John Grisham — Fotbal si pizza

JOHN 
GRISHAM 


DINS SNY SN Le 


N . 
i s, A D 
-i 


Fotbal și pizza 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


PEOPLE 


bează din nou... 
Această poveste atipică demne 
capacitatea de povestitor a lui Grisham. 


USA TODAY 


O poveste minunată despre forbal, 


r J 
mâncăruri delici 205 


RICHMOND TIMES-DISPATCH 


ine-ar fi crezut? Grisbam 
şi-a propus să se distreze scriind acest roman 


despre un quarterback 


Si a rengit să ne a totodată și pe noi 


Dan News ( New York) 


ia 
Teribil de amuza 
de un cunesător al. Ia 


sau măcar al mâncărurilor ei 


THE BOSTON GLOBE 


Când, în urmă cu trei ani, m-am dus la Bo 
să mă documentez pentru Mediatorul, 
amn des perit forbalul American, Unul dintre 
ghizii mei din zonă juca de zece ani fotbal 
american pentru Bologna Warriors 
Nu mi-a venit să cred că sportul acesta chiar 


t 


exista pe bătrânul continent, dar cu 


ită atunci 


JOHN GRISHAM 


- JOHN GRISHAM - 


JOHN GRISHAM 


FOTBAL ŞI PIZZA 


Traducere din limba engleză GABRIEL STOIAN 
Titlul original: Playing for Pizza, 2007 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Această carte este dedicată editorului meu, Stephen 
Rubin, un mare iubitor al tuturor celor italieneşti - operă, 
mâncare, vin, modă, limbă şi cultură. Poate că nu şi fotbal. 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 1 


Un pat de spital, măcar de atâta lucru putea fi sigur, dar 
şi certitudinea asta ba apărea, ba dispărea. Ingust şi tare, 
având de o parte şi de alta nişte bare metalice drepte, ca 
nişte santinele, parcă pentru a descuraja orice dorinţă de 
evadare. Cearşafurile erau simple şi orbitor de albe. 
Conform standardelor igienice. Încăperea era cufundată în 
beznă, însă câteva raze de soare încercau să se strecoare 
printre lamele storurilor ce acopereau fereastra. 

A închis ochii la loc, dar până şi un simplu gest ca acela îi 
dădea dureri. Apoi i-a deschis şi, vreme de un minut, într-o 
tăcere ce părea să nu se mai termine, a reuşit să-şi ţină 
pleoapele întredeschise şi să se concentreze asupra acelei 
lumi mărunte şi aburoase. Zăcea întins pe spate, țintuit de 
cearşafurile cu care fusese înfăşurat ferm. A observat un 
tub ce cobora dinspre stânga lui şi dispărând undeva în 
spate. A auzit o voce îndepărtată, răsunând pe hol. Apoi a 
făcut greşeala de a încerca să se mişte, doar o tentativă de 
a-şi aranja capul mai bine, şi nu a reuşit. Săgeţile arzătoare 
ale durerii l-au izbit în ţeastă şi în gât, silindu-l să scoată un 
geamăt puternic. 

— Rick. Te-ai dezmeticit? 

Glasul îi era cunoscut şi imediat îi faţa ochilor a apărut 
faţa celui care îi vorbise. Arnie era atât de aproape, încât îi 
simţea respiraţia. 

— Arnie? a făcut el, cu o voce firavă, scârţâită. 

După care a trebuit să-şi înghită nodul din gât. 

— Eu sunt, Rick, slavă Cerului că te-ai trezit! 

Arnie, impresarul, mereu alături de el în momente 
importante. 

— Arnie, unde sunt? 

— În spital, Rick. 

— Asta am priceput. Dar de ce? 

— Când ţi-ai revenit? a întrebat Arnie şi a găsit 
comutatorul, aprinzând o lampă aflată alături de pat. 

5 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Nu ştiu. Acum câteva minute. 

— Şi cum te simţi? 

— Parcă mi-a zdrobit cineva ţeasta. 

— Cam aşa ceva. Treci tu şi de asta, ai încredere-n mine. 

„Ai încredere, ai încredere-n mine.” De câte ori nu-l 
auzise pe Arnie cerându-i exact asta... Adevărul era că 
niciodată nu avusese încredere deplină în nimeni, şi nici nu 
găsea vreo justificare plauzibilă să înceapă tocmai acum. 
Ce ştia Arnie despre traumatisme cerebrale ori despre rana 
mortală pe care, probabil, i-o pricinuise careva? 

Rick a închis din nou ochii şi a respirat adânc. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el moale. 

Trecându-şi palma peste capul lipsit de păr, Arnie a 
ezitat. A aruncat o privire spre ceas, a văzut că era 4 după- 
amiază; aşadar, clientul lui zăcuse fără cunoştinţă aproape 
douăzeci şi patru de ore. „Nu tocmai suficient”, s-a gândit 
el, întristat. 

— Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? l-a întrebat 
Arnie, în vreme ce, atent, şi-a lăsat ambele coate pe bara 
orizontală a grilajului ce înconjura patul şi s-a aplecat în 
faţă. 

După o pauză, Rick a reuşit să spună: 

— Mi-aduc aminte cum venea Bannister spre mine. 

Arnie a pocnit din buze şi l-a corectat: 

— Nu, Rick, asta a fost cea de-a doua comoţie, petrecută 
acum doi ani la Dallas, când jucai la Cowboys. 

Derularea acelei întâmplări l-a făcut pe Rick să scape un 
geamăt, şi asta nu i-a priit nici lui Arnie, deoarece şi-a adus 
aminte cum clientul lui fusese prins ghemuit aproape de 
linia de tuşă, holbându-se la o majoretă când jocul se 
mutase pe partea lui, ajungând să fie strivit, pierzându-şi şi 
casca de protecţie în învălmăşeala creată de ghemul acela 
de trupuri ce trebuie să fi cântărit vreo tonă. Două 
săptămâni mai târziu, cei de la Dallas l-au pus pe liber şi au 
găsit o altă rezervă de guarterback.!. 


1 Cel mai important jucător al unei echipe de fotbal american. El este 
practic „căpitanul” echipei. Dirijează acţiunile ofensive, primind mereu 


- JOHN GRISHAM - 


— Rick, la Seattle ai fost anul trecut, iar acum te afli la 
Cleveland, în echipa Browns, sau ai uitat? 

Rick şi-a adus aminte şi a gemut ceva mai tare. 

— În ce zi suntem? a întrebat el, acum reuşind să-şi ţină 
ochii deschişi. 

— Luni. Meciul a fost ieri. Mai ţii minte ceva din el? „Cu 
puţin noroc, sper să fi uitat totul”, ar fi vrut el să spună. O 
să chem o asistentă. Aşteptau să-ţi revii. 

— Mai stai, Arnie. Vorbeşte cu mine. Ce s-a petrecut? 

— Ai dat o pasă, după care te-au făcut sendviş. Purcell a 
venit lansat şi te-a luat pe sus, cât pe ce să-ţi rupă capul. 
Nici n-ai apucat să-l vezi venind. 

— Dar ce căutam eu în joc? 

A, asta era o întrebare grozav de potrivită, care dădea 
apă la moară tuturor comentatorilor sportivi de la posturile 
de radio din Cleveland şi din partea de nord a Vestului 
Mijlociu. Ce căuta EL în acel joc? De ce fusese introdus EL? 
De unde dracu' apăruse şi EL? 

— Eu zic să vorbim altă dată despre asta, a propus Arnie, 
iar Rick a acceptat, pentru că se simţea prea slăbit să se ia 
la harţă. 

Cu mare greutate, creierul lui zdruncinat se frământa 
încetişor, desprinzându-se din ceţurile comei şi încercând 
să se trezească deplin. Browns, deci. Stadionul Browns, 
într-o duminică după-amiază foarte rece, în faţa unui public 
venit în număr record. Meci de calificare, ba nu, mai mult 
de atât - meciul pentru titlul în AFC?. 

Terenul era îngheţat, tare ca betonul, şi la fel de rece. 

În salon a sosit o asistentă, iar Arnie tocmai o anunţa: 

— Cred că a ieşit din starea aceea. 


mingea şi alegând strategia de urmat (n. red.). 

> AFC - American Football Conference. Câştigătoarea AFC primeşte 
Cupa Lamar Hunt, apoi joacă finala, numită Super Bowl, cu 
câştigătoarea NFC (Northern Football Conference), în prima duminică 
din luna februarie. Echipa câştigătoare primeşte Trofeul Vince 
Lombardi, iar ziua meciului este aproape o sărbătoare naţională 
americană. AFC şi NFC sunt cele două conferinţe ale NFL (National 
Football League) (n.tr.). 

7 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Grozav, a spus femeia, nu tocmai entuziasmată. Mă 
duc să caut un doctor. 

(Asta cu şi mai puţin entuziasm.) 

Rick a urmărit-o plecând, făcând efortul să nu-şi mişte 
capul. Arnie îşi pocnea degetele şi se pregătea să o şteargă 
la ale lui. 

— Ascultă, Rick, trebuie s-o iau din loc. 

— Sigur, Arnie. Îţi mulţumesc. 

— Nicio problemă. Ascultă, nu-mi vine uşor să-ţi spun 
asta, aşa că o să fiu direct. Cei de la Browns mi-au 
telefonat azi-dimineaţă... Wacker, mai precis... Te-au pus 
pe liber. 

Acea anulare a contractului devenise deja un ritual ce se 
petrecea la încheierea fiecărui sezon. 

— Îmi pare rău, a zis Arnie, dar asta numai pentru că se 
vedea silit s-o spună. 

— Vorbeşte cu celelalte echipe, a zis Rick, cuvinte pe 
care nu le rostea pentru prima oară. 

— Nu va fi nevoie, bineînţeles. M-au sunat ele deja. 

— Grozav! 

— Nu tocmai. M-au sunat să mă prevină că nu te vor. 
Regret, băiete, dar s-ar părea că aici se cam încheie cariera 
ta. 

Nu încăpea nicio îndoială că se pusese definitiv punct 
carierei lui Rick, dar pe Arnie nu-l lăsa inima să fie chiar 
atât de sincer. Poate mâine. Rick trecuse pe la opt echipe 
în şase ani. Doar cei de la Toronto Argonauts avuseseră 
curajul să încheie un contract cu el şi pentru al doilea 
sezon. Orice echipă avea nevoie de o rezervă pentru 
quarterback, iar Rick se potrivea perfect acelui rol. 
Problemele începeau însă când el era introdus în teren. 

— Trebuie să fug, a spus Arnie, aruncând din nou o 
privire la ceas. Şi, ascultă-mă, dacă ţii la tine, nu deschide 
televizorul. Sunt ca nişte fiare de răi, mai ales pe ESPN. 

S-a plesnit cu palma pe genunchi şi a ieşit ca fulgerul din 
cameră. În faţa uşii se aflau doi bodyguarzi, care stăteau pe 
scaune pliante şi se străduiau să rămână treji. 

8 


- JOHN GRISHAM - 


Arnie s-a oprit la camera asistentelor şi a schimbat 
câteva cuvinte cu doctorul, care, în cele din urmă, a pornit 
pe hol, a trecut de paznici şi a intrat în rezerva lui Rick. L-a 
consultat pe acesta cu destulă răceală - efectuând un 
control de rutină, fără să aibă chef de conversaţie. Avea să 
urmeze controlul neurologic. Încă o comoţie foarte 
sănătoasă, nu cumva asta este a treia? 

— Aşa mi se pare, a răspuns Rick. 

— Nu te-ai gândit să-ţi găseşti altă slujbă? l-a întrebat 
medicul. 

— Nu. 

„Poate c-ar fi cazul, a gândit medicul, şi asta nu doar din 
cauza creierului tău zdruncinat. Trebuie să interpretezi cele 
trei pase ce ţi-au fost interceptate în unsprezece minute 
drept un semn că nu mai ai nicio chemare pentru fotbal.” 

Apoi, în tăcere, au apărut două asistente care l-au ajutat 
pe medic la analize şi la treburile de hârţogărie. Niciuna nu 
i-a adresat vreo vorbă pacientului, deşi acesta era un atlet 
profesionist, necăsătorit, deosebit de atrăgător şi cu un 
corp de invidiat. Şi tocmai în acele momente, când el avea 
nevoie de o privire încurajatoare mai mult ca niciodată, lor 
nici nu le păsa de el. 

Imediat ce a rămas din nou singur, Rick a început să 
caute din ochi telecomanda. Într-un colţ al rezervei, pe 
perete era suspendat un televizor cu ecran mare. Avea de 
gând să intre direct pe canalul ESPN şi să se lămurească o 
dată pentru totdeauna. Îl dureau toate, clipă de clipă, nu 
doar capul şi gâtul. Ceva ce semăna a rană deschisă, 
făcută de un şiş, îi dădea dureri în şale. lar cotul stâng îl 
durea intermitent. 

Făcut sendviş? El avea senzaţia că fusese prins sub roţile 
unei basculante. 

Una din asistente revenise, aducând o tăviţă cu nişte 
pastile. 

— Unde este telecomanda? a întrebat-o Rick. 

— A, televizoru-i stricat. 

— L-a scos Arnie din priză, nu? 

9 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Ce-a scos? 

— Televizorul. 

— Cine-i Arnie? a întrebat ea, în timp ce pregătea seringa 
în care pusese un ac destul de mare. 

— Ce e aia? a vrut să ştie Rick, uitând o clipă de Arnie. 

— Vicodin. Te va ajuta să dormi. 

— M-am săturat de somn. 

— Aşa a decis doctorul, înţelegi? Ai nevoie de odihnă, cât 
mai multă. 

A golit conţinutul seringii în punga de perfuzii şi, vreme 
de câteva clipe, a privit lichidul limpede. 

— Eşti susținătoare a echipei Browns? a întrebat-o Rick. 

— Eu, nu, soţul meu. 

— Şi a mers la meciul de ieri? 

— Da. 

— Cât de rău a fost? 

— Mai bine să nu ştii. 


Când s-a trezit, Arnie era din nou lângă el, stând pe un 
scaun alături de pat şi citind ziarul Cleveland Post. În josul 
primei pagini, Rick a reuşit să distingă titlul: „Fanii au luat 
spitalul cu asalt”. 

— Cum?! a exclamat Rick tare cât l-a ţinut glasul. 

Arnie a lăsat brusc ziarul în jos şi a sărit în picioare. 

— Ai păţit ceva, băiete? 

— Mă simt minunat, Arnie. Ce zi e? 

— Marţi, marţi dimineaţa de tot. Cum te mai simţi, 
puştiule? 

— Dă-mi şi mie ziarul ăla. 

— Ce vrei să afli? 

— Arnie, ce se petrece? 

— Ce anume vrei să ştii? 

— Totul. 

— Te-ai uitat la televizor? 

— Nu. Pentru că l-ai scos din priză. Stai de vorbă cu 
mine, Arnie! 

Arnie şi-a pocnit degetele, apoi s-a îndreptat alene către 

10 


- JOHN GRISHAM - 


fereastră, unde a dat puţin storurile deoparte. S-a uitat prin 
ele de parcă de afară ar fi pândit cineva pus pe rele. 

— leri au venit nişte huligani care au făcut scandal. 
Poliţia a rezolvat situaţia, arestând vreo zece, doisprezece. 
Nişte brute. Fani de-ai lui Browns. 

— Câţi? 

— Ziarele spun că vreo douăzeci. Nişte beţivi. 

— Dar de ce-au venit aici, Arnie? Rămâne între noi - între 
impresar şi jucător. Uşa e închisă. Te rog să mă luminezi şi 
pe mine. 

— Au prins de veste că te afli aici. Sunt mulţi cei care ar 
dori să-ţi spună câte ceva de dulce în zilele astea. Ai primit 
o sută de ameninţări cu moartea. Lumea e pornită rău pe 
tine. M-au ameninţat până şi pe mine. Arnie s-a rezemat de 
perete, având pe faţă o expresie de uşoară satisfacţie, 
generată de ideea că acum viaţa lui merita să fie pusă în 
pericol. Tot nu ţi-ai amintit? l-a întrebat el. 

— Nu. 

— Browns îi conduceau pe cei de la Broncos cu 
şaptesprezece la zero, şi mai erau unsprezece minute de 
jucat. lar acel zero nici nu putea descrie cât de tare o luau 
ăia pe cocoaşă. După trei sferturi din meci, ofensiva celor 
de la Broncos abia dacă reuşise să câştige în total optzeci şi 
unu de yarzi, şi izbutiseră trei, bagă de seamă, trei prime 
down-uri?... Îţi sună familiar? 

— Nu. 

— Pe post de quarterback a fost introdus Ben Marroon, 
pentru că Nagle s-a ales cu o întindere a tendonului 
popliteu în primul sfert de oră al meciului. 

— De asta-mi aduc aminte. 

— Când mai erau unsprezece minute de joc, Marroon a 
fost placat urât de tot când a întârziat o pasă. De aceea, l- 


3 Down - încercare de a înainta cu mingea în terenul advers. O echipa 
are la dispoziţie 4 down-uri pentru a parcurge 10 yarzi. Dacă se parcurg 
cei 10 yarzi, urmează un nou prim down şi alte 4 încercări pentru 10 
yarzi. Dacă nu se parcurge distanţa de 10 yarzi, se pierde posesia (n. 
red.). 

11 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


au scos de pe teren cu targa. Nimeni nu şi-a făcut griji, 
pentru că Browns are o apărare care ar putea opri şi 
tancurile generalului Patton. Şi atunci, ai intrat tu în locul 
lui, fiind la al treilea down şi având de recuperat 
doisprezece yarzi, şi ai aruncat o pasă nemaipomenit de 
frumoasă către Sweeney, numai că el joacă la Broncos, 
bineînţeles, şi după ce omul a alergat patruzeci de yarzi, a 
pătruns nestingherit în terenul de ţintă. Touchdown?. Mai ţii 
minte ceva din astea? 

Rick a închis ochii încet şi a zis: 

— Nu. 

— Nici nu te omori prea tare. Ambele echipe temporizau, 
jucând la punt, chinuindu-se să menţină posesia, după 
care cineva de la Broncos a scăpat mingea. Când mai erau 
şase minute de joc, la un al treilea down pentru a cuceri 
opt yarzi, ai prins mingea lângă tuşă şi ai vrut să i-o pasezi 
lui Bryce printr-un hooks, dar pasa a fost prea înaltă, şi a 
fost prinsă de cineva în tricou alb, adică de un adversar, nu 
mai ţin minte cum îl cheamă, dar omul ştie să alerge, aşa 
că a reuşit să pătrundă în terenul vostru de ţintă. 
Şaptesprezece la paisprezece. Lumea s-a încins, şi-ţi dai 
seama, erau peste optzeci de mii de spectatori. Cu câteva 
minute mai devreme, oamenii sărbătoreau deja victoria. 
Prima finală de Super Bowl din istoria echipei, chestii dintr- 
astea. Broncos au degajat balonul, cei de la Browns au 
repus mingea de trei ori în joc fără să înainteze deloc, 
deoarece Cooley nu era în stare să facă jocul de pase, aşa 
că Browns recurg la o lovitură de picior ca să îndepărteze 
pericolul. Sau, mai curând, încearcă. Snap'-ul de la centru 


4 Eseu în variantă americană. Valoarea unui touchdown este de 6 

puncte (n. red.). 

5 Lovitură de picior folosită de obicei în cel de-al patrulea down, 

procedeu la care se apelează pentru a muta jocul cât mai departe în 

terenul advers (n.tr.). 

6 Atac cu pasă în care receiver-ul prinde mingea cu faţa la linia de 

angajare, după care transmite mingea către un alt jucător, care aleargă 

spre terenul de ţintă advers (n.tr.). 

7 Acţiune a echipei aflată în ofensivă, când center-ul pasează mingea 
12 


- JOHN GRISHAM - 


pleacă prost şi mingea este scăpată, un jucător de la 
Broncos prinde mingea pe linia de treizeci şi patru de yarzi 
a lui Browns, ceea ce n-ar fi fost o problemă, pentru că în 
trei atacuri, apărarea lui Browns, care era deja sictirită, i-a 
împins înapoi cincisprezece yarzi, scoţându-i pe Broncos din 
zona periculoasă. Cei de la Broncos au dat o lovitură de 
picior, voi aţi prins-o la şase yarzi de terenul vostru de ţintă 
şi, în următoarele patru minute, aţi reuşit să împingeţi şi să 
menţineţi mingea în mijlocul liniei defensive. Drive-ult 
lâncezeşte pe la mijlocul terenului, mai aveţi un down 
pentru zece yarzi de câştigat, şi au mai rămas patruzeci de 
secunde de joc. Cei de la Browns se temeau să paseze, dar 
se temeau şi mai tare să încerce o lovitură de picior. Nu-mi 
aduc aminte ce a făcut Cooley, dar tu ai cerut din nou 
mingea şi ai lansat o pasă către tuşa dreaptă, pentru Bryce, 
care era liber în apropiere de tuşă. Exact pe direcţia lui. 

Rick a încercat să se ridice în capul oaselor şi, pentru 
moment, a uitat de suferinţa lui. 

— Tot nu-mi aduc aminte. 

— Exact în direcţia lui Bryce, dar mult prea tare. Balonul 
l-a izbit pe bietul om în piept, a sărit şi a fost prins de 
Goodson, care a plecat în galop şi a ajuns tocmai în tărâmul 
făgăduinţei. Şi uite-aşa, Browns a pierdut cu douăzeci şi 
unu la şaptesprezece. Tu erai la pământ, aproape rupt în 
două. Te-au pus pe o targă şi, în timp ce te scoteau afară 
de pe teren, jumătate din public huiduia, iar cealaltă 
jumătate ovaţiona nebuneşte. O hărmălaie cum n-am mai 
auzit vreodată. Vreo doi beţivi au sărit din tribune şi s-au 
năpustit spre targă - te-ar fi ucis, să ştii - dar forţele de 
securitate au intervenit imediat. A urmat o încăierare pe 
cinste, care, şi asta, a făcut deliciul tuturor talk-show-urilor. 

Rick a rămas prăbuşit, făcându-se mic în pat, cât mai mic 
cu putinţă. Ţinea ochii închişi, respirând destul de chinuit. Îi 
reveniseră durerile de cap, împreună cu cele de gât şi de 


de la linia de angajare spre quarterback sau spre alt jucător, în funcţie 
de schema de joc stabilită (n.tr.). 
8 Atacul (n.tr.). 

13 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


coloană. Unde erau medicamentele alea? 

— Îmi pare rău, puştiule, a zis Arnie. 

Rezerva părea mai plăcută pe întuneric, motiv pentru 
care Arnie a tras storurile şi şi-a reluat locul pe scaun, cu 
ziarul în mâini. Clientul lui părea să-şi fi dat ultima suflare. 

Doctorii se pregăteau să-l externeze, dar Arnie susţinuse 
cu tărie că mai avea nevoie de câteva zile de odihnă şi de 
protecţie. Cei de la Browns plăteau bodyguarzii, şi asta nu 
prea le surâdea. Tot echipa plătea costurile medicale, şi în 
curând aveau să-şi arate nemulţumirea. 

Şi Arnie se săturase. Cariera lui Rick, dacă mai putea fi 
numită astfel, era terminată. Arnie primea 5%, iar acest 
procentaj din salariul lui Rick nu ajungea nici măcar pentru 
acoperirea cheltuielilor. 

— Rick, mai eşti treaz? 

— Da, a zis el, continuând să ţină ochii închişi. 

— Fii atent aici, m-auzi? 

— Te-ascult. 

— Partea cea mai neplăcută a slujbei mele este să-i spun 
vreunui jucător că a sosit vremea să se lase de sport. Ai 
jucat toată viaţa, e tot ce ştii să faci, doar asta visezi... 
Nimeni nu este dispus să renunţe. Cu toate astea, Rick, 
prietene, a venit vremea să ieşi din scenă. Nu ai de ales. 

— Arnie, dar am doar douăzeci şi opt de ani, a zis Rick, 
ţinând ochii deschişi. Nişte ochi foarte trişti. Ce-mi sugerezi 
să fac? 

— Mulţi dintre voi se apucă de antrenat. Şi de afaceri 
imobiliare. Tu ai fost isteţ - ai obţinut şi o diplomă. 

— Diploma mea e de profesor de educaţie fizică. Asta 
înseamnă că pot antrena vreo echipă de volei alcătuită din 
puşti de clasa a şasea pentru un salariu de patruzeci de mii 
pe an. Încă nu-s pregătit pentru aşa ceva. 

Arnie s-a ridicat şi a dat ocol patului, lăsând impresia că 
este cufundat în gânduri. 

— Ce-ar fi să te duci acasă? Puţină odihnă, şi ai şi timp să 
te mai gândeşti. 

— Acasă? Ce-nseamnă acasă pentru mine? Am locuit în 

14 


- JOHN GRISHAM - 


prea multe locuri, care mai de care. 

— Acasă înseamnă lowa, Rick. Acolo eşti încă iubit. 

„Şi cei din Denver chiar te iubesc”, a gândit Arnie, dar, 
cu înţelepciune, a păstrat asta pentru sine. 

Ideea de a fi văzut pe străzile din Davenport, lowa, l-a 
îngrozit pe Rick, astfel că i-a scăpat un geamăt discret. 
Oraşul se simţea probabil umilit de jocul fiului său. Aoleu! 
S-a gândit la sărmanii lui părinţi şi a închis ochii. 

Arnie a furişat un ochi spre ceasul de la mână, apoi, fără 
niciun motiv, a băgat de seamă că în rezervă nu existau 
nici flori, nici bileţele prin care bolnavului i se ura 
însănătoşire grabnică. Asistentele îi spuseseră că bolnavul 
nu fusese vizitat de prieteni, dar nici de membrii familiei, 
nici de colegi de echipă, şi nici măcar de cineva care să 
aibă vreo legătură oarecare cu Cleveland Browns. 

— Trebuie să fug undeva, puştiule. Mai trec pe-aici 
mâine. 

În drum spre uşă, a aruncat cu un gest nonşalant ziarul 
pe patul lui Rick. Imediat ce uşa s-a închis în urma lui, Rick 
l-a şi înhăţat, dar curând i-a părut rău că o făcuse. Poliţia 
aprecia că la demonstraţia care se terminase cu încăierări, 
organizată în faţa spitalului, participaseră vreo cincizeci de 
persoane. Lucrurile căpătaseră o turnură urâtă când o 
echipă a unui canal de televiziune se înființase la faţa 
locului, apucându-se de filmare. Cineva spărsese o 
fereastră, iar câţiva suporteri, ceva mai beţi, luaseră cu 
asalt camera de gardă de la urgenţe, căutându-l pe Rick 
Dockery. Opt dintre demonstranți fuseseră reţinuţi. O 
fotografie mare - plasată pe pagina întâi, în a doua 
jumătate - surprindea mulţimea înainte ca poliţia să facă 
arestările. Se puteau citi două pancarte scrise în pripă: 
„Daţi-i papucii, acum!” şi „Legalizaţi eutanasia!” 

Dar chinul lui nu se încheia aici. Ziarul Post avea un 
redactor sportiv bine-cunoscut, pe nume Charley Cray, un 
tip deosebit de agasant, care se specializase în articole 
demolatoare. Suficient de inteligent cât să fie credibil, Cray 
se documenta foarte bine, pentru că găsea un deliciu să fie 

15 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


la curent cu gafele şi cu slăbiciunile sportivilor profesionişti 
care câştigau milioane, dar nu erau nici pe departe perfecţi. 
El era expert în toate şi nu-i scăpa niciodată şansa de a 
face pe cineva praf fără prea mari eforturi. Rubrica lui de 
marţi - chiar pe prima pagină sportivă - începea cu titlul: 
„Ar putea Dockery să urce în fruntea listei cu cei mai mari 
gafeuri din toate timpurile?” 

Cunoscându-l pe Cray, nu încăpea nicio îndoială că Rick 
Dockery avea să fie pus în capul listei. 

Articolul, bine documentat şi scris fără nicio milă, era 
structurat în jurul părerilor lui Cray despre cele mai mari 
gafe, greşeli şi eşecuri din istoria sportului. Nu uitase de 
jucătorul de baseball Bill Buckner, care, fiind la prindere, 
scăpase mingea printre picioare la meciul pierdut de echipa 
lui în World Series. Dar şi gafa lui Jackie Smith, care a 
scăpat din mână o pasă de touchdown, în Super Bowl XIIIS, 
şi aşa mai departe. 

Dar, aşa cum susţinea Cray sus şi tare, acelea fuseseră 
greşeli unice. 

Domnul Dockery, pe de altă parte, reuşise să comită trei 
greşeli - să le numărăm! - trei pase cumplite în doar 
unsprezece minute. 

Era, aşadar, evident că Rick Dockery rămânea în mod 
neîndoielnic Cel-mai-Mare-Ţap-Ispăşitor-şi-Gafeur din istoria 
sportului profesionist. Verdictul nu putea fi contestat, iar 
Cray provoca pe oricine să-i dovedească faptul că nu avea 
dreptate. 

Rick a zvârlit ziarul în perete şi a cerut încă o pastilă. Pe 
întuneric, singur şi cu uşa închisă, a aşteptat ca 
medicamentul să-şi facă efectul fermecat, pentru a-l 
scufunda într-un somn adânc, din care să nu se mai 
trezească nicicând. 

S-a întins în pat, şi-a tras cearşaful peste cap şi a început 
să plângă tăcut. 


? Super Bowl XIII a avut loc pe 21 ianuarie 1979, între Pittsburg Steelers 
şi Dallas Cowboys (n.tr.). 
16 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 2 


Ningea, iar Arnie se săturase de Cleveland. Acum se 
găsea la aeroport, aşteptând să plece spre Las Vegas, 
căminul lui, şi, dintr-un impuls pe care curând l-a regretat, 
a dat un telefon unui vicepreşedinte mai mărunt de la 
Arizona Cardinals. 

Pe moment, fără să-l mai socotească şi pe Rick Dockery, 
Arnie reprezenta şapte jucători din NFL şi patru în 
campionatul canadian. Dacă l-ar fi silit cineva să se 
caracterizeze, ar fi recunoscut că era un impresar de talie 
medie, ale cărui ambiţii mergeau mult mai sus, bineînţeles. 
Dar dacă ar fi sunat pe cineva pentru a-i găsi vreun nou 
contract lui Rick Dockery, credibilitatea lui ar fi avut de 
suferit. Lucru aproape sigur, Rick era jucătorul despre care 
se vorbea cel mai mult în acele momente nefericite, însă nu 
de asemenea comentarii avea el nevoie. Vicepreşedintele 
s-a arătat politicos, dar zgârcit la vorbă, abia aşteptând să 
încheie acea convorbire cu el. 

Arnie s-a dus la un bar din aeroport, a comandat ceva de 
băut şi a reuşit să găsească un scaun foarte departe de 
televizor, pentru că singurul reportaj ce făcea vâlvă în 
Cleveland era cel care prezenta cele trei intercepţii făcute 
cadou de un quarterback despre care unii nici nu ştiuseră 
că era component al echipei. Cei de la Browns trecuseră ca 
tancul prin campionatul din acel sezon, având un atac nu 
tocmai constant, dar o apărare de temut, una care 
doborâse record după record prin faptul că cedase puţin 
teren şi cedase foarte puţine puncte. Pierduseră doar un 
meci şi, după fiecare victorie, oraşul, ce ducea dorul unei 
calificări în Super Bowl, începuse să fie tot mai fascinat de 
jucătorii care până nu demult fuseseră bătuţi de aproape 
orice echipă. Ca peste noapte, într-un singur sezon 
incendiar, jucătorii de la Browns deveniseră călăii tuturor. 

Dacă duminica precedentă ar fi câştigat, adversara lor 
din Super Bowl ar fi fost Minnesota Vikings, o echipă pe 


17 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


care Browns o bătuseră fără drept de apel în noiembrie 
trecut. 

Întregul oraş părea să simtă dulceaţa unei victorii şi 
câştigarea Trofeului Vince Lombardi. 

Şi totul se năruise în unsprezece minute de groază. 

Arnie şi-a comandat încă un pahar. La masa alăturată, 
doi agenţi de vânzări se îmbătau încet, dar sigur, şi savurau 
prăbuşirea celor de la Browns. Oamenii erau din Detroit. 

Cea mai tare fază a zilei fusese concedierea managerului 
general al echipei Browns, Clyder Wacker, un om care 
fusese aclamat drept geniu nu mai departe de duminica 
trecută, dar care devenise acum ţapul ispăşitor pentru 
toate relele. Mai trebuia dat afară cineva, nu doar Rick 
Dockery. După ce se stabilise fără niciun dubiu că în 
octombrie Wacker aprobase stingerea unor obligaţii de 
contract ale lui Dockery, patronul clubului îl punea pe liber. 
Execuţia s-a desfăşurat în văzul lumii - cu o conferinţă de 
presă în toată regula, cu multe expresii încruntate şi 
promisiuni ca pe viitor să se impună o disciplină mai strictă 
et cetera. Echipa Browns avea să revină acolo unde-i era 
locul! 

Arnie îl cunoscuse pe Rick când acesta din urmă era în 
ultimul an de colegiu la lowa, la capătul unui sezon care 
începuse foarte promiţător, dar apoi se stinsese treptat, 
ajungând să fie rezerva a treia pentru diverse posturi. În 
ultimele două sezoane, Rick începuse pe post de 
quarterback, şi părea omul potrivit pentru a organiza o 
ofensivă cu un stil deschis şi combativ deschis, lucru foarte 
rar întâlnit la echipele din Big Ten Conference”. Uneori era 
de-a dreptul sclipitor - dovedind intuiţie în ceea ce priveşte 
jocul de apărare al adversarilor, reuşind placaje în margine 
sau aruncând balonul cu o viteză incredibilă. Avea un braţ 
uimitor, fără îndoială, fiind cel mai bun între jucătorii 
generaţiei lui. Putea efectua aruncări lungi şi puternice, cu 


10 Acest campionat este cel mai vechi din SUA şi cuprinde de fapt 
echipe din 11 colegii din opt state situate în nord-estul SUA, între care 
şi lowa (n.tr.). 

18 


- JOHN GRISHAM - 


o viteză de fulger. Însă dovedea prea multă inconstanţă ca 
să fie demn de încredere, iar când cei de la Buffalo 
renunţaseră la el în ultima clipă, acesta trebuia să fie un 
semn clar că Rick ar fi făcut mai bine să-şi ia masteratul 
sau să obţină licenţă de agent de bursă. 

În schimb, el s-a dus să joace la Toronto vreme de două 
sezoane nefericite, după care a trecut pe la mai multe 
echipe din NFL. Având o forţă deosebită în braţ la 
transmiterea de pase, Rick era bun cât să fie trecut pe 
foaia de joc. Orice echipă are nevoie de a treia rezervă 
pentru postul de quarterback. In testele şi probele date 
pentru transferuri, care fuseseră multe la număr, Rick îi 
uimise pe antrenori cu forţa pe care o avea în braţul drept. 
Într-o zi, în Kansas City, Arnie văzuse cum Rick aruncase 
mingea cale de optzeci de yarzi, iar câteva minute mai apoi 
lansase o pasă care zburase cu viteză şi cu precizie de 
rachetă, atingând peste 140 de kilometri pe oră. 

Dar Arnie intuise dintru început ceea ce mai toţi 
antrenorii abia acum bănuiau. Ca jucător de fotbal, Rick se 
temea de contactele fizice. Nu de cele accidentale, şi nici 
de placajele rapide şi inofensive din partea guarterback-ului 
advers. Pe bună dreptate, Rick se temea de placajele 
făcute din plin fuleu şi de linebacker-ii!! care declanşau 
atacuri cu mare viteză şi forţă. 

În fiecare meci există un moment sau două când un 
quarterback poate găsi liber un receiver!? pentru a-i 
transmite o pasă, o fracțiune de secundă în care să arunce 
balonul, şi în care există un om de linie masiv, care să 
pornească la atac fără să fie blocat. Quarterback-ul are de 
ales. Poate strânge din dinţi, sacrificându-şi integritatea 
fizică, îşi poate pune echipa pe primul plan, poate să 
arunce balonul, să facă jocul, şi să se trezească strivit, ori 
poate lua balonul şi să pornească în alergare, rugându-se 
Cerului să scape cu viaţă ca să mai apuce şi următorul 


1 jucător în linie, pe faza defensivă (n. red.). 
12 jucător la recepţie. Rolul său este acela de a prinde pasele pe carei 
le adresează quarterback-ul (n. red.). 

19 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


meci. Atât cât îl urmărise jucând, Arnie nu-l văzuse 
niciodată pe Rick punând echipa pe prim-plan, dar nici 
măcar o dată. La prima sugestie că urma să fie atacat sau 
placat, Rick se crispa şi alerga bezmetic spre tuşă. 

Şi ţinând seama de tendinţa lui de a se alege mereu cu 
câte o comoţie, Arnie nici nu-l putea acuza pentru faptul că 
juca temător. 

A telefonat unui nepot al patronului echipei Rams, care i- 
a răspuns la telefon cu un glacial: 

— Sper că nu vrei să-mi vorbeşti despre Dockery. 

— Ba da, chiar despre el voiam să vorbim, a reuşit Arnie 
să spună. 

— Răspunsul meu e nu şi nu. 

Începând cu ziua de duminică, Arnie vorbise cu aproape 
jumătate dintre echipele din NFL. Răspunsul celui de la 
Rams se înscria în nota generală. Rick nu avea habar că 
scurta şi trista lui carieră de jucător se încheiase fără drept 
de apel. 

Uitându-se la un monitor plasat pe perete, Arnie a văzut 
că zborul lui avea întârziere. Un ultim telefon, şi-a jurat el. 
Încă un efort să-i găsească o slujbă lui Rick, după care avea 
să se ocupe de ceilalţi jucători pe care îi reprezenta. 


Clienţii erau din Portland şi, deşi numele de familie le era 
Webb, iar soţia avea tenul palid ca o suedeză, amândoi 
soţii susțineau că le curgea prin vine sânge italian şi abia 
aşteptau să viziteze bătrâna ţară unde-şi aveau obârşia. 
Fiecare ştia cel mult câte şase cuvinte în italiană, dar şi 
acelea pronunţate stricat. Sam bănuia că soţilor Webb le 
picase în mână vreun ghid turistic la aeroport şi 
memoraseră câteva dintre cuvintele de bază cât 
traversaseră Atlanticul. În cursul călătoriei precedente 
făcute de ei în Italia, şoferul/ ghidul lor fusese un localnic, 
care vorbea o engleză „înfiorătoare”, astfel că de astă dată 
insistaseră să aibă ca ghid un american, un yankeu de 
treabă, care să le organizeze mesele şi să le găsească 
bilete la spectacole. După două zile petrecute cu ei, Sam 

20 


- JOHN GRISHAM - 


era dispus să îi expedieze înapoi la Portland. 

Sam nu era nici şofer, nici ghid. Era însă american sută la 
sută, dar, cum nu avea o slujbă prea bine plătită, îşi mai 
rotunjea veniturile ocazional, când concetăţeni de-ai săi 
treceau prin oraş şi aveau nevoie de cineva să-i ducă de 
mânuţă peste tot. 

A aşteptat în maşină cât timp clienţii lui au stat îndelung 
la masă în restaurantul Lazzaro, o trattorie din centrul 
oraşului. Era frig şi ningea slab, iar în vreme ce sorbea 
dintr-o cafea tare, gândurile lui s-au îndreptat spre modul 
de alcătuire al echipei, aşa cum i se întâmpla destul de des. 
De aceea, sunetul telefonului său mobil l-a luat prin 
surprindere. Apelul venea din Statele Unite. A răspuns. 

— Cu Sam Russo, te rog, a auzit el un glas decis. 

— La telefon. 

— Antrenorul Russo? 

— Da, eu sunt. 

Apelantul s-a prezentat drept Arnie nu-ştiu-cum, 
precizând că era impresar de nu ştiu ce fel, afirmând apoi 
că fusese manager al echipei de fotbal Bucknell în 1988, la 
câţiva ani după ce Sam jucase acolo. Cum amândoi 
studiaseră la Bucknell, au găsit curând subiecte comune, 
iar după ce au comentat vreme de două minute despre 
diferite persoane cunoscute acolo, s-au împrietenit. Sam 
era încântat să schimbe impresii cu cineva care 
frecventase aceeaşi şcoală, chiar dacă omul îi era complet 
necunoscut. 

Şi i se întâmpla rar de tot să primească telefoane de la 
agenţi ai unor fotbalişti. 

Într-un târziu, Arnie a trecut la subiectul care-l frământa. 

— Sigur c-am urmărit jocurile din play-off, a răspuns 
Sam. 

— Păi, eu îl reprezint şi pe Rick Dockery, şi, cum să spun, 
cei de la Browns l-au pus pe liber, a precizat Arnie. 

Asta nu reprezenta vreo surpriză, a gândit Sam, dar a 
continuat să asculte. 

— Şi caută o echipă, îşi analizează şansele. Am auzit un 

21 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


zvon, cum că ţi-ar trebui un quarterback. 

Sam a fost cât pe ce să scape telefonul din mână. Un 
quarterback de meserie, din NFL, să joace la Parma? 

— Nu e doar un zvon, a spus el. Fostul meu quarterback 
a plecat săptămâna trecută, pentru că a primit o ofertă de 
antrenor undeva în nordul statului New York. Am dori să-l 
primim pe Dockery. E bine? Din punct de vedere fizic, 
adică? 

— E puţin zdruncinat, dar dispus să o ia de la capăt. 

— Şi vrea să joace în Italia? 

— Poate că da. Încă n-am discutat asta cu el, înţelegi, 
pentru că încă e în spital, dar analizăm toate posibilităţile. 
Sincer să fiu, i-ar prinde bine o schimbare de peisaj. 

— Ştii cum se joacă aici, da? l-a întrebat Sam, oarecum 
agitat. Avem meciuri frumoase, dar nu seamănă nici pe 
departe cu ceea ce se joacă în NFL sau în Big Ten. Vreau să 
spun că jucătorii de aici nu sunt profesionişti în adevăratul 
sens al cuvântului. 

— Cam la ce nivel e jocul? 

— Nu-mi dau seama. E greu de spus. Ai auzit de o şcoală 
care se numeşte Washington and Lee, din Virginia? E o 
şcoală bună, fotbal curat, Divizia a lll-a. 

— A, sigur! 

— Echipa lor a venit aici anul trecut, în perioada vacanței 
de primăvară, şi am făcut cu ei câteva meciuri de 
pregătire. Suntem cam de aceeaşi valoare. 

— Deci, Divizia a lIIl-a, zici? a făcut Arnie, mai pierzând 
ceva din entuziasm. 

Asta era, dar Rick oricum avea nevoie de meciuri ceva 
mai blânde. Încă o comoţie şi putea suferi vreo leziune 
cerebrală în legătură cu care doar glumise până în acel 
moment. Până la urmă, lui Arnie nu-i mai păsa. Incă un 
telefon, două, după care Rick Dockery putea deveni ceva 
de domeniul trecutului. 

— Ascultă, Arnie, a început Sam cu vioiciune. Sosise 
momentul adevărului. Aici este sport de club ori poate ceva 
mai mult de atât. Fiecare echipă din Serie A are dreptul să 

22 


- JOHN GRISHAM - 


folosească trei jucători americani, iar aceştia primesc bani 
de masă şi poate pentru chirie. Pe post de quarterback sunt 
angajaţi de obicei americani, fiind plătiţi cu un salariu 
modest. În rest, echipa e alcătuită din italieni căliţi şi trecuţi 
prin multe, care joacă pentru că le place fotbalul. Dacă au 
noroc şi-l prind pe patron în toane bune, după meciuri se 
aleg cu pizza şi bere. Avem un campionat cu opt jocuri, 
calificări, apoi urmează finala, Super Bowl-ul italian. Avem 
un teren vechi, dar curăţel, bine întreţinut, cu trei mii de 
locuri, şi când avem câte-un meci important, stadionul se 
umple. Avem sponsorizări din partea unor companii, 
echipament decent, dar fără contracte de televizare, 
aşadar, nu prea există bani, sincer. Trăim în mijlocul unei 
lumi unde fotbalul celălalt e la mare preţ, aşa că versiunea 
americană se bucură mai mult de atenţia câtorva care fac 
din el un cult. 

— Şi cum ai ajuns acolo? 

— Ţin mult la Italia. Bunicii mei au emigrat din zona asta, 
s-au stabilit la Baltimore, unde-am crescut şi eu. Dar amo 
mulţime de veri pe-aici. lar soţia mea este italiancă, aşa că 
înţelegi, nu? Viaţa e o încântare prin aceste locuri. Nu mă 
îmbogăţesc antrenând o echipă de fotbal american, dar ne 
simţim bine. 

— Deci, antrenorii sunt plătiţi? 

— Da, să zicem. 

— Mai sunt şi alţii care au plecat cu coada între picioare 
din NFL? 

— Mai apare câte unul, vreun suflet pierdut, care încă 
visează la Super Bowl. Dar americanii sunt de obicei 
jucători de la colegii mărunte, cărora le place jocul şi au 
simţul aventurii. 

— Şi cât i-aţi putea plăti omului meu? 

— Să stau de vorbă cu patronul. 

— Chiar te rog, iar eu o să discut cu clientul meu. 

Au închis după ce au depănat încă o amintire de la 
Bucknell, iar Sam şi-a adus aminte de cafeaua neterminată. 
Un mijlocaş din NFL care să joace în Italia? Greu de 

23 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


închipuit aşa ceva, deşi nu era ceva nemaiîntâlnit. Bologna 
Warriors jucaseră în urmă cu doi ani în Super Bowl având 
drept quarterback un american care jucase cândva pentru 
scurtă vreme la Oakland. Plecase după două sezoane, 
primind o ofertă din Canada. 

Sam a redus căldura din maşină cu o gradaţie şi a reluat 
în minte ultimele minute ale meciului dintre Browns şi 
Broncos. Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată un jucător 
care să fie responsabil în aşa măsură de înfrângerea unei 
echipe ce se considerase câştigătoare de necontestat până 
în acea clipă. Până şi el aproape că ovaţionase când îl 
văzuse pe Dockery scos cu targa de pe teren. 

Cu toate acestea, ideea de a-l antrena la Parma îl intriga. 


24 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 3 


Deşi împachetarea lucrurilor şi predarea apartamentului 
semănau deja cu un ritual, plecarea din Cleveland s-a 
dovedit ceva mai stresantă decât de obicei. Cineva aflase 
că el luase cu chirie un apartament la etajul şapte al unei 
clădiri din apropierea lacului, iar când trecuse încet în 
automobilul Chevrolet Tahoe de culoare neagră prin dreptul 
cabinei portarului, văzuse că prin preajmă dădeau târcoale 
doi reporteri pletoşi, având camere de filmat. A parcat la 
subsolul blocului şi a urcat imediat cu liftul. Când a descuiat 
uşa, telefonul din bucătărie suna. Tocmai lăsase un mesaj 
nimeni altul decât Charley Cray, cu o voce numai lapte şi 
miere. 

Trei ore mai târziu, automobilul cu tracţiune integrală era 
încărcat cu haine, cu crose de golf şi un sistem audio. 
Făcuse treisprezece drumuri - le numărase - cu liftul, 
pentru a duce totul la maşină, şi-i venea să moară de dureri 
de gât şi de umeri. Capul părea să-i plesnească, iar 
analgezicele nu-l ajutau mai deloc. | se recomandase să nu 
conducă sub influenţa lor, dar nu respectase sfatul 
medicului. 

Pleca, fugea cât mai departe de apartamentul închiriat şi 
de mobila de împrumut de acolo, de echipa Browns şi de 
suporterii ei respingători, dorind să-şi caute scăpare 
altundeva. Nu ştia clar unde ar fi fost locul cel mai potrivit. 

Din fericire, închiriase apartamentul acela doar pentru 
şase luni. De la absolvirea colegiului, îşi dusese viaţa în 
apartamente de închiriat pe perioade scurte şi avusese 
numai mobilier ales de alţii, astfel că se învățase să nu 
acumuleze multe obiecte. 

A ieşit cu greu din traficul aglomerat al centrului 
comercial şi a reuşit să arunce o privire în oglinda 
retrovizoare ca să vadă pentru ultima dată peisajul citadin 
al  Clevelandului. Adio şi n-am cuvinte. Se simţea 
entuziasmat că pleca. A jurat să nu mai calce vreodată în 


25 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


acel oraş, decât dacă ar juca împotriva echipei Browns, dar 
apoi şi-a promis că nu se va mai gândi la viitor. Asta, vreme 
de cel puţin o săptămână. 

In timp ce gonea prin suburbii, a recunoscut în sinea lui 
că oamenii din Cleveland erau neîndoielnic mai fericiţi 
decât el de acea plecare. 

Pornise spre vest, cumva spre lowa, nu tocmai cu 
entuziasm, pentru că nu-l prea încânta ideea de a merge 
spre casă. Le telefonase părinţilor din spital. Mama îl 
întrebase dacă mai avea dureri de cap şi-l rugase să se lase 
de sport. Tatăl lui voise să ştie unde dracu' îi fusese mintea 
când aruncase ultima pasă. 

— Cum e situaţia în Davenport? îl întrebase Rick pe tatăl 
său, într-un târziu. 

Amândoi ştiau clar la ce se referea întrebarea. Doar nu-l 
interesa mersul economiei locale. 

— Nu prea grozav, i-a răspuns tatăl său. 

Buletinul meteo i-a reţinut atenţia. Ninsori masive în 
vest, viscol în lowa, astfel că, aproape fericit, a virat stânga 
şi a pornit spre sud. 

O oră mai târziu, i-a sunat telefonul. Era Arnie, aflat în 
Las Vegas, care părea mult mai bine dispus. 

— Puştiule, unde eşti? 

— Am ieşit din Cleveland. 

— Slavă Cerului! Te duci spre casă? 

— Nu, doar şofez, merg spre sud. Poate ajung în Florida 
şi fac o partidă de golf undeva. 

— Grozavă idee! Cum ţi-e capul? 

— Bine. 

— Ceva leziuni cerebrale suplimentare? l-a întrebat 
Arnie, râzând mânzeşte. 

Era o poantă a unei glume pe care Rick o auzise de cel 
puţin o sută de ori. 

— Leziuni grave, a zis el. 

— Ascultă, puştiule, ţi-am găsit ceva, un loc într-o echipă, 
pe post de titular. Şi nişte majorete superbe. Vrei să afli 
mai multe despre asta? 

26 


- JOHN GRISHAM - 


Rick a repetat rar în gând, convins că înţelesese anapoda 
amănuntele. Vicodinul îi luase în stăpânire câteva porţiuni 
din creierul lui gingaş. 

— Bine, a zis el în cele din urmă. 

— Am vorbit cu antrenorul principal de la Panthers şi 
oamenii vor să încheie contractul imediat, pe loc, fără să 
pună nicio întrebare. Nu capeţi un salariu mare, dar e o 
slujbă. Şi rămâi quarterback, în teren încă de la începutul 
meciului! Eu spun că-i o afacere. Acum, totul depinde de 
tine. 

— Panthers? 

— Ai auzit bine. Parma Panthers. 

A urmat o pauză lungă, timp în care Rick s-a chinuit să-şi 
aducă aminte sau măcar să-şi imagineze poziţia geografică 
a acelui oraş. Evident, trebuia să fie vreo echipă dintr-o ligă 
minoră, una independentă, atât de îndepărtată de NFL, 
încât putea fi o glumă. Echipa aceea sigur nu avea stadion. 
Arnie voia să scape de el, neîndoielnic. 

Cu toate astea, nu reuşea să-şi dea seama unde era acea 
Parma. 

— Arnie, ai spus cumva Carolina Panthers? 

— Fii atent la ce spun, Rick. Parma Panthers. 

Exista o Parma în suburbiile Clevelandului. Dar asta îl 
deruta cumplit. 

— Bine, Arnie, scuză-mi leziunile cerebrale, dar ce-ar fi 
să-mi spui unde este Parma asta? 

— În nordul Italiei, cam la o oră distanţă de Milano. 

— Şi Milano unde e? i 

— Şi ăsta-i tot în nordul Italiei. O să-ţi cumpăr un atlas. În 
orice caz... 

— Bine, dar fotbalul se joacă altfel acolo. Ai greşit 
sportul. 

— Ascultă. În Europa există câteva ligi de fotbal american 
bine organizate. Sunt chiar mari, în Germania, Austria, 
Italia. Ar putea fi interesant. Unde ţi-e spiritul de aventură? 

Pe Rick l-au apucat din nou durerile de cap şi a simţit 
nevoia să mai ia o tabletă. Numai că era deja cât se poate 

27 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de ametit, şi ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit era să fie 
reţinut pentru conducere sub influenţa drogurilor. Ar fi fost 
de ajuns ca polițistul să arunce o privire la permisul lui de 
conducere pentru ca apoi să-i pună cătuşele sau să-l ia la 
bastoane. 

— Nu cred, a zis el. 

— Ba ar trebui să faci asta, Rick. Îi iei liber un an, joci în 
Europa, laşi lucrurile să se liniştească aici... Puştiule, cum 
să-ţi spun, nu mi-e greu să dau telefoane, dar momentul e 
prost, foarte prost. 

— Nu vreau să mai aud nimic, Arnie. Uite ce e, să 
discutăm mai târziu. Îmi crapă capul de durere. 

— Bine, băiatule. Mai gândeşte-te, dar trebuie să dăm 
răspunsul cât mai curând. Echipa din Parma caută un 
quarterback. La ei, campionatul începe curând, şi sunt 
disperaţi. Cum să zic, nu-s disperaţi să semneze cu oricine, 
dar... 

— Am priceput, Arnie. Mai vorbim. 

— Ai auzit de brânza parmezan? 

— Sigur. 

— Acolo se face. La Parma. Ai priceput? 

— Dacă m-ar interesa caşcavalul, m-aş duce la Green 
Bay”, a spus Rick, socotindu-se isteţ, în ciuda efectului 
analgezicelor înghiţite. 

— Le-am telefonat celor de la Packers, dar nu mi-au dat 
răspuns. 

— Nici nu vreau să aud de ei. 


Ajuns lângă Mansfield, s-a aşezat într-un separeu din 
restaurantul aflat într-o parcare pentru camioane, plin ochi, 
şi a comandat cartofi prăjiţi şi o cola. A văzut cuvintele de 
pe meniu uşor în ceaţă; cu toate astea, a mai înghiţit o 
pastilă, pentru că-l chinuia o durere de coloană, în regiunea 
cervicală. In spital, după ce pusese televizorul în funcţiune, 


13 Green Bay, localitate în statul Wisconsin, care are echipă de fotbal în 
NFL (Green Bay Packers) şi este renumită pentru sortimentele de 
caşcaval produse (n.tr.). 

28 


- JOHN GRISHAM - 


făcuse greşeala de a urmări reportajul prezentat pe ESPN. 
Se crispase şi simţise dureri doar văzându-şi trupul izbit cu 
o violenţă extremă şi prăbuşindu-se grămadă la pământ. 

Doi camionagii de la o masă apropiată au început să-l 
măsoare din priviri. Exact ce-i lipsea. De ce nu-i venise în 
minte să-şi pună vreo căciuliţă ori ochelari de soare? 

Cei doi au şuşotit şi au arătat spre el, şi, curând după 
aceea, s-au apucat şi alţii să arunce ocheade în direcţia lui, 
ba chiar să se holbeze. A vrut să plece, dar Vicodinul îi 
spunea să rămână, să se mai liniştească puţin. A comandat 
încă o farfurie de cartofi prăjiţi şi a încercat să-şi sune 
părinţii. Aceştia ori erau plecaţi de acasă, ori n-au vrut să-i 
răspundă. Apoi a telefonat unui fost coleg de colegiu, 
stabilit în Boca, pentru a fi sigur că are unde sta vreme de 
câteva zile. 

Camionagiii râdeau în legătură cu ceva. A încercat să nu- 
i ia în seamă. 

Folosind un şerveţel curat, s-a apucat să facă socoteli. 
Cei de la Browns îi datorau 50.000 de dolari pentru jocurile 
din play-off. (Echipa sigur avea să-i dea banii.) Mai avea 
aproximativ 40.000 într-o bancă din Davenport. Din cauza 
vieţii de nomad pe care o dusese până atunci, nu-şi 
cumpărase nicăieri o casă. lar automobilul SUV era închiriat 
- 700 de dolari pe lună. Alte valori nu deţinea. Examinând 
cifrele, fu de părere că putea scăpa din toată aventura 
aceea cu vreo 80.000 de dolari. 

Nu era chiar atât de rău, mai ales că, după trei comoţii, 
rămăsese totuşi cu 80.000. In general, fundaşii ofensivi 
care jucau în NFL rezistau cam trei ani, după care se 
retrăgeau suferind tot felul de accidentări la picioare, ba 
unii chiar rămâneau datori cu 500.000 de dolari. 

Problemele financiare ale lui Rick erau rezultatul 
investiţiilor dezastruoase pe care le făcuse. Împreună cu un 
coleg de echipă din lowa, încercase să acapareze toată 
piaţa spălătoriilor de maşini din Des Moines. Urmaseră tot 
soiul de procese, iar pe numele lui încă figurau o serie de 
împrumuturi bancare. Avea în proprietate o treime dintr-un 

29 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


restaurant mexican din Fort Worth, iar ceilalţi doi parteneri, 
foşti prieteni de-ai lui, ţipau după capital. Ultima oară când 
mâncase nişte burrito acolo, era să verse de greață. 

Cu ajutorul lui Arnie, reuşise să evite falimentul - 
articolele din ziare ar fi fost neiertătoare - dar datoriile se 
acumulaseră. 

Un şofer de camion, cu o burtă imensă, s-a apropiat de 
el, s-a oprit, apoi i-a rânjit. Arăta tipic ca un camionagiu - 
perciuni groşi, şapcă, o scobitoare care îi stătea lipită de 
buza de jos. 

— Eşti Dockery, adevărat? 

Vreme de o fracțiune de secundă, Rick s-a gândit să 
nege, apoi a decis să nu-l bage în seamă. 

— Eşti un gunoi, ştiai? a zis camionagiul cu glas tare, ca 
să-l audă şi ceilalţi. Ai făcut nişte jocuri de rahat pe când 
erai la lowa, şi acum ai jucat la fel. 

Din fundal s-au auzit hohotele groase de râs ale celorlalţi, 
care l-au acompaniat pe camionagiu. 

Un singur pumn din scurt în burdihan, şi jigodia aceea s- 
ar fi prăbuşit schelălăind la podea, dar până şi faptul că se 
gândise la aşa ceva l-a întristat pe Rick. lar titlurile din ziare 
- de ce îl preocupau atât de mult titlurile? - ar fi sunat 
măreț. „Dockery se încaieră cu şoferii de camioane.” Şi, 
desigur, toată lumea care ar citi articolul ar trece de partea 
camionagiilor. Şi Charley Cray ar jubila încă o dată. 

Rick a zâmbit către şerveţel şi şi-a muşcat limba. 

— De ce nu te transferi la Denver? Cei de acolo te 
iubesc, pun pariu. 

Au urmat alte hohote de râs. 

Rick a mai adunat nişte cifre irelevante la socoteala 
aceea şi s-a prefăcut că nu aude nimic. In cele din urmă, 
camionagiul s-a retras, dar cu o legănare fudulă. Doar nu ţi 
se oferă în fiecare zi şansa de a te răsti la un individ care 
joacă în NFL. 


A pornit pe l-71 în sud, spre Columbus, căminul echipei 
Buckeyes. Acolo, cu câţiva ani în urmă, în faţa a 100.000 de 
30 


- JOHN GRISHAM - 


suporteri, într-o după-amiază minunată de toamnă, dăduse 
patru pase de touchdown şi făcuse apărarea adversarilor 
zdrenţe, de parcă ar fi lucrat cu bisturiul. Fusese inclus în 
primii zece jucători ai săptămânii. Sigur trebuiau să urmeze 
şi alţi lauri. Viitorul era atât de luminos, încât îl orbise. 

Trei ore mai târziu, s-a oprit să alimenteze şi a văzut un 
motel nou în apropiere. Condusese îndeajuns. S-a prăbuşit 
în pat şi şi-a pus în minte să doarmă câteva zile, dar a 
trebuit să răspundă întâi la telefon. 

— Unde te afli acum? l-a întrebat Arnie. 

— Habar n-am. Parcă la Londra. 

— Poftim? Unde? 

— Londra, Kentucky, Arnie. 

— Hai să discutăm despre Parma, a propus Arnie, sec şi 
cu seriozitatea omului de afaceri. 

Asta însemna că se întâmpla ceva. 

— Parcă ne înţeleseserăm să o lăsăm pe mai târziu. 

Rick s-a scărpinat în nas şi, încet, şi-a întins picioarele. 

— Acum e acel „mai târziu”. Oamenii vor să ştie clar. 

— Bine. S-aud detaliile. 

— Eşti plătit cu trei mii de euro pe lună vreme de cinci 
luni, plus un apartament şi maşină. 

— Ce-i acela euro? 

— Moneda din Europa. Alo! Acum, valorează cu vreo 
treime mai mult decât dolarul. 

— Deci, cam cât, Arnie? Care-i oferta? 

— Cam patru mii de dolari pe lună. 

A reţinut imediat cifra, pentru că era simplă şi mică. 

— Un quarterback de acolo primeşte doar douăzeci de 
mii pe sezon? Şi-atunci cât ia un jucător de linie? 

— Ce-ţi pasă? Doar nu eşti om de linie. 

— Eram curios, bine? De ce te aprinzi atât? 

— Pentru că pierd prea mult timp cu treaba asta, Rick. 
Mai am şi alte contracte de negociat. Doar ştii ce balamuc 
se încinge în perioada dintre sezoane. 

— Vrei să te debarasezi de mine, Arnie? 

— Sigur că nu. Numai că, serios, ar trebui să pleci în 

31 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


străinătate o vreme, să-ţi încarci bateriile, cum se spune, 
să te limpezeşti la minte şi aşa mai departe. Lasă-mi şi mie 
vreme să evaluez problemele apărute aici în ce te priveşte. 

Probleme. Rick a încercat să se ridice într-o rână, dar 
muşchii nu l-au ascultat. Simţea că oasele şi muşchii de la 
brâu în sus erau cu probleme. În situaţia în care Collins n-ar 
fi ratat blocajul, el n-ar fi fost strivit. Aşa erau jucătorii de 
linie, când îţi venea să-i strângi în braţe, când să-i omori. 
Avea nevoie de jucători de linie buni! 

— Totuşi, cât ia un jucător de linie? 

— Niciun sfanţ. Cei de linie sunt italieni, şi ei joacă pentru 
că iubesc fotbalul. 

Insemna că impresarii mureau de foame acolo, a gândit 
Rick în sinea lui. A inspirat adânc şi s-a străduit să-şi aducă 
aminte care fusese ultimul jucător întâlnit, dispus să joace 
doar de plăcere. 

— Douăzeci de mii... a bombănit Rick. 

— Ceea ce reprezintă cu douăzeci de mii mai mult decât 
câştigi în prezent, a ţinut să-i reamintească Arnie, cam 
brutal. 

— Mulţumesc, Arnie. Ştiam eu că mă pot bizui pe tine. 

— Ascultă aici, puştiule, ia-ţi o pauză de un an. Du-te şi 
vizitează Europa. Lasă timpul să rezolve lucrurile. 

— Cât de bine se joacă acolo? 

— Ce te doare? Tu o să fii vedeta echipei. Toţi care joacă 
pe post de quarterback acolo sunt americani, dar mai toţi 
sunt absolvenţi de colegiu, care nici măcar nu au intrat în 
vederile selecţionerilor de la echipe mari. Cei de la 
Panthers sunt măyguliţi şi pentru simplul motiv că te 
gândeşti la oferta lor. 

Auzi, cineva era măgulit să-l primească-n echipă. Ce 
plăcut să audă aşa ceva... Dar ce le va spune părinţilor şi 
prietenilor? _ 

Care prieteni? In ultima săptămână stătuse de vorbă cu 
doi dintre ei, nici mai mult, nici mai puţin. 

După o pauză, Arnie şi-a dres glasul şi a zis: 

— Ar mai fi ceva. 

32 


- JOHN GRISHAM - 


Tonul lui nu prevestea nimic bun. 

— Te ascult. 

— La ce oră ai plecat azi din spital? 

— Nu-mi aduc aminte. Poate-n jur de nouă. 

— inseamnă că ai trecut pe lângă el în holul de la intrare. 

— Pe lângă cine? 

— Un investigator. Rick, şi-a făcut apariţia prietena ta, 
majoreta, şi e gravidă, de aceea a angajat nişte avocaţi, 
nişte jagardele dezgustătoare, care ţin să facă mare tapaj, 
să-şi vadă şi ei mutrele în ziare. Au apărut cu tot felul de 
pretenţii. 

— Despre care majoretă e vorba? a întrebat Rick, în timp 
ce valuri proaspete de durere îi săgetau umerii şi gâtul. 

— Tiffany nu-ştiu-cum. 

— Fugi de-aici, Arnie! Asta s-a culcat cu jumătate din 
echipa Browns. De ce se dă acum la mine? 

— Păi, te-ai culcat cu ea? 

— Sigur, dar îmi venise şi mie rândul. Dacă vrea să aibă 
un bebe de milioane, de ce mă acuză pe mine? 

Excelentă întrebare din partea celui mai prost plătit 
jucător din echipă. Arnie ridicase aceeaşi chestiune când 
vorbise cu avocaţii lui Tiffany. 

— Ar fi posibil ca tu să fii tăticul? 

— Sigur nu. M-am protejat. Trebuia, nu? 

— Bun, ea nu poate face scandal în presă decât după ce- 
ţi pune hârtiile în braţe, iar dacă nu dă de tine, atunci nu 
are ce să-ţi facă. 

Rick ştia toate astea. Mai trecuse printr-o situaţie 
similară. 

— Stau ascuns în Florida o vreme. N-au cum să mă 
găsească aici. 

— Nu băga mâna-n foc pentru asta. Avocaţii ăştia sunt 
tare agresivi. Vor să-şi facă puţină publicitate. Şi există 
destule modalităţi de a depista persoane. Arnie a făcut o 
pauză, apoi i-a servit argumentul suprem. Dar în ltalia, 
oamenii nu-ţi pot prezenta acuzaţiile. 

— N-am călcat niciodată în Italia. 

33 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Atunci ar fi vremea s-o faci. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc puţin. 

— Sigur. 

Rick a aţipit repede şi a dormit greu vreo zece minute, 
după care un coşmar l-a făcut să se trezească tresărind. 
Folosirea cărţilor de credit poate fi depistată. Benzinăriile, 
motelurile, popasurile pentru camionagii - toate locurile 
acelea erau conectate la o reţea uriaşă de informaţii 
electronice care traversau lumea într-o frântură de secundă 
şi vreun isteţ cu un computer performant sigur ar putea 
accesa pe ici, pe colo şi, pentru un onorariu frumuşel, i-ar 
prinde urma, după care i-ar trimite pe copoi după el ca să-i 
înmâneze un exemplar al chemării în judecată pentru 
paternitate. După aceea, alte articole cu titluri de-o 
şchioapă. Alte necazuri cu legea. 

Şi-a înhăţat bagajul, pe care nici nu apucase să-l desfacă, 
şi a părăsit motelul valvâărtej. A mai condus o oră, fiind sub 
influenţa analgezicelor, apoi a găsit o bombă cu camere 
ieftine, cu ora sau cu noaptea, unde se accepta şi plata în 
numerar. A căzut lat pe patul prăfuit şi curând a adormit 
buştean, sforăind tare şi visând turnuri înclinate şi ruine 
romane. 


34 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 4 


Aşteptând răbdător pe un scaun tare din plastic în 
interiorul gării din Parma, antrenorul Russo citea Gazzetta 
di Parma. N-ar fi vrut s-o recunoască, dar era puţin agitat. 
Discutase la telefon cu noul quarterback când acesta din 
urmă se găsea undeva, pe un teren de golf din Florida, iar 
conversaţia cam lăsase de dorit. Dockery nu prea avea chef 
să joace la Parma, deşi ideea de a trăi în străinătate vreme 
de câteva luni îl atrăgea, desigur. Lui Dockery părea să-i fi 
pierit pofta de a juca undeva. Faima de „Cel mai mare tap 
ispăşitor” se răspândise, astfel că încă era ţinta multor 
glume. Ca sportiv profesionist, trebuia să joace, însă nu era 
sigur că ar fi vrut să cunoască altă mentalitate, alt mod de 
a înţelege jocul. 

Dockery spusese că nu ştia nicio boabă de italiană, dar 
studiase spaniola în clasa a zecea. „Grozav, a gândit Russo. 
Nicio problemă.” 

Sam nu antrenase până atunci niciun quarterback 
profesionist. Ultimul pe care-l avusese în echipă jucase 
când şi când la Universitatea Delaware. Cum avea să se 
adapteze Dockery? Jucătorii din echipă abia aşteptau să 
aibă alături un asemenea talent, dar îl vor accepta oare? 
Nu cumva atitudinea lui va învenina atmosfera din vestiar? 
Se va lăsa antrenat? 

Trenul Eurostar de la Milano a intrat în staţie, la timp, ca 
de obicei. Uşile s-au deschis cu un uşor şuierat, iar 
pasagerii au început să se reverse din vagoane. Era 
mijlocul lunii martie, şi majoritatea pasagerilor erau 
îmbrăcaţi cu haine groase, încă înfofoliţi după iarnă şi 
aşteptând o vreme mai caldă. Apoi a apărut şi Dockery, 
proaspăt debarcat din Florida, arătând oarecum ridicol aşa, 
bronzat, şi îmbrăcat ca pentru un păhărel servit la un club 
din afara oraşului - sacou sport de culoare crem, cămaşă 
galben-deschis, cu un motiv tropical, pantaloni albi care, 
prin scurtimea crăcilor, lăsau să se vadă gleznele bronzate 


35 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


şi lipsa şosetelor, pantofi fini din piele, mai curând maro- 
roşcaţi decât cafenii. Se zbătea cu două valize identice, 
monstruos de mari, pe rotile, şi chinul îi era amplificat de 
faptul că pe un umăr îi stătea atârnată o geantă masivă, 
plină cu crose de golf. Aşadar, sosise şi quarterback-ul 
echipei. 

Sam i-a urmărit chinurile şi şi-a dat seama imediat că 
Dockery nu mai călătorise niciodată cu trenul. Intr-un 
târziu, s-a apropiat de el şi i-a zis: 

— Rick, sunt Sam Russo. 

Un zâmbet abia schiţat, însoţit de o smucire a celor două 
valize, după care Rick a reuşit să-şi petreacă mai bine 
bareta genţii peste umăr. 

— Bună, domnule antrenor, a zis el. 

— Bun venit la Parma. Dă-mi voie să te ajut. 

Sam a apuca mânerul unei valize, după care amândoi au 
pornit prin gară în zuruit de rotile. 

— Mulţumesc. E cam frig pe-aici. 

— Mai răcoare decât în Florida. Cum a fost zborul? 

— Fără probleme. 

— Joci golf, adevărat? 

— Sigur. Când se încălzeşte aici? 

— Peste vreo lună. 

— Găsesc terenuri de golf? 

— Nu, n-am auzit de aşa ceva. 

leşiţi din gară, s-au oprit lângă micuța şi pătrăţoasa 
Hondă a lui Sam. 

— Asta e? a întrebat Rick, şi s-a uitat în jur, remarcând că 
mai toate maşinile din zonă erau foarte mici. 

— Pune restul pe bancheta din spate, i-a zis Sam. 

Apoi a deschis portbagajul şi a reuşit să pună o valiză în 
spaţiul strâmt. Cealaltă nu încăpea acolo. Au aşezat-o pe 
banchetă, deasupra genţii cu crose. 

— Bine că nu mi-am adus mai multe lucruri, a mormăit 
Rick. Apoi au urcat amândoi în maşină. La un metru optzeci 
şi cinci, Rick se lovea cu genunchii de bord. A descoperit că 
nu putea da scaunul mai în spate din cauza croselor. 

36 


- JOHN GRISHAM - 


— Cam mici maşinile de aici, nu? a remarcat el. 

— Aşa e. Benzina costă un dolar şi douăzeci litrul. 

— Şi un galon cât costă? 

— Aici nu se măsoare în galoane. Numai litri, a zis Sam 
şi, după ce a băgat în viteză, s-au îndepărtat de gară. 

— Bun, dar cât costă totuşi un galon? nu s-a lăsat Rick. 

— Păi, un litru are cam un sfert de galon. 

Rick a făcut calculul în minte şi a privit pe geam cu un 
aer absent spre clădirile de pe strada Garibaldi. 

— Bine. Dar câte sferturi intră într-un galon? 

— Ce colegiu ai absolvit? 

— Dar tu? 

— Bucknell. 

— N-am auzit de el. Acolo se juca fotbal? 

— Da, dar modest de tot. Nici nu semăna cu ce se juca în 
Big Ten. Patru sferturi fac un galon, aşa că un galon costă 
aici cinci dolari. 

— Clădirile astea sunt chiar vechi, a zis Rick. 

— Doar nu degeaba i se spune bătrânul continent. Care 
au fost obiectele de interes maxim ale tale în colegiu? 

— Educaţia fizică. Şi majoretele. 

— Ai studiat ceva istorie? 

— Am urât obiectul ăsta. De ce? 

— Parma are o vechime de două mii de ani şi are o 
istorie interesantă. 

— Parma, a zis Rick cu un oftat şi a reuşit să se lase în 
scaun câţiva centimetri, ca şi cum şi menţionarea acelui 
nume îi suna a înfrângere. S-a scotocit prin buzunare şi şi-a 
găsit mobilul, dar nu l-a deschis. Ce dracu' caut eu în 
Parma, Italia? a întrebat el, deşi vorbele sunau mai curând 
a afirmaţie. 

Sam a socotit că era preferabil să nu-i răspundă, motiv 
pentru care a hotărât să devină ghid. 

— Ne aflăm în centrul oraşului, porţiunea cea mai veche. 
Eşti pentru prima oară în Italia? 

— Da. Aici ce e? 

— Se cheamă Pallazzo della Pilotta, început în urmă cu 

37 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


patru sute de ani, rămas neterminat, apoi bombardat şi 
făcut terci de Aliați în 1944. 

— Noi am bombardat Parma? 

— Am bombardat tot ce ne-a ieşit în cale, până şi Roma, 
dar am ocolit Vaticanul. Italienii, poate-ţi aduci aminte, au 
avut un conducător pe nume Mussolini, care a încheiat un 
pact cu Hitler. N-a fost o decizie înţeleaptă, deşi pe italieni 
nu i-a încântat mai niciodată ideea de război. Se pricep mai 
bine la mâncăruri, vinuri, maşini sport, modă, sex. 

— S-ar putea să-mi placă aici. i 

— Asta cu siguranță. Şi iubesc opera. In dreapta se vede 
Teatro Regio, renumita clădire a operei. Ai văzut vreun 
asemenea spectacol? 

— Da, bineînţeles, la Ilowa mâncam operă pe pâine. Mai 
toată copilăria mi-am petrecut-o la operă. Glumeşti? Ce să 
caut eu la operă? 

— Uite, acolo e duomo, a schimbat Sam subiectul. 

— Ce anume? 

— Duomo, catedrala. Gândeşte-te la dom, înţelegi, ca la 
Superdome sau la Cartier Dome”. 

Rick nu i-a răspuns, rămânând tăcut câteva momente, ca 
şi cum amintirea imenselor stadioane şi a meciurilor jucate 
în ele îl făceau să se simtă stânjenit. Se găseau în centrul 
Parmei, unde pietonii se plimbau, iar maşinile mergeau 
bară la bară. 

Într-un târziu, Sam a reluat: 

— Majoritatea oraşelor italiene sunt în general 
configurate în jurul unei pieţe centrale, ce se cheamă 
piazza. Aici este Piazza Garibaldi, cu numeroase magazine 
şi cafenele, şi cu trafic pietonal. Italienii îşi petrec mult timp 
stând în cafenele cu mesele pe trotuar ca să bea espresso 
şi să citească. Nu-i deloc un obicei prost. 

— Nu beau cafea. 

— Ar fi momentul să te apuci. 

— Ce părere au italienii despre americani? 


14 Denumiri de stadioane din Statele Unite (n.tr.). 
38 


- JOHN GRISHAM - 


— Ne plac, aşa cred, dar nu prea vorbesc despre asta. 
Dacă se gândesc mai bine, pesemne că le displac 
conducătorii noştri politici, dar, în general, nu prea se 
sinchisesc de ei. Sunt morţi însă după cultura noastră. 

— Chiar şi după fotbalul american? 

— Într-o oarecare măsură. A, uite, acolo e un bar mic, dar 
grozav. Nu vrei să bei ceva? 

— Nu, e prea devreme. 

— Nu mă refeream la alcool. Aici, barurile seamănă cu 
nişte bodegi sau cafenele, mai mult locuri de întâlnire. 

— Astăzi, nu 

— În orice caz, în centrul oraşului se petrec lucrurile de 
interes. Apartamentul tău este la câteva străzi mai încolo. 

— Abia aştept. Te superi dacă dau un telefon? 

— Prego. 

— Poftim? 

— Prego. Asta înseamnă „chiar te rog”. 

Rick a format numărul, în timp ce Sam a continuat să 
conducă prin traficul aglomerat al după-amiezii. Profitând 
de faptul că Rick a aruncat o privire pe geam, Sam a apăsat 
iute pe butonul de deschidere al aparatului de radio şi, din 
difuzoarele aflate în spate, s-a auzit muzică de operă la un 
volum scăzut. Persoana cu care Rick voia să discute nu era 
disponibilă; el nu a lăsat un mesaj vocal, ci a închis 
telefonul şi l-a vârât înapoi în buzunar. 

Probabil voia cu impresarul. Sau cu amica. 

