Giorgio Faletti — Cu ochii altuia

GIORGIO 
FALETTI 
CU OCHII 


Da 


AT TU Y fa 
A OA 
Dă AP 9 9 * 


P // 


WA 


Giorgio Faletti 
CU OCHII ALTUIA 


Traducere din limba italiană 
HUTAN ALINA 
HUTAN CRISTIAN 


RAO Internaţional Publishing Company, 
noiembrie 2007 


Robertei, unica 
CÂNTECUL FEMEII CARE DOREA SĂ FIE MARINAR 


Acum, numai acum 

Când privirea mea se logodește cu marea 
Rup în bucăţi tăcerea 

Ce-mi împiedică visarea. 

Păduri de catarge și mii de mii de leghe 
Dau urme șerpuitoare, reci, nepăsătoare 
Într-a lor stranie legănare 

Raze de lună ce-n palmă, fiecare, 

Devin un loc pentru uitare 

Iar inima, această mirare, 

Pe stânci a-nvăţat să-și cate cărare. 


Acum, numai acum 

Când privirea-mi se-ntinde peste mare, 

Îi înţeleg pe cei care căutau sirene și care 
Au putut iubi cântecul lor, dulce visare 
Cum sunt curmalele cu miere 

În zi de sărbătoare. 

Puternic precum vântul ce bântuie pe mare 
Ce frânge inimi și vele plutitoare. 


Şi-n urmă-i nu poţi găsi un nobil gând 

Pe care să-l poţi duce cu tine pe pământ 
Cum nu-i nici moară grea de vânt 

Să-ţi macine din suflet o piatră de mormânt. 


CONNOR SLAVE 
din albumul „Minciunile întunericului” 


Prolog 


Bezna și așteptarea au aceeași culoare. 

Fata care într-o zi va sta în întuneric ca într-un fotoliu le va fi 
cunoscut deja îndeajuns pe amândouă încât să-i fie teamă. Va fi 
învăţat chiar prea bine și pe propria piele că uneori vederea nu 
e doar o valență fizică, ci și una mentală. Brusc, farurile unei 
mașini în trecere vor desena un pătrat luminos, ce va străbate 
pereţii, cu o curiozitate grăbită și furtivă, ca și când ar fi în 
căutarea unui punct imaginar. Apoi, strecurându-se prin 
temniţa încăperii, pătratul acela de lumină va regăsi libertatea 
ferestrei și se va întoarce afară, urmând mașina care l-a 
generat. Dincolo de perdele, de ferestre, de ziduri, în 
întunericul albastru al miilor de lumini de neon, va regăsi acel 
vacarm de neînțeles numit New York, orașul pe care toţi spun 
că-l detesta, dar pe care toţi continuă să-l străbată, cu unicul 
scop, nemărturisit, de a înţelege cât de mult îl iubesc. Și cu 
spaima de a descoperi cât de puţin i se înapoiază din această 
dragoste. Şi astfel, își dau seama că sunt doar oameni, 
asemenea celorlalţi, care populează tot restul lumii, simple 
ființe umane, care refuză să aibă ochi de văzut, urechi de auzit 
și o voce pentru a răspunde altor voci ce strigă și mai tare. 

Pe măsuţa de lângă scaunul pe care va sta așezată fata va fi 
un pistol Beretta 92 SBM, cu mânerul de dimensiuni mai 
reduse decât cele obișnuite, făcut anume ca să se potrivească 
unei mâini feminine. Înainte de a-l așeza pe suprafaţa de 
cristal, îi va fi introdus, cu un gest hotărât, cartușul pe ţeava, 
iar zgomotul obturatorului se va fi răsfrânt în tăcerea încăperii 
cu sunetul sec al unui os care se rupe. Încet, încet ochii săi se 
vor fi obișnuit cu întunericul și va reuși să aibă o percepţie 
bună a locului în care se află, chiar și cu luminile stinse. 
Privirea fetei se va fixa pe peretele din faţa ei, pe care va ghici, 
mai mult decât va vedea, pata întunecată a unei uși. Cândva, la 
școală, va fi învăţat că, dacă privești intens o suprafaţă colorată 
și apoi îţi dezlipești privirea de la ea, pe retină rămâne 
imprimată o pată luminoasă de culoare perfect complementară 
celei privite anterior. 

Fata își va simţi propriul surâs amar înflorind în întuneric. 

Culorile complementare sunt cele care, combinate în 
proporţii exacte, au ca rezultat un gri absolut. Dar asta nu se 


poate întâmpla în beznă. Întunericul nu poate genera decât un 
alt întuneric. Totuși, în clipa aceea, nu întunericul va fi 
problema. Când va sosi persoana pe care o așteaptă, intrând, 
va lumina brusc încăperea. Dar nici asta nu va constitui 
adevărata problemă și nici măcar rezolvarea ei. 

După un drum aparent fără sfârșit, străbătut pentru a ucide 
sau pentru a nu fi uciși, după o lungă călătorie prin acel tunel, 
în care doar câteva lumini ridicole îţi arată drumul, acum două 
persoane vor fi, în sfârșit, aproape de ieșirea la soare. Și se vor 
afla doar ele în posesia acelei stări mentale care reprezintă de 
una singură cuvântul, auzul și vederea: adevărul. 

Una este ea, o fată prea speriată ca să-și dea seama că o 
deţine. 

Cealaltă, bineînţeles, va fi persoana pe care o așteaptă. 

El, asasinul. 


Prima Parte 
New York 


1 


Complet dezbrăcat, Jerry Kho se lăsă să alunece la pământ 
până când îngenunche pe enorma pânză albă, pe care-o fixase 
cu bandă adeziva pe podea. Apoi, după o clipă de meditatie, 
asemenea unui artist de circ înainte de a-și executa numărul, își 
scufunda mâinile în vasul mare, plin de vopsea roșie, pe care îl 
ţinea între picioare, își ridică brațele spre tavan și lăsă culoarea 
să-i alunece până la coate. Era în gestul acela liturghia unui rit 
păgân, care ascunde umanitatea sub culoarea unei picturi 
sacre, în căutarea unei alte forme și a unui alt contact cu un 
spirit superior. Cu aceeași mișcare fluida și plină de un 
misticism căutat, continuă să-și întindă vopseaua pe tot corpul, 
lăsându-și neacoperite doar zonele din jurul penisului, al gurii 
și al ochilor. Puțin câte puţin, își abandona trupul de bărbat 
pentru a se metamorfoza în ceea ce culoarea roșie sângerie îi 
oferea și dorea sa reprezinte: o unica, imensă și dureroasă 
rană, ce-i provoca stări de care i-ar fi fost imposibil să se 
desprindă altfel decât negându-și natura umana. 


Își ridica privirea spre femeia care stătea în picioare în faţa 
lui. Era și ea complet dezbrăcată, dar corpul său era vopsit cu o 
altă culoare, acea tonalitate aparte de albastru intens numita 
China Blue. 

Jerry își ridică braţele și le uni cu mâinile întinse de femeie. 
Palmele lor se încleștară cu un sunet înfundat, provocat de 
efectul de ventuză la contactul celor două lichide, iar culorile 
începură să se întrepătrundă și să se păteze una pe cealaltă. O 
conduse încet, îngenunchind-o în fața lui. Femeia, al cărei 
nume îl uitase cu desăvârșire, era ceva nedefinit ca vârstă sau 
aspect. In circumstanţe normale, Jerry ar fi considerat-o 
aproape indezirabilă, dar în momentul acela o găsea perfectă 
pentru opera pe care intenţiona să o compună. Chiar mai mult, 
în mintea sa aflată sub efectul pastilelor pe care le luase în 
seara aceea, considera că dezgustul ar fi fost o componentă 
esenţială. Privindu-i sânii, ușor lăsaţi și uscați, a căror imagine 


nu reușea s-o îmbunătăţească nici măcar masca acelei culori 
aprinse, penisul său începu să se umfle. Nu era din cauza 
goliciunii femeii, ci simţea efectul sexual pe care îl avea asupra 
lui realizarea uneia dintre operele sale. Se întinse încet peste 
candoarea imaculată a pânzei. Mintea sa era deja absorbită de 
urma de culoare pe care corpul său o trasa peste ceea ce avea 
să devină un unic și imens tablou, împărțit în panouri de 
dimensiuni egale. 

Pentru Jerry Kho, arta reprezentată pe o pânză era, înainte 
de toate, o întâmplare, un eveniment pe care artistul îl putea 
provoca și-l putea descoperi, dar nu-l putea crea. Creaţia era 
lăsată la voia întâmplării sau a haosului. Prin urmare, era 
încredinţată doar celor două lucruri care se nășteau și se 
întorceau în întâmplare și în haos, în același timp naturale și 
artificiale: sexul și drogurile. 

Jerry Kho era complet nebun. Cel puţin, așa-i plăcea să se 
vadă, în absolutul său narcisism, pe când invită femeia să i se 
alăture. Femeia al cărei nume nu și-l amintea se așeză peste el, 
sprijinindu-și mâinile de-o parte și de alta a lui, cu ochii 
întredeschiși și cu respiraţia ușor sacadată. Jerry îi simţi 
șuvițele de pâr îmbibate de culoare atingându-i buricul. li 
prinse capul și o îndreptă spre membrul care era acum în 
completă erecţie și se evidenția, alb pe corpul său învăluit în 
culoare. Buzele ei se deschiseră și bărbatul simţi căldura 
vâscoasă și lingușitoare a gurii ei, răspândindu-i-se în tot 
corpul. 

Acum, în ochii lui Jerry, ei doi erau două pete suprapuse de o 
intensitate diferita, reflectate în imensa oglindă montată pe 
tavan. Mișcarea ușoară a capului fetei se pierdea în imaginea 
de ansamblu. Simţea mișcarea fără a reuși s-o vadă. Il încercă 
un sentiment de exaltare, produsă de ceea ce făcea și de 
numărul necunoscut de pastile pe care le înghiţise. Își desfăcu 
braţele și apăsă mâinile, cu palmele deschise, pe pânza albă de 
sub el. Când atinse din nou capul femeii, văzu urma de culoare 
pe care o lăsase pe pânză, și excitarea lui crescu. Oglinda și 
jocul cu imaginea erau trucuri vechi de când lumea, din vremea 
când zbaterea patetică a unor peneluri pe pânză obișnuia să fie 
definită ca artă. Velázquez, Norman Rockwell și alţii erau toţi 
protagoniști ai unui trecut cu iz de mucegai și descompunere. 

De ce să pierzi timp pictând un corp pe o pânză, când corpul 


se putea picta singur? Și, în accepțiunea sa extremă, de ce să 
irosești un suport, când corpul își putea fi sieși pânză? 

Văzu în oglindă și simţi pe piele mâinile albastre ale femeii 
fără nume, urcându-i pe coapse, lăsând pe corpul său roșu două 
urme de culoare. Văzu și simţi vocea susurată, ajungându-i la 
urechi din oglindă. 

— O, Jerry, sunt atât de... 

— Şşt... _ 

Jerry o reduse la tăcere, punându-i un deget pe buze. Işi 
ridică ușor capul pentru a o privi. Degetul său îi lăsase o urmă 
roșie pe gură. Roșu peste ruj. Sânge și vanitate. Căderea și 
disoluția oricărui mit contemporan. 

Vocea lui se auzi ca o șoaptă în lumina difuză a mansardei, 
întreruptă din când în când de un șir de ecrane TV fără sistem 
audio, legate între ele și programate de un computer, după o 
secvenţă de screen saver, într-o serie de amestecuri de culori 
întâmplătoare și aparent fără continuitate. Doar uneori delirul 
acela cromatic era întrerupt de un pasaj confuz, care reducea 
imaginea la fragmente, pe care le recompunea într-un alt 
tablou, o reproducere fotografică a unor evenimente 
catastrofale ce subliniaseră momente oribile ale vieţii planetei. 
Imagini ale miilor de cadavre tutsi ce pluteau luate de curentul 
fluviului în urma masacrului de purificare etnică iniţiat de 
membrii tribului hutu, sau imagini ale holocaustului și ale 
ciupercii atomice de la Hiroshima, care alternau cu scene 
explicite de sex, în interpretările sale cele mai variate. 

— Liniște, acum. Nu pot vorbi. Nu trebuie să vorbesc... 

Jerry se întinse din nou și obligă femeia fără nume să se 
lungească alături de el, arătându-i siluetele lor în oglinda de pe 
tavan. 

— Acum trebuie să gândesc. Acum trebuie să văd... 

Jerry percepea emoția și excitarea femeii fără nume ca pe o 
aură ce o învăluia. Se întoarse brusc, îi desfăcu picioarele și, 
aproape din aceeași mișcare, o pătrunse. În impulsivitatea 
acelui gest lovi și răsturnă vasul plin de culoare cu care se 
vopsise, rămas alături de ei. Roșul vopselei se împrăștie ca o 
gură uimită pe candoarea pânzei. 

Întinsă pe spate, femeia văzu pata lărgindu-se, ca și cum, 
brusc, s-ar fi împrăștiat tot sângele din corpul său. In acel 
moment deveni complet implicată în scopul aproape liturgic al 


acelei uniuni. Dorinţa ei se transformă în furie și începu să 
geamă, din ce în ce mai tare, într-un tandem perfect cu 
loviturile dure ale bărbatului, pe care-l strângea între coapse. 
Începu între ei doi un frenetic balet orizontal pe care culoarea 
îl desena pe pânză asemenea unui graffiti, dovadă a unei 
mișcări ancestrale, care avea ca dublu scop satisfacerea 
dorinţei și dorinţa ca acea satisfacție să nu fie niciodată atinsă. 

Chiar dacă femeia fără nume nu o știa, Jerry era convins de 
inutilitatea acelei zbateri patetice de fese, pe care cineva o 
comparase cu bătaia de aripi a unui fluture pe mătase. Ştia. Așa 
cum era convins și de faptul că orice artist, doar pentru ca era 
artist, purta în sine sămânță propriei distrugeri, cu tot ceea ce 
reprezenta ea, blestem și binecuvântare a artei. 

Fiecare din ei era un ratat. 

Cu oricâte femei fără nume și-ar fi tras-o pe pânze prinse de 
podea, și oricâte penele ar fi hălăduit pe o suprafaţa dispusă să 
le primească, și oricâte culori ar fi împrăștiat sau combinat, ar 
fi existat mereu o operă de care să se lege, dar care dispăruse 
din minte, fără să lase urme, după o scurta și fugara apariţie, 
fulger subliminal al unei idei, brusc ascuns de imaginile false și 
reale pe care viaţa le aducea forţat în fața ochilor. Nu putea să 
existe bărbatul din cerc sau din pătrat, pentru că nu existau 
nici cercul, nici pătratul, și, mai presus de toate, nu exista 
bărbatul... 

Cu un geamăt prelung, femeia fără nume atinse orgasmul, 
încercând zadarnic să se agaţe cu mâinile de pânza întinsă pe 
podea. În mintea lui Jerry, efectele drogurilor și ale sexului 
depășiseră deja gradul de fuziune, și nu mai rezista. Se ridica 
brusc în picioare și, masturbându-se frenetic, își împrăștie 
sperma peste semnele trasate de mișcările lor, ca și când ar fi 
vrut, într-un mod nefiresc și profanator, să însămânţeze pânza 
sau să-i arate infinitul său dispreţ. 

Femeia fără nume înţelese ceea ce făcea el și conștiința de a 
fi parte din acea creaţie o atrase într-un nou orgasm, chiar mai 
puternic decât cel anterior, obligând-o să se strângă în poziţie 
fetală cu mișcarea automată a unui briceag. 

Golit brusc de orice motivaţie, Jerry se lăsa încet la pământ și 
se întinse, cu faţa îndreptată spre ferestrele largi care iluminau 
peretele atelierului ce dădea spre East River. Deși erau la al 
șaptelea etaj, reușeau să simtă reverberaţiile lunii pline peste 


apa murdară a fluviului, pe care doar acea lumină și reflexele ei 
o mai puteau înnobila vreun pic. Își întoarse ușor capul și o 
găsi, asemenea unui disc luminos în centrul ferestrei din 
stânga. 

Cu o seară înainte, la radio se anunţase o eclipsă ce putea fi 
vizibilă din acea parte de coastă. Chiar în momentul ăla, o linie 
subţire, neagră începu să macine cercul impasibil al lunii. 

Jerry începu să tremure de emoție. În minte îi reveni acea zi 
fatidică pentru întreaga Americă, 11 septembrie 2001, ziua în 
care, în ţara sa, puţinele certitudini se transformaseră în 
mulțimi de spaime. După impactul primului avion, vacarmul 
succesiv ajunsese la ferestrele sale deschise, într-un amestec 
de ţipete și de sirene, împreună cu acel tumult inconfundabil 
provocat de panica mulțimii în fugă. 

Se urcase pe acoperișul casei sale din Water Street, și de 
acolo contemplase cu seninătate impactul celui de-al doilea 
avion și acea simfonie a distrugerii, căderea Turnurilor 
Gemene. O considerase simplă și perfectă în enormitatea ei 
catastrofică, un exemplu despre felul în care civilizaţia creată 
de ei înșiși găsise răscumpărare în propria disoluţie. lar dacă 
asta era valabil pentru componentele civilizaţiei, cu atât mai 
mult era valabil pentru artă, care este primul avanpost al 
civilizaţiei pe un teritoriu inamic. Faptul că mii de persoane 
muriseră în acel colaps nu-l impresiona prea mult. Totul avea 
un anumit preţ și, în opinia lui, moartea lor nu era decât 
mărunţiș faţă de ceea ce întreaga lume câștigase din vâltoarea 
prăfuită a acelei experienţe. 

Din acea zi hotărâse să-și schimbe numele în Jerry Kho, un 
calambur voit, pornit de la cuvântul Ierihon, orașul biblic ale 
cărui ziduri inexpugnabile se prăbușiseră la o simplă 
trâmbiţare. Hotărâse să dărâme zidurile și să cadă împreună cu 
ele. 

În ceea ce privea adevăratul său nume, prefera să-l uite 
odată cu întreaga sa viaţă anterioară. Nimic din ceea ce trăise 
nu merita să fie păstrat, nici măcar amintirile. Dacă arta 
însemna întâmplare, distrugerea acesteia era programabilă în 
aceeași măsură cu cea a propriei vieţi. 

Simţi o mișcare lângă el. De corpul femeii fără nume, care se 
apropiase târâș, îl despărțea doar vopseaua ce se usca. Simţi o 
mână care-i atingea umărul și vocea ei, cu respiraţia încă 


fierbinte de plăcere, lângă urechea lui. 

— Jerry, a fost foarte fru... 

Jerry ridică braţele, bătând din palme. Senzorul stinse 
instantaneu toate luminile, cufundându-i într-o penumbră pe 
care doar totemul ecranelor TV o îmblânzea cu lumina sa 
ambiguă. 

Puse o mână pe umărul femeii și o îndepărtă de sine printr- 
un gest brusc. 

„Nu acum”, gândi. 

— Nu acum, spuse. 

— Dar eu... 

Vocea femeii se pierdu într-un geamăt nedefinit atunci când 
Jerry o îndepărtă și mai mult de sine, împingând-o din nou. 

— Taci și nu te mișca, ordonă sec. 

Femeia fără nume rămase nemișcată și Jerry se întoarse, 
pironind cu privirea discul lunii, care era acum înghiţita pe 
jumătate de întuneric. Nu-i păsa că spectacolul pe care îl 
urmărea avea o puternică explicaţie științifică. Doar sensul a 
ceea ce vedea era important, doar alegoria și mistificarea 
evenimentului contau. 

Rămase privind eclipsa, simțind cum se cufundă în efectul 
drogului și-al oboselii fizice, până când luna deveni un disc 
negru, tivit cu lumină, atârnat pe cerul infernului. 

Atunci închise ochii și, alunecând în braţele somnului, Jerry 
Kho își dori să nu se mai trezească niciodată. 


