Serge Brussolo — Bulevardul Banchizelor

BULEVARDUL 
BANCHIZELOR 


LUCMAN 


Serge 
Brussolo 


Bulevardul 
Banchizelor 


Boulevard des 
banquises 


1989 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 


A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 


În anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 


Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie 
„romane”, de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. 
In liceu avea reputaţia făcută: unii profesori îl 
dispretuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; 
alții însă îl admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. 
Ajuns - în mod natural - student la litere, îşi trimite 
scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează astfel, la 
21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. Perseverează, 
de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 
primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, 
editurile încep să-l ia în seamă şi Denoël îi deschide 
porţile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un 
ville malade. Urmează alte 150 de romane. 


În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violență si 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionati. 


Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii 
moderate. 


periodicul L'Aube enclavée în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr. 163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 
publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Présence du futur a editurii Denoël. 


După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Era probabil miezul noptii când Sarah se simti 
fulgerată de presentimentul unei catastrofe iminente. 
Intr-o secundă, simţi cum sângele îi îngheaţă în vene, 
pielea deveni rece și inima începu să-i bubuie în urechi. 
Avu impresia că mușchiul cardiac lovea coastele, 
umflându-se în interiorul pieptului, împingându-i 
plămânii într-un colţ al cutiei toracice. Da, inima i se 
mărea ca o bășică de cauciuc racordată la o pompă care 
o luase razna. Curând, avea să-i disloce cartilajele, să-i 
împrăștie oasele. 

Culcată pe spate, mototolea între degete așternutul 
umed al cușetei. Peretele subţire de fier îi transmitea 
palpitatia valurilor, captată de tablele prinse cu buloane 
în dreptul liniei de plutire. Zgomotul, foarte apropiat, 
ușor deformat de rezonanţa metalică, provoca în cabină 
un ecou lichid înspăimântător. Ca și cum în cocă ar fi 
apărut o spărtură, prin care puntile inferioare se 
umpleau de o spumă cu clăbuci mari. Sarah vru să se 
ridice, dar corpul său căpătase cu ocazia somnului 
densitatea marmurei. Zăcea greoi pe cușetă, neputând 
să se miște. 

„Ne vom scufunda!” 

Realitatea invada dur mintea tinerei femei. Ştia că un 
instinct obscur o prevenise în puterea somnului și că în 
acel moment vasul se îndrepta spre moarte. Trebuia să 
profite de acel atu fragil acordat de premonitie, să dea 
fuga să-i anunţe pe ceilalți pasageri și să ceară să fie 


coborâte neîntârziat bărcile la apă. Dar o vor asculta? 
Fiecare secundă care trecea o apropia și mai mult de 
pericol. Trebuia să se ridice, să se smulgă din 
strânsoarea așternutului, a cuverturilor groase și aspre 
și să pornească prin labirintul punților în căutarea 
căpitanului. După ce aruncă cuverturile de pe ea, simţi 
imediat frigul care domnea în cabină. Câte grade erau 
afară? Minus zece? Minus cincisprezece? Pielea deveni 
rigidă sub mângâierea aerului rece ca gheaţa și simţi un 
impuls care o împingea să se ghemuiască sub cuverturi, 
în căldura patului. 

Nu! Nu, era o capcană! Un șiretlic menit să o reţină. 
Trebuia să învingă obstacolul frigului și să dea alarma. 
Clătinându-se din cauza ruliului, își trase pe ea costumul 
matlasat, dar toropeala îi încetinea mișcările, lipsindu-le 
de precizie. Când deschise ușa cabinei, frigul îi lipi pe 
faţă o mască de chiciură și se trase înapoi simțind că se 
sufocă. Își auzi dinţii cläntänind cu un zgomot ciudat de 
porțelan. Se spărgeau? Poate că ar fi trebuit să-și îndese 
în gură gumă de mestecat, așa cum oblojești cu paie un 
vas de ceramică, înainte de a-l pune într-o ladă și a-l 
expedia într-o călătorie lungă? 

Făcu câţiva pași la întâmplare, căutând pasarela care 
ducea la puntea superioară. Se simţi lovită de un vânt 
tăios. Un fel de furtună de lame de ras care îţi cresta 
obrajii și buzele, te tranșa lent, tăind carnea, ajungând 
până la os... 

Se forță să meargă mai departe. Balustrada de metal a 
pasarelei părea cioplită din gheaţă. Când o atinse cu 
degetele, crezu că pielea va rămâne lipită de suprafaţa 
ei. Noaptea era atât de întunecoasă, încât nu puteai zări 
marea. Pierdut în tenebre, vasul se reducea la un biet 
triunghi înconjurat de luminile de poziţie. Un mic spaţiu 
cu echilibru instabil, mereu în pericol. Ceva infim și 
extrem de fragil, care putea fi distrus dintr-o secundă în 
alta. Sarah bâjbâia, agätându-se de balustradă. Fiecare 
deviere bruscă o simţea ca pe o lovitură. Unde era 


bastingajul? Unde începea noaptea? Îi era teamă să nu-i 
scape mâna, să nu fie luată de o rafală venită din beznă, 
să nu fie măturată de valul de întuneric și să dispară în 
abis. 

Se opri brusc, adulmecând aerul. I se părea că miroase 
a rugină veche, a metal ros de rugină, și gândul îi zbură 
fără să vrea la toate epavele care zăceau pe fundul 
mării. Se aflau acolo, la câteva sute de metri sub cocă, 
desenând un peisaj neregulat de munti de fier prinși în 
buloane, de etrave ridicate în sus ca niște faleze. Vechiul 
cimitir spărgea mâlul cu geografia sa tăioasă, iar 
cadavrele transatlanticelor se umflau lent, de-a lungul 
timpului, în curenții submarini înroșiţi de oxidare. 

Da, aerul mirosea a rugină, a jeg, o veche fantomă de 
fier. Chiar și peștii evitau acea zonă a naufragiilor, în 
mijlocul căreia nu puteau înota fără ca o bucată de fier 
să nu le taie brusc aripioarele. Epavele simtiserà 
apropierea vasului. Il chemau, încercau să-l atragă în 
adâncuri, voiau să-l spargă, să-l vadă scufundându-se, 
ducându-se la fund într-o volbură de spumă, în vârtejul 
argintiu al bulelor de aer ieșind din coca spartă. Nu-l 
mai puteau tolera mult timp plutind pe valuri, 
deplasându-se pe deasupra catargelor și coșurilor lor 
acoperite de sedimente... _ 

Sarah se prinse bine de bastingaj. li era teamă de ceea 
ce avea să se întâmple în mod inevitabil. În trei minute, 
ceva va tâsni din valuri: un obstacol, un vechi stârv de 
fier ieșit înadins din adâncuri. Da, o epavă avea să iasă 
la suprafaţă, un fus de rugină ascuţit ca un pinten. 
Cadavrul unui U-boot încă plin cu marinari mumificați... 
sau o torpilă, veche de vreo cincizeci de ani, care încă 
mai funcţiona în mod inexplicabil. O mină-geamandură 
mare, plină de tepii detonatorilor, arici de bronz cu ace 
mortale... 

Sarah ar fi vrut să urle de groază, dar frigul îi usca 
gura, făcea din buzele ei carne vie. Reuși să înainteze 
câţiva pași spre timonerie, dar vântul o îmbrânci înapoi. 


Si, brusc, simti mirosul. Un miros de lemn putred, 
infect, asa cum pluteste în apropierea bärcilor mari 
esuate pe plajele-depozite de gunoaie de pe unele 
coaste. Un iz de lemn îmbibat de apă si de viermi de 
mâl. Ceva spongios, în care sălășluiau putrefactia si 
moartea. Venea direct spre ei, perpendicular, precedat 
de un clipocit greu, cavernos. Sarah căzu în genunchi, în 
parte să scape de biciuirea vântului, în parte să se 
ascundă. Băgă două degete în gură, să oprească 
cläntänitul dinţilor, și se ghemui lângă inelul de plută al 
unei geamanduri mari. 

Atunci, lucrul acela ieși din întuneric. Era un drakkar 
măcinat, ros, a cărui proră avea forma unui șarpe lung. 
O ambarcatiune de coșmar înaintând propulsată de 
cioturi de rame, cu pânza făcută zdrente, însoţită de un 
miros groaznic de stârv. 

Sarah își mușcă arătătorul până la sânge să nu geamă 
de groază. Vasul-fantomă manevra pentru a aluneca de- 
a lungul cocii vasului. De fiecare când era lovit de un 
val, se desprindeau fărâme din el și o suflare de 
putreziciune se degaja din rănile lemnului, ca și cum 
fibrele fiecărei scânduri din care era făcut ar fi fost pline 
de puroi. Şarpele lung care forma prora se unduia în 
noapte, atingând coca pachebotului, ștergând hublourile 
cu limba lui bifurcată. Ochii săi morţi scrutau geamul, 
observau pasagerii adormiti, încercau să izoleze o 
pradă. Sarah înţelese că trebuia să facă ceva. Zvâcni, 
dându-se înapoi, si se rostogoli pe culoar. Lovind cu 
pumnii în ușile cabinelor, încercă să-i trezească pe 
călători, dar, în mod ciudat, strigătele ei nu aveau niciun 
efect, ca și cum toată lumea de la bordul pachebotului 
ar fi fost cuprinsă de un somn nenatural. 

— Treziţi-vă! striga ea, rupându-și unghiile în lemnul 
ușilor. 

Dar strigătele sale se transformau în norișori inutili de 
abur, fără să provoace nicio mișcare. 

Disperată, lovi cu umărul într-o ușă. Broasca slabă 


cedă și se trezi în mijlocul cabinei. Atunci, observă cu 
oroare că șarpele de la proră spărsese hubloul lovindu-l 
cu capul, împroșcându-l pe cel care dormea cu cioburi 
de sticlă, fără să-l trezească însă din inconstientä. 
Reptila își strecurase gâtul lung în cabină, si maxilarele 
sale de lemn clămpăneau, dezvelind o mulţime de 
piroane. Sarah se târî pe coate, încercând să se 
depărteze de animalul monstruos, dar nu părea să fie ea 
tinta arătării de la proră. Era clar că fiinţa jinduia după 
cel care dormea, întins fără apărare sub cuverturi, 
netulburat de zgomotul hubloului spart. Tânăra femeie 
strigă din nou, un țipăt din cele grotesti pe care le ai în 
somn. Reptila de lemn deschisese gura și se aplecă 
peste necunoscutul ghemuit în căldura cuverturilor. 
Sarah auzi șocul cuielor intrând în carnea celui care 
dormea și-și retinu greata. Se avântă pe coridor. 

În momentul în care încerca să ajungă iar pe punte, 
zări fantomele care porniseră la abordaj. Războinici 
translucizi cu consistență incertă se cätarau peste 
bastingaj cu mișcări lente de limacși, ca și cum textura 
corpului ar fi secretat un fel de mucus argintiu, înaintau 
cu încetinitorul într-o ceaţă albăstruie, care învăluia 
formele si făcea din ei ectoplasme tremurătoare, 
adăpostind înlăuntrul lor ciudate schimburi de gaze. 

Sarah căzu în genunchi, convinsă că se vor năpusti 
asupra ei și îi vor tăia gâtul, dar o ocoliră alene, ca și 
cum faptul că era trează îi făcea să nu aibă nicio putere 
asupra ei. 

„Sunt porniţi doar împotriva celor care dorm! își zise 
ea, cu o usurare rușinată. li vor ataca doar pe cei care n- 
au fost în stare să deschidă ochii când încă mai era 
timp!” 

Războinicii de ceaţă o ocoleau pentru a pătrunde pe 
culoar. Cu gesturi lente, aparent lipsite de cea mai mică 
violenţă, fortau ușile și spărgeau broaștele. Emana din 
ei forța nonșalantă a unui elefant somnambul, un fel de 
lentoare înspăimântătoare, pe care nimic nu o putea 


opri sau înlătura. 

„Îmi pierd minţile! își zicea Sarah. Nu-i nimic. Toate 
astea nu există. E doar un vis, un vis care se va risipi de 
la o secundă la alta.” 

Dar nu se trezea și mucusul secretat de spectre îi 
năclăia mâinile ca o spermă albăstruie străbătută de 
scântei. Acum intrau în cabine, se apropiau de cei care 
dormeau, aruncau cuverturile, le smulgeau pijamalele și 
cămășile de noapte, dezgolindu-le corpurile abandonate 
somnului. Din ceaţă țâșniră tăișuri, dar nu se auzi niciun 
strigăt. Călătorii dezmembrati, castrati alunecau pe 
podea în ritmul ruliului, fără să deschidă ochii. Ai fi zis 
că nu erau interesaţi de ceea ce se întâmpla, iar ochii 
lor, cu încăpățânare închiși, păreau că spun numai: 
„Important e să dormi bine!” 

Sarah ar fi vrut să-i scuture, să le strige la ureche: „O 
să muriţi!” Ar fi vrut să le învingă indiferența. Dar 
sângele o speria. Spectrele se miscau peste tot, 
despicând, tăind, într-o tăcere venită parcă din altă 
lume. Pachebotul se transformase într-o sală de operaţii 
enormă, oferită raidului unei bande de chirurgi nebuni. 
Un abator cu victime care consimteau în mod ciudat să 
fie ciopârtite. Războinicii nopții  măcelăreau la 
întâmplare, tăind călători și așternuturi, în timp ce 
chipul reptilian al prorei continua să spargă hublourile, 
să intre în cabine și să sfărâme capetele celor care 
dormeau. 

Sarah se retrăsese într-un colț, cu pumnii strânși. Din 
când în când, închidea ochii, încercând prin acest 
subterfugiu jalnic să scape de oroarea imaginilor, dar 
zgomotele continuau să îngrozească, asemeni unor 
tâsnituri purulente și mocirloase. 

„Toate astea sunt imposibile”, își repeta ea. 

Acum, teama se retrăgea încetișor și Sarah începea să 
privească măcelul cu o anumită detaşare clinică. 
Absenta tipetelor, a horcăiturilor, a urletelor de durere 
făcea ca scena să fie lipsită de orice realitate. Și totuși, 


putea să urmărească mișcarea täisurilor imprimând 
urme stacojii în gâturile frumoaselor pasagere. Era 
oarecum fascinant să vezi traseul acelor lame atât de 
bine ascuţite, al acelor săbii sub tăișul cărora carnea 
ceda brusc cu o delicateţe cleioasă. „Treabă de măcelar, 
își zise ea. Treabă FRUMOASA de măcelar.” 

Până la urmă, se întrebă dacă nu cumva victimele 
barbarilor simțeau o reală satisfacţie lăsându-se astfel 
tăiate de o lamă cu un profil perfect; dacă, în atitudinea 
lor de abandon, nu exista o anumită... complicitate? 

Lamele suierau, dezvăluind misterele ascunse în 
corpurile toropite de somn. Pântecele mărturiseau 
cumplita și fascinanta lor fragilitate. Sarah dădu din 
cap. li era teamă nu de acel măcel, ci de sentimentele 
ciudate pe care i le stârnea, îi era teamă să nu cedeze 
tentatiei și să se alăture călăilor, să-i implore să-i 
împrumute o armă, un cuţit mare și să... În partea din 
faţă a vasului, chipul reptilian al prorei tocmai termina 
de mestecat un copil. Această imagine, prea 
îngrozitoare ca să nu fie în parte grotescă, provocă un 
fior dureros pe șira spinării tinerei femei. Brusc, știu că 
într-adevăr visa și că mintea, un moment victimă a 
magiei visului, avea să se trezească foarte curând. 
Chipul de la prora, ros de viermi, se întorsese spre ea, 
având suvite de carne agätate de piroanele gurii. 

„Nu exiști! zise Sarah, apăsând pe fiecare silabă. 
Degeaba încerci să mă sperii.” 

Dar cuvintele se transformau pe marginea buzelor în 
suspine vagi. Anatema se preschimbă în șoaptă. Când 
șarpele de lemn deschise gura, tânăra femeie fu lovită 
de mirosul fetid de sânge și de mucegai care se degaja 
din sculptură. 

— Totuși, tu ne-ai chemat, bombăni chipul de la proră, 
cu 0 voce cavernoasă, pentru tine am venit... 

— Nu! strigă Sarah. Nu! Nu-i adevărat! 

Si acest ultim strigăt reuși să o trezească. Spiritul 
reveni brusc în corp și se simţi copleșită de o mulţime 


de senzatii: contactul aspru cu asternutul, mirosul 
aerului închis din cabină, zgomotul valurilor de cealaltă 
parte a peretelui... 

Scoase o mână din pat și bâjbâi în căutarea veiozei. 
Coșmarul o lăsase gâfâind, epuizată, cu inima bătând cu 
putere. Se simţi strivită în adâncul cușetei, împinsă în 
saltea de un picamăr invizibil. Lumina galbenă a veiozei 
îi risipi puţin spaima și, după un minut, reuși să respire 
mult mai liniștit. 

— Doar un vis, murmură ea, nu te mai gândi, acum se 
va risipi foarte repede. Până mâine vei uita de el. 

Dar știa că nu era adevărat și că detaliile, până și cele 
mai infime, ale coșmarului îi vor stărui în memorie zile 
întregi, chinuind-o fără încetare, ca pulsatia unui dinte 
bolnav sau ca senzaţia dureroasă a unui furuncul care se 
formează.  Împinse,  agasată,  broșurile turistice 
îngrămădite pe noptieră. Pe una dintre ele se putea 
vedea un drakkar, prora având forma unei figuri 
reptiliene. Dădu din umeri și se strădui să râdă, 
gândindu-se la concluziile pe care le-ar fi tras un 
psiholog freudian din acele imagini cu șarpele intrând în 
interiorul unui hublou și cu lamele care hăcuiau 
corpurile victimelor adormite! De cât timp nu mai făcuse 
dragoste? Nu mai știa cu exactitate. In rest, în stare de 
veghe, își spunea mereu că nu simţea deloc nevoia. Oare 
inconștientul era de aceeași părere? Coșmarul părea să 
dovedească altceva. Se întoarse pe o parte, cuprinsă de 
o ușoară greață. Zgomotul valurilor care loveau coca i 
se păru brusc insuportabil. Se uită la ceas. În mai puţin 
de o oră, vasul va ajunge la coasta acelei insule cu nume 
imposibil de pronunţat, era inutil să mai încerce să 
adoarmă. 


II 


Gara fusese construită în faleză, prin îndepărtarea 
blocurilor dure. Era un fel de grotă, vopsită în alb și 
plantată acolo, în pragul unei câmpii ale cărei margini 
se pierdeau în ceaţă. In pofida ghidului de conversaţie 
tocit cu conștiinciozitate, Sarah nu înțelegea nimic din 
pancartele scorojite de vântul sărat al mării. 
Nervozitatea îi sporea nevoia de a urina și căută 
zadarnic literele WC care - oriunde în lume - reușiseră 
de mult timp să se impună, în ciuda barierei limbilor. 
Totuși, peste tot unde privea, zărea doar panouri unde 
se înșirau ciudatele onomatopee ale unui idiom imposibil 
de pronunţat. Era ca și cum ar fi fost agätate acolo, la 
capătul unor lanţuri ruginite, bulele luate dintr-un 
album de benzi desenate, acele filactere? unde 
personajele se încăpăţânează să zică „Aarrgh” și unde 
obiectele produc sunete la fel de neverosimile precum 
,Xxlunns” sau „Skruiiici”. 

Descifrând aceste șiruri de litere înzestrate cu treme, 
începeai să-ţi pui întrebări despre anatomia laringelui 
localnicilor. Ce gură putea să articuleze fără să sufere 
acele ghirlande de K, acele W lipite de M sau de G? 
Sarah considera că străinii, preocupaţi să înveţe limba, 
luau probabil rapid drumul spitalului, cu coardele vocale 


2 Inscripţie în formă de banderolă (pe monumente). 

3 Semn diacritic format din două puncte care se așază orizontal 
deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită 
pronunțare a sunetului respectiv. 


rupte, cerul gurii deformat si dinţii strâmbi. Îl examină 
pe șeful gării, cu burdihanul strâns într-o uniformă de 
catifea neagră. Faţa lui nu prezenta nicio urmă 
suspectă, tendoanele gâtului nu ieșeau în evidenţă ca 
niște varice de groază. Nu, practica limbii nu-i adusese 
nicio diformitate, dar, firește, se obișnuise. Invätase din 
fragedă pruncie să mestece fier și să scuipe cuvinte în 
formă de angrenaje, de roţi dinţate. La Paris, Georges 
Sarella, editorul ei, spusese cu fermitate: „Nu-ţi bate 
capul cu probleme de limbă, toţi o rup pe englezește. 
Americanii au ocupat timp de cincisprezece ani partea 
de nord al insulei. Instalaseră acolo o staţie meteo. Vei 
reuși foarte bine să te faci înţeleasă.” 

Sarah avusese încredere în el dar acum căzuse pe 
gânduri. Își imagina bebeluși sugând buloane în loc de 
suzetă. Dacă cineva i s-ar fi adresat, poate că ar fi 
trebuit să-și astupe urechile ca să-și protejeze timpanele 
de vacarmul groaznic care ieșea din gura autohtonilor? 
Își va petrece întreaga vacanţă cu dopuri de ceară în 
urechi? 

Se scutură, să alunge neliniștea extravagantă născută 
de lipsa somnului și de oboseala călătoriei. Puțin mai 
înainte, vasul îi lăsase pe debarcaderul tapisat cu 
cauciucuri antediluviene, și un marinar se limitase să 
mormăie, arătând spre faleză: 

— Gara... acolo sus. Trenul traversează insula, până la 
Gottherdal. Trebuie să vă urcați în el, nu există alt 
mijloc de transport. 

Sarah apucase strâns valiza și pornise spre faleză, 
amuzată de gândul că un tren poate să stea cocotat 
acolo sus, pe marginea hăului. În total erau vreo zece 
călători, insulari însoţiţi de servitori, care se întorceau 
dintr-un sejur scurt pe continent. Mergeau lent, 
incotosmänati în mantii îmblănite sau haine de blană, 
toate negre, purtând pe cap o tocă de astrahan sau 
căciuli de blană care semănau cu niște rozătoare 
grosolan golite de măruntaie. Înaintau cu graţia greoaie 


a unui urs ridicat pe picioarele din spate si toti aveau un 
rictus dispretuitor, pe care ai fi putut să-l iei ca o 
urmare neplăcută a răului de mare care-i chinuise în 
cursul călătoriei. În urma lor veneau servitorii, cărând 
valizele, negre și ele. În mâini aveau mănuși albe. 
Procesiunea avea ceva anacronic și Sarah nu-și putuse 
reține zâmbetul. Totuși, în vârful falezei, vântul îi tăiase 
respiraţia și regretase că nu avea și ea o blană de urs, în 
care s-ar fi putut înfășură. Pe pereţii și acoperișul gării 
creșteau mușchi, ca și cum câmpia s-ar fi hotărât să 
digere acea excrescenţă ce tulbura planeitatea 
geografiei sale. Sala de așteptare și ghișeele miroseau a 
pământ reavăn și a mucegai. Poate a ciupercă? Sarah se 
grăbise să iasă pe peron. I se păruse că vede smocuri de 
iarbă între dalele dezlipite din jurul distribuitorilor de 
dulciuri. Probabil că, între două trenuri, iepurii invadau 
gara și rodeau biletele și sacii postali depozitati în curte. 
Din cauza lor, corespondenţa sosea la Gottherdal 
mutilată, roasă, căci niciun înveliș nu rezista lăcomiei 
acestor urecheati. Ar fi trebuit ca fiecare misivă să fie 
închisă în tuburi de fier și s-ar fi impus ca fiecare 
scrisoare de dragoste să fie stropită cu o substanţă 
repulsivă sau... 

Sarah simţea frigul. Abia acum începea să-și dea seama 
că Polul se afla drept în faţa ei, la două mii cinci sute de 
kilometri... 

— La stânga e Marea Barents, la dreapta, Islanda, n-ai 
cum să te rătăcești, îi zisese Georges Sarella, rânjind. 

Astăzi Sarah îl blestema. Valizele se aliniau pe peron, 
cuburi negre cu monogramă sau blazon. Servitorii 
obosiţi profitau de acest scurt moment de calm pentru a- 
și schimba mănușile murdărite pe traseu. O făceau cu 
rapiditate, având grijă să nu-i vadă nimeni, ca și cum s- 
ar fi dedat unei ocupaţii rușinoase. Sarah, uluită, îi 
privea cum scoteau din buzunare un plic de celofan cu 
mănuși imaculate, îl deschideau și făceau schimbarea cu 
o dexteritate de prestidigitator. 


— Obiceiuri învechite, îi spusese Georges, întinzându-i 
documentaţia săracă, o mică aristocrație insulară care 
trăiește la marginea progresului. Foarte diferit de noi. 
Cred că aspectul ăsta de secol nouăsprezece va plăcea 
cititorilor noștri. 

Sarah examină valizele împodobite de blazoanele aurii. 
Zărea  licorni, sirene, dragoni, ale căror cozi se 
încolăceau în jurul unor scuturi cu simboluri obscure. 
Toate formele heraldice își dăduseră întâlnire pe acel 
peron de gară bătut de vânt, unde iarba creștea printre 
traversele liniei ferate. Tânăra femeie oftă și răsuflarea 
ei se preschimbă într-un norișor de abur. Era vară? Era 
iarnă? Pe continent i se spusese că timpul era 
„incredibil de frumos pentru acea perioadă”, dar aici, 
cocoţată pe acea faleză, simțea că punctele de reper 
dispar. Chiar și culoarea cerului avea ceva insolit. Era 
mai mult o pânză vopsită decât un orizont adevărat. În 
orice caz, ceva gros și zgrunturos pe care, la un moment 
dat, poate că l-ai fi putut atinge cu degetul... 

De altfel, nicăieri nu avusese acea impresie de „zid”, de 
orizont astupat, ca un zid ivindu-se din valuri. Un 
braserot fumega la capătul cheiului. Oamenii în haine de 
blană formau un cerc în jurul cuvei cu jar. Din când în 
când, își frecau mâinile, și inelele mari cu blazon, care le 
îngreunau degetele, luceau în soare. În cursul călătoriei, 
Sarah văzuse tot timpul agitându-se acele mâini 
păroase, cu unghii îngrijite, dar prea groase, prea 
pătrate ca să aparţină descendenților unei familii 
aristocratice. De fiecare dată, observase prezenţa acelor 
inele mari, baroce, cu monograme complicate, ale căror 
litere se încolăceau ca iedera în jurul unor coroane cu 
simboluri vagi. Cine erau acești baroni, acești conti cu 
obrajii congestionati? Din ce curte în exil făceau parte? 

Sarah avea impresia că-i femeie prea puţin preocupată 
să-și păstreze rangul. Apucă valiza și o urcă pe scara 
vagonului. Acum, bărbaţii îmbrăcaţi în blană îi certau pe 


4 Recipient metalic portativ folosit pentru încălzit. 


servitori, considerând probabil că se miscau prea încet. 

— Să te ajut, zise deodată femeia brunetă, apropiindu- 
se de Sarah. Mă cheamă Judith van Schuler, am 
călătorit pe același vas. 

Avea o voce răgușită cu un vag accent greu de sesizat. 
Sarah îi era recunoscătoare că luase inițiativa. Urcară în 
vagonul cu un culoar prea îngust și cu perdele mici la 
ferestre. 

— Ai zice că e o casă pentru păpuși, spuse Sarah. 

— Eu i-aș zice un dric de păpușă, o corectă Judith van 
Schuler. Ai văzut ce culoare au pereţii? 

Sarah se strâmbă. Totul era negru: mocheta, pielea 
scaunelor, catifeaua pereţilor. Se așezară. Pe peron, 
unul dintre aristocrați își pălmuise servitorul. Judith se 
aplecă și atinse cu degetul genunchiul tinerei femei. 

— Să nu te lași impresionată, murmură ea. Teatrul ăsta 
e doar pentru noi. Le place la nebunie să facă pe 
stăpânii în prezenţa străinilor... și cu atât mai mult a 
străinelor. Sunt niște burghezi, nimic mai mult. 
Negustori de pește îmbogăţiţi, mici regi ai heringului 
afumat. La Gottherdal locuiesc toţi notabilii insulei, vei 
întâlni aici multe dintre aceste personaje. Îi revigorează 
spectacolul degenerării noastre. Noi două am călătorit 
singure. Uzanta ar fi cerut să fim însoţite de una-două 
cameriste și de un mic câine. Câinii mici sunt foarte 
apreciați aici. 

Se instală pe banchetă și scoase din buzunar o 
tabacheră cu ţigări de foi subtiri. 

— Îndrăznești să fumezi? glumi Sarah. Ne vei ruina 
definitiv imaginea. 

— Nu, o corectă iar Judith. Dintotdeauna, femeile și 
bărbaţii au fumat mult pe această insulă, doar ca să 
ascundă mirosul de pește. 

După ce călătorii se îmbarcară, trenul se puse în 
mișcare, gâfâind și scoțând aburi. Înainta cu o 
încetineală incredibilă, ca și cum locomotiva nu avea 
deloc putere. Sarah se foi, totul se petrecea ca în visele 


ei, unde alergai fără să înaintezi cu adevărat. Peisajul 
defila cu încetinitorul dincolo de fereastră. Își zise că ar 
fi înaintat mai repede dacă ar fi mers pe lângă tren. 
Judith fuma, privind în gol, și Sarah nu îndrăznea să reia 
conversaţia. Ar fi putut să spună: „Nu sunt turistă, am 
venit să scriu o carte despre Gottherdal pentru un editor 
parizian. Nu mă simt prea în largul meu. Nici măcar nu 
auzisem vreodată de această insulă înainte de a primi 
avansul!” 

Dar prefera să tacă. Totuși, era adevărat că îi dăduseră 
să facă treaba asta ca să scape de ea. Ca s-o „consoleze” 
pentru manuscrisul refuzat de Georges Sarella din 
cauza caracterului său „necomercial”. 

— Faci ce vrei, îi spusese el. Gottherdal e Veneţia 
gheturilor de la Pol. Scrie-mi ceva romantic, ceva nebun. 
Gândește-te la Mary Shelley: monstrul lui Frankestein 
rătăcind pe banchiză! Dă drumul condeiului fără 
reţinere, ai acolo toate temele adolescentine care-ţi plac 
la nebunie: pământul de la capătul lumii, punctul 
suprem al Polului, atracția magnetică, marele dinamism. 
Vreau ceva à la Byron la umbra aisbergurilor. 

— Byron nu suporta frigul, îi replicase Sarah. 

Dar Georges nu-i dăduse atenţie. Si acum se afla acolo, 
cu mașina de scris în valiză, o mașină de scris mică și 
veche, cu unele litere care refuzau uneori să răspundă 
impulsurilor claviaturii. 

— Gândește-te la comparatia ce se poate face, zisese 
Sarella. Veneţia, orașul putreziciunilor; Gottherdal, 
cetatea gheturilor, unde nimic nu poate să putrezească. 
Frigul suspendă putrefactia. Mamuţii, prizonieri ai 
banchizelor, mâncaţi de eschimoși, mii de ani mai 
târziu! Byron se simţea la Veneţia uzat fizic la douăzeci 
și opt de ani; la Gottherdal, oamenii trăiesc până la o 
sută de ani, hrănindu-se cu iaurt și vietuind în bătaia 
vânturilor Arcticii! 

— Delirezi! conchisese Sarah. 

Dar acceptase. 


„O să am ceva de făcut”, își zicea ea, urcând în avion. 
„O să am ceva de făcut”, își zisese iar, punând piciorul 
pe debarcader. Nimic nu o retinea la Paris. Nicio carte, 
niciun bărbat. Era singură, fără planuri, fără vreo iubire. 
„Rugineam”, își zise ea, lipindu-și obrazul de geam. 
„Mișcarea îmi face bine.” 

Puțin mai târziu, un chelner în haină albă trecu pe 
culoar anunțând, în trei limbi, că se deschisese barul. 
Judith își luă geanta și se ridică. 

— Vii? zise ea. Asta ne va scuti să numărăm firele de 
iarbă de pe balast. 

— De ce mergem atât de încet? întrebă Sarah mirată. 
Locomotiva pare zdravănă. 

— Nu cred că e vorba de o problemă mecanică. Face 
parte din ritual. Cred că înţeleg ce se întâmplă. În 
realitate, n-ar trebui să fim aici. Presupun că simt 
prezenţa noastră ca pe o jenă teribilă. 

— Despre ce vorbești? 

— Mergem spre o întâlnire mai puţin obișnuită. Toţi 
acești bărbaţi care ne însoțesc nu sunt simpli călători. 
Au fost convocați. 

— Nu înţeleg! șopti Sarah. 

— Fă-te mică și hai la bar! zise cu hotărâre Judith. Voi 
încerca să-ți explic acolo. 

Porniră pe culoar în direcţia vagonului-restaurant. 
Bărbaţii îmbrăcaţi în negru, instalaţi în compartimentele 
vecine, le urmăreau înaintarea cu o privire furibundă, și 
Sarah se simţea din ce în ce mai stingherită. Barul, cu 
lambriuri din acaju, era luminat de lămpi mici de cupru 
cu abajur din opalină. O sobă mare cu picioarele prinse 
în şuruburi de podea trona într-un colţ al vagonului. 
Chelnerul se arătă vizibil nemulțumit de sosirea 
sträinelor si nu-și putu reţine o  strâmbătură 
dezaprobatoare. Apucă nervos un şervet ce imita 
damascul și începu să lustruiască tejgheaua, mormăind 
cuvinte neclare. Cele două femei se așezară lângă soba 
ușor înroșită. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Sarah. Am făcut ceva rău? 

— Tulburăm o ceremonie tipic masculină, pe care 
străinii au rareori ocazia s-o surprindă, răspunse Judith. 
Taci și cască bine ochii. 

Un tânăr îmbrăcat în negru ocupa centrul vagonului. 
Așezat la o masă de marmură, cu bustul teapän, golea 
păhărele mici de rachiu, pe care le ducea la gură cu o 
mișcare scurtă. Când paharul atingea buzele, dădea 
capul pe spate, ca să-l golească pe nerăsuflate, apoi îl 
așeza la loc pe masă... și o lua de la capăt. Pantomima 
sa, complet mecanică, părea ciudat de inumană. 
Privindu-l, aveai impresia că ai în faţă unul dintre acele 
automate care se agită cu disperare în vitrinele marilor 
magazine în preajma Crăciunului. 

— Nu te uita așa la el, șopti Judith. La Gottherdal, 
femeile nu-i privesc niciodată pe bărbaţi în ochi. Asta 
înseamnă o invitaţie sexuală. 

Tânărul nu le dădea nicio atenţie. Era palid, aproape 
livid, și un tic nervos îi deforma gura. Chelnerul se 
apropie de cele două femei și așeză în faţa fiecăreia un 
pahar cu ceai aburind. 

— Dar n-am comandat nimic, zise Sarah. 

Judith dădu din umeri. 

— Aici, doamnele nobile nu beau niciodată altceva în 
public. Dacă ne-ar fi întrebat ce vrem să bem, ar fi fost o 
injurie... sau un mod ocolit de a ne umili. 

Ușa de la capătul vagonului se deschise brusc și intrară 
trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine de blană. Se grupară în 
jurul celui care bea și începură cu el o discuţie cu glas 
scăzut, punctată de mârâituri înăbușite. Nu se așezară, 
ca și cum ceremonialul în vigoare le interzicea să se 
plaseze la același nivel cu interlocutorul lor. Acesta 
lăsase paharul jos și, cu un geamăt dureros, scoase din 
vestă un cartonaș, pe care se putea zări un scris mare 
cu volute demodate. Ceilalţi se aplecară asupra a ceea 
ce părea a fi un anunţ mortuar sau o invitaţie și 
mormăiră mai tare. Unii își manifestau o mânie reţinută, 


alţii se strâmbau de indignare. După un moment, tânărul 
mototoli cartonașul cu furie și-l aruncă la celălalt capăt 
al vagonului, unde căzu la câţiva centimetri de piciorul 
stâng al tinerei femei. Sarah se cufundă în contemplarea 
paharului cu ceai, a cărui suprafaţă era ușor agitată. În 
cursul călătoriilor sale, surprinsese multe ceremonii de 
neînțeles si de fiecare dată percepuse vag ostilitatea 
autohtonilor jenati de privirile ei. În vreo două rânduri 
fusese chiar insultată sau ameninţată cu pumnul. Una 
dintre prietenele ei luase bătaie pentru că încercase să 
fotografieze o procesiune într-o mică provincie din sudul 
Indiei. Si, chiar în acel moment, ghicea furia bărbaţilor, 
ura lor. Se vedea că fac un efort considerabil să nu se 
repeadă la cele două intruse, să le apuce de păr și să le 
îmbrâncească pe culoar. Doar calitatea lor de străine le 
mai proteja pentru câteva momente. De ce Judith făcea 
să dureze această situaţie cu o plăcere răutăcioasă? Ai fi 
zis că se străduia să-i provoace pe acei necunoscuţi al 
căror miros, stârnit de căldura sobei, devenea cu fiecare 
secundă mai greu. Paharele de ceai de pe masă erau 
goale. Chelnerul părăsi barul și veni să le ia. Totuși, în 
loc să le clătească în vasul obișnuit, le aruncă ostentativ 
în coșul de gunoi din cupru, așezat alături de tejghea. 
Sarah își retinu tresărirea. Vru să se aplece spre Judith 
și să murmure: „Gata, s-o ștergem de-aici! Nu vezi c-o să 
se sfârșească rău?” 

Trenul mergea din ce în ce mai încet. Tânărul palid 
scoase din buzunarul vestei un ceas mare și-l așeză pe 
masă. Ceilalţi bărbaţi se uitară ţintă la limbile lui. In 
câteva minute, atmosfera devenise extraordinar de 
apăsătoare. Sarah căuta zadarnic o explicaţie raţională, 
construind în grabă o mulțime de scenarii, dar niciunul 
nu părea potrivit. Se gândi la acele imagini lipsite de 
legendă, pe care psihologii le arată pacienţilor și le cer 
să inventeze o poveste pornind de la personajele, 
locurile sau acţiunile reprezentate pe bucata de carton. 
Și ea făcea la fel cu acel tablou viu, acea pantomimă de 


neînțeles, care emana ostilitate, neliniște și... moarte. 
Ușa se deschise și intră un bărbat mic de statură în 
redingotă. Era îmbrăcat desuet, funebru și se străduia 
să-și ţină pe cap un melon puţin cam mare. Asta îl făcea 
să-și poarte capul ciudat de teapän, mergând ca un 
automat, accentuând astfel caracterul ireal al scenei. 
După ce-i salută pe toţi, așeză pe masa de marmură o 
valijoară de acaju, ţinută până atunci sub braţ. Tânărul 
palid trase fermoarele și ridică încet capacul, scoțând la 
iveală două revolvere de un negru-albăstrui cu ţeava 
foarte lungă. Sarah se înfiora, dar mâna lui Judith se 
așeză peste mâna ei, cerându-i să stea calmă. Tânărul 
închisese deja valijoară. Ca și cum ar fi ascultat de 
zgomotul fermoarelor, trenul se opri. Sarah se întoarse 
spre geam. Se aflau în plin câmp, înecaţi în ceaţă. Nicio 
gară, niciun semnal nu justifica această oprire bruscă. 
Tânărul se ridică deodată și părăsi vagonul, urmat de 
persoanele îmbrăcate cu haine de blană. Se instalase o 
stare încordată, care deforma fizionomiile. Chiar și 
chelnerul își părăsise postul să urmeze grupul de 
complotiști misteriosi. Sarah îi văzu pe fereastră 
traversând balastul și intrând în ceaţă. Alte persoane 
veniră în întâmpinarea lor, și tinerei femei i se păru că 
zărește un bărbat cu păr roșu și profil de vulpe, 
aplecându-se peste valijoară cu arme. Totul se derulă 
atât de repede, încât se îndoi după aceea de realitatea 
scenei. Băgă de seamă că șeful trenului intrase în vagon 
și trăgea cu rapiditate perdelele opace din faţa fiecărei 
ferestre. 

— Doamnelor, zise el într-o engleză ezitantă, îmi pare 
rău, dar e un obicei propriu nouă. Vă cer să ramâneti în 
acest vagon și să nu încercaţi să priviţi la ce se întâmplă 
afară. 

Sarah făcu ochii mari, dar Judith dădu afirmativ din 
cap. Multumit, șeful trenului continuă să tragă perdelele 
la ferestre. După ce ieși, Sarah vru să dea la o parte 
perdeaua, dar Judith nu o lăsă. 


— Nu, zise ea, ar fi ca si cum ai face o gaură într-un 
sicriu ca să te uiţi la defunct. Familiei nu i-ar fi pe plac. 

O imagine continua s-o obsedeze pe tânăra femeie: acel 
profil de bărbat roșcovan apărut din ceaţă și acea mână 
albă, lungă, plină de pistrui care apuca unul dintre 
revolvere. O scenă de gravură englezească, ușor 
melodramatică și cumplită în același timp. 

Judith luase cartonașul mototolit și-l netezea pe colţul 
mesei. 

— Ce e asta? întrebă Sarah. 

— O invitaţie oficială, scrisă de mână. Vezi... aici... A 
greșit bucla de sus a majusculei acestui cuvânt care 
înseamnă „Domnule”. 

— Si? 

— Sie o jignire. O umilire. Pentru asta se bat. 

— Se bat... vrei să spui, se duelează? 

— Da, cei din Gottherdal au un simţ al onoarei 
hiperdezvoltat. Notabilii se dau în vânt după aceste 
dueluri secrete în plin câmp. O vorbă pe un ton prea 
ridicat în adunarea pescăriilor, o invectivă în consiliul 
municipal e de ajuns ca să ducă la pălmuire, provocare, 
martori. 

Sarah își trecu mâna peste faţă. 

— Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte..., bâigui ea. 

— Haide, zise Judith, rânjind, oamenii se duelează chiar 
și în Franţa. Mai ales oamenii politici. Sunt dueluri 
„mediatizate”, dar mai sunt și celelalte. Duelurile 
secrete, despre care presa nu vorbește niciodată. Aici e 
la fel; am nimerit într-un moment nepotrivit, asta e tot. 
Dacă n-am fi fost străine, nu ne-ar fi lăsat să urcăm în 
tren. 

— O majusculă greșită? repetă Sarah. O adevărată 
nebunie! Ești sigură că nu-i o comedie organizată pentru 
turiști... O chestie de felul celor ce au loc în parcurile de 
distracții din Statele Unite: atacul băncii, duelul din 
saloon? 

Judith scutură din cap. 


— Nu. Nu se prefac. De aceea te sfătuiesc să nu ridici 
perdeaua. Sunt violenti. Foști pescari îmbogăţiţi care fac 
pe notabilii, pe aristocrații, pe regii vikingi! 

— Dar toate acele blazoane și servitorii? 

— Mâna de lucru nu-i scumpă pe insulă. Poţi și tu, dacă 
vrei, să apelezi la serviciile unei subrete cu mănuși albe 
în timpul șederii tale aici. Puţini turiști rezistă acestei 
tentaţii. 

De un minut, vorbeau mai încet, ezitând asupra 
cuvintelor, trăgând cu urechea la focul de armă care 
urma să răsune. Asta conferea vorbelor un ton stângaci 
și puţin cam fals, de care amândouă erau perfect 
conștiente. 

— La Gottherdal nu se glumește cu respectabilitatea, îi 
zise încetișor Judith. Unii proprietari agricoli se poartă 
pe domeniul lor ca feudalii. N-aș băga mâna în foc că au 
renunţat la spânzuratul braconierilor. 

— Glumești? 

— Nici eu nu știu prea multe. 

Rămaseră tăcute, cu nervii încordaţi, cu mâinile 
așezate pe fața de masă, ca și cum ar fi așteptat 
manifestarea unui spirit. Sarah își simţea palmele 
asudate. 

— Pentru o majusculă? murmură ea încă o dată. 

Judith dădu din umeri. 

— Ştii, poate că majuscula aia a fost deformată în mod 
intenţionat. Cine știe? Un om influent și care trage bine 
cu arma a văzut în asta un mijloc de a se debarasa de un 
rival. A fost de ajuns să scrie greșit o literă. 

— Si poliţia? 

— Nu se va face nicio anchetă. Dacă unul dintre acei 
dueliști va muri în înfruntare, se va vorbi de „accident 
de vânătoare”... sau de „împușcare în timp ce curăța 
arma”. Multe legi desuete supraviețuiesc încă la 
Gottherdal. N-ai citit pliantele? Aici e „capătul lumii”. 
Ultimul popas civilizat înaintea Polului. 

— O bucată din secolul al XIX-lea conservată între 


gheturi? 

— Frumoasă formulare. Ar trebui să scrii pliante 
turistice. 

Tăcură. Penumbra vagonului devenea apăsătoare 
pentru Sarah. Fiecare zgomot venit de afară răsuna în 
urechile ei ca un foc de armă. Judith zâmbi cu tristeţe. 

— Ştii, murmură ea, o detunătură reală nu seamănă 
deloc cu acele explozii cu care ne-a obișnuit 
cinematograful. E un pocnet sec, fără amploare, nu prea 
diferit de zgomotul pe care-l fac pistoalele cu capse ale 
copiilor. Si mai e și ceața, ecranul copacilor... Poate că 
s-a și terminat! 

Vrând parcă să-i confirme spusele, locomotiva eliberă 
un jet prelung de abur și se puse iar în mișcare. Sarah 
își mușcă ușor buza de jos, frustrată, rușinată că dorise 
să audă acel zgomot, că-l așteptase cu o nerăbdare 
nesănătoasă. 

„N-au tras, își zise ea ca să se liniștească, s-au împăcat 
în ultimul moment. A fost doar o înscenare de lăudăroși. 
Nimic altceva.” 

Trenul lua viteză, despicând ceața și scoțând scântei. 
Pe mäsuta de marmură, paharul gol al tânărului palid 
tremura în ritmul zdruncinăturilor. Judith ridică 
perdeaua, care se înfășură deasupra ferestrei. O lumină 
albă pătrunse în vagon. Unde se afla acum necunoscutul 
cu față palidă? Zăcea în iarbă, cu o gaură în cap? Oare 
unul dintre martori îl acoperise cu haina lui din blană de 
urs? 

„De ce să fi murit el, și nu celălalt?” se întrebă ea 
agasată. 

Dar un bărbat cu cap de vulpe putea să moară? Părul 
lui roșcat se temea oare de vântul fierbinte al 
gloanţelor? I se părea că nu. Oftă și se așeză mai bine pe 
scaun, așteptând ca faţa de masă să-i absoarbă sudoarea 
palmelor. 

Tot restul traseului, Sarah nu îndrăzni să mai deschidă 
gura. Judith stătea și ea teapänä, cufundată într-un fel 


de vis interior, care conferea pupilelor sale strălucirea 
fixă și artificială a unor ochi de porțelan, cu care erau 
înzestrate păpușile din secolul trecut. 


III 


La capătul călătoriei, cele două femei descoperiră gara, 
cu grinzile sale, cu geamurile mari și aparenţa de seră 
enormă. O traversară în mijlocul ecourilor stârnite de 
tocurile lor. Lumina lugubră răspândea parcă un fel de 
ceață peste sălile de așteptare, ghisee, cufundând 
construcţia într-o penumbră submarină cu reflexe 
verzui. 

Orașul se întindea dincolo de acest post de frontieră, 
lagună ramificată într-un șir de lacuri interioare și 
canale. Sarah avu impresia că înainta pe marginea unui 
pământ dislocat, a unui continent pornit în derivă. În 
acel loc, insula se färâmita într-o mulţime de insulițe pe 
care se înălţau palate pe piloţi înfipţi în nămol. Clădirile, 
bondoace și umflate, semănau cu niște pontoane legate 
la mal din timpuri imemoriale. Erau pacheboturi din 
piatră cenușie, caravele” fără catarge cu pupa 
supraîncărcată de o ornamentatie barocă. O armada 
construită nu cu ajutorul scândurilor, ci din cărămizi și 
blocuri de marmură. Acele mari vase cu chila prea grea 
se împotmoliseră până la urmă în nămolul canalelor. 
Orașul fusese construit în jurul acestui loc unde navele 
eșuau, al acelui cimitir de ambarcaţiuni, înconjurând 
bărcile mari paralizate de o reţea de cheiuri și 
debarcadere. Inrädäcinate, prinse în capcană, navele 
nemișcate se metamorfozaseră în case. Obloanele 


5 Corabie cu pânze, rapidă, folosită în trecut (de spanioli 
și de portughezi) pentru călătorii lungi. 


înlocuiseră sabordurile. În cocă fuseseră tăiate uși. 
Timpul și puzderia de ornamente făcuseră restul, 
aplicând, strat după strat, o mască urbană peste 
structurile de epave  împotmolite în  mâlul 
Gottherdalului. 

Poate că, într-o zi, va năvăli aici marea și va strica 
dispunerea cheiurilor, va färâmita trotuarele și străzile. 
Fardul stucului va crăpa din cauza zdruncinăturilor, 
măștile vor cădea și vasele-fantomă vor ieși la lumină, 
arătându-și coca putredă și catargele mutilate. Se vor ivi 
din ceața de moloz, cu scândurile lor umflate, înnegrite 
de anii de clandestinitate. Vor aluneca bord lângă bord, 
se vor ciocni între ele într-o serie de abordaje stângace, 
se vor avaria unul pe altul, se vor sparge reciproc în 
vârtejul de nămol care va agita laguna. Cele mai vechi 
vor exploda, butoaie distruse cu chilele acoperite de 
depuneri marine. Apoi marea le va purta pe valurile 
refluxului, rostogolind carcasele, dislocând ultimele 
cartiere ale orașului, ștergând Gottherdalul de pe hartă. 
Foarte repede, nu ar mai rămâne nimic din cetatea 
lagunară, decât un colț de coastă proaspăt știrbit... O 
gaură pe hartă. 

Sarah se opri o clipă în capătul de sus al treptelor care 
duceau la debarcader. Bărci mari cu motor așteptau 
legănându-se pe apa neagră a acelui Canal Grande. O 
ceaţă groasă învăluia laguna, făcând din fiecare casă o 
masă de umbră pe care ai fi putut cu ușurință să o iei 
drept un cargobot. Sarah, încruntată, nu reușea să se 
lămurească dacă se afla într-un oraș... sau într-un 
șantier naval populat cu vase în bazine de carenaj. 
Judith îi făcu semn să urce la bordul uneia dintre 
ambarcaţiuni. 

— E mijlocul cel mai rapid de a ajunge în cartierul 
hotelurilor, îi zise ea pășind pe pasarelă. Pe jos, ar 
trebui să trecem pe punți, să străbatem tot felul de 
stradute, și ne-ar lua mai bine de o oră. 

Sarah dădu mecanic din cap. Barca se legănă periculos 


sub tocurile lor când coborâră în ea. Continuă să 
observe casele ascunse în ceaţă. Piloții lor păreau foarte 
plăpânzi pentru a le putea susţine. Mareea ar fi putut 
să-i rupă cu ușurință, lipsind casele de rădăcini, 
smulgând - la fiecare reflux - un animal din turmă. Da, 
probabil că asta se întâmpla: valurile, cu greu stăpânite 
de digurile canalelor, minau fundaţiile orașului. Lent, 
casele se desprindeau de cheiuri, începeau să plutească 
și porneau în derivă. În fiecare noapte, un palat ieșea în 
larg, dus de reflux. Se deplasa în derivă cu stângăcie, 
prea încărcat de mobile, se pleca la tribord și își zgâria 
fațada de colţurile cheiurilor. Umbră cubică, mică si 
îndesată, casa ajungea în lagună, amestecându-se cu 
rămășițele  aisbergurilor care  împânzeau oceanul. 
Dimineaţă, locuitorii din Gottherdal erau nevoiţi să 
recunoască realitatea: marea venise și îi furase încă o 
dată, ca acei vulturi legendari, care se prăvălesc asupra 
turmelor, înfigându-și ghearele în spatele lânos al 
mieilor. 

Barca părăsea debarcaderul. Sarah întinse piciorul și 
blocă valiza care aluneca pe lemnul umed al punţii. 
Ceaţa lipicioasă stăruia în jurul lor, fum de camuflaj în 
spatele căruia orașul părea că-i cercetează atent pe 
invadatorii aduși de tren. 

Un stol de pescăruși urca dinspre Canal Grande, 
fâlfâind zgomotos din aripi. Sarah observă că cele mai 
multe statui erau acoperite de gäinat și că guano forma 
din loc în loc un strat alb și tare pe care l-ai fi putut 
confunda cu zăpada. Ca la Veneţia, multe pieţe erau 
inundate și mici lacuri se formaseră în centrul grădinilor 
publice, înecând gardurile-vii și arbustii. 

— Acqua altaf, murmură Judith, ca în Piaţa San Marco. 
Nivelul scade când marea se retrage. 

Ici-colo muncitori ai municipalităţii îmbrăcaţi în 


6 Limba italiană, ape înalte. Se referă la mareele putenice ce au loc 
periodic în nordul Mării Adriatice. Cele mai puternice apar in Laguna 
Venețiană și produc inundații în Veneţia si Chioggia. 


albastru strângeau mizeria. Această îndeletnicire îi 
învăluia într-un halo de praf alb care le acoperea faţa și 
părul. 

Sarah se ţinea bine de marginea bărcii. De fiecare dată 
când aceasta vira, pasagerii erau stropiti de spumă. 
Valurile stârnite care agitau apa neagră sporeau mirosul 
mâlului care era între cheiuri. Ca să scape de pestilenta 
ambiantä, Sarah ridică instinctiv nasul, încă o dată se 
simţi strivită de masa fațadelor. Fiecare clădire i se 
părea un palat naufragiat, o îmbinare de coloane și de 
capiteluri în chip ciudat înfipte în apa tulbure. Totuși, 
spre deosebire de construcţiile gratioase și aeriene ale 
Veneţiei, palatele din Gottherdal aveau ceva masiv și... 
războinic. Fiecare părea a fi fost conceput să folosească 
drept fortăreață în caz de invazie. În colţurile lor, în 
pietrele groase, în ferestrele cu zăbrele, vedeai parcă o 
dorință de fortificare, ce făcea din ele adevărate 
citadele. 

În ciuda cetii, Sarah voia să vadă sculpturile care 
umpleau cornișele și frontoanele. Acum, distingea doar 
scuturi de piatră, aliniate ca pe bastingajul unui 
drakkar. Aceste scuturi, acoperite cu simboluri 
heraldice, formau un fel de gard care domina fiecare 
parte a canalului. Era ca și cum o armată ar fi stat 
ascunsă în înălțimea acoperișului, dominând trecerea, 
controlând canalul, gata să se năpustească asupra 
navigatorilor imprudenti care străbăteau apele negre, 
ale căror nenumărate ramificații divizau orașul. Tânăra 
femeie se uita la acele scuturi rotunde. Lipite margine 
de margine, formau o linie defensivă continuă. Ce 
războinici se ascundeau în spatele scuturilor de piatră 
cenușie, pătate de gäinat? Sarah își imagina vikingi cu 
obrajii plini de cicatrice, purtând căști cu coarne. 
Luptători näuci, cu pupilele dilatate, duhnind a 
transpiratie și sânge. Stăteau acolo, în echilibru pe 
cornișe, ucigași anacronici, pe care păsările mării îi luau 
drept statui și îi stropeau din abundență cu excremente. 


Trăiau pe acoperișul orașului, insensibili la scurgerea 
timpului, populaţie paralelă, imună la progres. Uneori, 
se iveau din spatele scuturilor și-și aruncau lăncile sau 
securile asupra turiștilor ocupați să fotografieze frescele 
muzeelor. Erau iuți, în pofida amortelii de secole, si 
privirii îi era tare greu să surprindă scurta lor apariţie, 
dar Sarah le simţea prezenţa. Pitici pätati de guano 
trăiau acolo, ghemuiti pe antablamente, cornise și 
domuri. Dominau canalul, aruncând spre ambarcatiuni 
gargui, de piatră ponce, smulși din frontonul palatelor. 

Sarah dârdâia de frig. Umezeala canalului îi urca de-a 
lungul picioarelor, se strecura sub fusta și îi lua cu asalt 
coapsele. Pescărușii tipau deasupra capului ei, se loveau 
de faţade, intrau în vârtejuri și cu întoarceri bruște, 
venind în picaj până la nivelul cheiului, în speranţa că 
vor descoperi puţină hrană. Fațadele își transmiteau 
reciproc ecoul fâlfâitului de aripi. Sarah ar fi vrut să-și 
protejeze capul, să nu mai fie o ţintă pentru acele 
ciocuri groase și coarne. Cocotati în mod necuviincios 
pe monumente, o mulţime de muncitori răzuia guano, ca 
și cum ar fi curăţat un lepros de coji. De sus cădeau 
bucăţi mari de gäinat uscat, dezvelind porţiuni de piatră 
roasă, fete poroase sau fără nas. 

— E ca la Veneţia, mormăi Judith. Aciditatea rahatului 
distruge lent piatra. 

Sarah cunoștea problema. Monumentele se färâmitau, 
victime ale eroziunii fecalelor, împotriva căreia nu se 
putea face nimic... sau nu mare lucru. 

Valurile provocate de ambarcatiune stârneau spumă 
când se loveau de zidul cheiurilor. Piloții înfasurati în 
licheni îşi etalau  putreziciunea de-a lungul 
debarcaderului. Sarah strânse din dinţi - plimbarea pe 
luciul apei însemna mersul sub pântecele unui 
pachiderm bolnav, într-o atmosferă de sfinctere umede. 
Străzile pustii accentuau impresia de putrefacție. li 
atrase atenţia lui Judith. 

— E prea devreme, răspunse femeia brunetă. Oricum, 


Gottherdal e un oraș aparte și e bine să înveţi cum e 
viaţa aici. Unele lucruri, care ni se par naturale, pun aici 
anumite probleme. 

— Ce lucruri? întrebă Sarah. 

— Nu știu, răspunse ea, cu voce scăzută. De exemplu, 
plimbatul seara. La Gottherdal, dacă vrei să ieși noaptea 
din casă, trebuie să respecţi un anumit ritual... 

— Un ritual? repetă mirată Sarah. 

— Da, îţi voi explica mai târziu. 

Ambarcatiunea, cu motorul oprit, manevra să ajungă la 
debarcader. 

— Hotelul e acolo sus, zise Judith. Ia-ţi valiza; nu văd 
niciun hamal. 

Urcară pe cheiul pustiu. Casele erau înrădăcinate în 
dig ca niște fortărețe în miniatură. Clădirea cea mai 
mică părea că fusese făcută să arate ca o fortăreață 
retezată. Această particularitate conferea orașului 
aparenţa unui Disneyland auster. Turnurile de 
supraveghere, meterezele formau un peisaj anacronic de 
operă, decolorat și înnegrit de timp. 

Un urlet îngrozitor străbătu brusc aerul. Sarah tresări 
fără să vrea. Fusese strigătul oribil al unui copil. Era o 
tânguire de sugrumare, de sacrificiu. Un horcăit care 
părea să vină de la un gât pe jumătate tăiat. Sarah 
strânse mânerul valizei ca să nu înceapă să tremure. 
Strigătul o luase prin surprindere, recepţionându-l în 
stomac cu violenţa unei lovituri de pumn. 

— Ce mai e și asta? bâigui ea, privind îngrijorată în jur. 

— Un puști plătit să sperie păsările, îi explică Judith 
zâmbind. Sunt cu zecile în tot orașul. Strigă ca să 
alunge pescărușii. Municipalitatea îi plătește să tipe în 
colţul străzilor, făcând astfel păsările să-și ia zborul. Îi 
vei auzi toată ziua... Până la urmă, te obișnuiești. 

Sarah se strâmbă nemulțumită. 

— Nu s-ar fi putut găsi alt mijloc? bombăni ea. 

— Nu. S-a încercat vânarea lor, otrăvirea, prinderea în 
plase, dar asociaţiile ecologice s-au opus. În cele din 


urmă, s-a ajuns la tehnica sperietorilor umane. 

Răsună un nou strigăt, mult mai aproape. Sarah tresări 
iar, impresionată neplăcut. 

— Le place să exagereze, zise Judith, rânjind. Fiecare 
puști are un strigăt deosebit, în mod special „lucrat” să 
sperie pescărușii. Fiecare este convins că a pus la punct 
strigătul cel mai eficace din tot Gottherdalul și că obţine 
un randament mai bun decât al celorlalţi. Dacă ai să te 
plimbi pe străzi, îi vei descoperi ușor, pentru că poartă o 
îmbrăcăminte fistichie, care face din ei adevărate mici 
sperietori ambulante! 

Sarah rămânea circumspectă, cu stomacul crispat în 
așteptarea următorului strigăt. Se gândea din nou la 
vikingii ascunși în spatele scuturilor. Nu prindeau viaţă 
imediat ce nu-i mai priveai? _ 

Ar fi fost gata să creadă că da. Işi imagina deja familii 
de turiști cu gâturile tăiate în umbra strädutelor. li 
vedea pe asasini desprinzându-se de frontoane, sărind în 
stradă, cu sabia ridicată... Auzise strigătul unui copil 
lovit de moarte, era sigură de asta. Judith greșea 
crezând în aceste povești stupide de sperietori umane. 
Străzile înguste ce șerpuiau între faţade erau locuri cu 
adevărat periculoase. 

— Ești nervoasă, prea nervoasă, zise femeia brunetă. 

Sarah nu răspunse. Nu știa ce să facă: să se întoarcă 
neîntârziat de unde venise sau să dea fuga la hotel și să 
se încuie în camera ei? 

Un țipăt răsună de cealaltă parte a canalului, gâfâit și 
cu o tonalitate net diferită. 

— Auzi! A strigat altul! zise Judith. După-amiază, vei 
avea ocazia să-i vezi în carne și oase. Le place să se 
grozăvească în faţa turiștilor. Unii au clopoței cusuti pe 
haine și umblă agitând o cârâitoare în fiecare mână. 
Sunt centrul de atracție al fotografilor. 

Sarah schiță un zâmbet nesigur. În ciuda explicatiilor 
perfect raţionale ale lui Judith, era încă tulburată, nu se 
simţea în apele ei... și se încăpățâna să creadă în vikingi- 


fantomă ascunși în spatele scuturilor de piatră. 

„Executorii, executorii din Gottherdal”, își repeta ea. 

Era conștientă că delira, că ceda oboselii călătoriei, dar 
această certitudine - cu totul intelectuală - nu-i diminua 
cu nimic spaima. 

Ajunseseră la hotel. Era o construcţie pretențioasă, 
având faţada împodobită cu o dantelă de piatră ce o 
făcea să semene cu o catedrală. Era dominată de un 
dom înalt, flancat de fleșe și turnulețe. La recepţie 
ajungeai doar după ce străbăteai un hol mai lung decât 
un tunel feroviar și la fel de boltit. 

Un hamal pe jumătate adormit le veni în întâmpinare, 
pe buze cu un zâmbet forţat. 

— Să ne întâlnim mai târziu, murmură repede Judith, la 
căderea serii, în faţa hotelului. Te voi învăţa regulile în 
Gottherdal-by-night. Nu uiţi? 

Sarah încuviinţă, derutată. Ar fi dorit mai multe 
amănunte, dar Judith se depărta deja, părăsind-o în 
mijlocul holului tapetat cu velură roșie. 

Își retinu o mișcare furioasă și se apropie de recepţie. 
Receptionerul îi zâmbi ca un automat. Avea o faţă 
lunară, de porțelan vechi. O față nocturnă. 


IV 


Camera arăta după chipul orașului: desuetă si 
pompoasă, cu o mulţime de lustre, cu o legiune de 
îngerași ascunși la colțurile ușilor și oglinzilor. Pereţii, 
tapetati cu velură stacojie, sugerau un climat de budoar 
galant. In baie, chiuvetele voiau să pară scoici enorme. 
Robinetele aurii aveau formă de lalea și fiecare mâner 
de ușă lucea ca soarele. Sarah se aruncă pe pat și 
închise ochii. Nu putea să-și alunge din gând amintirea 
stării ciudate care o copleșise la Paris, când ieșise din 
imobilul Editurii Sarella. Brusc, pavajul devenise moale 
sub picioare, și trotuarul încercase să o înghită... 

Da, să o înghită. 

Cel puţin, asta fusese impresia avută pe moment. Un 
fel de scufundare subită, ca și cum acea porţiune de 
asfalt de pe bulevardul Saint-Germain s-ar fi lichefiat 
brusc pentru a căpăta consistenţa unor nisipuri 
mișcătoare, atât de des pomenite în romanele de 
aventuri. Exact în acea secundă, își zisese: „E un 
presentiment... un avertisment... Nu trebuie să plec.” 

