adevăratul sens al cuvântului. In timpul zilei, 
eram liber să merg la „slujba” mea. 

— Marcus, o eliberează, mi-a spus Barbara. 

— Pe cine? 

414 

— Pe Johnstone, Carrie Johnstone, a răspuns ea. 
Tribunalul militar secret a absolvit-o de orice vină. Dosarul 
e închis. Se întoarce în serviciul activ. O trimit în Irak. 

Carrie Johnstone era numele femeii tunse scurt. Fusese 
dezvăluit în cadrul audierilor preliminare de la Curtea 


Superioară a Californiei, dar aceasta rămăsese singura 
dezvăluire. 

Ea nu scosese nicio vorbă despre cei de la care îşi primea 
ordinele şi despre ceea ce făcuse, nu spusese cine fusese 
întemnițat şi de ce. Stătuse pur şi simplu în sala 
tribunalului, cu desăvârşire tăcută, zi după zi. 

Intre timp, federalii vociferaseră şi urlaseră pe tema 
închiderii „unilaterale şi ilegale” a facilităţii de pe Treasure 

Island de către guvernator şi a evacuării poliţiei federale 
din 

San Francisco de câtre primar. O mulţime de poliţişti 
sfârşiseră prin a ajunge în închisorile statului, alături de 
paznicii de la Gitmo-din-Golf. 

Pe urmă, într-o bună zi, n-a mai fost nicio declaraţie de la 
Casa Albă, nimic de la Capitoliul statului. lar a doua zi, o 
conferinţă de presă comună, seacă şi încordată, ţinută pe 
treptele vilei guvernatorului, în cadrul căreia acesta şi 
comandantul 

DHS-ului îşi anunţaseră „înţelegerea”. 

Securitatea Internă trebuia să convoace un tribunal 
militar secret care urma să învestigheze „posibilele erori de 
raţionament” 

comise după atacul de pe Bay Bridge. Tribunalul avea să 
folosească toate instrumentele aflate la dispoziţia sa ca să 
se asigure că faptele criminale erau pedepsite în mod 
corespunzător. În schimb, operaţiunile din California ale 

DHS aveau să fie controlate de Senatul statului, care 
deţinea puterea de a anula, verifica şi schimba priorităţile 
tuturor acestor operaţiuni de pe teritoriul californian. 

415 

Vacarmul reporterilor fusese asurzitor şi Barbara reuşise 
să pună prima întrebare: 

— Domnule guvernator, cu tot respectul: avem dovezi 
filmate incontestabile care demonstrează că Marcus Yallow, 
unul dintre cetăţenii acestui stat, originar din acest stat, a 
fost subiectul unei execuţii simulate de ofiţerii DHS, care 
acționau aparent conform ordinelor Casei Albe. Statul 
doreşte într-adevăr să renunţe la orice pretenţie de a li se 


face dreptate cetăţenilor săi supuşi torturilor ilegale şi 
barbare? 

Vocea îi tremurase, dar nu se frânsese. 

Guvernatorul îşi desfăcuse mâinile. 

— Tribunalele militare vor face dreptate. Dacă domnul 

Yallow - sau orice altă persoană care are motive să acuze 

Departamentul de Securitate Internă - doreşte 
continuarea acțiunilor judiciare, are bineînțeles dreptul de 
a-i cere guvernului federal plata daunelor care i se cuvin 
pentru astfel de vătămări. 

Şi asta făceam. În săptămâna imediat următoare 
anunţului primarului, fuseseră deschise douăzeci de mii de 
procese civile. Al meu era coordonat de ACLU, care 
întocmise o serie de moţiuni, cerând să vadă rezultatele 
proceselor din tribunalele militare secrete. Până în 
momentul acela, tribunalele ne trataseră cu destul de 
multă înţelegere. 

Dar nu mă aşteptasem la asta. 

— A scăpat pe de-a-ntregul nepedepsită? 

— Comunicatul de presă nu spune prea multe. „După 
examinarea completă a evenimentelor din San Francisco şi 
din centrul special de detenţie antitero de pe Treasure 
Island, acest tribunal hotărăşte că acţiunile domnişoarei 
Johnstone nu sunt pasibile de pedepse suplimentare.” Asta 
e cuvântul, 

„Suplimentare” - ca şi cum ar fi fost deja pedepsită. 

416 

Am pufnit. De când fusesem eliberat de la Gitmo-din- 
Golf, o visam pe Carrie Johnstone aproape în fiecare 
noapte. li vedeam faţa conturându-se amenințătoare 
deasupra mea, îi vedeam rânjetul de fiară cu care-i spusese 
gardianului să-mi dea o „duşcă”. 

— Marcus... a zis Barbara, dar eu am întrerupt-o. 

— E-n ordine. E-n ordine. O să fac un clip video despre 
asta. O să-l termin în weekend. Zilele de luni sunt zile mari 
pentru clipurile virale. Toată lumea se-ntoarce din vacanţa 
de la sfârşit de săptămână, căutând ceva amuzant, pe care 
să-l trimită mai departe, în toată şcoala sau în tot biroul. 


Mă duceam la un psihiatru de două ori pe săptămână, ca 
parte a înţelegerii cu institutul de reeducare. Odată ce 
trecusem peste ideea că asta era un fel de pedeapsă, îmi 
fusese de folos. Invăţasem să mă concentrez asupra 
realizării unor lucruri constructive când eram supărat, în loc 
să las necazul să mă mistuie. Clipurile video mă ajutau. 

— Trebuie să plec, am zis, înghițind cu greutate în sec ca 
să nu las emoția să mi se simtă în voce. 

— Ai grijă de tine, Marcus, m-a sfătuit Barbara. 

Ange m-a cuprins în braţe din spate în timp ce închideam 
telefonul. 

— Tocmai am citit despre asta pe net. 

Citea un milion de fluxuri de ştiri, extrăgându-le cu un 
cititor de titluri care aspira relatările imediat ce erau 
difuzate. 

Era bloggerul nostru oficial şi era foarte bună, decupa 
poveştile interesante şi le lansa online, ca un bucătar care 
serveşte mâncărurile pregătite la comanda clientului. 

M-am răsucit în îmbrăţişarea ei, astfel încât s-o prind în 
braţe din faţă. Ca să spun adevărul, nu munciserăm prea 
mult în ziua aceea. Mie nu-mi era permis să lipsesc din 
institutul 

417 

de reeducare după ora cinei, iar ea nu mă putea vizita 
acolo. 

