John Grisham — Calico Joe

JOHN 


JOHN GRISHAM 


CALICO JOE 


Traducere din limba engleză Graal Soft 
Titlul original: Ca/ico Joe, 2012 


Editura RAO, 2013 


Versiune ebook: v1.0, septembrie 2021 


1 


Tatălui meu i-a fost extirpată tumoarea de la pancreas cu o 
săptămână în urmă. Operația a durat cinci ore și s-a dovedit mai 
dificilă decât preconizaseră chirurgii. Apoi, i-au dat vestea tristă 
că majoritatea oamenilor aflaţi în starea aceea au slabe șanse 
să trăiască mai mult de nouăzeci de zile. Din moment ce eu nu 
știusem nimic despre operaţie sau despre tumoare, nu fusesem 
acolo când i se dăduse sentinţa la moarte. 

Comunicarea nu reprezintă o prioritate pentru tata. Cu zece 
ani în urmă divorțase de nevastă și își găsise alta înainte ca 
vestea să ajungă la mine. Actuala lui soţie - a cincea sau a 
șasea - mă sună până la urmă și, după ce se prezentă din nou, 
îmi dădu detaliile despre tumoare și despre restul problemelor. 
Agnes îmi explică faptul că tata nu se simţea bine și că nu voia 
să vorbească. l-am spus că el nu voia niciodată să vorbească, 
indiferent cum se simţea. Mă rugă să dau vestea și restului 
familiei. Aproape că am întrebat „De ce?”, dar n-am vrut să mă 
cert cu sărmana femeie. 

Restul familiei e compus din sora mea mai mică, Jill, și mama. 
Jill locuiește în Seattle și, din câte știu, nu mai vorbește cu tata 
de cel puţin zece ani. Are doi copii mici, pe care nu i-am întâlnit 
niciodată, și nici n-o să-i întâlnesc vreodată. Mama, după ce 
supraviețuise celor doisprezece ani de căsătorie, fusese 
norocoasă că reușise să scape și ne luase pe Jill și pe mine cu 
ea. Bănuiam că vestea morţii iminente avea să aibă impact zero 
asupra ei. Inutil să spun că nu obișnuim să ne întâlnim de 
Crăciun să facem schimb de cadouri în fața șemineului. 

După telefonul de la Agnes, stăteam la birou și mă gândeam 
la viaţa fără Warren, tatăl meu. Începusem să-i spun Warren 
când eram în facultate pentru că era mai degrabă o persoană, 
un străin, decât tata. Nu avusese nimic împotrivă. Nu îi păsase 
niciodată cum îi spuneam și am presupus întotdeauna că ar 
prefera să nu-i spun în niciun fel și să nu-l sun. Cel puţin eu 
făceam din când în când acest efort; el nu. După câteva minute, 
am recunoscut adevărul: viața fără Warren avea să fie la fel ca 
viaţa cu Warren. 

Am sunat-o pe Jill și i-am dat vestea. Prima ei întrebare a fost 
dacă aveam de gând să merg la înmormântare, ceea ce era, 
într-un fel, prematur. Voia să știe dacă era bine să-l viziteze, să 


discute cu el, prefăcându-se că-i pasă când, de fapt, nu-i păsa 
deloc. Nici mie, și amândoi recunoșteam asta. Nu-l iubeam pe 
Warren pentru că nu se interesase niciodată de noi. Abandonase 
familia când noi eram mici și își petrecuse ultimii treizeci de ani 
purtându-se ca și când noi n-am fi existat. Eu și Jill deveniserăm 
amândoi părinţi și consideram că era de neconceput ca unui 
tată să nu-i pese de copiii lui. 

— Eu nu merg, declară ea în final. Nici acum, nici mai târziu. 
Tu? 

— Nu știu, am răspuns. Trebuie să mă gândesc. 

Adevărul e că știam că mă voi duce să-l văd. Distrusese 
majoritatea legăturilor din viaţa sa, dar mai era o parte 
importantă, o afacere neterminată, de care trebuia să se ocupe 
înainte de a muri. Ş 

Mama locuiește în Tulsa împreună cu cel de-al doilea soț. În 
liceu, Warren era băiatul formidabil, iar ea, regina balului, cea 
mai populară fată. Căsătoria lor fusese un eveniment ce 
exaltase orășelul în care stăteau, dar după câţiva ani alături de 
Warren, toată exaltarea dispăruse. Știam că nu mai vorbiseră 
unul cu altul de decenii. Și de ce-ar fi făcut-o? 

— Mamă, am niște vești proaste, am spus în receptor și am 
încercat să par suficient de grav. 

— Ce e? întrebă ea repede, probabil temându-se să nu fie 
vorba despre unul dintre nepoți. 

— Warren e bolnav. Are cancer la pancreas și are mai puțin 
de trei luni de trăit. 

Urmă o pauză, un răsuflat de ușurare și apoi spuse: 

— Credeam că e deja mort. 

lată dovada. De la slujba lui de înmormântare aveau să 
lipsească membrii familiei îndurerate. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Cred că trebuie să te ocupi tu de 
asta. 

— Așa cred. 

— Nu vreau să știu nimic, Paul, sună-mă când se termină. Sau 
nu. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu Warren. 

— Inţeleg, mamă. 

O lovise de câteva ori, probabil de mai multe ori decât știam 
eu. Băuse, alergase după femei și dusese viaţa grea a unui 
jucător profesionist de baseball. Fusese arogant și încrezut, iar 
de la vârsta de cincisprezece ani se obișnuise să obţină orice 


dorea, pentru că el, Warren Tracey, putea arunca o minge de 
baseball printr-un perete de cărămidă. 

Am reușit să vorbim despre copii, iar ea a vrut să știe cândo 
să-i mai vadă. După experienţa eșuată cu Warren, fiind o femeie 
frumoasă și inteligentă, își refăcuse viaţa. Se măritase cu un 
bărbat puţin mai în vârstă, director într-o companie de foraj, 
care ne oferise un cămin bun mie și lui Jill. O iubea pe mama și 
asta era tot ceea ce conta. 

Mă îndoiam că Warren o iubise vreodată. 


2 

În vara anului 1973, ţara își revenea ușor după trauma 
Vietnam. Spiro Agnew era în pericol și, într-un final, avea să 
cadă. Afacerea Watergate devenea din ce în ce mai fierbinte pe 
măsură ce apăreau noutăţi. Aveam unsprezece ani și eram prea 
puţin conștient de ceea ce se întâmpla în lumea reală, fiind lipsit 
de griji la vârsta asta. Baseballul era lumea mea și nimic altceva 
nu conta. 

Tata juca pentru New York Mets, iar eu muream și înviam la 
fiecare meci. Şi eu serveam pentru Scrappers în Liga Mică White 
Plains și, pentru că tata era cine era, de la mine se așteptau la 
lucruri măreţe. Rareori mă ridicam la acele așteptări, dar 
avusesem câteva momente promițătoare. 

Până la începutul lunii iulie, sfârșitul campionatului din Liga 
Naţională de Est devenise o competiţie plictisitoare. Toate cele 
șase echipe, Mets, Pirates, Cardinals, Phillies, Cubs și Expos, se 
învârteau în jurul .500" și nu păreau prea hotărâte să marcheze 
noi puncte. In Vest, Reds și Dodgers dădeau înapoi. In Liga 
Americană, cei de la Oakland A's - ţanţoși, cu echipamente 
colorate și cu părul lung - râvneau la repetarea campionatului 
din 1972. 

Alături de amicii mei urmăream jocul cu sfințenie. Ştiam toți 
jucătorii și eram la curent cu toate statisticile. Consultam fiecare 
tabelă de marcaj, apoi reconstituiam meciurile pe terenurile de 
joacă din White Plains. Viaţa acasă nu era mereu plăcută, iar 
scăparea mea era pe teren. Baseballul era cel mai bun prieten 
al meu, iar la mijlocul lunii iulie 1973, jocul era mai electrizant 
ca niciodată. 


Declinul începu încet, cu o întindere la tendonul genunchiului. 
Primul apărător pe linia de bază de la Cubs AAA?, legitimat în 
Wichita, căzu în timp ce alerga pe a treia bază și plecă acasă. 
Ziua următoare, Jim Hickman, primul apărător pe linia de bază 
pentru Cubs se accidentă la spate. Brusc, echipa avea nevoie de 
cineva care să preia postul, așa că se orientară spre clubul lor 


1 Termen din baseball ce se referă la procentajul victoriilor unei echipe. 
(n.tr.) 
2 Grade ierarhice în diverse ligi de baseball. (n. red.) 


AA din Midland, Texas, și-l sunară pe un individ de douăzeci și 
unu de ani, pe nume Joe Castle. La acea vreme, Castle 
avea .395, cu douăzeci de reușite din prima lovitură, cincizeci 
de RBI’, patruzeci de baze furate și o singură eroare la prima 
bază. Era cel mai tare jucător din AA și făcea furori. 

Când primi telefonul din Chicago, Castle dormea în 
apartamentul său sărăcăcios, pe care îl împărțea cu alți patru 
jucători mai mici din ligă. Un antrenor secund îl conduse la 
aeroport în Midland și prinse un zbor spre Houston, unde 
așteptă două ore un avion spre Philadelphia. În aeroport își sună 
familia din Arkansas și îi dădu vestea emoţionantă. Când ajunse 
în Philadelphia, un taxi îl lăsă la stadionul Veterans, unde fu 
îmbrăcat repede într-un costum cu numărul 42 și fu trimis pe 
teren. 

Cei de la Cubs începuseră deja antrenamentul. Bineînţeles, 
era emoţionat, încântat, aproape zăpăcit, iar când managerul, 
Whitey Lockman, îi spuse: „Dă-i drumul. Începi la prima și 
lovești al șaptelea”, Castle reuși cu greu să ţină bâta cea nouă. 
In prima rundă a antrenamentului din liga mare, încercă să 
lovească mingea la primele două aruncări, dar rată. 

Nu avea să mai rateze o bună bucată de vreme. 

Pe banca de rezerve, înainte de meci, dădu peste Don 
Kessinger, veteranul de la Cubs, și peste un alt băiat din 
Arkansas. Kessinger fusese cel mai bun amator în baseball și 
baschet la Ole Miss? și era relaxat și degajat. Reuși să-l facă pe 
puști să se destindă. Singurul lui sfat fu: „Du-te și lovește”. 
Apărătorul central de la Cubs era Rick Monday, un alt veteran 
care se născuse în Batesville, Arkansas, puţin mai jos de casa lui 
Joe, peste Râul White. Între Kessinger și Monday, Joe reuși să 
facă faţă celor mai mari emoţii de dinaintea unui meci pe care 
un jucător le poate avea. 

Era joi, 12 iulie, o zi greu de uitat în lumea baseballului. 
Aruncătorul de la Phillies era stângaciul Benny Humphries, un 
jucător de mare forţă și un bun alergător. În timp ce Joe se 
îndreptă spre platou, în a doua încercare, își încleștă dinţii și își 
propuse să lovească la prima aruncare, oriunde s-ar fi îndreptat. 
Humphries se gândi că începătorul avea nevoie de o introducere 


3 Runs Batted In - numărul de reușite înregistrate într-un meci de un lovitor. 
(n.tr.) 
t Universitatea Mississippi (n.tr.) 


în focurile ligii mari și dădu ce avea mai bun în el. Joe, din partea 
dreaptă, intui una rapidă, prinse contact perfect și lovi, iar 
mingea ateriză douăzeci de rânduri în spate, în centrul terenului 
din stânga. Sprintă în jurul bazelor, exagerat de încântat, și 
ajunse pe banca de rezerve, în mijlocul felicitărilor, înainte să 
apuce să-și tragă sufletul. 

Nu era primul jucător din liga mare care reușea o tură 
completă la prima încercare. De fapt, era cel de-al 
unsprezecelea. Patruzeci și șase reușiseră să înconjoare cele 
patru baze la primul joc, unsprezece din prima lovitură. Oricum, 
numele lui era în cartea recordurilor. Era doar începutul, iar Joe 
Castle mai avea multe de arătat. 

In cea de-a cincea repriză, Humphries începu cu o aruncare 
rapidă, sus și în unghi strâns, ce se voia un avertisment, dar Joe 
nu prinse mesajul. Contribui la scor cu 3 la 1, apoi lovi o minge 
rapidă până la linia terenului din stânga, unde aproape atinse 
mijlocul stâlpului de măsurare a altitudinii mingii. Arbitrul de la 
baza a treia se pregăti să învârtă degetul arătător semnalând un 
tur complet al bazelor. Joe, care dădea ocol primei baze și 
urmărea mingea, începu să sprinteze și încetini ușor când se 
apropie de a patra bază. Recordul era al lui și al încă unui 
jucător. In 1951, Bob Nieman de la St. Louis Browns reușise 
această performanţă în primele două meciuri din liga mare. 

Mets juca cu Braves în Atlanta în seara aceea, iar meciul nu 
era transmis la televizor. Eram în subsol la Tom Sabbatini și 
ascultam vocea lui Lindsey Nelson, minunatul crainic de la Mets, 
care ne informa în legătură cu ce se întâmplase în Philadelphia. 
Nu-i trebuia prea mult lui Lindsey ca să se arate exaltat. 

— A bătut recordul, oameni buni, spuse el. Gândiţi-vă la miile 
de tineri care au jucat acest joc și numai doi au reușit să 
înconjoare cele patru baze la primele două lovituri de bâtă. 

— Mă întreb dacă el o poate face și a treia oară, adăugă Ralph 
Kiner, sportiv inclus în Hall of Fame și mâna dreaptă a lui 
Lindsey. 


Cei de la Cubs se ţinură aproape de Humphries în a șasea 
repriză, iar Phillies înlocuise un jucător central, un dreptaci pe 
nume Tip Gallagher. Când Joe ieși din zona de încălzire, la 


începutul reprizei a șaptea, scorul era strâns, 4-4, iar fanii 
Phillies, de obicei gălăgioși, erau tăcuţi. Nu erau aplauze, doar 
curiozitate. Spre surprinderea lor, Joe lovi din partea stângă. Din 
moment ce nu avuseseră o evaluare a jocului său, cei de la 
Phillies nu știau că el lovește și pe dreapta, și pe stânga”. 
Nimeni nu se obosise să-l observe în timpul antrenamentului. 
Lăsă să treacă o aruncare joasă, cu efect, apoi respinse 
următoarele două mingi rapide. Cu două lovituri reușite, se lăsă 
mai jos și își mută priza pe bâtă cu câţiva centimetri mai sus. 
Sezonul precedent, condusese în Liga Texană cu cel mai mic 
procentaj de ratări. 

Joe Castle era cel mai periculos adversar, cu două lovituri 
reușite. Rată o minge destul de rapidă ce făcu o ușoară curbă în 
direcția opusă aruncătorului, apoi Gallagher servi una rapidă. 
Joe lovi cu putere și trimise mingea în centru-stânga, pe o 
traiectorie ce continuă să se înalțe până ce depăși cu aproape 
jumătate de metru peretele. In timp ce încercuia bazele pentru 
a treia oară consecutiv, înregistră un record ce părea de 
neatins. Niciun începător nu mai reușise o tură completă în 
primele trei lovituri de bâtă. 

Joe Castle era din Calico Rock, Arkansas, un sat mic, pitoresc, 
situat pe malul Râului White, capătul estic al munţilor Ozark. Era 
ţinutul celor de la Cardinals și fusese astfel din zilele lui Dizzy 
Dean, un tânăr fermier din Arkansas, conducătorul celebrei 
echipe Gashouse Gang, în anii 1930. Fratele lui, Paul, poreclit 
Daffy, era și el aruncător în aceeași echipă. In 1934, în perioada 
de glorie a celor de la Gang, Dizzy a promis, la antrenamentul 
de primăvară, că el și Daffy vor reuși împreună cincizeci de 
victorii. Au reușit patruzeci și nouă - treizeci pentru Dizz și 
nouăsprezece pentru Daffy. Douăzeci de ani mai târziu, Stan 
Musial, cel mai bun jucător Cardinal dintre toţi, era aproape pe 
punctul de a fi venerat. 

Cu un aparat de radio pe fiecare verandă, orășelul, la fel ca 
nenumărate altele din Vestul Mijlociu și din Sudul Profund, 
urmărea echipa preferată, Cardinals, cu multă pasiune, în serile 
lungi și calde. Postul KMOX din St. Louis transmitea meciurile, 
iar vocile familiare are lui Harry Caray și Jack Buck se auzeau pe 
fiecare stradă și în fiecare mașină. 


5 În original, switch-hitter - jucător care lovește mingea pe stânga împotriva 
jucătorilor care aruncă pe dreapta și viceversa (n.red.). 


Pe 12 iulie însă, frecvențele din Calico Rock se schimbară pe 
WGN din Chicago, iar prietenii lui Joe și familia trăiau cu sufletul 
la gură fiecare aruncare. Rivalitatea dintre Cardinals și Cubs era 
cea mai cunoscută din Liga Naţională și, deși celor mai mulţi din 
Calico Rock le venea greu să creadă că erau uniţi de ura faţă de 
Cubs, dintr-odată lucrurile se schimbară radical; și nu oricum, ci 
cu fervoare. În doar câteva ore, fuseseră convertiți în fani Cubs. 

După prima reușită prin înconjurarea tuturor bazelor, se 
adună o ceată în fața băcăniei Evans de pe Main Street. La a 
doua reușită începu sărbătoarea, iar numărul celor care soseau 
veseli continuă să se crească. Când părinţii lui Joe, doi fraţi, 
soțiile lor și copiii lor apărură la petrecere, fură întâmpinați cu 
îmbrăţișări entuziaste și cu urale. Cea de-a treia reușită deplină 
propulsă orășelul pe orbită. Sărbătoarea se întinsese și pe 
străzile și în localurile din Chicago. 


* 


Oricât de uimitoare fuseseră cele trei lovituri ale lui Joe, cea 
de-a patra avea să-l înscrie pentru totdeauna în sufletul 
„puriştilor” baseballului. În cea de-a noua repriză, scorul era 
strâns, 6 la 6. După două ratări, Don Kessinger era pregătit 
pentru a treia aruncare a lui Ed Ramon, care stătea pe moviliţa 
specială și se pregătea de lansare. Când Joe se poziţionă în faţa 
lui, la lovire, câţiva dintre cei optsprezece mii de spectatori 
aplaudară politicos, apoi se lăsă o tăcere ciudată pe stadionul 
Veterans. 

Prima aruncare a lui Ramon fu una rapidă, înspre exteriorul 
platoului. Joe așteptă, apoi învârti bâta ca pe o coadă de 
mătură, zdrobi mingea și o trimise pe o traiectorie directă, la 
câțiva centimetri de prima bază, o lovitură foul, dar oricum 
impresionantă. Ernie Banks, antrenorul Cubs de la prima bază, 
nu avu timp să reacționeze, iar dacă mingea l-ar fi lovit, ar fi 
fost rănit serios. 

Willie Montanez, primul jucător de pe linia de bază, se mișcă 
spre stânga, dar numai după ce mingea ricoșă de pe margine și 
se rostogoli înapoi, pe teren. Din instinct, Montanez făcu doi pași 
înapoi. Joe observă acest lucru și schimbă abordarea. A doua 


5 O minge care aterizează afară, între liniile de la prima și a treia bază, în 
spatele celei de a patra baze. (n.tr.) 


aruncare păru una rapidă, dar fu, de fapt, una cu viteză redusă, 
înălţată. Cu o reușită și un eșec, Ramon încercă încă o aruncare 
rapidă. Imediat ce lansă mingea, Joe ezită o fracțiune de 
secundă, apoi îndreptă bâta spre baza întâi. Lovi mingea ușor și 
o trimise, driblând, spre jucătorul de la a doua bază, Denny 
Doyle, care era la fel de uimit ca și Ramon, Montanez și toți 
ceilalţi de pe stadion. 

Când Doyle ajunse la minge sau mingea la Doyle, Joe 
depășise cu trei metri prima bază și încetinea pe linia din 
dreapta. Kessinger făcu turul bazelor și se îndrepta spre run-ul” 
final, victorios. Mulțimea era cufundată într-o tăcere şocată. Pe 
faţa jucătorilor ambelor echipe se citea uimirea. 

Deși avusese șansa de a atinge de patru ori a patra bază într- 
un meci - performanţă pe care baseballul o văzuse de numai 
nouă ori în o sută de ani - puștiul alesese, în schimb, să dea o 
lovitură ușoară, perfectă, pentru a înscrie un coechipier punctul. 

Majoritatea celor care ascultau meciul pe Main Street din 
Calico Rock mai văzuseră o lovitură identică, deși Joe Castle 
rareori avea nevoie de ea. Văzuseră mult mai multe astfel de 
încercări calculate. Fratele lui mai mare, Charlie, care stătea pe 
banca din fața băcăniei îl învățase lovitura ușoară când avea 
zece ani. Îl învățase și loviturile prin întoarcere, furatul unei 
baze sau aruncările în afara terenului de joc. 

Fratele mijlociu, Red, îi aruncase un milion de mingi joase și îl 
ajutase să-și perfecţioneze jocul de picioare la prima bază. 
Ambii fraţi îl învăţaseră cum să lupte. 

— De ce-a lovit-o ușor? îl întrebă cineva din mulţime pe 
Charlie. 

— Ca să înscrie un run și să treacă în avantaj, răspunse 
Charlie. Simplu. 

Crainicii de la Cubs, Vince Lloyd și Lou Boudreau, răsfoiră 
cartea recordurilor în timpul jocului și erau siguri că nu se 
înșelau. Trei reușite în primul joc al carierei era ceva inedit, iar 
cele patru lovituri consecutive în primul joc puteau fi 
considerate un record modern, deoarece un alt începător 
reușise cinci în 1894. 

Chicago câștigă cu 7 la 6 și până la finalul meciului fiecare fan 
Cubs era pe frecvenţă. Se scrisese istorie și nu voiau să piardă 


7 Punct înscris când un jucător avansează la fiecare bază și se întoarce la 
baza-casă. (n.tr.) 


nimic. Lou Boudreau le promise ascultătorilor că îl va avea în 
curând pe Joe în direct, la un interviu după meci. 

Oamenii din Calico Rock continuau să se adune pe străzi, 
mulţimea era gălăgioasă, iar sentimentul de mânarie, aproape 
palpabil. La o jumătate de oră după ce meciul se termină, vocea 
lui Lou Boudreau se auzi la radio: 

— Sunt în vestiar, în spaţiul pentru vizitatori, cu Joe Castle 
care, după cum probabil aţi ghicit, e înconjurat de reporteri. 
lată-l. 

Dintr-odată se făcu liniște pe Main Street din Calico Rock; 
nimeni nu mișca, nimeni nu mai vorbea. 

— Joe, n-a fost deloc rău pentru primul meci. La ce te gândești 
acum? 

— Păi, vreau să-mi salut familia și prietenii de acasă, din 
Calico Rock. Îmi doresc să puteţi fi aici. Încă nu-mi vine să cred. 

— Joe, la ce te-ai gândit când ai pășit în zona de joc în a doua 
jumătate a partidei? 

— M-am gândit la o minge rapidă și am orientat bâta spre 
prima minge. Cred c-am avut noroc. 

— Niciun jucător nu a mai reușit să înconjoare toate bazele 
din primele trei încercări. Ai intrat în cartea recordurilor. 

— Așa cred. Sunt bucuros că sunt aici. Aseară, pe vremea 
asta, jucam în Midland, Texas. Încă nu-mi vine să cred. 

— Chiar așa. Trebuie să te întreb: la ce te-ai gândit în a noua 
repriză? Ai avut ocazia să înregistrezi a patra performanţă de 
înconjurare a bazelor și totuși ai ales să lovești mingea ușor. 

— M-am gândit la un singur lucru: să-l ajut pe Don să ajungă 
la a patra bază de la baza a treia pentru a înscrie un run. lubesc 
baseballul, dar nu mai e deloc distractiv dacă nu reușești să 
câștigi. 

— Sigur, ai făcut o treabă foarte bună. Crezi că poţi ţine pasul 
și mâine-seară? 

— Nu m-am gândit la seara de mâine. Don și câţiva băieţi mă 
scot la o friptură și sunt sigur că vom discuta despre asta atunci. 

— Baftă! 

— Mulţumesc, domnule. 

Puţini locuitori din Calico Rock merseră la culcare înainte de 
miezul nopții. 


Așa cum îmi promisese, mama m-a trezit la șase ca să mă uit 
la buletinele de știri de la matinalele din New York. Speram să 
prind ceva despre Joe Castle. Channel 4 făcu un mic tur al 
meciurilor din Liga Naţională. Mets câștigase în Atlanta și 
trecură astfel cu două jocuri de .500. Apoi apăru Joe Castle care 
sprintă în jurul bazelor, în Philadelphia, o dată, de două ori, de 
trei ori. Lovitura ușoară însă ocupă mai mult timp din știri decât 
cele trei reușite precedente la un loc. Tipul știa să zboare. 

Mama aduse New York Times. Pe prima pagină a secţiunii de 
sport era o fotografie alb-negru cu Joe Castle și o poveste lungă 
despre debutul său istoric. Am căutat foarfeca, am decupat 
articolul și am început un nou album, unul dintre cele multe pe 
care le ţineam cu meticulozitate. Când Mets era în oraș și tata 
era acasă, eram obligat să ţin ziarele câteva zile înainte de a 
putea tăia articolele despre baseball. Imi plăcea când Mets era 
în deplasare. Tata nu era acasă, iar locuinţa noastră era pașnică 
și plăcută. Când se afla în preajmă însă, starea de spirit era 
diferită. Era absorbit de propria persoană, stătea solemn și 
rareori ne adresa un cuvânt drăguţ. Niciodată nu se ridicase la 
nivelul dorit de el și întotdeauna era vina altcuiva - a 
managerului, a celorlalți jucători, a patronului și chiar a 
arbitrului. După meci venea deseori acasă târziu, beat, și atunci 
începeau necazurile. Bănuiam, încă de la vârsta de unsprezece 
ani, că părinţii mei nu aveau să stea prea mult împreună. 

Rareori suna acasă când Mets era în deplasare. De multe ori 
mă gândeam ce minunat ar fi fost ca tata să sune după un meci 
și să vorbească despre baseball cu mine. Mă uitam sau ascultam 
fiecare meci al echipei Mets și aveam zeci de întrebări, dar cred 
că era prea ocupat să iasă cu băieţii. 

Pentru mine, să joc baseball era o bucurie când tata nu mă 
vedea. Din cauza programului lui, rareori avea ocazia să vadă 
meciurile mele, iar acest lucru reprezenta o ușurare greu de 
descris. Când era acolo însă, nu mai aveam niciun chef să joc. 
Îmi ţinea lecţii în drum spre parc, ţipa la mine în timpul jocului 
și, cel mai rău dintre toate, mă certa tot drumul înapoi spre 
casă. Odată chiar m-a pălmuit imediat ce am ieșit de pe teren. 
De la vârsta de șapte ani plângeam după fiecare meci la care 
tata venea să mă vadă. 


3 

Am întâlnit-o pe Sara în anul doi la Universitatea din 
Oklahoma. Ne-am căsătorit la o săptămână de la absolvire. L-am 
invitat pe Warren atât la repetiţii, cât și la nuntă, dar nu a venit. 
Acest lucru nu a surprins pe nimeni. 

Avem trei fiice frumoase și locuim în Santa Fe, unde sunt 
softist la o firmă din domeniul aerospațial. Sara s-a ocupat de 
design de interior până când au apărut fetele și atunci s-a 
hotărât să devină mamă cu normă întreagă. Bineînţeles că am 
fost încântat de fiecare naștere, de fiecare copil născut sănătos 
și nu am fost deloc deranjat de sexul bebelușilor pe care-l 
alesese Dumnezeu. 

Nu voiam să am băiat pentru că nu-mi doream să văd că ia în 
mână mingea de baseball și o aruncă de colo-colo. Majoritatea 
prietenilor mei aveau un băiat sau doi și cu toţii se antrenaseră 
în acest joc până la un anumit nivel. Sunt sigur că și eu aș fi fost 
tentat să fac acest lucru cu băiatul meu, așa că sunt de-a 
dreptul bucuros că am doar fete. 

Am renunţat la joc când aveam unsprezece ani și nu am mai 
urmărit nicio repriză de treizeci de ani. 

Firma la care lucrez este una dintre acele companii care oferă 
tot felul de beneficii și are reguli flexibile de muncă. Aș putea să 
lucrez de acasă, dar îmi plac biroul, colegii și chiar șefii. Este 
interesant să vezi cum se naște tehnologia, cum evoluează și 
cum, în final, iese pe piaţă. 

l-am spus șefului meu că am nevoie de câteva zile pentru o 
călătorie în interes personal. A fost de acord. Am discutat și cu 
Sara despre planurile mele și mă înţelege în totalitate. Ştie 
povestea și cred că amândoi am fost conștienți că această 
călătorie avea să fie la un moment dat inevitabilă. 

Am condus spre aeroportul din Santa Fe și am cumpărat un 
bilet spre Memphis. 


Când Warren avea treizeci și cinci de ani reușise să convingă 
un vechi prieten din organizaţia Orioles să-i dea o ultimă ocazie 
să ia parte la antrenamentul de primăvară. Incă putea arunca cu 
forţă, dar nu mai avea control; în plus, numele lui era tabu și nici 
o altă echipă nu-l voia. El eșuă total la prima apariţie și fu dat 


afară în ziua următoare. Sună acasă și o informă pe mama că 
avea de gând să stea în Florida unde, se pare, o echipă 
neînsemnată l-ar fi vrut pe post de antrenor de aruncări. Nu era 
adevărat și eu o știam. Aveam doisprezece ani atunci și știam 
deja că tata era un mitoman. 

Câteva luni mai târziu, mama a cerut divorţul, iar când școala 
s-a terminat, ne-am mutat în Hagerstown, Maryland, la părinţii 
ei. 

Warren Tracey s-a retras din baseball cu șaizeci și patru de 
victorii și optzeci și patru de ratări, o medie a carierei de 5,85. In 
șaisprezece sezoane, el a jucat pentru Pirates, Giants, Indians, 
Royals, Astros și Mets și și-a petrecut mai mult timp la echipe 
mici decât în liga mare. Cei trei ani la Mets au fost cea mai 
lungă perioadă în care a stat undeva și ei îl retrogradaseră în 
liga AAA de cel puţin patru ori. Avea 430 de lovituri reușite, 416 
walked8. Numele lui era în cartea recordurilor în baseball numai 
pentru că în 1972 condusese liga în categoria jucătorilor 
ofensivi. 

Nu fusese fericit nicăieri, iar când nu era vândut la o altă 
echipă, solicita el acest lucru. Nu avusese o carieră deosebită, 
dar fanii baseballului știu că numai un jucător din zece care 
semnează un contract din liga mică ajunge în cea mare pentru 
un singur meci. 

Când eram foarte mic și încă ușor impresionabil, eram 
mândru de faptul că tata era în liga mare. Nici un alt copil de pe 
strada mea nu se putea lăuda cu așa ceva. Când am crescut 
însă, îmi doream deseori să am un tată normal, unul căruia să-i 
placă să joace baseball în curtea din spatele casei și să-și 
antreneze fiul. 

Când era la Mets, pleca în fiecare an la început de ianuarie în 
cantonament, cu mult timp înainte de începerea oficială a 
acestuia. Folosea diverse scuze pentru acest lucru, dar 
realitatea era că voia să scape de acasă, să joace golf în fiecare 
Zi, să se bronzeze, să bea și să stea cu vechile lui prietene. Pe 
mine și pe Jill nu ne interesau scuzele lui. Ne simțeam ușuraţi 
când pleca din nou la drum. 

După un an în Hagerstown, mama ne-a anunţat că tata se 
recăsătorise în Florida. Eu și Jill am luat-o ca pe o veste teribilă 


8 Când pitcherul aruncă greșit de patru ori, lovitorul se îndreaptă la prima 
bază. (n.tr.) 


pentru că era posibil ca el să-și întemeieze o nouă familie cu 
noua nevastă. 


Pe drumul din Dallas spre Memphis, mi-am deschis vechiul 
album cu Joe Castle. Era plin cu tăieturi din ziare, articole din 
reviste, ediţia din 6 august din Sports //lustrated cu Joe pe 
copertă, iar lucrul pe care îl preţuisem cel mai mult în timpul 
acelei veri remarcabile din 1973, o poză alb-negru cu faţa lui 
tânără, zâmbitoare. În partea de jos, el scrisese frumos: „Pentru 
Paul Tracey, toate cele bune”, apoi se semnase. 

Aveam o colecţie întreagă de astfel de lucruri când eram mic. 
Împreună cu prietenii mei trimiteam scrisori la sute de jucători 
profesioniști și le ceream poze cu autograf. Uneori, câte unul 
răspundea, iar când primeam o fotografie prin poștă era motiv 
de bucurie. Și tata primise câteva astfel de scrisori, dar era prea 
arogant ca să facă o asemenea favoare fanilor. Se plângea 
mereu de cei care voiau autografe. 

Îmi ascundeam albumele de tatăl meu. După părerea lui, el 
era singurul jucător demn să fie adulat de mine. 

După ce am renunţat la joc, mama mi-a dus în secret toate 
amintirile în pod. După ce m-am însurat, mi-a dat înapoi două 
cutii pline. La început am vrut să le dau foc, dar Sara a 
intervenit și au rămas intacte până în prezent. 

Nu am mai fost niciodată în Memphis în august, iar când am 
ieșit din aeroport abia puteam să respir. Aerul era cald și 
lipicios, iar cămașa mi s-a udat în doar câteva minute. Am luat 
un autobuz din aeroport până în Avis, am închiriat o mașină, am 
pornit aerul condiţionat și m-am îndreptat spre vest, peste râul 
Mississippi, către ţinutul plat din delta Arkansas. 

Calico Rock era la patru ore distanţă. 


4 

Vineri, 13 iulie 1973, pe prima pagină din secţiunea de sport 
din Chicago Tribune apărea titlul „Patru din patru”. Era o poză 
mare alb-negru cu Joe Castle și trei povești diferite despre 
primul lui meci istoric. Întregul oraș vuia despre „puști”. După 
ani de frustrări, fanii Cubs avuseseră parte de câteva momente 
de bucurie. 

Joe dormi până târziu în camera lui de hotel, apoi își sună 
părinţii și fraţii și vorbi cu ei o oră. Luă un mic dejun întârziat 
alături de Don Kessinger și de Rick Monday. işi omori timpul 
sunându-și colegii de echipă din Midland. Reporterii îl căutau, 
dar el era deja obosit de atâta atenţie. La patru după-amiaza 
urcă în autobuzul echipei pentru drumul rapid către stadionul 
Veterans. 

În vestiar, Whitey Lockman se duse la el și zise: 

— În seara asta lovești al treilea. N-o da în bară. 

Cu două ore înainte de joc, Joe se îndreptă spre postul lui pe 
teren, se întinse și se încălzi, apoi lovi o sută de mingi la prima 
bază. Era ca și cum timpul se oprise în loc. Abia aștepta meciul. 

Când păși pe teren, erau patruzeci și cinci de mii de fani 
Phillies pe stadion. Erau și milioane de fani Cubs lipiţi de 
televizoare și radiouri. Reuși o dublă în colţul din dreapta al 
terenului. Cinci din cinci. La începutul celei de-a treia, cu bazele 
pline, ochi spre dreapta și strecură două. Șase din șase. In cea 
de-a cincea, cu bazele goale, două out-uri, zona de bătaie în 
spate și din partea dreaptă, se orienta spre a treia bază. Când 
Mike Schmidt ridică mingea cu mâna goală, Joe trecea în zbor de 
prima bază și nu urmă nici o aruncare. 

Șapte din șapte. În a șaptea repriză, respinse o minge rapidă 
mai sus de tabela de marcaj în stânga terenului din mijloc și în 
timp ce ocolea bazele, într-un ritm mai lent, fanii Phillies îi 
oferiră aplauze reţinute, dar îndelungate. Opt din opt. 

Cu două out-uri la începutul celei de-a noua reprize, și Cubs 
conducând cu 12 la 2, Joe ieși din partea stângă. Avea două 
simple, o dublă și o înconjurare completă a bazelor, iar o parte 
din mulțime și din nenumărați celor care se uitau sau ascultau 
meciul se rugau pentru o triplă. Vince Lloyd și Lou Boudreau 
implorau după aceasta la radio, fără nicio reţinere. A reușit un 
ciclu - simplă, dublă, triplă și o înconjurare completă a bazelor - 
era un eveniment rar în baseball. Se întâmpla, în medie, de trei 


ori pe sezon, iar din moment ce Joe părea croit să bată toate 
recordurile, de ce n-ar fi reușit și un ciclu? În schimb, rată 
intenţionat zece aruncări în șir și apoi dădu una dintre cele mai 
lungi lovituri din istoria stadionului Veterans. În timp ce ocolea 
cea de-a treia bază, Mike Schmidt zise: 

— N-a fost rău, puștiule. 

Nouă din nouă, cu cinci înconjurări complete ale bazelor. 

O bucurie nețărmurită cuprinse străzile din nordul orașului 
Chicago. 


După meciul cu Scrappers, ultimul din sezonul nostru obișnuit, 
echipa se întâlni la o petrecere dată în curtea din spate a lui 
Tom Sabbatini. Domnul Sabbatini făcuse grătarul, cu hotdogi și 
cheeseburgeri, și majoritatea părinţilor erau acolo, inclusiv 
mama. Tata avea în seara aceea meci în Atlanta, dar pe noi nu 
ne interesa jocul acela. În schimb, domnul Sabbatini instală un 
radio impresionant ca să ascultăm postul WCAU din 
Philadelphia. Nu era un lucru neobișnuit la acea vreme să iei un 
mic radio cu tranzistori și să asculţi meciuri din New York, 
Philadelphia, Boston sau chiar Montreal ori Baltimore. Deseori 
petreceam ore în șir în camera mea, noaptea, încercând să fiu la 
curent cu mai multe meciuri. 

De fiecare dată când Joe Castle ieșea pe teren, petrecerea se 
oprea, noi înghesuindu-ne lângă radio. Harry Kalas era crainicul 
de la Phillies, iar vocea lui devenea din ce în ce mai entuziastă 
în timp ce jocul mergea mai departe, chiar dacă echipa lui 
pierdea. La fiecare lovitură a lui Joe, și mai ales la cele două 
înconjurări complete ale bazelor, ţipam și ţopăiam de parcă 
eram fani Cubs dintotdeauna. La un moment dat, Harry zise: 

— Cred că sunt o mulţime de fani Cubs în seara asta, mai ales 
în micuțul Calico Rock din Arkansas. 

Când Joe ieși în a noua repriză, eram atât de emoţionaţi, încât 
săream întruna. După fiecare minge trimisă în afara terenului, 
trăgeam aer adânc în piept, apoi ne aplecam și mai aproape de 
radio. Harry spuse: 

— Două lovituri pentru Castle. 

Am auzit lovitura bâtei, iar Harry descria entuziast: 


— Aruncarea... o mişcare... mingea e... pe orbită! În terenul 
de sus... în teritoriul lui Mike Schmidt... în teritoriul lui Greg 
Luzinski. Cinci din cinci... Nouă din nouă. De necrezut, fani ai 
baseballului, pur și simplu de necrezut! 

Se scria istorie și, deși aveam numai unsprezece ani și eram 
departe de acel meci, ne simţeam de parcă luam parte la el. 
Consultaserăm deja programul și știam că la sfârșitul lui august 
Cubs veneau pe stadionul Shea. Amicii mei se interesau deja de 
bilete. După trei jocuri în Philadelphia și zece în deplasare, cei 
de la Cubs se îndreptau spre casă. La sfârșitul transmisiunii, 
Harry Kalas spuse: 

— Nici nu-mi imaginez de ce primire va avea parte Joe Castle 
mâine după-amiază, la Wrigley Field. Mi-aș dori să fiu și eu 
acolo. 