— Ai o prietenă? l-a întrebat Sam. 

— Nu tocmai. O mulţime de admiratoare care însoțesc 
echipa, dar acelea sunt bâtă de proaste. Dar tu? 

— Eu sunt căsătorit de unsprezece ani, dar n-am copii. 

Au traversat un pod numit Ponte Verdi. 

— Ăsta e râul Parma. Împarte oraşul în două. 

— Drăguţ. 

— În faţă avem Parco Ducale, cel mai mare parc din oraş. 
E foarte frumos. Italienii se pricep grozav la parcuri, 
peisagistică şi alte chestii din astea. 

— E frumos. 

39 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Mă bucur că-ţi place. E un loc nemaipomenit pentru 
plimbare, pentru întâlnirea cu vreo fată, ca să citeşti sau să 
stai la soare. 

— Nu prea îmi petrec vremea în parcuri. 

De parcă asta ar fi fost o surpriză. 

Au dat un ocol, au traversat râul înapoi, după care au 
gonit pe străduţe înguste, cu sens unic. 

— Ai văzut o bună parte din zona centrală a Parmei, a 
precizat Sam. 

— Plăcut. 

La câteva străzi la sud de parc, au pătruns pe o stradă 
sinuoasă, Via Linati. 

— Uite, acolo, a spus Sam, arătând către un şir lung de 
clădiri de patru etaje, fiecare zugrăvită în altă culoare. Cel 
de-al doilea, acela auriu, apartamentul e la etajul trei. E o 
zonă bună a oraşului. Signor Bruncardo, patronul echipei, 
deţine şi câteva clădiri de aici. De aceea o să locuieşti în 
centru. Aici e mai scump. 

— Şi ceilalţi băieţi chiar joacă pe degeaba? a întrebat 
Rick, pentru că rămăsese nelămurit asupra acestui 
amănunt reţinut dintr-o conversaţie anterioară. 

— Doar americanii sunt plătiţi - tu şi încă alţi doi - anul 
ăsta, doar trei jucători. Nimeni nu va câştiga cât tine. Da, 
italienii joacă de plăcere. Şi pentru pizza de după meciuri. A 
făcut o pauză, apoi a adăugat: O să-ţi placă mult băieţii 
ăştia. 

Acela era primul efort făcut pentru a da naştere spiritului 
pozitiv de echipă. Dacă nu era fericit quarterback-ul, atunci 
aveau să apară şi problemele. 

A reuşit, Rick nu şi-a dat seama cum, să vâre Honda într- 
un spaţiu ce părea să fie cât jumătate din dimensiunile ei, 
apoi au descărcat valizele şi crosele de golf. Nu exista lift, 
dar casa scărilor era mai lată decât în mod obişnuit. 
Apartamentul avea trei camere, toate mobilate: dormitor, 
cameră de zi şi o bucătărie de mici dimensiuni. Pentru că 
noul lui mijlocaş venea din NFL, signor Bruncardo ceruse ca 
apartamentul să fie proaspăt zugrăvit şi să aibă covoare, 

40 


- JOHN GRISHAM - 


perdele şi mobilier, toate noi. Pe pereţi fuseseră atârnate 
până şi câteva lucrări de artă contemporană. 

— Nu-i rău deloc, a spus Rick, iar Russo s-a simţit uşurat. 

Cunoştea realităţile din lumea imobiliară în Italia - 
majoritatea apartamentelor erau mici, vechi şi ieftine. Dacă 
noua achiziţie a echipei din Parma s-ar fi arătat 
dezamăgită, signor Bruncardo ar fi trăit acelaşi sentiment. 
Şi lucrurile s-ar fi complicat. 

— Pe piaţa liberă, chiria pentru un asemenea apartament 
merge până la două mii de euro pe lună, a spus Sam, 
încercând să-l impresioneze pe Rick. 

Grijuliu, acesta îşi aşeza crosele de golf pe canapea. 

— E frumos, a zis el. 

Nici nu mai ştia numărul apartamentelor prin care 
trecuse în ultimii şase ani. Mutările frecvente, deseori 
făcute în grabă, îi diminuaseră cu totul capacitatea de a 
mai aprecia suprafeţele, decorul sau mobilierul. 

— Ce-ar fi să te schimbi, după care ne vedem jos, a 
propus Sam. 

Rick şi-a privit pantalonii albi şi gleznele dezgolite, şi era 
cât pe ce să spună: „A, merge şi aşa”. A priceput apoi 
aluzia şi a zis: 

— Sigur, în cinci minute. 

— La două străzi mai departe există o cafenea, pe 
dreapta, a spus Sam. Te aştept acolo cu o cafea, la o masă 
de afară. 

— De acord, şefu'. 

Ajuns la cafenea, Sam a comandat cafea şi a deschis din 
nou ziarul pe care-l avea la el. Era umezeală în aer, iar 
soarele coborâse deja dincolo de clădiri. Americanii 
traversau întotdeauna o scurtă perioadă de şoc cultural. 
Limba, maşinile, străzile înguste, locuinţele de dimensiuni 
mai reduse, oraşele mai îngrămădite. Era o senzaţie 
copleşitoare, îndeosebi pentru oamenii din clasa de mijloc 
sau de jos, care călătoresc mai rar. In cei cinci ani de când 
era antrenor la Parma Panthers, Sam cunoscuse doar un 
jucător american care să fi vizitat Italia înainte de a face 

41 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


parte din echipă. 

De obicei, îi atrăgeau două dintre comorile naţionale ale 
ltaliei - mâncarea şi femeile. Pe antrenorul Russo nu-l 
interesa cel de-al doilea subiect, dar cunoştea bine 
atracțiile bucătăriei italieneşti. lar domnul Dockery avea să 
participe la o cină cu durata de patru ore, şi habar n-avea 
ce îl aştepta. 

A sosit şi el după zece minute, cu telefonul în mână, 
fireşte, dar arătând mult mai bine. Blazer bleumarin, blugi 
bleu-deschis, şosete de culoare închisă şi pantofi. 

— Cafea? l-a întrebat Sam. 

— Doar o cola. 

Sam a dat comanda. 

— Deci, vorbeşti limba, da? a zis Rick, vârându-şi 
telefonul în buzunar. 

— Locuiesc aici de cinci ani. Soţia mea e italiancă. Doar 
ţi-am spus asta. 

— Şi ceilalţi yankei au prins ceva din limbă? 

— Câteva cuvinte, mai ales feluri de mâncare. 

— Eram curios cum o să anunţ schemele de joc pe teren, 
în timpul meciului. 

— O facem în engleză. Uneori, italienii înţeleg schemele; 
alteori, nu. 

— Exact ca în colegiu, a spus Rick şi au râs amândoi. A 
luat câteva înghiţituri de cola, după care a continuat: Eu 
nu-mi frământ mintea cu învăţarea limbilor străine. E prea 
mare durerea de cap. Când am jucat în Canada, se vorbea 
peste tot franceză. Dar asta nu ne-a deranjat. Toată lumea 
vorbea şi engleza. 

— Aici nu toată lumea ştie engleză, te asigur. 

— Da, dar toţi ştiu de American Express şi de dolari. 

— Tot ce se poate. Dar nu ţi-ar strica să înveţi şi puţină 
italiană. Asta ţi-ar face viaţa mai uşoară, iar colegii de 
echipă te-ar iubi. 

— lubire? Ai spus că m-ar iubi? N-am mai iubit vreun 
coleg de echipă din vremea colegiului. 

— Asta e o echipă ca de colegiu, o frăţie mare, cu tipi 

42 


- JOHN GRISHAM - 


cărora le place să îmbrace echipamentul, să se încaiere 
câteva ore, după care să meargă la o bere. Dacă te 
acceptă, şi sunt convins că aşa se va-ntâmpla, atunci vor fi 
în stare să şi ucidă pentru tine. 

— Sunt la curent cu... nu ştiu cum să spun, cu ultimul 
meu meci? 

— Nu i-am întrebat, dar sunt sigur că ştiu. Le place 
sportul ăsta şi se uită la o mulţime de meciuri. Dar să nu-ți 
faci griji, Rick! Sunt încântați că eşti aici. Oamenii n-au 
câştigat niciodată Super Bowl-ul italian, şi sunt convinşi că 
acum e momentul. 

Prin dreptul lor au trecut trei fete care le-au atras 
atenţia. După ce acestea s-au îndepărtat, Rick a privit în 
lungul străzii şi a rămas ca pierdut în altă lume. Sam îl 
plăcea şi îi părea rău de el. Răbdase o avalanşă de critici şi 
fusese supus ridiculizării publice, lucru pe care nu-l mai 
păţise de când juca fotbal ca profesionist, iar acum se afla 
în Parma, singur şi derutat. Se simţea izgonit. Parma era 
locul ce-i oferea adăpost, cel puţin pentru moment. 

— Nu vrei să vezi terenul? l-a întrebat Sam. 

— Ba da, şefu'. 

In timp ce mergeau, Sam i-a făcut semn către o altă 
stradă. 

— Acolo e un magazin cu îmbrăcăminte pentru bărbaţi, 
clasa întâi. Ar trebui să treci pe acolo. 

— Mi-am adus o groază. 

— Cum îţi spuneam, n-ar fi rău să faci o vizită acolo. 
Italienii ţin la modă şi te vor studia cu atenţie, atât femeile, 
cât şi bărbaţii. Aici niciodată nu poţi fi îndeajuns de elegant. 

— Aşadar, limbă, haine; ar mai fi ceva? 

— Da, încă un mic sfat. Fă toate eforturile să te simţi 
bine. E o minune de oraş, vechi şi tot ce vrei, şi te afli aici 
doar un scurt răstimp. 

— Am înţeles, domnule antrenor. 


43 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 5 


Stadio Lanfranchi se află în colţul de nord-vest al 
oraşului, încă în oraşul propriu-zis, dar departe de clădirile 
istorice şi de străzile înguste. E un teren de rugbi, care 
găzduieşte două echipe profesioniste şi este închiriat celor 
de la Panthers pentru fotbal american. Are copertine la 
tribunele întâi şi a doua, fotolii pentru presă şi o suprafaţă 
de joc din iarbă naturală care este bine întreţinută, în ciuda 
numeroaselor jocuri şi antrenamente care se desfăşoară pe 
el. 

Fotbalul tradiţional european se joacă pe Stadio Tardini, 
mult mai mare, situat la aproape doi kilometri depărtare, în 
sectorul de sud-est al oraşului, iar acolo se strânge un 
public foarte numeros pentru a sărbători raţiunea de a 
exista a Italiei moderne. Însă fanii nu prea au motive să 
ovaţioneze. Echipa Parma face eforturi mari să-şi păstreze 
un loc neretrogradabil în prestigiosul campionat italian de 
fotbal, numit şi Serie A. Echipa are numeroşi susţinători 
credincioşi - în jur de treizeci de mii - care suferă alături de 
jucători şi vin an după an, la fiecare joc, cu un devotament 
ieşit din comun. 

Asta înseamnă cu douăzeci şi nouă de mii mai mulţi fani 
decât cei care asistă la meciurile pe care echipa Panthers le 
dispută pe Stadio Lanfranchi. Acesta are trei mii de locuri, 
dar rareori se întâmplă să vândă toate biletele. În realitate, 
nu se vinde niciun bilet. Intrarea este liberă. 

Rick Dockery s-a plimbat pe mijlocul terenului pe măsură 
ce acesta era acoperit de umbra unei copertine, ţinându-şi 
mâinile vârâte adânc în buzunarele blugilor, călcând fără 
ţintă, un om aflat în altă lume. Când şi când, se oprea şi 
apăsa puternic cu talpa ca să verifice consistenţa 
gazonului. Din ziua acelui ultim meci jucat la Cleveland nu 
mai călcase pe vreun stadion sau arenă, sau cum naiba i se 
mai spunea. 

Sam s-a aşezat pe un scaun de pe rândul al cincilea, 


44 


- JOHN GRISHAM - 


înspre marginea unui teren de ţintă, şi l-a urmărit pe 
quarterback-ul său, întrebându-se în acest timp ce gânduri 
îi treceau acestuia prin minte. 

Rick se gândea la un cantonament în care fusese într-o 
vară, nu cu multă vreme în urmă, un calvar de scurtă 
durată, dar brutal, cu una dintre echipele profesioniste, 
acum nu-şi mai aducea aminte cum se numea. 
Cantonamentul din acea vară se desfăşurase la un mic 
colegiu cu un teren similar celui pe care îl examina acum. O 
şcoală cu echipa în Divizia a lll-a, un colegiu cu 
dormitoarele rustice şi cu sala de mese obligatorii, şi cu un 
vestiar îngrămădit, de felul celor pe care unele echipe din 
NFL le aleg pentru a face perioada de pregătire cât se 
poate de dură şi de austeră. 

Şi se mai gândea la perioada liceului. La Davenport 
South jucase fiecare partidă cu mai mulţi spectatori, fie 
acasă, fie în deplasare, decât acum. Când era în primul an 
de liceu, pierduse finala campionatului statal în faţa a 
unsprezece mii de spectatori, un număr mic potrivit 
standardelor din Texas, însă un public al naibii de numeros 
pentru un meci de fotbal la nivel de liceu din lowa. 

Pe moment totuşi, Davenport South era departe, la fel ca 
şi multe alte lucruri ce i se păruseră vreodată importante. 
S-a oprit în zona de ţintă şi a studiat porţile, care arătau 
ciudat. Doi stâlpi înalţi, vopsiți în albastru şi galben, bine 
înfipţi în pământ şi înfăşuraţi cu material protector de 
culoare verde, care reprezenta de fapt o reclamă la berea 
Heineken. Aşadar, buturile de rugbi. 

A urcat treptele şi s-a aşezat alături de antrenor, care l-a 
întrebat: 

— Ce părere ai? 

— Bun teren, dar e mai scurt cu câţiva yarzi. 

— Cu zece, mai precis. Buturile sunt la 110 yarzi 
depărtare unul de celălalt, dar aveam nevoie de 20 pentru 
cele două zone de ţintă. De aceea, jucăm pe spaţiul rămas, 
adică 90 de yarzi. Majoritatea terenurilor pe care jucăm 
sunt destinate rugbiului, aşa că trebuie să ne adaptăm. 

45 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Rick şi-a dres glasul şi a zâmbit. 

— În fine. 

— Nu seamănă nici pe departe cu Browns Stadium din 
Cleveland, a zis Sam. 

— Slavă Cerului că-i aşa! Nu mi-a plăcut niciodată 
Clevelandul, nici oraşul, nici suporterii, nici echipa, şi am 
urât stadionul acela. Chiar lângă Lacul Erie, cu vânturi 
amarnice şi cu un teren tare ca betonul. 

— Care a fost escala cea mai plăcută? 

Lui Rick i-a scăpat un hohot de râs şi a zis: 

— Escală. Potrivit cuvânt. Am făcut escală ici şi colo, dar 
niciodată nu mi-am găsit locul. Probabil că Dallas. Prefer 
zonele mai calde. 

Soarele aproape asfinţise, iar aerul se răcise. Rick şi-a 
îndesat mâinile în buzunarele blugilor strâmţi şi a spus: 

— Povesteşte-mi despre fotbalul ce se joacă în Italia. 
Cum de s-au apucat de sportul ăsta? 

— Primele echipe au apărut acum vreo douăzeci de ani şi 
s-au înmulţit nebuneşte, mai ales aici, în nord. La Super 
Bowl-ul din 1990 au asistat douăzeci de mii de spectatori, 
record de asistenţă la acea vreme. Apoi, nu ştiu de ce, şi-a 
pierdut din interes; acum e din nou în creştere. În prima 
divizie sunt nouă echipe, douăzeci şi ceva în a doua divizie, 
şi un campionat: pentru copii. 

A urmat altă pauză, cât Rick şi-a aranjat mai bine mâinile 
în buzunare. Cele două luni petrecute în Florida îl făcuseră 
să se bronzeze intens, dar îi subţiaseră pielea. lar bronzul 
începuse deja să se şteargă. 

— Câţi susţinători are echipa? 

— Depinde. Nu vindem bilete, aşa că nu stă nimeni să-i 
numere. Poate vreo mie. Când vin cei de la Bergamo, 
stadionul se umple. 


'5 Flag football este o versiune a fotbalului american, care seamănă cu 
fotbalul profesionist, dar regulamentul său nu permite placajele şi alte 
procedee ce pot produce accidentări. Placajul se realizează prin 
smulgerea unei eşarfe (flag) de la brâul atacanţilor pentru a opri 
realizarea unui down (n.tr.). 

46 


- JOHN GRISHAM - 


— Bergamo? 

— Bergamo Lions, eternii campioni. 

Lui Rick, numele i s-au părut amuzante. 

— Lions şi Panthers!f. Toate echipele de aici au 
împrumutat nume din NFL? 

— Nu. Mai avem Bologna Warriors, Rome Gladiators, 
Naples Bandits, Milan Rhinos, Lazio Marines, după cum 
există şi Ancona Dolphins şi Bolzano Giants”. 

Rick a chicotit auzind asemenea nume. 

— Ce ţi se pare caraghios? l-a întrebat Sam. 

— Nimic. Mă-ntrebam unde mă aflu. 

— E firesc. Cu toate astea, şocul trece repede. După ce 
îmbraci echipamentul şi începi lupta, o să te simţi ca acasă. 

„Eu nu lupt”, a vrut să spună Rick, dar s-a răzgândit. 

— Deci, Bergamo este echipa ce trebuie învinsă? 

— A, da. Au câştigat campionatul de opt ori la rând şi au 
şaizeci şi unu de meciuri fără înfrângere. 

— Super Bowl-ul italian. Nu-mi vine a crede că n-am auzit 
niciodată de asta. 

— Nu eşti singurul. În paginile revistelor de sport, fotbalul 
american ocupă ultimul loc, după înot şi motociclism. 
Totuşi, Super Bowl-ul se televizează. Pe unul dintre 
canalele mai puţin importante. 

Pentru că încă îl îngrozea gândul că prietenii lui ar putea 
afla că el joacă acum ceva ce seamănă cu fotbalul undeva 
în Italia, perspectiva unor meciuri desfăşurate fără presă şi 
fără televiziune i s-a părut chiar ispititoare. Rick nu căuta 
gloria la Parma, ci doar nişte bani, cât timp el şi Arnie 
aşteptau ca acasă să se petreacă vreun miracol. Nici nu 
voia ca vreun cunoscut să ştie unde se afla. 

— De câte ori pe săptămână avem antrenament? 

— Avem acces pe teren luni, miercuri şi vineri, de la ora 
opt seara. Băieţii din echipă au slujbe. 


16 Leii şi Panterele. 
1 Luptătorii din Bologna, Gladiatorii din Roma, Bandiţii din Napoli, 
Rinocerii din Milano, Puşcaşii Marini din Lazio, Delfinii din Ancona, 
Giganţii din Bolzano. 

47 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Ce fel de slujbe? 

— Tot ce vrei. Pilot de avion, inginer, câţiva şoferi de 
camion, un agent imobiliar, contractori, unul dintre ei ţine 
un magazin de brânzeturi, un altul, un bar; avem şi un 
dentist, iar alţi doi sau trei au săli de fitness. Doi zidari, doi 
mecanici auto... 

Asta l-a făcut pe Rick să rămână pe gânduri câteva clipe. 
Gândea cam lent, dar uimirea se risipea încetul cu încetul. 

— Ce fel de ofensivă se practică? 

— Rămânem la lucrurile de bază. Scheme clasice, multă 
mişcare şi starturi înşelătoare. Quarterback-ul pe care l-am 
avut anul trecut nu arunca mingea prea bine, aşa că asta a 
limitat oarecum variantele noastre de atac. 

— Nu putea da pase? 

— Ei, putea, dar nu foarte bine. 

— Runnerbacki:* avem? 

— Da. Slidell Turner. Un puşti negru, foarte călit, din 
statul Colorado, selecționat târziu de Colts acum patru ani, 
dar a fost refuzat după aceea, pe motiv că era prea scund. 

— Cât de scund e? 

— Un metru şaizeci şi cinci. Prea scund pentru NFL, dar 
perfect pentru Panthers. Aici au probleme dacă vor să-l 
prindă. 

— Păi, ce naiba caută un puşti negru din Colorado tocmai 
în Parma, Italia? 

— Joacă fotbal, şi aşteaptă un telefon. La fel ca tine. 

— Dar receiver am? 

— Da, pe Fabrizio, unul dintre italieni. Are o priză 
extraordinară, aleargă bine, dar şi un orgoliu pe măsură. Se 
crede cel mai mare fotbalist italian al tuturor timpurilor. 
Pretenţii cam mari, dar nu-i băiat rău. 

— Poate să prindă pasele mele? 

— Mă-ndoiesc. Îi vor trebui multe antrenamente. Să nu-l 
ucizi chiar din prima zi. 

Rick a sărit în picioare şi a zis: 


18 Fundaş ofensiv, de obicei un bun atlet, cu viteză mare (n. red.). 
48 


- JOHN GRISHAM - 


— Mi s-a făcut frig. Hai să ne mişcăm puţin. 

— Vrei să vezi şi vestiarul echipei? 

— Sigur, de ce nu? 

Dincolo de terenul de ţintă din partea de nord a terenului 
exista o clădire şi, în timp ce se îndreptau spre ea, un tren 
a trecut cu un zgomot asurzitor, la cel mult o azvărlitură de 
băț. Ilnăuntru, clădirea lungă şi îngustă era împodobită cu 
zeci de afişe ce făceau reclamă companiilor care jucau rolul 
de sponsori. Rugbiul se bucura de cea mai mare finanţare, 
dar şi Panthers aveau o încăpere mică plină cu dulapuri şi 
echipament. 

— Ce părere ai? l-a întrebat Sam. 

— Un vestiar ca oricare altul, a zis Rick. 

S-a străduit să nu apeleze la comparații, dar în acele 
momente i-a fost imposibil să nu-şi aducă aminte vestiarele 
extrem de elegante din noile stadioane ale NFL. Mochetă, 
dulapuri de haine lambrisate suficient de mari cât să bagi 
şi-o maşină înăuntru, şezlonguri din piele făcute pentru 
oamenii de linie, cabine separate în săli de duş mai 
spaţioase decât încăperea aceea în care se aflau. Ei şi? Şi-a 
spus că putea îndura orice vreme de cinci luni. 

— Dulapul ăsta e al tău, a zis Sam, arătând cu degetul. 

Rick s-a apropiat de el, o cutie metalică, goală, cu 
excepţia unei căşti albe inscripţionate cu numele echipei, 
care atârna într-un cui. Ceruse numărul 8 şi acesta fusese 
deja inscripţionat pe spatele căştii. Măsura 60. Dulapul lui 
Slidell Turner se afla în dreapta, iar numele celui care avea 
dulapul în stânga era Trey Colby. 

— El cine e? a întrebat Rick. 

— Colby joacă free safety. A mai fost la Ole Miss. 
Locuieşte împreună cu Slidell, pentru că sunt singurii 
jucători de culoare din echipă. Anul ăsta avem doar trei 
jucători americani. Anul trecut aveam dreptul la cinci, dar 
s-a schimbat din nou regulamentul. 

Pe o masă din centrul încăperii se găseau teancuri 


19 Alături de jucătorul cornerback, jucătorul safety asigură ultima linie a 
defensivei (n. red.). 
49 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


ordonate de tricouri şi de pantaloni. Rick le-a examinat 
atent. 

— De calitate, a conchis el. 

— Mă bucur că apreciezi asta. 

— Spuneai ceva de cină. Nu-mi dau seama ce fel de cină 
vrea organismul meu, dar ar fi bună orice mâncare. 

— Ştiu şi locul potrivit. E o veche trattorie unde-s 
proprietari doi fraţi. Carlo se ocupă de bucătărie şi de gătit. 
Nino se ocupă de clienţi şi are grijă să-i mulţumească pe 
toţi. Nino este centrul tău, şi să nu te arăţi mirat când o să-l 
întâlneşti. Probabil că centrul tău din liceu era mai masiv, 
însă Nino se ţine tare pe teren şi, pentru el, cea mai bună 
distracţie este să-i tăvălească pe unii şi pe alţii vreme de 
două ore pe săptămână. Tot el slujeşte şi de traducător 
pentru băieţii din ofensivă. Tu anunţi schemele în engleză, 
iar Nino face imediat o versiune în italiană. Când te 
pregăteşti să primeşti mingea, să te rogi ca Nino să fi 
tradus corect. Mai toţi italienii din ofensivă înţeleg chestiile 
de esenţă în engleză, şi se grăbesc să acţioneze conform 
primului impuls venit. Se-ntâmplă de multe ori să nu mai 
aştepte traducerea lui Nino. La unele atacuri, jucătorii 
pornesc în toate direcţiile la blocaj şi nici nu-ţi închipui ce 
urmează. 

— Şi-atunci, ce fac? 

— O iei la sănătoasa cu mingea. 

— Mda, o să fie distractiv. 

— Tot ce se poate. Dar oamenii iau totul în serios, 
îndeosebi în toiul bătăliei. Le place să se încaiere, atât 
înainte de fluierul arbitrului, cât şi după. Se îmbrâncesc şi 
se bat, iar după aceea se strâng în braţe şi merg la o băută 
împreună. S-ar putea ca la cină să apară şi un jucător pe 
care-l cheamă Paolo. Vorbeşte foarte bine engleză. Şi s-ar 
putea să mai vină unul sau doi. Sunt curioşi să te cunoască. 
Nino se va îngriji de mâncare şi de vin, aşa că nu trebuie 
să-ţi faci probleme în privinţa meniului. Va fi delicios, 
crede-mă. 


50 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 6 


Au mers cu maşina până în apropierea universităţii şi au 
parcat pe una dintre nenumăratele străduţe înguste. Se 
întunecase deja, şi pe lângă ei treceau grupuri de studenţi 
care discutau gălăgios. Rick a rămas relativ tăcut, astfel că 
Sam a continuat să întreţină discuţia. 

— Prin definiţie, o trattorie este un local fără pretenţii de 
lux, deţinut de o familie, unde se servesc mâncăruri şi 
vinuri tradiţionale, iar porţiile sunt generoase şi nu foarte 
scumpe. M-asculţi? 

— Da. 

Păşeau grăbiţi pe trotuar. 

— Ai de gând să-mi oferi ceva de mâncare sau să-mi 
vorbeşti până mă satur? 

— Încerc să te introduc treptat în cultura italiană. 

— Mai bine găseşte-mi o pizza pe undeva. 

— Unde rămăsesem? 

— La trattorie. 

— Da, la comparaţia cu un restaurant care, de regulă, 
este mai elegant şi mai scump. Apoi avem osteria, care, în 
mod tradițional, era sala de mese dintr-un han, dar acum 
poate însemna orice. Şi barul, pe care l-ai văzut cum arată. 
A, mai avem enoteca - de obicei şi magazin de vinuri, şi 
care oferă gustări şi feluri simple de mâncare. Cred că asta- 
i cam tot. 

— Deci, în Italia nimeni nu rămâne flămând. 

— Cred că glumeşti! 

Deasupra uşii se afla o firmă mică, pe care scria Cafe 
Montana. Pe vitrina de la stradă se puteau vedea o sală 
lungă şi mese neocupate, toate acoperite cu feţe de masă 
albe, scrobite şi bine călcate, şi împodobite cu farfurii 
albastre, şervete şi pahare mari de vin. 

— Am ajuns cam devreme, a spus Sam. Localul se umple 
pe la opt. Dar nu-i nimic, Nino ne aşteaptă. 

— Montana? a făcut Rick. 


51 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Da, după numele lui Joe. Celebrul quarterback. 

— Nu se poate! 

— Ba cât se poate de serios. Oamenii ăştia iubesc 
fotbalul. Şi Carlo a jucat cu ani în urmă, dar a avut un 
accident serios la genunchi. Acum se mulţumeşte să 
gătească. Se spune că deţine tot felul de recorduri privind 
numărul de faulturi comise. 

Au trecut pragul localului şi mirosul mâncării gătite de 
Carlo în bucătărie parcă i-a izbit în piept. Aroma de usturoi 
şi de sosuri de carne, dar şi de friptură de porc plutea ca un 
fum prin sala de mese, iar Rick a simţit imediat că-l 
împunge foamea. Pe la jumătatea încăperii, se vedea un 
foc arzând într-o vatră de lângă perete. 

leşind pe o uşă laterală, Nino a năvălit în cameră şi a 
început să-l sărute pe Sam. O îmbrăţişare zdrobitoare, apoi 
un sărut bărbătesc, zgomotos, undeva pe obrazul drept, 
apoi acelaşi lucru pe cel stâng, după care a prins braţul 
drept al lui Rick cu ambele mâini şi i-a zis: 

— Rick, bun venit la Parma! 

Rick i-a strâns mâna cu fermitate, dar s-a pregătit să 
facă un pas înapoi dacă Nino ar fi încercat schema cu 
sărutul. Nu s-a întâmplat asta. 

În ciuda accentului pronunţat, cuvintele erau articulate 
cu claritate. lar numele lui aducea mai mult a Riiik. 

— Încântat, a zis Rick. 

— Eu joc centru, l-a anunţat Nino cu mânarie în glas. Dar 
să ai grijă ce faci cu mâinile. Soţia mea e tare geloasă. 

La care Nino şi Sam s-au încovoiat de râs în hohote 
zgomotoase, iar Rick, destul de stângaci, i-a imitat imediat. 

Nino avea sub un metru optzeci, era masiv şi bine clădit, 
cântărind probabil în jur de o sută de kilograme. Un centru 
de un metru şaptezeci şi cinci? 

Nici nu mai era un tinerel. Nino avea părul negru şi 
ondulat, cu primele fire albe apărute pe tâmple. Părea să 
aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Dar Rick a observat la 
el bărbia puternică şi o forţă gata să se dezlănţuie, 
amănunte care trădau un bărbat pregătit să se încaiere în 

52 


- JOHN GRISHAM - 
joc. 

„Va trebui să-mi păzesc singur fundul pe teren”, a gândit 
Rick. 

Purtând un şorţ şi o bonetă de bucătar, amândouă albe şi 
scrobite, Carlo a ieşit valvârtej din bucătărie. „A, uite şi 
centrul. Un metru optzeci şi cinci, cel puţin 115 kilograme, 
umeri laţi. Dar şchioapătă uşor.” Acesta l-a salutat cu 
căldură pe Rick, doar o îmbrăţişare scurtă, fără sărutări. 
Cunoştinţele lui de engleză erau mult sub cele ale lui Nino, 
iar după câteva cuvinte a abandonat orice pretenţie şi a 
trecut pe italiană, lăsându-l pe Rick să ghicească oarecum 
ce spunea. 

Sam s-a grăbit să intervină pentru a salva situaţia. 

— Spune că eşti bine-venit la Parma şi la restaurantul lor. 
N-au mai avut niciodată ocazia să vadă un adevărat erou 
de Super Bowl american jucând pentru Panthers şi e foarte 
emoţionat. Şi speră să mănânci şi să bei de multe ori la 
micuța lor cafenea. 

— Mulţumesc, i-a spus Rick lui Carlo. 

Rămăseseră cu mâinile înlănţuite într-o strângere. Carlo 
şi-a reluat cuvântarea, şi Sam a continuat să facă pe 
interpretul: 

— Spune că patronul echipei e prieten cu el şi că 
mănâncă deseori la Cafe Montana. Şi că toată Parma este 
impresionată că marele Rick Dockery va îmbrăca tricoul 
negru cu argintiu. 

Pauză. 

Rick a mulţumit din nou, a zâmbit cât de călduros s-a 
priceput şi a repetat în minte cuvintele „Super Bowl”. Într- 
un sfârşit, Carlo i-a eliberat mâna şi s-a apucat să 
răcnească ordine către bucătărie. 

In timp ce Nino îi conducea către masa lor, Rick a reuşit 
să-i şoptească lui Sam: 

— Super Bowl. De unde a mai apărut şi ideea asta? 

— Nu ştiu. Poate n-am tradus eu corect. 

— Bravo. Ai zis că vorbeşti cursiv. 

— Mai tot timpul. 

53 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Toată Parma? Marele Rick Dockery? Ce le-ai povestit 
acestor oameni? 

— Italienii exagerează mereu. 

Masa lor era lângă foc. Nino şi Carlo au tras scaune 
pentru oaspeţi, iar Rick nici n-a apucat să se aşeze bine pe 
scaun, că au şi apărut trei chelneri îmbrăcaţi impecabil în 
alb, pregătiţi să-i servească. Unul aducea un platou mare 
cu aperitive. Altul avea o sticlă de mari dimensiuni cu vin 
spumant. lar al treilea aducea un coşuleţ cu pâine şi două 
sticle - ulei de măsline şi oţet. Nino a pocnit din degete şi a 
făcut un semn, iar Carlo s-a răstit la unul dintre cei care 
serveau, acesta i-a răspuns la fel de repezit, apoi toţi trei 
chelnerii au plecat spre bucătărie, discutând aprins pe 
drum. 

Rick a privit lung la platou. În centru se găsea o bucată 
mare de caşcaval de culoarea spicelor coapte de grâu şi, în 
jurul acesteia, alcătuind bucle precise, se vedeau felii de 
carne. Carne afumată şi sărată, condimentată din belşug, 
lucruri ce nu semănau cu nimic din ce mai mâncase Rick 
vreodată. In vreme ce Sam şi Nino sporovăiau în italiană, 
un chelner s-a grăbit să scoată dopul sticlei de vin şi le-a 
umplut paharele. După aceea, a rămas în poziţie de drepţi, 
cu şervetul pe braţ. 

Nino a împărţit paharele, apoi l-a ridicat pe al lui. 

— Un toast pentru marele Riik Dockery şi pentru 
câştigarea Super Bowlului de către Parma Panthers! 

Sam şi Rick au luat câte o gură din vin, dar Nino a golit 
paharul pe jumătate. 

— Asta e Malvasia Secco, a anunţat el. De la un 
producător de vinuri din apropiere. În seara asta, totul e din 
Emilia. Uleiul de măsline, oţetul aromat, vinul şi mâncarea, 
tot de aici, a zis el cu mândrie, lovindu-se cu pumnul masiv 
în piept. Cea mai bună mâncare din lume. 

Sam s-a apropiat şi i-a dat explicaţii: 

— E vorba despre regiunea Emilia-Romana, din care face 
parte provincia Parma. 

Rick a dat din cap în semn că a înţeles şi a sorbit apoi din 

54 


- JOHN GRISHAM - 


pahar. În timpul călătoriei cu avionul spre Italia, frunzărise 
un ghid turistic şi aflase, în mare, unde se găsea Parma. In 
Italia există douăzeci de regiuni şi, potrivit celor citite 
acolo, toate susțineau că au mâncarea şi vinul cele mai 
bune din ţară. 

Urma să afle cum era mâncarea. 

Nino a mai luat o gură de vin, apoi s-a aplecat peste 
masă, împreunându-şi degetele, ca un profesor pregătit să 
ţină o prelegere pe care o ştie pe de rost, pentru că nu o 
rosteşte pentru prima oară. Cu un gest dezinvolt către 
bucata de caşcaval, a zis: 

— Bineînţeles că ai auzit care este cel mai grozav 
caşcaval. Parmigiano-Reggiano. Voi îi spuneţi parmezan. 
Regele sortimentelor de caşcaval, şi se face chiar aici. Din 
orăşelul nostru provine parmezanul adevărat. Acesta de 
faţă este preparat de unchiul meu, la patru kilometri 
depărtare de aici. Cel mai bun. 

Şi-a sărutat buricele degetelor, după care, cu eleganţă, a 
tăiat câteva feliuţe extrem de subţiri, lăsându-le pe platou. 
Prelegerea sa continuă. 

— Apoi, a zis el, arătând spre primul rând de felii de 
carne, acesta este renumitul prosciutto. Voi îi spuneţi şuncă 
de Parma. Se produce doar aici, din carne de porci hrăniţi 
doar cu orz şi ovăz, şi cu laptele şi zerul rămase de la 
fabricarea parmezanului. La noi, prosciutto nu se afumă şi 
nu se pregăteşte în alt fel, a zis el cu gravitate, făcând un 
semn dezaprobator cu arătătorul. Este conservat cu sare, 
lăsat la aer şi pregătit cu multă dragoste. Stă la macerat 
vreme de optsprezece luni. 

A luat cu delicateţe o felie mică de pâine, a înmuiat-o în 
ulei de măsline, după care a aşezat pe ea o felie de 
prosciutto şi o alta de parmezan. Când a socotit că a 
obţinut îmbucătura perfectă, i-a întins-o lui Rick zicând: 

— Un mic sendviş. 

Rick a băgat totul în gură, a mestecat puţin şi apoi a 
închis ochii, savurând gustul. 

Pentru cineva care încă aprecia mâncarea de la 

55 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


McDonald's, aromele acelea erau uimitoare. Savoarea i-a 
atins fiecare papilă gustativă şi l-a făcut să mestece cât 
mai încet cu putinţă. Sam s-a apucat să-şi taie singur 
feliuţe de parmezan, iar Nino a turnat vin în pahare. 

— Bun? l-a întrebat Nino pe Rick. 

— A, da. 

Nino i-a mai întins un sendviş, după care a continuat, 
făcând semn către un alt sortiment de pe platou. 

— Mai avem culatello, din pulpă de porc, scoasă de pe 
os, doar bucăţile cele mai bune, care se pun cu sare, vin 
alb, usturoi, tot felul de ierburi şi se amestecă manual timp 
de câteva ore, după care se îndeasă într-o băşică de porc şi 
se ţine la macerat vreme de paisprezece luni. Vara, aerul 
cald îl usucă, iar cel umed de iarnă îl frăgezeşte. În timp ce 
spunea acestea, mâinile nu i-au stat nemişcate nicio clipă - 
făcând semne, ducând paharul la gură, tăind feliuţe de 
caşcaval, amestecând cu atenţie oţetul aromat în vasul cu 
ulei de măsline. Porcii din care se face culatello sunt cei 
mai buni, a zis el şi s-a încruntat din nou. Sunt mici şi negri, 
cu câteva pete roşcate, selecționați atent, şi primesc doar 
hrană naturală. Nu stau niciodată în cocină, nu. Porcii ăştia 
umblă liberi şi mănâncă ghindă şi nuci. 

Se referea la respectivele creaturi cu un asemenea 
respect, încât era greu de crezut că tocmai se pregătea să 
se înfrupte din carnea unuia. 

Rick abia aştepta să ia o gură din acel culatello, un 
preparat din care nu mai gustase niciodată. În cele din 
urmă, făcând o pauză în prezentare, Nino i-a întins încă o 
feliuţă de pâine, pe care pusese una de culatello, peste 
care a aşezat parmezan. 

— E bun? l-a întrebat el pe Rick, în timp ce acesta 
mesteca de zor şi întindea mâna să i se mai dea o felie. 

Paharele le-au fost din nou umplute cu vin. 

— Uleiul de măsline vine de la o fermă apropiată, tocmai 
spunea Nino. lar oţetul aromat e de la Modena, la patruzeci 
de kilometri spre est. De acolo e Pavarotti, înţelegi? Cel mai 
bun oţet aromat se face la Modena. Dar la noi, în Parma, 

56 


- JOHN GRISHAM - 


mâncarea e mai bună. 

Ultima redută de preparate, chiar pe marginea platoului, 
era alcătuită din felii de salam Felino. Produs în casă, 
păstrat timp de douăsprezece luni, şi fără îndoială, cel mai 
bun salam din Italia. După ce le-a servit câte o felie lui Sam 
şi lui Rick, Nino s-a repezit pe neaşteptate către intrare, 
pentru că soseau alţi clienţi. Scăpat de Nino, Rick a luat un 
cuţit şi s-a apucat să taie bucăţi mari de parmezan. Şi-a 
umplut farfuria cu felii de carne, caşcaval şi pâine, şi a 
început să mănânce ca un hămesit. 

— Ai face bine să nu te repezi aşa, l-a prevenit Sam. Asta 
e doar aperitivul, încălzirea. 

— A naibii de bună încălzire! 

— Te simţi în formă? 

— Mai mult sau mai puţin. Am în jur de 102 kilograme. 
Cam cu 5 mai mult decât ar trebui. Dar le dau eu jos. 

— Astă-seară, în niciun caz. 

Curând li s-au alăturat doi tineri corpolenţi, Paolo şi 
Giorgio. Nino i-a prezentat viitorului lor lider de echipă, 
insultându-i în acelaşi timp în italiană, iar după ce au 
terminat cu îmbrăţişările şi cu saluturile zgomotoase cei doi 
s-au aşezat la masă şi au privit lung la aperitive. Sam i-a 
explicat că aceştia doi erau jucători de linie care, la nevoie, 
puteau juca pe ambele extreme. Lui Rick îi mai veni inima 
la loc văzând că amândoi aveau până în treizeci de ani, 
erau înalţi de peste un metru şi optzeci, cu busturi masive, 
părând capabili să ţină bine la tăvăleală. 

Paharele le-au fost umplute din nou, după care, plini de 
entuziasm, au atacat cu toţii feliile de prosciutto. 

— Când ai sosit? l-a întrebat Paolo, dovedind doar o idee 
de accent italian. 

— Azi după-amiază. 

— i se pare interesant? 

Rick a reuşit să spună: „Sigur”, destul de convingător. 
Era mai curând interesat de următorul fel de mâncare, dar 
şi mai interesat să cunoască o majoretă italiancă. 

Sam i-a explicat că Paolo absolvise Universitatea Texas 

57 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


A&M şi lucra la compania familiei sale, care producea 
tractoare de mici dimensiuni şi utilaje pentru ferme. 

— Deci, eşti un Aggie??? l-a întrebat Rick. 

— Da, a spus Paolo cu mândrie. lubesc Texasul. Acolo am 
descoperit fotbalul. 

Giorgio s-a mulţumit să zâmbească în timp ce mânca, 
ascultând discuţia. Sam a spus că şi el învăţa engleză, 
şoptind apoi că aspectul putea fi înşelător, deoarece 
Giorgio nu era în stare să blocheze nicio uşă. Grozavă 
veste! 

Carlo revenise, dând indicaţii chelnerilor şi rearanjând 
masa. Nino a adus încă o sticlă de vin care, lucru 
surprinzător, provenea de la un magazin de după colţ. Era 
un Lambrusco, roşu, iar Nino îl cunoştea pe producător. 
Existau multe vinuri de Lambrusco în Emilia-Romagna, a 
explicat el, dar acela era cel mai bun. Şi se potrivea cel mai 
bine cu tortellini in brodo, fel pe care fratele lui tocmai îl 
aducea la masă. Nino a făcut un pas înapoi, iar Carlo a 
început să turuie ceva în italiană. 

Sam i-a tradus încet, dar cu repeziciune. 

— Acestea sunt tortellini în zeamă de carne, un fel 
renumit aici. Chifteluţele din paste sunt umplute cu carne 
de vită, fiartă înăbuşit, cu prosciutto şi cu parmezan; 
umplutura variază de la un oraş la altul, dar bineînţeles că 
Parma foloseşte cea mai bună reţetă. Pastele au fost făcute 
chiar în după-amiaza asta de Carlo, cu mâna lui. Se spune 
că tipul care a inventat tortellini s-a inspirat de la buricul 
unei femei frumoase. Circulă pe aici tot felul de legende 
despre mâncare, vin şi sex. În zeama de carne de vită s-au 
pus usturoi, unt şi alte câteva chestii. 

Rick stătea cu nasul la câţiva centimetri de bolul lui, 
inspirând aroma delicioasă. 

Carlo a făcut o plecăciune, apoi a adăugat ceva cu 
fereală. Sam a zis: 

— Spune că acestea sunt porţii mici, pentru că mai are 


2 Poreclă dată studenţilor, absolvenţilor şi celor care fac parte din 
echipele sportive ale Universităţii Texas A&M (n.tr.). 
58 


- JOHN GRISHAM - 


multe de servit la felul întâi. 

Imediat după ce a gustat din tortellini, lui Rick mai că îi 
dădură lacrimile. Pastele ce pluteau în sos şi umplutura 
acestora i-au şocat simţul gustului, făcându-l să exclame: 

— N-am mâncat niciodată ceva atât de bun! 

Carlo a zâmbit şi s-a retras spre bucătărie. 

Rick şi-a clătit prima înghiţitură de tortellini cu o gură de 
vin de Lambrusco, după care a atacat celelalte chifteluţe 
care pluteau în bolul adânc. Porții mici? Paolo şi Giorgio 
rămăseseră tăcuţi şi mâncau de zor tortellini. Doar Sam se 
cam codea. 

Nino s-a ocupat de o pereche, pe care a condus-o lao 
masă apropiată, apoi s-a repezit să aducă următoarea 
sticlă de vin, un roşu sec nemaipomenit de bun, numit 
Sangiovese, provenit de la o podgorie din apropiere de 
Bologna, pe care o vizita personal o dată pe lună ca să 
verifice modul de creştere a strugurilor. 

— Următorul fel este ceva mai greu, a zis el. De aceea şi 
vinul trebuie să fie mai tare. A scos chiar el dopul cu gesturi 
elegante, a adulmecat gâtul sticlei, şi-a dat ochii peste cap 
în semn de aprobare, după care s-a apucat să toarne în 
pahare. Ne aşteaptă ceva grozav, a spus el şi a umplut 
paharele, punând o porţie ceva mai darnică pentru sine. A 
urmat un alt toast, mai curând un blestem aruncat celor de 
la Bergamo Lions, după care au gustat vinul. 

Rick era învăţat mai mult cu berea. Saltul acela cu capul 
înainte în lumea vinurilor italiene îl derutase, dar îi educa în 
acelaşi timp gusturile. 

Un chelner a strâns holurile de tortellini, în vreme ce un 
altul aşeza pe masă farfurii curate. Carlo a apărut din 
bucătărie, având doi chelneri pe urmele sale. 

— Acest fel este preferatul meu, a început Carlo în 
engleză, apoi a trecut pe limba care-i era ceva mai 
prietenă. Rulouri umplute, tocmai spunea Sam, în timp ce 
toţi căscau gura la delicateţile din faţa lor. Umplutura e din 
carne de vițel, porc, ficat de pui, cârnaţi, caşcaval ricotta, 
spanac şi paste proaspete. 

59 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


În afară de Rick, toată lumea a zis: „Grazie”, iar Carlo a 
mai făcut o plecăciune şi a dispărut. Restaurantul era 
aproape plin şi devenise deja gălăgios. Deşi nu-i scăpa nicio 
îmbucătură, Rick se uita curios şi la oamenii de la alte 
mese. Păreau a fi localnici, care luau o cină obişnuită la 
cafeneaua din cartier. Acasă, asemenea feluri de mâncare 
ar fi dat naştere unei îmbulzeli de nedescris. Aici, lumea 
trata totul ca pe ceva firesc. 

— Aveţi mulţi turişti aici? a întrebat el. 

— Nu prea, a spus Sam. Toţi americanii se duc la 
Florenţa, la Veneţia sau la Roma. Vin totuşi unii în cursul 
verii. Mai mult din Europa decât din alte părţi. 

— Păi, ce e de văzut în Parma? a întrebat Rick, deoarece 
secţiunea de ghid pe care o citise el fusese cam zgârcită în 
privinţa Parmei. 

— Panterele, nu? a spus Paolo şi a izbucnit în râs. 

A râs şi Sam, apoi a sorbit din pahar şi s-a gândit o clipă. 

— Acesta e un oraş agreabil, cu o sută cincizeci de mii de 
locuitori. Grozav, când e vorba despre mâncare şi vin, cu 
oameni deosebiți, care muncesc din greu şi trăiesc bine. 
Dar nu prea atrage atenţia asupra lui. Şi ăsta e un lucru 
bun. Eşti de acord cu mine, Paolo? 

— Da. Nu vrem ca Parma să se schimbe. 

Rick a început să mestece mâncarea şi a încercat să 
identifice viţelul, dar i-a fost imposibil. Carnea, caşcavalul şi 
spanacul se topiseră laolaltă într-un gust delicios. Sigur nu-i 
mai era foame, însă nu se săturase. Se afla acolo de o oră 
şi jumătate, ceea ce era echivalentul unei cine prelungite, 
potrivit vechilor lui obiceiuri, însă în Parma, asta însemna 
doar încălzirea. Luând exemplul celorlalţi, a început să 
mestece încet, foarte încet. Italienii din jurul lui mai mult 
stăteau de vorbă decât mâncau, şi întreaga trattorie era 
învăluită într-o rumoare stăpânită. Cina însemna mâncare 
bună, dar constituia în acelaşi timp şi un eveniment social. 

Nino apărea la masă la fiecare câteva minute, cu 
întrebarea scurtă: „E bun?”, adresată lui Rick. „Grozav, 
minunat, delicios, incredibil.” 

60 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru al doilea fel de mâncare, Carlo a renunţat la 
paste. Farfuriile erau pline ochi - deşi asta însemna tot 
porţii mici - cu cotolette alla parmigiana, un alt fel renumit 
în Parma şi unul dintre preferatele bucătarului-şef. 

— Cotlet de vițel în stil Parma, i-a tradus Sam. Cotletele 
de vițel sunt bătute cu un ciocan de lemn, apoi înmuiate în 
ouă bătute, prăjite într-o tigaie, apoi băgate la cuptor cu un 
amestec de parmezan şi zeamă de carne până când se 
topeşte caşcavalul. Unchiul soţiei lui Carlo a crescut viţelul 
din care e carnea şi a trimis-o chiar în această după- 
amiază. 

În vreme ce Carlo povestea, iar Sam se ocupa cu 
traducerea, Nino îşi făcea de lucru cu următoarea sticlă de 
vin, un roşu sec, originar din regiunea Parma. Le-au fost 
aduse alte pahare, şi mai mari decât cele dinainte, iar Nino 
s-a răsucit cu sticla, a adulmecat şi apoi a luat o gură. Cu 
ochii daţi peste cap încă o dată, într-o expresie de 
satisfacţie vecină cu orgasmul, vinul a fost declarat 
senzaţional. Vinul acela fusese produs de un prieten, 
probabil cel mai apropiat dintre toţi amicii lui Nino. 

— Parma e renumită pentru mâncare, nu pentru vinuri, i- 
a şoptit Sam. 

Rick a sorbit din pahar şi a zâmbit către vițel, apoi şi-a 
jurat că în restul mesei va mânca mai încet decât italienii. 
Sam s-a uitat atent la el, convins că şocul cultural dispărea 
treptat sub valuri de vin şi de mâncare. 

— Mâncaţi des în halul ăsta? a întrebat Rick. 

— Nu în fiecare zi, dar aşa o masă nu e ieşită din comun, 
i-a răspuns Sam cu nonşalanţă. lar asta e mâncarea 
obişnuită în Parma. 

Paolo şi Giorgio tăiau carnea de vițel în felii, iar Rick, cu 
încetineală, s-a apucat să mănânce. Le-a trebuit jumătate 
de oră ca să termine cu cotletele, iar după ce au rămas 
curate, farfuriile au fost luate de la masă în mod 
demonstrativ. A urmat o pauză mai lungă, cât timp Nino şi 
chelnerii s-au ocupat şi de alţi clienţi. 

Desertul nu trebuia ales, deoarece Carlo pregătise 

61 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


specialitatea casei, torta nera, sau plăcintă neagră, şi Nino 
alesese un vin special pentru acea ocazie, un alb sec 
provenit de la o podgorie din provincie. Tocmai spunea că 
plăcinta neagră, creată la Parma, era din ciocolată cu 
migdale şi cafea, şi, cum era abia scoasă din cuptor, Carlo îi 
adăugase o idee de îngheţată de vanilie. Nino şi-a găsit 
câteva minute libere, astfel că şi-a tras un scaun şi s-a 
alăturat colegilor de echipă şi antrenorului pentru ultimul 
fel, asta dacă nu doreau apoi nişte caşcaval sau un 
digestiv. 

Nu mai voiau. Restaurantul era încă pe jumătate plin 
când Sam şi Rick au început să adreseze mulţumiri, 
încercând să-şi ia rămas-bun. Imbrăţişări, bătăi pe spate, 
strângeri zdrobitoare de mână, promisiunea de a reveni, 
alte cuvinte de laudă pentru Parma, numeroase cuvinte de 
recunoştinţă pentru o cină de neuitat - ritualul acela a ţinut 
o veşnicie. 

— Eu nu conduc după atâta vin, l-a anunţat Sam. Putem 
merge pe jos. Apartamentul tău nu e departe, iar eu o să 
iau un taxi de acolo. 

— Am pus cinci kilograme pe mine, a spus Rick, 
împingându-şi burta înainte şi rămânând cu un pas în urma 
antrenorului său. 

— Bun venit la Parma! 


62 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 7 


Soneria scotea un scheunat ascuţit şi supărător, amintind 
de un scuter de două parale căruia îi lipsea toba de 
eşapament. Vuia în valuri şi, cum Rick nu-i auzise sunetul 
până atunci, la început nu a înţeles ce reprezenta, şi nici nu 
şi-a dat seama din ce direcţie venea. Toate lucrurile din jur 
erau oricum înceţoşate. După maratonul de la Montana, din 
motive ce nu-i fuseseră clare nici atunci, şi nici în aceste 
momente, el şi Sam se opriseră la o bodegă şi băuseră câte 
două sticle de bere. Rick îşi amintea ca prin vis că revenise 
în apartament pe la miezul nopţii, dar după aceea nu mai 
ştia ce se întâmplase. 

S-a trezit întins pe canapea, care era prea scurtă pentru 
ca unul de statura lui să poată dormi confortabil pe ea şi, în 
timp ce asculta bâzâitul misterios, a încercat să-mi aducă 
aminte de ce preferase să se culce în camera de zi, în loc 
să se ducă în dormitor. Nu a putut evoca un motiv plauzibil. 

— Am auzit! a strigat el, când cel care sunase a început 
să bată în uşă. Vin acum. 

Era desculţ, dar rămăsese în blugi şi în tricou. Şi-a 
contemplat îndelung degetele de la picioare, bronzate, apoi 
a constatat că-l durea capul. A urmat încă un ţârâit al 
soneriei. Nesigur pe picioare, s-a dus până la uşă şi a 
deschis-o larg. 

A fost întâmpinat cu un „Buongiorno“ amabil din partea 
unui bărbat scund şi solid, cu o mustață uriaşă, presărată 
cu fire albe, şi cu un trenci cafeniu, cam mototolit. Alături 
de el se afla un tânăr poliţist într-o uniformă curată şi bine 
călcată, care l-a salutat cu un gest din cap, dar nu a spus 
nimic. 

— Bună dimineaţa, a spus Rick cu tot respectul de care 
era în stare la acea oră. 

— Signor Dockery? 

— Da. 

— Sunt de la poliţie. 


63 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Din ascunzişurile trenciului, omul a scos ceva ce semăna 
a document de identificare, l-a fluturat pe sub nasul lui 
Rick, apoi l-a strecurat înapoi cu un gest atât de dezinvolt, 
încât mesajul părea să sune: „Fără întrebări”. Documentul 
în chestiune putea fi şi o amendă pentru parcare 
neregulamentară sau o chitanţă de la vreo spălătorie, orice. 

— Signor Romo, poliţia din Parma, a zis omul pe sub 
mustață, apendice care abia dacă s-a clintit. 

Rick s-a uitat la Romo, apoi la polițistul în uniformă, după 
care, iarăşi la Romo. 

— Am înţeles, a reuşit el să îngaime. 

— Avem reclamaţii. Trebuie să mergeţi cu noi. 

Rick s-a strâmbat şi a încercat să spună ceva, dar a 
simţit în stomac un val de greață crescând şi s-a gândit să 
dea o fugă să verse. l-a trecut însă imediat. Avea palmele 
transpirate uşor şi genunchii moi. 

— Reclamaţii? a repetat el cu uimire în glas. 

— Da, i-a răspuns Romo cu gravitate, de parcă ar fi luat 
deja hotărârea, iar Rick se făcea vinovat de ceva mult mai 
grav decât plângerea, oricare ar fi fost aceasta. Trebuie să 
veniţi cu noi. 

— Hm, unde? 

— Mergeţi cu noi. Imediat. 

Reclamaţii? Bodega în care intraseră seara trecută 
fusese aproape goală, iar el şi Sam nu discutaseră, din 
câte-şi mai aducea aminte, decât între ei şi cu barmanul. 
Cât băuseră berile, vorbiseră despre fotbal şi nimic altceva. 
Avuseseră o conversaţie plăcută, fără înjurături sau certuri 
cu vreo altă persoană din bar. lar deplasarea prin zona 
veche a oraşului se desfăşurase fără niciun incident. Poate 
cantitatea prea mare de mâncare şi de vin îl făcuse să 
sforăie prea tare, dar asta nu constituia o infracţiune, nu? 

— Păi, cine m-a reclamat? l-a întrebat Rick. 

— O să vă explice judecătorul. Trebuie să mergem. Vă 
rog, puneţi-vă pantofii. 

— Mă arestaţi? 

— Nu, poate mai târziu. Poftiţi. Judecătorul ne aşteaptă. 

64 


- JOHN GRISHAM - 


Ca să fie mai convingător, Romo s-a răsucit şi i-a vorbit 
cu asprime în italiană tânărului poliţist, pe faţa căruia a 
apărut o căutătură mai încruntată, după care a clătinat din 
cap, semn că nici nu se putea ca lucrurile să capete o 
întorsătură mai urâtă. 

Era evident că nu aveau de gând să plece de acolo fără 
signor Dockery. Pantofii aflaţi la îndemână erau cei maro- 
roşcat, pe care i-a găsit în bucătărie şi, în timp ce i-a 
încălţat şi a căutat din ochi o jachetă, şi-a spus că trebuia 
să fie vorba despre o neînțelegere. S-a spălat repede pe 
dinţi, încercând să facă şi o gargară, pentru a alunga 
mirosul stătut de usturoi şi de vin. O simplă privire în 
oglinda de mici dimensiuni a fost de ajuns; sigur arăta ca şi 
cum s-ar fi făcut vinovat de ceva. Ochi înroşiţi şi pleoape 
umflate, barba nerasă de trei zile, părul neţesălat. Şi l-a 
pieptănat, fără niciun folos, apoi şi-a luat portofelul, banii 
americani, cheia de la apartament şi telefonul mobil. Poate 
că era bine să-l sune pe Sam. 

Romo şi ajutorul lui au aşteptat răbdători în hol, fiecare 
fumând câte o ţigaretă, fără ca vreunul din ei să ţină în 
mâini cătuşe. Totodată, cei doi păreau a nu avea nicio 
dorinţă de a prinde răufăcători. Romo văzuse prea multe 
filme polițiste, iar fiece mişcare a lui trăda plictisul, lăsând 
impresia de repetiţie. A făcut un semn din cap spre hol şi a 
ZIS: 

— Eu vin din urmă. 

A stins ţigareta în scrumiera de pe hol, apoi şi-a înfipt 
mâinile adânc în buzunarele trenciului. Polițistul în uniformă 
l-a condus pe răufăcător, iar Romo a păşit protector în 
urma lor. Au coborât cele trei etaje, ajungând pe trotuar. 
Era aproape nouă dimineaţa, iar ziua era primăvăratică, 
senină. 

Un alt poliţist aştepta alături de un Fiat bine echipat, care 
avea şi girofaruri, plus cuvântul Polizia scris cu litere oranj 
pe barele de protecţie. Cel de-al doilea poliţist trăgea cu 
sete dintr-o ţigaretă şi privea din spate, cu insistenţă chiar, 
două tinere care tocmai trecuseră. L-a învrednicit pe Rick 

65 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


cu o privire de o nepăsare deplină, după care a mai tras un 
fum. 

— Să mergem pe jos, a propus Romo. Nu e departe. ŞI 
aveţi nevoie de aer, aşa cred. 

„Chiar că am nevoie de aer”, a gândit Rick. Era hotărât 
să coopereze, pentru a-i impresiona plăcut pe acei indivizi, 
după care să-i ajute să stabilească adevărul, oricare ar fi 
fost acesta. Romo a făcut semn din cap spre stradă şi a 
pornit alături de Rick, fiind urmăriţi îndeaproape de primul 
dintre poliţişti. 

— Pot da un telefon? a întrebat Rick. 

— Bineînţeles. Unui avocat? 

— Nu. 

Telefonul lui Sam a intrat direct pe mesaj vocal. Rick s-a 
gândit să-l apeleze pe Arnie, dar acesta nu l-ar fi putut 
ajuta câtuşi de puţin. Arnie devenise din ce în ce mai greu 
de găsit. 

Drept urmare, au continuat să meargă pe jos de-a lungul 
străzii Farini, prin dreptul unor mici magazine care aveau 
uşile şi ferestrele deschise, prin faţa câtorva cafenele, unde 
oamenii stăteau aproape neclintiţi, cu ziarele deschise în 
faţă şi având alături ceşcuţele cu espresso. Treptat, 
gândurile i se limpeziseră, iar stomacul se liniştise. Nu i-ar 
fi stricat o cafea mică şi tare. 

Romo şi-a mai aprins o ţigaretă, a scos un norişor de 
fum, apoi a spus: 

— Vă place Parma? 

— Nu prea mult. 

— Serios? 

— Da. Sunt doar de o zi aici, şi mă trezesc arestat pentru 
nu ştiu de vină. Cum să-ţi placă un asemenea loc... 

— Dar nu e vorba despre o arestare, a spus Romo, 
păşind greoi, ba într-o parte, ba în cealaltă a lui Rick, ca şi 
cum ar fi simţit că-l lasă genunchii. 

La fiecare al patrulea pas, umărul lui atingea braţul drept 
al lui Rick. 

— Atunci cum să numim treaba asta? a întrebat Rick. 

66 


- JOHN GRISHAM - 


— Sistemul nostru funcţionează altfel. Fără arestări. 

„Aha, asta explică totul.” Rick şi-a muşcat limba şi a lăsat 
de la el. Nu realiza nimic dacă se lua la ceartă. Nu făptuise 
nimic rău şi, după stabilirea adevărului, lucrurile aveau să 
se lămurească, fără doar şi poate. La o adică, nu se afla 
într-o ţară dictatorială din Lumea a Treia, unde oamenii 
erau arestaţi la întâmplare pentru a fi torturați vreme de 
câteva luni. Se afla în Italia, parte a Europei, leagănul 
civilizaţiei occidentale. Opera, Vaticanul, Renaşterea, da 
Vinci, Armani, Lamborghini. Totul suna bine în ghidul acela 
turistic. 

Rick trecuse şi prin situaţii mai grele. Se mai trezise 
arestat pe vremea când se afla la colegiu, în primăvara 
când fusese boboc şi făcuse parte dintr-un grup de tineri 
beti care hotărâseră să participe la o petrecere a unei 
fraternităţi din afara campusului. Avusese loc o bătaie, în 
urma căreia se înregistraseră câteva oase rupte; venită la 
faţa locului, poliţia acţionase în forţă. Câţiva dintre huligani 
fuseseră aduşi cu botul pe labe, încătuşaţi, puşi la respect 
de poliţişti şi, într-un târziu, aruncaţi într-o dubă fără 
geamuri, unde au fost înghiontiţi de câteva ori cu 
bastoanele, ca să se înveţe minte. In arest, dormiseră 
direct pe podeaua de beton din secţia rezervată beţivilor. 
Patru dintre cei arestaţi făcuseră parte din echipa de fotbal 
Hawkeye, iar aventurile lor prin hăţişurile sistemului 
judiciar fuseseră date drept ştiri de senzaţie în câteva 
dintre ziarele locale. 

În afara umilinţelor la care fusese supus, Rick se alesese 
cu treizeci de zile suspendare, o amendă de patru sute de 
dolari, un perdaf pe cinste din partea tatălui său şi 
ameninţarea din partea antrenorului că orice altă 
infracţiune, indiferent cât de măruntă, îl va costa bursa şi 
trimiterea la închisoare sau la echipa a doua a colegiului. 

În următorii cinci ani, Rick reuşise să se poarte în aşa fel 
încât nu primise nici măcar o amendă pentru depăşirea 
vitezei legale. 

Au mers pe câteva străduţe, după care au cotit brusc pe 

67 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


o alee tăcută, pavată cu piatră de râu. În dreptul unei porţi 
fără niciun însemn oficial, unde stătea de pază un militar 
purtând o altă uniformă decât cea de poliţist, însoțitorii lui 
Rick şi cel de la intrare au schimbat câteva replici 
precipitate, după care Rick a fost condus pe o uşă, a urcat 
un şir de trepte din marmură decolorată de vreme până la 
etajul întâi, ajungând într-un hol care părea să găzduiască o 
serie de birouri guvernamentale. Decorul era sărăcăcios; 
pereţii ar fi trebuit zugrăviți; atârnate pe pereţi, portretele 
unor funcţionari de mult uitaţi stârneau sentimente de 
tristeţe. Romo i-a arătat o banchetă din lemn, fără perne, şi 
i-a zis cu asprime: 

— Vă rog să luaţi loc! 

Rick i-a dat ascultare şi a mai format o dată numărul lui 
Sam. l-a răspuns acelaşi serviciu de mesagerie vocală. 

Romo s-a făcut nevăzut într-unul dintre birouri. Pe uşă nu 
se vedea nicio tăbliță cu vreun nume, niciun indiciu cu 
privire la locul în care se afla acuzatul ori la persoana 
oficială cu care urma să stea de vorbă. Se vedea limpede 
că nu exista niciun tribunal în apropiere, pentru că nu 
exista nici agitația ori hărmălaia obişnuită a avocaţilor, a 
familiilor îngrijorate şi nici a poliţiştilor care-şi aruncau 
glume unul altuia. Se auzeau totuşi telefoanele şi vocile 
celor aflaţi la birouri, ca şi ţăcănitul îndepărtat al unei 
maşini de scris. 

Polițistul în uniformă s-a îndepărtat şi s-a apucat să 
discute cu o tânără doamnă aflată la un birou situat pe hol, 
la vreo zece, doisprezece metri depărtare. A uitat curând 
de Rick, acesta rămânând singur şi nesupravegheat; ar fi 
putut prea bine să o şteargă de acolo. Dar de ce să-şi facă 
de lucru? 

Au trecut zece minute, iar polițistul în uniformă a plecat 
în cele din urmă, fără să spună o vorbă. Între timp, 
dispăruse şi Romo. 

Uşa s-a deschis, iar o femeie cu aspect plăcut i-a zâmbit 
şi i s-a adresat: 

— Domnul Dockery? Da? Vă rog. 

68 


- JOHN GRISHAM - 


Îl poftea să intre în birou. Rick a păşit pragul. Anticamera 
era aglomerată: două birouri şi, bineînţeles, două 
secretare, ambele zâmbind spre american cu aerul că ştiau 
ceva de care el nu avea habar. Una din ele i s-a părut mai 
atrăgătoare şi a încercat instinctiv să găsească cuvintele 
potrivite pentru a-i vorbi. Dar dacă ea nu vorbea 
englezeşte? 

— Un moment, vă rog, i-a zis prima doamnă, iar Rick a 
rămas în aşteptare cu un aer stângaci, în vreme ce 
secretarele s-au prefăcut că revin la treburile lor. 

Pesemne că Romo ieşise pe vreo uşă laterală şi se 
dusese neîndoielnic în stradă, gata să mai terorizeze pe 
cineva. 

Rick s-a întors şi a remarcat uşile duble, de culoare 
închisă, alături de care se găsea o placă impresionantă de 
bronz care anunţa pe Eminenţa Sa Giuseppe Lazzarino, 
Giudice. Rick s-a apropiat, apoi a mai făcut un pas către ea, 
după care a arătat cu degetul spre cuvântul Giudice, 
întrebând: 

— Ce înseamnă? 

— Judecător, i-a răspuns prima doamnă. 

Ambele uşi s-au deschis brusc, iar Rick s-a trezit faţă-n 
faţă cu judecătorul. 

— Riik Dockery! a strigat acesta, grăbindu-se să-i întindă 
mâna dreaptă şi prinzându-l de umăr cu stânga, de parcă 
nu s-ar fi văzut de ani de zile. 

Adevărat, nu se văzuseră, numai că nu se văzuseră 
niciodată. 

— Sunt Giuseppe Lazzarino, de la Panthers. Eu joc 
fullback??. 

l-a scuturat bine mâna lui Rick, arătându-şi în acelaşi 
timp dinţii mari şi albi. 

— Încântat să te cunosc, a spus Rick, încercând să se 
retragă uşor. 


21 jucător din spatele liniei ofensive, fundaş ofensiv. Este de obicei un 
jucător mai masiv, primind mingea atunci când se doreşte înaintarea 
pe distanţe scurte (n. red.). 

69 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Bine ai venit la Parma, prietene, a spus Lazzarino. Te 
rog să intri. Îl trăgea deja pe Rick înăuntru, fără să-i dea 
drumul mâinii drepte, pe care continua să o scuture. Ajunşi 
înăuntru, i-a eliberat mâna, a închis uşile şi a zis din nou: 
Bun venit! 

— Mulţumesc, a spus Rick, simțindu-se oarecum asaltat. 
Eşti judecător? 

— Spune-mi Franco, a cerut judecătorul, făcând un gest 
larg cu mâna spre o canapea din piele aflată într-un colţ. 

Se vedea clar că Franco era prea tânăr ca să fie un 
judecător cu experienţă, şi prea în vârstă pentru a fi un 
fullback util echipei. Avea capul mare şi rotund, ras 
proaspăt; singura urmă vizibilă de păr era un petic subţire 
şi ciudat aflat pe bărbie. În jur de treizeci şi cinci de ani, ca 
şi Nino, dar peste un metru optzeci, solid şi în formă. S-a 
lăsat greu pe un scaun, l-a tras aproape de canapeaua pe 
care stătea Rick, şi a zis: 

— Da, sunt judecător, dar, lucru mai important, sunt 
fullback. Franco mi-e porecla. Franco e eroul meu. 

Abia în acea clipă s-a uitat şi Rick în jur, şi a înţeles 
imediat. Franco se vedea pretutindeni. Un decupaj în 
mărime naturală, înfăţişându-l pe Franco Harris alergând cu 
mingea în timpul unei partide pe un teren înnoroit. O 
fotografie a lui Franco alături de alţi jucători de la Steelers, 
ţinând triumfător un trofeu de Super Bowl deasupra 
capului. Un tricou alb, înrămat, cu numărul 32, din câte se 
părea, semnat chiar de marele jucător. O figurină mică 
înfăţişându-l pe Franco Harris, cu un cap supradimensionat, 
aflată pe biroul imens al judecătorului. Şi, expuse aproape 
ostentativ în centrul peretelui, două fotografii color, de 
dimensiuni mari, una cu Franco Harris în echipamentul 
complet al echipei Steelers, mai puţin casca, iar cealaltă cu 
judecătorul, în echipamentul echipei Panthers şi purtând 
numărul 32, străduindu-se să-şi imite cât mai fidel eroul. 

— Mi-e drag Franco Harris, cel mai mare fotbalist italian, 
tocmai spunea Franco, cu un glas în care răzbătea 
admiraţia şi având ochii aproape umezi de emoție. Uită-te 

70 


- JOHN GRISHAM - 


la el. 

A făcut un semn triumfător spre birou, practic 
transformat într-un altar închinat lui Franco Harris. 

— Franco era italian? a întrebat Rick încet. 

Cu toate că nu fusese niciodată un fan al echipei Steelers 
şi era prea tânăr ca să-şi aducă aminte de zilele de glorie 
ale dinastiei Pittsburg, lui Rick îi erau totuşi familiare o serie 
de nume mari ale fotbalului. Avea convingerea că Franco 
Harris era un negru care jucase la Penn State, apoi îi 
condusese pe cei de la Steelers spre victorie în câteva 
partide din Super Bowl prin anii şaptezeci. Dominase 
echipa, un adevărat artist selecționat mereu în Pro Bowl7, 
fiind ulterior primit în Hall of Fame. Orice suporter auzise de 
Franco Harris. 

— Mama lui a fost italiancă. Tatăl lui a fost un soldat 
american de culoare. Îţi plac cei de la Steelers? Eu sunt 
mort după ei. 

— A, nu prea... 

— De ce n-ai jucat la Steelers? 

— Pentru că încă nu m-au chemat la ei. 

Franco stătea pe marginea scaunului, foarte agitat şi 
emoţionat de sosirea noului quarterback. 

— Să bem o cafea, a propus el, sărind în picioare şi, 
înainte ca Rick să scoată vreo vorbă, a ajuns la uşă şi a 
strigat ceva în italiană către fetele de afară. 

Era îmbrăcat elegant - un costum negru, scump, pantofi 
italieneşti cu cioc ascuţit, măsura 48, cel puţin. 

— Vrem tare mult să aducem la Parma un trofeu Super 
Bowl, a spus el, şi a luat ceva de pe birou. Uite. 

A făcut semn cu telecomanda către un televizor cu ecran 
plat dintr-un colţ al încăperii şi, brusc, a mai apărut un 
Franco - alergând impetuos, în timp ce jucători adverşi 
încercau să-l placheze, sărind peste un grup de jucători 
trântiţi la pământ şi reuşind un touchdown, salutând cu 
braţul întins, ca la echipa Cleveland Browns (da!) şi reuşind 


22? Meci anual în care se înfruntă cei mai buni jucători din cele două 
conferinţe ale NFL (n. red.). 
71 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


apoi un alt touchdown, primind o pasă de la Bradshaw şi 
răsturnând din alergare doi adversari masivi. Acelea erau 
cele mai mari reuşite ale lui Franco, curse lungi, într-un 
efort susţinut, ce se urmăreau cu plăcere. Complet fascinat, 
judecătorul tresărea, pufnea şi dădea din mâini la fiecare 
mişcare a idolului său. 

„De câte ori a văzut imaginile astea?” s-a întrebat Rick. 

Ultima fază era cea mai cunoscută: botezată Imaculata 
Recepție, interceptarea întâmplătoare a unei pase şi 
galopul lui miraculos până în terenul de ţintă dintr-un joc de 
play-off împotriva celor din Oakland. Faza aceea dăduse 
naştere unor dezbateri, studii, analize şi certuri cum nu se 
mai întâmplase până atunci în NFL, iar judecătorul 
memorase fiecare cadru filmat. 

Secretara a sosit cu cafeaua, iar Rick a reuşit să 
rostească un „Grazie” ca vai de el. 

Apoi a trebuit să urmărească şi alte imagini filmate. 
Partea a doua era interesantă, dar şi puţin deprimantă. 
Judecătorul Franco adăugase propriile reuşite, câteva curse 
chinuite şi lente printre şi peste jucători de linie şi fundaşi 
chiar mai lenți decât el. Urmărind împreună jucători ai 
echipei Panthers, i-a zâmbit încântat lui Rick, sugerându-i 
ceea ce avea să vadă pe viitor. 

— Ţi-a plăcut? l-a întrebat Franco. 

— Interesant, a spus Rick, folosind un cuvânt care părea 
să satisfacă multe întrebări ce i se adresau de către cei din 
Parma. 

Ultima fază prezenta o pasă cu paravan primită de 
Franco de la un quarterback cu faţa smochinită. A prins 
mingea, ţinând-o strâns lipită de burtă, s-a aplecat ca un 
infanterist care pleacă la atac împotriva unei ploi de 
gloanţe şi a început să caute din ochi primul adversar pe 
care să-l doboare. A apărut imediat o pereche de apărători, 
dar Franco s-a răsucit, scăpând de ei, a accelerat şi a pornit 
spre terenul de ţintă. Doi adversari au făcut încercări nu 
tocmai convingătoare să-şi vâre capetele protejate de căşti 
printre picioarele lui care răscoleau gazonul, însă s-au 

72 


- JOHN GRISHAM - 


văzut respinşi ca nişte muşte bete. Franco a galopat 
stângaci de-a lungul tuşei, punându-şi la bătaie toate 
forţele întru o cât mai fidelă imitație a lui Franco Harris. 

— Asta s-a filmat cu încetinitorul? a întrebat Rick, într-o 
încercare nu tocmai convingătoare de ironie. 

Franco a rămas cu gura căscată. Fusese jignit. 

— Glumeam, s-a grăbit Rick să dreagă lucrurile. A fost o 
glumă. g 

Franco a reuşit să mimeze un hohot de râs. In clipa când 
a trecut linia de demarcaţie, pătrunzând în terenul de ţintă, 
a trântit mingea de pământ, după care ecranul s-a stins. 

— Joc fullback de şapte ani, a spus Franco, reluându-şi 
poziţia pe marginea scaunului. Şi încă nu i-am bătut 
niciodată pe cei de la Bergamo. Anul acesta, cu ajutorul 
marelui nostru quarterback, vom câştiga Super Bowl-ul. 
Adevărat? 

— Bineînţeles. De unde ai învăţat să joci fotbal? 

— De la nişte prieteni. 

Au sorbit din cafea şi au rămas tăcuţi, dând naştere unei 
pauze stânjenitoare. 

— Ce fel de judecător eşti? a întrebat Rick într-un târziu. 

Franco şi-a frecat bărbia şi a lăsat impresia că analizează 
îndelung întrebarea, ca şi cum nu se mai gândise vreodată 
la activitatea pe care o desfăşura. 

— Fac o mulţime de lucruri, a spus el după o vreme, 
zâmbind. Telefonul de pe masa de lucru a sunat, iar 
judecătorul şi-a privit ceasul. 

— Aveam nevoie de un quarterback. Prietene Rick, 
suntem extrem de încântați că te afli la Parma. 

— Mulţumesc pentru primire. 

— Ne vedem la antrenamentul de astă-seară. 

— Sigur. 

Având conştiinţa datoriilor ce îi solicitau prezenţa, Franco 
s-a ridicat în picioare. Rick nu se aştepta să fie amendat ori 
pedepsit în vreun alt fel, dar „reclamaţiile” lui Romo 
trebuiau cumva soluționate, nu? 

