William Faulkner — Neinfrantii

WILLIAM 
FAULKNER 


William Faulkner 


Neînfrânţii 


Traducere din limba engleză 
VIRGIL ŞTEFANESCU-DRAGANEŞII 


rao international publishing company 


Cuprins 


Ambuscadă 


1 


În vara aceea, în spatele şurii unde se afuma carnea, 
Ringo şi cu mine construiserăm o hartă vie. Deşi orăşelul 
Vicksburg era reprezentat numai de o mână de surcele 
adunate de lângă stiva de lemne şi înfipte în pământ, iar 
fluviul Mississippi era doar un mic şănţuleţ în pământul 
bătătorit, tăiat cu vârful unei sape, harta noastră (fluviul, 
orăşelul şi câmpia) era totuşi vie, posedând chiar aşa, în 
miniatură, acea rezistenţă puternică, deşi pasivă, pe care 
configuraţia oricărui colţişor al naturii o opune încercărilor 
de distrugere făcute de bombardamentele de artilerie, şi 
faţă de care cea mai strălucită victorie, ca şi cea mai 
tragică înfrângere, nu se dovedesc nimic altceva decât 
nişte zgomote puternice care ţin doar o clipă. Pentru Ringo 
şi pentru mine, harta era vie chiar dacă acest lucru s-ar fi 
datorat numai faptului că pământul dogorit de soare sorbea 
apa mult mai repede decât o puteam noi aduce de la 
fântână, astfel încât pregătirea scenei bătăliei devenea un 
chin prelungit şi aproape fără nicio speranţă de a o mai 
realiza, silindu-ne să alergăm, gâfâind necontenit, cu o 
găleată găurită din care se scurgea apa, de la fântână la 
câmpul de luptă, amândoi fiind mai întâi nevoiţi să ne unim 
forţele şi să ne consumăm energia împotriva unui duşman 
comun - timpul - înainte de a ne încăiera între noi, 
reconstituind neschimbată desfăşurarea reală a unei bătălii 
cumplite şi victorioase, apărând ca o perdea, un scut 
despărțitor între noi şi realitate, între noi şi faptele reale, 
între noi şi pieirea căreia îi eram sortiţi. In după-amiaza 
acestei întâmplări părea că n-aveam să reuşim în veci să 


umplem albia fluviului cu apă, nici măcar s-o umezim 
îndeajuns, dat fiind că în ultimele trei săptămâni nu mai 
căzuse nici rouă. În cele din urmă reuşirăm să umezim 
suficient şanţul, sau cel puţin să-i dăm o culoare ca de 
umezeală, cât să putem începe bătălia. Şi când era gata să 
începem, ne pomenim cu Loosh lângă noi, privindu-ne 
atent. Loosh era fiul lui Joby şi unchiul lui Ringo. Stătea în 
picioare lângă noi (nu ne-am putut da seama de unde 
venise; nu l-am văzut apărând, ivindu-se aşa, de nicăieri) în 
soarele fierbinte, apăsător, din primele ore ale după- 
amiezii, cu capul gol puţin aplecat într-o parte şi dat uşor 
pe spate, totuşi hotărât şi fără să ne privească pieziş, 
asemenea unei ghiulele (cu care semăna) incrustate în 
grabă şi neglijent într-o lespede de beton. Avea ochii 
negrilor atunci când beau, puţin roşii la colţuri, şi privea la 
ceea ce Ringo şi cu mine denumeam Vicksburg. In 
momentul următor am văzut-o şi pe Philadelphy, nevasta 
lui, stând mai deoparte, ghemuită lângă stiva de lemne, 
având un braţ plin de lemne tăiate, sprijinite în îndoitura 
cotului, şi ochii aţintiţi asupra lui Loosh, aflat cu spatele la 
ea. 

— Asta ce-i? întrebă Loosh. 

— Vicksburg, i-am răspuns eu. 

Loosh izbucni în râs. Stătea acolo râzând, însă domol, 
privind surcelele. 

— Hai încoa', Loosh, îi strigă Philadelphy dinspre stiva de 
lemne. Se simţea ceva ciudat în glasul ei - părea grăbită, 
sau poate speriată. Dacă vrei să-ţi pregătesc cina, hai de- 
mi sparge nişte lemne. 

Nu puteam să-mi dau seama prea bine dacă era grăbită 
sau speriată. Loosh nu-mi mai dădu timp să mă întreb sau 
să mă gândesc; se lăsă brusc la pământ şi, mai înainte ca 
Ringo sau eu să fi putut face vreo mişcare, mătură 
surcelele cu mâna, culcându-le la pământ. 

— Uite Vicksburgul, îmi zise. 

— Loosh! îi strigă Philadelphy. 

Dar Loosh rămase chircit la pământ, privindu-mă cu o 
mină ciudată. Nu aveam atunci decât doisprezece ani şi nu 


ştiam ce înseamnă „aer triumfător”; nici nu auzisem măcar 
expresia. 

— Şi să-ţi mai zic de încă unu' de care nu ştii, adăugă el. 
Corinthu'. 

— Corinthul? am întrebat eu. 

Philadelphy aruncase braţul de lemne şi se apropia rapid 
de noi. 

— Şi ăsta-i în Mississippi. Şi nu-i departe. Am fost acolo, 
am mai zis eu. 

— Chiar dac-o fi departe, tot aia e, spuse şi Loosh. 

Glasul lui suna ca şi cum ar fi vrut să strige de bucurie, 
să cânte; ghemuit pe vine, cu soarele dogoritor şi moleşitor 
bătându-i pe căpăţâna tare ca fierul şi pe chipul cu nasul 
turtit, nu se mai uita la mine, nici la Ringo. Părea că ochii 
săi roşii la colţuri se dăduseră peste cap în orbite, aşa că tot 
ceea ce vedeam noi acum era numai albul turtit al globilor. 

— Nu contează că-i departe. Contează că e în drum! 

— În drum? În drum încotro? 

— Întreabă-l pă tăticu' tău, pe Conaşu' John. 

— Tata e în Tennessee acum, la război. N-am cum să-l 
întreb. 

— Crezi că e în Tennessee? Cin' să aibă nevoie de el în 
Tennessee acuma? 

La aceste cuvinte, Philadelphy îl prinse cu putere de braţ. 

— Tacă-ţi gura, negrule! izbucni ea, întărindu-şi glasul, 
plină de disperare. Hai încoace şi sparge-mi nişte lemne! 

Apoi plecară, şi Ringo şi cu mine nu ne mai uitarăm după 
ei. Priveam Vicksburgul nostru doborât la pământ. Trudită 
noastră zgârietură de sapă îşi pierduse acum culoarea 
umedă. Ne privirăm tăcuţi. 

— Ce? întrebă Ringo. Ce-a vrut să zică? 

— Nimic, am spus eu indiferent. M-am aplecat şi am 
făcut la loc oraşul Vicksburg. Uite-l aşa. 

Dar Ringo nu se mişcă, se uita doar la mine. 

— Loosh a râs. A spus că şi Corinthu'. A râs şi dă Corinth. 
Crezi că ştie ceva ce nu ştim noi? 

— Nu ştie nimic! am spus. Crezi că Loosh poate să ştie 
ceva ce să nu ştie tata? 


— Conaşu' John e în Tennessee. Poate nu ştie nici el. 

— Crezi că ar sta acum departe în Tennessee, dacă 
yankeii ar fi la Corinth? Crezi că, dacă yankeii s-ar găsi la 
Corinth, tata şi generalul Van Dorn! şi generalul Pemberton? 
n-ar fi şi ei acolo, toţi trei? 

Dar tot ce spuneam era numai să mă aflu şi eu în vorbă. 
Îmi clădeam seama de aceasta, fiindcă negrii ştiu multe, 
ştiu o mulţime de lucruri: era nevoie de ceva mai de efect, 
mult mai de efect decât nişte vorbe goale, pentru a 
schimba situaţia în bine. Aşa că m-am lăsat pe vine, am 
luat doi pumni de praf şi m-am ridicat în picioare; Ringo 
rămase în picioare, nemişcat, privindu-mă lung, în vreme ce 
eu zvârleam în el cei doi pumni de praf. 

— Sunt generalul Pemberton! am strigat. la-hoo! la-hoo! 
Am luat alţi doi pumni de praf şi i-am azvârlit şi pe aceştia 
în el. Totuşi, Ringo nu făcu nici acum o mişcare. 

— Foarte bine! i-am strigat. Eu sunt Grant’, de data asta, 
dacă vrei. Poţi să fii tu Pemberton. 

Acum nu mai aveam încotro, odată ce negrii ştiau cum 
stau lucrurile. Înțelegerea era ca eu să fiu generalul 
Pemberton de două ori la rând, iar Ringo - generalul Grant, 
după care eu trebuia să fiu o dată Grant, ca Ringo să fie şi 
el Pemberton; altfel Ringo nu voia să se mai joace. Dar 
acum nu aveam încotro, chiar dacă Ringo nu era decât un 
băiat negru, fiindcă amândoi ne născuserăm în aceeaşi 
lună, supseserăm la acelaşi sân, dormiserăm în acelaşi pat 
şi mâncaserăm împreună de atâţia ani, încât Ringo îi 
spunea Bunicii „Buni” ca şi mine şi poate că încetase chiar 
să mai fie un băiat negru, iar eu poate că încetasem să mai 
fiu un băiat alb, niciunul din noi nemaifiind nici alb, nici 
negru, nici măcar om; ne simţeam amândoi deasupra 
tuturor lucrurilor, neînvinşi ca doi fluturi sau ca doi fulgi 
plutind sus, în văzduh, deasupra uraganului. Aşa că am 


1 Earl Van Dorn (1820-1863), general confederat, conducător al trupelor 
confederate în lupta pierdută de la Corinth, în 1863 (n. red.) 

2 john C. Pemberton (1814-1881), general confederat, învins în bătălia 
crucială de la Vicksburg, în 1863 (n. red.) 

3 Ulysses S. Grant (1822-1885), general al armatei unioniste (n. red.) 


început bătălia, şi n-am văzut-o apropiindu-se de noi pe 
Louvinia, soţia lui Joby şi bunica lui Ringo. Ne înfruntam la o 
lungime de braţ unul de altul, nemaivăzându-ne defel în 
norul de praf pe care-l ridicaserăm între noi şi care se 
legăna uşor după cum azvârleam furioşi praful unul în 
celălalt. Amândoi urlam: 

— „Ucideţi-i pe ticăloşi! Omorâţi-i pe toţi, nu-i lăsaţi!” 

Când deodată glasul Louviniei căzu asupra noastră ca un 
braţ uriaş, potolind până şi praful pe care-l stârniserăm, 
făcându-ne să ne putem privi acum, cu faţa cenuşie 
acoperită de un strat de praf, din care ne răsăreau numai 
ochii, în timp ce continuam să ne batem. 

— la vezi, Bayard! la vezi, Ringo! 

Se oprise la vreo trei yarzi de noi, cu gura încă deschisă 
ca să ţipe. 

Am observat că nu purta pălăria cea veche a tatei pe 
care o punea întotdeauna peste zdreanţă învechită cu care 
se lega pe cap chiar şi atunci când ieşea din bucătărie să 
aducă lemne. 

— Ce vorbe aţi spus? se răsti ea. Ce-am auzit c-aţi spus? 

Dar nu mai aşteptă să-i răspundem, şi mi-am dat seama 
imediat că venise tot în fugă până la noi. 

— la uitaţi cine vine pă drumu’ mare! ne spuse repede. 

Amândoi - Ringo şi cu mine - am pornit ca din puşcă, 
gonind cu paşi mari după ce rămăseserâăm o clipă 
încremeniţi. Am traversat în fugă curtea din spate şi am 
ocolit casa ajungând în faţă, unde Buni aştepta în capul 
treptelor de la intrare, avându-l alături pe Loosh, care 
sosise ocolind casa din cealaltă parte. Amândoi priveau 
acum aleea care ducea spre poartă. Astă-primăvară, când 
tata venise acasă, Ringo şi cu mine l-am întâmpinat fugind 
în jos pe alee şi însoţindu-l apoi până la uşă. Mă cocoţasem 
pe una din scările de la şa, tata petrecându-şi braţul în jurul 
meu să mă ţină bine, iar Ringo se prinsese cu mâna de 
scara cealaltă şi alerga pe lângă cal. Dar de data asta n-am 
mai fugit spre el. M-am urcat pe treptele de la intrare şi am 
rămas în picioare lângă Buni. Ringo şi Loosh aşteptau 
deoparte, pe pământ, sub galeria din jurul casei. Priveam 


cu toţii atenţi armăsarul roib care trecu poarta, ce sta 
mereu deschisă acum, şi care înainta pe alee. li priveam pe 
amândoi - calul mare şi slab, de culoarea fumului, puţin 
mai deschis la culoare decât noroiul care se depusese ca un 
strat gros pe pielea udă atunci când trecuseră prin vadul ce 
se găsea la o depărtare cam de trei mile de noi, urcând 
acum pe alee într-un trap regulat, nici plimbare, nici fugă, 
ca şi cum venise în acelaşi pas tot drumul din Tennessee, 
fiindcă trebuise să străbată distanţa într-un fel care nu 
permitea nici somnul, nici odihna, galopul fiind bun numai 
pentru vacanţele lungi şi fără niciun alt fel de atracţie; tata 
era şi el ud din cauza trecerii prin vad, cu cizmele negre 
acoperite şi ele de un strat gros de noroi, cu poalele tunicii 
cenuşii decolorate şi uzate de ploaie şi vânt, oleacă mai 
întunecate decât pieptul şi spatele şi mânecile, pe care 
nasturii ce-şi pierduseră luciul şi firele destrămate ale 
fireturilor ce-i arătau gradul ofițeresc aveau acum o 
strălucire opacă; sabia îi atârna şi totuşi sta fixă pe şold, ca 
şi cum era prea grea ca să joace sau poate prea lipită de 
coapsa vie a călăreţului, aşa încât nu se zguduia în 
mişcările calului în mai mare măsură decât călăreţul însuşi. 
Tata se opri; privi spre Buni şi spre mine în portalul casei, 
apoi spre Ringo şi Loosh, care şedeau pe pământ. 

— Ei bine, Miss Rosa, spuse el. Ei bine, băieţi. 

— Ei bine, John, îi răspunse Buni. 

Loosh se apropie şi-l prinse pe Jupiter de cap; cu mişcări 
înţepenite, tata descălecă în timp ce sabia i se legăna şi 
lovea greoi şi cu un sunet surd peste cizma şi piciorul ude 
încă. 

— Ţesală-l, spuse tata. Dă-i să mănânce bine, dar nu-i da 
drumul în păşune. Să rămână în curtea grajdului... Du-te cu 
Loosh, îi spuse calului, ca şi cum Jupiter ar fi fost un copil, 
şi-l lovi uşor cu palma peste coaste, în timp ce Loosh îl 
prindea de dârlogi. Puteam acum să-l vedem bine. Pe tata, 
vreau să spun. Nu era un om mare; faptele pe care le 
săvârşea, ceea ce ştiam noi că face, ceea ce făptuise în 
Virginia şi în Tennessee îl făceau să apară mare în ochii 
noştri. Mai erau şi alţii în afară de el care săvârşeau lucruri 


asemănătoare, aceleaşi lucruri, dar poate pentru că noi îl 
cunoşteam numai pe el, îl auziserăm sforăind noaptea într- 
o casă cufundată în linişte, îl urmăriserăm cu privirea în 
timp ce mânca la masă, îl ascultaserăm când vorbea, ştiam 
cum îi place să doarmă, ce-i place să mănânce şi cât de 
mult îi place să vorbească, pentru toate acestea poate era 
mare pentru noi. Dar nu era mare, chiar părea mai mic 
stând călare decât atunci când descăleca, fiindcă Jupiter 
era un cal mare, şi când te gândeai la tata, te gândeai că şi 
el e mare, aşa că dacă te gândeai la tata călare pe Jupiter, 
parcă îţi venea să-ţi spui: „împreună sunt prea mari, nici 
nu-ţi vine să crezi că sunt chiar aşa de mari”. În felul acesta 
nu mai credeai că e mare, şi deci nu era. 

Tata se îndreptă spre treptele de piatră şi începu să le 
urce, în timp ce sabia grea îl lovea cu latul peste şold. Am 
început să-i simt şi de data aceasta mirosul, ca de fiecare 
dată când se întorcea, ca în ziua aceea din primăvara 
trecută când am urcat drumul spre casă cocoţat pe una din 
scările de la şaua lui - simţeam iar mirosul plăcut al 
hainelor şi bărbii şi trupului său, pe care îl socoteam 
mirosul prafului de puşcă şi al gloriei, al aleşilor victorioşi; 
dar acum îmi dădeam mai bine seama de toate: ştiam că 
nu fusese nimic altceva decât voinţa lui de a îndura greul şi 
încercam o slăbire sardonică însoţită chiar de o doză de 
umor a unei autoînşelări, fără nicio legătură cu acel 
optimism care consideră că răul ce ne pândeşte este cel 
mai mare pe care îl putem întâlni în viaţă. Tata urcă patru 
trepte, lovind sabia (ceea ce arăta cât era de înalt cu 
adevărat) de fiecare din ele; apoi se opri şi-şi scoase 
pălăria. Acum se poate înţelege mai clar ce am vrut să spun 
în legătură cu faptele lui mari, care erau mai mari ca el. S- 
ar fi putut opri pe peronul pe care sta Buni, şi atunci n-ar fi 
avut nevoie decât să-şi aplece puţin capul ca ea să-l sărute. 
Dar nu procedă astfel. Se opri cu două trepte mai jos, cu 
capul descoperit şi cu fruntea întinsă spre ea, pentru ca să 
i-o atingă cu buzele; faptul că Buni trebui să se aplece puţin 
spre el nu-i răpi nimic din iluzia de înălţime şi mărime pe 
care o avea, în ochii noştri, cel puţin. 


— Te aşteptam de câtva timp, îi spuse Buni. 

— A, da, răspunse tata. 

Apoi îşi îndreptă ochii spre mine, care îl priveam fix, tot 
aşa cum îl privea şi Ringo, de la capătul de jos al scării. 

— Ai venit întins din Tennessee, tată, am zis. 

— A, da, repetă tata. 

— Da' ştiu bine că te-ai uscat matale acolo-n Tennessee, 
spuse Ringo. Ce să mănâncă p' acolo, Conaşu' John? Să 
mănâncă tot ce mănâncă oamenii p' acilea? 

lar eu, privindu-l drept în ochi, în timp ce şi el se uita fix 
la mine, i-am spus ce aflasem: 

— Loosh zice că n-ai fost în Tennessee. 

— Loosh? izbucni tata. Loosh? 

— Hai înăuntru, interveni Buni. Louvinia tocmai îţi pune 
mâncarea pe masă. Abia dacă ai timp să te speli puţin de 
pe drum. 


2 


În după-amiaza aceea am construit ţarcul pentru vite. L- 
am aşezat adânc în fundul râpei unde nimeni nu-l putea 
găsi, afară doar dacă ştia unde să-l caute, şi nu-l puteai 
vedea decât dacă ajungeai până la gardul de puieţi din care 
mai curgea seva şi care arătau clar tăieturile de topor, 
împletiţi între ei şi afundându-se în pădure ca o junglă care 
începea de acolo. Lucram toţi - tata şi Joby, şi Ringo, şi 
Loosh, şi eu -, tata tot în cizme, dar fără tunică, aşa că am 
putut observa acum că pantalonii nu erau din uniforma 
armatei Confederaţiei, ci din uniforma yankeilor, croiţi din 
stofă nouă, rezistentă şi de culoare albastră, pe care ei 
(adică el şi unitatea lui) o capturaseră; nici sabia nu o mai 
avea acum cu el. Munceam toţi repede, doborând puieţii - 
sălcii şi stejari subţiri, arţari de mlaştină şi castani pitici - pe 
care, fără a-i mai curăța de ramuri, îi târâm cu catârii sau 
chiar numai cu mâinile, prin noroi şi printre tufişurile de 
măceş, până acolo unde aştepta tata. Şi mai era ceva: pe 
tata îl vedeai în tot locul, cu câte un puiet sub fiecare braţ, 
trecând peste tufişuri şi măceşi mai iute chiar decât catării, 
aşezând prăjinile care formau gardul la locul cuvenit, în 
timp ce Joby şi Loosh se certau întruna, neînţelegându-se 
cum să pună aracii. Asta era; nu că tata lucra mai repede şi 
mai cu spor decât alţii, chiar dacă cineva arăta mai mare 
(cel puţin pentru unul ca mine, care aveam doisprezece ani, 
şi cel puţin pentru Ringo, care avea şi el doisprezece ani) 
când sta drept şi spunea: „Fă asta sau fă aia” celor ce 
munceau; totul era felul în care făcea el treaba. După ce-şi 
luase locul obişnuit la masa din sufragerie şi începuse să 
mănânce costiţa şi legumele şi turta de mălai cu lapte pe 
care i le adusese Louvinia (în timp ce noi îl priveam şi 
aşteptam, Ringo şi cu mine cel puţin, să se lase noaptea ca 
să înceapă discuţiile şi povestitul) şi când îşi ştersese barba 


şi ne spusese: „Trebuie să construim un ţarc nou, aşa că va 
trebui să tăiem nişte prăjini pentru gard”, Ringo şi cu mine 
am avut probabil aceeaşi viziune. Ne vedeam adunaţi cu 
toţii, Joby şi Loosh şi Ringo şi cu mine, în jurul râpei, aşezaţi 
într-un fel de ordine - o ordine care nu ţinea de nici o 
dorinţă şi încordare puternică pentru a da năvală sau poate 
chiar a obţine victoria, şi părea mai curând acea 
manifestare pasivă, totuşi plină de dinamism, pe care 
trebuia s-o fi arătat armatele lui Napoleon -, iar în faţa 
noastră, între noi şi fundul râpei, între noi şi puieţii subţiri şi 
plini de sevă, care erau pe cale să fie transformați în prăjini 
moarte, îl vedeam pe tata. Ni-l închipuiam călare pe Jupiter; 
îl vedeam în tunica lungă ofiţerească de campanie, de 
culoare cenuşie, îmbrăţişându-ne cu o ultimă privire 
grăitoare şi energică, înălţându-şi sabia şi rotindu-l pe 
Jupiter în timp ce îl strunea cu dârlogii; pletele îi fâlfâiau 
sub pălăria de ofiţer uşor aplecată pe o parte, sabia 
scânteia şi fulgera în soare, glasul său de stentor răsuna 
tare: „Trap! Galop! Atac!” Fără a fi nevoiţi să ne mişcăm 
câtuşi de puţin din loc, îl urmăream cu privirea şi-l urmam 
la atac - pe comandantul mic de statură (care călare acum 
arăta exact cât trebuia de înalt fiindcă nu avea nevoie să 
arate mai mare pe cal, şi - pentru nişte băieţi de 
doisprezece ani - arăta chiar mai mare decât ar dori să 
arate cei mai mulţi oameni) cum sta înălţat pe scări, pe un 
cal ca un trăsnet având culoarea fumului şi micşorându-se 
în timp ce se depărta, gonind sub scânteierea bogată a 
arcadei construite de sabia rotită pe deasupra capului, sub 
loviturile căreia puieţii, aleşi şi curăţaţi de crengi şi ramuri, 
se înălţau în şiruri îngrijite bătute de vânt, aşteptând numai 
să fie duşi de acolo şi aşezaţi cum se cuvine pentru a se 
transforma într-un gard. 

Soarele încetase să mai bată în fundul râpei când am 
terminat împrejmuirea, mai bine zis când i-am lăsat pe Joby 
şi Loosh să fixeze ultimele trei secţiuni, dar îşi arunca încă 
lumina pe panta păşunii când am traversat-o călări, eu în 
urma tatei călărind pe unul din catări şi Ringo pe celălalt. 
Dar soarele nu mai bătea nici pe păşune când l-am lăsat pe 


tata în faţa casei şi m-am întors la grajd, unde Ringo legase 
deja vaca cu o funie de coarne. Aşa că ne-am dus înapoi la 
ţarcul cel nou, viţelul urmând vaca şi lovind ugerul cu botul, 
căutând să sugă ori de câte ori ea se oprea să smulgă câte 
un smoc de iarbă, iar purceaua dădea zor cu paşi mărunți 
înaintea noastră. Ea (purceaua) era aceea care mergea 
încet. Mergea mai încet decât vaca, deşi aceasta din urmă 
era frânată în mers de Ringo, care se lăsa pe spate la 
fiecare smucitură a vacii şi răcnea la ea, aşa că se 
întunecase de-a binelea când am ajuns la ţarcul cel nou. 
Rămăsese o deschizătură destul de mare în gard prin care 
puteau fi mânate vitele. De altfel, nici nu era un lucru care 
să ne facă griji. 

Am dus animalele în ţarc - cei doi catâri, vaca şi viţelul şi 
purceaua; am încheiat ultima secţiune a gardului pe 
întuneric şi ne-am întors în casă. Era noapte acum chiar şi 
pe păşune; puteam vedea lampa din bucătărie şi umbra 
cuiva trecând prin dreptul ferestrei. Când am intrat cu 
Ringo în casă, Louvinia tocmai închidea unul din cuferele 
mari din pod, care nu mai fusese dat jos de acolo de patru 
ani, de la Crăciunul pe care-l petrecuserăm la Hawkhurst, 
când încă nu era război, iar unchiul Dennison mai trăia. 
Cufărul era mare şi greu, chiar şi gol; nu-l văzusem în 
bucătărie când plecaserăm să construim ţarcul, aşa că 
fusese desigur adus acolo în timpul după-amiezii, când Joby 
şi Loosh coborâseră în fundul râpei şi nu mai era nimeni în 
casă să-l dea jos din pod în afară de Buni şi de Louvinia, şi 
poate tata, mai târziu, după ce ne-am întors acasă pe 
catâri, ceea ce înseamnă că era ceva ce se făcuse din mare 
nevoie şi cu mare grabă; poate că tata chiar dăduse cufărul 
jos din pod. Apoi, când m-am aşezat la masă pentru cină, 
am văzut că fuseseră puse cuţitele şi furculiţele de 
bucătărie în locul celor de argint, iar bufetul (pe care se afla 
expusă argintăria dintotdeauna de când puteam să-mi aduc 
aminte şi unde putea fi necontenit văzută de când îşi 
aminteau toţi din casă, în afară de marţea după-amiază 
când Buni cu Louwvinia şi Philadelphy obişnuiau s-o frece - 
de ce oare? nimeni poate nu ştia în afară de Buni, deoarece 


nu era folosită niciodată) era acum gol. 

Masa nu ne-a luat mult timp. Tata mai mâncase o dată, 
mai devreme, la începutul după-amiezii, şi, în afară de asta, 
ceea ce ne grăbise s-o terminăm era ceea ce aşteptam noi 
băieţii să auzim; fiindcă după cină, cu trupul relaxat şi cu 
pântecele plin, trebuia să urmeze ceasul povestirilor. 
Primăvara trecută când venise acasă aşteptaserăm tot aşa 
cum am aşteptat şi acuma, până ce s-a aşezat în jeţul lui 
obişnuit, în faţa butucilor ce trosneau şi împroşcau scântei 
în cămin, în timp ce Ringo şi cu mine stăm ghemuiţi de o 
parte şi de alta a căminului, sub polita de marmură de 
deasupra acestuia, mai sus de care atârna muscheta 
capturată de tata de la un duşman şi pe care o adusese din 
Virginia cu doi ani în urmă şi o prinsese pe perete cu două 
cuie mari de lemn, încărcată şi unsă, gata să fie folosită 
oricând. Eram numai urechi. Am auzit rostite numele: 
Forrest‘ şi Morgans, Barksdale* şi Van Dorn; apoi cuvinte ca 
Rupere şi Derută care nu ne erau cunoscute în Mississippi, 
deşi Barksdale ne era cunoscut, ca şi Van Dorn, până când 
acesta din urmă a fost ucis de soţul cuiva, şi odată am auzit 
că generalul Forrest a intrat călare în Oxford, pe South 
Street, în timp ce o tânără fată îl pândea de dinapoia unui 
geam pe care îşi zgâriase cu inelul cu diamant numele: 
Celia Cook. 

Dar noi nu aveam decât doisprezece ani; nu dădeam 
nicio atenţie unor astfel lucruri. Ceea ce reţinuserăm, Ringo 
şi cu mine, era numai bubuitul tunurilor şi fâlfâitul 
steagurilor şi urletele disperate ale nu se ştie cui. Era exact 
ce voiam de fapt să auzim şi în seara asta Ringo mă 
aştepta în hol. Aşteptarăm până ce tata se aşeză în jeţul din 
camera pe care el şi negrii o numeau Biroul - tata, fiindcă 


4 Nathan Bedford Forrest (1821-1877), general-locotenent în armata 
confederată (n. red.) 

5 John Hunt Morgan (1825-1864), general confederat şi ofiţer de 
cavalerie în vremea Războiului Civil (n. red.) 

6€ William Barksdale (1821-1863), general confederat care a condus o 
brigadă din Mississippi la Antietam, Fredericksburg, Chancellorsville şi 
Gettysburg, unde a fost rănit mortal. (n. red.) 


îşi avea acolo masa cu sertare în care îşi păstra seminţele 
de bumbac şi porumb de soi şi unde obişnuia să-şi scoată 
cizmele pline de noroi rămânând numai în ciorapii lungi, în 
timp ce cizmele i se uscau pe vatra căminului; unde câinii 
puteau veni şi pleca fără să fie pedepsiţi, unde puteau să se 
culce pe covorul mare din faţa căminului şi chiar să doarmă 
acolo în nopţile friguroase de iarnă - fie că mama, care a 
murit când m-am născut eu, i-a dat această dezlegare 
înainte de a muri, sau Buni i-a îndeplinit dorinţa după 
aceea, fie că Buni însăşi i-a dat această dezlegare întrucât 
mama murise, nu pot să ştiu; negrii numeau camera 
„Birou” fiindcă acolo erau aduşi să fie confruntaţi cu 
Supraveghetorul (care şedea pe unul din scaunele de lemn 
cu spetează şi trăgea şi el dintr-una din ţigările de foi ale 
tatei, numai că nu-şi ţinea pălăria pe cap) şi se jurau că era 
imposibil să fie ei aceia sau să fi fost în locul unde spunea 
Supraveghetorul că au fost; era camera pe care Buni o 
numea bibliotecă fiindcă avea în ea un dulap cu cărţi, care 
conţinea un volum din colecţia Coke upon Littleton privitor 
la scriitorul Josephus, un Coran, un volum conţinând 
rapoarte oficiale ale statului Mississippi pe anul 1848, un 
volum de Jeremy Taylor, Maximele lui Napoleon, un tratat 
de astrologie de o mie nouăzeci şi opt de pagini, o istorie a 
oamenilor-lupi din Anglia, Irlanda şi Scoţia, inclusiv Ţara 
Galilor, de preotul Ptolemy Thorndyke, doctor în teologie 
din Edinburgh, membru al Societăţii Regale de Ştiinţe, 
operele complete ale lui Walter Scott, operele complete ale 
lui Fenimore Cooper, o ediţie ieftină a operelor complete ale 
lui Dumas, afară de volumul pe care tata îl pierduse din 
buzunar la Manassas (în timpul retragerii, după cum spunea 
el). 

Aşa că Ringo şi cu mine ne-am ghemuit iarăşi pe jos şi 
am aşteptat liniştiţi în timp ce Buni cosea la lumina lămpii 
de pe masă, iar tata şedea în jeţul său de totdeauna, 
ţinându-şi încrucişate cizmele murdare de noroi, pe care şi 
le sprijinea cu tocurile în locul lor obişnuit de lângă căminul 
rece şi gol, acum mestecând tutunul pe care i-l 
împrumutase Joby. Joby era mult mai bătrân decât tata. Era 


mult prea chibzuit ca să poată fi surprins fără tutun numai 
fiindcă eram în război. Venise în Mississippi din Carolina 
împreună cu tata şi fusese de atunci întruna servitorul lui 
personal; timp în care îl pregătise şi-l instruise pe Simon, 
tatăl lui Ringo, să-i preia slujba, când el (Joby) avea să fie 
prea bătrân, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple încă de mai 
mulţi ani, dacă nu venea războiul. Simon îl însoțea pe tata; 
acum rămăsese în Tennessee cu armata. Aşteptam 
nerăbdători ca tata să înceapă, dar aşteptam de atât de 
mult timp, încât, judecând după zgomotele pe care le făcea 
Louvinia în bucătărie, puteam spune că îşi terminase 
aproape treaba, de unde ajunsesem la concluzia că tata o 
aştepta să sfârşească ce avea de lucru şi să vină să-l 
asculte şi ea, aşa că l-am întrebat: 

— Cum poţi să lupti în munţi, tată? 

Se vede că asta era ceea ce aşteptase, fiindcă îmi 
răspunse: 

— Nu poţi să lupţi, dar n-ai încotro şi trebuie să lupţi. Hai 
acum, băieţi, fuga la culcare. 

Aşa că am pornit pe scări în sus. Dar nu până la capăt; 
ne-am oprit şi ne-am aşezat pe treapta de sus, atât cât să 
nu fim în lumina lămpii din hol, atenţi la uşa Biroului, 
ascultând; după câtva timp Louvinia străbătu holul fără să- 
şi înalțe privirea spre noi şi intră în Birou; puteam să-l 
auzim pe tata vorbind cu ea. 

— E gata cufărul? 

— Da, conaşule. E gata. 

— Spune-i atunci lui Loosh să ia felinarul şi cazmalele şi 
să mă aştepte în bucătărie. 

— Bine, conaşule, zise Louvinia. 

Şi ieşi din Birou. Traversă din nou holul fără să se uite la 
noi în sus pe scări, ea, care totdeauna ne mâna din urmă 
până sus şi aştepta în uşa dormitorului şi ne dojenea pană 
ce ne culcam - eu în pat şi Ringo pe salteaua de paie de 
lângă. Dar, de data asta, nu numai că nu se întreba pe 
unde eram, dar nici măcar nu se gândea că s-ar putea să 
nu fim la culcare. 

— lo ştiu ce-i în cufăru' ăla, îmi şopti Ringo. E argintăria. 


Ce socoţi... 

— Şşşt! am făcut eu. 

Auzeam glasul tatei în timp ce vorbea cu Buni. După un 
timp, Louvinia se întoarse şi traversă din nou holul. Noi 
stăteam tot pe treapta de sus, ascultând glasul tatei care 
povestea ceva Bunicii şi Louviniei. 

— A spus Vicksburg? mă întrebă Ringo în şoaptă. 

Cum eram amândoi în umbră, nu-i vedeam decât albul 
ochilor. 

— A căzut Vicksburgu'? Vrea să spună că a căzut în râu? 
Cu tot cu gen’ ralu’ Pemberton? 

— Şşşt! am repetat eu drept răspuns. 

Stăteam lipiţi unul de altul în întunericul scării din hol, 
ascultându-l pe tata. Poate se-ntâmplă pentru că era 
întuneric sau poate pentru că eram iarăşi cei doi fluturi sau 
cele două pene plutind în furtună, sau poate pentru că 
există un moment în care ceva ce crezi cu adevărat se 
risipeşte încet şi definitiv, dar deodată ne-am pomenit cu 
Louvinia aplecată peste noi, scuturându-ne să ne trezească. 
Nici măcar nu ne-a certat. Ne-a urmat pe scară în sus şi s-a 
oprit în uşa dormitorului fără măcar să aprindă lampa. Aşa 
că n-ar fi putut deci să-şi dea seama dacă ne-am dezbrăcat 
sau nu, chiar dacă i-ar fi trecut prin minte că n-o făcusem. 
Poate că auzise şi ea, aşa ca Ringo şi cu mine, ceea ce 
credeam că am auzit, deşi eu auzisem mai bine, tot aşa 
după cum ştiam că am dormit pe scară un timp. Imi 
spuneam: „L-au dus afară, sunt acum în livadă unde îl 
îngroapă”. Fiindcă există un moment dincolo de care nu 
mai ştii ce să crezi cu adevărat; undeva, între trezie şi 
somn, am avut impresia că văzusem sau poate visasem că 
văzusem felinarul în livadă, sub meri. Dar nu mai ştiu dacă 
am văzut, pentru că apoi era dimineaţă şi ploua, iar tata 
plecase. 


3 


Probabil că plecase călare pe ploaie, care tot continua să 
cadă şi când am mâncat de dimineaţă, şi când am mâncat 
de prânz, aşa încât se părea că nu se mai putea să ieşim 
din casă deloc în ziua aceea. In cele din urmă Buni şi-a pus 
lucrul deoparte spunând: 

— Aşaaa! Adă cartea de bucate, Marengo. 

Ringo aduse cartea de bucate din bucătărie şi ne 
culcarăm pe burtă, pe podea. Buni deschise cartea. 

— Ce să citim azi? întrebă ea. 

— Citeşte-ne ceva despre prăjituri, i-am răspuns. 

— Foarte bine. Ce fel de prăjituri? 

Numai că nu mai era nevoie să ne întrebe, fiindcă Ringo îi 
şi răspunse la întrebare mai înainte ca ea să apuce să 
vorbească: 

— Prăjitură coconucă, Buni. 

Cerea de fiecare dată prăjitură de nucă de cocos, fiindcă 
niciodată nu am fost în stare să ne dumirim dacă gustase 
vreodată Ringo o astfel de prăjitură. Buni făcuse o 
asemenea prăjitură la Crăciunul de dinainte de război şi 
Ringo încerca mereu să-şi aducă aminte dacă şi ei 
căpătaseră ceva din ea la bucătărie, dar nu putea să-şi 
amintească. Din când în când încercam să-l ajut, să-l fac să- 
mi spună ce gust avea şi cum arăta; uneori mai că era gata 
să rişte să spună ceva, dar pe urmă îşi schimba gândul. 
Fiindcă zicea că mai curând ar admite că gustase prăjitura 
de nucă de cocos fără să-şi mai aducă aminte, decât să fie 
sigur că nu gustase din ea niciodată; pentru că dacă ar 
descrie din greşeală o altfel de prăjitură, ar însemna să nu 
mai guste din ea toată viaţa. 

— Ei, n-o fi foc dacă o mai facem o dată, spuse Buni. 

Ploaia se opri cam pe la mijlocul după-amiezii; soarele 
strălucea luminos când am ieşit în galeria deschisă din 


spatele casei împreună cu Ringo, care, mergând în urma 
mea, mă întrebă curios: 

— Un' mergem? repetă întrebarea după ce trecurăm de 
şura unde se afuma carnea, de unde puteam vedea grajdul 
şi colibele: Un' mergem? 

Inainte de a ajunge la grajd, Joby şi Loosh apărură în 
depărtare, dincolo de gardul care împrejmuia păşunea, 
aducând catârii din ţarcul cel nou. 

— Ce facem acuma? întrebă iarăşi Ringo. 

— Îl pândim, i-am răspuns. 

— Pândim? Pă cine-l pândim? 

M-am întors spre Ringo, care mă privea fix, cu albul 
ochilor mărit şi liniştit, ca în noaptea trecută. 

— Vorbeşti dă Loosh? Cine ţi-a zis să-l pândim? 

— Nimeni nu mi-a zis. Ştiu eu asta. 

— Ce-ţi veni, Bayard, ai visat? 

— Da. Am auzit aseară. Tata vorbea cu Louvinia. Tata i-a 
spus să-l pândească pe Loosh, fiindcă el ştie. 

— Ştie? se miră Ringo. Ce ştie? De fapt întrebase 
degeaba, fiindcă, fără să mai răsufle, îşi răspunse singur, 
privindu-mă lung cu ochii săi rotunzi şi liniştii, clipind uşor: 
leri. Dăspre Vicksburg. Când l-a dărâmat ştia vasăzică. Tot 
aşa cum a spus de conaş, că nu era în niciun fel de 
Tennessee, şi chiar aşa a şi fost; Conaşu' John nu era acolo. 
la mai spune ce ţi-a mai zis visu'? 

— Atâta. Să-l pândim. Pentru că el află toate înaintea 
noastră. Tata spunea că şi Louvinia trebuie să-l pândească, 
chiar dacă e fiul ei. Ea trebuie să mai rămână încă o vreme 
cu albii. Fiindcă dacă îl pândim, putem şti când are să se 
întâmple ceva, după ceea ce face el. 

— Când are să se întâmple ce? 

— Nu ştiu. 

Ringo respiră adânc. 

— Atunci aşa trebuie să fie, zise el. Dacă cineva îţi 
spunea asta, putea să fie o minciună. Da' dacă ai visat tu, 
nu poate să fie minciună, fiindcă nu ţi-a spus nimenea. Aşa 
că trebuie să-l pândim. 

l-am urmărit aşadar când au înhămat catârii la căruţă şi 


s-au dus până dincolo de păşune, unde tăiaseră o mulţime 
de copaci. l-am pândit aşa vreme de două zile, ascunzându- 
ne. Ne-am dat atunci seama cât de îndeaproape ne 
supraveghea mereu Louvinia. Câteodată, când stăteam 
ascunşi privind la Loosh şi la Joby încărcând căruţa, odată o 
vedeam că zbiară după noi şi trebuia să fugim, 
strecurându-ne cum puteam, aşa ca Louvinia să ne 
descopere venind din direcţia exact opusă. Câteodată ne 
ieşea în faţă chiar înainte de a face ocolul complet. Ringo 
căuta să se ascundă în spatele meu, în timp ce Louvinia ne 
certa: 

— Ce mama naibii puneţi la cale? Voi puneţi la cale ceva. 
Hai, spuneţi! 

Dar noi tăceam şi o urmam în bucătărie, iar ea ne certa 
tot drumul peste umăr, iar când intra în casă, ne depărtam 
încet până nu ne mai vedea şi atunci dădeam fuga înapoi 
să ne ascundem şi să-l pândim pe Loosh. 

Şi aşa s-a întâmplat să fim lângă coliba lui şi a lui 
Philadelphy în seara când l-am văzut ieşind din casă. L-am 
urmărit până la ţarcul cel nou şi l-am auzit prinzând un 
catâr şi plecând călare. Am alergat după el, dar când am 
ajuns la drum, catârul galopa departe, auzindu-se tot mai 
slab. Alergaserăm destul de departe, fiindcă de abia mai 
auzeam glasul Louviniei chemându-ne slab din urmă. Am 
rămas în mijlocul drumului sub cerul înstelat, privind în 
direcţia în care dispăruse catărul. 

— Intr-acolo e oraşul Corinth, am rupt eu tăcerea. 

Nu s-a întors decât în ziua următoare, după înserat. Ne- 
am ţinut amândoi în preajma casei şi am supravegheat 
drumul cu rândul, ca să n-o neliniştim pe Louvinia în caz că 
Loosh avea să se întoarcă târziu. Şi într-adevăr s-a întors 
târziu. Ne trimisese la culcare, dar ne furişarăm afară din 
nou; tocmai treceam pe lângă coliba lui Joby când uşa se 
deschise brusc şi Loosh ieşi din întuneric, chiar lângă noi. 
Trecu pe lângă mine atât de aproape, încât puteam să-l 
ating cu mâna, dar el nu ne văzu. Un moment rămase 
parcă atârnat în uşa luminată, ca şi cum ar fi fost tăiat din 
tablă în plină fugă; intră apoi în colibă, închizând repede 


uşa după el înainte de a ne da seama dacă-l văzuserăm 
bine. Când ne-am uitat înăuntru, stătea în picioare în faţa 
focului, cu hainele sfâşiate şi pline de noroi din cauză că se 
ascunsese prin mlaştini şi văi ocolind patrulele, având o 
expresie de parcă ar fi fost beat, dar nu era; mai curând 
părea că nu dormise de mult, dar nu voia să doarmă acum: 
Joby şi Philadelphy stăteau aplecaţi puţin asupra focului 
privindu-l atenţi, Philadelphy cu gura căscată şi având 
aceeaşi figură de om beat. Deodată am văzut-o pe Lowvinia 
în pragul colibei. N-o auziserăm venind din spatele nostru, 
însă era aici, ţinând de clanţa uşii cu una din mâini, 
uitându-se ţintă la Loosh, şi nici acum n-avea pe cap pălăria 
veche a tatei. 

— Vrei tu să spui că o să ne dea drumu' la toţi? tocmai 
întreba Philadelphy. 

— Da, îi răspundea Loosh în gura mare, dându-şi capul 
pe spate şi neînvrednicindu-l pe Joby nici măcar cu o privire 
când acesta interveni: 

— Ţine-ţi gura, Loosh! 

— Da! repetă Loosh. Gen' ralu' Sherman” o să măture 
totu’ în cale şi neamul nost’ o să fie liber. 

La aste vorbe Louvinia străbătu din doi paşi coliba şi-l 
plesni zdravăn cu palma peste cap pe Loosh. 

— Nătărău negru, se răsti la el, crezi că există atâţia 
yankei pe lume cât să poată bate neamul albilor? 

Am pornit amândoi în goană spre casă; nu am mai 
aşteptat-o pe Lowvinia. De altfel, ea era în urma noastră, 
fără ca să ştim. Am năvălit în camera în care stătea Buni. 

Îşi arcui gatul să ne privească pe deasupra ochelarilor. 

— Vin încoace! i-am strigat. Vin să ne elibereze! 

— Ce vrei să spui? întrebă Buni. 

— l-a văzut Loosh! Sunt colo, pe drum. Vine generalul 
Sherman, şi ne eliberează pe toţi! 

Şi noi ne uitam la ea, aşteptând să vedem pe care din noi 


7 William T. Sherman (1820-1891), general unionist; în 1862 şi 1863 a 
participat la campaniile care au dus la căderea Vicksburgului. A eliberat 
numeroşi sclavi; negrii l-au idolatrizat şi l-au urmat, ca pe un nou Moise, 
prin Georgia şi Carolina. (n. red.) 


îl va trimite să dea jos din cui muscheta - poate că avea să 
fie Joby, fiindcă era cel mai mare, sau Loosh, fiindcă îi 
văzuse şi ştia pe cine trebuie să împuşte. Deodată începu şi 
ea să strige, şi glasul era tot atât de puternic şi de 
răsunător ca al Louviniei: 

— Bayard Sartoris! Nu te-ai culcat încă?... Louwvinia! 
strigă ea. 

Louvinia intră în cameră. 

— Du copiii la culcare, şi dacă mai fac zgomot în noaptea 
asta, ai voie de la mine, ba-ţi poruncesc chiar, să-i baţi cu 
biciul pe amândoi. 

Nu ne-a luat prea mult să ne băgăm în pat. Dar nu 
puteam vorbi, fiindcă Louvinia dormea în patul de 
campanie din hol, iar lui Ringo îi era frică să se urce în patul 
meu, aşa că am coborât eu jos pe salteaua de paie, lângă 
el. 

— Va trebui să păzim drumul, i-am spus. 

Ringo scânci speriat. 

— Se pare că trebuie s-o facem noi, zise el. 

— Ţi-e teamă? 

— Nu cin' ştie ce, zise el. Numai că tare-aş vrea să fie şi 
Conaşu' John acilea! 

— Cum vezi, nu este, i-am spus. Trebuie să ne batem noi. 

Am păzit drumul timp de două zile, culcaţi pe pământ în 
păduricea de cedri. Din când în când Lowvinia ne striga, dar 
îi ziceam unde eram şi că făceam o altă hartă; în plus, 
putea să vadă păduricea din bucătărie. Aveam parte de o 
umbră plăcută şi era răcoare, iar Ringo dormea aproape tot 
timpul; şi eu dormeam o parte din timp. Chiar şi visam - se 
făcea că mă uitam la casa noastră şi deodată casa şi 
grajdul şi colibele şi pomii se ştergeau, iar eu nu mai aveam 
înaintea ochilor decât un spaţiu întins şi gol ca tăblia de 
deasupra bufetului, şi se făcea din ce în ce mai întuneric; 
apoi nu mai eram un simplu spectator; eram şi eu acolo - 
un fel de adunătură speriată de mici făpturi ce se mişcau în 
spaţiul ăla întins: era tata, şi Buni, şi Joby, şi Louwvinia, şi 
Loosh, şi Philadelphy, şi Ringo, şi eu şi hoinăream pe acolo, 
rătăciţi, şi se făcea întuneric şi tot mai întuneric, şi noi de- 


acum încolo fără nici urmă de casă-n care să ne adunăm, 
căci de-acum eram liberi pe vecie; asta era, şi-apoi Ringo 
scoase un sunet ca de înecat şi privi drumul, în mijlocul 
căruia, călare pe un cal roib, strălucitor, se oprise un soldat 
yankeu care privea spre casa noastră cu binoclul. 

Mult timp rămaserăm uitându-ne la el. Nu ştiu ce ne 
aşteptaserăm să vedem, dar am înţeles imediat ce era; îmi 
aduc aminte că mă gândeam: „Arată la fel ca orişice om”; 
în momentul următor şi eu şi Ringo ne zgâiam unul la altul, 
apoi pornirăm de-a buşilea înapoi la vale, fără să ne dăm 
seama când am pornit de-a buşilea înapoi, nici când am 
luat-o la goană spre casă, peste păşune. Nu ne-am dat 
seama nici când ne-am ridicat în picioare. Părea că nu mai 
terminăm cu alergatul, cu capetele întoarse şi cu pumnii 
încleştaţi, până ce am ajuns la gard, peste care ne-am 
rostogolit în fugă, continuând să alergăm mai departe, până 
ce am intrat în casă. Balansoarul Bunicii era gol, lângă 
masa pe care se afla lucrul ei de mână. 

— Repede! i-am spus. Impinge scaunul încoace! 

Ringo rămase însă nemişcat, cu ochii precum mânerele 
rotunde ale uşii; am tras scaunul la perete, m-am suit în 
picioare pe el şi am început să salt de muschetă, ca s-o dau 
jos. Cântărea vreo şapte kile, deşi ce ne încurca mai mult 
nu era atât greutatea, cât lungimea ei; când se desprinse 
de pe perete, muscheta, dar şi scaunul şi alte lucruri se 
prăbuşiră la pământ cu zgomot nemaipomenit. Am auzit-o 
pe Buni sculându-se în capul oaselor în patul din camera ei 
şi apoi strigând: 

— Care-i acolo? 

— Repede! i-am spus lui Ringo. Grăbeşte-te! 

— Mi-e frică, zise el. 

— Tu eşti, Bayard? se auzi iar Buni. Louwvinia! 

Ţineam muscheta între noi ca pe un trunchi de copac. 

— Vrei să fii liber? am zis eu. Vrei să fii liber? 

Apoi începurăm să fugim cu muscheta, fiecare ţinând-o 
de câte un capăt. Traversarăm în fugă dumbrava ca să 
ajungem la drum şi ne lăsarăm la pământ, în spatele tufelor 
de caprifoi, chiar în clipa când apăru calul la cotitură. Apoi 


n-am mai auzit nimic, poate din pricina gâfâielilor noastre 
sau poate fiindcă nu ne mai interesa să auzim şi altceva. ŞI 
nici la călăreț nu ne-am mai uitat; eram prea ocupați să 
tragem cocoşul muschetei. Mai exersaserăm şi înainte, o 
dată sau de două ori, când Buni lipsea din cameră şi Joby 
venise să o verifice şi să schimbe calota percutorului. Ringo 
ridică muscheta, iar eu am apucat ţeava cu amândouă 
mâinile, de partea de sus; m-am îndreptat, am prins 
muscheta cu pulpele picioarelor şi m-am lăsat în jos pe ea, 
de-a lungul percutorului, până ce acesta făcu clic. Cu asta 
eram noi ocupați acum, aşa că nu ne mai puteam uita la 
nimic; am culcat apoi muscheta pe spatele lui Ringo, care 
se aplecă înainte, sprijinindu-şi mâinile pe genunchi şi 
gâfâind: „Impuşcă-l pă ticălos, împuşcă-l!”, şi apoi l-am 
avut în cătare, mi-am mijit ochii şi am văzut şi călăreţul şi 
calul cel frumos dispărând într-un nor de fum. Răsună un 
bubuit ca de tunet şi izbucni tot atâta fum ca atunci când 
ard bălăriile uscate; am auzit calul nechezând, dar nu am 
mai văzut nimic; Ringo începu să se văicărească: 
— Doamne Sfinte, Bayard! E ditamai armata acilea! 


4 


Casa nu se apropia deloc de noi, parcă atârna în aer 
acolo, departe, înaintea noastră, plutind şi crescând încet, 
ca într-un vis; îl auzeam pe Ringo văitându-se în urma mea, 
iar mult în spate se-auzeau strigăte şi tropot de copite. 
Totuşi, într-un sfârşit, am ajuns şi acasă. Louvinia era lângă 
uşă, cu vechea pălărie a tatei peste basmaua cu care îşi 
lega capul şi cu gura căscată, dar am trecut pe lângă ea 
fără să ne oprim. Am năvălit în camera unde era Buni, care 
sta în picioare lângă balansoarul cu speteaza ridicată, cu 
mâna pe piept. 

— L-am împuşcat, Buni! am zbierat. L-am împuşcat pe 
ticălos! 

— Ce? Se uita la mine cu faţa aproape tot atât de albă ca 
şi părul, cu ochelarii strălucind pe fondul părului de 
deasupra frunţii. Ce-ai spus, Bayard Sartoris? 

— L-am omorât, Buni! La poartă! Numai că era şi toată 
armata cu el şi nu i-am văzut de la început; acum vin toţi 
încoace. 

Buni se aşeză, mai bine zis se lăsă să cadă în balansoar, 
cu mâna pe piept. Dar glasul îi răsună mai puternic ca 
oricând: 

— Ce-nseamnă asta? Marengo, spune tu! Ce-aţi făcut? 

— L-am împuşcat pă ticălos, Buni! răspunse Ringo. L-am 
omorât! 

Louvinia apăru şi ea în cameră, cu gura tot căscată şi cu 
faţa de culoarea cenușii, de parcă o mânjise careva. N- 
aveam însă nevoie să ne uităm la faţa ei ca să ne speriem; 
auzeam copitele izbind şi lunecând în noroi, iar un soldat 
prinse să zbiere: 

— Duceţi-vă câţiva în spatele casei! 

Ne-am ridicat ochii şi i-am văzut trecând călări prin 
dreptul ferestrei - soldaţi în uniforme albastre şi cu puşca 


pe umăr. Apoi auzirăm cizmele şi pintenii răsunând pe 
verandă. 

— Buni! am spus încet. Buni! 

Dar se părea că niciunul dintre noi nu se putea clinti: 
simţeam că trebuie să stăm aşa, privind la Buni cum îşi 
ţinea mâna pe piept; faţa ei era ca a unei moarte şi glasul îi 
murise şi el: 

— Louwvinia! Ce înseamnă asta? Ce încearcă să-mi spună 
băieţii? 

Aşa s-a petrecut: ca şi cum, după ce muscheta s-a 
hotărât să se descarce, toate cele ce aveau să se întâmple 
după aceea au fost absorbite de-a valma, de îndată, în 
tunetul împuşcăturii. Bubuitura îmi răsuna întruna în urechi, 
aşa că Buni, Ringo şi cu mine păream să vorbim undeva, 
departe. Şi-atunci ea spuse: 

— Repede! Aici! 

Şi imediat amândoi ne ghemuirăm strângându-ne 
genunchii sub bărbie, de o parte şi de alta a Bunicii, strânşi 
lipiţi de picioarele ei şi simțind vârfurile tălpilor pe care se 
legăna balansoarul îmboldindu-ne în spate; fustele Bunicii 
stăteau deasupra noastră ca un cort. Auzirăm paşi grei 
pătrunzând în cameră, după care - aşa cum ne-a povestit 
mai târziu Louvinia - sergentul yankeu înaintă scuturând 
ameninţător muscheta în direcţia lui Buni, spunându-i: 

— Haide, mam' mare! Unde sunt băieţii? l-am văzut 
alergând încoace! 

Noi nu puteam vedea nimic; stăm doar ghemuiţi într-un 
fel de lumină slabă, cenuşie, şi în mirosul Bunicii, acelaşi cu 
al hainelor, al patului şi al odăii ei. Ochii lui Ringo păreau 
două farfurii cu budincă de ciocolată şi poate că amândoi 
ne gândeam cum Buni nu ne bătuse cu biciul niciodată în 
viaţa noastră, mai puţin atunci când minţeam, şi, chiar şi 
atunci când nu spuneam o minciună, ci doar ascundeam 
adevărul, cum, după ce ne biciuia bine, ne punea să 
îngenunchem împreună cu ea şi să-l rugăm pe Dumnezeu 
să ne ierte. g 

— Vă înşelaţi, zise ea. In această casă nu sunt copii şi nici 
în toată proprietatea. Nu e nimeni altcineva aici în afară de 


servitoarea mea şi de mine şi de oamenii din colibe. 

— Vreţi să spuneţi că negaţi a mai fi văzut vreodată 
această armă? 

— Chiar aşa. 

Se făcu tăcere; Buni rămase nemişcată, stând dreaptă ca 
o lumânare pe marginea balansoarului, pentru a ne putea 
acoperi bine cu fustele. 

— Dacă nu mă credeţi, puteţi cerceta casa. 

— N-aveţi nicio grijă în privinţa asta. O voi face... Câţiva 
băieţi să cerceteze camerele de sus, spuse el soldaţilor. 
Dacă găsiţi vreo uşă încuiată, ştiţi ce aveţi de făcut. Câţiva 
din băieţii de afară să scotocească şura şi colibele. 

— Uşile sunt descuiate toate, zise Buni. Dar daţi-mi voie 
să vă întreb... 

— Nu mai întreba nimic, mam’ mare. Stai cuminte. Era 
mai bine pentru mata dacă întrebai unele lucruri înainte să- 
i trimiţi pe ăia doi diavoli la drum, cu puşca. 

— Oare... Vocea i se stinse, apoi îşi reveni, ca şi cum Buni 
o controla dintr-un buton şi o făcea acum să se audă: 
Oare... cumva... acela asupra căruia... 

— Dacă a fost omorât? A fost ceva drăcesc, da! l-a 
zdrobit şira spinării şi a trebuit să-l împuşcăm! 

— A trebuit... aţi trebuit... să împuşcaţi... 

Nu ştiam ce înseamnă să fii încremenit de groază; dar 
ştiu că Ringo, Buni şi cu mine eram toţi aşa ceva atunci. 

— Da! Dumnezeu mi-e martor! A trebuit să-l împuşcăm! 
Cel mai bun cal din toată armata! Tot regimentul pariase pe 
el pentru cursa de duminică... 

Mai spuse şi alte vorbe, dar noi nu-l mai auzeam. 
Uitaserăm a respira şi ne holbam unul la altul în lumina 
cenuşie de sub fustele Bunicii, şi aproape că-mi venea să 
strig când Buni îmi exprimă gândul: 

— Vasăzică nu... nu au... Slavă Domnului! Mulţumesc lui 
Dumnezeu! 

— Nu l-am... şopti Ringo. 

— Şşşt! am făcut eu. 

Fiindcă nici nu mai trebuia să pomenim de asta, era ca şi 
cum ar fi trebuit - până atunci - să ne ţinem respiraţia 


vreme îndelungată, fără să ştim, şi acum puteam, în sfârşit, 
să răsuflăm iarăşi. De aceea, poate, nu ne-am dat seama că 
a intrat cineva în cameră; Louvinia l-a observat prima - era 
un colonel cu o barbă scurtă, strălucitoare şi cu ochii 
cenuşii, aspri şi luminoşi; se uita la Buni, aşezată în 
balansoarul ei şi ţinându-şi mâna pe piept; îşi scoase încet 
pălăria, apoi se adresă sergentului. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă el. Ce se petrece 
aici, Harrison? 

— Aici au fugit băieţii, răspunse sergentul. Percheziţionez 
acum casa. 

— Aha, zise colonelul. Nu părea deloc furios. Era doar 
rece, scurt la vorbă şi avea un glas plăcut. Cine v-a dat 
ordin? 

— Vedeţi, cineva din casa asta a tras asupra armatei 
Statelor Unite. Am socotit acest lucru suficient ca să fac 
cercetări. 

Noi doar auzirăm zgomotul; Louvinia ne-a povestit mai 
târziu că, după ce sergentul a scuturat muscheta, a izbit-o 
cu patul de duşumea. 

— Şi ne-au omorât un cal! reluă colonelul. 

— Un cal aparţinând Statelor Unite. L-am auzit chiar eu 
pe domnul general spunând că, dacă ar avea destui cai, n- 
ar mai duce mereu grija că sunt soldaţi care nu au ce 
încăleca. Şi uite-aşa, călăream paşnic pe drum, fără să 
deranjăm pe nimeni, când dracii ăştia doi... Cel mai bun cal 
al armatei noastre; tot regimentul pariase pe el... 

— Aha, zise colonelul. Înţeleg. Ei bine, i-aţi găsit? 

— Incă nu. Vedeţi dumneavoastră, rebelii ăştia sunt ca 
şobolanii când e vorba să se ascundă. Dânsa zice însă că în 
casa asta nu sunt niciun fel de copii. 

— Aha, spuse iar colonelul. 

Louvinia ne-a povestit mai târziu că ofiţerul s-a uitat abia 
atunci la Buni. Ne-a zis cum l-a văzut coborându-şi ochii 
dinspre chipul ei spre fustă, unde rămase o vreme, preţ 
cam de un minut; apoi şi-a ridicat iar ochii, privind-o drept 
în faţă. Buni îl privea în ochi, ţinând minciuna. 

— După câte înţeleg, doamnă, nu există copii nici în 


această casă, nici prin preajmă? 

— Niciun copil, domnule colonel, răspunse Buni. 

Louvinia ne-a povestit cum colonelul s-a întors atunci 
spre sergent. 

—Nu sunt copii aici, sergent. În mod evident, 
împuşcătura a venit din altă parte. Cheamă-ţi oamenii şi 
spune-le să încalece. 

— Dar, domnule colonel, noi am văzut doi băieţi fugind 
încoace, în casă! l-au văzut toţi soldaţii! 

— N-ai auzit-o oare pe doamna spunând că nu există 
niciun copil aici? Ţi s-au înfundat urechile, sergent? Sau vrei 
cu tot dinadinsul să ne depăşească artileria, când avem de 
traversat fundul unei văi înguste la mai puţin de cinci mile 
de aici? 

— Desigur, domnule, dumneavoastră sunteţi colonelul. 
Dar dacă eu aş fi colonelul... 

— Atunci, fără îndoială, eu aş fi sergentul Harrison şi în 
acest caz cred că m-ar preocupa mai mult căutarea unui alt 
cal pe care să pariez cu succes duminica viitoare, decât o 
doamnă bătrână care nu are niciun fel de nepoţei... 
(Louvinia ne-a spus că la aceste cuvinte ochii colonelului s- 
au oprit o clipă asupra Bunicii, apoi au privit în altă parte) 
„„singură într-o casă pe care, după toate probabilitățile şi 
spre încântarea şi mulţumirea dumneaei - mi-e ruşine s-o 
spun -, sper să n-o mai văd niciodată. Ordonă oamenilor să 
încalece şi porniţi mai departe. 

Noi ne ghemuiam sub fustele Bunicii, fără să îndrăznim 
măcar să respirăm, auzindu-i cum ies din casă; sergentul şi- 
a chemat oamenii de la şură şi i-am auzit apoi plecând. Noi 
încă stăteam nemişcaţi, fiindcă Buni îşi ţinea corpul tot 
ţeapăn, ceea ce însemna că mai era încă acolo colonelul, 
deşi se făcuse tăcere. Deodată îi auzirăm glasul cel repezit, 
vioi şi aspru, cu o umbră de veselie: 

— Carevasăzică, nu aveţi nepoți. Ce păcat! Într-o casă ca 
asta, care poate oferi unor băieţi atâtea bucurii - jocuri, 
pescuit, vânătoare, poate cea mai plăcută distracţie din 
toate, cu atât mai mult cu cât probabil că vânat nu se 
găseşte prea aproape de casă. Şi folosind o armă foarte 


bună, după câte văd. (Louvinia ne-a povestit apoi că 
sergentul sprijinise muscheta într-un colţ şi colonelul nu o 
scăpase din ochi cât timp spusese cuvintele de mai sus; noi 
nici nu respiram.) Deşi înţeleg că această armă nu vă 
aparţine. Ceea ce e foarte bine. Fiindcă dacă ar fi arma 
dumneavoastră - dar nu este - şi aţi avea doi nepoți, sau, 
să zicem, un nepot şi un tovarăş de joacă al acestuia, negru 
- ceea ce nu e cazul -, şi dacă acum ar fi pentru prima oară 
- ceea ce nu e însă cazul -, cineva s-ar putea s-o păţească 
foarte rău data viitoare. Dar ce văd că fac acum? Vă pun la 
încercare răbdarea reţinându-vă în balansoarul 
dumneavoastră incomod, iar eu îmi pierd timpul ţinându-vă 
o predică ce s-ar potrivi unei doamne cu nepoţei - sau 
având un nepoţel cu un tovarăş de joacă negru. 

Se pregătea să plece; ne-am dat seama de asta, deşi 
eram sub fustele Bunicii, pe care am auzit-o apoi vorbind: 

— Nu am mare lucru să vă ofer, domnule. Dar dacă un 
pahar cu lapte rece, după atâta drum călare... 

Vreme îndelungată nu veni niciun răspuns; Lowvinia ne-a 
povestit că în tot acest timp colonelul o privea pe Buni cu 
ochii săi aspri şi luminoşi, păstrând o tăcere aspră şi 
luminoasă, ce ascundea în spate râsul. 

— Nu, nu! Vă mulţumesc, rosti el în sfârşit. Văd că treceţi 
dincolo de simpla politeţe şi dovediţi o atitudine de pură 
bravadă. 

— Louvinia, spuse Buni, condu-l pe domnul în sufragerie 
şi serveşte-l cu ce avem în casă. 

Colonelul ieşi din cameră, fiindcă Buni prinse să tremure 
şi tremura din ce în ce mai tare, neputându-se linişti defel; 
o auzeam cum răsufla din greu. Am respirat uşuraţi, 
uitându-ne unul la altul. „Nu l-am omorât! am şoptit eu. Nu 
l-am omorât! N-am omorât pe nimeni!” Corpul Bunicii ne 
dădu de veste când colonelul se înapoie; numai că de data 
asta aproape că simţeam cum, în răstimpul cât îi mulţumi 
pentru lapte şi-i spuse numele şi din ce regiment face 
parte, el privea ţintă la fusta răsfirată împrejur, sub care noi 
stăteam cu genunchii la gură. 