Cubs părăsiră Philadelphia la miezul nopţii și ajunseră două 
ore mai târziu pe aeroportul O'Hare. În timp ce echipa se urca în 
autobuz ca să plece din aeroport, Joe Castle făcu pentru prima 
oară cunoștință cu gustul faimei. Câteva zeci de fani Cubs 
așteptau în spatele unui gard de plasă ca să-l vadă pe noul star. 
El se duse la ei, scutură câteva mâini întinse, le mulţumi că 
veniseră acolo la acea oră, apoi se grăbi să se întoarcă înapoi în 
autobuz, unde îl așteptau colegii care erau nerăbdători să plece 
mai repede, dar totodată se bucurau de acel moment. 

Cei de la sediu rezervară o cameră de hotel pe un nume fictiv, 
iar Joe adormi, într-un final, la ora trei dimineaţa. 

În acea zi, părinţii lui și cei doi fraţi ieșiră din Calico Rock și 
plecară pe lungul drum spre Chicago. Cubs jucau cu Giants la 
ora două după-amiază și numai o moarte subită i-ar fi putut ţine 
departe de stadionul Wrigley. 


Televiziunea prin cablu mai avea câţiva ani până să fie 
inventată, iar singurele jocuri televizate la nivel naţional erau 
cele din World Series, All-Star Game și Jocul Săptămânii de la 
NBC de sâmbătă după-amiaza, cu Curt Gowdy și Tony Kubek. Pe 


14 iulie jocul era programat să fie transmis de la stadionul Tiger 
din Detroit unde se aflau cei din Oakland. 

In zori, NBC împreună cu restul lumii baseballului se treziră cu 
povestea incredibilă a lui Joe Castle și a debutului său uimitor 
din Philadelphia. Dintr-odată, cel mai important meci al zilei era 
Cubs versus Giants. Și, într-adevăr, nici un alt joc nu se apropia 
de importanţa acestuia. Fiecare fan al baseballului din America 
ardea de nerăbdare să afle vești de pe Wrigley. 

Ploua în Detroit. Nu tare, însă era umezeală, astfel încât în 
zori NBC luă decizia controversată și care nu avea să fie uitată 
prea repede, de a muta Meciul Săptămânii în Chicago. Tigers și 
Athletics protestară câteva săptămâni după aceea, dar nimeni 
nu-i luă în seamă. Joe Castle avea întâietate în liga mare a 
baseballului în iulie 1973, iar NBC nu regretă niciodată decizia 
luată. Jocul merita; avea să fie încă un meci istoric. 

Curt Gowdy și Tony Kubek se treziră din somn în Detroit și se 
urcară într-un avion spre Chicago, unde NBC se lupta să adune o 
echipă de producţie și să monteze suficiente camere de filmat 
pe Wrigley. Reţeaua se mai ruga și să aibă parte de vreme 
bună. Până la jumătatea dimineţii, vremea era mai bună în 
Detroit decât în Chicago. Intr-adevăr, când meciul cu Tigers 
începu la ora două după-amiaza, nu era niciun nor pe cer. 
Gowdy și Kubek aveau să recunoască mai târziu că fuseseră 
încântați de schimbarea locului datorită atmosferei entuziaste 
de pe Wrigley. 

In 1957, Kubek, libero la Yankees de multă vreme, jucase 
împotriva unui anume Walt Dropo, cunoscut mai bine după 
porecla Moose? pentru că avea aproape doi metri înălțime și 
cântărea o sută de kilograme. În 1950, Dropo fusese începătorul 
Anului din Liga Americană, dar accidentările îi curmară cariera 
promițătoare. In următoarele unsprezece sezoane, Moose Dropo 
jucă în câteva echipe din Liga Americană și ajunse la .270 cu 
152 de home run”, cifre respectabile, dar nu de neuitat. Totuși, 
în iulie 1952, în timp ce juca pentru Detroit împotriva lui 
Yankees, lovi bine în douăsprezece încercări consecutive, fără 
să mai meargă la prima bază. Fusese un lucru uimitor, un record 
considerat de mulţi experţi de neegalat. 


 Elanul (n.tr.) 
19 O lovitură care îi permite lovitorului să înconjoare toate cele patru baze 
de obicei lovind mingea departe de zona de joc. (n.tr.) 


Dintr-odată, cariera uitată a lui Moose Dropo atrăgea atenţia. 
Ediția de sâmbătă din Chicago Sun-Times publica o fotografie 
veche a lui Dropo împreună cu una nouă a lui Joe Castle, iar sub 
ele era întrebarea, tipărită cu litere groase: „Doisprezece la 
rând?” Pagina de sport din Tribune trâmbiţa: „Nouă din nouă!” 

Stadionul Wrigley Field fusese construit în 1914 și mai multe 
modificări de extensie făcute de-a lungul anilor îi măriseră 
capacitatea la 41.000. In sezonul anterior, în 1972, Cubs 
avuseseră, în medie, 16.000 de fani la fiecare meci jucat acasă. 
Până la sosirea lui Joe Castle, în 1973, cei de la Cubs adunaseră, 
în medie, 16.800 de spectatori. Sâmbătă, până la ora zece 
dimineaţa, mulţimea era adunată în jurul chioșcurilor de bilete 
de la Wrigley. Se formau cozi lungi pe Addison Street. 
Petrecerile erau pe cale să înceapă pe acoperișuri, în spatele 
terenului din stânga. Zona din jurul stadionului Wrigley se trezea 
subit la viaţă și pe măsură ce dimineaţa avansa ușor, începea să 
se cutremure. Toată lumea voia cu disperare un bilet. 

Un administrator de la Cubs îl luă pe Joe de la hotel și îl 
strecură pe o ușă pentru personal până sub peluza din dreapta. 
Când Joe făcu primul pas pe gazonul de la Wrigley trecuse puţin 
de ora unsprezece. Dormise mai puţin de trei ore pentru că îi 
fusese imposibil. Porţile erau deschise, iar tribunele se umpleau 
repede. Nimeni nu-l recunoscuse în hainele de stradă. Lângă 
banca jucătorilor, se prezentă mai multor îngrijitori de teren și 
refuză politicos un reporter. In vestiarul de la Cubs admiră noul 
lui dulap în timp ce se echipa. li fu adus un prânz ușor, iar Joe 
mânca un sendviș împreună cu Don Kessinger, când antrenorul 
spuse: 

— Hei, Joe, părinţii tăi sunt aici. 

Într-un hol îngust din apropierea vestiarului, Joe își îmbrăţișă 
mama, tatăl și fraţii, Red și Charlie. Toţi cinci erau emoţionaţi, 
însă Joe era cel mai calm. 

— E doar baseball, spuse el. O să mă dea afară într-un final. 

Deloc surprinzător, Red avu un sfat: 

— Lovește, dar dacă e prea aproape, nu risca. 

Charlie adăugă: 

— O să vezi chestii uluitoare. Gata cu mingiile rapide. Stai 
cuminte. 

— Da, da, răspunse Joe și râse. 


Apoi își conduse familia în vestiar pentru un tur rapid. Erau 
copleșiți, parcă mergeau prin somn într-o aventură la care visau 
de mulți ani. 


Giants veneau pe Wrigley cu cinci meciuri în urma echipei 
Dodgers din Vest. Willie Mays nu mai era; de fapt, dispăruse 
după zilele lipsite de strălucire cu Mets. Dar Giants încă îi avea 
pe Willie McCovey și pe Bobby Bonds, iar recordul lor era mai 
bun decât al celor de la Cubs, la 14 iulie. Cel care avea să 
înceapă de la ei era stângaciul Ray Healer, care avea șase 
victorii și șapte înfrângeri. 

Erau cel puţin 41.000 de fani ai Cubs, nerăbdători, adunați 
laolaltă pe Wrigley, la ora două după-amiaza. Nenumăraţi alţi 
spectatori erau pe acoperișuri, în spatele terenului din stânga. 
Când numele lui Joe Castle fu anunţat, o ovaţie asurzitoare făcu 
să se cutremure locul și să acopere vocile lui Curt Gowdy și Tony 
Kubek. 

Hiller era un vânzător de vechituri ale cărui mingi rapide 
rareori atingeau optzeci. Lobă câteva mingi inofensive, iar Joe 
rezistă tentaţiei de a-și irosi șansa. A treia aruncare fu un gen de 
combo rotit din încheietură, care trecu sus și în exterior, iar la 3 
la O Joe primi semnalul de a lovi. Hiller aruncă o minge directă 
care nu se mișcă prea mult în aer, iar Joe lovi cu sete. Mingea se 
ridică sus și încet la început, apoi păru să prindă viteză. In 
curând, nu mai fu nicio îndoială că era pierdută; întrebarea era 
unde aterizase. Gary Matthews, apărătorul exterior de pe 
stânga, făcu doi pași în spate, apoi se opri, se întoarse, își puse 
mâinile în șolduri și se uită să vadă unde se ducea. Mingea se 
lovi, într-un final, de faţada de la etajul cinci al unei clădiri, la o 
sută patruzeci de metri de locul de lansare. Poate obosit după 
atâtea înconjurări de baze sau poate în încercarea de a savura 
momentul, Joe dădu ocol bazelor cu pas încet, dar nu îndeajuns 
de încet cât să-l enerveze pe aruncător. „Niciodată să nu-l 
enervezi pe aruncător”, îi inoculaseră în minte Red și Charlie 
încă de la vârsta de zece ani. 

Wrigley Field nu fusese niciodată mai gălăgios. Ovaţiile în 
picioare se auzeau de peste tot până ce Joe se ridică de pe 
banca de rezerve, își atinse șapca și salută mulţimea. Apoi suflă 


un sărut spre mama sa, care stătea în locurile speciale din 
rândul al doilea. 

Zece din zece, cu șase înscrise din home run. 

Joe urmă în a treia repriză la scorul strâns de 1 la 1. La prima 
aruncare, mimă o mișcare, iar apărătorii de la Giant reacționară 
spasmodic. Ed Goodson la a treia bază și Chris Speier între a 
doua și a treia bază erau pe fază înainte de aruncare, 
așteptându-se la o lovitură directă dintr-o mișcare uimitor de 
rapidă a bâtei. Porniră înainte. Tito Fuentes făcu la fel, în timp 
ce McCovey se bâlbâi în jurul primei baze. După ce Hiller își 
reveni după aruncare, lobă de parcă s-ar fi temut de o lovitură 
din scurt a bâtei. Evident, jucătorii de la Giants aflaseră despre 
îndemânarea lui Joe de a lovi din scurt. 

Prima minge. Hiller nu trimise una rapidă spre centru, ci 
alese, în schimb, să arunce spre colţuri, în speranţa că astfel va 
reuși. A doua aruncare fu o minge rapidă, ce ieși cu câţiva 
centimetri în afară. Joe așteptă și așteptă, apoi lovi și trimise 
mingea în terenul din stânga pentru o simplă. 

Unsprezece din unsprezece. Poate că de vină era emoția cu 
care vedeai cum se scria istorie, sau poate erau cerul senin, 
soarele și berea rece, sau poate însuși entuziasmul că tribunele 
pline erau întotdeauna un semn bun, sau poate toate la un loc, 
dar atmosfera de pe Wrigley era electrizantă. Joe primea ovaţii 
în picioare când pășea în zona rotundă pentru lovituri și când 
ieșea de acolo și, desigur, toate acestea erau din ce în ce mai 
puternice cu fiecare lovitură. 

Își atinse șapca și apoi salută mulţimea. Cea de-a 
douăsprezecea reușită veni la sfârșitul reprizei a șasea, cu 3 la 2 
pentru Cubs. După ce cei 41.000 de fani se ridicară și aplaudară, 
rămaseră apoi în picioare. La televizor, Curt Gowdy mărturisi ca 
i se pusese un nod în stomac. La radio, Vince Lloyd descrise 
momentul ca fiind cel mai dramatic din tot ce întâlnise. Lou 
Boudreau rămase tăcut. 

Hiller renunţă la mingile rapide și trecu la curbe lungi, sărite, 
aruncări schimbătoare și o combinaţie urâtă de aruncări directe 
și curbate. Joe le rată pe primele două, ambele valide, și se 
blestemă în gând pentru că își mișcase bâta la aruncări proaste. 
Se lăsă mai jos, se pregăti și lovi o minge sus. A patra aruncare 
fu una lentă, cu efect, care îi putea ajunge la genunchi sau chiar 
mai jos, așa că Joe nu riscă. Se lasă în jos și lovi tare, aproape 


de pământ - o aruncare directă. Ricoșă în aer spre a treia bază, 
unde Goodson era pregătit și aștepta. Când prinse mingea în 
sfârșit, Joe trecea de prima bază și se îndrepta spre cel de-al 
doisprezecelea succes consecutiv. La o parte, Moose Dropo! 

Din nou își duse mâna la șapcă spre mulţimea care îl 
ovaţționa. Willie McCovey, un concurent aprig, îl atinse pe spate 
și-i zise: 

— Felicitări, puștiule. 

Joe nu putu decât să zâmbească și să dea din cap. Visa și era 
în al nouălea cer. Nu cu mulţi ani în urmă, colecţia lui cu 
cartonașe din baseball includea o dublă selecţie All-Star cu 
Willie McCovey și Willie Mays. 

La începutul reprizei a opta, McCovey reuși o bombă care 
traversă peluza din dreapta și probabil că nu mai fu găsită. 
Giants conducea cu 5 la 3 în faţa lui Cubs, aproape de sfârșitul 
reprizei. 

Scorul conta, însă majoritatea fanilor nu erau acolo numai ca 
să asiste la un meci. Era un moment rar de bucurie. lubita lor 
echipă Cubs nu mai câștigase în World Series din 1908. 
Fuseseră momente memorabile - echipa din 1945 pierduse în 
șapte meciuri în fața celor de la Detroit - deși în perioada 
războiului, când jucătorii buni erau înrolați în armată. Câţiva 
ajunseseră în Hall of Fame - Hack Wilson, în 1920 și Ernie 
Banks, în 1950 și 1960. 

In general însă, fanii Cubs erau obișnuiți cu dezamăgirile. Erau 
loiali, dar totodată își doreau cu disperare o echipă sau un 
jucător care să fie mai bun decât restul. 

Cea de-a treisprezecea rundă de lovituri pentru Joe avea o 
încărcătură mai mare din cauza celorlalte douăsprezece, dar i se 
adăugase un run la fiecare bază, două afară și două jos, iar 
tensiunea de pe teren era sufocantă. Mulțimea era în picioare, 
ţipa, iar unii chiar se rugau. Hiller fusese înlocuit cu un dreptaci 
pe nume Bobby Lund, un veteran care arunca incredibil de 
puternic. Joe avea să recunoască mai târziu că prefera să 
lovească din stânga pentru că putea prinde mingile rapide mai 
ușor. Era mereu mulțumit să rateze intenţionat unele aruncări și 
să aștepte momentul potrivit, dar în acel caz, la cea de-a 
treisprezecea și, posibil, cea mai importantă lovitură din 
potențţiala lui carieră, se hotărî să nu aibă răbdare. 


Nimeri prima aruncare, o minge rapidă, înaltă, și după o 
analiză rapidă a modului de lansare al lui Lund, se declară 
pregătit. A doua aruncare fu încă o minge rapidă, poate câţiva 
centimetri afară, dar îndeajuns de aproape ca să fie lovită. Joe 
lovi spre centru-dreapta, un glonț după care se înălţă Tito 
Fuentes, de la baza a doua, și rată. Mingea rămase la înălțimea 
de trei metri faţă de teren până ce ateriză în iederă, de unde 
Bobby Bonds o recuperă și zbură spre a patra bază. Cu doi 
apărători afară, alergătorii nu-l mai putură ajunge, iar Joe avea 
bazele goale. Când trecu fără adversar de baza a doua, bătuse 
recordul, acea performanţă catalogată „de neînvins”. Rămase la 
baza a doua, își puse mâinile pe genunchi și se uită la pământ. 
Pentru câteva secunde încercă să realizeze ce se întâmpla și să 
savureze momentul. Stadionul era cuprins de frenezie, iar 
zgomotul era asurzitor. 

Prinzătorul de la Giants, Dave Rader, avea mingea și, când 
tribunele se liniștiră, ceru pauză. Încet, păşi pe moviliţa de la 
baza a doua și i-o înmână lui Joe Castle, într-un mod 
ceremonios. Mulțimea vui și mai tare la vederea acelui act 
sportiv memorabil. 

Joe își scoase șapca și primi deschis ovaţiile. Arbitri nu se 
grăbiră să declare jocul închis. Erau martori la scrierea unui joc 
istoric, iar meciul se juca fără ceas. Într-un final, Joe se îndreptă 
spre scaunele de lângă banca de rezerve și îi aruncă mingea 
tatălui său. Apoi se înapoie la baza a doua și își puse șapca. Se 
uită în adâncime spre terenul din mijloc și își șterse repede o 
lacrimă de pe obraz. 

O cameră de filmat prinse momentul, iar Curt Gowdy și Tony 
Kubek se asigurară că toată lumea văzuse că Joe Castle, singur 
la baza a doua și singur în cartea recordurilor, devenit o 
legendă, era până la urmă om și avea emoţii. 


5 


După o oră de condus pe autostrăzile netede, cu două benzi, 
din nord-estul statului Arkansas, mi-am dat seama că-mi era 
destul de foame. La ieșire din orașul Parkin, am parcat pe 
pietrișul de lângă un local cu grătar și am sperat la ce era mai 
bun. Pentru a evita eventualele conversații, mi-am luat caietul 
ca să citesc în timpul prânzului. La un sendviș cu carne de porc 
și o bere de ghimbir, am frunzărit paginile cu tăieturi din ziare 
pe care nu le mai văzusem de zeci de ani. 

De îndată ce Joe ajunsese în liga mare, am început să merg la 
biblioteca din White Plains ca să adun articole din ziarele din 
Chicago. Foloseam un copiator masiv din apropiere de secţiunea 
de periodice și făceam copii la cinci cenți bucata. Ediţiile de 
duminică, 15 iulie, din Sun-Times și Tribune erau pline cu 
povești și fotografii ale meciului istoric din sâmbăta precedentă. 

Joe fusese intervievat în detaliu despre joc și era evident că 
trăia momentul la intensitate maximă. Printre citatele 
memorabile, spusese lucruri precum: „Dacă mă ţin în joc, 
probabil că voi ajunge la .750 în acest sezon”, „O, da, desigur, 
mai avem șaptezeci și patru de meciuri. Un home run pe joc nu 
e exclus”, „O să mă dea afară până la urmă” și „Campionatul? E 
deja aranjat. Noi ţintim spre World Series. Vrem să jucăm în A”. 

In ciuda acelor comentarii, era clar că îi plăcea să ia peste 
picior presa, iar mare parte din ceea ce spunea denota mult 
tupeu. Reporterii de baseball din Chicago, o adunătură celebră 
pentru duritate, erau uimiţi și îl descriau drept „îndrăzneţ, dar 
absolut deloc arogant” și „uneori evident copleșit de ceea ce a 
realizat”. 

Colegii lui erau și ei uimiţi, dar totuși realiști. Unul declarase: 
„O să se liniștească el, dar să sperăm că se va întâmpla peste 
câteva săptămâni. Acum avem patru victorii la rând și asta e tot 
ce contează”. Când fu întrebat dacă Joe va rămâne în formula 
de bază, Whitey Lockman ripostă: „Ce, aţi înnebunit?” 

Fotografiile de după meci prezentau un puști cu faţa 
proaspătă, care arăta de douăzeci și unu de ani și era pe val. 
Chipeș, cu ochii albaștri, părul de culoarea nisipului, genul de 
înfățișare care în curând avea să atragă femeile pe oriunde s-ar 
fi dus. Era singur și nu avea o relaţie stabilă, potrivit zvonurilor. 
Așa că toată lumea se îndrăgostea de Joe Castle. 


Urmărisem Meciul Săptămânii cu mama în salon, apoi m-am 
întâlnit cu Tom Sabbatini și cu Jamie Brooks pe un teren cu nisip 
unde am aruncat mingea de la unul la altul și am vorbit întruna 
despre Joe. Am trecut cu schimbul la loviturile cu bâta. In acea 
după-amiază minunată de vară nu era nicio urmă de îndoială că 
fiecare dintre noi avea să facă într-o bună zi ceva la fel de 
memorabil precum Joe Castle. Voiam să jucăm baseball, eram 
siguri de asta, singurul lucru pe care nu-l știam era pentru care 
echipă. Deloc surprinzător, noi trei ne-am decis că aceasta va fi 
Cubs. Împreună. Pentru mult timp. 

În aceeași zi, în timp ce luam cina cu mama și cu Jill, a sunat 
telefonul. Era antrenorul meu, iar el m-a anunţat că în acea 
dimineață avusese loc votarea pentru All-Star. Fusesem selectat 
ca rezervă printre cei doisprezece jucători, singurul băiat de 
unsprezece ani care avea șansa să intre în echipă. Visam la 
asta, desigur, dar crezusem că mai era mult până acolo. Eram 
uimit, mă simţeam în culmea fericirii și, după ce le-am dat, 
țipând încântat, marea veste mamei și lui Jill, voiam cu 
disperare să-i spun tatălui meu. Dar el era în Atlanta, cu Mets, 
pe terenul de baseball și știam că nu va suna. Mama îmi sugeră 
să aștept până duminică dimineaţa și să-l sun la hotel. 


* 


Am terminat sendvișul. Mi-am luat caietul, am plătit nota și 
mi-am continuat călătoria. Nu mult după aceea, am trecut de 
câmpurile de orez și de fasole și am pătruns în zona colinară, 
apoi în munţii Ozark, care nu sunt chiar munţi, ci mai degrabă 
niște dealuri ceva mai mari. La Batesville, locul de naștere al lui 
Rick Monday, am traversat Râul White și am luat-o spre nord, 
prin Mountain View și apoi prin Pădurea Naţională în Ozark. Este 
un drum frumos pe Autostrada 5, un drum îngust care e probabil 
demn de o carte poștală specifică lunii octombrie, deși e în 
august, iar iarba este maro. 

Din câte mi-am dat seama, Joe Castle încă locuia în Calico 
Rock. După ce scurta lui carieră s-a terminat, se întorsese acasă 
și ieșise din vizorul publicului. Circulaseră povești despre el, dar 
cu timpul și fără acces la el, jurnaliștii și reporterii uitaseră de el. 


Unul dintre ultimele eforturi depuse fusese vizita unui scriitor de 
la Sports Illustrated în 1977, dar orașul strânsese repede 
rândurile și aproape că nu se mai aflase nicio informaţie. 
Reporterul nu putuse să dea de Joe și fu rugat să plece de către 
fratele lui, Red. 


Când am intrat în Calico Rock, mi-am spus pentru a suta oară 
că mă port prostește. Nu numai că aveam să eșuez în mica mea 
misiune, dar era și un pericol la mijloc. Era un sătuc frumos, 
situat pe o faleză înaltă deasupra Râului White. Docurile pentru 
bărcile de pescuit păstrăv sunt înșirate lângă pod; pescuitul este 
important pe acel râu. 

Am parcat în fața magazinelor de pe Main Street și pentru un 
moment m-am întrebat cum o fi arătat în urmă cu treizeci de 
ani, când prietenii lui Joe și familia se adunaseră ca să-i asculte 
pe Vince Lloyd și Lou Boudreau care comentau meciurile în vara 
aceea magică. Aproape că le puteam simţi durerea când Joe a 
decăzut. 

Eram în căutarea unui bărbat pe nume Clarence Rook, 
patronul de la Calico Rock Record, ziarul săptămânal care 
scrisese despre evenimentele din acel oraș timp de jumătate de 
secol. Domnul Rook se ocupase de ziar aproape în tot acest timp 
și, dacă alegea să nu coopereze, n-aș fi avut nici o altă soluţie. 
Biroul era pe Main Street, la trei uși de drogheria Evans. Am tras 
adânc aer în piept și am intrat. O secretară în jeanși m-a 
întâmpinat cu un zâmbet larg și cu un salut prietenos. 

— Îl caut pe domnul Clarence Rook, am spus pe un ton foarte 
amabil. 

— E destul de ocupat, spuse ea zâmbind. Vă pot ajuta eu? 

— Nu, mulţumesc. Trebuie neapărat să-l văd pe dumnealui. 

— Bine. Cum vă numiţi? 

— Paul Casey. Sunt reporter la Baseball Monthly. 

Astfel de minciuni nu aveau să reziste prea mult, dar adevărul 
nu funcţiona în acel moment. 

— Interesant, zise ea. Și ce vă aduce în Calico Rock? 

— Lucrez la un articol, am răspuns conștient de cât de vag 
suna. 

— Bine, spuse ea și se retrase. Mă duc să văd ce face. 


Dispăru în spatele unei uși. Am auzit voci. Pereţii erau plini cu 
exemplare înrămate din ediţiile vechi de ziar și nu-mi luă prea 
mult să găsesc unul din iulie 1973. Titlul gros anunţa: „Joe 
Castle, debut uluitor la Cubs”. Am făcut un pas mai aproape și 
am început să citesc. Articolul era scris de Clarence Rook, la fel 
ca majoritatea celor care erau publicate pe prima pagină, și era 
scris cu o mândrie evidentă. Aveam și eu o copie în caietul meu. 

— Domnul Rook vă primește, spuse femeia făcând un gest din 
cap spre un hol îngust. Prima ușă pe dreapta. 

— Mulţumesc, am zis eu zâmbind și m-am îndreptat într- 
acolo. 

Clarence Rook era o apariţie colorată - obraji roșii, cămașă 
albă, papion roșu, bretele roșii, probabil în jur de șaptezeci de 
ani, cu o barbă deasă și gri și o claie de păr în stilul lui Mark 
Twain. Mesteca o pipă, una care se părea că rar îi părăsea gura, 
și stătea în spatele unui birou din lemn acoperit cu teancuri de 
dosare și hârtii. Într-o parte era o mașină de scris Royal, din anul 
1950, încă funcţională. 

— Domnule Casey, spuse el cu o voce înaltă și energică în 
timp ce întinse mâna dreaptă. Clarence Rook. 

I-am scuturat mâna și i-am zis: 

— Îmi pare bine să vă întâlnesc, domnule. Vă mulţumesc 
pentru că m-aţi primit așa. 

— Nicio problemă. Luaţi loc. 

M-am așezat pe singurul scaun care nu era plin de fel de fel 
de hârţoage. 

— De unde sunteţi? întrebă și afișă un zâmbet care îi 
dezvăluia dinţii pătaţi de tabac. 

— Santa Fe, am spus. 

— O, ce frumos e acolo! Eu și doamna Rook am făcut o 
excursie cu mașina în urmă cu câţiva ani și ne-am oprit în Santa 
Fe ca să vizităm muzeul O'Keeffe. Un ţinut spectaculos; nu m-ar 
deranja să locuiesc acolo. 

— Da, domnule, și nouă ne place, dar și aici aveţi un sat 
frumos. 

— Chiar așa. M-am născut aici, în apropiere de Mountain 
Home. Nu cred că o să mai plec vreodată. 

— De când aveţi ziarul? am întrebat făcând un efort de a 
trage de timp cu o conversaţie preliminară. 

Părea la fel de dornic să facă același lucru. 


— L-am cumpărat acum douăzeci de ani de la doamna Meeks, 
care l-a fondat. M-a angajat când eram doar un puști. Niciodată 
n-am crezut că îmi voi petrece viaţa la un ziar, dar am iubit 
fiecare minut. Deci, și dumneavoastră scrieţi? 

— Nu, domnule, nu sunt scriitor, și nu sunt nici reporter. 

Zâmbetul lui dispăru și se încruntă în timp ce încerca să 
digere informaţia. 

— lar numele meu nu este Paul Casey, ci Paul Tracey. 

Scoase dintr-un sertar o punguţă cu tutun, își umplu încet 
pipa, îl presă cu fermitate, apoi aprinse un chibrit. Nu-și luă ochii 
de la mine nicio clipă, iar după ce suflă un nor mic de fum 
întrebă: 

— Vi s-a spus vreodată că numele dumneavoastră seamănă 
cu al lui Warren Tracey? 

— Am mai auzit asta, da. 

— Sunteţi rude? 

— E tata. 

După cum mă așteptam, vestea nu fu bine primită. Timp de 
treizeci de ani am ezitat deseori când mi-am rostit numele de 
familie. De obicei, nu stârnea o reacţie, dar fuseseră destule 
momente stânjenitoare care mă făcuseră să mă rușinez. 

Pufăi de câteva ori, se uită urât la mine și într-un final zise: 

— Aţi putea fi împușcat aici. 

— Nu am venit aici să fiu împușcat, domnule Rook. 

— De ce ești aici, fiule? 

— Tata are cancer pancreatic și e pe moarte. O să se ducă în 
câteva luni. 

Pufai din nou și apăru un nou norișor. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar numai ca să fie politicos. 

— Mă îndoiesc de faptul că această veste va provoca tristeţe 
aici, în Calico Rock, am zis eu. 

El dădu din cap aprobator și spuse: 

— Aveţi dreptate în privinţa asta. Majoritatea oamenilor din 
părţile acestea se vor bucura să afle că Warren Tracey moare. 
Încet. 

— Îmi dau seama de asta. 

— Mai știe și altcineva că sunteţi aici? 

— Nu, domnule. Numai dumneavoastră. 

Trase adânc aer în piept și se uită la lampa de pe masă, 
încercând să-și adune gândurile. Un ceas de pe perete îi arăta 


că era ora cinci și zece minute. Am așteptat, întru câtva nervos. 
Fie mă dădea afară din birou, fie se hotăra să mai vorbim puțin. 
Pariam pe a doua variantă pentru că era, până la urmă, ziarist și 
era curios din fire. 

— Unde e tatăl tău acum? întrebă el. 

— In Florida. Și-a părăsit familia când aveam doisprezece ani 
și nu prea am mai ţinut legătura de-a lungul anilor. Nu suntem 
apropiaţi și niciodată n-am fost niciodată. 

— El te-a trimis aici? 

— Nu, domnule. El nu știe. 

— Pot să te întreb, atunci, ce anume faci aici? 

— Vreau să discut cu Joe Castle și sper că îi cunoașteţi familia 
destul de bine. 

— Chiar așa. Îi știu îndeajuns de bine ca să-ţi spun că Joe nu 
vrea să discute cu străinii și, mai mult ca sigur, cu fiul lui Warren 
Tracey. 


6 

Duminică, 15 iulie, 1973. Patruzeci și una de mii de persoane 
umpleau tribunele stadionului Wrigley, încă aproximativ zece 
mii fojgăiau în preajma stadionului în căutare de bilete, bând 
bere, ascultând la radio și fiind martori la scrierea istoriei 
baseballului. La această stare de încântare contribuia și faptul 
că Juan Marichal debuta la Giants, iar meciurile lui în deplasare 
creșteau miza. Deși perioada lui de glorie apusese, Marichal încă 
putea învinge orice echipă în orice moment. Cu lovitura sa 
superbă, stăpânirea perfectă de sine, tacticile intimidante și 
competitivitatea  stăruitoare, Marichal era ingenios și 
întotdeauna periculos. În cei treisprezece ani, aruncase în multe 
jocuri pe Wrigley și câștigase mult mai multe meciuri decât 
pierduse. 

Nu-și pierduse timpul creând probleme. Când Joe intră pe 
teren spre sfârșitul reprizei întâi, prima aruncare a lui Marichal 
tinti direct spre umărul lui. Joe sări în lături și abia reuși să evite 
lovitura. Stadionul aproape explodă. De pe banca de rezerve a 
echipei Cubs se auzeau strigăte, ameninţări și multe înjurături 
spre teren, în locul în care Marichal își mângâia bâta de 
baseball, zâmbea și se gândea la următoarea aruncare. 

Ca începător în cel de-al patrulea meci, Joe știa că nu era 
momentul să mărească și mai mult tensiunea. Trebuia să-și ia 
revanșa și acest lucru avea să se întâmple în curând. Să-și 
mențină calmul, acesta fusese sfatul pe care i-l dăduse fratele 
lui, Red. „Vor începe să dea în tine imediat”, îl avertizase. 

Următoarea aruncare fu o minge rapidă, iar Joe, balansându- 
se din stânga, o trimise departe, spre linia terenului din dreapta, 
un glonţ care îngheţă defensiva și uimi mulţimea. Mingea era 
clar un foul, dar continuă să se ridice și se tot ridică până ateriză 
pe acoperiș. Aruncarea fusese orientată spre exterior cu câţiva 
centimetri și avusese aproape o sută cincizeci de kilometri la 
oră, iar Joe o lovise cu ușurință. Marichal era impresionat. Willie 
McCovey făcu la început un pas în spate, iar Joe observă acest 
lucru. 

A treia aruncare fu o minge rapidă spre interior. Marichal era 
la finalul lansărilor teatrale și nu avea cum să reușească un 
bunti!!. McCovey fu luat prin surprindere. Tito Fuentes alergă la 


1 O minge atinsă cu bâta, dar nu lovită cu putere, și trimisă în zona de 


bătaie. (n.tr.) 


prima bază, dar fără folos. Mingea se rostogoli pe linia de bază 
peste zece metri, apoi se îndreptă ușor spre stânga. Când 
McCovey o ridică, Joe Castle sprinta dincolo de prima bază și era 
paisprezece din paisprezece. 

McCovey nu-i spuse nimic puștiului. Când mulţimea se linişti, 
Marichal ieși pe cauciuc și se uită la Dave Rader aflat în spatele 
platoului. Acesta se întinse, pregătit să lanseze sus, ca de 
obicei, dar Joe era la jumătatea bazei a doua când Marichal dădu 
drumul la minge. Aruncarea lui Rader spre Fuentes fu una 
perfectă, dar veni mult prea târziu. După o alunecare realizată 
cu ușurință la baza a doua, Joe își recăpătă echilibrul, se uită la 
Marichal, ridică din umeri, zâmbi și făcu un gest cu mâinile de 
parcă ar fi spus: „Dacă arunci în mine, vei plăti pentru asta”. 

Două aruncări mai târziu, fură baza a treia apoi înscrise la o 
passed ball!?. La finalul celei de-a patra, trimise o minge simplă 
spre centru în cea de-a cincisprezecea lovitură consecutivă. 
Marichal îl prinse apoi pe picior greșit și realiză un pickoff!?. 

Așa cum prezise Joe, până la urmă îl scoaseră din joc. La cea 
de-a șaisprezecea lovitură, la finalul reprizei a șaptea, Joe lansă 
o minge spre capătul îndepărtat al terenului central și pentru o 
fracțiune de secundă părea că aceasta dispăruse. Dar 
apărătorul central, Garry Maddox, alergă înapoi până când 
ajunse în zona de avertizare, apoi mai mult până când aproape 
atinse iedera. La peste o sută de metri de platoul principal, 
Maddox prinse mingea și meciul se termină. Joe era la baza a 
doua, alerga și se uita la Maddox, iar când totul se termină, se 
întoarse și se îndreptă spre banca de rezerve. Mulțimea se ridică 
din nou în aplauze furtunoase, iar Joe nu se grăbi să iasă de pe 
teren. 

După joc, Cubs anunţă că tricoul lui avea să fie schimbat. 
Numărul 42 fu pus deoparte, iar până la finalul scurtei sale 
cariere, Joe Castle avea să poarte numărul 15. 


* 


La O aruncare care ar fi trebuit jucată de prinzător, dar ratată, ceea ce îi c 


posibilitatea alergătorului să avanseze o bază. (n.tr.) 
13 Situaţie în care alergătorul este în afara bazei și este surprins de o 
aruncare rapidă a aruncătorului sau a prinzătorului (n.tr.) 


Joia următoare, Mets începu o serie de patru meciuri 
împotriva celor de la Cardinals, înainte de All-Star. Sigur că 
știam rotația aruncătorilor. Tatei îi venea rândul joi seara și 
voiam să fiu prezent la stadionul Shea. 

Joi seara, înainte de a pleca la meci, am reușit să discutăm 
puţin despre baseball. Ca de obicei, era preocupat și trecea prin 
emoţiile de dinainte de meci. Era distant de felul lui, dar când 
urma să joace, mintea lui era așa de departe, încât mă întrebam 
dacă îmi auzea vocea. Avea treizeci și patru de ani și încerca 
disperat să facă ceva în privinţa carierei lui în declin. 

Privind înapoi, sunt sigur că era speriat la gândul că 
îmbătrânea. Anii treceau, iar marele Warren Tracey se dovedea 
că nu era chiar așa de mare până la urmă. In timpul rotației de 
la Mets, era al patrulea, în spatele lui Jon Matlack, Jerry 
Koosman și a incredibilului Tom Seaver. In timp ce echipele se 
îndreptau spre pauza din All-Star, palmaresul lui era de patru 
victorii și șase înfrângeri, iar media lui era de 5,6. Jurnaliștii 
sportivi din New York cereau introducerea unui jucător nou. 
Mets se afla la două jocuri sub .500 și se părea că nu se 
îndreptau spre nimic bun. 

— Felicitări că ai intrat în echipa All-Star, spuse el. 

Stăteam pe verandă, la umbră și beam milk shake. El avea 
unul de banane, pe care și-l făcuse singur, cu exact șase ore 
înainte de a intra pe teren, una dintre micile lui excentricităţi. 
Toţi jucătorii de baseball, în special aruncătorii, aveau câte una, 
așa că am început și eu să caut una. 

— Mersi. Am exersat în fiecare zi săptămâna aceasta. Primul 
meci e sâmbătă, împotriva celor de la Rye, la ora două. 

— Îmi pare rău că nu pot veni și eu. 

Mets urmau să joace la ora aceea, așa că amândoi aveam să 
fim fericiţi. El nu putea ajunge la meciul meu, iar eu nu puteam 
ajunge la al lui. 

— O să arunci sâmbătă? întrebă el. 

— Mă îndoiesc. Acum sunt numărul doi, în spatele lui Don 
Clements. El este al doisprezecelea. 

Nici că i-ar fi păsat. Sorbi din lapte și se uită la gazon, pierdut 
în lumea lui. Nu-l puteam învinovăţi. În zilele în care aruncam, 
nici eu nu mă gândeam la altceva. Nici nu-mi puteam imagina 
cât de emoţionant era să te afli pe terenul de pe stadionul Shea 
în faţa a cincizeci de mii de fani. 


— Ce zici de tipul ăsta, Joe Castle? am întrebat. 

Pufni disprețuitor. 

— Nu e un început rău, genul ăsta de băieţi se sting repede. O 
dată sau de două ori fac senzaţie și apoi ne dăm seama ce-i cu 
ei. Fiecare începător are un punct slab. Mai devreme sau mai 
târziu îl găsim. 

Foarte rar zicea ceva bun despre ceilalţi jucători, chiar dacă 
erau colegii lui. La vârsta de unsprezece ani mi s-a părut ciudat, 
dar aveau să treacă mai mulţi ani până să înţeleg că, de fapt, 
era atât de nesigur pe propriul lui joc, încât rareori îl admira pe 
cel al altui jucător. 

— Stai să înceapă partea grea, spuse el, iar vorbele sale 
rămaseră suspendate în aer. 

N-aveam de gând să mă contrazic cu el sau să isc necazuri. 
Eram doar încântat că vorbeam despre baseball cu tatăl meu. 

— Nu-i un început greu? 

După șapte meciuri, Joe avea douăzeci și patru de reușite din 
treizeci și una de lovituri, cu nouă home run-uri și nouă baze 
furate. 

— Tată, aș vrea să te văd aruncând diseară. Aș putea lua 
trenul și să nu-ţi stau în cale. Tom ar veni cu mine. 

Se încruntă și mai sorbi din pahar. Credeam că fiul unui 
jucător putea beneficia de unele avantaje, inclusiv permisiunea 
de a intra pe teren sau la vestiare și acces la bilete. Nu mergea 
așa cu Warren Tracey. Nu voia să stau prin preajma lui și se 
plângea deseori de ceilalţi jucători care își lăsau copiii să se 
strecoare pe banca de rezerve înainte de meci. Considera că 
este foarte neprofesionist. Pentru el, gazonul era tărâm sacru și 
numai celor în echipament trebuia să li se permită să pășească 
pe el. Refuza să vorbească și cu reporterii pe teren înainte de 
meci pentru că, în opinia lui, ziariștii ar fi trebuit să stea numai 
în zona alocată presei. 