Mai târziu, pusese acea senzaţie pe seama oboselii și 
mai ales a stării de criză în care trăia de când Sarella 
refuzase manuscrisul ultimului ei roman. Ştia că această 
călătorie, această comandă reprezenta un os care i se 
arunca drept premiu de consolare, un mod de a face mai 
ușor de înghiţit o pastilă foarte amară. Dacă ar fi avut 
mai multă demnitate, ar fi refuzat, dar contul din bancă 
era gol. În plus, prefera să scrie orice decât să stea 


încremenită în faţa mașinii de scris, cu creierul și 
degetele ca de plumb, fixând cu încăpățânare pagina 
albă care ieșea din bătrâna mașină Underwood. 

După o oră de somn agitat, se trezi cu gura uscată, 
sugrumată în hainele mototolite. Era aproape de ceasul 
amiezii, trebuia să reacționeze. Făcu repede un dus, 
puse pe ea ceva gros și părăsi hotelul. Ceaţa matinală se 
risipise, dezvăluind fațadele greoaie ale clădirilor parcă 
gârbovite la marginea canalului. Sarah mergea fără 
grabă, ca o convalescentă. Imediat se simţi indispusă de 
atmosfera umedă a strädutelor. Un miros de pivniţă și 
de ciuperci venea dinspre case, și tânăra femeie observă 
plăcile de mucegai de pe pardoseala holurilor de la 
intrare. După ce rătăci putin, ajunse într-o piață mică, în 
centrul căreia se înălța un monument de piatră pe 
jumătate acoperit de gäinat. Pescărușii își luară zborul 
la apropierea ei, aproape atingând-o. Blocul de granit, 
modelat cu lovituri aproximative de daltă, amintea de 
„calvarurile”” bretone cu cizelări naive. Sarah se 
apropie. Sculptura reprezenta un drakkar ivindu-se din 
clocotul unei mări tumultuoase. La prima vedere, îl 
puteai confunda cu un monstru marin cu gât 
interminabil și trebuia să te apropii ca să distingi 
șirurile de scuturi rotunde. Sarah își mușcă ușor buza de 
jos. Pe cele patru fete ale piedestalului, frize în relief, 
reprezentau urgia făcută de barbarii veniţi de pe mare. 
Acolo se vedeau doar capete tăiate, copilași aruncaţi în 
sulițe sau fripti pe un scut de fier transformat în plită. 
De-a lungul drumurilor, în vârful falezelor, puteau fi 
văzute femei goale, înfipte în tärusi ascuţiţi. Barbarii se 
plimbau prin mijlocul acestui măcel, și artistul, conform 
unei convenţii locale, se străduise să-i reprezinte mai 
înalţi decât erau în realitate. Fresca se întindea de jur- 


7 Monumente de lemn sau de piatră ridicate în apropierea 
bisericilor, în cimitire sau la răspântii, cu icoane pictate ori sculptate, 
care înfățișează cele 14 scene din timpul patimilor. - Din fr. calvaire, 
lat. calvarium. 


împrejurul soclului, prezentând o cohortă de giganţi 
jefuitori, unii dintre ei violând femei a căror mărime nu 
o depășea pe cea a unei păpuși. 

Sarah se trase instinctiv înapoi. Cum putuseră să așeze 
un monument atât de obscen în centrul orașului? În 
pofida facturii stângace a scenei, fiecare detaliu putea fi 
perfect identificat și, în nenumărate locuri, puteau fi 
zărite, fără echivoc, sexele turgescente ale barbarilor. 

Tânăra femeie întinse degetele și atinse ușor piatra. Să 
fi fost vorba de o operă veche... sau de o capcană pentru 
turiști, făcută într-o perioadă recentă, doar în scopul de 
a stârni curiozitatea lubrică a străinilor? Găinaţul 
colorase drakkarul în alb și preschimbase oceanul într-o 
mare de frişcă fosilizată, dar sculpturile laterale 
rămăseseră intacte. Sarah păși încet în jurul 
piedestalului. Scenele se repetau, obsedante. Capete se 
rostogoleau pe deasupra falezelor, oameni mutilati 
alergau pe cioturi... 

Trase cu putere în plămâni aerul rece. Nu putea să nu 
se gândească la coșmarul avut la bordul pachebotului, în 
ultimele ore de călătorie, la acel drakkar demonic al 
cărui chip de la proră pătrundea prin hublouri să-i 
devoreze pe pasagerii prizonieri ai somnului, își amintea 
perfect de măcelul care urmase. Lamele ascuţite care 
ciopârteau trupurile. Pântecele tăiate... 

Si iată că regăsea aici, chiar în inima orașului, un fel de 
ecou solidificat al visului care o agresase pe mare. 
Coincidenţa avea ceva dezagreabil. Va da astfel, din loc 
în loc, peste borne asemănătoare, menite să-i readucă în 
memorie tristele peripeții onirice pe care se străduia să 
le uite? Se va lovi la fiecare intersecţie de un nou 
monument comemorativ? Se întreba dacă nu cumva - 
curätând gäinatul - va descoperi o reprezentare naivă a 
vasului care o adusese acolo. 

„Și pe tine! îi șopti o voce răutăcioasă. Imaginea ta 
sculptată în piatră. Imaginea ta supusă celor mai rele 
chinuri.” 


O secretie acidă îi agresa stomacul. Se simţi tentată să 
întindă mâna și să râcâie piatra. Și dacă se vedea acolo, 
sub stratul de gäinat întărit? Goală, despicată, cu o 
secure  înfiptă între coapse? Sau... Unghiile sale 
scrijeliră carapacea de guano. Nu! Nu trebuia! Simtea 
că se sufocă de spaimă. Era de ajuns să curețe, și mica 
siluetă ar fi apărut, cu ochii märiti de spaimă, cu 
pântecele despicat de o lamă enormă. Fața ei, propriul 
chip în piatră, sculptat cu trei secole mai înainte de a fi 
pus piciorul pe insulă. Faţa ei care o aștepta acolo la o 
întâlnire cumplită, o concluzie definitivă... Nu, era 
absurd. Astfel de coincidente există doar în cărți. 

— Vreti să faceţi o fotografie? zise o voce de copil în 
spatele ei. 

Se întoarse. Un puști de vreo zece ani se legăna de pe 
un picior pe altul în mijlocul pieţei, purtând un veșmânt 
ciudat, format din stofe în culori tipätoare. Imbräcat 
astfel, arăta ca un arlechin în zdrente. Pe cap avea o 
pălărie verzuie cu boruri largi și niște tălăngi cusute la 
încheietura mâinilor, care produceau un sunet argintiu 
la fiecare mișcare. Sarah ghici că era una dintre 
„sperietorile umane” despre care-i vorbise Judith. 
Puștiul, sperând un bacșiș bun, poza deja, mimând 
strigăte mute, care îi dilatau gura și îi confereau 
fizionomia unui gargui. Era murdar și emana un miros 
de sudoare râncedă. Văzând că femeia nu avea de gând 
să-l fotografieze, se calmă, scoase o ceapă din buzunar 
și o privi bosumflat. 

— E bună pentru voce, zise el în engleză. Pentru treaba 
asta trebuie să ai coarde vocale de oţel. 

Sarah, amuzată, se așeză pe o bornă de piatră. Copilul 
mușca din ceapă cu grimase de fanfaron. 

— Sunt un urlător, îi explică el pe un ton confidential. 
Protejez statuile. Impiedic păsările să le murdărească. 
Statuile din Gottherdal sunt foarte furioase. Intr-o zi, vor 
cobori de pe socluri și se vor răzbuna. 

Vorbea repede, cu o voce monocordă, ca și cum ar fi 


reprodus un comentariu învăţat pe de rost, amestecând 
uneori mai multe limbi, înlocuind engleza cu germana 
sau olandeza, atunci când nu-i venea în minte cuvântul. 

Vorbea de statui roase de lepra numită guano și de 
furia lor care creștea în taină. Doar „urlătorii” erau 
conștienți de pericolul reprezentat de acele opere de 
artă desfigurate, înrăite de dejectiile zburătoarelor 
marine. 

— Noaptea statuile se mișcă, murmură el, strângând 
pumnii, scrâșnesc din dinţi, se îndeamnă la mișcare. li 
urăsc pe oameni pentru că le lasă pradă târtitelor 
pescărușilor. 

Sarah dădea din cap. Să fi fost vorba de o legendă 
colectivă scornită cu răbdare de copii... sau puștiul nu 
făcea decât să îndruge o poveste aiuristică, inventată de 
un smecheras din comitetul de inițiativă? In străinătate, 
Sarah era totdeauna circumspectă când era vorba de 
pitoresc și de copiii pregătiţi să-i farmece pe turiști. 

— Într-o zi va avea loc un mare masacru, continuă 
băiatul. Toate statuile vor cobori de pe socluri și vor 
intra în case. Îi vor strivi pe oameni cu lovituri de pumn 
și doar „urlătorii” vor fi crutati. 

— De ce? întrebă Sarah. 

— Pentru că alungăm pescărușii. Suntem slujitorii 
statuilor, ele știu asta. Ne vor cruța ca să ne 
mulțumească. 

Băiatul se trase înapoi, legănându-se de pe un picior pe 
altul, întelesese reticenta tinerei femei. Poate că va avea 
mai mult succes cu alţi turiști. 

— Nu vrei să mă fotografiezi? insistă el. 

— N-am aparat, răspunse Sarah, arătându-i mâinile 
goale. 

Puștanul murmură ceva, probabil o înjurătură, și 
începu să alerge în cerc în jurul monumentului. De 
fiecare dată când trecea prin faţa tinerei femei, scotea 
un strigăt înspăimântător, inuman, care părea că iese 
dintr-un gât monstruos. Sarah se simţi cuprinsă de o 


stare ciudată. Mișcările copilului o speriau și îi venea 
destul de greu să-și înăbușe un sentiment crescând de 
insecuritate. O va ataca? Imbräcat astfel, semăna mai 
mult cu un pitic decât cu un copil, iar fiecare strigăt îi 
schimonosea fața în mod îngrozitor. Sarah ar fi vrut să 
se ridice, dar dansul copilului îi provoca ametealä. 

— Intr-o noapte, vor cobori de pe socluri, repetă el, 
legănându-se ca un urs, vor intra în case și vor strivi 
capetele oamenilor între mâinile lor de piatră. Si 
capetele vor pocni ca un măr presat. Da, îi vor face să 
plătească pentru rahat! Să plătească pentru rahat! 

Fericit de această formulare, se depărta mergând în 
zigzag si disparu după colțul unei strädute. Sarah se 
ridică. Această scurtă întâlnire îi lăsase în gură un gust 
ciudat. Strigătele puștiului se auzeau încă, diminuate de 
distanţă, dar stăruitoare. Tânăra femeie tresărea de 
fiecare dată. Poate că ar fi trebuit să-i dea ceva 
mărunţiș. Să plătească preţul tăcerii! 

Se depărta lent de monument, dar privirea îi revenea 
constant în urmă, alunecând peste cizelări. Aici era un 
scut ținut deasupra focului, unde erau golite intestinele 
unui nou-născut, tăiat de la bărbie până la pubis; colo o 
femeie, atârnată cu capul în jos, era despicată în două 
cu lovituri de secure... 

Sarah apucă pe prima străduţă întâlnită în cale. Se 
gândea la întâlnirea nocturnă fixată de Judith. Poate că 
ar fi fost mai bine să nu se ducă. Ba nu! Avea nevoie de 
un ghid, se afla acolo să noteze pitorescul, pentru asta o 
plătea editorul, să ticluiască un ghid atractiv, o reverie 
romantică și stranie, care urma să fie scoasă pe piaţă în 
perioada congreselor anuale. „Să-i faci pe oameni să 
viseze”, îi spusese Georges Sarella. Dar oare puteai cu 
adevărat visa în  Gottherdal... sau străinii erau 
condamnaţi în mod iremediabil doar la coșmaruri? 

Merse mult timp pe strädutele înguste, dar privirea 
aluneca peste suprafața caselor și a magazinelor fără să 
le vadă. Pășea absentă și doar strigătele „urlătorilor” îi 


provocau, din când în când, o scurtă înfiorare. 


V 


Camuflajul apăsa asupra orașului, așteptare zilnică a 
unui bombardament imaginar, a unei sancţiuni venite 
din cer printr-o explozie permanent amânată. 

Sarah intră pe poarta mare, tatonând terenul în 
mijlocul acelui tunel sonor, unde zgomotele pașilor 
stârneau ecouri. Nu vedea nimic, deși ţinea ochii larg 
deschişi; nu zărea nicio luminiţă. Noaptea nu avea 
profunzime; era un zid, o suprafaţă brută de care te 
loveai cu fruntea. De jur-împrejurul tinerei femei, spaţiul 
era zidit, cărămizi negre umpleau străzile, milioane de 
cărămizi îngrămădite acolo de zidarii nocturni, zidari 
orbi, îmbrăcaţi în costume funebre, cu mistrii de abanos. 
O armată de constructori cu uniforme de culoarea 
eclipsei lucra în tot orașul, astupând fiecare 
deschizătură, zidind uși și ferestre. Orașul nu reacţiona, 
anesteziat de somn. Teapän, cu braţele de-a lungul 
corpului, se abandona acestor chirurgi nocturni care, cu 
mișcări ușoare, îi coseau pleoapele, gura, sexul. Sarah 
gâfâia. Aerul i se părea brusc mai greu de respirat, mai 
gros. Pătrundea în plămânii ei, jeleul coloidal înecându-i 
bronhiile cu secretii astmatice. Tuși încercând să scape 
de acea apăsare. Mâinile atinseră, în sfârșit, usa. In 
prag, deschise larg ochii, încercând să detecteze o 
diferență oarecare între întunericul porţii și cel din 
exterior: fără rezultat. Ridică privirea, căutând punctele 
luminoase ale stelelor, dar norii acopereau cerul. 

Își dădu seama brusc că pierduse orice noţiune de 


distanță si că, spre deosebire de animale, nu avea 
intuiţia magică a obstacolelor. Câţi pași erau până la 
canal? Zece? Douăzeci? N-ar fi fost în stare să spună. 
Noaptea făcea orașul elastic, parcă din cauciuc. 
Nemaifiind obligat să suporte privirile oamenilor, orașul 
se deforma, se ondula în taina întunericului. Oraș-șarpe, 
oraș-nalbă, își lungea străzile, își läbärta fațadele, își 
chircea domurile. Geografia sa de plastilină își bătea joc 
de teoremele arhitecturale. Trotuarele își modificau 
traseul, presărând capcane sub pașii inconstientilor 
gură-cască. 

Sarah se trase înapoi instinctiv și se lovi cu umerii de 
poarta ghintuită. Ciocanul de bronz îi rănea vertebrele, 
dar nu avea ce face, era deocamdată singurul ei reper 
solid în mijlocul unui univers în lichefiere, al unui 
univers de cerneală. 

Își aminti de sulurile de hârtie neagră îngrămădite pe 
etajerele prăvăliilor vizitate în cursul după-amiezii. Sute 
de suluri uleioase, groase, dintr-o hârtie pergamentoasă 
prin care nu trecea nici cea mai mică lumină. Imediat își 
imaginase cutii de cadouri împachetate în acea hârtie 
funebră. Cuburi negre legate cu panglici negre. Daruri 
de doliu poate? La Gottherdal cărţile și caietele 
școlarilor erau îmbrăcate tot în negru? Ezitase mult 
timp înainte de a pune întrebarea, pentru că mintea ei 
continua să bănuiască existența unui obicei mortuar. O 
dată, în  supermarketul unui cartier chinezesc, 
descoperise plicuri cu bancnote fanteziste emise de 
Banca Infernului și se amuzase foarte mult înainte de a 
afla că acele așa-zise bancnote erau menite să fie arse în 
cursul unor ceremonii funerare pentru plata trecerii 
defunctului prin lumea spiritelor. Bancnotele fanteziste, 
care i se păruseră atât de colorate și de amuzante (și din 
care intentionase la un moment dat să cumpere un 
teanc ca să facă din ele semne de carte!), se dovedeau 
astfel la fel de comice ca o coroană mortuară pe o piatră 
de mormânt. De atunci se ferea de interpretări pripite. 


Sulurile de hârtie de un albastru-închis puteau fi găsite 
din abundență peste tot, ca o marfa de maximă 
necesitate, materia primă a unei populaţii formate doar 
din ambalatori nebuni. Când Sarah se hotărâse să pună 
întrebarea care o obseda, o vânzătoare îi răspunsese: „E 
pentru acoperirea geamurilor, doamnă, din cauza 
luminii...” Tânăra femeie se gândise imediat la apărarea 
pasivă și îi veniseră în minte ferestrele oarbe din orașele 
care se străduiau să scape de bombardamente. Aici se 
proceda la fel. Fiecare casă fusese construită etanș; 
geamurile acoperite retineau lumina, fiecare imobil era 
împachetat. Fațadele oarbe se ridicau asemenea unor 
blocuri de stâncă, asemenea unor munţi. Păreau pline, 
compacte. Hârtia neagră ascundea cavitățile vizuinelor, 
ale apartamentelor, acele găuri pline de lumină care 
întorceau spatele întunericului și în mijlocul cărora 
policandrele își revărsau razele ca niște sori de cristal. 

Sarah duse mâna la frunte să simtă pulsul sprâncenelor 
în căușul palmei. Era ca agitația unui animal capturat, 
un fluture sau o lăcustă. Da, avea într-adevăr ochii 
deschiși. Pentru prima dată în viaţă, simţea oroarea 
viscerală a cecităţii. O oroare materială, fizică. O izolare 
cumplită. Intinse mâinile, răscolind aerul. Simtea nevoia 
unui punct luminos, a scânteierii unei stele, pentru a se 
convinge că încă mai avea pupile sănătoase. Băgă mâna 
în buzunar după brichetă. Teama punea stăpânire pe ea, 
subsuorile erau asudate, respira cu greu... Lângă ea se 
ivi brusc o prezenţă, neidentificabilă, sporindu-i groaza. 
Vru să se tragă înapoi, să ajungă la adăpostul porții. 

— Sarah, tu ești? răsună vocea lui Judith. 

— Da, răspunse ea gâfâind. De-a ce ne jucăm? N-ai 
putea să aprinzi o lanternă? 

— Nu. Noaptea, toată lumea e oarbă la Gottherdal... 

Sarah dădu din umeri. Mâna ei jilavă întâlni faţa rece a 
lui Judith. Avu impresia că atinsese profilul unei statui. 
Deveni conștientă că era frig. Imediat ce transpiratia se 
va usca pe ea, va începe să cläntäne din dinţi. Judith nu 


se mișca. Purta o haină de blană foarte groasă. 

— Am impresia că stau lângă o gorilă, zise Sarah, 
rânjind prostește. Ca si cum ne-am duce la un bal 
mascat și te-ai deghizat în King-Kong. 

Inghiti în sec, apoi bătu din picior. 

— Destul, bombăni ea, m-ai speriat de ajuns! Să punem 
capăt glumei și scoate lanterna pe care o ascunzi în 
buzunar! 

— N-am nicio lanternă, șopti cu calm Judith. Tin la 
viaţa mea. 

— Ce vrei să spui? Fără lanternă riscăm să cădem, pur 
și simplu, în canal. Ştii câte grade are apa? 

— Dacă aprinzi o lanternă pe străzile din Gottherdal, 
riști să te trezești cu un glonţ în cap. Haide, vino... Voi fi 
ghidul tău, nu-i chiar atât de greu... 

Sarah se simţi prinsă de braţ și împinsă înainte. Avea 
picioarele tepene, paralizate de spaimă. Canalul i se 
părea din ce în ce mai aproape, auzea zgomotul apei 
lângă pietrele cheiului. 

— Trebuie să mergem pe lângă ziduri, îi explică Judith. 
Mângâind fațadele, vei simţi simboluri gravate în 
cărămidă: o stea, un pește. Fiecare clădire are semnul 
ei. Dacă ajungi să cunoști bine planul străzilor și 
simbolurile, poţi să mergi cu ochii închiși fără să te 
rătăcești. Atinge piatra... Simti? 

Sarah dădu din cap. Degetele ei atingeau curba unei 
semilune. Desenul scobit era reprodus la fiecare doi 
metri. 

— Clădirea de alături poartă semnul Vărsătorului, șopti 
Judith. Va trebui să ţii minte. 

— Dar e imposibil, bâigui Sarah. Vrei să spui că 
locuitorii din Gottherdal cunosc pe de rost simbolurile 
care împodobesc toate fațadele din oraș? 

— Da. Copiii le învaţă de îndată ce știu să meargă. 
Dacă nu ești în stare să citeşti orașul cu vârful 
degetelor, nu te poţi orienta, Și cine nu știe să se 
orienteze sfârșește inevitabil în canal. Mulţi turiști s-au 


înecat pentru că nu au luat în seamă această măsură de 
precauţie. 

— Dar e o prostie, ar fi de ajuns să aprinzi o lanternă! 
repetă cu încăpățânare Sarah. 

— Ti-am explicat: luminile sunt prohibite pe străzile 
orașului în timpul nopţii. E o lege veche, un edict care 
datează din Evul Mediu, când satele de pe coastă erau 
terorizate de o debarcare a vikingilor. Erau interzise 
luminile și focurile ca să nu poti fi văzut, ca să nu-ti 
semnalezi prezenţa invadatorului. În acea perioadă, cine 
aprindea o tortà era condamnat la moarte... Cel putin, 
așa spun cronicarii... 

— Dar de atunci? 

— Nu s-a schimbat nimic. Obiceiul s-a păstrat. Un edict 
din secolul al XIX-lea permite cetăţenilor din Gottherdal 
să deschidă focul asupra oricărei lumini izolate care 
rătăcește pe străzi în timpul nopţii. Ăsta era considerat 
pe vremuri un act de civism. În zori, deseori era 
descoperit în mijlocul străzii un cadavru zăcând alături 
de un felinar spart. Jandarmii nu deschideau niciodată o 
anchetă. Mortul era împins în canal, și cazul era închis. 

Tăcu. Sarah se opri, cu degetele înfipte în conturul 
unui pește gravat în colţul unei porți mari. Orașul se 
oferea mâinilor sale ca o carte gigantică plină de semne 
Braille. In acest mod de deplasare exista o senzualitate 
ciudată, atingerea ușoară, palpitarea constantă, o 
dorinţă a formelor care te făcea să te târăști pe 
suprafaţa clădirilor ca un melc avid de arhitectură. 
Acum distingea materialele: catifeaua fosilizată și 
prăfoasă a fațadelor de cărămidă, întinderea 
zgrunțuroasă a granitului, pielea scuamoasă a tencuielii. 
Își zise că ar fi trebuit să-și frece pielea degetelor cu 
smirghel, cum fac uneori trișorii ca să sporească 
sensibilitatea tactilă și să repereze mai ușor cărţile 
însemnate. 

„Și când e frig, își zise ea, când iarna transformă 
fațadele în blocuri de gheaţă... Cum să atingi piatra fără 


să riști să-ţi îngheţe degetele?” 

Fără să-și dea seama, rostise întrebarea cu voce tare. 
Judith oftă. 

— Trebuie să riști, răspunse ea. Oricum, simbolurile 
sunt foarte greu de identificat când porţi mănuși 
îmblănite. 

Sarah ajunsese la capătul străzii, acolo unde casele 
formau un unghi. Se opri, deja obosită de tensiunea 
nervoasă. Vârfurile degetelor iritate, o dureau. Dacă 
trebuia să traverseze orașul în astfel de condiţii, va avea 
curând mâinile pline de sânge. Va merge de la o faţadă 
la alta, pătând cu roșu simbolurile săpate în piatră. 
Ridică ochii, încercând să zărească linia unui acoperiș. 

— Totdeauna e atât de întuneric? întrebă ea. 

— Nu, din fericire. Luna servește uneori de lumină 
naturală. 

Stăteau cu spatele sprijinit de un zid pe care nu-l 
vedeau, pierdute într-un hău fără repere. 

— Mă simt de parcă aș fi mers câţiva kilometri, 
murmură Sarah. Parcă sunt înconjurată de ziduri... ca la 
baba-oarba. 

Era sigură că nu putea să întindă brațul fără să-și 
zgârie imediat palma de un zid foarte apropiat. Era o 
tentatie care pulsa ca durerea unui furuncul. Ar fi fost 
de ajuns să bage mâna, să apuce tubul de plastic, să 
apese pe rotiță și să facă să ţâșnească flacăra... 
întunericul s-ar fi risipit, lucrurile și-ar fi reluat locurile, 
orașul nu s-ar mai fi contorsionat la adăpostul beznei. 
Știindu-se observat, ar fi fost din nou constrâns să stea 
liniștit, să respecte legile naturale care interziceau unui 
trotuar sau unei străzi să se onduleze ca un șarpe boa în 
libertate. Ceva o retinu, o neliniște înăbușită. O 
ameninţare difuză. 

Totul era grotesc. Va scoate bricheta, o va ridica în 
dreptul feţei și o va aprinde. 

„Nu se va întâmpla nimic, sunt sigură de asta”, își zise 
ea. 


Dar nu făcu nicio mișcare. Zidul rece făcea frigul să o 
pătrundă până la oase. Voia să se asigure de prezenta 
lui Judith. Dar nu reuși să atingă decât blana. Atunci 
tresări de repulsie. Noaptea, blana  hainei îşi 
redobândea aspectul iniţial, sălbatic. Blana emana un 
miros de transpiratie animalică. Nu mai era o haină, era 
o blană. Blana unui animal revenit la viaţă. O boarfa 
mare si însângerată care se clătina deasupra 
trotuarului. 

— Judith? strigă Sarah, cu o voce ciudat de sugrumată. 
Ești aici? Fusese gata să spună: „Ești aici sau haina te-a 
înghiţit de vie?” 

Dar știa că gluma nu ar fi avut niciun haz, spulberată 
de întuneric. 

— Ziceai, continuă ea, încercând să-și controleze 
vocea, că, dacă aș aprinde o lanternă, s-ar trage în noi... 
Așa: pac! Fără somaţie? 

— Legile din Gottherdal permit asta, răspunse Judith, și 
cred că totdeauna există cineva chinuit de insomnie 
cocotat în mansarda lui, cu o pușcă la îndemână. Nu 
trebuie niciodată să-i ispitești pe nebuni, mai ales când 
fantasmele lor se sprijină pe un edict străvechi. Dacă ai 
aprinde lanterna, ar exista mari șanse să nu se întâmple 
nimic... Dar poţi să știi? 

Sarah băgase mâna în buzunar. Strânsese între degete 
bricheta. „Peste trei secunde, o aprind, își zise ea, și 
legenda se va nărui ca un castel de cărți.” 

Dar cele trei secunde trecură fără să facă nicio 
mișcare. Adulmeca aerul, cu capul în sus, căutând 
mirosul unui ucigaș ascuns, undeva pe acoperișurile 
orașului. Unde stătea la pândă acea santinelă cu ochii 
holbati în întuneric? 

Își aminti că, în timpul războaielor din tranșee, 
trăgătorii de elită pândeau astfel reflexele provenite din 
tabăra inamică, urmărind mișcarea chibriturilor sau a 
tăciunilor ca să-și potrivească tirul. „Haide, e doar o 
legendă! își zise ea. Nu-i nimeni pe acoperișuri. 


Ticăloasa asta de Judith se distrează speriindu-te, încă 
n-ai înțeles?” 

— Si dacă, brusc, s-ar deschide o fereastră? mai 
încercă ea. O fereastră care ar decupa un pătrat frumos 
de lumină în beznă... 

— Toţi trăgătorii ar lua-o ca ţintă. 

— E o prostie. Nu cred. S-ar auzi. 

— Nu și dacă poliția continuă să respecte vechile 
obiceiuri. 

— Si turiștii? 

— Nu vin multi turiști aici. Si, probabil, ai citit 
avertismentele afișate în camera ta, nu? Ti se 
recomandă să nu ieși noaptea fără un ghid acceptat de 
comitetul de iniţiativă... Dacă l-ai angaja, acest ghid ti-ar 
spune același lucru ca mine. 

— O legendă! murmură cu încăpățânare Sarah. 

— Poate... Eu însă n-am îndrăznit niciodată să încalc 
legea. 

— De ce? 

— Märturisesc că, dacă aș fi din Gottherdal, mi-ar 
plăcea să pândesc noaptea, din vârful unei clopotnite, cu 
un termos de ceai cu rom pe genunchi și o armă de 
împușcat foci la îndemână... să-l pândesc pe idiotul care 
ar risca să aprindă o lumânare, zicând că totul e o 
legendă, o poveste de adormit copii... Să-l iau imediat la 
ochi și să trag, fără să văd ţinta, lăsându-i o șansă să 
scape de glonţ sau să fie doar rănit. O șansă mică de tot. 
Da, cred că mi-ar plăcea. Tie nu? 

— Nu știu, bâigui Sarah. 

Deodată, i se făcuse teamă de Judith, de Gottherdal, de 
noapte. Orașul acela de la capătul lumii îi provoca o 
spaimă greu de controlat. 

Se închipuia împresurată de donjoane invizibile. În 
vârful fiecărui turn stătea un bătrân fără somn, chinuit 
de astm sau de reumatism. Un bătrânel înfofolit într-o 
cuvertura, care-l făcea să semene cu un indian. În 
spatele lui duduia o sobă de teracotă, înfierbântându-i 


spatele. Cu mâinile strâmbe de artrită, mângâia ţeava 
foarte lungă a puștii, concepută pentru vânarea focilor. 
Ochii lui mici și înconjurați de riduri adânci, abia vizibili 
sub pleoapele căzute, scotoceau întunericul, pândind o 
luminiță izolată: flacăra de brichetă, lumina scurtă a 
unei lanterne care căuta broasca unei uși sau numărul 
unui imobil. Probabil că turiștii, străinii, făceau în mod 
obișnuit acest gen de greșeli. Atunci era de ajuns să 
ridice arma cu rapiditate și să tragă orbește... Partea de 
hazard echilibra balanţa si nu te simteai vinovat că ai 
tras într-un adversar neînarmat. 

Judith nu mai vorbea, ca și cum, deschizând gura, i-ar fi 
fost frică să nu fie sufocată de noapte. Sarah își amintea 
de plecările la școală, când era mică și ceața iernii 
învăluia străzile. „Nu înghiţi prea multă ceaţă, îi spunea 
mama ei. Ai bronhiile sensibile.” 

Puteai înghiţi întunericul așa cum aspiri ceața? Si 
această inhalare era oare nocivă organismului? Da, cu 
siguranţă. Era gata să pună mâna peste gura lui Judith. 
Dar cum ar fi explicat acest gest? „Nu înghiţi prea mult 
întuneric, ai capul sensibil!” Nu, nu putea să spună asta. 
I se părea că, profitând de întuneric, Judith își scosese 
masca, își ridicase faţa obișnuită așa cum ridici o 
vizieră. Sub înfățișarea de toate zilele, sub expresia 
zilnică, apărea profilul adevărat. O fizionomie care nu 
avea nicio legătură cu natura umană. Un cap de insectă 
cu ochi protuberanti, jumătate metal, jumătate chitină. 
Un totem nocturn cizelat ca o cască de război. Si înainta 
cu acest cap desfăcut, cu craniul întredeschis, lăsând să 
se întrezărească un miez de fier, strâns în teaca lui de 
piele, care și el prindea viaţă, își redobândea forma 
originară și sângera de-a lungul trotuarului. Mergea cu 
pași lenți, având pe umeri un adevărat mozaic de 
animale moarte cusute cap la cap și din care continua să 
picure sânge cu acel zgomot insuportabil de porc cu 
gâtul tăiat deasupra unui lighean. 

Sarah puse degetele în interstitiile pietrelor. Noaptea 


era un vârtej ametitor. Cu fiecare secundă, devenea tot 
mai adâncă. Vântul devenise și el mai tăios, străbătând 
străzile ca un cuţit monstruos, smulgând așchii din 
faţade. 

— Trebuie să ne întoarcem, zise Sarah. 

Dar Judith nu se mișca. Vorbea aceeași limbă sau 
metamorfoza ei era deja prea avansată ca să înțeleagă 
ce-i murmura însoţitoarea ei? Poate că nu mai știa decât 
să strige, să urle sau să scrâșnească din dinţi? 

Sarah nu mai îndrăznea să atingă haina, care mirosea 
din ce în ce mai puternic a animal. 

— Hai înapoi, repetă ea. E prea frig. 

Si, fără să mai aștepte răspunsul, porni pe drumul de 
întoarcere, julindu-și degetele pe fațadele caselor. 
Santinelele vor fi dezamăgite, nu va aprinde nici 
lanterna, nici bricheta. Se va întoarce la hotel și va face 
un duș fierbinte. 

Vocea lui Judith răsună în spate, foarte aproape, și 
răsuflarea ei încălzi parcă ceafa tinerei femei. Această 
promiscuitate de alcov o jenă pe Sarah. 

— Am citit în niște cronici vechi că, în secolul al XIX- 
lea, îndrăgostiţii fără speranţă, care doreau să se 
sinucidă, ieșeau în stradă, la miezul nopţii, cu o 
lumânare în mână, zise visătoare Judith. Practica asta a 
dat naștere unei expresii populare care se mai folosește 
și astăzi. Când ești disperat, se zice că ai de gând să 
aprinzi lumânarea de la miezul noptii. 

Sarah nu spuse nimic, dar știa că ar fi trebuit să reţină 
asta. Pentru că venise acolo doar să adune anecdotele 
pitorești, să întocmească un catalog al practicilor 
„exotice” din insulă. După aceea, editorul avea să aleagă 
singur din „prada” adusă, renunțând la legendele prea 
sinistre, scoțând în evidenţă obiceiurile amuzante. Dar, 
de la sosirea ei la Gottherdal, nu reușea să se convingă 
că venise acolo ca să lucreze. Rătăcea ca o somnambulă, 
cu ochii holbati, cu o senzaţie ciudată prin acel oraș 
prea diferit de tot ce văzuse până atunci. Pusese piciorul 


pe altă planetă. 


Copil fiind, avusese deseori aceeași impresie. Până la 
doisprezece ani, suportase vacantele ca pe o tortură 
inventată special pentru ea. Trăise terorizată de valize și 
de necunoscut. De fiecare dată când își vedea tatăl 
punând filmul într-un aparat foto și pe mama ei înțesând 
trusa de toaletă cu tuburi de pastă de dinţi, se simțea 
sugrumată de panică. Ştia că iar va trebui SA PLECE, să 
urce în trenuri sau avioane, să-i fie greață și să ia acele 
pastile mici antispastice îngrozitoare care - ca să nu te 
lase să verși - îți provocau un fel de toropeală. Părinţii 
râdeau, arătându-și dinţii, se certau cu jumătate de glas 
pentru bilete, pentru rezervări. Treptat, mirosul de 
transpiratie începea să se simtă sub apa de colonie, 
folosită când părăsiseră casa. Sarah se lăsa dusă. Din 
când în când, era apucată de mână, era trasă de braţ și i 
se striga: „Hai mai repede! Vrei să plece trenul fără 
noi?” Apoi urma călătoria, cu nopţile interminabile, 
trăite pe o cușetă mai tare decât trotuarul, într-o poziţie 
de gisarit, cu trepidatiile roţilor de tren care-i intrau în 
cap ca să-i murmure lucruri înspăimântătoare: Voi- 
deraia-voi-deraia-voi... Compartimentul începea să 
miroasă a fiind jilav, și oamenii mormăiau în întuneric, 
sforăiau... Uneori, unii chiar trăgeau un pârt în somn, 
împuţind vagonul. Sarah, chinuită de insomnie, pândea 
toate astea, asista la acea prăbușire a organismelor, la 
acea înjosire a adulţilor care, în timpul zilei, o certau 
pentru purtările ei urâte. Își asculta mama, care însoțea 
sforăiturile cu mici plescăituri umede ale gurii, complet 
ridicole, ca și cum și-ar fi folosit perioada de 
inconstientà în a împărţi sărutări ca-n filme. Își privea 
tatăl, atât de inteligent, dormind cu gura deschisă, cu 
trăsăturile căzute, zugrăvindu-i pe faţă o expresie de 
stupiditate. Dimineaţa, ieșea din vagon palidă și 
clătinându-se, cu stomacul chiorăind, iar veșnicul corn 
de la bufetul gării avea asupra ei efectul unui rahat din 


aluat. : 

— Nu mănânci? o întreba mirată mama ei. Indreaptä 
spatele, respiră aerul mării! Auzi valurile? 

Dar coșmarul se declanșase cu adevărat abia o dată cu 
expedițiile în străinătate. Începuse atunci lunga serie a 
ceea ce numise mai târziu „călătorii martiene”. În 
Germania, în Anglia, în Italia, descoperise oroarea 
planetelor necunoscute. Limbi barbare ale căror 
sonorități îi torturau timpanele. Faptul că nu înţelegea 
ce se vorbea în jurul ei o înfuria și o speria totodată. 
Ziarele, pancartele deveneau niște enigme, niște 
capcane. Avea impresia că regresa, că devenea bebeluș. 
Nu mai știa nici să citească și nici să vorbească, și, de 
fiecare dată când dorea o informaţie, o explicaţie, 
trebuia să recurgă la părinţi, să le cerșească o traducere 
aproximativă. Ca și cum cordonul ei ombilical ar fi 
reînceput să crească, legând-o mai mult ca niciodată de 
adulți. Nu se mai bucura de autonomie, se deplasa într-o 
lume necunoscută, plină de lătrături imposibil de înţeles 
și, de fiecare dată când auzea râsete, credea că ea era 
ținta ilaritatii. Puștanii o apostrofau, potopind-o cu 
vorbe din care nu înțelegea o iotă, fiind sigură că era 
vorba de un șir lung de insulte. Se sufoca de furie și de 
disperare, strivită de conștiința vulnerabilitätii sale. 

Da, ar fi trebuit să înveţe să se deplaseze pe teritoriul 
marțian, să ingurgiteze mâncăruri martiene, ca acel 
cristal gelly, care părea făcut dintr-o pudră de meduză! 
Se știa în plus într-o lume care nu era făcută pentru ea. 
Era ÎN PLUS, iremediabil străină, intrusă. I se părea că 
tot ce atingea devenea negru, că degetele, mâinile lăsau 
pete întunecate pe tot ce atingeau, ca si cum 
transpiratia spaimei, care îi umezea palmele, acţiona la 
fel ca o substanţă revelatoare, dându-i pe faţă diferenţa. 
Furculitele deveneau negre în mâna ei, dar și farfuriile, 
alimentele... scaunele pe care se așeza. Oamenii se 
trăgeau în lături din calea ei, de teamă să nu 
contracteze această boală. Noaptea i se întâmpla să 


viseze că era închisă într-un sac de plastic, ca un peste 
rosu, și că se sufoca în acea închisoare moale. În cursul 
plimbărilor, privea ziarele și asculta posturile de radio, 
convinsă că toate organele de informare comentau 
permanent stângăciile ei. Cu dinţii strânși, încerca cu 
disperare să asimileze legile martiene: aici nu se 
înmuiau tartinele în cafeaua cu lapte fără să fii 
considerat debil mintal, colo se mânca pește cu 
smântână dulce... sau carne stropită cu sos de ciocolată. 
Trebuia să accepti să te otrăvești cu demnitate și fără să 
te strâmbi, ca să nu-ţi dezamăgești părinţii. Toate astea 
durau o veșnicie, până la sfârșitul vacanței, din care 
ieșea epuizată și înfrântă, îndoindu-se de inteligenţa și 
de capacitatea ei de supraviețuire. La fiecare întoarcere, 
mama ei o examina, încruntându-se. „Nu înţeleg, zicea 
ea, arăţi mai rău decât la plecare, ca si cum vacanţa nu 
ţi-a făcut deloc bine!” 

Sarah nu răspundea, dar știa. Stia că organismul ei 
intoxicat de atmosfera marțiană va avea nevoie de multe 
luni ca să elimine otrăvurile de care era saturat. 

Mai târziu, într-o lucrare de Claude Levi-Strauss, citise 
fraza următoare: Uraäsc călătoriile si pe exploratori... Si 
făcuse din ea deviza ei. 


Se întoarseră la hotel fără să audă niciun foc de armă 
și, încă o dată, Sarah își zise că Judith inventase toată 
această poveste doar ca s-o sperie. Judith avea ceva 
„Marţian”, o anume strălucire în adâncul ochilor sau, 
mai curând, o absenţă... O privire permanent îndreptată 
spre interiorul ei. Un mod inimitabil de a arunca o 
privire scurtă peste umăr, ca detectivii din filmele 
americane, când vor să se asigure că nu sunt urmăriţi. 

Se despärtirä în hol, si Judith porni spre bar, părăsind- 
o pe Sarah sub lustra prea grea, ai cărei ciucuri de 
cristal foșneau periculos când ascensorul se punea în 
mișcare. 

În cameră era prea cald și Sarah, care nu înţelegea 


nimic din simbolurile de pe panoul de comandă al 
aerului conditionat, se trezi în timpul noptii lac de 
transpiratie, în timp ce vântul glacial din larg lovea în 
ochiurile de geam ca un animal din cauciuc. 


VI 


A doua zi, cobori la micul-dejun în marea sală de mese 
cu decoraţiuni baroce. Ca peste tot în Gottherdal, aurul 
lucea pe tavan, iar lambriurile deveneau avalanșe care 
cărau nimfe, licorni, fructe necunoscute și cornuri ale 
abundenței. Olimpul își revărsa grădina mirifică în cele 
patru colțuri ale sălii, copleșindu-i pe cei de la mese cu o 
invazie de figurine din lemn sculptat, cu trăsături 
deformate de o ilaritate amenințătoare. Era greu de 
știut dacă acele personaje râdeau sau sufereau, dacă 
scena dăltuită cu răbdare făcea parte dintr-un carnaval 
sau o bătălie în toată regula, dintr-o horă sau dintr-un 
linșaj. Sarah stătea cu capul în sus, nehotărâtă, în fața 
ceainicului și a tartinelor cu pește crud, al cărui miros 
de saramură îi întorcea stomacul pe dos. 

La celălalt capăt al sălii stătea un bărbat încă tânăr, 
purtând niște ochelari enormi cu ramă de baga. Deși 
îmbrăcat foarte corect, avea la mâna stângă un 
pansament mare și murdar, căruia îi ridica frecvent 
compresa, ca și cum rana ascunsă sub acel bandaj și-ar 
fi putut modifica configuraţia de la un minut la altul. 
Aceste mișcări aveau ceva respingător, și Sarah se 
străduia din răsputeri să nu întâlnească privirea 
individului. Ştia de la Judith că era Barney Wandsworth, 
un om de știință american, al cărui avion se prăbușise 
undeva în larg, între două banchize. Wandsworth fusese 
singurul supraviețuitor. De trei luni, vegeta la 
Gottherdal, într-o convalescentä ipotetică. Primea 


săptămânal scrisori si telegrame de la o mare 
universitate americană, probabil îngrijorată de tăcerea 
lui, dar unul dintre comisionarii hotelului îl văzuse 
aruncând plicurile în Canal Grande, fără măcar să le 
deschidă. 

— Stă și se uită la pansament, murmurase Judith. Toţi 
cei care-l însoțeau au murit în accident. Nimeni nu știe 
ce așteaptă. Nu face nimic. Conducerea hotelului începe 
să-și pună tot felul de întrebări. 

Sarah luă ceainicul, deranjând aranjarea tartinelor cu 
icre. Pe masă mai era o strachină cu brânză proaspătă, 
în care fuseseră tăiate legume greu de identificat. 
Mâncare marțiană! Tipic. Deodată, observă umbra lui 
Wandsworth. Își dădu seama că se ridicase și traversase 
întreaga sală fără să facă să trosnească parchetul imens 
de pin vitrificat. 

— Ştiai că numele insulei, începu el fără altă 
introducere, Gondjersthold, înseamnă ceva de genul 
drumul pe care apucă frecvent gheturile? 

— Nu... nu, bâigui tânăra femeie. 

Nu-și putea lua ochii de la pansamentul murdar, de la 
feșele jegoase. Chiar și banda adezivă căpătase o nuanţă 
negricioasă. Dumnezeule! Era un pansament pentru un 
film de mare succes, un bandaj deteriorat, demn de un 
ciot de mână umflat de cangrenă. Ce se ascundea sub 
acea împletitură de fașe? 

— Astăzi am putea spune bulevardul banchizelor, 
continuă Barney, e mai modern. Nu? 

Se legăna de pe un picior pe altul, ca un urs în costum 
cu vestă. De aproape era greu să nu remarci că uitase 
să-și bărbierească obrazul stâng. 

— Aici, continuă el, în inima orașului, nu se simte 
efectul vântului. Stii că imobilele din fața mării formează 
un paravan și că au fost clădite fără ferestre? 

— Da? 

— Chiar așa. Uraganele sunt atât de violente, încât nu 
le rezistă niciun oblon. Atunci au fost construite case- 


dig, fără deschideri spre mare, pentru oprirea si 
devierea vijeliilor. Aici suntem la adăpost, dar, dacă vrei 
să mergem până la zidurile de apărare, va trebui să-ţi 
ungi pielea și să porți mască. 

— O mască? 

— Da, așa se face. Oamenii poartă măști de carton 
acoperit în interior cu lână. Când temperatura devine 
prea scăzută, ai impresia că orașul e în carnaval... Un 
carnaval unde nimeni nu râde, și oamenii merg repede, 
aplecati în faţă, pe lângă ziduri, ca să scape de vijelia de 
zăpadă. 

— Măştile sunt drägute? întrebă Sarah, care prevedea 
deja o serie de fotografii. 

— Drägute? zise mirat Wandsworth. Nu, nu se poate 
spune. Te fac să ai un cap de lup, cu ochi oblici. Nu-i 
prea amuzant un oraș invadat de zăpadă și unde se 
celebrează carnavalul lupilor. Nu cred că ti-ar plăcea. 

Păru că se gândește puţin și adăugă: 

— În Piaţa Kanjeer e o prăvălie; aș putea să te conduc 
acolo, dacă vrei. Nu vorbesc engleza, ti-ar fi greu să te 
înţelegi cu ei. Căptușesc măștile cu blană; când le porti, 
ai senzaţia că ai redevenit animal. 

— Redevenit? sublinie Sarah, strâmbând din nas. 

Dar Wandsworth nu reactionä; se pare că pierduse 
șirul conversatiei. Se îndepărtă fără să salute, ca si cum 
Sarah ar fi încetat brusc să mai existe. Se instală în faţa 
uneia dintre ușile mari cu geam, scărpinându-și 
pansamentul. Tânăra femeie nu făcu niciun efort să-l 
cheme înapoi. 

Un soare parcă de gheaţă plutea peste oraș. Lumina lui 
nu aducea niciun strop de căldură, dar sublinia cu 
duritate contururile,  cizelările fațadelor. Ridurile 
cariatidelor, ale orantilor arătau mai profunde. Volutele 
frescelor deveneau adevărate răni adânci, de 
nevindecat, pe care-ţi venea să le coși. Casele 
îmbătrâneau văzând cu ochii, își dezvăluiau plăgile. 
Instinctiv, Sarah începea să pândeascä sosirea 


arhitectilor-chirurgi care, urcati pe scări, urmau să 
aplice suturi faliilor, crevaselor, folosind aţă multă și 
catgut. Părăsi masa, își îmbrăcă haina și ieși. Orașul 
prindea viaţă. Ridurile statuilor erau deschise, iar cel 
mai mic interstitiu între pietre părea că se cască spre o 
prăpastie. Ornamentele porţilor mari, ale scărilor, 
iedera de stuc a balustradelor, fructele capitelurilor 
acopereau doar vidul. Era un gol pe dinăuntru. Fațadele 
își dezvăluiau adevărata natură de pastă de hârtie; 
aveau să se strice la prima aversă, când trebuia să fie 
remodelate, actionându-se în grabă de la un peron la 
altul, pentru a se reda o aparenţă de rigiditate statuilor 
moleșite. 

Sarah clipi. Lumina albă o ametea. Fiecare strălucire îi 
rănea privirea, îi arunca praful de sticlă în ochi. Făcu 
câţiva pași pe chei, pe lângă Canal Grande. Apa neagră 
stagna între maluri, mirosind a mâl. Ca și Veneţia, 
Gottherdal fusese construit pe o junglă de piloţi, era un 
oraș pe catalige, instabil, sensibil la mișcările solului, la 
alunecările neașteptate. Pavajele inegale trădau această 
acţiune lentă din adâncuri. În unele locuri, șoseaua se 
ducea în jos, se prăbușea brusc, conturând o insulitä 
concavă sub pașii trecătorilor. Treptele scărilor se 
aplecau... și nu toate în același sens! Crăpăturile, 
fisurile se intersectau pe faţade, divizând în bucăţi 
edificiile. Era greu să izolezi o construcţie care să nu 
aibă aspectul unui tablou vechi cu vopseaua crăpată. 
Gottherdal era un puzzle cu bucăţi pre-decupate, o 
geografie de blocuri pe cale să se împrăștie. Sarah citea 
anunţul prăbușirii în cărămizile despicate, mortarul 
absent și pietrele care nu mai stăteau în loc decât din 
obișnuinţă. Fațadele  „fardate” își ascundeau 
dărăpănarea sub o mască barocă. Ingerasii din stuc, 
licornii, divinitatile maritime se aflau acolo doar ca să 
provoace o diversiune. Puzderia lor ascundea răul, 
abătea atenţia. Sarah se opri la mijlocul unui pod, uimită 
de direcţia luată de gândurile ei. Ce se întâmpla cu ea? 


De ce acel dezgust subit, acea suspiciune căreia nu-i 
înţelegea cauzele? Avu o scurtă ameţeală și crezu, pret 
de o secundă, că orașul se clătina, călcând prin mâl cu 
capătul de jos al piloților. Gottherdal era doar un decor 
de teatru așezat în echilibru instabil pe spatele unei 
scolopendre. Vântul rece o pălmui pe tânăra femeie 
înfigându-i ace de gheaţă în obraji. Ridică privirea și se 
uită la turnuletele micilor ornamente piramidale din 
vârful edificiilor. Acele edificii fuseseră construite ca să 
ușureze munca trăgătorilor nocturni? Donjonurile se 
deschideau spre stradă, oricine putea avea acces acolo; 
era de ajuns să ai destul suflu și picioare rezistente ca 
să poţi urca scara interminabilă în spirală, care ţinea loc 
de coloană vertebrală. Mărturisirea misterioasă a lui 
Judith îi răsuna și acum în urechi. Câte persoane erau 
stăpânite de aceeași fascinatie, aici, la Gottherdal? La 
urma-urmelor, erau de ajuns o pușcă, o noapte de 
insomnie și o vedere bună. Numele tău nu apărea în 
niciun registru, acţiunea ta rămânea anonimă și acest 
rol de santinelă putea să compenseze în mod plăcut 
neajunsurile unei slujbe teme, ale unei activităţi 
plicticoase sau umilitoare. Un simplu spălător de vase la 
restaurant putea, la căderea nopţii, să se 
metamorfozeze în pândar, să urce în vârful unui donjon 
și să se roage să se aprindă flacăra unei lumânări sau să 
apară licărirea tremurătoare a unei lanterne. Pușca îi 
atârna între braţe, sceptru magic asigurând unitatea 
camuflajului. Prin obscuritatea ei uniformă, prin această 
etanșeitate a caselor, Gottherdal își nega fisurile, faţa 
crăpată. Atâta timp cât lumina nu ieșea în exterior, atâta 
timp cât zidurile rămâneau impermeabile precum coca 
unui submarin, orașul va rezista divizării. Trăgătorii 
nocturni vegheau asupra integrităţii fiziologice a 
orașului; pândind scurgerile de lumină, preveneau 
năvala apei, întârziau naufragiul. Sarah puse piciorul pe 
prima treaptă a turnuletului. Ce va găsi acolo sus? 
Chiștoace strivite pe balustradă? Un tub de cartuș din 


cupru, prins între două dale? Nu, nici acest ultim detaliu 
nu dovedea nimic. Putea să fie vorba de o simplă farsă 
pentru turiști, un mod de a-i recompensa pe cei care-și 
dăduseră osteneala să se catere până în capătul de sus 
al scării. Poate că, în fiecare seară, un puștan, trimis de 
comitetul de iniţiativă, se cocota în vârful fiecărui turn 
de pază ca să lase acolo câteva tuburi de cupru „uitate” 
și mirosind a praf de pușcă! Asta nu ar fi fost nimic 
extraordinar; în cursul călătoriilor sale, Sarah văzuse 
multe alte mistificări. 

Întoarse spatele turnului, desfăcu planul și reperă Piaţa 
Kanjeer. Voia să-l viziteze pe negustorul de măști, 
crezând că va găsi material pentru un capitol pitoresc. 
Dar, când ajunse la colţul străzii, nu se putu abtine să 
nu arunce o privire peste umăr, să mai vadă o dată 
donjonul filiform înălțat în mijlocul acoperișurilor, ca un 
minaret. Si-si puse din nou întrebarea. Cine veghea 
asupra orașului? Ce vârcolac? Ce Ianus? Pătrunse în 
labirintul străzilor. Acolo, orașul se îngusta, se retrăgea 
în el însuși. Labirintul dejuca cruzimea vântului rece ca 
gheaţa, împrăștia vijeliile. Furtunile se împotmoleau în 
adâncul fundăturilor, se rätäceau, se întorceau din 
drum, se pierdeau în miasmele curților. Gottherdal se 
proteja de frig printr-o rețea de obstacole, de piste false 
unde stagna o căldură animalică, cu mirosuri fetide. 
Aici, aerul mării nu patrundea niciodată, supa 
microorganismelor clocotea înăbușit, la adăpost de 
turbulente. Sarah își vătăma gleznele pe pavajul 
deplasat; iar penumbra din jur semăna cu aceea dintr-un 
grajd. La fel și mirosurile. În timp ce mergea, arunca o 
privire prin ferestrele deschise, aproape așteptându-se 
să descopere cocioabe cu paie pe jos. 

Prăvălia de măști era încastrată în una dintre cele 
patru faţade cenușii care delimitau marginile Pieței 
Kanjeer. ,Piata” însăși nu era mai mare decât curtea 
unui imobil. Era un pătrat strâmt, în centrul căruia se 
înălța o statuie anonimă, a cărei înălțime nu o depășea 


pe cea a unui copil de cinci ani. Sarah se întreba dacă 
orașul continua să se îngusteze astfel. Poate că la 
următoarea intersecție va da peste un cartier de case 
pentru păpuși, locuite de pitici? 

Prăvălia era roșie și fumul lămpilor de petrol înnegrise 
vitrina. Lipind fruntea pe geamul vitrinei, ghiceai un 
culoar îngust și aglomerat, la capătul căruia palpita 
lumina unui atelier. Ca peste tot în lume, în labirintul 
străduţelor, era foarte întuneric. Fete din carton roșu 
atârnau de câte un fir. Toate reproduceau aceeași 
fizionomie. O  mutră triunghiulară, cu  pometi 
proeminenţi și ochi putin bridati. „O faţă de vulpe”, își 
zise tânăra femeie. Totuși, era o faţă umană, o faţă 
uimitor de realistă, dar pe care vopseaua roșie o lipsea 
de credibilitate. Curelușe de piele atârnau de o parte și 
de alta a tâmplelor, asemenea unor șerpi. Sarah 
deschise ușa. Prăvălia mirosea a supă, tutun și ulei de 
focă. O femeie îmbrăcată în haine de lână, care mușca 
dintr-o ceapă, îi spuse ceva într-o limbă pe care nu o 
înţelese. La capătul tunelului, în tainita atelierului, 
artizanii începură să rânjească. Aveau mâinile albe de 
ipsos și obrajii näpäditi de barbă. Unul acoperea cu 
vopsea stacojie măștile aliniate pe o împletitură de 
nuiele. Sarah își zise că nu era o prăvălie pentru turiști. 
Era limpede că acolo se fabrica un produs comun de 
primă necesitate. Îndrăzni să schiteze un zâmbet. 
Gottherdal vindea hârtie neagră și măști roșii! Nimeni n- 
ar fi putut să creadă asta. Puse câteva întrebări în 
engleză. Femeia râgâi. Feţele de vulpe acopereau 
pereţii stacojii de la podea până în tavan. În atelier era 
cald. O sobă duduia, aproape incandescentă. Văzând-o 
pe Sarah că trece pragul sălii de lucru, ucenicii rânjiră 
și mai și. Albul ipsosului le scotea în evidenţă murdăria 
hainelor. O mască mortuară de marmură se afla pe o 
masă, cu gura dreaptă și ochii închiși. Sarah înţelese că 
era vorba de model, de matricea după care fuseseră 
făcute toate copiile de carton și ipsos. Si avu un 


simțământ ciudat la gândul că oamenii, la venirea iernii, 
își acopereau trăsăturile cu faţa unui mort. 

— Cine e? întrebă ea, arătând spre masca de marmură. 

Patronul, un bărbat solid cu barba zbârlită, se încruntă 
și răspunse cu greutate: 

— Asta: Ottar Gravdsen... întemeietorul orașului... 

— Ah! Înţeleg, zise Sarah. E un fel de omagiu? 

— Omagiu? repetă artizanul. 

Se încruntă. Își drese glasul și trimise un jet de salivă 
maronie pe fruntea măștii mortuare. Sarah tresări ca și 
cum scuipatul ar fi stropit-o. 

— Asta, repetă omul, asta: Ottar Gravdsen... 

Calfele din atelier nu mai râdeau. Atmosfera devenise 
apăsătoare. Sarah luă o mască, la întâmplare, și scoase 
din buzunar o bancnota. Așadar, o dată cu venirea iernii, 
fantoma lui Ottar Gravdsen, multiplicată, bântuia 
străzile, lipind pe trăsăturile fiecărui locuitor mutra lui 
vicleană... 

— De ce roșie? mai întrebă ea, mobilizându-și întreg 
curajul. : 

Dar nu o mai ascultau. Incruntati, obtuzi, își reluaseră 
lucrul, modelând alte măști mortuare, iar o fată obeză le 
căptușea faţa interioară cu o țesătură de lână sau cu 
blană. Femeia cu ceapa smulse bancnota dintre degetele 
străinei. Fiecare mișcare accentua izul de jeg care 
plutea în jurul ei. Sarah avea presentimentul că 
ajunsese într-unul dintre punctele sensibile ale orașului. 
Ceva esenţial se urzea acolo, în acea prăvălie afumată, 
de tavanul căreia atârnau - printre măști - șiruri de 
heringi. „De ce roșie?”, continua ea să se întrebe. A fost 
împinsă afară, fără menajamente, și se pomeni singură, 
în mijlocul acelei pieţe mici, cu masca stacojie în mână. 
Nu îndrăznea s-o pună pe faţă. Blana, care-i acoperea 
partea concavă, avea un aspect îndoielnic și tern. Era 
probabil vorba de blana unui mic rozător fără mare 
valoare de piaţă. Vreun șobolan de apă, cumpărat pe 
nimica toată de la un puștan de pe plajă. Părul rar, 


bătând în cenușiu, era aspru. Sarah ghici că era privită 
prin vitrină și plecă de acolo, făcând cale întoarsă. Acum 
înţelegea de ce Barney Wandsworth vorbise de un 
carnaval trist. Își zise că era ceva lugubru în acea 
defilare de măști identice. Cine era Ottar Gravdsen? De 
ce-l condamnaseră să bântuie astfel iarna și vijeliile? Și, 
mai ales, de ce locuitorii din Gottherdal se simțeau 
obligaţi să intre, la dată fixă, în pielea acelei fantome? 
La colţul unei străzi, Sarah se rătăci. Oboseala îi 
îngreuna picioarele. Lumina slabă a strädutei nu-i 
permitea să descifreze planul cu litere foarte mici. 
Deodată, la un pas de panică, ieși în plină lumină, la 
nicio sută de metri de imobilele-paravan din fața mării. 
Casele de granit formau un zid de apărare, un dig lung 
și lipsit de graţie, care acoperea peisajul. Oceanul se 
afla de cealaltă partie, dar nu putea fi văzut. O scară 
interminabilă ducea la drumul de pe culmea zidului. În 
ciuda oboselii, tânăra femeie începu să urce treptele. 
Trebuia să facă asta, de aceea se afla acolo, să vadă 
totul, să descopere totul, să disece orașul, așa cum 
diseci un șoarece la ora de științe naturale. Ajunsă în 
capătul de sus, putin a lipsit să nu tipe de durere din 
cauza vântului tăios. Soarele o orbea, o agresa cu 
reverberatii insuportabile. Razele sale ricoșau din 
bucăţile de gheaţă care pluteau în golf, și fiecare bucată 
de banchiză bombarda zidul de apărare cu scânteieri 
orbitoare. Sarah se trase înapoi și se sprijini cu spatele 
de colțul unui crenel. Simtea că se sufocă, ochii erau 
plini de lacrimi. Vântul parcă îi rindeluia faţa, parcă o 
trăgea de păr. Fragmentele mici de gheaţă purtate de 
vijelie  intepau fruntea și obrajii ca niște cioburi de 
sticlă. Era ca un parbriz care se spărgea fără încetare. 
Din ocean nu puteai vedea decât acea vâlvătaie de 
lumină albă, acea ceață imaculată unde se diluau 
formele. Sarah încercă să se protejeze cu mâna ridicată 
streașină la ochi, dar frigul o anestezia, îi ardea 
plămânii. Se strădui să respire scurt, căci panica punea 


stăpânire pe ea. Bâjbâind prin lumină, încercă să 
găsească scara, dar nu reuși. Soarele o orbea, o lipsea 
de orice punct de reper. Oare Gottherdal stătea ziua și 
noaptea, în mod iremediabil, sub semnul orbirii? 

Pentru a se apăra de frig, își puse pe faţă masca roșie. 
Pielea, devenită complet insensibilă, nu simţea nici 
măcar contactul cu blana care căptușea mulajul. Câte 
grade erau pe culmea zidului de apărare? Minus treizeci 
și cinci de grade?... Vântul mării, care biciuia insula, 
venea direct din larg, de la Pol. Inainte de a se abate 
peste Gottherdal, geluise sute de kilometri de banchiză. 
Ar fi putut congela un animal în plină cursă. Sarah nu-și 
mai simţea degetele, nici fâșiile de piele care i-ar fi 
permis să lege masca protectoare la ceafa. Ochii 
plângeau întruna, luptând împotriva oftalmiei. Işi 
amintea de oribilele povești de cecitate provocată de 
zăpadă. Era vorba de acei turiști care, după o ședere 
prelungită printre gheturi, își pierduseră vederea la 
întoarcerea acasă. 

Masca roșie îi scăpă și se sparse când atinse solul. Vru 
să se aplece să-i adune bucăţile, dar vijelia o făcu să 
cadă în genunchi. Dureri mari îi sfredeleau tâmplele și 
urechile. Își frecă faţa, să nu apară acele puncte albe ce 
anunțau degerăturile. La Paris, întâlnise pe o fată căreia 
îi fusese amputată o ureche în urma unui raid în Alaska. 
Își amintea cu dezgust micul mugure violaceu, pe care 
biata de ea încerca zadarnic să-l ascundă sub o suvitä de 
păr. Sarah se mișca în patru labe, lovindu-se uneori de 
muchia crenelurilor. Își spărsese arcada, dar nu simţea 
nicio durere. Nu mai știa de cât timp rătăcea pe culmea 
zidurilor, strivită de vijelie. Zece minute? O oră? Se 
întrebă dacă, întinzându-se pe burtă, ar fi avut șansa se 
scape de vântul necruţător... 

Deodată, pe când se pregătea să renunţe, simţi două 
mâini care o trăgeau afară din vijelia ucigașă. 

— Nu-ţi fie teamă, strigă o voce de bărbat, eu sunt. 
Barney Wandsworth. A fost o adevărată nebunie să urci 


aici! 

Ghici că bărbatul cobora scara si intra sub o boltă, în 
interiorul clădirii-zid. Închise ochii; era epuizată. 

Probabil că-și pierduse cunoștința pentru că, atunci 
când se trezi, era întinsă pe un cearșaf umed, într-o 
atmosferă jilavă de baie de aburi. Era în întregime 
goală, și o femeie grasă o frictiona cu un ulei urât 
mirositor. 

— Nu vă faceţi griji, îi zise femeia într-o engleză 
stricată, domnul a plătit înainte pentru un tratament 
complet. Când veţi ieși de-aici, veţi fi ca nouă. 

