John Grisham — Campionul din Arkansas

„Hits: 


DIN ARKANS P 


JOHN GRISHAM 


CAMPIONUL DIN ARKANSAS 


A Painted House 


Traducere din limba engleza RADU PARASCHIVESCU 


Editura RAO 


2001 

Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 
Capitolul 33 
Capitolul 34 


Capitolul 35 
Capitolul 36 
Cel mai citit autor al acestui deceniu 


JOHN GRISHAM s-a născut pe 8 februarie 1955 în 
Jonesboro, Arkansas. A studiat dreptul la Mississippi State 
University şi a profesat timp de zece ani avocatura în 
Oxford, Mississippi, pledând - cum îi place lui însuşi să 
sublinieze - „pentru oameni, nu pentru cine ştie ce 
corporaţii”. 

Ar fi putut urma o carieră juridică şi politică plină de 
succes dacă n-ar fi avut, ca majoritatea americanilor, un 
hobby, şi anume, în cazul lui Grisham, scrisul. 

În 1987 a publicat primul său roman... Și vreme e ca să 
ucizi, urmat în martie 1991 de Firma. De atunci, din 1991, 
când Firma a cucerit America şi apoi lumea întreagă, un 
nou roman semnat John Grisham devine, în fiecare 
primăvară, cartea numărul 1, tipărită în milioane de 
exemplare şi tradusă, cel mai adesea, simultan în 
nenumărate limbi. 

În prezent, Grisham trăieşte destul de retras, împreună 
cu familia sa în Charlottesville, Virginia. Pasionat de base- 
ball - copil fiind a vrut să devină jucător profesionist - a 
construit câteva terenuri pentru a sprijini echipele din Little 
League. De asemenea, călătoreşte în Brazilia, unde 
participă la construirea de spitale şi capele pentru 
credincioşii din zonă. Dar principala sa ocupaţie rămâne, 
desigur, scrisul, cărţile sale fiind de fiecare dată aşteptate 
cu nerăbdare şi îndelung mediatizate. Palmaresul său 
cuprinde zece romane şi şase adaptări pentru film, dar şi 
editarea unei reviste de istorie literară, The Oxford 
American. 

Relaţia cu familia (soţia Renée şi cei doi copii - un băiat 
şi o fată), cariera de succes, baseball-ul, biserica, operele 
de caritate reprezintă mai mult decât întruchiparea 


virtuţilor americane. Acestea sunt cheia pentru înţelegerea 
fenomenului Grisham. Pentru că, de fapt, viaţa sa 
reprezintă o poveste clasica de succes american. 


Pentru părinții mei, Wheez şi Big John, 
cu dragoste şi admiraţie 


Capitolul 1 


— Delurenii şi mexicanii au sosit în aceeaşi zi. Era într-o 
miercuri, pe la începutul lui septembrie 1952. Cardinals se 
aflau la cinci puncte în spatele celor de la Dodgers, 
campionatul se încheia peste trei săptămâni, iar sezonul 
părea compromis. Totuşi pe câmp bumbacul crescuse mai 
mare ca mine, ajungându-i până la talie lui tati, pe care îl 
vedeam stând de vorbă cu bunicul înainte de cină şi rostind 
cuvinte care se auzeau foarte rar. Putea sa fie „o recoltă 
bună”. 

Amândoi erau agricultori care munceau din greu şi 
deveneau pesimişti doar când discutau despre vreme şi 
recolte. Ba era prea mult soare, ba prea multă ploaie, ba 
era pericol de inundaţii la câmpie, ba creşteau preţurile la 
seminţe şi îngrăşăminte, ba te trezeai că piaţa era 
nesigură. Chiar şi atunci când totul era perfect, mama îmi 
şoptea la ureche: 

— Fii liniştit. Găsesc ei ceva pentru care să-şi facă griji. 

Pappy, bunicul meu, era preocupat de preţul mâinii de 
lucru când s-a dus să-i caute pe delureni. Aceştia erau 
plătiţi pentru fiecare cincizeci de kilograme de bumbac 
cules. Anul trecut, din ce zicea Pappy, se dăduse un dolar 
cincizeci la jumătatea de chintal. Anul ăsta îi ajunsese deja 
la urechi un zvon cum că un agricultor din Lake City oferea 
un dolar şaizeci. 

Treaba asta mă apăsa nevoie mare în timp ce mergeam 
cu maşina la oraş. Pappy nu vorbea niciodată când 
conducea, iar asta din cauză că se temea de vehiculele 
motorizate, după cum îmi spusese mama, care la rândul ei 
nu prea se pricepea să ţină volanul. Camionul lui era un 
Ford din 1939 şi, în afara vechiului tractor John Deere, era 
singurul nostru mijloc de transport. Nu aveam mari 
probleme din cauza asta, poate doar când mergeam la 
biserică, iar mama şi bunica erau nevoite să se ghemuiască 


una în alta pe locurile din faţă în hainele de duminică, pe 
când tati şi cu mine stăteam în spate, înghiţiţi de norii de 
praf. Nu prea vedeai maşini moderne la ţară în Arkansas. 

Pappy mergea cu şaizeci de kilometri pe oră. Avea el o 
teorie cum că fiecare automobil dispunea de o viteza 
optimă de deplasare şi stabilise, printr-o metodă cu totul 
aproximativă, ca vechiul lui camion nu avea voie să iasă din 
şaizeci. Mama îmi spunea că era o prostie. Tot de la ea 
ştiam că bunicul şi tati se certaseră cândva cu privire la 
viteza prea mică a camionului. Însă tati mergea foarte rar 
cu el, şi dacă se întâmpla să mă ia şi pe mine la drum o 
ţinea la şaizeci pe oră, din respect pentru Pappy. Mama 
bănuia că mergea mult mai repede când era singur. 

Am ieşit pe drumul naţional 135 şi, ca de obicei, m-am 
uitat la Pappy cum schimba grijuliu vitezele - apăsând încet 
pe manetă şi mişcând-o delicat - până când camionul 
ajungea la viteza ideală. Pe urmă m-am aplecat uşor să 
verific vitezometrul: şaizeci. Pappy mi-a zâmbit, de parcă 
am fi convenit că asta era într-adevăr singura viteză la care 
se simţea bine vehiculul. 

Drumul naţional 135 se întindea drept în faţă, străbătând 
ţinutul agricol de pe lângă delta fluviului Arkansas. Şi de-o 
parte şi de alta, cât vedeam cu ochii, câmpul era acoperit 
de albeaţa bumbacului. Era vremea recoltatului, o perioada 
care îmi plăcea din cale-afară, fiindcă se închideau şcolile 
două luni. Totuşi, pentru bunicul meu începeau nişte griji 
fără sfârşit. 


x k x 


Pe partea dreaptă a drumului, la ai lui Jordan, am văzut 
un grup de mexicani care munceau pe câmp destul de 
aproape. Erau îndoiţi din şale, îşi fixaseră sacii pentru 
bumbac peste umăr, iar mâinile li se mişcau dibace printre 
tulpini şi smulgeau capsulele cu seminţe. Pappy a scos un 
mormăit. Nu-i plăcea de Jordani fiindcă erau metodişti. ŞI 


ţineau cu Cubs. lar acum, că tocmiseră deja mână de lucru 
pentru câmp, mai exista un motiv de antipatie. 

De la ferma noastră până în oraş nu erau nici 
cincisprezece kilometri, dar la viteza aia tot ne-au trebuit 
vreo douăzeci de minute. Intotdeauna dura atât, chiar şi 
atunci când nu era circulaţie intensă. Pappy nu avea 
obiceiul să depăşească maşinile care mergeau încet. 
Normal, de obicei el era cel mai moşmondit. Lângă Black 
Oak am ajuns din urmă o remorcă plină ochi de grămezi de 
bumbac proaspăt cules, albe ca zăpada. Peste partea din 
faţă fusese întinsă o foaie de cort, iar gemenii Montgomery, 
care erau de vârsta mea, săreau întruna în muntele de 
bumbac şi se jucau de zor. Când ne-au văzut în urma lor, s- 
au oprit şi ne-au făcut cu mâna. Eu le-am răspuns, bunicul 
nu. Când conducea nu făcea semn şi nu saluta din cap pe 
nimeni, iar mama spunea că-i era frică să ia mâna de pe 
volan. Tot ea zicea că oamenii îl vorbeau pe la spate, 
făcându-l necioplit şi cu nasul pe sus. După mine, cred ca 
nu dădea două cepe degerate pe gura lumii. 

Ne-am ţinut după remorca familiei Montgomery până 
când a oprit la staţia de egrenat. Remorca era trasă de 
vechiul lor tractor Massey Harris condus de Frank, cel mai 
mare dintre băieţii Montgomery, care nu se mai dusese la 
şcoală din clasa a cincea şi despre care toată lumea de la 
biserică spunea c-o să aibă necazuri mari. 

Drumul naţional 135 a lăsat locul străzii principale câteva 
minute, cât am străbătut Black Oak. Am trecut pe lângă 
biserica baptistă şi - lucru care se întâmpla foarte rar - nu 
ne-am oprit pentru cine ştie ce slujbă. Toate magazinele, 
prăvălioarele şi birourile, ba chiar şi biserica şi şcoala, 
dădeau spre strada principală, iar sâmbăta se mergea 
încet, bara în bară, fiindcă toţi oamenii de la ţară se 
îmbulzeau în oraş la cumpărături. Acum însă era miercuri, 
iar după ce-am intrat în oraş am oprit în faţa băcăniei pe 
care o ţineau Pop şi Pearl Watson pe strada principală. 


Am aşteptat pe trotuar până când bunicul a arătat cu 
capul spre prăvălie. Era semnalul pe care-l pândeam ca să 
intru şi să cumpăr o ciocolată Tootsie Roll pe credit. Costa 
doar un penny, dar tot nu puteam să-mi fac socoteala c-o 
să m-aleg cu câte una de fiecare dată când mergeam la 
oraş. Câteodată bunicul nu făcea semn din cap, însă intram 
oricum în prăvălie şi dădeam târcoale tejghelei, până când 
Pearl îmi oferea un baton pe furiş şi-mi spunea să nu care 
cumva să-i zic bunicului. Se temea de el. Eli Chandler era 
un om sărac, dar mândru nevoie mare. Mai degrabă ar fi 
murit de foame decât să primească de mâncare pe gratis, 
iar la mâncare intrau şi ciocolatele Tootsie Roll. M-ar fi 
bătut cu nuiaua dacă ar fi ştiut că primisem batonul, aşa că 
lui Pearl Watson i-a fost uşor să mă pună să jur că n-o să 
suflu o vorbă. 

Numai că de data asta mi s-a dat voie să intru. Ca de 
obicei, Pearl ştergea tejgheaua de praf când am păşit 
înăuntru şi am strâns-o în braţe ţeapăn. Pe urmă am 
înşfăcat un Tootsie Roll din borcanul de lângă casa de bani. 
Mi-am scris numele în registru cu un aer concentrat, iar 
Pearl mi-a studiat caligrafia. 

— Faci progrese, Luke, a spus ea. 

— Pentru un băiat de şapte ani, merge, am răspuns. 

Din cauza maică-mii, de doi ani îmi tot scriam numele cu 
litere mici. 

— Unde-i Pop? am întrebat. 

Erau singurii doi adulţi pe care-i ştiam şi care insistau să 
le spun pe nume, dar asta numai în magazin, când nu mă 
auzea nimeni. Dacă intra un client, treceam imediat la 
domnul şi doamna Watson. Mama a fost singura căreia i-am 
mărturisit şi mi-a spus că era sigură că niciun alt copil nu 
mai avea parte de o asemenea favoare. 

— În spate, descarcă marfa, a zis Pearl. Unde-i bunicul? 
Rostul lui Pearl pe lume era să supravegheze mişcările 
tuturor celor din oraş, aşa că de obicei răspundea fiecărei 


întrebări cu o alta. 

— La ceainărie, caută mexicani. Pot să mă duc şi eu? am 
descusut-o, hotărât să i-o iau înainte la întrebări. 

— Mai bine nu. Şi voi lucraţi tot cu delureni? 

— Dacă dăm de ei. Eli spune că nu mai coboară ca pe 
vremuri. Şi crede ca sunt cu toţii pe jumătate nebuni. Unde- 
i Champ? 

Champ era bătrânul câine de vânătoare care îşi făcea 
veacul în prăvălie şi nu se dezlipea niciodată de Pop. 

Pearl surâdea ori de câte ori îi spuneam pe nume 
bunicului. Tocmai voia să mă mai întrebe ceva, când s-a 
auzit clopoţelul de la intrare, iar uşa s-a deschis şi s-a închis 
la loc. În prăvălie a intrat un mexican sadea, singur şi sfios, 
aşa cum păreau toţi la prima vedere. Pearl l-a salutat 
politicos din cap pe noul client. Cât despre mine, am 
strigat: 

— Buenos días, señor! 

Mexicanul a zâmbit şi a spus Buenos dias cu o voce 
mieroasă, înainte de a dispărea în spatele prăvăliei. 

— Sunt oameni de treaba, a zis Pearl în şoaptă, de parcă 
mexicanul ar fi vorbit englezeşte şi ar fi fost jignit dacă ar fi 
auzit spunându-se ceva frumos despre el. 

Am muşcat din batonul de Tootsie Roll şi am mestecat pe 
îndelete, învelind atent jumătatea rămasă şi vârând-o în 
buzunar. 

— Eli îşi face griji că-i plăteşte prea mult, am spus. Având 
un client în prăvălie, Pearl şi-a găsit dintr-o dată ceva de 
lucru şi s-a apucat din nou să şteargă praful şi să pună la 
loc singurul registru contabil de pe tejghea. 

— Eli îşi face griji din le miri ce, a declarat ea. 

— E agricultor. 

— O să fii şi tu tot agricultor? 

— Nu, jucător de base-ball. 

— La Cardinals? 

— Sigur. 


Pearl a fredonat niţel un cântec, în timp ce eu îl aşteptam 
pe mexican. Mai ştiam vreo două vorbe în spaniolă şi 
ardeam de nerăbdare să le încerc pe pielea lui. 

Vechile rafturi de lemn erau doldora de legume 
proaspete, îmi plăcea prăvălia la vremea recoltatului, 
fiindcă Pop o umplea până în tavan. Tot ce se strângea 
încăpea pe rafturi, iar banii treceau dintr-un buzunar în 
altul. 

Pappy a deschis uşa atâta cât să-şi vâre capul. 

— Hai, mi-a zis el, adăugând imediat: Sal'tare, Pearl. 

— Bună, Eli, a răspuns ea, mângâindu-mă pe cap înainte 
sa plec. 

— Unde-s mexicanii? l-am întrebat pe Pappy după ce-am 
ieşit. 

— Tre’ s-ajungă mai pe după-masă. 

Ne-am urcat în camion şi am pornit spre Jonesboro, unde 
bunicul îi găsea de fiecare dată pe delureni. 


x x * 

Am oprit pe marginea şoselei, lângă intersecția cu un 
drum de ţară. Din ce zicea Pappy, era cel mai bun loc din 
ţinut unde puteai să-i prinzi pe delureni. Eu nu eram la fel 
de sigur. De o săptămână tot încerca să tocmească vreo 
câţiva, şi degeaba. Ne-am aşezat pe portbagaj în soarele 
care pârjolea şi-am stat aşa o jumătate de oră, fără să 
scoatem un cuvânt, până a oprit primul camion. Era curat şi 
avea cauciucuri bune. Dacă aveam noroc să găsim nişte 
delureni, aceştia veneau să stea la noi două luni de-acum 
încolo. Umblam după oameni îngrijiţi, iar faptul că aveau un 
camion mult mai arătos decât al lui Pappy era un semn 
bun. 

— Ziua bună, a spus Pappy după ce nu s-a mai auzit 
motorul. 

— Să trăieşti, a răspuns şoferul. 

— De unde sunteţi? a întrebat Pappy. 


— De mai sus de Hardy. 

Deşi nu circulau multe maşini, bunicul a rămas pe 
trotuar, cu o expresie cumsecade pe figură, măsurând din 
priviri camionul şi ce se găsea înăuntru. Şoferul şi soţia lui 
stăteau în cabină, iar între ei se afla o fetiţă. Trei 
adolescenţi voinici dormeau în spate. Cu toţii păreau 
sănătoşi şi bine îmbrăcaţi. Mi-am dat seama că Pappy şi-i 
dorea pe oamenii ăştia. 

— Căutaţi de lucru? s-a interesat el. 

— Da. Umblăm după Lloyd Crenshaw, cică undeva la vest 
de Black Oak. 

Bunicul le-a arătat cu mâna încoace şi-ncolo, după care 
ceilalţi au plecat. Ne-am uitat după ei până când i-am 
pierdut din ochi. 

Ar fi putut oferi mai mult decât promisese domnul 
Crenshaw. Toată lumea ştia ca delurenii îşi negociau mâna 
de lucru. Anul trecut, în toiul primei recolte de la noi, ai lui 
Fulbright din Calico Rock au dispărut într-o duminica seara 
şi s-au dus să lucreze pentru un fermier aflat la vreo 
cincisprezece kilometri. 

Am început sa pasăm o minge de base-ball pe marginea 
lanului de bumbac, oprindu-se cum vedeam că se apropie 
un camion. 

Mănuşa mea avea marca Rawlings şi-o primisem anul 
trecut de la Moş Crăciun. Dormeam cu ea în fiecare noapte, 
o ungeam cu ulei o data pe săptămână şi ţineam la ea ca la 
ochii din cap. 

Bunicul, care mă învățase cum să arunc, să prind şi să 
lovesc, nu avea nevoie de mănuşă. Mâinile lui mari şi 
bătătorite nu simțeau nimic când erau la primire. 

Deşi era un om tăcut şi nu-i plăcea să se laude, Eli 
Chandler fusese o legendă a  base-ballului. La 
şaptesprezece ani semnase un contract de jucător 
profesionist cu Cardinals. Insă imediat după aceea începuse 
primul război mondial, iar la puţin timp după ce venise de 


pe front tatăl lui murise. Lui Pappy nu-i mai rămăsese decât 
să se facă agricultor. 

Lui Pop Watson îi plăcea să-mi spună poveşti despre 
măreţia de odinioară a lui Eli Chandler - cât de departe 
putea să lovească şi ce puternice erau aruncările. 

— Probabil cel mai mare de-aici din Arkansas, suna 
aprecierea lui. 

— Mai bun ca Dizzy Dean? îl întrebam. 

— Nici nu se compară, răspundea Pop cu un oftat. 

Când îi spuneam maică-mii toate astea, zâmbea de 
fiecare dată şi mă prevenea: 

— Ai grijă. Pop le-nfloreşte vârtos. 

Pappy, care cântărea mingea de base-ball în mâinile lui 
uriaşe, a ciulit urechea la auzul unui vehicul. Dinspre vest 
se 
apropia un camion care trăgea după el o remorcă. De la 
mai bine de o jumătate de kilometru ne-am dat seama că 
erau delureni. Am ieşit la marginea drumului şi am 
aşteptat, în timp ce şoferul băga la loc în viteza întâi şi 
oprea camionul care scrâşnea din toate cele. 

Am numărat şapte oameni - cinci în camion, doi în 
remorcă. 

— Hai noroc, a spus alene şoferul, cercetându-l din ochi 
pe bunicul, pe când la rândul nostru îi măsuram în grabă pe 
ceilalţi. 

— Bună ziua, a zis Pappy, apropiindu-se cu un pas, dar 
ţinându-se la distanţă. 

Pe buza de jos a şoferului se vedeau nişte urme de tutun. 
Ăsta era un semn rău. Mama credea că aproape toţi 
delurenii erau îngălaţi şi aveau o mulţime de deprinderi 
rele. Tutunul şi alcoolul erau interzise la noi în casă. Eram 
baptişti. 

— Mă cheamă Spruill, a spus el. 

— Eli Chandler. Îmi pare bine. Căutaţi de lucru? 

— Da. 


— De unde sunteţi? 

— Eureka Springs. 

Camionul era aproape la fel de vechi ca al lui Pappy. 
Avea cauciucuri uzate, parbrizul crăpat, bara de protecţie 
ruginită, iar de sub praful care se aşternuse pe el se ghicea 
un soi de albastru spălăcit. Deasupra patului fusese fixat un 
raft ticsit de cutii de carton şi saci de pânză plini cu provizii. 
Dedesubt, pe lemnul palului, se găsea o saltea lipită de 
cabină. Pe ea stăteau doi băieţi vânjoşi, care mă priveau cu 
o expresie care nu spunea nimic. In spate se afla un tânăr 
descult şi fără cămaşă, cu umeri masivi şi un gât ca un 
trunchi de copac. Din când în când scuipa zeamă de tutun 
între camion şi remorcă, nepărând să ţină cont nici de 
Pappy, nici de mine. Işi rotea încet picioarele, iar pe urmă 
scuipa din nou, fără să-şi ridice ochii de la asfaltul de 
dedesubt. 

— Caut mână de lucru pentru câmp, a spus Pappy. 

— Cât plăteşti? a întrebat domnul Spruill. 

— Unu şaizeci la jumatea de chintal, a răspuns Pappy. 

Domnul Spruill s-a încruntat şi s-a uitat la femeia de 
lângă el. Apoi au mormăit ceva ca pentru ei. 

Asta era momentul din cadrul ritualului când trebuiau 
luate nişte hotărâri rapide. Eram siliţi sa decidem dacă 
voiam sa trăim cu oamenii ăştia la noi acasă. lar ei fie ne 
acceptau preţul, fie îl refuzau. 

— Ce fel de bumbac? a întrebat domnul Spruill. 

— Stoneville, a spus bunicul. Capsulele s-au făcut. Or să 
fie uşor de cules. 

Domnul Spruill putea să se uite în jur şi să vadă cu ochii 
lui capsulele gata să pocnească. Deocamdată soarele, 
pământul şi ploile îşi dăduseră mâna şi ne ajutaseră. Pappy, 
bineînţeles, îşi făcuse gânduri negre legate de buletinul 
meteo din Farmers’ Almanac, care prognozase precipitaţii 
reduse. 

— Unu şaizeci am primit anu’ trecut, a zis domnul Spruill. 


Nu mă interesau discuţiile despre bani, aşa că m-am 
plimbat de a lungul liniei continue de pe şosea ca să 
inspectez remorca. Cauciucurile ei erau chiar mai uzate 
decât cele ale camionului. Unul mai avea puţin şi exploda 
din cauza greutăţii. Norocul lor ca nu mai aveau mult de 
mers. 

Într-un colţ al remorcii, cu coatele rezemate de planşeul 
lateral, stătea o fată drăguță. Avea părul negru, adunat cu 
grijă la spate, şi nişte ochi mari şi căprui. Era mai tânără ca 
mama, dar mult mai mare ca mine, aşa că n-am putut să 
nu mă holbez la ea. 

— Cum te cheamă? m-a întrebat fata. 

— Luke, am răspuns, trăgând un şut într-o pietricică şi 
simțind imediat că mi se aprind obrajii. Pe tine? 

— Tally. Câţi ani ai? 

— Şapte. Tu? 

— Şapteşpe. 

— De când stai în remorca asta? 

— De-o zi jumate. 

Era desculţă şi avea o rochie murdară şi foarte strâmtă - 
strâmtă de tot până la genunchi. Din câte tineam minte, 
era pentru prima oară când mă uitam cu adevărat la o fată. 
M-a privit la rândul ei cu un zâmbet ştiutor. Un puştan 
stătea pe o cutie lângă ea, cu spatele la mine, iar la un 
moment dat s-a întors încet şi s-a uitat prin mine, de parcă 
nici n-aş fi fost acolo. Avea ochi verzi şi o frunte lată, 
acoperită de un păr negru şi lipicios. Părea că nu-şi poate 
folosi braţul stâng. 

— El e Trot, a spus ea. Are necazuri. 

— Îmi pare bine, Trot, am spus, dar băiatul s-a uitat în 
altă parte, purtându-se ca şi cum nu m-ar fi auzit. 

— Câţi ani are? am întrebat-o pe fată. 

— Doişpe. E schilod. 

Trot s-a răsucit deodată cu faţa într-un colţ şi cu braţul 
neputincios atârnându-i inert. Prietenul meu Dewayne îmi 


spusese că delurenii îşi luau verişoarele de nevastă şi că de 
aceea aveau atât de mulţi copii cu probleme. 

Totuşi, Tally părea perfectă. Se uita gânditoare la lanurile 
de bumbac, iar eu i-am mai admirat o dată rochia murdară. 

Ştiam că bunicul şi domnul Spruill se învoiseră, fiindcă l- 
am auzit pe cel din urmă pornind motorul. Am mers de-a 
lungul remorcii, am trecut pe lângă bărbatul care stătea în 
spate şi care se trezise, uitându-se însă mai departe la 
asfalt, şi m-am oprit lângă Pappy. 

— Cinşpe kilometri încolo, faci stânga pe lângă o şură 
care-a ars şi dup-aia mergi încă patru kilometri şi ceva până 
la râul St. Francis. Prima fermă de dincolo de râu pe stânga 
e a noastră. 

— Luncă inundabilă? a întrebat domnul Spruill, de parcă 
ar fi fost trimis într-o mlaştină. 

— Doar în parte, dar e un pământ bun. 

Domnul Spruill s-a mai uitat o dată la nevastă-sa, după 
care şi-a întors privirea spre noi. 

— Unde stăm? 

— O să vedeţi un loc umbros în spate, lângă hambar. E 
cel mai bine. 

Ne-am uitat după ei, atenţi la camionul care scrâşnea, la 
cauciucurile gata să cedeze, la lăzile, cutiile şi oalele care 
se loveau unele de altele. 

— Nu-ţi place de ei, aşa-i? am întrebai. 

— Sunt oameni de treabă. Sunt altfel, atâta tot. 

— Înseamnă că am avut noroc c-am pus mâna pe ei, nu? 

— Da, am avut. 

Mai multă mâna de lucru însemna mai puţin bumbac de 
cules pentru mine. O lună de-acum încolo, trebuia să intru 
în lan de cum se crăpa de ziuă, să-mi atârn peste umăr un 
sac de trei metri, să mă uit câteva clipe la un şir nesfârşit 
de bumbac, cu tulpinile mai înalte ca mine, şi pe urmă să 
mă apuc de treabă, rătăcit în mijlocul lanului. Trebuia să 
pun mâna şi să strâng, smulgând capsulele pufoase de pe 


tulpini fără să mă las pe tânjală, îndesându-le în sacul greu, 
temându-mă să mă uit de-a lungul şirului şi să-mi aduc 
aminte cât era de întins, temându-mă s-o las mai moale, ca 
nu cumva să mă vadă ştiu eu cine. Aveau să-mi sângereze 
degetele, să-mi ardă ceafa şi să mă doară spatele. 

Da, aveam mare nevoie de ajutor la câmp. Cât mai mulţi 
delureni, cât mai mulţi mexicani. 


Capitolul 2 


Cu atâta bumbac de strâns, bunicul nu prea mai avea 
răbdare. Deşi mergea tot cu viteza pe care o credea cea 
mai nimerită pentru camion, stătea ca pe ghimpi fiindcă 
vedea pe drum că în alte lanuri începuse deja lucrul, pe 
când în al nostru nu. Mexicanii noştri întârziaseră cu două 
zile. Am oprit din nou lângă prăvălia lui Pop şi Pearl şi m-am 
dus cu el la ceainărie, unde Pappy a început să-i împuie 
capul celui care se ocupa de mâna de lucru de pe câmp. 

— Calmează-te, Eli, i-a spus acesta. Tre' s-apară dintr-o 
clipă-n alta. 

Bunicul nu putea să se calmeze. Am mers pe jos până la 
staţia de egrenat de la marginea Black Oakului şi ne-a luat 
destul de mult - dar lui Pappy nu-i venea să arunce cu 
benzina pe fereastră. Chiar dacă între şase şi unsprezece 
dimineaţa strânsese cu mâna lui o sută de kilograme de 
bumbac, mergea atât de repede, că a trebuit să fug ca să 
ţin pasul cu el. 

Parcarea cu pietriş a staţiei era ticsită de remorci pline cu 
bumbac - unele goale, altele aşteptând să li se golească 
încărcătura. Le-am mai făcut o dată cu mâna gemenilor 
Montgomery pe când plecau acasă, cu remorca goală, ca s- 
o încarce din nou. 

Staţia răsuna de hărmălaia maşinilor grele puse la 
treabă. Erau incredibil de zgomotoase şi pline de pericole. 
La fiecare recoltat, cel puţin un muncitor cădea victimă 
unui accident urât din cale-afară înăuntrul staţiei. Îmi era 
frică de maşinării, iar când Pappy mi-a spus să aştept afară 
l-am ascultat cu dragă inima. A trecut prin dreptul mai 
multor muncitori la câmp care îşi aşteptau remorcile, fără 
să dea măcar o dată din cap în direcţia lor. Se gândea la o 
mulţime de lucruri. 

Am dibuit un loc ferit lângă rampă, unde se scoteau 
baloturile legate şi se încărcau în remorcile care plecau 


apoi spre cele două Caroline. Într-una dintre părţile staţiei, 
bumbacul proaspăt strâns era absorbit din remorci printr-o 
ţeava lungă de tot, cu o gură de peste un sfert de metru, 
după care dispărea în clădirea unde lucrau maşinăriile. La 
capătul celălalt ieşeau baloturile pătrate, îngrijite, acoperite 
cu pânză de sac şi prinse strâns cu fâşii de oţel de trei 
centimetri grosime. Daca era de ispravă, staţia scotea 
baloturi perfecte, care puteau fi stivuite ca nişte cărămizi. 

Un balot de bumbac valora cam o sută şaptezeci şi cinci 
de dolari - poate mai mult, poate mai puţin, în funcţie de 
mersul pieţei. La o recoltă cumsecade ieşea cam un balot la 
fiecare pogon. Luaserăm în arendă optzeci de pogoane. 
Socoteala era simplă, puteau s-o facă şi băieţii de la ferme. 

De fapt, era atât de uşor de socotit, că te şi întrebai de 
ce-şi mai doreau oamenii să se facă agricultori. Mama a 
avut grijă să ştiu exact cum stă treaba cu socotitul. Deja 
încheiasem o înţelegere secretă cu ea şi-i făgăduisem că nu 
aveam să rămân la fermă nici în ruptul capului. Cum 
terminam douăsprezece clase, cum mă duceam să joc la 
Cardinals. 

Pappy şi tata împrumutaseră paisprezece mii de dolari în 
martie de la proprietarul staţiei de egrenat. Asta era 
împrumutul pentru recoltă, iar banii se duseseră pe 
seminţe, îngrăşăminte, mâna de lucru şi alte alea. 
Deocamdată avuseserăm noroc vremea fusese aproape 
perfectă, iar recoltele păreau bogate. Dacă ne ţinea norocul 
până se termina culesul şi scoteam câte-un balot pe pogon, 
se cheamă că ne acopeream cheltuielile la fermă. Asta şi 
voiam. 

Dar, ca mai toţi agricultorii, Pappy şi tata încă aveau 
datoriile de anul trecut. Trebuiau să-i dea doua mii de dolari 
proprietarului staţiei de egrenat din 1951, când recolta nu 
fusese nici prea-prea, nici foarte-foarte. Pe lângă asta, erau 
datorii la agentul de vânzări din Jonesboro de la care 
luaseră tractorul John Deere, la Lance Brothers pentru 


combustibil, la magazinul central pentru seminţe şi provizii 
şi la Pop Pearl Watson pentru zarzavaturi. 

Ce-i drept, nu trebuia să ştiu de împrumuturile lor pentru 
recolte şi de datorii. Dar vara ai mei stăteau adeseori pe 
treptele de la intrare până seara târziu şi vorbeau de toate 
cele, aşteptând să se răcorească niţel ca să poată dormi 
fără să transpire. Patul meu se găsea lângă fereastra care 
dădea spre terasă. Credeau că dorm, dar auzeam mai mult 
decât s-ar fi cuvenit. 

Chiar dacă nu eram sigur, aveam mari bănuieli că Pappy 
trebuia să împrumute şi mai mulţi bani ca să-i plătească pe 
mexicani şi pe delureni. Nu-mi dădeam seama dacă făcuse 
rost de ei sau nu. Şi când ne-am dus, şi când ne-am întors 
de la staţia de egrenat, figura lui era la fel de încruntată. 


x kK x 


Delurenii migrau de zeci de ani dinspre Ozark ca să 
culeagă bumbac. Mulţi dintre ei aveau case şi pământuri, şi 
se întâmpla destul de des ca vehiculele lor să fie mai 
dichisite ca ale agricultorilor care-i angajau să strângă 
recolta. f 

Prin anii '50 migraţia mai slăbise. Inflorirea de după 
război îşi croise drum într-un târziu şi în Arkansas sau, cel 
puţin, în câteva regiuni ale statului, iar delurenii mai tineri 
nu aveau atâta nevoie de bani ca părinţii lor. Aşa că 
stăteau frumuşel acasă. Nu se ducea nimeni să strângă 
bumbac pe ochi frumoşi. Agricultorii vedeau că mâna de 
lucru era tot mai rară şi că lucrurile nu se îmbunătăţeau 
defel; pe urmă însă cineva i-a descoperit pe mexicani. 

Primul transport a ajuns în Black Oak în 1951. Ne-am ales 
cu şase oameni, printre care şi Juan, prietenul meu, de la 
care am căpătat prima tortilla. Juan şi încă patruzeci de 
oameni merseseră trei zile înghesuiți ca sardelele în partea 
din spate a unei ditamai remorca, fără să se poată feri de 
soare sau de ploaie şi cu mâncare cât să nu li se lipească 


burta de şira spinării. Când au ajuns pe strada mare, erau 
vlăguiţi şi habar n-aveau pe ce lume sunt. Pappy a zis că 
remorca mirosea mai rău ca un camion de vite. Cei care au 
fost de faţă le-au spus şi altora, şi n-a trecut mult până 
când doamnele de la biserica baptistă şi de la metodişti s- 
au plâns pe faţă de felul primitiv în care fuseseră 
transportaţi mexicanii. 

Mama făcuse tărăboi mare, cel puţin de faţă cu tata. l-am 
auzit vorbind de multe ori, după ce recoltele fuseseră 
adunate în hambare, iar mexicanii trimişi înapoi. Voia ca 
tata sa discute cu ceilalţi agricultori şi să primească 
asigurări de la individul care se ocupa de angajări că 
oamenii care îi momeau pe mexicani şi ni-i trimiteau nouă 
or să se poarte mai bine cu ei. Credea că era de datoria 
noastră ca agricultori să-i apărăm pe cei care munceau 
pământul - idee cu care tata era de acord până la un punct, 
chit că nu avea chef să se bage în faţă. Lui Pappy puţin îi 
păsa. Mexicanilor aşijderea; voiau să lucreze şi-atâta tot. 

Până la urmă, mexicanii au sosit pe la patru şi ceva. Se 
zvonise că aveau să vina cu autobuzul şi am tras nădejde 
că aşa o să fie. Nu mai voiam să-i mai aud pe ai mei 
ciorovăindu-se încă o iarnă pe chestia asta. Şi nici nu-mi 
plăcea să ştiu că mexicanii nu erau trataţi omeneşte. 

Dar şi de data asta au apărut tot într-o remorcă, una 
veche de când lumea, cu nişte scânduri putrede pe margini 
şi fără nimic deasupra capului. Aşa era, vitele o duceau mai 
bine. 

Au sărit cu grijă din remorcă şi au aterizat pe stradă, câte 
trei-patru deodată, până n-a mai rămas nimeni sus. Au 
coborât cu toţii în faţa magazinului sătesc şi s-au strâns pe 
trotuar în grupuri mici, cu un aer nedumerit. Şi-au dezmorţit 
oasele, s-au aplecat de câteva ori şi s-au uitat în jur, de 
parca ar fi nimerit pe o altă planetă. l-am numărat şi mi-au 
ieşit şaizeci şi doi. M-am amărât mult când am văzul că 
Juan nu era printre ei. 


Erau cu câţiva centimetri buni mai scunzi ca Pappy, 
foarte slabi, şi aveau cu toţii părul negru şi pielea măslinie. 
Fiecare ducea în mână o boccea cu haine şi merinde. 

Pearl Watson stătea pe trotuar în faţa prăvăliei, cu 
mâinile în şold şi cu o căutătură urâtă. Erau clienţii ei şi n- 
avea nici un chef să vadă că nu erau trataţi cum trebuie. 
Ştiam că doamnele aveau să facă iarăşi tărăboi, fără să mai 
aştepte slujba de duminică. Ştiam de asemenea că mama 
avea să mă descoasă de îndată ce ajungeam acasă cu 
trupa după noi. 

Individul care se ocupa de angajări şi şoferul camionului 
au început să-şi arunce vorbe grele. De fapt, cineva din 
Texas promisese că mexicanii aveau să fie trimişi cu 
autobuzul. Era al doilea transport care sosea într-o remorcă 
împuţită. Pappy nu se dădea niciodată în lături când era 
vorba de încăierări şi mi-am dat seama că ar fi vrut să se 
bage între ei şi să-i vină de hac şoferului. Atâta doar că i se 
pusese pata şi pe responsabilul cu mâna de lucru şi şi-o fi 
zis că n-avea rost să-i ciomăgească pe amândoi. Am stat 
lângă el pe partea din spate a camionului şi am aşteptat să 
se aşeze praful. 

După ce s-a terminat scandalul, a început hârţogăraia. 
Mexicanii rămăseseră unul lângă altul pe trotuarul din faţa 
magazinului sătesc. Din când în când, se uitau la noi şi la 
ceilalţi agricultori care se strângeau pe strada mare. Se 
împrăştiase vorba - venise lotul nou. 

Pappy i-a luat pe primii zece. Şeful lor era Miguel. Părea 
cel mai în vârstă şi, din câte-am observat la o primă 
vedere, era singurul cu boccea de pânză. Ceilalţi îşi duceau 
lucrurile în saci sau în pungi de hârtie. 

Engleza lui Miguel era acceptabilă, dar nu se compara cu 
a lui Juan. Am sporovăit puţin cu el cât timp Pappy s-a 
ocupat de acte. Miguel m-a prezentat grupului. Printre 
membrii lui se găseau un Rico, un Roberto, un José, un Luis, 
un Pablo şi câţiva cărora nu le-am prins numele. Ţineam 


minte de anul trecut că era nevoie de o săptămână până 
să-i deosebeşti între ei. 

Deşi se vedea de la o poştă că erau frânţi, fiecare s-a 
străduit cât de cât să surâdă, în afara de unul, care a rânjit 
când m-am uitat la el. Purta o pălărie ca-n vest, spre care 
Miguel a arătat cu degetul când mi-a spus: 

— Se crede cowboy. Aşa îi şi spunem. 

Cowboy era foarte tânăr şi înalt pentru un mexican. Avea 
nişte ochi înguşti şi răi, precum şi o mustață care-l făcea să 
pară şi mai al naibii. M-a speriat atât de tare, că mi-a dat 
prin cap să-i spun lui Pappy. Era clar că nu voiam să-l văd la 
noi la fermă în următoarele săptămâni. Însă până la urmă 
m-am lăsat păgubaş. 

Grupul nostru de mexicani s-a luat după Pappy pe 
trotuar, până la prăvălia lui Pop şi Pearl. M-am ţinut după 
ei, având grijă să nu mă apropii prea mult de Cowboy. 
Ajuns înăuntru, m-am postat lângă casa de bani, unde Pearl 
aştepta să-i poată şopti cuiva la ureche. 

— Se poartă cu ei de parc-ar fi animale, a spus ea. 

— Eli spune că le pare bine c-au sosit, am răspuns, tot în 
şoaptă. 

Bunicul aştepta lângă uşă, cu braţele încrucişate, şi se 
uita la mexicanii care îşi strângeau puţinele lucruri de care 
aveau nevoie. Miguel le dădea instrucţiuni celorlalţi pe un 
ton răstit. 

Lui Pearl nu-i ardea să-l critice pe Eli Chandler. Dar i-a 
aruncat o privire duşmănoasă, chiar dacă el n-a văzut-o. 
Pappy nu avea treabă nici cu mine, nici cu Pearl. Grija lui 
era că nu se strângea bumbacul la timp. 

— E groaznic, a adăugat ea. 

Mi-am dat seama că Pearl abia aştepta să ne vadă 
plecaţi, ca să se ducă iar la prietenele ei bisericoase şi s-o 
ia de la capăt. Era metodistă. 

Pe măsura ce mexicanii cu boccelele în braţe treceau 
prin dreptul casei de bani, Miguel îi spunea numele 


fiecăruia lui Pearl, iar ea le deschidea câte un cont. A 
calculat totalul, a trecut suma într-un registru nominal şi pe 
urmă i-a arătat-o atât lui Miguel, cât şi clientului. Credit 
instantaneu, ca la americani. 

Au cumpărat făină şi untură pentru tortilla, multă fasole 
la conservă sau la pungă şi orez. Nimic în plus - nici zahăr 
sau dulciuri, nici zarzavaturi. Mâncau cât puteau de puţin, 
fiindcă alimentele costau bani. Voiau să pună deoparte 
aproape tot ce câştigau şi să se întoarcă acasă cu banii. 

Bineînţeles, amărâţii nu aveau idee unde mergeau. Nu 
ştiau că mama avea pasiunea gătitului şi că petrecea mai 
mult timp îngrijind de legume decât de bumbac. Aveau 
noroc, fiindcă mama credea că nu era frumos să lase pe 
nimeni care se apropia de ferma noastră fără mâncare. 

Cowboy era ultimul la rând, iar când Pearl i-a zâmbit, am 
crezut că o s-o scuipe. Miguel s-a ţinut pe-aproape. Stătuse 
trei zile cu băiatul în remorcă şi se vede treaba că aflase 
ce-i poate pielea. 

Mi-am luat la revedere de la Pearl a doua oară în aceeaşi 
Zi, ceea ce era ciudat, fiindcă de obicei o vedeam doar o 
dată pe săptâmână. 

Pappy i-a dus pe mexicani la camion. S-au suit în spate şi 
s-au aşezat umăr la umăr, împletindu-şi picioarele între ei. 
Tăceau şi se uitau undeva în faţă, ca şi cum n-ar fi ştiut 
când avea să se termine călătoria. 

Vechiul camion s-a încovoiat din cauza greutăţii, dar 
până la urmă a reuşit sa atingă şaizeci pe oră, iar Pappy 
aproape că a zâmbit. Era pe la sfârşitul după-amiezei şi 
vremea era caldă şi uscată, numai bună pentru cules. 
Numărându-i pe Spruilli şi pe mexicani, aveam în sfârşit 
destui oameni ca să strângem recolta. Am vârât mâna în 
buzunar şi-am scos cealaltă jumătate de Tootsie Roll. 

Cu mult înainte de-a ajunge acasă, am văzut fum şi pe 
urmă un cort. Casa noastră era lângă un drum de ţară de 
pe care se ridica praful în cea mai mare parte a anului, iar 


Pappy a mers o vreme cu o viteză ceva mai mică, pentru ca 
fumul să nu le intre pe gât mexicanilor. 

— Ce-i ăla? am întrebat. 

— Un fel de cort, a răspuns Pappy. 

Se găsea chiar lângă drum, la capătul îndepărtat al curţii 
noastre din faţă, sub un stejar de o sută de ani, foarte 
aproape de locul unde stabiliserăm noi că era terenul de 
ţintă. Apropiindu-ne de cutia poştală, am încetinit şi mai 
mult. Spruillii puseseră stăpânire pe jumătate din curtea 
noastră din faţă. Cortul era de un alb murdar, avea 
acoperişul ţuguiat şi fusese ridicat cu ajutorul a tot felul de 
bețe cioplite şi piloni metalici care nu semănau unul cu 
altul. Cele două părţi laterale erau deschise şi am văzut mai 
multe lăzi şi paturi aşezate pe jos. Am dat cu ochii şi de 
Tally, care trăgea un pui de somn. 

Camionul lor era parcat alături, iar deasupra părţii din 
spate fusese întins un alt fel de prelată. Aceasta fusese 
ţintuită cu ajutorul unei funii de balotat fixate de pământ, 
aşa încât vehiculul nu se putea mişca fără să se desfacă 
mai întâi din locurile unde fusese prins. Vechea lor remorcă 
fusese descărcată parţial, iar cutiile şi sacii de pânză 
stăteau împrăştiaţi pe iarbă, de parcă tocmai trecuse 
uraganul. 

Doamna Spruill aţâţa focul, ceea ce explica fumul pe 
care-l văzuserăm. Cine ştie de ce, alesese o porţiune pe 
care nu se afla mai nimic, spre capătul curţii. Era exact 
locul unde Pappy sau tata se ciucea aproape în fiecare 
după-amiază ca să prindă mingile liftate sau directe pe care 
le aruncam. Mi-a venit să plâng. N-aveam s-o iert niciodată 
pe doamna Spruill pentru asta. 

— Parcă le-ai zis să stea în spatele şurii, am spus. 

— Aşa e, a rostit Pappy. 

A încetinit foarte mult şi pe urmă a cotit ca să intre în 
curte. Şura era undeva în spate, lângă hambar, la o 
distanţă destul de mare de casă. Mai avuseserăm şi alţi 


delureni care stătuseră acolo - nu venise nimeni în curtea 
din faţă. 

Pappy a oprit sub un alt stejar, care avea doar şaptezeci 
de ani, după cum zicea bunica. Era cel mai mic dintre cei 
trei care făceau umbră casei şi curţii. Am coborât în 
apropierea casei, iar roţile camionului au rămas exact pe 
urmele uscate de cauciucuri care se găseau acolo de zeci 
de ani. Şi mama, şi bunica aşteptau pe treptele de la 
bucătărie. 

Lui Ruth, bunica mea, nu-i plăcea că delurenii ne 
ocupaseră curtea din faţă. Pappy şi cu mine ne-am dat 
seama înainte de a cobori din camion. Stătea cu mâinile în 
şold. 

Mama era nerăbdătoare să-i vadă pe mexicani şi să mă 
întrebe cum călătoriseră. l-a văzut coborând unul după altul 
din camion, în timp ce se apropia de mine ca să-mi strângă 
uşor umărul. 

— Zece la număr, a spus ea. Zece în cap. 

Buni i-a ţinut calea lui Pappy în faţa camionului şi l-a 
întrebat încet, dar cu asprime în glas: 

— Ce caută oamenii ăştia în curtea din faţă? 

— Le-am zis sa stea lângă şură, a răspuns Pappy, care nu 
era omul să dea înapoi, nici chiar în faţa nevestei. Nu ştiu 
ce le-a venit să se aşeze aici. 

— Poţi să le ceri să se mute? 

— Nu. Dacă-şi fac bagajele, o iau din loc. Doar îi ştii pe 
delureni. 

Şi cu asta, întrebările lui Buni s-au terminat. Nu aveau de 
gând să se certe de faţă cu mine şi cu zece mexicani care 
tocmai puseseră piciorul la noi acasă. Buni s-a întors la 
bucătărie, clătinând dezaprobator din cap. La drept 
vorbind, lui Pappy nu-i păsa nici cât negru sub unghie unde 
îşi ridicau delurenii tabăra. Păreau vânjoşi şi dispuşi să 
muncească, iar pentru el era de-ajuns. 

Bănuiam că nici pe Buni n-o supăra din cale-afară. 


Culesul era atât de important, că am fi adus şi un lot de 
puşcăriaşi la fermă dac-am fi ştiut că strânge fiecare o sută 
cincizeci de kilograme de bumbac pe zi. 

Mexicanii l-au urmat pe Pappy la hambarul care se găsea 
la o sută şaptesprezece metri de treptele terasei din spate. 
Pe lângă locul unde ţineam păsările, pe lângă pompa de 
apă, pe lângă sforile pe care uscam rufele, pe lângă 
şopronul unde tineam uneltele şi pe lângă un arțar ale cărui 
frunze se colorau într-un roşu-aprins în octombrie. Tata mă 
ajutase să măsor distanţa exactă anul trecut, într-o zi de 
ianuarie. Eu unul credeam că era peste o jumătate de 
kilometru. De la terenul de ţintă din curtea noastră la zidul 
din stânga al lui Sportsman's Park, unde jucau Cardinals, 
erau o sută şaisprezece metri şi jumătate, şi ori de câte ori 
Stan Musial lovea decisiv, stăteam pe trepte a doua zi, 
cercetam distanţa din priviri şi mă minunam. La jumătatea 
lui iulie avusese o lovitură de o sută treizeci şi trei de metri 
împotriva celor de la Braves. „A trimis-o dincolo de hambar, 
Luke”, îmi spusese Pappy. 

Două zile după aceea, rămăsesem pe trepte şi nu 
visasem altceva decât să trimit şi eu mingile dincolo de 
hambar. 

După ce mexicanii au trecut de şopronul pentru unelte, 
mama a spus: 

— Arată foarte obosiţi. 

Au mers în remorcă, şaizeci şi doi la un loc, am zis, 
nerăbdător să pun paie pe foc, fără să ştiu de ce. 

— De asta mi-a fost frică. 

— O remorcă veche. Veche şi jegoasă. Lui Pearl i s-a 
urcat sângele la cap când a văzut-o. 

— N-o să se mai întâmple, a promis ea, iar eu am ştiut c- 
o sa-i tragă o săpuneală zdravănă lui tata. Dă fuga şi ajută-l 
pe bunicul. 

Petrecusem cea mai mare parte a ultimelor doua săptă- 
mâni în şură, singur cu mama, măturând, fâcând curăţenie 


în partea de sus şi încercând să pregătim un adăpost 
pentru mexicani. Mai toţi agricultorii îi ţineau în şoproane 
sau în case părăsite unde avuseseră chiriaşi pe vremuri. Ba 
chiar umbla vorba că Ned Shackleford, care locuia la vreo 
cinci kilometri sud, îi silise pe ai lui să stea la un loc cu 
găinile. 

La ferma Chandler nu se întâmpla una ca asta. Fără 
vreun alt adăpost, mexicanii aveau să stea în podul şurii, 
dar acesta era lună şi nu găseai strop de murdărie. Şi pe 
deasupra avea sa miroasă frumos. De un an de zile mama 
tot aduna pături şi cuverturi vechi ca să aibă oamenii pe ce 
să doarmă. 

M-am furişat în şură, dar am rămas jos, lângă 
despărţitura lui Isabel, vaca noastră de lapte. Pappy spunea 
că în primul război mondial o tânără franţuzoaica pe care o 
chema Isabel îi salvase viaţa, iar în cinstea ei s-a gândit să 
boteze şi animalul cu acelaşi nume. Bunica n-a crezut 
niciodată povestea asta. 

Îi auzeam sus în pod, mişcându-se de colo-colo şi 
găsindu-şi locul. Pappy vorbea cu Miguel, care era 
impresionat de cît de frumos şi curat era podul. Pappy 
primea laudele de parcă ar fi rânit de unul singur ca să 
arate aşa. 

De fapt, şi el şi Buni priviseră cu neîncredere strădaniile 
mamei de a le oferi muncitorilor un loc cumsecade unde să 
doarmă. Mama crescuse într-o fermă mică de la marginea 
Black Oakului, aşa că era aproape orăşeancă. Se învârtise 
printre copii prea buni ca să fie folosiţi la culesul 
bumbacului. Nu mersese niciodată pe jos la şcoală - o 
dusese taică-său cu maşina. Fusese la Memphis de trei ori 
înainte să se mărite cu lata. Şi crescuse într-o casa 
tencuită. 


Capitolul 3 


Noi, Chandlerii, ne luam pământul în arendă de la un 
oarecare domn Vogel din Jonesboro, un om pe care eu unul 
nu-l văzusem niciodată. Numele i se pomenea rar şi de 
fiecare dată cu un amestec de respect şi teamă. Credeam 
că era cel mai mare bogătan din lume. 

Pappy şi Buni luau pământ în arendă de dinainte de 
Marea Criză, care la ţară în Arkansas a ajuns mai devreme 
şi a stat mai mult. După treizeci de ani în care se spetiseră 
muncind, reuşiseră să cumpere de la domnul Vogel casa şi 
cele trei pogoane din jur. Pe lângă asta, mai aveau tractorul 
John Deere, două şaibe, o semănătoare, o remorcă pentru 
bumbac, o alta cu patul plan, doi catâri, o căsuţă şi 
camionul. Tata încheiase un fel de învoială care îl făcea 
proprietarul unora dintre bunurile astea. Titlul de arendă 
era pe numele lui Eli şi Ruth Chandler. 

Singurii fermieri care făceau bani frumoşi erau şi 
proprietari ai pământurilor. Arendaşii de felul nostru 
încercau să nu iasă în pierdere şi atât. Cel mai rău o duceau 
dijmaşii, pe care îi aştepta sărăcia veşnică. 

Tata îşi pusese în cap să aibă în proprietate patruzeci de 
pogoane şi să nu le împartă cu nimeni. Ce visa mama, 
numai ea ştia; aveam să aflu şi eu, dar asta pe măsură ce 
creşteam. Ştiam oricum că abia aştepta să scape de viaţa 
la ţară şi că era hotărâtă să nu mă vadă şi pe mine tot 
agricultor. La şapte ani, mă făcuse, ce-i drept, să cred la fel. 

După ce s-a asigurat că mexicanii se aranjaseră cum se 
cuvine, m-a trimis după tata. Era târziu, soarele apunea în 
spatele copacilor care străjuiau râul St. Francis şi venise 
vremea să-şi cântărească sacul cu bumbac pentru ultima 
oară în ziua aceea şi să lase lucrul. 

Am mers desculţ pe poteca prăfuită dintre două lanuri, 
uitându-mă după el. Pământul era închis la culoare şi bogat 
- un sol mănos, aflat în plină deltă, care producea suficient 


ca să te ţină legat de el. Am văzut remorca pentru bumbac 
în faţă şi am ştiut că îşi croia drum spre ea. 

Jesse Chandler era fiul cel mare al lui Pappy şi Buni. 
Fratele lui mai mic, Ricky, avea nouăsprezece ani şi lupta 
undeva în Coreea. Mai erau şi două surori care fugiseră de 
la fermă de îndată ce terminaseră liceul. 

Tata n-a luat-o la picior. Era hotărât să se facă agricultor 
ca taică-său şi bunicu-său, numai că avea să fie primul 
Chandler proprietar de pământ. Nu ştiam dacă visa şi el să 
trăiască departe de lanuri. La fel ca bunicul, fusese un 
excelent jucător de base-ball şi sunt convins că, la un 
moment dat, gloria ligii profesioniste îi făcuse cu ochiul. 
Numai că se alesese cu un glonţ în coapsă la Anzio, în 
1944, iar cariera lui în base-ball se încheiase. 

Mergea şi acum cu un şchiopătat uşor. Atâta doar că 
majoritatea celor care trudeau în lanurile de porumb 
umblau cam la fel. 

M-am oprit în dreptul remorcii aproape goale. Fusese 
lăsată pe un drumeag îngust şi aştepta să fie încărcată. M- 
am suit în ea. Pretutindeni înjur, şirurile ordonate de tulpini 
verzi şi maronii se întindeau până la copacii care ne 
mărgineau pământul. În vârful tulpinilor, capsulele pufoase 
de bumbac stăteau să pocnească. Bumbacul prindea viaţă 
văzând cu ochii, aşa că în clipa când m-am dus în spatele 
remorcii şi am îmbrăţişat lanurile cu privirea, am văzut un 
ocean de capsule albe. Lanurile erau tăcute - niciun glas, 
niciun motor de tractor, nicio maşină pe drum. Preţ de o 
clipă, ţinându-mă de peretele remorcii, aproape că am 
înţeles de ce voia tata să fie agricultor. 

Abia îi vedeam vechea pălărie de pai în depărtare, în 
timp ce se mişca printre şirurile de tulpini. Am sărit jos şi 
am dat fuga să-i ies în cale. Fiindcă se însera, spaţiile libere 
dintre şiruri erau şi mai întunecate. Cum soarele şi ploaia îşi 
dăduseră mâna, frunzele erau mari şi bogate, aşa că se 
frecau uşor de mine pe când mă grăbeam spre tata. 


— Tu eşti, Luke? a strigat el, ştiind prea bine că n-ar fi 
venit nimeni altcineva să-l găsească. 

— Eu sunt! am răspuns, ghidându-mă după vocea lui ca 
să merg mai departe. Mama spune că e vremea să laşi 
lucrul. 

— Zău, aşa spune? 

— Da. 

Am socotit greşit cu un rând. Am tăiat-o prin tulpini şi l- 
am găsit - îndoit din şale, cu amândouă mâinile mişcându-i- 
se printre frunze, culegând cu îndemânare bumbacul şi 
îndesându-l în sacul aproape plin pe care şi-l ţinea peste 
umăr. Stătuse în lan de la răsăritul soarelui şi se oprise doar 
ca să prânzească. 

— Aţi găsit ceva ajutoare? a întrebat el, fără să se uite la 
mine. 

— Am găsit, am răspuns mândru. Mexicani şi delureni. 

— Câţi mexicani? 

— Zece, am spus, de parcă i-aş fi adunat cu mâna mea. 

— Asta-i bine. Delurenii cine-s? 

— Spruillii. Am uitat de unde vin. 

— Câţi? 

A terminat cu o tulpină şi a mai făcut câţiva paşi, trăgând 
sacul greu după el. 

— O remorcă-ntreagă. E greu de zis. Buni s-a-nfuriat 
fiindcă şi-au ridicat cortul în curtea din faţă şi chiar au făcut 
focul unde aveam noi terenul de ţintă. Pappy le-a spus să 
se ducă în spatele şurii. L-am auzit cu urechile mele. Nu 
cred că-i dă mintea afară din casă. 

— Nu vorbi aşa. 

— Bine. Oricum, Buni s-a supărat. 

— O să-i treacă. Avem nevoie de delureni. 

— Da. Aşa a zis şi Pappy. Dar nu-mi place că ne-au stricat 
terenul de ţintă. 

— La ora asta culesul e mai important ca base-ball-ul. 

— Se poate. 


Asta s-o crezi tu, mi-am spus apoi în gând. 

— Cum sunt mexicanii? 

— Nu cine ştie ce. l-au înghesuit în remorcă şi de data 
asta, iar mama s-a făcut foc. 

S-a oprit din lucru câteva clipe, gândindu-se la încă o 
iarnă în care ciorovăielile aveau să se ţină lanţ. 

— Le pare bine c-au venit, a spus pe urmă, punându-şi 
mâinile în mişcare din nou. 

Am făcut câţiva paşi spre remorca din depărtare şi după 
aceea m-am întors să mă mai uit o dată la el. 

— Spune-i-o lui mami. 

M-a privit atent înainte să mă întrebe: 

— Juan a venit? 

— Nu. 

— Îmi pare rău. 

Un an întreg vorbiserăm întruna despre Juan. Toamna 
trecută îmi promisese că avea să se întoarcă. 

— Nu-i nimic, am spus. Pe cel care a venit în locul lui îl 
cheamă Miguel. E foarte de treabă. 

l-am povestit despre drumul la oraş, despre cum i-am 
găsit pe Spruilli, despre Tally, Trot şi tânărul solid care 
stătea în spate, apoi din nou despre oraş şi despre cearta 
lui Pappy cu individul care se ocupa de mâna de lucru, 
despre drumul la staţia de egrenat şi în fine despre 
mexicani. Am vorbit numai eu fiindcă eram sigur că 
avusesem parte de o zi mult mai bogată în evenimente 
decât a lui. 

La remorcă, tata a ridicat sforile sacului cu bumbac şi le- 
a prins de cârligul aflat în partea de jos a cântarului. Acul s- 
a oprit la treizeci de kilograme. Tata a trecut cifra într-un 
registru vechi şi ca vai de el pe care-l prinsese cu sârmă de 
remorcă. 

— Cât? l-am întrebat după ce a închis registrul. 

— Două sute treizeci. 

— O triplă, am spus. 


— N-a fost rău, a răspuns el, ridicând din umeri. 

Două sute cincizeci de kilograme însemnau o lovitură în 
terenul de ţintă, ispravă pe care o izbutea din două în două 
zile. Tata s-a ciucit şi mi-a spus: 

— Hopa sus. 

l-am sărit în spate şi am pornit spre casă. Cămaşa şi 
salopeta îi erau muiate de sudoare, cum fuseseră toată 
ziua, dar avea nişte braţe ca oţelul. Pop Watson mi-a spus 
că odată Jesse Chandler a lovit o minge care a ajuns tocmai 
pe strada mare. A doua zi Pop şi domnul Snake Wilcox, 
frizerul, au măsurat lovitura şi-au început să le spună 
oamenilor că mingea stătuse în aer o sută cincisprezece 
metri. Insă a apărut repede şi o părere contrară la 
ceainărie, unde domnul Junior Bamhart a zis, pe un ton 
destul de ridicat, că mingea mai lovise cel puţin o dată 
pământul înainte de a ateriza pe strada mare. 

Au urmat câteva săptămâni bune în care Pop şi Junior nu 
şi-au vorbit. Mama a cercetat motivele, dar nu a interesat-o 
aruncarea. 

Acum ne aştepta lângă pompa de apă. Tata s-a aşezat pe 
o bancă şi şi-a scos ghetele şi ciorapii. Pe urmă şi-a 
desfăcut salopeta şi şi-a dat jos cămaşa. 

Una dintre îndatoririle mele era să umplu dis-de-dimi- 
neaţa o găleată cu apă şi s-o las în soare toată ziua, pentru 
ca tata să aibă apă caldă în fiecare după-amiază. Mama a 
muiat un ştergar de mână în găleată şi i-a frecat uşor gâtul. 

Crescuse într-o casă plină de fete, iar o parte din 
educaţie o primise din partea unei perechi de mătuşi 
bătrâne, care aveau mania spălatului. Cred că făceau baie 
mai des decât agricultorii, iar pasiunea mamei pentru 
curăţenie s-a răsfrânt şi asupra lui tata. Şi eu aveam parte 
de un tacâm complet în fiecare sâmbătă după-amiază, 
indiferent dacă era cazul sau nu. 

După ce tata s-a spălat şi s-a uscat, mama i-a dat o 
cămaşa curată. Era momentul să le spunem bun venit 


musafirilor. Într-un coş mare, mama pusese câteva dintre 
legumele ei cele mai grozave, culese toate cu mâna, 
fireşte, şi spălate bine în ultimele două ore. Roşii indiene, 
cepe de apă, cartofi, ardei graşi şi iuți, precum şi nişte 
porumb. Le-am dus în spatele şurii, unde mexicanii se 
odihneau, stăteau de vorba şi aşteptau ca focul pe care-l 
făcuseră să mai scadă, ca să-şi poată pregăti porţiile de 
tortilla. l-am făcut cunoştinţă lui tata cu Miguel, care la 
rândul lui i-a prezentat pe câţiva dintre cei de faţă. 

Cowboy stătea de unul singur, cu spatele lipit de şură, şi 
n-a mişcat un deget la sosirea noastră. Am văzut că se uita 
la mama pe sub borul pălăriei. Preţ de o clipă m-am speriat; 
pe urmă mi-am dat seama că Jesse Chandler i-ar frînge 
gâtul jigărit al lui Cowboy ca pe o surcică dacă ar face vreo 
mişcare greşită. 

Învăţaserâm o mulţime de lucruri de la mexicani cu un an 
în urmă. Nu mâncau fasole neagră sau verde, dovlecei, 
vinete sau napi, preferând roşiile, ceapa, cartofii, ardeii şi 
porumbul. Pe lângă asta, nu cereau niciodată mâncare de 
la noi din grădină. Trebuia să le-o oferim noi. 

Mama le-a explicat lui Miguel şi celuilalt că aveam 
grădina plină şi că avea să le aducă legume din două în 
două zile. Nu-i costa nimic. Făcea parte din învoială. 

Am mai dus un coş şi în partea din faţă a casei, unde 
Tabăra Spruill părea tot mai mare de la o oră la alta. Intre 
timp, nou-veniţii se mai întinseseră în curtea din faţă, 
împrăştiind alte cutii de carton şi alţi saci de pânză. 
Sprijiniseră trei scânduri de o cutie şi un butoi ca să 
improvizeze o masă în jurul căreia se sirânseseră să ia cina 
când ne-am apropiat de ei. Domnul Spruill s-a ridicat în 
picioare şi a dat mâna cu tata. 

— Leon Spruill, a spus el, cu o urmă de mâncare pe buze. 
Îmi pare bine. 

— Ne bucurăm c-aţi venit, a spus tata cu o voce plăcută. 

— Mulţumesc, a zis domnul Spruill, trăgându-şi pantalonii 


în sus. Ea e nevastă-mea, Lucy. 

Soţia lui a zâmbit şi a continuat să mestece încet. 

— Ea e fiică-mea Tally, a continuat el, arătând cu mâna. 
Când Tally s-a uitat la mine, am simţit că-mi iau foc obrajii. 

— lar ei sunt nepoţii mei, Bo şi Dale, a mai spus domnul 
Spruill, dând din cap spre cei doi băieţi care stătuseră pe 
saltea când se opriseră cu toţii pe autostradă. 

Erau adolescenţi amândoi şi cred că aveau în jur de 
cincisprezece ani. lar lângă ei se găsea uriaşul pe care-l 
văzusem prima data în spatele camionului, pe jumătate 
adormit. 

— EIl e fiu-meu Hank, a rostit domnul Spruill. 

Hank avea cel puţin douăzeci de ani şi oricum era 
suficient de mare ca să se ridice şi să dea mâna. Dara 
continuat să mănânce. Se umflase tot în obraji şi probabil 
că înfuleca nişte pâine de porumb. 

— Îi place să hăpăie, a spus domnul Spruill, iar noi am 
încercat sa râdem. 

— Şi cel de-aici e Trot, a mai zis el. 

Trot nu şi-a ridicat privirea spre noi. Braţul stâng îi atârna 
moale pe lângă corp. Mâna dreapta i se încleştase pe o 
lingură. Poziţia lui în familie a rămas nedeclarată. 

Mama a adus coşul mare cu legume, iar timp de o 
secundă Hank a încetat clefăitul şi s-a uitat la proviziile 
proaspete. Pe urmă şi-a văzut de fasolea lui. 

— Roşiile şi porumbul s-au făcut ca niciodată anul ăsta, a 
spus mama. Avem din belşug. Să-mi spuneţi ce vă mai 
trebuie. 

Tally mesteca agale şi la un moment dat s-a uitat la 
mine. Am început să-mi studiez picioarele. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă, a 
spus domnul Spruill, completat de o mulţumire rapidă din 
partea soţiei. 

Nu era niciun pericol ca Spruillii să rămână fără de-ale 
gurii şi nici nu dădeau impresia să fi ratat vreo masă. Hank 


era mătăhălos şi avea un piept solid, care se îngusta uşor 
doar în locul unde începea gâtul. Domnul şi doamna Spruill 
erau îndesaţi şi păreau puternici. Bo şi Dale erau zvelţi, dar 
nu slăbănogi. Tally, fireşte, era fără cusur. Doar Trot era 
sfrijit şi puţin la trup. 

— N-am vrut să vă stric masa, a spus tata şi am început 
să dăm înapoi. 

— Încă o dată, mulţumiri, a zis domnul Spruill. 

Ştiam din experienţă că nu după mult timp o să aflăm 
mai mult decât doream despre Spruilli. Trebuia să împărţim 
cu ei 
pământul, apa şi acareturile. Trebuia să le ducem legume 
din grădină, lapte de la Isabel şi ouă din cotineaţă. Trebuia 
să-i invitam în oraş sâmbăta şi la biserică duminica. Trebuia 
să lucrăm cot la cot cu ei pe câmp, de la prima geană de 
soare până aproape de apus. lar după ce se termina 
culesul, aveau să plece şi să se întoarcă pe dealuri. Copacii 
aveau să-şi schimbe frunzele, iarna avea să se instaleze, iar 
noi aveam să petrecem multe nopţi reci strânşi în jurul 
focului şi povestind despre Spruilli. 

Aveam pe masă cartofi tăiaţi în felii subţiri şi prăjiţi, okra 
fiartă, nişte porumb şi pâine caldă de porumb - dar fără 
carne, fiindcă era aproape toamnă şi fiindcă mâncaserăm 
friptură cu două zile în urmă. Buni făcea pui fript de două 
ori pe săptămână, dar niciodată miercurea. In grădină la 
mama se găseau destule roşii şi cepe ca să mănânce toată 
lumea din Black Oak, aşa că umplea câte-o farfurie pentru 
fiecare masă. 

Bucătăria era mică şi călduroasă. Un ventilator rotund 
pârâia de undeva de pe frigider şi încerca să pună în 
mişcare aerul, în timp ce mama şi bunica pregăteau cina. 
Mişcările lor erau lente, dar sigure. Erau obosite şi se 
făcuse prea cald ca să se grăbească. 

Nu se iubeau din cale-afară, dar erau hotărâte să trăiască 
în pace. Nu le-am auzit vreodată certându-se şi n-am prins- 


o niciodată pe mama vorbindu-şi de rău soacra. Locuiau în 
aceeaşi casă, pregăteau aceeaşi mâncare, spălau aceleaşi 
rufe şi culegeau acelaşi bumbac. Cu atâtea pe cap, cui îi 
mai ardea de ciondăneli? 

Atâta doar că Buni se născuse şi crescuse în lumea 
culegătorilor de bumbac. Ştia că avea să fie înmormântată 
în pământul pe care-l muncea. Pe când mama tânjea să 
scape de-acolo. 

Printr-un ritual de zi cu zi, se înţeleseseră fără cuvinte 
cum să lucreze în bucătărie. Buni se ţinea pe lângă cuptor, 
unde avea grijă de pâinea de porumb, amesteca în cartofi 
şi stătea cu ochii pe okra şi pe porumb. Mama rămânea la 
chiuvetă, unde curăța roşiile şi strângea farfuriile murdare. 
Eu studiam toate astea de la masa din bucătărie la care mă 
aşezam în fiecare seară şi decojeam castraveți cu un cuţit 
special. 

Amândurora le plăcea muzica, aşa că uneori una dintre 
ele fredona, pe când cealaltă cânta încetişor. Muzica le 
ajuta să ţină departe tensiunile. 

Dar nu şi în seara asta. Erau prea preocupate ca să le 
mai ardă de cântat sau de fredonat. Mama se supărase rău 
de tot din cauză că mexicanii fuseseră transportaţi ca nişte 
vite. Bunica se îmbufnase fiindcă Spruillii ne invadaseră 
curtea din faţă. 

La şase fix, Buni şi-a scos şorţul şi s-a aşezat la masă în 
faţa mea. Capătul mesei era lipit de perete, fiind folosit ca 
un raft mare pe care se adunau tot felul de lucruri. În 
centru se gasea un radio vechi, îmbrăcat într-o carcasă din 
lemn de nuc. Buni i-a dat drumul şi mi-a zâmbit. 

Ştirile de la CBS ne erau prezentate de Edward R. Mur- 
row, în direct din New York. De o săptămână se dădeau 
lupte grele în Pyonggang, lângă Marea Japoniei, şi, după ce 
ne-am uitat pe o hartă veche pe care Buni o ţinea pe 
noptieră, ne-am dat seama că divizia de infanterie a lui 
Ricky se găsea în regiune. Ultima scrisoare de la el ne 


ajunsese cu două săptămâni în urmă. Era un bileţel 
mâzgălit în grabă, dar, dacă ştiai să citeşti printre rânduri, 
pricepeai că se afla unde era fierberea mai mare. 

După ce a discutat despre subiectul principal, care era o 
ceartă cu ruşii, domnul Murrow a început să vorbească de 
Coreea, iar Buni a închis ochii. Şi-a împreunat mâinile, şi-a 
lipit vârfurile arătătoarelor de buze şi a aşteptat. 

Nu ştiam precis ce anume aştepta. Domnul Murrow nu 
avea de gând să dea de ştire naţiei dacă Ricky Chandler era 
în viaţă sau murise. 

Mama a ascultat şi ea. Stătea cu spatele la chiuvetă, 
ştergându-şi mâinile cu un prosop şi fixând masa cu o 
privire albă. Scena asta s-a petrecut aproape în fiecare 
seară din vara şi toamna lui 1952. 

Eforturile de pace fuseseră începute, iar apoi sistate. 
Chinezii se retrăseseră, dar atacaseră din nou. Cu ajutorul 
buletinelor de ştiri ale domnului Murrow şi al scrisorilor de 
la Ricky, trăiam şi noi războiul. A 

Pappy şi cu tata nu voiau să asculte ştirile. Işi făceau de 
lucru pe afară, la şopronul unde tineam uneltele sau la 
pompa de apă, ocupându-se de treburi mărunte, care ar fi 
putut să aştepte, vorbind de recolte şi căutând altceva 
pentru care să-şi facă griji, în afară de Ricky. Amândoi 
luptaseră în războaie. N-aveau nevoie de domnul Murrow 
din New York, care să le citească reportajele 
corespondenţilor din Coreea şi să spună naţiunii ce se 
înlâmplă într-o bătălie sau alta. Ştiau foarte bine. 

În orice caz, în seara aceea materialul despre Coreea a 
ţinut puţin, lucru privit cu ochi buni la mica noastră fermă. 
Domnul Murrow a trecut la alte chestiuni, iar în cele din 
urmă Buni mi-a zâmbit. 

— Ricky e bine, a spus ea, mângâindu-mă pe mână. 
Acuşi ne trezim cu el acasă. _ 

Îşi câştigase dreptul de a crede aşa ceva. Îl aşteptase pe 
Pappy în primul război mondial şi se rugase de departe 


pentru tata şi rănile lui în timpul celui de-al doilea. Băieţii ei 
se întorceau de fiecare dată, şi nici Ricky nu avea sa ne 
înşele aşteptările. 

A închis radioul. Cartofii şi okra aveau nevoie de atenţia 
ei. S-a apucat din nou de gătit cu mama şi l-am aşteptat cu 
toţii pe Pappy să intre pe uşa din spate. 

Cred că Pappy se aştepta la ce era mai rău în privinţa 
războiului. Deocamdată Chandlerii avuseseră noroc în 
secolul ăsta. Cât despre el, nu asculta ştirile, dar voia să 
ştie daca era de bine sau de rău. De obicei, intra în 
bucătărie de îndată ce nu mai auzea radioul. In seara asta 
s-a oprit la masă şi m-a ciufulit în joacă. Buni s-a uitat la el. 
l-a surâs şi a spus: 

— Nicio veste proastă. 

Mama mi-a zis că adeseori Buni şi Pappy nu dormeau mai 
mult de o oră sau două, după care se trezeau şi începeau 
să-şi facă griji în legătura cu fiul lor mai mic. Buni era 
convinsă că Ricky avea să se întoarcă acasă. Pappy nu. 

La şase şi jumătate ne-am aşezat la masă, ne-am prins 
de mâini şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru mâncare şi 
pentru toate lucrurile bune. Pappy conducea de fiecare 
dată rugăciunea, cel puţin la cină. l-am mulţumit lui 
Dumnezeu pentru mexicani, pentru Spruilli şi pentru 
recoltele bogate de care aveam parte. Eu m-am rugat în 
gând şi numai pentru Ricky. Eram recunoscător fiindcă 
aveam ce mânca, dar el mi se părea mai important. 

Adulții mâncau încet şi nu vorbeau decât despre bumbac. 
De la mine nu se aştepta să deschid gura prea mult. Mai 
ales Buni era de părere că pe copii era bine să-i vezi, nu să- 
i auzi. 

Voiam să mă duc la şură şi să văd ce făceau mexicanii. 
Mai doream să dau o raită şi prin faţă şi poate s-o văd niţel 
pe Tally. Mama a bănuit ceva, aşa că, după ce-am terminat 
masa, mi-a zis s-o ajut la vase. Aş fi preferat niscai nuiele 
pe spinare, dar n-am avut încotro. 


Ne-am îndreptat agale spre terasa din faţă, ca să stăm 
puţin, ca în fiecare seară. Părea un ritual destul de simplu, 
dar nu era. Mai întâi trebuia să lăsăm mâncarea să ni se 
aşeze în stomac, şi abia după aceea treceam la base-ball. 
Dădeam drumul la radio, iar Harry Caray de la KMOX, St. 
Louis, comenta fază cu fază meciul dragilor noştri 
Cardinals. Mama şi bunica se ocupau de mazăre sau de 
fasole. De asemenea, se trăgeau concluziile tuturor bârfelor 
auzite în timpul cinei. Asta, bineînţeles, după ce se termina 
vorbăria despre recolte. 

Dar în seara aceea ploua la trei sute de kilometri de noi, 
în St. Louis, iar meciul fusese amânat. Am rămas aşezat pe 
trepte, ţinând mânuşa Rawlings, strângând cu putere 
mingea ascunsă înăuntru, uitându-mă la umbrele din 
depărtare ale Spruilliilor şi întrebându-mă cum putea fi 
cineva atât de nesăbuit încât să facă focul pe terenul nostru 
de ţintă. 

Radioul de afară era un mic General Electric pe care tata 
îl cumpărase la Boston, după ce ieşise din spital în timpul 
războiului. Singura lui menire era să-i aducă pe Cardinals în 
viaţa noastră. Se întâmpla foarte rar să pierdem un meci. 
Aparatul stătea pe o ladă de lemn, lângă balansoarul în 
care se odihneau bărbaţii. Mama şi bunica şedeau pe nişte 
scaune de lemn capitonate, nu departe de noi, în cealaltă 
parte a terasei, şi scoteau mazărea din păstăi. Eu mă aflam 
la mijloc, pe treptele din faţă. 

Inainte de sosirea mexicanilor, avuseserăm un ventilator 
portabil pe care-l puneam lângă plasa de țânțari din faţa 
uşii. In fiecare seară huruia încetişor şi reuşea să mişte 
aerul cald suficient ca să se poată respira. Dar, mulţumită 
mamei, la ora asta aparatul se afla în podul şurii. leşiseră 
scântei cu ocazia asta, deşi mie nu mi se spusese aproape 
nimic. 

Prin urmare, era o seară foarte liniştită - nu tu meci, nu 
tu ventilator, ci doar sporovăială înceată a unor agricultori 


istoviţi, care aşteptau ca temperatura sa mai scadă cu vreo 
câteva grade. 

Ploaia din St. Louis i-a făcut pe bărbaţi să se 
neliniştească în legătură cu vremea. Râurile şi gurile de 
vărsare din delta fluviului Arkansas îşi ieşeau din matcă 
enervant de ritmic. O dată la patru sau cinci ani se umflau 
cât vedeai cu ochii şi prăpădeau recoltele. Eu unul nu 
tineam minte nicio inundație, dar auzisem atâtea despre 
ele, că mă simţeam deja ca un veteran. Treceau săptămâni 
de zile în care ne rugam să plouă zdravăn. In sfârşit ploua, 
şi nici nu se muia bine pământul, că Pappy şi tata începeau 
să stea cu ochii după nori şi să povestească despre 
inundaţii. 

Spruillii o lăsaseră mai moale. Vocile li se auzeau tot mai 
stins. Le zăream umbrele mişcându-se în jurul corturilor. 
Focul lor a mai pâlpâit câtva timp, după care s-a stins. 

La ferma Chandler domnea liniştea. Aveam delureni. 
Fâcuserăm rost şi de mexicani. Bumbacul aştepta. 


Capitolul 4 


În toiul întunericului nesfârşit al nopţii, Pappy, ceasul 
nostru deşteptător pe două picioare, s-a trezit, s-a încălţat 
şi a început să străbată bucătăria, pregătind primul ibric cu 
cafea. Casa nu era mare - trei dormitoare, o bucătărie şi o 
sufragerie - şi era atât de veche, încât duşumeaua se 
lăsase ici şi colo. Dacă voiai să-i trezeşti pe ceilalţi, era cel 
mai simplu lucru din lume. 

Mi se dădea voie să stau în pat până venea tata după 
mine. Totuşi îmi era greu să mai dorm când mă gândeam la 
toţi oamenii care se găseau la fermă şi la bumbacul care 
trebuia cules. Când m-a zgâlţâit şi mi-a spus că se făcuse 
vremea s-o luăm din loc, eram deja treaz. M-am îmbrăcat 
repede şi am ieşit după el pe terasa din spate. 

În timp ce străbăteam curtea din spate, nu se ghicea nici 
urmă de răsărit şi parcă simţeam roua care ne intra în 
ghete. Ne-am oprit la cotineaţa păsărilor, unde tata s-a 
aplecat din şale şi s-a furişat înăuntru. Mi s-a spus să aştept 
afară fiindcă luna trecută, pe când strângeam ouăle în 
beznă, călcasem pe un ditamai şarpele indian şi după 
aceea o ţinusem într-un plâns două zile încheiate. La 
început tata nu prea avusese înţelegere; şerpii indieni nu 
erau veninoşi şi făceau parte din viaţa fermei, ca atâtea 
altele. Totuşi mama a intervenit mânioasă foc, aşa că 
deocamdată nu mai aveam voie să strâng ouăle de unul 
singur. 

Tata a umplut un coş din pai cu douăsprezece ouă şi mi l- 
a dat mie. Ne-am îndreptat spre şură, unde Isabel aştepta. 
Acum că treziserăm găinile, se puseseră şi cocoşii pe 
cântat. 

Singura lumină venea de la un bec slab care fusese 
atârnat de partea de sus a şurii. Mexicanii se treziseră. 
Făcuseră focul în spatele şurii şi se adunaseră în jurul lui, ca 
şi cum le-ar fi fost frig. Pe mine mă apucaseră deja căldurile 


din cauza aerului umed. 

Ştiam să mulg vaca şi în cele mai multe dimineţi asta era 
treaba mea. Dar şarpele indian mă speriase şi pe lângă 
asta ne grăbeam fiindcă răsăritul soarelui trebuia să ne 
prindă în lan. Tata a muls-o repede pe Isabel şi a scos 
aproape zece litri, pentru care eu aş fi avut nevoie de 
câteva ore bune. Am dus mâncarea la bucătărie, unde era 
treaba femeilor. Şunca sfârâia deja în tigaie, iar mirosul ei 
greu se ridicase în aer. 

La micul dejun mâncam ouă proaspete, lapte, şuncă de- 
sărată, pâine prăjită şi câteodată sorg. In timp ce femeile, 
găteau, m-am aşezat la locul meu, mi-am trecut degetele 
pe muşamaua umedă, cu model în carouri, şi mi-am 
aşteptat ceaşca de cafea. Era singurul viciu pe care mi-l 
îngăduia mama. 

Buni mi-a pus în faţa mai întâi ceaşca şi farfurioara, apoi 
zaharniţa şi frişca proaspătă. Am mestecat în cafea până 
când am făcut-o dulce ca malţul, după care am sorbit încet 
din ea. 

La micul dejun se vorbea foarte puţin în bucătărie. Era 
palpitant să avem atâţia străini la fermă la vremea 
recoltelor, însă entuziasmul era domolit de faptul că urma 
să stăm aproape douăsprezece ore pe câmp, în bătaia 
soarelui, aplecaţi din şale şi culegând până făceam răni la 
degete. 

Am mâncat repede, pe când cocoşii iscau un tărăboi în 
toată regula în curtea de păsări. Feliile de pâine prăjită ale 
bunicii erau groase, perfect rotunde şi atât de fierbinţi, 
încât după ce puneam cu grijă o bucăţică de unt în mijlocul 
uneia, se topea cât ai clipi din ochi. M-am uitat cum s-a 
impregnat crema gălbuie în felia de pâine, după care am 
muşcat o dată. Mama era de acord că Ruth Chandler făcea 
cea mai bună pâine prâjită din câte mâncase. Tare aş fi 
vrut să înfulec două-trei felii, ca tata, dar pur şi simplu nu 
puteam. Mama mânca una, la fel ca Buni. Pappy mânca 


două, iar tata trei. Dupa câteva ore, pe la jumătatea 
dimineţii, ne opream niţel din lucru, stăteam la umbra unui 
copac sau lângă remorcă şi mâncam şi feliile rămase. 

larna micul dejun dura mai mult fiindcă nu prea era mare 
lucru de făcut. Graba începea primăvara, când semănam, şi 
vara, când treieram. Însă în timpul recoltelor din toamnă, 
când soarele stătea să ne prindă din urmă, mâncam cât 
puteam de repede. 

S-a vorbit niţel despre vreme. Ploaia din St. Louis care 
dusese la amânarea meciului lui Cardinals îi stătea pe cap 
lui Pappy. St. Louis era atât de departe că, în afară de 
Pappy, nimeni dintre cei de la masă nu-l bătuse vreodată 
cu pasul. Totuşi, vremea din oraş devenise un element 
crucial pentru recoltele noastre. Mama asculta răbdătoare. 
Eu tăceam chitic. 

Tata citise almanahul şi era de părere că vremea avea să 
ne ajute toată luna septembrie. Atâta doar că pe la 
jumătatea lui octombrie se schimba foaia. Se apropia 
timpul urât. Eram siliţi ca, şase sâptâmâni de-acum încolo, 
să muncim până cădeam laţi. Cu cât trăgeam mai tare, cu 
atât mai mult aveau să trudească mexicanii şi Spruiliii. Cam 
asta ţinea loc de discursuri mobilizatoare la tata. 

La un moment dat a venit vorba de lucrătorii cu ziua. 
Aceştia erau localnici care mergeau de la o fermă la alta, 
până când le convenea ce găseau. Cei mai mulţi erau 
orăşeni pe care-i cunoşteam. Toamna trecuta, domnişoara 
Sophie Turner, care preda la a cincea şi la a şasea, ne 
făcuse o mare cinste când alesese să lucreze pe pământul 
nostru. 

Aveam nevoie de cât mai mulţi zilieri, numai că de obicei 
ei erau cei care hotărau unde să se ducă. 

După ultima îmbucătură, Pappy i-a mulţumit nevesti-sii şi 
mamei pentru mâncarea bună şi le-a lăsat să strângă 
masa. Eu m-am întors ţanţoş pe terasa din spate, unde 
stăteau bărbaţii. 


Casa noastră era orientată spre sud, şura şi lanurile 
dădeau spre nord şi vest, iar la est am zărit prima geană 
portocalie ivindu-se deasupra pământurilor care 
compuneau delta fluviului Arkansas. Soarele urca pe cer, 
nestingherit de nori. Deja mi se lipise cămaşa de spate. 

Remorca legată de tractorul John Deere avea patul plat, 
iar mexicanii erau deja sus. Tata s-a dus să stea de vorbă 
cu Miguel. „Bună dimineaţa. Cum aţi dormit? Sunteţi gata 
de muncă?” Intre timp, Pappy a plecat să-i aducă pe 
Spruilli. 

Aveam un locşor al meu lângă scaunul pe care stătea 
şoferul tractorului John Deere, unde rămâneam ore în şir, cu 
mâna încleştată pe tija metalică a umbrelei care îl ferea de 
soare pe şofer, fie el Pappy sau tata, în timp ce ne croiam 
drum prin lan, arând, semănând sau  împrăştiind 
îngrăşăminte. Mi-am ocupat locul şi m-am uitat la remorca 
aglomerată, unde într-o parte se găseau mexicanii, iar în 
cealaltă Spruillii. In clipa aceea mă simţeam ca un răsfăţat 
al sorții, fiindcă mergeam în cabina tractorului şi fiindcă 
tractorul era al nostru. Totuşi îngâmfarea mea avea să se 
risipească în scurt timp, întrucât printre tulpinile de bumbac 
eram toţi o apă şi-un pământ. 

Eram curios să văd dacă mergea şi amărâtul de Trot la 
câmp cu noi. Pentru cules îţi trebuiau două braţe 
sănătoase. Din câte-mi dădeam seama, Trot avea doar 
unul. Cu toate acestea, l-am zărit alături de ceilalţi, cu 
spatele la toţi, cu picioarele atârnându-i dincolo de 
marginea remorcii, singur într-o lume doar a lui. Am văzut-o 
şi pe Tally, care nu mi-a remarcat în niciun fel prezenţa, 
mulţumindu-se să se uite undeva în zare. 

Fără un cuvânt, Pappy a băgat în viteză, iar tractorul şi 
remorca s-au pus brusc în mişcare. Am privit în urmă, ca să 
fiu sigur că nu căzuse nimeni. Am văzut-o pe mama în 
dreptul geamului de la bucătărie, uitându-se la noi în timp 
ce spăla vasele. Avea să-şi termine treburile, iar dupa o oră 


petrecută în grădina avea să ni se alăture în lan, ca să 
trudească alături de noi. La fel şi Buni. Când era gata 
bumbacul, nu se odihnea nimeni. 

Am trecut prin dreptul şurii, cu motorul duduind şi 
remorca scârţâind din toate încheieturile, după care am 
cotit spre sud, către cele patruzeci de pogoane de jos, o 
suprafaţă vecină cu Golful lui Siler. Incepeam întotdeauna 
de acolo fiindcă aceea era prima zonă afectată în caz de 
inundaţii. 

Aveam patruzeci de pogoane jos şi alte patruzeci sus. 
Optzeci de pogoane însemnau bătaie de cap, nu glumă. 

În câteva minute am ajuns la remorca pentru bumbac, iar 
Pappy a oprit tractorul. Înainte să sar jos, m-am uitat spre 
est şi am văzut luminile de la noi de-acasă, la mai puţin de 
un kilometru şi jumătate. În spatele casei, cerul se trezea la 
viaţă, brăzdat de dungi portocalii şi galbene. Nu se vedea 
nici urmă de nor, iar asta însemna că deocamdată nu eram 
ameninţaţi de inundaţii. Pe de altă parte însă, nici nu 
aveam cum să ne adăpostim de văpaia soarelui. 

— Bună dimineaţa, Luke, a spus Tally, trecând pe lângă 
mine. 

Am izbutit să-i răspund la salut. Mi-a zâmbit, de parcă ar 
fi ştiut un secret pe care nu voia să-l spună nici în ruptul 
capului. Ș 

Pappy n-a dat indicaţii şi nici n-a fost nevoie. lţi alegeai 
frumuşel un rând, indiferent în ce direcţie, şi te puneai pe 
cules. Fără vorbărie, fără dezmorţirea oaselor, fără păreri 
despre cum o să fie vremea. Tăcând mâlc, mexicanii şi-au 
săltat sacii lungi pe umeri, s-au încolonat şi au luat-o spre 
sud. Cei din Arkansas au ales nordul. 

Preţ de o clipă, am rămas pe loc în semiîntunericul unei 
dimineţi de septembrie deja călduroase, uitându-mă la un 
rând de bumbac foarte lung şi drept, care îmi fusese 
repartizat - cine ştie cum? — tocmai mie. Mi-am spus că n-o 
să ajung niciodată la capăt şi dintr-o dată m-am simţit fără 


vlagă. 

Aveam nişte verişori în Memphis - băieţi şi fete ale celor 
două surori ale lui tata - care nu culeseseră niciodată 
bumbac. Erau copii de la oraş, care stăteau în nişte case 
frumoase, care aveau tot confortul şi se găseau în cartiere 
cumsecade. Se întorceau în Arkansas doar pentru 
înmormântări şi uneori de Ziua Recunoştinţei. In timp ce 
mă uitam la rândul ăla interminabil de bumbac, mi-a fugit 
mintea la ei. 

Două lucruri mă fâceau să muncesc. Primul, şi cel mai 
important, era că îl aveam pe tata într-o parte şi pe bunicul 
în cealaltă. Niciunul nu suporta lenea. Lucraseră la câmp de 
când fuseseră mici, aşa că şi eu aveam să fac acelaşi lucru. 
În al doilea rând, eram plătit pentru cât strângeam, la fel ca 
toţi ceilalţi lucrători. Un dolar şaizeci pentru o jumătate de 
chintal. Şi îmi făcusem o mulţime de planuri în legătură cu 
banii. 

— Sa-i dăm bice, mi-a spus tata pe un ton hotărât. 

Pappy îşi ocupase deja locul între tulpini şi apucase să 
înainteze vreo trei metri. Îi vedeam silueta şi pălăria de pai. 
Îi auzeam şi pe Spruilli stând de vorbă între ei, câteva 
rânduri mai încolo. Delurenii cântau destul de mult şi se 
întâmpla frecvent să-i auzi îngânând discret câte un refren 
trist în timp ce culegeau. Tally râdea, iar vocea ei bogată se 
auzea pretutindeni în lan. 

Era doar cu zece ani mai mare ca mine. _ 

Tatăl lui Pappy luptase în Războiul Civil. Il chema 
Jeremiah Chandler şi, din ce se spunea în familie, câştigase 
aproape de unul singur bătălia de la Shiloh. După ce i-a 
murit a doua soţie, s-a însurat a treia oară, de data asta cu 
o tânără de prin partea locului, care era cu treizeci de ani 
mai mică decât el. După câţiva ani tinerica l-a născut pe 
Pappy. 

Treizeci de ani diferenţă între Pappy şi mireasa lui. Zece 
între Tally şi mine. Ar fi putut să meargă. 


Cu o hotărâre solemnă, mi-am aruncat sacul de trei metri 
peste umărul drept şi am atacat prima capsulă de bumbac. 
Era grea de rouă şi umedă, iar ăsta era unul dintre motivele 
pentru care începeam atât de devreme. Prima oră, înainte 
ca soarele să urce pe cer şi să prăjească tot, bumbacul era 
moale şi lesne de cules. Mai târziu, după încărcarea în 
remorcă, avea să fie uscat şi uşor de egrenat. Bumbacul 
muiat de ploaie făcea imposibil egrenatul, lucru de care toţi 
agricultorii fuseseră siliţi să se convingă pe pielea lor. 

Culegeam cât puteam de repede, cu amândouă mâinile, 
şi îndesam bumbacul în sac. Totuşi trebuia să fiu atent. Fie 
Pappy, fie tata - dacă nu cumva amândoi - aveau să-mi 
inspecteze rândul la un moment dat în cursul dimineţii. 
Dacă lăsam prea mult bumbac în urmă, mă alegeam cu o 
săpuneală. Severitatea dojenii depindea de distanţa la care 
mă aflam de mama în clipa aceea. 

Cum mă pricepeam mai bine, îmi strecuram mâinile mici 
în hăţişul de tulpini, prinzând capsulele şi ferindu-mă pe cât 
puteam de spini, care erau ascuţiţi şi te făceau să-ţi dea 
sân-gele. Mă aplecam, culegeam şi mergeam mai departe, 
rămâ-nând în urma lui tata şi a lui Pappy. 

Bumbacul nostru era atât de des, încât tulpinile de pe 
rândurile învecinate se îngemănau. Simţeam cum îmi 
şfichiuiesc faţa. După ce păţisem cu şarpele indian, eram 
atent la fiecare pas, mai ales în lan, fiindcă în apropierea 
fluviului mişunau şerpii-mocasin. Văzusem o mulţime din 
cabina tractorului în timp ce aram şi semănam. 

Nu după multă vreme am rămas singur - un copil părăsit 
de cei cu mâini mai iuți şi spinări mai rezistente. Soarele 
era o minge portocalie care urca în grabă ca să mai 
pârjolească pământul încă o zi. Când nu i-am mai văzut pe 
tata şi pe Pappy, m-am hotărât să fac prima pauză. Cel mai 
aproape de mine era Tally. Se găsea la cinci rânduri şi la 
peste cincisprezece metri distanţă. Abia îi desluşeam şapca 
de doc spălăcita pe deasupra bumbacului. 


La umbra tulpinilor, m-am întins pe sacul pentru bumbac 
care, chiar şi după o oră de muncă, era deprimant de gol. 
Se simțeau câteva umflături moi, dar nimic semnificativ. 
Anul trecut trebuise să culeg douăzeci şi cinci de kilograme 
pe zi şi mă temeam că norma de atunci era pe punctul de a 
creşte. 

Tolănit pe spate, am privit cerul cu desăvârşire senin 
printre tulpini, sperând să se ivească norii şi visând la bani. 
În luna august a fiecărui an primeam prin poştă ultima 
ediţie a catalogului Sears, Roebuck şi foarte puţine erau 
evenimentele mai importante, cel puţin în viaţa mea. 
Catalogul venea într-un ambalaj maro de la Chicago şi era 
comandat de Buni, care îl ţinea la capătul mesei din 
bucătărie, lângă aparatul de radio şi Biblia familiei. Femeile 
erau atente la haine şi mobilă. Bărbaţii se uitau la unelte şi 
la piesele de schimb pentru maşini. In ce mă priveşte, eram 
cu ochii pe secţiunile cu adevărat însemnate - jucăriile şi 
articolele de sport. Întocmeam în gând liste secrete pentru 
Crăciun. Îmi era frică să trec pe hârtie toate lucrurile la care 
visam. Oricine ar fi putut să găsească lista şi să creadă fie 
că eram din cale-afară de lacom, fie că-mi lipsea o doagă. 

La pagina 308 a ultimului catalog se afla o reclamă 
incredibilă la o bluză de trening pentru jucătorii de base- 
ball. Exista câte una pentru aproape fiecare echipa 
profesionistă. Lucrul cu adevărat uluitor era că tânărul care 
pozase pentru reclamă purta o bluză a lui Cardinals în 
culorile de rigoare. Un roşu-aprins, un material lucios şi 
nişte nasturi albi în faţă. Dintre atâtea echipe, cineva 
nemaipomenit de mintos de la Sears, Roebuck alesese 
tocmai echipamentul lui Cardinals. 

Costa 7.50 dolari, plus transportul. Şi erau măsuri pentru 
copii, ceea ce ridica o altă problemă, fiindcă eram în 
creştere şi voiam să port bluza până la sfârşitul vieţii. Zece 
zile de tras ca la ocnă şi aş fi avut bani să cumpăr bluza. 
Eram sigur că nimeni din Black Oak, Arkansas, nu mai 


văzuse aşa ceva. Mama a spus că era cam ostentativ, chit 
că habar n-aveam ce voise să zică. Tata a spus că aveam 
nevoie de ghete. Pappy a fost de părere că erau bani 
azvârliţi pe fereastră, dar mi-am dat seama că în taină îi 
plăcea echipamentul. 

Cum se răcorea puţin, puteam să merg la şcoală cu bluza 
în fiecare zi şi s-o port şi duminica la biserică. Aveam de 
gând s-o pun pe mine şi sâmbăta, când mergeam în oraş, şi 
să fiu singura pată de culoare printre grupurile de tineri 
îmbrăcaţi ca vai de capul lor, care se plimbau sau îşi făceau 
veacul pe trotuar. Aveam s-o port peste tot, devenind motiv 
de invidie pentru toţi copiii din Black Oak (ba chiar şi pentru 
câţiva oameni mari). 

Nu avea să li se ivească niciodată şansa de a juca la 
Cardinals. Eu, pe de altă parte, aveam să ajung celebru la 
St. Louis. Era important să încep să intru în pielea 
personajului, măcar ca echipament. 

— Lucas! s-a auzit o voce severă, care a destrămat 
liniştea lanului, în timp ce tulpinile din apropiere trosneau 
una după alta. 

— Da, aici, am spus, ţâşnind în picioare, iar apoi 
rămânând aplecat şi întinzând mâinile spre cele mai 
apropiate capsule de bumbac. 

Dintr-o dată, m-am trezit cu tata lângă mine. 

— Ce faci? a întrebat el. 

— A trebuit să fac pipi, am spus, fără să mă opresc din 
lucru. 

— A durat mult, a zis el, fără să pară convins. 

— Aşa e. De la cafeaua aia. 

Mi-am ridicat privirile spre el. Ştia adevărul. 

— Încearcă să ţii pasul, a spus el, răsucindu-se pe călcâie 
şi îndepârtându-se. 

— Priceput, am rostit în direcţia spatelui său, ştiind prea 
bine că n-o să fiu niciodată în stare să ţin pasul. 


x kK x 


În sacii de patru metri pe care îi foloseau oamenii mari 
încăpeau cam treizeci de kilograme de bumbac, aşa că 
între opt şi jumătate şi nouă bărbaţii erau gata să meargă 
la cântar. Pappy şi tata se ocupau de întreaga operaţiune, 
iar cântarele de mână fuseseră atârnate de colţurile din 
spate ale remorcii. Sacii erau săltaţi ori spre tata, ori spre 
bunicul. Băierile lor erau petrecute pe după cârligele aflate 
în partea de jos a cântarelor. Acul zvâcnea de la locul lui ca 
minutarul unui ceas. Fiecare putea să vadă cât culeseseră 
ceilalţi. 

Pappy nota cifrele într-un caiet mic de lângă cântar. Pe 
urmă sacul cu bumbac era împins şi mai sus şi golit în 
remorcă. Nu aveai când să-ţi tragi sufletul. Trebuia să prinzi 
sacul când îţi era aruncat de sus. După aceea îţi alegeai un 
alt rând şi mai dispăreai două ore. 

Mă aflam în mijlocul unui şir nesfârşit de tulpini de 
bumbac, lac de sudoare, mort de cald, cu umerii aplecaţi, 
încercând să dau din mâini mai repede şi oprindu-mă din 
când în când, ca să văd pe unde erau Pappy şi tata, în aşa 
fel încât să mai trag un pui de somn. Însă n-am mai avut 
ocazia să întind sacul pe jos. In loc de asta, am tras ca la 
jug, trudind din greu, aşteptând să se îngreuneze sacul şi 
întrebându-mă pentru prima oară dacă aveam cu adevărat 
nevoie de echipamentul celor de la Cardinals. 

După ce-am stat o veşnicie în lan, am auzit motorul 
tractorului ambalându-se şi mi-am dat seama că era ora 
prânzului. Deşi nu îmi terminasem primul rând, nu prea îmi 
păsa că înaintasem atât de puţin. Ne-am întâlnit la tractor 
şi l-am văzut pe Trot, care se ghemuise în poziţia fătului în 
remorcă. Doamna Spruill şi Tally îl mângâiau. La început 
am crezut că murise, dar după aceea s-a mişcat niţel. 

— L-a doborât căldura, mi-a şoptit tata, luându-mi sacul 
şi aruncându-şi-l peste umăr de parcă ar fi fost gol. 

M-am ţinut după el până la cântar, unde Pappy l-a prins 


imediat de cârlig. Îmi rupsesem cârca muncind doar pentru 
cincisprezece kilograme de bumbac. 

După ce s-a cântărit cât strânseseră mexicanii şi Spruillii, 
ne-am îndreptat cu toţii spre casă. Prânzul avea loc la 
douăsprezece fix. Mama şi Buni plecaseră din lan cu o oră 
mai devreme ca să-l pregătească. 

Cocoţat la locul meu obişnuit din tractor, strângeam 
umbrela cu mâna stângă care mă durea şi era plină de 
zgârieturi, uitându-ma la lucrătorii care se hurducau în 
remorcă. Domnul şi doamna Spruill îl ţineau pe Trot, care 
era la fel de lipsit de vlagă şi palid. Tally stătea aproape de 
ei, cu picioarele lungi întinse de-a curmezişul patului 
orizontal al remorcii. Pe Bo, Dale şi Hank nu părea să-i 
preocupe soarta bietului Trot. Le era cald, obosiseră şi le 
prindea bine pauza, ca de altfel tuturor. 

În partea cealaltă, mexicanii se înşiruiseră umăr la umăr, 
cu picioarele atârnând dincolo de marginea remorcii, gata 
să atingă pământul. Câţiva dintre ei nu aveau nici pantofi, 
nici ghete. 

Când ne-am apropiat de şură, am văzut ceva ce nu mi-a 
venit să cred la început. Cowboy, care stâtea chiar la 
capătul remorcii scurte, s-a întors repede şi s-a uitat la 
Tally. Ea părea să fi aşteptat un asemenea moment, căci i-a 
adresat un zâmbet discret şi frumos, ca acelea de care 
avusesem parte şi eu. Deşi Cowboy nu i-a întors surâsul, 
era limpede că-i făcuse plăcere. 

Totul s-a întâmplat cât ai clipi din ochi şi, în afară de 
mine, n-a mai observat nimeni. 


Capitolul 5 


După Buni şi mama, care se înţeleseseră între ele, 
somnul de după prânz era vital pentru creşterea sănătoasă 
a copilului, în povestea asta credeam doar când culegeam 
bumbac, în restul anului, încercam să scap de somn cu 
aceeaşi putere cu care mă gândeam la cariera mea de 
jucător de base-ball. 

Însă la vremea recoltatului toată lumea se odihnea după 
prânz. Mexicanii mâncau repede şi se întindeau sub arțarul 
de lângă şură. Spruillii îmbucau şunca rămasă de la masa 
de dimineaţă cu pesmeţi şi se retrăgeau şi ei la umbră. 

Mie nu mi se dădea voie să mă vâr în pat fiindcă eram 
murdar de pe câmp, aşa că dormeam pe duşumeaua 
dormitorului. Eram obosit şi mă dureau toate după atâta 
muncă. Îmi era groază de tura de după-masă fiindcă părea 
întotdeauna mai lungă şi oricum căldura era mai mare. Am 
adormit imediat, iar după o jumătate de oră, când m-am 
trezit, eram şi mai ţeapân. 

Trot crea necazuri în curtea din faţă. Buni, care se credea 
un soi de doctoriţă de ţară, se dusese să-l vadă, având 
neîndoielnic de gând să-i toarne pe gât cu forţa unul dintre 
leacurile ei îngrozitoare. Ceilalţi îl întinseseră pe o saltea 
veche sub un copac şi-i puseseră o compresa pe frunte. Era 
clar că nu putea să se întoarcă în lan, iar domnului şi 
doamnei Spruill nu le venea să-l lase singur. 

Bineînţeles, erau nevoiţi să culeagă bumbac ca să aibă 
din ce trăi. Eu însă nu. Cât timp lipsisem, se pusese la cale 
un plan, cerându-mi-se sa stau cu Trot câtă vreme toata 
lumea lucra pe câmp în căldură până apunea soarele. Dacă 
starea lui Trot se înrăutăţea, trebuia să dau fuga la 
pogoanele de jos şi să aduc pe primul Spruill de care 
dădeam cu ochii. Am încercat să par nemulţumit de cele 
stabilite când le-am auzit din gura mamei. 

— Şi cu echipamentul meu cum rămâne? am întrebat-o 


cât de neliniştit am putut. 

— Ţi-a rămas bumbac berechet, mi-a răspuns ea. Stai cu 
el dupa-masa asta, atâta tot. Mâine ar trebui să se simtă 
mai bine. 

Fireşte, erau optzeci de pogoane de bumbac şi trebuia să 
culegem de pe toate de două ori în următoarele două-trei 
luni. Dacă rămâneam fără bluza celor de la Cardinals, nu 
Trot avea sa fie de vină. 

M-am uitat din nou la remorca în care de data asta se 
găseau mama, Buni şi lucrătorii. S-a îndepărtat de casă 
scrâşnind şi hurducându-se, trecând prin dreptul şurii, 
intrând pe drumeagul care se învecina cu lanurile şi 
pierzându-se într-un târziu printre rândurile de bumbac. N-a 
putut să nu mă întreb dacă Tally şi Cowboy îşi făceau ochi 
dulci. Daca reuşeam să-mi iau inima în dinţi, aveam s-o 
întreb pe mama. 

Când m-am apropiat de saltea, Trot stâtea absolut 
nemişcat şi cu ochii închişi. Parcă nici nu respira. 

— Trot, am spus cu voce tare, speriat dintr-o dată c-ar fi 
putut să moară cât timp fusese în grija mea. 

A deschis ochii, iar apoi - foarte încet - s-a ridicat în 
capul oaselor şi s-a uitat la mine. După aceea a privit în jur, 
ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu mai era nimeni de 
faţă. Braţul lui stâng şi moale nu era mai gros ca o coadă 
de mătură şi îi atârna din umăr fără să se mişte prea des. 
Pe cap avea o claie de păr negru care îi creştea în toate 
direcţiile. 

— Te simţi mai bine? l-am întrebat. 

Înca nu-l auzisem vorbind şi eram curios să văd dacă 
avea glas. 

— Aşa cred, a mormăit el cu o voce groasă, bălmăjind 
cuvintele. 

Nu-mi dădeam seama dacă avea un defect sau dacă era 
pur şi simplu obosit şi buimac. Se uita mereu în jur ca să fie 
sigur că plecaseră toţi, iar în clipa aceea mi-a trecut prin 


cap că ar fi putut să facă pe bolnavul. Am început să-l 
admir. 

— Lui Tally îi place base-ball-ul? l-am descusut, alegând 
una dintre cele o sută de întrebări pe care voiam să i le 
pun. 

Ma gândisem că era o întrebare simplă, dar Trot a fost 
copleşit, a închis ochii imediat şi s-a întors pe o parte, după 
care şi-a strâns genunchii la piept şi a început să moţăie din 
nou. 

Un vânticel uşor a înfiorat coroana stejarului. Am găsit un 
loc cu iarbă deasă la umbră, lângă salteaua lui, şi m-am 
întins. Uitându-mă la frunzele şi la crengile de deasupra, m- 
am gândit ce noroc dăduse peste mine. Ceilalţi erau pe 
câmp şi trudeau, lac de transpiraţie. Timp de câteva clipe 
m-am străduit să mă simt vinovat, dar n-am reuşit. Era doar 
o baftă vremelnică, aşa că m-am hotărât s-o gust din plin. 

La fel ca Trot. In timp ce el dormea ca un prunc, am privit 
cerul. N-a trecut mult şi m-a apucat plictiseala. M-am dus 
înăuntru ca să-mi iau mânuşa de base-ball şi o minge. Mi- 
am aruncat singur mingi uşoare lângă terasa din faţa, lucru 
pe care puteam să-l fac ore în şir. La un moment dat am 
prins şaptesprezece fără să scap niciuna. 

Trot nu s-a ridicat de pe saltea toată după-masa. Dormea 
câtva timp, apoi se ridica în capul oaselor, se uita în jur şi-şi 
oprea privirile şi asupra mea preţ de o clipa. Dacă încercam 
să încropesc o conversaţie, de obicei se întorcea pe partea 
cealaltă şi dormea mai departe. Bine măcar că nu murea. 

Următoarea victimă a lanului de bumbac a fost Hank. Şi-a 
făcut apariţia ceva mai târziu, mergând agale şi plângându- 
se de căldură. A spus că venise să vadă cum se simte Trot. 

— Am cules o sută juma' de kile, mi-a zis el, ca şi cum 
asta m-ar fi dat pe spate. Pe urmă m-a blegit căldura. 

S-a uitat în treacăt la Trot, după care s-a dus în spatele 
camionului şi a început să cotrobăie printre saci şi lăzi ca 
un urs înfometat. Şi-a vârât un pesmet rece în gura uriaşă, 


iar pe urmă s-a întins sub copac. 

— Adu-mi nişte apă, băiete, a mărâit el dintr-o dată spre 
mine. 

Am fost prea mirat ca să fac vreo mişcare. Nu mai 
auzisem un delurean dând ordine unuia dintre noi. Nu prea 
ştiam ce să fac. Numai că el era ditamai omul, iar eu doar 
un ţânc. 

— Poftim? 

— Adu-mi nişte apă! a repetat el, ridicând tonul. 

Eram sigur că aveau şi provizii de apă printre toate lăzile 
alea. Am făcut doi paşi foarte şovăielnici spre camionul lor. 
Chestia asta l-a enervat. 

— Apă rece, băiete! Din casă. Şi dă fuga! Am muncit 
toată ziua, nu ca tine. 

Am zbughit-o în casă, la frigiderul din bucătărie, unde 
Buni ţinea un bidon cu apă rece. Imi tremurau mâinile în 
timp ce turnam apă într-un pahar. Ştiam că, în clipa când 
aveam să povestesc despre treaba asta, avea să se lase cu 
scandal. Tata avea să-l cheme la ordine pe Leon Spruill. 

l-am dat paharul lui Hank. L-a dat pe gât cât ai zice 
peşte, plescăind din buze şi a spus: 

— Mai adu-mi unul. 

Între timp, Trot se ridicase în capul oaselor şi se uita la 
noi. Am alergat iar înăuntru şi am umplut paharul la loc. 
După ce l-a băut şi pe al doilea, Hank mi-a tras un scuipat 
lângă picioare. 

— Eşti un băiat bun, a spus el, aruncându-mi paharul. 

— Mersi, am răspuns, prinzându-l. 

— Acum lasă-ne singuri, mi-a poruncit el, lungindu-se în 
iarbă. 

M-am dus lângă casă şi am aşteptat-o pe mama. 

Cine voia, putea să lase lucrul la cinci, ora la care Pappy 
aducea remorca înapoi acasă. Sau puteai să rămâi în lan 
până se întuneca, aşa cum făceau mexicanii. Aveau o 
rezistenţă formidabilă. Culegeau până nu mai vedeau 


capsulele, după care mergeau pe jos aproape un kilometru, 
cu sacii în spinare, făceau un foc mic, mâncau câteva 
tortille şi adormeau buştean. 

Ceilalţi Spruilli s-au strâns în jurul lui Trot, care a izbutit 
să pară şi mai bolnav cele două minute cât s-au uitat la el. 
După ce-au stabilit că trăia şi că îşi venise cât de cât în fire, 
şi-au îndreptat repede atenţia spre masa de seară. Doamna 
Spruill a făcut focul. 

A venit apoi rândul lui Buni să-i dea târcoale lui Trot. 
Parea foarte îngrijorată şi cred că Spruillilor le-a plăcut 
lucrul 
ăsta. Eu însă ştiam că nu voia decât să încerce un alt leac 
oribil pe pielea bietului băiat. Dat fiind că eram cea mai 
mică victimă din zonă, de obicei eu eram cobaiul pentru 
toate descoperirile ei. Ştiam din proprie experienţa că era 
în stare să producă un lichid atât de vindecător, încât Trot 
avea să ţâşnească de pe saltea şi s-o ia la goană ca un 
câine opărit. După câteva minute, băiatul a intrat la idei şi a 
început să-i urmărească atent cu privirea. Părea mai stăpân 
pe el, iar Buni a văzut aici un semn că nu avea nevoie de 
medicamente, cel puţin nu imediat. Oricum însă, l-a pus 
sub supraveghere, hotărâtă să-i mai facă o vizită şi în ziua 
următoare. 

Cel mai greu îmi venea să lucrez în grădină spre sfârşitul 
după-amiezei. Mi se părea o cruzime să mă obligi pe mine, 
un copil de şapte ani (sau pe oricine de aceeaşi vârstă), să 
mă trezesc înainte de răsăritul soarelui, să lucrez toata ziua 
pe câmp, iar înainte de cină să mai fac o porţie de treabă şi 
în grădină. Dar ştiam că avuseserăm noroc fiindcă eram 
proprietarii unei grădini atât de frumoase. 

Înainte să mă nasc, femeile împărţiseră mici petice de 
gazon lângă casă sau mai departe şi le consideraseră ale 
lor. Habar n-am cum s-a trezit mama cu toată grădina, dar 
a ei era, fără discuţie. 