2 


Femeia deschise ochii, dar îi închise imediat, izbită de lumina 
zilei ce intra prin geamuri. Băuse multă șampanie în seara 
precedentă, iar acum își simţea limba încleiată și gura invadată 
de un gust groaznic. 

Își dădu seama că dormise complet goală pe podea și că 
frigul era cel care o trezise. Tremură și se chirci, căutând 
căldura, în aceeași poziţie în care, cu o seară înainte, căutase 
scăpare dintr-un orgasm prea violent. Fusese o experienţă 
devastatoare. Pentru prima dată în viaţă, se simţise complet 
implicată în ceva și fusese protagonista și victima unui 
eveniment ce nu avea egal între amintirile sale, dar avea să 
lase o urmă adâncă în viaţa ei. Ţinu ochii închiși încă o clipă, 
pentru a păstra în spatele pleoapelor imaginile momentelor 
trăite, simțind că o trec fiorii de frig și de excitare. 

Apoi, cu un suspin, întredeschise precaută ochii, pregătită 
pentru lumina ce-i aștepta. Primul lucru pe care îl văzu fu 
spatele lui Jerry Kho, încă dezgolit și acoperit doar de cojiţele 
de vopsea roșie, uscată, tremurând imperceptibil. Atelierul era 
cufundat în lumina albăstruie a începutului de zi, punctată de 
imaginile luminoase intermitente de pe ecrane. Probabil că 
totemul rămăsese deschis toată noaptea. Femeia se întrebă 
dacă nu cumva era tocmai acela modulul care... 

De parcă ar fi simţit o schimbare de stare în spatele lui, Jerry 
se întoarse și o privi cu ochii atât de roșii, încât femeia avu 
impresia că vopseaua cu care se mânjise în seara precedentă ar 
fi pătruns în el. 

Jerry se uită la ea ca și când nici n-ar fi văzut-o. 

— Cine ești? 

Întrebarea o făcu să se simtă stânjenită. Dintr-odată o 
cuprinse o rușine absurdă pentru goliciunea ei. Se ridică în 
șezut și-și strânse genunchii la piept. Simţi că pielea i se crapă 
din cauza vopselei uscate care încă o acoperea. Avu senzaţia că 
mii de ace microscopice o împung concomitent. Mișcarea făcu 
pielea să i se încreţească și câteva coji colorate căzură pe 
pânza albă de sub ea. 

— Sunt Meredith. 

— Sigur, Meredith. 

Jerry Kho dădu ușor din cap, de parcă numele fetei ar fi 


purtat în sine semnul ineluctabilităţii. Îi întoarse spatele și 
continuă să împrăștie culorile pe pânză, scoțându-le cu mâna 
din cutiile de vopsea de alături. Meredith simţi că, prin acel 
gest simplu, bărbatul anulase oarecum prezenţa ei din acea 
încăpere și din lume. 

Vocea lui aspră o surprinse, pe când încerca să se ridice fără 
să i se încreţească pielea. 

— Nu-ţi face probleme din pricina vopselei. Nu e toxică, e pe 
bază de apă, precum acelea pe care le folosesc copiii. E 
suficient să faci un duș și dispare. Baia e în capăt, pe stânga. 

Jerry simţi în spatele lui pașii femeii care se îndepărta. Puțin 
după aceea auzi dușul. 

„Spală-te și cară-te, Meredith-fără-Nume...” 

Cunoștea bine genul ăla de femeie. Dacă i-ar fi lăsat un 
spaţiu cât de mic, s-ar fi lipit de el ca un tatuaj, iar el nu era 
tipul de bărbat care să vrea asta. Ea fusese un mijloc pentru a 
ajunge la opera pe care o finisa acum pe podea, un mijloc și 
nimic mai mult. Acum că misiunea ei era îndeplinită, trebuia să 
dispară. Cu mintea înceţoșată de drog, părea că-și amintea s-o 
fi întâlnit cu o seară înainte, la un vernisaj unde-l târâse 
LaFayette Johnson, impresarul său. Undeva, pe Broadway, din 
câte-și amintea. Fusese o expoziţie de fotografie a unei 
jurnaliste care trăise vreo doi ani în Africa, într-un loc primitiv, 
în care fotografiase membrii unui trib într-un habitat pe care 
încerca să-l prezinte drept natural și necontaminat. Jerry 
observase ciudata asemănare dintre ornamentele, amuletele și 
fetișurile africane și cele ale nativilor americani, aduse la un 
numitor comun de utilizarea forţată a acelorași materiale. 

Piele, oase, pietre colorate. Din nou, esenţa e vanitatea. 

Diferenţa era că lipseau franjurii de la haine. Oricum, ar fi 
fost inutili. De ce să folosească un artificiu făcut să elimine 
ploaia din îmbrăcăminte într-un loc în care nu plouă mai 
niciodată? 

Se învârtise îndelung printre acele chipuri, voci și haine, fără 
minima curiozitate de a afla cine erau cei prezenţi și despre ce 
era vorba acolo. Simţindu-se impermeabil, traversase zidul 
invizibil, făcut din cuvinte, pe care ființele umane îl ridica între 
ele atunci când au iluzia comunicării. După puţin timp, 
plictiseala făcea să dispară efectul pastilei de ecstasy, luată 
înainte de a ieși din casă. Pentru Jerry era una dintre acele seri 


în care se ţâra prin toate locurile din Manhattan unde ar fi 
putut să se destrăbăleze. Iar acela nu era unul dintre ele. 

— Dumneavoastră sunteţi Jerry Kho? 

Se întorsese spre vocea din spatele lui și se trezise în faţa 
unei ființe de sex feminin care era atât de cenușie, încât părea 
făcută din lână. Doar rujul de pe buze era o pată de roșu 
aprins. Jerry se gândi la filmele acelea alb-negru, în care, 
printr-o alegere stilistică, există doar un element de culoare. 
Admiraţia din ochii femeii scânteia asemenea rujului său, fiind 
o altă pată de culoare în povestea plina de griuri care trebuia 
să fi fost viaţa ei. 

— Am vreo altă alternativă? îi răspunsese, întorcându-și 
privirea. 

Femeia nu simţise nota de sarcasm din atitudinea lui. 
Continuase în același fel, îndrăgostită, poate, de propria voce, 
ca toți cei din jur. 

— Cunosc operele dumneavoastră. Am văzut ultima expoziţie. 
Era atât de... 

Jerry nu avea să mai afle cât de atât... fusese ultima sa 
expoziţie. Continuase să fixeze buzele roșii ale femeii, 
mișcându-se, fără a-i auzi cuvintele, și acolo, în soiul acela de 
decor de film mut din faţa ochilor săi, se născuse ideea. lar 
ideea, ca toate binecuvântările, avea un ritual al său. 

O prinsese de un braţ și o târâse spre ușă. 

— Dacă îţi plac operele mele, vino cu mine. 

— Unde? 

— Să faci parte din următoarea. 

leșind în strada, pe când încercau să oprească un taxi, 
trecuseră prin faţa vitrinelor de la Dean & Deluca, magazinul 
alimentar cu preţuri de Tiffany's. Jerry începuse sa râdă. Brusc, 
își imaginase unul dintre subiecţii africani pe care-i văzuse ceva 
mai devreme în fotografii împingând un cărucior plin de 
produse care costau mai mult decât nenorocita lui viața. 

Un taxi oprise la gestul lui Meredith-fără-Nume, scutindu-l de 
a mai da o explicaţie pentru izbucnirea lui. Jerry își aminti 
absoluta pasivitate a femeii atunci când îi ceruse sa se 
dezbrace și excitarea lui atunci când începuse să o acopere cu 
vopsea. Cumva, își dăduse seama, și conștiința actului la care 
urma să ia parte se reflectase în tăcerea ei. 

lar acum apa răsuna la duș. Arta, devorată de pânză, își 


elimina excrementele colorate prin canalizarea băii. Jerry se 
întrebă dacă nu cumva ceea ce curgea prin acel tub era mai 
valoros decât ceea ce realiza el în acel moment. 

Arta și rahatul sunt unul și același lucru. Și întotdeauna se 
găsește cineva care știe să le vândă atât pe una, cât și pe 
cealaltă. 

Îl ajunse oboseala. Simţea cum îi ard ochii, și lacrimi 
odihnitoare șiroiau să-i aline tristeţea. Inclina capul pentru a-și 
destinde mușchii înţepeniţi ai gâtului. Avea nevoie de ceva, 
orice, care să-l ajute să iasă din acel impas fizic. Și exista doar 
o persoana care i-ar fi putut procura așa ceva. Se ridica și se 
îndrepta spre telefon. Luă receptorul, fără a-i pisa că 
murdărește aparatul cu vopseaua proaspătă care i se scurgea 
pe mâini. Formă un număr și, puţin după aceea, îi răspunse o 
voce răgușită. 

— Cine dracu' e la ora asta? 

— LaFayette, sunt Jerry. Lucrez și am nevoie să te văd. 

— Isuse, Jerry, e șase dimineaţa! 

— Nu știu ce oră e, știu ca am nevoie să te văd, acum. 

Inchise fără să mai aștepte un răspuns. LaFayette Johnson 
avea să înjure cât credea de cuviinţa și apoi urma să se ridice și 
să alerge la el. Tot ce agonisise i se datora lui, artistului, și era 
corect să se comporte în consecinţa. 

Ridică ochii și își văzu imaginea reflectată în oglinda de 
deasupra telefonului. Văzu oroarea și măreţia chipului sau, pe 
care culoarea îl transformase în demon, iar felul în care aceasta 
se uscase îl făcea să arate descompus ca o carne putredă. 

Surâse imaginii sale, care îi răspundea din oglinda cu un 
rânjet indescifrabil. 

— Totul ca la carte, Jerry Kho. Totul ca la carte... 

Intoarcerea lui Meredith-fără-Nume îl întrerupse din discuţia 
cu sine însuși, un dialog ce nu ar fi avut sfârșit, pentru că nu 
avusese vreodată un început. Imaginea femeii apăru în cadrul 
oglinzii, și Jerry se întoarse spre ea. Își spălase părul și 
îmbrăcase un halat presărat cu pete de culoare, care nu mai 
cunoscuse de mult ritualul sănătos al curăţării. Acum, când își 
ștersese culoarea de pe ea, dispăruse și ultima umbră de 
machiaj și rămăsese fără apărare în lumina crudă a zilei. 
Vulnerabilitatea femeii era atât de manifestă, încât Jerry simţi 
că o urăște, pentru felul jalnic în care se agăța de viaţă, pentru 


fuga sa disperată în căutarea amintirilor, pentru acea rușinoasă 
lumină de idolatrizare pe care o avea în priviri atunci când 
ochii ei păreau că-l mângâie. O detesta profund și, în același 
timp, invidia perfecta ei nulitate. 

— Ia-ţi hainele și cară-te! Trebuie să lucrez. 

Meredith-fără-Nume roși și deveni Meredith-făr'-de-Grai. 

În tăcere, începu să-și adune hainele împrăștiate pe podea, 
ţinându-și halatul strâns cu o mână, pentru a-l împiedica să se 
desfacă atunci când se apleca. Se întoarse cu spatele și începu 
să se îmbrace. Jerry văzu încet-încet corpul ei nedefinit 
dispărând miraculos sub haine. Când se întoarse spre el, 
redevenise femeia cenușie, golită de ideea care o făcuse pentru 
câteva ore atrăgătoare în ochii lui. Întinse spre el halatul pătat 
cu care se ștersese. 

— Pot să-l păstrez? 

— Sigur. Păstrează-l. 

Meredith-fără-Nume zâmbi. Strânse halatul la piept și se 
îndrepta spre ușă. Jerry îi mulțumi în gând că ieșise, scutindu-l 
de o ultimă privire și de un neplăcut ultim salut. Rămase singur 
cu blestemele lui. Când auzi zgomotul ascensorului care se 
punea în mișcare, se mișcă și el, mergând să se întindă pe 
spate în centrul pânzei fixate pe podea. Deschise braţele și 
oglinda din tavan îi întoarse imaginea corpului său, crucificat 
peste propria operă. 

Rămase observând-o și observându-se, fără a găsi puterea de 
a se desprinde și de a-și continua lucrul. Ecranul imens, 
fragmentat în sectoare mici, din stânga sa, își difuza 
intermitent petele de culoare alternate cu imagini lascive și 
crude fără continuitate. Acel totem îi fusese comandat pentru a 
fi expus în imensa curte interioară a palatului guvernatorului 
statului New York, din Albany. În ziua instalării, în prezenţa 
guvernatorului și a unui public adecvat, se stârnise un murmur 
de așteptare și de încântare, în momentul în care modulul 
fusese deschis. Dar, pe măsură ce imaginile începeau să se 
distingă, murmurului iniţial îi luase locul o tăcere de piatră, 
făcându-i pe cei prezenţi să pară ei înșiși de piatră. 

Guvernatorul fusese primul care își revenise. Vocea sa 
autoritară răsunase în imensul salon ca avertismentul unui 
bandit. 

— Încetaţi cu scandalul ăsta! 


Scandalul fusese stins, dar se aprinsese instantaneu unul cu 
mult mai mare. Jerry Kho fusese denunţat pentru ultraj adus 
instituţiilor publice și pentru manifestări obscene, dar 
judecătorul care-i semnase actul de acuzare îl proiectase 
concomitent spre faimă și notorietate. LaFayette Johnson, 
impresarul care venea la el pentru a-l aproviziona cu droguri, 
începuse să adauge zerouri la valoarea operelor sale, iar Jerry 
își asumă consecinţele propriului gest: atât condamnarea care 
urmase, cât și posibilitatea de a tăvăli toate femeile dorite și 
toți banii necesari pentru a plăti ceea ce îi aducea comerciantul 
său de artă. 

Soneria de la intrare avu în urechile lui Jerry aceeași 
semnificaţie ca sintagma lupus în fabula. 

Fără a-i păsa că era dezbrăcat, traversă haosul atelierului în 
care trăia și muncea, ca să deschidă ușa. O găsi întredeschisă 
și rămase uimit. 

Idioata aia de Meredith nu o închisese bine. Dacă de partea 
cealaltă ar fi fost LaFayette, ar fi intrat fără să sune. 

Când trase ușa cu totul văzu o siluetă de bărbat învăluită în 
umbra palierului. Cu siguranţă că lumina se stricase, iar el nu 
reușea să distingă cine era. Sigur nu era LaFayette, pentru că 
umbra pe care o percepea în semiobscuritate era ușor mai 
înaltă decât ar fi fost cea a impresarului. 

Urmă o scurta pauză, momentul în care timpul și vântul 
încremenesc înainte de căderea primelor picături ale unei 
furtuni de vară. 

— Salut, Linus. Nu inviţi înăuntru un vechi prieten? 

Vocea izvori parcă dintr-o penumbra făcută din mii de ceţuri 
și din mii de ani care trecuseră. Nu o auzise de mult timp, și 
totuși o recunoscu imediat. 

Cuprins de aburii drogului, Jerry Kho fantazase de multe ori, 
ca toată lumea, în legătură cu propria moarte, singura 
certitudine a oricărui om. Își dorise visul oricărui artist: să o 
poată reprezenta, alegându-și singur culoarea și pânza 
giulgiului. 

Când bărbatul de pe palier ieși în lumina și intră în încăpere, 
Jerry își primi răspunsurile și își dădu seama că orice fantezie a 
sa avea să fie depășită de realitate. Privindu-l în ochi, ignora 
pistolul îndreptat către el. Singurul lucru pe care reușea să-l 
vadă deslușit era o mâna necunoscuta care arunca o găleată de 


vopsea neagra peste acel îndoielnic tablou al vieţii sale de până 
atunci. 


3 


LaFayette Johnson își parcă Nissanul Murano nou-nouţ în 
piaţeta aflată la intersecţia dintre Water Street și Peck Slip. 
Scoase cheile din contact și se aplecă să ia un pacheţel ascuns 
într-un compartiment micut de sub scaunul șoferului. Cobori 
din mașina și apăsă pe telecomanda butonul de închidere 
centralizată. Urmărind răspunsul pâlpâit al ledurilor, se întinse 
inspirând puternic aerul proaspăt. Se simţea o ușoara briză 
calda ce venea din sud, purtând un vag iz marin, împrăștiind 
puţinii nori care până cu o zi înainte întunecaseră cerul. Acum, 
deasupra sa se desfășură un albastru incredibil, care, ca toate 
recompensele, își avea reversul său. Ridicând ochii în mijlocul 
zgârie-norilor sau pe străzile înguste precum aceea, puteai să 
vezi doar o frântura din el. În New York, soarele, cerul și 
panorama sunt un privilegiu al bogaţilor. 

Iar el devenea în sfârșit unul dintre aceștia. Putred de bogat, 
graţie dezmăţatului ăluia scrântit de Jerry Kho. Și graţie 
harului său. Telefonul lui îl trezise, dar nu îl mirase. Cu o seară 
înainte, când îl văzuse ieșind de la expoziţie însoţit de pocitania 
aia, știuse foarte bine rolul pe care fata urma să-l aibă în 
mintea bolnava a lui Jerry. El, personal, nu i-ar fi tras-o ăleia 
nici măcar cu scula altuia, dar nu avea nimic de obiectat atâta 
timp cât găina sa cu ouă de aur avea nevoie de anumite 
scârnăvii pentru a plămădi scoarţele alea, care lui îi făceau 
greaţa, dar pe care publicul le aștepta cu disperare. Operele lui 
Jerry iniţiaseră un nou curent de interes faţă de arta figurativa 
și faţă de artiștii debutanţi. Colecţionarii de nou se înmulţeau, 
și începuse să circule o mulțime de bănet. Părea că se 
întorseseră la timpurile frumoase ale lui Basquiat și Keith 
Haring. lar el, asemenea vulpii bătrâne care fusese Andy 
Warhol, pusese mâna pe unul dintre caii câștigători. Dar 
trebuia să-l ocrotească, și să-l alinte, și să-l hrănească, așa cum 
faci cu un animal de rasă. Nu-i păsa că ideile lui Jerry foloseau 
drept carburant orice tip de droguri de pe piaţă. LaFayette era 
suficient de abil pentru a nu-și face nici cele mai mici scrupule, 
iar Jerry era suficient de adult pentru a-și alege propriul mijloc 
de a se distruge. Schimbul îi părea, în cele din urmă, echitabil. 
El îi furniza orice chestie pe care și-ar fi putut-o introduce în 
corp, iar ca recompensă urma să primească cincizeci de 


procente din tot ceea ce născocea mintea lui Jerry. 

LaFayette Johnson puse pacheţelul în buzunarul costumului 
sport pe care îl purta și se strecură pe lângă clădirile din 
cărămidă roșie, până când intră pe Water Street. 

Capătul podului Brooklyn pe care-l zărea înainte era scăldat 
de soare, dar lumina nu câștigase încă războiul cu umbra de pe 
Water Street. Se vedeau pe pod mașinile care treceau, și 
zgomotul traficului matinal se înălța, fără a deranja însă 
tăcerea străzii. În spatele său era South Street Seaport District, 
complet renovat și transformat în sediu al unor buticuri și 
locuri destinate turiștilor, ca vechea piaţa de pește sau Pier 17, 
aflată cu faţa spre apele lui East River. 

Un lucru îl considerase întotdeauna ciudat în metropolă, 
chiar de când ajunsese aici prima dată. Deși Manhattanul era o 
insulă, iar New Yorkul se afla pe coastă, cu greu puteai să-l 
consideri un oraș de mare. Acolo, oceanul se transforma în 
fluviu, iar fluviul se confunda cu oceanul, într-un joc nesfârșit, 
ca și când marea, cea adevărată, ar fi disprețuit colțul ăla al 
lumii și ar fi făcut să ajungă în el doar propriile deșeuri. Doar 
pescărușii păreau gardienii acelor hotare în conflict 
neîntrerupt. Uneori, puteai găsi câte unul chiar și în Harlem, 
venit să fure mâncarea porumbeilor, dar asta era tot. 