Sarah se ridică într-un cot. Se afla într-un fel de 
rotondă cu înfățișare de baie publică. Siluete de 
persoane goale se deplasau prin norul de aburi: bărbaţi 
și femei. 

Aburul umplea culoarele, lăsând să se prelingă picături 
de apă pe pereţii acoperiţi cu mozaic. Ceaţa caldă se 
ramifica, întinzându-și tentaculele pe culoarele clădirii. 
Boltile răsunau de clipocitul provocat de picioarele 
goale care loveau pardoseala. Sarah era întinsă pe o 
bancă de marmură, cu coapsele depărtate, într-o poziţie 
impudică, în văzul celorlalţi. Jenată, strânse genunchii. 
Femeia grasă îi masa mâinile, examinând cu un ochi de 
specialist fiecare centimetru pătrat de piele. 

— E bine, zise ea, dând încet din cap, nicio degerătură. 
Vase intacte. Totul funcţionează. 

Doi bătrâni se plimbau printre coloanele umede, cu un 
aer gânditor, cu părul alb și trăsăturile pline de o 
gravitate oarecum ostenită. Cu torsurile lor scheletice, 
membrele subţiri, păreau niște cadavre scăpate de 
curând din sertarele unei morgi. Ceaţa caldă, coloanele 
străvechi, auriul frescelor care împodobeau mozaicul 
confereau scenei ceva ireal, care amintea de atmosfera 
tablourilor alegorice din Renaștere. Sarah avu brusc 
impresia că se rătăcise în interiorul unei vanitas plină de 
melancolie funebră, care îmbina evocarea bucuriilor 
trupești cu amintirea constantă a morţii apropiate. 


Bătrânii, ivindu-se dintre coloane, materializându-se ca 
niște spectre în mijlocul aburului, constituiau o notă 
lugubră în simfonia languroasă a corpurilor grase și albe 
năpădite de sudoare. Acele femei în poziții molatice, cu 
trupurile albe ca laptele, acei bărbaţi, cu penisurile 
atârnânde, chircite, toţi întinși pe bănci la transpirat, 
păreau prăbușiţi în așteptarea unei sentinţe inevitabile. 
Lăsaseră capetele pe spate, oferindu-se privirii fără 
apărare si fără pudoare, copleșiți de fierbinteala 
aburului. Transpiratia gâdila umerii, se rostogolea în 
broboane lucitoare între sânii lor și stagna în băltoaca 
din scobitura buricului. Tinerei femei îi păreau foarte 
vulnerabili. Acea atitudine de abandon semăna cu 
resemnarea caprelor sau a porcilor meniti decimării. 
Toate acele pântece, toate acele mamele chemau parcă 
tăișul pumnalului. Etalarea acelei sänätäti imaculate 
stâmea canibalismul latent, nevoia de prădăciune, 
visurile de ecarisaj. 

Sarah se ridică în capul oaselor. Aerul cald făcea să-i 
zvâcnească sângele în tâmple. În jurul ei, băutorii de 
bere motäiau acoperiţi de șiroaie de transpiratie, 
femeile se întorceau de pe o parte pe alta, căutând 
puţină răcoare. Fundurile lor monstruoase și albe se 
fleșcăiau în bältoace pe marmură, glob terestru 
dezumflat brusc. În mijlocul acelei armate de giganţi 
adormiti, Sarah se simţea slabă și neagră, uscată ca o 
scândură, cu pântecele plat, coastele proeminente și 
sânii de fetiță. Smocul negru al pubisului avea ceva ce 
parcă nu se potrivea în mijlocul acelei turme de 
pilozităţi blonde si roșcate. Căută un şervet să se 
acopere, dar nu găsi. Din când în când, bătrânii se iveau 
din ceaţă, täcuti, mergând unul alături de altul. Păreau 
frânti de oboseală, totuși continuau să meargă printre 
corpurile care zăceau pe pardoseală, spectre cu oase 
proeminente, deplasându-se în derivă în crepusculul 
unui câmp de bătălie hrănit cu cadavre grase. 

Cu cât îi privea mai atent, cu atât i se păreau că 


seamănă cu acele Vanitos care o fascinau la vârsta 
adolescenţei. Colectionase mult timp reproduceri ale 
acestor tablouri cu un simbolism naiv, care respecta 
întotdeauna aceleași reguli de construcţie: o lăută, un 
ciorchine de strugure, un pahar cu vin, apoi, într-un 
colţ, ca un fir de păr în supă, un craniu așezat în capătul 
unei mese, pe o etajeră, o noptieră. Un craniu ai cărui 
ochi goi îi pândeau pe cei dedati plăcerii, aflaţi la 
orizontul unei fete de masă de damasc, introducând o 
contrapondere amenințătoare într-o panoramă de 
moliciune tâmpă. Tinerei femei îi plăceau titlurile 
sententioase pe care le aveau de obicei aceste mici 
pânze deseori anonime: Tempus edax rerum... Vulnerant 
omnes ultima necat... Ultima forsan... sustine et 
abstine... Astăzi, în penumbra umedă a bäii de aburi, 
avea aceeaşi senzație de emoție plăcută ca atunci când 
privea reproducerile din ilustratele adunate cu multă 
răbdare. Cei doi bătrâni se opriseră. Priveau spre ea. 
Sarah se înfioră. Sudoarea îi curgea pe faţă. Ar fi vrut să 
iasă, dar îi era teamă de culoarele cu colonade. Îi era 
teamă să nu se rătăcească, să meargă la infinit prin 
ceaţă, cu cei doi bătrâni după ea. Se ridică. 

— Nu pleca așa, vorbi cu greutate grăsana. Acum, duș 
rece... Acolo, la capătul culoarului. 

li arătă un punct vag în centrul aburului. Sarah porni, 
clătinându-se pe dalele alunecoase. Bărbaţii mormăiau 
la trecerea ei, aruncându-i priviri pline de lehamite. Cei 
mai mulţi se limitau să-i examineze pubisul negru, apoi 
se întorceau pe o parte, incapabili să iasă mai mult timp 
din  buimăceală. Traversând întreaga sală, Sarah 
observă plăgile de pe corpuri. Toţi bărbaţii și toate 
femeile aveau coji sângerânde în dreptul șalelor. Acele 
rupturi ale epidermei conturau niște tăieturi supurânde, 
deseori infectate. Un fel de centură de suferință care 
cresta șoldurile femeilor, scotându-le în evidenţă buricul 
printr-o împletire de coji cât se poate de urâte. 

Sarah merse mai încet. Ştia că aceia care frecventau 


băile de aburi aveau obiceiul să se flageleze cu niște 
mături de nuiele, ca să activeze circulaţia sângelui, dar 
cicatricele în formă de centură ale celor de-acolo nu 
semănau deloc cu cicatricele pe care le-ar fi putut lăsa o 
astfel de practică. Ai fi putut crede într-o „eroziune” 
zilnică și secretă, reluată fără încetare. Un obicei 
practicat în colectivitate, cu baze misterioase, imposibil 
de înţeles. Ochii tinerei femei scotoceau prin abur, 
examinând anatomiile. Cicatricele marcau toate șalele, 
fără nicio excepţie. La cei mai în vârstă, conturaseră 
parcă o reţea albicioasă de cusături, caracteristică 
plăgilor care s-au închis mult mai târziu decât trebuia. 
Sarah băgă de seamă că cei doi bătrâni veneau spre ea. 
Intră imediat pe un culoar, agätându-se de colonade ca 
să nu alunece pe dalele ude. Gâfâia, aspirând aburul, 
înainta cu gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să mănânce 
ceata ce umplea coridoarele. Sângele îi pulsa la tâmple, 
intetind sentimentul de teroare care o cuprinsese în 
mod stupid. În cele din urmă, alunecă într-o băltoacă și- 
și pierdu echilibrul. În cădere, îmbrânci un bărbat care 
venea din sens invers și, în momentul în care cădea în 
genunchi, gura sa se lipi din întâmplare de penisul 
necunoscutului. Sarah se trase brusc înapoi, venindu-i 
să intre în pământ de rușine. Bărbatul se aplecă și îi 
întinse mâna să o ajute să se ridice. Doar capul îi ieșea 
din abur și, privindu-l, Sarah avu brusc certitudinea că 
în faţa ei se afla o replică din piele de om a măștilor roșii 
meșterite în tunelul prăvălioarei din Piaţa Kanjeer. 
Bărbatul îi zâmbi, cu ochii oblici, cu pometii proeminenţi 
ca niște oase lustruite. 

Părul roșu, abundent, încadra o faţă triunghiulară cu 
bărbia ascuţită ca o lamă. 

— V-aţi lovit? o întrebă el, vorbind perfect engleza. 

Sarah se ridică și tăgădui vag. 

— Să mă prezint: Thorn Gravdsen, zise bărbatul, cu o 
plecäciune putin ironică. 

„Sunteţi descendentul măștii mortuare?” era gata să 


întrebe Sarah, dar cuvintele nu se lăsau rostite. Acea 
mască de vulpe cu păr roșu, căreia aburul îi înceţoșa 
contururile, îi amintea brusc de profilul întrezărit cu 
ocazia duelului, la sosirea ei pe insulă. Ucigașul 
îmbrăcat în negru, pe care ceata îl ascunsese tot timpul 
în cursul ceremoniei înmânării armelor. 

Își trase repede mâna, furioasă pentru stângăcia ei. 
Gravdsen însă zâmbea și trăsăturile lui păreau mai puţin 
dure, mai putin colturoase ca acelea ale măștilor de 
carton stacojiu. 

— Ca... caut ieșirea, se bâlbâi ea cu un ton demn de 
milă. 

— Pe-aici, îi indică bărbatul-vulpe. Drept înainte, apoi 
la stânga. 

În timp ce bărbatul se întorcea să-i arate direcţia, 
tânăra femeie observă că șoldurile sale erau, ca la toate 
persoanele prezente, dungate de zgârieturi mai mult sau 
mai puţin adânci. 

— Poate ne vom revedea? zise bărbatul roșcovan, cu un 
gest puţin afectat. Mi-ar face plăcere... 

Inclină capul și dispăru în aburi. Sarah dădu din umeri 
să-și alunge tulburarea și urmă itinerarul indicat. Ajunse 
într-un fel de vestiar de marmură, unde dulapuri 
metalice fuseseră așezate pe grătare de pin. Femei 
durdulii și blonde se dezbrăcau și vorbeau între ele în 
șoaptă. Sarah păși pe lângă dulapuri. Părea să 
domnească o încredere desăvârșită, pentru că nicio ușă 
nu era încuiată. Deschise câteva, încercând să-și 
găsească hainele. Femeile continuau să se dezbrace, 
arătându-și grăsimile. Când ajunseseră aproape goale, 
Sarah rămase un moment ţintuită locului. Fiecare purta, 
legată la brâu, o centură din păr de cal, plină de spini. 
Acel instrument, legat sub buric, era în toate privintele 
identic cu ciliciul de care uzau și abuzau pe vremuri 
unele ordine de călugări, adepte ale mortificării. 

Sarah deschise alt dulap, își găsi în sfârșit hainele și 
porni în căutarea unui prosop. Una dintre femeile 


blonde își desfăcuse centura din păr de cal, arătându-și 
șalele pline de zgârieturi. Acea carne torturată o fascina 
pe Sarah, pentru că ideea de mortificare nu se potrivea 
deloc cu acea impudoare calmă de gimnaziu. In mintea 
ei, ciliciul implica ritualuri intime obscure, un cult 
secret al suferinței. O ocupaţie nesănătoasă si 
ispășitoare ce nu putea fi practicată decât în penumbra 
unei camere sau într-un cabinet de toaletă. 
Necunoscutele îşi aruncară neglijent centurile în 
dulapuri, fără vreo grijă deosebită, și plecară spre sala 
de aburi. După ce rămase singură, Sarah se apropie de 
dulap și întinse mâna. Faţa interioară a ciliciului era 
plină de asperitäti mici, purtatul permanent rozând cu 
rapiditate pielea. Pete roșiatice murdăreau părul de cal, 
acolo unde rănile sângeraseră. Tânăra femeie aruncă 
centura în dulap și-și șterse instinctiv mâinile, ca și cum 
ar fi atins o proteză sexuală sau unul dintre acele 
obiecte de cauciuc folosite de unii perverși. Era din ce în 
ce mai tulburată, rușinată că cedase unor astfel de 
indiscretii. Luă un prosop, își șterse sudoarea si se 
îmbrăcă. Acum, când era îmbrăcată, se sufoca în 
interiorul vestiarului; totuși, nu reușea să se hotărască 
să plece, deoarece știa că în fiecare dulap se ascundea 
un ciliciu... 

Să se ascundă? Nu, nici vorbă! Si, în mod paradoxal, 
chiar acea neglijenţă, acea indiferență i se părea 
suspectă. Cu capul în jos, părăsi sala, străbătu un 
vestibul și văzu, în sfârșit, strălucind lumina de afară. O 
femeie cu bluză albă, probabil receptionera, îi aruncă o 
privire plină de curiozitate, după care murmură ceva 
imposibil de înţeles colegei sale. Sarah strânse din dinţi, 
luptând împotriva valului de adrenalină care stârnea în 
ea nevoia de scandal. li venea să se întoarcă și să strige: 
„Am ceva ciudat? la ziceti! Eu sunt normală, eu nu-mi 
zgârii fundul cât e ziulica de mare ca să-i fiu pe plac 
micului lisus!” Reuși să-și stăpânească furia și ieși în aer 
liber, sub arcadele zidurilor de apărare. Aerul rece o 


făcu să cläntäne din dinţi. Barney Wandsworth aștepta, 
așezat la picioarele unui leu de piatră, cu ochelarii 
căzuţi pe nas. Era înfășurat într-un loden jegos și se uita 
în gol cu aceeași inteligenţă ca a unui urs împăiat. Sarah 
se simţi descurajată la gândul că va trebui să suporte 
compania lui până la hotel. Acum, după ce-i „salvase 
viaţa”, va crede că putea să-și permită orice. Se hotărî 
să se poarte rece, dar amabil; totuși, în momentul în 
care se apropia de el, o frapă expresia absentă a feței, si 
hotărârea ei dispăru. Incepu să-i mulțumească, dar își 
dădu seama foarte repede că nu o asculta. Părea 
prizonierul unui fel de vis interior care-l izola definitiv 
de lumea reală. Se întreba cu teamă dacă nu cumva 
Gottherdal avea același efect asupra tuturor străinilor. 
În ce stare va fi ea peste două luni? 

— Am întâlnit la baie un bărbat, zise ea. Un anume 
Thorn Gravdsen. E un descendent al măștii de carton? 

Barney se scutură. 

— Da, e poreclit Prințul, mormăi el. Orașul e al lui. E 
bogat. 

— Încasează un procent pentru fiecare mască de vulpe 
vândută? 

— Să nu glumești cu asta. Oamenii de aici nu par să 
strălucească în materie de umor. Sunt niște puritani. 
Practică naturismul, dar sunt mai răi ca bigotii. 

Sarah ezită, apoi zise cu o voce înăbușită: 

— Se mortifică toţi. La baie am văzut cilicii. Ce 
înseamnă asta? 

Wandsworth își ridică gulerul pardesiului și mormäi: 

— Nişte rigoristi, ţi-am spus. Işi arată fără probleme 
fundul, dar sunt obsedati de gândul păcatului, al 
păcatului originar. Se organizează procesiuni de 
flagelati cu ocazia fiecărei sărbători religioase! 

— Serios? 

— Cât se poate de serios. Se arată goi, cu cagule ca 
penitentii și își oferă spatele mulţimii să fie loviți. Unii 
ajung să fie plini de sânge. În oraș, sunt două sau trei 


secte rigoriste și cred că afacerile le merg foarte bine. 

Traversară Canal Grande. Barney redevenise tăcut, 
absent. Din când în când, își scărpina mâna bandajată. 
Sarah se căznea să reia conversaţia. Mersul ăsta tăcut o 
neliniștea. 

— Am intrat în panică pe zidurile de apărare, mărturisi 
ea. Eram obosită; frigul și lumina m-au făcut să-mi pierd 
capul. 

— Da, mormăi Barney, frigul și lumina, știu cum e. 
Orbești cât ai zice pește! Suntem prea blonzi pentru 
ţara asta; trebuie să ai sânge de lup în vene ca să 
reziști... 

Păru că se gândește, apoi zise: 

— Poate că asta și vor să ispășească! 

— Ce? întrebă Sarah, care pierduse șirul conversatiei. 

— Probabil că le e rușine pentru că au sânge de lup în 
vene, răspunse Barney, cu o voce înăbușită. 

Tânăra femeie își retinu râsul nervos. Grandilocventa 
omului de știință îi stârnea un sentiment de 
stinghereală. Era într-adevăr nebun sau își dădea multă 
osteneală să atragă atenţia asupra lui? Sarah oftă, brusc 
prost dispusă. Dacă spera să o seducă, Barney apucase 
atunci pe un drum greșit, nu avusese niciodată vocaţie 
maternă. Se apropiau de hotel. 

— O... o să-l mai vedem pe acest Gravdsen? 

— Da, cu siguranţă. Are obiceiul să-i invite pe străini la 
primărie... Mă rog, când e vorba de oaspeţi de marcă. 
Probabil știe deja că ești aici ca să scrii despre 
Gottherdal. 

— Poate că asta mi-ar ușura sarcina. 

— Hm... dar ar putea să-ţi închidă și anumite uși. 
Gravdsen n-are prieteni. Ai grijă! E o vulpe. 

— Poartă si el ciliciu? 

— Dacă ar vrea cu adevărat să-și ispășească păcatele, 
ar trebui să trăiască permanent îmbrăcat cu o cămașă 
din sârmă ghimpată! 

Sarah își mușcă ușor buza de jos. Nu reușea să 


deosebească adevărul de mistificare în vorbele lui 
Barney, să distingă partea serioasă de emfază. 
Wandsworth încerca în mod vizibil, pe ocolite, să o 
prevină de ceva. Dar de ce? Aceeași grijă o întâlnise la 
Judith van Schuler. Faptul că nu-i vorbeau o exaspera. 
Ştia că minoritățile izolate pe pământ străin au deseori 
tendința să manifeste comportamente paranoice și, de 
multe ori, în cursul precedentelor sale călătorii, avusese 
și ea o impresie de respingere, ba chiar de persecuție... 
dar aici era vorba de altceva... Întreg orașul, în însăși 
materialitatea pietrelor sale, își dăltuia un profil de 
sfinx. 


VII 


Putin mai târziu, Sarah deschise usa cu geam si päsi pe 
balcon, ca să vadă cum cobora sfera roșie a soarelui 
dincolo de linia orizontului imobilelor-ziduri de apărare. 

Lumina se revărsa asupra acoperișurilor orașului, 
incendiind ornamentatia fațadelor. Jungla de stuc 
îngrămădită pe frontoane și capiteluri se trezea cu un 
vag tremur roșiatic. Brusc, fructele de ipsos se coceau, 
leii toläniti își simțeau sângele pulsând sub pielea lividă. 
Apusul soarelui marca ora metamorfozelor. Piatra 
devenea caldă și suplă, ochii statuilor se umpleau de 
umbră. Aerul vibra și, o dată cu el, liniile arhitecturale. 
Dacă mijeai ochii, era posibil, în sfârșit, să surprinzi 
mișcările extraordinar de lente ale cariatidelor și 
orantilor. Ipsosul, cimentul clocoteau de o viață secretă, 
vag mărturisită. Balcoanele se întindeau leneșe în aerul 
serii; balustradele, dilatându-se, își umflau curbele; 
scările secretau câteva trepte în plus. Sarah, prinsă cu 
mâinile de balustradă, adulmeca mirosul de piatră în 
mișcare, acea sudoare prăfoasă și albă ce emana de la 
subsuorile statuilor care luptau să se smulgă din 
nemișcare. Vedea agitându-se motivele mitologice, 
licornii, centaurii, tritonii și naiadele. Călcau pe cornișe, 
în număr prea mare, împingându-se unii pe alţii. Erau 
cuprinși de frenezie. Ca acei câini ţinuţi prea mult timp 
închiși, care zgâriau grilajul cuștii, își ascuteau ghearele 
pe fațade, mușcau plumbul streșinilor, crăpau geamurile 
cu lovituri încäpätânate de corn. Da, o dată cu venirea 


serii, acoperisurile orasului tremurau sub pasii frescelor 
în miscare. Cât dura apusul soarelui, divinitätile din stuc 
se împerecheau în vârful frontoanelor, zămislind noi 
motive suplimentare, a căror greutate făcea șarpantele 
să se tânguie. Supuse asaltului centaurilor, nimfele 
dădeau naștere unor mari fetuși-amorași care, abia iesiti 
din pântecele mamei lor, se rostogoleau pe tiglele în 
pantă ca să se îngrămădească în jgheaburile streșinilor. 
li vedeai  târându-se printre fructele  cornurilor 
abundenței, atârnându-se de capitelurile coloanelor, 
liotă înaripată cu ochii goi, ducând cu ei tolba cu săgeți. 
Dar venirea serii era și ceasul reglării conturilor. 
Eliberate de obligaţia de a sta nemișcate, statuile 
profitau ca să ucidă păsările, acele păsări venite din 
larg, al căror gäinat acid le rodea piatra în mod 
iremediabil. Zeitele murdărite de guano loveau cu 
pumnul în capul pescärusilor, strivindu-le cuiburile între 
braţe. Aproape peste tot, păsările, surprinse de această 
bruscă agresivitate, piereau, transformate într-un terci 
de pene. Masacrul se întindea de la un acoperiș la altul, 
și piuiturile disperate ale păsărilor prinse în cursă 
stârneau un concert sfâșietor deasupra orașului. 
Sângele șiroia din console, cornise, subliniind cu o linie 
roșie interstiţiile pietrelor fațadei. Peste tot unde 
mâinile de bronz se ridicau ca să prindă aripa unui 
albatros, crima de lezmaiestate se plătea prin holocaust. 
Gottherdal sângera, cu capul încoronat pe câmpul de 
bătălie al statuilor umilite. Si, în lumina stacojie a 
apusului, se stârnea un nor de pene, de praf de ipsos și 
de gäinat uscat. 

Sarah își trecu mâna peste faţă. Ochii obosiţi îi jucau 
renghiuri. Oare nu se lăsa pradă fantasmelor care 
preced somnul? Nu interpreta în mod delirant fluxul și 
refluxul simplelor jocuri de umbre stârnite pe suprafaţa 
pietrei? Și totuși, avea, în acel moment, convingerea 
intimă că privea singura față adevărată a orașului 
Gottherdal. In spatele paradei ostentative a tiranilor 


Olimpului, se ascundea härmälaia unei nävale barbare, o 
încăierare în praf si rahat. O luptă sângeroasă și fără 
milă, o căsăpire grosolană plină de injurii și măruntaie 
răspândite.  Coborâte de pe piedestal, zeițele 
redeveneau matroanele, negustoresele de pește, pe care 
un artist le plătise cândva cu o sută de bänuti ora de 
pozat. Mergeau la luptă cu gura strâmbă, mișcând 
violent din șolduri. Zeii nordici, cu căști de fier, 
strângând în mână fasciculul de fulgere, își mărturiseau 
înrudirea cu băutorii de bere și stâlpii de taverne după 
care le fusese copiată imaginea. După dispariţia ultimei 
scântei divine, din acei Thori și Odini din Gottherdal nu 
mai rămânea decât o trupă beată și bovină, o ceată de 
brute cu obrajii roșii grăbite să se încaiere. 

Sarah își zise că visa. De altfel, soarele naufragia la 
orizont, lăsând locul nopţii. Ora roșie era deja o 
amintire, o iluzie, Nu, statuile nu se mișcaseră. Erau mai 
tepene ca niciodată, stângace, lipsite de graţie, înfipte în 
socluri ca niște stâlpi de ciment. Aveau să se 
prăbușească în întuneric la fel ca acele blocuri de cretă 
care cad din înaltul falezelor, în urma loviturilor date de 
maree. 

Sarah luă un somnifer ușor și se culcă. Adormi în 
mijlocul caietelor și carnetelor de note, unde începuse 
să scrie câteva comentarii. Își visă părinţii. Se ţineau de 
mână la capătul debarcaderului și încercau să-i 
zâmbească, în ciuda umflăturilor vinete care le 
deformau corpul îmbibat de apă. La picioarele lor se 
formase o băltoacă mare, și din buzunarele hainelor 
ieșeau alge. 

— Nu pot să te imbrätisez, zicea mama ei, sunt plină de 
apă stătută și îmi miroase urât gura. 

Tati stătea putin cam teapän, rușinat de pantalonii uzi, 
de mâlul de pe pantofi și de mâinile parţial roase de 
pești. În mod ciudat, scena nu avea nimic oribil, și Sarah 
nu simţea deloc dezgust în faţa celor două cadavre, doar 
o tristețe putin ostenită, un fel de durere extenuată. Vru 


să facă o mișcare să se apropie de ei, dar tatăl ei 
întoarse brusc capul în altă parte, ca si cum fata lui ar fi 
dat dovadă de o lipsă de gust de neiertat. 

— Nu, zicea mama ei, stăm de prea mult timp în apă... 
N-ar fi corect. 

Sarah lăsă capul în jos. Avea deodată paisprezece ani, 
codițe și o piele plină de bășici pentru că stătuse prea 
mult la soare. Recunoștea foarte bine rochia purtată în 
vara aceea. Atunci când îi fusese rușine să se arate în 
bikini din cauza pieptului aproape inexistent. Soarele îi 
arsese umerii și braţele, și timp de două săptămâni 
pielea i se cojise, dezvelind, sub stratul căzut, zone mai 
palide, roz, fragile. Adolescentii de pe plajă o 
porecliseră „leproasa”. Râdeau strigându-i tot felul de 
rautäti. Sarah își mușca ușor buzele și stătea singură. 
Ce băiat ar fi vrut să pună mâna pe trupul ei care se 
cojea? Ea însăși era dezgustată. Se plimba la marginea 
valurilor, înconjurată de mirosul uleios al lotiunilor 
solare. Zgomotele, luminile, strigătele îi provocau dureri 
mari de cap. Pe 6 august, participase la o excursie pe 
mare, până la insule. Timpul era noros, și marea, agitată 
de hulă, scuturase rău de tot ambarcatiunea pe tot 
traseul. Sarah vomase în fața pasagerilor. 

— Evident, n-ai luat pastila de rău de mare, îi zisese 
mami. Tii chiar atât de mult să te dai în spectacol? Cum 
vrei ca un băiat să îndrăznească să invite la dans o fată 
care vomită peste tot? Ar trebui să te stăpânești, să 
încerci să te controlezi, doar femeile însărcinate au 
dreptul să aibă greturi. 

Sarah își ștergea gura, cu gâtul plin de mucozitäti 
acide, fără să îndrăznească să ceară un pahar cu apă. 
Tati, jenat, privea peste bastingaj, în depărtări, spre 
largul mării. 

Da, Sarah își amintea fiecare minut al acelei ultime 
veri, ale acelei ultime vacanțe. Vântul încărcat de nisip 
încrustase gräunte de siliciu în pielea roșie de arsura 
soarelui și fusese nevoită să-și șteargă fiecare arsură cu 


o cârpă înmuiată în ulei. 

— Eşti prea fragilă, bombänise mama ei, ar trebui să te 
călești, altfel nu vei putea niciodată să înfrunţi durerile 
unei nașteri. 

— Mami, protestase Sarah, am doar paisprezece ani! 

— Și? răspunsese mami. În unele ţări, femeile sunt deja 
mame la vârsta asta. Poate că nu-i chiar atât de rău. 

În vis, tati și mami stăteau în faţa ambarcatiunii vopsite 
în alb și roz a companiei de excursii San Marco. Mami 
ridica mâna, apoi, constatând că avea câteva degete 
mâncate de crabi, o ascundea la spate. 

— Sarah, zicea ea, iar ai coșuri. Fereste-te de 
intoxicatiile alimentare. Stii că ne strici concediile? In 
fiecare vară ești bolnavă. În Anglia ai făcut o criză de 
ficat, în Italia ai făcut diaree. Eu și tatăl tău nu avem 
deloc nevoie de o tracasare în plus. Suntem aici ca să ne 
odihnim, să ne relaxăm. Muncim din greu tot anul. Poţi 
să înţelegi asta? 

Sarah dădea din cap. La restaurant nu i se mai servea 
decât jambon si täitei cu apă. În fiecare hotel, era veșnic 
abonată la „meniul de regim”, era cea pe care toţi 
mesenii o priveau șoptind: „Stă prost cu sănătatea”. 

Ambarcatiunea roz intra lent în mare. Se ducea la fund 
cu prora înainte, ridicând deasupra valurilor elicea 
acoperită cu alge. 

— O! gemea mami. Va pleca fără noi, trebuie să ne 
despärtim. Nu uita: când mergi cu autocarul, ia cu tine o 
pungă de plastic, în care să vomiti. 

Sarah începea să plângă, iar arsurile de soare de pe 
față începeau să o usture din cauza lacrimilor sărate. 
Privea cum se scufundă mica ambarcatiune. O navă- 
cabotier cu coca putredă, camuflându-și „lepra” tablei 
sub un strat de vopsea întreţinut cu grijă. 

Tati și mami mergeau legănându-se, să-și ocupe 
locurile la bord, și mâlul le tâsnea din încălțări la fiecare 
pas, cu un zgomot de supt puţin cam ridicol. Nu, nu era 
un coșmar, ci doar un vis foarte trist, plin de regrete și 


de rusine. De altfel, Sarah privea cu usurare plecarea 
părinţilor ei; va putea, în sfârșit, să-și scarpine bășicile 
fără teama de a fi certată. Imediat ce începea să 
transpire, mâncărimile deveneau insuportabile și avea 
impresia că mii de insecte minuscule se plimbau sub 
epiderma ei, călcând-o cu piciorușele lor. 

Când se trezi, avea faţa udă de lacrimi. Aprinse veioza 
și notă câteva fraze într-un carnet. Până la urmă, adormi 
așa, cu creionul în mână. 

A doua zi, străbătu canalul, într-o barcă cu motor, să 
viziteze Muzeul Thanercog. Pe tot traseul, se uită ţintă 
la valurile mici stârnite de etravă, urmărindu-le cum se 
depărtau să ia cu asalt cheiurile, piloţii. Stia că aceste 
valuri măcinau lent fundaţiile orașului, că trecerea 
repetată a bărcilor cu motor disloca mâlul malurilor. 
Casele se näruiau, victime ale unei iremediabile 
aspirări. Într-o zi, se vor prăbuși, minate din interior, 
vechi epave putrede, mâncate de viermi. Contemplând, 
la nivelul apei, acele palate supraîncărcate, tânăra 
femeie avea senzaţia că se afla în fața unei turme de 
aristocrați din vechiul regim, pudrati, purtând haine 
cusute cu fir de aur, înfășuraţi în mătăsuri, toate acestea 
servind doar la mascarea supurării unui sinistru sifilis. 
Mirosul foarte puternic de mâl întărea iluzia, 
accentuând în același timp atmosfera de putreziciune 
generală. Navigarea pe canal însemna sondarea unei 
plăgi incurabile. 

Un debarcader dărăpănat îţi permitea accesul la 
Muzeul Thanercog. Clădirea amintea de ruinele unui 
Babilon din carton presat. Peste tot vedeai titani cu 
forme contorsionate, coloși cu capiteluri deasupra, ai 
căror mușchi din stuc hipertrofiati înșirau de-a lungul 
arcadelor un relief de hernii grandioase. Lumina cenușie 
conferea pietrei un gust de plumb. Sarah cumpără un 
bilet de la paznicul stupefiat, închis într-un fel de nișă 
din sticlă, în mijlocul holului, și pătrunse în labirintul 
sălilor, unde parchetul scârtâia la fiecare pas. 


Un schelet de balenä ocupa prima galerie, dar era atât 
de galben, de plin de praf, încât era imposibil să știi 
dacă era adevărat sau numai o reconstituire din lemn. 
Sarah întinse mâna, râcâi una dintre coastele gigantice, 
dar nu reuși să-și dea seama. Știa că muzeele recurgeau 
din ce în ce mai mult la simulacre, la „reconstituiri” din 
material plastic, ca să protejeze obiectele expuse de 
isteria turistică, manifestarea sa majoră fiind gravarea 
propriului nume pe tibia tiranozaurului sau pe craniul 
omului de Neanderthal. În cursul călătoriilor sale, Sarah 
asistase recent la o „scurgere” de specimene adevărate 
și la o invazie de „fantome”, de dubluri, de copii, a căror 
mulțime umplea treptat vitrinele, colonizând soclurile și 
piedestalurile. Acest fenomen transformase progresiv 
muzeele în oase goale pe dinăuntru, fără măduvă, în 
bazaruri lipsite de orice urmă de magie, și tânăra femeie 
simtise o frustrare ciudată. Gândul că puteau fi 
executate la comandă copii industriale ale unor 
dinozauri îi stârnea un sentiment dezagreabil. De acum 
înainte, de fiecare dată când intra într-un muzeu, era 
cuprinsă de îndoială si se întreba mereu dacă 
exponatele dinăuntru erau autentice sau nu. Mângâie 
balena „suspectă”, reţinându-și o strâmbătură. Si dacă 
toată acea construcţie nu era decât o capcană pentru 
turiști? Și-l închipuia foarte bine pe bărbatul cu mutră 
de vulpe, acel Thorn Gravdsen, comandând prin telefon 
unui atelier oarecare de pe continent executarea unui 
schelet de balenă fals... Praf în ochi, ca și restul, ca 
acele fațade, acel machiaj de stuc, care semăna mai 
mult a magazin de accesorii decât a baroc veritabil. 
Făcu câţiva pași. Scândurile de pin cerate trosniră, 
insotindu-i deplasarea. La capătul sălii fusese 
reconstruită prora unei ambarcaţiuni cu pânze, cu tunul 
de lansare a harponului, a cărui săgeată explozivă tintea 
cu naivitate fruntea cetaceului eșuat pe piedestalul 
interminabil. Sarah își ridică gulerul hainei; era frig în 
muzeu, ca și cum toate obiectele expuse, toate false, nu 


aveau de ce se teme de umiditate sau de temperatura 
prea scăzută. Nici urmă de paznici. Vitrinele erau lăsate 
la voia întâmplării, galantar transparent întesat cu o 
marfa fără valoare. Sarah se scutură și alungă îndoiala 
care-i tulbura judecata. De ce continua să vadă, în 
spatele acelor vechituri, umbra lui Thorn Gravdsen, acel 
bărbat cu zâmbet amenintätor, strămoș al unei măști 
mortuare de carton, pe care o puteai cumpăra în 
schimbul unui pumn de monede? 

După scheletul de balenă, urma carcasa dezmembrată 
a unui drakkar. Vitrinele erau pline de arme ruginite - 
săbii, scuturi, ghioage - supraviețuitoare ale unui trecut 
sângeros. Sarah se plimba de la o vitrină la alta, 
aruncând priviri distrate obiectelor expuse. O voce îi 
șoptea că spadele istorice” fuseseră făcute într-un 
atelier clandestin din Piaţa Kanjeer, cu zece ani în urmă, 
iar drakkarul fusese construit din lemn recuperat, și 
căștile... Adevăratul trecut al orașului nu se afla acolo, 
în acea retrospectivă nordică pentru turiștii grăbiţi, nu, 
era în altă parte, mai difuz, dar mai ostentativ în același 
timp. Ascuns și totuși vizibil. 

„Nu e nevoie de cine știe ce, își zise tânăra femeie, de o 
cheie, de o indicație pentru a traduce tot, a înţelege 
totul...” 

Ar fi vrut să descurce acele cutume bizare, acele rituri 
urbane care păreau că tin de regulile unui carnaval 
unde râsul ar fi fost definitiv interzis. 

Se opri brusc. Nişte câini de sanie împăiaţi îndreptau 
spre ea boturile rânjinde. Păreau lupi deghizați în 
ciobănești germani. Nişte turişti se  amuzaseră 
smulgându-le smocuri de păr, ceea ce desena pe 
corpurile lor zone maladive și palide, cu un efect cât se 
poate de trist. Fără să vrea, Sarah își reaminti visul din 
noaptea trecută. Vru să se depărteze de cadavrele 
împăiate, care trăgeau o sanie nemișcată, dar nimeri 
peste o turmă de foci cu ochi de sticlă. Animalele 
fuseseră reconstituite în mod grosolan și pe trupul lor 


durduliu puteau fi väzute nenumärate cusäturi, dovadä a 
unei sectionäri prea gräbite. În crestetul fiecärui cap, 
suturile formau un fel de pânză de păianjen. 

În acel loc, vitrinele ofereau vizitatorului o întreagă 
gamă de ghioage și bâte, precum și de lame fixate pe un 
mâner, iar pe tăblițe era scris, în trei limbi, că 
respectivele obiecte foloseau pe vremuri la „înmuierea” 
balenelor, adică la provocarea a nenumărate răni în 
scopul evident de a le slăbi prin înmulţirea savantă a 
punctelor hemoragice. Urma 9) panoplie 
înspăimântătoare de instrumente de dezmembrare și o 
machetă lungă de trei metri, care reprezenta o balenă 
tăiată în toate sensurile și de pe care o armată de 
marinari preleva cuburi enorme de grăsime. Era un 
exponat foarte vechi, probabil din ceară. In partea din 
spate a vasului, sângele balenei formase o pată rotundă, 
desenată cu compasul, perfectă. Sarah mergea la 
întâmplare printre urși polari, ridicaţi pe labele din 
spate, igluuri din gheaţă falsă, aisberguri la scară 
redusă, a căror derivă, topire și răsturnare erau 
comentate îndelung. Din penumbră se iveau chipuri de 
prore barbare, fără ca tânăra femeie să reușească să 
vadă în ele altceva decât bucăţi de lemn vopsite în culori 
tipätoare. Simti o scurtă ameţeală în fața rămășițelor 
unei banchize din plastic transparent, în adâncurile 
căreia fuseseră așezate capete de mamut. Reproducerea 
se străduia să imite aspectul tulbure al ghetii, acea 
grosime a cărei transparenţă seamănă cu un fel de ceaţă 
solidificată. Capul păros plutea în masa de rășină, cu 
trompa încolăcită ca un șarpe odihnindu-se. În lumina 
verzuie a muzeului, era destul de greu să simţi că era 
vorba doar de un cap de cauciuc, fixat pe o blană de 
nailon implantată. Sarah se strâmbă; la Gottherdal, ca și 
în alte părți, regăsea aceeași obsesie a senzationalului, 
care infecta de la o vreme muzeele din lumea întreagă. 
Se ajunsese la concluzia că era vital să fie uimit turistul 
blazat, să fie copleșit cu imagini inedite, formidabile. 


Cangrenate de necesitatea comercială de a vedea 
scăzând drastic numărul vizitatorilor, muzeele se 
transformau progresiv în anexe ale acelor mici oficine 
care înfloreau cândva la Londra: galeriile de ceară, 
prezentând estrade pline de tablouri cu crime celebre 
sau execuţii capitale. Mamutul decapitat, cu privirea 
tulbure, prizonier al acelui fragment de banchiză, îi 
încânta pe părinţi ca și pe copii. Cei mai mulţi probabil 
că nici măcar nu înțelegeau că era vorba de un 
simulacru, de o simplă restaurare, și plecau mulţumiţi, 
cu mintea agitată de o excitare morbidă. 

Când să se întoarcă, tânăra femeie zări sala sticlelor. 
Erau acolo vreo sută de sticle, de toate formele, de toate 
mărimile, înfipte într-un strat de nisip, în spatele unei 
vitrine dreptunghiulare lungă de zece metri. Acoperite 
de depuneri marine, de scoici, ele conţineau, fiecare, 
sulul de hârtie îngălbenită al unui mesaj încredinţat 
hazardului valurilor. 

Sarah își lipi fruntea de sticla blindată. Avea în faţa 
ochilor o colecţie de chemări în ajutor, de SOS-uri, de 
ultim rămas-bun. Unele mesaje fuseseră desfăcute, apoi 
puse într-un fel de ramă, pentru ca vizitatorii să le poată 
descifra. Deasupra bucätilor de hârtie se afla traducerea 
lor în câteva limbi. Sarah se aplecă, examinând 
fragmentele pătate de mucegai. Erau acolo hârtii de 
ambalaj, pline de umfläturi din cauza umidității, foi de 
hârtie cu linii orizontale, etichete dezlipite de pe cutiile 
de conserve sau de pe cutiile de portocale. Uneori, și 
hărţi marine; multe pachete de ţigări, dezlipite și întinse 
orizontal. Toate erau acoperite cu un scris stângaci, pe 
care lipsa de confort, teama, lipsa de timp îl făcuseră 
copilăresc. Dacă mijeai ochii, descifrai coordonate 
imposibil de înţeles sau mesaje de adio fără speranţă, 
constatări: Este opt și treizeci și patru de minute, prora 
e sub apă, ne ducem la fund. Locotenentul Millock a dat 
drumul la frânghie... 

Cu inima bătând de emoție, Sarah încerca să și-i 


imagineze pe acei scribi de ultim moment, ghemuiti pe 
capătul unei epave înconjurate de aripioarele unei haite 
de rechini. Scriau cu frenezie, dornici să lase o urmă, să 
devină comentatorii ultimei clipe. Panicii îi luase locul o 
hotărâre rece, nevoia de a înșira fraze pe care poate că 
nimeni nu le va citi vreodată. Scriau cu un condei vechi, 
un creion de tâmplărie, uneori chiar cu vârful degetului 
înmuiat în gudron sau în sângele unei răni. Își scriau 
numele, data, mai ales data, ca să materializeze 
momentul trecerii în neființă... apoi urmau tradiționalul 
rămas-bun, ultimele gânduri pentru mamă, soţie, ţară... 

Sarah își așeză mâna pe geam. Comentariul preciza cât 
timp trecuse înainte de descoperirea sticlei și puteau fi 
citite cifre de ordinul a cincisprezece, douăzeci și chiar 
treizeci de ani. Tânăra își îndreptă spatele; respiraţia îi 
devenise mai precipitată. Nu se putea desprinde de 
vitrină, de sticlele transparente sau negre, de sticlele de 
bere, de vin, de medicamente, de borcanele pentru sare. 
Foile de hârtie te hipnotizau cu scrisul lor stângaci, 
asemenea scrisului unui copil cu degete amortite. 
Frazele, repetitive, răsunau în capul ei: Prora e sub 
apă... Torpilati într-o parte... Cârma smulsă... taifun... 
Aruncati peste recif de furtună... 

Enumerarea nu se mai termina. Nume de femei, 
demodate, ciudate, foarte bine ancorate în epoca lor și, 
din când în când, cu ocazia unui război, o lozincă 
patriotică, un strigăt de soldat frustrat de răzbunare! 

Si dacă totul era fals? Ca și restul, ca mamutul 
decapitat, ca acel iglu din plastic? 

Îndoiala o străpunse brusc pe Sarah. Atunci, își 
imagină o înscenare sordidă, școlari copiind cu migală 
acele SOS-uri scrise de învăţătoarea lor pe tabla de la 
școală! Îi vedea pe copii rătăcind prin gunoaie, ca să 
găsească sticle îngropate în maldăre de mizerii. lar 
seara, în pat, învăţătoarea, cu ochelarii pe nas, imagina 
mesaje noi de adio, ticluia situaţii dramatice, cumplite, 
cuvinte de rămas-bun stoice, dar sfâșietoare. 


— Te interesează SOS-urile? zise vocea lui Barney 
Wandsworth în spatele ei. 

Se întoarse spre el, ca și cum ar fi fost prinsă făcând 
ceva interzis. Omul de știință se legăna de pe un picior 
pe altul în penumbră, cu mâinile în buzunarele lodenului 
său jegos. „M-a urmărit”, își zise Sarah agasată. 

— E tot ce merită văzut în acest muzeu, zise Barney 
apropiindu-se de vitrină. Restul e imitație. 

Vorbea lent, ca acei oameni îndopaţi de neuroleptice și 
care fac mari eforturi să schimbe o vorbă cu cineva. In 
urma unei depresii nervoase, una dintre prietenele 
tinerei femei începuse să vorbească astfel, cu 
încetinitorul, ca o bandă magnetică derulată cu o viteză 
greșită. 

— E fascinant, murmură el. Unii colecționari dau o 
adevărată avere pe sticlele cu mesaje. Când e vorba de 
un naufragiu celebru, se licitează preţuri incredibile. 

Sarah dădu din umeri. 

— Si cum poţi fi sigur că nu ești tras pe sfoară? Marea 
nu dă certificate de autenticitate! 

— Nimic nu e scăpat din vedere: sticla, textura hârtiei, 
analiza cernelii. 

— Dar știți foarte bine că asta nu dovedește nimic! Poţi 
găsi ușor o hârtie foarte veche, un capăt de creion 
datând de la începutul secolului și o sticlă aruncată 
undeva în pod! 

Barney se strâmbă. Arăta ca un bebeluș dezamăgit 
care va izbucni în lacrimi. Sarah era tentată să-i strige 
în faţă: „Ai inventat pe loc povestea asta cu colectionarii 
de  SOS-uri; ești un mitoman. Sunt sigură că 
pansamentul tău n-are nimic sub el. Nimic!” 

Totuși, făcu un efort să se stăpânească. 

— Am o înregistrare, răspunse Barrey. Nu-i un 
adevărat SOS, dar îl am de la străbunicul meu. E vorba 
de explozia vulcanului Krakatoa din 1883, în Indiile 
Olandeze. A fost auzită pe o rază de aproape șase mii de 
kilometri. Nu s-a mai cunoscut o altă deflagratie atât de 


puternică. A provocat moartea a patruzeci de mii de 
oameni... 

— Şi de unde a apărut banda asta? întrebă Sarah, 
circumspectă. 

— Strămoșul meu era în călătorie de studii la Saigon cu 
ocazia catastrofei; interpreta la pian o melodie compusă 
de el și o înregistra cu ajutorul unui aparat cu cilindri. 
Cu siguranţă că ai văzut acele mici mașinării, puse în 
mișcare cu o manivelă și care au un cornet de fier care 
ține loc de microfon. 

— Da, bineînţeles. 

— În momentul în care insula s-a volatilizat, la mii de 
kilometri de acolo, străbunicul meu începuse să 
interpreteze partea a doua. Dacă asculti cu atenţie, auzi 
foarte bine, pe lângă muzică, o deflagratie înăbușită, 
îndepărtată... Ceva ce pare că vine din centrul 
pământului. Mai târziu, când a aflat de catastrofa, a 
păstrat cu pioșenie acel cilindru de ceară. Familia l-a 
transmis din generaţie în generaţie. Apoi, tehnica 
evoluând, s-au făcut copii. A fost transcris pe un disc, 
apoi pe bandă magnetică. Am întotdeauna o casetă cu 
mine. Când eram copil, ascultam ore în șir. 

— Ce anume? întrebă Sarah, pe un ton tăios. Muzica 
străbunicului sau explozia vulcanului? 

— Si una, și alta, răspunse Barney. Nu înţelegi că e 
ceva sfâșietor în acest contrast? În acea muzică de 
amator, cam școlărească... și acea pulsatie ce tâsneste 
din celălalt capăt al lumii, care vine de peste ocean, cu 
un suflu distrugător. Dacă te gândești așa: aproape 
patruzeci de mii de morţi, un val seismic gigantic, o 
ploaie de foc și de cenușă în stare să întunece soarele 
timp de un an întreg... 

— Eşti sigur că era într-adevăr vorba de vulcan? 
întrebă tânăra femeie. Străbunicul se afla în China, ar fi 
putut, la urma urmelor, să înregistreze explozia unei 
fabrici de petarde! 

— Nu, răspunse cu încăpățânare Wandsworth. A 


calculat totul, ora, viteza de propagare a sunetului, 
totul... Era vorba de Krakatoa! 

Acum transpira, răspândind un miros intepätor. Sarah 
se depărta de el. Greșise tachinându-l; era clar că 
acorda o importanţă disproportionatä acestei povești cu 
vulcanul. 

— Într-o seară ar trebui să vii s-o asculti, zise el, 
împingându-și ochelarii pe nas. Am prelucrat 
înregistrarea la Nashville, cu ajutorul unui prieten care 
se pricepe. A reușit să elimine toate fornăielile 
înregistrării originale. Se aude pianul, un instrument 
degradat de umiditatea colonială. Se aud notele, foarte 
ascuţite... și apoi, fondul, un suflu înăbușit, o vibraţie 
care îți comprimă timpanele. 

— Krakatoa? 

— Da. Când mă uit la aceste sticle, mă gândesc 
totdeauna la Krakatoa. Nu știu de ce, dar, după părerea 
mea, există o înrudire, o legătură. 

— Vrei să spui că înregistrarea e un fel de mesaj? Și ai 
fi singurul om care l-ar înțelege? 

— Poate. 

Tânăra femeie oftă. Era cuprinsă de un sentiment de 
lehamite. Muzeul era fals, înregistrarea lui Barney era 
probabil si ea falsă, chiar și nebunia omului de știință 
avea ceva exagerat, artificial. Făcu un pas spre ieșire. 

— Mă întorc la hotel, zise ea. 

— Da, încuviință Barney. Să mergem la hotel, am să-ţi 
pun banda. Am o combină foarte performantă. 

Sarah străbătu galeria fără să acorde nicio atenţie 
animalelor împăiate. Continua să creadă că adevăratul 
muzeu al orașului Gottherdal nu se afla acolo. Asemenea 
unei inimi ascunse, bătea undeva, în labirintul orașului, 
în spatele uneia dintre acele faţade travestite, iar cel 
care-l putea contempla descoperea imediat adevărul 
ascuns în adâncul pietrelor. 

— La-la-la, fredona Barney. Așa începe. La-la-la... la... E 
o melodie pentru flașnetă, foarte naivă. Străbunicul meu 


nu avea talent. Asta te duce cu gândul la acele cântecele 
pe care voi le numiţi nursery rimes. 

— Cântece de leagăn? 

— Da. Ciudat, nu? Un cântec de leagăn și apoi, dintr-o 
dată, explozia naturală cea mai cumplită din istorie. Foc, 
moarte, mare răvășită, pământ pustiit, oameni făcuţi 
fărâme. La-la-la-la. 

Treceau pe lângă scheletul de balenă. Sarah se întrebă, 
încă o dată, dacă Barney nu încerca, precum Judith mai 
înainte, să-i transmită un mesaj obscur. Dacă nu cumva 
mima nebunia pentru a abate atenţia unor eventuali 
urmăritori. Stiindu-se că e nebun, se bucura de 
indulgenta pe care o acorzi celor nebuni. Era lăsat să se 
miște în voie, fără cel mai mic control. Iar el, cu un aer 
nevinovat, scotocea, cu privirea cercetătoare, 
scărpinându-și cu ostentatie rănile imaginare. 

„Și dacă face o anchetă? se întrebă deodată Sarah. 
Dacă a inventat acest travesti doar în scopul de a deruta 
adversarul?” Da, dar ce să ancheteze? De ce nimeni nu 
se hotăra să vorbească cinstit? Ce rost aveau acele 
ocolișuri, acele simulacre? 

leșiră din muzeu și merseră spre capătul cheiului, în 
speranța că vor prinde o barcă-taxi, dar canalul era 
pustiu. 

— Uneori, am senzaţia că insula se mișcă, precum o 
plută, murmură Barney. Că trage de rădăcini să se 
smulgă din adâncuri și să pornească în derivă. Că vrea 
să-și piardă identitatea, să uite de longitudinea și 
latitudinea ei, să fie doar o bucată de pământ care 
plutește. 

— Ai prea multă imaginaţie, zise cu blândete Sarah. 

— Ştii că există insule de gheaţă în stare să plutească 
și cincisprezece ani? replică Wandsworth. Sunt botezate 
cu numere. Armata își instalează pe ele un fel de 
avanposturi, observatoare pentru misiuni meteorologice 
mai mult sau mai puţin suspecte. Pe măsură ce trece 
timpul, se micșorează, apoi se dezmembrează. Intr-o zi, 


Gottherdal va porni în derivă sau se va răsturna, ca 
aisbergurile. 

Sarah nu răspunse. Îi era frig. Pietrele cheiului îi 
inghetau tălpile picioarelor prin grosimea încălțămintei. 

— Au sosit invitatiile, zise Barney, ștergându-și nasul 
cu pansamentul. 

— Poftim? 

— Gravdsen. A expediat invitatiile pentru serata pe 
care o organizează în fiecare an la primărie. Te duci? 

— Nu știu cum aș putea face altfel! j 

— Eşti naivă, ai grijă! Nu vei scăpa de colții lui. li place 
să facă pe prințul viking si fetele sunt, în general, destul 
de proaste ca să cadă în plasă. N 

Sarah se încruntă. Barney o plictisea. In plus, se vedea 
nevoită să recunoască faptul că simțea o anumită 
atracție sexuală față de bărbatul cu mutră de vulpe. 
Ceva tulbure ce nu reușea să deslușească, o dorință de 
atingere, o dorință de supunere. Aceste sentimente o 
făceau să simtă o rușine groaznică si se forța să se 
gândească la asta cât mai puţin posibil. Dar totul 
revenea, neobosit, ca o  pulsatie profundă. O 
ambarcatiune trecea pe lângă chei. Ridică mâna să o 
oprească. Duduielile motorului făcură să vibreze pietrele 
cheiului, se transmiseră de-a lungul coapselor sale, 
stârnind apoi în pântece o tulburare pe care nu ar fi vrut 
să o bage în seamă. 


VIII 


Ninsoarea în rafale umplea sträzile cu fulgi de nea 
pufoși. Venea dinspre mare, si furtuna, scrijelind spatele 
banchizelor, umpluse noaptea cu mii de lăcuste de 
gheaţă, ale căror roiuri se loveau de faţade cu un 
zgomot cristalin. Sarah asculta, cu ochii închiși. Zăpada 
îngreuna acoperișurile, năpădea statuile, zeii, îngerașii. 
Fauna de stuc dispărea sub covorul pufos. Licornii 
acoperiți nu-și mai semnalau prezenţa decât cu ascutisul 
lungului corn frontal. Sarah se întreba dacă zeii de ipsos 
din Gottherdal vor supravieţui furtunii. Orașul devenise 
uniform. Zăpada estompa cizelările arhitecturale, nivela 
totul. Ai fi zis că fiecare clădire, fiecare palat fusese 
acoperit cu un văl. Statuile se preschimbaseră în 
mormane mari de zăpadă și casele, în coline. Da, zeii de 
stuc aveau să moară, uciși de frig, asfixiati sub lintoliul 
tot mai gros. Întoarcerea soarelui, topirea zăpezii vor 
scoate la lumină măcelul, iar Gottherdal va semăna 
atunci cu acele Triumfuri ale Morţii, atât de apreciate în 
Evul Mediu, cu sarabanda lor de schelete, de morminte 
deschise, cu cadavre lubrice și justitiare. 

Tânăra femeie se apropie de fereastra dublă. Frigul 
intens care venea de-acolo forma în cameră o zonă care 
nu te lăsa să înaintezi. Se duse să-și ia pardesiul și se 
înfășură în el. Pe pat se afla masca de carton aurit, 
trimisă de Thorn Gravdsen fiecărui invitat. Sarah însă 
ezita să și-o pună pe faţă. Profilul întemeietorului acelui 
oraș, presărat astfel cu paiete, avea ceva malefic. Părea 


că radiază de o bucurie sinistră și nesănătoasă, ca acele 
busturi de împărați romani cu mintea deranjată, care 
domniseră prin teroarea asasinatelor și a comploturilor. 
Sarah se apropie de geam, încercând să uite de buzele 
care-i crăpau, de pielea fruntii care parcă se retrăgea. 
Voia să asiste la moartea zeilor de ipsos, să-i surprindă 
prăbușindu-se. Vor aluneca pe acoperișuri, vor cădea 
din înălţimea coloanelor și a capitelurilor. Vor agita 
puţin braţele, în încercarea de a-și redobândi echilibrul, 
apoi vor cădea în gol, spărgându-se și răspândindu-și 
bucăţile pe pavaj. Da, peste câteva minute, degetele lor 
amortite vor zgâria zadarnic antablamentele, cornișele. 
Divinitätile războinice vor cădea pe spate si se vor 
sparge ca niște vase vulgare. Zăpada, gheaţa le aduceau 
pierzania, transformând fiecare pantă în capcană 
mortală, fiecare piedestal, în patinoar. 

Deodată, cineva bătu la ușă. Judith apăru în prag, 
purtând o capă de piele neagră căptușită cu blană. 

— Trebuie să mergem, zise ea. Vor veni gondolierii să 
ne ia. 

Era palidă, cu părul pieptănat pe spate, legat la ceafă 
într-un mic coc de toreador. Părea că se gătise nu 
pentru o petrecere, ci pentru o execuţie inexplicabilă. 

— E o noapte cam ciudată pentru distracţie, murmură 
Sarah. Ce zici? 

Femeia înaltă și brunetă nu răspunse. Înaintând ca și 
cum ar fi alunecat, întinse mâinile să lege șireturile 
capei, pe care însoţitoarea ei și-o asezase pe umeri. 
Sarah înţelese greșit gestul și făcu repede un pas înapoi. 
Apoi râse să-și ascundă jena. Preţ de o secundă, crezuse 
că Judith voia să o sugrume. 

— Să nu-ţi uiţi masca, zise Judith. Sunt minus treizeci 
de grade. Vântul ti-ar cresta mutrișoara drăguță mai 
înainte de a fi străbătut jumătate de canal. 

leșiră, cu un aer funebru, și capele umplură culoarul cu 
foșnetul lor de aripi. Socuri înăbușite zguduiau streșinile 
și balcoanele. 


— Auzi, zise Sarah, tresărind, cad statuile! 

— Ba nu, sunt doar bucăţi mari de zăpadă care se 
desprind de ţigle. 

În hol se aflau ceilalţi invitaţi, purtând deja măștile, 
formând un sir de profiluri aurii. Încremeniţi în poziţie 
de drepţi, purtând cape de piele, păreau niște statui 
îmbrăcate. 

„Zeii de pe acoperișuri au coborât să se adăpostească, 
își zise Sarah. S-au deghizat să fugă de zăpadă. În seara 
asta, la recepţia lui Gravdsen, cei mai mulţi invitaţi vor 
fi statui... și noi nu vom ști nimic.” 

Își dădea seama că fabula, dar nu-și putuse reţine 
crisparea dezagreabilă a stomacului în momentul când 
văzuse acel șir de măști mortuare amutite. 

— Sosesc drakkarele, zise cineva. 

Sarah își puse masca și-și trase gluga pe cap. Blana cu 
care era căptușită îi mângâie urechile. Capa era grea, 
apăsând-o ca o armură moale făcută dintr-o piele de 
pachiderm. Mica trupă intră sub bolta ce ducea afară. 
Luna, reflectându-se pe zăpadă, revărsa peste faţade o 
lumină albăstruie ce părea complet artificială. Sarah 
arunca priviri în jur, sperând să surprindă, în mijlocul 
troienelor în formare, cadavrul făcut bucăţi al unei 
statui prăbușite. 

Gondolele se apropiau pe canal. Fuseseră construite să 
semene cu niște mici drakkare și scuturi fanteziste se 
înșirau pe cele două flancuri. Gondolierii, incotosmänati 
în blănuri, purtau coifuri de vikingi. Tinerei femei i se 
păru că era un teatru de prost-gust, dar strigătele de 
uimire admirativă ale unor invitaţi dovedeau că nu toată 
lumea era de acord cu ea. Gondolele traseră la chei una 
după alta, în faţa scării de piatră. Trebuia să cobori. 
Treptele erau îngrozitor de alunecoase, și Sarah observă 
că pe apa canalului pluteau bucăţi de gheaţă. Invitaţii 
înaintau greu, înfofoliți în cape. De fiecare dată când 
unul punea piciorul pe fundul bărcii, aceasta se legăna 
ameninţător, ca si cum ar fi fost gata să se răstoarne. 


Sarah se uita la necunoscutii mascaţi. Nu erau prea 
grei, prea neîndemânatici pentru niște simpli oameni? 
Continua să vadă în ei statuile fugite de pe acoperișuri, 
statui costumate care căutau un refugiu, pe durata 
balului, în saloanele prinţului orașului. Gondolele se 
legănau, la limita încărcăturii, linia de plutire atingând 
ușor bastingajul. Zeii de piatră aveau oare să scufunde 
fragila escadră de carnaval trimisă de Thorn Gravdsen? 
Totul era posibil în acea noapte de zăpadă și gheaţă, 
când aerul părea încărcat de miile de cioburi ale unei 
enorme oglinzi sparte. Sarah cobori și ea, ţinând-o 
strâns de mână pe Judith. Nimeni nu vorbea în 
ambarcaţiuni, dar era adevărat că temperatura foarte 
scăzută nu favoriza conversațiile. Sarah se așeză la 
proră, lângă un alt invitat cu sex nedeterminat. Măștile 
mortuare stăteau faţă în faţă, strălucind de chiciură. În 
jurul gondolelor, fragmentele de banchiză aduse de 
mare urcau pe canal, ciocnindu-se. Tinerei femei i se 
păreau enorme, în stare să scufunde bărcile prea 
încărcate. 

Escadra se dezlipi încet de chei. Sarah se lovi cu 
umărul de vecinul ei. Avu impresia că lovise o bornă de 
piatră. Vru să se scuze, să deschidă gura... dar aerul 
foarte rece îi intepä limba. Si apoi, cum să te adresezi 
unei statui deghizate fără să nu pari imediat ridicol? O 
căută cu privirea pe Judith, dar zări doar aceleași măști, 
la fel de încremenite. Gondola aluneca pe canal, plutind 
pe un fluviu de cerneală plin de bucăţi de gheaţă. 
Absenta făcliilor, a felinarelor văduvea procesiunea de 
aparenţa ei veselă, și în acea trupă cu glugi, care se 
deplasa prin întuneric, era greu să vezi altceva decât un 
cortegiu funebru. Sarah închise ochii; frigul o amortea. 
În pofida capei de blană și piele în care era înfășurată, 
deja nu-și mai simţea nici mâinile, nici picioarele. 
Rafalele de fulgi estompau imaginea orașului. Banchiza 
acoperea noaptea cu vopsea albă, suprapunând 
diagonalele. Sarah își dădu deodată seama că-i era 


teamä. Oare statuile, speriate de supraaglomerarea 
ambarcatiunilor, nu vor încerca să facă mai ușoare 
gondolele, aruncându-i pe oameni peste bord? Cât timp 
ai fi putut pluti într-o astfel de apă? Cel mult câteva 
secunde. 

Ambarcatiunile manevrară să tragă în fața primăriei. 
Zăpada, adunată pe frontonul clădirii și marginile scării 
monumentale, ascundea complet ornamentatia barocă. 
Servitorii, purtând combinezoane polare, cu ochii 
protejaţi de ochelari enormi, curätau cu înfrigurare 
treptele, îndepărtând gheața care puţin câte puţin 
vitrifica piatra. Falșii vikingi îi ajutară pe invitaţi să 
coboare din bărci. Sarah nu mai avea curaj să miște. 
Vântul, cărând așchii de banchiză, mitralia scuturile 
drakkarelor, ca și cum ar fi avut intenţia să le scufunde 
neîntârziat. Mica trupă luă cu asalt scara. Sarah stătea 
pe loc, conștientă că la cel mai mic pas greșit ar fi putut 
să ajungă în canal. 

— Nu te simţi bine? se auzi vocea fornăită a lui Judith. 
Putin curaj, înăuntru o să mori de căldură. 

Sarah se forță să ridice piciorul. Se gândea la acei 
exploratori care rătăceau prin vijelia nordului și erau 
găsiţi inghetati, în picioare, solidificati de frigul polar în 
plină cursă. Cărţile de aventuri erau pline de aceste 
imagini macabre. Se gândea la toate cadavrele 
multimilenare, prizoniere ale banchizei, la acele povești 
cu oameni decongelati si care reveneau la viaţă într-o 
altă epocă. Se gândea... Dumnezeule! Nu-si mai simţea 
picioarele. Era pe cale să se transforme în piatră... Da, 
acesta era secretul Gottherdalului: frigul îi preschimba 
pe străini în piatră, iar locuitorii, complici ai Polului, se 
multumeau să ridice statuile obţinute astfel pe noi 
piedestaluri. Oare pe ea, pe Sarah, unde o vor expune, 
pe ea, biata călătoare venită în interes de serviciu? Mai 
târziu, adolescenţii se vor excita holbându-se la corpul ei 
devenit cenușiu, apoi pescărușii o vor acoperi de găinaţ, 
conferindu-i aspectul definitiv al acelor statui din 


parcuri, încremenite în poziţii stângace. 