Ne vedeam în birou, unde erau de obicei o mulţime de 
alţi oameni, ca un soi de piedică în calea dezmierdărilor 
noastre. 

Acum, fiind singuri o zi întreagă, tentaţia era prea mare, 
iar ziua era toridă şi sufocantă, aşa că eram amândoi în 
pantaloni scurţi şi în tricouri cu bretele, şi pielea fiecăruia 
intra în contact direct cu a celuilalt pe o suprafaţă foarte 
mare. 

— O să fac un clip video, am spus. Vreau să-l lansez azi. 

— Bun, a încuviinţat ea. Hai să-l facem. 

Ange a citit comunicatul de presă. Eu am citit un mic 
monolog, sincronizându-l cu celebrul film în care apăream 
pe  waterboard, cu privirea sălbatică în lumina 


neîndurătoare a camerei de luat vederi, cu lacrimile 
şiroindu-mi pe faţă, cu părul încâlcit şi împestriţat de vomă. 

— Asta sunt eu. Pe un waterboard. Sunt supus torturii 
numite execuţie simulată. Tortura e supravegheată de o 
femeie pe nume Carrie Johnstone. Lucrează pentru guvern. 

Poate v-o aduceţi aminte din acest clip. 

Am înserat clipul cu Johnstone şi Kurt Rooney. 

— lată-i pe Johnstone şi pe secretarul de stat Kurt 
Rooney, strategul-şef din statul-major al preşedintelui. 

„Națiunii nu-i place oraşul ăsta. Din punctul de vedere al 
populaţiei, e o Sodomă şi o Gomord a poponarilor şi a 
ateilor, care merită să ardă în focul iadului. Singurul motiv 
pentru care se sinchiseşte ţara de ceea ce gândesc indivizii 
din San 

Francisco e faptul c-au avut norocul să fie aruncaţi în aer 
de bombele unor terorişti islamici. “ 

Vorbeşte despre oraşul în care locuiesc eu. Conform 
ultimului recensământ, în ziua de care aminteşte au murit 

418 

patru mii două sute cincisprezece dintre concetăţenii 
mei. 

Insă e posibil ca o parte dintre aceştia să nu fi fost ucişi. 

Unii au dispărut în aceeaşi închisoare în care am fost 
torturat eu. Multe mame şi mulţi taţi, copii şi îndrăgostiţi, 
fraţi şi surori nu-i vor mai revedea niciodată pe cei dragi - 
pentru că au fost întemnițați, în secret, într-o închisoare 
ilegală, chiar aici, în Golful San Francisco. Au fost îmbarcaţi 
şi trimişi dincolo de ocean. Evidenţa a fost ţinută cu 
meticulozitate, dar cheile de codificare sunt în posesia lui 

Carrie Johnstone. 

Am revenit la imaginea ei, la clipul în care stătea la masa 
de şedinţe, cu Rooney, râzând. 

Am înserat filmul în care era arestată. 

— Când au arestat-o, am crezut că ni se va face dreptate. 

Că li se va face dreptate tuturor oamenilor pe care i-a 
distrus şi care au dispărut. Dar preşedintele - am înserat un 
stop-cadru în care râdea, jucând golf într-una dintre 
numeroasele lui vacanțe - şi secretarul de stat - acum un 


stop-cadru cu Rooney, strângând mâna unui lider terorist 
cu faimă proastă, care era „de partea noastră” - au 
intervenit. Au trimis- o în faţa unui tribunal militar secret 
care a reabilitat-o. 

Au reuşit cumva să nu vadă nimic rău în toate astea. 

Am inclus un fotomontaj cu sute de imagini ale 
prizonierilor în celulele lor, publicat de Barbara pe site-ul 

Bay Guardian în ziua eliberării noastre. 

— Noi i-am ales pe oamenii ăştia. Ar trebui să ne apere 
libertatea. 

însă persoanele pe care le vedeţi aici - o serie de 
instantanee cu Johnstone şi cu ceilalţi, cu toţi cei trimişi la 
tribunal - ne-au trădat încrederea. Până la alegeri mai sunt 
patru luni. Adică o grămadă de timp. Timp suficient ca să 
găsiţi cinci dintre vecinii dumneavoastră - cinci oameni 

419 

care au renunţat să mai voteze, pentru că nu le place 
niciun candidat. Vorbiţi cu vecinii dumneavoastră. Faceţi-i 
să promită că vor vota. Faceţi-i să promită că vor lua ţara 
înapoi din mâinile torţionarilor şi ale ucigaşilor. Din mâinile 
oamenilor care au râs de prietenii mei din mormintele 
proaspete de pe fundul portului. Faceţi-i să promită că vor 
vorbi cu vecinii lor. Mulţi dintre noi nu aleg niciun candidat. 
Asta nu dă rezultate. Trebuie să alegeţi - alegeţi libertatea. 
Numele meu e Marcus Yallow. Am fost torturat de ţara mea, 
dar încă îmi mai place aici. Am şaptesprezece ani. Vreau să 
cresc într-o ţară liberă. Vreau să trăiesc într-o ţară liberă. 

Am estompat imaginea, pentru a afişa apoi sigla site-ului. 

Ange o crease, cu ajutorul lui Jolu, care ne făcuse rost de 
găzduire gratuită pe Pigspleen, oferindu-ne tot spaţiul de 
care am fi putut avea vreodată nevoie. 

Biroul nostru era un loc interesant. Teoretic, ne numeam 

Coaliția Votanţilor pentru o Americă Liberă, dar toată 
lumea ne spunea Xneterii. Organizaţia - caritabilă şi non- 
profit - îi avea drept cofondatori pe Barbara şi pe câţiva 
dintre prietenii ei avocaţi, care o înfiinţaseră imediat după 
eliberarea de pe Treasure Island. Finanţarea li se datora 
câtorva milionari din domeniul tehnic, cărora nu le venea să 


creadă că o şleahtă de copii trăsese un şut în fundul 

DHS-ului. Uneori ne cereau să venim în partea de jos a 
peninsulei, la Sand Hill Road, unde se aflau toţi învestitorii 
dispuşi să rişte ca să câştige, şi să facem câte o scurtă 
prezentare a tehnologiei Xnet. 