Se întindea la est de casă, pe partea liniştită, departe de 


uşa bucătăriei, de curtea din spate şi de cotineaţă. Departe 
de camioneta lui Pappy şi de aleea de pământ unde parcau 
foarte puţinii musafiri. Era împrejmuită cu un gard de sârmă 
înalt de peste un metru, ridicat de tata la indicaţiile mamei, 
cu scopul de a ţine la respect căprioarele şi vulpile. 

In apropierea gardului fusese plantat porumb, aşa că o 
dată ce închideai uşa şubredă şi puneai zăvorul, păşeai într- 
o lume secretă, ascunsă cu ajutorul tulpinilor. 

Treaba mea era să iau un coş de pai şi să mă ţin după 
mama, în timp ce ea culegea tot ce credea că era bun de 
mâncat. Avea şi ea un coş pe care îl umplea încet cu roşii, 
castraveți, dovlecei, ardei, ceapă şi vinete. Vorbea cu o 
voce joasă, nu neapărat cu mine, ci mai degrabă cu grădina 
în general. 

— la uită-te la porumbul ăsta, ce zici? Săptămâna viitoare 
îl mâncăm. 

— Aşa e. 

— Dovlecii ar trebui să fie numai buni de Halloween. 

— Aşa e. 

Se uita întruna după buruieni - mici musafiri nepoftiţi, 
care nu aveau mult de trăit la noi în grădină. Se oprea, 
arăta cu degetul şi-mi spunea: 

— la smulge buruienile alea de lângă pepeni, Luke. 
Puneam cuminte coşul pe potecă şi trăgeam până mă lua 
gaia. 

Grădinăritul era mai uşor spre sfârşitul verii decât 
primăvara, când pământul trebuia arat, iar buruienile 
creşteau mai repede ca zarzavaturile. 

Câteodată un şarpe verde şi lung ne împietrea preţ de 
câteva clipe, după care dispărea printre aracii pe care se 
ridica fasolea albă. Prin gradină mişunau şerpii care, chiar 
dacă nu făceau rău nimănui, tot şerpi erau. Mamei nu-i era 
o frică nebună de ei şi îi lăsa în pace. Cât despre mine, mă 
temeam să nu cumva să întind mâna după un castravete şi 
să simt nişte colţi înfigându-mi-se în dosul palmei. 


Mama ţinea foarte mult la peticul ăsta de pământ fiindcă 
era al ei - nu râvnea nimeni la el. Îl trata ca pe un loc unde 
se simţea în siguranţă. Când era prea multă lume în casă, o 
găseam mereu în grădină, unde stătea de vorbă cu 
legumele. Rareori se rosteau cuvinte grele la noi în familie. 
lar când îi scăpa cuiva vreunul, ştiam că mama se făcea 
nevăzută la ea în adăpost. 

De fiecare dată când termina de cules, aproape că nu 
mai puteam să ţin coşul în mână. 


x kK x 


Ploaia stătuse la St. Louis. La opt fix, Pappy a dat drumul 
la radio, a meşterit niţel la butoane şi la antenă, şi deodată 
l-am auzit pe pitorescul Harry Caray, vocea răguşită care 
comenta meciurile lui Cardinals. Mai rămăseseră de jucat 
vreo douăzeci de partide până la sfârşitul sezonului. 
Dodgers erau pe primul loc, urmaţi de Giants. Cardinals 
ocupau abia locul trei. Era o chestie greu de înghiţit. 
Susţinătorii lor îi urau din naştere pe Yankees, iar faptul ca 
ne găseam în spatele a doua echipe din New York în 
clasamentul ligii era de nesuportat. 

Pappy era de părere ca Eddie Stanky, antrenorul, ar fi 
trebuit dat afara de luni de zile. Când Cardinals câştigau, 
era datorita lui Stan Musial. Când pierdeau, chiar dacă pe 
teren se aflau aceiaşi jucători, era întotdeauna din cauza 
antrenorului. 

Pappy şi tata stăteau unul lângă altul pe balansoarul ale 
cărui balamale scârţâiau de mama focului, pe când cei doi 
bărbaţi se legănau încet. Buni şi mama scoteau mazărea 
din păstăi şi curăţau fasolea în cealaltă parte a terasei. Eu 
mă întinsesem pe treapta de sus, la mică distanţă de radio, 
uitându-mă la Spruillii care se agitau în curtea din faţă şi 
aşteptau împreuna cu cei mari să se mai răcorească niţel. 
Îmi lipsea huruitul constant al vechiului ventilator, dar ştiam 
că era mai bine să nu deschid gura. 


Femeile vorbeau încet despre nişte lucruri legate de 
biserică - reînvierea de toamnă şi cina creştină. O fată din 
Black Oak era pe punctul de-a se căsători la Jonesboro, într- 
o biserica mare, probabil cu un băiat cu bani, iar povestea 
trebuia discutata într-un fel sau altul în fiecare seară. Habar 
n-aveam din ce cauză se întorceau femeile la subiectul 
acela zi de zi. 

Bărbaţii nu aveau practic nimic de zis, sau cel puţin nimic 
legat de base-ball. Pappy era în stare să nu deschidă gura 
ore în şir şi nici tata nu era departe. Fără îndoială că îşi 
făceau griji despre vreme sau despre preţul bumbacului, 
dar erau prea obosiţi ca să dea glas frământărilor. 

Eu mă mulţumeam să ascult, să închid ochii şi să încerc 
să-mi imaginez Sportsman's Park din St. Louis, o minunâţie 
de stadion unde puteau să se strângă până la treizeci de 
mii de oameni ca să-i vadă pe Cardinals şi pe Stan Musial. 
Pappy fusese acolo, iar în timpul campionatului îl puneam 
să-mi descrie arena cel puţin o data pe săptămână. Imi 
spunea că, în clipa când dădeai cu ochii de teren, părea să 
crească de la sine. larba era atât de verde şi moale, că 
puteai să joci biliard pe ea. Noroiul de pe suprafaţa de joc 
era strâns până când gazonul era fără cusur. Tabela de 
marcaj din centru stânga era mai mare decât casa noastră. 
lar la stadion se adunau o mulţime de oameni incredibil de 
norocoşi, care stăteau în St. Louis, îi vedeau când doreau 
pe Cardinals şi nu erau siliţi să culeagă bumbac. 

Dizzy Dean, Enos „Country” Slaughter şi Red 
Schoendienst, toate vedetele de la Cardinals, toţi 
componenţii de legendă ai „Războinicilor”, jucaseră acolo. 
Şi fiindcă tata, bunicul şi unchiul meu se pricepeau la base- 
ball, nu aveam nicio îndoială că într-o bună zi aveam să 
domnesc peste Sportsman's Park. Aveam să fac sprinturi 
nebuneşti pe teren, în faţa a treizeci de mii de spectatori 
pătimaşi, şi aveam să-i pun personal pe Yankees cu botul 
pe labe. 


Cel mai mare jucător al lui Cardinals din toate timpurile 
era Stan Musial, iar când i-a venit rândul să lovească în 
rundul doi, după ce reuşise o decisivă în primul, l-am văzut 
pe Hank Spruill mişcându-se agil pe întuneric, schimbându- 
şi locul şi aşezându-se suficient de aproape ca să audă 
radioul. 

— Urmează Stan? a întrebat mama. 

— Da, am răspuns. 

Se prefăcea că o interesează base-ball-ul tocmai fiindcă 
nu avea habar cu ce se mânca. Şi dacă reuşea să pară 
interesată de Stan Musial, atunci putea face faţă în toate 
discuţiile care aveau loc la Black Oak. 

Curăţatul boabelor de mazăre şi de fasole a încetat. 
Balansoarul s-a oprit în loc. Mi-am strâns mănuşa de base- 
ball. Tata credea că vocea lui Harry Caray se schimba ori de 
câte ori îi venea rândul lui Musial, însă Pappy nu era 
convins. 

Prima aruncare a jucătorului de la Pirates a fost o minge 
razantă şi rapidă. Puţini aruncători începeau în felul ăsta 
când îl aveau pe Musial la primire. Anul trecut, acesta 
condusese în clasamentul Ligii Naţionale, cu o medie de 
355 de lovituri, iar în 1952 se lupta cu Frankie Baumholtz 
de la Cubs pentru locul întâi. Era puternic, rapid, avea o 
mănuşă nemaipomenită şi trăgea tare în fiecare zi. 

Aveam şi eu o poză cu Stan Musial ascunsă într-o cutie 
de trabucuri pe care o ţineam în sertar şi, dacă s-ar fi 
întâmplat vreodată să ne ia foc casa, primul lucru la care 
m-aş fi repezit ar fi fost poza aceea. 

A doua aruncare a fost o minge liftată, după care 
aproape că-i vedeai pe suporteri cum sar de pe scaune. 
Una dintre mingi era pe punctul de a fi bubuită în cine ştie 
ce cotlon al lui Sportsman's Park. Nu exista aruncător care 
să reziste în duelurile unu la unu cu Musial. A treia aruncare 
a fost una rapida, iar Harry Caray a tăcut câteva clipe, cât 
sa auzim pocnetul bătacului. Galeria a explodat. Mi-am 


ţinut respiraţia, aşteptând ca în fracțiunea aceea de 
secundă Harry Caray să ne spună încotro se îndrepta 
mingea. Ea a ricoşat din mantinela aflată în partea dreaptă, 
iar spectatorii au aclamat şi mai tare. Emoţia a cuprins şi 
terasa casei noastre. Am sărit în picioare, ca şi cum, dacă 
mă ridicam pe vârfuri, reuşeam să văd stadionul din St. 
Louis. Pappy şi tata s-au aplecat în faţă când l-au auzit pe 
Harry Caray urlând în aparat. Până şi mama a îngăimat un 
soi de exclamaţie. 

Musial se lupta cu colegul lui de echipă Schoendienst 
pentru titlul de golgeter absolut al Ligii Naţionale. Cu un an 
în urmă, avusese douăsprezece triple şi bătuse recordul 
competiţiei. In timp ce se pregătea pentru următoarea 
lovitură, aproape că nu-l mai auzeam pe Caray în vacarmul 
pe care-l făceau spectatorii. Extrema l-a acoperit fără 
probleme, iar Stan a plonjat ca o umbră în poziţia a treia, 
lângă terenul de ţintă, făcând contact cu suprafaţa de joc, 
în timp ce fundaşul advers îi returna mingea aruncătorului, 
dându-şi seama că adversarul se mişcase mai repede ca el. 
Parcă-l vedeam ridicându-se în picioare, în timp ce publicul 
era pe punctul de a-şi pierde minţile, iar apoi scuturându-şi 
cu amândouă mâinile pământul de pe echipamentul alb cu 
dungi roşii. 

Meciul trebuia să continue, dar pentru noi, Chandlerii, cel 
puţin pentru bărbaţi, ziua se încheia cum nu se putea mai 
bine. Musial expediase o adevărată bombă cu bătacul, şi 
fiindcă nu prea mai aveam speranţe la titlu pentru 
Cardinals, sărbătoream cu dragă inimă şi cele mai mici 
victorii. Spectatorii s-au mai potolit, Harry a coborât vocea, 
iar eu m-am aşezat la loc pe prima treaptă, privindu-l mai 
departe pe Stan cu ochii minţii. 

Daca afurisiţii ăia de Spruilli n-ar fi fost acolo, mi-aş fi 
croit drum prin întuneric şi mi-aş fi ocupat locul obişnuit în 
terenul de ţintă. Aş fi aşteptat mingea razantă, aş fi lovit-o 
ca eroul meu, iar pe urmă aş fi sprintat pe lângă suprafaţa 


de pedeapsă şi aş fi plonjat maiestuos în poziţia a treia, 
cam în locul unde pândea monstrul ăla de Hank. 

— Cine conduce? a întrebat domnul Spruill de undeva din 
întuneric. 

— Cardinals. Unu zero. Mai e un pic şi se termină repriza 
a doua. Musial tocmai a marcat o triplă, a răspuns Hank. 

Dacă le plăcea atât de mult base-ball-ul, de ce 
Dumnezeu făcuseră focul pe terenul de ţintă şi îşi ridicaseră 
corturile alea prăpădite în jurul poziţiei întâi? Orice prost 
care se uita la curtea noastră, cu tot cu pomi, îşi dădea 
seama că rostul ei era base-ball-ul. 

Dacă n-ar fi fost Tally, n-aş fi dat două cepe degerate pe 
ăilalţi. Ba nu, şi Trot. Era un amăraât şi-mi era milă de el. 

Mă hotărâsem să nu spun nimic despre figura cu Hank şi 
apa rece. Ştiam că, dacă-i povesteam lui tata sau lui Pappy, 
urma o discuţie serioasă cu domnul Spruill. Aşa cum 
mexicanii îşi cunoşteau lungul nasului, tot aşa trebuia să și- 
| cunoască şi delurenii. Nu cereau nimic de la noi din casă şi 
nu-mi dădeau ordine nici mie, nici altcuiva. 

Hank avea un gât gros, cum nu mai văzusem până 
atunci. Braţele şi mâinile îi erau la fel de masive, dar cel 
mai mult la el mă speriau ochii. La început mi se păruse că 
în cea mai mare parte a timpului avea o privire albă şi 
tâmpă, dar când mi-a zis să-i aduc apă rece i s-au îngustat 
ochii şi s-a uitat la mine cu o căutătură din cale-afară de 
rea. 

Nu voiam nici să se înfurie Hank pe mine, nici să aibă de- 
a face cu tata. Taică-meu putea să facă arşice pe oricine, 
poate în afară de Pappy, care era mai bătrân, dar care, la o 
adică, ştia tot felul de şmecherii. M-am decis ca 
deocamdată să dau uitării incidentul. Însă dacă se mai 
întâmpla aşa ceva, nu mai aveam ce să fac şi trebuia să-i 
spun maică-mii. 

Cei de la Pirates au marcat de două ori în repriza a patra, 
în primul rând din cauză că Eddie Stanky n-a schimbat 


aruncătorii când trebuia, după câte zicea Pappy. După 
aceea au mai înscris de trei ori în repriza a cincea, iar 
Pappy s-a supărat atât de rău că s-a dus la culcare. 

In repriza a şaptea, căldura s-a domolit niţel, cât să ne 
dea de înţeles că puteam să dormim. Mazărea şi fasolea 
fuseseră scoase din păstăi. Spruillii trăseseră oblonul. Eram 
frânţi, iar Cardinals nu mai aveau nicio şansă. Nu ne-a venit 
greu să renunţam la restul meciului. 

După ce mama m-a pregătit de culcare şi ne-am spus 
rugăciunea, am azvârlit cearşaful de pe mine ca să pot să 
respir. Am ascultat corul ascuţit al greierilor care se 
chemau unul pe altul afară pe câmp. Ne cântau serenade în 
fiecare noapte de vară, dacă nu ploua. Am auzit un glas în 
depărtare; unul dintre Spruilli avea o nemulţumire - 
probabil că era Hank, care cotrobăia după un ultim pesmet. 

In sufragerie aveam un fel de ventilator de fereastră, un 
aparat destul de mare, care cică scotea aerul cald din casă 
şi-l împrăştia prin curte. Stătea în funcţiune cam 
douăsprezece ore pe zi. O uşă închisă sau trântită din 
greşeală întrerupea însă mişcarea aerului, aşa că adormeai 
leoarcă de sudoare. Vântul de afară reuşea să zăpăcească 
instalaţia, iar aerul cald se aduna în sufragerie şi pe urmă 
ajungea în toată casa, făcându-ne să ne sufocăm de cald. 
Ventilatorul se strica destul de des, dar era unul dintre 
obiectele de care Pappy era mândru nevoie mare, mai ales 
că ştiam doar două familii de agricultori de pe lângă 
biserică în ale căror case mai exista un asemenea produs 
de lux. 

Intâmplător, în seara asta aparatul funcţiona. 

Întins în patul lui Ricky, ascultându-i pe greieri şi 
bucurându-mă de curentul slab pe care-l simţeam pe corp 
în timp ce aerul cald era aspirat spre sufragerie, mi-am 
lăsat gândurile să zboare spre Coreea, un loc pe care nu 
voiam să-l văd câte zile aveam. Tata nu-mi spunea nimic 
despre război. Nicio vorbă. Imi povestea uneori de cele 


câteva isprăvi ale tatălui lui Pappy în Războiul Civil, dar în 
ce priveşte războaiele din secolul nostru nu prea aveam ce 
să scot de la el. Voiam să ştiu cîţi oameni împuşcase. În 
câte bătălii învinsese. Doream să-i văd cicatricele. Şi aveam 
să-i pun o mie de întrebări. 

— Nu vorbi de război, mă prevenise de multe ori mama. 
E peste poate de urât. 

lar acum Ricky se afla în Coreea. Ningea când plecase 
de-acasă în februarie, la trei zile după ce împlinise 
nouăsprezece ani. Şi în Coreea era tot frig. Aflasem lucrul 
ăsta de la radio. Mie îmi era cald şi eram în siguranţă la el 
în pat, în timp ce el stătea pitit într-un şanţ, trăgând asupra 
altora şi ferindu-se să nu fie împuşcat. 

Şi dacă nu se mai întorcea acasă? 

Era o întrebare care mă chinuia noapte de noapte. Mi-l 
imaginam murind până mă bufnea plânsul. Nu râvneam nici 
la patul, nici la camera lui. Voiam să se întoarcă acasă şi să 
jucăm base-ball în curtea din faţă, să aruncăm cu mingea în 
peretele şurii şi să pescuim în apele lui St. Francis. Pentru 
mine Ricky era mai puţin un unchi şi mai mult un frate mai 
mare. 

Fireşte că în război mureau o mulţime de tinerei. Ne 
rugam pentru ei la biserică. Vorbeam despre lupte la 
şcoală. La ora aceea Ricky era singurul băiat din Black Oak 
care plecase în Coreea, ceea ce ne făcea pe noi, Chandlerii, 
să fim priviţi într-un fel aparte, de care nu-mi păsa nici cât 
negru sub unghie. 

„Ai primit vreo veste de la Ricky?” Asta era marea 
întrebare pe care o auzeam ori de câte ori ne duceam în 
oraş. 

Nu conta dacă răspunsul era da sau nu. Vecinii noştri 
încercau să arate că erau alături de noi. Pappy nu-i băga în 
seamă. Tata le dădea răspunsuri politicoase. Buni şi mama 
vorbeau câteva minute cu o voce joasă despre ultima 
scrisoare de la el. 


lar eu spuneam întotdeauna: 
— Da. Mai e un pic şi se-ntoarce acasă. 


Capitolul 6 


Imediat după micul dejun, m-am ţinut după Buni, care a 
coborât treptele din faţă şi a străbătut pe jumătate curtea 
din faţă. Avea o misiune precisă: era doamna doctor Buni şi 
făcea contravizita, emoţionată la gândul că avea ocazia să 
se ocupe de cineva care era bolnav de-adevăratelea. 

Spruillii se strânseseră în jurul mesei lor improvizate şi 
mâncau în grabă. Ochii leneşi ai lui Trot s-au trezit la viaţă 
când Buni a spus „'Neaţa bună” şi s-a îndreptat glonţ spre 
el. 

— Cum se simte Trot? a întrebat ea. 

— Mult mai bine, a răspuns doamna Spruill. 

— Şi-a revenit, a adăugat domnul Spruill. Buni i-a pus 
mâna pe frunte băiatului. 

— A făcut febră? s-a interesat ea. 

Trot a clătinat din cap de parcă l-ar fi pişcat musca. Nu 
avusese febră cu o zi în urmă. De ce-ar fi avut în dimineaţa 
asta? 

— Eşti ameţit? 

Trot n-a ştiut ce să răspundă, şi de altfel nici restul 
Spruillilor. Din punctul meu de vedere, băiatul era ameţit 
din naştere. 

Domnul Spruill a preluat controlul ostilităţilor, ştergându- 
şi cu braţul un strop de sorg rămas în colţul gurii. 

— Ne-am gândit să-l luăm cu noi la câmp şi să-l lăsam să 
stea la umbră, sub remorcă. 

— Dacă se înnorează cât de cât, poate să intre şi el la 
cules, a întregit doamna Spruill. 

La naiba, mi-am zis. 

Ricky mă învățase să drăcuiesc. De obicei repetam 
ocările astea în pădure, pe malul apei, şi imediat după ce 
terminam mă rugam la Dumnezeu să mă ierte. 

Îmi făcusem planuri pentru încă o zi de trândăveală la 
umbra copacilor, chipurile având grijă de Trot, dar de fapt 


jucând base-ball de unul singur din când în când, fără nicio 
grijă pe lume. 

— Aşa o fi, a spus Buni, deschizând unul dintre ochii 
băiatului cu degetul mare şi cu arătătorul. 

În celălalt ochi al lui Trot s-a citit o groază fără margini. 

— O să stau pe-aproape, a spus Buni, evident 
dezamăgită. La micul dejun o auzisem spunându-i maică- 
mii că ho- tărâse că leacul cel mai nimerit era o doza 
zdravănă de ulei de ricin, lămâie şi o iarbă neagră pe care o 
creştea într-un ghiveci lângă fereastră. Mă oprisem din 
mâncat la auzul acestor cuvinte. Era soluţia «i 
dintotdeauna, pe care o folosise şi pe pielea mea de câteva 
ori. Dădea rezultate mai bune ca operaţiile. Mă vindecasem 
ori de câte ori simţisem amestecul acela arzându-mă pe 
dinăuntru, de pe vârful limbii până în tălpi. 

Odată îi pregătise un leac garantat lui Pappy împotriva 
constipării. Bunicul stătuse două zile pe closetul de lângă 
casă, neputând să iasă la câmp, cerşind apă şi bând întruna 
din cana de lapte în care i-o aduceam. Crezusem că-i 
venise de hac. Când într-un târziu ieşise - palid, tras la faţă 
şi ceva mai slab - se dusese glonţ înăuntru, mai furios 
decât îl văzuse cineva vreodată. Părinţii mei mă suiseră în 
camionetă şi mă duseseră la o plimbare lungă. 

Buni i-a mai promis o data lui Trot c-o să aibă grijă de el 
peste zi. Băiatul n-a scos o vorbă. Se oprise din mâncat şi 
îşi aţintise privirile inexpresive undeva dincolo de masă, în 
direcţia lui Tally, care se purta de parcă nici n-aş fi fost 
acolo. 

Am plecat şi ne-am întors în casă. M-am aşezat pe 
treptele de la intrare, aşteptând s-o zăresc cât de puţin pe 
Tally şi blestemându-l în gând pe Trot fiindcă fusese atât de 
tâmpit. Poate că avea să se prăbuşească din nou. In mod 
normal, când soarele ajungea sus pe cer, băiatul nu mai 
rezista, iar atunci poate că era nevoie să-l ajut să se întindă 
pe saltea şi să am grijă de el. 


Când ne-am adunat lângă remorcă, l-am salutat pe 
Miguel, în timp ce trupa lui ieşea din şură şi îşi ocupa 
locurile obişnuite sus. Spruillii s-au instalat în jumătatea 
cealaltă a remorcii. Tata s-a aşezat la mijloc, între cele 
două grupuri. Pappy conducea tractorul, iar eu mă uitam la 
toţi ceilalţi de pe locul meu nepreţuit de lângă şofer. Lucrul 
care mă interesa cel mai mult în dimineaţa asta erau 
eventualele semne pe care şi le-ar fi putut face nesuferitul 
ăla de Cowboy şi scumpa mea Tally. N-am observat nimic în 
sensul ăsta. Toţi erau buimaci, îşi ţineau ochii pe jumătate 
deschişi şi aţintiţi în pământ, gândindu-se cu groază la 
arşiţa şi truda care-i aşteptau şi în ziua aceea. 

Remorca se hurduca şi se poticnea, în timp ce ne 
îndreptam anevoie spre lanurile albe. Uitându-mă la câmpul 
plin de bumbac, nu mi-a mai venit să mă gândesc la 
treningul meu roşu-aprins ca echipamentul celor de la 
Cardinals. Am încercat din răsputeri să mi-i aduc în faţa 
ochilor pe marele Musial şi pe coechipierii lui musculoşi, 
sprintând pe gazonul perfect de la Sportsman's Park. M-am 
străduit să mi-i imaginez pe toţi în tricouri alb-roşii, 
spunându-mi că unii purtau, fără îndoială, şi bluze de 
trening ca acelea pe care le văzusem în catalogul Sears, 
Roebuck. M-am chinuit să mă gândesc la scenele acelea 
fiindcă mă inspirau de fiecare dată, dar tractorul s-a oprit şi 
n-am mai văzut decât bumbacul care ne înconjurase din 
toate părţile, şir după şir, aşteptându-ne. 

Anul trecut, Juan îmi dezvăluise deliciile mâncărurilor 
mexicane, mai ales ale tortillelor. Lucrătorii mâncau câte 
trei pe zi, ceea ce mă făcuse să cred că erau bune. Intr-o zi 
prânzisem cu Juan şi cu trupa lui, după ce mai mâncasem o 
dată şi la noi acasă. Imi pregătise doua tortille şi le 
înfulecasem fără să clipesc. După trei ore mă târam în 
patru labe pe sub remorcă, gata să-mi vărs maţele. 
Fusesem muştruluit de loţi Chandlerii prezenţi, în frunte cu 
maică-mea. 


— N-ai voie să pui gura pe mâncarea lor! spusese ea cu 
un dispreţ fără margini. 

— De ce? o întrebasem. 

— Fiindcă nu-i curată. 

Din ziua aceea mi s-a interzis apăsat să mai gust ceva 
gătit de mexicani. Ceea ce, bineînţeles, făcea ca tortillele 
să mi se pară şi mai bune. Am mai fost prins o dată, când 
Pappy a intrat pe neaşteptate în şură ca să vada ce făcea 
Isabel. Tata m-a dus în spatele magaziei de unelte şi m-a 
bătut cu cureaua. M-am abținut de la tortille cât am putut 
de mult. 

Numai că acum aveam un alt bucătar şi abia aşteptam să 
văd cum gătea prin comparaţie cu Juan. După prânz, când 
eram sigur că toată lumea dormea, am ieşit pe furiş din 
bucătărie şi m-am îndreptat frumuşel spre şură. Era un 
lucru periculos, fiindcă Pappy şi Buni aveau somnul uşor, 
chiar şi atunci când erau frânţi de oboseală după ce 
trudiseră la câmp. 

Mexicanii se întinseseră la umbra peretelui de nord al 
şurii, iar cei mai mulţi dormeau pe iarbă. Miguel ştia că vin, 
fiindcă apucasem să stau de vorba cu el de dimineaţa, când 
ne întâlniserăm ca să cântărim bumbacul. El strânsese 
treizeci şi cinci de kile, eu vreo şapte şi jumătate. 

A îngenuncheat lângă focul care mocnea şi a încălzit o 
tortilla într-o tigaie. A întors-o şi, după ce s-a rumenit pe o 
parte, a adăugat un strat subţire de salsa - roşii tăiate 
foarte fin, ceapă şi ardei, toate de la noi din grădină. Turta 
mai avea jalapenos şi nişte ardei iute din cei care nu cresc 
niciodată în Arkansas. Pe acestea le aduseseră mexicanii în 
bocceluţe. 

Doar pe doi mexicani îi interesa faptul că voiam o tortilla. 
Ceilalţi erau ocupați cu siesta. Cowboy nu se vedea prin 
preajmă. Stând în picioare la colţul şurii, ţinând sub ochi 
casa şi atent să nu fiu surprins de vreun Chandler, am 
mâncat o tortilla. Era caldă, picantă şi m-am murdărit pe 


mâini. N-am observat nicio diferenţa între cea de la Juan şi 
cea de la Miguel. Amândouă erau delicioase. Miguel m-a 
întrebat dacă mai vreau una şi nu mi-ar fi fost greu deloc să 
repet figura. Dar nu voiam să le consum mâncarea. Toţi 
mexicanii erau mici, slăbănogi şi săraci lipiţi, iar când am 
fost prins anul trecut, oamenii mari s-au întrecut în beşteleli 
şi în cuvinte menite să mă facă să-mi fie ruşine, Buni 
mergând pâna la a născoci păcatul de a lua bucatele de la 
gura celor mai vitregiţi de soartă. Fiind baptişti, aveam 
oricând la dispoziţie o mulţime de păcate gata să ne 
bântuie. 

l-am mulţumit şi m-am furişat înapoi pe treptele de la 
intrarea în casă, fără să trezesc pe nimeni dintre Spruili. M- 
am ghemuit în balansoar, ca şi cum până atunci n-aş fi 
făcut decât să trag la aghioase. Nu se mişca nimeni, dar n- 
am putut sa adorm. Un vânticel s-a iscat din senin şi am 
visat cu ochii deschişi la o după-amiază petrecuta 
trândăvind pe terasa din faţă, fără să fiu nevoit să culeg 
bumbac şi fără să am nimic de făcut, poate doar să 
pescuiesc în St. Francis şi să prind fluturi în curte. 


x k x 


Munca aproape ca mi-a venit de hac în timpul după-a- 
miezei. După aceea am şonticâit până la remorca unde se 
încarcă bumbacul, trăgând sacul după mine, potopit de 
căldură, mort de sete, lac de sudoare şi cu degetele 
umflate din cauza micilor înţepături pricinuite de spini. 
Strânsesem deja douăzeci de kilograme peste zi. Trebuia să 
ajung la douăzeci şi cinci şi eram sigur că mai aveam cel 
puţin cinci kilograme în sac. Speram s-o găsesc pe mama 
lângă cântar, fiindcă ştiam că avea să insiste să fiu păsuit şi 
să mi se dea drumul acasă. Altminteri, atât Pappy, cât şi 
tata aveau să mă trimită la loc în lan, fără să ţină seama de 
normă. 

Doar ei doi aveau voie să cântărească bumbacul, şi dacă 


aveai noroc să fie undeva la jumătatea vreunui rând, te 
odihneai până se întorceau la remorcă. Nu l-am văzut nici 
pe unul, nici pe celalalt, aşa că mi-a dat prin cap să mă mai 
odihnesc puţin. 

Spruillii se strânsesem la umbră, în partea de răsărit a 
remorcii. Stăteau pe sacii lor plini cu bumbac, trâgându-şi 
sufletul şi uitându-se la Trot, care, din câte-mi dădeam 
seama, nu se mişcase mai mult de trei metri toata ziulica. 

M-am descotorosit de băierile sacului cu bumbac şi m-am 
apropiat de capătul remorcii. 

— Hai noroc, a spus unul dintre Spruilli. 

— Ce face Trot? am întrebat. 

— Cred c-o să fie bine, a zis domnul Spruill. 

Mâncau cu toţii biscuiţi şi cârnăciori, una dintre cele mai 
bune gustări care se puteau lua la câmp. Alături de Trot se 
găsea Tally, care nu m-a băgat în seamă deloc. 

— Ai mâncat ceva, băiete? m-a descusut dintr-o dată 
Hank, sfredelindu-mă cu privirea. 

Preţ de o clipă am fost prea mirat ca să mai spun ceva. 
Doamna Spruill a clătinat din cap şi s-a uitat în pământ. 

— Ai mâncat? a repetat el, schimbându-şi poziţia ca să 
stea faţa în faţă cu mine. 

— Aăă... nu, am îngăimat. 

— Adică „Nu, domnule”, nu-i aşa, băiete? a spus el 
arţăgos. 

— Haide, Hank, a rostit Tally. 

Restul familiei părea să dea înapoi. Toţi stăteau cu 
capetele plecate. 

— Nu, domnule, am spus. 

— Nu, domnule, ce? 

Vocea i se ascuţise. Era limpede că lui Hank îi plăcea să 
caute gâlceava. Probabil că ai lui mai asistaseră la multe 
scene de soiul ăsta. 

— Nu, domnule, am repetat. 

— Tare vă place să umblaţi cu nasul pe sus, voi ăştia de 


pe la ferme, nu crezi? V-aţi băgat în cap că sunteţi mai breji 
ca noi, delurenii, fiindcă aveţi pământ şi ne plătiţi să vi-l 
muncim. Nu-i aşa, băiete? 

— Ajunge, Hank, a glâsuit domnul Spruill, dar fără 
convingere. 

Am sperat dintr-o dată că o să apară fie Pappy, fie tata. 
Nu mi-ar fi părut rău câtuşi de puţin dacă le-ar fi spus 
oamenilor ăstora sa plece de la ferma noastră. 

Am simţit că mi se pune un nod în gât şi că buza de jos 
începe să-mi tremure. Eram jignit, nu mă simţeam deloc în 
largul meu şi habar nu aveam ce să zic. 

Hank nu avea de gând să tacă. S-a sprijinit într-un cot. Şi, 
cu un zâmbet răutăcios, a spus: 

— Suntem doar niţel mai de Doamne-ajută ca mexicanii 
care intră-n ţara fără acte, nu, băiete? Mână de lucru şi- 
atât. O şleahta adunată de pe coclauri, de neisprăviţi care 
beau tărie de contrabandă şi-şi iau surorile de nevastă. N- 
am dreptate, băiete? 

S-a oprit o clipită, de parcă ar fi dorit cu adevărat să-i 
răspund. Aş fi vrut s-o rup la fugă, dar m-am mulţumit să- 
mi cercetez atent ghetele cu privirea. Poate că altor Spruilli 
le-a părut rău de ceea ce păţeam, dar nu mi-a sărit niciunul 
în ajutor. 

— Avem o casă mai frumoasă ca a voastră, băiete. Mă 
crezi? Mult mai frumoasă. 

— Potoleşte-te, Hank, a spus doamna Spruill. 

— E mai mare, are în faţă o terasa lungă, are un acoperiş 
de tablă, fără pete de gudron, şi ştii ce mai are? Ei bine, n-o 
sa-ţi vină să crezi, băiete, dar casa noastră are şi tencuială. 
Tencuială albă. Ai văzut aşa ceva vreodată-n viaţă, băiete? 

In clipa aceea, Bo şi Dale, cei doi băieţandri care aproape 
că nu vorbeau niciodată, au început să chicotească încet, 
ca şi cum ar fi vrut să-i facă pe plac lui Hank, dar fără s-o 
supere pe doamna Spruill. 

— Fă-l să tacă, mami, a spus Tally, iar umilirea mea a 


fost întreruptă, fie şi doar pentru o clipă. 

M-am uitat la Trot, care, spre mirarea mea, se ridicase în 
coate, cu nişte ochi mari cum nu mai văzusem niciodată, şi 
gusta cu nesaţ înfruntarea asta în care unul vorbea, iar 
celălalt îşi ţinea gura. Părea că se distrează. 

Hank a surâs ca un natâng spre Bo şi Dale, iar aceştia au 
râs şi mai tare. Acum şi domnul Spruill părea amuzat. Poate 
că se obişnuise să i se spună că venea de pe coclauri. 

— Voi de ce nu vă tencuiți casa, fârţângăilor? a tunat 
Hank în direcţia mea. 

Cuvântul „fârţângăi” i-a dat pe spate. Bo şi Dale s-au 
îndoit de râs. Hank a hohotit de propria poantă. Toata 
familia părea gata să se tăvălească pe jos, când Trot a 
spus, cât putea de răspicat: 

— Termină, Hank! 

Rostise anevoie cuvintele, aşa că „Hank” se transformase 
în „Hane”, dar ceilalţi l-au înţeles fără probleme. S-au 
arătat surprinşi, iar distracţia lor s-a fâsâit pe nepusă masă. 
Toată lumea s-a uitat la Trot, care îşi aţintise privirile 
încărcate de scârbă asupra lui Hank. 

Mai aveam puţin şi-mi dădeau lacrimile, aşa că m-am 
întors şi am luat-o la goană pe lângă remorcă şi pe 
drumeagul din lan, până când am fost sigur că nu mai 
aveau cum să mă vadă. Pe urmă m-am făcut una cu 
bumbacul şi am aşteptat nişte glasuri prieteneşti. Stăteam 
pe pământul încins, înconjurat de tulpinile de un metru, şi 
plângeam fără să mă opresc, chestie care mă enerva la 
culme. 


x k x 


Remorcile de la fermele mai înstărite aveau prelate care 
opreau bumbacul să se risipească pe drumul care ducea la 
stația de egrenat. Vechea noastră prelată fusese fixată 
bine, ca să nu lase să cadă nimic din roadele muncii 
noastre, dintre care patruzeci şi cinci de kilograme fuseseră 


culese de mine pe durata ultimelor două zile. Niciun 
Chandler nu transportase vreo încărcătură de bumbac din 
care zburau capsulele ca fulgii de zăpadă şi rămâneau în 
urmă pe drum. Altora însă nu le păsa, aşa că la vremea 
recoltatului ne uitam la buruienile şi şanţurile aflate de-a 
lungul drumului naţional 135, care se înălbeau treptat, pe 
măsură ce oamenii îşi duceau recoltele la staţia de egrenat. 

Având în grijă remorca plină cu bumbac, pe lângă care 
camionul nostru părea o jucărie, Pappy mergea cu aproape 
treizeci şi cinci pe oră pe drumul de intrare în oraş. Şi nu 
vorbea deloc. Amândoi ne făceam digestia. Eu mă 
gândeam la Hank şi încercam sa ma hotărăsc ce să fac. Cât 
despre Pappy, sunt convins că-şi făcea griji în legătură cu 
vremea. 

Dacă-i spuneam de Hank, ştiam exact ce urma să se în- 
tâmple. M-ar fi dus pe jos până în curtea din faţa unde 
stăteau Spruillii şi m-ar fi pus faţă în faţă cu Hank, lucru 
cum nu se poate mai neplăcut. Şi fiindcă Hank era mai 
tânăr şi mai solid, Pappy ar fi ţinut în mână un ciomag, 
aşteptând cu nerăbdare să-l folosească. l-ar fi spus lui Hank 
să-şi ceară iertare, iar daca acesta ar fi refuzat, ar fi început 
să-l amenințe şi să-l insulte. Hank şi-ar fi subestimat 
adversarul, şi n-ar fi trecut mult până la folosirea 
ciomagului. Hank n-ar fi avut nicio şansă. Tata ar fi fost silit 
să acopere casa Chandlerilor de pe flancuri, cu ajutorul 
puştii de vânătoare. Femeile ar fi fost în siguranţa pe 
terasă, dar mama s-ar fi simţit umilită încă o dată de cheful 
de scandal al lui Pappy. 

Spruillii şi-ar fi lins rănile şi şi-ar fi strâns calabalăcul. S-ar 
fi dus la o altă fermă, unde era nevoie de ei şi unde erau 
apreciaţi, iar noi am fi rămas fără mână de lucru. 

In plus, mi s-ar fi cerut să culeg şi mai mult bumbac. 

Aşa că am tăcut mâlc. 

Am mers încet pe drumul naţional 135, agitând uşor 
bumbacul strâns în partea dreapta a remorcii şi privind 


lanurile în care mai vedeam ici şi colo câte un grup de 
mexicani care lucrau mai departe, în întrecere cu 
întunericul. 

Am hotărât să-i evit pur şi simplu pe Hank şi pe restul 
Spruillilor pâna se termina recoltatul şi se întorceau la ei pe 
dealuri, la casele lor tencuite atât de frumos, la băuturile de 
contrabandă şi la căsătoriile între fraţi. lar la un moment 
dat spre sfârşitul iernii, când aveam să stăm cu toţii lângă 
focul din sufragerie şi aveam să spunem poveşti despre 
recolte, aveam într-un târziu să le servesc pe tavă toate 
măgăriile lui Hank. Aveam timp berechet să mă gândesc la 
cele întâmplate şi să le mai înfloresc unde credeam de 
cuviinţă. Cam aşa fâceau toţi Chandlerii. 

Totuşi, trebuia să fiu atent când aveam să povestesc 
despre casa tencuită. 

În drum spre Black Oak, am trecut pe lângă ferma 
Clench, unde locuiau Foy şi Laverie Clench, împreună cu 
opt copii care, eram sigur, se găseau cu toţii în lan şi la ora 
aceea. Nimeni nu trudea mai din greu decât Clenchii, nici 
măcar mexicanii. Părinţii erau nişte exploatatori cunoscuţi, 
dar copiilor păreau să le placă atât culesul bumbacului, cât 
şi puzderia de treburi mărunte de la fermă. Gardul viu care 
împrejmuia curtea din faţă era tuns fără cusur. Şipcile din 
gardul de lemn erau drepte şi nu trebuiau reparate. Aveau 
o grădină uriaşă, care producea recolte fabuloase. Până şi 
camionul lor vechi era curat. Unul dintre copii îl spăla în 
fiecare sâmbătă. 

Pe lângă asta, fuseseră primii care îşi tencuiseră casa 
care se afla la şosea, chiar la intrarea în oraş. Clenchii 
aleseseră culoarea albă, cu nişte scânduri gri la colţuri şi pe 
marginile fațadei. Terasa şi treptele de la intrare erau 
verde-închis. 

N-a trecut mult şi au fost tencuite toate casele. 

A noastră fusese construită înainte de primul război 
mondial, într-o vreme când încă nu se auzise de instalaţii 


sanitare sau de electricitate. Exteriorul fusese ridicat din 
scânduri groase de stejar, tăindu-se probabil copacii de pe 
pământul pe care munceam acum. Cu trecerea anilor şi din 
cauza vremii, scândurile deveniseră cafenii, ajungând să 
aibă aceeaşi culoare ca restul fermelor din jurul Black 
Oakului. Tencuiala nu era necesară. Scândurile se păstrau 
curate şi nu trebuiau făcute reparaţii. Unde mai pui că 
tencuiala costa bani. 

Dar la puţin timp după ce părinţii mei s-au căsătorit, 
mama a hotărât că era nevoie să se umble la casă. A 
început să-l bată la cap pe tata, care ar fi făcut orice ca să- 
şi mulţumească tânăra soţie. Numai că părinţii lui au fost 
de altă părere. Cu toată încăpăţânarea pe care o aveau 
oamenii pamântului, Pappy şi Buni nici n-au vrut să audă de 
tencuirea casei. Motivul oficial l-au reprezentat costurile. 
Faptul i-a fost adus la cunoştinţă mamei prin intermediul lui 
tata. Nu s-a lăsat nici cu scandal, nici cu vorbe grele. A 
urmat doar o perioadă mai încordată din timpul iernii, în 
care patru oameni mari au trăit laolaltă într-o căsuţă 
netencuită şi au încercat să se poarte frumos în continuare. 

Mama şi-a promis că nu avea să-şi lase copiii să crească 
la fermă. Intr-o buna zi avea să găsească o casă la oraş, 
poate chiar într-unul dintre oraşele mari, iar casa aceea 
avea să fie prevăzută cu de toate: instalaţii sanitare, plante 
ornamentale pe terasă, scânduri tencuite şi eventual 
cărămidă. 

„Tencuiala” era un cuvânt cu două tăişuri la ferma 
Chandler. 


x kK x 


Când am ajuns la stația de egrenat, am numărat 
unsprezece remorci sosite Înaintea noastră. Alte douăzeci 
fuseseră descărcate şi aşteptau deoparte. Acestea erau ale 
acelor fermieri care aveau destui bani ca să ţină două. 
Lăsau una la egrenat după ce se însera, pe când cealaltă 


rămânea în lan. Tata îşi dorea cu disperare o a doua 
remorcă. 

Pappy a parcat şi s-a apropiat de un grup de fermieri 
strânşi lângă o remorcă. Mi-am dat seama din felul cum 
stăteau ca aveau o piatra pe inimă. 

Timp de nouă luni staţia de egrenat prindea rugină. Era o 
instalaţie lungă şi înaltă, ca un fel de cutie, şi era cea mai 
mare construcţie din ţinut. La începutul lui septembrie, 
când începea recoltatul, staţia se trezea la viaţă. În toiul 
sezonului funcţiona zi şi noapte fără să se oprească, 
îngăduindu-şi să se odihnească doar sâmbătă seara şi 
duminică dimineaţa. Presele şi utilajele din filatură huruiau 
cu o precizie zgomotoasă, care se auzea pretutindeni în 
Black Oak. 

l-am văzut pe gemenii Montgomery aruncând cu pietre în 
buruieni în apropierea staţiei şi m-am dus să stau cu ei. A 
povestit fiecare despre mexicanii de la el de la fermă şi am 
minţit despre cât de mult bumbac strânseserăm. Era 
întuneric, iar coada compusa din remorci înainta foarte 
încet. 

— Taică-meu spune că scade preţu' la bumbac, a zis Dan 
Montgomery, azvârlind încă o piatră undeva în beznă. Cică 
ăi de negustoresc bumbacu-n Memphis coboară preţu' 
fiindcă e prea mult. 

— A fost recoltă bună, am spus. 

Gemenii Montgomery voiau să fie fermieri după ce 
creşteau. Îmi părea rău pentru ei. 

Când ploile produceau inundaţii şi distrugeau recolta, 
preţurile creşteau fiindcă negustorii din Memphis nu aveau 
destul bumbac. Dar bineînţeles că fermierii nu aveau nimic 
de vândut. lar când ploaia şi soarele îşi dădeau mâna, 
recoltele erau uriaşe şi preţurile coborau, fiindcă negustorii 
din Memphis aveau prea mult. Oamenii săraci care trudeau 
în lan nu câştigau nici cât să-şi plătească împrumuturile. 

Până la urmă era totuna dacă recoltele erau bune sau 


proaste. 

Am vorbit puţin şi de base-ball. Familia Montgomery nu 
avea radio, aşa că membrii ei nu prea ştiau mare lucru 
despre Cardinals. Încă o dată, mi-a parut rău pentru ei. 

După ce am plecat de la staţia de egrenat, Pappy n-a 
avut nimic de spus. Încreţiturile de pe frunte i se 
strânseseră laolaltă, iar bărbia era împinsă puţin în faţă, 
aşa că mi-am dat seama că primise nişte veşti proaste. Am 
presupus că nu aveau nicio legătura cu preţul bumbacului. 

Nici după ce am plecat din Black Oak nu am scos o 
vorbă. Luminile orăşelului rămăseseră undeva în urmă, iar 
la un moment dat mi-am sprijinit capul de fereastra 
deschisă ca să simt vântul din faţă. Aerul era încins şi 
nemişcat, şi tare aş fi vrut ca Pappy să meargă mai repede, 
ca să ne răcorim. 

Aveam de gând să fiu mai atent în zilele următoare. 
Voiam să le dau răgaz oamenilor mari să şopocăie între ei, 
iar pe urma aveam s-o întreb pe mama ce se întâmplase. 

Daca era vorba de nişte veşti proaste legate de 
agricultură, până la urmă tot avea să-mi spună. 


Capitolul 7 


Simbată dimineaţa, când se crăpa de ziuă, cu mexicanii 
într-o parte şi cu Spruillii în cealaltă, ne aflam în remorcă şi 
ne îndreptam spre lan. Stăteam aproape de tata, de frică să 
nu se dea monstrul ăla de Hank la mine încă o dată. In 
dimineaţa aceea îi uram pe toţi Spruillii, poate în afară de 
Trot, apărătorul meu singuratic. La rândul lor, aceştia nu 
mă băgau în seamă. Speram să le fie măcar ruşine. 

Am încercat să nu mă mai gândesc la Spruilli, în timp ce 
străbăteam lanurile. Era sâmbătă. O zi magică pentru toţi 
amărâţii care trudeau la câmp. La ferma Chandler 
munceam o jumătate de zi, iar apoi ne duceam la oraş, 
unde ne întâlneam cu ceilalţi agricultori şi soțiile lor, care 
se aflau acolo ca să cumpere mâncare şi provizii, ne 
plimbam cu ei pe strada mare, mai auzeam o bârfă şi 
oricum scăpam câteva ore de viaţa de ocnaş din lanul de 
bumbac. Mexicanii şi delurenii se duceau şi ei. Bărbaţii se 
strângeau în faţa ceainăriei sau a magazinului central ca 
să-şi compare recoltele şi să vorbească de inundaţii. 
Femeile intrau în magazinul lui Pop şi Pearl, unde stăteau o 
veşnicie ca să cumpere te miri ce. Copiii aveau voie să 
umble haihui pe trotuarele de pe strada mare şi de prin 
împrejurimi până la patru, ora minunată când se deschidea 
la Dixie pentru primul spectacol. 

Când remorca s-a oprit, am sărit jos şi ne-am găsit sacii 
pentru bumbac. Eram pe jumătate adormit şi toate treceau 
pe lângă mine fără să-mi pese, când am auzit cel mai dulce 
glas din lume spunându-mi: 

— Buna dimineaţa, Luke. 

Era Tally, care se oprise în loc şi-mi zâmbea. Era felul ei 
de a-mi spune că-i părea rău pentru cele întâmplate cu o zi 
în urmă. 

Fiind din neamul Chandlerilor, puteam să fiu căpos ca un 
catâr. l-am întors spatele şi m-am îndepărtat. Mi-am spus 


că-i uram pe toţi Spruillii. Am atacat primul rând de bumbac 
de parcă aş fi putut să dau gata patruzeci de pogoane până 
la prânz. Totuşi, dupa câteva minute am obosit. Eram 
undeva între tulpini, nevăzut pe întuneric, auzind în 
continuare vocea lui Tally şi văzându-i zâmbelul. 

La urma urmei, era cu doar zece ani mai mare ca mine. 

Baia de sâmbătă era ritualul pe care-l uram cel mai mult 
dintre toate. Ea avea loc după prânz, sub supravegherea 
severă a mamei. Copaia, în care aproape că nu mai 
încăpeam, era folosită mai târziu de fiecare membru al 
familiei. Era ţinută într-un cotlon îndepărtat al terasei din 
spate şi acoperită cu o cuvertură veche. 

Mai întâi trebuia să car apa de la fântână până la terasa 
din spate, unde umpleam copaia cam o treime. Asta 
însemna opt drumuri cu găleata în mână, motiv pentru care 
eram frânt de oboseală înainte de baia propriu-zisă. Pe 
urmă  întindeam cuvertura în dreptul terasei şi mă 
dezbrăcam la piele în doi timpi şi trei mişcări. Apa era 
foarte rece. 

Cu un săpun cumpărat de la magazin şi cu un prosop, mă 
frecam vitejeşte ca să dau jos rapănul de pe mine şi să 
tulbur apa suficient de mult ca să nu mi se vadă ruşinea 
când venea mama să se ocupe de mine. La început apărea 
ca să-mi ia hainele murdare şi să-mi aducă altele curate. Pe 
urmă trecea direct la urechi şi la gât. In mâinile ei, prosopul 
se transforma în armă. Îmi freca pielea delicată de parcă 
murdăria strânsă în timpul lucrului pe câmp era o jignire 
personală. De când începea până termina, nu înceta să se 
minuneze de cât de împuţit puteam să fiu. 

După ce mă freca pe gât până stătea să-mi dea sângele, 
trecea la păr şi se ocupa de el ca şi cum ar fi fost plin de 
păduchi şi de țânțari. Îmi turna direct în cap apa rece din 
găleată, ca să mă clătească de săpun. Umilirea mea 
atingea momentul de vârf când termina de frecat braţele şi 
picioarele; bine măcar că mă lăsa să am singur grijă de 


porţiunea din mijloc. 

Apa era mâloasă când ieşeam din copaie, de la murdăria 
strânsă timp de o săptămână în delta Arkansasului. 
Scoteam dopul şi mă uitam cum se scurge printre 
crăpăturile din scândurile terasei, în timp ce mă ştergeam 
cu prosopul şi-mi puneam hainele curate. Mă simţeam ca 
scos din cutie, curat, cu două-trei kilograme mai uşor, şi 
eram gata de mers în oraş. 

Pappy hotărâse să facă un singur drum cu camionul la 
Black Oak. Asta însemna că Buni şi mama aveau să stea în 
faţă, cu el şi cu tata, iar eu aveam să merg în spate, lângă 
mexicani. Statul ca sardelele nu-i enerva deloc pe aceştia, 
dar pe mine mă scotea din sărite. 

Pe când o luam din loc, m-am uitat la Spruillii care 
trăgeau prelata camionului lor vechi şi-l pregăteau de drum 
cu mişcări grăbite, ca să se ducă şi ei în oraş. Toţi erau 
ocupați în afară de Hank, care stătea la umbră şi molfăia 
ceva. 

Ca sa nu ne intre praful în gâtlej şi să ne sufoce, Pappy 
mergea cu mai puţin de zece kilometri pe oră. Chiar dacă 
era frumos din partea lui, nu prea ne ajuta. Ne era foarte 
cald şi simţeam că nu mai avem aer. Pe lângă asta, baia de 
sâmbătă era un ritual la ţară în Arkansas, dar se părea că 
nu şi în Mexic. 


x k x 


În fiecare sâmbătă, unele familii soseau în oraş pe la ora 
prânzului. Pappy spunea că eram păcătoşi dacă ne 
bucuram prea mult de zilele de sâmbătă, aşa că nu ne 
grăbeam defel să ajungem. larna chiar amenința să 
ocolească oraşul, în afara de duminici, când mergeam la 
biserică. Am aflat de la mama că odată a trecut o lună fără 
ca Pappy să plece de la fermă, iar asta a însemnat şi un 
boicot la adresa bisericii, fiindcă îl jignise preotul. lar Pappy 
era foarte uşor de jignit. Noi însă aveam noroc. O mulțime 


de dijmaşi nu părăseau niciodată ferma. Nu aveau bani 
pentru produsele de băcănie şi nicio maşină care să-i ducă 
în oraş. Pe lângă ei, mai erau fermieri sau proprietari de 
pământuri care apăreau foarte rar printre ceilalţi. Din ce 
zicea Buni, domnul Clovis Beckley din Caraway nu mai 
fusese la oraş de paisprezece ani. lar la biserică nu se mai 
dusese de dinainte de primul război mondial. li auzisem pe 
unii oameni rugându-se pe faţă pentru el în timpul slujbelor 
care se ţineau la începutul toamnei. 

Îmi plăceau foarte mult circulaţia de pe străzi, trotuarele 
pline de lume şi faptul că nu aveai de unde să ştii peste 
cine dădeai. Îmi plăceau grupurile de mexicani strânşi la 
umbra copacilor, care mâncau îngheţată şi-şi strigau 
compatrioţii de la alte ferme prin rafale emoţionale de 
cuvinte în spaniolă, îmi plăceau şi pâlcurile de străini - 
delureni care nu mai aveau mult de stat prin regiune. 
Pappy mi-a povestit că fusese la St. Louis înainte de primul 
război mondial, văzuse o jumătate de milion de oameni 
fojgăind încolo şi-ncoace şi la un moment dat se rătăcise 
plimbându-se pur şi simplu pe una dintre străzile oraşului. 

Mie nu avea să mi se întâmple aşa ceva. Dacă ieşeam la 
plimbare pe străzile din St. Louis, avea să mă cunoască 
toată lumea. 

M-am ţinut după mama şi Buni, care au intrat în prăvălia 
lui Pop şi Pearl Watson. Bărbaţii s-au dus la magazinul 
central, fiindcă acolo se strângeau toţi agricultorii duminică 
după-masa. Nu-mi dădeam seama nici în ruptul capului ce 
făceau acolo, în afara vorbăriei despre preţul bumbacului şi 
a grijilor legate de vreme. 

Pearl era ocupată cu registrul în care îşi ţinea socotelile. 

— Bună ziua, doamnă Watson, am spus după ce m-am 
apropiat suficient. 

Magazinul era plin ochi de femei şi de mexicani. 

— A, bună, Luke, a zis ea, făcându-mi cu ochiul. Cum e 
bumbacul? m-a întrebat apoi. 


Era aceeaşi întrebare, repetata la nesfârşit. 

— Numai bun de cules, am răspuns, de parcă aş fi strâns 
o tonă. 

Mama şi Buni au avut nevoie de o oră ca să cumpere 
două kilograme de făină, unul de zahăr, unul de cafea, o 
sticlă de oţet, o jumătate de kilogram de sare de masă şi 
două săpunuri. Prăvălia era plină de femei pe care le 
interesa mai degrabă să se salute între ele decât să 
cumpere de mâncare. Vorbeau ba despre grădini, despre 
vreme şi despre slujba de a doua zi, ba despre cine mai 
trebuia să nască şi cine urma. Trăncăneau despre 
înmormântări, despre biserică şi despre cea mai apropiată 
nuntă. 

Dar nu scoteau o vorba despre Cardinals. 

Singurul lucru de care trebuia să mă ocup la oraş era 
căratul cumpărăturilor la camion. După ce terminam, eram 
liber să cutreier pe strada mare şi pe aleile din jur fără să 
stea nimeni cu ochii pe mine. Mi-am potrivit mersul după 
paşii înceţi ai celorlalţi şi am pornit spre capătul dinspre 
nord al Black Oakului, trecând pe lângă magazinul central şi 
lăsând în urma drogheria, magazinul de articole feroase şi 
ceainăria. Pe trotuar, grupuri de oameni stăteau la palavre 
şi nu aveau de gând să facă vreo mişcare. Existau puţine 
telefoane şi doar câteva televizoare în tot ţinutul, aşa că 
duminica nu-ţi rămânea decât să afli de la alţii ce se mai 
întâmplase în ultima vreme. 

L-am găsit pe prietenul meu Dewayne Pinter chinuindu- 
se să-şi convingă mama că merita să fie lăsat s-o ia la 
picior prin oraş. Dewayne era cu un an mai mare ca mine, 
dar tot în clasa a doua. Tatăl lui îi dădea voie să conducă 
tractorul în apropierea fermei, ceea ce-l ridicase în ochii 
tuturor elevilor din clasa a doua ai şcolii din Black Oak. 
Pinterii erau baptişti şi suporteri ai lui Cardinals, dar lui 
Pappy nu-i plăcea de ei, cine ştie din ce motiv. 

— Bună ziua, Luke, mi-a spus doamna Pinter. 


— Bună ziua, doamnă Pinter. 

— Unde-i maică-ta? a întrebat ea, uitându-se în spatele 
meu. 

— Cred că la drogherie. Nu ştiu precis. 

La auzul acestor cuvinte, Dewayne a reuşit să scape de 
lângă fusta maică-sii. Daca eu puteam fi lăsat singur pe 
stradă, atunci putea şi el. In timp ce plecam amândoi, 
doamna Pinter a continuat să ne spună una şi alta, cu un 
glas care aducea mai degrabă a lătrat. Ne-am dus la Dixie, 
unde băieţii mai mari pierdeau vremea prin faţă şi aşteptau 
să se facă patru. Aveam câteva monede în buzunar - cinci 
cenți pentru spectacol, alţi cinci pentru Coca-Cola şi trei 
pentru floricele. Mama îmi dăduse banii în avans, din ceea 
ce se presupunea că urma să câştig la cules de bumbac. 
Trebuia să-i dau înapoi într-o buna zi, dar ştiam amândoi că 
asta nu avea să se întâmple niciodată. Dacă Pappy ar fi 
încercat să recupereze banii, ar fi trebuit s-o facă fără să 
ştie mama. 

Era clar că Dewayne avusese mai mult spor ca mine la 
bumbac în sâptâmâna aceea. In buzunar îi zornăiau o 
grămadă de monede de zece cenți şi abia aştepta să se dea 
mare cu ele. Şi familia lui lua pământ în arendă, ca a 
noastră, iar părinţii lui aveau în proprietate douăzeci de 
pogoane, mult mai mult decât Chandlerii. 

O pistruiată pe nume Brenda se tot ţinea de noi, 
încercând sa între în vorba cu Dewayne. Le spusese tuturor 
prietenilor ei că voia să-l ia de bărbat. li făcea viaţa iad, 
urmărindu-l când se ducea la biserică, neslăbindu-l din ochi 
în nicio sâmbătă, când îl vedea pe strada mare, şi 
întrebându-l de fiecare dată dacă voia să stea lângă ea la 
film. 

Dewayne o dispreţuia. Am aşteptat să se apropie un grup 
de mexicani şi ne-am făcut pierduţi în mijlocul lor. 

La un moment dat a început o bătaie în spatele 
magazinului central, locul obişnuit unde se strângeau 


băieţii mai mari ca să-şi măsoare puterile. Lucrurile astea 
se întâmplau în fiecare sâmbătă şi nimic nu însufleţea mai 
mult viaţa din Black Oak ca un caft pe cinste. Oamenii îşi 
croiau drum pe o străduţă care trecea pe lângă magazinul 
central, şi în toată forfota aceea am auzit pe cineva că 
spune: 

— Pariu că-i un Siseo. 

Mama îmi spusese că nu aveam voie să casc gura la 
bătăile din spatele magazinului, dar nu era o interdicţie 
foarte strictă, fiindcă ştiam că era cu neputinţă să apară pe- 
acolo. Nicio femeie serioasă nu şi-ar fi permis să se lase 
surprinsă asistând la o bătaie. Dewayne şi cu mine ne-am 
furişat printre privitori, arzând de nerăbdare să vedem nişte 
pumni adevăraţi. 

Siseo era o familie de dijmaşi săraci lipiţi, care locuiau la 
aproape un kilometru de oraş. Apăreau în fiecare sâmbătă 
în Black Oak. Nimeni nu avea idee câţi copii număra familia, 
dar ştiau cu toţii să se bată. Tatăl lor era un beţivan care îi 
snopea mai mereu, iar mama lor măturase pe jos cu un 
poliţist înarmat până-n dinţi care încercase să-i aresteze 
soţul, rupându-i o mâna şi spârgându-i nasul. Polițistul 
plecase din oraş făcut de ruşine. Cel mai mare din clanul 
Siseo era închis fiindcă omorâse pe cineva în Jonesboro. 

Copiii Siseo nu mergeau nici la şcoală, nici la biserică, 
aşa că reuşeam să-i evit. Şi într-adevăr, când am ajuns 
destul de aproape şi ne-am uitat printre câţiva spectatori, l- 
am văzut pe Jerry Siseo cum îi căra pumni în cap unui 
străin. 

— Cine-i ăla? l-am întrebat pe Dewayne. 

Gloata îi striga fiecărui bătăuş să se grăbească şi să-l 
schilodească pe celălalt. 

— Habar n-am, a răspuns Dewayne. Vreunul de pe 
coclauri. Mi se părea normal. Cum ţinutul era plin de 
delureni care culegeau bumbac, bineînţeles că ai lui Siseo 
se luau de viaţa celor care nu ştiau ce le poate pielea. 


Localnicii erau puşi în gardă. Străinul avea faţa tumefiată 
şi-i curgea sânge din nas. Jerry Siseo i-a tras un pumn în 
gură şi l-a pus jos. 

O gaşcă de băieţi ai lui Siseo şi alţii de aceeaşi teapă 
stăteau într-un colţ, râzând şi probabil dând pe gât băutură. 
Erau zdrenţăroşi, murdari şi doar câţiva aveau pantofi. Li se 
dusese buhul de cât erau de ai naibii. Erau zvelţi, flămânzi 
şi nu se dădeau în lături de la nimic când se băteau. Cu un 
an în urmă, Billy Siseo aproape că omorâse un mexican cu 
care se încăierase în spatele staţiei de egrenat. 

În partea cealaltă a arenei improvizate se găsea un grup 
de delureni care îi strigau omului lor - Doyle, aşa îl chema - 
să se ridice şi să nu stea cu mâinile-n sân. Doyle îşi tot 
freca bărbia, dar deodată a sărit în picioare şi a atacat. A 
reuşit să intre cu tărtăcuţa în burta lui Jerry Siseo, după 
care s-au dat amândoi de-a berbeleacul. Delurenii au 
început să chiuie de bucurie. Şi nouă, celorlalţi, ne-a venit 
să facem la fel, dar n-am vrut să-i supărăm pe ai lui Siseo. 
Abia aşteptau şi s-ar fi luat la harţă cu toată lumea. 

Cei doi bătăuşi se prindeau de pe unde apucau, se 
loveau şi se rostogoleau prin praf ca două sălbăticiuni, în 
timp ce strigătele privitorilor se înteţeau. Pe nepusă masă, 
Doyle l-a pocnit cu dreapta în figură pe Jerry Siseo de i-a 
dat sângele. Jerry a rămas stană de piatră preţ de o clipă, 
iar noi am tras nădejde în gând că venise în sfârşit ziua 
când unul din neamul lui Siseo îşi găsise naşul. Doyle se 
pregătea să-i mai tragă un pumn când Bily Siseo a ieşit iute 
ca fulgerul dintre privitori şi l-a lovit pe la spate. Doyle a 
schelălăit ca un câine bătut şi a căzut la pământ, după care 
cei doi Siseo s-au aruncat asupra lui şi l-au potopit cu 
lovituri. 

Pe Doyle îl aştepta un măcel în toată regula. Chit că nu 
era o luptă dreaptă, trebuia să te aştepţi la aşa ceva când 
te băteai cu un Siseo. Delurenii au tăcut, iar localnicii s-au 
uitat mai departe, fără să mişte un deget. 


Pe urmă cei doi Siseo l-au ridicat de jos pe Doyle, iar Jerry 
i-a ars una unde îi e greu voinicului, atent şi răbdător ca un 
călău. Doyle a scos un urlet şi a căzut din nou. Fraţii Siseo 
se tăvăleau de râs. 

Tocmai se pregăteau să-l mai ridice o dată, când domnul 
Hank Spruill, cel cu grumazul ca un trunchi de copac, a ieşit 
din mulţime şi i-a ars una lui Jerry, doborându-l la pământ. 
lute ca o pisică, Jerry Siseo a trimis o directa de stânga care 
s-a oprit în maxilarul lui Hank, dar pe urmă s-a întâmplat o 
chestie ciudată. Lovitura nu l-a clătinat pe Hank Spruill. 
Acesta s-a întors, l-a luat de păr pe Billy, l-a ridicat şi, fără 
mari opinteli, l-a aruncat direct în gaşca celorlalţi Siseo de 
pe margine. Dintre ei a apărut un alt Siseo, Bobby, care era 
la fel de ticălos ca fraţii lui, chiar dacă nu putea să aibă mai 
mult de şaisprezece ani. 

Trei fraţi Siseo împotriva lui Hank Spruill. 

Pe când Jerry se ridica în picioare, Hank l-a lovit atât de 
tare în coaste, încât am auzit un sunet sec. Apoi s-a întors 
şi i-a ars lui Bobby un dos de palmă şi un pumn în gură, 
trimiţându-l la pământ. Între timp Billy a mai încercat un 
atac, iar Hank, ca un voinic care ridica pietre de moară la 
circ l-a luat pe sus pe slăbănog şi l-a aruncat într-unul 
dintre pereţii laterali ai magazinului central, unde a aterizat 
cu un zgomot surd, de-au zăngănit geamurile şi 
cercevelele, înainte de-a cădea cu capul pe trotuar. Eu unul 
n-aş fi putut azvârli o minge de base-ball cu atâta uşurinţă. 

După ce Billy s-a prăbuşit la pământ, Hank l-a înşfăcat de 
gât şi l-a târât înapoi în mijlocul arenei, unde Bobby stătea 
în patru labe, chinuindu-se de zor să se ridice. Jerry se 
ghemuise undeva într-un colţ, ţinându-se cu mâinile de 
burta şi văicărindu-se. 

Hank l-a lovit pe Bobby între picioare. Când băiatul a 
scheunal, uriaşul a scos un râs care-ţi dădea fiori. 

Pe urmă l-a prins de gât pe Billy şi a început să-l 
plesnească peste faţă cu dosul mâinii drepte. Băiatului i-a 


ţâşnit sângele pe nas, acoperindu-i figura şi prelingându-i- 
se pe piept. 

Într-un târziu, Hank i-a dat drumul lui Billy şi s-a întors 
spre ceilalţi Siseo. 

— Care mai vrei, neamule?! a strigat el. Hai, făceţi-vă- 
ncoa! Hai că vă mai dau! 

Ceilalţi Siseo s-au pitulat unul în spatele altuia, pe când 
cei trei eroi ai familiei se zvârcoleau de durere în praf. 

Bătaia ar fi trebuit să se termine, dar Hank avea alte 
planuri. Cu bună ştiinţă şi cu voioşie, i-a lovit pe rând pe cei 
trei, peste faţă şi în cap, până când n-au mai mişcat şi n-au 
mai scos un sunet. Lumea a început să se risipească. 

— Sa mergem, a spus un bărbat din spatele meu. Sunteţi 
copii, n-ar trebui să vedeţi asemenea chestii. 

Atâta doar că nu mă puteam dezlipi din loc. 

Pe urmă Hank a găsit o bucată veche de ţeavă. Timp de 
câteva clipe, mulţimea s-a oprit în loc, vrând să vadă ce 
avea să urmeze, cu o curiozitate bolnăvicioasă. 

Când Hank l-a lovit pe Jerry în nas, unul dintre privitori a 
spus: 

— O, Doamne. 

Altcineva a propus să-l căutăm pe şeful de post. 

— Hai să ne cărăm, a zis un agricultor bătrân, iar lumea 
s-a pus din nou în mişcare, de data asta mai repejor. 

Hank tot nu terminase. Era roşu la faţa de mânie, iar din 
ochi îi scăpărau fulgere diavoleşti. l-a lovit pe toţi trei până 
când bucata de ţeavă a început să se facă mici fărâme. 

N-am mai văzut niciun alt Spruill în mulţime. În timp ce 
bătaia se transforma în măcel, au şters-o cu toţii. Până 
atunci, nimeni din Black Oak nu dorise să aibă ceva de 
împărţit cu fraţii Siseo. De-acum încolo, toată lumea avea 
să se ferească de nebunul ăsta coborât de pe dealuri. 

După ce ne-am întors pe trotuar, aceia dintre noi care 
văzuseră bătaia n-au mai scos un cuvânt. Caznele încă nu 
se încheiaseră. M-am întrebat dacă Hank avea de gând să-i 


omoare în bătaie. 

Nici eu, nici Dewayne n-am mai vorbit, în timp ce ne 
croiam repede drum printre privitori şi alergam spre 
cinematograf. 


x k x 


Filmul de sâmbătă după-masă era ceva cu totul aparte 
pentru toţi copiii de agricultori. Nu aveam televizoare, iar 
varietățile erau considerate păcătoase. Timp de două ore 
scăpam de viaţa grea din lanul de bumbac şi eram purtaţi 
într-un tărâm de vis, unde binele învingea întotdeauna. Cu 
ajutorul filmelor aflam cum lucrează borfaşii, cum îi prinde 
poliţia, cum s-au câştigat războaiele şi cum s-a scris istoria 
în Vestul Sălbatic. Tot printr-un film am descoperit tristul 
adevăr potrivit căruia Sudul nu câştigase de fapt Războiul 
Civil, în ciuda a tot ce ni se spusese acasă şi la şcoală. 

Dar westernul de sâmbăta asta ne-a plictisit şi pe 
Dewayne, şi pe mine. Ori de câte ori începea o bătălie pe 
ecran, mă gândeam la Hank Spruill şi parcă-l vedeam în 
spatele magazinului central, stâlcindu-i tacticos pe fraţii 
Siseo. Încăierările lui Autry erau floare la ureche pe lângă 
masacrul care avusese loc sub ochii noştri. Filmul era pe 
terminate când mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus lui 
Dewayne: 

— Matahala aia care i-a pocit pe Siseo, i-am şoptit, 
lucrează la noi la fermă. 

— Îl cunoşti? m-a întrebat el tot în şoaptă, nevenindu-i să 
creada. 

— Da. Îl ştiu bine de tot. 

Dewayne a fost impresionat şi ar fi vrut să-mi mai pună şi 
alte întrebări, numai că sala se umpluse, iar domnului 
Starnes, directorul cinematografului, îi placea să se plimbe 
printre rânduri cu lanterna, doar-doar o găsi ceva în 
neregulă. Copiii prinşi vorbind erau scoşi afară de urechi. Pe 
lângă asta, pistruiata de Brenda reuşise să se aşeze exact 


în spatele lui Dewayne şi niciunul dintre noi nu se simţea în 
largul lui. 

Printre spectatori se aflau şi câţiva adulţi, majoritatea 
orăşeni. Domnul Starnes îi trimisese pe mexicani la balcon, 
lucru care nu păruse să-i supere câtuşi de puţin. Rar găseai 
cîte unul care să dea bani ca să se uite la un film. 

La sfârşit am ieşit în goană şi după câteva minute am 
ajuns din nou în spatele magazinului central, aşteptându-ne 
întrucâlva să dăm peste cadavrele pline de sânge ale 
băieţilor Siseo. Dar nu era nimeni acolo. Nu se vedea nicio 
urmă a încăierării care avusese loc - nu tu sânge, nu tu 
oase rupte, nu tu bucăţi de ţeavă. 

Pappy era de părere că oamenii care se respectau 
trebuiau să plece din oraş sâmbăta înainte să se întunece. 
Sâmbătă seara se întâmplau tot felul de lucruri urâte. 
Totuşi, în afară de bătăi, nu văzusem nimic râu de- 
adevăralelea. Auzisem, ce-i drept, că în spatele staţiei de 
egrenat se bea vârtos, se jucau zaruri şi se iscau nişte bătăi 
şi mai şi, dar treburile astea se făceau departe de ochii 
lumii, iar cei care luau parte la ele erau foarte puţini. Cu 
toate acestea, lui Pappy îi era frică să nu ne molipsim. 

Zurbagiul familiei Chandler era Ricky, iar mama îmi 
spusese că era genul de om care stătea sâmbăta în oraş 
mai mult decât era cazul. În istoria de dată recentă a 
familiei a avut loc şi o arestare, dar n-am reuşit să aflu mai 
mult. Mama mi-a spus că Pappy şi Ricky se certaseră ani de 
zile pentru ora de plecare în oraş. Ţin minte că de câteva 
ori ne-am întors şi l-am lăsat acolo. Mă apuca plânsul 
fiindcă eram sigur că nu aveam să-l mai văd, dar duminica 
dimineaţa îl găseam în bucătărie, bând cafea de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Ricky se întorcea de fiecare dată. 

Ne-am întâlnit la camionul care între timp fusese 
înconjurat de zeci de alte vehicule parcate la nimereală în 
jurul bisericii baptiste, fiindcă agricultorii continuau să 
sosească în număr mare. Cea mai mare înghesuială era pe 


strada principală şi lumea părea să se îndrepte spre şcoală, 
unde scripcarii şi cântăreții la banjo începeau uneori să 
cânte din senin. Nu voiam să plec şi, după mine, nu exista 
niciun motiv de grabă. 

Buni şi mama descoperiseră în ultima clipă că mai aveau 
ceva de făcut în biserică, unde cele mai multe dintre femei 
îşi găseau de lucru, pregătindu-se pentru slujba de 
duminică. l-am auzit pe tata şi pe Pappy, aflaţi de partea 
cealaltă a camionului, vorbind de o bătaie. Pe urma mi-a 
ajuns la urechi numele lui Siseo şi mi s-a făcut inima cât un 
purice. Însă chiar atunci a apărut Miguel, urmat de câţiva 
mexicani cu care a turuit întruna în spaniolă, aşa că n-am 
mai prins nimic legat de încăierare. 

După câteva minute, Stick Powers, unul dintre cei doi 
adjuncţi ai şefului de post din Black Oak, s-a apropiat 
dinspre strada mare şi i-a salutat pe Pappy şi pe tata. 
Despre Stick se ştia că fusese prizonier de război şi 
şchiopăta, chipurile fiindcă fusese torturat într-un lagăr 
nazist. Pappy susţinea ca nu plecase în viaţa lui din 
Craighead County şi că nu pusese niciodată mâna pe pistol, 
nemite să mai şi tragă. 

— Unu’ din ăi mici ai lu’ Siseo aproape c-a mierlit-o, l-am 
auzit că spune, în timp ce mă dădeam mai aproape. 

Deja se întunecase, şi nu se uita nimeni la mine. 

— Las’ că nu-i rău, a zis Pappy. 

— Cică delureanu' ăla munceşte la voi. 

— N-am văzut bătaia, Stick, a rostit Pappy, gata să-şi iasă 
din pepeni. Cum îl cheamă? 

— Hank nu ştiu cum. 

— Avem o grămada de nişte nu ştiu cum. 

— Te superi dacă dau o fugă mâine şi arunc o privire? a 
întrebat Stick. 

— N-am cum să te-opresc. 

— Ce-i drept, n-ai. 

Stick s-a răsucit pe piciorul sănătos şi s-a uitat la 


mexicani de parcă ar fi fost vinovaţi de toate relele 
pământului. Am dat ocol camionului pe partea cealaltă şi 
am întrebat: 

— Care-i treaba, ce s-a-ntâmplat? 

Ca de obicei când era vorba de ceva care nu era bine să- 
mi ajungă la urechi, şi-au văzut de ale lor, fără să mă bage 
în seamă. 

Ne-am întors acasă pe întuneric, lăsând în urma luminile 
tot mai slabe din Black Oak, în timp ce vântul răcoros ce se 
stârnea pe drum ne umfla părul. La început am vrut să-i 
spun lui tata de bătaie, dar nu puteam s-o fac de faţă cu 
mexicanii. După aceea m-am hotărât să nu fiu martor. Nu 
aveam să spun nimănui, fiindcă, oricum aş fi luat-o, nu 
aveam nimic de câştigat. Daca mă băgam în ciorba fraţilor 
Siseo dădeam de bucluc; în plus, nu voiam ca Spruillii să se 
supere şi să plece. Nici nu începuse bine culesul 
bumbacului şi mă şi săturasem. lar lucrul cel mai important 
era că nu doream nici în ruptul capului să se supere Hank 
pe tata sau pe Pappy. 

Când am ajuns acasă, camionul lor vechi nu se afla în 
curtea din faţă. Pesemne că mai rămăseseră în oraş, ca să 
meargă în vizită la alţi delureni. 

După masa de seară ne-am ocupat locurile pe terasa din 
faţă, iar Pappy a umblat din nou la aparatul de radio. 
Cardinals aveau meci în nocturnă la Philadelphia. Lui Musial 
i-a venit rândul la bătaie la începutul reprizei a doua, iar eu 
m-am pus pe visat. 


Capitolul 8 


Duminică în zori ne-am trezit din cauza fulgerelor şi a 
trăsnetelor care parcă stăteau să ne despice casa. Furtuna 
se pornise dinspre sud-vest, întârziind ivirea soarelui, şi pe 
când stăteam în camera cufundată în întuneric a lui Ricky, 
mi-am mai pus o dată marea întrebare a motivului pentru 
care ploua duminica. De ce nu în timpul săptămânii, ca să 
nu mai fiu silit să culeg bumbac? Duminica era oricum o zi 
de odihnă. 

Bunica a intrat în cameră şi mi-a spus să ies pe terasă, ca 
să ne uităm împreună cum plouă. Mi-a pregătit cafeaua, 
punând zahăr şi lapte din belşug, iar pe urmă ne-am 
legănat încet în balansoar şi am ascultat urletele vântului. 
Spruillii îşi făceau de lucru prin curte, aruncând tot felul de 
lucruri în nişte cutii şi încercând să se adăpostească 
altundeva decât în corturile acelea prin care trecea apa. 

Ploaia cădea în valuri, de parcă ar fi încercat să-şi scoată 
pârleala pentru cele două săptămâni când nu se arătase pe 
la noi. Un abur uşor şi ceţos învăluia terasa, iar deasupra 
noastră acoperişul de tablă îngâna cântecul neîntrerupt al 
perdelei de apă. 

Bunica îşi alegea cu mare grijă momentele în care avea 
ceva de spus. Uneori, de obicei o dată pe săptâmână, mă 
ducea la plimbare sau stătea cu mine pe terasă, fără să mai 
fie nimeni prin preajmă. Cum avea treizeci şi cinci de ani de 
când se măritase cu Pappy, deprinsese întru totul arta 
tăcerii. Era în stare să meargă sau să se legene ore în şir şi 
să vorbească foarte puţin. 

— Cum e cafeaua? m-a întrebat ea, cu un glas pe care 
abia l-am auzit în furtună 

— E gustoasă, Buni, am spus. 

— Ce-ai vrea la micul dejun? 

— Biscuiţi. 

— Atunci biscuiţi o să-ţi fac. 


Duminica aveam o viaţă mai uşoară. De obicei dormeam 
mai mult, deşi azi ploaia ne trezise devreme. lar la micul 
dejun săream peste ouăle cu şuncă de fiecare zi şi reuşeam 
să ne săturăm doar cu biscuiţi şi sirop de arțar. Munca din 
bucătărie era ceva mai simplă. La urma urmei, era o zi de 
odihnă. 

Leagănul se mişca încolo şi-ncoace, fără să se oprească, 
iar lanţurile lui ruginite scârţâiau încet deasupra noastră. 
Fulgerul a lovit de partea cealaltă a drumului, undeva pe 
proprietatea Jeterilor. 

— Azi-noaple l-am visat pe Ricky, a spus ea. 

— A fost un vis de bine? 

— Da, sigur. Am visat că războiul s-a terminat dintr-o 
dată, dar au uitat să ne spună. lar într-o seară stăteam aici 
pe terasă, ascultam la radio şi după câtva timp am văzut pe 
cineva care alerga spre noi de pe drum. Era Ricky. Avea 
uniforma de la armată şi a început să strige că s-a sfârşit 
războiul 

— Tare-aş vrea să visez şi eu aşa ceva, am spus. 

— Cred că e un semn de la Dumnezeu. 

— Adică se-ntoarce Ricky? 

_ — Da. Poate nu mâine, dar războiul n-o să mai ţină mult. 
Intr-o bună zi o să ne trezim cu el acolo, în curte, ca pe 


timpuri. 
M-am uitat spre curte. Incepuseră să se formeze băltoace 
şi firicele de apă care se scurgeau către Sprulilli. larba 


dispăruse aproape de tot, iar vântul învârtejea primele 
frunze moarte căzute din stejari. 

— Mă rog pentru Ricky în fiecare seară, Buni, am zis, 
mândru din cale-afară. 

— Eu mă rog oră de oră, a spus ea, cu ochii uşor 
înceţoşaţi. Ne-am legănat mai departe şi am privit ploaia. 
Rar se întâmpla să mi-l închipui pe Ricky ca pe un soldat în 
uniformă, înarmat, ferindu-se din faţa focului inamic şi 
sărind din tranşeu în tranşeu. De cele mai multe ori mi-l 


aminteam ca pe un prieten de nădejde, unchiul acela care 
îmi era ca un frate, un tovarăş de joacă ţinând în mână o 
undiţă sau o mănuşă de base-ball. Avea doar nouăsprezece 
ani, iar la vârsta aia mi se părea tânăr şi bătrân deopotrivă. 

N-a trecut mult şi mama a apărut în uşă. Baia de 
sâmbătă era urmată de curăţatul de duminica, un ritual 
rapid, dar brutal, în care gâtul şi urechile îmi încăpeau pe 
mâinile unei femei posedate. 

— Trebuie să ne pregătim, a zis ea. Deja simţeam cum 
mă doare. 

M-am ţinut după Buni în bucătărie ca să-mi mai pună 
cafea. Pappy stătea la masa din bucătărie, unde citea Biblia 
şi se pregătea de slujbă. Tata se afla pe terasa din spate, 
unde urmărea furtuna şi se uita la râul din depărtare, 
începând  neîndoios să se  neliniştească din cauza 
inundaţiilor. 


x kK x 


Ploile s-au oprit cu mult înainte să plecăm la biserică. 
Drumurile erau pline de noroi, iar Pappy mergea chiar mai 
încet ca de obicei. Ne-am hurducat alene, nimerind uneori 
în brazdele şi băltoacele drumului de pământ. Tata şi cu 
mine stăteam în spate, ţinându-ne strâns de tăblia 
camionului, în timp ce mama şi Buni se aflau în faţă; 
purtam cu toţii hainele de sărbătoare. Cerul se limpezise, 
iar soarele ajunsese exact deasupra noastră, încălzind deja 
pământul ud şi lăsând să se vadă aburii care se ridicau 
leneş pe deasupra tulpinilor de bumbac. 

— O să fie cald, nu glumă, a spus tata, rostind aceleaşi 
previziuni meteo pe care le auzeam din gura lui în fiecare 
zi, din mai până în septembrie 

După ce am ajuns pe drumul naţional, ne-am ridicat în 
picioare şi ne-am sprijinit de peretele camionului, lăsându- 
ne chipurile în bătaia vântului. Era mult mai răcoare aşa. Pe 
câmp nu se vedea ţipenie de om; nici măcar mexicanilor nu 


li se dădea voie să lucreze de sabat. La fiecare recoltat 
ieşeau vorbe despre agricultori păgâni care se furişau la 
cules bumbac duminica, dar eu unul nu am văzut niciun 
păcătos prins cu mâţa în sac. 

La ţară în Arkansas păcatul pândea de peste tot, mai ales 
dacă erai baptist. lar o bună parte din ritualul nostru 
duminical era predica pe care ne-o ţinea reverendul Akers, 
un bărbat cu o voce tunătoare şi arţăgoasă, care îşi 
petrecea prea mult timp născocind păcate noi. Bineînţeles 
că nu mă interesa predica - ca pe cei mai mulţi copii - dar 
mersul la biserică duminica nu însemna numai şi numai 
predici. Era de asemenea momentul când făceam vizite şi 
aflam tot soiul de bârfe. Era o adunare sărbătorească, la 
care toată lumea era bine dispusă, sau cel puţin se 
prefăcea. Indiferent de marile griji ale omenirii - inundaţiile 
apropiate, războiul din Coreea, preţul oscilant al 
bumbacului - cât timp eram la biserică, nimeni nu se mai 
gândea la ele. 

Domnul nu voia ca oamenii Lui să-şi facă griji, mai cu 
seamă când ne găseam în casa Lui, spunea Buni de fiecare 
dată. Lucrul ăsta mă punea mereu pe gânduri, fiindcă era 
aproape la fel de îngrijorată ca Pappy. 

In afară de familie şi de fermă, nimic nu era mai 
important pentru noi decât biserica baptistă din Black Oak. 
li ştiam absolut pe toţi enoriaşii, care fireşte că mă 
cunoşteau şi ei cu toţii. Eram o familie - şi la bine, şi la rău. 
Fiecare îi iubea pe ceilalţi, sau cel puţin o trâmbiţa, şi daca i 
se întâmpla cuiva să se îmbolnăvească, era înconjurat cu 
toate rugăciunile şi îngrijirile  creştineşti posibile. 
Inmormântările erau evenimente aproape sfinte, care se 
întindeau pe câte-o săptămână. Sărbătorile de primăvară şi 
de toamnă erau plănuite din vreme şi toată lumea le 
aştepta cu sufletul la gură. Cel puţin o dată pe lună ieşeam 
să mâncăm la iarbă verde - când fiecare venea cu ce avea 
pe acasă şi se înfiinţa sub copacii din spatele bisericii - iar 


de multe ori picnicurile astea ţineau până spre înserat. 
Nunţile erau importante mai cu seamă pentru doamne, dar 
nu aveau nimic din dramatismul înmormântărilor şi al 
slujbelor funerare. 

Parcarea acoperită cu pietriş a bisericii era aproape plină 
când am ajuns. Cele mai multe vehicule erau camioane 
vechi ca al nostru, acoperite fără excepţie cu un strat 
proaspăt de noroi. Erau şi câteva limuzine, conduse fie de 
orăşeni, fie de proprietari de terenuri. Ceva mai încolo, în 
dreptul bisericii metodiste, se găseau mai puţine camionete 
şi mai multe maşini. Metodiştii se credeau vag superiori, 
dar ca baptişti ştiam foarte bine că noi eram cel mai 
aproape de Dumnezeu. 

Am sărit din camion şi am dat fuga să-mi găsesc 
prietenii. Trei dintre băieţii mai mari îşi pasau o minge de 
base-ball în spatele bisericii, lângă cimitir, şi m-am 
îndreptat spre ei. 

— Luke, a şoptit cineva. 

Era Dewayne, care se pitise în umbra unui ulm şi avea o 
expresie înfricoşată. 

— Aici sunt. 

M-am apropiat de copac. 

— Ai auzit? m-a întrebat el. Jerry Siseo a murit azi-dimi- 
neaţă. 

M-am simţit de parcă făcusem ceva foarte rău şi n-am 
ştiut ce să zic. Dewayne m-a țintuit mai departe cu privirea, 
într-un târziu am reuşit să îngaim: 

— Şi? 

— Şi-ncearcă sa găsească oameni care au văzut ce s-a- 
ntâmplat. 

— Au văzut o mulţime. 

— Da, dar nu vrea nimeni să vorbească. Toţi sunt speriaţi 
de moarte - şi de alde Siseo, şi de delureanul tău. 

— Nu-i al meu, am spus. 

— N-o fi, dar tot mi-e frică de el. Ţie nu? 


— Ba da. 

— Şi ce facem? 

— Nimic. Nu scoatem o vorbă. În orice caz, nu acum. Ne- 
am învoit că lucrul cel mai bun era să nu facem nicio 
mişcare. Dacă se punea cineva cu întrebările pe noi, îl luam 
pe nu în braţe şi minţeam. lar dacă minţeam, spuneam 
seara o rugăciune în plus. 

In dimineaţa aceea de duminica rugăciunile au fost lungi 
şi întortocheate, ca de altfel şi zvonurile şi bârfele legate de 
ceea ce păţise Jerry Siseo. Vestea s-a răspândit ca focul 
înainte de orele de religie. Dewayne şi cu mine am auzit tot 
felul de lucruri despre încăierare, pe care nu ne-ar fi trecut 
prin cap că le-ar fi putut da cineva pe goarnă. Hank creştea 
tot mai mult de la oră la oră. „Avea mâinile ca nişte 
cazmale”, a spus unul dintre martori. „Umeri ca de taur”, a 
adăugat un altul. „Cântărea un chintal jumate ca nimic.” 

Bărbaţii şi băieţii mai mari se grupaseră în partea din 
fund a bisericii, iar Dewayne şi cu mine ne-am tot băgat 
printre ei, cu urechile ciulite. La început am prins cuvântul 
„asasinat”, pe urmă „omor” şi nu ştiam care era diferenţa 
până când l-am auzit pe domnul Snake Wilcox spunând: 

— Nici vorbă de asasinat. Doar oamenii cumsecade sunt 
asasinați. Jegurile albe ca alde Siseo sunt omorâte. 

Omorul era primul din Black Oak din 1947 încoace. 
Atunci nişte dijmaşi din partea de est a oraşului se 
îmbătaseră şi iscaseră un război între familii. Un băiat 
fusese împuşcat în toiul încăierării, dar nu făcuse nimeni 
plângere. Scandalagiii o luaseră la picior în puterea nopţii şi 
nu mai auziserăm de ei din ziua aia. Nimeni nu-şi amintea 
când avusese loc ultimul asasinat în adevăratul sens al 
cuvânlului. 

Bârfele mă lăsaseră cu gura căscată. Ne-am aşezat 
amândoi pe treptele din faţă ale bisericii, cu privirile 
îndreptate spre strada mare, şi i-am auzit pe bărbaţi 
discutând însufleţit despre ce trebuia sau nu trebuia făcut. 


Mai încolo se vedea faţada magazinului central, şi preţ de 
o clipă mi s-a părut că-l văd din nou pe Jerry Siseo, având 
faţa făcută chisăliţă, în timp ce Hank Spruill îl ciomăgea 
până.-l lăsa fără suflare. 

Văzusem cum fusese omorât un om. Dintr-o dată mi-a 
venit să mă furişez la loc în biserică şi să mă rog. Ştiam 
prea bine că eram vinovat. 

Am intrat din nou în biserică, unde fetele şi femeile se 
strânseseră la rându-le ca să-şi povestească versiunile 
personale cu privire la tragedie. Cuvintele lor păreau să-l 
înalțe pe Jerry Siseo peste ceilalţi. Brenda, pistruiata căreia 
îi căzuse cu tronc Dewayne, locuia la doar o jumătate de 
kilometru de neamul lui Siseo şi, cum erau aproape vecini, 
se bucura de mai multă atenţie decât i se cuvenea. Femeile 
erau oricum mai înţelegătoare decât bărbaţii. 

Dewayne şi cu mine am găsit prăjiturelele aduse de 
femei, după care ne-am dus la noi în clasă, cu urechile 
pâlnie la tot ce se vorbea. 

Profesoara noastră de religie, domnişoara Beverly Dill 
Cooley, care preda la liceul din Mouette, a început cu un 
cuvânt de pomenire lung şi destul de generos pentru Jerry 
Siseo, un băiat sărac dintr-o familie aşijderea, un tânăr 
amărât şi bătut de soartă. Pe urma ne-a pus să ne luăm de 
mână şi să închidem ochii, în timp ce ea şi-a ridicat glasul 
spre cer şi l-a rugat pe Dumnezeu să-l primească pe 
nefericitul Jerry la sânul Lui cald şi veşnic. Auzind-o, ai fi zis 
că Jerry era un creştin cumsecade şi o victimă nevinovată. 

M-am uitat la Dewayne, care era cu ochii pe mine. 

Toată povestea asta avea ceva ciudat. Ca baptişti, ni se 
spusese încă din leagăn că singurul fel în care ajungeai în 
Rai era să crezi în lisus şi să încerci să-i urmezi exemplul, 
ducând o viaţă creştinească, morală şi curată. Era un mesaj 
simplu, predicat din amvon în fiecare dimineaţă şi după- 
amiază de duminică, şi fiecare pastor care trecea prin Black 
Oak avea grija să-l repete răspicat. Il auzeam la orele de 


religie, la rugăciunile de miercuri seara şi înainte să plecăm 
în vacante. Făcea parte din ce cântam şi din ce citeam. Era 
un mesaj direct, neşovăitor şi care nu-ţi lăsa loc de 
interpretări convenabile sau de glume deşucheate. 

Cât despre cei care nu-l acceptau pe lisus şi nu trăiau 
creştineşte, se duceau frumuşel în iad. Acolo ajunsese şi 
Jerry Siseo, lucru pe care-l ştiam cu toţii. 

Dar domnişoara Cooley a continuat să se roage. S-a 
rugat pentru tot neamul Siseo în clipele astea de jale, 
pentru orăşelul nostru şi pentru ajutorul pe care puteau să-l 
ofere oamenii lui familiei urgisite. 

Nu mi-a venit în minte nimeni care să vrea să le dea o 
mână de ajutor lui alde Siseo. 

A fost o rugăciune bizară, iar la sfârşit, când domnişoara 
Cooley a spus „amin”, eram cu totul nedumerit. Jerry Siseo 
nici nu trecuse prin faţa unei biserici, şi cu toate acestea 
domnişoara Cooley se rugase de parcă l-ar fi văzul aievea 
la sânul Domnului. Dacă şi derbedeii de teapa celor din 
neamul Siseo puteau să ajungă în rai, noi ăştilalţi chiar că 
nu mai aveam de ce să ne temem. 

După aceea domnişoara Cooley a luat-o de la capăt cu 
lona şi chitul, iar omorul ne-a ieşit din minte pentru câtăva 
vreme. 


x k x 


O oră mai târziu, în timpul slujbei, stăteam la locul meu 
obişnuit, în aceeaşi strană unde se găseau de fiecare dată 
Chandlerii, în partea din stânga spate, între Buni şi mama. 
Stranele nu erau marcate sau rezervate, dar fiecare ştia 
unde era locul celorlalţi. Peste trei ani, după ce aveam să 
împlinesc zece ani, ai mei mi-au zis că puteam să stau la un 
loc cu prietenii, asta însă doar dacă nu mă ţineam de 
prostii, fireşte. Era o promisiune pe care izbutisem să le-o 
smulg ambilor părinţi. Atâta doar că ăştia trei ani mi se 
păreau douăzeci. 


Ferestrele fuseseră deschise, dar aerul greu refuza să se 
mişte. Doamnele îşi făceau vânt cu evantaiele, în timp ce 
bărbaţii stăteau încremeniţi şi transpirau. Când fratele 
Akers s-a ridicat ca să-şi înceapă predica, mi se lipise deja 
cămaşa de spate. 

Akers era furios ca de obicei şi s-a pus pe strigat cât ai 
clipi din ochi. A dezlănţuit imediat atacul împotriva 
păcatului; păcatul era cel care adusese tragedia pe capul 
locuitorilor din Black Oak. El slobozise moartea şi 
distrugerea, cum făcuse şi până acum şi cum avea să facă 
şi de-acum încolo. Noi, păcătoşii, dădeam pe gât spirtoase, 
jucam cărţi, înjuram, minţeam, ne băteam, ucideam şi 
preacurveam fiindcă ne lăsam despărțiți de Dumnezeu, şi 
tocmai din cauza asta un tânăr din oraşul nostru îşi 
pierduse viaţa. Nu era vrerea lui Dumnezeu să ne omorâm 
între noi. 

lar am căzut prada derutei. Credeam că Jerry Siseo o 
mierlise fiindcă în sfârşit îşi găsise naşul. lar asta nu avea 
nicio legătură cu jocurile de cărţi, cu preacurvitul şi cu 
majoritatea celorlalte păcate din cauza cărora se aprinsese 
fratele Akers. Şi de ce Dumnezeu urla la noi? Doar eram 
oameni de treabă. Nu de alta, dar mergeam la biserică! 

Înţelegeam foarte rar despre ce predica fratele Akers, iar 
din când în când o auzeam pe Buni bombănind duminica la 
masă că şi pe ea o zăpăceau unele dintre predicile lui. Pe 
lângă asta, Ricky îmi spusese odată că, după părerea lui, 
moşul nu prea era întreg la minte. 

Păcatele se adunau şi mi se înghesuiau întruna în 
spinare, până am simţit că mi se gârbovesc umerii. Şi chiar 
dacă trebuia să mint mai departe şi să spun că nu fusesem 
de faţă la încăierare, parcă începuse să mă cuprindă o 
căldură primejdioasă. 

După aceea fratele Akers a schiţat o istorie a crimei, 
înce-pând cu înjunghierea lui Abel de către Cain şi 
continuând cu toate grozăviile şi măcelurile biblice. Buni a 


închis ochii şi mi-am dat seama că se ruga - de fiecare dată 
făcea aşa. Pappy se uita ţintă la un perete, gândindu-se 
probabil în ce fel i-ar fi putut fi afectate recoltele de 
bumbac de moartea unui Siseo. Mama părea atentă la 
predică, iar din fericire pe mine m-a prins somnul. 

Când m-am trezit, eram cu capul în poala lui Buni, însă ei 
nu-i păsa. Ori de câte ori îşi făcea griji pentru Ricky, îi 
plăcea să fiu lângă ea. Intre timp începuse să se audă 
pianul, iar membrii corului se ridicaseră în picioare. Venise 
vremea cân-tecului de final. Ne-am ridicat şi am intonat 
cinci strofe din „Aşa cum sunt”, după care reverendul a pus 
punct slujbei. 

Afară bărbaţii s-au strâns la umbra unui copac şi au 
început să discute pe îndelete. Pappy se afla între ei, 
vorbind cu un glas şoptit şi gesticulând agitat nevoie mare. 
Mi-am dat seama că nu era cazul să mă apropii. 

Femeile s-au adunat în grupuri mici şi s-au aşternut la 
taclale pe peluza din faţă, unde copiii se jucau, iar bătrânii 
îşi luau rămas-bun unul de la altul. Nimeni nu se grăbea să 
plece de la biserică duminica. Acasă nu prea aveai ce să 
faci - prânzeai, trăgeai un pui de somn şi te pregăteai 
pentru o nouă săptămână de cules bumbac. 

Ne-am îndreptat agale spre parcare. Le-am mai spus o 
dată la revedere prietenilor şi le-am făcut cu mâna, în timp 
ce ieşeam dintre celelalte camioane. Rămas doar cu tata în 
spate, am încercat să-mi iau inima în dinţi şi să-i 
mărturisesc că asistasem la încăierare. Bărbaţii adunaţi la 
biserică nu discutaseră decât despre asta. Nu prea ştiam 
cât de important avea să fie rolul meu, dar instinctul îmi 
spunea să-i zic tot lui tata şi pe urmă să mă ascund în 
spatele lui. Insă atât eu, cât şi Dewayne promiseserăm să 
ne ţinem gura dacă ne lua cineva la întrebări, chiar dacă 
după aceea nu ne-am mai fi putut găsi liniştea. Aşa că n-am 
zis nici pâs până am ajuns acasă. 

Cam la un kilometru şi jumătate de ferma noastră, unde 


pietrişul se rărea şi era înlocuit în cele din urmă de pământ, 
drumul se intersecta cu râul St. Francis, peste care fusese 
construit un pod cu o singura bandă de circulaţie. Podul 
fusese ridicat în anii '30 în cadrul unui proiect al 
Departamentului Gospodăririi Apelor, aşa că era destul de 
solid ca să reziste la greutatea tractoarelor şi a remorcilor 
încărcate cu bumbac, însă scândurile groase scârţâiau şi se 
îndoiau de fiecare dată când treceam peste ele, iar dacă te 
uitai la apa maronie de dedesubt, ai fi putut să juri că podul 
se clătina. 

Cum-necum am trecut, iar în partea cealaltă i-am văzut 
pe Spruilli. Bo şi Dale erau în apă, fără cămăşi, cu pantalonii 
suflecaţi până la genunchi, şi aruncau pietricele. Trot stătea 
pe o creangă groasă a unui trunchi de copac, cu picioarele 
atârnându-i în apă. Domnul şi doamna Spruill se 
ascunseseră de căldură la umbra unui pom, unde mâncarea 
fusese întinsă pe o pătură. 

Tally intrase şi ea în apă, cu picioarele dezgolite până la 
coapse, cu părul lung despletit şi revărsându-i-se pe umeri. 

Inima mi-a zvâcnit cu putere în piept în timp ce mă uitam 
cum loveşte apa, singură într-o lume numai a ei. 

Ceva mai jos, într-un loc unde fuseseră prinşi foarte 
puţini peşti, se găsea Hank, care ţinea în mână o trestie 
mică. Işi dăduse jos cămaşa şi avea deja pielea rozalie din 
cauza soarelui. M-am întrebat dacă ştia că Jerry Siseo 
murise. Probabil că nu. Oricum, avea să afle nu peste multă 
vreme. 

Le-am făcut încet semn cu mâna. Au înlemnit, de parcă 
ar fi fost prinşi pe proprietatea cuiva, după care însă au 
zâmbit şi au dat din cap. Numai Tally nu şi-a ridicat privirile. 
Şi nici Hank. 


Capitolul 9 


Duminica la prânz mâncam întotdeauna pui la cuptor, 
pâine prăjită şi sos de carne, şi chiar dacă femeile găteau 
cât puteau de repede, pregătirile tot durau o oră. Când ne 
aşezam la masă, eram deja lihniţi. Mi-am spus de multe ori 
- în gând, bineînţeles - că, dacă fratele Akers nu s-ar zborşi 
la noi şi n-ar bate câmpii atât de mult, n-am fi atât de 
flămânzi. 

Pappy a spus rugăciunea de mulţumire. Mâncarea a 
trecut din mână în mână şi tocmai ne pregăteam să 
mâncăm când cineva a trântit portiera unei maşini în 
apropierea casei. Ne-am oprit din mestecat şi ne-am uitat 
unul la altul. Pappy s-a ridicat fără o vorbă şi s-a apropiat 
de fereastra de la bucătărie. 

— E Stick Powers, a spus el, uitându-se afară, iar în clipa 
aceea mi-a pierit pofta de mâncare. 

Sosise un om al legii, ceea ce însemna că nu ne aştepta 
nimic bun. Pappy i-a ieşit în întâmpinare pe terasa din 
spate. Am auzit fiecare cuvinţel. 

— Bună ziua, Eli. 

— Stick. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Cred c-ai aflat c-a murit băiatu' lu' Siseo. 

— Am auzit, a zis Pappy, fâră urmă de tristeţe în glas. 

— Trebuie să stau de vorba cu unul dintre oamenii tăi. 

— A fost o-ncăierare şi-atât, Stick. Una din miile de tâm- 
penii pe care le fac ai lu' Siseo de ani de zile. Nu te-ai dus 
niciodată să-i opreşti. Acum unu' dintre ei s-a-ntins mai 
mult decât îi era plapuma. 

— Tot tre’ să fac cercetări. 

— O să trebuiască să aştepţi până după prânz. Adineauri 
ne-am aşezat la masă. Unii dintre noi mai merg şi pe la 
biserică. 

Mama s-a făcut mică în clipa când l-a auzit pe Pappy spu- 
nând aşa ceva. Buni a clătinat încet din cap. 


— Am fost de serviciu, a spus Stick. 

Gura lumii zicea că Stick devenea brusc bisericos o dată 
la patru ani, când erau alegeri. Pe urmă treceau trei ani şi 
jumătate fără să simtă nevoia să se roage. Şi dacă nu te 
duceai la biserică în Black Oak, oamenii prindeau de veste. 
Trebuia să avem pentru sufletul cui să ne rugăm. 

— Eşti bine venit dacă vrei să stai pe terasă, a spus 
Pappy, întorcându-se apoi la masa din bucătărie. 

După ce s-a aşezat la loc, ceilalţi au reînceput să 
mănânce. Cât despre mine, aveam un nod în gât câto 
minge de base-ball şi pur şi simplu nu mai puteam sa înghit 
bucăţile de pui la cuptor. 

— O fi mâncat de prânz? a întrebat Buni în şoapta. Pappy 
a ridicat din umeri, de parcă n-ar fi dat două cepe degerate. 
Era aproape două şi jumătate. Dacă la ora aia Stick încă nu 
găsise nimic de mâncare, de ce-ar fi trebuit să ne facem noi 
griji? 

Dar lui Buni îi păsa. S-a ridicat şi a scos o farfurie din 
bufet. In timp ce noi ne uitam, a umplut-o cu cartofi şi sos 
de carne, roşii şi castraveți tăiaţi felii, două felii de pâine 
prăjită pe care le-a uns atentă cu unt, un copan şi o bucată 
de piept de pui. Pe urmă a turnat ceai de la gheaţă într-un 
pahar înalt şi a dus totul pe terasa din spate. Şi de data 
asta am auzit tot ce s-a vorbit. 

— Uite, Stick, a spus ea. Aici nu rămâne nimeni 
nemâncat. 

— Mulţam, donşoară Ruth, dar am prânzit deja. 

— O mai faci o dată. 

— Zău că n-ar trebui. 

In clipa aceea ştiam deja că nările cărnoase ale lui Stick 
adulmecaseră aroma puiului la cuptor şi a pâinii prăjite. 

— Mulţumesc, donşoară Ruth. Eşti tare cumsecade. 

Nu ne-am mirat când Buni s-a întors cu mâna goală. 
Pappy era supărat, dar a reuşit să-şi ţină gura. Stick venise 
să ne facă necazuri şi să se amestece în viaţa celor angajaţi 


ca mână de lucru, ceea ce însemna că ne ameninţa 
bumbacul. Ce sens avea să-l mai şi hrănim? 

Am mâncat în tăcere, iar în felul ăsta am avut râgazul să- 
mi pun ordine în gânduri. Cum nu voiam să dau de bănuit 
prin felul cum mă purtam, mi-am vârât mâncarea în gură 
cu de-a sila şi am mestecat cât am putut de încet. 

Nu eram sigur care era adevărul şi nu puteam să 
deosebesc între bine şi rău. Fraţii Siseo tăbărâseră pe delu- 
reanul nostru când i-a sărit Hank în ajutor. Erau trei Siseo, 
pe câtă vreme Hank fusese singur. li potolise repede şi cu 
asta ar fi trebuit să se termine încăierarea. De ce-o fi pus 
mâna pe ţeava aia? Era uşor de presupus că fraţii Siseo nu 
aveau niciodată dreptate, dar Hank câştigase lupta cu mult 
înainte de a începe să-i ciomăgească pe cei trei. 

M-am gândit la Dewayne şi la înţelegerea noastră 
secretă. Am hotărât că tăcerea şi neştiinţa erau în 
continuare cele mai bune strategii. 

Nu voiam să ne audă Stick, aşa că n-am scos o vorbă cât 
timp a ţinut masa. Pappy a mâncat mai încet ca de obicei, 
fiindcă voia ca Stick să aştepte şi să fiarbă în suc propriu, 
eventual să se enerveze şi să plece. Eu unul mă îndoiam că 
l-ar fi putut deranja o asemenea întârziere. Parcă-l auzeam 
lingându-şi farfuria. 

Tata se uita fix la masă în timp ce mesteca, cu mintea 
dusă la celălalt capăt al lumii, probabil în Coreea. Şi mama, 
şi Buni păreau foarte triste, ceea ce nu era neobişnuit, date 
fiind ocările îndurate în fiecare săptămână din partea 
fratelui Akers. Asta era un alt motiv pentru care încercam 
întotdeauna să dorm cât timp îşi spunea predicile. 

Femeile aveau o compasiune mult mai mare pentru Jerry 
Siseo. Cu trecerea timpului, moartea lui era tot mai 
întristătoare. Josnicia şi celelalte metehne ale lui au fost 
date treptat uitării. În fond, era un băiat de prin partea 
locului, o persoană pe care-o cunoşteam, chiar dacă doar 
foarte vag, şi avusese parte de un sfârşit îngrozitor. 


lar ucigaşul lui dormea la noi, în curtea din faţă. 
Am auzit zgomote. Spruillii se întorseseră de la râu. 


x kK x 


Ancheta a avut loc sub cel mai înalt stejar de la noi din 
curte, cam la jumătatea distanţei dintre terasa din față şi 
Tabăra Spruill. Bărbaţii s-au strâns primii - Pappy şi tata 
întinzându-se şi frecându-şi pântecele, iar Stick arătând mai 
sătul ca niciodată. Avea un ditamai burduhanul, din cauza 
căruia nasturii de la cămaşă stăteau să-i pocnească, şi era 
clar că nu-şi petrecea timpul prin lanurile de bumbac. 
Pappy spunea că era leneş de puţea pământul sub el şi că 
mai mereu dormea în maşina cu care patrula, la umbra 
unui copac de lângă chioşcul cu hot-dogs al lui Gurdy 
Stone, la marginea oraşului. 

Din celalalt capăt al curţii au apărut Spruillii, toţi în păr, 
cu domnul Spruill în frunte şi cu Trot încheind plutonul, cu 
târşâitul acela pe care ajunsesem să-l ştiu atât de bine. Eu 
mergeam în spatele lui Buni şi al maică-mii, aruncând câte- 
o privire printre ele şi străduindu-mă să păstrez distanţa. 
Singurii care lipseau erau mexicanii. 

În jurul lui Stick s-a format un fel de grămadă; Spruillii se 
ţineau într-o parte, iar Chandlerii se opriseră chiar în faţa 
lor, deşi la urma urmelor eram cu toţii în aceeaşi barcă. Nu- 
mi făcea nicio plăcere să fiu aliatul lui Hank Spruill, însă 
bumbacul era mai important decât orice altceva. 

Pappy i l-a prezentat pe Stick domnului Spruill, care i-a 
strâns mâna cu stângăcie şi pe urmă a făcut câţiva paşi în 
spate. Se părea că Spruillii se aşteptau la ce era mai rău şi 
am încercat să-mi aduc aminte dacă fusese vreunul dintre 
ei de faţă la încăierare. Se strânsese multa lume şi totul se 
petrecuse cu mare repeziciune. Pe Dewayne şi pe mine 
sângele vărsat parcă ne hipnotizase. Nu puteam cu niciun 
chip să-mi aduc aminte cum arătau ceilalţi privitori. 

Stick a ronţăit un fir de iarbă care îi ieşea dintr-un colţ al 


gurii şi, cu degetele mari de la amândouă mâinile agăţate 
de buzunarele de la pantaloni, i-a cercetat pe delurenii 
noştri. Hank s-a rezemat de stejar, rânjind batjocoritor spre 
oricine îndrăznea să se uite la el. 

— S-a încins o bătaie pe cinste ieri în spatele magazinului 
central, a anunţat Stick în direcţia Spruillilor. 

Domnul Spruill a dat din cap, dar n-a spus nimic. 

— Nişte băieţi de pe-aici s-au luat în bețe cu un tip venit 
de pe dealuri. Unu' dintre ei, Jerry Siseo, a murit azi-di- 
mineaţă la spital în Jonesboro. Fractură craniană. 

Toţi Spruillii au început să se foiască, în afara de Hank, 
care nu s-a mişcat. Era clar că nu auziseră ultimele veşti 
despre Jerry Siseo. 

Stick a tras un scuipat, s-a mutat de pe un picior pe altul 
şi a părut bucuros de rolul de om al legii, de voce a 
autorităţii, de purtător de insignă şi pistol. 

— Aşa că umblu şi eu de colo-colo, pun întrebări şi-ncerc 
să aflu cine-a fost vârât în treaba asta. 

— N-a fost niciunul din noi, a spus domnul Spruill. 
Suntem oameni paşnici. 

— Aşa să fie? 

— Da, domnule. 

— leri aţi fost cu toţii la oraş? 

— Am fost. 

Acum că începuseră minciunile, am mai aruncat o privire 
printre cele două femei, ca să-i observ mai bine pe Spruilli. 
Se vedea cât de acolo că erau înspâimântaţi. Bo şi Dale 
stăteau unul lângă altul cu ochii în patru. Tally se uita la 
noroiul care i se lipise de picioare, nevrând să-şi ridice ochii 
spre noi. Domnul şi doamna Spruill păreau să caute de zor 
o figură prietenoasă. Trot, bineînţeles, se afla în cu totul 
altă lume. 

— Ai un băiat pe nume Hank? a întrebat Stick. 

— Poate, a răspuns domnul Spruill. 

— Nu te ţine de bancuri cu mine, a mârâit Stick, enervat 


dintr-o dată. Te-am întrebat ceva, răspunde-mi cum se 
cade. 

Avem o puşcărie cu locuri libere berechet la Jonesboro. Pot 
să te duc cu toată familia acolo şi să te iau la întrebări. Ai 
priceput? 

— Eu sunt Hank Spruill! s-a auzit o voce tunătoare. Hank 
şi-a croit drum ţanţoş printre ceilalţi şi s-a oprit la o lungime 
de braţ de Stick, care era mult mai scund, dar a izbutit să 
rămână la fel de semet. 

Stick l-a cercetat preţ de o clipă, după care a întrebat: 

— Ai fost ieri la oraş? 

— Am fost. 

— Te-ai luat la bătaie în spatele magazinului central? 

— Nu. Am oprit o bătaie. 

— l-ai bătut pe fraţii Siseo? 

— Nu ştiu cum îi cheamă. Doi dintre ei îl snopeau pe un 
băiat de pe dealuri. l-am făcut să termine. 

Hank avea o figură mulţumită de sine. Nu se temea 
câtuşi de puţin şi, chiar dacă nu-mi făcea plăcere, l-am 
admirat pentru felul cum se lua de piept cu legea. 

Şeful de post s-a uitat la cei din jur, iar ochii i s-au oprit 
asupra lui Pappy. Stick adulmecase urma vânatului şi era 
foarte mândru de sine. Cu vârful limbii, şi-a mutat firul de 
iarba în celălalt colţ al gurii, după care şi-a ridicat din nou 
privirile spre Hank. 