Un bărbat în combinezon polar o ajută să străbată 
ultimii metri și o împinse spre holul luminat strălucitor, 
care era un fel de sas. Imediat simţi că se sufocă de 
căldură. Valeti cu perucă și ciorapi de mătase veniră să-i 
ia capa, dar nu-i cerură să le dea și masca. 

Mai târziu, după ce urcă alte scări și trecu prin alte 
vestibuluri, văzu că unii invitaţi se încăpățânau să-și 
ascundă trăsăturile sub efigia lui Ottar Gravdsen. 

— E un bal mascat? întrebă ea, uimită. 

Judith scutură din cap. Fără haina de blană, apărea cu 
umerii goi, într-o rochie de piele cu bretele, strânsă în 
mod ciudat cu șnururi la spate. Era o ţinută 
provocatoare, puţin cam barbară. Neliniștitoare. Nu știa 
dacă fusese concepută pentru seducţie sau pentru 
intervenţii chirurgicale. 

— Nu-i un bal mascat, răspunse ea din vârful buzelor. E 
o manifestare de umilință, un mod de a anunţa solemn 
stăpânului casei: Nu sunt demn de invitația ta, umila 
mea faţă ar urâţi cercul prietenilor tăi. Snobismul 
constă în a scoate masca mult mai târziu sau anu o 
scoate deloc, dându-ti multă osteneală să nu fi 
recunoscut. Ba unii chiar nu scot nici o vorbă sau își 
schimbă vocea. Străinii nu sunt obligaţi să se supună 
acestui obicei. 

Sarah se lăsa condusă, toropită de căldura excesivă și 
de strălucirea luminilor. Peste tot era un adevărat 
desfrâu de lustre, de candelabre, de lămpi. În capătul de 
sus al fiecărei scări, străluceau felinare enorme. Partea 
de sus a căminelor era încărcată cu sfeșnice de argint. 
Acolo nu putea să stăruie nicio umbră, întunericul era 
banal, negat. Totul era doar revärsare de lumină. 
Oameni cu mutră de carton presat se mișcau în jurul 
meselor supraîncărcate cu mâncăruri. Unii nu scoteau o 
vorbă, alţii schimbau replici cu o voce ciudată, 
prefăcută, exagerat sepulcrală. 

„Statuile își exersează glasul, își zise Sarah. Vorbesc 


limba pietrei, și pieptul lor răsună ca o cavernă.” 

Nu înţelegea niciun cuvânt din tot ce se spunea în jurul 
ei, dar strania modulație a limbii îi dădea impresia că 
asistă la repetiţia unei piese de teatru jucate de actori 
proști. 

— Mästile se străduiesc să se înșele una pe alta, îi sopti 
Judith. Cei care pot să imite nu ezită să împrumute tonul 
unor personalităţi din Gottherdal și să rostească vorbe 
instigatoare. Numai rămânând mascat, ai dreptul la 
impertinentà, fără a risca să fii provocat la duel, căci 
efigia lui Ottar Gravdsen nu poate fi pălmuită. 

Sarah dădu din cap. Toate astea o depășeau. Oamenii 
cu fete de carton râdeau greoi. Vocile lor prefăcute 
aveau sonorități amenințătoare. g 

— Dar ce spun? întrebă Sarah, agasată. Intelegi ceva? 

— Nu, mărturisi Judith. Folosesc un fel de dialect. Cred 
că nu vor să înţelegem și noi. 

Sarah luă o cupă de şampanie de pe o tavă. Deşi 
petrecerea abia începuse, oamenii râdeau foarte tare si 
se comportau deja cu acel fel de indecentä, de 
exagerare pe care o poţi observa, în general, la sfârșitul 
chefului. Sarah își mușcă ușor buzele, convinsă că 
timpul se scurgea mai repede pentru oamenii mascaţi. 
Frazele, imposibil de înţeles, rostite de gura lor 
„Mieunau” ca niște benzi magnetice puse să se deruleze 
cu viteză prea mare. 

— De altfel, printre ei nu sunt doar bărbaţi, spuse 
Judith. Multe femei profită de acest gen de invitaţie ca 
să poarte haine bărbătești, își strâng bine sânii și se 
distrează mângâind străinele, din pură provocare. Da, e 
adevărat, măștile care nu vorbesc ascund deseori 
femei... sau bărbaţi foarte abili, care vor să fie luaţi 
drept femei de femeile îmbrăcate în haine bărbătești. 

— Îndurare! exclamă Sarah, ducând o mână la frunte. 
Mă faci să-mi pierd minţile. Ce căutăm noi aici? Serata 
ar putea să... degenereze? 

— Te temi de o destrăbălare în grup? zise Judith, 


râzând răutăcios. Nu, nu aici. Nu la Gottherdal. Sunt 
prea pudibonzi. 

Păru că se gândește, apoi adăugă: 

— Într-un sens, o destrăbălare în grup ar fi mai puţin 
periculoasă. Pentru ei, ca și pentru noi. 

— Vrei să spui că suntem în pericol? 

— Întotdeauna ești în pericol în mijlocul măștilor. 

Sarah voia să răspundă, când îl zări pe Thorn 
Gravdsen. Stătea pe scara mare, cu faţa descoperită, cu 
o cupă de șampanie în mână. Judith își retinu cu greu 
înfiorarea. Degetele ei reci se lăsară brusc peste mâna 
tinerei femei. 

— Ştii că are un muzeu personal? sopti ea. Un muzeu 
pe care nimeni nu are dreptul să-l vadă. E aici, la 
primărie, într-o sală plină de tot felul de sisteme de 
protecţie electronică. 

Sarah ridică din sprâncene. Ceea ce presupusese de la 
început era, așadar, adevărat? Exista la Gottherdal un 
ALT muzeu, un muzeu secret, unde nu avea dreptul să 
intre niciun turist! 

— Unde e? întrebă ea printre dinţi. 

Judith avu un zâmbet nervos. Incepea să transpire, și 
sudoarea lucea sub pielea rochiei, între sâni. 

— E aici, undeva, ascuns în spatele ușii unei săli în 
renovare. Te interesează? Am crezut că ești atentă la 
atracțiile turistice. 

— Ştii bine că nu-i adevărat! se răsti Sarah. Altfel, tu și 
Barney nu v-aţi pierde timpul să mă înnebuniţi cu vorbe 
pline de subînţelesuri și fraze enigmatice! Amândoi aveţi 
aceeași problemă: vă căutaţi un complice. Ce puneţi la 
cale? 

Judith întoarse faţa în altă parte. Pălise. 

— Vorbești aiurea, zise ea cu o voce albă. 

Apoi adăugă imediat: 

— Atenţie, Thorn Gravdsen vine spre noi!... 

Ca și cum ar fi vrut să întârzie cu orice preţ această 
confruntare... sau ca și cum o silă imposibil de alungat o 


constrângea să fuga din apropierea lui Thorn Gravdsen, 
Judith o prinse pe Sarah de mână și o trase după ea, 
fără să-i ceară părerea. Intrară în prima galerie întâlnită 
în cale, fugind de saloane și de lumina orbitoare. 
Departe de centrul strălucitor al petrecerii, domnea 
întunericul. Se pierdură foarte repede într-un labirint de 
culoare cu tavane boltite, ai căror pereţi gri păreau 
acoperiți cu cenușă. Pardoseala aproape că nu se mai 
vedea din cauza prafului, ca și marmura căminelor sau 
feţele statuilor. 

— Probabil că e vorba de o aripă nefolosită? întrebă 
Sarah. 

Era frig și simţea cum li se răcește pielea umerilor. 

— Ne duci la moarte! se plânse Sarah. Ce cauţi? 

Dar Judith nu răspundea. Deschidea uși la întâmplare, 
făcea să scârtâie balamale ruginite, stârnea un nor de 
praf care le făcea să tușească. Sarah întrezărea 
biblioteci cu fotolii ascunse sub giulgiuri dungate de 
umiditate, săli pline de scaune îngrămădite, fără grija 
unui aranjament oarecare, încăperi unde fuseseră 
depozitate busturi de ipsos deteriorate, cărora le lipseau 
nasul, o ureche sau o bucată de frunte. Sculpturile 
schiloade priveau spre ușă cu un aer semet și ușor 
amenintätor, ca și cum ar fi avut un puternic 
resentiment faţă de cei care le lipsiseră de viaţa publică. 

Într-o bibliotecă, Judith reuşi să  räsuceascä 
întrerupătorul. Toate micile lămpi de lectură se 
aprinseră dintr-o dată, luminând mesele goale cu lemnul 
plin de mâzgälituri. Cărţile dormeau în rafturi, animale 
mari cu șira spinării din piele bătută în aur, țestoase cu 
măruntaie de hârtie, retrase pentru totdeauna în 
adâncul unei carapace plane. Sarah ridică mâna și luă 
una. Foile groase, pline de pete roșii, scoteau un fel de 
plesnitură când le răsfoiai. Textul, scris cu litere gotice, 
căpăta, în lumina slabă, forma unei armate în marș. O 
armată colturoasä, cu căști de fier, o cohortă împărţită 
în coloane, în paragrafe, în capitole, gata să ia cu asalt 


orice eventual cititor. Sarah clipi ca să alunge iluzia. 
Deodată, hârtia i se păru prea nouă și cerneala prea 
strălucitoare... După cum i se întâmplase și cu ocazia 
vizitării Muzeului Thanercog, începu să aibă îndoieli 
asupra autenticităţii acelui ceaslov. Duse cartea la 
ureche, îi mângâie muchia, adulmecă paginile, ca să 
simtă mirosul caracteristic al lipiciului de pește, care 
impregna cărţile vechi și care nu dispărea niciodată 
complet. In ciuda eforturilor, nu descoperi niciun semn 
susceptibil să-i alunge criza de îndoială sistematică ce 
punea stăpânire pe ea. Răsfoi iute și alte volume și 
atinse patina înnegrită a unui tablou. Totul putea să fie 
simulat, fabricat. Poate că Thorn Gravdsen domnea 
asupra unei legiuni secrete de funcţionari în bluze 
cenușii, având misiunea să presare mobilele și parchetul 
cu praf fals, să așeze în colţurile încăperilor pânze de 
păianjen false, din fibre de sticlă. Da, veneau la căderea 
nopţii, cu vopsele colorate, și pictau pete de mucegai pe 
paginile cărţilor și pete de rugină pe mânerul 
ferestrelor. Ingälbeneau hainele și așezau ici-colo o 
mână de insecte moarte... Lucrau pentru omul cu mutră 
de vulpe, fabricau trecut, fabricau timp... 

Sarah așeză cărţile la locul lor. Pielea copertelor era 
falsă; poate chiar fusese luată de la niște animale false! 
Vaci false provenite în urma manipulărilor unor 
naturaliști perverși! Tânăra femeie își retinu chicotitul. 
Simtea că devine isterică. Linse praful așezat pe buze și 
i se păru că are un gust de „chimicale”. 

— Nu-ţi pierde timpul cu răsfoitul acestor vechituri, îi 
șopti Judith. Sunt doar de decor, să înșele ochiul. 
Adevăratul muzeu e în altă parte. 

— Şi ce conţine? 

— Adevărul. Adevărul despre Gottherdal. 

Stăteau una lângă alta, frictionându-si umerii să se 
încălzească. Din gură le ieșeau aburi. 

— Toate cărțile astea au fost scrise la comandă, 
continuă Judith. Sunt povești artificiale, legende 


fabricate să satisfacă dorința lui Ottar Gravdsen. i-ai 
pierde viața vrând să le traduci. Unii profesori 
universitari au albit mai înainte de a fi înţeles că 
fuseseră împinși într-un labirint fără ieșire. Aceste 
arhive funcţionează ca o oglindă-capcană pentru prins 
păsărele. Sunt coerente, abile, pot să alimenteze zeci de 
teze, dar nu au nicio bază reală. Nu aici trebuie căutat. 

— De unde știi? întrebă Sarah, cu respiraţia întretăiată. 

— O să-ţi explic altă dată, replică Judith. 

Se întoarseră pe culoar. Frigul devenea greu de 
suportat. Era evident că acea aripă nu fusese încălzită 
de o veșnicie. 

— Va trebui să ne întoarcem aici, murmură Judith. Știu 
că am dreptate. 

Se retraseră, învinse, zgribulite de frig, cu umerii vineti 
și buzele îngheţate. Frigul le împingea spre petrecere, le 
interzicea să înainteze mai adânc în măruntaiele clădirii. 
După ce dădură colţul ultimului culoar, regăsiră luminile 
receptiei. Diferența de temperatură era atât de mare, 
încât Sarah se simţi ameţită. Se prinse de balustrada 
scării și căută un scaun... Nu avu însă timp să se așeze, 
genunchii se îndoiră sub greutatea ei și căzu în faţă. 

Când își reveni, era întinsă pe o sofa, departe de 
tumultul receptiei, într-un con de umbră protejat de o 
draperie. Furioasă pe ea, tânăra femeie se ridică într-un 
cot... și-și dădu seama că nimeni nu se uita la ea. Ca să 
nu o umilească, invitaţii stăteau înadins cu spatele și 
râdeau zgomotos, ca și cum niciunul dintre ei nici măcar 
nu ar fi remarcat cele întâmplate. Tânăra femeie se 
așeză pe marginea sofalei. Simtea cum îi ard urechile si 
obrajii. Unde dispăruse Judith? Apoi, brusc, apăru 
umbra lui Thorn Gravdsen și începu să respire mai 
accelerat. Se ridică în picioare cât putu de repede, ca și 
cum n-ar fi vrut să fie surprinsă stând pe marginea unui 
pat, într-o poziţie care i se părea deodată indecentă. 
Bărbatul cu faţă de vulpe începuse să vorbească, dar nu 
înţelegea ce spunea. Creierul îi funcţiona cu 


repeziciune, duduind ca un motor ambalat. Gravdsen 
debita banalitäti, se oferea să-i ușureze munca prin 
punerea la dispoziţie a celor mai buni ghizi din oraș, 
vorbea de clima aspră, de frumuseţea luminii... Sarah 
băgă de seamă că, în timp ce vorbea, gazda sa o 
îndepărta pe nesimţite de centrul receptiei. Deodată, pe 
când intrau într-o zonă de umbră, vocea lui Gravdsen 
schimbă registrul, devenind mai insinuantă. 

— Zilele trecute, la baie, am remarcat că te interesai 
de micile noastre obiceiuri locale, zise el, privind-o pe 
Sarah drept în ochi. 

Tânăra femeie înghiţi în sec și roși. Așadar, Gravdsen o 
văzuse pe când scotocea în vestiarul termelor, pe când 
examina ciliciile. Fusese stupidă, idioată, tare idioată! 
Căuta deja o scuză, când mâna bărbatului se așeză pe 
braţul ei. 

— Ca să poţi vorbi corect despre lucruri, trebuie să le 
experimentezi, zise el. Imi dai voie să-ţi fac un cadou? O, 
nimic compromitator, fii fără grijă! Să zicem că e vorba 
de o cheie... De o cheie care să-ţi asigure accesul la 
sufletul Gottherdalului, care te va apropia puţin de noi. 

Sarah vru să protesteze, dar bărbatul cu faţă de vulpe 
făcuse un gest. Un gondolier înfofolit în blană ieși din 
umbră, cu gluga trasă pe ochi. 

— Acest om te va conduce într-un loc unde, de obicei, 
nu-i admitem niciodată pe străini, zise Gravdsen, 
apăsând pe fiecare cuvânt. Dar ceva îmi spune că 
suntem făcuţi să ne înţelegem, că avem... ceva în 
comun. 

Inainte ca Sarah să fi putut deschide gura, Thom 
Gravdsen îi întorsese deja spatele. Gondolierul se 
apropie de tânăra femeie și îi aruncă pe umeri 
tradiționala capă de piele căptușită cu blană. Sarah luă 
masca de carton oferită de el și o legă la spate. Avea 
impresia că se deplasa într-un vis sau că trăia unul 
dintre acele romane „gotice”, pe care le citea cu pasiune 
în adolescenţă. Umbra eroinei Ann Radcliffe plana peste 


acea serată, peste oraș, peste întâlnirea misterioasă 
impusă brusc de Gravdsen. Îi era ciudă pe ea că se 
învoise atât de ușor, că acceptase jocul fără să 
manifeste cea mai mică reticentä. De obicei, era foarte 
rezervată faţă de bărbaţi și ducea o viaţă destul de 
calmă, fără iubiri la prima vedere, fără dureri sufletești. 
Amantii de suflet și-i alegea dintre bărbaţii amabili, 
puţin banali, distractivi... și mai ales ușor de uitat. 
Oricum, nu erau prea multi. li folosea ca pe o doctorie, 
contra plictisului sau a monotoniei. Fiindu-i teamă să nu 
sufere, fugise sistematic de bărbaţii faţă de care simţea 
o atracţie fizică violentă. De altfel, era înspăimântată 
când vedea cât de emotionatä sexual era față de băieţii 
cu înfățișări suspecte, de brute, care nu-și puteau 
satisface impulsurile decât prin împerecheri violente și 
nesănătoase. Nu-și explica această înclinaţie, de cele 
mai multe ori o tăgăduia, considerând-o un fel de 
fantasmă tenace de adolescentă. Totuşi, astăzi, 
Gravdsen trezea acea parte de umbră care o îngrozea, 
acea nevoie de a cobori pe ultima treaptă, acea tentatie 
de înjosire. Ştia că trebuia să se scuture, să se opună 
climatului de  penumbră care se instala peste 
Gottherdal. Dacă trebuia să facă amor, mai bine cu 
Barney Wandsworth decât cu Thorn Gravdsen... și 
totuși, Dumnezeu știa de ce nu simţea niciun pic de 
atracţie faţă de omul de știință cu pansament jegos! 

Gondolierul o condusese spre o ieșire joasă, care dădea 
direct pe chei. Canalul îngust, protejat de fațadele 
palatelor din jur, era ferit de vijelie. Sarah se lăsă dusă 
într-o gondolă acoperită, cu habitaclul căptușit în 
întregime cu blană. Se lăsă în genunchi în interiorul 
acelei nișe păroase, în întuneric, în timp ce gondolierul 
lăsa peste ea perdeaua de piele care o proteja de vânt. 
Ambarcatiunea părăsi cheiul și-și începu lunga 
alunecare printre fragmentele de gheaţă. Sarah freca 
nervoasă între degete blana. Era atât de întuneric, încât 
s-ar fi putut crede oarbă. Din când în când, o bucată de 


gheaţă lovea coca, producând un zgomot înăbușit si se 
depărta făcând valuri. După manevrele complicate ale 
gondolierului, tânăra femeie înţelese că barca intrase 
într-un labirint de râulete care șerpuiau în interiorul 
orașului vechi, acolo unde ambarcatiunile mari nu se 
aventurau niciodată. Unde era dusă? La ce întâlnire 
initiatica? Se temea de propunerile lui. De câteva clipe, 
avea certitudinea că, asemenea lui Barney și Judith, voia 
să stabilească între ei o ciudată legătură de 
complicitate. Gondola hârjâi piatra unui chei. Perdeaua 
de piele se dădu într-o parte și Sarah zări mâna ghidului 
care-i făcea semn. Se supuse. Omul o ajută să urce scara 
acoperită cu un strat de gheaţă, o împinse sub arcade, la 
adăpost de vânt, și mânui ciocănelul unei porți mari 
ghintuite. Se deschise mai întâi o ferestruică, apoi și 
poarta. Sarah se simţi apucată de încheietura mâinii și 
trasă înăuntru. Căldura o sufocă din nou și rămase 
nemișcată, cu gura deschisă, în timp ce două subrete, ca 
la teatru, îi luau capa de piele. Intrase într-un mic 
apartament mov, un peisaj de draperii din catifea, sofale 
și clavecine de epocă. O femeie durdulie și zâmbitoare 
se apropie de ea. Era îmbrăcată în negru, ca o 
plasatoare de la teatru, dar purta la încheietura mâinii, 
ca pe o bijuterie, o pernitä de ace de croitoreasă. 

— Sunt doamna Sworm, se prezentă ea într-o engleză 
sâsâită. Te așteptam. Vrei un pahar de porto? 

Faţa ei, cu riduri fine, semăna oarecum cu un ceainic 
crăpat. Netedă și strălucitoare, părea că se va sparge 
dintr-o secundă în alta. O subretă cu sort alb aduse un 
păhărel de porto, pe care Sarah se forță să-l bea. 

— Trebuie să-ţi lași instinctul să acţioneze, zise 
doamna Sworm. Nu încerca să faci o alegere rațională. 
Aici contează doar impulsul sufletesc. Intelegi? 
Inconștientul va alege în locul tău ce ţi se va potrivi mai 
bine. El știe dintotdeauna ce aștepți. Ştie mai bine decât 
inteligența ce-i bun pentru tine. Renunţă la orice simţ 
critic. Priveşte... și așteaptă declicul! 


Sarah începuse să arunce în jur priviri nelinistite. Unde 
nimerise? La ce misterioasă ceremonie făcea aluzie 
durdulia doamnă Sworm? Un moment, își imagină că 
fusese dusă într-un bordel pentru femei, unde clientele 
aflate în trecere puteau să aleagă între un tânăr efeb, un 
„sclav nubian”, un gladiator în ţinută clasică sau chiar 
un băieţel... Subretele o împingeau deja, gângurind, 
spre ceea ce părea a fi un salon de probă. Asta nu o 
liniști totuși, știind că multe bordeluri se ascundeau sub 
aparenţa anodină a unui magazin pentru dame sau a 
unui salon de „îngrijiri estetice”. 

— Gustul parizian, se lamenta în mod prefăcut doamna 
Sworm, gustul parizian! Poate consideri modelele 
noastre grosolane, lipsite de șic... Dar noi, cei de aici, 
din Gottherdal, suntem cam de la ţară, nu-i așa? Trebuie 
să ne scuzi. 

Întinse mâna spre niște centuri din păr de cal, pline de 
asperitati, expuse pe capacul unui pian. 

— Acestea sunt modelele obișnuite, zise ea. Nu te uita 
la ele. Barbra si Gutha îţi vor arăta niște specimene 
foarte atrăgătoare. 

Sarah încremenise în faţa pianului. Recunoscuse, 
aliniate pe foile împrăștiate ale partiturilor, ciliciile din 
păr de cal zărite la baia publică. 

Subretele deschiseseră sertarul unei comode grele, 
dând la iveală piese de lenjerie de o croială rafinată. În 
câteva secunde, pianul era acoperit cu slipuri, sutiene, 
corsete din mătasea cea mai fină. Toate acele piese de 
lenjerie intimă, pline de dantele, care mai de care mai 
transparente. Piese de pânză impalpabile, prea subţiri, 
te făceau să te îndoiești de existenţa lor materială și era 
nevoie să întinzi degetele, să le mototolești, ca să te 
convingi că acele lamele flexibile, acele întărituri nu 
susțineau fâșii de fum. 

— Pieliță de piersică, gânguri doamna Sworm. E ca o 
mângâiere pe piele. Ca tuleiele unui copil. Pipăie. Simti 
fineţea materialului? 


Sarah se supunea fără să înțeleagă. Si, brusc, pe când 
simţea catifelarea unui slip, simţi o senzaţie scurtă de 
înțepătură în degetul arătător. Strâmbătura o făcu să 
zâmbească pe croitoreasă. 

— Aici, șopti ea, în tivul elasticului, am pus spinii. Sunt 
niște cuișoare aproape microscopice. Cusute în material, 
nu se pierd în rană, nici vorbă de asta! Doar înțeapă 
epiderma la fiecare apăsare, când stai jos, când mergi. 
Se mișcă, răzuind, iritând pielea de jur-împrejurul taliei 
și în partea de sus a coapselor. Furnizăm toate hainele 
în trei tonuri diferite, pe care le numim: Indulgenţă, 
Mustrare și... Severitate. 

— Si care e diferenţa? bâigui Sarah, încercând să nu-și 
trădeze năuceala. 

— Agresivitatea vârfurilor, preciză doamna Sworm, cu 
aceeași afabilitate. In funcţie de model, sunt mai mult 
sau mai putin ascuţite. Cu Indulgentä, obţii cel mult 
mâncărimi puternice. Mustrare dă deja naștere la niște 
zgârieturi de toată frumuseţea. Severitate se adresează 
unei clientele foarte exigente, adică în cunoștință de 
cauză. Cumpărătoarea va trebui să facă față unor răni 
adevărate, a căror repetare riscă să-i provoace cicatrice. 
Totuși, este un model care se vinde foarte bine. In 
general, recomandăm Indulgenţă pentru fetele foarte 
tinere, ca să se inițieze, dar de la paisprezece- 
cincisprezece ani, recomandăm folosirea gamei 
Mustrare. 

In timp ce vorbea, prezenta lenjeria, întorcând slipurile 
pe dos, făcând să iasă în evidență pintenii minusculi 
răspândiţi în tivuri. 

— Mai demult, foloseam fierul, explică ea, dar vârfurile 
rugineau la spălare. Astăzi, tehnologia ne permite să 
obținem aceeaşi calitate cu material plastic insensibil la 
oxidare. 

Se apropie si Îi sopti la ureche tinerei femei: 

— Nu-ţi fie teamă, eficacitatea e aceeași. Sunt destul 
de mândră de aceste sutiene cu jumătate de cupă. Le- 


am conceput astfel încât sânii să apese cu toată 
greutatea lor pe lamelele pline de vârfuri ascuţite. Dacă 
ai sânii destul de grei, stratagema este foarte eficace. 

li făcu un semn uneia dintre subrete, Gutha, care se 
apropie și făcu o mică reverență, ca o genuflexiune. 

— Arată-i doamnei jartierele, îi ceru croitoreasa. 

Subreta își suflecă fusta, zâmbind, dezvelindu-si 
interiorul coapselor, puternic zgâriate de frecarea 
jartierelor cu ţepi. 

— Nu vă fie teamă, murmură doamna Sworm. Atingeti 
cu degetul, verificaţi singură calitatea zgârieturii. 

Sarah se aplecă. Degetul ei se deplasă pe pielea de 
culoarea laptelui, atingând ușor pata roșie ce se zărea 
sub agrafa de cauciuc. Pielea era umedă, puţin 
vâscoasă, însângerată. Gutha își retinu o mică 
strâmbătură, pe care se grăbi să o ascundă sub un 
zâmbet sincer. 

— Model Mustrare, spuse croitoreasa, chicotind. Bine 
dozat. Cât se poate de echilibrat, credeti-mä. Nu te 
doare prea tare, dar nu te poţi obișnui. Asta contează, 
nu-i așa? 

Sarah bâigui o încuviinţare foarte vagă. Era tulburată, 
gata s-o ia razna. Avea impresia că trăia un coșmar plin 
cu gargui gratiosi. Gutha se învârtea lent în loc, cu fusta 
suflecată,  arătându-și fundul. Tivurile  slipului 
desenaseră cicatrice rosiatice pe pielea albă. Intre 
picioare, de o parte și de alta a umflăturii sexului, se 
puteau ghici coji mai vechi. 

— Slipurile atacă talia și faţa internă a coapselor, zise 
doamna Sworm, pe un ton profesional. Sutienul atacă în 
principal umerii, claviculele... Partea de dedesubt a 
sânilor rămâne, bineînţeles, cea mai sensibilă. Dar 
lucrăm și la încălțăminte. Am pus la punct o întreagă 
gamă de branturi iritante ce pot fi puse în orice 
încălțăminte din comerţ. 

Făcu o pauză, plesni din buze și adăugă: 

— Dacă este vorba de o iniţiere, nu vă recomand să 


incepeti cu asta. Si apoi, această durere are ceva putin 
cam vulgar, care-mi displace si pe care n-as recomanda- 
o unei doamne bine. Părerea mea este că trebuie o 
durere cât mai intimă, ca să simţi cu adevărat satisfacția 
penitentei. Lenjeria intimă pe care v-o propun este, 
după părerea mea, cum nu se poate mai bună pentru 
disciplinarea unei dureri zilnice. Imi place mult 
contrastul dintre catifelarea extremă a materialului și 

„Mușcătura” de care e în stare. Vrei să încerci câteva? E 
vorba de modele speciale, pe care le aruncăm după 
folosire, evident. 

Barbra și Gutha se aprobară, apucând-o fiecare pe 
Sarah de câte o mână. Tânăra femeie se lăsa dusă fără 
să se împotrivească. Era în culmea spaimei. Acum 
înţelegea motivul acelor zâmbete, uneori adevărate 
grimase, pe care le zărise la femeile din Gottherdal, acel 
freamăt de durere care deforma din când în când masca 
de afabilitate a chelneritelor si a cameristelor de la 
hotel. La început, crezuse că era vorba de o mimica 
locală, un fel de comportare rezervată pe care o adopti 
în fața unui superior sau a unui client; dar acum 
înţelegea că toate acele femei se strâmbau de durerea 
provocată de ciliciul lor intim. Se strâmbau pentru că 
acele cuișoare ascunse în chiloti le intrau în fese! 
Dumnezeule, totul era grotesc! Grotesc și 
înspăimântător! 

Gutha și Barbra o dezbrăcau. Le simțea degetele 
desfăcând nasturii și fermoarele hainelor. Ar fi vrut să 
se împotrivească, să ia capa și să iasă, dar stătea 
nemișcată, învinsă, pradă mâinilor moi ale subretelor 
prea zâmbärete. 

— Avem și câteva obiecte ingenioase, executate pe 
comandă în Japonia, continuă doamna Sworm, 
deschizând câteva cutioare. Acest ceas-brätarä este 
prevăzut cu un dispozitiv care, la intervale regulate, 
face să ţâșnească din carcasă un ac mic. Acul intră în 
încheietura mâinii și provoacă o durere puternică. 


Miracolele electronicii îți permit să alegi frecvenţa 
intepäturilor și lungimea acului. 

— Şi care ar fi frecvenţa... rezonabilă? întrebă Sarah. 

Croitoreasa se strâmbă gânditoare. 

— O înțepătură pe oră? Da, cred că e foarte bine. O 
intepäturä pe oră, cu un ac de trei milimetri. Asta aș 
alege pentru mine, dar fiecare e liber să stabilească 
frecvenţa care-i convine. 

În cutiuta lui, ceasul aștepta, aparent inofensiv. Banal. 
Doamna Sworm îl întoarse pentru ca Sarah să poată 
vedea, pe faţa interioară a carcasei, gaura minusculă pe 
unde ieșea acul. 

— E un ceas destul de scump, zise ea. Mie îmi place să 
rămân mai curând clasică în ceea ce privește bijuteriile. 
După părerea mea, un inel care zgârie, este cel mai bun 
în ceea ce privește raportul calitate-pret. 

Deschise și alte cutioare, făcând să scânteieze în 
lumina lustrei inele mari din aur, a căror montură avea 
în interior ace mici și ascuţite. 

— De fiecare dată când închizi mâna, acele îţi străpung 
falanga, zise ea, privindu-l cu jind. Il schimbi de pe o 
mână pe alta la săptămână, ca să lași rănilor timp să se 
cicatrizeze. 

Inepuizabilă, scotea din sertare cercei prea grei, 
conceputi să cresteze lent locul de care erau agätati. 
Sarah asculta fascinată. În momentul în care Gutha îi 
trase slipul în jos, de-a lungul picioarelor, tresări, dar 
era deja goală în fața marii oglinzi ovale care ocupa 
peretele din fund. Barbra rupse o pungă de celofan din 
care scoase o pereche de chiloti din mătase neagră, 
tivită cu dantelă. 

— Modelul Severitate, șopti ea, cu o strâmbătură 
complice. Trebuie să încerci mai întâi ce-i mai dur, ca să 
poţi aprecia apoi plăcerile celui mai blând. 

Sarah se lăsă în voia ei, ridicând un picior, apoi pe 
celălalt. Parfumul greu al subretelor o ametea. Își dădea 
seama că simţea o plăcere insolită să stea așa, goală, în 


penumbra unui mic apartament luxos, în timp ce furtuna 
se dezläntuia afară și canalele cärau fărâme dintr-o 
banchiză spartă. Gutha îi trase slipul pe șolduri. Sarah 
ridică din sprâncene: nu simţea nimic. 

— Fă câţiva pași, îi zise Barbra, arătând spre salon. 

Nici nu făcu bine un pas, că o durere puternică îi 
străpunse regiunea inghinală. Tipä. Era ca si cum s-ar fi 
zgâriat de o bucată de fier pe faţa interioară a coapsei. 
Duse instinctiv mâna jos. O urmă umedă se întindea pe 
piele, la marginea părului pubian. 

Deveni conștientă de privirile pline de ironie ale 
celorlalte. Doamna Sworm încă mai zâmbea, dar gura ei 
încremenită tresărea de un rictus dezagreabil. Cele 
două subrete chicotiră, cu ochii lucind de răutate. Era 
clar că se bucurau de lașitatea străinei. 

— Ești tare fragilă, draga mea, zise croitoreasa. La 
vârsta ta, ar fi trebuit totuși să fii familiarizată cu 
durerea. Nu mai ești o copilită, nu-i așa? 

— Scoateti asta de pe mine! șuieră Sarah. N 

Rosise, dar știa că furia ei era lipsită de forță. In mod 
ciudat, atmosfera salonului de probă îi adusese în minte 
o amintire foarte veche, o imagine din copilărie, căreia 
cu o secundă înainte i-ar fi tăgăduit autenticitatea. Era 
în Italia, în vacanţă. Probabil că împlinise nouă sau zece 
ani, nu mai mult. Avea obiceiul să se joace într-o groapă 
cu apă de pe plajă, nu departe de părinţi. Cu mâinile în 
noroiul auriu de nisip amestecat cu mâl, frământa 
omuleti lipsiţi de consistență pe care îi boteza „sirenă” 
sau „cal-de-mare”. Abia după câteva zile, venise la ea 
fetiţa cu păr negru. Era slabă, cu tenul închis la culoare. 
Mama ei înţelesese că se numea Alviva și că era fata 
unui conte italian, venit la tratament în regiune. Alviva 
rătăcea pe plajă, cu o expresie bosumflată, în timp ce 
guvernanta, rămasă pe alee, împingând landoul, se 
încăpăţâna să strige cu o voce cântată: „Alviva! Alviva!” 
Dar fetița nu întorcea niciodată capul spre ea. 

— Fata unui conte, murmurase mama ei; trebuie să te 


porţi frumos cu ea, să fii politicoasă. Si, bineînţeles, nu 
trebuie s-o tutuiesti. Și, dacä-ti ia jucăriile, să nu începi 
să zbieri ca o apucată... Și nu care cumva să-i tragi vreo 
palmă, că vei avea de-a face cu mine. 

Sarah lăsase capul în jos, stăpânită de un amestec de 
sentimente contrare. A doua zi, Alviva s-a oprit la 
marginea gropii cu apă. Ochii ei negri străluceau de o 
înfrigurare pronunţată. Sarah și-a ţinut respiraţia și nu a 
mai scormonit în noroi, de teamă să nu stropească 
picioarele tigäncusii cu sânge albastru. 

— Vrei să te joci cu mine? întrebase ea, după un 
moment. 

Alviva nu răspunsese. Poate că nu înţelegea franceza. 
Poate că fusese învățată să nu vorbească deloc cu cei 
inferiori ei. Sarah lăsase ochii în jos. Alviva se așezase în 
genunchi. Tinea între degete un ac lung smuls de la un 
arici de mare. Cu o lentoare care lăsa partenerei tot 
timpul să înţeleagă ce se petrece și să fugă, lăsă în jos 
acul, spre Sarah, și o înţepă în cot. Pe plajă, timpul se 
oprise. Adulții nu mai erau decât niște oameni de nisip 
uscat, pe care valurile aveau să-i împrăștie curând. 
Sarah își mușcase buzele când acul îi intrase în piele, 
acolo unde venele desenau un fel de deltă albăstruie. Își 
mușcase buzele, plânsese, dar nu strigase după ajutor. 
Satisfăcută, Alviva lăsase acul în piele câteva secunde, 
apoi îl luase, ca și cum ar fi fost o unealtă de lucru, pe 
care nu o putea rătăci, și se depărtase. 

Sarah rămăsese un moment uluită, cu soarele arzându- 
i umerii, privind ţintă la mica picătură de sânge apărută 
pe pielea prea albă. Seara, la hotel, mama îi șoptise cu 
subînteles: 

— Vom deveni curând doamna de companie a unei 
tinere contese? 

Alviva se întorsese a doua zi, ca și în zilele următoare. 
Nu întârzia niciodată, nu scotea o vorbă. Se mulțumea 
să se lase în genunchi... și să o înţepe pe Sarah. Pe faţa 
mâinii, pe coapsă, în umăr, sub buric. O făcea cu 


dexteritate, având grijă să nu rupă acul. Tintea, cu ochii 
mijiti, apoi înfigea acul fără ezitare, doi-trei milimetri. 
Sarah aştepta,  încremenită, cu dinții înclestati, 
frământând cu mâinile nisipul ud. Niciun moment nu i-ar 
fi trecut prin minte să-și strige mama sau să oprească 
mâna fetiţei. Suporta durerea ca pe o obligaţie sacră. La 
urma urmelor, nu era ea singura fetiță pe care Alviva 
catadicsea s-o întepe? Ea era singura, dintre toate 
celelalte de pe plajă, care îi stârnise interesul! 

Ceremonia continuase © săptămână întreagă, 
umplându-i corpul de bäsici înveninate, care o făceau pe 
mami să spună: „Vezi? Iar ai făcut alergie, ești plină de 
bube!” Sfârşitul săptămânii  însemnase sfârşitul 
concediului pentru Sarah si părinţii ei. Vineri seară își 
întrebase tatăl cum se spune în italiană „Plec mâine”. 
Iar mama ei, cu un zâmbet plin de mândrie, precizase că 
trebuia să adauge contessina, dacă voia să se comporte 
ca o adevărată doamnă de companie. 

Sâmbătă, când Alviva venise să îngenuncheze lângă 
groapa cu apă, Sarah murmurase cuvintele pe care le 
repetase toată noaptea, de teamă să nu le uite. Totuși, 
când adăugase contessina, fetița brunetă izbucnise în 
râs... și rupsese acul din cauza unei mișcări bruște, 
lăsând vârful negru înfipt în pielea victimei. Pentru 
prima dată de la începutul ceremoniei, Sarah gemuse. 
Când ridică ușor capul, cu ochii plini de lacrimi, Alviva 
nu mai era lângă ea. 

Mai târziu, în trenul care îi ducea în Franţa, o auzise pe 
mama ei șoptindu-i, nemulțumită, tatălui: „O știi pe 
copilita aceea care ziceam că e contesă? Am aflat că era 
fata  guvernantei! Adevărata fată a contelui era 
bebelușul din lando. Şi noi am lăsat-o o săptămână 
întreagă pe Sarah să se înjosească jucându-se cu plodul 
unei servitoare. Dumnezeu știe ce-a putut să-i spună 
tigancusa!” 

— Iti vom oferi ceva asortat, zise doamna Sworm, 
trezind-o la realitate. Astfel, în funcţie de obisnuintä sau 


de nevoile sufletesti, vei putea trece de la gama 
Mustrare la gama Severitate. 

Tinerei femei îi era frig. Dintr-o dată, focul care ardea 
în cămin nu i se mai părea la fel de cald. Auzea vântul 
urlând prin grosimea pereţilor și prin obloane. Se 
aplecă, își adună hainele și se îmbrăcă încet, cu 
stângăcie, întorcând spatele celor trei femei. 

— Domnul Gravdsen insistă să alegeţi un inel, zise 
croitoreasa, pe un ton plin de insinuări, un frumos inel 
zgârietor cu stema primăriei. Speră că veţi ști să-l 
apreciaţi... și cred că are dreptate. 

Sarah se lupta cu fermoarul rochiei. Nici Barbra și nici 
Gutha nu făcură niciun gest ca să-i vină în ajutor. Se 
retrăseseră într-un colţ al salonului, ostile. 

— Îţi vom trimite totul la hotel, mâine dimineaţă, zise 
doamna Sworm. Vei vedea, e un mod de viaţă pe care 
lumea întreagă ar trebui să se grăbească să-l adopte 
până nu e prea târziu. 

Luă dintr-un sertar un inel mare, încărcat de cizelări. 

— Francezii numesc asta un pense-bâte, murmură ea, 
dar englezii spun forget-me-not și poate că e o expresie 
mai potrivită! 

Gutha și Barbra aruncară capa de piele pe umerii 
tinerei femei. 

— Acum trebuie să pleci, conchise croitoreasa. Și după 
ce ieși, nu respira prea adânc, ai putea să faci 
pneumonie. 

Si, spunând asta, părea că trădează o dorinţă ascunsă. 


IX 


Gondola porni spre hotel, în bätaia vijeliei, etrava sa 
croindu-si cu greu drum prin covorul de gheaţă spartă 
care acoperea Canal Grande. Sarah pierduse noţiunea 
timpului. Se simţea ca un iepure cu viscerele scoase, cu 
abdomenul și toracele gol. Doamna Sworm o făcuse să 
arate albă ca varul. Fusese de ajuns o simplă zgârietură 
pe faţa interioară a coapsei ca să se golească asemenea 
acelor hemofilici, pe care o sângerare a nasului îi face 
albi la faţă. Contaminarea lucra; nu știa cum si de ce, 
dar ceva era în ea. Ghicea vag că în seara aceea 
contractase maladia Gottherdalului, că legătura era pe 
cale să se realizeze, atașând-o ca pe o ramură de iederă 
de vechile pietre ale cetăţii. Ar fi vrut să se zbată, să 
scape de lenta atracţie care o aspira spre inima orașului, 
dar nu avea nici forţă și nici curaj. Intra în funcţiune 
ceva ce aștepta de mult timp. Era ca un fel de pendulă 
enormă din fier, cu angrenaje ascuţite, orologiu și 
totodată instrument de tortură, o mașină așa cum 
întâlnești în vechile povești fantastice englezești din 
secolul al XIX-lea. Părăsi gondola cu un mers de 
somnambul, fu gata să alunece pe gheaţa care acoperea 
cheiul și ajunse epuizată în camera ei. 

Afară, vântul se domolise. Zăpada cădea greoi, la 
verticală, îngropând casele sub un dom cu pereţi groși 
ce trebuia, a doua zi, să fie spart cu târnăcopul, dacă nu 
voiai să rămâi zidit acolo o săptămână întreagă. 

Tânăra femeie se aruncă pe pat și-și ascunse fața în 


pernä. Somnul o luä prin surprindere, punând stäpânire 
pe ea după ce căscase de două-trei ori. Se lăsă cu 
voluptate în voia lui, sperând astfel să uite de doamna 
Sworm și de dantelele ei agresive. 

Își visă părinţii. De data asta, ambarcatiunea companiei 
de excursii San Marco se afla în ultimul stadiu al 
naufragiului, și prora atingea fundul mâlos, așa cum un 
brăzdar de plug ar trage brazde pe o pajiște de alge. 
Bule mari ieșeau din tambuchiurile rămase deschise, 
antrenând în urma lor un morman de obiecte de tot 
felul, care urcau la suprafaţă descriind spirale lente. 
Erau de toate: pălării de pai, termosuri pe jumătate 
pline, cutii de plastic multicolore pline cu salate de roșii 
și castraveți. Flacoane de medicamente (îndeosebi 
împotriva răului de mare), sticle de vin începute. Toate 
străpungeau suprafața apei și porneau în derivă pe 
creasta valurilor. Pescărușii le încercau cu ciocul și 
plecau, dezamägiti de toate acele lucruri imposibil de 
mâncat, pe care mareea le ducea spre mal. 

Singură pe plaja goală, Sarah privea cum se apropia 
haita de obiecte supraviețuitoare. Hula le împingea 
unele peste altele, crăpând sticle, scoțând capacul 
cutiilor mici de plastic. Pălării de pai eșuau pe mâl, 
termosurile metalice căpătau brusc aspectul unor obuze 
mari scăpate din pântecele unui vas de război avariat. 
Nu îndrăzneai să le atingi de teamă să nu facă explozie, 
provocând un gheizer de cafea fierbinte. Sarah se ducea 
de colo-colo, alerga pe nisipul ud. Se apleca, atingea 
obiectele, mergea puţin mai departe, la fel ca acele 
femei care, pe câmpul de bătălie, încearcă să găsească o 
față cunoscută în mijlocul mormanelor de cadavre. 

Cutia roșie eșuase între două stânci, și trei crabi o 
atacau deja, încercând să o deschidă cu cleștii lor. Sarah 
îi alungă cu un băț și băgă mâna în gaura de apă ca să o 
ia. Era unul dintre acele recipiente pe care le pui la 
frigider si folosesc, în general, pentru păstrarea 
mâncării rămase. Forma îi amintea de ceva fetei, ca și 


zgârietura lungă de pe capac. Fra cea pe care mami o 
lua totdeauna la picnic. Cutia ei de sandvișuri, cea în 
care îngrămădea felii de pâine suprapuse și tăiate în 
formă de triunghi. Sarah se căzni să o deschidă. Apa de 
mare făcea recipientul vâscos, greu de mânuit. Când 
zări sandvișurile frumos rânduite, ochii i se umplură de 
lacrimi. Erau sandvișurile mamei sale, era sigură! 
Recunoștea pâinea de tärâte pe care o folosea mami, din 
cauza supărătoarei tendințe la constipaţie... și roşiile, 
tăiate în felii subţiri, doar puţin mai groase decât hârtia 
de ţigară. Acum plângea gemând. Trei sandvișuri cu 
șuncă și roșii: atât mai rămăsese de la părinţii ei. Mami 
ar fi mâncat doar unul, tati, două (pătându-și cămașa, 
bineînţeles, ceea ce ar fi dus la un început de ceartă). 

Căzu în genunchi în mâl, ţinând în mâinile 
tremurătoare cutia roșie. Ridică ușor cu degetele bucata 
de pâine de deasupra primului sandviș, așa cum întorci 
pagina unei cărți. Se înfiora: niște cuvinte se întindeau 
pe bucata de şuncă. În pofida lacrimilor care îi 
împăienjeneau vederea, identifică fără greutate scrisul 
mamei sale, acel scris mare de învăţătoare, puţin cam 
desuet, plin de volute. 

„Fetiţa mea, spunea bucata de şuncă, dacă ai fi venit 
cu noi, am fi fost acum împreună. Cum vei supraviețui 
fără mama ta, tu, care ești atât de neîndemânatică, de 
fragilă? Mi-e teamă pentru tine, micuto. Ah! Ar fi fost 
mai bine să naufragiezi cu noi, dacă măcar...” 

Mesajul continua astfel, scris cu litere din ce în ce mai 
mici. Sarah, cu ochii mijiti, citea din ce în ce mai greu, 
când un pescärus, tâsnind dintre nori, se năpusti peste 
sandviș și - fără să atingă măcar pământul - luă cu el 
felia de șuncă în cioc! 

Sarah ţipă de disperare. Pasărea înghitea fără nici cea 
mai mică remușcare ultima scrisoare de la mama ei! 
Alergă pe stânci adunând pietre și aruncându-le în aer 
cu toată puterea, în speranţa că va dobori pasărea. Dar 
nicio piatră aruncată de ea nu urcă destul de sus ca să 


sperie pescărușii care zburau în cerc deasupra plajei. 

Disperată, se întoarse la cutia de plastic și începu să 
răsfoiască, felie după felie, cele două sandvișuri, 
sperând să descopere un alt mesaj, dar șunca era 
neatinsă și doar câteva fragmente de grăsime tulburau 
suprafaţa de un roz uniform. Mami nu avusese timp să 
continue scrisoarea de adio. 

Sarah se trezi cu ochii umflati. Pânza pernei de sub 
obrazul ei era umedă. Se ridică în capul oaselor, 
furioasă pe ea. Totuși, visul, la prima vedere absurd, se 
baza pe o imagine reală: cea a rămășițelor picnicului 
adus pe nisip de valuri în orele care urmaseră 
naufragiului. Deși trecuseră mulţi ani de atunci, acest 
detaliu grotesc o urmărea pe Sarah, revenind, din când 
în când, în coșmarurile ei. Ceremonialul era totdeauna 
același: una dintre sticlele eșuate conţinea un mesaj de 
la mami... sau îi găsea în mâl pălăria. Sau descoperea o 
carte adnotată de tatăl ei. De fiecare dată, neputând să 
mai adoarmă, rămânea în pat, tremurând și așteptând să 
se facă ziuă. 

Se ridică, prost dispusă. Acum înţelegea de ce colecţia 
de SOS-uri de la Muzeul Thanercog o emotionase atât 
de tare. Se duse la baie, își scoase rochia și făcu un duș 
fierbinte. În momentul în care ieșea din cabina aburită, 
dădu cu ochii de Judith, stând la picioarele patului și 
fumând nervoasă. 

— Am auzit dușul, zise ea ca o explicaţie. Ușa nu era 
încuiată și am intrat. 

Sufla fumul cu furie și se vedea bine că se stăpânea să 
nu izbucnească. Sarah luă un prosop. Fără să știe exact 
de ce, avea impresia vagă că fusese prinsă cu mâta-n 
sac! 

— Ce-ai făcut cu Gravdsen? o întrebă Judith. Eşti 
nebună să te culci cu tipul ăsta. Ce speri? Să devii 
regina Gottherdalului? În fiecare an, Thorn se culcă fără 
remușcări cu cele mai frumoase turiste și le lasă să 
plece la sfârșitul sezonului fără să schiteze niciun gest 


să le oprească. 

Se ridicase și se plimba prin cameră furioasă. 

— Se folosește de tine, vorbi ea apăsat. Vrea să te 
îmbrobodească pentru a putea să controleze ce vei scrie 
despre Gottherdal. Vrea să te orbească... sau să te 
compromită îndeajuns ca să nu-i poţi face rău. 

— Nu înţeleg nimic din tot ce-mi spui, replică Sarah. Și 
m-am săturat de vorbele tale cu subînteles. Dacă vrei să- 
mi spui ceva, spune-mi, și să terminăm odată! 

Judith se opri, cu capul aplecat într-o parte și ţigara 
între degete. 

— E adevărat că ești o toantă, zise ea. Trebuie să te 
deștept înainte ca Gravdsen să te bage în patul lui? 

Sarah roși. Nu-i plăcea privirea pătrunzătoare a lui 
Judith. 

— Dacă ai curajul să ieși din hotel, îți voi arăta ceva 
foarte important, zise domol femeia brunetă. 

— Unde mergem? 

— Pe acoperișuri. E de ajuns să deschizi această 
fereastră. 

— Eşti nebună? N-ai văzut zăpada? 

— Tocmai, nu va fi alt moment mai bun. E foarte senin, 
nu vom avea nevoie de lanternă..., ceea ce înseamnă că 
niciun trăgător nocturn nu te va putea lua la ochi. 

— Iar povestea asta! izbucni Sarah. Eşti căpiată! 

— Haide, vino, sopti Judith, pe un ton implorator. 
Zăpada ne va ascunde. Pot să-ți împrumut un 
combinezon alb. Am închiriat două azi după-amiază. 

Sarah rămase un minut bosumflată, apoi cedă. Oricum, 
noaptea era ratată... și voia să știe. Se duse în camera 
lui Judith și îmbrăcă unul dintre combinezoanele polare 
întinse pe pat. Băgă de seamă că masa de lucru era 
plină de un număr mare de cărţi vechi. Erau acolo și 
hărţi, foarte vechi și pătate de umiditate. Judith își trase 
gluga pe cap și luă un plan pus într-un înveliș de plastic. 

— Ce-i asta? întrebă Sarah. 

— O hartă a acoperișurilor Gottherdalului. Un releveu 


al ornamentelor instalate pe fiecare fronton. 

— Si la ce ne-ar putea folosi? 

— Vei vedea. Gottherdal joacă un fel de joc dublu 
destul de fascinant. Se protejează și încearcă să se 
trădeze în același timp. 

— Iar vorbești în dodii, zise Sarah oftând. 

— Haide, zise Judith, punând mâna pe cremona 
ferestrei. In seara asta ne vom limita să explorăm 
acoperișul hotelului. 

Deschise un ochi al ferestrei. Dincolo se întindea 
terasa, încastrată între domurile gemene ale hotelului. 
Deocamdată, peisajul de ţiglă dispăruse sub zăpadă. 
După ce treceai peste pervazul ferestrei, te trezeai 
pierdut pe o porțiune de banchiză suspendată la treizeci 
de metri deasupra canalului. Domurile, cu plafonul de 
sticla armată, se transformaseră în munţi de zăpadă. 
Lanternourile și turnuletele baroce deveniseră mormane 
verticale imposibil de identificat, proeminențe îngheţate 
care luceau în lumina lunii. Sarah călca pe covorul 
pufos. li era destul de greu să distingă umbra lui Judith 
printre fulgi. Dar, în mod paradoxal, asta o liniștea: 
astfel trăgătorii însărcinaţi cu „integritatea” nopţii nu 
vor putea să le vadă. De altfel, de ce le-ar fi vrut răul? 
Nu făceau nimic interzis, pentru că nu aveau lanternă. 

Sarah înainta, legănându-se cu stângăcie. De fiecare 
dată când piciorul i se afunda în stratul gros de zăpadă, 
avea impresia că se va deschide o crevasă în acoperiș să 
o aspire. Lumina albăstruie garanta o vizibilitate 
aproape perfectă și Judith mergea drept la ţintă, fără 
precautii inutile. 

— Acolo, zise ea, scoțând aburi din gură. Trebuie să 
urcăm treptele sudate pe versantul domului. În vârf se 
ridică o sculptură mare din piatră: o nimfă legată de o 
stâncă și oferită pradă unui dragon. O făcătură în stil 
mitologic, din care probabil că ai văzut cu zecile în viaţa 
ta, dar asta ne interesează. Crezi că poţi urca fără să 
aluneci? Treptele sunt îngheţate; să nu-ţi scoţi mänusile, 


pentru că pielea ti-ar rămâne lipită de barele de fier! 

Sarah dădu din cap. Deși nu bătea vântul, îi era deja 
frig. Prin minte îi treceau imagini din cărţile de 
aventuri: domurile, ca două igluuri gigantice; statui 
acoperite de zăpadă, care păreau că s-au deghizat în 
urși polari. Simtea un fel de entuziasm pueril. Imbrăcată 
în explorator al zăpezilor, traversa o banchiză ca să 
viziteze o statuie! Situaţia avea ceva neverosimil și 
distractiv. Totuşi, la jumătatea pantei, își simţi 
entuziasmul dispărând. Treptele de fier îi transmiteau 
frigul prin mănușile îmblănite și întreg orașul, etalat în 
întuneric, căsca în spatele ei o prăpastie cu o mare 
putere de atracţie. „O să cazi, fredona o voce foarte 
înceată în capul ei. Curând o să cazi!” 

Degetele îi amorteau, își pierdeau sensibilitatea. Nu 
mai simțea nici contactul și nici forma barelor. Își dădu 
seama că vântul, dacă ar fi început să bată, ar fi smuls-o 
fără greutate de pe versant și ar fi aruncat-o în canal. 
Urcând, Judith provoca dislocarea unor bucăţi de 
zăpadă, care se spărgeau pe gluga sub care se 
adăpostea Sarah. Tânăra femeie gâfâia, cu mușchii 
incordati. Îi era greu să se convingă că se deplasa pe 
acoperișurile din Gottherdal, căci arhitectura afectată a 
palatelor și clădirilor dispăruse cu totul. 

„Urcăm degeaba, își zicea ea, cuprinsă iar de vechile 
rătăciri. E prea frig, statuile au plecat să danseze la 
primărie. Se ascund sub masca de carton a invitaţilor. 
Ele vorbeau cu acele voci cavernoase, imposibil de 
înţeles. Judith nu va găsi nimic în vârful domului. 
Nimic.” 

Pe măsură ce urca, credea din ce în ce mai mult în 
această poveste. Fantasmagoria zăpezii făcea demn de 
crezare imposibilul. 

„Vom îngheţa în vârf, își zicea ea. Si când statuile se 
vor întoarce, vor da peste noi, ghemuite pe același 
soclu.” 

— Haide! o îndemnă Judith, gâfâind. Agatä-te de aripile 


dragonului si fă un efort să nu cazi. Statuia e acolo, sub 
acel tumulus. O voi curăța de zăpadă. 

Sarah se lipi de forma șerpuitoare a monstrului. Judith 
săpa cu amândouă mâinile, încercând să descopere 
contururile sculpturii. „Ar trebui să fiu în pat, își zise 
Sarah. Nebuna asta m-a făcut să mă cocot deasupra 
canalului ca să văd capul unei sculpturi proaste! Mâine 
n-am să mai vorbesc cu ea.” 

Mâinile lui Judith se opriră. Bustul auster se ivise din 
zăpadă. Apartinea unei femei cu sâni aroganti și grei, cu 
braţele duse la spate. Un fel de idol naiv, cioplit în mod 
grosolan. O divinitate aproximativă care părea că se 
apleacă asupra orașului pentru a striga, din înălțimea 
acoperișurilor, anateme interminabile. Sarah se înfioră. 
Figura aceea mare o impresiona prin brutalitate, prin 
expresia sălbatică. 

— E urâtă, murmură ea. 

Imediat îi fu frică să nu fi vorbit prea tare, ca și cum 
statuia avea să se supere pentru această observaţie 
negativă... și avea să o împingă în gol. 

— Nu-i o operă de artă, spuse Judith. Contează doar 
această inscripţie de pe frunte. O simţi foarte bine cu 
vârful degetelor. 

Sarah se strâmbă. Nu avea niciun chef să se ridice ca 
să pipăie fruntea unei zeițe de duzină. 

— Saint- Mathieu, murmură Judith. 

— Ce? 

— Saint- Mathieu, repetă bruneta înaltă. Așa scrie 
deasupra sprâncenelor. În franceză. 

— Asta nu înseamnă nimic, bombăni ea. Nu-i o efigie a 
Sfântului Matei! 

Judith zâmbi. 

— Asta voiam să te aud spunând, zise ea. Ridică-te și 
convinge-te singură. 

Vorbise cu duritate. Sarah se supuse. În lumina 
albastră a lunii, tânăra femeie putu să descifreze fără 
greutate micile litere gravate în piatră. Vreo 


cincisprezece crestături, înnegrite de timp, ca niște 
cicatrice căscate. 

— Să ne întoarcem, zise Judith. Poate că acum mă vei 
crede. 

Ușurată, Sarah se depărta de statuie. Nu-i plăcea 
figura aceea de furie cu gura mare, care-și arăta dinții. 
Chiar și poziția avea ceva insolit, cu braţele întinse în 
spate, cu bustul aplecat... 

— Să n-o lungim, zise Judith, nerăbdătoare. Norii vor 
acoperi luna; peste câteva minute vom fi înconjurate de 
întuneric. 

Făcură cale întoarsă. Sarah pipăia ca să găsească 
treptele, dar picioarele amortite o susțineau cu greu. 
Lumina scădea în mod periculos și contururile 
acoperișului deveneau mai neclare. Sustinându-se una 
pe alta, traversară terasa și se aruncară, în sfârșit, pe 
ochiul de geam rămas deschis. În timp ce Judith 
închidea fereastra, Sarah își zise că geamul reprezenta o 
protecţie mult prea slabă faţă de ceea ce bântuia pe 
câmpia  înzăpezită a  acoperișurilor... În secunda 
următoare, această idee i se păru tâmpită și chiar de 
neînțeles. Se lăsă să cadă la picioarele patului, în 
combinezonul umed, pe care nu avea curajul să-l scoată. 
Judith se apropie de ea, dar privirea îi rămânea 
îndreptată spre fereastră, ca și cum s-ar fi așteptat să 
vadă pe cineva ivindu-se pe panta înzăpezită a domului. 
Cineva care le-ar fi urmărit. Ca și ea, Sarah nu putea să- 
și ia ochii de la întinderea albă și pufoasă ce acoperea 
marginile terasei. Se simţea brusc în pielea unui 
eschimos, ghemuit la intrarea igluului, pândind cu 
neliniște apropierea unui urs polar. 

Dar era stupid, nu-i așa? Nu există urși albi pe 
acoperișul hotelurilor de lux! 

Ar fi vrut ca Judith să vorbească, să rupă vraja, dar 
bruneta înaltă stătea nemișcată, la pândă. Lumina lunii, 
reflectată de covorul de nea, revărsa pe fața ei o 
luminozitate alburie. Gura întredeschisă forma o gaură 


neagră în mijlocul acelei lumini si, în unele privinţe, 
Sarah recunoștea că semăna cu un cadavru din care se 
scursese sângele. Incepuse iar să ningă, mascând domul 
în spatele unei perdele de fulgi invârtejiti. Dacă CINEVA 
s-ar fi târât spre fereastra mare, apropierea lui ar fi fost 
imposibil de surprins mai înainte de a fi prea târziu. 

Sarah își masă tâmplele. Parcă mii de ace îi întepau 
pometii și fruntea. Atinse obrajii, nasul și se sperie de 
temperatura foarte scăzută a pielii. Ai fi zis că atinsese o 
ciozvârtă de carne scoasă brusc de la frigider. 

— Judith, zise ea, explică-mi și mie ce joc e ăsta? Am 
neplăcuta impresie că sunt în pericol și nu înţeleg de ce. 

Judith tresări. Respira accelerat, și aburii ieșeau din 
gura sa negricioasă într-un ritm sacadat. 

— Chiar nu-ţi trece prin minte? murmură ea, în cele din 
urmă. Te-ai plimbat prin Gottherdal fără cea mai mică 
bănuială? 

— Ce bănuială? replică Sarah. Nu mai vorbi cu 
subînţeles. De ce m-ai dus să văd statuia? 

— Pentru că nu-i o statuie, șopti Judith. Este 
reproducerea unui chip de la proră... 

— Ce? strigă Sarah, care nu mai înțelegea nimic. 

Judith întinse braţul și luă o mapă cu desene așezată pe 
noptieră. Desfăcu cu înfrigurare șiretul și scoase la 
iveală o serie de crochiuri vechi, îngălbenite, care 
reprezentau ambarcaţiuni cu pânze. 

— Uite aici! zise ea, dând la o parte una dintre foi. 
Vasul Saint-Mathieu, construit de armatorul Joel 
Keriadec, în 1885, într-un șantier breton. Examinează 
chipul de la proră. 

Sarah se uită cu atenţie. Și o recunoscu, fixată de 
bompres, pe acea femeie mare, cu faţă severă, văzută 
puţin mai înainte în vârful domului. 

— Saint-Mathieu a naufragiat în anul 1895, murmură 
Judith. A fost pierdut în întregime, cu bunuri cu tot, pe 
când se întorcea din Islanda, cu o încărcătură de ulei de 
balenă, de ambră cenușie, de blănuri și pește uscat. 


— Pierdut? 

— Complet. Nu a fost găsit niciun supravieţuitor și nici 
cel mai mic fragment de epavă. S-a spus că aisbergurile 
au provocat această catastrofa. Nu ţi se pare ciudat să 
întâlnești astăzi o reproducere a figurii sale de la proră 
în vârful marelui hotel din Gottherdal? 

Sarah se strâmbă, încurcată. Nu înţelegea unde voia să 
ajungă Judith, dar se temea deja de ceea ce avea să 
urmeze. Ceva îi șoptea la ureche că tot ce va urma să 
audă nu era deloc foarte plăcut. Cu mișcări nervoase, 
Judith etală și celelalte desene, însoţite de cifre și de 
calcule precise, planuri de meșteri vechi. Toate puneau 
în valoare chipurile de la proră. Majoritatea femei, dar și 
tritoni, Neptuni cu tridente și coroană. 

— Aici, zise Judith, e Tempest, ieșit în 1850 din 
șantierele de la Southampton. Roi- Harald, lansat la apă 
în 1860 la Amsterdam; aici e Kolmor, construit în Suedia 
la începutul secolului... Toate au dispărut pe mare. S-au 
evaporat, s-au scufundat, pe când străbăteau aceeași 
rută ca Saint- Mathieu. 

— Aisbergurile? 

— Asta a fost justificarea trecută în rapoarte. Dar de ce 
le regăsim astăzi chipurile de la proră pe acoperișurile 
din Gottherdal? 

— Cum? întrebă cu greutate Sarah. 

— Ai înţeles foarte bine, zise Judith, pe un ton 
răutăcios. Chipul de la prora vasului Tempest se află în 
vârful Muzeului Thanercog ascuns în mijlocul unui grup 
de cai înaripaţi. Cel al lui Roi-Harald a fost înfipt în 
turnuletul palatului Meverlin, acea clădire neagră din 
Piața Kanjeer. 