Oricum - eu nu trebuia să am nimic de-a face cu asta, 
aşa că am primit o masă de lucru şi un birou cu vedere spre 
exterior, chiar spre Valencia Street, unde ofeream gratuit 

420 

CD-uri cu Paranoidxbox şi ţineam seminarii despre 
construirea unor antene Wifi mai bune. Un număr 
surprinzător de mare de oameni obişnuiţi veneau să facă 
donaţii, atât în hardware (Paranoidlinux poate rula pe 
aproape orice, nu numai pe un Xbox Universal), cât şi în 
bani gheaţă. Ne îndrăgeau. 

Marele plan era să ne lansăm propriul ARG în septembrie, 
exact la timp pentru alegeri, şi să-l legăm de atragerea 
votanţilor şi de aducerea lor la vot. La ultima votare, numai 
patruzeci şi doi la sută din americani ajunseseră la urne - 
cei care preferaseră să nu voteze reprezentau o majoritate 
covârşitoare. Încercam mereu să-i aduc pe Darryl şi pe Van 
la una dintre şedinţele noastre de planificare, dar ei 
continuau să refuze. Petreceau foarte mult timp împreună 
şi ea insista că întâlnirile lor n-aveau nimic romantic. Darryl 
nu stătea prea mult de vorbă cu mine, deşi îmi trimitea e- 
mailuri lungi despre aproape orice care nu avea legătură cu 
Van, cu terorismul sau cu închisoarea. 

Ange m-a strâns de mână. 

— Doamne, a spus, o urăsc pe femeia asta. 

Am dat din cap. 

— încă una dintre figurile împuţite pe care i le face ţara 
asta Irakului, am comentat eu. Dac-ar fi trimisă în oraşul 
meu, probabil aş ajunge terorist. 

— Chiar ai ajuns terorist când au trimis-o-n oraşul tău. 

— Aşa e, am încuviinţat. 

— Te duci luni la audierea domnişoarei Galvez? 

— Cu siguranţă. 

l-o prezentasem pe Ange domnişoarei Galvez cu vreo 


două săptămâni înainte, când vechea mea profesoară mă 
invitase la cină. Uniunea profesorilor îi obținuse o audiere 

421 

în faţa comitetului de conducere al Consiliului Şcolar 

Districtual Unificat, ca să-şi susţină punctul de vedere, 
încercând să-şi recapete slujba. Se spunea că Fred Benson 
îşi lăsa deoparte viaţa de pensionar (prematur) ca să 
depună mărturie împotriva ei. Eu eram nerăbdător s-o 
revăd. 

— Vrei să mergem la un burrito? 

— Absolut. 

— Stai să-mi iau sosul picant, a spus ea. 

Mi-am mai verificat încă o dată e-mailurile - din căsuţa 
mea de mail de la Partidul Piraților, spre care continua să 
se scurgă un şivoi firav de mesaje de la foştii Xneteri ce nu- 
mi aflaseră încă adresa de la Coaliția Votanţilor. 

Ultimul e-mail era de la o adresă de unică folosinţă 
furnizată de unul dintre noii anonimizatori din Brazilia. 

> Mulţumesc, am găsit-o. Nu mi-ai spus că e atât de 
fl3rblnt3. 

— De la cine e asta? 

Am râs. 

— De la Zeb. Îl ţii minte pe Zeb? l-am dat adresa de e- 
mail a Mashei. M-am gândit că, dacă tot preferă amândoi să 
fie în ilegalitate, aş putea să le fac cunoştinţă. 

— E de părere că Masha e drăgălaşăf* 

— Mai dă-i o şansă, e clar că are mintea tulburată de 
împrejurări. 

— Şi tu? 

—Eu? 

— Da - şi ţie ţi-au tulburat împrejurările mintea? 

Am tinut-o la o lungime de braţ distanţă şi am măsurat-o 
cu privirea de sus în jos şi de jos în sus. l-am luat obrajii în 
palme şi m-am uitat îndelung, prin ochelarii cu rame 
groase, 

422 

în ochii ei mari, oblici şi zburdalnici. Mi-am trecut 
degetele prin părul ei. 


— Ange. În toată viaţa mea n-am gândit mai limpede. 

Pe urmă ea m-a sărutat, şi eu am răspuns sărutului ei, şi 
a mai trecut ceva timp până când ne-am dus să ne luăm 
câte un burrito. 

POSTFAŢĂ 

de Bruce Schneiner 

Sunt un tehnolog specializat în sisteme de securitate. 
Meseria mea e să-i fac pe oameni să se simtă în siguranţă. 

Mă gândesc la sistemele de securitate şi la modul în care 
pot fi sparte. Apoi mă gândesc cum să le fac mai sigure. 
Sisteme de securitate pentru computere. Sisteme de 
supraveghere. Sisteme de securitate pentru avioane, 
pentru aparatura mecanică de numărare a voturilor, pentru 
cipuri arphid şi pentru orice altceva. 

Cory m-a invitat în ultimele câteva pagini ale cărţii sale 
fiindcă a vrut să vă spun că sistemele de securitate sunt 
amuzante. Sunt incredibil de amuzante. E un joc de-a 
şoarecele şi pisica, înseamnă să vezi cine e mai deştept 
decât cine. E o distracţie vânător versus vânat. Cred că e 
cea mai amuzantă meserie pe care-o poţi avea. 

Dacă vi s-a părut amuzant să citiţi cum a reuşit Marcus 
să deruteze camerele de recunoaştere a mersului punându- 
şi pietricele în pantofi, gândiţi-vă cu cât ar fi putut fi mai 
amuzant dacă aţi fi fost dumneavoastră primul om din lume 
care să se gândească la asta. 

Să te ocupi de securitate înseamnă să ştii foarte multe 
despre tehnologie. Să ştii multe despre computere şi reţele 
de computere, 

424 

sau despre camerele de luat vederi şi despre modul lor 
de funcţionare, sau despre chimie şi despre detectarea 
bombelor. Insă securitatea este, de fapt, o mentalitate. E 
un mod de gândire. Marcus e un exemplu excelent al 
acestui mod de gândire. Caută întotdeauna modalităţile în 
care poate cădea un sistem de securitate. 