Evident că nu. Franco l-a expediat pe Rick din biroul său 

73 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


cu îmbrăţişările şi cu strângerile de mână obligatorii, iar 
Rick s-a trezit curând pe hol, apoi pe scări şi în cele din 
urmă pe străduţă, singur-singurel, un om cu adevărat liber. 


74 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 8 


Sam îşi omora timpul în cafeneaua pustie răsfoind 
agenda cu scheme pentru jucătorii de la Panthers, un 
adevărat ceaslov în care, marcate cu X-uri şi cu O-uri, 
existau sute de atacuri, dar şi zeci de planuri de apărare. 
Agenda era groasă, dar fără să semene nici pe departe cu 
cele folosite de antrenorii echipelor de colegiu, fiind în 
acelaşi timp doar un carneţel de notițe în comparaţie cu 
tomurile întocmite de antrenorii din NFL. Dar, potrivit 
părerii italienilor, mult prea încărcată. În cursul îndelungilor 
şedinţe de tactică la tablă, auzise atât de des bombăneli, 
încât nu mai mira pe nimeni de ce fotbalul celălalt se 
bucura de atâta popularitate pe plan mondial. Era foarte 
uşor de învăţat, de jucat şi de înţeles. 

lar ceea ce se afla în agenda lui reprezenta doar esenţa 
jocului, se simţea Sam tentat să spună. 

Rick a sosit la 11:30 fix, şi cafeneaua încă nu se 
populase. Doar doi americani ar fi fost în stare să-şi dea 
întâlnire pentru masa de prânz la o asemenea oră. Se 
chema astfel, dar ei comandau doar salate şi apă plată. 

Rick făcuse duş şi se bărbierise, astfel că avea o 
înfăţişare ceva mai omenească. Cu multă însufleţire, a 
relatat povestea  înfruntării lui cu detectivul Romo, 
„arestarea lui de formă” şi întâlnirea cu judecătorul Franco. 
Sam s-a distrat copios şi l-a asigurat că niciun alt american 
nu mai beneficiase de o asemenea primire specială din 
partea lui Franco. Sam cunoştea conţinutul acelei benzi 
video. Da, Franco era la fel de lent în realitate, aşa cum 
apăruse şi în film, dar ca jucător la blocaj era imbatabil, şi 
se dovedea în stare să treacă şi printr-un zid, în orice caz, 
s-ar fi străduit din răsputeri să facă asta la nevoie. 

Sam i-a explicat că, deşi cunoştea puţine despre acea 
profesiune, din câte îşi dădea el seama, judecătorii italieni 
se deosebeau mult de cei din America. Franco avea 
autoritatea de a declanşa cercetări şi proceduri, fiind în 


75 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


acelaşi timp judecător de proces. După un rezumat de 
treizeci de secunde privind legea italiană, Sam îşi epuizase 
cunoştinţele pe respectivul subiect, astfel că au revenit la 
fotbal. 

Au luat doar pe alese din salata verde şi s-au jucat cu 
feliile de roşii, însă nici unuia nu-i ardea de mâncare. După 
vreo oră, au ieşit din local şi au mers pe jos ca să rezolve 
unele treburi. Prima problemă pe listă era deschiderea unui 
cont. Sam a sugerat banca unde-şi avea şi el contul, în 
primul rând pentru că unul dintre managerii adjuncţi se 
descurca suficient de bine în engleză cât să rezolve multe 
probleme. Sam l-a îndemnat să trateze totul de unul singur, 
intervenind doar atunci când se ajungea la un impas. Totul 
a durat o oră, iar Rick s-a simţit frustrat şi destul de 
intimidat. Însă asta îi folosea, pentru că Sam nu avea să se 
afle mereu în coasta lui, ca să-i slujească drept interpret. 

După un scurt tur al cartierului unde era situat 
apartamentul lui Rick, urmat de o plimbare prin centrul 
oraşului, au găsit un mic magazin care vindea fructe şi 
legume ce stăteau stivuite pe rafturi aflate pe trotuar. Sam 
tocmai îi explica lui Rick că italienii preferau să-şi cumpere 
mâncare proaspătă în fiecare zi, evitând să păstreze ceva 
conservat în cutii sau în borcane. Măcelăriile se aflau în 
imediata apropiere a pieţei de peşte. lar magazine care 
vindeau pâine se găseau la orice colţ de stradă. 

— Conceptul Kroger” nu este valabil aici. Gospodinele îşi 
planifică ziua pentru a cumpăra alimente şi legume 
proaspete. 

Rick a ascultat cu supuşenie ceea ce îi povestea Sam, 
oarecum atent la ceea ce avea în faţa ochilor, dar fără a fi 
interesat de ideea de gătit. De ce să-şi complice existenţa? 
Doar existau atâtea locuri unde putea mânca. Vinăriile şi 
magazinele ce vindeau brânzeturi prezentau prea puţin 


23 Kroger Co., lanţ de magazine, înfiinţat în 1883 de Bernard Henry 
Kroger, ocupând în prezent primul loc în ceea ce priveşte vânzările de 
produse de băcănie. Conceptul Kroger se referă la posibilitatea de a 
cumpăra alimente pentru o perioadă mai lungă de timp (n.tr.). 

76 


- JOHN GRISHAM - 


interes, cel puţin până în momentul în care, într-unul dintre 
ele, Rick a remarcat o tânără foarte atrăgătoare, ocupată 
cu aranjarea sticlelor de vin roşu pe rafturi. Sam i-a arătat 
două magazine cu îmbrăcăminte pentru bărbaţi şi a făcut 
din nou aluzii foarte clare că era cazul să abandoneze 
ţinuta tipică pentru Florida şi să accepte moda locală. Au 
găsit şi o curăţătorie, un bar unde se servea un capuccino 
fără egal, o librărie unde toate cărţile erau în limba italiană 
şi o pizzerie care avea meniul tipărit în patru limbi. 

Apoi au ajuns la problema maşinii. In micul imperiu 
deţinut de signor Bruncardo tocmai se eliberase un 
automobil Fiat. Punto, folosit intens, dar curat şi destul de 
arătos, care, în următoarele cinci luni, avea să-i aparţină 
noului quarterback. Rick i-a dat roată, l-a examinat fără să 
scoată o vorbă, însă i-a fost imposibil să alunge ideea că în 
urmă cu doar trei, patru zile asemenea automobile ar fi 
încăput foarte comod în SUV-ul pe care îl condusese în 
State. 

S-a ghemuit pe scaunul şoferului şi a examinat bordul. 

— Merge, i-a spus, într-un sfârşit, lui Sam, care stătea la 
câţiva paşi depărtare, pe trotuar. 

A atins schimbătorul de viteze şi a constatat că nu era 
rigid. Se mişca, ba chiar prea mult. Apoi, laba piciorului 
stâng i s-a agăţat în ceva ce nu semăna cu pedala de frână. 
Ambreiaj? 

— E manuală, nu? a făcut el. 

— Aici, toate maşinile au transmisia manuală. Sper că 
asta nu e o problemă, nu-i aşa? 

— Sigur că nu. 

Rick nu-şi mai amintea când i se întâmplase ultima oară 
să apese o pedală de ambreiaj. In liceu, unul dintre 
prietenii lui avea o Mazda cu schimbător de viteze, iar el o 
condusese o dată sau de două ori. Asta se întâmplase în 
urmă cu cel puţin zece ani. A sărit afară din vehicul, a 
trântit portiera, după care a fost cât pe ce să întrebe: „N-ai 
ceva cu transmisie automată?” S-a abținut. Nu era 
momentul potrivit să-şi facă griji pentru nimica toată. Ce 

77 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


însemna un schimbător manual de viteze? 

— Accepţi automobilul ăsta ori primeşti un scuter, i-a zis 
Sam. 

„Mai bun ar fi un scuter”, i-a venit lui Rick să spună. 

Sam a plecat imediat, lăsându-l acolo, alături de Fiatul pe 
care se temea să-l conducă. S-au înţeles să se revadă peste 
câteva ore în vestiarul echipei. Agenda cu scheme de joc 
trebuia studiată cât mai curând posibil. Poate că italienii nu 
aveau să înveţe toate schemele de joc, dar quarterback-ul 
trebuia să le cunoască pe de rost. 

Rick a dat roată clădirii, gândindu-se la toate mapele cu 
scheme tactice pe care trebuise să le memoreze în cariera 
lui de nomad. Arnie îl căuta pentru a-i propune un nou 
contract. lar Rick decola către noua lui echipă, într-o stare 
de agitaţie ieşită din comun. Un scurt „bun venit” la sediul 
clubului; un tur de stadion, o vizită la vestiare şi aşa mai 
departe. Apoi, tot entuziasmul dispărea în clipa când vreun 
antrenor secund apărea cu o mapă impresionantă de 
scheme, pe care i-o trântea dinainte. „încearcă să o 
memorezi până mâine”, cam aşa suna ordinul, de obicei. 

„Am înţeles, şefu'. O mie de scheme? Nicio problemă.” 

Câte asemenea caiete de joc? Şi câţi antrenori secunzi? 
Şi câte echipe? Câte escale pe drumul către o carieră 
încărcată de frustrări, care izbutise să-l aducă nici mai 
mult, nici mai puţin decât într-un orăşel din nordul Italiei? A 
băut o bere la o cafenea cu mesele pe trotuar, darnu a 
reuşit să alunge senzaţia că nu acela era locul în care şi-ar 
fi dorit să se afle. 

A păşit şovăielnic prin magazinul de vinuri, îngrozit că 
vreun vânzător l-ar putea întreba dacă dorea ceva anume. 
lar fata atrăgătoare pe care o remarcase mai devreme 
dispăruse. 

După aceea s-a întors şi s-a uitat lung la Fiatul cu cele 
cinci viteze ale sale şi cu schimbător manual. Nu-i plăcea 
nici măcar culoarea, un arămiu-închis cum nu mai văzuse 
până atunci. Se afla într-un şir de maşini asemănătoare, 
parcate foarte aproape una de cealaltă, între barele de 

78 


- JOHN GRISHAM - 


protecţie rămânând cel mult treizeci de centimetri, pe o 
stradă cu sens unic, destul de circulată. Dacă ar fi dorit să 
iasă cu ea de acolo ar fi trebuit să manevreze înainte şi 
înapoi, şi tot aşa, de cel puţin şase ori, până să scoată doar 
roţile din faţă spre stradă. lar într-o asemenea încercare ar 
fi fost necesară coordonarea perfectă între schimbătorul de 
viteze, ambreiaj şi acceleraţie. 

Pe de altă parte, având o maşină cu cutie automată i-ar 
veni şi mai greu să iasă din menghina aceea. Ce-i îndemna 
pe oameni să-şi parcheze maşinile atât de aproape una de 
alta? 

Cheia maşinii i-a rămas în buzunar. 

Poate mai târziu. A urcat în apartament şi s-a culcat. 


Rick a îmbrăcat repede echipamentul de antrenament - 
tricou negru, şort argintiu şi şosete albe. Fiecare jucător îşi 
cumpăra ghetele, iar Rick îşi adusese trei perechi de 
pantofi Nike pe care cei de la Browns îi împărțeau de obicei 
cu multă dărnicie în zilele de meci. Majoritatea jucătorilor 
din NFL aveau contracte cu producători de încălţăminte 
sport. Lui nu i se oferise o asemenea şansă. 

Se afla singur în vestiar şi răsfoia agenda cu scheme, 
când, tot numai zâmbet, a sosit Sly Turner, purtând un 
tricou portocaliu cu inscripţia Denver Broncos. Au făcut 
cunoştinţă, şi-au strâns mâinile politicos, iar imediat după 
aceea Rick l-a întrebat: 

— Porţi tricoul ăsta din vreun motiv anume? 

— Da, îi iubesc pe cei de la Broncos, a spus Sly, încă 
zâmbind. Am crescut lângă Denver şi am studiat la 
Colorado State University. 

— Frumos. Am auzit că am devenit un tip apreciat la 
Denver. 

— Te iubim, domnule. 

— Mereu am dus lipsă de iubire. Sly, oare o să ne 
împrietenim? 

— Sigur, doar să-mi dai vreo douăzeci de pase pe meci, 
şi gata. 

79 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— S-a făcut. Rick a scos din dulap gheata pentru piciorul 
drept, a încălţat-o încet şi apoi şi-a legat şireturile. Ai fost 
selecţionat?1? 

— În runda a şaptea, de cei de la Colts, acum patru ani. 
Ultimul pe listă. Am stat un an în Canada şi doi ani am jucat 
arena football?5. 

Sly s-a apucat să se dezbrace, fără să mai zâmbească. 
Părea mai scund de un metru şaptezeci şi cinci, dar era 
numai muşchi. 

— Şi eşti aici de anul trecut, adevărat? 

— Da. Nu-i chiar rău. Destul de distractiv dacă ai simţul 
umorului. Băieţii din echipă sunt minunaţi. Dacă n-ar fi fost 
ei, nu m-aş mai fi întors. 

— De ce ai rămas? 

— Din acelaşi motiv ca şi tine. Sunt prea tânăr să renunţ 
la visul ăsta. Plus că am soţie şi un copil, aşa că e nevoie de 
bani. 

— Bani? 

— Trist, nu? Un fotbalist profesionist care câştigă zece 
miare în cinci luni... Dar, cum spuneam, încă nu-s dispus să 
mă las. 

Apoi şi-a scos tricoul oranj şi l-a îmbrăcat pe cel de 
antrenament. 

— Hai să ne dezmorţim puţin, a propus Rick, apoi au ieşit 
împreună din vestiar şi au intrat pe teren. 

— Îmi simt braţul cam ţeapăn, a spus Rick, efectuând o 
aruncare slabă. 

— Norocul tău că nu te-au schilodit, i-a zis Sly. 

— Mulţumesc. 

— Ce lovitură! Am văzut meciul la fratele meu, şi ţipam 
ca nebunii. jocul era ca şi terminat, după care s-a 
accidentat Marroon şi l-au scos de pe teren. Mai erau 


24 Selecţia în NFL (draft) se face în fiecare an în luna aprilie. Echipele 
aleg jucători amatori din colegii printr-un proces ce cuprinde şapte 
runde (n.tr.). 
25 Arena football este o versiune de sală a fotbalului american, existând 
şi o ligă, înfiinţată în 1987 (nitr.). 

80 


- JOHN GRISHAM - 


unsprezece minute, pierduserăm orice speranţă, când... 

Rick a reţinut balonul o clipă. _ 

— Sly, serios, nu vreau să-mi mai aduc aminte. Inţelegi? 

— Sigur. Scuze! 

— Ai şi familia cu tine? l-a întrebat Rick, dornic să 
schimbe subiectul. 

— Nu, ai mei sunt în Denver. Soţia mea e asistentă 
medicală, are o slujbă ca lumea. Ea mi-a zis că mai am un 
an de fotbal, după care, adio vise. Tu eşti căsătorit? 

— Nu, şi nici n-am de gând. 

— Atunci o să-ţi placă aici. 

— la povesteşte-mi cum stau treburile pe aici. 

Apoi s-a retras vreo cinci paşi şi a început să-şi regleze 
pasele. 

— Păi, cu totul altă cultură. Femeile sunt frumoase, dar 
mult mai rezervate. Societatea e foarte şovină. Bărbaţii nu 
se căsătoresc decât după treizeci de ani; locuiesc împreună 
cu mamele, care îi dădăcesc tot timpul, iar când se însoară, 
se aşteaptă ca soțiile să procedeze la fel. lar femeile nu se 
grăbesc să se căsătorească. Trebuie să muncească, astfel 
că au copii puţini. Rata natalității scade cu repeziciune. 

— Sly, eu nu mă gândeam chiar la căsătorie sau la rata 
natalității. Eu eram curios în privinţa vieţii de noapte, 
înţelegi ce vreau să zic? 

— Da, sunt multe fete, chiar frumoase, dar 
necunoaşterea limbii reprezintă o problemă. 

— Dar majoretele? 

— Ce-i cu ele? 

— Sunt arătoase, vesele, se lasă uşor? 

— N-am cum să ştiu, că n-avem niciuna. 

Parcă îngheţat, Rick a reţinut mingea şi s-a uitat fix către 
tailback?%-ul cu care avea să colaboreze. 

— Nu avem majorete? 

— NI! 

— Dar impresarul meu... 

?6 jucător ofensiv, al cărui rol principal este să înainteze cu mingea, 


pentru a câştiga teren (n.tr.). 
81 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


A tăcut, pentru că nu voia să se facă de râs. Aşadar, 
impresarul lui îi promisese ceva ce nu exista. Ce alte 
surprize îl mai aşteptau? 

Sly râdea în hohote molipsitoare, care păreau să spună: 
„Te-a luat în balon, fraiere!” 

— Cum, ai venit aici pentru majorete? a întrebat el cu 
glas piţigăiat şi batjocoritor. 

lritat, Rick a lansat o pasă puternică, pe care Sly a prins- 
o cu uşurinţă, folosindu-se doar de vârfurile degetelor, apoi 
a continuat să râdă. 

— Seamănă cu impresarul meu. Spune adevărul doar din 
când în când. 

În cele din urmă, Rick a pufnit în râs faţă de sine, apoi s-a 
retras cu încă cinci paşi. 

— Cum sunt meciurile pe aici? 

— Absolut încântătoare, pentru că nu reuşeşte nimeni să 
mă prindă din urmă. Anul trecut am scos o medie de două 
sute de yarzi pe meci. O să te distrezi pe cinste dacă ţii 
minte să pasezi propriilor jucători, nu celor din echipa 
adversă. 

— Mare ticălos eşti, a zis Rick şi i-a aruncat încă o pasă 
foarte puternică. 

Mingea a fost prinsă cu uşurinţă de Sly, care i-a aruncat- 
o înapoi cu boltă. Regula nescrisă se păstra cu străşnicie: 
nu se aruncă pase puternice spre quarterback. 

Dinspre vestiar s-a apropiat în fugă celălalt jucător de 
culoare, Trey Colby, un tânăr înalt, deşirat, prea slăbănog 
pentru jocul de fotbal. Avea pe faţă un zâmbet dezinvolt, 
iar după mai puţin de un minut i-a zis lui Rick: 

— Cum îţi merge, omule? 

— Bine, mulţumesc. 

— Te-am întrebat pentru că, ultima oară când te-am 
văzut, erai întins pe targa şi... 

— Mă simt bine, Trey. Să discutăm despre altceva. 

Sly savura momentul. 

— Nu vrea să vorbească despre meciul ăla. Am încercat 
Şi eu. 

82 


- JOHN GRISHAM - 


Vreme de o oră, au schimbat pase şi au discutat despre 
jucătorii pe care îi cunoscuseră în State. 


83 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 9 


Italienii erau într-o dispoziţie de zile mari. Gălăgioşi, au 
sosit devreme pentru acel prim antrenament. S-au 
ciondănit în legătură cu repartizarea dulapurilor de haine, 
s-au plâns de modul cum fuseseră decoraţi pereţii, s-au 
răstit la băiatul care se ocupa de echipamente pentru 
nenumărate minusuri din activitatea lui şi au jurat că se vor 
răzbuna în fel şi chip împotriva celor de la Bergamo. lar cât 
au îmbrăcat cu încetineală tricourile şi şorturile de 
antrenament, s-au insultat şi ridiculizat permanent unii pe 
alţii. Vestiarul, îngrămădit şi răsunând de glasuri, semăna 
mai mult cu un club al vreunei organizaţii studenţeşti. 

Lui Rick nu i-a scăpat nimic din toate astea. Erau în total 
patruzeci de jucători, începând cu puşti care păreau 
adolescenţi, până la câţiva războinici vârstnici, apropiindu- 
se de patruzeci de ani. A observat câţiva bine clădiţi; de 
fapt, mai toţi arătau o formă fizică deosebită. Sly îi spusese 
că unii trăgeau de fiare între sezoane şi se atrăgeau unii pe 
alţii în sala de gimnastică. Însă şi contrastele erau 
uimitoare şi, oricât s-ar fi străduit să le evite, Rick nu s-a 
putut abţine să nu facă o serie de comparații. In primul 
rând, cu excepţia lui Sly şi a lui Trey, toţi erau albi. La 
fiecare echipă de NFL pe la care trecuse de-a lungul anilor, 
oamenii de culoare reprezentau cel puţin 70% din totalul 
jucătorilor. Chiar şi în lowa, ba nu, la naiba, chiar şi în 
Canada, echipele erau formate în mod egal din albi şi din 
negri. Şi, cu toate că unii băieţi erau masivi, în echipă nu 
exista niciunul care să aibă în jur de 150 de kilograme. Cei 
de la Browns aveau opt oameni peste greutate asta, şi doar 
doi sub 90. Pe când o parte dintre jucătorii de la Panthers 
abia dacă aveau 80 de kilograme. 

Trey spusese că oamenii erau încântați de prezenţa 
noului lor quarterback, dar se arătau precauţi în a-l aborda. 
Ca să mai uşureze lucrurile, judecătorul Franco s-a aşezat 
în dreapta lui Rick, în vreme ce Nino s-a plasat în stânga 


84 


- JOHN GRISHAM - 


lui. Cei doi au făcut descrieri lungi, sărind de la una la alta 
în prezentarea jucătorilor care treceau prin faţa lui Rick să-l 
salute. Fiecare descriere, oricât de mică, presupunea şi cel 
puţin două insulte, situaţii în care Franco şi Nino îşi uneau 
puterile împotriva câte unui coleg de echipă. Rick a fost 
îmbrăţişat, strâns de mâini şi salutat cu un respect 
exagerat în unele cazuri, simțindu-se aproape jenat. A 
rămas surprins de faptul că mulţi dintre coechipieri vorbeau 
engleză. Mai toţi jucătorii din echipă făceau eforturi să 
înveţe limba, ajungând la un nivel acceptabil. 

Sly şi Trey se aflau alături, râzând de el, dar şi 
reintegrându-se în echipă. Amândoi juraseră că acela avea 
să fie ultimul an pe care-l vor petrece în Italia. Prea puţini 
americani reveneau să joace şi un al treilea sezon. 

Antrenorul Russo le-a cerut să se liniştească şi i-a salutat 
pe toţi. Vorbea italiana rar, gândind bine ce avea de spus. 
Jucătorii stăteau aşezaţi pe podea, pe bănci, pe scaune, 
unii stăteau chiar şi în dulapuri. Deşi s-a străduit să evite 
asta, Rick făcea mereu comparații în gând. Şi-a adus 
aminte de vestiarul de la Davenport South High School. 
Acela era de patru ori mai mare decât cel în care se afla 
acum. 

— Înţelegi ce vorbeşte? l-a întrebat în şoaptă pe Sly. 

— Sigur, a zis el cu un zâmbet. 

— Bine, dar ce spune? 

— Spune că echipa nu a putut să găsească un 
quarterback bun în pauza competițională, şi că iarăşi am 
pus-o. 

— Linişte! a răcnit Sam către americani, iar italienii s-au 
amuzat. 

„Dac-aţi şti voi”, a gândit Rick. Văzuse cândva un 
antrenor renumit din NFL punându-l la punct cu duritate pe 
un jucător novice care sporovăise în toiul unei şedinţe de 
pregătire din timpul cantonamentului. Il pusese la punct pe 
dată, făcându-l să ajungă în pragul lacrimilor. Unele dintre 
jignirile cele mai memorabile, înjurăturile cele mai odioase 
şi reproşurile cele mai aspre pe care le auzise nu se 

85 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


petrecuseră pe teren, în focul bătăliei, ci în atmosfera 
aparent paşnică a vestiarelor. 

— Mi dispiace, a spus Sly tare, stârnind şi mai multe 
hohote de râs. 

Sam a continuat. 

— Ce-ai spus? l-a întrebat Rick în şoaptă. 

— Înseamnă „îmi pare rău”, i-a şuierat Sly printre dinţii 
încleştaţi. lar acum ţine-ţi gura. 

Ceva mai devreme, Rick îi spusese lui Sam că voia să le 
adreseze câteva cuvinte celorlalţi jucători. După ce a 
terminat cu urările de bun venit în noul sezon, Sam l-a 
prezentat pe Rick şi s-a ocupat de traducere. Rick s-a 
ridicat în picioare, i-a salutat din cap pe noii colegi de 
echipă şi a zis: 

— Mă bucur mult să mă aflu aici şi abia aştept să înceapă 
sezonul. 

Sam a ridicat brusc o mână: stop - traducerea. Italienii 
au zâmbit. 

— Aş dori să lămurim un lucru. 

Din nou, stop, versiunea în italiană. 

— Am jucat în NFL, dar nu foarte mult, şi n-am avut 
ocazia să apar în Super Bowl. 

Sam s-a încruntat, dar a tradus. Avea să-i explice mai 
târziu că italienii nu apreciază mai deloc modestia şi 
autocritica. 

— De fapt, ca profesionist n-am fost niciodată titular. 

Încă o strâmbătură, traducerea mai înceată în italiană, 
ceea ce l-a făcut pe Rick să se întrebe dacă nu cumva Sam 
îi modifica puţin spusele. Italienii nu mai zâmbeau aproape 
deloc. 

Rick s-a uitat la Nino şi a continuat: 

— Ţineam să clarificăm aceste aspecte. Dorinţa mea cea 
mare este să câştig primul meu Super Bowl aici, în Italia. 

Glasul lui Sam a devenit mai apăsat, iar după ce a 
terminat, jucătorii au izbucnit în aplauze. Rick s-a aşezat şi 
s-a ales cu o strângere dureroasă în braţe, administrată de 
Franco, acesta reuşind între timp să-l dea deoparte pe 

86 


- JOHN GRISHAM - 


Nino, ajungând să stea aproape de el, ca un paznic fidel. 

Sam a descris în mare planul de antrenament, după care 
s-a renunţat la cuvântări. Cu ovaţii puternice, au ieşit cu 
toţii din vestiar, pornind spre terenul de antrenament, unde 
s-au dispersat într-un mod destul de organizat, şi au 
început mişcările de încălzire. Curând şi-a făcut apariţia un 
bărbat cu gâtul gros şi scurt, cu ţeasta rasă, având bicepşi 
impresionanţi. Era Alex Olivetto, fost jucător, acum 
antrenor secund, un italian veritabil, care a început să se 
plimbe cu paşi apăsaţi de-a lungul liniilor de jucători, 
strigând comenzi ca un mareşal pe câmpul de bătălie, dar 
nimeni nu i-a ripostat. 

— Omul e cel puţin nebun, a spus Sly, când Alex se 
îndepărtase. 

Rick se afla la capătul unui şir, alături de Sly şi în spatele 
lui Trey, imitând mişcările de încălzire şi de antrenament 
făcute de colegii de echipă. Alex a început cu exerciţiile de 
bază - sărituri pe loc cu bătaie din palme deasupra capului, 
flotări,  genuflexiuni, salturi - terminând cu sesiuni 
extenuante de alergare pe loc, cu câte o ghemuire la 
pământ, iar apoi reluarea exerciţiului. După un sfert de 
ceas de asemenea mişcări, Rick gâfâia copios şi se străduia 
să uite de cina din seara precedentă. A aruncat o privire 
spre stânga şi a observat că şi Nino transpirase bine de tot. 

După jumătate de oră, Rick s-a simţit tentat să-l tragă 
deoparte pe Sam ca să-i explice câteva lucruri. El era 
quarterback, vezi doamne, iar la nivel profesionist, 
asemenea jucători nu participau la toată instrucţia fizică pe 
care o îndurau ceilalţi jucători. Dar Sam era departe, în 
cealaltă parte a terenului. Curând însă Rick şi-a dat seama 
că era urmărit. Pe măsură ce încălzirea se prelungea, a 
surprins tot mai multe priviri ale colegilor de echipă, care 
voiau să se convingă de faptul că un quarterback 
profesionist era în stare să reziste la aceleaşi chinuri ca şi 
ei. Era om de echipă ori o primadonă aflată în trecere pe 
acolo? 

Ca să-i impresioneze, Rick a intensificat puţin ritmul 

87 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


mişcărilor. 

De obicei, sprinturile ce impuneau eforturi deosebite se 
lăsau pentru sfârşitul antrenamentelor, dar Alex avea altă 
concepţie. După trei sferturi de oră de exerciţii chinuitoare, 
jucătorii s-au strâns pe linia de fund şi, în grupuri de câte 
şase, au pornit în sprinturi de câte patruzeci de yarzi către 
centrul terenului, unde Alex îi aştepta cu un fluier strident 
şi cu o ironie urâtă pe cei care soseau pe ultimul loc. Rick a 
alergat împreună cu fundaşii ofensivi. Sly a câştigat 
detaşat, iar Franco a trecut ultimul, duduind linia imaginară 
de sosire. Rick se afla în mijloc şi, în timp ce alerga, şi-a 
adus aminte de zilele lui de glorie de la Davenport South, 
când fugea nebuneşte şi marca touchdown-uri atât cu 
ajutorul picioarelor, cât şi cu ajutorul braţului de aruncare. 
Capacitatea lui de a alerga scăzuse mult în timpul 
colegiului; pur şi simplu, el nu era un quarterback care să 
se bazeze pe viteză. Profesioniştilor aproape că le era 
interzis să alerge; nu exista o modalitate mai bună de a-şi 
rupe vreun picior. 

Italienii flecăreau între ei, încurajându-se unii pe alţii, mai 
ales că sesiunea de sprinturi continua. După cel de-al 
cincilea sprint, gâfâiau cu toţii, însă Alex părea că abia se 
încălzise. 

— Te pricepi să verşi? l-a întrebat Sly printre gâfâieli. 

— De ce? 

— Fiindcă omu ne aleargă până când vreunul dintre noi 
dă la boboci. 

— Te rog frumos. 

— Nu-s în stare. 

După zece sprinturi de câte patruzeci de yarzi, Rick şi-a 
pus întrebarea la ce se aşteptase venind la Parma. Mugşchii 
picioarelor îl ardeau, îl dureau pulpele, făcea eforturi din 
greu şi era năclăit de sudoare, deşi nu aveau parte de o zi 
caldă. Neapărat avea să discute cu Sam pentru a clarifica 
anumite aspecte. Nu era jucător la vreo echipă de liceeni. 
Era profesionist! 

Nino s-a repezit spre tuşă, şi-a smuls casca de pe cap şi a 

88 


- JOHN GRISHAM - 


vărsat. Ceilalţi jucători au răcnit în semn de încurajare, iar 
Alex a scos trei ţignale asurzitoare din fluierul prins cu un 
şnur de gât. După o pauză, în care li s-a permis să bea apă, 
Sam a început să le dea instrucţiuni. El prelua 
antrenamentul fundaşilor ofensivi şi receiver-ilor. Nino se 
ocupa de oamenii de linie ofensivi. Alex i-a strâns lângă el 
pe linebacker-i şi pe oamenii de linie din defensivă. Trey 
avea sarcina de a pregăti rezervele. Grupurile s-au 
dispersat pe întregul teren. 

— El e Fabrizio, a zis Sam, prezentându-i lui Rick un 
receiver foarte zvelt. Joacă pe post de wideout?”, are o priză 
foarte bună. 

S-au salutat unul pe celălalt. Băiatul era bine pregătit, 
musculos, un adevărat dar al lui Dumnezeu pentru fotbalul 
italian. Sam îl informase pe Rick în legătură cu Fabrizio şi îi 
sugerase să îl ia pe puşti cu uşurelul, măcar la început. 
Existaseră mulţi receiver-i în NFL care avuseseră probleme 
cu pasele lansate de Rick, cel puţin la antrenamente. În 
meciuri, astfel de pase, deşi erau frumoase, se înălţau prea 
mult, iar uneori mergeau în lateral. Unele fuseseră prinse 
de fani de la peluză, chiar aflaţi la nivelul al cincilea. 

Cel care juca pe post de rezervă de quarterback era un 
italian de douăzeci de ani, pe care îl chema Alberto-nu-ştiu- 
cum. Rick a aruncat pase uşoare de-a lungul tuşei către un 
grup, iar Alberto către celălalt grup. După spusele lui Sam, 
Alberto prefera să alerge cu mingea, pentru că nu avea 
forţă prea mare în braţ. Chiar aşa şi era, a constatat Rick 
după câteva pase. Pasa fără vlagă, iar mingea flutura în 
zbor, de parcă ar fi fost o pasăre rănită ce bătea ameţită 
din aripi. 

— A fost rezervă şi anul trecut? a întrebat Rick, când Sam 
a ajuns suficient de aproape de el. 

— Da, dar n-a jucat prea mult. 

Fabrizio era un atlet înnăscut, rapid şi grațios, cu mâini 
delicate. Se străduia foarte tare să pară nonşalant, ca şi 
?7 jucător ofensiv care evoluează lângă linia de margine a terenului. 


Rolul lui e de a recepționa pasele quarterback-ului (n. red.). 
89 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


cum toate pasele lansate de Rick către el ar fi fost extrem 
de uşor de prins. A reuşit câteva prize de mare campion, 
prinzând mingile cu o indiferenţă prea studiată, după care a 
comis o greşeală care l-ar fi costat foarte scump în NFL. 
Intr-o plecare pe atac, afectând un aer indiferent, el a prins 
mingea cu o mână, doar ca să epateze. Pasa fusese pe 
ţintă şi nu necesita o prindere cu un braţ. Rick a simţit cum 
îl apucă nervii, dar Sam s-a grăbit să intervină. 

— Lasă-l în pace, a zis el. Nu ştie altceva. 

Rick îşi simţea braţul încă amorţit şi, deşi nu se zorea să 
impresioneze pe cineva, s-a simţit ispitit să trimită o pasă 
cu efect direct în pieptul lui Fabrizio, ca să-l vadă cum se 
prăbuşeşte la pământ ca un bolovan. „Calmează-te, şi-a zis 
el, e doar un puşti care vrea să se simtă bine.” 

Apoi Sam s-a răstit la Fabrizio pentru că făcea curse 
neglijente, iar puştiul s-a bosumflat ca un copil dojenit. Alte 
trasee de alergare, pase mai lungi, apoi Sam a adunat 
jucătorii din defensivă pentru a pune în practică elementele 
de bază. Nino s-a ghemuit asupra mingii şi, ca să nu le 
amorţească degetele, Rick a propus să exerseze câteva 
snap-uri, dar încet. Nino a spus că ideea era excelentă, însă 
când Rick l-a atins pe fund, a tresărit. Nu era o mişcare 
evidentă a posteriorului, nimic să determine un arbitru să 
fluiere pentru a arunca steagul galben ca să semnalizeze 
vreo procedură ilegală sau un ofsaid, ci doar o contractare 
a muşchilor fesieri amintind de aceea a unui copil care se 
aşteaptă să fie lovit cu o riglă groasă de lemn. Poate era 
vorba doar despre emoția stârnită de sosirea noului 
quarterback, şi-a zis Rick. La următorul snap, Nino s-a 
aplecat deasupra mingii, Rick s-a aplecat uşor în faţă, a 
vârât palmele pe sub fundul centrului, aşa cum proceda 
încă de pe vremea liceului, dar, imediat după contact, Nino 
a contractat din nou fesele în mod instinctiv. 

Snap-urile erau lente şi degajate, iar Rick şi-a dat seama 
imediat că era nevoie de ore multe de antrenament pentru 
ca Nino să-şi îmbunătăţească tehnica. Se pierdea timp 


90 


- JOHN GRISHAM - 


preţios aşteptând mingea, în vreme ce jucătorii tailback?’ 
ţâşneau spre breşele formate, iar receiver-ii alergau spre 
locurile lor pentru a primi pase. 

La cel de-al treilea snap, degetele lui Rick au trecut 
foarte uşor peste fesele lui Nino şi, evident, acea atingere 
slabă a dat naştere unei reacţii mai violente decât ar fi 
produs o palmă sănătoasă. Ambele fese i s-au arcuit 
dureros sub contactul foarte delicat. Rick a aruncat o 
privire spre Sam şi s-a grăbit să spună: 

— Nu-l poţi convinge să stea mai relaxat? 

Sam s-a întors puţin cu spatele ca să nu fie văzut râzând. 

— Este vreo problemă? a întrebat Nino. 

— Niciuna, l-a asigurat Rick. 

Sam a suflat în fluier, a cerut un atac în engleză, apoi în 
italiană. Era o schemă simplă, în care un tailback evită un 
placaj făcând o fentă spre dreapta, Sly prelua mingea, în 
vreme ce Franco îi făcea loc prin breşa formată, atacând cu 
forţă de buldozer. 

— Şi care e cadenţa? a întrebat Rick, în timp ce jucătorii 
de linie îşi ocupau poziţiile stabilite. 

— Down, aşezarea jucătorilor şi semnalul de snap, i-a 
răspuns Sam. Asta, în engleză, a precizat el. 

Evident, Nino, care deţinea funcţia neoficială de antrenor 
pentru linia ofensivă, a examinat apărătorii şi oamenii de 
blocaj, după care s-a ghemuit deasupra mingii şi s-a 
pregătit de pasă, iar fesele i-au tremurat parcă temătoare. 
Rick i le-a atins şi a strigat: 

— Down! Fesele lui Nino au tresărit, iar Rick s-a grăbit să 
adauge: Aşezare! 

Apoi a dat semnalul de snap. 

Franco a scos un geamăt ca de urs, s-a azvârlit din 
poziţia în care stătea proptit într-un braţ şi a ţâşnit spre 
dreapta. Linia a pornit atacul, jucătorii îndreptându-se de 
spate şi scoțând răcnete ca şi cum detestaţii adversari de 
la Bergamo Lions le-ar fi stat dinainte, iar Rick a aşteptat 


28 jucător ofensiv care evoluează foarte aproape de linia de margine a 
terenului (n. red.). 
91 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


parcă o eternitate să primească mingea de la centrul său. 
Făcuse deja jumătate de pas înapoi când a reuşit să prindă 
mingea în cele din urmă, s-a răsucit şi a aruncat-o spre Sly, 
care alergase prin spatele lui Franco. 

Sam a fluierat, a răcnit ceva în italiană, apoi a cerut: 

— Faceţi asta încă o dată. 

Şi încă o dată, şi iarăşi. 

După zece snap-uri, Alberto a trecut la lansarea 
ofensivei, iar Rick s-a dus să bea apă. Şi-a scos casca şi s-a 
aşezat pe ea, după care a început să-şi amintească de alte 
echipe şi de alte terenuri pe care jucase. Plictisul 
antrenamentelor era acelaşi oriunde, a decis el. Din lowa 
până în Canada şi apoi în Parma, cu toate escalele 
intermediare, partea cea mai grea a jocului, indiferent de 
limba folosită, era rutina dureroasă a pregătirii fizice şi 
repetarea de nenumărate ori a schemelor de joc. 

Se făcuse deja târziu când Alex şi-a reintrat în drepturi şi, 
cu fluierul lui strident, i-a pus pe jucători să facă sprinturi 
de câte patruzeci de yarzi. Insultele şi glumele jignitoare 
fuseseră uitate. Nimeni nu a mai râs sau răcnit la cei care 
alergau distanţa, mai încet cu fiecare tură, dar nici chiar 
atât de lent, ca să nu-l irite pe Alex. După fiecare sprint, 
jucătorii se întorceau la pas până la linia de fund, se 
odihneau câteva secunde, apoi sprintau din nou. 

Rick şi-a jurat să poarte a doua zi o discuţie foarte 
serioasă cu antrenorul principal. Adevăraţii quarterback nu 
făceau sprinturi istovitoare, şi-a repetat el, în timp ce se 
chinuia să invoce o vărsătură salvatoare. 


Cei de la Panthers aveau un ritual încântător după 
antrenamente - o cină târzie cu pizza şi cu bere la Polipo, 
un mic restaurant de pe Via La Spezia, de la marginea 
oraşului. Pe la unsprezece şi jumătate, acolo sosiseră mai 
toţi jucătorii, proaspeţi după câte un duş şi abia aşteptând 
începerea noului sezon. Gianni, patronul, i-a aşezat într-un 
colţ mai îndepărtat, ca să nu-i deranjeze prea mult pe 
ceilalţi clienţi. S-au strâns în jurul a două mese lungi, 

92 


- JOHN GRISHAM - 


vorbind aproape toţi odată. La câteva clipe după ce s-au 
aşezat, doi chelneri le-au adus carafe de bere şi căni, după 
care au apărut imediat alţi chelneri, purtând nişte pizze de 
dimensiuni cum Rick nu mai văzuse până atunci. El se afla 
la un capăt al mesei, avându-l pe Sam de o parte şi pe Sly 
de cealaltă. Nino s-a ridicat în picioare să ţină un toast, 
întâi în italiană, rostit foarte repede, şi toată lumea s-a uitat 
la Rick, apoi în engleză, ceva mai rar. „Bun venit în oraşul 
nostru, domnule Riik, sperăm să-ţi găseşti locul la noi şi să 
câştigăm Super Bowl-ul.” A urmat o rundă de urlete, după 
care au golit cu toţii paharele. 

Sam i-a explicat că signor Bruncardo achita nota de plată 
pentru asemenea cine zgomotoase, şi trata echipa cel puţin 
o dată pe săptămână, după antrenament. Pizza şi paste, 
cele mai bune spaghete din oraş, fără pompa şi ceremonia 
pe care Nino le demonstrase la Montana. Mâncare ieftină, 
dar delicioasă. Judecătorul Franco s-a ridicat în picioare cu 
paharul umplut din nou şi s-a apucat să ţină o cuvântare 
complicată despre ceva. 

— Cam acelaşi lucru, a mormăit Sam în engleză. Un toast 
pentru un sezon măreț, pentru fraternitate, fără accidentări 
etc. Şi, bineînţeles, în onoarea măreţului quarterback. 

Era evident că Franco nu-şi permitea să se lase mai 
prejos decât Nino. După ce au băut şi au ovaţionat, Sam a 
ZIS. 4 

— Aştia doi se străduiesc să-ţi intre în graţii. Ei sunt co- 
căpitanii permanenţi ai echipei. 

— Aleşi de ceilalţi? 

— Aşa cred, n-am asistat la alegeri, iar eu sunt la al 
şaselea sezon aici. Practic, este echipa lor. Ei menţin 
motivaţia băieţilor în perioadele dintre sezoane. Tot ei se 
ocupă de recrutarea de localnici ca să se apuce de sportul 
ăsta, îndeosebi foşti jucători de fotbal european care nu 
mai au ce face. Din an în paşte, reuşesc să convertească şi 
câte-un fost jucător de rugbi. Ţipă şi urlă înainte de meciuri, 
iar unele dintre dezlănţuirile lor verbale din pauza mare 
sunt de-a dreptul minunate. lar în toiul înfruntării, parcă i-ai 

93 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


vrea de partea ta. 

Berea curgea gârlă, iar pizza a dispărut curând. Nino a 
cerut să se facă linişte şi a prezentat doi noi membri ai 
echipei. Karl era un danez, profesor de matematică, care 
preda la universitate, stabilit la Parma cu soţia lui de 
origine italiană. Acesta nu era sigur pe ce post ar putea 
juca, dar abia aştepta să aleagă. lar Pietro era un tânăr 
masiv, scund şi îndesat, care putea juca linebacker. Rick îl 
remarcase deja pentru iuţeala cu care alergase la 
antrenament. 

Franco a dat tonul unui cântec aparent destul de 
plângăreţ, ale cărui cuvinte nici măcar Sam nu le înţelegea 
bine, apoi au izbucnit toţi în râs şi s-au pus pe băut. 
Sporovăială în italiană s-a întețit în tot restaurantul, iar 
după alte două beri, Rick s-a declarat mulţumit să stea 
liniştit pe scaun şi să contemple scena. 

Se simţea ca un figurant într-un film cu actori străini. 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, Rick şi-a scos laptopul 
şi i-a trimis un e-mail lui Arnie: 


Am sosit la Parma ieri, târziu, primul antrenament 
l-am avut azi. Merita deplasarea până aici, măcar 
pentru mâncare şi vin - n-am găsit nicio majoretă, 
Arnie, şi mi-ai promis majorete frumoase - aici nu-s 
impresari, aşa că nu ţi-ar plăcea deloc - şi nici nu se 
joacă golf - ai vreo veste de la Tiffany şi de la avocaţii 
ei? - ţin minte că Jason Cosgrove vorbea despre ea la 
duş, cu amănunte, iar el a câştigat opt milioane anul 
trecut - asmute avocaţii pe el - nu eu sunt tăticul. 
Aici, până şi ţâncii vorbesc italiană - ce caut eu la 
Parma? - cred c-ar putea fi şi mai rău. Aş putea fi în 
Cleveland. 

Mai vorbim, RD 


Cât Rick a dormit, Arnie i-a răspuns la mesaj: 


94 


- JOHN GRISHAM - 


Rick: Mă bucur că am primit veşti şi sunt încântat 
că te simţi bine. Tratează totul ca pe o aventură. Pe 
aici nu se întâmplă mai nimic. N-am primit niciun 
mesaj de la avocaţi. O să sugerez numele lui 
Cosgrove drept donatorul de spermă. Fata e deja în 
şapte luni. Ştiu că urăşti arena football, dar un 
director general m-a sunat azi şi a zis că ţi-ar putea 
oferi cincizeci de miare pentru sezonul viitor. l-am zis 
că nu. Tu ce părere ai? 


95 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 10 


Trezirea la acea oră se putea realiza doar cu ajutorul 
unui ceas deşteptător a cărui sonerie să fie dată la 
maximum. Ţiuitul continuu şi sfredelitor a străbătut bezna 
şi, în cele din urmă, şi-a atins ţinta. Cum apela rareori la o 
asemenea modalitate de trezire, Rick deprinsese plăcutul 
obicei de a se scula doar atunci când organismul lui se 
sătura de somn, şi se frământă pe sub cearşafuri până 
când găsi pe pipăite butonul de oprire a alarmei. In şocul 
suferit pe moment, s-a gândit la detectivul Romo şi s-a 
îngrozit la gândul că va fi iar victima unei false arestări. 
Apoi s-a dezmeticit, scăpând de confuzie şi de gânduri 
nebuneşti. După ce inima a început să-i bată ceva mai 
domol, semn că sperietura îi trecuse, Rick s-a ridicat în 
capul oaselor şi s-a rezemat de perne, apoi şi-a amintit de 
ce pusese ceasul să sune. Avea un plan, iar întunericul 
constituia un element crucial pentru realizarea lui. 

Cum preocuparea lui de bază dintre sezoane fusese doar 
golful, îşi simţea picioarele zdrenţe, iar muşchii abdominali 
îl dureau de parcă l-ar fi tocat cineva cu pumnii în stomac. 
Braţele, umerii, spatele, până şi gleznele şi degetele de la 
picioare erau sensibile şi dureroase la atingere. l-a 
blestemat pe Alex şi pe Sam, laolaltă cu întreaga 
organizare a celor de la Panthers, dacă aceea se putea 
numi organizare. A înjurat fotbalul şi pe Arnie şi, începând 
cu Browns, în ordine invers cronologică, toate echipele care 
îi puseseră bagajele la uşă. In timp ce născocea gândurile 
cele mai urâte despre joc, s-a străduit să se mişte uşor, dar 
muşchii îi erau prea răvăşiţi ca să o facă fără dureri. 

Din fericire, se oprise din băut bere la Polipo ori măcar se 
încadrase într-o limită rezonabilă. Acum mintea i se 
limpezea fără să dea vreun semn că va suferi de 
mahmureală. 

Dacă reuşea să se grăbească pentru a-şi îndeplini 
misiunea propusă aşa cum plănuise, se putea întoarce în 


96 


- JOHN GRISHAM - 


pat peste vreo oră sau două. A sărit peste duş - presiunea 
apei era uimitor de scăzută, iar apa caldă, doar puţin 
descântată - şi, silindu-se să-şi înfrângă orice durere printr- 
o hotărâre sumbră, a ajuns în stradă în mai puţin de zece 
minute. Mersul pe jos l-a făcut să se mai dezmorţească şi i- 
a pus sângele în mişcare, iar după ce parcursese două 
intersecţii deja se deplasa cu pas vioi şi se simţea mult mai 
bine. 

Fiatul era la cinci minute de mers pe jos. A rămas pe 
trotuar, cu privirea aţintită la el. Cele două laturi ale străzii 
înguste erau ocupate de maşini parcate bară la bară, între 
cele două şiruri rămânând doar o bandă pentru traficul în 
sens unic, mergând spre nord, adică spre centrul Parmei. 
Strada era întunecoasă, tăcută, lipsită de trafic la acea oră. 
In spatele Fiatului se găsea o maşină Smart, de culoare 
galben-verzuie ca lămâia, un model ceva mai mare decât 
un cart de dimensiuni decente, iar bara din faţă a lui era la 
maximum treizeci de centimetri de automobilul lui signor 
Bruncardo. În faţa lui era un Citro&n alb, nu cu mult mai 
mare decât Smartul, şi parcat la fel de aproape. Scoaterea 
Fiatului de acolo ar fi fost o performanţă chiar şi pentru un 
şofer cu experienţă de ani de zile în conducerea unei 
maşini cu schimbător de viteză manual. 

După ce a aruncat câte o privire în stânga şi în dreapta 
să se asigure că nu se clintea nimic pe Via Antini, Rick a 
descuiat maşina şi s-a strecurat pe scaun, simțind mii de 
ace prin muşchii şi încheieturile parcă bătute cu vergile. A 
mişcat schimbătorul, să fie sigur că era în punctul mort, 
apoi a încercat să-şi deznoade picioarele, a verificat frâna 
de mână şi a pornit motorul. A aprins luminile de poziţie, a 
văzut indicatoarele de bord iluminându-se, a constatat că 
avea benzină din belşug, dar unde era încălzirea? A reglat 
oglinzile, scaunul, centura şi, vreme de alte cinci minute, a 
verificat totul, de parcă ar fi decolat, iar motorul Fiatului s-a 
încălzit. În tot acest timp, pe lângă el nu a trecut nicio 
maşină, niciun scuter sau bicicletă. 

După ce a curăţat şi dezaburit parbrizul, nu avea motive 

97 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


să mai zăbovească. Pulsul ceva mai crescut l-a făcut să se 
înfurie, dar s-a străduit să nu ia asta în seamă. Era doaro 
maşină cu schimbător manual de viteză, şi nici măcar nu-i 
aparţinea. A eliberat frâna de mână, şi-a ţinut răsuflarea şi 
nu s-a întâmplat nimic. Din fericire Via Antini era perfect 
dreaptă. 

O apăsare cu piciorul pe pedala de ambreiaj, 
schimbătorul într-a-ntâia, o uşoară accelerare, virare total 
dreapta; până aici, toate bune. Verificare în oglindă, nicio 
maşină venind, dă-i drumul. Rick a eliberat ambreiajul şi a 
accelerat, numai că a făcut-o cam energic. Motorul a scos 
un uşor urlet, el a dat drumul la ambreiaj, iar Fiatul a ţâşnit 
în faţă, izbind automobilul Citroën înainte ca Rick să poată 
frâna. La bord s-au aprins nişte lumini roşii, dar i-au trebuit 
câteva secunde până să-şi dea seama că motorul murise. A 
răsucit rapid cheia în contact şi a vârât în marşarier, apoi a 
apăsat ambreiajul şi a deblocat frâna de mână, înjurând 
printre dinţi şi privind peste umăr spre stradă. Nu venea 
nimic. Nu-l urmărea nimeni. Deplasarea în spate a fost la 
fel de abruptă, iar când a atins Smartul, a apăsat din nou 
brusc pedala de frână, iar motorul s-a oprit. De data asta a 
înjurat cu voce tare şi a decis să nu coboare pentru a vedea 
daunele produse; sigur nu aveau cum să fie, a socotit el. O 
simplă îmbrânceală, acolo. Tipul acela şi-o merita pentru 
că-şi parcase maşina călare pe Fiatul lui. Mâinile i s-au 
mişcat cu repeziciune - volan, contact, schimbător de 
viteze, frână de mână. Dar de ce folosea frâna de mână? 
Labele picioarelor dansau un soi de step nebunesc de la 
pedala de ambreiaj, la cea de frână şi apoi la cea de 
acceleraţie. A accelerat din nou cam mult, cât pe ce să 
izbească Citroenul, dar a reuşit să oprească, şi de data asta 
motorul nu i-a mai murit. Tot era un progres. Fiatul scosese 
botul în stradă; încă nici urmă de trafic. Repede în 
marşarier, dar a acţionat cam prea precipitat, şi maşina a 
ţâşnit înapoi, în vreme ce capul i-a fost azvărlit înainte, 
făcându-l să simtă dureri vii ale muşchilor gâtului. A lovit 
Smartul mai tare decât data precedentă, iar motorul 

98 


- JOHN GRISHAM - 


Fiatului şi-a dat duhul. A pornit să blesteme fără să se mai 
controleze şi s-a uitat din nou în jur, să se asigure că nu-l 
văzuse nimeni. 

Femeia aia abia apăruse. Nu o observase mergând pe 
trotuar. Stătea pur şi simplu locului, şi poate că stătuse 
acolo de ceasuri întregi, înfofolită într-un palton lung de 
lână, cu capul înfăşurat într-un şal galben. O femeie 
vârstnică, având un câine bătrân în lesă, ieşiţi la plimbarea 
de dimineaţă, care acum se opriseră să urmărească 
mişcările ca de la un joc de pinball, executate de un Fiat de 
culoare arămie, condus de un nepriceput. 

Privirile li s-au întâlnit. Expresia încruntată şi faţa foarte 
ridată transmiteau exact gândurile femeii. lar disperarea 
extremă a lui Rick sărea oricui în ochi. Vreme de o secundă, 
nu a mai blestemat. Şi câinele, un soi de terier, se uita la el 
la fel de mirat ca şi stăpâna lui. 

Lui Rick i-a trebuit doar o secundă să-şi dea seama că 
femeia nu era proprietara nici uneia dintre maşinile pe care 
el le violenta; bineînţeles că nu erau maşinile ei. Era un 
pieton oarecare, iar până ca ea să anunţe poliţia, în caz că- 
şi pusese în gând aşa ceva, el va reuşi să o şteargă de 
acolo. Aşa spera. In orice caz, a dat să spună ceva de 
genul: „Ce dracu' te holbezi aşa la mine?” Insă ea aproape 
sigur nu va înţelege, şi pesemne îşi va da seama că el era 
american. Cuprins brusc de un sentiment patriotic, şi-a 
tinut gura. 

Cum botul maşinii era ieşit bine în stradă, nu mai avea 
timp să privească în jur. Cu un gest arogant, a revenit cu 
privirea la tabloul de bord, repornind motorul, băgând în 
viteză şi sperând că de data asta va acţiona în mod 
coordonat ambreiajul şi acceleraţia, astfel ca maşina să 
părăsească locul de parcare şi să se îndepărteze, lăsând 
spectatorul cu ale sale. A apăsat tare pedala de acceleraţie, 
motorul a gemut din nou, după care, eliberând treptat 
ambreiajul, a virat total stânga şi a ieşit, cât pe ce să mai 
izbească o dată Citro&nul. Nestingherit, în cele din urmă, 
acum maşina se deplasa încet pe Via Antini, uitată în viteza 

99 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


întâi, cu motorul mugind. A făcut greşeala de a mai arunca 
o privire triumfătoare spre femeie şi spre câinele acesteia. 
A văzut-o dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi; râdea de el. La fel 
de amuzat, câinele lătra şi se smucea în lesă. 

Rick memorase traseul pe care dorea să-l parcurgă, lucru 
ce nu era de ici, de colo, având în vedere că multe străzi 
erau înguste, cu sens unic şi deseori semănau una cu alta. 
S-a îndreptat spre sud, schimbând viteza doar când simţea 
că ar fi fost nevoie, şi curând a ajuns la Via le Berenini, o 
stradă principală, pe care a văzut câteva maşini mergând şi 
nişte camioane pentru aprovizionare. A oprit la lumina roşie 
a unui semafor, rugându-se ca nimeni să nu oprească în 
spatele lui. A aşteptat verdele, apoi a reuşit să ţâşnească 
înainte fără să-l lase motorul. Bravo, băiete! Supravieţuise 
încercării. 

A traversat râul Parma pe Ponte ltalia şi, aruncând o 
privire rapidă în jur, a văzut apele întunecate. Acum se afla 
departe de centru, iar traficul era şi mai redus. Voia să 
ajungă pe Viale Vittoria, o autostradă largă, cu patru benzi, 
care dădea ocol părţii de vest a Parmei. Foarte plată şi 
aproape pustie în întunericul dinaintea zorilor. Era perfectă 
pentru lecţii de şofat. 

Vreme de o oră, în timp ce se crăpa de ziuă, Rick a 
condus înainte şi înapoi pe strada minunat de plană. Pedala 
de ambreiaj prindea pe la jumătate, iar acea particularitate 
măruntă i-a atras atenţia. Cu toate acestea, după o oră de 
manevre, căpătase încredere, iar el şi Fiatul începuseră să 
devină una. Nu-l mai ispitea ideea de a reveni la somn; era 
prea impresionat de noul talent pe care şi-l descoperise. 

Intr-un loc mai larg a exersat parcarea, încadrându-se 
între nişte linii galbene, înainte şi înapoi, şi tot aşa, până ce 
s-a plictisit. Acum, când se simţea stăpân pe volan, a 
observat un bar din apropiere de Piazza Santa Croce. De ce 
nu? Odată cu trecerea timpului, se simţea tot mai italian, şi 
avea nevoie de cafeină. A parcat din nou, a oprit motorul şi 
a mers puţin pe jos, lucru care i-a plăcut. Străzile erau deja 
populate, fiindcă oraşul se trezise la viaţă. 

100 


- JOHN GRISHAM - 


Barul era aglomerat şi zgomotos, iar primul lui impuls a 
fost să se întoarcă la maşină, care îi dădea o oarecare 
siguranţă. Dar nu era cazul, semnase pentru cinci luni, şi nu 
va trăi perioada asta ca un fugar. S-a îndreptat spre 
tejghea, a atras atenţia barmanului şi a zis: 

— Espresso. 

Omul i-a făcut semn către un colţ al localului, unde o 
doamnă plinuţă stătea la o casă. Barmanul nu s-a apucat 
să-i pregătească respectivul espresso, iar Rick a făcut un 
pas îndărăt, gândindu-se să o şteargă de acolo. In bara 
intrat grăbit un bărbat cu aspect de om de afaceri, având 
cel puţin două ziare în mână şi o geantă diplomat, care s-a 
dus direct la casieră. 

— Buongiorno, a zis el, iar femeia i-a răspuns la salut. 
Cafea, a spus el, scoțând o bancnotă de cinci euro. 

Ea a luat-o, i-a dat restul şi un bon. Cu bonul în mână, el 
s-a dus direct la tejghea şi l-a aşezat pe blat aşa încât 
barmanul să-l vadă. Acesta l-a ridicat, cei doi au schimbat 
câte un salut, şi totul a mers ca uns. După câteva 
momente, pe tejghea au apărut ceaşca şi farfurioara, iar 
bărbatul, deja adâncit în lectura ştirilor de pe prima pagină, 
şi-a pus zahăr, a amestecat, apoi a dat băutura peste cap 
dintr-o sorbitură lungă. 

Rick s-a apropiat de casieră, a  bolborosit un 
„Buongiorno” acceptabil şi a aruncat o bancnotă de cinci 
euro pe masă, fără a să mai aştepte salutul ei. Femeia i-a 
dat restul şi bonul fermecat. 

Cât a stat la bar şi a sorbit din cafea, a urmărit cu atenţie 
agitația din jur. Majoritatea oamenilor erau în drum spre 
serviciu şi păreau să se cunoască între ei. Unii vorbeau tot 
timpul, în vreme ce alţii se cufundaseră în lectura ziarelor. 
Barmanii lucrau cu febrilitate, dar fără să se agite inutil. 
Flecăreau cu rapiditate în italiană şi răspundeau imediat 
oricăror replici ale clienţilor. În afara barului în sine, existau 
şi mese, la care chelneri cu şorţuri albe aduceau cafea şi 
apă plată, dar şi o serie de produse de patiserie. Lui Ricki 
s-a făcut brusc foame, cu toate că la Polipo se îndopase cu 

101 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


destulă mâncare. Nişte rulouri umplute de pe un raft i-au 
atras atenţia şi a poftit în mod deosebit unul care era 
glazurat cu ciocolată şi cu frişcă. Dar cum să-l obţină? Nu 
îndrăznea să deschidă gura, mai ales că în jur se găseau 
atâţia necunoscuţi. Poate casiera din colţişorul ei se va 
arăta miloasă faţă de un american care nu ştia decât să 
arate cu degetul. 

A ieşit din bar simțindu-se încă flămând. A mers de-a 
lungul Viale Vittoria, după care s-a aventurat pe o stradă 
lăturalnică, fără să caute ceva anume, bucurându-se doar 
de privelişte. Un alt bar parcă i-ar fi făcut cu ochiul. A intrat 
încrezător, s-a dus drept la casieră, o altă femeie 
corpolentă, şi i-a zis: „Buongiorno, un cappuccino, vă rog”. 
Pe ea n-o interesa defel de unde venea clientul, iar acea 
indiferenţă i-a dat curaj. A făcut semn către un produs de 
patiserie de pe un raft apropiat şi a zis în engleză: „Şi una 
din astea”. Femeia a dat din cap şi el i-a întins o bancnotă 
de zece euro, suficientă pentru a achita cafeaua şi 
croassantul. Barul era mai puţin aglomerat decât 
precedentul vizitat. Rick şi-a savurat cafeaua şi prăjitura, 
numită cornetto. 

Barul se numea Bruno şi, indiferent cine ar fi fost acel 
Bruno, se vedea că iubea fotbalul de pe bătrânul continent. 
Pereţii erau acoperiţi cu fotografii ale unor echipe, precum 
şi cu imagini de joc datând de peste treizeci de ani. Exista 
şi un afiş de la victoria ltaliei în finala Campionatului 
Mondial din 1982. Deasupra casierei, Bruno fixase în 
bolduri o colecţie de fotografii în alb-negru - Bruno 
împreună cu Chinaglia sau Bruno, strângându-l în braţe pe 
Baggio. 

Rick a presupus că i-ar fi foarte greu să găsească un bar 
sau vreo cafenea din Parma unde să poată vedea măcar o 
fotografie cu Panthers. Ei, asta era. Doar nu se afla la 
Pittsburgh. 

Fiatul se găsea exact unde îl lăsase. Cele două cafele îl 
făcuseră să aibă şi mai multă încredere în sine. A dat 
frumos în marşarier, după care a ieşit de la trotuar fără 

102 


- JOHN GRISHAM - 


nicio smucitură, de parcă ar fi condus maşina aceea ani de 
zile. 

Trebuia să înfrunte şi centrul oraşului, nu avea de ales. 
Mai devreme sau mai târziu, trebuia să ajungă şi acasă, cu 
Fiat cu tot. Imediat ce a văzut-o, maşina poliţiei nu l-a făcut 
să se alarmeze. Mergea în urma lui fără să-l ameninte în 
vreun fel. Rick a oprit la un stop şi a aşteptat răbdător, timp 
în care s-a gândit cum să acţioneze pedala de ambreiaj şi 
cea de acceleraţie. Semaforul s-a făcut verde, talpa i-a 
alunecat de pe pedala de ambreiaj, Fiatul s-a smucit brusc 
în faţă, iar motorul a murit. Cu mişcări precipitate, a scos 
din viteză şi a răsucit cheia în contact, înjurând şi urmărind, 
cu un ochi în oglinda retrovizoare, maşina albă cu negru a 
poliţiei. Aceasta era foarte aproape de el şi cei doi poliţişti 
tineri s-au încruntat. 

Ce mama dracului? Făcuse ceva neregulamentar? 

Cea de-a doua încercare de a porni a fost şi mai 
neinspirată decât prima, iar când motorul Fiatului s-a oprit 
brusc, poliţiştii l-au claxonat. 

În cele din urmă, a reuşit să pornească motorul. A apăsat 
pedala de acceleraţie şi a dat drumul doar puţin 
ambreiajului, iar Fiatul a pornit înainte, motorul scoțând un 
huruit asurzitor, dar, rămasă în viteza întâi, maşina abia se 
mişca. Poliţiştii au rămas în coada lui, probabil amuzaţi de 
mersul smucit al maşinii. După o intersecţie, au pornit 
girofarurile. 

Rick a reuşit să oprească la trotuar în faţa unor 
magazine, într-o zonă rezervată maşinilor de aprovizionare. 
A oprit motorul, a tras sănătos frâna de mână, apoi a 
deschis torpedoul cu un gest instinctiv. Nici nu se gândise 
vreo clipă la legile italiene privind înmatricularea 
vehiculelor sau drepturile conducătorilor auto, şi nici prin 
cap nu-i trecuse că oamenii de la Panthers - mai precis, 
signor Bruncardo - nu se vor ocupa de această problemă. 
Nu anticipase o asemenea situaţie, şi nici nu-şi făcuse 
probleme. El era un sportiv profesionist care fusese cândva 
o stea a liceului şi colegiului, iar de la acea altitudine 

103 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


asemenea mici amănunte nu aveau nicio importanţă. 

lar torpedoul era gol. 

Cum unul din poliţişti îi bătea în geam, l-a coborât. Cu 
maneta, pentru că nu era acţionat electric. 

Polițistul a zis ceva, iar el a identificat doar cuvântul 
„documenti”. Şi-a scos portofelul şi i-a întins permisul de 
conducere eliberat în lowa. lowa? Nu mai locuia acolo de 
şase ani, dar nici nu rămăsese undeva prea multă vreme. 
În vreme ce polițistul se uita nedumerit la dreptunghiul de 
plastic, Rick s-a scufundat în scaun, încercând să se facă 
mic pentru că şi-a adus aminte un telefon primit de la 
mama lui înainte de Crăciun. Tocmai îi venise o înştiinţare 
prin poştă. Valabilitatea permisului său expirase. 

— Americano? a întrebat polițistul, pe un ton acuzator. 

Ecusonul din piept arăta că se numea Aski. 

— Da, a răspuns Rick, deşi ar fi putut să arunce un „Si”. 

N-a făcut-o pentru că până şi folosirea unui cuvânt 
nevinovat în italiană l-ar fi putut determina pe poliţist să 
creadă că străinul ştia limba mai bine decât pretindea. 

Aski a deschis portiera şi i-a făcut semn lui Rick să 
coboare. Celălalt ofiţer, Dini, s-a apropiat rânjind şi 
amândoi au început să turuie în italiană. Din înfăţişarea lor, 
Rick a crezut că va fi luat imediat la bătaie. Amândoi aveau 
ceva mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, erau înalţi şi 
prezentau o constituţie de halterofili. Ar fi putut foarte bine 
juca pe post de apărători la Panthers. O pereche de italieni 
mai vârstnici s-au oprit pe trotuar ca să urmărească 
desfăşurarea dramei de la câţiva metri. 

— Nu vorbeşti italiană? l-a întrebat Dini. 

— Nu, îmi pare rău. 

Amândoi şi-au dat ochii peste cap. „Ce prostănac!” 

S-au retras puţin şi au început o examinare 
spectaculoasă a scenei unde avusese loc infracţiunea. S-au 
uitat la numărul de înmatriculare din faţă, apoi la cel din 
spate. Au deschis torpedoul cu precauţie, de parcă ar fi 
conţinut o bombă. Apoi s-au uitat în portbagaj. Rick s-a 
plictisit urmărindu-i şi s-a rezemat de bara de protecţie, pe 

104 


- JOHN GRISHAM - 


partea stângă. Cei doi s-au apropiat unul de celălalt, s-au 
consultat, au vorbit prin radio cu secţia de care aparţineau, 
apoi s-au apucat să întocmească actele, amândoi scriind 
ceva cu furie pe nişte carneţele. 

Rick era curios să afle ce rău făcuse. Era convins că 
încălcase legea privind înmatricularea, dar nu ar fi 
recunoscut nicio încălcare a legilor de circulaţie. S-a gândit 
să-i telefoneze lui Sam, dar lăsase telefonul lângă pat. Când 
a văzut apărând maşina de tractări, aproape că a izbucnit 
în râs. 

După ce Fiatul a dispărut, Rick a fost invitat pe bancheta 
din spate a maşinii de poliţie şi dus de acolo. Fără cătuşe, 
fără ameninţări, totul elegant şi civilizat. Când au traversat 
râul, şi-a adus aminte de ceva ce avea în portofel. A scos 
cartea de vizită pe care o primise de la Franco şi i-a întins-o 
lui Dini, care stătea pe scaunul de lângă şofer. 

— Prietenul meu, a zis el în engleză. 

Giuseppe Lazzarino, Giudice. 

Evident, amândoi poliţiştii îl cunoşteau foarte bine pe 
judecătorul Lazzarini. Tonul vocii, purtarea, ba chiar şi 
ţinuta lor s-au schimbat brusc. Amândoi s-au apucat să 
discute cu glas scăzut, ca şi cum nu ar fi vrut să fie auziţi 
de cel din spate. Aski a oftat din toţi rărunchii, iar umerii lui 
Dini s-au pleoştit. Ajunşi pe celălalt mal al râului, au 
schimbat direcţia şi au lăsat impresia că se rotesc în cerc. 
Aski a chemat pe cineva prin radio, dar nu a găsit persoana 
căutată sau nu a primit răspunsul cerut. Dini s-a slujit de 
mobilul propriu, dar şi el s-a arătat dezamăgit de 
demersurile făcute. Rick s-a lăsat mai adânc pe bancheta 
din spate, râzând în barbă şi străduindu-se să profite de 
acel tur al oraşului. 

L-au lăsat să aştepte pe banca din faţa biroului lui 
Franco, în acelaşi loc ales şi de Romo cu aproape douăzeci 
şi patru de ore mai devreme. Dini s-a dus cam temător 
înăuntru, în vreme ce Aski şi-a găsit un loc la vreo cinci, 
şase metri depărtare, pe hol, ca şi cum nu ar fi avut nicio 
treabă cu Rick. Au aşteptat, iar minutele au părut a se 

105 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


scurge cu o încetineală supărătoare. 

Rick era curios să afle dacă toate cele întâmplate 
echivalau cu o arestare sau cu vreuna de genul practicat de 
Romo. De unde să ştie? Incă o altercaţie cu poliţia, iar 
Panthers, Sam Russo şi signor Bruncardo puteau să-şi bage 
undeva contractul amărât pe care-l avea Rick cu echipa. 
Aproape că ducea lipsa Clevelandului. 

Apoi a auzit glasuri puternice şi uşa s-a deschis brusc, iar 
coechipierul său s-a năpustit afară din birou, urmat de Dini. 
Aski a sărit în picioare şi a rămas în poziţie de drepţi. 

— Riik, îmi pare rău, a zis Franco tunător şi l-a smuls de 
pe bancă, aproape sufocându-l cu o strânsoare ca de urs. 
Imi pare rău! A fost o greşeală, nu? 

Judecătorul s-a uitat urât la Dini, care-şi contempla 
ghetele negre şi lucioase, şi părea să fi pălit. Aski arăta ca 
o căprioară surprinsă de farurile unei maşini pe şosea. 

Rick a încercat să spună ceva, dar nu şi-a găsit cuvintele. 
Din pragul uşii, secretara cea simpatică a lui Franco 
urmărea cu atenţie confruntarea. Franco i-a spus ceva lui 
Aski pe ton mai apăsat, după care s-a răstit întrebător la 
Dini, care a încercat să răspundă, dar s-a răzgândit. De 
aceea Franco i s-a adresat tot lui Rick. 

— Nu-i nicio problemă, bine? 

— Bine, a zis Rick. E-n regulă. 

— Maşina aceea, nu este ata? 

— A, nu. Cred că e a lui signor Bruncardo. 

Franco a căscat ochii mari şi a încremenit. 

— A lui Bruncardo? 

Auzind ştirea, Aski şi Dini au lăsat impresia că se vor 
prăbuşi la podea. Rămăseseră în picioare, dar abia mai 
îndrăzneau să respire. Franco s-a răstit la ei cu asprime, iar 
Rick a surprins rostindu-se de cel puţin două ori numele 
Bruncardo. 

Apoi au apărut doi bărbaţi care aveau aerul unor avocaţi 
- costume negre, genţi diplomat burduşite, aer de persoane 
importante. Ca să-i impresioneze pe cei doi, dar şi pe Rick 
şi pe restul personalului său, judecătorul Lazzarino le-a 

106 


- JOHN GRISHAM - 


ţinut o lecţie de bună purtare celor doi poliţişti, aducând cu 
un sergent furios care-şi muştruluieşte trupa de recruți. 

Lui Rick i-a părut rău de cei doi. La o adică, îl trataseră cu 
mai mult respect decât acela la care se putea aştepta un 
infractor mărunt. După ce au scăpat de admonestări, Aski 
şi Dini au şters-o de parcă nici n-ar fi apărut pe acolo. 
Franco i-a explicat că maşina urma să-i fi adusă lui Rick 
dintr-o clipă în alta. Nu era nevoie să-i povestească asta lui 
signor Bruncardo. Au urmat alte scuze. Cei doi avocaţi s-au 
strecurat în cele din urmă în biroul judecătorului, iar 
secretarele au revenit la treburile lor. 

Franco s-a scuzat din nou şi, pentru a-şi dovedi sincerele 
păreri de rău pentru felul în care Rick fusese primit la 
Parma, a insistat să-l invite la cină în următoarea seară, la 
domiciliul lui. Soţia sa - o femeie foarte frumoasă, a zis el - 
era o bucătăreasă de excepţie. Şi nu accepta să fie refuzat. 

Rick a acceptat invitaţia, iar Franco i-a explicat că avea o 
întâlnire importantă cu nişte avocaţi. Urmau să se vadă la 
cină. Pe curând. Ciao. 


107 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 11 


Preparatorul fizic al echipei era un tânăr student, vânos 
şi cu ochi aprigi, pe nume Matteo, care vorbea o engleză 
atroce, rostind cuvintele cu o viteză uimitoare. După câteva 
încercări căznite, a reuşit să se facă înţeles - dorea să-i 
facă un masaj noului lor quarterback. Studia ceva care 
avea oarecare legătură cu o nouă teorie privitoare la 
masaj. Rick avea nevoie cu disperare de aşa ceva. S-a 
întins pe una din cele două mese de masaj şi i-a zis lui 
Matteo să-i dea drumul. După câteva secunde, puştiul îi 
frământa muşchii picioarelor atât de viguros, încât lui Rick 
îi venea să urle. Dar nu ai voie să te plângi în timpul unui 
masaj - asta era o regulă care nu se încălcase în toată 
istoria fotbalului profesionist. Indiferent de durerile 
resimţite, sportivii masivi şi căliţi nu se văicăresc în timpul 
şedinţelor de masaj. 

— E bine? l-a întrebat Matteo printre gâfâieli. 

— Da, dar las-o mai moale. 

Replica nu a fost înţeleasă, astfel că Rick s-a văzut silit 
să-şi îngroape faţa într-un prosop. Se aflau în vestiar, care 
slujea şi ca depozit de echipament, dar servea şi pe post de 
birouri pentru antrenori. Nu mai era nimeni de faţă. 
Antrenamentul urma să aibă loc peste patru ore. In timp ce 
Matteo îl chinuia de zor, Rick a reuşit să facă uitate 
durerile, mutându-şi gândurile în altă parte. Se străduia să 
găsească abordarea cea mai potrivită pentru a-i sugera 
antrenorului Russo că prefera să nu mai îndure întregul 
program de pregătire fizică. Fără sprinturi, flotări sau 
genuflexiuni. Era în formă bună, adică suficient de bună 
pentru meciurile care îl aşteptau. Dacă alerga prea mult, 
risca să sufere vreo accidentare la un picior ori ceva de 
genul ăsta. În majoritatea cantonamentelor la echipe 
profesioniste, guarterback-ul făcea mişcările de încălzire 
separat şi avea propriul program de antrenament, în vreme 
ce restul jucătorilor transpirau făcând pregătire fizică. 


108 


- JOHN GRISHAM - 


Cu toate astea, s-a gândit cu ce ochi vor privi ceilalţi 
jucători o asemenea situaţie. Il vor socoti răsfăţat. Că se 
crede prea bun ca să participe la antrenament alături de 
ceilalţi. Că e prea plăpând ca să reziste la efort fizic. 
ltalienilor părea să le placă nespus de mult să se 
murdărească şi să transpire, iar meciul în sine era peste 
trei zile. 

Matteo ajunsese cu masajul la şale şi se mai liniştise. lar 
masajul dăduse rezultate. Muşchii înţepeniţi şi dureroşi se 
relaxau. Apoi a apărut Sam, care s-a aşezat pe un scaun la 
cealaltă masă de masaj. 

— Credeam că eşti în formă, a început el cu glas plăcut. 

— Şi eu credeam la fel. 

Având acum şi spectatori, Matteo a revenit la metodele 
lui ucigaşe. 

— Te cam doare, nu? 

— O idee. De obicei, nu fac atâtea sprinturi. 

— Invaţă-te şi cu asta. Dacă te ţii deoparte, italienii vor 
socoti că nu eşti învăţat cu efortul. 

Asta punea capac. 

— Păi, n-am fost eu acela care a vărsat. 

— Adevărat, dar era cât pe ce. 

— A, mulţumesc! 

— Am primit telefon de la Franco. Ai avut iarăşi necazuri 
cu poliţia, nu? Ai păţit ceva? 

— Atâta vreme cât îl am pe Franco, poliţia mă poate 
aresta în fiecare zi. 

Acum transpira, din cauza durerilor, şi se străduia să 
pară nepăsător. 

—O să-ţi facem rost de un permis de conducere 
temporar şi de documente pentru maşină. Eu am greşit. Imi 
pare rău. 

— Nicio supărare. Franco are nişte secretare foarte 
simpatice. 

— Stai să-i vezi nevasta. Ne-a invitat şi pe noi mâine- 
seară, pe mine şi pe Anna. 

— Grozav! 

109 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Matteo l-a răsucit cu faţa în sus şi s-a apucat să-i maseze 
coapsele. Lui Rick i-a venit să ţipe de durere, dar a reuşit să 
rămână aproape imperturbabil. 