— Ai folosit o ţeavă? 

— N-a fost nevoie. 

— Răspunde la întrebare. Ai folosit o ţeava? Fără să stea 
pe gânduri, Hank a răspuns: 

— Nu. Au avut ei o rangă. 

Fireşte, asta se bătea cap în cap cu cele auzite de Stick 
de la altcineva. 

— Cred c-ar fi bine să te arestez, a spus el, dar fără să 
umble la cătuşele care-i atârnau de centură. 

Domnul Spruill a făcut un pas înainte şi i-a zis lui Pappy: 


— Pleacă el, plecăm şi noi. Pe loc. 

Pappy era pregătit pentru asta. Delurenii aveau renumele 
unor oameni care ridicau tabăra şi dispăreau foarte repede, 
şi niciunul dintre noi nu se îndoia că domnul Spruill vorbise 
serios. Aveau să se facă nevăzuţi peste o oră şi să se 
întoarcă 
la Eureka Springs, la munţii şi la băuturile lor clandestine. ŞI 
ar fi fost practic imposibil să strângem bumbacul de pe 
optzeci de pogoane doar cu ajutorul mexicanilor. Fiecare 
jumătate de kilogram conta enorm. Şi fiecare angajat. 

— Uşurel, Stick, a spus Pappy. Hai să vorbim puţin. Ştim 
foarte bine amândoi că Siseo ăştia sunt nişte pierde-vară. 
Se-ncaieră tot timpul şi umbla cu porcării. Mi se pare că de 
data asta nu s-au orientat. 

— M-am trezit cu un cadavru, Eli. Înţelegi? 

— Din câte ştiu eu, doi contra unu' înseamnă legitimă 
aparare. Nu văd nici urmă de luptă dreaptă. 

— Dar uită-te cât e de solid. 

— Cum ziceam, fraţii Siseo nu s-au orientat. Ştim 
amândoi că odată şi-odată tot trebuia să li se-nfunde. Dă-i 
voie şi băiatului să spună cum a fost. 

— Nu sunt băiat! s-a răstit Hank. 

— Spune ce s-a-ntâmplat, l-a îndemnat Pappy, trăgând 
de timp. 

Dacă aveau noroc, poate că Stick găsea vreun motiv ca 
să-i lase în pace şi să se întoarcă peste câteva zile. 

— Sa te-aud, a zis el. Povesteşte. Să nu se spună că n-am 
ascultat pe toata lumea. 

Hank a ridicat din umeri şi a spus: 

— M-am apropiat de locul unde se băteau, i-am văzut pe 
fârţângăii ăia doi că-l buşeau pe Doyle şi i-am făcut să 
termine. 

— Cine-i Doyle? a întrebat Stick. 

— Un băiat de prin Hardy. 

— Îl cunoşti? 


— Nţ. 

— Atunci cum de ştii de unde e? 

— Ştiu. 

— Drace! a strigat Stick, scuipând apoi la picioarele lui 
Hank. Nimeni nu ştie nimic, nimeni n-a văzut nimic. Juma’ 
de-oraş s-a bulucit în spatele magazinului, dar n-are nici 
unu' habar, fir-ar să fie. 

— Tot doi contra unu ies, a repetat Pappy. Şi ai grijă cum 
vorbeşti. Eşti la mine-acasă şi sunt doamne de faţă. 

— lertaţi-mă, a rostit Stick, atingându-şi pălăria şi dând 
din cap spre mama şi Buni. 

— A pus capăt unei bătăi, atâta tot, s-a auzit pentru 
prima oară vocea lui taică-meu. 

— Nu-i doar asta, Jesse. Am auzit că, după ce s-a 
terminat încăierarea, a pus mâna pe ţeavă şi i-a bătut pe 
băieţi. Cred că atunci s-a-ntâmplat chestia cu fractura 
craniană. Nu-i corect să se bată doi contra unu şi ştiu ce le 
poate pielea fraţilor Siseo, dar tot nu cred că unu’ din ei 
trebuia să fie omorât. 

— N-am omorât pe nimeni, a zis Hank. Am oprit o bătaie. 
Şi au fost trei din ăilalţi, nu doi. 

Venise vremea să pună lucrurile în ordine. Mi s-a părut 
ciudat ca Stick nu ştia că fuseseră stâlciţi trei fraţi Siseo. Nu 
trebuia decât să numere mutrele boţite. Dar probabil că 
fuseseră culeşi de pe jos de restul familiei şi ascunşi la ei 
acasă. 

— Trei? a repetat Stick, nevenindu-i să creadă. 

Toţi cei din jur dădeau impresia că rămăseseră stană de 
piatră. Pappy a profitat de ocazie. 

— Trei contra unu, şi-acum chiar că n-ai cum să-l arestezi 
pentru crimă. Niciun juriu din ţinut n-o să-l condamne dac- 
au fost trei contra unu. 

Preţ de o clipă Stick a părut să fie de acord, dar tot nu s-a 
arătat dispus să lase de la el. 

— Asta dacă spune adevărul. O să aibă nevoie de 


martori, pe care la ora asta nu-i găseşti nici să tragi cu 
tunu'. 

Stick s-a întors din nou cu faţa spre Hank şi l-a întrebat: 

— Cine erau cei trei? 

— N-am întrebat cum îi cheamă, domnule, a răspuns 
Hank, cu o voce de un sarcasm desăvârşit. N-am avut când 
să ne salutăm. In caz de trei contra unu e mult de lucru, 
mai ales dacă eşti ăla unu’. 

Râsetele l-ar fi scos din papuci pe Stick, lucru pe care nu 
voia să-l rişte nimeni. Aşa că ne-am plecat capetele şi am 
ricanat pe tăcute. 


— Nu face pe deşteptu' cu mine, băiete! a spus Stick, în- 
cercând să redevină stăpân pe situaţie. Bag seama că n-ai 
niciun martor, ce zici? 

Buna dispoziţie a făcut loc unei tăceri îndelungate. 
Speram să-i văd pe Bo sau pe Dale că fac un pas în faţă şi 
se încumetă să spună că fuseseră martori. Cum tocmai mi 
se demonstrase că Spruillii minţeau când erau strânşi cu 
uşa, mi se părea de bun-simţ ca măcar unul dintre ei să 
confirme repede versiunea lui Hank. Însă nu s-a mişcat şi n- 
a vorbit nimeni. M-am furişat câţiva centimetri mai la 
stânga şi am ajuns direct în spatele maică-mii. 

Pe urmă am auzit nişte cuvinte care aveau să-mi 
schimbe viaţa. Cum nu se poate mai calm, Hank a spus: 

— A văzut Chandler ăl mic. 

Chandler ăl mic a fost cât pe-aici să se scape-n pantaloni. 

Când am deschis ochii, toata lumea mă privea ţintă, 
bineînţeles. Buni şi mama păreau peste măsură de 
îngrozite. Mă simţeam vinovat şi arătam în consecinţă, 
dându-mi seama imediat că toţi cei de faţă îl credeau pe 
Hank. Eram martor! Văzusem încăierarea. 

— Vino-aici, Luke, a spus Pappy, iar eu m-am îndreptat 
cât mai încet cu putinţă spre un loc în centru. 

Mi-am ridicat privirea spre Hank, căruia îi străluceau 


ochii. Pe faţă i se vedea obişnuitul rictus batjocoritor, care 
mă lăsa să înţeleg că îşi dădea seama prea bine că fusesem 
prins. Lumea s-a apropiat de mine şi m-a înconjurat din 
toate părţile. 

— Ai văzut bătaia? a întrebat Pappy. 

La orele de religie învăţasem din ziua când reuşisem să 
merg singur că minciunile te trimiteau direct în iad. Fără 
ocolişuri. Fără prilejuri de îndreptare a greşelii. Direct în 
hăul acela cuprins de flăcări, unde Satana aştepta alături 
de alde Hitler, luda şi generalul Grant. Să nu spui ce n-ai 
văzut -fireşte, nu era o interdicţie răspicată de a minţi, dar 
baptiştii aşa o interpretau. Pe lângă asta, mai avusesem 
parte de câteva scatoalce fiindcă umblasem cu cioara 
vopsită. „Spune adevărul şi-ai scăpat” - era una dintre 
vorbele preferate ale lui Buni. 

— Da, am răspuns. 

— Ce-ai căutat acolo? 

— Am auzit că se lăsase cu bătaie, aşa că m-am dus să 
mă uit. 

Nu aveam de gând să-l amestec şi pe Dewayne, dacă nu 
era neapărată nevoie. 

Stick s-a lăsat într-un genunchi, în aşa fel încât faţa lui 
buhăită să fie la acelaşi nivel cu a mea. 

— Spune-mi ce-ai văzut, mi-a ordonat el. Şi spune 
adevărul. 

M-am uitat la tata, pe care-l simţeam lângă umăr. l-am 
aruncat o privire şi lui Pappy care, culmea, nu părea deloc 
supărat pe mine. 

Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii cu aer, şi am 
privit-o pe Tally, care mă urmărea foarte atentă. Pe urma 
m-am uitat la nasul turtit şi la ochii negri, cufundaţi în 
grăsime, ai lui Stick şi am spus: 

— Jerry Siseo se bătea cu unu' dintre delureni. Pe urmă a 
sărit şi Billy Siseo pe el. Îl băteau rău de tot când domnu’ 
Hank s-a băgat ca să-l ajute pe delurean. 


— Păi şi-atunci, au fost doi contra unu’ sau doi contra 
doi? a întrebat Stick. 

— Doi contra unu. 

— Ce s-a-ntâmplat cu primul delurean? 

— Nu ştiu. A plecat. Cred că-l chelfăniseră zdravăn. 

— Bine. Mai departe. Şi spune adevărul. 

— Pai asta face! s-a zborşit Pappy. 

— Continuă. 

M-am uitat în jur, ca să fiu sigur că Tally mă urmărea mai 
departe. Nu numai că era cu ochii pe mine, dar acum avea 
un zâmbet discret şi plăcut. 

— Pe urmă, dintr-o dată, Bobby Siseo a ieşit din rând şi l- 
a atacat pe domnu' Hank. Au fost trei contra unu', exact 
cum a spus dânsu'. 

Chipul lui Hank nu s-a destins. Ba chiar mi s-a părut că se 
uită la mine cu o expresie şi mai răutăcioasă. Se gândea la 
ce avea să fie şi încă nu terminase cu mine. 

— Păi, treaba-i clară, a spus Pappy. N-oi fi eu avocat de 
meserie, dar la trei contra unu' aş reuşi să conving juriu'. 

Stick nu l-a băgat în seamă şi s-a aplecat şi mai mult spre 
mine. 

— Cine-a avut ţeava? m-a întrebat el, îngustându-şi ochii 
de parcă asta ar fi fost cea mai importantă întrebare din 
lume. 

Deodată Hank a explodat. 

— Spune-i adevărul, băiete! a tunat el. Unu' din fraţii 
Siseo a pus mâna pe ţeavă, nu? 

Simţeam privirile maică-mii şi ale lui Buni sfredelindu-mi 
spatele. Ştiam de asemenea că Pappy ar fi vrut să mă 
prindă de ceafă, să mă scuture bine şi să mă facă să dau 
drumul cuvintelor pe care trebuia să le spun. 

În faţa mea, nu foarte departe, Tally mă implora din ochi. 
Bo, Dale şi chiar şi Trot mă priveau la rându-le. 

— Nu-i aşa, băiete?! s-a mai răţoit o data Hank. 

Ochii mi s-au încrucişat cu ai lui Stick şi am început să 


dau din cap, la început cu sfială, consfinţind o minciunică 
produsă fără să scot o vorbă. Am continuat să dau din cap - 
şi în felul ăsta să mint - ajutând la culesul bumbacului mai 
mult decât şase luni de vreme bună. 

Totodată, eram pe marginea hăului cuprins de flăcări. 
Satana aştepta, iar căldura urca până la mine. Aveam să 
fug în pădure şi să cer iertare cu prima ocazie. Aveam să-l 
rog pe Dumnezeu să-i fie mila de mine. Doar el şi nimeni 
altul ne dăruise bumbacul; depindea de noi să-l apărăm şi 
să strângem recolta. 

Stick s-a ridicat încet, dar a continuat să mă privească în 
ochi, fiindcă ştiam amândoi că minţisem. Nu voia să-l 
aresteze pe Hank Spruill - în orice caz, nu atunci. Ar fi 
trebuit ca mai întâi să-i pună cătuşele, iar treaba asta ar fi 
putut aduce buclucuri. Pe lângă asta, i-ar fi indispus pe toţi 
agricultorii. 

Tata m-a prins de umăr şi m-a împins la loc, lângă femei. 

— L-ai speriat de moarte. Stick, a spus el cu un râs jenat, 
încercând să destrame tensiunea şi să mă ducă de acolo 
înainte să zic vreo prostie. 

— E băiat cuminte? a întrebat Stick. 

— Spune adevărul, a răspuns tata. 

— Normal că spune adevărul, a întărit Pappy, destul de 
enervat. 

Adevărul tocmai fusese rescris. 

— O să mai întreb încoace şi-ncolo, a promis Stick, 
îndreptându-se spre maşină. S-ar putea să mă-ntorc mai 
târziu. 

A trântit portiera maşinii vechi de poliţie cu care patrula 
şi a ieşit de la noi din curte. L-am însoţit cu privirile până 
când nu l-am mai văzut. 


Capitolul 10 


Cum nu munceam duminicile, casa părea mai mică din 
cauză că părinţii şi bunicii se ocupau de lucrurile cele mai 
mărunte pe care aveau voie să le facă. Încercam să dormim 
puţin, dar ne lăsam păgubaşi din cauza căldurii. Uneori, 
când lumea era prost dispusă, ai mei mă suiau în spatele 
camionului şi făceam o plimbare lungă. Nu prea aveam ce 
să vedem - relieful era de câmpie, iar lanurile erau pline de 
bumbac. Priveliştea semăna leit cu aceea care ni se oferea 
de pe terasa casei. Dar conta enorm s-o luăm din loc. 

La puţin timp după ce a plecat Stick, am fost dus în 
grădină şi pus să strâng provizii. Ne pregăteam de o ieşire. 
Două cutii de carton au fost umplute cu legume. Erau atât 
de grele, că tata a trebuit să le aşeze în partea din spate a 
camionului. Când ne-am pus în mişcare, Spruillii se 
odihneau care pe unde putea în curtea din faţă. N-am vrut 
să mă uit la ei. 

M-am aşezat în spate, între cutiile cu legume, şi am privit 
praful stârnit în urma camionului, care forma nori cenușii ce 
se ridicau rapid şi rămâneau suspendaţi deasupra drumului, 
în aerul greu, înainte de a se risipi încet din cauza lipsei 
unei cât de mici adieri de vânt. Ploaia şi noroiul de la 
începutul dimineţii fuseseră date uitării de mult. Totul 
frigea din nou: scândurile din care era făcut patul 
camionului, cadrul lui ruginit şi nevopsit, ba chiar şi 
porumbul, cartofii şi roşiile pe care tocmai ni le spălase 
mama. Unde trăiam noi în Arkansas ningea de două ori pe 
an şi tânjeam dupa o mantie groasă, rece şi albă, de genul 
celor sub care ni se îngropau lanurile golite de bumbac pe 
timp de iarnă. 

In cele din urmă vârtejurile de praf s-au oprit pe malul 
râului şi am trecut cu grijă pe pod. M-am ridicat ca să văd 
apa de dedesubt - un curs leneş, maroniu şi dens, care de- 
abia se mişca în albie. In spatele camionului se găseau 


două undiţe din stuf, iar tata îmi promisese că o să pescuim 
niţel după ce vom fi luat masa. 

Latcherii erau dijmaşi care locuiau la un kilometru 
jumătate de casa noastră, chiar dacă ni se părea că se 
aflau într-un alt ţinut. Aveau o căscioară povârnită, într-un 
cot al râului, cu ulmi şi sălcii ale căror crengi atingeau 
acoperişul şi bumbacul care aproape că le bătea la uşă. In 
jurul casei nu creştea iarba, locul ei fiind luat de un petic de 
pământ întărit unde o liotă de Latcheri mici se jucau 
întruna. În sinea mea, îmi părea bine că locuiau pe malul 
celălalt al râului. Altminteri, s-ar fi aşteptat să mă joc cu ei. 

Cultivau treizeci de pogoane şi împărțeau recolta cu 
proprietarul pământului. Jumătate din foarte puţin însemna 
aproape nimic, aşa că Latcherii erau săraci lipiţi. Nu aveau 
nici curent electric, nici maşină şi nici camion. Uneori 
domnul Latcher venea pe jos la noi acasă şi-l ruga pe Pappy 
să-l ia cu el când se mai ducea la Black Oak. 

Camionul nostru abia încăpea pe drumeagul care ducea 
la casa lor, iar în clipa când am oprit, terasa din faţă era 
deja plină de mutrite murdare. Odată numărasem şapte 
copii de-ai lui Latcher, dar era imposibil să-ţi dai seama câţi 
erau în total, îmi venea greu să-i deosebesc pe băieţi de 
fete; toţi erau hirsuţi, aveau feţe înguste, cu ochi de un 
albastru spălăcit, şi purtau haine zdrenţăroase. 

Doamna Latcher a ieşit de pe terasa care stătea să se 
prăbuşească, ştergându-şi mâinile pe un şorţ. A reuşit să-i 
zâmbească maică-mii. 

— Buna ziua, doamnă Chandler, a spus ea cu o voce 
moale. Era desculţă şi avea picioarele ca doua rămurele. 

— Mă bucur că te văd, Daria, a zis mama. 

Tata şi-a făcut de lucru în partea din spate a camionului, 
umblând la cutii şi pierzând vremea cât timp sporovăiau 
femeile. Nu ne aşteptam să-l vedem pe domnul Latcher. 
Era prea mândru ca să se arate şi să accepte mâncarea de 
la noi. Era o treabă muierească. 


În timp ce femeile vorbeau despre recolta şi despre cât 
era de cald, m-am îndepărtat de camion, sub ochii atenţi ai 
tuturor copiilor. M-am îndreptat spre una dintre părţile 
laterale ale casei, unde băiatul cel mai înalt trândăvea la 
umbra, în-cercând să nu ne bage în seamă. Il chema Percy 
şi susţinea că are doisprezece ani, chit că aveam unele 
îndoieli. Nu părea destul de mare pentru o asemenea 
vârstă, dar cum Latcherii nu mergeau la şcoală, era cu 
neputinţă să-l pun alături de alţi băieţi de doisprezece ani. 
Nu avea cămaşă, era desculţ şi se bronzase puternic de la 
cât stătuse la soare. 

— Salut, Percy, am spus, dar nu mi-a răspuns. 

Dijmaşii aveau destule ciudăţenii de soiul ăsta. 
Câteodată vorbeau, alteori îţi aruncau priviri albe, de parcă 
ar fi vrut să-i laşi în pace. 

Le-am cercetat casa, o cutiuţă de formă pătrată, şi m-am 
minunat încă o dată cum puteau atâţia oameni să trăiască 
într-un spaţiu atât de mic. La noi numai magazia de scule 
era aproape cât toata casa lor. Ferestrele erau deschise, iar 
în dreptul lor spânzurau nişte perdele ferfeniţite. Nu aveau 
plase împotriva muştelor şi a ţânţarilor, şi fireşte că de 
ventilatoare nici nu putea fi vorba. 

Îmi părea foarte rău pentru ei. Buni avea obiceiul să 
citeze din Biblie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi 
împărăţia cerurilor” şi „Săracii te vor însoţi mereu”. Dar era 
o barbarie să laşi pe cineva să trăiască în asemenea 
condiţii. Latcherii nu aveau nici măcar pantofi. Hainele lor 
erau atât de vechi şi de peticite, că le era ruşine să se ducă 
la oraş. Şi din cauză că nu aveau curent electric nu puteau 
să asculte meciurile lui Cardinals. 

Percy nu avusese în viaţa lui o minge, o mănuşa sau un 
bătac, nu se antrenase cu taică-sâu şi nu visase niciodată 
să-i învingă pe Yankees. De fapt, probabil că nu-i trecuse 
prin cap nici măcar să plece din lanul de bumbac. Era un 
gând care simţeam că mă copleşeşte. 


Tata a dat la iveală prima ladă cu legume, în timp ce 
mama spunea cu voce tare ce se afla înăuntru, iar micuţii 
Latcher se înghesuiau pe treptele din faţa, mâncând 
merindele din ochi, dar rămânând la distanţă. Percy nu s-a 
clintit; se uita ţintă la ceva pierdut în lan, pe care nu-l 
vedeam nici eu, nici el. 

În casă se găsea o fată. O chema Libby, avea 
cincisprezece ani, era cea mai mare dintre toţi copiii şi, 
potrivit ultimelor bârfe din Black Oak, era însărcinată. Tatăl 
încă nu era cunoscut; de fapt, umbla vorba că ea însăşi 
refuza să le dezvăluie tuturor celor din jur, inclusiv 
părinţilor, numele băiatului care o lăsase gravidă. 

Era o bârfă care le căzuse tare greu la stomac celor din 
Black Oak. Veştile din război, o încăierare, un bolnav de 
cancer, un accident de maşină, un copil care stătea să se 
nască în casa unei perechi de tineri căsătoriţi - toate astea 
reprezentau substanţa discuţiilor de zi cu zi. O moarte 
urmată de o înmormântare cum se cade făcea oraşul să 
zumzăie zile în şir. Până şi arestarea unui neisprăvit era un 
eveniment disecat timp de câteva săptămâni bune. Dar 
faptul că o fată de cincisprezece ani, chiar şi a unui dijmaş, 
avea un copil din flori era un lucru atât de neobişnuit, încât 
mica urbe îşi ieşise din minţi. Singura problemă era că 
sarcina nu fusese confirmată. Apăruse un zvon şi atât. Dat 
fiind ca Latcherii nu plecau de la fermă, era greu al naibii să 
strângi dovezi. Şi cum cei mai apropiaţi de ei eram noi, se 
părea că persoana căreia îi revenise sarcina de a face 
lumină era mama. 

La rândul său, ea mă alesese pe mine să-i dau o mână de 
ajutor. Mă pusese în temă cu o parte din cele întâmplate şi, 
fiindcă mă uitasem toată viaţa la animalele care se 
împerecheau şi se reproduceau la fermă, ştiam în linii mari 
cum mergeau lucrurile. Dar tot nu-mi venea să mă 
amestec. Şi nici nu eram foarte sigur din ce motiv trebuia 
să confirmăm sarcina. Se vorbise atât de mult de ea 


pretutindeni în oraş, încât toată lumea credea că amărâta 
aia de fata mai avea puţin şi năştea. Misterul cel mare era 
identitatea tatălui. „Mie unu' n-o să mi-o pună în cârcă”, 
spusese Pappy la magazinul central, făcându-i sa 
hohotească pe toţi bătrânii. 

— Cum e bumbacul? l-am întrebat pe Percy, ca între 
fermieri. 

— Tot acolo, a răspuns el, dând din cap în direcţia 
lanurilor care începeau la doi metri distanţă. 

M-am întors şi m-am uitat la bumbacul lor, care semăna 
cu al nostru. Eram plătit cu un dolar şaizeci la cincizeci de 
kilograme strânse. Copiii dijmaşilor nu căpătau nimic. 

Pe urmă mi-am întors privirile spre casă, spre ferestrele 
cu perdele zdrenţuite şi spre scândurile îndoite, după care 
am aruncat un ochi în curtea din spate, unde îşi întinseseră 
rufele spălate pe o funie să se usuce. Am cercetat cărarea 
de pământ bătătorit care trecea pe lângă acareturi şi ducea 
spre râu, dar n-am văzut-o pe Libby Latcher. Probabil că 
părinţii o încuiaseră la ea în cameră, iar domnul Latcher 
stătea în faţa uşii, cu puşca în mână. Într-o bună zi fata 
avea să dea naştere copilului, fâră să ştie nimeni. Liota 
Latcherilor care se fugăreau în pielea goală avea să crească 
pe nesimţite cu încă un micuţ. 

— Soră-mea nu-i aici, a spus el, cu ochii pierduţi undeva 
în zare. După ea te uiţi. 

Am rămas cu gura căscată şi am simţit că-mi iau foc 
obrajii. N-am reuşit să îngaim decât: 

— Ce? 

— Nu-i aici. Acum întoarce-te la tine la camion. 

Tata a cărat şi restul de provizii până în prag, iar eu m- 
am îndepărtat de Percy. 

— Ai văzut-o? m-a întrebat şoptit mama pe când plecam. 
Am clătinat din cap. 

În timp ce o luam din loc la bordul camionului, Latcherii 
au început să dea ocol celor două cutii, de parcă n-ar mai fi 


mâncat de o săptămână. 

Urma să ne întoarcem peste câteva zile cu noi provizii, 
într-o a doua tentativă de confirmare a zvonurilor. Atâta 
timp cât o piteau pe Libby, Latcherii aveau să fie bine 
hrăniţi. 


x k x 


Râul St. Francis avea peste cincisprezece metri 
adâncime, din ce zicea tata, iar pe lângă unul dintre stâlpii 
podului dădeau târcoale nişte peşti mari cât somnii, care 
cântăreau pe la treizeci de kilograme şi mâncau tot ce 
găseau plutind prin preajmă. Erau peşti mari, urâţi, şi se 
mişcau doar când simțeau mâncarea pe aproape, hrănindu- 
se mai mult cu mortăciuni. Unii dintre ei trăiau douăzeci de 
ani. Potrivit unei legende a familiei, Ricky prinsese un 
asemenea monstru pe când avea treisprezece ani. 
Cântărea douăzeci şi trei de kile, iar când Ricky îi despicase 
burta cu un cuţit de bucătărie, pe partea din spate a 
camionului lui Pappy se împrăştiaseră tot felul de resturi: o 
bujie, o bucată de marmură, o mulţime de boişteni şi alţi 
peştişori mâncaţi pe jumătate, două monede de un penny 
şi o substanţa dubioasă, despre care se stabilise în cele din 
urmă că erau excremente umane. 

Buni n-a mai gătit în viaţa ei un asemenea peşte, pe când 
Pappy a renunţat pentru totdeauna la hrana luată din apa 
râului. 

Cu nişte râme roşii pe post de momeală, pescuiam în apa 
mică din jurul unui banc de nisip şi căutam platică şi biban, 
doi peşti mici şi uşor de prins, din care găseai din belşug. 
Mergeam desculţ prin apa caldă şi învolburată, iar din când 
în când o auzeam pe mama care striga: „Te-ai dus destul, 
Luke!” Malul era tivit cu stejari şi sălcii dincolo de care se 
ghicea soarele. Părinţii mei stăteau la umbră, pe una din 
puzderia de cuverturi pe care le ţeseau batrânele de la 
biserică peste iarnă, şi împărțeau un cantalup de la noi din 


grădină. 

Vorbeau încet, aproape în şoaptă, şi nu încercam să trag 
cu urechea, fiindcă era unul dintre foarte rarele momente 
din timpul culesului când puteau să rămână singuri. 
Noaptea, după o zi petrecută în lan, mă prindea somnul 
imediat şi se întâmpla foarte rar să-i aud vorbind în pat. 
Uneori stăteau pe terasa din faţă pe întuneric şi aşteptau să 
se mai răcorească niţel, dar nu erau singuri cu adevărat. 

Râul mă speria suficient de mult ca să nu mă aventurez, 
încă nu ştiam să înot - aşteptam să se întoarcă Ricky. Îmi 
promisese ca o să mă înveţe vara viitoare, când o să am 
opt ani. Ţineam aproape de mal, unde apa abia îmi trecea 
de glezne. 

Inecurile erau un lucru obişnuit, şi auzisem tot felul de 
grozăvii despre bărbaţi surprinşi pe bancuri de nisip 
nesigure şi luaţi de ape, sub ochii îngroziţi ai întregii familii. 
Apele potolite aveau un fel aparte de a deveni violente, 
deşi eu unul nu văzusem niciodată aşa ceva cu ochii mei. 
Se spunea că înecul înecurilor avusese loc în apele lui St. 
Francis, chit că locul exact al nenorocirii varia în funcţie de 
povestitor. Un copil stătea nevinovat pe un banc de nisip 
care a luat-o brusc din loc, făcând ca micuțul să fie 
înconjurat de ape şi să se scufunde cu repeziciune. Un frate 
mai mare a văzut ce se întâmpla şi s-a aruncat în apele 
agitate, dar a fost surprins de un curent puternic, care l-a 
luat cu totul şi pe el. Pe urma o soră şi mai mare a auzit 
tipetele celor doi, a dat fuga să-i ajute şi abia când apa i-a 
ajuns la talie şi-a amintit că nu ştia să înoate. Fără să se 
sinchisească, fata a înaintat curajoasă, strigându-le celor 
doi fraţi mai mici să se ţină bine până ajunge la ei. Dar 
bancul de nisip s-a prăbuşit cu totul, de parcă ar fi avut loc 
un cutremur, iar noii curenţi au pornit-o în toate direcţiile. 

Cei trei copii se îndepărtau tot mai mult de mal. Mama, 
care nu se ştie dacă era sau nu gravidă şi dacă ştia sau nu 
să înoate, tocmai pregătea prânzul la umbra unui copac 


când şi-a auzit copiii ţipând. S-a aruncat imediat în apă, dar 
nu după mult timp a dat şi ea de bucluc. 

Tatăl pescuia de pe un pod când a auzit gălăgia şi, în loc 
să piardă timp alergând pe mal şi intrând în apă la fel ca 
toată lumea, s-a aruncat cu capul înainte de pe pod şi şi-a 
frânt gâtul. 

A pierit toata familia. O parte dintre cadavre au fost 
găsite, altele nu. Unele au fost mâncate de peştii aceia mari 
cât somnii, alţii au fost duşi de ape spre ocean, oriunde s-ar 
fi aflat acesta. Au apărut o mulţime de teorii despre ce s-a 
întâmplat până la urmă cu trupurile neînsufleţite ale acestei 
biete familii căreia, ca o ciudăţenie, numele i-a rămas 
necunoscut decenii la rând. 

Povestea era repetată întruna, în aşa fel încât copiii ca 
mine să priceapă cât de periculos era râul. Lui Ricky îi 
plăcea să mă bage-n sperieţi pe tema asta, dar de multe ori 
încurca versiunile. Mama susţinea că era o născocire de la 
cap la coadă. 

Până şi fratele Akers a izbutit să prindă episodul cu 
pricina într-o predică, pentru a arăta în ce fel răspândea 
necuratul durerea şi nefericirea peste tot în lume. Eram 
treaz şi ascultam cu toată atenţia, iar când vedeam că nu 
spune nimic despre partea cu gâtul frânt îmi ziceam şi eu 
că exagerează. 

Însă eram hotărât să nu mă înec. Peştii muşcau din 
momeală - plătici micuţe, pe care le ridicam în cârlig şi le 
aruncam înapoi. Am găsit un loc pe un ciot de lângă o 
lagună şi am prins o sumedenie de peşti unul după altul. 
Mă distram aproape la fel de bine ca atunci când jucam 
base-ball. După-amiaza se scurgea încet şi mă bucuram că 
eram singur. Ferma noastră gemea de străini. Lanurile 
aşteptau, promițând o trudă covârşitoare. Văzusem un om 
murind şi, într-un fel sau altul, mă trezisem în vâltoarea 
lucrurilor. 

Susurul blând al apei mici mă liniştea. De ce nu puteam 


să stau la pescuit toată ziua? Să rămân la umbră, pe malul 
apei? Aş fi făcut orice, numai să scap de culesul 
bumbacului. Doar nu aveam să fiu fermier. Nu trebuia să 
mă pregătesc pentru aşa ceva. 

— Luke, s-a auzit vocea tatei de undeva de pe mal. 

Am scos undiţa din apă, am strâns momelele şi m-am 
apropiat de locul unde stăteau părinţii mei. 

— Da, tată, am spus. 

— Stai jos, mi-a zis el. Hai să vorbim. 

M-am aşezat chiar pe marginea cuverturii, cât mai 
departe de ei. Nu păreau supăraţi; de fapt, mama avea o 
expresie plăcută. 

Dar vocea lui taica-meu era destul de severă ca sa mă 
pună pe gânduri. 

lar încăierarea aia, de care parcă nu-mi mai era dat să 
scap. 

La drept vorbind, întrebarea nu m-a luat deloc prin 
surprindere. 

— Cred că de frică. 

— Frică de ce anume? 

— Să nu mă prindă cineva căscând gura la bătaia din 
spatele magazinului central. 

— Fiindcă ţi-am spus că n-ai voie, nu? m-a descusut 
mama. 

— Ba da. Şi-mi pare rău. 

Faptul că asistasem la o încăierare nu era o formă 
importantă de nesupunere, lucru pe care îl ştiam toţi trei. 
Ce puteau face băieţii sâmbătă după-masă, când oraşul 
forfotea de lume şi distracţia era în toi? Mama a zâmbit 
când m-a auzit spunând că-mi pare râu. Încercam să arăt 
cât mai spăsit cu putinţă. 

— Nu prea îmi fac griji că ai căscat gura la o bătaie, a zis 
tata. Dar poţi să dai de bucluc din cauza secretelor. Ar fi 
trebuit să-mi spui ce-ai văzut. 

— Am văzut o încăierare. Habar n-am avut că Jerry Siseo 


o să moară. 

Felul meu de-a gândi l-a amuţit câteva clipe. Pe urma m- 
a întrebat: 

— l-ai spus adevărul lui Stick Powers? 

— Da, tată. 

— Primul care-a pus mâna pe ţeavă a fost unul din fraţii 
Siseo? Sau Hank Spruill? 

Dacă spuneam adevărul, recunoşteam automat că mai 
înainte minţisem. Să spui adevărul sau să minţi, iată o 
întrebare la care mă întorceam mereu. M-am decis să 
încerc o abureală. 

— Drept să-ţi spun, tată, toate s-au întâmplat foarte 
repede. Băieţii se luptau şi se trânteau la pământ, iar Hank 
îi învârtea pe degete ca pe nişte jucării. lar cei care căscau 
gura se apropiau şi urlau întruna. Abia după aia am văzut 
țeava. 

Surprinzător, răspunsul meu l-a mulţumit. În fond, aveam 
doar şapte ani şi fusesem prins în mijlocul unei gloate care 
urmărise cu ochi flămânzi o bătaie ca-n filme în spatele 
magazinului central. Cine m-ar fi putut învinovăţi că nu 
eram sigur de cele petrecute? 

— Nu mai vorbi cu nimeni despre asta, ai înţeles? Absolut 
cu nimeni. 

— Da, tată. 

— Băieţii care au secrete faţă de părinţi intră în buclucuri 
mari de tot, a zis mama. Nouă să ne spui tot. 

— Da, mamă. 

— Acum du-te şi vezi-ţi de pescuit, m-a îndemnat tata, iar 
eu am rupt-o la fugă spre locul unde stătusem până atunci. 


Capitolul 11 


Saptâmâna a început în semiîntunericul dimineţii de luni. 
Ne-am întâlnit la remorcă pentru a ajunge pe câmp - o 
plimbare mai scurtă de la o zi la alta, pe măsura ce 
recoltatul se îndepărta treptat de lângă râu şi se apropia de 
casă. 

Nimeni n-a scos un cuvânt. În faţa noastră se aflau cinci 
zile nesfârşite de muncă pe brânci şi de arşiţă, urmate de 
sâmbăta care, în prima zi a săptămânii, ni se părea la fel de 
îndepărtată ca şi Crăciunul. 

Mi-am coborât privirile din locul unde stăteam în tractor 
şi m-am rugat pentru ziua când aveam să-i văd pe Spruilli 
plecând de la noi de la fermă. Se strânsesera laolaltă, la fel 
de ameţiţi şi de somnoroşi ca mine. Trot nu era cu ei şi nici 
nu avea să li se alăture în lan. Duminică pe înserat domnul 
Spruill îi ceruse voie lui Pappy să-l lase toata ziua în curtea 
din faţă. „Băiatul nu suportă căldura”, spusese el. Lui Pappy 
nu-i păsa nici cât negru sub unghie ce se întâmpla cu Trot. 
Nu era de niciun ajutor la câmp. 

După ce s-a oprit tractorul, ne-am luat sacii şi am 
dispărut printre rândurile de bumbac. Nici acum n-a vorbit 
nimeni. O oră mai târziu, soarele ne cocea ca pe chifle. M- 
am gândit la Trot, care pierdea vremea la umbra copacului, 
moţăind când avea chef şi mulţumit, fără doar şi poate, că 
nu trebuia să muncească. O fi fost el mai într-o ureche, dar 
la ora aia era cel mai isteţ dintre toţi Spruillii. 

Când culegeam bumbac, timpul se oprea în loc. Zilele se 
târau agale, de parcă nici uneia nu i-ar fi venit să-i faca loc 
următoarei. 


xxx 
Joi la cină Pappy a anunţat: 
— Sâmbătă nu mergem în oraş. 
Mi-a venit sa plâng. Era şi-aşa destul de rău că trudeam 


la câmp toata săptămâna, dar faptul c-o făceam fără 
răsplata floricelelor şi a filmului era o adevărată cruzime. Pe 
lângă asta, cum rămânea cu paharul meu săptămânal de 
Coca-Cola? 

A urmat o tăcere îndelungată. Mama s-a uitat atentă la 
mine. Nu părea mirată şi am avut impresia ca adulţii 
purtaseră deja o discuţie lămuritoare. Acum  reluau 
scenariul doar de ochii mei. 

Şi, mă rog, ce-oi avea de pierdut? mi-am spus. Aşa că am 
strâns din dinţi şi am întrebat: 

— De ce? 

— Fiindcă am zis eu, m-a fulgerat Pappy şi mi-am dat 
seama că intrasem pe un teren minat. 

M-am uitat la mama. Pe faţa ei era întipărit un surâs 
ciudat. 

— Doar nu v-o fi frică de neamul lui Siseo? am rostit, 
aşteptându-mă să mă ia cineva de guler chiar în clipa 
aceea. 

Au urmat câteva clipe de tăcere mormântală. Tata şi-a 
dres vocea şi a spus: 

— E mai bine ca Spruillii să nu apară prin oraş o vreme. 
Am vorbit cu domnul Spruill şi ne-am înţeles să stăm la 
locul nostru sâmbăta asta. Chiar şi mexicanii. 

— Nu mi-e frică de nimeni, băiete, a mârâit Pappy peste 
masă. 

Am refuzat să mă uit la el. 

— Şi nu te-obrăznici cu mine, a adăugat el, ca să ştim o 
treabă. 

Zâmbetul maică-mii nu-i dispăruse de pe figură, iar ochii 
îi scânteiau. Era mândră de mine. 

— O să am nevoie de nişle lucruri de la magazin, a spus 
Buni. Făină şi zahăr. 

— Dau eu o fugă, a zis Pappy. Sunt sigur că şi 
mexicanilor le trebuie câte ceva. 

Mai târziu s-au mutat pe terasă, pentru ritualul de zi cu zi 


al statului degeaba, dar am fost prea jignit ca să particip. 
M-am întins pe podeaua din camera lui Ricky, pe întuneric, 
ascultându-i pe cei de la Cardinals pe fereastra deschisă şi 
străduindu-mă să fac abstracţie de vorbăria înceată şi 
potolită a adulţilor. Am încercat să mă gândesc la noi 
modalităţi de a-i detesta pe Spruilli, numai că în scurt timp 
am fost copleşit de numărul mare de nelegiuiri pe care le 
înfăptuiseră. La un moment dat, pe la începutul serii, m-am 
calmat de tot şi am adormit pe podea. 


x k x 


Prânzul de sâmbătă era de obicei un prilej de bună 
dispoziție. Era semnul ca săptămâna de lucru se încheiase. 
Şi mergeam la oraş. Daca reuşeam să supraviețuiesc băii şi 
frecatului de sâmbătă de pe terasa din spate, atunci viaţa 
era cu adevărat minunată, fie şi pentru câteva ore. 

Dar sâmbăta asta bucuria lipsea cu desăvârşire. 

— O să muncim până la patru, a spus tata, de parcă ne- 
ar fi făcut ditamai hatârul. 

Mare scofală. Terminam cu o oră mai devreme. Mi-a venit 
să-l întreb dacă o să lucram şi duminica, dar vorbisem 
destul joi seara. Nu mă băga în seama şi nici eu pe el. 
Imbufnările astea puteau să ţină şi câteva zile. 

Aşa că, în loc să mergem la Black Oak, ne-am întors în 
lan. Lucrul ăsta a părut să-i enerveze până şi pe mexicani. 
Când remorca s-a oprit, ne-am luat sacii şi am dispărut 
agale în bumbac. Am cules puţin şi am tras de timp vârtos, 
după care am găsit un loc mai ferit şi am tras un pui de 
somn. N-aveau decât să mă alunge din oraş sau să mă 
aducă la câmp cu forţa, dar tot nu puteau să mă facă să 
muncesc din greu. 

Cred că în după-amiaza aia de sâmbătă s-a tras la 
aghioase zdravăn. 

Mama a dat peste mine şi ne-am îndreptat spre casă 
numai noi doi. Nu se simţea bine şi, pe lângă asta, îşi dădea 


seama de nedreptatea care mi se făcuse. Am cules câteva 
legume din grădină, însă nu cine ştie ce. Am strâns din dinţi 
şi am rezistat eroic la baia de care îmi era atât de groază. 
lar după ce m-am văzut curat, m-am aventurat în curtea 
din faţă, unde Trot îşi omora timpul păzind Tabăra Spruill. 
Habar n-aveam ce făcea toata ziua; şi de fapt nu-i păsa 
nimănui. Eram prea ocupați şi prea vlăguiţi ca să ne facem 
griji pentru Trot. L-am gâsit la volanul camionului lor, 
făcând pe şoferul şi scoțând un sunet ciudat printre buze. 
Mi-a aruncat o privire, iar pe urmă s-a întors la volan şi la 
săâsâitul ăla greu de înţeles. 

Când am auzit că vine tractorul, am intrat în casă, unde 
am găsit-o pe mama întinsă pe pat, lucru pe care nu-l făcea 
niciodată peste zi. Se auzeau mai multe voci - cele obosite 
din faţă, unde săreau din camion Spruillii, şi cele din spate, 
unde mexicanii îşi târşâiau picioarele spre şură. M-am 
ascuns câtăva vreme în camera lui Ricky, cu o minge de 
base-ball într-o mână şi o mănuşă în cealaltă, şi m-am 
gândit la Dewayne, la gemenii Montgomery şi la restul 
prietenilor, care la ora aia stăteau cu toţii la Dixie, se uitau 
la filmul de sâmbătă şi mâncau floricele. 

Uşa s-a deschis şi în cadrul ei şi-a făcut apariţia Pappy. 

— Mă duc la Pop şi Pearl ca să iau ceva. Vrei să vii? Am 
clătinat din cap, fâră să mă uit la el. 

— Iţi cumpăr o Coca-Cola, a spus el. 

— Nu, mersi, am răspuns, zgâindu-mă în continuare la 
podea. 

Eli Chandler nu şi-ar fi cerut iertare nici în faţa plutonului 
de execuţie, aşa ca nici prin cap nu-i trecea să se roage de 
un mucos de şapte ani. Uşa s-a închis, iar după câteva 
secunde am auzit cum porneşte motorul camionului. 

Sătul de curtea din faţa, m-am îndreptat spre cea din 
spate. Lângă hambarul unde ar fi trebuit să se instaleze 
Sprulillii era o porţiune cu iarbă unde se putea juca base- 
ball. Nu era la fel de lungă şi de lată ca terenul meu din 


faţă, dar avea o deschidere suficient de mare şi se întindea 
până la marginea lanului. Am aruncat mingea cât de sus 
am putut şi m-am oprit abia după ce am reuşit zece 
prinderi succesive. 

Miguel s-a ivit de nicăieri. S-a uitat la mine cam un minut, 
iar eu, emoţionat de prezenţa publicului, am scăpat trei 
mingi una după alta. l-am aruncat mingea şi am făcut-o 
fără putere, fiindcă nu avea mănuşa. A prins-o fără niciun 
fel de efort şi mi-a returnat-o scurt. Am prins-o nesigur, am 
scăpat-o, i-am tras un şut şi pe urmă i-am aruncat-o din 
nou, de data asta ceva mai tare. 

Anul trecut descoperisem că mulţi mexicani jucau 
baseball şi era clar că Miguel cunoştea jocul. Mâinile i se 
mişcau repede şi dezinvolt, iar aruncările erau mai bine 
ţintite ca ale mele. Am mai schimbat pase câteva minute, 
după care Rico, Pepe şi Luis ni s-au alăturat. 

— Ai bâtă? a întrebat Miguel. 

— Sigur, am răspuns şi am dat fuga în casă după ea. 
Când m-am întors, Roberto şi Pablo intraseră şi ei în joc, iar 
grupul făcea pase cu mingea mea în toate direcţiile. 

— Eşti la bătaie, a zis Miguel, preluând controlul 
ostilităţilor. A aşezat o bucată dintr-o scândură veche la 
vreo trei metri în faţa hambarului şi a precizat: 

— Baza. 

Ceilalţi s-au risipit care încotro pe teren. Pablo, care 
ocupa postul de centru retras, s-a oprit la marginea lanului 
de bumbac. Rico s-a ciucit în spatele meu, iar eu am luat 
poziţie în partea dreaptă a bazei. Miguel şi-a pregătit 
aruncarea cu mişcări decise, m-a speriat preţ de o clipă şi 
apoi mi-a azvârlit o minge moale, pe care am încercat s-o 
lovesc cu toată forţa, dar fără s-o nimeresc. 

Le-am ratat şi pe următoarele trei, însă pe urmă am prins 
câteva din plin. Mexicanii aclamau şi râdeau când loveam 
mingea, dar nu spuneau nimic când dădeam pe lângă. 
După câteva minute de încălzire i-am dat bâta lui Miguel şi 


am făcut schimb de locuri. Am început cu câteva mingi 
razante şi n-a părut câtuşi de puţin intimidat. A trimis 
câteva retururi lângă linie, dintre care unele au fost prinse 
uşor de mexicani, iar altele doar respinse. Cei mai mulţi 
dintre ei mai jucaseră şi altădată, dar erau câţiva care nu 
aruncaseră în viaţa lor o minge. 

Ceilalţi patru de lângă şură au auzit agitația şi s-au 
apropiat şi ei. Cowboy îşi dăduse jos cămaşa şi îşi suflecase 
pantalonii până la genunchi. Părea cu un cap mai înalt 
decât toţi ceilalţi. 

A urmat la bătaie Luis. Nu avea experienţa lui Miguel şi l- 
am păcălit fără probleme când am schimbat stilul de 
aruncare. Spre marea mea bucurie, i-am observat pe Tally 
şi pe Trot, care stăteau sub un ulm şi urmăreau distracţia. 

Pe urmă a apărut taică-meu. 

Pe măsura ce jucam, mexicanii se însufleţeau tot mai 
abitir. Râdeau şi chicoteau la greşelile celorlalţi. Dumnezeu 
ştie ce părere aveau despre felul meu de-a arunca. 

— Hai să jucăm, a spus tata. 

Bo şi Dale veniseră şi ei, tot fără cămaşă şi desculți. 
Miguel a fost consultat şi, după câteva minute de pus ţara 
la cale, s-a decis să joace mexicanii împotriva celor din 
Arkansas. Rico avea să fie prinzător pentru ambele echipe, 
iar eu am fost trimis din nou înăuntru, de data asta ca să 
aduc cealaltă minge, plus mănuşa veche a lui taică-meu. 

Când m-am întors a doua oară, Hank îşi făcuse la rândul 
lui apariţia, gata să intre în joc. Nu-mi plăcea deloc să fiu în 
echipă cu el, dar bineînţeles că n-aveam ce să spun. Şi nici 
nu ştiam care era locul lui Trot. Pe lângă asta, Tally era 
fată. Ce ruşine, să joci alături de o fată. Totuşi, mexicanii 
erau mai mulţi ca noi. 

Am mai ţinut sfat o dată şi am ajuns la concluzia că o să 
fim primii la bătaie. 

— Ai voştri sunt mai pirpirii, a spus Miguel cu un zâmbet. 
S-au mai întins pe jos câteva bucăţi de scânduri ca bază. 


Tata şi Miguel au stabilit regulamentul de joc, care era 
destul de inventiv pentru un teren care se prezenta atât de 
rău. Mexicanii s-au împrăştiat pe la baze, iar meciul putea 
să înceapă. 

Spre surprinderea mea, Cowboy s-a apropiat de zona de 
aruncare şi a început să se încălzească. Era zvelt, dar 
puternic, iar când arunca mingea îi jucau muşchii pieptului 
şi ai umerilor. Sudoarea făcea să-i lucească pielea închisă la 
culoare. 

— E bun, a zis încet tata. 

Mişcările de pregătire ale lui Cowboy erau line, ţintirea 
fără cusur şi aruncarea aproape nonşalantă, iar mingea i-a 
ţâşnit dintre degete şi s-a oprit direct în mănugşa lui Rico. Pe 
urmă a început să arunce din ce în ce mai tare. 

— E foarte bun, a spus tata, clătinând din cap. Băiatul 
ăsta a jucat mult base-ball la viaţa lui. 

— Fetele primele, a zis cineva. 

Tally a pus mâna pe bâtă şi s-a apropiat de locul de 
bătaie. Era desculţă şi avea nişte pantaloni strâmţi, 
suflecaţi până la genunchi, precum şi o cămaşă largă, ale 
cărei poale erau înnodate în faţă. | se vedea buricul. La 
început nu s-a uitat la Cowboy, deşi el o mânca din ochi. A 
făcut câţiva paşi spre locul de bătaie şi a aruncat prima 
minge de lângă şold. Tally a încercat s-o lovească şi a ratat, 
dar oricum a fost o mişcare impresionantă, cel puţin pentru 
o fată. 

Apoi ochii li s-au întâlnit pentru scurt timp. Cowboy cân- 
tărea mingea în mână, Tally legăna bâta, iar nouă mexicani 
zumzăiau ca nişte greieri. 

A doua aruncare a fost mult mai moale, iar Tally a izbutit 
să lovească mingea. Aceasta a trecut pe lângă Pepe, postat 
la a treia bază, şi am înscris primul punct în terenul de 
ţintă. 

— La bătaie, Luke. 

M-am apropiat de locul de bătaie încrezător ca Stan 


Musial, sperând să nu mă aleg cu o aruncare urâtă din 
partea lui Cowboy. Dacă o lăsase pe Tally să lovească o 
dată, precis că avea să mă lase şi pe mine. M-am oprit în 
loc, ascultând miile de fani pătimaşi ai lui Cardinals care îmi 
scandau numele. Stadionul era arhiplin şi Harry Caray urla 
la microfon - pe urmă însă m-am uitat la Cowboy, aflat la 
zece metri de mine, şi am simţit că nu-mi mai bate inima. 
Nu mai surâdea câtuşi de puţin. Tinea mingea cu 
amândouă mâinile şi se uita la mine de parcă mi-ar fi putut 
zbura capul de pe umeri cu o singură aruncare razantă. 

Ce-ar fi făcut Musial? Ar fi legănat afurisita aia de bâtă! 

Prima aruncare a fost tot de lângă şold, aşa că mi-am 
recă-pătat răsuflarea. A fost prea înaltă, n-am reuşit 
balansul, iar corul mexicanilor şi-a făcut imediat cunoscută 
părerea. A doua aruncare a fost pe mijloc şi am legănat 
bâta printr-o mişcare de scrimer, spre zidul din stânga, aflat 
la peste o sută de metri depărtare. Am închis ochii şi am 
efectuat balansul pentru cei treizeci de mii de norocoşi din 
Sportsman's Park. Dar şi pentru Tally. 

— Loveşte pe zona unu! a strigat taică-meu, iar mie mi s- 
a părut că a făcut-o niţel cam tare. Încerci s-o omori, Luke, 
a continuat el. 

Normal că încercam. Tot asta am făcut şi la a treia 
lovitură, iar când Rico a returnat mingea, m-am văzut în 
situaţia groaznică de a avea două rateuri. Descalificarea 
era de neconceput. Tally reuşise să lovească fără probleme. 
Era la prima bază, nerăbdătoare să pun mingea în joc, ca să 
poată înainta. jucam la mine pe teren, cu mingea şi cu bâta 
mea. Şi aveam o mulţime de spectatori. 

M-am îndepărtat de locul de bătaie, copleşit de oroarea 
descalificării. Bâta mi s-a părut dintr-o dată mai grea. Inima 
îmi zvâcnea în piept şi mi se uscase gura. l-am cerut ajutor 
din priviri lui taică-meu, iar el a spus: 

— Dă-i drumul, Luke. Loveşte mingea. 

M-am uitat la Cowboy, al cărui zâmbet care mă călca pe 


nervi devenise şi mai nesuferit. Nu ştiam daca eram 
pregătit pentru următoarea lui aruncare. 

M-am întors anevoie la locul de bătaie, am strâns din 
dinţi şi am încercat să mă gândesc la Musial, dar cum 
aveam în faţă perspectiva atât de apropiată a înfrângerii, 
am făcut balans la o minge foarte joasă. Fiindcă am ratat 
pentru a treia oară, s-a lăsat o linişte deplină. Am scăpat 
bâta din mână, m-am aplecat s-o ridic şi n-am mai auzit 
nimic în timp ce reveneam printre coechipieri, cu buzele 
tremurând şi impunându-mi să nu plâng. Nu puteam să mă 
uit la Tally şi cu atât mai puţin la taică-meu. 

Voiam s-o zbughesc în casă şi să încui toate uşile. 

A urmat Trot, care ţinea bâta cu mâna dreapta, chiar sub 
locul unde fusese trecută marca de fabricaţie. Braţul stâng 
îi atârna moale, ca de obicei, şi ne-am simţit cu toţii 
stânjeniţi uitându-ne la amărâtul ăla care încerca să legene 
bâta. El însă zâmbea şi era fericit că putea să joace, iar în 
clipa aceea ăsta era lucrul cel mai important. A zbârcit-o la 
primele două aruncări şi am început să calculez că 
mexicanii aveau să ne bată cu vreo douăzeci de puncte. 
Totuşi, Trot a avut o a treia lovitură reuşită, care a trimis o 
boltă dincolo de a doua bază, unde cel puţin patru mexicani 
s-au încurcat unul pe altul şi au ratat intercepţia. Tally a 
luat startul din a doua bază şi a ajuns la a treia, în timp ce 
Trot s-a moşcăit până la prima. 

Umilinţa mea, şi aşa uriaşă, a crescut şi mai mult. Trot la 
prima bază, Tally la a treia şi unul singur scos din joc. 

Următorul a fost Bo, şi cum acesta era un adolescent 
solid, fără niciun handicap vizibil, Cowboy a făcut câţiva 
paşi înapoi şi a aruncat în forţă. Prima aruncare nu a fost 
extrem de rapidă, dar bietul Bo tremura deja în clipa când 
mingea a trecut prin locul de bătaie. A făcut balansul abia 
după ce Rico a reuşit să prindă, iar Hank a râs cu gura până 
la urechi. Bo i-a spus să tacă, Hank i-a răspuns şi mi-am 
spus ca avea să se lase cu scandal între Spruilli încă din 


primul rund. 

Cea de-a doua aruncare a fost ceva mai rapidă. Bo a 
efectuat balansul niţel mai lent. 

— Faceţi-l să arunce de lângă şold! a strigat el către noi, 
încercând să pareze cu o glumă. 

— Ce fătălău! a spus Hank. 

Între timp, domnul şi doamna Spruill li se alăturaseră 
celorlalţi spectatori, iar Bo s-a uitat la ei. 

M-am aşteptat ca a treia aruncare să fie şi mai rapidă; ca 
şi Bo, de altfel. În loc de asta, Cowboy a aruncat moale, iar 
Bo a lovit cu mult înainte de sosirea mingii. 

— E bun al naibii, a spus tata despre Cowboy. 

— E rândul meu la bătaie, a anunţat Hank, făcându-şi loc 
în faţa lui Dale, care nu s-a luat în gură cu el. Să v-arăt 
care-i mersu’. 

Bâta semăna cu o scobitoare în mâinile lui Hank, care 
făcea nişte mişcări de încălzire de-ai fi zis că vrea să trimită 
mingea pe malul celălalt al râului. Cowboy a început cu o 
aruncare razantă, la care Hank nu a avut timp să legene 
bâta. Mingea s-a oprit în mânuşa lui Rico, iar mexicanii au 
izbucnit într-o nouă rafală de tachinări în spaniolă. 

— A aruncat peste locul de bătaie! a urlat Hank, uitându- 
se la noi şi aşteptând să-i dăm dreptate. 

Speram ca la următoarea aruncare Cowboy să-i trimită o 
minge razantă în ureche. 

A doua a fost efectuata mult mai în forţă. Hank a făcut 
balansul şi a ratat. Cowboy a prins mingea returnată de 
Rico şi s-a uitat la a treia bază, unde Tally asista la 
schimbul de mingi şi aştepta. 

Pe urma Cowboy a trimis o minge liftată, exact în direcţia 
capului lui Hank, dar când acesta s-a lăsat în jos şia a 
scăpat bâta din mână, mingea s-a spart şi a căzut ca prin 
minune în suprafaţa de bătaie. Mexicanii au râs în hohote. 

— Punct! a strigat Miguel de la a doua bază. 

— Nu-i punct! a urlat Hank, roşu la faţă. 


— Fără arbitri, a spus tata. E punct doar dacă apuca să 
legene bâta. 

Pe Cowboy nu l-a deranjat decizia. Mai avea şi alte 
aruncări în arsenal. A apelat la una care la început a părut 
obişnuită - o minge moale, expediată spre centrul locului 
de bătaie. Hank a dus bâta mult în spate, pregătindu-se 
pentru o lovitură devastatoare. Totuşi mingea şi-a frânt 
brusc zborul şi a atins pământul înainte de a fi blocată de 
Rico. Hank a lovit după muşte. Şi-a pierdut echilibrul şi a 
căzut în suprafaţa de bătaie, iar când corul în spaniolă s-a 
pornit din nou am crezut c-o să-i ia la încins pe toţi. S-a 
ridicat, s-a uitat chiorâş la Cowboy, a mormăit ceva şi şi-a 
reluat locul la bătaie. 

Doi ieşiţi din joc, două puncte handicap şi doi jucători 
rămaşi în cursă. Cowboy l-a învins pe Hank cu o aruncare 
rapidă. Uriaşul a dat cu bila de pământ după ce-a împărţit 
şuturi în stânga şi-n dreapta unui adversar invizibil, întins 
pe jos. 

— Nu arunca bâta! a spus tata cu voce tare. Dacă nu poţi 
să fii cavaler, mai bine nu juca. 

Am traversat agale terenul, în timp ce mexicanii se 
îndepărtau în graba. 

Hank i-a aruncat o privire scârbită lui taică-meu, dar n-a 
scos o vorbă. Din cine ştie ce motiv, s-a decis să arunc eu 
primul. 

— Începe tu, Luke, mi-a spus tata. 

Nu voiam. N-aveam cum să mă pun cu Cowboy. Eram pe 
punctul de-a fi făcuţi de râsul lumii exact la jocul pe care-l 
cunoşteam atât de bine. 

Hank se afla la prima bază, Bo la a doua, iar Dale la a 
treia. Tally a ramas în centru stânga, cu mâinile în şolduri, 
iar Trot se găsea undeva în dreapta şi căuta trifoi cu patru 
foi. Halal apărare! În condiţiile în care eu trebuia să arunc, 
aveam nevoie să ne ducem adversarii cât mai departe de 
locul de bătaie. 


Miguel l-a trimis pe Roberto în zona unu şi am fost sigur 
ca o făcuse dinadins, fiindcă amărâtul nu văzuse o minge 
de base-ball în viaţa lui. A lovit încet, aproape leneş, iar 
tata a trebuit să înainteze ca să prindă mingea. Pepe a 
trimis o lovitură înaltă, pe care tot tata a reţinut-o dincolo 
de a doua bază. Avusesem două mingi bune şi două mai 
slabe, dar, deşi îmi dădusem drumul, norocul era pe 
punctul de a mă părăsi. Au urmat cei care se pricepeau să 
lovească şi aceştia au declanşat un veritabil bombardament 
asupra fermei. Am încercat aruncări liftate, razante şi cu 
schimbare de picior, dar degeaba. Au înscris cu nemiluita şi 
totodată s-au distrat pe cinste. Eram nefericit fiindcă 
mâncam bătaie, dar în acelaşi timp era de tot hazul să-i 
vezi pe mexicani cum ţopăiau şi se bucurau când reuşeau 
să marcheze. 

Mama şi Buni stâteau sub un copac şi urmăreau 
spectacolul, alături de domnul şi doamna Spruill. Toată 
familia era prezentă la meci, în afara lui Pappy, care încă nu 
se întorsese din oraş. 

După ce adversarii noştri au înscris de zece ori, tata a 
cerut timp de odihnă şi ne-am strâns cu toţii la marginea 
terenului. 

— Ţi-a ajuns? m-a întrebat el. Ce întrebare caraghioasă. 

— Aşa cred, am răspuns. 

— Odihneşte-te, m-a sfătuit el. 

— Arunc eu! a strigat Hank de la prima bază. 

Tata a ezitat câteva secunde, după care i-a azvârlit 
mingea. Cât despre mine, aş fi vrut să mă repliez în centru 
dreapta, lângă Trot, unde nu se întâmpla mare lucru, dar l- 
am auzit pe antrenor că-mi spune: 

— Treci în locul lui la prima bază. 

Ştiam din experienţa că Hank avea o viteză remarcabilă. 
Pe cei trei fraţi Siseo îi bumbăcise în câteva secunde. Prin 
urmare, nu m-am mirat când l-am văzut aruncând mingea 
ca şi cum de ani de zile n-ar mai fi făcut nimic altceva. Afişa 


o expresie încrezătoare, în timp ce reprimea mingea de la 
Rico şi se pregătea să arunce mai departe. A efectuat trei 
aruncări rapide în zona lui Luis, iar masacrul din prima 
rundă s-a încheiat. Miguel l-a informat pe tata că echipa lui 
marcase unsprezece puncte. Eu socotisem vreo cincizeci. 

Cowboy a reintrat în joc şi a reluat totul de unde 
rămăsese. Dale s-a înfiinţat la aruncare, iar tata a luat 
poziţie în zona de ţintă. A anticipat o minge rapidă, a 
primit-o şi a izbit-o cu forţă, trimiţând-o undeva departe şi 
făcând-o să aterizeze printre rândurile de bumbac. Pablo s- 
a dus s-o caute, iar noi am continuat cu cealaltă minge a 
mea. Nici nu se punea problema să încheiem jocul dacă nu 
recuperam ambele mingi. 

La a doua aruncare mingea a fost liftată puternic, iar pe 
taică-meu l-au lăsat genunchii înainte de a ajunge la 
terenul de ţintă. 

— Asta da, meserie, a spus el, clătinând din cap cu 
uimire. Liftate de-astea vezi doar în superligă, a adăugat el, 
suficient de tare pentru a fi auzit, însă fără să i se adreseze 
cuiva în mod special. 

A pornit în zigzag spre centru, unde Miguel ţinea mingea 
cu ambele mâini, în timp ce echipa celor din Arkansas era 
pe punctul de-a mai suferi o corecție. Tally s-a apropiat de 
locul de bătaie. Cowboy nu s-a mai uitat urât şi a făcut 
câţiva paşi în faţă. A aruncat doua mingi de lângă şold, 
încercând să-i nimerească bâta, iar pâna la urmă fata a 
reuşit o lovitură moale în a doua bază, unde doi mexicani 
au întârziat suficient la recuperare pentru ca adversarul lor 
pornit în sprint să fie în siguranţă. 

Venise rândul meu. 

— Scapă de nodul din gât, mi-a spus taică-meu. 

L-am ascultat. Aş fi făcut orice. Cowboy a aruncat o 
minge şi mai moale, care parca a trândâvit prin aer înainte 
s-o trimit în centru. Mexicanii s-au încins din nou. Toata 
lumea aclama. Mă simţeam puţin jenat de toata gălăgia, 


dar era mai bine aşa decât descalificat. Scăpasem de 
presiune; viitorul meu sub tricoul lui Cardinals nu fusese 
compromis. 

Trot s-a aruncat la primele trei mingi şi le-a ratat pe 
toate. 

— Sunt permise patru, a spus Miguel, iar regulile s-au 
schimbat încă o dată. 

Când conduci cu unsprezece puncte în repriza a doua, îţi 
poţi permite să fii generos. Trot a mai încercat o lovitură şi 
mingea s-a rostogolit înapoi la Cowboy, care a aruncat în 
glumă spre a treia bază, într-o încercare zadarnică de-a o 
surprinde pe Tally. Fata era la adăpost, fiindcă bazele 
fuseseră ocupate. Mexicanii încercau să ne dea avans. Bo s- 
a apropiat de locul de bătaie, dar Cowboy nu s-a retras în 
apropierea tuşei. A expediat o minge de lângă şold, iar Boa 
lovit de la nivelul ierbii, reuşind o minge stopată, de care 
Pablo s-a ferit sărind într-o parte. Tally a înscris, iar eu am 
ajuns la a treia bază. 

Hank a pus mâna pe bâtă şi a exersat câteva lovituri în 
forţă. Cu bazele acoperite, se gândea la un singur lucru - 
marele şlem. Cowboy avea alte planuri. A făcut câţiva paşi 
înapoi şi a încetat să zâmbească. Hank a pornit-o spre locul 
de bătaie, ţintuindu-l cu privirea pe aruncător şi sfidându-l 
înaintea confruntării. 

Zumzetul de pe teren s-a potolit timp de câteva clipe; 
mexicanii s-au apropiat de vârful picioarelor, nerăbdători să 
ia parte la duel. Prima aruncare a fost o minge uluitor de 
rapidă, care a zburat pe deasupra locului de bătaie la o 
fracțiune de secundă după ce a plecat din mâna lui 
Cowboy. Hank n-a avut vreme nici măcar să se gândească 
la balans, darămite să reacționeze. S-a îndepărtat de locul 
de bătaie, părând să accepte că îşi găsise naşul. M-am uitat 
la taică-meu, care clătina din cap. Oare cât de tare putea să 
arunce de fapt Cowboy? 

Pe urmă acesta a lansat o minge liftată amplu, care 


părea abordabilă, însă care şi-a schimbat dintr-o dată 
traiectoria. Hank a izbit cu bâta, dar departe de minge. A 
urmat o minge în forţă, care i-a vizat direct capul, coborând 
însă în ultima clipă şi atingând solul la picioarele lui. Lui 
Hank îi năvălise tot sângele în obraji. 

Cowboy a mai trimis o minge în viteză, la care Hank s-a 
năpustit. Două lovituri, bazele acoperite, două ratări. Fără 
urmă de zâmbet, Cowboy s-a hotărât să se joace niţel. A 
expediat o minge liftată, care şi-a accelerat parcursul pe 
ultima porţiune, iar pe urmă una în forţă, care l-a obligat pe 
Hank să se ferească. După aceea a mai trimis o minge 
lentă, pe care adversarul a ratat-o de puţin. Am fost 
convins că, dacă îşi propunea, Cowboy era în stare să facă 
mingea să se învârtă în jurul capului lui Hank. Apărarea 
reîncepuse să aclame, mai gălăgioasa ca niciodată. 

La a treia aruncare mingea a plutit uşor pe deasupra 
locului de bătaie, dându-mi impresia că până şi eu aş fi fost 
în stare s-o lovesc. Dar şi de data asta şi-a schimbat 
traiectoria şi a coborât în picaj. Hank a încercat o lovitură 
puternică, a ratat cu vreo treizeci de centimetri şi s-a mai 
trezit o dată pe jos. A răcnit un cuvânt porcos şi a aruncat 
bâta lângă taică-meu. 

— Ai grijă cum vorbeşti, i-a spus tata, ridicând bâta. 

Hank a mai bombănit ceva şi s-a şters de praf. Jumătatea 
de repriză în care fuseserăm la bătaie luase sfârşit. 

Miguel s-a apropiat de locul de bătaie în ultima parte a 
rundei. La prima aruncare Hank a lansat mingea drept spre 
capul lui, cât pe-aci să-l nimerească. Mingea a ricoşat din 
hambar şi s-a oprit undeva lângă a treia bază. Mexicanii au 
tăcut. A doua aruncare a fost şi mai puternică, mingea 
atingând terenul de ţintă la o jumătate de metru de tuşă. Şi 
de data asta Miguel s-a întins la pământ, moment în care 
coechipierii lui au început să mormăie. 

— Termină cu prostiile! s-a răstit taică-meu din centru. 
Mai ai doua aruncări. 


Hank i-a adresat rânjetul obişnuit. A aruncat mingea 
dincolo de locul de bătaie, iar Miguel a expediat-o spre 
dreapta, unde Trot ocupase poziţii defensive cu spatele la 
locul de bătaie, uitându-se la liziera îndepărtată de pe malul 
râului St. Francis. Tally a alergat după minge şi s-a oprit 
când a ajuns la marginea rândurilor de bumbac. Echipa 
mea reuşise o triplă cum scrie la carte. 

Am ajuns şi la ultima parte a meciului. Lui Cowboy i-a 
venit rândul la bătaie. Hank a făcut o extensie în care şi-a 
adunat toata forţa şi a lansat o minge razantă exact în 
direcţia lui. Cowboy s-a ferit, dar nu s-a mişcat destul de 
repede şi mingea l-a lovit în coaste, cu un sunet care îţi 
făcea rău, ca şi cum ar fi scăpat cineva un pepene pe jos. 
Cowboy a scos un țipăt scurt, însă în aceeaşi clipa mi-a 
aruncat bâta ca pe un tomahawk, cu toata viteza de care 
era capabil. Bâta n-a nimerit unde trebuia - între ochii lui 
Hank. În loc de asta, a aterizat chiar în faţa lui, de unde i-a 
ricoşat în fluierul piciorului. Uriaşul a mai răcnit o mascare 
şi a pornit atacul, ca un taur întărâtat. 

S-au pus în mişcare şi alţii dintre cei de faţă: tata din 
centrul terenului, domnul Spruill din spatele hambarului, 
precum şi o parte dintre mexicani. Cât despre mine, nu m- 
am clintit. Am încremenit la prima bază, prea îngrozit ca să 
fac vreun pas. Toata lumea părea că urlă şi dă buzna spre 
locul de bătaie. 

Cowboy nu s-a dat înapoi nici măcar cu un pas. A rămas 
neclintit preţ de o clipă, gata de luptă şi cu dinţii dezgoliţi. 
Când taurul a ajuns cam la un metru de el, şi-a vârât 
fulgerător mâna în buzunar şi a dat la iveală un cuţit - o 
lamă strălucitoare din oţel, fără îndoială, foarte tăioasă. 
Lama ţâşnea la vedere prin apăsarea unui buton care 
împingea un resort, cu un sunet sec pe care aveam să-l aud 
ani în şir din ziua aceea. 

L-a ridicat ca să-l vadă toata lumea, iar Hank s-a oprit cu 
greu din alergare. 


— Lasă-l jos! a urlat el de la câţiva paşi. 

Cowboy l-a chemat printr-un gest cu mâna stângă, de 
parcă i-ar fi zis: Fă-te-ncoa', voinicule, hai să-ţi iei ce-i al 
tău. 

Cuţitul a şocat pe toată lumea şi timp de câteva secunde 
s-a aşternut tăcerea. Nimeni n-a făcut o mişcare. Singurul 
sunet care se auzea era respiraţia greoaie a oamenilor. 
Hank se holba la cuțitul a cărui lamă părea să crească. Toţi 
erau convinşi că mai existaseră destule ocazii în care 
Cowboy îl folosise, fiind la fel de siguri că ştia cum sa umble 
cu el şi că l-ar fi descăpăţânat cu drag pe Hank dacă acesta 
ar mai fi făcut un pas. 

Pe urmă taică-meu, care ţinea bâta în mână, s-a vârât 
între cei doi, iar Miguel a apărut lângă Cowboy. 

— Lasă-l jos, a repetat Hank. Bate-te ca un bărbat. 

— Gura! s-a zborşit taică-meu, ameninţându-i pe 
amândoi cu bâta. Nu se bate nimeni. 

Domnul Spruill l-a prins pe Hank de braţ şi i-a spus: 

— Hai să mergem, Hank. 

Tata s-a uitat la Miguel şi i-a zis: 

— Du-l înapoi la şură. 

Incet, ceilalţi mexicani s-au strâns în jurul lui Cowboy şi 
într-un fel l-au luat pe sus. Într-un târziu s-a întors şi el şi a 
început să meargă, ţinând în continuare lama la vedere. 
Hank nu s-a clintit, bineînţeles. A rămas unde era şi i-a 
petrecut cu privirea pe mexicani, de parcă în felul ăsta s-ar 
fi proclamat învingător. 

— O să-l omor pe băiatu' ăla, a spus el. 

— Ai omorât destul, a rostit taică-meu. Acum du-te. Şi nu 
te apropia de şură. 

— Să mergem, a mai spus o dată domnul Spruill, iar 
ceilalţi - Trot, Tally, Bo şi Dale - s-au îndreptat în dezordine 
spre curtea din faţă. 

Dupa ce nu i-a mai văzut pe mexicani, Hank a luat-o la 
rândul lui din loc şonticâind. 


— O să-l omor, a bombănit el, suficient de tare ca să-l 
audă taică-meu. 

Am strâns mingile de base-ball, mănuşile şi bâta, după 
care m-am grăbit să-i ajung din urmă pe părinţii mei şi pe 
Buni. 


Capitolul 12 


Ceva mai târziu în cursul după-amiezei, Tally m-a 
descoperit în curtea din spate. Era prima dată când o 
vedeam dând ocol fermei, deşi, pe măsură ce treceau 
zilele, pe Spruilli îi interesa tot mai mult să cerceteze locul. 

Ducea o bocceluţă în mână. Era desculţă, dar îşi pusese 
din nou rochia strâmtă pe care o purta când o văzusem 
pentru prima oară. 

— Vrei să-mi faci un hatâr, Luke? m-a întrebat ea cu un 
glas mieros. 

Mi s-au învăpăiat obrajii. Habar n-aveam care era hatârul 
cu pricina, dar nu încăpea îndoială că aveam să i-l fac. 

— Ce anume? am întrebat, încercând să fiu nesuferit. 

— Bunica ta a vorbit cu mama şi i-a spus că pe undeva 
pe-aproape e un golfuleţ unde se poate face baie. Ai idee 
unde e? 

— Da. Golful lui Siler. Mai puţin de-un kilometru, cum 
mergi încolo, am spus, arătând spre nord. 

— Dar nu sunt şerpi? 

Am râs, de parca şerpii n-ar fi trebuit să sperie pe nimeni. 

— Or fi câţiva din ăia mici, de apă. Şerpi-mocasin nu 
sunt. 

— Şi apa cum e, limpede sau mâloasă? 

— Ar trebui să fie limpede. N-a mai plouat de duminică. 
S-a uitat în jur, ca să fie sigură că nu trăgea nimeni cu 
urechea, după care m-a întrebat: 

— Vii cu mine? 

Am simţit că nu-mi mai bate inima şi că brusc mi se 
usucă gura. 

— De ce? am reuşit să bâigui. 

A zâmbit din nou şi s-a uitat în altă parte. 

— Nu ştiu, a gângurit apoi. Ca să ai grijă să nu se uite 
nimeni. 

Ar fi putut spune „Fiindcă nu ştiu unde-i golful” sau „Ca 


să fiu sigură că nu sunt şerpi”. Sau orice altceva n-ar fi avut 
legătură cu faptul că puteam s-o văd scăldându-se. 

Dar n-a făcut-o. 

— Ţi-e frică? am întrebal-o. 

— Poate că da. Un pic. 

Am pornit pe drumul de ţară până când casa şi şura nu s- 
au mai văzut, după care am luat-o pe o potecă îngustă, pe 
care mergeam în timpul semănăturilor de primăvară. După 
ce-am rămas singuri, Tally a început să vorbească. Nu 
ştiam ce să spun şi mi s-a luat o piatră de pe inimă când 
mi-am dat seama că se pricepea de minune să fie stăpână 
pe situaţie. 

— Îmi pare rău de tot pentru chestia cu Hank, a zis ea. 
Întotdeauna dă bătăi de cap. 

— Ai văzut bătaia? am întrebat-o. 

— Care bătaie? 

— Aia din oraş. 

— Nu. A fost urât? 

— Da, destul de rău. l-a capiat în bătaie pe băieţi. A dat 
în ei mult după ce s-a terminat încăierarea. 

S-a oprit, după care m-am oprit şi eu. S-a apropiat de 
mine şi am început amândoi să respirăm anevoie. 

— Spune drept, Luke. El a pus primul mâna pe ţeavă? 
Uitându-mă în frumoşii ei ochi căprui, a fost cât pe-aci să 
spun „da”. Dar dintr-o dată mi-a trecut ceva prin minte. 
Parcă era mai bine să nu risc. La urma urmei, era fratele ei 
şi n-ar fi fost de mirare ca, în toiul uneia dintre certurile 
numeroase ale Spruillilor, să-i arunce în faţă tot ce-i 
spusesem despre el. Cum zicea Rick, sângele apă nu se 
face. N-aveam chef să mă pun râu cu Hank. 

— S-a-ntâmplat foarte repede, am spus şi mi-am 
continuat drumul. 

Tally m-a ajuns imediat din urmă şi timp de câteva 
minute n-a mai scos o vorbă. 

— Crezi c-or să-l aresteze? m-a întrebat ea după aceea. 


— Nu ştiu. 

— Bunicul tău ce zice? 

— Dracu’ sa mă pieptene dacă ştiu. 

Mi-am zis că poate o impresionez daca recurg la unele 
cuvinte de-ale lui Ricky. 

— Ai grijă cum vorbeşti, Luke! a spus ea, evident 
neimpresionată. 

— lartă-mă. 

Am mers amândoi mai departe. 

— A mai omorât pe cineva pân-acum? am întrebat. 

— Din câte ştiu eu, nu, a răspuns ea. Odată a plecat spre 
nord, a continuat, pe când ne apropiam de golf. Şi s-a lăsat 
cu scandal. Dar n-am aflat niciodată ce s-a întâmplat. 

Eram convins că, oriunde apărea Hank, trebuia să se lase 
cu scandal. 

Golful lui Siler se întindea de-a lungul laturii nordice a 
fermei noastre, unde îşi croia drum în St. Francis într-un loc 
care aproape că putea fi văzut de pe pod. Copacii masivi 
mărgineau ambele maluri, aşa că de obicei vara era un 
locşor plăcut, unde puteai să înoţi şi să te îmbăiezi în voie. 
Totuşi, golful seca destul de repede şi se întâmpla de multe 
ori să fie puţină apă. 

Am dus-o în jos pe mal până la un banc de pietriş, unde 
apa avea adâncimea maximă. 

— Asta-i cel mai bun loc, am spus. 

— Cât e de adâncă? a întrebat Tally, uitându-se în jur. 
Apa era limpede. 

— Cam până aici, am răspuns, arâtând cu degetul 
undeva nu departe de bărbie. 

— Nu mai e nimeni prin preajmă, nu? Părea puţin cam 
agitată. 

— Nu. S-au întors cu toţii la fermă. 

— Întoarce-te pe unde-am venit şi stai de pază, bine? 

— Bine, am acceptat, fără să mă mişc. 

— Hai, Luke, du-te, a zis ea, punându-şi bocceluţa pe 


mal. 

— În regula, am spus şi am luat-o din loc. 

— Şi fără să tragi cu ochiul, Luke, ne-am înţeles? M-am 
simţit de parcă aş fi fost prins cu mâţa-n sac. Am dat din 
mână, ca şi cum nici nu mi-ar fi trecut prin cap una ca asta. 

— Sigur că da, am răspuns. 

Am suit anevoie malul şi am găsit un loc cam cu un 
metru mai sus, pe trunchiul răsturnat al unui ulm. Cocoţat 
acolo, aproape că vedeam acoperişul şurii noastre. 

— Luke! m-a strigat ea. 

— Da! 

— E totul în regulă? 

— Da! 

Am auzit un pleoscăit, dar am rămas cu ochii aţintiţi spre 
sud. După un minut sau două, m-am întors încet şi mi-am 
coborât privirile spre golf. N-am văzut-o pe Tally şi am 
simţit un fel de uşurare. Bancul de pietriş se găsea după o 
cotitură mică a râului, iar frunzişul copacilor era foarte des. 

A mai trecut un minut şi am început să nu-mi găsesc 
locul. Nu ştia nimeni că veniserăm aici, aşa că nu avea cine 
să încerce să tragă cu ochiul. De câte ori o să mai am 
ocazia să văd o fată frumoasă scăldându-se? Nu-mi 
aminteam de nicio interdicţie expresă a scripturilor, deşi 
ştiam că fac un lucru urât. Dar poate că nu era chiar aşa 
mare păcatul. 

Dat fiind că era vorba de-o nemernicie, m-am gândit la 
Ricky. El ce-ar fi făcut într-o asemenea situaţie? 

Am coborât de pe trunchiul ulmului şi m-am furişat 
printre tufe şi bălării până când am ajuns deasupra 
bancului de pietriş, după care m-am târât încet printre 
ierburile înalte. 

Rochia şi lenjeria lui Tally fuseseră atârnate pe o 
creangă. Fata se oprise unde era apa mai adâncă, îşi 
acoperise capul cu o spuma albă şi îşi spăla părul cu 
mişcări blânde. Eram lac de sudoare, dar îmi tineam 


răsuflarea. Stând pe burtă în iarbă şi uitându-mă printre 
două trunchiuri, nu aveam cum să fiu văzut. Copacii se 
mişcau mai mult decât mine. 

Tally fredona un cântec - era pur şi simplu o fată 
drăguță, care se scălda într-un golf şi se bucura de apa 
rece. Nu arunca priviri temătoare în jur; avea încredere în 
mine. 

Şi-a vârât capul sub apă, clătindu-se de şampon şi făcând 
ca spuma albă să se risipească, dusă de curentul slab. Pe 
urmă s-a ridicat şi s-a întins după o bucată de săpun. 
Stătea cu spatele la mine şi i-am văzut fundul. Nu avea 
nimic pe ea, cum nu aveam nici eu cu ocazia băii din 
fiecare săptămână, şi într-un fel mă aşteptam la asta. Dar 
în clipa când am primit confirmarea am simţit un fior din 
cap până-n picioare. Din instinct, mi-am ridicat capul - 
probabil ca să mă uit mai bine - dar, de îndată ce mi-am 
venit în fire, m-am pitit la loc. 

Daca m-ar fi prins, i-ar fi spus lui taică-său, care l-ar fi 
anunţat pe taică-meu, care m-ar fi zvântat în bătaie. Maică- 
mea m-ar fi muştruluit o săptămână încheiată. Buni ar fi 
fost atât de jignită, încât nici n-ar mai fi vorbit cu mine. 
Pappy m-ar fi beştelit cu vârf şi îndesat, chit că doar pentru 
urechile celorlalţi. Aş fi fost distrus. 

Stând în apă până la brâu, Tally s-a spălat pe braţe şi pe 
pieptul pe care i-l vedeam din profil. Nu mai văzusem 
niciodată sânii unei femei, cum cred că n-o făcuse niciun 
băiat din Craighead County. Se prea poate ca vreun puştan 
să fi nimerit din întâmplare peste maică-sa, dar eram sigur 
că nimeni de vârsta mea nu mai avusese parte de o 
asemenea privelişte. 

Dintr-un motiv oarecare, m-am gândit încă o dată la 
Ricky şi în clipa aceea mi-a venit o idee ticăloasă. Daca tot 
îi văzu-sem câteva dintre părţile ruşinoase, acum voiam să 
am sub ochi totul. Dacă aş fi strigat „Şarpele!” cât mă ţinea 
gura, ar fi ţipat îngrozită. N-ar mai fi interesat-o săpunul, 


prosopul şi faptul că era goală, preocupând-o doar să 
ajungă repede pe mal. S-ar fi dus să-şi ia hainele, ce-i 
drept, dar preţ de câteva clipe măreţe aş fi văzut tot. 

Am înghiţit în sec şi am încercat să-mi dreg vocea, dar 
mi-am dat seama cât de tare mi se uscase gura. Simţind 
bătăile accelerate ale inimii, am avut o ezitare mulţumită 
căreia am primit o lecţie prețioasă în materie de răbdare. 

Ca să se spele pe picioare, Tally s-a apropiat de mal. S-a 
ridicat din mijlocul golfului până când apa abia a reuşit să-i 
acopere gleznele. Încet, cu săpunul şi ştergarul în mână, s-a 
aplecat, s-a întins şi şi-a mângâiat gambele, fesele şi 
pântecele. Inima stătea să-mi sară din piept. 

Tally s-a clătit stropindu-se cu apă pe tot corpul. lar după 
ce-a terminat, stând în continuare în apă până la glezne, 
minunată în goliciunea ei, s-a întors şi s-a uitat ţinta la locul 
unde mă ascunsesem. 

Mi-am plecat capul şi m-am îngropat şi mai adânc printre 
ierburi. M-am aşteptat să-mi strige ceva, dar n-a făcut-o. 
Între timp, mă convinsesem că săvârşisem un păcat de 
neiertat. 

Am dat înapoi foarte încet, fâră să fac vreun zgomot, 
până când m-am apropiat de marginea lanului de bumbac. 
Pe urmă am rupt-o la fugă de-a lungul lizierei şi mi-am 
reluat poziţia de lângă potecă, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Când am auzit-o venind, am încercat să-mi iau o 
mutră plictisită. 

Avea părul ud şi îşi schimbase rochia. 

— Mersi, Luke, a spus ea. 

— N-ai de ce, am reuşit să răspund. 

— Mă simt mult mai bine. Şi eu la fel, mi-am zis. 

Ne-am întors agale spre casă. La început nimeni n-a scos 
o vorbă, însă pe la jumătatea drumului Tally m-a întrebat: 

— Te-ai uitat la mine, Luke, nu-i aşa? 

Avea o voce uşoară, şăgalnică, şi nu mi-a venit să mint. 

— Da, am spus. 


— E-n regulă. Nu sunt nebună. 

— Nu? 

— Deloc. Cred că-i normal ca băieţii să tragă cu ochiul la 
fete. 

Şi mie mi se părea normal. N-am ştiut ce să răspund. 

— Dacă vii cu mine la golf şi data viitoare, ca să stai de 
pază, poţi s-o faci din nou, a continuat ea. 

— Ce să fac? 

— Să te uiti la mine. 

— In regulă, am încuviinţat, puţin cam repede. 

— Dar n-ai voie să spui nimănui. 

— N-o să spun. 

La masa de seară, mi-am luat mâncarea şi m-am străduit 
să mă port ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totuşi, îmi 
venea greu să mânânc, fiindcă simţeam în continuare un 
gol în stomac. O vedeam pe Tally de parcă am fi fost tot pe 
malul golfului. 

Făcusem un lucru cumplit. Şi abia aşteptam să-l repet. 

— La ce te gândeşti, Luke? m-a întrebat Buni. 

— La nimic, am spus, trezit la realitate. 

— Haida-de, a insistat Pappy. Te frământă ceva. Am avut 
o inspiraţie subită. 

— Cuţitul ăla, am zis. 

Toţi cei patru adulţi au clătinat dezaprobator din cap. 

— Gândeşte-te la ceva frumos, m-a sfătuit Buni. Nicio 
grijă, mi-am spus. Nicio grijă. 


Capitolul 13 


Pentru a doua oară la rând, slujba de duminică la care 
ne-am dus s-a desfăşurat sub semnul morţii. Doamna Letha 
Haley Dockery era o femeie solidă şi gălăgioasă, al cărei soţ 
o părăsise cu mulţi ani în urmă şi fugise în California. Deloc 
de mirare, s-au iscat câteva zvonuri legate de ceea ce 
făcuse din clipa când pusese piciorul acolo, iar cel mai 
insistent, care îmi ajunsese şi mie la urechi de câteva ori, 
era că se combinase cu o femeie mai tânără dintr-o altă 
rasă - e posibil să fi fost chinezoaică, deşi, la fel ca multe 
alte bârfe care circulau prin Black Oak, n-a putut fi 
confirmată. Cine Dumnezeu fusese vreodată în California? 

Doamna Dockery crescuse doi fii, niciunul foarte de 
ispravă, dar amândoi cu destulă minte ca să se lase de 
cules bumbac. Unul trăia în Memphis, celălalt pe undeva 
prin vest, cu toate că nu ştia nimeni unde anume. 

Mai avea şi alte neamuri risipite prin nord-estul 
Arkansasului şi în primul rând o verişoară îndepărtată, care 
trăia la Paragould, la vreo treizeci şi cinci de kilometri de 
noi. Indepărtată din toate punctele de vedere, zicea Pappy, 
căreia nu-i plăcea câtuşi de puţin de doamna Dockery. 
Această verişoară din Paragould avea la rândul ei un băiat 
care lupta şi el în Coreea. 

Când Ricky era pomenit în rugăciunile de la noi din 
biserică - lucru care se întâmpla mereu - doamna Dockery 
ieşea imediat în faţă şi le amintea enoriaşilor că avea şi ea 
pe cineva în război. Femeia obişnuia s-o încolţească de 
fiecare dată pe Buni, căreia îi şoptea grav cât de grea era 
povara aşteptării unor veşti de pe front. Pappy nu vorbea 
cu nimeni despre război, iar la un moment dat chiar o 
pusese la punct pe doamna Dockery, după una dintre 
primele ei încercări de a compătimi cu el. Familia noastră 
se străduia pur şi simplu să nu bage în seamă ce se 
întâmplă în Coreea, cel puţin în public. 


Cu luni în urmă, în timpul unuia dintre numeroasele ei 
apeluri la compasiune, doamna Dockery fusese întrebată 
de cineva dacă are o fotografie a nepotului. Ne rugaserăm 
atât de mult pentru el la biserică, încât unul dintre noi 
dorise să-l vadă. Femeia îndurase umilinţa de-a nu putea 
produce nicio poză. 

La plecarea pe front îl chemase Jimmy Nance şi era 
nepotul celei de-a patra ei verişoare, cea pe care o descria 
ca fiind „foarte apropiată”. În timpul războiului devenise 
Timmy Nance, fiind totodată nu doar un nepot, ci chiar un 
văr de-al doilea sau de-al treilea. Ne era imposibil să ne 
lămurim. Şi chiar dacă doamna Dockery prefera numele de 
Timmy, din când în când se surprindea spunându-i Jimmy. 

Însă indiferent cum l-ar fi chemat, fapt este că fusese 
ucis. Aflaserăm în duminica aceea, pe când ne pregăteam 
de slujbă, înainte să ne dăm jos din camion. 

Enoriaşii au condus-o pe doamna Dockery în sala de 
onoare, unde a fost înconjurată de alte femei care veneau 
la şcoala de duminică şi care s-au pus pe jelit o dată cu ea. 
Eu mă uitam de la distanţa, în vreme ce Buni şi mama 
aşteptau să le vină rândul s-o consoleze, şi mi-a părut 
sincer rău pentru ea. Indiferent dacă băiatul era o rudă 
apropiată sau nu, femeia trecea printr-o deznădejde cruntă. 

Lumea discuta în şoaptă despre detalii. Tânărul conducea 
Jeep-ul comandamentului şi dăduse peste o mină de teren. 
Era posibil ca trupul neînsufleţit să ajungă acasă peste 
două luni sau să nu mai fie repatriat niciodată. Avea 
douăzeci de ani şi o soţie tânără care-l aştepta în Kennett, 
Missouri. 

În timp ce se purtau aceste discuţii, reverendul Akers a 
intrat în încăpere şi s-a aşezat lângă doamna Dockery. l-a 
luat mâna într-a lui şi s-au rugat îndelung şi în tăcere. Toţi 
enoriaşii erau de faţă, privind-o şi aşteptând să-i prezinte 
condoleanţe. 

După câteva minute, l-am văzut pe Pappy furişându-se 


pe uşă afară. 

Deci aşa or să se petreacă lucrurile dacă or să ni se 
adeverească temerile cele mai negre, mi-am spus. De la 
celălalt capăt al lumii, or să ne dea de veste că a murit. Pe 
urmă prietenii or să se strângă în jurul nostru şi toată 
lumea o să se pună pe plâns. 

Dintr-o dată a început să mă doară gâtul şi mi s-au 
umezit ochii. Nouă nu poate să ni se întâmple aşa ceva, mi- 
am zis. Ricky nu conduce niciun Jeep pe-acolo şi, chiar dacă 
ar face-o, ar avea destulă minte să ocolească minele de 
teren. Mai mult ca sigur c-o să se întoarcă acasă. 

N-aveam chef să observe cineva că plâng, aşa că am 
ieşit tiptil din clădire tocmai când Pappy se urca în camion, 
unde m-am suit şi eu. Am stat unul lângă altul şi ne-am 
uitat câteva minute bune prin parbriz; pe urmă, fâră o 
vorbă, Pappy a pornit motorul şi am luat-o din loc. 

Am trecut prin dreptul staţiei de egrenat. Deşi era tăcută 
duminică dimineaţa, în sinea lui fiecare fermier ar fi vrut s-o 
audă mergând din plin. Instalaţia funcţiona doar trei luni pe 
an. 

Am plecat din oraş fără o destinaţie precisă, sau cel puţin 
eu unul nu mă puteam gândi la vreun loc anume. Am mers 
pe drumuri lăturalnice, neasfaltate şi pline de praf, unde 
între noi şi rândurile de bumbac nu erau mai mult de doi- 
trei metri. 

Primele cuvinte ale lui Pappy au fost: „Aici trăiesc ai lui 
Siseo”. A arătat din cap spre stânga, nevrând să ia mâinile 
de pe volan. În depărtare, aproape invizibilă dincolo de 
pogoanele pe care creşteau tulpinile de bumbac, se găsea 
o locuinţă tipică familiilor de dijmaşi. Acoperişul de tablă 
ruginită stătea să cadă, terasa din faţă se povârnise, curtea 
era murdară, iar bumbacul creştea până aproape de 
frânghia de rufe. N-am observat nicio mişcare şi mi-a venit 
inima la loc. Cum îl ştiam pe Pappy, putea să-l apuce cheful 
să oprească în faţa casei şi să provoace un scandal. 


Ne-am continuat încet drumul prin lanurile nesfârşite de 
bumbac. Scăpasem de şcoala de duminică, fapt care mi se 
părea un răsfăţ de necrezut. Maică-mii precis că nu-i 
plăcuse treaba asta, dar nu avea să se certe cu Pappy. 
Chiar ea îmi spusese că el şi Buni simțeau nevoia să mă 
aibă alături ori de câte ori îşi făceau griji pentru Ricky. 

Pappy a zărit ceva şi a încetinit cât a putut de mult. 

— Aici stă Embry, a spus el, făcând un nou semn din cap. 
Îi vezi pe mexicani? 

Mi-am întins gâtul, mi-am mijit ochii şi în cele din urma i- 
am descoperit - patru sau cinci pălării de pai într-o mare de 
alb, aplecându-se de parcă ne-ar fi auzit şi ar fi vrut să se 
ascundă. 

— Culeg şi duminica? am întrebat. 

— Da. 

Am accelerat uşor, până când i-am pierdut din vedere. 

— Şi ce-o să faci? l-am descusut pe Pappy, ca şi cum ar fi 
fost încălcată legea. 

— Nimic. E treaba lui Embry. _ 

Domnul Embry era slujbaş al bisericii. Imi venea greu să 
cred că le dădea voie oamenilor să-i muncească pământul 
de sabat. 

— Poale că nu ştie, ce zici? am întrebat. 

— Aşa o fi. Mexicanilor le-ar fi destul de uşor s-o ia 
frumuşel spre lan după ce pleacă el la biserica, a spus 
Pappy, dar n-a părut deloc convins. 

— Dar nu pot să-şi cântărească singuri bumbacul, am zis, 
moment în care Pappy a zâmbit de-adevăratelea. 

— Ce-i drept, nu pot, a rostit el. 

Aşa stând lucrurile, era limpede ca domnul Embry le 
dădea voie mexicanilor să lucreze duminica. Lumea vorbea 
despre asta în fiecare toamnă, dar nu-mi imaginam că un 
diacon atât de bine văzut ca domnul Embry putea comite 
un păcat atât de grav. Spre deosebire de Pappy, eram 
şocat. 


Bieţii mexicani. Îi cărau ca pe vite, îi munceau ca pe 
sclavi şi le era răpită până şi singura zi de odihnă, în timp 
ce moşierul se ascundea bine mersi în biserică. 

— Să nu batem toba, a spus Pappy, mulţumit că i se 
confirmase un zvon. 

laraşi secrete. 


x kx * 

În timp ce ne apropiam de biserică, i-am auzit pe enoriaşi 
cântând. Până atunci nu rămăsesem niciodată afară în 
timpul slujbei. 

— Am întârziat zece minute, a mormăit Pappy ca pentru 
sine, deschizând uşa. 

Enoriaşii se ridicaseră în picioare şi intonau un cântec, 
aşa că am reuşit să ne furişăm la locurile noastre fâră mare 
deranj. M-am uitat la părinţi mei, dar aceştia nu m-au băgat 
în seamă. După ce s-a terminat cântecul ne-am aşezat şi 
m-am trezit încadrat frumuşel de bunici. Chiar dacă Ricky 
era în pericol, eu unul aveam conştiinţa faptului că eram 
apărat. 

Reverendul Akers ştia că nu era bine să vorbească 
despre război şi moarte. A început prin a ne informa solemn 
despre cele întâmplate cu Timmy Nance, lucru ştiut deja de 
toată lumea. Între timp, doamna Dockery fusese condusă 
acasă şi ajutată să-şi revină. Colegele ei de la şcoala de 
duminică aveau să se ocupe şi de mese. Era momentul ca 
fiii bisericii să strângă rândurile şi să-şi ajute aproapele, a 
declarat reverendul. 

Avea să fie momentul de glorie al doamnei Dockery, 
după cum ne dăduserăm seama cu toţii. 

Dacă insista asupra războiului, reverendul avea să fie 
nevoit să-i facă faţă lui Pappy după slujbă, aşa că s-a 
concentrat asupra mesajului pregătit din timp. Noi, 
baptiştii, ne mândream cu misionarii pe care-i trimiteam 
pretutindeni în lume, şi întreaga confesiune declanşase o 


intensă campanie de strângere de fonduri în sprijinul lor. 
Despre asta a vorbit fratele Akers, despre cum să cotizăm 
mai masiv, ca să ne putem trimite şi alţi oameni prin India, 
Coreea, Africa şi China. lisus ne-a învăţat să-i iubim pe toţi, 
în ciuda diferenţelor. Şi era de datoria noastră ca baptişti să 
convertim şi restul lumii. 

M-am hotărât să nu dau un ban în plus. 

Fusesem învăţat să dăruiesc a zecea parte din tot ce 
câştigam, lucru pe care îl făceam fără strop de entuziasm. 
Totuşi, aşa scria în evanghelii şi nu aveam cum să mă pun 
de-a curmezişul. Numai că fratele Akers cerea ceva în plus, 
o sumă oferita de bunăvoie, iar în ce mă priveşte socotise 
greşit. Nu eram dispus să dau un sfanţ pentru Coreea. Eram 
sigur că restul Chandlerilor îmi împărtăşeau punctul de 
vedere. Şi nu doar ei, ci probabil că toţi enoriaşii. 

In dimineaţa asta reverendul era cumpătat în vorbe. 
Predica despre iubire şi milostenie, nu despre păcate şi 
moarte, dar nu cred că era foarte convins de ceea ce 
spunea. Cum atmosfera era mai potolită ca de obicei, am 
început să moţăi. 

După slujbă n-am mai avut chef de taclale. Adulții s-au 
dus glonţ la camion şi am plecat în grabă. La marginea 
oraşului, tata m-a întrebat: 

— Unde-ai fost cu Pappy? 

— Am dat o raită, am răspuns. 

— Pe unde? 

Am arătat spre est şi am zis: 

— Pe-acolo. Nu ne-am dus undeva anume. Cred c-a vrut 
să scape de biserică, atâta tot. 

Tata a dat din cap, de parca i-ar fi părut rău că nu venise 
cu noi. 


x k x 


Duminică seara, pe când terminam de mâncat, am auzit 
o bătaie slabă la intrarea din spate. Tata era cel mai 


apropiat de uşă, aşa că a ieşit pe terasa din dos şi i-a găsit 
pe Miguel şi pe Cowboy. 

— Mamă, e nevoie de tine, a spus el, iar Buni a ieşit 
valvârtej din bucătărie, urmată de noi, ceilalţi. 

Cowboy îşi scosese cămaşa; partea stângă a pieptului i 
se umflase şi arăta foarte urât. Aproape că nu putea să 
ridice mâna stângă, iar când Buni l-a silit s-o facă, s-a 
strâmbat de durere. Mi-a fost milă de el. Ava o rană unde 
fusese lovit cu mingea de base-ball. 

— N-or să-ţi iasă oasele, a spus ea. 

Mama a adus o oală cu apă şi o faşă. După câteva 
minute, Pappy şi tata s-au plictisit şi au plecat. Mi-am dat 
seama că se gândeau în ce fel le putea fi afectată producţia 
de accidentarea mexicanului. 

Buni se simţea cel mai bine când făcea pe doctorul, iar 
Cowboy a avut parte de tot tacâmul. După ce i-a pansat 
rana, l-a pus să se întindă pe terasa din spate, cu capul pe 
o pernă de pe canapeaua noastră. 

— Trebuie să stea nemişcat, i-a spus ea lui Miguel. 

— Cât te doare? a întrebat el. 

— Nu cine ştie, a răspuns Cowboy, clătinând din cap. 
Engleza lui ne-a surprins pe toţi. 

— Mă-ntreb dac-ar fi bine să-i dau un calmant, a chibzuit 
Buni, uitându-se la mama. 

Calmantele lui Buni erau mai rele decât cele mai urâte 
fracturi, aşa că i-am aruncat o privire îngrozită lui Cowboy. 
Acesta m-a înţeles întocmai şi a spus: 

— Nu, fără medicamente. 

Buni a pus gheaţă din bucătărie într-un săculeţ de pânză 
şi i l-a aşezat uşor pe coastele umflate. 

— Ţine-aşa, a zis ea, punându-i braţul stâng peste 
săculeţ. La atingerea gheții, corpul i-a înţepenit dintr-o 
dată, des- tinzându-i-se însă treptat, pe măsura ce se 
instala amorţeala. După câteva clipe, apa a început să-i 
şiroiască pe piele, picurând pe lemnul terasei. Cowboy a 


închis ochii şi a inspirat adânc. 

— Mulţumesc, a spus Miguel. 

— Gracias, am rostit, iar Miguel mi-a surâs. 

l-am lăsat pe cei doi acolo şi ne-am strâns pe terasa 
cealaltă, la un pahar de ceai de la gheaţă. 

— Şi-a rupt coastele, i-a spus Buni lui Pappy, care se 
aşezase pe balansoarul de pe terasă şi îşi făcea digestia. 

Lui Pappy nu-i venea să vorbească, însă după câteva 
secunde de tăcere a scos un mormăit şi a zis: 

— Păcat. 

— Trebuie sa meargă la doctor. 

— Şi ce să-i facă doctorul? 

— Poate că are vreo hemoragie internă. 

— Poate ca n-are. 

— S-ar putea să fie periculos. 

— Dac-ar fi avut hemoragie internă, la ora asta ar fi fost 
mort, nu? 

— Nu încape vorbă, a întărit tata. 

Aici era vorba de două lucruri. În primul rând şi-n primul 
rând, bărbaţii erau îngroziţi la gândul că trebuia plătit un 
doctor, în al doilea, dar aproape la fel de important, 
amândoi luptaseră în tranşee. Văzuseră membre desprinse 
de corp, cadavre mutilate şi oameni fără mâini sau picioare, 
şi nu aveau răbdare pentru fleacuri. Rănile uşoare şi 
fracturile se numărau printre riscurile obişnuite ale vieţii. 
Strângeai din dinţi şi mergeai mai departe. 

Buni şi-a dat seama că nu avea cum să se impună. 

— Dacă moare, o să fie din cauza noastră. 

— N-o să moară, Ruth, a spus Pappy. Şi dacă până la 
urmă se duce, nu suntem noi de vină. Hank i-a rupt 
coastele. 

Mama s-a dus înăuntru. lar nu se simţea bine şi am 
început să-mi fac griji pentru ea. Cineva a început să 
vorbească despre bumbac, moment în care am plecat de 
pe terasă. 


M-am dus pe furiş în spate, unde Miguel stătea la mică 
distanţă de Cowboy. Amândoi păreau adormiţi. M-am 
strecurat în casă şi m-am dus să văd ce face mama. Am 
găsit-o întinsă în pat, cu ochii deschişi. 

— Ţi-e bine, mami? am întrebat-o. 

— Sigur, Luke. Nu-ţi face probleme pentru mine. 

Ar fi spus asta indiferent cât de rău s-ar fi simţit. M-am 
aplecat pe marginea patului timp de câteva secunde, iar 
înainte să plec am întrebat-o: 

— Precis te simţi bine? 

M-a bătut uşurel pe braţ şi mi-a zis: 

— Precis, Luke. 

Am intrat în camera lui Ricky ca să-mi iau mănuşa şi 
mingea de base-ball. Când am ieşit tiptil din bucătărie, 
Miguel plecase. Cowboy stătea la marginea terasei, cu 
picioarele atârnîndu-i peste scânduri şi ţinând apăsată 
gheaţa pe rană cu braţul stâng. Ma speria în continuare, 
dar mă îndoiam că putea să-mi facă vreun rău în halul în 
care era. 

Am înghiţit nodul care mi se pusese în gât şi mi-am 
pregătit bâta, aceeaşi care-i rupsese coastele. 

— Cum arunci liftatele alea? l-am întrebat. 

Figura lui duşmănoasă s-a destins, după care aproape că 
a zâmbit. 

— Du-te acolo, a spus el, arătând spre iarba de lângă 
terasă. Am sărit jos şi am rămas lângă genunchii lui. 
Cowboy a prins mingea de base-ball, cu degetul mare şi 
arătătorul fixate chiar pe cusătură. 

— Aşa, a zis el. 

Era exact aceeaşi priză pe care o învăţasem de la tata. 

— Şi pe urmă-i dai drumul scurt, a spus el, răsucindu-şi 
încheietura, în aşa fel încât degetele să se afle sub minge în 
secunda aruncării. 

Nu era nimic nou. Am luat mingea şi am fâcut exact cum 
îmi arătase. 


M-a privit fără un cuvânt. Umbra aceea de zâmbet 
dispăruse şi mi s-a părut că are dureri mari. 

— Mulţam, am spus. 

Abia a putut să dea uşor din cap. 

Pe urma ochii mi-au căzut asupra lamei de cuţit al cărei 
vârf ieşise printr-o gaură de la buzunarul pantalonilor lui de 
lucru. Nu m-am putut abţine şi m-am zgâit la ea. Mi-am 
ridicat ochii spre el, după care ne-am uitat amândoi la 
armă. Incet, Cowboy a scos-o din buzunar. Mânerul era 
neted şi verde-închis, cu nişte modele lucrate cu migală. L- 
a ridicat ca să-l văd mai bine, iar apoi a apăsat pe buton şi 
lama a ţâşnit în faţă. Am auzit sunetul acela sec şi m-am 
dat înapoi speriat. 

— De unde l-ai luat? l-am descusut. 

O întrebare prostească, la care n-a catadicsit să-mi 
răspundă. 

— Mai fă-o o data, am spus. 

Fulgerător, şi-a lipit lama de picior, repliind-o la loc în 
mâner, dupa care mi-a fluturat cuțitul prin dreptul ochilor şi 
a făcut lama să ţâşnească din nou. 

— Pot să-ncerc şi eu? am întrebat. Cowboy a clătinat 
hotărât din cap. 

— Ai împuns pe cineva cu el? 

Şi-a apropiat cuțitul de corp şi mi-a aruncat o privire 
urâtă. 

— Pe mulţi, a zis el. 

Văzusem destul. M-am retras de-a-ndărătelea şi pe urmă 
m-am dus în spatele hambarului, unde puteam să fiu 
singur. Am aruncat mingea în sus timp de o oră, sperând cu 
disperare s-o văd pe Tally îndreptându-se din nou spre 
golfuleţ. 


Capitolul 14 


În fiecare dimineaţa de luni ne adunam în linişte lângă 
tractor. Aş fi dat orice să mă furişez la loc în casă, să mă 
vâr în patul lui Ricky şi să dorm câteva zile. Fără bumbac, 
fără Hank Spruill şi fără nimic de natura să-mi amărască 
viaţa. „Ne odihnim la iarnă”, îi plăcea să spună lui Buni, şi 
avea dreptate. După ce strângeam bumbacul şi intram cu 
plugul, mica noastră fermă hiberna pe durata anotimpului 
rece. 

Numai că, la jumătatea lui septembrie, temperaturile 
scăzute erau un vis îndepărtat. Pappy, domnul Spruill şi 
Miguel se adunau în apropierea tractorului şi vorbeau 
însufleţit, pe când noi ceilalţi încercam să ascultăm. 
Mexicanii aşteptau, grupaţi la mica distanţă. Conform 
planului de bătaie, aveau să înceapă cu bumbacul de lângă 
şură, ceea ce însemna că puteau merge pe jos până la 
marginea lanului. Noi, cei din Arkansas, aveam să ne 
punem pe treaba ceva mai departe, iar remorca de bumbac 
avea să fie un fel de element de demarcaţie între cele doua 
grupuri. Era neapârată nevoie să existe o distanţa 
asigurătoare între Hank şi Cowboy, altminteri s-ar fi făcut 
din nou moarte de om. 

— Nu mai vreau buclucuri, l-am auzit pe Pappy. 

Ştiam cu toţii că nimeni nu l-ar fi putut convinge pe 
Cowboy să renunţe la cuțitul din buzunar şi, chiar dacă 
Hank era sărac cu duhul, ne îndoiam că ar fi putut fi atât de 
tâmpit încât să-l atace din nou. Dimineaţa, în timp ce luam 
micul dejun, Pappy presupusese că mai erau şi alţi 
mexicani înarmaţi, nu doar Cowboy. La prima mişcare 
greşită a lui Hank, n-ar fi fost de mirare să înceapă sa 
zboare cuţitele încoace şi-ncolo. Lucrul asta fusese discutat 
şi cu domnul Spruill, care îl asigurase pe Pappy că nu aveau 
să mai apară probleme. Atâta doar că nu prea mai credea 
nimeni că Hank putea fi ţinut în frâu, de domnul Spruill sau 


de altcineva. 

Azi-noapte plouase până târziu, dar lanul arăta ca de 
obicei; bumbacul era uscat, solul aproape prăfos. Insă 
ploaia fusese percepută de Pappy şi de tata ca un ultim 
avertisment referitor la iminenţa inundaţiilor, iar de la 
neliniştea celor doi se molipsiseră şi ceilalţi. 

Recoltele noastre erau aproape perfecte şi mai aveam 
doar câteva saptămâni de cules, înainte să se deschidă 
cerurile. Când tractorul se oprea lângă remorca pentru 
bumbac, ne inşfăcam repede sacii şi dispăream printre 
tulpini. Spruillii nici nu râdeau, nici nu cântau, iar dinspre 
grupul îndepărtat al mexicanilor nu răzbătea niciun sunet. 
Până şi eu renunţasem să mai trag vreun pui de somn. 
Culegeam cât puteam de repede. 

Soarele se înălța repede şi încingea roua de pe capsulele 
de bumbac. Aerul greu mi se lipea de piele şi îmi muia 
salopeta, iar de pe bărbie îmi curgeau picături de sudoare. 
Avantajul relativ al staturii mici era acela că majoritatea 
tulpinilor erau mai înalte ca mine; în felul ăsta, lucram pe 
jumătate la umbră. 


x k x 


Dacă mai trăgeam tare două zile, puteam să umplem 
remorca. Pappy era cel care mergea cu ea la oraş; 
întotdeauna el, niciodată tata. La fel ca în cazul 
grădinăritului maică-mii, era una dintre muncile care 
fuseseră repartizate cu mult înainte de venirea mea pe 
lume. De obicei îl însoteam pe Pappy, lucru care îmi făcea 
întotdeauna plăcere, fiindcă însemna o plimbare la oraş, 
chit că nu ajungeam decât la staţia de egrenat. 

După ce-am cinat repede, am intrat cu camionul în lan şi 
am închis remorca. Pe urmă ne-am urcat pe la margini şi 
am strâns zdravăn prelata, ca să nu zboare nicio capsulă de 
bumbac. Era o adevărată crimă să risipeşti fie şi câteva 
grame dintr-un lucru pentru strângerea căruia trudiserăm 


atât de mult. 

Pe când ne întorceam acasă, i-am văzut pe mexicani 
strânşi laolaltă în spatele şurii şi mâncându-şi încet porţiile 
de tortilla. Tata era în magazia de unelte şi peticea unul 
dintre cauciucurile din faţă ale tractorului John Deere. 
Femeile spălau vasele. Pappy a oprit brusc camionul. 

— Rămâi aici, mi-a spus el. Mă-ntorc imediat. Uitase 
ceva. 

Când a ieşit din casă, îşi ducea în mână arma cu ţeava 
retezată, pe care a pus-o sub scaunul şoferului fără un 
cuvânt. 

— Mergem la vânătoare? am întrebat, ştiind prea bine ca 
nu aveam să capăt vreun răspuns. 

Afacerea Siseo nu fusese discutată nici la cină, nici pe 
terasa din faţă. Cred că adulţii se înţeleseseră să nu mai 
aducă vorba despre ea, cel puţin nu când eram şi eu acolo. 
Insă puşca te trimitea cu gândul la o mulţime de posibilităţi. 

M-am gândit într-o clipită la un duel armat, ca în filmele 
cu Gene Autry, care ar fi putut avea loc la staţia de 
egrenat. De o parte ar fi fost, bineînţeles, băieţii buni, adică 
fermierii, trăgând întruna şi punându-se la adăpost în 
spatele remorcilor; de cealaltă parte, răspunzând la foc tot 
cu foc, răii - fraţii Siseo şi prietenii lor. Bumbacul proaspăt 
strâns ar fi zburat prin aer, în timp ce remorcile încasau 
glonţ după glonţ. Ferestre făcute ţăndări, camioane 
explodând - exact ca pe ecran. La ora când am fi trecut pe 
podul de peste râu, locul din jurul staţiei de egrenat ar fi 
fost înţesat de cadavre. 

