Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0010

VAIVIEDSUL [II 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub.No. 163 Trib. Ilfov 





























































Despre 
romantismul eminescian 


de CONSTANTIN-STELIAN 


Anchilozaţi în formule didactice, când este vorba de sta- 
bilirea și evidenţierea nouilor adevăruri, mulți prind numai 
exteriorul de manifestare a fenomenelor. Așa se explică ade- 
sea cum. unii, luând repetiţia drept cel mai caracteristic atri- 
but al legii, caută să impună ca legi, faple care, numai prin- 
tro înşirame a hazardului, dem impresia repetiției — deci și 
a constanței. In realitate, ele nu au nimic comun cu elemen- 
tul de bază al ştiinţei pure. De aici, gi tăria înverșunată de 
a impume drept concluzii unele păreri care nu sumt decât 
simple ipoteze, desul de bomals. Cazurile sunt mai frecvente 
în domeniul disciplinelor noologice, decât în acela al disci- 
plinelor exacte. Deaceea literatura nu va face excepție, ba, 
mai mult, va sta în fruntea celor ce sufăr de metehnele a- 

Şi literatura, fiind soră bună cu Istoria va împrumuta, nu 
arareori, metodele celei de pe urmă și, mai ales, așa numi- 
tul „mioment istoric”, care, în speţă, va deveni factor comun 
amândonuraa, 

Mărgimind afirmația noastră numai în: cadmal istoriei lite- 
rare —— peniru care ramură avem, dealifal, toată stima, dar 
nu şi toată încrederea — vom vedea destule eșecuri ale aces- 
tei discipline, eșecuri, care, în același cadru, vor servi drept 
confirmări pentru aceeași. afirmație. 

Apropiăndu-me mai mult de veacul nostru, să amintim nu- 
mai de un Strindberg, la Nordici: de un Nietzsche și de un 
Langhelm. la Germani: de un Oscar Wilde, la Englezi etc. 

Literatura româmească, atât de tânără, încă, n'a întârzi 
nici ea să confirme punctul nostru de vedere, dacă plasăm 
în timp pe exponentul poeziei noastre, pe Mihai Eminescu, 
Operele acesiora n'a nici în clin, nici în mânecă cu succe- 
siunea artistică încrustată pe răbojul istoriei literare, amte- 
răor, 

Referindu-ne la Mihai Eminescu, vom spune dintru înce- 
put că mamele nostru liric este um romantic şi, mai mult, un 
romemtic întârziat. Romamtsmnul eminescicm nu este o desco- 
parire si, cu atât mai puțin, nouă. El a fost observat de în- 
dată ce operei acestuia a început să i se acorde o atenție 
mai mare, Ceeace este curios, însă, și voind să relevăm, 
este faptul că, pe deoparte, romantismul eminescian a fost 
încadrat de majoritatea istoricilor literari în faimosul „mo- 
ment istoric“, deci catalogat prin amintitele formule didacti- 
ce, ceeace echivalează. cu. dezinteresarea științilicăr. sau. în- 
conștiența — ic, pe dealtă parte, ca o consecință a celei 
dintâi, chiar dacă a fost observată caracteristica romoamtis- 
mului eminesciam, lipsa unei suficiente adânciri a condus pe 
cercetătorii. respectivi la aceeași greșală. 

Nici prima, nici a doua parte a interpretărei romomtismu- 
hi de care vorbim nu a putut îi valabilă; și aceasta, nu pen- 
ku faptul că aparținea metodei istoriei literare — căci și noi, 
în expunerea de față, vom insista și ne vom folosi, oarecum, 
de dânsa — ci, pentrucă metoda a fost greșit aplicată — e- 
roare provenită din miopismul interpretativ, dinirun raţiona- 
ment deductiv, tocmai când cazul reclama unul contrariu 
sau, mai bine zis, acolo unde nu-şi legitima înirebuințarea. 
Amândouă aprecierile sau concluziile — oricum le-am spu- 
ne — se rezumă în aserțiunea că noi suntem întotdeauna un 
ecou, mai muult seu mai puțin; întârziat al Occidentului. Deci, 
tardivismul sau anacronismul eminescian nu poate fi decât 
un fenomem firesc, încă o regulă în plus, care: contribue la 
stabilirea. legii de care am pomenit : la aceleași cauze, efecte 
identice, cu atât mai mult, cu cât „istoria se repetă”, 

Oricât de puţin falimentară ar fi și oricât de înfocarți par- 
tizami ar mai avea faimoasa filosofie a artei a lui Taine, nu 
putem. spune cu certitudina că autorul Luceofărului esie un 
produs eminamente cd mediului și timpului său. 

Nă grom căuta să stabilim ic? cauzele acestei nepotriviri: 
ele pot fi gălsite şi comentate, în foarte mare măsură, în bio- 
grafia poetului şi, mai presus de toate, în structura sa tem- 
peramentailă. 

Contrariu. Printr'o comparație coexistentă ambianţei sale, 
Mihai Eminescu apare cu mult mai anacronic și, îndeosebi, 
în ceeace priveşte romantismul său. Faptul este cu atât mai 
ciudat, cu cât, căutând corespondențe, cu atât acestea sunt 
mai rare, 

La jumătatea secolului trecut, romantismul era deja defunct 
şi, pe muinele acestuia, se ridica bimiitor naturaiismul, pen- 
truca şi lui să-i urmeze imediat ate curente. Dar, dacă cele 
de pe urmă curente literare din Occident, n'au influenţat sau, 
chiar, dacă au influenţat, fenomenul a fost imperceptibil: ro- 
mantismul: n'a întârziat deloc să-și exercite iniluențe asupra 
spiritualității româneşti în special, în literatură, dela Văcă- 
reşti până la clasicul Alecsandri, 

Astfel stâmd iluarurile, nu se poate vorbi de o întârziere și 
nici de o lipsă de recaptivilaie a seismograiului poeziei noa- 
stre, față de romantism, câtăvreme adierea acestui curent 
accidental :a fost aproape concomitentă cu manifestarea lui 
în locurile de origine. 

Aproape de sfârșitul secolului XIX, când nici nu se mai 
pomeneşte da romantism, când acesta era peniru mai toată 
lumea cultă a timpului „o primăvară sculurată'“, când peste 
e! trecuseră încă şi alte curente și, când ecouri ca atare, nu se 
mai auzeau pe niciunde, când științele, artele și filosofia clo- 
coteau de preconizările pozitiviste, însfârșii, când toate dis- 
ciplinele, chiar şi cele noologice ca : Istoria, Metafizica, etc. 
căutau terenul concretului, exactului cât mai mult — și e su- 
kicient pentru noi să amintim, în această privință, de un Haș- 
deu, Xenopol, Conta, Maiorescu, — apare ca un meteoric în 
lterabura românească Mihai Eminescu, 

Este foarte important, pentru punctul de vedere. pe care-l 
urmărim, să constatăm cum marele nostru poet rămâne cu 
totul străin de toate caracteristicale acestei manifestări. 

Trecâmd prin pozitivismul comptian, un spirit atât de pro- 
fmd și de vocaţie ca Vasile Conta își găsește aderenţe în- 
Wum Moleschot, Biichner, Vogt, eic., consolidându-se întrun 
materialism înrudit cu al acestora, în timp ce Mihai Emines- 
cu — minte tot pe atât de predispusă, capabilă și iubitoare 
de abstracții filosofice, se îndreptează cu mult înapoi spre 
Kant, Hegel, Schelling şi, mai ales, spre Schopenhauer și 
Platon... . 

CIRIC SETE PE E CE E DEP CE E 0 EP or e E DESENE 
(Urmare în pag. 2-a) a 


particulare 


ABONAMENTE: 


autorităţi şi instituţii 1000 lei 


500. BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23 
250 TELEFON 3.30.10 


Sală de pictură românească 


REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA 





LET i 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 





Un singur muzeu de artă, care să merite 
a se numi muzeu, au şi Bucureştii, şi pe 
acela l-au alungat până la capătul liniei 20, 
într'un sector de oraş în care lumea „serioa- 
să” nu vine decât când vrea să-şi lepede se- 
riozitatea, duminecal, la șosea, sau mai de- 
parte, spre Pescăruş şi Brotăcei. Centrul se 
deplasează spre periferie, dar centrul inte- 
reseior rămâne periferie. Dacă-i întrebi pe 
chefiiili alceștia hebdomaldari unde se află o 
pinacotecă numită așa și-așa, sunt toți în 
stare să jure că trebue să fie pe la tribu- 
nai, unde asociaţiile] situează, pentru cei ce 
„Şi-l mai amintesc, pe fostul ministru de jus- 
tiție omonim. 

Toma Stelian a dăruit muzeului de astăzi 
clădirea în care se află, la moartea sa nu de 
tot terminată, şi vaga titulatură de „muzeu”, 
nejustificată decât de condiţionarea legatu- 
lui acestuia către Casa, școalelor, în 1926, 
printr'o întrebuințare în acest sens a clădi- 
rei. Cele câteva opere autentice, pierdute 
printre apocrife, formau abia un sâmbure. 
Care n'a germinaţ decât după 5 ani de viaţă 
subterană, prin..1931. Catalogul Muzeului ne 
informează, în introducerea datorită Direc- 
torului său, d. prof. G. Oprescu, de sporul 
mirific al colecțiilor: în numai zece ani, Mu- 
zeul acesta „în spe” a devenit un muzeu viu 
în continuă desvoltare. „A fost destul, glă- 
suește autorul introducerii şi al muzeului, 'ca 
unii sau alții din posesonii de opere de artă 
dela noi să-şi dea seama că muzeul este ac- 
tiv şi cu grije condus, pentru ca să avem 
donaţii din toate părțile... nu numai din ţa- 
ră, dar şi din străinătate”. Colecţiile muzeu- 
lui au crescut în progresie geometrică, ajun- 
gând la un număr de aproximativ 6000 o- 
biecte inventariate, adică de aproximativ 30 
de ori ma multe decât avusese inițial (26), 
şi asta datorită în majoritate donațiilor, 

Sunt multe lucruri de spus cu privire la 
istoricul acestui muzeu. Toată strădania şi 
energia necesară acomodării unei simple case 
boierești, construcție capricioasă şi inade- 
cuată muzeografiei moderne, la funcţia ce o 
îndeplinește astăzi, este numai o parte din 
lupta depusă pentru înfăptuirea acestei bi- 
juterii a Bucureştilor, pe care bucureştenii 
sunt îndeajuns de consecvenţi să o ignore. 

Există totuşi vizitatori surprinzători de 
asidui și de donstanţi: recrutat dintre stu- 
denţi și elevi, publicul este acelaș care popu- 
lează sălile de expoziție, după zilele critice 
ale vernisajelor. Pentru ei, și pentru câţiva 
amatori de artă consacraţi acestor pătimaşe 


E a [aa ES a 5 
satisfacţii, nu este deloc indiferent dacă în 


posesia muzeului au intrat noui opere im- 
porntante, dacă aranjamentul etajelor şi des- 
tinaţia sălilor s'a schimbat sau nu, ori dacă 
achiziţiile din expoziţiile recente continuă 
sau au încetat. Pentru rest, Muzeul Toma 
Stelian este o realitate tot atât de puţin in- 
trată în lumea conștinţei lor, ca şi arborele 
baobab de pildă, sau ca miiimicofajgiule : ter- 
meni de dicționar. | 

Un muzeu poate însemna, administrativ 
vorbind, o instituţie cu ștampilă, personal 
de serviciu, ştate de salarii şi registru de in- 
trări-ieşiri, 

Un muzeu poate fi însă şi o pasiune. Un or- 
ganism la a cărui desvoltare este interesată 
și societatea. O sursă de bucurii artistice 














Muzeul Toma Stelian 


Pe [N 


Pi ZĂ i pe 
kA NUL LI Nr. 1Q 


„AMBATA 7 Martie 1942 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


i 








de ION FRUNZETTI 


pentru mulţi și de griji pentru puţini. Cine 
umăreşte zi cu zi, cu emoție și surprindere, 
cum, dedesubtul unui fond murdar al unui 
tablou de curând intrat, specialistul descope- 
ră, prin înlăturarea treptată a culoarei sau 
stratului suprapus, ca de sub lava timpului 
vibrația unor trecute vieţi, culoarea origina- 
ră ; cine se îngrijorează pentnu reușita unei 
oparații xie rewivificara a unei pânze secă- 
tuite, de de-asupra fibrelor putrede ale că- 
reia culoarea, care a însemnat un paradis în 
patru laturi, se scorojeşte şi ameninţă să 
cadă; cine se străduește să orânduiască unei 
statui un debit convenabil de lumină, şi o 
poziţie care să-i scoată în relief conţinutul 
afectiv şi calităţile tehnice; cine însfârşit 
se chinue pentru găsirea unei modalităţi de 
a împăca, într'un ansambiu care să se ţină, 


cadre din epoci şi secoli diferite, fragmente. 


din lumi tăiate de abisuri, dar care trebue 
să sune consonant pe panouri, acela mu mai 
poale defini un muzeu, chiar când el nu e de 
cât o mihniatiură a numai adlevăra mare muzeu 
occidental, 

Definiția mar sluji însă Ja nimic: avem 
de-aface cu o realitate care se oferă cu- 
noaștenii, prin nobilul „simţ al văzuliui, contra 
bilet de intrare. („10 lei, elevii și studenţii 
gratis P). 

Hall-ul în care este imtrodus vizitatorul 
conduce pe o scară — care se vroia monu- 
mentală, în intenția arhitectului, — într'o 
sală centrală, în care pereții ornamentaţi şi 
luminozitatea scăzută nu permit aproape 
decât scuiptură, Piesele importante sunt două 
busturi ale lui Paciurea: Ibsen și Pan, închi- 
puit într'o simbolică fuziune cu trunchiul de 
copac din coaja-striată ca un naiu a căruia 
iese figură lui de satir bătrân, cu barba seg- 
mentată în porţiuni de muschiu vegetal, că- 
ruia patina bronzului îi împrumută o ne- 
așteptată savoare. Un țors de Puiu Anastase 
şi un studiu de d-na Cosăceanu le fac 
pendant, la extremitatea marelui tablou a 
lui Steriadi, înfățișând, fin mărime naturală o 
scenă din portul Brăilei, cu hamali turci — 
mărturie despre o veche manieră a maes- 
trului. Etajul este „în celelalte încăperi, des- 
tinat picturei străine. Colecţiile sunt destul 
de puţin unitare. Valoarea obiectelor şi 
orânduirea lor armionică 'te fac însă să uiţi 
aceasta. 

Să începem cu sala Dr. Cantacuzino, legat 
al marelui profesor colecţionar de artă ,în 
care un panou întreg etalează secolul XVII— 
XVINI francez : şcoala lui Largiliitre şi mae- 
stnul însuși, ATA 

Alături un portret de Ferdinand Boll, 
elevul cel mai bun al lui Rembrandt; ceva 
mai încolo, o icoană mavarro-catalană din 
sec. XV, cu fond aurit și reliefuri. Portretul 
unui infante, datorit unui anonim flamand 
cae poate îi, după factură, Porbus, şi, tro- 
nând într'un centru de panou superbul por- 
tret de bătrână a lui Monticelli. Foarte aproa- 
pe, una din rarele uleiuri ale sculptorului 
Carpeaux, autorul vestitului grup al dansu- 
lui, depe fațada Operei din Paris. Intere- 
santă e o schiţă în laviu de Claudiu Lor- 
rain. 





(Urmare în pag. 2-a) 





Credinţa, esenţă de viaţă 


Nu cred. să existe o atitudine 
mai comodă decât a necredinţei. 
Nu mediocra și căldicica lipsă 
de credință, care te lasă d1spo- 
nibil oricăror chemări din afară, 
oricăror salturi și aplauze. Ace- 
steia nu îi se poate da vreun 
sens, pentrucă este mai curând 
lipsă de atitudine, 

Mă gândesc însă continuu la 
resemnare; la finalul acesta dra- 
matic al disperării. Dramatic, 
pentrucă disperarea este încă, 
viață, chiar dacă ar fi s'o nu- 
mești agonia ei. Este încă via- 
ță, adică: nădejde, căutare, tu- 
mult. Ea poate fi rodnică. 
Resemnarea este moartea ceu 
mai, penibilă, în schimb, a sufle- 
tului ; împieirirea lui definitivă 
Ea este stearpă- şi poartă în ea 
blestemul pustiului, 

Dar şi disperarea și resemna- 
rea se întâlnesc undeva; la îsvo- 
rul lor: ratarea unei' realizări 
sufletești. Numai că faptul uces- 
ta germimează uneori şi dă ac- 
cente muljore vieţii, numind-o 
disperare; iar alteori omoară, 
chemâmdlu.se resemnare. 

Vă gândiţi că poate avea mai 
multă „ţinută“ resemnarea, adi- 
că constanţa pe linia unei stele 
căzute? Nimic nu poate avea 
„ținută“, când este în  giulgiu 
rece, de care semenul tău nu se 
poate atinge, fără un fior care 
să-i îngheţe spatele. 

Că disperarea, căutarea plină 
de blesteme, poate prinde la un 
moment dat o nouă stea, în locul 
celei căzute — poate fi argu- 
ment pentru descalificarea ei? 
Dar nu înseamnă aceasta oare, 
descoperirea înţelesului esenţial 
al vieţii, care este credința ? 

Nu are oare actul acesta de 
credință care urmează  disperă- 
mii, um înţeles mai adânc decăt 
chiar al acelor care nau Cunos- 
cut granițele morţii? - Pentrucă 
el se proectează mai mult pe 


pe - - . 


O sală de pictură românească modernă 


Sala Cantacuzino 


Biblioteca 


fundalul învierii, decât al vieţii 
prime. 

Dar credința — pe care o so- 
cotim a da sens vieţii — nu este 
ea însăși o formulă comodă? 
Comodă prin însuși faptul că 
se înglobează în formulă, adică 
limitează întinderea căutărilor. 
Mai mult chiar, nu este ancora: 
rea în credinţă un fel de moarte, 
mai curând decât unul de viaţă? 

lată ceeace nu pot imagina. 
Credinţa ea însăși este chin, Su- 
punere la canoane, dacă vreţi, 
sau chee pentru eșirea din întu- 
nerecul  îndoelilor, certitudine 
pentru despicarea  incertitudini- 
lor, — dar în orice caz chin sau 
dacă nu, nu mai este credinţă. 

Cine nu suferă  crezână, cine 
nu se prăbușește şi nu se regă- 
sește iluminat prin credință, ci- 
ne nu-şi simte până și trupul 
mistuit de febrele credinței — 
să nu se mai înşele. Nu crede în 
nimic, 

Deuceea credinţa nici nu este 
odihnă sau refugiu; de aceea o- 
boseşte pe unii şi dă proporţii de 
mit altora. 

Credinţa nu este comodă; pen- 
trucă o găsești în viaţă, în cen- 
trul vieţii. Și viața nu e como- 
dă decât pentru cine vegetează; 
așa cum credinţa nu este accesi- 
bilă decât celor cari trăesc, ce- 
lor care se știu vii. 

Esenţă de viaţă, completă şi 
deplină, capabilă să satisfacă şi 
să umple spiritul cel mai capri- 
cios — credința nu simte — prin 
acest fapt — necesitatea  origi- 
nalităţii. Dorinţa de a fi original 
mu seste de altfel, adeseori, de- 
cât oboseală a credinței. Cine 
crede, crede integral. El nu mai 
aduce nimic, pentrucă se  regă- 
sește tot în credință. 

Scriind aceasta, mă gândesc la 
creștinism care a dat înţelesul 
cel mai dramatic credinţei. Şi 
prin ea Vieţii şi Invierii, Când 


au simţit credincioşii creştini ne- 
cesitatea de a adăoga creştinis- 
mului ceva”? Când s'a născut 
prima erezie, adică prima desco- 
perire a nevoii de a fi original 
sub bolta creștină? In timpul 
vieţii lui Iisus, atunci când creş- 
tinismul era în faza de elabora- 
re? In timpul apostolilor, când 
totul era încă neclan şi confuz ? 
Nu, mai târziu când creştinismul 
dăduse toate normele sale — deci 
când dogma nu mai avea nevoia 
unui adaos. Dar când unul slab 
din oastea credincioșilor a obosit 
în credința sa. Şi ele s'au înmul- 
țit în măsura în care alți cre- 
dincioși au obosit ; adică au sim- 
țit nevoia de a veni cu ceva nou. 