Se întoarse să-și privească mașina nouă, strălucitoare, și 
zâmbi. Se gândi la uriașa diferenţă dintre ea și zdrenţele din 
copilăria lui. Acum, în sfârșit putea să-și permită toate jucăriile 
la care ar fi avut dreptul când era copil. 

În mintea lui amintirile păreau învăluite în fum, ca și când o 
parte ascunsă din el ar fi făcut totul pentru a le șterge definitiv 
din memorie. Avea șaisprezece ani când fugise din sătucul 
pierdut prin Louisiana în care se născuse, un loc uitat de lume, 
unde așteptarea părea să fie parte componenta a ADN-ului 
localnicilor. Stăteau toţi acolo, preocupaţi să moţăie, nereușind 
măcar să doarmă cum trebuie. Și așteptau. Vara, iarna, ploaia, 
soarele, trecerea trenului, sosirea autobuzelor. Așteptau 
singurul lucru care nu avea să sosească niciodată: viața. Three 
Farmers, câteva case în ruină așezate în jurul unei intersecţii, 
unde singurul lucru demn de notat părea să fie mulțimea de 
țânțari și unicul ideal al oamenilor locului îl întruchipa o carafă 
cu limonadă rece. Îi veni în minte replica pe care o auzise odată 
într-un film și pe care și-o însușise. 


Dacă aș fi Dumnezeu și aș vrea sa fac o clisma lumii, 
aș băga sonda tocmai la Three Farmers... 


Era acolo mama lui, îmbătrânită înainte de vreme, de mirosul 
puternic al bucătăriei cajun și de vergeturile care îi devorau 
până și gambele. Apoi mai era și tatăl lui, pentru care familia 
reprezenta locul potrivit de refulare a frustrărilor și a furiei 
acumulate la beţie. Când LaFayette Johnson se săturase de 
cartofi și de pumni, într-o seară, când tatăl său încercase din 
nou să ridice mâna asupra lui, îi zdrobise dinţii cu o veche bâtă 
de baseball și plecase, șterpelind toţi banii pe care-i găsise în 
cocioaba aia împuţită, căreia nu reușise vreodată să-i spună 
casă. 

Adio, Louisiana. 

Fusese o călătorie lungă și înceată, dar, la capătul drumului, 
saluta New Yorkul. 

Dac-ar ar fi avut permis de conducere, ar fi devenit unul 
dintre miile de taximetriști de pe scena newyorkeză, în 
mulțimea de indieni, pakistanezi și alte etnii. Fu constrâns să-și 
caute de lucru, și, în cele din urmă, se împiedică și el în pepita 
lui de aur. Se angaja ca ajutor într-o galerie, în districtul 
Chelsea, condusa de un comerciant de artă numit Jeffrey 
McEwan, un tip între doua vârste, snob și ușor efeminat, veșnic 
îmbrăcat în haine englezești. Când îl cunoscuse, LaFayette își 
reţinuse cu greu un hohot de râs, întrebându-se dacă nu cumva 
omul ăla folosea hârtia igienica pe post de cache-col de fiecare 
dată când mergea să se cace. 

Zâmbetul de pe faţa lui LaFayette Johnson se întinse și 
deveni o grimasă de compătimire pe când își continua drumul 
cu buzunarele pline de droguri înspre casa lui Jerry Kho. 

„Isuse, cât de ipocrit puteai să fii, Jeffrey McEwan!” 

Deși era căsătorit, poponarul ala de Jeff avea un fund ce 
putea fi liniștit un tunel pentru un trenuleţ electric și avea o 
piele alba și moale, pe care nu reușise niciodată s-o atingă fără 
sa simtă un fior de dezgust. Dar era bogat și-i plăceau femeile 
și, mai ales, îi plăceau băieţii tineri și frumoși cu pielea 
întunecata. Lui LaFayette îi plăceau femeile, dar avea tot ce-i 
trebuia pentru a-l incita şi pe patronul său. Înţelesese încă de la 
început că gestul acela putea să dea o turnură importantă vieţii 


sale. Avea în mână o șansă și trebuia să fie foarte atent să n-o 
irosească. Începuse astfel un joc de priviri și tăceri, înfăţișându- 
se în preajma lui și retrăgându-se viclean când se apropia 
finalul. După câteva luni petrecute astfel, bătrânul Jeffrey 
McEwan era fiert și prăjit suficient. Lovitura de graţie fusese 
data atunci când LaFayette se lăsase surprins, întâmplător, gol 
sub dușul din baia galeriei. Poponarul ăla bătrân era pur și 
simplu înnebunit. Căzuse în genunchi dinaintea lui, îi 
îmbrăţișase picioarele și, plângând, îi declarase iubirea lui 
veșnică, bâlbâind toate promisiunile și jurămintele posibile. 
LaFayette îi ridicase capul și-i băgase penisul în gură, iar apoi 
îi penetrase fundul cu violenţă, obligându-l să se aplece peste 
chiuveta din baie, ţinându-l așa cu o mână pe spate și trăgându- 
i părul moale și roșcat cu cealaltă, pentru a-l obliga să 
privească imaginea lor din oglindă. 

În ziua aceea, fără să-i pese de consecinţe, bătrânul Jeffrey 
McEwan își părăsi nevasta și plecă să locuiască împreună cu el. 
Deveniseră parteneri și începuseră să lucreze împreună, până 
când Jeff se gândise ceva mai bine și părăsise scena triumfal, 
atins de un infarct la vernisajul unui pictor bine cotat, asupra 
căruia aveau exclusivitate. 

Din păcate pentru LaFayette, poponarul ăla idiot nu 
divorțase niciodată, și târfa de nevastă-sa pusese laba pe tot ce 
nu fusese trecut pe numele lui din averea moșului. lar asta 
reprezenta cam cincizeci la sută. 

La urma urmelor, nu-i mersese prea rău. 

Dar mai era un lucru pe care Jeff i-l lăsase moștenire și care, 
în munca sa, valora toţi banii din lume: îl învățase valoarea 
culturii. LaFayette Johnson înţelesese că baza meseriei lui era 
cunoașterea. Când soţia amantului său îl dăduse afară din 
galeria din Chelsea, el era deja capabil să umble pe propriile 
picioare. Urmase curentul care își muta acum centrul de 
interes pentru arta figurativă în Soho. Cumpărase un local 
imens, la etajul doi al unui edificiu elegant, în curs de renovare, 
de pe Green Street, o străduță cu pavaj cubic, aproape de 
intersecţia cu Spring Street. Deschisese L & J Gallery, fidel 
scopului său de a se asocia doar cu sine însuși. In cele din 
urmă, îi rămăsese doar micul apartament în care locuia și 
mansarda de la etajul șapte din Water Street, unde îl plasase 


pe Jerry. 


Mișcarea ușoară a pantofilor de sport Nike îi purtă pașii spre 
intrarea în clădire. 

Trecu pe lângă un mic restaurant, închis la ora aia, și-și 
contemplă imaginea în vitrine. Un bărbat frumos, de culoare, la 
vreo patruzeci de ani, într-un costum sport Ralf Lauren, pe care 
succesul, cel adevărat, părea să-l fi binecuvântat definitiv. Își 
caracteriza imaginea cu sintagma pe care Jerry Kho obișnuia să 
o folosească pentru sine însuși. 

— Totul ca la carte, LaFayette, totul ca la carte... 

Trecu prin faţa unei porți aproape ruginite, închisă cu un lanţ 
cu lacăt. Dincolo de grilajul învechit, într-o curte închisă, se 
zăreau niște mașini rablagite. O inscripţie atârnată pe rugina 
porții invita oamenii să își ţină câinii în lesă. 

Fațada clădirii era decorată cu frize de piatră roase de vreme 
și cu o veche scară de urgenţă. Ajuns în faţa intrării, cotrobăi 
prin buzunare, căutându-și cheile, și își dădu seama că le uitase 
în mașină. Apăsă butonul soneriei, dorindu-și ca idiotul de Jerry 
să nu fie în starea aia cretină de după o priză bună și să-l poată 
auzi. 

Apăsă de două ori, dar nu primi niciun răspuns. 

Era cât pe ce să se întoarcă pentru a-și lua cheile, când o 
siluetă ieși din penumbră și deschise ușa. Era un bărbat care 
purta un hanorac gri cu gluga lăsata pe ochi pentru a-i ascunde 
chipul și o pereche de ochelari de soare. 

Tinea capul ușor aplecat în faţă și, pe tot parcursul scurtei 
lor întâlniri, se mișcă astfel încât LaFayette nu reuși să-i vadă 
faţa. leși ca și când s-ar fi grăbit, lovindu-l destul de violent, 
fără să facă nici cel mai mic gest de scuză. Imediat ce ieși pe 
poartă își îndreptă capul și spatele, începând o alergare ușoara. 
LaFayette îl urmări îndepărtându-se. Observă că alerga într-un 
mod ciudat, șchiopătând, ca și când ar fi avut o problema la 
piciorul drept și ar fi fost constrâns să-și dozeze efortul atunci 
când îl punea în pământ. 

„Cretinu' dracului...” 

LaFayette Johnson adresă acest comentariu lapidar tuturor 
runner-ilor, și acestuia în special, pe când intra în hol și apăsa 
butonul ascensorului. Ușa se deschise instantaneu, fapt ce 
indica prezenţa pe etaj a cabinei. Probabil că o folosise și așa- 
zisul atlet care tocmai ieșise. Sportiv, da, dar nu până într-atât 
încât să coboare pe scări. Sau poate că problema pe care o 


avea la picior îl împiedica să coboare treptele cu ușurința. 

LaFayette își scutura umerii. Avea altele la care să se 
gândească, în loc să-și bată capul cu un șchiop tălâmb, aspirant 
la maraton. Trebuia să-l furajeze pe Jerry, pentru a-l aduce la 
randament maxim. Intenţiona să organizeze o expoziţie în 
toamna, și avea nevoie de cât mai multe posibilități de alegere. 
Câteva exemplare, dar extrem de reprezentative. Organizase 
deja un sondaj în rândul unor colecționari care puteau fi 
consideraţi lideri de opinie și trăsese câteva sfori pentru a avea 
sprijinul presei de specialitate, cea care conta într-adevăr. 

Venise momentul să facă pasul cel mare, care avea să-i 
propulseze din New York în întreaga Americă și în tot restul 
lumii. Ascensorul se deschise cu un sunet metalic pe palierul 
celui de-al șaptelea etaj, care era în întregime ocupat de 
apartamentul lui Jerry. 

Ușa era întredeschisă. 

Pe neașteptate și fără un motiv anume, LaFayette Johnson 
simţi un gust ciudat de rugina făcându-i gura pungă. Dacă într- 
adevăr exista un al șaselea simţ, probabil că în el se activase în 
clipa aia. 

ÎImpinse ușa acoperită de vopsea scorojită și intră în 
mansarda unde trăia și lucra Jerry. Îl întâmpină același haos 
obișnuit, alcătuit din culori, dezordine și, în egală măsură, 
gunoaie, haos ce părea să constituie unicul ambient posibil 
pentru supraviețuirea artistului său. 

— Jerry? 

Tăcere. 

LaFayette se deplasă încet prin acel delir de pânze, farfurii și 
cutii de bere, resturi de mâncare, cărți și așternuturi de o 
culoare nedefinită în urma prea multelor utilizări și prea 
puţinelor spălări. Pe stânga, în partea opusă intrării, era o 
etajeră metalică pe care Jerry își ţinea cutiile cu vopsele și 
toate materialele folosite la realizarea operelor sale. In faţa lui, 
pe podea, o pânză albă acoperită de pete de culoare, în aer se 
simţea un puternic miros de vopsea. 

— Ei, Jerry, nu ar trebui să lași ușa deschisă. Știi că, dacă ar 
intra un hoţ aici, ar deveni într-o secundă proprietarul unei 
mulțimi de capodopere ale artei contemp... 

Spunând aceste cuvinte, ajunse în spatele rafturilor. Ceea ce 
văzu îl făcu pe LaFayette Johnson să își piardă în același timp 


vocea și orice urmă de consideraţie față de body-art. 

Jerry Kho, gol pușcă și acoperit de vopsea roșie, uscată, 
ședea lipit de zid într-o poziţie atât de caraghioasă, încât doar 
moartea o putea face să pară tragică. Avea degetul mare al 
mâinii drepte băgat în gură. Mâna stângă era fixată pentru a 
susţine o păturică lângă faţă, care-i acoperea urechea. Ochii lui 
Jerry, căscaţi spre nicăieri, păreau plini de oroare și de 
stupoare pentru felul caraghios în care cineva îi așezase corpul. 

În spatele său, desenat pe peretele alb cu spray cu vopsea 
albastră, la înălțimea capului, era un norișor, asemenea celor 
din benzile desenate prin care se sugerează gândurile 
personajelor. În norișor, cu aceeași vopsea, aceeași mână 
scrisese un număr. 


84336286747 


LaFayette simți dintr-odată un gust grețos în gură și o 
gheară de oțel îngheţat îi sfâșie stomacul. Conștientiza brusc 
două aspecte. Primul, că acea găina nu va mai avea să-i mai 
clocească vreodată ouă de aur. Al doilea, că era în mare belea. 
Și exista un singur mod de-a o scoate la capăt. Măcar de data 
aceasta, trebuia să se comporte conform legii. 

Scoase celularul din buzunar și formă în grabă 911. Când 
operatoarea îi răspunse cu o voce amabilă și impersonală, el o 
anunţă că descoperise o crimă. Își dădu numele și adresa, 
promițând că avea să rămână la locul faptei, în așteptarea 
echipajului de poliţie. 

Imediat după aceea, începu să fotografieze cadavrul din toate 
unghiurile cu camera telefonului. Cu siguranţă, aveau să fie 
multe ziare dispuse să plătească în aur acele instantanee, chiar 
dacă nu erau de o calitate excepţionala. Apoi se strecură în 
baie și aruncă în WE pastilele pe care le avea în buzunar. Apăsă 
butonul, dând drumul apei și, pe când vasul se golea cu un mic 
vârtej, LaFayette Johnson se întreba cum ar fi putut scoate din 
haznaua aia toate pânzele lui Jerry Kho, unul dintre mulţii 
artiști idioţi și blestemaţi care, în clipa aia, odihnească-se în 
pace, începuse deja să picteze pereţii infernului. 


4 


În picioare, în faţa ferestrei, Jordan Marsalis privea camionul 
firmei de transport care ieșea din parcarea rezervată din faţa 
casei sale. Cu câteva minute mai devreme, pe când încă se 
auzeau comentariile muncitorilor care coborau scările, 
semnase chitanţa întinsă de responsabilul firmei. Era un negru 
enorm, cu un fizic de wrestler și cu bicepși uriași, ce umflau 
mânecile tricoului său roșu cu galben. Pe spate avea 
inscripţionat cu negru logoul firmei Cousins, din Brooklyn, 
căreia îi încredințase puţinele piese de mobilier aflate în 
apartamentul lui. Cele care nu-l interesau aveau să rămână la 
dispoziția noului locatar al casei. Jordan făcu o mâzgălitură pe 
bucata aceea de hârtie, prin semnătură lui dându-și acordul la 
clasarea unui fragment din existenţa sa, alături de mobila, într- 
o magazie oarecare, dintr-un loc pe care nu-l cunoștea. Astfel, 
atât viaţa pe care o trăise, cât și cea care-l aștepta se situau pe 
aceleași poziţii. Amândouă sfârșeau în locuri necunoscute lui. 

— Poftim, domnule. 

Pe când îi întindea copia facturii, omul privi combinezonul 
din piele, de motociclist, pe care îl purta Jordan, cu un amestec 
de curiozitate și de invidie. Jordan își strecură o mâna în 
buzunar, scoțând o bancnota de o suta de dolari. 

— Poftim, beţi un pahar de rămas-bun în cinstea mea și mai 
aruncaţi din când în când o privire peste lucrurile mele. 

Omul puse banii în buzunar cu un gest solemn și cu expresia 
malițioasă a jurămintelor copilărești. 

— S-a făcut, domnule. 

Rămase în picioare în faţa lui, fără să dea vreun semn că ar 
vrea să plece. Făcu o pauză, privindu-l în ochi. 

— Poate că nu e treaba mea, dar îmi pare că plecaţi într-o 
lungă călătorie. Şi aveţi aerul unuia care știe de unde pleacă, 
dar nu știe unde va ajunge. 

Jordan rămase surprins de neașteptata sclipire din ochii 
interlocutorului său. Până cu puţin timp în urmă pusese între ei 
bariera amorfă a raportului de muncă ce împiedică orice 
manifestare dincolo de profesionalism. Cu discreţie, bărbatul 
nu așteptă să primească un răspuns afirmativ. 

— Vă mărturisesc sincer că aș vrea să fiu în locul 
dumneavoastră. In orice caz, oriunde aţi merge, vă doresc 


drum bun. 

Jordan zâmbi și mulțumi cu o înclinare a capului. Omul se 
întoarse, îndreptându-se spre ușă. Înainte de a ieși, întoarse 
capul, privindu-l. 

— Hm, vedeţi cât de ciudată e viaţa... 

Făcu un gest cu mâna, gest care-i includea pe amândoi. 

— Amândoi  purtăm  combinezon. Doar că pentru 
dumneavoastră el înseamnă libertate, iar pentru mine, 
pușcărie. 

Fără a mai adăuga ceva, ieși închizând ușor ușa în urma sa, 
iar Jordan rămase singur. 

Imediat ce camionul dispăru după colț, se îndepărtă de 
fereastră și se îndreptă spre canapeaua cu tapiţeria rărită și cu 
scheletul șubred, din faţa șemineului. Închise fermoarul 
rucsacului impermeabil în care îngrămădise cele câteva haine 
ce aveau să-i fie necesare pe drum, luă casca și puse în ea 
mănușile și gluga. Întoarse capul spre fereastra cea mare a 
salonului și rămase locului o clipă, privind jocul de lumini pe 
geamurile clădirii din faţă. 

Își închiriase apartamentul, printr-o agenţie, unei persoane 
pe care nici măcar n-o cunoștea, un tip care intenţiona să se 
mute în New York. Acest Alexander Guerrero văzuse casa prin 
intermediul unor fotografii digitale expediate prin e-mail și îi 
transmisese, alături de referinţele din partea agenţiei, un cec 
ce conţinea suma pentru garanţia cerută și pentru cele șase 
luni de chirie anticipată. Astfel, devenise noul locatar al unui 
bun apartament de patru camere în 54 West, la intersecţia 
dintre Fifth și Sixth Avenue, pe 16" Street. 

„Fi bine, felicitări domnule Guerrero, oricine-ai fi...” 

Jordan își puse rucsacul pe umăr și se îndreptă spre ieșire. 
Sunetul pașilor săi pe podeaua de lemn se sparse în 
reverberaţiile ciudate ale apartamentului aproape gol. Tocmai 
pusese mâna pe clanţa, când sună telefonul. 

Se întoarse încet și rămase privind nedumerit aparatul așezat 
pe șemineu. Trimisese deja cererea de desfacere a contractului 
cu AT & T și nu credea că mai funcţionează. Totuși, telefonul 
continua să sune, iar Jordan nu reușea să ia decizia de a 
parcurge cei câţiva pași care îl despărțeau de acel sunet și de 
necunoscutul pe care acesta îl reprezenta. Nu-l încerca nicio 
curiozitate de a afla cine și de ce. In mintea sa el era deja pe 


drum, un proiectil colorat, lansat dintr-o parte în alta a 
peisajului, cu aerul vâjâind pe lângă caroseria motocicletei, pe 
o stradă deschisă în faţa roţilor, ca o linie albă reflectată în 
ochii săi și pe viziera căștii. Chiar dacă fizic el era încă acolo, 
New Yorkul reprezenta de-acum o amintire, și nici măcar nu 
era una dintre cele mai frumoase. 