— Ai de gând sâ-mpuşti pe cineva? am întrebat, străduin- 
du-mă să-l fac pe Pappy să spună ceva. 

— Vezi-ţi de-ale tale, a răspuns el repezit şi a schimbat 
viteza. 

Poate că avea de reglat nişte socoteli cu cineva care-l 
insultase. Acest fapt mi-a adus în minte una dintre poveştile 
preferate ale Chandlerilor. Când Pappy era mult mai tânăr, 


lucra pământul cu o pereche de catâri, cum făceau toţi 
fermierii. Asta se întâmpla cu mult înainte de apariţia 
tractoarelor, când toate muncile agricole erau făcute de om 
şi de animale. Un neisprăvit de vecin pe nume Woolbright l- 
a văzut pe Pappy într-o bună zi pe câmp şi şi-a dat seama 
că avea mari probleme din cauza catârilor. Din ce zicea el, 
Pappy le lovea pe bietele dobitoace peste cap cu un 
ditamai ciomagul. Mai târziu, pe când se afla la ceainărie şi 
le povestea celorlalţi, Woolbright a mai zis: „Dacă aş fi avut 
un sac de pânză muiat în apă, i-aş fi arătat eu lui Eli 
Chandler”. Cuvintele au circulat din gură în gură, iar Pappy 
a aflat ce spusese Woolbright. Câteva zile mai târziu, după 
o zi lungă şi toridă pe câmp, Pappy a luat un sac de pânză, 
l-a lăsat să stea într-o găleată cu apă, a renunţat la cină şi a 
mers pe jos cinci kilometri până acasă la neisprăvit. În 
funcţie de povestitor, distanţa putea fi de opt sau chiar de 
doisprezece kilometri. 

După ce-a ajuns, i-a strigat lui Woolbright să iasă din 
casă şi să pună lucrurile la punct. Acesta tocmai îşi termina 
cina şi nu se mai ştie dacă avea sau nu o droaie de copii. 
Oricum, s-a apropiat de uşă, a aruncat un ochi în curtea din 
faţă şi a decis că era mai sigur dacă rămânea înăuntru. 

Pappy i-a strigat de câteva ori să iasă. „[i-am adus sacul 
de pânză, Woolbright! a răcnit el. Acum fă-te-ncoace şi 
termină treaba!” 

Woolbright s-a retras şi mai mult în casă, iar după ce şi-a 
dat seama că nici prin cap nu-i trecea să iasă, Pappy a 
aruncat sacul îmbibat de apă prin plasa de protecţie de la 
intrare. Pe urmă s-a întors pe jos acasă - cinci, opt sau 
doisprezece kilometri - şi s-a vârât în pat fără să mănânce. 

Auzisem povestea suficient de des ca s-o consider 
adevărată. Se convinsese până şi mama. Eli Chandler 
fusese un scandalagiu cu sânge fierbinte în tinereţe, şi 
chiar şi acum, la şaizeci de ani, îi sărea muştarul din orice. 

Insă n-ar fi ucis decât în legitimă apărare. Şi prefera să-şi 


folosească pumnii sau arme mai puţin amenințătoare, ca de 
pildă sacii de pânză îmbibaţi de apă. Puşca o avea la el 
pentru orice eventualitate. Nu de alta, dar ai lui Siseo erau 
nebuni. 

Când am ajuns, staţia de egrenat huruia. O mulţime de 
remorci aşteptau la rând în faţa noastră şi mi-am dat 
seama că aveam de stat câteva ore bune. Când Pappy a 
oprit motorul şi a bătut darabana cu degetele pe volan, era 
deja întuneric. Cardinals aveau meci, iar eu ardeam de 
nerăbdare să mă întorc acasă. 

Înainte să coboare din camion, Pappy a aruncat o privire 
remorcilor, camioanelor şi tractoarelor, uitându-se apoi la 
muncitorii angajaţi peste vară şi la cei de la staţia de 
egrenat care îşi vedeau de treabă. Căuta un motiv de 
scandal, dar, negăsind niciunul, a spus într-un târziu: 

— Mă duc să văd care-i treaba. Rămâi aici. 

L-am urmărit cu privirea, în timp ce-şi târşâia picioarele 
pe drumul neasfaltat, până în dreptul unui grup de bărbaţi 
strânşi la intrarea în birou. A rămas o vreme acolo, vorbind 
şi ascultând. Un alt grup se strânsese lângă o remorcă 
aflată undeva în faţa noastră, unde mai mulţi tineri fumau, 
stăteau la taclale şi aşteptau. Deşi staţia de egrenat era 
centrul de activitate al oraşului, lucrurile mergeau încet. 

La un moment dat am surprins o siluetă care s-a ivit de 
undeva din spatele camionului nostru. 

— Hai noroc, Luke, a rostit un glas care m-a făcut să 
tresar. Când m-am răsucit pe călcâie, am dat cu ochii de 
faţa prietenoasă a lui Jackie Moon, un băiat ceva mai mare 
din partea de nord a oraşului. 

— Salut, Jackie, am spus, uşurat din cale-afară. 

Pentru o fracțiune de secundă, îmi trecuse prin cap că 
fraţii Siseo organizaseră o ambuscadă. Jackie s-a sprijinit de 
bara din faţă, cu spatele la staţia de egrenat, şi a dat la 
iveală o ţigară pe care apucase deja să şi-o ruleze. 

— Vreo veste de la Ricky? a întrebat el. Mi-am aţintit 


privirile asupra ţigării. 

— În ultima vreme, nu, am răspuns. Am primit o scrisoare 
acum două săptămâni. 

— Cum îi merge? 

— Cred că bine. 

A scăpărat un chibrit de portiera camionului şi şi-a aprins 
ţigara. Era un băiat înalt, slab şi fusese vedeta echipei de 
baschet a liceului din Monette de când îl ştiam. Jucase cu 
Ricky, până când acesta fusese prins fumând în spatele 
şcolii. Antrenorul, un veteran care îşi pierduse un picior în 
război, îl dăduse afara din echipa. Pappy se agitase o 
săptămână întreagă la ferma Chandler, amenințând că o 
să-l omoare pe fiul cel mic al antrenorului. După aceea 
Ricky îmi spusese între patru ochi că oricum se plictisise de 
baschet. Ar fi vrut să joace fotbal, dar liceul din Monette nu 
putea să-şi facă echipă din cauză că băieţii aveau de cules 
bumbacul. 

— S-ar putea să mă duc şi eu, a spus Jackie. 

— In Coreea? 

— Da. 

Aş fi vrut să-l întreb de ce credea că e nevoie de el în 
Coreea. Oricât mă enerva strânsul bumbacului, preferam să 
trudesc în lan decât să se tragă asupra mea. 

— Şi baschetul? am întrebat. 

Umbla o vorbă cum că Arkansas State dorea să-l 
transfere pe Jackie. 

— Mă las de şcoală, a spus el, scoțând pe gură un norişor 
de fum. 

— De ce? 

— Mi-a ajuns. Dacă pun şi întreruperile, am tot fost la 
şcoala vreo doişpe ani. Mai mult decât toţi ăilalţi din familie. 
Cred c-am învăţat destul. _ 

La noi în ţinut, copiii renunţau mereu la şcoală. Incercase 
şi Ricky de câteva ori, iar în cele din urmă pe Pappy nu-l 
mai interesase. Buni, pe de alta parte, pusese piciorul în 


prag, aşa că până la urmă Ricky absolvise cursurile. 

— O groază de băieţi sunt împuşcaţi acolo, a zis el, cu 
ochii pierduţi undeva în zare. 

Nu-mi plăcea să aud aşa ceva, motiv pentru care n-am 
spus nimic. Jackie şi-a terminat ţigara şi şi-a vârât mâinile 
în buzunare. 

— Cic-ai văzut cafteala aia cu fraţii Siseo, a rostit el, 
evitând şi de data asta să se uite la mine. 

Bănuiam că la un moment dat în timpul deplasării în oraş 
avea să vină vorba şi despre încăierare. Mi-am adus aminte 
de tata, care mă avertizase solemn să nu care cumva să 
discut incidentul cu cineva. 

Dar în Jackie puteam să am încredere. Doar crescuse 
alături de Ricky. 

— Au văzut-o mulţi, am spus. , 

— Mda, dar nu vorbeşte nimeni. Aia de pe dealuri nu scot 
o vorbă fiindcă-i unul de-ai lor. Cei de-aici îşi țin pliscul 
fiindcă Eli le-a zis să tacă. Cel puțin asta-i versiunea lor. 

L-am crezut. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că Eli 
Chandler se folosise de fraţii baptişti ca să pună batista pe 
tambal, cel puţin până se strângea tot bumbacul. 

— Şi ai lui Siseo? am întrebat. 

— Nu i-a mai văzut nimeni. Merg pe burtă. Au avut 
înmor-mântarea vinerea trecută. Au săpat singuri groapa şi 
l-au înmormântat în spate, dincolo de casa de rugăciuni a 
sectanţilor. Stick e cu ochii pe ei ca pe butelie. 

A urmat o nouă tăcere, în timp ce staţia de egrenat vuia 
în spatele nostru. Jackie şi-a mai răsucit o ţigară, iar într-un 
târziu a spus: 

— Te-am văzut acolo, la bătaie. 

M-am simţit de parcă aş fi fost surprins comiţând o crimă. 
N-am găsit altceva mai bun de zis decât: 

— Aşa, deci. 

— Te-am văzut cu ăla mic al lu' Pinter. lar când 
delureanu' ăla a pus mâna pe ţeavă, m-am uitat la voi doi 


şi mi-am spus: „Puştii ăştia n-ar trebui să vadă aşa ceva”. ŞI 
am avut dreptate. 

— Tare-aş vrea să nu fi văzut nimic. 

— Şi eu la fel, a zis Jackie, slobozind un rotocol perfect de 
fum. 

M-am uitat în direcţia staţiei de egrenat, ca să fiu sigur 
că Pappy nu se afla prin apropiere. Rămăsese înăuntru, 
probabil în birouaşul unde proprietarul staţiei îşi ţinea toate 
hârţoagele. Între timp sosiseră şi alte remorci, care 
parcaseră în spatele nostru. 

— Ai vorbit cu Stick? l-am întrebat pe Jackie. 

— Nţ. Şi nici n-am de gând. Tu? 

— Da. A venit la noi acasă. 

— A stat de vorbă cu delureanu'? 

— Da. 

— Înseamnă că Stick ştie cum îl cheamă? 

— Aşa cred. 

— De ce nu l-a arestat? 

— Nu sunt sigur, i-am zis c-au fost trei contra unu. Jackie 
a bombănit şi a tras un scuipat în bălării. 

— Aşa e, au fost trei contra unu', numai că nu era cazul 
să se facă moarte de om. Nu-i înghit defel pe-ai lui Siseo, 
aşa cum nu-i înghite nimeni, dar n-avea niciun rost să-i 
bată în halul ăla. 

N-am spus nimic. Jackie a tras din ţigară şi a continuat să 
vorbească, în timp ce fumul îi ieşea şi pe nas, şi pe gură. 

— Era roşu ca focu' la faţă, îi luceau ochii şi dintr-o dată 
s-a oprit şi s-a uitat la ei, de parcă l-ar fi prins de mână o 
stafie şi l-ar fi făcut să termine. Pe urmă s-a dat înapoi, s-a 
îndreptat din şale şi le-a aruncat o privire, de-ai fi zis că 
altcineva făcuse toata porcăria. După aia a luat-o din loc şi 
s-a pierdut pe strada mare, în timp ce ăilalţi fraţi Siseo şi 
oamenii lor dădeau fuga să vadă ce păţiseră băieţii. Au 
împrumutat camioneta lui Roe Duncan şi i-au dus acasă. 
Jerry nu şi-a mai venit în fire. Roe l-a repezit chiar el la 


spital în toiul nopţii, dar cică murise deja când a ajuns cu el 
acolo. Fractură craniană. Noroc că n-au mierlit-o şi ceilalţi 
doi. l-a bătut la fel de rău ca pe Jerry. N-am mai văzut aşa 
ceva de când mă ştiu. 

— Nici eu. 

— În locu’ tău, m-aş ţine departe de cafturi o vreme. Eşti 
prea tânăr. 

— Nu-ţi face griji. 

M-am uitat spre staţia de egrenat şi l-am văzut pe 
bunicul meu. 

— Uite-l pe Pappy, am zis. Jackie a strivit ţigara sub 
picior. 

— Nu ciripi la nimeni ce ţi-am zis, bine? 

— Sigur. 

— Nu vreau să am de-a face cu delureanu' ăla. 

— O să tac chitic. 

— Saluta-l pe Ricky din partea mea. Spune-i să-i ţină-n 
loc până ajung şi eu. 

— S-a făcut, Jackie, l-am asigurat, după care a disparut la 
fel de discret cum venise. 

Incă o porţie de secrete. 

Pappy a fixat peretele remorcii şi a urcat la volan. 

— Doar n-o să aşteptam trei ore, a mormăit el şi a pornit 
motorul. 

S-a îndepărtat de staţia de egrenat şi a părăsit oraşul. La 
un moment dat în puterea nopţii, un muncitor de la staţie 
avea să cupleze un tractor mic la remorca noastră şi să-l 
tragă după el. Bumbacul avea să fie înghiţit de staţia de 
egrenat, iar după o oră aveau să iasă două baloturi 
perfecte. Acestea aveau să fie cântărite, iar pe urma avea 
să se ia câte o mostră din fiecare, ca să poată fi evaluate 
de cumpărătorii de bumbac. După micul dejun, Pappy avea 
să se întoarcă la staţia de egrenat ca să recupereze 
remorca. Avea să cerceteze baloturile şi mostrele, după 
care avea să descopere cine ştie ce alt motiv de îngrijorare. 


x kK x 


A doua zi a sosit o scrisoare de la Ricky. Buni o pusese pe 
masa din bucătărie, ca s-o vedem cu toții de îndată ce 
intram pe uşa din spate, târându-ne picioarele şi ținându-ne 
cu mâinile de şale după o zi de lucru. Culesesem treizeci şi 
şapte de kilograme, un record absolut pentru un copil de 
şapte ani, deşi recordurile erau imposibil de controlat din 
cauză că oamenii - şi îndeosebi copiii - minţeau vârtos. Era 
o perioadă când atât Pappy, cât şi tata culegeau aproape 
două sute cincizeci de kilograme în fiecare zi. 

Buni îngâna un cântec şi zâmbea, aşa că ne-am dat 
seama că scrisoarea aducea veşti bune. Ne-a luat-o din faţa 
ochilor şi ne-a citit-o cu voce tare. De fapt, cred că apucase 
deja s-o înveţe pe de rost. 


Dragă mami, tati, Jesse, Kathleen şi Luke, 


Sper că acasă totul merge bine. N-am crezut niciodată c- 
o să-mi fie dor să culeg bumbac, dar tare-aş vrea să fiu cu 
voi. Imi e dor de toate - de fermă, de puiul prăjit, de 
Cardinals. Vă vine să credeți c-o să ia Dodgers campionatul 
şi anul ăsta? Mi se face rău când mă gândesc. 

Oricum, aici îmi merge bine. Lucrurile s-au potolit. Nu mai 
suntem pe front. Unitatea mea s-a retras şapte-opt 
kilometri şi am început să recuperăm câte ceva din somnul 
de care n-am avut parte până acum. Ne e destul de cala, 
suntem odihniti, mâncăm bine, iar acum nu mai ţipă nimeni 
la noi şi nici noi nu ne mai rățoim la nimeni. 

Cred că nu mai am mult şi mă întorc acasă. Se pare că 
lucrurile se calmează treptat. Am auzit că ar sta să înceapă 
nişte convorbiri pentru încheierea păcii, aşa că le tinem 
pumnii celor care se duc să discute. 

Am primit ultimele scrisori de la voi şi mi-au prins tare 


bine. Scrieţi-mi în continuare. Luke, a ta a fost nițeluş cam 
scurtă, pune mâna şi trimite-mi una mai lungă. 

Trebuie să fug. Vă iubesc pe toți, 

Ricky 


Am dat scrisoarea din mână în mână, am mai citit-o de 
câteva ori, iar pe urmă Buni a vârât-o într-o cutie de 
trabucuri de lângă radio. Toate scrisorile lui Ricky se aflau 
acolo, şi nu de puţine ori ni se întâmpla să intrăm noaptea 
în bucătărie şi să dăm peste Pappy sau Buni, care le citeau 
pentru a nu ştiu câta oară. 

Noua scrisoare ne-a făcut să uităm de crampele 
musculare şi de arsuri. Am mâncat în mare grabă, ca să 
putem să ne punem cu toţii mintea la contribuţie şi să-i 
răspundem lui Ricky. 

Folosindu-mă de tăbliţa de scris Big Chief şi de un creion, 
i-am povestit totul despre Jerry Siseo şi Hank Spruill, fără să 
uit vreun amănunt. Sânge, ţeava făcuta ţăndări, Stick 
Powers, toate cele. Nu ştiam cum se scriu o mulţime de 
cuvinte, aşa că am mers pe ghicite. Dacă exista cineva 
dispus 
să-mi ierte greşelile de scris, acela era Ricky. Cum nu 
voiam să afle ceilalţi ca duceam vorba despre cele 
petrecute până hăt departe în Coreea, mi-am acoperit 
tăbliţa cum am putut mai bine. 

Au fost compuse cinci scrisori în acelaşi timp, care sunt 
sigur că îi prezentau lui Ricky aceleaşi evenimente din mai 
multe puncte de vedere. În timp ce scriam, adulţii spuneau 
tot felul de poveşti amuzante. Era unul dintre puţinele 
momente de fericire din timpul culesului. Pappy a dat 
drumul la radio şi am prins în direct meciul celor de la 
Cardinals, în timp ce scrisorile noastre se lungeau tot mai 
mult. 

Cum stăteam aşezaţi la masa din bucătărie, râzând, 
scriind şi ascultând transmisia meciului, nu aveam nicio 


umbră de îndoiala că Ricky avea să se întoarcă acasă în 
scurt timp. 
Doar aşa spusese. 


Capitolul 15 


Joi după-amiază, mama a venit să mă caute în lan şi mi-a 
spus că e nevoie de mine în grădină. Mi-am dat jos cu 
bucurie sacul din cârcă şi i-am lăsat pe ceilalţi truditori 
pierduţi printre şirurile de bumbac. Ne-am îndreptat spre 
casă, răsuflând uşuraţi amândoi fiindcă mai scăpaserăm de 
o zi de muncă. 

_ — Trebuie să mergem la Latcheri, mi-a spus ea pe drum. 
Imi fac multe griji pentru ei. S-ar putea să le fie foame. 

Latcherii aveau o grădină, dar nu era foarte mare. Mă 
îndoiam că făcea cineva foamea. În mod sigur nu aveau de 
dat şi altora, dar nu auzisem să flămânzească nimeni în 
Craighead County. Până şi cei mai săraci dijmaşi izbuteau 
să cultive roşii şi castraveți. Fiecare familie de fermieri avea 
câteva găini care făceau ouă. 

Insă mama ţinea morţiş s-o vadă pe Libby, în aşa fel încât 
zvonurile care circulau pe seama ei să fie confirmate sau 
dezminţite. 

Pe când intram la noi în grădina, mi-am dat seama ce 
avea de gând. Dacă ne-am fi grăbit şi am fi ajuns acasă la 
Latcheri înainte de sfârşitul zilei de muncă, părinţii fetei şi 
droaia de copii ar fi fost la câmp. În cazul în care Libby ar fi 
fost într-adevâr gravidă, ar fi rămas acasă, probabil de una 
singură. N-ar fi avut încotro şi ar fi trebuit să iasă şi să ia 
legumele pe care i le aduceam. Ne stătea la îndemână să-i 
găsim punctul slab şi s-o copleşim cu bunătatea noastră 
creştină, în timp ce protectorii ei erau plecaţi. Planul era 
strălucit. 

Sub stricta supraveghere a maică-mii, am început să 
culeg roşii, castraveți, mazăre, fasole neagră şi porumb - 
adică aproape tot ce aveam în grădină. 

— la şi roşioara aia de acolo, Luke, din dreapta ta, o 
auzeam spunându-mi din când în când. Nu, nu, mazărea de 
acolo mai trebuie să stea. Nu, castravetele ăla înca nu e 


bun de masă. 

Deşi de multe ori strângea singură produsele, prefera să 
îndeplinească rolul de supraveghetor. Echilibrul grădinii 
putea fi păstrat doar dacă i se permitea să se distanţeze, să 
vadă totul detaşat şi, cu un ochi de artist, să dirijeze 
eforturile mele sau ale lui taică-meu în direcţia culesului 
roadelor de pe araci sau tulpini. 

Eu unul detestam grădina, dar în clipa aia aveam o boală 
şi mai mare pe lan. Orice era mai bun decât strânsul 
bumbacului. 

În timp ce mă întindeam după un ştiulete de porumb, am 
văzut printre tulpini ceva care m-a făcut să încremenesc. 
Dincolo de grădină se afla un petic umbros de iarbă, prea 
mic ca să te poţi juca pe el şi prin urmare nefolositor. Lângă 
el se întindea zidul estic al casei noastre, partea care nu se 
vedea de pe drum. Pe peretele vestic se găseau uşa de la 
bucătărie, iar lângă el locul unde ne parcam camionul, 
cărăruile care duceau spre şură, acareturile şi terenul. 
Toate aveau loc în partea de vest; la est era linişte şi pace. 

În colţ, într-un locşor vizibil exclusiv din grădină şi doar 
cu mari eforturi, cineva zugrăvise o porţiune din partea de 
jos. O tencuise cu alb. Restul casei avea acelaşi cafeniu- 
deschis dintotdeauna, aceeaşi culoare mohorâtă a vechilor 
scânduri de stejar. 

— Ce e, Luke? m-a întrebat mama. 

Nu se grăbea niciodată în grădină, fiindcă acolo îşi găsea 
de fiecare dată refugiul, însă astăzi pusese la cale o 
ambuscadă şi fiecare minut conta. 

— Nu ştiu, am răspuns, rămânând nemişcat. 

S-a apropiat de mine şi s-a uitat printre tulpinile de 
porumb care îi mărgineau şi-i străjuiau grădina, iar în clipa 
când a dat cu ochii de porţiunea tencuită a înlemnit şi ea. 

Vopseaua era groasă la colţ, dar se subţiase în acea 
parte a scândurii dinspre spatele casei. Era limpede că 
treaba încă nu fusese terminată. Cineva se apucase să ne 


tencuiască locuinţa. 

— E Trot, a spus mama încet, cu un zâmbet înfiripat 
discret în colţul gurii. 

Nu mă gândisem la el şi nu avusesem când să-l consider 
răspunzător, dar m-am lămurit imediat că el era zugravul 
misterios. Cine altcineva ar fi putut fi? Cine mai pierdea 
vremea toată ziua prin curtea din faţă, fără să facă nimic, în 
timp ce noi ceilalţi trudeam în lan? Cine ar fi lucrat atât de 
încet? Cine ar fi fost atât de tălâmb încât să-i tencuiască 
omului casa fără să-i ceară voie? 

Acelaşi Trot urlase la Hank, spunându-i să termine cu 
porcăriile pe seama căsuţei noastre sărăcăcioase şi 
netencuite. El şi nu altul îmi sărise în ajutor. 

Dar de unde avea Trot bani să cumpere vopsea? Dar întâi 
şi-ntâi, de ce să facă una ca asta? Uf, erau o sumedenie de 
întrebări. 

Mama s-a dat un pas înapoi, după care a ieşit din 
grădină. M-am ţinut după ea până la colţul casei, unde am 
cercetat amândoi vopseaua. După aceea mama s-a uitat 
atent prin curtea din faţă. Trot se făcuse nevăzut. 

— Ce facem? am întrebat. 

— Deocamdată, nimic. 

— Îi spui cuiva? 

— O să stau de vorbă cu taică-tău. Până atunci, să 
păstram secretul. 

— Parcă ziceai că secretele le fac rău băieţeilor. 

— Fac rău când nu le spui părinţilor. 

Am umplut două coşuri de răchită cu legume şi le-am 
încărcat în camion. Mama se suia la volan cam o dată pe 
lună. Se descurca fără probleme cu camionul lui Pappy, dar 
îi era cu neputinţă să conducă destinsă. S-a prins vitejeşte 
cu mâinile de volan, a ambreiat şi a răsucit cheia în 
contact. Ne-am zgâlţâit de câteva ori, ba în faţă, ba în 
spate, şi chiar am pufnit în râs pe când camionul se 
întorcea încet. În timp ce plecam, l-am văzut pe Trot pitit 


sub camionul Spruillilor şi urmărindu-ne cu privirea de după 
una dintre roţile din spate. După ce-am ajuns la râu, nu ne- 
a mai ars de glume. 

— Ţine-te bine, Luke, a spus mama, încetinind şi 
aplecându-se peste volan, cu ochii măriţi de teamă. 

De ce Dumnezeu să mă ţin? Era un pod simplu, cu o 
singură bandă şi fără balustradă. Dacă mama pierdea 
direcţia, ne înecam amândoi. 

— Hai că poţi, mami, am spus, fără să par foarte convins. 

— Sigur că pot, a întărit mama. 

Mai trecusem şi altădată podul cu ea şi de fiecare dată 
fusese o aventură. Ne-am târât cu inima cât un purice, 
temându-ne amândoi să ne uităm în jos. Ne-am ţinut 
răsuflarea până am ajuns pe malul celălalt. 

— Bravo, mami, am zis. 

— N-a fost cine ştie ce, a spus ea, expirând îndelung. 

La început n-am văzut nici urmă de Latcheri în lan, dar 
când ne-am apropiat de casă am zărit un grup de pălării de 
pai undeva printre şirurile de bumbac, la celalalt capăt al 
câmpului. Nu mi-am dat seama dacă ne auziseră, dar nu s- 
au oprit din lucru. Am parcat lângă terasa din faţă, iar 
praful stârnit a început să se lase uşor în jurul camionului. 
Nici n-am apucat să ne dam jos că am vazut-o pe doamna 
Latcher coborând treptele din faţă şi  ştergându-se 
neliniştită pe mâini cu un fel de cârpă. Părea că vorbeşte 
singură şi arăta foarte îngrijorată. 

— Bună ziua, doamnă Chandler, a spus ea, ferindu-şi 
privirea. 

N-am ştiut niciodată de ce nu-i spunea maică-mii pe 
nume. Era mai în vârstă şi avea cel puţin şase copii mai 
mult. 

— Bună, Daria. V-am adus nişte legume. Cele două femei 
se aflau faţă în faţă. 

— Îmi pare foarte bine c-aţi venit, a zis doamna Latcher, 
cu o voce neliniştită. 


— Ce s-a-ntâmplat? 

Femeia s-a uitat la mine, dar nu mai mult de o secundă. 

— Am nevoie să mă ajutaţi. E vorba de Libby. Cred că stă 
să nască. 

— Să nască? a întrebat mama, ca şi cum atunci ar fi auzit 
pentru prima dată. 

— Da, cred că e-n travaliu. 

— Păi, hai să chemăm un doctor. 

— A, nu. Nici în ruptul capului. Nu ştie nimeni despre 
asta. Nimeni. Trebuie să rămână secret. 

Mă retrăsesem în spatele camionului, unde stăteam 
ciucit, ca să nu mă vadă doamna Latcher. Credeam că, în 
felul asta, avea să vorbească mai mult. Era pe cale să se 
întâmple ceva foarte important şi nu voiam să ratez nimic. 

— Ne crapă obrazul de ruşine, a zis ea, cu o voce abia 
stăpânită. Nu vrea să ne spună cine-i tatăl, iar în clipa asta 
nici nu mă interesează. Vreau să se nască odată copilul şi 
basta. 

— Dar ai nevoie de doctor. 

— Sub nicio formă. N-are voie să afle nimeni. Dacă vine 
doctorul, mă ştie tot ţinutul. Nu aveţi voie să spuneţi nimic, 
doamna Chandler. Îmi promiteţi că n-o să vorbiţi? 

Biata femeie era pe punctul de a izbucni în plâns. Ţinea 
morţiş să păstreze un secret despre care lumea din Black 
Oak bârfea de luni de zile. 

— Du-mă la ea, a spus mama, fără să răspundă la 
întrebare, iar cele două femei s-au îndreptat spre casă. 
Luke, rămâi la camion, a adăugat ea peste umăr. 

De îndată ce au dispărut înăuntru, am dat ocol casei şi 
m-am uitat pe prima fereastră în dreptul căreia am ajuns. 
Era o cameră de zi mică, pe a cărei podea se aflau câteva 
saltele vechi şi murdare. La fereastra următoare le-am auzit 
vocile. Am rămas pe loc şi am ciulit urechile. Lanurile de 
bumbac rămăseseră undeva în urmă. 

— Libby, dânsa e doamna Chandler, s-a auzit glasul 


doamnei Latcher. A venit să te-ajute. 

Libby a scâncit câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. 
Părea să aibă dureri mari. Pe urmă am auzit-o spunând: 

— Nici nu ştiţi ce rău îmi pare. 

— O să fie bine, a zis mama. Când a început travaliul? 

— Cam acum o oră, a răspuns doamna Latcher. 

__— Nu mai pot de frică, mami, a spus Libby, mult mai tare. 
In glas i se citea o groază nemărginită. Cele două femei au 
încercat s-o calmeze. 

Nemaifiind un novice în materie de anatomie femeiască, 
eram nerăbdător de-a dreptul să văd cum arăta o fată 
gravidă. Dar mi se părea prea aproape de fereastră, iar 
dacă aş fi fost prins trăgând cu ochiul, taică-meu m-ar fi 
bătut o săptămână încheiată. Fără îndoială că spionarea 
nepermisă a unei femei în chinurile facerii era un păcat cât 
se poate de grav. N-ar fi fost de mirare să orbesc pe loc. 

Dar nu m-am putut abţine. M-am ghemuit şi m-am furişat 
sub pervazul ferestrei. Mi-am scos pălăria de pai şi tocmai 
mă pregăteam să mă ridic uşor când un bulgăre de pământ 
a aterizat la nici jumătate de metru de capul meu. 
Bulgărele a izbit unul dintre pereţii laterali ai casei cu un 
zgomot surd, făcând să se zgâlţâie scândurile şubrede şi 
smulgând strigăte speriate din gâtul femeilor. Câteva 
bucăţi de pământ au ricoşat şi m-au nimerit în faţă. M-am 
aruncat pe jos şi m-am rostogolit de lângă fereastră. Pe 
urmă m-am ridicat anevoie şi mi-am pironit privirile asupra 
lanului. 

Percy Latcher se găsea la mică distanţă, încadrat de 
două şiruri de bumbac, ţinând un alt bulgăre de pământ 
într-o mână şi arătând spre mine cu cealaltă. 

— E băiatul dumneavoastră, a rostit o voce. 

M-am uitat la fereastra şi am apucat să văd capul 
doamnei Latcher. l-am mai aruncat o privire lui Percy, după 
care am zbughit-o ca un câine opărit spre camion. Am sărit 
pe locul din faţă, am coborât fereastra şi am aşteptat-o pe 


mama. 

Percy a dispărut în lan. Ziua de lucru se apropia de sfârşit 
şi voiam să plec înainte să-şi facă apariţia restul Latcherilor. 

Doi copii de doi-trei ani s-au ivit pe terasă, goi puşcă 
amândoi - un băieţel şi o fetiţă - şi m-am întrebat ce părere 
aveau despre faptul că sora lor cea mare mai aducea pe 
lume unul. Cei doi s-au uitat la mine fără să scoată un 
sunet. 

Mama a ieşit din casă în mare grabă, urmată de doamna 
Latcher, căreia îi vorbea rapid în timp ce se apropia de 
camion. 

— O aduc pe Ruth, a spus mama, referindu-se la Buni. 

— Vă rog frumos, repede, a zis doamna Latcher. 

— Ruth a făcut treaba asta de multe ori. 

— Aduceţi-o, vă implor. Şi vă rog, nu spuneţi nimănui. 
Putem avea încredere, doamnă Chandler? 

— Sigur că da, a răspuns mama, deschizând uşa 
camionului. 

— Ne vine să intrăm în pământ de ruşine, a mai zis 
doamna Latcher, ştergându-şi lacrimile. Vă rog mult să nu 
spuneţi nimănui. 

— O să fie totul în regulă, Daria, a asigurat-o mama, 
răsucind cheia în contact. În jumătate de oră mă-ntorc. 

Am pornit în marşarier şi după câteva poticneli am întors 
şi am plecat de acasă de la Latcheri. Mama mergea mult 
mai repede, fapt care îi solicita aproape toată atenţia. 

— Ai văzut-o pe Libby Latcher? m-a întrebat ea într-un 
târziu. 

— Nu, am răspuns, repede şi hotărât. 

Ştiam că trebuia să vină şi întrebarea asta, aşa că mă 
pregătisem să spun adevărul. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Ce făceai pe lânga casă? 

— Tocmai îi dădeam ocol când Percy a aruncat cu un 


bulgăre după mine. Asta s-a auzit atunci. Percy a fost de 
vină, nu eu. 

Vorbeam repede şi sigur pe mine, dându-mi seama că 
mama chiar voia să mă creadă. Avea pe cap alte probleme, 
mult mai importante. 

Ne-am oprit la pod. Mama a încetinit, şi-a ţinut răsuflarea 
şi a mai spus o dată: 

— Ţine-te bine, Luke. 


x kK x 


Buni se afla la fântâna din curtea din spate, unde se 
ştergea pe mâini şi pe faţă, pregătindu-se de cină. A trebuit 
să alerg ca să țin pasul cu mama. 

— Trebuie să mergem la Latcheri, a spus ea. Fata aia a 
intrat în travaliu, iar maică-sa vrea să moşeşti tu copilul. 

— Vai de mine, a zis Buni, cu ochii lucindu-i brusc în faţa 
acestei posibile aventuri. Deci, chiar a rămas gravidă. 

— Fără doar şi poate. A început travaliul de mai bine de-o 
oră. 

Ascultam cu urechile ciulite, mândru nevoie mare de 
faptul că fusesem implicat şi eu, când deodată, fără un 
motiv anume, ambele femei s-au întors şi s-au uitat la 
mine. 

— Luke, treci în casă, mi-a spus mama pe un ton destul 
de sever şi arătând cu degetul, de parcă n-aş fi ştiut unde 
era casa. 

— Da’ ce-am făcut? am întrebat, jignit. 

— Lasă vorba şi du-te, a mai zis ea, aşa că am luat-o din 
loc. 

Nu avea rost să încerc s-o conving. Cele două femei şi-au 
reluat discuţia cu un glas mai scăzut, iar eu ajunsesem deja 
pe terasa din spate când m-am auzit strigat de mama. 

— Luke, fugi la câmp după tata! Avem nevoie de el! 

— Şi dă-i zor! a spus Buni, emoţionată la gândul că avea 
să se ocupe de un pacient adevărat. 


Nu voiam să mă întorc în lan şi m-aş fi împotrivit, dacă 
Libby Latcher nu s-ar fi pregătit de naştere chiar în clipele 
acelea. Am spus „da” şi am luat-o la goană pe lângă ele. 

Tata şi Pappy se aflau la remorcă, unde cântăreau 
bumbacul pentru ultima oară în ziua aceea. Era aproape 
cinci, iar Spruillii se adunaseră cu sacii lor grei. Mexicanii se 
făcuseră nevăzuţi. 

Am reuşit să-l trag deoparte pe tata şi să-i explic situaţia. 
l-a spus ceva lui Pappy şi ne-am întors împreună acasă. 
Buni tocmai aduna cele trebuincioase - spirt medicinal, 
prosoape, calmante, şi nişte flacoane cu leacuri oribile, care 
aveau s-o facă pe Libby să uite de chinurile facerii. Işi 
aranja arsenalul pe masa din bucătărie şi n-o mai văzusem 
niciodată mişcându-se atât de repede. 

— Du-te şi spală-te! s-a răstit ea la tata. O să ne duci 
până acolo. S-ar putea să dureze destul de mult. 

Mi-am dat seama că lui taică-meu nu-i convenea deloc că 
trebuia să ia parte la aşa ceva, dar ştia că n-avea rost să-şi 
contrazică mama. 

— Mă duc şi eu să mă spăl, am spus. 

— Nu pleci nicăieri, mi-a zis mama. 

Stătea la chiuveta din bucătărie, unde tăia o roşie felii. 
Pappy şi cu mine aveam să mâncăm ce rămăsese de la 
prânz, pe lângă farfuria obişnuită cu roşii şi castraveti. 

Au plecat în grabă, cu tata la volan, iar mama înghesuită 
între el şi Buni, porniţi cu toţii în expediţia de salvare a lui 
Libby. Am rămas pe terasa din faţă şi i-am văzut prinzând 
viteză şi stârnind în urma lor un nor de praf care s-a 
destrămat abia când au ajuns la râu. Tare mi-ar fi plăcut să 
merg şi eu. 

Cina era compusă din mazăre şi pâine prăjită. Pappy nu 
putea să sufere mâncarea rămasă de la masa de dinainte. 
Din punctul lui de vedere, femeile ar fi trebuit să prepare 
cina înainte de-a avea grijă de Latcheri; pe de altă parte, nu 
era de acord din capul locului cu aprovizionarea lor cu de- 


ale gurii. 

— Habar n-am de ce-a fost nevoie să plece amândouă, a 
bombănit el, pe când se aşeza. Sunt curioase ca nişte mâţe, 
nu-i aşa, Luke? Abia aşteaptă s-ajungă acolo şi să se uite la 
fata aia borţoasă. 

— Aşa e, am spus. 

A binecuvântat masa printr-o rugăciune rapidă şi am 
mâncat în tăcere. 

— Cardinals cu cine joacă? a întrebat el după aceea. 

— Cu Reds. 

— Vrei s-asculţi meciul? 

— Sigur. 

Ascultam meciul în fiecare seară. Aveam altceva de 
făcut? 

Am strâns masa şi am pus farfuriile murdare în chiuvetă. 
Lui Pappy nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să le spele; era 
treaba femeilor. După ce s-a întunecat, ne-am aşezat pe 
terasă cum făceam de fiecare dată, fiecare la locul lui, şi i- 
am aşteptat pe Harry Caray şi pe Cardinals. Aerul era greu, 
iar căldura înăbuşitoare tot nu se domolise. 

— Cât durează până naşti un bebeluş? am întrebat. 

— Depinde, a răspuns Pappy, legănându-se în balansoar. 
N-a mai adăugat nimic, aşa că după ce am aşteptat destul 
am zis: 

— Depinde de ce? 

— A, de multe lucruri. Unii bebeluşi ies imediat, la alţii e 
nevoie de câteva zile. 

— La mine de cât a fost nevoie? Pappy s-a gândit câteva 
secunde. 

— Nu mai ţin minte. De obicei, la primul născut durează 
mai mult. 

— Ai fost de faţă? 

— Nu. Eram cu tractorul. 

Venirea pe lume a copiilor era un subiect care nu-l amuza 
pe Pappy, motiv pentru care conversaţia a lâncezit. 


Am văzut-o pe Tally ieşind cu pas uşor din curtea din faţă 
şi dispărând în întuneric. Spruillii se pregăteau de culcare; 
tocmai stinseseră focul la care încălziseră mâncarea. 

Reds au înscris de patru ori la începutul primei reprize. 
Pappy s-a enervat atât de rău, că s-a dus la culcare. Am 
închis radioul şi am rămas pe terasă, cu ochii după Tally. N- 
a trecut mult şi l-am auzit pe Pappy sforâind. 


Capitolul 16 


Eram hotărât să stau pe treptele de la intrare şi să-mi 
aştept părinţii şi pe Buni să se întoarcă de la Latcheri. Parcă 
vedeam scena care se desfăşura acolo - femeile în camera 
din spate cu Libby, bărbaţii afară, la un loc cu liota de copii, 
cât mai departe cu putinţă de încăperea în care venea pe 
lume nou-născutul. Casa lor era pe malul celălalt al râului, 
destul de aproape de noi, şi uite că ratasem tot spectacolul. 

Eram frânt de oboseală, iar la un moment dat aproape că 
am adormit. Tabăra Spruill era tăcută şi cufundată în 
beznă, dar încă n-o văzusem pe Tally întorcându-se acasă. 

Am intrat în casă, am mers pe vârfuri, l-am auzit pe 
Pappy care dormea dus şi am ieşit pe terasa din spate. M- 
am aşezat pe marginea ei şi am lăsat să-mi atârne 
picioarele. Câmpul de dincolo de şură şi de hambar era de 
un cenuşiu blând ori de câte ori luna se ivea printre norii 
răzleţiţi. În rest, era negru ca smoala. Am văzut-o pe Tally 
mergând singură pe drumul principal care ducea spre lan, 
chiar când luna a luminat totul preţ de câteva secunde. Nu 
se grăbea deloc. Pe urmă totul s-a înnegrit la loc. Nu s-a 
auzit niciun sunet vreme îndelungată, până când fata a 
călcat pe o creangă uscată undeva lângă casă. 

— Tally, am şoptit cât am putut de tare. După o pauză 
îndelungată, ea a întrebat: 

— Tu eşti, Luke? 

— Aici, am spus. Pe terasă. 

Era desculţă şi mergea fără să facă zgomot. 

— Ce faci aici, Luke? s-a interesat ea, oprindu-se în 
dreptul meu. 

— Unde-ai fost? am întrebat-o. 

— M-am plimbat. 

— De ce te-ai plimbat? 

— Habar n-am. Câteodată trebuie să plec de lângă ai 
mei. Explicaţia asta mi s-a părut de bun-simţ. Tally s-a 


aşezat lângă mine pe terasă, şi-a tras fusta peste genunchi 
şi a început să-şi legene picioarele. 

— Uneori simt nevoia s-o iau la fugă şi să nu-i mai văd, a 
continuat ea foarte încet. Ţi-a venit vreodată s-o iei la 
goană, Luke? 

— N-aş zice. Am doar şapte ani. Dar n-o să trăiesc aici 
pân’ la sfârşitul vieţii. 

— Şi unde-o să te duci? 

— La St. Louis. 

— De ce la St. Louis? 

— Acolo sunt meciurile lui Cardinals. 

— Şi-o să joci la Cardinals? 

— Cum te văd. 

— Eşti un băiat isteţ, Luke. Doar un tâmpit şi-ar dori să 
culeagă bumbac câte zile are. Şi eu vreau să mă duc tot în 
nord, fiindcă nu e cald şi ninge mult. 

— Unde? 

— Nu m-am hotărât. Poate la Montreal. 

— Unde-i asta? 

— In Canada. 

— Au base-ball? 

— Nu cred. 

— Atunci las-o baltă. 

— Ba nu, e frumos. Am învăţat la şcoală, la istorie. A fost 
un oraş ridicat de francezi, aşa că toată lumea vorbeşte 
franceză. 

— Tu vorbeşti? 

— Nu, dar pot să-nvâăţ. 

— E uşor. Eu ştiu deja spaniola. M-a învăţat Juan anul 
trecut. 

— Serios? 

— Mai spune şi altceva. 

— Buenos días. Por favor. Adiós. Gracias. Señor. Como 
está’? 

— Măiculiţă. 


— Vezi? Ţi-am zis că-i uşor. Cât de departe-i Montrealul? 

— Nu ştiu precis. Dar cred că departe. E unul dintre 
motivele pentru care vreau să mă duc acolo. 

În dormitorul lui Pappy s-a aprins deodată o lumină. Raza 
ei a căzut pe capătul îndepărtat al terasei şi ne-a făcut să 
tresărim. 

— Nu mai vorbi, am şoptit. 

— Cine e? m-a întrebat Tally tot în şoaptă, ferindu-se ca 
din calea gloanţelor. 

— E Pappy, se duce să bea apă. Se fâţâie cât e noaptea 
de lungă. 

Pappy a intrat în bucătărie şi a deschis frigiderul. M-am 
uitat la el prin plasa de protecţie. A băut doua pahare de 
apă, după care s-a întors şonticâind la el în dormitor şi a 
stins lumina. După ce întunericul a redevenit stăpân peste 
toate, Tally a întrebat: 

— De ce stă treaz toată noaptea? 

— Îşi face griji. Ricky e pe front în Coreea. 

— Cine-i Ricky? 

— Unchiul meu. Are nouăşpe ani. 

Fata a stat pe gânduri câteva secunde şi apoi m-a 
descusut: 

— E frumuşel? 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. E prietenul 
meu cel mai bun şi-aş vrea să se-ntoarcă acasă. 

Am tăcut câteva clipe, cu gândul la Ricky şi 
bălăngănindu-ne picioarele în plină noapte. 

— Auzi, Luke, camionul a plecat înainte de cină. Unde s-a 
dus? 

— Până la Latcheri. 

— Ăştia cine-s? 

— Nişte dijmaşi care stau dincolo de râu. 

— De ce-au plecat ai tăi acolo? 

— Nu pot să-ti spun. 

— De ce? 


— Fiindcă-i secret. 

— Ce fel de secret? 

— Unu' mare de tot. 

— Haida-de, Luke. Noi doi avem deja secretele noastre, 
nu? 

— Aşa cred. 

— N-am spus nimănui c-ai tras cu ochiul la mine când am 
făcut baie în golf, aşa e? 

— Aşa o fi. 

— Dac-aş fi spus, ai fi dat de ditamai buclucul, nu? 

— Cred că da. 

— Păi, vezi? Amândoi ştim să păstrăm un secret. la zi, ce 
se petrece la Latcheri? 

— Promiţi că nu spui mai departe? 

— Promit. 

Tot oraşul ştia deja că Libby era gravidă. Ce rost avea să 
mai facem un secret din asta? 

— Uite, e vorba de fata asta, Libby Latcher, care stă să 
nască. Taman acum. 

— Câţi ani are? 

— Cinşpe. 

— Văleu. 

— Şi-ncearcă să nu facă valuri. Nu vor să cheme un 
doctor de meserie fiindc-ar afla toată lumea. Aşa că au 
rugat-o pe Buni să le dea o mână de ajutor şi s-o facă pe 
moaşa. 

— De ce nu vor să ştie ceilalţi? 

— Fiindcă nu-i măritată. 

— Ce chestie. Şi cine-i tatăl? 

— Nu vrea să spună. 

— Nu ştie nimeni? 

— În afara de Libby, nu. 

— O cunoşti? 

— Am mai văzut-o de câteva ori, dar Latcherii ăştia sunt 
câtă frunză şi iarbă. Îl ştiu pe frate-sâu, Percy. Spune că are 


doişpe ani, dar nu-mi vine să cred. E greu de zis, fiindcă nu 
merge la şcoală. 

— Ştii cum rămân fetele gravide? 

— N-aş prea zice. 

— Atunci mai bine să nu-ţi spun. 

Nu mă deranja defel. Ricky încercase odată să vorbească 
despre fete, dar mă luase cu rău de la stomac. 

Tally a început să-şi legene picioarele mai repede, în timp 
ce asimila aceasta mândreţe de bârfă. 

— Râul nu-i departe de-aici, a spus ea. 

— La un kilometru jumătate. 

— După ce treci pe malul celalalt, cam cât mai e până la 
casa lor? 

— O iei pe-un drum de pământ şi-ajungi imediat. 

— Ai văzut vreodată cum se naşte un bebeluş, Luke? 

— AŞ. M-am uitat la vite şi la căţele, dar la bebeluşi nu. 

— Nici eu. 

S-a dat jos de pe marginea terasei, m-a prins de mână şi 
m-a tras după ea. Era surprinzător de puternică. 

— Hai să mergem, Luke, să vedem cât putem de mult. 
începuse să mă ia pe sus de-a binelea, înainte să-i pot 
spune ceva. 

— Eşti nebună, Tally, am protestat, încercând s-o opresc. 

— Da' de unde, Luke, a şoptit ea. E o aventură, la fel ca 
ieri când m-am scăldat în golf. Atunci ţi-a plăcut, nu? 

— Cred şi eu. 

— Păi, vezi? Ai încredere în mine. 

— Şi daca ne prinde cineva? 

— Cum să ne prindă? Aici dorm duşi cu toţii. Bunicul tău 
s-a trezit adineauri, dar nu i-a dat prin cap să vadă ce faci. 
Haide, nu mai fi aşa fricos. 

Dintr-o dată, mi-am dat seama că aş fi fost în stare s-o 
urmez pe Tally şi la capătul lumii. 

Ne-am furişat pe după copaci, pe urmele lăsate de 
camionul parcat de obicei acolo şi pe aleea scurtă, tinându- 


ne cât mai departe cu putinţa de Spruilli. Ne ajungeau la 
urechi sforăielile şi respiraţia grea a acelor oameni obosiţi, 
care apucasera în sfârşit să adoarmă. Am ajuns pe drumul 
principal fără să fim auziţi. Tally era rapidă, agilă şi despica 
noaptea ca o nălucă. Am cotit spre râu, iar luna a spart 
bariera norilor şi ne-a luminat calea. Pe drumul cu o singură 
bandă abia aveau loc două camioane venind din direcţii 
opuse şi bumbacul creştea până aproape de margini. Când 
luna nu se vedea trebuia să fim foarte atenţi pe unde 
mergem, însă când aveam un strop de lumină puteam să 
ne ridicăm privirile şi să ne uitam în faţă. Amândoi eram 
desculți. Pe drum era doar atâta pietriş cât sa ne oblige să 
facem paşi mici şi repezi, însă amândoi aveam tălpile 
tăbăcite ca pielea mânuşii mele de base-ball. 

Eram speriat, dar nu voiam cu niciun chip s-o arăt. Tally 
părea să nu cunoască frica - nu se temea să fie prinsă, nu 
se temea de întuneric, nu se temea să se furişeze într-o 
casă unde tocmai venea pe lume un copil. Uneori era 
distantă, aproape melancolică şi posacă, părând de-o 
vârstă cu mama. Pe urmă însă ştia să fie o fetişcană care 
râdea când juca base-ball, căreia îi plăcea să fie privită 
când se scălda, care făcea plimbări lungi pe întuneric şi 
care - mai presus de orice - se bucura să aibă alături un 
copil de şapte ani. 

Ne-am oprit în mijlocul podului şi ne-am uitat cu grijă la 
apa de dedesubt. l-am spus despre peştii răpitori care îşi 
făceau veacul acolo, despre cât erau de mari şi despre 
resturile cu care se hrăneau, după care i-am povestit că 
Ricky prinsese unul de peste douăzeci de kilograme. Până 
am ajuns pe malul celalalt m-a ţinut de mână, strângându- 
mă uşor, afectuos, fără să dea impresia că e protectoarea 
mea. 

Drumul până la Latcheri era mult mai întunecos. Am 
încetinit serios, fiindcă încercam să vedem casa şi în acelaşi 
timp să n-o luam pe unde nu trebuie. Cum nu aveau curent 


electric, luminile lipseau cu desăvârşire şi întregul cot al 
râului era învăluit într-o beznă de nepătruns. 

Tally a auzit ceva şi s-a oprit imediat. Nişte voci, undeva 
în depărtare. Ne-am retras la marginea lanului lor de 
bumbac şi am aşteptat răbdători să se ivească luna. Am 
gesticulat încoace şi-ncolo, arătându-i cum m-am priceput 
mai bine cam pe unde se găsea casa. Vocile erau ale unor 
copii - liota de Latcheri, fără îndoială. 

În cele din urmă luna ne-a dat o mână de ajutor şi am 
reuşit să vedem ce se afla în jurul nostru. Umbra 
întunecoasă a casei era la fel de departe ca şura noastră de 
terasa din spate, la o sută şi ceva de metri, adică distanţa 
dintre locul de bătaie şi tuşa cea mai îndepărtată din 
Sportsman's Park. Majoritatea marilor distanţe din viaţa 
mea se măsurau în funcţie de aceste repere. Camionul lui 
Pappy era parcat în faţa casei. 

— Ar fi bine s-o luăm pe-aici, a spus ea calm, de parcă ar 
fi condus cine ştie câte asemenea incursiuni. 

Ne-am pierdut în bumbac, ne-am ţinut după un şir, apoi 
după un altul şi am continuat să mergem tăcuţi în semicerc 
prin lanul lor. Cam peste tot, tulpinile erau aproape de 
înălţimea mea. Când am ajuns într-un loc unde şirurile se 
răreau, ne-am oprit şi am cercetat terenul. Se zărea o 
lumina slabă în camera din spate a casei, unde era ţinută 
Libby. Când am ajuns exact la est de ea, am început s-o 
tăiem de-a curmezişul şirurilor de bumbac, apropiindu-ne 
pe tăcute de casă. 

Era foarte puţin probabil să ne vadă cineva. Nu eram 
aşteptaţi, bineînţeles, iar cei de-acolo aveau altele pe cap. 
In plus, lanul era des şi întunecat în toiul nopţii; orice puşti 
putea să se strecoare în patru labe printre tulpini fără să-l 
observe nimeni. 

Complicele meu se mişca dezinvolt, la fel ca soldaţii pe 
care-i văzusem prin filme. Nu-şi lua ochii de pe poteca şi 
dădea tulpinile în lături cu grijă, deschizându-mi drum. 


Tăceam chitic amândoi. Nu ne grăbeam, micşorând încet 
distanţa dintre noi şi peretele lateral al casei. Bumbacul 
creştea până aproape de curticica murdară şi cu pământ pe 
jos, iar când am mai avut de străbătut doar zece şiruri ne- 
am mai oprit o dată şi am aruncat un ochi în jur. 

Îi auzeam pe Latcherii mici care se strânseseră lângă 
camionul nostru, parcat cât mai departe cu putinţă de 
terasa din faţa. Tata şi domnul Latcher stăteau rezemaţi de 
partea din spate a vehiculului şi discutau încet. Copiii când 
tăceau, când vorbeau toţi odată. Aşteptau cu toţii, iar dupa 
câteva minute am avut impresia că aşteptarea era extrem 
de îndelungată. 

În faţa noastră se vedea fereastra, iar din locul unde ne 
ascundeam eram mai aproape de miezul acţiunii decât 
restul Latcherilor şi decât tata. Pe lângă asta, eram 
camuflaţi de minune; n-am fi putut fi reperaţi nici dacă s-ar 
fi suit cineva cu un proiector pe acoperiş. 

Chiar lângă fereastră se gâsea o lumânare pusă pe un fel 
de măsuţa. Femeile se mişcau de colo-colo şi, judecând 
după umbrele care se înălţau şi coborau, mi-am spus că 
erau mai multe lumânări în încăpere. Lumina era slabă, iar 
umbrele grele. 

— Hai să înaintăm, a şoptit Tally. 

Stâtuserăm pe loc cinci minute şi, deşi eram speriat, nu 
credeam că avea să ne prindă cineva. 

Am făcut câţiva paşi în faţă, după care ne-am pitit într-un 
alt loc sigur. 

— E destul de aproape, am spus. 

— Se poate. 

Lumina din camera cădea afară pe pământ. Fereastra nu 
avea aici perdele, nici plasă de protecţie. In timp ce 
aşteptam, bătăile inimii mi-au revenit la normal şi mi-am 
recăpătat răsuflarea. Ochii mi s-au fixat asupra a ceea ce 
mă înconjura şi am început să desluşesc sunetele nopţii - 
corul greierilor, orăcăitul broaştelor de pe malul râului şi 


murmurul vocilor profunde ale bărbaţilor aflaţi la distanţa 
de noi. 

Mama, Buni şi doamna Latcher vorbeau la rândul lor 
foarte încet. Le auzeam, dar nu înţelegeam ce spun. 

Când liniştea s-a aşternut pretutindeni, Libby a scos un 
țipăt de om supus la cazne, de era să-mi sară inima din 
piept. Ecoul vocii ei chinuite s-a auzit în tot lanul şi am fost 
sigur ca murise. Tăcerea a căzut grea şi în jurul camionului. 
Parcă şi greierii tăcuseră preţ de o clipă. 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat. 

— O contracție, a răspuns Tally, fără să-şi ia ochii de la 
fereastră. 

— Ce-i aia? 

Fata a ridicat din umeri. 

— Face parte din naştere. O să fie şi mai rău. 

— Amărâta de ea. 

— l-a trebuit. 

— Cum adică? am întrebat. 

— Nu contează, a zis ea. 

Lucrurile s-au potolit timp de câteva minute, după care 
am auzit-o pe Libby plângând. Maică-mea şi Buni s-au 
străduit s-o aline. 

— Îmi pare îngrozitor de rău, repeta Libby la nesfârşit. 

— O să fie totul bine, a liniştit-o mama. 

— N-o să ştie nimeni, a adăugat Buni. 

Era o minciună, fireşte, dar poate că Libby se simţea mai 
uşurată la auzul ei. 

— O să ai un copilaş de mai mare dragul, a spus mama. 
Unul dintre Latcherii ceva mai mărişori s-a apropiat de casă 
şi s-a furişat până sub fereastră, la fel cum făcusem şi eu 
cu doar câteva ore mai devreme, înainte ca Percy să fie cât 
pe-aci să mă desfigureze cu bulgărele ăla de pământ. 
Copilul - fată sau băiat, nu se putea şti - a început să 
pândească şi tocmai voia să arunce o privire când un frate 
mai mare s-a răstit de la celălalt capăt al casei: 


— Lloyd, cară-te de la fereastră! 

Lloyd s-a retras imediat şi s-a pierdut în întuneric. Fapta 
lui i-a fost adusă rapid la cunoştinţa domnului Latcher, iar 
după câteva clipe, undeva în apropiere, s-a aplicat o 
pedeapsă corporala straşnică, pentru care bărbatul s-a 
folosit de un fel de nuia. El a spus de mai multe ori „Data 
viitoare o să iau una mai zdravănă!” Lui Lloyd i se părea că 
era arhisuficientă şi prezenta. Ţipa atât de tare, încât 
probabil că putea fi auzit şi de pe pod. 

După ce s-a încheiat cotonogeala, domnul Latcher a 
tunat: 

— Doar v-am zis să staţi pe-aproape şi să nu vă prind 
lângă casă! 

N-am văzut episodul, dar nici n-a fost nevoie, ca să ne 
facem o idee completă. 

Pe mine însă mă îngrozeau şi mai tare severitatea şi 
lungimea batăii cu care m-aş fi pricopsit eu însumi, dacă ar 
fi ştiut taică-meu unde mă aflam în clipa aceea. Dintr-o 
dată, am vrut s-o iau din loc. 

— Cât durează până naşti un copil? am întrebat-o în 
şoaptă pe Tally. 

Chiar daca i se făcuse şi ei frică, n-o arăta. A rămas în 
genunchi, neclintită şi cu ochii aţintiţi asupra ferestrei. 

— Depinde. La primul ţine întotdeauna mai mult. 

— Dar la al şaptelea de cât ai nevoie? 

— Nu ştiu. Probabil că încep să cadă ca găluştile din 
polonic. Cine-a avut şapte? 

— Mama lui Libby. Şapte sau opt. Cred că scuipă afară 
câte unul pe an. 

Eram pe punctul de-a aţipi când a avut loc a doua 
contracție. Ţipetele au zguduit din nou casa, ducând mai 
întâi la plânsete, iar apoi la cuvinte de îmbărbătare. Pe 
urmă spiritele s-au calmat şi mi-am dat seama că povestea 
asta putea să dureze foarte mult. 

Când nu mi-am mai putut ţine ochii deschişi, m-am 


încovrigat pe pământul cald, între doua şiruri de bumbac. 

— Crezi c-ar trebui să plecam? am întrebat în şoaptă. 

— Nu, a răspuns Tally hotărâtă, fără să se mişte. 

— Trezeşte-mă dacă se-ntâmplă ceva, am spus. 

Tally şi-a schimbat poziţia. S-a aşezat în fund, şi-a 
încrucişat picioarele şi mi-a aşezat capul în poala ei. După 
aceea m-a mângâiat pe umăr şi pe cap. N-aş fi vrut să 
adorm, dar nu mai rezistam cu ochii deschişi. 

Când m-a trezit, la început am crezut că mă rătăcisem 
într-o lume ciudată, ajungând să stau întins sub cerul liber, 
într-o beznă deplină. N-am făcut nicio mişcare. Pământul 
din jur nu mai era cald şi îmi îngheţaseră picioarele. Am 
deschis ochii şi m-am uitat în sus, revenindu-mi din groază 
abia când mi-am dat seama că lucrurile pe care le vedeam 
deasupră-mi erau tulpini de bumbac. Am auzit câteva voci 
discutând febril în apropiere. Cineva a spus „Libby” şi m-am 
trezit dintr-o dată la realitate. Am întins mâna după Tally, 
dar fata plecase. 

M-am ridicat de jos şi mi-am mijit ochii printre şirurile de 
bumbac. Decorul nu se schimbase. Fereastra era tot 
deschisă şi lumânările continuau să ardă, dar maică-mea, 
Buni şi doamna Latcher erau foarte ocupate. 

— Tally! am şoptit, dându-mi seama ca vorbisem prea 
tare, dar conştient ca eram mai speriat ca niciodată. 

— Sssst! s-a auzit răspunsul. Aici sunt. 

De-abia îi vedeam ceafa, două şiruri mai în faţă şi la 
dreapta, îşi căutase o poziţie mai bună, bineînţeles. Mi-am 
croit drum printre tulpini şi din câteva mişcări am ajuns 
lângă ea. 

Pe un teren normal, între aruncător şi cel aflat la bătaie 
erau cam douăzeci de metri. Distanţa dintre noi şi fereastră 
era mult mai mică. Intre locul unde stăteam şi marginea 
curţii lor laterale se aflau doar două şiruri de bumbac. 
Ferindu-mă şi uitându-mă printre tulpini, am zărit într-un 
târziu chipurile transpirate, cufundate în penumbră, ale 


maică-mii, bunică-mii şi doamnei Latcher. Priveau în jos, 
uitându-se, bineînţeles, la Libby, pe care noi doi nu aveam 
cum s-o vedem. În ceea ce mă priveşte, nu prea cred că-mi 
ardea de aşa ceva, dar însoţitoarea mea era curioasă 
nevoie mare. 

Femeile îşi foloseau mâinile cu energie, îndemnând-o pe 
Libby să împingă şi să respire şi asigurând-o că totul avea 
să fie bine. Din ce auzeam, părea oricum, numai bine nu. 
Biata fată urla ca din gură de şarpe, gemea şi din când în 
când scotea nişte ţipete care-ţi înfigeau cuțite în urechi şi 
pe care pereţii casei nu le puteau opri înăuntru. Vocea ei 
chinuită sfâşia noaptea potolită până hăt departe şi m-am 
întrebat ce-or fi crezând frăţiorii şi surioarele ei. 

Când nu icnea şi nu plângea, Libby spunea întruna „îmi 
pare rău, îmi pare rău”. Cuvintele ei se auzeau necontenit, 
de zeci de ori, ca jelania inconştientă a unei fete căzute 
pradă suferințelor. 

— E bine, scumpo, a spus mama ei de o mie de ori. 

— Nu pot să facă nimic? am şoptit. 

— Aş. Bebeluşul iese când are chef. 

Îmi stătea pe limbă s-o întreb pe Tally cum de ştia atât 
de multe despre naştere, dar mi-am ţinut gura. Nu era 
treaba mea şi probabil că exact asta mi-ar fi spus şi ea. 

Dintr-o dată, lucrurile s-au calmat, iar în cameră s-a lăsat 
tăcerea. Cele două femei din neamul Chandler s-au dat 
înapoi, după care doamna Latcher s-a aplecat, ţinând în 
mână un pahar cu apă. Libby nu se mai auzea. 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat. 

— Nimic. 

Perioada de lâncezeală mi-a dat ocazia să mă gândesc la 
alte lucruri, ca de pildă la ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost 
prins. Văzusem destul. Aventura îşi urmase cursul. Tally o 
comparase cu plimbarea făcută la Golful lui Silas, dar 
pentru mine unul pălea pe lângă escapada aceea. Eram 
deja plecaţi de câteva ceasuri bune. Dacă intra Pappy la 


Ricky în cameră ca să vadă ce fac? Dacă se trezea unul 
dintre Spruilli şi se apuca s-o caute pe Tally? Dacă se 
plictisea taică-meu de tot ce se întâmpla acolo şi pleca 
acasă? 

M-ar fi durut poponeţul zile în şir de la bătaia primită, 
asta dacă aş fi scăpat teafăr. Eram pe punctul de-a intra în 
panică, dar chiar atunci Libby a reînceput să icnească din 
greu, iar femeile au implorat-o şi de data asta să respire 
adânc şi să împingă. 

— Hai că iese! a spus mama, iar pe urmă agitația a 
crescut şi mai şi, din cauza femeilor care se înghesuiau 
agitate deasupra pacientei. 

— Împinge mai departe! a sfătuit-o Buni cu un glas 
puternic. Libby s-a pus şi mai tare pe gemut. Era secată de 
puteri, dar cel puţin nu mai avea mult. 

— Nu te lăsa, scumpo, i-a zis maică-sa. Nu le lăsa. Tally şi 
cu mine eram stană de piatra, uluiţi de drama care se 
desfăşura sub ochii noştri. Fata mi-a luat mâna şi a strâns-o 
tare. Avea maxilarele încleştate şi ochii măriţi de uimire. 

— lese! a anunţat maică-mea. 

Preţ de o clipă a fost linişte. Pe urmă am auzit ţipatul 
nou-născutului - un protest rapid şi gâlgâit, care dădea de 
ştire că mai venise pe lume un Latcher. 

— E băiat, a spus Buni, ridicându-l pe micuțul plin de 
sânge şi acoperit de placentă. 

— E băiat, a repetat doamna Latcher. 

Din partea lui Libby n-a existat nicio reacţie. Îmi ajunsese 
cu vârf şi îndesat ce văzusem. 

— Să mergem, am zis, încercând s-o iau din loc, dar 
văzând totodată că Tally nu se mişca. 

Maică-mea şi Buni au continuat să se ocupe de Libby, în 
timp ce doamna Latcher îl spăla pe bebeluşul care - nu se 
ştie de ce - era furios şi ţipa cât îl ţinea gura. N-am putut să 
nu mă gândesc ce trist era să devii un Latcher, să te naşti 
într-o casă înghesuita şi murdară, unde trăia deja o ditamai 


liota de copii. 

Au trecut câteva minute, după care Percy şi-a făcut 
apariţia la fereastră. 

— Putem să-l vedem pe bebeluş? a întrebat el, aproape 
temându-se să se uite înăuntru. 

— Imediat, a răspuns doamna Latcher. 

Toată droaia de Latcheri s-a strâns la fereastră, inclusiv 
tatăl, care cu ocazia asta devenise bunic, aşteptând cu toţii 
să-l vadă pe micuţ. Stăteau chiar în faţa noastră, la 
jumătatea distanţei dintre locul de bătaie şi cel de 
aruncare, după socoteala mea, şi mi-am ţinut răsuflarea ca 
nu cumva să ne audă. Însă numai la musafirii nepoftiţi nu 
se gândeau. Se uitau pe fereastra deschisă, împietriţi ca în 
faţa unei minuni. 

Doamna Latcher l-a adus pe bebeluş şi l-a aplecat uşor în 
faţă, ca să-şi poată întâlni familia. Mi-a amintit de o mănuşă 
de base-ball; era aproape la fel de închis la culoare şi 
înfăşurat într-un prosop. A tăcut câteva clipe bune, fără să 
pară impresionat de cei care-l priveau înghesuiți unul în 
altul. 

— Ce face Libby? a întrebat unul dintre ei. 

— E bine, a spus doamna Latcher. 

— Putem s-o vedem? 

— Nu, nu chiar acum. E foarte obosită. 

L-a dus pe bebeluş înăuntru, iar ceilalţi Latcheri s-au 
retras încet spre partea din faţă a casei. Nu-l vedeam pe 
taică-meu, dar ştiam că se ascunde undeva în apropierea 
camionului. Nu l-ai fi putut convinge să asiste la naşterea 
unui copil din flori nici dacă l-ai fi plătit. 

Timp de câteva minute, femeile au părut la fel de 
ocupate ca înainte de naştere, însă pe urmă şi-au terminat 
treaba încetul cu încetul. 

Cât despre mine, vraja s-a risipit şi mi-am dat seama că 
aveam mult de mers până acasă. 

— Trebuie s-o ştergem, Tally! am şoptit rugător. 


Era gata şi m-am ţinut după ea cât timp am făcut cale 
întoarsă, croindu-ne drum printre tulpini până când ne-am 
îndepărtat de casa Latcherilor, pentru ca după aceea să 
cotim spre sud şi să alergăm de-a lungul şirurilor de 
bumbac. Ne-am oprit să vedem dacă o luaserăm pe drumul 
cel bun. Lumina de la fereastră nu se vedea. Luna 
dispăruse. Nu se zăreau niciun fel de umbre sau contururi 
ale locuinţei Latcherilor. Era un întuneric total. 

Ne-am întors spre vest, trecând iarăşi printre rânduri, 
dând în lături tulpinile şi având grijă să nu ne zgâriem pe 
faţă. Şirurile s-au sfârşit şi am găsit cărarea care ducea la 
drumul principal. Mă dureau picioarele până sus, dar nu 
aveam timp de pierdut. Am alergat până la pod. Tally a vrut 
să se uite la apele care se învolburau dedesubt, însă am 
convins-o să nu se oprească. 

— Hai s-o luăm la pas, a spus ea când am ajuns la noi pe 
mal, şi câteva clipe ne-am oprit din alergat. 

Am mers în tăcere, încercând să ne recăpătăm 
răsuflarea. Oboseala punea repede stăpânire pe noi; 
aventura meritase din plin, numai că acum plăteam. 
Începuserăm să ne apropiem de ferma noastră când am 
auzit un huruit în spate. Faruri! Pe pod! Cuprinşi de groază, 
am luat-o iar la goană. Tally ar fi putut să mă lase în urmă 
fără efort, ceea ce ar fi însemnat o umilinţă pentru mine, 
însă nu mai aveam timp de ruşine, iar ea alerga doar cu un 
pas în faţă, ca să nu mă rătăcesc. 

Ştiam că tata n-ar fi mers cu viteză pe întuneric, pe un 
drum de pământ şi însoţit de mama şi de Buni, dar farurile 
se apropiau tot mai repede de noi. Când am ajuns la mică 
distanţă de casă, am sărit peste şanţul cu apă mică şi am 
alergat de-a lungul unui câmp. Motorul se auzea din ce în 
ce mai tare. 

— O să aştept aici, Luke, a spus Tally, oprindu-se la 
marginea curţii noastre, pe când camionul aproape că ne 
ajunsese din urmă. Dă fuga pe terasa din spate şi 


strecoară-te înăuntru. Eu aştept până-i văd pe toţi intraţi. 
Grăbeşte-te. 

Am continuat să alerg şi am dat colţul din spate al casei 
chiar când camionul oprea în curte. M-am furişat în 
bucătărie fără să scot un sunet, după care am intrat în 
camera lui Ricky, unde am înşfăcat o pernă şi m-am 
ghemuit pe jos, lângă fereastră. Eram prea murdar şi prea 
ud ca să mă vâr în pat, şi m-am rugat ca ei să fie prea 
obosiţi ca să intre şi să vadă ce fac. 

Au pătruns în bucătărie fâră să facă zgomot. Au vorbit în 
şoaptă, în timp ce-şi scoteau pantofii şi ghetele. O rază de 
lumină mi s-a insinuat în cameră. Umbrele lor se mişcau 
prin dreptul ei, dar nu l-a controlat nimeni pe micul Luke. 
După câteva minute s-au băgat în pat, iar liniştea a cuprins 
toată casa. Aveam de gând să aştept niţel, iar pe urmă să 
mă duc tiptil în bucătărie şi să mă şterg pe mâini şi pe faţă 
cu o cârpă. După aceea puteam să intru în pat şi să dorm 
până nu mai puteam. Dacă m-ar fi auzit, aş fi spus frumuşel 
că mă treziseră la sosirea acasă. 

Intocmirea planului a fost ultimul lucru pe care mi l-am 
amintit înainte de-a adormi buştean. 


Capitolul 17 


Nu ştiu exact cât am dormit, dar mi s-a părut că au trecut 
doar câteva minute. L-am găsit pe Pappy îngenuncheat 
deasupra mea, întrebându-mă ce caut pe jos. Am încercat 
să răspund, însă n-a mers. Eram paralizat de oboseală. 

— Suntem doar noi doi, a spus el. Ceilalţi nu s-au trezit. 
Dispreţul i se ghicea în glas cu fiecare cuvânt rostit. Nefiind 
încă în stare să gândesc sau să spun ceva, m-am ţinut după 
el în bucătărie, unde cafeaua era gata. Am mâncat pâine 
prăjită rece şi sorg fără să scoatem vreo vorbă. Bineînţeles, 
Pappy era enervat fiindcă se aşteptase la un mic-dejun 
complet. Şi se înfuriase fiindcă Buni şi părinţii mei dormeau, 
în loc să se pregătească pentru câmp. 

— Fata lu’ Latcher a născut azi-noapte, a zis el, 
ştergându-se la gură. 

„Fata lu' Latcher” şi bebeluşul ei ne afectau atât culesul 
bumbacului, cât şi masa de dimineaţă, aşa că Pappy abia 
se mai putea controla. 

— Zău? am spus, încercând sa mă prefac mirat. 

— Da, dar încă n-au aflat cine-i tatăl. 

— N-au aflat? 

— Nu. Vor să ţină secretă toată povestea, aşa că nu bate 
toba. 

— Am priceput. 

— Dă-i bătaie. Trebuie să plecăm. 

— Când s-au întors ai mei? 

— Pe la trei. 

A ieşit din bucătărie şi a pornit tractorul. Eu am pus 
vasele în chiuvetă şi m-am dus să mă uit la ai mei. Erau 
complet nemişcaţi; singurul lucru care se auzea era 
respiraţia lor adâncă. Aş fi vrut să mă descalţ, să mă vâr în 
pat între ei şi să dorm o săptâmână. In loc de asta, mi-am 
târşâit picioarele afară. Soarele tocmai se ivea peste 
copacii dinspre est. Undeva în depărtare, am desluşit 


siluetele mexicanilor care mergeau pe jos spre lan. 

Spruillii se apropiau şi ei agale din curtea din faţă. Tally 
nu se afla printre ei. L-am întrebat pe Bo şi mi-a spus că se 
simte rău. Probabil că se stricase la stomac. Pappy a auzit, 
iar mânia lui a mai crescut cu o treaptă. incă un culegător 
care stătea în pat în loc să muncească pe câmp. 

Un singur lucru mi-a venit în minte: eu de ce nu m-oi fi 
gândit să spun că mă stricasem la stomac? 

Am mers cu maşina câteva sute de metri, până la locul 
unde fusese parcată remorca pe jumătate plină, care se 
înălța ca un monument în mijlocul câmpului întins şi ne 
chema la o nouă zi de suferinţă. Ne-am luat încet sacii şi 
am început să culegem. Am aşteptat ca Pappy să o ia 
înainte pe rândul lui, iar pe urmă m-am îndepărtat atât de 
el, cât şi de Spruilli. 

Am tras din greu cam o oră. Bumbacul era ud şi moale la 
pipăit, iar soarele nu apucase să urce deasupra noastră. Nu 
eram motivat nici de bani, nici de frică; la drept vorbind, îmi 
doream un loc liniştit, unde să pot să dorm. Când am 
avansat suficient de mult în lan ca să nu mă descopere 
nimeni, iar în sac se găsea destul bumbac ca să-l folosesc 
pe post de saltea, m-am întins pe jos şi dus am fost. 

Tata a sosit pe la jumătatea dimineţii şi, din optzeci de 
pogoane de bumbac, a ales chiar şirul învecinat cu al meu. 

— Luke! a strigat el supărat în clipa când a dat peste 
mine. A fost prea mirat ca să mă beştelească, iar în 
secunda când mi-am revenit mă şi plângeam că-mi 
stricasem stomacul şi că mă durea capul, având grijă să 
spun - ca să fie tacâmul complet - că nu prea dormisem în 
timpul nopţii. 

— De ce n-ai dormit? m-a întrebat taică-meu, aplecându- 
se asupra mea. 

— V-am aşteptat să vă-ntoarceţi, am răspuns, ştiind că 
exista un dram de adevăr în cuvintele astea. 

— Şi, mă rog, de ce ne-ai aşteptat? 


— Voiam să aflu ce-a făcut Libby. 

— Păi, a născut. Ce mai vrei să ştii? 

— Mi-a spus Pappy. 

M-am ridicat anevoie şi am încercat să par cât mai 
bolnav cu putinţă. 

— Du-te acasă, mi-a zis el şi am plecat fără un cuvânt. 


x k x 


Trupele chineze şi nord-coreene au atacat un convoi 
american lângă Pyonggang, ucigând cel puțin optzeci de 
militari şi luând o mulţime de prizonieri. Domnul Edward R. 
Murrow şi-a deschis buletinul de seară cu această 
informație, iar Buni a început să se roage. Ca de obicei, 
stătea la masa din bucătărie, faţă în faţă cu mine. Mama s- 
a sprijinit de marginea chiuvetei, s-a oprit din treabă şi a 
închis ochii. L-am auzit pe Pappy tuşind pe terasa din spate. 
Asculta şi el. 

Convorbirile de pace eşuaseră încă o dată, iar chinezii 
trimiteau noi efective în Coreea. Domnul Murrow a declarat 
că armistițiul care fusese atât de la îndemână cândva nu 
mai părea de actualitate. Cuvintele lui erau ceva mai grele 
în seara aceea, sau poate că eram noi mai vlăguiţi ca de 
obicei. S-a întrerupt pentru câteva reclame, după care a 
vorbit despre un cutremur. 

Buni şi mama se mişcau agale prin bucătărie când a 
intrat Pappy. Acesta m-a ciufulit în treacăt, ca şi cum nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

— Ce-avem la cină? a întrebat el. 

— Cotlet de porc, a răspuns mama. 

Pe urmă a intrat şi tata şi ne-am aşezat fiecare la locul 
lui. După ce Pappy a binecuvântat mâncarea, ne-am rugat 
cu toţii pentru Ricky. Nu s-a mai vorbit deloc la masă; 
fiecare se gândea la Coreea, dar nimeni nu voia să aducă 
vorba. 

Mama a început să spună ceva despre un proiect pe 


care-l analizau colegele ei de la şcoala de duminică dar 
chiar atunci am auzit scârţăitul încet al uşii dinspre terasa 
din spate. In afară de mine, sunetul nu i-a mai ajuns la 
urechi nimănui. Nu se simţea nicio pală de vânt, aşa că nu 
avea ce să mişte uşa încoace şi-ncolo. M-am oprit din 
mâncat. 

— Ce e, Luke? a întrebat Buni. 

— Mi s-a părut c-aud ceva, am răspuns. 

Toată lumea s-a uitat la uşă. Nimic. Au continuat să 
mânânce. 

După aceea Percy Latcher şi-a făcut apariţia în bucătărie 
şi am încremenit cu toţii. A intrat pe uşă, a făcut doi paşi şi 
s-a oprit, de parcă s-ar fi rătăcit. Era desculţ, plin de noroi 
din cap până-n picioare şi avea ochii roşii, de-ai fi zis că 
plânsese ore în şir. S-a uitat la noi şi i-am întors privirea. 
Pappy a dat să se ridice şi să rezolve problema. 

— E Percy Latcher, am spus eu. 

Pappy a rămas pe scaun, ţinând un cuţit în mâna 
dreaptă. Ochii lui Percy erau împăienjeniţi, iar când respira 
scotea un geamăt jos, ca şi cum ar fi încercat să-şi înăbuşe 
mânia. Asta dacă nu cumva fusese rănit sau îl bătuse 
cineva de pe malul celalalt al râului, silindu-l să vină la noi 
după ajutor. 

— Ce e, băiete? s-a răstit Pappy la el. Cine are un dram 
de bun-simt bate la uşă înainte să intre. 

Percy şi-a fixat ochii neşovăielnici asupra lui Pappy şi a 
spus: 

— Ricky a făcut-o. 

— Ce-a făcut? a întrebat Pappy, cu un glas ceva mai 
moale, bătând deja în retragere. 

— Ricky a făcut-o. 

— Ce-a făcut? a repetat Pappy. 

— Copilul e-al lui, a zis Percy. Al lui Ricky. 

— Ţine-ţi gura, băiete! s-a zborşit Pappy la el, prinzându- 
se cu mâinile de marginea mesei, de parcă ar fi fost gata să 


se repeadă la uşă şi să-l ia la bătaie pe bietul copil. 

— Ea n-a vrut, dar a convins-o, a continuat Percy, 
uitându-se la mine în loc de Pappy. Şi dup-aia s-a dus la 
război. 


— Ea aşa zice? a întrebat Pappy scos din sărite. 

— Nu tipa, Eli, l-a potolit Buni. E doar un puşti. 

A tras adânc aer în piept şi a părut să fie prima dispusă 
să ia în considerare ipoteza că ajutase la venirea pe lume a 
propriului nepot. 

— Aşa zice, a confirmat Percy. Şi-i adevărat. 

— Luke, du-te la tine-n cameră şi închide uşa, mi-a spus 
tata, smulgându-mă din transă. 

— Nu, a spus mama, înainte să fac vreo mişcare. E o 
problemă care ne priveşte pe toţi. Poate să rămână. 

— N-ar trebui să audă chestiile astea. 

— E mai bine să rămână, a intervenit Buni, ţinându-i 
partea mamei şi punând lucrurile la punct. A 

Credeau cu toţii că voiam să stau şi să ascult. In 
realitate, aş fi dorit s-o zbughesc afară, s-o găsesc pe Tally 
şi să fac o plimbare lungă alături de ea - departe de familia 
ei de nebuni, departe de Ricky şi Coreea, departe de Percy 
Latcher. Însă nu m-am clintit din loc. 

— Ai venit aici fiindcă te-au trimis părinţii? l-a întrebat 
mama pe Percy. 

— Nu. Habar n-au unde sunt. Bebeluşul a plâns toată 
ziua. Libby a luat-o pe mirişte, zice că vrea să se-arunce de 
pe pod şi să se-omoare, şi mi-a spus ce i-a făcut Ricky. 

— Părinților tăi le-a spus? 

— Da. Acum ştie toată lumea. 

— Adică toţi de la tine din familie. 

— Aşa e. N-am mai zis la nimeni. 

— Nici să n-o faceţi, a mustăcit Pappy. 

S-a aşezat la loc, cu umerii puţin gârboviţi, semn că în- 
frângerea de care tocmai aflase îşi făcea efectul rapid. 


Dacă Libby Latcher pretindea că Ricky era tatăl copilului, 
avea s-o creadă toată lumea. lar el nu era acasă ca să se 
apere. Pe lângă asta, dacă erau puşi faţă în faţă, Libby 
atrăgea mai mulţi oameni de partea ei, dat fiind că lui Ricky 
i se dusese vestea că era un scandalagiu notoriu. 

— Ai mâncat de seară, băiete? a întrebat Buni. 

— Nu. 

— Ţi-e foame? 

— Da. 

Masa era plină de bucate de care nu avea să se mai 
atingă nimeni. Noi, Chandlerii, ne pierduserăm pofta de 
mâncare, asta era sigur. Pappy s-a ridicat de la masă şi a 
spus: 

— Poţi să-i dai porţia mea. 

S-a ridicat brusc în picioare, a ieşit din bucătărie şi s-a 
dus pe terasa din faţă. Taică-meu l-a urmat fără o vorbă. 

— Stai aici, băiete, a spus Buni, arâtându-i lui Percy 
scaunul lui Pappy. 

Femeile i-au adus o farfurie cu mâncare şi un pahar de 
ceai îndulcit. Percy s-a aşezat şi a mâncat pe îndelete. Buni 
s-a dus şi ea pe terasa din faţă, lăsându-ne pe mine şi pe 
mama să stăm cu Percy. Acesta a vorbit doar dacă l-am 
întrebat ceva. 


x kK x 


După o discuție îndelungată pe terasa din față, pe care 
eu şi cu Percy am ratat-o fiindcă fuseserăm consemnați pe 
cea din spate, Pappy şi tata l-au urcat pe băiat în camion şi 
l-au dus acasă. După ce au luat-o din loc, m-am aşezat în 
balansoar lângă Buni, în timp ce afară se lăsa întunericul. 
Mama curăța nişte fasole neagră. 

— O să stea Pappy de vorba cu domnul Latcher? am 
întrebat. 

— Sunt convinsă, mi-a răspuns mama. 

— Despre ce-or să discute? 


Aveam o groază de întrebări, fiindcă trăsesem concluzia 
că eram îndreptăţit să ştiu tot. 

— A, precis că or să vorbească despre bebeluş, a spus 
Buni. Şi despre Ricky şi Libby. 

— Or să se ia la harţă? 

— Nu. Or să cadă la-nvoială. 

— Ce fel de învoială? 

— Or să se-nţeleagă între ei să nu vorbească despre 
micuţ şi să nu-l amestece pe Ricky. 

— E valabil şi pentru tine, Luke, mi-a atras atenţia mama. 
E un secret de care nu trebuie să afle nimeni. 

— N-o să spun nimănui, am acceptat hotărât. 

Gândul ca lumea ar fi putut afla că Latcherii şi Chandlerii 
se înrudiseră m-a îngrozit. 

— A fost într-adevăr isprava lui Ricky? am întrebat. 

— Da de unde, a spus Buni. În Latcheri nu poţi să ai 
încredere. Nu sunt buni creştini; de-aia a rămas fata 
gravidă. Probabil că pentru ei învoiala asta înseamnă şi 
ceva bani. 

— Bani? 

— Nu ştim ce vor, a zis maică-mea. 

— Crezi că el a făcut-o, mami? 

Mama a ezitat o secundă înainte să spună încet: 

— Nu. 

— Nici eu nu cred, am zis, consfinţind unanimitatea. 
Aveam să-l apăr pe Ricky până-n pânzele albe, iar dacă 
pomenea cineva de bebeluşul Latcher, eram gata să mă iau 
de piept cu el. 

Numai că Ricky era suspectul principal, lucru pe care-l 
ştiam cu toţii. Latcherii îşi părăseau ferma foarte rar. La 
vreo trei kilometri se găsea un băiat din neamul lui Jeter, 
dar nu-l văzusem niciodată în apropierea râului. In afara de 
noi, nimeni nu mai locuia cât de cât aproape de Latcheri. 
Ricky fusese cel care dăduse târcoale ca un motan. 

Treburile bisericeşti au devenit dintr-o dată foarte 


importante, iar femeile au început să discute despre ele 
non-stop. Aveam multe alte întrebări legate de bebeluşul 
Latcher, dar mi-a fost cu neputinţă să mai strecor vreun 
cuvânt. În cele din urmă am renunţat şi m-am dus în 
bucătărie, ca să ascult meciul lui Cardinals. 

Tare mi-ar fi plăcut să stau în partea din spate a 
camionului aflat în drum spre Latcheri şi să trag cu urechea 
la felul în care se rezolva problema între bărbaţi. 


x kK x 


Trecuse mult timp de când fusesem trimis la culcare, dar 
eram treaz în continuare şi mă luptam cu somnul, din cauza 
vocilor care se auzeau prin casă. Când bunicii mei stăteau 
de vorbă în pat le auzeam glasurile joase, care se furişau 
apoi până în vestibulul îngust. Nu înţelegeam un cuvânt, iar 
ei se străduiau să nu fie auziţi de nimeni. Uneori însă, când 
erau îngrijoraţi sau când se gândeau la Ricky, erau nevoiţi 
să sporovăiască până noaptea târziu. Stând la mine în pat, 
cu urechile ciulite la replicile lor şoptite, mi-am dat seama 
că de data asta lucrurile erau serioase. 

Părinţii mei s-au retras pe terasa din spate, unde s-au 
aşezat pe trepte, aşteptând o adiere de vânt care să 
destrame căldura neîntreruptă. La început au vorbit în 
şoaptă, dar povara pe care o duceau pe umeri era prea 
mare şi nu şi-au mai putut domoli tonul vocii. Convinşi ca 
dormeam, au discutat mai aprins decât o făceau în mod 
obişnuit. 

M-am furişat din pat şi m-am prelins pe podea ca un 
şarpe. Ajuns la fereastră, m-am uitat afară şi i-am văzut la 
locul tradiţional, cu spatele la mine, la un metru-doi 
depărtare. 

Am absorbit fiecare sunet. Lucrurile nu merseseră bine 
acasă la Latcheri. Libby stătuse undeva în spatele casei cu 
bebeluşul, care plânsese fără încetare. Toţi Latcherii păreau 
sâcâiţi şi nedormiţi din cauza lui. Domnul Latcher era 


supărat pe Percy fiindcă venise la noi acasă, dar s-a înfuriat 
şi mai tare când a vorbit de Libby. La rândul ei, fata a spus 
că nu voise să facă prostii cu Ricky, dar că acesta o dusese 
cu vorba. Pappy n-a admis că lucrurile se petrecuseră aşa, 
dar n-a avut pe ce să se bazeze. Nu i-a rămas decât să 
nege tot şi să spună că se îndoia că Ricky se întâlnise 
vreodată cu Libby. 

Atâta doar că existaseră martori. Domnul Latcher însuşi a 
declarat că în două rânduri, imediat după Crăciun, Ricky 
venise cu camionul lui Pappy, oprise în curtea din faţă şi-o 
luase pe Libby la plimbare. Se duseseră la Monette, unde 
Ricky îi cumpărase un suc. 

Tata a speculat momentul şi a spus că, dacă era 
adevărat, atunci Ricky alesese Monette fiindcă acolo îl 
cunoşteau mai puţini. Nici prin cap nu i-ar fi trecut să fie 
văzut prin Black Oak alături de fata unui dijmaş. 

— E o fată frumoasă, a spus maică-mea. 

Martorul următor a fost un băiat care nu avea mai mult 
de zece ani. Domnul Latcher l-a ales dintre toţi cei care se 
înghesuiau pe treptele din faţă ale casei. Acesta a povestit 
că observase camionul lui Pappy parcat la capătul unui lan, 
în apropierea unui desiş. Se strecurase din pat şi se 
apropiase suficient ca să-i vadă pe Ricky şi Libby 
sărutându-se. Îşi ţinuse gura fiindcă îi era frică şi se 
hotărâse să vorbească doar cu câteva ore în urmă. 

Bineînţeles, Chandlerii nu aveau martori. Pe malul nostru 
de râu nu aflase nimeni de acest început de idilă. Ricky n-ar 
fi povestit nimănui. Pappy l-ar fi luat la bătaie. 

Domnul Latcher a zis că bănuise din capul locului că 
Ricky era tatăl, numai ca Libby negase. Şi, la drept vorbind, 
mai erau câţiva băieţi care îi făcuseră ochi dulci. Insă acum 
se hotărâse să dea totul în vileag - Ricky o posedase cu 
forţa, iar ea nici nu vrusese să audă de copil. 

— Vor să-l luăm noi? a întrebat mama. 

A fost cât pe-aci să scot un geamăt de durere. 


— Nu, nu cred, a răspuns tata. La câţi plozi au acolo, ce 
mai contează unu-n plus? 

Maică-mea era de părere că bebeluşul merita să crească 
într-o casă cumsecade. Tata a răspuns că nici nu se punea 
problema până nu recunoştea Ricky că era copilul lui. Ceea 
ce, cunoscându-l pe Ricky, era foarte puţin probabil. 

— L-ai văzut pe micuţ? a întrebat mama. 

— Nu. 

— E Ricky, bucăţică ruptă, a zis ea. 

Singura imagine pe care-o aveam despre ultimul dintre 
Latcheri era a unui obiect mic care, la ora aceea, mi-a 
amintit de mănuşa mea de base-ball. Aproape că nici nu 
arăta a fiinţă omenească. Dar mama şi Buni studiaseră ore 
întregi feţele oamenilor ca să vadă cine cu cine semăna şi 
de la cine luase ochii, nasul şi părul. La biserică aveau 
obiceiul să-i cerceteze pe bebeluşi şi să spună „E de-ai lui 
Chisenhall, nu-ncape vorba” sau „la uită-te ce ochi are, zici 
că-i bunică-sa”. 

În ceea ce mă priveşte, mi se părea că semănau toţi cu 
nişte păpuşi. 

— Şi zici că-i un Chandler? a întrebat tata. 

— Fără discuţie. 


Capitolul 18 


Era sâmbătă din nou, numai că lipsea emoția obişnuită a 
mersului la oraş. Ştiam că o să plecăm, fiindcă nu se 
întâmplase niciodată să lipsim două săptămâni la rând. 
Buni avea nevoie de produse de băcănie, îndeosebi făină şi 
cafea, iar mama trebuia să treacă pe la drogherie. Tata nu 
mai dăduse pe la magazinul central de două săptămâni. 
Părerea mea nu avea greutate, însă mama ştia cât de 
important era matineul de sâmbătă pentru creşterea 
normală a unui copil, mai cu seamă dacă respectivul trăise 
la ţară şi nu prea avusese de-a face cu restul lumii. Da, 
urma să mergem la oraş, dar fără entuziasmul de altădată. 

Aveam un nou motiv să trăim cu groaza în suflet, ceva 
mult mai urât decât toate prostiile lui Hank Spruill. Dacă îşi 
pleca cineva urechea la ce spuneau Latcherii? Era nevoie 
de o singura persoană, de o şoaptă rostită la margine de 
drum, ca să te bârfească tot oraşul de dimineaţa până 
seara. Femeile din prăvălia lui Pop şi Pearl ar fi scăpat 
coşurile pe jos şi şi-ar fi acoperit gura cu mâna, nevenindu- 
le să creadă. Fermierii batrâni care îşi făceau veacul la 
magazinul central ar fi ricanat şi ar fi spus „Nu mă mir”. 
Copiii mai mari de la biserică m-ar fi arătat cu degetul, de 
parcă eu aş fi fost vinovatul. Oraşul şi-ar fi însuşit bârfa ca 
pe o literă de evanghelie, iar sângele Chandlerilor ar fi 
rămas pătat pe vecie. 

Prin urmare, nu aveam chef să merg la oraş. Aş fi vrut să 
rămân acasă, să joc base-ball şi poate să mă plimb cu Tally. 

La micul dejun s-a vorbit putin. Încă eram cu botul pe 
labe, şi asta din cauză că ştiam cu toţii adevărul. Ricky 
lăsase o mică amintire pe unde trecuse. M-am întrebat 
dacă ştia de Libby şi de bebeluş, dar aveam destulă minte 
să nu aduc vorba despre asta. Aveam s-o întreb pe mama 
mai târziu. 

— Se ţine-un bâlci în oraş, a spus Pappy. 


Dintr-o dată, ziua mi s-a parut mai reuşită. Am rămas cu 
furculita în aer. 

— Când plecam? am întrebat. 

— Ca de obicei. Cum terminam prânzul, a răspuns Pappy. 

— Până când putem să stăm? 

— Asta mai vedem, a spus el. 

Bâlciul era asigurat de o trupă itineranta de ţigani cu un 
accent caraghios, care trăiau în Florida pe timp de iarnă şi 
colindau orăşelele agricole toamna, când se strângeau 
recoltele, iar lumea avea bani în buzunar. De obicei soseau 
joia şi ocupau terenul de base-ball fără să ceară voie, 
rămânând cât ţinea week-end-ul. Nimic nu le plăcea mai 
mult oamenilor din Black Oak decât bâlciul. 

În fiecare an venea o altă trupă. Unii aveau un elefant şi 
o broască ţestoasa uriaşă. Alţii nu aveau animale, dar 
aduceau cu ei tot soiul de ciudăţenii omeneşti - piticii care 
făceau tumbe, fata cu şase degete, omul cu un picior în 
plus. Dar la toate bâlciurile exista o roată-gigant, nişte 
căluşei şi două-trei maşinării care scrâşneau, se hurducau 
din toate cele şi în general le îngrozeau pe mame. Una 
dintre maşinării era caruselul, o sumedenie de leagăne cu 
lanţuri, care se învârteau din ce în ce mai repede, până 
când ocupanţii ajungeau să zboare paralel cu pământul, 
zbierând cât îi ţinea gura şi vrând să se dea jos. Cu câţiva 
ani în urmă, în Monette, unul dintre lanţuri cedase şi o fetiţă 
fusese proiectată direct pe stradă, sub roţile unei remorci. 
Săptămâna următoare caruselul ajunsese în Black Oak, cu 
lanţuri noi şi cu o grămadă de oameni care stăteau la coadă 
ca să se suie în leagăne. 

Tot acolo se găseau câteva cabine unde aruncai cercuri 
şi săgeți sau trăgeai cu pistolul cu ventuză ca să câştigi 
premii. Unele trupe aveau ghicitoare, altele cabine 
fotografice, iar altele scamatori. Era o larmă de nedescris, 
vedeai toate culorile posibile, iar lumea era încântată. Se 
ducea vestea imediat în tot ţinutul, oamenii se strângeau 


pe dată, iar în câteva ore nu mai puteai să arunci un ac în 
Black Oak. Trebuia să merg şi eu cu orice chip. 

Poate că atracțiile  bâlciului o să-mi diminueze 
curiozitatea faţă de ce se întâmplase cu Libby Latcher, mi- 
am spus. Am mâncat pâinea prăjită şi am zbughit-o afară. 

— A venit bâlciul, i-am şoptit lui Tally când ne-am întâlnit 
la tractor ca să mergem pe câmp. 

— Şi te duci? a întrebat ea. 

— Sigur. Nimeni nu lipseşte de la bâlci. 

— Am aflat un secret, a susurat Tally, uitându-se grijulie 
în jur. 

— Ce anume? 

— Ceva ce-am auzit azi-noapte. 

— Unde-ai auzit? 

— Pe terasa din faţă. 

Nu-mi placea deloc felul cum mă perpelea. 

— Ce e? 

Tally s-a apropiat şi mai mult. 

— Chestia cu Ricky şi fata Latcherilor. Cred că te-ai mai 
ales cu o verişoară. 

Rostise cuvintele cu un fel de cruzime, iar ochii ei aveau 
o căutătură răutăcioasă. Nu semăna deloc cu acea Tally pe 
care o cunoscusem eu. 

— Ce-ai căutat acolo? am întrebat-o. 

— Nu-i treaba ta. 

Pappy a ieşit din casă şi s-a apropiat de tractor. 

— Ar fi bine să nu baţi toba, i-am spus printre dinţi. 

— Avem secretele noastre, nu? a întrebat ea, 
îndepârtându-se. 

— Mada. 


x kx * 
Am prânzit în grabă, după care m-am pus la dispoziție 
pentru baia şi frecarea din fiecare sâmbătă. Mama ştia că 
abia aşteptam să ajung în oraş, aşa că n-a pierdut vremea 


deloc. 

Toţi cei zece mexicani s-au înghesuit în spatele 
camionului cu mine şi cu tata, după care am lăsat în urmă 
ferma. Cowboy culesese bumbac toată săptămâna, deşi 
avea coastele rupte, lucru care nu trecuse neobservat de 
Pappy şi de tata. Amândoi îl admirau din tot sufletul. 

— Sunt oameni învăţaţi cu greul, spusese Pappy. Spruillii 
se agitau prin curte, dornici să ne prindă din urmă. Tally le 
spusese de bâlci, aşa ca până şi Trot părea să ştie pe ce 
lume se află. 

Când am trecut peste râu, am aruncat o privire lungă 
drumului de pământ care ducea la Latcheri, dar n-am reuşit 
să le zăresc cocioaba. M-am uitat la tata. Ochii lui ficşi, 
aproape mânioşi, erau îndreptaţi tot într-acolo. Cum 
putuseră oamenii ăia să intre în viaţa noastră? 

Ne-am hurducăit alene pe drumul neasfaltat şi nu după 
mult timp am lăsat în urmă lanul Latcherilor. Când am ajuns 
la drumul principal, visam deja din nou la bâlciul itinerant. 

Fireşte, nici nu se punea problema ca omul de la volan să 
se grăbească. Fiind atâta lume în camion, mă îndoiam că 
Pappy era în stare să ajungă la şaizeci pe oră şi în mod 
sigur nu-şi dădea silinţa. Mi s-a părut că drumul până acolo 
a ţinut o oră. 

Maşina de patrulare a lui Slick era parcată lângă biserica 
baptistă. Pe strada mare deja se circula greu, iar pe 
trotuare era o forfotă de nedescris. Am parcat, iar mexicanii 
s-au risipit care încotro. Stick s-a ivit de la umbra unui 
copac şi s-a îndreptat direct spre noi. Buni şi mama au 
plecat să colinde prin magazine. Eu am rămas cu bărbaţii, 
convins că aveau să se discute lucruri serioase. 

— Salut, Eli, Jesse, a spus Stick, cu pălăria într-o parte şi 
cu un fir de iarbă în colţul gurii. 

— Bună, Stick, a spus Pappy. 

Tata s-a mulţumit să dea din cap. Nu veniseră la oraş ca 
să piardă vremea cu Stick şi se vedea că abia îşi 


controlează enervarea. 

— Mă gândesc să-l arestez pe băiatu' ăla al lu’ Spruill, a 
zis el. 

— Puțin îmi pasă ce faci, i-a întors-o Pappy, gata să 
explodeze. Dar măcar aşteaptă să culegem bumbacul. 

— N-o fi foc dacă mai stai o lună, a adăugat taică-meu. 
Stick a mestecat firul de iarbă, l-a scuipat şi a spus: 

— Cre’ că n-o fi. 

— Munceşte bine, a zis tata. Şi avem mult bumbac de 
strâns. Dacă-l înhaţi acum, pierdem şase culegători. Ştii 
cum sunt oamenii ăştia. 

— Cre' că pot s-aştept, a repetat Stick, părând interesat 
să ajungă la un compromis. Am stat de vorbă cu multă 
lume şi nu prea cred că băiatu' vostru spune-adevăru'. 

Spunând asta, m-a țintuit cu o privire severă şi am 
început să mă foiesc. 

— Nu-l amesteca în povestea asta, Stick, a zis tata. E un 
copil. 

— Are şapte ani! s-a răţoit Pappy. Ce-ar fi să-ţi găseşti 
niscai martori adevăraţi? 

Stick şi-a tras umerii în spate, ca şi cum ar fi fost pocnit. 

— Uite cum facem, a spus Pappy. Îl laşi în pace pe Hank 
până terminăm de cules bumbacul, iar pe urmă vin la tine-n 
oraş şi te-anunţ că nu mai am treabă cu el. Din clipa aia, 
faci ce ştii. 

— Mi se pare corect, a apreciat Stick. 

— Dar tot nu cred că ai cu ce să-l înfunzi. Au fost trei 
contra unu, Stick, n-o să convingi niciun juriu din lume. 

— Vedem noi, a spus Stick ţanţoş. 

Pe urma s-a îndepărtat, cu degetul mare al fiecărei mâini 
în câte-un buzunar şi legănându-se atât cât să ne scoată 
din pepeni. 

— Pot să mă duc la bâlci? am întrebat. 

— Sigur că poţi, a răspuns Pappy. 

— Câţi bani ai? s-a interesat taică-meu. 


— Patru dolari. 

— Şi cât vrei să cheltuieşti? 

— Patru dolari. 

— Cred c-ajung doi. 

— Ce-ar fi să zicem trei? 

— Hai doi jumate, bine? 

— Bine. 

Am luat-o la fugă din dreptul bisericii, pe trotuar, stre- 
curându-mă printre oameni, şi în scurt timp am ajuns pe 
terenul de base-ball aflat vizavi de magazinul central, de 
cinematograf şi de sala de jocuri. Bâlciul ocupase întreaga 
lui suprafaţă, de la linia de fund la terenul de ţintă. Roata- 
gigant fusese montată la mijloc, înconjurată de atracțiile 
mai mici, de cabine şi de rulote. Muzica urla din difuzoarele 
instalate în zona căluşeilor şi a caruselului. Oamenii 
formaseră deja cozi lungi. Mirosea a floricele, a porumb 
fiert şi a ceva pus la prăjit în grăsime. 

Am găsit rulota unde se vindea vată de zahăr. Costa zece 
cenți băţul, dar aş fi plătit mult mai mult. Dewayne m-a 
văzut zgâindu-mă la câţiva băieţi care trăgeau cu nişte 
puşti cu aer comprimat într-un grup de rațe aflate într-un 
bazin. Nu reuşeau să le doboare, iar Pappy zicea că de vină 
era cătarea strâmbă. 

Merele de marţipan costau tot zece cenți bucata. Am 
cumpărat fiecare câte unul şi ne-am uitat atent la tot ce 
oferea bâlciul. Am văzut o vrăjitoare cu o rochie lungă şi 
neagră, cu părul negru şi cu tot ce avea pe ea de aceeaşi 
culoare, care îţi ghicea viitorul pentru douăzeci şi cinci de 
cenți. O femeie cu ochi negri făcea acelaşi lucru la acelaşi 
preţ, dar cu nişte cărţi de tarot. Un băiat cu haine 
multicolore şi cu un microfon în mână îţi ghicea vârsta şi 
greutatea pentru zece cenți. Dacă greşea cu peste trei ani 
sau cinci kilograme, câştigai un premiu. La rulotele din 
centru se practicau jocurile obişnuite - nimerirea unor căni 
de lapte cu nişte mingi de pluş, aruncările cu mingea de 


baschet la un coş cu diametrul prea mic, spargerea 
baloanelor cu săgețile şi acrobaţiile cu cercuri. 

Ne-am plimbat prin tot bâlciul, savurând gălăgia şi 
emoţiile. O mulţime de oameni începea să se strângă la 
capătul îndepărtat, în zona liniei de fund, şi ne-am dus şi 
noi într-acolo. Un afiş mare anunţa prezenţa lui „Samson, 
cel mai mare luptător din lume, direct din Egipt”, iar sub el 
fusese amenajat un fel de ring cu funii şi câte un baston 
îmbrăcat în burete în fiecare colţ. Samson nu intrase în 
ring, dar avea s-o facă peste câteva clipe, potrivit celor 
spuse de Dalila, o femeie înaltă şi bine făcută, care vorbea 
la microfon. Costumaţia lăsa să i se vadă picioarele de sus 
până jos şi o mare parte din piept, iar eu am fost sigur că 
nimeni nu se mai arătase atât de puţin îmbrăcat pe străzile 
din Black Oak. Femeia le-a explicat oamenilor care o 
ascultau în linişte că regulile erau simple. Samson paria pe 
o cota de zece la unu cu oricine susţinea că rezistă în ring 
timp de un minut. 

— Doar şaizeci de secunde! striga ea. Şi băgaţi banii în 
buzunar! 

Avea un accent suficient de ciudat ca să ne facă să 
credem că veneau într-adevăr dintr-o altă parte a lumii. Nu 
mai văzusem pe nimeni din Egipt, deşi învăţasem la orele 
de religie că Moise avusese ceva treabă pe-acolo. 

Se plimba dintr-o parte în alta a ringului şi toţi ochii îi 
urmăreau mişcările. 

— In cadrul acestui turneu, Samson a câştigat trei sute 
de meciuri consecutive, a spus ea ca să provoace lumea. 
De fapt, ultima dată când a pierdut a fost în Rusia, când a 
fost nevoie de trei bărbaţi ca să-l învingă, dar chiar şi atunci 
au făcut-o trişând. 

Muzica a început să urle dintr-un difuzor fixat deasupra 
afişului. 

— lar acum, doamnelor şi domnilor, a strigat ea, 
acoperind fondul sonor, vi-l prezint pe cel mai mare luptător 


din lume, singurul şi incredibilul Samson! 

Mi-am ţinut răsuflarea. 

Luptătorul s-a ivit din spatele unei cortine şi a sărit în ring 
în mijlocul unor aplauze răzlețe. De ce să batem din palme 
în cinstea lui? Doar venise să ne pună jos. Primul lucru pe 
care l-am observat la el a fost părul. Era negru, ondulat şi i 
se revărsa pe umeri ca unei femei. Văzusem ilustraţii la 
Vechiul Testament unde bărbaţii purtau părul aşa, dar asta 
era acum cinci mii de ani. Samson era un ditamai omul, cu 
un corp îndesat şi cu gogoşi de muşchi în zona umerilor şi 
pe piept. Avea braţele acoperite cu un păr negru şi părea 
capabil să ţină în spinare o casă. Ca să-i putem admira în 
voie corpul, nu purta cămaşă. Deşi stătuserăm luni de zile 
în lan, avea pielea mult mai închisă ca noi, aşa că m-am 
convins definitiv că nu era de prin părţile noastre. Nu de 
alta, dar se luptase cu ruşii! 

A ţopăit niţel în ring în ritmul muzicii, îndoindu-şi braţele 
şi flexându-şi muşchii colosali. A ţinut-o aşa până când i-am 
văzut toată zestrea, iar eu unul eram deja sătul. 

— Cine-i primul? a urlat Dalila la microfon, în timp ce 
muzica se auzea tot mai încet. Minimum doi dolari! 

Dintr-o dată, gloata s-a potolit. Trebuia să fii bătut în cap 
ca să te sui în ring. 

— Mie nu mi-e frică! a strigat cineva. Nevenindu-ne să 
credem, ne-am uitat cum un tânăr pe care nu-l mai 
văzuserăm până atunci a venit în faţă şi i-a dat doi dolari 
Dalilei. Femeia a luat banii şi a spus: 

— Cotă de pariu zece la unu. Rezişti în ring şaizeci de 
secunde şi-ai câştigat douăzeci de dolari. 

l-a întins microfonul tânărului şi l-a întrebat: 

— Cum te cheamă? 

— Farley. 

— Succes, Farley. 

Tânărul a urcat în ring ca şi cum nu s-ar fi temut de 
Samson, care se uitase la el fără să-şi facă niciun fel de 


griji. Dalila a pus mâna pe un ciocan şi a lovit într-un gong 
aflat lângă ring. 

— Şaizeci de secunde! a spus ea. 

Farley a dansat puţin în ring, după care s-a retras într-un 
colţ în timp ce Samson se îndrepta spre el. Cei doi s-au 
studiat reciproc, Samson cu dispreţ în priviri, Farley 
încercând să anticipeze mersul lucrurilor. 

— Patruzeci şi cinci de secunde! a strigat Dalila. Samson 
s-a apropiat, iar Farley a ţâşnit în colţul opus al ringului. 
Fiind mult mai mic, se deplasa mai repede şi părea să 
folosească tactica eschivelor. Samson se ţinea după el, 
obligându-l să fuga mereu. 

— Treizeci de secunde! 

Ringul nu era destul de mare ca să poţi fugi în voie, iar 
Samson prinsese destui amatori la vremea lui. În timpul 
unuia dintre sprinturile lui Farley i-a pus piedică, iar după 
ce l-a ridicat de jos, l-a prins cu un braţ pe după gât şi a 
început să strângă. 

— Aoleu, o ghilotină-n toată regula! a strigat Dalila, puţin 
cam prea teatral. Douăzeci de secunde. 

Samson şi-a întețit strânsoarea şi pe chip i s-a citit o 
plăcere sadică, în timp ce bietul Farley se zbătea de mama 
focului. 

— Zece secunde! 

Samson a făcut o piruetă şi l-a aruncat pe Farley dintr-o 
parte în alta a ringului. Inainte ca tânărul să se ridice, cel 
mai mare luptător din lume l-a prins de un picior, l-a ridicat 
în aer, l-a ţinut deasupra funiilor şi, când mai erau doar 
două secunde, l-a lăsat să cadă în afara ringului, obţinând 
victoria. 

— Măiculiţă, n-a lipsit mult, Samson! a rostit Dalila la 
microfon. 

Farley era ametit, dar a scăpat întreg şi a plecat fără 
ajutorul nimănui, părând că se mândreşte. Îşi dovedise 
bărbăţia, arătase că nu se teme şi-i lipsiseră două secunde 


amărâte ca să câştige douăzeci de dolari. Şi următorul 
voluntar a fost tot un străin, un tânăr solid pe nume Claude, 
care a pus la bătaie trei dolari ca să bage în buzunar 
treizeci. Cântărea de doua ori cât Farley, dar era mult mai 
lent, iar în mai puţin de zece secunde Samson i-a venit de 
hac cu un tur de şold şi l-a sucit pe toate părţile ca pe un 
aluat de pizza. Cu zece secunde înainte de gong, l-a ridicat 
pe Claude deasupra capului şi, într-o impresionantă 
demonstraţie de forţă, s-a apropiat de marginea ringului şi 
l-a lăsat să cadă. 

Şi Claude a părăsit întrecerea cu fruntea sus. Se părea 
că, în ciuda strâmbăturilor furioase şi a atitudinii 
amenințătoare, Samson era un tip de treabă şi nu rupea 
oasele nimănui. Şi cum pe cei mai mulţi dintre tineri îi 
preocupa să ia contact cu Dalila, n-a trecut mult şi lângă ea 
s-a format o coadă în toata regula. 

Era un spectacol pe cinste şi am căscat gura mult timp 
cu Dewayne, admirându-l pe Samson, care îşi învingea 
victimele una după alta, recurgând la toate procedeele din 
repertoriu: menghina,  foarfecele,  berbecul,  barosul, 
burduşeala. Dalila trebuia doar să rostească numele unuia 
la microfon, iar Samson îl ilustra rapid. 

După o oră Samson a transpirat rău şi a avut nevoie deo 
pauză, aşa că am dat fuga cu Dewayne să facem două ture 
cu roata-gigant. Tocmai socoteam dacă era bine să mai 
luăm o vată de zahăr când am auzit câţiva tineri vorbind 
despre strip-tease. 

— Nu mai rămâne cu nimic pe ea! a spus unul dintre ei 
trecând pe lângă noi, moment în care am lăsat baltă vata 
de zahăr. 

Ne-am ţinut după grupul de tineri până la capătul şirului 
de tarabe, unde erau parcate rulotele ţiganilor. În spatele 
lor se găsea un cort care fusese ridicat în aşa fel încât să 
nu-l vadă nimeni. Câţiva bărbaţi stăteau la o ţigară şi aveau 
cu toţii nişte mutre vinovate. Dinăuntrul cortului se auzea 


muzică. 

Unele bâlciuri aveau şi numere de strip-tease. Deloc de 
mirare, Ricky fusese văzut ieşind de la aşa ceva cu un an în 
urmă, lucru care declanşase un adevărat scandal în familie. 
N-ar fi fost prins, dacă domnul Ross Lee Hart n-ar fi avut 
aceeaşi soartă. Domnul Hart era slujbaş la biserica 
metodistă, avea în proprietate o fermă cu tot cu terenuri şi 
era un cetăţean respectabil, căsătorit însă cu o femeie rea 
de gură. Intr-o sâmbătă seara târziu, soţia a început să-l 
caute la bâlci şi l-a surprins când ieşea din cortul interzis. 
Când a văzut cu ce stricat se măritase a început să se 
văicărească, făcându-l să se ascundă în spatele rulotelor. L- 
a luat la goană, urlând şi amenințând, iar lumea din Black 
Oak s-a mai ales cu un subiect de bârfă. 