— De unde știi? 

— De când am sosit, explorez în fiecare noapte 
acoperișurile din Gottherdal, examinez fiecare statuie, 
compar trăsăturile cu cele ale chipurilor de proră ale 
navelor care au dispărut în largul insulei. 

Sarah se crispă. li era teamă să înţeleagă, îi era teamă 


să pună degetul pe adevărul îngrozitor de murdar. Ar fi 
vrut ca Judith să tacă, să plece, să dispară... 

— Începi să înţelegi? întrebă apăsat femeia brunetă. 
Printre statuile tradiționale au fost amestecate 
reproduceri mult mai compromițătoare. Aici, în 
mulțimea zeilor de doi bani, stă ascunsă adevărata 
mitologie a Gottherdalului. Fantome ale trecutului, 
sculpturi comemorative accesibile doar initiatilor. 

Sarah înghiţi în sec. Nu reușea să se încălzească. I se 
părea că temperatura corpului scădea câte puţin cu 
fiecare secundă. 

— Vrei să spui că oamenii din Gottherdal au stat la 
originea acestor disparitii? întrebă reticentă. 

Judith izbucni într-un râs înspăimântător, lipsit de orice 
urmă de veselie. 

— Nu-ţi fie teamă de cuvinte! zise ea. Naufragiatori! 
Ani de zile, locuitorii din Gottherdal s-au comportat ca 
niște naufragiatori! Au atras vasul Saint-Mathieu spre 
reciful coastei, la fel au făcut cu Tempest și Roi-Harald, 
și multe altele, cărora încă n-am reușit să le dau de 
urmă! 

— Ești nebună! protestă Sarah. S-ar fi aflat până la 
urmă. 

— Nu, pentru că erau conduși de un om abil, Ottar 
Gravdsen, poreclit „vulpoiul”, răspunse Judith. Timp de 
mai bine de zece ani, au profitat de furtuni ca să atragă 
navele rătăcite peste recif. Așa s-au îmbogăţit, au 
prosperat, și-au transformat târgușorul amărât în oraș... 
au construit acest decor respectabil, au devenit 
persoane însemnate. 

Gâfâia și ochii ei străluceau de o furie rece. 

— Unele nave transportau adevărate averi, zise ea. 
Seifurile lor erau pline de lingouri și praf de aur de la 
companiile miniere. La bordul lor erau și emigranți, 
venind din Anvers, tăietori de pietre preţioase, care 
călătoreau cu întreaga lor avere. Străbunicul meu se 
afla printre ei, pe Saint Mathieu. Gottherdal i-a ucis pe 


toți. A fost de ajuns o noapte fără lună, câteva felinare 
așezate de-a lungul coastei, în locul cel mai periculos al 
trecătorii, și asta a fost tot! 

Tăcu ca să-și tragă sufletul. Sarah aruncă o privire 
rapidă spre fereastră, dar vijelia de afară reducea 
aproape total vizibilitatea. 

— Dar ce rost au reproducerile acestor chipuri de 
proră? zise ea. De ce să lase indicii? În locul lor, eu aș fi 
șters cea mai mică urmă. 

— Ești naivă, zise Judith, rânjind. Povara nelegiuirii 
este permanent prezentă în mintea lor. În pofida 
reușitei, nu pot să doarmă liniștiți. Unii dintre ei suportă 
foarte greu această pată, această remușcare. Si aspiră, 
mai mult sau mai puţin conștient, să se elibereze printr- 
o sancţiune, printr-o pedeapsă... În urma anchetei pe 
care am putut s-o fac, aceste statui au fost ridicate pe 
acoperișurile din Gottherdal la începutul secolului. Asta 
înseamnă că, în acea perioadă, conștiința fărădelegii era 
încă destul de puternică pentru a împinge un artizan să 
dăltuiască astfel de opere. A strecurat, în mijlocul unui 
panteon academic, destinat să-i flateze pe burghezii din 
oraș, un fel de muzeu secret cumplit de revelator! Era 
un act de pură subversiune și care probabil că l-ar fi 
costat viața dacă ar fi fost descoperit. Trucând 
ornamentatia orașului, el făcea din această etalare 
ostentativă mărturisirea unei crime! Răsturna procesul 
fără știrea nimănui! Era cu adevărat o lovitură de 
maestru de o mare perversitate. 

— Dar cum ai descoperit aceste „mesaje”? întrebă 
Sarah. 

— Examinând planurile orașului, releveele 
arhitecturale, schițele sculptorilor care toarnă statui. 
Am recunoscut imediat chipul de la prora vasului Saint- 
Mathieu. Mi-am petrecut copilăria cu nasul în această 
gravură. Intelegi? Mie mi-a fost ușor, aș fi fost în stare s- 
o identific de la prima privire în mijlocul unui milion de 
alte statui. Și atunci am înţeles totul. Am descifrat 


mesajul. Am väzut în asta confirmarea a ceea ce 
bänuiam de ani de zile. 

Sarah era năucită. 

— Erau asasinii cei mai josnici, continuă Judith. Ştii 
cum operează naufragiatorii? După ce atrag vasul peste 
stânci, îi hăituiesc pe supraviețuitori ca să nu lase niciun 
martor. Îi aleargă pe stânci, pe plajă și îi masacrează pe 
toţi cei care au scăpat de la înec: marinarii, firește, dar 
și femeile și copiii care au avut nefericirea să se afle la 
bord. Fiecare primește lovitura de graţie, cuvântul de 
ordine fiind „niciun supraviețuitor”. Apoi, după 
terminarea măcelului, epava este golită de toate 
bunurile, e curățată de tot și dezmembrată. Uneori, i se 
dă foc. Când a ajuns bucățele, lasă oceanul să ducă cu el 
acele fragmente imposibil de identificat. Naufragiatorii 
din Gottherdal au aplicat acest program ani de zile, sub 
conducerea lui Ottar Gravdsen, șeful satului. 

— Masca roșie? 

— Exact. Masca de vulpe, masca rușinii. Deși a trecut 
timpul, nimeni nu a reușit să uite. Amintirea crimei e 
mereu prezentă, plutind în aer, dând naștere la mii de 
practici fetișiste. De ce crezi că au interzis aprinderea 
unei lumini pe străzi la căderea nopţii? 

— Pentru că... acea lumină izolată ar aminti de lumina 
felinarului agitat pe o plajă într-o noapte fără lună? 

— Exact! Poartă masca lui Ottar ca să se mortifice, ca 
să-și amintească de faptul că toţi sunt complici ai crimei 
originare. De aici pasiunea lor pentru ciliciu, înclinația 
pentru torturile intime. Cred că suferind zilnic vor putea 
să ispășească păcatul! 

— Asta înseamnă că toţi știu? 

— Mai mult sau mai puţin. Unii preferă să tăgăduiască, 
să pretindă că sunt „legende”, dar bătrânii trăiesc și pot 
să depună mărturie. Au conștiința păcatului. Si totuși, 
familia Gravdsen a făcut tot ce i-a stat în putinţă să 
înconjoare orașul cu un halou de respectabilitate. 
Gottherdal a devenit un teatru, un decor prea apăsător, 


ridicat pe piloni putrezi. Populaţia este chinuită de 
impulsuri contradictorii. Sunt cei care nu vor să vadă 
adevărul și neagă trecutul. Apoi sunt ceilalţi... care cred 
că vor trebui să plătească într-o zi. Impuritatea îi macină 
și încearcă răscumpărarea prin practici magice: purtatul 
unei măști de carton roșu, al unei centuri din păr de cal 
care le rănește șalele... Cred că, suferind puţin în fiecare 
zi, vor atenua pedeapsa finală. Unii acceptă să 
vorbească, dar se întâmplă foarte rar. De cele mai multe 
ori, se prezintă ca bigoti, scuzându-se pentru acest 
exces de religiozitate. 

— Si Thorn Gravdsen? 

— Face parte dintre cei care dorm liniștiți, fără să aibă 
coşmaruri. Pentru el, Ottar Vulpoiul a salvat 
Gottherdalul de la sărăcie. Și apoi, toate acestea s-au 
întâmplat atât de demult, nu-i așa? 

— Tu n-ai uitat. De ce? 

— Pentru că familia mea a fost ruinată de naufragiul 
vasului Saint-Mathieu. Familia van Schuler s-a trezit 
peste noapte că trebuie să cerșească. Mama mi-a spus 
povestea asta de nenumărate ori în copilărie... Era 
pentru mine un fel de catehism familial. O religie 
secretă. Nu poţi înţelege. Ei cred că, atunci când 
conștiința păcatului originar va slăbi, peste oraș se vor 
abate mari nenorociri. De aceea luptă împotriva uitării 
cu ce au la îndemână. 

— Crezi că au dreptate? 

— Nu știu. Dar un lucru e sigur. Thorn Gravdsen 
reprezintă generaţia de „amnezici”. Este purtătorul de 
cuvânt al celor care nu vor să mai audă de vechile 
crime. Unii spun că trăim un moment de tranziţie. 
Ultimii martori vor muri curând. Au mai rămas doar doi: 
un bărbat și o femeie de aproape nouăzeci și cinci de 
ani. Erau niște puștani în timpul ultimelor măceluri, dar 
încă își mai amintesc de naufragiatii urmăriţi printre 
stânci cu furcile, de femeile care erau înecate în gropi 
pline cu apă și care se rostogoleau pe spate cu gura 


plină de alge... 

Sarah se  înfiora. Se simţi asaltată de imagini 
îngrozitoare. Parcă revedea frescele sinistre care 
împodobeau piedestalul drakkarului. 

— De aceea au ridicat linia de clădiri-ziduri de apărare 
din faţa mării, continuă Judith, ca să nu mai aibă în faţa 
ochilor spectacolul stâncilor ieșind din apă. Au ascuns 
arma crimei. 

Vocea ei devenise un murmur. Sarah întorsese 
instinctiv capul în direcţia coastei. Nu voia să se 
gândească la coca spartă a corăbiilor, la naufragiatii 
ieșind din spumă, la braţele întinse după ajutor. Ce 
simţiseră văzând cum alergau spre ei acei „salvatori” 
înarmaţi cu furci și ciomege? Prin urmare, stâncile 
coastei fuseseră un adevărat abator timp de generaţii? 
Sângele celor sacrificați inundase nisipul, udase algele, 
crabii se hrăniseră cu cadavrele umflate purtate de 
maree. Își frictionä umerii. În cameră era cumplit de 
frig. 

— Pomeneai de un muzeu secret, zise ea. Crezi că ar 
conţine dovada vechilor crime? 

— Sunt gata să pun prinsoare, răspunse Judith cu 
duritate. Știu că n-au șters toate urmele... de altfel, se 
spune că asasinii nu șterg niciodată toate urmele. 

În acel moment, o pală de vânt mai puternică zgâltâi 
fereastra, făcându-le să tresară. Ca și cum o fiinţă 
invizibilă ar fi lovit cu pumnul în geam. Se uitară una la 
alta speriate. Noaptea, furtuna, trecutul sângeros evocat 
de Judith le încordaseră nervii la maximum. 

„Acum nu mai putem închide ochii până în zori, își zise 
Sarah. Si ar fi și periculos să facem altfel...” 

Nu știa de ce gândul ăsta se impusese cu atâta putere, 
dar i se părea că vorbele lui Judith treziseră ceva 
malefic și că întunericul se va abate cu încrâncenare 
asupra hotelului, apăsând asupra domului, terasei și 
ferestrei. La fiecare zece secunde, trăgea cu urechea, 
convinsă că auzise scârtâitul zăpezii. Işi apropia faţa de 


geam, încercând să zărească cine se deplasa astfel în 
întuneric, ce se apropia de ele cu pasul apăsat al unui 
urs. 

Al unui urs... sau al unei statui. O statuie coborâtă de 
pe dom, o statuie de femeie cu fața răutăcioasă, o 
statuie trezită brusc din nemișcare de vorbele lui Judith, 
pentru că există vorbe pe care nu trebuie să le rostești 
la anumite ore ale nopţii. Poate că greșiseră vorbind 
atât de imprudent. Acum, era prea târziu, statuia se 
trezise din somn, se târa prin zăpadă și se sprijinea pe 
braţele prea lungi ca o gorilă de piatră. Avea să vină, 
totul era o chestiune de minute. Va sparge fereastra și 
va da buzna în cameră, cu gura dilatată de strigăte de 
furie imposibil de auzit... 

Sarah își mușcă buza de jos până la sânge. Era aproape 
sigură că vedea umbre adunându-se printre fulgi. Se 
gândea la supraviețuitori, la înecatii în gropile cu apă de 
pe plajă, la tinerii muși pe care îi ţinuseră cu capul în 
nisip până când plămânii li se umpluseră de mâl negru. 
Câţi morţi plângeau în acest moment pe plajă? I se 
părea că le aude strigătele și trosniturile vaselor înfipte 
în ascutisul stâncilor, pe care valurile le dislocau deja. 
Fuseseră recuperate bucăţi de catarg și de vergă ca să 
fie înfipte în canal drept piloţi? Lucrul ăsta n-ar fi mirat- 
o. Era lemn bun, tratat să reziste la coroziune și la 
intemperii. Da, vasele fuseseră dezmembrate metodic, 
ca să le fie luate scândurile și grinzile. Cele mai vechi 
case din Gottherdal păstrau și astăzi, în șarpantă, 
„osemintele” vaselor asasinate. Din scândurile punţii 
făcuseră parchet și blazoane. Sabordurile deveniseră 
mese și uși. Vergile și bucăţi din arborele navei fuseseră 
folosite pentru foc... Gottherdalul își digerase lent 
prada, întreg orașul era un enorm cimitir de epave. 
Coastele cocii susțineau acoperișurile și chiar cheiurile 
se sprijineau pe ciotul unui arbore trinchet, al unui 
artimon... 

O bucată mare de zăpadă se desprinse de o streașină și 


lovi geamul. Sarah ţipă răgușit. 

— Poate că n-am făcut bine că ţi-am spus povestea 
asta, zise Judith, oftând. In fond, mă privește doar pe 
mine. 

— Dar ce speri? răspunse Sarah. Să te baţi cu ei? Să-i 
demaști? i 

— Aș vrea să le fac rău. Intelegi? Să le provoc un mare 
rău. De aceea am vrut să te previn. Fereşte-te de Thorn 
Gravdsen, în venele lui curge sângele asasinilor! 
Străbunicul lui a organizat acest măcel, nu uita asta 
niciodată! Nu ceda cântecului sirenelor. E foarte abil. Îți 
va încuraja complexul de culpabilitate, va face din tine o 
complice. Treptat, vei ajunge să crezi că locul tău e aici, 
printre criminali. 

Sarah se încruntă. 

— De ce vorbești de complex de culpabilitate? o întrebă 
ea, tăios. 

— Pentru că știu că ai fost dusă la croitoreasa specială 
a doamnelor din Gottherdal. Sunt sigură că ai fost puţin 
tulburată... Mă înșel? 

— Ce te face să crezi asta? 

— N-ai suflat o vorbă. E un semn care nu înșală. 

Sarah se ridică brusc și păși prin cameră, spre acea 
parte unde era cea mai puţină lumină. 

— Părinţii mei s-au înecat în cursul unei excursii, când 
eram mică, zise ea cu o voce răgușită. Ar fi trebuit să fiu 
cu ei, dar nu m-am simţit bine și, în ultimul moment, am 
rămas la hotel. Părinţii mei erau foarte economi, n-au 
vrut să piardă banii pe bilete. Vasul s-a dus la fund în 
larg, în câteva secunde. Totdeauna mi-am reproșat că nu 
i-am însoţit. 

— Reactie clasică, zise Judith. Nu-i însă un motiv 
suficient pentru a lăsa remușcarea să te arunce în 
braţele lui Thorn Gravdsen. 

Sarah rosi. Fusese gata să spună: „Prea eşti 
preocupată de virtutea mea... Nu ești cumva puţin 
geloasă?” Dar preferă să tacă. 


— Acest oras trebuie demascat! exclamä Judith, 
apăsând pe fiecare cuvânt. Trebuie să-și arate adevărata 
faţă de cimitir. 

Sarah dădu din umeri. 

— Nu va servi la nimic, zise ea cu o ironie amară. 
Scandalul va atrage ceva mai mulţi turiști, atâta tot! 

Se săturase de atmosfera de complot, de insinuările lui 
Judith... și de lucrurile care dădeau târcoale afară, 
așteptând momentul potrivit să se materializeze. 

— Cobor la bar, zise ea. O să mă îmbăt așteptând să se 
facă ziuă. Si atâta pagubă dacă cei de la hotel mă vor 
lua drept o târfa în căutare de clienţi! 

Deschise ușa și ieși pe culoar, fără să o salute pe 
Judith. Putin mai târziu, în ascensor, își scoase 
combinezonul polar. Noaptea se terminase pentru ea. 


X 


Barney Wandsworth stătea prăbușit pe bar, cu privirea 
înceţoșată de băutură. Nu păru să remarce apariţia 
tinerei femei, dar începu să vorbească imediat ce Sarah 
dădu comanda. Vocea lui urca și cobora, trecând de la 
un registru la altul, ca o emisie bruiată, din când în când 
imposibil de auzit. Un discurs care nu cerea nici 
răspuns, nici aprobare. 

— Arhitectură de cimitir, zise el. Tot orașul. Când eram 
mic, exista un cimitir în cartierele bogate. Un cimitir de 
oameni avuti. Acolo fuseseră îngropaţi toţi prinții ruși în 
exil, toţi aristocrații ruinaţi... Mausoleele lor semănau cu 
mici castele. Unele aveau mărimea unei vile, ar fi putut 
locui acolo o întreagă familie fără adăpost. Era ca un 
oraș pustiu, un oraș-fantomă. Niciun mormânt plat, nicio 
piatră funerară la nivelul solului, așa cum poţi vedea în 
altă parte, nu, doar mausolee de marmură, înălțate ca 
niște donjoane. Mă aventuram acolo, duminica, în vârful 
picioarelor. Aveam impresia că pätrundeam pe teritoriul 
inamicului. O mulţime de statui ascunse. Ingeri de 
granit cu niște mutre nu prea liniștitoare. Ai fi zis că 
sunt santinele gata să deschidă focul fără somaţie... La 
fel aici. Orașul ăsta e un cimitir, unde fiecare mausoleu 
are mărimea unui imobil. O necropolă fără semne 
distinctive, concepută pentru giganți. Mitologia 
afurisitilor ăstora de nordici e plină de giganti, nu? 
Thor, cutare, cutărică, Odin si toți ai lui... Nişte colosi, 
care jonglează cu baroase, cu fulgere. Sunt convins că 


au fost îngropaţi aici, în subsolul primăriei, în pivnitele 
Muzeului Thanercog. Putrezesc acolo de milenii și 
clădirile sunt construite pe burta lor, să nu-i vadă 
oamenii. Pășim peste stârvuri enorme, sunt sigur de 
asta. 

Tot orașul pute, e destul să adulmeci aerul. 
Putreziciunea zeilor morţi se scurge în canal prin 
crăpăturile solului. Sunt acolo Odin, Thor, matahalele cu 
platoșe de fier și blăni de urs, scuipătorii de fulgere... Se 
descompun sub pavaj. Oasele lor gigantice servesc drept 
fundaţii majorităţii construcțiilor. Nu suntem adevărații 
locuitori ai acestui oraș, ci trăim asemenea acelor 
șopârle care aleargă vara pe pietrele tombale din 
cimitirele supraîncălzite. Greșim făcând atâta zgomot, e 
posibil ca locuitorilor de la subsol să nu le placă 
vacarmul nostru. 

Se întrerupse ca să bea. Sarah nu îndrăznea să se 
miște. Monologul omului de știință o încremenise într-o 
poziție de pândă, cu degetele lipite de paharul așezat de 
chelner în faţa ei. 

— Turistii, continuă Barney, mor aici, dispar... îi găsești 
tepeni într-o fundătură, cu capul spart, înconjurați de 
fragmente de piatră. Se spune: „Căderea unei bucăţi de 
cornișă”. Accident nefericit. Dar de vină sunt statuile, 
știu foarte bine. Când nu te mai uiţi la ele, când stingi 
luminile, se mișcă... Ar trebui să fie ținute permanent 
sub supraveghere, ar trebui să nu mai întoarcem capul 
în altă parte. Pe strädutele liniștite, îi asasinează pe cei 
iesiti să se plimbe, provocând căderea unor pietre. Sunt 
invidioase pe libertatea noastră de mișcare, pe supletea 
noastră, așa că se răzbună condamnându-ne la 
nemișcarea mormântului. Vor să ne facă să stăm 
liniștiți, definitiv. Ar trebui să ne înarmăm împotriva lor, 
să luăm măsuri, să le sfărâmăm. Se spune că au fost 
făcute din stâncile care mărginesc ţărmul și pot să 
reziste tuturor șocurilor. Au rezistat la toate furtunile, 
au spart toate valurile. Cum am putea să le venim de 


hac cu niste simple ciocane? Sunt recifuri deghizate, 
stânci travestite si cocotate în vârful acoperișurilor. O 
piatră mai tare ca piatra... care a văzut curgând sângele. 

Sarah se înfioră. Ca să-și învingă spaima, goli paharul 
pe nerăsuflate. Alcoolul îi invada stomacul, provocându-i 
o arsură ce părea că se propagă ca o hemoragie. 

— Si turiștii, mormăi Barney. La sfârșitul fiecărui 
sezon, vreo zece sunt expediati în sicrie sigilate. E vorba 
de boli provocate de frig, firește, pneumonii, dar și 
accidente: avalanșe căzute de pe acoperișuri, orașul se 
fărâmiţează ca un munte prea bătrân. Ar trebui să te 
plimbi cu casca pe cap, să te adăpostești sub o umbrelă 
de fier sau sub un scut. Pe nesimţite, ca în trecut, orașul 
continuă să ucidă. Și mai sunt duelurile. Când te plimbi 
pe străzi, prin locuri mai retrase, e de ajuns să tragi cu 
urechea ca să auzi un clinchet de fier. Atunci, cauţi cu 
privirea prezenţa unui tocilar, reclama unui cuţit 
scoțând scântei din roata abrazivă... Dar nu-i nimic. 
Doar clinchetul acesta și gâfâielile care se aud în spatele 
unui zid. Sângele continuă să curgă, zilnic, pe ascuns. 
Statuilor de piatră a început să le placă asta. Nu se mai 
pot lipsi de acest miros. Uneori, mi se întâmplă să-l caut 
și eu. Evit străduţele prea înguste, prea întunecoase, 
mărginite de acoperișuri supraîncărcate. Acolo, departe 
de priviri, se poate întâmpla orice. Mă deplasez doar pe 
străzile mari, acolo unde orașul este prizonierul 
privirilor oamenilor. Cei care nu tin seama de asta se 
expun celor mai neplăcute surprize... 

În pofida alcoolului, tinerei femei îi era frig. Ridică 
mâna să cheme chelnerul. Barney se uita în fundul 
paharului, continuând să mormăie, aproape ininteligibil. 

— Dăltuite de stâncile recifului, repetă omul de știință. 
Mai tari ca armele... 


XI 


A doua zi dimineaţă, băiatul de la etaj aduse o cutie de 
carton învelită în hârtie roz. Cutia era însoţită de o mică 
etichetă: provenea de la ciudata casă de modă a 
doamnei Sworm. 

Sarah se frecă la ochi. Dormise îmbrăcată pe pat, 
doborâtă de cele patru pahare cu vodcă cu suc de 
portocale băute la bar. Se refugie sub duș, încercând să- 
și redobândească faţa umană, și abia după ce trase pe 
ea capotul, cu părul ud încă, desfăcu sforicică de satin 
roșu care lega cutia. Inäuntru se aflau un slip si un 
sutien de o finețe aeriană, amândouă roșii. Privindu-le, 
era imposibil să-ţi imaginezi că astfel de piese de 
lenjerie ascund cilicii. 

Sarah ezită. Se simțea cuprinsă de o ametealä 
inexplicabilă, o tentatie nesănătoasă care-i striga să 
încerce. Ca să vezi! Nu-i plăcea acea voce care răsuna 
uneori în mintea ei și care o îndemna să se implice în 
situaţii imposibile sau degradante. Era o curiozitate 
febrilă, o poftă morbidă, căreia îi rezista cum nu se 
poate mai greu. Deseori, această șoaptă din interiorul ei 
o împinsese să se strecoare în cercul tumultuos unde se 
făcea sex în grup, să întreţină relaţii lesbiene sau să 
oprească un necunoscut pe stradă ca să intre cu el într- 
un hotel și să cedeze în faţa tuturor exigenţelor lui. În 
general, se opunea ordinelor insistente ale vocii, alteori 
însă se supunea, fără să încerce să gândească, pentru că 
era rău, pentru că s-ar fi simţit murdărită săptămâni 


întregi... iar această murdărie era un fel de pedeapsă. 

Își dădu jos capotul, se șterse în grabă și luă lenjeria 
intimă. O tulburare ciudată făcea să-i tremure degetele. 
Își trase slipul pe coapse și-și prinse sutienul la spate. 
Materialul era extrem de moale și foarte confortabil. 
Sarah zâmbi cu amărăciune, conștientă de toată ironia 
cu care concepea doamna Sworm acele comori de 
masochism. 

Deplasându-se parcă cu încetinitorul, continuă să se 
îmbrace. O făcea cu gesturi de automat, pândind 
apariţia durerii, dar nu se întâmpla nimic. Probabil că 
trebuia așteptat ca vârfurile minuscule să iasă din tivuri 
ca ghearele unei pisici care atacă! leși pe culoar, 
mergând ca o lăuză. Înainta cu pași mici, cu capul puţin 
cam ţeapăn și degetele crispate. Deocamdată nu simţea 
nimic, doar o ușoară uitare provenind de la materialul 
prea nou. În faţa hotelului, zăpada în care se reflecta 
soarele forma un covor orbitor și se văzu obligată să-și 
ascundă ochii în spatele unor ochelari negri. Angajaţii 
primăriei munceau deja la curăţarea cheiurilor și 
împingeau cu niște răzuitoare blocuri enorme de zăpadă 
în apa canalului. Sarah porni pe trotuarul curăţat, dar 
frigul care venea dinspre pavaj îi îngheţa picioarele și 
gleznele prin cizmele groase îmblănite. 

Fără să-și dea seama, pornise spre mare - poate pentru 
a contempla stâncile? De data asta era îmbrăcată gros, 
și-și pusese în buzunar o cagulă polară cu doar două 
găuri pentru ochi, care te făcea să semeni cu un 
gangster plecat să jefuiască banchiza. 

În dreptul imobilelor-ziduri, se formaseră grupuri de 
gură-cască. Toţi purtau masca de carton roșu a lui Ottar 
Gravdsen și vorbeau cu glas scăzut, ca si cum s-ar fi 
temut că zăpada le va duce departe cuvintele. 

La capătul de jos al scării, Sarah își puse cagula, își 
trase gluga tivită cu blană a hainei scurte impermeabile 
și începu să urce. Vântul se domolise, și mulţi oameni se 
plimbau pe ziduri, examinând oceanul cu binocluri 


puternice de marinar. Sarah remarcă imediat o 
strălucire intensă la linia orizontului, ca și cum un 
gigant ivit dintre gheturile Polului s-ar fi distrat să-i 
orbească cu o oglindă. Făcu un pas ca să se apropie de 
creneluri, dar simţi o înţepătură atât de violentă la 
încheietura coapsei, încât i se tăie răsuflarea. Din reflex, 
vru să ducă mâna la pântece, dar se retinu în ultima 
clipă. Deja simţea a doua durere, înfigându-se în pielea 
ei ca acul unei albine. Nu simţise o astfel de durere 
decât o singură dată în copilărie, când mama ei uitase 
un ac într-o rochie făcută pentru ea, și acul intrase cam 
un centimetru în coapsa fetei. În mod ciudat, această 
amintire îi dădu o stare de beatitudine, căreia nu-i putea 
pricepe cauzele, și se sprijini de blocul de piatră al 
zidurilor, fără să mai aibă curajul să se miște. 

— Sunt aisberguri, zise vocea bărbatului de lângă ea. 

Nu-și dădu osteneala să se uite la el. După rostirea 
prețioasă, cântată, îl recunoscuse pe Thorn Gravdsen, 
deși purta masca de carton roșu. 

— Lumina e refracția soarelui din aisberguri, preciză 
el. Un lucru care se produce deseori în această perioadă 
a anului. E o perioadă proastă pentru navigaţie. Pe 
vremuri, multe vase au naufragiat pe această coastă. 
Gheturile spărgeau burta vaselor și le aruncau carcasa 
pe coasta Gottherdalului, aici, chiar la poalele zidurilor. 

Sarah strânse din maxilar. Își bătea joc de ea sau 
vorbele lui erau pline de ironie? Avu brusc impresia că 
știa despre excursia ei pe acoperișul hotelului. Vru să se 
întoarcă cu fața la el, dar simţi iar durerea între 
picioare, înconjurând sexul cu o coroană de spini. Nu 
putu să-și reţină geamătul. Thorn o privea fix prin 
găurile măștii; după strălucirea pupilelor, avu 
certitudinea că zâmbea. Odată dispărută prima pornire 
de furie, simţi că era fericită că suferă sub ochii lui, că 
se bucura de o plăcere echivocă. Deși amândoi erau 
mascaţi, infofoliti în haine de lână și blănuri, o intimitate 
obscenă și secretă începea să se stabilească, în plină zi, 


în mijlocul acelor gură-cască. O acceptare tacită care-i 
făcea complici, îi lega mai sigur decât o împerechere 
într-un pat cu așternutul ud de transpiratie. Sarah roși. 
Brusc, începu să respire cu greu, scoțând aburi din gură 
sacadat, ca un cal obosit. 

Ochii lui Thorn Gravdsen o priveau ţintă, pândind cea 
mai ușoară crispare. Ea se mișcă din nou și se încorda 
toată din cauza durerii. Işi dădu seama că-i plăcea să 
sufere sub privirea bărbatului-vulpe și simți o mare 
rușine. Durerea i-o oferea bărbatului pe tavă! Brusc, se 
simţi goală, în voia lui. Gravdsen o poseda fără să o 
atingă. Il simţea peste ea, în ea... Ar fi vrut să alunge 
senzaţia, dar pasul făcut ca să se depărteze reuși doar 
să-i provoace o nouă durere între picioare. 

— Aisbergurile au făcut mult rău, zise bărbatul-vulpe, 
cu o voce înăbușită. Drumul ăsta e blestemat. 

Avea un glas monoton, hipnotic. Sarah se sprijinise cu 
spatele de creneluri, cu stomacul crispat, și nu mai 
îndrăznea să facă nicio mișcare. Avea urechile roșii de 
rușine că era constrânsă de durere să-și ţină picioarele 
prea depărtate. 

I se părea că lumina reflectată de aisberguri comanda 
durerile fulgerătoare. 

— Odată, o balenă a rămas prinsă între două 
aisberguri, zise încetișor Thorn Gravdsen. Gheturile au 
strivit-o. Si corpul ei ciopârtit a fost aruncat de maree la 
poalele zidului. Aveam doar zece ani când s-a întâmplat 
asta, dar îmi amintesc de pescărușii adunaţi să sfârtece 
cadavrul. Mii de pescăruși, care-și luau zborul cu ciocul 
plin de carne, cu penele înroșite de sângele balenei. Tot 
scotocind prin cadavru, capul le devenise stacojiu; ai fi 
zis că au o cagulă de călău sau de penitent. 

In ciuda frigului, Sarah simţea sudoarea picurându-i pe 
faţă. Barney Wandsworth intră brusc în raza ei vizuală 
și, pentru prima dată de la sosirea sa la Gottherdal, se 
simţi fericită că zărește silueta masivă și greoaie a 
omului de știință. 


— Aţi văzut aisbergurile? întrebă americanul. Semn 
Tău, nu-i așa? 

Gravdsen mormăi ceva vag și se retrase, vădit enervat 
de acea apariție inoportună. Așteptând să se piardă 
zgomotul pașilor bărbatului-vulpe, Sarah oftă ușurată. 

— Cu câteva minute înainte ca avionul meu să se 
prăbușească, am zărit niște lumini asemănătoare, zise 
visător Barney. Am fost orbit și, apropiindu-mă de 
hublou, am crezut că văd un pachebot gigantic... un 
pachebot dăltuit dintr-o bucată de banchiză. Apoi una 
dintre aripile aparatului a lovit vârful aisbergului. 

Sarah își dezlipi cu prudenţă omoplatii de zid. Barney o 
observa cu coada ochiului. 

— Ti-am întrerupt conversaţia pentru că am avut brusc 
impresia că erai în pericol, zise el cu glas scăzut. 

— Cam așa a fost, mărturisi tânăra femeie. Să plecăm 
de-aici. 

— Unde vrei să mergi? 

— Oriunde. Lumina asta mă orbește. 

Barney îi întinse braţul ca să se sprijine de el. Sarah se 
prinse de braţul lui ca o înecată. Fiecare pas o rănea 
între picioare. 

— N-ai venit să asculti muzica lui Krakatoa, zise 
Barney, cu un strop de reproș. Iti amintești? Simfonia 
strămoșului meu și, în fundal, explozia vulcanului? Vrei 
s-o auzi? 

— La hotel? 

— Nu, clienţii s-au plâns că fac prea mult zgomot cu 
combina mea stereo. Nu mai locuiesc la hotel. Am 
închiriat o casă de pescari foarte aproape de-aici. Pot să 
fac gălăgie cât vreau. Mergem? 

— OK, încuviință Sarah, coborând scara acoperită cu 
polei. 

Tot încordându-se din cauza durerii, transpira din 
abundență. De două ori, crezu că va tipa de durere. I se 
părea că toată lumea se uita la ea, că - prin găurile 
măștilor - toţi ochii străluceau de o bucurie răutăcioasă. 


De ce accepta asta? Ce forță obscură o împingea să 
joace acest joc absurd? 

Barney mergea lent, conducând-o prin labirintul 
străduţelor de pe marginea canalului. Aici casele erau 
modeste, arhitectura pompoasă a străzilor mari făcea 
loc unor mici locuinţe umede și prost aerisite, depășind 
rareori două etaje. Barney scoase o cheie mare din 
buzunar și descuie o ușă cu vopseaua verde scorojită. 
Sarah urcă cele două trepte ale pragului, mușcându-și 
ușor buzele, și intră într-o sală având pereţii daţi cu var 
și grinzi aparente. Trei bușteni ardeau în căminul 
înnegrit, revărsând o lumină roșie în încăperea cu 
obloanele închise. Mobila era formată dintr-o masă, 
două scaune și un bufet grosolan. Într-o cameră vecină, 
o saltea era așezată direct pe podea, lângă o sobă de 
fontă. Combina era acolo, la capătul patului, cu 
difuzoarele așezate de o parte și de alta a pernei. 
Barney se lăsă în genunchi. În cameră era leșinător de 
cald și Sarah crezu că i se va face rău. 

— Dezbracă-te, îi zise Wandsworth, răsucind butoanele 
amplificatorului. 

O muzică piţigăiată și ireală răsună deodată în 
penumbră. Notele sunau ciudat, metalic, neplăcut. 
Sarah se gândi imediat la acele melodii copilărești și 
amenințătoare de care se abuzează în filmele de groază. 

— Se numește Cântecul lui Lolly Pop, îi explică Barney, 
privind acul potentiometrului. La mijlocul celei de-a 
doua mișcări, e un moment de liniște, și atunci se aude 
explozia vulcanului... Patruzeci de mii de morţi. Un val 
seismic... 

— Ştiu, îl întrerupse Sarah. Mi-ai mai spus. 

Sarah își scoase scurta și puloverul de lână. De unde se 
afla, vedea picăturile de sudoare căzând de pe fruntea 
lui Barney, rămas în genunchi. Știu instantaneu ce se va 
întâmpla și simţi un fel de ușurare viscerală. 

— Aici, ascultă..., zise el gâfâit. 

Difuzoarele emiseră un zgomot înăbușit, o vibraţie care 


comprima timpanele. Se strâmbä. Acum Barney stätea la 
picioarele ei. Mâinile mari ale omului de știință se 
așezară pe coapsele tinerei femei, urcând spre centura 
blugilor. Se lăsă dezbrăcată fără să schiteze vreun gest. 
El îi scoase hainele foarte încet, cu o îndemânare de 
chirurg extirpând cioburi dintr-o rană. Apoi o luă în 
braţe și o așeză pe saltea, scotându-si slipul așa cum ar 
fi scos un pansament. 

— Sângerezi, zise el. 

Sarah se aplecă în momentul în care Barney îi depărta 
picioarele. Văzu zgârieturile care îi încadrau părul 
pubian. Barney se întinse între coapsele ei și, cu vârful 
limbii, curăţă lent rănile. Sarah închise ochii. Caseta 
difuza din nou notele subtiratice ale Cântecului lui Lolly 
Pop. Tânăra femeie își zise că la Paris îi plăcea să 
privească fața bărbaţilor când făcea dragoste, că-i 
plăcea să pândească momentul în care trăsăturile lor se 
deformau; acea clipă de idioţenie supremă când 
masculul cel mai inteligent se uită cruciș ca un debil și 
gura îi devine moale, faţa i se înroșește și venele se 
umflă la tâmple ca niște râme mari... Era sigură că 
Thorn Gravdsen ar fi fost imperturbabil în timpul 
orgasmului, că fața lui ar fi rămas de marmură, dură și 
albă. De altfel, poate că-și păstra masca de carton roșu 
când se culca cu femeile! Da, așa se întâmpla! Se culca 
mascat în patul curtezanelor rănite de folosirea 
ciliciului, le pipăia ca să le deschidă rănile, zgârieturile, 
ca să le doară... Le făcea să simtă plăcerea și să 
sângereze fără să-și arate faţa. 

Sarah luptă să-și reţină suspinele. Limba lui Barney îi 
mângâia partea interioară a coapselor, fără să atingă 
niciun moment fanta sexului. Tânăra femeie nu reușea 
să-și dea seama dacă era un rafinament erotic sau o 
lipsă de respect naivă. Oricum, nu simţea nicio 
tulburare sexuală. Mângâierea devenea din ce în ce mai 
medicală. Ceremonia fantasmatică se transformase într- 
un banal examen ginecologic. Pentru a șasea oară, 


Krakatoa explodă lângă urechea ei dreaptă, agresându-i 
timpanul. Barney nu o mai lingea. Stătea la marginea 
saltelei, ghemuit în lodenul lui vechi. Tinerei femei îi fu 
milă de el. Ce aștepta? Să-i dea voie să se culce cu ea? 
Nu avea forța necesară. Faptul că făcea dragoste cu un 
alt bărbat nu o va elibera de dominaţia lui Thorn 
Gravdsen. În plus, nu voia să facă parte din mulţimea 
fetelor care strigau: „Pierre! Pierre!” juisând în braţele 
lui Paul! Saliva lui Barney se usca pe pântecele ei. Nu-i 
venea să se îmbrace. Soba duduia în umbră, proiectând 
lumini roșii pe pereţi. Sarah își lăsa privirea să 
rătăcească pe tavan, pe grinzi... 

Deodată se crispă, amintindu-și de fantasmele din 
noaptea trecută.  Epavele dezmembrate, lemnul 
recuperat, încorporat în case, pentru că insula era 
săracă în vegetaţie... Grinzile de deasupra... din ce 
epavă fuseseră luate? Saint- Mathieu? Tempest? Un fior 
rece îi străbătu întreg corpul și simţi că o dor sfârcurile 
sânilor. „O casă de pescar”, zisese Barney? Căută 
instinctiv cearșaful să se acopere. Wandsworth o privea, 
stând pe călcâie, palid la faţă. 

— Si tu porţi semnul Gottherdalului, murmură el. 
Gravdsen scrie pe pielea ta și-l lași s-o facă. Zeci de 
femei se lasă rănite pentru el, ispășind în locul lui. Vrei 
să te numeri printre ele? 

— Ești un prost! îi zise Sarah pe un ton tăios. 

Dar știa că bărbatul nu era departe de adevăr. 

Tânăra femeie își lăsă capul să cadă pe pernă. Barney 
desfăcuse o sticlă de rachiu cu o etichetă ilizibilă. Cu o 
mână nesigură, umplu două pahare ciobite. Sarah își 
reîndreptă atenţia asupra grinzilor negre. I se păreau 
anormal de groase pentru o casă atât de mică, și asta îi 
întărea ideea că acele bucăţi de lemn sustinuseràä 
altădată puntea unei corăbii. Se afla în fața osemintelor 
unui vas asasinat, era sigură de asta. Mobila, ușile, 
proveneau oare din aceeași carcasă? Gândul acesta îi 
spori stinghereala și avu impresia că stătea întinsă 


goală, cu picioarele desfăcute, într-un cimitir. Bău 
alcoolul oferit de Barney; lichidul, cumplit de tare, îi 
arse gura și stomacul. 

De la al doilea pahar, căzu într-o toropeală etilică 
ritmată de exploziile vulcanului Krakatoa, care continua 
să bată măsura de fiecare parte a patului. 

Până la urmă, adormi, doborâtă de rachiu și de 
căldură. Când se trezi, focul din sobă se stinsese și afară 
era aproape noapte. Barney dormea la celălalt capăt al 
saltelei, fulgerat de alcool. Avea faţa plină de picături 
mari de sudoare, ca și cum ar fi avut febră. Sarah se 
ridică în capul oaselor, trează, cu stomacul crispat de 
greață. Puse lenjeria intimă în geanta de piele și începu 
să se îmbrace. Zgârieturile din jurul pubisului stârneau 
durerea la simplul contact cu cusăturile pantalonilor. 
Opri combina si se duse în bucătărie să-și dea pe faţă cu 
apă rece. Nu înţelegea ce vrajă o făcuse să cedeze. 
Acum totul i se părea o prostie. O durea capul și îi venea 
să vomite. Se așeză pe un scaun, lângă cămin, cu 
mâinile strânse între coapse, și contemplă buturugile 
arse. O sirenă urlă undeva în port, făcând-o să tresară. 
Era un semnal de alarmă ce nu se mai sfârșea. Barney 
se trezi tresărind. Preţ de o secundă, păru că ezită între 
debilitate și nebunie, apoi inteligenţa reveni în ochii lui, 
redându-i faţa umană. 

— Un naufragiu, bâigui el. Un vas a naufragiat, de 
aceea urlă așa sirena. 

Se ridică în picioare, jalnic în lodenul șifonat. Sarah se 
ridicase și ea brusc. Se apropie de fereastră, încercând 
să vadă ceva prin fantele obloanelor. 

Grupuri indistincte și mormăitoare străbăteau straduta 
cu un pas grăbit, îndreptându-se spre mare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sarah. S-ar zice că a 
izbucnit războiul. 

— Ti-am spus, răspunse Barney agasat. A avut loc un 
naufragiu. Probabil că aisbergurile au lovit un vapor în 
larg. Pescarii din Gottherdal au plecat probabil să-i 


salveze pe naufragiati. 

— Se întâmplă des? 

— Nu. Ruta asta e prea periculoasä, si navele în 
general o evită. Cred că e primul naufragiu după... 

Păru că e pe punctul de a spune ceva, apoi se răzgândi 
și conchise: 

— De pe la începutul secolului. 

Sarah își încălţase cizmele și-și încheiase scurta. 

— Haide, vreau să văd, zise ea. 

Barney dădu din cap. Acum ezita, ca și cum tânăra 
femeie i-ar fi propus o expediţie eminamente 
periculoasă. Ridică gulerul hainei și deschise ușa. 
Noaptea rece ca gheaţa îi lovi drept în faţă, 
încremenindu-le pielea obrajilor. Se strecurară în 
mijlocul grupurilor febrile, mergând pe lângă ziduri și 
evitând lumina felinarelor. Nu știau de ce fac asta, dar 
Sarah ghicea că locul lor nu era acolo, că se amestecau 
într-o ceremonie secretă rezervată doar initiatilor. Era 
ca și cum, văzând un cortegiu funerar, se luaseră după 
el din curiozitate, împinși, îmbrânciţi, ajunseră de bine, 
de rău la imobilele-ziduri din faţa mării. Mulțimea se 
înghesuia pe scară, bombănind, ca și cum urmărirea 
derulării evenimentului ar fi fost pentru fiecare ceva 
vital. Nu era vorba de curiozitatea morbidă, care 
împinge în general mulţimea spre locul catastrofelor, ci 
de un fel de neliniște înfrigurată care seca vorbele și 
încremenea profilurile într-o atitudine întrebätoare. 
Sarah percepea acea atmosferă de spaimă latentă și, în 
ciuda frigului, mâinile i se umeziră de transpiratie. 
Siluetele urcau treptele de piatră, cu glugile pe cap, 
greoaie, și - la lumina felinarelor - acele capete cu 
cagule, anonime, semănau cu o defilare îngrijorătoare 
de călăi. 

Ajungând pe ziduri, Sarah se căzni să-și tragă sufletul. 
Cu mare greutate reuși să se apropie de creneluri. 
Măștile de carton roșu se înghesuiau în jurul ei, 
încercând să zărească ce se petrecea la poalele 


zidurilor. Fuseseră aprinse reflectoare mari, ca la un 
spectacol de „sunet și lumină”, și, în acea atmosferă 
grandilocventă, umbrele care se înghesuiau la creneluri 
păreau că se pregătesc să respingă o invazie 
neașteptată. 

Dincolo de plajă, marea era o gaură neagră, un hău 
fără margini. Un întuneric atât intens, încât părea la fel 
de compact și de impenetrabil ca un zid. 

În sfârșit, ivindu-se din tenebre, bărcile se apropiară de 
plajă, încărcate cu supraviețuitori înfasurati în 
cuverturi. Un fior trecu prin mulţime. Încotosmänati 
astfel, supraviețuitorii semănau cu niște fantome 
drapate în giulgiul lor, iar bărcile ivite din noapte 
păreau că ies din neant, ambarcaţiuni funebre 
materializate subit pe creasta valurilor prin voinţa unui 
demiurg. Lumina artificială a reflectoarelor, 
străpungând ceața, conferea tabloului o tentă alburie, 
care lipsea obiectele de materialitatea lor liniștitoare. 
Lemnul, carnea, stofele aveau deodată ceva impalpabil 
care evoca un fel de fum solidificat, de piure de ceaţă. 
Fără să vrea, Sarah își zise că o mână întinsă ar fi trecut 
prin acele corpuri albicioase, fără să întâmpine nici cea 
mai mică rezistenţă. Lumea de pe ziduri amutise, și cei 
mai în vârstă își făceau semnul crucii. Bărcile 
ajunseseră pe nisip și spectrele coborau din ele, 
înaintând în coloană spre baza zidurilor. Mergeau 
împleticindu-se, cu feţele vinete. Sarah percepu aproape 
fizic mișcarea de oroare care-i cuprinse pe vecinii ei. 
Oamenii de pe creneluri se traseră înapoi în fața acelei 
viziuni provenite din trecut. Toţi știau că într-o noapte, 
cu zeci de ani în urmă, strămoșii lor văzuseră ivindu-se 
din apă bărbaţi și femei asemenea celor care pășeau 
clătinându-se în acel moment pe nisipul plajei. 
Nefericitii iesiti din apă, târându-se pe plajă, printre 
stânci, cu mâinile întinse, cu degetele pline de sânge, 
cerșeau un ajutor iluzoriu... Și, în noaptea aceea, totul o 
luă de la capăt - naufragiatii, supraviețuitorii - cu 


diferenţa că oamenii care urcau acum pe ziduri păreau 
că alcătuiesc o armată de fantome ivite din beznă, cu 
intenţia de a porni încăierarea. Un început de panică 
puse stăpânire pe cei aflați pe coama zidurilor și câteva 
grupuri se retraseră cu repeziciune. Cei mai mulţi erau 
bătrâni, care probabil fuseseră duși pe sus acolo și care, 
acum, erau gata să se arunce, fără nici cea mai mică 
prudenţă, pe panta acoperită de polei a treptelor, din 
cauza spaimei. Făcliile aprinse de unii sfârâiau în vânt, 
făcând să zboare de-a lungul crenelurilor o ghirlandă de 
scântei. În ciuda frigului intens, aerul era împuţit de 
sudoarea întepätoare a spaimei. Nici Sarah nu mai 
suferea din cauza temperaturii extrem de joase. 

Cu ochii dilatati, plângând de violenţa cu care o lovea 
vijelia, privea cohorta de spectre care urca scara de 
piatră ce ducea în vârful imobilelor-ziduri. Alături de ea, 
un bărbat apucă o bucată de granit desprinsă din 
zidărie, ca și cum ar fi trebuit de urgenţă să-și procure o 
armă. În câteva secunde, pe culmea zidurilor se 
instalase un climat de isterie. Linșajul plutea în aer. Alte 
mâini explorau deja solul, în căutarea unor proiectile 
improvizate. Peste un minut, supraviețuitorii aveau să 
fie primiţi cu un nor de pietre, vor fi lapidati în capătul 
de sus al scării, fără să li se lase timp să strige, și 
corpurile lor se vor rostogoli pe trepte, frângându-se de 
muchiile ascuţite. 

Sarah ar fi vrut să facă ceva. Să intervină, dar era 
încremenită de spaimă. Ca și vecinii ei, era 
înspăimântată de apropierea siluetelor livide ale 
naufragiatilor. I se părea că vor apărea în faţa lor, 
rânjind, bătându-și joc de pietre și de făclii. Imediat ce 
ar fi pus piciorul pe culmea zidurilor, și-ar fi dat în lături 
cuverturile, arătându-și corpul mâncat de crabi, carnea 
umflată de interminabila ședere acvatică la care 
fuseseră condamnaţi. Vor înainta, cadavre întesate de 
alge, păpuși ale morţii cu burta golită de viscere, și 
giulgiurile vor fâlfâi în vânt ca aripile unui liliac albinos 


gigantic. 

(Și părinții ei vor fi oare printre eR...) 

Sarah clipi ca să alunge imaginea pe care exagerarea 
teatrală nu reușea totuși să o estompeze. li era teamă. O 
spaimă contagioasă se răspândea pe coama zidurilor, în 
timp ce gurile deveneau albe, și ochii se dilatau... 
Unghiile zgâriau pavajul în căutarea unor proiectile, unii 
stăteau deja cu braţele ridicate, lipsiţi de rațiune. Sirena 
îi surprinsese pe oameni în pat, la ceasul vulnerabil al 
somnului, impunându-le un coșmar în trei dimensiuni, 
târându-i jos din așternuturi să le arate fantome. Fusese 
de ajuns un urlet de sirenă în ceaţă ca să trezească 
vechile superstiții, ca să deschidă rana nevindecată. Si, 
brusc, acele umbre anonime, pe fete cu o mască de 
carton roșu, regăseau gesturile de altădată, cele făcute 
de strămoșii lor sub ordinele lui Ottar Gravdsen, marele 
naufragiator... 

Sarah se zbătu. Mulțimea o sufoca, o strivea, o 
respingea ca pe un corp străin. Toate capetele erau 
îndreptate spre scară; falangele strângeau cu putere 
pietrele. Barney își făcu loc cu umerii și o prinse pe 
tânăra femeie de braţ ca să o scoată din mulţime. 

— Trebuie să facem ceva, zise Sarah, gâfâind. Sunt pe 
cale să-și piardă minţile. 

Deodată, cineva se așeză între mulțime și naufragiatii 
care-și făcuseră apariţia. Era Thorn Gravdsen; nu purta 
mască. Sosirea lui provocă stupoare, și mâinile 
amenințătoare se lăsară în jos. Thorn porni în 
întâmpinarea primei fantome, ajutând-o să urce ultimele 
trepte. Din cauza mișcării, giulgiul care acoperea 
spectrul căzu, dezvăluind un cap chel de băutor de bere, 
cu obrajii näpäditi de un păr roșcat. Sarah își auzi 
vecinul oftând zgomotos; vraja se risipise. Acum, 
naufragiatii ajunseseră pe drumul de pe culmea 
zidurilor, uzi, strănutând, grotești. Vorbeau cläntänind 
din dinţi și-și ștergeau nasul cu degetele. Barney o trase 
pe Sarah spre scară. 


— Hei, s-a sfârșit, zise el. Sunt marinarii unui mic iaht 
închiriat de niște cineaști veniţi să filmeze aisbergurile. 
Cretinii ăștia s-au apropiat prea mult de blocurile de 
gheaţă și ambarcatiunea a fost distrusă. E o poveste 
fără importanţă. 

Sarah se lăsă dusă. Acum, când teama dispăruse, 
murea de frig. 

— Barney, îl întrebă ea, ai simţit ce era gata să se 
întâmple? N-am visat, nu-i așa? Acolo sus, preţ de vreo 
zece secunde, trecutul se materializase în mintea 
fiecăruia. Toţi erau gata S-O FACĂ DIN NOU. Putin a 
lipsit. Dacă n-ar fi apărut Thorn... 

— Nu mai vorbi, o întrerupse Barney. O să-ţi îngheţe 
bronhiile. 

— N-a fost în imaginația mea, insistă Sarah, 
încăpățânându-se să vorbească. Sunt sigură că ai avut 
același sentiment ca mine. Un moment, totul a fost ca 
altădată, ca și cum ne-am fi deplasat în timp, ca și cum 
trecutul s-ar fi întors. Au fost reflexele de demult, i-am 
văzut. Judith are dreptate, toţi sunt niște asasini. Nu se 
vor purifica niciodată... Sunt infectați pentru vecie! 

— Delirezi, i-o tăie Wandsworth. Ai băut prea mult, te 
duc la hotel. 

De data asta, Sarah se dădu bătută. Totuși, pe când 
mergeau pe una dintre strädute, întâlniră o procesiune 
ciudată, oameni cu făclii, care se îndreptau spre o casă 
veche. 

— Ce-i asta? întrebă tânăra femeie. 

— Să nu mergem pe-acolo, răspunse Barney. Ar fi 
periculos pentru noi. 

— De ce? 

— Pentru că în casa aia locuiește bătrânul Ankham. 
Piotr Ankham. Are nouăzeci și șase de ani; e unul dintre 
ultimii doi naufragiatori din Gottherdal încă în viaţă. La 
începutul secolului, pe când era doar un puștan, 
participa deja la ,operatiunile” organizate de Ottar 
Gravdsen. 


— Judith mi-a vorbit despre asta, zise imediat Sarah. 
Dar de ce se adună în jurul casei? 

— Pentru că, în noaptea asta, Gottherdal se crede 
asediat de fantome. Il vor întreba pe bătrânul criminal 
ce trebuie să facă. Vino, locul nostru nu-i aici. Chiar vrei 
să fim lapidati? 

Sarah cedă. Făcliile luminau feţe încruntate, dure, feţe 
de piatră, cu buzele ca o linie subţire. 

Barney o împinse în umbra unor porţi mari și o strânse 
cu putere de umeri. 

— Sterge-o! o sfătui el, cu o voce gâfâită. Fă-ţi valiza și 
pleacă de-aici! Nu simţi în aer mirosul de putreziciune? 
Chiar și mâncarea are un gust ciudat. Se va întâmpla 
ceva, simt asta. Cazanul e sub presiune de mult timp, 
explozia este iminentă. Pleacă până nu e prea târziu! 

— Si tu? întrebă ea. Ce aștepți? 

Barney ridică mâna bandajată. 

— Acum, răspunse el lent, sunt infirm, nu pot să mă 
mai duc nicăieri. Trebuie să rămân aici... până la capăt. 

Sarah se desprinse de el. Fără o vorbă, reveniră la 
Canal Grande. În momentul în care ajungeau la hotel, 
Barney murmură: 

— Mâine vor trece pe străzi cei care se flagelează. Îi 
vei vedea sângerând pe zăpadă, o să fie foarte frumos. 
Sper că ai un aparat foto! A 

Sarah îi întoarse spatele și intră. In hol, 
supraveghetorii de la etaje susoteau cu fete de 
conspiratori. Chiar si receptionerul își pierduse 
zâmbetul. Sarah luă cheia cu vârful degetelor, n-ar fi 
vrut pentru nimic în lume să-l atingă pe angajatul 
îmbrăcat în roșu. 


XII 


A doua zi, Sarah se trezi din cauza unui concert de 
lamentatii venind dinspre stradă. Se apropie de 
fereastră să vadă, fără să mai stea să-și pună halatul. 
Asa cum îi spusese Barney, o coloană lungă de penitenti 
trecea pe lângă Canal Grande. În ciuda frigului intens, 
erau dezbrăcaţi până la brâu: bărbaţi și femei. Purtând 
cagule conice stacojii, se flagelau unul pe altul, 
biciuindu-și omoplatii cu mai multe curele de piele 
împletite. Cei mai mulţi aveau deja umerii și șalele pline 
de umflături sângerânde. De fiecare dată când curelele 
loveau, stropi roșii cădeau pe zăpadă, ca niște confeti de 
sânge. Sarah se depărta imediat de fereastră. 

Putin mai târziu, când cobori la micul-dejun, surprinse 
o conversaţie ciudată la masa vecină. Niște turiști 
englezi vorbeau de înmulţirea cazurilor de oftalmie din 
cauza reverberatiei soarelui pe aisbergurile ce pluteau 
în larg. O femeie tânără cu o mutră de cal, plină de 
pistrui, adăugă că auzise de cazuri de cecitate 
fulgerătoare, încă de dimineaţă, farmaciștii erau asaltati 
de o clientelă năucită, care cerea colir în gura mare. lar 
naufragiatii salvaţi muriseră cu toţii în cursul nopții, 
fără să se poată face nimic pentru ei. 

Sarah părăsi imediat hotelul. Pescărușii se așezaseră 
lângă Canal Grande și ciuguleau petele de sânge lăsate 
de penitenti. Tânăra femeie o porni spre mare; trebuia 
să vorbească cu Barney, să obţină de la el informaţii 
credibile. Pe strädute, oamenii șușoteau în grupuri mici, 


iar vorbele lor aveau acel suier al flăcării care 
înaintează pe fitilul unei bombe. După ce se rătăci de 
două ori, Sarah reuși să localizeze casa lui Barney. 
Acesta îi deschise ușa. Avea săpun de ras pe faţă și-și 
schimbase pansamentul de la mână. Sarah îi povesti ce 
auzise la hotel. 

— În parte, e adevărat, răspunse Wandsworth, 
spălându-și faţa. Multi dintre cei care au urmărit 
luminozitatea cu binoclul în cursul zilei de ieri sunt azi 
loviți de oftalmie purulentă. Există și două cazuri de 
cecitate, probabil temporară. 

— Si marinarii? 

— Trei au murit de hipotermie, ceilalți au febră 
violentă, dar e deja o minune că au supraviețuit imersiei 
în apa rece ca gheaţa. 

— Prin urmare, nu-i nimic anormal în privinţa asta? 

— În privinţa asta? Nu, răspunse Barney. Ciudat e 
faptul că luminozitatea banchizelor e din ce în ce mai 
orbitoare, ca și cum unul dintre aisberguri ar veni 
încoace. 

— Ce?! exclamă tânăra femeie, mirată. Ești sigur? 

— N-ai văzut jocurile de lumini pe zidurile dinspre 
mare? Ca și cum soarele ar fi hotărât să topească 
crenelurile, curge pe trepte ca un aur lichid. 

Părea cuprins de o exaltare ciudată și, deși de obicei 
foarte teapän, făcea întruna gesturi fără nicio 
semnificaţie. 

— Thorn Gravdsen m-a rugat să mă ocup de situaţie, 
mărturisi el, emoţionat. Sunt singurul om de știință din 
Gottherdal. E o responsabilitate pe care nu o pot refuza. 

— Si de ce te temi? întrebă cu răutate Sarah. E doar o 
bucată de gheaţă. Se va topi sau va urma un curent. 
Până la urmă, va ocoli insula și se va depărta în larg. 

— Nu înţelegi, murmură Barney. Dimineaţă m-am urcat 
pe ziduri și am examinat marea cu un telescop echipat 
cu lentile filtrante... și l-am văzut. E enorm si, din profil, 
chiar are forma unui pachebot. Două dintre crestele lui 


seamănă cu niște coșuri și... Parcă e o navă de gheaţă, 
care vine direct peste noi. 

In pofida simțului ei critic, Sarah nu-și putu reţine o 
strâmbătură. Se duse la fereastră. Barney nu mintise, 
raze luminoase jucau în tăietura crenelurilor, fulgere 
metalice scurte care percutau retina provocând durere. 
Incă o dată își aminti de acele reflexe de lumină obţinute 
cu ajutorul unor bucăţi de oglindă, cu care băieţii se 
distrează punându-le în ochii fetelor. Cine voia să-i 
orbească? Se dorea să fie paralizati de lumină, ca acele 
animale pe care haloul unui far de automobil e de ajuns 
ca să le încremenească în loc, până la șocul final? 

— Nu-i orice bucată de gheaţă, zise Barney. E cea care 
a scufundat ambarcatiunea cineaștilor noaptea trecută; 
e cea de care s-a lovit avionul meu... 

Devenea febril, gâfâia, nu acorda nicio atenţie cafelei 
care fierbea pe colțul mașinii de gătit și răspândea un 
miros de zahăr ars. 

— Thorn mi-a deschis biblioteca, zise el. Acolo am 
petrecut noaptea, consultând multe lucrări vechi. Sunt 
aproape sigur că aisbergul care vine spre noi plutește în 
derivă de la începutul secolului. 

Sarah făcu ochii mari. 

— Îţi pierzi minţile, obiectă ea. Vrei să spui că bucata 
asta de gheaţă ar avea nouăzeci de ani? E imposibil. 

— De ce? Nu te pricepi! replică el cu violenţă. Ştii că 
unele insule de gheaţă, folosite de americani în scopuri 
militare, au plutit timp de vreo zece ani? Si nu mai 
vorbesc de aisbergurile lungi de o sută cincizeci de 
kilometri, a căror derivă este urmărită prin Arctica de 
mai bine de patruzeci de ani. 

— Dar credeam că se topesc... 

— E o greșeală. Câștigă iarna ce-au pierdut vara. Pierd 
din volum, e adevărat, dar cu lentoarea lor extremă pot 
fi identificate cu ajutorul fotografiilor și al desenelor 
făcute de marinari. În arhive am găsit urma unui vas- 
fantomă. O navă de sticlă... spun mărturiile. O navă de 


cristal enormă, construită de giganţi. Întelegi ce vreau 
să spun? Si dacă aisbergul „nostru” este vasul-fantomă 
despre care vorbesc jurnalele de bord? Poate că plutește 
de secole pe mările arctice. A scufundat multe corăbii, e 
un ucigaș bătrân, un prădător în vârstă de vreo sută de 
ani. Iniţial, era la fel de mare ca insula noastră, poate 
chiar mai mare. Era o bucată de continent pornită în 
derivă, un bloc de gheaţă compact, căruia liniile de 
fractură i-au creat silueta unei nave. De atunci, cu 
trecerea timpului, s-a topit, dar mai are încă o mărime 
respectabilă. E un pachiderm care, cu o atingere ușoară, 
poate să spargă coca unui pachebot, să răstoarne un 
iaht. De ce n-ar fi scufundat și Titanicul? 

Sarah se uită la omul de știință. Era de o paloare 
alarmantă și-și ștergea frecvent gura, ca și cum balele i- 
ar fi curs pe bărbie. Simti impulsul să-i spună că-și 
pierdea minţile, dar se temu ca nu cumva, agasându-l, 
să-i provoace un acces de violență. Ca să facă totuși 
ceva, preferă să ia de pe foc cafetiera. Barney așeza pe 
masă fotografii îngălbenite și desene. Toate acele 
documente purtau ștampila Muzeului Thanercog. 

— Privește, bâigui el. O poză făcută de la prora lui 
Vanguard, un cargobot englez, în 1903. In spatele 
formațiunilor de gheaţă, se poate ghici silueta unei nave 
monstruoase, în întregime albă. Privește! Scara e dată 
de această mică ambarcatiune de vânat foci, din planul 
doi. Se disting clar cele două coșuri și etrava foarte 
lungă. 

Sarah se aplecă peste fotografii. Văzu doar un fel de 
masă albă și vagă. Poate un munte ca o cocoașă de 
cămilă? Nu zise nimic. Totuși, în sinea ei, știa că trișa, 
că banaliza excesiv teoriile lui Barney Wandsworth și că 
era departe de a fi indiferentă la apropierea acelui 
obiect plutitor neidentificat, care plutea în derivă chiar 
în acel moment spre gura marelui canal. În realitate, îi 
era teamă, ca și celorlalţi, ca acelora care șușoteau la 
colț de stradă sau care se flagelau prin ger și stropeau 


zăpada cu confeti roșii. 