Cândva, acel oraș însemnase mult pentru el. Uneori New 
Yorkul este însă un sfetnic prost, are darul de a te face să te 
simţi plin de energie, fără a-ţi da șansa să vezi cât de multă 
energie își ia el de la tine. Înţelesese chiar de la început și 
acceptase acest târg, pentru a avea în schimb șansa de a fi în 
același timp ceea ce-și dorea să fie și ceea ce era. 

Apoi, într-o zi, fusese constrâns să facă o alegere, care se 
dovedise a fi una dintre cele fără cale de întoarcere. Viaţa îţi 
oferă adesea privilegii și, la fel de des, ţi le cere înapoi. Cineva, 
nu-și amintea cine și unde, îi spusese că succesul și tinereţea 
sunt daruri pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să le 
restitui. Dacă asta era una dintre directivele inderogabile ale 
existenţei, el își plătise deja cota-parte. Jordan înţelesese de 
mult că lucrurile care-l interesau în viață nu și le putea 
cumpăra, ci era constrâns să le câștige. Când nu mai putuse s-o 
facă, își închinase casa și hotărâse să părăsească orașul. 

Iar acum, telefonul. 

Cu un oftat, se apropie de aparat, aruncând rucsacul și casca 
pe canapea, și ridică, fără chef, receptorul. 

— Alo... 

În urechi îi ajunse un zgomot de fond, înfundat și ritmic, 
peste care se suprapuse o voce cunoscută. 

— Jo, sunt Chris. Te-am căutat pe celular, dar e închis. Slavă 
Domnului că încă mai ești în oraș! 

Jordan fu surprins să recunoască vocea fratelui său. Era 
ultima persoană pe care se aștepta s-o audă la celălalt capăt al 
firului. Era neliniște în vocea aceea și ceva nou, ceva ce nu-și 
închipuise vreodată că ar putea simţi în vocea lui Christopher 
Marsalis. 

Era frică. 

Jordan se prefăcea că nu-și dădea seama. 

— N-am nevoie de celular acum. Tocmai plecam. Ce s-a 
întâmplat? 

Chris lăsă să treacă o clipă de tăcere, lucru destul de 


neobișnuit în conversațiile cu el. De obicei, nu era tipul care să 
acorde pauze nici pentru el, nici pentru alţii. 

— L-au ucis pe Gerald. 

Jordan avu brusc senzaţia unui dejă-vu, sau mai degrabă se 
simţi uluit în fața împlinirii unei profeţii care nu avea nicio 
legătură cu un moment deja trăit. Işi dădu seama că tocmai 
primise o veste pe care o aștepta de mult timp. O simţise 
planând deasupra lui, ca o premoniţie, de fiecare dată când se 
gândise la băiatul ăla. 

Reuși să-și păstreze vocea calmă și să nu se lase cuprins de 
agitația care pusese stăpânire pe vocea fratelui său. 

— Când? 

— Azi-noapte, azi-dimineaţă, nu știu. Impresarul lui a trecut 
acum câteva momente pe la el pe-acasă și i-a descoperit 
cadavrul. 

Jordan nu se putea împiedica să creadă că mizerabilul de 
LaFayette Johnson nu trecuse pe la Gerald, la o oră atât de 
matinală, doar pentru o vizită de curtoazie. Nimeni nu reușise 
încă să-l prindă, dar știau toţi în ce fel plătea agentul operele 
protejatului său. O altă pauză de reflecţie în discursul lui 
Christopher îl făcu să înţeleagă că și el credea același lucru. 

— Tu unde ești acum? 

— Eram în Albany, la o reuniune a democraţilor. Imediat ce 
m-au anunţat, am luat elicopterul. Vom ateriza în curând pe 
heliportul din East River, în centru. Isuse, Jordan, mi-au spus că 
l-au găsit într-o stare groaznică! 

Lui Jordan i se păru că simte tremurul lacrimilor în vocea lui 
Chris. Şi asta era o noutate. 

— Vin imediat. 

— Gerald locuia... 

Jordan își dădu seama că fratele său vorbise despre Gerald la 
trecut. Se simţi în mod ciudat incapabil să așeze și el o piatră 
de mormânt peste corpul cald încă. 

— Știu unde stă... pe Water Street, în capăt. 

Din tonul vocii lui Chris, Jordan nu-și dădea seama dacă 
sesizase sensul precizării. Era pe punctul de a lăsa jos 
receptorul, când omul de la celălalt capăt spuse ceva, 
întrerupându-i gestul. 

— Jordan... 

— Da? 


— Mă bucur că te-am găsit încă acasă. 

Jordan se simţi ciudat de stânjenit. Răspunse cu aceeași voce 
și spuse primul lucru care-i veni în minte, pentru că, de fapt, nu 
ar fi avut nimic să-i spună. 

— OK, sosesc. 

Uneori, în imaginaţia sa, avusese senzaţia că New Yorkul era 
un organism viu, o entitate de sine stătătoare, o voinţă străină 
și subterană, care ar fi continuat să existe și să funcționeze 
chiar dacă, brusc, toate fiinţele umane ar fi dispărut. Luminile 
ar fi continuat să se aprindă și să se stingă, metroul ar fi 
continuat să circule, iar taxiurile ar fi străbătut străzile, chiar 
dacă la colţuri n-ar mai fi fost nimeni să le oprească. 

Chiar și acum, pe când punea receptorul în furcă, avu 
impresia că, dac-ar fi plecat, ar fi găsit la marginile orașului o 
barieră invizibilă și impenetrabila de energie, ca și când totul în 
jurul său ar fi complotat pentru a-l face să rămână acolo unde 
nu mai voia să stea. Unde nu mai avea niciun motiv să rămână. 
Își scoase cizmele, desfăcu fermoarul combinezonului cu o 
singură mișcare prea bine știută și îl așeză pe spătarul 
canapelei. Deschise rucsacul și scoase o pereche de pantofi 
sport, o cămașă, o pereche de blugi și o geacă de piele. Se 
îmbrăcă repede cu hainele acelea, pe care își închipuise că le 
va purta într-un alt loc, la mii de kilometri depărtare. 
Aplecându-se să-și lege șireturile, văzu ceva între pernele 
divanului. 

Strecură mâna sub perne și scoase o fotografie. Era o veche 
poză color, ușor îngălbenită, ce aparţinea unui timp de mult 
apus. Jordan își amintea foarte bine când fusese făcută. Erau 
sus, la Lake George, la pescuit cu un grup de prieteni. El și 
fratele său stăteau în picioare, iar luciul apei înconjura siluetele 
lor alăturate ca un halou de lumină. Zâmbeau amândoi, cu un 
aer complice, privind spre obiectiv. 

Rămase o clipă privind acele chipuri ca și când ar fi fost doi 
necunoscuţi. Fizic, el și Christopher erau diferiţi, foarte diferiţi. 
Doar privirea le era aceeași. Aveau mame diferite, dar aveau în 
comun același tată, iar ochii albaștri fuseseră unica moștenire 
pe care Jakob Marsalis o împărţise în mod egal cu cei doi fii. 

Se ridică și așeză fotografia pe șemineu. Își luă casca și se 
îndreptă spre ușă, cu impresia stupidă că imaginile din 
fotografie făceau același lucru, întorcând spatele încăperii și 


îndepărtându-se pe luciul lacului, care se deschidea înaintea 
lor. 

Deschise ușa și regăsi decorul familiar al coridorului scăldat 
în lumina confuză a aplicelor de pe pereţi, cu mocheta ce 
trebuia schimbată și cu bine-cunoscutul iz de umezeală și de 
mâncare vândută în stradă, pe care cineva îl numise „mirosul 
New Yorkului”. 

Dintr-un apartament al unui etaj inferior se auzea un 
casetofon cu volumul dat la maximum. Jordan recunoscu 
melodia unuia dintre artiștii lui preferaţi, Connor Slave, noul 
enfant prodige al muzicii culte americane. Era o melodie plină 
de tristeţe, intitulată Cântecul femeii care dorea să fie marinar. 
O indestructibilă și melancolică speranţă a unui om care își 
dorea un lucru neîngăduit de societate, ce avea să-i fie interzis 
pentru totdeauna. 

Lui Jordan îi plăcea cântecul ăla. Se simţea foarte apropiat 
de femeia de pe faleză, care privea marea pe care nu avea să 
hoinărească vreodată, simțind cum nevoia ei de libertate o 
sufoca puţin câte puţin. Se simţea și el în aceeași postură. 
Alegerea aceasta o făcuse singur, dar asta nu însemna că 
tristeţea lui era mai puţin profunda. 

Ascensorul ajunse pe palier. Intra în cabină și apăsă butonul 
de coborâre, lăsând în urmă muzica și gândurile. 

Ajuns în stradă, fu întâmpinat de lumina unui soare 
binevoitor, la care nu ar fi avut dreptul nici el și nici orașul 
acela. Pe când traversa strada, Jordan se trezi gândindu-se la 
viaţa grea a unui tânăr pe care toţi îl cunoșteau drept Jerry 
Kho, pseudonim al celui care spera să fie reprezentantul cel 
mai de seamă al body-art-ului newyorkez. Se vor fi spus multe 
lucruri pe seama lui și, din păcate, multe vor fi fost chiar 
adevărate. Cunoscând cât de cât lumea, Jordan știa că ziarele 
vor fi răscolit până în străfundurile existenţei lui, începând de 
la copilăria dificilă, până la tinereţea agitată, la dependenţa de 
droguri și de sex, și asta chiar dacă aparţinea uneia dintre 
familiile cunoscute ale orașului. Dac-ar fi avut puţin noroc, 
probabil că timpul și talentul său ar fi făcut din el un mare 
artist. Însă proasta administrare a talentului nu făcuse din el un 
om la fel de important. lar acum, atât timpul, cât și talentul lui 
se sfârșiseră. Dacă e adevărat că succesul și tinereţea sunt 
lucruri pe care viaţa și le cere înapoi, atunci Gerald fusese 


forțat să le restituie înainte chiar de a le fi încercat cu 
adevărat. 

De cealaltă parte a străzii, la intersecţia cu Sixth Street, era 
un mic restaurant, unde își luase adesea prânzul sau micul 
dejun. Fuseseră atât zile în care glumise cu ospătărițele, cât și 
ore fumate, ca niște ţigări, cu privirea pierdută, în căutarea 
unei soluţii, care continua să-i scape. Astfel, zi după zi, el și Tim 
Brogan, proprietarul, deveniseră prieteni, iar acesta îi dăduse 
permisiunea de a-și parca motocicleta în curtea micuță din 
spatele restaurantului. 

Jordan trecu prin faţa vitrinelor și își flutură mâna, salutând 

o ospătăriţă în uniforma verde, care servea doi clienţi așezați la 
o masă cu faţa spre stradă. Fata îl recunoscu și, având mâinile 
ocupate, răspunse cu o înclinare a capului și cu un surâs. 
__ Intră în curte, cotind imediat la dreapta, în spatele localului. 
În picioare, alături de motocicleta lui acoperita cu o pânză, era 
Annette, una dintre ospătărițe, care-și luase o mică pauză, 
fumând o ţigară, rezemată de ușa de serviciu. Jordan îi știa 
povestea. Soţul ei își luase de ceva vreme drept amanta sticla 
de băutură, și cu vreun an în urmă fiul său avusese deja 
probleme cu poliţia. Când venise la el ca s-o ajute, lui Jordan i 
se făcuse milă și o ajutase. Annette nu mai vorbea despre soțul 
ei, dar băiatul avea acum un loc de munca și părea hotărât să 
se ţină departe de necazuri. 

Când îl văzu venind, nu păru surprinsă. 

— Salut, Jordan. Azi-dimineaţă credeam că voi găsi gol locul 
motocicletei tale. Eram convinsa că ai plecat deja. 

— Așa credeam și eu, dar cineva, undeva, a hotărât altfel, iar 
părerea lui contează mai mult decât a mea. 

— Necazuri? 

— Mda... 

Curtea era cufundata în umbră, dar, pentru o clipă, chipul 
femeii păru ca se întunecă și mai tare. 

— Da' cine nu are dintr-astea? 

Cunoșteau amândoi viața suficient de mult pentru a ști 
despre ce era vorba. Și niciunul din ei nu aflase asta din cărți. 

Jordan se apropie de motocicleta și începu să-i desfacă husa. 
De sub ea apăru carcasa roșie și strălucitoare a unui Ducati 
999. Deși se obișnuise cu ea, încă îl mai fascina. Era o 
motocicleta pe care o iubeşti pentru prestațiile ei, dar și mai 


mult pentru formele ei. Pentru motocicliști, un Ducati avea un 
farmec aparte. 

Annette făcu un semn spre ea. 

— Frumoasă. 

— Frumoasă și periculoasa, confirmă Jordan, împăturind 
prelata. 

— Nu mai mult decât atâtea alte lucruri care se petrec în 
orașul ăsta. La revedere, Jordan. 

Annette își aruncă ţigara pe jos și o stinse atent cu piciorul. 
Apoi se întoarse și intră în local. Scârţâitul ușii închizându-se în 
urma ei se pierdu în zgomotul motorului care pornea. Pe când 
își încheia cureaua căștii și asculta bufniturile familiare ale 
ţevii de eșapament, Jordan se gândi că urma să facă iarăși ceea 
ce în trecut făcuse de zeci de ori, dar nu crezuse că va mai fi 
fost vreodată nevoit să încerce. După un apel telefonic, se 
îndrepta din nou spre locul unui delict. Dar de data asta era 
altfel. Acum victima era cineva care făcea parte din viaţa lui, 
chiar dacă el hotărâse cu mult timp în urmă să nu facă parte 
din viața nimănui. 

Dar asta nu însemna nimic în comparaţie cu ceea ce se 
întâmplase acum. Jerry Kho, bărbatul asasinat, se numea în 
realitate Gerald Marsalis și, dincolo de a fi fost nepotul său, era 
și fiul lui Christopher Marsalis, primarul New Yorkului. 


5 


Când Jordan intră pe ultima porţiune din Water Street, conul 
de umbră împărțea strada în două jumătăți. Dreapta și stânga, 
soare și umbră, cald și frig. Își dădu seama că în urmă cu ceva 
timp făcuse și el parte din metafora aia de doi bani. Acum totul 
părea îndepărtat ca un film din care-ţi amintești doar unele 
imagini, dar nu și titlul. 

Nu fu foarte surprins să descopere, pe lângă fireasca 
desfășurare de forțe ale poliţiei, și o prezenţă masivă a mass- 
media. Brâu ziariști care se strecurau, pe cât puteau, printre 
mașinile cu girofarurile aprinse și printre furgonetele de la 
Eyewitness News și Channel 4, parcate în piaţeta Peck Slip. O 
corespondentă de la NY1, al cărei nume nu și-l amintea, 
transmitea în direct, având în fundal zona pusă sub restricţie 
de benzile galbene. Prezenţa lor imediată trebuia asociată cu 
faptul că era întotdeauna cineva în rândul forțelor de poliţie 
care își plătea ratele la un împrumut sau la facultatea fiului 
îmbrăcând hainele personajului cunoscut sub numele de „sursă 
sigură”. 

Își parcă motocicleta astfel încât să rămână la umbră, pentru 
a nu o găsi cu șaua încinsă la întoarcere. Se îndreptă spre 
clădire cu aerul unui curios oarecare, ţinându-și casca pe cap 
pentru a nu fi recunoscut. Ultimul lucru care-i lipsea acum era 
să-și facă loc printr-o mulțime de jurnaliști care i-ar fi întins 
buchete întregi de microfoane în omagiu. 

Un grup de băieţi în uniforme albastre, inscripţionate cu 
NYPD, îi trecu pe dinainte, grăbindu-se în trap mărunt. Erau 
elevi ai Academiei de Poliţie îndrumați de un instructor, în 
rondul de dimineaţă. Trecând prin faţa locului delictului și 
văzând agitația, câţiva întorseseră curioși capul înspre intrarea 
casei unde era evident că avusese loc crima. Jordan se abținu 
cu greu să nu-i urmărească o vreme cu privirea, trecând pe 
lângă furgoneta albastră de la Criminalistică, în timp ce se 
apropia de grilaje. Merse pe lângă acestea până în dreptul 
deschiderii ce corespundea ușii de la intrare, unde 
responsabilii anchetei postaseră doi agenţi de pază. Pe unul îl 
cunoștea, era de serviciu la One Police Plaza, cartierul general 
al poliţiei. De fapt, nici nu putea fi altfel. Comandamentul 
central se afla la mai puţin de un kilometru distanţă și era 


normal ca ei să se ocupe de caz. 

Ofiţerul se îndrepta deja spre el pentru a-l opri, dar în acel 
moment Jordan își scoase casca, și acesta îl recunoscu. 
Polițistul se domoli așteptându-l să ajungă în dreptul său 
înainte de a desface mai bine grilajul, pentru a-i facilita 
trecerea. 

— Bună ziua, domnule locotenent! 

Jordan înclină capul ca și când ar fi fost atent pe unde calcă, 
iar polițistul nu-i putu vedea expresia feţei. 

— Nu mai sunt locotenent, Rodriguez. 

— Desigur, domnule lo... desigur, mă scuzati! 

Rodriguez puse privirea în pământ o clipă. Jordan hotări că 
nu era cazul ca băiatul ăla să plătească pentru o vină care nu 
era a lui. 

— Nu-i nimic, Oscar. Sunt sus cu toţii? 

Rodriguez își ridică ochii și păru să-și revină din momentul 
de jenă. _ 

— Sigur, la ultimul etaj. Însă primarul n-a ajuns încă. 

— Știu. Trebuie să sosească în câteva clipe. 

Ofiţerul Oscar Rodriguez strânse din ochi, până când aceștia 
se transformară în două tăieturi negre pe faţa lui întunecată de 
hispanic. 

— Îmi pare rău pentru nepotul dumneavoastră... domnule 
Marsalis. 

Omul aflat de cealaltă parte a grilajului și a vieţii sale făcu o 
pauză. Jordan înţelese că nu-și terminase discursul. 

— Dacă-mi permiteţi, eu aș zice că, dacă cineva a fost 
locotenent de poliție așa ca dumneavoastră, pentru unul ca 
mine, locotenent rămâne pentru totdeauna. 

— Mulţumesc, Oscar. De-ar fi așa de simplu... Pot să urc? 

— Desigur. Nimeni nu mi-a spus clar, dar am impresia că va 
așteaptă. 

Rodriguez se dădu la o parte pentru a-i permite să intre în 
vestibul. Urcând cu liftul slab luminat, Jordan se gândi cu 
amărăciune cum, uneori, viața poate materializa distanţele mir- 
un mod mult mai semnificativ decât s-ar putea exprima în 
kilometri. Între New York City Hall, unde lucra Christopher 
Marsalis, și Water Street, unde trăia Gerald, era o distanţă 
ridicol de mică, pe care o puteai face pe jos în câteva minute.! 
și totuși, niciun om, oricât de repede ar fi alergat, n-ar fi reușit 


să străbată în viaţa lui distanţa enormă pe care tatăl și fiul o 
așternuseră între ei. 

_ Jordan nu mai fusese niciodată în atelierul nepotului său. 
Intr-o seară îl întâlnise întâmplător în Via della Pace, un 
restaurant italian din East Village. Era așezat în penumbra 
localului împreună cu un grup de băieţi și de fete, care, prin 
aspect și prin comportament, se potriveau perfect cu stilul lui 
de viață. Aveau toţi întipărită pe față aceeași identică expresie, 
un amestec între aroganţa celui care se simte liber să fie el 
însuși până la autodistrugere și resemnarea amară a celui care, 
privind în jur, vede nimicul. Din comportamentul servil al 
grupului rezulta clar că Gerald era liderul său charismatic. 
Când se apropiase de masă, îi întrerupsese discursul pe care-l 
susţinea în faţa prietenilor, iar el îl privise în ochi, fără mirare 
și fără plăcere. Ochi albaștri la fel ca ai lui, numai că mult, mult 
mai bătrâni. 