— Poate că e mai bine că nu aveţi nepoti, zise el, fiindcă 


probabil doriţi să trăiţi liniştită. Eu am trei băieţi, dar nu am 
avut încă timp să ajung bunic. Tonul uşor glumeţ îi 
dispăruse din glas, iar Louvinia ne spuse după plecarea lui 
că stătuse tot timpul în pragul uşii, cu nasturii de alamă 
strălucind pe uniforma albastră, ţinându-şi pălăria în mână, 
impunător, cu barba strălucitoare şi părul la fel, privind-o 
necontenit pe Buni şi vorbind fără urmă de ironie în glas: N- 
am să vă cer scuze; numai neghiobii ţipă-n gura mare, la 
vânt sau la foc. Dar daţi-mi voie să vă urez să nu vi se 
întâmple nimic mai rău decât ce vi s-a întâmplat azi, care 
să vă amintească de noi. 

În clipa următoare, dispăru. Îi auzirăm pintenii în hol şi pe 
verandă, apoi auzirăm tropotul calului pierzându-se în 
depărtare. Atunci Buni nu se mai putu stăpâni. Se lăsă pe 
spate în balansoar, punându-şi mâna pe piept, închise ochii 
şi picături mari de transpiraţie îi apărură pe faţă. Şi eu 
deodată m-am apucat să strig: 

— Louvinia! Louvinia! 

Buni deschise însă ochii şi mă privi; de fapt avea ochii 
aţintiţi asupra mea încă înainte de a-i deschide. Se uită la 
Ringo o clipă, apoi îşi mută privirea din nou la mine, 
răsuflând cu greu: 

— Bayard, îmi zise deodată, ce-a fost cuvântul ăla pe 
care l-ai rostit? 

— Care cuvânt? Când, Buni? 

În clipa următoare însă mi-am amintit; nu am îndrăznit să 
mă uit în ochii ei; ştiam însă că sta rezemată pe spate în 
balansoar, uitându-se la mine şi gâfâind. 

— Nu cumva să-l mai repeţi vreodată. Ai spus o sudalmă. 
Ai folosit un limbaj murdar, Bayard. 

Am rămas cu ochii în pământ, uitându-mă la picioarele lui 
Ringo. 

— Şi Ringo a înjurat, am spus. 

Buni nu mai zise nimic, dar îi simţeam ochii aţintiţi 
asupra mea; deodată am izbucnit: 

— lar dumneata ai spus o minciună! Ai spus că noi nu 
eram aici. 

— Ştiu asta, îmi răspunse. Apoi încercă să se ridice. 


Ajutaţi-mă, ne spuse. 

Se ridică anevoie din balansoar, sprijinindu-se de noi. Nu 
înţelegeam ce voia să facă. Continua să se sprijine de noi şi 
de scaun, apoi se lăsă încet în genunchi, alături. Ringo 
îngenunche primul. Eu l-am urmat, în timp ce ea se ruga lui 
Dumnezeu s-o ierte fiindcă spusese o minciună. Apoi se 
ridică degrabă, fără să ne mai lase timp s-o ajutăm. 

— Duceţi-vă în bucătărie şi aduceţi un lighean cu apă şi 
săpun, ne porunci. Aduceţi bucata cea nouă de săpun. 


5 


Se făcuse târziu. Era ca şi cum timpul ar fi trecut în 
goană pe lângă noi din momentul în care auziserăm 
detunătura muschetei şi nu-i mai dăduserăm nicio atenţie 
după aceea, fiind prea ocupați; soarele coborâse acum 
până în dreptul chipurilor noastre, aşa că ne strălucea în 
faţă în vreme ce stăteam amândoi pe marginea verandei 
din spatele casei, scuipând şi clătind săpunul din gură, 
întorcând capul să luăm câte o gură de apă din tărtăcuţă, 
apoi scuipând drept în soare. Câtva timp ne amuză faptul 
că ni se desprindeau de pe buze băşici de săpun odată cu 
răsuflarea, însă după aceea rămaserăm cu gustul de 
scuipat. Se duse însă apoi şi asta, deşi impulsul de a scuipa 
nu ne părăsise şi continuarăm astfel privind spre nord o 
pânză de nori, subţire şi albăstruie, pierzându-se spre 
orizont, în timp ce soarele îi scălda coama în arămiu. Când 
tata fusese acasă primăvara trecută, încercaserăm să aflăm 
ceva de la el despre munţi. Ca să ne lămurească, îşi 
întinsese mâna spre o adunătură de nori pentru a ne arăta 
cum sunt munţii. De atunci lui Ringo îi rămăsese în minte 
că grămada de nori era ţinutul Tennessee. 

— Colo-s ei acu’, departe, spuse Ringo scuipând. Încolo e 
el, departe. Colo îi Tennessee, unde Conaşu' John s-a bătut 
cu ei. Tare trebuie să fie departe. 

— Prea departe ca să te duci doar să te baţi cu yankeii, 
am adăugat eu, scuipând la rândul meu. 

Toate însă se duseseră; spuma, băşicile sticloase şi cu 
culori de curcubeu, chiar şi gustul săpunului se dusese. 


Retragere 


1 


În cursul după-amiezii, Loosh trase carul de-a lungul 
verandei din spatele casei şi deshămă catârii; până la 
vremea cinei încărcaserăm totul în car, afară de aşternutul 
care ne trebuia pentru noapte. Buni urcă apoi la etaj şi 
coborî îmbrăcată în rochia ei de mătase neagră pe care o 
punea duminica, având pe cap pălăria. li revenise culoarea 
în obraji, iar ochii îi străluceau. 

— Plecăm acuma, seara? întrebă Ringo. lo credeam că 
mai stăm până mâine-dimineaţă. 

— Nu plecăm, răspunse Buni. Dar s-au împlinit trei ani de 
când n-am mai fost nicăieri. Sper să mă ierte Dumnezeu că 
mă pregătesc cu o zi înainte de ziua Lui. Se întoarse apoi 
(eram în sufragerie şi cina fusese adusă la masă) spre 
Louvinia. Spune-le lui John şi Loosh să fie gata cu felinarul şi 
cazmalele de-ndată ce isprăvesc de mâncat. 

Louvinia tocmai pusese turta de mălai pe masă şi dădea 
să iasă pe uşă, când deodată se opri şi se uită la Buni. 

— Matale vrei să iei cufărul cela greu şi să faci cu el amar 
de drum până la Memphis? Vrei să-l scoţi matale de unde l- 
ai îngropat vara trecută şi să-l duci taman până la 
Memphis? 

— Da, răspunse Buni. Fac ce mi-a spus colonelul Sartoris. 
Asta cred că mi-a dat el de înţeles, mai zise ea în timp ce 
mânca, fără măcar să se uite la Louwvinia, care rămăsese în 
pragul cămării, cu ochii aţintiţi la ceafa lui Buni. 

— Da’ de ce nu-l laşi matale aici, un’ e bine ascuns şi un’ 
pot să mă grijesc de el? Cin’ o să-l poată găsi, chiar dacă 
vin soldaţii iarăşi aci? Ei îi caută pe Conaşu' John, pentru 


care este recompensa; nu vin ei după un cufăr cu... 

— Am eu motivele mele, i-o reteză Buni. Tu fă ce ţi-am 
spus. 

— Foarte bine. Da' cum de vrei matale să scoţi cufărul în 
seara asta când plecaţi abia mâi...? 

— Tu fă ce ţi-am spus, îi tăie scurt Buni vorba. 

— Da, doamnă, încuviinţă Louvinia, apoi ieşi. 

Mă uitam la Buni pe când mânca, având pălăria cocoţată 
pe vârful capului. Ringo se uita la mine pe deasupra 
spătarului balansoarului lui Buni, rotindu-şi puţin ochii în 
orbite. 

— De ce nu-l laşi ascuns aci, Buni? am zis eu. Ne mai 
încărcăm carul cu greutatea lui... Joby spune că mai mult ca 
sigur cântăreşte cinci sute de kile. 

— Cinci sute de prostii! zise Buni. Nu-mi pasă chiar dacă 
ar cântări cinci mii... 

Louvinia tocmai intra, aşa că se întrerupse. 

— De acu' sunt gata. Da' tare aş vrea să ştiu şi io la ce 
trebuie să dezgropi cufăru' în noaptea asta? 

Buni îşi îndreptă ochii spre ea. 

— Am avut un vis legat de cufăr, astă-noapte. 

— Aha, făcu Louwvinia. 

Şi ea şi Ringo aveau aceeaşi căutătură acum, afară doar 
că ochii ei nu se roteau aşa de tare în orbite ca ai lui. 

— Am visat că priveam afară pe fereastră, când am văzut 
dintr-odată un om intrând în livadă şi mergând până la locul 
unde e îngropat cufărul, arătând locul cu mâna, zise Buni. 
Îşi îndreptă privirea spre Louvinia. Era un negru. 

— Un negru? întrebă Louvinia. 

— Da. 

Câteva clipe Louvinia nu spuse nimic. Apoi întrebă: 

— Cineva pe care-l cunoşteai matale? 

— Da, zise Buni. 

— Vrei matale să ne spui şi nouă cine era? 

— Nu, răspunse scurt Buni. 

Louvinia se întoarse spre Ringo. 

— Du-te şi spune-i lu’ tăticu' şi lu’ Loosh să ia felinaru' şi 
cazmalele şi să vină încoa'. 


Joby şi Loosh erau în bucătărie. Joby stătea în spatele 
plitei, cu o farfurie pe genunchi, şi continua să mănânce. 
Loosh şedea pe o ladă de lemn, ţinând cazmalele între 
genunchi, dar nu l-am zărit imediat, din cauză că-l umbrea 
Ringo. Lampa era aşezată pe masă şi vedeam umbra 
capului lui Ringo aplecat în faţă şi braţul mişcându-i-se 
înainte şi înapoi. Louvinia stătea între noi şi lampă, cu 
mâinile-n şolduri şi coatele depărtate, întunecând cu umbra 
ei toată odaia. 

— Curăţă bine coşu' ăla, îi porunci ea. 

Joby ducea felinarul. Buni mergea în urma lui, apoi venea 
Loosh. Eu puteam să văd boneta Bunicii, capul lui Loosh şi 
lamele celor două cazmale purtate pe umăr de acesta. 
Ringo respira greoi în spatele meu. 

— Pă cin' crezi că a visat? mă întrebă el. 

— De ce n-o întrebi de-a dreptul pe ea? i-am întors-o. 
Tocmai intram în livadă. 

— O-ho, făcu Ringo. S-o-ntreb io pă ea? Pun prinsoare pă 
ce vrei tu că dacă ar rămâne ea acilea, niciun yankeu şi nici 
nimenea n-ar avea treabă cu cufăru' ăla, şi nici Conaşu' 
John, dac-ar şti. 

Apoi se opriră - Joby şi Buni, şi în timp ce ea lumina cu 
felinarul, Joby şi Loosh începură să sape şi scoaseră cufărul 
din locul unde îl îngropaseră în noaptea din vara trecută, 
când tata venise acasă; atunci când Louvinia rămăsese în 
uşa dormitorului, uitând să mai aprindă lampa, în timp ce 
Ringo şi cu mine ne dezbrăcăm să mergem la culcare, iar 
mai târziu fie m-am uitat pe geam, fie am visat că m-am 
uitat şi am văzut (sau am visat numai că am văzut) felinarul 
afară. Terminând treaba, am pornit înapoi spre casă, cu 
Buni în frunte, purtând felinarul, iar Ringo şi cu mine ajutam 
la cărat cufărul. Când ne apropiarăm de casă, Joby dădu să 
o apuce spre carul încărcat. 

— Duceţi cufărul în casă, zise Buni. 

— Mai bine l-am încărca acu’ şi n-ar mai trebui să-l 
punem în car mâine-dimineaţă, propuse Joby. Haide, 
negrule, îi spuse apoi lui Loosh. 

— Duceţi cufărul în casă, repetă Buni. 


_ După un moment de ezitare, Joby se îndreptă spre casă. 
Il auzeam gâfâind din greu şi icnind la fiecare câţiva paşi. În 
bucătărie lăsă cufărul jos, cu o bufnitură. 

— Uf! exclamă el. S-a făcut, slavă Domnului! 

— Duceţi-l sus! porunci Buni. 

Joby se întoarse şi o privi lung. Incă nu se îndreptase de 
mijloc, aşa că se întoarse pe jumătate aplecat şi o privi. 

— Ce să ducem? 

— Duceţi cufărul sus, zise iar Buni. Vreau să-l am în 
camera mea. 

— Vreţi să spuneţi că trebui să cărăm chestia asta până 
sus şi pe urmă să-l cărăm înapoi jos mâine? 

— Cineva trebuie s-o facă, îi răspunse Buni. Aveţi de 
gând să ne daţi o mână de ajutor, sau trebuie ca eu şi cu 
Bayard să facem treaba asta singuri? 

Tocmai atunci apăru şi Louvinia. Se îmbrăcase pentru 
culcare. Părea lungă ca o stafie, aducând cu o faţă de pernă 
pentru un sul de pus sub cap, chiar mai înaltă decât o faţă 
de pernă lungă, îmbrăcată în cămaşa ei de noapte; tăcută 
ca o stafie, în picioarele goale de aceeaşi culoare cu umbra 
în care stătea, aşa încât dădea impresia că n-avea picioare, 
purtând înainte cele două şiruri gemene ale unghiilor de la 
degetele picioarelor, ca şi cum pluteau deasupra podelei, 
de o culoare ştearsă, nemişcate ca două rânduri de pene 
uşor murdărite zăcând pe podea, cam la zece inchi de 
poala cămăâăşii de noapte, ca şi cum nu aveau nimic de-a 
face cu ea. Se apropie, îl împinse pe Joby la o parte şi se 
aplecă să ridice sipetul. 

— Dă-te la o parte, negrule, îi zise ea. 

Joby scoase un oftat adânc şi o împinse pe Lowvinia de 
lângă sufăr. 

— Dă-te la o parte, femeie, i-o întoarse el. Apoi apucă de 
capătul dinspre el al cufărului şi îşi întoarse capul spre 
Loosh, care nu lăsase nicio clipă din mână capătul său. 
Dacă ai de gând să călăreşti pe el, măcar ridică-ţi 
picioarele, îi spuse el acru. 

Duserăm cufărul sus în camera Bunicii şi Joby îl lăsă jos 
pe podea, dar Buni îl puse împreună cu Loosh să tragă 


patul de la perete şi să împingă cufărul în spatele patului; 
Ringo şi cu mine am dato mână de ajutor. Pot spune că nu- 
i lipsea mult până la cele cinci sute de kile. 

— Acum să vă duceţi toţi la culcare ca să pornim la drum 
mâine devreme, spuse Buni. 

— Aşa faceţi mereu, izbucni Joby. Ne sculaţi pe toţi cu 
noaptea-n cap, dar la amiază încă n-am plecat. 

— Ce-ţi pasă ţie? zise Louvinia. Fă cum îţi spune Miss 
Rosa. 

leşirăm toţi din cameră, lăsând-o pe Buni lângă patul 
foarte mult depărtat acum de perete şi aşezat aşa de prost, 
încât oricine ar fi înţeles că ascunde ceva dinapoia lui, deşi 
cufărul, despre care acum şi Ringo şi eu, la fel ca şi Joby, 
socoteam că trebuie să cântărească pe puţin cinci sute de 
kile, era ascuns vederii. Aşa cum era aşezat acum, patul nu 
făcea decât să-i trădeze prezenţa. Buni închise uşa în urma 
noastră, iar în clipa următoare Ringo şi cu mine 
încremenirăm în hol, uitându-ne unul la altul. De când mă 
ştiam, nu-mi aminteam să se fi pomenit vreodată ca uşile 
din casă sau de la intrare să fi avut chei. Totuşi am auzit 
clar, amândoi, o cheie întoarsă în broască. 

— Habar n-aveam că se potriveşte vreo cheie la broasca 
asta, spuse Ringo, darmite s-o mai şi încuie! 

— Asta nu-i treaba ta, nici a lui Joby, zise Louvinia. Nu-şi 
pierduse vremea şi se şi culcase în patul ei micuţ; când ne 
uitarăm noi spre ea, tocmai îşi trăgea pătura peste cap. 
Daţi fuga la culcare. 

Ne-am dus la noi în cameră şi am început să ne 
dezbrăcăm. Lampa era aprinsă şi-ntinse pe două scaune 
puteam vedea hainele noastre de duminică, pe care trebuia 
să le îmbrăcăm mâine, ca să plecăm la Memphis. 

— Pă cin' crezi că l-a văzut în vis? întrebă Ringo. 

Dar nu i-am răspuns; Ringo ştia bine că nu era nevoie să- 
i răspund. 


2 


Ne-am îmbrăcat cu hainele de duminică la lumina lămpii, 
şi tot la lumina lămpii am mâncat de dimineaţă, în timp ce 
o auzeam pe Louvinia în odăile de sus strângând aşternutul 
Bunicii şi pe-al meu, făcând sul şi salteaua de paie a lui 
Ringo, şi cărându-le pe toate jos. Când se iviră zorile, am 
ieşit din casă şi ne-am dus la car; Loosh şi Joby înhămaseră 
catârii şi l-am găsit pe Joby îmbrăcat în ceea ce el numea 
hainele de duminică - vechea redingotă şi căciula 
desfundată din blană de castor pe care le avea de la tata. 
Buni veni după noi (în rochia ei de mătase neagră şi cu 
boneta pe cap, ca şi cum ar fi dormit îmbrăcată şi ar fi 
petrecut noaptea stând ţeapănă în picioare, cu mâna pe 
cheia pe care nu ştiu de unde o scosese când încuiase uşa 
camerei pentru prima oară de când ţineam minte Ringo şi 
cu mine), având un şal pe umeri şi ducând în mână umbrela 
de soare şi muscheta, pe care o dăduse jos din cuiul de 
deasupra politei căminului. li întinse muscheta lui Joby. 

— Ţine asta, îi spuse. 

Joby se uită la armă. 

— N-o s-avem nevoie de ea, i-o întoarse. 

— Pune-o în car, îi spuse Buni. 

— N-o pun. N-o s-avem nevoie de aşa ceva. O să 
ajungem la Memphis aşa de iute, că nimeni n-o să afle că 
suntem pe drum. Şi mai mult ca sigur Conaşu' John a 
curăţat drumul de yankei, de aici şi pân’ la Memphis. 

De data asta Buni nu-i mai spuse nimic. Rămase doar pe 
loc, întinzându-i muscheta, până când, după un timp, Joby o 
luă şi o puse în car. 

— Acum duceţi-vă şi aduceţi cufărul, spuse Buni. 

Joby îşi făcea de lucru cu muscheta, căutându-i loc în car; 
se opri şi-şi întoarse capul o ţără. 

— Ce să aducem? întrebă el. Işi întoarse încă puţin capul, 


tot fără să ajungă s-o privească pe Buni, care se oprise pe 
treptele verandei şi se uita la el. Joby nu se uită la niciunul 
dintre noi şi nu ni se adresă nici unuia în mod special. Ce v- 
am spus eu? izbucni. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi trecut vreodată vreun lucru prin 
minte şi să treacă zece minute fără ca să i-l spui altcuiva, 
vorbi Buni. Care-i lucrul ăla pe care l-ai spus? 

— N-are importanţă, răspunse Joby. Hai, Loosh! la-ţi şi 
băiatul cu tine. 

Au trecut pe lângă Buni, îndreptându-se spre casă; ea nu- 
i mai privea; era ca şi cum nu ieşiseră numai din câmpul 
vederii ei, ci îi ieşiseră chiar şi din minte. În orice caz, aşa 
credea Joby. El şi Buni aveau felul lor de a se purta unul cu 
altul: erau ca un om şi iapa lui, o iapă pursânge care 
suportă până la un punct lucruri din partea omului şi omul 
ştie exact cât suportă iapa şi atunci când se atinge limita, 
omul ştie ce se va întâmpla. Şi aşa se şi întâmplă în fapt: 
iapa îi dă o copită, nu în duşmănie, dar potrivit de tare; şi 
omul ştie că asta avea să se întâmple, aşa că e bucuros 
când se întâmplă, pentru că totul s-a terminat acum, sau 
cel puţin el crede că s-a terminat, aşa că se întinde pe 
iarbă, sau se aşază jos pe pământ şi înjură un pic iapa, 
fiindcă crede că totul a trecut, s-a terminat; dar deodată 
iapa întoarce capul şi-l muşcă. Aşa se înțelegeau Joby şi 
Buni, şi Buni îl pocnea întotdeauna, dar nu rău, doar atât 
cât trebuia, ca acum; el şi Loosh erau pe cale să între în 
casă şi Buni tot nu se uita la ei; şi-atunci Joby izbucni: 

— lo le-am spus. Şi cre' că nici dumneavoastră nu puteţi 
zice că nu le-am spus. 

Buni, fără niciun alt gest, mişcându-şi numai buzele şi 
privind în depărtare, dincolo de carul care aştepta, ca şi 
cum n-am fi plecat nicăieri şi Joby nici nu ar fi existat, vorbi 
ca pentru alţii: 

— Şi nu uitaţi să puneţi patul la loc lângă perete. 

Joby nu mai spuse nimic de data asta. Se opri doar în loc 
şi nici nu se uită la Buni peste umăr, până ce Loosh îi zise 
încetişor: 

— Haide, taică. Să mergem! 


S-au dus apoi sus. Buni şi cu mine am rămas la capătul 
verandei şi i-am auzit târând cufărul afară din cameră, apoi 
împingând patul la loc, aşa cum fusese în ajun: îi auzirăm 
coborând cufărul pe scări, în bufnituri rare, greoaie, cu 
rezonanţă de sicriu. După un timp ieşiră pe verandă. 

— Du-te şi le ajută, îmi spuse Buni fără să întoarcă deloc 
capul. Joby nu mai e aşa de tânăr. 

Am încărcat cufărul în car, lângă muschetă, coşul cu 
alimente şi aşternuturi şi ne-am urcat şi noi - Buni pe capră 
lângă Joby, cu boneta exact pe vârful capului şi cu umbrela 
de soare deschisă chiar înainte s-apuce să cadă rouă - şi 
aşa am plecat la drum. Loosh dispăruse între timp, dar 
Louvinia stătea în picioare în capătul verandei, cu pălăria 
veche a tatei pusă peste basmaua cu care îşi lega capul. Pe 
urmă nu m-am mai uitat înapoi, deşi îmi dădeam seama că 
Ringo, care şedea alături de mine pe cufăr, îşi întorcea 
capul la fiecare câţiva yarzi, chiar şi după ce trecurăm de 
poartă şi o apucarăm pe drumul ce ducea spre oraş. Nu 
trecu mult şi ajunserăm la cotitura unde-l văzuserăm în 
vara trecută pe sergentul yankeu călare pe calul cel 
strălucitor. 

— S-a zis, de-acuma, spuse Ringo. La revedere, Sartoris; 
bin' te-am găsit Memphis! 

Soarele tocmai răsărea când zărirăm în depărtare oraşul 
Jefferson; trecurăm pe lângă o companie de soldaţi care îşi 
aşezaseră tabăra pe o păşune, lângă drum; mâncau de 
dimineaţă. Uniformele lor nu mai erau cenuşii; de-acum 
căpătaseră culoarea frunzelor veştede; unii dintre ei nici nu 
aveau uniforme, iar unul, care agita spre noi o tigaie, purta 
o pereche de pantaloni albaştri luaţi de la yankei, cu 
vipuşcă galbenă de cavalerist, aşa cum purta şi tata când 
venise acasă în vara trecută. 

— Salutare, Miss’ ippi! ne strigă el. Ura pentru Arkansas! 

În Jefferson o lăsarăm pe Buni la doamna Compson, să-şi 
ia rămas-bun şi s-o roage să se ducă din când în când pe la 
noi, ca să aibă grijă de flori. Ringo şi cu mine ne-am dus cu 
carul la prăvălia din oraş şi, pe când ieşeam de acolo cu un 
sac de sare, l-am văzut pe unchiul Buck McCaslin venind 


spre noi şontâc-şontăc, agitându-şi bastonul şi strigând în 
gura mare, iar în urma lui mergea căpitanul companiei pe 
care o văzusem punându-şi burta la cale pe păşune. Erau 
doi; vreau să spun că erau doi de McCaslin: Amodeus şi 
Theophilus, gemeni; toată lumea le spunea Buck şi Buddy, 
dar ei nu-şi ziceau aşa. Erau burlaci şi aveau o plantație 
întinsă pe un teren de lângă râu, cam la cincisprezece mile 
de oraş. Pe plantație se afla o casă mare în stil colonial, pe 
care o ridicase tatăl lor şi despre care lumea spunea că, 
atunci când ei o moşteniseră, era una dintre cele mai 
frumoase din tot ţinutul. Dar acum nu mai era aşa, fiindcă 
unchii Buck şi Buddy nu mai locuiau acolo. Nu mai stăteau 
în ea de când murise tatăl lor. Stăteau acum într-o casă de 
bârne, cu două camere şi cu vreo doisprezece câini, iar la 
conac îşi ţineau sclavii negri. Conacul nu mai avea ferestre 
şi până şi un copil ar fi putut descuia orice uşă din casă 
folosind un ac de păr, dar în fiecare seară când negrii 
veneau de la câmp, unchiul Buck şi unchiul Buddy îi mânau 
înăuntru şi încuiau uşa din faţă cu o cheie mare cât un 
pistol, şi probabil că îşi găseau încă de lucru cu încuiatul 
uşii mult timp după ce ultimul negru dispărea pe uşa din 
dos. Oamenii spuneau că unchiul Buck şi unchiul Buddy 
ştiau asta şi că negrii ştiau la rându-le că cei doi ştiau ce se 
petrece, numai că totul era un fel de joc care-şi avea 
regulile lui: nici unchiul Buck, nici unchiul Buddy să nu 
pândească după colţ atunci când celălalt era ocupat cu 
încuiatul casei, şi nici vreunul dintre negri să nu fugă în aşa 
fel încât să fie văzut, chiar şi accidental, şi nici nu avea voie 
să fugă în alte momente; umbla chiar vorba că negrii care 
nu apucau să fugă în timp ce se încuia uşa se socoteau 
închişi, rămânând de bunăvoie până în seara următoare. 
După ce încuiau conacul, cei doi fraţi atârnau cheia de un 
cui de lângă uşă şi se întorceau la căsuţa lor plină de câini 
unde luau cina şi jucau pocher în doi; lumea mai spunea că 
nimeni din întreg statul Mississippi sau locuind pe malurile 
fluviului Mississippi n-ar fi îndrăznit să joace cu ei, chiar 
dacă nu trişau, şi că, în felul în care jucau ei, punând la 
bătaie negri şi căruţe cu bumbac care se pierdeau sau se 


câştigau  întorcând o singură carte, însuşi Domnul 
Dumnezeu poate că ar fi putut înfrunta pe cate unul din ei, 
pe rând, dar dacă ar fi jucat cu amândoi odată şi-ar fi 
pierdut şi El cămaşa. 

Dar mai era şi altceva de spus despre unchii Buck şi 
Buddy. Tata zicea că erau cu mult înaintea timpului lor; 
spunea că nu numai că ei aveau, dar şi puneau în practică 
idei despre relaţiile sociale pentru care lumea probabil că 
abia la vreo cincizeci de ani după moartea lor s-ar putea să 
le găsească nume. Erau idei privitoare la pământ. Ei 
credeau că pământul nu putea aparţine oamenilor, ci că 
oamenii aparţineau pământului şi că acesta le va permite 
să trăiască pe el şi de pe urma lui şi să-l folosească numai 
în măsura în care se comportau cinstit, şi că dacă nu se 
comportau drept, îi va scutura de pe suprafaţa lui ca un 
câine care se scutură de purici. Aveau şi un sistem aparte 
de evidenţă contabilă, probabil şi mai complicat decât 
socoteala mizelor lor la pocher unul faţă de celălalt, şi-n 
baza acestei evidențe, toţi negrii lor urmau să devină liberi, 
dar nu o libertate acordată, ci dobândită, câştigată de la 
unchiul Buck sau unchiul Buddy nu cu bani, ci prin munca 
pe plantație. Numai că mai existau şi alţi oameni, în afară 
de negri, şi ăsta era acum motivul pentru care unchiul Buck 
venea şontâc-şontăâc traversând piaţa, agitându-şi bastonul 
în direcţia mea şi strigând în gura mare, sau cel puţin ăsta 
era motivul pentru care cel ce venea şontăc-şontăc, 
strigând şi agitându-şi bastonul, era unchiul Buck. Odată 
tata ne-a povestit cum şi-au dat ei seama, pe neaşteptate, 
că dacă ţinutul nostru s-ar împărţi vreodată în duşmănii 
locale între familii, făcând uz fie de voturi în alegeri, fie 
chiar de arme, niciuna dintre familiile existente nu s-ar 
putea bate cu neamul McCaslin, fiindcă toate celelalte 
familii ar avea numai verii şi rudele apropiate dintre care 
să-şi recruteze partizanii, în timp ce unchii Buck şi Buddy ar 
avea dintr-odată o întreagă armată. Aceştia erau fermierii 
din categoria cea mai săracă, oamenii pe care negrii îi 
numeau „golanii albi” - oameni care nu aveau sclavi şi 
dintre care unii trăiau chiar mai rău decât sclavii de pe 


marile plantaţii. Ăsta era un alt aspect al ideilor unchilor 
Buck şi Buddy în privinţa relaţiilor dintre oameni şi pământ, 
despre care tata spunea că lumea încă nu ştia cum să le 
denumească, şi anume că unchii Buck şi Buddy îi 
convinseseră pe albi să-şi pună laolaltă micile lor petice de 
pământ sărăcăcioase de la munte, împreună cu negrii şi cu 
plantaţia fraţilor McCaslin, făgăduindu-le ceva în schimb, 
nimeni nu ştia precis ce, afară doar de faptul că femeile şi 
copiii lor aveau toţi acum încălţăminte, ceea ce nu toţi 
avuseseră înainte, iar mulţi dintre copii mergeau chiar la 
şcoală. Oricum, fapt era că ei (oamenii albi, golanii) se 
uitau la unchii Buck şi Buddy ca la Dumnezeu, aşa că atunci 
când tata a început să-şi recruteze primul său regiment cu 
care să meargă în Virginia, iar unchii Buck şi Buddy au venit 
la oraş să se înroleze şi ei, în momentul în care ceilalţi 
militari au hotărât că cei doi unchi erau prea bătrâni 
(trecuseră de şaptezeci), a părut pentru o vreme că 
regimentul tatei avea să dea prima sa bătălie chiar acolo, în 
păşunea noastră. La început unchii Buck şi Buddy au spus 
că vor ridica o companie numai cu oamenii lor, 
independentă de comanda tatei. Dându-şi seama că asta 
nu-l va împiedica pe tata să-şi constituie regimentul, au 
recurs la alte mijloace pentru a-l constrânge. L-au 
ameninţat că dacă nu-i primeşte să se înroleze, atunci 
grupul compact de voluntari al soldaţilor recrutaţi dintre 
golanii albi, care ascultau de ei, nu se va mulţumi numai să 
ceară alegeri speciale pentru desemnarea ofiţerilor înainte 
ca regimentul să părăsească păşunea, ci îl va retrograda pe 
tata din gradul de colonel la cel de maior sau poate numai 
la acela de comandant de companie. Tatei nu-i păsa cum 
aveau să-i zică oamenii: colonel sau caporal, pentru el era 
totuna atâta timp cât i se permitea să le spună ce să facă, 
şi probabil că nu l-ar fi deranjat nici dacă însuşi bunul 
Dumnezeu l-ar fi retrogradat până la gradul de simplu 
soldat; ceea ce-l supăra era ideea că oamenii pe care îi 
comanda aveau puterea latentă, ba chiar şi dorinţa de a-i 
aduce în felul acesta un afront. In cele din urmă, au ajuns la 
un compromis; au căzut de acord ca numai unul din cei doi 


fraţi McCaslin să fie primit în regiment. Tata şi unchii Buck 
şi Buddy şi-au dat mâna şi şi-au respectat apoi înţelegerea; 
în vara următoare, după a doua bătălie de la Manassasă, 
când soldaţii l-au răsturnat pe tata de la comandă, oamenii 
lui McCaslin au rămas alături de el, au părăsit regimentul şi 
s-au întors în Mississippi împreună cu tata, unde au 
constituit unitatea sa independentă de cavalerie. Aşa că 
unul din cei doi fraţi McCaslin urma să meargă cu 
regimentul, şi au rămas să hotărască între ei care avea să 
fie acela; s-au înţeles în singurul fel în care învingătorul 
putea fi sigur că şi-a câştigat cu adevărat dreptul, iar 
învinsul că a fost dovedit de unul mai bun ca el; unchiul 
Buddy s-a uitat la unchiul Buck şi i-a spus: „Foarte bine, 
Philus, ticălos bătrân şi bleg. Adă cărţile de joc”. 

Tata ne-a povestit că partida lor a fost grozavă şi că erau 
oameni de faţă care nu mai văzuseră niciodată un joc 
vădind o mai mare măiestrie prin calmul rece şi duritatea 
lui. Au fost trei done de pocher pe nevăzute. Primele două 
au fost date cu rândul, iar câştigătorul celei de-a doua urma 
s-o dea pe a treia; s-au aşezat pe pământ (un soldat 
întinsese o pătură şi întreg regimentul se adunase în jur), 
unul în faţa altuia, două chipuri care nu semănau chiar aşa 
de mult unul cu altul pe cât semănau întocmai cu un chip 
pe care ţi-l aminteai după un timp - portretul cuiva care 
murise de mult şi despre care ştiai numai privindu-l că era 
cel al unui predicator dintr-o regiune ce putea fi 
Massachusetts, cu o sută de ani în urmă; şedeau jos şi 
cunoşteau pe dată cărţile întoarse cu faţa în jos, fără măcar 
să se uite la dosul lor, pare-se, aşa încât cărţile trebuiau 
împărţite de opt sau de zece ori până când arbitrii să poată 
fi siguri că niciunul din cei doi jucători nu ştia în mod precis 
ce avea celălalt în mână. Unchiul Buck a pierdut, aşa că 
unchiul Buddy era acum sergent în brigada lui Tennant în 
Virginia, iar unchiul Buck traversa şontâc-şontăc piaţa, 
agitându-şi bastonul în direcţia mea şi striga în gura mare: 

— Sfinte Sisoe, el este! E băiatul lui John Sartoris! 


3 În Sud, bătăliile de la Bull Run erau numite prima şi a doua bătălie de 
la Manassas (21 iulie 1861 şi 29-30 august 1862). (n. red.) 


Căpitanul se apropie de mine şi mă privi. 

— Am auzit de tatăl tău, îmi zise. 

— Spui că ai auzit de el? strigă unchiul Buck. 

Oamenii de pe trotuar începeau să se oprească-n loc şi 
să asculte la ce spunea, aşa cum făceau întotdeauna, fără 
să zâmbească, ca nu cumva unchiul Buck să bage de 
seamă că zâmbeau. 

— Cine n-a auzit de el în ţara asta? Pune-i pe yankei să-ţi 
povestească despre el într-una dintre zile. Martor mi-e 
Sfântu' Sisoe că el a recrutat primul regiment din 
Mississippi pe propria cheltuială, şi şi-a dus oamenii în 
Virginia şi i-a bătut pe yankei în dreapta şi în stânga până 
când a descoperit că ceea ce aprovizionase şi plătise cu 
banii lui nu era un regiment de ostaşi, ci o adunătură de 
politicieni şi de nerozi. Nerozi le spun! strigă el din toţi 
bojocii, agitându-şi bastonul în direcţia mea şi aruncând 
flăcări din ochii fioroşi şi umezi de parcă ar fi fost ai unui 
uliu bătrân, în timp ce oamenii de pe stradă îl ascultau şi 
zâmbeau pe ascuns, iar căpitanul străin îl privi puţin 
stingherit, fiindcă nu-l mai auzise pe unchiul Buck 
manifestându-se în felul acela până atunci. 

Cât despre mine, mă gândeam întruna la Lowvinia 
uitându-se după noi de pe verandă, când am plecat, cu 
pălăria cea veche a tatei pe cap, şi speram din toată inima 
ca unchiul Buck să termine mai repede ce avea de spus sau 
să tacă, pentru ca să putem pleca de-acolo. 

— Nerozi le spun! strigă el. Nu-mi pasă dacă unii din cei 
care sunteţi de faţă vă mai consideraţi rude cu oamenii 
care l-au ales colonel şi l-au urmat, pe el şi pe Stonewall 
Jackson”, până la o aruncătură de băț de Washington, 
aproape fără să piardă un singur om, iar în anul următor s- 
au întors împotriva lui şi l-au retrogradat maior alegând în 
locul lui un individ blestemat, care nici măcar nu ştia pe la 
care capăt al puştii se împuşcă, până când nu i-a arătat 
John Sartoris. Unchiul Buck încetă să strige, tot aşa de 
repede după cum începuse, dar dorinţa de a striga era încă 


? Thomas Jonathan „Stonewall“ Jackson (1824—1863), general 


confederat (n. red.) 


prezentă în el, gata să reînceapă de îndată ce s-ar găsi 
ceva despre care să merite strigat. N-am să-ţi urez ca 
Dumnezeu să aibă grijă de tine şi de bunica ta pe drum, 
băiete, pentru că, pe legea mea, nu ai nevoie de ajutorul lui 
Dumnezeu şi nici de-al nimănui altcuiva; tot ce trebuie să 
spui este doar: „Sunt băiatu' lu' John Sartoris, fricoşilor”, şi 
o să vezi cum o iau la goană ticăloşii cu burţile lor în 
pantaloni albaştri. 

— Cumva pleacă de aici, se duc în altă parte? îl întrebă 
căpitanul. 

Unchiul Buck începu să strige din nou, trecând cu 
uşurinţă la zbierete, fără măcar să aibă nevoie să-şi tragă 
răsuflarea: 

— Dacă pleacă? Pe toţi dracii! Cine poate să aibă grijă de 
ei aici? John Sartoris e un bezmetic afurisit; oamenii i-au 
luat comanda regimentului pe care l-a format din bunătate, 
ca să se poată întoarce acasă şi să aibă grijă de familie, 
ştiind prea bine că dacă nu are el grijă de ei, nu se vede 
cine de pe-aci ar face-o. Dar asta nu-i convine lui John 
Sartoris, fiindcă John Sartoris e un blestemat de laş egoist, 
prea fricos ca să stea acasă, unde yankeii ar putea pune 
mâna pe el. Da, domnule. Atât de speriat e, meat trebuie să 
adune în jurul lui o ceată mare de oameni ca să-l apere ori 
de câte ori ajunge la treizeci de yarzi de o brigadă de 
yankei. Cutreieră acum ţara în sus şi-n jos căutând yankei 
de care să se ferească; dacă aş fi fost în locul lui, m-aş fi 
întors în Virginia şi i-aş fi arătat acelui colonel nou ce 
înseamnă să te lupţi. Dar John Sartoris nu e omul. E un laş 
şi un nerod. Lucrul cel mai bun pe care îl are de făcut este 
să se ferească şi să fugă de yankei până când vor pune preţ 
pe capul lui; iar acum iată că e nevoit să-şi trimită familia 
afară din ţara noastră, la Memphis, unde poate că armata 
unionistă o să aibă grijă de ei, fiindcă nu se prea pare că 
propriul său guvern şi concetăţenii săi o vor face. 

Cu aceste spuse îşi pierdu răsuflarea, sau în orice caz îşi 
pierdu cuvintele, stând lângă car, tremurând din barba 
pătată de tutun, în timp ce zeamă de tutun i se prelingea 
din gură, iar el îşi agita bastonul spre mine. Eu am ridicat 


hăţurile. Căpitanul îmi vorbi, privindu-mă cu atenţie. 

— Câţi oameni are tatăl tău în regiment? mă întrebă. 

— Nu este un regiment, domnule, i-am răspuns. Are vreo 
cincizeci de oameni, pe cât îmi pare. 

— Cincizeci? se miră căpitanul. Cincizeci? Am prins un 
prizonier săptămâna trecută care spunea că are peste o 
mie. Spunea că tot ce face colonelul Sartoris e să fure cai şi 
că nu ia parte la lupte. 

Unchiul Buck mai găsi destul suflu să râdă. Cotcodăcea 
ca o găină, plesnindu-şi coapsa cu palmele şi ţinându-se de 
roata carului, ca să nu cadă jos de râs. 

— Ăsta e! Ăsta-i John Sartoris! Sigur că pune mâna pe 
cai! Orice nerod poate porni în căutare şi prinde un yankeu. 
Aşti doi draci de băieţi au făcut asta vara trecută: numa’ 
ce-au ieşit pe poartă şi au şi-adus pe urma lor un regiment 
întreg, şi n-au decât... câţi ani ai, băiete? 

— Paisprezece, am răspuns eu. 

— N-avem încă paişpe, zise Ringo. Da’ vom face în 
septembre, dacă trăim şi nu să-ntâmplă nimic... Cre' că 
Buni ne aşteaptă, Bayard. 

Unchiul Buck încetă să mai râdă: se dădu un pas înapoi. 

— Plecaţi, spuse el. Aveţi un drum lung de făcut. 

În timp ce întorceam carul, adăugă: 

— Ai grijă de bunica, băiete, că altfel te jupoaie John 
Sartoris de viu. Dacă nu te jupoaie el, o să te jupoi eu. 

După ce am îndreptat carul, veni şchiopătând pe-o latură 
a lui. 

— Şi când o să-l vezi, spune-i că am zis eu s-o lase mai 
moale cu prinsul cailor şi să omoare şi ticăloşi de yankei. 
Să-i omoare! 

— Da, domnule, am spus eu. 

Apoi plecarăm. 

— Mare noroc de gura aia a lui că Buni nu a fost acilea, 
zise Ringo. 

Bunica ne aştepta împreună cu Joby în poarta casei 
doamnei Compson. Joby ţinea în mână un coş acoperit cu 
un şervet, de sub care se iţeau gâtul unei sticle şi nişte 
puieţi de trandafir. Ringo şi cu mine am trecut din nou în 


spate, iar Ringo se întorcea la fiecare câţiva yarzi ca să 
privească îndărăt şi să spună: 

— La revedere, Jefferson. Bin' te-am găsit, Memphis! 

Nu după mult am ajuns în vârful primului deal. 

Ringo privi iar în urmă, de data asta în tăcere. Deodată 
îmi spuse: 

— Ce se întâmplă dacă nu mai termină cu luptele? 

— N-au decât! i-am răspuns. Intâmplă-se! 

Şi n-am mai privit în urmă. 

La amiază ne-am oprit lângă un izvor şi Buni a desfăcut 
coşul. Scoase mai întâi puieţii de trandafir şi-i dădu lui 
Ringo. 

— Moaie rădăcinile în apa izvorului, după ce bei, îi spuse 
ea. 

Puieţii aveau încă pământ în jurul rădăcinilor înfăşurate 
într-o cârpă. Când Ringo se lăsă pe vine lângă izvor, l-am 
văzut cum desprinde puţin pământ de pe rădăcini şi caută 
să-l bage în buzunar. Ridicându-şi privirea spre mine, îşi 
dădu seama că l-am observat şi se prefăcu a arunca 
pământul. Dar nu-l aruncă. 

— Cre’ că pot să ţiu nişte ţărână dacă vreau, îmi zise. 

— Oricum, nu e pământ de pe moşia Sartoris, i-am 
răspuns. 

— Ştiu şi io, spuse el. Da' e mai aproape de acolo decât 
pământul de la Memphis. E mai aproape decât ce ai tu, 
orişicât. 

— Facem pariu? i-am întors-o eu. 

Ringo se uită la mine. 

— Ce-mi dai în schimb? am continuat eu. 

El se uită la mine. 

— Dar tu ce-mi dai în schimb? mă întrebă. 

— Ştii tu bine, i-am răspuns. 

Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase catarama care sărise 
de la şaua yankee când împuşcaserăm calul vara trecută. 

— Acu’, dă şi tu, îmi spuse. 

Am scos cutia de tutun din buzunar şi am deşertat în 
palma lui jumătate din ţărâna din ea (care era mai mult 
decât pământ de pe moşia Sartoris, era şi pământul 


Vicksburgului nostru: purta în el urletele noastre, oraşul 
fortificat, în platoşa de fier de neînvins). 

— Ştiu de unde e, zise Ringo. E din spate de la 
afumătoare. Văz că ai luat mult cu tine. 

— Da, am spus eu. Am luat atâta cât să ne-ajungă. 

Puneam puieţii în apă ori de câte ori opream şi 
deschideam coşul, şi mai aveam încă de mâncare şi în a 
patra zi, fiindcă cel puţin o dată pe zi ne opream pe la câte 
o casă de pe drum şi mâneam împreună cu cei de acolo; în 
noaptea a doua am mâncat de seară şi de dimineaţă în 
aceeaşi casă. Dar Buni nu a vrut în ruptul capului să între şi 
să doarmă în casă. Şi-a făcut culcuş în car, lângă cufăr, iar 
Joby a dormit sub car, cu puşca lângă el, ca în noaptea 
când am dormit pe marginea drumului. De fapt nu a fost 
chiar pe marginea drumului, ci la oarece distanţă în pădure; 
în noaptea a treia Buni era în car, iar Joby, Ringo şi cu mine 
eram sub car, când s-au apropiat de noi nişte cavalerişti. 
Buni a strigat: 

— Joby! Puşca! 

Dar un cavalerist descălecă şi-i luă puşca lui Joby; apoi 
aprinseră o torţă de crengi de pin şi am recunoscut 
uniformele cenușii. 

— La Memphis? zise ofiţerul. Nu puteţi merge la 
Memphis! S-a dat ieri o luptă la Cockrum şi drumurile 
mişună de patrulele yankeilor. Cum dracu’ - scuzaţi-mă, 
doamnă (din spatele meu, Ringo zise „Adă săpunu’”) - aţi 
ajuns până aici, nu-mi pot da seama! Dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, n-aş încerca nici să mă întorc, m-aş opri la 
prima casă din drum şi aş rămâne acolo. 

— Mă gândesc să ne continuăm totuşi drumul, spuse 
Buni, aşa cum John - vreau să zic colonelul Sartoris - ne-a 
spus să facem. Sora mea locuieşte la Memphis şi ne ducem 
la dânsa. 

— Colonelul Sartoris? întrebă ofiţerul. Colonelul Sartoris 
v-a spus să vă duceţi acolo? 

— Sunt soacra lui, răspunse Buni. Şi acesta e fiul lui. 

— Doamne Sfinte, doamnă! Să nu faceţi nici măcar un 
pas mai departe! Nu vă daţi seama că, dacă yankeii vă 


capturează pe dumneavoastră şi pe băiat, l-ar putea forţa 
să li se predea? 

Buni îl privi lung, aşa cum stătea în car în capul oaselor, 
cu pălăria în cap. 

— Experienţa mea cu yankeii a fost fără îndoială diferită 
de a dumneavoastră. Nu am niciun motiv să cred că ofiţerii 
lor - presupun că mai au încă ofiţeri printre ei - se vor 
sinchisi de o femeie şi de doi copii. Vă mulţumesc, dar 
ginerele meu ne-a spus să ne ducem la Memphis. Dacă ne 
puteţi da unele informaţii în privinţa drumurilor pe care 
vizitiul meu ar fi bine să le ştie şi l-aţi putea astfel îndruma, 
v-aş fi foarte îndatorată. 

— Păi, atunci să vă dau o escortă. Sau ceva şi mai bine; 
cam la o milă în spate se află o casă la drum; întoarceţi-vă 
acolo şi aşteptaţi. Colonelul Sartoris a luat ieri parte la lupta 
de la Cockrum; cred că îl pot găsi până mâine-seară şi îl 
aduc la dumneavoastră. 

— Mulţumesc, spuse Buni. Dar, acolo pe unde se află el, 
colonelul Sartoris este ocupat fără îndoială cu treburile sale. 
Cred că mai bine e să-mi continui drumul spre Memphis, 
urmându-i instrucţiunile. 

Cavaleriştii plecară cu cai cu tot şi Joby intră la loc sub 
car şi puse muscheta între noi; numai că, de fiecare dată 
când mă întorceam pe o parte, mă rostogoleam peste ea; i- 
am cerut să-i schimbe locul, aşa că a încercat s-o pună în 
car, lângă Buni, dar ea nu l-a lăsat. Atunci Joby a rezemat-o 
de un pom, după care am adormit, şi dimineaţă am mâncat 
şi am plecat mai departe, iar Ringo şi Joby se uitau dinapoia 
fiecărui pom pe lângă care treceam. 

— Fiţi siguri că nu veţi găsi yankei ascunşi după vreun 
pom pe lângă care am trecut, le-am zis eu. 

Şi nici n-am găsit. Am trecut pe lângă o casă care fusese 
arsă, apoi pe lângă alta unde era un cal alb şi bătrân care 
ne privea din uşa grajdului aflat în spate; mai încolo, şase 
oameni alergau peste câmp şi-apoi am zărit un nor de praf 
ridicându-se dinspre drumul de ţară care dădea în şosea. 
Joby zise: 

— Aştia parcă vor să-i facă pe yankei să le ia caii, aşa 


cum aleargă în sus şi-n jos pe drum ziua-n amiaza mare. 

Oamenii ieşiră călări din norul de praf, fără să ne observe 
câtuşi de puţin, traversară drumul şi primii zece, 
doisprezece săriră pe dată şanţul cu pistoalele în mâini, 
asemenea cuiva care aleargă cu un băț în mână, căutând 
să-l ţină în echilibru în palmă. Ultimii ieşiră şi ei din norul de 
praf, cinci oameni alergând printre călăreţi şi ţinându-se de 
scările cailor, în timp ce noi stăm în car, iar Joby, care ţinea 
catârii strângând hăţurile, rămăsese cu gura căscată şi 
ochii i se bulbucaseră ca două cepe, iar eu pot spune că 
uitasem complet cum arătau soldaţii în tunici albastre. 
Totul s-a-ntâmplat repede: caii năduşiţi, cu ochi sălbatici, şi 
oamenii cu chipuri la fel de sălbatice din cauza zbieretului, 
iar în clipa următoare Buni se ridicase în picioare în car şi 
izbea cu umbrela de soare peste capetele şi umerii celor 
cinci yankei care desfăceau curelele şi tăiau hamurile 
catârilor cu bricegele. Ei nu scoaseră niciun cuvânt; nici nu 
se uitară măcar la Buni, în timp ce ea îi lovea; au luat 
catârii de la car şi-apoi cei doi catari şi cei cinci oameni 
dispărură împreună într-un alt nor de praf, din care catârii 
răsăriră după aceea, înălțându-se ca doi şoimi, cu doi 
oameni călări pe ei, şi încă doi tocmai alunecând şi căzând 
de-a lungul cozilor catărilor; cel de-al cincilea alerga şi el, 
iar cei doi care căzuseră pe spate în drum se ridicară în 
picioare, cu bucăţi mici de curele tăiate lipite de ei ca un fel 
de talaş negru. Cei trei oameni rămaşi pe jos alergau acum 
peste câmp în urma catârilor, şi nu după multă vreme am 
auzit pistoalele pocnind în depărtare, ca şi cum cineva ar fi 
aprins deodată un pumn de chibrituri, iar Joby rămăsese pe 
capră, cu gura tot căscată şi cu capetele hăţurilor tăiate în 
mâini, iar Buni stătea în continuare în picioare în car, ţinând 
deasupra capului umbrela îndoită, ţipând la Ringo şi la 
mine, care săriserăm jos şi traversam în goană drumul. 

— La grajd, i-am strigat lui Ringo, la grajd! 

In vreme ce urcam în fugă coasta către casă, vedeam 
catârii noştri galopând peste câmp şi pe cei trei soldaţi care 
fugeau pe jos, în urma lor. Când am dat ocol în goana mare 
casei, am văzut carul jos, în drum, cu Joby pe capra cao 


limbă scoasă din car, şi cu Buni stând în picioare şi 
ameninţându-ne cu umbrela: deşi nu o auzeam, ştiam că 
strigă la noi. Catârii noştri dispăruseră în pădure, dar cei 
trei oameni din urma lor încă mai fugeau peste câmp; 
bătrânul cal alb îi petrecea şi el cu privirea, din uşa 
grajdului, aşa că nu ne văzu venind. Deodată începu să 
sforăie şi să se smucească şi să dea cu copitele în ceva 
dinapoia lui. Era o ladă de potcovit rudimentară, iar calul 
era legat cu un căpăstru de sfoară de scara de la pod; pe 
pământ văzurăm o pipă care ardea încă. 

Ne-am căţărat pe scară şi l-am încălecat; când am ieşit 
din grajd, încă-i puteam vedea pe cei trei oameni în 
depărtare; a trebuit însă să ne oprim, pentru ca Ringo să 
descalece şi să deschidă poarta curţii unde era grajdul şi- 
apoi să încalece iar. Până să plecăm noi, cei trei oameni 
dispăruseră din vedere. Când am ajuns în pădure, nu mai 
era nici urmă de ei şi nu se mai auzea niciun zgomot în 
afară de huruiala din burta calului bătrân. Am mers mai 
departe încet, întrucât calul nostru, fiind bătrân, oricum nu 
voia să mai meargă altfel, ciuleam urechea la zgomotele 
din jur; aproape de apus am dat într-un drum. 

— Pă aci au trecut, spuse Ringo. 

Se vedeau urme de catări. 

— Sunt urmele lu’ Tinney şi lu’ Old Hundred, continuă 
Ringo. Le recunosc şi dintr-o mie. l-au azvârlit la pământ pă 
yankei şi se duc acu’ napoi acasă. 

— Eşti sigur? l-am întrebat. 

— Dacă-s sigur? Crezi că m-am grijit degeaba de catării 
ăştia toată viaţa, crezi că nu le pot recunoaşte urmele când 
le văd?... Hai nainte, calule! 

Ne-am continuat drumul, dar calul fiind bătrân nu putea 
merge prea repede. După un timp răsări luna; Ringo zicea 
că putea încă să vadă urmele catârilor noştri, aşa că am 
mers mai departe, numai că gloaba noastră bătrână abia se 
mai ţâra; nu după mult, l-am prins pe Ringo şi l-am ţinut să 
nu alunece jos de pe cal, fiindcă adormise, iar puţin mai 
târziu m-a prins Ringo şi m-a ţinut să nu cad, deoarece 
adormisem şi eu fără să-mi dau seama. Habar n-aveam cât 


era ceasul şi nici nu ne sinchiseam de aşa ceva; după un 
timp am auzit ecoul găunos al scândurilor unui pod de lemn 
sub copitele calului, aşa că ne-am abătut din drum şi am 
legat căpăstrul de un pom tânăr; probabil că amândoi ne- 
am târât de-a buşilea sub pod, aproape adormiţi; şi tot 
adormiţi am continuat să ne târâm şi mai departe. Fiindcă, 
dacă nu ne-am fi mişcat prin somn, nu ne-ar fi găsit. M-am 
trezit, crezând încă o vreme că visam că tună. Era ziuă; 
chiar şi de sub podul înecat în buruieni, Ringo şi cu mine ne 
dădurăm seama că era o zi cu soare, deşi nu ne-am dat 
seama imediat; câtva timp am rămas sub pod, auzind 
deasupra noastră bătaia puternică a tobelor, în timp ce 
scândurile podului care se desprinseseră din cuie duduiau 
şi jucau sub copitele cailor; am stat o clipă uitându-ne lung 
unul la altul în lumina palidă şi gălbuie, înainte de a ne trezi 
de-a binelea. Poate că din pricina asta, poate fiindcă eram 
încă adormiţi şi am fost surprinşi brusc în somn s-a- 
ntâmplat că nu am mai avut timp să ne gândim, nici la 
yankei şi nici la nimic altceva; am ţâşnit de sub pod şi am 
pornit în goană mai înainte chiar de a băga de seamă că 
începuserăm să ne mişcăm; mi-am întors capul la un 
moment dat (drumul şi podul erau cu vreo doi yarzi mai sus 
decât terenul din preajmă) şi am avut impresia că tot 
orizontul lumii era plin de cai care galopau după noi prin 
cer. Apoi totul se petrecu la fel ca-n ziua dinainte; în vreme 
ce picioarele noastre nu conteniseră din alergat, Ringo şi cu 
mine plonjaserăm deja ca doi iepuri într-o tufă de măceş, 
fără să simţim ghimpii, şi stăteam culcaţi cu faţa în jos, pe 
când soldaţii răcneau şi caii călcau tufişurile în jurul nostru; 
deodată simţirăm nişte braţe puternice trăgându-ne afară 
din tufe, în timp ce noi zgâriam şi loveam orbeşte cu 
picioarele, şi ne pomenirăm în picioare. Abia atunci ne 
reveni vederea - eram ca într-un gol, un moment de pauză, 
trăind o secundă de linişte deplină şi înviorătoare, amândoi 
aflându-ne în mijlocul unui cerc format din oameni călări şi 
descălecaţi, şi cai. Deodată l-am recunoscut pe Jupiter, 
mare şi neclintit, palid în lumina zorilor ca o flacără de 
lumânare, iar tata începu să mă scuture şi să strige: 


— Unde-i bunică-ta? Unde-i Miss Rosa? 

— Am uitat de Buni, izbucni atunci Ringo, pe un ton care 
exprima o uimire totală. 

— Aţi uitat de ea? zbieră tata. Vreţi să spuneţi că aţi fugit 
şi aţi lăsat-o în car, în mijlocul drumului? 

— Doamne Sfinte, Conaşu' John! zise Ringo. Matale ştii 
bine că niciun yankeu n-ar avea curaju' să-i facă ei vreun 
rău! 

Tata începu să ocărască. 

— Cât de departe de-aici aţi lăsat-o? 

— Era ieri pe la ora trei, am răspuns eu, şi am mers 
călare şi o bucată din noapte. 

Tata se întoarse spre trupă. 

— Băieți, doi dintre voi luaţi-i ia în spatele vostru pe cai; 
să luăm şi calul lor cu noi. Apoi se opri şi se întoarse spre 
mine şi spre Ringo: Aţi mâncat ceva, voi doi? 

— Mâncat?! exclamă Ringo. Burta mea crede că mi-a 
tăiat unu’ gâtleju'. 

Tata scoase o pâine mică din desaga de la şa, o rupse în 
două şi ne-o dădu. 

— De unde aţi luat calul? 

După un moment de gândire, am răspuns: 

— L-am împrumutat. 

— De la cine? urmă tata. 

După ce se gândi o clipă, Ringo răspunse: 

— Nu ştiu. Omu' nu era acolo. 

Unul dintre soldaţi izbucni în râs. Tata îi aruncă o privire 
scurtă şi omul tăcu. Dar numai o clipă, fiindcă deodată 
toată trupa izbucni în hohote şi strigăte de veselie, iar tata 
se uită în jur şi se făcu tot mai roşu la faţă. 

— Nu mai întrebaţi nimic, domnule colonel, spuse unul 
dintre soldaţi. Ura pentru Sartoris! 

Pornirăm în galop înapoi; nu era departe, am ajuns la 
câmpul peste care fugiseră oamenii, apoi la casa cu grajd, 
iar pe drum încă puteam zări bucăţi din hamurile tăiate. 
Dar carul dispăruse. Tata duse el însuşi calul la casa de 
unde îl luaserăm şi bătu în podeaua verandei de la intrare 
cu mânerul pistolului; uşa casei era tot deschisă, dar nu 


apăru nimeni. Am dus calul cel bătrân înapoi în grajd; pipa 
era tot pe jos, lângă lada de potcovit răsturnată. Ne-am 
întors la drum, iar tata îl opri pe Jupiter în mijlocul bucăţilor 
de hamuri tăiate, împrăştiate în jur. 

— Sunteţi nişte afurisiţi! izbucni el. Băieți afurisiţi! 

Pornirăm din nou la drum, însă acum mergeam mai încet; 
trei soldaţi călăreau mult în faţă, aşa de mult că nu-i 
puteam vedea. După-amiază unul dintre ei se întoarse în 
goana mare, şi tata ne lăsă pe Ringo şi pe mine cu trei 
soldaţi, iar el şi restul trupei porniră în galop înainte; era 
aproape de apus când se înapoiară, cu caii puţin asudaţi şi 
aducând cu ei alţi doi cai, având pături albastre sub şei şi 
inițialele SUA arse cu fierul roşu pe crupă. 

— N-am zis io că nu există yankeu care s-o poată opri pă 
Buni? începu Ringo. Pui pariu că e în Memphis. 

— Să sperăm spre binele vostru că a ajuns acolo, îi 
întoarse tata vorba. Arătă apoi cu mâna spre cei doi cai 
capturați. Tu şi Bayard, încălecaţi-i. 

Ringo se îndreptă spre unul din cai. 

— Stai, zise tata, celălalt e al tău! 

— Zici matale că-i al meu de tot? zise Ringo. 

— Nu, răspunse tata. L-ai împrumutat. 

Am stat în loc cu toţii şi l-am privit pe Ringo încercând să 
încalece. Calul rămase nemişcat până când simţi greutatea 
lui Ringo în scările şeii; atunci însă se răsuci şi se-ntoarse în 
cealaltă parte spre Ringo; după prima încercare, Ringo se 
trezi zăcând pe spate în mijlocul drumului. 

— Încalecă-l pe partea ailaltă, îi strigă tata râzând. 

Ringo se uită întâi la cal, apoi la tata. 

— Să-l încalec pe dreapta? întrebă Ringo. Am ştiut io că 
yankeii nu sunt oameni, da' n-am ştiut pân-acu' că nici caii 
lor nu sunt cai. 

— Tu suie-te pe el, zise tata. E chior de ochiul stâng. 

Când se întunecă noi încă mai mergeam, şi după câtva 
timp m-am trezit sprijinit de cineva în şa, după care ne-am 
oprit într-un desiş unde am făcut un foc, dar eu şi cu Ringo 
nu am mai putut sta treji ca să mâncăm; apoi s-a făcut iar 
dimineaţă şi toţi soldaţii plecaseră, afară de tata şi de 


unsprezece oameni; dar nici atunci nu pornirăm; 
rămaserăm în desiş toată ziua. 

— Ce facem acuma? am întrebat eu. 

— Vă duc pe voi acasă, afurisiţilor, şi apoi trebuie să mă 
duc la Memphis s-o găsesc pe bunică-ta, îmi răspunse tata. 

Pornirăm cu puţin înainte de a se lăsa întunericul; ne 
uitarăm câtva timp la Ringo, care încerca să-şi încalece 
calul pe partea chioară, şi apoi plecarăm la drum. Am 
călătorit până în zori, apoi ne-am oprit din nou. De data 
asta n-am mai făcut focul, nici nu am deşeuat caii imediat; 
am rămas ascunşi în pădure şi la un moment dat tata mă 
scutură uşor, trezindu-mă. Soarele răsărise şi ascultam, 
culcaţi la pământ, cum o coloană de infanterişti yankei 
trecea pe drum; am adormit apoi din nou. Când m-am 
trezit, era amiază. Oamenii făcuseră focul şi frigeau acolo 
un purcel; după care am mâncat. 

— Vom fi acasă pe la miezul nopţii, zise tata. 

Jupiter era acum odihnit. Nu-l lăsă pe tata să-i pună 
căpăstrul un timp, apoi nu-l lăsă să-l încalece; după ce 
pornirăm la drum, dădu s-o apuce la galop; tata era nevoit 
să-l strunească mereu, ţinându-l între noi doi. Ringo călărea 
în dreapta tatei. 

— Ringo, schimbă-ţi locul cu Bayard, îi spuse tata, ca şi 
calul tău să poată vedea ce are în dreapta. _ 

— Văz că merge bine, răspunse Ringo. li place în felu’ 
ăsta. Poate fincă simte mirosul de cal al lui Jupiter şi ştie că 
Jupiter n-are de gând să-l încalece şi să-l călărească. 

— Foarte bine, zise tata. Numai fii atent la el. 

Ne continuarăm drumul. Calul meu şi cel al lui Ringo se 
mişcau destul de bine şi ei. Când am privit în spate, trupa 
noastră era la o distanţă bună în urmă, ca să nu meargă în 
norul de praf pe care-l stârneam noi. Nu mai aveam mult 
până la apusul soarelui. 

— Tare aş vrea să ştiu că bunică-ta e în siguranţă, zise 
tata la un moment dat. 

— Doamne Sfinte, Conaşu' John, îi replică Ringo, matale 
încă îţi faci griji pentru Buni? lo o cunosc de când mă ştiu; 
nu sunt îngrijorat deloc pentru ea. 


Era minunat să-l priveşti pe Jupiter cum ţinea capul sus şi 
se uita la calul meu şi al lui Ringo; părea puţin plictisit şi 
încerca s-o ia din când în când înainte. 

— Am să-l las să galopeze un pic, ne spuse tata. Tu şi cu 
Ringo aveţi grijă de voi. 

Am crezut atunci că Jupiter a plecat de-a binelea. Se 
repezi înainte ca din puşcă, lăsându-se puţin cu burta la 
pământ. Dar trebuia de fapt să-mi dau seama că tata încă îl 
ţinea în frâu, fiindcă ar fi trebuit să observ că Jupiter era tot 
nemulţumit. De-a lungul drumului era un gard împletit, şi 
deodată gardul începu să se vadă ca prin ceaţă, şi mi-am 
dat seama că tata şi cu Jupiter nu se depărtaseră deloc de 
noi şi că toţi trei caii galopau ca trei rândunele, cu burţile 
aproape de pământ, gonind spre creasta dealului, de unde 
drumul se lăsa brusc în jos; îmi ziceam: „Ne ţinem bine de 
Jupiter; ne ţinem bine de Jupiter!” Deodată tata îşi întoarse 
capul şi i-am văzut ochii, şi dinţii sticlindu-i din barbă; şi-am 
înţeles atunci că-l strunea pe Jupiter din frâu după cum 
voia. 

Deodată ne strigă: 

— la priviţi acuma! Şi în clipa aceea Jupiter ţâşni dintre 
noi; porni în goană exact aşa cum vedeam uneori câte un 
uliu ţâşnind dintr-un lan de salvie şi trecând în zbor razant 
peste garduri. 

Când tata şi Jupiter ajunseră pe creasta dealului, puteam 
să văd cerul sub ei amândoi, şi vârfurile pomilor de dincolo 
de vârful dealului, ca şi cum zburau, pluteau prin aer, 
pentru a se lăsa să cadă vertiginos dincolo de deal precum 
uliul; numai că ei nu trecură creasta. Era ca şi cum tata l-ar 
fi oprit pe Jupiter în văzduh, pe vârful dealului; îl vedeam 
înălţat în scări, cu braţul în care îşi ţinea pălăria de ofiţer 
întins în sus. Ringo şi cu mine ne trezirăm lângă el înainte 
de a ne fi putut măcar gândi să apucăm strâns dârlogii. 
Jupiter se ridică pe picioarele din spate, tata lovi cu pălăria 
calul lui Ringo peste ochiul orb, iar calul se răsuci şi sări 
peste gardul de nuiele împletite, şi l-am auzit pe Ringo 
strigând în timp ce noi trecurăm în galop creasta dealului, 
tata venind în urma mea, trăgând din pistol şi răcnind: 


— Înconjuraţi-i, băieţi! Să nu scape niciunul! 