Credința totală exclude acest 
adaos. Poate că în forma ei per- 
fectă, exclude chiar înţelegerea 
deplină; pentrucă ea trece dea- 
supra noastră şi n'o putem prin- 
de pentru a o duce în laboratorul 
sărăciei noastre. Pentrucă însuși 
gestul acestei aduceri la exame- 
nul analizei demască oboseală, 
pe care credinţa n'p cunoaște. 

Aici este de altfel și paradoxul 
încercării, lui Renan care vroia 
să dea vigoare nouă credinţei. Și 
acesta aducând pe Iisus îm labo- 
rator, pentru a-l face „de înțe- 
les“, Ori, încercând să-l înţeleagă 
el mui întâi, Renan pierduse el 
însuşi credința adevărată, care 
este necondiționată. Ca şi viaţa. 

Poate absurdă în această dă- 
ruire fără limite pe care o cere, 
dar nimeni nu este, nu poate fi 
obligat să creadă. 

De 'altfel, este şi un act prea 
grav, pentru a sta la îndemâna 
oricui. Deaceea poate că mai mult 
decât oamenii vii, sunt — canti- 
tativ — mai disponibili credinţei 
cei care au cunoscut abisurile 
disperării. Și care mau rămas a- 
colo, Dar care îar, sunt foarte 
puțini. 


COSTIN 1. MURGESCU 


ga: 


= 2 


(A TADEDINCOLODLETA MDA 


Cronica 


Ni e 2 


DEMETRIAD 


ALEXANDRU 


La cursurile de interprețare 
ţinute de Alfred Cortot la „şcoa- 
ia normală de muzică din Paris", 
acum cincisprezece ani, in pli- 
nui acelei emulaţii care trimitea 
in scenă cu forţe sporite atâtea 
tinere valori, se diaţingea, mer- 
gând până la smulgerea unor 
nereglementare aplauze din râun- 
durile mulțimii de auditori pe 
care sala Chopin (Pleyel) o pu- 
tea abia cuprinde, un tânăr, mai 
înfrigurat decât toţi, mai vibrant 
în avânturi, mai setos de a se 
impărtăși din bunurile muzicii, 
mai apt de a o face. 

Cadrul acestor focare de înal- 
tă îmiţiere îi aducea atât de fru- 
moasă recunoaştere, încât îi im- 
punea chiar să-l depășească. 

La „Erard”, la „Pleyel”, la 
„Gaveau'' pe estradele de concert 
ale Parisului, privilegiatul de- 
butant, deabia la vârsta majoraa 
tului, trecea în curând fără de 
opreliști în marea lume a muzi- 
cii, înconjurat de o presă de 
calde elogii, înscris „din oficiu” 
printre cele mai însemmate afir- 
mări ale generaţiei lui, acolo un- 
de strânsoarea de talente de prin 
toate părţile lumii face lupta a- 
țât de grea, urcuşul atât de as- 
pru. 
L-am aşteptat cu mari nă- 
dejdi în ţară. O amplă carieră îi 
părea destinată, 

Ştiam că mediul nostru nu este 
încă atât de prielnic, atât de or- 
ganizat, atât de format, propriu 
aim, pentru a asigura drumuri 
Jargi, arizont deschis creatorului, 
interpretului, cercetătorului, muu- 
alcal, 

Nu cred să fi bănuit însă cine- 
va din cei ce s'au simţit mândri 
de a asista într'o mare cetate de 
cultură a lumii la biruințele u- 
nul tânăr artist român, că a- 
proape nimeni nu va afla mă- 
car, în ţară, mulțime de ani, de 
existenţa lui. 

"Că, printre sutele de solişti 
chemaţi de „Filarmonica” să ia 
parte la concertele ei simfonice, 
nu va fizura niciodată. 

Că la atât de rarele recitaluri 
date, unul la mai mulţi ani, un 
răslețiţ mic public de prieteni 
şi izolaţi ascultători cu intuiţia 
lucrului bun, vor fi singurii ia 
eare va găsi ecou. 


muzicală 


regăsit, in toată distincția sobră 
dar de nobilă ilacără interioară 
a temperamentului său, în pre- 
cumpănitoare înclinare către 
spiritualizare. l-ar reintâlnis tot 
acel dar propriu artistului de 
rasă de a găsi expresia fără a-şi 
risipi tacultăţile de redare în a- 
tâtea direcţii convenţionale, su- 
perficiale, nesemnificative dar 
adesea mai decorative, mai stă- 
ruitoare de efecte, mai lesnicios 
impresionante câțe se află în 
acel  purgatoriu de elemente 
secundare care precedă domeniu) 
artei pure şi a căror rezistenţă 
nu e întrântă decât de adevă- 
rații muzicieni. 

Maturizat în concepţie, prefe- 
rând textele de profunzime, de 
substanţialitate, rezolvând cu 
permanent aport de analiză per- 
sonală complexul lor, desvă- 
luină în acelaş timp o individua- 
litate emotivă de o nuanță spe- 
cială, de o structură bine defini- 
tă, Alexandru Demetriad este în 
arta romwâzcască a pianului o 
figură de elită, un preţios şi au- 
torizat purtător de cuvânt, 

Dramatismul sumbru, dureros, 
în acelaș timp pasionat şi recu- 
les, pe care le găseşte pianului 
în paginile celui mai autentic 
romantism și care au atâş de in- 
time legături cu firea, tempera- 
mentul şi sensibilitatea artistu- 
lui, ne îndreptățese să-i cerem, 
pentru un viitor pe care il do- 
rim câ mai apropiat, un recital 
Chopin-Liszi, făcut credem să le 
găsească particular de fericite 
rezonanţe 


ROMEO ALEXANDRESCU 











DIN CAUZA 


abundenței de material, ne 
vedem siliţi să amânăm, pen- 
tru numărul viitor, cronica 
celor două bune spectacole 
prezentate: în cursul acestei 
săptămâni : „Școala femei- 
lor“ la Teatrul Mumcă și 
Lumină, şi „Lucrezia (mau „La - 
crezzia'“ cum anunţă afișul) 
Borgia“ 1a Teatrul Naţional. 

"In ceeace priveşte premie- 
rele teatrelor de „gen uşor” 
„Alhambra“ şi „Leonard“, 1ă- 


tăi i 
AB 


Pi 









sar 


d d cita iii 
li + Boris 


a a mea ma m arama = 


smn mamona cm 


UNIVERSUL LITBRAR 


ai E îsi mim 





Documente 








Revenind la direcția teatru- 
lui „Comedia“, d. Sică Alexan- 
idrescu a anunţat reluarea p-e- 
- sei „Mărgeluș" de A. de Herz. 

Va fi o dreptate ce se va fa- 
ce acestei comedii de cuceri- 
toare gingăşie şi de mare ur 
mor, una dintre cele mai bune 
ale autorului ,Păiajenului“. 

Reluarea lui „Mărgeluș“ va 
însemna totdeodată și o pioa- 
să comemorare a originalei î:- 
puri seriitoricești a „Baronu- 
lui“, dela a cărui moarte se 
împlinesc la 10 Martie 1942, 
șase ani. 

Fotografia - document ce-o 
publicăm cu acest prilej, des- 
tăinuie şi o ipostază mai puțin 
cunoscută a regretatului dra- 
maturg și ziarist: aceea de 
aator, 

Intr'adevăr ca Shakes- 
peare, Moliere, Sacha Guitry 
și d. G. Ciprian — a fost şi A, 
de Herz tentat, adesea, să fie 
imterpretul propriilor sale pie- 
se. lar ce e mai interesant, e 
că a izbutit cu succes. 

A. de Herz a susținut ca ac- 
tor, două roiuri principale, în 
două dintre cele mai aplauda- 
te comedii ale sale: Omu de 
zăpadă (într'un turneu) şi In- 
curcă-Lume (la Bucureşti). 


Scenă din „Mărgeluş“ 


din „Incurcă-Lume“, jucată în 
stagiunea 1928-—1929, la tea- 
trul Mic, în regia d-lui Sică 
Alexandrescu. 

Obiectivul aparatului a sur- 
prins, într'o scenă de mare e- 
fect, pe trei dintre primeipalii 
interpreţi: d-na Nelly Cara- 


d 


— GONG 


AUDITORII 


neuitatelor conferințe ale d-lui 
Ion Marin Sadoveanu, începute 
cândva sub auspiciile grupărei 
„Poesis“ şi continuate ani dea- 
rândul la Teatrul Naţional, vor 
primi cu bucurie vestea apariţiei 
primei fascicole din „Istoria u- 
miversală a Dramei și Teatrului“ 

Hotărîrea d-lui Ion Marin Sa- 
doveanu de a pune la îndemâna 
cititorului român, rodul uns 
munci închinată cu dragoste și 
sârguinţă teatrului, nu este, cre- 
dem, numai mărturia unei pa- 
siuni nedesmințite a autorului, ci 
şi un omagiu îndreptat către 
mulțimea auditorilar cari i-av 
urmărit, cu atât interes, confe- 
rinţele. 


I-am urmări recitațul dela săm 


- Ateneu“, Marţi seara și l-am 





„revistele de speciaii- 
tate” să se ocupe de ele. 


fic prezintă 


Documentul nostm. fotogra- 
un  imstantaneu 





Din mulţimea aceasta, se vor 
alege desigur cititorii unei cărți 


MUZEUL TOMA SIELIAN 


Sala alăturată, celebră până mai ieri 
printr'un Bonitazio Veronese (dei Pitatti) o 
„adloraţie a magilor“ de curând restaurată, și 
printr'o „suzană la baie“ de cea mal 
tradiţie venețiană, poate din şcoala ui 
fizian, s'a îmbogăţit de curând cu alte, mai 
mici dar nu mai puţin importante, tablouri 
mai moderne: un Corot, un peisa). marun 
de Gustave Courbet, încă un Diaz de la 
Pena, ale cărui tonuni proaspete au fost cu 
multă delicateţe chinurgicală revelate de sub 
galbenul-auriu al unui vernis alterat, şi altele 
printre care un Gaspar Poussin (Duguet). 

A treia sală de pictură străină are în 
centrele panourilor paralele două mari pânze 
asemănătoare, baroce ambele: una spaniolă 
din sec. XVII, alta semnată Pietro Mar- 
ehesini. O pânză interesantă este cea atri- 
buită sec. XVII italian, al cărui subiect este 
luaţ după o gravură a lui Luca din Leyda, 
reprezentând o judecată a lui Christ. 

Două pânze atribuite lui Salvator Rosa, o 
vocaţie a St. Eustațiu şi un minunat peisaj. 

Un Luiz Morales și un Zurbazan, un 
Neefs, un  Wouwerman și un studiu de 
KEdouară Manet, alături de o schiţă a lui 
Puvis de Chavannes și un mic Delacroix, 
umplu restul. O sală deschisă de curând 
ja parter, conţine un Munkacsy, un peisaj 
baroc și un eventual Paussin, alături de un 
portret semnat Courbet, şi câteva piese mal 
puţin importante (Menard, Wattelet, Defire- 
ger, etc). Parterul adăposteşte şi vitrinele 
elegante ale colecţiei Lenș: miniaturi porțe- 
lanuri şi obiecte de artă aplicată, cu mult 
gust colectată de boenul Lenş, conte de 
Moissac, legate Muzeului prin executorii săi 
testamentari. De aici, vizitatorul se găseşte 
nehotărît să urce ori să coboare; dealungul 
scării sunt initiate în: monom ascendent, a- 
cuarele și desene, la popasuri alternate cu 
sculpturi. 

In prima ipoteză, vizitatorul va găsi la 
rubsol o secție de artă orientală și extrem- 
orientală; ştofe, covoare, ceramică persană, 
obiecte japoneze de vitrină, mobilă chineză, 
picturi tibetane, broderii indiene, ţesături 
nord-africane, etc., unele provenite din le- 
gatul d-nei Stănculeanu, altele din colecția 
Stălineanu. Există şi o vitrină cu sculptură 
Khmeră, din Agkor şi o vitrină dăruită de 
muzeul din Cairo, cu ceramică veche egip- 
teană. Vitrine de caramică românească popu- 
iară şi modernă, datorită d-nei Nora Ste- 
riadi, fac trecerea către un climat mai 
autohton. In, acelaș subsol, în witrinele spe- 
ciale, luminate interior, în care se găseau 
anul trecut stampele japoneze din şcoala lui 
Hokusai, anul acesta au fost expuse câteva 
zeci de desene Grigorescu, din toate epocile 
şi în toate technicele, Este o ilustrare di- 
rectă a tezei susţinute de d. prof. Oprescu 
în ultima sa carte, după care lui Grigo- 
rescu i se cuvine unul din jocurile cele mai 
importante între desenatorii europeni ai se- 
colului apus. Subsolul adăposteşte încă o 
suită de desene, româneşti de astădată, înce- 
pând cu Grigorescu și Paciurea, artiştii ge- 


(Urmare din pag. I-s) 


nului acestuia la noi, Petrașcu, Tonitza, Şte- 
fan Popescu, Steriadi, Pallady, Ressu, Cecilia 
Cutzescu-Storck, Anastase, Stoica, Iordache, 
Lucia Dem. Bălăcescu terminând cu G. To- 
maziu şi Horia Damian, cei mai tineri 
maeştri români. Un panou rezervat desena- 
torului Paciurea, ţine tovărășie sculpturilor 
sale, împrumutate de văduva artistului : câ- 
teva himere, celebrul Zeu al războiului, por- 
trete, 

Intr'o vitrină, caetele sale de schiţe. Eta- 
jul este total rezervat picturii româneşti, 
realizându-se astfel o dorință a publicului 
amator: un muzeu de artă românească mo- 
demnă, In felul acesta, Muzeul Toma Stelian 
îşi defineşte şi rostul funcţional între atâtea 
muzee cam așișderea organizate, ale statului. 

Muzeul Toma Stelian este astăzi singurul 
în care vizitatorul îşi poate face o idee glo- 
bală despre istoria picturii româneşti, dela 
primii ei paşi sub îndemnul influenţei occi- 
dentale italiene mai cu seamă şi germane. 
(pe lângă mulţi pictori și sculptori streini 
veniţi în ţările române pe la începutul sec. 
XIX, influenţa occidentală s'a înrădăcinat 
la noi prin faptul că primii pictori autoh- 
toni şi-au continuat şcoala, după ucenicia 
din ţară pe la câte vreun maestru străin, tre- 
când apoi în străinătate, la Munchen, Roma 
ori (Fiorența) și până astăzi, Dacă icoane frag- 
mentare ale secolului nouăsprezece români, st 
mai pot obţine prin alte muzee o viziune în- 
cheiată a evoluţiei istorice parcurse de arta 
românească nu se poate dobândi decât în 
acest Muzeu, aranjat după nevoile logicei, 
uneori aproape didactice, pe săli “uniare, 
care reprezintă epoci restrânse din istoria 
artei româneşti, Preţiios prin latura aceasta 
pedagogică — muzeul este cal mai bun mijloc 
de instruire a publicului — Muzeul Toma 
Stelian mai este şi singura colecţie publică, 
în care se poate avea o imagine justă des- 
pre arta contemporană din România, fiind 
astfel important pentru sirăinii turişti sau 
vizitatori oficiali, care vor să cunoască și 
latura culturală a țării. In afară de cele 4 
săli consacrate fiecăruia dintre corifeii pic- 
turii românești, Aman, Grigorescu, An- 
drescu, Luchian, muzeul mai posedă o sală 
de onoare în care figurează maeștrii, în 
viață: G. Petraşeu, d. AL, Steriadi, Th. Pai- 
lady, N, Dărăscu, Eustațiu Stoenescu. Pen- 
tru Ştefan Popescu, există o sată specială 
cu lucrări din toate perioadele maestrului. 
Sălile laterale conţin panouri dedicate d-lor 
Bunescu, Camil Ressu, regretaţilor Ștefan 
Dimitrescu și N. N. Tonitză, pictorilor din 
generația de 40 de ani, ca D. Ghiaţă, Lucian 
Grigorescu, H, EH, Catargi; nu sunt neglijați 
nici pictori mai tineri, sau mai puţin defi- 
nitiv fixaţi în conştința publicului Fazele 
căutării unui artist, interesează tot atât cât 
realizările sale finale. Aşa se explică dece, 
păstrându-se viu, muzeul Toma Stelian face 
la fiecare Salon Oficial sau expoziție colec- 
tivă, achiziţii noui, ca şi la expoziţiile indi- 
viduale ori de grup. O sală a nouilor achi- 
ziții prezintă publicului  pieseie care vor 


intra apoi, definitiv, în săliie respective. Par- 
curgându-le succesiv, sălile elegantului mu- 
zeu, tapetat cu pânză de sac de culoarea 
neutră care convine cel mai bine reliefării 
tonurilor dim cadre, parchetat și prevăzut cu 
o mobilă sobră şi geometrică, acordată per- 
tect cu iiinearitatea şi Nitmurile calme ale 
încăperilor, dau iluzia continuă a unui mu- 
zeu occidental. Prezentarea rarefiată a ta- 
biourilor, pe un rând sau două, la înălțimea 
privirii numai, lipsa de aglomerare, (atât de 
supărătoare în celelalte muzee româneşti), 
izolarea fiecărei opere în spaţiul ei pro- 
priu, sunt cerințe psihologice ale oricărei ex- 
poziţii care vrea să fie bine privită. Aceasta 
trebuie cu atât mai mult scoasă în evidenţă 
cu cât nu xtintr'o imdigenţă a operelor, ci din 
cunoașterea legilor 'contemplaţiei artistice, 
panourile au evitat supraincărcarea. Depo- 
zitul sistematic al muzeului — o altă inova- 
ție modernă perfect pusă la punct, geme de 
lucrări care ar putea fi expuse cu succes. 
La fel mapele cu gravuri și desene, care 
n'ar avea sorți să fie văzute de public, decât 
în cazul când un local nou, anume construit 
şi ţinând seama de toate normele muzeogra- 
tiei moderne „ar fi construit în parcul ce în- 
conjură clădirea actuală dela şosea. Este un 
material care, în împrejurările actuale, ră- 
mâne nevalorificat, din lipsă de spaţiu, dar 
care ar prinde bine educației artistice a pu- 
blicului nostru. Direcţiunea rezolvă momen- 
tan problema variând continuu aranjamentul 
muzeului, jicând să sa succeadă, pe lângă 
piesele esențiale, materialui divers. Este 
insă cu atât mai greu, cu cât nu sunt singu- 
rele schimbări impuse de împrejurări. Intâi 
alarmele războiului şi necesitatea de a duce 
prețiosul material la un adăpost mai sigur, 
mai târziu cutremurul care a deteriorat clă- 
direa, au necesitat împachetări şi despache- 
tări, trudnica având în vedere fragilitatea 
şi valoarea obiectelor, 

Localul renovat și adaptat mai bine ne- 
voilor unei expoziţii permanente, este un dar 
al cutremurului şi al tenacității direcțiunei, 
Astăzi avem un muzeu european de pictură 
românească, datorită unui român de con- 
cepție şi energie europeană. Profesorul G. 
Oprescu sa identțilicat cu opera sa, până 
intr'atât încât să considere ca un suprem țel 
a) vieţii sale, clădirea umei pinacoteci româ= 
neşti şi utilarea gi cu tot ce lipsește micului 
dar strălucitului muzeu de astăzi, 

In România se poate face treabă. Şcoala 
noastră de pictură o dovedește. Superioritatea 
ei asupra publicului, de un nivel încă me- 
diocru, duce însă la situaţii paradoxale. Pen- 
tru valorificarea eforturilor celor care au 
muncesc astăzi pentru o artă românească, este 
nevoie de un public educat. Existenţa lui, 
depinde de instrucția artistică obținută în 
muzee. Iată dece se impune crearea unor 
condiţii prielnice acestei educațţii. Iniţiativa 
particulară a făcut din Muzeul Toma Ste- 
lian un organism viu. Iniţiativa statului va 
trebui să-i confere posibilități de desvoltare 
și permanență. 


ION FRUNZETII 


cioni, d. Marcel Enescu şi A. 
de Herz. 

Pot fi remarcate, în fotogra- 
fie, at:tudinea și mimica, foar- 
te sugestive, ale actorului A. 
de Herz. 


Cc 





oa RI 





ce s'ar cuveni cercetată de toți 
oamenii noştri de cultură și de 
toţi artiștii însetaţi să afle, adu- 
nate laolaltă, etapele și. semnifi- 
cațiile unei arte pe care ei înșiși 
o slujesc. 