— Salut, Jordan. 

— Salut, Gerald. 

Nepotul său făcuse o grimasă seacă. 

— Gerald e o poveste veche. E un nume care nu-mi mai 
aparține. Din tot ceea ce era înainte n-a mai rămas nimic. 

În privirea sfidătoare, Jordan citise confirmarea cuvintelor 
abia rostite şi sentinţa pe care o reprezentau. Încercase să dea 
vocii sale un ton conciliant. 

— Nimicul și totul sunt extreme. Uneori e nevoie de foarte 
puţin ca să le faci să se întâlnească. 

— Frumoasă predică, părinte Marsalis! Uitasem aceste 
incursiuni ale tale în filosofie. Dac-ai intrat ca să-mi ţii o 
predică... 

Jordan clătinase ușor din cap. 

— Nu, am intrat pentru că-mi era foame, dar cred c-am greșit 
locul. 

— Da, cred și eu. 

Dintr-odată se lăsase acea clipă de tăcere impenetrabilă, 
dintre două persoane care nu mai au nimic să-și spună. Jordan 
se întorsese și plecase. Din murmurul nedefinit pe care îl 
percepuse în urma sa, desprinsese o singură expresie: „doar un 
poliţai”. 

De-atunci nu-l mai văzuse niciodată. 

lar acum urca spre locul în care cineva îl ucisese pe Jerry 


Kho, omul care îl substituise pe Gerald Marsalis până într-atât 
încât chiar murise în locul lui. 

Când ușile liftului se deschiseră, îl izbi înainte de toate un 
puternic miros de vopsea. Ușa de la intrare a apartamentului 
era larg deschisă, iar înăuntru se vedeau oamenii de la 
Criminalistică prelevând probe. Cu siguranţă, având în vedere 
identitatea victimei, grija și desfășurarea de forțe și de mijloace 
erau cu mult superioare mediei. 

Probabil Christopher îi avertizase asupra sosirii sale, căci 
detectivul James Burroni ieși pe palier înainte ca ofițerul de 
pază al apartamentului să fie tentat să-i oprească trecerea. 

— Totul e-n regulă, Polard. Am eu grijă. 

Îl cunoștea pe Burroni de mult timp și știa că era un poliţist 
bun. Lucraseră împreună la Districtul 9, când acesta încă era 
un post de frontieră, chiar dacă relaţiile dintre ei nu fuseseră 
tocmai amiabile. Jordan nu putea să-l condamne. Nimănui nu i- 
ar fi convenit ca unul dintre colegi să fie în același n mp un 
personaj notoriu de la Omucideri și fratele primarului. In mod 
evident, mulți credeau că uimitoarea sa carieră se datora mai 
mult înrudirii binecuvântate, decât meritelor sale. 

Jordan se simţea ca un intrus la locul acelui delict, chiar dacă 
privea îndeaproape viaţa sa particulară. Și avea impresia că și 
Burroni gândea la fel. 

— Salut, James. 

— Salut. Îmi pare rău că ne revedem într-o astfel de ocazie. 

Jordan făcu un gest vag ce voia să șteargă stânjeneala 
momentului. Erau amândoi conștienți de felul în care stăteau 
lucrurile și de faptul că situaţia nu era tocmai roz. 

— Vino înăuntru. Te previn că priveliștea nu e tocmai 
plăcută... 

Urmându-l pe detectiv, Jordan își aruncă privirea în jur. 
Dincolo de haosul de nedescris din atelier, care îl făcea să pară 
în renovare, era în aer o lumină primăvăratică, limpede și 
ciudată, ce părea să așeze pacea în acel loc, de unde Jerry Kho 
își purtase războiul personal cu sine însuși și cu lumea 
întreagă. 

Apoi îl văzu. 

Jordan se strădui să rămână impasibil și rece în faţa acestei 
noi manifestări a brutalităţii umane, în faţa acestui nou simbol 
reprezentat de un tânăr de nici treizeci de ani pe care cineva îl 


ucisese și îl batjocorise chiar și după moarte. 

Îngenunche lângă trupul nepotului său, în faţa ochilor căscaţi 
ai acestuia și a vopselei roșii, de marionetă infernală, ce-i 
sublinia grotescul posturii. Burroni răspunse privirii sale 
întrebătoare. 

— În urma unui examen sumar, pare să fi fost strangulat și 
abia după aceea a fost așezat în această poziţie. Momentul 
morții a fost estimat la câteva ore în urma. 

Jordan arătă cu degetul spre zonele palide de la încheieturile 
mâinilor și ale picioarelor, de unde se desprinsese vopseaua, 
dezvăluind pielea. 

— Aceste semne par să fi fost lăsate de obiectele folosite 
pentru a-l imobiliza. S-ar putea să fie vorba despre banda 
adeziva. 

— Probabil. Se va vedea la autopsie. 

— Ce zic cei de la Criminalistică despre tot restul? 

Burroni își roti un deget în aer arătând întregul apartament. 

— Ai văzut ce-i aici, înăuntru? În locul ăsta sunt secole de 
istorie. Curăţenia lasă de dorit, după cum vezi. Orice lucru pe 
care îl găsești poate aparţine oricărei persoane și oricărei 
epoci. 

— Şi aici? Ce-i chestia asta? 

Jordan arătă spre degetul victimei, înfipt în gura, și spre 
păturica pe care o ţinea lipită de o ureche. Burroni înţelese 
sensul întrebării. 

— Adeziv. Au luat o mostră și ne vor trimite rezultatele, 
imediat ce le vor avea. 

— Dar vopseaua? 

— S-a vopsit singur. Impresarul său spune că folosea 
frecvent tehnica asta de a picta. Ştii, toate tâmpeniile alea de 
avangardă... 

Burroni păru să-și fi amintit abia în clipa aceea că persoana 
din faţa sa era rudă a victimei și amuti. 

Sosirea lui Christopher Marsalis anulă orice tentativă a unei 
eventuale scuze. 

Când intră în apartament, urmat de omniprezentul factotum, 
Ruben Dawson, fratele sau tocmai îl făcea arșice pe medicul 
legist. 

— ...Dacă fiul meu a hotărât așa, așa va fi! Pentru Dumnezeu, 
la ce naiba mai sunt primarul orașului ăstuia de rahat? Faceţi 


ce trebuie să faceţi! Luaţi-i corpul de aici, imediat! 

Încă îngenuncheat, Jordan aștepta clipa în care fratele său, 
trecând dincolo de rafturi, avea să vadă în ce hal fusese adus 
fiul său. 

Şi asta nu întârzie să se întâmple. 

Pe când Christopher privea cadavrul, Jordan se uita la chipul 
lui și-l văzu împietrind, simțind în același timp că fratele lui 
moare pe dinăuntru. Ochii săi deveniră absurd de întunecaţi în 
lumina acelui loc însorit. Jordan n-avea cum să știe cât urma să 
mai trăiască bărbatul acela, dar era convins, fără urma de 
îndoiala, că murise deja atunci și acolo. 

Chris se întoarse brusc, ascunzându-se la adăpostul 
rafturilor. Jordan se ridica, privind umerii fratelui său, pe care-i 
zărea printre etajerele pline de cutii cu vopsea. Îl văzu 
ascunzându-și faţa în mâini. Părul lui se ivea alb în spatele 
petelor de culoare aprinsa ale spray-urilor cu vopsea și ale 
resturilor de pânza murdară. 

Se apropie și-i puse o mână pe umăr. Christopher știu că era 
el, chiar dacă nu-l vedea. 

— Doamne Sfinte, Jordan, cine o fi făcut una ca asta? 

— Nu știu, Chris, chiar nu știu. 

— Nu reușesc nici măcar să-l privesc, Jordan. Nu pot să cred 
că acela este fiul meu. 

Christopher se apropie de perete, rezemându-se într-un braţ, 
cu spatele la ceilalți, cu capul plecat și cu pardesiul atârnând 
lângă piciorul care se mișca nervos, vrând parcă să sape o 
gaură până în inima pământului. Şi rămase în poziţia asta până 
la ridicarea cadavrului. 

Ruben Dawson se apropie, venind alături de primar, 
disponibil și tăcut, ca întotdeauna. Cadavrul fu ridicat și 
introdus într-un sac de plastic. Jerry Kho părăsi încăperea pe o 
targă, însoţit de marșul funebru al unui fermoar închis și al 
unui scârţâit de roţi. Pe perete, epitaful numeric, înscris în 
norișorul său absurd, era expresia unei lumi infantile, la fel de 
străine acelui loc și acelui moment ca un cântec de leagăn. 

Rămaseră doar patru - patru statui inerte -, faţă în faţă cu 
eternele întrebări ale unui delict: Cine? și De ce? Şi chiar dacă 
prima își găsește de multe ori răspunsul, cea de-a doua, în 
ciuda tuturor încercărilor, rămâne adesea neelucidată. 

Primul care își reveni fu Christopher Marsalis. În glasul său 


se simţea o furie ascunsă, și poate tocmai datorită ei își 
recuperase calmul aparent. Se apropie de peretele de care 
stătuse rezemat până mai adineauri. 

— Ce naiba înseamnă numărul acesta? 

Intrebarea rămase deasupra lor ca și când ar fi fost agăţată 
de un fir subţire ce se pierdea în neant. 

Jordan răsuflă din greu și se îndepărtă de ceilalți. O clipă mai 
târziu se desprinsese deja de lumea lor. Descoperise, cândva, 
că avea o mare putere de vizualizare. La Academia de Poliţie, în 
timpul testelor de aptitudini, psihologa care conducea analizele 
rămăsese uimită de capacitatea lui de a descrie toate reperele 
prezentate cu o uimitoare exactitate a detaliului. 

Purtat de acel instinct, se concentra asupra peretelui, până 
când acesta dispăru din fața ochilor săi. 

Iși imagină cadavrul lui Gerald, târât și apoi rezemat de 
perete, așezat în acea postura absurdă, și mâna care desena 
norișorul și... 

— E un cod T9, spuse, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru 
din lume. 

Trei capete se întoarseră brusc înspre el. Ruben Dawson își 
relua rolul instituțional de portavoce a primarului. 

— Şi ce e un cod T9? 

Jordan băga mâna în buzunar, scoţându-și telefonul. Începu 
să tasteze rapid, ridicând, din când în când, capul pentru a 
verifica numerele. Când presupunerea lui fu confirmata, nu-și 
schimba nici expresia, nici tonul vocii, pentru a evita să-și 
asume rolul de eminenta cenușie. 

— E un sistem de scriere a SMS-urilor, mesajele care se 
transmit de pe telefoanele mobile. Software-ul telefonului 
recunoaște, în funcţie de tastele apăsate, cuvintele posibile pe 
care le poţi forma și le recompune, fără să mai fie nevoie să le 
scrii litera cu literă. 

Jordan se apropie de perete, indicând ultimele două cifre 
închise în pătrăţel. 

— Iată, vedeţi? Ultimele două numere sunt înscrise într-un 
pătrat. Analizând poziţia corpului... 

Jordan reușise, străduindu-se din greu, să nu folosească 
numele victimei. Asta, în normele comportamentale ale poliţiei, 
însemna o implicare excesivă a anchetatorului în problema. Și 
putea afecta gradul de luciditate a anchetatorului. 


— Observând poziția corpului și mesajul, m-am gândit că 
între cele două trebuie să fie o conexiune. Am tastat numerele 
pe telefon într-un anume fel și iată ce-am obţinut. 

Jordan întinse celularul deschis celor din grup. Pe ecranul 
color apăruse o frază: 


the doctor is in 


Cu o sincronizare uimitoare, mai multe capete se ridicară 
dintr-odată. Feţe uluite aruncau priviri întrebătoare spre 
Jordan. Clipa aceea de tăcere fu mai elocventă decât orice 
întrebare. 

Jordan continua. Oricine l-ar fi cunoscut și-ar fi dat seama că, 
de-acum, vorbea mai mult pentru sine decât pentru ceilalţi. 

— Poziţia cadavrului amintește de mania lui Linus, personajul 
lui Charles Schulz, care își sugea degetul mare, ţinându-și 
păturica-fetiș pe ureche. Iordan arătă cu degetul mica frază 
compusă pe ecran. Inscripţia asta o folosește un alt personaj 
din Peanuts!, când își întinde taraba de psihiatru de stradă. 

Burroni încerca să pară sigur de sine, dar vocea lui ascundea 
cu greu admiraţia. 

— Şi ce-ar însemna asta, după părerea ta? 

Jordan băgă telefonul în buzunarul gecii de piele. 

— Nu cred că asasinul se gândea că mesajul lăsat pe perete 
ar fi fost prea greu de descifrat. Schema e atât de simplă, încât 
orice program folosit de poliție sau de FBI îl poate decodifica în 
câteva secunde. 

Jordan băgă o mână în buzunar, luându-și o ţigară, fără a 
scoate pachetul afară. O aprinse și elibera odată cu primul fum 
și concluzia analizei sale. 

— Nu, eu cred că asta a fost pentru asasin un soi de 
divertisment, o glumiţă în încercarea lui de a ne da un indiciu... 

Se opri brusc. 

„Nu mai sunt locotenent, Rodriguez...” 

— ...în încercarea lui de a vă da un indiciu asupra a ceea ce 
intenționează să facă. 


1 Titlul unor benzi desenate, realizate de Charles M. Schulz, 
publicate în ziare și în reviste din SUA în perioada 1950-2000, 
una dintre cele mai populare și mai influente creaţii ale genului 
(n.red.) 


Nimeni nu păru să sesizeze acea mică rectificare, o diferență 
subtilă, dar care, pentru Jordan, era ca Pământul văzut de pe 
Lună. 

Christopher se apropie cu un pas. Burroni era livid. 

— Explică-te, Jordan. 

Bărbatul, care fusese cândva polițist și care, după părerea 
ofițerului Oscar Rodriguez, avea să rămână poliţist pentru 
totdeauna, arătă cu mâna cifrele scrise pe perete. 

— E prea devreme să mă pronunt. Dar se pare că, oricine a 
ucis victima, a identificat-o cu Linus, unul dintre personajele 
din Peanuts. E probabil ca următoarea victimă să fie tratata în 
aceeași manieră. 

Fără să-și dea seama, Jordan preluase controlul, și toţi 
ceilalţi îl ascultau orbește. 

— Nu știu cine va fi aceasta nefericita persoană, dar, dacă 
am dreptate, avem două indicii foarte probabile: în primul rând, 
e vorba despre o femeie... 

— Şi în al doilea? îl repezi Christopher. 

— În al doilea rând, cred că, în mintea lui bolnavă, asasinul o 
numește Lucy. 


6 


Lysa Guerrero primi frânarea trenului, la intrarea în gară, cu 
o ușoară aplecare a corpului în față. Scrâșnetul ruginit al 
frânelor anunţa Grand Central Station, iar stația aceea 
simboliza New Yorkul. Un alt oraș, alți oameni indiferenți și o 
alta casă, plină de mobile pe care nu le alesese ea. Dar de data 
aceasta era o alegere definitivă, un loc în care putea să 
sfârșească și un loc de unde putea s-o ia de la capăt. 

Se ridică în picioare și-și lua geamantanul din portbagajul de 
deasupra capului. Părul lung și ondulat se mișca în jurul feţei, 
parcă din voinţă proprie. Lysa surprinse cu coada ochiului o 
expresie visătoare pe chipul bărbatului care, de-a lungul 
călătoriei, stătuse în faţa ei, în compania unui băieţel de vreo 
opt ani, studiind-o, crezând că ea nu-l vede. Era un ins cu o 
figura impersonală, birocratică, tipul acela de bărbat care 
poarta cravata cu nod fals și cămașă cu mâneci scurte pe sub 
haină. Omul părea intimidat de frumuseţea ei. Atunci când, 
pentru o singura secundă, ochii lor se întâlniseră, își căutase 
salvarea în răspunsurile pe care i le solicita fiul său. 

Lysa îi făcu cu ochiul. 

Il văzu înroșindu-se ca un rac, îndreptându-și atenţia asupra 
rucsacului pe care băiatul se chinuia să și-l pună. 

Lysa cobori din tren, străbătu peronul, urmând indicaţiile, 
indiferentă la privirile care o purtau cu admiraţie, ca o adiere, 
către ieșire. Nu o aștepta nimeni, și în acel moment al vieţii ei 
nici nu voia să fie așteptată de cineva. 

Ajunse sub enorma cupola de la Grand Central Station, 
monument făcut din marmură, lemn și scări, laitmotiv în 
nenumărate filme văzute și revăzute. 

Acel tavan atât de înalt nu era altceva decât cerul unui oraș, 
o bucata de istorie recenta pe care Jacqueline Kennedy o 
salvase de la distrugere și care rămăsese ca martor al unui 
trecut apropiat, în mijlocul blocurilor care deja făceau parte din 
viitor. 

Trăgând după ea geamantanul pe roţi, o luă la dreapta și 
intră în pasajul subteran, urmând indicaţiile pentru metrou. 
Ştia că la etajul inferior era un restaurant bine-cunoscut, 
Oyster Bar, unde puteai să găsești tot felul de stridii pe care 
natura și omul le creaseră pentru plăcerea gusturilor fine. 


Hotări că era cazul sa sărbătoreasca evenimentul, onorând în 
mod clasic sosirea sa în acest oraș. Stridii și un pahar de 
șampanie pentru a inaugura noua ei viaţă. Și, poate, pentru a o 
uita și pentru a o împiedica să devină încet-încet o amintire 
prea apăsătoare... 

„Gata, Lysa, încă puţin curaj și ai reușit.” 

În toată viaţa ei căutase un loc liniștit în care să se refugieze. 
Tot ce-și dorea mai mult pe lume era liniștea acelor lucruri 
care, pentru majoritatea oamenilor, erau un soi de coșmaruri 
ce trebuiau anihilate cu orice preţ. 

Cea mai mare dorinţă a ei era să treacă neobservata, dar 
fusese dăruita cu un aspect fizic ce o îndepărta cu ani-lumină 
de îndeplinire. Își petrecuse existenţa printre zecile de priviri 
fixate asupra sa, care purtau în ele o singură întrebare mută. 
La întrebările ei, mereu diferite, primise zeci de răspunsuri, 
întotdeauna identice. 

Și, în cele din urma, renunţase. 

Dacă lumea din jurul ei așa o dorea, așa avea să fie. Dar 
steagul alb pe care se hotărâse să-l înalțe avea să-i coste mult 
pe cei care ar fi vrut să-i afle preţul. 

Străbătu rampa de acces spre etajul inferior și ajunse în fața 
restaurantului căutat. 

Deschise ușile de sticlă de la Oyster Bar cu indiferenţă, dar 
nimeni dintre cei prezenţi nu rămase indiferent la apariţia ei. 

Doi yuppie, puţin cam ofiliţi, așezați la bar, se opriră din 
conversaţie, iar un tip bine făcut, așezat ceva mai încolo, își 
scăpă din mână stridia pe care o mânca. 

Un ospătar, îmbrăcat în uniforma localului, cu cămașă albă și 
vestă neagră, îi veni în întâmpinare și o conduse prin sala largă 
la o masă retrasă, pregătita pentru două persoane. 

Lysa se așeză fără a băga în seamă locul gol și își puse lângă 
perete geamantanul și geanta. Amabil și indiferent, ospătarul îi 
oferi un meniu cu emblema localului imprimată pe copertă. 

Ea îl respinse ușor cu mâna zâmbind, reușind astfel să 
transforme indiferența ospătarului în adevărată simpatie. 

— Nu am nevoie. Aș vrea doar o selecţie din cele mai bune 
stridii pe care le aveţi și o jumătate de sticlă de șampanie 
foarte rece. 

— Excelentă alegere! Credeţi că o duzină ar fi bine? 