Dintr-un motiv sau altul, doamna Hart le-a spus tuturor 
ce făcuse soţul ei, iar amărâtul a trăit luni de zile ca un 
proscris. Pe lângă asta, ea a mai zis că următorul bărbat 
care ieşise atunci din cort fusese Ricky Chandler. Am suferit 
cu toţii în tăcere. Regula nescrisă a familiei era că nu aveai 
voie să te duci la strip-tease la tine în oraş. Aveai chef de 
aşa ceva, mergeai frumuşel la Monette, Lake City sau la 
Caraway, dar nu în Black Oak. 

Dewayne şi cu mine n-am recunoscut pe niciunul dintre 
bărbaţii care zăboveau în jurul cortului. Am dat ocol 
rulotelor şi ne-am apropiat din cealaltă direcţie, dar am 
nimerit peste un ditamai câinele postat acolo tocmai ca să-i 
alunge pe curioşii ca noi. Ne-am retras şi am decis să 
aşteptăm să se întunece. 

Cum se apropia ora patru, eram siliţi să luăm o hotărâre 
grea - mergeam la matineu sau rămâneam la bâlci. Eram 
pe punctul de-a alege filmul, când Dalila a apărut din nou în 
ringul de lupte. Se schimbase, iar acum purta un 
echipament roşu, care lăsa să se vadă şi mai mult. Lumea 
s-a îmbulzit din nou, şi nu după mult timp Samson a 
reînceput să azvârle din ring localnici de pe la ferme, 


delureni şi din când în când chiar şi câte-un mexican. 

Singura lui provocare s-a ivit la lăsarea serii. Domnul 
Horsefly Walker avea un fiu surdo-mut care cântarea cam o 
sută cincizeci de kilograme. Îi ziceam Mormăilă - nu din 
lipsă de respect sau din răutate, pur şi simplu aşa ne 
venise. Horsefly a pus la bătaie cinci dolari, iar Mormăilă s-a 
urcat anevoie în ring. 

— Vezi că-i mare, Samson, a tors Dalila la microfon. 
Samson ştia că aruncarea din ring a unui individ de o sută 
cincizeci de kilograme putea să dureze mai mult, aşa că a 
atacat imediat. A început cu o priză chinezească joasă, o 
mişcare menită să secere ambele glezne simultan şi să 
provoace prăbuşirea adversarului. Mormăilă a căzut, ce-i 
drept, dar a făcut-o peste Samson, căruia i-a scăpat un 
geamăt de durere. O parte dintre spectatori au urlat şi au 
început să-i facă galerie lui Mormăilă, care, bineînţeles, nu 
auzea nimic. Cei doi bărbaţi s-au rostogolit şi s-au lovit în 
ring până când Mormăilă a reuşit să-l imobilizeze pe 
Samson preţ de o clipa. 

— Patruzeci de secunde! a spus Dalila, numărând mult 
mai încet când Samson stâtea întins pe spate. 

Luptătorul a lovit de câteva ori fără rezultat, după care s- 
a folosit de „şurub”, o mişcare rapida, în care l-a lovit pe 
Mormăilă cu piciorul după cap şi apoi l-a pus jos cât era de 
lung. Samson a ţâşnit în picioare, în timp ce Dalila făcea pe 
comentatorul. Un tur de şold prin surprindere l-a năucit pe 
Mormăilă. 

— Cincisprezece secunde! a rostit Dalila, numărând din 
nou rapid. 

Mormăilă s-a repezit înainte ca un taur furios, iar cei doi 
bărbaţi s-au rostogolit din nou unul peste altul. Lumea a 
izbucnit în urale încă o data. Horsefly ţopăia de colo până 
colo la marginea ringului, aproape scos din minţi. Luptătorii 
au rămas încleştaţi câtăva vreme, după care Dalila a spus: 

— Zece secunde. 


Câţiva spectatori au huiduit modul de cronometrare. 
Samson i-a răsucit braţul la spate lui Mormăilă, l-a înşfăcat 
de un picior şi i-a fâcut vânt printre funiile ringului. Băiatul 
a aterizat la picioarele tatălui său. 

— Trişor nenorocit! a urlat Horsefly. 

Samson s-a înfuriat la auzul insultei şi i-a făcut semn lui 
Horsefly să urce el însuşi pe ring. Horsefly a făcut un pas 
înainte, iar Samson i-a ţinut funiile îndepărtate. Dalila, care 
era clar că mai văzuse multe asemenea ameninţări, a zis: 

— In locul tău, aş sta cuminte. Când se enervează, dă cu 
toata lumea de pământ. 

Prevenit, Horsefly a căutat un motiv să se retragă. De 
aproape, Samson părea înalt de trei metri şi avea un rânjet 
de rău augur. Horsefly s-a aplecat să vadă ce face 
Mormăilă, care îşi freca un umăr şi părea pe punctul de-a 
izbucni în plâns. Samson a început să râdă de ei când i-a 
văzut plecând, după care, ca să ne aţâţe, şi-a încordat 
bicepşii şi s-a plimbat de câteva ori prin ring. Unii spectatori 
l-au fluierat, dar el exact asta îşi dorise. 

S-a mai ocupat de câţiva amatori de tăvăleală, iar apoi 
Dalila a anunţat că omul ei trebuia să mănânce, promițând 
să se întoarcă peste o oră pentru ultima parte a 
spectacolului. 

Intre timp se întunecase. Aerul mustea de hărmălaia 
bâlciului: ţipetele încântate ale ţâncilor care se dădeau în 
căluşei, uralele la adresa câştigătorilor de premii de la 
cabinele din centru, muzica revărsată de-a valma din zece 
difuzoare, fiecare cu melodia lui,  îndemnurile 
prezentatorilor care-i invitau pe oameni să dea un ban ca 
să vadă pe viu cea mai mare broască ţestoasă din lume sau 
să obţină noi premii şi, mai presus de orice, energia 
copleşitoare a mulţimii. Inghesuiala era atât de mare, că n- 
aveai loc nici să scuipi, cum zicea Buni. Oamenii luau cu 
asalt standurile, privind şi aclamând. Cozile lungi şerpuiau 
în zona căluşeilor şi a maşinuţelor. Grupurile de mexicani se 


plimbau agale şi se uitau, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, 
însă cei mai mulţi nu scoteau un sfanţ din buzunar. Nu mai 
văzusem în viaţa mea atâta lume strânsă laolaltă. 

Mi-am găsit părinţii aproape de strada mare, bând 
limonadă şi privind spectacolul de la o distanţă sigură. 
Pappy şi Buni erau deja la camion, dornici să plece, dar 
dispuşi să mai aştepte. Bâlciul avea loc doar o dată pe an. 

— Câţi bani mai ai? m-a întrebat tata. 

— Cam un dolar, am răspuns. 

— Roata aia gigant nu mi se pare sigură, Luke, a spus 
mama. 

— M-am dat de doua ori, nicio problemă. 

— Îţi dau un dolar dacă nu te mai sui în ea niciodată. 

— S-a făcut. 

Mama mi-a întins o bancnotă de un dolar. Ne-am înţeles 
să nu stau mai mult de-o oră. L-am găsit din nou pe 
Dewayne şi am hotărât că era momentul să vedem ce se 
întâmpla la strip-tease. Am ţâşnit printre oamenii care 
căscau gura la standurile din mijloc şi am încetinit când am 
ajuns lângă rulotele ţiganilor. Acolo în spate era mult mai 
întuneric. În faţa cortului câţiva bărbaţi fumau, iar în uşă se 
găsea o tânără îmbrăcată sumar, care îşi unduia şoldurile şi 
dansa într-un fel menit să te stârnească. 

Ca baptişti, ştiam că dansul în general - indiferent de stil 
- era nu doar rău în sine, ci de-a dreptul păcătos. Figura în 
capul listei de abateri grave, la un loc cu băutura şi 
înjuratul. 

Dansatoarea nu era la fel de graţioasă ca Dalila, nu lăsa 
să se vadă la fel de mult şi nu se mişca la fel de grațios. 
Bineînţeles, Dalila avea o experienţa de ani de zile şi 
bătuse lumea în lung şi-n lat. 

Ne-am furişat de-a lungul umbrelor, înaintând încet, până 
când o voce stranie, de nicăieri, a spus: 

— Gata, ajunge, băieţi. Plecaţi de-aici. 

Am înţeles, ne-am uitat în jur şi chiar atunci am auzit un 


glas cunoscut zbierând undeva în spatele nostru: 

— Căiţi-vă, robi ai fărădelegii! Căiţi-vă! 

Era reverendul Akers, care stătea pe loc cât era de lung, 
cu Biblia într-o mână şi arătând spre bărbaţi cu un deget 
cocârjat al celeilalte. 

— Cuib de vipere ce sunteţi! a urlat el cât îl ţineau 
plămânii. Nu ştiu dacă tânăra s-a oprit din dansat sau dacă 
bărbaţii s-au risipit. N-am mai stat să mă uit. Dewayne şi cu 
mine ne-am aruncat pe burtă şi ne-am târât ca nişte 
animale vânate printre puzderia de rulote şi camioane, 
până când am zărit o lumină între două dintre standurile 
centrale. Am ieşit din întuneric şi ne-am pierdut urma în 
mulţime. 

— Crezi ca ne-a văzut? a întrebat Dewayne după ce am 
fost în siguranţă. 

— Nu ştiu. Dar mă-ndoiesc. 

Am făcut un ocol şi ne-am întors într-un loc bine ascuns, 
aproape de rulotele ţiganilor. Fratele Akers era într-o formă 
de zile mari. Ajunsese la zece metri de cort şi afurisea cu un 
glas care acoperea totul. Mai mult decât atât, avea succes. 
Dansatoarea plecase, la fel ca bărbaţii care fumaseră până 
atunci în faţa intrării. Reverendul ucisese spectacolul, deşi 
bănuiala mea era că se aflau cu toţii înăuntru, pândindu-i 
plecarea. 

Însă între timp se întorsese Dalila, care îşi schimbase din 
nou costumaţia. Noul veşmânt era din blană de leopard şi 
abia îi acoperea rotunjimile, iar eu am ştiut că a doua zi 
dimineaţa fratele Akers avea să spună vreo două şi la 
adresa ei. Reverendului îi plăcea bâlciul fiindcă îi oferea 
subiecte grase pentru amvon. 

Mulțimea s-a strâns iar în jurul ringului de luptă, sorbind- 
o din ochi pe Dalila şi asteptându-l pe Samson. Femeia şi-a 
mai prezentat o dată partenerul, cu formula pe care deja o 
auziserăm. În cele din urmă luptătorul a sărit pe ring, 
îmbrăcat tot în blană de leopard. Pantaloni scurţi, fără 


cămaşă, şi ghete negre şi lucioase din piele. A defilat prin 
ring, şi-a arătat muşchii şi a încercat să ne facă să-l 
huiduim. 

Prietenul meu Jackie Moon a urcat primul în ring şi, ca 
majoritatea victimelor, a ales tactica trasului de timp. S-a 
tot fofilat preţ de douăzeci de secunde, până când Samson 
s-a plictisit. O ghilotină, apoi un şurub turcesc, după cum a 
explicat Dalila, iar Jackie s-a trezit în iarbă, nu departe de 
locul unde stăteam eu. L-a pufnit râsul şi a spus: 

— Hai că n-a fost rău. 

Samson nu-şi propunea să facă rău nimănui; şi-ar fi 
compromis cariera. Însă pe măsură ce demonstraţia se 
apropia de sfârşit, era tot mai provocator şi ne striga 
mereu: 

— Chiar nu există niciun bărbat adevărat pe-aici? 

Avea un accent exotic şi o voce profundă, 
înspăimântătoare. 

— Nu mai avem niciun războinic în Black Oak, Arkansas? 
Aş fi vrut să am doi metri. Dac-aş fi avut, aş fi sărit în ring şi 
l-aş fi atacat pe cumătrul Samson, în timp ce mulţimea ar fi 
luat foc. l-aş fi tras o papară pe cinste, aş fi dat cu el de-a 
dura şi aş fi ajuns cel mai mare erou din Black Oak. 
Deocamdată însă, tot ce puteam să fac era să-l huiduiesc. 

A fost momentul când în scenă a intrat Hank Spruill. S-a 
plimbat agale de-a lungul ringului şi s-a oprit atâta cât să-i 
atragă atenţia lui Samson. Mulțimea a tăcut cât timp cei doi 
s-au măsurat din priviri. Samson s-a apropiat de marginea 
ringului şi a spus: 

— Hopa sus, micuţule. 

Hank s-a mulţumit să rânjească, normal. Pe urmă s-a 
apropiat de Dalila şi a scos nişte bani din buzunar. 

— O la la, Samson, a făcut ea, luând bancnotele. 
Douăzeci şi cinci de dolari! 

Toţi au început să mormăie, parcă nevenindu-le să 
creadă. 


— Douăşcinci de dolari! a spus cineva din spate. Asta 
înseamnă leafa pe-o săptămână. 

— Da, dar poa' să câştige două sute cincizeci, a observat 
un altul. 

In timp ce lumea se înghesuia şi mai şi, Dewayne şi cu 
mine ne-am dus în faţă, ca să ne uităm printre oamenii 
mari şi să vedem mai bine. 

— Cum te cheamă? a întrebat Dalila, vârându-i 
microfonul sub nas. 

— Hank Spruill, a mârâit el. Cota-i tot de zece la unu? 

— Aşa a rămas, voinicule. Eşti sigur că vrei să pui 
douăşcinci de dolari la bătaie? 

— Da. Tre' să rămân în ring un minut, nu? 

— Aşa e, şaizeci de secunde. Să ştii că Samson n-a mai 
pierdut o luptă în ring de cinci ani. Ultima data a fost învins 
în Rusia, dar adversarii au trişat. 

— Ma doare-n cot de Rusia, a spus Hank, scoţându-şi 
cămaşa. Alte reguli? 

— Nu. 

Dalila s-a întors spre spectatori şi a strigat cât mai teatral 
cu putinţă: 

— Doamnelor şi domnilor, marele Samson a fost provocat 
la cea mai tare luptă din viaţa lui. Domnul Hank Spruill a 
pus în joc douăzeci şi cinci de dolari pentru un meci cu o 
cotă de zece la unu. Nimeni n-a mai lansat vreodată o 
asemenea provocare. 

Samson se dădea mare în ring, scuturându-şi buclele 
lungi şi părând că aşteaptă nerăbdător marea confruntare. 

— Să văd banii, a mormăit Hank la adresa Dalilei. 

— Uite-i, a spus ea, folosindu-se de microfon. 

— Nu, vreau să văd două sute cincizeci de marafeţi. 

— N-o să fie nevoie, a declarat Dalila cu un râs chicotit, 
care ascundea însă o urmă de nelinişte. 

Cu toate acestea, a coborât microfonul şi a început să se 
tocmească în şoaptă cu nou-venitul. Bo şi Dale s-au ivit din 


mulţime, iar Hank i-a pus să stea lângă măsuţa unde ţinea 
Dalila banii. După ce s-a convins că dolarii erau acolo, a 
intrat în ring, unde marele Samson îl aştepta cu braţele 
masive încrucişate la piept. 

— Asta nu-i ăla care l-a omorât pe băiatu' lu’ Siseo? a 
întrebat cineva din spatele nostru. 

— El e, a răspuns altcineva. 

— E-aproape cât Samson. 

Hank era cu câţiva centimetri mai scund şi nu avea 
pieptul la fel de lat, însă nu părea să se teamă de vreun 
pericol. Samson a început să danseze într-o parte a 
ringului, în timp ce Hank se uita la el şi îşi întindea braţele. 

— Sunteţi gata? a strigat Dalila în microfon, iar mulţimea 
s-a împins şi mai în faţă. 

Dalila a făcut să se audă gongul. Cei doi luptători şi-au 
aruncat priviri crunte. Totuşi, Hank a rămas în colţul lui. 
Timpul curgea pentru el. După câteva secunde, Samson, 
care - credeam eu - îşi dăduse seama că nu era de glumă, 
s-a apropiat ţopăind, mişcându-se întruna şi dând din mâini, 
ca un luptător adevărat. Hank a rămas nemişcat. 

— Fă-te-ncoa', băiete! a tunat Samson de la un metru şi 
jumătate, dar Hank nu şi-a părăsit colţul. 

— Patruzeci şi cinci de secunde, a spus Dalila. Samson a 
comis greşeala de-a presupune că participa la o luptă 
dreapta, nu la o cafteală. S-a lăsat în jos, străduindu-se să 
folosească una dintre numeroasele lui prize, şi preţ de o 
clipă şi-a lăsat faţa descoperită. Hank a lovit ca un baros. A 
trimis o directă de dreapta pe care aproape că n-a văzut-o 
nimeni şi care s-a oprit direct în maxilarul puternicului 
Samson. 

Luptătorul şi-a simţit capul dat pe spate, iar părul frumos 
i s-a împrăştiat în toate direcţiile. Impactul a coincis cu un 
zgomot ca de scaun rupt. Nici chiar Stan Musial n-ar fi putut 
lovi o minge de base-ball mai puternic. 

Samson şi-a dat ochii peste cap. Din cauza staturii 


impozante, au trecut câteva secunde înainte ca trupul lui să 
afle de la centrii nervoşi că lucrurile stăteau prost. Un picior 
a devenit moale şi s-a îndoit de la genunchi. Apoi a cedat şi 
celălalt, iar cel mai mare luptător din lume, direct din Egipt, 
a aterizat cu un zgomot surd pe podeaua ringului, cu faţa în 
sus. Ringul s-a zguduit, iar funiile s-au mişcat agitate. 
Samson părea mort. 

Hank s-a destins în colţul lui, sprijinindu-şi braţele de 
funia cea mai de sus. Nu se grăbea deloc. Biata Dalila 
rămăsese fără glas. A încercat să spună ceva şi să asigure 
lumea că totul făcea parte din regia spectacolului, dar se 
vedea ca ar fi vrut să sară în ring şi să-l îngrijească pe 
Samson. Mulțimea era uluită. 

In mijlocul ringului, Samson a început să geamă şi a dat 
să se ridice în picioare. A reuşit să ajungă în patru labe şi s- 
a clătinat de câteva ori, înainte să pună un picior în 
pământ. Printr-o sforţare consistentăă, a încercat să se 
ridice, însă nu l-au ascultat picioarele. S-a repezit spre funii 
şi a apucat să se prindă de ele, ca să-şi atenueze căderea. 
Bietul om se uita direct la noi, dar nu vedea nimic. Avea 
nişte ochi roşii, pierduţi şi nu ştia pe ce lume se află. Stătea 
atârnat de funii, clătinându-se, încercând să-şi revină şi să 
se ridice din nou în picioare. 

Domnul Horsefly Walker s-a apropiat în fugă de ring şi i-a 
strigat lui Hank: 

— Omoară-l pe nenorocit! Hai, lichidează-l! 

Dar Hank nu s-a mişcat. În loc de asta, s-a mulţumit să 
urle „Timpul!”, însă Dalila uitase să mai cronometreze. 

Câţiva spectatori au aclamat şi au fluierat, dar cei mai 
mulţi au tăcut. Îi zăpăcise imaginea lui Samson bâjbâind 
confuz, gata să dea în primire. 

Samson s-a întors şi a încercat să-şi fixeze privirea 
asupra lui Hank. Cu mâinile încleştate pe funii, ca să aibă 
un punct de sprijin, s-a împleticit câţiva pasi şi s-a chinuit 
să plaseze o ultima lovitură, una a disperării. Hank s-a dat 


uşor la o parte, iar Samson a nimerit într-unul dintre stâlpii 
de susţinere din colţ. Funiile s-au întins sub greutatea lui, în 
timp ce restul stâlpilor păreau gata să cedeze. Samson 
gemea şi-şi agita braţele ca un urs împuşcat. Şi-a tras 
picioarele sub el şi s-a adunat atâta cât să se poată 
întoarce. Ar fi făcut mai bine dacă ar fi rămas pe loc. Hank 
s-a apropiat fulgerător şi i-a mai expediat o directă de 
dreapta, care a pornit tot din centrul ringului şi s-a oprit 
exact în acelaşi loc ca prima. Cum ţinta pumnilor lui nu se 
mai putea apăra, tânărul a făcut un pas înapoi şi i-a dat şi 
lovitura de graţie. Samson a căzut grămadă. Dalila a scos 
un țipăt şi a sărit printre funiile ringului. Hank s-a dus la el 
în colţ relaxat, cu braţele rezemate de funia de sus, rânjind 
şi nepărând câtuşi de puţin interesat de soarta 
adversarului. 

Eu unul nu ştiam ce să fac, iar majoritatea spectatorilor 
n-au mai scos un sunet. Pe de o parte, era bine să vezi un 
flăcău din Arkansas dând de pământ atât de straşnic cu 
coşcogeamite uriaşul egiptean. Pe de alta, era vorba de 
Hank Spruill, care pe deasupra îşi folosise pumnii. Era o 
victorie dubioasă, chiar dacă pentru el asta nu conta. Cu 
toţii am fi preferat ca Samson să fie înfrânt în luptă dreaptă 
de către un băiat de prin partea locului. 

Când a fost sigur că timpul expirase, Hank a ieşit din ring 
printre funii şi a sărit jos. Bo şi Dale puseseră deja mâna pe 
bani, aşa că au dispărut toţi trei. 

— L-a trimis pe lumea cealaltă pe Samson, a spus cineva 
în spatele meu. 

Cel mai mare luptător din lume rămăsese întins pe spate, 
cu braţele în lături şi cu picioarele desfăcute, în timp ce 
partenera lui se aplecase asupră-i, încercând să-l trezească. 
Mi-a părut rău pentru ei. Oferiseră un spectacol 
extraordinar de colorat, pe care cine ştie dacă aveam să-l 
mai vedem vreodată. În sinea mea, mă îndoiam că Samson 
şi Dalila aveau să se mai întoarcă în Black Oak, Arkansas. 


În clipa când luptătorul s-a ridicat în capul oaselor, ne-am 
destins cu toţii. Câţiva oameni cumsecade l-au aplaudat 
încet, după care mulţimea a început să se împrăştie. 

De ce nu putea Hank să plece o dată cu bâlciul? Ar fi 
încasat bani pentru că-i snopea pe alţii şi, pe lângă asta, 
am fi scăpat de el de la fermă. M-am hotărât să discut 
despre asta cu Tally. 

Bietul Samson muncise din greu o zi întreagă în plină 
arşiţă şi într-o fracțiune de secundă pierduse toţi banii. 
Halal meserie! In sfârşit, avusesem ocazia să văd ceva mai 
nesuferit decât culesul bumbacului. 


Capitolul 19 


Primăvara şi iarna, după-amiezele de duminică erau 
adeseori rezervate vizitelor. Terminam prânzul şi dormeam 
puţin, după care ne suiam în camion şi mergeam la Lake 
City sau Paragould, unde picam pe neaşteptate acasă la 
prieteni sau neamuri care se bucurau întotdeauna să ne 
vadă. Alteori veneau ei în vizită. „Treceţi pe la noi” era o 
expresie foarte frecventă, căreia lumea i se conforma întru 
totul. Pregătirile şi aranjamentele nu erau nici necesare, 
nici posibile. Nu aveam telefon, ca de altfel nici neamurile 
sau prietenii noştri. 

Însă vizitele nu erau la ordinea zilei spre sfârşitul verii şi 
la început de toamnă, fiindcă munca te istovea, iar după- 
amiezele erau foarte călduroase. Pentru o bucată de vreme 
ne dădeam uitării mătuşile şi unchii, dar ştiam că urma să 
recuperăm mai târziu. 

Într-o bună zi stăteam pe terasa din faţă şi ascultam 
meciul lui Cardinals, când am văzut un nor de praf iscându- 
se undeva lângă pod. 

— Vine-o maşina, am anunţat, iar cele două femei şi-au 
întors privirile în direcţia respectivă. 

Pe drumul care ducea la noi acasă treceau puţine maşini. 
Ele erau aproape de fiecare dată fie ale unuia dintre Jeterii 
de vizavi, fie ale unuia dintre Tolliverii aflaţi la est de noi. 
Din când în când apărea şi câte o maşina străină, la care ne 
uitam fără un cuvânt până când vârtejul de praf lăsat în 
urmă se potolea, aducând vorba despre ea abia la cină, 
când încercam să ghicim cine era la volan şi ce treabă avea 
pe la noi prin Craighead County. Pappy şi tata o pomeneau 
la magazinul central, mama şi Buni le spuneau femeilor 
înainte de slujba de duminică, iar mai devreme sau mai 
târziu tot găseau pe cineva care văzuse vehiculul 
neobişnuit. De obicei misterul era dezlegat, dar ni se mai 
întâmpla şi să treacă o maşină fără a afla vreodată de unde 


venise. 

Cea de faţă se mişca încet. Am văzut o pată roşie care s- 
a lăţit tot mai mult şi după puţin timp ne-am trezit cu o 
limuzină lucioasă, cu două uşi, care a parcat la noi pe alee. 
Între timp, ne ridicaserăm toţi trei în picioare pe terasă, 
prea miraţi ca să mai facem vreo mişcare. Cel aflat la volan 
a parcat în spatele camionului nostru. Spruillii se holbau şi 
ei din curtea din faţă. 

Şoferul a deschis portiera şi a coborât. 

— Mâi să fie, e Jimmy Dale, a spus Buni. 

— În carne şi oase, a întărit mama, al cărei simţ de 
anticipație nu mai funcţionase atât de bine. 

— Luke, dă fuga după Pappy şi taică-tău, mi-a zis Buni. 
Am zbughit-o înăuntru şi i-am strigat pe cei doi bărbaţi, însă 
aceştia auziseră deja uşa trântindu-se şi veneau dinspre 
curtea din spate. 

Ne-am întâlnit cu toţii în faţa maşinii aceleia noi şi curate, 
care era fără îndoială cel mai frumos vehicul pe care-l 
văzusem vreodată. Cu toţii s-au salutat, s-au luat în braţe şi 
şi-au strâns mâinile, după care Jimmy Dale ne-a prezentat-o 
pe noua lui soţie, o făptură delicată, care părea mai tânără 
ca Tally. O chema Stacy. Era din Michigan şi avea un fel de- 
a vorbi pe nas tipic celor de pe-acolo. Rostea cuvintele 
scurt şi repede, iar după câteva clipe am simţit că mi se 
face pielea ca de găină. 

— De ce vorbeşte aşa? am întrebat-o în şoaptă pe mama, 
pe când grupul se îndrepta spre terasă. 

— E yankee, mi-a explicat ea simplu. 

Tatăl lui Jimmy Dale era Ernest Chandler, fratele mai 
mare al lui Pappy. Ernest cultivase pământul undeva în 
Leachville până în urmă cu vreo câţiva ani, când făcuse un 
infarct şi murise. În ceea ce mă priveşte, nu mi-i aminteam 
nici pe Ernest, nici pe Jimmy Dale, cu toate că auzisem o 
mulţime de poveşti pe seama lor. Ştiam că Jimmy Dale 
fugise de la fermă şi se dusese în Michigan, unde îşi găsise 


o slujbă la una dintre uzinele Buick şi câştiga trei dolari pe 
oră - un salariu incredibil de mare prin comparaţie cu 
standardul din Black Oak. Îi ajutase şi pe alţi băieţi din zona 
să-şi găsească locuri de muncă acolo. Cu doi ani în urmă, 
după o altă recoltă slabă, tata petrecuse o iarnă grea la 
Flint, unde pusese parbrizuri la Buick-urile ieşite de pe 
banda rulantă. Se întorsese acasă cu o mie de dolari pe 
care-i folosise ca să-şi achite datoriile mari făcute pentru 
bunul mers al fermei. 

— Arătoasă maşină, a spus tata, în timp ce se aşezau cu 
toţii pe treptele din faţă. 

Buni se dusese la bucătărie, unde pregătea nişte ceai de 
la gheaţă. Mamei îi revenise neplăcuta misiune de a face 
conversaţie cu Stacy, care s-a văzut că nu se încadrează în 
peisaj din clipa când s-a dat jos din maşina. 

— Nouă-nouţă, s-a făloşit Jimmy Dale. Am luat-o săptă- 
mâna trecută, la ţanc pentru drumul pân-acasă. Eu şi Stacy 
ne-am căsătorit acum o lună, iar ăsta-i darul de nuntă. 

— Stacy şi cu mine ne-am căsătorit, nu eu şi Stacy, a 
intervenit proaspăta soţie, întrerupându-l din cealaltă parte 
a terasei. 

Timp de câteva clipe nimeni n-a mai zis nimic, iar noi am 
prelucrat cu toţii faptul că Stacy îi corectase felul de-a vorbi 
al soţului cu alţi oameni de faţă. Nu mai auzisem niciodată 
una ca asta. 

— E un cincizeci şi doi? a întrebat Pappy. 

— Nu, cincizeci şi trei, ultimul tip. L-am făcut cu mâna 
mea. 

— Fugi de-aici. 

— Pe cuvânt. Cei de la Buick ne dau voie să ne 
comandăm singuri maşinile şi să ne uităm când ies de la 
asamblare. Asteia i-am instalat chiar eu bordul. 

— Cât a costat? am întrebat, având imediat impresia că 
maică-mea ar fi vrut să-mi sară la beregată. 

— Luke! m-a certat ea. 


Tata şi Pappy mi-au aruncat priviri grele şi am vrut să 
mai spun ceva, când Jimmy Dale a răspuns fâră ocolişuri: 

— Doua mii şapte sute de dolari. Nu-i niciun secret. Toţi 
vânzătorii din ţară ştiu care-i preţul. 

Între timp se apropiaseră şi Spruillii, care începuseră să 
inspecteze maşina - erau toţi, în afară de Tally, care se 
făcuse nevăzută. Era duminica după-amiază, iar după mine 
era momentul cel mai potrivit pentru o baie în apa rece a 
Golfului lui Silas. Pierdusem vremea pe terasă în aşteptarea 
ei. 

Trot s-a împleticit în jurul maşinii, în timp ce Bo şi Dale îi 
dădeau la rândul lor ocol. Hank se uita înăuntru, căutând 
probabil cheile. Domnul şi doamna Spruill o admirau de la 
distanţă. 

Jimmy Dale i-a privit circumspect. 

— Delureni? 

— Da, din Eureka Springs. 

— Cumsecade? 

— Cei mai mulţi, a spus Pappy. 

— Ala mare ce face? 

— Nu se ştie niciodată. 

Aflaserăm la biserica în cursul dimineţii că până la urmă 
Samson ieşise din ring pe picioarele lui, ceea ce însemna că 
Hank nu-şi mai îmbogăţise lista victimelor. Fratele Akers 
predicase timp de o oră despre păcătoşenia bâlciului - 
pariuri, lupte, dezmăţ, haine vulgare, batere pe burtă cu 
ţiganii şi tot felul de porcării. Dewayne şi cu mine 
ascultaserăm cuvânt cu cuvânt, dar numele noastre nu 
fuseseră pomenite. 

— De ce trăiesc aşa? a întrebat Stacy, uitându-se la 
Tabăra Spruill şi despicând aerul cu cuvintele ei tăioase ca 
o lamă de cuţit. 

— Păi, cum să trăiască? i-a întors-o Pappy. 

Ajunsese şi el la concluzia că nu-i plăcea deloc noua 
doamnă Jimmy Dale Chandler. Se cocoţase ca o pasare pe 


un colţ de stâncă şi se uita de sus la tot ce se întâmpla în 
jurul ei. 

— Nu puteţi să le oferiţi o locuinţă? a întrebat ea. Mi-am 
dat seama că Pappy mai avea puţin şi lua foc. 

— Oricum, Buick ne plăteşte toate reparaţiile la maşini 
timp de doi ani, a spus Jimmy Dale. 

— Serios? a făcut tata, uitându-se în continuare la 
automobil. Cred că-i cea mai reuşită bucăţică pe care am 
văzut-o de când mă ştiu. 

Buni a adus o tavă pe terasă şi a împărţit nişte pahare 
înalte cu ceai de la gheaţă. Stacy l-a refuzat pe al ei. 

— Ceai de la gheaţă, a pufnit ea. Nu-i genul meu. Ceai 
fierbinte n-aveţi? 

Ceai fierbinte? Cine mai auzise o asemenea tâmpenie? 

— Nu, pe-aici nu se bea ceai fierbinte, a zis Pappy din 
balansoar, sfredelind-o cu privirea pe Stacy. 

— Mă rog, la noi în Michigan nu bem ceai de la gheaţă, a 
explicat ea. 

— Aici nu-i Michigan, s-a răstit Pappy. 

— N-ai vrea să-mi vezi grădina? a întrebat dintr-o dată 
mama. 

— Inî, grozavă idee, a spus Jimmy Dale. Du-te, scumpo, 
Kathleen are cea mai dichisită grădina din Arkansas. 

— Vin şi eu cu tine, a spus Buni, străduindu-se şi ea s-o 
smulgă pe tânără de pe terasă şi s-o îndepărteze de cearta 
care stătea să înceapă. 

Cele trei femei au dispărut, iar Pappy abia a aşteptat să 
întrebe: 

— Unde Dumnezeu ai găsit-o, Jimmy Dale? 

— E o fata de treabă, unchiule Eli, a răspuns el, nu foarte 
convins. 

— E-o yankee afurisită. 

— Să ştii că yankeii nu sunt răi. Au avut destulă minte să 
scape de bumbac. Stau în case frumoase, cu instalaţii 
complete, telefoane şi televizoare. Câştigă bine şi 


construiesc şcoli frumoase. Stacy a fost la colegiu doi ani. 
Ai ei au televizor de trei ani. Săptămâna trecută i-am văzut 
pe Indians şi Tigers. Îţi vine să crezi, Luke? Meciuri de base- 
ball la televizor. 

— Nu-mi vine. 

— Ei bine, eu am văzut o mulţime. Bob Lemon a fost cel 
mai bun aruncător al lui Indians. Aia de la Tigers nu-s 
grozavi; iar au ajuns pe ultimul loc. 

— Nu prea mă interesează Liga Americană, am spus, 
repetând cuvintele pe care le tot auzisem în gura lui taică- 
meu şi bunică-meu de când venisem pe lume. 

— Ca să vezi surpriză, a râs Jimmy Dale. Asta-nseamnă 
să fii un suporter adevărat al lui Cardinals. La fel ziceam şi 
eu pân-am ajuns în nord. Anul ăsta am fost la unşpe 
meciuri pe Tiger Stadium şi până la urmă Liga Americană 
face ce face şi-ţi intră-n sânge. Yankees au jucat la noi 
acum două săp-tămâni; nu mai găseai un bilet, să dai cu 
tunul. Au venit cu puştiul ăsta nou, Mickey Manile, de mult 
n-am mai văzut aşa ceva. Viteză mare, forţă berechet, iar 
când e la bătaie, ăla eşti. O s-ajungă mare de tot. Plus că i- 
au transferat pe Berra şi Rizzuto. 

— Tot nu pot să-i sufăr, am spus, iar Jimmy Dale a râs din 
nou. 

— Şi zici s-o să joci la Cardinals? m-a întrebat el. 

— Da. 

— Nu râmâi la fermă? 

— Nu. 

— Băiat deştept. 

Îi auzisem pe cei mari vorbind despre Jimmy Dale. Era un 
tip isteţ, dacă reuşise să dea cu tifla bumbacului şi să 
trăiască mai bine în nord. Îi plăcea să vorbească despre câţi 
bani avea. Descoperise reţeta succesului şi nu pregeta să 
le-o ofere şi altor băieţi de prin partea locului. 

Pappy credea că agricultura era singura ocupaţie 
onorabilă pentru bărbaţi, cu posibila excepţie a base- 


ballului profesionist. 

Am sorbit din ceai câtăva vreme, după care Jimmy Dale a 
întrebat: 

— Cum merge cu bumbacul? 

— Pân-acum e bine, a spus Pappy. Cu primul cules am 
scos-o la capăt. 

— Acum intrăm în lan a doua oară, a adăugat tata. 
Probabil c-o să terminam cam într-o lună. 

Tally a ieşit la iveală din mijlocul Taberei Spruill, ţinând în 
mâna un prosop sau o bucată de pânză. A dat un ocol mare 
maşinii roşii, pe când ai ei continuau s-o privească vrăjiţi, 
fără să dea atenţie fetei. S-a uitat la mine de la distanţă, 
dar nu mi-a făcut niciun semn. M-am plictisit brusc de base- 
ball, de bumbac, de maşini şi de toate celelalte, dar nu 
puteam s-o şterg pe nepusa masă. Ar fi fost nepoliticos să 
plec în felul ăsta, iar tata ar fi mirosit ceva. Aşa că am 
rămas pe loc şi m-am uitat la Tally, care a dat colţul casei. 

— Ce face Luther? a întrebat tata. 

— Bine, a spus Jimmy Dale. l-am făcut rost de serviciu la 
uzină. Câştigă trei dolari pe oră şi lucrează patruzeci de ore 
pe săptâmână. N-a văzut în viaţa lui atâta bănet. 

Luther era un alt văr, tot un Chandler de a nu ştiu câta 
spiţă. Îl văzusem o singură dată, la o înmormântare. 

— Deci nu se-ntoarce acasă? s-a interesat taică-meu. 

— Mă-ndoiesc. 

— O să se-nsoare c-o yankee? 

— Nu l-am întrebat. Cred c-o să facă aşa cum îl taie 
capul. A urmat o pauză şi tensiunea a părut să se 
micşoreze timp de câteva secunde. Pe urmă Jimmy Dale a 
spus: 

— Nu poţi să-i faci vreo vină c-a rămas acolo. Cum să zic, 
a pierdut ditamai ferma. Stătea aici şi culegea pentru alţii, 
câştiga o mie de dolari pe an şi n-avea după ce bea apă. Pe 
când acum o să treacă de şase miare pe an, plus primele şi 
pensia asigurată. 


— A intrat în sindicat? a întrebat tata. 

— Cred şi eu. l-am băgat pe toţi băieţii de-aici în sindicat. 

— Ce-i ăla sindicat? am întrebat. 

— Luke, ia du-te şi vezi ce face maică-ta, mi-a spus 
Pappy. Hai, fuga. 

Incă o dată pusesem o întrebare nevinovată, din cauza 
căreia mă văzusem îndepărtat de la discuţii. Am plecat de 
pe terasă şi am alergat în spatele casei, sperând s-o văd pe 
Tally. Dar fata dispăruse, iar acum fără îndoiala că se 
scălda în apa golfuleţului, fără santinela credincioasă care 
stătea de obicei de pază. 

Buni se afla la intrarea în grădină, sprijinită de un gard şi 
uitându-se la mama şi la Stacy, care se plimbau de la o 
plantă la alta. M-am oprit lângă ea şi m-a ciufulit în joacă. 

— Pappy a zis că-i o yankee afurisita, am rostit încet. 

— Nu vorbi urât. 

— N-am vorbit urât, am repetat. 

— Sunt oameni de treabă. Nu-s ca noi, atâta tot. 

Buni se gândea la altceva. | se întâmplase de multe ori în 
vara aceea să-mi vorbească fără să mă vadă. Ochii ei 
osteniţi căutau ceva în zare, în timp ce gândurile îi zburau 
şi ele de la fermă. 

— De ce vorbeşte aşa? am întrebat. 

— In sinea ei crede că no; vorbim ciudat. 

— Zău? 

= Sigur. 

Imi era cu neputinţa să pricep. 

Un şarpe verde de nici treizeci de centimetri şi-a iţit 
capul dintre castraveți, după care a pornit pe o potecuţă 
exact spre mama şi Stacy. Cele doua l-au văzut cam în 
aceeaşi clipă. Mama a arătat calmă cu degetul şi a spus: 

— Uite-un şerpişor verde. 

Stacy a reacţionat cu totul altfel. A căscat gura, dar se 
îngrozise atât de tare, că a fost nevoie de două-trei 
secunde ca să scoată vreun sunet. Pe urma a tras un țipăt 


pe care cred ca l-au auzit şi Latcherii, un urlet ce făcea să-ţi 
îngheţe sângele în vine, mai înfricoşător decât cel mai 
veninos dintre şerpi. 

— Un şarpe! a răcnit ea din nou, ascunzându-se după 
mama. Jimmy Dale! Jimmy Dale! 

Şarpele rămăsese nemişcat în mijlocul potecii, dând 
impresia că se uită la ea. Era o micuța târâtoare verde, care 
nu făcea rău nimănui. Cum Dumnezeu putea să-ţi fie frică 
de ea? Am dat fuga în grădină şi am pus mâna pe şarpe, 
zicându-mi că în felul ăsta rezolvam problema. Numai că 
imaginea unui băieţel care ţinea în mâna o creatură atât de 
mortală a fost peste puterile lui Stacy. A leşinat şi s-a 
prăvălit peste fasolea neagră, în timp ce bărbaţii se 
apropiau în goană de pe terasa din faţă. 

Jimmy Dale a luat-o pe sus, pe când noi încercam să 
explicăm ce se întâmplase. Bietul şarpe era moale în mâna 
mea; mi-am zis că leşinase şi el. Pappy nu şi-a putut reţine 
un zâmbet în timp ce-i însoţeam pe Jimmy Dale şi pe soţia 
lui pe terasa din spate, unde a întins-o uşurel pe o 
bancheta, câtă vreme Buni s-a dus dupa leacuri. 

Stacy şi-a revenit într-un târziu, albă la faţă şi 
transpirată. Buni s-a aplecat deasupra ei cu nişte comprese 
şi o sticluţă cu amoniac. 

— Prin Michigan n-or avea şerpi? l-am întrebat şoptit pe 
tata. 

— Bag seamă că nu. 

— Era unul de-ăla mic şi verde, am spus. 

— Bine că n-a văzut vreunul indian. Ar fi mierlit-o, a zis 
tata. 

Mama a pus apă la fiert şi a turnat-o într-o ceaşcă în care 
pusese un pliculeţ de ceai. Stacy s-a ridicat în capul oaselor 
şi l-a dat pe gât, prilej cu care la noi la fermă s-a băut 
pentru prima dată ceai fierbinte. A vrut să rămână singură, 
aşa că ne-am întors pe terasa din faţă şi am lăsat-o să se 
odihnească. 


N-a trecut mult şi bărbaţii au început să cerceteze Buick- 
ul. Au ridicat capota şi s-au aplecat deasupra motorului. 
Când n-a fost nimeni atent la mine, am plecat de pe terasă 
şi m-am îndreptat spre partea din spate a casei, uitându- 
ma după Tally. M-am ascuns lângă hambar, într-un loc pe 
care-l ştiam bine şi unde nu puteam fi găsit. Am auzit 
zgomotul calm şi puternic de pornire a unui motor şi mi-am 
dat seama ca nu era camionul nostru. Aveau de gând sa 
plece la plimbare şi m-am auzit strigat de tata. Cum n-am 
răspuns, au plecat fără mine. 

Am renunţat să mă duc după Tally şi m-am întors către 
casă. Stacy şedea pe un scăunel sub un copac, uitindu-se în 
zare cu o privire pierdută şi cu braţele încrucişate pe piept, 
de parcă ar fi fost foarte nefericită. Buick-ul plecase. 

— Nu te-ai dus la plimbare? m-a întrebat ea. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu mi-a venit. 

— Ai fost vreodată cu maşina? 

Avea o voce batjocoritoare, aşa că am început să mint. 

— Nu, n-am fost. 

— Câţi ani ai? 

— Şapte. 

— Ai şapte ani şi n-ai fost niciodată cu maşina? 

— N-am fost. 

— Ai văzut vreodată un televizor? 

— N-am văzut. 

— Ai folosit vreodată telefonul? 

— N-am folosit. 

— De necrezut. 

A clătinat din cap dezgustată, iar eu mi-am dorit să fi 
rămas lângă hambar. 

— La şcoala mergi? 

— Merg. 

— Slavă Domnului. Ştii să citeşti? 


— Da. Ştiu şi să scriu. 

— O să termini liceul? 

— Sigur că da. 

— Tatăl tău l-a terminat? 

— Da. 

— Şi bunicul? 

— El nu. 

— Nici nu credeam. Merge cineva de pe-aici la colegiu? 

— Încă nu. 

— Cum adică? 

— Mama spune c-o să merg eu. 

— Mă îndoiesc. Cum or să te ţină la colegiu? 

— Mama spune c-o să merg. 

— O să creşti şi-o să fii tot un amărât de culegător de 
bumbac, ca taică-tău şi bunică-tău. 

— Asta n-ai de unde să ştii, am spus. 

A clătinat din cap, din cale-afară de nemulțumită. 

— Eu am fost la colegiu doi ani, a zis apoi, mândră nevoie 
mare. 

Mi-a venit să-i spun că nu se vede. A urmat o tăcere 
îndelungată. Voiam să plec, dar nu eram sigur care era 
modalitatea cea mai cuviincioasă de a pune punct unei 
discuţii. A rămas cocoţată pe scăunel, uitându-se în 
depărtare şi acumulând şi mai mult venin. 

— Nu-mi vine să cred cât sunteţi de înapoiaţi, a rostit ea. 
Mi-am privit picioarele. În afară de Hank Spruill, nu mai 
întâlnisem pe nimeni care să-mi fie atât de antipatic ca 
Stacy. Oare Ricky ce-ar fi făcut? Probabil că ar fi înjurat-o, 
dar, cum nu puteam face una ca asta, m-am hotărât să plec 
pur şi simplu. 

Buick-ul tocmai se întorcea, iar la volan se afla tata. A 
parcat şi toţi adulţii s-au dat jos. Jimmy Dale le-a strigat şi 
Spruillilor să se apropie. l-a încărcat pe Bo, Dale şi Trot în 
spate şi pe Hank în faţă, după care au plecat în viteză, 
aruncând bulgări de pământ de pe drum şi îndreptându-se 


spre râu. 


x kx * 

Abia spre sfârşitul după-amiezei Jimmy Dale a pomenit 
ceva de plecare. N-am fi zis nu dacă se hotărau s-o ia din 
loc, iar eu eram îngrijorat ca nu cumva să rămână şi la cină. 
Mă lua groaza când mă gândeam c-o să stăm la aceeaşi 
masă, încercând să mâncăm, în vreme ce Stacy o să ne 
critice hrana şi obiceiurile. Până acum dispreţuise tot ce 
ţinea de viaţa noastră; de ce ar fi lăsat-o mai moale la cină? 

Ne-am îndreptat agale spre Buick şi ne-am luat rămas- 
bun o veşnicie, ca de obicei. 

Când se apropia ora plecării, nu se mai grăbea nimeni. 
Cineva spunea că se făcuse târziu, pe urmă formula era 
repetată, iar după o vreme altcineva făcea prima mişcare în 
direcţia maşinii sau a camionului, în mijlocul primului val de 
cuvinte de rămas-bun. Se strângeau mâini, se schimbau 
îmbrăţişări şi promisiuni. Se continua înaintarea până când 
grupul se apropia de vehicul, moment în care întreaga 
procesiune se oprea în loc, fiindcă altcineva îşi mai amintise 
de o poveste care merita spusă rapid. Alte îmbrăţişări, noi 
promisiuni de revedere  grabnică. După eforturi 
considerabile, cei care plecau se instalau frumuşel în 
vehicul, iar pe urmă cei care-i conduceau vârau capul pe 
geam pentru încă o repriză de rămas-bun. Eventual şi 
pentru încă o povestioară. La auzul câtorva proteste şoferul 
pornea în fine motorul, după care maşina sau camionul 
dădea înapoi cu grijă, în timp ce toată lumea făcea cu 
mâna. 

Când casa nu se mai vedea, cineva - nu şoferul - întreba: 
„Ce aţi avut de v-aţi grăbit aşa?” lar altcineva, rămas pe 
terasa din faţă şi continuând să-şi fluture mâna, spunea ca 
pentru sine: „Ce i-o fi apucat de-au plecat atât de repede?” 

Pe când ne apropiam de maşină, Stacy i-a şoptit ceva lui 
Jimmy Dale. Acesta s-a întors spre mama şi i-a spus încet: 


— Trebuie să meargă la baie. 

Mama a părut îngrijorată. Nu aveam baie. Ne făceam 
nevoile afară, într-o cabină îngustă de lemn, aşezaţi în 
dreptul unei găuri adânci, ascunşi de unul dintre pereţii 
magaziei de unelte, la jumătatea drumului dintre curtea din 
spate şi şurţ. 

— Hai cu mine, i-a spus mama, iar cele două au plecat 
împreună. 

Jimmy Dale şi-a amintit brusc o altă poveste, despre un 
tânăr din zonă care se dusese la Flint şi fusese arestat la 
ieşirea dintr-un bar din cauză că se îmbătase şi se luase de 
cei din jur. Apoi am plecat pe furiş de pe terasa din spate, 
am zbughit-o printre două cotineţe şi am ajuns într-un loc 
de unde am văzut-o pe mama ducând-o pe Stacy la closetul 
de afară. Tânăra s-a oprit în dreptul cabinei, a privit-o 
câteva clipe şi nu i-a venit deloc să intre. Numai că nu avea 
încotro. 

Mama a lăsat-o acolo şi s-a întors pe terasa din faţă. 

Am lovit cu iuţeala fulgerului. De îndată ce n-am mai 
văzut-o pe mama, am bătut la uşa cabinei. Am auzit un 
strigăt speriat, după care o voce disperată a întrebat: 

— Cinee? 

— Donşoară Stacy, sunt eu, Luke. 

— Sunt aici! a spus ea. 

Cuvintele ei, atât de clare de obicei, fuseseră rostite de 
data asta în grabă şi printre dinţi, din cauza umidității 
înăbuşitoare dinăuntru. În cabină era foarte întuneric, iar 
singura rază de lumină se strecura prin crăpaturile mici 
dintre scânduri. 

— Nu ieşi chiar acum! am sfătuit-o, cu un glas cât mai 
neliniştit cu putinţă. 

— Ce? 

— Aici afară e un şarpe mare şi negru! 

— O, Doamne! s-a tânguit ea. 

Noroc că apucase să se aşeze, altminteri ar fi leşinat din 


nou. 

— Linişte! am zis. Altfel o să-şi dea seama că eşti aici. 

— Dumnezeule mare! a spus ea cu un nod în gât. Fă 
ceva! 

— Nu pot. E mare şi muşcă. 

— Ce vrea? a întrebat ea cu un glas rugător, gata s-o 
apuce plânsul. 

— Habar n-am. E un şarpe de gunoi, dă mereu târcoale 
pe-aci. 

— Adu-l pe Jimmy Dale! 

— Bine, dar nu ieşi. E chiar în faţa uşii. Cred că ştie că 
eşti înăuntru. 

— O, Doamne, a mai spus ea o dată şi s-a pus pe plâns. 
Am făcut cale întoarsa printre cotineţe tot pe furiş, după 
care am ocolit prin grădină şi am ieşit pe lângă peretele 
estic al casei. Am înaintat încet şi tăcut de-a lungul gardului 
viu care ne delimita proprietatea, până am ajuns într-o 
porţiune de desiş unde puteam să mă ascund şi să stau cu 
ochii pe curtea din faţă. Jimmy Dale se sprijinea de maşină, 
spunând o poveste şi aşteptându-şi soţia să-şi termine 
treaba. 

Timpul se scurgea încet. Ai mei, Pappy şi Buni ascultau şi 
chicoteau la poveştile care curgeau una din alta. Din când 
în când, unul dintre ei mai arunca o privire spre curtea din 
spate. 

Până la urmă, mama şi-a făcut griji şi i-a lăsat pe ceilalţi, 
ducându-se să vadă ce face Stacy. După un minut s-au 
auzit nişte voci, iar Jimmy Dale a ţâşnit spre closetul din 
curte. M-am ascuns şi mai bine în desiş. 

Când am intrat în casa era aproape întuneric. Privisem 
totul de la distanţă, din spatele hambarului, şi ştiam că 
mama şi Buni pregăteau cina. Şi aşa dădusem de bucluc; 
dacă aş fi întârziat la masă, n-aş fi făcut decât să-mi 
înrăutăţesc situaţia. 

Se aşezaseră, iar Pappy se pregătea să binecuvânteze 


mâncarea, când am intrat pe uşa dinspre curtea din spate 
şi m-am aşezat în linişte. S-au uitat la mine, însă am 
preferat să-mi aţintesc privirea în farfurie. Pappy a rostit o 
rugăciune grăbită şi pe urmă ni s-a împărţit mâncarea. 
După o tăcere suficient de îndelungată ca să se acumuleze 
tensiunea, tata m-a întrebat: 

— Unde-ai fost, Luke? 

— La golfuleţ. 

— Ce-ai fâcut acolo? 

— Nimic. M-am aflat în treabă. 

Cuvintele mele au sunat destul de suspect, dar ceilalţi n- 
au insistat. După ce s-a lăsat liniştea din nou, Pappy a 
întrebat, cum nu se poate mai oportun şi cu o inflexiune 
diabolică a vocii: 

— Ai văzut vreun şarpe de gunoi pe lângă apă? 

Nici n-a apucat să termine ce avea de spus că a 
explodat. 

M-am uitat la ceilalţi de la masă. Buni îşi încleştase 
fălcile, ca şi cum s-ar fi decis să nu zâmbească sub nicio 
formă. Mama îşi acoperise gura cu un şerveţel de masă, 
însă ochii o trădau; era clar că ar fi vrut să râdă şi ea. Tata 
apucase să bage ceva în gura şi a reuşit să mestece, 
păstrându-şi expresia serioasă. 

Dar Pappy era ferm hotărât să se distreze. A hohotit din 
capul mesei, pe când ceilalţi se chinuiau să rămână sobri. 

— Bună poanta, Luke! a reuşit el să spună, gata să se 
sufoce. Să se-nveţe minte. 

În cele din urma am râs şi eu, dar nu de ceea ce 
făcusem. Lucrul care m-a amuzat a fost felul atât de 
sănătos în care râdea Pappy, în timp ce restul familiei se 
străduia din răsputeri să nu-i urmeze exemplul. 

— Ajunge, Eli, a zis Buni, mişcându-şi într-un târziu 
maxilarele. 

Am luat o lingură mare de mazăre şi m-am uitat încă o 
dată în farfurie. Liniştea s-a aşternut iarăşi şi am mâncat 


mai departe, fără să vorbim. 


x k x 


După cină, tata m-a luat la o plimbare până la magazia 
de unelte. Pe uşă ținea o nuia pe care o făcuse dintr-o 
ramură şi o lustruise cu mâna lui. Îmi era rezervata 
exclusiv. 

Fusesem învăţat să-mi primesc pedeapsa bărbăteşte. Nu 
aveam voie să plâng, cel puţin nu pe faţă. În momentele de 
genul ăsta, cel care îmi dâdea curaj era Ricky. Auzisem tot 
felul de grozavii despre bătâile pe care i le trăsese Pappy şi, 
din ce spuneau părinţii lui şi ai mei, nu i se smulsese nici 
măcar o lacrimă. In copilăria lui Ricky, bătaia la fund era o 
adevărata provocare. 

— l-ai făcut o chestie foarte urâtă lui Stacy, a început 
taică-meu. A fost musafira noastră şi e măritata cu văru- 
tău. 

— Da, tată. 

— De ce-ai făcut-o? 

— Fiindcă a zis că suntem proşti şi înapoiaţi. Nu avea ce 
să strice daca le înfloream niţel. 

— Serios? 

— Da. Nu mi-a plăcut de ea, aşa cum nu ţi-a plăcut nici 
ţie şi nici celorlalţi. 

— Aşa o fi, dar tot trebuie să-i respecţi pe cei mai mari ca 
tine. Căte nuiele crezi că meriţi pentru asta? 

Crima şi pedeapsa erau întotdeauna discutate înainte. 
Când m-am aplecat, ştiam precis cât aveam de încasat. 

— Una, am spus, cum făceam de obicei. 

— Ba cred că două, a apreciat tata. Acum ce zici de 
vorbele urâte? 

— Nu mi s-au părut atât de urâte, am răspuns. 

— Ai folosit un cuvânt inacceptabil. 

— Da. 

— Câte nuiele? 


— Una. 

— Putem cădea la învoiala pentru trei în total? m-a 
întrebat el. Nu mă bătea niciodată când era furios, aşa că 
de obicei puteam să negociem cât de cât. Eram de acord cu 
trei nuiele, dar mă obişnuisem să încerc marea cu degetul. 
În fond, eu puneam fundul la bătaie. De ce să nu mă 
tocmesc? 

— Mai bine două, am spus. 

— Trei. Hai, apleacă-te. 

Am înghiţit în sec, am strâns din dinţi, m-am întors, m-am 
aplecat şi m-am prins cu mâinile de glezne. M-a plesnit de 
trei ori peste fund cu nuiaua lustruită. M-a durut ca naiba, 
dar mi-am dat seama că tata se gândea la altceva. Altă 
dată încasasem bătăi mult mai serioase. 

— Treci în pat chiar în clipa asta, mi-a spus el şi am 
zbughit-o în casă. 


Capitolul 20 


Acum că băgase în buzunar două sute cincizeci de dolari 
din banii lui Samson, Hank avea şi mai puţină tragere de 
inimă pentru culesul bumbacului. 

— Unde-i Hank? l-a întrebat Pappy pe domnul Spruill luni 
dimineaţă, pe când ne luam sacii în primire şi ne apucam 
de lucru. 

— Cred că doarme, a răspuns sec domnul Spruill şi 
deocamdată discuţia s-a oprit aici. 

Hank a ajuns în lan la jumâtatea dimineţii. N-am ştiut 
când anume, fiindcă mă aflam la capătul îndepărtat al unui 
şir de bumbac, dar nu după mult timp am auzit voci şi mi- 
am dat seama că Spruillii se ciondăneau din nou. 

Cam cu o ora înainte de prânz, cerul a început să se 
întunece şi un vânt uşor a prins să bată dinspre vest. Când 
soarele nu s-a mai văzut, m-am oprit din cules şi m-am 
uitat la nori. La nicio sută de metri de mine, Pappy a făcut 
acelaşi lucru - cu mâinile în şolduri, cu pălăria de pai într-o 
parte şi cu faţa încruntată, îndreptata în sus. Vântul s-a 
întețit, cerul s-a întunecat şi în scurtă vreme căldura s-a 
potolit. Toate furtunile de care aveam parte veneau dinspre 
Jonesboro, căruia îi spuneam Aleea Tornadelor. 

Prima care s-a abătut asupră-ne a fost grindina - 
bucățele cât bobul de mazare, foarte tari la pipăit - iar în 
clipa aceea am pornit spre tractor. Spre sud-vest cerul era 
plumburiu, aproape negru, iar norii păreau din ce în ce mai 
aproape de noi. Spruillii se mişcau rapid de-a lungul şirurilor 
lor, îndreptându-se cu toţii spre remorcă. Mexicanii alergau 
mâncând pământul în direcţia şurii. 

Am început şi eu să fug. Bobiţele de grindină îmi înţepau 
ceafa, făcându-mă să gonesc cât mă ţineau picioarele. 
Vântul urla printre copacii de pe malul râului şi culca într-o 
parte tulpinile de bumbac. Undeva în spatele meu a izbit un 
fulger şi l-am auzit urlând pe unul dintre Spruilli, probabil 


Bo. 

— Nu e bine să ne-apropiem de remorca de bumbac, le 
spunea Pappy celorlalţi când am ajuns lângă ei. Din cauza 
fulgerelor. 

— Mai bine hai în casă, a zis tata. 

Ne-am suit cu toţii în remorcă, zorindu-ne unii pe alţii, şi 
chiar în clipa când Pappy a întors tractorul, ploaia ne-a 
atacat furibund. Era rece, pătrunzătoare şi piezişă din 
cauza vântului puternic. Ne-a murat cât ai zice peşte: n-aş 
fi fost mai ud nici dacă aş fi sărit în apele golfului. 

Spruillii s-au ghemuit unul în altul, cu Tally la mijloc. La 
nici doi metri de ei, tata mă strângea tare la piept, de parcă 
s-ar fi temut să nu mă ia vântul. Mama şi Buni plecaseră de 
pe câmp cu puţin înainte de izbucnirea furtunii. 

Ploaia cădea în valuri. Era atât de deasă, că de-abia mai 
vedeam  şirurile de bumbac la câţiva paşi în faţă. 
„Grăbeşte-te, Pappy!” spuneau întruna. Furtuna era 
cumplită, aşa că nici măcar nu mai auzeam huruitul familiar 
pe care-l scotea motorul tractorului. Fulgerul a lovit din 
nou, de data asta mult mai aproape, de mi-au ţiuit urechile. 
Am crezut c-o să murim. 

A durat o veşnicie până am ajuns acasă, dar, când am 
ajuns, ploaia s-a oprit dintr-o dată. Cerul era chiar mai 
închis, negru în toate direcţiile. 

— E o tornadă! a spus tare domnul Spruill, pe când 
coboram din remorcă. 

Spre vest, mult dincolo de râu şi pe deasupra coroanelor 
copacilor, o pâlnie neagra de nori îşi croia drum din ce în ce 
mai jos. Era de un gri foarte deschis, aproape albă când se 
profila pe cerul negru, creştea de la o clipă la alta, devenea 
tot mai zgomotoasă şi se apropia încet de pământ. Se 
găsea la câţiva kilometri buni şi nu părea periculoasă 
datorită distanţei mari. 

Tornadele erau un lucru obişnuit la noi în Arkansas şi încă 
de mic auzisem o mulţime de poveşti despre ele. Cu zeci de 


ani în urmă, se spunea că tatăl lui Buni scăpase întreg 
dintr-un uragan cumplit, care se învârtise în cerc şi lovise 
aceeaşi fermă mică de mai multe ori. Era o istorie cu ochi şi 
cu sprâncene şi nici Buni n-o povestea cu foarte multă 
convingere. Tornadele deveniseră un mod de viaţă, însă 
până acum nu văzusem niciuna cu ochii mei. 

— Kathleen! a urlat tata în direcţia casei. 

Nu voia ca mama să rateze un asemenea spectacol. M- 
am uitat spre şură, unde mexicanii erau la fel de uimiţi ca 
noi. Vreo doi-trei arătau cu degetul. 

Priveam tornada cu o fascinaţie mută, fără să ne speriem 
sau să ne îngrozim, fiindcă era departe de fermă şi se 
ducea spre nord şi est. Se deplasa încet, ca şi cum ar fi 
căutat locul ideal pentru popas. Coada ei se vedea limpede 
deasupra orizontului, la distanţă mare de sol, şi se unduia 
din când în când fâră o direcţie anume, cât timp se hotăra 
unde şi când să mai lovească. Partea din mijloc a pâlniei 
avea o geometrie simplă - era un con întors pe dos, care se 
rotea într-o spirală impetuoasa şi de nestăvilit. 

Uşa cu plasa de protecţie s-a trântit în urma noastră. 
Mama şi Buni ieşiseră pe trepte, ştergându-şi mâinile cu 
nişte cârpe de vase. 

— Se-ndreaptă spre oraş, a spus Pappy foarte sigur pe el, 
de parcă ar fi putut prezice exact unde avea să lovească 
fiecare tornadă. 

— Aşa se pare, a adăugat tata, devenit şi el dintr-o dată 
expert în ale meteorologiei. 

Coada tornadei a pierdut din înălţime şi nu s-a mai 
repezit dintr-un loc în altul. Se părea că atinsese într-adevar 
solul undeva departe, fiindcă nu-i mai vedeai capătul. 

Biserica, staţia de egrenat, cinematograful, magazinul lui 
Pop şi Pearl - tocmai evaluam pagubele, când tornada s-a 
ridicat dintr-o dată şi a dat impresia că dispare cu 
desăvârşire. 

In spatele nostru s-a mai auzit un vuiet. Peste drum, 


undeva pe proprietatea Jeterilor, sosise o alta tornadă. Se 
furişase în urma noastră în timp ce-o urmăream pe prima. 
Se afla la vreo trei kilometri şi părea să se îndrepte direct 
spre casa noastră. Ne-am uitat înfricoşaţi şi preţ de câteva 
clipe nici măcar n-am putut să ne clintim din loc. 

— Fuga în şură! a strigat Pappy. 

Câţiva dintre Spruilli goneau deja spre tabăra lor, de 
parcă ar fi putut fi în siguranţa înăuntrul unui cort. 

— Vite-aici! a urlat domnul Spruill, arătând spre şură. 
Deodată, toată lumea a prins să ţipe, să arate cu degetul şi 
să forfotească. Tata m-a înşfăcat de mână şi am luat-o la 
picior amândoi. Pământul se cutremura, iar vântul urla ca 
scos din minţi. Mexicanii se risipeau în toate direcţiile; unii 
şi-au zis că e mai bine să se ascundă pe câmp, alţii au luat- 
o spre casa noastră, până când ne-au văzut alergând spre 
şură. Hank a trecut în goană pe lângă mine, ţinându-l în 
spate pe Trot. Tally ne-a depăşit şi ea. 

Inainte să ajungem la şură, tornada s-a desprins de 
pământ şi s-a ridicat repede spre cer. Pappy s-a oprit şi s-a 
uitat la ea, la fel ca toţi ceilalţi. Pâlnia a cotit în dreapta şi, 
în loc de un atac frontal asupra casei, a lăsat în urmă doar o 
perdea maronie şi deasă de apă de ploaie şi câteva 
grămăjoare de noroi. Am văzut-o cum ia înălţime, căutând 
un alt loc de contact cu solul, la fel ca prima. 

Preţ de câteva minute, am fost prea uluiţi şi prea speriaţi 
ca să ne mai ardă de vorbă. 

Am cercetat norii de pretutindeni, hotărât să nu mă las 
impresionat. Nu eram singurul care căscase ochii cât 
cepele. 

Pe urmă a început din nou să plouă şi ne-am îndreptat 
spre casă. 


x kK x 


Furtuna a făcut ravagii cam două ore şi ne-a bombardat 
cu tot ce i-a venit la îndemână: vânturi năprasnice şi ploi 


torențiale, tornade, grindină şi nişte fulgere atât de 
puternice 


şi de apropiate, încât uneori ne piteam pe sub paturi de 
frică. Spruillii s-au adăpostit în sufrageria noastră, în timp 
ce noi ne ghemuiam speriaţi prin restul casei. Mama m-a 
ţinut aproape de ea. Se temea cumplit de furtuni, iar din 
cauza asta atmosfera era şi mai neplăcută. 

Nu ştiam exact cum aveam să murim - luaţi pe sus de 
vânt, loviți de trăsnet sau răpiți de ape - dar mă lămurisem 
că ăsta era sfârşitul. Totuşi, tata a dormit cea mai mare 
parte a furtunii, lucru care ne-a mai dat curaj. Stătuse luni 
de zile prin tranşee şi fusese la un pas de-a fi împuşcat de 
nemți, aşa că nu-l mai speria nimic. Ne întinseserăm toţi 
trei pe podeaua dormitorului - tata sforăind, mama 
rugându-se, iar eu între ei, atent la sunetele furtunii. M-am 
gândit la Noe şi la cele patruzeci de zile ale potopului, 
aşteptând apoi ca mica noastră casă să se ridice pur şi 
simplu pe ape şi să înceapă să plutească. 


x x * 

Când ploaia şi vântul s-au oprit într-un târziu, am ieşit să 
vedem cât de mari erau pagubele. In afara faptului că se 
udase bumbacul, fuseseră surprinzător de puţine stricăciuni 
- câteva crengi împrăştiate, obişnuitele rigole inundate şi 
câteva roşii storcoşite prin grădină. Bumbacul avea să se 
usuce până a doua zi dimineaţa şi aveam să ne apucăm din 
nou de lucru. 

În timpul unui prânz luat mai târziu decât de obicei, 
Pappy azis: 

— Cred c-ar trebui să văd cum arată staţia de egrenat. 
Eram nerăbdători să ajungem în oraş. Dacă fusese ras de 
pe faţa pământului de tornadă? 

— Aş vrea să văd biserica, a spus Buni. 

— Şi eu, am adăugat. 


— Ce-ai de vâzut la biserică? m-a întrebat tata. 

— Dac-a dărâmat-o tornada. 

— Să mergem, a spus Pappy şi am sărit de pe scaune. 
Vasele au fost puse grămadă în chiuvetă fără să le spele 
nimeni, lucru pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea. 

Drumul se înnoroiase, iar unele porţiuni mari dispăruseră 
cu totul. Am mers din derapaj în derapaj cam o jumătate de 
kilometru, până când am ajuns la o groapă cât un crater. 
Pappy a încetinit şi a încercat să treacă prin ea prin stânga, 
pe lângă bumbacul Jeterilor. Camionul s-a împotmolit, s-a 
oprit şi am rămas cu toţii în drum. Tata a făcut autostopul, 
s-a întors repede acasă ca să scoată tractorul John Deere, 
iar noi am aşteptat. Ca de obicei, mă instalasem în spate, 
aşa că am avut loc berechet să mă mişc. Mama se 
înghesuia în faţă, cu Pappy şi Buni. Aceasta din urmă mi se 
pare c-a zis la un moment dat că poate era mai bine dacă 
rămâneam acasă. Pappy a fiert în suc propriu. 

După ce s-a întors, tata a legat un trailer lung de şapte 
metri de bara de protecţie şi ne-a tras încet afară din şanţ. 
Bărbaţii deciseseră că era mai bine să lase tractorul să ne 
tracteze până la pod. Când am ajuns acolo, Pappy a 
decuplat trailerul, iar tata s-a suit la volanul tractorului. Pe 
urmă am trecut peste pod cu camionul. Pe partea cealaltă 
drumul era şi mai rău, din ce ziceau ceilalţi, aşa că s-au mai 
folosit o dată de trailer, iar pe urmă tractorul a remorcat 
camionul vreo trei kilometri, până când am ajuns la un 
drum pietruit. Am lăsat acolo tractorul John Deere şi ne-am 
îndreptat spre oraş, admițând că mai era acolo şi nu-l 
distrusese tornada. Dumnezeu ştie ce prăpăd ne aştepta 
acolo. Aproape că nu-mi mai puteam ascunde emoția. 

În cele din urmă am intrat pe şosea, iar când am cotit 
spre Black Oak am lăsat o urmă lungă de noroi pe asfalt. 
De ce n-or fi pavat toate drumurile? m-am întrebat. 

N-am întâlnit nimic ieşit din comun în timp ce mergeam 
cu camionul. Nu tu copaci sau recolte distruse, nu tu case 


dărâmate pe kilometri întregi, nu tu locuri rase de pe faţa 
pământului. Toate locuinţele păreau în bună stare. Lanurile 
erau pustii fiindcă bumbacul era ud, dar în afară de asta 
viaţa nu fusese afectată. 

Stând în picioare în spatele camionului şi uitându-mă cu 
tata pe deasupra cabinei, mi-am îngustat ochii ca să zăresc 
oraşul de departe. N-a trecut mult şi Black Oak a apărut aşa 
cum îl ştiam. Staţia de egrenat huruia ca de obicei. 
Dumnezeu ferise biserica de primejdii. Magazinele de pe 
strada mare rămăseseră neatinse. 

— Slavă Domnului, a rostit tata. 

Ce-i drept, nu mi-a părut rău când am văzut clădirile 
intacte, însă lucrurile ar fi putut fi ceva mai interesante. 

Nu eram singurii curioşi. Pe strada principală se circula 
greu, iar trotuarele erau înţesate de lume. Aşa ceva nu se 
mai văzuse în nicio zi de luni. Am oprit în dreptul bisericii şi, 
după ce-am constatat că nu fusese lovită, ne-am croit drum 
până la magazinul lui Pop şi Pearl, unde traficul era parcă 
mai dens ca niciodată. Domnul Red Fletcher tocmai se 
adresa unui grup de oameni, aşa că am ajuns la timp. 

Domnul Red, care locuia în partea de vest a oraşului, a 
spus că ştiuse de apariţia tornadei, fiindcă bătrânul lui 
câine de vânătoare se ascunsese sub masa din bucătărie, 
iar acesta fusese un semn cât se poate de rău. Bizuindu-se 
pe ceea ce-i transmitea animalul, domnul Red începuse să 
cerceteze cerul şi nu fusese deloc mirat când, nu după 
multă vreme, îl văzuse devenind aproape negru. De fapt, 
auzise tornada înainte s-o vadă. Aceasta apăruse de 
nicăieri, se îndreptase glonţ spre ferma lui şi rămăsese la 
sol cât să-i distrugă două cotineţe de pasări şi să-i smulgă 
acoperişul de pe casă. Un ciob de sticlă o atinsese pe soţia 
lui şi-i provocase o sângerare, ceea ce însemna că aveam şi 
o victimă în carne şi oase. În spatele meu i-am auzit pe 
câţiva plănuind febril să facă un drum cu maşina până la 
casa lui Fletcher ca să vadă pagubele cu ochii lor. 


— Cum arăta? a întrebat cineva. 

— Neagră ca smoala, a spus domnul Red. Făcea un 
zgomot de ziceai c-a venit mărfarul. 

Asta era şi mai interesant, fiindcă tornadele noastre 
fuseseră gri-deschis, aproape albe. A lui fusese neagră. Se 
părea că pe la noi prin ţinut făcuseră prăpăd toate tipurile 
de tornade din lume. 

Doamna Fletcher s-a ivit lângă el, cu braţul acoperit de 
un bandaj gros şi ţinut într-o eşarfă, iar nouă ne-a fost 
imposibil să nu ne holbăm. Arăta de parc-ar fi stat să leşine 
acolo, pe trotuar. Şi-a dezvelit rana şi s-a bucurat de atenţia 
tuturor, până când domnul Red şi-a dat seama că scăpase 
auditoriul de sub control, aşa ca a făcut un pas în faţă şi şi- 
a continuat povestirea. A spus ca tornada se desprinsese 
de sol şi începuse sa se deplaseze în salturi. În ce-l priveşte, 
se suise repede în camion şi încercase s-o urmărească. Se 
ţinuse dupa ea vreme îndelungată, în ciuda furtunii şi a 
grindinei, şi fusese cât pe-aci s-o prindă din urmă pe când 
făcea cale întoarsă. 

Camionul domnului Red era mai vechi decât al lui Pappy. 
Câţiva dintre cei care-l ascultau au început să arunce priviri 
sceptice în jur. Tare mi-ar fi plăcut să-l întrebe cineva: „Şi 
ce-ai fi făcut dac-ai fi prins-o, Red?” Oricum, povestitorul a 
spus că a renunţat în scurt timp şi s-a întors acasă pentru a 
avea grijă de doamna Fletcher. Când văzuse tornada pentru 
ultima oară, se îndrepta direct spre oraş. 

Până la lăsarea întunericului au disparut şi ultimii nori, 
dar căldura nu s-a mai întors. După masa de seară ne-am 
aşezat pe terasă şi i-am aşteptat pe Cardinals. Aerul era 
limpede şi uşor - primul semn al toamnei. 

Mai rămăseseră şase meciuri, trei cu Reds şi trei cu Cubs, 
toate găzduite de Sportman's Park, dar, având în vedere că 
Dodgers erau pe locul întâi şi mai aveau de disputat şapte 
partide, titlul era jucat. Stan the Man Musial era pe primul 
loc în clasamentul marcatorilor şi în cel al loviturilor reuşite, 


având totodată mai multe duble decât toţi ceilalţi. Cardinals 
nu mai puteau să câştige campionatul, dar tot îl aveam pe 
cel mai mare jucător al ligii. Întorşi dupa o deplasare cu 
autocarul la Chicago, băieţii se bucurau că reveniseră la St. 
Louis, potrivit lui Harry Caray, care de multe ori transmitea 
salutări şi răspândea bârfe de parcă toata echipa ar fi locuit 
la el acasă. 

Musial a reuşit o simplă şi o triplă, iar scorul era trei la 
trei după nouă runde. Se făcuse târziu, dar nu eram obosiţi. 
Furtuna ne alungase din lan, iar vremea răcoroasa era un 
răsfăţ pe care nu-ţi permiteai să-l pierzi. Spruillii se 
aşezaseră în jurul focului, stând de vorbă fără să ridice 
tonul şi bucurându-se de absenţa temporara a lui Hank. 
Acesta se fâcea adeseori nevăzut după cină. 

La finele celei de-a zecea runde, Red Schoendienst a 
marcat o simplă, iar când i-a venit rândul lui Stan Musial la 
bătaie, galeria s-a suit pe garduri, din ce zicea Harry Caray, 
despre care Pappy spunea că i se întâmpla destul de des să 
vadă un meci şi să comenteze un altul. Numărul 
spectatorilor era sub zece mii, lucru de care ne dăduserăm 
seama imediat. Însă Harry Caray făcea tărăboi cât pentru 
alte douăzeci de mii. După o sută patruzeci şi opt de 
meciuri, era la fel de înfierbântat ca în prima zi a sezonului. 
Musial a scos o dublă din a treia încercare, devansându-l pe 
Schoendienst şi stabilind scorul final: patru la trei. 

Cu o lună în urmă am fi sărbătorit succesul alături de 
Harry Caray, pe terasa din faţă. Aş fi sprintat de câteva ori 
spre terenul de ţintă din curte şi aş fi plonjat în a doua 
bază, exact ca Stan the Man. O victorie atât de 
spectaculoasă ne-ar fi făcut pe toţi să mergem la culcare 
fericiţi, chit că Pappy tot ar fi vrut să-l dea afară pe 
antrenor. 

însă acum lucrurile stăteau altfel. Victoria nu mai 
însemna mare lucru; sezonul intrase în ultima linie dreaptă, 
iar Cardinals aveau să termine pe locul trei. Curtea din faţă 


fusese cotropită de Spruilli. lar vara trecuse. 

Pappy a închis radioul, în timp ce Harry se pregătea să-şi 
încheie comentariul. 

— Baumholtz n-are cum să-l prindă, a spus el. 

Frankie Baumholtz de la Cubs era cu şase puncte în urma 
lui Musial în cursa pentru titlul de cel mai bun marcator al 
ligii. 

Tata a mormăit aprobator. Bărbaţii fuseseră mai tăcuţi ca 
de obicei pe durata meciului. Furtunile şi răcirea vremii îi 
afectaseră ca nişte boli. Se schimba anotimpul şi tot mai 
rămăsese de strâns cam o treime din recolta de bumbac. 
Timp de şapte luni avuseserăm parte de-o vreme aproape 
perfectă; era momentul să se schimbe şi ea, fără îndoială. 


Capitolul 21 


Toamna a durat mai puţin de douăzeci şi patru de ore. A 
doua zi la amiază căldura se întorsese, bumbacul se 
uscase, pământul se întărise la loc şi toate gândurile 
plăcute despre zilele frumoase şi frunzele purtate de vânt 
fuseseră date uitării. Ne înapoiaserăm pe malul râului 
pentru al doilea cules. Cel de-al treilea s-ar fi putut 
desfăşura ceva mai târziu, în cursul toamnei; era aşa- 
numitul „cules de Crăciun”, când se strângeau ultimele 
resturi de bumbac. La ora aceea delurenii şi mexicanii vor fi 
fost deja plecaţi. 

M-am ţinut aproape de Tally în cea mai mare parte a zilei 
şi am tras din greu ca să ţin pasul cu ea. Devenise mai rece 
faţă de mine şi voiam neapărat să aflu de ce. Spruillii se 
mohorâseră şi ei; când ieşeau la câmp nu mai cântau, nu 
râdeau şi vorbeau foarte puţin între ei. Hank a apărut la 
muncă pe la jumătatea dimineţii şi a început să culeagă 
fără să se omoare cu firea. Ceilalţi Spruilli păreau că-l evită. 

Spre sfârşitul după-amiezei am făcut anevoie încă un 
drum la remorcă, sperând că avea să fie ultimul. Mai era o 
oră până la terminarea zilei de lucru şi o căutam pe mama. 
In loc de asta, am dat cu ochii de Hank, Bo şi Dale, aflaţi la 
celalalt capăt al remorcii şi aşteptând la urmă ca Pappy sau 
tata să le cântârească bumbacul. M-am ascuns printre 
tulpini ca să nu mă vadă şi am aşteptat să aud nişte glasuri 
mai prietenoase. 

Hank vorbea tare, ca de obicei. 

— M-am săturat să culeg bumbac, a spus el. Mi s-a fâcut 
lehamite! Aşa că m-am gândit să-mi găsesc altceva de 
lucru şi să câştig bani altfel ca pân-acu'. Grămezi de bani. O 
să mă ţin după ăia cu bâlciu', o să merg din oraş în oraş şi-o 
să stau deoparte cât timp moş Samson şi femeia lui pun 
mâna pe mălai. O s-aştept până-or să se strângă sume 
babane, o să mă uit la el cum îi aruncă pe nătăfleţi din ring 


şi pe urmă, pe-nserat, după ce oboseşte bine, apar ca din 
senin, pun cincizeci de dolari la bătaie, îi mai trag o bătută 
şi-i găbjesc bănetu'. Dacă fac chestia asta o dată pe 
săptămână, mă aleg cu două miare pe lună, adică 
douăşpatru pe an. Bani peşin. O să fiu bogat, să dea dracii. 

Vocea lui avea ceva răutăcios, iar când a terminat de 
vorbit, pe Bo şi pe Dale îi apucase râsul. Chiar şi eu am fost 
nevoit să admit că era de mai mare hazul. 

— Şi dacă Samson se plictiseşte? a întrebat. 

— Îţi arde de bancuri? E cel mai mare luptător din lume 
direct din Egipt. Nu se teme de nimeni. La naiba, poate-i 
umflu şi femeia. Arăta bine, nu? 

— O să mai trebuiască să-l laşi să te bată din când în 
când, a zis Bo. Altfel n-o să vrea să se lupte cu tine. 

— Îmi place figura cu umflatu' femeii, a zis Bo. Avea nişte 
craci de nota zece. 

— Nici restul nu era de lepădat, a apreciat Hank. Stai aşa 
- asta e! O să-l detronez şi-o să fiu noul Samson! Îmi las 
părul să-mi crească pîn’ la fund, fac rost de-o blană de 
leopard să mi-o pun pe mine, m-apuc să vorbesc anapoda 
şi dobitocii ăştia de pe-aici or să creadă că şi eu sunt tot din 
Egipt. Dalila n-o să mai poată să-şi ţină mâinile acasă când 
o să vadă ce pot. 

Au râs pe săturate, iar veselia lor era molipsitoare. Am 
chicotit în sinea mea închipuindu-mi-l pe Hank plimbându- 
se ţanţoş în ring în nişte pantaloni scurţi şi strâmţi şi 
încercând să-i convingă pe oameni că era din Egipt. Dar era 
prea prostovan ca să ştie să facă spectacol. Avea să-i 
buşească pe oameni şi să-i sperie pe cei care ar fi vrut să-şi 
măsoare forţele cu el. 

Pappy s-a apropiat de remorcă şi a început să 
cântărească bumbacul. A venit şi maică-mea, care mi-a 
şoptit că era gata să se întoarcă acasă. Şi eu la fel. Am 
pornit amândoi pe jos, în tăcere şi fericiţi că ziua de lucru 
era aproape gata. 


x k x 


Tencuirea casei reîncepuse. Am observat lucrul ăsta din 
grădină, iar când ne-am apropiat am văzut locul unde 
zugravul nostru - continuam să-l bănuim pe Trot - ajunsese 
până la a cincea scândură de jos şi aplicase primul strat pe 
o suprafaţă de mărimea unei ferestruici. Mama a atins uşor 
locul respectiv cu degetul; vopseaua i-a rămas pe deget. 

— E proaspătă, a spus ea, uitându-se spre curtea din 
faţă, unde, ca de obicei, nu se vedea nici urmă de Trot. 

— Tot crezi că-i el? am întrebat-o. 

— Da, sigur. 

— De unde ia vopseaua? 

— l-o cumpâră Tally din banii pe care-i ia pentru cules. 

— Cine ţi-a zis? 

— Am întrebat-o pe doamna Foley de la magazinul cu 
articole de uz casnic. Mi-a spus că un delurean infirm şi 
sora lui au cumpărat două sferturi de vopsea albă pentru 
casă şi o pensulă mică. | s-a părut ciudat - nişte delureni să 
cumpere vopsea pentru casă. 

— Cât de mult vopseşti cu două sferturi? 

— Nu prea mult. 

— O să-i spui lui Pappy? 

— Da. 

Am trecut repede prin gradină, culegând doar câteva 
lucruri de care aveam nevoie - roşii, castraveți şi doi ardei 
roşii care i-au făcut cu ochiul maică-mii. Ceilalți culegători 
aveau să se întoarcă de pe câmp în scurt timp şi abia 
aşteptam să sară scântei după ce afla Pappy că i se tencuia 
casa. 

După câteva minute, afară s-au auzit câteva şoapte şi 
discuţii scurte. Am fost pus să tai castraveţii în bucătărie, 
tactica prin care eram ţinut departe de schimburile de 
replici în contradictoriu. Buni a ascultat ştirile la radio, în 
timp ce mama gătea. La un moment dat tata şi Pappy au 


inspectat împreună partea de est a casei, ca să vadă ce 
făcuse Trot. 

Pe urmă au intrat în bucătărie, unde ne-am aşezat, am 
binecuvântat hrana şi am început să mâncăm, ferindu-ne 
să vorbim despre orice altceva în afara de vreme. Chiar 
dacă Pappy se înfuriase din cauza tencuielii, n-a arătat-o. 
Poate că era prea obosit ca să mai aibă reacţie. 

A doua zi, mama m-a ţinut pe lângă ea şi şi-a făcut de 
lucru pe lângă casă cât a putut. A spălat vasele după micul 
dejun şi nişte rufe, după care am supravegheat împreună 
curtea din faţă. Buni a plecat la câmp, dar mama şi cu mine 
am rămas pe loc, îndeplinind tot soiul de treburi casnice şi 
găsindu-ne mereu ceva de făcut. 

Trot era de negăsit. Dispăruse din curtea din faţă. Hank a 
ieşit împleticindu-se dintr-un cort pe la opt şi a dărâmat 
câteva ceşti până a găsit biscuiţii rămaşi de la ultima masă. 
A mâncat până n-a mai lăsat nimic, după care a râgâit şi s- 
a uitat la casa noastră de parcă ar fi pus la cale să dea 
năvală înăuntru şi să ne ia mâncarea. In cele din urmă a 
trecut prin dreptul hambarului şi s-a îndreptat spre remorca 
în care se încarcă bumbacul. 

Am aşteptat, pândind la ferestrele din faţă. Trot refuza să 
apară. Într-un târziu am renunţat şi am pornit spre câmp. 
După trei ore, când mama s-a întors să pregătească 
prânzul, chiar sub fereastra camerei mele apăruse un strat 
proaspăt de vopsea întins pe câteva scânduri. Trot tencuia 
încet spre spatele casei, iar munca lui era limitată de alonjă 
şi de dorinţa de a nu fi vâzut. Dacă lucrurile continuau aşa, 
ar fi terminat cum jumâtate din partea de est la ora când 
Spruillii aveau să-şi facă bagajele şi să se întoarcă la ei pe 
dealuri. 


x k x 


După trei zile de tihnă şi de muncă pe brânci, parcă era 
momentul pentru un nou conflict. Miguel s-a întâlnit cu 


Pappy la tractor după micul dejun, îndreptându-se 
împreună spre şură, unde aşteptau alţi câţiva mexicani. In 
semiintunericul zorilor, m-am furişat şi eu pe lângă ei, 
rămânând la o distanţa de la care să pot trage cu urechea 
fâră să fiu observat. Luis stătea pe o buturugă şi îşi ţinea 
capul plecat, ca şi cum i-ar fi fost rău. Pappy l-a cercetat 
îndeaproape. Mexicanul era rănit destul de grav. 

După cum a explicat Miguel într-o engleză grăbită şi 
stricată, în timpul nopţii cineva aruncase cu bulgări de 
pământ în pereţii şurii. Primul bulgăr lovise pătulul imediat 
după ce mexicanii se culcaseră. Parcă fusese un foc de 
armă - scândurile vibraseră şi toata şura se scuturase din 
temelii. Trecuseră câteva minute, după care aterizase un 
nou bulgăr. Şi încă unul. Trecuseră apoi zece minute şi, 
tocmai când sperau că totul se terminase, un alt bulgăr 
lovise acoperişul de tablă pe care-l aveau deasupra capului. 
Mexicanii se înfuriaseră şi se speriaseră, fiindu-le cu 
neputinţă să mai doarmă. Prin crăpăturile din pereţi, se 
uitaseră la lanul de bumbac din spatele şurii. Cel care-i 
chinuia era undeva acolo, ascuns printre tulpinile de 
bumbac, invizibil sub pavăza nopţii şi ascunzându-se ca un 
laş. 

Luis deschisese uşa şurii ca să se uite mai bine, moment 
în care un alt proiectil îl nimerise în plină figură. De data 
asta fusese o piatră luată de pe drum, din dreptul casei. Cel 
care o aruncase o păstrase special pentru aşa ceva - 
pentru a-l lovi pe unul dintre mexicani. Bulgării de pământ 
produceau zgomot şi atât; piatra te desfigura. 

Nasul lui Luis era spart, se umflase şi era de două ori mai 
mare ca de obicei. Pappy i-a strigat lui taică-meu s-o aducă 
pe Buni. 

Miguel a povestit mai departe. După ce-l îngrijiseră pe 
Luis şi-i potoliseră cât de cât durerea, bombardamentul se 
reluase. Din zece în zece minute, tocmai când se pregăteau 
de culcare, cădeau victima unei noi rafale din beznă. Se 


uitaseră atent printre crăpături, dar nu văzuseră nicio 
mişcare în lan. Era prea întuneric ca să poţi desluşi ceva. In 
cele din urma, atacatorul se plictisise de toată distracţia şi 
pusese capăt asediului. Însă cei mai mulţi dintre mexicani 
dormiseră pe sponci. 


Buni şi-a făcut apariţia şi a pus stăpânire pe situaţie. 
Pappy s-a îndepărtat furios, înjurând în barbă. Cât despre 
mine, eram la mijloc: ce-ar fi fost mai interesant, să văd 
cum îl doftoriceşte Buni pe Luis sau să ascult cum se 
răcoreşte Pappy? 

M-am ţinut după Pappy până la tractor, unde a mâărâit 
nişte cuvinte pe care nu le-am înţeles în direcţia lui taică- 
meu. Pe urmă s-a dus cu remorca în locul unde aşteptau 
Spruillii, care încă nu se treziseră de tot. 

— Unde-i Hank? s-a zborşit el la domnul Spruill. 

— Cred că doarme. 

— Azi are de gând să muncească? a întrebat Pappy pe un 
ton aspru. 

— Du-te şi  întreabă-l, a răspuns domnul Spruill, 
ridicându-se în picioare ca să fie faţă în faţă cu bunicul 
meu. 

Pappy s-a mai apropiat cu un pas. 

— Azi-noapte mexicanii n-au putut să doarmă fiindcă a 
fost cineva care le-a aruncat cu bulgări de pământ în şură. 
Ai idee cine-a fost? 

Tata, care îşi păstrase cumpătul, s-a vârât între cei doi. 

— Nu. Acuzi pe cineva? a întrebat domnul Spruill. 

— Nu ştiu, a spus Pappy. Toţi muncesc pe rupte şi 
noaptea dorm buştean. Toţi, în afară de Hank. Mi se pare 
că-i singuru' care are timp berechet. Şi pe lângă asta, e 
exact genul de tâmpenie pe care-ar face-o Hank. 

Nu-mi plăcea acest conflict făţiş cu Spruillii. Şi ei se 
săturaseră de prostiile lui Hank la fel ca noi, dar era de-ai 
lor. În plus, erau delureni - cum nu le convenea ceva, cum 


se enervau şi-o luau din loc. Pappy a fost cât pe-aci să-şi 
dea drumul la gură. 

— O să stau de vorbă cu el, a zis domnul Spruill ceva mai 
moale, de parcă ar fi ştiut că Hank era vinovatul cel mai 
probabil. 

Şi-a sprijinit bărbia în piept şi s-a uitat la doamna Spruill. 
Familia avusese discuţii înverşunate din cauza lui Hank, iar 
membrii ei nu erau pregătiţi să-l apere. 

— Hai să ne-apucăm de treabă, a zis tata. 

Toţi voiau să se termine înfruntarea. M-am uitat la Tally, 
dar îşi îndreptase privirea în altă parte, căzută pe gânduri şi 
nebăgându-mă în seamă nici pe mine, nici pe ceilalţi. Pappy 
s-a suit în tractor şi am plecat să culegem bumbac. 

Luis a rămas pe terasa din spate toată dimineaţa, cu o 
pungă cu gheaţă pe figură. Buni i-a dat târcoale şi a tot 
încercat să-i vâre pe gât câteva leacuri de-ale ei, dar 
mexicanul s-a ţinut tare. La ora prânzului se săturase de 
medicina americană ca de mere acre şi abia aştepta să se 
întoarcă în lan, chiar şi aşa, cu nasul spart. 


x k x 


Cantitatea de bumbac strânsă de Hank scăzuse de la 
aproape două sute de kilograme pe zi la mai puţin de o 
sută. Pappy era furios la culme. Zilele treceau, situația se 
înrăutățea tot mai mult, iar adulţii începuseră să bombăne 
din ce în ce mai des. Pappy nu se trezise în viaţa lui cu 
două sute cincizeci de dolari căzuţi din cer. 

— Azi cât a cules? l-a întrebat el pe tata la cină. Tocmai 
binecuvântaserăm mâncarea şi o treceam din mână în 
mână. 

— Nouăzeci şi cinci de kile. 

Mama a închis ochii de supărare. Cina trebuia să fie un 
moment plăcut al zilei, când familiile îşi făceau vizite şi se 
gândeau la lucrurile bune de care avuseseră parte. Nu 
putea să sufere certurile la masă. N-aveam decât să vorbim 


vrute şi nevrute despre cei pe care-i cunoşteam sau nu, dar 
nu-i plăceau conflictele. Nu puteai sa digeri bine mâncarea 
dacă nu erai destins. 

— Mă bate gându' să mă duc mâine la oraş, să dau de 
Stick Powers şi să-i spun că nu mai am treaba cu băiatu', a 
zis Pappy, gesticulând cu furculiţa. 

Nici nu se punea problema să facă aşa ceva, o ştiam cu 
toţii. Ca şi el, de altminteri. Dacă Slick ar fi izbutit cumva 
să-i puna cătuşe lui Hank Spruill şi să-l vâre în maşina 
poliţiei, spectacol pe care mi-aş fi dorit din suflet să-l văd, 
ceilalţi Spruilli şi-ar fi luat tălpăşiţa în câteva minute. Pappy 
avea atâta minte ca să nu rişte o întreagă recoltă pentru un 
tâmpit ca Hank. Urma să strângem din dinţi şi să trăim mai 
departe cu el la fermă. Nu ne rămânea decât să sperăm şi 
să ne rugăm că n-o să mai omoare pe nimeni (şi că n-o să-i 
vină nimeni de hac), iar după câteva săptâmâni avea să se 
termine şi cu ocazia asta aveam să scăpăm de el. 

— Nu eşti sigur c-a fost el, a spus Buni. Nu l-a văzut 
nimeni aruncând spre şură. 

— Sunt lucruri pe care nici n-o să le vezi vreodată, i-a 
întors-o Pappy. Nu l-am văzut pe Trot cu pensula-n mână, 
dar ne convine să credem că ne tencuieşte casa, aşa e? 

Alegând momentul cel mai nimerit, maică-mea m-a 
întrebat: 

— Luke, cu cine au meci Cardinals? 

Era formula ei standard şi nu foarte subtilă, prin care le 
dădea de ştire celorlalţi că voia să-i priască masa. 

— Cu cei de la Cubs, am răspuns. 

— Câte etape mai sunt? s-a interesat ea. 

— Doar trei. 

— Ce avans are Musial? 

— Şase puncte. A făcut trei sute treizeci şi şase, iar 
Baumholtz a ajuns la trei sute treizeci. Nu mai poa' să-l 
ajungă. 

În asemenea momente, tata îi sărea de obicei în ajutor 


nevesti-sii şi ţinea discuţia departe de subiectele delicate. 
Şi de data asta el şi-a dres vocea şi a spus: 

— Sâmbăta trecuta am dat nas în nas cu Lou Jeffcoat, am 
uitat să vă zic. Cică metodiştii au un aruncător nou pentru 
meciul de duminică. 

Pappy se calmase suficient de mult ca să spună: 

— Minte. Aşa se laudă în fiecare an. 

— Ce nevoie au de-un aruncător nou? a întrebat Buni cu 
o urmă de zâmbet, iar eu am avut impresia că mama o să 
pufnească în râs. 

Duminica viitoare avea loc Picnicul de Toamnă, o serbare 
minunată, la care lua parte întregul Black Oak. După slujbă, 
una care de data asta avea să ţină foarte mult, urma să ne 
întâlnim la şcoală, unde se strângeau de obicei metodiştii. 
La umbra copacilor, femeile aveau să pregătească destulă 
mâncare pentru tot statul, iar după un prânz îndelungat 
bărbaţii aveau să dispute un meci de base-ball. 

Partida era ieşită din comun, fiind vorba de supremație. 
Cine câştiga putea să râdă în voie de învinşi un an întreg. 
Mi se întâmplase să-i aud în plină iarnă pe unii bărbaţi 
strânşi la ceainărie luându-se în bâză pe marginea Marelui 
Meci. 

Deşi în ultimii patru ani metodiştii învinseseră de tot 
atâtea ori, lansau în continuare zvonuri despre aducerea 
unui nou aruncător. 

— La noi cine-i aruncător? m-a întrebat tata. 

Pappy fusese antrenorul baptiştilor în fiecare an, chit că, 
după patru înfrângeri una după alta, lumea începuse să 
bombăne. 

— Cred că Ridley, a spus el fără să ezite. Se gândea la 
meciul ăsta de un an de zile. 

— Pe Ridley îl bat şi eu! am spus. 

— Ai vreo idee mai bună? s-a răţoit Pappy la mine. 

— Da, am. 

— Abia aştept s-o aud. 


— Bagă-l pe Cowboy, am zis. 

Toata lumea a zâmbit. Ce idee minunată. 

Însă mexicanii nu aveau drept de joc pentru Marele Meci, 
şi nici delurenii. Echipele cuprindeau doar enoriaşi dovediţi 
-fără lucrători cu ziua, fără neamuri din Jonesboro şi fără 
niciun fel de intruşi. Existau atât de multe reguli, încât dacă 
ar fi fost trecute toate pe hârtie, ar fi ieşit un regulament 
mai gros decât Biblia. Arbitrii erau aduşi din Monette şi 
plătiţi cu câte cinci dolari pe meci, plus mâncare pe 
săturate. Teoretic, nu-i cunoştea nimeni, însă după 
înfrângerea de anul trecut ieşiseră vorbe, cel puţin pe la noi 
pe la baptişti, că ori erau metodişti, ori aveau neveste 
metodiste. 

— Ar fi frumos, nu? a spus tata, care visa deja la un meci 
în care Cowboy ar fi măturat pe jos cu adversarii, aruncând 
mingi decisive una după alta, din toate direcţiile. 

Când conversaţia a redevenit agreabilă, femeile au 
preluat iniţiativa. Base-ball-ul a fost dat la o parte, iar ele 
au început să vorbească despre picnic, despre mâncare, 
despre felul cum aveau să se îmbrace şi aşa mai departe. 
Cina s-a încheiat în linişte, ca de obicei, iar pe urmă ne-am 
dus pe terasa din faţă. 


x k x 


Mă hotărâsem să-i scriu lui Ricky şi să-i povestesc despre 
Libby Latcher. Eram sigur că nu avea s-o facă niciunul 
dintre adulți; nu ştiau cum să îngroape secretul mai adânc. 
Dar Ricky trebuia să afle ce acuzaţii îi aducea Libby. Şi chiar 
era nevoie să răspundă într-un fel. Dacă era pus la curent, 
poate că reuşea să obţină o permisie, să vina acasă şi să 
rezolve problema. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 
Din câte ştiam, Latcherii nu spuseseră nimănui nimic, dar 
era tare greu să păstrezi un secret în Black Oak. 

Înainte să plece în Coreea, Ricky ne povestise despre un 
prieten de-al lui, un tip din Texas, pe care-l cunoscuse în 


armată. Băiatul avea doar optsprezece ani, dar era deja 
căsătorit, iar nevastă-sa rămăsese gravidă. Armata l-a 
detaşat în California, ca să plimbe hârtii câteva luni şi să nu 
fie împuşcat. Fusese un fel de caz de forţă majoră, iar 
individul trebuia să se întoarcă în Texas înainte să-i nască 
nevasta. 

Şi Ricky avea o situaţie de forţă majoră, dar nu ştia. lar 
eu urma să-l pun în temă. Am cerut voie să plec de pe 
terasă, pe motiv că obosisem, după care m-am dus la Ricky 
în cameră, unde tineam plăcuţa de scris Big Chief. Am pus- 
o pe masa din bucătărie - aveam lumină mai bună - şi am 
început să scriu încet, cu litere de tipar cât o şchioapă. 

M-am ocupat pe scurt de base-ball şi de cursa pentru 
titlul de campioană, pe urmă de bâlci şi de Samson, iar 
după aceea am scris două-trei propoziţii despre tornadele 
care ne vizitaseră la începutul săptămânii. Cum nu aveam 
nici timp, nici chef să povestesc despre Hank, am intrat în 
subiect. l-am spus că Libby Latcher născuse, dar fără să-i 
mărturisesc că fusesem pe-aproape când venise micuțul pe 
lume. 

Mama s-a apropiat dinspre terasa din faţă şi m-a întrebat 
ce fac. 

— Îi scriu lui Ricky, am spus. 

— Ce frumos, a zis ea. Trebuie să te duci la culcare. 

— Da, mamă. 

Scrisesem o pagină întreagă şi eram tare mândru de 
mine. Mâine urma să scriu o altă pagină. Eventual încă una. 
Eram hotărât să compun cea mai lungă scrisoare pe care o 
primise Ricky în viaţa lui. 


Capitolul 22 


Mă apropiam de capătul unui rând lung de bumbac, în 
apropierea desişurilor care mărginesc Golful lui Siler, când 
am auzit voci. Tulpinile plantelor erau foarte înalte în locul 
acela şi frunzişul des mă acoperea cu totul. Sacul meu era 
pe jumătate plin, iar eu visam deja la după-amiaza pe care 
aveam s-o petrec în oraş, la filmul de la Dixie, cu Coca-Cola 
şi floricele de porumb. Soarele era aproape la zenit; în 
curând avea să fie amiază. M-am chitit să termin rândul şi 
să mă întorc la remorcă, să muncesc pe brânci şi să închei 
ziua cu fruntea sus. 

Când am auzit voci, m-am lăsat într-un genunchi şi apoi 
m-am aşezat uşor pe pământ, fâră să mai fac vreun 
zgomot. O bună bucată de vreme n-am mai auzit nimic, şi 
chiar începusem să mă gândesc că mi se păruse, când un 
glas de fată a ajuns stins, printre tulpini, până în 
ascunzătoarea mea. Venea de undeva din dreapta; nu-mi 
dădeam seama cât de departe putea să fie. 

M-am ridicat încet şi am iscodit printre plante, dar n-am 
zărit nimic. Apoi m-am ghemuit iarăşi şi am început să mă 
strecor spre capătul rândului, abandonându-mi pentru 
moment sacul. Făceam câţiva paşi tiptil şi mă opream, iar 
câţiva paşi şi iar stăteam locului, fără să fac vreun zgomot, 
până când am auzit-o din nou. Era câteva rânduri mai 
încolo şi se ascundea în bumbac, îmi ziceam eu. Câteva 
minute am înlemnit, apoi am auzit-o râzând, un râs uşor, 
înăbuşit de pămătufurile de bumbac, şi mi-am dat seama 
că era Tally. 

M-am tot legănat încoace şi încolo, în patru labe, o 
grămadă de timp, încercând să-mi imaginez ce făcea 
ascunsă pe câmp, atât de departe de remorcă. Deodată am 
auzit încă o voce, a unui bărbat. Am hotărât că e cazul să 
cercetez mai îndeaproape. 

Am traversat primul rând în tăcere, printre două tulpini 


mai depărtate. Nu adia nici fir de vânt care să foşnească 
prin frunze şi capsulele de bumbac, aşa că trebuia să nu fac 
absolut niciun zgomot. Şi să am răbdare. Am traversat şi al 
doilea rând şi am aşteptat să aud vocile. 

Mult timp au tăcut, iar eu începusem să mă îngrijorez că 
m-au auzit. Apoi mi-au ajuns la urechi chicoteli, amândouă 
vocile în acelaşi timp, şi o convorbire şoptită, înăbuşită, pe 
care de-abia o auzeam. M-am întins lat la pământ şi am 
analizat situaţia de la firul ierbii, unde tulpinile erau groase 
şi nu erau nici frunze, nici capsule de bumbac. Distingeam 
ceva câteva rânduri mai încolo; poate să fi fost părul 
întunecat al lui Tally, poate nu. Dar m-am gândit că mă 
apropiasem destul. 

Nu era nimeni pe aproape. Ceilalţi - Spruillii şi Chandlerii 
- culegeau rândurile înspre remorcă. Mexicanii erau 
departe, nu li se zăreau decât pălăriile de pai. 

Cu toate că stăteam în umbră, asudam din belşug. Inima 
îmi bătea nebuneşte, iar gura mi se uscase. Tally se pitise 
în adâncul lanului de bumbac cu un bărbat şi făcea ceva 
rău, căci altminteri de ce s-ar fi ascuns? Aş fi vrut să fac 
ceva să-i opresc, dar nu aveam niciun drept. Nu eram decât 
un puşti, un spion care îşi băga nasul unde nu-i fierbea 
oala. M-am gândit să-mi iau tălpăşiţa, dar vocile mă 
ţintuiau locului. 

Şarpele era o viperă de apă, o năpârcă de bumbac, din 
cei care mişunau prin ţinuturile noastre din Arkansas. 
Trăiau pe lângă pârâiaşe sau râuri şi uneori se aventurau 
pe uscat ca să se încălzească la soare sau să vâneze. 
Primăvara, când însămânţam, îi vedeam tupilaţi îndărătul 
discurilor şi al plugului. Erau mici, negri, groşi, agresivi şi 
doldora de venin. Muşcătura lor era rareori mortală, dar 
auzisem multe relatări despre oameni care muriseră în 
chinuri cumplite. 

Dacă se întâmpla să dai peste unul, îl omorai pur şi 
simplu cu un băț, o cazma sau orice unealta pe care puneai 


mâna. Nu erau la fel de rapizi precum şerpii cu clopoței, şi 
nici nu se aruncau cu aceeaşi vigoare să muşte, dar erau 
răi şi scârboşi. 

Şarpele meu se târa în lungul rândului direct spre mine, 
cam la un metru şi jumătate distanţă. Ne-am fixat ochi în 
ochi. Mă absorbise atât de tare Tally şi ce va fi făcut ea, 
încât nu mai avusesem ochi pentru nimic altceva. Am 
bolborosit ceva, cuprins de groază, şi am ţâşnit drept în 
sus, luând-o la goană printr-un rând de bumbac, apoi prin 
altul. 

Am auzit o voce de bărbat vorbind mai tare, dar pentru 
moment eram mai preocupat de şarpe. Când am ajuns 
lângă sacul meu cu bumbac m-am aruncat la pământ, mi- 
am trecut cureaua pe umăr şi am început să mă târăsc spre 
remorcă. După ce m-am asigurat că vipera rămăsese mult 
în urmă, m-am oprit şi am ascultat. Nimic. Linişte deplină. 
Nu mă urmărea nimeni. 

M-am ridicat încetişor şi mi-am aruncat ochii prin 
bumbac. La dreapta mea, câteva rânduri mai încolo şi deja 
întoarsă cu spatele către mine, am văzut-o pe Tally, cu 
sacul de bumbac trecut peste umăr şi pălăria de pai pe o 
ureche, înaintând liniştit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

lar la stânga mea, aplecat printre tulpinile de bumbac şi 
fugind ca un hoţ, l-am văzut pe Cowboy. 


x kK x 


De cele mai multe ori duminica după-amiază, Pappy 
găsea câte un pretext să întârzie cât mai mult plecarea în 
oraş. Prânzul se sfârşise, iar eu suferisem umilinţa îmbăierii, 
dar el îşi găsea întotdeauna ceva de meşterit, pentru că era 
hotărât să ne facă să aşteptăm. Tractorul avea o defecţiune 
care îi solicita brusc atenţia. Se vâra pe sub el cu cheile lui 
vechi şi fâcea caz, susţinând că trebuia reparat pe loc, ca 
să poată cumpăra piesele trebuincioase din oraş. Sau 


camionul avea ceva în neregulă şi sâmbăta după-amiaza 
era cel mai nimerit să-i umble la motor. Sau trebuia să 
verifice pompa de apă. Uneori se aşeza la masa din 
bucătărie şi îşi făcea de lucru cu cele câteva hârtii de care 
era nevoie pentru administrarea fermei. 

În cele din urmă, când toată lumea era la capătul 
răbdării, el făcea o baie pe-ndelete şi după aceea pornea 
spre oraş. 

Mama era nerăbdătoare să-l vadă pe cel mai nou 
membru din Craighead Country, chiar daca acesta se 
născuse în familia Latcher, aşa ca, în timp ce Pappy îşi 
pierdea vremea prin magazia cu scule, noi am încărcat 
patru ladiţe cu legume şi am pornit să trecem dincolo de 
râu. Tata a făcut ce-a făcut şi s-a ferit să ne însoţească. 
Presupusul tată al copilului era fratele lui, ceea ce, 
bineînţeles, făcea ca tata să fie presupusul unchi, iar el pur 
şi simplu nu era pregătit să admita acest lucru. Şi eu eram 
convins că nu-şi dorea deloc să se întâlnească din nou cu 
domnul Latcher. 

Mama conducea, eu mă rugam, şi cum-necum am trecut 
podul cu bine. Pe malul celalalt ne-am oprit. Camionul s-a 
înecat şi motorul a murit. Când mama a tras aer adânc în 
piept, mi-am luat inima în dinţi şi am zis: 

— Mami, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Nu poţi să-mi spui altă dată? m-a întrebat ea, cu mâna 
întinsă spre cheia de pornire. 

— Nu. 

Şedeam în camionul încins, abia trecuserăm podul, pe un 
drumeag îngust de pământ, şi cât vedeai cu ochii nu se 
zărea vreo casă sau vreun vehicul. Mi s-a părut că erau 
locul şi timpul cum nu se poate mai nimerite pentru o 
discuţie serioasă. 

— Ce este? m-a întebat ea, încrucişându-şi braţele peste 
piept, ca şi cum ar fi fost deja convinsă că făcusem ceva 
îngrozitor. 


Mă apăsau o mulţime de secrete. Bătaia dintre Hank şi 
fraţii Siseo. Tally lângă pârâu. Naşterea pruncului lui Libby. 
Dar pe astea le pusesem deoparte deocamdată. Mă 
hotărâsem să le ţin sub tăcere. Numai că exista un secret 
pe care trebuia să i-l împărtăşesc mamei. 

— Cred ca Tally şi Cowboy se plac, am spus, şi pe dată 
m-am simţit mai uşurat. 

— Chiar aşa? a zis ea zâmbind, vrând parcă să spună că 
nu înţelegeam mare lucru, pentru ca eram doar un copil. 

Apoi, pe măsura ce se gândea mai bine, zâmbetul i-a 
dispărut. Mă întrebam dacă ştia şi ea ceva despre idila de 
taină. 

— Da. 

— Şi ce te face să crezi asta? 

— l-am prins azi-dimineaţă în lanul de bumbac. 

— Ce făceau? a întrebat ea, parcă puţin speriată că aş fi 
putut vedea ceva ce nu trebuia. 

— Nu ştiu, dar erau amândoi. 

— l-ai văzut? 

l-am povestit totul, de la vocile pe care le auzisem la 
vipera de bumbac şi la fuga celor doi. N-am omis niciun 
amănunt şi, surprinzător, nici nu am exagerat nimic. Poate 
doar dimensiunile şarpelui, dar în rest aproape tot ce 
relatasem era purul adevăr. 

Mama m-a ascultat cu atenţie şi a părut sincer uluită. 

— Ce făceau, de fapt, mami? am întrebat. 

— Nu ştiu. Tu n-ai văzut nimic, nu-i aşa? 

— Nu. Crezi că se pupau? 

— Probabil, a spus ea repede. 

A mai dat o data la cheie şi a zis: 

— Lasă, vorbesc eu cu taică-tău despre asta. 

Am pornit în grabă. După câteva clipe, nu-mi dădeam 
seama dacă mă simţeam mai bine. Mama îmi spusese în 
nenumărate rânduri că băieţii nu trebuie să aibă secrete 
faţă de mamele lor. Dar ori de câte ori îi mărturiseam 


vreunul, ea mă expedia repede şi îi povestea tatii ce-i 
spusesem. Nu prea înţelegeam ce avantaj aveam dacă 
eram atât de sincer. Dar nu aveam ce să fac. Acum ştiau şi 
oamenii mari despre Tally şi Cowboy. Să-şi bată ei capul cu 
asta. 

Latcherii săpau pe lângă casă, aşa ca, până să oprim 
maşina, ne-am şi pomenit cu ei. Doamna Latcher s-a ivit din 
casă şi a schiţat un zâmbet, apoi ne-a ajutat să cărăm 
mâncarea pe terasa din faţă. 

— Nu-i aşa că vrei sa vezi bebeluşul? i-a zis ea încet 
mamei. 

Şi eu voiam să-l văd, dar ştiam că nu am prea multe 
şanse. Femeile au intrat în casă. Eu mi-am găsit un locşor 
sub un copac lângă camion şi ma gândeam cum să-mi pierd 
vremea, singur, cu ale mele, cât timp o aşteptam pe mama. 
Nu voiam să am de a face cu niciun Latcher. Mi se fâcea 
rău când mă gândeam că de-acum probabil eram rude de 
sânge. 

Brusc, trei dintre ei au apărut de după camion - trei 
băieţi, în frunte cu Percy. Ceilalţi doi erau mai mici şi mai 
scunzi, dar la fel de uscâăţivi ca el. S-au apropiat de mine 
fâră un cuvânt. 

— Salut, Percy, am spus, încercând sa fiu măcar politicos. 

— Care-i treaba ta pe-aici? a mârâit el. 

Avea câte un frate de o parte şi de alta, toţi trei înfrun- 
tându-mă. 

— Mama m-a pus să vin, am zis. 

— N-ai ce căuta aici. 

Şuiera pur şi simplu printre dinţi, şi aş fi vrut să nu le 
stau în cale. De fapt, aş fi vrut să-mi bag coada între 
picioare şi s-o iau la sănătoasa. 