Deocamdată,  consemnând a- 
pariția cele: dintâi fascicole 
(Drama şi Teatrul Religios în 


Evul mediu), ca o dovadă a pre- 
ferințelor autorului pentru epo- 
ca în care „drama şi teatrul re- 
ligios, transformat neîncetat de 
puteri din afară, a realizat una 
din trăsăturile de bază ale unui 
spirit european“, ne vom. îngădui 
să afirmăm că această lucrare, 
atunci când cele 30 de fascicole 
făgăduite, vor putea îf: rânduite 
cronologic, va justifica orgoliul 
românesc cu încă un act de pre- 
zență în cultura universală. 

Până atunci, nădăjduim să a- 
flăm în curiozitatea cititorilor de 
carte români, cea dintâi justifi- 
care a efortului autorului și &di- 
ture. care și-a luat sarcina să 
prezinte intreaga luorare în con- 
diții tehnice ireproşabile, cu 
prețioase reproduceri după stam- 
pele şi gravurile timpului evocat 
în fiecare fascicolă. 


INVITAȚIA 


Institutului German de Ştiin- 
ță, la a treia conferință a d-lui 
Dr. Gunther Spaltmann, despre 
„Literatura dramatică germană 
contimporană”,  înlesnește  oa- 
menilor noştri de teatru un con- 
taci direct cu operele celor mai 
reprezentativi dramaturgi ai Rei. 
chului, completând  înformaţiiie 
celor interesați cu sugestii de 
preţ, 

Activitatea Institutului  Ger: 
man de Ştiinţă, se afirmă astfei 
— sub priceputa conducere a 
d-lui dr, Ernest Gamillscheg — 
şi în domeniul teatral, de cel mai 
mare folos legăturilor culturale 
germano-române. 

Iar contribuția d-lui ar 
Ginther Spaltmann, la cunoaş- 
tereu unor scriitori ca Ernst 
Bacmeister, E, G. Kolbenheyer, 
sau Wilhelm von Scholz—din a 
cărui operă dramatică a fost re- 
prezentată și la moi în anul 1927, 
turburătoarea piesă „La întrece: 
Te cu umbra“ — se cuvine pre- 


țuită, cu deosebire, pentru nouile 
perspective ce deschide scenelor 


noastre în preajma alcătuirii re- 
pertoriului stagiunei viitoare. 


$. D. 


Î e a cai CA a aaa că 





ALEXANDRU BOTEZ 
regisor al Teatrului Naţional 





— 


7 Martie 1942 


E anii) 
roi 





Mâşti şi reflectoare 


„în care e de datoria noastră, 
deşi cortina a căzut pentru entr' 
acte, să întoarcem gurile reflec- 
loareior către ocupanții  joto- 
liilor — mai înainte ca să-și fi 
urnit cărnurile spre ospătărie. 

Prinși în criza situaţiei: între 
a aplauda și a răcori cu un sirop 
intelectual coborit în stomac, 
spectacolul e dintre cele mai 
triste, întâlnit doar la un teatru 
jamiliar unde cupletul înlesneș- 
te digestia, 

Desigur că din partea noastră 
arătăm curajul — și mu vrem 
să fim deloc modești! — când 
ne asumâăm acest jos măștile! și 
prindem fascicolul biciuitor al 
luminii pe toți bărzăunii pre- 
mierelor, Prea aruncăm tot po- 
nosul în fața celor de pe scenă, 
prea le gâjâim în nas îndestula- 
rea și nesimţul — lor, cari au 
snigura vină de a ne scoate din 
nepăsare. = 

Unul dintre ei într'o bună zi 
mi-a mărturisit, oarecum înciu- 
dat, ura lui față de spectatorii 
premierelor, Faţă de cei ajunși 
premieresiști dintr'o abicinuinţă 
lesne de înțeles, alții din sno- 
bism (sumt cei mai periculoși )— 
iar pemiere-iștilor oficiali doar 
atenţia care se dă câinilor cari 
latră la lună. d a 

De unde la începutul carierei 
timiditatea îl îndemna să facă 
sluj, cu fiece premieră răbojită, 
canimii și-i desgolește și reve- 
rența s'a schimbat întrun ridicat 
de coadă agresivă, de ghiare re- 
ținute, ca ale une feline scărpt- 
mată acolo unde nu-i place... 

Deși se lasă, se unduiește la 
mângâierile spectatorilor de ori- 
ce fel, Actorul în clipa apiauze- 
lor ajunge patruped — femini= 
zat : o felină cu pretenția ca să 
nu fie întăritată. De aceea sala 
luminată este prinsă în clipa 
destinderii şi în toată goliciunea 
deslănțuirii  entuziasmului sau 
schițarea neaderenței la emoție. 
Actorul  nechinuit de lumina 
rampei face cunoştinţă — dela 
înălțimea scenei , — cu adversa- 
rul prins de data aceasta în fla- 
grant-delict de conştiinţă: să fie 
spectator cumsecade, snob sau 
cu favor? Pe lângă avantajul 
înălțimei, Actorul are de partea 
lui galeria, care niciodată ma 
făcut mult sgomot pentru nimic; 
galeria care întruchipează para- 
dozul în materie de aranjament 
și clasificare a spectatorilor: 
poziția locuită de cei mai me- 
cumsecade oameni! Poziţie care 
deşi nu-i de frunte, este pecetia 
unui succes — natural când nu-i 
regizat ! — şi din anonimatul u- 
ne; mansarde ca toate mamnsar- 
dele (cea a Teatrului Naţional 
este circumcisă: 'Thalie-le sculp- 








În numărul viitor, vom începe 
publicarea romanului 


Amestecul lui Ahasuerus Benoni 
de AUREL ȘTEFÂNESCU 


TOR INTERLUDIU 


tate dintre arcade, poartă în păz 
Steaua lui Dav-d!) -— entuzias- 
mul îmbrăcat în haine de lucru 
gâlgâe până se revarsă deasupra 
Wijilor de rangul 3, 2, 1 — parter 
şi fotolii de orchestră, 

„Tonul“ deci pornește dela 
cei mai ponosiți, dela cei nun 
nepriveligiați spectatori: cei dela 
galerie. iar în  descrescendv-ut 
pe care l-am arătat, entuziasmul 
păleşte ajungând convenție şi 
trecere a crizei spre spectacolul 
din fover. Aplauzele dacă sunt 
la lojile de rangul 2, 1 — parter 
și fotolii de orchestră nu vizea- 
ză decât tangențial pe cei de pe 
scenă, și sunt adresate cunoştin- 
țelor care se descopăr pe lumi- 
nă ; face-a-main-urile sunt ma- 
nevrate de 207, ultima  tăietură 
de rochie e discutată; can-can- 
ul se susură la ureche; flirt-ul 
se prelungește pentru pauza vii- 
toare. In foyer se răcoresc intali- 
genele înțierbântate şi se discu- 
tă cu voce tare: „această piesă, 
chtrife), am văzut-o la Paris cu 
o distribuţie încântătoare. Dar 
nici de comparat 1...“ (se gra- 
seiază după aptitudini). Intr'un 
târziu, după ce plasatorii au ră- 
gușit învitând premiere-iştii în 
sală, cortina ridicată, doamme îm 
negru — domni în negru, așiş- 
deri de scrobiţi, îşi  scârțâie os- 
tentativ pantofii, irântese uşile 
și-și orânduesc ținuta pentru ex- 
pus. De mulie ori corijează în 
cercul cunoscuţilor din lojă fi- 
muta lor de pe scenă. Sau sunt 
neplăcut impresionați când cei 
de pe scenă îi eclipsează  oare- 
cum, le aburesc vitrinele. 

Un spectacol pe scenă, unul în 
sală dar!?. Cel din urmă făcut 
de către public, de către un anu- 
mit public spectator, ajuns hăr- 
miaie de câint știrbi cari muşcă 
dar nu prind nimic între fălci, 
Cari doar înbăloșează,  murdă- 
vresc tot ceeace le trece de vâr- 
ful nasului. Acestea sunt pre- 
mierele bucureștene, Premiere 
în care nu se poate respira; sunt 
prea pline de ele! Răbufnesc de 
sub fardul snobismului duhori 
care înnăbușă pe singurii curați: 
galeria și pe acei câini cari latră 
la lună, pe cronicarii dramatici. 

Emoția dinaintea primului 
gong al premierei n'a împărtă- 
şit-o, de-acolo, de pe scenă, nici 
un domn cu frac şi joben, nicio 
doamnă în negru, și s'o păstreze 
o clipă între ei, în lojă?! 

Niciun domn cu frac și joben, 
nicio doamnă în negru nu sa 
gândit că oglinzile din fover și 
loji vor arăta cândva reversul 
hâd al chipurilor lor de fantoze? 

Atunci... 

„câinii vor urla ! 


N. ALEXANDRESCU-TOSCANI i 








Inplinind 50 ani de apariție | 
s»VESELI As 


din 12 Martie apare într'un număr festiv 
e 64 pagini în culori, cu colaborarea celor 
mai de seamă humorişti români şi străini 





Uespre romantismul eminescian 


(Urmare din pagina I-a) 


Pe dealiă parte, în ceeace privește literatura, poetul își 
hrămește geniul creiator, cu tot ce găseşte mai fantastic. D. 
|. M. Rașcu a dovedit foarte documentat, frecventa lectură 
din Theotile Gautier a poetului român, ba, chiar și influența, 
în ceeace priveşte tehnica, (Revista „Indreptar“ 1929), 

Cum mai poate explica, oare, „momentul istoric” sau „Cm- 
biamța coexistentă” romamtismul eminescian, evadarea din 
realitate a marelui liric, când întreaga gândire şi simțire 
europecmă căuta cu sete concretul, sătulă de vechile năluci 
ale romantismului, care mai apăreau încă pe ici, pe colo? 
Acest anacronism, existent, nu numai în opera poetului, dar 
şi în isvoarele lui de inspirație ? 

Nu vom căuta să stabilim aici cauzele acestei nepotriviris 
ele există în contormaţia însăși a poetului și, mai presus de 
toate, în structura sa temperamentală. 

Este un motiv indispensabil, nu numai cercetătorului, care 
năzuește o aprofundare cât mai completă a operei lui Mihat 
Eminescu, dar și celuia care urmărește sintetizarea desăvâr- 
șită a personalității gemiclului poet. 

Poate că, din acest ultim punct de vedere cel ce reprezintă, 


pâmă acum, culmea poeziei 


româmeşti — creind drumuri 


noui și nemergând pe acelea care-l așteptau — apare și mad 
mult o personalitate, în sensul eroicului cariyieian. 


CONSTANTIN STELIAN 


ma 7 Martie 1942 





DOAMNA SEARĂ 


Mă duce dorul către umbre iară, 





de EMIL 


străbune codru, vechiul meu Alcide, 
cu gure dulci nvâu sărutat silfide, 
m'a prins în plasa ei plăcuta seară. 


Nu's astre 'n cer câte visez iubi, 

nu-i noapte atâta câtă ard să port, 
departe's, vai, de al veșniciei cort ; 

în umbra lui regească vrere-ași fi ! , 


Veste s'a dus că nu mai suntem tineri, 
cărăm cu noi al-bătrâneţii pas... 

Din focul clipei stinse ce_a rămas ? 
Lacrime doar, ce's partea crudei Vineri, 


Mă duce dorul: către umbre iară, 
străbune-codru, vechiul meu Alcide. 

In poartă bat şi mă omor: deschide ! 
Nu te cunosc, îmi spune Doamma. Seară. 


..DINTR'O IARNĂ 


Unde-mi urlă viscolul prin. codri 

ca doar să-l audă Crăciun bătrânul ! 
Unde_mi bate viscolul prin codri... 

E Molda poate ce-și chiamă stăpânul. 


BOTTA 


Pe aleea visată ca'n Dante să trecem, 
prin palatul pădurii, prin vuindele._i sale... 
Ah, arcașe Fantasio, răpune-mi columba 
cu săgețile tale. 


“ODATĂ CA NICIODAŢĂ 


Vai, sărăcuţul Cupar . 

care turna 

în cupele de chihlimbar, 
esențele nopţii! 

Fetele noastre cucuete 

erau deșuchiate și bete 

deși ce nobile nume purtau... 
O evoc pe Stella, 

damicela Stella 

şi pe cealaltă, 

o coţofană 

aleasă pe sprinceană, 
bursuca, voinica, 

dama Metafizica. 

De sete când aiurau, rumeoare, 
semne făceau : 


toarnă Cupare ! 


Şi Cuparul venea, 

demn, taciturn, cu aerul 
O, părea un mort, un aristocrat, 
printre fetele din curiosul palat. 
Și era să uit: 


său de astrucat. 





Lui Emil Giurgiucă 


alpi 





Nu știu, nu știu : îngeri aud, 
intonând holderlianul aeord, 

nu Știu : satane aud 

a îiernilor goamă grozavă spre Nord. . 


La urma urmelor fie ce-ar fi ; 
scheletica lună pe cer a lucit, 

a tins către mine un braţ prăpădit., 
O, la urma urmelor fie ce-ar fi ! 


 MIRELE FERMECAT 


Nalt, înalt, luminat, 

Mirele fermecat 

se arată în pervazele nopții lăute, 
De lance mâinile străbătute 
către tine, iubită, le poartă. 

E nalt, înalt, luminat, 

Mirele mult întristat ; 

chipu-i descarcă jupiterica rază 
om de abia poate să-l vază. 

Ai, fântânele nopţii se închid, 
ai, se ridică spaimele, zid. 
Clipește, luno, clipeşte, 

zidul de piatră de-mi risipește. 
Nalt, înalt, luminat, 

e Mirele fermecat, 

cu ochi clocotiți 

de cioare scobiţi, 

cu brâuleţ de ceaţă, 

cu ciuboțele de ghiaţă, 
cușmă'n cap, de stele, 

stele, dulci misterii, 

se scutur ca merii 

la sărutul verii. 


CĂTRE FANTASIO 


Spune columbă senină, 
plutitoare printre vii colonade, 
unde. mi-e frumoasa Elena 
tâlhăriţa bărbatei Troade ? 


A fost lăsat să-i piară 

alb roza ei cunună ? 

Spune, spune-mi Fantasio, 

de o Elenă, a Troadei nebună. 

Şi încă mai spune-mi de Isoldele stele, 
lungă-i. calea până la ele ? 

Despre încântatele nopţii mijloace și laturi, 
spune, spune-mi până mă satiuri. 

Mă du la cetatea robită 'n ruine 
Fantasio, acela ce-mi dai, 

după geruri și somn, trandafirii, 
pătimașele roze de Mai. 


(ONDINE O N N i N N a O a 


Imtre felul cum este creată o- cunoaște bariere și inspirația a- 
pera lui Dostoievski și între cre- devărată are nevoie de libertate. 
zul: său estetice există, după cum Ceva mai mult, cu cât o mişcare 


era și de așteptat, o perfectă şi 
legitimă identitate. S'ar putea 
spune chiar că, în formularea 
ideilor sale despre artă,  Dosto- 
ievski se lasă condus nu atât 
după cele ce simţul său critic 
i-ar putea indica în operile al- 
tor scriitori, ci după cele ce 
găsește, în propriile sale crea- 
Huni, 

Despre un sistem estetic, clă- 
dit pe baze științifice, nu poate 
fi vorba la Dostoievski. EL își e- 
mite ideile de-alungul a mume- 
roase articole, dintre care Ce 
este arta şi Câteva păreri asupra 
liţeraturii ruse sunt cele mai im- 
portante 1), 

Partizan al frumosului pur, 
Dostoievski este contra artei cu 
tendință. Adepții acesteia din 
urmă  greșese când afirmă că 





Dostoievski 


mai avea Cuparul cinci feciori, 

cinci umbre livide. Pela cântători 
piereau în pivniţi să aducă vinul, 
paradisiacul, vinul divinul. 

Dar într'o noapte 

nau mai venit... 

O, ciudata noapte pe loc sa topit ! 
In cerul negru ardeau cinci sori, . 
în cătrănitul cer, în fundul Tartarului : 
erau cinci feciori, a 
tuscincii feciori ai Cuparului, 

Şi, mai sus, ducea luna pe umeri 


„cum duce măgărușul samarul, 


însuși Cuparul. 
O, de frica spamei care mă lua ! 
încălecat-am în fugă pe.o șea. 


MARIONETȚA 


Era una Marioneta: 

pentru care noi suspinam, 
una, în cer, Marioneta 

pe care noi o visam. cu 
Şi stelele, vârfuri cu dor, 

cu dorurile noastre făceau cor 


-şi luna, clara, oprise careta : 


saltă, saltă Marioneta ! 

Dece Dumnezeule oare, 

în hilarul danţ al paiaţei de lemn, 

ai sădit absoluta, ireala splendoare ? 
Ah, strigam, strigam ca pierduţi, 
aruncând în arenă bumibii, marota, boneta : 
saltă, saltă Marioneta ! 

Sufletul ei în lemn se muncește, 

de asprele coapse, de piept, se lovește, 
articulațiile sunt de lemn, 

totul e densitate și corp ; 

dar ce ireală e Marioneta 
prezicătoarea nonexistenţei... 

Și arhaicul circ, umila baracă, 

linse de valuri se pleacă, 

se afundă jumătate în vis. 

Ah, striga Primăvara, 

se ruga violeta : 

Saltă, saltă Marioneta ! 


NERVAL 


E noaptea mai albastră ca oricând 

în intermundii, prin tăcutul regat. 

Ah, o umbră trece valsând, 3 
sau tu ești, Gerard, spânzurat ? ş: 


Și trec printre stele într'una perechi, 
stele uimind, luând stelelor graiul... 





Dar ce este arta şi ce se 
lege prin libertate absolută ? 


te, indefinibilă 


fi posibilă. 
provoacă turburări 


anemiază sufletul. 


Deşi adânc imperioasă, nevoia 


când viața noastră este 


societatea, și odată cu ea umani- ge libertate absolută, cu atât ea mă după linişte și armonie. Oda. tenie. 


tatea, s'ar putea sluji şi îndrepta va fi mai 
cu opere create ad-hoc. Arta nu respective. 


folositoare societății tă descoperite, 


fiinţa umană 


tânjește după noi leacuri 


'mțe- vitoare. Urmează — alternativ— 
faze de bucurie şi tristețe, după 
Arta — crede Dostoievski — cum liniştea și armonia sunt sau 
este pentru om o necesita. Nu prezente. In timpul 
în esența ei, desfăşurări în zigzaguri, 
fără de care viața noastră mar Comun al artei dispare. 
După cum foamea a fi din nou mișcat, 
în  organis- menesc are acum nevoie de ceva 
mul nostru, tot așa lipsa de artă excepțional. Acest ceva excep- 
Omul as. tional se obţine numai prin sfin- 
piră către frumusețe, o descope- fenie. Cum însă sfințenia nu e- 
ră şi-o acceptă fără alte condi- xistă decât în stare ideală, arta, 
ţii decât aceea că e frumoasă. și odată cu ea societatea, trebue 
Admiraţia noastră pentru . fru- să tindă mereu spre mai 
museţe merge până la idolatrie. influențându-se reciproc. 
Ajuns „aci, Dostoievski se gă- 
de artă nu apare permanent. Ea sea'de fapt în lumea lui literară. 
se face simțită mai ales .atunci Starețul Zossima nu propăvăduia 
în des. altfel de idei angelicului Alioşa. 
acord cu realitatea. Im astfel de Rămâne să vedem mai 
literară se desvoltă întrun mediu momente, sufletul omului suspi- este frumosul obținut prin sfin- 


Frumosul - de  eare vorbește 
iabă- Dostoievski întrunește în el trei 





A 





Pi] 


calități: e normal, sfânt şi, pe 
deasupra, sublim. Normal, fiind- 
că trebue să onimeze viața nu 
împingând-o dincolo de făgașul 
tui obişnuit, ci consolidând-o în 
ce are ea mai firesc, sfânt, fiimd- 
că trebue să fie încărcat cu pu- 
teri  purijfieatorii, și sublim, 
fiindcă trebue să întreacă prin 
vrajă și fiori tot ce mintea noa- 
stră poate născoci. 

Omenirea, cu așezările ei ac- 
tuale, nu poate fi însă propice 
unui atare frumos. Numui o so- 
cietate profund creștină — pen- 
tru Dostoievski izvorul sfințeniei 
nu poate fi altul decât  ortodo- 
xismul — e-în stare „să ofere 
desvoltarea artei visate de ma- 
rele romancier. Așa fiind, con- 
cepția lui Dostoievski rămâne 
mâi mult un ideal. In sânul ei, 
libertatea de a scri — fie ea chiar 
absolută — nu mai e un peri- 
col: într'o societate sfântă, ce a- 


Noi, lupii din Argos, plutim 
pe Silentium, luntrea ca paiul. 