— O să văd ce pot face, spuse într-un final, de parcă era o 
mare favoare. 

Mama nu m-ar fi lăsat să merg singur cu trenul, așa că eram 
nevoit să-l invit pe Tom Sabbatini. 

— Cred că mama ta nu vine la meci, spuse el. 

Era un subiect volatil. Mama mersese doar la câteva meciuri 
în fiecare sezon - la cât mai puţine posibil. Stăteam cu celelalte 
familii Mets, iar eu îi cunoșteam pe unii dintre copiii jucătorilor, 


deși nu eram prieteni, pentru că nimeni altcineva nu mai locuia 
în White Plains. Mama refuza să socializeze cu celelalte soții și 
trecuseră mulţi ani până îmi explicase de ce. Tata alerga după 
femei - în deplasări, acasă, în timpul cantonamentului de 
primăvară, oricând, oriunde, nu conta pentru el. Mama știa 
acest lucru, deși nu-mi dau seama cum aflase. 

Ca în cazul oricărei echipe de baseball, erau unii jucători care 
își făceau de cap și alţii care nu-și făceau. Nu știu procentajul și 
mă îndoiesc că s-a făcut vreodată un studiu serios pe acest 
subiect. Până la urmă, cine-ar fi vrut să știe? 

După cum îmi explicase mama câţiva ani mai târziu, toate 
soțiile erau la curent cu reputaţia celor din echipa lui tata și era 
normal să presupunem că fiecare soţie Mets știa că Warren 
Tracey nu-și putea ţine pantalonii pe el. Ea se simţea umilită 
când stătea în zona rezervată familiilor jucătorilor cu Jill și cu 
mine și încerca să dea impresia că eram o familie fericită. 

Până în iulie 1973, părinţii mei înduraseră doisprezece ani de 
mariaj nereușit. Ambii își făceau, în secret, planuri de scăpare. 

In seara aceea, eu și cu Tom am luat trenul spre Grand 
Central, apoi metroul spre stadionul Shea. Locurile noastre erau 
perfecte - la zece rânduri de teren, aproape de banca de 
rezerve de la Mets. Tata arunca bine, avea la activ șase ture 
bune și contribuise numai la trei lovituri adverse, dar Mets 
eșuase de două ori în repriza a noua. 

In drum spre casă, metroul era plin cu fani gălăgioși, unii 
dintre ei beţi. Uneori, pe astfel de drumuri sau pe terenul din 
Liga Mică, ori chiar la școală, auzeam pe cineva care se plângea 
de Warren Tracey. Pasionaţii de sport din New York sunt fanatici 
și foarte bine informaţi și nu duc lipsă de păreri personale - 
fusesem odată pe Shea când îl huiduiseră pe Tom Seaver. Ori de 
câte ori auzeam un comentariu negativ despre tata tresăream și 
rezistam tentaţiei de a întoarce insulta. Deseori însă, plângerile 
erau îndreptățţite. 

Am ajuns acasă, m-am dus la mama și apoi m-am băgat în 
pat. Nu voiam să fiu treaz când se întorcea el, dacă acest lucru 
se întâmpla. Cele mai mari beţii erau cele de după partidele în 
care juca. Nu mai avea meci decât peste trei zile, așa că de ce 
să nu stârnească iadul? 


7 

Sâmbăta următoare, White Plains East All-Stars pierdu în faţa 
celor de la Cardinals. Eu nu jucasem, și nici tata. Sigur, ca 
aruncător de bază, el nu juca în ziua liberă, dar eu ar fi trebuit 
să joc una, două reprize. 

În timpul sezonului, când nu aruncam, hoinăream în afara 
terenului. Aveam .412 în optsprezece meciuri, al șaselea cel mai 
mare scor din ligă și, mai târziu, pentru meciul împotriva celor 
de la Rye era nevoie de un nou jucător la lovituri. Antrenorul 
nostru însă avea o părere diferită. 

Când m-am uitat la diagramele de lângă chioșcul cu 
răcoritoare, mi s-a făcut rău dintr-odată. Aveam să fiu primul 
aruncător în următorul meci, luni după-amiaza, în faţa celor de 
la Eastchester, iar tata urma să fie prezent. Nu reușise să intre 
în echipa All-Stars din Liga Naţională. Nici măcar nu se 
apropiase de această performanţă, deși, în opinia lui, ar fi 
trebuit să fie luat în calcul. Pauza din All-Stars dura trei zile, iar 
următorul meci se juca în Kansas City, marți seara. 

Cu un program care se întindea din primele zile a lunii aprilie 
până în septembrie, optzeci și unu de meciuri acasă și optzeci și 
unu în deplasare, cei din liga mare preţuiau toate pauzele din 
All-Star. Cei care nu erau aleși să joace deseori dădeau fuga 
acasă ca să se bucure de vacanțe scurte. Cu un an înainte, tata, 
după ce fusese din nou trecut cu vederea, împreună cu un coleg 
de echipă își petrecuseră pauza la pescuit de păstrăv în 
Montana, apoi se întâlni cu echipa în San Francisco, când 
meciurile fuseseră reluate. Deși ascultasem cu atenţie în acel 
an, din nefericire nu mai auzisem nimic despre o astfel de 
excursie la pescuit. 


Când tata se uita la mine cum jucam, nu stătea niciodată în 
tribună cu mama sau cu ceilalţi spectatori. Nu voia să fie 
deranjat. Odată, un puști îi ceruse un autograf, iar el bombănise 
despre asta o săptămână. Jucase pentru Mets și de aceea era 
celebru și nu voia să se amestece cu părinţii obișnuiți. Ca să 
scape, căuta un loc pe gard, nu departe de banca de rezerve, și 
de acolo mârâia și urla sfaturi. 


Îi dispreţuia pe toţi antrenorii mei pentru că ei, desigur, știau 
atât de puţine despre joc. Bineînţeles că aceștia încercaseră să-l 
coopteze pentru cine era, dar comportamentul său grosolan era 
stânjenitor. În mai multe ocazii, am fost nevoit să îi cer scuze 
antrenorului pentru atitudinea lui. 

Campionatul se juca în Scarsdale, iar noi ne-am dus cu 
mașina la stadion, timp în care nimeni nu a spus niciun cuvânt. 
Eu și cu Jill stăteam pe bancheta din spate, iar ea se bosumflase 
pentru că nu-i plăcea baseballul. Tata era irascibil din cauza 
unui reporter de la Times care scrisese în acea dimineaţă că 
Mets nu putea spera să câștige campionatul cât timp Warren 
Tracey avea să joace. Eu eram emoţionat și mă durea stomacul. 
Mama răsfoia o revistă ca și cum totul era bine. 

Când am intrat pe teren, abia puteam ţine mingea. Am dat o 
aruncare rapidă executată slab, pe care cel de la lovire a trimis- 
o cu putere, în linie dreaptă, dar direct la liberoul nostru. 

A doua aruncare a mea fu o minge rapidă pe care bâta celui 
din faţa mea o trimise greșit la primul apărător al nostru. Două 
aruncări pentru noi - două out-uri pentru ei. Era mai ușor decât 
crezusem. Al treilea jucător de la bâtă aducea necazuri, îl știam 
cu toţii. Numele lui era Luke Gozlo, un băiat solid, cu o gură 
mare și o bâtă pe măsură. Mai târziu a fost luat de Red Sox și se 
îngropase în competiţiile minore. 

Antrenorul meu îmi repetase: „Nu arunca în centrul platoului. 
Un walk:* e mai bun decât un home run”. Incercam să realizez 
un walk, când a treia minge luă traiectoria spre interior. Luke și- 
a ridicat piciorul, a lovit mingea și, de îndată ce a atins-o, mi s-a 
făcut rău. Apărătorul nostru din stânga nu s-a clintit. Idiotul 
stătea cu mâinile în șold și urmărea mingea de parcă se uita la 
un avion care trecea deasupra terenului. Ateriză în parcare. 

Luke ţopăia și ţipa în timp ce înconjura primele baze și lovea 
cu pumnii în aer. Ce cretin! Sări pe baza a patra și își scoase 
șapca astfel încât toată lumea să-i poată vedea rânjetul. 

Am aruncat trei mingi rapide cât de tare am putut și l-am lovit 
pe ultimul aruncător. În timp ce ieșeam de pe teren - dar nu în 
fugă, tata insistase pe faptul că aruncătorul nu iese niciodată 
alergând de pe teren - tata îmi făcea semn să mă apropii. 
Antrenorul meu bănuia însă că avea să iasă scandal, așa că mă 


14 Avansare la prima bază a lovitorului care nimerește patru aruncări valide. 
(n.tr.) 


chemă la linia de margine. Își puse mâna pe umărul meu, îmi 
spuse să-mi revin și mă însoţi spre banca de rezerve unde eram 
în siguranţă, departe de sfaturile tatălui meu. 

Luke Gozlo păși pe platou la începutul reprizei a patra, cu 
bazele goale și fără niciun jucător. Tata strigă: 

— Paul! 

Încerca să-mi atragă atenţia, dar m-am prefăcut că nu-l aud. 
Prima aruncare era o minge rapidă la care Luke mișcă bâta, dar 
o rată. Pe scandările fanilor noștri, l-am auzit pe tata: 

— Lovește.-l, Paul. 

M-am uitat la antrenorul meu. Auzise și el și scutură din cap. 
Nu. 

Lovisem câţiva jucători, dar niciodată cu intenţie. Cu un an în 
urmă nimerisem casca lui Kirk Barnes. Sunetul mă înnebunise. 
Plânsese apoi o oră și amândoi aproape că abandonaserăm 
meciul. lar eu nu voiam să-i fac așa ceva lui Luke Gozlo. Era un 
tip puternic, genul care ar fi așteptat în parcare să se termine 
meciul și m-ar fi snopit în bătaie. 

Am făcut walk în următoarele aruncări, însă niciuna dintre 
mingi nu se apropie de capul lui, dar nici de zona validă. Cu 2 la 
2 la lovituri am ales să arunc o minge curbată, o mare greșeală. 
O lovi în plin, iar când mingea trecu de gard, Luke începu să 
sară de bucurie și își arătă din nou fundul în timp ce dădea ocol 
bazelor. În acel moment mi-am dorit să-l fi lovit. 

Am înscris în următoarele două, apoi am făcut walk în 
următoarele două, după care am avut noroc cu o minge lungă, 
lansată în spatele terenului din dreapta. In timp ce mă duceam 
la banca de rezerve, m-am uitat la tata. Clătina din cap, era 
încruntat, bombănea și stătea supărat cu braţele încrucișate la 
piept. M-am gândit să fac autostopul până acasă. Poate că aș fi 
putut să merg acasă cu antrenorul sau cu un coechipier. Poate 
că aș fi putut să mă mut la familia Sabbatini și să duc o viaţă 
normală. 

La scorul de 5 la 2 și în pragul eliminării, antrenorul nostru se 
decise să schimbe aruncătorii. Voiam să mai joc, dar m-am 
simţit ușurat când am ieșit din joc și m-am ascuns pe banca de 
rezerve. 

Eastchester câștigă cu 11 la 2, iar sezonul luă sfârșit pentru 
noi. La fel și cariera mea. De atunci n-am mai pus niciodată pe 
mine costumul de baseball. 


* 


În drum spre casă, după doar două minute tata nu s-a mai 
putut abtine. 

— Ce joc jalnic! zise el. 

Mama mai avea puțin și exploda, așa că s-a răstit la el: 

— Nu începe, Warren. Nici măcar să nu te gândești la asta. 
Doar taci și condu. _ 

Nu i-am văzut faţa, dar știam că era roșu ca racul. Imi era 
teamă că prima lui reacţie va fi să oprească mașina, să o 
lovească peste faţă și apoi să mă atace pe mine, care stăteam 
pe bancheta din spate. Ceilalţi șoferi care treceau pe lângă noi 
ar fi asistat la încă o ceartă din familia Tracey, de după joc, pe 
marginea drumului. E adevărat însă că o lovea pe mama numai 
când era beat. Nu era o scuză, dar în timp ce secundele treceau 
încet, mă simţeam bine știind acest lucru. 

Un joc jalnic? In acel punct al carierei lui câștigase șaizeci și 
unu de meciuri și pierduse optzeci. Cum rămânea cu acel 
palmares jalnic? Cum rămânea cu meciul jalnic împotriva celor 
de la Dodgers din mai, când cedase șase run-uri în prima repriză 
și rămăsese cu bazele pline și un singur jucător în afară? Cum 
rămânea cu jocul jalnic din urmă cu trei săptămâni în Pittsburgh, 
când avusese cinci reușite avans în cea de-a șaptea repriză și o 
dăduse în bară înainte ca Mets să poată încălzi o rezervă? Să nu 
încep. Ştiam cum stătea mai bine decât o știa el, dar dacă 
deschideam gura, eram conștient că riscam să mă lovească. 

Am reușit să-mi ţin gura. La fel și el și am supravieţuit 
drumului spre casă. În timp ce oprea motorul mi-a zis: 

— Hai să mergem în spatele casei, Paul, vreau să-ţi arăt ceva. 

M-am uitat la mama căutând ajutor, dar se grăbea să intre. 
Sesiunea din grădină s-a transformat repede în ceva urât, apoi a 
devenit violentă. Când s-a terminat, am jurat să nu mai joc 
niciodată cât timp el trăia. 


8 

Joe ajunse acasă la primele ore ale dimineţii zilei de luni. 
Luminile erau aprinse; părinţii lui îl așteptau. În timp ce parca, 
observă un poster mare lângă cutia poștală cu un tricou al 
echipei Cubs cu un numărul 15 scris cu litere albastre, groase, în 
centru. Se uită de jur-împrejur - același poster era în dreptul 
fiecărei curţi de pe Church Street. Mai târziu avea să observe că 
era câte un astfel de poster în fiecare grădină din Calico Rock, la 
fel și pe ferestrele fiecărui magazin, birou, bancă și cafenea. 

Familia mamei lui era din Louisiana, iar Joe fusese crescut cu 
mâncare din regiunea Cajun. Preferata lui era fasolea roșie cu 
orez și cârnaţi Andoille'”, iar la ora trei în acea dimineaţă devoră 
o farfurie plină. Apoi dormi până la prânz. 

Charlie Castle era cu opt ani mai în vârstă decât Joe. Era 
însurat, avea doi copii mici și trăia într-o casă nouă de la 
marginea orașului. Familia și mai mulţi prieteni se adunaseră 
acolo marţi după-amiaza, la hotdogi și îngheţată. Adevăratul 
scop însă era să-l vadă pe Joe, să-l atingă, să se asigure că e 
real și să-i arate cât de mândri erau de el. Joe le împlini dorinţa 
cu ușurință. Acasă, departe de Chicago, departe de oriunde, 
ultimele douăsprezece zile păreau ireale și uneori se simţea la 
fel de buimac ca și admiratorii lui. Semnă autografe, făcu poze 
și chiar sărută câţiva bebeluşi. Meciul din All-Star rula în salon, 
dar toată lumea era afară. 

Îl aveau pe Joe doar pentru ei, dar numai o vreme. Lumea îl 
cerea. Măreţia îl aștepta, iar Joe avea să se întoarcă în curând în 
prim-plan. 


M-am uitat la All-Star Game acasă cu mama. Familia Sabbatini 
mă invitase la ea, dar aveam un ochi vânăt și am refuzat să ies 
din casă. Părinţii mei erau în război și, până la urmă, tata plecă 
în oraș unde, fără îndoială, avea să intre într-un bar și să facă și 
mai multe necazuri. Înainte de a pleca își ceru scuze pentru că 
mă lovise, dar scuzele nu însemnau absolut nimic. Îl uram. Cred 
că și mama simţea la fel. Jill renunţase de mult la el. 


15 Fel de mâncare principal specific în ţinutul Cajun, din came de porc 
afumată și usturoi. (n.tr.) 


Meciul se juca în Kansas City și se transformă într-un omagiu 
adus lui Willie Mays, care era cel mai mare jucător din All-Star. 
In douăzeci și patru de meciuri remarcabile avea douăzeci și trei 
de reușite care includeau trei home run-uri, trei triple, două 
duble și o suită de acţiuni memorabile în defensivă. In acel 
moment avea patruzeci și doi de ani, stătea pe banca Mets și 
plănuia să se retragă la sfârșitul sezonului. 

Eram singurul puști, din câţi cunoșteam, care îl întâlnise pe 
Willie Mays. La începutul sezonului, Mets sărbătorise ziua anuală 
dedicată familiei pe stadionul Shea. Majoritatea soțiilor și 
copiilor jucătorilor se aflau acolo ca să se întâlnească și să facă 
fotografii. Erau îngheţate, autografe, tururi ale stadionului și ale 
vestiarelor și multe suvenire. 

Tata acceptase cu mari rezerve să iau parte la acel eveniment 
minunat. Făcusem poze cu Willie Mays, Tom Seaver, Rusty 
Staub și cu cea mai mare parte a jucătorilor de la Mets. Mama le 
mărise la douăzeci pe douăzeci și cinci de centimetri, iar eu apoi 
le-am lipit frumos. Aveam albume groase cu Tom Seaver și cu 
Willie Mays, singurii doi jucători de la Mets care ajunseseră în 
echipa All-Star. 

In timp ce mă uitam la meci, m-am întrebat ce părere aveau 
despre Warren Tracey. Sigur, erau coechipieri, dar mă îndoiam 
că le păsa de tata. Oricât încercam să-l descos, rareori vorbea 
despre alţii de la Mets. Se afișa cu câţiva jucători de rezervă și 
uneori spunea câte o poveste amuzantă despre ceva ce se 
întâmplase la club sau în deplasare - istorisiri care erau potrivite 
urechilor noastre. Managerul lui, Yogi Berra, era deschis la 
distracţii ocazionale. Dar pe cei mari de la Mets - Tom Seaver, 
Willie Mays, Jerry Koosman, Rusty Staub - nu îi accepta. Privind 
retrospectiv, cred că le purta pică pentru succesul lor. 

Pentru Liga Americană, fanii își aleseseră giganţi precum 
Brooks Robinson, Reggie Jackson și Rod Carew. Catfish Hunter 
strălucea pe teren. In Liga Naţională, cei de la Reds aveau trei 
aruncători de început - Pete Rose, Joe Morgan și Johnny Bench. 
Cei de la Cubs aveau doi - Ron Santo și Billy Williams. Hank 
Aaron era la prima bază. Un record de cincizeci și patru de 
jucători în joc, iar eu aveam cartonașe Topps cu fiecare. Le 
știam vârsta, locul de naștere, înălţimea, greutatea și 
palmaresurile. Nu am memorat intenţionat toate aceste 


informaţii. Pur și simplu le-am reţinut. Jocul era lumea mea; 
jucătorii erau idolii mei. 

Jocul însă îmi provocase o lovitură urâtă, iar eu eram rănit. O 
parte a feţei era umflată și nu-mi puteam deschide ochiul. Eram 
fericit că tata nu juca în All-Star Game pentru că n-aș fi suportat 
să-l văd. Nu se apropiase niciodată de asta, iar în orgoliul lui 
sucit se simţea disprețuit. Era o ușurare faptul că nu era acasă. 

Mama stătea în apropiere, citea o carte și nu era atentă la 
meci, dar se afla lângă mine. După ce el ieșise în trombă, iar 
atmosfera se calmase, ea îmi spusese că elnu mă va mai lovi 
niciodată. Am crezut că se referea la faptul că voia să-l 
părăsească, sau că el urma să ne părăsească, sau că va urma 
un gen de despărţire. l-am șoptit asta lui Jill și la început am fost 
fericiți. Apoi am început să ne întrebăm unde vom locui. Ce se 
va întâmpla cu el? Cum va putea mama să supravieţuiască fără 
bani de la el? 

În timp ce făceam tot felul de scenarii, eram chinuit de 
întrebări. Cred că orice copil vrea ca părinţii lui să fie împreună, 
dar pe măsură ce ziua avansa m-am trezit că eram sfâșiat între 
incertitudinile unui divorţ și perspectiva plăcută a unei vieţi fără 
tata. Inclinam spre cea de-a doua variantă. 

Când Ron Santo păși pe platou în cea de-a doua repriză, Curt 
Gowdy și Tony Kubek abia așteptau să se lanseze în povestea cu 
Joe Castle. Fuseseră pe Wrigley cu zece zile înainte, la acel 
eveniment istoric și recapitulară rezultatele lui Santo și pe ale lui 
Catfish Hunter. 

După unsprezece meciuri, palmaresul lui Joe cuprindea 
patruzeci de succese la lovituri, douăzeci și nouă de reușite la 
prima bază, doisprezece home run-uri și paisprezece baze 
furate. Lovise corect în fiecare meci și, cel mai important, Cubs 
câștigaseră nouă din unsprezece meciuri și erau pe primul loc în 
Naţional League East. Wrigley Field vânduse toate biletele nu 
numai pentru fiecare dintre cele șase meciuri în care Joe jucase, 
ci și pentru fiecare joc până la Ziua Muncii. 

Kubek făcu aceeași speculație care circula peste tot. Deștepţii 
din baseball, inclusiv tata, preziceau că aruncătorii aveau să se 
prindă cât de curând de jocul lui Joe și îi vor găsi punctul slab. 
Scorul reușitelor loviturilor lui era de .725 și avea să scadă pe 
măsură ce petrecea mai mult timp în ligă. 

Gowdy nu era prea sigur de acel lucru. 


— N-am observat nicio breșă în modul în care lovește, spuse 
el. 

— Nici eu, fu de acord Kubek. 

— A lovit pe lângă doar de două ori. 

— Are un echilibru perfect; rămâne în spate și ce viteză 
incredibilă a bâtei! 

Sărmanul Ron Santo se afla într-un con de umbră din cauza 
coechipierului său începător care, în acel moment, mânca 
îngheţată de zmeură făcută în casă de mătușa Rachel, în Calico 
Rock, Arkansas, fără să dea prea multă atenţie meciului. 


* 


Când jocurile reîncepură la 26 iulie, Cubs deschise o serie de 
patru meciuri în Cincinnati împotriva celor de la Big Red 
Machine, cea mai puternică echipă din anii '70. Cu o formulă ce 
îi includea pe Pete Rose, Johnny Bench, Joe Morgan și Tony 
Perez, Red aproape pierduseră în World Series în 1972 în șapte 
meciuri din A, apoi câștigaseră tot ce se putea în 1975 și 1976. 

Îi conduceau pe cei de la Dodgers cu două jocuri în National 
League West. Ca de obicei, era prezentă o mare mulţime, iar 
majoritatea erau curioși să vadă dacă bâta lui Joe Castle se 
răcise în timpul pauzei din All-Star. Nu se întâmplase așa ceva. 
Joe reuși un home run solo la prima lovitură și aproape rată altă 
aruncare din repriza a patra. Era trei la patru în primul joc, doi la 
cinci în jocul doi, doi la patru în jocul trei și unu la trei în jocul 
patru. Echipele se distanţară în serii și Red merse mai departe, 
învinse în nouăzeci și nouă de meciuri și câștigă Naţional 
League West. În serii, Joe avusese opt la șaisprezece, iar media 
lui căzu la .661. 3 

Un alt record obscur se configura subit. In 1941, un începător 
de la Red pe nume Chuck Aleno avu un debut uluitor, reușind să 
lovească mingea în primele sale șaptesprezece meciuri, un 
record modern ce rămase în picioare până în 1973. Aleno se 
liniști însă considerabil și părăsi baseballul trei ani mai târziu 
după ce jucase în numai o sută optsprezece meciuri și ajunsese 
la .209. Specialiștii, desigur, încă preziceau un astfel de colaps 
pentru Joe Castle. 


Al șaisprezecelea meci al lui Joe era în Pittsburgh și începuse 
prima repriză cu un stand-up triple!$. 

Mulțimea și cei din echipa Cubs aplaudară politicos. Fanii 
Pirates, răsfăţaţi cu Roberto Clemente, Willie Stargell și Al 
Oliver, se pricepeau la baseball. Urmăreau cum se scria istoria 
și, deși voiau să câștige, erau încântați de puștiul cel nou. 

Al doilea joc avusese paisprezece reprize; Joe reuși cinci 
lovituri din șapte. Egală recordul lui Aleno cu un home run în cel 
de-al șaptesprezecelea meci al lui, apoi depăși performanţa cu 
două duble în cel de-al optsprezecelea. 

Când Cubs părăsi Pittsburghul pentru o serie de trei meciuri în 
Montreal, Joe jucase în nouăsprezece meciuri, lovise corect în 
toate și se apropia de o valoare îndrăzneață de .601, cu 
patruzeci de home run-uri și șaptezeci de baze furate. Încă se 
băteau recorduri; baseballul nu mai văzuse niciodată un astfel 
de început furtunos al unui debutant. 

Echipa Cubs era cea mai tare din baseball și se afla la șase 
meciuri în faţa celor de la Pirates din est. 


* 


Ediția din 6 august din Sports Illustrated avea pe copertă fața 
zâmbitoare a lui Joe Castle. Fotografia îl prezenta de la mijloc în 
sus. El ținea cu ambele mâini o bâtă de baseball pe umerii lați. 
Bicepșii erau suficient de flexați - era imaginea puterii pure. 
Titlul, cu litere îngroșate, era: „Calico Joe”. lar sub piept: 
„Fenomenul”. 

Cel care scrisese articolul își petrecuse ceva timp în Calico 
Rock. Luase interviuri familiei lui Joe, prietenilor şi foştilor 
antrenori și coechipieri. Articolul era complet, corect, echilibrat 
și oferea prima imagine profundă a trecutului lui Joe. O sursă 
valoroasă era Clarence Rook, editor sportiv la Calico Rock 
Record şi istoric neoficial al baseballului pentru Izard County, 
Arkansas. 


16 O lovitură numită extra-base - lovitorul avansează de la prima bază - în 
care atinge baza cu ușurință, fără a fi nevoit să intre prin alunecare. (n.tr.) 


9 


Domnul Clarence Rook mă rugă să părăsesc sediul ziarului de 
pe Main Street și am făcut întocmai. Mi-am luat două cupe cu 
îngheţată de vanilie dintr-un magazin aflat pe aceeași stradă și 
am ascultat bârfe obișnuite, tipice vieţii într-un orășel, în timp ce 
am urmărit traficul pietonal lejer de pe trotuar. 

După ce am pierdut aici o oră, am condus trei străzi mai spre 
vest și mai sus, pe deal, spre o casă aflată la numărul 130, pe 
South Street, unde domnul Rook locuia de patruzeci și unu de 
ani. Aștepta pe verandă și era deja îmbrăcat în hainele de casă. 
Avea o casă veche, în stil victorian, cam dărăpănată, cu o 
verandă primitoare, ferestre mari, arcuite și frontoane vopsite în 
mai multe culori, dintre care cea mai puternică era un galben 
pastelat. Grădina micuță și straturile de flori erau la fel de 
ordonate și de colorate ca și casa. 

— Ce loc frumos, am spus în timp ce treceam de poarta 
batantă din gardul din uluci. 

— Este moștenire. De la familia soţiei. Bine ai venit! 

Purta o cămașă din pânză a cărei parte din spate îi ajungea 
aproape până sub genunchi, o pereche de pantaloni albi care se 
strângeau în jurul gleznelor goale și espadrile tocite. Tinea în 
mâna dreaptă un pahar înalt, subţire, cu un pai, iar cu mâna 
stângă făcea semn spre verandă. 

— Vino cu mine. Fay e pe aici pe undeva. 

L-am urmat pe șindrilele care scârțâiau, pe sub ventilatoarele 
agăţate de tavan. Pe verandă era mobilă din răchită albă - 
balansoare, scaune și un leagăn plin cu perne. 

Fay era doamna Rook, o femeie mică și sprintenă, cu păr alb 
și ochelari mari, rotunzi, cu ramă portocalie. Mă întâmpină 
entuziastă și îmi luă mâna în ambele palme, de parcă n-ar mai fi 
avut un oaspete de câţiva ani. 

— Din Santa Fe? întrebă ea. lubesc Santa Fe, casa celei mai 
fascinante femei pe care mi-ar fi plăcut să o cunosc. 

— Cine anume? 

— Ei, Georgia O'Keeffe, desigur. 

— Fay este artistă, preciză domnul Rook, deși acest lucru era 
din ce în ce mai evident. 

Ajunsesem pe veranda din spate, mult deasupra râului White 
care se vedea în depărtare și intrasem fără să-mi dau seama în 
studioul unei pictorițe serioase. Teancuri de șevalete, rafturi 


bine organizate cu sticle de vopsea, cutii cu pensule de toate 
formele și mărimile. Câteva mostre din munca ei scoteau în 
evidenţă o fascinaţie impresionistă pentru flori și peisaje. 

— Dorești ceva de băut? întrebă domnul Rook în timp ce se 
îndrepta spre un bar mic. 

— Sigur. 

— Băutura casei este gin cu lămâie, răspunse el, în timp ce 
turna o combinaţie galbenă dintr-o carafă într-un pahar plin cu 
gheaţă. 

Nu mai auzisem niciodată de gin cu lămâie, dar se părea că 
nu puteam alege alt cocteil. 

— Chestia asta e îngrozitoare, spuse doamna Rook și își dădu 
ochii peste cap ca și cum bătrânul avea o problemă. 

El îmi întinse paharul și spuse: 

— Nu e chiar gin cu lămâie, un gin adevărat cu lămâie, ci este 
mai degrabă o limonadă cu puţin Gordon care îi dă aromă. 
Noroc! 

Am ciocnit paharele și am luat o înghiţitură. Nu era rău. Ne- 
am mutat pe veranda laterală și ne-am așezat pe niște scaune 
de răchită. Doamna Rook era o prezenţă colorată. Părul ei alb 
avea o ușoară tentă de mov deasupra urechii stângi. Unghiile de 
la picioare erau date cu ojă roz. Rochia din bumbac era un colaj 
din nuanţe de roșu și albastru. 

— Trebuie să rămâneţi la cină, spuse ea. Mâncăm legume din 
grădină și totul e proaspăt. Fără carne. E bine? 

Nu aveam cum să refuz și, în plus, îmi dădusem seama că un 
restaurant bun era greu de găsit în Calico Rock. Și nu văzusem 
niciun motel. 

— Dacă insistaţi, am zis eu spre imensa ei satisfacţie. 

— Mă duc să culeg dovlecei, răspunse ea, apoi se ridică și 
plecă grăbită. 

Am sorbit din băuturi și am vorbit despre căldură și umiditate, 
însă curând ne-am întors la chestiunile importante. 

— Trebuie să înţelegi, Paul, începu el, cei din familia Castle 
sunt foarte protectori cu Joe. Dacă-l întâlneşti, din întâmplare, 
pe străzi, de exemplu, deși asta nu se întâmplă, pentru că Joe 
este rareori văzut prin oraș, dar, mă rog, dacă dai peste el și 
încerci să-l saluţi, el nu va face altceva decât să se îndepărteze. 
Nu mi-l pot imagina pe Joe discutând cu un străin. Pur și simplu 
nu se întâmplă. De-a lungul anilor, ocazional a mai venit câte un 


jurnalist la el în căutare de informaţii. S-au scris câteva articole 
cu multă vreme în urmă, dar nu au fost deloc bune. 

— Cum ar fi? 

— Că Joe e nebun. Că e dus cu pluta. Că e deprimat. Și tot 
așa. Familia nu mai are deloc încredere în niciun om care bate la 
ușă. De-asta nu ţi-ar permite niciodată să-i vorbești. 

— Pot discuta cu fraţii lui? 

— Cine sunt eu? Treaba ta, dar eu nu-ţi recomand. Red și 
Charlie sunt destul de drăguţi, dar pot fi băieţi duri. lar când 
vine vorba de fratele lor mic, lucrurile pot degenera repede. 
Poartă arme, ca majoritatea celor de pe aici. Puști de vânătoare 
și chestii din astea. 

Băutura pica bine și voiam să schimb subiectul la orice 
altceva în afara armelor. Am sorbit prelung, la fel și domnul 
Rook, și o vreme singurele zgomote au fost cele produse de 
ventilatoarele din tavan. Într-un final am întrebat: 

— L-aţi văzut jucând pe Wrigley? 

Un zâmbet larg și nostalgic îi apăru pe faţă și începu să dea 
din cap aprobator. 

— De două ori. Eu și Fay ne-am dus în Chicago la începutul lui 
august, în acea vară. Abia apăruse articolul din Sport Illustrated, 
iar lumea nu se mai sătura de Joe Castle. 

— Cum aţi făcut rost de bilete? 

— Speculanţi. Erau mulţi indivizi pe aici care voiau cu 
disperare să ajungă la meciul din Chicago, dar circula zvonul că 
nu se mai găseau bilete. Joe avea câteva la fiecare meci și 
întotdeauna era bătaie pe ele. Imi aduc aminte că într-o 
dimineaţă îmi beam cafeaua în centru, când domnul Herbert 
Mangrum și-a făcut apariţia. Avusese niște bani și tocmai fusese 
la Pittsburgh ca să vadă echipa Cubs. Spunea că fusese nevoit 
să dea trei sute de dolari pentru două bilete în Pittsburgh. Herb 
se pricepea la vorbe și turuia întruna despre faptul că-l văzuse 
pe Joe în Pittsburgh. 

— Așa că v-aţi dus în Chicago fără bilete? 

— Așa e, dar aveam un contact. Am fost norocoși și am văzut 
două meciuri. Am vorbit cu Joe după primul. Puștiul era în 
culmea fericirii. Eram așa de mândri! 

— Care meciuri? 

— Din 9 și 10 august, împotriva celor de la Braves. 

— Aţi pierdut distracţia. A doua zi a fost dat afară. 


Domnul Rook își linse buzele, își săltă capul și se uită la mine 
ciudat. 

— Te pricepi, nu-i așa? 

— Da, domnule. 

— Poţi să încetezi cu „domnii” și „doamnele”? Eu sunt 
Clarence, iar soția mea e Fay. 

— Bine, Clarence. Ce vrei să știi despre cariera scurtă, fericită 
și tragică a lui Joe Castle? 

— În câte meciuri a jucat? întrebă Clarence care știa 
răspunsul. 

— Treizeci și opt și am scorul la fiecare dintre ele. Ar fi fost 
patruzeci și trei dacă nu ar fi fost dat afară pe 11 august, la o zi 
după ce l-ai văzut jucând. 

Clarence zâmbi, dădu din cap, sorbi prelung și spuse: 

— Te înșeli, Paul. Ar fi jucat trei mii de meciuri dacă n-ar fi fost 
îndepărtat. 

Își puse băutura pe masă, se ridică și continuă: 

— Mă întorc imediat. 

Reveni cu o cutie din carton pe care o puse jos, lângă 
canapea. 

Scoase din ea patru bibliorafturi cu câte trei inele, toate 
identice și perfect organizate. Le puse pe masa din răchită și 
zise: 

— Asta e cartea pe care n-am scris-o niciodată... povestea lui 
Joe Castle. Cu mulţi ani în urmă am început primul capitol și apoi 
am pus totul deoparte. Nu e singurul proiect neterminat, între 
noi fie vorba; de fapt, sunt multe, și cred că lumea e un loc mai 
bun datorită tendinței mele de a tărăgăna lucrurile. 

— Cum e posibil ca un editor de ziar să fie înclinat să 
tărăgăneze? Nu cumva viaţa ta decurge în funcţie de termenele- 
limită? 

— Unele termene, desigur, dar pentru că ne holbăm la 
calendar toată ziua, avem tendinţa de a lăsa deoparte alte 
proiecte. 

— Și de ce nu ai scris cartea asta? 

— Sincer, din cauza familiei. Am vorbit odată cu Red și nu i-a 
plăcut ideea. Orașul acesta e prea mic pentru a avea dușmani, 
iar dacă familia n-a fost dispusă să coopereze, cartea nu merita 
scrisă. 

Răsfoi al doilea biblioraft și găsi secţiunea 11 august 1973. 


— Stai aici, spuse el și atinse cu mâna un loc de lângă el. 

M-am mutat acolo, dornic să-i văd cercetările. 

— Asta e povestea mea preferată, spuse el și arătă spre un 
articol din Tribune despre Joe care fusese eliminat pentru 
atacarea aruncătorului. 

Era o poză mare cu scandalul. 

— Până în luna august din acea vară, jucătorii începuseră din 
ce în ce mai mult să arunce mingea în Joe. E o parte a ritualului 
atunci când ești începător, mai ales unul care se întâmplă să fie 
pe val. Dar Cubs îl avea pe Ferguson Jenkins și pe Rick Reuschel, 
doi băieţi tari, care aruncau cu putere și erau cunoscuţi pentru 
faptul că își protejau jucătorii-lovitori. Erau zvonuri cum că 
Jenkins, Reuschel și încă vreo câţiva aruncători de la Cubs 
anunţaseră că, în cazul în care Joe era lovit, răzbunarea va fi 
aprigă. După cum s-a dovedit, Joe nu avea nevoie de ajutor. Cei 
de la Braves aveau un jucător experimentat pe nume Dutch 
Patton, un tip mare, solid, de cam doi metri înălţime, iar prima 
oară Joe reuși o dublă, apoi fură o triplă. Noi eram încă în 
Chicago, dar nu am reușit să găsim bilete la meci, așa că îl 
urmăream la televizor. Când Joe a intrat în repriza a treia, Patton 
a aruncat spre capul lui și aproape l-a nimerit. Banca de rezerve 
de la Cubs a luat-o razna; fanii mai aveau puţin și se răsculau. 
Joe a ţipat ceva la Patton, iar acesta i-a răspuns. Arbitrul a 
intervenit. A fost o situaţie foarte tensionată. Joe s-a întors pe 
banca de rezerve, iar Patton s-a întors cu spatele. Exact când a 
dat drumul la minge, Joe și-a aruncat bâta și a sprintat spre 
movilița pentru lovituri. A fost atât de rapid încât i-a surprins pe 
toţi... inclusiv pe Patton, pe prinzător, Johnny Oates... complet 
nepregătiţi. Am văzut secvențele de sute de ori, iar ceea ce s-a 
întâmplat a fost destul de înfricoșător. Patton a reușit să 
îndrepte mănușa spre Joe, dar acesta s-a ferit și a lansat o 
directă de dreapta în gura lui Patton. Un upercut cu mâna 
stângă l-a pus la pământ și, precum un percutor, Joe i-a mai dat 
cinci lovituri în faţă, iar fiecare dintre ele făcu sângele să 
ţâșnească. Patton ieși de pe teren pe o targă, nu se trezi decât 
abia după șase ore și nu mai aruncă timp de o lună. Johnny 
Oates reuși, într-un final, să-l tragă pe Joe de acolo, dar până 
atunci se strânseseră patruzeci de jucători pe teren care se 
îmbrânceau. Scandalul a durat zece minute și au fost șapte, opt 


eliminări. Joe a fost suspendat cinci meciuri, iar Cubs le-a 
pierdut pe toate. 

În timp ce vorbea, am ascultat cu atenţie și am răsfoit 
biblioraftul. Aveam o copie a articolului din Tribune, împreună cu 
poza, dar caieţelul meu despre Joe Castle nu se compara cu 
ceea ce aveam în faţă. Ştiam cum reacţionase Joe împotriva lui 
Dutch Patton, iar Clarence nu omisese niciun detaliu. 

— Ce a fost foarte amuzant, cel puţin pentru mine, a fost că îl 
văzusem pe Joe făcând aceeași șmecherie, spuse Clarence. 

— Când? am întrebat în momentul în care el s-a oprit 
așteptând să intervin. 