— Putem discuta despre ofensivă? a întrebat el. 

— Te-ai uitat prin schemele de joc? 

— Sunt chestii de liceu. 

— Da, sunt chestii elementare. Aici nu ne putem permite 
să apelăm la scheme prea complicate. Jucătorii au o 
experienţă redusă şi nici multe antrenamente nu avem 
împreună. 

— Nicio problemă. Dar am câteva idei. 

— Să le vedem. 

Matteo s-a tras înapoi, cu un aer satisfăcut ca de chirurg, 
iar Rick i-a mulţumit. 

— Bună treabă, i-a zis el şi s-a îndepărtat şchiopătând 
uşor. Sly a apărut în vestiar cu căşti în urechi şi având o 
şapcă de camionagiu aşezată pe o parte, îmbrăcat din nou 
cu tricoul celor de la Broncos. 

— Hei, Sly! Ce-ar fi să faci un masaj? i-a strigat Rick. 
Matteo se pricepe de minune! 

Au schimbat câteva ghionturi verbale - Broncos 
împotriva celor de la Browns, şi tot aşa - timp în care Sly s- 
a dezbrăcat, rămânând în şort, după care s-a întins pe 
masă. Matteo şi-a pocnit degetele, apoi a trecut la treabă. 
Sly a făcut o grimasă, dar şi-a muşcat limba, rămânând 
tăcut. 

Cu două ore înainte de antrenament, Rick, Sly şi Trey 
Colby se aflau pe teren, împreună cu antrenorul Russo, 
discutând schemele de atac. Spre uşurarea lui Sam, noul 
său quarterback nu ţinea cu orice chip să schimbe chiar 
totul. Rick a făcut câteva sugestii pe ici, pe colo, a desenat 
câteva rute pentru pase şi a oferit câteva idei privind jocul 
de alergare. Sly i-a adus aminte de câteva ori că jocul de 
alergare al celor de la Panthers era foarte simplu - pur şi 
simplu, pasă către Sly, apoi „daţi-vă la o parte”. 

La capătul celălalt al terenului a apărut Fabrizio, care a 
lăsat impresia că vrea să rămână singur. S-a apucat de 

110 


- JOHN GRISHAM - 


nişte exerciţii de încălzire foarte complicate, menite mai 
mult să impresioneze decât să dezmorţească muşchii. 

— Mda, văd c-a venit şi a doua oară, a zis Sly şi l-a 
urmărit câteva clipe. 

— Păi, ce înseamnă asta? a întrebat Rick. 

— Adică încă nu a plecat, a zis Trey. 

— Să plece? 

— Da, obişnuieşte să dispară, a spus Sam. Uneori, din 
cauza unui antrenament nefericit, alteori după câte-un 
meci prost sau chiar fără vreun motiv anume. 

— Şi de ce toleraţi aşa ceva? 

— E de departe cel mai bun receiver al nostru, a spus 
Sam. Plus că joacă pe degeaba. 

— Tipul are o priză deosebită, a zis Trey. 

— Şi e-n stare să zboare, a adăugat Sly. Aleargă mai 
repede decât mine. 

— Fugi de-aici! 

— Serios. Mă depăşeşte cu patru paşi la patruzeci de 
yarzi alergaţi. 

Nino a sosit de asemenea devreme, iar după un schimb 
de saluturi, a schiţat câteva mişcări de încălzire şi a început 
să facă o tură de stadion. 

— De ce-i tremură fesele în halul ăsta? a întrebat Rick 
cât îl urmăreau cu toţii alergând. 

Sly a pufnit într-un hohot de râs cam prea sonor. Sam şi 
Trey au râs şi ei, apoi Sly a profitat de ocazie ca să explice 
despre fesele hiperactive ale lui Nino. 

— Nu arată rău la antrenament, când poartă şort, dar 
când e în echipament complet şi trecem la blocaj, atunci 
totul e prea strâmt, şi în special muşchii care se află 
deasupra feselor îi par încorsetaţi. Lui Nino îi place să 
lovească, iar uneori uită să facă snap-ul ca lumea, pentru 
că se gândeşte prea mult la cum să se dea cap în cap cu 
vreun adversar. Şi când e pus pe lovit, aplecat până 
aproape de pământ, fesele încep să-i tremure, iar dacă îl 
atingi cumva, sare ca ars, pe cuvânt. 

— Poate c-ar fi bine să repunem mingea în joc în formaţie 

111 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de shotgun?, a propus Rick, iar vorbele lui i-au făcut să 
râdă şi mai tare. 

— Sigur, a spus Trey. Dar Nino nu prea are precizie. 
Mingea ar ajunge cine ştie unde. 

— Am încercat şi asta, a spus Sam. Şi a fost un dezastru. 

— Trebuie să-şi iuţească snap-urile, a spus Sly. Uneori, 
eu ajung într-o breşă, iar quarterback-ul încă nu a primit 
mingea ca să mi-o paseze. Mă face să alerg degeaba sau în 
cerc, ca să-mi găsesc o poziţie de recepţie. Şi-n timpul 
ăsta, Nino mârâie şi se stropşeşte la vreun amărăt. 

Nino s-a întors după turele de teren, aducându-l cu el şi 
pe Fabrizio. Rick a sugerat să lucreze la început cu 
shotgun-ul şi să exerseze câteva scheme. Snap-urile lui 
Nino erau acceptabile, găsindu-şi ţinta de obicei, dar se 
dovedeau îngrozitor de lente. Cum sosiseră şi alţi jucători, 
curând mingile au început să zboare încoace şi încolo; 
italienii exersau punt-uri şi pase. 

Sam s-a apropiat de Rick şi i-a zis: 

— Mai e o oră şi jumătate până la începerea 
antrenamentului, iar ei abia aşteaptă să se apuce de 
treabă. Foarte încurajator, nu crezi? 

— N-am mai văzut aşa ceva. 

— Sunt morţi după jocul ăsta. 


Franco şi mica lui familie locuiau într-un apartament 
situat la ultimul etaj al unei clădiri vechi ale cărei ferestre 
dădeau spre Piazza della Steccata, din miezul oraşului. 
Totul era vechi - scara din marmură, roasă de vreme, 
podelele de lemn, pereţii cu tencuială în calcio-vecchio, 
portrete ale unor capete încoronate, tavanele boltite, de 
unde coborau candelabre din plumb, canapelele şi scaunele 
de dimensiuni impresionante. 

Soţia lui Franco totuşi arăta uimitor de tânără. O chema 
Antonella, o femeie frumoasă, cu părul negru, care atrăgea 
privirile oricui, uneori chiar prea insistente. Până şi engleza 


2% Formaţie în care snap-ul de început nu merge la quarterback, ci la un 
jucător aflat în apropierea acestuia (n.tr.). 
112 


- JOHN GRISHAM - 


cu un pronunţat accent italian l-a făcut pe Rick să vrea să o 
asculte cât mai mult. 

Aveau un fiu, Ivano, de şase ani, şi o fiică, Susanna, de 
trei. Copiii au fost lăsaţi să stea cu restul familiei vreme de 
jumătate de oră, după care au fost trimişi la culcare. In 
fundal se vedea şi o doică. 

Anna, soţia lui Sam, era şi ea atrăgătoare, astfel că, în 
timp ce sorbea din paharul cu vin de Prosecco, Rick şi-a 
îndreptat atenţia asupra doamnelor. Îşi găsise imediat o 
prietenă în Florida, după ce fugise din Cleveland, dar se 
mulţumise să dispară fără nicio explicaţie atunci când 
venise vremea să plece spre ltalia. Mai văzuse femei 
frumoase la Parma, însă toate vorbeau doar italiana. Nu 
găsise nici majorete aici, şi de aceea îl blestemase de 
multe ori pe Arnie pentru că-l minţise. Rick tânjea după 
tovărăşia femeilor, chiar dacă acestea vorbeau cu accent şi 
erau soţii ale prietenilor lui. Dar bărbaţii lor se aflau în 
apropiere, iar în câteva rânduri Rick s-a trezit singur într-o 
lume exclusiv italiană, când ceilalţi râdeau la glumele 
spuse de Franco. O femeie măruntă, cu părul cărunt şi 
purtând un şorţ, a apărut de câteva ori în încăpere, 
aducând platouri cu aperitive - salamuri fine, parmezan, 
măsline - după care a plecat în bucătăria mică, unde se 
pregătea mâncarea pentru cină. 

Surpriza a constituit-o masa în sine, o placă mare de 
marmură neagră, aşezată pe două urne masive în patio, o 
terasă mică, încărcată de plante, de unde se putea vedea 
tot centrul oraşului. Pe masă se găseau multe lumânări, 
argintărie, flori, farfurii de porțelan şi sticle de vin roşu. 
Aerul serii era limpede şi netulburat, rece doar când bătea 
vreo pală de vânt. Dintr-un difuzor rămas nevăzut se auzea 
în surdină muzică de operă. 

Lui Rick i s-a oferit cel mai bun loc, cel de unde putea 
vedea domul bisericii. Franco a turnat cu generozitate din 
vinul roşu, după care a ţinut un toast în onoarea noului lor 
prieten. 

— Un Super Bowl pentru Parma, a zis el, aproape 

113 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


drăgăstos, când a încheiat. 

„Unde mă aflu?” s-a întrebat Rick. De obicei, în luna 
martie îşi făcea de lucru prin Florida, locuind la vreun 
prieten, jucând golf, ridicând greutăți, alergând, 
străduindu-se să rămână în formă, în vreme ce Arnie 
înroşea firele de telefon în încercarea disperată de a găsi 
vreo echipă aflată în căutarea cuiva care putea pasa. 
Întotdeauna existau speranţe. Următorul telefon putea 
însemna un nou contract. lar următoarea echipă putea 
însemna marea şansă. Fiecare primăvară aducea cu sine 
visul că-şi va găsi în sfârşit locul - o echipă cu o linie 
ofensivă nemaipomenită, cu un coordonator sclipitor, cu 
receiver-i talentaţi, cu de toate. lar pasele lui îşi vor găsi 
adresantul. Defensivele se vor nărui în faţa lui. Super Bowl. 
Pro Bowl. Contracte grase. Reclame. Renume. Majorete cu 
duiumul. 

În fiecare lună martie, totul părea posibil. 

„Bine, dar unde sunt acum?” 

Primul fel sau aperitivul era un cantalup tăiat în felii 
groase, acoperit cu felii subţiri de prosciutto. Franco a mai 
turnat vin şi a explicat că acel fel de mâncare era obişnuit 
în regiunea Emilia-Romagna, ceva ce Rick auzise rostit de 
nenumărate ori. Şi, bineînţeles, la Parma se făcea cel mai 
bun prosciutto. Până şi Sam, întorcând capul spre Rick, şi-a 
dat ochii peste cap. 

După câteva îmbucături sănătoase, Franco l-a întrebat: 

— la spune, Rick, îţi place opera? 

Dacă ar fi dat un răspuns de genul: „Nu, de ce naiba?” ar 
fi insultat pe oricine aflat pe o rază de mai bine de o sută 
de kilometri, de aceea Rick a preferat să răspundă prudent: 

— Acasă, nu prea ascultăm muzică de operă. 

— Aici e o mare pasiune, a spus Franco. 

Pe când ciugulea dintr-o feliuţă de pepene, Antonella i-a 
zâmbit lui Rick. 

— O să te ducem la operă măcar o dată. Aici avem 
Teatro Regio, cea mai frumoasă operă din lume, a spus 
Franco. 

114 


- JOHN GRISHAM - 


— Oamenii din Parma sunt morţi după operă, a precizat 
Anna. 

Stătea alături de Rick, având-o pe Antonella vizavi, iar 
Franco, în calitatea lui de judecător, se aşezase în capul 
mesei. 

— De unde eşti? a întrebat-o Rick pe Anna, dornic să 
schimbe subiectul. 

— Din Parma. Unchiul meu a fost un mare bariton. 

— Teatro Regio e mai impresionant decât La Scala din 
Milano, a spus Franco, fără să se adreseze cuiva anume, 
astfel că Sam a hotărât să conteste asta. 

— Nicidecum, a zis el. La Scala e cel mai măreț. 

Franco a făcut ochii mari, de parcă ar fi suferit un atac de 
cord. Faptul că fusese contrazis l-a determinat să treacă 
direct la limba italiană şi, pentru un moment, toţi ceilalţi i- 
au ascultat vorbele într-o tăcere stânjenitoare. Apoi Franco 
şi-a venit în fire şi a zis, de astă dată în engleză: 

— Când ai fost acolo? 

— Niciodată, a recunoscut Sam. Am văzut doar nişte 
fotografii. Franco a râs zgomotos, iar Antonella s-a dus să 
aducă următorul fel de mâncare. 

— O să te duc eu la operă, i-a promis el lui Rick, care s-a 
mulţumit să zâmbească şi a încercat să se gândească la 
ceva mai rău de atât. 

Următorul fel, primo piatto, era anolini, paste mărunţele 
umplute cu parmezan şi carne de vită, şi înăbuşite în 
ciuperci. Antonella a explicat că era o reţetă faimoasă, 
specifică pentru Parma, iar descrierea a fost făcută în cea 
mai frumoasă engleză cu accent străin pe care o auzise 
Rick vreodată. Nici nu-i păsa ce gust aveau pastele. 
Important era să i se vorbească despre ele. 

Franco şi Sam discutau, în engleză, despre operă. Anna 
şi Antonella au discutat, tot în engleză, despre copii. Într-un 
târziu, Rick a zis: 

— Vă rog, vorbiţi în italiană. Limba voastră sună mult mai 
frumos. 

Rugămintea i-a fost respectată. Rick a savurat mâncarea, 

115 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


vinul şi priveliştea. Domul catedralei era maiestuos cu 
luminile sale, iar centrul Parmei căpătase viaţă, fiind plin de 
trecători şi de maşini. 

După anolini a urmat secundo piatto, felul principal, 
clapon umplut la cuptor. După ce-şi trecuse deja în cont 
câteva pahare de vin, Franco le-a descris, în cuvinte şi 
gesturi, claponul ca fiind un pui mascul care este castrat - 
„Jap!” - când are doar două luni. 

— In felul acesta are o savoare deosebită, a precizat 
Antonella, lăsând impresia, cel puţin faţă de Rick, că părţile 
lipsă ar putea să se afle în umplutură. 

După ce luase deja două îmbucături, oricum nu mai 
conta. Cu sau fără testicule, claponul era delicios. 

A continuat să mănânce fără grabă, foarte amuzat de 
dorinţa italienilor de a discuta la masă. Uneori, se 
concentrau asupra lui şi voiau să-i cunoască viaţa, apoi 
reveneau la limba lor muzicală şi uitau de Rick. Până şi 
Sam, care trăise în Baltimore şi învățase la Bucknell, părea 
în largul lui flecărind cu femeile în italiană. Pentru prima 
oară de când se afla în noua lui „casă”, Rick a recunoscut în 
sinea lui că nu i-ar fi stricat să înveţe câteva cuvinte din 
acea limbă. De fapt, ar fi fost o idee grozavă dacă asta l-ar 
fi ajutat să cunoască vreo fată. 

După clapon, au mâncat brânză şi au băut alt soi de vin, 
după care au urmat desertul şi cafeaua. Rick şi-a făcut o 
ieşire elegantă la câteva minute după miezul nopţii. A mers 
pe jos până la apartamentul lui şi a adormit pe pat, fără să 
se mai dezbrace. 


116 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 12 


Într-o sâmbătă plăcută de aprilie, o zi perfectă de 
primăvară în valea râului Po, Bandiţii din Napoli au plecat 
de acasă la ora şapte dimineaţa, cu un tren ce mergea spre 
nord, pentru meciul inaugural al sezonului. Au sosit în 
Parma la ora două după-amiaza. Meciul avea să înceapă la 
trei. Trenul de întoarcere pleca la 11:40 seara, iar echipa 
avea să revină la Napoli duminică, în jur de 7:00 dimineaţa, 
la douăzeci şi patru de ore de la plecare. 

Ajunşi la Parma, Bandliţii, treizeci la număr, au luat 
autobuzul până la Stadio Lanfranchi, descărcându-şi 
echipamentul într-un vestiar mic, aflat nu departe de cel al 
Panterelor. S-au schimbat repede şi s-au împrăştiat pe 
teren, făcând mişcări de încălzire şi  desfăşurând 
procedurile obişnuite dinaintea meciurilor. 


Cu două ore înainte de începerea partidei, toţi cei 42 de 
jucători de la Panthers se aflau în vestiarul lor, majoritatea 
agitându-se de nervozitate şi abia aşteptând să treacă la 
atac. Signor Bruncardo i-a surprins oferindu-le tricouri noi 
de joc - negre, cu numere argintii şi cu inscripţia 
„Panthers” pe piept. 

Nino a fumat o ţigaretă înainte de începerea meciului. 
Franco a sporovăit cu Sly şi cu Trey. Pietro, care juca în 
linia a doua defensivă şi devenea pe zi ce trece mai bun, 
stătea gânditor şi asculta muzică la i-Pod. Matteo se foia de 
colo, colo, masând muşchii cuiva sau gleznele altuia ori 
ocupându-se de echipament. 

O atmosferă tipică pentru perioada dinainte de meci, a 
gândit Rick. Chiar dacă vestiarul e mai mic, jucătorii mai 
lipsiţi de experienţă şi miza mai redusă, unele lucruri legate 
de o partidă rămâneau mereu aceleaşi. Era pregătit de joc. 
Sam le-a vorbit jucătorilor, făcând o serie de observaţii, 
după care i-a lăsat în pace. 

Când Rick a ieşit pe teren, cu nouăzeci de minute înainte 


117 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de fluierul de începere, tribunele erau goale. Sam 
anticipase un public numeros - „poate vreo mie de 
spectatori”. Vremea era grozavă, iar în ziua precedentă 
Gazzetta di Parma publicase un articol impresionant despre 
primul meci al celor de la Panthers şi îndeosebi despre noul 
quarterback, provenit din NFL. Faţa atrăgătoare a lui Rick, 
în culori, se lăfăise pe jumătate de pagină. Signor 
Bruncardo, după cum spusese Sam, trăsese nişte sfori şi se 
folosise de influenţa lui în oraş. 

Când păşeai pe terenul unei echipe din NFL sau chiar al 
uneia din campionatul universitar, trăiai sigur o experienţă 
ieşită din comun. Febrilitatea dinainte de meci era atât de 
apăsătoare în vestiar, încât jucătorii fugeau de acolo 
imediat ce li se îngăduia acest lucru. Afară, înconjurați de 
şirurile enorme de tribune şi de fotolii, dar şi de mii de 
susţinători, la care se adăugau camerele de televiziune, 
fanfare şi majorete, şi de nenumăraţii oameni care aveau 
acces pe teren, jucătorii îşi petreceau primele momente 
încercând să se adapteze la acel haos ce părea foarte greu 
de controlat. 

Păşind pe iarba de pe Stadio Lanfranchi, cu un râs 
înfundat, Rick s-a gândit fără să vrea la acea ultimă escală 
din cariera lui. Nici măcar un copil care se pregătea să 
joace un meci de flag football nu ar fi fost mai agitat decât 
el. 

După câteva minute în care au fost făcute mişcări de 
încălzire de voie, sub îndrumarea lui Alex Olivetto, Sam i-a 
strâns pe jucătorii ofensivi pe linia de cinci yarzi şi a 
început să analizeze schemele de joc. El şi Rick aleseseră 
douăsprezece pe care le vor utiliza pe parcursul jocului, 
şase la sol şi şase în aer. Cei de la Bandits erau renumiţi 
pentru slăbiciunea celor din linia secundă de apărare - nu 
aveau niciun american - iar în anul precedent quarterback- 
ul celor de la Panthers avusese aruncări de două sute de 
yarzi. 

Dintre cele şase scheme de alergare, cinci îl aveau ca 
ţintă sigură pe Sly. Franco avea sarcina de a face un joc 

118 


- JOHN GRISHAM - 


închis pentru a câştiga distanţe scurte, şi asta abia după ce 
victoria ar fi fost ca şi în buzunar. Deşi se dădea în vânt 
după înfruntări fizice, Franco avea nefericitul obicei de a 
scăpa mingea. De aceea, toate cele şase pase i-au fost 
repartizate lui Fabrizio. 

După o oră de încălzire, ambele echipe s-au retras la 
vestiare. Sam şi-a adunat jucătorii pentru a le ţine o 
cuvântare mobilizatoare, iar antrenorul Olivetto i-a sfătuit 
să nu-i slăbească nicio clipă pe cei din Napoli. 

Rick nu a înţeles niciun cuvânt din toată vorbăria aceea, 
dar italienii sigur pricepuseră. Erau gata de luptă. 


Kicker-ul celor de la Bandits era un fost jucător de fotbal 
european, care avea un şut foarte bun, iar lovitura lui de 
început a ajuns în end zone. În timp ce alerga pe teren să 
pornească prima serie de atacuri, Rick a încercat să-şi 
aducă aminte ultimul meci în care fusese titular. Asta se 
întâmplase în Toronto, în urmă cu vreo sută de ani. 

Tribuna întâi se umpluse deja, iar susţinătorii se 
pricepeau de minune să facă zgomot. Fluturau pancarte 
scrise de mână şi răcneau în cor. Gălăgia făcută de ei îi 
îndemna pe jucătorii de la Panthers să joace dezlănţuit. 
Nino, în special, parcă-şi ieşise din minţi. 

S-au aşezat în cerc pentru a discuta schema de joc pe 
care o vor adopta şi Rick a zis „douăzeci şi şase şi smash”. 
Nino a tradus, apoi au pornit spre linia de angajare. Aşezaţi 
în formaţie de |, cu Franco aflat la patru yarzi în spatele lui, 
aproape de fullback, şi cu Sly la şapte yarzi în adâncime, 
Rick i-a măsurat din ochi pe jucătorii echipei adverse şi nu 
a observat ceva care să-l îngrijoreze. Smash-ul era o pasă 
în adâncime către tuşa din dreapta, ceea ce permitea 
tailbackului să ocolească blocajul şi să-şi găsească o breşă. 
Cei de la Bandits aveau cinci oameni de linie şi doi 
linebacker-i, ambii mai scunzi decât Rick. Fesele lui Nino 
experimentau o panică deplină, iar Rick hotărâse deja să 
ceară un snap rapid, mai ales în primul drive. A strigat un 
„Down” rapid. Doar o clipă. Mâinile sub center, o lovitură 

119 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


bună de palmă, pentru că o atingere uşoară l-ar fi făcut pe 
jucătorul pe post de center să execute o manevră 
neregulamentară, apoi: 

— Pornit. O bătaie. Apoi: Hut??! 

Pentru o fracțiune de secundă, în afară de minge, toţi 
jucătorii au pornit. Linia a ţâşnit înainte, toţi jucătorii 
mârâind şi gemând de efort, iar Rick a aşteptat. După ce, 
într-un târziu, a primit mingea, a bătut cu piciorul în 
pământ ca să-l facă pe safety să îngheţe pe loc, după care 
s-a răsucit pentru a pasa. Franco a ţâşnit pe lângă el, 
şuierând înspre fundaşii pe care plănuise să-i zdrobească. 
Sly a primit mingea în adâncime, a făcut o fentă spre tuşă, 
după care a descris un arc de cerc câştigând şase yarzi şi a 
ieşit cu mingea din teren. 

— Douăzeci şi şapte şi smash, a cerut Rick. Aceeaşi 
schemă, dar de data asta spre stânga. 

Asta le-a adus un câştig de unsprezece yarzi, iar fanii au 
reacţionat cu fluierături şi cu sunete de goarnă. Rick nu mai 
pomenise atâta hărmălaie făcută de o mie de suporteri. Sly 
a alergat spre dreapta, apoi spre stânga, dreapta, iar 
stânga, iar ofensiva a trecut de mijlocul terenului. S-au 
oprit la linia de 40 de yarzi a adversarilor şi, având la 
dispoziţie al treilea şi al patrulea down, Rick a decis să îi 
arunce o pasă lui Fabrizio. Sly gâfâia deja şi avea nevoie de 
câteva momente ca să-şi mai tragă sufletul. 

— Eu plec spre dreapta, 64 descrie o buclă şi primeşte, a 
spus Rick către cercul de jucători strânşi în jurul lui. 

Nino a tradus cu rapiditate schema. O pasă către 
Fabrizio. Jucătorii de linie transpiraseră deja şi se simțeau 
foarte fericiţi. Aduseseră mingea aproape de linia de ţintă şi 
împingeau de plăcere. După şase scheme, Rick aproape că 
se plictisise, abia aşteptând să-şi arate tăria aruncării. La o 
adică, doar nu degeaba era plătit cu douăzeci de mii de 
euro pe sezon. 

Cei de la Bandits au ghicit schema şi i-au trimis la 


3 Cuvântul rostit de quarterback drept semn pentru declanşarea 
snapului (n.tr.). 
120 


- JOHN GRISHAM - 


angajare pe toţi jucătorii, în afara celor doi fundaşi numiţi 
safety. Rick şi-a dat seama de asta şi a vrut să verifice, dar 
nici nu ar fi vrut să rişte, pierzând mingea. Audibilele?! erau 
destul de riscante, chiar dacă erau în engleză. S-a retras 
trei paşi, s-a grăbit să paseze şi a aruncat o ghiulea spre 
locul în care trebuia să ajungă Fabrizio. Un linebacker din 
partea neapărată l-a izbit pe Rick tare între omoplaţi şi apoi 
s-au prăbuşit împreună la pământ. Pasa a fost perfectă, dar 
a căpătat viteză prea mare. Fabrizio s-a înălţat, a dus 
ambele mâini spre minge, după care aceasta l-a izbit în 
piept. Mingea a ricoşat în sus şi a fost cu uşurinţă 
interceptată de un safety de pe partea închisă. 

„Uite că iar o iau de la capăt”, a gândit Rick, în timp ce 
se îndrepta spre tuşă. Prima lui pasă din ltalia fusese o 
copie perfectă a ultimei pase pe care o dăduse la 
Cleveland. Publicul a amuţit.  Bandiţii  sărbătoreau 
intercepţia, iar Fabrizio a şontăcăit spre banca de rezerve, 
gâfâind din greu. 

— A fost mult prea tare, a zis Sam, arătând fără niciun 
dubiu cine făcuse greşeala. 

Rick şi-a scos casca şi a îngenuncheat pe tuşă. 
Quarterback-ul de la Napoli, un tânăr scund, care jucase la 
Bowling Green, şi-a încheiat primele cinci pase şi, în mai 
puţin de trei minute, i-a dus pe cei de la Bandits în end 
zone. 

Fabrizio a stat pe bancă strâmbându-se şi frecându-şi 
pieptul de parcă ar fi avut câteva coaste rupte. Rezerva de 
wide receiver era un pompier pe nume Claudio, dar acesta 
prinsese doar jumătate din pasele aruncate de Rick în 
cadrul încălzirii dinaintea meciului, iar la antrenamente se 
arătase şi mai neinspirat. Cel de-al doilea drive al celor de 
la Panthers a început de la linia lor de 21 de yarzi. Două 
pase către Sly le-au adus un câştig de cincisprezece yarzi. 
Era o plăcere să-l urmăreşti pe Sly alergând. Era iute şi 


31 Audibile sunt comenzile date de quarterback atunci când se 
răzgândeşte în privinţa schemei alese; acest lucru se întâmplă după ce 
vede dispunerea jucătorilor adverşi la linia de angajare (n.tr.). 

121 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


făcea nişte fente splendide. 

— Eu când primesc mingea? a întrebat Franco în timp ce 
stăteau în cerc, stabilind următoarea schemă. 

Se găseau la al doilea down, cu patru yarzi de cucerit, 
aşa că, de ce nu? 

— O primeşti acum, i-a zis Rick şi a anunţat: Treizeci şi 
doi dive:?. 

— Treizeci şi doi dive? a întrebat Nino, nevenindu-i să 
creadă. 

Franco l-a înjurat în italiană, iar Nino nu s-a lăsat mai 
prejos şi, în timp ce se îndreptau spre locurile lor, jumătate 
din jucătorii ofensivei au bombănit fiecare în legea lui. 

Franco a primit mingea printr-o pasă rapidă spre dreapta, 
nu a scăpat-o din mână, dovedind în acelaşi timp o 
capacitate uimitoare de a rămâne în picioare. S-a încercat 
un placaj asupra lui, dar el s-a răsucit şi a scăpat liber. Un 
linebacker a încercat să-i reteze genunchii, dar el a 
continuat să alerge. Un safety s-a apropiat cu rapiditate, 
dar Franco l-a lovit cu braţul atât de precis, încât până şi 
adevăratul Franco Harris ar fi rămas impresionat, a 
continuat să alerge, traversând mijlocul terenului, 
răsturnându-i pe apărători într-o parte şi-n alta, deşi era 
prins în braţe de un cornerback care mergea aproape 
călare pe el, şi, într-un târziu, un placaj l-a doborât, pentru 
că apărătorul îi prinsese ambele glezne. Câştigase douăzeci 
şi patru de yarzi. In timp ce mergea ţanţoş spre cercul de 
jucători pentru a stabili următoarea schemă, Franco i-a zis 
ceva lui Nino, care, bineînţeles, şi-a atribuit toate meritele 
pentru  yarzii cuceriţi, deoarece totul se redusese la 
blocajele realizate la apărători. 

Fabrizio s-a apropiat în goană spre grup, semn că reuşise 
una dintre revenirile lui spectaculoase. Rick a decis să îl 
folosească imediat. A anunţat o pasă din acţiune, după o 
retragere de câţiva paşi, timp în care Fabrizio trebuia să 
pornească spre centru, şi totul a mers de minune. La primul 


32 Atac în care mingea se înmânează unui fundaş, care atacă prin 
mijlocul formaţiei ofensive (n.tr.). 
122 


- JOHN GRISHAM - 


down, defensiva s-a repezit la Sly. Safety-ul advers a 
muşcat din momeală, iar Fabrizio a trecut cu uşurinţă de el. 
Pasa a fost lungă şi nu prea în forţă, perfect la ţintă, iar 
după ce Fabrizio a prins mingea, la linia de 15 yarzi, a 
urmat o cursă solitară. 

Au urmat bubuituri de petarde. Ovaţii. Rick a luat o cană 
cu apă să bea şi a savurat hărmălaia stârnită de fani. S-a 
bucurat de prima pasă de touchdown pe care o dăduse în 
ultimii patru ani. Senzaţia era plăcută, chiar dacă meciul se 
desfăşura într-un campionat fără pretenţii. 


Până la jumătatea jocului, a mai reuşit două pase de 
touchdown, iar cei de la Panthers conduceau cu 28-14. În 
vestiar, Sam s-a răţoit la ei pentru nişte penalizări - 
ofensiva intrase în ofsaid de patru ori - după care şi-a 
arătat nemulţumirea în legătură cu acoperirea zonei, lucru 
ce permisese adversarilor să realizeze pase de 180 de 
yarzi. Alex Olivetto s-a burzuluit la linia defensivă, pentru 
că nu se realizase niciun pass rush? şi niciun placaj al 
quarterback-ului înapoia liniei de angajare. Toată lumea 
răcnea, fiecare dând vina pe alţii, însă Rick voia ca toată 
lumea să se liniştească. 

Dacă ar fi pierdut cu Napoli, ar fi stricat tot sezonul. Cum 
programul cuprindea doar opt meciuri şi Bergamo era 
pregătită din nou să câştige toate partidele, nu era cazul să 
termine prost acel meci. 

După douăzeci de minute în care s-au înjurat pe săturate, 
cei de la Panthers au reintrat pe teren. Rick a avut senzaţia 
că avusese parte de o nouă pauză dintr-un meci de NFL. 

Cei de la Bandits au egalat scorul când mai erau patru 
minute din cel de-al treilea sfert, iar jucătorii de margine ai 
Parmei s-au încrâncenat aşa cum Rick nu mai pomenise de 
ani de zile. A continuat să le spună tuturor să se calmeze, 
dar nu era sigur că oamenii înțelegeau ce le cerea. Jucătorii 
aşteptau totul de la el, de la marele şi noul lor quarterback. 


33 Încercare a defensivei de a ajunge la quarterback-ul advers pentru a-l 
placa înainte ca acesta să poată pasa (nitr.). 
123 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


După trei sferturi, Sam şi Rick au înţeles clar că aveau 
nevoie de mai multe acţiuni de atac. Defensiva celor de la 
Bandits se concentra asupra lui Sly la fiecare snap, şi avea 
doi fundaşi care-l ţineau pe Fabrizio. Sam era dominat 
tactic de antrenorul foarte tânăr al celor de la Napoli, fost 
antrenor secund la Ball State. Cu toate acestea, ofensiva a 
descoperit curând o nouă armă. La un al treilea down 
pentru patru yarzi, Rick s-a retras cu gând să paseze, dar l- 
a văzut pe fundaşul stânga advers venind să-l placheze pe 
el. Nu avea pe nimeni în preajmă să-i asigure blocajul, de 
aceea a simulat o pasă şi l-a văzut pe fundaş trecând pe 
lângă. Apoi a scăpat mingea şi în următoarele trei secunde, 
ce i s-au părut o eternitate, s-a chinuit cu febrilitate să o 
ridice. După ce a recuperat-o, nu mai avea altă soluţie 
decât alergarea. Şi asta a şi făcut, ca pe vremurile bune, 
când juca la Davenport South. A trecut pe lângă grămada 
de jucători care se blocau unii pe alţii, şi a ajuns imediat în 
faţa liniei secunde de apărare. Publicul a izbucnit în urale, 
iar Rick Dockery a pornit în goană. A fentat un adversar, a 
traversat spre centru, aşa cum procedase Gale Sayers într- 
o fază veche de tot, reuşind o cursă de zile mari. Ultimul 
om de la care se aştepta să primească sprijin era Fabrizio, 
dar puştiul i-a venit în ajutor. A reuşit să-l blocheze pe 
safety-ul de pe partea închisă îndeajuns de mult cât să-i 
permită lui Rick să sprinteze pe lângă, având astfel câmp 
liber spre tărâmul făgăduinţei. Când a trecut linia de ţintă, 
a aruncat mingea către un arbitru, şi apoi a izbucnit în râs. 
Alergase şaptezeci şi doi de yarzi şi reuşise un touchdown, 
cea mai lungă cursă pe care o făcuse în viaţa lui. Nici 
măcar în liceu nu reuşise să marcheze pornind de la o 
distanţă atât de mare. 

Ajuns la banca de odihnă, a fost prins în braţe de colegi, 
care l-au felicitat în fel şi chip, vorbe din care nu a înţeles 
mai nimic. Zâmbindu-i cu gura până la urechi, Sly i-a zis: 

— Ţi-a luat o veşnicie. 

Cinci minute mai târziu, quarterback-ul a lovit din nou. 
Ţinând cu orice preţ să-şi arate valoarea, a ieşit din zona de 

124 


- JOHN GRISHAM - 


protecţie oferită de linia lui ofensivă şi a lăsat impresia că 
va porni din nou într-o alergare spre end zone. Intreaga 
linie a doua de apărare a adversarilor s-a destrămat şi, în 
ultima clipă, ajuns la doi yarzi de linia de angajare, Rick a 
lansat o pasă rapidă de treizeci de yarzi peste mijlocul 
terenului, către Fabrizio, care a sprintat cu mingea până în 
end zone. 

Jocul putea fi considerat încheiat. Trey Colby a prins încă 
două pase spre sfârşitul celui de-al patrulea sfert, astfel că 
Panthers au câştigat cu 48-28. 


Gaşca s-a strâns la Polipo, liberi să comande, pe 
cheltuiala lui signor Bruncardo, câtă pizza şi bere voiau. 
Sărbătorirea s-a prelungit până târziu în noapte, însoţită de 
cântece de petrecere fără perdea şi de glume porcoase. 
Americanii - Rick, Sly, Trey şi Sam - au stat împreună, la un 
capăt al mesei, şi au râs de italieni până au început să 
simtă că-i doare burta. 

La ora 1.00 dimineaţa, Rick le-a trimis un e-mail 
părinţilor: 


Mamă şi tată: Azi am avut primul nostru meci. l-am 
bătut pe Napoli (Bandits) cu trei touchdown-uri. 18 
pase complete din 22, am reuşit 210 yarzi şi am 
reuşit patru pase de touchdown, plus o recuperare; 
de asemenea, am alergat 98 de yarzi, şi am realizat 
un touchdown: asta-mi aduce aminte de vremea 
liceului. Mă simt bine. Cu dragoste, Rick. 


Apoi, altul, pentru Arnie: 
Neînvinşi la Parma: primul joc, 5 touchdown-uri, 4 
prin aer, unul la sol. O mare reuşită. Nu, sub nicio 


formă, nu voi juca arena football. Ai discutat cu cei de 
la Tampa Bay? 


125 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 13 


Palatul Bruncardo era un edificiu măreț datând din 
secolul al XVIII-lea, de pe Viale Mariotti, de unde se vedea 
râul, fiind aşezat la câteva străzi depărtare de biserică. Rick 
a parcurs distanţa aceea în zece minute. Avea Fiatul lăsat 
în siguranţă pe o stradă laterală, într-un spaţiu de parcare 
foarte potrivit, pe care nu prea era dispus să-l piardă. 

Era duminică după-amiaza, la o zi după marea victorie 
împotriva celor de la Bandits şi, deşi nu avea niciun plan 
pentru acea seară, nu avea chef să se ducă unde fusese 
convocat. În timp ce se plimba încoace şi încolo pe Viale 
Mariotti, încercând să analizeze acel pa/azzo fără să se facă 
de râs căutând disperat uşa de intrare, s-a întrebat pentru 
a nu ştiu câta oară de ce acceptase acea invitaţie. 

Sam. El îl presase, cu ajutorul lui Franco. 

În cele din urmă, a descoperit butonul soneriei, iar un 
majordom de vârstă matusalemică a apărut şi, fără să-i 
zâmbească, i-a îngăduit cam în silă să intre. Majordomul, 
îmbrăcat în frac negru, l-a examinat pe Rick imediat, ca să 
verifice dacă era îmbrăcat în mod corespunzător şi, din 
expresia lui, se părea că nu era mulţumit de ce vede. Pe de 
altă parte, Rick considera că arăta chiar elegant. Jachetă 
bleumarin-închis, pantaloni de culoare închisă, şosete, 
pantofi negri, cămaşă albă şi cravată, toate cumpărate de 
la unul dintre magazinele recomandate de Sam. Se simţea 
aproape italian. L-a urmat pe ţapul bătrân printr-un hol 
spaţios, cu tavane pe care erau pictate fresce şi cu 
pardoseală din marmură lucioasă. S-au oprit într-un salon 
lung, iar signora Bruncardo a venit în mare grabă să-l 
întâmpine pe Rick. Vorbea o engleză chinuită. O chema 
Silvia. Era atrăgătoare, machiată din greu, părând să fi 
suferit câteva operaţii estetice reuşite, foarte slabă, 
subţirimea taliei fiind accentuată de rochia neagră cu 
sclipici care stătea strânsă pe ea, de parcă ar fi fost propria 
piele. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, cu douăzeci 


126 


- JOHN GRISHAM - 


de ani mai tânără decât soţul ei, Rodolfo Bruncardo, care a 
sosit curând să strângă mâna quarterback-ului său. Rick a 
avut imediat impresia că omul îşi ţinea soţia din scurt, şi 
asta din motive întemeiate. lar femeia lăsa senzaţia că 
trebuia păzită. 

Cu un accent italian foarte evident, Rodolfo i-a zis în 
engleză că regreta nespus de mult că nu îl întâlnise pe Rick 
mai de mult. Insă afacerile îl ţinuseră departe de oraş şi aşa 
mai departe. Era un om foarte ocupat, care avea foarte 
multe treburi de rezolvat. Silvia se uita cu ochii ei mari şi 
căprui, care se lăsau uşor priviţi. Din fericire, Sam a apărut 
însoţit de Anna, astfel că i-a fost mai uşor să continue 
conversaţia. Au discutat despre victoria din ziua 
precedentă şi, lucru mai important, despre articolul apărut 
pe pagina sportivă a ziarului de duminică. Steaua NFL Rick 
Dockery îi condusese pe cei de la Panthers, care reuşiseră 
să câştige fără drept de apel în debutul de pe teren propriu, 
iar fotografia color îl înfăţişa pe Rick trecând linia de fund, 
la primul lui touchdown în zece ani de carieră. 

Rick s-a străduit să rostească doar lucrurile cuvenite. 
lubea Parma. Apartamentul şi maşina erau minunate. 
Echipa era de milioane. Abia aştepta să câştige Super Bowl- 
ul. Apoi în încăpere au intrat Franco şi Antonella, şi s-a 
desfăşurat ritualul îmbrăţişărilor. Un chelner li s-a alăturat, 
având pahare de vin rece de Prosecco. 

A fost o petrecere scurtă, cu puţini participanţi - familia 
Bruncardo, Sam şi Anna, Franco şi Antonella şi Rick. După 
băuturi şi aperitive, au plecat pe jos, doamnele în rochii 
lungi, pantofi cu tocuri înalte şi blănuri de vizon. Bărbaţii în 
costume de culoare închisă, toţi vorbind în italiană în 
acelaşi timp. Rick a păstrat o furie mocnită, blestemându-i 
pe Sam, pe Franco şi pe bătrânul Bruncardo pentru modul 
absurd în care avea să se desfăşoare acea seară. 

Găsise o carte în engleză despre regiunea Emilia- 
Romagna şi, deşi se referea cu precădere la mâncăruri şi la 
vinuri, ea cuprindea şi o secţiune destul de masivă despre 
operă. Dar lectura fusese anevoioasă. 

127 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Teatro Regio fusese construit la începutul secolului al 
XIX-lea de către una dintre fostele soţii ale lui Napoleon, 
Maria Luiza, care prefera să trăiască în Parma, pentru că 
asta o ţinea departe de împărat. Avea cinci niveluri de loje 
private, de unde se puteau vedea perfect sala, orchestra şi 
scena foarte mare. Oamenii din Parma o socotesc cea mai 
frumoasă clădire de operă din lume, şi mai consideră că 
opera s-a născut în oraşul lor. Sunt ascultători foarte atenţi 
şi critici feroce, iar un interpret care pleacă de acolo în 
ropote de aplauze poate scoate apoi nasul în lume. Insă o 
interpretare defectuoasă sau vreo notă falsă dă naştere de 
cele mai multe ori unor manifestări zgomotoase de 
dezaprobare. 

Loja familiei Bruncardo era la etajul doi, spre stânga 
scenei, cu fotolii excelente şi, în timp ce grupul s-a aşezat, 
Rick a rămas extrem de impresionat de interiorul foarte 
ornamentat şi de seriozitatea celor din jur. Publicul bine 
îmbrăcat de la parter se frământa în surdină, abia 
aşteptând începerea spectacolului. Cineva a făcut un semn 
cu mâna. Era Karl Kolberg, danezul masiv care preda la 
universitate şi încerca să joace pe post de atacant stânga 
la blocaj. În cursul meciului împotriva Bandiţilor, ratase nu 
mai puţin de cinci blocaje. Karl purta un smoching elegant, 
iar soţia lui de origine italiană arăta splendid. De sus, Rick 
avea posibilitatea de a admira femeile altfel. 

Sam stătea alături de el, dornic să-şi ajute novicele să 
îndure vizionarea primul său spectacol. 

— Oamenii ăştia sunt nebuni după operă, i-a şoptit el. 
Sunt fanatici. 

— Şi tu? l-a întrebat Rick, tot în şoaptă. 

— Merită să vii aici. Chiar dacă nu mă crezi, la Parma, 
opera se bucură de mai multă popularitate decât fotbalul 
celălalt. 

— Şi de mai multă popularitate decât Panthers? 

Sam a râs şi a salutat din cap o brunetă uimitor de 
frumoasă de la parter, care se îndrepta spre locul ei. 

128 


- JOHN GRISHAM - 


— Şi cât ţine? a întrebat Rick, comiţând astfel o gafă. 

— Câteva ore. 

— N-am putea să ieşim în timpul pauzei ca să mergem la 
cină? 

— Îmi pare rău. Cu toate că ideea ar fi superbă. 

— Nici nu mă-ndoiesc. 

Signor Bruncardo i-a întins un program de sală. 

— Am găsit unul în engleză, a zis el. 

— N-ar strica să arunci o privire, l-a sfătuit Sam. Uneori, e 
greu să urmăreşti o operă, cel puţin din punctul de vedere 
al acţiunii. 

— Eu credeam că e vorba doar despre nişte bărbaţi şi 
femei care cântă la volum maxim. 

— De câte ori ai fost la operă în lowa? 

Luminile au început să scadă în intensitate, iar 
spectatorii s-au aşezat pe locuri. Rick şi Anna aveau cele 
două strapontine cu perne de catifea, aflate chiar în partea 
din faţă a lojii, foarte aproape de balustradă, de unde scena 
se vedea perfect. În spatele lor se găseau ceilalţi. 

Anna a scos o lanternă subţire ca un creion şi a îndreptat 
lumina spre program. Apoi i-a spus încet: 

— O să vedem Othello, o operă foarte cunoscută, 
compusă de Verdi, un localnic, din Busseto. 

— E în sală? 

— Nu, a zis ea cu un zâmbet. Verdi a murit acum o sută 
de ani. Cât a trăit, a fost considerat cel mai mare 
compozitor din lume. Ai citit multe piese de Shakespeare? 

— A, sigur. 

— Bine. 

Luminile au scăzut şi mai mult. Anna a frunzărit prin 
program, apoi a îndreptat fasciculul luminos spre pagina 
patru. 

— Aici ai rezumatul acţiunii. Aruncă-ţi ochii pe el. Opera 
se cântă în italiană, desigur, şi s-ar putea să-ţi fie greu s-o 
urmăreşti. 

Rick a luat lanterna, a aruncat o privire la ceas şi a făcut 
ce i se sugerase. În timp ce citea, oamenii din public, destul 

129 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de zgomotoşi din cauza nerăbdării, s-au aşezat fiecare pe 
locul său. Când în sală s-a lăsat întunericul, în fosă a apărut 
dirijorul, care a fost întâmpinat cu ovaţii puternice. Membrii 
orchestrei s-au ridicat, apoi s-a aşezat şi au început să 
cânte. 

Cortina s-a ridicat încet, timp în care în sală s-a lăsat o 
linişte deplină. Scena era decorată foarte complicat. 
Decorul sugera insula Cipru, unde mulţimea aştepta o 
corabie, pe care urma să sosească Othello, guvernatorul 
local, care fusese plecat la război cine ştie unde, şi acum se 
întorcea victorios. Brusc, Othello a apărut pe scenă, 
cântând ceva de genul „Sărbătoriţi, sărbătoriţi”, şi întreaga 
populaţie a oraşului i s-a alăturat într-un glas. 

Rick a citit cu repeziciune, străduindu-se să nu scape 
prea mult din spectacolul ce se desfăşura în faţa lui. 
Costumele erau înzorzonate, machiajele, foarte pronunţate 
şi dramatice, iar vocile, senzaţionale. A încercat să-şi aducă 
aminte când fusese ultima oară la teatru. Cât fusese la 
Davenport, avusese o prietenă care juca unul dintre rolurile 
principale într-o piesă, dar asta se întâmplase pe vremea 
liceului, în urmă cu zece ani. O veşnicie. 

Tânăra soţie a lui Othello, Desdemona, a apărut în scena 
a treia, iar spectacolul a devenit mai interesant. 
Desdemona era de o frumuseţe uimitoare - părul negru şi 
lung, trăsături perfecte, ochi căprui-închis pe care Rick îi 
putea vedea limpede de la vreo douăzeci şi cinci de metri. 
Era delicată şi zveltă şi, întâmplător, costumul strâmt îi 
evidenția rotunjimile minunate ale trupului. 

A verificat în program şi a găsit numele ei - Gabriella 
Ballini, soprană. 

Deloc surprinzător, Desdemona a atras curând privirile 
altui bărbat, Roderigo, după care au început să apară tot 
felul de împunsături pe la spate şi urzeli. Spre sfârşitul 
actului întâi, Othello şi Desdemona au cântat un duet, un 
dialog romantic cutremurător, care le-a sunat bine lui Rick 
şi celor din loja Bruncardo, dar căruia alţi spectatori i-au 
găsit tot felul de cusururi. De la etajul cinci, unde se găseau 

130 


- JOHN GRISHAM - 


locurile ieftine, câţiva indivizi au huiduit de-a dreptul. 

Rick fusese huiduit de nenumărate ori, pe multe terenuri, 
dar nu avusese probleme în a ignora acele manifestări, 
ajutat, fără îndoială, de dimensiunile uriaşe ale stadioanelor 
de fotbal. Şi era perfect normal ca în timpul jocului să auzi 
huiduielile câtorva mii de fani. Însă într-o sală de spectacol 
plină, unde probabil existau doar o mie de locuri, cinci sau 
şase scandalagii, huiduind cu putere, reuşeau să facă 
hărmălaie cât o sută. Ce cruzime! Rick a rămas şocat de o 
asemenea purtare şi, când cortina a coborât la sfârşitul 
actului, a urmărit-o pe Desdemona ţinând cu stoicism capul 
sus, de parcă ar fi asurzit. 

— De ce au huiduit? a întrebat-o Rick pe Anna, în şoaptă. 

— Unii spectatori sunt foarte critici. A făcut un efort prea 
mare pentru anumite note. 

— S-a chinuit, zici? Mi s-a părut extraordinar. 

Şi arătase grozav. Cum de putea o femeie să fie atât de 
răpitoare? 

— Oamenilor li s-a părut că i-au scăpat câteva note. Nişte 
porci. Să ieşim în pauză. 

S-au ridicat în picioare, la fel ca şi mai toţi spectatorii, 
care se destindeau. Apoi ea l-a întrebat: 

— Ţi-a plăcut până acum? 

— A, sigur, i-a răspuns Rick şi de data asta nu minţea. 

Regia era impresionant de complicată. Şi nu auzise 
niciodată asemenea voci. Il derutaseră însă cei de la etajul 
cinci, care huiduiseră. 

— Publicul beneficiază doar de o sută de locuri, iar ele se 
află acolo, sus, i-a explicat Anna, făcând semn către tavan. 
Acolo vin şi cunoscători. Oamenii aceia iau opera în serios 
şi nu ezită să-şi arate entuziasmul sau nemulţumirea. 
Alegerea acestei soprane pentru rolul Desdemonei a stârnit 
controverse, iar ea încă nu a reuşit să convingă publicul. 

leşiseră deja din lojă şi Rick a primit un pahar de 
Prosecco, după care a trebuit să salute nişte persoane pe 
care sigur nu avea să le mai vadă vreodată. Primul act 
ţinuse patruzeci de minute, iar pauza de după, douăzeci. 

131 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Rick a început să se întrebe cât de târziu va avea parte de 
cină. 

În actul al doilea, Othello a început să o suspecteze pe 
soţia sa că îi face ochi dulci unui bărbat pe nume Cassio, iar 
acest lucru a dat naştere unui conflict de proporţii, care s-a 
desfăşurat prin cântece ametitor de frumoase, bineînţeles. 
Oamenii cei răi l-au convins pe Othello că Desdemona i-a 
fost necredincioasă, iar el, dovedind un temperament 
vulcanic, a jurat în cele din urmă să-şi ucidă soţia. 

Cortina, încă o pauză de douăzeci de minute între acte. 
„Asta chiar va dura patru ore?” s-a întrebat Rick. In fine, 
oricum dorea să o vadă în continuare pe Desdemona. lar 
dacă va mai auzi huiduieli, poate se va furişa până la etajul 
cinci şi va pocni pe careva. 

În actul trei, ea a apărut în câteva rânduri, fără să 
declanşeze vreun murmur. Acţiunile secundare se ţineau 
lanţ, iar Othello a continuat să-şi aplece urechea la oamenii 
răi, devenind tot mai convins că trebuie să o ucidă pe 
frumoasa lui soţie. După nouă ori zece scene, actul s-a 
încheiat, şi a venit din nou vremea unei pauze. 

Actul patru s-a petrecut în iatacul Desdemonei. Ea a fost 
ucisă de soţ, care şi-a dat seama curând că ea îi fusese 
totuşi credincioasă. Disperat, înnebunit de durere, dar încă 
în stare să cânte minunat, Othello a scos un pumnal 
impresionant şi s-a sinucis. S-a prăbuşit peste cadavrul 
soţiei, a sărutat-o de trei ori, apoi a murit într-un mod 
foarte dramatic. Rick a reuşit să urmărească mai totul, dar 
rareori şi-a dezlipit ochii de la Gabriella Ballini. 

La patru ore după ce se aşezase pe scaun, Rick s-a 
ridicat împreună cu publicul şi a aplaudat politicos la 
ridicările repetate ale cortinei. Când a apărut Desdemona, 
huiduielile au reapărut şi mai îndârjite, ceea ce a provocat 
reacţii de furie din partea celor aflaţi la parter sau în lojă. 
Unii au ameninţat cu pumnii ridicaţi sau prin alte gesturi, 
spectatorii s-au întors către nemulţumiţii de la galerie. 
Aceia au huiduit şi mai abitir, iar sărmana Gabriella Ballini 
s-a văzut silită să mulţumească pentru aplauze cu un 

132 


- JOHN GRISHAM - 


zâmbet crispat, de parcă nu ar fi auzit nimic. 

Rick i-a admirat curajul şi s-a declarat răpit de 
frumuseţea ei. 

Şi el, care credea că fanii de la Philadelphia erau răi... 

Sufrageria din palazzo era mai spațioasă decât tot 
apartamentul lui Rick. Pentru cina de după spectacol, li se 
alăturaseră alte şase persoane, iar oaspeţii continuau să 
discute despre Othello, opera abia vizionată. Toţi discutau 
foarte animat, în acelaşi timp, într-o italiană ameţitoare 
prin viteza pronunţiei. Până şi Sam, alt american prezent 
acolo, părea la fel de însufleţit ca şi ceilalţi. 

Rick s-a străduit să surâdă şi să se poarte ca şi cum ar fi 
fost la fel de încărcat emoţional ca şi ceilalţi. Un servitor 
amabil i-a ţinut paharul plin mai tot timpul, astfel că, până 
să termine de mâncat primul fel, devenise deja destul de 
melancolic. Se gândea doar la Gabriella, frumoasa şi 
delicata soprană, care nu se bucurase de aprecierea 
întregului public. 

Pesemne că la ora aceea era deznădăjduită, distrusă, 
gata să se sinucidă. Să cânţi atât de frumos şi de 
emoţionant, şi să nu ţi se recunoască meritele... Ce naiba, 
Rick îşi meritase huiduielile primite. Însă Gabriella, nu. 

Mai aveau să se ţină două spectacole, după care sezonul 
se încheia. Deja ameţit de vin şi cu mintea doar la 
cântăreaţă, Rick a gândit ceva de neconceput până atunci. 
Va face tot posibilul să procure un bilet, ca să se strecoare 
la încă o reprezentaţie a operei Othello. 


133 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 14 


Antrenamentul de luni a fost o încercare lipsită de orice 
vlagă de a urmări înregistrări din diferite meciuri, vreme în 
care berea a curs gârlă. Sam a oprit filmul ici şi colo, 
mârâind şi exprimându-şi nemulţumirile, dar nimeni nu 
avea chef de fotbal adevărat. Următorul lor adversar, 
Rinocerii din Milano, fusese bătut măr în ziua precedentă 
de Gladiatorii din Roma, o echipă care, de obicei, nu 
candida la Super Bowl. Aşadar, contrar dorinţei antrenorului 
Russo, între jucători s-a înstăpânit ideea că trebuiau să o 
lase mai moale, pentru că aveau să câştige fără mari 
eforturi. Dezastrul bătea la uşă. La ora 9:30, Sam i-a trimis 
pe toţi acasă. 

Rick a parcat departe de apartament, apoi a traversat 
centrul oraşului, ca să ajungă la un restaurant numit Il 
Tribunale, pe o străduţă ce pornea din strada Farini, şi 
foarte aproape de tribunalul unde poliţiştilor le plăcea să-l 
ducă mereu. Pietro îl aştepta împreună cu soţia lui, Ivana, 
care era însărcinată, lucru ce se vedea de departe. 

Jucătorii italieni îi adoptaseră foarte repede pe colegii lor 
americani. Sly spusese că asta se întâmpla în fiecare an. 
Erau onoraţi să aibă profesionişti adevăraţi în echipă şi 
voiau să se asigure că Parma se dovedea suficient de 
ospitalieră. Mâncarea şi vinul reprezentau elementele cele 
mai caracteristice oraşului. Unul după altul, cei de la 
Panthers îi invitau pe americani la cină. În unele situaţii, era 
vorba despre ospeţe îndelungi, în apartamente elegante, 
cum era cel al lui Franco, în altele, despre mese de familie, 
la care apăreau părinţi, mătuşi şi unchi. Cum fusese cazul 
lui Silvio, un tânăr cam simplu şi manifestând o predilecție 
spre jocul violent, care juca linebacker şi-şi folosea uneori 
pumnii când făcea câte un placaj; acesta locuia la o fermă 
aflată la zece kilometri de oraş. Cina dată de el, vineri 
seara, în ruinele renovate ale unui vechi castel, ţinuse 
patru ore, şi la ea participaseră douăzeci şi una de rude de 


134 


- JOHN GRISHAM - 


sânge, dintre care niciuna nu ştia o boabă de engleză, şi, 
după ce se încheiase, Rick s-a trezit pe o canapea din podul 
friguros. lar dimineaţa fusese trezit de un cocoş. 

Ulterior, Rick aflase că Sly şi Trey, care luaseră cina tot 
acolo, fuseseră conduşi spre oraş de un unchi beat, care nu 
reuşise să găsească drumul către Parma. 

Acum îi venise rândul lui Pietro. Acesta îi explicase că el 
şi Ivana aşteptau să se mute într-un apartament nou, mai 
spaţios, şi că acela în care locuiau deocamdată nu era 
potrivit defel pentru a primi oaspeţi. Şi-a cerut scuze, dar 
ţinea mult la Il Tribunale, restaurantul lui preferat din 
Parma. Lucra la o companie care vindea îngrăşăminte şi 
material semincer, iar şeful lui voia ca el să extindă 
afacerea în Germania şi în Franţa. De aceea învăţa engleza 
cu mult sârg şi-şi exersa cunoştinţele cu Rick în fiecare zi. 

Ivana nu avea o asemenea preocupare, nici nu învățase 
engleză, şi nici nu manifesta vreo dorinţă să se apuce să 
studieze tocmai acum. Nu prea era atrăgătoare, se 
îngrăşase, lucru de înţeles având în vedere că era gravidă. 
Zâmbea mai tot timpul şi uneori şoptea diverse lucruri 
către soţul ei atunci când socotea că situaţia o impunea. 

După zece minute, au apărut Sly şi Trey, care au fost 
urmăriţi cu oarecare interes de ceilalţi meseni din 
restaurant. Încă nu era ceva cu totul obişnuit să vezi negri 
la Parma. S-au aşezat la masa minusculă şi l-au ascultat pe 
Pietro exersându-şi cunoştinţele de engleză. La masă le-a 
sosit o bucată groasă de parmezan, din care se puteau 
servi cât timp hotărau ce să mănânce, şi curând le-au venit 
şi platourile cu antipasti. Au comandat lasagna, ravioli 
umpluţi cu verdeţuri şi carne tocată, ravioli înăbuşiţi în sos 
de smântână, fettuccini cu ciuperci, fettuccini cu sos de 
carne de iepure şi anolini. 

După un pahar de vin roşu, Rick a privit în jur prin sala 
destul de mică şi ochii i-au căzut pe o doamnă tânără şi 
frumoasă, care se afla la vreo şase metri depărtare. Stătea 
la masă cu un tânăr bine îmbrăcat, iar discuţia cu el nu 
părea foarte plăcută. Ca mai toate italiencele, era brunetă, 

135 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


cu toate că, aşa cum îi spusese Sly în câteva rânduri, în 
nordul Italiei nu se simţea lipsa blondelor. Ochii ei 
întunecaţi erau frumoşi şi, deşi păreau destul de jucăuşi, în 
acele momente nu arătau deloc fericiţi. Era zveltă şi de 
statură mică, îmbrăcată la modă şi... 

— Unde te uiţi? l-a întrebat Sly. 

— La fata de acolo, a zis Rick, fără să-şi dezlipească 
privirea de la ea. 

Toţi cei aflaţi la masă au întors capetele să se uite, dar 
tânăra doamnă nu a lăsat impresia că îi bagă în seamă. Era 
adâncită în conversaţia cu bărbatul de la masa ei. 

— Am mai văzut-o, a zis Rick. 

— Unde? a vrut Trey să ştie. 

— La operă, aseară. 

— Te-ai dus la operă? a făcut Sly, gata să sară în sus de 
mirare. 

— Sigur că am mers. Nu te-am văzut acolo. 

— Chiar ai fost la operă? a întrebat şi Pietro, cu admiraţie 
în glas. 

— Sigur, am văzut Othello. A fost spectaculos. Doamna 
de acolo a jucat în rolul Desdemonei. O cheamă Gabriella 
Ballini. 

Ivana a înţeles suficient din discuţia lor pentru a mai privi 
o dată la tânăra doamnă. Apoi i s-a adresat soţului ei, care 
a tradus imediat: 

— Da, ea este. 

Pietro se mândrea cu quarterback-ul echipei lui. 

— E renumită? l-a întrebat Rick. 

— Nu chiar, a spus Pietro. E o soprană bună, dar nu 
extraordinară. Apoi i-a spus acelaşi lucru soţiei, care a 
adăugat câteva comentarii. Ivana spune că trece printr-o 
perioadă mai grea. 

La masă le-au sosit salate cu roşii, iar discuţia a revenit 
la fotbal şi la felul în care se juca în America. Rick a reuşit 
să participe la conversaţie, fără s-o scape totuşi din ochi pe 
Gabriella. Nu a văzut verighetă la mâna ei, şi nici vreun inel 
de logodnă. Se părea că nu o încânta compania pe care o 

136 


- JOHN GRISHAM - 


avea la masă, dar se vedea că se cunosc bine, deoarece 
discuţia se purta cu seriozitate. Niciunul nu făcuse vreun 
gest de a atinge mâna celuilalt - de fapt, relaţia dintre ei 
părea destul de rece. 

După ce reuşise să golească pe jumătate farfuria uriaşă, 
plină cu fettuccini şi ciuperci, Rick a zărit o lacrimă 
scurgându-se încet pe obrazul Gabriellei. Cel care era la 
masă cu ea nu a făcut nicio încercare să i-o şteargă; părea 
să nu se sinchisească. Ea abia dacă se atinsese de 
mâncare. 

Sărmana Gabriella! Se vedea că avea necazuri. Duminică 
seara fusese huiduită de bestiile de la Teatro Regio, iar în 
acele momente avea o discuţie neplăcută cu prietenul ei. 

Lui Rick îi era imposibil să-şi mute privirea de la ea. 


Trebuia să se obişnuiască. Cele mai bune locuri de 
parcare apăreau între 5:00 şi 7:00 după-amiaza, când cei 
care lucrau în centrul oraşului plecau acasă. Rick conducea 
deseori pe străzi la începutul serii, aşteptând să se 
elibereze un loc pentru Fiatul său. Parcarea reprezenta un 
sport dur, iar el era foarte aproape de a cumpăra sau a 
închiria un scuter. 

După ora 10:00 seara era aproape imposibil să mai 
găsească vreun loc undeva, cât de cât aproape de 
apartament, şi devenise deja o obişnuinţă să-şi lase maşina 
la vreo zece străzi depărtare. 

Cu toate că ridicarea automobilelor parcate 
neregulamentar se practica destul de rar în oraş, el o 
păţise. Judecătorul Franco şi signor Bruncardo puteau să-l 
scoată din belea, dar Rick prefera să evite repetarea unei 
asemenea situaţii. După antrenamentul de luni, se văzuse 
silit să parcheze la nord de centru, la mai bine de un sfert 
de ceas de mers pe jos. Şi parcase într-un loc rezervat 
pentru maşinile de aprovizionare. După cina de la ll 
Tribunale, s-a grăbit să ajungă la maşină, găsind-o tot 
acolo, după care şi-a luat în serios aparent zadarnica 
sarcină de a găsi un loc de parcare ceva mai aproape de 

137 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


casă. 

Era aproape miezul nopţii când a traversat Piazza 
Garibaldi şi a început să vâneze vreun spaţiu liber între 
două maşini. Nimic. Pastele îi atârnau cam greu în stomac, 
la fel şi vinul băut. Abia aştepta să se culce. A patrulat cu 
Fiatul pe străzile înguste, toate pline de maşini de mici 
dimensiuni parcate bară la bară. În apropiere de Piazza 
Santafiora, a găsit un pasaj vechi, pe care nu-l mai văzuse. 
Spre dreapta se găsea un spaţiu liber, foarte restrâns, dar 
de ce să nu încerce? A oprit paralel cu maşina din faţa 
locului gol, şi a observat doi pietoni ce mergeau grăbiţi pe 
trotuar. A băgat în marşarier, a virat maxim dreapta şi 
aproape c-a intrat cu spatele, lovind însă bordura cu roata 
din spate. Ratase total manevra, trebuia să mai facă 
mişcarea o dată. A văzut farurile aprinse ale unei maşini ce 
se apropia, dar nu şi-a făcut griji. Italienii, îndeosebi cei 
care locuiau în centru, se arătau uimitor de răbdători. 
Parcarea era un chin pentru toţi. 

In clipa când a reieşit în stradă, s-a gândit o clipă să-şi 
caute alt loc de parcare. Cel de acolo era strâmt, şi 
pesemne că-i trebuiau mult timp şi mult efort ca să 
reuşească. Va mai face o încercare. larăşi în marşarier, viraj 
maxim şi s-a străduit să nu ia în seamă farurile maşinii ce 
ajunsese deja foarte aproape în spatele lui, dar a scăpat 
ambreiajul. Maşina a zvâcnit scurt, iar motorul i s-a înecat. 
Celălalt şofer, care conducea un BMW sclipitor, de culoare 
roşu-închis, l-a claxonat îndelung, scoțând un sunet strident 
şi foarte puternic. Maşina cuiva care nu ştie multe. Un om 
grăbit. O brută care nu se jenează să profite de portierele 
încuiate ca să claxoneze pe cineva cu probleme de parcare. 
Rick a încremenit şi, o fracțiune de secundă, s-a gândit din 
nou să se refugieze pe altă stradă. Apoi i-a sărit muştarul. A 
deschis brusc portiera, i-a făcut un semn obscen celui de la 
volanul BMW-ului şi a pornit spre maşină. Omul a continuat 
să claxoneze. Rick s-a dus până la geamul lui şi a răcnit la 
el să coboare. Individul nu a ridicat degetul de pe claxon. 
La volan se afla un individ de vreo patruzeci de ani, cu 

138 


- JOHN GRISHAM - 


costum închis, pardesiu negru şi mănuşi de şofat, tot 
negre. Nu a vrut să se uite la Rick, preferând să claxoneze 
în continuare şi să privească drept înainte. 

— leşi din maşină! a strigat Rick la el. 

Omul a continuat să claxoneze. Acum, în spatele BMW- 
ului mai apăruse o maşină, şi se apropia încă una. Fiatul nu 
putea fi ocolit, iar şoferul lui nu prea avea chef să se urce la 
volan. Hărmălaia stridentă continua. 

— Coboară din maşină! a urlat Rick din nou. 

S-a gândit la judecătorul Franco. Dumnezeu să-l apere şi 
protejeze. 

Şoferul maşinii din spatele BMW-ului s-a apucat să 
claxoneze la rându-i şi, ca să nu-l nedreptăţească, Rick i-a 
făcut şi aceluia un semn obscen. 

Oare cum avea să se sfârşească toată tevatura aceea? 

Conducătorul celei de-a doua maşini, o femeie, a coborât 
geamul şi a strigat ceva urât spre Rick. Nici el nu s-a lăsat 
mai prejos. Alte claxoane, ţipete, maşini ce se apropiau de 
pe o stradă care până în urmă cu câteva minute fusese 
pustie şi tăcută. 

Rick a auzit zgomotul făcut de trântirea unei portiere şi, 
când s-a întors, a văzut o tânără pornind Fiatul lui, dând în 
marşarier şi vârându-l perfect în spaţiul mic de parcare. O 
manevră făcută fără niciun efort, fără ciocneli şi zgârieturi, 
fără încercări repetate. Lucruri ce lui se păreau imposibile 
din punct de vedere fizic. Fiatul s-a oprit la vreo treizeci de 
centimetri de maşina din faţă şi la o distanţă similară faţă 
de cea din spate. 

BMW-ul a trecut pe lângă el cu motorul ambalat, la fel şi 
celelalte maşini. După ce au trecut, portiera Fiatului s-a 
deschis şi tânăra a coborât - Rick i-a văzut pantofii 
decupaţi şi picioarele frumoase - după care s-a îndepărtat. 
Rick s-a uitat o clipă după ea, simțind încă nervozitatea 
acelei confruntări verbale, bătăile inimii şi sângele ceva 
mai înfierbântat, pumnii încleştaţi. 

— Hei! a strigat după ea. 

Ea nu a tresărit, continuându-şi drumul netulburată. 

139 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Alo! Mulţumesc! 

Ea a continuat să se îndepărteze, pierzându-se treptat în 
întuneric. Rick a urmărit-o fără să se mişte din loc, fascinat 
de acel miracol la care tocmai asistase. Silueta ei i se părea 
cunoscută, la fel şi eleganța, părul, iar apoi, brusc, şi-a dat 
seama. 

— Gabriella! a răcnit el. 

In fond, ce avea de pierdut? Dacă nu era ea însemna că 
nu se va opri, nu? 

Insă femeia s-a oprit. 

S-a îndreptat spre ea şi au rămas faţă în faţă sub un 
felinar stradal. Nu ştia ce să-i spună, de aceea se pregătea 
să rostească o prostie, de genul „Grazie”. 

Numai că ea i-a luat-o înainte. 

— Cine eşti? 

Engleză. Şi o pronunție frumoasă. 

— Mă cheamă Rick. Sun american. Îţi mulţumesc pentru, 
ăă, ştii tu. 

Şi a făcut un semn vag în direcţia maşinii. Ea l-a privit cu 
ochi mari, blânzi şi în continuare trişti. 

— De unde-mi ştii numele? 

— Te-am văzut pe scenă seara trecută. Ai fost minunată. 

După un moment de surprindere, a urmat un zâmbet. 
Acesta era răpitor - dinţi perfecţi, gropiţe în obraji şi ochi 
sclipitori. 

— Mulţumesc! 

Cu toate acestea, Rick a avut senzaţia că ea nu obişnuia 
să zâmbească prea des. 

— In orice caz, voiam să spun, ăă, bună. 

— Bună. 

— Locuieşti prin zonă? a întrebat-o. 

— Da, pe aproape. 

— Ai timp să bem ceva? 

Încă un zâmbet. 

— Sigur. 


Bodega era ţinută de un bărbat din Ţara Galilor şi 
140 


- JOHN GRISHAM - 


atrăgea turiştii de origine engleză care se aventurau în 
Parma. Din fericire, era luni, astfel că în local domnea 
liniştea. Au găsit o masă în apropierea vitrinei. Rick şi-a 
comandat o bere, iar Gabriella, un Campari cu gheaţă, o 
băutură de care el încă nu auzise. 

— Vorbeşti foarte frumos englezeşte, i-a zis el. 

În acele momente, tot ce o privea pe ea era frumos. 

— Am trăit la Londra şase ani, după terminarea 
universităţii, i-a explicat. 

Rick a bănuit că Gabriella avea douăzeci şi cinci de ani, 
dar probabil că se apropia de treizeci. 

— Ce-ai căutat la Londra? 

— Am studiat la London College of Music, după care am 
lucrat la Royal Opera. 

— Eşti din Parma? 

— Nu, din Florenţa. lar tu, domnule... 

— Dockery. E un nume irlandez. 

— Eşti din Parma? 

Amândoi au râs, reuşind să mai alunge starea de 
încordare. 

— Nu, am crescut în lowa, în Vestul mijlociu. Ai fost 
vreodată în SUA? 

— De două ori, în turneu. Ara văzut majoritatea oraşelor 
mari. 

— Şi eu la fel. Am făcut şi eu un fel de turneu. 

Rick alesese cu bună ştiinţă o masă rotundă, pentru că 
era mai mică. Stăteau aproape, cu băuturile în faţă şi cu 
genunchii nu prea îndepărtați, amândoi străduindu-se să 
pară relaxaţi. 

— Ce fel de turneu? 

— Joc fotbal ca profesionist. Cariera mea nu merge prea 
bine, de aceea, în sezonul ăsta sunt la Parma, unde joc la 
echipa Panthers. 

Bănuia că şi cariera ei se afla într-un impas, de aceea nu 
l-a deranjat să fie cât se putea de sincer. Şi ochii ei îl 
încurajau în acea încercare de sinceritate. 

— Panthers? 

141 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Da, există şi-n Italia o ligă profesionistă de fotbal 
american. Puţină lume ştie de ea, aşa că mai toate echipele 
sunt din nord - Bologna, Milan, Bergamo şi alte oraşe. 

— N-am auzit de asta. 

— Fotbalul american nu e prea apreciat aici. Ştii şi tu 
doar, Italia e ţara fotbalului de alt fel. 

— A, sigur. Părea să nu manifeste niciun entuziasm faţă 
de fotbal. A sorbit din lichidul roşiatic aflat în pahar. De 
câtă vreme te afli aici? 

— De trei săptămâni. Dar tu? 

— Din decembrie. Sezonul se încheie peste o săptămână, 
după care mă întorc la Florenţa. 

S-a uitat cu tristeţe într-o parte, semn că nu o prea 
trăgea aţa la Florenţa. Rick a băut din bere şi s-a uitat cu 
un aer absent la o ţintă de darts de pe un perete. 

— Te-am văzut la masă în seara asta, a zis el. La Il 
Tribunale. Erai cu cineva. 

Un surâs forţat, apoi: 

— Da, acela era Carletto, prietenul meu. 

Încă o pauză, semn că Rick nu ţinea să continue discuţia 
pe acea temă. Dacă ea voia să vorbească despre amicul ei, 
nu avea decât. 

— Şi el e din Florenţa. Suntem împreună de şapte ani. 

— O veşnicie. 

— Da. Tu ai pe cineva? 

— Nu. N-am avut niciodată o prietenă de durată. Am 
cunoscut multe fete, dar nimic serios. 

— De ce nu? 

— Greu de zis. Mi-a plăcut să rămân singur. Pare firesc 
atunci când eşti sportiv profesionist. 

— Şi unde ai învăţat să conduci? n-a rezistat ea, ceea ce 
i-a făcut pe amândoi să râdă. 

— N-am avut niciodată o maşină cu schimbător de 
viteze, a recunoscut el. Se vede că tu ai condus aşa ceva. 

— Şofatul e altfel aici, la fel şi parcarea. 

— Eşti superbă la parcări şi la cântat. 

— Îţi mulţumesc, a zis ea, cu un zâmbet frumos, după 

142 


- JOHN GRISHAM - 


care a tăcut şi a sorbit din pahar. Eşti amator de operă? 

„Acum sunt”, a fost el cât pe ce să spună. 

— Seara trecută a fost prima oară şi mi-a plăcut, mai ales 
când erai tu pe scenă, ceea ce nu s-a întâmplat suficient de 
des. 

— Ar trebui să mai vii o dată. 

— Când? 

— Avem spectacol miercuri, iar duminică va fi ultima 
reprezentaţie a sezonului. 

— Duminică jucăm la Milano. 

— Îţi pot procura un bilet pentru miercuri. 

— S-a făcut. 

Bodega închidea la ora două dimineaţa. Rick s-a oferit să 
o conducă acasă, iar ea a acceptat imediat. Apartamentul 
de hotel era pus la dispoziţie de impresarul ei. Era aproape 
de râu, la câteva intersecţii de Teatro Regio. 

Şi-au luat rămas-bun zâmbind şi cu promisiunea de a se 
întâlni a doua zi. 


S-au întâlnit să ia prânzul şi, având în faţă salate uriaşe şi 
clătite, au stat de vorbă timp de două ore. Programul ei nu 
se deosebea prea mult de al lui - un somn bun noaptea, 
cafea şi dejun dimineaţa târziu, o oră sau două la sală, apoi 
o oră sau două de muncă. Atunci când nu aveau spectacol, 
interpreţii de operă trebuiau să se adune pentru a face 
repetiţii. Antrenament. La fel ca la fotbal. Rick a avut 
impresia că o soprană care se străduia să facă o carieră 
câştiga mai mult decât un quarterback rătăcitor care se 
străduia, dar nu cu mult mai mult. 

Numele lui Carletto nu a apărut niciodată în conversaţie. 

Au discutat despre carierele lor. Ea începuse să cânte din 
adolescenţă, la Florenţa, unde încă locuia mama ei. Tatăl ei 
murise. La vârsta de şaptesprezece ani, a început să 
câştige premii şi avusese numeroase audiții. Vocea i se 
dezvoltase de timpuriu şi nutrise visuri mari. Muncise 
intens la Londra şi primise un rol după altul, dar apoi 
apăruseră barierele naturale, moştenirea genetică devenise 

143 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


un fel de frână, astfel că mergea înainte, înțelegând că 
vocea ei atinsese un nivel pe care nu-l putea depăşi. 

Rick fusese huiduit de atâtea ori, încât ajunsese să se 
înveţe cu asta. Dar să ajungi huiduit pe scena unei opere i 
se părea nefiresc de crud. Ar fi vrut să i se dea o explicaţie, 
dar nu ţinea să deschidă acel subiect. În schimb, a pus 
întrebări despre Othello. Dacă avea să urmărească din nou 
acea operă, dorea să înţeleagă totul. De aceea, cât a ţinut 
prânzul, au disecat opera pe îndelete. Nu era nicio grabă. 