Şoaptă ce ești ! Dar te-am auzit : 
„Suntem sătui de lumini și de claruri, 
de frumusețea care ne-a împietrit. 
Nouă, marinarilor din anticul mit, 

ne e dor de glume, de jocuri, de zaruri... 
Și marea ce copii ne socoate, 

aruncă din funduri tritonii și monștrii drept daruri : 
Implinite vi's placul și voile toate, 

iată glume şi jocuri şi zaruri. 


DRUMUL 


Drumule de pulbere plin, 

trunte'n cer, coperită de laur, 

Drumule colindat de aștri giganţi, 

de Scorpion, Capricom şi de Taur, ) 
Pelerin ce aduci peste ţară 

nopțile mari, minunate, 

lactee căile tale, 

hieroglifele pe veci ferecate, 

unde e Raiul, Drumule Sfânt, 

de-mi sună, rapsodul, aproape, aproape, 
ca în eolienele harfe E 
vântul, seraticul vânt ? 

„Drept înainte, 

a spus fantastul acela, Drumul fierbinte, 
dincolo de a stelelor clae, 

dincolo de a lunii văpae, 

acolo unde se'mbat, 

de un dor nesecat, 

frăţior cu sor, 

de luciferianul, rău dor,  _ 

atla_l-vei Raiul acolo. Drept înainte !“ 

Ca gladiatorii în circuri 

imploram graţia stelelor : 

Clemenţă Demonicelor, 

Drumul -e lung, 

la poarta lui când, Mare Doamne, sajung ? 
Departe e Raiul, drept înainte 

și până la el, 

Caribdele reci, lătrătoarele Scylle, 


e a za a" ti aa Ii ata” i CL sia ol 


Concenţia de artă la Dostoievski 


vor sufla, 


vorbite să mă stingă cu zile. 


CUVINTE 


Spus-am stelelor : sunteţi frumoase Ei 


și vă stă bine aşa., 
E o haină scumpă liniștea, 


sunteţi foarte, foarte frumoase. 


"Ascultaţi-mi rugăciunile, | 


voi îngheţatelor în brumosul halo ! 


Dar tremurătoare vi's buzele 


și lacrima, lacrima, o.! 


Miluiţi cu zâmbetul vostru 


pe cel nepoitit la solemnitate, 
dăruiți-mă -cu- liniştea voastră, TI 
aulice stele, misterioase armate... 


INVINSUL 


Cu silve și ode cercat-am 


să ispitesc fermecata Natură. 5: UDA | 7 EL al 


Ca un Don Juan am cântat 
madrigale 


; 


și câten lună şi'n soare, nimicuri, 

şi, din când în când,adevărurile și cruzimile mele. 
Dar anii lumină, anii trecură, 

acumu's cu Maturitatea sub acelaş acoperământ, 
Mizantropia dulceţuri amare-mi servește. - 

O, cu frica'n 'oase ca nu cumva 


să mă alunge amfitrionii, 
cu îrica stau. 


Tot mândre's, Doamne, stelele 

şi îngerii neclintiţi în străvechile cadre, 
Tăcere, Durere și frate-său Dorul, mezinul, 
tot neclintiţi ca biete cătamele, ţepeni. 
NWiormăe în mine, acuma, un altul 

şi-mi vântură ca bătrânii cenușa din vatră, 
altul mi-a luat locul şi altul sendreaptă 


în oftări spre tainice țeluri. 


Şi e surd şi e orb: nu răspunde 
la chemarea din tipsii de argint a pădurii. Nu cunoaște 
cel vrăjit dute-vino al stelei în spaţii, 


(„Dropie, dropie 
vremea ţi-se apropie“, 
spun la ţară ai noștri) 


Dar la tel de nebun ca odată pot fi, 
aceeaşi nepace-i în. spiritul meu, 


aceeași beţie de ait'datată. 
D, nu mă părăsi niciodată, 


nu-ţi lua ziua bună șela mine 
jucătorule spirit: al undei umdine, 


spirite bântuit de nepace, 


nume ar mai putea întina arta? 

Trebue să mai menţionăm că, 
în afară de cele de mai sus, arta 
întrevăzută de Dostoievski  tre- 
buie să mai fie şi realistă. Asu- 
pra acestui caracter — izvorul 
romanelor sale — el insistă foar- 
te mult. Talentul, spune creato- 
rul lui Ivan Karamazov, e dat 
scriitorului pentru - a” impresio- 
na. Poţi să cunoşti un lucru 
foarte bine, să-l vezi producân- 
du-se de zeci şi sute de ori, și 
totuși, transpus în artă, să-și 
piardă din puterea lui de a emo- 
ționa.  Esenţialul e — conchide 
fără alte explicații Dostoievski— 
să scrii bine. Dacă afirmaţia ar 
veni din partea altui scriitor, 
poate că nu î-am acorda atâta 
importanță. Dar Dostoievski nu 








jonglează cu definițiile şi un cu- 
vânt de al său atârnă cât zece 
de ale altora. Să scrii bine — ia- 
lă la ce se rezumă îndemnul şi 
mărturisirea celui mai realist 
dintre romancierii lumii. Nu în- 
florituri de stil şi nici episoade 
de prisos, ci viaţă, cât mai multă 
viaţă. Con Crimă şi  Pedeapsă, 
con Fraţi. + Karamazov, can 
Idiotul.... 

Este posibilă arta propăvăduită 
de Dostoievski ? 

Ținând seama de cele scrise 
de el însuși, putem răspunde că 
da. Insă ideile lui Dostoieski ne 
pur emise nu pentru a da roade 
practice, ci pentru a-i lămuri 
gigantica operă. Vorbind de artă 
el s'a avut totdeauna ca exem- 
plu pe sine. Deaceea, influenţa 
lui s'a manifestat şi se va ma- 
nifesta nu prin ideile sale este- 
tice, ci exclusiv prin operă, un- 
de de fapt se găsesc și realizate. 


VLADIMIR DOGARU 


1) Vezi Journal d'un  €crivain, 
traduit du russe par Jean Chu- 
zeville, Paris, 1938. 





E ian 


4 





Sire Zi nare mia ee e cre uta ta  camee izmattn «mifna 9n Mmeea = m 


URIVERSUL LITERAR - EM e em 7 Martie 1942 


snm te a 


CERNAUŢI, VECHI TÂRG MOLDOVENESC ŞI ORAS CARE INCEPE 


CERNĂUŢUL PURTA SUMAN ȘI IȚARI 


Cernăuţul purta suman și ițari când s'a 
născut la vadul Prutului, şi joben şi frac în 
ajunul cutropirii celei din urmă de către pu- 
hoaiele de tovarăși ai noului Pugaciev. 

Şi Cernăuţul sângera de sub inimă şi din 
rănile răstigntri, când l-au mântuit de pă- 
timiâri oștile crucii. 

I sa împlinit oare destinul ? 

Ma; are de zis ceva acest fost târg de sam- 
sari prin vama căruia s'au scurs bogății fan= 
tastice şi 'n cafenelele şi localurile amume 
tăinuite ale căruia se încheiau, dintr'un cli- 
pit ce ochi și cu o complice strângere de 
mână, afaceri de zeci și sute de milioane în 
valutele cele mai forte ale lumii ? 

Târgui acesta nu mai are nimic de spus. 
A fost cântărit și judecat, Ochii destinului 
cari pătrund toate inimile, până şi cele mat 
îmtumecate, iu văzut păcatul și lau Vine 
decat de el. 

Nu! Cernăuțul acesta a fost și mu mat 
este. Și.a cheltuit toate șușotelile și nu nai 
are nici un cuvânt de adăogat. 

Jobenul și fracul în cari cobora în stradă, 
cu cartea de rugăciuni subsuară, învelită 'n 
pluș și mătasă, îi fâlfâie, în bătaia vântului 
celei din urmă zile lungi, lugubru ca 2dren- 
țele mortului păstrat prea mult printre vii. 

Cernăuţul acesta a iubit numai aurul și 
argintul și a crezut că nu are mici o înda- 
torire față de rădăcina înăbușită de sub el, 
De fapt nici nu avea vreo legătură cu răb- 
dătoarea și trainica rădăcină. 

Cernăuțul acesta, de până la a doua.4 des- 
mrobire, ademenea fiicele frumoase ale nea- 
murilor şi te mindea, peste mări și țări, în 
murdare robii. 

Ce legătură de inimă și suflet aveau „Cer- 
măupenii“ la cari me gândim, cu neamurile 
numite de ei astfel ? 


CEL NĂSCUT SUB BINECUVANTAREA 
URSITOARELOR AUTOHTONE 


Și, totuşi, odată cu 1918 şi din ce în ce mai 
accentuat, dară nici pană atunci tară de vla- 
gă, adevăratul Cernăuţi, cel născuţ sub bine- 
cuvâniarea ursitoarelor autohtone, îşi clădea, 
tăcut şi încrezător în ziua de mâine, lăcaşu- 
rile văzute şi nevăzute, — cele de zid și ur- 
zeală pământească şi cele limpezite din în- 
Suși visul ioarte drag al sufletului. 

Ueeace iusese, la anceput, chiite de pregă- 
tire a clerului zomân ortodox, se făcu aulă 
universitară, 

Ceeace, din mărinimie și cu trudă şi chel- 
tmială, a tost incintă de crez şi grai româ- 
nesc, deveni măreț palat cultural, 

Ceeace, nu dutanuisu al cuiva, ci oflcie- 
re conșuentă intru iauda verbului românesc, 
fusese modestă, dar întru nimic cabotină, in- 
terpretare a lui barbu Lăutaru, se văzu tea- 
tru şi operă, 


CE I-A LIPSI? CERNĂUȚULUI ? 


i-a lipsit, Cernăuţului, totuși, liniştea al- 
tor cetăţi și i-a lipsiţ zbuciumul celorlalte 
orașe românești, Sau, mai b.ne zis, Cernău- 
țul a 10șt zpucuumat, cu sau îărâ voia ui, 
unde şi când nu irevuia, și moicum, vrând 
nevrand, oridecâteori și oriunde nu trebuia. 

Sucevii i-au rămas, păstrate peste veacuri, 


gloniie vech:. Iaşul a iost și a rămas capitală 


a Mo.dovei, atât în plan politic, cât şi în cel 
spiritual, Craiova e orașul banilor. Pe dea- 
lu Feieacuiui şi prin Ciuj trecură, strău- 
cind ca răsăritul, carele lui Avram Iancu, 
Sibiul şi Brașovul și Timișoara au dăinuit, 
de totdeauna, cu lumini.e lor. In Chișinău 
suterue românismul şi un mare poet, — deşi 
al duşmanilor noştri de azi, — nefericitul 
Pușcain, Galaţii şi Brăiia își au cântecul și 
raae.e, poveştile şi mediul din care a ţâșnit 
geniul lui Panait Istrati. Târgoviștea e oraş 
voevodal şi Constanţa, plămânul nostru des- 
Chis către orizonturile globului, precum Bu- 
cureştii, creer scăldat de apele Dâmboviţei, 
rămâne „micul Paris” al păstorului Bucur. 

Dar Cernăuţul ? 

Da, —e şi Cernăuţul ceva, In Cernăuţi a 
fost elev Eminescu și în Cernăuţi arde, rea- 
prinsă, făclia cea mai dinspre miazănoapte 
a iatinităţii.., 

Câtă melancolie şi câtă aşteptare între ace- 
ste două dovezi luate la întâmplare ale înră- 
dăcinării noastre în glia românească de pe 
amândouă malurile Prutului!,,, 


DINTR'UN CAIET CU INSEMNĂRI 


Deschid um caiet cu însemnări, regăsit 
după retragerea bolșevicilor şi-l jrunzăresc. 

A fost întro zi de ploaie şi frig, — cu 
mulți an în urmă. Așteptam, la Societatea 
academică: „Junimea“, vizita d-lui Rebrea- 
nu, Am avut cinstea să-i aduc personal de 
ta Naţionalul mostru unde ţinuse, invitat de 
d. Victor Ion Popa, o conferință frumoasă ca 
înseși colindele Moldovej şi ale Bucovinei. 


FRAŢII IONEL ȘI PĂSTOREL TEODO- 
REANU 


Intr'o întomnare, mult mai târziu, dar la 
fel de ploioasă, minunaţii Ionel şi Păstorel 
Teodoreanu impărțiseră mamiste albe prin- 
tre intelectualii și studenţii români din Cer- 
năuţi, manifeste albe dar cu un vârios și ne- 
gru protest impotriva celor ce nu au găsit 
de cuviință să facă loc, pe scena teatrului 
naţional cernăuţean, unei piese de Alec- 
sandri. 

In seara aceleeaşi zile însă, cel ce scrisese 
„Uliţa copilăriei” își mărțurisea păreri de rău 
că nu poate îmbrăţişa, ca pe un buchet de 
tutănele, pe toţi spectatorii prezenţi în sală, 
spre a-i săruta pe amândoi obrajii... Şi mai 
mărturisea d. Ionel Teodoreanu, că vede, 
mijind chiar aici, în  Cernăuţul nesocotit, 
vraja unei lumini care va lumina multe pla- 
iuri mâine... 

Dar câte cuvinte frumoase nu ţi le spune 
lonel Teodoreanu când îţi sechestrează aten- 
ţia şi auzul şi nu-ţi dai seama că au trecut 
donă și trei ore decând îl asculți şi-ţi pare 
că minunatul concert de cuvinte se termină. 


INDEMNUL D-LUI NICHIFOR CRAINIC 


Și tot într'o zi umedă, dar de împrimăvă- 
rare ne-a vizitat poetul „Șesurilor Natale“, 

L-au primit, de astădată, la sediul „Socie- 
ţăţii lor, scriitorii bucovineni, 


Grav, dar cu vorbe pline de adânc duh ro- 
mânesc și ortodox, poetul, gânditorul și pro- 
fesorul Nichifor Crainic ne-a îndemnat să 
stăruim pe calea începută și a accentuat asu- 
pra rolului cultural creștin și românesc ce-i 
revine, cu deosebire, acestui Cernăuţi nou 
care se ridică, mândru ca un flăcău bucovi- 
nean, împotriva a tot ce nu e creştin şi ro- 
mânesc. „E, poate, menirea Cernăuțului, mic 
babilon de graiuri, să mlădieze, mai curat 
şi mai sincer, mai proaspăt și mai profund, 
trecând-o prin focul unor simţiri încă nerea- 
lizate, limba românească. Cernăuţul, faimos 
centru de învăţătură ortodoxă, are toți sorții 
să devină un la fei de vestit centru de înaită 
învățătură în genere”, 

Desigur. profesorul Nichifor Crainic ne-a 
atras atenţia și asupra multiplelor primejdii 
cari pasc, deobiceiu, bunele începuturi, și, 
în gpecial asupra pericolului care zace în 
exagerările de tot felul, 

Dar Cernăuţul ? 


GALA GALACTION ȘI PATRIARHUL 
MIRON 


Odată, ia Roma, am vorbit cu Gala Ga- 
laction numai despre Cernăuţi, iar mai târ- 
ziu, într'o serie de pompoase vizite pe la 
mâmăstirile bucovinene, cu Patriarhul Mi- 
ron Cristea. Tolstotanul Gala Galaction, 


purtându-şi dârz ctsmele pe căldura estivală 
care dădea incandescenţe până şi palmieri- 
lor din parcul Pincio, îşi aducea aminte de 
anii cari au fost, aureolând, cu o ciudată 
magie a cuvintelor şi gesturilor, zidurile 
Seminarului Teologic și evocând figurile ma- 
rilor săi dascăli. Intreg Cernăuţul mu era, 
pentru el, vrăjitorul, decât Seminarul, wcel 
„Ierusalim duhovnicesc eminamente creștin" 
în jurul căruia foiau caftanele jidtovului ră- 
tăcitor până 'm ziua tabăvirii lui de păcat... 

Dar Cernăuţul ? 

Nici Patriarhul nui vedea fizionomia  e- 
vocând, îm sala de mese a Sfintei Mânăstiri 
Putna, zilele cele mai romantice din propriul 
sa primăvară. 


CERNĂUŢUL — ECRAN CENUŞIU 


Cernăuţul rămâne, deci, pe un plan nezli- 
sat, — ca un simphu ecran cenușiu, —cao 
dimensiune neutră, — ca o lespede pe care 
calci fără a te sinchisi de ea, căci nu e pă- 
mânt care să te frigă sau să te lege. 

Nimic caragteristic, — nimic specific local, 
nimic bătător la ochi în afară poate de 
dute-vino-ul ăvreese, n'a impresionat retina 
altor trecători, prin Cernăuţul punct de 
oprire sau punct de trecere. 

D. Ormesson, fostul ministru al Franţei 


voiaj prin Bucovina, ajungând la Cernăuţi 
şi văzându-l, nu m'a întrebat nimic, deși 
Bucovina propriu zisă îi solicita, la tot pasul, 
curiozitatea și dorul de documentare. 

D-nii John Walter, senior şi junior, dela 
Times, pe cari i-am purtat prin partea de 
nord a aceleeaşi Bucovine, ajungând la Cer- 
năuţi, s'au mulţumit să facă o plimbare pe 
jos, pentru a lua aer, întrebându-mă doar 
de locul unde se găseşte templui evreesc 
și Reşedinţa metropolitană, — deşi la tot pa- 
sul și cu toată firea calmă a englezilor, se 
interesau de civilizația și naționalitatea 
populaţiei de dincolo de Prut. La fel toţi con- 
ferenţiarii şi ziariștii cari ne-au vizitat până 
în preajma anului 1939. 


D. ION PILLAT ȘI SOBRIETATEA 
CERNAUȚENILOR 


Dar să-i lăsăm pe streini și să ne întoarcem 
la scriitorii noștri, 

Poetul care mi-a vorbit cel mai frumos 
despre capitala Bucovinei este d. Ion Pillat. 

Interesându-se, cu o rară dragoste, de tot 
ce e tineresc în producţia noastră literară, 
cântăreţul Miorcanilor și al priveliștilor de 
pe Argeş în sus, s'a interesat'şi de zarzărul 
înflorit din grădina junimiştilor, iconarilor 
şi arborosenilor cernăuțeni. Nu există nume 








la București, pe care l-am condus într'un 





Caleidoscop braşovean 
Braşovul văzut de: Nichifor Crainic, Adolf Meschendărfer, Tudor 


Vianu, Octav Şuluţiu, D. N. Teodorescu, Eugen Jebeleanu, 
Candid C. Muşlea şi Gherghinescu Vania 


Brașov, Brașov, scriu des- 
pre tine a nu știu câtea oară, 
şi parcă totuşi simt şi astăzi 
acea stinghereală a debutului, 
ca în clipa în care mam a- 
propiat întâi de uneltele seri- 
sului, ca să te câmt şi să te 
tălmăcesc. Deabia acuma îmi 
dau însă seama că toate a- 
cele momente nu au putut fi 
decât simple tentative, mai 
mult sau mai puţin isbutite, 
din care nu mai știu mici eu 
în ce măsură se desprindea 
relieful 'tău, adevărata ta co- 
loare, pe care cu cât o vezi 
mai bine, cu atâta o cunoşti 
mai greu. La ceas târziu de 


noapte, când huetul marelu, 


oraș aproape că nici nu 

mai aude, caut să mi te & 
propii și să te reconstruese 
din bucăţi, așa ca în jocurile 
tuburi, în timp, ale acelei 
minunate copilării. Fără ghid 
şi fără atlas, pentmucă am fu- 
git întobdeauna de asemenea 
ustensile didactice, te evoc. 