— Când avea șaptesprezece ani, într-un meci din liceu 
împotriva celor de la Heber Springs. Era plin de iscoade care 
veniseră să-l vadă pe Joe. Prima oară, a lovit o minge peste 
luminile din câmpul din dreapta. A doua oară, aruncătorul a 
ţintit spre capul lui. El și-a păstrat calmul și a așteptat. Când ești 
la movilă, ameninţarea cea mai mare este să fii surprins pe la 
spate de prinzător. Toţi ceilalţi băieţi din familia Castle au 
înţeles această parte de bază a jocului. Joe a așteptat până ce 
mingea a fost aruncată, apoi a sprintat spre movilă. A fost 
destul de urât. Erau copii, iar băncile nu se goleau la fel de 
repede ca în ligile mari... 

Cuvintele lui Clarence continuau de parcă nu voia să termine 
povestea. 

— L-a rănit pe aruncător? 

— Să zicem că apoi puştiul nu a mai aruncat câteva zile, 
poate săptămâni, poate deloc, nu știu, dar sunt sigur că și-a 
pierdut cheful de a mai arunca mingi cu altă ţintă. Joe nu a fost 
un bătăuș, din contră, a fost un copil foarte bun. Dar nu-i 
suporta pe tipii care aruncau în el. 

— Cine a întrerupt conflictul? 

— Arbitrii. Niciun jucător din cealaltă echipă nu a vrut să se 
amestece. 

Am răsfoit biblioraftul înainte și înapoi și am dat peste coperta 
Sports Illustrated. 

— Pun pariu că acest lucru a creat vâlvă pe aici. 

— O, da, nu că am fi dus lipsă de așa ceva în vara aceea. 
Toată lumea din oraș voia să vorbească cu reporterul. Dar lasă- 
mă să-ți mai aduc o băutură, Paul. 


Luă ambele pahare și le duse pe veranda din spate. Am 
aruncat o privire în bucătărie, unde Fay felia vinete. Când 
băuturile fură gata, Clarence își reumplu pipa și o aprinse. Cu 
paharele de gin cu lămâie în mâini, am coborât treptele din 
spate și ne-am uitat la White River. 

— De unde i-a venit numele? am întrebat. 

Clarence chicoti și luă o înghiţitură. 

— Din Sports Illustrated, cred. Acolo am citit prima dată 
despre Calico Joe. Dar a prins. Jurnaliștii din Chicago l-au preluat 
și nu au mai privit niciodată înapoi. Il avuseseră pe Shoeless Joe 
cu o jumătate de secol mai înainte, deci cred că li s-a părut 
foarte potrivit. 

— Este porecla perfectă. 

— Este. Sau, mai bine zis, a fost. 

Ne-am uitat la doi oameni într-o barcă; pescuiau și se lăsau 
duși de curent. 

— Ce face Joe aici? am întrebat. 

— Are grijă de terenul lui de baseball. 

— Terenul lui? 

— Da. Terenul Joe Castle, de la liceu. Tunde gazonul în fiecare 
dimineaţă. Strânge murdăria, smulge buruienile, vopsește, 
mătură băncile de rezerve și, în general, își face de lucru în jurul 
terenului cinci zile pe săptămână. In cazul în care ninge, Joe 
curăţă tribunele. Când plouă, stă la adăpostul băncii de rezerve, 
la a treia bază, în laterală, și se uită la bălțile care se formează 
în zona de bătaie. In acest moment al anului, după ce se 
termină meciurile de vară, vopsește băncile de rezerve și zona 
presei. E terenul lui. 

— Pot să-l văd mâine? 

— Din nou, eu nu sunt paznicul lui. Poţi să faci ce vrei. 

— Dar ar vorbi cu mine? 

— Ti-am explicat deja, Paul. Joe nu vorbește cu străinii. 

— Ar vorbi cu tata dacă l-aș aduce aici? 

Clarence tuși și se uită la mine ca și cum i-aș fi insultat soţia. 

— Eşti nebun? 

— Poate. E pe moarte, Clarence, și înainte de a se duce, mi-ar 
plăcea ca ei doi să vorbească. 

— Ce? 

— Nu sunt sigur, dar în cazul ideal, mi-aş dori ca tata să-și 
ceară scuze. 


— Ai discutat despre asta cu tatăl tău? 

— Nu, nu încă, și înainte să o fac am nevoie să știu dacă Joe 
va fi de acord să-l întâlnească. 

— Mă îndoiesc că se poate întâmpla asta, Paul. Şi ar fi o 
greșeală imensă pentru Warren Tracey să apară aici, în Calico 
Rock. Ar putea să creeze probleme serioase. 


10 

A fost nevoie de o săptămână ca vânătaia de la ochi să se 
estompeze și mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în 
camera mea, citind și uitându-mă în oglindă. Tata a trecut de 
două ori pe la mine, cu eforturi stângace de a face pace, dar nu 
am fost în starea de spirit potrivită. Când primești un dos de 
palmă de la tată, durerea durează mult mai mult decât 
vânătăile. Din fericire, Mets pleca din oraș pentru o vreme, așa 
că m-am aventurat afară din camera mea și am încercat să mă 
bucur de ultima lună din vacanţa de vară. 

Pe 8 august, Mets învinse echipa Astros din Houston. Tatăl 
meu aruncă în șapte reprize, cedă numai trei lovituri, provocă 
numai două walk-uri și câștigă al cincilea meci din sezon. Am 
ascultat meciul în living și, ca de obicei, am înregistrat fiecare 
aruncare și fiecare joc în carneţelul meu oficial Mets pentru 
scoruri. Stiam că era cel mai bun meci al lui de mulţi ani, iar 
când Lindsey Nelson și Kiner Ralph rostiră lucruri frumoase 
despre tatăl meu, nu m-am putut abţine să nu mă simt întru 
câtva mândru. 

Tocmai mă băgam în pat când a sunat acasă și a vrut să 
discutăm despre meci. Am stat la telefon o jumătate de oră, cât 
timp el mi-a povestit cele mai tari faze și mi-a răspuns răbdător 
la întrebări, iar când, în cele din urmă, mi-a urat noapte bună, 
am fost atât de emoţionat, încât am avut probleme să adorm. 

Patru zile mai târziu, el aruncă într-un cap-coadă împotriva 
celor de la Padres și înregistră a doua victorie consecutivă, lucru 
rar pentru Warren Tracey. Nu am vorbit după meci pentru că era 
pe Coasta de Vest, dar în dimineaţa următoare m-a sunat din 
camera de hotel și am vorbit aproape o oră. 

Mama era bucuroasă pentru că mă vedea fericit, dar era și 
suspicioasă cu privire la interesul lui brusc față de mine. 
Vânătaia dispăruse, iar cicatricele emoţionale se estompaseră. 
Sau cel puţin așa am crezut. 

In ziarele din New York încă se dădea o bătălie legată de 
Warren Tracey, dacă trebuia să stea pe bancă sau să fie trimis 
acasă. La a doua victorie consecutivă, criticii o lăsaseră mai 
moale, dar nu îi consolidaseră sprijinul. Mets revenea, deși se 
părea că nicio echipă nu putea prinde din urmă Cubs. Joe Castle 
încă făcea senzaţie pe prima pagină a ziarelor din Chicago și 
oriunde se întâmpla să joace. 


Făcusem calcule de zeci de ori și dacă nu interveneau 
schimbări bruște în rotaţiile la aruncări ori în echipă, sau 
accidentări ori întreruperi din cauza vremii, Cubs ajungea pe 
stadionul Shea, vineri, 24 august. Joe Castle avea să-și facă 
debutul în New York, iar tata ar fi stat pe movilă, la aruncări. 
Cubs ar fi fost pe primul loc în Est, iar Mets, după toate 
probabilitățile, pe al doilea. 

Când mă gândeam la asta - și o făceam de cel puţin zece ori 
în fiecare zi în acea lună august - stomacul mi se strângea, că 
nu puteam înghiţi nici măcar apă. Warren Tracey, faţă în faţă cu 
Joe Castle. Sentimentele mele față de tata erau iremediabil 
amestecate și confuze. In general, îl dispreţuiam; totuși, era 
tatăl meu și era un jucător profesionist de baseball, care juca la 
New York Mets! Câţi băieți de unsprezece ani se puteau lăuda 
cu așa ceva? Trăisem în aceeași casă. Aveam aceiași strămoși, 
același nume, aceeași adresă. Succesul sau eșecul aveau impact 
direct asupra mea. li iubeam pe părinţii lui, bunicii mei, deși îi 
vedeam foarte rar. Era tatăl meu, la naiba! Voiam ca el să 
câștige. 

Cu toate acestea, lumea baseballului gravita în jurul lui Joe 
Castle. Inchidea casele de bilete oriunde se ducea, iar locurile 
din tribune erau adesea ocupate și în timpul antrenamentelor. 
Era urmărit de reporteri cu atâta înverșunare, încât se ascundea 
de ei. In deplasare, fanii se strângeau în faţa hotelurilor în care 
stăteau cei de la Cubs, în speranţa că vor primi un autograf sau 
că îl vor vedea. Fetele îi trimiteau tot felul de propuneri de 
căsătorie sau de alt fel. Coechipierii săi și antrenorii concepeau 
planuri ca să-i protejeze intimitatea. Nebunia pusese stăpânire 
pe oameni în afara terenului, dar între liniile de vopsea ale 
terenului, Joe Castle continua să joace cu același entuziasm. 
Sprinta după mingi pierdute, se întindea după ele în tribune, 
transforma simplele lente în duble, dribla mingea la lovitură, 
întrerupea violent fazele de double play”, trimitea fiecare minge 
înaltă în exterior, avea de obicei cea mai murdară uniformă 
când jocul se termina și trimitea mingi de baseball în toate 
colţurile terenului. 

Gândul că Joe avea să joace împotriva tatălui meu era 
copleșitor, iar odată cu trecerea zilelor lungi și fierbinţi ale lunii 
august, m-am trezit că nu mă mai puteam gândi la nimic 


17 Tentativa aruncătorului de a provoca două out-uri (n.tr.) 


altceva. Prietenii mă hărţuiau ca să fac rost de bilete. Cele patru 
meciuri împotriva Cubs aveau casele închise. New Yorkul 
aștepta. 


Pentru că-l lovise pe Dutch Patton fusese suspendat cinci 
etape. Joe reveni pe teren pe 17 august în uralele de pe Wrigley 
pentru un joc de după-amiază împotriva echipei Dodgers. Reusși 
o simplă în prima repriză, dublă în a patra, triplă în a șaptea, iar 
când păși pe locul pentru lovituri în a noua repriză, avea nevoie 
doar de un home run pentru a finaliza ciclul. Cubs aveau nevoie 
de un home run pentru a câștiga jocul. Lovi cu mâna dreaptă, 
trimise o minge în terenul din dreapta, și în timp ce aceasta se 
îndrepta încet către zid, cursa era în plină desfășurare. Ron 
Santo marcă apoi cu ușurință de la a doua bază, iar când Joe 
sprintă la a treia, ignoră semnalul antrenorului să se oprească. 
Nu încetini. Liberoul preluă ștafeta, se uită la a treia bază unde 
Joe ar fi reușit cu ușurință o triplă, apoi ezită când îl văzu 
atingând casa. Aruncarea fu perfectă, iar prinzătorul, Joe 
Ferguson, înșfacă mingea și atacă astfel încât să nu-l lase să 
înscrie. Ferguson avea un metru și nouăzeci de centimetri și 
nouăzeci de kilograme. Joe avea și el un metru și nouăzeci de 
centimetri și optzeci de kilograme. Intr-o fracțiune de secundă 
se hotărâră ca nici unul să nu cedeze nici un centimetru. Joe își 
cobori capul, se lăsă mai jos și se repezi în Ferguson. Coliziunea 
fu brutală și ambii jucători se rotiră în cercuri violente în ţărână. 
Joe ar fi ieșit în afară cu un metru, dar mingea era liberă și 
continua să se rostogolească în iarbă. Era un home run inside- 
the-park!*, primul din cariera lui, și era un miracol că atât el, cât 
și Ferguson scăpară din coliziune, deși amândoi o făcură cu 
destulă nesiguranţă. 

După treizeci și unu de jocuri, el avea șaizeci și două de 
reușite din 119 încercări la lovituri, cu optsprezece home run-uri 
și douăzeci și cinci de baze furate. Făcuse o greșeală la început 
și lovise în afară de doar șase ori. Reușita lui era, în medie, 
de .521, cea mai mare din liga mare, deși nu avusese suficient 


18 Un home run care are loc atunci când lovitorul trimite mingea în terenul 
de joc, dar reușește să înconjoare toate bazele fără să fie împiedicat de 
adversari. (n.tr.) 


de multe lovituri pentru a se califica pentru clasamentul oficial. 
Așa cum era de așteptat, media lui era ușor în declin. 

Ty Cobb, cel mai mare lovitor al tuturor timpurilor, avusese o 
medie de 0.367 în carieră. Ted Williams - 0.344, iar Joe 
DiMaggio - 0.325. Joe Castle încă nu putea fi comparat cu cei 
mari, dar niciun începător nu atinsese vreodată 0.521 după 119 
încercări la lovituri. 


Pe 20 august, echipa Mets juca acasă împotriva celor de la 
Cardinals, iar tata arunca primul. După ce câștigase două 
meciuri la rând, pierduse în faţa celor de la Dodgers și fusese 
învins de Giants, dar evita să-și asume vina. Recordul lui era de 
șase și șapte, și se simţea bine în legătură cu jocul lui. După ce- 
și bău shake-ul de banane, mă întrebă dacă voiam să merg cu el 
la stadionul Shea. Aceasta, desigur, însemna că mi-ar fi permis 
să stau în preajma vestiarului, a băncii de rezerve și pe teren cu 
câteva ore înainte de prima aruncare. Am fost entuziasmat. 
Promise să mă ducă acasă după meci, ceea ce, desigur, 
însemna că nu se putea duce apoi în baruri. Tensiunea din casă 
se estompase întru câtva. Părinţii mei se comportau civilizat 
unul cu altul, cel puţin în prezenţa lui Jill și a mea. Pentru doi 
copii nesiguri, aceasta nu făcea decât să creeze și mai multă 
confuzie. 

Eram pe banca de rezervă de la Mets, mă uitam la Cardinals 
care se antrena la lovituri, mă bucuram de priveliști și de 
sunete, savurând acele momente rare când Willie Mays se 
apropie și zise: 

— Hei, puștiule, ce te aduce aici? 

— Aruncă tatăl meu, am spus uluit. 

— Tracey? 

— Da, domnule. 

Apoi Willie Mays se așeză lângă mine pe banca de rezerve ca 
și cum aveam ceva comun. Spuse: 

— Nu-mi amintesc numele tău. 

— Paul Tracey, am răspuns. 

— Mă bucur să te văd din nou, Paul. 

Am încercat să spun ceva, dar am îngheţat. 

— Tatăl tău aruncă bine zilele astea, zise el. Parcă mi-a spus 
că și tu ești aruncător. 


— Da, domnule, dar sezonul nostru s-a terminat. O să 
împlinesc doisprezece ani anul viitor. 

Lou Brock era în cușcă! pentru Cardinals și pulveriza mingi de 
baseball peste tot. Ne-am uitat la el cât timp a lovit peste zece 
mingi, apoi Willie vorbi cu un jucător care trecu prin faţa 
noastră. Când am rămas din nou singuri, spuse: 

— Ştii, n-am vrut să fiu aruncător. Trebuie să te bazezi pe 
prea mulţi jucători ca să reușești. Poţi avea o zi mare pe movilă, 
și apoi, pur și simplu, cineva face o eroare și pierzi jocul. 
Înţelegi? 

— Da, domnule. 

Aș fi fost de acord cu orice ar fi zis domnul Mays. 

— Fie reușești douăzeci și cedezi două aruncări, fie pierzi 
meciul. Știi ce vreau să spun, Paul? 

— Da, domnule. 

— İn plus, niciodată nu am reușit un strike?0, ceea ce este 
greu când încerci să arunci. 

— Am avut și eu această problemă, ocazional, i-am spus. 

Willie Mays râse tare. Mă atinse pe genunchi și spuse: 

— Noroc, Paul. 

— Mulţumesc, domnule Mays. 

Sări în picioare și ţipă la unul dintre membrii Cardinals. M-am 
uitat la genunchi o lungă perioadă de timp și am promis să nu 
spăl niciodată acea pereche de blugi. Câteva minute mai târziu, 
Wayne Garrett și Ed Kranepool s-au așezat în apropiere și au 
început să urmărească antrenamentul la lovituri. M-am apropiat 
puţin ca să pot trage cu urechea. 

— Ai auzit ce-a făcut Castle azi? întrebă Garrett în timp ce 
mesteca gumă. 

— Nu, răspunse Kranepool. 

— Patru la patru, cu două duble și l-a învins pe Don Sutton. 

— Pe Sutton? întrebă Kranepool uimit. 

— Da. Am crezut că puștiul s-a liniștit. 

— Se pare că nu. Cred că o să fie un weekend nebun pe-aici. 
Ai bilete în plus? 

— Glumești? 


19 Spaţiu închis pentru antrenamentul lovitorilor (n.tr.) 
% Zona de pe baza a patra prin care trebuie să treacă mingea aruncată, de 
obicei printre braţele sau genunchii lovitorului. (n.tr) 


Am stat singur la opt rânduri de teren, aproape de banca de 
rezerve de la Mets. Tata cedă un home run în favoarea lui Joe 
Torre, în prima repriză, apoi se concentră și aruncă bine. 
Rămase fără energie la începutul celei de-a șaptea reprize, iar 
când Mets conducea cu 5 la 2 și Yogi Berra îl retrase, primi 
ovaţii impresionante de la spectatori. Eram în picioare, 
aplaudam și strigam cât de tare puteam. Îşi duse mâna la șapcă 
spre mine și în acel moment mi-am dat seama cât de mult 
voiam să-l ador. 

Recordul lui era de șapte la șapte. Următorul meci în care juca 
era împotriva echipei Cubs. 


11 

După două ginuri de lămâie, eram suficient de moleșit și nu 
mai voiam. Clarence nu părea afectat de băutură şi vru să se 
ducă să reumple paharele pentru a treia oară, dar am refuzat și 
am cerut nişte apă. Fay se agita, gătea şi pregătea masa pe 
veranda din spate. Soarele apunea, iar ultimele raze luceau pe 
White River. Eu și Clarence stăteam sub un arțar de lângă 
grădina de legume și vorbeam despre băieții Castle. 

Bunicul lor, Vick Castle, semnase cu Cleveland Indians în 
1906, iar cinci ani mai târziu, reușise să intre în ligile mari, dar 
pentru mai puțin de o lună. Jucase în zece partide înainte de a fi 
retrogradat. După sezon fusese vândut, apoi își rupsese o 
gleznă, iar cariera lui s-a încheiat. Revenise în ţinutul Izard și 
condusese o fabrică de cherestea înainte de a muri, la vârsta de 
patruzeci și patru de ani. Bobby, singurul său fiu și tatăl lui Joe, 
semnase cu Pittsburgh în 1938, iar în 1941 conduse AAA 
International League la lovituri și RBI. Trebuise să înceapă de la 
a treia bază pentru Pirates în 1942, dar intervenise războiul. S-a 
înrolat în marină și a fost trimis în Pacific, unde și-a pierdut un 
picior din cauza unei mine. 

Fiul său cel mare, Charlie, semnase încă din liceu cu echipa 
Washington Serators și jucase apoi în ligile mici timp de șase ani 
înainte de a renunţa la baseball. Red, fratele mijlociu, jucase cu 
Phillies, în 1966, dar nu reușise să iasă din A. Își dăduse demisia, 
intrase în marină și luptase de două ori în Vietnam. 

Lui Clarence îi făcea plăcere să povestească și nu avea nevoie 
de notițe. Eram uimit de capacitatea sa de a-și aminti, deși nu 
aveam cum să-i verific spusele. Era ceva în ochii lui sclipitori, cu 
sprâncenele acelea stufoase, care mă făcea să cred că nu era 
genul de om care înflorea lucrurile. Dar nu conta; îi plăcea să 
vorbească și să spună povești, iar familia Castle era, evident, 
subiectul lui preferat. Eram încântat să fiu acolo și fericit că-l 
ascultam. 

— Chiar și când Charlie și Red jucau, spuse el, toată lumea 
vorbea despre Joe. Când avea cam zece ani, un copil, reușise 
patru home run-uri într-un joc împotriva celor de la Mountain 
Home. Atunci a fost prima oară când i-a apărut numele în ziar. 
M-am uitat în arhivă și am scos asta la iveală. In 1973, am fost 
invadat de tot felul de oameni care doreau o poveste din 
trecutul lui Joe Castle. Mi-am petrecut jumătate din vară săpând 


prin evidențe. Când avea doisprezece ani, ajutase echipa 
noastră să ajungă pe locul trei în Little Rock, și am pe prima 
pagină povestea despre echipă și o fotografie mare. La 
treisprezece ani, el a încetat să se mai joace cu copiii și și-a 
petrecut toată vara cu o echipă de bărbaţi. Joe era primul, Red 
al doilea, al treilea și al patrulea în șir și cred că au jucat peste o 
sută de jocuri. Atunci mi-am dat seama că putea să fie ceva 
deosebit la el. Căutătorii de talente?! au început să apară când 
avea cincisprezece ani. Charlie era în liga mică. Red, la fel. Dar 
toată lumea vorbea despre Joe. Scriam despre un meci din play- 
off în mai 1968, la Searcy, iar el a lovit o minge care a ajuns pe 
un autobuz școlar, într-o parcare la peste o sută de metri. Poţi 
să-ţi imaginezi? Un copil de șaisprezece ani lovise mingea la 
peste o sută de metri; cu lemn, nu cu aluminiu. Căutătorii de 
talente salivau și dădeau din cap nevenindu-le să creadă. Destul 
de uimitor. 

— Clarence, cina este gata, strigă Fay din pridvor. 

Nu am ezitat. Trecuseră cel puţin opt ore de la senavișul cu 
carne de porc la grătar. Sub un ventilator de tavan, Fay aranjase 
frumos masa, mică și rotundă, cu flori proaspăt tăiate, puse într- 
o vază, în centru. Era un castron mare cu salată de roșii, 
castraveți și ceapă și un altul cu piure și vinete la grătar peste 
orez brun. Făcu un semn spre mâncare și spuse: 

— Acum două ore toate acestea erau încă pe vrejuri. 

Am trecut bolurile de la unul la altul și am început să 
mâncăm. M-am simţit obligat să fac cel puţin un minim efort de 
a discuta despre arta ei, dar m-am decis să renunţ. O astfel de 
vizită era unică și voiam să vorbesc despre Joe Castle. După 
puţină pălăvrăgeală despre soţia mea, fiicele noastre și locul de 
muncă, am reușit să readuc discuţia spre ce mă interesa. 

— Cum a fost în 1970, când se apropia selecţia? am întrebat 
eu. 

Clarence mestecă, înghiţi, luă o gură de apă și spuse: 

— Destul de ciudat. Am crezut că el urma să fie prima alegere 
în selecţii, cel puţin asta era ceea ce spuneau căutătorii de 
talente de doi ani. 

— Orașul credea că el era pe cale să se îmbogăţească, 
adăugă Fay. 


21 În original, scouts (n.tr.) 


— Banii primiţi pe vremea aceea pentru alegerea timpurie se 
învârteau în jurul a o sută de mii de dolari. În caz că n-ai 
observat, acesta este un oraș mic. Oamenii discutau deschis 
despre ce va face Joe cu banii. Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. 
La sfârșitul lunii mai, Calico Rock juca în finala campionatului 
statal, la Jonesboro, iar Joe avusese două jocuri proaste. Nu mai 
avusese un joc prost de zece ani, apoi pac, două la rând. Unii s- 
au speriat, cred. Cei de la Cubs l-au luat în al doilea sezon, i-au 
oferit cincizeci de mii de dolari și asta a fost. 

— Ce s-a întâmplat cu banii? am întrebat. 

— A dat 5.000 de dolari la biserică, spuse Fay, și 5.000 la 
liceu, nu, Clarence? 

— Da. Alţi 5.000 de dolari i-a dat ca să repare parcul Little 
League, unde jucase atât de multe jocuri. Se spunea că a plătit 
ipoteca la casa părinţilor săi, care nu a costat însă prea mult. 

— Nici un Corvette nou și strălucitor? am întrebat. 

— O, nu. A plătit 2.000 de dolari pentru camioneta Ford a lui 
Hank Thatcher. Hank tocmai murise, iar soţia sa scosese la 
vânzare o parte din lucrurile lui. Ea nu voia camioneta, așa că 
Joe a cumpărat-o. 

Mi-am reamintit de ce nu vreau să trăiesc într-un orășel. 
Astfel de detalii personale nu s-ar fi discutat, din câte știam eu, 
într-un oraș mare. 

Nu-mi aminteam ultima dată când mai mâncasem legume așa 
de gustoase ca ale lui Fay. Sara gătea mâncare sănătoasă, dar 
nu mai gustasem piure și vinete ca acelea. 

— Delicios, am spus pentru a doua sau a treia oară. 

— Mulţumesc, răspunse Fay cu graţie. 

Am observat că mânca foarte puţin. Clarence înghițea hrana 
cu apă, dar ginul cu lămâie era încă aproape. Două bărci de 
pescuit pluteau în liniște pe râu și se îndreptau spre docurile 
aflate mai jos de podul din distanţă. Conversaţia noastră o coti 
spre sora lui Fay, care era pe moarte, bolnavă de cancer, în 
Missouri și pe care voia s-o viziteze în weekend. Discuţia despre 
cancer aduse vorba de tatăl meu. 

— Când a fost diagnosticat? întreabă Fay. 

— Săptămâna trecută. E în ultima fază, mai are doar câteva 
luni, poate săptămâni. 

— Imi pare rău, spuse ea. 

— L-ai văzut? întrebă Clarence. 


— Nu, mă duc mâine. Așa cum am spus, nu suntem apropiaţi; 
aproape deloc. Nu am fost niciodată. El a părăsit familia atunci 
când cariera în baseball a apus și s-a recăsătorit destul de 
repede. Nu este o persoană plăcută, Clarence, nu e genul de om 
cu care ai vrea să-ţi petreci timpul. 

— Te cred. Am citit un articol despre el, cu ani în urmă. După 
baseball, a încercat să devină jucător de golf, dar nu a reușit 
nimic. Se pare că a ajuns să lucreze în domeniul imobiliar în 
Orlando, dar nu i-a mers bine. Incă susţinea că nu aruncase în 
Joe, dar cel care scrisese articolul fusese sceptic. Cred că 
suntem cu toţii sceptici. 

— Tu ar trebui să fii, am zis eu. 

— De ce? 

M-am șters la gură cu un șerveţel din pânză. 

— Pentru că a aruncat în Joe. Știu că a făcut-o. A negat timp 
de treizeci de ani, dar știu adevărul. 

Urmă o pauză lungă timp în care ne-am uitat la mâncare și 
am ascultat zgomotul produs de ventilatorul vechi din tavan. În 
cele din urmă, Clarence ridică paharul cu gin și lămâie și luă o 
înghiţitură. Își linse buzele, plescăi și spuse: 

— Nu ai idee cât de încântați am fost, cât de mult a însemnat 
el pentru acest oraș și mai ales pentru familie. După ce dăduse 
naștere la atât de mulţi jucători mari, un Castle reușise în 
sfârșit. 

— Aș vrea să pot spune că-mi pare rău. 

— Nu poţi. În plus, a fost acum treizeci de ani. 

— O mulţime de timp, observă Fay, care se uita în jos la râu. 

Poate că trecuse multă vreme, dar nu fusese uitat niciodată. 

— Nu cred că erai acolo, zise Clarence. 

— Ba da. 24 august, 1973. Stadionul Shea. 


12 

Tata nu era în toane bune când a plecat de acasă. 

l-am făcut câteva apropouri ca să mă ia cu el la stadion, dar 
nu m-a luat în seamă. Ziarele din New York erau necruțătoare cu 
privire la meci, iar un reporter, criticul cel mai aprig al tatălui 
meu, descrisese întâlnirea drept „un contrast între tinereţe și 
bătrâneţe. Warren Tracey, în vârstă de treizeci și patru de ani, 
faţă în faţă cu Joe Castle, cea mai strălucitoare stea tânără din 
baseball de la apariţia lui Mickey Mantle, în 1951”. 

Jill era departe, într-o tabără în Catskills. Am convins-o pe 
mama să plecăm mai devreme spre oraș. Voiam să urmăresc 
antrenamentul de lovituri și mai ales să îl văd pentru prima oară 
în carne și oase pe Joe Castle. Am ieșit de la metrou la patru și 
jumătate după-amiaza, cu două ore și jumătate înainte de prima 
aruncare, iar atmosfera din afara stadionului Shea era 
electrizantă. Eram surprins de numărul de fani Cubs, 
majoritatea purtând tricouri albe cu numărul 15 pe spate. Erau 
familii care se purtau civilizat, dar mulţi erau bărbaţi tineri, în 
găști, care se plimbau de colo-colo precum golanii, strigau, beau 
bere și căutau să creeze probleme. Şi au reușit. Fanii din New 
York nu erau deloc timizi și rareori se dădeau înapoi de la o 
provocare. Înainte de a intra pe stadion, am văzut poliţia care 
intervenea în conflicte. 

— Dezgustător, mi-a spus mama. 

Era ultima ei vizită la un stadion. 

Stadionul Shea avea cincizeci și cinci de mii de locuri, și era 
pe trei sferturi plin când ne-am instalat la locurile noastre. Cubs 
se antrena la lovituri și în jurul cuștii de lângă cea de-a patra 
bază era mare vânzoleală. Ron Santo, Billy Williams, Jose 
Cardenal și Rick Monday stăteau împreună și, în timp ce făceau 
cu rândul, l-am căutat din priviri până când l-am zărit. Când s-a 
întors să alerge după o minge, am văzut numele Castle pe 
spatele tricoului albastru. Prinsese mingea lângă linia de fault a 
terenului din dreapta și o mie de copii ţipară pentru un autograf. 
Zâmbi, făcu cu mâna și alergă la un grup de jucători Cubs din 
centru-dreapta, care probabil vorbeau despre femeile din 
tribune. 

Citisem multe despre Joe Castle. Când era în liceu, unii dintre 
căutătorii de talente își făceau griji că era prea slab. Cântărea 
77 de kilograme la optsprezece ani, iar acest lucru îi deranja pe 


unii dintre specialiști. Cu toate acestea, fusese citat tatăl său 
care declarase: „Nici măcar nu s-a ras până acum. Lăsaţi băiatul 
să crească”. Și avusese dreptate. In liga mică, Joe se mai 
împlinise datorită unei combinaţii de evoluţie naturală și ore 
petrecute în sala de forţă. Avea umeri largi și o talie de 84 de 
centimetri. Purta pantalonii de joc mulaţi, iar într-un articol din 
Tribune apăruse bârfa că primea o avalanșă de scrisori 
provocatoare de la femei din întreaga ţară. 

Mă uitam cum părea să zboare pe teren în timp ce bâtele 
loveau, iar mingile se împrăștiau peste tot. L-am văzut pe tata 
pe banca de rezerve de la Mets, în ritualul lui de dinainte de 
meci. Era mult prea devreme ca să se îndrepte spre teren să-și 
facă exercițiile de încălzire. Ciudat însă că era pe banca de 
rezerve. De obicei, cu două ore înainte de meci era în vestiar și i 
se făcea masaj de către un antrenor. Abia cu nouăzeci de 
minute înainte își punea echipamentul. Cu șaptezeci și cinci de 
minute înainte ieșea din vestiar, se ducea spre banca de rezerve 
și apoi spre încălzire, cu capul în jos, refuzând să arunce vreo 
privire către banca echipei adverse. Cu cât mă gândeam mai 
mult la asta, cu atât mi se părea mai ciudat. Jucătorii de 
baseball, mai ales aruncătorii, erau fanatici cu privire la 
ritualurile lor. Tatăl meu avea trei la unu în ultimele șase 
meciuri, iar cu patru zile înainte aruncase, probabil, în cel mai 
bun jocul al său din ultimii cinci ani. De ce ar fi schimbat 
lucrurile? 

Mama mi-a cumpărat un program suvenir, apoi niște 
îngheţată, și am stat de vorbă cu fanii din jurul meu. In cele din 
urmă, Joe s-a dus pe banca de rezerve de la Cubs, în direcţia 
opusă locului în care stăteam. Își luă bâta, își puse casca și 
începu să se încălzească. Ca să stea cât mai departe de tribune, 
rămase aproape de cușca pentru lovituri. Când veni rândul lui, 
intră, lovi ușor câteva mingi, apoi începu să le arunce peste tot. 
Corpurile se mutară mai aproape de cușcă. Fotografii se 
chinuiau să prindă un loc bun și apăsau pe declanșatoare. 

În runda a doua lovi cu mai multă putere, iar mingile ajunseră 
din ce în ce mai departe. Dădu tot ce avea mai bun în runda a 
treia, din ambele laturi ale bazei, și trimise cinci bombe direct în 
tribune, unde sute de copii se luptară să obţină suvenirele. Fanii 
Cubs ţipau la fiecare lovitură, și aș fi aplaudat și eu, dar eram în 


tribunele fanilor Mets; în plus, tata era aruncătorul din echipa 
adversă și nu se cădea. 

Când păși pe movilă, la începutul primei reprize, fanii îi făcură 
o primire zgomotoasă. Nu era niciun loc gol pe stadion și timp 
de peste o oră fanii Cubs și Mets strigaseră când unii, când alţii. 
Când Rick Monday ieși pentru prima aruncare, stadionul vui din 
nou. Două aruncări mai târziu, Glenn Beckert apăru pe terenul 
din dreapta, iar Warren Tracey era în trecere. Crainicul spuse: 

— Acum, la lovituri și la prima bază, numărul 15, Joe Castle. 

Am tras adânc aer în piept și am început să-mi rod unghiile. 
Voiam să mă uit, apoi am vrut să închid ochii și doar să ascult. 
Mama m-a bătut ușor pe genunchi. Am invidiat-o pentru 
detașarea ei. In acel moment crucial din viaţa mea, din viaţa 
soțului ei și a nenumăraţilor fani Mets și Cubs din întreaga ţară, 
în acel moment minunat, supraîncărcat, din istoria baseballului, 
mamei mele nici că-i păsa ce avea să se întâmple în continuare. 

Deloc surprinzător, prima aruncare fu una înaltă și foarte 
aproape. Joe, care lovea cu stânga, se feri, dar nu căzu; și nici 
nu se uită urât la tata. Fusese o minge care pur și simplu îl 
șterse. Bine ați venit la New York! A doua aruncare, care păru 
joasă, fu un strike, dar Joe nu reacţionă. A treia aruncare fu o 
minge rapidă pe care el o lovi și o trimise în tribunele de lângă 
noi. A patra fu joasă și pe interior. A cincea fu o aruncare cu 
efect care îl păcăli pe Joe, dar reuși să o trimită în out. 

Imi ţineam răsuflarea la fiecare aruncare. Mă rugam pentru o 
aruncare reușită și mă rugam pentru un home run. De ce nu le 
puteam avea pe amândouă? O reușită pentru tatăl meu, un 
home run mai târziu pentru Joe, și tot așa? In baseball, ai mereu 
a doua șansă, nu? Mă gândeam la aceste lucruri între aruncări, 
eram cu nervii la pământ. 

A șasea aruncare fu o minge curbată, care sări în ţărână. Trei 
mingi”? și două strike-uri. Urma Billy Williams. Stadionul Shea se 
clătina. Cubs avea zece meciuri pe primul loc. Mets avea zece 
jocuri în urmă, dar câștigau. Tata versus eroul meu. 

Joe trimise în out următoarele opt aruncări pe măsură ce 
loviturile se transformau într-un duel dramatic, niciunul dintre 
jucători nu ceda un centimetru. Warren Tracey nu avea de gând 
să-i permită lui Joe să facă un walk. lar Joe Castle nu avea de 


22 În original, balls - mingi trimise în afara zonei strike, situată între 
genunchii lovitorului și piept și toată lățimea platoului. (n.tr.) 


gând să permită un strike. A cincisprezecea aruncare fu una 
rapidă care păru joasă, dar în clipa următoare, Joe își mișcă 
bâta, ridică mingea și o trimise spre centru din dreapta, unde 
lovi peretele la zece metri înălțime. Nu știu din ce motiv, când 
mi-am dat seama că mingea era departe m-am uitat înapoi la 
movilă, la tatăl meu. Nu-și luă ochii de la Joe, în timp ce acesta 
înconjura prima bază, iar când mingea trecu de gard, Joe făcu 
un semn cu pumnul, victorios. Nu fusese nimic obraznic sau 
exagerat la gestul lui, nimic menit să-l enerveze pe aruncător. 

Dar îl cunoșteam pe tata și știam că urmau probleme. 

Joe reuși un home run - cel cu numărul douăzeci și unu din 
treizeci și opt de partide, și avea să fie ultimul din cariera lui. 


* 


Scorul era strâns, 1 la 1, când Joe se îndreptă spre bază, la 
începutul reprizei a treia. Prima aruncare fu o minge rapidă în 
exterior și când am văzut-o, am știut ce se va întâmpla în 
continuare. A doua aruncare fu exact ca și prima, puternică și la 
jumătate de metru de bază. Am vrut să mă ridic și să ţip: „Ai 
grijă, Joe!”, dar nu m-am putut mișca. In timp ce tata stătea pe 
movilă și se uita la Jerry Grote, inima mi-a îngheţat și nu am mai 
putut să respir. Am reușit să-i spun mamei: 

— O să-l lovească. 

Mingea se duse direct în casca lui Joe și timp de o secundă, 
una înspăimântătoare, despre care fanii și reporterii aveau să 
discute, să dezbată și să analizeze decenii bune, Joe nu se 
mișcă. Pierdu mingea. Dintr-un motiv pe care nimeni, mai ales 
Joe, nu avea să-l înțeleagă vreodată sau să fie în măsură să 
explice ori să redea cele întâmplate, pierdu pur și simplu 
mingea din vedere. Declarase că preferase să lovească dinspre 
stânga pentru că i se părea că ochiul său drept vedea mai 
repede aruncările, dar în acea fracțiune de secundă crucială nu 
reuși acest lucru. Poate că de vină fusese ceva aflat dincolo de 
peretele terenului din centru. Poate o ușoară schimbare de 
lumină. Se putea să fi pierdut din vedere mingea când aceasta 
trecuse de echipamentul alb al tatălui meu și baza a patra. 
Poate fusese distras de mișcările lui Felix Millan, al doilea 
apărător. Nimeni nu avea să știe, pentru că Joe nu a vorbit 
niciodată despre asta. 


Sunetul unei mingi de baseball din piele care lovește o cască 
de plastic este de neuitat. Îl auzisem de mai multe ori în 
meciurile mele, inclusiv de două ori când nimerisem 
neintenţionat lovitorii. Îl auzisem cu o lună în urmă, tot pe Shea, 
când Bud Harrelson fusese lovit. Îl auzisem în vară, la un meci 
de liga mică la care m-am dus cu Tom Sabbatini și cu tatăl lui. 
Nu era un zgomot ascuţit, ci semăna mai mult cu o izbitură 
înfundată a unui obiect ce se lovea de o suprafaţă dură. Era 
îndeajuns de înspăimântător, dar oferea convingerea imediată 
că datorită căștii fusese împiedicată o rănire gravă. 

Nu s-a auzit doar cum Joe fusese lovit. Ceea ce am auzit fu o 
bufnitură dureroasă, de carne și oase lovite. Cei din mulţime 
care ne aflam suficient de aproape ca să putem auzi sunetul nu 
aveam să-l uităm niciodată. 

ÎI pot auzi chiar și acum. 

Mingea îl lovi în colţul ochiului drept. Îi aruncă pe jos casca, 
iar el căzu pe spate. Se sprijini cu mâinile și se opri o secundă 
înainte de a leșina. Am atât de multe amintiri amestecate 
despre ce s-a întâmplat apoi. 