Există o limită pentru ceea ce un copil poate să 
înţeleagă, poate să-şi însuşească; nu pentru ceea ce un 
copil poate să creadă, fiindcă un copil poate crede orice 
dacă i se dă timp, dar există o limită pentru ceea ce poate 
înţelege el, o limită în timp, în timpul necesar care 
pregăteşte procesul de care e nevoie pentru a crede ceea 
ce este de necrezut. Eram încă un copil în momentul când 
caii noştri au trecut peste deal şi păreau că nu mai 
galopează, ci zboară, că atârnă suspendaţi într-un fel de 
dimensiune fără timp, în clipa în care tata îmi ţinea calul de 
frâu pe loc cu o mână şi auzeam calul chior al lui Ringo 
călcând tufişurile sub copite şi rupând în goană crengile 
copacilor printre care galopa în dreapta noastră, în urletele 
lui Ringo, şi am privit tăcut scena ce se desfăşura sub noi, 
mai degrabă decât dinaintea noastră: lumina amurgului, 
focul de bivuac, pârâul curgând liniştit pe sub un pod, 
muschetele aşezate în piramidă, cu grijă şi ordonate, şi 
nimeni în jur, la o distanţă de mai bine de cincizeci de 
picioare de ele; mai încolo soldaţii, chipurile lor, vestoanele 
şi pantalonii albaştri ai yankeilor şi bocancii lor, toţi stând 
pe vine în preajma focului, ţinându-şi ceştile de ceai în 
mână şi privind spre creasta dealului cu expresia împăcată 
a unor păpuşi. Tata îşi trântise acum pe cap pălăria, dinţii îi 
luceau, iar ochii îi scânteiau ca ai unei pisici. 

— Locotenente, strigă el cu putere smucindu-mi calul, 
înapoi în galop în susul dealului şi încercuieşte cu oamenii 
tăi inamicul prin dreapta. Fugi! îmi şopti el, plesnind cu 
palma crupa calului meu. Fă multă gălăgie! urlă! Vezi dacă 
poţi să te ţii de Ringo!... Băieți! le strigă el oamenilor care îl 
priveau uluiţi, ţinându-şi ceştile încă în mâini. Băieți! Sunt 
John Sartoris şi am impresia că sunteţi prizonierii mei! 

Ringo, care căzuse de pe cal, fu cel mai greu de prins. 
Soldaţii noştri apărură grămadă pe creasta dealului, 
trăgând de frâie, şi o clipă chipurile lor vădiră exact aceeaşi 
uluire ca şi a yankeilor şi din când în când mă opream din 
bătutul tufişurilor şi-l auzeam pe Ringo pe partea sa urlând 
şi văicărindu-se şi urlând din nou. 


— Conaşu' John! Conaşu' John! Veniţi repede acilea! 

Şi urla şi după mine, strigând când Bayard, când 
Colonele, când Conaşu' John, când Buni - de credeai că pe 
puţin o companie întreagă se află în pădure; apoi urla la 
calul său, care fugea când înainte, când înapoi. Cred că iar 
uitase cum trebuia să încalece şi încerca să se urce pe 
partea nepotrivită. În cele din urmă tata strigă: 

— Foarte bine, băieţi! Veniţi acum încoace! 

Se întunecase binişor. Soldaţii aţâţaseră focul şi yankeii 
stăteau tot în jurul lui, iar tata şi ai lui stăteau în picioare, 
ameninţându-l cu pistoalele, în timp ce doi oameni le 
scoteau yankeilor pantalonii şi bocancii. Ringo continua să 
urle prin pădure. 

— Cred c-ar fi bine să te duci să-l descurci din tufişuri pe 
locotenentul Marengo, îmi spuse tata. 

Insă chiar în clipa aceea calul lui Ringo năvăli din pădure, 
cu ochiul orb mare cât o farfurie, alergând în cerc, ridicând 
genunchii până la bărbie; în urma lui ieşi şi Ringo. Arăta 
mai sălbatic decât calul şi strigă către tata: 

— Te spun io lu’ Buni pă matale că mi-ai speriat calul... 
Deodată dădu cu ochii de yankei. Rămase cu gura căscată, 
şi o clipă se lăsă pe vine, uitându-se bine la ei. Apoi începu 
să zbiere: Păzea! Prindeţi-i! Prindeţi-i, Conaşu' John! Aştia i- 
au furat pe Old Hundred şi pe Tinney! 

Am mâncat de seară împreună: tata şi noi şi yankeii în 
cămâăşi şi izmene. 

Ofiţerul vorbea cu tata. 

— Domnule colonel, sunt convins că ne-aţi tras clapa. Nu 
cred că mai aveţi şi alţi oameni în afară de ăştia de aici. 

— Incercaţi numai să fugiţi, să vedeţi dacă aveţi 
dreptate, îi întoarse tata vorba. 

— Să fugim? In halul ăsta? Şi să ne pomenim că fiecare 
negru sau babă de-aici şi pân' la Memphis trage în noi 
luându-ne drept stafii?... Presupun că ne daţi înapoi păturile 
ca să ne învelim cu ele la noapte, nu? 

— Desigur, domnule căpitan, îi răspunse tata. Şi, cu voia 
dumneavoastră, ne vom retrage ca să vă culcaţi. 

Ne-am tras apoi în întuneric, de unde îi puteam urmări 


cum se foiau în jurul focului, întinzându-şi păturile pe 
pământ. 

— Ce mama naibii vrei să faci cu şaizeci de prizonieri, 
John? zise unul din camarazii de arme ai tatei. 

— Nu vreau nimic, i-o întoarse tata. Apoi se uită la mine 
şi la Ringo. Voi i-aţi prins, băieţi. Ce vreţi să faceţi cu ei? 

— Să-i împuşcăm, spuse Ringo. Nu ar fi prima oară când 
eu şi cu Bayard împuşcăm yankei. 

— Ba nu, zise tata. Am eu o idee mai bună. Una pentru 
care Joe Johnston! ne va mulţumi. Apoi se întoarse spre 
oamenii săi. Le-aţi luat muschetele şi muniţia? 

— Da, domnule colonel, răspunse cineva. 

— Hainele, bocancii, rațiile? 

— Totul, în afară de pături, domnule colonel. 

— Le luăm şi pe astea mâine-dimineaţă, mai zise tata. 
Acum aşteptaţi! 

Am aşteptat în întuneric. Yankeii se pregăteau să se 
culce. Unul dintre ei se apropie de foc şi luă în mână un băț. 
Apoi se opri. Nu-şi întoarse capul în direcţia noastră şi nu 
auzeam nimic; nu se mişca nimeni. Omul puse băţul jos şi 
se întoarse la pătura lui. 

— Aşteptaţi! şopti din nou tata. 

După puţin timp, focul se stinse. 

— Ascultaţi! şopti tata. 

Stăm jos, pe pământ, în întuneric, şi ascultam cum 
yankeii se furişau în tufişuri, numai în cămăşi şi izmene. La 
un moment dat am auzit o plescăitură în apă şi pe cineva 
înjurând, apoi un zgomot ca şi cum cineva şi-ar fi astupat 
gura cu mâna. Tata nu râse tare; era scuturat însă de 
hohote înfundate. 

— Păzea la şerpii veninoşi, şopti unul dintre soldaţii din 
spatele nostru. 

A durat cam vreo două ore până s-au furişat cu toţii în 
tufişuri. Apoi tata ne spuse: 

— Luaţi-vă fiecare câte o pătură şi să ne culcăm. 


10 Joseph Johnston (1807-1891), general confederat, recunoscut pentru 
strategia lui defensivă (n. red.) 


3 


Soarele era sus pe cer când ne trezi tata. 

— Mergem acum acasă ca să mâncăm de prânz, spuse 
el. 

După câtva timp am ajuns la pârâu. Am trecut pe lângă 
ochiul de apă unde Ringo şi cu mine învăţaserăm să înotăm 
şi am început să traversăm şi câmpurile şi apoi am ajuns la 
locul în care ne ascunseserăm vara trecută şi văzuserăm 
primul yankeu din viaţa noastră, şi curând am zărit în 
depărtare şi casa, iar Ringo zise: 

— Sartoris! lată-ne acasă! Aia de vrea la Memphis să-l ţie 
pentru ei. 

Cum ne uitam la casă, mi-am amintit de ziua în care 
alergam peste păşune şi aveam impresia că nu ne 
apropiam de casă deloc, ca şi acum. Cu ochii la casă, n-am 
văzut carul apropiindu-se; tata l-a văzut primul; venea pe 
drumul de la Jefferson, Buni sta subţirică şi dreaptă pe 
capră, cu puieţii de trandafir de la doamna Compson pe 
care îi ţinea în mână înfăşuraţi într-o hârtie curată, Joby 
răcnea şi da cu biciul în nişte cai străini şi tata ne opri la 
poartă, ridicându-şi pălăria şi lăsând carul să treacă 
înaintea noastră. Buni nu scoase o vorbă. Ne aruncă doar 
câte o privire, lui Ringo şi mie, şi merse înainte, cu noi 
venind în urma ei, dar nu se opri în faţa casei. Carul trecu 
mai departe, intră în livadă şi se opri la groapa din care 
scoseserăm cufărul şi Buni tot tăcea, iar tata descălecă şi 
se urcă în car, apucă unul din capetele cufărului şi ne spuse 
peste umăr: 

— la veniţi şi voi aici, băieţi! 

Am îngropat din nou cufărul şi am mers în urma carului 
până la conac. Am intrat în salonul din spate şi tata a 
agăţat la loc muscheta în cuiele de lemn de deasupra 
politei căminului. Buni puse jos puieţii de trandafir de la 


doamna Compson, îşi scoase pălăria şi se uită la Ringo şi la 
mine. 

— Aduceţi săpunul, zise. ` 

— N-am înjurat deloc, Buni, am spus. Intreabă-l pe tata. 

— S-au purtat bine, Miss Rosa, întări tata. 

Buni se uită la noi. Se apropie apoi şi ne puse mana pe 
umăr, întâi pe-al meu şi pe urmă pe-al lui Ringo: 

— Duceţi-vă sus... spuse ea. 

— Cum aţi reuşit, dumneata şi Joby, să faceţi rost de cai? 
zise tata. 

Buni se uita la noi. 

— l-am împrumutat, răspunse... Voi duceţi-vă sus şi 
scoateţi-vă... 

— De la cine? zise tata. 

Buni se uită la tata o clipă, apoi se uită iarăşi spre noi. 

— Nu ştiu. Nu era nimeni acolo... Dezbrăcaţi-vă de 
hainele de duminică, zise ea spre noi. 

Era foarte cald în ziua următoare, aşa că am muncit la 
ţarcul cel nou numai până la vremea prânzului, după care 
ne-am oprit. Era atât de cald, că Ringo şi cu mine n-am mai 
mers să călărim. Chiar şi la şase seara era încă foarte cald; 
tata sta numai în cămaşă, cu mânecile suflecate şi în 
ciorapi, cu picioarele proptite de balustrada verandei, iar 
Ringo şi cu mine stăm jos pe trepte, aşteptând să se 
răcorească îndeajuns ca să facem o plimbare călare, când 
deodată i-am văzut intrând pe poartă - vreo cincizeci, 
venind repede călare, şi îmi amintesc şi acum cât de 
încinse păreau tunicile albastre. 

— Tată! am izbucnit eu. Tată! 

— Nu fugiţi, îmi zise tata. Ringo, du-te în spatele casei şi 
prinde-l pe Jupiter. Bayard, tu du-te în casă şi spune-i 
Louviniei să-mi aducă cizmele şi pistoalele la uşa din dos; 
după aceea, du-te şi ajută-l pe Ringo. Să nu alergi; mergi 
liniştit. 

Louvinia curăța mazăre în bucătărie. Când se ridică în 
picioare, castronul căzu pe podea şi se sparse. 

— Vai, Doamne! zise ea. Vai, Doamne! lară? 

Am început să alerg. Ringo tocmai ocolea colţul casei; am 


luat-o la goană amândoi. Jupiter era în grajd; mânca; începu 
să zvârle din copite, şi izbi puternic de două ori în perete, 
ca nişte Împuşcături, copitele trecând chiar pe lângă capul 
meu, după care Ringo îi sări pe cap din iesle. l-am pus frâul, 
dar nu ne lăsa să-i punem şaua. 

— la-ţi calul tău şi împinge-l cu partea chioară spre 
Jupiter! 

Tocmai zbieram la Ringo când apăru tata în goană, cu 
cizmele în mână. Ne-am uitat spre deal, în direcţia casei, şi 
l-am văzut pe unul dintre soldaţi apărând călare de după 
colţ, ducând într-o mână o carabină scurtă, ca pe o lampă. 

— Daţi-vă la o parte, ne spuse tata. Sări în spinarea goală 
a lui Jupiter ca o pasăre, ţinând frâul strâns o clipă şi 
uitându-se în jos la noi. Vorbi încet, dând impresia că nu era 
grăbit: Aveţi grijă de Buni, ne zise. Gata, Jupe. Hai! 

Jupiter era îndreptat spre ieşire, către zăplazul din şipci 
din spatele grajdului; ţâşni din nou, aşa cum ţâşnise dintre 
Ringo şi mine cu o zi înainte; tata îl îndemnă să sară şi eu 
îmi ziceam: „N-o să poată sări prin deschizătura aia mică”. 
Jupiter luă însă şipcile în piept; am avut impresia că se 
sparg chiar mai înainte de a le atinge; în clipa următoare i- 
am văzut pe amândoi ca zburând prin aer, în timp ce şipcile 
rupte se învârtejeau şi se împrăştiau în toate părţile şi 
curând ei dispărură din vedere. Şi-atunci intră călare 
yankeul în grajd, dădu cu ochii de noi şi sări jos de pe cal 
ţinând carabina şi trase un foc spre noi fără să ţintească, 
numai cu o mână, ţinând arma ca un pistol, după care 
întrebă: 

— Încotro s-a dus ticălosu' ăla de rebel? 

Louvinia tot încerca să ne povestească, în timp ce 
fugeam şi întorceam mereu capul privind la fumul care 
începea să răzbească în afară, pe ferestrele de la parter: 

— Conaşu' John şade pe verandă şi yankeii ăia vine călări 
peste straturile de flori şi îi zice: „Frate, vrem să ştim unde 
stă rebelul John Sartoris”, şi Conaşu' John le-a spus: 
„Cum?”, cu mâna la ureche şi făcând o mutră ca şi cum era 
născut ţicnit ca moş Few Mitchell, şi yankeu' i-a spus: 
„Sartoris, John Sartoris”, şi Conaşu' John iar i-a spus: „Cine? 


Cine?” Până ce s-a gândit că yankeu' a răbdat cât a putut 
să rabde şi atunci Conaşu' John i-a zis: „Aha, John Sartoris. 
De ce n-ai spus asta de la început?” şi yankeu' l-a înjurat şi 
i-a zis nerod tâmpit şi Conaşu' John iar i-a zis: „Cum? Ce 
spui?”, şi yankeu' i-a zis atunci: „Nimic! Nimic! Arată-mi 
unde este John Sartoris până nu-ţi pun şi ţie o funie în jurul 
gâtului!” şi Conaşu' John i-a zis: „Lasă-mă să-mi iau pantofii 
şi viu să vă arăt”, şi a intrat în casă şchiopătând, şi după aia 
a fugit prin hol până la mine şi mi-a spus: „Cizmele şi 
pistoalele, Louvinia. Ai grijă dă Miss Rosa şi dă copii”, şi m- 
am dus la uşă, da' io îs doaro biată negresă. Yankeu' a zis: 
„Fumeia asta minte. Cre’ că omu’ ăla a fost chiar Sartoris. 
Du-te repede la grajd şi vezi dacă roibu' e acolo...” 

Şi îi tot dădea înainte până ce Buni o opri din fugă şi 
începu s-o scuture. 

— Taci odată! i-a zis. Taci odată! Nu poţi să pricepi că 
Loosh le-a arătat unde e îngropată argintăria? Cheamă-l pe 
Joby! Grăbeşte-te! 

O întoarse pe Lovwvinia spre colibele negrilor şi o plesni cu 
palma exact la fel cum îmi întorsese tata calul şi îl plesnise 
când călăream în josul dealului şi am năvălit peste yankei şi 
pe urmă Buni se întoarse, gata să fugă înapoi spre casă; 
numai că acum era rândul Louviniei s-o ţină pe loc, şi Buni 
se smucea să se elibereze. 

— Nu vă duceţi înapoi, Miss Rosa! zicea ea. Bayard, ține- 
o; ajută-mă, Bayard! Au s-o omoare! 

— Dă-mi drumul! striga Buni. Du-te şi cheamă-l pe Joby! 
Loosh le-a arătat unde-i îngropată argintăria! 

Dar noi doi o ţineam bine; era puternică şi subţirică şi 
sprintenă ca pisica, dar o ţineam pe loc. Fumul se ridica 
acum în sus, în rotocoale, şi auzeam zgomotul focului sau al 
soldaţilor - ceva, în orice caz: poate că toţi împreună 
făceau un singur zgomot, yankeii şi focul. Şi atunci l-am 
văzut venind pe Loosh. Venea dinspre coliba lui, cu o 
legătură pe umăr făcută dintr-o basma, iar Philadelphy 
mergea în urma lui, şi faţa lui arăta la fel ca în noaptea aia, 
vara trecută, când Ringo şi cu mine l-am pândit pe 
fereastră şi l-am văzut cum se întoarce de la întâlnirea cu 


yankeii. Buni încetă să se mai lupte cu noi şi strigă: 

— Loosh! 

Loosh se opri şi se uită la ea; părea adormit, ca şi cum nu 
ne vedea sau vedea ceva ce noi nu puteam vedea. Dar 
Philadelphy ne văzu şi se ascunse în spatele lui, uitându-se 
la Buni. 

— lo am încercat să-l opresc, Miss Rosa, vorbi ea. Jur 
înaintea lu' Dumnezeu că am încercat! 

— Loosh, zise Buni, te duci şi tu? 

— Da, spuse Loosh, mă duc. Am fost eliberat; îngeru' lu’ 
Dumnezeu m-a proclamat liber şi ne va conduce oastea la 
lordan. Nu mai îs acuma al lu' John Sartoris; îs al meu şi al 
lu' Dumnezeu. 

— Dar argintăria e a lui John Sartoris, spuse Buni. Cine 
eşti tu ca s-o dai altora? 

— Matale mă întrebi asta? i-o întoarse Loosh. Unde-i John 
Sartoris? Dă ce nu vine să mă întrebe? Să-l întrebe 
Dumnezeu pă John Sartoris care e omu' care m-a dat pă 
mâna lui. Omu' de m-a îngropat în întunericu' negru să-l 
întrebe asta pă omu' de m-a liberat. 

Loosh nu se uita la noi; cred că nici nu ne-ar fi putut 
vedea. Îşi urmă drumul. 

— lo jur înaintea lu' Dumnezeu, Miss Rosa. Am încercat 
să-l opresc. Să ştii c-am încercat... 

— Nu pleca, Philadelphy, zise Buni. Nu-ţi dai seama că te 
duce spre suferinţă şi înfometare? 

Philadelphy începu să plângă. 

— lo ştiu. lo ştiu că ce i-au spus nu poa’ să fie adevăr. 
Da’ e bărbatu' meu. Cre’ că trebuie să merg cu el. 

Plecară amândoi. Louvinia se întorsese între timp; ea şi 
Ringo mergeau în urma noastră. Fumul urca în vălătuci 
mari, gălbui, care se în vârtejeau domol; începu apoi să se 
coloreze în arămiu în lumina soarelui de apus, ca un nor de 
praf; arăta ca praful care se ridică de pe drumul răscolit de 
picioarele drumeţului şi se răsuceşte încet în rotocoale, 
plutind ca atârnat în aer şi aşteptând apoi să se potolească 
treptat. 

— Toţi sunt nişte ticăloşi, Buni! am zis eu. Ticăloșii! 


Şi-n clipa următoare spuneam toţi trei - Buni, eu şi Ringo: 
— Ticăloşii! strigam. Ticăloşii! Ticăloşii! 


Raid 


1 


BUNI SCRISE BILETUL cu zeamă de spânz: 

— Duceţi-l acum doamnei Compson şi întoarceţi-vă 
imediat! ne spuse. Să nu cumva să vă opriți pe undeva! 

— Adică să mergem pe jos? întrebă Ringo. Vrei matale să 
ne trimiţi pe jos toate alea patru mile până la Jefferson şi p' 
ormă patru îndărăt, când ţii doi cai în ţarc de pomană? 

— Sunt cai Împrumutați, zise Buni. Trebuie să am grijă de 
ei până când o să-i dau înapoi. 

— Cre' că matale vrei să zici că vrei să-i duci nici matale 
nu ştii unde, şi pân' atunci să ai grijă de ei nici matale nu 
ştii cât timp... începu Ringo. 

— Vrei să te biciuiesc? interveni Louvinia. 

— Nici gând, zise Ringo. 

Ne-am dus apoi pe jos până la Jefferson şi i-am dat biletul 
doamnei Compson, şi am luat de la ea pălăria, umbrela de 
soare şi oglinda de mână, după care ne-am întors tot pe jos 
acasă. In după-amiaza aia am uns roţile carului, iar seara, 
după cină, Buni a scris pe un petic de hârtie: „Colonelul 
Nathaniel G. Dick, Regimentul nr... de cavalerie din Ohio”. 
Apoi a împăturit hârtia şi a prins-o cu un ac în corsaj. 

— Aşa n-am să-i uit numele, zise ea. 

— Şi dacă e să uiţi matale, io crez că o să ţi-l aducă 
aminte afurisiţii ăştia de băieţi, zise Louvinia. Că n-o să-l 
uite ei în viaţa lor. Fincă a venit po uşă chiar la timp şi i-a 
oprit pă soldaţi să-i tragă afară de sub fustele matale şi să-i 
bată în cuie pe uşa grajdului, ca pă nişte piei de urs. 

— Aşa e, spuse Buni. Acum să ne culcăm. 

Pe atunci locuiam în coliba lui Joby, unde atârnasem în 


cuie o pătură roşie de o grindă din tavan şi făcusem aşa 
două odăi. Joby aştepta cu carul gata de plecare, când Buni 
ieşi purtând pe cap pălăria doamnei Compson şi după ce se 
urcă în car îi spuse lui Ringo să deschidă umbrela de soare 
şi luă hăţurile în mână. Şi-atunci ne-am oprit cu toţii şi ne- 
am uitat la Joby cum îndesa ceva sub păturile din car; şi am 
văzut ţeava şi părţile de fier ale muschetei pe care Ringo şi 
cu mine le-am găsit în cenuşa casei. 

— Ce-i aia? întrebă Buni. 

Joby nu s-a uitat la ea. 

— Poate că dacă vede cineva ţevile puștii, o să creadă că 
avem şi restul puştii, răspunse el. 

— Şi ce folos avem din asta? mai zise Buni. 

Joby nu se uita de-acum la nimeni. 

— Făceam şi io ce credeam c-ar putea ajuta să căpătaţi 
argintăria şi catârii înapoi, spuse el. 

Nici Louvinia nu mai spuse nimic. Şi ea, şi Buni stăteau şi 
se uitau la Joby. După o vreme, el dădu jos din car ţeava şi 
cocoşul muschetei, iar Buni luă hăţurile în mâini. 

— la-l şi pe Joby cu matale, zise Louvinia. Măcar să se 
grijească de cai. 

— Nu, îi spuse Buni. Şi-aşa am destui pe cap cărora să le 
duc grija. 

— Atunci, rămâi matale aici şi lasă-mă pă mine să mă 
duc, mai zise Louvinia. Îţi aduc io matale toate lucrurile 
înapoi. 

— Nu, repetă Buni. N-o să mi se întâmple nimic. O să 
întreb peste tot până ce îl găsesc pe colonelul Dick, şi după 
aia punem cufărul în car, iar pe Loosh îl pun să mâne catării 
când ne întoarcem acasă. 

Atunci Louvinia făcu aşa cum făcuse şi unchiul Buck 
McCaslin în dimineaţa când am pornit la Memphis. Ţinându- 
se de roata carului şi uitându-se la Buni pe sub pălăria 
veche a tatei, începu să strige tare: 

— Nu-ţi pierde matale vremea cu coloneii sau cu altceva! 
Să le spui la negri să ţi-l dea înapoi pe Loosh, şi lui să-i spui 
să aducă acasă cufăru' matale şi catării, şi după aia să-i 
tragi nişte bice! 


Carul se pusese de-acum în mişcare, Louvinia dăduse 
drumul roții şi mergea pe lângă car, strigându-i Bunicii: 

— Să iei matale umbrela şi să i-o rupi pă spinare! 

— Bine, bine, făcu Buni. 

Carul îşi urmă drumul şi trecurăm pe lângă grămada de 
cenuşă, cu hornurile ce se-nălţau din mijlocul ei; Ringo şi cu 
mine găsiserăm în scrum şi mecanismul orologiului. Soarele 
tocmai răsărea şi razele cădeau pe hornurile arse; şi pe 
când ne depărtam, o vedeam pe Louvinia încadrată de ele, 
stând în faţa colibei, cu mâna streaşină la ochi ca să ne 
poată urmări mai bine cu privirea. Joby sta în spatele ei, în 
mână cu ţeava muschetei. Yankeii fărâmaseră porţile şi ne- 
am trezit în drum. 

— Nu vrei să mân eu, Buni? am întrebat. | 

— Lasă că mân eu, mi-a răspuns ea. Aştia sunt cai 
împrumutaţi. 

— Chiar dacă ne întâlnim cu yankeii, când or vedea caii o 
să-nţeleagă dintr-o ochire că ăştia nu poa’ să ţină pasu’ nici 
măcar cu nişte infanterişti, zise Ringo. Şi tare aş vrea să 
ştiu şi io cum ar putea careva să le facă rău la caii ăştia, 
doar dacă are prea puţină putere cât să-i ţie în hăţuri ca să 
nu se prăvale-n drum şi să treacă peste ei caru'. 

Am mers până ce s-a întunecat, când ne-am oprit să 
înnoptăm. La răsăritul soarelui eram din nou pe drum. 

— Lasă-mă să mân şi eu puţin, Buni, am zis eu. 

— Mân eu, repetă ea. Eu sunt cea care am împrumutat 
caii! 

— Poţi să ţii umbrela asta o ţâră, dacă vrei să faci ceva, 
spuse Ringo. Să-mi hodinesc şi io un pic braţu'. 

Am luat umbrela şi Ringo se întinse în car, trăgându-şi 
pălăria peste ochi. 

— Treziţi-mă când ne apropiem de Hawkhurst, spuse el, 
ca să-ncep să mă uit în jur după calea aia ferată de care 
ziceaţi. 

Aşa a călătorit Ringo în următoarele şase zile: culcat pe 
spate în car ca într-un pat, cu pălăria peste ochi, dormind, 
sau făcând schimb cu mine şi ţinând umbrela lui Buni, 
nelăsându-mă însă nici pe mine să dorm, pentru că îmi 


vorbea de calea ferată pe care el n-o văzuse, dar pe care 
eu o văzusem la Crăciunul pe care-l petrecusem la 
Hawkhurst. Aşa stăteau lucrurile cu mine şi cu Ringo. Eram 
de aceeaşi vârstă amândoi; tata spunea că Ringo era un pic 
mai isteţ ca mine, dar asta n-avea importanţă între noi, 
după cum nu avea importanţă deosebirea de culoare dintre 
pielea lui şi a mea. Conta doar ceea ce unul din noi făcuse 
sau văzuse şi celălalt nu, şi de la acel Crăciun eu îi eram 
superior lui Ringo, fiindcă eu văzusem o cale ferată şi o 
locomotivă. Numai că eu ştiu acum că era ceva cu mult mai 
mult în privinţa lui Ringo, deşi niciunul din noi nu avea să 
vadă dovada a ceea ce eu credeam decât peste câtva timp, 
şi nu aveam să recunoaştem faptul ca adevărat nici chiar 
atunci. Se părea că Ringo simţea şi el asta şi că linia aia 
ferată, locomotiva aia năvalnică pe care spera să le vadă 
simbolizau ce simţea - şi anume mişcarea, imboldul spre 
mişcare ce copsese ca un buboi în rândurile poporului său, 
cufundat într-un întuneric chiar mai negru decât pielea lor, 
lipsit de orice rațiune, urmărind şi căutând o iluzie 
înşelătoare, un vis, o formă strălucitoare pe care n-o puteau 
cunoaşte fiindcă nu aveau nimic să-i ajute în moştenirea 
lor, nimic măcar în amintirea bătrânilor pentru a putea 
spune celorlalţi: „Asta vom găsi”; nici el, nici ei n-ar fi putut 
şti ce era, şi totuşi ceva exista - era unul din acele 
impulsuri inexplicabile, imposibil de înăbuşit, care apar la 
unele neamuri de oameni la anumite intervale de timp, şi-i 
îmboldesc să îndeplinească ceva, să-şi părăsească o 
existenţă sigură şi legăturile cu pământul şi căminul lor şi 
să pornească nici ei nu ştiu încotro, cu mâinile goale, orbi la 
orice în jur, dar având o speranţă, şi credinţa în soarta, în 
destinul lor. 

Ne-am urmat drumul înaintând încet. Sau poate se părea 
că mergem încet, fiindcă am intrat într-un ţinut care făcea 
impresia a fi pustiu; cale de o zi întreagă n-am văzut nici 
măcar o casă. Nu întrebam nimic şi Buni nu scotea o vorbă; 
stătea tăcută sub umbrelă, pe cap cu pălăria de la doamna 
Compson, iar caii abia mergeau, aşa că praful pe care-l 
ridicau înainta mai repede decât noi; după un timp, chiar 


Ringo se ridică în capul oaselor şi privi împrejur. 

— Nu suntem pă drumu' bun, vorbi el. Nimenea nu stă p’ 
acilea, darmite să mai şi treacă p' aci! 

Dar după o bucată de vreme dealurile dispărură şi 
drumul se făcu neted şi drept ca-n palmă; şi Ringo prinse să 
strige: 

— Păzea! Uite-i că vin să ni-i ia şi p' ăştia! 

l-am văzut şi noi: un nor de praf, departe, spre vest, 
înaintând încet - prea încet pentru nişte oameni călări, şi 
curând drumul pe care mergeam dădu într-o şosea mare şi 
lată, care ducea drept spre răsărit, tot aşa ca şi calea ferată 
de la Hawkhurst atunci când am fost acolo împreună cu 
Buni, la Crăciunul cela de dinainte de război; şi dintr-odată 
mi-am amintit. 

— E drumul spre Hawkhurst! am zis. 

Dar Ringo nu mai asculta; urmărea cu privirea norul de 
praf, iar carul se opri în loc şi capetele cailor atârnau 
ostenite şi praful pe care-l stârniseră ei trecea acum peste 
noi, depăşindu-ne, iar din depărtare marele nor de praf se 
apropia încet dinspre apus. 

— Nu vedeţi că vin încoa'? strigă Ringo. Hai s-o-ntindem 
cât mai repede d' acilea! 

— Nu sunt yankei, spuse Buni. Yankeii au trecut mai 
demult pe aici. 

Am văzut îndată şi noi dovada: o casă arsă ca şi a 
noastră, cu trei hornuri înălțându-se peste o movilă de 
cenuşă; am văzut o femeie albă cu un copil privindu-ne din 
pragul unei colibe care se găsea în spatele casei arse. Buni 
se uită la norul de praf, apoi la şoseaua lată şi pustie care 
ducea spre răsărit. 

— Acesta-i drumul, zise şi ea. 

Pornirăm iar. Aveam impresia că mergeam mai încet 
decât oricând, cu norul de praf în urma noastră şi cu case şi 
hambare pentru egrenat bumbacul arse, şi garduri 
dărâmate de ambele părţi ale drumului; femei şi copii albi - 
n-am văzut niciun negru - ne priveau din colibele negrilor în 
care locuiau ei acum, aşa cum locuiam şi noi acasă; nu ne- 
am oprit la nici unii din ei. 


— Săracii oameni! zise Buni. Tare aş vrea să avem 
îndeajuns ca să putem împărţi cu ei! 

La apusul soarelui am tras lângă drum, ceva mai încolo, 
şi ne-am pregătit să înnoptăm; Ringo tot privea înapoi. 

— Orice-o fi fost, bine c-am plecat şi l-am lăsat în urmă, 
zise el. Nu mai văd deloc praf acu’. 

De data asta am dormit toţi trei în car. Nu ştiu cât era 
ceasul, dar deodată mi-am dat seama că sunt treaz. Buni 
sta în capul oaselor, îi vedeam capul pe fundalul crengilor 
de copac şi al stelelor. In clipa următoare, toţi trei stăm în 
capul oaselor în car şi ciuleam urechea. Veneau pe drum. 
După zgomot, păreau să fie vreo cincizeci; auzeam paşi 
grăbiţi şi un fel de murmur gâfâit de glasuri. Nu suna chiar 
a cântec, nu era atât de tare. Era doar un sunet, o 
răsuflare, un fel de respiraţie întretăiată, un cânt murmurat 
şi paşii oamenilor şoptind parcă ceva iute prin praful adânc. 
Puteam distinge şi glasuri de femei, şi dintr-odată le-am 
simţit mirosul. 

— Trec negrii, am şoptit. Şşşt! Şşşt! 

Nu-i puteam vedea şi nici ei nu ne-au văzut, poate că nici 
nu se uitau împrejur, mergând repede prin întuneric, 
murmurând gâfâit şi grăbiţi, continuându-şi drumul fără 
oprire. Curând răsări soarele şi pornirăm mai departe de-a 
lungul şoselei mari şi late şi pustii, lăsând în urmă case şi 
maşini de egrenat bumbacul şi garduri, toate acum arse. 
Mai înainte aveam impresia că treceam printr-un ţinut în 
care nu locuise nimeni niciodată; acum mi se părea că 
trecem printr-unul în care muriseră toţi oamenii odată. În 
noaptea aia ne-am trezit de trei ori şi ne-am ridicat în capul 
oaselor în întuneric şi am ascultat cum trec negrii pe drum. 
Ultima oară s-a-ntâmplat după ce se iviseră zorii şi 
hrăniserăm caii. De data asta erau ditamai mulţimea şi se 
auzeau ca şi cum alergau, ca şi cum fugeau să nu-i ajungă 
din urmă lumina zilei. Dispărură îndată. Ringo şi cu mine 
luaserăm hamurile în braţe, când Buni ne zise: 

— Aşteptaţi. Nu faceţi zgomot. 

Trecea o femeie. O auzeam gâfâind şi suspinând şi 
deodată auzirăm un alt fel de zgomot. Buni cobori din car. 


— A căzut, spuse ea. Înhămaţi caii şi veniţi după mine. 

Când am ieşit în drum, femeia stătea cumva chircită pe 
marginea lui, ţinând ceva în braţe, iar Buni se apropie 
îndată. Avea un copilaş de câteva luni; îl ţinea strâns la 
piept, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu i-l ia cumva Buni. 

— Mi-a fost rău şi n-am putut ţine pasu’. S-au dus şi m-au 
lăsat. 

— E şi bărbatul tău cu ei? 

— Da, doamnă, răspunse femeia. Toţi îs acolo. 

— A cui eşti tu? o întrebă Buni. 

Dar femeia nu mai răspunse. Stătea acolo ghemuită în 
praf, încovoiată peste copilaş. 

— Dacă îţi dau ceva să mănânci, te întorci acasă? o 
întrebă Buni. (Femeia nu răspunse nici acum. Rămase 
chircită la pământ.) Nu vezi că nu te poţi ţine după ei şi că 
nu au de gând să te aştepte? mai zise Buni. Vrei să mori 
aici în drum şi să te mănânce corbii? 

Dar ea nici măcar nu-şi ridică ochii spre Buni; stătea 
chircită la pământ. 

— Ne ducem la apele lordanului, zise-ntr-un târziu. 
Domnu' lisus m-o ajuta să ajung pân' acolo. 

— Urcă în car, îi spuse Buni. 

Femeia se urcă şi se ghemui aşa cum stătuse şi în drum, 
ţinându-şi la piept copilaşul şi neprivind la nimic în jur; 
rămase ghemuită pe vine şi se legăna la fiecare 
hurducătură sau smucitură a carului. Soarele era de-acum 
sus pe cer; am coborât o coastă lungă şi am ajuns în fundul 
unei văi pe unde curgea un pârâu. 

— Vreau să cobor aici, zise femeia pe când ne pregăteam 
să trecem apa. 

Buni opri carul şi femeia cobori. Nu era nimic pe-acolo, 
afară de un desiş de eucalipţi şi chiparoşi şi de nişte tufişuri 
unde domnea o umbră adâncă. 

— Du-te acasă, fato! zise Buni, dar femeia rămase pe loc, 
fără să spună nimic. Dă-mi coşul, îmi ceru Buni. 

I l-am dat; după ce-l deschise, Buni îi întinse femeii o 
bucată de pâine şi nişte carne. Am pornit mai departe şi am 
început să urcăm dealul. Când mi-am întors capul, femeia 


stătea în locul în care o lăsaserăm, ţinând în braţe copilaşul 
şi pâinea şi carnea pe care i le dăduse Buni. Nu se uita în 
urma noastră. 

— Erau şi ceilalţi cumva acolo, în fundul văii? îl întrebă 
Buni pe Ringo. 

— Da, doamnă, răspunse el. l-a găsit pân' la urmă. Da' 
cre' că îi pierde din nou la noapte. 

Ne văzurăm de drum: am urcat dealul şi am trecut 
dincolo de creastă. Când m-am uitat în spate pentru ultima 
oară, drumul era pustiu. Ne găseam acum în dimineaţa 
celei de-a şasea zile. 


2 


Târziu, în timpul după-amiezii, coboram o altă coastă de 
deal; am ajuns la o cotitură peste care se întindeau 
umbrele lungi ale apusului şi peste care plutea uşor praful 
ridicat de noi, când dintr-odată am dat cu ochii de cimitirul 
aşezat pe o movilă joasă şi de monumentul de marmură de 
la mormântul unchiului Dennison: în cedrii din jur se auzea 
uguitul unei turturele. Ringo dormea ca de obicei sub 
pălărie, în car, dar se trezi de-ndată ce am prins să vorbesc, 
deşi nu vorbisem tare şi în niciun caz cu el. 

— Am ajuns la Hawkhurst, am spus. 

— Hawkhurst? zise el ridicându-se în capul oaselor. Unde- 
i calea ferată? urmă, aşezat de-acum în genunchi şi privind 
cu ochi cercetător ca să vadă ceva ce trebuia să afle pentru 
a mă ajunge din urmă şi pe care trebuia să-l poată 
recunoaşte numai din auzite atunci când ar fi fost să vadă. 
Unde-i? Unde? 

— Trebuie să mai aştepţi până ce ai s-o vezi. 

— Mi se pare că aştept s-o văd de când mă ştiu, continuă 
el. Cre’ că nu mai ai mult şi-mi spui că yankeii a mutat-o şi 
pă ea. 

Soarele apunea acum. Deodată l-am văzut strălucind în 
dreptul chipurilor noastre, de partea cealaltă a locului unde 
ar fi trebuit să fie o casă, dar unde nu mai era nimic. Faptul 
nu m-a mirat; îmi amintesc bine; îmi părea doar rău pentru 
Ringo, pentru că (aveam doar paisprezece ani atunci!) dacă 
dispăruse casa, însemna că luaseră de acolo şi calea ferată, 
pentru că oricine ar fi preferat să aibă cale ferată mai 
curând decât o casă. Nu ne-am oprit; priveam doar tăcuţi la 
aceeaşi grămadă de cenuşă, la aceleaşi patru hornuri 
înălțându-se spre cer, uscăţive şi înnegrite de fum în lumina 
soarelui, ca şi hornurile de acasă. Când am ajuns la poartă, 
verişorul Denny venea în goană pe alee înspre noi. Avea 


zece ani; alergă până la car, cu ochii mari, rotunzi şi cu 
gura căscată gata să ţipe. 

— Denny, îi spuse Buni, mai ţii tu minte cine suntem noi? 

— Da, doamnă, răspunse verişorul Denny. Se uită apoi la 
mine şi începu să strige: Hai să vezi... 

— Unde-i mama? îl întrebă Buni. 

— La coliba lui Jingus, zise verişorul Denny fără să se uite 
la Buni. Au dat foc casei! continuă el strigând. Veniţi să 
vedeţi ce-au făcut cu calea ferată! 

Am pornit toţi trei în fugă. Buni strigă ceva în urma 
noastră, aşa că m-am întors să las umbrela în car şi am 
răspuns strigând: „Da, doamnă!”, apoi am pornit din nou în 
goană şi i-am ajuns pe Denny şi pe Ringo în drum şi am 
alergat peste deal şi de acolo o puteam vedea. Când Buni şi 
cu mine fuseserăm data trecută, Denny îmi arătase calea 
ferată, dar, cum era mic pe atunci, Jingus îl dusese în cârcă 
până acolo. Era cel mai drept lucru pe care îl văzusem 
vreodată, întinzându-se neabătut şi dezgolit şi tăcut printr- 
un vad lung tăiat prin câmp, apoi printr-un desiş de copaci, 
după care iar pe câmp, lucind ca apa unui râu în soare, 
numai că era mai drept decât orice râu, având traverse 
egale, netede şi îngrijit tăiate, iar lumina strălucea pe şine 
precum pe două fire de păianjen gonind înspre un loc 
îndepărtat, atât de departe, că nu-l puteai zări. Totul era 
curat şi îngrijit, aşa cum era curtea din dosul colibei 
Louviniei după ce o mătura sâmbăta dimineaţa, străbătut 
prin mijloc de cele două fire care nu păreau destul de 
rezistente cât să poată îngădui vreunui obiect să lunece pe 
ele în linie dreaptă, repede şi uşor şi dând impresia că îşi 
lua viteză ca să se-nalţe-n aer, dincolo de marginile lumii. 
Jingus ştia când avea să vină trenul; mă ţinea de mână şi-l 
ducea în cârcă pe verişorul Denny; stăteam între şine, iar el 
ne-a explicat de unde avea să vină, apoi ne-a arătat locul în 
care umbra unui pin uscat cădea pe un ţăruş pe care-l 
bătuse el în pământ, şi-atunci s-a auzit fluieratul. Ne-am 
aşezat la o parte şi am urmărit umbra şi la momentul 
aşteptat am auzit fluieratul; după ce fluieră, trenul s-a auzi 
repede şi din ce în ce mai tare. Jingus s-a apropiat de şine, 


şi-a scos pălăria şi a ţinut-o într-o parte, cu faţa întoarsă 
spre noi şi strigând din toţi bojocii: „Uitaţi-vă acuma! Uitaţi- 
vă!”, chiar când nu-l mai puteam auzi din cauza 
zgomotului; imediat apoi a trecut şi trenul. S-a apropiat 
urlând şi a trecut pe lângă noi urmându-şi drumul; albia de 
râu care fusese tăiată printre copaci se umplu de fum, de 
zgomot, de scântei şi pilitură de alamă, zburând peste tot; 
apoi locul rămase iarăşi gol şi numai pălăria veche a lui 
Jingus se mai vedea săltând şi ţopăind de parcă era vie, de- 
a lungul liniei goale de dinapoia trenului. 

Dar ce-am văzut de data asta păreau a fi grămezi de paie 
negre aşezate la câţiva yarzi unele de altele şi am alergat 
prin vadul tăiat în desiş şi am văzut locurile din care 
scoseseră din pământ traversele pe care le aşezaseră în 
stive şi le dăduseră foc. Denny nu înceta să strige. 

— Veniţi să vedeţi ce-au făcut cu şinele! zicea el. 

Erau urcate în copaci; părea că patru sau cinci oameni 
luaseră câte o şină şi o înnodaseră în jurul câte unui copac, 
aşa cum legi un lujer de porumb de stâlpii căruţei; Ringo 
striga şi el acum: 

— Ce sunt astea? Ce sunt astea? 

— Pe astea merge trenul! îi răspunse Denny, strigând la 
rându-i. 

— Vrei să spui că trebuie să vie pân' aci şi să urce în sus 
şi-n jos pe pomii ăştia ca o veveriţă? strigă la el Ringo. 

Şi atunci auzirăm apropiindu-se un cal; abia avurăm 
vreme să ne întoarcem capetele, că Bobolink şi apăru, 
ivindu-se dintre copaci, traversă calea ferată şi dispăru din 
nou în desiş, uşor ca o pasăre, ducând-o în spinare pe 
verişoara Drusilla, care călărea bărbăteşte stând mândră în 
şa, mlădioasă ca o creangă de salcie sub vânt. Se spunea 
că era cea mai bună călăreaţă din tot ţinutul. 

— Uite-o pe Dru! strigă verişorul Denny. Haideţi! A fost la 
malul râului să-i vadă pe negri! Haideţi! 

El şi Ringo porniră în goană. Când am ajuns eu în dreptul 
coşurilor, ei doi tocmai intrau alergând în grajd. Verişoara 
Drusilla îi scosese deja şaua lui Bobolink când am intrat şi 
eu în grajd şi-l freca folosind o bucată de pânză de sac. 


Denny tot mai ţipa: 

— Ce-ai văzut? Ce fac acolo? 

— O să-ţi povestesc când intrăm în casă, îi răspunse 
Drusilla. 

Şi-apoi dădu cu ochii de mine. Nu era înaltă; dar părea 
aşa din pricina felului în care stătea şi mergea. Purta 
pantaloni bărbăteşti şi era cea mai bună călăreaţă din tot 
ţinutul. Când Buni şi cu mine fuseserăm aici, la Crăciunul de 
dinainte de război, iar Gavin Breckbridge tocmai i-l dăruise 
pe Bobolink, făceau împreună o pereche minunată; nu era 
deloc nevoie ca Jingus să proclame că erau cea mai 
frumoasă pereche de tineri din Alabama şi din Mississippi 
luate împreună. Dar Gavin a murit în lupta de la Shiloh“, 
aşa că nu s-au mai putut căsători. Drusilla se apropie şi-mi 
puse mâna pe umăr. 

— Salut, îmi spuse ea. Salut, John Sartoris. Se uită apoi la 
Ringo. Ăsta-i Ringo, nu? întrebă. 

— Aşa îmi zice toţi, răspunse Ringo. Da’ ce s-a întâmplat 
cu calea ferată? urmă el. 

— Cum o mai duci? întrebă mai departe Drusilla. 

— Rezist şi io cum pot, zise el. Da' ce s-a întâmplat cu 
calea ferată? 

— Vă spun şi despre asta diseară, răspunse ea. 

— Termin să-l frec pe Bobolink, m-am oferit. 

— Eşti aşa de bun? îmi zise ea. Se apropie de capul lui 
Bobolink. Vrei să stai cuminte cât te şterge verişorul 
Bayard, băiete? îi vorbi ea calului. Atunci ne vedem cu toţii 
în casă, ne aruncă ea, apoi ieşi din grajd. 

— Trebuie c-aţi avut calu’ ăsta bine dosit când a venit 
yankeii, zise Ringo. 

— Calul ăsta? spuse verişorul Denny. Nu există niciun 
blestemat de yankeu care să îndrăznească să mai facă pe 
nebunu' cu calul lui Dru. Spuse acestea fără să strige, dar 
îndată îşi ridică iar glasul: Când au venit să dea foc la casă, 
Dru a înşfăcat pistolul şi a fugit aici, la grajd, şi era 


11 Localitate în Tennessee unde, în aprilie 1862, a avut loc o bătălie 
decisivă, încheiată cu retragerea confederaţilor şi cu mulţi morţi şi 
răniţi de ambele părţi. (n. red.) 


îmbrăcată în rochia ei bună şi ei fugeau după ea. Ea a intrat 
fugind aici şi a sărit în spinarea lui Bobolink, fără şa, fără ca 
să-i mai pună nici frâul, şi unul din yankei s-a oprit în uşa 
grajdului şi striga: „Stai!”, la care Dru i-a răspuns: „Dă-te la 
o parte sau trec cu calul peste tine!” Şi yankeul a început 
să strige: „Stai! Stai!” şi şi-a scos pistolul... (Denny zbiera 
de-acum.)... Dru s-a aplecat la urechea lui Bobolink şi i-a 
şoptit: „Omoară-l, Bob!” şi yankeul abia a avut timp să sară 
repede înapoi. Toată curtea era plină de ei, şi Dru l-a oprit 
pe Bobolink şi a sărit jos de pe el, cum era în rochia ei a 
bună, şi a pus pistolul la capul calului şi a zis: „Nu vă pot 
împuşca pe toţi, fiindcă nu am destule gloanţe, şi oricum ar 
fi degeaba; dar nu-mi trebuie decât un glonţ pentru cal. 
Cum vreţi să facem?” Aşa că ei au dat foc casei şi au 
plecat... Denny răcnea acum de-a binelea, în timp ce Ringo 
îl privea cu ochii ieşiţi din orbite, de părea c-ai fi putut să-i 
razi ochii de pe faţă cu o lovitură de băț. Haideţi! strigă 
Denny. Să mergem să auzim ce e cu negrii de pe malul 
râului! 

— lo aud dă negri dă când mama m-a făcut, i-o întoarse 
Ringo. Vreau să ştiu acuma ce s-a întâmplat cu calea 
ferată. 

Când am intrat în casă, verişoara Drusilla începuse deja 
să vorbească, povestind în special pentru Buni, deşi nu 
despre calea ferată. Avea părul tăiat scurt, cam cum era al 
tatei în vreme ce îi povestea Bunicii despre felul cum el şi 
soldaţii lui îşi retezau părul cu baioneta atunci când creştea 
prea lung. Faţa îi era arsă de soare şi avea mâini aspre şi 
zgâriate, ca ale unui bărbat care muncea cu braţele. Îi 
povestea în special lui Buni: 

— Au început să treacă pe drumul de lângă noi chiar în 
timpul cât ardea casa. N-am putut să-i numărăm; erau 
bărbaţi şi femei care purtau în braţe copiii care nu puteau 
să umble, şi duceau în cârcă bătrâni şi bătrâne care ar fi 
trebuit să stea acasă şi să-şi aştepte moartea. Cântau cu 
toţii, mergeau pe drum cântând, fără să se uite nici în 
dreapta, nici în stânga. Norii de praf nu s-au aşezat decât 
după două zile, pentru că puhoiul a trecut pe drum toată 


noaptea; nu am dormit deloc, ascultând la ei cum trec, iara 
doua zi, la fiecare câţiva yarzi, de-a lungul drumului, îi 
găseai pe bătrânii care nu puteau ţine pasul, stând jos, ori 
zăcând pe pământ, ori chiar târându-se în patru labe, 
strigând după ceilalţi să-i ajute, dar ceilalţi, cei tineri şi 
zdraveni, nu se opreau, nici nu se uitau măcar la ei. De 
altfel, nici nu cred că îi vedeau sau îi auzeau. „Ne ducem la 
lordan”, îmi spuneau. „Ne ducem să trecem lordanul.” 

— Asta spunea şi Loosh, zise Buni. Că generalul Sherman 
îi duce la râul lordan. 

— Da, spuse Drusilla. Râul. S-au oprit la el; sunt ei înşişi 
ca un râu zăgăzuit. Yankeii au pus o brigadă de cavalerie 
să-i ţină pe loc, în timp ce construiesc podul pentru a trece 
cu infanteria şi artileria; sunt liniştiţi cu toţii până ce ajung 
acolo şi văd sau miros apa râului. Atunci îşi ies din minţi. Nu 
se luptă; dau impresia că nu văd caii care îi împing înapoi şi 
nici tecile săbiilor care îi lovesc; e ca şi cum n-ar vedea 
nimic altceva decât apa şi celălalt mal. Nu sunt mânioşi, nu 
se bat; sunt doar bărbaţi, femei şi copii care cântă şi spun 
rugăciuni, încercând să ajungă la podul neterminat sau 
chiar până la apa râului, în timp ce cavaleria îi împinge 
îndărăt lovindu-i cu tecile săbiilor. Nici nu ştiu când au 
mâncat ultima oară; nimeni nu ştie de unde şi de cât de 
departe vin unii. Trec aşa pe-aici, fără mâncare, fără nimic, 
exact aşa cum erau când au plecat, lăsând baltă treaba pe 
care o făceau, atunci când spiritul, sau glasul, sau ce va fi 
fost le-a poruncit să plece. Se opresc în timpul zilei şi se 
odihnesc în pădure; noaptea pornesc la drum din nou. O să- 
i auzim mai târziu - am să vă trezesc - mărşăluind pe drum 
până ce-i opreşte cavaleria. Era acolo un ofiţer, un maior, 
care în cele din urmă a reuşit să-şi dea seama că nu eram 
unul dintre soldaţii lui; mi-a spus: „Nu puteţi face nimic cu 
ei? Nu le puteţi făgădui ceva să se întoarcă acasă?” Dar îmi 
dădeau impresia că nu mă văd şi nici nu mă aud când le 
vorbeam; tot ce aveau în minte era doar apa şi malul 
celălalt. Dar veţi vedea şi singuri mâine, când ne întoarcem. 

— Drusilla, îi spuse mătuşa Louisa, n-ai să te întorci nici 
mâine, nici altă dată! 


— Podul va fi minat şi va fi aruncat în aer după ce va 
trece armata, zise verişoara Drusilla. Nimeni nu poate şti ce 
vor face oamenii ăştia atunci. 

— Răspunderea nu ne revine nouă, spuse mătuşa Louisa. 
Yankeii şi-au făcut-o singuri, n-au decât să plătească acum. 

— Negrii ăştia nu sunt yankei, mamă, îi replică verişoara 
Drusilla. Măcar va mai fi o persoană la pod care de 
asemenea nu-i yankeu. O privi pe Buni. Vor fi patru, dacă îi 
punem la socoteală pe Bayard şi pe Ringo. 

Mătuşa Louisa se uită la Buni. ; 

— Rosa, dumneata nu trebuie să te duci. li interzic! 
Frate-meu John îmi va mulţumi dacă te împiedic. 

— Ba cred că mă voi duce, îi răspunse Buni. Trebuie să- 
mi recapăt argintăria orice-ar fi. 

— Şi catârii, adăugă Ringo. Nu uitaţi catării. Şi nu vă 
faceţi griji de Buni. Ea hotărăşte ce vrea să facă şi p' ormă 
stă-n genunchi vreo zece clipe şi-i spune lu' Dumnezeu ce 
are de gând şi p' ormă să ridică în picioare şi face. Şi dacă e 
careva să nu-i placă, mai bine s-ar da la o parte din drum, 
că altfel e călcat în picioare. Da' cu calea ferată... 

— Cred că e timpul să mergem la culcare, îl întrerupse 
Buni. 

Dar nu ne-am culcat imediat. Şi eu trebuia să ştiu ce s-a 
întâmplat cu calea ferată; probabil că era mai curând 
nevoia de a mă ţine la acelaşi nivel cu Ringo (sau chiar 
deasupra lui, deoarece eu văzusem calea ferată când era 
cale ferată, ceea ce el nu văzuse), decât atracţia unui băiat 
pentru fum, şi furie, şi tunet, şi viteză. Am stat acolo, în 
coliba aceea de sclavi, împărţită acum ca şi coliba Lowviniei 
de acasă, în două încăperi, tot cu o pătură agăţată de 
tavan, dincolo de care mătuşa Louisa şi Buni se şi culcaseră 
în pat şi unde trebuia să fie şi Denny, dacă nu obținea 
permisiunea specială pentru seara aceea să audă ceea ce 
el nu avea nevoie să audă, deoarece fusese acolo şi văzuse 
ce se întâmplase; stăteam deci în cealaltă jumătate a 
colibei, Ringo şi cu mine, ascultând-o pe verişoara Drusilla 
şi uitându-ne lung unul la altul, având în minte aceleaşi 
întrebări pline de uimire şi trădând neîncrederea: Oare 


unde am fi putut noi fi în acel moment? Oare ce-am fi putut 
face, chiar dacă am fi fost la o depărtare de o sută de mile, 
ca să nu pricepem, să nu simtim ceea ce se petrecea, să nu 
ne oprim uitându-ne unul la altul înspăimântați şi răvăşiți 
când se petreceau aceste lucruri? Pentru că acesta era un 
lucru important pentru noi. Ringo şi cu mine văzuserăm 
yankei; trăseserăm chiar asupra unuia; ne ghemuiserăm ca 
doi şoareci şi auziserăm cum Buni, neînarmată şi fără să se 
ridice din scaunul ei, izgonea un regiment întreg de-al lor 
din biblioteca noastră. Auziserăm de bătălii şi lupte şi-i 
văzuserăm pe aceia care luaseră parte la ele, nu numai în 
persoana tatei, care o dată sau de două ori pe an obişnuia 
să apară pe calul său puternic şi zvelt, venind de dincolo de 
acea regiune învăluită în nori pe care Ringo o credea a fi 
Tennessee, dar şi în persoana altora, care se întorseseră 
acasă fără braţe sau picioare. Dar asta era situaţia: existau, 
desigur, şi oameni care îşi pierduseră braţele şi picioarele la 
joagăre; iar bătrânii care povesteau tinerilor şi băieţilor 
despre războaie şi lupte purtate înainte de a se fi 
descoperit cum să se scrie despre ele, şi se mai găsea câte 
cineva meticulos şi doritor de precizări, care îi tot pisa pe 
ceilalţi în legătură cu anumite localizări în spaţiu sau în 
timp, care să dea importanţă faptelor sau care insista: „Hai 
acum, moşule, spune adevărul: ai văzut dumneata asta? 
Erai dumneata cu adevărat acolo?” La urma urmei, 
războaiele sunt războaie: acelaşi praf de puşcă ce exploda 
atunci când exista praf de puşcă, aceleaşi străpungeri şi 
apărări cu spada când nu era praf de puşcă - aceeaşi 
poveste, acelaşi fel de a povesti, precum următoarea, 
precum precedenta. Aşadar, ştiam că există un război, 
trebuia să credem asta, tot aşa' după cum trebuia să 
credem că numele felului de viaţă pe care îl avuseserăm în 
ultimii trei ani erau lipsurile şi suferinţele. Totuşi, nu aveam 
nicio dovadă a bătăliilor. De fapt, aveam chiar mai puţin 
decât lipsa vreunei dovezi; ni se aruncase în faţă cel mai 
sărăcăcios şi de neevitat revers al unei dovezi, căci îi 
văzuserăm pe tata (şi pe alţi oameni) întorcându-se acasă 
pe jos, ca vagabonzii, sau pe cai ca nişte stârvuri de momit 


ciorile, în haine decolorate şi peticite, uneori evident de 
furat, fără steaguri şi tobe în frunte şi fără măcar doi dintre 
ei care să meargă în acelaşi pas, purtând vestoane lipsite 
de strălucirea fireturilor aurii şi cu teci în care nu mai erau 
săbii, sau venind câteodată pe furiş acasă pentru a-şi 
petrece două, trei sau şapte zile îndeplinind acţiuni nu 
numai lipsite de glorie (arând pământul, reparând garduri, 
tăind vite ca să pună carnea la afumat) pentru care nu 
aveau nicio pricepere deosebită în afară de o foarte 
puternică necesitate, rod al activităţilor de la care lipseau, 
despre care, întorcându-se acasă, nu puteau aduce nicio 
dovadă - ci şi acţiuni pentru a căror foarte stângace 
executare întreaga fiinţă a tatei părea (pentru noi, adică 
pentru Ringo şi pentru mine) să exprime un fel de umilinţă 
şi prezentare de scuze, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Credeţi-mă, băieţi; credeţi-mă pe cuvânt: e mult mai mult 
în toate decât doar ce se pare, indiferent cum vă apar vouă 
faptele. Nu pot dovedi ce spun, aşa că trebuie să vă 
mulţumiţi să mă credeţi”. Şi apoi să se întâmple acest 
lucru; când am fi putut fi şi noi acolo şi să-l vedem, dar n- 
am fost; şi fără atacuri şi contraatacuri ale unei cavalerii 
leoarcă de năduşeală, de care sunt pline toate povestirile 
de război, fără bubuitul tunurilor duse în galop, care se 
împotmoleau şi se spărgeau şi se zdrobeau în lumina 
ştearsă şi strălucitor sinistră a propriului lor infern slujit de 
demoni pe care până şi copiii l-ar putea recunoaşte, fără 
şirurile rărite ale infanteriei istovite şi scoțând urlete 
puternice, înaintând sub steaguri zdrenţuite care constituie 
esenţialul tablou din imaginaţia copilului. Fiindcă aşa se 
petrecuseră lucrurile: într-un interval de timp, un spaţiu în 
care tunurile cu înfăţişare de broaşte râioase, ghemuite la 
pământ, oamenii care gâfâie în lupte şi caii care galopează 
tremurând din tot trupul făcuseră acum o pauză, 
desfăşuraţi ca într-un amfiteatru în jurul câmpului de luptă; 
sub furia descrescândă a fumului şi a urletelor care 
slăbiseră, au îngăduit războiului jalnic ce se tărăgăna de 
trei ani să apară acum concentrat într-un moment 
ireversibil, supus unei ciocniri irevocabile nu între două 


regimente sau două baterii de artilerie, sau chiar doi 
generali, ci între două locomotive. 

Verişoara Drusilla ne povesti ce se întâmplase, în timp ce 
stăteam înghesuiți în coliba în care se simţea mirosul de 
var proaspăt şi chiar (ceva mai slab) miros de negri. Ea 
probabil ne-a spus motivul pentru care se procedase astfel 
(ea-l ştia, desigur) - motivul categoric, jocul disperat nu 
pentru salvare, fiindcă orice speranţă legată de aşa ceva 
dispăruse, dar cel puţin pentru prelungirea războiului, la 
care acea acţiune contribuia. Dar motivul nu însemna nimic 
pentru noi. Nu auzeam ce ne spunea în privinţa asta, nici 
măcar nu ascultam; stăm acolo în baracă şi aşteptam, şi 
aveam înaintea ochilor calea ferată care nu mai exista, din 
care nu mai rămăseseră acum decât câteva stive de 
traverse carbonizate, printre care creştea iarba, şi câteva 
fire de oţel înnodate şi răsucite în jurul trunchiurilor, 
îngropându-se în coaja vie, devenind una cu vegetaţia 
junglei şi de nedeosebit de ea, care o acceptase ca parte a 
ei, dar care pentru noi era tot ca la început, întreagă, 
dreaptă şi îngustă ca drumul gloriei înseşi, aşa cum se 
înfăţişase tuturor acelora care o văzuseră în vremea când 
Ringo şi cu mine nu eram acolo. Drusilla ne vorbi şi despre 
acest lucru; în povestirea ei apăreau numele Atlanta şi 
Chattanooga, însemnând începutul şi sfârşitul căii ferate, 
dar ele nu însemnau nimic mai mult pentru noi decât 
pentru ceilalţi privitori din afară - atât negrii, cât şi albii, 
bătrânii, copiii, femeile care n-aveau de unde şti timp de 
luni de zile dacă sunt văduve sau dacă le-a murit copilul au 
ba - adunaţi la un loc, înştiinţaţi prin mesaje verbale să vină 
să vadă fulgerarea momentană şi strălucirea unui spirit de 
neînvins chinuit timp de trei ani, liber acum de trupul care ÎI 
înfrâna. Ea ne spuse toată povestea (Ringo şi cu mine am 
început să ne imaginăm totul, eram parcă şi noi acum 
acolo) - depoul rotund din Atlanta unde aştepta locomotiva; 
eram şi noi acolo; eram unii de-ai lor care (trebuie să fi 
făcut şi ei asta) se strecurau în depoul rotund în timpul 
nopţii să mângâie roţile, şi pistoanele, şi pereţii de metal, şi 
să-i şoptească în întuneric, ca iubitul către iubita sa sau 


călăreţul către cal, obţinând în schimb prin tot felul de 
promisiuni, din partea ei sau a calului, fără a-i fi milă de ea 
sau de el, o sforţare supremă pentru care ea sau calul s-ar 
alege cu distrugerea (şi cine oare nu ar plăti acest preţ?), 
făgăduind, şoptind, mângâind iubita sau calul pentru a trăi 
momentul suprem; simţeam că eram şi noi de-ai lor - 
bătrânii, copiii, femeile -, adunaţi să privească, atraşi şi 
înştiinţaţi prin modul de comunicare de la om la om al celor 
asupriţi, lipsiţi acum de toate, în afară de voinţa şi de 
priceperea de a înşela, arătând chipuri inexpresive, de 
nepătruns, şi ascunzând secrete duşmanilor în albastru 
care trăiau printre ei. Fiindcă ei ştiau că se va întâmpla; 
Drusilla ne spuse şi acest lucru: că ei păreau să ştie chiar şi 
clipa în care locomotiva a părăsit Atlanta; era ca şi cum 
înşişi generalii în uniforme cenuşii le trimiseseră vorbă, le 
spuseseră: „Aţi suferit trei ani; acum vă vom da vouă şi 
copiilor voştri o privire fugară asupra faptului pentru care 
aţi suferit şi care v-a fost contestat”. Fiindcă aşa s-au 
petrecut lucrurile. Acum ştiu. Chiar călătoria reuşită a o 
sută de locomotive cu lungi trenuri după ele nu ar fi putut 
schimba situaţia sau sfârşitul spre care ne îndreptam; 
desigur, în niciun caz două locomotive singure, şuierând la 
o distanţă de o sută de yarzi una de alta, alergând în 
singurătatea moleşitoare a căii ferate, care nu mai văzuse 
fum şi nu mai auzise clopot de locomotivă de mai bine de 
un an. Nu cred că întâmplarea urmărea doar acest lucru. 
Situaţia era asemănătoare cu ciocnirea dintre doi cavaleri 
împlătoşaţi din vremurile de demult, nu pentru vreun câştig 
material, ci pentru satisfacerea unui principiu - onoarea 
contestată de o altă onoare, curaj contestat de un alt curaj 
-, fapt realizat nu ca un scop, ci de dragul faptului în sine, 
supus încercării supreme şi nedovedind nimic altceva decât 
finalitatea morţii şi zădărnicia oricărei străduinţe. Şi noi am 
văzut întâmplarea, parcă am fi fost şi noi acolo, ca şi cum 
glasul Drusillei ne transportase spre raza de lumină 
rătăcind în spaţiul în care se mai afla umbra furibundă - 
scurta porţiune de cale ferată care se putea cuprinde în 
câmpul unei singure perechi de ochi şi nicăieri altundeva, 


venind de nicăieri şi neavând - sau neavând nevoie de - 
nicio destinaţie, locomotiva neapărând în câmpul vederii 
noastre, dar existând în privirea oricăror ochi omeneşti într- 
o furie de tunet şi totuşi de vis, singuratică, de nepătruns şi 
pierdută, emițând într-un vaiet aburul său preţios care ar fi 
durat doar câteva secunde în momentul când era în mers, 
şi ar fi însemnat multe mile la capătul călătoriei (şi ar fi fost 
ieftin chiar la de zece ori acest preţ al său) - claia de fum 
luminos desfăşurându-se ca un râu, clopotul legănându-se, 
crucea Sfântului Andrei bătută cu stele şi fixată în cuie pe 
cabina locomotivei, roţile şi bilele strălucitoare pe care 
părţile de alamă scânteiau ca nişte pinteni de aur -, apoi 
totul se duse, dispăru. Numai că nu erau trecute şi nici 
dispărute atâta timp cât aveau să existe învinşii sau 
descendenţii învinşilor ca să povestească întâmplarea sau 
să asculte povestirea ei. 