Ce poţi tu oare să fii, mai 


mult Gecât o noţiune geo- 
grafică şi o cetate, frumoa- 
să, e drept, ca să se lege de 
tine atâtea voluptăţi, atâtea 
taine şi atâtea frumuseți? 
Nu mai știu nici eu prea 
bine cine ma învăţat să te 
iubesc atât de mult, dar și a- 
acuma, când, departe de tine, 
înmoiu tocul în cerneală și te 
fugăresc în imagini, văd des- 
lușit că am rămas tot vechiul 
tău mușchetar, cavaler fără 
de încă şi de prihană, gata să 
te apăr cu spada, și să te fac 
să grăești, cu condeiul, așa 
cum bunăoară o voiu face și 
acuma, 

Mulţi, foarte mulţi au fost 
aceia care te-au văzut, pen- 
tru ca apoi să nu te mai poa- 
tă uita, ducându-te cu ei din- 
colo de viață. Cetate a cul- 
turii, bastion solid al umei tra- 
dții nesdruncinate, tu ai vă- 
zut atâți oameni pârjoliți și 
arşi de flacăra ta, încât une 
ori îmi vine să cred că ești u- 
nul din acele orașe de foc și 
de flacără, de care spune le- 
senda, 


Nichitor Crainio 


Vorbind mai deumăzi cu o 
fată care a cetit o sumă de 
cărți şi mi se pare că a văzut 
o serie de  peisagii, dar cu 
niște ochi care știu să și pii- 
ceapă, nu mică mi-a fost bucu- 
ria auzind-o că-mi spune: „Bra- 
şovul și Sighișoara sunt cele 
mai frumoase orașe din ţară, 


pentrucă sunt pline de o atmo- 
steră, pe care uneori abia o 

poți datini în cuvimte”. Mai 
mult nici nu mă interesa. Mă 
gândeam numai la acest fo- 
tomomnitaj de texte pe care a- 
veam să-l fac, şi nu mi-am 
dat seama o clipă, dacă vorbi- 
se ea, sau dacă eu eram cel ce 
glăsuise, pentrucă aşa și este: 
Brașovul şi Sighișoara. sumit 
cetăţi ale inimii. 

Acum câțiva ami, într'una 
din desele vizite pe care le re- 
zervă acestui oraș, d. profesor 
Nichifor Crainic mi-a mărtu- 
risit următoarele: „Brașovul e 
un oraș îm cara mă simt me- 
spus de bine. Aici mitam soris 
în mare parte două: cursuri u- 
nivensitamne și aici vin ori de 
câte ori vreau să Iuorez și să 
mă odihnesc. Uite, priveşte și 
tu orașul”, a încheiat domnia- 
sa, printr'un gest larg, arătân- 
du-mi. acoperișurile  cașelor 
umbrite de amurgul care înce- 
puse să cadă de pe dealuri. 
„Braşovul, oraş al muncii și al 
odihnei', iată o alăturare de 
noţiuni, care chiar dacă nu se 
împacă dela prima vedere, 
merg împreună cum nu se 
poate mai bine, pentru &im- 
plul motiv că aerul lui îți spu- 
ne aceasta dela prima adiere. 

Adolf  Meschendonfer este 
cel mai reprezentativ scriitor 
sas din Transilvamia, 'Trăește 
la Brașov, unde a fost zeci de 
ani directorul celebrului liceu 
„Honterus“ şi e autorul unei 
sarii de cărţi, despre care sa 
vorbit și la moi îndeajuns de 
mult, mai ales în ultimii ani. 
Bonom şi plin de stil, Adolf 


Meschendârfer locueşte pe un' 


vârt de deal, într'o grădină 
cu pomi, însemnând în cărțile 
lui, ca într'o ronică, toată 
viaţa oraşului. 

Din al său „Die Stadt im 
Osten” („Orașul din răsărit”) 
vom desprinde primul aliniat, 
Brașovul, văzut de un brașo- 
vean, înitr'um mod patetic, cu 
o sbatere atât de autentică: 
„Priveşte mcest oraş! Acest 
mult iubit şi groasnie "Oraș, 
care me scuipă goi, pentruca 
apoi să ne mănânce măduva; 
care me sapă ca o febră as- 
cunsă, ne împinge lau luptă 
între fraţi, trădare, mânie ne- 
bună, Şi căreia fiece îms tre= 
bue să-i slujească legat de lan- 
țul galerei, până ce putrezește 
în propriu-i inel. 

Câţi dintre fiii tăi mu te-a 
blastemaţ și a fugit cu spume 
la gură! In tropice, peste ape, 
în Abisimia şi Sumatra, 

Dar când marinarul Seifent 
a vrut să pătrundă în pădurea. 
virgină din  Noua-Gnimee, lo- 
vindu-se de braşoveanul Gus- 
bath, care ieșea dim pădure, ei 
se prinseră de gât, plângând, 
şi întrebură deodată: ce face 
orapul?” 

Profesorul Tudor Vianu fă- 
cea odată o constatare pe care 
nu o putem uita, mu pentrucă 
am  verificat-o îmtr'umn fel 
oarecare, ci fiindcă o simţim 
că așa este. „Brașovul este u- 
nul dintre cele mai frumoase 
orașe din lume”, au fost cur 
vintele prin care acest distins 
artist își mărturisea admirația 
şi ataşamentul faţă de cetatea 
care nu odată i-a adăpostit 


„rial” din belșug, 


munca. În aceste câteva cu- 
vinte, care au pentru noi pre- 
țul unei mărturisiri de cre- 
dinţă, noi vedem un simbol şi 
un adevăr care credem că re 
zistă  tulturor termenilor de 
comparație cărora ar putea fi 
supus. 

Am vorbit până aici mai 
mult despre așa numiții „vi- 
zitatori“, de acuma încolo 
ne vom 'opmi mai cu stăruință 
asupra acelora 
orașul, fiindcă locuesc sau au 
locuit mulţi ani îmibre zidurile 
lui. Octav Șuluţiu, de pildă, e 
unul dimtre aceștia. El a venit 
în acest oraș cu o dragoste care 
pimsese rod dinainte, şi zi 
de zi i-a închinat o dragoste 
mai adâncă şi mai totală, idem- 
tificându-se din ce în ce mai 
mult cu tot ce-i al lui. O spun 





POARTA SCHEILOR 


După o schilță de H. W. Meschen 
dâurtfer 


“curat: Șuluţiu e unul dintre 


puţinii brașoveni aidopţivi care 
au priceput onașul, care l-au 
cultivat fără să se cultive și 
l-au tălmăcit fără să-l răstăl- 
mMăcească. „„Braşov”,  mMon0- 
grafia apărută acum câţiva 
ani la, FPundaţiile Regale”, 
este, până ăcuma, cartea cea 
mai adevărată, mai vie şi mat 
completă, care s'a scris despre 
acest oraș. L-am wugat pe Oc- 
tav Șuluțiu să-mi spumă ceva, 
cu toate că ași fi avut „malte- 
adunat în 
şase ani de corespondență și 
hoinăreli, sub cerul înalt și 
calm al oraşului nostru. „Nu 
sunt omul formulelor feri- 


cite, mi-a spus el, și nici 
m ştiu ce-ași putea să-ţi 
spun momentan mai bun, Tu 


ştii însă ce îmsemnaază pentru 
mine Brașovul”, Şi-apoi, în- 
cheind: „Dealtţel, în „„Braşo- 
şovul”, meu se afilă tot ceence 
cred despre orașul acesta!”, 
Poate că răspunsul nu închide 
în sine o certitudime, dar dacă 
aceasta lipsește de-aici, ceti- 
torii noștri și ai lui o vor pu- 
tea afla din belşug în filele 
cărții pe care el o amintește, 
ca pe-o etapă în evoluţia sa 
spirituală. 

Făcând un salt capricios, ve- 
nim o clipă lângă un alt ne- 
brașovean, poetul D. N, Teo- 
donescu, minunat şi prea dis 
cret cântăreț al atâtor cetăţi, 
acest hoinar în atâtea vânturi. 
Stând de vorbă cu dânsul, 
ne-a, spus odată, la aburul u- 
nei cafele: „Brașovul îmi re- 
aminteşte Florenţa.  Stradela 
aceea a Sfântului loan, porțile 
înalte și negre, hulubii, tot=tot, 
îmi evocă mimumatul farmec 


care CUNOSC - 


al cetății  Grimulai,  Şinapoi 
micile cofetării, aspect atât de 
caracteristic. „Stephes”, cofe- 
tărioana aceea mică, mai există 
în Braşovul meu florentin?” 
lată un alt aspect al orașu- 
lui pe care am căutat să-l în- 
fățișăm sub felurite laturi. 
Şi-acuma, o clipă să dăm as- 
cultare poetului Eugen Jebe- 
leanu, care ş.-a petrecut aici 
anii de licean, pe băncile ace- 
luiaşi „Amdrei Şaguna”, în 
care pășeam eu timid, în cli- 
pa în care el, au Ion Dacian 
și cu alţii, ieșea, intonând acel 
bărbătesc şi duios „Gaudea- 
mus”, pe care cu opt ami du- 
pă aceea aveam să-l reiau eu, 
spre a lega un fir care nu 
trebue să se rupă, A tipărit 
Eugen Jebeleanu mai de mult 
un „Sonet provincial”, o su- 
perbă poesie, care conţine toa- 
tă atmosfera orașului, minunat 
concentrată în. severa formă a 
unui sonet endecasilab, ca în- 
tr'un basso relief. Poesia acea- 
sta va rămâne, iar începutul ei 
sună aşa: 
„Lăcere grea sa așernut în 


piață 

Șioo lună varsă lapte pe tro- 
tuare, 

Pe streșini mitmic cad măr- 
găritare, 

Și în catifaa da cer o stea 
s'agață”, 


spre a sfârși prin acea imega- 

labilă imagine a Tâmpei 

„Ca un spate negru de cămilă 

De-acelaaşi nopţi banale fiin- 
du-i silă”. 

Mă gândesc da zidurile și la 
istoria orașului, Ja defilarea 
tăcută a umbrelor, care şi ele, 
trebue să-și afle tălmaciu, spre 
a nu pieri definitiv în pulbere 
și praf. Brașovul, mai mult de- 
cât oricare alt oraş, are nevoe 
de acest paznic cu inimă de 
poet, şi a avut norocul să și-l 
găsească în pana șin migala 
profesorului Camdid C. Muș- 
lea, care este cronicarul atent 
și priceput al unor vremi tre- 
cute, isbutind printr'o muncă 
de rară pricepere, să dea la i- 
veală fragmente dintr'o mimu- 
nată istorie. 

Și tot acolo, într'o stradă 
în pantă, poetul Gherghinescu 
Vania contemplă orașul. Par- 
că îl văd: cu Domnița. pe bal- 
con, privind înspre Warte sau 
Stejăriș, îmi spune încet: 
„Uite, Ştefane, acesta me este 
oraşul! Şi noi îl înbim, îl îu- 
bim pe zi ce trece mai mult, 
îl simțim din ce în ce mai 
mult al nostru!“ Il pricep pe 
bunul poet şi aș vrea ca acest 
mesaj să-l afle tot pe balco- 
nul său, așa cum îl găseam 
eu în după mesele târzii de 
vară ale anilor trecuți. 

Acum, ajuns la capăt de 
drum, mă puteţi întreba: dar 
tu, tu cum vezi Brașovul ?“, 
la care eu nu voiu putea năs- 
punde nimic prea lămurit, 
pemitrucă acuma îl simt cum 
mi se sbate în tâmple, şi-mi 
dau seama că și în clipa în 
care voiu închide ochii pen- 
tru întotdeauna, voiu ducercu 
mine regretul că s'ar putea 
să fi scris și mai bine, și mai 
frumos despre orașul despre 
care atâta am scris, și despre 
care de bună seamă că voiu 
mai scrie. 

Are dreptate zicala : 
revient toujours !'“ 

ŞTEFAN BACIU 


>"0N 


de tânăr poet bucovinean pe care d-sa să 
nu-l cunoască și mu există poezie bună a 
vreunui condeier cermăuțean pe care să nu o 
cunoască. Totuşi și d. Pillat, — cel puţin. 
aceasta e impresia subsemnatului, nu a reu- 
şit să caracterizeze atmosfera propriu zisă, 
citadină, a orașului pe care d. Mircea Strei- 
nul spre exemplu o vede înnegurată. 

Un lucru l-a remarcat însă d. Pillat: E 
ceva, în acest oraş, ce te face să fii sobru. 
„Văd că unii dintre voi numese „goticism“ 
sau chiar „gotic moldovenesc“ sențimentele 





Jon Pillat 


și atitudinile ce rezultă din atmosfera gene- 
rală a Cernăuţului. Bu unul cred mai curând 
că toate acestea se datoresc unui complex 
de educație...“ 

Dar unde-i faţa clar desenată a Crenăuţu- 
lui ? 


CERNAUŢUL TARG MOLDOVENESC 


Aşezările omeneşti sunt ființe vii. Dacă, 
deci, la un moment dat manifestă semne de 
înstrăimare, semne de abatere dela legile lor 
firești de evoluție, e mecesar să cercetăm 
îmbolnăvirea. Și, dim acest punct de vedere, 
suferința orașului de pe Prut poate fi uşor 
diagnosticată : Cernăuţul sa născut târg 
moldovenesc dar, situat la răscruci geogra- 
fice vitrege, a suportat aluviuni etnice «- 
uărogene cari, darazitânăd tulpina |autohto- 
nă t-au paralizat multă vreme, mișcările de 
apărare. De aceea ochiul nespecializat în a 
seruta adâncurile nu î.a putut vedea ade- 
văratul obraz, de aceea urechea nedeprinsă 
cu ascultarea bătăilor inimii mu i-a putut 
auzi gemetele înnăbușite dar pururi româ- 
nești, de aceea mimic nu-l atrăgea pe itre- 
cătorul ocazional și de aceea și bucoviremii 
crescuți în capitala Bucovinei mai poartă, a- 
păsată pe suflat, pecetea gravităţii şi a so- 
brietății, — gravitate şi sobrietațe care a 
putut fi înţeleasă şi ca un fel de temeinicie 
aparte. 


DELA 1918 INCOACE 


Abea cu 1918 încoace şi până în ziua de.- 
azi, — afară de bezna anului bolșevic, — Cer- 
năuțul şi-a marcat, tot mai răzvedit, prezen- 
ţa în concertul cugetării şi simţirii româ- 
neşti, 

Dar, din acest punct de vedere, procesui 
s'a petrecut printr'un fel de rasturnare a 
brazdei și printr'un fel de adâncire a fântâ- 
nilor cari mai legau tărâmul celalalt, cu ade- 
vărat românesc, cu straturile proaspăt al- 
toite pe trunchiul curăţit de licheni şi omidă. 

Ori, din acest punct de vedere, „băieţii”, 
chemaţi şi îndrumați mai întâiu, de d. profe- 
sor lon I. Nistor, directorul Junimii Literare, 
câţ şi tinerii admiși în altarul voinicului 
Făt Frumos al d-lui profesor Leca Morariu, 
au făcut mai mult pentru „„popularizarea” 
Cernăuţului decât întreaga și întru nimic 
neglijabila operă edilitară şi propagandistică 
a tuturor conducătorilor municipiului nostru 
nordic. 

Continuând opera dârză şi neaoșă a unor 
predecesori ca Iraclie Porumbescu, C. Mo- 
rariu, T. Robeanu, Constantin Berariu, G. 
Rotică, spre a numi numai pe cei mai de gea- 
mă scriitori bucovineni realizați până la 
Unirea în 1918, „băieţii” au pus accentul pe 
un fel de „bucovinism” neregionalist, iar 
unii dintre ei, cum e poetul şi romancierul 
Mircea Streinul, dedicând Cernăuţului dea- 
dreptul pagini ditirambice, 

JUNIMIȘTII, ICONARII, 
ETC. 


ARBOROSENII, 


Junimiști sau iconari, arboroseni sau în- 
vocând alte divinităţi, scriitorii N. Tcaciuc 
Albu, George Voevidca, Mircea  Streinul, 

Julian Vesper, G. Drumur, E. Ar. Zaharia, 
Niculae Roșca, Teofil Lianu, Liviu Rusu, 
Barbu Slușanschi, Dragoș Vitencu, Traian 
Cantemir (şi să mă ierte dumnealor că nu 
i-am numit după vreun catalog) şi toţi cei- 
lalţi au atras, pentru prima dată atenţia 
Țării asupra unui Cernăuţi fost târg româ- 
nesc şi oraş care începe, 

După desrobirea de anul trecut, capitala 
Bucovinei a început să respire aer curat ro- 
mânsc şi să simtă pulsul unui sol pur ro- 
mânesc sub tălpi, 


CA ȘI CUM NU S'AR FI PETRECUT 
NIMIC 


Ca și cum nu s'ar fi petrecut nici un fel 
de schimbare între timp și ca şi cum nu ar 
fi existat nici secolul de înstrăinare de până 
la 1918, Cernăuțul a început să lucreze de 
2or la zidirea sufletească pe care, de aoum 
încolo, mu 0 vor mai surpa duhurila întu- 
nericului, 

Am văzut, zilele acestea, al doilea număr 
din serioasa Revistă a Bucovinei. Inmănun- 
chea, într'o înfrățire cernăuțeană, mume cari 
nu sunt numai bucovinene. E semn bun, - 

Da, Cernănuţul e vechi târg moldovenesc și 
03 care începe. 

Cine-l va cunoaște, de acu înainte, va ve- 
dea, din ce în ce mai limpede, minunea care 
se înfiripă, 

TRAIAN CHELARIU 


m 7 Martie 1942 


mi 
jaga 


„ZILELE 








Cronica literară 





BABII“, poezii 


de MADELEINE ANDRONESCU 


(Editura Pavel Suru, Bucureşti, 1942) 


Poeziile d-nei Madeleine 
Andronescu au fost cunoscu- 
te — şi um început de faimă 
Sa kreiat în rul lor — îna- 
inte chiar -. : fi apărut îm- 
preună, în e-..:ș volum. Câ- 
teva au mu... fi citite prin 
reviste, unele auzite cu pri- 
lejul şezătorilor literare din 
ultimii ani, ale Teatrului Na- 
țional mai ales, sau întrun 
cere restrâns de prieteni alte- 
ori, spuse de autoare, A fost 
negreșit, pentru ascultăltori, o 
revelație: poezia îşi regăsea 
parcă destinul străvechi, acela 
de a fi spusă, făcând posibilă 
o apropiere sufletească prin 
căldura aceleiaşi emoţii îm 
care artistul comeunica într'a- 
devăr cu publicul său. Poezii- 
le „mei Madeleine Androne- 
scu erau — şi şunt — sortite 
să fie spuse, ele constituind 
un exemplu ce sar putea nu- 
mi 'de poezie comunicativă. 

Raritatea unei astfel de poe- 
zii, astăzi, nu are dece să ne 
surprindă. Estetica simbolistă, 
prin alungarea retoricei, o- 
aată cu predilecția manitesta- 
tă pentru. muzicalitate şi nu- 
anțarea înţelesului adesea pâ- 
nă la aluzie obsoură și arabesc 
verbal gratuit a însemnat o 
adevărată mutație în. slestimaul 
poeziei. Forma scrisă a devenit 
tot mai strâns, mai mecesar 
legată, de exprimarea lirică, 
iuând locui comunicării orale. 
Aspectul grafic chiar căpătase 
I am moment dat o impor- 
tanță nejustificată. Un este- 
tiam exagerat al formei întes- 
nea, confuzia care devenise 
frecvenţă printre stihuitoră, a 
meșteșuguluii poetic cu o în- 
deletnicire de laborator, a n- 
nui alchimist abstractor de e- 
senţe, Reacţia impotriva liris- 
mutlui etiolat şii prețios, urmă- 
rind cu, excesivă predilecție 
conturul miniatural şi rotun- 
jirea formală nu a întârziat 
să se producă, cu o violenţă 
uneori, cum era de așteptat, la 
tel excesivă. 

In măsura în care poezia 
este nu numai acel „esprit de 
non age“, cu o vorbă a lui 
Voltaire, — expresie a unei 
graţii fireşti dedusă din pleni- 
tudine interioară, — dar și ar- 
tă poetică, adică activitate de- 
liberată și manifestare a umei 
preferinţe, sau chiar atitudine 
critică, poezia d-nei Maaeleine 
Andronescu poate fi privită 

In înţelesul acestei preci- 
zări, „Zilele Babii” înseamnă, 
— prin simplul fapt că există 
ca poezie, fără murmmna vreunei 
intenţii critice sau de exem- 
plaritate, — o replică invo- 
juntară adusă tendinței de 
solemnizare şi: de-naturare a 
poeziei prin artă, privită sub 
lataurea meşteșugului, a umei 
excesive artiticializări, Acelaş 
spirit de insubordonare și de 
refuz față da tot ce e coms- 
trângere, fel de a fi obișnuit 
sau regulă comună, în, poeze 
ca și îm. viaţă ne întâmpină ca 
o prezenţă vie şi numaidecât 
apropiată, la fiece pagină din 


„Zilele Babii“, oa o nostalgie 
a unei libertăţi pierdute sau 
ca um îndemn către o alta, în- 
trezărită abia, 

Dar sensul sau gustul liber- 
tății înseamnă  recumoașterea 
ş: cultivarea cu precăaere a 
contradiațiilor imteriloare. Re- 
cunoscându-le, aceste contra- 
dicţii, dna Madeleine Andro- 
nescu le acceptă pur și s:m- 
plu, întocmai ca pe o soartă 
sau ca um fel de anu a- 
vea încotro, Aluzia cuprinsă 
în intitularea cărţii e una din 
acele adânci și rodnice intuiții 
de artist, prin care ni se su- 
gerează felul de a fi al autoa- 
rei, asernuit cu vremea capri- 
cioasă a zilelor dela începutul 
lunii Martie. Viaţa-i prporie e 
tot astfel socotită, ca o succe- 
siune de momente contradic- 
torii, lipsite de consecvență şi 
de motivare lăuntrică: 


O babe, strugur sufletesc 
Și eu sunt una după alta 
Căci şue mi-a fost dată dalta 
Obscurului destin fetesc. 