Fac pariu că n-ar fi putut să intre într-un magazin fără să 
se gândească la un mod de a fura. Nu înseamnă că ar fi şi 
făcut-o - e o diferenţă între a şti cum să anulezi un sistem 


de securitate şi a-l 

anula în mod efectiv -, dar ştia că o putea face. 

Aşa gândesc oamenii care se ocupă de securitate. Ne 
uităm întotdeauna la toate sistemele şi ne gândim cum le- 
am putea ocoli; nu ne putem abţine. 

Acest mod de gândire e important, indiferent de care 
parte a sistemului de securitate te-ai afla. Dacă eşti angajat 
să construieşti un magazin din care nu se poate fura, e bine 
se ştii în ce moduri se poate fura. Dacă proiectezi un sistem 
de camere de luat vederi care recunosc mersul, e bine să te 
gândeşti la oamenii care-şi pun pietricele în pantofi. 
Fiindcă, dacă n-o faci, n-o să concepi nimic bun. 

Dacă vă petreceţi ziua hoinărind, acordaţi-vă câte o clipă 
în care să vă uitaţi la sistemele de securitate din jur. Uitaţi- 
vă la camerele de luat vederi din magazinele în care vă 
faceţi cumpărăturile. (împiedică infracțiunile, sau nu fac 
decât să le mute alături?) Vedeţi cum funcţionează un 
restaurant. (Dacă plăteşti după ce mănânci, de ce nu 
pleacă oamenii fără să plătească?) Acordaţi atenţie 
sistemelor de securitate din aeroporturi. (Cum aţi putea 
duce o armă într-un avion?) 

Uitaţi-vă ce face un casier dintr-o bancă. (Sistemul de 
securitate al băncii este menit să-i împiedice pe casieri să 
fure, în aceeaşi măsură în care vă împiedică pe 
dumneavoastră.) Uitaţi-vă la un muşuroi de furnici. 
(Insectele sunt obsedate de securitate.) Citiţi Constituţia, 
vedeţi cum le oferă oamenilor un sistem de securitate 
împotriva guvernului. 

Uitaţi-vă la semafoare, la încuietorile uşilor şi la 

425 

toate sistemele de securitate de la televizor şi din filme. 
Descoperiţi cum funcţionează, căror ameninţări le fac faţă 
şi cărora nu le fac, cum eşuează şi cum pot fi manipulate. 

Petreceţi suficient timp făcând asta şi veţi descoperi că 
priviţi lumea într-un alt mod. Veţi începe să observați că 
multe sisteme de securitate nu fac ceea ce pretind că fac şi 
că o mare parte a sistemelor noastre de securitate 
naţională nu reprezintă altceva decât bani irosiţi. Veţi 


înţelege că intimitatea e esenţială pentru securitate, nu în 
opoziţie cu securitatea. Nu vă veţi mai face griji pentru 
lucrurile care îi îngrijorează pe alţii şi veţi începe să vă 
faceţi griji pentru lucruri la care alţii nici măcar nu se 
gândesc. 

La un moment dat veţi observa ceva legat de securitate 
la care nu s-a mai gândit nimeni până atunci. Şi poate veţi 
găsi o nouă metodă de a sparge un sistem de securitate. 

N-au trecut decât câţiva ani de când a inventat cineva 
phishingull. 

Sunt adesea uimit de uşurinţa cu care pot fi sparte o 
serie de sisteme de securitate celebre. Există o mulţime de 
explicaţii ale acestui fapt, dar cea mai importantă este 
imposibilitatea de a-ţi da seama dacă un sistem e sigur sau 
nu. Tot ce poţi face e să încerci să-l spargi - dacă dai greş, 
înseamnă că sistemul e destul de sigur ca să te ţină pe tine 
însuţi afară, dar cum rămâne cu cineva mai deştept decât 
tine? Oricine poate crea un sistem de securitate suficient 
de puternic ca să nu-l poată sparge el însuşi. 

Gândiţi-vă o clipă, pentru că nu e evident. Nimeni nu este 
calificat să-şi analizeze propriile sisteme de securitate, 
pentru că atunci proiectantul şi analistul sunt una şi aceeaşi 
persoană, cu aceleaşi limite. Gradul de securitate trebuie 
analizat de altcineva, 

1 Proces prin care infractorii încearcă să obţină informaţii 
private, ca parole sau numere de cărţi de credit, 
prefăcându-se că reprezintă o entitate legitimă în 
comunicaţii electronice (n. Red.). 

426 

pentru că sistemul trebuie să fie sigur şi împotriva unor 
lucruri la care nu s-a gândit proiectantul. 

Ceea ce înseamnă că trebuie să analizăm cu toţii 
securitatea oferită de sistemele proiectate de alţii. Şi unii 
dintre noi le sparg, surprinzător de des. Modul în care 
manipulează Marcus aceste sisteme nu e exagerat; astfel 
de lucruri se întâmplă tot timpul. Intraţi pe internet şi 
căutaţi „bump key“ sau „Bic pen Kryptonite lock“; veţi găsi 
două relatări într-adevăr interesante de sisteme de 


securitate aparent puternice înfrânte prin procedee 
tehnologice elementare. 

lar când se întâmplă asta, asiguraţi-vă că publicaţi ştirea 
pe internet, undeva. Secretul şi securitatea nu sunt unul şi 
acelaşi lucru, chiar dacă lasă impresia asta. Numai 
sistemele de securitate de calitate proastă se bazează pe 
secret, cele bune funcţionează chiar şi atunci când toate 
detaliile sunt publice. 

lar publicarea punctelor slabe îi obligă pe proiectanți să 
creeze sisteme mai bune, ne transformă pe toţi în 
consumatori mai buni ai serviciilor de securitate. Dacă aţi 
cumpărat un lacăt pentru bicicletă 

Kryptonite şi constataţi că poate fi deschis cu un pix Bic, 
nu aţi obţinut un sistem de securitate bun în schimbul 
banilor dumneavoastră. 

Şi, în mod similar, dacă o mână de copii inteligenţi pot 
înfrânge tehnologiile antiteroriste ale DHS-ului, acestea nu 
vor da rezultate foarte bune în înfruntarea cu adevărații 
terorişti. 

A renunţa la intimitate în schimbul securităţii e stupid; iar 
dacă această tranzacţie nu oferă o securitate autentică, 
atunci e şi mai stupid. 

închideţi aşadar cartea şi ieşiţi în lume. E plină de 
sisteme de securitate. Spargeţi unul dintre ele. 