După cafea, au ieşit la plimbare şi au găsit un chioşc cu 
îngheţată. Când şi-au luat rămas-bun, Rick s-a dus direct la 
sală, unde a tras de fiare două ore, transpirând generos, 
gândindu-se doar la Gabriella. 


144 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 15 


Din cauza unui antrenament neprevăzut al echipei de 
rugbi, care folosea acelaşi teren, pregătirea de miercuri a 
început la şase seara şi s-a dovedit a fi mai nefericită decât 
aceea de luni. Pe o ploaie măruntă şi rece, jucătorii de la 
Panthers au petrecut jumătate de oră făcând sprinturi şi 
mişcări neinspirate de încălzire, iar după ce au încheiat, 
terenul era deja prea desfundat ca să mai încerce şi 
altceva. S-au grăbit până la ultimul să revină în vestiar, 
unde Alex a pregătit aparatura video pentru o vizionare, iar 
antrenorul Russo a încercat să-şi convingă elevii să ia în 
serios meciul cu Milan Rhinos, o echipă în plină evoluţie, 
care jucase sezonul precedent în divizia a doua. Numai că, 
din acest motiv, cei de la Panthers se simțeau perfect 
îndreptăţiţi să-i trateze drept adversari nedemni de ei. 
Jucătorii au aruncat glume şi ironii la adresa lor, timp în 
care Sam a derulat caseta. In cele din urmă, au revenit la 
imagini cu jocul lor împotriva celor de la Napoli. La început, 
antrenorul s-a referit la o serie de blocaje ratate de linia 
ofensivă, astfel că, la scurtă vreme după aceea, Nino se 
luase la hartă cu Franco. Paolo, cel care studiase în Texas şi 
juca pe postul de apărător stânga, s-a simţit ofensat de 
ceva spus de Silvio, un linebacker, şi dispoziţia tuturor s-a 
schimbat în rău. Impunsăturile critice au devenit mai acide 
şi nu au iertat pe nimeni. Tonul ironiilor a căpătat nuanţe 
mai aspre. Alex, care se ocupa acum de italieni, a lansat 
critici devastatoare împotriva tuturor. 

Rick s-a ghemuit mai bine în dulapul ce-i slujea drept 
scaun, dar a rămas atent la ceea ce făcea Sam. Acesta voia 
să semene zâzanie, nemulțumiri între jucători, emoţii 
puternice. Deseori, o şedinţă de antrenament neplăcută ori 
o sesiune plictisitoare de vizionări putea fi productivă. 
Jucătorii echipei se leneviseră şi deveniseră prea siguri pe 
ei. 

Când s-au aprins luminile, Sam le-a spus tuturor să se 


145 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


ducă acasă. Cât au făcut duş şi s-au schimbat, jucătorii au 
discutat mai puţin între ei decât o făceau de regulă. Rick a 
plecat de la stadion şi s-a dus drept la apartamentul său. A 
îmbrăcat cele mai bune haine italieneşti pe care le avea, iar 
la ora opt fix se afla în Teatro Regio, pe un fotoliu din 
rândul al cincilea de la orchestră. Acum cunoştea Othello 
aproape pe de rost. Gabriella îi explicase totul. 

A îndurat actul întâi, fără Desdemona, până în scena a 
treia, când ea a apărut delicată pe scenă şi a început să se 
umilească, târându-se la picioarele soţului ei, dementul 
Othello. Rick a urmărit-o cu atenţie şi, în aceeaşi clipă, în 
vreme ce Othello perora ceva cu glas puternic, ea s-a uitat 
spre rândul al cincilea, ca să vadă dacă el se afla acolo. 
După aceea, ea a început să cânte în duet cu Othello, iar 
curând primul act s-a terminat. 

Rick a aşteptat o secundă, poate două, după care a 
început să aplaude. Femeia corpolentă din dreapta lui s-a 
arătat întâi mirată, apoi i-a urmat exemplul. Soţul ei a 
procedat la fel, iar aplauzele firave s-au întețit. Cei înclinați 
să huiduiască au fost luaţi prin surprindere, astfel că, brusc, 
grosul publicului a socotit că Desdemona merita o 
apreciere mai bună decât aceea de care avusese parte 
până atunci. Căpătând curaj, şi cum oricum nu-i păsa prea 
mult de ceilalţi spectatori, Rick a rostit un „Bravo!” 
răsunător. Un domn aflat cu două rânduri în spatele lui, 
neîndoielnic la fel de fermecat de frumuseţea Desdemonei, 
l-a imitat. Alţi spectatori, la fel de generoşi şi de buni la 
suflet, au rostit în cor: „Bravo”, iar cât cortina a coborât, 
Gabriella a rămas în centrul scenei, cu ochii închişi, dar cu 
un zâmbet vizibil pe buze. 

La ora 1:00, se aflau din nou în bodega galezului, unde îşi 
luaseră ceva de băut şi discutau despre operă şi fotbal. 
Spectacolul cu Othello, de încheiere a stagiunii, avea să fie 
duminică, zi în care Panthers se deplasau la Milano, ca să 
dea piept cu cei de la Rhinos. Ea ar fi vrut să vadă un meci, 
iar Rick a convins-o să rămână în Parma încă o săptămână. 


146 


- JOHN GRISHAM - 


Avându-l ca ghid pe Paolo, cel care studiase la Texas 
A&M, în seara de vineri, după încheierea antrenamentului, 
cei trei americani au prins trenul de 10:05 către Milano. 
Restul jucătorilor se aflau la Polipo, unde participau la 
petrecerea săptămânală cu pizza. 

Căruciorul cu băuturi s-a oprit în dreptul lor, iar Rick a 
cumpărat patru cutii de bere, primul rând dintr-o serie 
întreagă de rânduri. Sly a zis că el nu prea bea, pentru că 
nici soţia lui nu agrea un asemenea obicei, dar în acele 
momente ea se afla în Denver, foarte, foarte departe. Pe 
măsură ce se înnopta, nevasta avea să se îndepărteze şi 
mai mult. Trey a zis că prefera să bea bourbon, dar se 
mulțumea şi cu bere. Paolo părea dispus să golească şi un 
butoi. 

O oră mai târziu, trenul pătrunsese în zona iluminată a 
uriaşului oraş. Paolo susţinea că ştie bine Milano şi, ca un 
băiat de la ţară ce era, se vedea că îl atrăgea ideea de a 
petrece un sfârşit de săptămână într-un mare oraş. 

Trenul s-a oprit în adevărata peşteră numită Milano 
Centrale, cea mai mare gară din Europa, un spaţiu care îl 
speriase de-a binelea pe Rick în urmă cu o lună, când 
trecuse pe acolo în drum spre Parma. S-au îngrămădit într- 
un taxi şi s-au dus la hotel. Paolo se ocupase de acest 
amănunt. Hotărâseră să tragă la un hotel decent, nu prea 
scump, aflat însă într-un cartier recunoscut pentru viaţa de 
noapte. Nu-i interesa o excursie în inima vechiului Milano. 
Nu-i atrăgea istoria ori arta. Sly se săturase de câte 
catedrale, biserici şi străzi pietruite văzuse până atunci. S- 
au cazat la hotelul Johnny, din partea de nord-vest a 
oraşului. Era un hotel administrat de o familie, cam fără haz 
şi având camere mici. Camere duble - Sly şi Trey într-una, 
iar Rick şi Paolo în cealaltă. Paturile înguste nu erau prea 
depărtate unul de celălalt, iar Rick, în timp ce despacheta 
grăbit bagajul, s-a gândit ce s-ar întâmpla dacă amândoi 
ocupanţii camerei şi-ar găsi fete pentru o noapte. 

Prima grijă, cel puţin pentru Paolo, era mâncarea, deşi 
americanii s-ar fi mulţumit şi cu câte un sendviş înghiţit în 

147 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


grabă. Susţinând că voia să facă o pauză după atâtea paste 
mâncate la Parma, a ales un local numit Quattro Mori, 
renumit pentru felurile din peşte. Au mâncat ştiucă 
proaspăt prinsă în Lacul Garda şi biban din Lacul Como, dar 
principala atracţie a reprezentat-o un lin la cuptor umplut 
cu pâine, parmezan şi pătrunjel. Bineînţeles, Paolo prefera 
o masă cumsecade, cu vin servit pe îndelete, urmată de 
desert şi de cafea. Americanii însă abia aşteptau să ia 
barurile la rând. 

Primul a fost un local cunoscut sub numele de discopub, 
o bodegă tipic irlandeză unde, după servirea mesei, toată 
lumea dansa. Ei au sosit acolo în jur de două dimineaţa, 
când localul se cutremura de muzica chinuită a unei trupe 
britanice de punk, iar sute de tineri şi tinere se agitau 
nebuneşte în ritmul melodiilor. Au golit câteva beri şi au 
încercat să agate fete. Necunoaşterea limbii s-a dovedit 
însă un obstacol de netrecut. 

Au vizitat apoi un club cu oarece pretenţii, ceva mai 
scump, unde intrarea era zece euro, dar Paolo cunoştea pe 
cineva care ştia pe altcineva, aşa că au scăpat de taxa de 
intrare. Au găsit o masă la etaj şi au urmărit de acolo trupa 
şi mulţimea ce dansa pe podium. Li s-a adus o sticlă de 
votcă daneză şi patru pahare cu gheaţă, iar seara a luato 
altă turnură. Rick a scos cartea de credit şi a plătit băutura. 
Sly şi Trey nu prea erau în bani, la fel şi Paolo, cu toate că 
se străduia să nu dea asta de înţeles. lar Rick, la cele 
douăzeci de mii de euro pe an, se arăta foarte încântat să 
se dea mare. Paolo a dispărut câteva minute şi a revenit cu 
trei fete, italience, foarte atrăgătoare, care se declaraseră 
dispuse ca măcar să-i salute pe americani. Una dintre ele 
vorbea stricat englezeşte, dar, după câteva minute de 
discuţie stângace, ele au revenit la italiană, preferându-l pe 
Paolo, astfel că americanii au rămas pe margine. 

— Cum să agăţi fete dacă ele nu ştiu engleză? l-a 
întrebat Rick pe Sly. 

— Soţia mea vorbeşte englezeşte. 

Apoi Trey a condus-o pe una dintre fete pe ringul de 

148 


- JOHN GRISHAM - 


dans. 

— Fetele astea din Europa, a zis Sly, se cam feresc de 
negri. 

— Cred că e cumplit. 

După o oră, italiencele au plecat. Votca se terminase. 

Petrecerea a început abia după ora 4:00 dimineaţă, când 
au nimerit într-o berărie bavareză foarte aglomerată, unde 
pe scenă cânta o trupă reggae. Engleza era limba 
dominantă - acolo se aflau mulţi studenţi americani şi 
persoane peste douăzeci de ani despre care era greu de 
spus cu ce se ocupau. In timp ce venea de la bar cu patru 
halbe de bere, Rick s-a trezit încolţit de un grup de femei 
din sud, cel puţin aşa i s-a părut lui după accentul lor. 

— Din Dallas, a spus una dintre ele. 

Erau agente de turism, toate în jur de treizeci de ani şi 
probabil căsătorite, deşi Rick nu a văzut nicio verighetă pe 
degetul vreuneia dintre ele. Rick a pus berile pe o masă şi 
le-a oferit de băut. La naiba cu colegii lui de echipă! Adio 
fraternitate. Câteva secunde mai târziu, dansa cu Beverly, 
o roşcată puţin supraponderală, care avea o piele 
catifelată; femeia dansa lipită de el. Ringul de dans era 
aglomerat, astfel că era aproape imposibil să nu se 
ciocnească de alte perechi, iar ca să rămână aproape, 
Beverly îl strângea pe Rick în braţe. După strângeri şi 
pipăieli insistente, între două cântece, ea i-a sugerat să se 
retragă într-un colţ unde să rămână singuri, departe de 
concurente. Se agăţase bine de el şi nu era dispusă să-i 
dea drumul cu una, cu două. 

Rick s-a uitat în jur, dar n-a văzut nici urmă de 
coechipieri. 

A reuşit să o conducă înapoi la masă, unde colegele ei de 
agenţie încercau să atragă bărbaţi. A dansat cu una dintre 
ele, Lisa din Houston, al cărei fost soţ fugise cu partenera 
de firmă, şi aşa mai departe. Îl cam plictisea cu povestea 
ei, astfel că, între cele două, o prefera pe Beverly. 

Paolo a apărut pe neaşteptate ca să vadă ce mai face 
quarterback-ul lui şi, cu engleza lui având accent italian, le- 

149 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


a fermecat pe doamne, depănându-le o grămadă de 
minciuni uluitoare. El şi Rick erau jucători renumiţi de rugbi 
de la Roma, care călătoreau prin lume cu echipa lor, 
câştigau milioane şi trăiau în stil mare. Lui Rick rareori i se 
întâmpla să mintă pentru a atrage vreo fată; pur şi simplu, 
nu era nevoie. Dar îl amuza să-l vadă pe italian cum turna 
la minciuni, cucerind femeile. 

Sly şi Trey plecaseră, aşa i-a spus Paolo, când Rick s-a 
mutat la altă masă. Dispăruseră cu două blonde care 
vorbeau engleză, dar cu un accent ciudat. Pesemne 
irlandeze, aşa credea el. 

După cel de-al treilea dans ori poate al patrulea, Beverly 
l-a convins să plece împreună, alegând o ieşire mai puţin 
folosită, ca să evite întâlnirea cu amicele ei. Au mers pe jos 
câteva intersecţii, s-au rătăcit, după care au găsit un taxi. 
S-au pipăit vreme de zece minute pe bancheta din spate, 
până au ajuns la hotelul Regency. Camera ei era la etajul 
cinci. Când a tras draperiile, Rick a văzut prima geană a 
zorilor. 


A reuşit să deschidă un ochi la începutul după-amiezii şi 
primul lucru pe care l-a văzut au fost nişte unghii date cu 
ojă roşie; aşa şi-a dat seama că Beverly încă dormea. A 
închis la loc respectivul ochi şi s-a lăsat în voia lenei. Când 
s-a trezit a doua oară, capul îl durea ceva mai tare. Beverly 
nu mai era în pat, ci la duş, iar vreme de câteva minute, 
Rick s-a gândit cum să scape de acolo. 

Cu toate că despărţirea şi urările de rămas-bun, cu 
senzaţia de jenă bine-cunoscută, aveau să se rezolve 
repede, detesta totuşi acea situaţie. Niciodată nu se simţise 
în largul lui în asemenea cazuri. Merita să spună atâtea 
minciuni ca să-şi găsească o parteneră de sex? „Hei, a fost 
grozav, dar acum trebuie s-o iau din loc.” „Sigur, o să-ţi 
telefonez eu.” 

De câte ori i se întâmplase oare să deschidă ochii, 
încercând să-şi amintească numele fetei, locul unde o 
cunoscuse, anumite detalii privind întâmplările de peste 

150 


- JOHN GRISHAM - 


noapte, ocazia extraordinară care îi făcuse să ajungă în 
acelaşi pat? 

Se auzea apa de la duş. lar hainele lui zăceau pe jos, 
lângă uşă. 

Brusc, s-a simţit mai bătrân, nu neapărat mai matur, ci 
mai degrabă plictisit de rolul burlacului care sare în orice 
pat îi iese în cale. Toate femeile lui fuseseră uşor de 
înlocuit, începând cu simpaticele majorete din colegiu şi 
sfârşind cu necunoscuta asta din acest oraş necunoscut. 

Fațada de mascul şi de jucător faimos de fotbal se cam 
năruise. lar asta se întâmplase la Cleveland, odată cu 
ultimul meci jucat acolo. 

S-a gândit la Gabriella, apoi s-a străduit să şi-o scoată din 
minte. Cât de ciudat era să se simtă vinovat când se afla în 
acel pat, ascultând apa şiroind peste trupul unei femei al 
cărei nume de familie nici măcar nu-l auzise... 

S-a îmbrăcat repede şi a aşteptat. Zgomotul apei a 
încetat, iar Bev a apărut în halatul de baie pus la dispoziţie 
de hotel. 

— Uite că te-ai trezit, a zis ea, cu un zâmbet forţat. 

— În sfârşit, a spus el, rămas în picioare şi abia aşteptând 
să scape de acolo. Spera ca ea să nu se cramponeze de el, 
vrând să meargă undeva la un pahar sau la masă, ca să 
revină pentru încă o noapte. Trebuie să plec, a adăugat. 

— Pe curând, a zis ea, după care s-a întors brusc în baie 
şi a închis uşa. S-a auzit şi siguranţa pusă la uşă. 

Minunat. Ajuns în hol, a tras concluzia că Beverly era 
căsătorită şi, pesemne, se simţea mult mai vinovată decât 
el. 

La o bere cu pizza, cei patru amici au încercat să alunge 
mahmureala şi să compare aventurile avute peste noapte. 
Spre surprinderea sa, lui Rick i s-a părut prostească acea 
discuţie despre femei. 

— Aţi auzit de regula celor patruzeci şi opt de ore? i-a 
întrebat el şi, fără să mai aştepte răspunsul lor, a continuat: 
E foarte obişnuită în fotbalul profesionist. Fără băutură cu 
patruzeci şi opt de ore înainte de meci. 

151 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Dar meciul nostru e peste douăzeci de ore, a spus 
Trey. 

— Am sărit-o şi pe asta, a spus Sly, luând o înghiţitură 
bună de bere. 

— Eu vă sfătuiesc să o lăsaţi moale în seara asta, a zis 
Rick. 

Ceilalţi trei au dat din cap, dar nu cu multă convingere. 
Au găsit apoi o bodegă disco şi au jucat darts vreme de o 
oră, timp în care localul s-a umplut, iar o orchestră şi-a 
acordat instrumentele într-un colţ. Brusc înăuntru au dat 
năvală studenţi germani de colegiu, majoritatea fete, mai 
toate părând pregătite să facă o noapte lungă. Au uitat de 
darts şi au trecut la dans. 

Apoi au uitat o mulţime de alte lucruri. 


Fotbalul american era şi mai puţin apreciat la Milano 
decât la Parma. Cineva spusese că la Milano trăiau în jur de 
100.000 de americani, dar, în mod evident, majoritatea 
urau acel sport. La ora începerii meciului, pe stadion 
veniseră doar câteva sute de suporteri. 

Cei de la Rhinos jucau pe un vechi teren de fotbal care 
avea câteva sectoare cu tribune metalice. Echipa se 
chinuise ani de zile în Serie B, iar în acel sezon reuşise 
promovarea. Pentru cei de la Panthers, reprezentau în mod 
normal o pradă uşoară, ceea ce nu explica deloc faptul că 
milanezii conduceau cu douăzeci de puncte după două 
sferturi. 

Prima jumătate a meciului a reprezentat un adevărat 
coşmar pentru Sam. Aşa cum anticipase, jucătorii erau fără 
chef şi vlagă, astfel că, indiferent cât ar fi răcnit la ei, nu 
reuşea să-i motiveze. După patru sprinturi cu mingea, Sly 
rămăsese pe tuşă, gâfâind şi abia trăgându-şi sufletul. 
Franco scăpase mingea în prima sa încercare de cursă, 
care rămăsese de altfel şi unica. lar marele lor quarterback 
i se păruse cam lent, trimițând pase ce nu puteau fi prinse. 
Două asemenea pase fuseseră chiar interceptate de safety- 
ul celor de la Rhinos. Rick bâlbâise apoi o minge şi refuzase 

152 


- JOHN GRISHAM - 


să alerge cu ea. Îşi simţea picioarele ca de plumb. 

Când echipa ieşea de pe teren pentru timpul de odihnă, 
Sam s-a dus după Rick. 

— Eşti mahmur? l-a întrebat, cam tare sau suficient de 
tare pentru ca şi restul echipei să poată auzi. De când eşti 
la Milano? Ai stat aici tot weekendul? Ai băut toate zilele 
astea? Arăţi ca dracu’ şi joci ca un rahat, să ştii! 

— Mulţumesc, şefu', a zis Rick, încă alergând. 

Sam a alergat cot la cot cu el, iar italienii s-au dat la o 
parte din calea lor. 

— Se presupune că le eşti căpitan, corect? 

— Am înţeles, domnule antrenor. 

— Şi apari cu ochii încercănaţi şi mahmur, de nu eşti în 
stare să dai nicio pasă ca lumea. Mi se face greață, să ştii! 

— Mulţumesc, şefu'! 

Odată ajunşi în vestiar, Alex Olivetto a preluat ştafeta şi 
le-a vorbit italienilor fără menajamente, lucru deloc plăcut. 
Mulţi dintre jucători s-au holbat urât la Rick şi la Sly, care 
scrâşnea din dinţi, chinuindu-se să scape de greață. Trey 
nu comisese erori grave, dar nici nu reuşise ceva 
spectaculos. Până în acel moment, Paolo reuşise să 
supravieţuiască ascunzându-se în învălmăşeala care se isca 
de fiecare dată pe linia de angajare. 

Prin minte i-a trecut fulgerător o amintire. Rezerva de 
spital din Cleveland, când urmărise reportajul de pe ESPN şi 
dorise să întindă mâna către punga cu perfuzii şi să 
deschidă de tot valva, pentru ca Vicodinul să-i intre în 
sânge şi să-l scape de toate necazurile. 

Unde erau toate chimicalele acelea când avea nevoie de 
ele? Şi de ce anume iubea acel sport? 

După ce Alex s-a săturat să-i admonesteze, Franco le-a 
cerut antrenorilor să iasă din vestiar, lucru pe care aceştia 
l-au făcut cu un aer de uşurare. Apoi judecătorul s-a 
adresat colegilor de echipă. Fără să ridice glasul, i-a rugat 
să facă un efort ceva mai mare. Aveau suficient timp. lar 
cei de la Rhinos erau sub ei ca valoare. 

Toate acestea, spuse în italiană, dar Rick a priceput 

153 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


mesajul. 

Revenirea lor în meci a avut o desfăşurare dramatică, 
terminându-se din păcate înainte de a fi început cu 
adevărat. În cel de-al doilea atac, din a doua jumătate, Sly 
a ţâşnit prin linia de apărători şi a alergat şaizeci şi cinci de 
yarzi, reuşind un touchdown nesperat. Însă când a ajuns în 
end zone, era terminat fizic. Abia a reuşit să ajungă la tuşă, 
unde s-a prăbuşit în spatele băncii pe care stăteau 
rezervele, unde a vărsat tot ce vârâse în el peste weekend. 
Rick a auzit icnetele lui, dar nu a întors capul spre margine. 

Se aruncase un steag galben, iar după o serie de 
consultări între arbitri, atacul s-a reluat. Nino comisese o 
infracţiune, trăsese de mască un linebacker, apoi îi trântise 
şi un genunchi în vintre. Nino a fost eliminat, iar acest lucru 
i-a făcut pe cei de la Panthers să ia foc, însă nici jucătorii de 
la Rhinos nu au rămas imperturbabili. Injurăturile şi 
provocările au atins un nivel insuportabil, iar Rick a ales un 
moment nepotrivit ca să facă o fentă şi să pornească în 
alergare cu mingea. Cucerise cincisprezece yarzi şi, ca să-şi 
dovedească determinarea, a pus capul în pământ şi a 
continuat alergarea, în loc să iasă cu mingea în tuşă. A fost 
doborât de jumătate din apărătorii celor de la Rhinos. S-a 
întors cu un mers chinuit până la linia de angajare stabilită 
de arbitri şi a indicat o schemă în care mingea îi era pasată 
direct lui Fabrizio. Noul centru, un jucător de patruzeci de 
ani pe nume Sandro, a bâlbâit snap-ul, mingea a scăpat 
dintre jucători, iar Rick a reuşit să se culce peste ea. Un 
adversar furios şi greu cât o piatră de moară s-a aruncat 
peste el, parcă voind să-l îngroape. La al treilea down 
pentru paisprezece yarzi, Rick i-a aruncat o pasă puternică 
lui Fabrizio. Ghiuleaua a fost mult prea tare, iar mingea l-a 
lovit pe puşti în cască, motiv pentru care el şi-a scos-o şi a 
zvârlit-o plin de nervi spre Rick, după care s-au schimbat 
liniile. 

Apoi Fabrizio a părăsit şi terenul, pornind în fugă spre 
vestiar. 

Fără alergări cu mingea şi fără să reuşească pase utile, 

154 


- JOHN GRISHAM - 


ofensiva organizată de Rick nu prea avea de ales. Franco 
încerca uneori să străpungă blocajele, terminând strivit sub 
un morman de jucători, dar acela era un eroism inutil. 

Spre sfârşitul celui de-al patrulea sfert, când erau 
conduşi cu 34-0, Rick stătea izolat pe bancă şi se uita la 
apărători cum se luptau plini de curaj ca să salveze 
aparențele. Pietro şi Silvio, cei doi linebacker-i pe care-i 
considera smintiţi, se băteau ca nişte turbaţi şi răcneau la 
defensivă să doboare pe oricare dintre adversarii cu 
mingea. 

Rick nu-şi amintea să se mai fi simţit atât de jenat de 
vreun sfârşit de meci. La ultima posesie a mingii a fost 
chemat pe banca de rezerve. 

— Mai odihneşte-te, i-a şuierat Sam. 

Alberto a intrat în locul lui să joace quarterback. Acel 
drive a făcut zece atacuri, care au luat patru minute. 
Franco se zbătea în mijlocul liniei de atac, iar Andreo, 
înlocuitorul lui Sly, a încercat o lansare cu fente în stânga şi 
în dreapta, lente, dar dovedind o hotărâre îndârjită. jucând 
doar din mândrie, cei de la Panthers au marcat în cele din 
urmă când mai erau zece secunde de joc; Franco forţase 
prin zidul alcătuit de apărători şi pătrunsese în end zone: 
touchdown. Încercarea pentru extrapunct a fost blocată de 
adversari. 

Călătoria cu autobuzul până acasă a fost lentă, într-o 
atmosferă de înmormântare. Lui Rick i s-a rezervat un 
scaun separat, astfel că a suferit de unul singur. Antrenorii 
au stat în faţă, fierbând în suc propriu. Cineva care ştia să 
se folosească de telefonul mobil a aflat ştirea că Bergamo îi 
învinsese pe cei din Napoli acasă, cu 42-7, iar asta le-a 
stricat ziua cu totul. 


155 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 16 


Din fericire, Gazzetta di Parma apărută luni nu a făcut 
nicio menţiune despre meci. Sam a citit pagina de sport 
încă de dimineaţă şi s-a simţit măcar o dată fericit că 
fotbalul american devenise neimportant, înghiţit de sportul- 
rege în Italia. Cât a stat în maşina parcată în faţa hotelului 
Palace Maria Luigia, aşteptându-i pe Hank şi pe Claudelle 
Withers din Topeka, a frunzărit ziarul. Îşi petrecuse şi 
sâmbăta precedentă cu ei, arătându-le atracțiile de pe 
valea râului Po, iar acum, aceştia voiau să vadă mai multe. 

Păcat că nu le fusese ghid şi duminică, pentru că astfel 
ar fi scăpat de deplasarea la Milano. Brusc, telefonul lui a 
sunat. 

— Da. 

— Sam, sunt Rick. 

Sam a simţit un gol în stomac, închipuindu-şi că se 
întâmplase ceva urât de tot, apoi a întrebat: 

— Ce-ai păţit? 

— Unde eşti? 

— Azi lucrez ca ghid. De ce? 

— Ai un minut liber? 

— Nu, azi lucrez, n-ai auzit ce-am zis? 

— Bine, dar unde eşti? 

— În faţă la hotelul Palace Maria Luigia. 

— Ajung acolo în cinci minute. 

Câteva minute mai târziu, Rick şi-a făcut apariţia, 
alergând hotărât şi transpirat de parcă ar fi gonit vreme de 
o oră. Sam a coborât fără chef din maşină şi s-a rezemat de 
bara de protecţie. 

Rick a ajuns în dreptul maşinii, s-a oprit pe trotuar, a 
respirat adânc de câteva ori, după care, prefăcându-se că 
admiră automobilul, a zis: 

— Frumoasă maşină! 

Sam nu prea avea chef de vorbă, astfel că i-a răspuns: 

— E închiriată. 

156 


- JOHN GRISHAM - 

Încă o inspiraţie adâncă şi un pas înainte. 

— Îmi pare rău pentru cele petrecute ieri, a spus Rick, 
privindu-l drept în ochi pe antrenor. 

— Poate că pentru tine totul e o distracţie, a mormăit 
Sam. Dar pentru mine, e o slujbă. 

— Ai tot dreptul să fii supărat. 

— A, bravo! 

— N-o să se repete. 

— Chiar te rog! Dacă mai apari la vreun meci într-o 
asemenea stare, o să freci banca de rezerve. Prefer să 
pierd cu Alberto în teren şi cu puţină demnitate decât să 
pierd cu o primadonă care suferă de mahmureală. Ai fost 
dezgustător. 

— Aşa. Continuă. Mi-o merit. 

— leri n-ai pierdut doar un meci. Ţi-ai pierdut echipa. 

— Dar nici ei nu prea erau dispuşi să joace. 

— Adevărat, dar asta nu te scuteşte de răspundere. Tu 
eşti cheia jocului, fie că-ţi place asta, fie că nu. Doar tu le 
poţi inspira încredere şi forţă, ori cel puţin aşa a fost până 
acum. 

Rick a urmărit cu privirea câteva maşini care au trecut 
prin dreptul lor, apoi s-a retras puţin. 

— Îmi pare rău, Sam. N-o să se mai întâmple. 

— Să vedem. 

Hank şi Claudelle au ieşit din hotel şi l-au salutat pe 
ghidul lor. 

— Mai vorbim, a şuierat Sam către Rick şi a urcat la 
volan. 


Duminica Gabriellei fusese la fel de dezastruoasă ca şi 
cea a lui Rick. Potrivit unui articol apărut în ziare, dar şi 
potrivit spectatorilor, desigur, la sfârşitul spectacolului cu 
Othello fusese lipsită de inspiraţie şi de suflu dramatic. Cu 
părere de rău, ea a explicat toate acestea la un prânz uşor 
Şi, cu toate că Rick ar fi vrut să afle dacă fusese din nou 
huiduită, a reuşit să-şi înfrâneze curiozitatea lăsând 
întrebarea nerostită. Gabriella părea fără chef de viaţă şi 

157 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


preocupată de ceva, iar Rick a încercat să o bine-dispună 
povestindu-i cât de jalnic jucase la Milano. Nenorocirea îi 
apropie pe oameni, din câte ştia Rick, de aceea şi-a 
mărturisit convingerea că jocul făcut de el se dovedise mai 
prost decât interpretarea ei. 

Insă nici asta nu a făcut-o să se însenineze. Pe la 
jumătatea mesei, ea l-a anunţat, cu tristeţe, că peste 
câteva ore pleca la Florenţa. Simţea nevoia să meargă 
acasă, să fugă din Parma şi să se afle cât mai departe de 
presiunea vieţii de scenă. 

— Ai promis că mai rămâi o săptămână, a zis el, 
străduindu-se să nu pară disperat. 

— Ştiu, dar trebuie să plec. 

— Credeam că vrei să vezi un meci de fotbal. 

— Voiam, dar acum nu mai vreau. Îmi pare rău, Rick! 

El s-a oprit din mâncat şi s-a străduit să creeze impresia 
că este alături de ea, fiind în acelaşi timp detaşat. Insă 
acea postură nu i se prea potrivea. 

— Regret, a zis ea, dar el s-a îndoit de sinceritatea 
Gabriellei. 

— Din cauza lui Carletto? 

— Nu. 

— Eu aşa cred. 

— Carletto e mereu acolo, undeva. Nu dispare. Suntem 
împreună de prea multă vreme. 

„Exact, de prea multă vreme. Fă-i vânt ticălosului şi să 
ne distrăm puţin.” Rick şi-a muşcat însă limba şi a hotărât 
să nu se milogească de ea. Cei doi erau împreună de şapte 
ani şi relaţia dintre ei sigur era una complicată. Dacă s-ar fi 
insinuat între ei sau chiar dacă ar fi încercat să erodeze 
acea relaţie era posibil să dea greş. A împins farfuria 
deoparte şi şi-a împreunat mâinile. Gabriella avea ochii 
umezi, dar nu plângea. 

Femeia era la capătul puterilor. Ajunsese în situaţia în 
care cariera sa era pe punctul să se năruie. Rick îl bănuia 
pe Carletto că îi adresa Gabriellei mai multe vorbe de 
ameninţare decât de ajutor, dar nu avea cum să ştie sigur 

158 


- JOHN GRISHAM - 


asta. 

Aşa că totul avea să se isprăvească la fel ca toate 
celelalte idile de scurtă durată pe care le ameţise până 
atunci. O îmbrăţişare pe stradă, un sărut stângaci, o 
lacrimă, două, din partea ei, vorbe de rămas-bun, 
promisiuni de telefoane şi, în cele din urmă, o simplă 
fluturare din mână. După ce a urmărit-o până a pierdut-o 
din ochi, a simţit imboldul de a alerga după ea şi de a se 
milogi. S-a rugat în gând ca Gabriella să se oprească şi, 
răsucindu-se brusc, să revină într-un suflet la el. 

A parcurs câteva intersecţii, încercând să alunge starea 
de amorţeală, şi, constatând că nu reuşea, odată ajuns 
acasă, s-a schimbat în trening şi a pornit să alerge spre 
Stadio Lanfranchi. 


În vestiar nu era decât Matteo, preparatorul fizic, însă 
acesta nu s-a oferit să-i facă un masaj lui Rick. S-a arătat 
destul de amabil, dar din jovialitatea lui obişnuită nu mai 
rămăsese mare lucru. Matteo dorea să studieze medicina în 
Statele Unite şi, din acest motiv, îi acorda lui Rick o atenţie 
excesivă, de care el nu avea nevoie. Însă în acea zi puştiul 
era frământat de alte gânduri şi curând a dispărut. 

Rick s-a întins pe masa de masaj, a închis ochii şi s-a 
gândit la Gabriella. Apoi, gândurile i-au fugit la Sam şi la 
planul lui de a-l aborda înainte de antrenament şi, 
gudurându-se pe lângă el, de a mai face o încercare întru 
îndreptarea lucrurilor. Apoi şi-a adus aminte de ceilalţi 
jucători italieni şi aproape că s-a îngrozit la ideea că aceştia 
îl vor trata cu răceală. Însă ca rasă, aceştia nu erau în stare 
să-şi ascundă sentimentele, de aceea şi-a dat seama că, 
după câteva izbucniri de iritare şi câteva cuvinte dure, se 
vor îmbrăţişa şi vor redeveni amici. 

— Hei, prietene, a auzit el o şoaptă care l-a trezit din 
visare. 

Era Sly, îmbrăcat în blugi şi cu o jachetă; omul părea 
doar în trecere pe acolo. 

Rick s-a ridicat în fund, legănându-şi picioarele peste 

159 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


marginea mesei. 

— Care-i treaba? 

— L-ai văzut cumva pe Sam? 

— Încă n-a venit. Un'te duci? 

Sly s-a aplecat peste tăblia celeilalte mese de masaj, şi-a 
încrucişat braţele şi, încruntându-se, a zis încet: 

— Acasă, Ricky, mă duc acasă. 

— Te retragi? 

— Spune-i cum vrei. Mai devreme sau mai târziu, ne 
retragem cu toţii. 

— Sly, nu se poate să ne laşi aşa, doar după două jocuri. 
Fii serios! 

— Mi-am făcut bagajele şi am tren peste o oră. Simpatica 
mea soţie o să mă aştepte mâine la aeroport în Denver. 
Trebuie să plec, Ricky. S-a terminat. Am obosit să tot vânez 
un vis care nu se realizează. 

— Asta cu visul o înţeleg, Sly, dar ne laşi baltă la mijlocul 
sezonului. Mă laşi cu un atac în care, în afară de mine, 
nimeni nu aleargă patruzeci de yarzi sub cinci secunde, şi e 
de presupus că nu eu trebuie să alerg cu mingea. 

Sly a dat aprobator din cap, rămânând însă cu privirea în 
pământ. Sperase să ajungă până în vestiar, să schimbe 
câteva cuvinte cu Sam, apoi s-o şteargă. Rick voia să-l 
reţină, pentru că nu-l atrăgea câtuşi de puţin ideea de a-i 
pasa de douăzeci de ori pe meci judecătorului Franco. 

— N-am de ales, Rick, a zis el mai încet şi ceva mai trist 
decât înainte. M-a sunat soţia azi şi mi-a zis că e 
însărcinată, iar asta a luat-o prin surprindere şi pe ea. S-a 
săturat. Vrea un soţ adevărat, pe lângă casă. Pe când eu, 
ce fac aici? Umblu după femei la Milano, de parcă aş mai fi 
în colegiu. Ne amăgim, amice! 

— Ai promis că termini sezonul aici. Rămânem fără niciun 
om capabil să alerge, Sly! Nu-i cinstit din partea ta. 

— Nimic nu e cinstit. 

Hotărârea era luată şi niciun argument nu ar mai fi reuşit 
să schimbe situaţia. Se văzuseră amândoi siliţi să ajungă 
într-o ţară străină. Supravieţuiseră până acum împreună şi 

160 


- JOHN GRISHAM - 


se distraseră până acum, dar prieteni apropiaţi nu aveau 
cum să devină. 

— O să găsească ei pe cineva, a zis Sly, îndreptându-se 
de spate, gata să plece. Mereu apar jucători noi. 

— În plin sezon? 

— Bineînţeles. O să vezi. Până duminică, Sam o să şi 
aducă un alt tailback. 

Rick se consolase deja. 

— Vii acasă în iulie? l-a întrebat Sly. 

— Sigur. 

— Vrei să încerci undeva? 

— Nu ştiu. 

— Dacă ajungi prin Denver, să mă cauţi, bine? 

— Da. 

S-au îmbrăţişat bărbăteşte, apoi Sly a plecat. Rick l-a 
urmărit ieşind cu iuţeală pe uşa laterală, convins că nu-l va 
mai vedea niciodată. lar Sly nu-i va revedea nicicând pe 
Rick ori pe Sam, ori pe vreunul dintre italieni. Va părăsi 
Italia, fără gând de reîntoarcere. 

O oră mai târziu, Rick i-a dat vestea lui Sam, care 
avusese parte de o zi grea împreună cu Hank şi Claudelle. 
Sam a izbit de perete revista pe care o avea în mână şia 
slobozit un val de înjurături, lucru de aşteptat, după care s- 
a aşezat, şi a zis: 

— Ştii vreun fundaş capabil să alerge? 

— Da, unul grozav. Franco. 

— Ha-ha! Americani, de preferat jucători de colegiu, care 
să alerge cu adevărat repede. 

— Aşa, pe nepregătite, nu. 

— Poţi să-ţi suni impresarul? 

— De putut, pot, dar în ultima vreme nu s-a prea grăbit 
să-mi răspundă. Cred că, neoficial, a cam renunţat la mine. 

— Păi, dacă-ţi merge atât de bine... 

— Sam, mai bine de-atât nici nu se poate. 


161 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 17 


Luni seara la ora 8:00, jucătorii de la Panthers au început 
să sosească la antrenament. Atmosfera generală era 
sumbră şi tăcută. Se simțeau jenaţi de bătaia încasată, iar 
vestea că jumătate din forţa de atac a echipei tocmai 
părăsise oraşul nu avea nicidecum darul să îi bine dispună. 
Rick a rămas aşezat pe un scaun din dreptul dulapului său, 
cu spatele la toată lumea, şi cu ochii lipiţi de foile unui 
ceaslov cu scheme de joc. Le-a simţit privirile sfredelitoare, 
dar ştia că făcuse o greşeală îngrozitoare. Chiar dacă era 
vorba doar despre un club sportiv, victoria reprezenta ceva 
important pentru acei jucători. lar seriozitatea şi dăruirea 
însemnau şi mai mult. 

A răsfoit încet paginile, privind absent la X-urile şi la O- 
urile de pe desene. Cel care le crease pornise de la 
presupunerea că ofensiva avea şi un tailback în stare să 
alerge şi un receiver capabil să prindă mingea. Rick putea 
pasa mingea, dar dacă nu exista nimeni la primire, 
statisticile aveau să consemneze doar o nouă pasă 
incompletă în dreptul quarterback-ului. 

Fabrizio nu apăruse. lar dulapul lui era gol. 

Sam i-a chemat la ordine şi le-a adresat câteva cuvinte 
bine cumpănite. Nu avea niciun rost să ridice glasul. Şi aşa 
elevii lui se simțeau destul de prost. Jocul pierdut duminică 
era de domeniul trecutului, iar peste şase zile aveau altul. 
Le-a anunţat vestea referitoare la plecarea lui Sly, deşi ea 
făcuse deja înconjurul vestiarului. 

Următorul adversar era echipa din Bologna, în mod 
tradiţional abonată la Super Bowl. Sam a vorbit despre 
Warriors, descriindu-i drept foarte fioroşi. Câştigaseră cu 
uşurinţă primele două partide, având un atac la sol foarte 
hotărât, condus de un tailback pe nume Montrose, care 
jucase cândva la Rutgers. Montrose abia venise în liga 
italiană, dar cu fiecare săptămână se bucura de o faimă 
crescândă. Cu o zi în urmă, în meciul cu Gladiatorii din 


162 


- JOHN GRISHAM - 


Roma, făcuse douăzeci şi opt de curse cu mingea şi 
câştigase pentru echipă peste trei sute de yarzi, reuşind şi 
patru touchdown-uri. 

Aproape strigând, Pietro a jurat că-i va rupe un picior, 
replică bine primită de restul coechipierilor. 

După un scurt instructaj verbal, ce nu cuprindea 
elemente noi de tactică, jucătorii au ieşit în şir indian din 
vestiar şi au început să alerge pe teren. In ziua de după joc, 
mai toţi se simțeau ţepeni şi fără vlagă. Alex i-a pus să 
execute câteva exerciţii uşoare de încălzire, după care i-a 
împărțit pe posturi: ofensivă şi defensivă. 

In ideea de a organiza o nouă defensivă, Rick sugerase 
mutarea lui Trey de pe postul de free safety pe acela de 
wide receiver, urmând să încerce treizeci de pase în fiecare 
joc. Trey era iute, avea priză bună la minge, rapiditate în 
fente şi jucase ca wideout în liceu. Sam s-a arătat rezervat 
faţă de propunere, în primul rând pentru că venea din 
partea lui Rick, plus că, pentru moment, abia dacă i se 
adresa  quarterback-ului. Totuşi, pe la jumătatea 
antrenamentului, Sam a lansat întrebarea către jucători, 
dorind să ştie dacă era cineva dispus să joace ca receiver. 
Vreme de jumătate de oră, Rick şi Alberto au aruncat pase 
uşoare către vreo zece posibili ocupanţi ai acelui post, după 
care Sam l-a chemat pe Trey şi a făcut schimbul. Insă 
prezenţa lui în ofensivă lăsa un gol uriaş în defensivă. 

— Chiar dacă nu-i putem opri, a bombănit Sam 
scărpinându-se în cap, măcar să marcăm mai mult decât ei. 
Să mergem acum şi să vedem filmul meciului, a propus el, 
apoi a fluierat anunțând încheierea antrenamentului. 

Vizionarea de luni seara însemna bere de la gheaţă şi un 
pic de distracţie, exact ce aveau nevoie componenţii 
echipei. Au apărut imediat sticle de Peroni, berea preferată 
pe plan naţional, după care frunţile jucătorilor s-au mai 
descreţit. Sam a preferat să ignore filmarea făcută la 
meciul împotriva celor de la Rhinos, alegând să insiste 
asupra echipei din Bologna. In apărare, Warriors avea 
oameni masivi şi bătăioşi, plus un safety puternic, care 

163 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


jucase doi ani arena football şi se arătase nemilos în joc. Un 
adevărat vânător de capete. 

„Exact ce-mi lipsea, a gândit Rick, în timp ce a luato 
înghiţitură lungă de bere. Încă o comoţie.” Montrose părea 
cam lent, iar apărătorii romani cu mult mai lenți, aşa că 
Pietro şi Silvio au decretat că omul nu reprezenta o 
ameninţare. 

— O să-i spulberăm, a spus Pietro în engleză. 

Berea a curs din plin până după ora unsprezece, când 
Sam a oprit retroproiectorul şi i-a trimis acasă, promiţându- 
le un antrenament de toată lauda pentru miercuri. Rick şi 
Trey au mai rămas puţin, iar după ce au plecat toţi italienii, 
au mai desfăcut câte o sticlă. 

— Domnul Bruncardo nu prea se arată dispus să mai 
aducă un fundaş de viteză, a zis Sam. 

— De ce? a vrut să ştie Trey. 

— Nu-s sigur, dar cred că e vorba de bani. L-a supărat 
mult înfrângerea de ieri. Dacă nu mergem în Super Bowl, 
de ce să mai prăpădească bani? Echipa asta oricum nu-i 
aduce niciun profit. 

— Şi atunci, de ce o ţine? a întrebat Rick. 

— Excelentă întrebare. În Italia există nişte legi ciudate 
privind impozitele, iar el beneficiază de scutiri serioase 
pentru că este patronul unei echipe. Altfel, nu ar avea 
niciun sens ceea ce face. 

— Răspunsul e Fabrizio, a spus Rick. 

— Uită de el. 

— Vorbesc serios. Cu Trey şi cu Fabrizio, am avea doi 
receiver-i grozavi. Nicio echipă din liga italiană nu-şi poate 
permite să aibă doi americani în linia secundă, aşa că nu se 
pot compara cu noi. Nu avem nevoie de un tailback. Franco 
poate să scoată câte cincizeci de yarzi pe joc şi să menţină 
cât de cât defensiva. Cu Trey şi cu Fabrizio, putem juca şi 
câştiga cel puţin patru sute de yarzi pe meci. 

— M-am săturat de puştiul ăsta, a spus Sam, drept 
pentru care Rick nu a mai insistat. 

Mai târziu, ajunşi la o bodegă, Rick şi Trey au ridicat câte 

164 


- JOHN GRISHAM - 


un pahar în cinstea lui Sly şi, în acelaşi timp, l-au 
blestemat. Cu toate că niciunul din ei nu ar fi recunoscut, 
amândurora le era dor de casă şi, în secret, îl invidiau pe 
Sly că avusese curajul de a pune capăt aventurii. 


Marţi după-amiază, Rick, Trey împreună cu Alberto, 
îndatoritorul om de rezervă, s-au întâlnit pe teren şi, vreme 
de trei ore, au exersat trasee precise, sincronizare, semne 
din mâini şi alte elemente ce ţineau de ofensivă. Nino a 
ajuns târziu la antrenament. Sam l-a informat că pentru 
restul sezonului treceau la o formaţie de shotgun, astfel că 
trebuia să lucreze pentru a perfecționa snap-urile. După un 
timp, ele s-au îmbunătăţit atât de mult, încât Rick nu mai 
trebuia să alerge nebuneşte ca să le prindă. 

Miercuri seara, purtând echipament ca de meci, Rick i-a 
dispersat pe receiver-ii săi, Trey şi Claudio, şi a început să 
le arunce pase puternice. Mingi de sus, în cârlig, cu boltă, 
cu efect - în toate stilurile posibile. A lansat pase către 
Claudio cât să nu facă defensiva să se concentreze doar 
asupra lui Trey şi, cam la fiecare al zecelea atac, i-a plasat 
mingea lui Franco, pentru ca acesta să forţeze trecerea prin 
linia de apărători, creând astfel puţin deranj. Trey era de 
neoprit. După o oră de sprinturi într-o direcţie şi-n alta, 
acesta avea nevoie de puţină odihnă. Ofensiva, 
neputincioasă în faţa celor din Milano cu trei zile în urmă, 
părea acum capabilă să marcheze ori de câte ori dorea. 
Echipa se trezise din amorţeală şi parcă înviase. Nino s-a 
apucat să vorbească urât către apărători, iar el şi Pietro au 
început curând să se înjure copios. Cineva a scăpat un 
pumn ceva mai tare şi imediat s-a încins o încăierare 
generală, iar după ce i-a despărţit pe jucători, Sam s-a 
simţit cel mai fericit om din Parma. Văzuse ceea ce-şi dorea 
orice antrenor - patimă, înflăcărare şi furie dezlănţuită! 

l-a trimis acasă pe la 10:30. Vestiarul era cu susu-n jos; 
în aer plutea mirosul urât de şosete murdare şi transpirate, 
se schimbau glume porcoase, insulte, ameninţări legate de 
prietene. Lucrurile reveniseră la normal. Jucătorii de la 

165 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 
Panthers erau gata de război. 


Sam a primit apelul pe telefon. Bărbatul s-a prezentat ca 
avocat şi a precizat că se ocupa şi de sportivi şi chestii de 
marketing. Vorbea repede, în italiană, iar la telefon, 
cuvintele lui păreau precipitate. Cu italienii, Sam se 
descurca de multe ori citind pe buze sau interpretând şi 
gesturile făcute din mâini. 

Avocatul a ajuns într-un târziu la obiect. Îl reprezenta pe 
Fabrizio, iar Sam a crezut la început că puştiul dăduse de 
vreo belea. Nicidecum. Avocatul era şi impresar sportiv, 
având în portofoliu mulţi fotbalişti şi baschetbalişti, şi dorea 
să negocieze un contract pentru clientul lui. 

Lui Sam i-a căzut uşor falca. Impresari? În Italia? 

Mare surpriză cu sportul ăsta! 

— Ticălosul acela a părăsit terenul în timpul meciului, a 
spus Sam într-o italiană aproximativă. 

— Se supărase. Acum îi pare rău. Este evident că nu 
puteţi învinge fără el. 

Sam şi-a muşcat limba ca să nu-l repeadă pe impresar şi 
a aşteptat câteva secunde. „Şezi blând”, şi-a zis el. 
Contract însemna bani, ceva ce niciunul dintre jucătorii de 
la Panthers nu ceruse încă. Se zvonea că unii dintre 
jucătorii de la Bergamo erau plătiţi, dar aşa ceva era de 
neconceput la celelalte echipe din ligă. 

„Cântă în strună”, a gândit el. 

— Şi cum ar suna acel contract? a întrebat Sam, ca unul 
ce se pregătea de negociere. 

— E un jucător grozav, doar ştiţi asta. Poate cel mai bun 
dintre italieni, nu credeţi? Eu îl apreciez la două mii de euro 
pe lună. 

— Două mii, a repetat Sam. 

A urmat obişnuitul truc la care apelează orice impresar. 

— Suntem în tratative şi cu alte echipe. 

— Bine, atunci. Continuaţi negocierile cu ele. Pe noi nu 
ne interesează. 

— Ar putea accepta mai puţin, dar nu cu mult. 

166 


- JOHN GRISHAM - 


— Răspunsul este nu, stimate domn. Şi spuneţi-i puştiului 
să nu se mai apropie de terenul nostru. S-ar putea alege cu 
vreun picior rupt. 


Charley Cray de la Cleveland Post a apărut pe furiş în 
Parma spre sfârşitul după-amiezii de sâmbătă. Unul dintre 
numeroşii lui cititori dăduse întâmplător peste web site-ul 
celor de la Panthers şi se arătase intrigat de ştirea că Cel- 
Mai-Mare-Ţap-lspăşitor de pe lista lui Cray se ascundea în 
Italia. 

Ideea unui articol era prea ispititoare ca să nu-i dea curs. 

Duminică, Cray a luat un taxi de la hotelul său şi a 
încercat să-i explice şoferului unde voia să ajungă. Omul nu 
auzise de „football americano” şi habar nu avea unde se 
afla terenul. „Minunat, a gândit Cray. Nici şoferii de taxi nu 
ştiu unde se află stadionul.” Articolul se anunţa tot mai 
suculent clipă de clipă. 

Până la urmă, a ajuns la Stadio Lanfranchi cu jumătate 
de oră înainte de lovitura de începere. A numărat 145 de 
spectatori în tribune, 40 de jucători de la Panthers, 
îmbrăcaţi în negru şi argintiu, şi 36 de jucători de la 
Warriors, cu echipament alb-albastru, fiecare echipă având 
câte un jucător de culoare în componenţă. La începerea 
jocului, a apreciat că se strânseseră vreo 850 de fani. 

Târziu în acea noapte şi-a terminat de scris articolul şi l-a 
şi trimis peste Ocean, la Cleveland, cu mult înainte de 
pregătirea ediţiei de luni dimineaţă a rubricii speciale de 
sport. Nici nu-şi mai aducea aminte când se distrase atât 
de bine. Articolul suna astfel: 


MARE BRÂNZĂ ÎN LIGA MACARONARILOR 


(PARMA, ITALIA) În nefericita lui carieră din NFL, 
Rick Dockery a reuşit 16 pase complete pentru 241 
de yarzi, iar asta jucând la şase echipe diferite în 
decurs de patru ani. Astăzi, jucând la echipa Panthers 
din Parma, în versiunea italiană a NFL, Dockery a 

167 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


depăşit de departe acea statistică de care vorbeam 
mai devreme. lar asta, doar în prima jumătate a 
partidei. 

21 de pase complete, 275 de yarzi cuceriţi, 4 
touchdown-uri şi, lucru incredibil pentru statistica 
unuia ca el, nicio intercepţie. 

Să fie oare acelaşi quarterback care, de unul 
singur, a îngropat meciul pentru titlul AFC de anul 
trecut? Acest neica-nimeni să fie cel care a semnat 
contractul cu Browns în sezonul trecut din motive ce 
ne scapă, iar acum este considerat Cel-Mai-Mare-Ţap- 
Ispăşitor din istoria fotbalului american? 

Da, acesta este s/gnor Dockery. lar în această 
frumoasă zi, în oraşul de pe valea râului Po, el s-a 
dovedit un adevărat maestru - aruncând mingi ce s- 
au dus glonţ la ţintă, rezistând curajos atacurilor 
înainte de a lansa mingea, intuind (deşi e cam mult 
spus) ceea ce pregătea defensiva adversarilor şi, 
sunteţi liberi să credeţi sau nu, alergând pentru a 
câştiga teren ori de câte ori a fost nevoie. Rick 
Dockery şi-a găsit în cele din urmă locul binemeritat. 
Este Marele Quarterback şi adună în jurul lui o liotă 
de copii cam trecuţi ca vârstă. 

In faţa unui public ce număra sub o mie de oameni 
şi pe un teren de numai 90 de yarzi, Parma Panthers 
au primit vizita echipei Bologna Warriors. Oricare din 
aceste echipe ar lua bătaie la o diferenţă de douăzeci 
de puncte de la echipa oricărui sătuc, dar cine se 
sinchiseşte de asta? In baza regulamentului italian, 
fiecare echipă are dreptul să folosească maximum 
trei jucători americani. Receiver-ul preferat al lui 
Dockery în meciul de azi a fost Trey Colby, un jucător 
cu o statură fizică destul de firavă, care a trecut pe la 
Ole Miss şi care, în ciuda oricărei scheme defensive, 
nu a putut fi ţinut la respect de linia de fund a celor 
de la Bologna. 

Colby a alergat, ba nu, a zburdat. A prins trei 

168 


- JOHN GRISHAM - 


touchdown-uri în primele zece minute! 

Ceilalţi jucători de la Panthers sunt tineri bătăioşi 
care au ales acest sport din pasiune, dar abia după 
ce au depăşit vârsta adultă. Niciunul dintre ei nu ar 
face faţă într-o echipă de liceu din Ohio. Sunt jucători 
albi, lenți, scunzi şi joacă fotbal american pentru că 
nu pot practica fotbalul sau rugbiul. 

(Apropo de asta, în această parte a lumii, rugbiul, 
baschetul, voleiul, înotul, motociclismul şi ciclismul 
sunt mai apreciate decât football americano.) 

Insă nici Warriors nu s-au lăsat mai prejos. 
Quarterback-ul lor a jucat la Rhodes (unde? - în 
Memphis, divizia a treia), iar tailback-ul lor a prins 
cândva 58 de pase în trei ani pentru echipa Rutgers. 
II cheamă Ray Montrose, iar astăzi a alergat 200 de 
yarzi şi a reuşit 3 touchdown-uri, inclusiv pe cel prin 
care echipa lui a câştigat cu un minut înainte de 
fluierul final. 

Aţi înţeles bine, nici aici, la Parma, Dockery nu 
poate scăpa de fantoma care l-a urmărit mereu. După 
ce echipa lui conducea cu 27-7 la jumătatea partidei, 
el a reuşit din nou să scoată o înfrângere din 
ghearele victoriei, ca să spun aşa. Cu toate acestea, 
trebuie să recunosc, nu a fost în întregime vina lui. La 
primul atac din a doua jumătate a meciului, Trey 
Colby a sărit mult pentru a prinde o pasă aruncată 
aiurea peste apărători (surpriză, surpriză) şi a aterizat 
prost. A fost scos de pe teren cu o fractură multiplă la 
gleznă sau cam aşa ceva. După aceea, ofensiva a 
cam scăzut ca forţă, iar domnul Montrose a început 
să domine meciul teritorial. Cei de la Warriors au 
reuşit un drive dramatic şi au profitat de trecerea 
timpului, terminând meciul cu 35-34. 

Rick Dockery şi Panterele lui au pierdut ultimele 
două partide, şi cum nu mai sunt decât cinci jocuri de 
disputat, şansele lor de a intra în play-off par destul 
de subţirele. In luna iulie se joacă Super Bowl-ul 

169 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


italian şi, evident, cei de la Panthers şi-au închipuit că 
Dockery i-ar putea duce până în finală. 

Ar fi fost mai bine să-i întrebe întâi pe fanii echipei 
Browns. Noi le spunem de pe acum să renunţe la 
vagabondul acesta şi să-şi găsească un quarterback 
adevărat, unul de la vreun colegiu. Şi încă repede, 
înainte ca Dockery să înceapă să transmită pase 
către adversari. 

Noi ştim de ce este în stare acest cowboy. Le 
plângem de milă celor de la Parma Panthers. 


170 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 18 


Amintind de doi bărbaţi care aşteaptă să li se anunţe 
naşterea unor fii, Rick şi Sam au stat la capătul holului de la 
etajul doi al spitalului. Era duminică noaptea, şi se făcuse 
deja 11:30, iar Trey fusese băgat în sala de operaţii la 
câteva minute după ora 8:00. Atacul se încheiase cu o pasă 
de treizeci de yarzi către jucătorul la recepţie, aflat în 
apropierea băncii de rezerve a celor de la Panthers. Sam a 
auzit pocnetul făcut de ruperea fibulei. Rick nu auzise 
nimic. Văzuse însă piciorul însângerat şi fragmentul de os 
ieşind prin şosetă. 

Cât au omorât vremea citind reviste, cei doi şi-au vorbit 
prea puţin. Sam era de părere că încă se puteau califica 
pentru play-off, dacă reuşeau să câştige toate cele cinci 
partide rămase, o sarcină grea, deoarece Bergamo se afla 
înaintea lor în clasament. lar echipa din Bolzano se 
dovedea iarăşi de temut; pierduse în faţa celor de la 
Bergamo doar la două puncte diferenţă. Insă cu prea puţini 
jucători de atac rămaşi şi fără niciun american în linia 
secundă de apărare, pentru a zădărnici transmiterea de 
pase, se întrevedeau prea puţine şanse de a continua doar 
cu victorii pe linie. 

Era preferabil să facă uitat fotbalul şi să frunzărească 
revistele. 

l-a chemat apoi o asistentă, care i-a condus la etajul trei, 
unde se găsea rezerva semiprivată ce se pregătise pentru 
Trey. Piciorul stâng îi era acoperit de un înveliş masiv de 
ghips. Avea tuburi plasate în nas şi într-un braţ. 

— Va dormi toată noaptea, i-a anunţat altă asistentă. 

După aceea le-a explicat că, potrivit doctorului, operaţia 
decursese bine, fără complicaţii, fiind vorba despre o 
fractură multiplă destul de comună. A adus apoi o pătură şi 
o pernă, iar Rick s-a aşezat pe un scaun de plastic din 
apropierea patului. Sam a promis să revină luni dimineaţa 
ca să vadă cum se mai simte pacientul. 


171 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Asistenta a tras o perdea, iar Rick a rămas singur cu 
ultimul jucător de culoare al echipei, un puşti foarte 
simpatic din zona rurală a statului Mississippi, care acum 
avea să fie trimis pachet mamei lui ca o jucărie stricată. 
Cum piciorul drept al lui Trey era dezgolit, Rick l-a privit cu 
atenţie. Glezna era foarte subţire, mult prea delicată pentru 
a rezista la violenţa acelui sport. lar fizic vorbind, Trey era 
prea slăbănog şi nu reuşea să câştige în greutate, deşi în 
ultimul an petrecut la Ole Miss fusese votat în a treia 
echipă a conferinţei. 

Ce va face de azi înainte? Dar cum se descurca oare Sly? 
Ce vor face ei când vor înţelege tristul adevăr că fotbalul 
devine ceva de domeniul trecutului? 

Asistenta a revenit în jurul orei unu şi a stins o parte din 
lumini. l-a întins lui Rick o pastiluţă albastră şi i-a zis: 

— Pentru dormit. 

Douăzeci de minute mai târziu, a căzut şi el într-un somn 
la fel de profund ca şi Trey. 


Sam a adus cafea şi croassanţi. Au găsit două scaune pe 
hol şi au aşezat micul dejun improvizat pe un scaun între 
ei. Cu o oră înainte, Trey făcuse scandal cât să le trezească 
pe toate asistentele. 

— Am avut o scurtă discuţie cu domnul Bruncardo, i-a zis 
Sam. li place să înceapă săptămâna cu o tăvăleală 
serioasă, chiar la ora şapte. 

— Şi azi ţi-a venit rândul, nu? 

— Evident. Nu câştigă niciun ban de pe urma Panterelor, 
dar nici nu-i convine să piardă bani. Şi nici partide. E cât se 
poate de orgolios. 

— Lucru rar pentru un patron de echipă. 

— A avut o zi proastă ieri. Echipa de fotbal din liga 
secundă a pierdut meciul. Echipa de volei a pierdut de 
asemenea. lar iubita lui echipă de fotbal american, având 
în componenţă un quarterback adevărat, din NFL, a pierdut 
al doilea meci la rând. Pe de altă parte, cred că pierde bani 
cu fiecare echipă, nu doar cu a noastră. 

172 


- JOHN GRISHAM - 


— Poate-ar trebui să-şi vadă doar de afacerile imobiliare 
sau cu ce se ocupă. 

— Nu mi-am permis să-i dau sfatul ăsta. Vrea să ştie ce 
vom face în restul sezonului. A, şi a zis că nu mai vrea să 
cheltuiască nimic în plus. 

— Sam, e foarte simplu, a spus Rick, aşezându-şi cana cu 
cafea direct pe podea. leri, în prima jumătate a meciului, 
am reuşit patru touchdown-uri fără mari eforturi. De ce? 
Pentru că am avut un receiver bun. Cu pasele mele şi cu un 
om capabil să le prindă, nu ne mai stă nimeni în faţă, şi n-o 
să mai pierdem. Îți garantez că putem marca patruzeci de 
puncte în fiecare meci, poate chiar în fiecare jumătate, ce 
naiba! 

— Da, dar receiver-ul tău e pe un pat de spital, cu 
piciorul rupt. 

— Adevărat. Adu-l înapoi pe Fabrizio. Puştiul e tare. E mai 
rapid decât Trey şi are o priză mai bună. 

— Da, dar vrea bani. Are un impresar. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. Am primit telefon săptămâna trecută de 
la un avocat unsuros care mi-a zis că îl reprezintă pe 
fabulosul Fabrizio şi că vor să încheie un contract. 

— Impresari de fotbal american aici, în Italia? 

— Da, din păcate. 

Rick şi-a scărpinat obrajii neraşi, analizând acea ştire 
descurajantă. 

— Dar parcă italienii nu cereau bani. 

— Se zvoneşte că jucătorii de la Bergamo sunt plătiţi, dar 
nu am certitudinea. 

— Şi cât cere? 

— Două mii de euro pe lună. 

— Şi cât ar fi dispus să accepte? 

— Habar n-am. N-am ajuns până acolo. 

— Hai să negociem cu el, Sam. Fără el, suntem morţi. 

— Rick, ascultă-mă, Bruncardo nu vrea să mai bage 
mâna-n buzunar. l-am sugerat să mai aducem un jucător 
american, iar el a luat foc auzind o asemenea propunere. 

173 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— la bani din salariul meu. 

— Nu fi ridicol! 

— Vorbesc serios. Renunţ la o mie de euro pe 
următoarele patru luni ca să-l aducem pe Fabrizio. 

Incruntat, Sam a sorbit din cafea şi a rămas cu privirea în 
podea. 

— Nu uita că la Milano a ieşit de pe teren. 

— N-am uitat. De acord, e obraznic, ştim asta cu toţii. 
Numai că noi doi o să mai ieşim de pe teren cu coada între 
picioare de vreo cinci ori dacă nu găsim pe cineva în stare 
să prindă mingea. Şi dacă va avea contract nu va mai ieşi 
de pe teren, Sam. 

— Nu băga mâna-n foc pentru asta! 

— Plătiţi-l şi se va purta ca un profesionist. O să lucrez 
mai mult cu el şi o să ne coordonăm atât de bine, că nimeni 
n-o să ne mai stea în cale. Adu-l pe Fabrizio şi nu mai 
pierdem niciun meci. Îţi garantez. 

O asistentă le-a făcut un semn din cap şi s-au grăbit să 
intre în salonul lui Trey. Acesta se trezise şi nu era în apele 
lui. A încercat el să zâmbească şi să glumească pe seama 
suferinţei, dar avea nevoie de medicaţie. 


Luni după-amiază târziu, l-a sunat Arnie. După ce au 
discutat scurt despre avantajele oferite de arena football, 
impresarul a precizat care era adevăratul motiv pentru acel 
telefon. li displăcea să transmită veşti proaste, a zis el, dar 
Rick trebuia să afle despre ce era vorba. L-a sfătuit să intre 
pe site-ul ziarului Cleveland Post, la pagina sportivă de luni. 
O chestie tare urâtă. 

Rick a citit articolul, a scăpat câteva înjurături sănătoase, 
apoi a făcut o plimbare lungă prin centrul oraşului, pe care, 
peste noapte, începuse să-l aprecieze mai mult ca 
niciodată. 

Câte momente de cădere poate avea o carieră? 
Trecuseră trei luni de când plecase din Cleveland, iar unora 
încă le făcea plăcere să-l calce în picioare. 


174 


- JOHN GRISHAM - 


Judecătorul Franco reprezenta echipa în probleme legale. 
Negocierile s-au purtat la o cafenea cu mese pe trotuar, din 
apropiere de Piazza Garibaldi. Rick şi Sam au stat la o masă 
alăturată cu o bere în faţă, murind de curiozitate să vadă 
cum se va termina totul. Judecătorul şi impresarul lui 
Fabrizio şi-au comandat cafele. 

Franco îl cunoştea pe impresar, şi nu-l înghiţea aproape 
deloc. Un salariu de două mii de euro era exclus, a explicat 
Franco. Nici dintre americani nu erau mulţi care să câştige 
atâţia bani. Şi dacă începeau să-i plătească pe jucătorii 
italieni, se stabilea un precedent periculos, deoarece, 
evident, echipa abia se descurca. Dacă mai ridicau şi alţii 
pretenţii la salariu, se putea întâmpla ca echipa să se 
desființeze. 

Franco a oferit cinci sute de euro pe trei luni - aprilie, 
mai şi iunie. Dacă echipa ajungea să joace Super Bowl-ul 
din iulie, atunci s-ar fi oferit o primă de o mie de euro. 

Cu un zâmbet politicos, impresarul a respins oferta ca 
fiind prea mică. Fabrizio era un „jucător mare” şi aşa mai 
departe. Sam şi Rick au tras de berile lor, dar nu au reuşit 
să audă nimic. Italienii s-au ciorovăit, discutând foarte 
înflăcăraţi - fiecare din ei arătându-se şocat văzând poziţia 
celuilalt, apoi agăţându-se amândoi de câte vreo chichiţă. 
Negocierile păreau să se ducă pe un ton politicos, dar 
încordat, după care, brusc, cei doi şi-au strâns mâinile, iar 
Franco a pocnit din degete, chemând chelnerul. Să aducă 
două pahare cu şampanie. 

Fabrizio avea să joace cu un salariu de opt sute de euro 
pe lună. 

Signor Bruncardo apreciase oferta lui Rick de a ceda din 
propriul salariu, dar a refuzat-o. Era om de cuvânt, şi nu 
avea de gând să reducă salariul unui jucător. 


Până la ora antrenamentului de miercuri, toţi membrii 
echipei cunoşteau amănuntele privitoare la revenirea lui 
Fabrizio. Ca să stingă încă din faşă unele resentimente ce 
puteau răbufni, Sam a aranjat ca Nino, Franco şi Petro să 

175 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


stea de vorbă cu noua lor stea şi să-i explice o serie de 
aspecte. Discuţia a fost monopolizată în cea mai mare 
parte de Nino, care a promis, fără mult înconjur, să treacă 
la rupere de oase dacă Fabrizio se mai dădea o dată în 
spectacol şi, cuprins de vreo toană, ieşea de pe teren. 
Fabrizio s-a arătat încântat să aprobe toate argumentele, 
mai puţin cel legat de ruperea picioarelor. Nu avea să mai 
creeze probleme. Abia aştepta să joace din nou şi era în 
stare să facă orice pentru Panthers, iubita lui echipă. 

Apoi, Franco le-a vorbit celorlalţi jucători, adunaţi în 
vestiar, confirmând astfel toate zvonurile. Fabrizio primea 
salariu, era adevărat. Celor mai mulţi vestea nu le-a picat 
prea bine, dar nimeni nu a mârâit dezaprobator. Câţiva au 
rămas indiferenți - dacă puştiul putea scoate nişte bănuţi, 
de ce nu? 

Avea să dureze ceva timp până când toată lumea se va 
arăta împăcată, aşa i-a zis Sam lui Rick. Câştigarea 
următoarelor partide putea schimba totul. „Dacă vom 
câştiga Super Bowl-ul, îl vor venera pe Fabrizio.” 

Prin vestiar circulaseră discret nişte foi cu un text 
imprimat. Rick sperase că articolul otrăvit scris de Charley 
Cray va rămâne cunoscut doar celor din America, dar se 
înşelase, ceea ce arăta puterea internetului. Articolul 
fusese depistat şi copiat, iar acum colegii de echipă îl 
citiseră. 

La rugămintea lui Rick, Sam a abordat problema, 
spunându-le jucătorilor să nu-l ia în seamă. Era vorba 
despre o însăilătură chinuită a unui dezgustător reporter 
american, aflat în criză de subiecte. Pentru jucători însă, 
conţinutul era supărător. Ei iubeau fotbalul şi jucau din 
plăcere, prin urmare, de ce să fie ridiculizaţi? 

Cu toate acestea, majoritatea se arătau îngrijoraţi în 
legătură cu guarterback-ul lor. Socoteau nedrept că fusese 
pus pe goană din ligă şi din ţară, dar să fie urmărit tocmai 
până la Parma li se părea o cruzime de neînchipuit. 

— Rick, îmi pare rău, i-a spus Pietro când jucătorii au ieşit 
pe rând din vestiar. 

176 


- JOHN GRISHAM - 


Între cele două echipe ce activau la Roma, Lazio Marines 
era de obicei cea slabă. Pierduse primele trei meciuri cam 
la diferenţe de douăzeci de puncte şi dovediseră puţină 
combativitate şi avânt în jocurile de până atunci. Cei de la 
Panthers doreau cu orice chip să câştige, astfel încât 
călătoria de cinci ore cu autobuzul nu a fost deloc 
neplăcută. Era ultima duminică din aprilie, cu cer acoperit 
şi răcoroasă, perfectă pentru un meci de fotbal. 

Situat undeva pe la periferia anticului oraş, la kilometri şi 
secole de Colosseum şi de alte vestigii splendide, terenul 
părea să fi fost folosit doar la antrenamente pe ploaie. 
Gazonul era prăpădit şi peticit, iar pe alocuri lipsea, fiind 
doar pământ bătătorit. Liniile fuseseră trasate de cineva 
care fusese beat criţă ori handicapat. lar în cele două 
tribune metalice, ruginite şi strâmbe, îşi făcuseră apariţia 
maximum două sute de susţinători. 

Fabrizio şi-a câştigat salariul pe aprilie chiar din primul 
sfert. Cei de la Lazio nu-l văzuseră jucând, pentru că nu 
apăruse pe filmul ultimelor meciuri, habar nu aveau ce 
hram purta şi, până să introducă linia de secunzi, el 
prinsese deja trei pase lungi, şi Panterele conduceau cu 21- 
0. Având un asemenea avantaj, Sam a cerut jucătorilor să 
organizeze blitz*-uri la fiecare fază de apărare, şi aşa 
ofensiva celor de la Marines s-a năruit. Quarterback-ul lor, 
un italian, era supus presiunii la fiecare încercare de a 
pasa. 

Acţionând exclusiv de la şase, şapte yarzi în spatele 
centerului şi beneficiind de o protecţie splendidă, Rick 
reuşea să intuiască sistemul de apărare, îi sugera prin 
gesturi lui Fabrizio ce rută să aleagă, după care se instala 
comod în spaţiul de manevră creat de oamenii săi, aştepta 
până ce puştiul pornea în cursă şi-i arunca pasa cu precizie. 
Parcă erau la antrenament. La jumătatea partidei, 


34 Strategie defensivă în care un apărător îşi părăseşte locul obişnuit 
pentru a ataca şi pune presiune pe quarterback-ul echipei adverse, 
împiedicându-l să dea pase de calitate (n.tr.). 

177 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Panterele conduceau cu 38-0, iar viaţa li se părea dintr- 
odată foarte fericită. Au hohotit şi s-au hârjonit în vestiarul 
neîncăpător, ignorându-l cu desăvârşire pe Sam, care 
încercase totuşi să se plângă de unele aspecte ale jocului. 
În sfertul al patrulea, Alberto jucase în ofensivă, iar Franco 
trecea ca buldozerul prin apărarea adversarilor. Toţi cei 
patruzeci de jucători au apucat să joace şi să se umple de 
noroi. 

Pe drumul de întoarcere, jucătorii şi-au slobozit toate 
înjurăturile cunoscute împotriva celor de la Bergamo Lions. 
Pe măsură ce berea se scurgea pe gâtlejuri şi cântecele de 
pahar răsunau tot mai tare, Panterele scăpate de inhibiţii 
deveniseră deja sigure că vor ajunge pentru prima oară în 
Super Bowl. 


Charley Cray se aflase într-una dintre tribune, amestecat 
printre susţinătorii celor de la Lazio, urmărind cea de-a 
doua partidă de football americano. Articolul scris cu o 
săptămână în urmă, după meciul dintre Panthers şi 
Bologna, se bucurase de o primire atât de bună la 
Cleveland, încât editorul îi ceruse să mai rămână o 
săptămână în Italia şi să mai scrie unul. Lucru nu tocmai 
plăcut, dar cineva tot trebuia să se sacrifice. Petrecuse 
cinci zile minunate în Roma pe cheltuiala ziarului, iar acum 
trebuia să-şi justifice mica vacanţă cu încă un articol despre 
ţapul ispăşitor preferat de el, şi nu numai. 

Articolul lui suna astfel: 


ALTE RUINE ROMANE 


(ROMA, ITALIA). Într-un alt meci crucial din 
versiunea italiană a NFL, ajutaţi de pasele de o 
precizie uimitoare ale lui Rick Dockery, temutele 
Pantere din Parma au lăsat în urmă seria de două 
meciuri pierdute la rând şi au şters pe jos cu 
nefericiţii de la Lazio Marines, care nu au câştigat 
nicio partidă până acum. Scorul final: 62-12. 

178 


- JOHN GRISHAM - 


jucând pe un teren ce părea să fi fost până nu de 
mult o carieră de piatră, şi urmăriţi de 261 de 
spectatori  neplătitori, Panterele şi Dockery au 
înregistrat pase de aproape 400 de yarzi, iar asta 
doar în prima jumătate a meciului. Desfăcând cu 
multă pricepere linia secundă de apărare a 
adversarului, care s-a dovedit lentă şi debusolată, dar 
şi cu totul temătoare în a ataca în forţă, domnul 
Dockery şi-a demonstrat cunoştinţele şi forţa braţului, 
beneficiind şi de deplasările iscusite ale unui receiver 
talentat, Fabrizio Bonozzi. În cel puţin două situaţii, 
domnul  Bonozzi a făcut nişte fente atât de 
neaşteptate, încât jucătorul de pe postul de deep 
safety a rămas descult încercând să-l prindă. Cam 
acesta este nivelul atacului în NFL-ul italian. 

In cel de-al treilea sfert, domnul Bonozzi mi s-a 
părut epuizat după ce reuşise atâtea touchdown-uri. 
Şase, ca să fiu mai precis. lar după atâtea pase 
complete şi de touchdown, marele Dockery părea să 
aibă crampe musculare. 

Fanii lui Browns vor rămâne uimiţi să afle că este a 
doua săptămână la rând în care Dockery nu a reuşit 
să paseze celeilalte echipe. De toată mirarea, nu? Jur 
că aşa s-a întâmplat. Am văzut meciul de la un cap la 
altul. 

Cu această victorie, Panterele sunt în cărţi pentru 
câştigarea campionatului italian. Deşi, în treacăt fie 
spus, asta nu interesează aproape pe nimeni. 

Cei de la Browns pot mulţumi Cerului că există şi 
asemenea ligi pe lume. Ele permit unor jucători de 
doi bani precum Rick Dockery să practice acest sport 
cât mai departe de locurile unde el este luat în serios. 

Vai, de ce, dar de ce nu a descoperit Dockery 
această ligă în urmă cu un an? Aproape că mi-a venit 
să plâng de necaz când mi-am pus această întrebare. 
Ciao. 