— O aştept pe mama, am zis. 

— Îți burduşim noi fundu’, a zis Percy, şi toţi trei şi-au 
încleştat pumnii. 

— De ce? am reuşit să îngaim. 


— Fin'că eşti un Chandler şi Ricky al tău i-a făcut ce i-a 
fâcut lui Libby. 

— Da' eu n-am nicio vină, am zis. 

— Ei, şi ce-i cu asta? _ 

Cel mai mic avea o faţă deosebit de fioroasă. Işi mijea 
ochii şi-şi schimonosea colţurile gurii, ca un câine care-şi 
arăta colții, şi mi-am închipuit că primul pumn de la el avea 
să vina. 

— Trei la unu’ nu-i corect, am zis. 

— Nici ce-a păţit Libby n-a fost corect, a zis Percy, după 
ca 

Niciun cal nu m-ar fi lovit mai tare; am scos un țipăt şi 
am căzut. 

Mă mai încăierasem şi pe la şcoală de câteva ori - 
înghionteli şi şuturi pe terenul de joacă, întrerupte de 
profesori înainte ca loviturile să devină serioase. Doamna 
Emma Enos, învăţătoarea de la clasa a treia, îmi trăsese 
trei scatoalce pentru că încercasem să mă bat cu Joey 
Stallcup, fapt pentru care Pappy nu-şi mai încăpea în piele 
de mândrie. Nici Ricky nu era prea blând cu mine şi 
încasasem de la el ba o trântă, ba un pumn şi alte 
asemenea tratamente. Violenţa nu-mi era străină. Lui 
Pappy îi plăcea să se bată şi la el m-am gândit când m-au 
trântit la pământ. Unul dintre ei mi-a tras un şut; am 
înşfăcat un picior şi într-o clipă am fost o grămada de ţânci 
războinici care se loveau, se zgâriau şi se înjurau. L-am 
apucat de păr pe mijlociu, în vreme ce ceilalţi doi îmi cărau 
lovituri în spate. Eram hotărât să-i smulg capul lui Percy, 
când acesta m-a pocnit urât în nas. Preţ de o clipă n-am 
mai văzut nimic în faţa ochilor, iar adversarii mei, zbierând 
ca animalele sălbatice, s-au aruncat din nou asupra mea. 

Le-am auzit pe femei ţipând de pe terasă. Era şi timpul, 
mi-am zis. Doamna Latcher a ajuns prima şi a început să-i 
scoată pe băieţi din grămadă, strigând la ei pe măsură ce-i 
arunca în toate părţile. Întrucât eu mă găseam la fund, m- 


am ridicat ultimul. Mama s-a uitat la mine îngrozită. Hainele 
mele curate erau pline de pământ. Din nas mi se prelingea 
sânge călduţ. 

— Luke, ai păţit ceva? a întrebat ea, apucându-mă de 
umeri. 

Ochii mi se înceţoşaseră şi începuseră să mă doară toate. 
Am clătinat din cap: nu, nicio problemă. 

— Rupe-mi o nuia! a urlat doamna Latcher la Percy, care 
mormăia şi încă îi zvârlea pe cei mici într-o parte şi-n alta. 
Ce v-a apucat să-l bateţi pe băiat în halul ăsta? Că doar n-a 
făcut nimic! 

Sângele îmi curgea de-a dreptul acum, picurându-mi de 
pe bărbie şi pătându-mi cămaşa. Mama m-a întins pe jos şi 
mi-a înclinat capul spre spate, ca să oprească sângerarea, 
iar în vremea asta Percy s-a prezentat cu un băț. 

— Vreau să vezi şi tu asta, a zis doamna Latcher către 
mine. 

— Nu, Daria, a spus mama. Noi plecăm. 

— Ba nu, vreau ca băiatu' tău să vadă, a repetat ea. 
Apleacă-te, Percy. 

— Nu mă aplec, mami, a răspuns Percy, vizibil speriat. 

— Apleacă-te, să nu mă duc după taică-tău. Te învăţ eu 
să te porţi. Nu ţi-e ruşine să-l baţi pe băiat, musafir în casa 
noastră! 

— Ba nu, a zis Percy, iar ea l-a lovit cu băţul în cap. Ela 
tipat, iar ea l-a pălit peste ureche. 

L-a obligat să se aplece şi să-şi prindă gleznele cu 
mâinile. 

— Dacă-ţi dai drumu’, te bat o săptămână, l-a ameninţat 
ea. Plângea deja când a început să-l plesnească. Şi eu şi 
mama eram încremeniţi de furia şi de violenţa femeii. După 
vreo opt sau zece lovituri crunte, Percy a început să urle. 

— Gura! a strigat ea. 

Avea braţele şi picioarele la fel de subţiri ca băţul, dar pe 
cât era de puţintică, pe atât era de iute. Loviturile izbeau ca 


o mitralieră, rapide şi tăioase, pocnind ca biciul. Zece, 
douăzeci, treizeci de izbituri şi Percy a prins a zbiera ca din 
gura de şarpe: 

— Nu mai da, te rog, mami! lartă-mă! 

Dar bătaia a continuat, mult dincolo de limitele pedepsei. 
Când i-a obosit braţul, femeia l-a îmbrâncit la pământ, iar 
Percy s-a făcut covrig şi a izbucnit în lacrimi. Pe mijlociu l-a 
înşfăcat de păr. L-a strigat pe nume, Rayford, şi i-a spus: 

— Apleacă-te. 

Rayford şi-a prins încet gleznele şi, cum-necum, a 
rezistat asaltului care a urmat. 

— Hai să mergem, mi-a şoptit mama. O să te-ntinzi în 
spate. 

M-a ajutat să mă urc în spatele camionului, timp în care 
doamna Latcher trăgea de celalalt băiat, smucindu-l de păr. 
Percy şi Rayford zăceau în praf, victime ale bătăii pe care ei 
înşişi o începuseră. Mama a întors camionul şi, în timp ce 
ne îndepărtam, doamna Latcher îl chelfănea pe cel mic. Se 
auzeau glasuri răstite şi m-am ridicat doar cât să-l văd pe 
domnul Latcher alergând de după casă, cu un cârd de copii 
în urma lui. Bărbatul a strigat la nevastă; ea nu l-a băgat în 
seamă şi a continuat să lovească. Când a ajuns la ea, a 
prins-o de mână. Peste tot mişunau ţânci, care ţipau sau 
plângeau în gura mare. 

In urma noastră s-au ridicat vălătuci de praf şi nu i-am 
mai văzut. M-am întins iar, încercând să găsesc o poziţie 
confortabilă, şi m-am rugat să nu mai fiu nevoit să pun 
piciorul vreodată în ferma lor. Nu mai voiam să-l mai văd pe 
vreunul dintre ei câte zile aveam. Şi m-am rugat îndelung şi 
cu putere ca nimeni să nu audă vreodată zvonul că familiile 
Chandler şi Latcher ar fi înrudite. 

Intoarcerea mea acasă a fost triumfătoare. Sprulillii erau 
spălaţi şi gata de plecare în oraş. Şedeau sub un copac şi 
beau ceai de la gheaţă cu Pappy, Buni şi tata, când am 
oprit la mai puţin de şapte metri de ei. M-am ridicat, în 


spatele camionului, cu mişcări cât mai dramatice, şi le-am 
urmărit cu mare satisfacţie reacţia şocată la vederea felului 
cum arătam. lată-mă - bătut, însângerat, murdar, cu 
hainele sfâşiate, dar încă pe picioare. 

Am coborât şi toţi s-au strâns în jurul meu. Mama s-a 
repezit spre noi şi a spus, foarte mânioasă: 

— Nici n-o să-ţi vina să crezi ce s-a petrecut! Trei au 
tăbă-rât pe Luke! Percy şi încă doi l-au prins, când eu eram 
în casă. Criminali mici! Noi le ducem de-ale gurii şi ei ne iau 
la încins. 

Şi Tally era îngrijorată şi cred c-ar fi vrut să întindă mâna 
şi să mă atingă, ca să se asigure că nu păţisem nimic. 

— Zici că erau trei? a repetat Pappy, şi ochii îi jucau. 

— Da, şi toţi erau mai mari decât Luke, a răspuns mama, 
iar legenda a început să prindă proporții. 

Dimensiunile celor trei atacatori ai mei aveau să 
sporească o dată cu trecerea zilelor şi a lunilor. 

Buni mi se băgase în faţă, zgâindu-se la nasul meu, care 
avea o tăietură mică. 

— S-ar putea să fie rupt, a spus ea şi, cu toate că mă 
înfioram de mândrie auzind-o, nu ardeam de nerăbdare să 
mă doftoricească. 

— Da' n-ai fugit, nu-i aşa? a întrebat Pappy, apropiindu- 
se şi el de mine. 

— Nicidecum, am răspuns mândru. 

Adevărul era că, dacă aş fi avut cea mai mică ocazie, aş 
fi luat-o la sănătoasa şi nu m-aş mai fi oprit. 

— N-a fugit, a întărit mama ferm. l-a lovit şi i-a zgâriat şi 
el la fel de tare. 

Lui Pappy i s-a luminat faţa, iar tata a zâmbit. 

— Mâine mergem înapoi şi le arătam noi lor, a zis Pappy. 

— Nici să nu te gândeşti, a replicat mama. 

Se enervase, pentru că lui Pappy îi plăceau scandalurile. 
Numai că ea venea dintr-o familie plină de fete. Nu 
înţelegea ce va să zică o încăierare. 


— l-ai abţiguit şi tu cum trebuie? a întrebat Pappy. 

— Când am plecat, toţi plângeau, am răspuns. Mama şi-a 
dat ochii peste cap. 

Hank şi-a croit drum printre ei şi s-a aplecat să 
inspecteze daunele. 

— Şi zici că erau trei, ai? a mormăit el spre mine. 

— Da, am răspuns, dând din cap. 

— Bravo, băiete. Ai să fii un dur. 

— Da, am replicat. 

— Dacă vrei, te învăţ câteva şmecherii ca să te descurci 
când eşti unu' contra trei, mi-a zis el, zâmbind. 

— Hai să ne spălăm, a spus mama. 

— Cred că e spart, a zis Buni. 

— Ţi-e bine, Luke? a întrebat Tally. 

— Păi cum? am răspuns, cât de dur am putut. M-au 
condus cu toţii într-un marş al victoriei. 


Capitolul 23 


Picnicul de Toamnă se ţinea întotdeauna în ultima 
duminică din septembrie, deşi nimeni nu ştia de ce. Era pur 
şi simplu o tradiţie în Black Oak, un ritual la fel de 
încetățenit precum bâlciul şi redeşteptarea de primăvara. 
Se presupunea că întruchipa o oarecare legătură între 
începerea unui nou anotimp, sfârşitul recoltei şi finalul 
sezonului de base-ball. Nu era clar dacă toate astea se 
desfăşurau printr-un simplu picnic, dar cel puţin se făcea 
efortul. 

Petreceam ziua împreună cu metodiştii, prietenii şi rivalii 
noştri binevoitori. Black Oak era prea mic ca să fie împărțit. 
Nu existau grupuri etnice, nici negri, nici evrei sau asiatici, 
nici vreun alt fel de minoritate. Toţi eram de viţă anglo- 
irlan-deză, poate ici-acolo vreo vână de sânge german, şi 
toată lumea se îndeletnicea cu agricultura sau cu 
negustoria pentru fermieri. Toţi erau creştini sau pretindeau 
că sunt. Controversele se încingeau când vreun fan al lui 
Cubs vorbea prea mult la ceainărie sau când vreun idiot 
susţinea că John Deere era inferior altei mărci de tractoare, 
dar în cea mai mare parte viaţa era paşnică. Adolescenţilor 
şi tinerilor le plăcea să se încaiere sâmbăta în spatele 
magazinului central, dar acestea erau mai degrabă 
manifestări sportive. O bătaie precum cea pe care le-o 
administrase Hank fraţilor Siseo era un eveniment atât de 
rar, încât orăşelul încă vorbea despre el. 

Câte o râcă personală dura o viaţă; Pappy avea mai 
multe decât putea duce. Dar nu erau duşmani de- 
adevăratelea. Exista o ierarhie socială clară, cu dijmaşii pe 
ultima treaptă şi negustorii pe prima, şi se presupunea că 
fiecare îşi cunoştea locul. Dar oamenii se aveau bine unii cu 
alţii. 

Delimitarea dintre baptişti nu a fost niciodată strictă şi 
reală. Serviciile lor divine erau puţin diferite; după părerea 


noastră, ritualul stropirii pruncilor constituia cea mai 
flagrantă deviere de la Scripturi. Şi ei nici nu se întâlneau la 
fel de des ca noi, ceea ce, desigur, însemna că nu luau 
credinţa la fel de în serios. Nicio comunitate nu avea o viaţă 
obştească la fel de intensă ca noi, baptiştii. Eram foarte 
mândri de închinarea noastră continuă. Pearl Watson, 
metodista mea favorită, zicea că i-ar fi plăcut să fie 
baptistă, dar n-ar fi rezistat fizic. 

Ricky mi-a spus odată, între patru ochi, că atunci când 
avea să plece de la fermă ar putea trece la catolici, pentru 
că se întâlneau doar o dată pe săptămână. Eu habar nu 
aveam ce înseamnă catolic, aşa că a încercat să-mi explice, 
dar cunoştinţele de teologie ale lui Ricky erau şubrede, ca 
să nu spun mai mult. 

În dimineaţa aceea de duminica mama şi Buni au 
petrecut mai mult timp decât de obicei cu călcatul hainelor 
noastre. lar eu, hotărât lucru, fusesem frecat la baie cu mai 
multă tragere de inimă. Spre dezamăgirea mea, nasul nu- 
mi fusese rupt, nu se umflase, iar tăietura abia se observa. 

Trebuia să arătăm cât de bine se putea, pentru că 
doamnele metodiste aveau rochii ceva mai frumoase. In 
ciuda întregii agitaţii, eram emoţionat şi abia aşteptam să 
ajung la oraş. 

Îi invitasem pe Spruilli. Făcusem acest gest din prietenie 
şi grijă creştinească; totuşi, eu n-aş fi vrut să îi chemăm pe 
toţi, la grămadă. Tally ar fi fost bine venită; restul, dacă ar 
fi fost după mine, puteau să rămână în curtea din faţa 
casei. Dar, când mi-am aruncat privirile spre tabăra lor, 
după micul dejun, am văzut puţină mişcare. Nu-şi 
dezlegaseră camionul din încâlceala de fire şi frânghii care 
le ţinea adăpostul drept. 

— Nu vin, i-am raportat lui Pappy, care-şi studia lecţia de 
şcoală duminicală. 

— Bine, a răspuns el încet. 

Un Hank care să se fâţâie de colo pâna colo la picnic, 


ştergându-se de toate mesele, îndopându-se cu mâncare şi 
căutând pricină de bătaie, nu era o perspectivă prea 
atrăgătoare. 

Mexicanii n-aveau de ales. Mama îi invitase prin Miguel la 
începutul saptămânii şi, pe măsură ce se apropia duminica, 
îi tot amintise, cu amabilitate. Tata îi explicase că avea să 
se ţină o slujbă specială în spaniolă şi că avea să fie belşug 
de mâncare bună. Nu prea aveau altceva de făcut duminica 
după-amiază. 

Nouă dintre ei s-au îngrămădit în spatele camionului 
nostru; lipsea numai Cowboy. Imaginaţia mi-a luat-o razna. 
Unde era şi ce făcea? Unde era Tally? N-am văzut-o în 
curtea din faţă când am ieşit cu maşina. Mi-am adus aminte 
cum se ascundeau în lanul de bumbac, făcând ce-or fi vrut 
ei să facă, şi mi s-a strâns inima. În loc să meargă cu noi la 
biserică, Tally se furişase iar pe undeva şi făcea lucruri rele. 
Dacă acum se scălda în Golful lui Siler şi-l pusese pe 
Cowboy s-o păzească? Îmi făcea rău şi gândul, şi tot drumul 
până în oraş m-am frământat din cauza ei. 


x kK x 


Cu unul dintre rarele lui zâmbete întipărit pe față, fratele 
Akers a urcat la amvon. Biserica era plină ochi, oamenii 
stăteau pe culoarele de trecere sau sprijineau peretele din 
spate. Ferestrele erau deschise şi lângă biserică, spre nord, 
sub un stejar înalt, se strânseseră mexicanii, fără pălării, iar 
capelele lor brune alcătuiau o pată întunecata de culoare. 

Fratele Akers le-a urat bun venit oaspeţilor noştri, 
vizitatorilor de pe dealuri şi mexicanilor. Dintre delureni 
veniseră câţiva, dar nu mulţi. Ca de obicei, el i-a rugat să se 
ridice şi să spună cine sunt. Erau locuitori din Hardy, 
Mountain Home sau Calico Rock, şi erau la fel de spilcuiţi ca 
noi. 

La una dintre ferestre fusese montat un difuzor, astfel 
încât cuvintele fratelui Akers erau transmise în afara 


bisericii, aproximativ în direcţia mexicanilor, unde domnul 
Carl Durbin le prelua şi le traducea în spaniolă. Domnul 
Durbin era un misionar pensionar din Jonesboro. Timp de 
treizeci de ani lucrase în Peru, printre indieni adevăraţi, sus 
în munţi, şi din când în când venea şi ne vorbea în timpul 
săptămânii misionarilor,  arătându-ne fotografii și 
diapozitive cu imagini din tărâmul straniu de unde plecase. 
Pe lângă spaniolă, vorbea şi un dialect spaniol, ceea ce era 
pentru mine o fascinaţie continuă. 

Domnul Durbin stătea în picioare sub copacul umbros, iar 
mexicanii şedeau pe iarbă împrejurul lui. Purta un costum 
alb şi o pălărie albă de pai, iar vocea îi reverbera în biserică 
aproape la fel de tare ca a bătrânului frate Akers prin 
difuzor. Ricky spusese odată că domnul Durbin era mai cu 
scaun la cap decât fratele Akers, opinie emisă în timpul 
unei cine de duminică, care iscase din nou supărare. Era un 
păcat să-ţi critici predicatorul, cel puţin cu voce tare. 

Şedeam la capătul stranei, lângă fereastră, de unde îl 
priveam şi-l ascultam pe domnul Durbin. Nu înţelegeam o 
iotă din ce spunea, dar îmi dădeam seama că vorbeşte 
spaniolă mai rar decât mexicanii. Ei glăsuiau cu o 
asemenea viteză, încât adeseori mă întrebam cum se 
înțelegeau unul cu celalalt. Propoziţiile lui erau curgătoare 
şi cumpănite, marcate de un puternic accent de Arkansas. 
Cu toate că habar nu aveam ce spune, tot era mai 
captivant decât fratele Akers. 

Nu e de mirare că, în prezenţa unui auditoriu atât de 
numeros, slujba de dimineaţă s-a însufleţit şi a devenit un 
maraton. Lume puţină, slujbă mai sumară. Lume multă, aşa 
cum se întâmpla de Paşti, de Ziua Mamei şi de Picnicul de 
Toamnă, şi în fratele Akers se trezea dorinţa de a declama. 
La un moment dat, în mijlocul peroraţiilor, domnul Durbin a 
părut că se plictisise de tot. A încetat să mai ia seama la 
mesajul difuzat din interiorul bisericii şi a început să-şi 
rostească propria predică. Când fratele Akers a fâcut o 


pauză ca să-şi tragă sufletul, domnul Durbin a continuat cu 
propria cuvântare. lar când focul iadului şi pucioasa fratelui 
Akers atinseseră intensitatea maximă, domnul Durbin se 
odihnea şi sorbea dintr-un pahar cu apă. Se aşezase pe 
pământ cu mexicanii şi aştepta să se oprească strigătele 
din biserică. 

Aşteptam şi eu. Îmi treceam timpul visând la ospăţul ce 
avea să înceapă - tăvi pline cu pui fript şi kilograme de 
îngheţată făcută în casă. 

Mexicanii au început să arunce priviri spre ferestrele 
bisericii. Sunt sigur că se gândeau că fratele Akers o luase 
razna. „Nicio grijă, aş fi vrut să le spun, se întâmpla mai tot 
timpul.” 

La binecuvântare am cântat cinci strofe din imnul „Aşa 
cum sunt”. Nu a ieşit nimeni în faţa adunării să 
împărtăşească ceva, aşa că, fără tragere de inimă, fratele 
Akers ne-a dat drumul. La uşa din faţă m-am întâlnit cu 
Dewayne şi am luat-o împreuna la goană în josul străzii 
spre terenul de base-ball, ca să vedem dacă metodiştii erau 
acolo. Bineînţeles că erau; slujba lor nu dura niciodată atât 
de mult ca a noastră. 

În spatele mantinelei, sub trei ulmi care opriseră din zbor 
vreun milion de mingi trimise în văzduh, se aranjau 
bucatele pe mese de picnic acoperite cu feţe de masă cu 
pătrate roşii şi albe. Metodiştii mişunau primprejur, bărbaţii 
şi copiii cărau mâncarea, în vreme ce doamnele distribuiau 
farfuriile. Am dat peste Pearl Watson şi am intrat în vorbă 
cu ea. 

— Fratele Akers tot mai turuie? a întrebat ea cu un 
zâmbet. 

— Tocmai ne-a dat drumul, am răspuns. 

Pearl ne-a dat, lui Dewayne şi mie, doua prăjiturele cu 
ciocolată. Am terminat-o pe-a mea din două înghiţituri. 

În sfârşit, începeau să vină şi baptiştii, într-un cor de 
„Bună”, „Unde aţi fost?” şi „Ce-a durat atât?” 


Maşinile şi camioanele erau trase unele lângă altele şi în 
curând erau parcate bară la bară de-a lungul gardurilor în 
jurul terenului. Cel puţin una, poate două, fusese izbită cu 
câte o minge de base-ball aruncată greşit. Acum doi ani, 
limuzina Chrysler nou-nouţă a domnului Wilber Shifflelt 
pierduse un parbriz când Ricky trimisese o lovitură peste 
gardul din stânga al terenului. Izbitura fusese teribilă - un 
zgomot surd, puternic, urmat de zăngăneala geamului care 
explodase. Dar domnul Shifflett era avut, aşa că nimeni nu 
s-a frământat prea tare. Cunoştea riscurile când parcase 
acolo. Pe deasupra, metodiştii ne-au şi bătut în anul acela, 
cu şapte la cinci, iar Ricky credea că organizatorul meciului, 
Pappy, ar fi trebuit să-i schimbe pe cei de la a treia bază. 

Nu şi-au mai vorbit ceva timp. 

Curând, mesele s-au umplut cu castroane mari cu 
legume, tăvi încărcate cu pui fript şi coşuri pline cu pâine 
de grâu, cornuri şi alte soiuri de pâine. Sub îndrumarea 
soţiei pastorului metodist, doamna Orr, farfuriile erau 
mutate încolo şi încoace, până s-a conturat o anumită 
ordine. Pe o masă erau numai legume crude - peste zece 
soiuri de roşii, castraveți, cepe albe şi galbene în oţet. 
Alături erau boabele - mazăre cu ochi negru, mazăre 
turtită, fasole verde gătită cu şuncă şi fasole grasă. La 
fiecare picnic era salată de cartofi şi fiecare bucătar avea 
altă reţetă. Dewayne şi cu mine am numărat unsprezece 
castroane mari din felul acesta şi niciunul nu semăna cu cel 
de alături. Ouăle umplute erau aproape la fel de populare şi 
jumătate de masă era acoperită cu platouri pline. În capăt, 
şi cei mai importanţi, erau puii fripţi. Erau destui să ajungă 
pentru întregul oraş timp de o lună. 

Doamnele mergeau încoace şi încolo, agitându-se cu 
mâncarea, în vreme ce domnii vorbeau, râdeau şi se 
salutau, toţi însă cu un ochi la pui. Peste tot forfoteau copii, 
iar Dewayne şi cu mine ne-am îndreptat către un anumit 
copac, unde câteva doamne aranjau deserturile. Am 


numărat şaisprezece cutii frigorifice cu îngheţată de casă, 
toate acoperite bine cu prosoape şi ambalate în gheaţă. 

De îndată ce pregătirile au dobândit aprobarea doamnei 
Orr, soţul ei, reverendul Vernon Orr, s-a postat în mijlocul 
meselor, împreună cu fratele Akers, iar mulţimea s-a potolit 
şi s-a lăsat liniştea. Acum un an, fratele Akers îi mulţumise 
lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale; anul acesta 
onoarea revenea metodiştilor. Picnicul se desfăşura după 
un tipar nescris. Ne-am plecat capetele şi l-am ascultat pe 
reverendul Orr mulţumindu-i Domnului pentru bunătatea 
Lui, pentru toate bucatele minunate, pentru vreme, 
bumbac etc. N-a uitat nimic; categoric, Black Oak era 
recunoscător pentru toate cele. 

Aroma puiului îmi gâdila nările. Simţeam gustul 
prăjiturilor cu ciocolată şi al îngheţatei. Dewayne m-a 
înghiontit şi tare aş fi vrut să-l pun la pământ. Dar m-am 
abținut, căci aş fi fost bătut cu biciul dacă m-aş fi încăierat 
în timpul rugăciunii. 

Când reverendul Orr a terminat într-un târziu, bărbaţii i- 
au încercuit pe mexicani şi i-au pus la rând, ca să fie serviţi. 
Asta era tradiţia; mai întâi mexicanii, apoi delurenii, copiii şi 
adulţii. Din senin a apărut şi Stick Powers, în uniformă, 
bineînţeles, şi a izbutit să se vâre în rând între mexicani şi 
delureni. L-am auzit explicând că era de gardă şi nu avea 
prea mult timp la dispoziţie. A cărat două farfurii - una plină 
cu pui şi cealaltă încărcată cu toate mâncărurile pe care le- 
a putut îndesa. Ştiam că avea să mănânce până la refuz, 
după care avea să găsească un copac la marginea oraşului 
şi avea să doarmă până îşi făcea digestia. 

Câţiva metodişti m-au întrebat despre Ricky - ce făcea, 
dacă aveam veşti de la el. Am încercat să fiu politicos şi să 
le răspund la întrebări, dar noi, Chandlerii, ca familie, nu ne 
bucuram prea mult de interesul arătat. Şi dat fiind că eram 
împovăraţi de secretul afacerii Latcher, orice menționare a 
numelui lui Ricky în public ne speria. 


— Spuneţi-i că ne gândim la el, au zis ei. Întotdeauna 
spuneau aşa, ca şi când am fi avut telefon şi l-am fi sunat în 
fiecare seară. 

— Ne rugăm pentru el, au mai spus. 

— Vă mulţumesc, am răspuns, ca de obicei. 

Un eveniment absolut minunat precum Picnicul de 
Toamnă putea fi distrus de o întrebare neaşteptată despre 
Ricky. El era în Coreea, în tranşee, în focul războiului, stre- 
curându-se printre gloanţe şi ucigând oameni, fără să ştie 
dacă avea să se mai întoarcă vreodată acasă şi să meargă 
cu noi la biserică, să mai iasă la picnic cu oraşul sau să mai 
joace vreodată contra metodiştilor. În mijlocul forfotei m- 
am simţit deodată foarte singur şi foarte înspăimântat. 

Pappy ar fi spus „Fii dur”. Mâncarea mi-era de mare 
ajutor. Dewayne şi cu mine ne-am luat farfuriile şi ne-am 
aşezat în spatele băncii de rezerve a primei baze, unde era 
o dâră de umbra. Membrii unei familii îşi puneau câte o 
pătură în jurul terenului şi se aşezau laolaltă în soare. Se 
desfăceau umbrele; doamnele fluturau evantaiele şi-şi 
răcoreau feţele, copilaşii şi farfuriile. Mexicanii erau 
înghesuiți toţi sub un singur copac, dincolo de linia de 
aruncare liberă din terenul drept, departe de noi, restul. Cu 
un an în urmă, Juan îmi mărturisise că nu ştiau dacă le 
place puiul fript. Nu mai auzisem vreodată o astfel de 
aiureală. Atunci m-am gândit că era incomparabil mai bun 
decât tortilla. 

Părinţii şi bunicii mei mâncau împreună pe o pătură lângă 
baza a treia. Mie mi se dăduse voie să mănânc împreuna cu 
prietenii mei după multă tocmeală şi negocieri, ceea ce 
însemna un pas uriaş pentru un puşti de şapte ani. 

Coada era interminabilă. Când bărbaţii ajunseseră la 
ultima masă, adolescenţii s-au întors după încă o porţie. 
Mie mi-era de ajuns o farfurie. Voiam să-mi las loc pentru 
îngheţată. N-a mai trecut mult şi ne-am îndreptat către 
masa cu deserturi, unde stătea de pază doamna lrene 


Flanagan, ca să împiedice actele de vandalism din partea 
unora ca noi. 

— Câte aveţi cu ciocolată? am întrebat, uitându-mă la 
colecţia de cutii frigorifice cu îngheţată care aşteptau la 
umbră. 

A zâmbit şi mi-a răspuns: 

— O, nu ştiu. Câteva. 

— Doamna Cooper a adus îngheţată de unt de arahide? a 
întrebat Dewayne. 

— A adus, a zis doamna Flanagan şi ne-a indicat o cutie 
din mijloc. 

Nu ştiu cum făcea doamna Cooper de amesteca ciocolata 
şi unt de arahide în îngheţata ei, dar rezultatele erau 
incredibile. Lumea i-o solicita stăruitor tot anul. In urmă cu 
un an, doi puşti mai măricei, unul baptist şi unul metodist, 
aproape că se luaseră la bătaie ca să primească porţia 
următoare. În timp ce reverendul Orr reinstaura pacea, 
Dewayne a reuşit să înşface două boluri cu îngheţată. S-a 
repezit cu ele în josul străzii şi s-a ascuns în spatele unei 
magazii, unde a devorat fiecare picătură. Timp de o lună 
după aceea a vorbit aproape numai despre asta. 

Doamna Cooper era văduvă. Locuia într-o căsuţa 
dichisită, la două case mai încolo de magazinul lui Pop şi 
Pearl, şi când avea nevoie să-i lucreze cineva în grădină, 
pur şi simplu făcea un termos de îngheţată cu unt de 
arahide. Băieţii apăreau de te miri unde, iar ea avea cea 
mai îngrijită gradină din oraş. Chiar şi bărbaţi în toată firea 
fuseseră văzuţi oprindu-se să smulgă câteva buruieni. 

— Va trebui să aştepţi, a spus doamna Flanagan. 

— Până când? am întrebat. 

— Până termină toată lumea. 

Am aşteptat la nesfârşit. Băieţii mai mari şi tinerii au 
început să se dezmorţească şi să arunce cu mingi de base- 
ball pe lângă teren. Adulții vorbeau, se vizitau, iar vorbeau 
şi se mai vizitau, iar eu eram sigur că îngheţata se topea. 


Cei doi arbitri veniseră din Monette, lucru care iscase un 
freamăt de emoție prin mulţime. Ei trebuiau, desigur, 
hrăniţi mai întâi şi un timp au fost mai preocupaţi de puiul 
fript decât de base-ball. Treptat, păturile şi umbrelele au 
fost luate de pe teren. Picnicul se apropia de sfârşit. Venise 
aproape momentul meciului. 

Doamnele s-au strâns în jurul mesei cu desert şi au 
început să ne servească. In sfârşit, Dewayne şi-a primit 
porţia de îngheţată cu unt de arahide. Eu am ales două 
linguri de îngheţata de ciocolată puse peste o negresă cu 
fondantă a doamnei Lou Kiner. Timp de douăzeci de 
minute, în jurul mesei cu dulciuri aproape ca s-a declanşat 
o răzmeriţă, dar ordinea a fost menţinută. Ambii predicatori 
stăteau în mijlocul mulţimii şi amândoi mâncau la fel de 
multă îngheţată ca toţi ceilalţi. Arbitrii au refuzat, invocând 
căldura ca motiv pentru a se opri în cele din urmă din 
mâncat. 

Cineva a strigat: „Daţi drumu' la minge!” şi lumea s-a 
deplasat către gardul de plasă. Metodiştii erau antrenați de 
domnul Duffy Lewis, un fermier de undeva din afara 
oarşului, din vest, şi, conform opiniei lui Pappy, un om deo 
inteligenţa limitată în ceea ce privea base-ball-ul. Dar după 
patru înfrângeri la rând, părerea proastă a lui Pappy despre 
domnul Lewis fusese aproape desfiinţată. Arbitrii i-au 
chemat pe cei doi antrenori la o întrevedere la marginea 
terenului şi au discutat îndelung regulile de base-ball în 
versiunea Black Oakului. Au arătat spre garduri, stâlpi şi 
crăcile care atârnau 
peste teren - fiecare avea propriile reguli şi propria istorie. 
Pappy nu era de acord cu mai nimic din ce spuneau arbitrii 
şi tocmeala continua la nesfirşit. 

Baptiştii fuseseră gazde anul trecut, aşa că noi am avut 
lovitura de începere. Aruncătorul metodist era Buck 
Prescott, fiul domnului Sap Prescott, unul dintre cei mai 
mari proprietari de terenuri din Craighead County. Buck 


avea vreo douăzeci şi un pic de ani şi urmase facultatea 
Arkansas State timp de doi ani, lucru rar întâlnit. Încercase 
să joace ca aruncător şi la facultate, dar avusese probleme 
cu antrenorul. Era stângaci, arunca numai mingi cu boltă şi 
anul trecut ne bătuse cu nouă la doi. Când a ieşit în faţă, 
am ştiut că ne aşteaptă o zi lungă. Prima aruncare a fost o 
minge uşoară, liftată, înaltă şi depăşită, dar el a pretins că 
fusese bună, iar Pappy urla deja la arbitru. Buck a trecut de 
primii doi jucători, i-a trântit pe următorii doi, după care l-a 
desfiinţat pe tata cu o minge înaltă la mijlocul terenului. 

Aruncătorul nostru era Duke Ridley, un fermier tânăr cu 
şapte copii, ale cărui mingi până şi eu le-aş fi prins. 
Susţinea că fusese aruncător în Alaska în timpul războiului, 
dar nimeni nu verificase. Pappy credea că e o minciună şi, 
după ce-l văzusem bombardat anul trecut, începusem şi eu 
să am dubii serioase. A trecut de primii trei adversari după 
numai o aruncare, fază la care m-am gândit că Pappy avea 
să se repeadă şi să-l schilodească. Bătătorul lor a ţâşnit la 
prindere. Jucătorul următor a zburat spre flancul stâng. 
Norocul nostru că bătătorul lor numărul şase, domnul 
Lester Hurdle, care la cincizeci şi doi de ani era cel mai în 
vârstă jucător din ambele echipe, a trimis o minge lungă 
spre dreapta, unde mijlocaşul nostru, Bennie Jenkins, fără 
mănuşi şi desculţ, a prins-o cu mâinile goale. 

Meciul se transformase într-un duel al aruncătorilor, nu 
neapărat pentru că aruncările erau grozave, ci mai degrabă 
pentru că niciuna dintre echipe nu putea lovi mingile 
aruncate. Noi ne-am întors la îngheţată şi am prins ultimele 
rămăşiţe, culese din vase, pe cale de a se topi. La a treia 
rundă, doamnele aparținând ambelor denominaţiuni 
făcuseră bisericuțe şi sporovăiau, meciul neprezentând 
pentru ele o importanţă prea mare. Undeva, nu foarte 
departe, Harry Caray se auzea la un radio dintr-o maşină. 
Cardinals jucau împotriva lui Cubs în ultimul meci al 
sezonului. 


Dewayne şi cu mine plecaserăm de la masa dulciurilor cu 
ultimele ceşti cu îngheţată şi am ajuns lângă o pătură pe 
care se odihneau şi stăteau de vorbă câteva tinere. 

— Păi, câţi ani are Libby? am auzit-o întrebând pe una 
dintre ele. 

M-am oprit, am luat o înghiţitură şi mi-am pironit privirea 
dincolo de ele, spre meci, ca şi cum nu m-ar fi interesat 
câtuşi de puţin ce vorbeau ele. 

— Numai cincisprezece, a spus alta. 

— De-a lui Latcher. O să mai facă unul nu peste mult. 

— Băiat sau fată? 

— Băiat, după câte am auzit. 

— Şi cine-i tăticul? 

— Nici cea mai vagă idee. Nu vrea să spună la nimeni. 

— Haide, l-am auzit pe Dewayne, care mi-a tras un cot. 
Am plecat până la banca de rezerve a primei baze. N-aş fi 
putut să spun dacă eram uşurat sau speriat. Se auzise de 
sosirea pe lume a micului Latcher, dar tatăl nu fusese 
identificat. 

Dar, mă gândeam, nici n-o să dureze mult până o să se 
afle. Şi atunci aveam să fim distruşi. Aveam să mă 
pricopsesc cu un văr din familia Latcher şi toată lumea 
avea să ştie. 

La a cincea rundă duelul strâns al aruncătorilor a luat 
sfârşit când ambele echipe au erupt timp de şase curse. 
Timp de treizeci de minute, mingile de base-ball au zburat 
în toate direcţiile - mingi în lungul liniei, aruncări pe centru, 
directe în exteriorul terenului. De două ori am schimbat 
aruncătorii, dar mi-am dat seama că suntem la ananghie 
când Pappy s-a dus la locul de aruncat şi a întins arătătorul 
spre tata. El nu era aruncător, dar în momentul acela nu 
mai rămăsese altul. Mingile lui au fost însă joase şi în scurt 
timp terminaserăm serviciul. 

— Arunca Musial! a strigat cineva. 

Asta era fie o glumă, fie o greşeală. Stan Musial ştia o 


grămada de lucruri, dar nu aruncase mingea în viaţa lui. 
Am fugit în spatele peluzei, acolo unde erau parcate 
maşinile. O ceată de oameni se adunaseră în preajma unui 
Dodge, model '48, proprietatea domnului Rafe Hanry. 
Radioul maşinii era cu volumul la maximum, iar Harry 
Caray comenta de mama focului - Stan Durul ajunsese, 
într-adevăr, la locul de aruncare şi arunca împotriva celor 
de la Cubs, împotriva lui Frankie Baumholtz, omul cu care 
se bătuse tot anul pentru titlul de cel mai bun marcator. 
Mulțimea de pe Sportsman's Park era în delir. Harry zbiera 
în microfon. Noi eram şocaţi numai la gândul că Musial 
ajunsese la locul de aruncare. 

Baumholtz a lovit o minge căzută la a treia, iar Musial a 
fost trimis înapoi la centrul terenului. Am alergat până la 
banca de la prima bază şi i-am spus lui Pappy că Stan Durul 
aruncase de-adevăratelea, dar nu m-a crezut. l-am spus şi 
tatei, care m-a privit la fel, cu neîncredere. Metodiştii 
conduceau cu opt la şase la sfârşitul rundei a şaptea şi 
banca de rezerve a baptiştilor era tensionată. O inundație 
serioasă ar fi provocat mai puţina îngrijorare, cel puţin în 
momentul acela. 

Erau cel puţin treizeci şi cinci de grade. Jucătorii erau 
leoarcă de sudoare, iar salopetele lor curate şi cămăşile 
albe de duminică li se lipiseră de piele. Se mişcau mai încet 
-prețul puiului fript şi al castroanelor de salată de cartofi 
trebuia plătit - şi nu se îmbrânceau suficient spre a fi pe 
placul lui Pappy. 

Tatăl lui Dewayne nu juca, aşa că ai lui au plecat după 
vreo două ore. Alţi câţiva s-au împrăştiat spre casele lor. 
Mexicanii nu se mişcaseră încă de sub copacul lor de lângă 
stupul de pe terenul din dreapta, dar se tolăniseră pe jos şi 
păreau că dorm. Doamnele, adunate la umbră, erau total 
absorbite de bârfe; nici că ar fi putut să le pese mai puţin 
de cine câştiga meciul. 

Şedeam singur la peluză şi mă uitam cum au mai înscris 


metodiştii încă trei puncte în runda a opta. Visam la ziua în 
care aveam să intru şi eu pe teren, să lovesc mingea şi să 
evoluez incredibil la centru. De îndată ce aveam să cresc 
suficient, amărâţii de metodişti n-ar mai fi avut nicio şansă. 

Au câştigat cu unsprezece la opt, şi pentru al cincilea an 
la rând Pappy i-a condus pe baptişti spre înfrângere. 
Jucătorii şi-au strâns mâinile şi au râs când s-a terminat 
meciul, apoi s-au îndreptat spre locurile umbroase, unde îi 
aştepta un ceai la gheaţă. Pappy n-a zâmbit, n-a râs şi n-a 
dat mâna cu nimeni. A dispărut o bucată de timp, iar eu 
ştiam că avea să fie îmbufnat o sâptămână. 

Şi Cardinals pierduseră cu trei la zero. Au terminat 
sezonul cu patru puncte în urma celor de la Giants şi cu opt 
puncte în urma lui Brooklyn Dodgers, care aveau să se 
înfrunte cu Yankees într-un veritabil derby new-yorkez. 

Resturile ospăţului erau strânse şi cărate înapoi la maşini 
şi camioane. Mesele erau şterse, iar gunoiul strâns. L-am 
ajutat pe domnul Duffy Lewis să grebleze centrul şi baza 
principală, iar când am terminat, terenul arăta fără cusur. A 
durat o oră până ne-am luat rămas-bun de la toată lumea. 
Au urmat obişnuitele ameninţări din partea echipei 
perdante apropo de ceea ce avea să se întâmple anul 
următor, şi obişnuitele zeflemele ale câştigâtorilor. Din câte 
mi-am dat seama, nimeni nu era supărat, cu excepţia lui 


Pappy. i l TENS A 
Pe când ieşeam din oraş, mă gândeam la sfârşitul 
sezonului. Base-ball-ul începea primăvara, când 


însămânţam şi când speranţele erau mari. Ne susţinea 
moralul pe perioada verii, fiind adeseori singura noastră 
distracţie în mijlocul corvezilor câmpului. Ascultam fiecare 
meci, apoi comentam fiecare fază, fiecare jucător şi toate 
strategiile, până se transmitea următorul. Făcea parte din 
viaţa noastră de zi cu zi, timp de şase luni, iar apoi 
dispărea. La fel ca bumbacul. 

Până să ajungem acasă, mă întristasem. N-aveau să mai 


fie meciuri de ascultat pe terasa din faţă. Şase luni fără 
vocea lui Harry Caray. Şase luni fără Stan Musial. Mi-am 
luat mănuşa şi am plecat într-o lungă plimbare pe un drum 
în mijlocul câmpului, aruncând mingea în aer şi întrebându- 
mă ce aveam să fac până în aprilie. 


Pentru prima oara în viaţa mea, base-ball-ul îmi frânsese 
inima. 


Capitolul 24 


Zăduful s-a potolit în primele zile din octombrie. Nopțile 
s-au răcorit, iar dimineaţa în zori, când plecam la câmp, ne 
pătrundea frigul. Umiditatea înăbuşitoare încetase, iar 
soarele îşi pierduse strălucirea. Pe la prânz era tot arşiţă, 
dar nu ca în august, iar pe înserat aerul era limpede. Am 
aşteptat, dar canicula n-a mai revenit. Anotimpul se 
schimba; zilele au prins să se scurteze. 

Munceam mai cu spor şi culegeam mai mult, căci soarele 
nu ne mai vlăguia într-atât. Şi, bineînţeles, schimbarea 
vremii era tot ce-i trebuia lui Pappy ca să înceapă să-şi facă 
alte griji. Acum că iarna bătea la uşă, îşi amintea de poveşti 
de tot felul în care oamenii se uitau lung, în ziua de 
Crăciun, la şirurile nesfârşite de bumbac noroit, rânced şi 
necules. 

După o lună petrecută pe câmp, mi se făcuse dor de 
şcoală. Cursurile aveau să se reia la sfârşitul lui octombrie 
şi am început să mă gândesc ce plăcut avea să fie să stau 
în bancă toată ziua, înconjurat de prieteni în loc de tulpini 
de bumbac, fără să-mi bat capul cu Spruillii. Acum că 
sezonul de base-ball se sfârşise, trebuia să visez la ceva. 
Mă gândeam ce disperat ajunsesem, dacă nu-mi rămăsese 
nimic după care să tânjesc decât şcoala. 

Intoarcerea în sala de clasă avea să fie strălucitoare, căci 
aveam să îmbrac noua şi strălucitoarea mea bluză de base- 
ball Cardinals. In cutia de trabucuri din sertarul de sus al 
biroului meu aveam ascunsă uriaşa suma de 14,50 dolari, 
rezultatul muncii asidue şi al cheltuielilor limitate. La 
biserică dădeam zeciuiala fără tragere de inimă şi 
investeam cu cumpătare în filmele de sâmbătă şi în 
floricelele de porumb, dar cea mai mare parte a plăţii ce mi 
se cuvenea o doseam la loc sigur, lângă cartela de base- 
ball cu Stan Musial şi briceagul cu mâner sidefat pe care 
mi-l dăduse Ricky în ziua când plecase în Coreea. 


Voisem să comand bluza de la Sears, Roebuck, dar 
mama a insistat sa aştept până la strângerea recoltei. Incă 
negociam tranzacţia. Livrarea dura două săptâmâni şi eram 
hotărât să mă întorc la şcoală înţolit în roşu à la Cardinals. 

Într-o după-amiază, târziu, ne-a aşteptat Stick Powers. 
Eram cu Buni şi cu mama şi plecaserăm de pe câmp puţin 
înaintea celorlalţi. Ca întotdeauna, Stick şedea sub un 
copac, cel de lângă camionul lui Pappy, iar privirea lui 
somnoroasă trăda faptul că aţipise. 

Şi-a dus două degete la pălărie, salutându-le pe mama şi 
pe Buni şi a zis: 

— Ziua buna, Ruth, Kathleen. 

— Bună, Stick, a răspuns Buni. Cu ce treabă pe la noi? 

— Îi căutam pe Eli sau pe Jesse. 

— Trebuie să sosească. S-a întâmplat ceva? 

Stick mesteca un fir de iarbă care îi atârna printre buze şi 
a aruncat o privire lungă peste câmp, ca şi cum ar fi fost 
împovărat de veşti importante, care s-ar fi putut dovedi 
nepotrivite pentru urechile femeilor. 

— Ce este, Stick? a întrebat Buni. 

Cu un băiat plecat la război, orice vizită a unui bărbat în 
uniformă era  înfricoşătoare. În 1944, unul dintre 
predecesorii lui Stick adusese vestea că tatăl meu fusese 
rănit la Anzio. 

Stick le-a privit pe cele doua femei şi a hotărât că sunt de 
încredere. A spus: 

— ĂI mai mare din fraţii Siseo, Grady, ăl de e în 
închisoare fin'că a omorât un om în Jonesboro, a fugit 
săptămâna trecută. Se zice că s-a-ntors pe-aici. 

Femeile n-au rostit niciun cuvânt preţ de o clipă. Buni a 
răsuflat uşurată că veştile nu erau despre Ricky. Mama era 
indispusă de toată pacostea asta cu familia Siseo. 

— E cazul să-i spui lui Eli, a zis Buni. Noi trebuie să 
pregătim cina. 

S-au scuzat şi au intrat în casă. Stick le-a petrecut cu 


privirea, gândindu-se, fără îndoiala, la cină. 

— Pe cine a omorât? l-am întrebat pe Stick, de îndată ce 
femeile au intrat în casă. 

— Nu ştiu. 

— Cum l-a omorât? 

— Cică l-a bătut cu o lopată. 

— Mamă, ce bătaie trebuie c-a fost! 

— "Ţi-nchipui. 

— Crezi că vine să i-o plătească lu' Hank? 

— Uite ce-i, mai bine mă duc să vorbesc cu Eli. Unde e? 
Am arătat un punct departe, în zarea câmpiei. Remorca de 
bumbac abia se distingea. 

— E tare departe, a mormăit Stick. Crezi că pot să mă 
duc cu maşina până acolo? 

— Sigur, am zis, îndreptându-mă deja spre maşina de 
patrulare şi urcându-mă repede. 

— Să nu te-atingi de nimic, a zis Stick după ce ne-am 
instalat pe bancheta din faţă. 

Am căscat gura la vederea butoanelor şi a radioului, iar 
Stick trebuia, desigur, să profite la maximum de moment. 
__— Ăsta de-aici e radioul, a zis el, ridicând microfonul. 
Asta dă drumu' la sirenă, astea la lumini. 

A apăsat pe un buton de pe bord şi a zis: 

— Asta-i reflectoru'. 

— Cu cine vorbeşti prin radio? am întrebat. 

— Mai ales cu centru'. Sediu' central, adică. 

— Unde-i sediul central? 

— La Jonesboro. 

— Poţi să-i suni şi acu'? 

Stick a pus mâna fără tragere de inimă pe microfon şi l-a 
vârât în gură, şi-a înclinat capul într-o parte şi a zis, 
încruntându-se: 

— Unitatea patru către bază. Recepție. 

Vocea îi era mai joasă şi rostea cuvintele mai iute, mult 
mai afectat. 


Am aşteptat. Când centrul n-a răspuns, el şi-a înclinat 
capul în cealaltă parte, a apăsat pe butonul microfonului şi 
a repetat: 

— Unitatea patru către bază. Recepție. 

— Tu eşti unitatea patru? l-am întrebat. 

— lo-s. 

— Da’ câte unităţi sunt? 

— Depinde. 

M-am zgâit la radio şi am aşteptat ca centrul să-i 
răspundă lui Stick. Mi se părea imposibil ca o persoană din 
Jonesboro să-i poată vorbi direct, iar Stick să-i răspundă. 

Teoretic aşa ar fi trebuit să se întâmple, dar în mod 
evident centrul nu era prea preocupat de ce se întâmpla cu 
Stick. Pentru a treia oară a rostit în microfon: „Unitatea 
patru către bază. Recepție”. Cuvintele lui erau ceva mai 
răstite. 

Şi pentru a treia oară centrul l-a ignorat. După câteva 
secunde lungi, a trântit microfonul înapoi pe suportul 
radioului şi a zis: 

— Probabil că e iar moş Theodore şi trage la aghioase. 

— Cine-i Theodore? l-am întrebat. 

— Unu’ dintre dispeceri. Moţăie mai tot timpu’. Şi tu la 
fel, mi-am zis în gând. 

— Poţi să dai drumu’ la sirenă? l-am întrebat. 

— Nt. O sperie pe mamă-ta. 

— Da’ luminile? 

— Nt, că se arde bateria. 

A răsucit cheia în contact; motorul a gemul şi s-a 
încordat, dar n-a vrut să pornească. 

A încercat din nou şi, chiar înainte ca motorul să moară 
de-a binelea, a pornit, cu rateuri şi şocuri. In mod evident, 
centrul îi dăduse lui Stick cea mai proastă rablă din parcul 
auto. Black Oak nu era tocmai un focar de activităţi 
infracţionale. 

Înainte s-o bage în viteză, am văzut tractorul venind încet 


pe drumul de ţara. 

— Uite-i că vin, am spus. 

Stick şi-a mijit ochii şi s-a întins, apoi a oprit motorul. Ne- 
am dat jos din maşină şi ne-am întors la copac. 

— Ce zici, vrei să te faci ajutor de şerif? a întrebat Stick. 
Adică să conduc o rablă de maşină de patrulare, să picotesc 
juma’ de zi şi să am de-a face cu alde Hank Spruill şi ai lui 
Siseo? 

— Eu mă fac jucător de base-ball, am răspuns. 

— Unde? 

— În St. Louis. 

— Aha, înţeleg, a spus el cu unul dintre zâmbetele acelea 
caraghioase pe care le arborează adulţii faţă de copiii care 
visează. Orice puşti vrea să ajungă la Cardinals. 

Mai aveam o grămadă de întrebări pe care aş fi vrut să i 
le pun, majoritatea despre arma pe care o avea şi gloanţele 
pe care le băga în ea. Şi întotodeauna voisem să-i cercetez 
cătuşele, să văd cum se încuie şi cum se descuie. În timp 
ce el urmărea cum se apropie remorca, eu îi studiam 
revolverul şi tocul, nerăbdător să-l interoghez. 

Dar Stick îşi făcuse treaba cu mine. Voia să plec. Mi-am 
reţinut avalanşa de întrebări. 

Când s-a oprit tractorul, Spruillii şi câţiva mexicani au 
coborât agale din remorca. Pappy şi tata au venit drept 
spre noi şi, până să ajungă sub copac, atmosfera era deja 
tensionată. 

— Ce vrei, Stick? s-a răţoit Pappy. 

Pe Pappy îl irita cel mai tare persoana lui Stick şi 
prezenţa lui sâcâitoare în viaţa noastră. Aveam de strâns 
recolta; celelalte lucruri nu prea mai contau. Stick se ţinea 
scai de noi şi în oraş, şi pe proprietatea noastră. 

— Ce este, Stick? a zis Pappy. 

Din tonul lui răzbea evident disprețul. Tocmai încheiase 
zece ore de muncă, culesese peste două sute de kilograme 
de bumbac şi ştia foarte bine că de ani de zile ajutorul de 


şerif nu mai asudase la muncă. 

— Băiatul ăl mai mare a lu' Siseo, Grady, ăla de-i în 
închisoare pentru crimă, a evadat săptămâna trecută şi 
cred că s-a-ntors acasă. 

— Păi du-te de-l prinde, a zis Pappy. 

— II caut. Am auzit că s-ar putea să işte belele. 

— Ce fel de belele? 

— Nu ştii niciodată cu alde Siseo. Da' s-ar putea să-l 
caute pe Hank. 

— Să vină sănătoşi, a zis Pappy, nerăbdător să participe 
la o încăierare adevărată. 

— Am auzit că au arme. 

— Şi eu am arme, Stick. Dă-le de veste lu' Siseo că, dacă- 
| văd pe vreunu' prin preajmă, ţăndări îi fac capu’. 

La sfârşitul frazei, Pappy şuiera efectiv la Stick. Chiar şi 
tata a părut să se încingă la ideea de a-şi proteja 
proprietatea şi familia. 

— N-o să vină încoace, a zis Stick. Spune-i băiatului tău 
să nu se ducă-n oraş. 

— Spune-i tu, i-a aruncat Pappy. Nu-i băiatu' meu. Nu-mi 
pasă ce se-ntâmplă cu el. 

Stick şi-a aruncat privirea spre curtea din faţă, unde 
Spruillii se îndeletniceau cu pregătirea mesei de seară. Nu 
simţea niciun imbold să se aventureze într-acolo. 

S-a uitat la Pappy şi a zis: 

— Spune-i, Eli. 

Apoi s-a întors pe călcâie şi a plecat spre maşină. Rabla a 
oftat, a bolborosit şi în sfârşit a pornit, iar noi l-am privit 
cum iese în drum şi se îndepărtează. 


x k x 


Stăteam după masa de seară şi mă uitam la tata cum 
peticea o ţeavă din motorul tractorului nostru, când în zare 
a apărut Tally. Era târziu, dar nu se întunecase încă, şi cum 
mergea către siloz, părea că se anină de umbrele lungi. Am 


urmărit-o atent cu privirea, până s-a oprit şi mi-a fâcut 
semn cu mâna să vin după ea. Tata bombănea, reparația 
nu ieşea cum trebuie, iar eu m-am strecurat către casă. 
Apoi am fugit în spatele camionului, ascuns de umbre, şi în 
câteva secunde mergeam împreună de-a lungul unei 
brazde, aproximativ în direcţia Golfului lui Siler. 

— Unde te duci? am întrebat în cele din urmă, când mi-a 
fost clar că Tally nu avea de gând să rupă tăcerea. 

— Nu ştiu. Mă plimb, atâta tot. 

— Te duci la pârâu? 

A râs încetişor şi a spus: 

— i-ar plăcea, nu-i aşa, Luke? Ai vrea să mă mai vezi, 
nu? Obrajii îmi luaseră foc şi nu mă puteam gândi la niciun 
râspuns. 

— Poate mai târziu, a zis ea. 

Aş fi vrut s-o întreb despre Cowboy, dar subiectul mi se 
părea atât de neplăcut şi de personal, încât nu aveam curaj 
nici măcar să fac vreo aluzie. Şi mai voiam s-o întreb de 
unde ştia că Libby Latcher împrăştiase zvonul că Ricky era 
tatăl copilului ei, dar nici despre asta nu mă simţeam în 
stare să aduc vorba. Tally era întotdeauna misterioasă, 
întotdeauna gânditoare, iar eu o adoram fără rezerve. Mă 
simţeam de douăzeci de ani, pe când mergeam cu ea pe 
potecă. 

— Ce a vrut polițistul? m-a întrebat ea. 

l-am zis totul, de-a fir a păr. Stick nu ne spusese niciun 
fel de secret. Ai lui Siseo se dădeau mari şi erau destul de 
nebuni ca să încerce să şi facă ceva. l-am relatat totul lui 
Tally. 

A reflectat la ce-i spusesem, mergând agale, iar apoi a 
întrebat: 

— Stick are de gând să-l aresteze pe Hank pentru că l-a 
omorât pe băiatul âla? 

Trebuia să am grijă la ce răspund. Spruillii erau învrăjbiţi 
între ei, dar la orice semn de ameninţare din afară 


strângeau rândurile. 

— Pappy se teme c-o să plecaţi cu toţii, am spus. 

— Ce legătura are asta cu Hank? 

— Dacă-l arestează pe el, atunci poate plecaţi toţi. 

— Nu plecăm nicăieri, Luke. Avem nevoie de bani. Ne-am 
oprit. Se uita la mine, iar eu îmi studiam picioarele 
desculţe. 

— Cred ca Stick vrea să aştepte până strângem tot 
bumbacul, am spus. 

A ascultat fără să răspundă nimic, apoi s-a răsucit şi a 
luat-o înapoi spre casă. Am urmat-o, convins că spusesem 
prea mult. În dreptul hambarului mi-a urat noapte bună şi 
s-a topit în întuneric. 

Câteva ore mai târziu, când ar fi trebuit să dorm, am tras 
cu urechea pe fereastra deschisă la vocile Spruillilor, care 
bombăneau şi se răsteau unul la celălalt. În mijlocul oricărei 
gâlcevi era întotdeauna Hank. Nu înţelegeam tot ce îşi 
spuneau şi pe ce temă se certau, dar se părea că toate 
izbucnirile erau generate de ceva spus sau făcut de Hank. 
Ei erau obosiţi; Hank nu. Ei se trezeau înainte de răsărit şi 
petreceau cel puţin zece ore pe câmp; el dormea cât de 
târziu avea chef, apoi venea să culeagă bumbac, încet, să 
nu se spargă. 

Şi bineînţeles că noaptea hoinărea. Miguel aştepta lângă 
treptele din spate când, împreună cu tata, am deschis uşa 
bucătăriei, ca să ieşim să luăm ouă şi lapte pentru micul 
dejun. Omul ne-a implorat să-l ajutăm. Începuse din nou 
bombardamentul; cineva aruncase cu bulgări mari de 
pământ în hambar până după miezul nopţii. Mexicanii erau 
epuizați şi mânioşi, şi într-un fel sau altul aveau să-şi ia 
revanşa. 

La micul dejun nu am discutat decât despre acest 
subiect, iar Pappy a fost atât de furios, încât aproape că nu 
a putut să mănânce. S-a hotărât că Hank trebuia să plece, 
iar dacă restul familiei Spruill pleca împreuna cu el aveam 


să ne descurcăm noi cumva. Zece mexicani bine odihniţi şi 
truditori erau de departe mai valoroşi decât Spruillii. 

Pappy s-a ridicat de la masă, decis să meargă direct în 
curtea din faţă ca să le dea acest ultimatum, dar tata l-a 
domolit. Au hotărât să aştepte până la ora de întoarcere de 
la 
câmp, ca să profite de o zi de lucru plină. În plus, era mai 
puţin probabil să-şi ia tălpăşiţa la căderea întunericului. 

Eu stăteam şi ascultam. Aş fi vrut să intervin şi să le 
relatez conversaţia mea cu Tally, mai ales faptul că familia 
ei avea nevoie de bani. Părerea mea era că n-aveau să 
plece deloc, ci, dimpotrivă, aveau să se descotorosească 
bucuroşi de Hank. Insă părerile mele nu erau niciodată bine 
venite în timpul discuţiilor tensionate în familie. Aşa că am 
continuat să-mi mestec biscuilul şi să înregistrez fiecare 
cuvânt. 

— Şi Stick? a întrebat Buni. 

— Ce-i cu el? s-a răstit Pappy la ea. 

— Ai promis să-i spui lui Stick când termini cu Hank. 
Pappy a luat un dumicat de şuncă şi a rămas pe gânduri. 
Buni i-o luase înainte, dar avea avantajul că nu judeca la 
mânie. A sorbit din cafea şi a spus: 

— Mi se pare că cel mai bine ar fi să-i spui domnului 
Spruill că Stick vine să-l ridice pe Hank. Să poată băiatul să 
plece pe furiş noaptea. El o să plece, asta-i important, iar 
Spruillii au să-ţi fie recunoscători că l-ai ajutat să scape de 
arest. 

Planul lui Buni nu avea niciun cusur. Mama a reuşit să 
zâmbească niţel. incă o dată, femeile analizaseră situaţia 
mai rapid decât bărbaţii. 

Pappy n-a mai scos niciun cuvânt. Tata a terminat repede 
de îmbucat şi a ieşit afară. Soarele abia se iţise pe după 
copacii din depărtare, dar ziua se anunţa deja bogată în 
evenimente. 


x k x 


După masa de prânz, Pappy a spus brusc: 

— Luke, mergem în oraş. Remorca e plină. 

Remorca nu era tocmai plină, iar noi nu o duceam 
niciodată la staţia de egrenat în mijlocul zilei. Dar n-aveam 
de gând să comentez. Ceva se întâmplase. 

Când am ajuns la staţia de egrenat, erau numai patru 
remorci în faţa noastră. De obicei, în perioada asta a 
recoltatului erau cel puţin zece, numai că noi veneam 
întotdeauna după masa de seară, când pe acolo mişunau 
fermierii. 

— E bine să mergem la staţia de egrenat la amiază, a 
spus Pappy. 

A lăsat cheile în camion şi, pe când ne depărtam, a zis: 

— Trebuie să merg la magazin. Hai spre strada 
principală. N-aveam nimic împotrivă. 

Black Oak număra trei sute de suflete şi practic toţi 
locuiau la cinci minute de strada principală. Nu de puţine 
ori mă gândisem ce minunat ar fi fost sa avem şi noi o 
căsuţă pe o stradă umbroasă, la o aruncătură de băț de 
locuinţa lui Pop şi Pearl şi de cinematograful Dixie, şi cât te 
uiţi cu ochii să nu se vadă urmă de bumbac. 

La jumătatea drumului către strada principală am cotit 
brusc. 

— Pearl vrea să te vadă, a zis Pappy, indicând casa 
familiei Watson, imediat în dreapta noastră. 

Nu fusesem niciodată la Pop şi Pearl, nu avusesem 
motive, dar văzusem casa de afară. Era una dintre puţinele 
clădiri din oraş cu câteva cărămizi pe ea. 

— Cum? am întrebat, complet năucit. 

Nu mi-a răspuns nimic, aşa că pur şi simplu l-am urmat. 
Pearl aştepta la uşă. Când am intrat, am simţit aroma dulce 
şi savuroasă a unei prăjituri la cuptor, dar eram prea uluit 
ca să-mi dau seama că-mi pregătea o surpriză. M-a bătut 
uşurel cu palma pe cap şi i-a făcut cu ochiul lui Pappy. Intr- 


un colţ al camerei, Pop era aplecat de mijloc, cu spatele 
spre noi, şi îşi făcea de lucru cu ceva. 

— Vino încoace, Luke, a spus el, fără să se întoarcă. 
Auzisem că au televizor. Primul din ţinutul nostru fusese 
cumpărat acum un an de domnul Harvey Gleeson, 
proprietarul băncii, dar cum el era un singuratic, nimeni nu- 
i văzuse încă televizorul, după câte ştiam noi. Câţiva dintre 
enoriaşii noştri aveau rude la Jonesboro care deţineau 
televizoare şi ori de câte ori mergeau în vizită, la întoarcere 
vorbeau fară oprire despre aceasta nouă şi minunată 
invenţie. Dewayne văzuse unul într-o vizită la Blytheville şi- 
şi dăduse atâtea aere pe la şcoală, de nu mai termina. 

— Aşază-te aici, a zis Pop, indicându-mi un loc pe podea, 
chiar în faţa aparatului, şi învâărtind întruna de butoane. Se 
joacă în World Series, a continuat el. Al treilea meci. 
Dodgers au meci pe Yankee Stadium. 

Mi se oprise inima; rămăsesem literalmente cu gura 
deschisă. Eram prea buimăcit ca să mai mişc. La un metru 
de mine se afla un ecran mic, pe care jucau în diagonală 
nişte linii. Era încastrat într-o cutie de lemn închisă la 
culoare, pe care scria cu litere de crom Motorola, sub un 
rând de butoane. Pop a răsucit unul dintre ele şi brusc am 
auzit vocea stridenta a unui comentator care descria o 
minge joasă între a doua şi a treia bază. Apoi Pop a răsucit 
două butoane deodată şi imaginea a devenit clară. 

Era un meci de base-ball. In direct de pe Yankee 
Stadium, iar noi îl priveam din Black Oak, Arkansas! 

În spatele meu s-au auzit scaune şi-l simţeam pe Pappy 
cum se trăgea mai aproape. Pearl nu era o mare amatoare 
de meciuri. Câtva timp şi-a găsit de lucru prin bucătărie, 
apoi şi-a făcut apariţia cu o farfurie de prăjituri cu ciocolată 
şi un pahar cu lapte. Le-am luat şi i-am mulţumit. Erau abia 
scoase din cuptor şi miroseau delicios. Dar pentru nimic în 
lume n-aş fi putut mânca atunci. 

Ed Lopat arunca pentru Yankees, Preacher Roe pentru 


Dodgers. Mickey Mantle, Yogi Berra, Phil Rizzuto, Hank 
Bauer, Billy Martin jucau la Yankees, iar Pee Wee Reese, 
Duke Snider, Roy Campanella, Jackie Robinson şi Gil 
Hodges la Dodgers. Erau cu toţii acolo, în sufrageria lui Pop 
şi Pearl, jucând în faţa a şaizeci de mii de fani pe Yankee 
Stadium. Eram fascinat, amuţit. Mă holbam pur şi simplu la 
televizor, mă uitam, dar nu-mi venea să cred. 

— Mânâncă  prăjiturile, Luke, a zis Pearl, străbătând 
camera. 

Era mai mult un ordin decât o invitaţie şi am muşcat 
dintr-una. 

— Cu cine ţii? m-a întrebat Pop. 

— Nu ştiu, am bâiguit, şi chiar nu ştiam. 

Fusesem învăţat să urăsc ambele echipe. Şi fusese uşor 
să le urăsc când erau departe, în New York, într-o alta lume. 
Dar acum erau în Black Oak şi jucau jocul pe care ÎI 
adoram, în direct de pe Yankee Stadium. Ura mi se 
evaporase. 

— Cred că ţin cu Dodgers, am spus. 

— Intotdeauna să tragi la Liga Naţionala, a zis Pappy în 
spatele meu. 

— Aşa ar trebui, a răspuns Pop fără tragere de inimă. Dar 
e grozav de greu să ţii cu Dodgers. 

Meciul era difuzat în lumea noastră de Canalul 5 din 
Memphis, afiliat la National Broadcasting Company, ce-o 
mai fi însemnat şi asta. Au transmis reclame la ţigări Lucky 
Strike, la Cadillac, la Coca-Cola şi la Texaco. Între runde, 
transmisia meciului se întrerupea şi intra o reclamă, iar 
când se termina, imaginea de pe ecran se schimba din nou 
şi intram iar pe Yankee Stadium. Era o experienţa 
năucitoare, care mă absorbise în întregime. Timp de o oră 
fusesem transportat într-o alta lume. 

Pappy avea treburi şi la un moment dat a plecat şi s-a 
dus pe strada principală. Nu l-am auzit când a ieşit, dar în 
timpul unei reclame mi-am dat seama că nu mai era lângă 


noi. 

Yogi Berra a marcat şi, în timp ce-l priveam cum 
înconjura bazele în faţa a şaizeci de mii de fanatici, am 
înţeles că n-aveam să mai pot vreodată să-i urăsc de- 
adevăratelea pe Yankees. Erau nişte legende, cei mai buni 
jucători din cea mai buna echipă care jucase vreodată. Mă 
înmuiasem considerabil, dar am jurat să-mi păstrez pentru 
mine noile sentimente. Pappy n-ar fi admis partizani ai lui 
Yankees sub acoperişul lui. 

În momentul culminant din runda a noua, Berra a lăsat o 
minge să-l depăşească. Dodgers au înscris două puncte şi 
au câştigat meciul. Pearl a înfăşurat prăjiturile în folie şi mi 
le-a dat la pachet. l-am mulţumit lui Pop că mă lăsase să 
particip la această aventură incredibilă şi l-am întrebat 
dacă puteam să mai vin când aveau să joace Cardinals. 

— Sigur, a răspuns el, dar s-ar putea să dureze cam mult. 

Pe drum spre staţia de egrenat i-am pus lui Pappy câteva 
întrebări despre principiile de bază ale transmisiilor 
televizate. Mi-a răspuns ceva despre semnale şi turnuri, în 
termeni foarte vagi şi confuzi, iar în cele din urmă a admis 
că ştia foarte puţine lucruri despre subiect, aceasta fiind o 
invenţie foarte recentă. L-am întrebat când am putea să ne 
luăm şi noi unul. 

— Odată şi-odată, a răspuns el, cu aerul că, de fapt, 
niciodată, iar mie mi-a fost ruşine că am întrebat. 

Am cărat remorca goală înapoi la fermă, iar eu am cules 
bumbac până la sfârşitul zilei de lucru. La masa de seară, 
cei mari m-au lăsat să vorbesc. Nu mai conteneam 
povestind despre meci, reclame şi tot ce văzusem la 
televizorul lui Pop şi Pearl. 

America modernă invada încet Arkansasul rural. 


Capitolul 25 


Înainte de lăsarea întunericului, tata şi domnul Leon 
Spruill au plecat într-o scurtă plimbare dincolo de hambar. 
Tata i-a explicat că Stick Powers se pregătea să-l aresteze 
pe Hank pentru uciderea lui Jerry Siseo. Hank oricum era 
cauza tuturor necazurilor, aşa că ar fi fost cel mai bine să 
se piardă în noapte şi să se întoarcă între dealuri. Domnul 
Spruill a reacţionat corect şi nu a ameninţat că pleacă. Tally 
avea dreptate: aveau nevoie de bani. Şi se săturaseră şi ei 
de Hank. Se parea că aveau să rămână şi să termine de 
recoltat. 

Noi stăteam pe terasa din faţă, priveam şi ascultam. N- 
am auzit cuvinte dure, n-am văzut semne de ridicare a 
taberei. Dar nu exista vreo dovadă ca Hank ar fi avut de 
gând să plece. Îl vedeam printre umbre, din când în când, 
umblând pe lângă adăpostul lor, stând lângă foc, 
cotrobăind după resturi. Unul câte unul, Spruillii s-au dus la 
culcare. Am făcut şi noi acelaşi lucru. 

Îmi spusesem rugăciunile şi stăteam întins în patul lui 
Ricky, treaz de-a binelea, gândindu-mă la Yankees şi la 
Dodgers, când în depărtare am auzit iscându-se o ceartă. 
M-am furişat în partea cealaltă a camerei şi am tras cu 
ochiul pe fereastră. Afară totul era cufundat în întuneric şi 
tăcere şi pentru o clipă n-am văzut pe nimeni. Dar umbrele 
s-au mişcat şi lângă drum i-am distins pe domnul Spruill şi 
pe Hank, în picioare, faţa în faţă, vorbind amândoi în 
acelaşi timp. Nu înţelegeam ce-şi spuneau, dar în mod clar 
erau furioşi. 

Faza era prea grozavă ca s-o pierd. Am mers de-a buşilea 
până în hol şi am stat la pândă îndelung ca să mă asigur că 
toţi cei mari dormeau. Apoi m-am strecurat prin sufragerie, 
prin oblonul uşii din faţă, pe terasă, am coborât treptele şi 
am tulit-o până la gardul viu care mărginea latura de est a 
pământului nostru. Pe cer se zăreau o jumătate de lună şi 


nori risipiţi, iar după câteva minute de furişare tăcută am 
ajuns lângă drum. Doamna Spruill se alăturase discuţiei. Se 
ciondăneau în legătură cu bătaia cu fraţii Siseo. Hank îşi 
susţinea neclintit nevinovăția. Cât despre părinţii lui, 
ultimul lucru pe care l-ar fi dorit ar fi fost să-l vadă arestat. 

— İl omor pe grăsanu' ăla de poliţist, a mărăit el. 

— Intoarce-te acasă, fiule, şi lasă lucrurile să se 
liniştească, repeta întruna doamna Spruill. 

— Chandlerii vor să pleci, a spus la un moment dat 
domnul Spruill. 

— Am mai mulţi bani în buzunar decât o să aibă vreodată 
târâie-brâie ăştia, a rânjit Hank. 

Ocările ţinteau în mai multe direcţii. Hank a spus cuvinte 
jignitoare despre noi, despre mexicani, despre Stick 
Powers, despre neamul lui Siseo, despre populaţia din Black 
Oak, în general, şi nu a pregetat să rostească vorbe puţin 
măgulitoare la adresa părinţilor lui, a lui Bo şi Dale. Numai 
Tally şi Trot au scăpat neatinşi. Spunea lucruri din ce în ce 
mai urâte, cu o voce din ce în ce mai tare, dar domnul şi 
doamna Spruill nu dădeau înapoi. 

— Bine, o să plec, a zis el în cele din urmă şi s-a năpustit 
spre un cort, ca să ia ceva. 

Eu m-am furişat până la marginea drumului, l-am 
traversat şi m-am afundat în bumbacul familiei Jeter, pe 
partea cealaltă. Vedeam perfect curtea noastră din faţă. 
Hank îndesa într-o geantă veche de postav mâncare şi 
haine. Bănuiam că avea de gând să iasă la şosea şi să facă 
autostopul. Am tăiat-o printre rânduri şi m-am furişat pe 
marginea şanţului mic, în direcţia râului. Voiam să-l văd pe 
Hank trecând. 

Au mai vorbit câtâva vreme, iar doamna Spruill a zis: 

— Venim şi noi acasă în câteva sâptămâni. 

Conversaţia s-a oprit şi Hank a trecut pe lângă mine, spre 
mijlocul şoselei, cu o geantă spânzurată pe un umăr. Am 
luat-o uşurel către capătul rândului şi l-am urmărit cum se 


îndrepta spre pod. 

Nu mi-am putut reţine un zâmbet. În ferma noastră avea 
să se reinstaureze pacea. Am stat acolo pe vine mult timp, 
după ce Hank dispăruse, şi am mulţumit stelelor de 
deasupra ca plecase, în sfârşit. 

Eram pe punctul de a mă întoarce, când ceva s-a mişcat 
deodată, chiar dincolo de drum. Tulpinile de bumbac au 
foşnit uşor şi un bărbat s-a ridicat şi a ieşit în faţă. Stătea 
aplecat şi se mişca repede, încercând evident să treacă 
neobservat. A aruncat o privire în josul drumului, în direcţia 
casei noastre, şi preţ de o clipă lumina lunii i-a izbit faţa. 
Era Cowboy. 

Câteva secunde am fost paralizat de spaimă. Eram în 
siguranţă pe partea drumului dinspre proprietatea Jeterilor, 
ascuns în bumbacul lor. Voiam să mă retrag, să mă grăbesc 
acasă, să mă caţăr în patul lui Ricky. 

Dar voiam să văd şi ce punea la cale Cowboy. 

Acesta rămăsese în şanţul care nu-i trecea dincolo de 
genunchi şi se mişca rapid, fâră zgomot. Inainta, apoi se 
oprea şi asculta. O lua mai departe, după care iar stătea 
locului. Eram vreo treizeci de metri în spatele lui, tot pe 
pământul  Jeterilor, şi mă  mişcăm cât de repede 
îndrăzneam. În caz că m-ar fi auzit, m-aş fi ascuns în 
bumbacul des. 

N-a trecut mult şi am văzut silueta mătăhăloasă a lui 
Hank, tot pe mijlocul drumului, îndreptându-se fără grabă 
spre pod. Cowboy şi-a încetinit urmărirea şi am domolit şi 
eu pasul. 

Eram desculţ şi, dacă aş fi călcat pe o viperă de bumbac, 
aş fi putut să am parte de o moarte cumplită. Du-te acasă, 
îmi spunea o voce. Pleacă de aici. 

Dacă Cowboy avea de gând să se bată, de ce se 
ascundea? De-acum ferma noastră nici nu se mai vedea, 
nici nu se mai auzea. Dar râul era chiar în faţă şi poate că 
asta urmărea Cowboy. 


Pe măsura ce Hank se apropia de pod, Cowboy grăbea 
pasul şi se apropia de mijlocul drumului. Eu mă tineam la 
marginea rândului de bumbac, transpirat, cu respiraţia 
tăiată şi întrebându-mă de ce mă purtam aşa prosteşte. 

Hank a ajuns la râu şi a luat-o peste pod. Când a ajuns pe 
la jumătate, Cowboy s-a oprit numai cât să-şi încordeze 
braţul şi să arunce o piatră, care a aterizat pe scândurile de 
la picioarele lui Hank. Acesta s-a oprit şi s-a răsucit. 

— Vino-ncoace, mexican prăpădit, a mârâit el. 

Cowboy nu s-a oprit din mers. Urcase pe pod, se îndrepta 
spre porţiunea uşor înclinată şi nu părea defel speriat de 
Hank, care-l aştepta înjurându-l. Hank părea de două ori cât 
Cowboy. Aveau să se întâlnească la jumătatea podului şi, 
fâră îndoială, unul dintre ei avea să iasă ud fleaşcă din 
povestea asta. 

Când s-a apropiat, Cowboy şi-a încordat brusc braţul şi a 
mai aruncat o piatră, aproape direct la ţintă. Hank s-a ferit 
şi piatra a trecut pe alături. Apoi s-a aruncat asupra lui 
Cowboy. Într-o clipită, în încăierare a apărut fulgerător şi o 
lamă de cuţit. Cowboy o ţinea în sus. Hank a avut timp să-şi 
ia elan şi să-l lovească cu geanta. Cowboy a fost atins şi 
pălăria i-a zburat. Cei doi se roteau, faţă în faţă, încercând 
să se doboare la pământ. Hank răgea, blestema şi nu-şi lua 
ochii de la cuţit; apoi a vârât mâna în geantă şi a scos un 
borcan mic cu ceva înăuntru. L-a apucat ca pe o minge de 
base-ball şi s-a pregătit să-l azvârle. Cowboy stătea aplecat, 
cu genunchii şi mijlocul îndoit, aşteptând momentul 
prielnic. Cum se învârteau încet, amândoi se apropiau la 
câţiva centimetri de marginea podului. 

Hank a scos un sunet gutural şi a aruncat borcanul cu 
toată forţa înspre Cowboy, care era la mai puţin de trei 
metri distanţă. L-a lovit undeva în gât, nu mi-am dat seama 
exact, şi pentru o clipă Cowboy s-a clătinat, mai-mai să 
cadă. Hank a aruncat cu geanta în el şi s-a repezit spre 
adversar. Dar, cu o repeziciune uluitoare, Cowboy a trecut 


cuțitul în cealaltă mână, a scos o piatră din buzunarul drept 
al pantalonilor şi a aruncat-o cu mai multă forţă decât 
servise vreodată o minge de base-ball. L-a nimerit pe Hank 
în faţă. Nu vedeam, dar auzeam. Hank a urlat şi şi-a prins 
faţa în mâini, iar până să-şi revină era prea târziu. 

Cowboy s-a lăsat în jos şi s-a încovoiat, spintecându-l cu 
cuțitul pe Hank din burta până la piept. Hank a capitulat cu 
un schelălăit de durere, de oroare şi şoc. 

Apoi Cowboy a smucit cuțitul şi l-a împlântat în el de mai 
multe ori. Hank a căzut mai întâi într-un genunchi, apoi în 
amândoi. Gura îi era deschisă, dar nu ieşea niciun sunet. Se 
holba doar la Cowboy, cu faţa încremenită de teroare. 

Cowboy a continuat să-l înjunghie, cu lovituri rapide şi 
sălbatice, până l-a dat gata. Când Hank s-a prăbuşit în 
nesimţire, Cowboy l-a buzunărit rapid şi l-a tâlhărit. Apoi l-a 
tras la marginea podului şi l-a aruncat jos. Cadavrul s-a 
prăvălit cu o plesnitură şi s-a cufundat imediat. Cowboy i-a 
scotocit prin geantă, n-a găsit nimic din ceea ce ar fi vrut, şi 
a aruncat-o şi pe aceasta. Apoi a rămas la marginea 
podului, fixând îndelung apa. 

Nu aveam nici cea mai mică dorinţă să-l urmez pe Hank, 
aşa încât m-am ascuns între doua rânduri de bumbac, atât 
de jos, încât nu m-aş fi găsit nici eu însumi. Inima mi se 
zbătea în piept mai repede ca oricând. Tremuram, asudam, 
plângeam şi mă rugam. Ar fi trebuit să mă aflu în pat, în 
siguranţă, să dorm, uşă în uşă cu părinţii mei şi nu departe 
de bunici. Numai că ei păreau acum îngrozitor de departe. 
Eram într-o vizuină mică, singur, înspăimântat şi în mare 
primejdie. Tocmai fusesem martor la o întâmplare pe care 
încă nu o credeam posibilă. 

Nu ştiu cât a mai stat Cowboy acolo pe pod, cu ochii la 
apă, ca să se asigure că Hank era dus. Când norii astupau 
jumătatea de lună, abia îl mai distingeam. Când se risipeau, 
îl vedeam iar, în picioare, cu pălăria lui de cowboy murdară, 
înclinată într-o parte. Intr-un târziu, a coborât de pe pod şi 


s-a oprit la malul râului, ca să-şi spele cuțitul. S-a mai uitat 
un timp la râu, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a pornit pe 
drum în jos. Când a trecut prin dreptul meu, era la şapte 
metri distanţă, iar eu m-am simţit îngropat la cel puţin două 
picioare în pământ. 

Am aşteptat la nesfârşit, până când nu l-am mai zărit şi 
până când n-ar mai fi putut cu niciun chip să mă audă, apoi 
m-am târât afară şi am luat-o spre casă. Nu ştiam ce 
aveam să fac odată ajuns, dar aveam să fiu în siguranţă. M- 
aş fi gândit eu apoi la ceva. 

Mergeam aplecat, mişcându-mă prin iarba înaltă de la 
marginea câmpului. Noi, fermierii, uram iarba aceea, dar 
pentru prima dată în viaţă eram recunoscător că exista. Aş 
fi vrut să mă grăbesc, să o iau la goană pe mijlocul 
drumului şi să ajung acasă cât mai curând posibil, dar eram 
înspăimântat şi abia-mi târam picioarele. Mă cuprinseseră 
epuizarea şi frica, şi câteodată abia mă puteam mişca. Mi s- 
a părut că trecuse o veşnicie până să văd contururile casei 
şi ale hambarului. Am privit drumul care se aştemea în faţa 
mea, convins că undeva, mai departe, Cowboy îşi păzea 
spatele şi se ferea din toate părţile. Încercam să nu mă 
gândesc la Hank. Eram prea preocupat să ajung acasă. 

Când m-am oprit să-mi trag răsuflarea, am simţit incon- 
fundabilul iz de mexican. Făceau baie rareori, iar după 
câteva zile de cules bumbac îşi recăpătau mirosul specific. 

A dispărut repede şi, după un minut-două de respiraţie 
precipitată, m-am întrebat dacă nu mi se păruse. Nu voiam 
să risc, aşa că m-am retras încă o dată în desişul lanului de 
bumbac al Jeterilor şi am luat-o încet spre est, trecând fără 
zgomot prin fiecare rând. Când am zărit corturile albe ale 
Taberei Spruill, am ştiut că aproape ajunsesem acasă. 

Ce aveam să spun în legătură cu Hank? Adevărul şi 
numai adevărul. Eram împovărat cu destule secrete; nu mai 
aveam loc şi pentru altele, mai ales pentru unul atât de 
greu ca ăsta. Aveam să mă furişez în camera lui Ricky, să 


încerc să dorm, iar când tata avea să mă scoale să strâng 
ouăle şi să aduc lapte, aveam să povestesc întreaga 
tărăşenie. Fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare tăietură de 
cuţit - tata avea să audă totul. El şi cu Pappy aveau să 
meargă în oraş şi să-i raporteze crima lui Stick Powers, iar 
înainte de prânz Cowboy avea să fie arestat. Probabil că 
aveau să-l şi spânzure înainte de Crăciun. 

Hank era mort. Cowboy urma să fie închis. Spruillii aveau 
să-şi strângă lucrurile şi să plece, dar nu-mi păsa. Nu voiam 
să mai văd vreun Spruill vreodată, nici măcar pe Tally. 
Voiam să plece toţi de la fermă şi din viaţa noastră. 

Voiam să vina Ricky acasă, iar Latcherii să se mute şi 
abia atunci toate lucrurile aveau să reintre pe făgaşul 
normal. 

Când nu mă mai despărţea decât o azvârlitură de băț de 
fermă, am hotărât să ţâşnesc. Nervii îmi erau tensionaţi la 
maximum, îmi pierdusem răbdarea. Ore în şir mă 
ascunsesem şi obosisem. Am rupt-o la fugă până la capătul 
rândurilor de bumbac şi am păşit peste şant în drum. M-am 
lăsat la pământ, am tras cu urechea o clipă, apoi am luat-o 
la goană. După doi-trei paşi, am auzit un zgomot în spate, 
iar pe urmă o mână mi-a prins amândouă picioarele şi am 
căzut lat. Cowboy s-a urcat pe mine, cu un genunchi pe 
pieptul meu şi cu lama cuţitului la trei centimetri de nasul 
meu. Ochii îi luceau ca jăraticul. 

— Taci, a şuierat el. 

Amândoi gâfâiam şi asudam din belşug, iar mirosul lui m- 
a izbit puternic; fâră doar şi poate, era acelaşi pe care-l 
simţisem cu câteva minute mai devreme. Nu m-am mai 
zvârcolit şi am scrâşnit din dinţi. Genunchiul lui mă 
zdrobea. 

— Ai fost la râu? m-a întrebat. 

Am clătinat din cap. Sudoarea de pe bărbia lui îmi picura 
în ochi şi mă ardea. A mişcat puţin lama cuţitului, ca şi cum 
n-aş fi văzut-o deja. 


— Atunci unde-ai fost? a întrebat. 

Am clătinat iar din cap; nu puteam să vorbesc. Mi-am dat 
seama că întreg corpul îmi tremura, scuturat de o spaimă 
cruntă. 

Când a înţeles că nu puteam să îngaim niciun cuvânt, m- 
a atins cu vârful lamei pe frunte. 

— Dacă scoţi un cuvânt despre noaptea asta, a pronunţat 
el răspicat, cu nişte ochi mai elocvenţi decât gura, o omor 
pe maică-ta. Ai înţeles? 

Am dat din cap cu putere. S-a ridicat în picioare şi a 
plecat, dispărând în întuneric şi lăsându-mă în praful şi 
murdăria de pe drum. Am început să plâng şi să ma târăsc, 
şi am ajuns până la camion înainte să leşin. 


x k x 


Ai mei m-au găsit sub patul lor. În zăpăceala momentului, 
când părinţii strigau la mine şi mă întrebau ce s-a întâmplat 
-ce era cu hainele mele murdare, cu crestăturile 
sângerânde de pe braţe, cum de ajunsesem să dorm sub 
patul lor - am reuşit să născocesc o poveste, cum că 
avusesem un vis cumplit. Se înecase Hank! Şi mă dusesem 
să văd ce era cu el. 

— Eşti somnambul, a zis mama, fără convingere, dar eu 
m-am agăţat imediat de vorba ei. 

— Aşa cred, am zis, dând din cap. 

Tot ce a urmat mi s-a părut înceţoşat - eram obosit mort, 
speriat şi nu eram sigur dacă ceea ce văzusem la râu se 
petrecuse cu adevărat sau nu fusese decât un coşmar. 
Eram îngrozit la gândul că aveam să-l mai văd pe Cowboy. 

— Şi Ricky mergea în somn, a adăugat Buni din hol. L-am 
prins într-o noapte, dincolo de hambar. 

Relatarea a ajutat întrucâtva la restabilirea calmului. M- 
au dus în bucătărie şi m-au aşezat la masă. Mama m-a 
frecat din cap până-n picioare, după care Buni mi-a 
doftoricit tăieturile de pe braţe, de la firele de iarbă înaltă. 


Bărbaţii au văzut că lucrurile erau sub control, aşa că au 
plecat să strângă ouăle şi laptele. 

Chiar când ne aşezam la masă, a început o furtună 
grozavă, cu fulgere şi tunete, iar zgomotele mi-au adus o 
mare uşurare. Timp de câteva ore nu aveam să mergem pe 
câmp. Nu aveam să mă mai apropii de Cowboy. 

Ai mei se uitau cum ciuguleam din farfurie. 

— N-am nimic, am spus la un moment dat. 

Ploaia răpăia grea pe acoperişul din tablă, acoperindu-ne 
vocile, aşa că am continuat masa în tăcere, bărbaţii 
îngrijoraţi din cauza bumbacului, femeile din cauza mea. 

Îngrijorările mele ar fi fost de ajuns să ne doboare pe toţi. 

— Pot sa termin mai târziu? am întrebat, împingând 
uşurel farfuria. Mi-e tare somn. 

Mama a hotărât să mă bag în pat şi să mă odihnesc cât 
simţeam nevoia. Pe când femeile strângeau masa, am 
întrebat-o pe mama în şoaptă dacă nu vrea să stea cu 
mine. Sigur că avea să vină. 

A adormit înaintea mea. Eram în patul părinţilor mei, în 
dormitorul lor pe jumătate cufundat în întuneric, liniştit, 
ascultam ploaia în răcoare, şi bărbaţii se aflau aproape, în 
bucătărie, aşteptând în faţa cănilor cu cafea şi făcându-mă 
să mă simt în siguranţă. 

Aş fi vrut ca ploaia să nu se mai sfârşească. Mexicanii şi 
Spruillii ar fi plecat. Cowboy ar fi fost expediat acasă la el, 
unde putea să taie şi să spintece cât avea chef, fără ca eu 
să ştiu. lar vara viitoare, când s-ar fi făcut planuri pentru 
recoltare, aş fi făcut în aşa fel încât Miguel şi ceata lui de 
mexicani să nu mai ajungă în ţinutul nostru. 

Voiam ca mama să stea lângă mine şi să-l ştiu şi pe tata 
aproape. Voiam să dorm, dar, când închideam ochii, îi 
vedeam pe Hank şi pe Cowboy pe pod. Brusc mi s-a umplut 
sufletul de speranţa ca Hank să fi fost încă aici, în Tabăra 
Spruill, cotrobăind după un biscuit, iar noaptea să mai 
arunce cu pietre în hambar. Atunci totul n-ar fi fost decât 


un vis. 


Capitolul 26 


Nu m-am dezlipit toata ziua de mama, după ce a trecut 
furtuna, după prânz, după ce restul au plecat la câmp, iar 
noi am rămas pe lângă casă. Tata a şuşotit ceva împreuna 
cu ea şi s-a încruntat, dar mama a rămas neînduplecată. 
Câteodata băieţii aveau nevoie să stea cu mamele lor. Imi 
era frică să-i scap din ochi. 

Numai gândul de a povesti ce se întâmplase pe pod mă 
secătuia de vlagă. Am încercat să nu mă gândesc nici la 
crimă, nici la relatarea ei, dar nu reuşeam să văd nimic 
altceva. 

Adunam zarzavaturi din grădină. Eu mergeam în urma 
mamei, cu coşul de paie, scrutând cu ochii în toate direcţiile 
şi aşteptându-mă să-l vad pe Cowboy ţâşnind de nicăieri ca 
să ne măcelărească pe amândoi. Îl miroseam, îl simţeam, îl 
auzeam. Îi vedeam ochii răi şi apoşi urmărind fiecare 
mişcare a noastră. Apăsarea lamei cuţitului său pe fruntea 
mea era şi mai puternică. 

Nu mă gândeam decât la el şi nu mă dezlipeam de lângă 
mama. 

— Ce-i cu tine, Luke? m-a întrebat ea în repetate rânduri. 
Îmi dădeam seama că sunt nefiresc de tăcut, dar nu 
puteam să forţez cuvintele să-mi iasă din gură. In urechi 
aveam un zăngănit slab. Lumea se mişca în jurul meu cu 
încetinitorul. Nu-mi doream decât un loc unde să mă 
ascund. 

— Nimic, am răspuns. 

Chiar şi vocea îmi suna diferit - joasă şi răguşită. 

— Tot mai eşti obosit? 

— Da, mamă. 

Şi aş fi fost obosit o lună încheiată, dacă în felul acesta aş 
fi stat departe de câmp şi de Cowboy. 

Ne-am oprit să vedem zugrăveala lui Trot. Pentru că 
eram acolo şi nu la cules, nu se vedea nici urmă de el. Dacă 


am fi plecat din casă, băiatul s-ar fi întors la munca lui. 
Zidul de est avea acum o fâşie albă lată de un metru, din 
faţă până aproape în spate. Era curată şi regulată, în mod 
evident opera cuiva care nu era presat de timp. 

In ritmul în care lucra acum, Trot nu avea cum să termine 
casa înainte de plecarea Spruillilor. Ce avea să se întâmple 
după aceea? Nu puteam doar să locuim într-o casă cu zidul 
dinspre răsărit vopsit în două nuanţe. 

Mama s-a hotărât să „pună roşii la cutie”, adică la 
conservă. Impreună cu Buni petrecea ore în şir, vara şi la 
începutul toamnei, conservând legumele din grădină - roşii, 
mazăre, fasole, bame, frunze de muştar, porumb. Până la 
începutul lui noiembrie, rafturile din cămară erau încărcate 
cu borcane de un sfert, puse pe patru rânduri, cu de-ale 
gurii, suficiente ca să ne scoată din iarnă şi să ne ajungă 
până la începutul primăverii. Şi, desigur, puneau destule ca 
să poată şi să ajute pe cine ar fi fost la strâmtoare. Eram 
convins că în lunile următoare aveam să ducem de 
mâncare familiei Latcher, acum că ne înrudiserăm. 

Mă înfuriam numai la gândul acesta, dar de fapt nu-mi 
mai făceam griji din pricina lor. 

Treaba mea era să cojesc roşiile. Odată decojite, erau 
tăiate în bucăţi, aşezate în nişte cratiţe mari şi puse la foc 
numai cât să se înmoaie puţin, apoi băgate în borcane Karr 
de un sfert, cu o lingură de sare, şi acoperite etanş cu nişte 
capace noi. Foloseam aceleaşi borcane în fiecare an, dar 
întotdeauna cumpăram capace noi. Orice fisură în garnitură 
şi borcanul era compromis, iar de fiecare dată când Buni 
sau mama deschideau iarna un borcan şi constatau că nu 
puteam să mâncăm conţinutul, era tare neplăcut. Dar nu se 
întâmpla des. 

O dată umplute şi sigilate cum trebuie, borcanele erau 
aşezate la rând într-o oală mare sub presiune, plină pe 
jumătate cu apă. Acolo fierbeau o jumătate de oră, sub 
presiune, ca să iasă orice urmă de aer şi să se etanşeizeze 


mai bine capacul. Buni şi mama erau foarte tipicare când 
venea vorba de conserve. Printre femei, acestea constituiau 
o sursă de mândrie şi adeseori le auzeam pe la biserică 
lăudându-se că puseseră atâtea borcane cu fasole grasă 
sau cu altceva. 

Pusul la conserve începea de îndată ce grădina prindea 
să rodească. Eram obligat şi eu să ajut din când în când, şi 
nu puteam să sufăr această activitate. Dar astăzi lucrurile 
stăteau altfel. Astăzi eram tare mulţumit să stau în 
bucătărie cu mama, în vreme ce Cowboy era afară, pe 
câmp, departe. 

Stăteam în faţa chiuvetei din bucâtărie cu un cuţit de 
decojit şi, când am tăiat prima roşie, m-am gândit la Hank 
pe pod. Sângele, lama cuţitului, ţipătul de durere de după 
prima spintecătură, apoi faţa aceea tăcută, plină de groază, 
în vreme ce loviturile continuau. În clipa aceea, de la bun 
început, cred că Hank a ştiut că urma să fie hăcuit de 
cineva care mai făcuse asta. A ştiut că avea să moară. 

Am lovit cu capul piciorul unui scaun de bucătărie. Când 
m-am trezit pe sofa, mama îmi ţinea gheţă pe un cucui 
deasupra urechii drepte. A zâmbit şi mi-a spus: 

— Ai leşinat, Luke. 

Am încercat să îngaim ceva, dar gura îmi era prea 
uscată. Mi-a dat să sorb un strop de apă şi mi-a zis că, 
pentru un timp, nu aveam să mă duc nicăieri. 

— Eşti obosit? m-a întrebat ea. Am dat din cap şi am 
închis ochii. 


x kK x 


De două ori pe an, autoritățile ținutului trimiteau câteva 
remorci de pietriş pentru drumul nostru. Camioanele îl 
răsturnau şi chiar în spatele lor venea un greder de drumuri 
şi îl nivela. Grederul era manevrat de un bătrân care locuia 
lângă Caraway. Peste un ochi avea un petic negru, iar 


jumătatea stângă a feţei îi era plină de cicatrice şi 
desfigurată aşa de urât, încât când îl vedeam îmi venea să 
mă strâng şi să mă fac mic. Fusese rănit în primul război 
mondial, conform explicaţiei lui Pappy, care susţinea că ştie 
mai multe despre bătrân decât putea să spună. ÎI chema 
Otis. 

Otis avea două maimuțe care îl ajutau să niveleze 
drumurile de pe lângă Black Oak. Erau nişte animale mici, 
negre, cu nişte cozi lungi, care ţopăiau de-a lungul cadrului 
grederului, uneori chiar pe lamă, la numai câţiva centimetri 
deasupra pământului şi a pietrişului. Uneori stăteau pe 
umărul bătrînului, pe spătarul scaunului lui sau pe bara 
lungă care se întindea de la volan până la capătul din faţă. 
Otis trecea în susul şi în josul drumului, manevrând 
manetele, schimbând unghiul şi adâncimea lamei, scuipând 
zeamă de tutun, iar în timpul ăsta maimuţele săreau şi se 
balansau fără teamă şi păreau că se distrează de minune. 

În caz că, dintr-un motiv îngrozitor, noi copiii n-am fi 
ajuns să jucăm la Cardinals, mulţi dintre noi ar fi vrut să se 
facă operatori de gredere de drumuri. Era o maşină mare, 
puternică, aflată sub controlul unui singur om, şi toate 
manetele acelea trebuiau manevrate cu o mare precizie - 
mâinile şi picioarele trebuiau să se coordoneze perfect. În 
plus, drumurile nivelate erau esenţiale pentru fermierii din 
Arkansas. Puţine slujbe erau mai importante, cel puţin după 
părerea noastră. 

Habar nu aveam care era salariul, dar eram convinşi că 
era mai profitabil decât munca la fermă. 

Când am auzit motorul diesel, mi-am dat seama că venea 
Otis. Am mers de mână cu mama până la marginea 
drumului şi, după cum mă aşteptasem, între casa noastră şi 
pod apăruseră trei movile de pietriş nou. Otis îl împrăştia 
înaintând încet către noi. Ne-am retras sub un copac şi am 
aşteptat. 

Capul mi se limpezise şi mă simţeam restabilit. Mama mă 


tot strângea de umăr, de parcă s-ar fi gândit că eram gata 
să leşin din nou. Când s-a apropiat Otis, am ieşit lângă 
drum. Motorul huruia; lama răscolea pământul şi pietrişul. 
Ni se repara drumul, ceea ce era un eveniment extrem de 
important. 

Uneori Otis ne făcea cu mâna, alteori nu. l-am văzut 
cicatricele şi peticul negru de pe ochi. Ah, câte întrebări i-aş 
fi pus acelui om! 

Şi am văzut o singură maimuţă. Stătea pe cadrul 
principal, chiar în spatele volanului, şi părea foarte abătută. 
Am cercetat grederul cu privirea, în căutarea micului său 
tovarăş, dar nu mai era nicio maimuţă. 

l-am făcut cu mâna lui Otis, care s-a uitat la noi, dar nu 
ne-a răspuns la salut. În colectivitatea noastră, acesta era 
un semn de mare grosolănie, numai că Otis era altfel decât 
noi. Din cauza rănilor de război, nu avea nevastă, nu avea 
copii, nu avea nimic, în afară de singurătate. 

Deodată, grederul s-a oprit. Otis s-a întors şi s-a uitat la 
mine cu ochiul lui cel bun, apoi mi-a făcut semn să mă urc. 
Imediat am dat să mă duc spre el, dar mama s-a repezit să 
spună nu. Otis a strigat: 

— Nicio grijă! Nu păţeşte nimic. 

Oricum nu mai conta: deja mă căţăram în maşină. M-a 
apucat de mână şi m-a tras pe platforma pe care şedea. 

— Stai aici, a zis el aspru, indicându-mi un loc lângă el. 
Ţine-te de aici, a mormăit, iar eu am înşfăcat un mâner din 
apropierea unei manete impresionante, pe care mi-era 
groază să nu cumva s-o ating. 

M-am uitat în jos la mama, care-şi pusese mâinile în şold. 
Clătina din cap cu aerul că m-ar fi strâns de gât, dar apoi 
am zărit o umbră de zâmbet pe faţa ei. 

Bărbatul a împins regulatorul şi motorul din spatele 
nostru a prins să duduie. A apăsat ambreiajul cu piciorul, a 
mişcat schimbătorul de viteze şi am pornit. Aş fi putut să-l 
întrec şi pe jos, dar, din cauza gălăgiei motorului diesel, 


parcă eram la curse. 

Stăteam în stânga lui Otis, foarte aproape de faţa lui, şi 
încercam să nu mă uit la cicatrice. După câteva minute, 
părea ca uitase de prezenţa mea. In schimb, maimuța era 
foarte curioasă. M-a privit ca pe un intrus, apoi a pornit 
tiptil în patru labe, încet, gata să se repeadă la mine în 
orice moment. A sărit pe umărul drept al lui Otis, i-a 
înconjurat gâtul şi a sărit pe umărul stâng, fixându-mă. 

Şi eu o fixam. Nu era mai mare decât un pui de veveriţă, 
cu o blăniţă neagră, fină şi ochişori negri de o parte şi de 
alta a năsucului turtit. Coada lungă îi atârna pe pieptul 
cămăşii lui Otis. Acesta manevra manetele, împingea 
pietrişul şi mormăia pentru sine însuşi, părând că nu e 
conştient de prezenţa maimuţei pe umărul lui. 

Când mi-am dat seama că animalul se mulțumea doar să 
mă studieze, mi-am îndreptat atenţia către mişcările 
grederului. Otis băgase lama în şanţul puţin adânc, înclinat 
într-un unghi ascuţit, astfel încât scotea pământ cu iarbă şi 
buruieni şi îl împingea în drum. Ştiam din experienţa 
trecută că avea să treacă peste el în sus şi în jos de câteva 
ori, ca să curețe şanţurile, să niveleze mijlocul şi să 
împrăştie pietrişul. Pappy credea că Otis şi primăria ar fi 
trebuit să repare drumul mai des, iar asta era părerea mai 
multor fermieri. 

Otis a întors grederul, a înfipt lama în celălalt şanţ şi a 
pornit în direcţia casei noastre. Maimuta nu se clintise. 

— Unde-i cealaltă maimuţă? am spus tare, în urechea 
bărbatului. 

El mi-a arătat spre lamă şi a zis: 

— A căzut. 

Mi-a trebuit o clipă ca să înţeleg ce-mi spusese, după 
care am fost copleşit de groază la gândul că sărmana 
maimuţică picase peste lamă şi fusese ucisă într-un mod 
atât de crud. Pe Otis nu părea să-l deranjeze, dar maimuța 
supraviețuitoare jelea, fără doar şi poate, pierderea 


prietenului ei. Şedea acolo, uitându-se când şi când la 
mine, alteori cu privirea pierdută, foarte singură. Sunt sigur 
că nu se apropia deloc de lamă. 

Mama nu se mişcase din loc. l-am făcut semn cu mâna, 
ea mi-a răspuns în acelaşi fel, şi din nou Otis n-a făcut 
niciun gest. Din când în când scuipa un jet lung de tutun 
maroniu, care izbea pământul în faţa roţilor din spate. Işi 
ştergea gura cu o mânecă murdară, fie dreapta, fie stânga, 
care nu avea de împins maneta. Pappy spunea că Otis era 
foarte echilibrat la cap - zeama de tutun i se prelingea din 
amândouă colţurile gurii. 

De sus de unde eram, vedeam dincolo de casa noastră, 
până la remorca de bumbac din mijlocul câmpului şi la cele 
câteva pălării de pai răspândite care încotro. Am cercetat 
cu privirea până am dat de mexicani, în aceeaşi zonă ca de 
obicei, şi mi l-am imaginat pe Cowboy acolo, cu cuțitul în 
buzunar, fără îndoială mândru de ultima lui crimă. Mă 
întrebam dacă le povestise tovarăşilor lui despre asta. 
Probabil ca nu. 

Pentru o clipă m-a cuprins spaima, căci mama rămăsese 
în spatele nostru, singură. Era absurd, şi o ştiam, dar cele 
mai multe din gândurile mele erau iraționale. 

Când am zărit şirul de copaci de-a lungul râului, m-a 
cuprins din nou panica. Deodată mi-a fost frică să văd 
podul, scena crimei. Sigur că acolo erau pete de sânge, 
dovezi că se petrecuse ceva cumplit. Le spălase oare 
ploaia? Adeseori treceau zile întregi şi nicio maşină sau 
camion nu trecea pe pod. Văzuse cineva sângele lui Hank? 
Existau şanse mari ca dovada să fi dispărut. 

Dar chiar fusese o vărsare de sânge? Sau fusese doar un 
coşmar? 

Nici râul nu voiam să-l văd. Apa curgea încet în acest 
anotimp, iar Hank era o victimă corpolentă. Ar fi putut 
ajunge la mal de-acum? Aruncat la mal pe un banc de 
pietriş, precum o balenă decolorată? In mod sigur n-aş fi 


vrut să fiu eu acela care să-l găsească. 

Hank fusese spintecat în bucăţi. Cowboy era cel mai 
apropiat posesor de cuţit şi avea o mulţime de motive. Era 
o crimă pe care până şi Stick Powers ar fi putut s-o rezolve. 

Eu eram singurul martor ocular, dar hotărâsem deja să 
duc taina cu mine în mormânt. 

Otis a schimbat viteza şi a întors, operaţiune complicată 
la un greder de drum, după cum mi-am dat seama. Am 
prins din zbor o imagine a podului, dar eram prea departe 
ca să vedem detaliile. Maimuţa se plictisise să se holbeze la 
mine şi s-a mutat pe celălalt umăr. Mi-a mai aruncat câteva 
ocheade de după capul lui Otis vreun minut sau două, apoi 
a rămas liniştită, cocoţată ca o bufniţă şi studiind drumul. 

Ah, dacă m-ar fi putut vedea Dewayne! S-ar fi perpelit de 
invidie. Ar fi fost umilit. Ar fi fost atât de copleşit de 
înfrângere, încât n-ar fi vorbit cu mine mult timp. Abia 
aşteptam ziua de sâmbătă. Aveam să trâmbiţez pe toată 
strada principală că petrecusem o zi cu Otis pe grederul de 
drumuri - cu Otis şi cu maimuța lui. Dar cu o singură 
maimuța şi aveam să fiu nevoit să povestesc ce se 
întâmplase cu cealaltă. Să vorbesc despre toate manetele 
şi comenzile acelea care, de jos, păreau atât de 
înfricoşătoare, dar în realitate nu reprezentau nicio 
problemă pentru mine. Învăţasem cum să le manevrez! 
Avea să fie una dintre cele mai grozave ocazii. 

Otis a oprit în faţa casei noastre. M-am dat jos şi am 
strigat. 

— Mulţumesc! 

Dar el a plecat fără niciun semn sau cuvânt. 

Dintr-o dată, m-am dus cu gândul la maimuța moartă şi 
am început să plâng. Nu voiam s-o fac şi am încercat să mă 
abţin, dar lacrimile năvăleau şi nu mă puteam controla. 
Mama a venit alergând din casa şi m-a întrebat ce se 
întâmplase. Nu ştiam ce se întâmplase; pur şi simplu 
pângeam. Eram înfricoşat şi obosit, aproape pe punctul să 


leşin din nou, şi singura mea dorinţă era ca totul să revină 
la normal, mexicanii şi Spruillii să plece pentru totdeauna, 
Ricky să vina acasă, Latcherii să se duca unde-or vedea cu 
ochii, iar coşmarul cu Hank să mi se şteargă din memorie. 
Eram sătul de secrete, sătul să tot văd lucruri pe care n-ar 
fi trebuit să le văd. 

Aşa că plângeam. 

Mama m-a strâns în braţe. Când mi-am dat seama că era 
speriată, am reuşit să-i spun despre maimuța moartă. 

— Ai văzut-o? a întrebat ea, înspăimântată. 

Am clătinat din cap şi am continuat să-i explic. Ne-am 
aşezat pe terasă şi am rămas acolo mult timp. 

Plecarea lui Hank a fost confirmata în cursul zilei. La 
masa de seară tata a zis că domnul Spruill îi spusese că 
Hank plecase în timpul nopţii. Făcuse autostopul până 
acasă la ei, în Eureka Springs. 

Hank era pe fundul râului St. Francis şi, când mi l-am 
imaginat acolo, cu peştii din canal, mi-a pierit pofta de 
mâncare. Adulții mă cercetau cu mai multă luare-aminte 
decât de obicei, în decursul ultimelor douăzeci şi patru de 
ore leşinasem, avusesem coşmaruri, plânsesem de câteva 
ori şi, aşa cum credeau ei, parcursesem o distanţa mare 
umblând în somn. Se petrecea ceva rău cu mine şi erau 
îngrijoraţi. 

— Mă întreb dacă o să reuşească să ajungă acasă, a zis 
Buni. 

Remarca a stârnit o serie de povestiri despre persoane 
dispărute. Pappy avusese un văr care se mutase cu familia 
din Mississippi în Arkansas. Călătoreau cu două camioane 
vechi. Ajunseseră la o întretăiere de cale ferată. Primul 
camion, cel condus de vărul în cauză, a traversat primul. S- 
a apropiat un tren cu zarvă mare, iar al doilea camion l-a 
aşteptat să treacă. Era un tren lung şi când în sfârşit s-a 
terminat, pe partea cealaltă nu mai era nici urmă din primul 
camion. Al doilea camion a traversat calea ferată şi a ajuns 


la o răscruce de drumuri. Vărul n-a mai fost văzut vreodată, 
iar asta se întâmplase acum treizeci de ani. Nici urmă de el 
sau de camion. 

Auzisem de multe ori istoria asta. Ştiam că urma Buni şi 
bineînţeles că a povestit despre tatăl mamei ei, un bărbat 
care odrăslise şase copii, după care se urcase într-un tren şi 
spălase putina în Texas. Douăzeci de ani mai târziu, cineva 
din familie se trezise nas în nas cu el. Avea alta nevastă şi 
alţi şase copii. 

— Te simţi bine, Luke? m-a întrebat Pappy când am 
terminat masa. 

Îi pierise orice urmă de asprime din voce. Pentru mine 
povesteau, încercau să mă bine dispună, pentru că îi 
pusesem pe gânduri. 

— Sunt doar obosit, Pappy, am răspuns. 

— Vrei să mergi la culcare devreme? a întrebat mama, 
iar eu am dat din cap. 

M-am dus în camera lui Ricky, în vreme ce ei spălau 
vasele. Îi scrisesem o epistolă de două pagini, ceea ce 
însemna un efort monumental. Era încă în carnetul meu, 
ascunsă sub saltea, şi conţinea aproape totul despre 
conflictul cu Latcherii. Am recitit-o şi am fost mulţumit de 
mine însumi. Am cochetat cu ideea de a-i relata lui Ricky 
despre Cowboy şi Hank, dar am hotărât să aştept până 
avea să vină acasă. Până atunci, mexicanii aveau să plece, 
lucrurile aveau să redevină sigure, iar Ricky avea să ştie ce 
era de făcut. 

Am decis că scrisoarea era gata de pus la poştă, iar apoi 
am început să îmi fac griji despre felul cum aveam să 
reuşesc s-o expediez. Întotdeauna trimiteam toate scrisorile 
odată, adeseori în acelaşi plic mare de pânză. Am luat 
hotărârea să mă sfătuiesc cu domnul Lynch Thornton, de la 
oficiul poştal de pe strada principală. 

Mama mi-a citit povestea lui Daniel în groapa cu lei, una 
dintre favoritele mele. De când se stricase vremea şi 


nopţile se răceau, petreceam mai puţin timp pe terasă şi 
mai mult citind înainte de culcare. Mama şi cu mine citeam, 
ceilalţi nu. Ea prefera povestirile din Biblie, care-mi plăceau 
şi mie. Citea un fragment, iar apoi îmi explica. Pe urmă 
citeam în continuare. Fiecare povestire conţinea o 
învăţătură, şi ea voia să se asigure că le înţelegeam pe 
toate. Nimic nu mă supăra mai tare decât fratele Akers 
când încurca amănuntele în predicile lui interminabile. 

Când am fost gata de culcare, am întrebat-o daca vrea să 
stea cu mine acolo, în patul lui Ricky, până adorm. 

— Bineînţeles că stau, a răspuns ea. 


Capitolul 27 


După o zi de odihnă, tata nici nu voia să audă că mai 
lipseşte cineva de la câmp. M-a scos din pat la cinci 
dimineaţa şi ne-am dus amândoi după ouă şi lapte, ca de 
obicei. 

Ştiam că n-aş fi putut să mă ascund în continuare în casă 
cu mama, aşa că m-am pregătit curajos pentru o nouă zi de 
cules bumbac. Totuşi, trebuia să-l abordez cumva şi pe 
Cowboy înainte să plece. Era bine să punem odată lucrurile 
la punct şi s-o facem cu o sumedenie de martori. 