— Două duzini ar fi și mai bine. 


Ospătarul își notă, iar apoi se aplecă lângă urechea ei, cu un 
aer complice. 

— Dacă relaţiile mele cu bucătarul-șef au rămas aceleași, 
cred că voi reuși să aduc o șampanie întreagă la preţul unei 
jumătăţi. Bine aţi venit la New York, domnișoară! 

— Cum v-aţi dat seama că nu sunt de aici? 

Ospătarul căpătă aerul unuia care știe că lucrurile nu pot sta 
altfel. 

— Aveţi o valiză și sunteţi zâmbitoare. Nu puteţi fi din New 
York. 

— Şi persoanele de acolo au valiză. 

Lysa îl provocase, așa că primi răspunsul inevitabil. 

— Da, dar cei care pleacă din acest oraș își regăsesc surâsul 
abia când sunt foarte, foarte departe. 

Ospătarul se îndepărtă, ducând cu el mica lui filosofie 
apocaliptică de newyorker, și Lysa rămase singură. 

În celălalt colţ al sălii, era o masă în jurul căreia stăteau 
așezați vreo șase bărbaţi. Cu siguranţă, nici ei nu erau din 
acele părţi. Lysa știa să recunoască la prima privire niște 
pădurari. Îi observase în trecere, din spatele ospătarului, pe 
când se dădea comanda. De la sosirea ei, între bărbaţi începuse 
o agitaţie ce semăna cu o ceartă între motani. 

Lysa încercă să tragă de timp, căutând ceva în geantă, și 
imediat veni providenţiala întrerupere a ospătarului, care purta 
un platou cu stridii așezate în mod elegant pe gheaţă și o sticlă 
ce se ivea dintr-o frapieră cromată. 

Bărbaţii de la masă așteptară să fie servită, iar apoi se 
întâmplă exact ceea ce prevăzuse Lysa. După ce se împăunase 
bine în faţa prietenilor, unul dintre ei, un tip înalt și robust, cu 
o protuberanţă de băutor de bere ieșind de sub geaca albă, se 
ridică de la masă și veni spre ea. 

Ajunse lângă Lysa tocmai când femeia gusta o arătoasă 
Belon. 

— Bună, frumoaso! Mă cheamă Harry și sunt din Texas. 

Lysa își ridică ochii din farfurie pentru o clipă, și imediat 
după aceea începu să-și condimenteze stridia. Vorbi fără a-l 
privi în faţă. 

— Şi asta te face special? 

Cuprins de frenezia lui bătăioasă, Harry nu-și dădu seama de 
nota interogativă a cuvintelor ei și le consideră o recunoaștere 


a calităților lui. 

— Cu siguranţă! 

— Îmi închipuiam eu... 

Fără să fi fost invitat, omul se așeză pe locul liber de lângă 
ea, pe bancheta de piele. 

— Cum te numești? 

— Indiferent ce ai vrea să-mi propui, te avertizez că nu mă 
interesează. 

— Haide! La un bărbat ca mine se găsește întotdeauna ceva 
ce poate atrage o femeie de calibrul tău. 

Era atât de prins în avântul său, încât nici nu observase 
expresia scârbită apărută pe chipul prăzii sale. Devenise o 
muscă sâcâitoare și nici nu-și dădea seama. Lysa se rezemă de 
spătar, își împinse ușor bustul în faţă și îi aruncă o privire ce îl 
făcu să-i tremure picioarele. 

Fără niciun preaviz, îi surâse și din privirea ei se revărsa un 
ocean de promisiuni. 

— Vezi, Harry, există un lucru pe care eu îl ador la un bărbat. 
Spiritul de iniţiativă. Şi cred că tu ai cu nemiluita. De aceea 
cred că ești un tip isteţ. Foarte isteţ. 

Harry zâmbi la rândul lui, purtându-și mândru rânjetul, 
pentru a se împăuna în faţa prietenilor săi. Lysa observă 
privirile fugare pe care el le arunca spre masa unde aceștia 
erau așezați. 

— Nici nu-ţi dai seama cât... 

— Mi-am dat seama. Şi e drept ca tu să știi că eu sunt la fel. 
Urmărește-mi mâna. 

Lysa își plimbă mâna pe suprafaţa mesei. Ochii lui Harry 
urmăreau fascinaţi dansul degetelor ei pe țesătura cu pătrăţele 
albe și roșii. Era o mișcare simplă, din vârful degetelor, dar 
expresia acelei femei o făcea să fie nefiresc de senzuală. 
Bărbatul înghiţi în sec, iar mărul lui Adam i se mișcă în sus și-n 
jos. 

— Vezi ce fac pe faţa de masă? Gândește-te la ce ţi-aș putea 
face pe spate, prin pâr, pe piept și în alte părți... 

Acele alte părți i se reflectară pe chip, iar el căscă ochii 
imaginându-și plăceri  abisale. Lysa făcu ochii mici, 
continuându-și jocul. 

— Îţi imaginezi? 

Oricât de limitată ar fi fost imaginaţia lui Harry, expresia 


feţei lui arăta că își putea închipui. Femeia așezată în faţa lui își 
schimbă brusc atitudinea. Încetă să-l privească, iar vocea ei 
deveni o șoaptă ușoară și nepăsătoare. 

— Iar acum, gândește-te ce ţi-aș putea face cu cealaltă mână. 

Cu o privire îi arătă sub masă un punct fix. Harry își aplecă 
privirea, și ceea ce văzu îl făcu să pălească. Femeia strângea în 
mâna dreaptă un briceag ascuţit. 

Iar briceagul era clar îndreptat spre testiculele lui. 

— Acum ai de ales, Harry. Poţi să te întorci la prietenii tăi cu 
bile sau fără. 

Harry încercă să se apere printr-o grimasă ironică, nereușind 
să-și mascheze însă stânjeneala din voce. 

— N-ai tu curajul ăsta! 

— Zău? 

Urmă un moment de liniște. Pentru câteva secunde, singura 
mișcare păru să fie cea a unui strop de transpiraţie ce cobora 
pe fruntea lui Harry. Apoi, mulțumită Lysei, motorul timpului 
își reluă cursul. 

— Îţi dau o șansă. 

— Care? 

— Având în vedere că nu ești rău, ci doar mârlan, vreau să 
fac ceva pentru tine. Acum bagi o mână în buzunarul hainei și- 
mi dai o carte de vizita. Eu o iau și îți zâmbesc. Prietenii tăi vor 
asista la scenă, iar tu le vei putea povesti tot ce-ţi trece prin 
minte. Poţi chiar să ieși singur în seara asta, să mergi la 
cinema, iar mâine să le povestești ce fantastică partidă de sex 
ai avut cu mine. Nu mă interesează. Tot ceea ce vreau este să 
te cari de aici, ca să-mi pot termina masa în liniște. 

Harry se ridică, strecurându-se cu grijă ca nu cumva 
stalactita aceea de oţel îngheţat să-i atingă virilitatea. 

Lysa puse din nou mâna dreaptă, goală, pe masă. Cu un gest 
sigur și foarte sugestiv, luă în mână stridia mare pe care o avea 
în farfurie, sugând cu un zgomot ușor moluscă. 

Harry încercă să adune ce mai putea din orgoliul terfelit. Dar 
o făcu întorcându-se cu spatele spre masa prietenilor săi. 

— Eşti doar o curvuliță de doi bani! 

Surâsul angelic ce îi era adresat părea incompatibil cu 
imaginea femeii superbe și indiferente care, până acum câteva 
clipe, ţinuse un cuţit îndreptat spre atributele sale sexuale. 
Mâna tinerei alunecă din nou sub masă. 


— Dacă asta crezi, de ce nu te așezi din nou aici? 

Harry se întoarse fără a mai adăuga nimic și se îndreptă spre 
cealaltă parte a sălii. Ea îl urmări cu privirea, zâmbind. Când se 
așeză lângă prietenii lui, Lysa luă paharul de șampanie și îl 
ridică spre ei. Niciunul dintre bărbaţii din jurul lui nu observă 
surâsul forțat cu care el îi răspunse la salut. 

Apoi, calm, Lysa se întoarse spre farfuria din care o enormă 
stridie de Mâine îi atrăgea atenţia. 

Trei sferturi de oră mai târziu, un taxi o lăsa pe Lysa la 
adresa indicată. 

54 West, 16! Street, între Fifth și Sixth Avenue, în cartierul 
Chelsea. 

Cobori din mașină și, așteptând ca șoferul să-i scoată valiza 
din portbagaj, își ridică privirea, inspectând clădirea de la 
acoperiș în jos, căutând geamurile apartamentului de la etajul 
trei, de pe colţ. Scoase din poșetă o legătură de chei, luă valiza 
și se îndrepta spre ușile de sticlă ale intrării. 

Nu știa pentru cât timp, dar, măcar deocamdată, acel loc 
însemna acasă. 


7 


Jordan intră cu motocicleta în Carl Schurtz Park și o luă pe 
aleea ce urca spre Gracie Mansion, reședința oficială a 
primarului New Yorkului. Fratele ei se hotărâse să locuiască 
acolo pe parcursul mandatului, deși avea un splendid 
apartament pe 74! Street. Jordan își amintea perfect discursul 
lui de numire în funcţie, când declarase, cu cea mai atrăgătoare 
de voturi voce a sa, că „primarul New Yorkului trebuie să 
locuiască acolo unde au hotărât cetăţenii, pentru că acolo îl vor 
căuta atunci când vor avea nevoie de el”. 

Se opri în faţa porţii și își scoase casca, pentru ca ofițerul de 
pază, un băiat cu urme de acnee juvenilă pe faţă, să-l poată 
recunoaște. 

— Sunt Jordan Marsalis. Primarul mă așteaptă. 

— Îmi arătaţi, vă rog, actele dumneavoastră? 

Fără o vorbă, Jordan băgă mâna în buzunarul hainei și scoase 
permisul de conducere. 

Așteptând rezultatul controlului, privi mașinile de poliție 
parcate de jur-împrejur și numărul considerabil de agenţi ce 
înconjurau casa. Era de înţeles. Fiul primului cetățean tocmai 
fusese ucis, și nu trebuia exclusă ipoteza că asasinul l-ar fi 
putut urmări și pe tată. 

Polițistul îi înapoie documentul. 

— Bine, va deschid imediat. 

— Mulţumesc, agent. 

Chiar dacă tânărul îi cunoștea povestea, nu lăsa să se 
întrevadă nimic. Se întoarse în gheretă, iar poarta automată 
începu să se deschidă. 

Jordan își parcă motocicleta pe spaţiul din faţa intrării 
principale în Grade Mansion. Apropiindu-se de ușă, aceasta se 
deschise, iar în prag apăru un majordom impecabil, foarte 
asemănător ca înfățișare și statură cu actorul John Gielgud. 

— Bună ziua, domnule Marsalis! Vă rog să mă urmați. 
Primarul vă așteaptă în cabinetul mic. 

— Nu trebuie să mă însoţești, cunosc drumul, mulţumesc. 

— Foarte bine, domnule. 

Majordomul se retrase discret, iar Jordan intră în coridorul 
care ducea spre latura opusă a clădirii ce dădea spre East 
River. 


După ce plecase din apartamentul lui Gerald, Christopher îl 
rugase să-l caute la Gracie Mansion. leșind din clădire, Jordan 
evitase asaltul jurnaliștilor, folosindu-se de scutul protector al 
căștii. Trucul se dovedise util, dar nu neapărat indispensabil, 
deoarece imediat în urma lui ieșise Christopher. Jurnaliștii se 
aruncaseră asupra lui într-un vacarm frenetic, asemenea unor 
furnici cărora le fusese distrus mușuroiul. 

Jordan ajunsese lângă Ducati, pornise motorul și plecase, 
fără a arunca nici măcar o privire în urmă. 

Iar acum era aici, în fața unei uși la care nu avea niciun chef 
să bată. Ciocăni ușor în lemnul lucios și intră fără să aștepte 
vreun răspuns. 

Christopher era așezat la birou și vorbea la telefon. Îi făcu 
semn să se apropie. Ruben Dawson stătea deoparte, pe un 
fotoliu, picior peste picior, elegant, discret și aseptic, ca de 
obicei. La intrarea lui schițase un semn aproape imperceptibil 
de salut. 

În loc să se așeze, Jordan preferă să treacă dincolo de birou, 
în fața ferestrelor ce dădeau spre Roosevelt Channel. Lumina 
care inunda Water Street se întindea și aici, peste apă. O barjă 
cobora încet pe West Channel, navigând spre sud. Un om se 
plimba pe mal, ţinând doi copii de mână, îndreptându-se 
probabil spre parcul de distracţii. Rezemaţi de balustradă, doi 
tineri se sărutau. 

Totul era normal. Avea în faţă o zi frumoasă de primăvară, 
care nu anunţa însă nimic deosebit. 

Din spate, auzi vocea rece a fratelui său, căruia tocmai îi 
uciseseră fiul. 

— Nu, nu. Ti-am spus: nu se poate profita de ceea cei s-a 
întâmplat fiului meu. Fără fotografii cu tatăl distrus de durere, 
sau chestii de genul ăsta. Sunt atâţia băieţi americani plecaţi în 
război, chiar în acest moment, în atâtea pârţi ale lumii. 
Pierderea unuia, oricine ar fi acesta, e la fel de importantă ca și 
moartea fiului meu; durerea unui instalator din Detroit nu 
poate fi mai prejos decât cea a primarului New Yorkului. Sunt 
de acord cu un singur lucru: că orașul acesta trebuie să plângă 
pierderea unui mare artist. 

Pauză. 

Iordan nu știa cu cine vorbea fratele lui la telefon, dar își 
dădu seama că dădea biroului de presa indicaţii referitoare la 


gestionarea acestei probleme. Și își aminti chipul lui 
Christopher în momentul când avusese, într-o singură clipă 
îngheţata, viziunea cadavrului lui Gerald. 

Dar acum... 

— Bine. Oricum, vreau să mă consultaţi înainte de a lua orice 
inițiativa. 

Zgomotul receptorului așezat în furcă fu concomitent cu cel 
al ușii care se deschidea. Maynard Logan, șeful poliţiei, intră în 
încăpere, afișând una dintre cele mai elocvente expresii de 
circumstanţă. 

— Christopher, îmi pare nespus de rău pentru ceea ce s-a 
întâmplat. Am venit imediat ce am... 

Bărbatul de la birou îl întrerupse fără să fi dat cel mai mic 
semn că ar fi auzit ceva din acele cuvinte. 

— Ia loc, Maynard. 

Jordan nu-l mai văzuse niciodată atât de stânjenit. Mai mult, 
se mira că putea fi victima unei asemenea stări. Când, mai 
târziu, acesta observă și prezenţa lui Jordan în încăpere, se 
pierdu de tot cu firea. 

Logan se așeză pe scaun ca pe cărbuni încinși. Christopher 
se aplecă în față, își puse coatele pe masă și își îndreptă 
ameninţător arătătorul înspre el. 

— Ascultă, Maynard, vreau să fie prins cel care l-a ucis pe 
fiul meu. Şi vreau să fie închis la Sing Sing. Vreau ca toţi 
ceilalţi deţinuţi să-l bată până la sânge în fiecare zi și vreau să 
fiu eu cel care va apăsa pistonul seringii când o să-l trimitem la 
dracu. 

Christopher Marsalis era un om politic și, ca toţi cei 
asemenea lui, avea o conduită ireproșabilă în faţa alegătorilor. 
În particular însă, uneori, limbajul său nu mai concorda cu cel 
pe care publicul era obișnuit să-l asocieze imaginii sale. 

— Și vreau ca această anchetă să fie condusă de Jordan. 

Toţi trei rămaseră nemișcaţi. Jordan - lângă fereastră, fratele 
său - cu degetul aţintit spre Logan și Ruben Dawson - absorbit 
de brăţara ceasului de la mână. Doar șeful poliţiei își plimba 
frenetic privirea de la unul la celălalt și înapoi. 

— Dar Christopher, eu nu... 

— „Eu nu”, pe naiba, Maynard! 

Șeful poliţiei încercă să recupereze puţin din terenul pe care- 
l simţea fugindu-i de sub picioare. 


— OK. Hai să judecăm la rece un moment. Omenește 
vorbind, eu nu am nimic împotriva lui Jordan. Știm cu toţii cât 
de bun este. Dar nu e singurul poliţist bun și, mai mult decât 
atât, există niște proceduri pe care nici măcar eu... 

Logan părea menit să nu-și termine nicio frază. Jordan își 
văzu fratele năpustindu-se asupra acelor cuvinte asemenea 
unui șoim în coteţul de găini. 

— Puțin îmi pasă mie de procedurile voastre! Marea 
majoritate a oamenilor tăi n-ar reuși să-și găsească fundul nici 
dacă le-ai pune în mână un manual de anatomie! 

— Eu am niște responsabilităţi în fața comunităţii. Cum să le 
cer oamenilor să respecte legea, când eu sunt primul care o 
încalcă? 

— Maynard, nu suntem aici la un congres de poliţie. Las’ că 
știu eu cum merg lucrurile. Jumătate dintre polițiștii voștri iau 
mită, iar ceilalţi jumătate își rod unghiile că nu reușesc s-o 
facă. Şi până la urmă o fac pe rând, când unii, când alţii, până 
când sunt mulţumiţi cu toţii. Regulile se fac și se desfac după 
cum le cade bine. 

Logan încercă să atace problema dintr-un alt unghi. Dar era 
ultima lui șansă, și el o știa prea bine. 

— Jordan e implicat emoţional în problema asta și ar putea să 
nu aibă obiectivitatea necesară. 

— Maynard, am văzut cu toţii ce s-a întâmplat astăzi. Dacă 
Jordan a avut puterea de a descifra blestematul acela de număr 
chiar și după ce a... 

Christopher făcu o pauză și, pentru câteva momente, 
redeveni bărbatul pe care Jordan îl văzuse stând în faţa 
cadavrului fiului său. Dar totul dură doar o clipă, ce dispăru ca 
un gând. 

— Dacă a reușit să analizeze la rece atunci, nu cred că ar mai 
putea avea dificultăţi să continue ancheta. 

Maynard Logan avea expresia unuia care se vede obligat să 
mute muntele cu lingurita. 

— Nu știu... 

Christopher însă nu-l slăbi. 

— Dar eu știu. Sau, mai bine spus, eu știu foarte bine ce 
vreau. Tu doar trebuie să-mi dai o mână de ajutor ca să se și 
împlinească. 

Pentru prima dată de când intrase acolo, Jordan își făcu auzit 


glasul. 

— Nu credeţi că ar trebui să ţineţi cont și de părerea mea în 
planurile voastre? 

Maynard și Christopher îl priviră ca și cum exact în acel 
moment s-ar fi materializat din neant. Pe chipul palid și 
impasibil al lui Ruben Dawson apăru umbra unui zâmbet, 
mascat în grabă. 

Jordan își părăsi locul de lângă fereastra, trecând repede pe 
lângă birou. 

— Christopher, eu m-am retras din joc. Dumnezeu știe cât de 
rău îmi pare pentru Gerald, dar la ora asta trebuia să fiu deja la 
vreo câteva sute de kilometri distanţă de locul acesta. 

Christopher își ridică spre el ochii albaștri, căutând în cei ai 
fratelui său liniștea și înţelegerea. 

— Când totul se va sfârși, drumul va fi tot acolo, așteptându- 
te, Jordan. Nu am încredere decât în tine. Apoi primarul se 
întoarse spre șeful poliției cu o amabilitate pe cât de 
neașteptata, pe atât de interesata. Maynard, ne poţi scuza o 
clipă? 

— Desigur. 

— Ruben, te rog, vrei să-i ţii companie domnului Logan și să-i 
oferi ceva de băut? 