179 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 19 


Autobuzul a oprit în parcarea din Stadio Lanfranchi la 
câteva minute după ora trei, luni dimineaţa. Peste câteva 
ore, majoritatea jucătorilor trebuiau să meargă la slujbele 
lor. Sam a ridicat glasul ca să-i trezească pe toţi, după care 
i-a trimis acasă spunându-le că aveau toată săptămâna 
liberă. În weekendul următor aveau pauză competițională. 
Au coborât împleticindu-se din autobuz, şi-au luat bagajele 
şi au pornit spre casă. Rick l-a dus cu maşina pe Alberto, 
după care a condus prin zona centrală a oraşului fără să 
vadă altă maşină. A găsit un loc de parcare la trei 
intersecţii de apartament. 

Douăsprezece ore mai târziu, l-a trezit  bâzâitul 
telefonului mobil. Era Arnie, grăbit ca întotdeauna. 

— lar am avut o senzaţie de deâjă-vu, amice. Ai aruncat o 
privire în Cleveland Post? 

— Nu. Slavă Domnului că nu se distribuie pe aici. 

— Intră pe net ca să vezi. Viermele acela a ajuns ieri şi la 
Roma. 

— Nu se poate. 

— Ba da. 

— A mai trântit un articol? 

— A, sigur, şi la fel de răutăcios. 

Rick a încercat să-şi aranjeze părul răscolit, străduindu- 
se să-şi aducă aminte de publicul de la Lazio. Foarte puţină 
lume, şi aceea împrăştiată prin tribunele vechi şi ca vai de 
ele. Nu, nu avusese vreme să studieze feţele şi, chiar dacă 
ar fi făcut-o, nu avea habar cum arăta mutra lui Charley 
Cray. 

— Bine, o să-l citesc. 

— Îmi pare rău, Rick. Nu mai era nevoie şi de ăsta. Dacă 
aş considera că ajută la ceva, aş suna la ziar să fac 
tămbălău. Dar au împins prea departe distracţia asta. E 
preferabil să ignori totul. 

— Dacă-şi mai arată faţa prin Parma, îi rup gâtul. Sunt 


180 


- JOHN GRISHAM - 


amic la cataramă cu un judecător. 

— Bravo, băiete! Poate altă dată. 

Rick a găsit o sticlă cu o băutură răcoritoare dietetică, a 
făcut un duş rece, după care a deschis computerul. 
Douăzeci de minute mai apoi, la volanul micului Punto, se 
strecura prin trafic, mergând cu viteză, fără vreun efort 
vizibil, elegant, ca un adevărat italian. Apartamentul lui 
Trey se afla la sud de centru, la etajul doi al unei clădiri 
semimoderne, proiectate să găzduiască o mulţime de 
oameni într-un spaţiu cât mai mic posibil. 

Trey stătea pe canapea, sprijinindu-şi piciorul pe o pernă. 
Camera minusculă aducea cu o groapă de gunoi - farfurii 
murdare, ambalaje rămase de la pizza, câteva cutii de bere 
sau de cola. La televizor era emisiunea Roata norocului, iar 
din casetofon se auzea la volum mare muzică neagră de pe 
vremea companiei de discuri Motown. 

— Ţi-am adus un sendviş, i-a zis Rick, aşezând o pungă 
pe măsuţa de cafea, şi aceea încărcată de tot soiul de 
obiecte. 

Trey a apăsat un buton al telecomenzii şi televizorul a 
amuţit. 

— Mulţumesc. 

— Cum merge piciorul? 

— Grozav, a zis el, încruntându-se. 

O asistentă trecea pe la el de trei ori pe zi ca să-l 
îngrijească şi să-i aducă analgezice. Il deranja ghipsul şi se 
plângea de dureri. 

— Cum a fost jocul? 

— Fără probleme, i-am bătut la cincizeci de puncte 
diferenţă. 

Rick s-a aşezat pe un scaun şi s-a străduit să nu ia în 
seamă dezordinea. 

— Deci, nu mi-aţi dus lipsa. 

— Nici ăia de la Lazio nu-s prea tari. 

Zâmbetul ce apărea una, două, şi atitudinea nepăsătoare 
dispăruseră, fiind înlocuite de o dispoziţie iritabilă şi de 
autocompătimire cât cuprindea. Dar o fractură multiplă ar 

181 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


face pe orice sportiv să se transforme peste noapte. 
Indiferent cum ar fi definit-o Trey, cariera lui se încheiase, 
iar de aici încolo trebuia să înceapă o altă viaţă. Ca 
majoritatea tinerilor sportivi profesionişti, Trey nu se 
gândise mai deloc la următorul pas. Când ai douăzeci şi 
şase de ani, ai impresia că vei juca o veşnicie. 

— Asistenta aceea are grijă de tine? l-a întrebat Rick. 

— Da, e bună. Miercuri o să-mi pună alt ghips, iar joi 
plec. Trebuie să ajung acasă. Aici mă apucă nebunia. 

Vreme de câteva clipe s-au uitat la imaginile mute de pe 
ecranul televizorului. Rick trecuse zilnic de când Trey 
fusese externat, iar apartamentul, şi aşa mic, părea să intre 
la apă pe zi ce trecea. Pesemne din cauza gunoiului ce se 
acumula ori a rufăriei nespălate, ori a ferestrelor închise şi 
acoperite. Ori poate că Trey se cufunda tot mai adânc în 
tristeţe. Rick s-a bucurat auzind că omul va pleca atât de 
curând. 

— Nu m-am accidentat niciodată jucând în apărare, a 
spus Trey cu ochii lipiţi de ecranul televizorului. Sunt un 
fundaş defensiv şi niciodată n-am păţit nimic. Dar voi m-aţi 
trimis în ofensivă, şi uită-te la mine, a adăugat el, bătând 
cu palma în ghips, pentru a da mai multă greutate 
cuvintelor. 

— Dai vina pe mine pentru accidentarea asta? 

— Nu, dar cât am jucat în apărare n-am păţit nimic. 

— Asta-i o prostie cât casa. Vrei să spui că doar atacanţii 
se accidentează? 

— Vorbeam doar în numele meu. 

Rick se ambalase, gata să se răstească la Trey, dar a 
decis să respire adânc, şi-a înghiţit nodul din gât şi a lăsat 
de la el. După câteva clipe, a zis: 

— Hai să mergem la Polipo să mâncăm o pizza în seara 
asta. 

— Nu vreau. 

— Preferi să ţi-o aduc acasă? 

— Nu. 

— Un sendviş, o friptură, ceva? 

182 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu. 

Şi cu asta, Trey a luat telecomanda, a apăsat pe un 
buton şi a început să se uite la emisiunea-concurs, în care o 
gospodină fericită cumpăra o vocală. 

Rick s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit discret 
apartamentul. 

În soarele de sfârşit de după-amiază, a stat la masa 
aşezată pe trotuar a unei cafenele şi a băut o bere Peroni 
dintr-o halbă îmbrobonată. A pufăit dintr-o havană 
cubaneză şi le-a urmărit pe femeile care treceau prin 
dreptul localului. Se simţea foarte singur şi s-a întrebat ce 
Dumnezeu să facă vreme de o săptămână întreagă pentru 
a nu se plictisi de moarte. 

Arnie i-a telefonat din nou, de astă dată având glasul 
destul de emoţionat. 

— S-a întors Rat, a anunţat el pe un ton triumfător. Cei 
de la Saskatchewan l-au angajat ieri ca antrenor principal. 
Prima lui grijă a fost să mă sune. Rick, te vrea la echipă, şi 
asta, imediat. 

— La Saskatchewan? 

— Ai auzit bine. Cu optzeci de miare. 

— Eu ştiam că Rata pus ghetele-n cui de ani de zile. 

— Adevărat, s-a mutat la o fermă din Kentucky, a crescut 
cai şi a rânit la balegă vreme de câţiva ani, dar se plictisise. 
Cei de la Saskatchewan i-au concediat pe toţi antrenorii 
săptămâna trecută şi l-au convins pe Rat să uite că-i 
pensionar. 

Rat Mullins trecuse pe la mai multe echipe profesioniste 
decât Rick. În urmă cu douăzeci de ani, reuşise să creeze o 
ofensivă dementă care funcţiona extraordinar şi reuşea 
pase la fiecare atac, trimiţându-şi receiver-ii greu de blocat 
în toate direcţiile. O vreme se bucurase de o mare 
notorietate, dar de-a lungul anilor pierduse din prestigiu, 
mai ales când echipele conduse de el nu reuşeau să 
câştige. Fusese coordonatorul ofensivei la Toronto cât Rick 
jucase acolo, iar cei doi se apropiaseră foarte mult. Dacă 
Rat ar fi fost antrenor principal, Rick ar fi început fiecare 

183 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


meci ca titular şi ar fi dat peste cincizeci de pase. 

— Saskatchewan, a mormăit Rick, amintindu-şi oraşul 
Regina, şi câmpiile nesfârşite din jur, cultivate cu grâu. Cât 
de departe este oraşul faţă de Cleveland? 

— La un milion de kilometri. O să-ţi cumpăr un atlas. 
Ascultă, la meciurile lor vin cincizeci de mii de spectatori, 
Rick. Joacă foarte bine, şi-ţi oferă optzeci de mii. Pe loc. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Nu fi ridicol, băiete! Până ajungi aici, îţi ridic salariul la 
o sută de mii. 

— Fii serios, Arnie, nu pot părăsi echipa chiar aşa. 

— Ba poţi foarte bine. 

— Banu. 

— Ba da. Acolo te descalifici. Acum ai prilejul să revii. ŞI 
campionatul începe chiar acum. 

— Arnie, am contract. 

— Ascultă-mă, omule! Gândeşte-te la cariera ta. Ai 
douăzeci şi opt de ani, şi n-o să te mai întâlneşti cu o 
asemenea ocazie. Rat te vrea quarterback, cu braţul tău 
tare, care să arunce ghiulele în toată Canada. E minunat! 

Rick a pufnit în râs, suflând în bere, cât pe ce să se înece. 
Însă Arnie se pornise. 

— Fă-ţi bagajele, mergi la gară cu maşina aceea, 
parcheaz-o, lasă cheile pe scaun şi spune-le adio. Ce-o să-ţi 
facă, o să te dea în judecată? 

— Nu e cinstit. 

— Gândeşte-te la tine, Rick. 

— Aşa fac. 

— Te sun peste două ore. 

Rick se uita la televizor când Arnie a revenit. 

— Am ajuns la nouăzeci, băiete, dar oamenii vor un 
răspuns. 

— S-a oprit ninsoarea în Saskatchewan? 

— Sigur, e vreme frumoasă. Au primul joc peste şase 
săptămâni. Vitejii Roughriders au jucat anul trecut pentru 
Cupa Grey sau ai uitat? Au o organizare pe cinste şi sunt 
pregătiţi să facă un sezon mare, amice. lar Rat stă şi-n cap, 

184 


- JOHN GRISHAM - 


numai să te aibă acolo. 

— Lasă-mi timp să mă gândesc. 

— Gândeşti prea mult, băiete. Lucrurile nu-s atât de 
complicate. 

— Lasă-mă să analizez. 


185 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 20 


Somnul refuza să vină. A rătăcit prin noapte, s-a uitat la 
televizor, a încercat să citească şi să alunge sentimentul de 
vinovăţie care însoțea orice gând de dezertare. l-ar fi fost 
foarte uşor şi putea face asta în aşa fel încât să nu mai fie 
silit să dea ochii cu Sam, Franco, Nino şi ceilalţi. Putea să o 
şteargă în zori şi să nu mai revină niciodată. Cel puţin aşa 
şi-a zis în sinea lui. 

La ora 8:00 a mers cu maşina până la gară, a parcat-o şi 
a intrat în clădire. A aşteptat trenul timp de o oră. 


Trei ore mai târziu, a sosit la Florenţa. A luat un taxi până 
la hotelul Savoy, aflat în Piazza della Repubblica. A luat o 
cameră, şi-a lăsat bagajul înăuntru, apoi a găsit o masă pe 
trotuar, la una dintre numeroasele cafenele din jurul pieţei 
foarte animate. A format numărul de mobil al Gabriellei, a 
auzit o voce în italiană, dar nu a lăsat mesaj. 

În timp ce lua masa de prânz, i-a mai telefonat o dată. Ea 
a părut destul de încântată auzindu-i glasul, poate puţin 
surprinsă. La început a avut câteva bâlbâieli şi poticneli, 
dar toate astea au dispărut după ce au discutat câteva 
minute. Era la muncă, dar nu i-a explicat precis ce făcea. El 
i-a sugerat să se vadă la un păhărel la Gilli, o cafenea 
cunoscută, aflată vizavi de hotel şi, potrivit ghidului turistic, 
un loc nemaipomenit pentru a bea ceva spre sfârşitul după- 
amiezii. Sigur, a zis ea în cele din urmă, la ora 5:00. 

A rătăcit pe străzile din jurul pieţei, parcă purtat de 
mulţimea de oameni, şi a admirat clădirile vechi. La duomo, 
aproape că s-a trezit strivit de un grup masiv de turişti 
japonezi. A auzit vorbindu-se engleză, şi încă din belşug, 
folosită de grupuri de studenţi americani de colegiu, 
majoritatea fete. S-a uitat la vitrinele magazinelor de pe 
Ponte Vecchio, anticul pod peste râul Arno. lar a auzit 
vorbindu-se engleză. Şi tot fete de colegiu erau. 

Când i-a telefonat Arnie, studia ghidul turistic şi bea un 


186 


- JOHN GRISHAM - 


espresso la o cafenea din Piazza della Signoria, din 
apropierea Palatului Uffizi, unde grupuri impresionante de 
turişti aşteptau să vadă cea mai mare colecţie de pictură 
din lume. A hotărât să nu-i spună lui Arnie unde se afla. 

— Ai dormit bine? a început Arnie. 

— Ca un copil. Arnie, n-o să meargă. Nu plec de aici la 
mijlocul sezonului. Poate la anul. 

— Nu va mai exista un „la anul”. E acum ori niciodată. 

— Există întotdeauna viitor. 

— Nu şi pentru tine. Rat are să găsească alt quarterback, 
nu înţelegi? 

— Înţeleg mai bine decât tine, Arnie. Am mai trecut prin 
asta. 

— Rick, nu fi ridicol! Ai încredere în mine. 

— Aici e vorba despre loialitate. 

— Loialitate? Când ţi-a fost loială vreo echipă, băiete? Ai 
fost pus pe liber de atâtea ori... 

— Fii atent ce spui, Arnie. 

O pauză, după care Arnie a continuat: 

— Rick, dacă nu accepţi contractul ăsta, poţi să-ţi cauţi 
alt impresar. 

— Mă aşteptam la asta. 

— Hai, domnule. Ascultă la mine. 

Rick picotea în camera de hotel când impresarul l-a sunat 
încă o dată. Un „nu” reprezenta doar o amânare temporară 
pentru Arnie. 

— l-am adus la o sută, e bine? Eu mă dau de ceasul 
morţii aici, Rick, şi tu nu dai niciun semn de viaţă. Nu scoţi 
o vorbă. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Uite care-i aranjamentul. Echipa îţi 
cumpără bilet ca să vii până aici şi să te întâlneşti cu Rat. 
Azi, mâine, curând, înţelegi? Foarte curând. Măcar atât poţi 
face pentru mine? 

— Nu ştiu... 

— Ai o săptămână liberă. Te rog, Rick, fă-mi un hatâr! 
Dumnezeu mi-e martor, merit şi eu atâta lucru. 

187 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Dă-mi timp de gândire. 
A închis telefonul în timp ce Arnie continua să vorbească. 


Cu câteva minute înainte de ora cinci, a găsit o masă 
liberă la Gilli, a comandat Campari cu gheaţă şi a făcut 
efortul de a nu mai urmări din ochi orice femeie care trecea 
prin dreptul lui. Da, a recunoscut în sinea lui, era agitat, dar 
şi emoţionat. Nu o mai văzuse pe Gabriella de două 
săptămâni şi nici nu vorbise cu ea la telefon în tot acel 
timp. Această mică întâlnire avea să stabilească viitorul 
relaţiei dintre ei, dacă se putea vorbi despre aşa ceva în 
cazul lor. Se putea dovedi o revedere caldă, care să nu se 
oprească la un singur păhărel, ori putea fi una crispată, 
stângace, oferindu-i trezirea definitivă la realitate. 

Un grup de fete de colegiu au ajuns la o masă din 
apropierea lui. Toate vorbeau în acelaşi timp - jumătate 
dintre ele, la telefon, celelalte, flecărind cât le ţinea gura. 
Americance. Accentul le trăda ca fiind din sud. Erau opt, 
şase dintre ele - blonde. Cu blugi mai toate, dar şi două cu 
fuste foarte scurte. Picioare bronzate. Şi nu aveau nicio 
carte sau vreun curs la ele. Au aşezat două mese cap la 
cap, au tras scaune, şi-au aranjat bagajele, şi-au atârnat 
jachetele pe spătare, iar în agitația creată pentru a realiza 
toate aranjamentele acelea, nu le-a tăcut gura nicio clipă. 

Rick s-a gândit să se mute la altă masă, dar apoi s-a 
răzgândit. Majoritatea fetelor erau drăguţe, iar faptul că 
vorbeau englezeşte îl liniştea, chiar dacă vorbele veneau în 
torente. Din local, un chelner şi-a făcut curaj şi s-a 
aventurat să ia comanda fetelor, care a cuprins în primul 
rând vin; pe tot parcursul comenzii niciun cuvânt nu s-a 
scos în italiană. 

Una dintre ele l-a remarcat pe Rick, după care alte trei 
fete s-au uitat la el. Două dintre americance şi-au aprins 
câte o ţigaretă. Pe moment, niciuna nu stătea de vorbă la 
telefon. Se făcuse cinci şi zece. 

După alte zece minute, i-a telefonat Gabriellei şi a 
ascultat mesajul vocal. Frumoasele americance din sud 

188 


- JOHN GRISHAM - 


stăteau de vorbă, între altele, despre Rick, făcând 
pronosticuri dacă era italian ori american. Oare le putea 
înţelege? Se vedea clar că nu se sinchiseau. 

El a comandat încă un Campari, iar asta, potrivit uneia 
dintre brunete, stătea ca dovadă clară că nu era american. 
Brusc, au uitat de el când una dintre ele a adus vorba 
despre reducerile la pantofi de la un magazin numit 
Ferragamo. 

S-a făcut cinci şi jumătate, apoi, cu trecerea timpului, 
Rick a început să-şi facă griji. Gabriella sigur i-ar fi telefonat 
dacă întârzia, dar poate hotărâse să nu mai vină la 
întâlnire. 

Una dintre brunete, în fustă mini, a apărut la masa lui 
Rick şi s-a lăsat fără niciun complex pe scaunul din faţa lui. 

— Bună, a început ea şi a zâmbit, făcând gropiţe în 
obraji. Vrei să ne ajuţi în privinţa unui pariu? 

Apoi a aruncat o privire către prietenele ei, iar Rick a 
imitat-o. Toate îi urmăreau cu ochi curioşi. Înainte de a 
apuca să spună ceva, ea a continuat: 

— Aştepţi o femeie ori un bărbat? La masa noastră, 
părerile sunt jumi-juma. Cele care pierd trebuie să dea de 
băut. 

— Şi cum spui că te cheamă? 

— Livvy. Dar pe tine? 

— Rick. 

Pentru o fracțiune de secundă, i-a fost groază să-şi 
rostească şi numele de familie. Avea de a face cu 
americance. Dacă vreuna dintre ele recunoştea numele 
celui mai mare nătărău din istoria NFL? 

— Ce te face să crezi că aştept pe cineva? a întrebat-o 
Rick. 

— Păi, se vede. Te uiţi mereu la ceas, formezi mereu un 
număr, nu scoţi o vorbă, te uiţi la lume, apoi iar îţi consulţi 
ceasul. E clar că aştepţi pe cineva. E un pariu prostesc. 
Alege: bărbat ori femeie? 

— Texas? 

— Pe aproape, Georgia. 

189 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Era chiar frumoasă - ochi albaştri şi calzi, pomeţi înalţi, 
păr negru şi mătăsos, care îi cădea până aproape pe umeri. 
lar el voia să stea de vorbă cu cineva. 

— Turistă? 

— Studentă în schimb de experienţă. Dar tu? 

Interesantă întrebare, răspunsul fiind însă ceva mai 
complicat de dat. 

— Cu afaceri, a zis el. 

Plictisindu-se imediat, majoritatea prietenelor ei s-au pus 
din nou pe vorbit, ceva despre o discotecă nouă, unde 
veneau şi tineri din Franţa. 

— Tu ce crezi, bărbat ori femeie? a întrebat el. 

— Poate soţia? 

Fata se sprijinise în coate pe masă şi se aplecase uşor în 
faţă, vădit atrasă de acea conversaţie. 

— N-am avut aşa ceva. 

— Nici n-am crezut asta. Aş spune că aştepţi o femeie. 
Programul de muncă s-a terminat. Şi nu arăţi ca un angajat 
la vreo companie mare. Şi sigur nu eşti homo. 

— Şi asta se vede, nu? 

— A, sigur. 

Dacă recunoştea că aştepta o femeie, atunci ar fi apărut 
ca un fraier căruia i s-a tras clapa. Dacă spunea că aştepta 
un bărbat, atunci ar apărea ridicol când (şi dacă) sosea 
Gabriella. 

— Nu aştept pe nimeni, a zis el. 

Ea a zâmbit, pentru că probabil înţelesese cum stăteau 
lucrurile. 

— Mă îndoiesc. 

— Şi pe unde se distrează studentele americance din 
Florenţa? 

— Avem şi noi locurile noastre. 

— S-ar putea ca mai târziu să mă plictisesc. 

— Vrei să mergi cu noi? 

— Desigur. 

— Există un club pe nume... Fata s-a oprit şi s-a uitat 
spre prietenele ei, care trecuseră la alegerea următorului 

190 


- JOHN GRISHAM - 


rând de băuturi. Instinctiv, Livvy a decis să nu-l aducă pe 
Rick între ele. Dă-mi numărul tău şi te sun eu mai târziu, 
după ce ne facem nişte planuri. 

Au făcut schimb de numere. 

— Ciao, i-a zis fata şi s-a întors la masa ei, unde a 
anunţat grupul că nu existau câştigătoare, nici perdante; 
Rick nu aştepta pe nimeni. 

După o aşteptare de patruzeci şi cinci de minute, şi-a 
plătit nota, i-a făcut semn din ochi lui Livvy şi s-a pierdut în 
mulţime, încă un apel către Gabriella, o ultimă încercare şi, 
când a auzit iarăşi mesajul vocal, a scăpat o înjurătură 
printre dinţi şi a închis telefonul dintr-o mişcare. 

O oră mai târziu, se uita la televizorul din camera de 
hotel, când telefonul a sunat. Nu era Arnie. Nici Gabriella. 

— Fata aceea n-a apărut, adevărat? a început Livvy cu 
glas voios. 

— N-a apărut. 

— Deci eşti singur. 

— Exact. 

— Ce păcat! Mă gândeam să merg la cină. Ai nevoie de 
companie? 

— Sigur că da. 

S-au întâlnit la Paoli, un local foarte aproape de hotel. Un 
restaurant vechi, având o sală lungă, al cărei tavan era 
acoperit de la un capăt la altul de fresce medievale. Era 
plin, iar Livvy a recunoscut amuzată că trăsese nişte sfori 
ca să obţină o masă. Una mică, astfel că stăteau foarte 
aproape unul de celălalt. 

Au băut vin alb şi au făcut prezentările mai pe larg. Ea 
era studentă la Universitatea din Georgia, şi trebuia să 
încheie acel ultim semestru de studii în străinătate, urmând 
să termine istoria artei. Nu se omora cu învățatul şi nu 
ducea dorul casei. 

Avea un prieten în Georgia, dar numai pentru moment. 
Ca să fie, acolo. 

Rick s-a jurat că nu avea soţie, nici logodnică şi nici vreo 
relaţie permanentă. Fata care nu apăruse era cântăreaţă 

191 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de operă, iar asta a schimbat în mod considerabil direcţia în 
care se îndrepta conversaţia. Au comandat salate, 
pappardelle cu iepure şi o sticlă de Chianti. 

După ce a băut destul vin, Rick a strâns din dinţi şi a 
abordat în mod direct subiectul fotbal, fără menajamente. 
Cariera bună (în colegiu), cariera nefericită (cea de 
profesionist trecând de la o echipă la alta) şi cea urâtă 
(scurta lui apariţie în ianuarie trecut la Cleveland Browns). 

— N-am simţit lipsa fotbalului, a zis ea, iar lui Rick i-a 
venit să o strângă în braţe. 

Apoi Livvy i-a explicat că stătea la Florenţa din 
septembrie. Nu ştia cine a câştigat SEC™-ul sau titlul 
naţional şi nici nu o interesa. Nu o mai interesa fotbalul 
profesionist. În liceu fusese majoretă şi îndurase destule 
pentru acel sport cât să nu uite toată viaţa. 

În sfârşit, Rick găsise o majoretă în Italia. 

El i-a povestit pe scurt despre Parma, despre Panthers, 
despre liga italiană, după care a trecut la subiecte ce o 
priveau direct. 

— Am impresia că în Florenţa sunt o mulţime de 
americani, a zis el. 

Ea şi-a dat ochii peste cap, semn că se săturase de 
americani. 

— Abia aşteptam să studiez în străinătate, am visat asta 
ani în şir, iar acum stau împreună cu trei dintre fetele de la 
Universitatea din Georgia, şi niciuna dintre ele nu vrea să 
înveţe o boabă de italiană sau să se bucure de cultura de 
aici. Le interesează doar cumpărăturile şi discotecile. Aici 
sunt mii de americani, şi toţi se adună cârd, ca gâştele. 

Din acest punct de vedere, nu era vreo diferenţă între 
Florenţa şi Atlanta. Deseori pleca de una singură la ţară, să 
vadă peisajul şi să mai scape de prietene. 

Tatăl ei era un chirurg de renume, care avea o relaţie 
amoroasă ce dăduse naştere unui divorţ prelungit. Acasă, 
problemele erau cam încurcate, astfel că ea nu se prea 


35 Prescurtare pentru Southeastern Conference, campionat naţional de 
fotbal american la nivel de colegiu (n.tr.). 
192 


- JOHN GRISHAM - 


bucura că urma să plece din Florenţa când se va termina 
semestrul, adică peste trei săptămâni. 

— |lmi pare rău, a spus ea, după ce a prezentat un 
rezumat al situaţiei familiale. 

— Nicio problemă. 

— Mi-ar plăcea să-mi petrec vara călătorind prin Italia, 
departe de colegele mele şi de băieţii din acelaşi an de 
studiu, care se îmbată în fiecare seară, şi foarte departe de 
familia din State. 

— Şi de ce n-o faci? 

— Tata plăteşte totul, iar el îmi cere să mă întorc acasă. 

Rick nu avea planuri care să treacă dincolo de sfârşitul 
sezonului, iar acest lucru avea să se întâmple în iulie. Din 
anumite motive, a adus vorba de Canada, poate dintr-o 
încercare de a o impresiona. Dacă va juca acolo, sezonul se 
va sfârşi în noiembrie. Dar vestea a lăsat-o rece. 

Chelnerul le-a adus farfurii pline ochi cu pappardelle şi 
carne de iepure, cu un sos foarte aromat, ce mirosea divin. 
Au discutat despre mâncărurile şi vinurile italieneşti, 
despre locurile pe care ea le vizitase până atunci şi despre 
altele, aflate pe lista ei de dorinţe. 

Au mâncat încet, ca toată lumea de la Paoli, de altfel, iar 
când au încheiat cu brânză şi cu porto, trecuse de ora 
unsprezece. 

— Nu prea am chef să mergem la vreun club, a 
recunoscut ea. Aş fi încântată să-ţi arăt câteva, dar nu sunt 
într-o dispoziţie chiar atât de bună. Noi, fetele, ieşim prea 
des, se pare. 

— Şi-atunci, ce propui? 

— O îngheţată. 

Au traversat Ponte Vecchio şi au găsit o cofetărie care 
avea în ofertă cincizeci de arome de îngheţată. Apoi Rick a 
condus-o până la apartamentul ei şi a sărutat-o de noapte 
bună. 


193 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 21 


— Aici e ora cinci dimineaţă, a început Rat, adresându-i- 
se cu glas binevoitor. De ce naiba sunt eu treaz şi-ţi 
telefonez atât de devreme? De ce? Răspunde-mi, 
căpăţânosule! 

— Bună, Rat, i-a răspuns Rick, în timp ce îl strângea în 
gând de gât pe Arnie pentru că dăduse numărul lui de 
telefon. 

— Eşti un nătărău, află de la mine. Un dobitoc de clasă, 
dar amândoi ştiam asta încă de acum cinci ani, nu? Ce mai 
faci, Rick? 

— Bine, Rat, dar tu? 

— Super, nici nu se poate mai bine, mă agit deja, deşi 
sezonul încă nu a început. 

Rat Mullins vorbea piţigăiat, cu mare viteză şi la volum 
maxim, şi rareori aştepta să i se dea răspuns, pentru că 
imediat se lansa într-o nouă tiradă ce nu-l lăsa pe 
interlocutor nici să deschidă gura. Rick s-a văzut silit să 
zâmbească. Nu-i mai auzise glasul de ani de zile, şi asta îi 
aducea în gând amintiri legate de unul dintre puţinii 
antrenori care crezuseră în el. 

— O să câştigăm, domnule, o să marcăm cincizeci de 
puncte pe meci, nu mă interesează nici chiar dacă cealaltă 
echipă marchează patruzeci, pentru că oricum n-o să ne 
ajungă din urmă. l-am spus şefului ieri că avem nevoie deo 
tabelă nouă, pentru că aia veche nu-i în stare să ţină pasul 
cu mine şi cu ofensiva mea, şi cu marele meu quarterback, 
Căpăţânosul Dockery. Mai eşti la telefon, băiete? 

— Te ascult, Rat, ca întotdeauna. 

— Uite care-i treaba. Şeful ţi-a cumpărat deja un bilet 
dus-întors la clasa întâi, nătărăule, cum mie nu mi-a oferit, 
de-a trebuit să călătoresc cu autobuzul, pleci din Roma la 
opt, escală la Toronto şi apoi, tot cu clasa întâi, până la 
Regina, cu Air Canada, o companie pe cinste, apropo. O să 
te aştepte o maşină la aeroport mâine-dimineaţă, când vei 

194 


- JOHN GRISHAM - 


sosi, iar mâine-seară o să luăm masa împreună şi-o să 
imaginăm nişte rute pentru pase cum nu s-a mai auzit sau 
văzut pe aici. 

— Nu te mai grăbi atât, Rat. 

— Ştiu, ştiu. Te pricepi să fii lent. Ţin bine minte, dar... 

— Ascultă, Rat, nu pot să-mi părăsesc echipa tocmai 
acum. 

— Echipa? Am auzit bine? Păi, am cam citit despre 
echipa în care joci. Tipul acela din Cleveland, cum îl 
cheamă, a, Cray, se ţine scai de fundul tău. O mie de 
susţinători la un meci acasă... Ce se joacă acolo, touch 
football5%? 

— Rat, am semnat un contract. 

— lar eu ţi-am pregătit altul, pe care să-l semnezi. Mult 
mai substanțial, cu o echipă adevărată, într-o ligă 
adevărată, cu stadioane adevărate, unde vin suporteri ca 


lumea. Televiziune. Finanţări. Contracte pentru 
încălţăminte sport. Fanfare care mărşăluiesc pe teren şi 
majorete. 


— Rat, sunt fericit aici. 

A urmat o pauză, deoarece Rat a rămas brusc fără 
suflare. Rick şi-a amintit bine scene din vestiar, la 
jumătatea meciurilor, cum se plimba agitat de acolo-colo, 
vorbind nebuneşte, în timp ce-şi vântura mâinile prin aer, 
după care urma câte o oprire bruscă, pentru a lua aer, când 
inspira adânc, spre a se lansa apoi într-o nouă tiradă. 

Cu vocea mai gravă şi străduindu-se să pară jignit, Rat a 
ziS: 

— Ascultă, Rick, nu-mi face una ca asta. Eu mi-am pus 
fundul la bătaie pentru tine. După cele întâmplate la 
Cleveland, cum să... 

— Lasă asta, Rat. 

— Gata, gata. Îmi cer scuze. Dar vii măcar să mă vezi? 


36 Touch football este o versiun a fotbalului american, în care placajele 
se execută doar prin atingerea adversarului cu o mână sau cu 
amândouă, iar echipele sunt mai reduse numeric, de obicei 4 sau 7 
jucători (n.tr.) 

195 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Vino doar în vizită şi discutăm faţă-n faţă. Poţi face asta 
pentru fostul tău antrenor? Nu te oblig cu nimic. Biletele 
sunt deja cumpărate, nu trebuie să dai banii înapoi, te rog, 
Ricky. 

Rick a închis ochii, s-a frecat la frunte şi, fără chef, a zis: 

— Bine, şefu'. Doar o vizită. Fără nicio obligaţie. 

— Nu eşti chiar atât de nătărău cum te-am crezut. De aia 
ţin la tine, Ricky. N-o să-ţi pară rău! 

— Cine a ales aeroportul din Roma? 

— Păi, eşti în Italia, nu? 

— Da, dar... 

— Păi, acolo era Roma, ultima dată am verificat asta. 
Acum găseşte aeroportul acela nenorocit şi vino încoace să 
mă vezi. 


Înainte de decolare a dat peste cap două cocteiluri 
Bloody Mary şi a reuşit să doarmă aproape opt ore, cât a 
ţinut zborul până la Toronto. Aterizarea în orice oraş de pe 
continentul american îi dădea fiori, indiferent cât de ridicole 
ar fi părut asemenea gânduri. Ca să omoare vremea cât 
aştepta zborul spre Regina, i-a telefonat lui Arnie şi l-a 
informat unde se afla. Impresarul s-a arătat foarte mândru. 
Apoi Rick i-a transmis un e-mail mamei, fără să-i spună 
unde se găsea. l-a trimis şi lui Livvy un e-mail cu un scurt 
salut. A verificat ediţia on-line a ziarului Cleveland Post, 
doar ca să se asigure că Charley Cray trecuse la alte 
subiecte. Primise şi un mesaj de la Gabriella: „Rick, îmi 
pare rău, dar ar fi mai înţelept să nu ne întâlnim. Te rog să 
mă ieri”. 

A rămas cu privirea în pământ şi a decis să nu răspundă. 
L-a apelat pe Trey, dar acesta nu i-a răspuns. 

Cei doi ani petrecuţi la Toronto nu fuseseră lipsiţi de 
plăceri. Totul părea să se fi întâmplat cu foarte multă 
vreme în urmă, când era şi el mult mai tânăr. Abia ieşit pe 
porţile colegiului, cu vise mari şi cu o carieră îndelungată în 
faţă, se socotise invincibil. Lucrurile nu aveau cum să 
meargă decât bine. Un începător care deţinea tot ce-i 

196 


- JOHN GRISHAM - 


trebuia pentru a reuşi mai avea nevoie de puţin rafinament 
pe ici, pe colo, şi curând urma să joace în NFL. 

Rick nu mai ştia bine dacă încă visa să joace în liga cea 
mare. 

In vreme ce derula amintiri în gând, i s-a părut că aude 
cuvântul „Regina” anunţat la difuzoare. S-a apropiat de 
monitor şi a constatat că zborul acela avea întârziere. A 
întrebat la poarta de îmbarcare şi i s-a spus că întârzierea 
se datora vremii nefavorabile. 

— La Regina ninge, i-a zis funcţionarul. 

A găsit o cafenea şi a comandat o băutură răcoritoare 
dietetică. A intrat pe internet şi a verificat vremea în 
Regina şi, într-adevăr, acolo ningea din greu. „Un viscol 
primăvăratic, eveniment destul de rar”, era una dintre 
descrieri. 

Ca să-şi mai omoare timpul, a frunzărit cotidianul ce 
apărea la Regina, Leader-Post. A găsit ştirile din fotbal. Rat 
făcuse nişte declaraţii, ceva legat de angajarea unui 
coordonator pentru defensivă, evident, unul cu foarte 
puţină experienţă. Promitea că va reduce numărul 
jucătorilor tailback, ceea ce năştea speculaţii referitoare la 
faptul că tactica nu se va baza pe un joc de alergare. 
Vânzările de bilete pentru întregul sezon se ridicaseră la 
treizeci şi cinci de mii, un adevărat record. Un editorialist, 
genul de ziarist care se târâie până la maşina de scris şi 
reuşeşte să scrie şase sute de cuvinte de patru ori pe 
săptămână, vreme de treizeci de ani, chiar dacă, din 
întâmplare, lumea nu se prea omoară după sport în 
Saskatchewan, trimisese un potpuriu de ştiri de culise sau 
lucruri „auzite pe stradă”. Un jucător de hochei afirmase că 
nu voia să sufere o intervenţie chirurgicală decât după 
încheierea sezonului. Un altul trăia separat de soţie, care 
avea nasul rupt într-un mod greu de explicat. 

Un ultim paragraf: Rat Mullins confirma că Rougbriders 
tratau cu Marcus Moon, un quarterback cu o viteză bună şi 
cu un braţ iute. Moon îşi petrecuse ultimele două sezoane 
la Packers şi „abia aştepta să joace în fiecare zi”. Şi Rat 

197 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Mullins refuzase să confirme ori să nege faptul că echipa 
trata cu Rick Dockery care, „ultima oară când a fost văzut, 
lansa intercepţii extraordinare pentru Cleveland Browns”. 

Se afirma că Rat spusese: „Nu am nimic de declarat” 
atunci când i se ceruse să confirme zvonurile legate de 
Dockery. 

Apoi, parcă făcând un semn şmecheresc din ochi, 
reporterul sportiv plantase o sugestie prea ispititoare 
pentru a fi ignorată. Folosirea de paranteze îl ajuta să se 
distanţeze de dorinţa lui de a bârfi: 


(Pentru detalii referitoare la Dockery, consultaţi.) 


— Nimic de declarat? Rat se teme prea mult să 
comenteze sau îi este ruşine? 

Rick a rostit întrebarea cu voce tare şi a pornit apoi într-o 
lungă plimbare prin aeroport. 

Două ore mai târziu, când s-a îmbarcat în avionul Air 
Canada, nu pornise către Regina, ci spre Cleveland. De la 
aeroport, a luat un taxi spre centru. Cleveland Post avea 
sediul într-o clădire modernă, ca atâtea altele, de pe Slate 
Avenue. Ca o ciudăţenie, se găsea la numai patru 
intersecţii mai spre nord de comunitatea italienilor originari 
din Parma. 

Rick a plătit călătoria şi l-a rugat pe taximetrist să-l 
aştepte după colţ, la o intersecţie depărtare. Ajuns pe 
trotuar, s-a oprit doar o secundă, parcă pentru a se 
convinge că se afla din nou în Cleveland, Ohio. Din punctul 
lui de vedere, ar fi dorit să facă pace, dar se părea că 
oraşul era hotărât să-i zgândărească rănile mereu. 

După ce şi-a făcut planul de acţiune, n-a şovăit nicio 
clipă, şi nici mai târziu, când a văzut totul retrospectiv, nu- 
şi amintea să fi ezitat vreun moment. 

În holul de la intrare, se găsea o statuie de bronz 
reprezentând o persoană de nerecunoscut, pe soclul căreia 
fusese scrisă o maximă cu ifose despre adevăr şi libertate. 
În apropierea acesteia se găsea postul paznicului. Toţi 

198 


- JOHN GRISHAM - 


vizitatorii trebuiau să semneze la trecerea prin dreptul ei. 
Rick purta pe cap o şapcă de baseball, inscripționată cu 
Cleveland Indians, cumpărată ceva mai devreme din 
aeroport cu treizeci şi doi de dolari, iar când paznicul i-a zis: 
„Da, domnule”, Rick s-a grăbit să răspundă: 

— Cu Charley Cray. 

— Numele dumneavoastră? 

— Roy Grady. Joc la Indians. 

Informaţia l-a încântat nespus de mult pe paznic, iar 
acesta i-a întins imediat un tabel pentru a semna. Potrivit 
website-ului echipei Indians, Roy Grady era ultima achiziţie 
pentru postul de aruncător, un tânăr recrutat din liga AAA 
de baseball, care până la acea dată jucase în trei partide, 
înregistrând performanţe contradictorii. Cray îl cunoştea 
probabil după nume pe Grady, dar nu şi după faţă. 

— La etajul doi, i-a zis paznicul, zâmbindu-i cu gura până 
la urechi. 

Rick a preferat să urce pe scări, pentru că-şi pusese în 
gând să le folosească şi la plecare. Sala de ştiri de la etajul 
doi arăta aşa cum îşi închipuise - un spaţiu uriaş, înţesat de 
cubiculumuri şi de computere, cu hârtii pretutindeni. Pe 
margini erau mici birouri, iar Rick a trecut prin dreptul lor, 
citind din mers numele scrise pe uşi. Brusc, inima i-a bătut 
ceva mai tare şi a constatat că-i venea greu să afişeze un 
aer degajat. 

— A, Roy, a spus cineva dintr-o laterală, şi Rick a păşit în 
direcţia omului. 

Acesta, în jur de patruzeci şi cinci de ani, pe cale dea 
cheli, avea doar câteva şuviţe de păr, cărunt şi unsuros, 
pornind de deasupra urechilor, era nebărbierit, purta 
ochelari ieftini de citit, coborâţi spre vârful nasului, şi era 
supraponderal, arătând ca unul care nu făcuse niciodată 
parte din vreo echipă de liceu, nu îmbrăcase nicicând un 
tricou şi nici nu se apropiase vreodată de o majoretă. Un 
tâmpit îngălat care nu era în stare să practice niciun sport, 
trăind în schimb bine din critici aduse celor care se 
pricepeau. Stătea în uşa biroului mic, înţesat de obiecte, 

199 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


privindu-l încruntat pe Roy Grady, parcă bănuind ceva 
neplăcut. 

— Domnul Cray? a spus Rick, aflat la mai puţin de cinci 
paşi şi apropiindu-se vertiginos. 

— Da, a răspuns acesta cu un rânjet, căscând apoi ochii 
de mirare. 

Rick l-a împins brusc înăuntru şi a trântit uşa. Cu stânga 
şi-a smuls şapca de pe cap, iar cu dreapta l-a prins pe Cray 
de gât. 

— Eu sunt, dobitocule, Rick Dockery, calul tău de bătaie 
preferat! 

Cray a făcut ochii cât cepele, iar ochelarii i-au căzut pe 
podea. 

Trebuia să-i tragă doar un pumn, aşa hotărâse Rick după 
ce se gândise îndelung. O dreaptă în mutră, pe care 
individul să o vadă venind. Fără lovituri mişele, adică şuturi 
în vintre, nimic de genul ăsta. Faţă în faţă, ca de la bărbat 
la bărbat, fără ajutorul vreunei arme. Şi dacă se putea, fără 
oase frânte ori hemoragii. 

N-a fost niciun jab scurt, nici croşeu, ci doar o directă 
puternică, născută în urmă cu luni de zile, iar acum pornită 
ca de peste ocean. Fără să întâmpine nicio rezistenţă, 
întrucât Cray era prea bleg şi prea speriat, şi-şi petrecea 
prea mult timp ascunzându-se dinapoia tastaturii pe care-şi 
scria articolele, astfel că pumnul a izbit exact în partea 
stângă a bărbiei, producând un scrâşnet slab, pe care Rick 
avea să şi-l ducă aminte cu plăcere în săptămânile ce au 
urmat. Cray a căzut ca un sac de cartofi, iar vreme de o 
secundă Rick s-a simţit ispitit să-i mai ardă şi un picior în 
coaste. 

Se gândise şi ce să-i spună individului, dar nimic nu 
părea potrivit pentru acea situaţie. Ameninţările nu ar fi 
fost luate în serios - dacă ar fi făcut prostia de a mai reveni 
la Cleveland, Rick sigur n-ar mai fi încercat să-l atace pe 
Cray. Dacă l-ar fi înjurat, s-ar fi simţit uşurat, dar orice 
vorbă spusă ar fi apărut într-un articol. De aceea, l-a lăsat 
prăbuşit acolo, la podea, gâfâind îngrozit, buimăcit de acea 

200 


- JOHN GRISHAM - 


lovitură, iar lui Rick nu i-a părut nicio clipă rău de acea 
jigodie. 

A ieşit din birou, a salutat din cap doi reporteri care 
semănau uimitor cu domnul Cray, după care s-a îndreptat 
spre scară. A coborât în fugă până în subsol, iar după ce a 
căutat câteva minute, a găsit o uşă care dădea spre o 
rampă de încărcare. La cinci minute după ce-l făcuse KO pe 
Cray, revenise la taxi. 

Zborul de întoarcere către Toronto l-a făcut tot cu Air 
Canada, iar când a aterizat pe solul canadian, a început să 
se calmeze. Trei ore mai târziu, se îndrepta spre Roma. 


201 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 22 


Duminică dimineaţa, peste Parma s-a pornit o ploaie 
torențială. Rafalele cădeau cu putere, iar norii lăsau 
impresia că nu se vor risipi nici peste o săptămână. Un 
tunet l-a trezit până la urmă pe Rick şi, cu ochii încă umflaţi 
de somn, a zărit nişte unghii roşii de la picioarele cuiva. Nu 
erau acelea ale ultimei lui aventuri de la Milano şi nici 
acelea roz sau oranj sau cafenii ale nenumăratelor fete pe 
care le cunoscuse. Nici vorbă. Acele unghii îngrijite cu 
meticulozitate (dar nu de proprietară) şi date cu ojă 
(Chanel Midnight Red), aparţineau elegantei şi senzualei 
domnişoare Livvy Galloway din Savannah, Georgia, care, ca 
membră a clubului studenţesc Alpha Chi Omega, îşi 
petrecuse ceva vreme în Atena, iar în ultima vreme, într-un 
apartament aglomerat din Florenţa. Acum se găsea într-un 
apartament ceva mai puţin aglomerat din Parma, la etajul 
trei al unei clădiri vechi de pe o stradă liniştită, departe de 
sufocantele ei colege şi foarte departe de familia ei 
dezbinată. 

Rick a închis ochii şi, pe sub cearşaf, a tras-o mai 
aproape. 

Joi seara, Livvy sosise cu trenul de la Florenţa şi, după o 
cină plăcută, se retrăseseră în camera lui unde s-au 
cunoscut mai îndeaproape, pentru prima oară. Şi, cu toate 
că Rick sigur fusese pregătit pentru un asemenea 
deznodământ, ea se arătase la fel de dornică. Iniţial, el îşi 
pusese în gând să petreacă ziua de vineri în pat sau, în 
orice caz, în preajma acestuia. Ea însă avea cu totul alte 
idei. Cât călătorise cu trenul citise o carte despre Parma. 
Era momentul să studieze istoria acelui oraş. 

Inarmaţi cu un aparat de fotografiat şi cu câteva 
însemnări ale fetei, au pornit într-un tur prin centrul 
oraşului, examinând cu mare atenţie interioarele unor 
clădiri pe care Rick abia de le observase până atunci. Prima 
dintre acestea a fost duomo - Rick aruncase odată o privire 


202 


- JOHN GRISHAM - 


înăuntru, mânat de curiozitate - unde Livvy a adoptat o 
atitudine profund meditativă, târându-l dintr-un colţ în altul. 
Rick nu ştia precis ce părere avea Livvy, dar când şi când 
ea rostea câte ceva lămuritor, ca de pildă: „Este unul dintre 
cele mai frumoase exemple de arhitectură în stil romanesc 
de pe valea râului Po”. 

— Când a fost construită? întreba el mereu. 

— A fost sfinţită în 1106 de papa Pasquale, apoi distrusă 
de un cutremur în 1117. S-a reconstruit începând cu 1130 
şi, ca de obicei, s-a lucrat la ea cam vreo trei sute de ani. 
Minunată, nu crezi? 

— Bineînţeles. 

S-a străduit să pară interesat, dar Rick descoperise deja 
că lui nu-i trebuia multă vreme să examineze o catedrală. 
Livvy însă trăia pe altă lume. El o urma cuminte, rămânea 
aproape, gândindu-se încă la prima lor noapte împreună, 
aruncând din când în când câte-o privire spre fundul ei 
rotund şi plănuind încă o după-amiază focoasă. 

Ajunsă pe aleea centrală şi privind drept în sus, ea a zis: 

— Domul are o frescă pictată de Correggio prin 1520. 
Înălțarea la Cer a Fecioarei. Extraordinar! 

Deasupra lor, sus de tot, pe tavanul boltit, bătrânul 
Correggio reuşise să picteze o scenă impresionantă, 
înfăţişând-o pe Maria înconjurată de îngeri. Livvy a 
contemplat-o copleşită de emoție. Rick s-a uitat la frescă 
având impresia că o să-şi rupă gâtul dacă mai stă mult cu 
capul ridicat spre tavan. 

Au mers încet prin nava mare, prin criptă, prin 
numeroasele intrânduri, studiind mormintele unor oameni 
sanctificaţi de mult. După o oră, Rick era disperat să iasă 
din nou la soare. 

Au vizitat apoi baptisteriul, o clădire frumoasă de formă 
octogonală, aflată în preajma catedralei, şi au stat vreme 
îndelungată în faţa portalului de nord, cel închinat 
Fecioarei. Sculpturile complicate de deasupra uşii descriau 
întâmplări din viaţa Mariei. Livvy şi-a verificat însemnările, 
dar părea să cunoască până şi amănuntele. 

203 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Te-ai mai oprit vreodată aici? l-a întrebat ea. 

Dacă ar fi recunoscut adevărul, spunând că nu, ea l-ar fi 
considerat un ţopârlan. Dacă ar fi fost să mintă, spunând că 
da, oricum nu ar fi avut importanţă, pentru că ea se 
pregătea deja să viziteze altă clădire. De fapt, el trecuse pe 
acolo de zeci de ori şi ştia că era vorba despre un 
baptisteriu. Nu avea idee ce se oficia în acea clădire; cu 
toate astea, s-a prefăcut că ştia. 

Ea vorbea încet, parcă mai mult pentru sine, situaţie ce 
nu era departe de adevăr. 

— Patru şiruri din marmură roşie de Verona. Construcţie 
începută în 1196, tranziţie între stil romanesc şi gotic. A 
făcut câteva fotografii ale exteriorului, apoi l-a condus pe 
Rick înăuntru, unde s-au zgâit la un alt dom. Bizantin, din 
secolul al XIII-lea, a zis ea. Regele David, fuga din Egipt, 
Cele Zece Porunci. 

El a dat îndatoritor din cap, simțind că i-a înţepenit gâtul. 

— Rick, eşti catolic? 

— Luteran. Dar tu? 

— Nu-s ceva anume. În familie există unele persoane cu 
vagi afiliaţii protestante. Îmi place totuşi subiectul, istoria 
creştinismului şi a originilor bisericii. Şi iubesc arta 
religioasă. 

— Aici există o sumedenie de biserici vechi, a spus el. Şi 
toate-s catolice. 

— Ştiu. 

Lucru perfect adevărat. Până să se facă de prânz, au 
făcut turul bisericii în stil renascentist San Giovanni 
Evangelista, aflată tot în centrul istoric şi religios al 
oraşului, vizitând şi biserica San Francesco del Prato. 
Potrivit lui Livvy, era „unul dintre cel mai remarcabile 
exemple de arhitectură gotică franciscană din regiunea 
Emilia”. Pentru Rick, singurul amănunt picant era că 
frumoasa biserică slujise cândva drept temniţă. 

La ora unu, ela insistat să mănânce de prânz. Au găsit o 
masă la Sorelle Picchi de pe strada Farina şi, în timp ce el 
studia meniul, Livvy şi-a notat o serie de impresii. Cât au 

204 


- JOHN GRISHAM - 


mâncat anolini, cel mai bun din oraş, după părerea lui Rick, 
şi au băut o sticlă de vin, au discutat despre Italia şi despre 
locurile văzute de ea. În cele opt luni, cât locuise în 
Florenţa, vizitase unsprezece dintre cele douăzeci de 
regiuni, deseori călătorind singură la sfârşit de săptămână, 
deoarece colegele ei erau prea lenevoase, apatice ori 
mahmure ca să o însoţească. Işi pusese în gând să meargă 
în fiecare regiune, dar nu mai avea timp. Sesiunea de 
examene începea peste două săptămâni, după care lunga 
ei vacanţă avea să se încheie. 

În loc să se retragă pentru un pui de somn, au pornit să 
vadă bisericile San Pietro Apostolo şi San Rocco, după care 
au rătăcit prin Parco Ducale. Livvy a fotografiat locurile, şi-a 
luat notite, bucurându-se de istorie şi de artă, în vreme ce 
Rick se târâia după ea ca un somnambul. S-a prăbuşit în 
bătaia soarelui, pe iarba călduţă din parc, şi apoi, cu capul 
în poala ei, a adormit cât ea a studiat harta oraşului. Când 
s-a trezit, a reuşit să o convingă în cele din urmă să se 
retragă în apartament ca să doarmă cum se cuvine. 

Vineri, la petrecerea dată la Polipo după antrenament, 
Livvy a devenit punctul de atracţie. Quarterback-ul echipei 
îşi găsise în sfârşit o americancă foarte frumoasă, unde mai 
pui că fusese cândva şi majoretă, iar italienii s-au întrecut 
ca să o impresioneze. Au lălăit cântece deocheate şi au 
golit halbe de bere. 

Povestea scurtei şi furioasei vizite a lui Rick la Cleveland, 
doar ca să-i tragă un pumn în mutră lui Charley Cray, 
căpătase caracter de legendă. Versiunea, furnizată de Sam 
şi susţinută fără voia lui de Rick prin refuzul de a vorbi 
despre acel episod, reflecta destul de fidel adevărul. 
Elementul lipsă era acela că Rick plecase din Parma ca să 
cunoască mai bine condiţiile unui alt contract, lucru care l- 
ar fi obligat să abandoneze Panterele în plin sezon, însă 
nimeni din Italia nu ştia şi nici nu avea să afle vreodată 
acest lucru. 

Acel ticălos, Charley Cray, venise până în Italia /or ca să 
scrie articole răuvoitoare despre echipa şi quarterback-ul 

205 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


lor. Îi insultase, iar Rick îl găsise, cu o cheltuială ce părea 
destul de consistentă, îl dăduse cu roatele-n sus, apoi 
revenise la Parma, unde putea fi în siguranţă. Şi cum să nu 
fie în siguranţă? Oricine ar fi venit după Riik pe terenul lor 
avea să fie cotonogit. 

Faptul că Rick devenise un fugar dădea o savoare 
suplimentară de îndrăzneală şi de romantism acelei 
întâmplări, lucru care îi dădea gata pe italieni. Intr-o ţară 
unde legile sunt ocolite, iar cei care le fentează se bucură 
deseori de admiraţia oamenilor, urmărirea lui Rick de către 
poliţie reprezenta subiectul principal de discuţie atunci 
când cei de la Panthers se vedeau. lar când se găseau în 
câte-o încăpere aglomerată, spuneau povestea cu 
înfrigurare, uneori adăugând amănunte născocite de ei. 

În realitate, Rick nu fusese pus sub urmărire. Se emisese 
un mandat de arestare pentru molestare, o infracţiune 
minoră, şi, potrivit noului său avocat din Cleveland, nimeni 
nu pornise după el să-l pună în cătuşe. Autorităţile ştiau 
unde se afla, iar dacă ar mai fi ajuns vreodată la Cleveland, 
ar fi fost pus sub acuzare. 

Cu toate acestea, Rick era fugar, iar Panterele trebuiau 
să-l protejeze, atât pe teren, cât şi în afara lui. 

Ziua de sâmbătă s-a dovedit a fi la fel de educativă ca şi 
cea e vineri. Livvy l-a purtat prin Teatro Regio, iar el s-a 
arătat extrem de mândru că mai călcase acolo, apoi la 
Muzeul Diocezan, biserica San Marcellino, capela San 
Tommaso Apostolo. La prânz, au mâncat o pizza în incinta 
frumosului Palazzo della Pilotta. 

— Eu nu mai pun piciorul în nicio biserică, a anunţat-o 
Rick, care se dându-se astfel bătut. 

Stătea lungit pe iarbă, bucurându-se de soare. 

— Eu aş vrea să văd Galeria Naţională, a spus Livvy, 
ghemuindu-se alături de el şi expunându-şi picioarele 
bronzate. 

— Ce-au acolo de arătat? 

— O mulţime de picturi, din toată Italia. 

— Nu vreau. 

206 


- JOHN GRISHAM - 


— Ba da, apoi Muzeul de Arheologie. 

— Şi după aceea? 

— După aceea o să obosesc. Mergem la culcare, tragem 
un pui de somn, apoi ne gândim unde ieşim la cină. 

— Mâine am meci. Vrei să mă omori? 

— Da. 


După două zile de turism ca la carte, Rick abia aştepta să 
joace fotbal, pe ploaie sau nu. Abia aştepta să treacă pe 
lângă bisericile antice şi să ajungă la stadion, ca să îmbrace 
echipamentul, apoi să se umple de noroi şi - poate - să se 
încaiere cu cineva. 

— Dar plouă, a gângurit Livvy de sub cearşaf. 

— Mare păcat, domnişoară majoretă. Spectacolul se ţine 
oricum. 

Ea s-a rostogolit spre el, înlănţuindu-l cu un picior. 

— Nu, a zis el cu convingere. Nu înainte de meci. Şi-aşa 
am genunchii slabi. 

— Credeam că eşti un armăsar de quarterback. 

— Acum sunt doar quarterback. 

Ea şi-a retras piciorul şi a coborât din pat. 

— Şi cu cine joacă Panthers astăzi? a întrebat Livvy, 
stând întoarsă cu spatele, ispititoare. 

— Cu Gladiators, din Roma. 

— Ce nume... Şi joacă bine? 

— Sunt destul de buni. Trebuie să o luăm din loc. 

A parcat maşina sub acoperişul tribunei rezervate 
suporterilor echipei gazdă, unde, cu o oră înaintea 
meciului, se aflau deja zece spectatori. Livvy a rămas 
acolo, înfofolită cu un poncho şi ghemuită sub o umbrelă 
mai mult sau mai puţin vulnerabilă în faţa stropilor purtaţi 
de vânt. Lui Rick aproape că i-a părut rău de ea. Peste 
douăzeci de minute a apărut pe teren în echipament 
complet, făcând mişcări de încălzire, flecărind cu colegii de 
echipă, dar privind-o pe ea cu coada ochiului. Parcă era din 
nou în colegiu ori poate în liceu, nerăbdător să joace de 
plăcere, pentru gloria de a fi câştigător, dar şi pentru vreo 

207 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


fetişcană foarte atrăgătoare din tribună. 

Meciul s-a desfăşurat ca într-un bazin plin cu noroi: 
ploaia nu s-a oprit nicio clipă. În prima repriză, Franco a 
scăpat mingea de două ori, comiţând fumble, iar Fabrizio a 
scăpat două pase din cauza mingii ude şi lunecoase. ŞI 
Gladiatorii au avut de luptat cu terenul. Când mai era un 
minut până la încheierea celui de-al doilea sfert, Rick a 
recepționat mingea în spaţiul protejat de apărătorii săi şi a 
sprintat treizeci de yarzi, reuşind să deschidă scorul cu un 
touchdown. Fabrizio a ratat lovitura de picior pentru 
extrapunct, iar scorul a rămas 6-0 la pauza mare. Cum 
vreme de două săptămâni nu mai avusese oportunitatea de 
a ironiza şi de a striga la cineva, Sam a profitat de pauză ca 
să se descarce asupra lor în vestiar, astfel că toată lumea 
s-a simţit cum nu se putea mai bine. 

In cel de-al patrulea sfert, ploaia formase băltoace mari 
pe unele porţiuni de teren, iar jocul a devenit o încăierare 
prin noroaiele de la linia de angajare. La un al doilea down 
pentru cucerirea a doi yarzi, Rick a fentat că pasează spre 
Franco, apoi a fentat spre Giancarlo, tailback-ul care fusese 
până atunci rezervă, şi a trimis o pasă către Fabrizio, care 
parcă zbura către unul dintre stâlpii de pe linia de fund. 
Acesta a bâlbâit uşor recepţia, după care a prins mingea 
ferm şi a alergat douăzeci de yarzi fără să-l mai poată 
prinde nimeni. Conducând cu două touchdown-uri, Sam le-a 
cerut apărătorilor să lanseze atacuri blitz asupra 
quarterback-ului advers, iar Gladiatorii nu au reuşit să 
câştige nici măcar primul down. Şi au avut cinci down-uri 
chinuite în tot meciul. 


Duminică seara, Rick şi-a luat rămas-bun de la Livvy şi a 
condus-o la trenul Eurostar, pe care l-a urmărit ieşind din 
gară cu un amestec de tristeţe şi uşurare. Nu-şi dăduse 
seama cât de singur se simţise până atunci în Italia. Ştia 
destul de clar că duce lipsa unei companii feminine, însă 
Livvy îl făcuse să se simtă din nou ca un student. În acelaşi 
timp, ea îl solicita mult prea intens. Cerea multă atenţie şi 

208 


- JOHN GRISHAM - 


părea să sufere uşor de hiperactivitate. lar el avea nevoie 
de o pauză de odihnă. 

In aceeaşi noapte, târziu, a primit un e-mail de la mama 
lui: 


Dragă Rick: Până la urmă, tatăl tău a decis să nu 
mai vină până în Italia. Este foarte supărat pe tine, 
pentru aventura pe care ai avut-o la Cleveland - şi 
până să faci ce ai făcut era destul de rău, dar acum, 
reporterii ne caută mereu, întrebându-ne ce e cu 
acuzaţia asta de atac şi molestare. li dispreţuiesc pe 
oamenii ăştia. Incep să înţeleg de ce l-ai pocnit pe 
bietul individ din Cleveland. Dar dacă tot ai ajuns în 
America, puteai să treci pe aici să ne zici măcar bună 
ziua. Nu te-am văzut de la Crăciun. Aş încerca să vin 
singură, dar mi-e să nu agravez diverticuloza de care 
sufăr. E mai bine să stau pe lângă casă. Chiar o să te 
aresteze? 

Cu drag, mama 


Mama lui îşi trata diverticuloza ca pe un vulcan activ - 
existând acolo, în colon, gata de vreo erupție, în 
eventualitatea în care trebuia să facă un lucru pe care de 
fapt nu şi-l dorea. În urmă cu cinci ani, ea şi Randall, tatăl 
lui, făcuseră greşeala de a merge în Spania cu un grup de 
pensionari, şi încă bodogăneau nemulţumiţi în privinţa 
preţurilor, a călătoriei cu avionul, a europenilor socotiți 
neciopliţi, a ignoranței uimitoare a oamenilor care nu ştiau 
să vorbească englezeşte. 

În realitate, Rick nici nu-i voia în Italia. 

l-a răspuns mamei cu un e-mail: 


Dragă mamă: îmi pare rău că nu reuşiţi să veniţi 
încoace. Dar şi vremea a fost cumplită până acum. 
Nu voi fi arestat. Am nişte avocaţi care se ocupă de 
problemă - a fost o simplă neînțelegere. Spune-i tatei 
să se liniştească - totul are să fie bine. Imi place viaţa 

209 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 
de aici, dar mi-e dor de casă. Cu drag, Rick. 


Tot duminică seara, târziu, a primit un e-mail şi de la 
Arnie: 


Dragă Jivină: 

Avocatul din Cleveland a gândit o înţelegere: tu 
pledezi vinovat, plăteşti o amendă, apă de ploaie. Dar 
dacă te recunoşti vinovat, Cray poate folosi asta 
împotriva ta într-un proces civil. Susţine că are falca 
fracturată şi face mare tărăboi că declanşează proces 
civil. Şi sunt convins că oamenii din Cleveland sunt 
alături de el. Cum crezi că ţi-ar sta în faţa unui juriu 
din Cleveland? Aia de acolo ar fi în stare să te 
condamne şi la moarte pentru o simplă palmă. ŞI i-ar 
acorda lui Cray un miliard de dolari drept despăgubiri 
civile. Incă mă ocup eu de problemă, deşi nu-mi dau 
seama de ce o fac. 

Rat m-a înjurat ieri, sper că pentru ultima oară. 
Tiffany a născut prematur, iar copilul pare să fie 
metis; cred că, în privinţa asta, ai scăpat de belea. 

Ca impresar al tău, am ajuns să pierd bani în mod 
oficial din cauza ta şi m-am gândit că ar fi bine să ştii 
asta. 


E-mail de răspuns lui Arnie: 


Îmi placi, domnule. Eşti măreț, Arn. Luptă în 
continuare să ţii hultanii departe de mine. Puternicele 
Pantere au călcat azi totul în picioare, i-am îngropat 
în noroi pe cei de la Gladiatorii din Roma. lar 
protejatul tău a fost magnific. 

Dacă amicul Cray are doar o fractură, ar merita 
încă una şi-n partea cealaltă. Spune-i să mă dea în 
judecată, şi eu o să mă declar falit în Italia! După 
aceea, să-şi bată avocaţii capul cu chestia asta. 

Mâncarea şi femeile de aici continuă să mă 

210 


- JOHN GRISHAM - 


uimească. Îţi rămân recunoscător că m-ai îndrumat 
spre Parma. RD 


E-mail către Gabriella: 
Mulţumiri pentru amabilul mesaj de acum câteva 
zile. Nu te frământa în legătură cu episodul petrecut 


la Florenţa. Am fost asaltat de femei mai generoase. 
Nu este nevoie să te deranjezi pentru a mă contacta. 


211 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 23 


Frumosul oraş Bolzano este situat în partea muntoasă 
din nord-estul ţării, în regiunea Trentino-Alto, o zonă recent 
alipită Italiei, un fragment desprins din teritoriul austriac în 
1919 de Aliați drept recompensă pentru italieni, care 
luptaseră împotriva nemților. Ţinutul are o istorie 
complicată. Granițele lui au fost croite şi răscroite de 
oricine s-a întâmplat să aibă o armată mai mare şi mai 
tare. Mulţi dintre locuitori se consideră de origine germană 
şi chiar arată astfel. Majoritatea vorbesc în primul rând 
germană, şi abia după aceea italiană, deseori cam fără 
chef. Alţi italieni spun în şoaptă: „Oamenii ăştia nu-s italieni 
adevăraţi”. Eforturile de italienizare, de germanizare şi de 
asimilare a populaţiei au eşuat jalnic, dar, de-a lungul 
vremii, s-a născut un armistițiu plăcut, iar viaţa de acolo 
este bună. Cultura, tipic alpină. Oamenii sunt conservatori, 
ospitalieri şi prosperi, şi-şi iubesc pământurile. 

lar peisajul arată ameţitor - creste abrupte de munţi, 
podgorii şi livezi de măslini pe malul unor lacuri, văi tivite 
de livezi de meri şi kilometri întregi de păduri protejate prin 
lege. 

Rick aflase toate acestea din ghidul lui turistic. Cu toate 
acestea, Livvy ţinea să afle mai multe amănunte. Întrucât 
nu călcase în acea regiune, plănuise iniţial să facă 
deplasarea cu el. Interveniseră examenele, iar pe de altă 
parte, Bolzano se găsea la cel puţin şase ore de mers cu 
trenul de la Florenţa. De aceea, ea îi transmisese 
rezultatele cercetării făcute printr-o serie de mesaje 
întortocheate. Rick trecuse prin ele pe măsură ce sosiseră 
în cursul săptămânii, apoi le lăsase pe masa din bucătărie. 
Il interesa mai mult fotbalul decât felul în care Mussolini îşi 
bătuse joc de regiune în perioada dintre războaie. 

lar fotbalul îi dădea multe motive de îngrijorare. Cei de la 
Bolzano Giants pierduseră doar un meci, în faţa celor de la 
Bergamo, dar şi atunci la doar două puncte diferenţă. El şi 


212 


- JOHN GRISHAM - 


Sam  vizionaseră de două ori filmul meciului şi 
recunoscuseră că Bolzano ar fi trebuit să câştige. O simplă 
lovitură de picior dăduse naştere acelei diferenţe. 

Bergamo. Bergamo. Incă neînvinsă. Ajungând la şaizeci şi 
şase de meciuri fără înfrângere. Orice ar fi făcut, cei de la 
Panthers erau legaţi de Bergamo. Planul lor de joc 
împotriva celor de la Bolzano avea legătură cu următorul 
lor meci, împotriva celor de la Bergamo. 

Deplasarea cu autobuzul a ţinut trei ore, iar pe la 
jumătatea călătoriei, peisajul a început să se schimbe. La 
nord, au apărut Alpii. Rick stătea în faţă, alături de Sam, iar 
când nu moţăiau, discutau despre vacanțe - drumeţie prin 
Munţii Dolomiţi, schi şi camping în regiunea lacurilor. Cum 
nu aveau copii, în fiecare toamnă, Sam şi Anna îşi 
petreceau câteva săptămâni ca să exploreze nordul Italiei 
şi sudul Austriei. 


Jocul împotriva celor de la Giants. 

Rick nu putea uita un anumit meci din trista lui trecere 
prin NFL, iar acela fusese împotriva celor de la New York 
Giants, într-o duminică seara înceţoşată, la Meadowlands, 
care se televizase pe plan naţional, în faţa a optzeci de mii 
de suporteri fanatici şi gălăgioşi. El juca atunci la Seattle, în 
rolul lui obişnuit de quarterback, rezerva a treia pentru 
post. Titularul fusese scos pe targă până la jumătatea 
meciului, iar pasele rezervei lui fuseseră interceptate, asta 
când nu scăpase mingea pe jos. Fiind conduşi cu douăzeci 
de puncte până spre sfârşitul celui de-al treilea sfert, cei de 
la Seahawks au aruncat steagul de schimbare către arbitru 
şi l-au introdus pe Dockery. lar el dăduse şapte pase 
complete, toate către colegi, câştigând nouăzeci şi cinci de 
yarzi. Două săptămâni după aceea, ajunsese la mare 
căutare. 

Incă îi răsuna în urechi vuietul asurzitor de pe Giants 
Stadium. 

Stadionul din Bolzano era mult mai mic şi mai liniştit, dar 
şi mai frumos. Având Alpii străjuind peisajul din fundal, 

213 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


echipele s-au aliniat pentru lovitura de începere în faţa a 
două mii de suporteri. Înarmaţi cu pancarte, o mascotă, 
imn şi petarde. 

În cel de-al doilea atac de după angajare, a început 
coşmarul. Acesta purta şi un nume. Quincy Shoal, un 
fundaş masiv, care jucase pe vremuri la Indiana State 
University. După obişnuitele plimbări prin Canada şi prin 
liga de arena football, Quincy ajunsese în Italia în urmă cu 
zece ani şi-şi găsise adevăratul cămin acolo. Se căsătorise 
cu o italiancă, avea copii şi deţinea aproape toate 
recordurile ligii italiene pentru alergare în cursul meciurilor. 

Quincy a alergat şaptezeci şi doi de yarzi şi a reuşit un 
touchdown. Chiar dacă reuşise cineva să-l atingă, asta nu 
avea să apară cu claritate la derularea filmului fazei. 
Spectatorii parcă au înnebunit după ce echipa preferată 
deschisese scorul: au aruncat petarde şi chiar o fumigenă. 
Rick a încercat să-şi imagineze o fumigenă pe 
Meadowlands. 

Pentru că următorul meci era contra celor de la 
Bergamo, iar Sam ştia clar că oamenii de acolo trimiseseră 
un spion la meci, el şi Rick hotărâseră să încerce mai multe 
alergări cu mingea şi să-l joace foarte puţin pe Fabrizio. 
Strategia prezenta multe riscuri, reprezentând însă stilul de 
joc preferat de Sam. Amândoi se simțeau încrezători că 
ofensiva putea pasa de voie, dar preferau să păstreze ceva 
în mânecă pentru meciul cu Bergamo. 

Deoarece Franco scăpa de regulă prima minge primită, 
Rick a anunţat schema pentru acel atac: pasă către un 
fundaş care să se deplaseze spre lateral şi înainte, adică 
spre Giancarlo, un tânăr tailback, care începuse sezonul ca 
rezerva a treia pentru linia de fund, dar progresase văzând 
cu ochii. Rick ţinea la el în primul rând pentru că avea o 
slăbiciune pentru rezerve. lar Giancarlo avea un stil 
inimitabil de alergare. Era scund, avea în jur de optzeci de 
kilograme, nu era musculos, şi nu-i plăcea să primească 
lovituri. Făcuse înot şi sărituri de la trambulină în 
adolescenţă, şi avea picioare iuți şi fugă uşoară. Când 

214 


- JOHN GRISHAM - 


simţea că urmează un contact fizic iminent, Giancarlo 
plonja brusc înainte, câştigând astfel yarzi suplimentari la 
fiecare asemenea salt cu mingea. Alergările lui deveniseră 
spectaculoase, îndeosebi prin voltele şi salturile care îi 
permiteau să capete inerție înainte de a sări peste cei care 
încercau să-l placheze. 

Sam îl rugase să accepte sfatul pe care i l-ar fi dat 
oricărui alergător din clasa a şaptea: „Nu uita de picioare! 
Lasă capul în jos, protejează mingea, dar mai presus de 
toate apără-ţi genunchii, şi nu uita de labele picioarelor!” 
Mii de jucători din colegii îşi încheiaseră cariera brusc, 
atunci când încercaseră să realizeze salturi spectaculoase 
peste grămezi. Sute de jucători profesionişti pe post de 
running back rămăseseră schilozi pe viaţă. 

Giancarlo nu lua în seamă asemenea sfaturi. Lui îi plăcea 
să plutească prin aer şi nu se temea de aterizările dure. A 
alergat opt yarzi spre dreapta, apoi a făcut un salt, ca să 
mai câştige trei. Doisprezece yarzi spre stânga, inclusiv 
patru din salt. Rick a apelat la un bootleg? pentru a câştiga 
cincisprezece yarzi, după care i-a cerut lui Franco să 
încerce străpungerea apărării. 

— Să nu scapi mingea din mână, a mormăit el şi l-a 
apucat de masca de faţă când s-au ridicat din grămadă. 

Cu ochi ca de sălbatic şi parcă înnebunit, Franco l-a 
apucat la rândul lui pe Rick de mască şi i-a zis ceva urât în 
italiană. Cine ar mai fi îndrăznit să-l apuce pe quarterback 
de mască? 

Franco n-a scăpat mingea, în schimb a târât apărători 
după el cale de zece yarzi, până când jumătate dintre 
adversari l-au „îngropat” la propria linie de 40 de yarzi. 
După încă şase atacuri, Giancarlo a făcut un zbor prin end 
zone şi Panterele au egalat. 

Lui Quincy i-au trebuit toate cele patru atacuri ca să 
marcheze din nou. 


37 În cadrul jocului ofensiv, bootleg este mimarea de către quarterback 
a unei pase scurte către un fundaş care pleacă într-o direcţie, relizând 
de fapt pasa către un jucător de-al său aflat în direcţie opusă (n.tr.) 

215 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Lasă-l să alerge, i-a zis Rick lui Sam, cât stătea pe 
margine. Are treizeci şi patru de ani. 

— Ştiu ce vârstă are, l-a repezit Sam. Dar aş vrea să-l ţin 
sub cinci sute de yarzi în prima jumătate a meciului. 

Apărarea celor de la Bolzano se pregătise pentru pase şi 
părea derutată de jocul de alergare făcut de adversari. 
Fabrizio nici nu atinsese mingea până aproape de 
jumătatea jocului. La un al doilea down pentru şase yarzi, 
Rick a mimat o pasă către Franco, a folosit un bootleg, apoi 
a aruncat mingea către receiver-ul lui, care a reuşit 
touchdown-ul cu uşurinţă. Un meci curat, ordonat - fiecare 
echipă realizase câte două touchdown-uri în fiecare sfert. 
Spectatorii apreciau cum se cuvine fiecare fază a meciului. 


La pauza de la jumătatea meciului, primele cinci minute 
sunt primejdioase în vestiarul oricărei echipe. Jucătorii sunt 
înfierbântaţi, transpiraţi, unii chiar sângerează. Îşi dau 
căştile de pământ, înjură, le găsesc nod în papură altora, 
urlă, se îndeamnă unii pe alţii să pună mai mult suflet şi să 
facă ce trebuie în joc. Pe măsură ce fluxul de adrenalină 
scade, se mai liniştesc şi ei. Beau apă. Se întâmplă să-şi 
scoată apărătoarele de umeri. Sau să-şi vadă de vânătăi 
sau răni. 

În Italia, lucrurile se petreceau la fel ca în lowa. Rick nu 
se lăsase niciodată antrenat de patimi, preferând să se 
retragă undeva în fundal, lăsându-i pe cei cu capetele 
înfierbântate să se răstească la echipă şi să o mobilizeze. 
Faptul că erau la egalitate cu Bolzano nu-l îngrijora. Lui 
Quincy Shoal îi atârna deja limba de-un cot, iar Rick şi 
Fabrizio mai aveau multe de arătat. 

Sam ştia bine când era momentul potrivit să intervină, 
astfel că după cele cinci minute a intrat şi el în vestiar şi s-a 
apucat să răcnească. Quincy îi bătuse de unul singur - 
reuşise să alerge 160 de yarzi şi avusese patru touchdown- 
uri. 

— Ce strategie e asta? s-a pornit Sam. Cum adică: „Lasă- 
| să alerge până crapă?” N-am mai auzit până acum aşa 

216 


- JOHN GRISHAM - 


ceva! Vă credeţi sclipitori, băieţi, nu? 

Şi aşa mai departe. 