Iubesc, urăsc, nu știu dece 
Și gem cu glas de violină 

Zburlită sunt și 'mdată lină 
Dar cine să mă judece. ! 


Li 
: 
Dă 
â 
= 
L3 


Fedul de a fi cel mai intim 
al autoarei se confundă cu a- 
ceastă complexitate suiletea- 
scă contradictorie recunoscută 
ca o soartă sau ca o natură ce 
n'ar putea fi judecată critic 
ci doar primită ca atare. Un 


fel de a se lăsa trăită mai mult 


decât de a trăi, accentul fiimd 
pus Pe contactul nemijlocit cu 
viaţa, în care toate se petrec 
ca în: vis sau ca întrun basm 
îără să fie nevoie de expli- 


caţii şi justificări. Realitatea | 


dinafară, aceea pe care ne-o 
înfățișează aparenţa sens.bilă 
a lucrurilor e transtigurată 


prin feeria prilveliștei lăunitri- - 


ce, în care „lnima-i un. scrân- 
ciob întrun, îarmaroc il tine- 
reții”, Harul poetic constă dim 
a te mira de tot ce este și poet 
e acel care ştie să comunice 
şi albora înicântarea ce o re- 
simte, mirându-se de ce desco- 
peră. 


Ceeace se întâmplă „imimei” 


devine pentru amtoarea „Zile- 
lor Babii”, pnilej de nesfâr- 
ştiă uimire. _ 

Impărtăşirea cu taina mi- 
mumii, a sufletului temător de 
bucuria dragostei e motivul 
ultimei poezii a vohumului, în- 
titulată „Pom de Crăciun”. E- 
moţia este ca nicăeri mai co- 
mumicativă, mai mişcătoare, 
Poezia e aci o stare de graţie 
a sufletului a cărui prezenţă 
se simte parcă aievea ca o a- 
miere, . Intâinim, ca în toată 
cartea, acelaş sentiment de în- 
tâmpinare naivă şi înarezăboa- 
re a vieţii, ale cărei daruri, 
sunt primite deopobrivă, fără 
ezitare şi fără alegere: 


„Maica, mama lui Isus 
„A vorbiţ cu mine'n vis. 


ee 





Era albă ca o nalbă 
Și cu ochi ca de iris. 
Sufletul se îndulcise ca o noapte 
de Ajun 
fulgi, copii şi Stele 
străvechiul Moș-Crăciun, 
— Fata mea, ești tare zbuciumată 
Mi-a vorbit întocmai ca bu- 
nica răposată. 
— Iubești ? m'a întrebat. 
— Da, Maica Domnului. 
M'am ridicat 
Erann pe patul somnului, 4 
— Pa cine? i 
— Pe ncela care a intrat ca vân- 
tu! pe fereastră 'n 1nime. 
— Ți-e bine? 
— Da, Maica Dommului, 


Numai şi 


mi-e 
bine. 


— Atunci dece, fetița mea, 
Eşti palidă și tremuri ca o stea? 
Imtr'adevăr sus la fereastră toată 
înstelarea tremura. 
Am spus: „Fiindcă 7ni-e frică“, 
Mi-a spus: „Eşti tare mâtitică!'. 
Și ea era tot mică. Altfel mică 
Un fel de năzdrăvană rândunică. 
Am spus: „M'apasă dragostea cea 
mare“ 
Mi-a spus: „Ştiu, fata mea, şi 
bucuriile-s amare 
Im calea omului“. 
Am spus: „Așa e, Maica Dom- 
nului”. 
Ea a surâs mai dulce decât floa- 
s rea de salcâm. 
Şi-a spus: „Lasă că-ți pun tacâm 
La dreapta “inimii din sân“. 


l-am sărutat cu închinare mâna, 
„Ardeau albastru noaptea şi gră- 
dina 
Şi sfânta lună în acelaș loc. 
lar mâna Maicii Domnului avea 
parfum de busuioc. 


Fără inele 
Lucea blajin ca moartea unei 
: stele. 
Apoi mi-a spus: „Fetiţo, te în- 
châni ?* 
— Da, Maica Domnului, sunt fată 
de creștini. 


— Ştii Tatăl Nostru? spune... 
I-am spus atunci ca în copilărie 
vechea rugăciune, 


Și'n ea 
Sa mistuit şi Maica Domnului 
ca noaptea în perdea. 


Apoi m'am deșteptat. 
Eram aceeiași, tot în vechiul pat, 
Dar m'am gândit: 
Doamne stăvit, 
Ce fel 
De taine-ai răsădit în sufletu-mi 
rebel ? 
Maica Domnului 
Impărăția somnului, 
Și el. 

Rareaori poezia şi-a găsit o 
expresie spontană ațât de fi- 
zească, în care să fie cu ne- 
putinţă a desluși intenţia vre- 
unui parti-pris de artă poetică, 
sau urma deprinderii meşteșu- 
garului de versuni. 

Apariţia unei cărți ca „Zi- 
ele Babii” mu presupune ne- 
apărat existența unei tradiţii 
poetice. Limbajul poeziei l-ar 
fi găsit oricum d-na Madeleine 
Amdronescu şi el mar fi fost 
probabil altul decât acela pe 
care-l cunoaștem, O carte de 
poezie atât de personală în 
expresie înseamnă începutul 
unui drum pe care alții, cu- 
rând sau mai târziu îl vor 
urma, 


ză MIHAIL NICULESCU 


Com st 





UNIVERSUL LITERAR Pa N CN Ș 


„PREOCUPĂRI LITERARE“ 


Primăvara este prilejul tuturor 
schimbărilor, Incepând cu natura 
şi terminând cu modă, viața tu- 
turor capătă o înfățișare nouă, 
într'atâta, că rechamă veriticări 
Şi revizuiri până la amănunt de 
existență. 

In acest proces sa situat — 
probabil — şi d. prof. V. V. Ha- 
neş, când revizuindu-şi alctivita- 
tea directorială ia revista „Preo- 
cupări literare” a găsit nemerit 
acest timp de  primăvăratică 
schimbare, ca să accepte înlo- 
cuirea cu d. Vladimir Streinul, 
care nu-i o înfăţişare de anotimp 
în literatura română, ci de o vi- 
tală penmanenţă, cu răsumeț de 
vrednic şi prețuit critic, esseist 
şi poet. 

Insemnarea pe care o facem a- 


" cestei schimbări de direcții, mu 


va. priejui intenţii atribuite unui 
proces — ajuns închis — între 
generaţii, ci numai privind un 
proces de orgenizarea și condu- 
cerea unei reviste literare, 
Spuneam asta ca să nu fim gre- 
şit înţelegi. i 
Pe d. Vladimir Streinul îl cu- 


' noaştem dintr'o activitate unde 
* virgula era simplă virgulă şi nu 


pretexte de răsturnări hotărţi- 
oare. 

ȘI apoi „Paginilie de critică 1i- 
terară” ale d-lui Vladimir Strei- 
nf, ca şi toată activitateta d-sale 
publicistică dela „Convorbiri Li- 
terare” și „Sburătorul” au dat 
rezonanța unui nume și a unei 
maci cu migăloasă pregătire, 
îără amestec străin de minţi şi 
mâini crude „dirijate dela cate- 





it) 


dră, ca în „Antologia literaturii 
românești”. 

Și ca o ultimă subliniere: 

Pe când d. Vladimir Streimul 
poartă acseaș intuiție în ale lite- 
raturii până şi la „Nestor“ — un= 
de mereu însoțit de d. Șerban 
Cioculescu, 'constitue „masa cTir 
ticilor”, d. profesor V. V. Haneș 
poartă nostalgia unui club cu 
discursuri și aplauze asurzitoare. 

Diferența e mare: azi munca 


__nu se mai aplaudă, se preţuește... 


„INAINTE DE PREMIERĂ“... 


Inainţe — şi nu-i mult de-atunci 
— Duminica dimineaţa însemna 
clopote răscolitoare de credinţă, 
așa după cum bătăile de tun, 
însemnau Boboteaza sau 10 Mail... 

In vremurile de azi, Duminica 
dimineaţa însemnează „emisiune 
dela Sf. Patriarhie”, cinemato- 
graf, concert de jazz și... „avant 
premiere”, 

Indiscutabil, toate au rostul și 
scopul lor, oferind tuturor, dela 
col misi mare până la cel mai 
mic, posibilitățile de satisfacere 
a celor mai variate dorinţi. 

Duminica trecută, în schimbul 
unei liturghii și a unei predici 
interesante, am preferat — pă- 
sân — să ascult prezentarea d-iui 
“Toma Viădescu despre pămân- 


teştile „năsdrăvănii ale lui Sibi- 
că” şi să văd figura d-lui Dra- 
go0ș Protopopescu, deosebit de vi- 
ae, dar prea... „rotundă”. 

Dar pentru mine care răsfoesc 
toate ziarele, inclusiv cele de 
teatru, n'a fost nici măcar destă- 
tarea unor noui şi spirituale răs- 


punsuri Ja întrebările, citite de 


d. JI. Sahighian, din partea tra- 
ducătorului lui Shakespeare, în- 
cât am plecat cu măhnirea că de- 
sele voiajuri — de nulte ori ca- 
pricioase — ale d-lui Sibică prin 
Irlanda, mărturisite de d. T. VIă- 
descu, n'au dus la dovedirea unei 
existemţe de spontaneitate şi cu- 
cerire, încât ascultătorul se sim- 
țea nevoit să-l găsească prezent 
mai de grabă pe d. Ion Sân Geor- 
giu decât pe d. Dragoş Protopo- 
pescu. 

Amândoi au cutreerat străină- 
tatea, unul într'o direcţie, altul 
în alta. Dar, mi se pare, că a- 
mândoi s'au găsit pe acelaş tă. 


e „ai 


ae 


aa PRE 
Dă 











Scrisoare din 
Cu iliniști mari şi case ide argilă, 


Te năzărese îndepărtată şi numilă. 
Eu am plecat în Languri de migale 
Din anii mici ca nastumii și melcii, 
Tu mi rămas pe coastele agale. 

Cu grîu și flori şi viurii aumvellaii. 


Să stai așa ide dor aatbapeteasmă, 
Arar să-mi joci în orele de zgură 
Pe canavaua gîndului mireasmă. 


In creştet niciun înger mau coboară, 
Cu bozi în păr mu văd » (palparudă 
Și chiar regina vinului. e chioară. 
Căsoaia mari, cu pintece bălțate, 
Sudalme sure bucură peisajul, 
Poemele sunt frinte, lăbărțalte, 

Pe vârfuri e amator caibotima ul. 

Şi mimeni mu visează o minume. 
Un boloboc de logică e straini, 


Și. luna nu-și înai bintură mălai, 
Ci tu ești doar 'um pumn de sărăcie 


Luceafăr înălțat în weşnicie 
Cu Dumnezen în frunte şi altare. 


Metamorfoze 


Acest drumeag de espezi încâilciți 
Imi tape wearnea goală și trufaşă 
Pe urmele a mii de neofiţi 

Și cu azur durerea mă înfagă, 


Nestăvilit'naimte mă îndemn 
Ureat pe mriașe crepuscule, 
E lumea ca o amitoră de lemn 
Și îluer în săracile-i pătule, 


Hei, suflete deapurmurea hotar . 
Opreşte la o margine ide vară 
Și soarele tuîndu-l felinar A 
Să trecem peste margine, afară. |, 
Voi ocări deacole, fără cosomog, i 
Acest pămint aidoma cu-o ateră 
Și voi scuipa pe mersul ui olog 
De brută prăbușită în holeră, 
Nu-i voi mai cere niciun dumioa 
Nicio tingire doldora, ae Varză, 
Ci ferecat în foame și păcat 

Li voi lăsa să "urile gi să arză, 


Târziu în veacuri, poate, rătăcit 


DP Tia ră 


i 


Cu altă zestre iar de peticit 
Şi fi-voi jaguar sau împăraţ, 








Prin visul meu, prin alba dimineaţă 


Poate-i mai bine, dreaptă în matură, 


Prin jurul neu e colb amar și itrudă, 


Pe-aici e mont şi timpul în tăciune 


: 
Dar eu te simt, comamă de pe zare, tă 
|. 


ION PENA +. 


Voi reveni pe urme vechi, habucinat 


oraş 


Comuna mea, cu teat pierdut în ceață, 














râm de interese spirituale co- 
mune, până când paginele „Gân- 
dirii” cu ocazia „avant-premie- 
rei” fui Timon al ]I-lea ne-a do- 
vediţ altfel, 

Până la începerea actnlui de 
fragmențată indicare a piesei, 
aşa cum se înţocmmese progra- 
mele acestor „înainte de pramie- 
re”, am avut impresia că şi pre- 
zentarea tungă a d-lui Toms Vlă- 
descu, ca și „interogarea“ gi răs- 
punsurile dela „rampă“ ale d-lui 
Dragoş Protopopescu, au fost fă- 
ciunele acoperit at unei... „demo- 
nice” răsbunări din partea auto- 
rului „Dulducăi Sevastiţa“, 

Până la urmă lumea a plecat 
cu răgazul unei pronunţări des 
pre piesa „Demonul vesel” la pre- 
mieră și umnătoarele spectacole, 
fiindcă, în atară de conterinţă, 
de rest era lămurită... 

Autorul a declarat însă că are 
prea excelentă părere atât des- 
pre lucrare cât şi despre d-ea, 
ca să însemneze altceva, decât un 
categoric succes Mai ales că tă- 
ria acestei mărturisiri, în ce pri- 
veşte piesa — nu şi autorul — a 
constituit-o — public — faptul 
că unele sugestii blune de schim- 
barea ei au fost date de însuşi 
U. profesor Ion Petrovici. 


ION MINCU LEHLIU 





CANTECE NOUI 





Un poet: ION PENA 


Ultima poştă nu ne-a adus 
pe masă decât um singur plic. 
De unde ne obişnuisem cu o 
cantitate mai respectabilă, 
iată că ne-a fost dat să stăm 
de vorbă în acea zi doar cu 0 
misivă. Plicul, “un plic „ofi- 
cal“, de coloare galbenă pur” 
ta pe el pecetea cenzurii din 
Câmpulung-Mușcel, iar  tim- 
brui era înnegrit cu-o ştam- 
pilă, pe care am citit doar a- 
dât: Dommești-Mușcel, Câteva 
rânduri, semnate lon: Pena, 
întovărăşeau un jeanc de poe- 
zii, pe care le-am pus deopar- 
ie, spre a le cerceta. Autorul 
lor mărturisea pe scurt că „În- 
cearcă, așa zicând, o ieşire la 
lumina rampei“ şi apoi îşi ex- 


“ prima „îndoiala“ dacă poeziile 


vor fi vrednice să apară în re- 
vistă. imtâia poezie citită, , a 
fost însă şi întâia revelaţie. 
Scrisoarea, ajât de modestă și 
de lineară, ne rezerva surpriza 
unui poet plin de-un talent ro- 
bust, original și format, care 
face o figură cu totul aparte 
în corul celorlalți. Poezia se 
chema „Serisoare din oraş”, și 
mota de adâncă frămâmtare ce 
o conţine, nu ne îndoim că va 
îi remarcată de toţi cei Ce 
urmăresc aceste preocupări. 
Celelalte poezii, toate, una 
nai întreagă decât cealalta. 
„lâtă um poet!” am exclamat 
către camarazii mei după ce 
isprăvisem lectura lor. Și nu 
mă înşelasem deloc : lon Pena, 
acest nou poet, i-a cucerit și pe 
ei, prin simpla lectură, fără 
reveremţe și fără salamalecuri. 
Aceasta e pecetea talentului. 
Deocamdată (spaţiul nu ne 
iartă) alăturăm doar două poe- 
me, care vor afirma prezenţa 
hotărită a unui condei de care 
suntem siguri că se va mai 
vorbi, Celelalte bucăţi pe care 
le deţinem, vor apare treptat, 
spre a-l prezenta simgure și în 
întregime pe poetul Ion Pena. 


Aşadar, din Domneşti-Muș- 
cel a descins un nou cântăreţ. 
N: se pare că odavă :-ui m? 
întâlnit semnătura, pierd: 
pe pogonul unei foi de târg 
provincial. Astăzi însă lon Pe 
na vine între noi cu o liră cu 
totul înnoită, așezânau-se, din- 
trodată, pe primul plan al 
poeziei tinere, Nu știm cine 
este, ce face și cum gândeşte, 
dar pentru moment recolta li- 
rică pe care ne-a trimis-o, ne 
spune tot ceeace vroiam să 
ştim, Suntem bucuroși că am 


„putut semnala această nouă a- 


pauiție, cu toatecă suntem si- 
guri că şi fără modesiul nos- 
tru ştrigăt de bucurie, acest 
poet ar îi ajuns la lumina cea 
adevărată, adică acolo unde 
merită. Oricum, versurile lui 
trebuesc citite au luare aminr 
te: în miezul lor se sbate un 
poet de rasă, care semnează 
simplu şi desiușit: Yon Pena. 

De azi încolo dânsul mu are 
acât rostul să serie și să se 
cultive. Ca om şi poat. Indrăs- 
nim să-i spune acest lucru, 
toaraai fiindcă am pus atâta 
nădejde în el şi fiindcă avem 
convingerea că marile făgă- 
dueli ;trebuesc ținute și respec- 
tate intocmai. 

Ion Pena, să te ţi. de cu- 
vânat ! 

ȘT. B. 


N. B. — Manuscrisele se trim! 
la redacţie, menţionându-se pe 
plic: pentru Ştefan Baciu. Și 
cuvintele de răspuns: Nicu Voin, 
Dinu Hok, George Cot, G.I. 
Jon Ion: N. Vsevolod T., Al. 5. 
Jeb, N. C. Dolj, . Doru, Fl. Gug:: 
„Altele. Zenobia Ș: 7! 


.. 4theaua 


Li 


n n rr a Ra n a apă a a a n aa a a a ial op POP pa Pa PU) ma po) o Ra a Aa a a a a fb ta a a a Oa PER II ta ei ra. 


MOI 


SO 


TA 





FĂ (Urmare gin pag. 6-2) 


— Da'ce, cara din noi avem două case, una 
bună şi alta părăsită ? Bi, asta-i, acum. 

— Apăi asta este treabă, Domnule Salo- 
mea ? spune drept. 

=— Mă rog, alti cele ce eram să facem? 
Dar lasă, madam Moisoaia, că-l rânduim şi 
mâine îl înmormântărm, : Ă 

Chiriași. Moisoaei sau așezat pe marginea 
fântânei din mi;locul 'ogrăzii, cu mâna peste 
gură, uitându-.- -aados la Moisoaia, care 
rămăsese pe .... „2, la uşă. Nu îndrăsnea să 
întoarcă faţa :: :e chinaşi. S'a gândit odată 
la cele spuse de Hupăz, noaptea în pădure: 

— Când mă voi simţi, vin să mor la nie- 
tale. Uite așa a făcut, dracu, a murit la 
mine. vu i 

Deodată Moisoaia își schimbă gândul și 
puivirea, se răstește la chiriași : 

— Ja ascultați, nu vă mai miraţi atâta. 
Cui mu-i place, n'are decât să iee drumul, şi 
arătă cu mâna poarta. 