Br u c e Sch ne ier www.schneier.com 

POSTFAŢĂ 

de Andrew „bunnie” Haung, hacker Xbox 

Hackerii sunt exploratori, pionieri digitali. Stă în firea unui 
hacker să pună la îndoială convențiile şi să fie tentat de 
problemele complicate. Orice sistem complex e o distracţie 
pentru un hacker, iar unul dintre efectele secundare ale 
acestui fapt este afinitatea naturală a hackerului faţă de 
problemele legate de securitate. 

Societatea este un sistem amplu, complex, şi nu e 
nicidecum ferită de puţin hacking. Ca urmare, hackerilor li 
se atribuie adesea o imagine stereotipică, fiind consideraţi 
contestatari şi neadaptaţi, oameni care sfidează normele 
sociale de dragul de a sfida. In 2002, când eram student la 


MIT şi am reuşit să trec de măsurile de securitate ale 
creatorilor Xboxului, n-a fost vorba de gestul unui rebel sau 
de dorinţa de a face rău, mi-am urmărit pur şi simplu un 
impuls natural, acelaşi impuls care te îndeamnă să repari 
un ipod sau să explorezi acoperişurile şi tunelurile de la 
MIT. 

Din nefericire, combinaţia dintre nerespectarea normelor 
sociale şi deținerea unor cunoştinţe „ameninţătoare*, cum 
ar fi tehnica de citire a arphidului de pe cârdul personal de 
credit sau de descuiere cu şperaclul, reprezintă, pentru 
anumite persoane, un 

428 

motiv de teamă faţă de hackeri. Totuşi, motivațiile 
acestora din urmă sunt, de obicei, tot atât de simple ca 
afirmaţia: „Sunt inginer fiindcă-mi place să proiectez 
diverse lucruri*. Eu sunt întrebat adesea: 

„De ce-ai spart sistemul de securitate al Xboxurilor? * lar 
răspunsul meu e simplu: În primul rând, sunt proprietarul 
lucrurilor pe care le cumpăr. În cazul când altcineva îmi 
poate spune ce pot şi ce nu pot să rulez cu propria mea 
aparatură, înseamnă că nu mai am drept de proprietate 
asupra ei. In al doilea rând, pentru că există. E un sistem 
suficient de complex ca să-mi ofere o distracţie pe cinste. A 
fost o diversiune de mare importanţă într-o perioadă când 
lucram până noaptea târziu la teza de doctorat. 

Am avut noroc. În momentul în care am spart programul 
de securitate al  Xboxurilor îmi făceam studiile 
postuniversitare la 

MIT, ceea ce mi-a legalizat fapta în ochii oamenilor care 
contau. 

Insă dreptul de a se ocupa de hacking n-ar trebui să li se 
acorde numai persoanelor cu studii academice. Eu am 
început acest gen de activitate încă de când eram la şcoala 
primară, demontând toate aparatele electronice care-mi 
picau în mână, spre marea supărare a părinţilor mei. Din 
colecţia mea de lecturi făceau parte cărţi despre 
proiectarea  mini-rachetelor, despre artilerie, despre 
armamentul nuclear şi despre confecționarea explozibililor 


- volume pe care le împrumutam de la biblioteca şcolii 
(cred că 

Războiul Rece influenţa şcolile publice în privinţa alegerii 
lecturilor). 

Mă jucam, de asemenea, cu destule artificii improvizate 
şi cutreieram prin şantierele de construcţie ale caselor din 
cartierul meu din Midwest. Nu erau cele mai înțelepte 
lucruri pe care le puteam face, dar erau experienţe 
importante pentru maturizare şi am crescut ca gânditor 
liber, datorită îngăduinţei sociale şi a încrederii care 
domneau în comunitatea mea. 

Evenimentele prezentului nu sunt atât de favorabile 
pentru hackerii în devenire. Little Brother demonstrează 
cum se poate 

429 

ajunge din punctul în care ne aflăm astăzi într-o lume din 
care dispare complet toleranța socială faţă de tot ce este 
nou şi ieşit din comun. O întâmplare recentă arată cu 
precizie cât de mult ne-am apropiat de hotarul societăţii 
descrise în roman. Am avut norocul de a citi una dintre 
primele sale versiuni în noiembrie 2006. 

Cu două luni mai târziu, la sfârşitul lui ianuarie 2007, 
poliţia din 

Boston a descoperit dispozitive explozive suspecte şi a 
închis oraşul pentru o zi. Dispozitivele s-au dovedit a fi doar 
plăci de circuite cu LED-uri intermitente, folosite ca reclamă 
pentru o emisiune de pe Cartoon Network. Artiştii care 
instalaseră aceste graffitiuri urbane au fost consideraţi 
suspecți de terorism, fiind acuzaţi în final de infracţiune, 
producătorii din cadrul reţelei au trebuit să plătească două 
milioane de dolari pentru ca procesul să fie rezolvat în afara 
instanţei, iar preşedintele reţelei Cartoon Network a 
demisionat ca urmare a situaţiei. 

Oare teroriştii au câştigat deja? Am cedat în faţa terorii 
într-o asemenea măsură încât artiştii, oamenii care-şi 
dedică timpul liber unui hobby, hackerii, contestatarii sau 
până şi un grup de copii la locul lor, care nu fac altceva 
decât să joace Harajuku Fun 


Madness, să fie incluşi cu atâta uşurinţă în rândul 
teroriştilor? 

Această disfuncţie poartă un nume - i se spune boală 
autoimunitară şi apare atunci când sistemul de apărare al 
unui organism ajunge într-o asemenea stare de epuizare 
încât nu mai este capabil să se recunoască pe sine însuşi şi 
îşi atacă propriile celule. k 

În final, organismul se autodistruge. În momentul de faţă, 
America e pe punctul de a intra în şoc anafilactic, 
nimicindu-şi propriile libertăţi, aşa că e necesar să ne 
administrăm un vaccin. 

Tehnologia nu e un tratament indicat pentru acest gen 
de paranoia; 

de fapt, poate intensifica paranoia: ne poate transforma 
în prizonieri ai propriei noastre aparaturi. Nici 
constrângerea mai multor milioane de oameni, obligaţi să-şi 
scoată veşmintele exterioare şi 

430 

să treacă în fiecare zi desculți prin raza de acţiune a 
detectoarelor de metale, nu e o soluţie. Nu face altceva 
decât să-i amintească zilnic populaţiei că are un motiv de 
teamă, şi nu e, practic, decât o barieră fragilă în calea unui 
adversar hotărât. 