De la un meci la altul, Rick era tot mai impresionat de 
dezlănţuirile verbale ale lui Sam. EI, Rick, fusese 
admonestat de mulţi experţi şi, cu toate că pe el îl lăsa în 
pace, Sam dovedea un talent deosebit când se lua de 
ceilalţi jucători. lar faptul că reuşea să facă asta în două 
limbi îl lăsa cu gura căscată. 


Criticile aduse jucătorilor în vestiar au dat prea puţine 
roade în primele minute din partea a doua. După o odihnă 
de douăzeci de minute şi un masaj, Quincy a reluat partida 
de parcă renăscuse cu totul. Touchdown-ul numărul cinci a 
venit la primul atac declanşat de cei de la Giants în 
jumătatea a doua a meciului, iar cel de-al şaselea a picat la 
câteva minute mai târziu, după un galop de cincizeci de 
yarzi. 

Un efort eroic, dar nu era de ajuns. Fie că vârsta (treizeci 
şi patru de ani) se făcea simțită, fie că venea drept rezultat 
al consumului excesiv de paste, fie, pur şi simplu, ca 
urmare a uzurii, Quincy părea la capătul puterilor. A rămas 
pe teren până în ultimul minut de joc, dar era prea epuizat 
pentru a-şi mai salva echipa. In cel de-al patrulea sfert, 
apărarea Panterelor l-a simţit că era terminat şi a căpătat 
viaţă. lar după ce Pietro l-a prins la un al treilea down 
pentru doi yarzi şi a dat cu el de pământ, jocul se putea 
socoti încheiat. 

Cu Franco pregătit să treacă prin barajul de apărători şi 
cu Giancarlo ţopăind ca un iepure pe laturi, Panterele au 
egalat cu zece minute înainte de sfârşitul meciului. Un 
minut mai apoi, au marcat din nou, când danezul Karl a 
recuperat o minge scăpată de un adversar şi a alergat 
legănându-se ca o rață cale de treizeci de yarzi, reuşind 
probabil cel mai penibil touchdown din istoria fotbalului 
american jucat în Italia. Pe ultimii zece yarzi până în end 
zone, doi jucători minusculi de la Giants au stat în cârca lui 
Karl, de parcă ar fi fost nişte căpuşe. 

217 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Ca să lămurească definitiv lucrurile şi ca să nu-şi iasă din 
formă, Rick şi Fabrizio au realizat o fază frumoasă: o pasă 
exact pe centru în timp ce Fabrizio alerga spre end zone. 
Scorul final: 56-41. 


După meci, vestiarul arăta cu totul altfel. S-au îmbrăţişat 
şi au sărbătorit, iar câţiva dintre jucători mai aveau puţin şi 
izbucneau în lacrimi. Pentru o echipă care cu numai câteva 
săptămâni în urmă părea lipsită de vlagă, practic moartă, 
jucătorii se treziseră dintr-odată foarte aproape de a realiza 
un sezon extraordinar. Următorul meci era cu Bergamo, dar 
Lions trebuiau să se deplaseze la Parma. 

Sam şi-a felicitat jucătorii şi le-a dat fix o oră ca să 
savureze victoria. 

— După aceea, terminaţi cu prosteala şi începeţi să vă 
gândiţi la meciul cu Bergamo, le-a zis el. Şaizeci şi şapte de 
victorii fără înfrângere, opt Super Bowl-uri la rând. O echipă 
pe care noi n-am bătut-o de zece ani. 

Rick a rămas pe podea, într-un colţ, cu spatele rezemat 
de perete, făcându-şi de lucru cu şireturile ghetelor şi 
ascultându-l pe Sam vorbind în italiană. Deşi nu-l putea 
înţelege pe antrenor, ştia exact ce spunea. Bergamo în sus, 
Bergamo în jos. Coechipierii lui se agăţau de fiece cuvânt, 
în timp ce speranţele lor creşteau. Rick s-a simţit cuprins 
de un val de energie şi de agitaţie, şi neavând de ales, a 
zâmbit. 

Nu se mai simţea un jucător năimit, un pistolar oarecare 
adus din Vestul Sălbatic pentru a duce tot greul ofensivei şi 
a câştiga meciuri. Nu mai visa gloria din NFL şi nici bogăţia 
de acolo. Asemenea năluciri rămăseseră în urmă şi i se 
ştergeau cu repeziciune din minte. Era cine era, o Panteră, 
iar când a privit în jur, către vestiarul aglomerat şi duhnind 
a sudoare, s-a simţit fericit şi împăcat cu sine. 


218 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 24 


La sesiunea de vizionare de luni seara s-a băut mult mai 
puţină bere decât de obicei. In acelaşi timp, şi numărul de 
glume, de insulte şi de hohote de râs a fost mult mai redus. 
Dispoziţia jucătorilor nu era sumbră, pentru că încă se 
mândreau de victoria obţinută în deplasarea din ziua 
precedentă, însă nu se putea vorbi de seara obişnuită de 
luni, petrecută în faţa unui ecran. Sam a derulat destul de 
grăbit fazele mai importante din meciul cu Bolzano, apoi a 
trecut la un colaj alcătuit din imagini cu jocul echipei 
Bergamo, la care el şi Rick lucraseră mai toată ziua. 

S-au declarat de acord cu aspectele evidente de la o 
poştă - cei de la Bergamo erau bine antrenați, bine 
finanţaţi şi bine organizaţi, având jucători de talent, care se 
situau o idee peste nivelul celor din ligă, lucru valabil 
pentru anumite posturi, nu neapărat la modul general. 
Americanii din echipa lor erau: un quarterback lent de la 
San Diego State University, un safety puternic, în stare să 
lovească dur şi care probabil va încerca să-l facă praf pe 
Fabrizio încă de la începutul jocului, şi un cornerback 
capabil să blocheze cam orice joc de alergare în apropiere 
de tuşă, dar despre care se zvonea că ar avea o întindere 
musculară la picior. Bergamo era singura echipă din liga 
italiană care avea doi dintre cei trei americani în defensivă. 
Jucătorul-cheie al lor nu provenea totuşi din Statele Unite. 
Linebacker-ul de mijloc era un italian pe nume Maschi, un 
jucător chipeş şi sclipitor, care purta părul lung şi ghete 
albe, şi avea o atitudine de vedetă, pe care o copiase din 
NLF, socotind, întâmplător, că locul lui ar fi fost acolo. Rapid 
şi puternic, Maschi avea un instinct deosebit, îi plăceau 
contactele fizice şi, de regulă, se trezea la baza mai tuturor 
grămezilor ce se creau în timpul jocului. La aproape 100 de 
kilograme, era suficient de masiv să stârnească teamă în 
Italia, şi ar fi putut juca fără probleme pentru oricare echipă 
de liceu din Divizia | în Statele Unite. Purta numărul 56 pe 


219 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


tricou şi ţinea cu tot dinadinsul să i se spună LIT,, 
socotindu-se astfel una cu idolul lui, Lawrence Taylor. 

Bergamo avea o defensivă puternică, dar nu neapărat 
impresionantă atunci când trebuia să manevreze mingea, 
împotriva celor de la Bologna şi de la Bolzano - toate acele 
albine ucigaşe - jucătorii de la Bergamo se cam târâseră 
până spre cel de-al patrulea sfert, şi fuseseră cât pe ce să 
piardă ambele partide. Rick era convins că Panthers era o 
echipă mai bună, dar Sam fusese înfrânt de Bergamo de 
atâtea ori, încât refuza să mai fie încrezător, cel puţin în 
adâncul sufletului. După opt titluri de Super Bowl, Bergamo 
Lions îşi câştigase aura de echipă invincibilă, aură ce valora 
cel puţin cât zece puncte marcate în cursul fiecărui meci. 

Sam a reluat filmul şi a pornit să descifreze slăbiciunile 
din apărarea celor de la Bergamo. Tailback-ul lor era rapid 
la tuşă, dar nu se încumeta să plece capul şi să încerce o 
alergare fără susţinere. Jucătorii pasau rareori, făcând-o 
doar atunci când se vedeau obligaţi, şi mereu la cel de-al 
treilea down, în primul rând pentru că le lipsea un receiver 
demn de încredere. Linia ofensivă era alcătuită din jucători 
masivi şi, în mare măsură, solizi, dar de multe ori lenți 
atunci când ar fi trebuit să facă faţă unui blitz împotriva 
quarterback-ului lor. 

După ce Sam a terminat, a luat cuvântul Franco şi, într-o 
manieră avocăţească, demnă de toată lauda, a transmis o 
rugăminte înălţătoare şi mişcătoare către toţi jucătorii, 
îndemnându-i să aibă o săptămână fără excese, plină de 
dăruire, care să îi ajute să obţină o victorie epocală. 
Încheind, el a sugerat antrenamente în fiecare seară până 
la meciul de duminică. Ideea a fost acceptată în 
unanimitate. Apoi, cum nu voia să se lase mai prejos, Nino 
s-a ridicat în picioare şi a început prin a anunţa că, pentru a 
marca importanţa momentului, el hotărâse să se lase de 
fumat până după această partidă în care aveau să-i 
zdrobească pe cei de la Bergamo. Vestea a fost 
întâmpinată cu căldură, evident, pentru că Nino îşi mai 
luase în trecut un angajament similar şi, privat de nicotină, 

220 


- JOHN GRISHAM - 


el se dovedise o forţă înspăimântătoare pe teren. După 
aceea, el a anunţat că duminică seara va oferi o masă 
pentru toată echipa la cafeneaua Montana, pe cheltuiala 
casei. Carlo se ocupa deja de alcătuirea meniului. 

Din cauza încordării, cei de la Panthers se arătau 
oarecum agitaţi. Rick şi-a adus aminte de meciul cu 
Davenport Central, cel mai important joc al anului pentru 
Davenport South. Începând cu ziua de luni, conducerea 
şcolii planificase fiecare clipă din următoarea săptămână, 
iar oamenii din oraş nu vorbiseră decât despre importantul 
meci. Vineri după-amiază, jucătorii deveniseră atât de 
afectaţi din cauza supramotivării, încât unii sufereau de 
greţuri şi, cu câteva ore înainte de meci, îşi vărsaseră şi 
sufletele. 

Rick se îndoia că jucătorii de la Panthers s-ar fi lăsat 
copleşiţi în aceeaşi măsură de o asemenea stare de 
nervozitate, dar situaţii de acest gen puteau apărea 
oricând. 

Au ieşit din vestiar cu o hotărâre nestrămutată. 
Săptămâna aceea era a lor. Şi anul, la fel. 


Livvy a sosit în toată splendoarea joi după-amiază, 
aducând cu sine o cantitate impresionantă de bagaje. Rick 
îşi petrecuse o parte din zi pe teren, împreună cu Fabrizio şi 
cu Claudio, repetând la nesfârşit trasee precise şi anunţuri 
în clar, transmise cu rapiditate, iar când făcuse o pauză, îşi 
verificase telefonul. Aşa aflase că Livvy se afla deja în tren. 

În timp ce a adus-o de la gară cu Fiatul, Rick a aflat că: 
(1) ea terminase cu bine sesiunea de examene; (2) se 
săturase peste măsură de colegele de apartament; (3) se 
gândea la modul serios să nu revină la Florenţa, ca să stea 
acolo în ultimele zece zile din semestrul petrecut în 
străinătate; (4) era dezgustată de familia ei; (5) nu vorbea 
cu nimeni din familie, nici măcar cu sora ei, cu care se 
certase mereu încă de pe vremea grădiniţei, şi care acum 
era amestecată până peste cap în divorţul părinţilor; (6) 
avea nevoie de un loc în care să stea câteva zile, iar asta 

221 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


explica existenţa atâtor bagaje; (7) era îngrijorată în 
legătură cu viza, deoarece intenţiona să mai rămână în 
Italia o perioadă nedefinită, şi (8) era gata să ţopăie direct 
în pat. Nu se plângea şi nici nu cerea să i se arate 
înţelegere de către cineva; în realitate, cu o detaşare 
glacială pe care Rick a considerat-o demnă de toată 
admiraţia, ascundea nenumăratele probleme cu care se 
confrunta. Avea nevoie de cineva, de aceea dăduse fuga să 
găsească protecţia lui. 

Rick a cărat bagajele deosebit de grele cale de trei etaje 
şi a dovedit uşurinţă şi avânt. S-a arătat chiar fericit să o 
facă. Apartamentul i se părea mult prea tăcut, devenit 
aproape lipsit de viaţă, motiv pentru care se trezise 
petrecând mai multă vreme departe de el, umblând pe 
străzile Parmei, bând cafea sau bere la localuri cu mese pe 
trotuar, cercetând fără chef pieţele de carne şi magazinele 
de vinuri, chiar dând ture grăbite prin biserici antice, 
făcând de fapt orice, numai să stea departe de plictisul şi 
pustietatea acelui loc pe care nu-l resimțea ca fiind al lui. Și 
se socotea mereu singur. După ce plecaseră, Sly şi Trey 
rareori îi mai răspundeau la mesaje. Abia dacă mai merita 
să facă efortul de a le trimite e-mailuri. Sam era ocupat mai 
tot timpul, plus că, fiind căsătorit, ducea altă viaţă. 
Coechipierul preferat, Franco, era bun pentru câte-o masă 
de prânz, când şi când, dar avea o slujbă solicitantă. Toţi 
jucătorii de la Panthers lucrau; erau obligaţi să o facă. Nu-şi 
permiteau să doarmă până la amiază, să-şi petreacă două 
ore în sala de gimnastică ori să rătăcească prin Parma, 
arzând gazul degeaba, pentru că astfel n-ar fi câştigat 
niciun sfanţ. 

Cu toate acestea, Rick nu se simţea în stare să accepte 
un concubinaj cu program integral. Asta presupunea 
complicaţii şi impunea o seriozitate la care nici nu 
îndrăznea să se gândească. Nu trăise niciodată vreme 
îndelungată cu vreo femeie, de fapt, nu făcuse asta de 
când jucase la Toronto, şi nici nu plănuia o tovărăşie pe 
termen lung. 

222 


- JOHN GRISHAM - 


De aceea, în timp ce Livvy despacheta, s-a întrebat, 
pentru prima oară, dacă ea se gândea cumva să rămână 
multă vreme în apartament. 

Au amânat partida de sex până după antrenament. 
Acesta trebuia să fie unul uşor, fără apărătoarele de umeri 
şi alte sisteme de protecţie, dar el a preferat să poarte 
echipamentul complet. 

Livvy a rămas în tribună şi a citit un roman în format 
ieftin, timp în care jucătorii au efectuat încălzirea şi 
antrenamentul, repetând o serie de scheme de joc. În jur se 
găseau şi alte câteva soţii sau prietene, ba chiar şi câţiva 
copii mici, care ţopăiau în susul şi-n josul tribunei oficiale. 

In acea zi de joi, la ora 10:30, a apărut un funcţionar al 
municipalităţii, care i s-a prezentat lui Sam. Slujba lui era să 
stingă luminile. 


Îi aşteptau o mulţime de castele. Rick a auzit această 
veste cam pe la opt dimineaţa, dar a reuşit să se 
rostogolească pe o parte şi să adoarmă la loc. Livvy şi-a 
tras blugii pe ea şi s-a dus să cumpere cafea. Jumătate de 
oră mai târziu, când s-a întors cu două căni mari, 
cumpărate de la un local care vindea produse pentru 
acasă, l-a anunţat din nou că îi aşteptau castelele şi că voia 
să înceapă cu unul care se afla în orăşelul Fontanellato. 

— E prea devreme, a zis Rick, ridicându-se în capul 
oaselor în pat şi luând o gură din cafea, în încercarea de a 
se dezmetici la ora aceea, ciudată pentru el. 

— Ai fost la Fontanellato? l-a întrebat Livvy, în timp ce-şi 
scotea blugii, după care şi-a luat ghidul turistic şi notițele, 
revenind în partea ei de pat. 

— Nici n-am auzit de oraşul ăsta. 

— Ai ieşit măcar din Parma de când te afli aici? 

— Da. Am avut meciuri la Milano, Roma şi Bolzano. 

— Nu, Rick, voiam să ştiu dacă ai sărit vreodată în Fiatul 
acela al tău ca să pleci în vizită prin împrejurimi. 

— Nu, dar de ce? 

— Nu eşti curios să-ţi cunoşti noul cămin? 

223 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— M-am învăţat să nu mă ataşez de locurile prin care 
trec. Toate sunt temporare. 

— Bravo! Ascultă, eu n-am de gând să lâncezesc în 
apartamentul ăsta toată ziua, să fac sex la fiecare oră şi să 
nu-mi stea gândul decât la prânz şi la cină. 

— Păi, de ce nu? 

— Eu vreau să ies din oraş. Ori mă duci tu cu maşina, ori 
iau autobuzul. Sunt prea multe lucruri de văzut. 
Deocamdată, n-am terminat nici cu Parma. 

După jumătate de oră porniseră spre nord-vest să caute 
Fontanellato, un castel din secolul al XV-lea, pe care Livvy 
dorea cu disperare să-l viziteze. Ziua era una călduroasă şi 
însorită. Mergeau cu geamurile coborâte. Ea purta o fustă 
scurtă din material de blugi şi o bluză din bumbac, iar 
vântul îi mângâia formele, ţinându-l treaz şi atent pe Rick. 
A încercat să îi pipăie picioarele, însă Livvy, cu o mână, l-a 
împins deoparte, timp în care citea din ghidul turistic ţinut 
în cealaltă mână. 

— Auzi, aici se produc 120.000 de tone de parmezan în 
fiecare an, a zis ea, privind spre peisajul rural. Chiar aici, la 
fermele astea. 

— Pe puţin. Oamenii ăştia sunt în stare să-şi pună 
parmezan şi-n cafea. 

— Cinci sute de lăptarii şi toate aflate într-o zonă clar 
delimitată din jurul Parmei. E stabilit prin lege. 

— Se face şi îngheţată cu parmezan. 

— Şi zece milioane de şunci de Parma pe an. Nu-mi vine 
să cred! 

— Nu şi dacă trăieşti aici. Nici nu apuci să stai jos, că 
oamenii îţi şi pun şunca dinainte. Dar de ce vorbim atâta 
despre mâncare? Te-ai grăbit atât de tare, că nici n-am 
apucat să luăm micul dejun. 

Ea a lăsat ghidul şi l-a anunţat: 

— Mor de foame. 

— Ce zici de nişte caşcaval şi şuncă? 

Mergeau pe un drum îngust, puţin circulat, şi curând au 
ajuns în satul Baganzola, unde au găsit un bar ce oferea 

224 


- JOHN GRISHAM - 


cafea şi croassanţi. Livvy abia aştepta să facă uz de 
cunoştinţele ei de italiană şi, cu toate că, după părerea lui 
Rick, ea vorbea foarte cursiv, femeia de la tejghea a 
înţeles-o cu destulă greutate. 

— Vorbea un dialect, i-a explicat Livvy când se întorceau 
la maşină. 

Rocca sau fortăreaţa de la Fontanellato fusese construită 
în urmă cu cinci sute de ani şi părea o cetate de necucerit. 
Era înconjurată de un şanţ cu apă şi străjuită de patru 
turnuri masive, cu deschideri largi în ziduri, pentru 
observaţie şi folosirea armelor. Inăuntru totuşi se găsea un 
palat minunat, având pereţii acoperiţi cu lucrări de artă, iar 
camerele aveau decoraţiuni remarcabile. După un sfert de 
ceas, Rick se săturase de privit, însă prietenei sale abia îi 
venise pofta. 

Când, în cele din urmă, au revenit la maşină, la cererea 
ei, şi-au continuat drumul spre nord, îndreptându-se către 
orăşelul Soragna. Acesta era situat în câmpia roditoare de 
pe malul stâng al râului Stirone şi, după cum ştia istoricul 
din maşină, care nu reuşea să digere amănuntele suficient 
de repede, de-a lungul vremii, acolo se purtaseră multe 
bătălii. În timp ce ea enumera cu repeziciune nume şi ani, 
Rick şi-a lăsat mintea să hoinărească, ajungând să se 
gândească la Bergamo Lions, şi mai ales la signor Maschi, 
linebacker-ul foarte agil care, după părerea lui, reprezenta 
cheia întregului mecanism al acelei echipe. S-a gândit la 
toate planurile şi schemele concepute de antrenori sclipitori 
pentru neutralizarea unui linebacker de clasă. Rareori 
dădeau roade. 

Castelul de la Soragna (în care încă locuia un prinţ 
adevărat!) fusese construit de-abia în secolul al XVII-lea, iar 
după ce l-au vizitat în grabă, au luat prânzul la un mic local. 
După aceea, şi-au continuat drumul spre San Secondo, 
renumit pentru spalla, o varietate de şuncă fiartă. Castelul 
din acel orăşel, ridicat în secolul al XV-lea ca fortăreață, 
jucase un rol deosebit în multe bătălii importante. 

— De ce s-au războit atât de mult oamenii ăştia? a 

225 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


întrebat Rick la un moment dat. 

Livvy i-a dat imediat un răspuns scurt, dar pe ea 
războaiele o interesau prea puţin. Pe ea o atrăgeau mai 
mult arta, mobilierul, şemineurile din marmură şi altele 
asemenea. Rick s-a furişat afară şi a tras un pui de somn 
sub un copac. 

Au încheiat plimbarea la Colorno, supranumit şi „micul 
Versailles de pe râul Po”. Era o fortăreață impunătoare ce 
fusese transformată într-o locuinţă splendidă, având grădini 
şi curţi uriaşe. Când au sosit acolo, Livvy era la fel de 
emoţionată ca şi în urmă cu şapte ore, când ajunseseră la 
primul castel, cel despre care Rick probabil că nici nu-şi mai 
aducea aminte. A mers şi el, cuminte şi îndatoritor până la 
un moment dat, dar cum vizita se prelungea, într-un târziu 
a renunţat. 

— Mă găseşti la bar, a zis el şi a lăsat-o singură pe Livvy 
într-un hol uriaş, unde ea admira frescele de pe pereţi şi de 
pe tavan, pierdută într-o cu totul altă lume. 


Rick a vrut să tragă chiulul sâmbătă, motiv pentru care 
au avut o scurtă ceartă. Era primul schimb de cuvinte mai 
dure de când se cunoşteau, şi acest lucru li s-a părut 
amuzant amândurora. Un foc de paie, practic, şi niciunul 
din ei nu i-a purtat ranchiună celuilalt, ceea ce reprezenta 
un semn promiţător. 

Ea îşi pusese în gând să plece cu maşina spre sud, la 
Langhirano, prin zona viticolă, unde existau doar două 
castele importante, ce meritau vizitate. El însă avea în plan 
să stea liniştit, să doarmă, ca pentru a se concentra mai 
mult asupra meciului cu Bergamo, şi mai puţin asupra 
picioarelor ei. Au ajuns la un compromis, urmând să 
rămână în oraş şi să vadă câteva biserici. 

Se simţea odihnit şi cu mintea limpede, în primul rând 
pentru că hotărâseră să renunţe la ritualul de vineri, care 
cuprindea pizza şi bere băută cu găleata la Polipo. Făcuseră 
doar o încălzire uşoară, în şorturi, ascultaseră alte 
recomandări de joc făcute de Sam, apoi ascultaseră încă un 

226 


- JOHN GRISHAM - 


discurs mişcător, de astă dată rostit de Pietro, şi, pe la zece 
seara, plecaseră acasă. Se antrenaseră îndeajuns. 

Sâmbătă seara s-au strâns la Cafe Montana pentru masa 
dinaintea meciului, un festin gastronomic de trei ore, 
avându-i în prim-plan pe Nino şi pe Carlo, într-un continuu 
du-te-vino, între masa lor şi bucătărie. Venise şi signor 
Bruncardo, care le-a vorbit. Le-a mulţumit jucătorilor pentru 
sezonul extraordinar, sezon care nu era perfect reuşit decât 
dacă a doua zi îi făceau zob pe cei de la Bergamo. 

Nu a participat nicio femeie la acea masă - micuțul 
restaurant era plin de jucători - iar acest lucru a prilejuit 
naşterea a două poeme într-un limbaj porcos şi a unui 
mesaj de rămas-bun, o odă plină de măscări, toate 
compuse de Franco, predispus la stări lirice, şi rostite într- 
un stil demential. 

Sam i-a trimis pe toţi acasă înainte de ora unsprezece. 


227 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 25 


Cei de la Bergamo călătoriseră bine. Aduseseră cu ei un 
număr impresionant de susţinători care sosiseră devreme 
şi, cu mare hărmălaie, desfăşurând pancarte, se apucaseră 
să sufle în goarne şi să cânte imnul echipei şi, în general, 
se instalaseră pe Stadio Lanfranchi de parcă ar fi la ei 
acasă. Cele opt Super Bowl-uri câştigate la rând le 
confereau dreptul de a merge în orice loc din Italia unde se 
afla o echipă de fotbal american şi de a lua stadionul cu 
asalt. Majoretele lor erau costumate cu fuste foarte scurte 
de culoare aurie şi cu cizme negre înalte până la genunchi, 
iar asta s-a dovedit a fi un element perturbator pentru 
jucătorii de la Panthers pe perioada destul de lungă de 
încălzire dinaintea meciului. Concentrarea lor se dusese pe 
apa  sâmbetei sau, mai degrabă, fusese deturnată 
temporar, pentru că fetele se apucaseră să se întindă şi să 
se foiască, pregătindu-se pentru coregrafiile din timpul 
marelui meci. 

— Noi de ce n-avem majorete? l-a întrebat Rick pe Sam, 
când acesta din urmă a apărut prin dreptul lui. 

— la mai ţine-ţi gura! 

Sam a dat roată terenului, mârâind la jucători, agitat ca 
orice antrenor de NFL înaintea unui meci important. Apoi a 
schimbat câteva cuvinte cu un reporter de la Gazzetta di 
Parma. O echipă de televiziune a filmat un material 
documentar, cuprinzând imagini ale jucătorilor şi, în egală 
măsură, ale majoretelor. 

Fanii Panterelor nu concepeau să se lase dominați. Alex 
Olivetto îşi petrecuse săptămâna mobilizându-i pe jucătorii 
mai tineri de la ligile de flag football, care înţesaseră un 
capăt al tribunei rezervate gazdelor, iar aceştia s-au pus 
curând să răcnească la suporterii celor de la Bergamo. Tot 
acolo se găseau şi mulţi foşti jucători ai Panterelor, 
împreună cu familiile şi cu prietenii. Orice persoană care 
avusese vreo legătură, oricât de neînsemnată, cu football 


228 


- JOHN GRISHAM - 


americano luase loc în tribună cu mult timp înainte de 
fluierul de început. 

Atmosfera din vestiar era încinsă, dar Sam nu a făcut nici 
cel mai mic efort de a-şi calma jucătorii. Fotbalul este un 
joc al patimilor, bazându-se în mare parte pe teamă, iar 
fiecare antrenor vrea ca echipa lui să devină violentă. l-a 
avertizat, ca de obicei, să evite penalizările şi returnările, 
dar şi greşelile prosteşti, după care i-a lăsat în pace. 

Când echipele s-au aliniat la centru, înaintea loviturii de 
început, stadionul era plin şi gălăgios. Parma a recepționat 
lovitura, iar Giancarlo a ţâşnit cu mingea returnată de-a 
lungul tuşei şi a fost scos afară din teren în dreptul băncii 
de rezerve a echipei Bergamo, la 31 de yarzi de buturi. Rick 
a trecut la treabă, împreună cu ofensiva lui, foarte calm în 
aparenţă, dar, din cauza emoţiei, simțind un ghem în 
stomac. 

Primele trei atacuri au fost de formă, pentru că niciunul 
nu era declanşat pentru a marca. Rick a hotărât să joace un 
quarterback sneak:, şi nu a fost nevoie de traducere, 
pentru că toţi jucătorii au înţeles. Nino trepida de furie şi 
din cauza lipsei de nicotină. Fesele îi tremurau mai rău ca 
niciodată. Snap-ul a fost rapid, iar Rick s-a repezit ca o 
rachetă la Maschi, însă acesta i s-a opus, astfel că atacul a 
fost stopat după ce s-a câştigat doar un yard. 

— Frumoasă cursă, [apule! a răcnit Maschi, cu accentul 
lui italienesc. 

Acea poreclă avea să-i fie aruncată în faţă lui Rick de 
multe ori în cursul primei jumătăţi a partidei. 

Al doilea atac a fost tot un quarterback sneak. Şi acesta 
a fost zădărnicit, pentru că aşa suna de fapt şi planul. 
Maschi declanşa, fără excepţie, câte un blitz la fiecare al 
treilea down, iar câteva dintre placajele lui au fost acte de 
brutalitate. Probabil din cauza lipsei de experienţă şi a 
dorinţei de a epata, Maschi avea tendinţa de a executa un 
blitz înalt. Când jucătorii s-au aşezat pentru angajare, Rick 


33 Un atac în care quartetback-ul primeşte mingea de la center şi 
încearcă să înainteze cu ea (nitr.). 
229 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


a cerut să se joace o schemă specială: „Terminaţi-l pe 
Maschi”. Ofensiva exersase acea manevră mai toată 
săptămâna. In poziţie de shotgun, fără tailback şi fără trei 
receiver-i, Franco s-a aşezat foarte aproape în spatele lui 
Karl, danezul, pentru placajul pe stânga. S-a aplecat foarte 
mult spre pământ, ca să rămână nevăzut. La snap, linia 
ofensivă s-a dublat, lăsând astfel un spaţiu liber pentru ca 
signor „L.T.” Maschi să se repeadă pe acolo şi să-l atace pe 
Rick. Omul a muşcat momeala, iar rapiditatea cu care a 
acţionat l-a costat extrem de scump. Rick s-a retras puţin 
ca să paseze, sperând că atacul va funcţiona înainte ca 
linebacker-ul să sară pe el pentru a-l dobori. In clipa în care 
Maschi a ţâşnit prin mijloc, sigur de sine şi încântat că avea 
şansa să-l placheze pe Rick chiar de la începutul partidei, 
judecătorul Franco a ţâşnit pe neaşteptate parcă apărând 
din senin, şi asta a dat naştere unei ciocniri cumplite între 
doi jucători care cântăreau fiecare câte 100 de kilograme. 
Casca lui Franco a lovit perfect, imediat sub masca de faţă 
a lui Maschi, rupându-i bareta ce-i trecea pe sub bărbie şi 
făcând casca aurie să zboare în aer. Maschi a fost azvârlit 
în sus, iar picioarele au părut că vor să se ia la întrecere pe 
înălţime, după care a căzut aproape în cap, motiv pentru 
care Sam a crezut că jucătorul advers fusese ucis. Se 
apelase la un procedeu clasic, denumit decapitare, o fază 
extraordinară reprezentând tipul de atac ce ar fi fost 
difuzat de un milion de ori pe canalele de sport din Statele 
Unite. Perfect regulamentar şi de o brutalitate fără cusur. 

Lui Rick i-a scăpat faza pentru că, imediat ce primise 
mingea, se întorsese cu spatele spre linia de atac. A auzit 
totuşi pocnetul şi scrâşnetul neplăcut produs de ciocnirea 
căştilor, totul petrecându-se la fel de violent ca şi în 
adevăratul NFL. 

Pe măsură ce atacul se desfăşura, lucrurile s-au 
complicat, iar când acesta s-a încheiat, arbitrii au avut 
nevoie de cinci minute ca să descâlcească situaţia. Pe 
teren fuseseră aruncate cel puţin patru steaguri, la care se 
adăugau trei jucători prăbuşiţi, care nu se clinteau. 

230 


- JOHN GRISHAM - 


Maschi rămăsese încremenit şi, aflat nu departe de el, 
nici Franco nu se mişca. Pentru acea fază, arbitrii nu au 
acordat nicio penalitate. Primul steag a fost aruncat pentru 
ceva petrecut în zona apărată de fundaşii defensivi. 
Jucătorul pe post de safety era o brută scundă, pe nume 
McGregor, un american provenit de la Gettysburg College, 
care îşi închipuia că făcea parte din clasa fundaşilor ucigaşi. 
Din dorinţa de a arăta cine e stăpânul, de a intimida şi a 
brutaliza şi, practic, de a începe jocul în tonul dorit de el, 
acesta i-a aplicat lui Fabrizio o clothesline. Din fericire, 
unul dintre arbitri a văzut gestul. Din nefericire, l-a văzut şi 
Nino, şi după ce acesta s-a repezit la McGregor şi l-a 
doborât la pământ, pe teren au zburat alte steaguri 
galbene. Antrenorii au dat buzna pe teren, reuşind cu greu 
să împiedice izbucnirea unei încăierări generale. 

Ultimele steaguri au ajuns pe teren în zona în care fusese 
placat Rick, după un câştig de cinci yarzi. Cornerback-ul 
advers, poreclit Profesorul, jucase sporadic în tinereţe la 
Wake Forest, iar acum, după ce trecuse de treizeci şi cinci 
de ani, dorea să-şi ia o diplomă în literatura italiană. Când 
nu studia sau preda, juca şi antrena jucătorii de la Bergamo 
Lions. Departe de a fi un intelectual delicat, Profesorul 
prefera loviturile la cap şi ţinea la trucuri ieftine. Nu se 
cunoştea că îl chinuia o întindere musculară. După ce l-a 
blocat cu duritate pe Rick, a urlat ca un dement: 

— Grozavă cursă, Ţapule! Acum aruncă-mi şi mie o pasă! 

Rick l-a îmbrâncit, Profesorul a ripostat în acelaşi fel, şi 
pe teren au apărut alte steaguri galbene. 

In timp ce arbitrii se adunaseră pentru a se sfătui, dar 
păreau cu totul derutaţi în privinţa hotărârii ce trebuia 
luată, preparatorii fizici s-au ocupat de jucătorii accidentaţi. 
Franco s-a ridicat primul de la pământ. A fugit spre tuşă, 
unde a fost înconjurat şi îmbrăţişat de coechipieri. Schema 


3 Clothesline, în traducere frânghie de rufe, este un procedeu 
neregulemantar prin care un jucător îl loveşte pe un adversas peste 
faţă sau gât cu braţul ţinut întins. Penalizarea pentru o asemenea 
infracţiune este de 15 yarzi (n.tr.). 

231 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


de scoatere din circulaţie a lui Maschi funcţionase perfect. 
Aflat încă pe jos, Maschi şi-a mişcat picioarele, astfel că 
spectatorii au răsuflat oarecum uşuraţi. Apoi el şi-a îndoit 
genunchii, preparatorii s-au ridicat, după care Maschi a 
sărit în picioare. A mers agale până la tuşă, şi-a găsit un loc 
pe banca de rezerve şi a început să respire cu masca de 
oxigen. Avea să revină curând pe teren, dar dorinţa lui 
pentru atacuri blitz se stinsese pe acea zi. 

Sam răcnea la arbitri să-l elimine pe McGregor, pedeapsă 
pe deplin meritată. Dar, în acest caz, trebuia eliminat şi 
Nino, pentru că lovise cu pumnul. S-a ajuns la un 
compromis, o penalitate de cincisprezece yarzi împotriva 
celor de la Lions - iar primul down aparţinea Panterelor. 
Când a văzut ce penalitate se hotărâse, Fabrizio s-a ridicat 
fără grabă de acolo de unde zăcea întins şi s-a dus spre 
banca de rezervă a echipei. 

Nu se înregistraseră accidentări grave. Toţi jucătorii 
aveau să revină pe teren. Cei de pe tuşă erau furioşi, 
fireşte, iar antrenorii principali şi secunzii lor răcneau la 
arbitri într-un amestec de limbi înfierbântat. 

Rick spumega de furie după confruntarea avută cu 
Profesorul, de aceea a cerut repetarea schemei. A pornit 
spre dreapta, i-a ocolit pe jucătorii angajaţi în blocaje şi s-a 
dus direct spre el. Ciocnirea a fost impresionantă, mai ales 
pentru Rick, care era cunoscut pentru faptul că nu intra la 
bătaie, dar când l-a trântit pe Profesor în faţa băncii de 
rezerve a Panterelor, coechipierii au scos urlete de 
încântare.  Cucerise şapte yarzi. Simţea deja cum 
testosteronul îi invadase sângele. Intregul corp îi vibra după 
cele două ciocniri fără menajamente, parcă dorind mai 
mult. Însă mintea îi era limpede, şi nu simţea urmele 
vechilor comoţii. A cerut aceeaşi schemă de atac, prin care 
quarterback-ul se deplasa spre dreapta. Claudio l-a blocat 
pe Profesor, iar când acesta a apucat să se răsucească, 
Rick gonea deja cu viteză maximă, ţinând capul plecat, cu 
casca aţintită spre pieptul lui. Încă o ciocnire memorabilă. 
Rick Dockery devenise vânător de capete. 

232 


- JOHN GRISHAM - 


— Ce dracu' faci? a lătrat Sam când Rick a trecut în fugă 
prin dreptul lui. 

— Mişc mingea din loc. 

Dacă nu ar fi fost plătit, poate că la acea fază Fabrizio ar 
fi ieşit din nou de pe teren, ducându-se la vestiar, şi n-ar 
mai fi revenit. Numai că salariul adusese cu sine un 
sentiment de responsabilitate pe care puştiul îl accepta cu 
maturitate. Pe de altă parte, el încă voia să ajungă la vreun 
colegiu din Statele Unite şi să joace în echipa acestuia. lar 
ieşirea de pe teren nu i-ar fi slujit defel. A revenit pe teren, 
împreună cu Franco, astfel că ofensiva rămăsese intactă. 

În plus, Rick se săturase de alergări. Ştiindu-l pe Maschi 
pe banca de rezerve, Rick a jucat pe centru cu Franco 
judecătorul, care jurase pe mormântul mamei lui să nu 
scape mingea din mână şi i-a pasat lui Giancarlo, spre 
extremă. A apelat la bootleg de două ori, alergând şi 
reuşind să câştige mulţi yarzi. La un al doilea down pentru 
doi yarzi, aflaţi la 19 yarzi de ţintă, a mimat că-i pasează lui 
Franco, apoi a mimat pasa spre Giancarlo, a sprintat spre 
dreapta ca să mai facă un bootleg, după care s-a oprit pe 
linie şi i-a trimis mingea lui Fabrizio, ajuns în end zone. 
McGregor se aflase în preajma lui Fabrizio, dar nu îndeajuns 
de aproape ca să împiedice touchdown-ul. 

— Ce părere ai? l-a întrebat Sam pe Rick, în timp ce se 
uitau amândoi la echipele ce se aşezau pentru lovitura de 
picior. 

— Trebuie să fie atenţi la McGregor. Va încerca să-l rupă 
pe Fabrizio, îţi garantez asta. 

— Ai auzit toate rahaturile alea cu Ţapul? 

— N-am auzit nimic, Sam, sunt surd. 

Tailback-ul celor de la Bergamo, cel despre care spionul 
trimis la meciul lor precedent afirmase că nu-i plăceau 
confruntările fizice, a prins mingea la cel de-al treilea down 
şi a reuşit să lovească puternic fiecare Panteră ce i-a stat în 
cale într-o cursă frumoasă de şaptezeci şi patru de yarzi 
care i-a încântat la culme pe suporteri şi l-a făcut pe Sam 
să devină isteric. 

233 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


După lovitura de repunere a mingii, signor Maschi a 
intrat ţanţoş pe teren, dovedind însă mai puţină elasticitate 
în mers. Aşadar, până la urmă, nu reuşiseră să-l scoată din 
circulaţie. 

— Lasă, că-l prind eu, a promis Franco. 

„La o adică, de ce nu?” a gândit Rick. A comandat un 
atac cu plonjon, i-a dat mingea lui Franco, apoi s-a uitat 
îngrozit cum judecătorul a scăpat mingea. Aceasta a fost 
lovită, nu şi-a dat seama cum, de genunchiul cuiva, ceea ce 
a făcut-o să sară mult peste linia celor aflaţi în angajare. În 
meleul ce s-a format, jumătate din jucătorii aflaţi pe teren 
au atins mingea care s-a rostogolit şi a ţopăit pentru ca, în 
cele din urmă, să iasă pe nesimţite dincolo de tuşă. Era 
încă mingea Panterelor. Câştigaseră şaisprezece yarzi. 

— S-ar putea să fie ziua noastră norocoasă, a bombănit 
Sam, fără să se adreseze cuiva anume. 

Rick a reorientat ofensiva, l-a trimis pe Fabrizio spre 
stânga şi l-a făcut să câştige opt yarzi cu un down and 
out“. McGregor l-a îmbrâncit dincolo de tuşă, dar tot nu se 
obținuse o infracţiune. Rick a aplicat aceeaşi schemă pe 
dreapta, ca să mai câştige opt yarzi. Jocul cu pase scurte 
dădea rezultate din două motive: Fabrizio era prea rapid ca 
să fie ţinut strâns, astfel că McGregor trebuia să lase un 
spaţiu de manevră; iar aruncarea lui Rick era prea 
puternică pentru a fi interceptată într-un joc cu pase scurte. 
El şi Fabrizio stătuseră ore întregi ca să se sincronizeze - 
pentru pase rapide, alergări în cruciş spre end zone, pase 
cârlig ori curls?!. 

Totul depindea de rezistenţa lui Fabrizio în faţa atacurilor 
lui McGregor după recepţionarea paselor lui Rick. 

Panterele au marcat spre sfârşitul primului sfert, când 
Giancarlo a făcut salturi peste câţiva apărători veniţi la 
placaj, după care a sprintat ultimii zece yarzi spre end 


4 Schemă de joc prin care receiver-ul aleargă cu mingea spre end- 
zone, după care, brusc, porneşte spre tuşă (n.tr.). 
1 Curl - schemă de pasă în care receiver-ul aleargă întâi spre end-zone, 
după care revine spre linia de angajare (n.tr.) 

234 


- JOHN GRISHAM - 


zone. Touchdown. Fusese o manevră uimitoare, acrobatică, 
executată fără pic de teamă, iar susţinătorii Parmei păreau 
să-şi fi ieşit din minţi. Sam şi Rick au clătinat din cap. Doar 
în Italia se putea marca în acel fel. 

Panterele conduceau cu 14-7. 

În cel de-al doilea sfert s-a jucat mai mult prin lovituri de 
picior, pentru că niciuna dintre ofensive nu reuşea să lege 
nimic, încetul cu încetul, Maschi reuşise să-şi limpezească 
mintea, recăpătându-şi forma. Câteva dintre atacurile lui s- 
au dovedit impresionante, cel puţin văzute din spaţiul de 
siguranţă oferit de apărători, de unde Rick avea o 
perspectivă foarte bună. Cu toate acestea, Maschi nu 
dădea de înţeles că ar putea reveni la jocul de blitz, care îi 
pricinuise deja necazuri. Franco îl pândea, parcă abia 
aşteptând ca individul să se apropie de gquarterback-ul lui. 

Când mai era un minut până la jumătatea partidei, iar 
Panterele aveau avantaj de un touchdown, jocul a suferit o 
întorsătură crucială. Deşi de cinci meciuri Rick nu lansase 
vreo pasă care să fie interceptată, a făcut-o lată chiar în 
acel minut. Era vorba despre un curl către Fabrizio, care 
era liber, numai că mingea a căpătat înălţime. McGregor a 
prins-o la mijlocul terenului şi avea câmp deschis înspre 
end zone. Rick s-a repezit către el, la fel procedând şi 
Giancarlo. Fabrizio l-a agăţat pe McGregor cât să-l facă să 
se răsucească şi să piardă din viteză, însă el a rămas pe 
picioare şi a continuat să alerge cu mingea. Giancarlo a 
încercat acelaşi lucru, dar, după ce l-a fentat, McGregor a 
rămas brusc faţă în faţă cu quarterback-ul, pe traiectorie de 
coliziune. 

Visul oricărui quarterback este să-l facă ţăndări pe 
safety-ul care i-a interceptat pasa, un vis ce niciodată nu se 
împlineşte, deoarece majoritatea jucătorilor quarterback nu 
vor să se apropie de un safety care are mingea şi este 
hotărât să marcheze. De aceea, totul rămâne doar la nivel 
de dorinţă. 

Numai că Rick se arătase bătăios mai tot meciul şi, 
pentru prima oară de când terminase liceul, abia aştepta să 

235 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


realizeze un contact dur cu cineva. Brusc, a devenit un 
fundaş ucigător, un jucător de temut. Avându-l pe 
McGregor în vizor, a uitat de orice precauţie, s-a lansat, 
lăsând orice grijă faţă de propria siguranţă în seama altora, 
şi a pornit spre ţintă. Ciocnirea a fost violentă şi sonoră. 
McGregor s-a prăbuşit de parcă ar fi fost împuşcat în cap. 
Vreme de o secundă, şi Rick a rămas buimac, dar a reuşit 
să sară în picioare, ca şi cum abia aştepta următorul 
contact. Spectatorii au rămas fără glas, plăcut impresionați 
de o asemenea confruntare în forţă. 

Giancarlo a plonjat peste minge, iar Rick a preferat să 
lase timpul să treacă, fără oprirea cronometrului. Când au 
ieşit de pe teren la pauză, Rick a aruncat o privire către 
banca de rezerve a celor de la Bergamo şi l-a văzut pe 
McGregor păşind cu fereală, însoţit de un preparator fizic, 
aducând cu un boxer care a fost pus la podea. 

— Ai încercat să-l omori? avea să-l întrebe Livvy mai 
târziu, nu tocmai dezgustată, dar nici pe un ton admirativ. 

— Da, i-a răspuns Rick. 


McGregor n-a mai apărut după fluierul de începere, astfel 
că a doua jumătate a partidei s-a transformat într-un 
spectacol ţinut de Fabrizio. Profesorul a făcut pasul înainte 
şi a fost depăşit de o pasă pe centru către receiver. Dacă 
stătea prea spre interior, Fabrizio îl ocolea. Dacă stătea 
prea spre exterior, situaţie avantajoasă pentru Pantere, 
Rick arunca pase de zece yarzi care, încet-încet, duceau 
echipa spre end zone. In cel de-al treilea sfert, Panterele au 
marcat de două ori. In cel de-al patrulea sfert, Leii au 
adoptat strategia jocului la dublaj, jumătate din dublaj 
reprezentând-o Profesorul, care îşi pierduse deja suflul şi se 
simţea copleşit fizic, mai ales că celălalt jucător cu care 
colabora, un italian, nu era doar scund, ci şi prea lent. După 
ce Fabrizio i-a depăşit în viteză pe amândoi în urmărirea 
unei pase lungi şi frumos arcuite ce fusese lansată de Rick 
tocmai de la mijlocul terenului, scorul a devenit 35-14, iar 
spectatorii au început să sărbătorească victoria. 

236 


- JOHN GRISHAM - 


Cântând tot timpul, fluturând pancarte uriaşe, precum 
acelea de la fotbalul obişnuit, suporterii Parmei au aprins 
artificii, iar cineva a aruncat şi obligatoria fumigenă. De 
cealaltă parte a terenului, susţinătorii echipei din Bergamo 
rămăseseră împietriţi şi năuciţi. Când o echipă câştigă 67 
de partide la rând, se presupune că ea nu mai poate 
pierde. Victoria pare să vină de la sine. 

Şi înfrângerea la o diferenţă de câteva puncte poate fi 
dureroasă, dar acum ea era una la scor. Suporterii din 
Bergamo şi-au strâns pancartele şi şi-au împachetat 
celelalte obiecte de făcut zgomot. lar simpaticele lor 
majorete au rămas tăcute şi foarte triste. 

Mulţi dintre jucătorii adverşi nu cunoscuseră până atunci 
înfrângerea, dar pe aceea au acceptat-o cu demnitate. 
Lucru surprinzător, Maschi s-a arătat înţelegător şi senin, 
rămânând pe teren, după ce şi-a scos apărătoarele de 
umeri, şi s-a întreţinut cu câţiva dintre jucătorii gazdă 
multă vreme după terminarea partidei. Îl admira pe Franco 
pentru atacul dur, iar când a auzit de schema menită să-l 
scoată din joc, a luat asta drept un compliment. De 
asemenea, a recunoscut că îndelunga perioadă de 
invincibilitate crease prea multă presiune asupra 
jucătorilor, dând naştere unor speranţe nejustificat de mari. 
Intr-un fel, înfrângerea venea cumva la momentul potrivit. 
Parma şi Bergamo aveau să se confrunte din nou, probabil 
în Super Bowl, iar până atunci, Leii vor fi din nou în formă. 
Asta era promisiunea lui. 

In mod firesc, americanii din ambele echipe ar fi trebuit 
să se întâlnească după meci pentru a schimba măcar 
câteva vorbe. Oricând era plăcut să mai afle ştiri de acasă 
şi să discute pe fugă despre jucătorii importanţi împotriva 
cărora jucaseră. Insă acest lucru nu s-a întâmplat după 
meci. Rick nu uitase apelativul de „[ap” ce îi fusese 
rezervat şi se grăbise să iasă de pe teren. A făcut imediat 
duş şi s-a schimbat, a sărbătorit victoria în limite 
rezonabile, după care a plecat cu Livvy. 

In cel de-al patrulea sfert se simţise puţin ameţit, iar 

237 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


acum se părea că la baza ţestei se instala o durere. 
Incasase prea multe lovituri în cap. Asta, de la prea mult 
fotbal. 


238 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 26 


Au dormit până la prânz în camera minusculă din micuțul 
albergo? din apropierea plajei, după care şi-au strâns 
prosoape, loţiuni de plajă, sticle cu apă şi cărţi în ediţii 
ieftine şi au mers, încă ameţiţi de somn, spre malul Mării 
Adriatice, unde şi-au aşezat tabăra pentru acea după- 
amiază. Pentru acel început de iunie, era caniculă, iar 
sezonul turistic se apropia cu paşi repezi, însă deocamdată 
plaja nu era aglomerată. 

— Ai nevoie de soare, i-a spus Livvy, în timp ce-şi dădea 
cu cremă de protecţie. 

Apoi şi-a dat jos sutienul, rămânând doar cu câteva 
şnururi prin porțiunile absolut necesar a fi acoperite. 

— Cred că tocmai de aceea ne aflăm pe plajă, a zis el. 
Eu, unul, n-am văzut niciun salon de bronzare în Parma. 

— Pentru că nu-s destui americani acolo. 

Plecaseră din Parma după antrenamentul şi pizza de 
vineri de la Polipo. Drumul cu maşina până la Ancona le-a 
luat trei ore, apoi mai merseseră jumătate de oră spre sud, 
de-a lungul coastei, până la Peninsula Conero şi, în cele din 
urmă, la Sirolo, un orăşel-staţiune. Trecuse de ora 15:00 
când s-au înregistrat la hotel. Livvy rezervase camera, 
aflase traseul de parcurs şi ştia unde se găseau 
restaurantele. Îi plăceau la nebunie amănuntele legate de 
orice deplasare. 

Într-un târziu, un chelner i-a observat şi s-a apropiat, în 
speranţa că va primi un bacşiş. Au comandat sendvişuri şi 
bere, dar au aşteptat o oră întreagă până le-au căpătat. 
Livvy a rămas cu nasul vârât într-o carte, timp în care Rick 
a reuşit să doarmă cu intermitențe ori, atunci când era cu 
totul treaz, o admira, fără sutien şi prăjindu-se la soare. 

La un moment dat, aflat la fundul genţii ei de voiaj, s-a 
auzit băzâitul telefonului mobil. Livvy l-a scos afară, s-a 
uitat la ecran şi a decis să nu răspundă. 


“2 Hotel (în Ib. italiană în orig.) (n.tr.). 
239 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Taică-meu, a spus ea cu dispreţ, după care şi-a reluat 
lectura. 

Fusese sunată de tată, dar şi de mama şi de sora ei. 
După anul de studii în străinătate, Livvy ar fi trebuit să 
ajungă acasă de zece zile, şi ea făcuse destule aluzii că era 
posibil să nu revină în Statele Unite. Ce motive ar fi avut? 
Se simţea mult mai bine în Italia. 

Cu toate că Livvy îi ascunsese o serie de amănunte, Rick 
înţelesese situaţia în esenţa ei. Mama ei provenea dintr-o 
familie cu tradiţie din Savannah, nişte oameni nenorociţi, 
după cum îi descrisese pe scurt Livvy, care nu-l 
acceptaseră pe tatăl ei de la bun început, iar asta pentru că 
era din statul New England. Părinţii ei se cunoscuseră la 
Universitatea din Georgia, şcoala tradiţională pentru 
membrii familiei ei. În sinea lor, toţi cei din neamul mamei 
se opuseseră cu vehemenţă logodnei, iar acest lucru o 
determinase pe mamă să ducă lucrurile până la capăt. 
Neînţelegerile şi certurile desfăşurate pe ascuns 
continuaseră, iar căsătoria fusese sortită eşecului încă de la 
început. 

Faptul că el era un specialist în neurochirurgie şi câştiga 
o sumedenie de bani nu însemna nimic pentru rudele prin 
alianţă, care, în realitate, aveau foarte puţine lichidităţi, dar 
se bucuraseră întotdeauna de statutul de „familie cu bani”. 

Tatăl ei avea un program infernal, fiind acaparat complet 
de cariera medicală. Mânca la birou, tot acolo dormea şi, 
evident, se bucura de compania asistentelor în cabinetul 
lui. Acest lucru se petrecuse ani la rând, iar drept urmare, 
mama începuse să se vadă cu bărbaţi mai tineri decât ea. 
Mult mai tineri. Sora lui Livvy - afară de ele neexistând alţi 
copii - făcea psihoterapie de la vârsta de zece ani. Livvy 
evaluase situaţia familiei drept una în care „nimic nu 
merge”. 

Când avea paisprezece ani, abia aşteptase să plece la o 
şcoală cu internat. Alesese una cât mai departe posibil, 
tocmai în Vermont, şi vreme de patru ani, detestase 
vacantele. Işi petrecuse verile în Montana, unde lucrase în 

240 


- JOHN GRISHAM - 


calitate de consilier al unor tabere de tineret. 

Pentru vara aceasta, după revenirea fetei de la Florenţa, 
tatăl ei îi aranjase să lucreze ca internă la un spital din 
Atlanta, unde ea avea să lucreze cu victimele care 
suferiseră leziuni cerebrale în urma unor accidente. Dorea 
ca fiica lui să devină medic, la fel de bun ca şi el, fără 
îndoială. Ea însă nu-şi făcuse planuri, în afară de acela de a 
merge pe alt drum decât cel ales de părinţii ei. 

Procesul de divorţ urma să se desfăşoare spre sfârşitul 
lunii septembrie, şi la mijloc erau o mulţime de bani. Mama 
voia ca Livvy să depună mărturie în favoarea ei, mai ales 
referitor la faptul că, fiind în spital, îşi surprinsese tatăl într- 
o postură nu tocmai ortodoxă cu o tânără doctoriţă. Tatăl 
juca pe cartea banilor. Divorțul trena de aproape doi ani, iar 
cei din Savannah abia aşteptau confruntarea directă dintre 
faimosul medic şi renumita reprezentantă a nobilimii locale. 

Livvy dorea cu disperare să stea cât mai departe de acel 
scandal. Nu voia ca ultimul an de colegiu să-i fie distrus de 
gâlceava ridicolă dintre părinţii ei. 

Rick aflase mai toată povestea din relatări scurte şi 
fragmentare, rostite aproape fără chef, de obicei atunci 
când Livvy era sunată la telefon şi se vedea silită să discute 
cu membrii familiei. El ascultase răbdător, iar ea se arătase 
îndatorată că găsise pe cineva căruia să i se destăinuie. La 
Florenţa, colegele ei de apartament erau prea absorbite de 
propriile vieţi. 

El era recunoscător sorții pentru faptul că părinţii lui nu 
ieşeau mai prin nimic în evidenţă, ducând o viaţă simplă în 
Davenport. 

Telefonul ei a sunat din nou. Livvy l-a ridicat, a mormăit 
ceva, apoi a pornit de-a lungul plajei cu aparatul lipit de 
ureche. Rick a urmărit-o, admirându-i fiecare pas. Alţi 
bărbaţi aflaţi în preajmă s-au aşezat mai bine pe 
şezlongurile de plajă pentru o vizionare cât mai adecvată. 

A bănuit că vorbea cu sora ei, pentru că răspunsese şi se 
îndepărtase imediat, ca să-l scutească pe el de amănunte. 
Rick oricum nu ţinea să afle conţinutul discuţiei. Când a 

241 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


revenit, Livvy şi-a cerut scuze, după care s-a întins din nou 
la soare, reluându-şi lectura. 


Din fericire pentru Rick, prin bombardamentele 
executate la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, 
Aliaţii răseseră toate vestigiile istorice din Ancona, astfel că 
acolo nu mai existau nici palate, nici castele. Potrivit 
colecţiei de ghiduri turistice deţinute de Livvy, mai 
rămăsese în picioare o singură catedrală ce merita vizitată, 
dar ea nu se dădea în vânt să o vadă. Duminică, au dormit 
din nou până târziu, au lăsat deoparte orice intenţii 
turistice şi, în cele din urmă, au ajuns la terenul de fotbal. 

Cei de la Panthers au sosit cu autobuzul la 13:30. Rick 
era singur în vestiar şi îi aştepta. Livvy stătea izolată în 
tribună şi citea un ziar de duminică în italiană. 

— Mă bucur c-ai reuşit să ajungi, a mormăit Sam către 
quarterback-ul lui. 

— Văd că eşti bine dispus, ca de obicei, şefu'. 

— A, sigur. Orice plimbare de patru ore cu autobuzul mă 
duce-n culmea fericirii. 

Urmările victoriei răsunătoare împotriva celor de la 
Bergamo trebuiau să se şteargă, iar Sam, ca de obicei, se 
aştepta la un rezultat dezastruos în meciul cu Dolphins din 
Ancona. O singură greşeală, iar Panterele ratau intrarea în 
play-off. li supusese pe jucători la eforturi intense la 
antrenamentele de miercuri şi de vineri, dar ei încă trăiau 
entuziasmul rezultatului uimitor ce pusese capăt seriei de 
partide fără înfrângere a celor de la Bergamo. Pe prima 
pagină din Gazzetta di Parma apăruse un articol care 
cuprindea şi o fotografie mare, înfăţişându-l pe Fabrizio 
alergând spre end zone. În ziarul de marţi, mai apăruse un 
articol în care erau prezentaţi Franco, Nino, Pietro şi 
Giancarlo. Panterele deveniseră cea mai mare atracţie din 
liga de fotbal american, iar victoriile fuseseră obţinute de o 
echipă adevărată, alcătuită aproape exclusiv din jucători 
italieni de calitate. Şi doar quarterback-ul lor era american. 
Şi aşa mai departe. 

242 


- JOHN GRISHAM - 


Ancona câştigase un singur joc, pierzând şase, 
majoritatea la diferenţe mari de scor. Cei de la Panthers 
erau placizi, lucru de aşteptat, dar ei îi bătuseră la scor pe 
cei de la Bergamo, iar acest lucru în sine putea intimida 
orice adversar. Rick şi Fabrizio au realizat două combinaţii 
reuşite chiar în primul sfert, iar Giancarlo a executat roata 
mare, apoi s-a aruncat pe burtă şi a lunecat cale de câţiva 
metri pe iarbă după fiecare din cele două touchdown-uri din 
cea de-a doua jumătate a partidei. La începutul celui de-al 
patrulea sfert, Sam i-a trimis pe toţi oamenii de rezervă în 
teren, astfel că Alberto a preluat conducerea ofensivei. 

Sezonul regulat s-a încheiat cu o angajare la mijlocul 
terenului, în care jucătorii ambelor echipe stăteau aplecaţi 
şi încordaţi ca rugbiştii la o grămadă organizată, timp în 
care cronometrul a numărat ultimele secunde ale partidei. 
Jucătorii şi-au smuls de pe ei tricourile murdare şi 
apărătorile de umeri şi au petrecut jumătate de oră 
strângând mâinile adversarilor şi făcând promisiuni privind 
meciurile din anul următor. Tailback-ul celor de la Ancona 
provenea de la Council Bluffs, lowa, şi jucase la un colegiu 
fără mare renume din Minnesota. Îl văzuse pe Rick jucând, 
în urmă cu şapte ani, într-un mare meci dintre lowa şi 
Wisconsin, şi, foarte încântați, amândoi au depănat faze din 
acea partidă. Pe vremea colegiului, acela fusese un joc 
memorabil pentru Rick. Pe de altă parte, îi făcea plăcere să 
stea de vorbă cu cineva care avea acelaşi accent. 

Au discutat despre jucători şi antrenori cunoscuţi. 
Tailback-ul îşi rezervase bilete de avion pentru ziua 
următoare şi abia aştepta să ajungă acasă. Rick avea să 
rămână pentru play-off, desigur, dar nu-şi făcuse niciun 
plan pentru perioada de după aceea. Şi-au făcut urări de 
bine, promiţându-şi să se mai vadă. 

Evident, dornici să reînceapă şirul neîntrerupt de victorii, 
cei de la Bergamo îi învinseseră pe cei din Roma la 
diferenţă de şase touchdown-uri, încheind sezonul cu 7 
partide câştigate şi una pierdută. Cu o statistică de 6 la 2, 
Parma şi Bologna erau la egalitate şi urmau să joace între 

243 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


ele în semifinală. Marea surpriză a etapei era răsturnarea 
de situaţie de la Bolzano. Rhinocerii din Milano reuşiseră să 
marcheze la ultimul atac şi intraseră astfel la mustață în 
play-off. 


Au continuat să se bronzeze şi în ziua următoare, după 
care s-au plictisit de Sirolo. Au plecat spre nord, oprindu-se 
pentru o zi şi o noapte în satul Urbino, datând din Evul 
Mediu. Livvy văzuse deja treisprezece dintre cele douăzeci 
de regiuni şi făcea aluzii serioase privind un tur prelungit 
care să le cuprindă şi pe celelalte şapte. Insă cu viza 
expirată, cât de departe putea merge? 

Livvy prefera să nu aducă vorba despre asta. Şi se 
descurca admirabil în efortul de a-şi ignora familia, atâta 
vreme cât rămânea şi ea nebăgată în seamă. În vreme ce 
se deplasau pe drumurile secundare din Umbria şi Toscana, 
ea studia hărţile şi se pricepea să găsească sate minuscule, 
podgorii şi palate vechi. Cunoştea istoria regiunilor - 
războaiele şi conflictele armate, căpetenii şi statele-oraşe 
conduse de acestea, influenţa Romei şi decăderea ei. Era în 
stare ca doar după o privire aruncată la o biserică sătească 
să spună: „Stil baroc, de la sfârşitul secolului al XVII-lea” 
sau „Stil romanesc, începutul secolului al XII-lea”, şi, ca să 
clarifice deplin lucrurile, uneori adăuga: „Numai că turla a 
fost adăugată o sută de ani mai târziu de un arhitect care 
iubea clasicismul”. Cunoştea artiştii clasici, dar nu numai 
opera acestora, ci şi oraşele lor natale, educaţia primită, 
trăsăturile lor excentrice şi mai toate amănuntele 
importante ale vieţii şi activităţii respectivilor. Se pricepea 
la vinurile italieneşti şi putea deosebi între nenumăratele 
soiuri de viță-de-vie din diferitele regiuni. Dacă li se făcea 
sete, ea se pricepea să găsească o podgorie ascunsă cine 
ştie unde. Făceau un tur rapid, după care acceptau o 
mostră gratuită pentru degustare. 

În cele din urmă, au revenit la Parma miercuri seara 
târziu, iar pe Rick îl aştepta un antrenament foarte lung. 
Livvy a rămas în apartament (căruia ea îi spunea „casă”), 

244 


- JOHN GRISHAM - 


iar Rick s-a dus cam fără tragere de inimă la Stadio 
Lanfranchi ca să se pregătească pentru un nou meci 
împotriva celor de la Bologna Warriors. 


245 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 27 


Cel mai vârstnic component al echipei era Tommaso ori, 
pur şi simplu, Tommy. Avea patruzeci şi doi de ani şi juca 
fotbal de douăzeci de ani. Intenţia lui, mărturisită de prea 
multe ori în vestiar, era de a se retrage doar după ce Parma 
câştiga primul ei Super Bowl. Unii dintre coechipieri 
socoteau că el depăşise de mult vârsta retragerii din 
competiţie, iar dorinţa lui de a mai rămâne constituia un 
motiv întemeiat pentru ca Panterele să se grăbească în a 
câştiga marele meci. 

Tommy juca pe post de defensive end“ şi se putea pune 
bază pe el aproape o treime din meci. Era înalt şi cântărea 
în jur de nouăzeci de kilograme, dar era rapid cu mingea şi 
destul de bun când trebuia atacat sau placat quarterback-ul 
echipei adverse. Când juca în apărare, nu prea reuşea să 
facă faţă vreunui fullback sau vreunui om de linie care 
venea în viteză, de aceea Sam era extrem de atent când îl 
arunca pe Tommy în luptă. Existau câţiva jucători de la 
Panthers, mai ales cei mai vârstnici, care puteau juca doar 
câteva snap-uri pe partidă. 

Tommy era funcţionar de carieră, nu se ştia exact ce 
anume făcea, având însă o slujbă sigură şi plăcută, şi un 
apartament extrem de elegant chiar în centrul oraşului. În 
afară de clădire, nimic nu era vechi în casa lui. În 
apartament, Tommy îndepărtase cu grijă orice semn care 
să trimită la vremuri trecute. Mobilierul era din crom, sticlă 
şi piele, podelele - din stejar gălbui, nelustruit, pereţii erau 
acoperiţi cu opere uimitoare de artă modernă şi peste tot 
se găsea, frumos instalat, tot ce exista mai bun în materie 
de audio şi video. 

Femeia cu care se afla în acea seară, care nu-i era soţie, 
se potrivea perfect cu decorul. O chema Maddalena, fiind la 


13 Apărător a cărui poziţie este la capătul liniei defensive, cu rol de a 
bloca atacurile pe tuşă sau de a pune presiune pe quarterback-ul 
advers (n.tr.). 

246 


- JOHN GRISHAM - 


fel de înaltă ca şi el, dar având jumătate din greutatea lui, 
şi fiind cu cel puţin cincisprezece ani mai tânără. După ce 
Rick a salutat-o, Tommy a îmbrăţişat-o pe Livvy, sărutând-o 
pe obraz, şi s-a purtat cu ea de parcă în următorul moment 
avea să o invite în dormitorul lui. 

Livvy atrăsese atenţia Panterelor, şi de ce nu? Era o 
americancă tânără şi frumoasă, care trăia cu quarterback- 
ul lor, chiar acolo, la Parma. Fiind italieni cu sânge fierbinte, 
le era imposibil să nu încerce să se apropie de ea. Rick 
primise mai mereu invitaţii la cină, dar, de la sosirea ei în 
viaţa sa, ajunsese la mare căutare. 

Rick a reuşit să o salveze pe Livvy din braţele lui Tommy 
şi s-a apucat să admire colecţia de trofee şi amintiri din 
fotbal a acestuia. A remarcat o fotografie în care Tommy 
apărea alături de o echipă de fotbal alcătuită din jucători 
foarte tineri. g 

— Asta e în Texas, a precizat el. In apropiere de Waco. 
Mă duc acolo în fiecare an în luna august, să mă antrenez 
cu echipa. 

— De liceu? 

— Si. lau concediu şi particip la ceea ce voi numiţi „două- 
pe-zi”. Aşa e? 

— A, da. Două-pe-zi, întotdeauna în august. 

Rick a rămas ca trăsnit. Nu mai auzise ca un jucător să 
participe din proprie iniţiativă la ororile unor antrenamente 
ţinute de două ori pe zi, şi încă în august. Plus că, în acea 
lună, sezonul italian era încheiat, şi atunci, de ce şi-ar bate 
cineva capul să facă antrenamente atât de dure? 

— Ştiu că pare o nebunie, a zis Tommy, parcă citindu-i 
gândurile. 

— Da, exact. Şi te mai duci? 

— A, nu. Am renunţat acum trei ani. Soţia mea, cea de-a 
doua, nu era de acord. Spunând asta, din motive ce i-au 
rămas neclare lui Rick, Tommy a aruncat o privire precaută 


Termen din fotbalul american care descrie situaţia în care o echipă, 
de obicei de liceu, are antrenamente de două ori pe zi, dimineaţa şi 
seara (n.tr.). 

247 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


spre Maddalena, apoi a continuat: M-a părăsit, dar eram 
prea în vârstă. Băieţii ăia au doar şaptesprezece ani, sunt 
prea tineri pentru un bărbat de patruzeci şi unu, nu crezi? 

— Fără îndoială. 

Rick a trecut la alte obiecte expuse, încă nedumerit de 
ideea că vreun jucător, fie el Tommy sau altcineva, şi-ar 
petrece concediul în arşiţa din Texas, făcând sprinturi şi 
izbindu-se cu putere în manechine pentru a exersa blocaje. 

In continuare a văzut un raft pe care stăteau înşirate 
agende îmbrăcate în piele ce semănau perfect, fiecare 
dintre ele groasă de aproape trei centimetri, având 
imprimat pe copertă un an cu cifre aurii, câte una pentru 
fiecare sezon dintre cele douăzeci jucate de Tommy. 

— Asta-i primul, a precizat el. 

Pe prima pagină trona un program de meciuri al 
Panterelor, pe care, de mână, se adăugaseră rezultatele. 

— Patru victorii, patru înfrângeri. 

Apoi, programe de meci, articole apărute în ziare şi 
pagini cu fotografii. Tommy a arătat către un grup în care 
se afla şi el, spunând: 

— Aici sunt eu, cu numărul 82, pe care-l aveam şi atunci, 
dar cu cincisprezece kilograme mai greu. 

Părea uriaş, iar Rick era cât pe ce să spună că o parte din 
acea greutate pierdută le-ar fi fost de real folos acum. Însă 
Tommy mergea în pas cu moda, fiind elegant şi arătând 
mereu bine. Fără îndoială că pierderea în greutate avea 
mult de a face cu viaţa lui sentimentală. 

Au răsfoit câteva dintre anuarele acelea, şi sezoanele 
păreau să semene unul cu altul. 

— N-am câştigat niciodată Super Bowl-ul, a zis Tommy, 
lucru pe care îl mai rostise. A făcut semn către un spaţiu 
gol lăsat chiar în mijlocul raftului şi a adăugat: Aici e locul 
păstrat pentru poză, Riik. O să pun acolo o fotografie mare 
cu Panterele mele, după ce cucerim Super Bowl-ul. Rick, o 
să fii şi tu în ea, nu? 

— Absolut. 

Tommy şi-a petrecut un braţ pe după umerii lui Rick şi l-a 

248 


- JOHN GRISHAM - 


condus spre masa unde îi aşteptau băuturile, păşind ca doi 
amici la cataramă. 

— Riik, suntem îngrijoraţi, a zis el, dintr-odată foarte 
serios. 

Rick a tăcut o clipă. 

— Îngrijoraţi, pentru ce? 

— Pentru meciul ăsta. Suntem atât de aproape... Apoi şi- 
a luat braţul de după umerii lui Rick şi a turnat vin în două 
pahare. Riik, eşti un mare jucător. Cel mai bun pe care l-a 
avut Parma, poate chiar cel mai bun din Italia. Un 
quarterback adevărat din NFL. Ne poţi spune dacă o să 
câştigăm Super Bowl-ul? 

Femeile erau pe balcon, admirând nişte flori aflate într-o 
jardinieră. 

— Nimeni nu poate spune cu certitudine, Tommy. 
Fotbalul e foarte imprevizibil. 

— Da, Riik, dar tu ai văzut multe, mulţi jucători mari, pe 
stadioane minunate. Tu ştii jocul adevărat. Tu sigur îţi poţi 
da seama dacă o să câştigăm. 

— Da, putem câştiga. 

— Dar promiţi? 

Tommy a zâmbit şi l-a bătut pe Rick peste piept. „Hai, 
amice, rămâne între noi. Spune-mi ceea ce vreau să aud.” 

— Cred cu tărie că vom câştiga următoarele două 
meciuri, deci şi Super Bowl-ul, Tommy, dar numai un nebun 
ar face o asemenea promisiune. 

— Păi, domnul Joe Namath a garantat. Când a fost asta, 
în Super Bowl III sau IV? 

— Super Bowl ll. lar eu nu sunt Joe Namath. 

Tommy respingea cu atâta convingere tradiţiile, încât nu 
le-a oferit parmezan şi şuncă prosciutto să ciugulească 
înainte de a se aşeza la masă. lar vinul servit provenea din 
Spania. Maddalena a servit salate cu spanac şi roşii, apoi 
porţii mici de cod la cuptor, feluri de mâncare ce nu se vor 
regăsi niciodată în vreo carte de bucate cu specific din 
Emilia-Romagna. Nici urmă de paste la masă. Desertul a 
fost ceva conţinând biscuiţi crocanţi şi uscați, negri precum 

249 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


ciocolata, dar în rest fără niciun gust. 

Pentru prima oară de când se afla în Parma, Rick se 
ridica flămând de la masă. După o cafea slabă şi luări de 
rămas-bun ce nu se mai terminau, au plecat şi, în drum 
spre casă, s-au oprit să mănânce o îngheţată mare. 

— O jigodie, a spus Livvy. Putea să-şi ţină mâinile acasă. 

— Nu-i pot găsi nicio vină pentru asta. 

— la ţine-ţi gura! 

— Şi, pe de altă parte, eu am pipăit-o pe Maddalena. 

— Ba nu, că ţi-am urmărit fiece mişcare. 

— Ce, eşti geloasă? 

— Din cale-afară. A vârât o linguriţă de fistic în gură şi a 
zis fără să surâdă: M-auzi, Rick? Sunt geloasă până la 
Dumnezeu! 

— Am înţeles, doamnă! 

În acest fel, au mai parcurs o mică etapă. De la flirt, la 
sex de plăcere, apoi la o relaţie ceva mai profundă. De la 
scurte mesaje e-mail, la convorbiri lungi la telefon. De la o 
legătură amoroasă dezinvoltă, la jocul de-a familia. De la 
un viitor imediat nesigur, la unul care putea fi petrecut 
împreună. lar acum, un contract de exclusivitate. 
Monogamie. Totul stabilit cât ai lua o gură de îngheţată cu 
fistic. 


Antrenorul Russo se săturase de atâta vorbărie pe tema 
Super Bowlului. Vineri seara s-a răstit la toată echipa, 
amintindu-le jucătorilor că, dacă nu luau în serios jocul 
împotriva  Bolognei, o echipă în faţa căreia, apropo, 
pierduseră, puteau să-şi ia adio de la Super Bowl. 

— Fiecare meci este important, zevzecilor! 

Apoi a răcnit din nou la ei sâmbătă, când au desfăşurat o 
pregătire uşoară, una pe care o ceruseră Franco şi Nino. La 
antrenament veniseră toţi jucătorii, majoritatea cu un ceas 
mai devreme. 

A doua zi dimineaţă la ora zece, au plecat spre Bologna 
cu autobuzul. Drept prânz, au mâncat câteva sendvişuri la 
o cafenea de la marginea oraşului, iar la unu şi jumătate, 

250 


- JOHN GRISHAM - 


Panterele au coborât din autobuz şi au păşit pe cel mai bun 
stadion de fotbal american din Italia. 

Bologna are o jumătate de milion de locuitori, iar printre 
aceştia se găsesc o mulţime de admiratori ai fotbalului 
american. Războinicii aveau o tradiţie îndelungată în ceea 
ce privea valoarea echipelor, a ligilor pentru tineret, dar şi 
patroni cu dare de mână, iar terenul lor (care slujea şi 
pentru meciurile de rugbi) fusese adaptat pentru a 
corespunde şi standardelor fotbalului american şi era atent 
îngrijit. Înainte de creşterea de formă a celor de la 
Bergamo, Bologna dominase campionatul. 

După sosirea echipei, au ajuns şi cele două autobuze 
închiriate pentru susţinătorii celor de la Parma; aceştia şi- 
au făcut o intrare zgomotoasă pe stadion. Curând după 
aceea, cele două galerii au început să se întreacă una pe 
cealaltă în ţipete şi încurajări, care creşteau mereu ca 
volum. Au apărut apoi şi pancartele. Rick a observat una a 
fanilor Bolognei, pe care scria: „Să-l frigem pe Tap”. 

Din câte ştia Livvy, Bologna era renumită pentru 
bucătărie şi, lucru deloc surprinzător, locuitorii ei susțineau 
că au cele mai bune preparate culinare din întreaga Italie. 
Carnea de capră ori de ţap reprezenta probabil o 
specialitate locală. 

La prima lor întâlnire, Trey Colby prinsese trei pase de 
touchdown în primul sfert. Până la jumătatea partidei, 
reuşise patru, apoi, în debutul celui de-al treilea sfert, 
cariera lui se încheiase. Tailback-ul Ray Montrose, care 
jucase la Rutgers şi câştigase cu uşurinţă titlul sezonului 
regulat pentru alergările de la linia de angajare, cu 228 de 
yarzi pe meci, îi ocolise ori îi fentase fără mari probleme pe 
apărătorii de la Panthers şi realizase primele trei 
touchdown-uri şi 200 de yarzi. Bologna învinsese cu 35-34. 

De la acel meci, Panterele nu mai suferiseră nicio 
înfrângere şi nici nu mai scoseseră vreun rezultat strâns. 
lar Rick se aştepta să câştige detaşat în acea zi. Bologna 
era o echipă care se baza pe un singur jucător - iar acesta 
se numea Montrose. Quarterback-ul era, ca de obicei, 

251 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


recrutat de la un colegiu minor - dur, dar cam lent şi 
nesigur chiar şi în cazul paselor scurte. Cel de-al treilea 
american din echipă era un safety de la Dartmouth, care la 
meciul precedent se făcuse de tot râsul, pentru că nu 
reuşise să-l ţină pe Trey. lar Trey nu era nici pe departe la 
fel de rapid şi de precis ca Fabrizio. 