Chiriaşii s'au uitat cu venin la dânsa. Moi- 
soaia iar sa gândit la vorbele lui Hupăz: 

— Cine să mă rânduiască, babele? Mo- 
soaia zâmbește uşurel și zice aproape tare: 

— Eu am să-l rânduiesc și am să-i fac o 
înmormântare cum nu a mai fost încă în sat. 
Hai, ştergeți-o, spuse ea chiriașilor, obraznic, 


căraţi-vă, nu mai am tinp să mă uit la voi, 
am treabă sau dacă vii scârbă, odihniți-vă 
în colo, în livadă. 

Moisoaia vorbea suflecându-şi mânecile. Se 
pregătea de rânduială. ; 

Chiriaşi: s'au ridicat de pa marginea fân- 
tânii şi au luat drumul livezii. Madam Cher- 
ciu a luat-o înainte şi el după dânsa bolbo- 
rosind ceva, unul după altul. PE 

Mo:soaia a luat găletarul de mrasă, a cărat 
apa, cu doi flăcăi şi Salomea a aprins focul 
în mijlocul ogrăzii. Au pus ceaunul cel mare 
de fiert apa când se tae porcul, şi au început 
să rânduiască toatele. In timpul cât sa fiert 
apa, a adus haine rămase de la bărbatul ei, 
a trimis căruța cu un băeţandru la oraş să-i 
cumpere sicriu ca pentru bogaţi. A dat fi- 
meilor grâu să-l spele, să facă colivele mari 
şi mu una, mai multe, b. meile sph:ând grâul, 
în șopronul din diosul casei, spumâau : 

— Bi, vezi, când spuneam noi că trăeşte 
cu Hupăz ! Iaca, vezi ?! Nu vezi ce itunbată e? 
Ce cheltuește? Ai văzut, sicriu ca de împărat, 
soro. Nam văzut până acum, așa minunăție, 
îţi spun drept, şi: nu sunt tânără. Ai văzut 
îngerii auriți din jurul sicriului ? Ai văzut 
pânza pentru ochi ce subţire e, ca voalul mi- 
resei ? Eu n'am văzut, nici boerul, Dumnezeu 
să-l ierte, nu era eşa împodobit, 

Şi iar vânturau grâul în epă, cu amân- 


Gouă mâinile, schimbând apa mereu ca să-l 
clătească. 

Moisoaia plătise un băiat, să sune clopotele 
pentru Hupăz. A trimis după lăutari la Cor- 
beasca, apoi a tăiat păsări. - 

— Ia întreabă pe Vasâli, strigă ea de pe 
prispă, la ofată dim drum, cânda adus sâcriu, 
a adus și carne? 

Pe drum treceau căruţe, ghiociuri cu boi, 
altele cu cai. Hodorogeala roţilor se auzea 
de departe, semăna cu bătutul poteoaveloar 
la fierar. 

Soarele de toamnă nu mai ajungea să în- 
călzească aerul. Prin miriștea udată de 
brmumă, zburau turturele, o vită albă păștea 
pe marginea unui Jan proaspăt arat. Soarele, 
jucând pe ea, o făcea și mai albă, 

Copati s-nguri pe câmpii, un pădureţ sau 
stejar, rămăsese cu câteva frunze numai și se 
vedeau printre crengile golite drumurile și 
cerul. Pământul era bătut, negru şi lucios 
pe cărări, asounse în spini deşi; pe gardurile 
împletite, vrăbi.le forfoteau şi când zburau 
toate odată, făceau sgomotul unei stofe groa- 
se pe care o rupi. Hamurile de vie stăteau 
strâmbe și căzute de pe haraci. Vitele um- 
blau printre butuci ; ogunenii spuneau că nu 
mai au ce strica. , 

Viorile din cimitir se auzeau tocmai pe 
deal sus. 

Toată lumea ra la înmormântarea lui 
Hupăz. Chiar căruţa cu caii Mohsoaei urcase 
săcriul la cimitir. Lăutarii cântau valsuri și 
upoi „Lugojana”. 'Țiganii din Pârlita veni- 
seră şi ei, Molsoaia făgădu.se ceva bani la o 
țigancă, să-l bocească pe Hupăr. Dar când 


a început ţiganrca: să Locească, toate țigăncile 
s'au luat după ea:. 

— Măi, măi, aşa-i când nu af pe nimenea, 
mor. ca un câine. 

Moisoaei nu i-a plăcut şi a strigat țigăncii: 

— Ce, ești nebună ? Cum „câine“, cu astfel 
de înmormânțame ? Ia uită-te bine, când ai 
mai văzut așa înmormântare, proasto ? 

Altă ţigancă, când a. văzut că o ceartă pe 
bocitoare, a înteput ea să bocească, ca să-i 
iacă plăcere Moisoaei, 

— Ce înmormântare, mămucuuuţăăăti., ce 
înmormântare mămucuunțăăăiii, nici la rege, 
mămucuuwţăăăiii, nici la rege. Așa-i sufletul 
bun. Să-: deie Dumnezeu și Madam Moisoaei 
așa înmormântare, mămnurumuțăăăiii ?.., 

Se amestecase bocetbele cu Laugojana, 

Țiganca plătită sa mepezit la țigamca fără 
plată, a luat-o de păr, a tras-o departe de 
groapă și a stupit-o, apoi a început ea iarăș, 

— Ce fudul poţi să fi;, că mândru pleci pe 
lumea cealaltă, ca boeruuu, Dumnezeu să-l 
ierte, ca boeruuua, nici pe boerrruuu, nici 
pe boarrruuu nu l-a dus așa frumos, nici pe 
boerrmuuu. ! 

A doua zi, Moisoaia a dat de pomană de 
sufletul lui Hupăz, toate hainele care mai 
rămăseseră de la bărbatul ei. 

Acelea care nu au apucat. să aibă ceva, 
făceau vorbă pe la casele oamenilor: 

— Când vă spuneam că Moisoaia trăia cu 
țigenul, nimeni nu ecredeaţi; ei, poftim, ați 
văzut ? De râs s'a făcut iapa. Dacă nu aș fi 
văzut, nu aș fi crezut. 

Moisoaia avea sufletul fericit, se simţea 
ușoară ca o pană, 


— Incaitea am făcut pomană, îinmormântând 
pe Hupăz, adevărată pomană. De sutietul lui 
Ion să fie. Jartă-i, Doamne, pe toți morţii din 
c.mitir și beţivul să nu mai file beat pe lu- 
mea cealaltă, 

VIL 

Ploua ca în noaptea aceia; ploaia părea ca 
bruma. Numai căruța cu caii Moisoaei se 
vedea din dealul satului pe drumul Năstă- 
senilor, aducând lemne de la pădure. Oile 
pășteau pe câmp. Ciobanul se uita la sle cu 
un sac în cap, cu bărbia în amândouă mâi- 
nile, răzemat pe ciomag. Gâștele gâgâiau sgo- 
motos prin ogrăzile oamenilor, 

Moisoaia îşi scutura: plapoma de pe prispă, 
de se auzea până pe văi, apoi închidea ușa, 
spunând către ea: 

—— Mâine are să ningă, cerul! îi senin. Oare 
mai; apuc o toamnă ? 

Ploaia începuse să cadă tare. Pe trepiele 
bisericii stătea hutuchită o ţigancă, luată 
de Moisoaja ca să tămâie, 40 de zile, mor- 
mântul lui Hupăz. Aștepta cu tăblia de căr- 
buni în mână, să mai treacă ploaia. Mor- 
mântul lui Hupăz nu mai era țuguiat; ee 
împrăştiase ţărâna de pe «1. 

O bătaie de aripi grele se auzi pe cren- 
gile stejarilor din cimitir, Un vultur a sbu- 
rat. Plutea pe cer, stătea parcă pe loc, apoi 
a mișcat aripile de câteva ori şi s'a urcat 
aşa de sus, că ochii nu-l mai puteau zărit. 

Ploaia incetinise şi bura numai, În zare 
soarele se arăta slab deasupra viei boerului. 

Țiganca sa dus la mormânt, suflând încet 
pe cărbuni; fumul era alungat de aer, la vale, 
în spre casa Moisoaei, 


GEORGETA M. CANCICOYV 





6 





— 1ţi plşcă faţa, măi! Uite măi toamna, 
mânca-o-ar norocul de toamnă! Na, na, a- 
hooot pââârrr, hooo, nu auziţi ? 

Alunecau caii Moisoaei, urcând ultimul 
dea! de pădure, Ploua subțire. In zare, la 
lumina felinarului, ploaia părea subţire ca 
negura. 

—— Ahooo, hooo! iar stătea Moisoaia în 
spatele căruței, împiedicând să deie căruța 
înapoi. 

— Die, die... la drum băieţi ! 

Se umflau Şoimu și Ghiţă, unul murg şi 
celălalt sur ; trăgeau capui în piept cu nările 
deschise, 

— Aman mai lunecaţi, dragii mamei! A- 
marmică îi pâcla asta, spunea răgușit Moi- 
soaia, tot îndemnând caii la drum, 

Noaptea pornea la drum Moisoaia ; spu- 
nea că-i mai lesne cailor. Moisoaia era o 
femeie înaltă, voinică, stravănă, ca un băr- 
bat. Românul ei murise de câţiva ani. Moi- 
soaia avea vreo 48 de ani și rămăsese cu 
două siliște și case. In una stătea ea, casa 
cealalță era goală. Mutase tot din ea în casa 
în care locuia. Ferestrele și uşa se loveau 
toată ziua, toamna și iarna de vânt, iar vara 
lovea ușa și ferestrele vitele, cari “intrau 
când voiau ca să se ferească de muște şi de 
soare. Mulţi au rugat-o să deie casa în chi- 
rie, dar nu vroia Moisoaia. Ca să scape de 
ei cerea preț mare pe gospodăria părăsită. 

— Ahoo0, ahooo! şi sa dus iar în spatele 
căruței, Mai suflați şi voi, tot spunea şi vor- 
bea cu ei că-i era urfît singură. 

Capitele cailor erau grele de frunze gal- 
bene, roşii. Se lipiseră cu glod şi nu se mai 
vedeau potcoavele, 

— Ahooo, ahooo, nie, nie, hăisa ! 

Numai suflatul cailor şi huitul ploaei pe 
frunzele de toamnă se auzeau în noapte. 
Mirosea în pădure coaja copacilor udată, ca 
bureţii proaspeți, 

— Mă:, nici o căruță nu se aude pe văi! 
D'apăi numai eu sunt nebunul să pornesc la 
drum, noaptea şi pe ploaie. De, de, de unde 
să ştiu ce timp dă Domnul Dumnezeu, 

Şi-a împins pe ceafă căciula care avea 
o broboadă neagră pe deasupra. 

Se încălzise de împins la căruţă. 

— De, de, să ştiu că are să ploaie, 
nu sunt Domnul Dumnezeu. 

Vorbea frumos de Cel de Sus ca s'o audă, 
să-i fie milă şi s'o ajute la drum, 

Incepea să-i fie frică de întuneric şi de 
greu, spunea vrute şi nevrute. Căruța Moi- 
soaei era încărcată cu geamuri, o ușă nouă 
și un poioboc. Venea din vale dea cum= 
natul său, Iorgu Be'şug Aveau vie în doi; 
toamna își împărțeau vinul, fiecare un vă- 
sușor. Mai încolo, spre Crăciun, patru stl- 
cle fiecare, de rachiu de tescovină, 

— Hait! Hait! brava, brava, hait, hiiii.. 
ia deal... aşa,... aşa.,, ha:t! Iaca acuma scă- 
pați ! 'Țuţula din buze, fiuera, ţipa, se înju- 
ra pe ea, împingea căruța, piesnea mereu 
întunericul cu biciul Nu mai ştia ce să facă, 
ca nu cumva Să Se oprească caii în mijlocul 
dealu'u:. Mereu împingea căciula îmbroba- 
dită, ba pe ceată, ba pe frunte. Credea că 
ușurează caii la tras, tot mişcându-și îm= 
brobodeala. . 

In fine, au ajuns în deal. 

— Na, bogdaproste că am scăpat. Mare 
ești Domnule Dumnuzeu, credeam că nu mai 
ajung. 

— Da' ce-i mătușă Lină, cu 'nieta? Așa-i 
că te-o apucat besna în ploaie? 

— Da unde eşt, măi Hupăz? 

— Iaca aicea. M'o dat babele afară cam 
venit băut acasă și atunci ce să mai stau ? 
Am luat drumul să-mi răcorese nădutul, 
căci altminterea era rău de ele, le tăiam pe 
muerile dracului. 

Hupăz stătea hutuchit sub ulmui cel mare 
care era hotar de pădure cu al boerului și; al 
gospodarilor văiler Răchitoasei. Pe ulm «era 
scob'tă o cruce a'bicioasă, că murise la lo- 
cul acela, acum câteva săptămâni, hunica lui 
Hupăz. Murise așa mergând, de trudeala a- 
n-or. 

Hupăz, fiu de ţigan, era singur. Ptrinţit 
lu: fui'seră în lume de cână era mie Il cres- 
cuse mai mult satul decât bunica Işi înjghe- 
base o gospodărioară, dar cu timpul o vân- 
duse. Își vindea și hainele ca să aibă de 
băut. 

Acuma stătea la niște babe, fete bătrâne. 
Le făcea treabă, ara, bătea nucii, păştea vi- 
tele. Locuinţa lui Hupăz la gospodăria ba- 
belor Zulin, era lângă poiata păsărilor O 
odaie prăpădită în care creştea iarbă, ovăz, 
grâu, încolțea sămânţa rătăcită, fiinâcă o- 
daia era umezită de ploaie şi acoperișul a» 
proape că nu maţ era. 

Hupăz, de leneș ca era, arsese gardul babe- 
lor, iarna trecută, şi de ici colea, numai câte 
un șarampoi era în jurul gospodăriei Zuli- 
nelor. Vara stătea tolănit sub un copac și 
alunga, chipurile, vitele cari voiau să între 
în ograda babelor. Ele nu-l! puteau suferi pe 
Hupăz, dar acum le era frică de el şi de a- 
ceia nu-l alungau. Spunea că a adus neno- 
rocul în gospodărie de când îl ţin ca argat. 
Hupăz era ciung de un braţ, bătăuș renumit 
pe văi. 

Intr'o zi, la crâșma lui Răzvan, îl lovise 
vreo câțiva fiind beat turtă. Le-am dus târ- 
ziu la spital, după ce-l oblojise femeile din 
sat, cu tot felul de leacuri, şi apoi, la spital 
i-a tălat brațul Braţul drept al lu: Hupăz a 
luat şi puterea brațului stâng și este o bă- 
taie pe viață şi pe moarte aproape zilnic. 
Căuta ceartă din nimic. Cu babele se sfăde- 
şte numai dimineaţa, că dela un timp nu-l 
mai vezi până a doua zi. La toți în sat le era 
teamă de apucăturile lui. Se auzea mereu: 

— Iaca, trece Hupăz. Iaca, vine Hupăz. 

Fiecare îşi închidea uşa când îl zărea. Da- 
că avea mutra de pornit la bătaie şi se afla 
cineva în calea lu:, trebuia să te faci că vor- 
beşti cu o găină, că o cauţi prin tufișuri, că 
ai pierdut vitele, Altminterea, dacă te uitai 
la e] degeaba, îndată pornea la ceartă și 10- 
vea cu o vargă lungă, proaspătă, pe care o 
curăța de coajă în fiecare dimineaţă înainte 
de a pleca de acasă. Iţi căuta pricină din 
orişice. ; 

Pe umărul fără braţ purta aruncat un su= 
mănaș cafeniu. Când mișca braţul drept se 
mișca și umărul fără braţ. Cutreera toată 
ziua drumul și câmpiile satelor, înjurând pe 
toți, toatele şi pe el. Hupăz era înalt, părul 
negru încârlionţat, ochii albaștri, 

Asta era întrebarea lui către fiecare, când 
îi clocotea vinul în cap: 

— Da' ce, nu te pricepi să taci treabă, 
hai, putoare? 


doară 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERS 








Și îţi ardea o lovitură de vargă pe şale 
sau unde nimerea, apoi: 

— Marş, la treabă, nebuno sau nebunule. 

Și iaca așa, netam nesam începea sfada, 

Oamenilor înstăriți le spunea „bădie“ și 
„jaţă“, necăjiţilor „măi calicule“ şi de aicea, 
iar bătaie. 

II 


— Bine, măi Hupăz, sub crucea bunică- 
tăi, ţi-ai găsit odihna? | 

— Bine zici, ţaţăi. Ei, ţaţăi, la urma urmei 
de vii să te temi, nu de cei morţi. Nu-i aga, 
țaţăi ? Nu zic eu drept? De acei morţi nu, 
nu mă tem eu, Dumnezeu grijeşte de ei. Nu 
mai au timp să se întoarcă pe la noi. Ni 
la cimitir nu am văzut stafie şi de multe ori 
m'am odihnit între morminte, încaltea acolo 
puteam să dorm liniştit, 

Moisoaia nu a auzit nimic din vorbele 
lui Hupăz. Se căsnea să scoată ovăz din că- 
ruță, să deie la cai. A pus traista cu ovăz de 
gâtul cailor şi apoi a asvârlit un lăicer pe 
spinarea lor, ca să nu răcească. Sa dus pe 
urmă spre Hupăz şi stăteau amândoi pe 
dâmbul drumului, unul iângă altul, mai în- 
colo de ulm. 

Ploua încă, picăturile se auzeau mai grele 
pe frunze. Se auzea şi fâșâitul frunzelor că- 
zând_ Dârele roților pe pământ luceau ca 
fierui bătut proaspăt, la luminița felinarului 
din dosul căruței. Pământul era lunecos, nu- 
mai căruţa Moisoaei era pe drum. Alte dâra 
nu erau pe pământ. 

— Ce va fi mâine! spune Moaisoaia, ce 
g'od are să fie, dacă va turna toată noaptea 
mămucuţa me! 

farba de pe dâmb înroşită de arşița verii 
şi bruma de toamnă era udă şi culcată de 
umezeală. Satul Barna, în jos pe văi, se zărea 
prin ploaie, Câte o luminiţă din case, părea 
că tremură ca stelele, uneori, când „te uiţi 
mul pe cer. Era o liniște proaspătă cu mi- 
ros de brumă. Numai ronțăitul cailor se 
auzea. 

— Ce dracu, nici un om nu a plecat de 
acasă ? Numai eu şi cu tine suntem nebunii? 

— Aşa-i țațăi, omul care n'are nici un că- 
pătâi, freacă drumurile ziua, noaptea, plouă, 
nu plouă, aşa-i. 

— Tu, nu ai căpătâi, dar eu, Slavă cerului. 

— Dar al copii? Nu vezi țațăi, că ai a- 
juns la bătrânețe şi copii nu ai făcut, nepoţii 
departe, aşa-i viaţa fără tovarăș. Mă mir de ce 
mai trăeşti, pentru cine atâta trudă? Ce 
luăm cu noi dincolo? Chiar acei bogaţi, 
când pleacă pe lumea cealaltă, tot calici se 
duc 

Numai el vorbea, Moisoaia nu răspundea 
la vorbele ui. Asculta sgomotul poaei. Se 
auzeau căruţe, departe şi huitui lanțurilor 
dela spatele lor. 

— Auzi, zice Moisoaia, auzi Hupăz? Stai, 
ascultă, 

— Ei, ciorile afurisite, pleacă de îr.g ca 
berzele. 

O șatră de ţigani trecea, pe un drum de- 
parte. 

— In spre Ungureni, 
cultând. 

— O fi în spre Ungureni, dar mie la ure- 
che, îmi pare din spre Zlătari, 

— Poate, răspunde Moisoaia. 

— Bine de «i, încaltea nu-şi încurcă viaţa 
stână tot în acelaș loc, cu oamenii aștea 
zm.ntiţi şi răi, 

— Dar tu crezi că ești teafăr? 

— Apăi mătușe, sunt mai diștept decât 
ei. Pe mine dacă mă lasă omul în pace, ce 
să am cu el? Când trag câte un rachiu, nu 
te poți înțelege, dar altminterea, ce cusur 
am ? Cwm ți-ar veni nietale să auzi toată 
ziua „iaca trece beţivul, iaca vine nebunul”. 
Cum să-mi placă vorbele aistea ? 

— Vai de tine, măi, dar când nu bei tu? 

— Cână nu am năduf pe suflet, nu beau. 
Dar acuma ce, sunt ameţit ? 


zice Moisoaia, as- 





—— Doară acuma, dar de câte ori eşti cum 
ești acuma ? 

— Ei, ţaţăi, ce te potriveșt; și nietale la 
minciuni ? 