— Cealaltă locomotivă, a yankeilor, era imediat în urma 
ei, spuse Drusilla. Dar n-au putut-o prinde. În ziua 
următoare au venit şi au distrus calea ferată. Au distrus-o în 
aşa fel ca să nu o mai putem reface; au putut distruge 
calea ferată, dar nu au putut şterge faptul că noi am 
construit-o. N-au putut să ne răpească acest lucru. 

Noi - Ringo şi cu mine - ştiam ce voia să spună; am 
rămas câtva timp împreună la ieşirea din colibă, înainte ca 
Ringo să se ducă în coliba duduii Lena, unde urma să 
doarmă. 

— lo ştiu la ce te gândeşti, îmi spuse Ringo. (Tata avea 
dreptate: Ringo era mai isteţ ca mine.) Da’ am auzit tot aşa 
dă bine ca şi tine. Am auzit fiecare cuvânt pă care l-ai auzit 
şi tu. 

— Numai că eu am văzut calea ferată mai înainte ca ei s- 
o distrugă. Am văzut locul unde avea să se întâmple ce s-a 
întâmplat. 

— Da' n-ai ştiut ce va să se-ntâmple când ai văzut calea 
ferată. Aşa că nu contează. lo am auzit acu'. Şi nimenea nu 
poa' să-mi ia asta din minte. 

Se duse la culcare şi eu m-am întors în casă, ghemuindu- 
mă sub pătură, lângă Denny, care adormise pe salteaua de 


paie. Drusilla nu era acolo; n-am avut însă timp să mă 
întreb unde era, fiindcă mă gândeam că probabil nu voi mai 
putea să dorm deloc acum, deşi era târziu. Se făcuse încă şi 
mai târziu când m-am pomenit cu Denny zgâlţâindu-mă şi- 
mi amintesc că m-am gândit că nici el nu părea să simtă 
nevoia să doarmă, că, având de-a face doar pentru câteva 
clipe cu războiul, dobândise chiar de la vârsta de zece ani 
acea calitate pe care tata şi ceilalţi bărbaţi o aduseseră de 
pe front - puterea de a rezista atât fără somn, cât şi fără 
hrană, având nevoie numai de ocazia de a le îndura. 

— Dru a zis să ieşi din casă dacă vrei să-i auzi trecând, 
îmi şopti el. 

Drusilla era în faţa colibei; nici măcar nu se dezbrăcase 
pentru culcare. Mă uitam la ea în lumina stelelor: îi vedeam 
părul tuns scurt, asimetric şi cămaşa şi pantalonii 
bărbăteşti pe care-i purta. 

— Îi auzi? mă întrebă ea. 

Îi auzeam din nou, aşa cum îi auzisem din car - paşii 
grăbiţi, sunetul acela ca şi cum ar fi cântat în şoapte 
gâfâite, trecând repede pe lângă poartă şi pierzându-se în 
depărtare, pe drum în sus. 

— E al treilea grup în noaptea asta, spuse verişoara 
Drusilla. Au mai trecut două, cât am stat în poartă. Erai 
obosit, aşa că nu te-am trezit mai înainte. 

— Cred că e târziu, am zis. Văd totuşi că nu te-ai culcat 
încă, nu-i aşa? 

— Nu, zise ea. Am renunţat să mai dorm. 

— Ai renunţat să mai dormi?! am exclamat. De ce? 

Drusilla se uită lung la mine. Eram de înălţimea ei; nu ne 
puteam vedea chipurile; îi vedeam doar conturul capului, 
părul tuns scurt, asimetric, aşa cum şi-l tăiase singură, fără 
să se ostenească să se uite în oglindă, şi gâtul care i se 
subţiase şi se înăsprise, ca şi mâinile, de când Buni şi cu 
mine fuseserăm aici data trecută. 

— Păzesc un câine să nu latre, răspunse ea. 

— Ce câine? N-am văzut niciun câine, am zis eu. 

— N-ai văzut, fiindcă e liniştit acum. Nu mai supără pe 
nimeni. Trebuie doar să-i arăt din când în când băţul. 


Drusilla mă privea drept în faţă. De ce să nu vreau să stau 
trează? Cine mai vrea să doarmă acum, când se întâmplă 
atâtea, când sunt atâtea de văzut? Viaţa era plicticoasă mai 
înainte. Idioată. Trăiam în aceeaşi casă în care se născuse 
tatăl meu, iar fiii şi fiicele lui aveau fiii şi fiicele sclavilor săi 
negri ca să-i dădăcească; apoi mă făceam mare şi mă 
îndrăgosteam de un tânăr care convenea, cu care după un 
timp mă căsătoream, îmbrăcând probabil la nuntă rochia de 
mireasă a mamei mele şi primind aceeaşi argintărie în dar 
pe care o primise şi ea; în felul acesta mă statorniceam 
pentru totdeauna, aveam copii de hrănit, de îmbăiat şi de 
îmbrăcat până ce se făceau şi ei mari; după un timp, eu şi 
soţul muream uşurel şi eram înmormântați împreună, poate 
într-o după-amiază de vară, puţin înainte de ora cinei. Idiot 
lucru, înţelegi? Dar acum poţi să vezi singur cum stau 
lucrurile; totul e minunat; nu trebuie să te mai îngrijeşti de 
casă şi de argintărie, fiindcă una a fost arsă şi cealaltă, 
luată; şi nu trebuie să-ţi mai faci griji pentru negri; fiindcă 
au plecat şi bat drumurile cât e noaptea de lungă, 
aşteptând un prilej ca să se înece în lordanul pe care şi l-au 
plăsmuit singuri; nici nu trebuie să-ţi mai faci griji cu 
îmbăiatul şi cu hrănitul copiilor, fiindcă bărbaţii tineri pleacă 
la război călare şi mor în bătălii glorioase; şi nici măcar nu 
trebuie să dormi singură într-o cameră, ba chiar nici nu mai 
trebuie să dormi deloc; în felul acesta, tot ce trebuie să faci 
este să arăţi din când în când câinelui băţul, şi să spui: 
„Mulţumesc lui Dumnezeu pentru nimic”. Înţelegi?... Aşa! 
Văd că negrii au trecut. Du-te şi tu înapoi la culcare, ca să 
putem porni devreme mâine-dimineaţă. Ne va lua mult 
timp să străbatem prin mulţimea lor. 

— Tu nu vii să te culci? am zis eu. 

— Încă nu, îmi răspunse. 

Nu ne-am mişcat de acolo niciunul. Deodată, ea îmi puse 
mâna pe umăr. 

— Ascultă, îmi spuse. Când o să te întorci şi o să te 
întâlneşti cu unchiul John, roagă-l să-mi dea voie să vin la el 
şi să iau parte la expediţii cu trupa lui. Spune-i că pot călări 
bine şi poate că voi învăţa şi să trag cu arma. Vrei să faci 


asta? 

— Da, i-am făgăduit eu. Îi voi spune şi că nu eşti deloc 
fricoasă. 

— Oare aşa să fie? zise ea. Nu m-am gândit la aşa ceva. 
Oricum, lucrul nu are nicio importanţă. Spune-i doar că ştiu 
să călăresc şi că nu obosesc. Îşi ţinea mai departe mâna 
subţire şi aspră pe umărul meu. Imi faci serviciul ăsta? 
Roagă-l să-mi dea voie să merg cu el, Bayard! 

— Desigur, i-am spus. Apoi am adăugat: Sper să te 
primească. 

— Tot aşa sper şi eu, îmi zise ea. Acum du-te la culcare. 
Noapte bună! 

M-am întors la salteaua mea şi am adormit din nou. Tot 
Denny m-a trezit şi a doua oară, zgâlţâindu-mă; la răsăritul 
soarelui eram din nou pe drum. Drusilla mergea călare pe 
Bobolink, pe lângă car. Dar nu am avut mult de mers. 

Începuserăm a vedea aproape imediat praful pe care îl 
ridicau, şi aveam chiar impresia că le simt şi mirosul, deşi 
distanţa dintre ei şi noi nu se micşora prea repede, fiindcă 
mergeau aproape la fel de iute ca noi. Nu i-am putut 
depăşi, tot aşa după cum nu poţi depăşi fluxul. Tot mergi 
înainte până când, deodată, îţi dai seama că mareea te-a 
înconjurat, se ridică de dedesubt, te depăşeşte, ca şi cum o 
forţă înceată şi necruțătoare, conştientă în fine de prezenţa 
ta, a întins în urma ei un tentacul, un organ de percepţie, 
pentru a te capta şi a te trage fără remuşcări înainte. Câte 
unul, ori perechi, ori în grupuri şi pe familii începură să se 
ivească printre copaci, înaintea noastră, alături de noi şi în 
urma noastră; acoperiră drumul, ascunzându-l vederii, cum 
ar fi făcut o revărsare de ape pe timp de inundaţii, 
ascunzând vederii drumul şi nu după mult chiar şi roţile 
carului în care călătoream, ca şi cei doi cai, precum şi pe 
Bobolink, care îşi deschidea încet cale cu pieptul, închişi din 
toate părţile de o masă de capete şi umeri - bărbaţi şi 
femei ducând în braţe copilaşi şi trăgând de mână copiii 
mai mari, bătrâni şi bătrâne sprijinindu-se în bastoane şi-n 
cârje rudimentare, în timp ce aceia prea bătrâni şedeau pe 
marginea drumului, unii chiar strigând la noi pe când 


treceam; o bătrână chiar merse câtăva vreme pe lângă car, 
agăţându-se şi implorând-o pe Buni ca măcar s-o ajute să 
vadă râul înainte de a muri. 

Dar cei mai mulţi nici nu se uitau la noi. Pentru ei puteam 
tot aşa de bine nici să nu fim acolo. Nu încercam să-i rugăm 
să ne lase să trecem printre ei, fiindcă le puteam vedea 
feţele şi ştiam că nu ne-ar fi auzit. Incă nu începuseră să 
cânte, doar mergeau grăbiţi, în timp ce caii noştri îşi făceau 
loc printre ei, cu ochii aceia privind în gol şi nevăzând 
nimic, îngropaţi în feţele acoperite cu un strat gros de praf 
şi sudoare, caii făcându-şi drum încet cu piepturile, iar noi 
încercând o senzaţie de groază, ca şi cum înaintam prin 
mijlocul curentului unui râu plin de butuci plutitori, în 
realitate înecaţi în praf şi în mirosul lor care ne învăluia din 
toate părţile, în timp ce Buni, cu pălăria doamnei Compson 
în cap, şedea nepăsătoare şi dreaptă ca un par sub umbrela 
de soare pe care i-o ţinea Ringo, arătând din ce în ce mai 
bolnavă; se făcuse după-amiază, deşi nu ne dădeam seama 
de acest lucru, cum nici nu ne dădeam seama câte mile 
călătoriserăm până atunci. Deodată ne-am pomenit în faţa 
râului, unde cavaleria nu lăsa mulţimea să se apropie de 
pod. Mai întâi se auzi un zgomot, precum cel stârnit de 
vânt, şi putea fi vântul răscolind praful. Nu ne-am dat 
seama exact ce era până ce nu am văzut-o pe Drusilla 
strângând frâul pentru a-l ţine în loc pe Bobolink, 
întorcându-şi spre noi chipul palid şi micut, care se înălța 
deasupra norului de praf, şi deschizând gura ca să strige pe 
un ton ascuţit: 

— la seama, mătuşă Rosa! Vai! la seama! 

Toţi am auzit vaietul în aceeaşi clipă - noi, cei din car, şi 
cea călare pe cal, şi cei din jurul nostru învăluiţi în praful ce 
se amesteca acum cu sudoarea trupurilor. Mulțimea scoase 
un vaiet prelung şi deodată am simţit carul desprinzându-se 
de pământ şi năvălind înainte. Am văzut apoi cum bătrânii 
cai costelivi s-au ridicat o clipă pe picioarele din spate şi în 
clipa următoare s-au răsucit în hamuri; Drusilla sta puţin 
aplecată înainte, încordată ca un cocoş de pistol în timp ce-l 
strunea pe Bobolink, şi am văzut bărbaţi, femei şi copii 


prăbuşindu-se sub caii noştri, simțind cum trecea carul 
peste ei, în timp ce urlau de spaimă şi de durere. Era 
imposibil să ne oprim; era ca şi cum pământul se înălţase 
sub noi şi ne prăvălea pe toţi spre râu. 

Totul se petrecu repede şi simplu, aşa cum se întâmpla 
ori de câte ori cineva numit Sartoris sau Millard vedea, 
auzea sau mirosea în apropiere yankeii, ca şi cum yankeii 
nu erau un popor, nu aveau o credinţă şi nici cel puţin un 
anumit fel de comportare, ci erau un fel de văgăună, de 
prăpastie în care Buni, Ringo şi cu mine eram absorbiți de-a 
valma de fiecare dată când ne apropiam de ei. Soarele 
apunea acum; o strălucire luminoasă, trandafirie, se 
răspândea liniştită pe deasupra copacilor, oglindindu-se în 
apa râului; acum puteam vedea limpede fluxul crescând al 
negrilor, zăgăzuit şi împins înapoi de la capătul podului de 
un detaşament de cavalerie; dedesubt râul, ca o pânză de 
sticlă trandafirie întinsă pe sub arcul grațios al podului, 
peste care tocmai trecea ultimul eşalon al coloanei 
yankeilor. Soldaţii se vedeau ca nişte contururi omeneşti 
trecând în fugă, micuţi şi foarte sus deasupra apei lucitoare 
ca o oglindă; îmi amintesc de capetele cailor şi catârilor 
apărând printre baionete şi de ţevile tunurilor îndreptate în 
sus, într-o năvală încetinită, trecând pe deasupra 
atmosferei trandafirii şi foarte liniştite, ca nişte cârlige de 
trestie despicată înşirate pe o frânghie de uscat rufe, în 
timp ce pretutindeni în susul şi în josul malului râului se 
înălța o cântare din care se desprindeau vocile femeilor 
cântând subţire şi pe un ton înalt: 

— Slavă! Slavă! Aleluia! 

Începură apoi să se lupte; caii se împingeau cu partea de 
dinapoi sau cu una din laturi, soldaţii îi loveau cu tecile 
săbiilor, ţinându-i la distanţă de pod, în timp ce ultimii 
infanterişti porniră să-l treacă; deodată, lângă carul nostru 
se ivi un ofiţer, ţinându-şi teaca în care avea şi sabia de 
capătul de jos, ca pe un baston; se agăţă de car şi începu 
să ţipe la noi. Nu mi-am dat seama de unde venise, nici 
cum ajunsese la noi, doar l-am văzut lângă car, întorcându- 
şi spre noi faţa albă şi mică, cu câţiva ţepi de barbă şi cu un 


fir de sânge prelingându-se pe ea, având capul gol şi gura 
căscată. 

— Înapoi! şuieră el. Înapoi! Aruncăm podul în aer! ţipă el 
privind-o pe Buni drept în faţă, în timp ce şi ea striga la el, 
cu pălăria doamnei Compson căzută pe o parte, figurile lor 
aflându-se la niciun yard depărtare. 

— Vreau argintăria înapoi! Sunt soacra lui John Sartoris! 
Trimiteţi-l pe colonelul Dick la mine! 

Apoi ofiţerul yankeu plecă, în timp ce Buni mai striga la el 
şi-n mijlocul altor urlete, lovind capete de negri cu teaca, el, 
cu faţa lui însângerată. Nu ştiu încotro s-a dus, după cum 
nu am ştiut nici de unde a venit. Ştiu doar că a dispărut, 
ţinându-se de car şi îmbrâncind mulţimea din jur cu sabia, 
şi-n clipa următoare verişoara Drusilla era lângă noi, călare 
pe Bobolink; prinsese calul din stânga de căpăstru şi se 
muncea să întoarne carul. Am vrut să sar jos ca s-o ajut. 

— Rămâi în car! îmi spuse. Drusilla nu strigase la mine; 
îmi vorbi pe un ton liniştit: la hăţurile şi hai să întoarcem 
carul! 

După aceea, ne-am oprit. Am crezut pentru o clipă că ne 
ducem înapoi, însă mi-am dat seama că era din pricina 
negrilor care treceau pe lângă noi. Am văzut apoi rupându- 
se cordonul cavaleriştilor şi întreaga mulţime - cai, soldaţi, 
săbii şi negri - rostogolindu-se spre capătul podului, ca 
atunci când se rupe un dig, cam la zece secunde după ce 
trecuse ultimul infanterist. În clipa următoare, podul 
dispăru. Mă uitam exact la el. Am văzut un gol 
deschizându-se între infanterie şi valul de negri şi de 
cavalerişti şi podul ca un fir subţire plutind în aer, sus, 
deasupra apei, ca o punte între cele două mulţimi de 
oameni, şi urmă imediat o strălucire luminoasă şi am simţit 
că mi se strivesc măruntaiele, în timp ce o plesnitură de 
vânt mă lovi în ceafă. N-am mai auzit nimic. Am rămas 
stând în car, cu o bâzâială ciudată în urechi şi cu un gust 
ciudat în gură, privind la nişte omuleţi şi cai de jucărie, şi la 
bucăţi de scânduri care zburau prin aer pe deasupra apei. 
Nu mai auzeam nimic; n-am putut s-o aud nici pe verişoara 
Drusilla. Ea venise lângă car acum, aplecată asupra 


noastră, cu gura încordată şi larg deschisă, dar nu se auzea 
niciun cuvânt din ce spunea. 

— Ce? am zis eu. 

— Rămâneţi în car! 

— Nu aud ce spui! i-am zis. 

Asta i-am spus; asta îmi trecea prin minte; nu mi-am dat 
seama că în acel moment carul se pusese din nou în 
mişcare. Am priceput însă îndată; îmi făcea impresia că tot 
malul râului, cât era de mare, se răsturnase şi se umflase 
sub noi, prăvălindu-se repede în jos, spre apă, în timp ce 
noi stăm în car şi năvăleam în jos spre ape, purtaţi de un alt 
râu de chipuri omeneşti, care nici nu vedeau, nici nu 
auzeau nimic. Verişoara Drusilla apucă din nou calul din 
stânga de căpăstru, în timp ce eu trăgeam de hăţuri, iar 
Buni se ridicase în picioare în car şi izbea cu umbrela 
doamnei Compson peste capetele celor ce se agăţau de 
margini, şi deodată frâul putred rămase în mâna verişoarei 
Drusilla. 

— Fugi de aici! i-am spus. Carul o să plutească! 

— Da, zise Drusilla, o să plutească. Staţi liniştiţi în el. Ai 
grijă de mătuşa Rosa şi de Ringo. 

— Bine, i-am răspuns. 

În momentul următor s-a îndepărtat. Am lăsat-o în urmă, 
ea strunindu-l pe Bobolink, care părea o stâncă neclintită, şi 
aplecându-se asupra lui în timp ce-i vorbea şi-l bătea uşor 
peste bot. Apoi n-am mai văzut-o. Poate că malul s-a surpat 
sub noi, nu ştiu. Nu mi-am dat seama nici când am ajuns în 
apa râului. Era ca şi cum pământul s-ar fi prăbuşit de sub 
car şi de sub cei din jur şi eram cu toţii împinşi încet în jos, 
în timp ce o sumedenie de chipuri priveau în sus, fără să 
vadă nimic, cu gurile deschise şi cu braţele spre cer. Sus, 
plutind parcă în aer de partea cealaltă a râului, am văzut un 
mal înalt şi un foc mare, cu flăcările bătând puternic într-o 
parte, şi deodată am simţit carul plutind repede, întors de-a 
curmezişul, şi am văzut un cal mort ivindu-se lucios printre 
chipurile care urlau şi scufundându-se încet, exact ca un 
peşte, purtând atârnat peste crupa lui, agăţat într-una din 
scări, un om într-o uniformă neagră, şi mi-am dat seama că 


uniforma era de fapt albastră, numai că era udă. Cei din jur 
ţipau şi am simţit cum patul carului luneca într-o parte, din 
cauză că oamenii se ţineau de el. Buni îngenunche lângă 
mine, izbind cu umbrela doamnei Compson în chipurile care 
urlau. Dinapoia noastră, mulţimea continua să mărşăluiască 
de-a lungul malului şi intra în apa râului cântând. 


3 


O patrulă de yankei ne-a ajutat, pe Ringo şi pe mine, să 
tăiem hamurile cailor înecaţi şi să tragem carul la mal. Am 
stropit-o pe Buni cu apă până ce şi-a revenit, şi yankeii 
echipară carul cu hăţuri şi funii şi înhămară doi cai de-ai lor. 
Pe culmea râpei trecea un drum, şi apoi am văzut focurile 
de-a lungul malului. Mulțimea de pe partea cealaltă a râului 
cânta încă, dar acum cumva mai liniştit. Patrulele călăreau 
în continuare în sus şi în jos pe malul înalt din partea 
noastră, iar lângă râu, unde erau focurile, cantonau câteva 
plutoane de infanterie. Am înaintat printre şirurile de corturi 
ale taberei, cu Buni stând întinsă sprijinindu-se de mine, şi 
i-am privit atunci faţa - era albă şi imobilă şi îşi ţinea ochii 
închişi. Arăta bătrână şi obosită; nu-mi dădusem seama 
până atunci cât era de bătrână şi de mică la trup. Mai 
departe am trecut pe lângă nişte focuri mari, în jurul cărora 
stăteau ghemuiţi negri în haine ude, printre care se 
învârteau câţiva soldaţi care le împărțeau ceva de 
mâncare; apoi am ajuns la o alee largă şi ne-am oprit 
înaintea unui cort cu o santinelă la intrare şi cu un felinar 
aprins înăuntru. Soldaţii se uitară la Buni. 

— Ar trebui s-o ducem la spital, zise unul din ei. 

Buni deschise ochii; încercă să se ridice în capul oaselor. 

— Nu-i nevoie, zise ea. Duceţi-mă numai la colonelul 
Dick. Asta o să-mi facă bine. 

O purtară în cort pe braţe şi o aşezară pe un scaun. Ea nu 
făcu nicio mişcare, rămase pe scaun cu ochii închişi şi cu o 
şuviţă de păr ud lipită de obraz când colonelul Dick intră în 
cort. Eu nu-l văzusem până atunci, îi auzisem numai glasul 
în vreme ce stătusem ghemuit împreună cu Ringo sub fusta 
Bunicii, ţinându-ne amândoi respiraţia, dar l-am recunoscut 
imediat, cu barba-i strălucitoare şi cu ochii luminoşi, aspri. 
Se aplecă puţin asupra lui Buni, spunând: 


— La dracu’ cu războiul ăsta! La dracu’! La dracu'! 

— Mi-au luat argintăria, şi servitorii negri, şi catării, zise 
Buni. Am venit să mi-i daţi înapoi. 

— Le veţi căpăta pe toate înapoi, spuse colonelul, dacă 
se găsesc la corpul nostru de armată. Voi vorbi personal cu 
generalul în această privinţă. Işi întoarse apoi privirea spre 
Ringo şi spre mine. Aha! făcu el. Cred că ne-am mai 
întâlnit. 

Apoi ieşi. 

Era linişte în cort şi foarte cald; trei fluturi se învârteau în 
jurul felinarului, iar afară se auzea zgomotul pe care îl 
făceau soldaţii, ca vântul undeva în depărtare. Ringo 
adormise aşezat pe jos, cu capul pe genunchi, şi nici eu nu 
m-am dovedit mai breaz, fiindcă nu mi-am dat seama când 
s-a întors colonelul Dick, şi înaintea ochilor îmi apăru un 
furier care scria la masă, iar Buni îşi ţinea ochii închişi şi era 
tot albă la faţă. 

— Poate ne faci o descriere a ceea ce vi s-a luat, îmi 
spuse colonelul Dick. 

— Vă fac eu descrierea, interveni Buni fără să-şi deschisă 
ochii. Cufărul cu argintăria era legat cu o funie de cânepă. 
Funia era nouă. Doi negri, Loosh şi Philadelphy. Catării Old 
Hundred şi Tinney. 

Colonelul Dick se întoarse şi se uită la ceea ce scria 
furierul. 

— Ai notat asta? îl întrebă el. 

Furierul se uită la ce scrisese. 

— Cred că domnul general îi va da bucuros de două ori 
argintăria şi catârii, numai să ia şi de două ori mai mulţi 
negri, zise el. 

— Mă duc să vorbesc cu generalul, spuse colonelul. 

Şi-apoi eram din nou pe drum. Nu ştiu cât timp trecuse, 
fiindcă a fost nevoie să ne trezească şi pe mine şi pe Ringo; 
eram iar în car, pe care îl trăgeau acum doi dintre caii 
armatei de-a lungul drumului lung şi lat al taberei, şi eram 
însoţiţi de un alt ofiţer, iar colonelul Dick plecase. Am ajuns 
la o stivă de cufere şi lăzi, mai înaltă decât un munte. 
Dinapoia ei era un ţarc făcut din frânghii, plin de catări, şi, 


mai într-o parte, aşteptând, cam la o mie de negri, bărbaţi, 
femei şi copii, cu hainele ude uscându-se pe ei. Şi lucrurile 
începură să meargă iarăşi repede: Buni era în car, cu ochii 
larg deschişi, în timp ce locotenentul citea de pe hârtie, iar 
soldaţii trăgeau cufere şi lăzi din grămadă. 

— Zece  cufere legate cu funii de cânepă, citi 
locotenentul. Le-aţi scos?... O sută zece catări. Aici zice că 
din Philadelphia; asta-i în Mississippi. Aduceţi-i din catârii 
luaţi din Mississippi. Vedeţi să aibă funii şi căpestre. 

— Nu avem o sută zece catâri din Mississippi, spuse 
sergentul. 

— Aduceţi ce avem. Grăbeşte-te! Locotenentul se 
întoarse spre Buni. Poftiţi şi negrii dumneavoastră, doamnă. 

Buni se uita la el cu ochi tot atât de mari ca şi ai lui 
Ringo. Stătea puţin lăsată pe spate, ţinându-şi mâna pe 
piept. 

— Dar aceştia nu sunt... ei nu-s... bâigui ea. 

— Nu sunt toţi ai dumneavoastră? întrebă locotenentul. 
Ştiu. Domnul general a dat ordin să vă dăm o sută în plus, 
împreună cu urările lui de bine. 

— Dar asta nu e... Noi n-am... bâigui iarăşi Buni. 

— Dumneaei vrea şi casa înapoi, interveni sergentul. Nu 
avem şi case, mamaie, mai zise. Trebuie să vă mulţumiţi 
numai cu cuferele, negrii şi catării. De altfel, n-aţi avea loc 
şi pentru casă în car. 

Am aşteptat până ce au încărcat cele zece cufere în car, 
care de abia au încăput. Au adus încă o oişte şi hamuri şi au 
înhămat patru catări. 

— Unu' din voi, negrilor, care ştie să mâne două atelaje, 
să vină încoace, ordonă locotenentul. 

Unul dintre negri se apropie şi se urcă pe capră lângă 
Buni; niciunul din noi nu-l văzuserăm până atunci. In urma 
noastră, oamenii scoteau catării din ţarc. 

— Vreţi să lăsaţi femeile să meargă pe catâri? întrebă 
locotenentul. 

— Da, şopti Buni. i 

— Haideţi, spuse locotenentul. Insă numai cate una pe un 
catâr. Îmi înmână apoi documentul. Poftim. Aveţi un vad la 


vreo douăzeci de mile în susul râului; puteţi trece acolo. 
Plecaţi cât mai repede de-aici, până ce nu se hotărăsc şi alţi 
negri să vină cu voi. 

Am călătorit până s-a luminat de ziua, cu cele zece 
cufere în car, şi cu catării, şi cu armata noastră de negri 
după noi. Buni nu s-a clintit din loc, stând pe capră lângă 
negrul necunoscut, pe cap cu pălăria doamnei Compson şi 
ţinând în mână umbrela de soare. Dar nu adormise, fiindcă, 
îndată ce s-a făcut lumină ca să se poată vedea, a poruncit: 

— Opreşte carul! 

Când acesta se opri, ea se întoarse şi se uită la mine. 

— la să văd documentul, îmi zise. 

Desfăcurăm hârtia şi ne uitarăm la el şi la scrisul cel 
îngrijit: 


Comandamentul general 
Corpul de Armată nr... 
Departamentul Tennessee 
14 august 1863 


Către toţi comandanții de brigăzi, regimente şi alte 
unităţi: 


Rog să vă asiguraţi ca purtătorul prezentei să fie pe 
deplin repus în următoarele drepturi de proprietate şi 
anume: zece (10) cufere legate cu funie de cânepă şi 
conţinând argintărie; una sută zece (110) catâri rătăciţi 
capturați lângă Philadelphia în Mississippi; una sută zece 
(110) negri de ambe sexe aparţinând aceleiaşi localităţi 
şi rătăciţi de acolo. 

Rog, de asemenea, să vă asiguraţi ca purtătorul 
prezentei să fie aprovizionat cu hrana şi furajele 
necesare, pentru a-i înlesni călătoria până la locul de 
destinaţie. 


Prin ordin al generalului comandant. 


Ne-am uitat unul la altul în lumina cenuşie. 


— Acuma, cre’ că trebui să le duceţi pă toate acasă, 
spuse Ringo. 

Buni se uită la mine. 

— Putem căpăta şi hrană, şi nutreţ, am zis eu. 

— Da, spuse ea. Am încercat să le explic. Şi tu şi Ringo 
m-aţi auzit. E mâna lui Dumnezeu. _ 

Am poposit şi am dormit până la prânz. În după-amiaza 
aceleiaşi zile am ajuns la vad. Incepuserăm să coborâm 
spre albia râului, când am văzut jos pe mal o unitate de 
cavalerie care îşi aşezase tabăra acolo. Era prea târziu ca 
să ne mai oprim. 

— Ne-au văzut şi vin drept spre noi, vorbi Ringo. 

Era prea târziu să ne îndepărtăm; un ofiţer şi doi soldaţi 
călăreau spre noi. 

— Le voi spune adevărul, zise Buni. Nu am făcut nimic 
rău. 

Rămase pe locul ei, iarăşi adusă puţin de spate, cu o 
mână deja ridicată şi întinzând documentul cu cealaltă când 
s-au apropiat călăreţii. Ofiţerul era un om voinic, roşu la 
faţă; se uită la noi, luă documentul, îl citi şi începu să 
ocărască. Stătea acolo ocărând, în spinarea calului, în timp 
ce noi ne uitam la el. 

— Câţi vă lipsesc? întrebă el. 

— Câţi ce? zise Buni. 

— Catâri! strigă ofiţerul. Catâri! Catâri! Dau eu impresia 
că am cufere cu argintărie sau negri legaţi cu funie de 
cânepă? 

— Oare noi... bâigui Buni, ţinându-şi mâna pe piept şi 
privindu-l în faţă. 

Cred că Ringo a priceput primul ce-a vrut să spună 
ofiţerul. 

— Vreo cinzeci, spuse el. 

— Cincizeci, vasăzică? zise ofiţerul. Înjură din nou; se 
întoarse către unul din soldaţii care se găseau în spatele lui 
şi-l înjură pe acesta acum. Numără-i! îi ordonă. Crezi că am 
să-i cred pe cuvânt? 

Omul numără catârii; noi nu ne-am mişcat niciunul; cred 
că nici nu respiram măcar. 


— Şaizeci şi trei, îi raportă omul. 

Ofiţerul se uită la noi. 

— Şaizeci şi trei din o sută zece fac patruzeci şi şapte, 
spuse el. Injură din nou. Aduceţi patruzeci şi şapte de 
catâri! răcni el. Fuga! Se uită din nou la noi. Credeaţi că mă 
duceţi cu trei catâri, aşa-i? răcni iar. 

— Patruj’ şapte e bine, spuse Ringo. Numa’ că socot că 
poate ne daţi şi ceva mâncare, cum zice la hârtie. 

Am trecut vadul. Nu ne-am oprit; ne-am continuat drumul 
de îndată ce ne-au adus şi ceilalţi catâri, pe care s-au urcat 
alte femei. Am mers înainte, soarele apusese de-acum, dar 
nu ne-am oprit. 

— Ha! făcu Ringo. Şi asta a cui mână a fost? 

Am mers întruna până la miezul nopţii, când ne-am oprit. 
De data asta Buni îl privi îndelung pe Ringo. 

— Ringo, zise ea. 

— N-am spus nimic ce nu e în hârtie, zise Ringo. Aşa scria 
acolo, nu am inventat nimica io. lo n-am făcut decât să-i zic 
cât lipsea din o sută zece; da' n-am spus că vrem atâţia. Şi 
p' ormă, nu-i căzu' să spun o rugăciune pentru asta acuma; 
nimeni nu poa' să ştie ce mai avem de trecut pân' ajungem 
acasă. Acu' principalu' e ce facem cu toţi negrii ăştia. 

— Aşa-i, zise Buni. 

Am gătit şi am mâncat ce ne-a dat ofiţerul de cavalerie; 
apoi Buni a spus negrilor din Alabama să iasă în faţă. Erau 
cam jumătate din total. 

— Îmi închipui că vreţi cu toţii să mai treceţi câteva râuri 
şi să alergaţi după armata yankeilor, nu-i aşa? îi întrebă 
Buni. 

Toţi rămaseră pe loc, frământându-şi picioarele în praf. 

— Ce? Nu vreţi să vă duceţi niciunul? 

Oamenii stăteau acolo, locului. 

— Atunci, de cine vreţi să ascultați de acum înainte? 

După o clipă de tăcere, unul dintre ei spuse: 

— De ' mneatale, coană. 

— Foarte bine, spuse Buni. Atunci ascultaţi-mă. Duceţi-vă 
acasă. Şi dacă mai aud vreodată că vreunul dintre voi 
începe iar să hoinărească, cum hoinăriţi acum, am să iau 


măsuri. Acum aşezaţi-vă la rând şi veniţi câte unul ca să vă 
împart hrana. 

A trecut o mulţime de timp până ce a plecat şi ultimul; 
când am pornit mai departe, aveam destui catâri cât să 
meargă aproape toată lumea călare. Ringo mâna acum. N-a 
mai cerut voie; s-a urcat pe capră şi a luat hăţurile, 
aşezându-se lângă Buni; o singură dată doar ea i-a spus să 
nu mâne prea tare. Cât despre mine, stăteam în spate, pe 
unul dintre cufere, şi în după-amiaza aceea am dormit; m- 
am trezit din pricina opririi bruşte a carului. Tocmai 
coborâserăm un deal, ajungând într-un câmp; erau cam 
vreo doisprezece cavalerişti în tunici albastre. Încă nu ne 
observaseră şi mergeam la trap; Buni şi Ringo îi priveau. 

— N-are rost să-i păcălim şi p’ ăştia, zise Ringo. Da’ au 
cai. 

— Avem deja o sută zece, spuse Buni. Atâta scrie în 
document. 

— Foarte bine, zise Ringo. Matale vrei să mergem mai 
departe? 

Buni tăcu, stând acolo puţin adusă de spate şi ducându-şi 
iar mâna la piept. 

— Ei bine, ce vrei matale să faci? întrebă iar Ringo. Tre' 
să hotărăşti iute, sau o să plece. 

O privi; ea nu se mişcă. Ringo se aplecă în afara carului. 

— Hei! strigă el. 

Soldaţii se _ uitară degrabă în urmă, ne văzură şi 
întoarseră caii valvârtej spre noi. 

— Buni zice să veniţi acilea! răcni Ringo. 

— Potoleşte-te, Ringo, şopti Buni. 

— Foarte bine, spuse Ringo. Vrei matale să le spun să nu 
mai vie încoa'? 

Buni nu răspunse; îşi îndreptă privirea dincolo de Ringo, 
către cei doi yankei care călăreau spre noi peste câmp, şi 
căpătase figura aceea a ei, cumva retrasă, în timp ce îşi 
ţinea cu mâna partea din faţă a rochiei. Erau un locotenent 
şi un sergent; locotenentul nu părea mai vârstnic decât 
Ringo ori decât mine. O văzu pe Buni şi îşi scoase pălăria. 
Apoi, dintr-odată, ea îşi îndepărtă mâna de la piept; ţinea 


documentul; îl întinse locotenentului fără să scoată o vorbă. 
Locotenentul îl desfăcu, în timp ce sergentul se uita şi el 
peste umărul lui. După câteva momente, sergentul se uită 
la noi. 

— Aici e scris catâri, nu cai, zise el. i 

— Numa’ prima sută era catâri, spuse Ringo. Aia doişpe 
peste sută e cai. 

— Fir-ar să fie! izbucni locotenentul, şi era ca şi cum ai fi 
auzit înjurând o fată. l-am spus căpitanului Bowen să nu ne 
dea să încălecăm pe cai capturati! 

— Vreţi să spuneţi că aveţi de gând să le daţi caii? 
întrebă sergentul. 

— Ce pot face altceva? spuse locotenentul, şi părea gata 
să înceapă să plângă. E doar semnătura generalului! 

Aşa că aveam acum destule animale cât să meargă toţi 
călări, afară de vreo cincisprezece sau douăzeci. Am plecat 
mai departe. Soldaţii rămaseră sub un pom, lângă drum, cu 
şeile şi frâiele pe pământ - toţi în afară de locotenent. Când 
am pornit la drum, acesta alergă un timp pe lângă car; 
făcea impresia că era gata să bufnească-n plâns, mergând 
la trap pe lângă noi, cu pălăria în mână şi privind la Buni. 

— Veţi întâlni pe undeva nişte soldaţi, îi spuse. Ştiu că-i 
veţi întâlni. Vreţi să le spuneţi unde suntem şi să ne trimită 
ceva - cai sau căruţe -, orice ne-ar putea transporta? Vă 
rog să nu uitaţi! 

— E unii de-ai 'mneavoastră cam la douăj sau treij dă 
mile înapoi, care spunea că avea trei catări în plus, zise 
Ringo. Da' dacă întâlnim şi alţii, le spunem de voi. 

Ne-am continuat drumul. Am văzut în depărtare un oraş, 
dar l-am ocolit; Ringo nu voia nici măcar să ne oprim şi să 
transmitem cererea locotenentului, dar Buni i-a ordonat să 
oprească şi am trimis mesajul în oraş printr-unul dintre 
negri. 

— Am mai scăpat dă o gură de hrănit, zise Ringo. 

Ne-am urmat drumul. Mergeam acum repede, schimbând 
catârii la car la fiecare câteva mile; una dintre femei ne 
spuse că ajunseserăm în Mississippi şi, în fine, în după- 
amiaza aceleiaşi zile, am trecut dealul şi am dat cu ochii de 


hornurile noastre înălțându-se în lumina soarelui; în spatele 
lor se vedea coliba, şi lângă ea Lowvinia stătea aplecată 
deasupra unei albii de spălat rufe, cu nişte rufe pe funie 
fâlfâind luminoase şi liniştite. 

— Opreşte carul! zise Buni. 

Ne-am oprit - carul, cei o sută douăzeci şi doi de catâri şi 
cai, şi negrii pe care nu avuseserăm încă vreme să-i 
numărăm. 

Buni cobori încet şi se întoarse spre Ringo. 

— Coboară, îi spuse. Apoi se uită la mine. Şi tu, adăugă 
ea. Fiindcă ai tăcut. 

Coborârăm din car. Ea ne privi. 

— Am minţit cu toţii, zise. 

— Documentu' e ăla dă a minţit, nu noi, spuse Ringo. 

— În document scrie o sută zece. Noi avem o sută 
douăzeci şi doi, urmă Buni. Ingenuncheaţi! 

— Da' ei i-a furat înainte ca noi să-i furăm de la ei, spuse 
Ringo. 

— Dar am minţit, zise Buni. Îngenuncheaţi! 

Ea îngenunche prima. Am îngenuncheat toţi trei lângă 
drum, iar ea începu să se roage. Rufele fâlfâiau uşor, 
liniştite şi luminoase pe frânghie. Şi-atunci ne văzu şi 
Louvinia; deja fugea peste păşune, în timp ce Buni se ruga. 


Ripostă în Tertio” 


1 


După ce Ab Snopes plecă la Memphis cu nouă catâri, 
Ringo cu Joby şi cu mine ne-am apucat să facem un nou 
gard. Apoi Ringo a plecat şi el cu un catâr, aşa că am rămas 
numai Joby şi cu mine. O dată a venit şi Buni şi s-a uitat la 
noua porțiune de gard făcută din prăjini aşezate 
transversal; ţarcul avea să fie cu aproape două pogoane 
mai mare. Era a doua zi după plecarea lui Ringo. In noaptea 
aceea, în timp ce Buni şi cu mine stăm în faţa focului, Ab 
Snopes s-a înapoiat de la Memphis. A spus că obținuse 
numai patru sute cincizeci de dolari pe cei nouă catâri; a 
scos banii din buzunar şi i-a dat Bunicii. Ea i-a numărat şi a 
ZIS: 

— Asta înseamnă numai cincizeci de dolari bucata. 

— Cum ziceţi, ripostă Ab. Dacă puteţi obţine mai mult, aş 
fi bucuros să vă duceţi dumneavoastră cu lotul următor. Am 
recunoscut de altfel că nu ajung nici la degetul 
dumneavoastră mic dacă e vorba de obţinut catâri; poate 
că nu mă pot întrece cu dumneavoastră nici când e vorba 
de vânzarea lor. 

Ab mesteca întotdeauna ceva - tutun, când putea face 
rost, sau coajă de salcie când nu putea - şi niciodată nu 
purta vreo haină cu guler, şi nimeni nu putea să spună că l- 
a văzut vreodată în uniformă, deşi atunci când tata era 
plecat, Ab vorbea uneori mult despre vremea când fusese 
în unitatea tatei şi despre ceea ce făcuse împreună cu tata. 
Dar când l-am întrebat o dată despre astea, tata a zis doar: 
„Cine? Ab Snopes?” şi a râs. Totuşi, tata a fost acela care i- 


12 Termen din scrimă, semnificând un atac peste rând, care încalcă 
spiritul şi regulile sportive. (n. red.) 


a spus lui Ab să aibă oarecum grijă de Buni cât timp era el 
plecat; numai că ne-a spus mie şi lui Ringo să-l 
supraveghem în acelaşi timp pe Ab, fiindcă Ab era un om 
de treabă în felul lui, numai că aducea cu un catâr; cât îl 
ţineai înhămat, era bine să nu-l slăbeşti din ochi. Ab şi Buni 
se înțelegeau bine, deşi de fiecare dată când Ab ducea un 
lot de catâri la Memphis şi se întorcea cu banii, avea loc o 
scenă de felul ăsta. 

— Da, doamnă, zise Ab. E uşor să vorbiţi de asta stând 
aici, fără niciun risc. Da' io sunt ăla care trebuie să mân 
animalele astea afurisite aproape o sută de mile până la 
Memphis, cu generalii Forrest şi Smith! bătându-se de o 
pane şi de alta şi fără să-mi pot da seama când dau peste o 
patrulă de-a confederaţilor sau de a yankeilor care să-mi 
confişte catârii, până la ultimul, cu blestematele lor de 
căpestre cu tot. Şi-apoi trebuie să-i duc în mijlocul armatei 
yankeilor, la Memphis, şi să încerc să-i vând unui ofiţer de 
la aprovizionare care poate în orice clipă să-i recunoască 
drept aceiaşi catâri pe care i-a cumpărat de la mine cu 
două săptămâni mai înainte. Da. E destul de uşor pentru 
unii să vorbească atunci când şed aici îmbogăţindu-se fără 
niciun risc. 

— Cu alte cuvinte, ai impresia că eu nu mi-am luat niciun 
risc ca să-i recapăt pentru a-i vinde apoi dumneata, vorbi 
Buni. 

— Ba da, riscul să vi se termine hârtiile cu antet oficial, i- 
o întoarse Ab. Dacă nu sunteţi mulţumită să obţineţi câte 
cinci sau şase sute de dolari dintr-odată, de ce nu faceţi 
ordine de rechiziţie pentru mai mulţi catâri de fiecare dată? 
De ce nu scrieţi o scrisoare, ca generalul Smith să vă 
predea tot trenul ăla cu echipament în care are vreo patru 
vagoane cu bocanci noi? Sau mai bine, aflaţi ziua când vine 
ofiţerul care plăteşte salariile şi întocmiţi un document 
pentru întreg vagonul cu bani; nici n-am mai avea atunci 
nevoie să ne batem capul ca să găsim pe cineva să ni-i 


13 Andrew Jackson Smith (1815-1897), general unionist ale cărui trupe 
au ars în 1864 mare parte din Oxford şi Ripley, inclusiv casa colonelului 
William C. Falkner, tatăl lui William Faulkner. (n. red.) 


cumpere... 

Banii erau în bancnote noi. Buni le îndoi cu grijă şi le 
puse în cutia de tablă, dar nu băgă cutia imediat sub 
faldurile rochiei (de altfel, nu punea niciodată cutia sub 
scândura nebătută în cuie de sub patul ei când era Ab de 
faţă). Rămase uitându-se la foc, cu cutia în mână şi cu 
sfoara de care era suspendată petrecută cu un ochi mare 
pe după gât. Nu arăta nici mai slabă, nici mai bătrână ca 
înainte. Nu arăta nici bolnavă. Arăta doar ca un om care a 
încetat să mai doarmă nopţile. 

— Mai avem nişte catări, spuse ea, dacă ai vrea numai 
să-i vinzi. Sunt mai mult de-o sută, pe care văd că refuzi... 

— „Refuzi” e cuvântu', zise Ab. Apoi începu să strige în 
gura mare: Da, domnule! Socot că n-am prea multă minte, 
altfel n-aş face câtuşi de puţin ce fac. Totuşi am destulă 
minte ca să nu duc catârii unui ofiţer yankeu şi să-i spun că 
semnele de pe şolduri, de unde dumneata şi blestematul 
cela de negru aţi ars inițialele SUA sunt rosături de hamuri. 
Jur pe ce mi-e mai sfânt că io... 

— Destul! îl întrerupse Buni. Ai mâncat de seară? 

— 10... dădu să continue Ab. Apoi încetă să mai strige; 
mestecă din nou ce-avea în gură. Da, doamnă, zise el. Am 
mâncat. 

— Atunci ai face mai bine să te duci acasă şi să te 
odihneşti, îl sfătui Buni. A sosit un nou regiment de schimb 
la Mottstown. Ringo s-a dus acolo acum două zile să vadă 
ce-i cu el. Aşa că poate o să avem nevoie curând de gardul 
cel nou. 

Ab se opri din mestecat. 

— Aşa? întrebă el. Probabil vine de la Memphis. Probabil 
că au cu ei şi cei nouă catâri de care abia ne-am 
descotorosit. 

Buni îl privi. 

— Carevasăzică, i-ai vândut mai demult şi nu acum trei 
zile, zise ea. 

Ab încercă să spună ceva, dar Buni nu-i dădu răgaz. 

— Du-te acasă şi odihneşte-te, îi zise. Probabil că Ringo 
se va întoarce mâine şi vei avea atunci ocazia să-ţi dai 


seama dacă sunt sau nu aceiaşi catâri. Poate am norocul să 
aflu şi cât spun ei că ţi-au plătit pentru catâri. 

Ab se opri în prag şi se uită la Buni. 

— Sunteţi o femeie de toată isprava, îi spuse. Da, 
doamnă... Aveţi tot respectu' meu. Nici John Sartoris însuşi 
nu mai are ce să vă înveţe. Cutreieră zadarnic toată ţara zi 
şi noapte cu o sută de oameni înarmaţi, şi abia de poate să- 
i ţină-n şa ca să cutreiere cu el mai departe. Dumneatale 
însă stai acia, în coliba asta, cu nimic altceva decât o mână 
de blestemate de scrisori cu antet oficial scrise frumos, şi 
trebuie acum să măriţi ţarcul pentru a ţine în el dobitoacele 
pe care încă nu găsiţi cui să le vindeţi. Câte capete de 
catâri aţi vândut înapoi yankeilor? 

— O sută cinci, răspunse Buni. 

— O sută cinci! repetă Ab. Pentru câţi bani numerar, în 
cifră rotundă? Nu aşteptă însă răspunsul, ci i-l dădu tot el: 
Pentru şa-se mii şap-te su-te două-zeci şi doi de dolari şi 
şai-zeci şi cinci de cenți, mai puţin un dolar şi treizeci şi 
cinci de cenți pe care i-am cheltuit pentru whisky atunci 
când unul din catâri a fost muşcat de şarpe. Cuvintele lui 
sunau apăsat, ca nişte roţi mari din lemn de stejar, făcute 
la joagăr, croindu-şi drum prin nisipul umed. Aţi început 
acum un an cu doi catâri. Aveţi mai mult de patruzeci în 
ţarc şi de două ori mai mulţi contra chitante. Şi cred că i-aţi 
vândut înapoi yankeilor cu ceva mai mult de cincizeci de 
dolari bucata, de o sută şi cinci ori, adică pentru un preţ 
total de şase mii şapte sute douăzeci şi doi de dolari şi 
şaizeci şi cinci de cenți, iar peste o zi sau două vreţi să 
faceţi un ordin de rechiziţie pentru a lua înapoi câţiva dintre 
ei, după câte înţeleg. Se uită apoi la mine. Băiete, îmi 
spuse, când o să te faci mare şi o să te gândeşti la o 
carieră, nu-ţi pierde vremea învățând să te faci avocat sau 
altceva. Păstrează-ţi banii şi cumpără-ţi o serie de scrisori 
cu antet oficial scrise frumos - nu contează ce scrie în ele, 
pe cât înţeleg - şi dă-le bunicii tale aici de faţă şi roag-o 
numai să-ţi dea ţie slujba de a număra banii care se 
câştigă. Se uită apoi din nou la Buni. Când colonelu' 
Sartoris a plecat de aici, mi-a spus să vă păzesc de 


generalul Grant şi de soldaţii lui. Ce mă întreb io însă e 
dacă nu era cumva mai bine să-i spună cineva lui Abe 
Lincoln să-l păzească pe generalul Grant de Miss Rosa 
Millard. Vă poftesc la fiecare şi tuturor seară bună. 

Şi ieşi. Buni se uită la foc, apoi la cutia de tablă din mână. 
Dar nu avea cei şase mii de dolari în ea. Nu avea nici măcar 
o mie de dolari acolo. Ab Snopes ştia asta, numai că nu 
cred că era posibil ca el s-o şi creadă. Deodată Buni se 
ridică în picioare şi se uită tăcută la mine. Nu arăta 
bolnavă; nu din pricina asta arăta schimbată. 

— Cred că e timpul să mergem la culcare, spuse ea. 

Se duse de partea cealaltă a păturii; aceasta reveni în 
poziţia ei obişnuită, atârnând drept în jos din grindă, şi am 
auzit cum Buni a ridicat scândura atunci când a ascuns 
cutia sub duşumea; apoi am auzit scârţâitul pe care îl făcea 
patul când s-a sprijinit de el ca să poată îngenunchea. Urma 
să mai scârţâie o dată, când se va ridica în picioare, dar pe 
atunci aveam să fiu deja dezbrăcat şi culcat pe salteaua 
mea. Aşternutul era rece, dar când se auzi iar scârţâitul mă 
găseam de destul timp pe saltea pentru ca să fi început să 
se încălzească. 

A doua zi Ab Snopes veni şi ne ajută, pe mine şi pe Joby, 
să terminăm gardul cel nou, aşa că l-am terminat devreme 
după-amiază şi m-am întors la colibă. Aproape că 
ajunsesem când l-am văzut pe Ringo intrând pe poartă, 
călare pe catâr. Îl văzuse şi Buni, fiindcă în momentul când 
am intrat după pătură, ea tocmai îngenunchea în colţ, 
scoțând storul de sub scândura liberă din podea. Şi pe când 
desfăcea storul pe pat, l-am auzit pe Ringo descălecând şi 
răstindu-se tare la catâr în timp ce-l lega de funia de rufe a 
Louviniei. Apoi Buni se ridică în picioare şi rămase cu ochii 
spre pătura atârnată, până ce Ringo o dădu la o parte şi 
intră în odaie. Discuţia dintre ei părea cea dintre două 
persoane care jucau un joc de-a ghicitul, conform vreunui 
cod. 

— Regimentul de infanterie nr... din Illinois, o informă 
Ringo. Înaintă spre harta de pe pat. Colonelu' G.W. 
Newberry. Plecaţi de la Memphis acum opt zile. 


Buni îl urmărea cu privirea, în timp de Ringo se apropia 
de pat. 

— Câţi? întrebă ea. 

— Nouăşpe capete, răspunse Ringo. Patru cu, cinşpe 
fără. 

Buni continuă să-l privească; nu mai fu nevoie să-i pună 
şi întrebarea următoare. 

— Doişpe, continuă Ringo, din lotul de la Oxford. 

Buni se uită la hartă; amândoi se uitau la ea. 

— Douăzeci şi două iulie, spuse Buni. 

— Da, doamnă, zise Ringo. 

Buni se aşeză pe butucul din faţa hărţii. Era singurul stor 
pe care îl avea Louvinia; Ringo desenase harta (tata avea 
dreptate; Ringo era mai isteţ ca mine; învățase chiar să 
deseneze, el, care la început refuzase chiar să înveţe să-şi 
scrie numele cu litere de tipar atunci când Loosh mă învăţa 
pe mine, dar care învățase să deseneze imediat, pur şi 
simplu luând în mână pana, el, care nu arăta nicio dragoste 
de a învăţa să scrie şi nici nu nega acest lucru, dar învățase 
acest lucru pur şi simplu pentru că trebuia s-o facă cineva); 
Buni îi arătase unde să deseneze oraşele. Cea care trecuse 
numele pe hartă fusese însă ea, cu scrisul ei foarte îngrijit, 
tot aşa cum scria şi în cartea de bucate; ea scrisese pe 
hartă, lângă fiecare oraş: „colonelul”, sau „maiorul”, sau 
„căpitanul cutare”, „regimentul” sau „unitatea cutare”. 
Apoi, dedesubtul lor: 12, sau 9, sau 21 catâri. Şi în jurul a 
patru oraşe, cu numele respective şi tot ce era scris, cu 
zeamă purpurie de spânz în loc de cerneală, făcuse un cerc 
în care pusese o dată şi scrisese cu litere mari şi îngrijite: 
„complet”. 

Priviră harta amândoi, capul Bunicii alb şi nemişcat în 
lumina ferestrei şi Ringo aplecat deasupra ei. Crescuse mai 
înalt în timpul verii; era acum mai înalt decât mine, poate şi 
pentru că îşi petrecuse foarte mult timp umblând călare 
prin ţinut, căutând să culeagă ştiri despre noile regimente 
sosite şi despre catârii pe care îi aveau şi începuse să mă 
trateze aşa cum mă trata Buni - ca şi cum ar fi fost de 
aceeaşi vârstă cu Buni, şi nu cu mine. 


— Pe aceia doisprezece abia i-am vândut în iulie, spuse 
Buni. Asta înseamnă că rămân şapte. Şi spui că patru din ei 
sunt însemnați cu fierul roşu? 

— Asta a fost în iulie, zise Ringo. Acum e octombrie. 

Au uitat de asta. În plus, uitaţi-vă aici. Îşi puse degetul pe 
hartă. l-am obţinut pe ăştia paişpe la Madison la doişpe 
aprilie, i-am trimis la Memphis şi i-am vândut, după care i- 
am luat pă toţi paişpe înapoi şi încă trei în plus, aici în 
Caledonia, la trei mai. 

— Dar lucrul acesta s-a făcut la patru comitate distanţă 
între cele două locuri, îi răspunse Buni. Oxford şi Mottstown 
sunt însă numai la o depărtare de câteva mile între ele. 

— Ei şi! făcu Ringo. Oamenii ăştia e prea ocupați să ne 
țină cuceriţi, ca să poată recunoaşte zece sau doisprezece 
capete de catâri. În plus, dacă yankeii îi recunosc la 
Memphis, e încurcătura lu' Ab Snopes şi nu a noastră. 

— A domnului Snopes, spuse Buni. 

— Foarte bine, zise Ringo şi se uită la hartă. Nouăşpe 
capete, şi nici două zile distanţă. Doar patruj’ şi opt de ore 
ca să-i avem în ţarc. 

Buni se uită la hartă. 

— Nu cred că ar trebui să riscăm. Ne-a mers până acum. 
Ne-a mers prea bine, poate. 

— Nouăşpe capete, repetă Ringo. Patru de păstrat şi 
cinşpe pe care să-i vindem înapoi. Asta face în total două 
sute patruj’ dă catâri confederați pe care i-am luat înapoi 
cu dobândă, fără să mai vorbim dă bani. 

— Nu ştiu ce să fac, spuse Buni. Vreau să mă mai 
gândesc. 

— Foarte bine, zise Ringo. 

Buni rămase nemişcată lângă hartă. Ringo nu părea a fi 
nici liniştit, nici tulburat; stătea doar locului, mai slab şi mai 
înalt decât mine, în lumina ce venea dinspre fereastră, 
scărpinându-se. Apoi începu să se scobească între dinţii din 
faţă cu unghia de la degetul mic al mâinii drepte; se uită la 
unghie, scuipă ceva şi spuse: 

— Zic că a trecut cinci minute. Îşi întoarse puţin capul 
spre mine, fără să se mişte însă. Adu pana şi cerneala, îmi 


spuse. 

Ţineau hârtia sub aceeaşi scândură din podea unde 
ţineau harta şi cutia de tablă. Nu ştiu când sau de unde o 
făcuse rost Ringo. Se întorsese într-o seară cu vreo sută de 
foi imprimate cu antetul oficial: „Forţele Armate ale Statelor 
Unite. Departamentul Tennessee”. Tot el adusese pana şi 
cerneala, odată cu hârtiile. Le luă din mâna mea, şi acum 
Ringo era acela care şedea pe butuc, în timp ce Buni sta 
aplecată asupra lui. Buni încă mai avea prima scrisoare - 
ordinul pe care ni-l dăduse colonelul Dick anul trecut în 
Alabama; îl păstra şi pe acesta în cutia de tablă, iar acum 
Ringo învățase să-l copieze aşa de bine, încât nu cred că 
însuşi colonelul Dick ar fi putut spune că vede vreo 
deosebire. Tot ce trebuiau să facă era să treacă în text 
exact regimentul şi numărul de catâri pe care Ringo îi 
văzuse şi stabilise să-i ceară, şi apoi să-l semneze cu 
numele generalului comandant. La început, Ringo voise să 
semneze de fiecare dată cu numele generalului Grant; când 
Buni i-a spus că nu mai merge, l-a semnat cu numele lui 
Lincoln. În cele din urmă Buni înţelesese că lucrul ce-l 
deranja pe Ringo era ca nu cumva yankeii să-şi închipuie că 
familia tatei avea relaţii cu cineva mai mic în grad decât 
Comandantul Suprem al armatei!*. Dar în cele din urmă îşi 
dăduse seama că Buni avea dreptate şi că trebuiau să fie 
atenţi la ce nume de general semnau pe scrisoare, ca şi la 
numărul de catâri pe care îi rechiziţionau. Acum foloseau 
numele generalului Smith; acesta se bătea cu generalul 
Forrest în fiecare zi în susul şi în josul drumului spre 
Memphis, iar Ringo îşi aducea întotdeauna aminte să 
menţioneze în scrisoare şi frânghia necesară. 

Scrise acum data şi oraşul, cartierul general; scrise 
numele colonelului Newberry şi primul rând. Apoi se opri; 
nu ridică pana de pe hârtie. 

— Ce nume vreţi să puneţi dă data asta? întrebă. 

— Sunt îngrijorată în privinţa asta, răspunse Buni. N-ar 
trebui să riscăm. 

— Am folosit litera F ultima dată, continuă Ringo. Acum 


14 Este vorba despre generalul confederat Robert E. Lee. (n. red.) 


este H. Gândiţi-vă la un nume cu H. 

— Doamna Mary Harris, spuse Buni. 

— Am folosit numele Mary mai 'nainte, zise Ringo. Ce 
ziceţi dă Plurella Harris? 

— De data asta sunt îngrijorată, spuse Buni. 

— Doamna Plurella Harris, rosti Ringo, scriind. Acum am 
folosit şi litera P. Să ţineţi minte lucrul ăsta. Cred că atunci 
când terminăm cu literele, va trebui să ne-apucăm dă 
numere. Am avea atunci nouă sute nouăzeci şi nouă dă 
numere până când să-ncepem să fim îngrijoraţi. 

Termină de scris ordinul şi îl semnă „Generalul Smith”; 
documentul arăta exact ca acela pe care ni-l dăduse 
colonelul Dick, doar că era semnat de generalul Smith, iar 
numărul catârilor diferea acum. Buni se întoarse spre mine. 

— Spune-i domnului Snopes să fie gata la răsăritul 
soarelui. 

Am plecat cu carul, având în urma noastră pe Ab Snopes 
şi pe cei doi oameni ai lui pe catâri. Mergeam în aşa fel 
încât să ajungem la bivuac la vremea cinei, întrucât Buni şi 
Ringo descoperiseră că aceasta era vremea cea mai 
potrivită - catârii erau toţi la îndemână, iar soldaţii prea 
flămânzi sau somnoroşi, sau altceva, ca să gândească 
repede, dacă se întâmpla să gândească ceva, iar noi aveam 
exact timpul necesar ca să primim catâării şi să dispărem 
înainte de a se lăsa întunericul. Pe de altă parte, dacă s-ar fi 
hotărât cumva să plece după noi, când ne-ar fi găsit în plină 
noapte, tot ce-ar mai fi putut captura ar fi fost doar carul cu 
mine şi cu Buni. Aşa am făcut şi acum; numai că de data 
asta am făcut un lucru bun. l-am lăsat pe Ab Snopes cu 
oamenii lui în pădure, la o oarecare distanţă de bivuac, iar 
Buni cu Ringo şi cu mine am mers direct la conul 
colonelului Newberry, exact la momentul potrivit. Buni a 
trecut pe lângă santinelă şi a intrat în cort, slăbuţă şi cu 
ţinuta dreaptă, având şalul pe umeri, pălăria doamnei 
Compson pe cap, umbrela într-o mână şi ordinul plăsmuit 
de ea şi de Ringo şi semnat „Generalul Smith” în cealaltă, 
în timp ce Ringo şi cu mine am rămas în car privind focurile 
bucătarilor răspândite prin dumbravă şi adulmecând 


mirosul de cafea şi de carne gătită. De fiecare dată lucrurile 
se petreceau la fel. Buni dispărea în cort sau în casă şi apoi, 
cam după un minut, cineva striga din cort sau din casă, 
apoi santinela de la uşă striga mai departe, după care un 
sergent sau uneori chiar un ofiţer, însă numai locotenent, 
intra repede în cort sau în casă, şi pe urmă Ringo şi cu mine 
auzeam pe cineva înjurând şi apoi toţi ieşeau; Buni 
mergând dreaptă şi ţeapănă, nearătând mult mai înaltă 
decât verişorul Denny de la Hawkhurst, şi trei sau patru 
ofiţeri yankei mergând furioşi în urma ei şi devenind cu 
fiecare clipă tot mai furioşi. După care aduceau catârii, 
legaţi împreună. Buni şi cu Ringo se pricepeau acum să 
ghicească ce se va întâmpla până la secundă; totdeauna 
mai exista doar atâta lumină cât să poţi spune că animalele 
erau catâri; Buni se urca în car, iar Ringo îşi lăsa picioarele 
să atârne peste marginea din spate a carului, ţinând 
frânghia de care erau legaţi catârii; apoi plecam, nu prea 
repede, aşa încât atunci când ajungeam la locul unde Ab 
Snopes şi oamenii lui aşteptau în pădure nu ai mai fi putut 
spune nici măcar dacă animalele erau sau nu catâri. Ringo 
încăleca pe catârul din frunte şi plecau cu toţii prin pădure, 
în timp ce Buni şi cu mine ne continuam drumul spre casă. 

Aşa am făcut şi de data asta, numai că de data asta 
lucrul de care ne temeam s-a întâmplat. Nu mai vedeam 
nici măcar catârii înhămaţi la car atunci când i-am auzit 
venind, când am auzit copitele galopând. Veneau în goana 
mare, furioşi. Buni îşi îndreptă spatele cu o smucitură, 
ţinând în mână umbrela doamnei Compson. 

— Afurisitul de Ringo! izbucni ea. Ştiam eu ce ştiam, de 
data asta, când spuneam că am îndoieli. 

În clipa următoare ne înconjurară; era ca şi cum 
întunericul însuşi se prăbuşise peste noi, plin de cai şi de 
oameni furioşi care strigau: 

— Opriti! Opriţi! Dacă încearcă să fugă, împuşcaţi caii! 

Buni şi cu mine stăm în car, iar soldaţii smuceau catării 
înhămaţi, trăgând înapoi, în timp ce aceştia se smuceau şi 
se izbeau în curele; unii dintre soldaţi strigau: 

— Unde sunt catârii? Au dispărut catârii! 


Ofiţerul înjura şi striga că bineînţeles că au dispărut şi o 
ocăra pe Buni, şi întunericul, şi pe soldaţi, şi catârii. 
Deodată cineva aprinse o lumină şi am văzut că ofiţerul îşi 
ţinea calul lângă car, în timp ce unul dintre soldaţi aprindea 
o surcică de brad de la o alta. 

— Unde sunt catârii? strigă ofiţerul. 

— Care catări? făcu Buni. 