Mexicanii se îndreptau spre lan pe jos, renunțând la 
plimbarea de dimineaţă cu remorca. Pe de o parte puteau 
începe lucrul cu câteva minute mai devreme, pe de alta se 
ţineau departe de Spruilli. Am plecat de acasă chiar înainte 
de ivirea zorilor. M-am ţinut bine de scaunul lui Pappy şi am 
văzut faţa mamei dispărând încet în dreptul ferestrei de la 
bucătărie. Noaptea trecută mă rugasem îndelung şi 
fierbinte, iar ceva îmi spunea că avea să fie în siguranţă. 

Pe când mergeam pe drumul care ducea la câmp, am 
cercetat tractorul John Deere. Petrecusem ore întregi la 
bordul lui arând pământul, semănând şi chiar cărând 
bumbacul la oraş cu tata sau cu Pappy, iar felul cum 
funcţiona el mi se păruse dintotdeauna suficient de 
complex şi de provocator. Acum, după treizeci de minute 
pe greder, cu nedumeritoarea lui varietate de manşe şi 
pedale, tractorul arăta destul de simplu. Pappy stătea la 
locul lui, cu mâinile pe volan, cu picioarele nemişcate şi pe 
jumătate adormit - în timp ce Otis se mişcase de colo-colo 
fâră preget - dându-mi un motiv de a alege muncile 
mecanice în detrimentul culesului manual, asta, 
bineînţeles, dacă nu reuşeam să fac carieră în base-ball, 
lucru foarte puţin probabil. 

Mexicanii făcuseră deja o jumătate de rând, pierduţi în 
marea de bumbac şi fără să bage de seamă ca sosiserăm. 


Ştiam ca printre ei se afla şi Cowboy, dar în lumina 
imprecisă a zorilor nu puteam să-i deosebesc între ei. 

L-am evitat până la pauza de prânz. Normal că mă 
văzuse de dimineaţă şi probabil că şi-o fi spus că n-ar strica 
dacă mi-ar aduce aminte cum stau lucrurile. In timp ce 
amicii lui mâncau resturi la umbra remorcii, Cowboy ni s-a 
alăturat. S-a aşezat singur într-o parte a camionului, iar eu 
nu i-am dat atenţie până ne-am apropiat de casă. 

În cele din urmă, când mi-am luat inima în dinţi şi m-am 
uitat la el, îşi curăța unghiile cu lama cuţitului şi mă 
aştepta. Mi-a adresat un zâmbet - mai degrabă un rânjet 
răutăcios, care făcea cât o mie de cuvinte - şi mi-a făcut 
semn uşor cu cuțitul. Nu l-a văzut nimeni şi m-am uitat 
imediat în altă parte. 

Înțelegerea dintre noi devenise şi mai trainică. 


x kK x 


Spre sfârşitul după-amiezei remorca de bumbac era 
plină. Dupa o masă rapidă, Pappy a anunţat că avea s-o 
ducă la oraş cu mine. Ne-am dus la câmp şi am fixat-o de 
camion, după care am părăsit ferma şi am pornit pe drumul 
care tocmai fusese îmbunătăţit. Otis era un mare meseriaş. 
Mergeam fără să ne hurducăm, chiar şi cu camionul vechi 
al lui Pappy. 

Ca de obicei, Pappy n-a scos o vorbă în timpul mersului, 
ceea ce mi-a convenit de minune, fiindcă nici eu nu aveam 
nimic de zis. Ştiam o mulțime de secrete, însă nu le puteam 
împărtăşi. Am străbătut podul încet şi am cercetat atent 
apa care curgea leneşă pe dedesubt, dar nu am văzut nimic 
obişnuit - nici urmă de sânge sau vreun alt indiciu legat de 
crima la care fusesem martor. 

Trecuse mai mult de o zi de la omor, iar la ferma lucrul 
continuase ca de obicei. Mă gândeam întruna la secretul cu 
pricina, dar reuşeam să-mi camuflez bine gândurile sau cel 


puţin aşa credeam. Mama era în siguranţă, iar ăsta era 
singurul lucru care conta. 

Am trecut prin dreptul casei Latcherilor şi Pappy le-a 
aruncat o privire scurtă. Deocamdată erau doar o problemă 
neînsemnată. 

Pe şosea, departe de fermă, am început să mă gândesc 
că, într-o bună zi, tot o să reuşesc să spun ce am pe suflet. 
Aveam să-i zic lui Pappy, când nu mai era nimeni de faţă. 
Nu peste multă vreme Cowboy avea să se întoarcă în 
Mexic, la adăpost în lumea aceea străină. Spruillii aveau să 
se înapoieze acasă, iar Hank nu avea să se mai numere 
printre ei. Aveam să-i spun lui Pappy, care avea să ştie ce 
trebuia fâcut. 

Am intrat în Black Oak în urma unei alte remorci şi ne-am 
ţinut după ea până la staţia de egrenat. După ce-am parcat, 
m-am dat jos şi am rămas aproape de Pappy. Câţiva 
fermieri se strânseseră la intrarea în biroul staţiei de 
egrenat, unde discutaseră serios despre cine ştie ce 
problemă. Ne-am apropiat de ei şi am ascultat. 

Veştile erau sumbre şi amenințătoare. Noaptea trecută 
plouase cu găleata la Clay County, undeva mai la nord. In 
unele locuri numărul de litri pe metru pătrat era mai mare 
ca niciodată. Clay County se afla tot pe cursul lui St. 
Francis, dar în amonte. Golfuleţele şi pâraiele se umflaseră 
şi se revărsau cu furie în râu. 

Nivelul apei creştea. 

Lumea discuta despre felul în care ne-ar fi putut afecta 
acest lucru. Puţini erau cei care credeau că furtuna nu avea 
să producă efecte importante pe cursul râului, lângă Black 
Oak. Eram prea departe şi, dacă nu cădeau şi alte ploi, o 
creştere uşoara a cotei lui St. Francis nu ar fi inundat nimic. 
Însă cei mai mulţi erau incomparabil mai pesimişti şi, cum 
majoritatea acestora erau cobe de meserie, veştile au fost 
primite cu mare îngrijorare. 

Un fermier a spus că în almanahul lui erau prevăzute ploi 


torențiale la jumătatea lui octombrie. 

Un altul a declarat că vărul lui din Oklahoma tocmai 
fusese inundat şi, dat fiind că vremea proastă venea 
dinspre vest, acesta era un semn sigur că ploile nu puteau 
fi evitate. 

Pappy a mormăit că vremea din Oklahoma se răspândea 
mai repede decât toate veştile. 

S-a discutat serios, s-au rostit multe păreri, iar tonul 
general a fost mohorât. Încasaserăm atâtea lovituri din 
partea vremii, a pieţei sau a preţului seminţelor şi al 
îngrăşămintelor, încât eram obişnuiţi să ne aşteptăm la ce 
era mai rău. 

— N-am mai avut inundaţii în octombrie de douăzeci de 
ani, a declarat domnul Red Fletcher, lucru care a stârnit o 
dezbatere aprinsă legată de istoricul inundaţiilor de 
toamnă. 

Au apărut atât de multe versiuni şi evocări, încât totul s-a 
terminat în coadă de peşte, fără cea mai mică şansă de a 
ne lămuri. 

Pappy nu s-a băgat în vorbă, iar după ce i-am ascultat pe 
ceilalţi cam o jumătate de oră ne-am retras. A lăsat 
remorca la staţia de egrenat şi ne-am îndreptat spre casă, 
bineînţeles, tot în tăcere. De câteva ori l-am privit pe furiş 
şi am descoperit că arăta exact cum mă aşteptasem - mut, 
îngrijorat, ţinând volanul cu amândouă mâinile, cu fruntea 
brăzdată de riduri şi cu mintea la inundaţiile care se 
apropiau şi la nimic altceva. 

Am oprit lângă pod şi am mers pe jos prin noroi până la 
malul lui St. Francis. Pappy l-a cercetat cu privirea câteva 
clipe, ca şi cum l-ar fi putut vedea crescând. Îmi era groază 
ca nu cumva să-l văd pe Hank ieşind deodată la suprafaţă 
şi oprindu-se chiar în dreptul nostru. Fără un cuvânt, Pappy 
a pus mâna pe o creanga cu diametrul de trei centimetri şi 
lungă de aproape un metru. A curăţat-o în grabă şi a fixat-o 
în bancul de nisip unde apa avea cinci centimetri, lovind-o 


de câteva ori cu o piatra, la fel cum ai bate un cui. Apoi a 
crestat un semn cu briceagul la nivelul apei. 

— Dimineaţă venim şi ne uităm, a spus el, scoțând 
primele cuvinte după o tăcere îndelungată. 

Ne-am uitat câtva timp la pluviometrul nostru improvizat, 
convinşi amândoi că aveam să vedem cum creşte apa. Dar 
fiindcă lucrul asta nu s-a întâmplat, ne-am întors în cele din 
urmă la camion. 

Râul mă făcea să-mi fie frică, dar nu din cauza 
inundaţiilor. Pe undeva prin apele lui se găsea Hank, 
înjunghiat, ucis, umflat şi gata să ajungă pe mal, unde 
putea să-l descopere oricine. În cazul ăsta, am fi avut pe 
cap o crimă în adevăratul sens al cuvântului - nu un omor, 
cum se întâmplase cu unul dintre fraţii Sisco, ci o faptă 
pusă la cale cu bună ştiinţă. 

Ploile aveau să ne scape de Cowboy. Tot ele aveau să 
umfle apele râului şi să-l facă să se mişte mai repede. 
Hank, sau ce mai rămăsese din el, avea să fie dus la vale 
într-un alt ţinut sau poate într-un alt stat, unde cineva avea 
să dea peste el într-o bună zi, fără să aibă habar cine ar fi 
putut fi. 

În seara aceea, înainte să adorm, m-am rugat să vină 
odată ploile. M-am rugat îndelung şi cum m-am priceput 
mai bine. L-am implorat pe Dumnezeu să pogoare asupră- 
ne cel mai mare potop de la Noe încoace. 


x k x 


Era duminică dimineaţa şi tocmai luam micul dejun când 
Pappy a intrat şonticăind de pe terasa din spate. A fost de- 
ajuns să ne uităm la el preţ de o clipă ca să ne satisfacem 
curiozitatea. 

— Râul a crescut cu zece centimetri, Luke, mi-a spus el, 
aşezându-se şi întinzându-se după mâncare. lar la vest 
fulgera de mama focului. 


Tata s-a încruntat, dar a continuat să mestece. Când 
venea vorba de vreme, era întotdeauna pesimist. Dacă 
afară era frumos, nu trebuia decât să aveam răbdare, 
fiindcă oricum nu avea să ţină mult. Dacă era urât, se 
aşteptase la aşa ceva din capul locului. Buni a primit veştile 
fără să i se clintească un muşchi pe figură. Fiul ei cel mic 
lupta în Coreea, iar lucrul ăsta era mult mai important 
decât primele ploi. Nu-şi abandonase niciodată pământul; 
ştia că erau ani mai buni şi ani mai răi, dar că viaţa 
continua. Dumnezeu ne dădea zile, sănătate şi mâncare din 
belşug, lucru cu care nu se puteau lăuda mulţi. Pe lângă 
asta, nu prea avea răbdare pentru discuţiile despre vreme. 
„N-ai ce să-i faci”, spunea ea ori de câte ori venea vorba 
despre subiectul cu pricina. 

Mama nici nu zâmbea, nici nu se încrunta, având în 
schimb o curioasă expresie de mulţumire pe chip. Tinea 
morţiş să nu-şi petreacă toată viaţa lucrând pământul şi 
trăind pe sponci. În plus, era chiar mai hotărâtă decât mine 
să nu mă vadă fermier. Zilele ei la fermă erau numărate, iar 
o noua recoltă proastă n-ar fi făcut decât să ne grăbească 
plecarea. 

Când am terminat masa, am auzit câteva tunete. Buni şi 
mama au strâns vasele şi au mai pus o dată de cafea. Am 
rămas la masă, stând de vorbă, ascultând şi aşteptând să 
vedem cât de puternică era furtuna. Mi-am spus că 
rugăciunea mea era pe punctul de a-şi primi răspunsul şi 
m-am simțit vinovat fiindcă ticluisem o asemenea 
mârşăvie. 

însă tunetele şi furtuna s-au deplasat spre nord. N-a 
căzut un strop de ploaie. La şapte dimineaţa eram deja pe 
câmp, culegând de zor şi tânjind după pauza de prânz. 


x k x 


Când am plecat la oraş, Miguel a fost singurul care s-a 


suit în spatele camionului. Restul mexicanilor munceau, a 
explicat el, şi trebuia să le cumpere ba una, ba alta. Mi s-a 
luat o piatră de pe inimă. Scăpasem de pedeapsa de a-l 
avea pe Cowboy la doar un metru-doi de mine. 

La intrarea în Black Oak ne-a prins şi ploaia - una ţârâită, 
sâcâitoare, şi nicidecum furtuna grozavă la care ne 
aşteptam. Trotuarele gemeau de oameni care mergeau 
agale pe sub streşinile prăvăliilor şi pe sub balcoane, 
încercând fără succes să rămână uscati. 

Din cauza vremii, multe familii de fermieri au renunţat să 
se ducă în oraş. Mi-am dat seama cel mai bine de lucrul 
ăsta când a început spectacolul de la ora patru la 
cinematograful Dixie. Jumătate din locuri erau goale, semn 
clar că nu era o sâmbătă ca oricare alta. La jumătatea 
primului film becurile de control au pâlpâit, după care 
imaginea a dispărut de pe ecran. Am rămas pe întuneric, 
gata să cădem pradă panicii şi s-o rupem la fugă, şi am 
ascultat furtuna. 

— S-a oprit curentul, a rostit o voce oficială undeva în 
spate. Vă rugăm să plecaţi fără să daţi buzna. 

Ne-am înghesuit în holul aglomerat şi ne-am uitat la 
pânza de apă care muiase strada principala. Cerul era 
plumburiu, iar puţinele maşini surprinse pe drum 
aprinseseră farurile. 

Încă din copilărie ştiam că erau prea multe ploi, prea 
multe furtuni şi prea multe zvonuri legate de umflarea 
apelor. Inundaţiile aveau loc primăvara şi foarte rar la 
vremea recoltelor. Într-o lume în care oamenii fie erau 
agricultori, fie făceau afaceri cu agricultorii, vremea 
ploioasă la jumătatea lui octombrie era un spectacol cât se 
poate de deprimant. 

Când ploaia s-a mai domolit niţel, am luat-o la fugă pe 
trotuar ca sa ne găsim părinţii. Aversele de genul ăsta 
însemnau drumuri desfundate, iar oraşul avea să se 
golească nu peste multă vreme, fiindcă familiile de fermieri 


plecau acasă înainte de lăsarea întunericului. Tata spusese 
că vrea să cumpere o lamă de ferăstrău, aşa că am intrat în 
magazinul cu articole de fierărie, sperând să dau peste el. 
Înăuntru erau mulţi oameni care se uitau la ploaia de afara 
şi aşteptau. Din când în când, bătrânii povesteau despre 
inundaţiile de demult. Femeile discutau despre cât plouase 
în alte oraşe - Paragould, Lepanto şi Manila. Culoarele de 
trecere din magazin erau pline de oameni care nu 
cumpărau şi nici nu căutau una sau alta, ci doar stăteau de 
vorbă. 

Mi-am croit drum prin mulţime, uitându-mă după taică- 
meu. Magazinul cu articole de fierărie era foarte vechi, iar 
în partea din spate lumina era mult mai slabă şi te simţeai 
ca într-o peşteră. Podeaua de lemn era udă din cauza celor 
care se plimbaseră încoace şi încolo după ce-i plouase şi 
scorojită din cauza anilor care trecuseră peste ea. La 
capătul culoarului de trecere m-am întors şi am dat nas în 
nas cu Tally şi Trot. Fata ţinea în mână un bidon de palru 
litri de vopsea alba, iar Trot unul pe jumătate plin. Se 
plimbau ca toţi ceilalţi, aşteptând în spatele lui Tally. 

— Bună, Luke, mi-a spus ea cu un zâmbet. 

— Salut, am răspuns, uitându-mă la bidonul cu vopsea pe 
care fata l-a lăsat jos lângă ea. Ce faci cu vopseaua? 

— A, nimic, a zis ea, surâzând din nou. 

Mi-am adus aminte încă o dată că era cea mai drăguță 
fată pe care o cunoscusem, iar când îmi zâmbea mi se 
muiau genunchii. După ce-ai văzut o fată goală puşcă, simţi 
că te-ai legat de ea. 

Trot s-a furişat pe nesimţite în urma ei, ca un copil de 
grădiniţă care se ascunde în spatele maică-sii. Tally şi cu 
mine am vorbit despre furtună, iar eu i-am povestit cât de 
palpitant fusese la cinematograf, când se întrerupsese 
curentul la jumătatea filmului. M-a ascultat cu interes, 
fâcându-mă să vreau să vorbesc din ce în ce mai mult. l-am 
pomenit de zvonurile despre creşterea apelor şi i-am spus 


de pluviometrul pe care-l instalasem cu Pappy în mijlocul 
râului St. Francis. Tally m-a întrebat de Ricky şi am vorbit 
mult timp şi despre el. 

Bineînţeles că am uitat de vopsea. 

Luminile au pâlpâit şi am avut din nou curent. Totuşi, 
ploua în continuare, aşa că n-a plecat nimeni din magazin. 

— Ce face fata Latcherilor? m-a întrebat Tally, uitându-se 
în jur, ca şi cum s-ar fi temut să n-o audă cineva. 

Era unul dintre marile noastre secrete. 

Eram pe punctul de-a spune ceva, când mi-am dat seama 
dintr-o dată că fratele lui Tally murise şi că ea habar nu 
avea. Spruillii credeau, probabil, că la ora asta Hank era 
deja înapoi în Eureka Springs, în căscioara lor curată şi 
tencuită. Aveau să-l revadă peste câteva săptămâni, ba 
poate chiar mai devreme, dacă ploua în continuare tot aşa. 
M-am uitat la ea şi am încercat să vorbesc, dar singurul 
gând care mi-a trecut prin minte a fost cât de şocată ar fi 
dacă i-aş spune exact ce-mi stâtea pe limbă. 

O adoram pe Tally, în ciuda toanelor şi secretelor ei, în 
ciuda treburilor dubioase pe care le făcea cu Cowboy. O 
adoram, oricât m-aş fi străduit să n-o fac, şi nu voiam nici în 
ruptul capului să-i produc vreo suferinţă. Simplul gând că i- 
aş fi putut arunca în faţă că Hank murise îmi tăia picioarele. 

Am dat să spun ceva, m-am bâlbâit şi mi-am pironit 
privirile în pământ. Dintr-o dată mi s-a făcut frig şi frică. 

— Ne mai vedem, am reuşit să îngaim, după care m-am 
răsucit pe călcâie şi m-am îndreptat spre ieşire. 

Când ploaia s-a oprit pentru un timp, prăvăliile s-au golit, 
iar oamenii au ieşit grăbiţi pe trotuare, ducându-se la 
maşini şi la camioane. Norii erau tot plumburii şi ţineam 
neapărat să ajungem acasă înaintea următoarei reprize de 
ploaie. 


Capitolul 28 


Duminica a fost cenuşie şi închisa, iar tata n-a avut chef 
să se ude stând în spatele camionului până ajungeam la 
biserică. În plus, camionul nostru nu era impermeabil şi de 
obicei femeile erau murate de apă chiar şi în cabină, dacă 
le prindea furtuna pe drum. Se întâmpla foarte rar să 
pierdem vreo slujbă de duminică, însă uneori ameninţarea 
rafalelor de ploaie ne făcea să rămânem acasă. Trecuseră 
luni de zile de când scăpaserâm ultima slujbă, aşa că, în 
momentul când Buni a propus să luăm micul dejun mai 
târziu şi să ascultăm slujba la radio, am fost imediat de 
acord. Bellevue Baptist era cea mai mare biserică din 
Memphis, iar slujbele ei erau difuzate pe WHBO. Lui Pappy 
nu-i plăcea predicatorul, pe care îl considera prea liberal, 
însă noi ceilalţi îl ascultam cu plăcere. lar corul avea o sută 
de voci, cam cu optzeci mai mult decât cel al bisericii din 
Black Oak. 

Mult după micul dejun, am rămas aşezaţi la masa din 
bucătărie, sorbind din cafele (inclusiv eu), ascultând o 
predică rostită pentru un număr de trei mii de enoriaşi şi 
făcându-ne griji pentru schimbarea radicală a vremii. De 
fapt, doar adulţii se îngrijorau, eu doar mă prefăceam. 

Bellevue Baptist avea chiar şi orchestră, iar când se 
intona bincuvântarea, Memphis părea la milioane de 
kilometri depărtare. O orchestră într-o biserică! Fata cea 
mare a lui Buni, mătuşa Betty, trăia la Memphis şi, deşi nu 
mergea la slujbă la Bellevue, ştia pe cineva care se ducea. 
Toţi bărbaţii erau la costum. Toate familiile aveau maşini 
frumoase. Era într-adevăr o altă lume. 

Pappy şi cu mine ne-am dus cu camionul la râu, să 
vedem cât arată pluviometrul. Ploile puneau la grea 
încercare eforturile recente de îmbunătăţire a drumului pe 
care le făcuse Otis. Rigolele mici erau pline, lângă alei se 
formau bălți, iar apa umpluse toate gropile de care nu se 


ocupase nimeni. Ne-am oprit la jumătatea podului şi am 
cercetat cu privirea ambele maluri ale râului. Până şi eu mi- 
am dat seama că nivelul apei crescuse. Bancurile de nisip şi 
de pietriş erau acoperite. Apa era mai densă şi de un 
cafeniu mai deschis, semn că pâraiele care străbăteau 
câmpul secaseră. Curentul se învolbura şi creştea în viteză. 
Resturile - trunchiuri de copac, buşteni şi chiar câteva 
ramuri - pluteau la suprafaţa apei. 

Pluviometrul nostru rămăsese vertical, dar rezista cu 
mare greutate. Doar câţiva centimetri din el se mai vedeau 
deasupra apei. Pappy a trebuit să-şi ia cizmele ca să scoată 
băţul. L-a smuls din nisip, l-a cercetat de parcă ar fi făcut o 
prostie şi a spus, aproape ca pentru sine: 

— Douăşcinci de centimetri în douăşpatru de ore. 

S-a ciucit şi a lovit băţul de o bucată de stâncă. Uitându- 
mă la el, mi-am dat seama de zgomotul pe care-l făcea 
râul. Nu era puternic, dar şuvoiul de apă se prăvălea peste 
bancurile de nisip şi se lovea de stâlpii podului. Curentul 
vâjâia pe lângă tufele dese care străjuiau malurile şi lingea 
rădăcinile unei sălcii din apropiere. Era un zgomot 
ameninţător. Unul pe care nu-l mai auzisem niciodată. 

Pappy îşi dădea seama prea bine de prezenţa lui. A 
arătat cu băţul undeva în dreapta cursului de apă şi a spus: 

— Întâi o s-ajungă la Latcheri. Casa lor e pe un teren mai 
jos. 

— Când? am întrebat. 

— Depinde de ploaie. Dacă se opreşte, s-ar putea să nu 
mai fie rost de inundaţii. Da' văd că plouă mai departe, iar 
peste-o săptămână o să-şi iasă din matcă. 

— Când a ieşit ultima oara? 

— Acu' trei ani, dar era primăvară. Ultimele inundaţii de 
toamnă au fost cu mult timp în urmă. 

Aveam o mulţime de întrebări despre inundaţii, însă lui 
Pappy nu-i plăcea subiectul. Am mai cercetat râul o vreme, 
l-am ascultat, iar după aceea ne-am întors la camion şi ne- 


am dus acasă. 

— Hai la Golful lui Siler, a spus el. 

Drumurile de ţară erau prea desfundate pentru camion, 
aşa că Pappy a pus la treaba tractorul John Deere şi am 
ieşit amândoi din curtea fermei, urmăriţi cu o mare 
curiozitate de majoritatea Spruillilor şi de toţi mexicanii. 
Tractorul nu era folosit duminica. Doar nu-l apucase pe Eli 
Chandler să lucreze de sabat. 

Golful se schimbase şi el. Se zisese cu apele limpezi în 
care îi plăcea lui Tally să se scalde. Se zisese şi cu firicelele 
de apă rece care se strecurau în jurul ţancurilor şi al 
trunchiurilor de copac. În schimb, golful era mult mai larg şi 
se umpluse cu apă mâloasă care se învolbura spre St. 
Francis, aflat la şapte-opt sute de metri depărtare. Ne-am 
dat jos din tractor şi ne-am apropiat de mal. 

— De-aici ne vin inundaţiile, a spus Pappy. Nu de la St. 
Francis. Aici solul e mai jos, iar când iese golful din matcă, o 
ia direct spre lanurile noastre. 

Apa se afla la cel puţin trei metri sub noi, îngrădită încă 
în siguranţa de surpătura iscată la noi la ferma cu zeci de 
ani în urmă. Apa golfului nu părea capabilă să crească 
suficient de mult ca să scape. 

— Crezi c-o să ne inunde, Pappy? am întrebat. 

S-a gândit îndelung, sau poate că doar mi s-a părut mie. 
S-a uitat la golf şi într-un târziu a spus, fără urmă de 
convingere: 

— Nu. N-o să păţim nimic. Undeva în vest s-au auzit alte 
tunete. 


x k x 


Luni dimineața, când am intrat în bucătărie, Pappy era 
deja aşezat la masă, bând cafea şi umblând la aparatul de 
radio. Incerca să prindă un post din Little Rock ca să vadă 
cum era vremea. Buni stătea lângă plită, unde pusese nişte 


slănină la prăjit. În casă era rece, însă aburii şi mirosul din 
tigaie încălzeau totul în jur. Tata mi-a dat o haină veche de 
flanelă, care îi rămăsese mică lui Ricky, şi mi-am pus-o pe 
mine fără niciun chef. 

— Azi culegem, Pappy? am întrebat. 

— O s-aflăm direct de la sursă, a spus el, nedezlipindu-şi 
ochii de la radio. 

— Azi-noapte a plouat? am descusut-o pe Buni, care se 
aplecase ca să mă sărute pe frunte. 

— Întruna, a zis ea. Acum du-te după nişte ouă. 

Am ieşit din casă în urma lui taică-meu şi am început să 
cobor treptele din spate, până când am văzut ceva care m- 
a fâcut să înlemnesc. Soarele încă nu urcase bine pe cer, 
dar deja se luminase. Era cu neputinţă să mă înşel. 

Am arătat cu degetul şi abia am reuşit sa spun: 

— Uite. 

Tata se afla la zece paşi de mine şi se îndrepta spre 
cotineţe. 

— Ce e, Luke? m-a întrebat el. 

În locul de sub stejar unde îşi parca Pappy camionul de 
când lumea, urmele roţilor nu mai găzduiau nimic. 
Camionul dispăruse. 

— Camionul, am spus. 

Tata s-a apropiat încet de mine şi ne-am uitat amândoi 
îndelung la locul în care era parcat de obicei vehiculul. 
Camionul stătuse acolo de când mă ştiam, la fel ca stejarii 
şi hambarele, îl vedeam în fiecare zi, fără a fi atenţi la el, 
tocmai fiindcă îl ştiam acolo. 

Fără un cuvânt, tata s-a întors, a urcat la loc treptele din 
spate şi a intrat în bucătărie. 

— Ştii cumva de ce-a dispărut camionul? l-a întrebat el 
pe Pappy, care încerca din răsputeri, în ciuda bruiajului, să 
prindă un buletin meteo de undeva de departe. 

Buni a îngheţat şi şi-a înclinat capul, de parcă ar fi vrut să 
i se repete întrebarea. Pappy a închis radioul. 


— Poftim? a spus el. 


— A dispărut camionul, a zis tata. 

Pappy s-a uitat la Buni, care şi-a mutat privirile asupra lui 
taică-meu. Pe urma m-au fixat cu toţii pe mine, de parcă iar 
făcusem o năzbâtie. Tot atunci a intrat în bucătărie şi 
mama, iar pe urmă toată familia a ieşit din casă în şir indian 
şi s-a îndreptat spre urmele săpate de roţi în pământ, unde 
ar fi trebuit să se afle camionul. 

Am căutat pretutindeni în jurul fermei, ca şi cum 
vehiculul s-ar fi putut deplasa într-un alt loc de capul lui. 

— Aici l-am lăsat, a spus Pappy, nevenindu-i să creadă. 
Bineînţeles că-l lăsase acolo. Acela fusese locul în care 
rămânea peste noapte din ziua când fusese cumpărat. 

La o oarecare depărtare de noi, domnul Spruill a strigat: 

— Tally! 

— Cineva ne-a luat camionul, a spus Buni, într-o şoaptă 
greu de desluşit. 

— Unde era cheia? a întrebat tata. 

— Lângă radio, ca de obicei, a spus Pappy. 

La capătul mesei din bucătărie, în apropierea radioului, 
se găsea o farfurioară de cositor, iar cheia camionului era 
lăsată întotdeauna acolo. Tata s-a dus să cerceteze 
farfurioara. S-a întors după câteva clipe şi ne-a anunţat: 

— Cheia nu mai e acolo. 

— Tally! a strigat din nou domnul Spruill, de data asta 
ceva mai tare. 

În interiorul şi în jurul Taberei Spruill toata lumea 
forfotea. Doamna Spruill a ieşit şi a pornit în pas vioi spre 
terasa noastră din faţă. Când ne-a văzut lângă casă, strânşi 
laolaltă şi holbându-ne la locul de parcare pustiu, a dat fuga 
şi ne-a spus: 

— Tally a plecat. Nu putem să dăm de ea. 

Ceilalţi Spruilli s-au strâns imediat în urma ei şi după 
câteva clipe cele două familii au început să se uite una la 


alta. Tata le-a explicat Spruillilor că ne dispăruse camionul. 
Domnul Spruill ne-a informat că nu-şi mai găsea fiica. 

— Ştie să conducă un camion? a întrebat Pappy. 

— Nu, nu ştie, a răspuns doamna Spruill, lucru care a 
complicat lucrurile şi mai mult. 

Câteva secunde s-a lăsat tăcerea, cât timp ne-am gândit 
cu toţii la felul cum se prezenta situaţia. 

— Nu cumva s-o fi întors Hank şi l-o fi luat el, ce ziceţi? a 
aruncat Pappy într-o doară. 

— Lui Hank nu i-ar da prin cap să-ţi fure camionul, i-a 
spus domnul Spruill, cu un glas în care se amestecaseră 
mânia şi deruta. 

În clipa aceea, aproape totul părea în egală măsură 
improbabil şi imposibil. 

— Hank e acasă la ora asta, a adăugat doamna Spruill, 
gata-gata să izbucnească în plâns. 

Îmi venea să urlu „Hank a murit!”, iar pe urmă s-o 
zbughesc în casă şi să mă ascund sub un pat. Amarâţii ăia 
habar n-aveau că fiul lor nu avea cum să mai ajungă 
vreodată acasă. lar secretul acesta începea să fie o povară 
prea mare pentru un singur suflet. Am făcut un pas în 
spatele maică-mii. Ea s-a aplecat spre tata şi i-a şoptit: 

— Ar fi bine să vezi unde-i Cowboy. 

Dat fiind că-i spusesem despre Tally şi Cowboy, mama 
avea un avans important faţă de ceilalţi. 

Tata s-a gândit preţ de o clipă, după care s-a uitat în 
direcţia şurii. Exemplul lui a fost urmat de Pappy, de Buni şi 
în cele din urmă de restul grupului. 

Miguel se apropia agale de noi, fără să se grăbească şi 
lăsând urme în iarba udă. Îşi ţinea pălăria de pai murdară în 
mână, iar mersul lui mă făcea să cred că lucrul pe care şi-l 
propusese nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

— 'Neaţa, Miguel, a spus Pappy, de parcă şi ziua aceea 
începuse la fel ca atâtea altele. 

— Señor, a salutat mexicanul, dând din cap. 


— E vreo problema? a întrebat Pappy. 

— Si, serior. O mică problemă. 

— Ce anume? 

— Cowboy a dispărut. Cred c-a şters-o în timpul nopţii. 

— Văd ca se ia, a mormăit Pappy, trâgând apoi un 
scuipat în iarbă. 

Spruillilor le-au trebuit câteva secunde ca să pună 
lucrurile cap la cap. La început dispariţia lui Tally nu 
avusese nicio legătură cu Cowboy, cel puţin nu pentru ei. 
Era limpede că nu ştiau nimic despre idila secretă a celor 
doi. Chandlerii îşi dăduseră seama cu mult înaintea 
Spruillilor, dar beneficiaseră, ce-i drept, de informaţiile mele 
confidenţiale. 

Realitatea şi-a croit încet drum şi în mintea lor. 

— Crezi c-a luat-o cu el? a întrebat domnul Spruill, 
aproape în panică, pe când doamna Spruill se pusese pe 
suspinat şi se lupta să n-o bufnească plânsul. 

— Nu ştiu ce să cred, a zis Pappy. 

Era mult mai preocupat de camion decât de ce se 
întâmplase cu Tally şi Cowboy. 

— Cowboy şi-a luat lucrurile cu el? l-a întrebat tata pe 
Miguel. 

— Si, señor. 

— Tally şi-a luat lucrurile cu ea? l-a descusut tata pe 
domnul Spruill. 

Acesta n-a răspuns, iar întrebarea a ramas suspendată în 
aer până când Bo a spus: 

— Da, domnule. l-a dispărut şi bocceaua. 

— Ce-avea în ea? 

— Haine şi alte alea. Şi borcănelul în care-şi ţinea banii. 
Doamna Spruill a plâns şi mai abitir, după care s-a văicărit 
de ţi se rupea sufletul, repetând întruna „Aoleu, copiliţa 
mea!” Mi-a venit să intru în pământ. 

Spruillii suferiseră o înfrângere greu de îndurat. Toţi 
stăteau cu capetele plecate, cu umerii lăsaţi şi cu ochii pe 


jumătate închişi. Scumpa lor Tally fugise cu cineva pe care-l 
considerau inferior, un intrus cu pielea închisă, dintr-o ţară 
uitată de Dumnezeu. Umilinţa suferită în faţa noastră era 
deplină şi foarte dureroasă. 

În ce mă priveşte, mă durea şi pe mine. Cum putuse să 
facă o asemenea grozăvie? Era prietena mea. Mă trata ca 
pe un confident şi ma apăra ca o soră mai mare. Eu o 
iubeam, iar ea plecase în lume cu un cuţitar ucigaș. 

— El a luat-o! s-a tânguit doamna Spruill. 

Bo şi Dale au dus-o de lângă noi, lăsându-i doar pe 
domnul Spruill şi pe Trot să continue discuţia. Privirea de 
obicei goală a lui Trot fusese înlocuită de una în care se 
citeau o mare confuzie şi tristeţe. Tally fusese şi 
protectoarea lui. lar acum se făcuse nevăzută. 

Bărbaţii s-au lansat într-o discuţie înfierbântată despre ce 
trebuia făcut în continuare. Principala prioritate era s-o 
găsească pe Tally şi camionul, înainte să ajungă prea 
departe. Nu exista niciun indiciu despre când anume 
dispăruseră cei doi. Era clar că se folosiseră de furtună ca 
să-şi acopere urmele plecării. Spruillii nu auziseră nimic în 
timpul noptii, în afară de tunete şi ploaie, iar aleea pe care 
ieşiseră cu camionul se afla la peste treizeci de metri de 
corturile lor. 

Nu era exclus să fi plecat de câteva ore bune, iar la ora 
asta să fi ajuns deja la Jonesboro, Memphis sau chiar la 
Little Rock. 

Însă bărbaţii erau optimişti, convinşi că Tally şi Cowboy 
puteau fi găsiţi destul de repede. Domnul Spruill s-a dus să- 
şi scoată camionul dintre corturi şi mese. L-am implorat pe 
tata să mă lase să merg cu ei, dar n-a vrut. Am încercat s-o 
înduplec pe mama - tot degeaba. 

— N-ai ce să cauţi acolo, mi-a spus ea. 

Pappy şi tata s-au înghesuit în faţă lângă domnul Spruill, 
după care au luat-o din loc, derapând din când în când şi 
împrăştiind noroi de sub roţile care uneori se învârteau în 


gol. 

Am luat-o pe lângă ruinele năpădite de buruieni ale unui 
şopron vechi şi am rămas cam o oră sub acoperişul de tablă 
putrezită, uitându-mă la ploaia care cădea în faţa mea. Mi 
se luase o piatră de pe inimă fiindcă plecase Cowboy de la 
noi de la fermă, lucru pentru care i-am mulţumit lui 
Dumnezeu printr-o rugăciune scurtă, dar sinceră. Numai că 
uşurarea produsă de dispariţia lui era umbrită de 
dezamăgirea pe care mi-o pricinuise Tally. Am izbutit s-o 
urăsc pentru ceea ce făcuse. Am înjurat-o, folosind nişte 
cuvinte învăţate de la Ricky, iar dupa ce-am scos pe gura 
toate porcăriile pe care mi le aminteam, L-am rugat pe 
Dumnezeu sa mă ierte. Şi L-am mai rugat s-o aibă în paza 
pe Tally. 

Bărbaţilor le-au trebuit două ore ca să-l găsească pe 
Stick Powers. Acesta le-a spus că tocmai se întorcea de la 
Jonesboro şi era pe drum, dar Pappy a zis că i se păruse că 
dormea neîntrerupt de-o săptămână încoace. Stick a fost 
încântat aflând că în zona de care răspundea se comisese 
un lucru atât de grav. Potrivit codului nostru, furtul 
camionului unui fermier venea imediat după crimă, aşa că 
polițistul a băgat imediat în viteză. A luat legătura prin 
radio cu toate secţiile din teritoriu, şi nu după mult timp 
întreaga zona de nord-est din Arkansas aflase ştirea şi o 
comenta de zor. 

Din ce zicea Pappy, pe Stick nu-l preocupa prea tare 
unde se găsea Tally. El a ghicit că fugise de bunăvoie cu un 
mexican, lucru care nu făcea cinste familiei, dar care nu 
constituia un delict, chit că domnul Spruill rostise de câteva 
ori cuvântul „răpire”. 

Era puţin probabil ca porumbeii să se încumete la un 
drum lung cu camionul nostru. Mai mult ca sigur că voiau 
să iasă din Arkansas. Dacă ar fi făcut autostopul, ar fi atras 
atenţia prea mult. Niciun şofer din Arkansas nu l-ar fi luat la 
bord pe un personaj dubios cum era Cowboy, mai ales dacă 


l-ar fi văzut însoţit de o tânără albă. 

— Probabil că s-au urcat într-un autobuz care merge spre 
nord, a spus Stick. 

Când Pappy ne-a zis lucrul ăsta, mi-am adus aminte că 
visul lui Tally era să trăiască în Canada, departe de căldură 
şi umezeală. Îi plăceau troienele de zăpadă şi, dintr-un 
motiv doar de ea ştiut, decisese că oraşul ideal pentru ea 
era Montreal. 

Bărbaţii s-au apucat să vorbească de bani. Tata a făcut 
nişte socoteli şi a apreciat că, pentru strânsul bumbacului, 
Cowboy se alesese cu aproape patru sute de dolari. Cu 
toate acestea, nimeni nu ştia cât din ei trimisese acasă. 
Tally câştigase cam jumătate şi probabil că-i pusese la 
păstrare, cu mici excepţii. Ştiam că se dusese să cumpere 
vopsea pentru Trot, dar nu aveam idee dacă mai cheltuise 
şi pe altceva. 

Când Pappy a ajuns cu povestitul în punctul ăsta, am vrut 
să scap de povara şi să le spun de Hank. Cowboy îl jefuise 
după ce-l omorâse. Nu se putea şti cât economisise Hank 
din banii obţinuţi pentru cules, dar eram convins că acei 
două sute cincizeci de dolari ai lui Samson trecuseră acum 
în buzunarul lui Cowboy. A fost cât pe-aci să spun lucrul 
ăsta în timp ce stăteam la masa din bucătărie, dar eram 
pur şi simplu prea speriat. Cowboy dispăruse, dar tot ar fi 
putut să-l prindă undeva. 

Aşteaptă, mi-am zis întruna. Ai răbdare. O să vină şi 
momentul când o să poţi spune ce ai pe suflet. 

Indiferent cum stăteau cu banii, era clar că Tally şi 
Cowboy aveau destul pentru o cursă lungă la bordul unui 
autobuz. 

Pe când noi eram lefteri, ca întotdeauna. A urmat o 
scurtă discuţie despre cum să înlocuim camionul dacă nu 
aveam să-l mai găsim vreodată, dar subiectul era prea 
dureros ca să ne mai ardă să vorbim despre el. Pe lângă 
asta, eram şi eu de faţă, cu urechile ciulite. 


Am mâncat de prânz devreme, după care ne-am instalat 
pe terasa din faţă şi ne-am uitat la ploaie. 


Capitolul 29 


Maşina de poliţie veche şi zgomotoasa a lui Stick Power a 
intrat la noi în curte, urmată la mică distanţa de camionul 
care ne fusese furat. Stick s-a dat jos mândru nevoie mare, 
fiindcă rezolvase urgenţa numărul unu a cazului. Celălalt 
poliţist din Black Oak se afla la volanul camionului care, din 
ce vedeam, nu suferise modificări. Spruillii au dat fuga şi ei, 
nerăbdători să afle ceva despre Tally. 

— L-am găsit în staţia de autobuz din Jonesboro, i-a 
informat Stick pe oamenii care se buluciseră în jurul lui. 
Exact cum mi-am închipuit. 

— Unde era cheia? a întrebat Pappy. 

— Sub locul şoferului. lar rezervorul e plin. Habar n-am 
dacă era şi când au plecat, dar acum e. 

— Era pe jumâtate gol, a spus Pappy uluit. 

Mirarea ne cuprinsese pe toţi, nu doar fiindcă ne fusese 
adus camionul, ci mai ales fiindcă nu avusese deloc de 
suferit. Pierduserăm o zi întreagă gândindu-ne la cum avea 
să arate viitorul fără camion şi fără niciun mijloc de 
transport. Am fi ajuns la fel ca Latcherii, nevoiţi să ne 
rugăm de unul sau de altul să ne repeadă până în oraş. Îmi 
era cu neputinţă să-mi imaginez un asemenea calvar şi 
eram mai hotărât ca niciodată să ajung într-o bună zi să 
trăiesc într-un oraş unde oamenii aveau maşini. 

— Cred că l-au împrumutat şi-atâta tot, a spus domnul 
Spruill, aproape ca pentru sine. 

— Şi eu cred la fel, a întărit Stick. Mai vrei să depui 
plângere? l-a întrebat el pe Pappy. 

Bunicul şi tatăl meu s-au consultat din priviri. 

— Nu, a răspuns Pappy. 

— l-a văzut cineva? a întrebat încet doamna Spruill. 

— Da, doamnă. Au cumpărat două bilete până la Chicago 
şi dup-aia au pierdut vremea în staţia de autobuz vreo cinci 
ore. Casierul şi-a dat seama că era ceva în neregulă, dar şi- 


a zis că nu-i treaba lui. Să fugi în lume cu un mexican n-o fi 
ăl mai deştept lucru din câte există, da' nici crimă nu-i. 
Omul de la bilete a spus că s-a uitat la ei pe întuneric şi că 
au încercat să nu se bage-n seamă unul pe celălalt, de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici măcar n-au stat unul 
lângă altul. Dar, când s-a urcat lumea în autobuz, s-au 
aşezat împreună. 

— La ce oră a plecat autobuzul? a întrebat domnul 
Spruill. 

— Azi-dimineaţă la şase. 

Stick a scos un plic împăturit din buzunar şi i l-a înmânat 
domnului Spruill. 

— L-am găsit pe scaunul din față. Cred că-i o scrisoare de 
la Tally pentru voi toți. N-am citit-o. 

Domnul Spruill i-a dat plicul doamnei Spruill, care l-a 
deschis repede şi a dat la iveala o foaie de hârtie. A început 
să citească şi, imediat după aceea, să se şteargă la ochi. 
Toată lumea se uita la ea, aşteptând în tăcere. Până şi Trot, 
care stătea ascuns în spatele lui Bo şi Dale, s-a aplecat în 
faţă şi a fixat din priviri scrisoarea care tocmai era citită. 

— Nu-i treaba mea, doamna, dar daca există informaţii 
folositoare, poate c-ar fi bine să le ştiu şi eu, a spus Stick. 

Doamna Spruill a citit mai departe, iar după ce a terminat 
s-a uitat în pământ şi a zis: 

— Scrie că nu mai vine-acasă. Cic-o să se mărite cu 
Cowboy şi-or să trăiască undeva în nord, unde-or să poată 
să-şi găsească nişte locuri de muncă mai acătării. 

Suspinele şi smiorcăielile încetaseră ca prin minune. 
Doamna Spruill era acum în primul şi-n primul rând 
furioasă. Fiica ei nu fusese răpită; fugise cu un mexican şi 
avea de gând să-l ia de bărbat. 

— Or sa stea în Chicago? a întrebat Stick. 

— Nu spune. Undeva în nord, atâta tot. 

Spruillii au început să se împrăştie, bătând în retragere. 
Tata le-a mulţumit lui Stick şi celuilalt poliţist pentru că ne 


aduseseră camionul înapoi acasă. 

— Plouă mai mult pe-aici decât prin alte părţi, a spus 
Stick, în timp ce deschidea portiera maşinii de poliţie. 

— Peste tot a plouat, i-a întors-o Pappy. 

— Râul se umflă la nord, a continuat Stick, de parcă ar fi 
fost expert în domeniu. Or să mai vină şi-alte ploi. 

— Mulţam, Stick, a spus Pappy. 

Stick şi celalalt poliţist s-au urcat în maşina de patrulare, 
primul instalându-se la volan. Înainte de-a închide portiera, 
s-a dat repede jos şi a spus: 

— Auzi, Eli, am vorbit cu şeful de post de la Eureka 
Springs. Nu l-a văzut pe-ăla mare, pe Hank. Ar fi trebuit s- 
ajungă acasă până la ora asta, nu crezi? 

— Ba cred că da. A plecat acum o săptămână. 

— Mă-ntreb pe unde-o fi. 

— Nu-i treaba mea, a spus Pappy. 

— Nu de alta, dar n-am terminat cu el. Când o să-l 
găsesc, o să-l pun frumuşel la păstrare în închisoarea din 
Jonesboro şi-o să mă pregătesc de proces. 

— Aşa că faci, Stick, l-a îndemnat Pappy, răsucindu-se pe 
călcâie. Aşa să faci. 

Cauciucurile uzate ale maşinii lui Stick au derapat în 
noroi, dar în cele din urmă polițistul a reuşit să iasă la 
drum. Mama şi Buni s-au întors la bucătărie ca să se-apuce 
de gătit. 

Pappy şi-a adus sculele şi le-a împrăştiat pe părţile 
laterale ale camionului. A deschis capota şi a început o 
cercetare atentă a motorului. M-am aşezat pe bara de 
protecţie, dându-i cheile fixe şi urmărindu-i toate mişcările. 

— Ce motiv ar avea o fată drăguță ca Tally să se mărite 
cu un mexican? am întrebat. 

Pappy tocmai strângea o curea de transmisie. Cowboy nu 
se ostenise să oprească, să deschidă capota şi să umble la 
motor în timpul fugii alături de Tally, însă bunicul trebuia 
neapărat să ciocănească în tot felul de piese şi piesuliţe, de 


parcă vehiculul ar fi fost sabotat. 

— Femeile, a spus el. 

— Cum adică? 

— Femeile fac tâmpenii. 

Am aşteptat lămuriri, dar acesta fusese tot răspunsul. 

— Nu-nţeleg, am zis în cele din urmă. 

— Nici eu nu-nţeleg. Şi n-o să fii în stare nici tu. Nu se 
aşteaptă nimeni să le-nţelegem pe femei. 

A scos filtrul de aer şi s-a uitat la carburator cuprins de 
bănuieli. Preţ de o clipă a dat impresia că descoperise 
dovada faptului că se umblase la el, dar pe urmă a strâns 
un şurub şi a părut mulţumit. 

— Crezi c-or s-o găsească vreodată? am întrebat. 

— Nici n-o caută. Ne-am primit camionul, aşa că nu s-a 
comis niciun delict şi poliţia n-are de ce să umble după ei. 
Mă-ndoiesc că or să-i caute şi Spruillii. De ce să-şi dea 
osteneala? Să zicem că au noroc şi-i găsesc, ce-or să facă 
mai departe? 

— Nu pot s-o aducă acasă cu forţa? 

— Nu. O dată ce s-a măritat, e femeie în toată regula. N- 
ai cum să obligi o femeie măritată să facă ceva. 

A pornit motorul şi l-a ascultat cum toarce. Mie sunetul 
mi se părea acelaşi, dar Pappy a avut impresia că aude un 
zgomot nelalocul lui. 

— Hai să facem o tură, a spus el. 

Pentru Pappy risipa de benzina era un păcat în toată 
regula, însă părea nerăbdător să consume câte ceva din 
combustibilul primit pe gratis de la Tally şi Cowboy. 

Ne-am suit în camion şi am ieşit pe drum în marşarier. 
Stăteam pe locul ocupat de Tally cu doar câteva ore în 
urmă, când cei doi plecaseră pe furiş în toiul furtunii. Mă 
gândeam numai la ea şi eram mai nedumerit ca niciodată. 

Drumul era prea ud şi prea desfundat ca să-i permita lui 
Pappy să ajungă la viteza ideală de şaizeci de kilometri pe 
oră, însă el tot a fost de părere că era ceva în neregulă cu 


motorul. Ne-am oprit lângă pod şi ne-am uitat la râu. 
Bancurile de nisip şi de pietriş dispăruseră; între maluri nu 
se mai vedea nimic în afară de apă - apă şi resturi aduse 
din amonte. Râul curgea năvalnic, mai repede decât îl 
văzusem vreodată. Pluviometrul de ocazie al lui Pappy, 
băţul acela înfipt în nisip, fusese luat de mult de curenţii 
învolburaţi. Ce-i drept, nu mai aveam nevoie de el ca să 
înţelegem că St. Francis era pe punctul de a-şi ieşi din 
matcă. 

Pappy părea vrăjit de apă şi de vuietul ei. Nu mi-am dat 
seama dacă îi venea să înjure sau să plângă. Niciunul dintre 
lucrurile astea nu ne-ar fi ajutat, fireşte. Şi cred că Pappy a 
priceput, poate pentru prima oară, că avea să mai piardă o 
recoltă. 

Indiferent ce păţise motorul, când am ajuns acasă totul 
se rezolvase. La masă Pappy a anunţat că vehiculul era la 
fel de bun cum îl ştia, moment în care ne-am lansat într-o 
discuţie lungă şi creatoare despre Tally şi Cowboy, 
străduindu-ne să ghicim pe unde erau şi ce făceau. Tata 
auzise că în Chicago trăiau mulţi mexicani şi a tras 
concluzia ca lui Cowboy şi noii lui mirese nu le rămânea 
decât să-şi ocupe locul în oraşul acela mare, fără a mai fi 
văzuţi vreodată. 

Îmi făceam atâtea griji pentru Tally, încât abia am reuşit 
să mănânc ceva. 


x kK x 


În dimineața următoare, mai târziu ca de obicei, pe când 
soarele se chinuia să străpungă norii, ne-am întors pe câmp 
să culegem bumbac. Ne plictisiserăm să tot stăm pe lângă 
casă şi să ne uităm la cer. Până şi eu voiam să mă găsesc 
din nou în lan. 

Mexicanii erau cei mai nerăbdători să se apuce de lucru. 
La urma urmei, se aflau la peste trei mii de kilometri de 


casă şi nu erau plătiţi. 

Dar bumbacul era prea ud şi pământul prea moale. 
Noroiul mi se lipea de ghete şi de sacul de cules, aşa că 
după o oră aveam impresia că trag după mine un trunchi 
de copac. Am muncit două ore şi ne-am întors acasă trişti şi 
dezamăgiţi. 

Spruillii se săturaseră. Nu ne-am mirat când i-am văzut 
strângându-şi corturile. Au făcut-o pe îndelete, ca şi cum s- 
ar fi recunoscut învinşi contrar voinţei lor. Domnul Spruill i-a 
spus lui Pappy că nu avea rost să mai rămână dacă nu 
puteau munci. Li se făcuse lehamite de ploi şi aveau tot 
dreptul. Timp de şase săptămâni stătuseră în corturile 
montate în curtea din faţă. Corturile şi prelatele erau vechi 
şi se lăsaseră sub greutatea atâtor ploi. Saltelele pe care 
dormeau erau pe jumătate expuse capriciilor vremii şi 
împroşcate cu noroi. Eu unul aş fi întins-o de mult. 

Am stat pe terasă şi ne-am uitat cum îşi strâng boarfele 
şi le pun la nimereală în camion şi în remorcă. Dat fiind că 
Tally şi Hank nu mai erau cu ei, aveau mai mult loc. 

M-am simţit speriat dintr-o dată de plecarea lor. Aveau să 
ajungă acasă nu dupa mult timp, iar Hank nu avea să fie 
acolo. Aveau să aştepte, apoi să caute, iar în cele din urmă 
să pună întrebări. Nu eram sigur dacă şi cum aveau să mă 
afecteze lucrurile astea şi pe mine într-o bună zi, însă tot 
îmi era frică. 

Mama m-a dus cu forţa în gradină, unde am strâns de-ale 
gurii cât să ajungă pentru douăzeci de oameni. Am spălat 
porumbul, castraveţii, roşiile, okra şi verdeţurile la chiuveta 
din bucătărie, după care ea le-a aranjat cu grijă pe toate 
într-o cutie de carton. Buni a adăugat douăsprezece ouă, 
aproape un kilogram de şuncă ţărănească, o jumătate de 
kilogram de unt şi două borcane de dulceaţă de căpşune. 
Spruillii nu aveau să plece fără mâncare pentru drum. 

Pe la jumătatea  după-amiezei  terminaseră de 
împachetat. Camionul şi remorca erau pline ochi - cutiile şi 


sacii de pânză erau atârnaţi de părţile laterale, legaţi destul 
de prost cu sârmă pentru baloturi, de puteau să cadă 
oricând în timpul călătoriei. Când am văzut că sunt gata de 
plecare, am coborât cu toţii treptele din faţă şi am străbătut 
curtea ca să ne luăm rămas-bun. Domnul şi doamna Spruill 
ne-au ieşit în întâmpinare şi au acceptat lădiţa cu mâncare. 
Şi-au cerut iertare pentru că plecau înainte de terminatul 
culesului, însă ştiam cu toţii că era posibil ca recoltele să fie 
compromise oricum. S-au străduit să zâmbească şi să se 
poarte frumos, dar durerea lor era cât se poate de vizibilă. 
Privindu-i, n-am putut să nu mă gândesc că aveau să 
regrete întotdeauna hotărârea de-a veni să lucreze la ferma 
noastră. Dacă ar fi ales o alta, Tally nu l-ar fi cunoscut pe 
Cowboy. Şi poate că Hank ar fi fost încă în viată, deşi 
probabil că tot ar fi avut parte de o moarte timpurie, dată 
fiind înclinația lui pentru violenţă. „Cine ridică sabia de 
sabie va pieri”, îi plăcea să spună lui Buni. 

Mă simţeam vinovat pentru toate gândurile rele pe care 
le avusesem la adresa lor. Şi aveam sentimentul că sunt un 
hoţ, din cauză că ştiam adevărul despre Hank, pe când ei 
habar n-aveau. 

Mi-am luat rămas-bun de la Bo şi de la Dale, care nu prea 
au avut nimic de spus. Trot se ascundea în spatele 
remorcii, în timp ce despărţirea era pe sfârşite, s-a apropiat 
de mine târşâindu-şi picioarele şi a mormăit nişte cuvinte 
pe care nu le-am înţeles. Pe urmă a întins mâna şi mi-a 
oferit pensula pentru vopsele. N-am avut încotro şi am luat- 
O. 

Cei mari s-au uitat la noi şi timp de câteva secunde 
nimeni n-a scos o vorba. 

— Acolo, a mârâit Trot, arătând spre camionul lor. 

Bo a reacţionat ca la un semn şi a întins mâna după ceva 
aflat lângă portieră. A tras afară un recipient cu vopsea 
albă, o găleata curată şi sigilată, pe a cărei parte din faţă 
stătea scris cu litere viu colorate Pittsburgh Paint. A pus-o 


jos în faţa mea, după care a dat la iveala încă una. 

— Pentru tine, a spus Trot. 

M-am uitat întâi la cele două găleți de vopsea, iar apoi la 
Pappy şi la Buni. Deşi trecuseră zile bune de când nu mai 
vorbisem despre zugrăvirea casei, ne dăduserăm seama 
oricum că Trot nu avea să-şi termine lucrarea. Şi iată că 
acum îmi preda ştafeta mie. Am privit-o pe mama şi i-am 
observat zâmbetul curios de pe buze. 

— Tally a cumpărat-o, a zis Dale. 

Mi-am lovit pensula de picior şi într-un târziu am izbutit 
să spun: 

— Mulţumesc. 

Trot mi-a adresat un surâs nătâng, care i-a fâcut să 
zâmbească pe toţi ceilalţi. S-au îndreptat din nou spre 
camion şi de data asta au reuşit să se urce. Trot a rămas 
singur în remorcă. Când îi văzuserăm pentru prima oară, 
Tally stătuse alături de el. Acum părea trist şi părăsit. 

Camionul lor a pornit cu mari opinteli. Ambreiajul a scos 
nişte sunete ciudate, iar în clipa când şi-a dat în fine 
drumul, vehiculul s-a smucit în faţă. Spruillii s-au pus în 
mişcare, cu oalele şi tigăile zăngănind, cu lăzile alunecând 
dintr-o parte în alta, cu Bo şi Dale sărind pe o saltea şi cu 
Trot ghemuit într-un colţ al remorcii şi asigurând 
ariergarda. Le-am făcut cu mâna până când nu i-am mai 
văzut. 

Nu vorbiserăm nimic despre anul viitor. Spruillii nu mai 
voiau să se întoarcă. Ştiam că nu aveam să mai dăm ochii 
cu ei niciodată. 

larba şi aşa puţină din curtea din faţă fusese aproape 
distrusă, iar în clipa când am cercetat pagubele mi-a părut 
bine că plecaseră. Am scurmat cu piciorul prin cenuşa 
rămasă de la focul pe care-l făcuseră pe locul de bătaie şi 
m-am minunat încă o dată cât de insensibili fuseseră. Se 
vedeau urme ale roţilor camionului şi gropi care marcau 
locurile unde îşi înfipseseră prăjinile pentru corturi. Până la 


anul aveam să pun un gard, ca să nu le mai dau voie 
delurenilor pe terenul meu de base-ball. 

Totuşi, primul meu proiect era să termin ceea ce 
începuse Trot. Am dus vopseaua pe terasa din faţă, făcând 
câte un drum pentru fiecare găleată, şi am fost surprins de 
cât de grele erau. Mă aşteptam ca Pappy să spună ceva, 
dar situaţia nu i-a provocat niciun comentariu. Cu toate 
acestea, mama i-a dat câteva dispoziţii lui tata, care a 
ridicat repede o schelă în partea de răsărit a casei. Era de 
fapt o scândură de stejar lată de vreo douăzeci de 
centimetri, lungă de trei metri şi fixată de o capră de tăiat 
lemne la un capăt şi de un bidon gol de benzină la celălalt. 
Scândură era uşor înclinată spre bidon, dar nu într-atât 
încât să-l facă pe zugrav să-şi piardă echilibrul. Tata a 
deschis prima găleată, a amestecat vopseaua cu un băț şi 
m-a ajutat să mă urc pe schelă. Mi-a dat câteva indicaţii 
scurte, dar cum experienţa lui în materie de zugrăvire a 
caselor era foarte redusă, nu mi-a rămas decât să învăţ din 
mers. Mi-am spus că, dacă se descurcase Trot, normal era 
să mă descurc şi eu. 

Mama s-a uitat atentă la mine şi mi-a oferit sfaturi 
preţioase, ca de pildă „N-o lăsa să-ţi curgă” şi „Nu te 
grăbi”. Pe partea de est a casei, Trot vopsise primele şase 
scânduri de jos în sus, din faţa casei până în spate, iar cu 
ajutorul schelei am izbutit să mai vopsesc un metru peste 
ce făcuse el. Nu ştiam cum aveam să ajung până sub 
acoperiş, dar m-am hotărât să amân grijile pentru mai 
târziu. 

Scândurile vechi au absorbit primul strat de vopsea. Cel 
de-al doilea a mers foarte bine, iar albul vopselei s-a 
păstrat ca atare. După câteva minute am rămas cu gura 
căscată în faţa a ceea ce fâcusem, fiindcă rezultatele erau 
imediate. 

— Cum arată? am întrebat, fără să privesc în jos. 

— E frumos, Luke, a spus mama. Lucrează încet, nu da 


zor. Şi ai grija să nu cazi. 

— N-o să cad. 

De ce mă prevenea întotdeauna asupra unor pericole 
atât de evidente? 

Tata a mutat schela de două ori în dupa-amiaza aceea, 
iar la ora cinei terminasem deja una dintre găleţile cu 
vopsea. M-am spălat pe mâini cu săpun de leşie, dar 
vopseaua mi se lipise de unghii. Nu-mi păsa. Eram mândru 
de noul meşteşug pe care-l deprinsesem. Făceam un lucru 
pe care nu-l mai izbutise niciun Chandler. 

La cina nu s-a pomenit de zugrăvirea casei. Existau alte 
probleme mai importante. Delurenii noştri îşi făcuseră 
bagajele şi plecaseră, iar în urma lor rămăsese încă destul 
bumbac necules. Nu auziserăm să mai fi plecat şi alţi 
lucrători din cauza apei de pe câmp. Pappy nu voia ca 
lumea să ştie că făceam o cât de măruntă concesie ploilor. 
Vremea avea să se schimbe, insista el. Furtunile nu se 
iscaseră niciodată atât de târziu în an. 

După ce s-a înserat ne-am mutat pe terasa din faţă, unde 
acum era mult mai linişte. Cei de la Cardinals erau o 
amintire de demult şi se întâmpla foarte rar să mai 
ascultam ceva la radio după cină. Pappy nu era de acord să 
consume curent electric, aşa că m-am aşezat pe trepte şi 
m-am uitat la curtea din faţă, tăcută şi pustie. Şase 
săptâmâni fusese plină de tot felul de adăposturi şi provizii. 
Acum nu se mai găsea nimic. 

Câteva frunze au căzut şi s-au împrăştiat prin curte. 
Noaptea era răcoroasă şi clară, ceea ce l-a făcut pe tata să 
spună că a doua zi o să avem ocazia să culegem bumbac 
timp de douăsprezece ore. Nu-mi doream nimic altceva 
decât să vopsesc. 


Capitolul 30 


În timp ce mâncam, m-am uitat la ceasul de deasupra 
plitei de gătit. Era patru şi zece - nu mai luasem niciodată 
micul dejun atât de devreme. Tata a deschis gura doar cât 
să prezinte prognoza meteo: timp răcoros, cer senin, fără 
urmă de nor, cu un sol puţin cam moale, dar suficient de 
solid pentru culesul bumbacului. 

Cei mari erau nerăbdători. O mare parte din recoltă 
rămăsese nestrânsă şi, dacă lucrurile continuau aşa, aveam 
să ne înglodăm şi mai adânc în datorii. Mama şi Buni au 
spălat vasele într-un timp record şi am plecat cu toţii de 
acasă. Mexicanii s-au urcat în camion şi au venit o dată cu 
noi la câmp. S-au vârât unul într-altul pe una dintre laturile 
remorcii, ca să nu le fie frig. 

Zilele senine şi uscate deveniseră foarte rare, aşa că am 
profitat de aceasta de parcă ar fi fost ultima din viaţă. La 
apusul soarelui eram frânt, dar, dacă m-aş fi plâns, m-aş fi 
ales doar cu o beşteleală pe cinste. Se profila încă o recoltă 
catastrofală şi eram siliţi să muncim până cădeam laţi. Imi 
ardea buza după un pui de somn, însă ştiam că, dacă m-ar 
fi prins dormind, tata ar fi scos cureaua şi mi-ar fi încins 
fundul. 

Prânzul a constat în pâine prăjită cu şuncă, pe care le-am 
mâncat pe fugă la umbra remorcii de bumbac. La amiază 
se încălzise, aşa că ne-ar fi plăcut să ne facem siesta. In loc 
de asta, ne-am aşezat pe sacii de cules, ne-am ronţăit 
pâinea prăjită şi ne-am uitat la cer. Chiar şi în timp ce 
vorbeam, căutam cu privirea în sus. 

Şi, bineînţeles, o zi senină însemna ca furtunile erau 
undeva pe drum, aşa că, după douăzeci de minute în care 
am luat prânzul, tata şi Pappy au anunţat că pauza se 
terminase. Femeile au sărit în picioare la fel de repede ca 
bărbaţii, nerăbdătoare să arate că puteau să trudească 
exact ca ei. Eu eram singurul pe care nu-l trăgea aţa. 


Ce-i drept, ar fi putut fi şi mai rău: mexicanii n-au făcut 
nici măcar pauză de prânz. 

Am petrecut după-amiaza aceea obositoare gândindu-mă 
la Tally, la Hank şi din nou la Tally. Mintea mi-a zburat şi la 
Spruilli, pe care i-am invidiat fiindcă scăpaseră. Am încercat 
să-mi imaginez ce aveau să facă o dată ajunşi acasă şi 
negăsindu-l pe Hank, care să-i aştepte. M-am străduit să 
mă conving că nu trebuia să-mi pese. 

De câteva săptămâni nu mai primisem nicio scrisoare de 
la Ricky. Îi auzisem pe cei mari vorbind în şoaptă despre 
asta prin casă. Încă nu-i trimisesem povestea lungă pe care 
i-o scrisesem, în primul rând fiindcă nu prea ştiam cum s-o 
pun la poştă fără să fiu prins. Pe lângă asta, mă gândisem 
mai bine şi nu prea îmi mai venea să-l împovărez cu veştile 
despre fata Latcherilor. Avea şi aşa destule pe cap. Dacă ar 
fi fost acasă, am fi mers împreuna la pescuit şi i-aş fi spus 
totul. Aş fi început cu uciderea micului Sisco şi i-aş fi 
povestit de-a fir-a-păr despre toate - despre bebeluşul 
Latcher, despre Hank şi Cowboy şi aşa mai departe. Ricky 
ar fi ştiut ce trebuia să facem. Abia aşteptam să se 
întoarcă. 

Nu mai ştiu cât bumbac am cules în ziua aia, dar sunt 
sigur că a fost un record mondial pentru un băieţel de şapte 
ani. Când soarele a apus în spatele copacilor care 
mărgineau râul, mama a dat peste mine şi ne-am dus pe 
jos acasă. Buni a mai rămas pe câmp, culegând la fel de 
repede ca bărbaţii. 

— Cât or să lucreze? am întrebat-o pe mama. 

Eram atât de obosiţi, încât ne venea greu până şi să 
mergem. 

— Cred că pân' se-ntunecă. 

Când am ajuns acasă era aproape beznă. Aş fi vrut să mă 
prăbuşesc pe pat şi să dorm o săptămână, dar mama mi-a 
spus să mă spăl pe mâini şi s-o ajut la cină. A făcut pâine 
de casă şi a încălzit mâncarea rămasă cât timp eu am cojit 


şi am tăiat nişte roşii. Şi tot atunci am ascultat la radio - 
niciun cuvânt despre Coreea. 

Cu toată ziua grea petrecută în lan, Pappy şi tata erau 
bine dispuşi când ne-am aşezat la masă. Ei singuri 
strânseseră peste cinci sute de kilograme. Ultimele ploi 
făcuseră să crească preţul bumbacului pe piaţa din 
Memphis, iar dacă mai prindeam câteva zile de vreme 
uscată, puteam să supravieţuim încă un an. Buni asculta 
detaşată. Asculta, dar nu auzea, şi mi-am dat seama că era 
din nou cu gândul la Coreea. Cât despre mama, era prea 
ostenită ca să mai deschidă gura. 

Pappy nu putea să sufere mâncarea rămasă de pe-o zi pe 
alta, dar a avut grijă să-i mulţumească încă o dată lui 
Dumnezeu pentru ea. A mulţumit de asemenea pentru 
vremea uscată şi s-a rugat s-o mai ţină aşa. Am mâncat 
încet; în cele din urmă, oboseala de peste zi ne răzbise. 
Discuţiile erau potolite şi scurte. 

Am fost primul care a auzit tunetul. A fost un bubuit jos şi 
îndepărtat, iar eu m-am uitat în jur la masă, ca să văd dacă- 
| auziseră şi cei mari. Pappy se gândea la pieţele de 
bumbac. După câteva minute bubuitul s-a apropiat mult 
mai mult, iar când a fulgerat undeva în zare, ne-am oprit 
din mâncat. Vântul s-a întețit şi acoperişul de tablă al 
terasei din spate a început să zăngănească uşor. Ne-am 
ferit să ne uităm unii la alţii. 

Pappy şi-a împreunat mâinile şi şi-a sprijinit coatele de 
masă, ca şi cum s-ar fi pregătit să se roage din nou. Tocmai 
îi ceruse lui Dumnezeu să ne mai dea vreme bună. Când 
Colo, se pregătea încă un potop. 

Tata s-a gârbovit vizibil, mulţumindu-se să-şi frece tâm- 
plele şi să se uite în gol la un perete. Ploaia a început să 
bată darabana pe acoperiş niţel cam tare, iar Buni a spus: 

— E grindină. 

Asta însemna vânturi puternice şi ploi torențiale, şi n-a 
trecut mult până să înceapă furtuna. Am rămas la masă, 


ascultând tunetele şi răpăitul ploii, nebăgând în seamă cina 
pe jumătate nemâncată şi întrebindu-ne câţi litri aveau să 
cadă pe metru pătrat şi cât avea să treacă înainte să intrăm 
din nou în lan. St. Francis nu mai putea să rămână mult 
timp în matcă, iar când dădea pe dinafară nu ne rămânea 
decât să ne luăm adio de la recolte. 

Furtuna a trecut, dar ploaia a continuat, luând uneori 
forma unor averse. Într-un târziu am plecat din bucătărie. 
M-am dus cu Pappy pe terasa din faţă, însă n-am văzut 
decât o ditamai balta între casa noastră şi drum. Mi-a părut 
rău pentru el, pe când se aşeza în balansoar şi se uita la 
valurile trimise de Dumnezeu din cer, nevenindu-i să 
creadă. 

Mai târziu, mama mi-a citit câteva poveşti din Biblie, cu 
un glas pe care abia i-l auzeam peste ploaia care răpăia pe 
acoperiş. Istoria lui Noe şi a potopului devenise un teritoriu 
interzis. Am adormit înainte ca tânărul David să-l răpună pe 
Goliat. 


x kK x 


A doua zi, ai mei au anunţat că se duc în oraş. Am fost 
invitat şi eu - ar fi fost o cruzime din partea lor să nu mă 
lase să vin - dar Pappy şi Buni nu figurau pe listă. Era doar 
o mică ieşire cu familia. S-a adus vorba în treacăt şi de 
îngheţată. Mulțumită lu Cowboy şi lui Tally, ne mai 
rămăsese nişte benzină pe care nu dăduserăm bani, iar la 
fermă nu prea aveam ce să facem. Apa băltea printre 
rândurile de bumbac. 

M-am aşezat în faţă lângă ei şi am fost foarte atent la 
vite-zometru. După ce-am intrat pe drumul naţional şi am 
pornit spre nord, cu destinaţia Black Oak, tata a călcat 
acceleraţia şi a ajuns la şaptezeci şi cinci de kilometri pe 
oră. Din câte îmi dădeam seama, camionul se comporta la 
fel ca la şaizeci pe oră, dar nu aveam de gând să i-o spun 


lui Pappy. 
Simţeam o alinare ciudată când vedeam că ploaia tăiase 


cheful de muncă şi la alte ferme. Nimeni nu ieşea la câmp 
ca să încerce să culeagă. Şi nu zăreai picior de mexican. 

Terenul nostru era mai jos, putând fi printre primele 
inundate, şi ni se mai întâmplase să pierdem recolte când 
alţi 
agricultori scăpaseră. Însă acum se părea că toată lumea 
avea să fie la fel de urgisită. 

Era miezul zilei, nimeni nu avea nimic de făcut, aşa că 
familiile ieşiseră pe terasele caselor şi se uitau la maşinile 
de pe drum. Femeile curăţau mazăre. Bărbaţii stăteau de 
vorbă şi îşi făceau griji. Copiii fie stăteau pe trepte, fie se 
jucau şi se umpleau de noroi. li ştiam pe toţi, bineînţeles. 
Le-am făcut semn cu mâna, ne-au răspuns şi parcă i-am 
auzit spunându-şi: „Bag seama că Chandlerii se duc la oraş, 
nu?” 

Pe strada principală era linişte. Am parcat în faţa 
magazinului cu articole de fierărie. Ceva mai încolo, la 
magazinul cel mai mare din oraş, mai mulţi agricultori în 
salopete erau prinşi într-o discuţie serioasă. Tata s-a simţit 
obligat să se ducă mai întâi acolo, sau cel puţin să vadă 
când credeau că avea să se oprească ploaia. M-am ţinut 
după mama, care s-a dus la drogherie, unde în spate, lângă 
o pompă de sifon, se vindea îngheţată. O fată drăguță, pe 
nume Cindy, lucra acolo parcă dintotdeauna. La momentul 
acela nu avea alţi clienţi şi am primit o porţie extrem de 
generoasă de îngheţată cu vanilie acoperită cu cireşe, pe 
care mama a plătit cinci cenți. M-am cocoţat pe un scaun 
înalt. Văzând că îmi găsisem locul pentru următoarea 
jumătate de oră, mama a plecat să cumpere câte ceva. 

Cindy avusese un frate mai mare care murise într-un 
accident de maşină oribil, şi ori de câte ori o vedeam mă 
gândeam la poveştile pe care le auzisem. Maşina luase foc 
şi nimeni nu putuse să-i ajute fratele să iasă. Fuseseră mulţi 


martori, ceea ce însemna, fireşte, că existau o sumedenie 
de versiuni, una mai bogată în grozăvii decât alta. Fata era 
frumuşică, dar avea nişte ochi trişti şi mi-am dat seama că 
de vină era tragedia prin care trecuse. Nu avea chef de 
vorbă, lucru care îmi convenea. Am mâncat încet, hotărât 
să prelungesc cât mai mult plăcerea de a savura o 
îngheţată, şi am urmărit-o cum îşi face de lucru la tejghea. 

Auzisem destule şoapte schimbate între ai mei ca să ştiu 
că aveau de gând să dea un telefon. Cum nu aveam un 
asemenea aparat, trebuia să căutăm la altcineva. Bănuiam 
că era vorba de telefonul din prăvălia lui Pop şi Pearl. 

Majoritatea caselor din oraş aveau telefon, la fel ca toate 
magazinele şi firmele. Lucrul asta era valabil şi pentru 
fermierii care locuiau cam la cinci kilometri de oraş, fiindcă 
liniile ajungeau până la ei. Mama mi-a spus cândva că or să 
treacă ani buni înainte să extindă liniile până la noi acasă. 
Oricum, Pappy nu avea nevoie de aşa ceva. Zicea că, dacă 
aveai telefon, erai silit să vorbeşti cu oamenii când le 
convenea lor, nu ţie. Un televizor, da, ar fi fost interesant, 
dar un telefon? Să fim serioşi. 

Jackie Moon a intrat pe uşă şi s-a apropiat de pompa de 
sifon. 

— Hai noroc, micule Chandler, a spus el, după care m-a 
ciufulit şi s-a aşezat lângă mine. Ce vânt te-aduce? 

— Vântul îngheţatei, am răspuns, iar el a început să râdă. 
Cindy a apărut în faţa noastră şi a întrebat: 

— Ca de obicei? 

— Da, domniţă, a zis Jackie. Cum îţi merge? 

— Bine, Jackie, s-a pisicit ea. 

S-au uitat atent unul la altul şi mi s-a părut că e ceva 
între ei. Fata s-a întors ca să-i prepare „ca de obicei”-ul, iar 
Jackie a cercetat-o de sus până jos. 

— Ceva veşti de la Ricky? m-a întrebat el, cu ochii tot pe 
Cindy. 

— În ultima vreme, nu, am spus, uitându-mă şi eu. 


— Ricky e-un tip tare. N-o să păţească nimic. 

— Ştiu, am zis. 

Şi-a aprins o ţigară şi a pufăit preţ de câteva clipe. 

— V-a udat bine ploaia? m-a întrebat apoi. 

— Ne-a murat. 

Cindy i-a pus o cupă cu îngheţata de ciocolată şi o ceaşcă 
de cafea neagră în faţă lui Jackie. 

— Cic-o să mai plouă încă două săptămâni, a spus el. 
Sunt sigur că aşa o să se-ntâmple. 

— Ploaie, ploaie şi iar ploaie, a zis Cindy. Toată lumea 
numai despre asta vorbeşte. Nu v-aţi saturat să flecăriţi 
atât despre vreme? E 

— Alte subiecte nu există, a răspuns Jackie. In orice caz, 
nu pentru agricultori. 

— Doar neghiobii mai fac agricultură, a spus ea, după 
care şi-a aruncat cârpa de praf pe tejghea şi s-a dus la casa 
de bani. 

Jackie şi-a terminat îngheţata pe care apucase s-o bage 
în gură. 

— Drept să-ţi spun, aici probabil că are dreptate. 

— Probabil. 

— Taicâ-tău se duce în nord? a întrebat el. 

— Unde? 

— În nord, la Flint. l-am auzit pe câţiva băieţi că deja dau 
telefon şi-ncearcă să se angajeze la Buick, la uzină. Cică 
anul ăsta nu prea sunt locuri sau oricum sunt mai puţine ca 
altădată, aşa că lumea a şi-nceput să dea năvală. 
Bumbacu' s-a dus în mă-sa şi de data asta. Dacă mai plouă 
o dată zdravăn, ne trezim că iese râul din matcă. Cine-o să 
strângă juma' de recoltă o să aibă noroc. E destul de 
tâmpit, nu? Tragi ca bou' şase luni, pierzi tot şi după aia dai 
fuga în nord ca să-ţi găseşti de lucru şi să câştigi destul ca 
să-ţi plăteşti datoriile. lar pe urmă o iei de la capăt cu 
semănatul. 

— Tu te duci în nord? am întrebat. 


— Mă bate gându'. Sunt prea tânăr ca să rămân priponit 
la fermă toată viaţa. 

— Mda, şi eu la fel. 

Jackie a sorbit din cafea şi preţ de câteva clipe ne-am 
gândit amândoi în tăcere ce prostie fără seamăn era munca 
la fermă. 

— Am auzit că delureanu' ăla lat în umeri s-a cărat, a 
spus el într-un târziu. 

Din fericire, aveam gura plină de îngheţata, aşa că m-am 
mărginit să dau din cap. 

— Sper să-l găbjească, a zis el. Tare-aş vrea să văd că e 
judecat şi că-şi primeşte ce-i al lui. Deja i-am spus lui Stick 
Powers că vin ca martor. Am văzut totul cu ochii mei. Şi mai 
sunt şi alţii care-i spun lu' Stick ce s-a întâmplat de- 
adevăratelea. Delureanu' putea foarte bine să-l lase în viaţă 
pe Sisco ăl mic. 

Am mai vârât o linguriţă de îngheţată în gură şi am 
continuat să dau din cap. Învăţasem să-mi ţin gura şi să fac 
pe prostul ori de câte ori venea vorba de Hank Spruill. 

Cindy s-a întors în spatele tejghelei, unde a început să 
şteargă praful şi să-şi facă de lucru, îngânând un cântec. 
Jackie a uitat pe dată de Hank. 

— Ai terminat? m-a întrebat el, uitându-se la îngheţata 
mea. 

Probabil că avea ceva de vorbit cu Cindy între patru ochi. 

— Aproape, am răspuns. 

Fata a continuat să fredoneze, iar el s-a uitat la mine 
până am terminat. După ultima înghiţitură, le-am spus la 
revedere şi m-am dus la magazinul lui Pop şi Pearl, unde 
speram să aflu mai multe despre telefoane. Pearl era 
singură la casa de bani, îşi împinsese ochelarii de citit pe 
vârful nasului şi m-a privit în ochi din clipa când am intrat. 
Oamenii spuneau că recunoştea sunetul fiecăruia camion 
care trecea pe strada principală şi că era în stare nu doar 
să-l identifice pe şofer, ci să şi spună de cât timp nu mai 


fusese prin oraş. Nu-i scăpa nimic. 

— Unde-i Eli? m-a întrebat ea, după obişnuitul schimb de 
amabilităţi. 

— A rămas acasă, am spus, uitându-mă la borcanul cu 
batoane de ciocolată Tootsie Roll. 

Pearl a arătat cu mâna spre ele şi mi-a zis: 

— la şi tu una. 

— Mulţam. Unde-i Pop? 

— În spate. Eşti doar cu părinţii, nu? 

— Ba da. l-ai văzut? 

— Nu, nu încă. Cumpără de-ale gurii? 

— Da. Şi cred că tata vrea sa dea un telefon. 

Asta a oprit-o în loc pe Pearl, care s-a gândit la toate 
motivele pentru care voia taică-meu să sune pe cineva. Am 
desfăcut batonul de Tootsie Roll. 

— Cui îi dă telefon? a întrebat ea. 

— Nu ştiu. 

Vai de cel care voia să folosească telefonul lui Pearl şi să 
păstreze amănuntele pentru el. Femeia făcea ce făcea şi 
până la urmă ajungea să ştie mai mult decât omul aflat la 
celălalt capăt al firului. 

— V-a plouat rău? 

— Da. Rău de tot. 

— Oricum, şi terenurile voastre sunt aşezate prost. Voi, 
Latcherii şi Jeterii sunteţi primii inundaţi de fiecare dată. 

A vorbit din ce în ce mai încet, gândindu-se la năpasta 
care ne căzuse pe cap. S-a uitat pe geam şi a clătinat uşor 
din cap în faţa perspectivei unei noi recolte slabe. 

Incă nu văzusem nicio inundație cu ochii mei - sau cel 
puţin nu îmi aduceam aminte - aşa că n-am avut nimic de 
zis. Potopul îi turtise pe toţi, inclusiv pe Pearl. Când norii 
grei stăteau să cadă pe noi, era greu să fii optimist. Ne 
aştepta o nouă iarnă mohorâtă. 

— Am auzit că unii se duc în nord, am spus. 

Ştiam că, dacă era adevărat, Pearl avea deja toate 


amănuntele. 

— Da, şi eu am auzit, a zis ea. Încearcă să-şi găsească de 
lucru, în caz că plouă mai departe. 

— Şi cine pleacă? 

— N-am auzit, a răspuns ea, dar mi-am dat seama din 
tonul ei că era la curent cu ultimele ştiri. 

Probabil că agricultorii îi folosiseră telefonul. 

l-am mulţumit pentru batonul de Tootsie Roll şi am ieşit 
din prăvălie. Trotuarele erau pustii. Îmi plăcea să mă bucur 
în voie de tot oraşul. Sâmbăta aproape că nu puteai să faci 
un pas de atâta lume. l-am zărit pe ai mei cumpărând ceva 
din magazinul de articole de fierărie şi am intrat să văd ce 
anume. 

Cumpărau vopsea în cantităţi mari. Am văzut cinci 
bidoane de patru litri de Pittsburgh Paint albă aliniate 
perfect pe tejghea, iar lângă ele două pensule ambalate în 
plastic. Când am intrat, vânzătorul tocmai făcea totalul. 
Tata se căuta prin buzunare. Mama stătea lângă el, dreaptă 
şi mândră din cale-afară. Mi-am dat seama că ea insistase 
să cumpere vopseaua. Mi-a surâs foarte mulţumită. 

— Paişpe dolari şi optzeci de cenți, a spus vânzătorul. 
Tata a scos banii din buzunar şi a început să numere 
bancnotele. 

— Pot să ţi-o trec în cont, a propus vânzătorul. 

— Nu, aici nu ţine, a zis mama. 

Pappy ar fi făcut infarct dacă ar fi aflat câţi bani se 
duceau pe vopsea în fiecare lună. 

Am luat bidoanele şi le-am cărat anevoie până la camion. 


Capitolul 31 


Bidoanele cu vopsea erau aliniate de-a lungul terasei din 
spate, ca nişte soldaţi pregătiţi pentru o ambuscadă. Sub 
supravegherea maică-mii, tata a mutat schela şi a fixat-o 
lângă colţul de nord-est al casei, în aşa fel încât să pot 
vopsi de jos până aproape sub acoperiş. Trecusem deja de 
primul colţ. Trot ar fi fost mândru de mine. 

Am mai deschis un bidon. Am desfăcut ambalajul de pe 
una dintre pensulele noi şi i-am încercat pămătuful, 
îndoindu-l înainte şi înapoi. Era lată de aproape doisprezece 
centimetri şi mult mai grea decât cea pe care mi-o dăduse 
Trot. 

— O să lucrăm în grădină, a spus mama. O să ne- 
ntoarcem direct. 

Şi cu asta l-a luat cu ea pe tata, ducând trei dintre cele 
mai mari coşuri pe care le aveam. Buni era în bucătărie şi 
făcea gem de căpşune. Pappy îşi făcea griji cine ştie pe 
unde. Rămăsesem singur. 

Cheltuielile făcute de ai mei pentru munca asta dădeau o 
şi mai mare greutate misiunii pe care o aveam. Acum casa 
avea să fie zugrăvită în întregime, indiferent dacă-i 
convenea sau nu lui Pappy. lar grosul muncii eu aveam să-l 
îndeplinesc. Totuşi, nu era nicio grabă. Dacă veneau 
inundaţiile, zugrăveam când nu ploua. Dacă terminam de 
strâns recolta, aveam la dispoziţie toată iarna ca să-mi 
termin capodopera. Casa nu fusese zugrăvită niciodată în 
cincizeci de ani. Ce rost avea să dăm zor? 

După treizeci de minute am obosit. li auzeam pe ai mei 
vorbind în grădină. Alte două pensule - una dintre cele noi 
şi cea dăruită de Trot - se aflau pe terasă, lângă bidoanele 
cu vopsea. Oare ai mei de ce nu puneau fiecare mâna pe 
câte una şi nu se apucau de treabă? Probabil că asta făceau 
de fapt, se sfătuiau cum să mă ajute. 

Pensula era grea al naibii. O foloseam cu mişcări scurte, 


lente şi foarte precise. Mama mă avertizase să nu întind 
prea multa vopsea odată. „Vezi să nu se scurgă.” 

După o oră am simţit nevoia să fac o pauză. Pierdut într-o 
lume numai a mea şi aflat în faţa unui proiect atât de mare, 
am început să-l fac cu ou şi cu oţet pe Trot fiindcă îmi 
pusese aşa ceva în braţe. Zugrăvise doar o treime din casă 
şi pe urmă o luase din loc. Incepeam să cred că Pappy ar fi 
putut avea dreptate. Poate că nu era nevoie să zugrăvim. 

Motivul era Hank. Râsese de mine şi îmi insultase familia, 
spunându-ne că aveam o casă netencuită. Trot se ridicase 
în apărarea mea. El şi cu Tally puseseră la cale începerea 
acestei activităţi, fără să ştie că eu aveam să muncesc cel 
mai mult. 

Am auzit nişte voci în spatele meu. Miguel, Luis şi Rico se 
apropiaseră, iar acum mă priveau curioşi. Am zâmbit şi ne- 
am spus buenas tardes unii altora. Cei trei au mai făcut 
câţiva paşi, foarte nedumeriţi şi neştiind de ce o muncă 
atât de grea îi fusese încredinţată tocmai celui mai mic 
dintre Chandleri. Timp de câteva minute m-am concentrat 
asupra a ceea ce aveam de făcut şi m-am îndepărtat puţin 
câte puţin. Miguel a ajuns pe terasă, unde a cercetat 
bidoanele nedeschise şi celelalte pensule. 

— Ne jucam şi noi? a întrebat el. 

Ce idee minunata! 

Au mai fost deschise alte două bidoane. l-am dat pensula 
mea lui Miguel, iar în câteva secunde m-am trezit cu Luis şi 
Rico stând pe schelă, cu picioarele goale atârnându-le în jos 
şi zugrăvind de parcă asta ar fi făcut toată viaţa. Miguel a 
început să lucreze pe terasa din spate. N-a trecut mult şi 
ceilalţi şase mexicani s-au aşezat pe iarbă, la umbră, şi au 
prins să se uite la noi. 

Buni a auzit zgomotele şi a ieşit din casă, ştergându-şi 
mâinile cu o cârpă de vase. M-a privit, a apucat-o râsul şi 
pe urmă s-a întors la gemul ei de căpşune. 

Mexicanii erau încântați fiindcă îşi găsiseră ceva de făcut. 


Ploile îi siliseră să piardă vremea ore în şir înăuntrul şurii şi 
primprejur. Nu aveau un camion care să-i ducă la oraş, 
radio la care să asculte sau cărţi de citit. (Nici măcar nu 
eram siguri că ştiau să citească.) Din când în când jucau 
zaruri, dar se opreau de îndată ce vedeau că se apropie 
vreunul dintre noi. 

Au declanşat atacul asupra casei cu o îndârjire rară. Cei 
şase privitori le aruncau sfaturi şi păreri nesfârşite celor cu 
pensula în mână. Era clar că unele dintre ele erau hazoase, 
fiindcă uneori zugravii hohoteau atât de tare, încât nu mai 
puteau să lucreze. Rafalele în spaniolă erau tot mai rapide 
şi mai gălăgioase, iar toţi cei nouă mexicani râdeau şi 
vorbeau deopotrivă. Şpilul era ca unul dintre cei care aveau 
pensule să fie convins să facă o pauză şi să dea altcuiva 
posibilitatea să lucreze mai bine ca el. Dintre toţi, expertul 
s-a dovedit a fi Roberto. Ca un adevărat actor, el le-a arătat 
novicilor, îndeosebi lui Pablo şi Pepe, care era cea mai bună 
tehnică pe care trebuiau s-o folosească. S-a plimbat prin 
spatele celorlalţi în timp ce munceau, gata oricând să dea 
un sfat, să facă o glumă sau să muştruluiască. Pensulele au 
tot trecut dintr-o mână în alta şi, cu toate luările peste 
picior şi vorbele grele, cei nouă au pus la punct un sistem 
de lucru în echipă. 

M-am aşezat sub copac alături de ceilalţi mexicani, 
urmărind felul cum se transforma terasa din spate. Pappy s- 
a întors cu tractorul. L-a parcat lângă magazia de unelte şi, 
de la distanţă, a aruncat o privire scurtă în direcţia 
şantierului. Pe urmă a făcut un cerc larg şi a ajuns în partea 
din faţă a casei. Nu mi-am dat seama dacă era sau nu de 
acord cu ceea ce se petrecea şi de fapt nici nu cred că mai 
avea vreo importanţă. Mersul lui îşi pierduse vioiciunea, iar 
în mişcări i se citea nehotărârea. Se purta ca toţi agricultorii 
înfrânți de vreme şi pe punctul de a pierde o noua recoltă 
de bumbac. 

Mama şi tata s-au înapoiat din grădină, ducând nişte 


coşuri pline cu de-ale gurii. 

— Măi să fie, Tom Sawyer în carne şi oase, mi-a spus 
mama. 

— Asta cine-i? am întrebat-o. 

— Îţi povestesc diseară. 

Au lăsat coşurile pe terasă, evitând cu grijă porţiunea 
zugrăvită, şi au intrat în casă. Toţi cei mari se strânseseră 
în bucătărie, făcându-mă să mă întreb dacă vorbeau de 
mine şi de mexicani. Buni a apărut cu un ulcior cu ceai de 
la gheaţă şi o tavă cu pahare. Asta era un semn bun. 
Mexicanii s-au oprit din lucru şi au savurat ceaiul. l-au 
mulţumit lui Buni, după care au început să se certe pentru 
pensule. 

Soarele se războia cu norii, pe când după-amiaza se 
apropia de sfârşit. În unele momente lumina lui era limpede 
şi netulburată, iar aerul era cald, aproape văratic. Ne 
ridicam inevitabil ochii spre cer, sperând că norii aveau să 
plece în sfârşit din Arkansas şi că nu aveau să se mai 
întoarcă sau cel puţin nu până la primăvară. Pe urmă 
pământul se întuneca la loc, iar aerul se răcea. 

Norii câştigau lupta, o ştiam cu toţii. Nu peste multă 
vreme, mexicanii aveau să plece de la noi de la fermă, la 
fel cum făcuseră şi Spruillii. Nu le puteam cere oamenilor să 
stea degeaba zile întregi, uitându-se la cer, încercând să 
rămână uscați şi fără să fie plătiţi. 

Vopseaua s-a terminat înainte de amurg. Partea din 
spate a casei, inclusiv terasa, era gata, iar diferenţa era 
uluitoare. Scândurile lucioase şi curate contrastau puternic 
cu cele nezugrăvite din colţ. Mâine urma să atacăm partea 
vestică, presupunând că mai puteam să fac rost de vopsea. 

Le-am mulţumit mexicanilor. S-au întors în şură şi au râs 
întruna până au ajuns. Aveau să pregătească şi să 
mănânce nişte tortille, iar pe urmă aveau să se culce 
devreme, sperând că în ziua următoare aveau să culeagă 
bumbac. 


Am rămas aşezat pe iarba răcoroasa şi am admirat ce 
făcuseră, nevrând să intru în casă din cauză că adulţii nu 
erau în toane prea bune. Probabil că mi-ar fi zâmbit forţat şi 
ar fi încercat să spună ceva hazos, însă în realitate erau din 
cale-afară de îngrijoraţi. 

Mi-aş fi dorit să am un frate - mai mic sau mai mare, nu 
avea importanţa. Părinţii mei ar fi vrut mai mulţi copii, dar 
existau anumite probleme. Cât despre mine, aveam nevoie 
de un prieten, de un alt copil cu care să stau de vorbă, să 
mă joc sau că conspir. Mă săturasem să fiu singurul 
puştiulică de la fermă. 

Şi îmi era dor de Tally. Mă străduiam din răsputeri s-o 
urăsc, însă pur şi simplu nu aveam cum. 

Pappy s-a dus dincolo de colţul casei şi a cercetat noul 
strat de vopsea. Nu mi-am dat seama dacă se supărase sau 
nu. 

— Hai să dăm o raită pân’ la golf, mi-a spus el şi, fără 
alte cuvinte, ne-am îndreptat amândoi spre tractor. 

L-a pornit şi ne-am ţinut după urmele de roţi lăsate pe 
drumeagul desfundat. In locurile străbătute de atâtea ori de 
tractor şi de remorca de bumbac mustea apa. Roţile din 
faţă împroşcau cu noroi, în timp ce ne continuam 
deplasarea. Cele din spate răvăşeau pământul şi adânceau 
urmele. Ne croiam drum anevoie printr-un câmp care se 
transforma rapid în mlaştină. 

Chiar şi bumbacul arăta de mai mare mila. Capsulele se 
pleoştiseră din cauza ploilor grele. Tulpinile se înclinaseră în 
bătaia vântului. Ar fi fost nevoie de o sâptămână de soare 
arzător ca să se usuce pământul şi bumbacul, dându-ne 
astfel prilejul să terminam recoltatul, numai că vremea asta 
trecuse de mult. 

Am cotit spre nord şi am luat-o pe un drum şi mai 
desfundat - acelaşi pe care mă plimbasem cu Tally de 
câteva ori. Golfuleţul se afla undeva în faţă. 

Am rămas în urma lui Pappy, ţinându-mă de suportul 


pentru umbrele şi de paravanul de protecţie de deasupra 
roții din stânga spate, după care i-am cercetat profilul. Işi 
încleştase fălcile şi îşi îngustase ochii. Dincolo de situaţiile 
când îşi ieşea din sărite, nu-l văzusem niciodată plângând 
sau având vreo manifestare cât de cât înrudită cu plânsul. 
Îşi făcea griji fiindcă era agricultor, însă nu se văicărea. 
Dacă ploile ne distrugeau recoltele, înseamnă că exista 
categoric un motiv. Dumnezeu ne avea în pază şi ne dăruia 
din toate cele atât în anii buni, cât şi în cei răi. Fiind 
baptişti, nutream convingerea că Dumnezeu ţinea totul sub 
control. 

Eram sigur că exista un motiv din cauza căruia Cardinals 
pierduseră campionatul, dar nu pricepeam unde era locul 
lui Dumnezeu în toată povestea. De ce lăsa Dumnezeu 
două echipe din New York să joace în superligă? Zău dacă 
înţelegeam ceva. 

Apa dinaintea noastră a crescut brusc cu vreo 
cincisprezece centimetri deasupra roţilor din faţă. 
Drumeagul era inundat, lucru care m-a pus pe gânduri preţ 
de o clipă. Ajunseserăm în apropierea golfului. Pappy a 
oprit tractorul şi a arătat cu degetul. 

— A trecut de maluri, a spus el pe un ton indiferent, însă 
fără a-şi putea ascunde amărăciunea înfrângerii care i se 
desluşea în glas. 

Apa îşi croise drum prin nişte tufe aflate de obicei 
deasupra golfului. Pe-acolo pe undeva, Tally se scăldase 
într-un ochi de apă rece şi limpede, care între timp 
dispăruse. 

— Dă pe-afară, a spus Pappy. 

A oprit motorul tractorului şi am ascultat zgomotul 
şuvoiului de apă care acoperise Golful lui Siler şi se 
îndrepta nestingherit spre porţiunea de luncă unde se aflau 
şi patruzeci dintre pogoanele noastre. S-a rătăcit printre 
rândurile de bumbac, strecurându-se prin valea îngustă. 
Avea să se oprească undeva în mijlocul câmpului, cam la 


jumătatea distanţei pâna la casa noastră, într-un loc unde 
pământul începea s-o ia încetişor la deal. Acolo avea să se 
adune şi să aibă adâncime mai mare, înainte de a se 
împrăştia spre est şi vest, acoperindu-ne pământurile. 

În cele din urmă, iată că vedeam cu ochii mei ce sunt 
inundaţiile. Ele se produseseră şi înainte, dar fusesem prea 
mic să le mai ţin minte. Toată copilăria auzisem grozăvii 
despre râuri ieşite din matcă şi recolte înghiţite de ape, iar 
acum aveam parte de întegul spectacol, ca şi cum ar fi fost 
pentru prima oarp. Era înfricoşător fiindcă, odată declanşat, 
nimeni nu ştia când avea să se termine. Nimic nu putea 
opri apa, care năvălea oriunde avea chef. Oare avea să 
ajungă până la noi acasă? Avea St. Francis să-şi iasă din 
matcă şi să-i şteargă pe toţi de pe faţa pământului? Avea 
să plouă patruzeci de zile şi nopţi, ca să pierim ca aceia 
care râseseră de Noe? 

Probabil că nu. În povestea cu pricina se vorbea la un 
moment dat de un curcubeu care însemna promisiunea lui 
Dumnezeu de a nu mai pogori niciodată apele pe pământ. 

Inundaţiile de acum erau însă dincolo de orice dubiu. 
Vederea unui curcubeu era un eveniment aproape sfânt în 
viaţa noastră, dar trecuseră săptămâni bune de când îl 
zăriserăm pe ultimul. Nu  înţelegeam cum îngăduia 
Dumnezeu să se petreacă asemenea lucruri. 

Pappy se dusese la golf cel puţin de trei ori peste zi, 
uitându-se, aşteptând şi - probabil - rugându-se. 

— Când a început? l-am întrebat. 

— Cred că acu’ o oră. Nu ştiu precis. 

Aş fi vrut să întreb când avea să se termine, însă ştiam 
deja răspunsul. 

— E-o răstoacă, a spus Pappy. St. Francis e prea plin, n- 
are unde să se ducă. 

Ne-am uitat la apă timp îndelungat. Năvălea fără 
oprelişte şi se apropia de noi, crescând cu câţiva centimetri 
buni în dreptul roţilor din faţă. După o vreme m-a cuprins 


nerăbdarea să mă întorc. Pappy însă nu se grăbea. Îşi 
vedea confirmate grijile şi temerile, iar ceea ce observa Îl 
făcea să rămână cu gura căscată. 

La sfârşitul lui martie, el şi cu tata începuseră să are 
câmpul, să sape pământul şi să îngroape tulpinile, 
rădăcinile şi frunzele rămase de la ultima recoltă. Pe atunci 
erau fericiţi şi se bucurau de ieşirea în aer liber după o 
hibernare atât de lungă. Erau atenţi la vreme, se uitau în 
calendar şi începuseră să-şi facă veacul prin faţa 
magazinului central ca să audă ce spuneau ceilalţi 
agricultori. Daca era vreme bună, se apucau de semănat la 
începutul lui mai. 15 mai era termenul limită obligatoriu 
pentru plantarea seminţelor de bumbac. Contribuţia mea la 
bunul mers al lucrurilor începea în primele zile de iunie, 
când şcoala se termina, iar buruienile creşteau tot mai 
ameninţător. Îmi dădeau o săpăligă, îmi indicau direcţia 
bună şi ore întregi în fiecare zi tăiam bumbac - o muncă 
aproape la fel de grea şi de plictisitoare ca strânsul propriu- 
zis. Tăiam voiniceşte toată vara, în timp ce bumbacul 
creştea, cu buruieni cu tot. Dacă dădeau mugurii până pe 4 
iulie, avea să fie o recoltă de zile mari. Cel mai târziu la 
sfârşitul lui august eram gata să ne apucăm de cules. La 
începutul lui septembrie umblam după delureni şi încercam 
să punem mâna şi pe câţiva mexicani. 

lar acum, la jumătatea lui octombrie, ne uitam cum se 
duce totul de râpă. Toată munca, toată sudoarea şi febra 
musculară, toţi banii cheltuiţi pe seminţe, îngrăşăminte şi 
combustibil, toate speranţele şi planurile - totul se pierdea, 
înghiţit de răstoacele desprinse din St. Francis. 

Am aşteptat, dar inundaţiile nu s-au oprit. De fapt, roţile 
din faţă ale tractorului erau pe jumătate acoperite de apă 
când Pappy a pornit în cele din urmă motorul. Lumina era 
slabă şi abia mai puteai să vezi în jur. Drumeagul era 
acoperit de apă, iar dacă puhoaiele se răspândeau la fel de 
repede, aveam să pierdem cele patruzeci de pogoane 


inferioare înainte de răsăritul soarelui. 

Nu mai avuseserâm parte niciodată de o asemenea 
linişte la cină. Nici mâcar Buni n-a găsit vreo vorbă care să 
ne înveselească. Eu unul mă jucam cu boabele de fasole 
neagră din farfurie şi încercam să-mi imaginez ce gândeau 
ai mei. Tata era, probabil, îngrijorat de împrumutul pentru 
recoltă - o datorie pe care acum ne era imposibil s-o plătim. 
Mama se gândea cum să scape odată de lanul de bumbac. 
Nu era nici pe departe la fel de dezamăgită cum erau 
ceilalţi trei oameni mari. Recolta asta catastrofală, care 
venise după o primăvară 
şi o vară atât de promițătoare, reprezenta un arsenal de 
temut, pe care avea să-l folosească împotriva lui taică-meu. 

Inundaţiile mă făceau să nu mă mai gândesc la alte 
probleme mai apăsătoare - Hank, Tally, Cowboy - şi de 
aceea reprezentau un subiect pe marginea căruia îmi făcea 
plăcere să meditez. Dar n-am scos o vorbă. 


x k x 


Şcoala avea să reînceapă în scurt timp, iar mama a 
hotărât să citesc şi să scriu în fiecare seară. Imi era dor de 
clasa în care învăţam, lucru pe care nu l-aş fi recunoscut 
nici în ruptul capului, aşa că mi-am făcut temele cu plăcere. 
Mama a observat că începusem să mă poticnesc la scris şi 
a declarat că trebuia să exersez foarte mult. Nici cu cititul 
nu stăteam grozav. 

— Vezi unde te duce culesul bumbacului? am spus. Eram 
singuri la Ricky în cameră, unde ne citeam unul celuilalt 
înainte de a merge la culcare. 

— Am un secret pentru tine, a zis ea. Eşti în stare să-l 
păstrezi? 

Dac-ai şti, i-am răspuns în gând. 

— Sigur. 

— Promiţi? 


— Cum să nu. 

— N-ai voie să spui nimănui, nici măcar lui Pappy şi Buni. 

— Bine, care-i treaba? 

Mama s-a apropiat şi mai mult de mine. 

— Taica-tău şi cu mine ne gândim să plecam în nord. 

— Şi eu? 

— Vii cu noi. 

Am răsuflat uşurat. 

— Adică sa munciţi ca Jimmy Dale? 

— Da. Taică-tău a vorbit cu Jimmy Dale şi poate să-i facă 
rost de-un serviciu la uzinele Buick din Flint, Michigan. Se 
câştigă frumuşel. Nu stăm o veşnicie acolo, dar taica-tău 
trebuie să-şi găsească de lucru pentru mai mult timp. 

— Bine, da' Pappy şi Buni? 

— A, n-or să plece niciodată de-aici. 

— Or să muncească pământul mai departe? 

— Aşa cred. Nu ştiu ce altceva ar putea să facă. 

— Cum or să muncească fără noi? 

— Se descurcă ei. Uite ce-i, Luke, nu putea să rămânem 
aici, să pierdem bani întruna şi să ne-ncurcăm în 
împrumuturi. Taică-tău şi cu mine suntem pregătiţi să- 
ncercăm şi altceva. 

Lucrul ăsta îmi producea sentimente contradictorii. 
Voiam ca părinţii mei să fie fericiţi, iar maică-mii nu avea 
cum să-i placă viaţa într-o fermă, mai ales dacă trebuia să 
împartă acoperişul cu socrii. Mie nici prin cap nu-mi trecea 
să mă fac agricultor, dar, ce-i drept, viitorul meu era deja 
legat de Cardinals, însă gândul că aveam sa plec din 
singurul loc unde trăisem până atunci mă tulbura. Pe lângă 
asta, nu-mi puteam închipui viaţa fără Pappy şi Buni. 

— O să fie palpitant, Luke, a spus mama, tot în şoaptă. Ai 
încredere în mine. 

— Aşa o fi. Da’ acolo nu bagă frig? 

— Nu este, m-a corectat ea. larna ninge mult, dar cred c- 
o să fie frumos. O să facem oameni de zăpadă, o să lingem 


ţurţuri şi-o să avem un Crăciun de nea. 

Mi-am amintit de cum povestea Jimmy Dale despre 
meciurile televizate ale lui Detroit Tigers, despre oamenii 
care aveau servicii bune, îşi cumpărau televizoare şi îşi 
trimiteau copiii la şcoli mai de Doamne-ajută. Pe urma mi- 
am adus aminte de nevastă-sa, de nesuferita aia de Stacy, 
care parcă se tânguia ori de câte ori deschidea gura, şi de 
felul cum o speriasem când se dusese la closet. 

— Lumea nu vorbeşte ciudat pe-acolo? am întrebat. 

— Ba da, dar o să te obişnuieşti. O să fie o aventură, 
Luke, iar dacă nu ne place, ne-ntoarcem frumos acasă. 

— Ne-ntoarcem? 

— Ori în Arkansas, ori undeva în sud. 

— Nu vreau s-o văd pe Stacy. 

— Nici eu. Ştii ce, bagă-te-n pat şi mai gândeşle-te. Şi 
ţine minte, e secretul nostru. 

— Da, mama. 

Mama m-a învelit cu grijă şi a stins lumina. Încă un secret 
la dosar. 


Capitolul 32 


De îndată ce a mâncat ultima înghiţitură de ouă jumări, 
Pappy s-a şters la gură şi s-a uitat pe fereastra de deasupra 
chiuvetei. Se luminase deja destul de mult ca să vadă ce-l 
interesa. 

— la uitaţi-vă, a zis el, iar noi am ieşit după el din 
bucătărie, am străbătut terasa şi apoi curtea din spate, 
îndreptându-ne spre şură. 

Ma înfofolisem într-un sveter şi încercam să ţin pasul cu 
tata. larba era udă, iar după câţiva metri am simţit că-mi 
intrase apă în ghete. Ne-am oprit la marginea câmpului cel 
mai apropiat şi ne-am uitat la linia îndepărtată a copacilor 
din zare şi la marginea Golfului lui Siler, aflata cam la un 
kilometru şi jumătate de noi. În faţa noastră se întindeau 
patruzeci de pogoane de pământ, jumătate din tot ce 
aveam. Apele acoperiseră o bună parte; atâta doar că nu 
ne dădeam seama cât. 

Pappy a luat-o printre două rânduri de bumbac, iar după 
câteva clipe nu i-am mai văzut decât umerii şi pălăria de 
pai. Avea să se oprească în locul unde ajunseseră apele 
golfului. Dacă mai mergea, asta însemna că pagubele erau 
mai mici decât ne temuserăm. Poate că apele se retrăgeau 
şi - cine ştie? — avea să iasă soarele. Poate că mai 
reuşeam să salvăm măcar o parte. 

Cam la douăzeci de metri, adică la distanţa dintre locul 
de bătaie şi primul prinzător, Pappy s-a oprit şi şi-a coborât 
privirile. Nu vedeam pământul sau ce anume îl acoperise, 
dar am înţeles imediat. Golful continua să înainteze spre 
noi. 

— Deja-i aici, a zis Pappy peste umăr. Cinci centimetri. 

Câmpul cădea pradă inundaţiilor mai repede decât 
preziseseră oamenii. Ceea ce nu era de colo, ştiută fiind 
firea lor pesimistă. 

— Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în octombrie, 


a spus Buni, frângându-şi mâinile şi apucându-şi şorţul. 

Pappy s-a uitat la ce se petrecea la picioarele lui. Toţi 
stăteam cu ochii pe el. Soarele răsărea tocmai atunci, dar 
cerul era înnorat, iar umbrele apăreau şi dispăreau. Am 
auzit o voce şi m-am uitat în dreapta. Mexicanii se 
strânseseră laolaltă şi ne priveau în tăcere. Şi la 
înmormântări era o atmosferă mai veselă. Eram cu toţii 
curioşi să vedem unde ajunsese apa. Cu o zi în urmă, mă 
convinsesem cu ochii mei cum stăteau lucrurile, dar eram 
nerăbdător s-o văd furişându-se pe câmp şi apropiindu-se 
încet de casa noastră, ca un şarpe uriaş pe care nu-l putea 
opri nimic. Tata s-a desprins de noi şi a pornit şi el printre 
două rânduri de bumbac. S-a oprit lângă Pappy şi şi-a pus 
mâinile în şold, la fel ca taică-său. Au urmat Buni şi mama. 
Am pornit pe urmele lor şi nu departe de noi s-au pus în 
mişcare şi mexicanii, răspândindu-se cu toţii în evantai ca 
să vedem de unde începeau apele. Ne-am oprit în linie 
dreaptă şi ne-am uitat împreună la şuvoiul gros şi maroniu 
care se revărsa din Golful lui Siler. 

Am rupt o parte dintr-o tulpină şi am înfipt-o în pământ, 
la marginea locului spre care se îndreptau apele. În mai 
puţin de un minut, băţul a fost înghiţit de şuvoi. 

Ne-am retras încet. Tata şi Pappy au început să stea de 
vorba cu Miguel şi cu mexicanii. Aceştia din urmă erau gata 
să plece - fie acasă, fie la o altă fermă, unde bumbacul 
putea fi cules. Cine să-i condamne? M-am ţinut pe lângă el, 
apropiindu-mă cât să pot trage cu urechea. S-a hotărât ca 
Pappy să meargă cu mexicanii la celelalte patruzeci de 
pogoane, aflate ceva mai sus, iar aceştia să încerce să 
culeagă acolo. Bumbacul era ud, dar, dacă ieşea soarele, 
poate că reuşeau să strângă fiecare cam cincizeci de 
kilograme. 

Tata avea să se ducă la oraş a doua zi la rând, urmând să 
discute cu lumea adunată în faţa magazinului central şi să 
vadă dacă mai exista vreo fermă la care să muncească 


mexicanii noştri. În nord-estul ținutului pământul era mult 
mai bun, între lanuri şi golfuri exista o diferenţă de nivel, iar 
până la Sf. Francis era cale lungă. Pe lângă asta, oamenii 
vorbeau că locuitorii din Monette nu avuseseră parte de 
atâtea ploi ca aceia din sudul ținutului. 

Eram în bucătărie cu femeile când tata ne-a făcut 
cunoscute planurile pentru restul zilei. 

— Bumbacul e ud de-ţi scapă printre degete, a spus Buni 
pe un ton dezaprobator. N-or să culeagă nici douăşcinci de 
kile. E-o pierdere de vreme. 

Pappy rămăsese afară, aşa că n-a auzit comentariile 
astea. Lui tata i-au ajuns la ureche, dar nu avea chef să se 
certe cu maică-sa. 

— O să-ncercăm să-i mutăm la altă fermă, a spus el. 

— Pot să mă duc la oraş? i-am întrebat pe ambii părinţi. 
Ţineam neapărat să plec, fiindcă alternativa ar fi putut fi un 
marş forţat cu mexicanii până la celelalte patruzeci de 
pogoane, unde ar fi trebuit să trag după mine un sac de 
cules, prin noroi şi apă, încercând totodată să strâng 
capsulele de bumbac muiate de ploaie. Mama a zâmbit şi a 
spus: 

— Da, ne trebuie nişte vopsea. 

Buni a mai aruncat o privire prin care îşi exprima 
dezacordul. De ce trebuia să cheltuim bani pe care oricum 
nu-i aveam ca să cumpărăm vopsea pentru casă, când 
tocmai eram pe punctul să mai pierdem o recoltă? Totuşi, 
casa era pe jumătate zugrăvită, oferind o diferenţa 
izbitoare între albul proaspăt şi cafeniul deschis peste care 
trecuseră anii. Proiectul trebuia dus la bun sfârşit. 

Nici lui tata n-a părut să-i pice bine o noua cheltuială, dar 
mi-a zis: 

— Poţi să te duci. 

— Eu rămân aici, a spus mama. Trebuie să punem nişte 
okra la borcan. 

Un nou drum până în oraş. Eram un băiat fericit. Scă- 


pasem de culesul bumbacului şi tot ce aveam de făcut era 
să călătoresc pe drumul naţional şi să visez la bomboanele 
sau la îngheţata cu care aveam să mă pricopsesc odată 
ajuns în Black Oak. Totuşi, trebuia să fiu atent, fiindcă eram 
singurul Chandler fericit. 