Mulțimea era uluită. Am auzit icnete și o mulţime de „O, 
Dumnezeule!”. Arbitrul de la baza a patra făcu semn pentru 
ajutor. Jerry Grote stătea neputincios deasupra lui Joe. Banca de 
rezerve de la Cubs era gata să explodeze; câţiva jucători ieșiră 
din adăpost, ţipând și blestemând spre Warren Tracey. Fanii 
Cubs huiduiau tare. Fanii Mets rămaseră tăcuţi. Tata se îndreptă 
încet spre spatele movilei, își scoase mănușa, își puse mâinile în 
șold și se uită la a patra bază. Îl uram. 

In timp ce antrenorii se înghesuiră lângă Joe și noi așteptam 
cu toţii, am închis ochii și m-am rugat să se ridice. Mi-a venit să-l 
prind pe tatăl meu și să-i înroșesc faţa de sânge la fel ca a lui 
Dutch Patton. Mama se holba la teren, fără să-i vină să creadă, 
apoi se uită spre mine. Ochii îmi erau umezi de lacrimi. 

Minutele treceau, iar Joe nu se ridica. l-am văzut crampoanele 
și o parte din uniformă, de la genunchi în jos, iar la un moment 
dat părea să aibă spasme, ca și cum trupul lui era într-un fel de 
criză. Fanii Cubs începură să arunce diverse lucruri spre teren, 
iar cei de la pază se grăbiră să intervină. Jerry Grote se duse la 
movilă și se alătură aruncătorilor lui. M-am uitat atent la tata și 
la un moment dat am văzut ceva ce nu m-a surprins. În timp ce 


Joe stătea întins pe spate, inconștient, grav rănit, cu convulsii, l- 
am văzut zâmbind. 

O poartă se deschise lângă terenul din dreapta și apăru o 
ambulanţă. Se opri lângă platou, scoaseră o targă, iar medicii și 
antrenorii deveniră, brusc, mai agitaţi. Oricare fusese starea lui 
Joe, aceasta se înrăutăţea. Il urcară repede în ambulanţă și 
accelerară. Cincizeci și cinci de mii de fani aplaudau, însă Joe nu 
auzi nimic. 

În timpul pauzei, cei de la Cubs avură timp să-și revizuiască 
opţiunile. Warren Tracey avusese trei reușite în trei aruncări 
directe la sfârșitul reprizei a doua, așa că avea să joace ca 
lovitor abia în repriza a cincea. Ţinând cont că Ferguson Jenkins 
urma să arunce pentru Cubs, nimeni din lumea de baseballului 
nu se îndoia că tata era pe cale să fie lovit. Represaliile nu 
aveau să întârzie și, speram, cel puţin pentru Cubs, brutale și 
dureroase. 

Era, totuși, posibil ca Yogi Berra să se decidă să-l retragă pe 
Tracey, încercând să prevină astfel răzbunarea. Cei de la Cubs 
mai puteau încerca așa ceva la finalul celei de-a treia reprize, 
când puteau pune jos unul sau doi lovitori. Acest lucru putea 
duce, mai mult ca sigur, la o încăierare generală, ceea ce era 
exact ce-și doreau cei de la Cubs în timp ce se uitau la steaua 
lor care părăsea terenul în ambulanţă. Problema cu bătaia 
generală era că ţinta lor principală ar fi rămas ascunsă pe banca 
de rezerve. 

Ceea ce doreau cei de la Cubs era capul lui Warren Tracey, iar 
managerul, Whitey Lockman, veni cu soluţia perfectă. Pentru a-l 
înlocui pe Joe, Lockman introduse un jucător de rezervă pe 
nume Razor Ruffin, un puști dur, negru, din Memphis, de unde 
scăpase datorită fotbalului și baseballului la Michigan State. Era 
solid și putea alerga precum un cerb, dar cei de la Cubs știau că 
avea probleme la aruncările cu mâna stângă. Intră pe teren și 
începu să se încălzească la prima bază. 

Accidentarea lui Joe Castle cauzase o întârziere de treizeci de 
minute, iar după ce acesta fu preluat, arbitrul îi permise lui 
Warren Tracey câteva aruncări de încălzire. Cei de pe stadion 
erau dezamăgiţi. Fanii lui Mets erau neliniștiţi, iar cei de la Cubs 
erau epuizați de cât urlaseră și huiduiseră. Billy Williams urcă pe 
platou din partea stângă. Williams, cel care avea să ajungă mai 
târziu în Hall of Fame, era un tip relaxat, dar în acel moment 


orice aruncare cât de aproape de cap avea să creeze probleme. 
Razor Ruffin avansă, dar rămase aproape de bază. Era în joc 
pentru a lupta, nu pentru a fura. 

Primele aruncări ale lui Tracey ieșiră afară. Își pierduse ritmul 
și azvârlea, nu arunca. Cu doi la doi, Williams lovi o minge 
leneșă spre centru, o a treia încercare ușoară. Când deveni 
evident că mingea va fi prinsă de Don Hahn, Razor Ruffin se 
îndreptă spre movilă. În timp ce Warren Tracey urmări mingea 
care era încă în aer, Ruffin se repezi în spatele genunchilor și-l 
trânti la jumătatea drumului spre bază. Ruffin se năpusti apoi 
asupra lui cu pumnii. Cei din Cubs, care, desigur, știau planul, 
lansară un atac asupra lui Tracey și a lui Jerry Grote. Restul 
jucătorilor de la Mets se aflau la câţiva pași în spate și în câteva 
secunde, unul dintre cele mai urâte incidente din baseball era în 
toi. 

Se cărau pumni și se reglau conturi. Corpurile se loveau de 
gazon, în timp ce cincizeci de sportivi masivi loveau cu pumnii și 
picioarele și încercau să se omoare unul pe altul cu mâinile 
goale. In partea de jos a grămezii, Razor Ruffin și Warren Tracey 
erau încă încleștaţi, sufocându-se, încercând să-și rupă oasele și 
să verse sânge. 

Arbitrii erau neputincioși. Cei de la pază intrară pe teren. În 
mod normal, antrenorii trebuiau să încerce să-i despartă pe 
jucători, dar nu și în acel moment. În timp ce încăierarea 
continua, fanii înnebuneau, iar stadionul Shea era pe punctul de 
a deveni scena unei revolte generale. 

Domni haosul până când câţiva dintre veteranii ambelor 
echipe - Ron Santo, Rusty Staub, Billy Williams și Tom Seaver - 
reușiră să-și scoată coechipierii din încăierare. Când grămada se 
sparse, Warren Tracey se ridică cu nasul spart și arătă cu 
degetul spre un jucător de la Cubs. Arbitrii îl împinseră, iar doi 
dintre coechipierii lui îl târâră spre banca de rezerve. Blestema, 
striga și sângera, apoi dispăru. Se făcu, în cele din urmă, ordine. 
Ambii manageri, împreună cu Tracey, Ruffin și alţi șase sportivi 
fură scoși de pe teren. 


Până când jocul fu reluat, am fost prea șocat să mai gândesc 
clar. Asistasem la un coșmar - lovirea înspăimântătoare a lui Joe 


Castle, urmată de șocul emoţional de a-mi vedea tatăl bătut de 
o întreagă echipă. Mama se săturase. 

— Aș vrea să plec, mi-a șoptit. 

— Și eu, am spus. 

Am mers acasă cu trenul, fără să spunem un cuvânt. M-am 
dus în camera mea și m-am băgat în pat. Nu am pornit 
televizorul, deși voiam cu disperare să aflu ceva despre starea 
lui Joe. Eram hotărât să nu adorm pentru că voiam să știu dacă 
tata avea să se întoarcă acasă în acea noapte. M-am îndoit de 
acest lucru și am avut dreptate. La scurt timp înainte de miezul 
nopţii, a sunat telefonul, iar mama a răspuns. O voce de bărbat 
ameninţă că îl omoară pe Warren Tracey și că ne dă foc la casă. 
Mama a sunat la poliţie, iar la ora două dimineaţa stăteam de 
vorbă cu un ofiţer la masa din bucătărie. 

Acela a fost primul dintr-o lungă serie de apeluri 
amenințătoare. În următoarele luni am trăit cu frică și, 
bineînţeles, tatăl meu a fost rareori acasă pentru a ne proteja. 

La vârsta de unsprezece ani am vrut să-mi schimb numele. 


13 

Ţânţarii ne-au găsit, așa că ne-am retras de pe verandă. Fay 
ne-a servit căpșuni și frișcă și un ceai ciudat din plante în 
biblioteca aglomerată. Din tavan și până la podea, pereţii erau 
acoperiţi cu rânduri de cărți și mai erau câteva teancuri frumos 
așezate în jurul unui birou vechi. Erau cărţi peste tot prin casă, 
acoperite cu praf și înghesuite pe rafturi uzate, iar totul semăna 
cu un anticariat. Familiei Rook îi plăcea să citească și să 
converseze. Vorbisem destul de mult și voiam să ascult o 
vreme. 

— Am ascultat meciul pe verandă, nu-i așa, Fay? întreabă 
Clarence. 

— Da, în faţă. Nu-l voi uita niciodată. 

Incet, încet, mi-am dat seama că Fay știa aproape la fel de 
mult despre meci ca și Clarence. 

— Foarte trist. 

— Vince Lloyd și Lou Boudreau păreau să fi știut imediat că 
Joe nu avea să se ridice. Lou numise lovitura beanball?* pentru 
că Joe reușise un home run. Așa că am așteptat și am așteptat, 
iar între timp, ei au umplut spaţiul de emisie cu unele cercetări. 
Warren Tracey conducea în Liga Naţională la numărul de mingi 
aruncate în lovitori în 1972 și era pe aproape și în 1973. Lou ÎI 
numise „vânător de capete”, printre altele. Amândoi erau de 
acord că Joe păruse să îngheţe când mingea fusese lansată. Îți 
puteai da seama după tonul lor că situaţia era destul de sumbră. 

— Joe a vorbit vreodată despre asta pe aici? am întrebat. Nu 
oficial, dar cu prietenii sau cu frații lui... 

— Din câte știu eu, nu, răspunse Clarence. Câţiva ani mai 
târziu, un reporter din Little Rock... de la Democrat sau de la 
Gazette, Fay? 

— Cred că era de la Gazette, spuse ea. Este într-unul dintre 
carnetele tale. 

— Acest tip a venit și a reușit să obţină o întrevedere cu 
Charlie și Red. Le-a pus întrebări legate de viaţa lui Joe și așa 
mai departe. De asemenea, a întrebat despre lovitura primită de 
el, și i-au spus că pur și simplu Joe nu-și amintește. A fost 
singura dată când familia a vorbit despre asta. Trebuie să fi fost 
acum douăzeci de ani. 

— Este vorba de leziuni ale creierului? am întrebat. 


% O minge dată din răzbunare de către aruncător în lovitor. (n.tr.) 


Clarence și Fay se uitară unul la altul și părea evident că erau 
unele lucruri pe care nu voiau să le discute în prezenţa mea. 

— Eu nu cred asta, spuse el în cele din urmă, dar el nu e sută 
la sută în regulă. 

Fay spuse: 

— Clarence este unul dintre puţinii localnici cu care Joe 
vorbește. Nu au o conversaţie în sensul obișnuit al cuvântului, 
dar Joe l-a plăcut întotdeauna pe Clarence și cel puţin îi acceptă 
prezenţa. 

— Cred că nimeni, în afară de mama lui, nu știe ce se petrece 
cu adevărat în mintea lui, zise Clarence. 

— Locuiește cu ea? 

— Da, la trei străzi distanţă. 

Era aproape zece seara, iar Fay se pregătea de culcare. 
Adună vasele, îmi arătă unde urma să dorm și îmi ură noapte 
bună. De îndată ce plecă, Clarence spuse: 

— Am nevoie de un mic digestiv. Tu? 

Din câte mi-am dat seama, Clarence era treaz. Nu-și 
terminase ginul cu lămâie la cină și nu prezenta niciun semn de 
ameţeală. Același lucru era valabil și pentru mine. Ultima gură 
de alcool și ultima înghiţitură de gin cu lămâie din viaţa mea - o 
luasem cu două ore mai înainte. Ceasul meu biologic funcţiona 
pe ora de munte, cu o oră în urma statului Arkansas, așa că nu- 
mi era încă somn. Și voiam să-l ascult pe Clarence. 

— Cum ar fi? am întrebat. 

El era deja în picioare și ieșea cu pas greoi din cameră. 

— Coniac Ozark din piersici, spuse și dispăru. 

Era un lichid limpede, cu o tentă ușor chihlimbarie. Turnă 
dintr-o sticlă cu aspect sinistru în două păhăruţe mici. Când se 
așeză, am ciocnit, iar el a spus: 

— Noroc! Acum, fii atent. Trebuie să sorbi foarte încet la 
început. 

Așa am făcut. Nici măcar o torţă nu mi-ar fi putut arde așa de 
tare buzele și limba. Mi-am păstrat expresia impasibilă și am 
reușit să înghit, iar flăcările mi-au ars esofagul până când ultima 
picătură mi-a atins pe nepregătite stomacul. El m-a privit cu 
atenţie așteptând o reacţie comică, iar când a văzut că mi-am 
păstrat calmul mi-a spus: 

— Nu-i rău, nu-i așa? 

— Ce-i asta, benzină? 


— E un produs local, făcut la una dintre cele mai bune 
distilerii. 

— Neimpozitată, presupun. 

— Neimpozitată și ilegală, spuse el și luă o înghiţitură. 

— Credeam că alcoolul de contrabandă provoacă orbire și boli 
de ficat. 

— Se poate, dar trebuie să cunoști sursa. Asta e o marfă 
bună, una dintre cele mai bune... ușoară, gustoasă și aproape 
inofensivă. 

Inofensivă? Degetele de la picioare îmi ardeau. Ca fiu al unui 
alcoolic violent, nu am fost niciodată atras de băutură, iar după 
o seară cu gin cu lămâie și coniac de contrabandă, mi-am dat 
seama cât de înţelept am fost. 

— Sorbitura a doua este mai ușoară, iar a treia e cea mai 
bună, zise el. 

Am mai luat o înghiţitură mică și a ars mai puţin, probabil din 
cauza țesutului cicatrizat lăsat în urmă de prima. 

— la zi, Paul, de unde ai știut că tatăl tău îl va lovi pe Joe? 
întrebă el în timp ce se întindea după pipă și punga cu tutun. 

— E o poveste lungă, am răspuns, încercând să-mi simt limba. 

El zâmbi și desfăcu braţele. 

— Avem toată noaptea. De obicei, citesc până la miezul nopţii 
și dorm până la opt. 

Am luat a treia înghiţitură și chiar am simţit o ușoară aromă 
de piersici. 

— Era de modă veche. În cazul în care un lovitor reușește un 
home run, câștigă duelul. Răsplata lui este evidentă; nu mai 
obţine nimic. E un păcat să insulţi în vreun fel aruncătorul. Să 
stea în picioare la platou, să-și vânture bâta, să zăbovească în 
jurul bazelor ca să atragă atenţia și mai ales să arate un semn 
de mulţumire de sine și de emoție... Nu, domnule. Lovitorul 
câștigă, încercuiește repede bazele și se duce pe banca de 
rezerve. În caz contrar, plătește. Dacă un lovitor face un gest 
cât de mic de bravadă, atunci aruncătorul are dreptul să-l 
doboare. Este din codul vechi, iar tata ajurat să-l respecte. 

— Asta nu mai ţine în meciurile de azi, spuse Clarence și suflă 
un nor de fum. 

— N-am de unde să știu, Clarence. N-am mai văzut un meci 
de treizeci de ani. 


— Așadar, Joe a făcut ceva care l-a enervat pe Warren 
Tracey? Ai fost acolo. Vince Lloyd și Lou Boudreau au repetat că 
Joe n-a făcut nimic rău. 

— Ei bine, răspunsul oficial este nu. Nu, pentru că Warren a 
susținut imediat că a fost un accident, că nu a aruncat 
intenţionat în Joe, că i-a scăpat mingea. Cred că în clipa în care 
și-a dat seama că Joe era grav rănit, Warren a schimbat foaia și 
a început să mintă. 

— Pari foarte sigur de asta. 

— Când eram doar un băieţel, la cinci sau șase ani, am decis 
să mă fac aruncător pentru că și tata era aruncător. Am fost 
destul de bun și din ce în ce mai bun pe măsură ce am crescut. 
Nu am beneficiat de prea mult antrenament în curtea din spate 
pentru că el era rareori acasă, dar am locuit în aceeași casă, iar 
unele dintre ideile sale mi-au intrat în cap, cred. Odată aruncam, 
iar un băiat a reușit un home run, o reușită bună, și a dansat șia 
strigat în jurul bazelor. Tata era acolo, ceea ce se întâmpla 
foarte rar, iar data următoare când a fost rândul puștiului tata 
mi-a strigat: „Lovește-l, Paul”. Aveam unsprezece ani și nu am 
vrut să lovesc pe nimeni. Copilul a scăpat. Tata a fost furios. 
După joc ne-am certat rău. M-a pălmuit în curte și mi-a spus că 
nu voi reuși niciodată pentru că sunt un laș căruia îi e frică să 
arunce într-un adversar. Era un om rău, Clarence. 

Altă sorbitură, alt nor de fum. 

— Şi mâine te duci să-l vezi? 

— Da, pentru prima oară după mulţi ani. 

— Şi crezi că-l poţi convinge să vină aici, în Calico Rock? 

— Nu știu, dar o să încerc. 

— Mi se pare dificil. 

— Am un plan. S-ar putea să nu meargă, dar încerc. 

Turnă încă puţin alcool de contrabandă. După câteva minute 
am început să mă simt ameţit. 

— Chestia asta te ameţește și pe tine? am întrebat. 

— Sigur. O să dormi ca un prunc. 

— Am plecat. Mersi. 

M-am dus la culcare în camera de oaspeţi, sub zumzetul și 
briza unui ventilator de tavan, la doar trei străzi distanţă de 
casa unde locuia Joe Castle cu mama lui. Ultima dată când îl 
văzusem ieșea de pe teren pe o targă și se ducea departe, la un 
spital din New York City, lăsând în urmă pentru totdeauna 


strălucirea jocului său, visele fanilor și o carieră promițătoare 
care nu s-a mai realizat. 


Fay era absorbită de munca ei la șevalet când mi-am luat la 
revedere. l-am mulţumit pentru ospitalitate, iar ea mi-a zis că 
acea cameră este întotdeauna disponibilă. L-am urmat pe 
Clarence înapoi pe Main Street, unde am parcat și am mers pe 
jos până la băcănia Evans. De cum am intrat, mi-a spus: 

— E mai bine să-ţi păstrezi numele Paul Casey, e mai sigur. 

Nicio problemă. Mă folosisem de acel pseudonim de mai 
multe ori decât își putea el imagina. 

Cafeneaua era plină de clientela obișnuită de dimineaţă, toţi 
bărbaţi, iar Clarence vorbi cu câţiva în timp ce ne apropiam deo 
masă din spate. Am reușit să evit să mă prezint. Evident, 
Clarence era vegetarian numai acasă, pentru că Fay era 
responsabilă cu meniul. Departe de ea, el comandă ouă și 
şuncă, iar eu am făcut la fel. In timp ce aşteptam mâncarea, am 
băut cafea și am ascultat conversațiile entuziaste din jurul 
nostru. La o masă lungă de lângă fereastra din faţă, un grup de 
pensionari discutau despre războiul din lrak. Aveau păreri ferme 
și nu le păsa că îi mai auzea și altcineva din cafenea. 

— Cred că este un orășel în mare parte conservator, i-am zis 
lui Clarence. 

— O, da, dar de obicei e împărţit în timpul alegerilor. Izard 
County este alb, dar mai sunt încă o mulţime de democrați de-ai 
tăi de pe vremea lui Roosevelt. Sunt cunoscuţi sub numele de 
„democrați prin cablu”. 

— Asta-i ceva nou. 

— Energie electrică rurală, adusă de New Deal”. 

— De ce este tot ţinutul alb? 

— E ceva istoric. Nu s-a făcut niciodată agricultură importantă 
aici, astfel încât nu au fost sclavi. Oamenii de culoare n-au avut 
niciun motiv să se stabilească aici. Cred că au preferat să 


a Setul de programe și politici menite să promoveze revenirea economică 
reformele sociale introduse în anii 1930, în timpul președintelui Franklin D. 
Roosevelt (n.tr.) 


meargă în altă parte, dar nu am avut niciodată probleme cu 
Klanul?5, dacă la asta te gândești. 

— Nu, nu la asta m-am gândit. 

Peretele de deasupra casei de marcat era acoperit cu rânduri 
de fotografii cu echipele locale - liga mică, softball, baschet de 
liceu - unele actuale, altele șterse de trecerea timpului. În 
centru era înrămată prima pagină de pe 6 august 1973 a Sports 
Illustrated. Calico Joe, Fenomenul. M-am uitat la ea și am 
zâmbit. 

— Îmi amintesc ziua în care a venit prin poştă, am zis. 

— Ca noi toţi. Probabil cea mai importantă zi din istoria 
orașului. 

— Mai vorbesc oamenii de aici despre Joe? 

— Rar. Au trecut treizeci de ani. Nu-mi amintesc ultima 
conversaţie despre el. 

Ouăle și șunca au sosit. Discuţiile despre război au continuat 
în apropiere. Am mâncat repede, am plătit nota, cu bani gheaţă, 
nu cu cardul. Nu voiam să vadă cineva numele meu. Clarence 
spuse că ar fi fost bine să luăm mașina lui - un Buick maro - 
pentru că un vehicul străin, cu plăcuţe de înmatriculare din alt 
stat putea stârni suspiciuni. 

Deloc surprinzător, Buickul mirosea a fum de pipă stătut. Aer 
condiţionat nu avea, așa că am mers în scurta călătorie cu 
mașina cu geamurile lăsate. 

Liceul se afla la un kilometru și jumătate de Main Street, într- 
un cartier nou al orașului. Ştiam că Calico Rock era prea mic 
pentru o echipă de fotbal, așa că, atunci când am văzut lumini, 
am știut că terenul de baseball era aproape. În depărtare, în 
centrul terenului, un om tundea gazonul. 

— El e, spuse Clarence. 

Cursurile de toamnă nu începuseră încă, iar scaunele erau 
goale. Am parcat lângă o arenă veche de rodeo, am traversat 
strada și ne-am oprit lângă o tribună. Am urcat în rândul de sus 
și ne-am așezat într-un loc umbrit din zona mică rezervată 
presei. Gazonul era frumos. larba de Bermuda era luxuriantă și 
verde. Orice altceva se ofilea sub soarele de august, din cauza 
secetei, dar gazonul lui Joe Castle era des, tuns și bine irigat. 
Liniile bazelor și pământul din zonele de interior erau bine 
greblate. Movila arăta de parcă fusese sculptată manual. O pistă 


25 Mișcarea rasistă Ku Klux Klan (n.tr.) 


de avertizare lată de trei metri, acoperită cu piatră de var spartă 
înconjura terenul și nu exista nicio buruiană nicăieri. Doar 
dincolo de gardul de sârmă, în centru stânga era o tabelă de 
scor mare pe care scria „Terenul lui Joe Castle” în partea de sus 
și „Casa Pirates” în partea de jos. 

Joe era călare pe o mașină roșie de tuns iarba, cu multe lame, 
o mașinărie serioasă, evident construită pentru suprafeţe de joc. 
Purta o șapcă neagră, cu cozorocul bine tras pe frunte și avea 
ochelari. Nu era surprinzător că se îngrășase de-a lungul anilor. 

— E aici în fiecare zi? am întrebat. 

— Cinci zile pe săptămână. 

— E mijlocul lunii august. Nu va fi niciun meci de baseball, 
până... când? În martie? 

— Jumătatea lui martie, dacă nu ninge. 

— Şi atunci, de ce tunde iarba și pregătește terenul în fiecare 
zi? 

— Pentru că așa vrea. E treaba lui. 

— E plătit? 

— O, da. Joe a venit acasă chiar înainte de Crăciunul din 1973. 
A petrecut două luni într-un spital din New York, apoi cei de la 
Cubs l-au trimis cu avionul la Chicago, unde a petrecut mai 
multe săptămâni într-un alt spital. Red și Charlie l-au adus acasă 
la timp pentru Crăciun. Voia să mai joace, dar știam adevărul. 
Imediat după începutul noului an a avut un accident vascular 
cerebral, unul puternic. Era acasă, singur, și până să fie dus la 
spitalul din Mountain Home s-au produs unele leziuni severe. Pe 
partea stângă este parțial paralizat. O să-ţi dai seama de asta 
când merge. 

— Ştie că suntem aici? 

— Da. Ne-a văzut când am parcat, când am traversat și ne-am 
așezat. Ştie că vorbim despre el. Probabil că nu se va apropia 
suficient cât să-l salutăm, dar până diseară Red sau Charlie o să 
mă sune probabil, ca să știe de ce am fost aici și cu cine am 
fost. O să le spun că ești nepotul meu din Texas, un antrenor de 
baseball la un liceu care a vrut să admire terenul nostru. 

— Bine. Inapoi la poveste. De ce este Joe plătit să aibă grijă 
de teren? 

— După accidentul vascular cerebral devenise evident că era 
o persoană cu handicap care avea nevoie de un loc de muncă. 
Așadar, sistemul școlar l-a angajat ca îngrijitor, cu asigurare de 


sănătate și de pensii și de treizeci de ani Joe și-a îndeplinit 
îndatoririle. Lucrează pe teren, își face de lucru în sala de sport, 
iar când echipa de baseball are meci, stă aici în zona presei și se 
ocupă de tabela de scor. 

— Ce idee minunată! 

— Noi avem grijă unul de altul aici, în Calico Rock, Paul. Mai 
ales de Joe. 

Joe termină o fâșie lungă, de la linia de fault a terenului din 
dreapta spre stânga, apoi se răsuci ca să înceapă alta. Mașina 
de tuns era aproape de pista de avertizare care înconjura 
terenul. N-am putut să-mi dau seama dacă lamele chiar tundeau 
gazonul. larba netăiată arăta la fel de bine ca și fâșia pe care 
tocmai o terminase. 

— La ce te gândești? întrebă Clarence care își aprinse din nou 
pipa. 

— La ce ar fi putut fi. Unde ar fi fost acum Joe dacă nu ar fi 
fost rănit. Cât de mare ar fi ajuns? 

— Asta o să te înnebunească. Eu am făcut-o ani de zile, apoi 
mi-am dat seama că e o pierdere de timp. Povestea lui Joe 
Castle nu e nimic altceva decât o mare tragedie. E greu de 
acceptat, dar, după un timp, reușești să treci peste. 

— E o idee bună ca Warren Tracey să vină aici, să se 
întâlnească cu Joe? 

Trase din pipă, apoi expiră un nor mare de fum. Erau aproape 
la treizeci și două de grade și mă întrebam cum putea o 
persoană să se bucure când fuma pe o asemenea căldură. 

— Ştii, Paul, stând aici noi doi, pare imposibil ca tatăl tău să 
apară, să dea mâna cu Joe și să vorbească despre trecutul lor. 

— Da, așa este. 

— Chiar crezi că poţi să-l conving să vină? 

— Mă duc la el să încerc, Clarence. Cred că pot să-l conving. 

— Cum? 

— Santaj. ` 

Joe se întoarse pentru ultima fâșie de gazon. Incă nu se uitase 
în direcția noastră. 

— Nu cred că vreau să mă amestec în asta, spuse Clarence. 

— Nu, nu vrei. 

Ne-am uitat și am ascultat motorul mașinii de tuns iarba. În 
cele din urmă, Clarence spuse: 


— Da, după umila mea părere, ar însemna mult pentru Joe 
dacă Warren Tracey i-ar strânge mâna și i-ar cere scuze. Cei doi 
nu au vorbit și nu s-au întâlnit niciodată din acea seară. Mi se 
pare că e o idee bună. Dar cum naiba poţi face asta? 

— E foarte greu, Clarence. Dar am nevoie de ajutorul tău. 
Vreau să vorbesc cu fraţii lui și să rezolv problema cu ei. In caz 
contrar, îmi pierd timpul. 

Joe parcă în zona de fault din afara liniei câmpului din stânga 
și opri motorul. Işi trecu piciorul drept peste margine, se sprijini 
și sări jos. Luă un baston și se îndreptă spre o magazie. Se 
deplasa cu un șchiopătat pronunţat; mai mult își trăgea piciorul 
stâng, iar cu cel drept pășea cu pași nesiguri. Umerii i se lăsau 
ușor când mergea. 

— Săracul, am spus. 

O parte din mine mai avea puţin și plângea. Acel puști frumos, 
care putea zbura de la zona de casă spre prima bază în mai 
puţin de patru secunde, care furase baza a doua și a treia de 
șapte ori în treizeci și opt de meciuri, care transforma lovituri 
simple, leneșe, în duble palpitante, acel atlet magnific ce emana 
măreție la fiecare joc fusese redus la un îngrijitor olog care 
tundea un gazon care nu avea nevoie să fie tuns. Numai 
gândul... Când Joe avea treizeci de ani, în loc să fie în apogeul 
unei cariere magnifice, făcea exact ceea ce făcea și în acel 
moment. 

— Foarte trist, adăugă Clarence. 

Joe dispăru în magazie. 

— Probabil că nu-l vom mai vedea. Cred că ar trebui să 
plecăm. 


Când ne-am întors pe Main Street, Clarence acceptă să 
discute cu Charlie și cu Red despre posibilitatea unei întâlniri. 

Am repetat ce era evident: Warren nu mai avea mult de trăit. 
Nu era timp de pierdut. 

Am trecut pe la Calico Rock Record ca să bem o cafea. Ne era 
greu să ne spunem la revedere. Ne bucuraserăm de timpul 
petrecut împreună și speram sincer că ne vom reîntâlni curând. 
Când am ieșit din orășel nu știam dacă mă voi întoarce 
vreodată. 


Patru ore mai târziu eram în Memphis. Am zburat prin Atlanta 
în drum spre Tampa, unde am închiriat o altă mașină și am 
condus spre Winter Haven. 


14 

Mult timp după ce ofiţerul de poliţie plecă, eu și cu mama ne- 
am așezat în salon și ne-am uitat la filme western. Ușile erau 
încuiate, jaluzelele erau trase, fiecare lumină din casă era 
aprinsă și, deși ofițerul promisese că va patrula pe strada 
noastră, tot ne era frică. Poate că ar fi trebuit să tratăm 
telefonul drept o glumă a unui fan Cubs supărat care găsise 
numărul nostru în cartea de telefon, dar părea mult mai grav. 
Niciodată nu mai primiserăm o astfel de ameninţare și, având în 
vedere trauma și emoţiile din acea seară, pur și simplu nu 
puteam să ridicăm din umeri și să mergem la culcare. 

În timpul unei pauze publicitare, mama mă întrebă: 

— De unde ai știut că avea de gând să-l lovească pe Joe 
Castle? 

Ea stătea la un capăt al canapelei, eu la celălalt. Amândoi 
eram încă îmbrăcaţi în hainele de peste zi. 

— Din modul cum joacă el baseball, i-am răspuns. 

— De ce permit astfel de lovituri? 

— Nu știu. N-am auzit până acum un motiv bun. 

— Ce prostie de sport!, zise. 

Nu am contrazis-o. 

Ne era teamă și pentru că Warren putea veni oricând acasă 
împleticindu-se și puteau începe problemele. Fusese forțat să 
iasă de pe teren cu nasul însângerat, deci nu fusese grav rănit 
în încăierare. Dar dacă nu venise acasă până la ora trei 
dimineaţa, sigur nu mai ajungea. Era, probabil, într-un bar, se 
lăuda cu vânătăile și cu talentul lui, și, fără îndoială, primea 
laude pentru victoria Mets. 

Am aţipit, dar la ora șase dimineaţa mama m-a scuturat și mi- 
a spus: 

— Încep știrile. 

Channel 4 din Manhattan începea programul la ora șase cu 
știri, meteo și sport și n-au irosit prea mult timp ca să ajungă la 
poveste. 

— O noapte violentă pe stadionul Shea, spuse reporterul, în 
timp ce imaginile se derulau pe ecran. 

O cameră aflată undeva în apropierea băncii de rezerve a 
echipei Mets filmase lovitura și momentul în care Joe căzuse. 
Urmă o reluare cu încetinitorul și apoi încă una, iar reporterul 


descria în detaliu secvenţa. Spuse că Joe era în stare gravă la 
spitalul Mount Sinai din Manhattan. 

Cel puţin era în viaţă. 

Urmară imagini cu încăierarea și, la fel ca în realitate, părea 
să continue la nesfârșit. Pentru că fusesem martor ocular, 
văzusem destul. Intregul episod mi-a făcut rău, m-a deprimat și 
după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, m-a întors 
împotriva sportului. 

Când soarele era deja sus, m-am dus în capătul aleii și am 
luat New York Times. M-am uitat în sus și în jos pe stradă pentru 
a mă asigura că totul era în ordine, dar în acel moment nu mi- 
am dat seama că urma să mă uit peste umăr multe luni de 
atunci încolo. 

Mama sorbi cafeaua și răsfoi prima secţiunea a ziarului. Eu, 
desigur, am citit fiecare cuvânt despre meci și toate dezbaterile 
legate de el. Prima pagină a secţiunii de sport avea două 
fotografii de mari dimensiuni. Prima era cu Joe, în secunda 
prăbușirii la sol, înainte de a fi înconjurat. A doua era cu un atac 
frumos al lui Razor Ruffin asupra tatălui meu. 

Ruffin nu făcuse niciun comentariu după joc, la fel nici Warren 
Tracey, Yogi Berra, Whitey Lockman și oricare alt jucător sau 
antrenor. Nu exista însă nicio îndoială că lupta era departe de a 
se fi terminat. Cele două echipe se confruntaseră încă o dată la 
ora două în după-amiaza aceea. Medicii de la Mount Sinai nu 
spuneau prea multe, dar Joe era inconștient și în stare gravă. 

Telefonul sună și ne-am holbat la el pentru o secundă. Am 
fost mai aproape, așa că am ridicat încet receptorul. 

— Alo. 

O voce strigă agitată: 

— Warren Tracey e un om mort! 

Mama deconectă rapid telefoanele. 


* 


Ziarele din Chicago erau revoltate. „Atacat!” era titlul de-o 
șchioapă din Sun-Times, chiar deasupra unei fotografii cu Joe 
Castle prăbușit pe teren, cu casca în apropiere. Tribune era 
puțin mai reținut. Titlul era: „Mets a găsit o cale de a-l opri pe 
Castle”. 


În a doua jumătate a dimineţii de sâmbătă, comisarul Bowie 
Kuhn se întâlni cu directorii săi în birourile din Major League 
Baseball, în New York City. După trecerea în revistă a imaginilor 
și discuţiile cu martorii oculari, îi suspendă pe Razor Ruffin și 
Whitey Lockman pentru zece jocuri, pe Warren Tracey pentru 
cinci, și pe alți opt jucători pentru trei jocuri. Biroul său emise o 
declaraţie banală prin care îi ura lui Joe Castle recuperare 
rapidă. 

Pe stadionul Shea se vânduseră din nou toate locurile pentru 
jocul de sâmbătă, cu mai mulţi fani Cubs puși pe harţă. O 
fumigenă ateriză în apropierea bazei a patra, imediat după 
prima aruncare, a lui Tom Seaver. jocul fu întrerupt 
cincisprezece minute, până ce aerul se limpezi. 

Fanii Mets huiduiau, fanii Cubs înjurau, atmosfera era 
tensionată. Paza fusese întărită considerabil, iar polițiști în 
uniformă stăteau aproape umăr la umăr de-a lungul liniei de 
avertizare. Joe fusese lovit la a treia aruncare din repriza a treia 
și, cu o coordonare perfectă, o rafală de fumigene ateriză pe 
teren când Tom Seaver lansă a treia aruncare spre Burt Hooton 
de la Cubs, la începutul celei de-a treia reprize. Începură 
încăierările când fanii Mets îi atacară pe cei care aruncaseră 
fumigenele. Au fost făcute arestări. Jocul fu întârziat pentru o 
jumătate de oră, în timp ce avertismentele crainicului răsunau în 
tribune. O situaţie urâtă ce se înrăutăţea. 


* 


Am încercat să urmăresc jocul, dar nu am putut. Voiam să 
plec de acasă și să mă ascund la familia Sabbatini pentru câteva 
ore, sau câteva zile, dar mama ar fi rămas singură. Aşa că am 
rămas în camera mea, am pornit radioul și l-am oprit și am 
pierdut timpul. 

Când Mets se afla în oraș, iar tata era acasă, de obicei 
aşteptam câteva zile înainte de a decupa articolele din pagina 
de sport pentru albumele mele. Dar mă plictiseam, iar el nu era 
acasă, și de fapt nu-mi mai păsa ce credea. Am stat la masa din 
bucătărie, am decupat cu grijă articolele din Times, apoi m-am 
dus la dulapul unde-mi ţineam albumele cu tăieturi din ziare, pe 
cele cu fotografii și colecția de cartonașe. Le păstram în perfectă 
ordine și, din câte știam, nimeni nu se atinsese vreodată de ele. 


Din cauza avalanșei de articole și fotografii despre debutul 
istoric al lui Joe Castle, rearanjasem toate materialele despre el 
într-un album dedicat numai lui. Singurii jucători care aveau 
această onoare erau Tom Seaver, Willie Mays, Hank Aaron și 
Catfish Hunter. Restul albumelor erau colecţii de amintiri, 
articole și fotografii dedicate echipelor - Mets din 1973, Mets din 
1972, Big Red Machine, Oakland din 1972 și așa mai departe. 
Cu doi ani înainte făcusem un album dedicat tatălui meu, dar 
pur și simplu nu aveam destul material cu care să-l umplu. 

Albumul despre Joe Castle lipsea. Am căutat peste tot în dulap 
și în camera mea, iar când m-am asigurat că nu era acolo, m-am 
întins pe pat și m-am uitat în tavan. Jill era plecată în tabără, dar 
ea nu s-ar fi atins de nimic ce era legat de baseball. Nici mama. 
Casa noastră avea un subsol mare, cu o toaletă mică, o debara 
și mai mică și o sală mare de jocuri, cu televizor și masă de 
biliard. Sala de jocuri avea o ușă care dădea în curtea din spate. 
De multe ori, când venea acasă dimineaţa, tata se strecura în 
camera de jocuri și își pierdea cunoștința pe canapeaua îngustă. 
Uneori dormea acolo când era supărat pe mama. Alteori se 
certau acolo, departe de Jill și de mine. Deseori, în zilele în care 
urma să joace, își petrecea ore bune în acel loc, singur, cu 
storurile trase și luminile stinse, pierdut în lumea lui. Considera 
că sala de jocuri era teritoriul lui intim și noi nu aveam nimic 
împotrivă. Dacă o voia numai pentru el, noi eram fericiţi să stăm 
departe. g 

Am coborât pe scară și am aprins luminile. In sala de jocuri 
am găsit albumul meu la un capăt al canapelei. Era deschis la 
fotografia care avea autograful: „Pentru Paul Tracey, cu cele 
mai bune urări, Joe Castle”. Alături de album era un pahar 
portocaliu cu însemnele Mets, paharul cu care tata bea shake-ul 
de banane cu exact șase ore înainte de prima sa aruncare. 
Avusese odată un acces de furie și spărsese vase când nu-și 
găsise paharul acela blestemat. 

Am îngheţat când am realizat ce descoperisem. Era ca și cum 
pătrundeam pe locul unei crime și aveam o reacţie întârziată în 
timp ce începeam să disting adevărul. Singur în semiîntuneric, 
criminalul își pusese la cale fapta, în tăcere, apoi lăsase în urmă, 
intenţionat, dovezile. 

M-am dat înapoi și m-am dus la mama. 


Am fost atât de zguduiţi, speriaţi și obosiţi, încât am decis să 
plecăm. Ne-am făcut bagajele rapid, am încuiat casa și ne-am 
dus la Hagerstown, Maryland, ca să stăm cu bunicii câteva zile. 
Warren putea rămâne cu casa, cu amenințările cu moartea, cu 
toate bagajele și resturile pe care le merita. La acea vreme nu 
mi-am dat seama, și sunt sigur că nici mama, dar acela a fost 
primul nostru mare pas spre separare. 