— Nu umbla să mă minţi! strigă ofiţerul. Catării cu care 
aţi plecat din tabără adineaori în baza ordinului falsificat! 
Pe legea mea, te-am prins de data asta! Ştiam că o să apari 
din nou. S-a dat ordin de o lună în tot departamentul să te 
urmărim. Nerodul ăla de Newberry avea ordinul primit în 
buzunar când vorbeai cu el, dar nu-l citise! ÎI înjură apoi pe 
colonelul Newberry. Pe legea mea, ar trebui să te lase 
liberă pe dumneata şi să-l trimită pe el dinaintea curţii 
marţiale! Unde-i negrul cela tinerel şi catării, doamnă 
Plurella Harris? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, îi răspunse Buni. Nu am alţi 
catâri în afară de aceştia doi de la car. Şi mă numesc Rosa 
Millard. Sunt în drum spre casa mea, care e dincolo de 
Jefferson. 

Ofiţerul începu să râdă; sta pe cal şi râdea. 

— Vasăzică, acesta-i adevăratul dumitale nume, ha? Măi, 
măi, măi! Aşadar, ai început, în sfârşit, să spui adevărul. 
Hai, spune-mi unde sunt catării şi spune-mi unde i-ai 
ascuns şi pe ceilalţi pe care i-ai mai furat de la noi... 

Şi-atunci Ringo prinse să strige tare. intrase cu Ab 
Snopes şi cu catârii în pădure prin dreapta drumului, dar 
acum strigătele veneau din partea stângă. 

— Hei! Voi din drum! chiui el. A scăpat unu'! Întoarceţi-l 
dă pă drum! 

Şi asta a fost tot. Soldatul aruncă surcica de brad la 
pământ şi ofiţerul îşi învârti calul pe loc, dându-i pinteni şi 
răcnind: 

— Doi oameni să rămână aici! 

Poate că fiecare socotea că se gândise la alţii doi, fiindcă 
ceea ce urmă fu un zgomot nemaipomenit venind din 
tufişuri şi copaci, ca şi cum ar fi trecut un uragan prin ei, iar 


Buni şi cu mine ne trezirăm singuri în car, aşa cum 
fuseserăm înainte de a fi auzit tropotul de copite. 

— Hai, mă îndemnă Buni, care şi începuse să se dea jos 
din car. 

— Lăsăm aici catării şi carul? am întrebat. 

— Da, îmi răspunse. M-am gândit tot timpul că aşa o să 
se întâmple până la urmă. 

Nu puteam vedea nimic în pădure; ne căutam drumul pe 
pipăite, iar eu o ajutam pe Buni să meargă; braţul ei nu 
părea să fie cu mult mai gros decât un creion, dar nu 
tremura defel. 

— Suntem destul de departe acum, îmi spuse. 

Am găsit o buturugă şi ne-am aşezat. De partea cealaltă 
a drumului îi puteam auzi pe soldaţi bătând pădurea, 
strigând şi înjurând. Sunetele veneau de departe de-acum. 

— Am pierdut şi cei doi catâri din ham, zise deodată 
Buni. 

— Dar avem alţi nouăsprezece în schimb, i-am spus. Asta 
face în total două sute patruzeci şi opt. 

Ni s-a părut că a trecut multă vreme de când stăm pe 
buturugă, în întuneric. După câtva timp s-au înapoiat, şi-l 
auzeam pe ofiţer ocărând şi caii zdrobind tufişurile sub 
copite şi tropotind înapoi pe drum. Şi apoi ofiţerul găsi carul 
gol şi abătu potop de înjurături la adresa Bunicii şi a mea, 
ca şi a celor doi soldaţi cărora le spusese să rămână pe loc. 
Tot înjurând, întoarseră carul. Apoi plecară. După câtva 
timp nu-i mai auzirăm. Buni se ridică şi bâjbâirăm prin 
întuneric până ce ne găsirăm iar în şosea; ne continuarăm 
apoi pe jos drumul spre casă. După un timp am convins-o 
să se oprească şi să se odihnească, şi pe când stăteam pe 
marginea drumului, am auzit apropiindu-se o cabrioletă. 
Ne-am ridicat în picioare, iar Ringo ne zări şi opri cabrioleta. 

— Am chiuit destul de tare? întrebă el. 

— Da, răspunse Buni. Apoi întrebă: Ei bine? 

— Totul e în ordine, zise Ringo. l-am spus lu' Ab Snopes 
să se ascundă cu catârii în fundul văii Hickahala până 
mâine-noapte. Toţi, fără ăştia doi. 

— Domnului Snopes, spuse Buni. 


— Bine, bine, zise el. Urcaţi-vă şi să mergem acasă. 

Buni nu se urni din loc; am înţeles de ce, chiar înainte de 
a vorbi. 

— De unde ai luat cabrioleta? 

— Am împrumutat-o, îi răspunse Ringo. Nu erau yankei 
prin preajmă, aşa că nu mi-a trebuit niciun document. 

Ne-am urcat şi cabrioleta a pornit. Mi se părea că trecuse 
toată noaptea, dar încă nu era miezul nopţii - puteam să ne 
dăm seama după stele - şi aveam să fim acasă în jur de 
miezul nopţii. Am mers înainte. 

— Cre' că aţi greşit că le-aţi spus cine suntem, vorbi 
Ringo. 

— Da, zise Buni. 

— Înseamnă că s-a gătat cu treaba asta, reluă Ringo. 
Oricum, am obţinut două sute patruzeci şi opt dă capete 
cât timp a mers afacerea. 

— Două sute patruzeci şi şase, spuse Buni. l-am pierdut 
pe cei de la car. 


2 


Trecuse de miezul nopţii când am ajuns acasă; era de- 
acum duminică şi, când am ajuns la biserică în dimineaţa 
aceea, am găsit aşteptând cea mai mare mulţime care 
fusese adunată acolo, deşi Ab Snopes nu avea să sosească 
aducând noii catâri decât în ziua următoare. Aşa fiind, am 
crezut că auziseră cumva despre ce se petrecuse noaptea 
trecută şi că ştiau toţi, ca şi Ringo, că totul se sfârşise şi că 
acum registrele trebuiau soldate şi conturile închise. Noi am 
ajuns târziu, fiindcă Buni l-a pus pe Ringo să se scoale la 
răsăritul soarelui şi să ducă înapoi cabrioleta de unde o 
luase. Aşa că atunci când am ajuns noi la biserică, 
credincioşii erau înăuntru, aşteptând. Fratele Fortinbride ne 
întâmpină în uşă, şi toată lumea se întoarse în strane ca s-o 
privească pe Buni - bătrânii, femeile şi copiii, şi poate o 
duzină de negri care nu mai aveau acum stăpâni albi -, 
uitându-se cu toţii la ea tot aşa cum se uitau la tata ogarii 
atunci când se ducea în curtea câinilor, în timp ce noi 
înaintam prin mijloc spre strana noastră. Ringo ţinea în 
mână registrul; se urcă sus la galerie; mi-am întors capul şi 
l-am văzut sprijinindu-şi braţele pe cărţoiul pus pe 
balustradă. Ne-am aşezat în strană, ca înainte de război, 
doar că lipsea tata - Buni liniştită şi dreaptă în rochia ei de 
duminică din stambă, cu şalul şi cu pălăria pe care i le 
împrumutase doamna Compson cu un an în urmă, dreaptă 
şi tăcută, ţinând în mâini, în poală, cartea de rugăciuni, ca 
întotdeauna, deşi, de fapt, nu se mai făcuse o slujbă a 
Bisericii Episcopale de aproape trei ani. Fratele Fortinbride 
era metodist, însă nu mai ştiu ce erau cei din biserică. Vara 
trecută, când ne-am întors cu primul lot de catâri din 
Alabama, Buni a trimis să-i cheme la biserică, a trimis vorbă 
departe, în munţii unde locuiau, în colibe cu podele de 
pământ, la fermele lor mici şi sărace, fără sclavi. A trebuit 


să-i cheme de trei sau de patru ori până să-i convingă să 
vină, dar în cele din urmă au venit cu toţii - bărbaţi, femei 
şi copii, şi cei o duzină de negri care deveniseră liberi din 
întâmplare şi nu ştiau ce să facă acum cu libertatea. Cred 
că aceasta era prima biserică având o galerie pentru sclavi 
pe care unii dintre ei o văzuseră vreodată; Ringo şi ceilalţi 
doisprezece stăteau acolo sus, în umbrele înalte, unde era 
destul loc pentru două sute, şi-mi aminteam de vremea 
dinainte, când tata era şi el în strană cu noi, iar dumbrava 
de lângă biserică gemea de trăsuri venite de la celelalte 
plantaţii, şi în faţa altarului stătea reverendul Worsham 
purtând sutana şi pentru fiecare credincios alb din biserică 
erau zece negri la galerie. Şi cred că în duminica aceea 
când Buni a îngenuncheat pentru prima oară în public, a 
fost prima dată când oamenii au văzut pe cineva 
îngenunchind într-o biserică. 

Fratele Fortinbride nu era de fapt preot. Fusese soldat în 
regimentul tatei şi fusese rănit grav în prima luptă la care 
luase parte regimentul; l-au crezut mort în primul moment, 
dar el a povestit tuturor după aceea că lisus a venit la el şi 
i-a spus să se ridice şi să trăiască, iar tata l-a trimis înapoi 
ca să moară acasă, dar n-a murit. Lumea spunea că nu mai 
avea deloc stomac şi toţi credeau că hrana pe care am fost 
nevoiţi s-o mâncăm în anii 1862 şi 1863 îl va omori în cele 
din urmă, chiar dacă ar fi mâncat-o gătită de o bucătăreasă 
în loc de a culege buruieni de pe malul şanţurilor şi de a şi 
le pregăti el însuşi. Dar acest lucru nu l-a omorât şi poate 
că la urma urmei a fost vorba de lisus, aşa cum spunea el. 
Astfel, când ne-am întors cu primul lot de catâri şi cu 
argintăria şi cu alimentele, şi Buni a trimis vorbă tuturor 
celor care erau în nevoie, a fost ca şi cum fratele 
Fortinbride a răsărit din pământ, cu numele şi istoria 
tuturor familiilor de la munte pe vârful buzelor, şi poate că 
tot ceea ce susţinea el era adevărat - că Domnul îl avusese 
atât pe el, cât şi pe Buni în minte atunci când i-a creat pe 
fiecare din ei. Aşa că, sta acum acolo unde obişnuia să stea 
reverendul Worsham şi ne vorbi cu glas domol despre 
Dumnezeu pentru o vreme, cu părul lui pe care şi-l tundea 


singur, cu pomeţii obrajilor care parcă îi ieşeau prin piele, şi 
cu redingota a cărei culoare neagră devenise verde de mult 
şi care avea două petice pe care le cususe el însuşi - unul 
din ele era o bucată de piele de cal vopsită-n verde, iar 
celălalt o bucată de pânză de cort pe care se vedea încă 
ştampila SUA. Niciodată nu vorbea mult; nimeni nu putea 
spune prea multe despre armatele confederaţilor acum. 
Cred că vine un moment când până şi predicatorii 
încetează să mai creadă că Dumnezeu îşi va schimba 
planurile şi va acorda victoria acelora care nu mai au nimic 
pe ce ar putea să-şi bizuie victoria. El spuse doar că victoria 
fără Dumnezeu este batjocură şi înşelătorie, dar că o 
înfrângere cu Dumnezeu nu este o înfrângere. Apoi încetă 
să vorbească şi se dădu deoparte, alături de bătrâni, de 
femei şi de copii şi de cei unsprezece sau doisprezece negri 
liberi acum, în haine de bumbac şi din saci de făină, toţi cu 
ochii îndreptaţi spre Buni. Numai că acum nu priveau aşa 
cum obişnuiau ogarii să se uite la tata, ci aşa cum aceştia 
obişnuiau să se uite la hrana pe care o ţinea Loosh în mâini 
atunci când intra în împrejmuirea lor ca să-i hrănească. El 
cuvântă: 

— Fraţilor şi surorilor, sora Millard doreşte să se 
spovedească în public. 

Buni se ridică în picioare. Nu se duse însă la altar, 
rămase în strană privind drept înainte, cu şalul şi cu pălăria 
doamnei Compson şi cu rochia pe care Lowvinia o spăla şi o 
călca în fiecare sâmbătă, iar în mână cu cartea de 
rugăciuni. Pe vremuri stătea scris pe ea numele Bunicii cu 
litere de aur, dar acum singura posibilitate de a le mai citi 
era să-ţi petreci degetul peste ele. Rosti şi ea pe un ton 
moale, tot aşa de moale precum fratele Fortinbride: 

— Am păcătuit. Vreau să vă rugaţi cu toţii pentru mine. 

Şi îngenunche în strană, părând mai măruntă chiar şi 
decât verişorul Denny; ce puteau cu toţii să vadă acum era 
doar pălăria doamnei Compson, iţindu-se deasupra spetezei 
stranei. Nu ştiu dacă şi ea se ruga sau nu. Nici fratele 
Fortinbride nu se ruga, în orice caz, nu cu glas tare. Ringo şi 
cu mine de-abia împliniserăm cincisprezece ani pe-atunci, 


dar eu puteam să-mi închipui ce ar fi crezut reverendul 
Worsham de cuviinţă că trebuia să spună - despre soldaţii 
care nu poartă arme, cum şi aceia sunt un fel de oaste, şi 
că un copil mântuit de foame şi de frig face mai mult în faţa 
Cerului decât o mie de duşmani ucişi. Dar fratele 
Fortinbride nu spuse aşa ceva. Cred că numai s-a gândit la 
aşa ceva; el dispunea întotdeauna de o mulţime de cuvinte 
atunci când voia. Era ca şi cum şi-ar fi spus în sinea lui: 
„Cuvintele sunt minunate în timp de pace, când fiecare se 
simte bine şi nu are greutăţi. Dar acum cred că putem fi 
iertaţi de a le spune”. Sta în picioare în acelaşi loc ca de 
obicei, unde stătea şi reverendul Worsham, şi episcopul, 
care avea un inel de mărimea unei ţinte pentru tras cu 
pistolul. După un timp, Buni se ridică - n-am avut timp s-o 
ajut; rămase dreaptă în picioare şi un sunet prelung ca un 
oftat străbătu biserica, despre care Ringo spuse apoi că era 
sunetul hainelor de bumbac şi din saci de făină, când cei 
îmbrăcaţi cu ele respirară din nou, iar Buni se întoarse şi 
privi îndărăt spre galerie; Ringo pornise deja să coboare. 

— Adu-mi registrul, îi spuse ea. 

Era un registru de contabilitate, mare, de culoare albă; 
cântărea cam şapte kilograme. L-au deschis pe pupitrul de 
pe care se citea Biblia, Buni şi Ringo stând alături unul de 
altul, apoi Buni scoase cutia de tablă din cutele rochiei şi 
răsturnă banii pe registru. Dar nimeni nu se mişcă până ce 
nu i se strigă numele. Veniră apoi, unul câte unul, în timp 
ce Ringo le citea numele din registru şi data şi suma pe 
care o primiseră mai înainte. Pe fiecare, Buni îl întreba ce 
avea de gând să facă cu banii, precum şi cum i-a folosit pe 
cei primiţi înainte, în timp ce se uita în registru să vadă 
dacă minţea sau nu. Aceia cărora le împrumutase catârii 
însemnați cu fierul roşu pe care Ab Snopes se temea să-i 
vândă trebuiau să-i spună cum o ducea catârul şi ce treabă 
făcuse; din când în când lua catârul de la un bărbat sau de 
la o femeie şi îl dădea altcuiva, rupând vechea chitanţă şi 
făcând pe bărbatul sau femeia căreia i-l dădea acum să 
semneze o chitanţă nouă, spunându-i când să se ducă şi să- 
şi ia catârul. 


Trecuse bine de amiază când Ringo închise registrul şi 
strânse la un loc noile chitanţe; iar Buni, înainte de a pune 
restul banilor în cutie, începu discuţia cu fratele Fortinbride 
aşa cum făcea de fiecare dată. 

— Mă ajut foarte bine cu catârul, îi spuse el. Nu am 
nevoie de bani. 

— Prostii! ripostă Buni. N-o să scoţi niciodată de pe 
pământul pe care îl ai nici cât să hrăneşti o pasăre. la banii 
ăştia! 

— Nu, spuse fratele Fortinbride. Mă descurc foarte bine. 

Ne-am întors pe jos acasă; Ringo ducea registrul. 

— Aţi luat chitanţe pentru patru catâri pe care nici nu i- 
aţi văzut încă, vorbi el. Cum o să descurcaţi treaba asta? 

— Socot că vor fi aici mâine-dimineaţă, replică Buni. 

Şi au venit. Ab Snopes intră pe uşă în timp ce mâneam 
de dimineaţă; se rezemă de uşă, cu ochii puţin înroşiţi de 
nesomn, şi se uită la Buni. 

— Da, doamnă, spuse el. lo nu vreau să fiu bogat; vreau 
numa’ să am noroc în viaţă. Ştiţi ce-aţi făcut? Cum nimeni 
nu-l întrebă, povesti singur: Faptele s-au petrecut în cursu' 
zilei de ieri; aşa că socot că acum nu se mai află niciun 
regiment în Mississippi. S-ar putea spune că războiul de aici 
a făcut stânga-mprejur în cele din urmă şi s-a îndreptat din 
nou spre nord. Da, dom' le, regimentul de la care aţi 
rechiziţionat sâmbătă catârii n-a stat măcar cât să 
încălzească pământul. Aţi reuşit să rechiziţionaţi ultimul lot 
din catârii yankeilor în ultimul moment când mai putea face 
asta vreun muritor. Aţi făcut doar o greşeală: aţi pus mâna 
pe ăştia ultimi nouăşpe catâri doar prea târziu ca să mai 
aveţi cui să-i vindeţi înapoi. 


3 


Era o zi caldă şi luminoasă; am văzut puştile şi caii lucind 
de departe pe drum. Dar de data asta Ringo nici măcar nu 
se clinti din loc. Încetă doar să mai deseneze, îşi ridică ochii 
de pe foaia de hârtie şi spuse: 

— Uite că Ab Snopes a minţit. Dumnezeule mare, n-o să 
scăpăm niciodată dă ei? 

Cel care veni spre noi era doar un locotenent; Ringo şi cu 
mine puteam acum deosebi gradele ofiţerilor mai bine 
decât le deosebeam pe cele din armata Confederaţiei; 
odată am făcut socoteala şi am constatat că singurii ofiţeri 
din armata Confederaţiei pe care îi văzuserăm vreodată 
erau tata şi căpitanul care-l însoțea pe unchiul Buck 
McCaslin şi cu care am vorbit în ziua aia în Jefferson, mai 
înainte ca generalul Grant să dea foc oraşului. Era ultima 
dată când mai vedeam uniforme altfel decât ca simboluri 
ambulante ale unei mândrii omeneşti înfrânte şi ale unei 
lipse totale de regret, dar pe atunci nu ştiam aşa ceva. 
Aşadar, ofiţerul era de fapt numai un locotenent. Arăta cam 
de patruzeci de ani şi oarecum furios, dar şi voios, 
amândouă în acelaşi timp. Ringo nu-l recunoscu, fiindcă nu 
fusese cu noi în car; eu însă l-am recunoscut după felul cum 
şedea călare, sau poate după felul în care era şi furios şi 
fericit totodată, ca şi cum ar fi fost zile în şir furios 
gândindu-se cât de mult avea să se bucure înfuriindu-se 
atunci când va veni momentul prielnic. Mă recunoscu şi el; 
se uită o dată la mine şi spuse: „Aha!”, arătându-şi dinţii; îşi 
împinse calul înainte şi se uită la desenul lui Ringo. Erau 
cam la o duzină de cavalerişti în spatele lui; nu le-am dat 
însă nicio atenţie. 

— Aha! repetă el, apoi întrebă: Ce-i asta? 

— O casă, spuse Ringo. Ringo încă nu-şi ridicase ochii 
spre el; văzuse până atunci mult mai mulţi soldaţi yankei 


decât văzusem eu. Uitaţi-vă la ea, continuă. 

Locotenentul se uită la mine şi zise iarăşi printre dinţi: 

— Aha! 

In timp ce vorbea cu Ringo făcuse la fel. Se uită la desen. 
Apoi se uită spre dumbravă, unde hornurile se înălţau spre 
cer dintr-o movilă de moloz şi de cenuşă. Din cenuşă 
crescuseră de-acum ierburi şi buruieni şi dacă cineva nu 
ştia ce fusese înainte acolo, tot ce vedea erau numai cele 
patru hornuri. Câteva tufe de splinuţă erau încă înflorite. 

— Aha! făcu ofiţerul. Inţeleg. O desenezi aşa cum era. 

— Eg-zact, vorbi Ringo. Ce nevoie am s-o desenez cum e 
acuma? Pot veni până acia dă zece ori pă zi să mă uit cum 
arată acuma. Pot chiar să intru pe poartă călare şi să mă uit 
cum arată. 

De data asta locotenentul nu mai spuse: „Aha!” Nu ne 
făcuse încă nimic; cred că se delecta doar în sinea lui, 
lăsând să mai treacă puţin timp până ce să devină furios. 
Se mulţumi doar să mârâie. 

— Când terminaţi treaba aici, vă puteţi muta la oraş, să 
vă ocupați cu ceva toată iarna, nu? vorbi el. 

Apoi se lăsă pe spate în şa. Nu mai zise „Aha!” acum; 
zicea asta doar cu ochii, uitându-se la mine. Erau de 
culoarea laptelui subţire, ca osul de încheietură dintr-o 
şuncă afumată. 

— Să vedem, începu el. Cine stă acum aici? Cum o 
cheamă azi, aud? 

Ringo se uita acum la el, deşi nu cred că bănuia încă pe 
cine avea în faţă. 

— Nu stă nimenea, răspunse. Trece ploaia prin acoperiş. 

Dinspre unul din oameni se auzi un sunet: poate un 
hohotit înfundat. Locotenentul vru să-şi întoarcă iute calul, 
apoi se răzgândi; se uita din şa cu ochi mari în jos, la Ringo, 
şi deschise gura să spună ceva. 

— Aha! făcu Ringo. Vreţi să spuneţi colo, în spate, în 
colibe. Credeam că era vorba tot dă hornurile alea. 

De data asta soldatul râse de-a binelea, iar locotenentul 
se răsuci spre el, înjurându-l; l-aş fi recunoscut cu siguranţă 
acum, chiar dacă nu l-aş fi recunoscut mai înainte. Îi înjură 


pe toţi, în timp ce faţa i se congestiona. 

— Proştilor! strigă el. Plecaţi dracu’ de-aici! Omul a spus 
doar că ţarcul e jos, în fundul văii, dincolo de păşune. Dacă 
întâlniți vreun bărbat, femeie sau copil care să 
îndrăznească chiar numai să zâmbească văzându-vă, 
împuşcaţi-i! Hai, întindeţi-o! 

Soldaţii porniră în galop pe alee; îi urmăream cu privirea, 
în timp ce se împrăştiau traversând păşunea. Locotenentul 
se uită la mine şi la Ringo, apoi spuse iarăşi, privindu-ne cu 
ochi mari: 

— Aha! Băieți, voi veniţi cu mine. lute! 

Nu ne mai aşteptă; porni în galop pe alee. L-am urmat şi 
noi în fugă; Ringo se întoarse spre mine. 

— „Omu'” a spus că ţarcul e în fundul văii, zise el. Cine 
crezi că e „omu'” ăla? 

— Habar n-am, am răspuns. 

— Ba io cred că ştiu, spuse Ringo. 

Dar nu am vorbit mai mult. Am continuat să fugim pe 
alee. Locotenentul ajunsese la colibă şi Buni ieşise în uşă. 
Cred că-l văzuse mai înainte şi ea, fiindcă îşi pusese boneta 
de soare pe cap. Intoarseră amândoi capul spre noi, iar 
Buni porni de-a lungul aleii, mergând drept, nu prea 
repede, spre ţarcul catărilor, urmată de locotenentul călare. 
li vedeam umerii şi capul, şi din când în când mâna şi 
braţul, dar nu puteam auzi ce spune. 

— Cre' că ăsta e sfârşitul, zise Ringo. 

Am auzit glasul locotenentului înainte de a ajunge la 
gardul cel nou. Acolo i-am găsit, stând lângă gardul pe care 
Joby şi cu mine îl terminaserăm de curând - Buni dreaptă şi 
nemişcată, pe cap cu boneta de soare şi cu şalul strâns 
peste umeri şi înfăşurându-i braţele, arătând astfel mai 
măruntă decât oricine de care îmi puteam aminti, ca şi cum 
de patru ani încoace nu mai îmbătrânise, nici nu mai 
slăbise, ci doar devenise tot mai micuță şi tot mai dreaptă, 
dar şi tot mai de neînfrânt; locotenentul sta lângă ea, cu o 
mână în şold şi în cealaltă ţinând un teanc întreg de scrisori 
pe care le flutura prin faţa ochilor Bunicii. 

— Să pare că are în mână tot ce am scris noi până 


acuma, zise Ringo. 

Caii soldaţilor erau legaţi de gard; cavaleriştii erau în ţarc 
acum şi, împreună cu Joby şi cu Ab Snopes, îngrămădiseră 
într-un colţ cei patruzeci şi ceva de catâri de dinainte, plus 
cei nouăsprezece aduşi acum. Catârii încercau să scape, 
numai că nu păreau să reuşească. Dădeau impresia că 
fiecare căuta să întoarcă spre locotenent semnul destul de 
mare, făcut cu fierul roşu, de unde Buni şi cu Ringo 
şterseseră marcajul cu SUA. 

— Bănuiesc că vreţi să spuneţi că aceste cicatrici sunt 
rosături făcute de hamurile puse de un neîndemânatic, zise 
locotenentul. Aţi folosit curele vechi de fierăstrău drept 
hamuri, nu? Pe legea mea, aş prefera să mă bat cu toată 
brigada lui Forrest în fiecare dimineaţă timp de şase luni 
decât să-mi petrec aceeaşi perioadă de timp încercând să 
apăr bunurile Statelor Unite împotriva femeilor, negrilor şi 
copiilor lipsiţi de apărare din Sud. Auzi, lipsiţi de apărare! 
Lipsiţi de apărare! mai strigă el o dată. Vai de noi, cei din 
Nord, dacă generalii Davis şi Lee s-ar fi gândit vreodată să 
recruteze o brigadă de bunici şi orfani negri şi să ne 
invadeze cu ea! continuă el să vocifereze fluturând 
scrisorile pe dinaintea Bunicii. 

În ţarc, catârii se înghesuiau unul în altul şi se ridicau pe 
picioarele din spate, în timp ce Ab Snopes îşi înălța din când 
în când braţele spre ei să-i  liniştească. Deodată 
locotenentul încetă să mai strige; încetă chiar să-i fluture 
Bunicii scrisorile pe dinaintea ochilor. 

— Ascultaţi aici, zise el. Am primit ordin de evacuare. 
Probabil că sunt ultimul militar federal pe care îl vedeţi. Şi 
nu vă voi face niciun rău - am ordin şi în acest sens. Tot ce 
am de făcut este să iau înapoi aceste bunuri furate. Acum 
însă aş vrea să-mi spuneţi, ca de la duşman la duşman, sau 
de la om la om, dacă vreţi: Ştiu din aceste ordine falsificate 
câţi catâri aţi luat de la noi şi ştiu din dosare de câte ori ne- 
aţi vândut înapoi pe unii dintre ei; ştiu chiar şi cât v-am 
plătit. Dar aş vrea să ştiu: câţi dintre ei ni i-aţi vândut de 
mai multe ori? 

— Nu ştiu, răspunse Buni. 


— Nu ştiţi! spuse locotenentul. Nu începu însă să strige 
iarăşi; rămase doar locului, răsuflând încet şi anevoie, 
uitându-se la ea; vorbea acum cu un fel de răbdare 
furioasă, ca şi cum ar fi discutat cu o imbecilă sau cu un 
indian: Ascultaţi, ştiu că nu sunteţi obligată să-mi spuneţi şi 
că nu vă pot sili s-o faceţi. Vă întreb numai, din pur respect. 
Respect? Ba invidie! Nu vreţi să-mi spuneţi? 

— Nu ştiu, spuse Buni. 

— Nu ştiţi, repetă locotenentul. Vreţi să ziceţi că... 
Vorbea liniştit acum. Înţeleg. Într-adevăr, nu ştiţi. Eraţi prea 
ocupată cu strânsul recoltei pentru a mai avea timp să 
numărați... 

Niciunul dintre noi nu făcu vreo mişcare. Buni nici nu se 
uită la el; Ringo şi cu mine l-am urmărit cu privirea în timp 
ce împăturea scrisorile pe care le scriseseră Buni şi cu 
Ringo şi le punea apoi cu grijă în buzunar. Continuă să 
vorbească liniştit, ca şi cum ar fi fost obosit: 

— Foarte bine, băieţi. Legaţi-i bine împreună şi umflaţi-i 
de-aici! 

— Poarta e la un sfert de milă de aici, spuse unul dintre 
soldaţi. 

— Daţi jos o bucată de gard, zise locotenentul. 

Incepură să dărâme gardul la care lucrasem împreună cu 
Joby timp de două luni. Locotenentul scoase un carneţel din 
buzunar, se duse la gard, îl sprijini pe unul din drugii 
transversali şi scoase un creion. Apoi se uită iar la Buni; 
vorbi la fel de liniştit: 

— Am impresia că aţi spus că acum vă numiţi Rosa 
Millard? 

— Da, răspunse Buni. 

Locotenentul scrise ceva pe una din filele carneţelului, 
rupse foaia şi se întoarse spre Buni. Continua să vorbească 
încet, ca atunci când e cineva bolnav în aceeaşi odaie: 

— Avem ordin să plătim stricăciunile cauzate în cursul 
acţiunii de evacuare, spuse el. Aveţi aici un ordin de plată 
către subofiţerul de intendenţă de la Memphis pentru zece 
dolari. Pentru gard. Nu-i dădu însă imediat hârtia; rămase 
puţin pe loc, privind-o. S-o ia naiba de treabă! Nu vreau să 


vă cer să-mi făgăduiţi. Numai de-aş şti în ce credeţi, ce 
consideraţi... Înjură din nou, nu tare şi nu pe cineva sau 
ceva anume. Ascultaţi! Nu cer să-mi făgăduiţi; nici n-am 
pomenit de aşa ceva. Dar am o familie; sunt om sărac; nu 
am bunică. Şi dacă peste vreo patru luni revizorul contabil 
ar descoperi în arhivă un ordin de plată de o mie de dolari 
în favoarea doamnei Rosa Millard, ar trebui să plătesc eu 
suma. Mă înţelegeţi? 

— Da, spuse Buni. Nu trebuie să vă faceţi griji. 

Apoi plecară. Buni şi Ringo şi Joby şi cu mine am rămas 
acolo şi i-am urmărit în timp ce mânau catârii peste 
păşune, după care dispărură din vedere. Uitaserăm de Ab 
Snopes, până ce acesta spuse: 

— Ei, da, pe cât se pare s-a isprăvit. Mai aveţi însă ăia o 
sută şi ceva pe care i-aţi dat mai înainte contra chitanţe, 
afară doar dacă oamenii de pe dealuri nu iau exemplu de la 
yankei. Oricum, socot că tot puteţi fi recunoscătoare pentru 
cât aţi luat. Aşa că vă poftesc la fiecare şi tuturor ziuă 
bună, şi acum mă duc acasă să mă odihnesc o ţâră. Dacă 
vă pot fi de ajutor şi altă dată, trimiteţi după mine. 

Cu acestea, plecă şi el. 

După o vreme Buni zise: 

— Joby, pune ulucile gardului la loc. 

Cred că Ringo şi cu mine aşteptam să ne spună să-l 
ajutăm pe Joby, dar n-o făcu. Ne spuse numai: 

— Haideţi! 

Se întoarse apoi şi începu să meargă, dar nu spre colibă, 
ci peste păşune, spre drum. Nu ştiam încotro ne-ndreptam 
până când n-am ajuns la biserică. Merse ţintă prin culoarul 
dintre strane până în faţa altarului şi rămase în picioare 
acolo, până ce ne apropiarăm şi noi. 

— Îngenuncheaţi! ne spuse. 

Am îngenuncheat în biserica pustie. Era mică la trup între 
noi doi, scundă; vorbea încet, nu cu glas tare, nici repede, 
nici rar; vocea ei suna potolită şi egală, dar energică şi 
clară: 

— Am păcătuit. Am furat şi am depus mărturie strâmbă 
împotriva aproapelui meu, chiar dacă acel aproape era 


duşmanul ţării mele. Mai mult decât atât, i-am făcut pe 
aceşti copii să păcătuiască. lau acum asupră-mi păcatele 
lor. ` 

Era o zi luminoasă şi blândă. In biserică era răcoare; sub 
genunchi simțeam pardoseala rece; afară, pe geam, se 
vedea o creangă de nuc îngălbenită; când razele soarelui o 
atinseră, îi poleiră frunzele cu aur. 

— Dar nu am păcătuit pentru câştig sau din lăcomie, 
continuă ea. Nu am păcătuit din răzbunare. Nici măcar Tu, 
Doamne, nici altcineva, nu poate să spună că am făcut-o. 
Am păcătuit în primul rând pentru dreptate. Şi după aceea 
am păcătuit pentru nevoia de mâncare şi îmbrăcăminte a 
făpturilor Tale care nu puteau răzbate singure; pentru copiii 
care îşi dăduseră taţii, pentru soțiile care îşi dăduseră soţii, 
pentru bătrânii care îşi dăduseră fiii pentru o cauză sfântă, 
chiar dacă Tu ai găsit că e mai bine să fie o cauză pierdută. 
Tot ce am câştigat am împărţit cu ei. E adevărat că am 
păstrat şi eu o parte, dar ştiu că am judecat foarte bine, 
căci am făpturi de întreţinut, care s-ar putea să fie orfani în 
momentul de faţă, fiindcă nu am nicio ştire. Şi dacă acest 
lucru poate fi un păcat în ochii Tăi, îl iau şi pe acesta 
asupră-mi. Amin. 

Apoi se ridică. O făcu cu uşurinţă, ca şi cum corpul ei nu 
ar fi avut greutate. Afară era cald; era cel mai frumos 
octombrie pe care îmi aminteam să-l fi văzut vreodată. Sau 
poate era astfel fiindcă nimeni nu dă atenţie vremii până la 
vârsta de cincisprezece ani. Ne-am întors acasă încet, deşi 
Buni spunea că nu e obosită. 

— Tare aş vrea să ştiu cum de-au aflat de ţarcul acela! 
zise ea. 

— Nu ştiţi? interveni Ringo. 

Buni îşi întoarse ochii spre el. 

— Ab Snopes le-a spus. 

De data asta Buni nu-l mai corectă cu „domnul Snopes”. 
Rămase înlemnită locului şi se uită la Ringo. 

— Ab Snopes? 

— Credeţi că putea fi mulţumit dacă nu vindea şi ăia 
ultimi nouăsprezece catâri cuiva? zise Ringo. 


— Ab Snopes, repetă ea. Bine... 

Buni îşi urmă drumul. Ni-l urmarăm şi noi. 

— Ab Snopes, repetă ea. Cred că m-a bătut, în cele din 
urmă. Dar acum nu mai avem ce face. Oricum, ne-am 
descurcat destul de bine, vorbind în general. 

— Zău că ne-am descurcat al dracului dă bine, spuse 
Ringo. 

Işi curmă vorba brusc, dar era prea târziu. Buni nu găsi 
că era cazul să se oprească din drum. 

— Du-te înainte acasă şi ia săpunul, spuse ea. 

Ringo porni. Il văzurăm traversând păşunea şi intrând în 
colibă; apoi ieşi şi cobori dealul spre izvor. Ne găseam 
acum aproape de colibă; am lăsat-o singură pe Buni şi am 
coborât şi eu la izvor; el tocmai îşi clătea gura, ţinând 
săpunul într-o mână şi tărtăcuţa cu care lua apă în cealaltă. 
Ringo scuipa şi îşi clătea gura, şi iar scuipa; pe obraji avea o 
dâră lungă de clăbuc; o spumă uşoară de băşicuţe colorate 
se desprindea de pe buzele lui, în timp ce eu le urmăream 
atent, fără să scot o vorbă. 

— lo tot zic că ne-am descurcat al dracului de bine, 
repetă el. 


4 


Am încercat s-o împiedicăm să facă tot ce-şi pusese în 
gând; am încercat amândoi. Ringo o lămurise în privinţa lui 
Ab Snopes şi după aceea amândoi am înţeles totul. Era ca 
şi cum toţi trei ar fi trebuit să ştim acest lucru de la început; 
dar acum nu cred că Ab Snopes a vrut să se întâmple ceea 
ce s-a întâmplat. Am însă credinţa că, dacă ar fi ştiut ce 
avea să se întâmple, tot ar fi îndemnat-o să facă ceea cea 
făcut. Ringo şi cu mine am încercat - amândoi am încercat 
-, dar Buni şedea nemişcată, fără să spună nimic, în faţa 
focului (era de-acum frig în baracă), cu braţele înfăşurate în 
şal, cu o expresie pe care o avea atunci când nu mai voia 
să discute sau să asculte ceva, repetând doar că până şi un 
tâlhar poate fi cinstit atunci când este plătit îndeajuns. Era 
acum Crăciunul; tocmai primiserăm veşti de la mătuşa 
Louisa de la Hawkhurst, şi aflaserăm unde era Drusilla; 
lipsea de acasă de aproape un an şi, în sfârşit, mătuşa 
Louisa aflase că era împreună cu tata, departe în Carolina, 
aşa cum spusese, călărind împreună cu trupa lui ca un 
bărbat. Când Ringo şi cu mine ne-am întors de la Jefferson 
aducând scrisoarea, Ab Snopes era în colibă, povestindu-i 
Bunicii despre cele ce se petreceau, şi ea îl asculta şi îl 
credea, fiindcă încă mai avea credinţa că lucrul ce-l făcea 
pe cineva să fie sau nu un om cinstit ţinea de tabăra de 
partea căreia lupta în război. Ea aflase, de altfel, şi cu 
propriile urechi; desigur că aflase; toată lumea aflase 
despre oamenii aceia, şi erau furioşi dacă vorbim de bărbaţi 
şi înspăimântate dacă vorbim de femei. De un anumit 
negru din ţinut toată lumea ştia că-l omora seră şi-l 
arseseră în coliba lui. Membrii bandei îşi spuneau 
Independenţii lui Grumby - cam cincizeci sau şaizeci de 
oameni, care nu purtau nicio uniformă şi nimeni nu ştia de 
unde veneau; apăruseră îndată ce ultimul regiment yankeu 


plecase din ţinut; atacau afumătorile, şi grajdurile, şi casele 
unde aflaseră că se găseau bărbaţi, distrugând paturile, 
duşumelele şi pereţii, speriind femeile albe şi torturându-i 
pe negri ca să afle unde erau ascunşi banii sau argintăria. 
Odată au fost prinşi, şi acela dintre ei care spunea că e 
Grumby a arătat atunci o hârtie zdrenţuită prin care era 
împuternicit să efectueze raiduri contra duşmanilor, 
semnată într-adevăr de generalul Forrest, deşi nimeni nu şi- 
ar mai fi putut da seama dacă iniţial în text fusese scris 
numele lui Grumby. In felul acesta i-a păcălit, fiindcă cei 
care i-au prins erau nişte bătrâni; ca urmare, femeile care 
locuiseră singure timp de trei ani, înconjurate fiind de 
armate duşmane cotropitoare, se temeau acum noaptea în 
casele lor, iar negrii care îşi pierduseră stăpânii albi trăiau 
ascunşi în peşteri, departe în munţi, ca animalele. Despre 
Grumby şi oamenii lui vorbea în acel moment Ab Snopes, 
cu pălăria pusă jos, pe duşumea, dând din mâini, cu părul 
zburlit şi ridicat pe ceafă, aşa cum dormise pe el. Banda 
avea un armăsar pursânge şi trei iepe - de unde ştia Ab 
Snopes acestea nu i-a spus însă Bunicii - pe care le furase; 
nici de unde ştia că erau furate nu-i spuse. Tot ce Buni avea 
de făcut era să scrie pe una din hârtiile cu antet, pe care le 
avea, un ordin cu semnătura generalului Forrest; el, Ab, 
garanta să obţină două mii de dolari pentru cai. Se jură că o 
să obţină, în timp ce Buni sta pe scaun în faţa lui, cu 
mâinile înfăşurate în şal şi cu chipul lipsit de orice expresie; 
umbra lui Ab Snopes sălta şi se smucea pe perete, în timp 
ce-şi mişca braţele şi-i spunea că asta era tot ce avea ea de 
făcut; să se gândească numai ce le făcuse yankeilor, care 
erau duşmani, în timp ce în banda lui Grumby erau oameni 
din Sud şi prin urmare nu putea exista niciun fel de risc, 
deoarece cei din Sud nu aveau să năpăstuiască o femeie, 
chiar dacă scrisoarea ar fi fost dată în vileag. Se pricepea el 
să pună bine problema: îmi dau seama acum că Ringo şi cu 
mine nu aveam nicio şansă împotriva lui, pentru că 
afacerea cu yankeii încetase brusc înainte ca Buni să fi 
izbutit ceea ce intenţionase, ea împărțind altora cea mai 
mare pane din ceea ce câştigase având credinţa că va 


putea reface ceea ce împărţise, dacă nu chiar şi mai mult, 
dar după cum stăteau lucrurile în prezent ea-i făcuse 
independenţi şi fără grija zilei de mâine aproape pe toţi cei 
din comitat, mai puţin pe ea însăşi şi pe cei de un sânge cu 
ea; se gândea că în curând tata avea să se înapoieze acasă, 
unde avea să-şi găsească plantaţia distrusă şi mare pane 
din sclavi dispăruţi, însă altfel aveau să apară toate dacă, 
întors acasă şi uitându-se la viitorul său sumbru, ea ar fi 
putut scoate din buzunar o mie cinci sute de dolari şi i-ar fi 
spus: „Poftim. Începe cu asta” - o mie cinci sute de dolari, 
mai mult decât ar fi putut spera ea să aibă. Ab urma să 
reţină una din iepe drept comision şi avea să-i garanteze 
obţinerea sumei de o mie cinci sute de dolari pentru ceilalţi 
trei cai. Vai! N-am putut lupta nicicum împotriva lui! Am 
implorat-o să cerem şi sfatul unchiului Buck McCaslin, sau 
al oricărui altcuiva, al oricărui alt om. Dar ea rămase 
neclintită, păstrând aceeaşi figură lipsită de expresie, 
spunându-ne că întrucât nu erau caii lui, ci cai de furat, tot 
ce avea de făcut era să-i sperie cu ordinul generalului; 
Ringo şi cu mine ştiam, deşi aveam numai cincisprezece 
ani, că Grumby, sau oricine ar fi fost, era un laş, şi că poţi 
speria un om curajos, dar că nimeni nu îndrăznea să sperie 
un laş; Buni stătea însă locului fără să mişte şi spunea doar: 

— Caii nu le aparţin, fiindcă sunt cai de furat. 

La care noi îi răspundeam: 

— Atunci nici nouă nu ne pot aparţine. 

La care Buni ne replica: 

— În orice caz, caii nu le aparţin lor. 

Totuşi, n-am renunţat să încercăm; toată ziua aceea (Ab 
Snopes descoperise locul unde se aflau: era o magazie 
pentru presat bumbacul, acum părăsită, pe râul 
Tallahatchie, la o depărtare de şaizeci de mile) şi în timp ce 
călătoream prin ploaie în carul de care ne făcuse rost Ab 
Snopes, am încercat întruna s-o oprim. Buni însă continua 
să stea tăcută pe capră între noi, având ordinul semnat de 
Ringo cu numele generalului Forrest în cutia de tablă pe 
care o ţinea în pliurile din interior ale fustei, sprijinindu-şi 
picioarele pe nişte cărămizi fierbinţi înfăşurate într-un sac 


de iută, din cauza cărora trebuia să ne oprim din zece în 
zece mile şi să facem focul în ploaie pentru a le încălzi din 
nou, şi aşa tot drumul până la răscrucea unde Ab Snopes 
ne spusese să lăsăm carul şi să mergem mai departe pe 
jos. Ajunşi acolo, Buni nu ne-a lăsat pe Ringo şi pe mine să 
mergem cu ea. 

— Tu şi cu Ringo arătaţi ca nişte bărbaţi, ne spuse ea. N- 
au să lovească o femeie. 

Ploaia căzuse toată ziua, cenuşie şi fără contenire, 
înceată şi rece, toată ziua, iar în momentul acela aveam 
impresia că amurgul îndesise ploaia, fără s-o poată însă 
face mai cenuşie sau mai rece. Răscrucea nu mai arăta 
deloc a drum; nu mai era decât o adâncitură care cotea în 
unghiuri drepte, în centru formând o groapă. Se vedeau 
câteva urme de copite în pământul noroios. 

— Nu trebuie să te duci tu, Buni, i-am spus eu. Sunt mai 
voinic decât tine, am să te opresc cu forţa. 

Am prins-o de braţ; braţul ei era micuţ, slab şi uscat ca 
un băț. Dar nu asta a contat; trupul micuţ şi înfăţişarea ei 
nu au contat mai mult acum decât în întâlnirile ei din trecut 
cu yankeii; nu făcu altceva decât să se întoarcă şi să mă 
privească lung; am început atunci să plâng. Aveam să 
împlinesc şaisprezece ani în mai puţin de un an, dar m-am 
pomenit plângând acolo, în car. Nici nu mi-am dat măcar 
seama când şi-a eliberat braţul din strânsoarea mea. În 
clipa următoare coborâse din car şi mă privea stând în 
ploaia cenușie şi în lumina surdă care se întuneca treptat. 

— Fac asta pentru noi toţi, spuse. Pentru John şi pentru 
tine, pentru Ringo şi pentru Joby şi Louvinia. În felul acesta 
vom avea ceva când John se va întoarce acasă. N-ai plâns 
când a plecat John la luptă, nu-i aşa? Eu însă nu risc nimic; 
sunt doar o femeie. Nici măcar yankeii nu fac rău femeilor 
bătrâne. Tu şi cu Ringo rămâneţi aici până ce vă chem eu. 

Am încercat s-o împiedicăm. Îmi repet întruna acest 
lucru, fiindcă ştiu acum că nu am făcut-o. Aş fi putut s-o ţin 
pe loc, să fi întors carul, să fi plecat de-acolo ţinând-o cu 
forţa. De-abia împlinisem cincisprezece ani, şi în cea mai 
mare parte a vieţii mele chipul ei fusese primul lucru pe 


care îl vedeam în fiecare dimineaţă şi ultimul pe care îl 
vedeam în fiecare seară: aş fi putut s-o opresc, dar n-am 
făcut-o. Am rămas acolo în car, în ploaia rece, şi am lăsat-o 
să plece în amurgul ud de ploaie, din care nu s-a mai 
înapoiat niciodată. Câţi oameni erau în magazia aia veche 
nu-mi dau seama, şi nici nu-mi dau seama când şi de ce s- 
au speriat şi au fugit. Am rămas amândoi aşteptând în car, 
în amurgul rece de decembrie, pe care îl îneca treptat 
întunericul, până când n-am mai putut răbda. Şi-atunci 
Ringo şi cu mine ne-am trezit alergând, încercând să 
alergăm prin noroiul adânc până la glezne, pe drumul 
desfundat plin de urme adânci de copite, dar nu şi de roţi, 
dându-ne seama că aşteptaserăm prea mult ca s-o mai 
putem ajuta sau să mai putem împărtăşi înfrângerea ei. Nu 
auzeam niciun zgomot şi nu vedeam niciun semn de viaţă; 
aveam în faţă doar clădirea enormă şi dărăpănată, învăluită 
în amurgul cenuşiu care se topea muiat în ploaie, în 
întuneric, iar când ne-am apropiat, am zărit o dâră slabă de 
lumină strecurându-se pe sub uşă. 

Nu-mi aduc aminte să fi pus mâna pe uşă, fiindcă 
încăperea avea pardoseala înălţată cam la două picioare 
deasupra pământului, din care cauză m-am împiedicat de 
prag şi am căzut în faţă, izbindu-mă de uşă şi trecând apoi 
prin ea, trezindu-mă în patru labe în magazie, uitându-mă 
la Buni. O feştilă îmbibată cu seu mai ardea încă pe o ladă 
de lemn, dar mirosul pe care l-am simţit era de praf de 
puşcă, mult mai puternic decât cel de seu. Nici nu puteam 
respira din pricina mirosului de praf de puşcă, cum stăm şi 
mă uitam la Buni. Era micuță când era în viaţă, dar acum, 
aşa cum zăcea prăbuşită la pământ, arăta de parcă ar fi 
fost făcută dintr-o grămăjoară de bețe uscate, prinse unul 
de altul şi legate laolaltă cu o sfoară, dar cum sfoara se 
rupsese, iar beţişoarele se-mprăştiaseră într-o grămadă 
tăcută, pe pardoseală, şi cineva le acoperise cu o rochie de 
stambă curată şi spălăcită. 


Vendée! 


1 


Au venit iarăşi cu toții când am înmormântat-o pe Buni: 
fratele Fortinbride şi toți ceilalţi, bătrânii şi femeile şi copiii 
şi negrii - cei doisprezece care obişnuiau să apară ori de 
câte ori se răspândea ştirea că Ab Snopes se înapoia de la 
Memphis, şi ceilalţi mai bine de o sută care reveniseră în 
ţinutul nostru între timp, negri ce plecaseră cu yankeii şi 
apoi se întorseseră, găsindu-şi însă familiile duse şi stăpânii 
plecaţi, aşa că se împrăştiaseră pe dealuri şi trăiau în 
peşteri şi scorburi de copaci, ca animalele, nemaiavând pe 
nimeni de care să depindă, dar nici pe cineva care să 
depindă de ei, căruia să-i pese dacă ei se vor întoarce sau 
nu, dacă mai trăiau sau nu; ceea ce presupun că reprezintă 
culmea - colţul ascuţit al şarpelui - jalei şi a disperării 
pricinuite de pierderi: toţi coborau de pe dealuri, mergând 
prin ploaie. Numai că acum nu mai erau yankeii în 
Jefferson, aşa că nu mai trebuiau să vină pe jos; dacă mă 
uitam dincolo de groapa Bunicii; şi de celelalte pietre şi 
monumente funerare, vedeam pâlcul de cedri de pe care 
picura ploaia, în dumbrava plină de catâri cu arsuri prelungi 
şi negre pe şolduri, în locurile unde Buni şi Ringo arseseră 
cu fierul roşu inițialele Statelor Unite. 

Veniseră şi mulţi dintre locuitorii din Jefferson, şi venise şi 
un alt predicator - un predicator voinic, refugiat din 
Memphis sau din altă parte - şi am aflat că doamna 


15 Regiune în vestul Franţei, scena unor revolte contrarevoluţionare 
între 1793-1832. Conform traducătorului francez Maurice Coindreau, 
Faulkner foloseşte titlul „Vendee” pentru că, după ce a citit romanul lui 
Balzac Les Chouans, i s-a părut că Sudiştii aveau multe în comun cu cei 
din regiunea Vendée. Şi unii, şi alţii se văzuseră cuceriţi de cei care 
vorbeau aceeaşi limbă cu ei. (n. red.) 


Compson, sau cineva din Jefferson, se înţelesese cu el ca să 
ţină o predică la înmormântare. Dar fratele Fortinbride nu-l 
lăsă. Nu-i zise să nu vorbească; nu-i zise nimic, se purtă 
doar ca un om mare care intră undeva unde copiii se 
pregătesc să înceapă un joc, şi le spune că au voie să se 
joace, dar că oamenii mari au nevoie pentru câtva timp de 
camera în care sunt ei şi de mobila din ea. Fratele 
Fortinbride se apropie repede, venind dinspre dumbrava 
unde-şi legase catârul împreună cu catârii celorlalţi, cu 
chipul său supt ca întotdeauna şi purtând redingota sa 
obişnuită, cu petice din piele de cal şi din pânză de cort 
luată de la yankei; se opri în locul în care se adunaseră 
orăşenii adăpostiţi sub umbrele, făcând cerc în jurul 
sicriului Bunicii şi în jurul siluetei înalte a predicatorului 
refugiat, cu canea de rugăciuni gata deschisă în mână şi 
având alături pe unul dintre negrii familiei Compson care îi 
ţinea umbrela deasupra capului în timp ce ploaia plescăia 
încet şi rece şi cenuşie pe umbrelă, de unde aluneca 
plescăind încet pe scândurile galbene între care era culcată 
Buni, sau în noroiul roşu întunecat de lângă groapa cea 
roşie, în care cădea fără să mai plescăie. Fratele Fortinbride 
se apropie şi privi umbrela, apoi se uită la oamenii de pe 
dealuri îmbrăcaţi în haine de pânză groasă de bumbac sau 
din saci de făină despicaţi, care nu aveau umbrele; se 
apropie de Buni şi spuse: 

— Haideţi, oameni buni! 

Cei din oraş se arătară dispuşi să-l asculte. Unii chiar îl 
ascultară. Unchiul Buck McCaslin fu primul dintre ei care 
ieşi în faţă. Până la Crăciun reumatismul său avea să se 
înrăutăţească până într-atât, încât nu avea să-şi mai poată 
ridica nici măcar mâna, dar acum venise sprijinindu-se în 
bastonul de nuc cojit, făcându-şi drum printre oamenii 
dealurilor care îşi legaseră sacii de iută pe cap, în timp ce 
orăşenii, adăpostiţi sub umbrele, se dădeau la o pane din 
drum; Ringo şi cu mine stăm în apropiere şi priveam cum 
Buni coboară în pământ, cu ploaia plesnind încet pe 
scândurile galbene, până ce acestea încetară să mai 
semene a scânduri şi începură să arate ca o pânză de apă 


pe a cărei suprafaţă subţire se reflectau razele soarelui 
dinspre asfintit, în timp ce se scufundau în pământ. Pe 
urmă ţărâna roşie şi umedă începu să curgă în groapă, în 
timp ce lopeţile se mişcau prin aer şi muşcau încet şi 
repetat pământul, pe măsură ce oamenii de pe dealuri îşi 
aşteptau rândul la lopeţi, fiindcă unchiul Buck nu voia să i-o 
dea nimănui pe-a lui. 

N-a durat mult, şi am impresia că predicatorul refugiat ar 
fi vrut să încerce din nou să vorbească chiar şi atunci, dar 
fratele Fortinbride nu i-a dat ocazia. Fratele Fortinbride se 
adresă oamenilor fără ca măcar să lase lopata din mână; se 
rezemă de ea lângă groapă, ca şi cum ar fi fost la munca 
câmpului; glasul său avea acelaşi ton pe care-l avea în mod 
obişnuit în biserică atunci când Ab Snopes se înapoia de la 
Memphis - puternic, potolit şi deloc tare: 

— Nu cred că Rosa Millard sau cineva care a cunoscut-o 
vreodată are nevoie să i se spună unde a plecat dintre noi. 
Şi nu cred că cineva dintre cei care au cunoscut-o vreodată 
ar vrea s-o insulte spunându-i să se odihnească în pace, 
oriunde ar fi acum. Deoarece cred că Dumnezeu a şi avut 
grijă să-i trimită bărbaţi, femei şi copii, negri, albi, galbeni 
sau roşii ca s-o aştepte să le afle necazurile şi să-i 
îngrijească. Aşa că, oameni buni, duceţi-vă acasă. Unii 
dintre voi n-aţi venit de departe, şi aţi parcurs distanţa în 
trăsuri cu prelată. Dar cei mai mulţi veniţi de departe, şi 
numai datorită Rosei Millard nu aţi venit pe jos. Vouă, 
acestora, mă adresez. Vă aşteaptă lemne de tăiat acasă, 
dacă nu şi altă treabă. Ce credeţi că ar spune Rosa Millard 
dacă v-ar vedea stând cu toţii roată aici şi ţinând bătrânii şi 
copiii în ploaie? 

Doamna Compson ne-a invitat pe mine şi pe Ringo să ne 
ducem la ea şi să stăm acolo până se va întoarce tata; tot 
aşa ne-au mai propus şi alţii - nu-mi mai aduc aminte cine. 
Când am socotit că au plecat cu toţii, m-am uitat împrejur şi 
nu l-am mai văzut decât pe unchiul Buck. S-a apropiat de 
noi, cu un cot înţepenit într-o rână şi cu barba pe o parte, 
strânsă de parcă ar fi fost un al treilea braţ; avea ochii 
injectaţi şi privirea rătăcită a cuiva care nu dormise 


aproape deloc; îşi ţinea bastonul îndreptat înainte, ca şi 
cum voia să împungă pe cineva, fiindu-i de altfel indiferent 
pe cine lovea. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum, băieţi? ne întrebă el. 

Pământul de pe mormânt era moale şi cleios acum, 
întunecat şi roşu de ploaie, aşa că ploaia nu mai împroşca 
moviliţa sub care zăcea Buni; apa se topea încet şi cenușiu 
în moviliţa întunecat-roşcată, aşa că după un timp şi 
moviliţa începu să se topească, fără să-şi schimbe forma, 
aşa cum se topise şi galbenul moale al scândurilor sicriului 
şi colorase pământul, iar acum moviliţa şi scândurile şi 
ploaia se contopeau într-un cenuşiu-roşcat, nedefinit şi 
estompat. 

— Vreau să fac rost de un pistol, i-am răspuns. 

Unchiul începu să strige, dar fără să ridice glasul. Asta 
fiindcă era mai bătrân ca noi; totul se petrecea la fel ca la 
vechea magazie pentru presat bumbacul, în seara aceea 
când cu Buni. 

— Fie că aveţi nevoie de mine, fie că nu, strigă el la 
mine, pe Sfântu’ Sisoe că merg şi eu! Nu mă puteţi 
împiedica! Sau cumva îmi spuneţi că nu vreţi să vin cu voi? 

— Nu-mi pasă dacă vii sau nu, i-am răspuns. Vreau doar 
un pistol sau o puşcă. A noastră a ars când ne-au dat foc la 
casă. 

— Foarte bine, strigă el iarăşi. Eu şi pistolul, sau tu şi 
negrul acesta hoţ de cai şi o prăjină de la gard. N-ai nici 
măcar un vătrai acasă, nu-i aşa? 

— Ne-a rămas totuşi ţeava muschetei, zise Ringo. Cred 
că nu ne trebuie mai mult pentru Ab Snopes. 

— Ab Snopes? răcni unchiul Buck. Crezi că la Ab Snopes 
se gândeşte băiatul ăsta?... Ai? răcni el din nou, întorcându- 
se spre mine. Aşa, băiete? 

Aveam impresia că moviliţa de deasupra mormântului se 
strângea mereu sub ploaia înceată şi cenuşie care se 
înfigea încet, cenuşiu şi rece în pământul roşcat, şi totuşi nu 
se strângea. Avea să mai dăinuie încă destulă vreme; 
aveau să treacă zile, şi săptămâni, şi luni până când avea 
să devină netedă şi de neobservat şi la nivelul pământului 


dimprejur. Unchiul Buck vorbea acum cu Ringo; nu mai 
răcnea. 

— Prinde-mi catârul, îi spuse. Am pistolul în buzunarul 
nădragilor. 

Ab Snopes locuia şi el departe, pe dealuri. Unchiul Buck 
ştia unde: trecuse bine de amiază când am ajuns acolo şi 
urcam călare coasta unui deal lung şi roşcat, printre pini, 
când deodată unchiul Buck se opri. Şi el, şi Ringo aveau 
saci de iută legaţi peste cap. Capătul bastonului, pe care 
unchiul Buck îl ţinea în sus, ieşea de sub sac lucind în ploaie 
ca o lumânare lungă de ceară. 

— Aşteptaţi! ne spuse el. Mi-a venit o idee. 

Ne-am abătut din drum şi am coborât în fundul unei râpe, 
pe unde trecea o potecă foarte puţin umblată. Era întuneric 
sub pomi şi nu ne mai ploua; arborii desfrunziţi păreau că 
se topesc încet, pierzându-se înfriguraţi în amurgul zilei de 
decembrie. Călăream înşiraţi unul după altul, cu hainele 
ude de ploaie şi învăluiţi în aburul umed de amoniac ce se 
ridica din catâri. 

Ţarcul era exact la fel cu acela pe care Ab îl construise 
acasă la noi, împreună cu Ringo, cu Joby şi cu mine, numai 
că era mai mic şi mai bine ascuns; cred că ideea îi venise 
de la noi. Ne-am oprit lângă scândurile ude de ploaie; 
păreau destul de proaspăt tăiate şi capetele despicate 
purtau încă urmele galbene ale sevei; în fundul ţarcului era 
ceva ce semăna cu un nor gălbui în lumina amurgului, până 
ce se mişcă. Văzurăm atunci că erau un armăsar bălan şi 
trei iepe. 

— Bănuiam eu, spuse unchiul Buck. 

Pentru că nu mai ştiam ce să cred. Poate pentru că Ringo 
şi cu mine eram obosiţi şi nu prea dormiserăm în ultimul 
timp. Pentru că nu mai deosebeam între zi şi noapte, şi în 
vreme ce mersesem până acolo mă gândisem necontenit 
că Ringo şi cu mine o vom lua pe coajă de la Buni când vom 
ajunge acasă, fiindcă plecaserăm pe ploaie fără ca să-i 
spunem. Fapt e că pe moment am rămas pe loc privind caii, 
având credinţa că Ab Snopes era Grumby. Deodată unchiul 
Buck începu iarăşi să răcnească. 


— El să fie Grumby? răcni unchiul. Ab Snopes? Ab 
Snopes? Mă jur pe Sfântu’ Sisoe că dacă Ab Snopes e 
Grumby, dacă el e acela care a împuşcat-o pe bunica ta, 
mi-ar fi ruşine să aflu acest lucru. Mi-ar fi ruşine să fiu văzut 
că l-am prins. Nu, băiete, nu el e Grumby; n-are el stofă! 
Stătea întors într-o parte, încălecat pe catâr, cu un sac pe 
cap şi cu barba scoasă în afară şi tremurând în timp ce 
vorbea. El e acela care ne va spune unde se află Grumby. 
Ăştia doar au ascuns aici caii, fiindcă socot că e ultimul loc 
unde voi, băieţii, v-aţi putea gândi să-i căutaţi. Acum Ab 
Snopes s-a dus cu Grumby să mai pună mâna pe câţiva cai, 
odată ce bunica ta a ieşit din negustoria pe care o făceau 
împreună. Şi slavă Domnului pentru asta! Cât timp Ab 
Snopes va fi cu ei, n-are să rămână o singură casă sau 
colibă pe lângă care să treacă şi unde el să nu-şi lase 
semnătura de neuitat, chiar dacă n-ar fi altceva de luat cu 
japca decât vreo găină sau vrun ceas de bucătărie. Pe 
cinstea mea, ultimul lucru care ne trebuie nouă este să-l 
prindem pe Ab Snopes! 

Şi n-am dat de el în seara aceea. Ne-am întors la drum şi 
am mers mai departe; după un timp am văzut înaintea 
noastră casa lui Ab Snopes. M-am apropiat cu catârul de 
unchiul Buck. 

— Daţi-mi pistolul, am spus. 

— N-aveam nevoie de niciun pistol, mi-a răspuns unchiul 
Buck. Nici măcar nu-i aici, îţi spun. Tu şi negrul ăsta staţi 
deoparte şi lăsaţi-mă pe mine să fac toată treaba. Aflu eu 
cum trebuie să începem vânătoarea. Hai, duceţi-vă! 

— Nu, am zis eu. Vreau... 

El mă privi pe sub streaşină sacului tras pe cap. 

— Şi ce vrei, mă rog? Să-l prinzi pe individul care a 
împuşcat-o pe Rosa Millard, nu-i aşa? 

Mă privi ţintă. Eu stăteam călare pe catâr în ploaia rece şi 
sură care cădea mărunt în lumina zilei ce murea încet. 
Poate că era din cauza frigului. Nu-mi era frig, dar îmi 
simţeam oasele smucindu-se şi scuturându-se. 

— Şi ce-ai să faci cu el? continuă unchiul Buck. Vocea îi 
slăbise, aşa că nu mai era decât o şoaptă acum. Spune! 


Hai, spune! 

— Da, am zis eu. Da. 

— Da. Aşa e... Tu şi Ringo să vă ţineţi deoparte. Eu am să 
fac ce trebuie. 

Era doar o colibă. Cred că mai găseai încă vreo mie ca ea 
pe dealurile noastre, toate având acelaşi plug răsturnat pe 
o parte, undeva sub un pom, şi aceleaşi găini pleoştite, 
cocoţate pe plug, şi acelaşi amurg cenuşiu contopindu-se 
cu aceeaşi şindrilă cenuşie a acoperişurilor. Zărirăm curând 
o crăpătură luminată de para focului dinăuntru şi chipul 
unei femei privindu-ne prin uşa pe care o deschisese puţin. 

— Domnul Snopes nu-i acasă, dacă asta-i ce vreţi să ştiţi, 
ne întâmpină ea. E dus la Alabama, să vadă pe cineva 
acolo. 

— Aşa, carevasăzică, spuse unchiul Buck. E la Alabama. 
Şi n-a lăsat vorbă când se întoarce? 

— Nu, răspunse femeia. 

— Aşa, carevasăzică, repetă unchiul Buck. Păi nu ne 
rămâne atunci decât să ne întoarcem acasă şi să nu mai 
umblăm prin ploaie. 

— Aşa cred şi eu, adăugă femeia. 

Şi cu aceste cuvinte, închise uşa. 

Am apucat-o înapoi spre casă. Era acelaşi timp al zilei ca 
atunci când aşteptam la magazia veche de presat 
bumbacul; nu se întunecase complet, doar că amurgul se 
îngroşase. 

— Măi, măi, măi! exclamă unchiul Buck. Desigur că nu-s 
la Alabama, odată ce femeia zice să s-au dus acolo. Şi nu 
sunt nici la Memphis, fiindcă yankeii mai sunt acolo. Cred, 
prin urmare, că ar fi bine să mergem mai întâi spre 
Grenada. Mă jur pe Sfântu' Sisoe şi fac prinsoare pe catâru' 
meu contra briceagului negrului ăstuia că n-o să facem 
două zile pe drum şi o să dăm peste o femeie furioasă 
urlând în drumul mare şi agitând în mână un smoc de fulgi 
de la o găină furată de hoţi. Trageţi-vă lângă mine şi 
ascultați ce vă spun. Mă jur pe legea mea că vom pedepsi 
criminalul, dar mă jur totodată şi că o vom face după cum 
cere dreptatea. 