Adevărul este că nu putem conta pe alţii să ne elibereze, 
iar 

MIk3y nu-şi va face apariţia salvatoare în ziua când 
paranoia ne va sufoca toate libertăţile. Şi asta pentru că 
MIk3y sălăşluieşte deopotrivă în dumneavoastră şi în mine 
- Little Brother e un memento care ne atrage atenţia că, 
indiferent cât de imprevizibil ar fi viitorul, nu ne vom 
câştiga libertatea prin intermediul sistemelor de securitate, 
al criptografiei, al interogatoriilor şi al percheziţiilor la faţa 
locului. Libertatea se câştigă având convingerea că trebuie 
să ne bucurăm de ea în fiecare zi, că trebuie să acţionăm 
ca o societate liberă şi cutezând să ne punem în practică 
această convingere, indiferent cât de grave ar fi 
amenințările întrezărite la orizont. 

Urmaţi exemplul lui MIk3y: ieşiţi în lume şi îndrăzniţi să 


fiţi liberi. 

BIBLIOGRAFIE 

Niciun scriitor nu creează pornind de la zero - ne 
angrenăm cu toţii în ceea ce numea Isaac Newton „a sta pe 
umerii giganţilor”. 

Adoptăm, furăm şi remixăm arta şi cultura create de cei 
din jurul nostru sau de înaintaşii noştri din tărâmul literar. 

Dacă v-a plăcut această carte şi vreţi să aflaţi mai multe, 
există nenumărate surse spre care vă puteţi îndrepta 
atenţia, online sau în cea mai apropiată bibliotecă sau 
librărie. 

Hackingul e un subiect important. Toate ştiinţele se 
bazează pe împărtăşirea lucrurilor pe care le-ai făcut, astfel 
încât alţii să le poată verifica, să poată învăţa din ele şi să 
le poată îmbunătăţi, iar în hacking despre asta e vorba, aşa 
că găsiţi din belşug articole publicate care îl au drept 
obiect. 

începeţi cu Hacking thexbox (No Starch Press, 2003), de 
Andrew 

„bunnie“ Huang, o carte excelentă care povesteşte cum 
a reuşit bunnie, pe atunci student la MIT, să desluşească 
mecanismele anti-spargere ale unui Xbox, deschizând 
drumul pentru toate modificările extraordinare ale 
platformei operate apoi de hackeri. Spunându-şi povestea, 
bunnie a creat în acelaşi timp şi un soi de Biblie a ingineriei 
inverse şi a hackingului în materie de hardware. 

432 

Lucrările lui Bruce Schneier, Secrets and Lies (Wiley, 
2000) şi 

Beyond Fear (Copernicus, 2003), sunt texte definitorii 
pentru un profan, dacă vrea să înţeleagă sistemele de 
securitate şi să le analizeze în mod critic, în timp ce o altă 
carte a sa, Applied Cryptography 

(Wiley, 1995), rămâne o sursă supremă pentru 
persoanele dornice să înţeleagă criptografia. Bruce are un 
blog excelent şi un newsletter pe schneier.com/blog. 
Criptografia şi securitatea sunt domeniul amatorilor 
talentaţi, iar mişcarea cyberpunk e plină de copii, casnice, 


părinţi, avocaţi şi tot felul de alte categorii de persoane 
care atacă protocoalele de securitate şi cifrurile. 

Există mai multe reviste importante dedicate acestui 
subiect, dar pe primele două locuri se află 2600: The 
Hacker Quarterly, care abundă de pseudonime şi de relatări 
pline de mândrie despre realizările hackerilor, şi revista 
MAKE de la O'Reilly, care are o rubrică solidă de ghiduri, 
dedicată realizării artizanale a componentelor hardware. 

Bineînţeles că universul online e inundat de materiale pe 
această temă. Ed Felten and Alex J Halderman's Freedom to 

Tinker (www.freedom-to-tinker.com) este un blog ţinut de 
doi profesori de inginerie fantastici de la Priceton, care scriu 
la modul lucid despre tehnologiile de securitate, de 
urmărire şi de împiedicare a multiplicării, precum şi despre 
criptografie. 

Nu rataţi Feral Robotics, realizat de Natalie Jeremijenko, 
de la Colegiul Universitar din San Diego (xdesign. 
Ucsd.edu/feralrobots/). 

Natalie şi elevii ei recondiţionează câinii robot de jucărie 
creaţi de Toys R Us şi îi transformă în nişte detectoare 
excelente de deşeuri toxice. li pun în funcţiune în parcuri 
publice, unde şi-au aruncat deşeurile marile corporaţii şi 
demonstrează, într-un stil prietenos faţă de mass-media, 
cât de toxic e solul. 

Ca multe alte realizări ale hackerilor din această carte, 
tunelarea prin DNS este reală. Dan Kaminsky, un expert de 
prim 

433 

rang în tunelare, a publicat detaliile în anul 2004 
(www.doxpara. 

com/bo2004.ppt). 

Dan Gillmor, considerat un guru al „jurnalismului 
cetăţenesc”, care conduce în prezent Centrul de Jurnalism 
Cetăţenesc de la Harvard şi de la Colegiul Universitar 
Berkeley, a scris de asemenea o carte extraordinară pe 
această temă: We, the Media 

(O'Reilly, 2004). 

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre sabotarea 


arphidurilor, începeţi cu articolul lui Annalee Newitz „The 
RFID Hacking Underground“ 

(www.wirednews.com/wired/archive/14.05/rfid.html), din 
revista Wired, Everyware (New Riders Press, 2006), de 
Adam 

Greenfield, care vorbeşte despre pericolele unei lumi a 
arphidurilor, creând o imagine care-ţi dă fiori. 

Aşa-numitul Fab Lab de la MIT (fab. Cba. Mit.edu) al lui 
Neal 

Gershenfeld creează primele „imprimante 3D“ ieftine 
capabile să materializeze orice obiect la care vă puteţi 
gândi. Subiectul este tratat în excelenta carte a lui 
Gershenfeld intitulată Fab (Basic 

Books, 2005). 