Dawson se ridică fără a-și schimba ceva din atitudine sau din 
expresia feţei, și cei doi ieșiră, bucuroși probabil de acea pauză 
nesperata. Jordan fu mulțumit văzând că de tactul fratelui său 
se molipsise și colaboratorul apropiat al acestuia. 

Se așeză pe scaunul de lemn în stil New England, care fusese 
ocupat până atunci de Logan. Până în ultima clipa avu 
sentimentul că-l va găsi fierbinte. 

Christopher se apleca peste birou, iar tonul vocii sale deveni 
împăciuitor, pentru a putea fi cât mai convingător. 

— Logan va face ceea ce-i spun eu. Pot să-ţi acord tot 
sprijinul de care ai nevoie. Tu trebuie doar să spui, și vei 
dispune de toate mijloacele de anchetă existente. Nu va apărea 
nimic oficial, dar ancheta o vei conduce tu, sub toate aspectele. 

Dacă vrei, Burroni ăla îţi va sta la dispoziţie, legătura ta cu 
partea oficială. 

— Nu cred că va fi prea încântat. 

— Am auzit c-ar avea ceva probleme cu cei de la Afaceri 
Interne. Când îi vom rezolva problema și-i vom flutura prin faţa 


ochilor și o strălucitoare avansare în funcţie, te vei minuna de 
cât de încântat va fi. 

Jordan continua să tacă. Tonul împăciuitor al primarului 
deveni implorator. 

— Jordan, trebuie s-o faci! 

Răspunse printr-o întrebare necesară amândurora. 

— De ce? 

— Pentru că în dimineaţa asta ţi-au ucis nepotul. Și, pe urmă, 
pentru că ai în sânge meseria de poliţist. 

Jordan își plecă privirea în pământ ca și când s-ar fi gândit. 
De fapt, îi era ciudă pe el însuși că nu fusese în stare să 
găsească un motiv valabil pentru a combate argumentele 
fratelui său. Și, chiar dacă ar fi avut unul... Ceea ce spusese 
Christopher era perfect adevărat. 

„Nu mai sunt locotenent, Rodriguez...” 

Luă hotărârea într-o singură clipă, așa cum făcuse 
întotdeauna. Uneori regretase, alteori nu. Spera ca această 
situaţie să se încadreze în cea de-a doua categorie. 

— De acord, o fac. Procură-mi cât mai repede câte o copie a 
declaraţiilor luate, a rezultatelor autopsiei și a tuturor 
analizelor celor de la Criminalistică. Am nevoie să mă mișc așa 
cum știu eu. Din când în când îţi voi spune ce îmi mai trebuie și 
unde. 

— Tot ce vrei tu. Ruben are deja procesul-verbal de la 
interogatoriile lui LaFayette Johnson și un prim răspuns de la 
medicul legist. Acum i se face autopsia. Probabil că înainte de 
plecarea ta vom avea deja un raport provizoriu. 

— Foarte bine. Te voi ţine la curent. 

Jordan se ridică și se îndrepta spre ușă. Vocea fratelui său îl 
opri când puse mâna pe clanţă. 

— Mulţumesc, Jordan, știu că o faci pentru mine și... 

Fu rândul lui să fie întrerupt. Iar acesta era un lucru cu care 
Christopher Marsalis nu era obișnuit. 

Jordan îl fixă cu privirea, și tonul vocii sale topi brusc acea 
precara umbră de solidaritate care se instaurase pentru o clipă 
între ei doi. 

— Vreau să-mi dai voie, măcar acum, să fiu egoist. Nu o fac 
pentru a te ști pe tine cu conștiința împăcată, ci pentru liniștea 
mea sufletească. 

— Orice motiv ai avea, îţi mulţumesc. N-am să uit asta. 


Dar Jordan îi răspunse cu un zâmbet amar întipărit pe faţa. 

— Mi se pare că nu e pentru prima dată când te aud spunând 
asta. 

Văzu cum, la auzul acelor cuvinte, pe faţa lui Christopher 
trecu o umbră. Închizând ușa în urma lui, Jordan îi dori fratelui 
său să nu aibă conștiință. Să rămână între patru pereţi alături 
de prezenţa ei feroce ar fi fost o încercare mult prea dură chiar 
și pentru Christopher. 


8 


— Poftim. Mică, tare și fără zahăr, așa cum îţi place ţie. 

Annette puse o ceașcă de cafea espresso pe masa lui 

Jordan. 

— Mulţumesc, Annette. Îmi aduci nota, te rog? 

— A spus șeful că e din partea casei. 

Jordan îl privi pe Tim Brogan, așezat în spatele casei de 
marcat. Îi mulţumi cu un gest. Chelneriţa arătă spre televizorul 
aflat în celălalt colţ al localului. În momentul acela era fără 
sonor, fixat pe HBO. Harry Potter zburătăcea călare pe o 
mătură, antrenat într-o partidă de Quidditch. Annette cobori 
ușor vocea, iar tonul acela aparte îi izolă pentru o clipă de 
restul lumii. 

— Am ascultat știrile, Jordan. Îmi pare foarte rău pentru 
băiatul acela. Urâtă poveste. lar eu am trăit o grămadă de 
povești urâte. 

— Toată viaţa e o poveste urâtă, Annette. Cu mai puţin de 
douăsprezece ore în urmă, credeam că acesta nu avea să mai 
fie restaurantul meu preferat. Și acum... 

Ridică ușor ceașca înspre ea, mimând un toast amar precum 
cafeaua din ea. 

— Pentru călătoriile pierdute. 

Annette înţelese ce se ascundea de fapt în spatele acelor 
cuvinte și zâmbi. Jordan văzu sinceritate în ochii ei. 

— Pentru călătoriile amânate, Jordan. Doar amânate... 

Un ins mare și chel, cu o urmă de ketchup pe un obraz, îi 
făcu semn lui Annette de la o masă aflată în spatele lor. Ea se 
văzu obligata să revină în lumea căreia îi aparținea opt ore pe 
zi. Uneori chiar mai multe, ca în seara aceea, când făcea ore 
suplimentare. 

— Vin imediat! 

Femeia plecă lăsându-l pe Jordan în tovărășia gândurilor. 
Dincolo de partea sentimentala, era într-adevăr o poveste 
urâta. Trebuia procedat cu multa atenţie în toate privinţele. Și, 
dacă nu se înșelase, situaţia avea să devină și mai 
incandescenta, admițând că așa ceva ar fi fost posibil. Când 
închisese ușa de la biroul fratelui său la Grade Mansion, 
rezumatul autopsiei nu sosise încă. Preferase să plece și să-l 
lase pe Christopher cu îndatoririle sale de tată și de primar. În 


clipa aceea Jordan n-ar fi putut spune care din cele două roluri 
era mai ingrat. 

II sunase pe Burroni, propunându-i o întâlnire la cină, în 
micul restaurant din intersecţia cu Sixth Avenue. Tocmai își 
terminase cafeaua, când polițistul apăru în cadrul primei 
vitrine, trecând apoi pe lângă toate celelalte, până ajunse la 
ușa. 

Purta aceeași haină de lână și aceeași pălărie neagră, turtită 
și rotundă, cu care îl văzuse și de dimineaţă. Intră, rotindu-și 
privirea prin local. Când îl zări, se îndreptă spre masa lui, cu 
mersul ciudat al unui jucător de fotbal, cu centrul de greutate 
deplasat. Avea în mâna un ziar sportiv din care se ițeau niște 
foi galbene. 

Ajunse lângă el și rămase în picioare în fața lui. Avea 
întipărită pe chip dorinţa de a se afla în orice alt loc, cu oricare 
alte persoane. 

— Salut, Jordan. 

— Stai jos, James. Ce bei? 

— Un Schweppes. Sunt de serviciu. 

Jordan încasă, fără să clipească, tonul aluziv cu care Burroni 
își subliniase ultimele cuvinte. Detectivul se așeză pe scaunul 
din faţă. Puse ziarul pe masă. Foile alunecară, iar Jordan reuși 
să citească pe ele literele NYPD. 

— Hai să clarificăm niște lucruri, Marsalis. 

Jordan îl privi din nou cu expresia cea mai enervantă pe care 
o putea afișa. 

— Nici nu aştept altceva. 

— Poate că nu prea mă ai la inimă, dar asta nu prezintă nicio 
importanţă. Adevărata problemă este că eu nu te am deloc la 
inimă pe tine. Şi, mai mult de atât, nu-mi place situaţia asta. 
Imi pare rău pentru nepotul tău, dar... 

Jordan ridică mâinile, tăindu-i avântul discursului, înainte 
chiar de a-l fi început, știind spre ce tintea. 

— Oprește-te. Nu știu ce ţi s-a spus și nu mă interesează. Dar 
cred că e mult mai important ca tu să asculti ce-ţi spun eu. 

Burroni își scoase pălăria și o așeză pe scaunul liber de 
alături. Se rezemă pe spătar și-și încrucișa braţele la piept, 
așteptând. 

— Te ascult. 

— Nu cred că ţi-ar putea părea câtuși de puţin rău pentru 


ceea ce i s-a întâmplat nepotului meu. După părerea ta, el nu 
era decât un depravat care a avut sfârșitul cuvenit și căruia 
omenirea nu-i va simți lipsa. Dar astea-s problemele tale, iar eu 
nu pretind ca tu să înţelegi. În ceea ce privește restul, va trebui 
să te adaptezi. Nu ni s-a cerut să ne facem planuri de nuntă, 
James. Trebuie doar să facem o treabă împreună, care, oricât 
de ciudat ar părea, nu-i altceva decât muncă. Tu ai motivele 
tale, iar eu le am pe ale mele. Fiecare va avea avantajele sale. 

Burroni se aplecă brusc peste masă, privindu-l în ochi. Părea 
un șarpe cu clopoței. 

— Dacă te referi la treaba cu cei de la Afaceri Interne, să știi 
că eu... 

Jordan nu-i dădu timp să sfârșească. 

— Ştiu că tu... Știu și despre tine, și despre mulţi alţii. Am 
știut-o în toţi anii ăia în care am fost și eu de serviciu, cum ai 
spus tu mai devreme. Dar am crezut întotdeauna că un poliţist 
bun, chiar dacă uneori cade pradă unei mici slăbiciuni, dă în 
meseria lui mai mult decât primește. Însă, dacă slăbiciunile 
sunt mari, nu mai este un bun poliţist și devine o canalie. Astea 
sunt însă problemele sale și ale unui eventual judecător. Dar a 
apărut în această ecuaţie un termen nou, care influenţează 
acum rezultatul. 

— Adică... 

— Adică, de-acum nu-mi mai pasă, James. Am motivele mele 
ca să-mi doresc să se termine mai rapid toată afacerea asta. 
Sub toate aspectele ei. Iar faptul că victima este nepotul meu 
nu are decât o mică importanţă. După aceea voi putea, în 
sfârșit, să plec într-o călătorie care ar fi trebuit să înceapă deja 
azi-dimineaţă. 

Chelneriţa sosi. Puse paharul cu suc pe masă și plecă fără a 
spune un cuvânt. Jordan făcu o pauză. Burroni profită de acest 
lucru pentru a lua o gură de suc. 

— Asta, în ceea ce mă privește. Cât despre tine, vei fi 
detectivul care îl va aresta pe asasinul fiului primarului. Un 
erou. Așa vei afla și tu, în sfârșit, cum e să fii vedeta. Şi nu vei 
mai avea grija mitei pe care ai luat-o, ci vei căuta să iei altele. 
Arătă cu mâna ziarul de sport pe care Burroni îl pusese pe 
masă. Pariezi la curse sau la partidele de fotbal? 

— Ești un nemernic, Marsalis! 

Jordan făcu un semn subtil cu capul și zâmbi vag. 


— O fi probabil o caracteristică a familiei. 

Se lăsă o clipă de tăcere în care fiecare din cei doi părea să- 
și contorizeze victoriile și pierderile. Jordan hotări că acela era 
momentul potrivit pentru a ridica, dacă nu un steag alb, măcar 
o eșarfă. Arătă spre foile care se zăreau dintre paginile ziarului. 

— Ce ai acolo? 

Detectivul le scoase, le desfăcu și i le întinse. Jordan își dădu 
seama că pentru Burroni mutarea acelor foi cu câţiva 
centimetri mai aproape de el fusese un sacrificiu imens. 

— Sunt copiile proceselor-verbale. E tot ceea ce s-a putut 
obţine până în clipa asta. Autopsia a fost făcută în timp record, 
la fel și primele analize. Citește-le în liniște. 

Jordan își spuse că un pic de măgulire a orgoliului lui Burroni 
ar fi fost un bun lubrifiant pentru angrenajul ruginit al acelei 
colaborări forțate. 

— Aș prefera să-mi spui tu. 

Tonul vocii interlocutorului se înmuie ușor. 

— Autopsia a confirmat faptul că victima a fost strangulată. 
Pentru a-i înţepeni degetul, gura i-a fost umplută cu un adeziv 
puternic. Același adeziv a fost folosit și pentru a lipi păturica și 
mâna de ureche. Din analiza merceologică reiese că ar fi o 
marcă foarte difuzată pe piață. Se numește Ice Glue și o găsești 
cam peste tot, la scară naţională. Deci, de aici, niciun indiciu, în 
schimb, se pare că nu te-ai înșelat asupra dinamicii delictului. 
Erau urme de bandă adezivă la încheieturile mâinilor și la 
glezne. Și asta, la fel de răspândită ca și adezivul, așa că 
identificarea ei n-a fost de niciun ajutor. Probabil că asasinul l-a 
imobilizat mai întâi și apoi l-a ucis, când deja nu mai avea cum 
să reacționeze. Pe corp nu sunt urme de luptă, în afara câtorva 
hematoame pe gât. 

Fără să-și dea seama, pe măsură ce vorbea, Burroni intrase 
în starea de spirit a detectivului. Jordan își amintea perfect 
acea particulară stare de graţie, care dădea o satanică 
sacralizare clipei în care detectivul ajungea la locul delictului. 
Atunci el devenea unicul punct de referință, iar toţi cei prezenţi 
îi așteptau indicaţiile. 

Vocea lui Burroni îl scoase din acel flashback neașteptat. 

— Nici declaraţia lui... întoarse foaia spre sine pentru a 
putea citi numele. Nici declaraţia lui LaFayette Johnson nu ne-a 
fost de prea mare ajutor. Tipul a spus adevărul și s-a comportat 


exemplar. Avem un desfășurător care confirmă apelul victimei 
către numărul lui, aproximativ la ora indicată de el. Când a 
descoperit corpul, a chemat poliția. Pentru moment nu poate fi 
exclus de pe lista suspecțţilor, însă... 

Ipoteza rămase suspendată, iar Jordan trase concluzia în 
locul lui. 

— Dar tu nu crezi că și-ar fi ucis principala sursă de venituri. 

— Exact. Există în depoziţia lui un amănunt care ar putea 
deschide o eventuală pistă. 

— Care? 

— Pe când intra în clădire, aproape că s-a ciocnit cu un ins 
îmbrăcat pentru jogging, care tocmai ieșea. Nu a reușit să-i 
vadă fața, dar a spus că plecase alergând, cu un mers ciudat, 
ușor șchiopătat, ca și când ar fi avut probleme la un genunchi. 
Am cercetat în clădirea respectivă și în cele învecinate. N-am 
găsit pe nimeni cu particularitatea asta. 

— Cred că e o pistă ce nu poate fi neglijată. Mai e ceva? 

— Am reușit să dăm și de fata care și-a petrecut noaptea cu 
nepotul... Cu victima. Imediat ce a aflat de la știri despre crimă, 
s-a prezentat singură la interogatoriu. Când am ieșit din secţie, 
încă o interogau. 

— Cum e? 

— Una ca atâtea altele. Ștearsă, aș zice. Puțin cam ofilită. 
Genul de femeie care se lasă sedusă de personalitatea 
extravagantă a unui pictor de succes. E secretara unui editor al 
cărui nume nu mi-l amintesc, de pe Broadway. 

— Poate fi ea cea care să-l fi strangulat? 

— După cum am văzut-o eu, fizic, nici două ca ea n-ar fi 
reușit. 

— Cei de la Criminalistică ce spun? 

— Şi-au pus mâinile-n cap. Mii de amprente, mii de fibre, de 
fire de pâr și de culori. Le-ar trebui câteva luni și de două ori 
mai multă aparatură pentru a le putea clasifica pe toate. 

— Şi cam asta e tot ce avem, deocamdată... 

În comentariul lui Jordan nu se simţea resemnarea, era o 
simplă constatare. Ştia, din experienţă, că aproape toate 
anchetele aveau ca punct de plecare inconsistenţa absolută. 

Așa cum se face întotdeauna în astfel de cazuri, Burroni 
avansă o posibilă ipoteză. 

— Ce zici de un criminal în serie? 


— Nu știu. E devreme să mă pronunt. Inscripţia încifrată de 
pe perete și tipul crimei te fac să presupui că e opera unui 
psihopat. Dar victima frecventa persoane și avea fani cărora le- 
ar putea fi atribuit un astfel de episod izolat, fără a fi necesar 
să se repete. Moartea lui John Lennon a demonstrat că... 

— Şi atunci, ce-i de făcut? 

— Nu mă aştept să apară prea multe lucruri importante de 
acolo, dar trebuie să scormonim adânc în viața lui Gerald 
Marsalis. Totul. Prieteni, femei, clienţi, traficanţi de droguri... 
Jordan observă mirarea pe faţa lui Burroni și-i dădu explicaţia 
necesară. James, știu bine cine era nepotul meu și în ce fel de 
viață se bălăcea. Asta nu schimbă însă exigenţele anchetei. 
Vreau să știu toate detaliile. Restul mă privește. 

— Îmi pare cea mai bună alegere. 

Jordan simţi o umbră de respect în tonul ambiguu al 
observaţiei. 

— Ai destui oameni la dispoziţie? 

— Bineînţeles. Pentru cazul ăsta, am câţi vreau. 

— Atunci pune pe cineva și pe urmele lui Johnson. Nu cred că 
vom afla ceva, cel puţin nu referitor la cazul acesta. Dacă se va 
găsi însă vreun motiv ca să-l aruncăm în închisoare, omenirea 
nu va avea de suferit, cu siguranţă. 

— OK. Asta-i tot? 

— Pentru moment, cred că da. Să sperăm că m-am înșelat și 
că nu vom fi puși în situaţia de a afla cine este Lucy. 

Burroni se ridică, își luă pălăria și și-o puse pe cap. 

— Seara bună, Jordan! Mulţumesc pentru băutură. 

— Mai vorbim... 

Detectivul se întoarse și, făcând un soi de slalom printre 
mese, ajunse la ușă. Jordan îl urmări cu privirea. Fără a se uita 
în urmă, ieșise, amestecându-și pașii cu cei ai milioanelor de 
trecători aflați în momentul acela pe străzile New Yorkului. 

Jordan rămase singur în tovărășia gândului că era un individ 
inexistent, într-o lume plină de indivizi mulţumiţi doar de faptul 
că există. Privi în jurul său. Erau chipuri, gesturi, culori, farfurii 
și pahare pline, vorbe goale spuse și ascultate. Nimic nou, 
nimic neobișnuit. Fiecare își purta uniforma, chiar și cei care se 
mințeau singuri că nu au așa ceva. După ce ascultai monologul 
furios al lui Edward Norton în A 25-a oră a lui Spike Lee, nu 
prea îți rămâneau multe de spus despre oamenii New Yorkului. 


Cineva schimbase programul la televizor, iar acum erau 
știrile de la CNN. După un scurt reportaj despre războiul din 
Irak, atenţia fu concentrata asupra uciderii lui Jerry Kho, crima 
zilei. Din locul în care se afla nu putea auzi comentariul, dai 
vedea imaginile cu fratele său ieșind din casa lui Gerald, asaltat 
imediat de o mare de jurnaliști. Nici dimineaţă și nici acum nu 
se făcuse vreo aluzie la bărbatul cu cască pe cap, care se 
strecurase afară, profitând de confuzia provocată. Filmările din 
plan îndepărtat fură înlocuite cu un prim-plan al lui Christopher 
Marsalis, urcând în mașină și lăsând în urma sa o ploaie de 
întrebări, rămase fără răspuns. Mașina care se îndepărta, 
ducându-l cu ea pe fratele lui, îi reaminti aceeași imagine a 
unei alte mașini, într-un alt loc, într-o altă seară. În urmă cu 
trei ani, exact în momentul în care începuse totul. 