2 


Aşa că n-am dat în ziua aia de Ab Snopes. N-am dat de el 
nici multe zile după aceea şi nici multe nopţi - zile în care 
călăream toţi trei, schimbând când oboseau catârii de 
rezervă care fuseseră luaţi de la yankei de Buni şi de Ringo, 
umblând pe poteci şi pe cărări cunoscute şi necunoscute (şi 
uneori nemarcate pe hartă), prin gerul umed şi dur ca 
fierul, iar nopţile dormind în aceeaşi umezeală şi în acelaşi 
ger, o dată chiar în zăpadă, sub orice fel de adăpost se 
întâmpla să găsim când ne prindea noaptea. Zilele noastre 
nu aveau nici nume şi nici nu le mai ştiam numărul. S-au 
înşirat una după alta din acea după-amiază de decembrie 
când am plecat, şi până târziu în februarie, când ne-am dat 
seama într-o noapte că de la un timp tot auzeam gâştele şi 
rațele sălbatice zburând spre nord. La început Ringo avea 
cu el un băț din lemn de pin pe care făcea în fiecare seară 
câte o crestătură; duminica era însemnată cu o crestătură 
mai mare, iar Crăciunul şi Anul Nou le însemnase cu două 
crestături lungi. Dar într-o seară, când băţul avea aproape 
patruzeci de crestături, ne-am oprit în ploaie ca să poposim 
pentru noapte, fără niciun fel de acoperământ sub care să 
ne adăpostim, şi am fost nevoiţi să folosim băţul pentru a 
aprinde focul, din cauză că pe unchiul Buck îl durea braţul. 
Şi mai târziu, când am ajuns într-un loc în care am putut 
găsi alt băț de lemn de pin, n-am fost în stare să ne 
aducem aminte dacă trecuseră până atunci cinci sau şase 
sau zece zile, aşa că Ringo n-a mai făcut crestături pe un 
băț nou. Asta, spuse el, fiindcă avea de gând să cresteze 
unul în ziua în care aveam să-l prindem pe Grumby, şi 
atunci nu mai era nevoie decât de două crestături - una 
pentru ziua în care puneam mâna pe el, şi una pentru ziua 
când murise Buni. 

Aveam câte doi catâri fiecare, pentru a-i schimba la 


amiază în fiecare zi. Îi căpătaserăm de la oamenii de pe 
dealuri; am fi putut aduna un întreg regiment de cavalerie 
dacă am fi dorit - format din bătrâni, din femei şi copii -, 
purtând pânză groasă de bumbac şi pânză de saci pentru 
făină drept uniforme, având târnăcoape şi topoare drept 
arme, şi călări pe catârii yankeilor pe care li-i împrumutase 
Buni. Dar unchiul Buck le spusese că nu aveam nevoie de 
niciun ajutor; noi trei eram de ajuns ca să-l prindem pe alde 
Grumby. 

Nu era greu să-i urmărim. Într-una din zile, cam pe când 
făcuserăm vreo douăzeci de crestături pe băţul care ne 
servea de răboj, am ajuns la o casă unde cenuşa încă mai 
fumega şi unde un băiat cam de vârsta lui Ringo şi a mea 
zăcea fără cunoştinţă la pământ, în grajd, cu cămaşa 
zdrenţuită de parcă ar fi fost bătut cu un bici cu şfichiul 
împletit cu sârmă. Ne ieşi înainte o femeie căreia i se 
prelingea un fir subţire de sânge în colţul gurii, şi avea 
glasul subţire şi stins ca al unui cosaş ţârâind undeva, 
departe, prin păşune; ne spuse câţi erau şi încotro 
apucaseră, ţipând: 

— Omorâţi-i, omorâţi-i! 

Am făcut un drum lung, care însă nu ne-a dus departe. 
Dacă pe harta din cartea de geografie ai fi pus o monedă 
de argint de un dolar cu centrul pe oraşul Jefferson, ai fi 
văzut că tot drumul făcut de noi călare nu depăşea hotarele 
banului. Eram totodată mai aproape de ei decât bănuiam, 
fiindcă într-o seară călăriserăm până târziu fără să fi întâlnit 
vreo casă sau măcar vreo şură unde să putem rămâne 
peste noapte, aşa că ne-am oprit la marginea drumului, iar 
Ringo a pornit în cercetare prin împrejurimi, fiindcă tot ce 
aveam de mâncare era un ciolan dintr-o şuncă; numai că 
mai degrabă părea că Ringo încerca să scape de la 
corvoada căutatului lemnelor pentru aprins focul. Unchiul 
Buck şi cu mine tocmai întindeam pe jos ramuri de pin ca 
să ne facem un culcuş, când am auzit o împuşcătură şi apoi 
un zgomot ca şi cum un horn de cărămidă s-ar fi prăbuşit 
peste un acoperiş putred de şindrilă, după care am auzit 
caii pornind în galop şi pierzându-se în noapte, toate 


petrecându-se în timp ce Ringo urla disperat. Dăduse peste 
o casă; crezuse la început că e părăsită, pe urmă ne spuse 
că i se păruse prea întunecată, prea liniştită. Aşa că se 
căţărase pe un şopron de lângă peretele din spate, de unde 
văzuse o dâră de lumină printr-o crăpătură unde era un 
oblon. Încercând să-l desprindă încet, acesta se desprinse 
din zid cu totul, cu o pocnitură ca de puşcă, şi Ringo se 
pomenise înaintea ochilor cu o încăpere în care ardea o 
lumânare înfiptă într-o sticlă şi în care se găseau trei ori 
poate treisprezece oameni care îl priveau ţintă. Cineva 
zbierase: „Au venit!”, şi unul dintre oameni apucase repede 
un pistol, dar cel de lângă dânsul îl înşfăcase de braţ tocmai 
când îşi descărca arma. In clipa următoare şopronul ceda 
sub Ringo, care începuse să urle luptându-se să se 
elibereze din mormanul de scânduri rupte, în timp ce 
oamenii fugeau în goana cailor. 

— Prin urmare, n-a tras în tine, zise unchiul Buck. 

— Nu-i din vina lui că nu m-a nimerit, spuse Ringo. 

— Fapte că n-a tras în tine, repetă unchiul Buck. 

Însă în noaptea aceea nu ne mai lăsă să pornim după ei. 

— Nu se pot îndepărta prea mult de noi, spuse. Sunt tot 
carne şi sânge ca şi noi. lar noi nu suntem speriaţi. 

Aşa că ne-am continuat urmărirea când s-a făcut ziuă, 
călăuzindu-ne după urmele de copite. Am mai făcut trei 
crestături pe băț; în seara aia Ringo nu ştia însă că era 
ultima pe care o mai făcea. Şedeam în faţa unei şure de 
bumbac, unde urma să dormim, şi mâneam un purcel pe 
care-l prinsese Ringo, când am auzit tropotul unui cal. Apoi 
călăreţul începu să strige: „Salutare! Salutare!”, şi îndată îl 
văzurăm apropiindu-se călare pe o iapă roibă, scundă şi 
bine legată, ţinută strâns în frâu; purta cizme scurte, 
frumoase şi bine lucrate, fără guler la cămaşa veche de 
pânză bună de in, şi o haină care fusese şi ea odată bună. 
Avea o pălărie cu boruri largi trasă peste frunte, aşa că nui 
se puteau vedea decât ochii şi nasul între pălărie şi barba 
neagră. 

— Bin' v-am găsit, oameni buni, zise el. 

— Bin’ te-am găsit, îi răspunse unchiul Buck. 


Tocmai rodea dintr-o costiţă de purcel pe care o ţinea în 
mâna stângă, în timp ce dreapta şi-o lăsase în poală, pe 
dinăuntrul hainei; pistolul îl avea prins de un cordon subţire 
de piele petrecut în jurul gâtului şi îndesat în betelia 
pantalonilor, cum îşi ţin doamnele ceasurile. Dar străinul nu 
se uita la el; privi pe rând la fiecare din noi şi rămase în şa, 
ţinându-se cu amândouă mâinile de oblânc. 

— Vă deranjează dacă descalec să mă încălzesc puţin? 
întrebă el. 

— Descalecă, îi răspunse unchiul Buck. 

Omul cobori de pe cal, dar nu căută să-şi lege iapa de 
nimic. O trase după el şi se aşeză în faţa noastră, ţinând 
traul în mană. 

— Dă-i străinului o bucată de carne, Ringo, spuse unchiul 
Buck. 

Dar omul nu o luă. Nu făcu nicio mişcare. Spuse doar că 
mâncase şi se aşeză pe o buturugă, ţinându-şi laolaltă 
picioarele mici şi având coatele puţin depărtate de corp, iar 
mâinile pe genunchi, nişte mâini ca de femeie, acoperite cu 
un puf negru, până la unghi. Apoi nu se mai uită la noi. Nu 
ştiu la ce se uita acum. 

— Vin de la Memphis, spuse. Cât să fie de aici până în 
Alabama? 

Unchiul Buck îi spuse fără să facă nicio mişcare nici el, cu 
costita de porc ridicată în mâna stângă şi ţinându-şi 
cealaltă mână sub haină. 

— Carevasăzică, te duci în Alabama? Aşa-i? 

— Da, îi răspunse străinul. Caut un anume om. 

Şi acum am văzut că mă privea pe mine pe sub pălărie. 

— Pe unu’ zis Grumby. Voi, de prin partea locului, 
probabil că aţi auzit de el. 

— Da, spuse unchiul Buck. Am auzit de el. 

— Aha, zise străinul. Apoi zâmbi. O clipă, dinţii îi apărură 
albi ca orezul, înconjurați de barba de culoarea cernelii 
negre. Atunci, ce fac eu nu e nevoie să rămână tainic. Işi 
întoarse privirea spre unchiul Buck. Sunt de loc din 
Tennessee. Grumby şi banda lui mi-au omorât un negru şi 
m-au lăsat fără cai. Am de gând să-i iau înapoi. Dacă asta 


înseamnă să-l iau şi pe Grumby pe sus, o fac şi pe-asta! 

— Sigur, sigur, spuse unchiul Buck. Aşa că te duci să-l 
cauţi în Alabama? 

— Da. După cum am aflat, a plecat într-acolo. Aproape că 
am pus ieri mâna pe el; am prins totuşi pe unul din oamenii 
lui, dar ceilalţi mi-au scăpat. Au trecut pe lângă voi în 
timpul nopţii trecute, dacă eraţi atunci prin preajmă. Poate 
că i-aţi auzit trecând călări, fiindcă ultima dată când i-am 
văzut nu păreau deloc să-şi piardă timpul. Am reuşit să-l 
conving pe omul pe care l-am prins să-mi spună unde 
urmau să se întâlnească toţi. 

— În Alabama? întrebă Ringo. Vrei să spui că au pornit 
înapoi spre Alabama? 

— Exact, spuse străinul. Se întoarse acum spre Ringo. Ti- 
a furat Grumby şi ţie porcul, băiete? 

— Porcu’? făcu Ringo. Porcu’, ai zis? 

— la mai pune nişte lemne pe foc, îi spuse unchiul Buck 
lui Ringo. Şi mai odihneşte-ţi gura, ca să poţi sforăi mai 
bine la noapte, adăugă el. 

Ringo tăcu, dar nu se clinti din loc; rămase uitându-se 
lung la străin, cu ochii bătând în roşu în lumina focului. 

— Deci şi voi aţi pornit să prindeţi pe un anume om, vorbi 
străinul. 

— Chiar pe doi, ca să vorbim drept, zise Ringo. Cred că-l 
putem socoti om şi pe Ab Snopes. 

Aşa că atunci am înţeles că era deja prea târziu; stăteam 
aşezaţi acolo, cu străinul în faţa noastră, de cealaltă pane a 
focului, ţinând în mâna lui mică frâul iepei şi măsurându-ne 
pe toţi trei printre borul pălăriei şi barbă. 

— Ab Snopes, spuneţi; nu cred că-l cunosc pe Ab Snopes, 
vorbi străinul. Dar îl cunosc pe Grumby. Şi voi îl căutaţi pe 
Grumby, după câte înţeleg. Ne privea pe toţi trei acum. 
Vreţi să-l prindeţi pe Grumby. Nu credeţi că-i un lucru 
primejdios? 

— Nu chiar, îi răspunse unchiul Buck. Vezi dumneata, am 
cules şi noi ceva informaţii despre Grumby în Alabama. ŞI 
anume că trebuie să existe ceva sau cineva care să-l facă 
pe Grumby să-şi schimbe gândul de la a mai ucide femei şi 


copii. 

Unchiul Buck şi străinul se priviră îndelung. 

— Poate că nu e deloc anotimpul potrivit pentru 
vânătoare de femei şi copii. De altfel, poate că aceasta e şi 
părerea generală, acum când Grumby a devenit ceea ce 
am putea numi o figură populară. Oamenii de pe-aici s-au 
obişnuit să vadă cum sunt ucişi bărbaţii; împuşcaţi uneori 
pe la spate. Dar nici măcar yankeii nu s-au obişnuit şi cu 
celălalt fel de omoruri. E limpede că cineva trebuie să-i 
amintească lui Grumby acest lucru. N-am dreptate? 

Se priviră îndelung, nemişcaţi. 

— Dar dumneata, moşule, nu eşti nici femeie şi nici copil, 
îi spuse străinul. 

Se ridică apoi în picioare, cu o mişcare degajată; ochii săi 
sclipiră în para focului în clipa în care se întoarse şi puse 
frâul pe capul iepei. 

— Mă gândesc să vă las, zise el. 

L-am urmărit cu privirea în timp ce se urca în şa, ţinându- 
se cu mâinile sale mici şi păroase de oblânc şi uitându-se 
apoi în jos la noi - la mine şi la Ringo. 

— Vasăzică, vreţi să puneţi mâna pe Ab Snopes, spuse el. 
Ascultaţi de sfatul unui străin şi mulţumiţi-vă cu el. 

Întoarse iapa-n loc. Îl urmăream cu privirea şi-mi ziceam: 
„Mă întreb dacă ştie că iapa şi-a pierdut una din potcoavele 
din spate”, când deodată Ringo zbieră: 

— Păzea! 

Şi-n clipa următoare am avut impresia că am văzut iapa 
izbită cu pintenii făcând o săritură, înainte de a zări 
fulgerarea pistolului, după care porni în galop, lăsându-l pe 
unchiul Buck la pământ, blestemând şi urlând de durere în 
timp ce căuta să-şi scoată pistolul, şi-apoi toţi trei căutam şi 
ne luptam să apucăm de pistol, dar cătarea se prinsese în 
bretelele lui, aşa că ne luptam să-l tragem afară, în timp ce 
unchiul Buck gâfâia şi blestema iar iapa se îndepărta în 
galop, tropotul ei pierzându-se treptat în depărtare. 

Glonţul trecuse prin carnea de pe partea interioară a 
braţului la care suferea de reumatism; de asta înjura 
unchiul Buck cu atâta foc: striga că reumatismul era destul 


de rău, el singur, iar un glonţ era destul de rău luat singur 
şi el, dar să le aibă cineva pe amândouă în acelaşi timp era 
prea mult pentru un singur om. lar când Ringo îi spuse că 
ar trebui să fie recunoscător sorții că glonţul nu-i lovise 
braţul sănătos, ceea ce l-ar fi împiedicat pe viitor să se mai 
poată hrăni, unchiul Buck întinse mâna în spate, aşa cum 
zăcea culcat, apucă un băț din grămada de vreascuri şi 
încercă să-l lovească pe Ringo cu el. l-am tăiat unchiului 
Buck mâneca hainei şi i-am oprit sângerarea şi el îmi ceru 
să-i tai o fâşie din poala cămăşii, iar Ringo îi dădu bastonul 
şi unchiul Buck sta ridicat în capul oaselor blestemând şi 
înjurându-ne, în timp ce noi, băieţii, am muiat fâşia ruptă 
din cămaşă în apă iartă cu sare şi, cum el îşi sprijinea 
braţul cu mâna sănătoasă suduind de mama focului, 
necontenit, ne puse să-i trecem fâşia în sus şi-n jos prin 
gaura pe care i-o făcuse glonţul. injura şi blestema acum şi 
mai tare, aducând la înfăţişare puţin cu Buni, aşa cum arată 
toţi bătrânii când sunt răniţi, cu barba smucindu-i-se şi cu 
ochii scăpărând şi înfigându-şi călcâiele şi bastonul în 
pământ, ca şi cum purtase bastonul ăla aşa de mult cu el, 
că până şi acesta simţea usturimea fâşiei îmbibate în apă 
sărată. 

Şi la început am crezut că omul cu faţa acoperită fusese 
Grumby, tot aşa cum crezusem că putea fi şi Ab Snopes. 
Dar unchiul Buck îmi spuse că nu fusese el. Veni şi 
dimineaţa; nu dormiserăm prea mult, fiindcă unchiul Buck 
nu pusese geană pe geană; n-am ştiut însă dacă era din 
pricina braţului, fiindcă nici nu vru să audă să-l ducem 
înapoi acasă. După ce am îmbucat ceva, am încercat să-l 
convingem din nou, dar iarăşi a refuzat să ne asculte, 
încălecând repede pe catâr, cu braţul stâng legat peste 
piept şi cu pistolul prins între braţ şi piept, de unde putea 
să-l ajungă uşor, şi zicând: 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi numai! Şi privirea lui scăpăra 
muncită de gânduri. N-am prea înţeles ceva, mai zise el. 
Ceva ce ne-a spus aseară, fără să vrea să pricepem noi ce- 
a spus. E ceva ce vom afla azi. 

— Cum ar fi vreun glonţ care să te lovească pe dumneata 


la mijloc, între cele două braţe, în loc să te nimerească 
numa’ în mijlocu' unui singur braţ, spuse Ringo. 

Unchiul Buck călărea repede; vedeam cum îşi ridica 
bastonul şi-l abătea peste coastele catârului, nu cu 
violenţă, ci doar întruna şi rapid, ca un om schilod care e 
grăbit şi care tot bătând cu băţul nici nu-şi mai dă seama ce 
face. Noi nu ştiam pe-atunci că braţul îl făcea să se simtă 
rău; nu ne dăduse răgaz să ne dăm seama de acest lucru. 
Am mers deci înainte, călărind de-a lungul unei mlaştini, 
când Ringo văzu deodată un şarpe. Timp de o săptămână 
vremea fusese caldă, până în urmă cu o noapte. Dar în 
noaptea trecută apa îngheţase şi am văzut un şarpe 
mocasin care ieşise pe mal, şi când să se întoarcă iar în 
mlaştină îl prinsese gerul, aşa că zăcea acum cu trupul pe 
uscat şi cu capul înţepenit în pojghiţa de gheaţă, ca şi cum 
ar fi fost prins într-o oglindă, iar unchiul Buck se întoarse 
într-o pane pe catâr şi ne strigă: 

— Uite-l, pe onoarea mea! Uite semnul! Nu v-am spus eu 

că... 
Cu toţii am auzit pe dată: trei sau patru împuşcături, 
urmate de zgomotul unor cai galopând, numai că o pane 
venea de la catârul unchiului Buck, şi de data asta îşi 
scoase de sub haină pistolul înainte de a părăsi drumul şi a 
se afunda în pădure, ţinându-şi strâns bastonul sub braţul 
rănit, în timp ce barba îi flutura peste umăr. N-am găsit însă 
nimic. Am găsit doar în noroi urmele a cinci cai, acolo unde 
se opriseră cei care îi călăreau pentru a pândi orice mişcare 
de pe drum; am văzut ceva mai departe şi urmele mai 
lungi, făcute de caii ce începuseră să galopeze, iar eu mi- 
am spus în gând, liniştit: „Tot nu ştie că a pierdut o 
potcoavă”. Dar în afară de urme, n-am găsit nimic, şi 
unchiul Buck sta pe catâr cu pistolul ridicat în mână, cu 
barba fâlfâind peste umăr, în vânt, cu cureaua de piele de 
care era legat pistolul atârnându-i pe spate ca o codiţă de 
fetiţă, cu gura căscată şi clipind des din ochi, uitându-se la 
mine şi la Ringo. 

— Ce facem aici, fir-ar a dracului de treabă! izbucni el. 
Înapoi, la drum! Oricine au fost ăştia, s-au îndreptat tot spre 


drum! 

Aşa că ne-am întors. Unchiul Buck şi-a pus la loc pistolul, 
şi bastonul începu să-i joace din nou pe crupa catârului, 
când am descoperit ce se petrecuse mai înainte, ce 
însemnau cele ce auziserăm. 

În faţa noastră se afla Ab Snopes. Zăcea culcat pe o 
parte, legat de mâini şi de picioare şi priponit de un copac 
tânăr; puteam vedea urmele lăsate în noroi, cum se luptase 
să se rostogolească înapoi în lăstăriş, până unde îi 
îngăduise funia. Ne urmărise cu privirea tot timpul, întins la 
pământ, cu faţa rânjind şi fără să mai facă niciun zgomot 
atunci când înţelesese că nu se mai putea rostogoli ca să se 
ascundă vederii noastre. Se uita la picioarele şi la copitele 
catârilor noştri de sub tufişul unde se găsea; nu-i trecuse 
prin gând să caute să se uite şi mai în sus, aşa că nu-şi da 
seama că îl puteam vedea. La un moment dat probabil că-i 
trecu prin cap că-l descoperisem, fiindcă prinse deodată să 
se smucească şi să se zbată la pământ, zbierând: 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

L-am dezlegat şi l-am ridicat în picioare, în timp ce 
continua să zbiere, scuturându-şi capul şi braţele, spunând 
că a fost prins şi jefuit şi că tâlharii l-ar fi omorât dacă nu 
ne-ar fi auzit venind, din care cauză fugiseră; numai că 
ochii lui nu luau parte la zbierat. Ne urmăreau, trecând iute 
de la Ringo la mine şi apoi la unchiul Buck, şi iarăşi la Ringo 
şi la mine, şi nu luau parte la zbierat, ca şi cum ochii ăia 
erau ai unui om, iar gura larg deschisă care zbiera, a altuia. 

— Vasăzică, te-au prins? începu unchiul Buck. Un biet 
călător nevinovat, care nu bănuia nimic. Am credinţa că 
niciunul din tâlhari nu se cheamă Grumby, nu-i aşa? 

Era ca şi cum ne-am fi oprit să facem un foc şi să 
dezgheţăm şarpele mocasin - atâta doar cât să-şi dea 
seama unde se află, dar nu până într-atât încât să şi ştie ce 
are de făcut. Numai că am impresia că îi făceam un mare 
compliment lui Ab Snopes dacă îl puneam în aceeaşi oală 
cu un şarpe mocasin, chiar şi cu unul mic. Am impresia că 
era într-o situaţie proastă. Cred că îşi dădea seama că ni-l 
aruncaseră pe cap nouă fără niciun fel de milă pentru el şi 


că, dacă încerca să se salveze de pedeapsa noastră pe 
socoteala lor, aveau să se întoarcă să-l omoare. Am 
impresia că-şi făcea socotelile că lucrul cel mai rău care i se 
putea întâmpla din partea noastră era să scape nevătămat. 
Pentru că încetă să-şi mai scuture braţele, încetă chiar să 
mai şi mintă; preţ de un minut, ochii şi gura lui exprimau 
acelaşi lucru. 

— Am făcut o greşeală, zise el. Recunosc. Da' cred că toţi 
oamenii greşesc. Întrebarea e: ce aveţi voi de gând să 
faceţi acum cu mine din pricina asta? 

— Da, îi răspunse unchiul Buck. Toţi oamenii fac greşeli. 
Partea proastă pentru tine este că tu faci prea multe. Căci 
nu e bine să greşeşti. Uită-te la Rosa Millard. N-a făcut 
decât una singură, şi uită-te unde-a ajuns. lar dumneata ai 
făcut două greşeli. 

Ab Snopes se uită la unchiul Buck. 

— Şi care-s alea? 

— Una că te-ai născut prea curând, şi a doua că mori 
prea târziu, îi răspunse unchiul Buck. 

Ab Snopes ne aruncă o căutătură iute tuturor; nu făcu 
însă nicio mişcare, continuând să-i vorbească unchiului 
Buck: 

— Nu cred c-o să mă omori. N-ai curaju'! 

— Nici n-am nevoie, spuse unchiul Buck. Nu pe bunica 
mea ai momit-o în culcuşul şarpelui. 

Se uită acum la mine, dar ochii lui începură îndată să 
alerge înainte şi înapoi, când la mine, când la Ringo, când la 
unchiul Buck; ochii şi glasul său erau din nou ca unul. 

— În căzu’ ăsta, nu-mi fac probleme. Bayard nu-mi 
poartă pică. El ştie că totu' a fost doar o întâmplare 
nefericită; că noi făceam asta numai pentru binele lui, al 
tatălui lui şi al negrilor de acasă. Aţi uitat cumva? Un an 
întreg, eu am fost ăla de a ajutat-o şi a avut grijă de Miss 
Rosa, când nu avea lângă ea niciun altu' afară de cop... 

Acum vocea lui începea să spună iarăşi adevărul; eu îi 
căutam însă şi ochii şi glasul. Omul se trase-n spate, 
cocoşându-se, zvârlindu-şi mâinile în sus. 

Dinapoia mea l-am auzit pe unchiul Buck spunând: 


— Ringo! Rămâi pe loc! 

Snopes păşea acum de-a-ndărătelea, cu mâinile ridicate 
şi zbierând: 

— Trei contra unu'!... Trei contra unu’! 

— Stai calm, zise unchiul Buck. De unde să fie trei pe 
tine! Nu văd să te atace nimeni, afară de unul din copiii ăia 
de care pomeneai. 

În clipa următoare eram amândoi la pământ, în noroi; 
apoi nu l-am mai putut vedea şi parcă nu-l mai puteam găsi 
nicăieri, nici măcar luându-mă după urlete. Şi pe urmă mi s- 
a părut că mă bat cu trei sau chiar cu patru oameni, vreme 
lungă, până când unchiul Buck şi Ringo m-au ţinut; atunci l- 
am văzut din nou, zăcând la pământ şi acoperindu-şi faţa 
cu braţele. 

— Ridică-te! îi spuse unchiul Buck. 

— Nu vreau, răspunse Snopes. Puteţi voi trei să săriţi pe 
mine şi să mă trântiţi iarăşi la pământ, da’ trebuie mai întâi 
să mă urniţi d’ acilea. Acu’ n-am nici drepturi, nici dreptate, 
da' nu mă puteţi opri să protestez. 

— Ridică-l în picioare, spuse unchiul Buck. Eu îl ţin pe 
Bayard. 

Ringo îl ridică; era ca şi cum încerca să salte din ţărână 
un sac de bumbac umplut pe jumătate. 

— Hopa sus, domnu' Ab Snopes, îi spuse Ringo. 

Dar el nu voia să stea în picioare, nici chiar după ce 
Ringo şi unchiul Buck îl priponiră de copacul cel tânăr, iar 
Ringo îşi scoase bretelele, luă şi bretelele unchiului Buck şi 
pe cele ale lui Ab Snopes şi le legă împreună cu frâiele 
catârilor. Snopes sta atârnat în funie şi nici măcar nu tresări 
când începură să cadă loviturile de bici. 

— Aşa! Biciuiţi-mă! zicea. Faceţi ce vreţi cu mine; sunteţi 
trei împotriva la unu'. 

— Stai aşa! spuse unchiul Buck. 

Ringo se opri din lovit. 

— Vrei să-ţi dăm o şansă de unu la unu? Poftim, alege-l 
pe care vrei dintre noi trei. 

— Am şi io drepturile mele! strigă Snopes. Sunt fără 
apărare acuma, da' tot pot să protestez. Biciuiţi-mă! 


Cred că avea dreptate. Cred că, dacă îi dădeam drumul, 
bandiții s-ar fi întors şi l-ar fi omorât înainte de lăsarea 
întunericului. Aşa că am cinat împreună - era noaptea în 
care începuse să plouă şi am fost nevoiţi să ardem băţul lui 
Ringo, pentru că unchiul Buck recunoştea acum că braţul îi 
mergea tot mai rău -, iar Ab Snopes se arăta foarte 
îngrijorat în privinţa unchiului Buck, spunând că nu-i purta 
pică şi că-şi dădea seama şi el că făcuse o mare greşeală 
încrezându-se în oamenii în care se încrezuse; că tot ce 
voia acum era să se întoarcă acasă, singurii oameni în care 
te puteai încrede fiind cei pe care îi cunoşteai de o viaţă 
întreagă, iar atunci când te încredeai într-un străin, căpătai 
ce meritai atunci când descopereai că ai împărţit pâinea şi 
te-ai culcat sub acelaşi acoperiş cu indivizi care nu erau mai 
breji decât nişte şerpi cu clopoței. Dar atunci când unchiul 
Buck încercă să afle dacă Grumby fusese cel cu care se- 
nhăitase, Snopes tăcu şi tăgădui să-l fi cunoscut vreodată. 

Plecară devreme în dimineaţa următoare. Unchiul Buck 
se simţea rău; i-am propus să-l ducem mai întâi acasă, sau 
să-l ducă Ringo acasă şi eu să-l ţin pe Ab Snopes cu mine, 
dar unchiul Buck nici nu vru să audă de aşa ceva. 

— Grumby ar putea să-l prindă iarăşi şi să-l lege de un alt 
copac de la marginea drumului, şi v-aţi mai şi pierdut 
vremea  îngropându-l, spuse unchiul Buck. Voi, băieţi, 
vedeţi-vă de drum. Nu va mai ţine încă mult de-acum. 
Vedeţi de-i prindeţi! Şi începu să strige tare, cu faţa 
învăpăiată şi cu ochii strălucind, când îşi scoase cureaua de 
care era agăţat pistolul şi mi-l dădu mie: Vedeţi de-i 
prindeţi! Vedeţi de-i prindeţi! 


3 


Aşa că Ringo şi cu mine ne-am urmat drumul. Toată ziua 
a plouat; începuse de-acum să plouă tot timpul. Aveam 
fiecare câte doi catâri, aşa că mergeam repede. Ploua 
întruna; uneori nici nu puteam face focul ca să ne încălzim; 
tot atunci am pierdut şi socoteala timpului, iar într-una din 
dimineţi am ajuns la un foc care încă mai ardea şi alături de 
care am găsit un porc pe care nici nu avuseseră vreme să-l 
taie, şi uneori călăream toată noaptea, schimbând catării 
când socoteam că trecuseră două ore de când îi 
schimbaserăm ultima dată, şi-n felul ăsta uneori se 
întâmpla să dormim noaptea, iar alteori se întâmpla să 
dormim ziua, şi ne dădeam seama în fiecare zi că ne 
spionau de undeva şi că acum, când unchiul Buck nu mai 
era cu noi, nu mai îndrăzneau să se oprească pentru a 
încerca să se ascundă. 

Apoi, într-o după-amiază - ploaia se oprise, dar norii nu 
se împrăştiaseră şi vremea se făcuse iar rece - către 
amurg, galopam pe un drum vechi, în albia unui râu; lumina 
se împuţinase şi drumul pe sub pomi era îngust, când, aşa 
cum galopam noi, catârul meu sări deodată în lături, prinse 
a se clătina şi se opri locului, aşa că abia am avut timp să 
mă prind bine în şa, ca să nu zbor peste capul catârului; şi- 
atunci am văzut că dinaintea noastră atârna ceva de 
creanga unui copac, drept în mijlocul drumului. Era un 
bătrân negru, cu câteva smocuri de păr alb în jurul 
creştetului şi cu dinţii albi dezgoliţi, ţinându-şi capul plecat 
într-o parte, ca şi cum se gândea liniştit la ceva. Biletul era 
prins de el, dar nu l-am putut citi până ce n-am ajuns într- 
un luminiş. Era un petic de hârtie murdară, mâzgălit cu 
litere mari de tipar, stângace, ca şi cum ar fi fost scrise de o 
mână de copil: 


ULTIMU AVERTISMENT. ÎNTOARCEŢIVĂ NAPOI. 
PURTATORU BILETULUI E PROMISIUNEA ŞI GARANȚIA MEA. 
AM SUPORTAT EGZACT CAT AM PUTUT COPII SAU NECOPII. 

G. 


Şi mai era ceva, trecut sub aceste rânduri, într-un stil 
pretențios şi cu un scris de mână îngrijit şi mic şi mai 
frumos decât al Bunicii, numai că îţi dădeai seama că 
aparţinea unui bărbat, şi în timp ce mă uitam la peticul 
murdar de hârtie îl vedeam din nou în faţa ochilor, cu 
picioarele lui mici şi îngrijite şi cu mâinile mici acoperite de 
păr negru, cu cămaşa lui fină şi jegoasă şi cu haina lui de 
bună calitate, dar plină de noroi, în timp ce sta dinaintea 
noastră de partea cealaltă a focului, în noaptea aceea. 


Biletul acesta îl mai semnează şi alţii în afară de G., iar 
unul dintre ei are scrupule mai puţine ref. La copii decât are 
el. Totuşi, subsemn. înţelege să vă dea, atât ţie, cât şi lui 
G., încă o şansă. Profită de ea şi vei ajunge bărbat într-o 
bună zi. Refuz-o, şi nu vei mai fi nici măcar copil. 


Ringo şi cu mine ne-am uitat unul la altul. În locul unde 
ne găseam fusese cândva o casă, dar nu mai era nimic 
acum. Dincolo de luminiş, drumul se avânta în desişul 
copacilor, pierzându-se în amurgul cenuşiu. 

— Poate c-o să fie mâine, spuse Ringo. 

Şi mâine a fost; am dormit în noaptea aceea într-o claie 
de fân, dar eram pe catâri din nou cum se făcu ziuă, 
urmând cărarea întunecoasă din albia râului. De data asta 
catârul lui Ringo fu cel care sări brusc în lături; omul se 
ivise dintr-odată din tufişuri, cu haina şi cu cizmele sale 
scumpe pline de noroi şi ţinând pistolul în mâna mică 
acoperită cu păr negru, şi numai ochii şi nasul se zăreau 
dintre pălărie şi barbă. 

— Staţi pe loc! strigă el. Sunt cu ochii pe voi! 

N-am mai făcut nicio mişcare. L-am privit intrând din nou 
în tufişuri, de unde au ieşit îndată trei dintre ei: omul cu 
barbă alături de un alt bărbat, mergând cot la cot şi ducând 


de căpăstru doi cai înşeuaţi, şi cel de-al treilea imediat 
înaintea lor, cu mâinile la spate - un om bine făcut, cu o 
barbă ţepoasă, roşcovană şi cu ochii spălăciţi, purtând 
uniforma confederaţilor şi cizme ale yankeilor, cu capul 
descoperit, având o dâră lungă de sânge uscat pe obraz şi 
o parte a tunicii acoperită cu un strat de noroi uscat, iar 
mâneca din partea ceea desprinsă din umăr, dar nu ne-am 
dat seama imediat că umerii săi păreau atât de laţi din 
pricina faptului că braţele îi erau legate la spate. Şi-apoi 
dintr-odată am priceput că, în sfârşit, ne aflam faţă în faţă 
cu Grumby. Am priceput asta cu mult înainte ca omul cu 
barbă să ne spună: 

— ÎI vreţi pe Grumby? lată-l! 

Noi stăteam locului şi din acel moment ceilalţi doi oameni 
nici nu ne-au mai privit măcar. 

— İl iau acum în seama mea, spuse bărbosul către 
celălalt. Incalecă! 

Omul încălecă pe unul din cai. Puturăm vedea apoi cum 
îşi ţinea pistolul îndreptat spre spinarea lui Grumby. 

— Dă-mi cuțitul! spuse bărbosul. 

Fără să clintească pistolul, celălalt bărbat îi întinse 
bărbosului cuțitul. Şi-atunci Grumby prinse să vorbească; 
până atunci nu se clintise; stătuse doar acolo, cu umerii 
aplecaţi şi cu ochii mici şi spălăciţi clipind la mine şi la 
Ringo. 

— Băieți, zise el, băieţi... 

— Ţine-ţi gura! spuse bărbosul, pe un ton rece, liniştit şi 
aproape plăcut. Ai vorbit şi aşa prea mult. Dacă ai fi făcut 
ce ţi-am spus să faci în noaptea aia de decembrie, nu te-ai 
găsi unde te găseşti acuma. 

Am văzut mâna în care ţinea cuțitul; mă gândesc că în 
clipa aceea Ringo, eu şi Grumby am crezut cu toţii acelaşi 
lucru. Dar omul a tăiat doar legăturile lui Grumby şi s-a dat 
repede câţiva paşi înapoi. Când Grumby s-a întors spre el, 
s-a trezit în faţa pistolului pe care bărbosul îl ţinea îndreptat 
spre el. ` 

— Stai pe loc! îi spuse acesta. Il ai în cătare, Bridger? 

— Da, răspunse bărbatul. 


Bărbosul merse de-a-ndărătelea spre cel de-al doilea cal 
şi încălecă fără să coboare pistolul sau să-l slăbească din 
ochi pe Grumby. Apoi rămase şi el călare pe loc, privind din 
şa la Grumby; din faţa sa nu se vedeau decât nasul mic şi 
coroiat şi ochii apărând între borul pălăriei şi barba neagră 
precum cerneala. Grumby începu să clatine din cap. 

— Băieți, spuse el, băieţi, doar n-o să-mi faceţi mie una 
ca asta! 

— Noi n-o să-ţi facem nimica, îi răspunse bărbosul. Nu 
pot să bag însă mâna-n foc în privinţa băieţandrilor ăstora. 
Dar fiindcă eşti atât de simţitor în privinţa copiilor, poate că 
se vor purta şi ei simţitor cu tine. Oricum, noi o să-ţi dăm o 
şansă. 

Cu aceste cuvinte, îşi băgă atât de repede mâna stângă 
sub haină, că noi nici nu-avurăm timp să observăm. Deja 
dispăruse când celălalt pistol zbură prin aer răsucindu-se o 
dată şi căzu la picioarele lui Grumby; Grumby se mişcă din 
nou, dar pistoalele îl opriră. Bărbosul şedea relaxat în şaua 
calului, privind în jos către Grumby, vorbindu-i pe tonul său 
rece, liniştit şi acum răutăcios: 

— Aveam şi noi un lucru bun în ţara asta. L-am mai avea 
încă, dacă nu ai fi fost tu. Acum trebuie să plecăm de aici. 
Trebuie să părăsim locurile astea din cauză că ţi-ai pierdut 
tu cumpătul şi ai omorât o bătrână; apoi iarăşi ţi-ai pierdut 
cumpătul şi ai refuzat să îndrepţi cum trebuia prima 
greşeală. Asta-nseamnă să ai scrupule, adăugă el. Ai avut 
scrupule. Aşa de tare te-ai temut să nu-ți pui lumea-n cap, 
că n-a mai rămas bărbat, femeie sau copil, fie el alb, ori 
negru, în tot ţinutul, care să nu fie acum cu ochii pe noi. Şi 
toate astea numai fiindcă te-ai speriat şi ai omorât o 
bătrână pe care n-o mai văzuseşi niciodată până atunci. Ca 
să nu câştigi din asta nimic, nici măcar o bancnotă a 
Confederaţiei. Numai fiindcă te-a înspăimântat un petic de 
hârtie pe care cineva semnase numele lui Bedford Forrest. 
Şi asta, când tu ai unul exact la fel în buzunar. 

Bărbosul nu se uită la celălalt om, la Bridger; îi spuse 
doar: 

— În ordine. Acum retrage-te. Dar nu-l slăbi din ochi. Are 


un suflet prea gingaş ca să te întorci cu spatele la el. 

Cei doi îşi dădură caii înapoi, unul lângă celălalt, ţinându- 
şi pistoalele îndreptate spre pântecele lui Grumby, până ce 
ajunseră în dreptul lăstărişului. 

— Ne ducem în Texas. De s-o întâmpla să pleci de aici, 
te-aş sfătui şi pe tine să te duci cel puţin tot până acolo, 
dacă nu şi mai departe. Aminteşte-ţi doar că Texasul e un 
ţinut întins şi gândeşte-te bine la asta. La drum! strigă el. 

Îşi răsuci iapa ca pe o zvârlugă, iar Bridger făcu la fel. În 
timp ce se roteau, Grumby făcu un salt şi apucă pistolul de 
pe pământ, fugind apoi după ei, chircindu-se, strigând şi 
blestemând, printre tufişuri. Trase trei focuri în direcţia în 
care se pierdea galopul cailor şi apoi se întoarse brusc pe 
călcâie, înspre noi. Ringo şi cu mine ne găseam în picioare, 
şi nu-mi amintesc când descălecaserăm de pe catâri şi de 
ce, dar eram în picioare, şi-mi amintesc că l-am privit la un 
moment dat pe Ringo în ochi şi am rămas locului ţinând 
pistolul unchiului Buck, care îmi atârna în mână greu ca un 
fier roşu. Am observat că Grumby nu se mai învârtea şi că 
rămăsese pe loc, iar mâna-n care ţinea pistolul îi atârna de- 
a lungul coapsei drepte, în timp ce el se uita la mine; 
deodată începu să zâmbească. 

— Ei bine, băieţi, ne zise, se pare că m-aţi prins. Lua-mi- 
ar dracu’ pielea-n băț că m-am lăsat prostit de Matt 
Bowden şi mi-am descărcat pistolul trăgând după el! 

Mi-am auzit apoi glasul; răsuna slab şi părea a veni de 
departe, ca vocea femeii din Alabama, în ziua aceea, aşa că 
mă întrebam dacă mă auzea. 

— Ai tras de trei ori. Mai ai deci două gloanţe în pistol. 

Figura lui rămase neschimbată; sau poate n-o văzusem 
eu schimbându-se. Işi aplecă doar faţa privind în pământ, 
dar zâmbetul îi pierise. 

— În pistolul ăsta? spuse. Dădea impresia că se uită 
pentru prima oară la un pistol, după felul cum îl trecu încet 
şi cu multă grijă din mâna dreaptă în cea stângă şi îl lăsă 
iarăşi să atârne în jos, îndreptat spre pământ. Măi, măi, 
mâi! Văd că am uitat să număr, tot aşa cum am uitat şi să 
trag cu pistolul! 


Se auzea o pasăre pe undeva - un grangur - o auzisem 
tot timpul: nici cele trei împuşcături n-o speriaseră. ÎI 
auzeam şi pe Ringo scoțând un fel de scâncet în timp ce 
răsufla şi-mi dădeam seama că nu căutam atât să nu-l 
pierd din ochi pe Grumby, cât căutam să nu mă uit la 
Ringo. 

— Poate sta liniştită de-acu', fiindcă am impresia că nu-s 
în stare să mai trag cu dreapta, zise Grumby. 

Totul s-a petrecut atunci. Ştiu ce s-a întâmplat, dar nici 
chiar acum nu-mi dau seama cum şi în ce ordine. Grumby 
era înalt şi îndesat, ca un urs. Când l-am văzut noi la 
început, avea mâinile legate, dar chiar acum semăna mai 
mult cu o cioată de pom decât cu un animal, deşi îl 
văzuserăm făcând un salt sprinten ca să prindă pistolul şi 
apoi alergând şi trăgând după cei doi. Tot ce mi-am dat 
seama este că în primul moment se afla în picioare, în 
tunica lui confederată plină de noroi, zâmbindu-ne şi 
arătându-şi puţin dinţii rari ce-i răsăreau din barba roşie şi 
ţepoasă, în lumina slabă a soarelui care îi cădea pe barbă, 
pe umeri, pe manşetele cămăşii şi pe rupturile negre, acolo 
unde galoanele îi fuseseră smulse, iar în al doilea moment 
am văzut două împroşcări portocalii luminoase, una după 
alta, pornind din centrul tunicii cenușii, după care tunica se 
lăsă încet asupra mea, părând că se umflă în vreme ce 
coboară, asemenea balonului despre care ne povestea Buni 
că-l văzuse la St Louis şi pe care obişnuiam să-l visăm noi 
după aceea. 

Cred că am auzit împuşcăturile, cred că trebuie să fi auzit 
şi şuieratul gloanţelor, şi cred că l-am simţit şi pe el când s- 
a izbit de mine, dar nu-mi amintesc nimic. Îmi amintesc 
doar de cele două fulgere luminoase şi de tunica cenuşie 
prăvălindu-se peste mine, apoi m-am trezit izbit de pământ. 
În schimb i-am simţit mirosul - mirosul de transpiraţie 
omenească, în timp ce tunica cenuşie îmi rodea faţa, 
răspândind un miros de sudoare de cal şi de fum de lemne 
şi de unsoare - şi l-am auzit, şi mi-am auzit şi umărul 
trosnind, şi mi-am spus: „Îndată îmi voi auzi şi degetele 
rupându-mi-se, dar nu trebuie să dau drumul pistolului”, şi- 


n clipa următoare - nu ştiu dacă pe sub ori pe deasupra 
braţului sau piciorului său - l-am văzut pe Ringo plutind în 
aer, lăţit ca o broască, cu ochii bulbucaţi, cu gura căscată şi 
în mână cu briceagul deschis. 

Apoi m-am simţit liber. L-am văzut pe Ringo călare pe 
spinarea lui Grumby, iar pe acesta în patru labe şi dând să 
se îndrepte, şi am încercat să ridic pistolul, numai că braţul 
meu nu mai voia să mişte. Grumby îl azvârli pe Ringo peste 
cap, parcă ar fi fost un juncan, şi se învârti în loc, uitându- 
se la noi, ghemuit la pământ, cu gura întredeschisă; şi- 
atunci braţul meu în care tineam pistolul începu să se ridice 
şi, văzându-mă, Grumby se întoarse şi o rupse la fugă. N-ar 
fi trebuit să fugă din faţa noastră în cizme. Dar poate că 
faptul nu prezenta nicio importanţă, fiindcă acum braţul mi 
se ridicase şi puteam să văd în acelaşi timp spatele lui 
Grumby (iar omul nu ţipă, începu să se ridice şi nu scoase 
nici cel mai mic sunet) şi pistolul care ţintea spre el neclintit 
ca o stâncă. 


4 


Ne-au trebuit tot restul acelei zile şi o parte din noapte ca 
să ajungem la vechea magazie de presat bumbacul. Dar nu 
ne-a trebuit prea mult timp ca să ajungem acasă, având 
fiecare câte doi catâri pentru a-i schimba atunci când 
oboseau, iar ceea ce purtam cu noi, înfăşurat într-o bucată 
tăiată din poala tunicii lui Grumby, nu cântărea nimic. 

Era aproape noapte când am trecut prin Jefferson; ploua 
iarăşi când am trecut pe lângă grămezile de cărămizi şi 
zidurile afumate ale caselor care încă nu se prăbuşiseră, şi 
am traversat ceea ce fusese odată piaţa principală. Am 
legat catârii de cedrii de la cimitir, iar Ringo era gata să 
plece în căutarea unei scânduri pentru mormânt, când am 
văzut că cineva şi fixase una - doamna Compson, mă 
gândesc, sau poate unchiul Buck când se întorsese acasă. 
Noi aveam la noi sârma necesară. 

Pământul se lăsase acum, după două luni: locul era 
aproape complet netezit, ca şi cum la început Buni nu 
acceptase să fie moartă, dar acum începuse să se-mpace 
cu ideea. Am desfăcut ce aduseserăm cu noi din bucata 
zdrenţuită de postav cenuşiu, decolorat şi pătat, şi am fixat 
obiectul pe scândura de la mormânt. 

— Acuma poate şi ea să se hodinească în pace, vorbi 
Ringo. 

— Da, i-am răspuns. 

Am început să plângem amândoi. 

Am rămas un timp în ploaia molcomă, plângând. 
Călăriserăm mult şi în ultima săptămână dormiserăm puţin 
şi nu avuseserăm întotdeauna ce mânca. 

— De fapt, nici el, nici Ab Snopes nu au fost ăia de au 
omorât-o, zise Ringo. Catârii au omorât-o. Prima turmă de 
catâri pe care i-am căpătat pe degeaba. 

— Aşa e, i-am răspuns. Acum să mergem însă acasă. 


Cred că Louvinia e tare îngrijorată din pricina noastră. 

Era întuneric bine când am ajuns la colibă. Am găsit-o 
luminată de parcă ar fi fost Crăciunul; am văzut de afară 
arzând focul mare şi lampa, curată şi strălucitoare, când 
Louvinia a deschis uşa, cu mult înainte ca să ajungem noi 
acolo, şi a ieşit în fugă în ploaie, începând să mă mângâie, 
plângând şi strigând ceva în gura mare. 

— Cum? am exclamat eu. Tata, spui? Tata-i acasă? Tata? 

— Şi Miss Drusilla cu el! striga Louwvinia plângând, 
multumind Cerului şi mângâindu-mă, strigând şi la Ringo şi 
certându-l în acelaşi timp. E-acasă! S-a isprăvit războiu'! 
Totu’ afar' dă predare. Şi acu’ Conaşu' John e acasă. 

Ne-a povestit apoi cum tata şi Drusilla se întorseseră cu o 
săptămână în urmă, iar unchiul Buck îi spusese tatei unde 
eram, Ringo şi cu mine. Tata încercase s-o convingă pe 
Drusilla să ne aştepte acasă, dar ea refuzase şi acum 
plecaseră în căutarea noastră, luându-l cu ei şi pe unchiul 
Buck, ca să le-arate drumul. 

Aşa că am mers la culcare. N-am putut să mai rămânem 
treji nici măcar cât să mâncăm cina pe care ne-o pregătise 
Louvinia; Ringo şi cu mine ne-am culcat îmbrăcaţi pe 
salteaua de paie şi am adormit pe loc, cu chipul Louviniei 
veghind deasupra noastră, încă dojenindu-ne, în timp ce 
Joby sta în colţul unde era coşul sobei, fiindcă Louvinia îl 
silise să se scoale din balansoarul Bunicii. Am simţit apoi 
cum cineva trage de mine şi am crezut o clipă că iarăşi mă 
băteam cu Ab Snopes, dar m-am trezit în mirosul de ploaie 
din barba şi hainele tatei. Unchiul Buck striga în gura mare, 
tata mă prinse în braţe şi Ringo şi cu mine ne agăţarăm de 
el, Drusilla îngenunche apoi şi ea şi ne cuprinse cu braţele 
şi simţeam puternic mirosul ploii din părul ei şi o auzeam 
răstindu-se la unchiul Buck să tacă. Mâna tatei mă strângea 
tare şi-i vedeam chipul peste umărul Drusillei. 

— Tată! Tată! bâiguiam eu, în timp ce ea ne ţinea strâns 
cu braţele, pe mine şi pe Ringo, înecaţi în mirosul părului ei 
ud de ploaie, iar unchiul Buck îşi striga bucuria sub privirile 
lui Joby, care rămăsese cu gura căscată şi cu ochii gata să-i 
iasă din orbite. 


— Da, pe cinstea mea! Nu numai că l-au fugărit până l-au 
prins, dar au adus cu ei şi dovada faptei sale, până acolo 
unde-i Rosa Millard, ca ea să poată odihni în pace. 

— Ce anume? strigă Joby. Ce anume au adus cu ei? 

— Şşşt! Tăcere! zise Drusilla. S-a făcut ce trebuia făcut, 
s-a isprăvit de-acum! Ei! Şi dumneata, unchiule Buck! 

— Dovada şi ispăşirea! striga în gura mare unchiul Buck. 
Când am ajuns, împreună cu John Sartoris şi cu Drusilla, la 
presa părăsită, primul lucru pe care l-am văzut a fost 
ticălosul cela de ucigaş bătut în cuie pe uşă, ca o blană de 
urs; numai că-i lipsea mâna dreaptă. „Şi dacă vrea să vadă 
cineva şi bucata aia, i-am spus lu' John Sartoris, să meargă 
până-n Jefferson şi să se uite la mormântu' lu’ Rosa 
Millard!” Nu v-am spus io că e băiatu' lu' John Sartoris? Ai? 
N-am zis io aşa? 


Încăierare la Sartoris 


1 


Când mă gândesc la ziua aceea, la foştii ostaşi ai tatei 
aşezaţi în flanc pe caii lor în fața casei, iar tata şi Drusilla 
stând în picioare, având dinainte urna aia de vot luată de la 
veneticii unionişti, iar de partea cealaltă femeile - mătuşa 
Louisa, doamna Habersham şi toate celelalte -, pe veranda 
de la intrare, şi cele două tabere, bărbaţii şi femeile, stând 
faţă în faţă, ca şi cum aşteptau goarna pentru atac, cred că 
ştiu care era pricina. Cred că totul se datora faptului că 
oamenii din unitatea tatei (ca şi toţi ceilalţi soldaţi din Sud, 
de altfel), chiar dacă se predaseră şi, după cum spuneau, 
fuseseră biciuiţi, erau totuşi soldaţi. Poate că din cauza 
vechiului obicei de a face orice ca un singur om; poate că 
odată ce ai trăit timp de patru ani într-o lume construită în 
întregime din fapte numai ale bărbaţilor, chiar dacă e o 
lume de primejdii şi lupte, nu vrei s-o părăseşti; poate că 
primejdia şi luptele sunt motivele, fiindcă bărbaţii au fost 
întotdeauna pacifişti pentru toate motivele posibile sub 
soare, în afară de acela de a evita primejdia şi luptele. 
Acum însă oştenii tatei, ca şi toţi ceilalţi bărbaţi din 
Jefferson, şi mătuşa Louisa, şi doamna Habersham, ca şi 
toate femeile din Jefferson, erau de fapt duşmani pentru 
simplul motiv că bărbaţii se lăsaseră bătuţi şi acceptaseră 
să aparţină Statelor Unite, în timp ce femeile nu 
capitulaseră niciodată. 

Îmi amintesc de noaptea când am primit scrisoarea şi am 
aflat în sfârşit unde era Drusilla. Era chiar înainte de 
Crăciun, în anul 1864, după ce yankeii arseseră Jeffersonul 
şi apoi plecaseră, şi noi nici măcar nu ştiam sigur dacă 


războiul se sfârşise sau nu. Tot ce ştiam era că timp de trei 
ani ţinutul fusese plin de yankei, şi deodată aceştia 
plecaseră şi toţi bărbaţii dispăruseră. Nici de tata nu mai 
auziserăm nimic din iulie, de când era în Carolina, aşa că 
noi trăiam într-o lume de oraşe şi de case arse, de plantaţii 
distruse şi de câmpuri năruite, o lume locuită acum numai 
de femei. Ringo şi cu mine aveam pe-atunci cincisprezece 
ani; ne simţeam aproape ca şi cum trebuia să mâncăm şi să 
dormim şi să ne schimbăm hainele într-un fel de hotel, 
construit numai pentru femei şi copii. 

Plicul era mototolit şi murdar şi mai fusese o dată dezlipit 
şi apoi lipit la loc, dar puteam totuşi distinge pe el cuvintele 
„Hawkhurst, Comitatul Gihon, Alabama”, deşi n-am putut 
recunoaşte scrisul mătuşii Louisa de la început. Era adresat 
Bunicii; erau şase pagini tăiate cu foarfecă din hârtie de 
tapetat pereţii şi scrise pe amândouă feţele şi mi-am adus 
aminte de noaptea cu optsprezece luni în urmă, când 
Drusilla şi cu mine am stat afară, în faţa colibei, la 
Hawkhurst, şi am ascultat negrii trecând pe drum, în 
noaptea când mi-a vorbit de câine, spunându-mi să nu-l 
lăsăm să latre, şi apoi mi-a cerut să-l rog pe tata să-i dea 
voie să între în unitatea lui, să participe la expedițiile lui. 
Dar nu i-am spus nimic tatei. Poate că am uitat. Curând 
yankeii au plecat şi tata şi unitatea lui au plecat şi ei. Şase 
luni mai târziu am primit de la el o scrisoare că se băteau în 
Carolina şi o lună după aceea am primit una de la mătuşa 
Louisa că Drusilla plecase, o scrisoare scurtă pe hârtie de 
tapet, pe care se putea vedea unde îi curseseră mătuşii 
Louisa lacrimile peste rândurile scrise în zeamă de spânz, 
spunând că nu ştia unde e Drusilla, dar că se aştepta la tot 
ce putea fi mai rău de când se hotărâse, foarte conştientă, 
să nu se mai considere femeie, refuzând că simtă orice 
durere firească la moartea în război nu numai a 
logodnicului, dar chiar şi a tatălui ei, că era sigură că 
Drusilla era la noi şi că, deşi nu se aştepta ca fata ei să 
întreprindă nimic personal pentru a uşura neliniştea mamei 
sale, spera totuşi că Buni va face ceva. Dar nici noi nu 
ştiam unde era Drusilla. Dispăruse şi gata. Era ca şi cum 


yankeii în trecere spre Sud luaseră cu ei nu numai toţi 
bărbaţii în viaţă, în albastru şi cenușiu - şi albi, şi negri -, ci 
chiar şi o fată, care se întâmpla să vrea cu tot dinadinsul să 
arate şi să se poarte ca un bărbat după ce îi fusese omorât 
iubitul. 

Aşa că a venit apoi a doua scrisoare. Numai că Buni nu 
mai era acasă s-o citească, fiindcă murise (scrisoarea a 
sosit în vremea când Grumby a făcut cale-ntoarsă pe lângă 
Jefferson, aşa că Ringo şi cu mine am putut sta o noapte 
acasă, şi am găsit scrisoarea pe care doamna Compson o 
trimisese mai departe). La început, Ringo şi cu mine nu am 
putut înţelege ce voia să spună mătuşa Louisa. Şi această 
scrisoare era scrisă pe acelaşi fel de hârtie de tapetat 
pereţii, tot pe şase pagini şi de data asta, numai că acum 
mătuşa Louisa nu mai plânsese peste zeama de spânz: 
Ringo zicea că probabil asta se datora faptului că scrisese 
totul în graba mare: 


Dragă soră, 

Cred că cele ce vei afla acum vor însemna o veste cu 
totul neaşteptată pentru tine, cum au fost şi pentru mine, 
deşi sper şi mă rog să nu însemne o lovitură care să-ţi 
zdrobească inima, aşa cum mi-a zdrobit-o mie, după cum 
e firesc de altfel, odată ce tu nu eşti decât o mătuşă, în 
timp ce eu sunt mamă. Dar nu mă gândesc la mine, 
deoarece sunt femeie, mamă şi femeie din Sud, şi soarta 
noastră a fost în ultimii patru ani să învăţăm să îndurăm 
orice. Dar când mă gândesc la sărmanul meu soţ, care şi- 
a dat viaţa să apere o moştenire de bărbaţi viteji şi femei 
fără prihană, că se uită acum din cer la fiica lui care în 
mod voit a renunţat la tot pentru ce a murit el, şi când 
mă gândesc la fiul meu care este pe jumătate orfan şi 
care mă va întreba într-o zi de ce sacrificiul de martir al 
tatălui său nu a fost suficient să apere bunul renume al 
surorii lui... 


Aşa suna scrisoarea. Ringo îmi ţinea o torţă din ramuri de 
pin ca să pot citi, dar după câtva timp fu nevoit să aprindă 


alta pentru că la lumina primeia nu ajunseserăm decât 
până unde Gavin Breckbridge a fost ucis la Shiloh mai 
înainte de a se fi putut căsători cu Drusilla, astfel că 
Drusillei i se hărăzise cea mai sublimă soartă a unei femei 
din Sud - cea de a fi mireasa-văduvă a unei cauze pierdute 
-, dar că Drusilla nu numai că dăduse cu nepăsare cu 
piciorul unei astfel de sorţi, nu numai că devenise o femeie 
pierdută şi o ruşine pentru amintirea tatălui ei, dar că acum 
trăia un soi de viaţă exprimat printr-un cuvânt pe care ea, 
mătuşa Louisa, nu voia să-l repete, dar pe care Buni îl ştia 
prea bine, deşi, cel puţin, îi mulțumea lui Dumnezeu că tata 
şi Drusilla nu erau niciun fel de rude de sânge, deoarece 
soţia tatei era vara Drusillei, cu ea era rudă de sânge, şi nu 
cu tata. Şi-atunci Ringo aprinse cealaltă torţă, după care 
am întins foile de hârtie de tapet pe podea şi am înţeles în 
sfârşit toată povestea; cum că Drusilla plecase de şase luni 
şi nu trimisese niciun fel de veste, afară de faptul că era în 
viaţă, când, într-o noapte, apăru în coliba unde locuiau 
mătuşa Louisa şi Denny (iar ce urma era subliniat, în felul 
ăsta:) îmbrăcată nu numai bărbăteşte, dar ca un soldat de 
rând, şi le-a spus că făcea parte din unitatea tatei de şase 
luni, dormind noaptea înconjurată de soldaţi, în bivuac, şi 
nici măcar sinchisindu-se să facă un cort pentru ea şi tata, 
în afară de cazurile când era vreme proastă, şi cum că 
Drusilla nu numai că nu arăta nici ruşine şi niciun fel de 
remuşcare, dar de fapt pretindea că nici nu înţelegea 
măcar ce voia să spună mătuşa Louisa; iar atunci când 
mătuşa Louisa i-a zis că trebuie să se căsătorească imediat 
cu tata, Drusilla i-a răspuns: „Nu poţi pricepe că m-am 
săturat să înmormântez soţi în acest război şi că m-am 
înrolat în unitatea vărului John nu ca să găsesc un bărbat, ci 
numai ca să termin la yankei?”, iar la aceste cuvinte 
mătuşa Louisa i-a spus: „Cel puţin nu-i mai zice văru/ John 
când sunt străini în jur să te audă”. 


2 


A treia scrisoarea nu a mai venit la noi. A fost adresată 
doamnei Compson. Drusilla şi tata se întorseseră acasă. Era 
primăvară şi războiul se sfârşise, iar noi eram ocupați cu 
adusul chiparoşilor şi stejarilor din fundul vâlcelei pentru a 
reconstrui casa, şi Drusilla muncea cot la cot cu Joby, cu 
Ringo, cu tata şi cu mine, ca şi cum ar fi fost bărbat, cu 
părul tăiat mai scurt decât la Hawkhurst, cu chipul ars de 
soare din pricina călăritului pe orice fel de vreme şi cu 
trupul slab din cauza vieţii de soldat pe care o dusese. 
După moartea Bunicii, Ringo, Louvinia şi cu mine dormeam 
în colibă, dar, după ce s-a întors tata, Ringo şi Louvinia s-au 
mutat înapoi în coliba lor, împreună cu Joby, aşa că acum 
tata şi cu mine dormeam pe salteaua mea de paie şi a lui 
Ringo, iar Drusilla dormea în patul din spatele păturii 
atârnate ca perdea, acolo unde dormise Buni. Într-o seară 
mi-am amintit de scrisoarea mătuşii Louisa şi le-am arătat- 
o Drusillei şi tatei, şi în felul ăsta tata a aflat că Drusilla nu-i 
scrisese mătuşii Louisa ca să-i zică unde se află, şi tata îi 
spuse atunci că trebuie să-i scrie, tocmai când s-a 
întâmplat să vină şi doamna Compson cu cea de-a treia 
scrisoare. Drusilla, Ringo şi Louvinia erau în fundul vâlcelei, 
ia joagăr; am văzut şi cea de-a treia scrisoare, scrisă tot cu 
zeamă de spânz pe hârtie de tapetat pereţii, şi nici de data 
asta nu mai plânsese în zeama de spânz, şi asta era prima 
oară când doamna Compson venea la noi după moartea 
Bunicii, dar nici măcar nu se dădu jos din şaretă, rămânând 
pe loc, ţinându-şi umbrela de soare într-o mână, iar cu 
cealaltă strângându-şi în jurul umerilor şalul, în timp ce 
rotea ochii în toate părţile, ca şi cum în momentul în care 
Drusilla avea să iasă din casă sau de după vreun colţ n- 
avea să vadă doar o fată slabă şi pârlită de soare, 
îmbrăcată într-o cămaşă bărbătească şi în pantaloni, ci o 


vietate asemenea unei pantere îmblânzite sau unui urs. Şi 
această a treia scrisoare glăsuia la fel ca şi celelalte: şi 
anume că mătuşa Louisa se adresa unei persoane străine 
pentru ea, dar nu străine pentru Buni, că în anumite 
momente bunul nume al unei familii era numele bun al 
tuturor membrilor ei şi că în mod firesc ea nu se aştepta ca 
doamna Compson să se mute, să locuiască împreună cu 
tata şi cu Drusilla, fiindcă acest lucru ar fi fost prea târziu 
acum spre a mai salva aparențele în privinţa unei situaţii 
care, de altfel, nu fusese adevărată niciodată. Intrucât însă 
doamna Compson era şi ea femeie, spunea mătuşa Louisa, 
şi încă o femeie din Sud, care suferise la rându-i - mătuşa 
Louisa nu se îndoia de asta -, spera numai şi se ruga ca 
doamna Compson să fi fost cruţată de a-şi vedea vreodată 
cum propria fiică, în cazul în care doamna Compson ar fi 
avut o fiică şi ea, dispreţuieşte şi ia în batjocură toate 
principiile Sudiştilor privind curăţenia sufletească şi morala 
femeilor pentru care muriseră bărbaţii noştri, deşi mătuşa 
Louisa spera iarăşi ca soţul doamnei Compson (doamna 
Compson era cu mult mai în vârstă decât Buni şi singurul 
soţ pe care-l avusese vreodată fusese închis ca nebun cu 
mulţi ani în urmă, fiindcă atunci când nu avea ce face după- 
amiaza aduna vreo opt sau zece copii de negri din 
împrejurimi şi-i înşira pe malul opus al pârâului din 
apropiere, cu câte un cartof dulce pe vârful capului, pe care 
voia să-l doboare trăgând cu puşca; şi le spunea că se mai 
întâmpla să nu nimerească cartoful, dar să nu nimerească 
negrul care ar încerca să fugă nu se-ntâmpla niciodată, aşa 
că ei stăteau locului înlemniţi) să nu se fi numărat vreodată 
printre aceia. Aşa că n-am putut înţelege nimic nici din 
scrisoarea asta şi nici până azi nu ştiu ce voia mătuşa 
Louisa să spună, şi nu cred nici că doamna Compson 
pricepuse ceva. 