— Nu măi, păcat de tine, că altminterea 
nu ești prost. Dacă te-ai ţine de cuvânt și 
de treabă, altă socoteală ar fi, Dar când eşti 
beat și vrăbiile te ocolesc, Răspunde-mi de 
câte on. ești treaz ? Acuma noaptea te-a apu- 
cat, căci altminterea ziua nu eşti bun de 
păzit o vită bătrână la păscut. 

— Ei, di ce vorbeşti, iaca mă mânii, 

— Nu ai decâ: să te mânii, dar așa-i cum 
îți spun, 

Lui Hupăz îi era teamă de Moisoaia Nu- 
mai pe ea 0 respecta, 

— Iaca, dacă nu am cu cine mă sfătui, cu 
babele cele să mă înţeleg ? Cu dihăniile cele? 
Ce să fac cu ele? Să le omor, altă ce? E'e 
au milă de mine? Nu sunt în stare să-mi 
spele o cămașă, îmi asvârle un boț de mă- 
măiigă, ca la un câine flămând. 

— Păi, băiete, stai, te-au cules de pe dru- 
muzi şi te-au luat de atâția ani, acuma le 
cauţi pricină lor? Păi, de! 


Doamnei M. prof. Ștefănescu 


“i BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 






— Nu-i așa cum zici, leliţă, că's negre la 
suflet ca ceaunul. Is ţigan dar sufletul meu 
este de om alb și bun. 

— La ce folos, măi, cacă nu se vede niai- 
odată, 

—— Fi, ţaţăi, cum sunt acuma? 

— Lasă mă, cu acum, ce-mi tot dai cu 
acum ? De câte ori ne-am găsit, tu și cu 
mine, noaptea la drum, spune? 

— Niciodată, 

— Păi atunci, ce, când lumea se odihneşte, 
ce-i pasă că ești treaz şi cumpănit la minte, 
apoi ziua ești turbat, i 

— Ei, ţaţăi, mai bine să mor, că tot mă 
poartă gândul să isprăvesc cu păcătoșeniile 
aestea de zile, şi nu am să mor la babe. 
Când mă voi simți, viu să mor la nieta. 

— Ferita Sfântul, sare Moisoaia, ridicân- 
du-se de pe dâmb. Dacă faci una ca asta, 
te blestem mort. 

— Stai. lele bin.şor, nu pleca încă, că nu 
au isprăvit caii ovăzul, şi o trăgea pe Moi- 
soaia de suman. Stai jos, Păi cine are să 
mă rânduiască, babeije ? Să. ferească Dum- 
nezeu să pună ele mâna pe mine, că uriu, 
Asia nu vreau. ş 

— Ce să urii, măi, dacă eşti mort, nu vezi 
că vorbești aiurea ? 

— Iaca mă omor acuma, lângă crucea bu- 
nice:, dacă pun mâna pe mine. 

— Stai ghinişor, măi, că vaca zău, vezi că 
nu poate cineva să te asculte mult, îndată 
îți dai în petec. Lasă -măi, că nu ver pune 
mâna pe tine, 

— Nuni așa, țaţăi? Dar numai nietale ai 
milă de mine, 

— Păi ar avea toţi dacă ai fi cu mintea 
întreagă, 

— Ei, lasă, ai să vezi că am să mor. 

Hupăz avea întotdeaâna gânduri negre şi 
era supărat pe Dumnezeu. Putea să te ardă 
soarele, să fie cea mai frumoasă zi, el tot 
spunea : 

— Degeaba, 
Copil. 

Toatele aveau cusur, vântul nu mai bătea 
ca atunci, nici când pioua nu era ca atunci, 

-— Aista îi tunet? Nu bubue cum ştiu eu. 

— Ei, acuma plec că se îngroaşă glodul şi 
Ajung greu în sat. 

— Stai ţaţăi, că îțt ajut, Doar nu am să 
stau noaptea în ploaie. Mi-am răconit min- 
tea de acum. Vezi lele cum burează? Nu 
burează ca atunci, * 

— Da' ce, burează acum ? Asta îl icoșgo- 
gemite ploaia. 

— Degeaba, îmi aduc aminte, când eram 
copil, și când ne apuca ploaia, aninosa văz- 
Guhui frumos di tot Acum mirose, mirost, 

— A vin, răspunde Moisoaia, grăbită să 
piece, Ei, lasă măi Hupăz, și fă-te om de 
treabă, munceşte. 

— Pentru cine ţațăi, pentru babe? Iaca 
acu mă _ omor, 

— Lasă măi, babele în pacea Ce vină au ele? 

— Ce wnă ? Uită-te bine la mine, dacă mă 
mai întârtăi, le omor. 

— Ia fugi, ia fugi Cum vrai să steie omul 
cu tine de vorbă, păi de! Nu ești măi băete 
sirios, diloc, zău. | 

— Ce sirios, mătuşă, Ai să vezi nfeta, dacă 
nu are să pae rău, la toţi, după mine. Şi 
deodată schimba vorba. ai 

Moisoaia se pusese iar lânză el, pe dâmb, 
îi era teamă să-l supere, că tot nu era treaz 
bine, Du cumva Să-l apuce furia și să dee 
în ea. 

— Măi, zău, să plecăm, că m'o ajuns 
pioaia la oase, 

— 'Țaţăi, ia uită-te nieta, după pădurea din 
spre Nasiăselu, parcă S'g 1n.oșit cerul, 

— Nu vad n'ic, măi, piouă și tu vezi luna 
Zău că nu eşti în toată trea, 

Hupăz a stupit un fir de tutun, 

— te ploare îi și asta, plouă și nu plouă. 

— Ei băete, de abia acum văd că ești băut 
şi încă bine. 

— Nu lele, păi nu vezi nieta, ce mărun- 
țică îi, parcă-i rouă. 
— Hai, rouă să fie. 

— Pă, nu așa, să ştii că-i rouă, 
aa Rouă băete, rouă, Ce, spun că rouă? Şi 
incă ce rouă. i ” 

— Păi, nu vezi cerul roșu după pădure, 

— Ba, iaca acuma îl văd şi eu. 

ii Nu-mi place, îi a răzbel Ia auzi, că 
ruşii îşi fac de cap, 


nu- cum era când eram 


— Ce răzbel, măi, ferească Dumnezeu. 
— Taţăi, aşa spune Marița dela curte că 
s'a auzit, de către boeri, deunăzi, când căram 


lemnele în salon, știi mata, în odaia ceia 
mare, unde fiecare mobilă îi lucrată de 
Coana Mare, ştii mata. Aşa spunea Marița. 
că într'o zi mă minunam de ele, că's fru- 
moase ca la oraș, știi mata. 

— Ei spune, zice Moisoaia, 
atâta vorbă. | 

— Uite, aşa zice Marița, că-i lucrată toată 
de mâna Coanei mari, că de fiștecare dată, 
când era Coana mare îngreunată de o cop- 
ch-lă, când ieșea o duducă, ieşea și o mobilă. 
In nouă lun: era gata lucrată. Acum, să vezi 
nieta lele, duduia Anică ţine cuiburi în sa- 
lonul cel frumos și să-l vezi pe jandaru 
Uglea că-l învață duduia Anica franţuzește. 
Şi să vez; nieta cum stă tolănit pe scaunele 
cele frumoase, Deunăzi mă luase cu ziua la 
cărat lemne sus, şi ce era în salon să te 
miri, nu alta. Să vezi pe Smârdan şi pe Ilie, 
cum spun „Camaradă Anică”, 

— EI, lasă-mă măi, nu mai spune min- 
ciuni, 


săturată de 








de GEORGETA M. CANCICOV 


— Zău, să nu mai mă mişc de aici, să 
chiorăde, na, şi acela învaţă tranţuzeşte 
şi îl pune şi la masă. Dar Coane: Mari nu-i 
place ce vede, se închide în iatac, Duducuţa 
Anica face militărie cu tot satul, în salon. 
Stânga împrejur, drepţi pentru onor și apoi 
cântă. Da, iaca zău la cânţat îi frumos, asta 
îmi place, zău că îmi place, 

— Iu, să trăiască boerul le-ar da instrucțăi, 
mămucuţă. 

— Da, Qa, aşa-i, să crăp că-i așa cum spun 
eu, dacă am văzut eu, 

— Ei, atunci, băete, dacă-i aşa cum spui 
tu, răzbel are să fie! 

III 

Hupăz era beat rău azi. Nu se putea ni- 
meni apropia de el. Ameninţa pe toţi. Avea 
ochii eșiţi din cap de bulbucați ce erau și 
roşii ca jarul, Alunga femeile, copii pe drum, 
înjura și amenința, vorbind către el, tot 
satul. 

Clopotele bisericei sunau de îţi spărgeau 
urechile. Sunau, sunau neconienit. Toţi se 
întrebau : 

—- Oare cine a murit? 

— Ce să moară, lee? 
trage de mort? 

— Păi dice sună? “ui 

— Ştim noi? 

Clopotele sunau, sunau. 

— Ce-i Doamne, se întrebau toţi. Apo: 
toaca şi toca, toca, și acum, iar ciopotele. 

— Doară îi Luni, o fi sărbătoare? 

Sunau, sunau şi iar toaca... 

-— Ce-i oameni bun: ? 

După un timp toaca nu sa mai auzit, dar 
clopotele sunau ca 0 repeziciune nemai- 
auzită, 

Hupăz era în clopotniţă și își făcea de cap 
trăgând de frânghie clopotele, Trăgea cu fu- 
rie, se lăsa pe genunchi îndoindu-se pe 
spate, îi curgea sudoarea pe frunte, era înă- 
dușit rău, la sutiet şi la trup. 

— Măi, dă-te jos, îi cuminte măi, astâm- 
pără-te măi, strigau oamenii, 

El una știa, suna, Suna şi nu răspundea 
ia nimeni, 

— Măi Hupăz, dă-te jos că venim la tine, 
măi. 

Ce să audă ? Sunau clopotele de te înebu- 
neau, Apoi, oamenii văzând că nu-i chip să-i 
înțeleagă și că îşi pierdeau timpul degeaba 
sub clopotniţă, l-au blestemat strigând tare: 

— Să deie Dumnezeu să ți le suni pentru 
tine, măgarule. 

Hupăz auzind vorbele aistea sa oprit de 
iras frânghiile şi sufla ca foile de la fieră- 
ria. S'a'așezat jos în clopotniță, sudoarea îi 
curgea pe față. A încercat să le răspundă: 

— Da! ce credeții măi, c ăpot sta toată ziua 
să-mi fie urât? Sun clopoțile că-mi place 
mie să aud clopotile cum sună, mai ales cel 
Mic, frumos mai sună, 

Oamenii sau dus lângă clopotniță când 
l-au văzut că sa liniștit şi şi-au văzuţ de 
drum. Hupăz a stat până seara în clopotniţă 
și a adormit. Mai spre amurg, oamenii ve- 
nind de ia moară, copiii l-au pândit pe Hu- 
păz şi au spus: 

- Tată, țiganul Hupăz nu s'a dat încă jos 
din clopotniţă, 

— Da' ce dracu în clopotniță a încremenit, 
te pomenești că are să le tragă iară la 
noapte. Haidem sus să videm ce face beţi- 
vul, 


Păi aşa iuie se 


; IV 

Moisoaia plecase la Urzâca să-și vadă 
neamurile. Vorbise cu hiște cunoscuți de a- 
colo să închirieze săliștea ei aceia părăsită, 
că Se strică, apoi vine iarna și se va strica 
de tot. 

Oamenii: văzând că se face întuneric sau 
dus mai mulți spre biserică.  Urcau dealul 
vorbind între ei: 

— Te pomenești. că a plecat de mult de 
acolo şi noi ne pierdem timpul, măi, că- 
nebun săracul, de tot. Are s'o păţească în- 














tr'o zi, De l-ar strânge Cel de Bus. De ce-i 
bun, mă rog? Poftim să sune clopotele. Ci- 
ne ştie ce i-o mai veni prin minte mâine 
poimâine. Să deie foc bisericii, să disgroape 
morţi, mai ştie Dumnezeu? 

— Cine ştie, zău, spunea unui supă altul. 

Ajunşi la biserică s'au urcat în clopotniţă. 
Scara era jingustă. Se suiau tipti, tiptil, 
unui după altul, ca tâiharii, căznindu-se să 
nu facă huit. Erau şase inşi. 

Hupăz era culcat pe spate cu 
piept, Nu mai sufla, 

— Măi, ce-i cu ela murit? 

— Ce să moară ? spune altul, îi mort beat, 
ce să moară? 

— Ja, măi, să-l ridicăm. 

— Ce bădie, nu vezi nieta că-i rece şi în- 
cieştat, 

-— Măi, deschide-i gura. 

Ce să-i mai deschidă gura, era mort de 
câteva ceasuri. 

— Ei vezi, i-am zis să se astâmmere, nu 
a vrut. I-am spus să deie Dumnezeu să sune 
pentru el şi. iaca m'o ascultat Domnul. In- 
caltea am scăpat de e! Hai să-l coborîm, 


mâna pe 





7 Martie 1942 





I-au coborit greu, scârțâia scara clopotni- 
ței de credeai că se rupe. L-au întins în 
curtea bisericii, apoi sau gândit: 

— Hai să-l ducem la babele lui. 

— Ce să-i târâm până acolo, să-l 
până mâini aici. 

— Nu măi, că-i păcat, cum să-l lăsăm ca 
un câine, Mai bine îl lăsăm sus. 

— Nu 'se poate, spurcă clopotniţa. 

Apoi l-au luat de picioare şi de umeri, 
au coborit valea, l-au dus prin sat. Toţi 
credeau că-i adormt de beție, 

- Da'ce credeți că dacă ar fi viu ne-am 
plimba cu el prin sat. Ii mort, ca toți morții. 

Se adunase toți gospodarii  Răchitoasei 
după si. Ajunşi în ograda babelor nu au 
vrut să-l primească, 

— Nu, ferita Sfântul, afară cu beţivul, 

— Ii mort, mătușăi, ma; făceți-vă pomană 
cu «€l 

— Ce, acuma să me spurce şi casa, nu, 
Luaţi-l de aicea că blestemăm ţot satul da- 
că ni-l lăsaţi. 

— Răle sunt Domnule, ei dar la urma ur- 
mei s'au săturat şi ale. 

Au văzut că nu-i chip cu babele ; apoi. iar 
i-au înhăţat de picioare și de umeri, 

— Ei, ce facem acum? | 

— Hai să-l ducem la. Moisoaia, în 
părăsită. 

— Păia 

— Când? 

— Deunăzi, 

— Ei, dar nu au venit încă, 

— Nu. 

— Ei, atunei acolo îl ducem, batăr până 
mâ:ns, să-l grijim îndată gi apoi ne facem 
pomana să-l îngropăm, 

— Da, da, da, aşa să facem. A dracului 
de babe, Domnule. De bine de rău tot le-a 
făcut treabă. Ei vezi, ce-i să nu ai peni- 
meni, Ca un câine rămâi. 

— Hai, oameni buni, să-l rânduim tot în 
astă seară, spune Salomeea, om mai în vârs- 
tă, să dăm fiecare câte ceva de pomană -ca 
să-l îmbrăcăm. 

— Așa, aşa, au spus toţi, 

Au ajuns cu Hupăz la Moisoaia. Ușa casei 
era dată în lături ca întotdeauna. Au intrat 
cu mortul l-au aşezat pe un pat de lemn, 
care aștepta acolo de mulţi ani. Au eșit oa- 
menii unul câte unul să alerge să aducă ce 
trebue. Salomeea cu altui l-au  Gesbrăcat 
pe Hupăz și l-au lăsat în pielea goală pe 
pat, să fie gata să-i facă bae. Au aşteptat 
un timp apoi văzând că ceilalți întârzie au 
plecat şi «ei. 

Oamenii nu mai veneau că se îmbolnă- 
vse o vacă la un țăran lângă moară și se 
trudeau toți s'o scoale de jos. 

A venit noaptea. 

—— Ei, de acuma mâine să-l rândulm, fi 
închidem. ușa ca să nu scape vitele în casă 
şi să-l răsoarne, Doamne fereşte, şi mâine 
vom vedea, 


lăsăm 


casa 


închiriat-o. 


V 

Moisoaia cu chiriașii ei, o nevastă cu băr- 
bat, au plecat de cu noapte de la Urzăca. 
Voiau să ajungă când se va crăpa de ziuă 
la Răchitoasa, 

Tot drumul a făcut vorbă cu chiiașii sei. 

— Ce bună «e casa, nu mai o leacă tre- 
bue ăreasă ușa și geamurile. Că-i casa tă- 
cută bine, că nu a murit nimeni în ea. Sau 
mutat mumai în alt sat şi eu am cumpă- 
rat-o, are şi un pat bun în casă. 

Erau veseli cu toţii. Ziua începea să crăpe. 
Au mai mers un țimp râzând şi făcând pre- 
țul, Chiriaşi: ziceau că anul întâi să Jase 
chiria mai mică. Moisoaia era foarte politi- 
coasă cu ei şi Je făgăduia tot felul de avan- 
tagii. Acum vorbeau de una și de alta. 
Moisoaia o ţinea de braţ pe nevasta chinia- 
şului, ca să treacă o râpă. 

— Stai, Madam Cherciu, să nu aluneai, vai 
de mine. Asta ar mai trebui. Da ce rochie 
bună ai, Madam Cherciu. De unde ai luat-o? 
De la Bacău ? Şi broboada îi bună. Ce picior 
mic îţi face pantoful nietale. Păcat să-: porţi 
pe aşa drumuri. Mi-a spus neamurile de la 
Urzâca, că avan sunteţi de pnicapuţi la gos- 
podărie. Veţi vedea ce casă Qrăguță am, pu- 
ţin îi mai trebue ca să fie oa o casă de gos- 
podar înstărit. Are pomi mulţi în livadă. 

— Să videm, să videm, Madam Moisoaie. 

— Păi așa-i cum vă Spun, că doară nu am 
vrut s'o dau Ja oricine Știu eu ce fac, are 
să vă placă, acolo veţi rămâne toată viaţa. 

Pe dealul Răchitoasei, soarele se arăta în 
ceața toamnei. 

— Bine că am ajuns, hai, că vă duc în- 
dată să vedeți casa, că ne este drumul chiar 
prin livada gi. 

Ajunşi la Siliște, chiriașii și Moisoaia au 
suit treptele. Moisoaia le-a spus: 

— Staţi că trebue să deschid eu ușa, că 
are un beteșug, dar în gândul ei era, cine 
dracu a avut grijă să o tragă, că nici odată 
nu este închisă, 

In fine, i-a plăcut Moisoaei, că au văzut 
chiriașii că nu-i chiar așa de lepădat. A 
brâncit ușa și când s'a deschis, s'a auzit un 
urlet, care a răsunat pe văi 

— Iuuuu ! ce-i că mii se țaie picioarele Ce 
cauţi, nu ţi-e rușine, scoală. N'auzi. 

Hupăz gol nu răspundea. Chiriașii înlem- 
nise în ușă. 

— Ii mort, ce strigi la el, 

— Ce mont? Moisoaia se apropiă de el, se 
uita cu ochii mari și cu gura căscată, 

— Ce-o mai fi şi asta, spune ea către chi- 
riași, | 

— Apoi noi n'o mai vrem, ferita Sfântul, 
așa comedie nu am pomenit. Da ce îi casă 
unde se strâng morţii satului? 

— Cum se strâng morții? Sa întâmplat 
ceva rău, dar de ce în casa me? 

Chiriașii nu mai răspundeau, 
numai : 

— Atâta drum, ca să videm, dis de dim.- 
neaţă, țigân mori, chiar în casa care ne-o 
închiriai nietale, ce naiba ! 

— Domnule Salomea, Domnule Salomea, 
strigă deodată Moisoaia vecinulu: ei. Era 
ruşinată de chiriaşi. Ce-i domnule Salomea ? 

— Cum ce-i, mai întreghi ? 

— Ce-i cu Hupăz? 

— Cum ce-i? Nu vezi că-i mort, 

— Da'ce i-a venit moartea în casa me? 

— Apo: a murit în clopotniţă şi noi l-am 
dus la casa babelor și ele n'au vrutț să-l 
primească, apai ne-am sfătuit cu oamenii 
să-l aducem la nietale, 

— Dar eu îl primeam dacă eram ? 

— Păi bine că n'ai fost Ce era să facem? 

— De ce nu l-aţi dus la voi? i 


(Urmare în pag. 5-a) 


Au sptis 








Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7. Ț, Pr. 24464-938