— Un ucigaș bătrân, repetă Barney, un distrugător de 
goelete, de ambarcaţiuni de vânat foci, un naufragiator 
al mărilor arctice. A fost luat drept un vas-fantomă și s-a 
spus că aducea ghinion, pentru că aducea moartea. Toţi 
cei care au încercat să se apropie de el, toţi cei care l-au 
atins ușor s-au dus la fund. Se micșorează continuu de 
un secol, dar încă mai poate să scufunde fără greutate 
cele mai impozante pacheboturi. I-ai văzut etrava? Ai 
zice că e rostul unei galere, un pinten făcut pentru 
luptă. E o mașină de război cumplită; doarme în mijlocul 
ceturilor, se înconjoară cu abur ca o insulă secretă și-și 
părăsește ascunzătoarea doar ca să lovească. Atunci 
tâsneste, alb, mai înalt decât zidul unei fortărețe, și 
strivește tot ce întâlnește în cale. Poate că va strivi și 
Gottherdal, va intra în oraș ca o lance uriașă, va disloca 
marele canal, cheiurile, făcând să se prăbușească toate 
casele. 

Vorbea cu vehementa unui predicator cuprins de 
isterie. Sarah se simţea din ce în ce mai stingherită. 

— E imposibil, obiectă ea. Nu va putea să se apropie de 
oraș. Se va lovi de platoul litoralului și va eșua în faţa 
falezei. 

— Ba nu! exclamă Barney. Gottherdal aproape că nu 
are un astfel de platou. Marginea insulei se duce 
perpendicular spre adâncuri. E ca în cazul unei coaste 
africane, mergi înainte, apa îţi vine până la călcâie, și pe 
urmă, brusc, cazi ca într-o prăpastie. 

Faţa lui mare, lucind de sudoare și puternic 
congestionată, îl făcea să semene cu un exorcist fericit 
că se războiește cu demonii. Sarah turnă cafeaua în 
două căni metalice. Avea gust de zahăr ars. Se forță să 
bea. Simtea furia lui Barney, care clocotea la celălalt 
capăt al mesei. Se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să 
țină cafetiera la îndemână, ca o armă... 

— Nu credeam că există aisberguri atât de mari, zise 
ea, destul de stupid, în speranţa că va reuși să devieze 


conversatia. 

— Se vorbește destul de putin despre ele, pentru că 
aceste insule de gheață au o importanţă militară 
considerabilă, murmură Barney. Sunt destul de masive 
pentru ca o bază săpată acolo să fie complet apărată de 
radiaţiile nucleare. In plus, constituie observatoare 
ascunse perfect. Suprafaţa lor plană oferă o configuraţie 
ideală pentru o pistă de aterizare. Multe aisberguri au 
fost  „prelucrate” astfel de ruși si de americani. 
Construiesc în interior adevărate orașe, în așteptarea 
celui de-al treilea război mondial. Plutesc în derivă ani 
de zile, spionându-se unii pe alţii, apoi, când blocul se 
despică și a pierdut prea mult din volum, evacuează 
locul în mare viteză. Sunt lucruri care nu apar în ziare, 
aici ai dreptate. 

Dădu pe gât cafeaua fierbinte. 

— Dar ce speră Thorn Gravdsen? întrebă Sarah. Că vei 
îmblânzi acest monstru? 

Barney se apropie de tânăra femeie și o prinse de 
umeri, strivindu-i mușchii între degetele tari. 

— Trebuie oprit, șopti el, pe un ton anormal de blând. 
Thorn a înţeles foarte bine asta. E vorba de un simplu 
fenomen natural. Dar populaţia nu vede lucrurile așa. 
Nu simţi febra care mocnește pe străzi? Acest aisberg a 
căzut prost, a apărut într-un moment nepotrivit, va 
concretiza vechile spaime, ranchiune, nevoia de 
ispășire. N-ai văzut defilarea de dimineaţă a celor care 
se flagelau, n-ai văzut femeile cu sânii vineti de frig? Te- 
ai fi crezut în Evul Mediu. Thorn a simţit, știe că 
pasiunile vor da în clocot în zilele următoare. Jumătatea 
orașului care trăiește cu spaima judecății din urmă va 
acuza cealaltă jumătate că e vinovată de această 
pedeapsă venită de la Pol. Dacă nu actionäm, vom 
ajunge la o nebunie generală, la război civil. Ştii că am 
dreptate! Gottherdal este o oală care clocotește de prea 
mult timp! Perioada de incubație s-a încheiat, criza 
poate să izbucnească azi-mâine; de aceea, acest aisberg 


nu trebuie să ajungă până aici. 

— Si ce vei face? 

— Tehnica obişnuită constă în bombardarea 
formațiunilor glaciare de care vrei să scapi. Putem găsi 
un avion și explozibili; sunt în stare să fabric o bombă 
destul de puternică pentru a face praf și pulbere vasul- 
fantomă. 

Își șterse faţa cu un prosop și se trânti greoi pe un 
scaun. 

— Aparatul ne va fi împrumutat de pescăriile Marsson. 
E un hidroavion destul de vechi, dar va trebui să ne 
mulțumim cu el. Trebuie să actionäm repede, mai 
înainte ca aisbergul să fie prea aproape de noi. 
Deocamdată, e doar o scânteie la orizont, dar o scânteie 
„otrăvită”, a cărei lumină a orbit deja câteva persoane. 
Populaţia e pe cale să fie cuprinsă de isterie. În 
dimineața asta, câţiva farmaciști au fost molestati 
pentru că nu voiau să elibereze colir fără reţetă. Îţi 
imaginezi ce se poate întâmpla dacă febra va continua 
să crească? Dacă fantoma va veni să dea târcoale pe la 
poalele zidurilor noastre? 

Sarah se cufundă în contemplarea ferestrei. Deși, în 
mare parte, nu credea în cele spuse de Barney, era 
îngrozită la ideea că aisbergul s-ar putea apropia atât de 
mult de oraș... și poate chiar să intre în el! Faptul că 
Gottherdal era construit pe marginea unei prăpăstii 
marine i se părea brusc un fapt plin de semnificaţii. Ca 
și cum i-ar fi ghicit gândurile, Barney murmură: 

— Va putea înainta până la gura marelui canal, nimic 
nu-l va stingheri până acolo, cu excepţia câtorva recifuri 
care se vor sparge sub greutatea lui. In acel loc, platoul 
îl va bloca, dar se poate ca zguduitura să desprindă din 
masa lui blocuri de gheață mai mici, care se vor prăvăli 
peste imobile și le va face fărâme. Alte „așchii” se vor 
rupe din flancuri. Ziduri care vor porni în derivă pe 
canale. Oricum va străpunge orașul. Greutatea lui va 
disloca laguna, va provoca mișcări ale solului care vor 


perturba piloţii si vor face să se prăbușească cheiurile. E 
posibil ca fundaţiile imobilelor să sufere considerabil din 
cauza acestor mișcări subterane și ca numeroase clădiri 
să se năruie brusc, lipsite de bază, victime ale unei 
acţiuni de minare. 

— Dar de ce vine spre noi? întrebă Sarah. 

— Cine știe? Jocul curenților, temperatura apei, șocul 
suferit ieri-seară, în momentul naufragiului, care poate 
că l-a abătut de la direcţia lui inițială! Sunt motive fizico- 
chimice, dar oamenii de aici vor găsi altele, poţi să fii 
sigură! E ceva ironic în aventura asta. Nu crezi? Nava 
de gheaţă care vine direct spre ei, care au pus 
totdeauna naufragiile din jur pe seama aisbergurilor! 

— Abuzezi de delir interpretativ. E doar o bucată de 
gheaţă. O bombardezi, va exploda, și gata! 

— Sper să ai dreptate. Altfel, viaţa în Gottherdal ar 
putea deveni insuportabilă în zilele următoare. 

Barney se îmbrăcase. 

— Hai cu mine pe ziduri! îi propuse el. Îl vei putea 
vedea cu telescopul. 

— Şi dacă orbesc? 

— Telescopul are lentile filtrante. Si știi la fel de bine 
ca mine că povestea asta cu oftalmia ţine mai mult de 
isteria oamenilor! 

leșiră. Pe culmea zidurilor, Sarah lipi ochiul de 
ocularul cauciucat al telescopului și se pomeni în 
mijlocul luminii puternice care dansa pe mare, ca un foc 
gigantic. Nu văzu nimic clar, dar avu o impresie de 
„Zid”, care o umplea de teamă. Ca si cum ar fi întrezărit 
contururile unui animal enorm bântuind prin ceaţă. Era 
o prezenţă ostilă și rece, a cărei înaintare rodea lent 
spaţiul vital al orașului, un fel de meteor cu o traiectorie 
orizontală, terifiantă. 


XIII 


A trecut o săptămână fără să se întâmple nimic 
deosebit. O atmosferă ciudată stăpânea orașul, ca și 
cum aisbergul, fragment în derivă al unui pol magnetic 
pierdut în ceturi, ar fi avut puterea să magnetizeze 
ceasurile și să le blocheze mecanismele. S-au găsit 
numeroși locuitori ai orașului care să pretindă că acele 
pendulelor se opriseră, formând un unghi care arăta cu 
aproximaţie locul blocului de gheață. Unsoarea se 
îngroșa pe angrenajele ceasurilor publice și, în ciuda 
măsurilor de precauţie obișnuite, tic-tac-ul lor se oprea 
sub greutatea turturilor care blocau cursa balansierului. 
Timpul îngheţa, așa cum canalul și pescărușii înșiși 
păreau că deveniseră rigizi în plin zbor, încremeniti de 
frig. Văzându-i așa greoi, începeai să-i iei drept sculpturi 
căzute de pe cornișe, caricaturi de piatră, pe care 
zăpada le va acoperi în cele din urmă. Sarah rătăcea 
prin orașul amortit, cu picioarele îngheţate și buzele 
striate de mici crestături sângerânde. Barney dispăruse. 
Aflase de la Judith că acum locuia la primărie și că 
petrecea mult timp cu Thorn Gravdsen, punând la cale 
strategii rocambolești pentru abaterea aisbergului din 
drum. Se spunea că Barney transformase subsolul 
Muzeului Thanercog în arsenal și că la adăpostul bolților 
umede producea bombe. De când se răspândise acest 
zvon, turiștii erau din ce în ce mai rari în faţa vitrinelor 
pline cu foci împăiate. 

— Copiii ar fi vrut să ne întoarcem ca să vedem 


mamutul decapitat, îi spusese tinerei femei un francez 
venit în vacanţă. Dar am zis nu. Cum ar fi fost posibil? 
Cu toate acele tone de explozibil sub picioarele noastre 
și cu tipul acela care meșterește torpile la lumina unei 
lumânări! Nici vorbă! 

Tânăra femeie străbătea labirintul strädutelor. Uneori, 
printr-un ochi de geam aburit surprindea scene de 
ispășire intimă: o femeie pe jumătate goală, în genunchi 
la picioarele patului conjugal, își flagela spatele cu o 
centură; câţiva copii se loveau reciproc peste degete cu 
linii de fier. În umbra ușilor mari, a boitelor pasajelor 
care legau casele, prezenţa ei deranja jocuri pline de 
cruzime, unde întotdeauna era vorba de palme, de braţe 
răsucite sau de înțepături făcute cu rugi sau crengi cu 
spini. Trecea pe lângă fetiţe si bäietei plângând, care, 
departe de a o chema în ajutor, o făceau să înțeleagă, cu 
o privire mânioasă, că locul ei nu era acolo și că deranja 
o ceremonie privată. In general, grăbea pasul, ușor 
speriată de acea aglomerare de puștani prea täcuti, 
ascunși în colțurile umbroase. Mergând printre 
băltoace, cu ochii privind ţintă înainte, încerca să treacă 
neobservată, să nu-i stingherească pe ceilalți. Totuși, cu 
coada ochiului, continua să vadă rochii lăsate grabnic în 
jos, chiloti ridicaţi în mare grabă... Si apoi, mai erau și 
gemetele înfundate, plânsetele. Într-o zi, surprinsese un 
adolescent cu un brici în mână; altă dată, o fată de vreo 
zece ani înfigea piuneze colorate în genunchiul colegei 
sale care era legată de un stâlp. 

Sarah nu știa ce să facă. Îi era teamă că, dacă ar fi 
intervenit, ar fi dezläntuit împotriva ei mânia și violenţa 
copiilor. Ar fi putut să fie învinsă de numărul lor, lovită, 
bătută, ucisă violent... târâtă într-o curte, o pivniţă, unde 
ar fi servit de jucărie micilor schingiuitori. 

Ştia că acei copii repetau gesturile părinţilor lor. 
Auzise de câteva ori cupluri flagelându-se reciproc, în 
universul intim al dormitorului lor, cu faţa îndreptată 
spre crucifixul atârnat de perete. Ba chiar văzuse o fată 


tintuindu-si cu un cui mâna stângă de o masă de stejar, 
cu ajutorul unui ciocan mare. De data asta, fusese gata 
să leșine și se văzuse nevoită să-și frece faţa cu zăpadă 
ca să alunge vălul negru care anunţa sincopa. 

Toate acestea nu însemnau nimic excepţional. În oraș, 
întâlneai acum la tot pasul ceremonii de tortură 
domestică, de ispășire familială pentru uzul tuturor. Și 
toate femeile aveau sub haine spatele sau fundul dungat 
de vânătăi. Le vedeai aplecându-se si strâmbându-se de 
durere, retinându-si geamätul, tresärind în mod 
exagerat la fiecare atingere ușoară. La hotel, o 
cameristă leșinase în încăperea lui Judith; când au vrut 
să-i desfacă rochia ca să poată respira mai bine, au 
văzut că avea sânii plini cu arsuri de ţigară. Puțin mai 
târziu, mărturisise, cu o oarecare mândrie, că își 
aplicase acest supliciu cu propria mână. 

— Există în oraș, îi spusese Judith, oameni care își 
închiriază serviciile celor care sunt lipsiţi de curaj ca să 
se mortifice. Iti amintești de puștii aceia care tipau la 
colțul străzilor ca să sperie pescărușii? Pentru câteva 
bancnote, îţi aplică orice tortură vrei: flagelare, ace cu 
gămălie înfipte în burtă sau diverse arsuri. Se spune că 
au mult de lucru de la apariţia aisbergului. 

Sarah mergea, cuprinsă de o excitație înăbușită, 
dornică să vadă, înspăimântată totodată. Rosie la faţă de 
rușine și cu pântecele înfierbântat. Deși nu mai 
îmbrăcase acea lenjerie cu ace, zgârieturile din jurul 
pubisului se vindecau cu greu, iar unele supurau puţin. 
Cumpărase o lotiune cicatrizantă de la un farmacist, dar 
produsul părea fără efect, arzându-i pielea la fiecare 
aplicare. Vrând parcă să accentueze atmosfera de 
descompunere care punea stăpânire pe Gottherdal, 
zăpada devenise murdară și se îngrămădea sub formă 
de terci negricios în rigole. Sarah mergea toată ziua, la 
pândă, încercând să surprindă un gest, o privire. 
Isprăvile secrete ale copiilor o fascinau. Totul se 
petrecea într-un loc ferit, la adăpostul unei porţi mari 


unde nu era nimeni. Trebuia să te apropii fără să faci 
zgomot, ca să nu fii alungat. Si atunci, dacă știuseși să 
fii destul de discret, întrezăreai o coapsă goală pe care 
un călău de doisprezece ani o zgâria cu un cui sau 
strecura în chiloţii victimei o monedă încălzită la flacăra 
unei brichete. Sarah fusese foarte impresionată 
observând că puștii nu râdeau deloc privind zvârcolirea 
celor schingiuiti. Unii chiar ștergeau lacrimile micilor 
torturați. Această solicitudine, seriozitatea, absența 
jubilării, perfectionismul care friza ingeniozitatea o 
terorizau pe tânăra femeie. Făceau rău cu o silintä 
aproape religioasă și o atenţie neslăbită. In cele din 
urmă, întelesese că acei copii țineau, în felul lor, marea 
slujbă a ispășirii și că poate mergeau mult mai departe 
decât părinţii lor, pentru că, spre deosebire de adulţi, 
încă mai credeau în magia gesturilor. Ar fi vrut să le 
vorbească, dar știa că era imposibil. Așa că mergea mai 
departe, atentă la gemetele venind dinspre porţile mari, 
cu picioarele și gleznele amortite de zăpada neagră de 
pe trotuare. In unele momente de oboseală, i se 
întâmpla să creadă că picioarele se vor sparge ca sticla 
și că va cădea pe burtă, acolo, de-a latul drumului, 
victimă ideală a demonilor juvenili, care acționau la 
adăpostul porților mari. 

Gottherdal murmura, cufundat în rugăciuni 
interminabile. Unii bătrâni, ca să dea exemplu, 
străbăteau străzile cu spatele încărcat de pietre grele; 
unii chiar purtau coroane de spini. 

— A revenit timpul stigmatelor, zicea Judith, rânjind. 
Peste câteva săptămâni, vor începe cu toți să sângereze, 
la intersecții se vor înălța crucifixuri, pe care să fie 
tintuiti bigotii în cäutare de extaz, aşa cum se mai 
practica în secolul al XIX-lea. 

Sarah nu râdea. În capul ei răsunau litanii, mormăieli 
de neînțeles. Vedea femeile numărând mătăniile pe 
șnururi. Timpul părea că o luase brusc înapoi și lumini 
ciudate dansau pe culmea zidurilor din fața mării. Unde 


era Barney? Ce strategie imposibilă punea la cale? Va 
arunca în aer orașul? Sarah își imagina Muzeul 
Thanercog explodând, lăsând să cadă peste oraș capete 
de mamuti, sticle pline cu SOS-uri și foci de nailon. 

— La capătul portului a fost adus un hidroavion, îi 
spuse Judith într-o seară la cină. E o rablă; sper că 
prietenul nostru știe ce face. 

Sarah visa deseori noaptea aisbergul, pe care și-l 
imagina având forma unui pachebot de sticlă 
translucidă. Era propulsat de o elice de cristal, în timp 
ce un marinar-fantomă alimenta cu diamante un cazan 
la fel de fragil ca un pahar-sondă de șampanie. Pe 
coridoarele transparente treceau oameni cu fete 
plictisite. O dată, și-a zărit părinţii, dar se prefăcuseră 
că nu o cunosc, ca și cum n-ar fi făcut parte din familia 
lor. 

— Nu poţi urca, îi șoptise mama ei, nu se face. Poate 
mai târziu, după ce vei muri așa cum se cuvine și, 
firește, înecată. Nu ne amestecăm cu oricine. 

Sarah se trezi plângând, blestemând acest coșmar 
idiot, care avea s-o ţină trează până în zori. 

După-amiază, în preajma Pietei Kanjeer, întâlni doi 
copii care se ţineau de mână. Amândoi purtau, trase 
până pe sprâncene, coroane de spini împletite cu 
stângăcie. In pofida sângelui de pe tâmple, o priviră 
zâmbind. lar zâmbetul acela era ca un fel de provocare. 

Sarah ajunsese să creadă că apropierea aisbergului, la 
fel ca evoluţia lunii spre rotunjimea deplină, trezea 
nebunia care dormea în fiecare dintre noi. li urmărea pe 
copii de la distanţă, și aceștia se distrau făcând-o să le 
piardă urma în labirintul strädutelor. Blocată într-o 
fundătură, îi auzea râzând de cealaltă parte a zidului, 
incapabilă să înţeleagă cum putuseră să treacă dincolo 
de obstacol și să o blocheze pe ea acolo. Incäpätânându- 
se să meargă pe urmele lor, Sarah descoperi avionul lui 
Barney, la capătul debarcaderului pe jumătate putred. 
Era un hidroavion vechi, mânjit cu o vopsea roșie, care 


semăna cu un extinctor căruia i s-ar fi lipit două aripi și 
o pereche de flotoare. Barney, îmbrăcat cu o scurtă 
murdară, se agita pe chei, ajutat de doi muncitori 
posaci, care răspundeau ordinelor sale cu mare 
întârziere. Sarah nu voia să-l întâlnească. Se trase la 
adăpostul unei porţi mari și privi mult timp avionul prea 
roșu, care părea ivit dintr-un album cu fotografii vechi. 
Omul de știință slăbise și obrajii îi erau näpäditi de o 
barbă de câteva zile. Fără să știe prea bine de ce, i se 
păru că arăta la faţă ca un soldat obosit, care petrecuse 
câteva săptămâni într-o tranșee. Dacă părăsise primăria, 
asta însemna că bomba era gata și că se apropia 
sfârșitul coșmarului. Seara, la cină, o anunţase pe 
Judith. 

— Mi s-a spus că va decola mâine la zece, confirmă 
Judith. Gravdsen ar fi vrut să nu se afle, dar cineva a 
vorbit și acum știe tot orașul. Zidul va fi mâine plin de 
lume. Dacă vrei să urmărești acţiunea, va trebui să te 
urci pe domul hotelului cu un binoclu. 

— Crezi că are vreo șansă? întrebă Sarah. 

— Nu ştiu, mărturisi Judith. Dar aș fi foarte 
deceptionatä dacă ar reuși. Imi place la nebunie mirosul 
pe care-l simt acum pe străzile orașului. N-ai remarcat 
cum oamenii emană spaimă? Niciun deodorant nu poate 
alunga mirosul ăsta! 

Au urcat a doua zi în vârful domului, pe scara de 
serviciu. Nu erau singurele care avuseseră această idee, 
căci terasa și acoperișurile erau pline de lume. 
Personalul hotelului se instalase pe pantele de ţiglă, iar 
băieţii de la etaj se bucurau să le strângă la piept pe 
cameristele cuprinse de ametealä. Judith urcă mult mai 
sus decât ceilalţi, până la figura de la prora corăbiei 
Saint-Mathieu. Işi procurase două binocluri si se 
instalase în mijlocul nimfelor de piatră, cu ochii lipiti de 
ocularele de cauciuc. Sarah o imită, chiar dacă nu prea 
se simţea în largul ei. Observă prin binoclu zidul din faţa 
mării și drumul de pe culmea lui, întesat de o mulţime 


nemișcată, purtând ochelari negri. Era putin mai cald 
decât în zilele precedente și vântul se domolise, ceea ce 
făcea așteptarea suportabilă. La ora zece, hidroavionul 
traversă cerul huruind, apoi, făcând un viraj larg, se 
îndreptă spre larg. Acum toate privirile erau atintite 
spre aisberg, a cărui masă se mărise considerabil de o 
săptămână încoace. Deoarece era cu faţa spre oraș, cu 
„etrava” îndreptată spre gura marelui canal, silueta sa 
de pachebot-fantomă era mult diminuată, ceea ce-l 
transforma în ceva banal și, în acel moment, îl reducea 
la statutul unui simplu bloc de gheaţă în derivă. La 
verticala aisbergului, hidroavionul începu să zboare în 
cerc, ca un tântar care ezită să treacă la atac. Deși era 
departe, percepeai foarte clar zgomotul motorului, ale 
cărui huruituri se repercutau la suprafaţa oceanului. 
Urmă o primă trecere, o a doua... apoi ceva fu aruncat 
prin trapa de sub burta aparatului. Un obiect prelung, 
care se prăbuși șuierând. : 

„Gata, s-a terminat! își zise Sarah. Se va sparge. În 
doua secunde, se va face bucăţi.” 

Dar bomba ricoșa pe peretele de gheaţă și explodă la 
suprafaţa mării, stârnind o jerbă enormă de spumă. 

— A ratat, murmură Judith, cu o mulţumire evidentă. 
Mulțimea de pe coama zidului se dădu înapoi fără nicio 
vorbă, niciun comentariu, ca și cum n-ar fi crezut 
niciodată în posibilitatea unei victorii. In jurul domului, 
servitorii se întorceau pe culoarele hotelului. Câteva 
cameriste plângeau, cu faţa în batistă. 

— Părea totuși o bombă frumoasă, zise Judith, rânjind. 
Păcat că n-a explodat în subsolul Muzeului Thanercog! 

Sarah ar fi vrut să-i spună că e odioasă, dar se abtinu. 
Eșecul tentativei a cufundat orașul în stupoare. 
Chelnerii de la hotel își făceau treaba târându-si 
picioarele, privind în gol, și multe feluri de mâncare 
ajungeau la mese aproape reci. Cameristele, așezate pe 
paturile desfăcute, se uitau ţintă la așternutul răvășit, 
fără să-l schimbe. Nimeni nu mai vorbea nici pe străzi, 


nici în prăvălii. Fuseseră închise posturile de radio si de 
televiziune. Uneori, puteai surprinde o femeie plângând, 
în spatele unei tejghele sau al unei case de marcat. 

În acea după-amiază, copiii s-au înghesuit cu zecile la 
adăpostul porţilor mari și în pivnițe. 

— Acum nimic nu-i va mai putea opri, zise Judith. 
Barney nu va mai avea timp să facă o nouă bombă. In 
cel mult trei zile, aisbergul va fi în faţa zidului. Va fi un 
spectacol splendid. Va înainta spre marele canal și va 
sparge orașul așa cum făceau cândva vasele pe 
recifurile Gotterdalului. Acest bloc de gheaţă e o stâncă 
plutitoare care va străpunge coca orașului și-l va 
scufunda. 

Vorbea cu o voce șuierătoare, cu privirea fixă; pe 
pometi avea două pete roșii. 

— Peste patruzeci și opt de ore, repetă ea. Dar până 
atunci poate se vor omori toţi unii pe alţii! 

Părea că se bucură de dezastrul ce urma să vină. Sarah 
preferă să o lase singură și porni din nou să străbată 
străzile. Soarele se ascunsese și cerul căpătase o nuanţă 
cenușie, care se ridica la orizont ca fumul unui incendiu 
colosal. Lumina scădea, aducând pe străzi o atmosferă 
de camuflaj. Pe la începutul după-amiezii tânăra femeie 
surprinse câteva familii care se îndreptau spre gară cu 
braţele încărcate de pachete și de valize. Incepea 
exodul. 

— Fug din Gottherdal spre interiorul insulei, comentă 
Judith. Sunt convinși că această parte a insulei va fi 
înghițită de apă ca o nouă Atlantida. Si poate că au 
dreptate. 

A doua zi, dând colţul unei strädute din cartierul 
Morkomieva, Sarah întâlni o procesiune ciudată. Bărbaţi 
cu haine de blană neagră se adunaseră într-o piaţă mică, 
înconjurată de imobile cu obloanele închise. Cu 
picioarele în zăpadă și mâinile încrucișate la spate, 
așteptau fără să rostească o vorbă, insensibili parcă la 
frig. Tânăra femeie le simţi ostilitatea imediat ce intră în 


piaţă și făcu un mare efort să nu o ia la fugă. Pret de un 
minut avu impresia foarte precisă că e în pericol și intră 
pe prima străduţă întâlnită în cale, încercând să se 
sustragă cât mai repede privirilor acelor santinele 
ciudate. Deodată, pe când se sprijinea de un felinar, 
gâfâind, auzi, foarte aproape, două focuri de armă. Își 
duse instinctiv mâna la piept, ca și cum s-ar fi tras în ea. 
Detunăturile îi aminteau de cele auzite în câmpie, la 
sosirea ei la Gottherdal. Oare oamenii chiar ajunseseră 
să se împuște în plină stradă? Urgenta înfruntărilor nu 
le mai permitea dueliștilor să se retragă în afara 
orașului, după cum se obișnuia? Încet, cu pași usori, 
porni înapoi, sperând să surprindă ceva din ceremonia 
anacronică pe care fusese gata să o tulbure, dar, când 
ajunse în piaţă, martorii și actorii dispăruseră, singura 
dovadă a dramei fiind doar câteva picături de sânge pe 
pavaj. Păși în jurul lor, având grijă să nu-și murdărească 
tălpile cizmelor. 

Mai târziu, pe la prânz, auzi răsunând alte detunături 
în spatele unui zid, apoi i se păru că aude clinchetul 
săbiilor într-o curte, dar poate că era doar un om care 
ascutea cuțite. Când se întoarse la hotel, îi povesti totul 
lui Judith, dar aceasta, cu coatele pe bar în faţa unui 
pahar plin de coniac, se mulțumi să dea din umeri. 

— E normal, spuse ea, oftând. Încep să se învinuiască 
unii pe alţii. Se insultă. Pentru prima dată de zeci de ani, 
își zic în faţă „naufragiatori”! Piotr îi zice lui Kustav: 
Străbunicul tău lingea cizmele lui Ottar Gravdsen și 
ascutea tepusa cu care-i asasina pe naufragiati. Al meu 
n-a avut niciun amestec în poveștile voastre! Si Kustav 
răspunde: Bineînţeles, al tău era las, s-ar fi uitat cum 
era distrus satul fară să miște nici măcar un deget. Şi 
așa mai departe, fiecare acuzându-l pe celălalt. Unii vor 
încerca să dovedească faptul că ei și-au păstrat 
întotdeauna mâinile curate și că nu au nicio vină pentru 
ceea ce se întâmplă. Toţi vor să găsească vinovaţi, tapi- 
ispășitori. 


— Crezi că pentru asta se duelează? o întrebă Sarah. 
Ca să-și salveze onoarea? 

Judith izbucni în râs. 

— Eşti prea naivă, dräguto! Chiar nu înţelegi că aceste 
dueluri sunt niște sacrificii deghizate? Cei care cad sunt 
victime, ofrande, pentru ca aisbergul să-și schimbe 
direcţia. Cei din Gottherdal poate că nu sunt foarte 
conștienți de asta, dar este exact cum ai întinde niște 
sclavi pe o piatră să le despici burta cu un cuţit de 
obsidian. 

— Exagerezi, zise domol Sarah, simțind cum îi îngheaţă 
vârful degetelor. 

— Crezi? zise ironic Judith. Au nevoie de sânge ca să 
răscumpere sângele vărsat, iar mortificärile nu provoacă 
cine știe ce hemoragii. În schimb, un glonţ sau o lovitură 
de sabie... După părerea mea, asta e singura explicaţie 
serioasă a supravieţuirii duelului în Gottherdal. Nu-i 
vorba de onoarea ofensată. O, nu! Ci, pur și simplu, de 
nevoia inconștientă de a vărsa sânge din abundență si 
cât mai des posibil pentru a plăti păcatele. Pe timpul 
naufragiatorilor, tăiau beregata unui câine pe o piatră 
plată dintr-un luminiș, apoi obiceiul s-a civilizat, s-a 
deghizat, în loc să taie direct gâtul unui om pentru a 
domoli furia morţilor, s-au inventat onoarea, pierderea 
prestigiului, nevoia de a te încaieră în zori, cu armele în 
mână. Dar în spatele tuturor acestor lucruri, Sarah, se 
află necesitatea de a oferi un tribut uman forţelor 
întunericului. În zilele următoare, vei auzi iar 
detunăturile pistoalelor acestor domni. Le este atât de 
teamă, încât nici măcar nu se mai ascund. Vei mai vedea 
sânge pe zăpadă și pe pavaj, nimic mai normal! 

Părea putin ameţită, dar vorbele ei aveau rezonanţa 
adevărului. 

— Ai grijă, drăguţo! adăugă ea, uitându-se fix la Sarah. 
Nu da târcoale pe sub nasul lor! N-aș vrea să te 
nimerească un glonţ rătăcit. 


XIV 


Patruzeci si opt de ore mai târziu, în plină noapte, 
aisbergul intră în oraș. Sirenele de alarmă au început să 
sune la unu dimineaţa, instaurând în Gottherdal un 
climat de bombardament aerian. Mulțimea s-a năpustit 
pe străzile învăluite în întuneric și, pentru prima dată de 
foarte multă vreme, oamenii au aprins felinarele de-a 
lungul canalului. Femeile bătrâne, înfofolite în mai 
multe șaluri, răcneau cu o voce croncănitoare: 

— Stingeti felinarele! Stingeti felinarele! Luminile îl 
atrag! 

Dar nimeni nu le asculta. Oamenii se înghesuiau pe 
pavajul acoperit de polei, fără să le pese de interdicțiile 
de altădată. Sarah alerga și ea, încasând lovituri de cot 
fără să reacționeze. Ghirlande de foc se întindeau de-a 
lungul strädutelor. Copiii alergau, agitând șomoioage de 
rășină care sfârâiau stârnind un halou de scântei. Ai fi 
zis că sunt o armată de incendiatori, nerăbdători să 
simtă pe buze gustul fumului. Burdușită ca după o 
bătaie bună, Sarah ajunse, în sfârșit, la gura marelui 
canal. Pe acoperișurile imobilelor căpităniei fuseseră 
instalate reflectoare, si fasciculele lor desenau în 
întuneric pete de lumină albicioasă. Mulțimea se opri și 
făcu un pas înapoi. Ceva ieșea din tenebre, un zid alb, 
pe care lumina făcea să alerge reflexe irizate. Era ceva 
transparent precum cristalul și incredibil de 
amenintätor, era o faleză în derivă, care părea destul de 
înaltă ca să crape bolta cerului. Sarah avu senzaţia că în 


jurul orasului apäruse brusc un zid, un zid gigantic lipsit 
de cea mai micà deschidere si pe care nimeni nu-l va 
putea escalada vreodatä. Era ca si cum un munte s-ar fi 
desprins brusc de scoarţa terestră ca să traverseze 
marea înot; aluneca lent, cu o mișcare de lavă, lăsându- 
se în voia apei, provocând valuri care clocoteau deja 
între pereții canalului. Reflectoarele  scotoceau 
întunericul, încercând zadarnic să prindă dimensiunile 
blocului de gheață. Sarah simțea că se sufocă, cuprinsă 
de o criză bruscă de claustrofobie. „Suntem ziditi de vii, 
își zise ea. Am alunecat la capătul lumii, Gottherdal a 
pornit în derivă si am ajuns într-o fundătură, în fața 
ultimului zid al creaţiei.” 

Aisbergul refracta o lumină albăstruie, care se degaja 
din masa lui ca o răsuflare sau o ceaţă ce acoperea totul 
cu chiciură. 

— Du-te de-aici! Pleacă! strigară copiii, aruncând spre 
el cu tortele de rășină. 

Se adresau lui ca unui animal care s-ar fi temut de foc, 
dar dușmanul nu semăna cu o fiinţă vie, ci era o masă 
compactă în faţa căreia simteai că te micșorezi văzând 
cu ochii. Sarah căuta zadarnic în acel bloc silueta 
pachebotului-fantomă, despre care îi vorbise Barney, 
dar nu era încă destul de departe ca să-și poată da 
seama de înfățișarea ansamblului. Acum era dominată 
de acel munte de apă solidificată; avea să ducă o 
existenţă de furnică alergând printre încălţările unui 
gigant. 

Exact în acel moment, aisbergul se lovi de platoul 
litoralului și întreaga insulă încasă șocul. Tânăra femeie 
crezu că Gottherdal se va duce la fund, că pământul se 
va despica, prăbușindu-se în valuri. O vibraţie de sfârșit 
de lume îi urcă în glezne și îi răvăși intestinele, ca și 
cum corpul se transformase într-o tobă, un trunchi gol 
pe dinăuntru, menit să repercuteze ecourile catastrofei. 
Văzu reciful spărgându-se ca o piatră obișnuită, în timp 
ce un val din adâncuri pornea pe canal, aruncând 


ambarcatiunile unele peste altele, stârnind un vacarm 
imens. Se auzi un pârâit, și o bucată de gheaţă se 
desprinse din flancul aisbergului și înainta în gura 
canalului. La jumătatea drumului, se rupse la o treime 
din înălțime și blocuri cât o stâncă mare căzură pe 
acoperișul căpităniei. Se auzi cum se despicau tiglele și 
cum crăpa șarpanta. Alte blocuri se rostogoleau deja pe 
cheiuri, strivind mașinile parcate. 

Mulțimea dădu înapoi. Sarah se uită în jos; avea 
impresia că în pavaj se conturau crăpături mari, ca și 
cum cheiul era pe cale să se prăbușească. Își aminti de 
predicțiile lui Barney în privinţa stâlpilor de susţinere 
care, năruindu-se, vor provoca scufundarea cheiurilor și 
a debarcaderelor. Simti cum o cuprinde spaima. 
Aisbergul continua să lovească platoul, încercând să 
forțeze trecerea, să-și croiască o intrare în depunerea 
sedimentară. Loviturile sale de berbece explodau sub 
porţile mari, în case, sub bolile stradutelor, 
transformate acum în cutii de rezonanţă, și aceste 
zgomote  înfundate erau însoțite de  pârâituri 
înfiorătoare, ca și cum întreaga zidărie se tânguia, ca și 
cum pietrele s-ar fi dezlipit. 

Sarah încercă să se dea înapoi. Se uită cuprinsă de 
panică la unghiul de înclinaţie al clădirilor din jur. 
Palatul ăsta nu se apleacă spre stânga? Iar statuia era 
sau nu dreaptă? Verticalele și unghiurile drepte se 
tulburau. Geometria Gotterdalului sucomba în fața 
dezastrului. Dezrädäcinate de loviturile aisbergului, 
sculpturile se desprindeau de pe suporturi si se 
rostogoleau pe pantele acoperisurilor. Garguiele se 
spărgeau pe pavaj sau striveau caroseria mașinilor. 
Armătura orașului se disloca, minată de vâltoarea din 
adâncuri. Sarah se gândi la valurile care agitau mâlul, 
lovind aluviunile, la toţi acei stâlpi care tremurau în 
colțurile lor și avu impresia că, sub picioarele ei, cheiul 
se cutremura. 

— Înapoi! Înapoi! strigă cineva. Debarcaderul se duce 


la fund! 

Era un om din forțele de ordine si vorbise în engleză, 
adresându-se turiștilor care fotografiau de zor. Dar 
turiștii se uitau la el fără să înţeleagă. Pentru ei, sosirea 
aisbergului nu era decât o atracţie printre multe altele. 
Blocurile de gheaţă desprinse din muntele plutitor se 
prăbușeau peste canal, stârnind gheizere de apă rece, 
care cădeau peste mulţime. Acele fragmente de 
banchiză agitau nebunește valurile, hârșâind cheiurile, 
sfărâmând ambarcatiunile lungi pe care Sarah se 
încăpățâna să le numească „gondole”. Stropii stingeau 
tortele, cădeau peste felinare și-i sufocau pe copii, care 
începeau imediat să cläntäne din dinţi. 

Acesta a fost semnalul debandadei. Din cauza 
busculadei, două-trei persoane s-au trezit în canal, iar 
bucăţile mari de gheaţă, care se ciocneau în apa neagră, 
le-au strivit pe loc. Panica atinsese punctul culminant; 
acum oamenii se călcau în picioare încercând să ajungă 
la adăpostul străduţelor. Nişte torţe abandonate la 
întâmplare au aprins o brișcă, apoi un camion. Un om 
din serviciul de ordine, care încerca să intervină, a fost 
și el aruncat în canal. Fragmentele de banchiză îl 
striviră mai înainte să poată scoate un țipăt și-l trimiseră 
la fund. Sarah se lipise de un zid, prinzându-se cu 
amândouă mâinile de ciocanul de bronz al unei uși. 
Loviturile înăbușite continuau să cutremure cheiul, și 
fiecare zdruncinătură făcea să se crape peretele 
aisbergului, dând naștere unei noi avalanșe. Blocurile de 
gheaţă cădeau pe cheiuri și pe acoperișuri de la o 
înălțime de patruzeci de metri, rupând șarpantele, 
spărgând podelele, strivindu-i pe cei care crezuseră că e 
mai prudent să stea în patul lor. Pentru acești nefericiti, 
moartea venise brusc, sub forma unui bloc de gheaţă de 
două tone căzut din tavan, acolo unde cu două secunde 
înainte stătea încă lustra cu ciucuri de cristal. Gheaţa 
venită de la Pol ca să-i strivească sub plăpumi îi trecea 
prin parchet și cele două-trei etaje care îi despärteau de 


pivniță, răsturnând cazanul cu aburi si provocând un 
început de incendiu. 

După ce cheiul rămase din nou pustiu, Sarah o porni pe 
lângă ziduri. Stingerea tortelor cufundase Gottherdalul 
în întuneric și era îngrozită la gândul că va trebui să 
ajungă la hotel târându-se pe lângă faţade. 

După ce tatonase vreo zece metri, se sprijini cu spatele 
de zid și închise ochii, hotărâtă să aștepte venirea 
zorilor fără să se mai miște din acel loc. Din fericire, 
oamenii de la serviciul de ordine instalară alte 
reflectoare și putu să găsească hotelul, fără să mai fie 
nevoie să exploreze ca oarba pietrele caselor. Pe la 
jumătatea drumului, dădu de Judith, îmbrăcată în 
veșnica ei haină de piele. 

Bruneta mergea pe chei cu un pas nesigur și cu un 
pahar cu coniac în mână. 

— Hei, zise ea recunoscând-o pe Sarah, a venit marea 
bubuială? Am impresia că tot orașul tremură! 

Sarah avea aceeași senzaţie, fără să poată să-și dea 
seama dacă era vorba de o realitate tangibilă sau de un 
simplu efect al imaginaţiei sale. În urmă cu câţiva ani, în 
Mexic, fusese de faţa la un cutremur de pământ de 
magnitudine medie. La douăsprezece ore după sfârșitul 
lui, încă mai simţea vibraţiile în călcâie. Intoarse capul. 
La capătul canalului, reflectoarele luminau masa 
albăstruie a aisbergului care astupa orizontul. Fiecare 
mișcare a formaţiunii glaciare provoca o hârșâială 
înfundată, al cărei ecou se propaga din cauza cutiei de 
rezonanţă a porților mari. 

— S-ar zice că se freacă de coca unui vas, zise Judith. 
Probabil că zgomotul ăsta l-au auzit și pasagerii de pe 
Titanic în noaptea naufragiului. Nu crezi? E ca și cum 
ne-am lovi de o stâncă marină... 

Asculta, visătoare, cu un zâmbet vag pe buze, și 
răsuflarea ei aburea paharul pe care-l ţinea lângă obraz. 
Sarah simţi nevoia s-o pălmuiască. 

— Barney va face ceva! zise ea, cu încäpätânarea 


bosumflată a unei fetițe supärate. 

— Vrei să spui că va încerca să facă ceva, o corectă 
Judith. Oricum, totul s-a isprăvit. De fiecare dată când 
marea se va retrage, aisbergul se va depărta câteva zeci 
de metri, dar, o dată cu fluxul, va reveni la asalt, izbind 
platoul, forțând această parte de insulă. Când te 
gândești că la Veneţia simpla trecere a unei bărci cu 
motor pune în pericol echilibrul palatelor, îţi imaginezi 
ce se poate întâmpla aici în mai puţin de o săptămână? 

Tăcu, urmărind trecerea unui bloc de gheaţă enorm, 
care se deplasa pe canal, împingând în faţă carcasa 
spartă a unei ambarcaţiuni de pescuit. 

— Simti cum râcâie fundul? întrebă Judith. Face brazde 
în mâl, răscolește structurile aluvionare. Mâine, mulţi 
piloţi se vor înclina și vei vedea casele, palatele 
aplecându-se încetișor într-o parte. Malurile canalului 
vor deveni imposibil de locuit. Peste trei zile, frumosul 
nostru hotel va intra la apă, și mâlul va acoperi 
marmura holului. Vrei să punem pariu? 

— Şi ce crezi că ar trebui să facem? 

— Nimic. Să privim. Când eram mică, visam deseori că 
asistam la sfârșitul orașului Pompei. Tu nu? Seamănă 
întrucâtva cu ce se întâmplă acum la Gottherdal. Poate 
că insula se va scufunda. La urma-urmelor, în fiecare an 
dispare un anumit număr de insule. Barney îţi va explica 
asta mai bine decât mine. Stau la suprafaţă o mie de ani 
și, brusc, se duc la fiind, fără să știi de ce, minate de 
activitatea vulcanică sau de mișcările fundului marin. 
Poate că Gottherdalul va fi o nouă Atlantidă! 


XV 


A doua zi, Barney Wandsworth a putut fi văzut la prora 
unei ambarcatiuni-pompä, deplasându-se lent pe canal, 
croindu-și drum printre fragmentele de gheaţă adunate 
în cursul nopţii. Stătea în spatele tunului hidraulic, cu 
ochii ţintă la muntele de chiciură, ca un mânuitor de 
harpon care-și potrivește ţinta. Ambarcaţiunea-pompă 
duduia, vibrând din toate încheieturile, și răspândea un 
miros urât, pe care vântul îl ducea pe cheiuri. Mulțimea 
nu mai era atât de numeroasă ca în ajun și stătea 
departe de debarcader, ca și cum s-ar fi temut de o nouă 
catastrofa. 

— Oamenii nu mai au încredere în Barney, zise Judith. 
Eșecul bombei i-a spulberat prestigiul de care se 
bucura. Unii cred că n-ar trebui să se îincäpätâneze să 
supravieţuiască după o astfel de dezonoare. 

— Nu suntem în Japonia! protestă Sarah. Ce vor? Să-și 
facă harakiri? 

— Probabil. Deocamdată, statutul de străin încă îl mai 
protejează, dar, dacă dă iar greș, e posibil să fie trimis 
cineva care să-i spună în public că e un incapabil... și să 
fie organizat un duel. 

— Si dacă Barney refuză duelul? 

— E mai primejdios să refuzi un duel decât să-l accepti. 
A refuza un duel înseamnă a recunoaște că ești laș. În 
acest caz, populaţia acționează în locul adversarului. 

— Adică? 

— În general, individul piere înjunghiat de o mână 


anonimă, într-o seară, la colţul unei străzi. A respinge 
duelul înseamnă să suporţi furia  servitorimii. 
Marinarilor beti le place mult să facă pe justitiarii. Dacă 
Barney ar refuza să se bată în duel, ar putea foarte bine 
să primească o bâtă peste ceafa și să ajungă în canal. 
Nimeni nu va avea nimic de zis, nici măcar oamenii 
însărcinaţi cu ordinea. 

De la sosirea la Gottherdal, Sarah își epuizase 
rezervele de uimire. Așa că oftă și-și îndreptă atenţia 
spre ambarcatiunea-pompàä. 

— Nu înţeleg ce vor să facă, mărturisi ea după un 
moment. Doar n-au să stropească aisbergul? 

— Ba da, confirmă Judith. Cred că aspiră apa din canal, 
o încălzesc în cazanele ambarcatiunii și stropesc blocul 
de gheaţă imediat ce apa clocotește. 

Operaţiunea se derulă exact cum prevăzuse ea. După o 
așteptare care li se păru interminabilă, tunul hidraulic 
porni să arunce un jet de apă clocotită, a cărui căldură 
stârni imediat un nor de aburi ce învălui cheiul. Sarah se 
strâmbă, deloc convinsă de eficacitatea procedeului. 

— E ca și cum ar încerca să topească aisbergul făcând 
pipi pe el, zise Judith, rânjind. Bietul Barney! Cred că a 
luat-o razna, ca, de altfel, toată lumea de-aici. 

Norul de aburi era atât de dens încât ascundea complet 
ambarcatiunea și casele care se ridicau de o parte și de 
alta a canalului. Doar vacarmul îngrozitor al pompelor 
semnala încă prezența ambarcatiunii. Mulțimea se dădu 
înapoi, înspăimântată de acea respiraţie jilavă, care se 
cristaliza în perle de promoroacă și cădea, cu un răpăit 
ușor, pe vitrinele putinelor prăvălii încă deschise. 

Dincolo de vălul de aburi, cazanul clocotea în mod 
îngrijorător. Ca și cum un animal monstruos - un mamut 
poate - aspira apa canalului cu trompa. Tunul hidraulic 
arunca încontinuu ceaţă sub presiune. Sarah se gândea 
la acel pasaj din Douăzeci de mii de leghe sub mări, 
unde căpitanul Nemo încerca să scoată submarinul 
Nautilus de sub banchiză, încălzind apa din jurul lui. Se 


inspirase Barney din acel episod? Chiar credea că va 
topi aisbergul stropindu-l cu apă fiartă? 

Aburul acoperea gura canalului, chiar și muntele de 
gheaţă dispăruse în mijlocul volutelor. Vântul ducea 
această baie de abur pentru giganţi peste acoperișurile 
orașului, saturând aerul de o umezeală neplăcută care, 
pe măsură ce se depărta de sursă, se transforma în 
grindină. 

Deodată, un bloc se desprinse din coasta aisbergului 
înmuiat de stropitul continuu și, căzând în canal, lovi 
prora ambarcatiunii-pompä. Vasul fu aruncat peste dig 
si etrava sa seceră câţiva dintre stâlpii care susțineau 
debarcaderul. Barney și oamenii din echipaj, aflaţi pe 
punte, se rostogoliseră, în timp ce tunul hidraulic, fără 
servant, se rotea în direcţia caselor, stropind mulţimea. 
Se auziră imediat tipete de durere când jetul de apă 
fierbinte mătură cheiul, lovindu-i pe curioși. Bărbaţi și 
femei se rostogoliră pe pavaj, încercând cu disperare să- 
și smulgă hainele care scoteau aburi. În acest timp, 
tunul continua să se rotească, spărgând ferestrele 
locuinţelor, împrăștiind ţigle, pulverizând vitrinele. Apa 
fierbinte se scurgea pe trotuare, topind zăpada, ducând 
în vârtejurile ei pisici sau câini, pe care puterea jetului îi 
fiersese în doar câteva secunde, blana desprinzându-se 
bucăţi de pe corpuri. 

In sfârșit, la capătul unei lupte pline de stângăcie, 
Barney și oamenii lui au reușit să reia controlul tunului 
și să-l îndrepte spre aisberg. Pe dig, furia atinsese 
punctul culminant. Gesticulând prin abur, toţi gură- 
cască aruncau acum în ambarcatiunea-pompä cu tot ce 
le cădea în mână. Lanturi și pietre cădeau pe puntea 
vasului, care se văzu obligat să dea înapoi și să-și 
întrerupă acţiunea. Oamenii din forțele de ordine de pe 
cheiuri se străduiau din greu să-i ţină în loc pe furioși, 
care-și manifestau deschis intenţia să ia cu asalt 
ambarcaţiunea-pompă și să-i linșeze pe vinovaţi. 

Aplecată la fereastră, Sarah văzu cum erau duși în 


grabă ranitii cu feţele pline de bășici. Mai departe, o 
femeie tipa, agitând deasupra capului mâinile cu 
mușchii dezgoliti Când ambarcatiunea-pompä trecu 
prin faţa hotelului, Sarah încercă să întâlnească privirea 
lui Barney, dar omul de știință era complet năucit. 

— Lasă-l, nu poţi face nimic pentru el, o sfătui domol 
Judith. A făcut din operaţiunea asta războiul lui 
personal; drama e că n-are stofa de general. 

Sarah se depărta de ea agasată. 

— Cu toţii ducem aici un război personal, zise ea tăios. 

Judith clipi. 

— Adevărat, recunoscu ea. Și e posibil să eșuăm, ca 
Barney. 

Închise fereastra, în timp ce ambarcatiunea dispărea 
pe un canal lateral. Strigătele mulţimii încetară, dincolo 
de grosimea geamurilor duble. 


XVI 


Când coborâră la masa de prânz, Judith si Sarah 
constatară că cele mai multe mese erau goale și că 
servirea se făcea totuși foarte încet. Șeful chelnerilor le 
spuse că mulţi clienţi își făcuseră brusc bagajele, dar că 
acest exod fusese însoţit și de plecarea personalului, 
bucătăria funcţionând acum doar cu o treime din 
efectivul obișnuit. 

În timp ce beau cafeaua, un chelner tânăr răspândi 
zvonul că Barney Wandsworth nu se lăsa și că va 
încerca să pulverizeze aisbergul folosind tunurile 
dispuse pe terasa de onoare a primăriei. Sarah puse jos 
ceașca și întoarse capul spre fereastra mare, încercând 
să vadă clădirea cu pricina. Cunoștea tunurile la care 
făcuse aluzie chelnerul. Erau niște piese vechi de 
artilerie, pur decorative, niște ţevi de bronz înverzite, pe 
care roţile mari cu spiţe le susțineau cu greu. Erau în 
număr de șase, aliniate pe marginea terasei, între ele 
fiind așezate grămezi de ghiulele, acoperite cu o catifea 
verde de mușchi. 

— E nebun, șopti Judith. O să se omoare sigur. 
Vechiturile astea vor exploda de la prima salvă. 

Zvonul se răspândise la toate mesele, stârnind panică 
printre clienţi. Mulţi se imaginau deja ciopârtiti de 
schije si împinseseră farfuriile într-o parte, pierindu-le 
pofta de mâncare. Un turist german ieși pe terasă să 
examineze cu binoclul primăria. Confirmă faptul că 
angajaţii municipali curätau tunurile, astupate în mare 


parte de cuiburile păsărilor. 

Pe la începutul după-amiezii, cartierul de la gura 
canalului se goli. Toate casele situate pe axa tirului au 
fost abandonate de locatari și s-au format coloane de 
oameni încărcaţi cu valize luând drumul gării, ca să se 
refugieze în inima insulei. 

Judith și Sarah încercară să-l găsească pe Barney ca să- 
l convingă să abandoneze acest drum spre sinucidere, 
dar au fost respinse de forţele de ordine de la intrarea în 
primărie, decretată acum „zonă militară”. In disperare 
de cauză, se instalară într-o mică distilerie de rom de pe 
cheiul Fleetpieters, bând grog după grog, fără să-și ia 
ochii de la balconul de onoare al primăriei. 

Tunurile curățate erau cu ţevile îndreptate spre cer, 
așteptând încărcătura de praf de pușcă și ghiuleaua 
care avea să le facă operaţionale. 

Sarah era furioasă la culme. Ar fi vrut să pună mâna pe 
Barney, să-l apuce de revere și să-l scuture din toate 
puterile. 

— N-ar avea niciun efect, o potoli Judith, oftând. Sunt 
sigură că ti-ar servi un discurs cât se poate de raţional, 
spunând că a calculat unghiul de fractură al aisbergului 
la milimetru și că-l va despica în zece bucăţi inofensive 
lovindu-l acolo, acolo și acolo. Şi-a pierdut capul; n-ai 
reuși să stabilești contactul cu el. 

— Dar de ce Thorn îl lasă să facă tot ce-i trece prin 
minte? întrebă cu mirare Sarah. Nu se poate să nu-și 
dea seama că manevra e o prostie! 

Judith dădu din umeri. 

— Ori lui Gravdsen îi e tare frică, murmură ea, ori 
situaţia îl distrează. Poate că vede toate astea ca pe un 
fel de carnaval tare caraghios. Ar fi în stare. 

Efectul romului cald se făcea simţit; niciuna nu mai 
vorbea, cufundate în contemplarea spectacolului străzii. 
Exodul continua, umplând strädutele cu o mulţime 
cărând baloturi legate în grabă. Forţele de ordine 
încercau să-i dirijeze pe fugari și să evite blocajele, dar 


ici și colo izbucneau certuri, făcându-le pe femei să se 
încaiere. 

Pe la ora paisprezece, soarele păli și un văl cenușiu 
căzu peste oraș. Tunurile fuseseră îndreptate spre 
aisberg, la ieșirea din canal, și siluete greu de identificat 
se agitau pe terasă. Sarah încercă să-l descopere pe 
Barney în mijlocul acelor umbre, dar distanţa era prea 
mare și vederea prea înceţoșată. 

„În zece minute vor trage, își zise ea, și nu-i deloc 
imposibil ca o ghiulea prost ţintită să treacă prin vitrină 
și să ne trezim cu ea pe genunchi. Doamne, ce căutăm 
noi aici? Trebuie să dăm fuga să ne adăpostim, să 
coborâm într-o pivniţă...” 

Dar nu se mișca. Picioarele erau parcă tintuite pe loc, 
înrădăcinate în soclul de beton. În faţa ei, Judith părea 
victima aceleiași vrăji. Paralizată, cu un zâmbet tâmp pe 
buze, aștepta. O chelneriţă cuprinsă de panică intră 
brusc în sală. Strigă ceva care provocă fuga 
consumatorilor, apoi le imploră (în engleză și germană) 
pe cele două femei să coboare în pivniţă la adăpost, dar 
Judith îi răspunse cu un gest agasat. 

Sarah nu mai îndrăznea să se uite pe fereastră. 
Alcoolul îi amortise jumătate din faţă. 

„A început numărătoarea inversă”, își zise ea, 
retinându-si un râs isteric. Va suferi când ghiuleaua îi va 
reteza capul? „De ce tocmai capul?” se întrebă ea 
imediat. Apoi își aminti că în poveștile de capă și spadă, 
ghiulelele retezau ÎNTOTDEAUNA capul mușchetarilor. 
Judith aștepta, cu ochii pe jumătate închiși, încălzindu-și 
palmele de paharul fierbinte. „Au apucat aprinzătorul 
fitilului, îşi zise ea. Îl apropie de fitil...” 

Vru să facă un efort, să iasă din starea aceea de 
hipnoză, dar niciun mușchi nu o asculta. Era parcă 
golită pe dinăuntru, împăiată. Doar capul îi mai trăia, 
capul pe care ghiuleaua avea să i-l secere dintr-o 
secundă în alta... 

— Ce ne obligă...? încercă ea să rostească, dar limba 


deveni parcă inertă. 

Mâinile, pe masă, păreau teribil de îndepărtate, 
minuscule. Se uita fix la Judith, așteptând momentul în 
care capul brunetei avea să dispară într-o ceaţă de 
sânge. 

După o eternitate, se auzi o explozie înăbușită de 
cealaltă parte a canalului și putu, în sfârșit, să se miște. 
Terasa primăriei era cuprinsă de foc, fațada clădirii se 
înnegrise, și unul dintre tunuri căzuse peste balustradă, 
înfigându-se ca un tärus în mijlocul trotuarului. Un fum 
negru se ridica în volute groase spre cer, ca și cum un 
vulcan ar fi făcut o gaură în sala arhivelor, și lava 
umplea culoarele, topind mașinile de scris. 

„S-a terminat, au murit toţi”, se gândi Sarah. 

Unda de șoc crăpase geamurile magazinului. Acum, 
mirosul greu al incendiului își depunea stratul amar pe 
toate buzele. Judith se înfioră ca un animal la trecerea 
unei fantome și goli paharul pe nerăsuflate. 

— Tinta n-a fost atinsă, constată ea, examinând zidul 
lucitor al aisbergului. 

Clienţii si chelneritele ieșiră temători din pivniţă. 
Bărbaţii, nemulţumiţi că dăduseră dovadă de lașitate în 
faţa a două străine, înjurau printre dinţi. Clopotul 
pompierilor răsuna pe toate stradutele. 

— Acum s-a terminat, zise Judith. Aisbergul a învins pe 
toată linia, nimeni nu va mai îndrăzni ceva împotriva lui. 
Vor fugi aproape toţi. Gottherdal se va goli. In trei zile, 
nu vor mai rămâne aici decât principalii protagoniști ai 
dramei. 

— Despre cine vorbești? 

— Despre descendenţii direcţi ai naufragiatorilor de 
altădată. Vor fi lăsaţi să se explice în faţa aisbergului, 
pentru că totul s-a întâmplat din cauza lor! 

Sarah aruncă o bancnotă pe masă și-și luă haina. 

— Hai la primărie! zise ea. Vreau să știu dacă Barney a 
scăpat cu viaţă. 

— Eşti prea bună, spuse Judith rânjind. Barney a primit 


ce a meritat. Gottherdal e o oglindă acoperită cu nămol, 
o oglindă care reflectă doar o singură imagine, cea a 
spaimei noastre secrete. Trebuie să avem răbdare să 
așteptăm ca marea să ia mâlul și să spele oglinda pentru 
a înfrunta adevărul. Barney a trișat; cu bombele și cu 
tunul a vrut să spargă oglinda. A fost pedepsit. 

— Eşti beată! replică Sarah. Eşti beată și parabolele 
tale lașe mă plictisesc. Mă duc la primărie. 

— Mincinoaso! izbucni Judith. Te-am văzut așteptând 
ghiuleaua. Stăteai foarte dreaptă, cu gâtul teapän, cu 
capul ridicat cât mai sus. Erai o ţintă perfectă! 

Sarah porni de-a lungul cheiului, părăsind-o pe Judith, 
care se clătina în ușa prăvăliei. Se văzu nevoită să facă 
un lung ocol ca să ajungă la primărie pe podul Kurtsson- 
Khart. Oamenii de ordine nu o lăsară nici acum să 
treacă. Un bărbat tânăr îi spuse totuși că „inginerul 
american” trăia, dar era grav rănit. Nu a putut să obţină 
mai multe amănunte. Se întrebă o clipă dacă nu ar fi 
trebuit să încerce să ia contact cu Thorn Gravdsen în 
persoană, dar ceva o împiedică. 


XVII 


În zilele următoare, umbra Pompeiului pluti deasupra 
Gottherdalului. Zăpada murdară, cenușie, întărită în 
straturi de ger amintea mult de lava în curs de 
solidificare. Umbra aisbergului apăsa asupra orașului ca 
un vulcan care erupe. Sarah mergea pe străzile pustii, 
încercând doar să se obosească și mai mult, să scape de 
murmurele din cap care o împiedicau să doarmă. 
Cartiere întregi se goliseră în patruzeci și opt de ore șii 
se părea că locuinţele pustii repercutau zgomotul 
pașilor ei ca o cochilie goală pe dinăuntru sau ca o 
carapace de animal mort. Se gândi la acea cetate din 
America Latină, în centrul căreia începuse deodată să 
„crească” un vulcan; mai întâi o simplă gaură, acoperită 
cu o piatră, dar care se transformase foarte repede în 
put, în crater, în prăpastie... Astfel încât orașul sfârșise 
smuls din rădăcini, ridicat o dată cu pământul de conul 
în plină creștere, iar din mândrul oraș rămăseseră 
curând doar câteva clădiri agätate de pantele unui 
vulcan ce scuipa foc. Gottherdal nu avea să se ridice, 
pentru că pedeapsa lui venea din adâncuri. Puteai citi 
sentința pe crăpăturile ce șerpuiau pe trotuare și fațade. 
Gottherdal se crăpa ca un tablou foarte vechi... sau ca 
un puzzle ale cărui bucăţi au pornit în derivă. Scheletul 
se demineraliza, putrezea, devenea moale. Această 
prăbușire făcea să se scufunde trotuarele, să se miște 
pavajul. Acum mergea pe un pământ mișcător, minat de 
alunecări misterioase. Felinarele stăteau aplecate la 


toate răspântiile, pe jumătate dezrădăcinate, demne de 
milă. Când soarele catadicsea să-și arate faţa, umbra 
aisbergului se întindea peste cartierul gurii canalului, 
băltoacă albastră, pe care ai fi putut s-o iei drept 
întuneric diluat în apa de mare. Sarah pătrundea în 
acest teritoriu al penumbrei, unde domnea un frig mai 
puternic, unde toate culorile deveneau cenușii, unde 
casele răsunau ca niște nave eșuate. Uneori, se ţinea 
după copii, acei „urlători” care continuau să alunge 
pescărușii cu strigătele lor lugubre. li privea cum se 
adunau la capătul cheiului și se uitau la aisberg, 
formulând ipoteze despre „lucrul-care-se-ascunde-în- 
centrul-gheţii”. Se așeza pe o bornă și privea cu atenţie 
umbra albastră care părea că sălășluiește în inima 
formaţiunii glaciare, acel miez de noapte pe care-l 
puteai crede solid și pe care muntele îl învăluia ca o 
cochilie monstruoasă de ou. În funcţie de unghi, silueta 
se modifica, se lungea, se turtea. Să fi fost un mamut 
congelat în picioare, cu blana răsfirată și colții de fildeș 
gata de atac? Siberia era bogată în cadavre milenare; 
banchiza, fracturându-se, ar fi putut să ducă cu ea unul 
dintre acei elefanţi mitici, iar acel animal din alte 
timpuri spărsese coca Titanicului fără ca cineva să știe, 
acel pachiderm irascibil care poate că suferea de rău de 
mare și-și vărsa furia pe tot ce comitea imprudenta să 
treacă pe lângă el! 

Sarah scutură din cap, nemulțumită de această ipoteză. 
Umbra din inima ghetii era prea lungă ca să aparţină 
vreunui elefant preistoric. Era mai degrabă cea a unei 
nave înghiţite de banchiză. Un vas-fantomă pe care 
aisbergul îl scufundase, un miez de fier cu răbdare 
acoperit de gheaţa Polului, dând naștere acelui munte, 
al cărui profil amintea vag de cel al unui pachebot. 
Tinerei femei nu-i plăcea această idee, care o speria. 
Sarah se temea că aisbergul, spărgându-se, va elibera 
fierăria aceea de dincolo de mormânt și echipajul ei de 
cadavre vinetii. 