Shaping Things (MIT Press, 2005), de Bruce Sterling, 
demonstrează cum pot fi folosite arphidurile şi faburile 
pentru a sili companiile să realizeze produse care nu 
otrăvesc lumea. 

Findcă am ajuns la Bruce Sterling, el este autorul primei 
cărţi importante despre hackeri şi legislaţie, The Hacker 
Crackdown 

(Bantam, 1993), acesta fiind, totodată, primul volum 
publicat de o editură majoră şi lansat pe internet în acelaşi 
timp (există o mulţime de exemplare, vizitaţi stuff. 
Mit.edu/hacker/hacker.html pentru a obţine unul dintre ele). 
Lectura acestei cărţi m-a condus la Electronic Frontier 
Foundation, unde am avut privilegiul de a lucra vreme de 
patru ani. 

Această fundaţie (www.eff.org) este o organizaţie non- 
profit care cheltuieşte banii donați de persoane particulare 
pentru a asigura pe 

434 

internet libertatea individuală, dreptul la cuvânt, 
respectarea drepturilor legale şi toate celelalte privilegii 
înscrise în Declaraţia 

Drepturilor. Sunt cei mai eficienţi susţinători ai libertăţii 
de pe internet şi vă puteţi alătura luptei lor pur şi simplu 
înscriindu-vă pe lista lor de e-mailuri şi scriindu-le 


oficialităților pe care le-aţi ales ori de câte ori se gândesc să 
vă trădeze folosind drept pretext lupta împotriva 
terorismului, a pirateriei, a mafiei sau a oricărui alt baubau 
care le-a atras atenţia azi. EFF ajută de asemenea la 
menţinerea TOR, Ruterul-Ceapă, o tehnologie reală, pe care 
o puteţi folosi chiar în acest moment pentru a scăpa de 
firewallurile de cenzură ale guvernului, şcolii sau bibliotecii. 

EFF are un site imens, cu informaţii uimitoare pe care le 
oferă publicului larg, aşa cum procedează şi American Civil 
Liberties 


Union (aclu.org), Public Knowledge 
(publicknowledge.org), Free- 
Culture (freeculture.org), Creative Commons 


(creativecommons. 

org) - toate acestea reprezentând un sprijin valoros 
pentru oricine. Freeculture este o mişcare studenţească 
internaţională care recrutează copiii şi îi încurajează să-şi 
fondeze propriile filiale în liceele sau universităţile lor. E o 
modalitate excelentă de a te implica şi de a schimba 
lucrurile. 

O multitudine de site-uri oferă o cronică a luptei pentru 
ciberlibertăţi, dar puţine o fac cu aceeaşi vervă ca Slashdot, 
„News for Nerds, Stuff That Matters* (slashdot.org). 

Şi, bineînţeles, trebuie să vizitaţi Wikipedia, enciclopedia 
neoficială, realizată prin cooperare colectivă, în care poate 
scrie oricine, cu peste un milion de intrări numai în limba 
engleză. 

Wikipedia acoperă hackingul şi contracultura cu o 
profunzime uluitoare, realizând o actualizare uimitoare a 
informaţiilor. O singură avertizare: nu vă puteţi uita pur şi 
simplu la intrările din 

Wikipedia. E foarte important să accesaţi legăturile către 
„Istoric” 

şi „Discuţie* din partea de sus a fiecărei pagini, ca să 
vedeţi cum 

435 

a fost introdusă actuala versiune a adevărului, să 
evaluaţi punctele de vedere opuse şi să decideţi singur care 


este cel demn de încredere. 

Dacă doriţi să dobândiţi cunoştinţe într-adevăr interzise, 
răsfoiţi Cryptome (cryptome.org), cea mai uluitoare arhivă 
din lume cu informaţii ascunse, secrete scoase la lumină. 
Editorii curajoşi ai site-ului Cryptome adună materiale care 
au fost solicitate făcându-se apel la legea Libertăţii 
Informaţiilor sau care au fost dezvăluite de persoane 
nemulţumite de activităţile organizaţiilor din care fac parte. 

Cea mai bună scriere de ficţiune dedicată istoriei 
criptografiei este, de departe, Cryoptonomicon (Avon, 
2002), romanul lui Neal 

Stephenson. Autorul spune povestea lui Alan Turing şi a 
maşinii de criptat naziste Enigma, transformând-o într-un 
roman de război captivant, pe care nu vă veţi îndura să-l 
lăsaţi din mână. 

Serverul Partidului Piraților menţionat în Little Brother 
este real şi, în momentul scrierii acestui roman (iulie 2006) 
prospera în Suedia (www.piratpartiet.se), Danemarca, 
Statele Unite şi 

Franţa. Are o doză de excentricitate, dar într-o mişcare 
sunt implicaţi tot felul de oameni. 

Vorbind despre excentricităţi, Abbie Hoffman şi yippioţii 
au încercat într-adevăr să leviteze Pentagonul, au aruncat 
bani în clădirea bursei şi au colaborat cu o grupare numită 
Up Against the Wall Motherf rs. Steal Thisbook, bine 
cunoscuta carte a lui 

Abbie Hoffman despre distrugerea sistemului, a fost 
retipărită 

(Four Walls Eight Windows, 2002) şi se găseşte de 
asemenea online pe un site wiki, pentru persoanele dornice 
s-o actualizeze 

(stealthiswiki. Nine9pages.com). 

Autobiografia lui Hoffman, Soon to Be a Major Motion 
Picture 

(publicată de asemenea de editura Four Walls Eight 
Windows), e una dintre cărţile mele memorialistice 
preferate, deşi conţine o foarte mare cantitate de ficţiune. 
Hoffman e un povestitor 


436 

extraordinar şi deţine instinctele unui activist de succes. 
Dacă vreţi totuşi să ştiţi cum a fost adevărata lui viaţă, citiţi 
cartea lui 

Larry Sloman, Steal Tloisdream (Doubleday, 1998). 

Alte distracţii care ţin de contracultură: cartea lui Jack 
Kerouac, 

Pe drurriy se poate cumpăra, practic, din orice anticariat, 
cu un dolar sau doi. „Urlet* („Howl“), de Allan Ginsberg, se 
găseşte online în multe locuri şi îl puteţi auzi pe el însuşi 
citind dacă intraţi pe archive.org şi căutaţi fişierul MP3. Ca 
bonus, ascultați albumul Tenderness Junction al formaţiei 
Fugs, care conţine o înregistrare audio al ceremoniei de 
levitaţie de la Pentagon a lui 

Allan Ginsberg şi Abbie Hoffman. 