Pentru că lucrurile pe care le-am aflat nu mi-au fost 
spuse de ea; mi le-a spus doamna Habersham, care nu mai 
fusese pe la noi până atunci şi pe care Buni nu se dusese 
niciodată s-o vadă, din câte ştiam eu, cel puţin. Pentru că 
doamna Compson nu a stat atunci deloc la noi, nici măcar 


nu a coborât din şaretă, rămânând pe loc cumva strânsă 
sub şal şi uitându-se la mine, apoi la colibă, de parcă nu 
ştia la ce s-ar putea aştepta să iasă dinăuntru sau 
dindărătul ei. Apoi atinse uşor cu umbrela creştetul vizitiului 
negru de pe capră şi plecară, cei doi cai bătrâni pornind 
repede înapoi şi ieşind în drumul care ducea la oraş. Însă în 
după-amiaza următoare, când am urcat din fundul vâlcelei 
ca să mă duc cu găleata la izvor, în faţa colibei erau trase 
cinci şarete şi trăsuri, iar în colibă erau paisprezece 
doamne care făcuseră un drum de patru mile din Jefferson, 
îmbrăcate în rochiile de duminică pe care yankeii şi războiul 
le mai lăsaseră, femei ai căror soţi muriseră în război sau 
erau în viaţă, întorşi la Jefferson, unde îl ajutau pe tata în ce 
punea el la cale, fiindcă treceam atunci prin vremuri tare 
ciudate. Numai că, aşa cum am spus, poate că vremurile nu 
sunt niciodată ciudate pentru femeie, pentru ele totul e 
ceva nesfârşit şi monoton, plin de nebuniile repetate ale 
neamului bărbătesc. Doamna Compson luase loc în 
balansoarul Bunicii, ţinându-şi strâns umbrela şi stând 
ghemuită sub şal, părând după înfăţişare că în fine văzuse 
acel lucru nedesluşit pe care se aşteptase să-l vadă, şi că 
într-adevăr era o panteră. Doamna Habersham dăduse la o 
parte pătura prinsă-n tavan ca toate celelalte doamne 
respectabile să între şi să privească patul în care dormea 
Drusilla, după care le arătă salteaua pe care dormeam tata 
şi cu mine. Deodată dădu cu ochii de mine şi exclamă: 

— Da' ăsta cine-i? 

— E Bayard, zise doamna Compson. 

— Bietul copil! spuse doamna Habersham. 

Aşa că nu m-am oprit. Dar le auzeam fără să vreau. 
Făceau impresia că erau la un club al doamnelor sub 
preşedinţia doamnei Habersham, pentru că din când în 
când doamna Habersham uita să mai vorbească în şoaptă: 

— .„„„Mama ei ar trebui neapărat să vină, să trimitem 
imediat după ea. Insă în lipsa ei... noi, doamnele 
comunităţii, noi înşine mame... o copilă de care s-a profitat 
probabil datorită romantismului vitejesc... înainte de a-şi da 
seama de preţul pe care trebuie... 


Doamna Compson făcu atunci: 

— Şsst! Şşşt! 

Dar altcineva interveni: 

— Chiar crezi...? 

Şi-atunci doamna Habersham uită cu desăvârşire să mai 
şoptească: 

— Ce poate fi altceva? Ce alt motiv poţi să-mi dai ca să 
explici de ce se ascunde acolo, în fundul pădurii, şi ridică 
toată ziua greutăţi mari, ca buşteni şi... 

Atunci am plecat de-acolo. Am umplut găleata la izvor şi 
m-am întors la ţarcul cu butuci unde Drusilla cu Ringo şi cu 
Joby puneau butucii în joagăr, în timp ce un catâr legat la 
ochi se învârtea fără încetare în rumeguş. Şi pe urmă Joby 
scoase un sunet cumva, ceea ce ne făcu să ne oprim şi să 
privim în jur, şi dădurăm cu ochii de doamna Habersham, 
cu trei alte cucoane care se zgâiau din spatele ei, cu ochi 
mari şi strălucitori, uitându-se toate la Drusilla care lucra 
învăluită de rumeguş şi aşchii, îmbrăcată în salopeta 
murdară şi într-o cămaşă plină de sudoare, încălţată cu 
bocanci, pe faţă  curgându-i şiroaie de  năduşeală 
amestecată cu rumeguş, care-i îmbâcsise şi părul, 
îngălbenindu-i-l. 

— Sunt Martha Habersham, îi spuse doamna Habersham. 
Sunt o vecină şi sper să-ţi devin prietenă. Apoi adăugă: 
Sărmană copilă. 

Rămaserăm un timp uitându-ne la ea; în cele din urmă 
Drusilla îi vorbi; glasul ei răsuna ca al lui Ringo şi al meu 
atunci când tata ne spunea ceva de neînțeles în latineşte, 
ca să glumească: 

— Cum, doamnă? zise Drusilla. 

Fiindcă nu aveam decât cincisprezece ani pe-atunci; eu 
încă nu înţelegeam ce însemnau toate celea; stăm doar şi 
ascultam fără să mă gândesc prea mult, ca şi atunci când 
ascultasem discuţia doamnelor în colibă. 

— Starea mea? zise Drusilla. Starea... 

— Da, spuse doamna Habersham. Nu ai nici pe mama, 
nici măcar o femeie să... silită să faci aceste munci grele... 
- făcu un gest vag cu mâna spre catârul care continua să se 


învârtească şi spre Joby şi Ringo, care se holbau la doamna 
Habersham, în timp ce celelalte trei cucoane se zgâiau din 
spatele ei la Drusilla - ... ca să-ţi oferim nu numai ajutorul 
nostru, ci şi întreaga noastră compasiune. 

— Starea mea, zise iar Drusilla. Starea... Ajutor şi 
compasi... Pe urmă începu să spună: Vai! Vai! Vai! - şi în 
clipa următoare porni în goană de acolo. 

Alerga ca o căprioară, care începe întâi să fugă şi abia 
apoi se gândeşte încotro să se îndrepte; deodată se 
întoarse-n exact în mijlocul unui salt şi veni spre mine, 
sărind sprintenă peste butuci şi scânduri, cu gura 
întredeschisă şi spunând încet: 

— John. John. 

Pentru moment se părea că mă luase drept tata, până 
când se dezmetici şi-şi dădu seama că nu sunt el; se opri, 
deşi trupul continua să-i alerge, aşa cum se opreşte o 
pasăre plutind în aer, neclintită şi totuşi plină de mişcare 
furibundă. 

— Şi tu crezi cumva aşa ceva? mă întrebă. 

Apoi dispăru. Din când în când îi mai vedeam urmele 
paşilor, distanţate între ele şi arătând că fugea, chiar la 
marginea pădurii, dar când am ieşit din fundul vâlcelei, n- 
am văzut-o nicăieri. Şaretele şi trăsurile erau tot în faţa 
colibei şi vedeam pe doamna Compson şi pe celelalte 
cucoane pe veranda de la intrare, privind peste păşune, 
spre vale, aşa că nu m-am dus în direcţia aceea. Inainte 
însă de a ajunge ia cealaltă colibă, unde locuiau Louvinia şi 
Joby şi Ringo, am văzut-o pe Louvinia urcând pe coastă, 
venind de la izvor cu o găleată din lemn de cedru plină cu 
apă; cânta. Apoi intră în colibă şi cântecul încetă brusc, aşa 
că am înţeles unde era Drusilla. Dar nu m-am ascuns de 
ele. M-am dus la fereastră şi m-am uitat înăuntru; am văzut 
cum Drusilla îşi întoarce capul culcat pe braţele puse pe 
polita de deasupra căminului, aşa cum stătea în momentul 
când Louvinia intrase în colibă cu găleata de apă şi cu o 
rămurică de eucalipt în gură, cu pălăria veche a tatei peste 
basmaua cu care se lega întotdeauna pe cap. Drusilla 
plângea. 


— Vasăzică asta era, spuse ea. Să vină la joagăr şi să-mi 
spună că în starea mea... compasiune şi ajutor... nişte 
străine; n-am mai văzut pe niciuna din ele până acum şi nici 
că-mi pasă de ceea ce... Dartu şi cu Bayard, asta credeţi şi 
voi? Că John şi cu mine... că noi doi...? 

Louvinia se apropie de ea. Mâna ei se întinse mai repede 
decât avu Drusilla vreme să se tragă înapoi şi poposi pe 
pântecul îmbrăcat în salopetă al Drusillei, şi pe urmă 
Louvinia o ţinea pe Drusilla în braţe, aşa cum mă ţinea şi pe 
mine pe vremuri, iar Drusilla plângea tare. 

— ...Că John şi cu mine... că noi doi... Când Gavin a murit 
la Shiloh, şi casa lui John a fost arsă până-n temelii, şi 
plantaţia lui distrusă, că el şi cu mine... Noi ne-am dus la 
război să-i batem pe yankei, nu la vânătoare de femei! 

— Ştiu că n-ai făcut nimic, îi spuse Louvinia. Acum 
linişteşte-te. Linişteşte-te. 

Şi cam asta e totul. Nu ştiu dacă doamna Habersham a 
îndemnat-o pe doamna Compson să trimită după mătuşa 
Louisa, sau dacă mătuşa Louisa le-a fixat un termen pentru 
rezolvarea situaţiei şi a venit apoi personal. Fiindcă eram 
toţi ocupați. Drusilla, cu Joby, cu Ringo şi cu mine la joagăr, 
iar tata în oraş; nu-l mai vedeam din momentul în care 
pleca dimineaţa călare până când se întorcea noaptea, 
uneori destul de târziu. Pentru că erau timpuri ciudate 
atunci. Vreme de patru ani trăiserăm doar pentru un singur 
lucru, chiar şi femeile şi copiii care nu puteau lupta: să-i 
scoatem pe soldaţii yankei din ţara noastră; credeam că 
atunci când vom reuşi acest lucru, totul se va termina. lar 
acum asta se-ntâmplase, şi încă mai înainte ca să înceapă 
vara l-am auzit pe tata spunând Drusillei: 

— Ni s-au făgăduit unităţi militare federale; Lincoln 
personal ne-a promis să ne trimită armată. Atunci totul va fi 
bine. 

Şi aceste cuvinte veneau de la un om care comandase 
timp de patru ani un regiment, cu scopul mărturisit de a-i 
izgoni pe soldaţii federali din ţară. Acum aveai impresia că 
nu mai capitulaserăm câtuşi de puţin, că ne uniserăm 
forţele cu oamenii care fuseseră duşmanii noştri împotriva 


unui nou duşman, ale cărui mijloace nu le puteam 
întotdeauna măsura, dar de ale cărui scopuri ne puteam 
întotdeauna teme. Aşa că tata era ocupat în oraş toată 
ziua. Reconstruiau Jeffersonul, judecătoria şi magazinele, 
dar ceea ce tata şi ceilalţi oameni făceau era mai mult 
decât atât; era ceva, ceva ce el nu voia să aflăm, din care 
cauză nu ne dădea voie nici Drusillei, nici mie şi nici lui 
Ringo să mergem în oraş. Dar după un timp Ringo a plecat 
pe furiş de acasă şi s-a dus în oraş, iar când s-a întors, s-a 
uitat la mine învârtindu-şi puţin în orbite ochii bulbucaţi. 

— Ştii ce sunt eu acuma? 

— Ce? l-am întrebat. 

— Nu mai sunt un negru. Am fost abolit. 

şi atunci l-am întrebat ce era, dacă nu mai era un negru, 
şi mi-a arătat ce ţinea în mână. Era fituica nouă de un 
dolar; era emisă asupra Trezorierului Rezident al Statelor 
Unite din comitatul Yoknapatawpha, statul Mississippi, şi 
semnată „Cassius Q. Benbow, şerif interimar”, cu scrisul 
îngrijit al unui funcţionar, sub care se găsea un X mare şi 
lăbărţat. 

— Cassius Q. Benbow? am zis eu. 

— Eg-zact, zise Ringo. Unchiu' Cash care mâna trăsura 
familiei Benbow până ce a fugit cu yankeii acum doi ani. 
Acum s-a întors şi o să fie ales şerif în Jefferson. De aia 
Conaşu' John şi ăilalţi albi e aşa de ocupați acuma. 

— Un negru? am spus eu. Un negru? 

— Nu, zise Ringo. Nu mai sunt negri în Jefferson şi nici în 
altă parte. 

Îmi vorbi apoi de cei doi fraţi Burden din Missouri, care 
aveau împuternicire de la Washington să-i treacă pe toţi 
negrii la republicani, şi cum tata şi ceilalţi încercau să 
împiedice acest lucru. 

— Noo, nici vorbă, spuse el mai departe, războiul nu s-a 
isprăvit. De abia acuma a început serios. Mai înainte, când 
vedeai un yankeu, îl ştiai fiindcă nu avea nimic cu el afară 
de o puşcă sau un căpăstru pentru catâri sau vreun pumn 
de pene de găină!€. Acuma nu mai ai după ce să-l cunoşti, 


16 Aluzie la faptul că yankeii furau catâri şi găini. (n. red.) 


şi în loc de puşcă are într-o mână un şomoiog de hârtii d' 
astea şi-n cealaltă un teanc de buletine de vot pentru negri. 

Aşa că toţi munceam fără încetare; îl vedeam pe tata 
doar seara târziu şi uneori atât Ringo, cât şi eu şi chiar 
Drusilla ne uitam doar la el şi nu-l mai întrebam nimic. Aşa 
că lor nu le-a mai trebuit mult, fiindcă Drusilla fusese deja 
învinsă; timpul nu mai era de partea ei, fără s-o ştie însă, 
din după-amiaza în care alea paisprezece doamne s-au 
urcat în şaretele şi-n trăsurile lor şi s-au înapoiat în oraş; 
aşa că într-o după-masă, cam două luni mai târziu, l-am 
auzit pe Denny strigând înainte de a ajunge carul în faţa 
porţilor, şi mătuşa Louisa era aşezată pe unul din cufere 
(asta a învins-o pe Drusilla: cuferele; în ele se găseau 
rochiile pe care nu le mai purtase de trei ani; Ringo nu o 
mai văzuse purtând rochii până ce nu i le-a adus mătuşa 
Louisa), îmbrăcată în doliu, şi tot cernită era şi funda de 
crep de la mânerul umbrelei, care nu fusese aşa când ne 
duseserăm la Hawkhurst cu doi ani mai înainte, deşi unchiul 
Dennison era tot atât de mort şi atunci, ca şi acum. Ea 
ajunse până lângă colibă, unde cobori din car, plângând şi 
vorbind exact ca în scrisori, aşa că atunci când o ascultai 
trebuia să sari iute peste cuvinte ca să înţelegi ce voia să 
spună: 

— Am venit să apelez la ei încă o dată cu lacrimile unei 
mame, deşi nu cred că vor ajuta cu ceva şi deşi m-am rugat 
tot timpul până acum ca nevinovăția acestui băiat să fie 
cruţată şi ocrotită, dar ceea ce trebuie să se întâmple, 
întâmplă-se, şi cel puţin ne vom duce povara toţi trei 
împreună. 

Şedea în balansoarul Bunicii, în mijlocul odăii, fără să fi 
lăsat nici măcar umbrela din mână sau să-şi fi scos boneta, 
şi se uita la salteaua de paie pe care dormeam tata şi cu 
mine, şi apoi la pătura prinsă în cuie de o bârnă de sus, 
pentru a face o încăpere pentru Drusilla, tamponându-şi 
gura cu o batistă care răspândea în întreaga colibă un 
miros de trandafiri veştezi. Tocmai atunci veni şi Drusilla de 
la joagăr, cu bocancii plini de noroi şi cămaşa şi salopeta 
năduşite şi cu părul decolorat de soare şi plin de rumeguş, 


iar mătuşa Louisa de uită la ea şi începu din nou să plângă, 
zicând: 

— Pierdută! Pierdută! Mulţumesc lui Dumnezeu că în 
marea Lui milă l-a luat pe Dennison Hawk înainte de a mai 
apuca să vadă ceea ce văd eu! 

Drusilla pierduse bătălia. Mătuşa Louisa o puse să- 
mbrace o rochie în seara aceea; am văzut-o ieşind în fugă 
din colibă, în rochie, şi coborând coasta către izvor, în timp 
ce noi aşteptam sosirea tatei. Tata veni şi intră în colibă, 
unde o găsi pe mătuşa Louisa stând tot în balansoarul 
Bunicii şi ţinându-şi batista la gură. 

— Ce surpriză plăcută, Miss Louisa, zise tata. 

— Nu e ceva atât de plăcut pentru mine, colonele 
Sartoris, spuse ea. Şi după un an întreg cred că nu o mai 
pot numi surpriză. Dar încă mai este un şoc. 

Aşa că tata ieşi din colibă şi cobori la izvor, unde o găsi 
pe Drusilla ascunzându-se după un fag gros, ghemuită la 
pământ ca şi cum ar fi încercat să ascundă rochia de tata, 
chiar şi în timp ce el o ridica în picioare. 

— Ce importanţă are o rochie? zise el. Nu contează deloc. 
Hai! Ridică-te, soldat. 

Dar Drusilla era învinsă; faptul că acceptase să i se 
impună rochia era ca şi cum s-ar fi lăsat biciuită; ca şi cum 
în rochie simţea că nici nu se mai putea opune, nici nu mai 
putea să fugă în lume. Aşa că ea nu a mai venit la ţarcul cu 
butuci, şi pentru că tata şi cu mine dormeam de-acum în 
aceeaşi colibă cu Joby şi cu Ringo, eu nu o mai vedeam pe 
Drusilla decât la vremea mesei. Eram foarte ocupați cu 
tăiatul cherestelei şi toată lumea vorbea despre alegeri şi 
despre faptul că tata spusese celor doi fraţi Burden, în faţa 
tuturor bărbaţilor din oraş, că alegerile nu vor avea loc 
niciodată atâta timp cât Cash Benbow sau vreun alt negru 
va lua parte la ele şi că, la rândul lor, fraţii Burden îi 
spuseseră să-ncerce numai, de-ndrăznea, să împiedice 
alegerile. Şi-n timpul ăsta, cât era ziulica de mare, în 
cealaltă colibă nu aveai loc de cucoanele din Jefferson; ai fi 
putut crede că Drusilla era fiica doamnei Habersham şi nu a 
mătuşii Louisa. Incepeau să vină imediat după micul dejun 


şi rămâneau la noi toată ziua, aşa că la cină o aveam pe 
mătuşa Louisa, îmbrăcată în doliu, lipsindu-i doar boneta şi 
umbrela, şi ţinând mereu prin preajmă un început de şal 
negru pe care nu mai termina să-l tricoteze şi o batistă 
împăturită, prinsă la îndemână în cordon (numai că mânca 
grozav de mult; mânca mai mult decât tata, fiindcă nu mai 
rămăsese decât o săptămână până la alegeri şi socotesc să 
el se gândea numai la fraţii Burden), şi nu voia să stea de 
vorbă cu oricine în afară de Denny; iar Drusilla doar se 
străduia să mănânce, cu chipul încordat şi obrajii supţi, şi 
cu privirea unui om biciuit de prea mult timp şi care nu mai 
poate să rabde. 

Apoi Drusilla se prăbuşi; o învinseseră. Se ţinuse tare; nu 
era mult mai în vârstă decât mine, dar lăsase pe mătuşa 
Louisa şi pe doamna Habersham să aleagă jocul şi le 
învinsese pe amândouă, până în seara când mătuşa Louisa 
o atacă din spate, alegând un joc în care ea nu mai putea 
învinge. Veneam la cină şi le-am auzit în colibă, înainte de a 
mă putea feri să aud: 

— Nu poţi să mă crezi? îi spunea Drusilla. Nu poţi să 
înţelegi că eram doar unul dintre soldaţi şi, la drept vorbind, 
nici măcar atât, iar de când am venit aici, acasă, nu-s decât 
o altă gură pe care o are de hrănit John, nimic altceva decât 
vara soţiei lui şi nu cu mult mai mare decât fiul lui? 

Şi aproape că vedeam cum mătuşa Louisa stătea în 
balansoar, cu şalul pe care îl tot tricota şi nu-l mai isprăvea. 

— Şi-ai vrea să-mi spui mie că tu, fată tânără, fiind 
împreună cu el, un bărbat încă tânăr, zi şi noapte timp de 
un an, colindând toată ţara fără niciun fel de pază sau 
supraveghere asupra... Oare mă crezi chiar atât de 
proastă? 

Aşa că în seara aia mătuşa Louisa a învins-o; abia ne 
aşezasem pentru cină, că mătuşa Louisa îşi şi îndreptă 
privirea spre mine, ca şi cum ar fi aşteptat să încetez cu 
scârţâitul băncuţei pe care stăm. 

— Bayard, nu-ţi cer să mă ierţi pentru ceea ce fac, fiindcă 
e vorba de o grea povară şi pentru tine; tu nu eşti decâto 
victimă inocentă, ca şi Dennison, ca şi mine... Deodată se 


uită la tata, aşa cum sta rezemată pe spate în balansoarului 
Bunicii (singurul scaun pe care îl aveam), în rochia ei 
neagră şi cu şalul negru pe care-l tricota lăsat lângă farfuria 
ei. Colonele Sartoris, zise ea, eu sunt doar o femeie; şi 
trebuie să-ţi cer ceea ce soţul pe care l-am pierdut şi fiul 
care n-a ajuns încă bărbat ti-ar cere poate cu pistolul în 
mână... Vrei s-o iei de soţie pe fiica mea? 

Am ieşit din colibă. M-am mişcat repede; am auzit însă 
zgomotul uşor pe care l-a făcut capul Drusillei căzând pe 
braţele pe care le întinsese dinainte pe masă şi am auzit 
scârţâitul pe care-l făcu băncuţa atunci când tata se ridică 
în aceeaşi clipă în picioare; am trecut pe lângă el exact 
când ajunsese lângă Drusilla şi îi pusese mâna pe cap. 

— Te-au învins, Drusilla, zise el. 


3 


Doamna Habersham sosi devreme a doua zi, înainte ca 
noi să fi isprăvit de mâncat de dimineaţă. Nu-mi dau seama 
cum făcuse mătuşa Louisa de îi trimisese vorbă atât de 
repede. Fapt e că sosise şi amândouă fixară nunta pentru 
poimâine. Nu cred că ştiau că se nimerea să fie aceeaşi zi 
în care tata le spusese celor doi fraţi Burden că Benbow 
Cash nu avea să fie ales şerif al oraşului Jefferson. Nu cred 
însă că ele ar fi dat acestui lucru mai multă importanţă 
decât dacă bărbaţii din Jefferson ar fi hotărât că peste două 
zile toate ceasurile din oraş aveau să fie date cu o oră 
înapoi sau înainte. Poate că nici nu ştiau că urmau să aibă 
loc alegeri, că toţi bărbaţii din comitat aveau să vină călări 
la Jefferson în ziua următoare, cu pistoale în buzunare, şi că 
fraţii Burden îşi aduseseră deja din ajun alegătorii lor negri 
şi îi ţineau într-o şură unde se egrena bumbacul, la 
marginea oraşului, apăraţi de o gardă. Socot că femeilor 
nici nu le păsa. Fiindcă, aşa cum spunea tata, femeile nu 
pot crede că un anumit lucru poate fi bun sau rău, ori mai 
cu seamă foarte important, numai pentru că o grămăjoară 
de bucățele de hârtie mâăzgălite, introduse într-o lădiţă, pot 
hotări în privinţa lui. 

Urma să fie nuntă mare; tot Jeffersonul trebuia să fie 
invitat, iar doamna Habersham se oferi să aducă cele trei 
sticle de Madeira pe care le păstra de cinci ani, când 
deodată mătuşa Louisa începu iarăşi să plângă. Insă de 
data asta acţionară rapid; se repeziră să o bată uşor pe 
mâini şi-i dădură să miroasă oţet, iar doamna Habersham 
spunea: 

— E de-nţeles, sărmana de tine! O nuntă mare acum, 
după un an, n-ar însemna decât să atragă atenţia tuturor 
asupra... 

Aşa că hotărâră să se facă numai o simplă recepţie, 


fiindcă doamna Habersham spunea că o recepţie putea fi 
organizată de o pereche căsătorită oricând, chiar şi la zece 
ani după nuntă; aşa încât Drusilla urma să plece în oraş, să 
se întâlnească acolo cu tata şi să se cunune pe cât de 
repede şi mai fără zgomot posibil, luându-mă pe mine şi 
încă pe cineva ca martori, pentru a face căsătoria legală; 
niciuna din doamne nu trebuia să fie de faţă. Apoi cei doi 
urmau să se întoarcă acasă şi avea să se dea recepţia. 

Aşa că-n dimineaţa următoare doamnele începură să 
sosească devreme, aducând coşuri cu bunătăţi şi feţe de 
masă şi argintărie, ca pentru o cină după slujba de la 
biserică. Doamna Habersham a adus un văl şi o coroniţă de 
mireasă, şi toate au ajutat-o pe Drusilla să se îmbrace, 
numai că mătuşa Louisa i-a dat să pună pe deasupra 
mantaua cea lungă a tatei, pentru călătorie, cu care 
Drusilla şi-a acoperit vălul şi coroniţa; Ringo a adus caii la 
scară, ţesălaţi şi periaţi, iar eu am ajutat-o pe Drusilla să se 
urce pe cal, în vreme ce mătuşa Louisa şi celelalte doamne 
priveau de pe verandă. Nu mi-am dat însă seama că Ringo 
lipsea când am pornit, nici măcar când am auzit-o pe 
mătuşa Louisa strigându-l pe Denny în timp ce coboram 
călări înspre drumul mare. Louvinia ne-a povestit mai târziu 
ce s-a petrecut după plecarea noastră, cum au pregătit 
doamnele masa, au împodobit-o şi au pus pe ea gustările, 
alcătuind bufetul de nuntă, după care au început să 
pândească poarta, strigându-l din când în când pe Denny, 
când deodată au apărut în galop Ringo şi Denny, călare 
amândoi pe acelaşi catâr, Denny cu ochii mari cât cepele şi 
strigând în gura mare: 

— l-au omorât! l-au omorât! 

— Cine? strigă mătuşa Louisa. Unde-aţi fost? 

— În oraş! strigă Denny. Pe cei doi fraţi Burden! l-au 
omorât! 

— Cine i-a omorât? strigă mătuşa Louisa. 

— Drusilla şi văru' John! strigă Denny. 

Louvinia îmi spuse mai târziu că mătuşa Louisa începu să 
zbiere de-a binelea: 

— Vrei să zici că Drusilla şi omu’ ăla încă nu s-au 


cununat? 

Fiindcă nu avuseserăm timp pentru aşa ceva. Poate că 
Drusilla şi tata s-ar fi căsătorit, dar când am ajuns noi în 
piaţă am văzut o mulţime de negri îngrămădiţi în spatele 
uşii de intrare a hotelului, mânaţi de şase sau opt albi 
străini, când deodată i-am văzut pe bărbaţii din Jefferson pe 
care-i cunoşteam, pe care-i cunoştea şi tata, alergând prin 
piaţă spre hotel, fiecare ţinând mâna la şold, aşa cum face 
cineva care aleargă cu un pistol în buzunar. Apoi am văzut 
oamenii care se aflaseră sub comanda tatei aliniindu-se în 
faţa uşii hotelului, blocând-o. Şi-atunci m-am lăsat să 
alunec repede jos de pe cal, uitându-mă la Drusilla cum se 
luptă cu George Wyatt. Dar el nu izbutise s-o apuce de braţ, 
ci doar de pelerină, şi pe urmă ea trecea prin cordonul ăla 
de oameni şi alerga spre hotel, cu coroniţa alunecându-i pe 
o parte a capului şi cu vălul fluturând în vânt în urma ei. 
Însă pe mine George mă prinse de braţ. Aruncă jos pelerina 
şi mă tinu strâns. 

— Dă-mi drumul! i-am spus. Mă duc după tata. 

— Stai liniştit, îmi zise George ţinându-mă în loc. John 
tocmai a intrat să voteze. 

— Dar ei sunt doi! i-am replicat. Dă-mi drumul! 

— John are două gloanţe în revolver, îmi răspunse 
George. Potoleşte-te. 

Şi mă ţinu pe loc. Apoi am auzit cu toţii cele trei 
împuşcături şi toate capetele s-au întors spre uşă. Nu ştiu 
cât a durat aşteptarea. 

— Ultimele două au fost din revolverul lui, a mai spus 
George. 

Nu ştiu cât am aşteptat. Negrul bătrân care era portarul 
doamnei Holston şi care era prea bătrân ca să mai vrea să 
fie liber îşi scoase deodată capul pe uşă spunând: „Sfinte 
Dumnezeule!”, după care îşi trase capul înapoi. Apoi apăru 
Drusilla, ducând urna pentru voturi, cu coroniţa căzută pe o 
parte a capului şi cu vălul răsucit pe braţ; tata ieşi în urma 
ei, frecându-şi de mânecă pălăria cea nouă de biber. Şi- 
atunci izbucniră uralele; îi auzeam trăgându-şi răsuflarea, 
tot aşa cum obişnuiau să facă atunci când îi atacau pe 


yankei. 

— Yeeeee...! 

Dar tata ridică mâna şi ei se potoliră. Altfel nu s-ar mai fi 
putut auzi nimic. 

— Am auzit şi un foc de pistol. Te-au atins? întrebă 
George. 

— Nu, răspunse tata. l-am lăsat să tragă ei mai întâi. Aţi 
auzit cu toţii. Cred că puteţi jura că-mi cunoaşteţi 
revolverul. 

— Aşa e! spuse George. Am auzit cu toţii! 

Tata se uită la toţi oamenii, pe rând, la toate chipurile 
întoarse spre el, cercetându-le fără grabă. 

— Are cineva ceva de lămurit cu mine în legătură cu cele 
întâmplate? întrebă el. 

Însă nu auzeai nimic, nici măcar o mişcare. Turma de 
negri stătea întocmai cum îi găsisem la început, conduşi 
fiind de albii din Nord. Tata îşi puse pălăria pe cap, îi luă 
Drusillei urna din braţe şi o ajută să se urce pe cal, după 
care îi întinse din nou urna. Apoi se uită iarăşi la toţi cei din 
jur. 

— Alegerile se vor ţine acasă la mine, spuse. Numesc 
acum pe Drusilla Hawk supraveghetor pentru operaţiile de 
votare până se depun toate voturile în urnă şi se numără. 
Are cineva de aici vreo obiecţie? făcu iar un semn cu mâna 
ca oamenii să rămână liniştiţi şi să nu izbucnească în urale. 
Nu acum, băieţi! zise el. Se întoarse apoi spre Drusilla. Du- 
te acasă. Eu mă duc până la șerif şi te urmez mai târziu. 

— Pe dracu'! Să nu crezi că te lăsăm singur! îi spuse 
George Wyatt. Câţiva dintre băieţi vor merge cu Drusilla, iar 
noi ceilalţi venim cu tine. 

Dar tata nu-i lăsă. 

— Nu pricepeţi că trebuie să dobândim pacea numai prin 
lege şi ordine? le zise el. Voi da o declaraţie pentru lăsarea 
mea în libertate pe cauţiune şi apoi vă voi urma. Faceţi cum 
vă spun. 

Aşa că am plecat. Am deschis larg porţile, cu Drusilla în 
fruntea noastră şi cu urna pentru voturi pe oblâncul şeii - 
noi şi foştii ostaşi ai tatei şi încă vreo sută - şi am mers 


călare până la coliba unde se aflau şaretele şi trăsurile. 
Drusilla îmi dădu să ţin urna, descălecă, o luă din nou şi 
porni spre colibă, dar deodată se opri în loc. Cred că şi ea şi 
eu ne-am amintit de un anumit lucru în acelaşi moment şi 
mai cred că toţi oamenii care erau cu noi şi-au dat deodată 
seama că ceva nu era-n regulă. Fiindcă, aşa cum spunea 
tata, cred că femeile nu cedează niciodată: nu numai în 
cazul obţinerii unei victorii, dar nici măcar în cazul unei 
înfrângeri. Pentru că de asta ne-am oprit când mătuşa 
Louisa şi celelalte doamne au ieşit pe verandă, şi apoi tata 
a trecut repede pe lângă mine şi a sărit jos de pe cal lângă 
Drusilla, dar mătuşa Louisa nu l-a învrednicit nici măcar cu 
o privire. 

— Aşadar, nu v-aţi cununat! zise ea. 

— Am uitat, îi răspunse Drusilla. 

— Ai uitat? Ai uitat?! 

— Eu... vru să spună ceva Drusilla. Noi... 

Abia acum mătuşa Louisa se uită la noi, se uită la întreg 
şirul nostru, toţi călări; se uită la mine cum se uita la toţi 
ceilalţi, ca şi cum nu mă mai văzuse niciodată. 

— Şi ăştia cine sunt, rogu-te? Alaiul tău de nuntă format 
din uituci? Vorniceii tăi la crime şi tâlhării? 

— Au venit să voteze, zise Drusilla. 

— Să voteze? izbucni mătuşa Louisa. Aha! Să voteze! 
Fiindcă ţi-ai silit mama şi fratele să trăiască sub un acoperiş 
de destrăbălare şi adulter, crezi că-i poţi sili şi să locuiască 
într-o baracă de vot, unde să vă adăpostiţi voi de violenţă şi 
de vărsare de sânge, nu? Adu-mi aici lădiţa! 

Drusilla însă nu se mişcă; rămase în picioare, cu rochia 
sfâşiată şi cu vălul boţit şi murdărit, în timp ce coroniţa 
răsucită abia i se mai ţinea în păr cu câteva ace. Mătuşa 
Louisa cobori treptele; nu ştiam ce voia să facă; am rămas 
cu toţii pe loc şi ne-am uitat la ea cum a smucit urna din 
braţele Drusillei şi a aruncat-o departe, în curte. 

— Intră în casă! îi porunci. 

— Nu! zise Drusilla. 

— Intră în casă! O să trimit eu personal după preot. 

— Nu, îi repetă Drusilla. Avem alegeri. Nu pricepi? Sunt 


supraveghetorul alegerilor. 

— Aşadar, refuzi? 

— N-am încotro. Trebuie. Glasul ei era ca al unei fetiţe 
care a fost prinsă jucându-se în noroi. John mi-a spus să... 

La aceste vorbe mătuşa Louisa prinse să plângă. Stătea 
acolo în rochia ei neagră, fără şalul la care lucra, şi, pentru 
prima oară de când o vedeam, fără batistă, plângând, până 
ce doamna Habersham ieşi din colibă şi o luă înăuntru. Apoi 
oamenii votară. Nu a durat mult. Au pus urna pe scândura 
pe care spăla Lowvinia rufe şi Ringo aduse zeamă de spânz 
şi un stor vechi de hârtie groasă, pe care îl tăie în bucățele 
pentru a face buletine de vot. 

— Toţi cei care vor ca onorabilul Cassius Q. Benbow să fie 
şerif al Jeffersonului să scrie „Da” pe buletine; cine e contra 
să scrie „Nu”, zise tata. 

— lar eu am să scriu pentru fiecare, ca să meargă mai 
repede, spuse George Wyatt. 

Aşa că făcu un teanc de pătrăţele de hârtie şi le scrise pe 
şaua calului şi, pe măsură ce le scria, oamenii le şi luau şi le 
vârau în urnă, în timp ce Drusilla le striga numele. O 
auzeam pe mătuşa Louisa cum plângea în colibă şi le 
vedeam pe celelalte doamne cum se uitau la noi pe 
fereastră. Votarea nu a durat mult. 

— Nu-i nevoie să-ţi mai baţi capu' să numeri voturile, 
spuse George. Toţi au votat „Nu”. 

Şi asta a fost tot. Oamenii s-au întors în oraş ducând 
urna, în timp ce tata şi Drusilla, în rochia de mireasă 
sfâşiată şi pe cap cu coroniţa strâmbă şi vălul sfârtecat, se 
uitau după ei. Numai că de data asta nici tata nu ar mai fi 
putut să-i potolească. Uralele lor se auziră puternic, pe 
tonuri înalte, prelungi şi sălbatice, ca atunci când le auzeau 
urechile yankeilor, prin fum şi prin năvala cailor în galop. 

— Yeeeee, Drusilla! răcneau ei. Yeeeee, John Sartoris! 
Yeeeeee! 


Parfum de verbină 


1 


Tocmai terminasem cina şi deschisesem pe masă, sub 
lampă, tratatul lui Coke, când paşii profesorului Wilkins 
răsunară în hol; urmă un moment de linişte, atunci când se 
opri punând mâna pe clanţa uşii, şi ar fi trebuit atunci să-mi 
fi dat seama. Oamenii vorbesc cu multă uşurinţă de 
presentimente, dar n-am avut în acel moment niciunul. Am 
auzit paşii profesorului Wilkins pe scară şi în hol în timp ce 
se apropia, dar n-am simţit nimic în cadenţa lor, pentru că, 
deşi stăteam în casa lui de trei ani, de când eram la 
colegiu, şi deşi atât el, cât şi doamna Wilkins îmi spuneau 
acasă Bayard, el n-ar fi intrat în camera mea fără să bată la 
uşă, după cum nici eu n-aş fi intrat în camera lui sau a ei. In 
clipa următoare deschise însă uşa, smucind-o, izbind-o de 
opritorul de lângă perete, cu unul din acele gesturi cu care, 
sau datorită căruia, un pedagog de şcoală, neşovăielnic în 
atitudinea lui autoritară, se abate în unele situaţii de la 
ceea ce este normal, şi rămase în uşă spunând doar: 

— Bayard, Bayard, băiatul meu! Dragul meu băiat! 

Ar fi trebuit să fi înţeles; ar fi trebuit să fi fost pregătit. 
Sau poate că eram pregătit, deoarece îmi amintesc că am 
închis încet cartea, chiar însemnând locul unde mă 
oprisem, înainte de a mă ridica în picioare. Am văzut că el - 
profesorul Wilkins - făcea ceva, frământa ceva: erau pălăria 
şi pelerina mea, pe care mi le înmână şi pe care eu le-am 
luat, deşi nu aveam nevoie de pelerină, afară dacă nu 
cumva mă gândeam (deşi ne găseam în octombrie, ploile 
de toamnă încă nu începuseră în regiunea noastră) că ploile 
şi vremea rece aveau să înceapă până ce apucam eu să 


revăd această cameră, aşa că mi-ar trebui atunci pelerina 
ca să mă pot reîntoarce, dacă m-aş fi reîntors, şi-mi ziceam: 
„Dumnezeule, dacă ar fi făcut ce-a făcut acum seara 
trecută, dacă ar fi izbit uşa bufnind şi lovind-o de opritor în 
seara trecută, fără să bată la uşă, aş fi putut ajunge acolo 
înainte de a se fi întâmplat, aş fi putut fi acolo, lângă el, 
oriunde s-ar fi găsit, oriunde ar fi trebuit să se prăbuşească 
şi să zacă la pământ, în praf şi noroi”. 

— Băiatul e jos, în bucătărie, îmi spuse el. 

Numai după mulţi ani mi-a povestit (în orice caz, cineva 
mi-a povestit; probabil o fi fost judecătorul Wilkins) că 
Ringo a îmbrâncit bucătăreasa la o parte şi a intrat în casă 
şi în biblioteca unde se aflau profesorul Wilkins şi cu 
doamna Wilkins şi le-a spus, fără niciun fel de introducere, 
după care s-a întors imediat pe călcâie: „L-au împuşcat pe 
colonelu' Sartoris azi-dimineaţă. Spune-i că-l aştept în 
bucătărie”, şi a ieşit din bibliotecă înainte ca vreunul din ei 
să poată face o mişcare. 

— A făcut mai mult de patruzeci de mile călare, şi totuşi 
refuză să mănânce ceva. 

Am pornit amândoi spre uşă - uşa în spatele căreia 
trăisem trei ani cu ceea ce ştiam că se va întâmpla, cu ceea 
ce ştiam acum că m-am aşteptat tot timpul să se întâmple, 
uşa dincolo de care auzisem paşii în timp ce se apropiau, 
dar nu înţelesesem atunci când îi auzisem. 

— Aş putea face ceva pentru tine? 

— Da, domnule, i-am răspuns. Un cal odihnit pentru 
băiat. Va voi să se întoarcă cu mine. 

— Te rog, insist să-l iei pe-al meu... adică pe-al doamnei 
Wilkins, ţipă el. 

Tonul nu i se schimbase deloc, totuşi strigase şi presupun 
că în aceeaşi clipă amândoi ne-am dat seama că oferta lui 
avea ceva caraghios în ea - o iapă rotundă ca un butoi, cu 
picioarele scurte, semănând cu o profesoară de muzică 
rămasă fată bătrână, pe care doamna Wilkins o înhăma la 
faetonul ei ca un coş pe patru roţi - şi în acel moment mi-a 
folosit la fel de mult ca o găleată de apă rece zvârnlită peste 
trup. 


— Mulţumesc, domnule, am spus. Nu va fi nevoie. Găsesc 
eu un cal odihnit pentru el la grajdul oraşului, după ce mi se 
aduce iapa. 

Am procedat bine, fiindcă nici nu terminasem de vorbit şi 
m-am dat seama că nici măcar de acest lucru nu era nevoie 
şi că Ringo, fără îndoială, se oprise pe drum la grajd, înainte 
de a veni până la colegiul unde locuiam, şi avusese grijă de 
toate, şi, ca urmare, atât calul odihnit, cât şi iapa mea 
aveau să fie gata înşeuaţi, aşteptând lângă gardul lateral, 
aşa că nu mai era nevoie să traversăm tot oraşul Oxford 
după un cal. Loosh nu s-ar fi gândit la aşa ceva dacă ar fi 
venit să mă ia; el ar fi mers de-a dreptul la colegiu, la casa 
profesorului Wilkins, şi i-ar fi adus vestea; apoi s-ar fi aşezat 
pe un scaun şi m-ar fi lăsat să am eu grijă de toate. Dar 
Ringo nu era ca el. 

Am ieşit din cameră urmat de profesorul Wilkins. Din 
clipa aceea până când am pornit călare împreună cu Ringo 
prin întunericul dens, fierbinte şi plin de praf, încărcat şi 
apăsător în acelaşi timp în aşteptarea ploilor de toamnă 
întârziate, profesorul Wilkins păşi ba alături de mine, ba 
imediat în urma mea, fără a putea spune precis unde şi nici 
măcar neinteresându-mă. Căuta să găsească cuvinte cu 
care să-mi ofere pistolul pe care-l avea asupra lui. Aproape 
că-l puteam auzi spunând: „Vai, ce ţară nefericită, deşi au 
trecut zece ani de la furia de-atunci, şi totuşi oamenii 
continuă să creadă că trebuie să se omoare între ei, că 
trebuie să plătim mai departe preţul crimei lui Cain cu 
propria lui monedă”. Dar de fapt n-a spus vorbele astea. 
Mergea doar în urma mea, fie alături, fie în urmă, în timp ce 
coboram scările spre locul unde doamna Wilkins aştepta în 
hol sub candelabru - o femeie slăbuţă şi încărunţită care 
îmi amintea de Buni, nu fiindcă arăta ca Buni, ci probabil 
fiindcă o cunoscuse şi ea - cu chipul său neliniştit îndreptat 
în sus, de parcă gândea „Cine trage sabia de sabie va 
pieri”, la fel cum ar fi gândit şi Buni; mă apropiam acum de 
ea, trebuia să mă apropii nu fiindcă eram nepotul Bunicii şi 
locuisem în casa ei în cei trei ani de când eram la colegiu şi 
eram cam de aceeaşi vârstă cu fiul ei când acesta a fost 


ucis într-una din ultimele bătălii de acum nouă ani, ci 
fiindcă eram acum Vestitul Sartoris (Vestitul Sartoris: asta 
fusese una din ideile ce-mi fulgerase împreună cu cealaltă - 
„În cele din urmă s-a întâmplat” - când profesorul Wilkins 
deschisese uşa camerei mele). Nu mi-a oferit şi ea un cal şi 
un pistol, dar nu fiindcă mă iubea mai puţin decât 
profesorul Wilkins, ci pentru că era femeie şi prin urmare 
mai înţeleaptă decât bărbaţii, altfel bărbaţii nu ar mai fi 
continuat războiul încă doi ani odată ce înţeleseseră că îl 
pierduseră. Doar şi-a pus amândouă mâinile pe umerii mei 
(era o femeie mărunţică, nu mai înaltă decât fusese Buni) şi 
mi-a spus: 

— Transmite toată dragostea mea Drusillei şi mătuşii tale 
Jenny. Şi întoarce-te când poţi. 

— Numai că nu-mi dau seama când se va întâmpla asta, 
i-am zis. Nu ştiu de câte lucruri va trebui să mă îngrijesc. 

O minţeam astfel şi pe ea; nu trecuse niciun minut după 
ce profesorul Wilkins smucise uşa izbind-o de opritorul de 
lângă perete, şi începusem deja să-mi dau seama de un 
lucru pe care încă nu aveam niciun etalon pentru a-l 
măsura, în afară de ceea ce, în ciuda mea, în ciuda 
educaţiei şi a mediului căruia îi aparţineam (sau poate 
tocmai din aceste cauze) mă făcea să simt, şi anume că 
devin un alt om şi că mă temeam de încercarea la care, 
drept urmare, aveam să fiu supus; îmi amintesc bine la ce 
mă gândeam în timp ce doamna Wilkins îşi ţinea mâinile pe 
umerii mei: „Cel puţin aceasta va fi ocazia de a descoperi 
ce sunt sau ce gândesc că sunt, ori numai sper să fiu; dacă 
voi face ceea ce mi-am spus întotdeauna că e drept ori 
dacă voi continua doar să doresc să fiu drept”. 

Ne-am dus la bucătărie, cu profesorul Wilkins mergând 
fie alături de mine, fie în urma mea, şi oferindu-mi mereu 
pistolul şi calul în zece feluri diferite. Ringo mă aştepta; îmi 
amintesc că mă gândeam atunci că, orice ni s-ar întâmpla, 
oricăruia din noi, eu nu voi putea deveni niciodată Vestitul 
Sartoris pentru el. Avea şi el tot douăzeci şi patru de ani 
acum, dar cumva se schimbase mai puţin decât mă 
schimbasem eu faţă de ziua când ţintuisem trupul lui 


Grumby de uşa presei de bumbac părăsite. Poate fiindcă el 
crescuse mai mare la trup decât mine, şi se schimbase aşa 
de mult în vara aceea când împreună cu Buni făcusem 
comerţul de catâri cu yankeii, fiindcă după aceea a trebuit 
şi eu să caut să mă schimb cât mai mult numai pentru a-l 
ajunge din urmă pe el. Ringo sta liniştit pe un scaun lângă 
soba rece, extenuat după ce călărise patruzeci de mile (la 
un moment dat, poate că la Jefferson sau atunci când 
fusese singur pe drum, pe altundeva, plânsese; praful i se 
depusese ca un strat gros şi se uscase pe dârele lăsate de 
lacrimi pe obraji), şi urma să mai călărească încă patruzeci, 
dar refuzase să mănânce, îndreptându-şi ochii spre mine, 
puţin înroşiţi de osteneală (sau poate era ceva mai mult în 
ei decât osteneală, aşa că nu aveam să-l mai ajung din 
urmă niciodată), apoi se ridică fără să spună o vorbă şi se 
îndreptă spre uşă, iar eu am pornit după el cu profesorul 
Wilkins, care îmi oferea întruna calul şi pistolul fără a rosti 
însă cuvintele, şi gândind (puteam să-mi dau bine seama şi 
de acest lucru) „De sabie va pieri! De sabie va pieri!” 

Ringo pregătise cei doi cai înşeuaţi la poarta lăturalnică, 
după cum îmi închipuisem - cel odihnit pentru el, iar pentru 
mine iapa pe care mi-o dăduse tata cu trei ani în urmă şi 
care putea străbate o milă în mai puţin de două minute 
alergând o dată pe zi, sau o milă în opt minute dacă alerga 
toată ziua. Ringo încălecase deja când mi-am dat seama că 
lucrul ce voia profesorul Wilkins era să dea mâna cu mine 
de rămas-bun. l-am întins mâna; ştiu că se gândea că 
atinge un trup care poate n-avea să mai fie viu mâine-seară 
şi m-am gândit o clipă că dacă i-aş spune ce intenţionam să 
fac, fiindcă discutaserăm despre asta, despre faptul că 
dacă există ceva în Biblie, ceva care să însemne o speranţă 
şi o viaţă paşnică pentru seminţia Lui oarbă şi năucită pe 
care El o alesese dintre toate celelalte spre a-i da 
nemurirea, atunci „Să nu ucizi” trebuie să fie acel lucru, 
fiindcă profesorul Wilkins chiar credea că mă învățase asta, 
numai că nu el mă învățase, după cum nimeni altcineva nu 
mă învățase, nici măcar eu singur, căci era un lucru care 
depăşea cu mult cadrul unei simple învățături. Dar nu i-am 


spus nimic. Era prea bătrân ca să fie silit s-o recunoască, să 
treacă cu vederea chiar şi în principiu o asemenea 
hotărâre; era prea bătrân ca să trebuiască să-şi susţină 
principiile în faţa sângelui, a educaţiei şi a lumii căreia îi 
aparţinea cineva, să fie înfruntat fără a fi prevenit, ca şi 
cum ar fi fost atacat în beznă de un tâlhar la drumul mare: 
numai cineva tânăr putea face aşa ceva - cineva încă 
destul de tânăr cât să aibă tinereţea dăruită ca un motiv 
(nu ca o scuză) al laşităţii. 

Prin urmare, nu i-am spus nimic. l-am dat doar mâna şi 
am încălecat, plecând apoi împreună cu Ringo. Nu mai era 
nevoie să mai trecem prin Oxford şi, ca urmare, foarte 
repede (luna se vedea pe cer ca o seceră subţire, ca urma 
unui toc de cizmă în nisipul ud) am ieşit în drumul spre 
Jefferson, pe care călătorisem pentru prima oară acum trei 
ani cu tata şi apoi de două ori de Crăciun şi apoi în iunie şi- 
n septembrie, şi iarăşi de două ori de Crăciun, şi iarăşi în 
iunie şi-n septembrie, în fiecare semestru universitar, după 
aceea singur cu iapa mea, nedându-mi măcar seama că 
acest lucru însemna viaţa paşnică; şi acum iarăşi 
călătoream, şi poate pentru ultima oară, pentru cineva care 
n-avea să moară (ştiam asta), dar care poate niciodată în 
viitor nu-şi va mai putea ţine capul sus. Caii îşi aleseră 
pasul cu care aveau să străbată cele patruzeci de mile. lapa 
mea cunoştea drumul lung pe care trebuia să-l parcurgă, şi 
Ringo avea şi el un cal bun; îl convinsese pe Hilliard, la 
grajdul oraşului, să-i dea şi lui unul bun. Poate că mă 
impresionaseră lacrimile lui, dârele de praf uscat de 
deasupra cărora mă priveau ochii înroşiţi din cauza 
încordării, dar cred că mai curând era acea abilitate a lui 
care îl ajutase să ticluiască scrisorile cu antetul Armatei 
Statelor Unite, pe care le folosise împreună cu Buni cu mulţi 
ani în urmă - era un fel de siguranţă de sine neruşinată pe 
care o câştigase dintr-o foarte lungă şi foarte apropiată 
convieţuire cu oamenii albi: o albă căreia îi spunea Buni şi 
un alb cu care dormise împreună de când ne născuserăm şi 
până când tata reconstruise casa. La un moment dat am 
vorbit, dar pe urmă am rămas cufundaţi în tăcere. 


— Am putea să-l pândim şi să-l omorâm, spuse el. Aşa 
cum am făcut mai demult cu Grumby. Dar mă gândesc că 
aşa ceva n-ar mai conveni pielii albe în care umbli. 

— Nu, i-am răspuns. 

Ne-am urmat drumul; era în octombrie; mai era încă 
vremea florilor de verbină, deşi trebuia mai întâi să ajung 
acasă pentru a-mi da seama că era nevoie de flori de 
verbină; era încă vremea florilor de verbină în grădina în 
care mătuşa Jenny îşi pierdea vremea împreună cu bătrânul 
Joby, în mâini cu nişte mănuşi vechi de cavalerist care 
fuseseră ale tatei, învârtindu-se printre straturile de flori cu 
nume vechi, ciudate şi parfumate, meticulos îngrijite şi 
frumos ordonate, căci deşi eram în octombrie încă nu 
începuseră ploile şi prin urmare nu căzuse nici bruma să 
aducă cu ea (sau să lase în urma ei) primele nopţi pe 
jumătate calde şi pe jumătate reci ale verii indiene - aerul 
moleşitor, rece şi fără gâşte sălbatice, totuşi încă lânced, 
încărcat de mirosul stătut, cald şi prăfuit de viţă sălbatică şi 
de dafin - nopţi în care, înainte de a deveni bărbat şi de a 
mă duce la colegiu să studiez dreptul, Ringo şi cu mine, cu 
un felinar, un topor şi un sac, însoţiţi de şase câini (unul să 
adulmece urmele şi ceilalţi cinci pentru gălăgie, pentru 
muzica însoţitoare) vânam oposumi în păşunea unde, 
ascunşi cu ani în urmă, văzuserăm primul yankeu din viaţa 
noastră călare pe un cal strălucitor, şi peste care de un an 
încoace se auzea fluieratul trenurilor care de multă vreme 
nu-i mai aparţineau domnului Redmond şi la care uneori, în 
unele clipe ale dimineţii, nici tata nu se mai gândea, cum 
nu se mai gândea nici la pipa pe care Ringo mi-a spus că o 
fuma şi care i-a scăpat din mână când a fost răpus de glonţ. 
Ne-am continuat drumul spre casa-n care tata se găsea 
acum pe catafalc, în salon, în uniforma lui militară (cu sabia 
alături), şi-n care Drusilla mă aştepta, sub strălucirea 
solemnă a candelabrelor, în rochia ei galbenă de bal şi cu o 
rămurică de verbină în păr, ţinând în mână două pistoale 
încărcate (puteam să-mi imaginez şi acest lucru, eu, care 
nu avusesem niciun presentiment; puteam s-o văd în 
camera solemnă, strălucind de lumini, aranjată solemn 


pentru funeralii, nici înaltă, nici subţire ca o femeie, ci mai 
curând ca un tânăr, un băieţandru, nemişcată, în galben, 
liniştită la faţă, aproape buimăcită, pieptănată simplu şi 
sobru, cu câte o rămurică de verbină atârnând deasupra 
fiecărei urechi, cu braţele îndoite din cot, cu mâinile la 
înălţimea umerilor, cu cele două pistoale de duel, identice, 
aşezate nu îmbucându-se unul în altul, ci unul peste 
celălalt: întruchiparea unei preotese de pe amforele 
greceşti simbolizând violenţa sumară şi solemnă). 


2 


Drusilla spunea că tata avea un vis. Împlinisem atunci 
douăzeci de ani, şi ne plimbam adesea amândoi prin 
grădină, în amurgul zilelor de vară, în timp ce aşteptam 
întoarcerea tatei de la construirea căii ferate. Tocmai 
împlinisem douăzeci de ani în vara aceea, înainte de a intra 
la universitate să-mi iau licenţa în drept, pe care tata 
hotărâse neapărat s-o iau, şi se împliniseră patru ani de 
ziua când tata şi Drusilla îl împiedicaseră pe bătrânul Cash 
Benbow să devină şerif al Statelor Unite şi se întorseseră 
acasă fără să se cunune, iar doamna Habersham îi urcase 
cu sila în trăsura ei şi-i dusese înapoi în oraş, unde-l trăsese 
afară pe bărbatul ei din chichineaţa întunecoasă de la 
banca aia nouă şi-l dusese să semneze lăsarea în libertate 
pe cauţiune a tatei pentru împuşcarea celor doi venetici din 
Nord, şi-i dusese personal pe tata şi pe Drusilla la preotul 
metodist, care-i cununase în prezenţa ei. Apoi tata a 
reconstruit casa pe vechile temelii arse şi înnegrite de fum, 
peste aceeaşi pivniţă care arsese şi pe care a făcut-o acum 
mai mare, mult mai mare: Drusilla zicea că noua casă 
construită aureola visului tatei, tot aşa după cum zestrea şi 
vălul unei mirese constituie aureola acesteia. Mătuşa Jenny 
venise acum să locuiască la noi, aşa că îi pusesem grădina 
la dispoziţie (Drusilla nu se sinchisea de flori mai mult decât 
se sinchisea tata, şi chiar şi acum, chiar şi la patru ani după 
terminarea războiului, părea că trăieşte, respiră în acelaşi 
ultim an al luptelor, când umbla călare în haine bărbătești, 
cu părul tăiat scurt ca orice alt soldat din unitatea tatei, 
traversând Georgia şi cele două state Carolina în faţa 
armatei generalului Sherman), iar Drusilla culegea din ea 
doar rămurele de verbină pe care le purta în păr fiindcă 
spunea că verbina era singurul parfum care putea acoperi 
mirosul cailor şi care insufla curaj, aşa încât era singura 


floare pe care merita să o porţi. Construcţia căii ferate abia 
începuse atunci şi tata şi domnul Redmond nu erau numai 
asociaţi, ci şi prieteni; munca tatei constituia un adevărat 
record, după cum spunea George Wyatt, pentru că pleca de 
acasă în zorii zilei, călare pe Jupiter, şi călărea în susul şi în 
josul căii ferate în lucru, cu doi desagi de galbeni 
împrumutaţi vinerea pentru a plăti muncitorii sâmbăta, 
menţinându-se doar cu două traverse înaintea şerifului, 
cum spunea mătuşa Jenny. Aşa că ne plimbam în amurg, 
încet, printre straturile de flori ale mătuşii Jenny, în timp ce 
Drusilla (care purta acum o rochie şi care ar fi vrut să 
poarte numai pantaloni bărbăteşti, dacă tata ar fi lăsat-o) 
se sprijinea uşor de braţul meu, şi simţeam parfumul de 
verbină din părul ei, cum simţeam şi ploaia din părul şi din 
barba tatei cu patru ani în urmă, când împreună cu Drusilla 
şi cu unchiul Buck McCaslin îl descoperiseră pe Grumby şi 
apoi se întorseseră acasă şi ne găsiseră, pe Ringo şi pe 
mine, adormiţi buştean: refugiaţi în uitarea pe care 
Dumnezeu sau natura, sau oricine altcineva ar fi fost, ne-o 
acordase în acel moment, când trebuise să îndeplinim mai 
mult decât cineva ar fi putut să ceară unor copii, fiindcă ar 
trebui să existe o anumită limită de vârstă, de tinereţe cel 
puţin, sub care cineva să nu fie obligat să omoare. Faptul s- 
a petrecut imediat după noaptea de sâmbătă când s-a 
întors tata şi l-am văzut curăţându-şi revolverul şi 
reîncărcându-l şi am aflat că omul împuşcat era, puteam 
spune, un vecin, un om de pe dealuri, din primul regiment 
de infanterie care a votat să se ia comanda tatei; şi nu vom 
şti niciodată dacă de fapt omul voia sau nu să-l prade pe 
tata, fiindcă tata trăsese prea repede, am ştiut numai că 
omul avea o nevastă şi mai mulţi copii într-o colibă de pe 
deal cu podea de pământ, căreia tata i-a trimis a doua zi 
nişte bani, însă ea (nevasta) a intrat în casă peste noi două 
zile mai târziu, în timp ce eram la masă, şi i-a aruncat tatei 
banii în faţă. 

— Dar nimeni nu ar putea să trăiască mai mult pentru un 
vis decât colonelul Sutpen, i-am spus Drusillei. 

El fusese al doilea în comandă după tata în primul 


regiment şi a fost ales colonel când regimentul l-a demis pe 
tata după a doua bătălie de la Manassas; şi cel pe care tata 
nu l-a iertat niciodată a fost Sutpen, nicidecum regimentul. 
Era un om prost-crescut, rece şi necruţător, care venise în 
regiune cu vreo treizeci de ani înainte de război, nimeni nu 
ştia de unde, numai că tata spunea că poţi să te uiţi la el şi 
să fii sigur că nu va îndrăzni să-ţi zică de unde vine. Avea 
ceva pământ despre care nimeni nu ştia cum şi-l dobândise 
şi avea şi bani de undeva - tata spunea că toţi credeau că 
jefuind vapoare pe Mississippi, fie ca trişor la cărţi, fie de-a 
dreptul ca tâlhar la drumul mare - şi aşa îşi construise un 
conac, se însurase şi făcea pe domnul din lumea bună. Apoi 
pierduse totul în război, ca toată lumea, precum şi orice 
speranţă de urmaşi (fiul său ucisese pe logodnicul fiicei sale 
în ziua dinaintea nunţii şi dispăruse), dar se întorsese acasă 
din război şi pornise de unul singur să-şi refacă plantaţia. 
Nu avea prieteni de la care să se împrumute şi nu avea pe 
nimeni cui s-o lase moştenire; era trecut acum de şaizeci 
de ani, totuşi se apucase să-şi clădească din nou conacul 
aşa cum fusese înainte; oamenii spuneau că era prea 
ocupat ca să-şi bată capul cu politica sau cu altceva; că 
atunci când tata şi ceilalţi oameni au organizat patrulele de 
noapte ca să-i împiedice pe veneticii ăia să organizeze o 
răscoală a negrilor, el a refuzat să aibă ceva de-a face cu 
această acţiune. Tata încetase de mult să-l mai urască, aşa 
că se dusese să-i vorbească, dar el (Sutpen) apăruse în uşă 
cu o lampă şi nici nu-l poftise măcar în casă pentru a 
discuta; tata îl întrebase: „Eşti cu noi sau contra noastră?”, 
iar el îi răspunsese: „Sunt pentru pământul meu. Dacă 
fiecare dintre voi şi-ar reface plantaţia, ţara asta s-ar pune 
singură pe picioare”, şi tata îl provocase atunci să aducă 
lampa afară şi s-o pună pe o buturugă, astfel ca amândoi să 
poată vedea şi trage, dar Sutpen refuzase. 

— Nimeni nu ar putea să trăiască mai mult pentru un vis 
decât el. 

— Da. Dar visul lui e legat numai de Sutpen. Nu este ca 
al lui John. John se gândeşte la ţara întreagă, pe care vrea 
s-o ridice trăgând-o în sus cum se trag cizmele de turetci, 


ca toţi oamenii, negri şi albi, femei şi copii, de departe pe 
dealuri, care nu au nici măcar încălţăminte... Inţelegi? 

— Dar cum pot ei vedea ceva bun în ceea ce vrea el să 
facă pentru ei, dacă sunt... după ce a... 

— Omorât pe unii dintre ei? Cred că-i incluzi şi pe cei doi 
aventurieri venetici pe care a trebuit să-i împuşte pentru a 
ţine primele alegeri, nu-i aşa? 

— Erau totuşi oameni. Fiinţe omeneşti. 

— Erau din Nord, străini care nu aveau ce căuta aici. Erau 
nişte pirați. 

Am continuat să ne plimbăm, abia simţindu-i mâna 
apăsându-mi braţul; capul ei îmi ajungea numai până la 
umăr. Am fost întotdeauna mai înalt ca ea, chiar şi în 
noaptea aceea la Hawkhurst, în timp ce ascultam negrii 
trecând pe drum, iar ea se schimbase prea puţin de atunci 
- avea acelaşi corp băieţesc vânjos, capul dârz, 
neîmblânzit, cu părul tăiat scurt şi puţin ciufulit, pe care i-l 
privisem odată din car, înălțându-se deasupra mării de 
negri care cântau înnebuniţi, în timp ce coborau în râu - iar 
corpul ei nu avea subţirimea femeilor, ci pe aceea a 
băieţilor. 

— Un vis nu e ceva prea sănătos de care să cauţi să te 
apropii, Bayard. Eu ştiu; am avut cândva un vis. Era ca un 
pistol încărcat, cu un trăgaci care se declanşează uşor: 
dacă rămâne mult în poziţia de tragere, va împuşca pe 
cineva. Dar dacă visul e frumos, merită să-l visezi. Nu sunt 
multe visuri pe lume; dar sunt în schimb o mulţime de vieţi 
omeneşti. Şi fie că e vorba de o viaţă omenească, fie de 
două duzini... 

— Nu valorează nimic? 

— Nu. Nu chiar nimic... Ascultă. Aud galopul lui Jupiter. 
Pun prinsoare că te întrec în fugă până acasă. 

Porni în goană, fusta pe care nu-i plăcea s-o poarte 
ridicându-i-se până aproape de genunchi, şi picioarele 
mişcându-i-se aşa cum aleargă băieţii, tot aşa cum călărea 
cum călăreau bărbaţii. 

Aveam atunci douăzeci de ani. Dar data următoare când 
ne-am plimbat, aveam douăzeci şi patru; urmasem trei ani 


la universitate şi peste două săptămâni urma să mă întorc 
la Oxford pentru ultimul an şi pentru diplomă. Era vara 
trecută, în august, şi tata tocmai îl bătuse pe Redmond în 
alegerile pentru adunarea legislativă a statului nostru. 
Calea ferată era terminată şi parteneriatul dintre tata şi 
Redmond se dizolvase de aşa de mult timp, încât cei mai 
mulţi oameni ar fi uitat că amândoi fuseseră cândva 
asociaţi, dacă n-ar fi existat acum duşmănia dintre ei. 
Avuseseră şi un al treilea asociat, dar mai nimeni nu-şi 
amintea de numele lui; şi el, ca şi numele lui dispăruseră 
covârşite de violenţa conflictului care izbucnise între tata şi 
Redmond, chiar înainte de a începe să aşeze şinele, între 
atitudinea dictatorială violentă şi intransigentă a tatei, 
voinţa sa de a domina (ideea fusese a tatei; el s-a gândit 
primul la calea ferată şi apoi l-a luat şi pe Redmond ca 
asociat) şi caracterul lui Redmond (după cum spunea 
George Wyatt, nu era un laş, fiindcă altfel tata nu s-ar fi 
asociat cu el niciodată), care îi permitea să se ţină departe 
de tata cât se putea şi să îndure şi să îndure şi să îndure 
până când ceva (nu însă voinţa şi nici curajul său) avea să 
se sfărâme în el. În timpul războiului Redmond nu fusese 
militar, avusese o misiune oarecare legată de 
aprovizionările cu bumbac pentru stat; ar fi putut face bani, 
dar nu făcuse, şi toată lumea ştia acest lucru, tata ştia şi el, 
totuşi căuta să-l zeflemisească uneori fiindcă nu cunoscuse 
mirosul prafului de puşcă. Nu avea dreptate; şi când şi-a 
dat seama că nu avea a fost prea târziu ca să se mai poată 
opri, la fel ca un beţiv care ajunge la un punct de unde e 
prea târziu ca să se mai poată opri, unde îşi făgăduieşte că 
se va opri sau poate crede că se va putea opri, numai că 
este prea târziu. In cele din urmă au ajuns în situaţia 
(amândoi puseseră tot ce putuseră ipoteca sau împrumuta 
în calea ferată, pentru ca tata să meargă călare în susul şi 
în josul liniei, plătind muncitorii şi materialele pentru 
construcţie la termenele cele mai îndepărtate posibile) în 
care chiar şi tata şi-a dat seama că unul din ei trebuia să se 
retragă. Ca urmare (ei nu îşi mai vorbeau la vremea aceea, 
aşa că lucrurile au fost aranjate de judecătorul Benbow) s- 


au întâlnit şi au căzut de acord să-şi răscumpere sau să-şi 
vândă unul altuia partea respectivă, indicând un preţ care, 
ţinând seama de ceea ce investiseră în calea ferată, era 
ridicol de mic, dar pe care fiecare credea că celălalt nu-l va 
putea plăti - cel puţin tata susţinea că Redmond nu credea 
că el îl va plăti. Aşa că Redmond acceptase preţul oferit şi 
constatase apoi că tata avea banii. Şi, după spusele tatei, 
asta a fost cauza duşmăniei, deşi unchiul Buck McCaslin 
spunea că tata nu ar fi putut avea în tovărăşie cu cineva 
nici măcar un porc, darămite o cale ferată, fără să lichideze 
afacerea fie ca duşman neîmpăcat, fie ca prieten devotat 
până la moarte cu fostul său asociat. Deci s-au despărţit, 
iar tata a terminat singur calea ferată. Văzând că era pe 
punctul de a o termina, nişte oameni din Nord i-au vândut 
pe credit o locomotivă căreia i-a dat numele de „Mătuşa 
Jenny”, prevăzută cu un rezervor de argint pentru ulei în 
cabina mecanicului, având pe el gravat numele mătuşii; iar 
vara trecută primul tren a intrat în Jefferson, cu locomotiva 
împodobită cu flori, cu tata în cabina mecanicului, trăgând 
ţignal după ţignal când a trecut pe lângă casa lui Redmond; 
s-au ţinut discursuri în gară, s-au adus flori, s-a arborat un 
steag al Confederaţiei, iar pe peron aştepta un grup de fete 
tinere, îmbrăcate în alb cu eşarfe roşii, şi fanfara cânta, iar 
tata s-a urcat pe botul locomotivei şi a ţinut un discurs în 
care făcea o aluzie directă şi inutilă la domnul Redmond. 
Aşa stăteau lucrurile. Tata nu voia să-l lase în pace. George 
Wyatt a venit la mine imediat după ceremonie şi mi-a 
povestit totul. 