„E doar o umbră, își repeta ea. O umbră fără 
consistență, provocată de refracția luminii.” 

Dar copiii îngenuncheaţi la marginea digului desenau 
în zăpada întărită siluete fabuloase. Un drakkar încărcat 
cu brute congelate, un șarpe de mare încolăcit, ca un 
colac de frânghie, o balenă... Din când în când, aruncau 
o privire spre tânăra femeie și rânjeau. Unul dintre ei se 
apropie de ea și-și desfăcu haina ca să-i arate biciul de 
piele care-i atârna la centură. 

— Pot să te biciuiesc, dacă vrei, îi propuse el, într-o 
engleză ezitantă. Multă durere și nicio cicatrice. Nu 
scump, clienţi întotdeauna mulţumiţi. 

Sarah se depărta în grabă. O dată cu ivirea soarelui, 
umbra prizonieră în gheaţă începuse să palpite ca un 
embrion. Ce animal de coșmar va sparge cochilia 
aisbergului ca să iasă în aer liber și să se târască pe 
cheiuri? 

Tânăra femeie intră din nou în labirintul strädutelor. 
Uneori, tresărea, surprinsă de detunătura unui pistol. 
Duelurile continuau, cu încăpățânare, mobilizând 
protagoniști din ce în ce mai tineri. De două-trei ori, se 
împiedicase de cadavre, pe care nimeni nu se mai 
ostenea să la ascundă. Cei mai mulţi erau bărbaţi foarte 
tineri. Fulgerati de glonţ, zăceau pe spate, deja rigizi din 
cauza frigului, cu fața presărată de chiciură, cu hainele 
mai tepene decât cartonul. Sarah nu îndrăznea să se 
apropie de ei și îi privea de la distanţă. Sângele le 
inghetase pe piept și aveai impresia că rănile lăsau să 
supureze cioburi colorate, fărâme de vitraliu. Pescărușii 
se îndârjeau zadarnic să atace cu ciocurile acele 
cadavre rigide. Ai fi zis că se străduiau să tranșeze niște 
statui răsturnate, să facă fărâme piatra cenușie a unui 
gisant. 

Sarah se întreba din ce în ce mai des dacă acele 
victime își găsiseră moartea într-o înfruntare după toate 
regulile sau dacă - în atmosfera de descompunere 
generală care domnea în oraș - fuseseră doborâte prin 


surprindere, prin strecurarea tevii unei pusti prin fanta 
unui oblon. Nu uitase ce-i spusese Judith despre 
sacrificii deghizate în dueluri si, după ultimele 
evenimente, aproape că-i dădea dreptate. 

I se întâmpla, în mijlocul unei străduţe, să se simtă 
brusc spionată... sau, mai exact, fintită si, pret de o 
secundă, lupta cu crisparea stomacului. Se întorcea apoi 
lent în loc, examinând obloanele închise de deasupra ei, 
încercând să localizeze reflexul unei ţevi ieșite prin 
jaluzele. Chiar risca să fie împușcată sau statutul de 
străină o proteja împotriva riturilor sacrificiale în 
vigoare la Gottherdal? Nu știa și mergea pe lângă 
faţade, tremurând la cel mai slab clinchet metalic. Era 
obsedată de două zgomote: cel a gheții care se crăpa 
pentru a elibera silueta din adâncurile aisbergului și 
zgomotul percutorului tras cu o fracțiune de secundă 
înainte ca degetul să apese pe trăgaci. A treia zi, o porni 
spre casa lui Barney și deschise ușa, care nu era 
încuiată. Barney stătea în capul mesei, cu ochii 
bandajati, cu urme de arsuri pe față. Una dintre urechi, 
atinsă de praful de pușcă, devenise neagră. Acest 
detaliu absurd era gata să-i provoace râsul nervos. O 
valijoara de lemn lustruit așezată pe masă conţinea două 
pistoale pentru duel cu mânere de argint. Cele două 
arme erau fin cizelate, deși puţin cam naiv. 

— Ochii tăi? murmură Sarah. 

— Cecitate temporară, răspunse Barney. Nu-mi plânge 
de milă, practic n-am suferit deloc de pe urma exploziei. 
M-am trezit sub o grămadă de cadavre... Ca în romanele 
din secolul al XIX-lea. 

— Ce rost au armele astea? întrebă Sarah, mângâind 
pistoalele. 

— Aștept să vină cineva și să mă provoace la duel, 
murmură Barney, cu o voce ostenită. Am ratat, sunt un 
incapabil. Vor veni, mai devreme sau mai târziu. Am 
închiriat aceste arme de la armurierul din Piaţa Kanjeer. 

— Ești orb, zise cu severitate Sarah. Cum ai să ochesti? 


— Voi fi întors în direcţia potrivită, răspunse Barney, 
râzând cu amărăciune. Si nici nu e vorba de un duel 
adevărat, știi foarte bine asta. Mi-am pierdut prestigiul. 
La Gottherdal, când îţi pierzi prestigiul, faci în așa fel 
încât să provoci pe cineva la duel și tragi în aer, 
așteptând ca glontul adversarului să te nimerească unde 
trebuie. 

— O sinucidere prin intermediul altuia? 

— Exact. Vezi, n-am nevoie de ochi. Ar trebui să vii să 
asiști la ceremonie. Va fi grozav de romantic, foarte... 
byronian! Nu crezi? 

— O tâmpenie! izbucni Sarah. Nimeni nu va veni să te 
provoace, orașul e aproape pustiu. Toată lumea a fugit 
spre centrul insulei. 

— la caseta, caseta cu înregistrarea vulcanului 
Krakatoa, zise Barney. Ti-o fac cadou. 

Sarah se ridicase. Se uita la mâna bandajată a lui 
Barney, luptând cu impulsul de a smulge pansamentul 
jegos care-i acoperea degetele înnegrite de praf de 
pușcă. Ce-ar fi descoperit? O palmă stigmatizată, 
incurabilă, condamnată să sângereze interminabil? Făcu 
un gest, dar se răzgândi, cuprinsă de teamă la gândul de 
a dezveli acea rană intimă. 

— Nimeni nu va veni, repetă ea. Strânge-ti lucrurile; 
mergem la hotel. 

— Nu! se opuse cu încăpățânare Barney. Nu mă pot 
lăsa să supraviețuiesc... a doua oară. la caseta și pleacă! 

Ea se supuse. Nu avea nicio vocaţie pentru salvarea 
sufletelor disperate; era obsedată de propria 
supravieţuire. Părăsi casa, după ce aruncă o ultimă 
privire spre Barney Wandsworth. Când să închidă ușa, 
încercă să-și dea seama dacă simţea tristeţe, dar nu 
constată decât o mare uimire. Se uită în jur, pândind 
siluetele negre ale provocatorilor la duel. Nu era nimeni. 
In acel loc al orașului, frigul era mai puternic decât în 
alte părți și se împiedică de o pisică îngheţată, pe care o 
luă la început drept una dintre acele statui de porțelan 


așezate în grădinile de la periferie. Ridică instinctiv 
capul să se convingă că nu se desprinsese din motivele 
ce împodobeau o cornișă. 

În dreapta ei, izbucniră focuri de armă. Poate că totuși 
vor veni să se ocupe de Barney. Trebuia să-l salveze 
împotriva voinţei lui? Nu. Oricum, n-ar fi avut forța 
fizică necesară. Hotări să se întoarcă la hotel, mai 
înainte ca soarele să apună. Lupta cu frigul o epuiza. 
Treptat, căpăta certitudinea că se va prăbuși în pragul 
unei porţi mari, devenind brusc mai dură decât o statuie 
de marmură. Blestemul aisbergului plutea asupra lor; 
umbra lui îi va transforma în stane de piatră. Se poticni, 
cuprinsă de teamă și disperare. Exact în acel moment, 
avea din nou zece ani, și fantomele o priveau cum trece. 
Ştia că merge în cerc cu scopul de a-l întâlni pe Thorn 
Gradvsen și că plimbările prin oraș nu aveau o altă 
justificare. Nu se putea elibera de el, de acea legătură 
pe care știuse să o teasä prin absenţa lui. Intrând în 
Piaţa Kanjeer, întâlni o patrulă a oamenilor de ordine, și 
șeful ei îi ceru actele. Avea degetele atât de amortite, 
încât pașaportul îi scăpă în zăpadă. 

— Nu trebuie să zăboviţi pe străzi, rosti cu greutate 
tânărul. Întoarceţi-vă la hotel! 

Sarah se uită bine la el. Era prea tânăr ca să aibă cea 
mai mică autoritate și părea vlăguit. La fel arătau și cei 
care-l însoțeau. După privirile îngrijorate aruncate spre 
obloane, înțelese că se temea să nu cadă într-o 
ambuscadă. Îi veni să le spună: „Să intrăm într-una din 
aceste case. Să ne instalăm într-un apartament părăsit, 
să pregătim groguri și să facem dragoste! Haideţi, vom 
sta ascunși până când aisbergul se va topi, asta e 
singura soluţie...” 

Se uită cu atenţie la ei, le vedea tenul alb ca laptele, 
nasurile cârne și părul tuns foarte scurt. Niște puștani. 
O vor călări, o vor face să strige de plăcere unul după 
altul. Se vor îmbăta cu rom fierbinte, vor face groguri cu 
vodcă. Vor face amor pe jos, la cincizeci de centimetri 


de soba înroșită, în miros de sudoare si de spermă, în 
dosul perdelelor trase, al ferestrelor acoperite. Le va da 
ordine care-i vor rușina, îi va suge cu un deget înfipt în 
anus. Se va uita la faţa lor în momentul juisării, să-i vadă 
cum devin stupizi și moi, niște bebeluși mari cu neuronii 
electrocutati de orgasm. Va consuma carne grasă, în 
timp ce ei o vor poseda pe rând prin față sau pe la spate. 
Inchiși acolo, cu coapsele lipicioase, cu mucoasele 
iritate, vor aștepta să treacă apocalipsa. Arca 
împerecherii îi va proteja, îi va adăposti într-o bulă 
temporală, iar aisbergul se va despica mai înainte ca ei 
să fi terminat de juisat... 

Sarah stătea nemișcată în penumbră. Băieţii în 
uniforme cenușii se uitau la ea ca și cum i-ar fi ghicit 
gândurile. Simti că erau foarte aproape de declic, că ar 
fi fost de ajuns o nimica toată, un gest, o vorbă, pentru 
ca fantasma să devină realitate. Casele părăsite îi 
înconjurau ca niște hoteluri care închiriau camere cu 
ora. Nu era oare ăsta singurul mijloc de a speria 
fantomele, de a speria morţii: un exces de viață? Dar 
șeful patrulei a rupt vraja, închizând cu zgomot 
pașaportul tinerei femei. 

— Se face noapte, întoarceţi-vă la hotel! insistă el. 

Tânăra femeie capitulă, cu obrajii imbujorati. Copleșită 
de rușinea retrospectivă pentru ceea ce le dăduse de 
înţeles acelor tineri, se depărta cât putu de repede. 
Întunericul se lăsa mai repede decât se aștepta. Sarah 
porni pe lângă faţade, de-a lungul marelui canal. Intră în 
holul hotelului aproape pipăind zidurile. La recepţie, 
câţiva turiști cereau cu glasuri stridente să li se 
pregătească nota de plată pentru a doua zi, „la prima 
oră”. 

— Trenul va fi întesat, protestă slab receptionerul. 
Nimeni nu mai respectă rezervările; va trebui să vă 
luptati ca să găsiţi un loc. 

Sarah luă cheia și urcă în cameră. Pe când se pregătea 
să apese pe întrerupător, o zări prin fereastra mare pe 


Judith care, îmbrăcată cu acel combinezon polar, 
străbătea terasa cu intenţia vădită de a escalada 
acoperișurile. 

Se repezi la fereastră și o deschise, încercând să 
atragă atenţia brunetei, dar vântul îi înăbuși strigătele și 
îi umplu gura cu zăpadă. Fricoasă, porni după ea, 
călcând pe urmele lăsate de Judith pe terasă. Ce 
întâlnire o obliga pe brunetă să prefere un drum atât de 
insolit? În ciuda oboselii, continuă să coboare panta de 
țigle acoperite de polei. Judith înainta cu aplombul 
incredibil al unei somnambule, fără să ameţească. 
Folosind cornișele, streșinile, sărea de pe un acoperiș pe 
altul fără cea mai mică teamă. Când ajunse la domul 
Muzeului Thanercog, Sarah abia își mai trăgea sufletul 
și simţea cârcei în pulpa piciorului. Judith se strecură 
printre statui până la un acoperiș de sticlă, cu un ochi 
de geam spart, intră prin acea deschizătură și dispăru în 
interiorul clădirii. Sarah rămase locului, neștiind ce să 
facă. Cu maxilarele încleștate, aștepta cu spaimă 
momentul în care se vor porni sirenele de alarmă, apoi - 
văzând că timpul trece și nu se aude nimic - își zise că, 
în fond, era puţin probabil ca galeriile să fie puse sub 
control electronic. De altfel, frigul o anchiloza, profitând 
de oboseala ca ei să o împietrească; trebuia să se miște, 
să se pună la adăpost. Adunându-și ultimele rezerve de 
energie, se târi până la gaură și-și dădu drumul pe 
tunelul obscur al galeriei. Bineînţeles, căzu prost, își 
suci glezna și se văzu nevoită să meargă mai departe 
șchiopătând. Se simţea puţin ridicolă. Nu avea ce fura 
din vitrinele Muzeului Thanercog. Cui i-ar fi putut trece 
prin minte să răpească o focă împăiată și prost cusută 
sau un cap de mamut din cauciuc sintetic? Un turist 
nebun? Un colecţionar de suvenire demodat? 

Lumina fantasmagorică a unui felinar făcea să danseze 
pe pereţi siluetele amenințătoare ale urșilor polari. 
Trezite din somn de prezenţa inoportună a lui Judith, 
umbrele animalelor moarte se agitau, frângându-se pe 


geamul vitrinelor, întinzându-se pe coloanele dorice 
care susțineau bolta. Sarah făcu ochii mari, convinsă că 
era gata să se rătăcească în coșmarul unui copil de zece 
ani. 

Se opri în pragul unei săli ca să se ascundă în spatele 
unui stâlp. Aproape că-i era frică de Judith și ezita s-o 
strige. Bruneta Îşi scosese combinezonul polar, 
agăţându-l în mod ironic de maxilarul unui urs alb. Cu 
felinarul în mână, rătăcea printre vitrine cu un pas 
nesigur, ca și cum ar fi căutat ceva. După ce puse 
felinarul în vârful unui iglu fals, atacă estrada unde 
trona grupul de foci împăiate. Abia atunci observă Sarah 
că avea un cuţit în mâna dreaptă și că se îndrepta spre 
animalele cu ochi de sticlă cu o privire rătăcită. Bratul ei 
se ridica și se lăsa foarte repede, cu o mișcare de 
cosaș... Prima focă se răsturnă pe o parte, cu burta 
tăiată, lăsând să-i iasă umplutura. Lama despica aerul, 
tăind cu frenezie. În câteva minute, din grupul de foci 
nu mai rămase decât o grămadă de păpuși schilodite, o 
ceată de sperietori secerate de o șarjă de cavalerie. 
Estrada semăna cu un teren de luptă, plin de jucării 
căzute pe câmpul de onoare. Sarah făcu un pas înapoi. 
Acum chiar că-i era frică. Simtea o nevoie presantă să 
urineze și umbrele care dansau în jurul ei nu i se mai 
păreau la fel de inofensive ca înainte. 

Judith gâfâia. După foci, se repezi la un urs, căruia îi 
tăie burta, cu mici icneli de nerăbdare de o tonalitate 
obscenă. Cu faţa scăldată de sudoare, vâra braţele în 
abdomenul animalului, scoțând afară măruntaiele de 
plastic. Părea că nu se mai putea stăpâni și că ceda unui 
șir de impulsuri frenetice, ca o femeie ajunsă la capătul 
nervilor, care încearcă zadarnic să-și calmeze furia 
spărgând farfurii. 

Sarah ar fi vrut să intre în stâlp. Feţele focilor 
decapitate priveau în direcţia ei, iar ochii lor de sticlă 
străluceau parcă implorator. Auzea cum pârâia pielea 
tăiată de cuţit și stomacul i se contracta de fiecare dată. 


În sfârșit, Judith aruncă instrumentul si se întoarse spre 
vitrinele cu sticle acoperite de depuneri marine. După 
ce forţă broasca, luă o mână de chemări în ajutor și 
apropie foile îngălbenite de flacăra brichetei. SOS-urile 
luară foc sfârâind. 

— Nu te mai ascunde, Sarah! zise ea, rânjind. Știu că 
ești acolo, în întuneric. Vino lângă mine, îţi va fi mai 
putin frică. 

Râdea spasmodic, asemenea cuiva care urma să 
izbucnească în plâns dintr-un moment în altul. Lua din 
vitrină grămezi de mesaje și le dădea foc. 

— Vino, insistă ea. Am debranșat sistemul de alarmă și 
detectorul de fum. Nu mai e nimeni aici; paznicii au 
șters-o de la începutul exodului. Vin aici în fiecare 
noapte de la sosirea aisbergului. 

Sarah își dezlipi spatele de stâlp. Ochii focilor o 
priveau fix. Ocoli cu mare grijă animalele spintecate, ca 
și cum ar fi putut s-o muște. 

— Ce cauţi? întrebă ea, intrând în haloul de lumină 
galbenă desenat de felinarul cu petrol. 

— Ştii foarte bine: muzeul secret, în care au ascuns 
armele crimei, felinarele folosite să atragă corăbiile, 
tärusii cu care îi ucideau pe naufragiati. 

— Muzeul există doar în imaginaţia ta, zise cu blândete 
Sarah. Nu sunt chiar atât de proști să păstreze niște 
lucruri atât de compromiţătoare. 

— Ştii foarte bine că toţi asasinii colecţionează 
trofeele; e o nevoie căreia nu i se pot opune. Dovezile 
sunt aici undeva. Mă așteaptă, trebuie să fac autopsia 
orașului, o autopsie gigantică. Gigantică! 

Sarah se dădu înapoi ca să se ferească de scânteile 
care ieșeau din SOS-urile aprinse. Trägea cu coada 
ochiului la cuțitul rămas pe estradă. Ar fi dorit să pună 
piciorul pe el; de câteva minute, nu se mai simţea în 
siguranţă. Judith își continua activitatea de incendiator 
și funinginea de pe faţă îi scotea în evidenţă ochii, ca un 
fard gros. Căpăta aspectul unei vrăjitoare din desenele 


animate, iar sudoarea care dilua praful negricios 
accentua acest machiaj de mascaradă. 

— Calmează-te! o imploră Sarah. Hai să plecăm de-aici! 

— Nu, bombăni Judith. Mi-au otrăvit copilăria, viaţa. 
Trebuie să plătească, infamia lor trebuie să fie 
cunoscută de toată lumea. li voi demasca! 

Flacăra care mistuia mesajele îi arse degetele. Gemu 
de durere și se depărtă de vitrină. 

— Aș fi vrut..., murmură ea, cu o voce spartă. Aș fi vrut 
să torturez orașul, să-l fac să sufere. Aș fi vrut să intru 
în casa colecționarilor și să le distrug fără grabă 
bibelourile, să le tai tablourile de maeștri cu foarfecele 
de unghii, să fac din ele o mulţime de puzzle, pe care le- 
aș fi răspândit apoi în ocean. Aș fi vrut să-i ușurez de 
bogăţiile adunate de la naufragiati. Mi-ar fi plăcut să le 
torn aur topit în ochi... 

Se trânti pe marginea estradei, în mijlocul focilor 
nimicite. 

— Când eram mică, murmură ea, mama era servitoare 
la un cuplu de burghezi dintr-un cartier elegant. Când 
ne întorceam de la piaţă, treceam pe lângă porţile de 
fier ale unei curţi private, „Mănăstirea Rândunicilor”, și 
mama îmi zicea de fiecare dată: „Aici ai fi fost și tu dacă 
nu am fi fost ruinati de naufragiul vasului Saint- Mathieu, 
ai fi fost ca ele... O domnișoară de zahăr roz, o păpușă 
de parmezan. Acum mergi la școală cu fetele portarilor, 
o să rămâi gravidă la cincisprezece ani, vei sfârși într-o 
lojă de portar jegoasă, cu plozii trăgându-te de fustă. Vei 
tremura auzindu-ti bărbatul deschizând usa și în fiecare 
seară te vei ruga să nu fii bătută.” Aveam unsprezece 
ani și-mi repeta asta ca o litanie, fără să schimbe vreun 
cuvânt, și mă uitam la fetele de zahăr roz printre barele 
de fier. Aveau șosete albe și o piele ireală. Erau mai 
blonde, mai gratioase decât fetele de la școala publică. 
Uneori, îmi spuneam că erau niște zâne mici, care-și 
făceau ucenicia, și repetam „păpuși de zahăr, păpuși de 
zahăr” până când ameteam. Credeam că plângeau cu 


lacrimi dulci, așa cum alţii au sânge albastru. Nu făceau 
parte din lumea noastră. Nu le durea niciodată burta și 
nu sufereau de acele boli urâte, care mă umpleau în 
mod regulat de coșuri. Inventam mituri și credeam 
(pentru că le văzusem retrăgându-se grăbite sub o 
copertină la primele picături ale unei averse) că se 
temeau să nu le topească ploaia, așa cum se topește o 
bucăţică de zahăr în ceașcă. Uneori, deveneam 
răutăcioasă și mă gândeam să mă duc și să le stropesc 
cu apa rece dintr-o găleată mare, pe care mama o 
folosea la spălatul pardoselii. Mă tot gândeam la asta, 
delectându-mă înainte de spectacolul agoniei lor. Le 
vedeam cum se topesc, cum se micșorează în mijlocul 
unei băltoace, dizolvându-se, transformându-se în sirop. 
Duminica, la lăsarea serii, mama deschidea o valiză 
veche și scotea o stampă pe care îmi arăta o veche 
ambarcatiune cu pânze. „E Saint-Mathieu, zicea ea. 
Străbunicul tău se afla la bord când s-a scufundat. Avea 
cu el un număr mare de pietre preţioase, întreaga sa 
avere. Întreaga NOASTRĂ avere. De atunci trăim ca 
săracii, ne hrănim cu mâncarea săracilor care te face 
urât si gras. Suntem blestemati!” Vorbea așa, doar 
pentru ea, cu emfază, ca o carte sacră. Poate că știa 
povestea asta de la bunica ei, care i-o inoculase cu 
răbdare în aceleași condiţii! Nu știu. Oricum, devenise 
un fel de catehism familial, de evanghelie a 
crepusculului, pe care trebuia să o suport în fiecare 
săptămână. Si mă uitam la imaginea aceea neagră care 
mă speria, acea corabie plină de sfori și de hobane, ca o 
enormă pânză de păianjen plutitoare. Mi-l imaginam pe 
străbunicul meu, cu buzunarele pline de diamante, 
comori atât de grele, încât îl trăgeau direct la fundul 
apei, ca o statuie care se scufundă. Vara ne uitam la 
bogătani cum plecau cu mașinile lor frumoase și mă 
rugam să se accidenteze mortal pe drum. Eram o zână 
deposedată; dacă n-ar fi fost naufragiul, aș fi putut intra 
la școala de magie de la „Mănăstirea Rândunicilor”, aș fi 


putut să devin roz și zâmbitoare, n-ar mai fi trebuit să 
mă hrănesc cu mâncarea săracilor care le face pe fete 
urâte și proaste. Mai târziu, am uitat, bineînţeles, dar 
încă mă mai înfior când aud pronuntându-se prenumele 
Mathieu. Ca și cum în faţa mea s-ar ivi un înecat, un tip 
vânăt și umflat de apă de mare. Povestea asta ţi se pare 
ridicolă, nu-i așa? 

Sarah nu răspunse. Faţa înnegrită a lui Judith o speria. 

— Acum câţiva ani, cu ocazia unei munci de 
documentare, a trebuit să mă ocup de problema 
naufragiilor din Marea Nordului. Această întâmplare a 
trezit trecutul. Am scotocit, am săpat și am sfârșit prin a 
bănui adevărul. Un adevăr pe care nimeni nu a îndrăznit 
să-l rostească vreodată. 

— Si ai început să urăști Gottherdalul, murmură Sarah. 
Toate astea din cauza unei gravuri vechi și a unei școli 
private pentru copilitele din cartierul bogătanilor! 

— Nu, nu înţelegi. Mama avea dreptate, chiar am 
devenit proastă și urâtă... Şi lacrimile mele sunt sărate. 
Nu pot să scap de impresia că totul ar fi putut să fie 
altfel, că ar fi fost de ajuns ca vasul să nu naufragieze. Il 
urăsc pe Ottar Gravdsen și pe ai lui pentru că m-au 
condamnat să plâng cu lacrimi sărate. Iar noaptea încă 
mai aud strigătele acelea de fetițe gâdilate, de fetițe cu 
șosete prea albe. Întreaga mea viaţă a fost marcată de 
această imagine și de regretul că nu-mi este teamă de 
ploaie. 

— Chiar ai fi vrut să te topești? 

— Da. Asta a săpat o gaură în mine. Urăsc cätelusii și 
mașinile frumoase; în restaurantele bune mi se întâmplă 
să urinez lângă scaunul toaletei, așa, din nevoia de a 
murdări. Dacă n-ar fi fost Ottar Gravdsen, totul ar fi 
fost... mai bine. Mult mai bine. 

— Nu vei găsi soluţia în burta spintecată a unei foci. 

— Poate că n-am să mă mulţumesc veșnic doar cu foci! 
Consideră că a fost un antrenament și să nu mai vorbim 
despre asta. 


Un curent de aer făcu să tremure flacăra lămpii. Era 
cumplit de frig în muzeu. Sudoarea se uscase pe pielea 
lui Judith. 

— Îmbracă-te! o imploră Sarah. O să mori de frig. Nici 
nu-mi mai simt degetele. 

Dar Judith nu o asculta. Lăsase sticlele și desprinsese 
un piolet dintr-o panoplie, lovind cubul de plexiglas care 
conţinea un cap fals de mamut. Se văzu nevoită să se 
oprească după vreo zece lovituri să-și tragă răsuflarea. 
Se întoarse spre Sarah și murmură pe un ton răutăcios: 

— Poate că o să-ţi gust lacrimile, să văd dacă sunt 
dulci! La urma urmelor, arăţi ca una care și-a făcut 
studiile la „Mănăstirea Rândunicilor”. 

Sarah se crispa. Nu-i plăcea deloc acea imagine a lui 
Judith, aplecată în faţă, cu pioletul în mână. 

— Ce-ar fi să plângi? bombăni Judith. Ce-ar fi să vin să- 
ti gust lacrimile cu vârful limbii? 

Făcu un pas, deplasându-se ca un crab, strângând în 
mâini coada pioletului. 

— Dacă mi se par dulci, va trebui să scotocesc cu 
instrumentul ăsta în burta ta, zise ea cu o voce joasă, să 
te curät ca pe o focă. Nu știu dacă-mi placi sau dacă te 
urăsc, Sarah. Mi te închipui din ce în ce mai mult cu 
șosete albe. În plus, ești amestecată cu Thorn Gravdsen, 
ăsta e un element rău, foarte rău... faci tot timpul pe 
ființa raţională, dar porţi chiloti din sârmă ghimpată. 
Știu foarte bine, să nu negi asta; mi-a spus Barney. Nu 
ești de partea mea, simt că Gottherdalul te atrage. Te 
simţi aici în largul tău... Dar e foarte adevărat că ești 
obișnuită să vezi scufundându-se ambarcațiuni, nu-i așa? 

Sarah simţea că se albise la fată. Acum nu se mai 
îndoia de nebunia lui Judith. Se întreba dacă va avea 
forța s-o ia la fugă, să pornească o partidă de-a v-aţi 
ascunselea prin labirintul muzeului. Si apoi, fără să știe 
de ce, umerii lui Judith se lăsară brusc și izbucni în 
plâns. Pioletul căzu pe podea în mijlocul capetelor 
smulse și al ochilor de sticlă. Sarah se repezi spre ea. 


Pielea lui Judith era rece ca gheaţa, aproape vânătă. 
Temperatura în muzeu trebuia să fi fost de minus zece 
grade; vântul rece, care intra prin ochiul de geam spart, 
va acoperi curând vitrinele de chiciură. Sarah luă 
combinezonul polar și încercă să o îmbrace pe Judith, 
căreia îi clănțăneau dinţii. 

Părăsiră sala, fugind de câmpul de bătălie al animalelor 
sfârtecate. Sarah își dădu seama că nu mai putea ajunge 
pe acoperiș cu o astfel de greutate. Susţinând-o pe 
Judith, cobori la parter și sparse geamul ușii de la hol cu 
un taburet de fier. Era înspăimântată la gândul că ar 
putea fi surprinsă de oamenii de ordine și împușcată 
fără somaţie, cum prevedea legea marţială în cazul 
hotilor prinși cu mâta-n sac. Dar strada era pustie, 
îngheţată, și lumina lunii se reflecta pe peretele alb al 
aisbergului, desenând pe sol umbre tremurătoare. 

Judith nu se împotrivea; moleșită, se lăsa dusă pe 
străduţele întunecoase, în timp ce gerul îi crăpa buzele. 
Sarah o supraveghea cu coada ochiului și i se părea că 
avea privirea prea fixă. Își puse în gând să cheme un 
medic imediat ce vor ajunge la hotel. Dar mai era vreun 
medic în Gottherdal? 


XVIII 


Cum ajunse la hotel, Judith se fäcu ghem în pat. 
Cläntänea din dinti si transpira abundent din cauza 
accesului violent de febră, în câteva minute, perna si 
așternutul pe care era culcată fură ude de transpiratie. 
Sarah îi dădu aspirină și se așeză la căpătâiul ei, dar 
Judith se zbătea, aruncând așternutul și cuverturile, 
încercând chiar să-și smulgă hainele de pe ea. Pentru că 
era lac de nădușeală Sarah o dezbrăcă și încercă să o 
înfășoare într-un halat de baie. Pielea bolnavei era 
fierbinte și lipicioasă. Goală, ciudata femeie brunetă își 
pierdea din prestantä. Abdomenul plat, coastele 
proeminente, oasele bazinului care păreau gata să iasă 
prin pielea șoldurilor ofereau un tablou demn de milă. 
Sarah o acoperi. Așternutul și hainele ude răspândeau 
un miros destul de neplăcut de urină. Trebuia să facă 
ceva; ridică receptorul telefonului și sună la recepţie să 
ceară un medic. Repetă de trei ori cererea ei, fără să 
reușească să se facă înţeleasă. Angajatul hotelului 
bâiguia un limbaj internaţional format din frânturi de 
germană, suedeză și engleză. Tânăra femeie închise și 
izbucni în invective, întorcându-se lângă Judith. Nu 
aprinsese lampa, fiind luminate doar de lumina 
reflectată de aisberg. 

Acel halo teatral albăstrea pielea bolnavei, făcându-i 
buzele vinete. Febra o făcea să pară suptă la faţă și cu 
cearcăne. Sarah vru să-i dea puţină apă, dar Judith 
respinse paharul, zbătându-se. Vârfurile sânilor, întărite 


de frisoane, ieșeau în evidenţă de o parte si de alta a 
sternului. Sarah îi trase încă o dată cuverturile până sub 
bărbie. 

— Ascultă, zise deodată Judith, gâfâind. Te-am minţit... 
Am descoperit muzeul secret acum trei zile. Exista o 
anomalie în planurile Muzeului Thanercog, o zonă albă... 
O sală zidită. Am spart peretele cu un piolet. 

Se ridicase în coate, cu privirea fixă, cu ochii dilatati. 
Părul unsuros din cauza transpiratiei care-i curgea pe 
obraji îi dădea înfățișarea unei demente. Sarah vru s-o 
forţeze să se întindă din nou, dar Judith îi înfipse 
unghiile în mână. 

— Am spart zidul, bâigui ea, pradă delirului. Am ocolit 
ușa ca jefuitorii mormintelor egiptene... Era o sală 
enormă și neagră, fără cea mai mică deschizătură, fără 
nicio lumină. O catedrală oarbă ascunsă chiar în inima 
muzeului. O gaură imensă plină de ecouri. Am înfipt 
pioletul între cărămizi și mirosul m-a izbit imediat în 
față, un miros de mâl si de alge putrezite. Am înţeles că 
spărsesem un mormânt. Era un miros de epavă smulsă 
din adâncuri, ceva oribil și cu adevărat respingător. 

— Liniștește-te, îi zise Sarah, luând alte două 
comprimate de aspirină. 

Era convinsă că bruneta nu mai judeca normal, că 
febra o împingea dincolo de rațiune, azvârlind-o într-un 
vârtej de fantasme care păreau, deocamdată, cumplit de 
reale. Nu risca să facă o „congestie cerebrală”, ca în 
romanele de altădată? Oricum, era din ce în ce mai 
agitată și se exprima confuz. 

— M-am târât prin deschizătură, continuă bolnava. Am 
împins felinarul în faţă... Și i-am văzut... 

„Ce?” era să întrebe Sarah, fără să vrea. 

— Am văzut colecţia lui Ottar Gravdesn, continuă 
Judith, rânjind amar. Stii că era un mare vânător? Ela 
umplut primăria de capete tăiate. 

— De capete tăiate? 

— Da, reni, urși, lupi... Trebuie să le fi văzut, împăiate, 


cu bilute de sticlă în adâncul orbitelor. Sunt agätate 
peste tot. Niște capete care par că se uită fix la tine, 
indiferent unde te afli în încăpere. 

Sarah își amintea acum omniprezenta acelor trofee de 
vânătoare, care i se păruseră destul de sinistre. Râturi, 
boturi acoperite cu păr aspru, care ieșeau în afară, ca și 
cum toate acele animale erau pe cale să facă găuri în 
pereţi ca să invadeze casa și să-i devoreze pe locatari. 

— Ottar era mare vânător, continuă Judith, înfigându-și 
unghiile în coapsa tinerei femei. li plăcea să păstreze 
suvenire din bătălii. De aceea, am crezut întotdeauna în 
existența unui muzeu secret. Ce nu a putut să agate pe 
pereţii primăriei a ascuns în inima Muzeului Thanercog. 

— Despre ce vorbești? o întrebă Sarah, supărată pe ea 
că intra astfel în delirul bolnavei. 

— În sala secretă există alte trofee. Niste lucruri 
hidoase atârnate pe pereţi. Nu s-a putut hotări să le 
distrugă. Înţelegi? Avea nevoie de o dovadă materială a 
victoriilor sale, ceva palpabil, ce putea contempla pe 
când își fuma pipa, așa că a depozitat aceste suvenire 
monstruoase, le-a tezaurizat. Cred că a venit cu 
regularitate să le contemple până la moarte... apoi 
descendenţii săi au zidit sala, de rușine, de teama 
scandalului. Ar fi putut să distrugă totul, bineînţeles, dar 
cred că i-a împiedicat un fel de teamă superstiţioasă. 

Judith căzu pe pernă. Privea tavanul într-un mod 
halucinant, ca și cum ar fi văzut imagini de groază 
apărând din ipsos. 

— Chipurile de la proră..., bâigui ea, în cele din urmă. 
Chipurile de la prora navelor naufragiate sunt toate 
acolo, în sala ascunsă, le-a agăţat de pereţi! Le-am 
recunoscut. 

Sarah simţi cum i se face părul măciucă. Degeaba își 
zise că era doar un delir provocat de febră, nu putea să- 
și reţină fiorii. Judith zgâria așternutul, continuând să 
vorbească, descriind cu lux de amănunte coșmarul pe 
care părea că-l vedea apărând pe ecranul tavanului. 


Vorbea de sculpturi de lemn crucificate pe peretii 
capelei secrete, corpuri roase de sare, putrede de 
umezeală. Își exprima teroarea de a se fi simţit ţinta 
privirii acelor fete masacrate de stânci. 

— Sunt niște mutilati, zise ea, niște monștri ciopârtiti 
de recif. Din Saint-Mathieu nu a mai rămas decât un 
ciung cu faţa ruptă, din Tempest doar un Neptun cu 
pântecele spart. Sunt cadavre de lemn, înnegrite, 
putrezite care zac de generaţii în întunericul acelei 
încăperi. Lemnul lor a ajuns un miez plin de paraziți si 
de viermi. Sângerează un rumeguș lipicios care se 
adună pe podea. Cuiele care le ţin în perete au ruginit și 
ele și într-o zi vor ceda. 

Sarah își mușcă ușor buzele. De câteva secunde simţea 
nevoia să aprindă toate lămpile din cameră, dar Judith o 
ținea de mână, îi strângea palma, continuându-și 
neobosit povestirea, descriind mutilările statuilor de 
lemn. Vorbea despre ele ca despre cadavre atârnate în 
spânzurătoare, sfârtecate de corbi. 

— Am fost lașă, mărturisi ea, ridicându-se, mi-a fost 
frică, am dat înapoi. Ar fi trebuit să fac fotografii, dar 
am fugit. Era atât de multă ură și furie între pereţii 
acelei săli... Era... camera secretă a lui Barbă-Albastră. 
Am vrut să te sun, dar n-am avut curaj. Ura faţă de 
Ottar Gravdsen parcă picura de pe pereţi, impregna 
totul ca niște bale. A venit acolo ani de zile să se bucure 
de viclenia lui, de triumful lui. Se plimba printre 
chipurile de la proră masacrate și le atingea contururile 
așa cum un colecţionar ar lustrui un ceas vechi pe 
reverul halatului de casă. 

Sarah nu știa ce să mai creadă. Pe măsură ce timpul 
trecea, relatarea lui Judith devenea din ce în ce mai 
plauzibilă, detaliile materializau coșmarul, îl făceau mai 
credibil. Judith chiar descoperise camera secretă, la 
existența căreia se gândise întotdeauna? Sarah începea 
să creadă că da. 

— În noaptea asta m-am întors să acopăr gaura din zid, 


murmură bolnava. Nu voiam să iasă... 

— Cine? 

— Chipurile de la proră. Nu voiam să iasă din 
închisoarea lor. Mustesc de ură, vor răzbunare, ar fi 
cumplit... 

Sarah se destinse imperceptibil, spunându-și că era o 
idioată. O secundă fusese gata să creadă în delirul lui 
Judith! 

— M-am întors, murmură bruneta, dar era prea târziu... 
camera era goală, plecaseră deja. Am crezut că-mi voi 
pierde minţile, am spart totul în muzeu, ca să le arăt că 
eram de partea lor și că nu trebuie să-mi facă rău. 
Intelegi? Acum sunt în oraș, merg pe străzi... Vor ucide 
tot ce încă mai îndrăznește să trăiască în Gottherdal! 

Acest ultim strigăt o epuizase. Închise ochii și tăcu. 
Sarah nu îndrăznea să miște de teamă să nu o trezească. 
Luptând împotriva somnului, se așeză mai bine în fotoliu 
și se aplecă spre fereastră. Va veni până la urmă 
medicul? Se îndoia, căci orașul părea total părăsit. Mai 
era cineva în hotel sau și personalul fugise? Zăpada 
îngheţată de pe străzi părea un fel de pastă de sticlă. 
Probabil că atipi, căci se trezi tresărind, cu sentimentul 
puternic al unei ameninţări. 

Parcă își amintea că visase chipurile de la proră și că 
statuile de lemn rătăceau pe străzi... 

Nu! Nu trebuia să se gândească la asta. Totuși, tresări 
când auzi scârtâind zăpada pe terasă. Judith îi 
transmisese spaima așa cum se transmite o boală. Va 
începe și ea să transpire? Duse mâna la frunte să vadă 
dacă are febră și o găsi doar putin caldă. Mirosul de 
transpiratie rece domnea în întreaga cameră. Judith se 
dezvelise iar, arătându-și părul negru al pubisului. 
„Cutia Pandorei”, zise o voce necunoscută în capul 
tinerei femei. Se înfiora și-și frictionà umerii. Nu suferea 
acele flecăreli inepte de la hotarul somnului sau din 
cursul perioadelor de epuizare fizică. 

„Cutia Pandorei”, zise iar vocea. 


17 


, Penultima a murit! replică Sarah. Unu la unu 

Dar gluma nu o făcu să zâmbească. Era obsedată de 
imaginea chipurilor de la proră. Le vedea smulgându-se 
de pe pereţi, leproși de lemn cu membre inegale, cu feţe 
incomplete, clătinându-se pe scări, mergând pe lângă 
faţade, bătând la uși. Alt zgomot o făcu să-și lipească 
fața de fereastră. Vor veni să-i atace pe toţi cei care 
aveau să-și reproșeze ceva? Da, pentru că erau ca niște 
lupi care adulmecau mirosul vinovätiei; îi vor lua pe 
ultimii locuitori din Gottherdal ca să-i tragă în apă, să-i 
înece printre stânci... Thorn Gravdsen îi aștepta și el, 
baricadat în primărie. Ştia că va fi ultima lui noapte și... 

Judith deschise brusc ochii. 

— Mi-e cald, ard, murmură ea. Cred că am să dau foc 
patului... Sarah, poate că asta ar fi soluţia. Incendierea 
orașului ca să se topească aisbergul. De ce nu s-a gândit 
nimeni la asta? Sunt ca o tortà, așternutul se va aprinde, 
hotelul va arde, apoi muzeul... Incendiul se va întinde de 
la o casă la alta și chipurile de la proră vor arde 
împreună cu Gottherdalul. 

Reîncepuse să transpire. Sarah încercă să o acopere, 
dar ea se trase înapoi. 

— Nu mă atinge, te frigi! strigă Judith. Febra mea e un 
semn! Gottherdalul trebuie incendiat. Lasă-mă sigură, 
pleacă până nu ia foc hotelul. 

Frigea într-adevăr, și Sarah își zise că temperatura lui 
Judith era pe punctul de a depăși patruzeci de grade. 
Mintea se rătăcise, vocea i se schimbase, se exprima 
bombastic, exagerat. Poate că, în delirul ei, vorbise cu 
vocea mamei sale! Vocea aceea purtătoare de anateme 
care-i otrăvise copilăria... încercă să se ridice, dar se 
prăbuși în mijlocul așternutului și începu să urineze. 
Sarah se uită în altă parte. 

— Gustă sudoarea mea, o imploră Judith. Spune-mi 
dacă e dulce... 

Sarah se duse să aducă un burete umed din baie și 
începu să curețe corpul bolnavei. Judith își trecu mâna 


peste frunte, o luă udă și începu să o lingă. 

— E sărată, e tot sărată! hohoti ea. Sunt sărată ca 
urina, ca marea... Simti gustul ăsta? E gustul epavelor, 
al chipurilor de la proră, al lemnului care s-a macerat în 
mâl! 

Sarah îi șterse faţa. Judith plângea acum încetișor. 

— Păpușă de zahăr, păpușă de zahăr..., murmură ea 
grotesc. 

Apoi, capul îi căzu pe un umăr și adormi. Sarah se 
așeză la picioarele patului, cu buretele în mână. Auzea 
zăpada cum scârtâia afară. Cu putin timp înainte de 
ivirea zorilor, o lovitură înăbușită zgudui ușa, și tânăra 
femeie, trezită brusc din somn, era gata să se repeadă la 
fereastră, convinsă că unul dintre chipurile de la proră 
se afla pe culoar și încerca să intre. Se lovi în șold de 
colțul unei comode și această durere o aduse cât de cât 
la realitate. Ușa se deschisese și în cameră intrase un 
bătrân mic de statură, purtând o tocă de astrahan. 

— Sunt doctorul Knutsson, se prezentă el. Eram în 
vizită când am fost anunţat. 

Ceru să fie aprinsă lumina și se aplecă peste Judith, dar 
Sarah nu înţelese mare lucru din diagnosticul pronunţat 
de el după vreo zece minute. 

— Nici dumneata nu te simţi bine, îi zise Knutsson, 
pipăindu-i încheietura mâinii. Prea multă oboseală. Va 
trebui să dormi. 

Se așeză, scoase un caiet pentru reţete și începu să 
scrie. 

— E mai bine să fie dusă la spital, mormăi el. Dar nu 
pot să cer transportarea ei la ora asta. Să stea în pat. 
Frigul i-ar putea fi fatal. 

Sarah dădu mecanic din cap. 

— Nu trebuie să rämâneti aici, murmură medicul, 
privind fix vârful stiloului. Există pericolul unei fracturi 
a platoului continental. E posibil ca aisbergul să fi mărit 
o falie veche a reliefului submarin. Vârful insulei ar 
putea să se prăbușească brusc, pe neașteptate. Dacă se 


va întâmpla asta, jumătate din oraș va dispărea în apă. 
Dacă reușesc să găsesc o ambulanţă, voi încerca să vă 
evacuez spre interiorul insulei... Dar nu trebuie să vă 
faceţi iluzii, panica se întinde. Oamenii au început să 
părăsească fermele. Ambarcatiunile fac permanent 
naveta între insulă și continent. Unii se încaieră pe 
cheiuri. Oamenii de ordine nu mai știu cum să se 
descurce. 

Sarah îl asculta fără să fie pe deplin conștientă de 
vorbele lui. 

— A mai rămas o farmacie deschisă, pe Klaatplaters- 
strândt, zise medicul. Voi lăsa rețeta receptionerului și îi 
voi cere să facă ce poate; nu va fi ușor. Dacă prietena 
dumitale nu se simte mai bine mâine, voi veni să-i fac 
injecții. Până atunci, încercaţi să vă odihniti putin. 

Când vru să-i plătească, medicul refuză energic și 
dispăru pe culoar, ca și cum ar fi fost grav ofensat. 
Tânăra femeie se ghemui pe covorașul de lângă pat. 
Adormi auzind zăpada cum scârtâia. 


XIX 


În zori, Judith încercă să se ridice, bâiguind vorbe fără 
șir despre aisberg și necesitatea de a da foc orașului 
pentru a distruge chipurile de la proră care rătăceau de- 
a lungul canalului. Sarah o culcă la loc și îi dădu 
medicamentele aduse de receptioner, dar temperatura 
era tot ridicată. Afară, orașul era cufundat într-o liniște 
totală, pe care nici pescărușii nu îndrăzneau să o 
tulbure. Se legănau pe picioare pe pavajul acoperit de 
polei, cu ciocurile întredeschise, ca și cum limbile le-ar 
fi îngheţat în fundul gâtului. Sub efectul unei iluminări 
bruște, Sarah se întrebă dacă nu cumva ar putea să-l 
convingă pe Thorn Gravdsen să rechizitioneze un 
vehicul să o transporte pe Judith în cealaltă parte a 
insulei. După ce-l lămuri pe receptioner să cheme o 
cameristă pentru a sta la căpătâiul bolnavei, se îmbrăcă 
și ieși din hotel. Unul dintre ultimii băieţi de etaj rămas 
la post se tinu după ea până pe chei si îi spuse că era 
extrem de periculos să pătrundă în zona sinistrată. 

— Orașul se poate rupe în două, îi zise el. Nu trebuie să 
vă depärtati. 

Dar Sarah nu dădu nicio atenţie cuvintelor lui. Se văzu 
nevoită să facă un ocol mare ca să găsească un pod care 
să o ducă de cealaltă parte a canalului, acolo unde se 
înălța primăria. Mergea cu ochii la vârful pantofilor, ca 
să nu se uite la aisberg. De data asta, nu întâlni niciun 
copil la adăpostul porţilor mari, nicio patrulă a 
oamenilor de ordine. Cartierul de la gura canalului 


fusese complet evacuat, casele erau acum doar niste 
oase goale pe dinäuntru, curätate, albite. Locuintele 
semănau cu un decor de teatru. Päreau pictate pe o 
pânză enormă. Sarah mergea repede, precedată de 
ecoul pașilor. Din când în când, tresărea, crezând că 
zărise o umbră sub tunelul unui pasaj acoperit. Mirosul 
de noroi de gang îi amintea de cel al epavelor, acel 
miros care, după spusele lui Judith, era mirosul 
chipurilor mutilate de la proră. Se opri de vreo două ori, 
cu inima bătând cu putere, convinsă de un atac iminent. 

Când ajunse la primărie, văzu că pe ușa cea mare 
fuseseră bătute în cuie multe măști roșii. Feţele de 
carton o fixau cu ochii lor goi, cu un piron înfipt în 
frunte. Se gândi imediat la acele cucuvele care încă mai 
erau crucificate pe ușile hambarelor, în unele locuri de 
la ţară. Mulțimea anonimă se debarasase de simbolul 
complicitätii sale, dând de înţeles prin acest gest că 
refuza de acum înainte să împartă povara păcatului 
originar. Mulțimea de măști acoperea suprafaţa imensă 
a ușii duble: era ca un animälut cu carapace de carton, 
care ar fi luat cu asalt clădirea fortificată. 

Tânăra femeie se strecură prin ușa întredeschisă. Holul 
era pustiu, ca și birourile de la parter. Ici și colo, 
grămezi de dosare se năruiseră. Sarah urcă scara cea 
mare care ducea la saloanele de protocol și la sala 
consiliului. Pe culoare plutea mirosul prafului din 
covoare. În cele din urmă, dădu de Thorn Gravdsen într- 
un salonaș de marmură neagră. Stătea într-un fotoliu 
mare, în cămașă, cu obrajii năpădiţi de barbă. Când se 
apropie, i se păru că emana un iz de animal. 

— Ai fost trimisă sau ai venit singură? o întrebă el, fără 
să se arate surprins. 

— Cine să mă trimită? întrebă Sarah. 

— Ceilalţi, cei care au bătut în cuie măștile pe ușă... 
Cunoști formula: o ultimă ţigară, un ultim pahar, o 
ultimă femeie. 

— Vorbești ca un condamnat la moarte. 


— Dar ăsta e rolul pe care trebuie să-l joc, scumpo!... 

Brava, dar malitia dispăruse din ochii lui. Vulpoiul își 
pierduse culoarea. 

— Totuși, ai venit, repetă el visător. Chiar nu te-au 
îngrozit dezvăluirile prietenei tale Judith? 

Sarah îi explică de ce venise, dar, pe măsură ce vorbea, 
cuvintele se diluau. Ca și cum ar fi început deodată să 
vorbească într-o limbă străină, pe care nici ea nu ar fi 
înţeles-o. Făcea zgomot, un zgomot mai apropiat de 
scâncetul unui copil decât de limbajul articulat. Dar 
acum știa de ce se afla acolo, știuse dintotdeauna. Boala 
lui Judith fusese doar un pretext. 

Thorn se ridică. Razele soarelui aprindeau o lumină de 
incendiu în părul lui. Se apropie de fereastră și se 
sprijini cu fruntea de geam. 

— Aștept de când eram copil, murmură el, așa cum a 
așteptat și tatăl meu, și bunicul meu... Bătrânul Ottar îi 
prevenise: „Într-o zi, animalul va ieși din pădure, 
atunci...” Mi-am petrecut copilăria visând la acest 
„atunci”. Îmi ţinea de cald. Mi se părea reconfortant să 
am un destin, să nu fiu aruncat în viaţă la întâmplare, ca 
ceilalţi copii. Eu știam încotro merg, cineva îmi făcea 
semn de la capătul drumului, cineva care încerca să mă 
îndrume... Un tip în întuneric, poate că un tip agitând un 
felinar! Nu ţi se pare ciudat? 

Dădu din umeri. Nu părea să simtă frigul care domnea 
în încăpere. 

— Da, continuă el, îmi ziceam că drumul era dinainte 
trasat. Citeam textele latine și eram pătruns de ideea de 
fatumă. Si asta îmi plăcea, mă... liniștea. „Voi fi asasinat, 
îmi ziceam, așa cum tata și străbunicul ar fi trebuit să 
fie...” Dar asta nu mă speria, nu. Era ca o piesă de 
teatru scrisă doar pentru mine, în care actorii de 
dinaintea mea nu reușiseră să joace marele rol până la 
capăt, să-și transforme vieţile în destin. Eu, da! Doream 
să fiu primul care să întrupeze un personaj de tragedie. 


8 Soartă, destin. 


Un personaj adevărat! Ti se pare că Ottar, care a murit 
de pleurezie, a avut un destin pe măsură? Sau fiul său, 
care și-a dat sufletul în cursul unei mese prea copioase? 

Sau tata, uzat de chefuri, găsit mort în patul unei 
prostituate, la vârsta de șaptezeci de ani? Toţi au 
așteptat pedeapsa și toţi au fost frustrati! Au îmbătrânit, 
s-au îngrășat, le-a căzut părul. Și-au tratat ulcerul, 
fistulele, ciroza, fără să vadă apărând statuia 
Comandorului! l-am disprețuit pentru asta. L-am 
disprețuit pe Ottar criminalul pentru că devenise un 
burghez grăsan. Cum?! După ce ai alergat pe plajă, 
noaptea, cu felinarul în mână, după ce ai auzit cum se 
frâng corăbiile, cum urlă supraviețuitorii uciși în grabă, 
să ajungi să duci o viaţă de rentier, să pui pe tine 
osânză, tolănit în faţa focului, cu pipa în gură, cu ochii la 
trofeele de vânătoare, cu un pahar de rachiu în mână? 
Nu, nu voiam asta... La unsprezece ani, speram că tatăl 
meu va avea un alt destin, că va întruchipa, în sfârșit, 
acel erou așteptat de mine. Mă uitam la feţele 
prietenilor lui și îmi repetam: „Există un asasin printre 
ei. Cine îl va ucide? Care va fi Brutus?” Dar a îmbătrânit 
și el, fără ca viaţa lui să capete vreun sens. 

Se depărta de fereastră și începu să se plimbe prin 
încăpere. Vorbea cu o voce sacadată, fără să-i pese de 
Sarah. Incepuse să transpire, si transpiratia avea 
mirosul de animal. Tânăra femeie înţelese că băuse mult 
și că doar beţia îl împingea la aceste confidente care 
frizau nebunia. 

— Am urmărit fluctuațiile curbei cäintei populare cu o 
atenţie de economist, continuă el. Ba chiar am făcut 
grafice. Am măsurat furia Gottherdalului și lipsa lui de 
căldură. Am încercat să-i întretin resentimentul 
adoptând un comportament provocator, bătându-mi joc 
pe faţă de remușcările concetätenilor mei. Voiam să-i 
atât, să nu las să dispară conștiința păcatului. Ştiam că, 
dacă vor uita, voi fi și eu lipsit de destinul meu. Atunci 
anii aveau să treacă, vulpoiul avea să-și piardă părul și 


va deveni și el borțos... Nu, nu! Asta nu! Am făcut să 
supravieţuiască tradiția, am încurajat manifestările 
superstitioase: purtatul măștilor, camuflajul, străzile 
întunecoase. Nimeni n-a făcut mai mult pentru salvarea 
patrimoniului folcloric al unei regiuni. Nimeni. Am 
întețit focul, am întărit cultul care se stingea. Înţelegi ce 
înseamnă asta? E ca și cum aș fi readus la viaţă un zeu 
muribund! Am readus la viaţă cultul lui Ottar, am făcut 
din el un personaj oribil, un blestemat, un animal. Și, în 
secret, am încurajat cercetările prietenei tale Judith, i- 
am arătat indicii, piste, i-am întărit pasiunea, ura. 
Aveam nevoie de ea, știam că va face prozeliti. Un 
moment, l-a tras după ea și pe Barney, apoi a încercat să 
te convingă pe tine. Îmi amintesc că mi-am zis la un 
moment dat: „Lovitura de pumnal va veni de la unul 
dintre aceștia trei! Nimeni din Gottherdal nu va îndrăzni 
să ridice mâna asupra mea, le este prea frică, și atunci 
un străin va lovi. Cu siguranţă că Judith.” Da, contam 
mult pe Judith. Am binecuvântat sosirea aisbergului, am 
văzut în asta o șansă. Mi-am spus: „Acum, gata! Butoiul 
cu pulbere va exploda! Nu l-am păzit degeaba ani de 
zile!” Când Barney a venit să-mi propună serviciile lui, 
am crezut că era un pretext să se apropie de mine. Mi- 
am zis: „lată-l pe Brutus al meu, pe Lorenzaccio!” Dar 
nu! Voia doar să se lupte cu aisbergul, avea o fixatie din 
cauza accidentului în urma căruia tovarășii lui își 
găsiseră moartea. Nu-și putea ierta că el supravietuise, 
el, mediocrul echipei, omul de știință destinat să spele 
eprubetele. Mi-am zis că va eșua și că eșecurile lui 
repetate vor întări teroarea superstitioasàä care mocnea. 
În privinţa asta, reușita mea a fost deplină... Dar încă 
nimeni n-a venit... Orașul e pustiu și sunt singur. Am 
deschis toate ușile, am demobilizat toţi oamenii de 
ordine, am organizat totul ca să ușurez treaba viitorului 
meu asasin, dar de zile în șir trag cu urechea zadarnic la 
zgomotul unor pași în vestibul. Cred că nu vor veni, sunt 
prea lași. 


Se opri în centrul încăperii, gâfâind, și se uită la tânăra 
femeie, având în ochi o ciudată lumină de speranţă. 

— Tu ești? întrebă el cu o voce înăbușită. Numai tu poţi 
fi! De ce să fi rămas dacă nu ca să mă executi? Nu-mi 
spune nimic! Ai dreptate, să jucăm jocul! Mă dorești, 
atmosfera de sfârșit de lume te-a excitat. O să facem 
amor pe ruinele Romei. Da! Da! E un scenariu foarte 
bun pentru a-ţi justifica prezenţa. 

Sarah vru să protesteze, dar Thorn se apropie de ea și 
o prinse de umeri. O sărută cu violență. Barba nerasă îi 
zgâria obrajii. Îl respinse, trăgându-și sufletul, cu bărbia 
plină de bale. 

— Ești nebun! șopti ea. p 

— Nu, nerăbdător, o corectă Gravdsen. Îmi joc în acest 
moment cariera de actor. E momentul alchimic, clipa 
transformării supreme, secunda în care piatra va deveni 
diamant, viaţă, destin! Trebuie să răscumpăr clanul 
vulpoiului, să șterg prin moartea mea bätrânetea de mic 
burghez a „marelui” Ottar. Eroii nu au hemoroizi și nici 
nu suferă de prostată. Trebuie să moară la momentul 
potrivit... Am ajuns în acel moment, după aceea va fi 
prea târziu, va veni bätrânetea. Nu va mai fi o ocazie 
mai bună, niciun aisberg nu va mai veni peste noi, 
niciodată! Nu pot lăsa să-mi scape această șansă. 
Trebuie să se întâmple ACUM! 

Se trânti în fotoliu, apucă o sticlă de coniac de pe o 
măsuţă și umplu două pahare de argint. 

— Bea! îi ordonă el, întinzând un pahar spre Sarah. Ai 
o armă la tine? Te rog să nu folosești pistolul... Aș 
prefera lama unui pumnal, o lamă frumos lucrată. Lângă 
patul meu, în camera de alături, am așezat o panoplie de 
arme pe o vitrină: cuțite, pumnale, stilete... Dar, ca să 
lovești pe cineva cu pumnalul e nevoie de curaj. In cazul 
în care asasinul meu va fi foarte delicat, am prevăzut și 
un pistol de duel, pe care l-am încărcat cu grijă. 

— N-am nicio armă, zise tânăra femeie oftând. N-am 
venit să te omor. 


Thorn zâmbi. O scândurică de parchet trosni undeva; 
bărbatul se ridică brusc, trase cu urechea, pândind 
zgomotele unui ipotetic asasin. Sarah se gândi instinctiv 
la chipurile de la proră. 

— Judith mi-a vorbit de un muzeu secret, zise ea. 
Presupun că e tot o legendă? 

De data asta, fața lui Gravdsen se crispa. Când vorbi, 
vocea lui își pierduse aroganta. 

— Există într-adevăr, în inima Muzeului Thanercog, 
șopti el. Ottar a atârnat acolo chipurile de la prora 
vaselor naufragiate. Ce vrei, îi plăceau trofeele!... 

— Judith l-a descoperit, murmură Sarah. 

Thorn se încordă. 

— Așadar, continuă Sarah, chipurile de la proră există 
cu adevărat? 

— Încă mai existau în urmă cu treizeci de ani, mărturisi 
Gravdsen. N-am mai pus niciodată piciorul în sala aceea 
din copilărie. În realitate, speram ca umiditatea să le 
distrugă. Nu le-am protejat. 

Această evocare îl stingherea în mod evident. 

— Era o sală lugubră, zise el pe un ton absent. Bunicul 
meu mă ducea acolo duminica, când ne întorceam de la 
biserică..., dar îmi era frică. O boltă fără nicio 
deschizătură spre lumina zilei, un tunel orb, având, de o 
parte și de alta, acei crucificati de lemn putred, care se 
iveau brusc din întuneric. Da, cred că muream de frică 
mai înainte de a fi făcut jumătate de drum. De fiecare 
dată când ieșeam din sanctuar, îmi imploram bunicul să 
vadă dacă usita era bine încuiată. Intelegi, îmi era 
teamă... să nu iasă de-acolo. 

Se scutură, jenat că se lăsase purtat spre spaimele sale 
din copilărie. Sarah goli paharul. Nu mâncase de o 
eternitate, și alcoolul o ameti. Gravdsen reîncepuse să 
vorbească despre romani, despre destin. Cită versuri 
latinești, se încurca, o lua de la capăt. Sarah se uita la el 
fără să-l asculte. li părea grotesc, fără să poată totuși să 
se elibereze de ciudata atracţie care o împingea spre el. 


Thorn făcea o descriere minuțioasă a asasinatului lui 
Cezar. Acum recita din Shakespeare. 

— E stupid, constată Sarah, fără vreo ușurare. Complet 
stupid. 

Dar nu se putea abtine să nu dorească acel corp, acel 
miros de animal, acea piele albă plină de pistrui. Se 
ridică și se apropie de el. 

— Taci, baţi câmpii! zise ea. Unde e camera ta? 

Trebuia să se elibereze cât mai repede. El se ridică, 
clătinându-se, și o prinse pe Sarah de braţ. 

Camera era la fel de intimă ca un hol de gară. Niște 
statuete de negri ţinând sfeșnice păzeau cele patru 
colţuri ale încăperii. Gravdsen ridică fusta tinerei femei, 
mâinile îi alunecară pe pântece, atingând ușor 
cicatricele. 

— N-ai să te mai vindeci niciodată, îi zise el cu un fel de 
mulțumire secretă. 

Mai târziu, când Sarah ieși din grămada de cearșafuri 
mototolite, văzu reflexe roșii dansând în geamuri. În aer 
plutea un miros de funingine. Alergă goală la fereastră. 
Grand Hotel ardea și o ceaţă de fum negru învăluia 
domul principal. 

— Dumnezeule! bâigui ea. Judith a dat foc, sunt 
sigură... A vorbit despre asta toată noaptea; ar fi trebuit 
să... 

Mâinile lui Gravdsen se așezară pe umerii ei. 

— Roma! murmură el cu încântare. Roma... 

Și Sarah înţelese că acum îl detesta de-a binelea! 


XX 


Hotelul a ars până seara, răspândind torente de fum 
gros, aruncând jerbe de scântei peste acoperișurile 
caselor vecine. În câteva ore, incendiul s-a răspândit 
până în preajma Muzeului Thanercog, acoperind 
cupolele cu o peliculă de catifea neagră. Malul stâng al 
canalului era învăluit într-o ceaţă de carbon 
impenetrabilă. Din când în când, fulgerul unei explozii 
rupea această ceaţă și grinzi aprinse cădeau pe pavajul 
cheiului, dispărând apoi în apele tulburi. 
Ambarcatiunea-pompä se plimba de colo-colo, încerca 
cu disperare să înece incendiul sub jetul tunului său 
hidraulic, dar coloana de apă sub presiune se evapora 
de cele mai multe ori înainte de a atinge focarul. 

Cu faţa pe pernă, zgâriind cu mâinile salteaua, Sarah 
percepea doar lumini, strălucirea focului. Pierduse 
noţiunea timpului. 

Fusese nevoită să facă un efort considerabil să scape 
de dominaţia lui Gravdsen. Profitând că bărbatul roșcat 
motäia copleșit de alcool și de plăcere, se îmbrăcă în 
grabă și părăsi primăria, cu buzele tumefiate și coapsele 
umede. Străzile erau un fel de coșuri orizontale; bătea 
un vânt plin de tăciuni, ale căror confeti lucitoare îţi 
devorau pielea. Sarah, aplecată în faţă, cu o eșarfa 
umedă lipită de partea de jos a feţei, încerca de bine, de 
rău să ajungă la hotel, ca să vadă ce se întâmplase cu 
Judith. Totuși, de fiecare dată când încerca să înainteze, 
zidul de căldură o dădea înapoi. Acum se lăsase 


noaptea, dar, din cauza perdelei groase de fum care 
întuneca cerul, nu puteai să-ți dai seama că ziua era pe 
sfârșite. 