Jocul avea să se dovedească interesant, dar şi cu multe 
reuşite, iar Rick ar fi vrut să aibă mingea de la început. 
Numai că Războinicii au câştigat la sorţi lovitura de 
începere, iar când cele două echipe s-au aliniat pentru 
startul partidei, tribunele erau pline şi vuiau. Omul 
responsabil cu punerea mingii în joc era un italian extrem 
de scund. Rick remarcase pe filmul video că respectivul 
jucător avea obiceiul să ţină mingea jos, şi îndepărtată de 
corp, un amănunt care l-ar fi ţinut mereu pe banca de 
rezerve a oricărei echipe din America. „Interceptaţi 
mingea! răcnise Sam de o mie de ori în cursul săptămânii. 
Dacă numărul opt încearcă să relanseze mingea cu o 
lovitură de picior, încercaţi să-i interceptaţi mingea imediat 
ce o loveşte.” _ 

Însă jucătorul acela trebuia mai întâi prins. În momentul 
când a ţâşnit într-o traversare a părţii de mijloc a terenului, 
jucătorul cu numărul 8 a simţit chemarea liniei de ţintă. 
Mingea s-a desprins de piept, fiind preluată în mâna 
dreaptă. Silvio, linebacker-ul foarte mărunt, dar extrem de 
rapid, l-a prins din lateral şi l-a tras de braţ, cât pe ce să i-l 
smulgă din încheietura umărului, iar mingea a început să se 
rostogolească pe pământ. Unul dintre jucătorii de la 
Panthers a recuperat-o. Montrose mai trebuia să aştepte. 

La primul atac, Rick a mimat o pasă către Franco, acesta 
urmând să plonjeze imediat cu mingea la pământ, după 
care a executat un pump-fake“, spre Fabrizio, pentru 
câştigarea de cinci yarzi şi ieşirea în tuşă. Mirosind o 
intercepţie timpurie şi spectaculoasă,  cornerback-ul, 


4 Mişcare folosită de quartetback pentru a păcăli apărarea adversă, 
făcând o mişcare de aruncare către un receiver, dar reținând mingea şi 
aruncând-o în altă direcție (n.tr.). 

252 


- JOHN GRISHAM - 


fundaşul defensiv, a înghiţit nada, iar când Fabrizio a pornit 
spre terenul de ţintă, a rămas mai bine de o secundă 
nedumerit, neştiind în ce direcţie să pornească. Rick a 
azvârlit mingea mult prea puternic, dar Fabrizio ştia la ce 
să se aştepte. A preluat mingea cu degetele, a tras-o spre 
corp, după care, în momentul în care l-a văzut pe safety 
apropiindu-se ca să-l atace, a tinut-o strâns la piept. Cu 
toate acestea, cel care juca pe post de safety nu a mai 
apucat să-l placheze. Fabrizio a executat încă o răsucire în 
aer, a accelerat şi curând păşea foarte ţanţoş dincolo de 
linia de ţintă. După realizarea extrapunctului, era şapte la 
zero. 

In ideea de a amâna intrarea domnului Montrose, Sam le- 
a cerut jucătorilor săi să execute un onside kick+6. In cursul 
săptămânii ce trecuse, exersaseră procedeul acela de zeci 
de ori. Filippo, kicker-ul cu talpa mare, a lovit perfect 
mingea cu piciorul, iar aceasta a ţopăit nebuneşte în 
lateral. Franco şi Pietro au pornit ca nişte locomotive în 
urmărirea ei, nu neapărat să o prindă, ci să îi anihileze pe 
cei mai apropiaţi doi apărători de la Warriors. l-au strivit pe 
doi jucători derutaţi, care se retrăgeau pentru a pregăti 
aglomerarea şi blocajul, iar apoi s-au văzut nevoiţi să-şi 
schimbe planurile şi să atace mingea. Giancarlo a zburat 
peste grămada de jucători şi a aterizat pe minge. După alte 
trei atacuri, Fabrizio a ajuns din nou în end zone. 

Într-un final, Montrose a adus mingea la un prim down 
pentru zece yarzi, de la linia de 31 de yarzi. Până şi un orb 
şi-ar fi dat seama că va pasa către tailback, iar pentru orice 
eventualitate, Sam i-a trimis pe toţi, mai puţin safety-ul, în 
zona acestuia. A urmat o învălmăşeală greu de descâlcit, 
cu placaje multe, Montrose reuşind totuşi să câştige trei 
yarzi. Apoi cinci, şi patru, şi iarăşi trei. Cursele lui erau 
scurte, câştigând teren în urma unor lupte date din greu cu 


4 încercare a echipei aflate în ofensivă de a recupera mingea prin 
şutarea ei pe o distanţă scurtă. Nici un jucător al echipei adverse nu 
are dreptul să atingă mingea decât după încercarea unui atacant de ao 
recupera (n.tr.). 

253 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


apărătorii foarte activi la blocaj. La un al treilea down 
pentru un yard, jucătorii din Bologna au încercat o schemă 
ingenioasă. Sam a cerut să se execute încă un blitz, iar 
când guarterback-ul a scos mingea din braţele lui Montrose 
şi a căutat din ochi un receiver, a găsit unul absolut 
nemarcat, care, ţopăind pe tuşa îndepărtată, flutura din 
braţe şi răcnea pentru că pe o rază de douăzeci de yarzi în 
jurul lui nu se găsea niciun jucător de la Panthers. Pasa a 
venit lungă şi înaltă, iar când receiver-ul a ajuns-o la linia 
de zece yarzi, susţinătorii echipei gazdă s-au ridicat în 
picioare şi au ovaţionat cu putere. Receiver-ul a prins 
mingea cu ambele palme, apoi ea a alunecat, scăpându-i 
printre degete, descriind acea mişcare cu o încetineală 
înnebunitoare şi dureroasă, de parcă s-ar fi desfăşurat cu 
încetinitorul. Jucătorul a mai făcut o încercare de a o 
prinde, dar a bâlbâit mingea, după care omul s-a prăbuşit 
pe burtă la linia de cinci yarzi, lovind pământul. 

Scâncetele lui de plâns s-au auzit aproape în tot 
stadionul. 

Punter-ul“” din Bologna realizase până atunci o medie de 
douăzeci şi opt de yarzi, dar a reuşit să coboare acea 
medie printr-o lovitură către propriii suporteri. Rick şi-a 
împins ofensiva pe teren şi, fără să-i mai adune pentru 
consultări, a declanşat trei atacuri direct spre Fabrizio - o 
diagonală peste mijlocul terenului pentru a câştiga 
doisprezece yarzi, o pasă în curl pentru a cuceri încă 
unsprezece yarzi, şi o alta spre stâlpul porţii adverse, lungă 
de treizeci şi patru de yarzi, realizând astfel cel de-al treilea 
touchdown în primele patru minute ale jocului. 

Cei de la Bologna nu au intrat în panică şi nici nu şi-au 
abandonat planul de joc. Montrose primea mingea la 
fiecare atac, şi la fiecare atac advers, Sam trimitea la blitz 
cel puţin nouă dintre jucători. Asta a făcut ca înaintarea să 


47 jucător care, de obicei la cel de-al patrulea down, prinde pasa de la 
center şi şutează mingea cât mai departe în terenul advers, silind astfel 
celalată schipă să pornească jocul din apropierea terenului propriu de 
ţintă (n.tr.). 

254 


- JOHN GRISHAM - 


meargă foarte încet, cu eforturi foarte mari ale jucătorilor 
ofensivi, care câştigau yarzi cu ţârâita. Când Montrose a 
reuşit să marcheze de la trei yarzi, primul sfert al partidei 
deja se încheiase. 

Cel de-al doilea sfert s-a desfăşurat cam tot după acelaşi 
tipic. Rick şi ofensiva lui au marcat cu uşurinţă, în vreme ce 
Montrose şi oamenii lui s-au chinuit din greu pentru a 
câştiga teren. La jumătatea meciului, Panterele conduceau 
cu 38-13, iar Sam n-a prea găsit ce să le reproşeze elevilor 
săi. Montrose reuşise două touchdown-uri din douăzeci şi 
una de pase şi aproape două sute de yarzi alergaţi, dar cine 
se sinchisea de statistici? 

Sam le-a ţinut totuşi predica devenită deja tradiţională, 
pe un ton sfătos, privind căderile din cea de-a doua 
jumătate a partidei, dar tonul lui nu a prea convins pe 
nimeni. Adevărul era că Sam nu mai văzuse vreodată ca o 
echipă, indiferent de nivelul competiţiei, să se închege atât 
de frumos şi fără mari eforturi, iar asta după un debut atât 
de catastrofal în campionat. In mod evident, quarterback-ul 
lui reprezenta o găselniţă nemaipomenită, iar Fabrizio nu 
era doar bun, ci extraordinar, şi-şi merita fiecare cent din 
cei opt sute de euro pe care-i primea pe lună. Insă şi 
jucătorii neplătiţi reuşiseră să se ridice la alt nivel. Franco şi 
Giancarlo alergau cu autoritate şi îndrăzneală. Nino, Paolo 
şi Giorgio nu mai scăpau mingile şi rareori li se întâmpla să 
rateze vreun blocaj. lar Rick era foarte rar placat sau supus 
presiunii apărătorilor adverşi. Şi defensiva, cu Pietro, care 
acoperea zona de centru şi cu Silvio, care lupta cu o dăruire 
exemplară, devenise o grupare foarte activă de oameni 
care  placau, blocau mingea, repezindu-se asupra 
adversarilor ca o haită de câini. 

Intr-un fel, probabil datorită prezenţei quarterback-ului, 
Panterele căpătaseră o siguranţă de sine, combinată cu un 
soi de semeţie, calităţi pe care orice antrenor şi le doreşte 
la jucătorii lui. Acum călcau cu totul altfel atunci când 
intrau pe teren. Acesta era sezonul lor şi nu aveau cum să 
mai piardă. 

255 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


În drive-ul de început al celei de-a doua jumătăţi, 
Panterele au marcat din nou, fără ca măcar să apeleze la 
vreo pasă. Giancarlo a alergat ca vântul spre tuşa stângă, 
apoi spre cea dreaptă, în vreme ce Franco a trecut în forţă 
printre apărători. Acel drive a durat şase minute, iar cum 
scorul devenise deja 45-13, Montrose şi ai lui alergau pe 
teren cu un pronunţat sentiment al înfrângerii. Montrose nu 
s-a dat bătut, dar după treizeci de pase, îşi pierduse orice 
aplomb. După treizeci şi cinci de pase, a reuşit şi cel de-al 
patrulea touchdown al lui, dar Războinicii erau conduşi prea 
categoric pentru a mai reveni pe tabelă. Scorul final a fost 
51-27. 


256 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 28 


În primele ore ale zilei de luni, Livvy a sărit din pat, a 
aprins lumina şi a anunţat: 

— Mergem la Veneţia. 

— Ba nu, a venit răspunsul de sub pernă. 

— Ba da. Nici n-ai călcat acolo. lar Veneţia e oraşul meu 
preferat. 

— La fel au fost şi Roma, Florenţa şi Siena. 

— Scoală, frumosule! O să-ţi arăt Veneţia. 

— Nu. Parcă-s bătut. 

— Ce plângăcios eşti! O să mă duc la Veneţia să-mi 
găsesc un bărbat adevărat, vreun fotbalist din celălalt. 

— Mai bine să dormim încă puţin. 

— Nici gând! Eu plec. Probabil că o să iau trenul. 

— Să-mi trimiţi o ilustrată de pe-acolo. 

Ea l-a plesnit în glumă peste fund şi a intrat la duş. După 
o oră, Fiatul era încărcat cu bagaje, iar Rick aducea cafele 
şi croasanţi de la un bar din apropiere. Antrenorul Russo 
anulase orice pregătire până vineri. Ca şi corespondentul 
lui american, pe care îl imita, Super Bowl-ul italian se 
pregătea vreme de două săptămâni. 

Nimeni nu se mira că adversar le era echipa din 
Bergamo. 

După ce au ieşit din oraş, ajungând departe de traficul 
aglomerat de dimineaţă, Livvy s-a apucat să-i vorbească 
despre istoria Veneţiei şi, din fericire pentru Rick, a punctat 
doar evenimentele majore din existenţa de două mii de ani 
a oraşului. Rick a ascultat ţinând palma dreaptă pe 
genunchii ei, în vreme ce ea povestea cum şi de ce se 
construise acel oraş pe maluri de noroi, în calea mareelor şi 
a inundaţiilor. Apela doar ocazional la ghidurile de 
călătorie, vorbindu-i mai mult din memorie. Mai fusese 
acolo de două ori, la sfârşit de săptămână. Prima oară 
făcuse vizita cu un grup de studenţi, iar asta îi dăduse 
ideea de a reveni singură o lună mai târziu. 


257 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Şi cum, străzile sunt râuri? a întrebat-o Rick, destul de 
îngrijorat de soarta Fiatului şi de găsirea unui loc de 
parcare pentru acesta. 

— Sunt cunoscute sub numele de canale. Acolo nu 
găseşti maşini, ci doar ambarcaţiuni. 

— Şi cum se cheamă bărcile alea? 

— Gondole. 

— Gondole. Am văzut demult un film, în care o pereche 
se plimba într-o gondolă din asta, şi un căpitan mititel... 

— Un gondolier. 

— Cum zici tu, dar omul cânta foarte tare şi ei nu 
reuşeau să-i închidă gura. Destul de caraghios. Era o 
comedie. 

— Asta e pentru turişti. 

— Abia aştept. 

— Veneţia este un oraş unic pe lume, Rick! Aş vrea să-ţi 
placă acolo. 

— A, sigur o să-mi placă! Mă-ntreb dacă au vreo echipă 
de fotbal american. 

— Ghidurile astea nu menţionează aşa ceva. 

Livvy îşi închisese telefonul şi părea să se fi detaşat cu 
totul de ceea ce se petrecea acasă. Rick ştia că părinţii ei 
se înfuriaseră şi lansaseră ameninţări, dar situaţia era mult 
mai complicată decât îi dezvăluise ea până în acel moment. 
Era în stare să facă totul uitat, de parcă ar fi apăsat pe un 
comutator, iar după ce se cufunda în istoria şi arta ltaliei, 
redevenea studenta fascinată de materia pe care şi-o 
alesese şi dornică să împărtăşească din cunoştinţele 
acumulate. 

Pentru masa de prânz, s-au oprit în apropierea oraşului 
Padova. O oră mai târziu, au găsit o parcare specială 
pentru turişti şi au lăsat Fiatul acolo, plătind douăzeci de 
euro pe zi. Din Mestre, au luat un bac, şi astfel a început 
aventura lor pe apă. Bacul, foarte încărcat, a pornit să 
traverseze laguna venețiană. Livvy l-a tras pe Rick lângă 
balustrada de pe puntea de sus şi a urmărit cu emoție cum 
clădirile oraşului se vedeau tot mai limpede. Curând, au 

258 


- JOHN GRISHAM - 


pătruns pe Canal Grande, care era înţesat de ambarcaţiuni 
- taxiuri private, mici barje încărcate cu legume şi cu alte 
mărfuri, o şalupă a carabinierilor, purtând emblema poliţiei, 
un vaporaş plin de turişti, bărci de pescuit, alte bacuri şi, în 
sfârşit, zeci de gondole. Apa tulbure se vălurea până spre 
treptele palatelor elegante care stăteau lipite unul de altul. 
Campanila de la Piazza San Marco se înălța semeaţă în 
depărtare. 

Rick a remarcat imediat turlele a zeci de biserici vechi şi 
a avut o senzaţie de gol în stomac dându-şi seama că în 
curând avea să vadă măcar o parte dintre ele. 

Au coborât la o oprire a bacului în apropiere de Palatul 
Gritti. Ajunşi pe pasarelă, Livvy i-a zis: 

— Asta e singura parte rea a Veneţiei. Trebuie să ne 
ducem bagajele de-a dura ca să le lăsăm la un hotel. 

Şi aproape că le-au dus de-a rostogolul pe străzile 
aglomerate, peste podeţe înguste, prin alei unde soarele nu 
pătrundea. Livvy îl prevenise să nu-şi ia multe lucruri, însă 
geanta ei de voiaj era de două ori mai voluminoasă decât a 
lui. 

Hotelul era o căsuţă de oaspeţi cu un aer ciudat, ascunsă 
din calea turiştilor. Proprietăreasa, signora Stella, era o 
femeie vioaie trecută de şaptezeci de ani, care lucra şi la 
recepţie; şi aceasta a susţinut că şi-o amintea pe Livvy, 
care mai trecuse pe acolo în urmă cu patru luni. Le-a dato 
cameră dintr-un colţ al clădirii, foarte îngrămădită, dar care 
oferea o privelişte frumoasă asupra oraşului - catedrale de 
jur împrejur - şi o baie complet dotată, ceea ce, după cum 
i-a explicat Livvy, nu era ceva obişnuit pentru nişte hoteluri 
atât de mici. Patul s-a zdruncinat şi a scârţâit când Rick s-a 
întins pe el, iar asta l-a îngrijorat oarecum. Ea nu avea chef 
de nimic, mai ales că îi aşteptau atâtea lucruri de văzut. 
Aşa se face că Rick nu a reuşit să obţină de la Livvy nici 
măcar aprobare pentru un pui de somn. 


A reuşit totuşi să-i smulgă un armistițiu. Nu putea rezista 
decât la două catedrale sau două palate pe zi. Ce depăşea 
259 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


acea cifră, o privea. S-au îndreptat spre Piazza San Marco, 
destinaţia tuturor vizitatorilor, şi au petrecut prima oră la o 
cafenea cu mese pe trotuar, bând ceva şi urmărind valurile 
de studenţi şi de turişti ce se frământau prin piaţa 
magnifică. Fusese construită cu patru sute de ani în urmă, 
când Veneţia era un oraş-stat prosper şi puternic. Palatul 
Dogelui, o fortăreață uriaşă care apărase Veneţia vreme de 
cel puţin o sută de ani, ocupa un colţ a pieţei. Biserica sau 
basilica era mare şi atrăgea cel mai mare număr de turişti. 

Ea s-a dus să cumpere bilete de intrare, iar Rick l-a sunat 
pe Sam. Antrenorul tocmai urmărea meciul din ziua 
precedentă dintre Bergamo şi Milano, corvoada obişnuită 
de luni a oricărui antrenor care se pregăteşte pentru Super 
Bowl. 

— Unde eşti? 

— La Veneţia. 

— Cu fetişoara aceea? 

— Are douăzeci şi unu de ani, şefu'. Da, e prin preajmă. 

— Bergamo a jucat impresionant, fără mingi scăpate, 
doar două penalizări. Au câştigat cu un avantaj de trei 
touchdown-uri. Mi s-a părut că acum, după ce au scăpat de 
complexul acela de echipă neînvinsă, au jucat mai bine. 

— Şi Maschi? 

— Sclipitor. În sfertul al treilea, a reuşit să-l scoată de pe 
teren cu targa pe quarterback-ul celorlalţi. 

— Am încasat-o şi eu cândva. Cred că o să-i pună pe cei 
doi americani să-l buşească zdravăn pe Fabrizio. S-ar putea 
ca băiatul nostru să aibă o zi foarte grea. Să ne luăm 
gândul de la jocul de pase. lar Maschi poate bloca orice 
alergare. 

— Slavă Cerului că ne merge jocul de punt, a spus Sam. 
Ai vreun plan? 

— Am. 

— MI-I spui şi mie, ca să pot dormi liniştit la noapte? 

— Nu, nu l-am definitivat. Încă două zile la Veneţia şi pun 
la punct toate amănuntele. 

— Ne vedem joi după-amiază şi analizăm fiecare 

260 


- JOHN GRISHAM - 


amănunt. 

— Sigur, şefu'. 

Rick şi Livvy s-au târât prin bazilica San Marco umăr la 
umăr cu nişte turişti danezi, al căror ghid sporovăia în orice 
limbă i se cerea. După o oră de vizită, Rick a dat bir cu 
fugiţii. A găsit o cafenea şi, cât a aşteptat-o pe Livvy, a 
băut o bere în soarele ce pălea. 

S-au plimbat agale prin centrul Veneţiei şi au traversat 
podul Rialto, fără să cumpere nimic. Pentru fata unui doctor 
bogat, Livvy se purta foarte modest. Hoteluri minuscule, 
mese ieftine, călătorii cu trenul şi bacul, dovedind grijă faţă 
de costul lucrurilor. Ea a insistat să plătească pe jumătate 
ori cel puţin a sugerat să procedeze astfel. Rick i-a zis de 
mai multe ori că nici nu era bogat, nici nu primea salariu 
mare, dar refuza să-şi facă griji în privinţa banilor. Şi nu a 
lăsat-o să-şi cheltuiască din banii ei. 

In cursul partidei de sex de la miezul nopţii, au mutat din 
loc patul cu cadru metalic, făcând cam mult zgomot, ceea 
ce a determinat-o pe signora Stella să-i şoptească lui Livvy 
ceva între patru ochi a doua zi dimineaţă, la micul dejun. 

— Şi ce-a zis? a întrebat-o Rick după ce Stella a dispărut. 

Roşind pe neaşteptate, Livvy s-a aplecat spre el şi i-a 
spus în şoaptă: 

— Am fost cam gălăgioşi noaptea trecută. S-au plâns 
câţiva oaspeţi ai hotelului. 

— Şi tu ce i-ai zis? 

— Că-mi pare rău. Şi că nu ne putem abţine. 

— Bravo, fetiţo! 

— Nici ea nu e de părere că trebuie să ne abţinem, dar s- 
ar putea să ne mute în altă încăpere, cu un pat mai solid. 

— Asta da, provocare! 


În Veneţia nu există bulevarde lungi. Străzile sunt 
înguste, întortocheate, se împletesc cu canalele şi le 
traversează pe o diversitate de poduri. Cineva a numărat 
cândva 400 de poduri în oraş, iar miercuri, spre seară, Rick 
era convins că nu-i scăpase niciunul. 

261 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Se răsfăţa la o măsuţă cu umbrelă a unei cafenele, 
pufăia o ţigară de foi cubaneză şi sorbea dintr-un pahar cu 
Campari şi gheaţă, aşteptând-o pe Livvy să mai bifeze o 
catedrală de pe lista ei, aceasta din urmă fiind cunoscută 
sub numele de San Fantin. Nu se plictisise de prietena sa, 
dimpotrivă. Energia şi curiozitatea ei îl îmboldeau să-şi 
folosească mintea. Era o companie încântătoare, uşor de 
mulţumit şi dispusă să facă orice i-ar fi adus o bucurie. Incă 
era în aşteptarea unei răbufniri de atitudine tipice pentru 
un copil de bani gata şi răsfăţat, care se considera regina 
clubului studenţesc pe care îl frecventa. Poate că nici nu 
exista o asemenea persoană. k 

Şi nici nu se săturase de Veneţia. In realitate, prin 
cotloanele nenumărate, prin fundăturile şi prin piațetele lui 
ascunse vederii, oraşul îl încânta. Fructele de mare erau 
incredibil de delicioase şi se bucura pe deplin că făcuse o 
pauză şi scăpase pentru o vreme de paste. Văzuse destule 
catedrale, palate şi muzee, dar interesul lui faţă de arta şi 
istoria oraşului fusese stârnit. 

El era fotbalist totuşi, şi mai avea de jucat o partidă. Era 
un meci pe care trebuia să-l câştige ca să-şi justifice 
prezenţa acolo, precum şi salariul, aşa modest cum era. 
Lăsând deoparte banii, fusese cândva un quarterback de 
NFL, iar dacă nu reuşea să încropească o ofensivă cu 
ajutorul căreia să mai câştige un meci acolo, în ltalia, 
atunci însemna că sosise vremea să-şi atârne ghetele în 
cui. 

Dăduse deja de înţeles că trebuia să plece din Veneţia joi 
dimineaţă. Livvy lăsase impresia că nu auzise. Cât au luat 
masa la Fiore, el a spus: 

— Mâine trebuie să plec la Parma. Antrenorul vrea să 
stăm de vorbă mâine după-amiază. 

— Cred că eu o să mai rămân aici, a spus ea, fără să 
ezite, însemna că plănuise totul. 

— Câtă vreme? 

— Câteva zile. Mă descurc eu. 

El nici nu se îndoia de asta. Deşi preferau să stea 

262 


- JOHN GRISHAM - 


împreună, fiecare avea nevoie de un spaţiu de manevră şi 
putea să dispară pe negândite. Livvy ar fi fost în stare să 
călătorească singură şi în jurul lumii, cu mai multă 
dezinvoltură decât el. Nu se lăsa tulburată ori intimidată de 
nimic. Se adapta situaţiei ca orice călător cu experienţă şi 
nu se dădea înapoi când trebuia să se folosească de 
zâmbet şi de frumuseţe pentru a obţine ceea ce dorea. 

— Te întorci până la Super Bowl? 

— Nici n-aş îndrăzni să lipsesc de acolo. 

— Mare şmecheră eşti! 

Au mâncat tipar, chefal şi caracatiţă, iar când s-au 
săturat, au mers până la Harry's Bar de pe Canal Grande ca 
să bea ceva înainte de culcare. Au stat ghemuiţi într-un 
colţ, urmărind un grup masiv de americani foarte 
zgomotoşi, şi nu li s-a făcut dor de casă. 

— Ce-o să faci după încheierea sezonului? l-a întrebat ea. 

Stătea lipită de braţul lui drept, iar cu palma, el îi masa 
genunchii. Au sorbit alene din pahare, de parcă şi-ar fi pus 
în gând să stea acolo toată noaptea. 

— Nu-s sigur. Tu? 

— Trebuie să mă duc acasă, dar nu prea mă trage aţa. 

— Eu nu trebuie, şi nici nu vreau. Dar nu prea mi-e clar 
ce aş putea face aici. 

— Vrei să rămâi? l-a întrebat ea, reuşind parcă să ajungă 
şi mai strâns lipită de el. 

— Cu tine? 

— Mai ai pe cineva în plan? 

— Nu la asta mă refeream. Tu rămâi? 

— M-ai putea convinge. 

Patul mai solid era într-o cameră mai mare, iar asta a 
rezolvat problema reclamaţiilor. Au dormit până târziu, apoi 
şi-au luat rămas-bun, destul de stânjeniţi. In timp ce bacul 
se îndepărta de mal şi pornea pe Canal Grande, Rick a 
fluturat îndelung mâna spre ea. 


263 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 29 


Sunetul îi era oarecum cunoscut. Îl mai auzise, dar din 
străfundurile comei în care se prăbuşise, nu-şi amintea 
când ori unde i se mai întâmplase asta. S-a ridicat în capul 
oaselor, a văzut că era trei şi patru minute dimineaţa şi, 
într-un târziu, a pus lucrurile cap la cap. Cineva bătea la 
uşa lui. 

— Vin! a mormăit el, iar vizitatorul şi-a luat degetul de pe 
butonul soneriei. 

Rick şi-a tras un şort şi un tricou. A aprins luminile şi, 
brusc, şi-a adus aminte de detectivul Romo şi de acţiunea 
de ridicare de la domiciliu, care era şi nu era arestare. 
Amintindu-şi de Franco, judecătorul lui personal, a socotit 
că nu avea de ce să se teamă. 

— Cine e? a întrebat el prin uşă, ţinând gura aproape de 
yală. 

— Am vrea să discutăm ceva. 

O voce baritonală, hârâită, de american. Cu un accent 
mai aparte. 

— Bine, discutăm. 

— İl caut pe Rick Dockery. 

— L-ai găsit. Şi? 

— Te rog. Trebuie să vorbim cu Livvy Galloway. 

— Eşti polițist sau ceva de genul ăsta? 

Apoi Rick şi-a dat seama că avea şi vecini şi că făcea 
prea mult zgomot vorbind prin uşa închisă cu cel de pe hol. 

— Nu. 

Rick a descuiat uşa şi, după ce a deschis-o, a ajuns față 
în faţă cu un bărbat cu piept cât un butoi, purtând un 
costum ieftin. Capul mare, mustață groasă, cearcăne mari 
sub ochi. Probabil băutor încercat şi cu o experienţă de 
durată în domeniu. Omul i-a întins mâna şi a zis: 

— Lee Bryson, detectiv particular din Atlanta. 

— Ce plăcere... a făcut Rick, fără să-i întindă mâna. lar 
el, cine e? 


264 


- JOHN GRISHAM - 


În spatele lui Bryson se afla un italian cu o faţă 
amenințătoare, purtând un costum ceva mai scump decât 
al lui Bryson. 

— Lorenzo. El e din Milano. 

— Cu asta, m-am lămurit. El e poliţist? 

— Nu. 

— Deci, niciunul din voi nu e poliţist? 

— Nu, suntem detectivi particulari. Te rog, te reținem 
doar zece minute. 

Rick le-a făcut semn să intre şi a încuiat uşa. l-a urmat 
înăuntru, unde ei s-au aşezat unul lângă celălalt pe 
canapea. El s-a trântit pe un scaun de vizavi. 

— Sper că nu m-aţi minţit, a spus Rick. 

— Lucrez pentru nişte avocaţi din Atlanta, domnule 
Dockery. Poţi să-ţi spun pe numele mic? 

— Nu. 

— Cum vrei. Aceşti avocaţi se ocupă de divorţul dintre 
doctorul Galloway şi doamna Galloway, şi m-au trimis aici 
să stau de vorbă cu Livvy. 

— Nu-i aici. 

Bryson a făcut privirea roată prin cameră, iar ochii lui s- 
au oprit asupra unor pantofi roşii, cu toc înalt, aflaţi pe 
podea în apropierea televizorului. Apoi asupra unei poşete 
cafenii de pe masă. Nu mai lipsea decât un sutien atârnat 
de lampă. Unul cu imprimeu, imitând blana de leopard. 
Lorenzo se holba la Rick, ca şi cum rolul lui era cel de a 
comite crima, dacă era nevoie. 

— Eu cred că e aici, a zis Bryson. 

— Nu-mi pasă ce crezi. A fost pe aici, dar acum nu e. 

— Te superi dacă arunc o privire? 

— Sigur. Arată-mi un mandat de percheziţie şi poţi să 
scotoceşti şi-n rufele murdare. 

Bryson şi-a răsucit capul masiv spre el. 

— Apartamentul e mic, a spus Rick. Are trei camere. De 
unde te afli, poţi vedea două. Te asigur că Livvy nu e în 
dormitor. 

— Dar unde? 

265 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— De ce vrei să ştii? 

— Am fost trimis să o găsesc. Asta mi-e meseria. Familia 
ei este îngrijorată în legătură cu soarta ei. 

— Poate nu vrea să se ducă acasă. Poate vrea să-i evite 
pe membrii familiei. 

— Bine, dar unde e? 

— E bine unde se află. li place să călătorească. O să-ţi fie 
greu s-o găseşti. 

Bryson s-a tras de mustață şi a părut că zâmbeşte. 

— Nu-i va veni tocmai uşor să călătorească, a spus el. 
Viza ei a expirat acum trei zile. 

Rick a recepționat lovitura, dar nu s-a lăsat. 

— Nu e neapărat o infracţiune. 

— Nu, dar lucrurile s-ar putea încurca. Trebuie să se 
întoarcă acasă. 

— Poate că da. N-ai decât să-i explici ei toate astea, iar 
când o s-o faci, sunt convins că va hotărî după voia ei. Nu 
mai e un copil, domnule Bryson, şi ştie să-şi organizeze 
singură viaţa. Nu are nevoie de tine, de mine sau de cineva 
din familia ei. 

Raidul lui de noapte dăduse greş, astfel că Bryson a 
început manevrele de retragere. A scos nişte documente 
din buzunarul hainei, le-a aruncat pe măsuţa de cafea, 
apoi, cu un efort de a părea dramatic, a zis: 

— Uite care e situaţia. Acolo se află un bilet dus de la 
Roma până la Atlanta pentru duminica asta. Dacă apare, 
nimeni nu o ia la întrebări în legătură cu viza. Problema 
asta minoră s-a rezolvat. Dacă nu soseşte înseamnă că stă 
ilegal aici, fiindcă nu are actele necesare. 

— A, frumos lucrat, dar te adresezi cui nu trebuie. Şi, 
cum spuneam, domnişoara Galloway hotărăşte pentru sine. 
Eu doar îi pun la dispoziţie o cameră când trece pe aici. 

— Dar vei discuta cu ea. 

— Probabil, dar nu există nicio garanţie că o voi întâlni 
până duminică; nu ştiu sigur nici măcar dacă o văd până 
luna viitoare. Îi place să se plimbe. 

Bryson nu mai avea ce căuta acolo. Era plătit să 

266 


- JOHN GRISHAM - 


găsească fata, să arunce câteva ameninţări, să o sperie 
pentru a o aduce acasă şi să-i predea biletul. În rest, nu 
avea nicio putere. Nici pe sol italian, nici în altă parte. 

S-a ridicat, iar Lorenzo l-a imitat în fiecare gest. Rick a 
rămas pe scaun. Ajuns la uşă, Bryson s-a oprit o clipă şi a 
ZIS: 

— Sunt suporter al celor de la Falcons. Nu cumva ai jucat 
în Atlanta acum câţiva ani? 

— Ba da, a spus Rick imediat, fără să mai stea pe 
gânduri. 

Bryson a măsurat apartamentul din ochi. Etajul trei, fără 
lift. O clădire veche pe o străduţă din centrul vechi al 
oraşului. Cam departe de luminile strălucitoare ale NFL. 

Rick şi-a ţinut răsuflarea şi a aşteptat remarca 
muşcătoare a celuilalt. Poate ceva de genul: „Am impresia 
că ţi-ai găsit locul până la urmă”. Sau: „Interesantă 
carieră”. 

Ca să salveze situaţia, Rick a întrebat: 

— Cum m-ai găsit? 

In timp ce deschidea uşa, Bryson a zis: 

— Una dintre colegele ei de cameră şi-a amintit numele 
tău. 


Livvy i-a răspuns la telefon abia pe la amiază. Mânca de 
prânz în aer liber, în Piazza San Marco, hrănind şi 
porumbeii. Rick i-a relatat confruntarea cu Bryson. 

Prima reacţie a fost una de furie - cum de îndrăzneau 
părinţii ei să o urmărească şi să se vâre în viaţa ei? Furie 
faţă de avocații care angajaseră brutele acelea ce 
pătrunseseră în apartamentul lui Rick la o asemenea oră. 
Furie faţă de colega ei care o turnase. După ce s-a liniştit, a 
fost cuprinsă de dorinţa de a afla care din ai ei pusese totul 
la cale. Apoi şi-a adus aminte că tatăl ei avea avocaţi din 
Atlanta, iar mama, din Savannah. 

După ce i-a cerut părerea, Rick a recunoscut că doar la 
asta îi stătuse gândul în ultimele ceasuri şi a zis că ar trebui 
să accepte biletul şi să plece acasă. Ajunsă acolo, îşi 

267 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


rezolva problema vizei şi, după aceea, putea reveni cât mai 
curând. 

— Nu înţelegi, i-a zis ea în câteva rânduri, iar Rick într- 
adevăr nu pricepea. 

Explicaţia ei, stupefiantă, era că nu putea folosi biletul 
trimis de tată, pentru că el reuşise să o manevreze vreme 
de douăzeci şi unu de ani. Revenirea în Statele Unite 
trebuia să se facă în condiţiile impuse de ea. 

— Eu n-o să folosesc biletul acela, iar el ştie asta, a zis 
Livvy. 

Încruntându-se, Rick s-a scărpinat în cap şi s-a arătat 
încă o dată recunoscător Cerului pentru că avea o familie 
simplă şi lipsită de imaginaţie. 

Apoi, pentru a nu ştiu câta oară, s-a întrebat: „Cât de 
afectată este Livvy?” 

Dar cum se putea rezolva chestiunea vizei? Mda, lucru 
deloc surprinzător, ea avea un plan şi pentru asta. In Italia 
existau unele lacune în prevederile legii imigrației, un 
principiu numit permesso di soggiorno sau permis de 
şedere. Se acorda străinilor sosiți în mod legal, ale căror 
vize expiraseră, şi era valabil nouăzeci de zile. 

Livvy a întrebat dacă nu cumva judecătorul Franco ştia 
pe cineva de la Imigrări. Ori poate signor Bruncardo. Sau 
Tommy, funcţionarul de carieră, fundaşul care nu se 
pricepea să gătească. Imposibil ca vreun coechipier să nu 
găsească pe cineva care să tragă nişte sfori. 

Minunată idee, a socotit Rick. Şi chiar realizabilă, mai 
ales dacă ar fi câştigat Super Bowl-ul. 


268 


- JOHN GRISHAM - 


Capitolul 30 


Negocierile de ultim moment cu firma de televiziune prin 
cablu au făcut ca meciul să înceapă la ora opt, sâmbătă 
seara. Transmiterea în direct a meciului, chiar pe un post 
mai puţin cunoscut, era importantă pentru ligă şi pentru 
sport, iar desfăşurarea Super Bowl-ului la lumina 
reflectoarelor însemna un fast mai mare, plus spectatori 
mai numeroşi şi mai gălăgioşi. Spre sfârşitul după-amiezii, 
parcările din jurul stadionului s-au umplut de maşini ale 
suporterilor înrăiţi, care sărbătoreau versiunea italiană a 
fotbalului american. Urmând exemplul celuilalt fotbal, de-a 
lungul tribunelor se  întinseseră bannere. Un balon 
miniatural cu aer cald se înălța deasupra terenului. Ca 
întotdeauna, era cea mai importantă zi a anului pentru 
football americano, iar suporterii, nu tocmai mulţi, dar 
fideli, au sosit la Milano pentru meciul final al sezonului. 

Stadionul, cu un teren foarte bine întreţinut, aparţinea 
unei echipe locale de fotbal. Pentru acea ocazie, porţile cu 
plasă fuseseră îndepărtate, iar terenul fusese trasat cu 
meticulozitate, făcându-se până şi liniile întrerupte, late de 
zece centimetri, de la centrul terenului, unde se dă lovitura 
de picior de început a meciului. O zonă de ţintă era vopsită 
în alb şi negru, având în centru cuvântul Parma. La exact o 
sută de yarzi depărtare, end zone-ul echipei din Bergamo 
era vopsit în auriu şi negru. 

Inainte de începerea meciului, mai-marii ligii au ţinut 
cuvântări şi au prezentat foşti mari jucători de fotbal, s-a 
făcut tragerea oficială la sorţi pentru a se vedea cine are 
lovitura de începere, care a fost câştigată de Lions, apoi au 
fost anunţate formaţiile. Când, în cele din urmă, echipele s- 
au aliniat la centru, gata de confruntare, băncile tehnice şi 
de rezerve ale celor două echipe fremătau de emoție, iar 
publicul parcă înnebunise. Până şi Rick, un quarterback 
glacial, care se lăsa cu greu impresionat, se agita pe 
margine, izbindu-se peste umeri şi peste apărătoare cu alţi 


269 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


jucători, şi răcnind chemări la luptă. Aşa trebuia să înceapă 
un asemenea meci. 

Bergamo a făcut trei atacuri şi apoi a apelat la o lovitură 
de picior. Panterele nu puseseră la punct o altă manevră 
menită să-l scoată din circulaţie pe Maschi. lar acesta nu 
era chiar atât de nătărău. In realitate, cu cât văzuse mai 
multe înregistrări, cu atât îl admira Rick mai mult pe acel 
apărător care prefera poziţia de mijloc şi cu atât se temea 
mai mult de el. Omul se pricepea să distrugă ofensiva, la 
fel ca marele L.T. La primul down, Fabrizio a fost atacat 
simultan de cei doi americani - McGregor şi Profesorul - aşa 
cum anticipaseră Rick şi Sam. O iniţiativă înţeleaptă pentru 
Bergamo şi începutul unui meci foarte greu pentru Rick şi 
ofensiva lui. A cerut jucătorilor să facă o schemă cu pasă 
spre tuşă. Fabrizio a prins mingea şi a fost scos din teren 
de Profesor, apoi lovit în spate de McGregor. Cu toate 
acestea, pe gazon nu a fost aruncat niciun steag galben. 
Rick a sărit la un arbitru, în timp ce Nino şi Karl, danezul, s- 
au luat după McGregor. Sam a intrat în goană pe teren, 
răcnind şi înjurând în italiană, obţinând imediat o 
penalizare personală. Arbitrii au reuşit să împiedice 
producerea unei încăierări generale, dar îmbrâncelile şi 
injuriile au continuat minute bune. Fabrizio nu păţise nimic 
grav şi, şchiopătând, s-a apropiat de grupul ce stabilea 
strategia pentru următorul atac. La un al doilea down 
pentru douăzeci de yarzi, Rick i-a aruncat o pasă lui 
Giancarlo, iar Maschi a reuşit să-l placheze pe linia de tuşă. 
Între atacuri, Rick a continuat să-l apostrofeze pe arbitrul 
de centru, în timp ce Sam s-a răstit la arbitrul de margine. 

La un al treilea down, Rick a decis să-i transmită mingea 
lui Franco, în speranţa că acesta nu o va scăpa din mână, 
aşa cum i se întâmpla în mod tradiţional în primul sfert. 
Franco şi Maschi s-au ciocnit cu putere, parcă pentru a-şi 
aduce aminte unul altuia partida precedentă, iar atacul a 
câştigat câţiva yarzi, fără să se ajungă la schimbarea de 
posesie a mingii. 

Cele treizeci şi cinci de puncte diferenţă reuşite la meciul 

270 


- JOHN GRISHAM - 


precedent împotriva celor de la Bergamo, în urmă cu doar o 
lună, păreau dintr-odată un adevărat miracol. Echipele au 
recurs la lovituri de picior, în vreme ce ofensivele dominau 
jocul. Fabrizio era copleşit şi, la cele 80 de kilograme ale 
lui, se trezea luat pe sus la fiecare atac. lar Claudio a 
scăpat două pase scurte care fuseseră aruncate mult prea 
tare. 

Primul sfert s-a încheiat fără ca vreuna din echipe să 
marcheze, iar publicul a început să se consoleze cu gândul 
că va asista la un joc neinteresant, de uzură. Probabil chiar 
plicticos de urmărit, dar la linia de angajare, loviturile 
schimbate erau cumplite. Fiecare atac era ultimul al 
sezonului, astfel că nimeni nu ceda niciun centimetru. 
Primind un snap destul de nesigur, Rick a pornit în alergare, 
ocolind prin dreapta, sperând să ajungă până la tuşă, 
numai că Maschi a apărut ca din senin şi l-a placat, iar în 
cădere, căştile lor s-au ciocnit serios. Rick a sărit imediat în 
picioare, nu păţise mare lucru, dar când a ajuns pe tuşă, a 
început să se frece la tâmple încercând să-şi limpezească 
mintea. 

— Ai păţit ceva? l-a întrebat Sam cu un mârâit, când a 
trecut pe lângă el. 

— Mă simt grozav. 

— Atunci, fă ceva! 

— Am înţeles. 

Însă nimic nu funcţiona. Aşa cum se temuseră de la 
început, Fabrizio fusese neutralizat, de aceea şi jocul de 
pase suferea. lar Maschi nu putea fi controlat. Era prea 
puternic în zona centrală şi prea rapid în alergare. Părea să 
joace mai bine decât o făcuse pe imaginile vizionate de ei. 
Fiecare acţiune ofensivă reuşea să câştige primele down- 
uri, dar niciuna nu-i ajutase să se apropie de terenul de 
ţintă. Echipele, care jucau mai mult cu lovituri de picior, 
începuseră să obosească. 

Când mai erau treizeci de secunde până la încheierea 
primei jumătăţi a jocului, kicker-ul de la Bergamo a reuşit o 
lovitură de picior de la patruzeci şi doi de yarzi, iar Lions au 

271 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


preluat conducerea cu 3-0, plecând la cabine cu un moral 
mai bun. 

Charley Cray - cu vreo zece kilograme mai slab, pentru 
că încă avea falca în sârme, cu faţa smeadă şi cu pielea 
atârnându-i pe bărbie şi obraji - stătea ascuns în spatele 
unui grup numeros de spectatori şi, în timpul pauzei, a scris 
câteva păreri pe laptop: 


Aranjamentul stadionului, deloc rău pentru meci; 
frumos, elegant decorat, spectatori entuziaşti, în 
număr de circa 5 000; 

S-ar putea considera că Dockery s-a depăşit pe 
sine, chiar şi aici, în Italia; în prima jumătate, a dat 
trei pase pentru opt yarzi, a alergat 22 de yarzi şi nu 
a marcat; 

Trebuie să recunosc totuşi că acesta e fotbal 
adevărat. Confruntările directe sunt foarte brutale; se 
vede dorinţa extraordinară de a câştiga; nimeni nu 
cedează niciun milimetru; oamenii aceştia nu joacă 
pentru bani; doar din mânarie, iar acesta este un 
stimulent puternic; 

Dockery e singurul american din echipa Parmei şi 
se pune întrebarea dacă jucătorii s-ar descurca mai 
bine fără el. Rămâne de văzut. 


În vestiar nu s-a auzit niciun glas răstit. Sam a lăudat 
defensiva pentru eforturile superbe făcute până în acel 
moment. li ruga să continue la fel. Şi vor găsi ei o 
modalitate de a marca. 

Antrenorii au ieşit şi discuţiile s-au purtat între jucători. 
Nino, primul, ca de obicei, s-a grăbit să laude pătimaş 
eforturile eroice ale defensivei, adresând totuşi rugămintea 
către ofensivă să marcheze. 

— Acesta e momentul nostru de glorie, a zis el. S-ar 
putea ca unii dintre noi să nu mai ajungă vreodată în Super 
Bowl. Forţaţi-vă! Puneţi osul la treabă! 

Când a terminat, şi-a şters lacrimile. 

272 


- JOHN GRISHAM - 


Apoi s-a ridicat Tommy, care a spus că-i iubea pe toţi cei 
aflaţi vestiar. Acela era ultimul lui joc, a zis el, şi voia cu 
orice preţ să se retragă din postura de campion. 

A urmat Pietro, care s-a dus spre centrul încăperii. Acela 
nu era ultimul lui meci, dar nu voia cu niciun chip ca băieţii 
de la Bergamo să-i afecteze în vreun fel cariera. S-a lăudat 
că, în a doua jumătate, adversarii nu vor reuşi să marcheze 
trecând de el. 

In clipa când Franco se pregătea să tragă nişte concluzii, 
Rick s-a înfiinţat lângă el şi a ridicat mâna. Avându-l pe 
Franco ca interpret, a zis: 

— Chiar de batem, chiar de pierdem, eu vă mulţumesc 
pentru că mi-aţi îngăduit să joc alături de voi în acest 
sezon. 

Stop. Traducerea. Cei din vestiar au rămas nemişcaţi. 
Coechipierii îi sorbeau fiecare vorbă. 

— Victorie sau nu, sunt mândru că sunt o Panteră, că 
sunt unul dintre voi. Vă mulţumesc pentru că m-aţi 
acceptat. 

Traducerea. 

— Dacă batem sau nu, eu vă consider nu doar prieteni, ci 
fraţi. 

Traducerea. Unii ajunseseră în pragul lacrimilor. 

— Aici m-am simţit mai bine decât în celălalt NFL. Şi nu 
vom pierde meciul acesta. 

După ce a terminat, Franco l-a îmbrăţişat strâns, iar 
ceilalţi din echipă au ovaţionat cu putere. Au aplaudat şi l- 
au bătut încurajator pe spate. 

Dovedind o elocvenţă deosebită, lucru obişnuit pentru el, 
Franco a mizat pe cartea istoriei. Nicio echipă din Parma nu 
câştigase încă Super Bowl-ul, iar următoarea oră avea să 
fie cea mai fericită din viaţa lor. Îi mătrăşiseră pe cei de la 
Bergamo în urmă cu patru săptămâni, întrerupându-le şirul 
de victorii, trimiţându-i acasă ruşinaţi, iar asta însemna că îi 
puteau bate din nou. 


Pentru antrenorul Russo şi quarterback-ul lui, prima 
273 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


jumătate se desfăşurase perfect, aşa cum stabiliseră. 
Fotbalul de bază - departe de complexităţile colegiilor mari 
şi a meciurilor între echipe de profesionişti - se poate 
deseori schiţa ca o bătălie din Antichitate. Un atac insistent 
pe un anumit flanc poate crea premisele pentru un atac- 
surpriză pe celălalt flanc. Aceleaşi mişcări monotone, lipsite 
de imaginaţie, pot acţiona ca o legănare până în pragul 
somnului pentru adversari. Cei de la Parma lăsaseră 
impresia încă de la început că nu le mergea jocul de pase, 
cedând iniţiativa în această privinţă. lar la alergări nu se 
dovediseră defel ingenioşi. Bergamo renunţase la orice 
măsură de prevedere, jucătorii ei fiind încredinţaţi că 
adversarii nu mai aveau nimic de arătat. 

In cel de-al doilea atac din a doua jumătate a partidei, 
Rick a fentat că-i pasează lui Franco, pentru ca acesta să 
facă un plonjon, apoi a mimat o pasă spre stânga, spre 
Giancarlo, după care a sprintat spre dreapta, declanşând 
un bootleg clar. Maschi, mereu rapid în a interveni la 
minge, a fost prins mult prea departe în stânga şi într-o 
poziţie foarte nefericită. Rick a câştigat prin alergare 
douăzeci şi doi de yarzi, după care a ieşit în tuşă cu 
mingea, ca să evite un placaj sau un atac al lui McGregor. 

Sam s-a apropiat de el când se alătura grupului de 
jucători pentru a se sfătui, şi i-a zis: 

— O să meargă. Dar păstrează totul pentru mai târziu. 

Trei atacuri mai târziu, Panterele au dat din nou o 
lovitură de picior. Pietro şi Silvio au sprintat spre terenul 
advers, căutând pe careva să-l trântească la pământ. Au 
reuşit să blocheze trei încercări de alergare. Prin aer au 
zburat alte câteva lovituri de picior, în vreme ce sfertul al 
treilea se scurgea, iar ambele echipe se înfruntau mai tot 
timpul la centru, ca nişte boxeri de categorie grea, care se 
leagănă pe picioare în mijlocul ringului, încercând lovituri, 
mai încasând câte una, dar fără să se retragă măcar un 
pas. 

Chiar la începutul celui de-al patrulea sfert, Leii au 
înaintat prin atacuri repetate până la 19 yarzi, aceasta fiind 

274 


- JOHN GRISHAM - 


cea mai adâncă pătrundere reuşită în decursul întregii 
partide, iar la al patrulea down pentru cinci yarzi, kicker-ul 
lor a reuşit cu uşurinţă să marcheze printr-o lovitură de 
picior. 

Conduşi cu 6-0, şi rămânând de jucat încă zece minute, 
oamenii de pe margine ai Panterelor au ajuns la un nivel 
superior de panică şi disperare. Suporterii nu au rămas 
nesimţitori, astfel că atmosfera a devenit curând 
incendiară. 

— Gata, e momentul să le arătăm ce ne poate pielea, i-a 
zis Rick lui Sam, în timp ce urmăreau lovitura de reluare a 
jocului. 

— Da. Ai grijă să nu te accidentezi. 

— Poate glumeşti. Am fost trântit la pământ de oameni 
mai tari decât ăştia. 

La primul down, Rick i-a pasat spre stânga lui Giancarlo, 
pentru a cuceri cinci yarzi. La al doilea, a mimat aceeaşi 
aruncare, a reţinut mingea şi a pornit în alergare ocolind 
grămada de jucători prin dreapta, neavând niciun adversar 
în cale pe o distanţă de douăzeci de yarzi, până când a 
apărut McGregor, cu capul înainte şi hotărât să nu cedeze. 
Rick a lăsat bărbia în piept şi s-a ciocnit cu putere de 
apărător. Amândoi au sărit în picioare imediat după aceea; 
nu era momentul potrivit pentru amețeli sau pentru 
genunchi nesiguri. 

Giancarlo a ţâşnit apoi spre dreapta şi a fost doborât de 
Maschi. Rick a apelat la un bootleg spre stânga şi a câştigat 
cincisprezece yarzi, după care McGregor i-a cosit genunchii. 
Singura strategie prin care se poate înfrânge o apărare 
rapidă este derutarea ei prin sugerarea de direcţii 
înşelătoare de atac, şi curând ofensiva a căpătat cu totul 
alt aspect. Cu fundaşii în permanentă mişcare, cu trei 
receiver-i în tuşă, cu doi jucători pe post de tight end“, alt 
stil de atac şi formaţii noi. Imediat ce a primit mingea de la 


48 jucător ofensiv care se poziţionează în apropierea quarterback-ului, 
folosit la blocaj în cazul atacului cu alergare (n.tr.). 
275 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


center, într-o formaţie de iadeş“?, Rick a mimat o pasă către 
Franco, apoi s-a întors către înainte, după care a aruncat 
către Giancarlo, în acelaşi moment în care Maschi l-a atacat 
foarte jos. Rick luase cea mai bună decizie, pentru că 
Giancarlo a reuşit un sprint de zece yarzi. După shotgun, 
încă un bootleg executat de Rick, care a ieşit din alergare 
cu mingea la 18 yarzi de terenul de ţintă. 

În acele momente, Maschi mai mult intuia decât 
reacţiona la atacurile celor de la Parma. Trebuia să 
gândească mai mult. McGregor şi Profesorul se retrăseseră 
un pas ori doi din faţa lui Fabrizio, trezindu-se brusc în 
situaţia presantă de a opri gquarterback-ul care pornea în 
curse solitare. După şapte atacuri dure, s-a reuşit 
deplasarea mingii până la trei yarzi, iar la al patrulea down 
pentru marcare, Filippo a reuşit fără probleme să puncteze 
printr-un şut. Cei de la Bergamo conduceau cu 6-3 şi mai 
erau de jucat şase minute. 

Înainte de lovitura de reluare a meciului, Alex Olivetto s- 
a vârât între apărători. A înjurat cot la cot cu ei şi i-a lovit 
peste căşti, simțindu-se foarte bine cât a fost în postura de 
a stârni ambiția jucătorilor. Poate că insistase prea mult 
asupra acestui lucru, pentru că, la al doilea down, Pietro l-a 
atacat neregulamentar pe guarterback-ul advers şi astfel 
au fost penalizaţi cu cincisprezece yarzi pentru acea 
greşeală personală. Drive-ul s-a poticnit la mijlocul 
terenului, iar un punt extrem de reuşit al acelor din 
Bergamo a fost stopat la linia de 5 yarzi. 

Cei de la Parma aveau de înaintat nouăzeci şi cinci de 
yarzi în trei minute. Când a intrat pe teren, Rick a evitat să 
se uite spre Sam. A constatat în grupul strâns pentru 
consfătuire că pe feţele coechipierilor se putea citi teama, 
de aceea le-a zis să-şi păstreze sângele rece, să nu scape 
mingea şi să nu facă greşeli ce puteau fi penalizate, ci doar 
să tragă tare şi astfel vor ajunge curând în end zone. 


+ Formaţie de joc ce presupune trei fundaşi buni la alergare, aşezaţi în 
spatele quarterback-ului, în forma unui Y, de unde şi numele de iadeş 
(n.tr.). 

276 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru asta nu era nevoie de niciun interpret. 

Când au ajuns la linia de angajare, Maschi l-a provocat: 

— Hai, că poţi, Ţapule! Dă-mi şi mie o pasă! 

În loc să-i urmeze sfatul, Rick a pasat către Giancarlo, 
care a prins bine mingea la piept şi a înaintat cinci yarzi. La 
cel de-al doilea down, s-a deplasat spre dreapta, l-a căutat 
din ochi pe Fabrizio dincolo de centru, a văzut însă prea 
mulţi jucători adverşi, astfel că a păstrat mingea. Din 
fericire, Franco s-a smuls hotărât din grămada de jucători 
de la linia de angajare şi l-a blocat violent pe Maschi. Rick a 
câştigat astfel optsprezece yarzi şi a ieşit cu mingea în 
tuşă. La primul down, a pornit din nou cu o fentă spre 
dreapta, a pus mingea subsuoară şi a sprintat decis. 
Fabrizio se foia aşteptând un curl, la fel de inutil echipei 
cum fusese mai tot jocul, iar când Rick a făcut manevra de 
evitare, a ţâşnit, alergând din toate puterile, lăsându-i pe 
McGregor şi pe Profesor la mare distanţă în urmă. Rick s-a 
oprit la doar câţiva centimetri de tuşă. Maschi venea cu 
viteză ca să-l facă una cu pământul. 

Există un moment în fiecare meci când quarterback-ul, 
neprotejat şi rămas vulnerabil, vede un receiver liber şi are 
la dispoziţie o fracțiune de secundă ca să ia hotărârea. Să 
trimită o pasă şi să rişte un placaj nemilos şi traumatizant 
ori să arunce mingea unde o fi şi să alerge pentru a-şi salva 
pielea. 

Rick s-a înfipt bine pe picioare şi a aruncat mingea cât de 
departe a putut. Imediat după lansarea mingii, Maschi, 
aruncându-se la placaj, l-a izbit cu casca sub bărbie, cât pe 
ce să-i rupă falca. Pasa a fost o spirală strânsă, atât de 
lungă şi de înaltă, încât spectatorii au scos strigăte ce le 
trăda neîncrederea. Avea plutirea unei lovituri perfecte de 
picior, plutire ce a ţinut câteva secunde bune, în care toţi, 
spectatori sau jucători, au îngheţat locului. 

Toţi, mai puţin Fabrizio, care pornise în zbor, încercând 
să descopere poziţia viitoare a mingii. La început, i-a fost 
imposibil să ghicească unde ar putea cădea, însă ei 


277 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


exersaseră de sute de ori acea pasă numită Hail Mary%. 
Rick spusese mereu în acele ocazii: „Important e să ajungi 
în end zone. Mingea o să te aştepte acolo”. Când mingea şi- 
a început traiectoria descendentă, Fabrizio şi-a dat seama 
că trebuia să alerge mai repede. A accelerat ritmul, lăsând 
impresia că tălpile abia dacă atingeau pământul. La linia de 
cinci yarzi, a sărit de la sol, amintind de plutirea unui 
săritor în lungime, şi a zburat prin aer, cu braţele întinse în 
faţă, cu degetele avide de atingerea mingii. A recepţionat-o 
exact pe linia de fund, a aterizat cu duritate pe pământ, a 
sărit apoi ca un acrobat la încheierea exerciţiului, şi a 
fluturat mingea în aer, ca să o vadă toată lumea. 

Şi, într-adevăr, toată lumea a văzut-o, mai puţin Rick, 
care ajunsese în patru labe, clătinându-se într-o parte şi în 
alta, străduindu-se să-şi aducă aminte cine era. In clipa 
când publicul a izbucnit în urale, Franco l-a ridicat de pe 
teren şi l-a târât spre tuşă, unde coechipierii l-au asaltat. 
Rick a reuşit să rămână în picioare, dar numai sprijinit. 

Sam îşi închipuise că Rick suferise o comoţie din nou, 
însă rămăsese prea uimit de recepţia pasei ca să mai aibă 
vreo reacţie faţă de guarterback-ul lui. 

Steagurile galbene au zburat spre teren, timp în care 
jucătorii de la Parma au pătruns pe gazon ca să 
sărbătorească reuşita. În cele din urmă, arbitrii au reuşit să 
restabilească ordinea şi să marcheze cei cincisprezece 
yarzi de penalizare, după care Filippo a reuşit extrapunctul 
pe care, după cum lovise mingea, putea să-l fi realizat chiar 
şi de la centrul terenului. Charley Cray avea să scrie 
următoarele: 


Mingea a zburat 76 de yarzi prin aer, fără ca măcar 
să lase cea mai vagă impresie că ar începe să se 


5 Pasă foarte lungă, aruncată de obicei către un grup de receiver-i, în 
apropierea terenului de ţintă, în speranţa realizării unui touchdown. Se 
foloseşte ca ultimă soluţie cânt timpul regulamentar de joc este pe 
sfârşite. Expresia, derivată de la numele unei rugăciuni la catolici, s-ar 
putea traduce prin „Doamne ajută” (n.tr.). 

278 


- JOHN GRISHAM - 


rotească, dar pasa în sine a pălit ca măreție faţă de 
arta recepţiei dovedită de receiver. Am mai văzut 
touchdown-uri impresionante, dar aveţi cuvântul 
meu, iubitori ai acestui sport, cel pe care l-am văzut 
se situează în fruntea listei. Un italian slăbănog, pe 
nume Fabrizio Bonozzi l-a salvat pe Dockery de la o 
altă înfrângere umilitoare. 


Filippo a pus la bătaie toată forţa pe care o avea în picior 
şi a executat lovitura de repunere, făcând mingea să 
zboare peste end zone. La un al treilea down pentru mai 
mult de şase yarzi, bătrânul Tommy l-a răsucit în aer pe 
apărătorul advers şi l-a placat pe quarterback-ul de la 
Bergamo. Ultimul lui joc ca Panteră era şi cel mai bun. 

La cel de-a patrulea down, quarterback-ul celor de la 
Bergamo a bâlbâit un snap foarte nefericit şi, în cele din 
urmă, s-a culcat pe minge la linia de cinci yarzi. Jucătorii de 
pe tuşă ai Panterelor au sărit din nou de pe bancă, iar 
susţinătorii lor au răcnit de vuia stadionul. 

Când mai erau cincizeci de secunde de joc, momente în 
care Rick stătea pe banca de rezerve şi mirosea amoniac, 
Alberto a preluat conducerea ofensivei şi s-a prăbuşit cu 
mingea la pământ de două ori. Timpul s-a scurs, iar 
Panterele din Parma câştigaseră primul lor Super Bowl. 


279 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Capitolul 31 


În triumf, s-au strâns la Mario, o veche pizzerie din zona 
centrală-nord a Milanului, la douăzeci de minute depărtare 
de stadion. Signor Bruncardo închiriase întregul local 
pentru acea sărbătorire, o cheltuială extravagantă pe care 
ar fi regretat-o în cazul în care echipa lui ar fi pierdut. Insă 
nu se întâmplase aşa, astfel că amatorii de distracţie au 
sosit cu autobuze şi cu taxiuri, scoțând chiote imediat ce 
pătrundeau în local şi pornind în căutarea berii. jucătorilor li 
s-au rezervat trei mese lungi în centrul sălii şi au fost 
curând înconjurați de admiratori - soţii, prietene şi fani 
veniţi de la Parma. 

Cineva a pus filmul meciului, iar cei prezenţi l-au putut 
urmări pe câteva ecrane uriaşe, timp în care chelnerii au 
adus la mese zeci de pizze şi bere pe săturate. 

Fiecare participant părea să aibă un aparat foto la el, 
astfel că s-au făcut mii de fotografii. Rick devenise ţinta 
tuturor, motiv pentru care a fost îmbrăţişat, strâns, lovit 
amical cu palma până când a început să aibă dureri de 
umeri. Şi Fabrizio se bucura de o atenţie deosebită, mai 
ales din partea adolescentelor. Acea recepţie a mingii 
căpătase deja proporţii legendare. 

Rick simţea palpitaţii în gât, bărbie, falcă şi frunte, iar 
urechile încă îi vuiau. Matteo, preparatorul fizic, îi dăduse 
nişte analgezice, dar acestea excludeau ingerarea de 
alcool, astfel că Rick a stat departe de bere. Şi nici nu avea 
poftă de mâncare. 

Filmul sărise peste scenele în care se desfăşuraseră 
consultările dintre jucători, time-outurile şi pauza de la 
jumătatea meciului şi, pe măsură ce meciul se apropia de 
sfârşit, zgomotul se  stinsese în mod considerabil. 
Operatorul a trecut aparatul pe derulare lentă, iar când pe 
ecrane a apărut Rick din zona de protecţie asigurată de 
apărători şi a simulat alergarea, toţi cei din pizzerie au 
amuţit. Atacul declanşat de Maschi fusese de o calitate 

280 


- JOHN GRISHAM - 


extraordinară, iar o asemenea fază, dacă s-ar fi petrecut în 
Statele Unite, i-ar fi făcut pe comentatori să o prezinte cu o 
frenezie ieşită din tipare. lar companiile de televiziune prin 
cablu ar fi difuzat acel film începând de luni dimineaţa, 
trâmbiţându-l drept Lovitura zilei şi l-ar fi reluat la fiecare 
zece minute. În localul Mario însă, s-a lăsat un moment de 
tăcere pentru quarterback-ul izbit, care reuşise însă să 
rămână în picioare, sacrificându-şi trupul, şi lansase pasa 
ca din tun. În clipa când Maschi l-a trântit, făcându-l KO, s- 
au auzit câteva gemete înfundate - atacul fusese foarte 
curat, regulamentar şi de o brutalitate uimitoare. 

Dar la depărtare de acel loc, jucătorii se bucurau deja. 

Recepţia pasei fusese imortalizată frumos pe film, iar 
urmărirea ei în reluare, pentru a doua şi a treia oară, le 
dădea celor prezenţi un sentiment de entuziasm similar cu 
acela simţit şi când văzuseră faza pe viu. Lucru ce nu-i prea 
stătea în fire, Fabrizio se purta de parcă realizarea lui nu 
însemna mare brânză, fiind pur şi simplu ceva ce se 
întâmplă în fiecare zi. Era în stare de multe asemenea 
recepții. 

După ce au terminat de mâncat pizza şi s-a terminat şi 
derularea imaginilor, cei prezenţi au trecut la cele câteva 
formalităţi de rigoare. După o cuvântare lungă, ţinută de 
signor Bruncardo, şi o alta scurtă, a lui Sam, cei doi au 
pozat cu trofeul Super Bowlului, marcând astfel cel mai 
măreț moment din istoria echipei Panthers. Când 
participanţii au trecut la cântece de petrecere, Rick şi-a dat 
seama că venise momentul să se retragă. Noaptea victoriei 
era pe cale de a se prelungi cine ştie cât. S-a strecurat 
afară din pizzerie, a găsit un taxi şi a revenit la hotel. 


Două zile mai târziu, l-a întâlnit pe Sam la localul numit 
Sorelle Picchi, de pe strada Farini, din apropierea 
apartamentului său. Aveau unele lucruri de discutat, dar 
mai întâi au recapitulat meciul. Cum Sam nu avea niciun 
angajament ca ghid, la pastele umplute cu carne au 
împărţit o sticlă de vin de Lambrusco. 

281 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Când pleci acasă? l-a întrebat Sam. 

— N-am niciun plan. Şi nici nu mă grăbesc. 

— Mă mir. În mod obişnuit, americanii îşi fac rezervări la 
avion la o zi după ultimul meci. Nu ţi-e dor de casă? 

— Trebuie să-i văd pe ai mei, dar „acasă” e un concept 
destul de neclar în prezent. 

Sam a mestecat încet o lingură de paste. 

— La anul viitor te-ai gândit? 

— Nu tocmai. 

— Putem discuta despre asta? 

— Putem vorbi despre orice. Doar tu oferi masa asta. 

— Masa ne e oferită de signor Bruncardo, care se află 
într-o dispoziţie grozavă zilele astea. li place să câştige, 
iubeşte articolele din ziare, pozele, trofeele. Şi vrea să 
repetăm isprava şi anul viitor. 

— Sunt convins că ar vrea. 

Sam a umplut din nou paharele. 

— Impresarul acela al tău, cum îl cheamă? 

— Arnie. 

— Aşa, Arnie. Se mai ocupă de tine? 

— Nu. 

— Bun, atunci putem discuta afaceri? 

— Sigur. 

— Bruncardo îţi oferă două mii cinci sute de euro pe lună 
pentru un an, plus apartamentul şi maşina, pe aceeaşi 
perioadă. 

Rick a luat o gură bună de vin şi a examinat faţa de 
masă pepit, în care predomina culoarea roşie. 

— Preferă să te plătească pe tine decât să-i cheltuiască 
aducând alţi americani, a continuat Sam. M-a întrebat dacă 
putem câştiga din nou anul viitor, folosind aceeaşi echipă. 
Ea am zis da. Tu ce părere ai? 

Rick a dat din cap, aprobând şi arborând un zâmbet puţin 
strâmb. 

— Deci e o înţelegere care-ţi convine. 

— Contractul nu e rău, a spus Rick, gândindu-se mai 
puţin la salariu şi mai mult la faptul că, din câte se părea, 

282 


- JOHN GRISHAM - 


de apartamentul acela vor avea nevoie de acum înainte 
două persoane. 

S-a mai gândit şi la Silvio, care muncea la ferma familiei, 
şi la Filippo, care conducea o betonieră. Ei ar fi fost în stare 
să ucidă pentru un asemenea salariu, deoarece se 
antrenau şi trudeau la fel de mult ca şi Rick. 

Da, dar ei nu jucau pe post de quarterback, adevărat? 

Incă o înghiţitură de vin, după care şi-a amintit de cei 
400.000 de dolari pe care îi oferise echipa Buffalo, când 
semnase cu ei în urmă cu şase ani, apoi s-a gândit la 
Randall Framer, coleg de echipă de la Seattle, care primise 
85 de milioane ca să joace quarterback încă şapte ani. 
Totul era relativ. 

— Uite ce e, Sam, acum şase luni m-au scos cu targa de 
pe terenul din Cleveland. M-am trezit douăzeci şi patru de 
ore mai târziu în spital. Era a treia comoţie suferită de 
mine. Doctorul mi-a sugerat să mă las de fotbal. Mama m-a 
rugat acelaşi lucru. Duminica trecută, m-am trezit în 
vestiar. Am rămas pe picioare după lovitură, am ieşit singur 
de pe teren şi cred că am sărbătorit alături de toată lumea. 
Dar nu mai ţin minte asta, Sam, pentru că mi s-a rupt iar 
filmul. A patra oară. Nu ştiu prin câte comoţii aş mai putea 
trece. 

— Înţeleg. 

— Am încasat-o de câteva ori în sezonul ăsta. Tot fotbal 
se cheamă ce se joacă şi aici, iar Maschi m-a lovit la fel de 
tare ca orice jucător de NFL. 

— Şi vrei să abandonezi? 

— Incă nu ştiu. Lasă-mi câtva timp de gândire, să-mi 
limpezesc mintea. Mă duc să stau pe o plajă câteva 
săptămâni. 

— Unde? 

— Consultantul meu turistic a hotărât să merg la Apulia, 
în sud, pe la călcâiul cizmei italiene. Ai fost pe-acolo? 

— Nu. lar consultantul e Livvy? 

— Da. 

— Şi treaba cu viza? 

283 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


— Nu-şi face ea griji cu asta. 
— O răpeşti? 
— Cu acordul ei. 


S-au suit în tren printre primii şi apoi au stat în arşiţă, 
urmărindu-i pe alţi pasageri precipitându-se. Livvy se 
aşezase vizavi, îşi scosese pantofii şi-şi aşezase picioarele 
în poala lui. De astă dată, ojă oranj. Fustă scurtă. Picioare 
lungi până la gât. 

Ea a desfăcut o hartă a rutelor de cale ferată din sudul 
Italiei. Îl întrebase pe Rick dacă avea vreo sugestie, vreo 
idee sau dorinţă, iar cum el nu se arătase prea vorbăreţ, ea 
s-a arătat încântată. Aveau să petreacă o săptămână în 
Apulia, apoi zece zile în Sicilia, după care urmau să ia un 
vapor până în Sardinia. lar când se va apropia luna august, 
vor porni spre nord, departe de turişti şi de caniculă, şi vor 
explora munţii din zona Veneto şi Friuli. Livvy ţinea să vadă 
oraşele Verona, Vicenza şi Padova. Voia să nu-i scape 
nimic. 

Aveau să stea la cămine pentru studenţi şi la hoteluri 
ieftine, slujindu-se de paşaportul lui pentru cazare până 
când se rezolva problema vizei. Franco se ocupa de zor de 
acea treabă. 

Vor călători cu trenul şi cu bacul, apelând la taxi doar în 
caz de nevoie. Ea făcuse planuri, planuri alternative şi 
multe alte planuri. Singura pretenţie exprimată de Rick se 
referea la dorinţa lui de a vizita maximum două catedrale 
pe zi, niciuna mai mult. Livvy negociase această cerere şi, 
în cele din urmă, lăsase de la ea. 

Însă nu aveau niciun plan pentru perioada de după 
august. Orice aluzie la familie o făcea să se înfurie, semn că 
se străduia să uite de scandalurile de acasă. Pe măsură ce 
vorbea tot mai puţin despre părinţi, făcea tot mai multe 
aluzii la amânarea ultimului an de colegiu. 

Lui Rick îi convenea situaţia. În timp ce-i masa tălpile, şi- 
a zis că ar urma acele picioare oriunde. Trenul era pe 
jumătate plin. În timp ce treceau prin dreptul lor, bărbaţii 

284 


- JOHN GRISHAM - 


nu se puteau abţine şi se holbau la Livvy. Dar ea era cu 
mintea la sudul Italiei, ignorând cu desăvârşire atenţia de 
care se bucurau picioarele ei desculţe şi bronzate. 

După ce trenul Eurostar s-a pus în mişcare, Rick a rămas 
cu privirea pe fereastră, în aşteptare. Curând trenul a 
trecut prin dreptul de-acum familiarului Stadio Lanfranchi, 
la mai puţin de şaizeci de metri de peluza dinspre nord sau 
terenul de ţintă, sau cum o fi fost denumită acea zonă în 
regulamentul jocului de rugbi. 

În acele clipe, şi-a îngăduit un zâmbet de profundă 
satisfacţie. 


285 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


Nota autorului 


Cu câţiva ani în urmă, când mă documentam pentru un 
alt roman, am aflat întâmplător de liga de fotbal american 
din Italia. Acolo există un NFL în toată regula, cu echipe şi 
jucători, chiar şi cu un Super Bowl. Prin urmare, cadrul 
acestei cărţi este îndeajuns de exact, deşi, ca de obicei, nu 
am ezitat să-mi iau o serie de libertăţi atunci când m-am 
confruntat cu necesitatea unei documentări suplimentare, 
mai profunde. 

Echipa Parma Panthers există. Pe ploaie, i-am văzut 
jucând cu Ancona Dolphins pe Stadio Lanfranchi. Antrenorul 
echipei se numeşte Andrew Papoccia (fost la Illinois State), 
iar sprijinul pe care mi l-a acordat s-a dovedit de nepreţuit. 
Quarterback-ul lor, Mike Souza (Illinois State), wide 
receiver-ul Craig  Mcintyre (Eastern Washington) şi 
coordonatorul apărării Dan  Milsten (University of 
Washington) mi-au fost de mare ajutor. Când a fost vorba 
de fotbal, aceşti americani mi-au răspuns la orice întrebare. 
Când s-a ajuns la mâncăruri şi la vinuri, au fost şi mai 
săritori. 

Patronul echipei Panthers este Ivano Tira, o persoană 
foarte prietenoasă, care a avut grijă ca eu să mă bucur pe 
deplin de şederea la Parma. David Montaresi mi-a fost ghid 
prin acest oraş încântător. Paolo Borchini şi Ugo Bonvicini, 
foşti jucători, se ocupă de buna funcţionare a tuturor 
lucrurilor. Echipa este alcătuită din italieni bine clădiţi, care 
joacă de plăcere şi pentru pizza ce se oferă după meciuri. 
După antrenamentul dintr-o seară, ei m-au invitat la Polipo, 
unde am râs de mi-au dat lacrimile. 

In aceste pagini totuşi, toate personajele sunt inventate. 
Am făcut eforturi deosebite să nu prezint persoane reale. 
Orice similitudini sunt cu totul întâmplătoare. Adresez, de 
asemenea, mulţumiri următorilor: Bea Zambelloni, Luca 
Patouelli, Ed Pricolo, Liana Young Smith şi Bryce Miller. 
Mulţumiri deosebite primarului Elvio Ubaldi, pentru biletele 


286 


- JOHN GRISHAM - 


oferite la Operă. Am avut onoarea de a-i fi oaspete în loja 
sa oficială şi m-am delectat văzând Othello la Teatro Regio. 


John Grisham 
27 iunie 2007 


287 


- FOTBAL ŞI PIZZA - 


wubaker 


Li 


O Lynne 


Cu mult înainte ca numele său să devină 
sinonim cu thrillerul juridic modern, 
Grisham lucra 60 — 70 de ore pe săptămână 
la un mic birou de avocatură din 
Sourhhaven Mississippi. 

De la publicarea primului său roman 

in 1988 —... Sr vreme e ca să ucizi —, 
Grisham a scris câte un roman pe an, și 
toate au devenit bestselleruri internaţionale. 
În prezent, există 225 de milioane de cărti 
ale lui publicate în întreaga lume, 

fiind tradus în 29 de limbi, 

Nouă dintre romanele sale au fost 


ecranizate cu mare succes, printre cele 


mai celebre fiind Firma, Cazul Pelican 


și Clientul, 


288 


- JOHN GRISHAM - 


Rick Dockery era un fericit jucător de fotbal american de la Cleveland 
Browns, până când prestaţia lui într-un meci contra echipei din Denver, 
considerat înaintea intrării lui pe teren aproape câștigat, „ajută“ echipa 
să piardă şi ajunge să fie privită drept cea mai dezastruoasă performanţă 
din NFL. Cariera lui Rick pare încheiată, însă agentul lui îi găsește 
în cele din urmă o echipă care să-l accepte. Parma Panthers din... Italia. 
Da, și italienii joacă fotbal american... într-o oarecare măsură. 
Cu inima îndoită, Rick acceptă provocarea, până la apariția unei oferte 
mai bune, şi pleacă spre Parma — un american care nu știe 
nici măcar unde se află orașul, care nu a fost niciodată în Europa 
și care nu vorbește și nici nu înţelege limba italiană. 
lar a spune că Italia — patria operei, a vinurilor fine și a mașinilor 
extrem de mici, a romantismului şi a foorball americane — 
îi pregătește câteva surprize lui Rick este doar un eufemism, 


Încântăter — scrisoarea de dragoste a lui Grisham pentru Italia. 
PUBLISHERS WEEKLY 


ISBN 978-973-109-6724 


289