* 


Mets câștigă al doilea joc al seriei în acea sâmbătă și făcu 
acest lucru fără a fi nevoie să se lupte pentru el. Doi aruncători 
fură eliminaţi pentru că ţintiseră în lovitori, iar ambele echipe 
căutau motive pentru o nouă încăierare. Dar, cu atât de mulți 
jucători suspendaţi, chestiunea câștigării meciurilor deveni mai 
arzătoare decât războiul mingilor trimise la ţintă. 

Baseballul aștepta ca Joe să se trezească, să-și revină, să 
pună niște gheaţă pe vânătăi, să se întoarcă pe stadion și să 
continue să uimească și să bată recorduri, însă duminică 
dimineaţa era încă în comă. 

Mets câștigă duminică, iar luni seara finaliză o serie de patru 
meciuri. Cei de la Cubs urlau în New York cu un avans de zece 
jocuri și ieșiră din oraș șchiopătând și resimţind deja presiunea 
unui alt sezon în colaps. Câștigaseră douăzeci și opt de jocuri 
din treizeci și opt în care Joe jucase, dar erau, evident, o altă 
echipă fără el. 

Pe 30 august, Warren Tracey a început meciul pe Shea 
împotriva celor de la Pirates. Cedă o simplă lovitorului, apoi făcu 
walk în următoarele două. Cu bazele pline, îl lovi pe Willie 
Stargell în coaste. Nu fusese intenţionat, dar, cu toate acestea, 
lui Stargell nu-i plăcuse deloc că fusese lovit, în special de către 
un aruncător care devenise un renumit vânător de capete în 
meciuri. Îi șopti ceva lui tata în timp ce înconjura încet prima 
bază și pentru o clipă situația fu tensionată. Arbitrii, în stare de 
alertă maximă, săriră și aplanară conflictul. Următoarea lui 
aruncare fu o minge rapidă în mijloc, iar Ritchie Kebner o trimise 
o sută douăzeci de metri și reuși un grand slam?6. Până când 


25 Un home run cu toate trei bazele ocupate de apărători prin care se înscriu 
patru run-uri, cele mai multe posibile într-un meci. (n.tr.) 


Yogi reuși să-l scoată din joc, Pirates avansaseră la 7 la O fără 
niciun out. 

Patru zile mai târziu, pe 3 septembrie, de Ziua Muncii, tata 
păși pe movila de pe stadionul Busch din St. Louis și fu 
întâmpinat cu huiduieli furtunoase și fluierături. Reuși să reziste 
două reprize, walk de patru ori, nu reuși niciun strike, nu lovi pe 
nimeni, cedă patru run-uri, și fu rapid înlocuit la rotaţie. 
jurnaliștii sportivi din New York cereau insistent să se renunţe 
de tot la el. 

Joe Castle era în continuare inconștient în spitalul din New 
York, iar Warren Tracey era urât oriunde se ducea. Numele lui 
devenise toxic. Aruncările lui erau dezastruoase. Coechipierii 
câștigau, dar erau totodată sătui de distragerile din timpul 
meciurilor cauzate de el. Era evident că nu merita să fie păstrat, 
având în vedere necazurile pe care le provoca. 


15 

După primele două sau trei neveste, Warren începu să se 
însoare pentru bani în loc de aspect sau dorință. Una dintre 
soțiile sale, Florence, muri de insolaţie și îi lăsă o casă frumoasă 
și niște bani în bancă. Nu era bogat, dar trăia destul de 
confortabil astfel încât să evite munca și își petrecea timpul la 
club jucând gin rummy și golf și bând. In jurul vârstei de 
cincizeci și cinci de ani, cam cu zece ani în urmă, soţia lui de 
atunci, Karen, cred, îl convinsese să se lase de alcool și de 
fumat. Spre meritul său, făcu acest lucru, deși sănătatea lui era 
deja deteriorată. Sărmana Karen! Işi dădu repede seama că el 
era mult mai plăcut când bea. Așa că au divorţat, iar el n-a 
rămas prea mult timp singur și s-a însurat cu Agnes, actuala 
soţie. 

Trăiau într-una dintre acele comunităţi tipice din Florida, cu 
rânduri de case joase, moderne, așezate de-a lungul terenurilor, 
iazurilor și cu multă verdeață. Toată lumea avea peste șaizeci 
de ani și conducea o mașină de golf. 

Apropo de golf. De îndată ce își încheie cariera în baseball, 
Warren se aruncă cu capul înainte în ceea ce spera să fie o nouă 
carieră sportivă. Se cuplă cu un profesionist undeva în apropiere 
de Sarasota și juca și se antrena ore în șir în fiecare zi. Avea 
treizeci și cinci de ani, iar șansele nu-i surâdeau, dar știa că nu 
avea nimic de pierdut. Se califică pentru Citrus Circuit, o 
competiţie cu buget redus din sudul Floridei, un fel de ligă mică 
de clasa B din baseball. Câștigă al doilea campionat și îi apăru 
numele în Miami Herald. Cineva văzu acest lucru, spuse mai 
departe și se ţesu un plan dur împotriva lui. In meciul următor, 
când Warren era pe cale să lovească, o gașcă de extremiști 
Cubs începu să-l batjocorească și să-l înjure. El se duse într-o 
parte, schimbă câteva cuvinte și așteptă ca oficialii să intervină. 
Astfel de turnee însă nu sunt foarte securizate sau 
supravegheate, iar huliganii refuzară să plece. Când mingea lui 
ateriză într-un mic lac, fanii Cubs începură să urle de bucurie. L- 
au urmat de la gaură la gaură, iar el nu reuși mare lucru în acel 
meci. 

Capacitatea de concentrare a unui jucător de golf este fragilă 
- dovadă normele stricte privind comportamentul fanilor la un 
eveniment din PGA”. Warren însă era departe de PGA, iar 


27 Asociaţia Jucătorilor Profesioniști de Golf din America (n.tr.) 


Circuit Citrus nu însemna mare lucru pentru a controla câțiva 
fani. Ei l-au urmărit pe Warren Tracey și ori de câte ori juca îl 
așteptau în ambuscadă, într-un turneu realiză câte un birdie?’ la 
primele trei găuri, în tăcere, apoi fu agresat verbal de mai mulţi 
băieți puși pe harţă, în timp ce se apropia de căsuţa cu numărul 
patru, care delimita zona de joc. 

Scorul lui continuă să crească, împreună cu tensiunea 
arterială, iar când lovi mingea spre 88, în runda a doua al celui 
de-al cincilea turneu al său, renunţă. 

Evident, erau o mulţime de fani Cubs în Florida și, de-a lungul 
anilor, Warren avu o serie de confruntări cu aceștia pe terenurile 
de golf. Fu implicat, de asemenea, în bătăi în baruri, magazine, 
aeroporturi și, pentru o lungă perioadă de timp, fu nevoit să 
plătească în numerar pentru a nu i se afla numele de pe 
cardurile de credit. Odată, fu tras în piept cu 40.000 de dolari în 
tranzacţionarea unui apartament de doi bărbaţi care erau fani 
Cubs și îl prostiseră în mod deliberat. Tracey nu este un nume 
comun și, timp de mai mulţi ani după lovirea adversarului, îi 
adusese numai probleme lui Warren. 


Bătrânul agent de pază îmi deschise poarta. Era seara 
devreme, iar cuplurile se plimbau cu bicicleta sau pe jos pentru 
a face mișcare, pe potecile din apropiere. Terenul de golf era 
pustiu. Totul era verde și bine îngrijit. După cercetările mele, 
casa era evaluată la 650.000 de dolari și fusese achiziționată de 
Warren și Agnes în urmă cu cinci ani. Nu ţinusem evidenţa, dar 
probabil că era al cincisprezecelea loc în care trăise în Florida în 
cei treizeci de ani. Bănuiam că Warren era un tip neliniștit, că se 
plictisea repede de soţii și de case. 

Nu-l văzusem de patru ani. Eu și Sara tăcuserăm excursia 
obligatorie la Disney World cu fetele și, din nu știu ce motiv, am 
crezut că era important pentru copii să-și cunoască bunicul 
patern. Ce dezastru! El nu ne-a vrut în casa lui și nici nu a vrut 
s-o cunoaștem pe Agnes. Așadar, am luat prânzul împreună la 
restaurantul Wink's Waffles, nu departe de comunitatea lui 
închisă, iar el a făcut un efort să se poarte civilizat. 

Nu îi întâlnise până atunci pe copiii mei, iar Warren în rolul de 
bunic era o priveliște patetică. Era un străin pentru fete, pentru 


28 Introducea mingii în gaură dintr-un număr mai mic de încercări decât c 


stabilit pentru respectivul traseu de golf (n.tr.) 


Sara și chiar pentru mine, și nici că s-ar fi putut simţi mai 
inconfortabil. 

Părinţii Sarei trăiau în Pueblo, Colorado, și ne vedeam de mai 
multe ori pe an. Ei își adorau nepoatele și se implicau cât de 
mult puteau în viaţa lor. Deci fetele aveau o idee clară despre 
cum trebuia să fie un bunic. Warren însă le derutase complet. 
Nu le știa numele, nu era interesat de conversațiile mărunte, și 
nu arătă niciun pic de căldură - nu avea nici dorința, nici 
capacitatea să facă acest lucru -, iar când se uită la ceas după 
numai treizeci minute de când începuse mica noastră reuniune 
de familie, gestul fu remarcat de noi toți. 

După aceea, le-am promis Sarei și fetelor că nu le voi mai 
supune niciodată unei experienţe față în faţă cu tatăl meu. 
Ştiam că erau de acord cu această decizie. Mai târziu, odată 
ajunși acasă, fetele îi spuseseră mamei lor că le părea rău 
pentru mine. Nu puteau înţelege cum era posibil ca un tip de 
treabă, cum era tatăl lor, să aibă un astfel de tată. 

Parcat pe aleea pietruită era un Mercedes care avea cel puţin 
cincisprezece ani. Am sunat la ușă și în cele din urmă a răspuns 
Agnes. Era prima noastră întâlnire faţă în faţă. Avea să fie una 
scurtă. Nici eu, nici ea nu voiam să ne petrecem împreună nici 
zece secunde. Ea era cea mai recentă victimă dintr-o listă lungă 
și tristă de femei vulnerabile și disperate, care, din singurătate 
sau alte motive de nepătruns, acceptaseră să se mărite cu 
Warren Tracey. În timp ce o urmam în foaier, m-am întrebat câţi 
alți soți avusese, dar chiar nu-mi păsa. 

Warren era în salon și se uita la televizor, iar lângă el, pe 
canapea stătea un câine de talie mică. Se ridică repede, reuși să 
schiţeze un zâmbet și îmi întinse mâna. În timp ce i-o scuturam, 
am fost impresionat de aspectul lui. Avea pielea palidă, 
mișcările sale erau lente, dar pentru un muribund arăta 
remarcabil de sănătos. Reduse sunetul la televizor, dar nu-l opri. 
Nimic din ce făcea, indiferent cât de nepoliticos era, nu mă 
surprindea. M-am lăsat pe spate într-un scaun, iar Agnes se 
așeză pe canapea, lângă câine. Aveam să scap de ea într-un 
minut. 

Am vorbit puţin despre operaţia lui și m-am prefăcut 
interesat. Urma să facă chimioterapie, pe care trebuia s-o 
înceapă într-o săptămână. 

— Voi învinge asta, Paul, zise el. 


Evident, era o replică bine exersată, spusă fără prea multă 
convingere. Părea să creadă că îmi păsa. Părea să creadă că 
făcusem acel drum din New Mexico până în Florida pentru că mă 
preocupa persoana lui. Nu mă îndoiam că, dacă eu aș fi fost 
internat în spital sau eram pe patul de moarte, Warren Tracey ar 
fi găsit o scuză să nu vină să mă vadă. Atunci de ce credea că 
sunt interesat de chimioterapia lui? 

De ce? De-a lungul anilor am învăţat răspunsul. El era special. 
El jucase jocul. Poate că nu ajunsese în Hall of Fame, dar totuși 
era unul din elită, unul care se aflase în lumina reflectoarelor. 
Trăise toată viaţa pe cont propriu în lumea lui mică, egoistă, 
narcisistă, unde era deasupra celorlalţi. 

L-am tras de limbă și l-am lăsat să vorbească. Cât timp va 
dura chimioterapia? Ce credeau cu adevărat doctorii? Ştiam un 
tip al cărui unchi a trăit cincisprezece ani cu cancer pancreatic. 
Era posibil să mai treacă printr-o intervenţie chirurgicală? 

El nu m-a întrebat nimic despre soţia mea, despre fiicele 
mele, despre fiica lui sau despre copiii ei. Ca de obicei, totul era 
despre Warren. 

Agnes, care era puţin cam grăsuţă și cam de aceeași vârstă 
cu Warren, doar stătea acolo, mângâia câinele și rânjea 
prostește la Warren, ca și cum poveștile lui erau pline de duh și 
de originalitate. După zece minute, mi-am dat seama că nu 
trebuia să te străduiești prea tare ca s-o amuzi pe Agnes. Mă 
întrebam dacă îi trecuse prin minte că, în aproape toate 
cercurile, ea, ca gazdă, ar fi trebuit să-mi ofere ceva de băut. 

M-am uitat la ea și i-am spus: 

— Agnes, am câteva lucruri pe care vreau să le discut cu 
Warren în particular. Ştii tu, chestii de familie, personale. Ne 
poţi lăsa singuri câteva minute? 

Nu-i plăcu acest lucru, dar Warren îi zâmbi și îi arătă cu capul 
spre ușă. Ea pufni și închise ușa în urma ei. M-am întins, am luat 
telecomanda și am oprit televizorul, apoi m-am lăsat pe spate și 
am spus: 

— Ghici pe cine am văzut azi-dimineaţă, Warren. 

— De unde să știu? 

— Întotdeauna faci pe deșteptul, nu? 

— Întotdeauna, da. 

— Pe Joe Castle. Am stat în Calico Rock ieri după-amiază și 
noaptea trecută, iar în această dimineaţă l-am văzut pe Joe. 


— Cred că ai trecut pe acolo din întâmplare. 

— Nu, nu, deloc. M-am dus acolo cu scopul de a-l vedea. 

Umerii săi se lăsară în jos, iar atmosfera deveni mai 
tensionată. 

Mă uitam la el fix, dar găsi ceva în podea la care să se uite 
insistent. Trecu un minut, apoi altul. În cele din urmă, mormăi: 

— Vrei să-mi spui ceva? 

M-am mutat mai aproape de el și m-am așezat pe marginea 
măsuţei de cafea. La un metru distanţă mi-am dat seama cât de 
puţină compasiune simţeam pentru acel om muribund. Era mai 
multă milă decât furie, dar mi-am promis că nu voi aborda nimic 
legat de trecutul nostru. 

— Vreau să te duci să-l vezi pe Joe, Warren. Acum, înainte de 
a fi prea târziu, înainte de a muri, înainte ca el să moară. 
Niciodată nu va fi un moment mai bun ca acum. Du-te, stai cu 
el, strânge-i mâna, spune-i adevărul, cere-ți scuze, cel puţin 
încearcă să termini povestea asta. 

Se încruntă ca și cum ar fi avut dureri mari. Se uită la mine cu 
gura deschisă și pentru un timp nu putu vorbi. 

— Vorbesc serios, Warren. Ai minţit timp de treizeci de ani cu 
privire la ce s-a întâmplat, dar noi doi știm adevărul. Pentru 
prima dată în viaţa ta mizerabilă, ridică-te și recunoaște că ai 
greșit; cere-ți scuze. Nu te-ai dus niciodată la el. Nu l-ai privit 
niciodată. Nu te-ai confruntat cu adevărul, ba din contră. Ai 
minţit, ai minţit și ai minţit până când probabil că ai început să 
crezi minciunile tale. Oprește minciuna, spune-i lui Joe adevărul 
și spune-i că îţi pare rău. 

— Tu chiar ai curaj să vii aici cu prostiile astea, mârâi el. 

— Am mai mult curaj decât tine, bătrâne. Dacă ai avea 
coloană vertebrală, te-ai duce să-l vezi. Voi merge cu tine. Vom 
face călătoria împreună și când se va termina, te vei simţi mult 
mai bine. 

— Faci pe deșteptul. 

— Chiar sunt, cel puţin în această privinţă. 

Faţa lui palidă se înroșise de furie, dar își ţinu gura. Trecu un 
minut. 

— Ce i-ai spus? întreabă el. 

— Nimic. Nu am vorbit. L-am văzut de la distanţă. $chioapătă 
și merge în baston din cauza ta. 

— Nu am vrut să-l lovesc. 


Mi-am ridicat mâinile în aer și am râs. 

— lar începem. Cea mai mare minciună din istoria 
baseballului profesionist și, ceea ce e mai rău, toată lumea știe 
că asta este o minciună, inclusiv noi doi. 

— leşi afară din casa mea! 

— Voi ieși într-un minut. Între noi fie vorba, Warren, nu mai 
apuci Crăciunul. Șansele îţi sunt potrivnice. Când o să mori, cei 
care te cunosc n-o să spună lucruri de genul: „Bătrânul Warren 
și-a iubit copiii”, sau „Bunul Warren, ce suflet generos”, sau 
„Warren și-a iubit cu adevărat soțiile”. Nimic de acest fel, 
Warren, pentru că nu ţi se potrivesc. Singurul lucru care va fi 
menţionat în necrologul tău, dacă vei avea unul, este faptul că 
ai dat cea mai faimoasă lovitură sub centură din istoria jocului. 
Și astfel ai distrus în mod deliberat una dintre cele mai 
promițătoare cariere din toate timpurile. Asta vor spune, 
Warren, și nu poţi face nimic ca să schimbi asta. 

— Te rog să pleci. 

— Plec bucuros, Warren, dar lasă-mă să termin. Nu vei putea 
niciodată să schimbi suferinţa pe care ai provocat-o... copii 
neglijaţi, un fiu îndurerat, o soţie abuzată, alcoolismul, 
depravarea și numeroase alte mizerii pe care le-ai lăsat în urmă. 
Nu le poţi repara, Warren, chiar dacă ai vrea, ceea ce sunt sigur 
că nu e cazul. Dar există o persoană spre care poţi întinde o 
mână și poate că îi faci viaţa un pic mai bună. Fă-o, Warren. Fă- 
o pentru Joe. Fă-o pentru tine. Fă-o pentru mine. 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

Mi-am băgat mâna în buzunar și am scos niște hârtii 
mototolite. 

— Vreau să citeşti asta, Warren. E intitulată „Lovirea lui Joe 
Castle”, de Paul Tracey, fiul lui Warren. Am scris-o cu mulţi ani 
în urmă și am citit-o de o mie de ori. Fiecare cuvânt este 
adevărat. Plănuiesc s-o public cât mai curând posibil după 
moartea ta. Voi începe cu Sports Illustrated, Baseball Monthly, 
ziarele din Chicago... Nu știu sigur ce va fi apoi, dar pariez că va 
dori cineva să o publice. Nu vreau niciun ban. Vreau ca adevărul 
să fie cunoscut, i-am zis și am dat drumul hârtiilor în poala lui. 
Singura modalitate de a preveni publicarea acestor rânduri este 
să mergi cu mine în Calico Rock și să te vezi cu Joe. 

— Santaj? 


— Te-ai prins, Warren. Şantaj de modă veche, dar pentru un 
scop nobil. 

L-am aruncat o carte de vizită pe canapea și i-am spus: 

— Stau la Best Western. Dacă vrei să vorbești, ne întâlnim la 
locul tău preferat, Wink's Waffles, la nouă dimineaţa. 

Se scărpina pe frunte când am părăsit încăperea. Nu m-am 
întâlnit cu Agnes pe drumul spre ieșire. 

M-am cazat la Best Western, am sunat acasă și am vorbit cu 
Sara, apoi m-am dus să caut ceva de mâncare. Restaurantul era 
gol și neprimitor, dar erau câţiva agenţi de vânzări care stăteau 
la povești la un pahar, în salon. Am luat un meniu, am comandat 
un sendviș și un pahar cu ceai și m-am uitat la televizorul din 
colț. Cubs juca cu Mets, iar sonorul era oprit. M-am uitat la joc, 
primul meci de baseball pe care l-am văzut după treizeci de ani. 


16 

Pe 8 septembrie 1973, Warren Tracey începu meciul 
împotriva celor de la Padres din San Diego. Făcu două walk-uri 
în prima repriză, dar reuși să iasă din necaz cu o dublă cu bazele 
pline. Mai făcu două walk-uri în a doua repriză, apoi cedă duble. 
La radio, Ralph Kiner compară modul în care juca cu un 
antrenament, nu cu un meci adevărat. Până când Yogi Berra îl 
retrase, Padres avea un avantaj de cinci run-uri și doi alergători 
în plus, iar Mets, care câștigase opt din ultimele zece, erau în 
bucluc. 

În ultimele trei meciuri, Warren încheiase doar trei reprize, 
cedase șaptesprezece run-uri din douăsprezece lovituri, făcuse 
treisprezece walk-uri, și avea o ERA? ce se apropia de trei cifre. 
De când îl lovise pe Castle, își pierduse îndemânarea de a 
arunca în interior și fiecare lovitor din Liga Naţională știa asta. 
Jurnaliștii sportivi din New York și fanii îi voiau capul și era clar 
că Mets trebuia să facă ceva în acest sens. Echipa câștiga, dar 
fără ajutorul lui Warren, și existau speculaţii publice despre cine 
îl înlocuia la rotaţie. 

Urmă și mai multă presiune. Pe 15 septembrie, Mets trebuia 
să ajungă în Chicago pentru o serie de trei jocuri și erau șanse 
ca apariţia lui Warren Tracey pe terenul Wrigley să ducă la 
vărsare de sânge. Ameninţările cu moartea curgeau - în 
birourile celor de la Mets, în scrisorile anonime către editori și 
acasă la unii dintre jucători. Jurnaliștii sportivi din Chicago 
speculau despre cât de periculoasă avea să devină situaţia pe 
stadionul Wrigley în cazul în care cei din conducerea clubului 
Mets erau atât de nesăbuiţi, încât să-l introducă pe Tracey în 
echipă. 

Comisarul Bowie Kuhn urmărea situaţia îndeaproape. 

Pe 14 septembrie, la trei săptămâni după ce-l lovise pe 
Castle, Mets îl puse pe liber pe Warren Tracey. 


* 


Sigur că tata nu sună acasă ca să ne dea vestea că fusese 
pus pe liber. Acest lucru ar fi necesitat o anumită doză de 
maturitate și curaj din partea lui. Mets era în L.A. și în timp ce 


2? Eamed Run Average - statistică pentru aruncători, ce măsoară cât de buni 
sunt aceștia la împiedicarea run-urilor. (n.tr.) 


ascultam meciul la radio, i-am auzit pe Lindsey Nelson și pe 
Ralph Kiner vorbind despre decizia celor din conducerea clubului 
Mets de a scăpa de Warren Tracey. El își provocase singur 
concedierea, iar ei făcură un rezumat al sezonului său și al 
carierei lui. Cu o lună mai devreme avea un palmares de șapte 
la șapte și arunca foarte bine. Dar după incidentul Castle 
devenise un dezastru. 

Am putut auzi ușurarea din vocile lui Nelson și a lui Kiner. 
Nimeni dintre cei care făceau deplasarea cu Mets nu voia să 
intre a doua zi pe Wrigley cu Warren Tracey alături. 

Mama mea juca tenis la un club la câteva străzi distanţă. M- 
am gândit că merita să afle vestea că soţul ei rămăsese brusc 
fără loc de muncă, și cu cât mai devreme, cu atât era mai bine. 
Am luat bicicleta, am privit meciul ei de la distanţă, iar când a 
terminat, am prins-o exact când ieșea din curte. Primi vestea cu 
tristețe. Nu numai că tata fusese dat afară din echipă, dar la 
treizeci și patru de ani, cariera lui era terminată. Nu știam câți 
bani puseseră deoparte, dacă era cazul de așa ceva, deși mama 
mea era destul de econoamă. In plus, pentru că el nu mai avea 
nimic de făcut, avea să petreacă mai mult timp acasă, o 
perspectivă pe care nici unul dintre noi nu o aștepta cu 
nerăbdare. 

Micuța noastră lume era dată peste cap. Tata nu avea 
serviciu. Bea mai mult, ieșea mai des și se certa mai mult cu 
mama, care începuse să se gândească la o viaţă nouă, fără el. 
Ne-am schimbat numărul de telefon de două ori din cauza 
apelurilor anonime și aveam un număr secret. Nu era ceva 
neobișnuit să vedem o mașină de poliție parcată în fața casei 
noastre. Eram speriați. 

Cubs câștigă două din trei jocuri împotriva Mets. Nu au mai 
existat lupte, lovituri intenţionate cu mingea sau atacuri, și nici 
eliminări de pe teren. Când începu seria, echipele erau la 
egalitate pentru prima oară în Naţional League East și pentru că 
mai rămăseseră cincisprezece jocuri, nimeni nu își permitea o 
suspendare sau o accidentare. 

Fără Joe în echipă, Cubs câștigase unsprezece meciuri și 
pierduse treisprezece. Avantajul de la zece meciuri se redusese 
la unu”. Se scufunda, în stil Chicago, în timp ce Mets câștiga. 


3 În baseball, o echipă se poate deplasa în clasament numai cu o jumătate 
de meci în avantaj, în caz de victorie, sau în dezavantaj, dacă pierde; se 


Pentru fanii Cubs, lovirea lui Joe Castle fusese un atac deliberat 
planificat de Mets ca să-l elimine de pe teren, astfel echipa lor s- 
ar fi clătinat. In persoana lui Warren Tracey, Mets vedea câinele 
de atac perfect - un vânător de capete iscusit care făcea 
treburile murdare și apoi era aruncat la gunoi. Seaver, Koosman 
și Matlack puteau sta liniștiți. 

Acest lucra nu era doar vorbărie goală iscată de beţivi într-un 
bar. Majoritatea jurnaliștilor sportivi din Chicago deveniseră 
pasionaţi de teoria conspirației și puneau paie pe foc. 

Exista încă o speranţă, deși tot mai palidă, că Joe va ieși din 
comă, va sări din pat, va ieși în fugă din spital și își va relua 
cariera. Dar cu fiecare zi care trecea, realitatea tristă își făcea 
simțită prezenţa. „Așteptaţi până la anul, ziceau cei de la Cubs 
și chiar credeau ce spuneau. Așteptaţi până anul viitor, când Joe 
se va întoarce și va fi cu un an mai matur și mai experimentat. 
Aşteptaţi!” 


Pe 18 septembrie, la o zi după ce se încheie seria, iar Mets se 
mută în Montreal, Joe Castle se trezi și vorbi cu o asistentă 
medicală. Acest lucru fu transmis la radioul local, iar mama a 
fost cea care a auzit prima. Ea mi-a spus și m-am dus la Tom 
Sabbatini ca să discutăm despre această veste interesantă. 
Domnul Sabbatini știa prin ce treceam și s-a oferit să ne ducă la 
spital sâmbăta următoare. 

A doua zi, după școală, m-am dus la bibliotecă și am citit 
articolele din Tribune și Sun-Times. Joe era încă în stare gravă, 
dar cel puţin era treaz, vorbea și mânca. Red era lângă el și 
acceptă să lase un reporter de la Tribune în salon zece minute. 
Reporterul îl întrebase pe Joe cum se simţea, iar răspunsul lui a 
fost: „M-am simţit și mai bine”. Îl descria ca fiind sedat, ametit și 
nu prea receptiv la întrebări. Era și o fotografie, o imagine 
sfâșietoare a lui Joe Castle, cu capul pansat, iar el părea mai 
degrabă rănit într-o luptă. Şi ochiul drept era acoperit. Starea 
acestuia era un motiv mare de îngrijorare pentru doctori. 

Mount Sinai fu invadat de felicitări, flori, cadouri și vizitatori 
care doreau să-l vadă pe Joe. Un altar temporar a fost ridicat 


calculează prin adunarea diferenţei victoriilor dintre echipa aflată în frunte 
și o alta cu diferenţa înfrângerilor și se împarte la doi. (n.tr.) 


într-un foaier mare, la parter. În centru era o fotografie mare a 
lui Joe - aceeași ca în Sport Illustrated -, iar în laterale erau 
panouri late, pe post de aviziere. Sute de fani înfigeau bileţele, 
felicitări și scrisori pentru Joe. In partea de jos a panourilor erau 
cutii de carton pline cu flori, bomboane de ciocolată și alte 
cadouri. 

Eu și Tom am scris scrisori pe care le-am pus în plicuri închise, 
într-un efort de a-i atrage atenţia lui Joe, scrisoarea mea începea 
cu: „Dragă Joe: eu sunt Paul Tracey, fiul lui Warren. Imi pare rău 
pentru ce a făcut tatăl meu”. Am continuat prin a-i spune cât de 
atent îi urmărisem cariera, cât de mult îl admiram și cât de mult 
îmi doream să revină pe teren. 

Sâmbătă dimineaţa am luat trenul spre oraș. Era o zi 
frumoasă de toamnă, frunzele se întorceau și zburau purtate de 
vânt, în timp ce mergeam prin Central Park. Când am intrat în 
spitalul de pe Fifth Avenue, am văzut un semn pe care scria 
„Peretele Joe Castle” și era și o săgeată care indica spre stânga. 
Am găsit peretele și am înfipt scrisorile cât mai aproape de 
fotografie. O voluntară ne-a explicat că scrisorile, felicitările și 
cadouri erau strânse la două, trei zile și aveau să-i fie date 
domnului Castle la un moment dat, în viitorul apropiat. Ne-a 
mulţumit pentru vizită. 

— El unde e? am întrebat. 

Ea se uită în sus și răspunse: 

— Etajul patru, dar mă tem că nu puteţi merge acolo. 

— Cum se simte azi? 

— Am auzit că mai bine, zise ea. 

Și avusese dreptate. Potrivit ziarelor, el făcea încet progrese, 
dar o revenire bruscă părea improbabilă. Am mai stat câteva 
minute și ne-am uitat la scrisori, la felicitări și la cadouri. M-am 
uitat de-a lungul coridoarelor largi, în depărtare, la dinamica 
tipică a unui spital. Am fost tentat să o iau pe-acolo, să caut 
lifturile, să fac în așa fel, încât să ajung la etajul patru și să mă 
strecor într-un mod ingenios în camera lui Joe pentru a vorbi cu 
el între patru ochi. Dar am ales să respect regulile. 


* 


Domnul Sabbatini copilărise în Lower East Side și știa orașul 
ca un taximetrist. Fusese, de asemenea, fan Yankees, unul 


plăcut. Avea bilete, așa că am mers cu metroul în Bronx, la The 
House That Ruth Built și ne-am petrecut după-amiaza aceea 
frumoasă uitându-ne la Yankees, cu Thurman Munson, Graig 
Nettles și Bobby Murcer, care juca cu Orioles, cu Brooks 
Robinson, Boog Powell și Paul Blair. 

Eu și Tom ne-am gândit că fusesem înguști la minte în ceea 
ce privea alegerea Ligii Naţionale ca potenţială casă a noastră. 
Am luat în calcul și posibilitatea de a juca pentru o echipă din 
Liga Americană. Domnul Sabbatini fu de acord cu acest lucru. 

Ceva era diferit însă. Visele mele nu mai erau la fel de clare și 
pasionante. Dragostea mea pentru joc nu mai era la fel de 
profundă. M-am distrat cu Tom în timp ce discutam despre ce 
echipă din Liga Americană era acceptabilă. Am evaluat factori 
importanţi precum culorile echipamentului, mărimea 
stadionului, palmaresul, marii jucători din trecut și așa mai 
departe, dar nu mai era la fel de amuzant cum fusese cu o lună 
înainte. 

Domnul Sabbatini ascultă, râse și îmi dădu câteva sfaturi. Era 
o persoană extrem de drăguță, petrecea mult timp cu mine și 
întotdeauna avea o vorbă bună. Își făcea griji pentru mine. 
Inţelegea că cutremurele și urmările acestora îmi zguduiseră 
lumea și voia să-mi fie alături. 


17 

M-am dus la Wink's Waffles la opt și jumătate și am cerut o 
masă lângă fereastră. Locul era plin de pensionari care 
consumau mult prea multe calorii mulțumită ultimei scheme de 
fidelizare prin cupoane, menite să-i atragă pe cei peste șaizeci și 
cinci de ani. Angajata restaurantului fu reticentă cu privire la 
locul în care voiam să mă așez așa că am informat-o că mai 
aşteptam cel puţin încă trei persoane. Acest lucru funcţionă și 
m-am așezat la masa care, după cum mi-am amintit, era foarte 
aproape de cea la care stătusem cu patru ani în urmă, atunci 
când fetele mele se întâlniseră cu bunicul lor patern pentru 
prima și ultima oară. Mi-am băut cafeaua, am citit ziarul și m-am 
uitat în parcare. 

La nouă fără cinci, un cart de golf apăru pe aleea de lângă 
restaurant. Era Warren, singur. Parcă lângă un șir de alte 
carturi, se ridică încet, își îndreptă spatele, apoi păși cu mișcări 
atente, tipice unui om care se recupera după o intervenţie 
chirurgicală dificilă. Deși bolnav încă, se putea distinge mersul 
inconfundabil al unui bătrân care fusese cândva un mare 
sportiv. Capul sus, pieptul în faţă și o urmă de mândrie. Tinea 
sub braţ colile de hârtie, fără îndoială micul meu memoriu 
despre lovitura lui. 

l-am făcut semn și a venit spre mine. Fără vreo strângere de 
mână, fără vreun zâmbet. Ochii lui erau roșii și umflaţi, de parcă 
somnul îl ocolise. Începu conversaţia într-un mod plăcut: 

— Nu poţi publica rahatul ăsta. 

— Bună dimineaţa, Warren. Ai dormit bine? 

— M-ai auzit? 

— Pot și vreau, Warren. De ce îmi vorbești urât? Te-a afectat? 
Sper că nu numești aia un rahat. 

— Sunt numai minciuni. 

Chelnerița apăru, iar el comandă o cafea. Când femeia se 
îndepărtă, el spuse: 

— Ce încerci să dovedești? 

— Nimic. Dar ceea ce încerc să fac este să te forţez să suporţi 
consecinţele, măcar o dată în viaţa ta. 

— Faci pe deșteptul? 

— Nu fac pe deșteptul, Warren. Ai lăsat o mulţime de lucruri 
neterminate în viaţa ta, iar ăsta e un lucru pe care îl poţi repara 
înainte de a te duce. 


— Nu mă duc nicăieri. Mă lupt cu asta, iar doctorii știu mult 
mai multe decât știi tu. 

Nu aveam de gând să mă cert cu el dacă avea să moară sau 
nu. Dacă el credea că se număra printre cei cinci la sută din 
norocoși care mai puteau trăi încă cinci ani, aveam de gând să-l 
contrazic. Cafeaua lui sosi, iar ospătărița întrebă despre ceilalţi 
pe care îi așteptam. 

— Suntem numai noi doi, am zis. 

— Sunteţi gata să comandaţi? 

— Sigur. Cred că vreau o gofră. De afine, cu cârnaţi. 

— Eu nu vreau nimic, spuse el morocănos și îi făcu semn cu 
mâna să plece. Cine crezi că o să publice mizeria asta? 

— Citești Sports Illustrated? 

— Nu. 

— Este acolo un editor senior pe care-l cheamă Jerry 
Kilpatrick. Baseballul este sportul lui preferat. E un tip din 
Chicago, de vârsta mea. Am vorbit cu el de două ori și e 
interesat de poveste și de adevăr. Joe Castle nu va fi niciodată 
uitat în Chicago, iar Kilpatrick crede că povestea asta o să fie 
super. Mai ales după ce dispari tu. 

— Nu știi adevărul, mormăi el. 

— Amândoi îl știm, Warren. 

Sorbi din cafea și se uită pe fereastră. Într-un final spuse: 

— N-ai nici cea mai vagă idee despre ce vorbești. Nu știi jocul. 

— Te referi la cod, Warren? La micile reguli nescrise ale 
baseballului, la una dintre ele care spune că acele lovituri pot fi 
utilizate, numărul unu - ca să scoţi un tip de pe platou, numărul 
doi - ca să te răzbuni dacă unul dintre coechipierii tăi e lovit, 
sau numărul trei - să-l înveţi minte dacă se dă mare faţă de 
aruncător. Nu-mi amintesc regulile patru și cinci. Despre asta 
vorbeşti, Warren? Pentru că, dacă răspunsul e da, te înșeli 
amarnic, pentru că Joe nu făcea nimic rău pe platou, nimeni nu îi 
lovise pe coechipierii tăi, iar Joe nu s-a dat mare faţă de tine. Ai 
vrut să-l lovești în cap pentru că erai invidios pe succesul lui și 
pentru că îţi plăcea să lovești jucătorii și să faci scandal și, mă 
rog, nu știu, Warren, care a fost motivul tău pentru aruncarea 
aceea la cap? O foloseai destul de des. Poate că ţi-ai dat seama 
că nu-l puteai învinge altfel, așa că l-ai lovit în cap. Asta a fost, 
Warren? 

— Nu știi nimic. 


— Bine, atunci explică-mi asta, Warren: de ce nu ai niciun 
regret despre faptul că l-ai lovit intenţionat în cap pe Joe Castle? 

— Face parte din joc, ca atunci când un jucător de fotbal își 
rupe gâtul sau își sucește genunchiul și nu mai joacă niciodată; 
boxerul se alege cu traumatism cranian; pilotul de curse e 
omorât într-un accident; schiorul care cade de pe munte. E 
sport, da? Se întâmplă lucruri rele, iar atunci când se întâmplă, 
nu te apuci să plângi și să-ţi ceri scuze, încercând să îndrepţi 
lucrurile. Nu așa e jocul pe care-l știu eu. 

N-aveam de gând să-l contrazic. Logica lui sucită avea multe 
erori și i le puteam demonstra în următoarea oră, dar degeaba. 
Am făcut o pauză și am ascultat conversațiile din jurul nostru. 
Singuri, numai noi doi, pentru prima oară după atâţia ani. De 
fapt, nu-mi aminteam ultima oară când fusesem singur cu tata. 
ÎI mai văzusem de vreo șase ori de când ne abandonase și 
numai de vreo două ori fusese ideea lui. 

Erau atât de multe de spus, nimic plăcut, și m-am luptat cu 
mine însumi și cu nevoia de a-i arunca în faţă mizeriile pe care 
mi le făcuse în trecut. Dar îmi promisesem că nu-l voi bate la 
cap. Ţinând cont de atitudinea pe care o avea în acel moment, 
mă îndoiam că Warren Tracey avea să rămână indiferent la un 
atac verbal. Era un luptător. 

Chelneriţa aduse gofra, o creaţie cu aspect de desert, cu 
smântână deasupra. Am mușcat din cârnat - ceva ce Sara nu ar 
fi cumpărat niciodată - și m-am cufundat din nou în discuţia 
noastră. 

— Deci, în final, după treizeci de ani, recunoști că l-ai lovit 
intenţionat pe Joe? 

— Ezit să-ți spun ceva pentru că s-ar putea să scrii în 
povestioara ta de aici. Și din moment ce divulgi probleme de 
familie, n-am încredere de tine. 

— Corect. Ai cuvântul meu că orice spui azi nu va fi inclus 
acolo. 

— Tot n-am încredere în tine. 

— N-am chef să mă contrazic pe chestiuni legate de încredere 
și responsabilitate, Warren. De ce l-ai atacat pe Joe Castle? 

— Era un puști încrezut și nu mi-a plăcut ce i-a făcut lui Dutch 
Patton. Eu și Dutch am jucat împreună în Cleveland. 