Râul St. Francis părea gata să se reverse când am oprit 
lângă pod. 

— O fi sigur? l-am întrebat pe tata. 

— Trag nădejde. 

A băgat într-a-ntâia şi ne-am strecurat încet pe deasupra 
râului, temându-ne amândoi să ne uităm în jos. Din cauza 
greutăţii camionului şi a forţei cursului de apă, podul s-a 
clătinat când am ajuns la mijloc. Am luat viteza şi în scurt 
timp am ajuns pe partea cealaltă. Am răsuflat uşuraţi. 

Distrugerea podului ar fi fost un dezastru. Am fi rămas 
izolaţi. Apele ar fi crescut în jurul casei noastre şi nu am 
mai fi avut unde să ne ducem. Până şi Latcherii ar fi scăpat 
mai ieftin. Locuiau dincolo de pod, pe aceeaşi parte cu 
Black Oak-ul şi cu lumea civilizată. 

Am trecut prin dreptul casei Latcherilor şi ne-am uitat la 
pământul lor. 

— Li s-a inundat casa, a spus tata, deşi nu aveam cum să 
vedem atât de departe. 

În orice caz, era clar că rămăseseră fără recolte. 

Mai aproape de oraş am văzut câţiva mexicani pe câmp, 
dar nu la fel de mulţi ca altă dată. Am parcat lângă 
magazinul central şi am intrat. Câţiva agricultori cu figuri 
mohorâte stăteau în spate, bând cafea şi discutându-şi 
problemele. Tata mi-a dat cinci cenți pentru o Coca-Cola, 
după care li s-a alăturat agricultorilor. 

— Pe la voi pe-acolo mai culegeţi? l-a întrebat unul dintre 
ei. 

— Puțin şi nici asta nu-i sigur. 

— Golfu’ ce face? 

— A dat pe-afară azi-noapte. S-a întins pe-un kilometru 


pân-a răsărit soarele. Alea patruzeci de pogoane de jos s-au 
dus. 

Agricultorii au păstrat un moment de reculegere la auzul 
acestor veşti proaste, fiecare pironindu-şi ochii în pământ şi 
plângându-ne de milă nouă, Chandlerilor. Asta m-a făcut să 
urăsc şi mai mult muncile câmpului. 

— Cica râu’ încă se ţine-ntre maluri, a zis altcineva. 

— A ieşit şi-a luat-o spre noi, a spus tata. Dar n-o să ţină 
mult. 

Au dat din cap cu toţii, părând de acord cu această 
previziune. 

— S-a mai trezit cineva cu pământurile sub apă? a vrut 
să ştie tata. 

— Am auzit că Tripletsii au pierdut douăzeci de pogoane 
din cauza Golfului Căprioarelor, da' n-am văzut nimic cu 
ochii mei, a spus un agricultor. 

— Nu e golf să nu se fi umflat, a adăugat un al doilea. ŞI 
toată presiunea e pe St. Francis. 

A urmat un nou moment de tăcere, cât timp oamenii s-au 
gândit la golfuri şi la presiune. 

— Are cineva nevoie de nişte mexicani? a întrebat tata în 
cele din urmă. Am nouă la mine la fermă şi stau de 
pomană. S-ar cam duce acasă. 

— Ai vreun semn de la al zecelea? 

— AŞ. A plecat de mult şi n-am avut când să ne facem 
griji pentru el. 

— Riggs ştie câţiva agricultori la nord de Blytheville care 
au nevoie de mexicani. 

— Unde-i Riggs? a întrebat tata. 

— O s-apară el. 

Delurenii plecau pâlcuri-pâlcuri, iar lumea a început să 
vorbească de ei şi de mexicani. Migrarea mâinii de lucru 
era o dovadă în plus că puteam să punem cruce recoltelor. 
Atmosfera sumbră din partea din spate a magazinului 
central s-a posomorât şi mai tare, aşa că m-am dus să văd 


ce face Pearl şi eventual s-o fac să-mi mai dea un baton de 
Tootsie Roll. 

Am găsit prăvălia lui Pop şi Pearl închisă, lucru care nu mi 
se mai întâmplase până atunci. Pe uşă era o plăcuţă care 
spunea că programul era de la nouă la şase, de luni până 
vineri, şi de la nouă la nouă sâmbăta. Duminica era închis, 
dar asta era de la sine înţeles. Domnul Sparky Dillon, 
mecanicul de la staţia unde se vindea benzina Texaco, s-a 
oprit în spatele meu şi mi-a spus: 

— Deschide abia la nouă, băiete. 

— Cât e ceasul? am întrebat. 

— Opt şi douăzeci. 

Nu mai fusesem niciodată la Black Oak la o oră atât de 
timpurie. M-am uitat în stânga şi-n dreapta pe strada 
principală, neştiind în ce magazin să mai intru. M-am 
hotărât asupra drogheriei care avea o pompa pentru sifon 
în spate şi chiar în timp ce mă îndreptam spre ea am auzit 
zgomotul unor vehicule. Două camioane se apropiau 
dinspre sud, din regiunea unde trăiam şi noi. Erau delureni, 
fără discuţie, şi se duceau acasă, cu bagajele aşezate unul 
peste altul şi fixate bine de părţile laterale ale camioanelor. 
Familia din primul vehicul ar fi putut fi drept cea a 
Spruillilor, cu doi-trei puştani aşezaţi pe o saltea veche şi 
uitându-se trişti la magazinele prin dreptul cărora treceau. 
Al doilea camion era mult mai bine întreţinut şi mai curat. 
Şi în el se găseau o sumedenie de lăzi de lemn şi de saci de 
pânză, dar toate fuseseră aranjate cu mare grijă. Bărbatul 
se afla la volan, iar nevastă-sa pe locul de alături. Din poala 
ei, un copilaş mi-a făcut cu mâna când a trecut prin dreptul 
meu. l-am răspuns prin acelaşi gest. 

Buni spunea mereu că unii delureni aveau case mai 
frumoase ca ale noastre. N-am înţeles niciodată de ce îşi 
făceau bagajele şi coborau de pe dealurile Ozark ca să 
culeagă sbumbac. 

L-am văzut pe tata intrând în magazinul cu articole de 


fierărie, aşa că m-am ţinut după el. Se oprise în spate, 
lângă vopsele, şi vorbea cu vânzătorul. Pe tejghea se aflau 
patru bidoane de vopsea Pittsburgh Paint albă. M-am gândit 
la Pittsburgh Pirates. lar terminaseră pe ultimul loc în liga 
naţională. Singurul lor mare jucător era Ralph Kiner, care 
marcase treizeci şi şapte de puncte din lovituri directe. 

Odată şi-odată aveam să joc şi eu la Pittsburgh. Aveam 
să port cu mândrie echipamentul roşu al celor de la 
Cardinals şi aveam să-i desfiinţez în bătaie pe amărâţii ăia 
de la Pirates. 

Avuseserăm nevoie de toată vopseaua rămasă ca să 
terminam partea din spate a casei cu o zi în urmă. 
Mexicanii se pregăteau de plecare. Mie mi se părea logic să 
mai cumpărăm vopsea şi să profităm de mâna de lucru 
gratuită pe care o aveam la fermă. Altminteri ar fi plecat şi 
m-aş fi trezit din nou că trebuia să termin proiectul de unul 
singur. 

— Mai trebuie vopsea, i-am şoptit lui tata, în timp ce 
vânzătorul calcula totalul. 

— Deocamdată ajunge, a spus el, încruntându-se. Era o 
problemă de bani, atâta tot. 

— Zece dolari, plus treizeci şi şase de cenți taxă, a zis 
vânzătorul. 

Tata a vârât mâna în buzunar şi a scos un teanc subţire 
de bancnote. Le-a numărat încet, ca şi cum nu i-ar fi venit 
să se despartă de ele. 

S-a oprit la zece - zece bancnote de un dolar. După cea 
fost dureros de limpede că nu avea destul, tata a râs forţat 
şi a spus: 

— Vâd că n-am la mine decât zece dolari. Taxa ţi-o 
plătesc când mai dau pe-aici. 

— Sigur, domnu’ Chandler. 

Fiecare dintre ei a luat câte două bidoane pe care le-au 
aşezat în partea din spate a camionului. Intre timp, domnul 
Riggs se întorsese la magazinul central, aşa că tata s-a dus 


să discute cu el despre mexicanii noştri. M-am întors în 
magazinul cu articole de fierărie şi m-am îndreptat direct 
spre vânzător. 

— Cât costă două bidoane? l-am întrebat. 

— La doi jumătate bidonu’, cinci dolari în total. 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos banii pe care-i 
tineam la mine. 

— Uitaţi aici cinci dolari, am spus,  întinzându-i 
bancnotele. 

La început n-a vrut să le ia. 

— Ai cules bumbac pentru banii ăştia? m-a întrebat el. 

— Da. 

— Tăticu' tău ştie că vrei să cumperi vopsea? 

— Înca nu. 

— Şi mă rog ce vopseşti? 

— Casa în care stăm. 

— De ce? 

— Fiindcă n-a fost zugrăvită niciodată. A luat banii fără 
tragere de inima. 

— Plus opşpe cenți taxa, a spus el. 

l-am mai dat o bancnota de un dolar şi l-am întrebat: 

— Ce taxă mai are să vă plătească tati? 

— Treizeci şi şase de cenți. 

— Opriţi-o de-aici. 

— În regulă. 

Mi-a dat restul, după care a mai încărcat două bidoane în 
camionul nostru. Am rămas pe trotuar, cu ochii pe vopsea, 
de parcă ar fi încercat cineva să ne-o fure. 

Lângă prăvălia lui Pop şi Pearl l-am văzut pe domnul 
Lynch Thornton, factorul, deschizând uşa oficiului poştal şi 
dispărând înăuntru. Am pornit spre el, rămânând însă cu 
ochii pe camion. Domnul Thornton era ţâfnos de obicei şi 
mulţi credeau că se purta aşa din cauză că se însurase cu o 
femeie căreia îi cam plăcea whisky-ul. In Black Oak aproape 
toată lumea se uita chiorâş la cei care consumau băuturi 


alcoolice. Era un ţinut în care nici nu găseai aşa ceva. Cel 
mai apropiat magazin de spirtoase se afla la Blytheville, 
chit că prin zonă trăiau câţiva contrabandişti care scoteau 
bani frumoşi din comerţul ăsta. Ştiam, fiindcă îmi spusese 
Ricky. Imi mărturisise că nu-i plăcea whisky-ul, dar că 
uneori avea obiceiul să bea o bere. Auzisem atâtea predici 
despre relele pe care le aducea băutura, încât îmi făceam 
griji pentru sufletul lui Ricky. lar dacă pentru bărbaţi era un 
păcat să bea pe furiş, în cazul femeilor era un adevărat 
scandal. 

Voiam să-l întreb pe domnul Thornton cum să pun la 
poştă scrisoarea pentru Ricky, în aşa fel încât să nu ştie 
nimeni. Era o scrisoare de trei pagini, iar eu mă simţeam 
tare mândru pentru efortul depus. Însă povestisem totul 
despre bebeluşul lui Libby Latcher şi încă nu eram sigur că 
făceam bine trimiţând-o în Coreea. 

— 'Neaţa bună, i-am spus domnului Thornton, care 
trecuse dincolo de tejghea, potrivindu-şi cozorocul şi 
pregătindu-se pentru ce avea să-i aducă dimineaţa. 

— Tu eşti ăl mic al Chandlerilor? m-a întrebat el, fără să- 
şi ridice privirea. 

— Da. 

— Am ceva pentru tine. 

S-a făcut nevăzut câteva secunde, după care mi-a 
înmânat două scrisori. Una era de la Ricky. 

— Asta-i tot? m-a întrebat el. 

— Da, domnule. Mulţumesc. 

— Ce face? 

— Cred că bine. 

M-am întors fuga de la poştă la camionul nostru, strân- 
gând scrisorile la piept. Cealaltă era de la locul ăla din 
Jones-boro unde se vindeau tractoare John Deere. Am 
cercetat-o pe cea de la Ricky. Ne era adresată tuturor: Eli 
Chandler şi familia, Strada 4, Black Oak, Arkansas. În colţul 
din stânga sus se găsea adresa de răspuns, o înşiruire 


derutantă de litere şi cifre, sub care se afla un ultim rând 
pe care scria San Diego, California. 

Ricky trăia şi scria scrisori; era singurul lucru care conta. 
L-am văzut pe tata apropiindu-se de mine. Am dat fuga în 
calea lui ca să-i arăt scrisoarea, după care ne-am oprit în 
pragul merceriei şi am citit-o cuvânt cu cuvânt. Ricky se 
grăbea din nou, aşa că ne scrisese doar o pagină. Ne 
spunea că unitatea lui nu prea luase parte la lupte şi, chiar 
dacă pe el lucrul ăsta îl enerva, pentru noi era cea mai 
bună veste din lume. Mai zicea că se vorbea peste tot de 
încetarea focului, unii spunând chiar că aveau să se 
întoarcă acasă înainte de Crăciun. 

Ultimul paragraf era trist şi înspâimântător. Unul dintre 
prietenii lui, un băiat din Texas, fusese ucis de o mină. Erau 
de-o vârstă şi nimeriseră în aceeaşi tabără de instrucţie 
pentru recruți. Ricky avea de gând ca, odată ajuns acasă, 
să se ducă la Fort Worth şi să stea de vorbă cu mama 
băiatului. 

Tata a împăturit scrisoarea şi a vârât-o în buzunarul 
salopetei. Ne-am suit în camion şi am plecat din oraş. 

Acasă înainte de Crăciun. Nici nu-mi puteam închipui un 
cadou mai frumos. 


x k x 


Am parcat sub stejarul din curte, iar tata s-a dus în 
spatele camionului ca să ia vopseaua. S-a oprit, a numărat 
repede şi pe urma s-a uitat la mine. 

— De unde până unde şase bidoane? 

— Am cumpărat eu două, am răspuns. Şi am plătit şi 
taxa. Tata n-a ştiut ce să zică. 

— Ţi-ai cheltuit banii de pe cules? a întrebat el într-un 
târziu. 

— Da, tati. 

— Mi-ar fi plăcut să n-o faci. 


— Vreau să dau şi eu o mâna de ajutor. 

S-a scărpinat pe frunte şi a studiat problema vreo două 
minute, după care a spus: 

— Mi se pare corect. 

Am cărat vopseaua pe terasa din spate, iar pe urma ela 
hotărât să meargă la celelalte patruzeci de pogoane şi să 
vadă ce făceau Pappy şi mexicanii. Dacă bumbacul putea fi 
cules, rămânea acolo. Mi s-a dat voie să încep să zugrăvesc 
partea de vest a casei. Voiam să lucrez de unul singur. 
Ţineam să par copleşit şi derutat de munca titanică pe care 
o aveam de făcut, în aşa fel încât mexicanilor să le fie milă 
de mine după ce aveau sa se întoarcă. 

Au sosit la amiază, plini de noroi, obosiţi şi fără să fi 
strâns prea mult în cursul dimineţii. L-am auzit pe Pappy 
spunându-i lui Buni: „Bumbacul e prea ud”. Am mâncat 
okra şi pâine prăjită, după care m-am pus din nou pe 
treabă. 

N-am scăpat din ochi şura, însă a trecut o veşnicie şi n-a 
venit nimeni să mă ajute. Ce Dumnezeu făceau acolo? 
Prânzul luase sfârşit şi tortillele se topiseră de mult. Mai 
mult ca sigur ca îşi făcuseră şi siesta. Ştiau că era zugrăvită 
doar o jumătate de casă. Şi-atunci de ce nu mă ajutau? 

Cerul s-a întunecat la vest, dar n-am observat pâna nu 
m-am trezit cu Pappy şi Buni pe terasa din spate. 

— S-ar putea sa plouă, Luke, mi-a spus Pappy. Mai bine 
opreşte-te din zugrăvit. 

Mi-am curăţat pensula şi am pus vopseaua sub o bancă 
aflată pe terasa din spate, de parcă ar fi putut-o distruge 
furtuna. M-am aşezat deasupra, între Pappy şi Buni, şi am 
ascultat din nou vuietele joase care se auzeau la sud-vest. 
Aşteptam să ne plouă iar. 


Capitolul 33 


Noul nostru ritual s-a repetat a doua zi, după un mic- 
dejun întârziat. Am mers din casă până la şură prin iarba 
murată de ploaie, ne-am oprit la marginea lanului de 
bumbac şi am dat cu ochii de apă - nu de ploile căzute în 
timpul nopţii, ci de acelaşi şuvoi mâlos dinspre golf. Avea 
cam opt centimetri adâncime şi părea gata să inunde 
câmpul şi să-şi înceapă avansarea lentă spre şură, magazia 
cu unelte şi cotineţe, ajungând în cele din urmă şi la casă. 

Tulpinile erau aplecate spre est, fixate în poziţia aceea 
oblică de vântul care ne atacase ferma peste noapte. 
Capsulele se pleoştiseră sub greutatea apei. 

— O să ne inunde şi casa, Pappy? am întrebat. A clătinat 
din cap şi m-a prins pe după umeri. 

— Nu, Luke, n-a ajuns niciodată până la casă. S-a 
apropiat o dată sau de două ori, dar temelia casei e cu un 
metru şi ceva mai înaltă decât locul unde stăm acum. Nu-ţi 
face griji pentru casă. 

— Da’ pân’ la şură tot a ajuns o dată, a spus tata. La un 
an dupa ce s-a născut Luke, nu? 

— În patruzeci şi şase, a precizat Buni, care ţinea minte 
toate datele. Dar a fost în mai, a adăugat ea. La două 
săptămâni după ce semănaserăm. 

Dimineaţa era răcoroasă, bătea vântul, norii erau răzleţi 
şi nu se arătau semne de ploaie. O zi perfectă pentru 
zugrăvit; asta, fireşte, în ideea că găseam pe cineva care să 
mă ajute. Mexicanii s-au apropiat, dar insuficient ca să pot 
vorbi cu ei. 

Aveau sa plece în scurt timp, poate chiar peste câteva 
ore. Aveam să-i ducem până în faţa magazinului din centru 
şi să aşteptăm să-i ia un fermier ale cărui pământuri erau 
mai uscate. l-am auzit pe cei mari discutând despre asta la 
cafea, înainte să răsară soarele, şi aproape că am intrat în 
panică. Nouă mexicani puteau zugravi partea de vest a 


casei în mai puţin de o zi. Mie mi-ar fi trebuit o lună. Nu era 
momentul să fiu timid. 

În timp ce făceam cale întoarsă, m-am îndreptat spre 
mexicani. 

— Buenos días, am spus întregului grup. ¿Como está? 

Fiecare dintre cei nouă a răspuns în felul lui. Se întorceau 
în şura după încă o zi pierdută. Am mers alături de ei până 
când m-am îndepărtat suficient de mult ca să nu mă audă 
părinţii. 

— N-aţi vrea să trageţi o zugrăveala? am întrebat. 

Miguel a tradus cu vocea lui guturala şi toţi membrii 
grupului au părut să zâmbească. 

Zece minute mai târziu, trei dintre cele şase bidoane de 
vopsea erau deschise, iar mexicanii stăteau căţăraţi pe 
întreaga parte de vest a casei. Se ciondăneau întruna 
pentru cele trei pensule. O alta echipă ridica o schelă. Eu 
arătam încoace şi încolo, dând instrucţiuni pe care nu părea 
să le audă nimeni. Miguel şi Roberto îşi rosteau grăbit 
propriile dispoziţii şi păreri în spaniolă. Ambele limbi erau 
ignorate în egală măsură. 

Mama şi Buni trăgeau cu ochiul la noi pe geamul de la 
bucătărie, în timp ce spălau vasele după micul dejun. Pappy 
s-a dus în şopron ca să se ocupe de tractor. Tata plecase 
într-o plimbare lungă, probabil ca să vadă pagubele 
produse şi să se întrebe ce era de făcut. 

Ritmul  zugrăvirii crescuse foarte mult. Mexicanii 
glumeau, râdeau şi se luau în băză unul pe altul, însă lucrau 
de două ori mai repede decât acum doua zile. Nu se 
pierdea nicio secundă. Pensulele îşi schimbau proprietarii 
cam la fiecare jumătate de oră. Întăririle erau menținute în 
formă. La jumătatea dimineţii, meşterii ajunseseră la 
jumătatea distanţei până la terasa din faţă. Nu era o casă 
mare. 

Îmi convenea să mă retrag şi să nu stau în calea nimănui. 
Mexicanii lucrau atât de repede, încât mi se părea de-a 


dreptul ineficient să pun mâna pe o pensulă şi să le 
temperez elanul, în plus, mâna de lucru gratuită era doar 
ceva temporar. Clipa când aveam să fiu lăsat să termin de 
unul singur se apropia din ce în ce mai mult. 

Mama a adus ceai de la gheaţă şi prăjiturele, dar 
mexicanii au zugrăvit mai departe. Cei care stăteau cu 
mine la umbra au mâncat primii, după care trei dintre ei au 
făcut schimb de locuri cu alţi trei aflaţi pe schelă. 

— Ai destulă vopsea? m-a întrebat mama în şoaptă. 

— Nu. 

S-a întors în bucătărie. 

Înainte de prânz, partea de vest a fost terminată - un 
strat gros şi strălucitor, care scânteia în soarele ieşit din 
când în când de după nori. Mai rămăsese un bidon. L-am 
dus pe Miguel în partea de est, unde începuse Trot să 
lucreze cu o lună în urmă, şi i-am arătat o porţiune 
nezugrăvită, la care nu fusesem în stare să ajung. 
Mexicanul a dat nişte ordine răstite, iar echipa s-a mutat în 
cealaltă parte a casei. 

Aici s-a folosit o metodă nouă. În locul unei schele 
improvizate, Pepe şi Luis, doi dintre membrii cei mai scunzi 
ai grupului, s-au urcat în echilibru pe umerii lui Pablo şi 
Roberto, cei mai vânjoşi dintre toţi, şi au început zugrăvitul 
chiar de sub acoperiş. Bineînţeles, asta a atras o avalanşă 
nesfârşită de comentarii şi glume din partea celorlalţi. 

După ce-am terminat vopseaua, s-a făcut ora mesei. Am 
dat mâna cu toţi mexicanii şi i-am copleşit cu mulţumiri. Ei 
au râs şi s-au întors sporovăind la şură. Era miezul zilei, 
soarele se vedea pe cer, iar temperatura creştea. După ce 
i-am însoţit cu privirea, m-am uitat la câmpul din 
apropierea şurii. Se vedeau deja apele revărsate. Mi se 
părea ciudat că inundaţiile continuau sa avanseze chiar şi 
când soarele strălucea sus pe cer. 

M-am întors şi am cercetat ce făcuseră mexicanii. 
Spatele şi părţile laterale ale casei păreau aproape noi. 


Doar faţada rămăsese nezugrăvită şi, dat fiind că între timp 
deprinsesem meşteşugul, mi-am dat seama că puteam să 
termin operaţiunea şi fără mexicani. 

Mama a ieşit din casa şi a spus: 

— Gata masa, Luke. 

Am ezitat câteva clipe, admirând în continuare 
zugrăveala, aşa că s-a apropiat de locul unde stăteam şi 
ne-am uitat împreună la casă. 

— Foarte buna treabă aţi făcut, Luke, a spus ea. 

— Mulţam. 

— Câtă vopsea a mai rămas? 

— N-a mai rămas. S-a dus toată. 

— Cât îţi trebuie pentru faţadă? 

Partea din faţă era mai mică decât cele laterale, însă 
avea în plus o terasă, ca de altfel şi spatele. 

— Vreo patru-cinci bidoane, am zis, de parcă aş fi 
zugrăvit case de-o veşnicie. 

— Nu vreau să-ţi cheltuieşti banii pe vopsea, a rostit ea. 

— Sunt banii mei. Toţi aţi zis că n-am decât să-i dau pe 
ce-mi place. 

— Aşa e, dar n-ar fi trebuit să-i dai pe aşa ceva. 

— Nu mă deranjează. Vreau s-ajut şi eu. 

— Şi cu bluza cum rămâne? 

Nu dormisem nopţi întregi gândindu-mă la bluza care 
imita echipamentul lui Cardinals, dar acum lucrul ăsta mi se 
părea neînsemnat. În plus, îmi venise în minte un alt fel de- 
a face rost de ea. 

— Poate o să-mi aducă Moş Crăciun una. Mama a zâmbit 
şi a spus: 

— Să nu te miri. Hai să prânzim. 

Imediat după ce Pappy i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru 
mâncare, fără să pomenească de vreme sau de recolte, 
tata a anunţat cu o voce sumbră că apele începuseră să 
iasă din răstoace, să se prelingă pe drumul dintre lanuri şi 
să pătrundă în cele patruzeci de pogoane aflate ceva mai 


sus. Evenimentul a fost primit fără comentarii. Ne 
învăţaserăm să nu mai aveam reacţie în fata veştilor 
proaste. 


x kK x 


Mexicanii s-au strâns în jurul camionului şi l-au aşteptat 
pe Pappy. Fiecare avea un săculeţ cu lucruri personale, 
aceleaşi pe care le aduseseră cu şase săptămâni în urmă. 
Am dat mâna cu ei şi ne-am luat rămas-bun. Ca de obicei, 
aşteptam nerăbdători o nouă plimbare la oraş, chit că de 
data asta motivul deplasării nu era deloc plăcut. 

— Luke, du-te şi ajut-o pe mama în grădină, mi-a spus 
tata, în timp ce mexicanii se urcau în camion, iar Pappy 
pornea motorul. 

— Credeam că vin şi eu în oraş, am zis. 

— Nu mă face să repet, a rostit tata pe un ton sever. l-am 
văzut pe toţi cei nouă mexicani plecând cu camionul şi 
făcându-mi semn cu mâna întristaţi, pe când se uitau la 
casa şi la ferma noastră pentru ultima oară. Din ce zicea 
tata, se duceau la o fermă mare, aflată la nord de 
Blytheville, la două ore de drum, unde aveau să lucreze trei 
sau patru săptămâni, dacă era vreme bună, pentru ca după 
aceea să se întoarcă în Mexic. Mama întrebase cum aveau 
să fie trimişi acasă, într-un camion pentru vite sau cu 
autobuzul, însă fără să insiste prea mult. Nu puteam să 
intervenim în amănuntele de genul asta, care oricum 
păreau mult mai puţin importante când ne gândeam la apa 
care ne inundase pământurile. 

Totuşi, hrana conta enorm; era vorba de alimentele 
pentru o iarnă îndelungată, care venea după o recoltă 
proastă, când tot ce mâncam provenea de la noi din 
gradină. Nici asta nu era ceva neobişnuit, atâta doar că nu 
ne mai rămâneau bani să cumpărăm nimic, în afară de 
făină, zahăr şi cafea. În cazul unei recolte bune, se mai 


doseau ceva bani sub saltea - câteva bancnote împăturite 
cu grijă, economisite şi cheltuite uneori pe diverse răsfăţuri 
gen Coca-Cola, îngheţată, biscuiţi săraţi şi pâine albă. O 
recoltă proasta însemna că, dacă nu cultivam nimic în 
grădină, nu mâncam. 

Toamna strângeam verdeţuri, napi şi mazăre - ultimele 
dintre legume, ale căror seminţe fuseseră plantate în mai şi 
iunie. Rămâneau şi câteva roşii, dar nu multe. 

Grădina se schimba de la un anotimp la altul, cu excepţia 
iernii, când în sfârşit se odihnea, prinzând puteri pentru 
lunile ce aveau să vină. 

Buni se afla în bucătărie, unde fierbea mazăre roşie şi o 
punea la borcan cât putea de repede. Mama stătea în 
grădină şi mă aştepta. 

— Voiam sa merg şi eu la oraş, am spus. 

— Îmi pare rău, Luke. Trebuie să ne grăbim. Dacă mai 
plouă mult, ne putrezesc zarzavaturile. Unde mai pui că s- 
ar putea să ne trezim cu apa în grădină? 

— Or să cumpere şi vopsea? 

— Nu ştiu. 

— Voiam să mai iau nişte vopsea. 

— Poate mâine. Acum trebuie să scoatem napii ăştia din 
pământ, a spus mama, cu rochia ridicata până la genunchi. 

Era desculţă şi plină de noroi până la glezne. N-o 
văzusem niciodată pe mama atât de murdară. M-am 
aruncat la pământ şi am început să mă ocup de napi. După 
câteva minute eram plin de noroi din cap până-n picioare. 

Am scos legume din pământ timp de două ore, după care 
le-am clătit în copaia de pe terasa din spate. Buni le-a dus 
în bucătărie, unde au fost gătite şi puse în borcane mici. 

Ferma era liniştită - nu tu vânturi sau furtuni, nu tu 
Spruilli în curtea din faţă, nu tu mexicani în şură. Rămăse- 
serăm singuri, numai noi, Chandlerii, lăsaţi să înfruntăm 
stihiile şi să ne străduim să rămânem deasupra liniei de 
plutire. Îmi spuneam întruna că viaţa avea să fie mai 


frumoasă după întoarcerea lui Ricky, fiindcă aş fi avut cu 
cine să mă joc şi să stau de vorbă. 

Mama a mai tras după ea un coş cu legume până pe 
terasa din spate. Era obosită, transpirată, şi a început să se 
curețe cu o cârpă şi o găleată cu apă. Nu suporta să fie 
murdară şi încerca din răsputeri să mă facă să-i semăn. 

— Hai la şură, a spus ea. 

Nu mai fusesem în podul şurii de şase săptămâni, de la 
sosirea mexicanilor. 

— Sigur, am  încuviinţat, după care ne-am îndreptat 
amândoi într-acolo. 

Am vorbit cu Isabel, vaca de lapte, iar pe urmă am urcat 
scara până în podul unde tineam fânul. Mama muncise din 
greu ca să le pregătească mexicanilor un loc curat unde să 
locuiască. Pierduse o iarnă întreagă strângând paturi şi 
perne vechi, ca să doarmă pe ele. Luase un ventilator de 
care ne folosiserăm ani de zile pe terasa din faţă şi-l dusese 
în podul şurii. Se ţinuse de capul lui taică-meu până făcuse 
o derivație de curent electric de la casă până în şură. 

— Tot oameni sunt şi ei, indiferent ce cred unii, o 
auzisem spunând de mai multe ori. 

Podul era la fel de curat şi îngrijit ca în ziua când 
sosiseră. Pernele şi păturile fuseseră aşezate cu grijă lângă 
ventilator. Podeaua fusese măturată. Nu se vedea niciun 
strop de murdărie. Mama era tare mândră de mexicani. li 
tratase cu respect, iar ei îi râspunseseră cu aceeaşi 
monedă. 

Am împins în laturi uşa podului, aceeaşi pe care Luis 
vârâse capul când îi bombardase Hank cu pietre şi bulgări 
de pământ, şi ne-am aşezat pe margine, cu picioarele 
atârnându-ne. La zece metri înălţime, vedeam perfect toate 
locurile de la ferma noastră. Copacii dinspre vest 
mărgineau râul St. Francis, iar în faţă, dincolo de câmp, se 
afla apa revărsată din Golful lui Siler. 

Pe alocuri apa ajunsese aproape de capsulele din vârful 


tulpinilor de bumbac. Din locul unde ne găseam vedeam cel 
mai bine cum înainta viitura. O zăream croindu-şi drum 
printre rândurile perfecte şi îndreptându-se direct spre şură 
sau acoperind drumeagul dintre lanuri şi năvălind pe cele 
patruzeci de pogoane aflate mai jos. 

Dacă St. Francis ieşea din matcă, până şi casa avea să fie 
în pericol. 

— Cred că s-a cam zis cu strânsul, am spus. 

— Aşa se pare, a întărit mama, tristă, dar nu din cale- 
afară. 

— De ce ni se inundă pământul atât de repede? 

— Fiindcă e sub nivelul apei şi aproape de râu. Nu-i un 
pământ grozav, Luke, şi nici n-o să fie vreodată. Asta-i unul 
dintre motivele pentru care plecăm de-aici. Nu prea mai 
avem niciun viitor. 

— Unde mergem? 

— In nord. Unde poti să-ţi găseşti de lucru. 

— Şi cât timp... 

— Nu foarte mult. Stăm până punem ceva bani deoparte. 
Tata o să lucreze la fabrică, la Buick, cu Jimmy Dale. Au 
lefuri de trei dolari pe oră. Ne mulţumim cu puţin, strângem 
cureaua şi te trimitem şi pe tine la şcoală, la o şcoală bună. 

— Nu vreau să mă mut cu şcoala. 

— O sa-ţi placă, Luke. In nord au şcoli mari şi frumoase. 
Nu prea avea ce să-mi placă. Prietenii mei se aflau în Black 
Oak. In afară de Jimmy Dale şi de Stacy, nu cunoşteam pe 
nimeni în nord. Mama mi-a pus mâna pe genunchi şi m-a 
mângâiat, de parcă asta m-ar fi făcut să mă simt mai bine. 

— Intotdeauna e greu să schimbi ceva, Luke, dar să ştii 
că uneori e palpitant. Gândeşte-te la toată povestea asta ca 
la o aventură. Vrei să joci base-ball pentru Cardinals, nu? 

— Ba da. 

— Păi atunci, o să trebuiască să pleci de-acasă, să te duci 
în nord, să trăieşti într-o casă nouă, să-ţi faci alţi prieteni şi 
să mergi la altă biserică. Ce zici, n-o să fie interesant? 


— Ştiu şi eu? Cred că da. 

Rămăseserăm unde eram şi ne bălăngăneam picioarele 
încet, înainte şi înapoi. Soarele se pitise după un nor, iar 
vântul ne bătea în faţă. Copacii de la marginea câmpului 
nostru îmbrăcau haine galbene şi stacojii, iar frunzele 
începuseră să cadă. 

— Nu putem să mai stăm aici, Luke, a spus mama încet, 
ca şi cum ar fi fost dusă deja cu mintea în nord. 

— Şi după ce ne-ntoarcem ce-o să facem? 

— Oricum, n-o să muncim pământul. O să ne găsim de 
lucru în Memphis sau în Little Rock şi-o să cumpărăm o 
casă cu televizor şi telefon. O s-avem o maşina frumoasă, 
iar tu o să poţi juca base-ball şi-o să ai un echipament de- 
adevărate-lea. Cum ţi se pare? 

— Sună bine. 

— O să venim în continuare să-i vedem pe Pappy, pe 
Buni şi pe Ricky. O să fie o viaţă nouă, Luke, mult mai bună 
ca asta, a spus mama, dând din cap în direcţia câmpului şi 
a bumbacului rămas acolo, pe punctul de-a fi acoperit de 
ape. 

M-am gândit la verişorii din Memphis - copiii surorilor lui 
tata. Veneau foarte rar în Black Oak, la înmormântări şi 
eventual de Ziua Recunoştinţei, lucru care îmi convenea, 
fiindcă erau copii crescuţi la oraş, cu haine mai frumoase şi 
limba mai ascuţită. Nu mă dădeam în vânt după ei, dar într- 
un fel îi invidiam. Nu erau nici bădărani, nici snobi, însă 
aveau ceva diferit, care mă făcea să nu mă simt în largul 
meu. În clipa aceea am hotărât că, dacă o să trăiesc în 
Memphis sau în Little Rock, nici în ruptul capului n-o să mă 
port ca şi cum aş fi fost deasupra celorlalţi. 

— Am un secret, Luke, a spus mama. 

Aoleu, altul? Mintea mea pusă deja la grea încercare nu 
mai putea adăposti încă un secret. 

— Ce anume? 

— O să am un copil, a zis ea şi mi-a surâs. 


Nu m-am putut abţine şi am zâmbit la rându-mi. Îmi 
plăcea să fiu singur la părinţi, dar, drept să spun, îmi 
doream să mai am pe cineva cu care să mă joc. 

— Serios? 

— Da. La vară. 

— Nu poţi să-l faci băiat? 

— Încerc, dar nu promit. 

— Dacă tot mai faci un copil, mi-ar placea un frăţior. 

— Te bucuri? 

— Sigur. Tati ştie? 

— A, da, l-am pus în temă. 

— Îi pare bine şi lui? 

— Foarte bine. 

— Bravo. 

Aveam nevoie de timp ca sa mă obişnuiesc cu situaţia, 
dar mi-am dat seama imediat că era un lucru bun. Toţi 
prietenii mei aveau fraţi şi surori. 

Dintr-o dată, mi-a venit o idee de care n-am mai putut să 
scap. Fiindcă tot vorbeam de bebeluşi, am simţit o nevoie 
arzătoare de a-mi da pe faţă unul dintre secrete. Acum 
lucrul asta devenise inofensiv şi pe deasupra vechi de când 
lumea. Se întâmplaseră atâtea de când ma furişasem cu 
Tally până la casa Latcherilor, încât episodul mi se părea 
mai degrabă caraghios. 

— Ştiu tot despre cum vin pe lume bebeluşii, am spus, pe 
un ton niţeluş defensiv. 

— Chiar aşa? 

— Da, mami. 

— Păi, cum asta? 

— Eşti în stare sa păstrezi şi tu un secret? 

— Cum să nu. 

M-am apucat să-i povestesc, având grija s-o învinovăţesc 
pe Tally pentru tot ce m-ar fi putut băga pe mine în bucluc. 
Ea pusese la cale totul, ea mă rugase să mergem, ea mă 
provocase, spunându-mi că nu aveam curaj, ce mai, ea le 


făcuse pe toate. De îndată ce şi-a dat seama ce turnură 
avea să ia povestea, ochii mamei au început să-i joace, 
făcând-o să repete de câteva ori: 

— Luke, nu se poate! 

O încolţisem. Am mai pus de la mine pe ici pe colo, ca să 
sune mai bine şi să sporesc tensiunea, dar în general nu m- 
am abătut de la cele întâmplate. Mama rămăsese cu gura 
căscată. 

— M-ai văzut în geam? a întrebat ea, nevenindu-i să 
creadă. 

— Da, mami. Şi pe Buni, şi pe doamna Latcher. 

— Pe Libby ai văzut-o? 

— Nu, dar am auzil-o. Întotdeauna doare aşa? 

— Mă rog, nu de fiecare dată. Zi-i mai departe. 

Nu am omis niciun amănunt. Când i-am povestit cum m- 
am întors în goană cu Tally la fermă, în bătaia farurilor, 
mama m-a prins atât de tare de cot, că mai avea puţin şi 
mi-l frângea. 

— Habar n-am avut! a spus ea. 

— Cred şi eu. Abia am avut timp s-ajung în casă înaintea 
voastră. Pappy sforăia mai departe, dar m-am temut să nu 
veniţi să vedeţi ce fac şi să mă găsiţi plin de noroi şi lac de 
sudoare. 

— Eram prea obosiţi. 

— Mi-a plăcut. Am dormit cam două ore, după care Pappy 
m-a trezit să mă duc la câmp. În viaţa mea n-am fost atât 
de somnoros. 

— Nu-mi vine să cred c-ai putut face aşa ceva, Luke. 

Ar fi vrut să mă săpunească, dar era prea prinsă de firul 
poveştii. 

— A fost ca lumea. 

— N-ar fi trebuit s-o faci. 

— Tally m-a pus. 

— Nu mai da vina pe Tally. 

— Fără ea, n-aş fi făcut-o. 


— Nu pot să cred că v-a dat aşa ceva prin cap, a spus 
mama, dar mi-am dat seama că era impresionată. 

A zâmbit şi a clătinat din cap, minunându-se. 

— De câte ori aţi mai umblat haihui în toiul nopţii? 

— Cred că doar atunci. 

— Îţi plăcea de Tally, nu? 

— Da. Era prietena mea. 

— Trag nădejde că-i fericită. 

— Şi eu. 

Îmi era dor de ea, însă nu-mi plăcea s-o recunosc. 

— Mami, crezi că o s-o vedem pe Tally în nord? Mama mi- 
a răspuns cu un zâmbet: 

— Nu, nu cred. Oraşele de-acolo - St. Louis, Chicago, 
Cleveland, Cincinnati - au milioane de locuitori. N-o s-o mai 
vedem niciodată. 

M-am gândit la Cardinals, la Cubs şi la Reds. Mintea mi-a 
fugit la Stan Musial şi la sprinturile lui în faţa a treizeci de 
mii de spectatori înghesuiți pe Sportsman's Park. Dat fiind 
că echipele astea erau din nord, oricum aş fi pornit într- 
acolo. Şi atunci, de ce să nu plecăm cu câţiva ani mai 
devreme? 

— Cred c-o să merg cu inima deschisa, am spus. 

— O să-ţi placă, Luke, m-a asigurat mama încă o dată. 


x k x 


Când s-au întors din oraş, Pappy şi tata arătau de parcă 
ar fi fost bătuţi. Şi chiar fuseseră. Rămăseseră fără mână de 
lucru, iar bumbacul luase apă. Dacă se încălzea şi se 
retrăgea viitura, nu aveau destui oameni cu care să lucreze 
pământul. Şi nici nu erau siguri că avea să li se usuce 
bumbacul. Deocamdată însă, soarele se lăsa aşteptat, iar 
nivelul apei continua să crească. 

După ce Pappy a intrat în casă, tata a descărcat două 
bidoane de vopsea şi le-a dus pe terasa din faţă. A făcut-o 


fâră să scoată o vorbă, cu toate că îi urmăream atent 
fiecare mişcare. După ce-a terminat, a intrat în şură. 

Nu îmi ajungeau două bidoane pentru partea din faţă a 
casei. Lucrul ăsta m-a enervat, dar după aceea mi-am dat 
seama de ce nu cumpărase tata mai mult. Nu mai avea 
bani. El şi cu Pappy îi plătiseră pe mexicani şi nu ne mai 
rămăsese nimic. 

Dintr-o dată, m-am simţit ca ultimul om fiindcă mă 
încâpâţânasem să zugrăvesc mai departe, chiar şi după 
plecarea lui Trot. Preluasem ştafeta proiectului şi în felul 
ăsta îl obligasem pe tata să-şi cheltuiască şi ultimii bani din 
casă. 

M-am uitat la cele două bidoane puse unul lângă altul şi 
mi-au dat lacrimile. Abia acum înţelegeam cât eram de 
lefteri. 

Tata se spetise muncind la câmp şase luni şi nu se 
alesese cu nimic. lar când începuseră ploile, nu avusesem 
ceva mai bun de făcut decât să zugrăvesc casa. 

Oricum, am fost bine intenţionat, mi-am spus. Dar atunci 
de ce mă simţeam atât de prost? 

Am pus mâna pe o pensulă, am deschis un bidon şi am 
început ultima fază a operaţiunii. Cu mâna dreaptă 
plimbam pensula cu mişcări scurte şi precise pe zid, iar cu 
stânga mă ştergeam la ochi. 


Capitolul 34 


Primul îngheţ avea să distrugă şi ce rămăsese din 
grădină. El se producea de obicei la jumătatea lui 
octombrie, deşi în calendarul pe care tata îl citea la fel de 
evlavios ca pe Biblie daTa prevăzută fusese deja infirmată 
de două ori. Fără ca asta să-l facă să dea înapoi, se uita în 
calendar în fiecare dimineaţa, la ora primei ceşti de cafea. 
În felul ăsta avea motive nesfârşite de îngrijorare. 

Din cauză că nu puteam culege bumbac, principala 
noastră preocupare devenise grădina. Ne-am îndreptat spre 
ea toţi cinci, imediat după micul dejun. Mama era convinsă 
că primul îngheţ avea să se producă la noapte, sau, dacă 
nu, mâine noapte. lar dacă nici atunci, precis în 
următoarele zile. 

Timp de o oră n-am făcut decât să culegem toata 
mazărea pe care puteam pune mâna. Pappy, care ura 
munca în grădină chiar mai mult decât mine, se afla în 
apropiere şi strângea fasole neagră, făcând eforturi demne 
de laudă. Buni o ajuta pe mama la culesul ultimelor roşii. 
Tata ducea coşurile pline şi se întorcea cu ele goale, sub 
supravegherea maică-sii. Când a trecut la un moment dat 
pe lângă mine, i-am spus: 

— Vreau să zugrăvesc, zău aşa. 

— Cere-i voie maică-tii, a zis el. 

l-am cerut, iar ea a spus că mă lasă dacă mai umplu un 
coş cu mazăre. In grădină se muncea ca niciodată. La ora 
prânzului nu mai găseai o păstaie să tragi cu tunul. 

Nu după mult timp, m-am despărţit de ceilalţi şi m-am 
apucat din nou de zugrăvit. Cu evidenta excepţie a 
manevrării unui greder, era munca pe care o preferam 
tuturor celorlalte. Marea diferenţa dintre cele două activităţi 
era că îmi era imposibil sa manevrez un greder, iar până 
când aveam să fiu în stare aveau să mai treacă ani buni. 
Insă zugrăvitul îmi era la îndemână. După ce mă uitasem la 


mexicani, învăţasem o mulţime de lucruri în plus şi îmi 
perfecţionasem tehnica, întindeam vopseaua în straturi cât 
mai subţiri, străduindu-mă din răsputeri să mă descurc cu 
cele două bidoane. 

La jumătatea dimineţii, terminasem deja un bidon. Între 
timp, mama şi Buni intraseră în bucătărie, unde clăteau 
legumele şi le puneau la borcan. 

Nu l-am auzit pe bărbatul care s-a apropiat de mine pe la 
spate. Dar, când a tuşit ca să mă facă atent, m-am întors 
brusc şi am scăpat pensula din mână. 

Era domnul Latcher, ud şi plin de noroi de la brâu în jos. 
Era desculţ şi avea cămaşa ruptă. Era clar că mersese pe 
jos de la el de-acasă până la noi. 

— Unde-i domnu’ Chandler? a întrebat el. 

Nu ştiam la care dintre ei se referea. Am luat pensula de 
jos şi am dat fuga în partea de est a casei. L-am strigat pe 
tata, care şi-a iţit capul printre nişte cârcei de viță-de-vie. 
Când l-a văzut pe domnul Latcher lângă mine, s-a ridicat 
repede în picioare. 

— Ce e? a întrebat el, îndreptându-se în grabă spre noi. 
Buni a auzit voci şi a ieşit imediat pe terasa din faţă, 
urmată îndeaproape de mama. Le-a fost de-ajuns să se uite 
la domnul Latcher ca să-şi dea seama că se întâmplase un 
lucru foarte rău. 

— Ne-a intrat apa-n casă, a spus el, neputând să i se uite 
în ochi lui tata. Trebuie să plecăm. 

Tata m-a privit câteva clipe, după care şi-a mutat ochii la 
femeile de pe terasă. Rotiţele lor se puseseră deja în 
mişcare. 

— Puteţi să ne-ajutaţi? a întrebat domnul Latcher. N- 
avem unde să ne ducem. 

Mi s-a părut c-o să-l bufnească plânsul, ceea ce simţeam 
că avea să mi se întâmple şi mie. 

— Sigur c-o să vă ajutăm, a spus Buni, preluând imediat 
iniţiativa. 


Din clipa aceea, era clar că tata avea să facă întocmai 
cum îi spunea maică-sa. La fel ca şi noi, ceilalţi. 

M-a trimis să-l găsesc pe Pappy. Am dat peste el în 
magazia de unelte, unde îşi făcea de lucru umblând la o 
baterie veche de tractor. Toata lumea s-a strâns lângă 
camion ca să pună la cale un plan. 

— Se poate ajunge cu camionul la casă? a întrebat 
Pappy. 

— Nu, a răspuns domnul Latcher. La noi pe drum apae 
pân’ la brâu. A intrat pe terasă, iar în casă are cam cinşpe 
centimetri. 

Mă gândeam cu groază la droaia de copii ai Latcherilor 
locuind într-o casă cu apa până la glezne. 

— Ce fac Libby şi bebeluşul? a întrebat Buni, neputând să 
se abţină. 

— Libby e bine. Copilu’ s-a-mbolnăvit. 

— O s-aveam nevoie de-o barcă, a spus tata. Are Jeter 
una la Smârcul lui Cockleburr. 

— N-o să se supere dacă i-o împrumutăm, a zis Pappy. 

Timp de câteva minute bărbaţii au discutat despre 
operaţiunile de salvare - cum să ajungă la barcă, până 
unde putea să înainteze camionul, de câte transporturi era 
nevoie. Lucrul despre care nu s-a suflat un cuvânt a fost 
unde anume aveau să se ducă Latcherii o dată salvaţi din 
propria casă. 

Insă şi de data asta Buni a fost cea care a avut cuvântul 
decisiv. 

— Puteţi să staţi aici, i-a spus ea domnului Latcher. Podul 
e curat - tocmai au plecat mexicanii. O să aveţi un pat cald 
şi mâncare pe săturate. 

M-am uitat la ea. S-a uitat şi Pappy. Tata i-a aruncat o 
privire rapidă, după care şi-a coborât ochii în pământ. O 
hoarda de Latcheri flâmânzi la noi în pod! Un bebeluş 
bolnav, care să plângă cât îl ţinea gura toată noaptea. 
Mâncarea noastră dată altora. Simpla idee mă îngrozea şi 


eram supărat pe Buni din cauză că făcuse o asemenea 
ofertă fără să discute mai întâi cu restul familiei. 

După aceea m-am uitat la domnul Latcher. Îi tremurau 
buzele şi i se umeziseră ochii. Îşi ţinea pălăria veche de pai 
cu amândouă mâinile şi îi era atât de ruşine, încât nu îşi 
dezlipea privirile din pământ. Nu văzusem în viaţa mea un 
om mai sărac, mai murdar sau mai deznădăjduit. 

Am privit-o pe mama. Şi ea avea ochii umezi. Mi-am 
mutat privirea la tata. Nu-l văzusem niciodată plângând şi 
nu avea de gând s-o facă nici acum, dar era limpede că 
suferinţa domnului Latcher îl impresiona profund. Inima 
mea de piatră s-a topit cât ai clipi din ochi. 

— Hai să-i dăm bătaie, a spus Buni pe un ton autoritar. O 
să pregătim şura. 

Am luat-o din loc imediat - bărbaţii suindu-se în camion, 
femeile îndreptându-se spre şură. Pe când se îndepărtau de 
grup, Buni l-a prins de cot pe Pappy şi i-a şoptit: 

— Intâi îi aduci pe Libby şi pe bebeluş. 

Era un ordin direct, iar Pappy a dat din cap. 

M-am urcat în partea din spate a camionului cu domnul 
Latcher, care s-a ciucit pe picioarele lui subţiri şi nu mi-a 
adresat un cuvânt. Ne-am oprit la pod, unde tata s-a dat jos 
şi a început să se plimbe de-a lungul râului. Treaba lui era 
să gasească barca domnului Jeter de la Smăârcul lui 
Cockleburr, iar apoi s-o lase la apă şi s-o împinga în direcţia 
podului, unde aşteptam noi, ceilalţi. Am trecut pe partea 
cealaltă, am intrat pe drumul Latcherilor şi n-am apucat să 
mergem mai mult de treizeci de metri, că ne-am trezit într- 
o mlaştină. In faţa noastră nu se vedea nimic altceva decât 
apă. 

— O să le spun că veniţi, a zis domnul Latcher, după care 
a pornit prin noroi şi pe urmă prin apa care i-a ajuns până la 
genunchi. Grijă mare la şerpi! a strigat el peste umăr. 
Mişună peste tot. 

Păşea anevoie prin apa unui lac mărginit de ambele părţi 


de lanuri inundate. 
Ne-am uitat după el până când a dispărut, iar apoi ne-am 
întors la râu şi l-am aşteptat pe tata. 


x kK x 


Ne-am aşezat pe un buştean de lângă pod, aproape de 
apa care vuia dedesubt. Cum nu aveam subiect de discuție, 
m-am hotărât să-i spun o poveste lui Pappy. Dar mai întâi l- 
am pus să jure c-o să păstreze secretul. 

L-am luat pe ocolite, începând cu clipa când, noaptea 
târziu, am auzit voci în curtea din față. Spruillii se certau, 
iar Hank pleca. M-am ţinut după el prin beznă şi, până să- 
mi dau seama, m-am trezit că nu-l urmăream doar pe Hank, 
ci şi pe Cowboy. 

— S-au luat la bătaie taman acolo, am spus, arătând spre 
mijlocul podului. 

Pappy a încetat să se gândească la inundații, la muncile 
câmpului şi chiar la salvarea Latcherilor. M-a țintuit cu o 
privire aspră, crezând fiecare cuvânt pe care i-l spuneam, 
dar uimit din cale-afară. l-am relatat înfruntarea, fără să 
scap din vedere niciun amănunt, după care am arătat din 
nou cu degetul. 

— Hank a căzut de pe pod şi s-a dus la fund unde-i apa 
mai adâncă. N-a mai ieşit la suprafaţă. 

Pappy a scos un mârâit, dar fără să vorbească. Stăteam 
în picioare în faţa lui, neliniştit şi aproape înghiţindu-mi 
cuvintele. Când i-am descris întâlnirea pe care o avusesem 
ceva mai târziu cu Cowboy pe drumul spre casa noastră, 
Pappy a înjurat în barbă. 

— Ar fi trebuit să-mi spui atunci, a zis el. 

— N-am putut. Eram mort de frică. 

Pappy s-a ridicat şi a dat ocol buşteanului de câteva ori. 

— Le-a omorât băiatul şi le-a luat fata, a spus el ca 
pentru sine. Să te cruceşti. 


— Ce-o să facem, Pappy? 

— Stai să mă gândesc. 

— Crezi că Hank o să mai iasă vreodată la suprafaţă? 

— Nu. Mexicanul l-a spintecat cu cuțitul. Cadavrul s-a dus 
la fund şi probabil că l-au mâncat peştii ăia carnivori care 
pândesc la picioarele podului. N-a mai rămas nimic din el. 

Oricât ar fi fost de cumplit tabloul, parcă am simţit un fel 
de uşurare. Nu mai voiam să-l văd în viaţa mea pe Hank. 
Mă gândisem la el de fiecare dată când trecusem peste 
pod. Îi visam hoitul umflat de apă ieşind la iveală din 
adâncurile râului şi speriindu-mă de moarte. 

— Am greşit cu ceva? am întrebat. 

— Nu. 

— O să-i spui cuiva? 

— Nu, nu cred. Rămâne între noi. Discutăm mai târziu. 
Ne-am aşezat la loc pe buştean şi ne-am uitat la apă 

Pappy era cufundat în gânduri. Am încercat să mă 
conving că era cazul să mă simt mai bine, acum că-l 
informasem pe unul dintre adulţi de moartea lui Hank. 
După o vreme, Pappy a spus: 

— Hank a găsit ce căuta. Nu spunem nimănui. Ai fost 
singurul martor şi n-are rost să-ţi faci griji. O să rămână 
secretul nostru, pe care o să-l ducem cu noi în mormânt. 

— Dar domnul şi doamna Spruill? 

— Ce nu ştii nu-ţi face rău. 

— Lui Buni o să-i spui? 

— Nţ. Nimănui. O să ştim noi doi şi-atât. 

Era un partener de încredere. Şi chiar m-am simţit mai 
bine. Fâcusem părtaş la secretul meu un prieten despre 
care ştiam că avea să-şi ţină gura. Şi hotărâsem împreună 
cu el că Hank şi Cowboy nu aveau să ne mai preocupe 
niciodată. 

În cele din urmă, tata a sosit în ambarcaţiunea cu fundul 
plat a domnului Jeter. Îi lipsea motorul exterior, dar era uşor 
să navighezi cu ea datorita curenților puternici. Tata a 


folosit o vâslă pe post de cârmă de direcţie şi a tras la țărm 
lângă pod chiar sub locul unde stăteam noi. Pe urmă el şi 
cu Pappy au scos barca din râu şi au tras-o după ei până la 
camion. Apoi ne-am întors pe drumul spre casa Latcherilor, 
unde am dat barca jos şi am împins-o pâna la marginea 
viiturii. Am urcat toţi trei în ea, cu picioarele pline de noroi. 
Adulții au vâslit şi am pornit de-a lungul drumeagului 
îngust, prin apa adâncă de peste o jumătate de metru şi 
lăsând în urmă rânduri întregi de bumbac distrus. 

Pe măsura ce ne îndepărtam, apa devenea tot mai 
adâncă. Vântul s-a întețit şi a început să ne împingă în 
bumbac. Pappy şi tata s-au uitat la cer şi au clătinat din 
cap. 

Toţi Latcherii se aflau pe terasa din faţă şi aşteptau 
înfricoşaţi, urmărind fiecare mişcare pe care o făceam, în 
timp ce barca despica apele care le înconjuraseră casa. 
Primele trepte nu se mai vedeau. Pe terasă apa trecuse 
deja dincolo de glezne. Am adus barca în dreptul părţii din 
faţă a casei, unde domnul Latcher a pus mâna pe ea şia 
tras-o mai aproape. Apa îi ajungea până la piept. 

Am cercetat cu privirea chipurile triste şi speriate ale 
celor de pe terasă. Parcă erau şi mai zdrenţăroşi decât când 
îi văzusem ultima oară. Erau traşi la faţă, numai piele şi os, 
şi probabil că mureau de foame. l-am văzut pe cei mai mici 
zâmbind şi brusc m-am simţit foarte important. Din mijlocul 
lor s-a desprins Libby Latcher, care îl ţinea pe bebeluş 
învelit într-o pătură veche. Până atunci n-o văzusem 
niciodată pe Libby şi nu mi-a venit să cred cât era de 
drăguță. Avea un păr lung, castaniu, pe care şi-l strânsese 
la spate într-o coada de cal. Ochii de un albastru deschis 
aveau o lucire aparte. Era înaltă şi la fel de slabă ca restul 
familiei. Când s-a suit în barcă, atât Pappy, cât şi tata au 
ajutat-o să-şi păstreze echilibrul. S-a aşezat lângă mine cu 
bebeluşul şi dintr-o dată m-am trezit faţă în faţă cu cel mai 
nou verişor al meu. 


— Eu sunt Luke, am spus, deşi nu era un moment potrivit 
pentru prezentări. 

— Eu sunt Libby, a zis ea, cu un zâmbet care mi-a făcut 
inima s-o ia razna. 

Bebeluşul dormea. Nu prea crescuse din noaptea când 
stătuse la geam şi-l văzusem venind pe lume. Era mic, 
zbârcit şi probabil la fel de flâmând ca şi ceilalţi, dar Buni îl 
aştepta pregătită. 

Rayford Latcher a urcat la bord şi s-a aşezat cât mai 
departe cu putinţă de mine. Era unul dintre cei trei care mă 
bătuseră ultima dată când fusesem pe proprietatea lor. 
Percy, băiatul cel mare şi conducătorul atacului, se 
ascundea pe terasă. Alţi doi copii au fost urcați în barcă, 
urmaţi de domnul Latcher. 

— Ne-ntoarcem în câteva minute, le-a spus el doamnei 
Latcher şi celorlalţi rămaşi pe terasă, care arătau de parcă 
ar fi fost lăsaţi să moară acolo. 

Brusc, a început să plouă, iar vântul şi-a schimbat 
direcţia. Pappy şi tata vâsleau din răsputeri, însă barca 
aproape că nu se clintea din loc. Domnul Latcher a sărit în 
apă şi a disparut din vedere timp de câteva secunde. Pe 
urmă şi-a recăpătat echilibrul şi s-a ridicat, cu apa până la 
piept. A înşfăcat o funie legata de prora bărcii şi a început 
să ne tragă spre drum. 

Vântul continua să ne împingă spre bumbac, aşa că tata 
s-a dat jos din barca şi a prins să împingă din spate. 

— Grija mare la şerpi, l-a prevenit din nou domnul 
Latcher. Cei doi bărbaţi erau uzi din cap până-n picioare. 

— Pe Percy era cât pe-aici să-l muşte unu', mi-a spus 
Libby. Plutea frumuşel pe terasă. 

Stătea aplecata deasupra bebeluşului, străduindu-se să-l 
ferească de ploaie. 

— Cum îl cheamă? am întrebat-o. 

— Încă n-are nume. 

Era pentru prima oară când auzeam o asemenea 


bazaconie. Un bebeluş fără nume. Majoritatea copiilor 
baptişti aveau deja două sau trei înainte de a ieşi în lume. 

— Când se-nloarce Ricky? m-a întrebat ea în şoaptă. 

— Nu ştiu. 

— E bine, sănătos? 

— Da. 

Părea nerăbdătoare să afle veşti despre el, lucru care m- 
a făcut să nu mă simt în largul meu. Totuşi, nu era neplăcut 
să stai lângă o fată atât de drăguță, care voia să-ţi 
şoptească la ureche. Fraţii ei mai mici căscaseră ochii mari 
văzând ce aventură trăiau. 

Pe măsură ce ne apropiam de drum, apa devenea tot mai 
mică, iar în cele din urmă barca s-a oprit în noroi. Ne-am 
dat jos cu toţii şi i-am urcat pe Latcheri în camion. Pappy s- 
a instalat la volan. 

— Luke, rămâi cu mine, a spus tata. 

Pe când camionul dădea înapoi, domnul Latcher şi tata 
au întors barca şi au început s-o tragă şi s-o împingă din 
nou spre casă. Vântul era atât de puternic, încât erau 
nevoiţi să se lase cu toata forţa pe marginile ei. 
Rămăsesem singur în barcă şi stăteam cu capul plecat, 
încercând să mă feresc de ploaie. Rafalele ei erau reci şi se 
înteţeau de la o clipă la alta. 

Când ne-am apropiat, lacul din jurul casei începuse să se 
agite. Domnul Latcher a tras din nou barca în dreptul casei 
şi a început să-i strige nevesti-sii ce să facă. Un Latcher mic 
a fost trecut din mână în mână de pe terasă, fiind pe 
punctul de-a fi scăpat când o pală de vânt a izbit barca şi a 
mişcat-o din loc. Percy a întins o coadă de mătură pe care 
am înşfăcat-o ca să fac barca să se apropie iar de terasă. 
Tata striga ba una, ba alta, la fel ca domnul Latcher. Mai 
rămăseseră patru copii şi toţi voiau să fie aduşi la bord 
imediat. l-am ajutat pe rând. 

— Uşurel, Luke! mi-a strigat tata de cel puţin zece ori. 

După ce copiii au fost urcați în barcă, domnul Latcher a 


mai aruncat un sac de pânză în care păreau să se găsească 
haine. Am tras concluzia că era tot ce le mai rămăsese. 
Sacul a aterizat la picioarele mele şi am pus mâna pe el, ca 
şi cum cine ştie ce bogății s-ar fi găsit înăuntru. Lângă mine 
se afla o fetiţă desculţă - de altfel, niciunul dintre copii nu 
aveau pantofi - şi cu o cămaşa fără mâneci. Era aproape 
îngheţată şi mi s-a prins de picior, de parcă s-ar fi temut să 
n-o ia vântul pe sus. Avea lacrimi în ochi, dar, când m-am 
uitat la ea, a spus „mulţumesc”. Doamna Latcher s-a urcat 
în barcă printre copii, urlând la soţul ei din cauză că şi el 
urla la ea. După ce barca s-a umplut ochi şi i-am încărcat 
pe toţi Latcherii, ne-am întors şi ne-am îndreptat spre drum. 
Toţi cei aflaţi la bord ne-am aplecat cât am putut de mult, 
ca să ne ferim feţele de ploaie. 

Tata şi domnul Latcher s-au opintit vitejeşte să împingă 
barca, luptându-se şi cu vântul care bătea din faţă. In unele 
locuri apa le ajungea doar până la genunchi, dar după 
câţiva paşi se trezeau că le vine până la piept şi că le 
îngreunează mişcările. Se străduiau să ne ţină pe mijlocul 
drumului, cât mai departe de bumbac. Partea a doua a 
micii noastre călătorii se dovedea mult mai anevoioasă. 

Pappy nu ne aştepta. Nu avusese timp să ducă primul lot 
de Latcheri şi să se întoarcă după al doilea. Când ne-am 
împotmolit în noroi, tata a legat barca domnului Jeter de un 
gard şi a spus: 

— N-are rost să aşteptăm aici. 

Ne-am croit drum prin noroi, luptându-ne cu vântul şi 
ploaia, până am ajuns la drum. Copiii Latcherilor s-au 
speriat foarte tare când au dat cu ochii de pod, iar când am 
trecut peste el vuietul de dedesubt a fost parcă mai 
puternic ca niciodată, făcându-i pe cei mici să se prindă cu 
nădejde de părinţi. Domnul Latcher îşi pusese sacul de 
pânză în spinare. La jumătatea podului, deasupra apelor lui 
St. Francis, m-am uitat la scândurile pe care călcam şi am 
observat că nu doar copiii erau desculți, ci şi doamna 


Latcher. 
După ce am ajuns în siguranţă pe malul celălalt al râului, 
l-am văzut pe Pappy care venea să ne ia. 


x k x 


Buni şi mama aşteptau pe terasa din spate, unde 
improvizaseră un fel de linie de asamblare. Le-au dat bineţe 
Latcherilor din al doilea lot şi i-au îndrumat spre celălalt 
capăt al terasei, unde se găsea un morman de haine. 
Latcherii s-au dezbrăcat, unii jenaţi de faptul că erau văzuţi 
în pielea goală, alţii nu, şi s-au îmbrăcat cu vechiturile pe 
care Chandlerii le purtau unul de la altul de atâţia ani. După 
ce şi-au pus haine uscate şi călduroase, au fost duşi în 
bucătărie, unde se gătise destulă mâncare pentru câteva 
mese. Buni a pus pe masă cârnaţi şi şuncă ţărănească. De 
asemenea, făcuse două farfurii de biscuiţi de casă. Lângă 
ele se găseau platouri pline cu toate legumele pe care le 
cultivase mama în grădină în ultimele şase luni. 

Toţi cei zece Latcheri au dat buzna la masă, în timp ce 
bebeluşul fusese lăsat să doarmă. N-au vorbit aproape 
deloc şi nu mi-am dat seama dacă le era ruşine, se simțeau 
uşuraţi 
sau pur şi simplu li se lipise stomacul de şira spinării de 
foame. Îşi treceau platourile dintr-o mână în alta şi din când 
în când îşi spuneau mulţumesc. Mama şi Buni le turnau ceai 
şi se agitau întruna în jurul lor. Eu îi priveam din pragul uşii. 
Pappy şi tata stăteau pe terasa din faţa, sorbind din cafea şi 
uitându-se la ploaia din ce în ce mai slabă. 

În toiul mesei, ne-am furişat în sufragerie, unde Buni 
făcuse focul în cămin. Ne-am aşezat toţi cinci lângă el şi 
pentru o bună bucată de vreme i-am ascultat pe Latcherii 
ramaşi în bucătărie. Vocile aproape că nu li se auzeau, în 
schimb furculiţele şi cuţitele se mişcau de mama focului. Se 
încălziseră, erau în siguranţă şi îşi potoleau foamea. Oare 


cum puteau unii oameni să fie atât de săraci? 

Îmi era cu neputinţa să-i mai consider nesuferiţi pe 
Latcheri. Erau oameni ca noi, care avuseseră ghinionul să 
se nască într-o familie de dijmaşi. Nu aveam niciun drept 
să-i dispreţuiesc. Pe lângă asta, Libby îmi cam căzuse cu 
tronc. 

Deja trăgeam nădejde că poate îi plăcea şi ei de mine. 

Pe când ne bucuram de felul cum ne arătaserăm 
bunătatea, bebeluşul a început să urle de undeva din casă. 
Buni a sărit în picioare şi a dispărut într-o clipită. 

— Am eu grijă de el, am auzit-o spunându-le celor din 
bucătărie. Voi terminaţi de mâncat. 

N-am auzit nici măcar un Latcher plecând de la masă. 
Bebeluşul plângea de când venise pe lume şi se 
obişnuiseră. 

Nu însă şi noi, Chandlerii. Copilul a plâns întruna până la 
sfârşitul prânzului. Buni s-a plimbat o oră cu el în braţe, 
timp în care ai mei şi Pappy i-au condus pe Latcheri în noua 
lor locuinţă din podul şurii. Libby s-a întors cu ei ca să vadă 
ce face bebeluşul, care zbiera în continuare. Ploaia stătuse, 
aşa că mama l-a scos la plimbare în jurul casei, dar nici 
aerul curat nu l-a potolit. Nu mai auzisem pe nimeni 
plângând atât de tare şi atât de mult. 

Pe la jumătatea după-amiezei mai aveam puţin şi ne 
luam câmpii. Buni îşi încercase câteva dintre leacurile 
preparate în casă - nişte amestecuri slabe, care nu 
făcuseră decât să înrăutăţească lucrurile. Libby l-a dat în 
leagăn pe bebeluş, dar degeaba. Buni i-a cântat la ureche şi 
a valsat cu el prin cameră. Urmarea? Nişte urlete care mie 
mi s-au părut şi mai înverşunate. Mama a încercat să-l facă 
să meargă în două picioare. Pappy şi tata se făcuseră 
nevăzuţi de mult. Îmi venea s-o iau la goană şi să mă 
ascund în pătul. 

— Aşa colici n-am mai văzut de când sunt, am auzit-o pe 
Buni. 


Mai târziu, în timp ce Libby îşi legăna din nou bebeluşul 
pe terasa din faţă, am auzit o altă discuţie. Cică şi eu aş fi 
avut probleme mari de acelaşi fel când eram mic. Bunica 
din partea mamei, care între timp murise, dar care trăise la 
oraş, într-o casă tencuită, îmi dăduse câteva lingurite de 
îngheţată de vanilie. Mă oprisem din plâns imediat, iar după 
câteva zile nu mai avusesem probleme cu colicii. 

Insă mai avusesem o criză, tot în fragedă pruncie. De 
obicei Buni nu ţinea îngheţată cumpărată de la magazin în 
congelator. Ai mei mă urcaseră în camion şi se duseseră la 
oraş. În timpul drumului mă oprisem din plâns şi 
adormisem. Crezuseră cu toţii că mişcarea vehiculului 
fusese cea care mă potolise. 

Maică-mea m-a trimis să-l caut pe tata. L-a luat pe 
bebeluş din braţele lui Libby, care abia aştepta să scape de 
el, şi nu după multă vreme ne îndreptam cu toţii spre 
camion. 

— Mergem la oraş? am întrebat. 

— Da, a spus mama. 

— Şi el? a intervenit tata, arătând cu mâna spre bebeluş. 
Parca nu trebuia să ştie nimeni de el. 

Mama uitase de asta. Dacă ne vedea cineva prin oraş cu 
un bebeluş misterios, ar fi ieşit nişte bârfe de mai mare 
dragul. 

— Ne facem griji când ajungem acolo, a decis ea, după 
care a trântit portiera. Să mergem. 

Tata a pornit motorul şi a băgat în marşarier. Stăteam la 
mijloc, iar bebeluşul se găsea la câţiva centimetri de 
umărul meu. După o scurtă pauză, l-a apucat din nou 
orăcăiala. Când am ajuns la râu, mă adusese într-o 
asemenea stare, încât l-aş fi aruncat pe geam cu dragă 
inimă. 

Totuşi, după ce-am trecut pe pod s-a întâmplat un lucru 
curios. Bebeluşul s-a domolit treptat şi nu s-a mai zvârcolit. 
A închis gura şi ochii, adormind buştean. Mama i-a zâmbit 


lui tata, de parca ar fi vrut să-i spună: „Ai văzut? Ţi-am zis 
eu”. 

În drum spre oraş, părinţii mei şuşoteau întruna. Au 
hotărât ca mama să coboare în apropierea bisericii, iar pe 
urmă să dea fuga la magazinul lui Pop şi Pearl şi să 
cumpere îngheţata. Grija lor era că Pearl avea să intre la 
idei văzând că nu cumpărăm decât îngheţata şi avea să se 
întrebe ce căuta mama în oraş miercurea după-amiază. Au 
căzut de acord că era imposibil să-i satisfaci curiozitatea lui 
Pearl şi că ar fi fost mai mare hazul s-o lase să sufere 
tocmai din cauza dorinţei de a le şti pe toate. Oricât ar fi 
fost de isteaţă, n-ar fi ghicit nici în ruptul capului că 
îngheţata era pentru un copil din flori pe care-l ţineam 
ascuns în camion. 

Ne-am oprit la noi la biserică. Nu se uita nimeni, aşa că 
mama mi-a lăsat copilul în grijă, cu instrucţiuni precise 
despre felul cum trebuia legănată o asemenea făptură. Nici 
n-a închis bine uşa, că bebeluşul era cu gura larg deschisă, 
cu ochii aprinşi şi cu plâmânii debordând de furie. A apucat 
să urle de două ori şi să mă sperie de moarte, înainte ca 
tata să bage în viteză şi s-o ia iarăşi din loc, mergând la 
întâmplare pe străzile din Black Oak. Bebeluşul s-a uitat la 
mine şi n-a mai plâns. 

— Nu te opri, ăsta-i şpilul, i-am spus lui tata. 

Am trecut pe lângă staţia de egrenat a cărei tăcere 
însingurată oferea un spectacol deprimant. Am dat ocol 
bisericii metodiste şi şcolii prin spate, după care am cotit 
spre sud şi am intrat pe strada principala. Mama a ieşit din 
prăvălia lui Pop şi Pearl cu o punguţă de hârtie şi, deloc de 
mirare, Pearl a apărut în urma ei, vorbind de zor. Au 
continuat să stea la taclale şi când am trecut prin dreptul 
lor. Tata le-a făcut semn cu mâna, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic neobişnuit. 

Ceva îmi spunea că aveam să fim prinşi dosindu-l pe 
bebeluşul Latcher. Era de-ajuns să deschidă gura şi să urle 


o dată ca să afle tot oraşul de secretul nostru. 

Am mai ocolit o dată staţia de egrenat, iar când ne-am 
îndreptat spre biserică, am văzut-o pe mama asteptându- 
ne. În clipa când ne pregăteam să oprim ca să se urce şi ea, 
bebeluşul a deschis ochii. Buza de jos i-a tremurat. Era gata 
să zbiere când i l-am pus în braţe maică-mii şi i-am spus: 

— Ţine-l tu. 

M-am dat jos din camion înainte să urce ea. Repeziciunea 
mea i-a luat prin surprindere. 

— Unde te duci, Luke? m-a întrebat tata. 

— Mai daţi o tură fără mine. Trebuie să cumpăr nişte 
vopsea. 

— Treci în camion! a spus tata. 

Bebeluşul a urlat o dată, iar mama s-a urcat rapid. Eu am 
plecat de lângă camion şi am alergat cât am putut de 
repede spre strada principală. 

În spate am mai auzit un plânset, mult mai slab decât 
primul, după care camionul s-a pus în mişcare. 

Am dat fuga la magazinul cu articole de fierărie şi m-am 
îndreptat spre tejgheaua din spate, unde i-am cerut 
vânzătorului trei bidoane de Pittsburgh Paint albă. 

— Mai am doar două, a spus el. 

Am fost prea uluit ca să mai zic ceva. Cum era posibil ca 
un asemenea magazin să rămână fără vopsea? 

— Ar trebui să-mi mai aducă lunea viitoare. 

— Daţi-mi două, am spus. 

Eram convins că două bidoane nu ajungeau pentru 
partea din faţă a casei, dar până la urmă i-am dat şase 
bancnote de un dolar, iar el mi-a înmânat restul. 

— Stai că ţi le duc eu, s-a oferit el. 

— Nu, pot şi singur, am zis, întinzând mâinile după cele 
două bidoane. 

M-am căznit să le ridic şi pe urmă am străbătut anevoie 
spaţiul din mijloc, cât pe-aci să mă împiedic. Cum-necum, 
am scos bidoanele din magazin şi am ieşit cu ele pe trotuar. 


M-am uitat în stânga şi-n dreapta după camionul nostru şi 
am ciulit urechile, pândind eventualul plânset al unui copil 
bolnav. Din fericire, oraşul era cotropit de linişte. 

Pearl a reapărut pe trotuar în faţa magazinului ei, 
iscodind cu privirile în toate direcţiile. M-am ascuns în 
spatele unei maşini parcate. Pe urmă am vâzut camionul 
nostru care se îndrepta spre sud, mişcându-se cu 
încetinitorul şi arătând destul de dubios. Tata m-a zărit şi a 
pornit în plină stradă. Am ridicat bidoanele cu toată forţa pe 
care o aveam şi am alergat spre camion. Tata a sărit jos ca 
să mă ajute. M-am suit în partea din spate a camionului, iar 
el mi-a dat vopseaua. Preferam să rămân acolo restul 
drumului, departe de cel mai mic dintre Latcheri. Chiar în 
clipa când tata s-a instalat din nou la volan, bebeluşul a 
scos un țipăt. 

Camionul s-a smucit în faţă şi s-a pus în mişcare, iar 
plodul a tăcut. Eu am strigat „Bună, Pearl!” când am trecut 
în viteză prin dreptul ei. 

Libby şedea cu Buni pe treptele din faţă şi ne aştepta. 
Când camionul s-a oprit, copilaşul a început să zbiere ca din 
gură de şarpe. Femeile l-au dus repede în bucătărie, unde l- 
au îndopat cu îngheţată. 

— N-ajunge benzina din Craighead County ca să-l ţii pe 
ăsta mic cu gura închisă, a spus tata. 

Din fericire, îngheţata şi-a făcut efectul. Micuţul Latcher a 
adormit în braţele mamei lui. 

Dat fiind că tratamentul cu îngheţată dăduse rezultate şi 
când avusesem eu colici, lucrul ăsta a fost o dovadă în plus 
că prin vinele bebeluşului curgea şi sânge de Chandler. 
Chestie care nu prea mi-a picat bine la stomac. 


Capitolul 35 


Bineînţeles că nu ne trecuse vreodată prin cap că o să 
avem o şură plină de Latcheri. Şi chiar dacă la început ne-a 
plăcut să fim nişte buni vecini şi să arătăm milă 
creştinească, n-a trecut mult şi am început să ne întrebăm 
cât aveau să rămână la noi. Eu am fost cel care a adus 
vorba într-o seară, după o cină în timpul căreia se 
discutaseră îndelung întâmplările de peste zi. 

— Aveţi idee cât or să mai stea? am întrebat. 

Pappy era de părere că aveau să plece imediat după ce 
se retrăgea viitura. Traiul în şura unui alt agricultor era 
tolerat în cazurile de forţă majoră, dar nimeni n-ar fi rămas 
o zi în plus dacă ar fi avut o urmă de respect pentru propria 
persoană. 

— Ce-or să mănânce după ce se-ntorc la ei? a vrut să ştie 
Buni. În casa aia n-a mai rămas o firimitură. 

După mintea ei, Latcherii aveau sa stea la noi până la 
primăvară. 

Tata a spus că o casă atât de dărăpănată nu avea cum să 
reziste în faţa inundaţiilor, ceea ce însemna că nu aveau 
unde să se ducă. Pe lângă asta, nu aveau nici camion, nici 
vreun alt mijloc de transport. De zece ani făceau foamea 
chiar pe pământul lor. Unde să plece? Pappy a părut niţel 
indispus de perspectiva asta. 

Mama a preferat să-i asculte pe ceilalţi, însă la un 
moment dat a spus că Latcherii nu erau genul de oameni 
pe care să-i jeneze faptul că îşi duceau zilele în şura 
altcuiva. În plus, îşi făcea griji nu numai pentru sănătatea şi 
hrana copiilor, ci şi pentru educaţia şi formarea lor 
spirituală. 

Previziunea lui Pappy cu privire la o plecare rapidă a fost 
pusă în discuţie şi în cele din urmă invalidată. Cu trei voturi 
contra unu. Ba chiar patru, dacă îl puneam la socoteală şi 
pe al meu. 


— O să ne descurcăm noi cumva, a zis Buni. Avem 
destulă mâncare ca să ieşim din iarnă şi noi, şi ei. l-am 
adus aici, n-au unde să se ducă şi-o să avem grija de ei. 

Nimeni nu s-a simţit în stare s-o contrazică. 

— Dumnezeu a ştiut bine de ce ne dăruieşte o grădină 
atât de îmbelşugată, a adăugat ea, dând din cap spre 
mama. |n evanghelia după Luca, lisus spune: „Poftiţi-i pe 
săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi, şi o să fiţi 
binecuvântaţi”. 

— O să tăiem doi porci în loc de unu’, a rostit Pappy. O s- 
avem destulă carne pentru la iarnă. 

Tăierea porcilor avea loc la începutul lui decembrie, când 
aerul era rece, iar bacteriile moarte. In fiecare an luam un 
porc, îl împuşcam în cap, îl vâram în apă fiartă şi-l atârnam 
de un copac lângă magazia de unelte, după care îl 
spintecam şi-l tranşam într-o mie de bucăţi. De la el aveam 
slănină, şuncă, muşchiuleţ, cârnaţi şi antricoate. Nu 
rămânea nimic nefolosit - limba, creierul, copitele. „Totul 
pân’ la guiţat” era o formulă pe care o auzisem toata viaţa. 
Domnul Jeter de peste drum era un măcelar priceput. 
Venea să supravegheze operaţiunea de tranşare, după care 
efectua personal extracţiile cele mai delicate. Pentru 
osteneală, ne lua un sfert din bucăţile cele mai bune. Prima 
mea amintire de la tăierea unui porc a fost că am dat fuga 
în spatele casei şi mi-am vărsat maţele. Totuşi, cu timpul 
am ajuns să aştept cu nerăbdare evenimentul. Dacă voiai 
slănină şi jambon, trebuia să tai un singur porc. Insă 
probabil că nu ajungeau nici doi dacă aveam de gând să-i 
hrănim pe Latcheri până la primăvară. Aceştia erau 
unsprezece la număr, punându-l la socoteală şi pe 
bebeluşul care deocamdată se hrănea cu îngheţată de 
vanilie. 

Pe când vorbeam despre ei, am început sa visez la 
plecatul în nord. 

In condiţiile de faţă, călătoria mi se părea mai 


atrăgătoare, îmi era milă de Latcheri şi eram mândru ca-i 
salvasem. Ştiam că un bun creştin trebuie să-şi ajute 
aproapele. Înţelegeam toate lucrurile astea, dar nu mă 
puteam obişnui cu gândul că o să trăim o iarnă întreaga 
împreună cu toţi copiii ăia fugărindu-se în jurul fermei. Nu 
peste mult timp aveam să merg la şcoală. Oare Latcherii 
aveau să vină cu mine? Trebuia cumva să am grija de ei 
fiindcă erau elevi noi? Ce-ar fi zis prietenii mei? Totul mi se 
părea o nesfârşită umilinţă. 

lar acum că trăiau cu noi, descoperirea marelui secret 
era doar o problema de timp. Toată lumea avea să ştie că 
Ricky era tatăl bebeluşului şi să-l arate cu degetul. Pearl 
avea să-şi dea seama unde se ducea toată îngheţata de 
vanilie. La cea mai mică scurgere de informaţii am fi fost 
distruşi. 

— Luke, ai terminat? m-a întrebat tata, smulgându-mă 
din visare. 

Nu mai aveam nimic în farfurie, iar cei mari se uitau la 
ea. Aveau de discutat probleme de-ale lor. Imi dădeau de 
înţeles că era bine să-mi caut de treabă. 

— Săru' mâna pentru masă. Pot să plec? am spus, 
recitând formula consacrată. 

Buni a dat din cap, iar eu m-am dus pe terasa din spate 
şi am împins uşa cu plasa de protecţie ca să se trântească. 
Pe urmă m-am furişat la loc în întuneric şi m-am aşezat pe 
o bancă aflata lângă uşa de la bucătărie. De acolo auzeam 
tot. Cei mari îşi făceau griji din cauza banilor. Împrumutul 
pentru recoltă avea să fie „scadent” abia la primăvara, aşa 
că aveau să se ocupe de el mai târziu. Şi celelalte datorii 
puteau fi amânate, chit că lui Pappy nu-i plăcea deloc să-i 
ducă pe creditori cu vorba. 

Prima grijă era să trecem cu bine de iarna. Mâncarea nu 
era o problemă. Ne trebuiau bani pentru nevoile de bază, 
ca de pildă curentul electric, gazele şi benzina pentru 
camion, precum şi pentru alimentele principale: cafeaua, 


făina şi zahărul. Pe lângă astea, dacă se îmbolnăvea cineva 
şi avea nevoie de doctor sau de medicamente? Daca păţea 
camionul ceva şi ne trebuiau piese de schimb? 

— Anul asta n-am dat nimic la biserică, a spus Buni. 
Pappy a apreciat că treizeci la sută din recoltă rămăsese pe 
câmpul acoperit de viitură. Dacă se schimba vremea şi se 
făcea frumos, mai puteam salva o mică parte. Însă chiar 
dacă asta mai aducea nişte bani, grosul îl păstrau cei de la 
staţia de egrenat. Nici Pappy, nici tata nu-şi făceau iluzii că 
ar mai fi avut de cules bumbac în 1952. 

Marea problemă o reprezentau banii peşin. Rămăseseră 
aproape lefteri şi nu se profila nimic la orizont. De-abia îşi 
puteau permite să plătească benzina şi curentul până la 
Crăciun. 

— Jimmy Dale îmi ţine-un loc la uzinele Buick, a spus 
tata. Dar nu poate să tragă de timp. Sunt foarte puţine 
slujbe. Trebuie să ne ducem acolo. 

Din ce zicea Jimmy Dale, în clipa aceea salariul era de 
trei dolari pe oră, cu un program de patruzeci de ore pe 
sâptâmână, dar şi cu posibilitatea de a face ore 
suplimentare. 

— Cic-aş putea să câştig aproape doua sute pe 
săptămână, a zis tata. 

— O să trimitem acasă cât mai mult, a adăugat mama. 
Pappy şi Buni au protestat mai mult de formă, ştiind cu toţii 
că decizia fusese luată. Undeva în depărtare am auzit un 
zgomot, un sunet vag cunoscut. Pe măsură ce se apropia, 
m-am făcut tot mai mic şi mi-am dorit să mă fi ascuns pe 
terasa din faţă. 

Bebeluşul se întorsese, supărat din nou şi tânjind fără 
îndoială după nişte îngheţată de vanilie. Am plecat pe furiş 
de pe terasă şi am făcut câţiva paşi spre şură. Pe întuneric 
le-am văzul pe Libby şi pe doamna Latcher apropiindu-se 
de casă. M-am pitit în spatele uneia dintre cotineţe şi le-am 
aşteptat să treacă. Plânsetul neîntrerupt se ridica deasupra 


întregii ferme. 

Buni şi mama le-au întâmpinat pe terasa din spate. S-a 
aprins o lumină şi m-am uitat cum îl înconjoară pe micul 
monstru şi apoi îl duc înăuntru. Pe geam i-am observat pe 
Pappy şi pe tata îndreptându-se agale spre terasa din faţă. 

Îngrijit de patru femei, bebeluşul a avut nevoie doar de 
câteva minute ca să se oprească din plâns. După ce s-a 
făcut linişte, Libby a ieşit din bucătărie şi s-a aşezat pe 
marginea terasei, exact în locul unde stătuse Cowboy în 
ziua când îmi arătase cuțitul cu arc. M-am apropiat de casă 
şi am spus „Buna, Libby” când am ajuns la doi-trei metri de 
ea. 

Fata a tresărit, dar şi-a revenit repede. Amărâta era cu 
nervii la pamânt din cauza crizelor de colici ale bebeluşului. 

— Luke, a zis ea. Ce faci? 

— Nimic. 

— Vino şi stai aici, m-a invitat ea, bătând cu palma locul 
de alături. 

Am făcut cum mi s-a spus. 

— Copilul ăla chiar plânge-ntruna? am întrebat. 

— Aşa se pare. Totuşi, nu mă deranjează. 

— Nu? 

— Nu. Îmi aduce-aminte de Ricky. 

— Serios? 

— Da. Când se-ntoarce acasă, Luke? Ai idee? 

— Nu. În ultima scrisoare zicea că s-ar putea să vină de 
Crăciun. 

— Asta înseamnă peste două luni. 

— Da, dar nu sunt foarte sigur. Buni spune c-aşa zic toţi 
soldaţii, că se-ntorc înainte de Crăciun. 

— Abia aştept, a rostit ea, vizibil emoţională în faţa 
acestei perspective. 

— Ce-o să se-ntâmple după ce-o să vină acasă? am 
întrebat, deşi nu eram foarte sigur că voiam să aud 
răspunsul. 


— O să ne căsătorim, a răspuns ea, cu un zâmbet larg, 
frumos şi cu ochii mari la gândul evenimentului ce urma să 
aibă loc. 

— Chiar aşa? 

— Da, mi-a promis. 

În mod sigur, nu voiam ca Ricky să se însoare. Era al 
meu, îmi aparţinea. Aveam să pescuim şi să jucăm base- 
ball, iar el avea să-mi spună poveşti din război. Avea să fie 
fratele meu mai mare, nu soţul mai ştiu eu cui. 

— E dulce foc, a spus Libby, ridicându-şi ochii spre cer. 
Puteai să-l faci pe Ricky în fel şi chip, numai dulce nu. 

Dar cine ştie ce făcuse ca s-o impresioneze. 

— N-ai voie să spui nimănui, Luke, a zis ea, devenind 
dintr-o dată serioasă. E secretul nostru. 

Specialitata casei, mi-a venit să-i spun. În loc de asta, am 
declarat: 

— Nu-ţi face griji. Pot să păstrez un secret. 

— Ştii să citeşti şi să scrii, Luke? 

— Sigur. Tu? 

— Binişor. 

— Dar nu mergi la şcoală. 

— Am fost până într-a patra, dar după aia mama a tot 
născut şi-a trebuit să mă las. l-am compus o scrisoare lui 
Ricky şi i-am spus totul despre bebeluş. Ai adresa lui? 

Nu eram convins că Ricky voia să primească scrisoarea şi 
preţ de o clipă mi-a dat prin cap să fac pe niznaiul. Insă nu 
putea să nu-mi placă de Libby. Era atât de nebună după 
Ricky, încât mi s-ar fi părut o măgărie să nu-i dau adresa. 

— Da, o am. 

— Ai şi-un plic? 

— Normal. 

— Vrei să-mi pui tu scrisoarea la poştă? Te rog, Luke. Nu 
cred că Ricky ştie de copil. _ 

Ceva îmi spunea să nu mă bag. In fond, era problema lor. 

— Cred că pot s-o pun, am spus. 


— Ah, mulţumesc, Luke, a zis ea, cu un glas aproape 
scâncit şi încolăcindu-şi zdravăn braţele pe după gâtul meu. 
Mâine îţi aduc scrisoarea, a adăugat după o clipă. Promiţi c- 
o pui la poştă? 

— Promit. 

M-am gândit la domnul Thornton de la oficiul poştal şi la 
curiozitatea lui în faţa unei scrisori trimise de Libby lui Ricky 
în Coreea. Mă rog, tot aveam să găsesc o soluţie. Poate că 
era bine s-o întreb şi pe mama. 

Femeile l-au adus pe bebeluşul Latcher pe terasa din 
spate, unde Buni l-a legănat, ajutându-l să doarmă mai 
departe. Mama şi doamna Latcher vorbeau despre cât era 
de obosit - plânsul ăla neîntrerupt îl vlăguise de tot - şi 
despre cât de adânc dormea după ce apuca să închidă 
ochii. N-a trecut mult şi m-am săturat să le ascult 
pălăvrăgind despre nou-nascut. 


x k x 


Mama m-a trezit imediat dupa răsăritul soarelui şi, în loc 
să mă dea jos din pat ca la armată, ca să mă pregătesc 
pentru o nouă zi la fermă, s-a aşezat lângă perna mea şi a 
început să vorbească. 

— Mâine plecăm, Luke. Azi mă apuc de făcut bagajele. 
Tata o să te ajute să zugrăveşti partea din faţă a casei, aşa 
c-ar fi bine să începi. 

— Plouă? am întrebat, ridicându-mă în capul oaselor. 

— Nu. E înnorat, dar poţi să zugrăveşti. 

— De ce plecăm mâine? 

— E momentul. 

— Şi când ne-ntoarcem? 

— Nu ştiu. Du-te şi mănâncă! Avem multe de făcut azi. 

M-am apucat de zugrăvit la şapte, când soarele abia 
începea să se ridice peste coroanele copacilor din est. larba 
era udă, casa la fel, dar nu aveam încotro. Totuşi, după 


puţin timp scândurile s-au uscat şi am lucrat mult mai uşor. 
Tata mi s-a alăturat şi am mutat împreună schela, ca să 
ajungem în locurile cele mai de sus. Pe urmă am fost văzuţi 
de domnul Latcher, care, după ce s-a uitat câteva minute la 
zugrăveală, a spus: 

— Vreau să vă ajut şi eu. 

— Nu-i nevoie, i-a răspuns tata, cocoţat la trei metri 
înălţime. 

— Mi-ar placea să fac ceva pentru ce primesc de la voi, a 
spus el. 

Tot nu avea nimic altceva de făcut. 

— În regulă. Luke, du-te după cealaltă pensulă. 

Am dat fuga în magazia de unelte, încântat de faptul că 
reuşisem din nou să atrag niscai mână de lucru gratuită. 
Domnul Latcher s-a pus voiniceşte pe treabă, de parcă ar fi 
vrut să-şi demonstreze priceperea. 

Nu peste mult timp s-au strâns şi spectatorii. M-am uitat 
în jos şi am numărat şapte Latcheri adunaţi în spatele 
nostru - toţi copiii, în afară de Libby şi de bebeluş - stând 
unul lângă altul şi cercetându-ne cu nişte expresii lipsite de 
conţinut. 

Am crezut că aşteaptă micul dejun. Nu i-am băgat în 
seamă şi mi-am văzut de treabă. 

Totuşi, era greu să-ţi continui lucrul. Primul care a venit 
după mine a fost Pappy. A zis ca voia să mergem până la 
gol-fuleţ şi să vedem nivelul apei. l-am răspuns că trebuia 
să-i dau bătaie cu zugrăvitul. 

— Du-te, Luke, a spus tata, punând punct protestelor 
mele. Ne-am îndepărtat de casă cu tractorul şi am străbătut 
câmpul inundat până când apa aproape că ne-a acoperit 
roţile din faţă. După ce n-am mai putut înainta, Pappy a 
oprit motorul. Am rămas mult timp în tractor, înconjurați de 
bumbacul ud pe care ne străduiserăm atât de mult să-l 
creştem. 

— Mâine o să pleci, a spus el într-un târziu. 


— Da. 

— Dar n-o sa treacă mult şi-o să te-ntorci. 

— Da. 

Mama avea să decidă când aveam să ne întoarcem, nu 
Pappy. lar dacă Pappy credea că într-o bună zi o să ne 
înapoiem la fermă şi-o să ne apucăm de-o altă recoltă, se 
înşela amarnic. Îmi părea rău pentru el şi simţeam deja că o 
să-mi lipsească. 

— M-am mai gândit la Hank şi la Cowboy, a spus el, fără 
să slăbească din ochi apa din faţa tractorului. Hai s-o lăsăm 
cum ne-am înţeles. Nu ne-alegem cu nimic bun dacă batem 
toba. E un secret pe care o să-l ducem cu noi în mormânt. 

Mi-a întins mâna dreaptă ca să i-o strâng. 

— S-a fâcut? a întrebat el. 

— S-a făcut, am repetat, strângându-i mâna mare şi 
bătătorită. 

— Să nu-l uiţi pe bunică-tău, ai auzit? 

— N-o să-l uit. 

A pornit tractorul, a băgat în marşarier şi a făcut cale 
întoarsă prin apă. 

Când m-am înapoiat, în partea din faţa a casei, Percy 
Latcher pusese mâna pe pensula mea şi zugrăvise de zor. 
Fără un cuvânt, mi-a înmânat-o şi s-a dus să stea sub un 
copac. Am lucrat cel mult vreo zece minute, după care Buni 
a ieşit pe terasă şi mi-a spus: 

— Luke, vino aici. Vreau să-ţi arăt ceva. 

M-a luat cu ea şi am mers în direcţia hambarului. Peste 
tot erau ochiuri de apă mâloasă, iar viitura se furişase până 
la vreo zece metri de şură. Ar fi vrut să ne plimbăm şi să 
stăm de vorbă, dar oriunde te uitai dădeai peste apă şi 
noroi. Ne-am aşezat pe marginea fundului plat al remorcii. 

— Ce voiai să-mi arăţi? am întrebat după o tăcere 
îndelungată. 

— A, nimic. Am vrut doar să rămânem singuri câteva 
clipe. Mâine pleci. Încercam să-mi aduc aminte dac-ai 


rămas vreodată altundeva peste noapte. 

— Nu-mi aduc aminte, am răspuns. 

Ştiam că mă născusem în încăperea unde dormeau acum 
părinţii mei. Ştiam că Buni fusese prima care pusese mâna 
pe mine, moşindu-mă şi având grijă de mama. Nu, nu 
plecasem niciodată de acasă, nici măcar pentru o noapte. 

— O să-ţi fie bine în nord, a zis ea, dar fără prea mare 
convingere. Multă lume de pe-aici se duce acolo să caute 
de lucru. Toţi o duc bine şi, când vine vremea, se-ntorc 
acasă. N-o să treacă mult şi o să te-ntorci şi tu. 

O iubeam pe Buni la fel de mult cum ţinea orice copil la 
bunica lui; totuşi, ştiam că n-o să mai trăiesc niciodată în 
casa ei şi n-o să-i mai muncesc pământurile. 

Am vorbit câtva timp despre Ricky, iar apoi despre 
Latcheri. Mi-a înconjurat umerii cu un braţ, m-a ţinut strâns 
şi m-a pus să-i promit de câteva ori că o să-i scriu. Pe lângă 
asta, a trebuit să-i promit că o să învăţ bine, o să-i ascult pe 
părinţi, o să merg la biserică, o să învâţ scripturile şi o să 
vorbesc îngrijit, ca să nu mă ia lumea drept yankeu. 

După ce mi-a smuls toate promisiunile astea, eram stors. 
Ne-am întors spre casă, ocolind băltoacele. 

Dimineaţa şi-a urmat cursul. Droaia de Latcheri s-a risipit 
după micul dejun, dar a avut grijă să apară la prânz. S-au 
uitat cu toţii la tatăl lor şi la al meu, care se luaseră la 
întrecere, zugrăvind de zor partea din faţă a casei. 

Au luat masa pe terasa din spate. După ce-au mâncat, 
Libby m-a tras deoparte şi mi-a dat scrisoarea pentru Ricky. 
Reuşisem să şterpelesc un plic alb din teancul pe care-l 
tineam la capătul mesei din bucătărie. Trecusem numele lui 
Ricky şi adresa oficiului poştal din San Diego, care trimitea 
corespondenţa pe front, după care lipisem un timbru. Libby 
a fost impresionată. A vârât scrisoarea în plic cu grijă, după 
care a lins marginea lipicioasă a plicului de doua ori. 

— Mulţumesc, Luke, mi-a spus ea şi m-a sărutat pe 
frunte. Am ascuns plicul sub cămaşa, ca să nu-l vadă 


nimeni. 

Hotârâsem să discut şi cu mama, dar nu găsisem 
momentul prielnic. 

Lucrurile se întâmplau cu repeziciune. Mama şi Buni au 
petrecut după-amiaza spălând şi călcând hainele pe care 
urma să le luăm cu noi. Tata şi domnul Latcher au zugrăvit 
până au golit bidoanele. Aş fi vrut ca timpul să-şi 
încetinească scurgerea, dar mi se părea că, dimpotrivă, 
toate se petreceau mai repede. 

Am mai avut parte de o cină tăcută, în timpul căreia 
fiecare şi-a făcut griji pentru călătoria în nord, ce-i drept, 
din motive diferite. Cât despre mine, eram suficient de trist 
ca să nu mai am poftă de mâncare. 

— E ultima ta cină aici, Luke, a spus Pappy. 

Nu ştiam ce i-a venit să zică aşa ceva, fiindcă nu ne-a 
fost deloc mai uşor. 

— Cică în nord au o mâncare de speriat, a rostit Buni, 
încercând să înveselească atmosfera, dar fără succes. 

Era prea rece ca să stăm pe terasă. Ne-am strâns în 
sufragerie şi am încercat să stăm de vorbă, ca şi cum nu s- 
ar fi schimbat nimic. Însă nu găseam un subiect potrivit. 
Chestiunile legate de biserică erau plictisitoare. De base- 
ball nu mai putea fi vorba. Nimănui nu-i venea să 
pomenească de Ricky. Nici măcar vremea nu ne putea 
reţine atenţia. 

În cele din urmă am lăsat-o baltă şi ne-am dus la culcare. 
Mama m-a învelit, m-a sărutat şi mi-a spus noapte bună. 
Buni a făcut exact acelaşi lucru. Pappy a trecut pe la mine 
şi mi-a adresat câteva cuvinte, lucru pe care nu-l mai 
făcuse până atunci. 

Când am rămas în fine singur, mi-am spus rugăciunile. Pe 
urmă mi-am pironit ochii în tavanul întunecat şi am încercat 
să mă fac să cred că era cu adevărat ultima mea noapte la 
fermă. 


Capitolul 36 


Tata fusese rănit în Italia în 1944. Fusese îngrijit acolo, 
apoi la bordul unei nave-spital şi după aceea fusese trimis 
la Boston, unde se refăcuse timp îndelungat. Când îşi 
făcuse apariţia la staţia de autobuz din Memphis, avea doi 
saci de molton cu însemnele armatei americane, plini cu 
haine şi cu câteva suveniruri. Două luni mai târziu, se 
însurase cu mama. După alte zece, mă născusem eu. 

Nu văzusem niciodată sacii de molton. Din câte ştiam, nu 
mai fuseseră folosiţi niciodată de la război încoace. A doua 
zi de dimineaţa, când am intrat în bucătărie, amândoi erau 
pe jumătate plini cu haine, iar mama aranja celelalte lucruri 
care trebuiau împachetate. Pe sofa erau întinse rochiile ei, 
mai multe cuverturi şi câteva cămăşi pe care le călcase cu 
o zi în urmă. Am întrebat-o de sacii din molton şi mi-a spus 
că stătuseră vreme de opt ani într-un pod mic de deasupra 
magaziei de unelte. 

— Acum fuguţa la masă, a zis ea, împăturind un prosop. 
Buni nu ne-a refuzat nimic la ultima masă. Ouă, cârnaţi, 
şuncă, cartofi prăjiţi, cereale, roşii la cuptor şi biscuiţi de 
casă. 

— Aveţi mult de mers cu autobuzul, a spus ea. 

— Cât de mult? am întrebat. 

Mă aşezasem la masă şi aşteptam prima ceaşcă de 
cafea. Bărbaţii erau pe undeva pe-afară. 

— Taică-tău spune că opşpe ore. Dumnezeu ştie când o 
să mai mâncaţi ca lumea. 

Mi-a pus cafeaua în faţa cu un gest delicat, după care m- 
a sărutat pe cap. Pentru Buni, singura mâncare bună era 
cea gătită la ea în bucătărie, cu ingrediente culese de la noi 
din grădină. 

Bărbaţii mâncaseră deja. Buni şi-a luat cafeaua, s-a 
aşezat lângă mine şi m-a privit cum dau atacul asupra 
festinului pe care-l pregătise. Am mai trecut o dată prin 


toate promisiunile - să scriu scrisori, să ascult de părinţi, să 
citesc Biblia, să-mi spun rugăciunile, să am grijă să nu 
ajung yankeu. Parcă primisem tăbliţele cu porunci. Am 
mestecat cu nădejde şi am dat din cap când am crezut de 
cuviinţă. 

Buni mi-a explicat că mama va avea nevoie de ajutor 
după naşterea micuţului. La Flint aveau să mai fie şi alţi 
oameni de ispravă din Arkansas, baptişti pe care te puteai 
bizui, însă tot trebuia să-i dau o mână de ajutor la treburile 
casei. 

— Ce fel de treburi? am întrebat cu gura plină. Credeam 
că numai muncile de la fermă erau „treburi”. 

Sperasem să scap de ele o dată pentru totdeauna. 

— De-ale casei, a spus Buni, devenind dintr-o dată 
nelămurită. 

Nu petrecuse în viaţa ei o noapte la oraş. Nu avea idee 
unde urma să locuim şi nici noi nu ştiam. 

— S-o ajuţi după ce naşte, atâta tot, a mai zis ea. 

— Şi dacă plânge ca Latcher ăl mic? am întrebat. 

— N-o să fie cazul. Niciun copil n-a mai plâns aşa. Mama 
a trecut pe lângă noi cu o mulţime de haine în braţe. 
Mergea cu paşi grăbiţi. De ani de zile visa la ziua asta. 
Pappy, Buni şi poate chiar şi tata credeau că plecarea 
noastră era doar o absenţă temporară. Pentru mama era 
vorba de o schimbare decisivă. Ziua aceasta reprezenta un 
moment de cotitură nu atât în viaţa ei, cât mai ales într-a 
mea. Imi băgase în cap de mic copil că nu o să mă fac 
agricultor, iar plecarea asta însemna o retezare a 
legăturilor. 

Pappy a intrat în bucătărie şi şi-a turnat o ceaşcă de 
cafea. S-a aşezat pe scaunul din capul mesei, lângă Buni, şi 
s-a uitat la mine cum mănânc. Nu prea se pricepea să 
spună bun venit, iar la capitolul despărţiri era o catastrofă. 
După el, cu cât vorbeai mai puţin, cu atât era mai bine. 

După ce m-am îndopat până am simţit că fac explozie, 


am ieşit cu Pappy pe terasa din faţă. Tata tocmai urca sacii 
de molton în partea din spate a camionului. Era îmbrăcat cu 
nişte pantaloni kaki apretaţi, o cămaşă albă, apretată şi ea, 
şi nu purta salopetă. Mama alesese o rochie frumoasă de 
duminică. Nu voiam să arătăm ca nişte refugiaţi veniţi din 
lanurile de bumbac din Arkansas. 

Pappy m-a dus în curtea din faţă, unde era pe vremuri a 
doua bază, iar acolo ne-am întors şi ne-am uitat la casă. 
Aceasta strălucea în lumina soarelui de dimineaţă. 

— Bravo, Luke, a spus el. Ai făcut o treabă bună. 

— AŞ fi vrut să termin, am zis. 

Undeva în dreapta, în colţul de unde începuse Trot, 
rămăsese o porţiune nezugrăvită. Ne străduiserăm din 
răsputeri să ne descurcăm cu ultimele patru bidoane, dar 
tot ne-ar mai fi trebuit puţină vopsea. 

— Cam juma' de bidon, nu mai mult, a spus Pappy. 

— Da, cam atât. 

— O s-o termin la iarnă, a promis el. 

— Mulţam, Pappy. 

— Când vă-ntoarceţi, o să fie gata. 

— Aş fi tare bucuros. 

Ne-am strâns cu toţii la camion şi am îmbrăţişat-o pentru 
ultima oară pe Buni. Preţ de o clipă am crezut c-o să-mi 
înşire iar lista de promisiuni, dar era prea emoţionată. Ne- 
am urcat în camion - Pappy la volan, eu la mijloc, mama 
lângă geam, iar tata în spate, cu sacii de molton - şi am 
ieşit pe drum. 

Când am plecat, Buni stătea pe treptele din faţă şi se 
ştergea la ochi. Tata îmi spusese să nu plâng, dar nu m-am 
putut abţine. Am prins-o pe mama de braţ şi mi-am ascuns 
faţa. 

Ne-am oprit la Black Oak. Tata avea ceva de făcut la 
magazinul central. Eu voiam să-mi iau rămas-bun de la 
Pearl. Mama avea la ea scrisoarea lui Libby pentru Ricky, 
pe care a dus-o la poştă şi a expediat-o. Discutasem cu ea 


pe îndelete şi ajunsese la aceeaşi concluzie ca mine. Dacă 
Libby voia să-i scrie lui Ricky şi să-i spună că aveau un 
copil, nu aveam dreptul să ne punem în calea ei. 

Pearl ştia că plecăm, bineînţeles. M-a prins de gât de-am 
crezut că o să mi-l frângă, după care a scos la iveala o 
pungă de hârtie plină cu dulciuri. 

— O să ai nevoie pe drum, a spus ea. 

M-am holbat la proviziile masive de ciocolată, dropsuri şi 
acadele din pungă. Călătoria era deja o reuşită. Pop a 
apărut şi el, mi-a strâns mâna ca unui om mare şi mi-a urat 
succes. 

Am dat fuga înapoi la camion cu dulciurile şi i le-am 
arătat lui Pappy, care rămăsese la volan. Ai mei s-au întors 
şi ei repede. Nu prea aveam chef să jucăm scena clasică a 
despărțirii. Plecam din cauza nemulțumirilor şi a recoltelor 
proaste. Nu ţineam defel să afle tot oraşul că luam drumul 
nordului. Oricum, era pe la jumătatea dimineţii, iar în Black 
Oak era încă linişte. 

M-am uitat la câmpiile care mărgineau drumul naţional 
spre Jonesboro. Apa năvălise la fel de mult ca la noi, iar 
acum se prelingea cafenie şi mâloasă de prin rigole. 
Golfuleţele şi pâraiele îşi ieşiseră din matcă. 

Am trecut de drumul pietruit unde aşteptasem cu Pappy 
să găsim nişte delureni. Acolo îi cunoscuserăm pe Spruilli 
şi-i văzuserăm pentru prima oară pe Hank, pe Tally şi pe 
Trot. Dacă ne-ar fi luat-o un alt agricultor înainte sau dacă 
am fi întârziat, Spruillii s-ar fi întors în Eureka Springs la fel 
de mulţi câţi veniseră. 

Avându-l pe Cowboy la volan, Tally făcuse aceeaşi 
călătorie cu acelaşi camion, în toiul unei nopţi răvăşite de 
furtună. Pornise în căutarea unei vieţi mai bune în nord, la 
fel ca noi. Dar chiar şi acum îmi venea greu să cred că 
fugise aşa. 

N-am văzut pe nimeni culegând bumbac până am ajuns 
la Nettleton, un orăşel de lângă Jonesboro. Acolo şanţurile 


de pe marginea drumului nu erau pline ochi şi nici solul nu 
era din cale-afară de moale. Am zărit câţiva mexicani 
muncind din greu. 

La intrarea în oraş a trebuit să încetinim din cauza 
aglomerației de pe drum. M-am îndreptat în scaun ca să 
văd mai bine magazinele, casele frumoase, maşinile curate 
şi oamenii care mergeau pe trotuare. Nu mai ţineam minte 
când fusesem ultima dată la Jonesboro. Când un puşti 
crescut la fermă ajungea la oraş, o săptâmână numai 
despre asta vorbea. lar dacă reuşea să vadă Memphis-ul, 
putea să turuie o lună. 

Pappy a început să se agite din cauza circulaţiei intense, 
îşi încleşta mâinile pe volan, frâna brusc şi bombănea tot 
felul de lucruri. Am intrat pe o stradă unde am dat peste 
autogară - un loc aglomerat, cu trei autobuze strălucitoare 
parcate unul lângă altul undeva în stânga. Ne-am oprit la 
bordură, lângă un panou pe care scria PLECARI, şi am 
coborât repede. Lui Pappy nu-i plăceau îmbrăţişările, aşa că 
nu ne-a luat mult să ne despărţim. Insă, când m-a ciupit de 
obraz, am văzut că i se umeziseră ochii. De aceea s-a şi 
întors în grabă la camion şi ne-a fâcut semn să-i dăm zor. l- 
am făcut cu mâna până când nu l-am mai văzut. Mi s-a 
frânt inima când camionul lui vechi a cotit după colţ şi a 
dispărut. Se întorcea la fermă, la inundaţii, la Latcheri şi la 
o iarnă teribil de lungă. În acelaşi timp însă, mi se luase o 
piatră de pe inimă fiindcă nu trebuia să mă întorc şi eu. 

Ne-am răsucit pe călcâie şi am intrat în autogară. 
Aventura noastră era pe punctul de-a începe. Tata a lăsat 
sacii de molton lângă nişte scaune, după care s-a dus cu 
mine la casa de bilete. 

— Vreau trei bilete la St. Louis, a spus el. 

Am rămas cu gura căscată şi m-am uitat la el uluit. 

— St. Louis? am întrebat. 

Tata a zâmbit, dar nu mi-a răspuns. 

— Autobuzul pleacă la amiază, a zis vânzătorul de bilete. 


Tata a plătit biletele şi pe urma ne-am aşezat amândoi 
lângă mama. 

— Mergem la St. Louis, mami! am spus. 

— E doar o escală, Luke, a intervenit tata. De acolo luăm 
un autobuz pâna la Chicago şi încă unul până la Flint. 

— Crezi că o să-l vedem pe Stan Musial? 

— Mă-ndoiesc. 

— Putem să vedem Sportsman's Park? 

— Acum nu. Poate data viitoare. 

După câteva minute mi s-a dat voie să fac o tură prin 
autogară şi să văd ce şi cum. Am dat peste un băruleţ unde 
doi soldaţi beau cafea. M-am gândit la Ricky şi mi-am dat 
seama că nu o să-l întâmpin când o să se întoarcă acasă. 
Am văzut şi o familie de negri, lucru foarte rar în regiunea 
din Arkansas de unde veneam noi. Îşi ţineau bagajele în 
mână şi păreau la fel de rătăciţi ca noi. Am zărit alte două 
familii de agricultori refugiaţi din calea inundaţiilor. 

Când m-am întors la ai mei, i-am găsit ţinându-se de 
mână şi adânciţi într-o discuţie. Mi s-a părut că am aşteptat 
o veşnicie până când, într-un târziu, ni s-a spus că ne 
putem urca în autobuz. Sacii de molton fuseseră depozitaţi 
în magazia de bagaje de dedesubt, aşa că nu ne-a mai 
rămas decât să ne suim la bord. 

Mama a stat lângă mine, iar tata în spatele nostru. M-am 
aşezat la geam şi m-am uitat atent, fără să scap nimic, în 
timp ce mergeam prin Jonesboro şi ne încadram pe drumul 
naţional, mărind viteza şi îndreptându-ne spre nord, 
înconjurați în continuare de lanuri de bumbac inundate şi 
de nimic altceva. 

Când mi-am dezlipit ochii de pe geam, m-am uitat la 
mama. Îşi sprijinise capul de tetieră. Închisese ochii, iar în 
colţurile gurii începuse să i se înfiripe încet un zâmbet. 


“Noul roman-al ii John Grisham 
-esteo poveste inspirata din propria-i copilarie 
petrecută în Arkansas. Povestitorul este un băiat 
de la ţară în virstă de şapte. ani, Luke Chandler El locuieşte 
împreună cu parinţii şi bunicii lui într-o căsuţă care 
nu a fost niciodată zugrăvită, aflată în mijlocul 
unei plantații de bumbac. Romanul redă trecerea eroului 
=de la inac ență la maturitate. — 


„Un altfel de Grisham!“ 
- Publishers Weekly 


789738 Mu]