— Poate că are, poate că n-are dreptate, mai zise el. Noi, 
oamenii de aici, ca şi cei mai mulţi din ţinut, ştim că John 
are dreptate. Dar ar trebui să-l lase pe Redmond în pace. 
Ştiu ce s-a schimbat în rău: a trebuit să omoare prea mulţi 
oameni, şi asta dăunează oricărui om. Ştim cu toţii că 
colonelul e viteaz ca un leu, dar nici Redmond nu e un laş şi 
n-are niciun rost să sileşti un om curajos, care a făcut 
cândva o greşeală, să accepte să fie umilit necontenit. Nu 
poţi să vorbeşti cu el? 

— Nu ştiu, am zis eu. Voi încerca. 


Dar nu mi s-a ivit ocazia. Mai bine zis, i-aş fi putut vorbi şi 
ar fi ascultat desigur ce-i spuneam, dar n-ar fi putut să mă 
şi audă, fiindcă de pe botul locomotivei coborâse direct în 
lupta pentru locul de deputat în adunarea legislativă a 
statului. Poate că îşi dădea seama că Redmond trebuia să i 
se opună pentru a-şi salva onoarea, chiar dacă el 
(Redmond) trebuia să ştie că, după ce tata venise cu trenul 
la Jefferson, nu mai avea nicio şansă împotriva tatei, sau 
poate că Redmond îşi şi anunţase candidatura şi tata a 
intrat în lupta electorală tocmai din cauza asta, nu-mi aduc 
aminte. Oricum, au candidat amândoi, o luptă înverşunată 
în care tata a continuat să-l hărţuiască pe Redmond fără 
motiv şi fără să fie necesar, deoarece amândoi ştiau că va 
urma o victorie categorică a tatei. Şi chiar aşa a şi fost, şi 
am crezut că de-acum înainte avea să fie mulţumit şi 
liniştit. Poate că şi el se socotea mulţumit şi liniştit, aşa cum 
socoteşte şi beţivul că a terminat cu băutura; iar în după- 
amiaza aceea eu şi Drusilla ne-am plimbat prin grădină, în 
amurg, şi i-am spus ceva în legătură cu ceea ce-mi 
povestise George Wyatt, şi ea îmi lăsă braţul şi mă întoarse 
astfel încât s-o privesc în faţă şi-mi vorbi: 

— Să spui tocmai tu aşa ceva? Tu? Ai uitat de Grumby? 

— Nu, i-am răspuns. Nu voi uita niciodată. 

— Nu, nu vei uita. Nu te voi lăsa eu să uiţi. Sunt însă 
unele lucruri mai rele decât să ucizi oameni, Bayard. Sunt 
lucruri mai rele decât să fii omorât. Uneori cred că lucrul cel 
mai minunat pe care îl poate simţi un bărbat este să 
iubească ceva, de preferinţă o femeie, însă mult, mult, 
mult, apoi să moară tânăr, fiindcă mai întâi crede ceea ce 
nu poate decât să creadă şi pe urmă este ceea ce nu poate 
(nu poate? sau nu vrea) să nu fie. 

Mă privi într-un fel în care nu se mai uitase niciodată 
până atunci la mine. Nu mi-am dat seama ce a însemnat 
acel lucru atunci şi nu aveam să-mi dau seama până în 
seara asta, deoarece niciunul dintre noi nu bănuia atunci că 
două luni mai târziu tata avea să fie mort. Mi-am dat seama 
doar de faptul că se uita la mine cum nu se mai uitase până 
atunci, iar parfumul de verbină din părul ei părea să fi 


devenit de o sută de ori mai puternic, de o sută de ori mai 
stăruitor, plutind pretutindeni în întunecarea serii în care 
ceva trebuia să se întâmple, ceva despre care nu visasem 
niciodată. Deodată, îmi spuse: 

— Sărută-mă, Bayard. 

— Nu. Eşti soţia tatălui meu. 

— Şi cu opt ani mai mare decât tine. Şi verişoara ta. Şi 
am părut negru. Sărută-mă, Bayard. 

— Nu. 

— Sărută-mă, Bayard. 

Aşa că mi-am aplecat faţa spre ea. Rămase nemişcată, 
stând pe loc, uşor lăsată pe spate de la talie în sus, 
depărtându-se de mine şi uitându-se în ochii mei; de data 
aceasta ea fu aceea care spuse: 

— Nu. 

Aşa că am cuprins-o în braţe. Se lipi atunci de mine, 
topindu-se parcă, aşa cum vor şi pot s-o facă femeile, 
cuprinzându-mi umerii cu braţele, acele braţe a căror 
putere din mâini şi din coate strunea caii, folosindu-şi 
încheieturile mâinilor ca să-mi apropie faţa de faţa ei până 
când nu mai fu nevoie de forţa încheieturilor; mi-a trecut 
atunci prin gând femeia de treizeci de ani, simbolul 
străvechiului şi veşnicului Şarpe, şi m-am gândit la bărbaţii 
care au scris despre ea, dându-mi seama de prăpastia de 
netrecut dintre tot ceea ce este viaţă şi ceea ce este lucru 
scris - cum aceia care pot fac ce au de făcut, iar aceia care 
nu pot şi suferă mult din privinţa asta se-apucă să scrie. Mi- 
a dat apoi drumul din îmbrăţişare şi am putut să mă uit din 
nou în ochii ei; mă ţintea cu privirea ei întunecată, de 
nepătruns, ridicându-şi ochii spre mine, în vreme ce-şi 
pleca faţa în jos; am văzut apoi cum îşi desprinde braţele 
de pe umerii mei, în aproape acelaşi gest cu care mă 
cuprinsese, ca şi cum ar fi repetat un gest plin de 
făgăduinţă, dar pur formal şi care nu exprima de fapt nimic, 
parcă anume ca să nu-l uit niciodată, depărtând coatele pe 
când ducea mâinile la rămurica de verbină din păr, în timp 
ce eu rămăsesem drept şi ţeapăn în faţa capului ei uşor 
aplecat, încadrat de părul scurt tăiat neuniform, şi ciudatul 


unghi ţeapăn şi formal al braţelor ei goale lucind slab în 
ultimele fărâme de lumină, atunci când îşi scoase din păr 
rămurica de verbină şi o fixă la reverul hainei mele, iar mie 
îmi veni în minte cum războiul încercase să reducă toate 
femeile din generaţia şi categoria ei socială la un singur tip 
şi cum eşuase în această privinţă - suferinţa, încercările 
identice (ale ei şi ale mătuşii Jenny fuseseră aproape 
aceleaşi, cu excepţia faptului că mătuşa Jenny petrecuse 
câteva nopţi cu soţul ei înainte de a i-l fi adus acasă într-un 
cheson, pe când Gavin Breckbridge fusese numai 
logodnicul Drusillei) erau prezente în ochii ei, totuşi dincolo 
de ele exista de neînlăturat femeia ca realitate individuală; 
nu ca atât de mulţi bărbaţi care se întorc din război pentru 
a trăi în rezervaţiile statului ca nişte juncani, emasculaţi şi 
goliţi pe dinăuntru în toate privinţele, mai puţin o 
experienţă identică pe care nu pot şi nu îndrăznesc s-o uite, 
ca nu cumva să înceteze imediat de a mai exista, imposibil 
să-i deosebeşti unul de altul în afară de înrădăcinatul obicei 
de a răspunde la numele ce le-a fost dat. 

— Acum va trebui să-i spun tatei, am zis. 

— Da, zise ea. Trebuie să-i spui. Sărută-mă. 

Aşa că a fost iarăşi ca mai înainte. Ba nu. De două ori, de 
o mie de ori şi niciodată la fel - veşnica şi eterna femeie de 
treizeci de ani faţă de un bărbat tânăr, un băiat tânăr, de 
fiecare dată cumulând senzațiile şi reluând ceva din trecut, 
nimic repetabil şi fără a-şi slăbi câtuşi de puţin intensitatea, 
fiecare clipă în care amintirea excludea experienţa, în care 
experienţa precede amintirea: arta realizată fără oboseală, 
cunoaşterea nouă care nu putea atinge saturaţia, muşchii 
vicleni şi tainici care îndrumă şi stăpânesc totul, tot aşa 
cum şi în încheieturile mâinilor şi în coate zace ca adormită 
puterea de a struni caii. Ea se dădu puţin înapoi, 
întorcându-se să plece, şi îmi vorbi fără să mă privească, 
fără ca să mă fi privit măcar o clipă, mergând deja repede 
prin întunericul amurgului: 

— Spune-i lui John. Spune-i în seara asta. 

Asta mi-a fost intenţia. Am intrat în casă şi apoi imediat 
în birou; m-am oprit în mijlocul covorului din faţa căminului 


rece, nu ştiu de ce, şi am rămas pe loc, ţeapăn ca un 
soldat, cu privirea drept înainte, trecând pe deasupra 
capului lui; am spus: 

— Tată! 

Apoi m-am oprit. 

Pentru că era limpede că nu mă auzise. Totuşi, mi-a 
răspuns: 

— Da, Bayard? 

Dar nu mă auzise, deşi stătea în spatele biroului 
nefăcând nimic, nemişcat, tot atât de liniştit pe cât eram eu 
de ţeapăn, ţinând pe birou o mână în care avea un trabuc 
stins, iar lângă mână fiind o sticlă cu coniac, cu un pahar 
plin alături din care nu gustare, îmbrăcat într-un costum 
obişnuit şi cufundat în sentimentul de triumf căpătat odată 
cu aflarea rezultatului copleşitor ca număr de voturi în 
favoarea lui, care fusese comunicat târziu în după-amiaza 
acelei zile. M-am hotărât, aşadar, să aştept până după cină. 
Ne-am dus în sufragerie şi am rămas alături până ce au 
intrat mătuşa Jenny, şi apoi Drusilla în rochia ei lungă şi 
galbenă de bal, înaintând spre mine, aruncându-mi o privire 
mândră şi de nepătruns, după care s-a îndreptat spre locul 
ei aşteptând să-i ţin scaunul, în timp ce tata l-a ţinut pe al 
mătuşii Jenny. Se trezise din gândurile sale, nu ca să 
vorbească, ci mai curând pentru a corespunde situaţiei de a 
fi în capul mesei şi de a răspunde Drusillei care vorbea cu o 
vioiciune febrilă şi strălucitoare - de a-i răspunde din când 
în când pe acel ton de mândrie curtenitoare şi tolerantă, 
care devenise în ultimul timp puţin avocăţesc, ca şi cum 
faptul că se afla pur şi simplu într-o luptă politică, plină de 
oratorie înverşunată şi goală, îl transformase retroactiv într- 
un om de legi, el, care era orice şi era totul în afară de un 
asemenea om. Pe urmă Drusilla şi mătuşa Jenny s-au ridicat 
şi ne-au lăsat singuri; tata mi-a spus: „Rămâi” şi i-a cerut lui 
Joby să pună pe masă una din sticlele de vin pe care le 
adusese el de la New Orleans, când se dusese acolo ultima 
oară să împrumute bani ca să plătească datoriile făcute la 
construirea primei sale căi ferate particulare. Am rămas 
iarăşi în picioare, ca un soldat, privind fix drept înainte, la 


înălţimea ochilor şi pe deasupra capului său, în timp ce el 
sta pe scaun, pe jumătate întors de la masă, având puţin 
pântec acum, deşi nu prea mare, şi cu părul puţin 
încărunţit, deşi barba arăta mai energică decât oricând, cu 
expresia aia avocăţească pe chip şi cu ochii neiertători, 
care în ultimii doi ani dobândiseră o pojghiţă subţire, 
transparentă, ca ochii animalelor carnivore de dinapoia 
căreia privesc la o lume pe care nu o vede niciodată o 
rumegătoare, sau poate nu îndrăzneşte s-o vadă, privire pe 
care o văzusem înainte în ochii oamenilor care au ucis prea 
mult, care au ucis atât de mult, încât niciodată după aceea, 
toată viaţa lor, nu mai pot fi singuri. 

— Tată, am spus din nou, apoi i-am povestit totul. 

— Aşa? zise el. Stai jos! 

M-am aşezat, m-am uitat la el, l-am urmărit cu privirea 
cum a umplut cele două pahare şi am înţeles atunci că era 
ceva mai rău decât simplul fapt de a nu mă fi auzit: lucrul 
nu mai prezenta nicio importanţă pentru el. 

— Îmi spune judecătorul Wilkins că faci progrese la 
studiul dreptului. Mă bucur să aflu acest lucru. Până acum 
nu am avut nevoie de tine în afacerile mele, dar de-acum 
înainte o să am. Am realizat până acum partea activă a 
scopurilor mele, la care nu m-ai fi putut ajuta; am acţionat 
după cum ţara şi momentul respectiv o cereau, şi tu erai 
prea tânăr ca să participi la aşa ceva, am vrut să te feresc. 
Dar acum şi ţara, şi vremurile se schimbă; ceea ce va urma 
va fi numai o chestiune de consolidare a situaţiilor, de 
folosire a tertipurilor şi fără îndoială a tot felul de şicane, în 
care eu m-aş comporta ca un sugaci, dar în care tu, cu 
studii juridice, poţi să te aperi - să ne aperi şi pe noi. Da, 
mi-am îndeplinit scopul, aşa că acum mă voi ocupa de 
puţină curăţenie domestică morală. M-am săturat să mai 
omor oameni, oricare ar fi necesitatea sau țelul urmărit. 
Mâine, când mă voi duce în oraş să-l întâlnesc pe Ben 
Redmond, nu voi fi înarmat. 


3 


Am ajuns acasă cu puţin înainte de miezul nopţii; nu a 
mai fost nevoie să trecem prin Jefferson. Înainte de a 
deschise porțile, am putut vedea în casă luminile 
candelabrelor - în hol, în salon şi în ceea ce mătuşa Jenny 
(fără nicio sforţare sau poate fără nicio intenţie specială din 
partea ei) îl învățase până şi pe Ringo să numească salonul 
cel mare; lumina candelabrelor se revărsa în afară, peste 
verandă, dincolo de coloanele porticului. Am văzut apoi caii, 
luciul slab al pielii şi al cataramelor pe siluetele lor negre, 
apoi şi oamenii - Wyatt şi ceilalţi din vechea unitate a tatei 
-, pe care uitasem că-i voi găsi acolo. Da, uitasem că-i voi 
găsi acolo; îmi amintesc că mă gândeam, obosit şi sleit de 
încordare cum eram: „Trebuie că va începe din astă-seară. 
Nu voi avea răgaz nici măcar până mâine ca să pot să mă 
opun”. Cred că puseseră un om să supravegheze drumul, 
fiindcă se pare că au ştiut îndată că ne-ndreptam spre casă. 
Wyatt m-a întâmpinat, am oprit iapa şi m-am uitat în jos la 
el şi la ceilalţi adunaţi la câţiva yarzi în spatele lui, având 
acea atitudine convenţională stranie, ca de vultur, pe care 
oamenii din Sud o adoptă în asemenea situaţii. 

— Ei, băiete... făcu George. 

— A fost...? am zis. A fost el...? 

— A fost corect. Din faţă. Redmond nu e un laş. John 
avea revolverul în mânecă, după cum îi stă-n obicei, dar nu 
s-a atins de el, n-a schiţat nici măcar o mişcare. 

Văzusem şi eu cum proceda, îmi arătase cândva: pistolul 
(nu avea nici patru inchi lungime) fixat în interiorul 
încheieturii de la mâna stângă cu ajutorul unui suspensor 
pe care-l confecţionase el singur dintr-o bucată de sârmă şi 
un arc vechi de ceas; îşi ridica amândouă mâinile în acelaşi 
moment, le încrucişa şi trăgea cu pistolul pe sub mâna 
stângă ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă propriei vederi ce 


făcea; o dată, când a împuşcat pe unul din oameni, şi-a 
făcut o gaură în mâneca hainei. 

— Da’ cred că vrei să intri acum în casă, mai zise Wyatt. 
Vru să se dea la o parte din drum, apoi îmi vorbi din nou: Îţi 
luăm noi astă povară din mâini, oricare dintre noi. Eu, de 
exemplu. 

Nu mi-am pornit din loc iapa şi nu am făcut niciun gest ca 
pentru a vorbi, el însă a continuat repede, ca şi cum 
imaginase bine dinainte totul, adică spusele sale, ca şi ale 
mele, şi ştia ce aveam să-i răspund, aşa că vorbi mai 
departe singur, ca şi cum ar fi făcut gestul banal de a-şi 
scoate pălăria, intrând într-o casă, sau ar fi zis „domnule”, 
adresându-i-se unui străin: 

— Eşti tânăr, doar un băiat, şi nu ai încă niciun fel de 
experienţă în asemenea probleme. Pe lângă asta, ai şi două 
femei în familie la care trebuie să te gândeşti. El te-ar 
înţelege, fii sigur. 

— Cred că mă pot totuşi ocupa eu însumi de această 
problemă. 

— Fără îndoială, spuse. 

Nu am simţit nimic să sune a surprindere, nimic 
neobişnuit în glasul său, fiindcă se pregătise şi pentru acest 
răspuns. 

— Cred că am ştiut cu toţii că asta o să spui. 

După care se dădu înapoi; a fost ca şi cum el mi-ar fi 
îndemnat iapa să-şi urmeze drumul, şi nu eu. Ei au venit cu 
toţii în spatele meu, cu acelaşi convenţionalism onctuos şi 
lacom. Pe când mă apropiam, am văzut-o pe Drusilla stând 
pe treptele de la intrare, în lumina uşii deschise şi a 
ferestrelor, ca într-o scenă de teatru, îmbrăcată în rochia ei 
de bal galbenă, şi, chiar şi de la depărtarea la care mă 
găseam puteam mirosi parfumul de verbină din părul ei, 
stând acolo nemişcată şi emanând ceva mai puternic decât 
trebuie să fi fost zgomotul celor două împuşcături - ceva 
pătimaş şi la fel de lacom. Apoi, deşi descălecasem şi unul 
din oameni îmi luase iapa, mi se părea că încă mai sunt în 
şa şi că mă văd intrând în scena imaginată de ea şi în care 
apărea ca un actor înfăţişând personajul feminin, în timp ce 


în plan secundar, în rolul corului, se găseau Wyatt şi ceilalţi, 
etalând convenţionalismul onctuos pe care îl arată Sudiştii 
în prezenţa morţii - acea sărbătoare a Bisericii Catolice 
modificată de protestantismul născut în negură, altoit în 
această ţară a soarelui violent, a trecerii violente de la 
iarnă cu zăpadă la insolaţie, şi care a produs o seminţie 
impenetrabilă ambelor religii. Am urcat treptele spre silueta 
dreaptă şi galbenă şi nemişcată ca o lumânare, al cărei 
singur gest a fost să-mi întindă mâna; am rămas alături şi 
ne-am uitat în jos spre oamenii tatei, care stăteau pe loc, 
grămadă, ţinându-şi caii într-un grup compact în spatele lor, 
la marginea cercului de lumină care se revărsa din uşa şi 
ferestrele strălucitoare. Unul dintre cai bătu cu copita în 
pământ, fornăi şi-şi zornăi harnaşamentul. 

— Mulţumesc, domnilor, am spus eu. Mătuşa mea şi... şi 
Drusilla vă mulţumesc. Nu mai e nevoie să rămâneţi. Seara 
bună. 

Murmurară şi ei ceva de despărţire, întorcându-se să 
plece. George Wyatt se opri o clipă-n loc, şi tăcut, uitându- 
se înapoi la mine. 

— Pe mâine? mă întrebă. 

— Pe mâine. 

Plecară cu pălăriile în mână, păşind în vârful picioarelor, 
deşi călcau pe pământul moale, ca şi cum se temeau să nu 
deranjeze pe cineva din casă care ar fi vrut să adoarmă, 
sau să nu trezească pe cineva care ar fi dormit. Apoi 
dispărură, iar eu şi Drusilla ne-am întors şi am traversat 
veranda, ea cu mâna pusă uşor pe încheietura mâinii mele, 
transmiţându-mi, printr-un fel de mic şoc, asemenea 
electricităţii, aviditatea ei întunecată şi pătimaşă, chipul ei 
fiind în dreptul umărului meu - cu părul tăiat neuniform şi 
cu câte o rămurică de verbină pe după urechi, ochii ei 
privindu-mă ţintă cu o mândră exaltare. Am traversat 
împreună holul fără să-mi strângă mâna de care mă ducea 
şi am intrat în salon. Mi-am dat atunci seama pentru prima 
oară de schimbarea pe care o aduce moartea - nu pentru 
că tata era acum doar lut, ci pentru că era culcat. Dar m- 
am ferit să-l privesc, fiindcă mi-am dat seama că, atunci 


când aş face-o, aş izbucni în hohote de plâns; m-am dus la 
mătuşa Jenny, care se ridică în picioare din jilţul în spatele 
căruia sta în picioare Louvinia. Era sora tatei, mai înaltă 
decât Drusilla, dar nu mai în vârstă, şi soţul îi fusese ucis 
chiar la începutul războiului, de un obuz tras de o fregată a 
guvernului federal la bombardarea fortului Moultrie, şi 
venise la noi din Carolina cu şase ani în urmă. Ringo şi cu 
mine ne-am dus atunci cu carul la Gara Tennessee să o 
aducem. Era în ianuarie; vremea era rece şi cerul senin, iar 
în şanţurile săpate de roţi se făcuse gheaţă; ne-am întors 
puţin înainte de căderea nopţii, cu mătuşa Jenny lângă 
mine pe capră, ţinând în mână o umbrelă de soare cu 
dantelă, în timp ce Ringo sta în car cu un coş de nuiele în 
braţe, în care se găseau două sticle de vin vechi, doi butaşi 
de iasomie care se transformaseră între timp în două 
tufişuri în grădina ei, şi două geamuri colorate pe care le 
salvase din casa ei din Carolina, unde se născuseră atât ea, 
cât şi tata şi unchiul Bayard, şi pe care tata le montase în 
cinstea ei într-un luminator deasupra uneia dintre ferestrele 
din salon - iar când ne-am apropiat de alee, tata (care se 
întorsese acasă de la calea ferată) a coborât treptele de la 
intrare, a ajutat-o să se dea jos din car şi i-a spus: „Ce faci, 
Jenny?”, iar ea i-a răspuns: „Ce faci, John?” şi a început să 
plângă. Mătuşa Jenny era acum şi ea în capul scării, 
uitându-se la mine în timp ce mă apropiam - acelaşi păr, 
aceiaşi ochi ca ai tatei, afară doar că erau concentrați şi 
foarte înţelepţi în loc de a fi intoleranţi. Nu mi-a spus nimic, 
m-a sărutat doar şi şi-a lăsat uşor mâinile pe umerii mei. Și- 
atunci Drusilla rupse tăcerea, ca şi cum aşteptase cu un fel 
de răbdare înspăimântată să se săvârşească o ceremonie 
searbădă, rostind cu un glas ca de clopot: clar, fără nicio 
simţire, pe un singur ton, cu o rezonanţă de argint, 
triumfător: 

— Hai, Bayard. 

— N-ar fi mai bine să vă duceţi la culcare? întrebă 
mătuşa Jenny. 

— Ba da, îi răspunse Drusilla pe un ton argintiu şi 
extaziat. Ba da. Dar avem destul timp să dormim. 


Am urmat-o; mâna ei mă conducea fără să mă strângă; 
abia acum m-am uitat la el. Totul era aşa cum îmi 
imaginasem - sabia, panaşul şi toate accesoriile -, dar cu 
acea schimbare, acea deosebire irevocabilă la care ştiam 
că trebuia să mă aştept, şi totuşi de care nu-mi dădusem 
seama, tot aşa după cum poţi băga mâncare în stomac pe 
care un timp stomacul refuză s-o digere, durerea şi regretul 
nemărginit în timp ce priveam chipul pe care îl cunoşteam - 
nasul, părul, pleoapele închise acoperind privirea lui 
neiertătoare -, chipul pe care mi-am dat seama că îl 
vedeam în repaus pentru prima oară în viaţa mea; mâinile 
purtând pe ele pata invizibilă a ceea ce fusese (cândva 
neîndoielnic) sânge vărsat inutil, mâini care acum apăreau 
stângace prin însăşi inerția lor, prea stângace ca să fi putut 
săvârşi acele fapte fatale, cu care veşnic după aceea s-a 
trezit şi a dormit, aşa încât poate că a fost bucuros să le 
abandoneze în cele din urmă - acele membre ciudate, de 
importanţă secundară, concepute în mod stângaci pentru a 
începe o acţiune cu ele, cu care omul s-a învăţat să facă 
atât de mult, cu mult mai mult decât caută ele să facă sau 
decât ar putea fi iertate pentru ceea ce au făcut, care 
renunţaseră acum la acea viaţă de care se agăţase cu 
înfrigurare inima sa neiertătoare; şi-am priceput atunci că 
în curând aveam să izbucnesc în plâns. Aşa că Drusilla 
probabil mi-a vorbit de două ori mai înainte ca eu s-o aud şi 
m-am întors şi le-am văzut în aceeaşi clipă pe mătuşa Jenny 
şi pe Louvinia privindu-ne, iar eu o auzeam acum pe 
Drusilla, fără acea rezonanţă de clopot lipsită de simţire în 
glasul ei, şoptindu-mi în camera liniştită şi stăpânită de 
moarte, pe un ton potolit şi plin de patimă: 

— Bayard. 

Mă privi drept în faţă, de foarte aproape, şi acum 
parfumul de verbină din părul ei părea să fi crescut însutit, 
în timp ce îmi întindea, ţinând câte unul în fiecare mână, 
cele două pistoale de duel. 

— la-le, Bayard, îmi spuse, cu acelaşi ton cu care îmi 
spusese „Sărută-mă!” astă-vară, împingându-mi-le în mâini, 
privindu-mă cu o exaltare pătimaşă şi devorantă şi cu un 


glas pierdut şi pătimaş în făgăduieli: la-le. Le-am păstrat 
pentru tine. Ţi le dau. O, îmi vei mulţumi, îţi vei aminti de 
mine, cea care a pus în mâinile tale acest lucru despre care 
se spune c-ar fi numai al lui Dumnezeu, cea care a luat 
ceea ce aparţine Cerului şi ţi-a dat ţie. Le simţi? Simţi cele 
două ţevi drepte şi lungi, drepte ca dreptatea, trăgacele (ai 
mai tras cu ele) repezi ca răzbunarea, amândouă subţiri şi 
de neînvins şi fatale ca forma fizică a dragostei? 

Din nou i-am privit braţele formând acel straniu unghi, în 
afară şi în sus, în timp ce scotea cele două rămurele de 
verbină din păr cu două gesturi mai repezi decât le putea 
urmări ochiul, deja înfigând una din ele în reverul hainei 
mele, în timp ce pe cealaltă o zdrobea în mână, continuând 
să vorbească pe acelaşi glas iute şi pătimaş, doar puţin mai 
tare decât şuşotitul: 

— Poftim. Una ţi-o dau s-o porţi mâine (nu se va ofili), 
cealaltă o arunc, în felul ăsta... Şi lăsă floarea zdrobită să 
cadă la picioarele ei. O lepăd. Lepăd verbina pentru 
totdeauna. Mi-a plăcut mireasma ei mai mult decât 
parfumul curajului. Asta este tot ce-am vrut. Acum lasă-mă 
să te privesc. 

Se dădu înapoi privindu-mă lung - cu chipul fără lacrimi 
şi exaltat, cu ochii arzători, strălucitori şi lacomi. 

— Ce frumos eşti! Ştii asta? Ce frumos: tânăr, să ai voie 
să ucizi, să ai voie să răzbuni, să iei în mâinile tale goale 
focul Cerului care l-a prăbuşit pe Lucifer! Ba nu; eu. Eu ţi-l 
dau, eu ţi-l pun în mâinile tale. O, îmi vei mulţumi, îţi vei 
aminti de mine când voi fi moartă şi tu vei fi bătrân, 
spunându-ţi în sinea ta: „Am gustat din toate lucrurile”... Va 
fi mâna dreaptă, nu-i aşa? 

Făcu o mişcare; îmi luase dreapta în care ţineam unul din 
pistoale mai înainte de a-mi da seama ce voia să facă; se 
înclinase şi mi-o sărutase înainte ca să înţeleg de ce-mi 
luase mâna. Apoi rămase total nemişcată, înclinându-se 
într-o atitudine de umilinţă înspăimântător de triumfătoare, 
buzele şi mâinile ei fierbinţi încă atingându-mi carnea; 
uşoare pe carnea mea ca nişte frunze moarte, totuşi 
transmiţându-mi descărcarea unei baterii electrice, 


întunecată, pătimaşă şi blestemată în veci să nu aibă 
linişte. Fiindcă sunt înțelepte, femeile - o atingere a buzelor 
sau cu degetele, şi toată cunoaşterea, chiar şi clarviziunea, 
se duc drept la inimă, fără să tulbure câtuşi de puţin 
creierul greoi. Acum se îndreptă de spate privindu-mă lung, 
arătând o lipsă de încredere uimită, de nesuportat, care îi 
cuprinse pentru un minut tot chipul, în timp ce ochii îi erau 
complet goi; mi-a părut că am încremenit acolo un minut 
întreg, în timp ce mătuşa Jenny şi Louvinia ne priveau, 
aşteptând ca ochii Drusillei să-şi recapete lumina. Sângele îi 
pierise din obraji, gura întredeschisă şi palidă devenise 
imaginea unui inel de cauciuc din cel cu care femeile 
pecetluiesc borcanele cu gem. Apoi ochii i se umplură cu o 
expresie de dezamăgire amară şi pătimaşă. 

— Vai, el nu e... zise ea. El nu e... Şi i-am sărutat mâna! 
continuă ea într-o şoaptă înspăimântată. /-am sărutat 
mâna! 

Începu apoi să râdă, iar râsul ei crescu, transformându-se 
într-un țipăt, totuşi rămânând râs, ţipând şi râzând în 
acelaşi timp, încercând să înăbuşe zgomotul astupându-şi 
gura cu mâna, dar râsul i se revărsa printre degete ca 
voma, în timp ce ochii neîncrezători şi dezamăgiţi mă 
priveau pe deasupra mâinii. 

— Louvinia! zise mătuşa Jenny. 

Amândouă se apropiară de ea. Louvinia o prinse de mână 
şi o ţinu strâns şi atunci Drusilla se întoarse spre ea. 

— l-am sărutat mâna, Louvinia! strigă ea. Ai văzut? /-am 
sărutat mâna! 

Râsul ei se înălţă iarăşi din ce în ce, deveni iarăşi țipăt, 
rămânând totuşi mai departe râset, încercând mereu să-l 
înăbuşe cu mâna, ca un copilaş care şi-a umplut gura prea 
tare. 

— Du-o sus, spuse mătuşa Jenny. 

Dar deja amândouă porniseră spre uşă, Louvinia ducând- 
o pe Drusilla, al cărei râs se făcea mai slab pe măsură ce se 
apropiau de uşă, ca şi cum ar fi avut nevoie de spaţiul mare 
al holului pustiu şi strălucitor pentru a se înălța iarăşi. Râsul 
părăsi astfel încăperea; mătuşa Jenny şi cu mine am rămas 


acolo şi mi-am dat seama că voi începe să plâng în hohote. 
Simţeam că e gata să izbucnească din mine nestăvilit, ca şi 
cum nu ar fi fost destul aer în încăpere, în casă, nicăieri sub 
cerul greu, fierbinte şi jos unde ploile de toamnă nu păreau 
să se poată împlini, şi plămânii nu găseau aer în văzduhul 
dimprejur pentru a-l absorbi. Acum, mătuşa Jenny fu aceea 
care îmi rosti numele de două ori până s-o pot auzi. 

— Bayard. N-ai să cauţi să-l omori. E bine. 

— Cum bine? am zis eu. 

— Da. E bine. Să n-o faci din cauza Drusillei, o biată 
tânără femeie ieşită din minţi. Şi nici din cauza lui, fiindcă el 
e mort acum. Şi nici a lui George Wyatt, şi nici a tuturor 
celor care vor aştepta mâine-dimineaţă. Ştiu că nu ţi-e 
teamă. 

— Dar atunci cum va fi? am întrebat-o. Cum va fi? 
Lacrimile aproape că ţâşniră; am izbutit să le rețin tocmai la 
timp. Trebuie să trăiesc cu mine însumi, înţelegi? 

— Atunci, nu e numai pentru Drusilla? Nu numai pentru 
el? Nu numai pentru George Wyatt şi Jefferson? 

— Nu, am spus. 

— Îmi făgăduieşti să mă vezi înainte de a pleca mâine în 
oraş? 

M-am uitat la ea; ne-am uitat unul la altul o clipă. Ea îmi 
puse mâinile pe umeri, mă sărută, apoi îmi dădu drumul, 
toate într-o aceeaşi mişcare. 

— Noapte bună, fiule, îmi spuse. 

Apoi plecă şi ea, aşa că nu mai aveam de ce să mă rețin. 
Ştiam că în clipa următoare aveam să-l privesc şi atunci va 
izbucni, aşa că l-am privit, simțind cum ţâşneşte răsuflarea 
îndelung reţinută, simțind golul înainte de a începe, 
gândindu-mă că, poate, ar fi trebuit să spun: „Adio, tată!”, 
dar nespunând nimic. În schimb, am traversat salonul şi am 
pus cu grijă pistoalele pe pian, reţinându-mi suspinele, ca 
să nu se audă tare prea curând. In clipa următoare am ieşit 
pe verandă şi (nu ştiu după cât timp) am privit înăuntru pe 
fereastră şi l-am văzut pe Simon, ghemuit pe un scăunel 
lângă tata. Simon fusese servitorul lui personal în timpul 
războiului, şi când s-au întors acasă avea şi Simon uniformă 


- o tunică de soldat în armata Confederaţiei pe care era 
prinsă insigna unui sergent yankeu; îşi îmbrăcase tunica 
acum, după cum îl îmbrăcaseră şi pe tata, şi sta ghemuit pe 
scăunel lângă el, fără să plângă, fără să verse lacrimile 
facile care sunt trăsătura uşuratică a omului alb şi despre 
care negrii nu ştiu nimic, numai stând acolo, nemişcat, cu 
buza de jos puţin lăsată; îşi ridică mâna şi atinse sicriul, o 
mână ţeapănă şi slabă ca un mănunchi de rămurele uscate, 
apoi şi-o lăsă să cadă; la un moment dat îşi întoarse capul 
şi i-am văzut ochii învârtindu-se roşii şi fără să clipească în 
fundul capului, asemenea ochilor unei vulpi încolţite. 
Plânsul se pornise pe atunci; plângeam în hohote, stând pe 
verandă, şi acesta era motivul - regretul şi durerea, 
disperarea din care se ridică oasele fără simţire, mute şi 
tragice, care pot îndura orice, orice. 


4 


După o vreme caprimulgii încetară şi am auzit cântând 
prima pasăre de zi: o mierlă măiastră în a imita. O auzisem 
şi toată noaptea, dar acum îşi cânta cântecul ei de zi, 
încetându-şi fluieratul amortit şi ameţit. Incepură apoi toate 
- vrăbiile de pe grajd, sturzul din grădina mătuşii Jenny, ba 
am auzit şi un pitpalac dinspre păşune când se lumină bine 
în odaie. Nu m-am dat însă jos imediat. Am mai rămas 
întins pe pat (nu mă dezbrăcasem), cu mâinile sub cap şi cu 
parfumul rămuricii de verbină a Drusillei venind slab de- 
acolo de unde-mi lăsasem haina pe un scaun, privind spre 
fereastră cum creştea lumina şi cum devenea trandafirie cu 
cât se înălța soarele. Nu după mult, am auzit-o pe Lowvinia 
traversând curtea din spate şi intrând în bucătărie; am 
auzit uşa şi apoi huruitul zgomotos al braţului de lemne 
pentru cuptor răsturnat în ladă. În curând aveau să înceapă 
să sosească - şaretele şi trăsurile urcând pe alee -, dar încă 
nu, pentru un timp, fiindcă şi cei care urmau să vină voiau 
să vadă mai întâi ce aveam să fac eu. Casa era tăcută când 
am coborât în sufragerie, nu se auzea niciun zgomot în 
afară de sforăitul lui Simon în salon, probabil tot şezând pe 
scăunel, deşi nu m-am uitat înăuntru să-l văd. Am stat la 
fereastra sufrageriei şi mi-am băut cafeaua pe care mi-a 
adus-o Louvinia, apoi m-am dus în grajd; l-am văzut pe Joby 
privindu-mă din uşa bucătăriei în timp ce traversam curtea, 
iar în grajd Loosh se uită la mine peste capul lui Betsy, 
ţinând în mână o ţesală; Ringo nu s-a uitat deloc la mine. L- 
am ţesălat apoi împreună pe Jupiter. Nu aveam cum şti 
dacă o puteam face fără greutate, deoarece tata venea 
întotdeauna, înainte de a începe ţesălatul, şi-l mângâia, 
spunându-i să stea liniştit, şi Jupiter stătea ca un cal de 
marmură (sau mai curând de bronz palid), în timp ce Loosh 
îl ţesăla. Dar stătu liniştit şi ca să-l ţesal eu, puţin 


neastâmpărat, dar stătu, şi după ce am isprăvit era 
aproape nouă şi în curând trăsurile aveau să înceapă să 
vină, aşa că i-am spus lui Ringo s-o aducă pe Betsy în faţa 
casei. 

Am pornit spre casă şi am intrat în hol. Acum nu-mi mai 
venea să gâfâi, sufocându-mă ca şi cum îmi lipsea aerul, 
dar simţeam că ceea ce exista acolo, aşteptând, era ceva 
din schimbarea care se produsese, că dacă murise şi nu 
mai avea nevoie de aer, în schimb luase cu el toate 
celelalte, tot ceea ce realizase şi susţinuse că îi aparţinea 
sau ceruse să i se recunoască drept aparţinându-i lui. 
Probabil că mătuşa Jenny mă aştepta, fiindcă ieşi din 
sufragerie imediat, fără să facă nici cel mai mic zgomot, 
gata îmbrăcată, cu părul care semăna cu al tatei, pieptănat 
şi lins, coborând până deasupra ochilor, care nu semănau 
însă cu ai tatei, pentru că nu erau neiertători ca ai lui, ci 
numai încordaţi şi gravi (şi plini de înţelepciune de 
asemenea) şi necompătimitori. 

— Pleci de-acum? mă întrebă. 

— Da. M-am uitat în ochii ei. Da, mulţumesc lui 
Dumnezeu, necompătimitori erau. Vezi dumneata, vreau ca 
lumea să aibă o părere bună despre mine. 

— Eu am, îmi spuse. Chiar dacă îţi petreci ziua ascuns în 
podul grajdului, tot am o părere bună. 

— Poate că dacă ea ar şti că mă duc... Că oricum mă duc 
în oraş. 

— Nu, spuse ea. Nu, Bayard. 

Ne uitarăm unul la altul. Apoi ea adăugă încet: 

— Bine, atunci. Este trează. 

Aşa că am urcat. Am urcat încet şi măsurat, fiindcă dacă 
aş fi mers repede, aş fi început să gâfâi din nou sau ar fi 
trebuit să mă opresc pentru o clipă la prima cotitură sau în 
capul scării să-mi trag răsuflarea şi nu mi-aş mai fi 
continuat drumul. Am urcat, aşadar, încet şi măsurat, am 
traversat holul spre uşa ei, am ciocănit şi am intrat. Stătea 
lângă fereastră, îmbrăcată cu ceva mătăsos şi larg, ca 
pentru dormitor dimineaţa, numai că nu arăta asemenea 
unei femei ce se află dimineaţa în dormitor, fiindcă nu avea 


plete lungi care să-i cadă pe umeri. Îşi ridică privirea spre 
mine şi rămase aşezată, fixându-mă cu ochi înfriguraţi şi 
strălucitori, şi-mi amintesc că încă purtam rămurica de 
verbină la reverul hainei, şi deodată ea începu iarăşi să 
râdă. Râsul însă nu părea a-i izvori din gură, ci izbucnea 
cumva din toată faţa, aşa cum îi ţâşneşte cuiva sudoarea, şi 
era însoţit de convulsii înspăimântătoare şi dureroase, ca 
atunci când verşi până nu mai poţi de durere, şi totuşi simţi 
că trebuie să verşi în continuare - îi izbucnea din toată faţa 
mai puţin din ochi, ochii ei strălucitori şi neîncrezători, 
privindu-mă în timp ce râdea, ca şi cum ar fi fost ai unei 
alte fiinţe, ca şi cum ar fi fost două fragmente inerte de 
smoală sau de cărbune zăcând pe fundul unui recipient în 
plină răscolire. 

— l-am sărutat mâna! /-am sărutat mana! 

Louvinia intră în acel moment în cameră, probabil că 
mătuşa Jenny o trimisese imediat după mine; iarăşi am 
mers încet şi măsurat ca să nu reînceapă gâfâitul, coborând 
scara până-n locul în care mă aştepta mătuşa Jenny sub 
candelabru, în hol, aşa cum mă aşteptase în ziua dinainte 
doamna Wilkins la universitate. Îmi ţinea pălăria în mană. 

— Chiar dacă ai sta ascuns toată ziua în grajd, Bayard, 
îmi spuse ea. 

Mi-am luat pălăria; ea îmi zise pe un ton liniştit, ca şi cum 
ar fi vorbit unui străin, unui oaspete: 

— Am cunoscut o mulţime de spărgători de blocată la 
Charleston. Erau eroi într-un fel, vezi tu - nu fiindcă ajutau 
la prelungirea existenţei Confederaţiei, ci aşa cum le par 
David Crockett!” ori John Sevieri* băieţilor sau tinerelor 
prostuţe. Unul dintre ei era englez. N-avea de ce să ia pane 
la război; făcea totul numai pentru bani, ca în cazul tuturor 
englezilor. Dar pentru noi era Davy Crockett, fiindcă între 
timp uitaserăm ce însemnau banii şi ce puteai face cu ei. 
Trebuie să fi fost un om din lumea bună, sau să fi aparţinut 
unui cerc de asemenea oameni înainte de a-şi schimba 


17 Erou al cărţilor de aventuri (n. red.) 
18 john Sevier (1745-1815), guvernator al statului Tennessee şi erou al 
Războiului de Independenţă (n. red.) 


numele, şi avea un vocabular numai de şapte cuvinte, deşi 
trebuie să recunosc că se descurca foarte bine cu ele. 
Primele patru erau: „lau un rom, multam”, şi după ce-şi bea 
romul, le folosea pe celelalte trei - bând şampanie şi 
adresându-se doamnei din faţă, oricât i-ar fi fost de 
dantelat corsajul sau decoltată rochia de seară: „Nici pe 
dracu'!” Nici pe dracu', Bayard! 

Ringo aştepta cu Betsy la scara din faţă. Nici acum nu se 
uită la mine, având chipul posomorât şi îndurerat; nici când 
îmi dădu frâul. Nu-mi spuse nimic; nici eu nu m-am uitat 
îndărăt. Am plecat de acasă la timp; m-am întâlnit cu 
trăsura familiei Compson la poartă. Generalul Compson şi-a 
scos pălăria, tot aşa cum mi-am scos-o şi eu, trecând unul 
pe lângă celălalt. Până în oraş erau patru mile, dar nu 
parcursesem nici două din ele când am auzit calul 
ajungându-mă din urmă; nu mi-am întors capul, fiindcă 
ştiam că era Ringo. N-am privit înapoi; mă ajunse cu unul 
din caii de la trăsură; călărea în rând cu mine şi mă privi 
drept în faţă, o clipă, iar chipul îi arăta posomorât şi 
hotărât, ochii i se roteau roşii în orbite în timp ce mă 
privea-n răstimpuri, provocator şi foarte scurt; am călărit 
aşa împreună. Am ajuns în oraş - pe strada lungă şi 
umbroasă care ducea în piaţă, până la noul tribunal din 
capătul ei; era ora unsprezece acum; trecuse de mult ora 
mesei de dimineaţă, dar încă nu era amiază, aşa că nu se 
vedeau decât femei pe străzi, care poate nu mă 
recunoşteau sau în orice caz nu s-au oprit brusc din mers şi 
n-au rămas pe loc, ca şi cum picioarele ar fi făcut ochi pe 
neaşteptate şi şi-ar fi ţinut respiraţia, până ce am ajuns în 
piaţă; iar eu îmi ziceam în sinea mea: „Numai de-aş putea 
deveni invizibil până ce ajung la treptele de la biroul lui şi 
încep să le urc”. Dar nu s-a putut, n-am putut trece 
neobservat; am mers până la prăvălia Holston House unde 
am văzut un întreg şir de picioare, de-a lungul galeriei din 
faţă, coborând repede şi fără zgomot; nu m-am uitat la ei, 
am oprit-o pe Betsy şi l-am aşteptat întâi pe Ringo să 
descalece; am descălecat apoi şi eu şi i-am dat lui frâul. 

— Aşteaptă-mă aici, i-am spus. 


— Vin cu tine, mi-a răspuns, încet. 

Am rămas un timp pe loc, sub privirea cercetătoare a 
celor ce ne urmăreau, vorbind încet unul cu altul, ca doi 
conspiratori. Şi-apoi am văzut pistolul, conturul acestuia, 
sub cămaşa lui Ringo, probabil acela pe care i-l luasem lui 
Grumby în ziua când îl omorâsem. 

— Nu, n-ai să vii, i-am spus. 

— Ba vin. 

— Banu. 

Aşa că am pornit singur de-a lungul străzii, în soarele 
fierbinte. Era acum aproape de amiază şi nu simţeam 
niciun fel de miros în afară de acela al verbinei de la reverul 
hainei, ca şi cum acesta ar fi absorbit tot soarele, toată 
căldura înfiorătoare din atmosfera în care ploile torențiale 
de toamnă se părea că nu puteau încă începe, şi îmi distila 
floarea, astfel încât mergeam într-un nor de verbină ca şi 
cum aş fi mers într-un nor de fum ieşind dintr-un trabuc. Şi- 
atunci m-am pomenit cu George Wyatt lângă mine (nu ştiu 
de unde apăruse) şi cu cinci sau şase oameni din vechea 
unitate a tatei la câţiva yarzi în urma noastră, iar George 
mă prinse de braţ, trăgându-mă într-un gang ferit de 
privirile avide din jur ca nişte răsuflări reţinute. 

— Ai la tine revolverul lui? mă întrebă George. 

— Nu, i-am răspuns. 

— Foarte bine, zise George. Sunt arme viclene şi n-ar fi 
socotit să te foloseşti de aşa ceva. Nimeni afară de colonel 
nu ar fi putut folosi un revolver cum trebuie: eu unu' n-aş 
putea niciodată. la-l pe ăsta. L-am încercat azi-dimineaţă şi 
ştiu că e bun. Ţine! 

Căută să-mi strecoare pistolul în buzunar, dar deodată se 
petrecu şi cu el ceea ce se petrecuse cu Drusilla în noaptea 
trecută, când îmi sărutase mâna - ceva se transmise prin 
atingere direct codului său moral, un cod simplu după care 
trăia, fără a mai trece prin sita creierului; aşa că şi el se 
dădu brusc înapoi, ţinându-şi pistolul în mână, privindu-mă 
fix cu ochi scăpărători şi profund jigniţi, vorbind în şoaptă, 
pe un ton subţiat de furie: 

— Cine eşti? Te cheamă oare Sartoris? Mă jur pe 


Dumnezeu că dacă nu-l omori, îl omor eu! 

Acum nu-mi mai venea să gâfâi sufocat, ci doar se ridica 
în mine o dorinţă grozavă să râd - aşa cum râsese şi 
Drusilla - şi să-i spun: „Aşa mi-a zis şi Drusilla”. Dar n-am 
făcut-o. l-am spus în schimb: 

— Am grijă eu de asta. Tu nu te amesteca, nu am nevoie 
de niciun fel de ajutor. 

Şi-atunci ochii săi aprinşi începură să-şi piardă treptat 
strălucirea, exact ca atunci când micşorezi fitilul unei lămpi. 

— Bine, spuse, punându-şi pistolul la loc în buzunar. Va 
trebui să mă ierţi, fiule. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu 
eşti omu’ care să-l facă pe John să se răsucească-n groapă. 
O să venim după tine şi-o să aşteptăm la picioarele scării. 
Şi ţine minte: e un om curajos, da' stă în biroul ăla al lui 
aşteptându-te de ieri-dimineaţă, aşa că are nervii cât se 
poate de întinşi. 

— O să ţin minte, i-am răspuns. N-am nevoie de niciun fel 
de ajutor. Am făcut câţiva paşi, când deodată m-am 
pomenit rostind fără să-mi dau seama de ceea ce aveama 
spune: Nici pe dracu'! 

— Ce-ai zis? făcu George. 

Nu i-am răspuns. Am traversat apoi scuarul, bătut de 
soarele fierbinte, iar oamenii veneau cu toţii în urma mea, 
dar la oarecare distanţă, aşa că nu i-am mai observat decât 
după ce s-a terminat totul, înconjurat în acelaşi timp de 
ochii nemişcaţi, din depărtare, ai celor care nu veneau după 
mine şi se opriseră doar locului, în faţa prăvăliilor şi la 
intrarea tribunalului, aşteptând. Mi-am continuat drumul 
învăluit în parfumul puternic al rămuricii de verbină. Apoi 
am intrat în umbră; nu m-am oprit, m-am uitat o dată la 
firma mică şi ştearsă, fixată pe zidul de cărămidă - „B.J. 
Redmond, Avocat” - şi am început să urc treptele, cu 
scândurile roase de cizmele grele şi şovăielnice ale 
ţăranilor veniţi la procese, pătate de salivă amestecată cu 
tutun, înaintând de-a lungul coridorului întunecat până la 
uşa pe care se afla încă o dată numele lui - „B.J. Redmond” 
- şi am bătut o dată şi apoi am deschis-o. Redmond stătea 
la birou, un om nu cu mult mai înalt decât tata, dar mai plin 


la trup, aşa cum devine cineva care îşi petrece mai tot 
timpul stând pe scaun şi ascultând ce-i spun alţii - proaspăt 
ras şi cu cămaşa curată; era avocat, totuşi nu avea 
înfăţişarea unui avocat - faţa îi era mult mai slabă decât s- 
ar fi potrivit corpului, încordată (şi, mai cu seamă, tragică; 
ştiu acest lucru acum) şi părând extenuată, deşi cunoscuse 
mângâierea recentă, uniformă a briciului - şi îşi ţinea 
degetele peste un pistol pus pe birou, în faţa lui, liber sub 
mâna aflată deasupra şi fără a ţinti spre ceva anume. Nu se 
simţea niciun fel de miros de băutură, sau cel puţin de 
tutun, în camera îngrijită, curată şi întunecoasă, deşi ştiam 
că fuma. Nu m-am oprit. Am mers hotărât spre el. Din uşă 
până la biroul lui nu erau nici douăzeci de picioare, totuşi 
mi s-a părut că mergeam într-o stare ca de vis, în care nu 
exista nici timp, nici distanţă, ca şi cum simpla acţiune a 
mersului nu putea să cuprindă un spaţiu mai mare decât 
acţiunea sa de a sta pe scaun. Nu am scos o vorbă niciunul. 
Era ca şi cum amândoi ştiam care avea să fie schimbul de 
cuvinte dintre noi şi inutilitatea acestuia; probabil că el ar fi 
spus: „Pleacă de-aici, Bayard. Pleacă de-aici, băiatule”, 
după care ar fi urmat: „Atunci scoate pistolul. lţi dau voie să 
scoţi pistolul”, şi totul ar fi fost ca şi cum nu ar fi spus 
acestea. Aşa că n-am vorbit niciunul; am înaintat hotărât 
spre el, în timp ce pistolul se ridica de pe birou. Îmi ţineam 
ochii pe el, vedeam ţeava care apărea scurtată din pricina 
unghiului în care era-ndreptată şi ştiam că nu mă va nimeri, 
deşi mâna nu-i tremura. Am mers drept spre el, spre 
pistolul din mâna în care părea înfipt ca într-o stâncă, şi n- 
am auzit glonţul. Poate că n-am auzit nici împuşcătura, deşi 
îmi amintesc brusca floare portocalie şi fumul care s-au ivit 
pe fondul cămăşii sale albe, tot aşa cum se iviseră pe 
fondul tunicii slinoase de uniformă a armatei Confederaţiei 
pe care o purta Grumby; am continuat să-mi fixez privirea 
pe ţeava îngustată despre care ştiam că nu era îndreptată 
spre mine, când am văzut un al doilea fulger portocaliu, 
însoţit de fum, fără să aud însă nici de astă dată glonţul. Şi- 
atunci m-am oprit; totul se isprăvise. Am văzut pistolul 
coborând spre birou cu smucituri scurte; l-am văzut 


lăsându-l din mână şi lăsându-se pe speteaza scaunului, 
sprijinindu-şi ambele mâini pe birou, m-am uitat la faţa lui 
şi am înţeles totodată ce înseamnă să vrei aer atunci când 
nu găseşti nimic pentru plămâni în ceea ce te înconjoară. 
Se ridică în picioare, împinse scaunul în spate cu o mişcare 
spasmodică şi se ridică făcând o mişcare ciudată de 
aplecare a capului înainte, ca pentru a trece pe sub un 
obstacol; ţinându-şi capul aplecat şi într-o parte, cu un braţ 
întins înainte ca şi cum nu putea vedea şi sprijinindu-se cu 
celălalt braţ de birou, ca şi cum nu se putea ţine singur pe 
picioare, se întoarse, traversă camera până la perete, îşi luă 
pălăria din cuier şi, tot cu capul aplecat într-o parte şi cu 
mâna întinsă înainte, bâjbâi de-a lungul peretelui, trecu pe 
lângă mine, ajunse la uşă şi ieşi. Era curajos; nimeni nu-i 
contesta acest lucru. Cobori treptele şi ieşi în stradă, unde 
aşteptau George Wyatt şi ceilalţi şase din vechea unitate a 
tatei şi unde începuseră să vină în fugă şi alţii; trecu printre 
ei cu pălăria pe cap şi ţinând capul sus (mi-au povestit apoi 
că cineva i-a strigat: „L-ai omorât şi pe băiat?”), fără să 
scoată un cuvânt, privind înainte, cu spatele spre ei, şi 
merse drept la gară, unde trenul care pleca spre Sud 
tocmai intrase, şi se urcă în tren fără bagaje, fără nimic, şi 
plecă din Jefferson şi din statul Mississippi fără să se mai 
reîntoarcă vreodată. 

Le-am auzit paşii pe trepte, apoi pe coridor şi apoi în 
cameră; un timp însă (nu a durat prea mult, desigur), am 
rămas în spatele biroului, unde stătuse el, cu mânerul 
revolverului, cald încă, sub mâna mea, care îmi amorţea cu 
încetul, prinsă fiind între pistol şi fruntea culcată pe ea. Şi- 
apoi mi-am ridicat capul; mica încăpere era plină de 
oameni. 

— Doamne, Dumnezeule! zbieră George Wyatt. l-ai luat 
pistolul şi pe urmă nu l-ai nimerit - nu l-ai nimerit de dovă 
ori? 

Îşi răspunse însă singur - avea aceeaşi pornire spre 
violenţă ca şi Drusilla, numai că în cazul lui George însemna 
de fapt trăsătură de caracter. 

— Ba nu, stai! Ai intrat aici, în biroul lui, fără măcar un 


briceag la tine, şi l-ai lăsat să tragă în tine şi să nu te 
nimerească de două ori! Dumnezeule din Ceruri! Se 
întoarse apoi, strigând: Plecaţi de-aici la dracu’ cu toţii! Tu, 
White, pleacă în goană acasă, la Sartoris, şi spune familiei 
că totul s-a terminat şi că el e bine. Galop! 

Aşa că oamenii plecară, ieşiră din cameră; în curând mai 
rămase doar George, urmărindu-mă cu privirea lui ştearsă 
şi sumbră, care reflecta tot soiul de posibilităţi de a gândi, 
dar nu şi raționamente judicioase. 

— Dumnezeu să te-nţeleagă, îmi spuse. Vrei să bei ceva? 

— Nu, i-am răspuns. Mi-e foame. N-am mâncat nimic azi- 
dimineaţă. 

— Te cred şi io că nu, dacă te-ai sculat cu gându' să faci 
ceea ce ai făcut. Haide! Mergem la Holston House. 

— Nu, am spus eu. Nu. Nu acolo. 

— Da' de ce nu? N-ai făcut nimica de care să-ţi fie ruşine. 
lo unu' n-aş fi procedat aşa. Aş fi tras în el, în orice caz, 
măcar o dată. Da' ăsta e soiul tău, că altfel nu ai fi făcut 
aşa. 

— Da, i-am spus. Aş face din nou la fel. 

— Al dracu’ să fiu dacă aş face aşa ceva! Vrei să vii acasă 
la mine? Am avea vreme să mâncăm şi pe urmă să plecăm, 
ca să ajungem la timp pentru... 

Dar n-am fost în stare nici de asta. 

— Nu, am zis. La urma urmei, nu mi-e foame. Cred că mă 
voi duce acasă. 

— Nu vrei să mă aştepţi şi să mergi cu mine? 

— Nu, plec chiar acum. 

— În orice caz, cred că nu vrei să mai stai aici. 

Se uită din nou prin cameră, în care mirosul de praf de 
puşcă încă dăinuia, încă mai plutea pe undeva, prin aerul 
mort şi fierbinte, deşi nu mai era vizibil de-acum, clipind 
uşor din ochii săi înverşunaţi, şterşi şi neinteriorizaţi. 

— Dumnezeu să te-nţeleagă, repetă el. Da’ poate că ai 
dreptate, poate că a fost destul omor în familia voastră şi 
fără... Haide! 

Am ieşit împreună din birou. Eu am aşteptat la piciorul 
scării şi-n scurtă vreme Ringo a venit cu caii. Am traversat 


din nou scuarul. Nu se mai vedeau acum picioarele celor ce 
stăteau pe galeria de la Holston House (era ora 
douăsprezece), însă o ceată de oameni care stăteau în faţa 
uşii îşi scoaseră pălăriile, aşa că mi-am scos-o şi eu pe a 
mea, şi pe urmă Ringo şi cu mine ne-am urmat drumul. 

Nu am mers repede. Să fi fost ora unu sau puţin trecut de 
unu; şaretele şi trăsurile aveau să înceapă să plece în 
curând din faţa casei, aşa că m-am abătut din drum ia 
capătul păşunii şi-am rămas călare pe iapă, încercând să 
deschid poarta fără să descalec, până când Ringo a 
descălecat şi a deschis-o el. Am traversat păşunea în bătaia 
soarelui cumplit de fierbinte; aş fi putut vedea de acolo 
casa, dar nu m-am uitat la ea. Am intrat apoi în umbră, 
umbra lipsită de aer, deasă şi apăsătoare din fundul 
vâlcelei; vechile prăjini zăceau încă printre tufişurile unde 
construiserăm ţarcul pentru a ascunde catârii yankeilor. Am 
auzit îndată şi apa, şi am putut vedea apoi soarele 
scânteind în undele pârâului. Am descălecat. M-am culcat 
pe spate, gândind: „Acum totul poate începe din nou, dacă 
vrea să înceapă”. Dar n-a început nimic. Am adormit. Am 
adormit înainte de a înceta să mă mai gândesc. Am dormit 
aproape cinci ore fără să visez absolut nimic şi totuşi m-am 
trezit plângând, plângând prea tare ca să mă pot opri. 
Ringo sta ghemuit lângă mine şi soarele dispăruse, deşi o 
pasăre încă mai cânta undeva, şi am auzit fluieratul 
trenului de seară care pleca spre Nord, şi scurtele răbufniri 
cu întreruperi însemnând pornirea din halta noastră 
facultativă, unde era limpede că se oprise. După câtva timp 
am început să mă liniştesc, iar Ringo mi-a adus pălăria lui 
plină cu apă din pârâu; am preferat însă să mă duc singur 
la pârâu şi mi-am spălat faţa în el. 

Era încă multă lumină pe păşune, deşi caprimulgii 
începuseră să şuiere, iar când am ajuns lângă casă am 
auzit o mierlă cântând într-o magnolie cântecul de-acum de 
seară, cel amorţit şi zăpăcit, apoi luna se ivi din nou, ca 
marginea rotunjită a unui toc de bocanc în nisipul ud. În hol 
ardea acum o singură lampă, ceea ce însemna că totul se 
terminase, deşi mai simţeam mirosul florilor acoperindu-l 


pe acela al verbinei de la haina mea. Nu-l mai privisem încă 
o dată. Pornisem spre salonul în care se afla, înainte de a 
pleca de acasă, dar nu mai intrasem, aşa că nu-l mai 
văzusem deci încă o dată, iar tablourile în care se găsea el 
erau neizbutite, fiindcă un tablou nu-l putea reprezenta 
după ce murise, tot aşa cum nici casa nu i-ar mai fi putut 
păstra corpul. Dar nu mai fusese nevoie să-l mai privesc 
încă o dată, fiindcă el era acolo, întotdeauna avea să fie 
acolo; poate că ceea ce Drusilla voise să spună vorbind de 
visul tatei nu era ceea ce posedase el, ci ceea ce ne lăsase 
moştenire şi ce nu puteam niciodată uita, ce avea să-şi 
însuşească până şi înfăţişarea fizică a tatei, chiar dacă 
vreunul dintre noi, negru sau alb, am fi închis ochii. Am 
intrat în casă. În salon nu era lumină, în afară de lumina 
amurgului care pătrundea prin fereastra dinspre apus, unde 
se găsea geamul colorat al mătuşii Jenny; eram pe punctul 
de a urca scara pentru a mă duce sus, când am văzut-o 
aşezată lângă geam. Nu m-a strigat, iar eu nu am rostit 
numele Drusillei, m-am dus numai până la uşă şi m-am 
oprit. 

— A plecat, rupse mătuşa Jenny tăcerea. A luat trenul de 
seară. S-a dus la Montgomery, la Dennison. 

Denny se căsătorise cu un an în urmă: locuia în 
Montgomery, unde studia dreptul. 

— Inţeleg, i-am spus. Atunci ea nu... 

Dar nu avea niciun rost să mai continui; Jed White 
ajunsese probabil la noi acasă înainte de ora unu şi le 
spusese. Şi-n plus, mătuşa Jenny nu-mi răspunsese. Ar fi 
putut să mă mintă, dar n-a făcut-o; mi-a spus doar: 

— Vino aici. 

M-am apropiat de jilţul ei. 

— Ingenunchează, nu pot să te văd. 

— Nu vrei să aprind lampa? 

— Nu! Îngenunchează. 

Aşa că am îngenuncheat lângă jilţul ei. 

— Inţeleg că ai avut o sâmbătă după-amiază minunată, 
nu-i aşa? Spune-mi ce-ai făcut. 

Apoi şi-a aşezat mâinile pe umerii mei. Le-am urmărit cu 


privirea în timp ce şi le ridica, parcă încercând să le 
împiedice; le-am simţit apoi poposindu-mi pe umeri, ca şi 
cum ar fi avut o viaţă proprie şi căutau să facă un lucru pe 
care ea încerca să-l împiedice, să-l prevină pentru binele 
meu. Apoi renunţă la luptă, sau poate nu era destul de tare 
pentru a o continua, aşa că mâinile îşi continuară mişcarea 
în sus şi-mi cuprinseră faţa, cu putere, şi deodată izbucni în 
lacrimi care începură să-i curgă şiroaie pe obraz, aşa cum 
izbucnise şi râsul Drusillei. 

— Să vă ia naiba pe toţi cei din neamul Sartoris! zise ea. 
Să vă ia naiba! Să vă ia naiba! 

În timp ce traversam holul, am văzut aprinzându-se 
lampa în sufragerie şi am auzit-o pe Louvinia punând masa 
pentru cină. Scara care ducea sus era luminată foarte bine, 
dar holul de la etaj era cufundat în întuneric. Am văzut uşa 
camerei ei deschisă (în felul în care, întotdeauna, o uşă 
rămâne deschisă când nimeni nu mai locuieşte în acea 
încăpere) şi mi-am dat seama că la început nu crezusem că 
plecase cu adevărat. Aşa că n-am avut de ce să privesc în 
cameră. M-am dus mai departe spre odaia mea, unde am 
intrat. Şi atunci, preţ de o lungă clipă, am avut impresia că 
ceea ce simţeam încă era parfumul de verbină de la reverul 
hainei. Am crezut acest lucru până în momentul în care am 
traversat camera şi am privit perna pe care se afla - o 
singură rămurică (fără măcar să se uite, ea putea rupe 
cinci, şase rămurele, toate de aceeaşi mărime, având 
aproape aceeaşi formă, ca şi cum ar fi fost reproduse de o 
maşină), umplând încăperea, amurgul, seara cu acel 
parfum pe care ea spunea că îl poţi simţi acoperind mirosul 
cailor.