— Nu era deloc un puști încrezut, nu mai mult decât oricare 
alt jucător din liga mare. Şi tu n-ai jucat niciodată cu Dutch în 
Cleveland. Dutch n-a jucat niciodată pentru Indians. 

Am luat o gură din gofra mare, dar nu mi-am dezlipit ochii de 
la el. Rămase cu gura căscată, iar ochii îi străluciră de parcă mai 
avea puţin și mă pocnea. Dintr-odată făcu o grimasă și expiră în 
timp ce un junghi îl străbătu la mijloc. Uitasem de boala cu care 
se lupta. 

— Eşti bine? 

— Da. 

— Nu pari bine. 

— O să fiu bine. Mă gândeam să joc golf mâine. 

M-am bucurat de schimbarea de subiect. Am vorbit câteva 
minute despre golf, iar atmosfera se detensionă considerabil. 
Apoi asupra mea se lăsă din nou un nor când mi-am dat seama 
că el juca golf de când avea șase ani; câștigase competiția 
Maryland Open când avea șaptesprezece ani... și nu jucase 
niciodată cu mine. Ințelegeam treaba cu ADN-ul, dar bărbatul 
din cealaltă parte a mesei nu era nimic altceva decât tatăl meu 
biologic. Nimic mai mult de atât. Am înfulecat repede cârnatul și 
gofra și am împins farfuria. 

— Erai pe cale să-mi explici de ce l-ai atacat pe Joe. Nu cred 
că am terminat acea parte a conversaţiei. 

— Ești așa de deștept... de ce nu explici tu? se răsti el 
supărat. 

— O, eu știu, Warren. Știu de multă vreme. Erau mai multe 
motive pentru care voiai să-l lovești pe Joe, toate sucite și destul 
de bolnave, dar după cum ai zis și tu, era jocul tău. Urai faptul 
că avea succes și îl invidiai pentru atenţia de care se bucura. În 
mintea ta ciudată, el s-a dat mare faţă de tine după ce a reușit 
acel home run din prima repriză. Ai vrut să fii primul tip dur care 
îl lovește în cap. Îţi plăcea să lovești oamenii și să faci scandal. 
Și erai invidios pentru că eu împreună cu nenumărați alţi băieţi, 
în vara anului 1973, îl veneram pe Joe Castle. M-ai lovit. Încercai 
să te revanșezi, să fii eroul meu și nu suportai gândul că eu 
visam să ajung ca un alt jucător. Toate astea, și probabil mai 
multe, dar e destul. Nu am acces la gândurile tale și pentru 
asta-i mulțumesc lui Dumnezeu. 

— Deci, totul a fost legat de tine? 


— N-am zis asta, Warren. Numai tu știi de ce-ai făcut-o. 
Problema e că nu poţi recunoaște. Ai minţit timp de treizeci de 
ani și niciodată nu ai avut coloana vertebrală ca să recunoști ce 
ai făcut. 

Sunase mult mai dur decât intenţionasem. Umerii lui se lăsară 
puţin și îi apărură broboane mici de sudoare pe frunte. Își ciupi 
nasul și zise aproape pentru sine: 

— Îmi pare rău că te-am lovit, Paul. 

Mi-am dat ochii peste cap de frustrare și îmi venea să înjur. 

— Te-ai scuzat de o mie de ori pentru aia, Warren. Nu sunt 
aici pentru că m-ai lovit. Nu sunt aici ca să te cert pentru 
defectele tale ca tată. Lucrurile alea sunt demult îngropate. 

Işi șterse transpiraţia de pe faţă cu un șerveţel. Pielea lui își 
pierduse și puţina culoare care îi mai rămăsese. Sorbi din cafea 
și se uită la mine. Cu o voce slăbită și răgușită, zise: 

— Am aruncat în Joe, dar jur că n-am vrut să-l rănesc. 

Asta așteptam; una dintre cele mai mari minciuni din 
baseball, una dintre cele mai patetice scuze din istoria sportului. 
Am clătinat din cap neîncrezător și am spus: 

— Doamne, ce surpriză! Aceeași scuză stupidă pe care o 
invocă aruncătorii de o sută de ani. Deci, stai să înţeleg, Warren. 
Ai aruncat intenţionat o minge rapidă spre faţa adversarului, cu 
o sută patruzeci, poate o sută cincizeci de kilometri pe oră, de la 
optsprezece metri, o distanţă care îi oferă mai puţin de o 
secundă ca să reacționeze, cu intenţia, țelul, visul de a vedea că 
mingea îl lovește undeva mai sus de gât și îl pune la pământ, 
preferabil într-o stare de inconștienţă. Dacă îl scoteau pe targă, 
nu era mare scofală. Dacă lipsea de la câteva meciuri, nu era 
mare scofală. Și totuși, când acea minge i-a provocat răni 
serioase te-ai ascuns în spatele veșnicei replici: „Jur că n-am 
vrut să-l rănesc”. Nu-ţi dai seama cât de ridicol e, Warren? Pari 
un prost când spui așa ceva. 

Din nou, mi-am dat seama că suna prea dur, dar mă luptam 
cu accesul de furie. Işi lăsă capul în jos, îl clătină și apoi se uită 
pe fereastră. Era un grup de pensionari care așteptau la ușa din 
față. Chelneriţa se uita spre noi. Mi s-a părut că voia masa 
noastră, dar nu mă grăbeam. Într-un târziu, el murmură: 

— Făcea parte din joc. 

— Jocul tău, poate, m-am răstit. Doar erai un vânător de 
capete. 


— Nu eram. 

— Atunci de ce aruncai spre capetele lor? De ce nu ai aruncat 
în șoldul lui Joe sau în coaste, în oricare alt loc sub umeri? Așa 
scrie în cod, Warren? Codul spune că uneori trebuie să lovești... 
am înţeles asta. Dar mai zice și că niciodată nu ai voie să arunci 
spre cap. Dar erai un dur, nu-i așa, Warren? Voiai capul lui. 

— Mă plictisește conversaţia asta. Ce vrei, Paul? 

— Hai să mergem împreună în Calico Rock. Poţi să stai cu Joe, 
să dai mâna cu el, să-i spui ce ai de spus, să discutaţi îndelung 
despre joc, despre viaţă, orice. O să fiu și eu acolo. Joe are doi 
fraţi care au grijă de el, sunt sigur că o să fie și ei acolo. Ar 
însemna mult pentru Joe și pentru familia lui. Îţi promit, Warren, 
n-o să regreţi dacă faci asta. Hai să închidem capitolul ăsta. 
Acum. 

Ridică foile de la mine și spuse: 

— Şi dacă n-o fac, o să publici asta după ce eu nu voi mai fi? 

— Ăsta e planul, am răspuns. 

Începeam să mă îndoiesc de faptul că șantajul fusese o 
strategie bună. Repede, rupse foile în două și le aruncă spre 
mine, apoi spuse: 

— Dă-i drumul. O să fiu mort. 

Se ridică în picioare și își făcu loc prin mulţime spre ușa din 
faţă. Se mișca bine pentru un bătrân bolnav. Se urcă în cartul de 
golf, apucă volanul și se opri de parcă era din nou săgetat de 
durere. Se uită în depărtare, așteptă adâncit în gânduri și pentru 
o secundă am crezut că s-a răzgândit. 

Apoi conduse mai departe și în acel moment am fost sigur că 
aveam să nu-l mai văd vreodată. 


18 

Pe 23 septembrie, doctorii au făcut publică o declaraţie în 
legătură cu starea lui Joe. Din cauza traumei suferite la nervul 
optic, Joe pierduse aproape 80% din capacitatea vizuală a 
ochiului drept, iar situaţia era permanentă. Probabilitatea ca Joe 
să mai joace vreodată era, în opinia lor, „foarte scăzută”. 

Ştirea frânse inimile suporterilor echipei Cubs. Celebra 
expresie „Să așteptăm până la anul” își pierdu brusc farmecul 
plin de vise și emoție. Cea mai mare speranţă din lunga lor 
istorie de frustrări avea să nu mai joace niciodată. 

Zdrobise și moralul jucătorilor. Colegilor de echipă ai lui Joe le 
era greu fără el, iar știrile de la New York erau devastatoare. Mai 
târziu în acea după-amiază fură spulberaţi de Braves și erau pe 
cale să piardă și următoarele trei meciuri, rămânând în urmă cu 
două jocuri față de Mets, care câștiga și era aproape să încheie 
National League East. Mets urmau să-i învingă pe Reds pentru 
trofeu, dar făcea acest lucru fără ca vreun jucător să reușească 
un scor de peste .300 sau ca vreun aruncător să câștige 
douăzeci de jocuri. În revenirea echipei Miracle Mets îi împinseră 
pe Oakland Athletics la șapte jocuri înainte să piardă World 
Series. 

Cariera miraculoasă, dar tragică a lui Joe Castle ajunse la 
final. Statisticile sale erau ameţitoare: în 38 de jocuri avusese 
160 de poziţii la lovire validate, 78 de lovituri, 21 de home run- 
uri, 21 de duble, 8 triple, 31 de baze furate și 41 de RBI. Media 
sa de lovituri era de .488, cea mai mare înregistrată vreodată, 
dar n-a fost considerată un record pentru că nu jucase îndeajuns 
de mult. Alte recorduri care au rămas au fost: (1) primul 
debutant care a reușit trei home run-uri în primul său joc; (2) 
primul debutant care a lovit în afara terenului în primele 19 
jocuri; (3) primul debutant care a furat o bază în nouă jocuri 
consecutive; (4) primul debutant care a furat bazele a doua și a 
treia în șapte jocuri diferite; și cel mai faimos record, (5) 15 
lovituri consecutive în 15 poziţii la lovire. Şi-a mai asigurat alte 
câteva recorduri de debutant, inclusiv patru lovituri în primul 
său joc. 

Dar pe 23 septembrie 1973, statisticile privind jocul său 
însemnau prea puţin pentru el și pentru admiratorii săi. 


x 


În cele din urmă, tata veni acasă după ce fu dat afară de la 
Mets și, cu ocazia primei cine în familie, încercă să pară optimist 
în legătură cu viitorul său. Chipurile, mai multe echipe erau 
interesate de el pentru sezonul 1974. Negocierile erau în 
desfășurare, se făceau oferte. Am ascultat prefăcându-ne că-l 
credeam, dar știam adevărul. 

Într-un efort de a se menţine ocupat, vopsi interiorul garajului, 
instală burlane noi, lucră la mașină și părea să-și facă planuri să 
locuiască acolo mult timp. Mama juca mult tenis și-și căuta în 
secret un loc de muncă. 

Într-o după-amiază am ajuns acasă de la școală și, ca de 
obicei, intenţionam să plec cât mai repede posibil la familia 
Sabbatini. Tata se uita la televizor în living și când am trecut pe 
lângă el, mi-a spus: 

— Hei, Paul, ai timp să aruncăm mingea un pic? Am nevoie 
să-mi ţin braţul în formă. 

Cât de mult aș fi vrut să refuz, dar n-am putut. 

— Sigur. 

Am jurat să nu mai arunc niciodată mingea de baseball 
împreună cu tatăl meu. 


...0 Zonă deschisă unde aveam un gărduleț de protecţie și o 
placă de lemn care juca rolul de platou al bazei a patra. Mă 
înșfăcă de brat și îmi spuse: 

— În primul rând, să nu mă mai ignori niciodată în felul 
acesta. Auzi? Sunt tatăl tău și știu de o mie de ori mai mult 
baseball decât clovnii aceia care-și spun antrenori. 

Am încercat să-mi retrag brațul, dar mă strânse și mai tare, 
iar unghiile lui îmi pătrunseră în carne. Devenea din ce în ce mai 
furios cu fiecare secundă care trecea. 

— Mă auzi? Să nu mă mai ignori niciodată. 

— Da, domnule, am spus doar ca să evit să fiu lovit. 

Îmi dădu drumul și îmi puse un deget sub bărbie. 

— Uită-te la mine, se răsti. Uită-te în ochii mei când vorbesc 
cu tine. Există un mod corect și un mod greșit de a juca acest 
joc, iar tu ai greșit complet. Niciodată, repet, niciodată să nu mai 


lași un jucător care lovește să se dea mare fată de tine în acest 
fel. lată cum să tratezi un astfel de nenorocit. Treci acolo! 

Am luat bâta și m-am așezat în poziţie la a patra bază. Se 
dădu înapoi, cam 15 metri. Purta mănușa lui și avea trei mingi în 
ea. Eram un puști de 11 ani, fără o cască de protecţie și mă 
aflam faţă în față cu un aruncător al echipei Mets, unul care nu 
numai că era furios, dar era și decis să mă înveţe arta grosolană 
de a lovi un jucător care se afla cu bâta la primire. 

— Codul spune că poți să-l lovesti, da? Deci, data viitoare, 
când se întoarce făcând pe grozavul, e datoria ta să-l lovesti. 
Același lucru e valabil dacă unul dintre ai tăi a fost lovit 
intenționat. Tu trebuie să-ți protejezi echipa. Eşti atent la ce-ţi 
spun? 

— Da, domnule. 

— Eu o fac din trei aruncări. Unii jucători aruncă și-i lovesc din 
prima aruncare. Eu nu fac asta, deoarece majoritatea lovitorilor 
se așteaptă la asta la prima aruncare. Eu îi induc în eroare. 
Prima aruncare e o minge rapidă cu treizeci de centimetri în 
afară. 

Își luă avânt și aruncă o minge rapidă pe lângă. Nu era la 
viteză maximă, dar eu eram doar un copil. Aruncarea mi se păru 
extraordinar de rapidă. 

— Nu păși în afară! mormăi el. A doua aruncare, la fel ca 
prima. 

Alt avânt, altă minge rapidă pe lângă. 

— Acum e momentul când îl prinzi pe nenorocit. El se apleacă 
putin spre interior, crezând c-o să lovesc înspre colțul exterior, 
așa că nu bănuiește că va fi lovit. N-o să te lovesc în cap, așa că 
nu te feri, da? Înfige picioarele în pământ, Paul, ca un jucător 
adevărat. F 

Eram înspăimântat și nu mă puteam mișca. Iși luă avânt si 
aruncă mingea spre mine, nu atât de înalt si de puternic pe cât 
ar fi putut, dar când mingea îmi lovi coapsa, duru ca naiba și 
cred că am tipat. El strigă: 

— Vezi? O să supravieţuiești. Așa se face. Două mingi rapide 
pe lângă, apoi îl lovești pe nenorocit, de preferat în cap. 

Alergă să adune cele trei mingi, în timp ce eu mă frecam pe 
coapsă și incercam să nu plâng. 

— Dă-mi bâta și ia-ti mănușa, spuse. 

Eu eram aruncătorul, iar el era la primire. 


— Două mingi rapide în afară. Haide! 

Am aruncat-o pe prima în iarbă și la aproape un metru de 
platou. 

— Trebuie să ajungă în mănușa prinzătorului, Paul, hai, la 
naiba, mârâi în timp ce flutura bâta ca un adevărat lovitor. 

Media carierei sale la lovire era de .159. Am aruncat a doua 
minge în afară și mai sus. 

— Acum, spuse și făcu un pas spre mine. Lovește-mă chiar 
aici! Îşi atinse capul într-o parte. Arunc-o direct în ureche, Paul! 

Se întoarse la platou în poziţie. 

— Aruncă-mi-o în ureche! Nu poți să arunci destul de tare, 
încât să mă rănești. 

Eram la circa doisprezece metri distanţă, strângeam mingea 
în mână, Îmi doream cu disperare să arunc atât de tare, încât 
să-i sparg dinții, să curgă sânge, să-i sparg capul și să-l las întins 
pe iarbă. Mi-am luat avânt mare, am aruncat și mingea s-a 
îndreptat chiar spre jumătatea platoului, o lovitură perfectă. 

În timp ce mingea sărea înapoi din gardul de protecție, el o 
ridică și-mi spuse: 

— Hai, lașule! Lovește-mă cu nenorocita de minge! 

Am aruncat altă minge rapidă, una mai înaltă, dar tot pe 
direcția platoului. Acest lucru îl înfurie și mai tare, iar după ce a 
recuperat mingea, a aruncat-o înapoi. Se întuneca. Aruncă 
mingea mult prea tare. Aceasta ricoșă din mănușă mea și mă 
lovi în piept. Am tipat, am început să plâng, și înainte să-mi dau 
seama, veni lângă mine și urlă: 

— Dacă nu iei mingea să mă lovesti cu ea în cap, o să te bat, 
ai înțeles? 

În timp ce se întorcea furios spre platou, am aruncat o privire 
spre casă. La etaj, Jill se uita pe furiș pe geamul dormitorului ei. 

A treia încercare de a-l lovi a fost la fel de lipsită de succes ca 
și primele două. Aruncarea a fost înaltă și spre interior, dar nu 
destul de aproape ca să facă rănile pe care le doream. Pentru a- 
și exprima dezgustul, întinse mâna stângă și interceptă 
aruncarea cu mâna goală. O mare insultă pentru un aruncător, 
dar chiar nu-mi păsa. Nu voiam decât să scap de acel nebun. 
Azvârli bâta spre casă și se apropie de mine. 

— Esti un las, știi asta, Paul? Doar un las. Îţi trebuie curaj să 
arunci spre un jucător lovitor, dar un aruncător trebuie s-o facă. 

— Nu în Little League, am reușit să spun. 


— În orice ligă! 

Cred că eram prea mic pentru a fi lovit cu pumnul, așa că mă 
plesni peste față cu dosul mâinii stângi, protejându-și, 
bineînțeles, mâna cu care arunca. Am tipat, am căzut și în clipa 
în care mă înșfăca de guler, am auzit-o pe mama tipând: 

— Pleacă de lângă el, Warren! 

Stătea la zece pași distanţă, ținea în mână bâta de baseball - 
ceva ce probabil nu mai făcuse niciodată în viaţa ei - și o 
îndreptă spre tata. Jill se ascundea în spatele ei. Timp de câteva 
secunde nimeni nu se clinti. Apoi am profitat de ocazie și m-am 
îndepărtat pe furiș. 

— Lasă bâta, spuse el. 

— L-ai lovit peste față, zise ea. Ce fel de animal ești? 

— L-a lovit și cu bâta, adăugă Jill. 

— Taci, mârâi el. 

După câteva secunde, toată lumea reuși să respire adânc. Ne- 
am îndreptat încet spre casă și în acest timp ne-am urmărit cu 
atenție unii pe alții. Părinții mei s-au dus la subsol și s-au certat 
mult timp, iar când au obosit, el a plecat. 

(Extras din Atacu/ asupra lui Joe Cast le, de Paul Tracey, fiul 
lui Warren) 


19 

Mă plictiseam în aeroportul din Atlanta, așa că l-am sunat pe 
Clarence Rook. Trecuseră mai bine de douăzeci și patru de ore 
de când îmi luasem rămas-bun de la el, dar mă simţeam de 
parcă trecuse o lună. 

— N-o să ghicești cine m-a sunat azi-noapte, mi-a spus. 

— Charlie sau Red? 

— Charlie. Mi-a zis că l-a sunat Joe, care i-a spus că am apărut 
pe teren cu un străin. Voia să se asigure că totul e în ordine. Așa 
spune Charlie mereu: „Clarence, totul e în ordine?” Am spus: 
„Sigur, Charlie, e doar un nepot din Texas care a vrut să vadă 
terenul”. 

— De ce nu i-ai spus adevărul? am întrebat. 

— l-am spus, dar mai târziu. M-am gândit, m-am sfătuit cu 
Fay și l-am sunat pe Charlie. l-am spus că am ceva important de 
discutat cu el și cu Red, și am întrebat dacă ne putem întâlni la 
o cafea. Ne-am văzut de dimineaţă într-un loc liniștit, în nordul 
orașului. Le-am spus totul despre tine, despre vizita ta și așa 
mai departe. 

Se opri, iar acesta nu era un semn bun. 

— Lasă-mă să ghicesc. Nu au plâns de supărare când au aflat 
că Warren Tracey are cancer în fază terminală. 

— Nu, n-au plâns. 

O pauză, alt semn rău. 

— Şi ideea ca el să vină în Calico Rock și să se întâlnească cu 
Joe cum au primit-o? 

— Nu prea bine, cel puţin la început. De fapt, nu le-a plăcut că 
tu ai fost aici. 

— Mă vor împușca dacă mă voi întoarce? 

— Nu. Și-au schimbat atitudinea în bine, considerabil și chiar 
au promis să vorbească cu Joe, să vadă dacă lui îi surâde ideea 
ta. Am forţat un pic, dar chiar nu este treaba mea. Cum a decurs 
întâlnirea cu tatăl tău? 

M-am hotărât s-o întorc. 

— Cred că e destul de receptiv la idee. Am avut câteva 
conversații pe faţă, multe chestii vechi, de familie, nimic ce-ai 
vrea să auzi. Problema e că se află într-o stare de negare în 
privinţa cancerului și, până nu va fi față în faţă cu iminenţa 
morții, va fi greu de convins. 

— Sărmanul! 


— Poate, dar n-am ajuns în stadiul în care să îmi pară cu 
adevărat rău pentru el. 

Am întrebat despre Fay, iar conversaţia a rămas fără 
substanţă. O oră mai târziu, m-am urcat la bordul avionului spre 
Dallas. 

Sara și fetele mă așteptau cu o cină târzie când am ajuns în 
sfârșit acasă. Fetele nu știau unde am fost sau ce am făcut, așa 
că am vorbit despre weekendul pe care plănuiam să-l petrecem 
cu cortul în munţi. Sara era însă curioasă. După ce-am terminat 
și fetele au plecat în camera lor, în timp ce strângeam masa i- 
am povestit ce-am făcut. 

— Ce urmează? mă întreabă ea. 

— N-am nicio idee. Aș putea să aştept vreo două săptămâni, 
să-l sun pe Warren, să-l întreb despre chimioterapie și poate 
aduc din nou vorba de Joe. 

— Care e zicala ta preferată, dragul meu? N-ai ajuns nici până 
la jumătatea... 

— N-ai ajuns nici până la jumătatea distanţei până la prima 
bază. Da, cam așa s-ar descrie mica mea vizită la Warren. Încă 
face pe durul și s-ar putea să ducă atitudinea asta cu el în 
mormânt. Probabil, așa se va și întâmpla. 

— Eşti mulțumit că ai fost acolo? 

— Da, foarte. Am reușit să-l văd pe Joe Castle și cred că se 
simte bine, pe cât e posibil. L-am văzut și pe Warren, ceea ce nu 
înseamnă mult acum, dar s-ar putea să fie important cândva. Și, 
cel mai important, am băut un pahar de coniac de piersici de 
Ozark. 

— Ce e aia? 

— Băutură de contrabandă. 

— Se servește la cină? 

— Nu, e o băutură care se ia după cină, cel puţin în casa 
familiei Rook. Clarence a numit-o „digestiv”. 

— Ce gust are? 

— Foc lichid. 

— Sună delicios. Alte lucruri incitante? 

— Nu prea. 

— O s-o suni pe Jill? 

— Nu în seara asta, poate mai târziu. Mă îndoiesc că vrea să 
audă ceva despre Warren. 


O săptămână mai târziu, am ieșit din birou pentru masa de 
prânz și am condus spre un complex cu mai multe terenuri aflat 
în grija municipalităţii, unde majoritatea prietenilor mei și-au 
antrenat fiii în diferite ligi pentru juniori. În afară de câţiva 
îngrijitori, locul era gol. Sezonul se terminase. 

Am urcat în tribunele „terenului mare”, așa cum era numit, un 
romb de dimensiuni regulamentare, cu zidul aflat la aproximativ 
o sută douăzeci de metri distanță. M-am așezat la umbra cabinei 
pentru jurnaliștii comentatori și am mâncat un sendviș de pui. 

24 august 2003. În urmă cu exact treizeci de ani, stăteam cu 
mama în tribunele stadionului Shea și îl urmăream pe eroul 
meu, Joe Castle, care se îndrepta spre platou în confruntarea cu 
tata. Mi-am adus aminte de acele momente și de sunetul care s- 
a auzit când Joe a fost lovit. Oroarea, haosul, frica, ambulanţa, 
apoi încăierarea și urmările. Avea capul spart în trei locuri. Osul 
obrazului îi era fracturat. Sângera pe urechi, iar doctorii au 
crezut iniţial că era mort. 

Momentul acela și locul păreau foarte îndepărtate. Lovitura 
aceea curmase două cariere și nu eram sigur ce urmări avusese 
în ceea ce mă privea. A frânt inimile a milioane de oameni, așa 
că n-am fost singurul rănit. Dar am fost singurul, în afară de 
părinţii mei, care știa că Joe avea să fie lovit în cap. 

M-am întrebat dacă Joe marca și el aniversarea. Oare făcea ce 
făceam și eu, stătea singur pe un stadion, își amintea tragedia și 
își dorea ca totul să se fi întâmplat altfel? Oare în starea 
degradată în care se afla privea înapoi cu tristeţe la ce se 
întâmplase? Cu siguranţă, eu așa aș fi făcut. Treizeci de ani mai 
târziu și încă mă înecam cu lacrimi când mă gândeam la 
suferinţa inutilă și la distrugerea unei cariere frumoase. 

Bănuiam însă că data aceasta nu însemna nimic pentru 
Warren Tracey. Probabil era pe terenul de golf. Işi ștersese din 
minte faptul că aruncase acea minge la cap cu decenii în urmă. 
„E sport. Se mai întâmplă și lucruri rele.” 

După ce am terminat de mâncat, am încercat să găsesc o 
modalitate de a uita povestea lui Joe Castle. In final, am 
recunoscut că nu credeam că se va putea întâmpla vreodată 
așa ceva. 


Au trecut două săptămâni. Fetele s-au întors la școală, iar eu 
m-am adâncit în muncă. Viaţa noastră normală, fericită fu 
reluată, iar eu am început să uit încet ideea unei reuniuni în 
Calico Rock. 

Într-o seară sună telefonul, iar Rebecca, fiica noastră de zece 
ani, a răspuns. Alergă în salon și spune: 

— Tata, la telefon e un bărbat pe care-l cheamă Warren. Vrea 
să vorbească cu tine. 

Eu și Sara ne-am uitat unul la altul. Niciunul din noi nu ne 
aduceam aminte când ne mai sunase Warren acasă. 

— Cine e Warren? întreabă Rebecca. 

— Bunicul tău, îi răspunse Sara în timp ce eu mă îndreptam 
spre bucătărie. 

Apelul nu avea niciun scop, din câte mi-am dat seama. Vocea 
lui era răgușită și firavă și m-a informat că nu e plăcut să faci 
chimioterapie. Nu avea poftă de mâncare, așa că pierdea din 
greutate și îi cădea părul. Agnes îl ducea la spital de două ori pe 
săptămână pentru perfuzii, pe care le făcea timp de două ore, 
într-o cameră deprimantă, cu o duzină de alţi pacienţi conectaţi 
la perfuzii. 

Mă surprinse când mă întrebă: 

— Ce face familia? 

Sara a venit în bucătărie și m-a auzit vorbind despre copiii 
noștri, lucru care a șocat-o. Apoi m-a informat că a sunat-o și pe 
Jill în urmă cu câteva ore, dar că nu i-a răspuns nimeni. 

Warren Tracey își suna copiii. Insemna că era pe moarte. 


20 

Luam legătura cu Clarence Rook o dată pe săptămână, dar 
conversațiile noastre deveneau din ce în ce mai scurte. Nu prea 
erau noutăţi în Calico Rock și mă întrebam cum reușeau să 
umple un ziar în fiecare miercuri. 

Îl sunam pe Warren ocazional, nu neapărat preocupat de 
sănătatea lui, ci mai mult ca să-i amintesc că încă trăiam și că 
voiam ceva de la el. Nu am discutat niciodată despre Joe Castle. 

În a doua săptămână a lunii octombrie eram într-o ședință cu 
șeful și colegii mei, când mobilul începu să vibreze. In firma mea 
nu era o crimă ca un telefon să întrerupă ceva important. Am 
ieșit pe hol și am salutat-o pe Agnes. Warren era în spital, cu 
hemoragie internă, tensiunea scăzută și stări de leșin. Doctorii îi 
mai făcuseră niște teste. Cancerul se răspândise rapid, tumorile 
erau omniprezente, în ficat, rinichi, stomac și, cel mai rău, în 
creier. Slăbise douăzeci de kilograme. Mi-a spus că ea credea că 
Warren acceptase, în fine, ideea că va muri de cancer. 

Ce-ar fi trebuit să spun? Nu o cunoșteam pe acea femeie și 
abia dacă îl cunoșteam pe soţul ei. Am compătimit-o cu 
jumătate de gură și am promis s-o sun a doua zi. 

Am făcut asta, dar mi-a răspuns robotul. 

Trei zile mai târziu, când mă întorceam cu mașina de la 
muncă, Warren mă sună pe mobil. Imi spuse că se externase, că 
se simţea mult mai bine, că schimbase doctorii fiindcă cei vechi 
erau niște idioţi și că avea o șansă să învingă cancerul. La 
începutul scurtei conversații sunase vioi, binedispus, plin de 
energie, dar nu reuși să ducă farsa până la capăt. Spre sfârșit, 
vocea începu să i se stingă, iar dicția nu mai era așa de clară. 
Am încercat să mă gândesc la ce aș fi putut spune și eram gata 
să închei conversaţia când mi-a zis: 

— Hei, Paul, m-am gândit la călătoria aceea în Arkansas. 

— A, într-adevăr? am zis, încercând să nu-mi dau în vileag 
emoția. 

— Da, îmi place ideea. Nu sunt sigur dacă doctorii mei vor fi 
de acord să călătoresc, dar putem să încercăm. 

— Sigur, Warren. O să dau niște telefoane. 


* 


Cel mai greu avea să fie drumul lung cu mașina; eu și cu 
Warren, singuri în mașină, cu atât de multe în comun și fără 
nicio dorință de a ne aminti ceva. 

Am ajuns fiecare cu avionul în Little Rock, iar eu am sosit cu 
două ore înaintea lui. Am luat prânzul, am pierdut vremea, 
lucrând pe laptop și am găsit un loc de unde puteam să observ 
pasagerii care soseau. Era un aeroport mic, cu spaţii largi, 
lumină naturală și puţin aglomerat. 

După cum anticipase în ultima noastră convorbire telefonică, 
doctorii nu fuseseră de acord cu călătoria, dar asta n-a făcut 
decât să-i accentueze hotărârea. Într-un final, acceptase faptul 
că boala preluase controlul și încetase chimioterapia. „Mă 
îndoiesc că voi mai trăi până la Crăciun, Paul”, îmi spusese de 
parcă sărbătorile însemnau ceva pentru el. 

Crăciunul... Când aveam opt ani, el juca în liga de iarnă în 
Venezuela și nu l-am văzut de Crăciun. Eu și Jill am deschis 
cadourile lângă brad, iar mama nu se putea opri din plâns. Mă 
întrebam dacă Warren își amintea toate lucrurile pe care mi le 
aminteam eu. 


Apăru în mulţime împreună cu alţi pasageri din Atlanta. Purta 
șapcă pentru că nu mai avea păr și mergea cu pas încet, dar 
hotărât. Se ofilise și se transformase într-un om pipernicit, cu 
talia subţire și pieptul scobit. Trăgea după el o valiză mică și se 
uita în jur după mine. 

Era cât pe-aci să închiriez un automobil hibrid din motive 
ecologice, dar mi-am dat seama că, în felul acesta, am fi stat 
umăr la umăr ore în șir. Am luat un SUV mare, cu cât mai mult 
spaţiu posibil între scaunele din faţă. 

N-am schimbat prea multe cuvinte până când Little Rock 
rămase în urma noastră. Imbătrânise cu zece ani în două luni și 
am înţeles de ce doctorii nu fuseseră de acord cu călătoria. El 
moţăi în mod repetat și pentru mult timp nu spuse nimic, apoi 
deschise discuția. 

— Doamne, e bine să fiu departe de Agnes. 

Am râs și m-am gândit la toate direcţiile în care această 
conversaţie s-ar putea îndrepta. 

— A câta e? A cincea, a șasea? am întrebat. 


Urmă o pauză, în timp ce calcula. 

— Agnes e a cincea. Karen a fost a patra. Florence a fosta 
treia. Daisy a fost a doua. Mama ta a fost prima. 

— E impresionant că-ţi mai aduci aminte ordinea. 

— Oh, unele lucruri nu le uiţi niciodată. 

— Ai o favorită? 

Se gândi un pic la întrebare. Eram pe un drum cu două benzi, 
cu ferme pe ambele părți. 

— N-am iubit pe niciuna așa cum am iubit-o pe mama ta, cel 
puţin la început. Dar eram prea tineri pentru a ne căsători. 
Pentru dragoste, e mama ta. Pentru bani, ar fi Florence. Pentru 
sex, Daisy primește steaua de aur. 

— Îmi pare rău că am întrebat. 

— Daisy era stripteuză. Ce mai corp! 

— Ne-ai părăsit pentru o stripteuză? 

— Nu m-ai condamna dacă ai fi văzut-o pe scenă. 

— Cât a durat? 

— Nu prea mult. Chiar nu-mi amintesc. Și nu v-am părăsit 
pentru o stripteuză. Căsătoria se încheiase când s-a întâmplat s- 
o întâlnesc pe Daisy. 

— Într-un club de striptease? 

— Bineînţeles. Unde altundeva poţi întâlni o stripteuză? 

— Nu știu. Nu am experienţă în domeniul ăsta. 

— Foarte bine pentru tine. 

— l-ai fost fidel mamei? 

Rosti fără ezitare: 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu știu, răspunse frustrat. De ce fac bărbaţii orice? De ce 
pierd averi la jocuri de noroc, sau se sinucid cu alcool, sau se 
căsătoresc cu femei nebune? Nu știu. Mă târăști aici, în mijlocul 
pustietăţii în Arkansas, să mă întrebi de ce m-am ţinut după 
femei? 

— Nu, nu de asta. Acum nu-mi mai pasă. 

— Ce face mama ta? 

— E bine. O văd de câteva ori pe an. E frumoasă, ca 
întotdeauna. 

Eram pe cale să adaug că era mult mai frumoasă decât 
Agnes, dar am renunţat. 

— Ştie că sunt bolnav? 


— Da, i-am spus în august, imediat ce-am aflat. 

— Nu cred că-i pasă. 

— Ar trebui să-i pese, Warren? 

Trase adânc aer în piept, apoi începu să moţăie. L-am 
încurajat în tăcere să doarmă, să tragă un pui de somn de vreo 
două ore. Tipul lui de cancer era extrem de dureros, iar când era 
treaz părea să se simtă rău. Işi ţinea calmantele în buzunarul 
cămășii. Am discutat pe scurt despre căsătoriile lui, un subiect 
pe care plănuisem să-l evit. 

După ce se trezi, i-am pus o întrebare simplă: 

— Ai jucat vreodată baseball în Arkansas? 

— O, da, în Liga Texană am jucat la Arkansas Travelers de 
mai multe ori pe an. Un stadion frumos, vechi, în centrul 
orașului Little Rock. Am avut parte de spectatori buni. 

Deschisesem larg o ușă, iar Warren reveni la viaţă. Jocuri 
uitate, vechi coechipieri, întâmplări ciudate, faze haioase din 
vestiare, încălcări ale legii, viața în autobuzele de turneu... am 
discutat mulţi kilometri despre baseballul din ligile mici. Dar 
obosea repede, iar lunga lui naraţiune se opri brusc, când bău 
apă câteva momente, cu ochii închiși. Aţipi din nou, se făcu 
liniște, apoi se trezi și își aminti altă poveste. 

În timpul lungii și dificilei sale cariere, a fost în multe orășele, 
iar la unele dintre ele nu se mai gândise de ani buni. Amintirile îi 
reveneau în valuri. Eram surprins să aflu că Warren era un bun 
povestitor, cu fler pentru punctul culminant. Cu cât spunea mai 
multe povești, cu atât își amintea mai multe. De ce nu auzisem 
niciodată nimic despre acele lucruri? 

N-am discutat despre Joe Castle și despre motivul acelei 
călătorii. Nu știam ce va zice Warren, dar aveam o presimţire. 

Tuși, făcu o grimasă, luă o pastilă, apoi aţipi din nou. Eram în 
zona dealurilor și se întuneca. La periferia orașului Mountain 
View, la o oră de Calico Rock, am ochit un motel drăguţ și curat 
și am parcat lângă el. Am plătit cu bani gheaţă pentru două 
camere. Warren mi-a zis că nu-i era foame și că trebuia să se 
întindă în pat. Am cumpărat un burger de la un fast-food și l-am 
luat cu mine în cameră. 


21 

Clarence aștepta în spatele ușii din faţă de la Calico Rock 
Record. Dimineaţa era luminoasă, aerul ușor și răcoros, o 
atmosferă cu mult diferită de la ultima mea vizită, în luna 
august. Main Street revenea la viaţă. Am ajuns la ora nouă, 
conform programului. Warren dormise zece ore și zicea că se 
simte bine. 

— Îmi pare foarte rău pentru boala dumneavoastră, domnule 
Tracey, spuse Clarence cu sinceritate, după ce își strânseră 
mâinile. 

— Mulţumesc. Warren, da? 

— Sigur. Vreţi o cafea? 

Am acceptat și ne-am adunat în biroul lui Clarence prea 
aglomerat pentru ritualul cafelei de dimineaţă. Clarence ne 
aduse la cunoștință cu cele mai recente discuţii avute cu familia 
Castle. Încă nu acceptaseră întâlnirea, dar nici nu o excluseseră. 
Clarence era de părere că lucrurile aveau să meargă bine dacă 
apăream pur și simplu la ei. Ştiam dinainte de a pleca din Santa 
Fe, iar Warren știuse înainte de a părăsi Florida că o astfel de 
întâlnire putea să nu aibă loc, dar am convenit să încercăm 
oricum. La telefon, Warren spusese că s-ar simţi mai bine dacă 
măcar ar încerca să discute cu Joe, chiar dacă acesta nu voia 
totuși să îl întâlnească. 

Am traversat orășelul în mașina lui Clarence spre liceu. Din 
nou, Joe era călare pe mașina de tuns roșie, marca Toro, și își 
făcea turele încet și meticulos, înainte și înapoi pe gazon, tăind 
ceva ce nu mai creștea. Era luna octombrie și iarba devenise 
maro. Pe lângă banca de rezerve de la baza a treia am urcat în 
tribune și ne-am așezat. Doi bărbaţi de vârsta a doua stăteau pe 
banca de rezerve de la prima bază. 

— Red și Charlie, zise Clarence, în timp ce ne-am așezat. 

Nu aveam nimic de făcut decât să ne uităm la Joe cum tundea 
gazonul. Nu mai era nimeni în preajmă. Era aproape ora zece și, 
de la distanţă, liceul părea aglomerat. 

— Face asta în fiecare zi? întrebă Warren. 

Stătea în stânga mea, iar Clarence în dreapta. 

— Cinci zile pe săptămână dacă vremea e bună, răspunse 
Clarence. Din martie până în noiembrie. 

— E un teren frumos, spuse Warren. 


— Se dă în fiecare an câte un premiu pentru cel mai bun teren 
al unui liceu din stat. Am câștigat de atâtea ori, încât am pierdut 
șirul. Cred că e bine să ai un îngrijitor în permanenţă. 

După încă vreo câteva tăieturi, Joe ridică lamelele și se 
îndreptă spre banca de rezerve de la prima bază. Opri motorul, 
se dădu jos din mașina de tuns iarba și vorbi ceva cu fraţii lui. 
Unul din ei ieși din adăpost cu două scaune pliante pe care le 
duse în faţa platoului bazei a patra. 

— Este Red, zise Clarence în șoaptă. 

Red desfăcu scaunele, le aranjă astfel încât să fie faţă în faţă 
cu movila aruncătorului, iar când îi conveni amplasamentul, făcu 
câţiva pași către noi, se opri și zise: 

— Domnule Tracey. 

— Cred că la tine se referă, i-am zis lui Warren. 