Cartea aceasta n-ar fi putut fi scrisă dacă n-ar fi existat 
un roman care a schimbat lumea, magnificul 1984 al lui 
George 

Orwell, cel mai bun roman scris vreodată despre 
orientarea societăţii într-o direcţie greşită. Am citit cartea 
când aveam doisprezece ani, am recitit-o de treizeci sau de 
patruzeci de ori între timp şi de fiecare dată am găsit în ea 
ceva nou. Orwell era un maestru al povestirii şi era probabil 
îngreţoşat de statul totalitarist în care se transformase 
Uniunea Sovietică după al Doilea Război Mondial. In 
prezent, 1984 este atât un exemplu de roman Science 
fiction cu adevărat înfricoşător, cât şi una dintre cărţile 
care-au schimbat literalmente lumea. În zilele noastre, 
orwellian e sinonim cu un stat în care supravegherea, 
ipocrizia şi tortura sunt omniprezente. 

Mai mulţi romancieri au fost surse de inspiraţie pentru 
diverse părţi ale poveştii din Litde Brother. Impunătoarea 
capodoperă a comediei scrise de Daniel Pinkwater, Alan 
Mendelsohn: The Boy from Mars (în prezent în librării ca 
parte a antologiei 5 Novelsy 

Farrar Straus Giroux, 1997), e o carte pe care ar trebui s- 
o citească orice om pasionat de ştiinţă. Dacă v-aţi simţit 
vreodată marginalizat fiindcă sunteţi prea inteligent şi prea 


bizar, CITIŢI ACEASTĂ 

CARTE. Mie mi-a schimbat viaţa. 

437 

Pe un front mai contemporan se află So Yesterday 
(Razorbill, 

2004), de Scott Westerfeld, care redă aventurile unor 
oolhunteril şi participanţi la contracultură. Scott şi soţia sa 

Justine Larbalestier au fost, în parte - ca şi Kathe Koja -, 
cei care mi-au inspirat ideea de a scrie un roman pentru 
tineret. 

Le mulţumesc. 

1 Persoane care fac observaţii şi predicții legate de 
evoluţia tendinţelor unei culturi (n. Tr.). 

MULŢUMIRI 

Această carte are o datorie imensă către mai mulţi 
scriitori, prieteni, mentori şi eroi fără de care nu ar fi 
existat. 

Hackeri şi cyberpunkeri: Andrew „bunnie* Huang, Seth 

Schoen, Ed Felten, Alex Halderman, Gweeds, Natalie 
Jeremijenko, 

Emmanuel Goldstein, Aaron Swartz. 

Eroi: Mitch Kapor, John Gilmore, John Perry Barlow, Larry 

Lessig, Shari Steele, Cindy Cohn, Fred von Lohmann, 
Jamie 

Boyle, George Orwell, Abbie Hoffman, Joe Trippi, Bruce 
Schneier, 

Ross Dowson, Harry Kopyto, Tim O'Reilly. 

Scriitori: Bruce Sterling, Kathe Koja, Scott Westerfeld, 
Justine 

Larbalestier, Pat York, Annalee Newitz, Dan Gillmor, 
Daniel 

Pinkwater, Kevin Pouslen, Wendy Grossman, Jay Lake, 

Ben Rosenbaum. 

Prieteni: Fiona Romeo, Quinn Norton, Danny O'Brien, Jon 

Gilbert, danah boyd, Zak Hanna, Emily Hurson, Grad 
Conn, 

John Henson, Amanda Foubister, Xeni Jardin, Mark 
Frauenfelder, 


David Pescovitz, John Battelle, Karl Levesque, Kate Miles, 

Neil şi Tara-Lee Doctorow, Rael Dornfest, Ken Snider. 

439 

Mentori: Judy Merril, Roz şi Gord Doctorow, Harriet Wolff, 

Jim Kelly, Damon Knight, Scott Edelman. 

Vă mulţumesc tuturor fiindcă mi-aţi oferit instrumentele 
necesare pentru a medita asupra acestor idei şi a scrie 
despre ele. 

BESTSELLER INTERNAȚIONAL 

FINALIST AL PREMIULUI HUGO 

Premiile PROMETHEUS, JOHN W. CAMPBELL şi WHITE 
PINE 

Marcus, mai bine cunoscut ca „wln5t0n”, ştie deja, la 
doar şaptesprezece ani, cum funcționează lucrurile... şi ce 
trebuie să faci ca să nu mai funcţioneze. Inteligent, ager şi 
priceput în spaţiul rețelelor electronice, reuşeşte cu 
uşurinţă să păcălească sistemul de supraveghere al liceului. 

Dar totul se schimbă atunci când el şi prietenii săi sunt 
prinşi în haosul rezultat în urma unui atac terorist asupra 
oraşului San Francisco. 

în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, Marcus şi 
compania sunt ridicaţi de Departamentul de Securitate 
Internă şi duşi într-o închisoare secretă. 

După mai multe zile de interogatoriu, de război 
psihologic şi de umilinţe, când în sfârşit este eliberat, 
descoperă că oraşul său s-a transformat într-un stat 
polițienesc, în care fiecare cetăţean este tratat ca un 
potenţial terorist. lar prietenul său cel mai bun, Darryl, este 
în continuare întemnițat fără motiv. Marcus ştie că nimeni 
nu îl va crede când va povesti tot ce s-a întâmplat şi că nu 
are de ales - va trebui să se lupte singur cu DHS-ul. 

„Pe limba protagoniştilor săi, Little Brother este «foarte 
tare» şi deosebit de «cool»! O scriitură fluidă, care ţi se 
strecoară pe sub piele şi pune în valoare aura umană, a 
cărei strălucire învinge orice tehnologie.” 

LO5 4ANG3L3S T1M3S 

„Cititorii se vor delecta cu detaliile tehno-revoluţiei puse 
la cale de 


Marcus. Cumpăraţi mai multe exemplare şi faceţi-le 
cadou prietenilor, cartea asta e foarte t@r3!" 

BOOKLI15T 

ISBN 978-606-579-013-l 

9786065790131 

Wwww.nemira.ro