Tânăra femeie ajunse sub bolta unui pasaj, gâfâind, cu 
faţa neagră de funingine. Nu știa unde se afla. Se 
rătăcise în labirintul gangurilor din cauza incendiului. 
Lipită de zidăria încărcată de căldură, văzu deodată 
trecând o siluetă înaltă, șchiopătând, purtând haina 
tradiţională de piele neagră și masca de carton roșu. 
Fără să știe prea bine de ce, Sarah se ghemui într-un 
colţ al pasajului, ca si cum ar fi fost esenţial (vital?) ca 
ființa mascată să nu o zărească, își dădu seama că întreg 
corpul îi adresa semnale de alarmă și de spaimă, ca și 
cum creierul său primitiv ar fi detectat apropierea unui 
animal de pradă. Silueta mascată înainta greoi, 
legănându-se de pe un picior pe altul, atingând cu 
umerii grămezile negre de funingine. 

„Ai zice... ai zice că e o statuie deghizată”, se gândi 
Sarah. 

Imediat își spuse că era o idioată, totuși asemănarea 
era frapantă: acea mișcare greoaie, lentoarea mersului... 
Da, o sculptură de lemn care, și ea, fugea de incendiu. 
Sarah ar fi vrut să intre în pietrele zidului, să descopere 
o ușă ascunsă, să fie, într-o clipă, departe de ea. 

Vântul împingea perdeaua de fum peste străduţă si 
profită de acest paravan să ţâșnească din ascunzătoare 
și să intre în ploaia de scântei. Printre volutele cu miros 
înţepător, întrezări silueta masivă a acelui lucru care 
înainta la intrarea în gang și i se păru că avea o armă 
anacronică, un obiect ce ar fi putut fi luat drept o furcă, 
dar care, în realitate, era... un trident. 

Unde văzuse o statuie purtând un trident? La muzeu? 
Pe una dintre faţade? 

În gravurile vechi ale lui Judith, îi şopti o voce 
interioară. Aminteste-ti chipul de la prora navei Roi- 
Harald, acel Neptun care-și ținea tridentul ca și cum ar 
fi atacat în fruntea unei cavalerii de delfini... 


Ba nu! Era imposibil, era din cauza nervilor! Era... era 
un bărbat corpolent, atâta tot. Pe când dădea colțul 
străduţei, o formă neagră îi atinu calea, în timp ce o 
mână neagră precum cărbunele se lăsa pe umărul ei. 
Ţipă de groază. Era Judith, a cărei faţă plină de 
funingine semăna cu cea unei mumii ieșite din cuva ei 
de bazalt. 

— Tu ești! strigă Sarah. Tu ai dat foc orașului? 

— Da, sopti Judith, a cărei capă de piele neagră purta 
urme adânci de arsuri. Trebuia să dezorganizez 
chipurile de la proră, să le împiedic să mai bată străzile 
de capul lor. Nu le-ai văzut? 

— Poate, nu știu, răspunse Sarah gâfâind. 

— Dau târcoale, șopti Judith. Își caută prada. 

— Ce pradă? 

— Toţi cei care se simt vinovaţi de ceva. Adulmecă la ei 
mirosul de vinovăţie si se tin după ei, ca să-i ia. 

Sarah se desprinse de mâna ei cu o mișcare bruscă, de 
teamă ca Judith să nu simtă cum i se făcea pielea ca de 
găină. 

— Trebuie să părăsim acest cartier, zise ea. Să trecem 
pe celălalt mal înainte de a fi încercuite de foc. 

Degetele lui Judith o prinseră de încheietura mâinii. 

— E prea târziu, zise bruneta, nu mai putem fugi; 
cortina se va ridica pentru ultimul act. Căldura 
incendiului topește aisbergul, lucrul acela ascuns în 
inima gheții va ieși să-și împlinească opera. 

— Esti complet nebună! strigă Sarah, depărtându-se în 
grabă. Complet nebună! 

În momentul următor, un pas greoi și schiopätat răsună 
la celălalt capăt al strädutei. Cuprinse de panică, o luară 
la fugă orbește, prin vântul de scântei, care le înroșea 
părul. Cineva mergea în urma lor, o fiinţă greoaie, 
pășind cu stângăcie, fumul nereușind să-i mascheze 
mirosul de mucegai. Si acest miros o ducea pe Sarah cu 
gândul la cel al marilor copaci bolnavi, care putrezeau 
în inima pădurii, giganţi de lemn roși de viermi și de 


chisturile albicioase ale ciupercilor otrăvite. 

Sustinând-o pe Judith, Sarah ajunse la colţul străzii. 
Bătea la fiecare ușă, în speranţa că va primi ajutor. 
După câteva minute, înţelese că fațadele înnegrite de 
fum nu adăposteau dincolo de ele nici tipenie de om. Ca 
un automat, puse mâna pe o clantä și ușa se deschise 
fără să opună rezistenţă. 

— Au plecat, zise ea, rânjind prostește. Au plecat fără 
să încuie ușa. 

O miră atmosfera de curăţenie confortabilă care 
domnea în interiorul locuinţei. Parchet din lemn de pin 
ceruit, mobilă din lemn alb, ceainic de cupru strălucitor. 
Era ca o enclavă, o oază de pace în tornada de foc și 
funingine care bătea afară. Un loc în afara lumii. 

Judith se trânti pe un scaun, cu capul între umeri, 
privind în gol. 

— Vezi ușa aia mică? întrebă ea, zâmbind amar si 
arătând spre un perete. 

Sarah zări un panou în zid. O ușă pe care o luase la 
început drept dulap. 

— Deschide-l, îi ceru Judith, reţinându-și un acces de 
tuse. Deschide-l și vei face într-o secundă autopsia 
Gottherdalului. 

Sarah ezită. Fumul incendiilor înnegrea geamul 
ferestrelor, cufundând locuința în întuneric. 
Luminozitatea scădea pe măsură ce stratul de pe 
geamuri devenea din ce în ce mai gros. 

Deschise dulapul cu o mișcare bruscă. Descoperi o 
cămăruţă, fără nicio legătură spre exterior. Era un fel de 
chilie monahală, dată cu var, unde se aflau un pat mic 
de fier, o sobă mare și un teanc impresionant de 
prosoape de baie, împăturite pe un taburet. Lăsă capul 
în jos ca să poată intra în cămăruţă. Podeaua era 
acoperită cu cârpe de spălat podelele și o cutie mare de 
chibrituri stătea lângă sobă. Când dădu la o parte 
așternutul patului, putu să vadă că salteaua era formată 
în întregime din bureti cusuti unul de altul. 


— E camera morților, îi explică Judith încetișor. Există 
una în fiecare casă din Gottherdal. 

— Camera morților? repetă Sarah. 

Si, în timp ce rostea aceste cuvinte, simţea cum i se 
zbârlește părul. 

— Înecatii, îi explică Judith. Se spune că revin, în unele 
nopţi cu lună plină, si bat la uși să ceară ospitalitate. 
Dacă nu le deschizi, mori în cursul anului de o moarte 
violentă. les din canal și rătăcesc pe străzi, și, dacă le 
trece prin minte să aleagă casa ta și să bată la ușă, 
trebuie să respecţi datoria ospitalităţii și să-i găzduiești 
până dimineaţă. 

— Prosoapele le folosesc ca să se șteargă? bâigui 
Sarah. 

— Da, și soba îi ajută să se usuce. Si salteaua de 
burete... A fost prevăzut totul pentru absorbirea apei ce 
cade șiroaie de pe corpul lor. Intră, se culcă și încearcă 
să-și încălzească trupul înfrigurat timp de o noapte. 

O scândurică din parchet trosni, și Sarah tresäri 
speriată. Acum era aproape întuneric în casă. Fereastra 
se transformase într-o placă pufoasă și neagră, ca și 
cum un animal nocturn enorm stătea lipit de fațadă, 
acoperind toate ferestrele. 

— Camera morţilor, repetă Judith, cu ochii strălucind 
de febră. Dacă auzi bătăi la ușă, trebuie imediat să 
aprinzi soba și să încălzești prosoapele. 

— Taci! o întrerupse Sarah. E doar o legendă. Mai bine 
vino să te întinzi, ai început să tremuri. 

— Si tu, replică bruneta. Îţi văd mâinile mișcându-se. 

Dar se lăsă dusă până la patul de burete. 

— Nu uita, șopti ea închizând ochii. Cioc-cioc-cioc. Bat 
doar de trei ori, așa că, dacă nu deschizi... 

Vocea i se stinse. Sarah se depărta de ea. Poate că ar fi 
trebuit să aprindă soba. Schitä un gest spre cutia mare 
de chibrituri, dar se răzgândi. Îi era frică să nu atragă 
morții. Oare focul pe care voia să-l aprindă nu va 
funcţiona ca un semnal? Nu va atrage spre el pe toţi 


înecaţii din canal? 

Se depărta de cilindrul mare de fontă și ieși repede din 
cămăruţă. Se simțea si ea la capătul puterilor și 
picioarele nu o mai susțineau. Se trânti într-un fotoliu de 
lângă cămin, de unde venea un miros de cenușă rece. 
Nu știa dacă era cu adevărat noapte sau dacă 
întunericul care le învăluia se datora doar funinginii. 

„Sunt mică de tot, mică de tot...”, își zise ea, 
fricţionându-și umerii. 

Ar fi vrut să se ghemuiască sub niște cuverturi 
imaginare, să se culcușească lângă un braţ prietenesc. 
Trosniturile de pe stradă o făceau să tresară tot timpul. 
Întunericul  umpluse acum „camera morților”, 
ascunzând-o pe Judith. Patul de burete sorbea sudoarea 
brunetei, uscându-i corpul jilav. Doar prosoapele mai 
formau o pată albă în penumbră. Prosoapele înecaţilor... 

Sarah își ascunse faţa în mâini. Când se vor sfârși toate 
astea? Ar fi trebuit să găsească o mașină, să se îndrepte 
spre interiorul insulei, dar nu mai controla situaţia. 
Toată agitația ei nu o făcea deloc să înainteze. De altfel, 
oboseala îi mina combativitatea, infiltrând în ea un 
fatalism subtil. De ce zăbovea acolo, în acea casă din 
apropierea incendiului, când ar fi trebuit să fugă fără 
întârziere de centrul orașului? 

Închise ochii și-și sprijini ceafa pe speteaza fotoliului. 

„Trebuie doar să mă odihnesc puţin, își zise ea. Pe 
urmă totul va fi bine.” 

Nu știu cât timp își pierduse cunoștința, dar o trezi 
mirosul de lemn putred. Era foarte aproape, sufocant. 
Invadase încăperea. Sarah înţelese că provenea de la un 
obiect pe care nu-l putea vedea. Un lucru care stătea în 
afara razei sale vizuale. Simtea în ceafa o prezenţă 
neplăcută. Ceva sau cineva se așezase în spatele ei. 
Ceva care putea a mâl si a putreziciune. Ceva care 
emana o duhoare de mucegai și de umiditate. Crispă 
degetele pe mânerele fotoliului, neștiind dacă trebuia să 
întoarcă brusc capul sau să fugă fără să se mai uite 


înapoi. Spaima îi făcu stomacul să ghiorăie. Măsură cu 
privirea numărul de pași pe care îi avea de făcut până la 
prag... LUCRUL acela intrase în casă cât timp atipise. 
Se așezase în spatele ei, tintuindu-i ceafa cu ochii, 
așteptând să fie trează ca să-i strivească vertebrele. 
Trebuia să ia o hotărâre. În cämäruta întunecată, Judith 
nu mai mișca, poate era deja moartă! 

— Ai fi putut să ne primești cu focul aprins, zise mami, 
în spatele ei, cu o voce răgușită. 

Sarah avu impresia că îi îngheaţă sângele. 

— Tatăl tău n-a putut niciodată să suporte umezeala, 
continuă vocea neomenească. 

Sarah se întoarse lent, strângând cu putere maxilarele. 
Tati și mami stăteau în picioare la capătul celălalt al 
încăperii. Nu erau din carne, ci din lemn sculptat. Un 
lemn fărâmiţat, ros de viermi și de parazitul pofticios de 
rumeguș. Arätau ca două totemuri cioplite și aveau 
fețele brăzdate de crăpături adânci. Sarah încercă de 
bine, de rău să se ridice, dar căzu la loc, doborâtă de 
ceea ce i se întâmpla. Cele două sculpturi aveau 
aspectul grosolan și puţin caricatural al chipurilor de la 
proră. Sprâncenele pe care le avea mami, accentuate în 
mod ciudat, se încruntau, și mimica ei devenea 
cumplită. Gura, enorm de rotunjită, părea concepută 
doar ca să răcnească injurii și blesteme. Restul 
anatomiei era în parte incomplet. Bratele se terminau cu 
cioturi; iar picioarele se opreau, pur și simplu, sub 
genunchi. Nişte cuie mari și ruginite mențineau 
coeziunea diferitelor părţi, înfigându-se în lemnul umed, 
ca vârfurile ruginite ale unor săgeți foarte vechi cu 
partea de lemn ruptă. 

— Ai fi putut să aprinzi focul, vorbi iar mami. Măcar 
atâta lucru! Să știi că nu-mi face deloc plăcere să te cert 
întruna. Acum avem alte griji... 

Sarah reuși, în sfârșit, să se ridice din fotoliu. Se lăsă 
în genunchi în fața căminului și căută cu privirea o cutie 
de chibrituri. Stia că nu trebuia să încerce să înţeleagă 


si mai ales să nu se mire, ca să nu-și piardă imediat 
minţile. Cu degete tremurânde, încercă să aprindă fără 
succes câteva bete de chibrit. Mirosul de lemn putred o 
copleșea. În semiobscuritate, tati și mami semănau cu 
acei copaci vräjiti din basmele de altădată. Copaci care 
merg, vorbesc și îi prind pe copii cu crengile ca să-i facă 
bucăţi sau să-i sugrume. li veneau în minte niște vechi 
ilustraţii întrezărite în clarobscurul unui pod. Niște 
desene negre, unde nodurile lemnului erau ochii dilatati 
ai stejarilor stând la pândă. Tati și mami stăteau în 
penumbră, ascunzând urâtenia chipurilor lor crestate. 
Capetele lor atingeau ușor tavanul, dominând-o ca niște 
copaci amputati, fără crengi și fără frunze. Copaci 
reduși deja la starea de spânzurătoare, de stâlpi de 
execuţie. 

— Tu l-ai atras, zise mami, cu o voce spartă, care părea 
că vine de niciunde. 

— Ce? bâigui Sarah. 

— Aisbergul. Tu l-ai făcut să vină aici. Se ghida după 
emoţiile tale, așa cum o busolă își rotește permanent 
acul spre polul magnetic. Ti-a simţit ruşinea, 
remușcările. 

— Rusinea mea? i 

— Vinovätia, dacă vrei. Asta e cuvântul care se 
foloseşte acum? Pe vremea mea, se spunea, pur si 
simplu, ruşine, era mai cinstit. 

„E un dialog de oameni nebuni, își zise Sarah, arzându- 
şi degetele cu chibriturile. Ar trebui să închid ochii, să 
mă fac ghem pe podea și să-mi astup urechile.” 

Se forță să privească flăcările din cămin, încordându-și 
mușchii spatelui, ca să-și formeze o platoșă iluzorie. 

— Gottherdal e o necropolă, vorbi deodată tati, cu 
vocea doctă pe care o folosea pe vremuri în faţa elevilor. 
Dar în necropolă există necro și pol. Am putea spune 
astfel că vocabula necropolă numește Arctica, aceasta 
fiind pământul morţilor. Si, dacă te gândești mai bine, 
este adevărat că banchiza e un cimitir gigantic. O 


necropolă datând din primii ani ai omenirii. Gheturile 
conţin, amestecate, animale dispărute de milenii. Câţi 
mamuti nu au fost exhumati din adâncul crevaselor? 
Unii în stare perfectă de conservare, încă acoperiţi de 
păr. Si nu mai vorbesc de ambarcatiunile vikingilor, de 
războinicii inghetati, de exploratorii dispăruţi în furtuni, 
de toate acele misiuni științifice transformate în statui 
de carne și oase, de... 

— Taci! îl imploră Sarah. 

— Lasă-l pe tatăl tău să vorbească! interveni cu 
duritate mami. Ştie ce spune. E adevărat că aisbergul 
este o bucată de cimitir. Fragmentul mormântului 
gigantic care acoperă polul magnetic. Banchiza este 
pământul morţilor, giulgiul lor, sicriul lor. Un mormânt 
perfect care-i fereşte de putrefacție. Banchiza este 
costumul nostru de supravieţuire, ne ţine intacti. În 
pofida morţii, ne permite să ne păstrăm rangul, să ne 
putem arăta fără rușine. Este politetea noastră de 
dincolo de mormânt. 

— În 1808, continuă tati, pe un ton ciudat de artificial 
de conferenţiar, celebrul explorator Rolf Hundsen a 
descoperit în gheturile din Groenlanda avangarda unei 
armate de războinici îngheţaţi în cămășile lor de zale. 
Din nefericire, tehnicile de conservare din epocă nu i-au 
permis fericitului om de știință să-și ducă descoperirea 
în Europa și... 

— Aisbergurile formează un puzzle, bombăni mami, cu 
vocea ei de copac găunos. Fiecare este o formă din 
necropola gheturilor, un fragment dintr-un cimitir 
perfect, inventat până în zilele noastre. Dar tu nu poţi 
înţelege aceste lucruri. 

— De ce mă persecutați? murmură Sarah, cu faţa roșie 
din cauza flăcărilor. 

— Pentru că nici astăzi nu ne priveşti în ochi. De mică 
ai fost așa, falsă, vicleană. Te jucai cu păpușa de 
porțelan, cu bebelușul de zahăr. Nu puteai trăi în afara 
ambalajului tău de hârtie de mătase. O, Dumnezeule, 


cum mă mai exasperai! Ar trebui să ne multumesti că 
am venit după tine. Aisbergul îţi oferă o șansă să te 
răscumperi, să ai din nou conștiința împăcată. Cineva 
trebuie să plătească pentru Gottherdal. Cineva trebuie 
să ispășească... 

Sarah se ridică brusc. De data asta se uită drept în faţa 
statuilor de lemn putred. 

— Si de ce eu? izbucni ea. N-am niciun amestec în 
povestea asta de naufragiatori. Gravdsen trebuie să 
plătească, și abia așteaptă! 

— Tocmai de aceea, răspunse vocea găunoasă. Nu ne 
interesează. N-are remușcări, ci doar vanitate. E 
irecuperabil. Nu merită să fie sacrificat. Moartea lui n-ar 
rezolva nimic, sângele lui n-are nicio valoare. 

— În timp ce eu... 

— Încerci să te pedepsesti de foarte mult timp. Crezi că 
nu știm nimic de viața pe care ai dus-o? Despre bărbaţii 
aceia cu care te culcai doar ca să te înjosești? Te-am 
văzut făcând asta. Eram mereu prezenţi, în spatele tău, 
invizibili. Îmi amintesc de ucenicul măcelarului: te 
întâlneai cu el într-o cameră din Montparnasse și te 
bătea cu o curea. Te lăsai bătută de bruta aia, plângeai 
cu capul în pernă. Îmi era rușine pentru tine, fetito. 

Sarah se retrase în umbră, cu obrajii aprinși ca focul, 
aproape ametita. 

— Si acel editor pentru care traduceai, continuă mami, 
neîndurătoare. Care nu putea să facă amor cu tine decât 
după ce urina pe faţa și pe părul tău... Ne-ai frânt inima 
de o mie de ori. Și totuși, știu că totul pleca dintr-un 
sentiment frumos: voiai să te pedepsești, să te înjosești. 
Voiai să ispășești în felul ăsta. Astăzi îţi oferim ocazia 
să-ți plătești cu adevărat datoria, să te împaci cu tine 
insäti. 

— Ce vreţi să fac? 

— Să ispășești pentru Gottherdal. Să devii tapul- 
ispășitor al acestui oraș de asasini. Vei plăti în locul lor 
pentru cä-ti e deja rușine pentru ei. Fă asta, te va ușura! 


Te vor crucifica pe catargul de la prora unei epave și vei 
deveni un chip de proră viu. Vei vedea, va fi o suferinţă 
curată care te va elibera. 

Sarah se lipise de perete. I se părea că pietrele, 
încălzite de incendiu, deveneau fierbinţi în spatele ei. 

— E o adevărată nebunie, zise ea gâfâind. Voi nu 
existaţi... 

— Ba da, existăm pentru că ne-ai ţinut în viaţă în toţi 
acești ani. Remușcările tale ne împiedică să ne găsim 
liniștea, iar acum ne aflăm într-un loc de trecere. Dacă 
ne-ai fi uitat, ne-am fi putut odihni în somnul de veci, dar 
vinovăția ta ne-a ţinut în așteptare... Suntem amândoi 
obosiţi și am vrea să ne dai pace. 

— Nu vreau să mor! protestă Sarah. 

— Ba da, insistă mami pe un ton dulceag. De mult timp 
vrei asta. Aminteste-ti acele vise pline de suplicii pe care 
le aveai foarte des. Când erai sfârtecată, când Gestapo- 
ul te îneca într-o cadă, când... 

— Destul! M-ati spionat peste tot? Tot timpul? 

— Te urmam. Tu ne tineai inläntuiti, tu ne fortai să 
asistăm la toate josniciile. Îmi ziceam: „E copilașul meu, 
e fetița mea, am ţinut-o în braţe, am legănat-o cântându- 
i când îi era teamă noaptea, și acum uite cum se 
tăvălește cu bărbaţii, necunoscuţi de-o noapte, cum le 
cere s-o pălmuiască, cum îi imploră să-i ardă vârful 
sânilor cu ţigara...” Crezi că asta mă făcea fericită? 

Chipurile de proră trosneau din cauza căldurii. Un abur 
umed ieșea încetișor din gura mamei. 

— Aisbergul se va topi, murmură ea. Si va lăsa să iasă 
toţi morţii din el. Curând îi vei vedea revărsându-se 
asupra orașului: războinici vikingi, elefanţi preistorici... 
Vor dori să simtă sub picioare uscatul, chiar dacă 
această escapadă îi va costa privilegiul supraviețuirii. 
Incendiul înmoaie gheaţa. li aud deja mișcându-se, 
unghiile lor scârtâie pe chiciură ca să-și croiască drum 
spre exterior. Vor ieși, cu barba și părul plin de turturi. 
Căldura i-a trezit. Si mai sunt și toţi înecatii, toţi 


marinarii morți pe mare. Vor dori să intre în oraș. Fă-le 
plăcerea și lasă-te prinsă. Lasă-te bătută în cuie pe 
prora unei nave. La fiecare lovitură de ciocan, la fiecare 
cui, vei simţi cum ti se risipesc remușcările. Sufletul ti 
se va ușura. Fă-ne plăcerea de a nu ne mai supăra. 

— Niciodată! izbucni Sarah, ghemuindu-se în colţul 
unui zid. Luati-l pe Gravdsen, luati-i pe locuitorii din 
Gottherdal, luati-i pe descendenţii naufragiatorilor... 

— Dar au plecat, fetito. lar Gravdsen e doar un 
fanfaron plin de orgoliu. Doar tu ai mai rămas. De altfel, 
noi te-am recomandat; nu ne dezamăgi și de data asta, 
ne-am pus cuvântul în joc. Fii la înălţime! Privește cuiele 
astea înfipte în lemnul nostru. Fiecare corespunde unei 
dureri de care ești răspunzătoare, unei supărări, unei 
deceptii. Apropie-te, atinge-le! Vei simţi cât sunt de 
lungi și de ruginite, cum ne rănesc corpurile. Acum tu 
trebuie să le suporţi. Apropie-te! Vreau să ne atingi 
rănile... 

Neputând să reziste, Sarah se ridicase. Cu mâinile 
întinse ca o somnambulă, se apropie de statuile de lemn 
putrezit. Degetele întâlniră primele cuie oxidate. 

— Asta a intrat în mine când ţi-ai pierdut virginitatea 
cu un om de nimic, un student întâlnit la o petrecere. Îţi 
amintești? Ţi-ai ascuns chiloţii pätati de sânge în geantă. 
Astălalt... 

— Taci! strigă Sarah. 

— Nu, bombăni gura de lemn. Ar fi prea ușor. Ne-ai 
făcut numai probleme. Trebuie să plătești o dată pentru 
totdeauna ca să ne putem găsi pacea. 

— Vrei să sufăr? strigă Sarah. Da? Ei bine, privește! 
Privește! 

Cu o mișcare bruscă, smulse unul dintre cuiele înfipte 
în chipul de proră și îl împlântă în mijlocul palmei. Chiar 
în centrul liniei vieţii. Din cauza durerii, căzu în 
genunchi, cu fruntea plină de o sudoare rece. Sângele 
curgea din palmă pe încheietura mâinii, trasând o linie 
de un roșu-închis, care se întindea până la cot. 


— Vezi, simţi ce bine e? întrebă mama ei. N-ai impresia 
că ai devenit deja mai bună? 

— Nu! strigă Sarah. Mă doare, atâta tot! 

— Minti! bombăni gura de lemn găunos. Iar minţi! 

Sarah ridică în dreptul ochilor mâna rănită. Cuiul 
oxidat trecea dintr-o parte în alta. 

— Din vina ta ne-am înecat, zise apăsat mami. Tu voiai 
să te plimbi cu vaporașul acela, San Marco, și, în ultimul 
moment, te-ai îmbolnăvit! Iar! 

— De ce n-aţi rămas la hotel cu mine? 

— Si să pierdem banii pe bilete? Se vede bine că n-a 
trebuit niciodată să-ți câştigi viaţa cu sudoarea fruntii. 

„Acum mă voi trezi, își zise Sarah. Si când voi deschide 
ochii, nu va mai fi aici nicio statuie de lemn. Voi fi 
singură, singură și în siguranţă.” 

Durerea din palmă îi împăienjenea ochii. Se simţi 
căzând în faţă și se lovi cu capul de podeaua de lemn 
gălbui. 

— Vor veni să te ia, murmură vocea îndepărtată a 
mamei sale. Și vei putea să strigi cât vrei când te vor 
crucifica la prora corabiei Saint- Mathieu. 

Dar Sarah nu o mai asculta; căzuse în hăul negru al 
inconstientei. Când redeschise ochii, o clipă mai târziu, 
se strâmbă de durere. Sângele îi murdărea palma, dar 
nu văzu nici urmă de cui. Își trase spre ea mâna rănită. 

„Te-ai tăiat când ai căzut, își zise ea, ca să alunge 
panica. Te-ai lovit cu palma de unul dintre suporturile 
metalice ale căminului și...” 

Tuși. Un fum cenușiu stagna la nivelul podelei și 
înţelese că locuinţa luase foc. 

— Judith? Judith? strigă ea. 

Nu răspunse nimeni. Patul din cămăruţă era gol. 
Judith, victima unei transe provocate de febră, părăsise 
probabil casa și plecase la întâmplare. Sarah se ridică. 
Aerul din interiorul casei devenise irespirabil, trebuia să 
iasă cât mai repede. Alergă până la ușă. În prag, o pocni 
o pală de funingine. Deasupra orașului, cerul era roșu. 


Tânăra femeie o luă la fugă. Fiecare pas îi stârnea 
junghiuri în palma rănită. Aerul fierbinte era încărcat de 
efluvii toxice care răneau plămânii și amorteau creierul. 
Mergea în zigzag, controlându-și din ce în ce mai greu 
traiectoria. „Nu trebuie să cedezi, își repeta ea în minte. 
Nu uita că ești căutată. Ei sunt aici, undeva, în spatele 
tău, cu ciocanul și cuiele pregătite; au nevoie de tine ca 
să împodobească Saint- Mathieu...” 

Simtea că se sufocă și vedea peisajul străduţelor printr- 
o ceaţă negricioasă paietată cu scântei. 

„O să miros a pui pârlit”, își zise ea, constatând că 
părul i se înroșise. 

Atunci îi văzu venind prin ceața negricioasă a 
incendiului, statui albăstrui cu trupurile încă solidificate. 
Înaintau greoi, cu mișcări de paralitici lipsiţi brusc de 
cârje. Tot zgâriind gheaţa ca să scape din închisoarea 
aisbergului, unii își rupseseră vârful degetelor de la 
primele falange. Înţelese că nu putuseră să reziste 
chemării uscatului, mirosului de bitum și de ţiglă care 
venea dinspre oraș. Se „treziseră” în mormântul lor de 
gheaţă, ziditi în acel mausoleu plutitor, care plutea în 
derivă de prea mult timp. Atunci începuseră să zgârie, 
să muște, să smulgă din aisberg acele așchii tăioase 
asemenea cristalului lustruit.  Săpaseră tuneluri, 
smulgându-și unghiile, rupându-și degetele, mutilându- 
se fără să simtă nici cea mai mică durere. Până la urmă, 
corpurile lor tari, granitice făcuseră gheaţa să cedeze, 
să le dea cale liberă, să-i lase să se reverse pe chei. 
Cadavre de trei ori îngheţate, statui cu piele vânătă, 
fuseseră nevoiţi să reînvete să meargă. Articulațiile 
protestau, epiderma, mai groasă decât pielea cea mai 
tare, refuza să se îndoaie. Se clătinau, grotești și jalnici, 
și fiecare denivelare a pavajului devenea un obstacol 
greu de trecut. 

Da, ieșeau din muntele de gheaţă, toţi, rozând, 
zgâriind, ca niște cârtite pe jumătate înviate. Mirosul de 
pământ îi agita cumplit, le reda o aparenţă de viaţă, 


aprindea în ei o dorinţă imprevizibilă. Nostalgia îi trezea 
din letargia mormântului, doreau brusc să nu mai 
doarmă între doi pereţi de cristal, ca niște morți 
condamnaţi să stea veșnic într-o vitrină. Deodată, 
simțeau o nevoie de întuneric, de pace, de moliciune... si 
de putreziciune. Tânjeau să se întindă într-o groapă de 
pământ și să se lase în voia putrefactiei, a 
descompunerii. Îndemnati de o nevoie lăuntrică, 
părăsiseră fortăreaţa de gheaţă plutitoare, care-i ferea 
totuși de necroză din timpuri imemoriale. Mergeau de 
bine, de rău, împingând picioarele de piatră unul în fața 
altuia. Carnea înghețată protesta, se rupea la 
încheieturi, se  fărâmița dintr-o dată. Crăpăturile 
apăreau la genunchi, la glezne. Totuși, mergeau mai 
departe, lovindu-se de colţul zidurilor cu zgomotul unei 
stânci căzute din vârful falezei. Voiau să regăsească o 
lume după dimensiunile lor, să se reinsereze în cursul 
timpului, să fugă de paranteza temporală a aisbergului. 

Sarah se lipise de una dintre fațade, cu ochii dilatati, 
cu gura agitată de spasme nervoase, dar morții iesiti la 
plimbare treceau fără să o vadă. Asemenea lor, ea era 
tot o fugară. Carcase congelate cu mers de copil mic. 
Erau acolo marinari cu mantale impermeabile, dar și 
bărbaţi goi, dezbräcati de violenţa furtunilor. Niste 
eschimoși îmbrăcaţi în blană și foști războinici purtând 
platoșe ruginite. Treceau prin faţa tinerei femei fără să-i 
acorde nici cea mai mică atenţie, preocupaţi doar să-și 
păstreze echilibrul. Emanau un frig intens, cumplit. 
Sarah avu impresia că, dacă unul dintre ei ar fi atins-o 
doar cu vârful degetului, s-ar fi prăbușit imediat pe 
pavaj, transformată în statuie de sticlă. 

Profitând de ecranul de fum, înaintă până la Canal 
Grande. Prin volutele de funingine, văzu că aisbergul se 
topise în parte și că silueta lui se modifica în mod 
sensibil. Cadavrele prizoniere în masa plutitoare enormă 
profitaseră de brusca înmuiere a zidului translucid ca să 
sape tuneluri și să scape. Poate se săturaseră să rămână 


intacte în mijlocul sipetului de chiciură, să sfideze 
timpul și legile naturale ale putrefactiei! Poate se 
săturaseră să stea de pază în mijlocul unei necropole 
care-i zidea mai sigur decât pe niște prizonieri închiși pe 
viaţă! Ascunsă în umbra unei porţi mari, pe jumătate 
asfixiată de fum, Sarah le urmărea fuga jalnică. li vedea 
intrând în case, deschizând ușile cu o lovitură de pumn. 
Uneori, mâinile li se rupeau din cauza șocului, stârnind 
o mică jerbă de cioburi de sticlă, dar asta nu-i făcea să 
renunţe. Atunci pășeau pe lângă cămin, încercând cu 
stângăcie să pună o cafetieră pe plita unui resou. 

Sarah se deplasa de la o fereastră la alta, observându-i 
pe acei morţi trântindu-se cu stângăcie în fotolii, cu 
ochii sticloși fixati pe aburul ce ieșea dintr-un ceainic. 
Erau ca niște statui care se străduiau să bea ceaiul. Si 
ceștile fragile de porțelan se spărgeau între degetele lor 
mai tari decât granitul. Unii, care se instalaseră de o 
vreme lângă foc, începuseră să se dezghete. Acţiunea 
descompunerii, întreruptă de ani de zile, se punea brusc 
în funcţiune, recuperând deceniile de întârziere, și 
puteai vedea carnea  moleșindu-se și mușchii 
scofâlcindu-se în jurul bastoanelor osoase. Ceștile cu 
cafea fierbinte scăpau dintre degetele lipsite brusc de 
rigiditate. Cadavrele își pierdeau demnitatea statuară ca 
să se îndoaie ca niște păpuși umplute cu câlţi... Sarah 
întoarse capul; nu voia să mai vadă. Întâlni alţi marinari, 
majoritatea ruși, dar și vânători de foci sau de balene 
prinși în gheaţă cu harponul în mână. Naufragiatii 
străbăteau strada, poate emigranţi, având la brâu un 
colac de salvare pe care scria numele vasului 
scufundat... Banchiza îi adunase pe toţi, vitrificandu-i, 
îngropându-i în adâncurile ei cristaline. Necropola de 
gheaţă îi încarcerase în spatele unor bare de stalactite, 
reţinându-i pe vecie. Mergeau în zigzag și se ciocneau 
unii de alţii. 

„În sfârșit, le vezi, își zise tânăra femeie, înfiorându-se, 
vezi mișcându-se statuile din Gottherdal! Sunt aici, te-au 


înconjurat...” 

Ar fi vrut să se pună la adăpost, dar picioarele nu o mai 
susțineau. Fiecare fereastră îi prezenta acum 
spectacolul unui grup de cadavre adunate în jurul unui 
ceainic. Deja dezghetate, cele mai multe alunecau lent 
pe covoare, umplând fotoliile cu un clipocit de viscere. 
Fugind de protecţia aisbergului, se întorceau la 
putreziciune, impregnând covoarele cu scurgerile lor 
organice. 

Sarah făcu câţiva pași pe chei. Aisbergul, topindu-se, 
luase înfățișarea unui mare pachebot translucid, 
străbătut de reflexe albăstrui. Din locul unde se afla, 
vedea clar prora navei, puntile superioare, cosurile 
mari, toate sculptate în gheaţă, cu lovituri de daltă dure, 
care  ciopliseră muchii extrem de tăioase. Un 
presentiment vag o îndemna să nu se apropie mai mult 
de nava fantasmatică si se repezi pe o străduţă 
transversală, ca să scape de imaginea acelui pachebot 
de cristal, în interiorul căruia se agitau umbre stranii. 

O casă se prăbuși în stânga ei și în jur căzură lemne 
aprinse. Un cărbune incandescent îi căzu pe obraz, 
făcând-o să tipe de durere. In timp ce-și freca faţa cu o 
mână de zăpadă murdară, întrezări o formă titanescă 
strecurându-se printre faţade cu un mers lent și legănat. 
Era un animal enorm, plin de păr negru, care răsturna 
zidurile la fiecare pas. 

„Un mamut, își zise ea. Un mamut ieșit din banchiză...” 

Dar silueta se depărtase, învăluită într-un nor de fum, 
lăsând în urmă un miros oribil de carne arsă. 

„Va lua foc, își zise Sarah. Flăcările se vor răspândi pe 
blană, și el va continua să înainteze, insensibil, 
răsturnând fațadele. Căldura îl va dezgheta și va începe 
să putrezească și el, peste câteva minute.” 

— E aici! strigă cineva în spatele ei. De ea aveţi nevoie. 
Pe ea trebuie s-o prindeti! 

Tânăra femeie tresări. Barney Wandsworth stătea la 
capătul strädutei, cu degetul îndreptat spre ea. Avea 


corpul și jumătate din faţă îngrozitor de arse și creștetul 
capului era doar un ghem negricios, fără păr. Barney 
era urmat de o trupă de războinici vikingi cu platoșe 
roase de rugină. 

— Ea e, repetă el. Trebuie să ispășească pentru 
Gottherdal. Părinţii ei ne-au dat-o nouă, putem să facem 
ce vrem cu ea! 

Sarah vru să protesteze, apoi își dădu seama că ar fi 
fost o încercare inutilă și o luă la fugă. Intră în volutele 
de fum, sperând ca norul de funingine să o ascundă 
urmăritorilor. „Dar nu au ochi, constată ea. Sunt morți... 
morți.” 

La o intersecţie, câţiva puștani în zdrente se aruncară 
la picioarele ei și încercară să o reţină, prinzând-o de 
haine. Îi recunoscu pe „urlători”, iar unul dintre ei o 
ciupi cu răutate de sânul stâng, strigându-i în faţă: 

— Ti-am spus eu că statuile vor veni să încheie 
socotelile cu oamenii mari! Te-am prevenit! 

Sarah îi respinse cu brutalitate, dar ei se agätau de ea, 
zgâriindu-i interiorul coapselor. Avea impresia că era 
atacată de o trupă de pitici cu părul zbârlit, înfuriaţi de 
mirosul măcelului. 

— E aici! răcneau puștii. E aici, am prins-o! 

Se văzu nevoită să scape de ei ajutându-se de pumni și 
unghii, strivind nasuri și zgâriind urechi. Când reuși, în 
sfârșit, să alerge din nou, văzu că avea hainele sfâșiate 
și că pielea începea să i se învineţească. 

— E o complice a lui Gravdsen! răsuna prin ceaţă vocea 
lui Barney. S-a culcat cu el, mai are încă pântecele plin 
de sperma lui. I-a inoculat păcatul o dată cu sămânţa. 
Acum de ea avem nevoie, de ea! 

— Ea e! repetară „urlătorii”, cu voci ascuţite. 

Sarah fugea la întâmplare. La fiecare răspântie 
tremura la gândul că va nimeri sub picioarele 
mamutului somnambul, al cărui miros îl domina acum pe 
cel al incendiului. Se temea că în faţa ei va apărea acea 
masă enormă, înconjurată de flăcări, cu burdihanul gata 


să  plesnească, cu pielea zdrenţuită, cu trompa 
atârnândă. 

— Pe-aici! răcnea Barney, cu gura lui cu buze 
carbonizate. 

Era încercuită; singura cale încă liberă ducea la port. 
Haita o mâna, pe nesimţite, spre pachebotul de gheaţă. 
O luă spre Canal Grande. Lumina lunii se revărsa asupra 
ambarcatiunii enorme. 


XXI 


Flancul pachebotului acoperea orizontul, zid vitros în 
interiorul căruia puteai ghici siluete rigide, încremenite 
de frig și de moarte. Sarah se apropie de scara de bord. 
Gheaţa iradia un fel de ceaţă albastră, a cărei 
temperatură, incredibil de joasă, făcea să i se 
increteascä pielea de pe faţă. Pret de o secundă, avu 
impresia că obrajii și fruntea se stafidesc ca pulpa unui 
măr vechi. 

„Vino, murmură deodată vocea mamei, undeva în 
mintea tinerei femei. Urcă, te așteptăm. Vino să ne faci 
o vizită.” 

Vocea venea de pe puntea superioară. Traversând 
ceața îngheţată, se umpluse de fragmente de gheaţă, și 
silabele acelea îi pătrundeau în creier ca o bucată de 
geam. 

„Urcă, șopti iar vocea. Poţi să faci și tu un efort pentru 
bătrânii tăi părinţi. De ce trebuie totdeauna să venim 
doar noi la tine?” 

Sarah scutură capul, ca să scape de vocea parazită, dar 
cuvintele reveneau, se roteau ca niște bondari prinși sub 
un glob de sticlă. 

„Vino...” 

Puse piciorul pe prima treaptă a scării de bord. Fiecare 
muchie era ascuţită ca tăișul unei săbii și simţi cum 
aisbergul îi cresta încălţările. Intelese că, dacă i-ar fi 
trecut prin minte să pună mâna pe balustradă, gheaţa i- 
ar fi sectionat imediat degetele. Fiecare colț, fiecare 


muchie căpăta aici înfățișarea unei arme. Nava era doar 
o îmbinare enormă de lame ascuţite. Trebuia să te 
deplasezi cu coatele lipite de corp, având grijă să nu 
atingi nimic și să așezi piciorul doar pe părţile plane ale 
punţii. 

Urcă lent. De partea cealaltă a peretelui vitros, 
distingea urși, rămășițe de epave, butoaie, bucăţi din 
arborada unor ambarcaţiuni. Toate zidite în gheaţă, 
vitrificate, imposibil de ajuns la ele. Pe puntea de 
plimbare, siluete se sprijineau de bastingaj. Zăpada le 
acoperea în parte, și Sarah ghici că era vorba de 
cadavre încremenite de frig. Nemișcate, înrădăcinate în 
soclul de gheaţă al punţii, priveau cum ardea orașul, 
fără ca flăcările incendiului să poată aprinde nici cea 
mică luminiţă în ochii lor morți. 

De cât timp erau acolo? Sub stratul pufos, costumele 
lor aveau un aspect demodat. Stofa, întărită, cădea în 
cute de marmură. Ici era o capă, colo, o pelerină. Toate 
mai tari ca piatra. 

— Erau la bordul lui Saint-Mathieu, îi explică vocea 
mamei sale. Furtuna i-a împins spre aisberg. 

Sarah înainta ca într-un film proiectat cu încetinitorul. 
Puntea de gheaţă era un patinoar imens, pe care se 
străduia din răsputeri să-și păstreze echilibrul. Se uita 
uluită la șezlonguri, la bărcile de salvare, la toate acele 
obiecte translucide care făceau corp comun cu 
aisbergul. Morţii jalonau bastingajul, toţi încremeniţi la 
fel, cu picioarele înfipte până la glezne în punte. 

Își găsi părinţii în partea din spate, unul lângă altul. În 
ciuda frigului intens care sufla dinspre Pol, aveau pe ei 
doar hainele subţiri purtate în ziua naufragiului, cu 
douăzeci de ani în urmă. Sarah crezu la început că erau 
două statui de ceară uitate în ninsoare, apoi vocea 
mamei  răsună în apropiere. leșea din gura 
întredeschisă, fără ca buzele îngheţate să se miște. 
Vocea avea acea sonoritate găunoasă, neplăcută, care o 
impresionase deja pe Sarah. 


— Vezi, zise mami, nu ne-am schimbat. Datorită 
aisbergului, el ne-a păstrat întregi. Probabil că te 
așteptai să ne găsești descompusi, într-o stare 
lamentabilă. Dar nu suntem într-un film de groază, 
dräguto. Toţi înecatii care călătoresc cu această navă și- 
au păstrat un aspect foarte corect. 

— Dar aţi naufragiat în Italia, protestă în cele din urmă 
Sarah. Cum a putut aisbergul... 

— Ah! Nu-mi vorbi de apele alea italiene! se răsti 
mami. Infecte, clocite! Cu un gust josnic de mâl. Ştii că 
fundul mării e acoperit cu deșeuri? Sticle de vin și 
spaghete! Da, spaghete care pluteau ca niște viermi 
interminabili. Dacă aisbergul n-ar fi trecut pe-acolo, am 
fi putrezit în câteva zile. Mai ales tatăl tău, care nu a 
fost niciodată prea sănătos. 

Sarah vru să-și treacă mâna peste faţă, dar își dădu 
seama că nu mai simţea nici nasul și nici degetele. 

— Mami, zise ea, nu pot să stau prea mult timp, îngheţ. 
E prea frig aici, mult prea frig... 

— Ce tot spui? se oţări mama ei. Temperatura e foarte 
plăcută. Ne permite să ne păstrăm demnitatea. Ai 
prefera să ne vezi putrezind și să-ţi fie mai putin frig? Si 
nu te mai legăna de pe un picior pe altul; s-ar zice că 
vrei să faci pipi, s-ar crede că ești prost crescută. 

— Mi-e frig, răspunse Sarah, aproape gemând. Dacă nu 
mă mai mișc, o să adorm. Simt cum mă cuprinde 
toropeala. Pleoapele mi se îngreunează. 

— Nu te-ai schimbat, zise cu o voce șuierătoare mami. 
Te plângi întruna! 

Zăpada i se adunase în păr, și Sarah arăta de parcă și- 
ar fi vârât capul într-o salatieră plină cu frișca. Ar fi vrut 
să râdă, dar nu-și mai simţea picioarele. Frigul îi agresa 
gleznele prin tăieturile tălpilor de cauciuc. 

— Vino cu noi, murmură mami. Ne datorezi o croazieră, 
nu? Aici vei fi fericită, nu vei îmbătrâni. Vei rămâne așa 
cum ești ani și ani. Nu crezi că e important să oprești 
timpul în loc? Ia gândește-te! Vei ajunge la o cotitură a 


vieţii tale: treizeci de ani. Câţi ani buni îţi mai rămân? 
Curând vei îmbătrâni, bărbaţii n-au să se mai uite la 
tine. Mai rău, nici măcar nu-ţi vor mai remarca 
existenţa. Rămâi aici, îţi vei proteja corpul și fața de 
trecerea timpului. Te vei sprijini cu coatele de bastingaj 
și vei privi peisajul. Vino! În mod normal, ar fi trebuit să 
fii aici de mult timp. De la naufragiul lui San Marco. Ca 
și cum ai fi avut locul rezervat... 

Sarah vru să facă un pas înapoi, dar picioarele nu se 
mișcară, înțelese că tălpile încălțărilor erau pe cale de a 
se lipi de punte. Soclul de gheaţă îi prindea picioarele, 
interzicându-le orice mișcare. 

— Nu... nu vă simtiti chiar atât de bine aici! protestă 
ea, copilărește. l-am văzut pe ceilalţi morţi fugind, 
părăsind aisbergul ca să intre în case. Erau sătui de 
croaziera voastră. Voiau... să moară, așa cred. Să 
moară, în sfârșit. 

— Peste tot există oameni care nu știu ce-i buna- 
cuviință. Dacă vii cu noi, vom călători împreună tot 
timpul cât aisbergul va putea să plutească în derivă spre 
apele calde. Ar putea să-i ia vreo douăzeci de ani, poate 
mai mult. Vom avea timp să vorbim. Nu prea am avut 
timp să vorbim, nu-i așa? Si erai și prea mică... Te vei 
sprijini cu coatele de balustradă, la stânga mea. Îmi vei 
povesti viaţa ta si-ti voi spune ce ar fi trebuit să faci în 
funcţie de împrejurări, îţi voi corecta greșelile. 

— Greșelile? 

— Da. Toţi facem asta aici. Mărturisim totul în public și 
fiecare își spune părerea... Facem speculaţii despre ce s- 
ar fi putut întâmpla „dacă”... 

Sarah se trase brusc înapoi. Tălpile se dezlipiră cu un 
trosnet sec. „Picioarele mi-au și îngheţat, își zise ea, cu 
un fel de oroare detașată. Nu mai degajă deloc căldură. 
Va trebui să mi le tai...” 

— Când aisbergul se va topi, timpul purgatoriului 
nostru se va încheia, zise mami. Atunci ne vom cufunda 
în apele calde, vom putrezi, peștii ne vor mânca și vom 


fi, în sfârșit, eliberaţi de corpurile noastre. E ultima 
noastră croazieră, Sarah. Fă-o cu noi! Și tu ar fi trebuit 
să fii cu noi pe San Marco. Tot timpul de care te-ai 
bucurat de atunci l-ai furat în mare parte. 

— L-am furat? 

— Da. N-ai fost cu adevărat vie. Erai într-un fel 
ipotecată. O parte din tine aparţinea deja morții! 
Trebuie să-ţi achiti datoriile. Faţă de noi, faţă de destin. 

„E grotesc, își zise Sarah. Voi fugi. Peste o secundă, voi 
întoarce spatele și voi părăsi nava. Peste o secundă.” 
Dar nu se mișca. 

— Sprijină-te cu coatele de bastingaj, îi propuse mami. 
Si privește cum arde orașul. E un spectacol frumos, nu-i 
așa? 

Sarah se sprijini pe balustrada de gheaţă. Puterile o 
părăseau. 

— Ti-e somn, zise mami. Închide ochii. Îţi voi cânta un 
cântec de leagăn, ca atunci când erai mică. 

Dintre buzele mamei ieși un sunet dogit. Era o melodie 
pițigăiată, dulceagă, care răsuna: la-la-la... 

Sarah simţi bărbia atingându-i pieptul. Acum nici 
măcar nu-i mai era frig. Nu mai avea corp, nu mai 
suferea de răceala vântului. 

— La-la-la... 

Nu mai putea rezista. Materialul hainei se lipea de 
bastingaj. Un strat de chiciură îi acoperea încălţările. 
Vocea mamei stârnea în mintea ei imagini de demult. 
Canapeaua din salon. Mami tricota un pulover fără 
formă, și tinerei femei îi va fi mai târziu rușine să-l 
poarte, străduindu-se să-l ascundă sub bluza de școală. 
Tati corecta lucrările, sugând inconștient vârful 
creionului roșu. Mina udă de salivă îi mânjise gura ca un 
ruj de buze. Sarah își zise că arăta ca un travestit prost 
demachiat... Sau ca un petrecäret care sărutase o 
femeie pe buzele stacojii și uleioase. Mami asculta 
muzică de cameră la radio. Bătea ritmul cu piciorul. Dar 
scena se estompa. 


Gesturile personajelor deveneau din ce în ce mai lente, 
tabloul se întuneca. Cineva, undeva, stinsese lumina. 
Acum trebuia să doarmă. 

— La-la-la... 

Si, brusc, când era să se lase în voia somnului, ceva 
provocă un declic în mintea tinerei femei. 

— Melodia asta! izbucni ea. Melodia asta e Cântecul lui 
Lolly Pop! Cântecul de leagăn al vulcanului Krakatoa! 
Incerci să mă adormi ca să mor de frig! 

Se smulse de lângă balustradă, alunecă pe punte și 
căzu greoi pe un șold. 

— E o capcană! strigă ea. Voiai să adorm ca să mă 
ucidă frigul! Asta e! Asta e, nu-i așa? 

Se zbătea, încercând să se ridice. Gheaţa era îngrozitor 
de alunecoasă și membrele amortite nu-i ascultau 
ordinele. 

— Nu vei scăpa! bombăni vocea mamei sale, care acum 
părea că iese dintr-un tub de orgă sau din ţeava unui 
tun de bronz. Dacă rămâi cu noi, vei muri de frig. Dacă 
vei cobori pe chei, ceilalţi te vor găsi și te vor crucifica 
la prora unei epave. Oricum, ești pierdută... Trebuie să 
plătești, Sarah. Nu ai nicio șansă de scăpare! 

Tânăra femeie se depärta, agitând braţele, încercând 
să-și păstreze de bine, de rău echilibrul. În cazul în care 
cădea peste bord, ar fi ajuns în apa rece ca gheaţa a 
portului și ar fi murit în câteva secunde. Se deplasă 
printre statuile funebre, încremenite. De fiecare dată 
când se lovea de colțul unui perete, gheaţa îi tăia 
hainele. Când ajunse la scara de bord, dădu peste 
Judith. Bruneta se prăbușise în capătul de sus al 
scărilor, cu încheietura mâinilor crestată de gheaţă. 
Pierdea mult sânge. 

— Nu cobori, bâigui ea. Nu cobori pe chei. Te caută... 

Sarah o prinse de umeri. Treptele tăioase îi 
despicaseră adânc hainele, crestându-i coapsele și 
abdomenul. 

— Voiam să te previn, zise ea gemând. Barney... 


Barney e cu ei. 

— Știu, răspunse Sarah. 

Își luă fularul și improviza un garou. Judith părea 
foarte slăbită. 

— Am vrut să urc în fugă, zise ea pe un ton de scuză, și 
am alunecat. Pasarela asta e o capcană. 

— Toată nava e o capcană. Trebuie să plecăm. Sprijină- 
te de mine, vom încerca să găsim o barcă în port și vom 
ieși în larg. Vom ocoli partea asta a insulei... 

Vorbea ca să se liniștească. I se părea că aisbergul se 
mișca, de parcă ar fi vrut să se depărteze de chei ca să 
le ţină prizoniere. 

— Stai să mori cu noi, auzi vocea aproape imploratoare 
a mamei sale. Cu mine totul va fi foarte blând, nu vei 
simţi nicio durere. Cei care te așteaptă pe chei îţi vor 
face rău... Rămâi, îţi voi cânta și vei adormi. 

Sarah trecuse unul dintre braţele lui Judith pe după 
umărul ei. Clătinându-se, începură să coboare pasarela. 

— Aisbergul se mișcă, zise Judith, gâfâind. Se... se 
trage înapoi... Ne va lua cu el! 

Sarah încercă să se grăbească, dar îi era frică să nu 
alunece și să-și taie picioarele de muchia treptelor. Când 
păși, în sfârșit, pe piatra cheiului, strigătul unui 
„urlător” o făcu să tresară. 

— E aici! răcni copilul. Veniti! Pe-aici! 

— O barcă, îi zise Sarah lui Judith. O barcă, oricare. Nu 
se vor ţine după noi, sunt niște înecaţi, le e teamă de 
apă... 

Nu știa de unde îi venise această idee, dar ceva îi 
spunea că nu se înșela. 

Mergând pe chei, o duse pe Judith până la o barcă 
mare de pescuit. La vreo sută de metri în spate, hoarda 
comandată de Barney iesise din ceața de funingine si 
scântei. Din fericire, se deplasau lent, cu gesturi de 
fiinţe amortite, nesigure. 

— Încearcă să pui picioarele pe trepte! șopti Sarah. 

Judith era din ce în ce mai grea. După ce bruneta se 


lăsă să cadă în barcă, Sarah sări si ea în grabă. 
Frânghia, îngheţată, nu voia să se desprindă. Se văzu 
nevoită să o lovească cu o vâslă, și parâma se sparse ca 
și cum ar fi fost de sticlă. Se așeză la vâsle să pornească 
și manevră în așa fel ca să se depărteze de chei. Barca 
pătrunse printre bucăţile enorme de gheaţă care 
pluteau pe canal. 

Sarah trecu pe lângă etrava aisbergului. Era loc exact 
atât cât să iasă de pe canal. Trase la vâsle din greu, 
temându-se, tot timpul cât pluti pe lângă aisberg, că 
acesta se va deplasa ca să le strivească de chei. Dar 
pachebotului de sticlă părea că nu-i era ușor să se 
smulgă din mâlul în care intrase. 

— Vom trece! strigă tânăra femeie spre Judith. Vom 
trece! 

Barca ocoli digul, se lovi de o bucată de gheaţă și se 
îndreptă spre larg. Sarah avu impresia că se cufunda în 
noaptea cosmosului. 

— Vom merge pe lângă coastă, bâigui ea vâslind. N-au 
să ne mai prindă în veci! În veci... 

Lacrimile îi curgeau pe obrajii îngheţaţi, dar nu le 
simţea. Noaptea înghiţise barca, în timp ce incendiul 
lumina aisbergul ce se desprindea lent de uscat. Imensul 
munte plutitor se retrăgea, fugea de căldura prea 
intensă, care îi transforma pereţii în niște vitrine pe care 
apa curgea șiroaie. Flăcările rugului aprindeau irizări 
incredibile în grosimea zidurilor sale, și Sarah nu putu 
să nu facă ochii mari în faţa unei asemenea frumuseți. 
Arca morţii pleca, se întorcea în larg, plutind spre frig, 
luând cu ea încărcătura de statui din carne moartă, de 
înecaţi inradäcinati în soclul lui de gheaţă. 

— Pleacă, gemu Sarah. S-a terminat. 

Dăduse drumul vâslelor, și barca, împinsă de valuri, 
revenea lent spre coastă. 

— Judith? strigă ea, întinzând mâinile. Judith, te simţi 
bine? 

Degetele ei atinseră materialul năclăit al hainelor lui 


Judith. O umiditate lipicioasă impregna veșmintele 
brunetei. O umiditate cu un miros fad, gretos. 

— Ajută-mă, murmură Judith. Vreau... să văd cum arde 
Gottherdalul. 

Sarah se lăsă în genunchi în barcă și așeză mâna sub 
ceafa ei. Sângele continua să-i curgă încetisor, 
colorându-i mâinile în roșu. 

— Nu-i nimic, zise slab Judith. Nu doare deloc. Și în 
barca asta e ca și cum aș fi într-o cadă! Nu? 

Se uita cu încăpățânare spre orașul cuprins de flăcări, 
ca și cum ar fi putut, captând căldura incendiului, să 
alunge moartea. Sarah se lipi de ea, încercând s-o 
încălzească; zadarnic, pentru că și ea era îngheţată 
bocnă. La un moment dat, i se păru că vede silueta 
enormă a mamutului, care se zbătea în mijlocul ruinelor, 
cu blana în flăcări, dar vârtejurile de fum învăluiră 
imediat umbra imensă, făcând-o să devină o simplă 
fantasmagorie. 

— După ce voi muri, șopti Judith, să nu mă arunci în 
mare... Nu în apă. Nu vreau în apă... 

Vocea abia i se mai auzea și răsuflarea ei aproape că 
nu mai scotea aburi în aerul îngheţat al nopții. 

„Vom muri, își zise Sarah, fatalistă. Frigul ne va ucide 
înainte de ivirea zorilor. Am fi putut rămâne și pe 
aisberg.” 

Muntele de gheaţă dispăruse, înghiţit de întuneric. 
Umbra sa  albăstruie nu mai plana asupra 
Gottherdalului. 

— Judith? o chemă încetișor Sarah. Judith, mă auzi? 

Dar nimeni nu-i răspunse. O pasăre de mare trecu 
chiar pe deasupra bărcii, fâlfâind din aripi. A fost 
ultimul zgomot perceput de Sarah înainte de a-și pierde 
cunoștința. 


„Faci ce vrei”, îi zisese editorul. 
I se părea că mai aude și acum vocea răsunându-i în 
urechi. Se întâmpla tare demult. Se întâmplase într-o 


altă viață, pe o altă planetă. Se întâmplase... 

„Faci ce vrei. Gottherdalul e Veneţia Polului. Scrie-mi 
ceva romantic, nebunesc. Gândește-te la Mary Shelley: 
monstrul Frankenstein rătăcind pe banchiză...” 

… Blocul de granit, dăltuit grosolan, evoca crucificarea 
cu cizelări naive. Își amintea perfect de asta. Fusese 
nevoită să facă un mare efort ca să-și ia privirea de la el. 

Sculptura reprezenta un drakkar ivindu-se din clocotul 
unei mări tumultuoase. Pe cele patru fete ale 
piedestalului, frizele în relief reprezentau grozäviile 
barbarilor veniți de pe mare. Puteai vedea capete tăiate, 
copilași aruncați în sulițe sau fripti pe un scut de fier 
transformat în plită... 

„Stii că numele insulei, îi spusese direct Barney 
Wandsworth, Gondjersthold, înseamnă ceva de genul 
drumul luat frecvent de gheturi? Azi i-am putea spune 
bulevardul banchizelor, e mai modern. Nu?” 

Da, așa a spus. Au fost primele lui cuvinte. De atunci a 
început totul. 

„Faci ce vrei”, spusese editorul. I se părea că încă mai 
aude vocea hârâită de fumul de țigări de foi răsunându-i 
în urechi. 

„Gottherdalul e Veneţia ghețurilor... ” 

„Vei face ce vrei...” 

Ci 


Fusese instalată într-un cort de supraviețuire. Un fel de 
iglu pneumatic enorm, echipat cu un sistem de sas, în 
centrul căruia fusese improvizat un spital de campanie. 
Se odihnea pe un pat pliant, cu perfuzii la ambele braţe. 
Din când în când, un medic în bluză albă se apleca 
asupra ei, ridica o cuvertură și șoptea într-o limbă pe 
care nu o înţelegea. Mai târziu, o infirmieră de la 
Crucea Roșie venise la căpătâiul ei. Vorbea o franceză 
cântată, accentuată destul de ciudat. 

— Ai fost găsită pe coastă, explică ea. E o minune că n- 
ai murit de frig. Ai picioarele și mâna stângă îngheţate. 


Doctorul Grunsson speră să poată împiedica necrozarea 
țesuturilor. 

— Fe... femeia care era cu mine? întrebă Sarah cu o 
voce care i se păru străină. 

— Îmi pare rău, răspunse femeia. Era moartă când aţi 
fost găsite. Numărul supravietuitorilor este foarte mic. 

Apoi dormi un secol. Când ridică pleoapele, zări 
ecranul pătrat al unui televizor portabil. In imaginile 
negricioase care defilau, i se păru că recunoaște 
scheletul calcinat al Gottherdalului. Camerele de luat 
vederi se deplasau tresărind printre ruine, zăbovind 
uneori asupra unui cadavru carbonizat, neidentificabil, 
neștiind dacă era cu adevărat un om sau o efigie de lavă 
expulzată de un vulcan. 

„E normal, își zise Sarah. Statuile au plecat fără să ia și 
morții cu ele.” 

In ruinele Muzeului Thanercog zăcea scheletul complet 
și de culoarea cărbunelui al unui mamut de talie 
impozantă, dar obiectivul alunecă mai departe, fără să 
se oprească asupra acelei prezenţe nepotrivite acolo, ca 
fiind vorba de o imagine fără importanţă. 

În sfârșit, Thorn Gravdsen apăru într-o imagine plină 
de paraziți. Purta o haină groasă de blană, care-i dădea 
înfățișarea unui play-boy deghizat în vânător de animale 
cu blană. Vorbea lent, pe faţă cu o expresie plină de 
durere. Sarah își retinu un râs sinistru. Dacă ar fi fost 
destul de aproape de aparat, ar fi scuipat pe ecran. 

Puțin mai târziu, infirmiera îi zise, arătânduii 
dulăpiorul de fier pe rotile, care servea de noptieră: 

— Toate lucrurile tale sunt în acest sertar. Actele, 
pașaportul, cărţile de credit. Si această casetă, pe care 
am găsit-o în buzunarul tău. Dacă îţi face plăcere, îţi voi 
aduce un aparat mic ca să o poţi asculta, să mai treacă 
timpul. 

Când fata îi puse căștile la urechi, Sarah auzi o muzică 
pitigäiatà, un refren dulceag... 

Era Cântecul lui Lolly Pop. Caseta pe care i-o dăduse 


Barney Wandsworth, chiar înainte ca forțele tenebrelor 
să se dezläntuie asupra Gottherdalului. Acel refren 
insipid însoţit în mod regulat de o explozie asurzitoare, 
foarte depărtată, un cântecel de flașnetă decolorată... 

A doua zi fu anunţată că, din cauza înaintării rapide a 
cangrenei, îi vor fi amputate picioarele și mâna stângă, 
dar acordă acestui diagnostic doar o atenţie distrată, 
pentru că asculta pentru a mia oară explozia vulcanului 
Krakatoa. 

La-la-la... 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 


Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 
Les Lutteurs immobiles (1983) 
Les Bêtes enracinées (1983) 
Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-beton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison veneneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 


Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d’encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 


Le Syndrome du scaphandrier (1992) 


3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 

Capitaine suicide (1992) 

Abimes (1993) 

Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 

Sécurité absolue (1993) 

La Route obscure (1993) 

De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 

Armés et dangereux (1993) 

La Maison de l'aigle (1994) 

Le visiteur sans visage (1994) 

Le Chien de minuit (1994) 

Le Sourire noir (1994) 

La Moisson d'hiver (1995) 

Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 

La Main froide (1995) 

Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 


La fille de la nuit) (1996) 


Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 

Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Élodie et le maâtre des rêves 


Élodie et le maitre des Rêves (2004) 


Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 


Destroy, Editura Lucman, 2006 


Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008