Se ridică în picioare și cobori încet treptele tribunei, către 
teren. Fu întâmpinat de Red, care îi întinse mâna și îi spuse: 

— Sunt Red Castle. Mă bucur să vă cunosc. 

Dădură mâna, iar Warren zise: 

— Mulţumesc pentru că faceţi asta. 

joe se îndreptă spre scaune. Bastonul scotea zgomote 
sacadate în faţa lui, iar picioarele se mișcau nesigure. Mâna 
stângă îi atârna într-o laterală și ţinea bastonul cu mâna 
dreaptă. Când fu îndeajuns de aproape, se opri și i-o întinse lui 
Warren. Acesta i-o prinse cu ambele palme, o strânse și zise: 

— Mă bucur să-te văd, Joe. 

Când Joe vorbi, vocea lui era ascuţită, dar întreruptă, de parcă 
știa exact care era următorul cuvânt, însă rostirea lui necesita 
un efort în plus. 

— Mersi... că... ai venit. 

Se așezară pe scaunele din apropierea celei de a patra baze, 
iar Red se întoarse pe banca de rezerve. 

Cu umerii care aproape li se atingeau, rămaseră așa o vreme 
și se uitară dincolo de movilă, adânciţi în gândurile pe care 
numai ei le știau. 

— Ai un teren frumos aici, Joe. 

— Mersi. 


De unde stăteam noi, nu-i puteam auzi. Red și Charlie stăteau 
pe banca de rezerve, și ei prea departe ca să-i audă. 

— E departe de stadionul Shea, spuse Clarence încet. 

— O mie șase sute de kilometri și o mie de ani. Mulţumesc 
pentru că ai făcut asta. 

— Tu ai făcut-o, Paul, nu eu. Mă bucur să asist la așa ceva... e 
visul oricărui reporter. Câţi fani înrăiți ai baseballului din ţară ar 
dori să stea unde stăm noi acum? 

Am clătinat capul. 

— Câteva milioane numai din Chicago. 


* 


Joe spuse: 

— Îmi pare... rău., pentru... cancer. 

— Mersi, Joe. E doar o întâmplare, știi tu. Ghinion. Uneori ești 
norocos, alteori nu. 

Joe dădu din cap. Ştia cum era cu ghinionul. Trecu un minut, 
timp în care se uitară și se gândiră ce să spună mai departe. 

— Cred că ar trebui să vorbim despre baseball, Joe. De-asta 
sunt aici. 

Joe dădea în continuare din cap. 

— Bine. 

— Cât de des te gândești la seara aceea de pe stadionul 
Shea, Joe, atunci când ne-am văzut ultima oară? 

— Nu... mult. Nu-mi... amintesc... multe. 

— Ei bine, sunt invidios pentru că eu îmi amintesc prea multe. 
A fost o minge trimisă ţintit, Joe, una pe care am aruncat-o spre 
capul tău cât de tare am putut. Am vrut să te lovesc, să te las 
lat, să-ţi dau o lecţie și prostii din astea. A fost intenționat, Joe, 
și am regretat în fiecare clipă de atunci. Imi pare rău. Imi cer 
scuze. A fost un lucru urât, răutăcios, prostesc și a distrus ceea 
ce era menit să fie o mare carieră. Uite... am zis-o. Imi pare rău, 
Joe. 

Joe dădu din cap și zise într-un final: 

— E... bine... E... bine. 

Warren voia să se descarce însă. 

— Am vrut să te lovesc, Joe, dar n-am știut cât de rău va fi. 
Ştiu că sună nebunește. Să arunci o minge de baseball spre 
capul cuiva cu intenţia clară de a-l lovi și totuși să spui că nu ai 


vrut să-i faci rău. E o prostie, știu. Așa că am fost un prost și un 
idiot. 

— E... bine... E... bine. 

— Când i-am dat drumul, am știut că e pe ţintă. Am știut că 
va ajunge undeva deasupra gâtului. Dar a fost perfectă și pentru 
o fracțiune de secundă nu te-ai mișcat. Când te-a nimerit, am 
auzit cum s-au rupt oasele. Multă lume a auzit oasele rupându- 
se în seara aceea. A fost destul de înfricoșător. Am știut că erai 
rănit. Când te-au pus pe targă, am crezut că ai murit. Doamne, 
îmi pare rău, Joe. 

— E... bine... Warren. 

Urmă o pauză lungă în conversaţie, în timp ce ambii bărbaţi 
continuară să se uite în depărtare. Warren zise: 

— Îţi aduci aminte prima ta lovitură din seara aceea, acel 
home run? 

— Îmi... amintesc... fiecare... home... run. 

Warren zâmbi. Un lovitor tipic. 

— La un moment dat, ai trimis opt aruncări directe în foul. N- 
am văzut niciodată o bâtă rotită atât de repede. Am aruncat 
mingi rapide, rotite, curbate, încete, chiar și una cu efect și tu n- 
ai făcut altceva decât să aștepți și să aștepți până în ultima 
fracțiune de secundă, apoi să lovești și să le trimiţi în foul. Home 
run-ul pe care l-ai realizat a fost la zece centimetri de platou. 
Te-am păcălit, da, dar ţi-ai revenit și ai lovit la peste o sută de 
metri. Atunci m-am hotărât să te nimeresc. „Intimidează-l. E 
doar un începător.” 

— Face... parte... din joc. 

— Poate. Mulţi jucători au fost loviți în cap, dar puţini dintre ei 
au fost răniţi. Ray Chapman a fost omorât de o aruncare în 
1920. Mickey Cochrane n-a mai jucat niciodată după ce a 
încasat una în cap. Tony Conigliaro ajungea sigur în Hall of 
Fame, însă a primit o minge drept în ochi. L-am lovit și eu odată, 
știai? 

— Pe... Tony C.? 

— Mda. În 1965, aruncam pentru Cleveland. Tony era o 
ameninţare și era neînfricat. L-am lovit în umăr și niciodată n- 
am regretat. Uneori trebuie să lovești un tip, Joe, știi asta. Dar 
să nu încerci să-i faci rău; nu mai face parte din joc să arunci în 
capul cuiva. Are și el o familie, o carieră. Asta a fost greșeala 
mea. 


— Ai... lovit... mulţi... oameni. 

Warren trase adânc aer în piept și își schimbă poziţia corpului. 
Luase un calmant mai devreme și efectul acestuia trecea. 

— Adevărat, și am multe regrete, Joe. Când o să mor, n-o să 
spună nimic despre ce soţ și tată jalnic am fost. N-o să se zică 
prea multe despre cariera mea mediocră în baseball. Nu. Ce-o 
să se scrie o să fie despre acea aruncare. Am aruncat un milion, 
dar o să vorbească numai despre mingea care l-a terminat pe 
Joe Castle. Regret mereu. 

— ȘI... eu. 

Amândoi găsiră în asta ceva amuzant și începură să râdă 
încet. ă 

— Ai tot dreptul să mă urâăști, Joe. Ti-am făcut atâta rău. Intr-o 
fracțiune de secundă, cariera ta a dispărut și numai eu am fost 
de vină. Ar fi frumos, pentru că mă apropii de final, să știu că nu 
mă urăști. Cer prea mult? 

— Eu... nu... urăsc... pe., nimeni. 

— Nici chiar pe mine? Haide, Joe, sigur ai avut gânduri negre 
legate de mine de-a lungul anilor. 

— Da... dar... nu... acum... Ai... spus... c-a... fost... un... 
accident... și... am... vrut... să... te... cred. 

— Dar am minţit, Joe. N-a fost un accident. Am minţit despre 
asta timp de treizeci de ani. Acum îţi spun adevărul. Asta te face 
să mă urâști? 

— Nu... te-ai... scuzat... Accept. 

Warren își puse mâna pe umărul stâng al lui Joe și spuse: 

— Îţi mulţumesc, Joe. Ești un bărbat mult mai tare decât mine. 

— Încă... lovesc... 0... mie... ca... tine. 

Warren râse zgomotos, iar Joe făcu la fel. 


* 


Ne uitam și ne amuzam că erau în stare să râdă. Toată viața 
mea știusem că Warren Tracey nu are simţul umorului, așa că 
era evident că Joe spusese ceva haios. 

— Cred că se înţeleg bine, observă Clarence. 

— Așa cred și eu. Dacă izbucnește un scandal, Warren nu are 
pe nimeni aproape. 

— N-au chef de scandal. Charlie mi-a spus ieri ce mult admiră 
faptul că tatăl tău a vrut să-l vadă pe Joe. 


— Atunci de ce au ezitat? 

— Din două motive. Le era teamă că asta l-ar fi putut supăra 
pe Joe și că i-ar readuce amintiri urâte. Și le era teamă că s-ar fi 
putut afla despre această mică întâlnire și că ar apărea 
povestea pe undeva. l-am asigurat că asta nu se va întâmpla. 
Așa-i? 

— Sigur. 

— Deci cum ai reușit să-l șantajezi pe tatăl tău ca să vină aici? 

— Șantajul n-a funcţionat. E aici pentru că vrea să fie aici. E 
un tip tare, iar realitatea morţii iminente l-a înmuiat. Priveşte 
înapoi la viaţa lui dezordonată și are multe regrete. 

— Ce mod groaznic de a muri! 

— Da, sunt sigur că așa e. 


Joe se uită spre banca de rezerve de la prima bază și zise: 

— Charlie... Red. 

Fraţii lui se ridicară și ieșiră din adăpost. Warren se ridică și el 
și se uită la noi, apoi ne făcu semn să ne apropiem. Ne-am 
întâlnit în faţa platoului celei de a patra baze și am dat mâna cu 
Joe Castle. Purta șapcă și ochelari de soare groși, negri, ca să nu 
i se vadă ochiul rănit. Cine ar fi putut însă arăta la fel după 
treizeci de ani? 

Charlie și Red erau drăguţi, dar preferau să observe în loc să 
participe. La cererea mea, Clarence avea un aparat de 
fotografiat și le-am explicat celor din familia Castle că mi-ar 
plăcea să fac câteva fotografii ca amintire a întâlnirii. 

— O să fie publicate? întrebă Red. 

— Numai cu acordul vostru, am răspuns. 

El și Charlie erau suspicioși, dar acceptară până la urmă. Spre 
surprinderea mea, Clarence mai adusese ceva. Dintr-o pungă 
mică de plastic pe care o ţinuse în interiorul hainei, scoase două 
șepci - Cubs și Mets. | le dădu lui Joe și lui Warren și spuse: 

— M-am gândit că ar fi frumos pentru fotografie dacă aţi purta 
astea. 

Joe se uită la șapca lui și se încruntă. Warren făcu la fel. 
Ezitară, de parcă șepcile aduceau la suprafaţă prea multe 
amintiri. 


— E doar o idee, spuse Clarence bătând în retragere, de parcă 
ar fi stricat toată întâlnirea. 

Apoi Joe desfăcu cozorocul, îndepărtă cartonul cu reclama la o 
firmă și își puse pe cap șapca Cubs. La fel ca toţi jucătorii de 
baseball, o ajustă pe ici-colo, până i se păru că e așa cum 
trebuia. Când Warren își dădu jos șapca de golf, capul lui era 
neted ca o ceapă; nu avea niciun fir de păr și pentru o fracțiune 
de secundă ne-am oripilat de efectele oribile ale chimioterapiei. 
Ne reamintea faptul că nu mai avea mult timp. 

Cu șepcile la locul lor, am făcut un pas înapoi, iar Clarence 
începu să facă poze. Cei doi jucători stăteau în picioare, 
zâmbeau, iar Joe se sprijinea în baston. Clarence avu o idee mai 
bună. Sugeră să ne mutăm în centru-dreapta și să folosim 
tabela de scor pe care scria „Terenul lui Joe Castle” ca fundal. 

Am făcut acest lucru și după mai bine de zece poze cu Joe și 
Warren, m-am strecurat în cadru și am stat între tata și vechiul 
meu erou, cu toţii zâmbitori. Poza avea să fie nota finală în 
albumul Joe Castle. 

Dintr-odată nu mai era nimic de făcut. Cei doi se întâlniseră, 
își spuseseră ce trebuia spus și făcuseră fotografii. Ne-am luat la 
revedere și am plecat de pe teren. 


Pe drumul înapoi spre Main Street, Clarence spuse că Fay ar 
vrea să luăm cu toţii prânzul la ei pe verandă. Am aruncat o 
privire spre Warren care stătea pe bancheta din spate și clătina 
din cap. Nu voiam să-i jignesc pe Fay și pe Clarence, așa că am 
zis: 

— Sună bine, dar trebuie să pornim la drum. Warren are un 
zbor la patru după-amiaza. 

Nu m-am simțit rău pentru acest lucru, pentru că văzusem 
destul din Calico Rock. Şi, pentru că erau atât de ospitalieri, 
celor doi membri ai familiei Rooks nu le-ar fi plăcut nimic mai 
mult decât să ne petrecem toată după-amiaza pe verandă, 
povestind diverse și făcând poze. Şi să bem gin cu lămâie. 

— Nicio problemă, spuse Clarence. 

A parcat mașina și ne-am strâns lângă portbagaj. l-am 
mulţumit din nou, iar el i-a urat toate cele bune lui Warren. Am 
promis că îl sun să-i dau vești. 

Nu departe de Calico Rock, Warren, care devenise tăcut, m-a 
rugat să trag pe dreapta. S-a urcat în spate, pe banchetă, și a 


adormit. Călătoria și întâlnirea cu Joe îl epuizaseră și ajunsese la 
capătul puterilor. 
Incă purta șapca Mets. 


22 

Conform hărţii radar, de la Santa Fe până în est, prin Little 
Rock și în jos, spre Florida, cerul era perfect senin. Și cu toate 
acestea, ambele zboruri avuseseră întârziere. Warren se stingea 
rapid și voiam să-l văd urcat în avion, înapoi spre Agnes, înainte 
de apariția vreunei crize cu care nu aveam chef să mă confrunt. 
Intârzierile aglomeraseră aeroportul din Little Rock și ne 
pierdeam timpul făcând acele lucruri banale pe care le fac de 
obicei pasagerii când așteaptă. 

In timpul după-amiezii, când fusese treaz și voia să 
vorbească, conversațiile noastre fuseseră lejere. Nu îl pomenea 
niciodată pe Joe. Deși nu am stat în preajma lui suficient cât să-i 
cunosc toanele sau gândurile, era evident că i se întâmpla ceva. 
Eram convins că moartea reprezenta un subiect important, așa 
cum ar fi fost normal pentru oricine aflat în starea lui. 

Sigur că avea regrete, dar niciunul din noi nu îndrăznea să 
recunoască acest lucru. Warren nu putea începe ostoirea 
trecutului nostru tumultuos cu niște scuze rostite în cele 
unsprezece ore și amândoi înţelegeam acest lucru. Nu știam 
dacă voia să încerce să o facă, dar eram sigur că nu doream să-l 
aud. 

Pofta lui de mâncare apărea și dispărea, iar când l-am auzit 
spunând „Mi-e foame”, am găsit o măsuţă liberă în bufetul 
aglomerat al aeroportului. Când chelneriţa ne-a întrebat dacă 
vrem ceva de băut, Warren a zâmbit și a spus: 

— Da, aș vrea o halbă mare cu bere. 

Eu am comandat același lucru, iar când ea a plecat, Warren 
mi-a spus: 

— De zece ani nu am mai pus alcool în gură. Mai am două luni 
de trăit așa că de ce nu? 

— De ce nu? 

— Cumpătarea e supraapreciată, Paul, spuse rânjind. Eram 
mult mai fericit când mă îmbătăm. 

Nu puteam zâmbi când auzeam așa ceva, pentru că mi-l 
aminteam cum o lovea pe mama când era beat. 

— Nu am de unde să știu asta, i-am spus. 

Barul avea trei televizoare mari și toate transmiteau meciul 
din World Series, Yankees împotriva Marlins. Berea sosi, am 
ciocnit halbele, ne-am spus „Noroc” și am băut cu înghiţituri 


mici. El goli paharul până la ultima picătură, de parcă murea de 
sete. Plescăi din buze și apoi spuse: 

— Of, cât de mult mi-a lipsit asta. 

Am comandat sendvișuri și ne-am uitat la meci. Nu dură mult 
și începu să comenteze. 

— Uită-te la tipii ăștia, mârâi el. Uite cât sunt de grași, mai 
ales aruncătorii. 

Şi peste un minut: 

— la uite-l pe ăla, joacă în World Series, câștigă milioane pe 
an și nu e în stare să lovească nicio minge lentă. 

Incă o dată mă șochează absurditatea faptelor mele. Beau o 
bere și urmăresc meciul cu tatăl meu pentru prima dată în 
viaţă! Și asta numai pentru că e pe moarte. Mâncarea sosi și ne 
îndepărtarăm atenţia de la meci. Mai făcu unele remarci 
usturătoare la adresa „acestor jucători moderni” și de aici am 
tras concluzia că Warren nu era un mare fan. 

— Deci ai de gând să fabrici o altă poveste, una despre mica 
noastră excursie? mă întrebă și mușcă din sendvișul cu carne de 
curcan. 

— Nu, nu am niciun plan. 

— Cred că ar trebui să-ţi faci. Cred că ar trebui să iei prima 
poveste, să-i adaugi cel de-al doilea capitol și să o dai la tipărit. 
Și să o faci acum, înainte să mor. Nu-mi pasă. Vrei ca lumea să 
știe adevărul, la fel și eu. Public-o. 

— Nu asta a fost înţelegerea, Warren. 

— Cui îi pasă de înţelegere? Îmi place ideea ca oamenii să știe 
că am mers să-l vizitez pe Joe Castle și i-am spus că-mi pare rău 
după toţi anii ăștia. N-am făcut asta de prea multe ori în viaţa 
mea. 

— Sunt sigur că n-ai făcut-o. 

— Public-o. Nu-mi pasă. 

— N-aș putea s-o fac fără aprobarea familiei Castle. Ai văzut 
cât sunt de protectori. 

— Atunci fă-i să-ţi dea aprobarea. Scrie-o, arată-le-o și pun 
pariu că îi poţi convinge. 

— O să mai vorbim despre asta. 

Ideea mă intriga. Am mai comandat un rând și am terminat 
de mâncat în liniște. Un tip trecu pe lângă noi și spuse: 

— Mets este praf. 


Apoi își continuă drumul. Ne-am dat seama că era din cauza 
șepcii și am râs. 

O întârziere duse la alta și se făcu aproape ora nouă seara 
când fu anunţat zborul lui Warren. Poarta lui era lângă a mea, 
așa că am mers încet de-a lungul coridorului. incepuse 
îmbarcarea când am ajuns și noi. 

Warren trase adânc aer în piept și mă privi în ochi. 

— Ascultă, mulţumesc că ai făcut asta. Înseamnă mult pentru 
mine și a însemnat mult pentru Joe. Ni s-a ridicat cu adevărat o 
povară de pe umeri. 

— Il se spune puterea curativă a iertării. 

— Faci pe deșteptul. 

— Posibil. 

— E adevărat, Paul, ești mai înţelept decât mine pentru că 
duci o viaţă cu puţine regrete. Eu o să mor și o să iau cu mine o 
listă lungă de lucruri pe care aș fi vrut să le fac altfel. Nu e un 
mod plăcut de a te duce. 

— Nu mai ai cum să le repari acum, Warren. 

Îmi întinse mâna și i-am strâns-o. 

— Ai dreptate. Dar am multe regrete, Paul. 

Nu mai am ce să-i răspund. Nu pot să-i spun ceva superficial 
și fără sens de genul „Hei, e bine, Warren, totul ţi-a fost iertat”. 
Ne mai strângem o dată mâinile și e evident că ar vrea o 
îmbrăţișare scurtă. Eu nu. 

Se întoarse și pleacă mai departe, fără să se uite înapoi. 


23 

Agnes suna o dată la două zile și-mi dădea noutăţi despre 
starea lui, care se deteriora. Nu mai mânca. Funcţiile vitale i se 
opreau. Era internat. Era înapoi acasă. Fusese trimis la azil. 
Warren se purta ca pe vremuri - nu suna și nu avea chef să 
vorbească. Sara mă întrebă de nenumărate ori dacă voiam să-l 
văd. Nu. Il văzusem deja. 

Eu și Jill vorbeam uneori. Era modul de comunicare al familiei 
Tracey - Warren vorbea cu Agnes, ea mă suna pe mine, iareuo 
sunam pe sora mea. Jill nu voia să-i vorbească, să-l vadă sau să 
participe la slujba de înmormântare când venea momentul. 

Starea lui era neschimbată, iar telefoanele de la Agnes 
deveneau monotone. M-am uitat la calendar. Se apropia Ziua 
Recunoștinței și speram ca Warren să nu ne strice planurile. 

Nu a făcut-o. A murit pe 10 noiembrie, la vârsta de 65 de ani, 
singur, la azil. Agnes mi-a spus că slujba era programată pentru 
vinerea următoare. Eu și Sara am avut o discuţie oarecum 
tensionată și prelungită dacă ar fi trebuit să participe și ea la 
slujbă. Eram hotărât să nu o las să vină; ea se simţea în mod 
ciudat obligată să onoreze memoria unui om pe care abia dacă 
îl cunoscuse, un om care a omis să vină la nunta noastră și care 
nu ne-a trimis nici măcar o felicitare la nașterea celor trei fete 
ale noastre. Nu exista nicio familie alături de care să fii și să 
jelești. Nu avea să fie nicio adunare după înmormântare. Sara 
nu avea ce să caute acolo. Și pe lângă asta, nu voiam să 
cheltuiesc încă 500 de dolari pe un bilet de avion. Când am 
încheiat discuţia, până la urmă a fost de acord cu mine. 


* 


În Florida mureau mulți oameni și majoritatea erau pensionari 
fără rădăcini adânci în comunităţile unde locuiau. Din această 
cauza, cei de la pompe funebre erau eficienţi și raţionali. 
Slujbele erau scurte, rapide, impersonale. 

Warren își dorise să fie incinerat și dorinţa i-a fost îndeplinită. 
Slujba în memoria lui s-a ţinut în capela fără ferestre a unui 
mausoleu din apropierea casei sale. Intr-o sincronizare perfectă, 
am ajuns singur, cu un sfert de oră înainte de slujbă și am găsit- 
o pe Agnes în camera de așteptare privată a familiei. Halal 
familie. Erau acolo Agnes cu fiica ei, Lydia, o persoană pe care 


nu o întâlnisem niciodată, și eu. Ai fi crezut că un bărbat care a 
fost însurat cu cinci femei ar fi putut stârni ceva mai mult 
interes. 

Am stat de vorbă, iar timpul s-a oprit în loc. Agnes mă întrebă 
încă o dată dacă vreau să spun câteva cuvinte. Am refuzat 
politicos, încă o dată, folosindu-mă de pretextul cum că nu aș fi 
în stare să-mi controlez emoţiile și că nu aș vrea să mă fac de 
râs. Lăsând la o parte sentimentele, orice gânduri calde și 
emoțţionante sau povești pe care le-aș fi putut prezenta în acel 
moment ar fi fost pure fantezii. 

Lydia, care mă privea cu suspiciune, trecu, în sfârșit, la 
subiect. 

— Paul, i-am citit deja testamentul. 

Am dat din mâini și am spus: 

— Nu-mi pasă ce scrie în el. Nu vreau nimic. Nu voi accepta 
nimic. Dacă sunt menţionat acolo, refuz să iau ceva. 

Agnes spuse: 

— Y-a lăsat ţie și lui Jill câte 10.000 de dolari. 

să împărţim prada înainte de înmormântare mi se părea de 
prost gust, dar am trecut peste asta. 

— Nu pot să vorbesc în numele lui Jill, am zis, dar eu nu-i 
vreau. Nu mi-a dat niciun ban cât am fost la liceu, la facultate 
sau când am avut nevoie de ceva în plus, așa că nu o să-i 
accept banii acum. 

— Cred că asta rămâne între tine și avocaţi, spuse Lydia. 

Mi s-a părut că avea ceva experienţă cu avocaţii. 

— Așa cred și eu. 

— Şi a lăsat 25.000 de dolari pentru un teren de baseball din 
Calico Rock, Arkansas, zise Agnes. 

Asta chiar m-a făcut să zâmbesc și să spun: 

— Asta e drăguţ. 

Bravo, Warren! Nu aveam de gând să întreb despre 
dimensiunile moștenirii lui - momentul era nepotrivit și nu îmi 
prea păsa, urma să aflu, oricum, mai târziu, în timpul 
succesiunii. 

Ne-am mutat în capelă, alături. Erau aproximativ douăzeci de 
persoane în vârstă așezate pe scaunele din faţă, care vorbeau în 
șoaptă și așteptau. Toţi erau bine, după cum se părea. Tinuta 
era lejeră, tipică pentru Florida - multe sandale și nici măcar un 
sacou sau o cravată. Am evitat să mă prezint acelor oameni. Nu 


aveam să-i mai văd vreodată și nu voiam să fac schimb de 
povești cu ei despre cât de tare fusese bătrânul meu. Bănuiam 
că erau vecini, tovarăși de golf sau prieteni de-ai lui Agnes. De 
asemenea, bănuiam că niciunul dintre ei nu era jucător 
profesionist de baseball și nici nu împărţise vestiarul cu Warren 
Tracey. Eram sigur că printre ei nu se afla niciun membru al 
echipei Mets, din 1973. 

Capela avea pereţi din piatră închisă la culoare și mi se păru 
că arăta ca o închisoare. Din boxe se auzea un imn de jale, 
potrivit momentului. Un bărbat în costum ne rugă să ne așezăm. 
Spre ușurarea mea, nu era nicio strană rezervată familiei. M-am 
strecurat cu grijă pe locurile din spate. Agnes nu vărsase încă 
nicio lacrimă și eram sigur că nu avea să fie singura care va ieși 
de acolo cu ochii uscați. Prietenii și familia stăteau, așteptau, 
ascultau muzica ce se auzea pe fundal. 

Nu știam de ce mă aflam acolo. Warren se dusese și, dacă 
putea să ne vadă, nici că i-ar fi păsat vreun pic dacă eram acolo 
sau nu. Ideea de a-i aduce un omagiu respectuos era ridicolă. În 
niciun caz celui decedat nu avea cum să-i mai pese. Stătea 
acolo, în coșciug, sau în cazul lui Warren A într-o urnă mică și 
albastră așezată lângă podium. 

Cum spunea Yogi Berra? „Să participi întotdeauna la 
funerariile altora, altfel nici ei nu o să vină la ale tale”. 

Apăru un tip în robă neagră, probabil, genul de preot „la 
comandă”, pentru că Warren Tracey nu se apropiase de vreo 
biserică niciodată în viaţa lui. Poate că Agnes era enoriașă acolo. 
Preotul vorbi cu ea, o liniști, apoi urcă pe podium, își întinse 
braţele ca Charlton Heston la Marea Roșie, și spuse: 

— Bine aţi venit! 

Ușa din spate s-a deschis încet și mi-a atras atenţia. Trei 
bărbaţi au intrat în capelă - întâi Red Castle, apoi Joe cu 
bastonul și mersul lui chinuit, apoi Charlie. Se așezară în tăcere 
pe scaunele din spate. Toţi trei purtau sacouri bleumarin și 
cămăși albe, fiind de departe cei mai bine îmbrăcaţi de acolo. La 
început am fost șocat, dar apoi mi-am revenit. Ce gest minunat 
și elegant din partea lor! 

Fără să-mi dau seama, m-am ridicat și m-am îndreptat spre 
locul unde stăteau. M-am strecurat pe banca din faţa lor și i-am 
șoptit lui Red: 

— Mulţumesc că aţi venit. 


Toţi trei au dat din cap. 

— Ce faceţi aici? i-am întrebat. 

Charlie mi-l arăta pe Joe și îmi spuse: 

— Joe a vrut să facă o excursie. 

— Bine aţi venit, repetă preotul, ridicând vocea în direcţia 
noastră. 

Mă uitam la el și mi se părea că e gata să ne dea câteva 
scatoalce pentru că vorbeam în timpul slujbei. Am rămas pe loc, 
lângă băieţii echipei Castle și am îndurat împreună un ritual fără 
sens, prelungit în mod dureros circa treizeci de minute. Piesa de 
rezistenţă a fost discursul lui Marv, probabil cineva de la clubul 
de golf. Marv a povestit una tare, despre cum era să joci golf cu 
Warren. Warren conducea mașinuţa de golf. Mingea lui era în 
apă. S-a apropiat prea mult de marginea lacului, a răsturnat 
mașinuţa, Marv aproape că s-a înecat, dar Warren nici măcar nu 
s-a stropit. 

Am râs pentru că toată lumea se aștepta să o facem. Marv nu 
era vreun mare orator și mi-a făcut impresia că trăsese cartea 
necâștigătoare. Deja mi-i imaginam pe ţapii aceia bătrâni 
adunaţi în jurul grătarului, jucând gin rummy și certându-se 
despre cine urma să vorbească la înmormântarea unuia dintre 
ei. Ceva de genul: „Deci, Marv, tu vorbești la Warren, eu la tine 
și Fred la mine”. 

Preotul era oarecum priceput la a trece peste momentele 
stânjenitoare. Citea pasaje din Biblie, făcând multe referiri la 
cartea Psalmilor. Pomenea de iubirea lui Dumnezeu, de 
bunătate, de iertare, de mântuire și îmi era foarte clar că Agnes 
era de orice altă religie, mai puţin catolică, iudaică sau 
musulmană. Nu mențţionă nici măcar o dată că Warren fusese 
jucător profesionist de baseball. In încheiere, ne spuse că 
Warren urma să fie îngropat în Zidul D, pavilionul 3, pe coridor, 
în jos, dar acest lucru va fi făcut numai în prezența membrilor 
familiei. 

M-am hotărât să sar peste această etapă. Nu îmi doream să 
văd în ce gaură din perete își va petrece cenușa lui Warren 
veșnicia. Agnes se putea descurca și singură. Ea era singura 
care l-ar fi putut vizita o dată pe lună, în perioada următoare, 
încercând să mai simtă ceva în timp ce-i atingea numele scris în 
piatră. Ştiam că eu nu mă voi întoarce niciodată. 

Și, în plus, voiam să vorbesc cu Joe. 


24 

Camera de reculegere era goală și am luat-o în stăpânire 
pentru următoarele minute. Arăta mai mult a închisoare decât a 
capelă și nu mi se părea că fusese folosită vreodată. Am mutat 
patru scaune în cerc și ne-am așezat. 

— M-a impresionat faptul că aţi venit de atât de departe, 
băieţi, am început. 

Red spuse: 

— Joe nu a mai fost în Florida din 1973, din cantonamentul de 
primăvară. Voia să iasă din oraș, așa că iată-ne aici. 

Mi-am adus aminte că toți trei au jucat în liga mică și că mai 
toţi „aspiranţii” mergeau în cantonament primăvara, ca și 
veteranii. Probabil că văzuseră mai mult din ţară decât mine, în 
timp ce urcaseră și coborâseră din autocare și în clasamentele 
juniorilor. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, le-am spus. 

Charlie zise: 

— Şi noi îţi mulţumim că l-ai dus pe tatăl tău la Calico Rock. A 
însemnat mai mult pentru Joe decât vei ști tu vreodată. 

Joe zâmbea, dădea din cap și se mulţumi să-și lase fraţii să 
vorbească în locul lui. 

Red completă: 

— Chiar a însemnat mult. 

Joe spuse: 

— Îmi... pare... rău... pentru... tatăl... tău. 

— Mulţumesc, Joe. 

Purta în continuare ochelarii de soare ca să-și ascundă ochiul 
vătămat și deasupra ramelor se vedea o mică cicatrice, la colțul 
frunţii. Se spunea că i se oprise de trei ori respiraţia în drum 
spre spital. 

— Joe ţi-a adus ceva, spuse Red. 

Cu mâna pe care încă o mai putea folosi, Joe căută în 
buzunarul interior al sacoului și scoase un plic. Deși nu îl mai 
văzusem de treizeci de ani, l-am recunoscut imediat. Era 
scrisoarea pe care o lăsasem la zidul lui Joe Castle de la spitalul 
Mount Sinai, în septembrie 1973. Joe mi-l întinse cu un zâmbet 
larg și zise: 

— Uite... eu... vreau... să... O... ai. 

Am deschis plicul încet și am scos scrisoarea. Am retrăit 
suferința băiatului de unsprezece ani care am fost. „Dragă Joe, 


numele meu e Paul Tracey, sunt băiatul lui Warren. Îmi pare 
foarte rău pentru ceea ce a făcut tatăl meu.” Pe măsură ce 
citeam, m-am lăsat pradă emoţiilor trăite atât de intens în acea 
vară și toamnă. 

Timp de șase săptămâni, Joe Castle a reprezentat întregul 
meu univers. Mă gândeam la el neîncetat. Citeam tot ce puteam 
găsi despre el. Îi urmăream toate meciurile, îi știam toate 
statisticile. Ba chiar visam să joc în aceeași echipă cu Joe - era 
cu numai zece ani mai mare decât mine. Și dacă mi-aş fi făcut 
debutul la douăzeci de ani, el tot ar mai fi fost în putere. Am fi 
putut fi coechipieri. Dar apoi s-a accidentat. lar apoi s-a retras. 
După care a fost istorie. 

Când am terminat de citit scrisoarea aveam ochii umezi, dar 
eram hotărât să mă abtin, să nu plâng. 

— Mulţumesc, Joe. 

Red zise: 

— Cei de la Cubs au făcut treabă bună adunându-i toate 
lucrurile, inclusiv câteva cutii cu scrisori și cadouri lăsate la 
spital. Le-au livrat la câteva luni după ce a venit Joe acasă și au 
zăcut în podul mamei. 

Charlie interveni în discuţie. 

— Șase mii de scrisori numai de la spital, peste treizeci de mii 
în total. Doi ani mai târziu, Joe le-a răsfoit pe toate și a dat peste 
a ta. A păstrat-o într-un loc special. 

Joe spuse: 

— E... foarte... specială. 

— Mulţumesc, Joe. 

Simţeam din nou că mă sufocam. După o lungă tăcere, Red 
schimbă subiectul: 

— Domnul Rook, de la ziar, a spus ceva despre o poveste pe 
care o scrii, o poveste despre tatăl tău și Joe. E adevărat? 

— Într-un fel. Am scris o poveste, dar nu-ţi face griji. Nu am 
de gând să o public. 

Charlie spuse: 

— De ce nu? De ce nu scrii despre cum l-ai adus pe tatăl tău 
la Calico Rock, despre cum l-ai cunoscut pe Joe, de ce să nu spui 
adevărul despre tot ce s-a întâmplat? Ai putea chiar să folosești 
una dintre pozele cu Joe și Warren purtând șepcile echipelor lor. 

Joe zâmbi și spuse: 

— Mi-ar... plăcea... asta. 


Charlie continuă: 

— Probabil că o să vrem să ne uităm peste ea, așa, doar ca să 
fim siguri, dar suntem de acord și credem că mulţi fani ai 
baseballului din toată lumea s-ar bucura să citească o astfel de 
poveste. Ştii, Joe încă mai primește scrisori. 

N-am știut ce să le răspund. Warren voia să termin povestea 
și să o public. Acum și Joe voia același lucru. 

— Daţi-mi un răgaz să mă gândesc, le-am spus. 

— Va fi un roman? întrebă Red. 

— Nu cred. Mai degrabă un articol lung. 

— Ei bine, dacă te ajută cu ceva, nouă ne surâde ideea. 

— Bine. O să mă gândesc. 

— Și domnului Rook îi surâde ideea, zise Charlie. 

Discutasem cu Clarence despre acest subiect de două ori. 
Eram convins că voia să scrie el povestea, dar nu era în stare să 
recunoască. 

Am mai povestit câteva minute. Erau curioși să afle mai multe 
despre mine și familia mea, despre mama și sora mea și despre 
ce se întâmplase cu noi după ce Warren plecase. Când le-am 
spus că am absolvit Universitatea din Oklahoma, și-au exprimat 
dezacordul. Erau fani împătimiţi Razorback și susțineau, 
bineînţeles, că echipa lor era superioară. Ne-am tachinat unul 
pe altul cu genul de pălăvrăgeli despre fotbal care ţin în viaţă o 
conversaţie în luna noiembrie. 

La un moment dat, ni s-a cerut să eliberăm camera de 
reculegere. Au apărut niște persoane îndurerate și am plecat. 
Nu i-am văzut nicăieri pe Agnes, Marv, pe preot sau pe oricine 
altcineva care își luase adio de la Warren, așa că am ieșit din 
capelă. 

Fraţii se duceau la Key West pentru două zile de pescuit la 
mare adâncime, lucru pe care Joe dorea de ani de zile să-l facă. 
În parcare ne-am strâns mâinile și ne-am luat la revedere. l-am 
urmărit în timp ce își încărcau lucrurile într-o camionetă ultimul 
model, ce avea lipită pe bară un sticker cu Razorback. Le-am 
făcut cu mâna când s-au îndepărtat. 

Două ore mai târziu eram în avion, în drum spre casă. Am 
recitit scrisoarea și am simţit din nou chinul băieţelului 
îndurerat. Am pus-o deoparte, am deschis laptopul și am 
început să scriu povestea lui Calico Joe. 


NOTA AUTORULUI 

Amestecarea personajelor reale, a locurilor și a evenimentelor 
într-un roman este o treabă complicată. Aceasta este o poveste 
despre echipele Cubs și Mets și despre sezonul 1973, dar, vă rog 
pe voi, toţi fanii împătimiţi, să o citiţi fără pretenţii de acuratețe 
totală. Am rearanjat jocurile, listele de servicii, rotaţiile, datele, 
ordinea la lovituri și chiar am introdus jucători fictivi pe care i- 
am amestecat printre cei reali. Acesta este un roman, așa că 
orice greșeală ar trebui să fie clasificată imediat drept parte a 
ficţiunii. 

Daţi-mi voie să le mulţumesc câtorva persoane. Don 
Kessinger este un vechi amic, din zilele petrecute la Oxford. El a 
citit prima schiță Calico Joe și a găsit câteva pasaje care 
necesitau mai multă muncă. El a fost libero în echipa Cubs între 
anii 1964 și 1975 și nimeni nu-i poate contesta credibilitatea. 
Don a fost mai apoi manager la White Sox și a fost înlocuit în 
1979 de Tony Larussa, care a jucat ultimul joc pentru Cubs în 
1973 (înainte de sosirea lui Joe Castle) și care a purtat (pentru 
scurt timp) Numărul 42 (primul număr al lui Joe). Unul dintre 
subiectele preferate ale lui Tony la cină este „codul” din 
baseball și, mai precis, avantajele și dezavantajele protejării 
coechipierilor, răzbunarea și complicațiile date de „aruncarea în 
interior”. 

Le mulţumesc, de asemenea, lui David Gemert, Alan 
Swanson, Talmage Boston, Michael Harvey, Bill Macllwaine, Gail 
Robinson și Erik Allen. 


John Grisham 
1 decembrie 2011 


Născut în Jonesboro, Arkansas, la 8 februarie 1955, într-o 
familie modestă, JOHN GRISHAM a absolvit în 1977 
Contabilitatea la Mississippi State University, ulterior urmând 
Facultatea de Drept. După absolvire, a practicat în domeniul 
legislației generale pentru aproape un deceniu în Southaven, 
unde s-a axat mai mult pe legislația penală și civilă, 
reprezentând un larg spectru de clienți. 

In 1983, a fost ales în Camera Reprezentanţilor din 
Mississippi, din partea democratilor, for din care a tăcut parte 
până în 1990. În timpul liber, ca hobby, Grisham a început 
munca la primul său roman și a avut nevoie de trei ani pentru a 
scrie... Și vreme e ca să ucizi, pe care l-a finalizat în 1987. Cel 
de-al doilea roman al său, Firma, a ajuns pe locul 7 în topul celor 
mai bine vândute cărți ale anului 1991. 

Grisham a continuat să scrie cel puţin un roman pe an, cele 
mai multe dintre ele devenind imediat bestselleruri. 


91736066'09496 


WwWw.ra0.r0 
www.raobookscom