Sau se sfârșise. 


Tot weekendul fusese oaspete în casa de la țară a lui 
Christopher. Vremea era frumoasă și hotărâseră să mai 
stea și luni în vila aceea splendida din lemn și piatră, cu 
ferestre mari ce se deschideau spre râul Hudson, în 
apropiere de Rhinecliff. Proprietatea era completata de un 
parc enorm, un debarcader propriu și o clădire pentru 
personalul auxiliar și pentru agenţii de pază. Casa și 
interioarele fuseseră proiectate de un arhitect european 
cu o viziune ciudată asupra parcelarii terenurilor și asupra 
proiectării construcţiilor. Parcă fusese făcută anume 
pentru a sublinia diferențele de caracter dintre cei doi, 
datorate artificiilor sorții și diferenței de vârstă, de 
doisprezece ani. Existenţa dezinvoltă a tatălui alături de ei 
îi introdusese parcă într-un soi de labirint complicat, 
delimitat de tufișuri joase. Puteau să se vadă și să-și 
vorbească, dar rareori să se întâlnească. 

Christopher era cel bogat, Jordan era cel tânăr și atletic. 
Christopher era prin natura lui un lider și, drept urmare, 
avea nevoie de mulți oameni. Jordan însă își era sieși 
suficient. Un câine vagabond care prefera, când putea, să 
se furișeze pe lângă ziduri, prin locuri pustii. Christopher 
dinamita seiful, dar Jordan îl deschidea cu tact și cu 
delicateţe. 

În seara aceea, după cină, Christopher primise un 


telefon. Jordan il auzise vorbind și prinsese frânturi de 
convorbire printre ușile rămase întredeschise ale biroului. 
Apoi revenise în salon îmbrăcat cu paltonul bej de cașmir, 
de trei mii de dolari. Jordan surprinsese imaginea verzuie 
a două teancuri de bancnote dispărând în buzunarele 
pantalonilor. 

— Trebuie să ies. Tu așază-te comod și simte-te bine. Eu 
mă întorc repede. 

— Ceva probleme? 

Christopher îsi termina de încheiat nasturii, iar asta-i 
permitea să răspundă fără a-l privi în faţă. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu LaFayette Johnson. 

— Vrei să spui că tipul vine de la New York până aici? 

Christopher mârâise în același timp un răspuns si-o 
înjurătură. 

— Pentru bani, rahatul ăla ar fi dispus să accepte și-o 
întâlnire pe epava Titanicului. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu e necesar. Mă protejează el acum. 

Jordan cunoștea motivul acelei întâlniri. Mare parte din 
tablourile vândute de Gerald erau cumpărate de 
Christopher însusi, prin manevrele abile ale acestui ins 
suspect care era impresarul lui. Dar nu înțelesese cât din 
ceea ce făcea era pentru a-și proteja fiul de necazuri mai 
mari și cât pentru a-și înăbuși sentimentul de vinovăție. 

Christopher iesise din casă, lăsând în urmă ecoul ușii 
care se închidea. Pu (în după aceea Jordan auzise roțile 
Jaguarului scrâșnind pe prundișul curţii în timp ce 
zgomotul motorului se pierdu în depărtare. 

Rămăsese singur, în tăcere. 

Jordan era obișnuit cu zumzetul continuu al metropolei, 
acea pulsare subterană care părea să fie motorul 
întregului New York de la suprafaţă. De fiecare dată când 
se afla în casa aceea, simțea lipsa totala de zgomot ca pe 
absența zahărului din ceai. 

Afară era iarnă, iar frigul și apele întunecate ale 
fluviului Hudson se scurgeau într-o noapte și mai 
întunecoasă. Jordan se refugiase într-o clipă caldă și 
blândă, iluminată de flăcările bezmetice ale șemineului. 

Deschisese televizorul și se cuibărise pe divan, trecând 


pe canalul ABC pentru Monday Night Football. Se 
transmitea în direct de pe Giants Stadium meciul dintre 
New York Giants și Dallas Cowboys. Avea alături de el o 
sticlă din whisky-ul aromat, vechi de optsprezece ani, făcut 
anume pentru Christopher Marsalis, și, fără să-și fi dat 
seama, băuse deja jumătate de sticlă. Nu văzuse nici 
măcar sfârșitul partidei. Acolo, pe divan, alunecase într-un 
somn dulce, relaxant, plin de imagini ale unei vieți 
liniștite. 

Sunetul telefonului veni să-i aducă aminte că era singur. 
Ridică de pe masă telefonul fără fir. 

— Alo? 

Vocii lui amorțite de somn îi răspunse glasul agitat al 
fratelui său. 

— Jordan, am dat de belea! 

— Ce-ai pățit? 

— Am ucis un om. 

— Cum adică „am ucis un om”? 

— Exact așa cum îți spun. Mă întorceam spre casă după 
întâlnirea cu LaFayette Johnson. La o intersecție mi-a 
apărut brusc în față tipul ăsta, fără să acorde prioritate. 
Aveam și eu ceva viteză și l-am nimerit în plin, dar n-a fost 
vina mea. 

— Esti sigur că e mort? 

— Isuse Hristoase, Jordan, n-oi fi eu mediu, dar în război 
am fost! Știu când un om e mort. 

— Ai martori? 

— La ora asta, iarna? Sunt în câmp deschis. Cred că trec 
pe aici cel mult trei mașini pe săptămâna. 

— Unde ești? 

— Aproape de High Falls, pe celălalt mal al fluviului 
Hudson, spre sud. Știi pe unde? 

— Da, nu-i nicio problemă. Urc în mașină și vin. Nu face 
nimic și, mai ales, nu atinge nimic din cealaltă mașină. M- 
ai auzit? Dacă apar probleme, sună-mă pe celular. 

— Jordan, grăbește-te! 

— OK. Vin. 

Ieșise din casă luându-și în fugă o haină și pornise la 
drum cu Honda. Activase GPS-ul de la bordul mașinii și 
urmase instrucțiunile pentru a ajunge la locul 


accidentului. Coborând din automobil, îi fusese suficientă 
o privire pentru a-și da seama de situație. Jaguarul era în 
șanțul de la marginea drumului, dincolo de intersecție faţă 
de direcţia din care venea el. Partea din stânga spate era 
boțită, iar una dintre suspensii, ruptă, ieșea atârnând de 
sub caroserie. Pe partea cealaltă a străzii se afla o 
camionetă veche cu caroseria în aceleași condiții și cu 
botul îndreptat în cealaltă direcție. Plin parbrizul fărâmițat 
se vedea silueta unui corp prăbușit peste volan. Din 
urmele rămase pe asfalt, se putea deduce ușor ce se 
întâmplase. Era urma frânelor Jaguarului și a roților 
celuilalt vehicul, pe care izbitura violentă îl întorsese 
invers. Pe jos erau împrăștiate cioburi din parbriz și bucăţi 
din farurile sparte, iar în aer plutea încă langoarea 
maladivă a ineluctabilului. 

Se apropiase de camionetă și atinsese gâtul bărbatului 
care părea adormit pe volan. Nu simţise nicio bătaie a 
pulsului. Privise imprejur. Nici urmă de Christopher. 

— Aici sunt, Jo. 

Se ivise de după tufișurile aflate la marginea străzii, cu 
mâinile vârâte în buzunarele paltonului. Când îi vorbea, 
răsuflarea i se transforma în aburi. 

— Nu eram sigur că ești tu, și am preferat să mă dau la 
o parte din stradă. Ce facem acum, Jordan? 

Comportamentul lui nu era al unui om speriat. Era al 
unui om furios. 

Jordan hotărâse totul într-o secundă, iar pentru el era ca 
și cum ar fi mizat întreaga avere pe 37 la ruleta. 

— Ia mașina mea și mergi acasă. Nu te mișca de acolo. 

— Ce vrei să spui? Iti dai seama ce înseamnă asta? 

— Pe o scala a valorilor, e mult mai important un primar 
bun decât un polițist bun. Fă cum îţi spun. 

Rămăseseră pentru o clipă locului, privindu-se în ochii 
albaștri, singura lor moștenire comună. Apoi Christopher 
urcase în mașină si pornise motorul. Înainte de a părăsi 
acea intersecţie și acel moment al vieţii lui, se aplecase 
peste geam. 

— Știu ce faci, Jordan, și n-am să uit. 

Rămăsese în picioare urmărind luminile mașinii care 
deveneau din ce în ce mai mici, pierzându-se în întuneric. 


Apoi sunase la biroul șerifului din Rhinecliff. Aprinsese 
luminile de avarie ale ambelor mașini și așteptase lângă 
Jaguarul semi distrus, singur, în tovărășia gândurilor sale. 
Și a unui om mort. 

Își aprinsese o țigară. 

Clic... clic... clic... 

Linistea și întunericul erau punctate de pâlpâitul ritmic 
al semnalizatoarelor auto. 

Clic... clic... clic... 

Tigara i se sfârsise, asa cum i se întâmplă oricărui om 
care așteaptă. O strivise cu vârful bocancului de asfalt. 

Clic... clic... clic... 

Auzind sirenele masinilor ce se apropiau, îsi dăduse 
seama că sunetele și luminile intermitente în noapte aveau 
să-i rămână întipărite în memorie pentru mult timp. 
Ajutorului de șerif care-i făcuse procesul-verbal îi dăduse 
datele personale și-i declarase că el se aflase la volanul 
mașinii care-i aparținea lui Christopher Marsalis. Fusese 
supus inerentelor controale asupra stării sale de luciditate, 
iar jumătatea de whisky băută iesise curând la iveală. 

Din fericire, lucrurile luaseră o întorsătură favorabilă, 
întrucât, în urma autopsiei făcute victimei, rezultase că 
decesul survenise în urma unui infarct miocardic. Practic, 
șoferul pierduse controlul mașinii deoarece era deja mort 
în momentul impactului, și astfel nu se putuseră lua 
măsuri de ordin penal. 

Rămânea însă un amănunt: faptul că un locotenent de 
poliție din New York fusese implicat într-un accident 
mortal, pe când conducea intr-o avansată stare de 
ebrietate. Ca și când asta n-ar fi fost de ajuns, acest 
locotenent era Jordan Marsalis, fratele mai mic al 
primarului. Și toată mass-media dezvoltase o poveste care 
din subiect de cronica se transformase în foarte scurt timp 
într-o confruntare politică. Presiunea opoziţiei devenise 
insuportabilă, și chiar partidul lui Christopher, deși pe căi 
ocolite, semnalase periculozitatea acelei situații. Astfel că, 
într-o dimineața senină precum aceea pe care tocmai o 
trăise, iși prezentase demisia și restituise insigna și 
pistolul. Din ziua aceea nu mai pusese în gură nici măcar o 
picătură de alcool și nu se mai urcase la volanul vreunei 


mașini. Și, practic, nu-l mai auzise pe Christopher până 
când acesta nu-l sunase să-i spună că Gerald fusese ucis. 


Jordan zâmbi amar unei ceșcuţe murdare de cafea și unui 
pahar străbătut de bule nepăsătoare de gaz. Povestea se 
repeta. În timpul acelei după-amiezi, fratele său îi mulţumise cu 
aceleași cuvinte folosite și în seara de acum trei ani. 

„Știu ce faci, Jordan, și n-am să uit.” 

Şi, de fapt, uitase. 


9 


Jordan ieși din restaurant, trecu strada și se îndreptă spre 
casă. Din cauza unor reparaţii în curs, în jurul clădirii alăturate 
blocului său fuseseră ridicate schele. Pânzele protectoare creau 
o zonă de umbră ce părea să acopere ameninţător intrarea în 
clădire. Intră pe sub ele și apoi ieși, primind în faţă lumina ce 
venea de la intrarea cu uși de sticlă. Își luă casca în mâna 
cealaltă pentru a-și căuta în buzunar cheile casei. În clipa 
aceea auzi în spatele său o muzică puternică apropiindu-se. 

Fără un motiv anume, Jordan simţi că muzica aceea era de 
rău augur. Se întoarse, și bănuiala deveni certitudine. Văzu un 
Mercedes întunecat și strălucitor, parcând în faţa lui pe acea 
parte de stradă. Prin geamul deschis al mașinii ieșea bubuitul 
electronic al unei piese techno la volum maxim. Portierele se 
deschiseră larg și doi negri coborâră, venind spre el cu un mers 
indolent și ameninţător. Erau îmbrăcaţi amândoi în hanorace 
strident colorate și încălţaţi cu adidași. Unul avea pe cap o 
șapcă de rapper, iar celălalt, o bandană neagră. Jordan se 
gândi că erau întruchiparea ideală a unui segment aparte a 
tineretului de culoare. 

Pe unul din ei, pe cel cu șapcă, nu-l mai văzuse niciodată. Pe 
celălalt însă îl recunoscu imediat. Nu-și mai amintea numele 
lui, dar era cunoscut de toată lumea sub numele de Lord. Cu 
ceva timp în urmă îl băgase la răcoare pentru posesie și trafic 
de droguri. În timpul arestului opusese rezistenţă și rănise doi 
agenti. 

— Salut, Lord. Cum de ţi-au dat drumul? 

— Am fost băieţel cuminte. Am ieșit cu șase luni mai devreme 
pentru bună purtare, locotenente. 

— Nu mai sunt locotenent, Lord. Și mi-ar plăcea ca asta să fie 
ultima dată când o spun, pe ziua de azi. 

— O, știu, locotenente. Te-au alungat cu șuturi în fund. Iar 
acum ești un cetățean obișnuit. Exact ca noi, ceilalți. Nu-i așa, 
Hardy? 

Dar Hardy cel tăcut nu dădu vreun răspuns, rostit sau mimat, 
iar Lord părea să nici nu aibă nevoie. În clipa aceea, voia doar 
să simtă că cineva îi acoperea spatele. 

— Ştii ce înseamnă trei ani în pușcărie? Ai fost vreodată? 

Nu-i acordă însă timp lui Jordan să-i dea vreun răspuns, care, 


de altfel, n-ar fi prezentat niciun interes pentru el. Nu dorea 
decât să-și continue propriul spectacol. Se întoarse spre 
prietenul său, cu sarcasmul ironic al celui care împărtășește cu 
tovarășul său un secret stânjenitor. 

— Ah, uitam. Ce prost sunt! Locotenentul Marsalis nu face 
pușcărie nici măcar atunci când termină un amărât pentru că el 
e beat ca un porc. Domnul frăţior al primarului poate primi cel 
mult o mustrare, iar apoi poate circula liber, ca să-i trimită la 
ceruri și pe alţii. 

— Nu te învârti în jurul cozii, Lord. Spune-mi, ce vrei? 

Era o întrebare îndrăzneață, făcută cu scopul de a mai 
câștiga ceva timp. Jordan știa și singur răspunsul. Privi în jur 
ţinând casca de motociclist în așa fel încât s-o poată folosi ca 
armă. 

Lord se dădu un pas înapoi și, cu un gest brusc, își desfăcu 
fermoarul hanoracului. Și-l scoase, rămânând doar în maiou. 
Apoi aruncă haina pe jos și ridică braţele, umflându-și bicepșii 
și mușchii hiperdezvoltaţi ai toracelui, într-o poză de culturist. 

— li vezi, locotenente? Mi i-am câștigat rupându-mi fundul 
câte patru ore pe zi în fiecare dintre cele peste o mie de zile 
petrecute în pușcărie. Și știi la ce mă gândeam, ridicând 
greutăţi? 

— Nu. Ia, surprinde-mă! 

— Mă gândeam la clipa în care aveam să te întâlnesc fără să 
fii apărat de o insignă. 

Jordan zări două umbre, conturându-se în pătratul de lumină 
proiectat pe asfaltul străzii de tuburile incandescente din casa 
scării. Nu avu timp să se întoarcă, și ușa se deschise, iar două 
persoane ieșiră și îl traseră înăuntru, blocându-i braţele la 
spate. Auzi zgomotul căștii ce-i scăpa din mână, rostogolindu-se 
pe asfalt. Lord se apropie încet de grupul statuar. 

— Mă gândeam la momentul ăsta. 

Când Jordan intrase în poliţie, știuse că, uneori, pentru un 
reprezentant al legii aveau să apară și astfel de momente 
dificile. Ironia vieţii îl pusese într-o asemenea situaţie acum, 
când deja nu mai era poliţist. Lăsându-și greutatea pe cei care-l 
imobilizau, își încorda mușchii abdominali, proiectându-și 
tălpile încălţărilor peste faţa lui Lord. Auzi clar sunetul sec al 
cartilajului nazal rupându-se și îl văzu pe individ dispărând din 
faţa ochilor săi. Pe când Jordan încerca să se elibereze din 


strânsoarea care-l imobiliza, silenţiosul Hardy prinse brusc 
viață. Luă poziţia clasică a unui boxer și-i servi o serie scurtă 
de pumni în plexul solar. Jordan simţi un gust acru urcându-i 
din stomac în gură și apoi văzu ca în reluare pumnul fulgerător 
al lui Hardy, îndreptându-se spre chipul lui. Primind lovitura, 
chiar înainte de a simţi durerea, ochii îi fură străbătuţi de o 
lumina galbenă orbitoare. Izbitura îl împinse în spate, dar priza 
celor doi ţinea loc de pârghie. Durerii feţei i se alătura aproape 
instantaneu cea din umărul drept, care fusese forțat afară din 
locașul său. 

Între timp, Lord se ridicase și se apropia ameninţător, 
bodogănind, cu sângele curgându-i din nasul rupt și năclăindu-i 
dinţii descoperiţi într-un rânjet sadic. 

— Găozarule, îţi... 

Nu avu însă timp să explice ce avea să îi... De partea cealaltă 
a străzii, imediat după colţ, o mașină de poliţie se oprise în faţa 
restaurantului, iar un ofițer coborâse pentru a intra în local. 
Jordan auzi din spate o voce alarmată. 

— Hei, copoii! Poate e mai bine s-o întindem. 

Lord se apropie de el atât de mult, încât cuvintele lui furioase 
îl atinseră, murdare de sânge și de salivă. 

— Deocamdată o lăsăm așa. Dar nu s-a terminat aici, 
rahatule! 

li trase un dos de palmă, făcându-i capul să zvâcnească în 
sus de parcă ar fi vrut să-i urmărească mâna cu privirea. Simti 
cum strânsoarea slăbise și căzu în genunchi, iar cei patru 
urcară grăbiţi în mașină și dispărură trântind portierele, 
acompaniaţi de scrâșnetul roţilor pe asfalt și de urletul 
motorului ambalat. 

Își auzea urechile ţiuind din cauza loviturilor încasate, iar în 
umăr simţea o durere surdă. Văzu pe trepte pete de sânge și 
înţelese imediat că era al lui. Se ridică din nou în picioare și 
merse să-și ia casca, apucând-o cu mâna stângă. Intră apoi în 
hol și se apropie de o coloană. Se rezemă cu spatele de zid, 
căutând un loc pe care avea să-l folosească drept punct de 
sprijin. Inspiră adânc și smuci tare braţul, înăbușindu-și un 
geamăt de durere provocat de revenirea articulației în locașul 
său. Simţi câteva picături de sânge căzându-i pe piept, 
pătându-i geaca și cămașa. Scoase un șerveţel și-și tamponă cu 
grijă nasul. Luă ascensorul și urcă, așezându-se astfel încât să 


nu-și vadă în oglindă chipul desfigurat. N 

Ajunse în fața ușii, intră și aprinse lumina. Își regăsi casa, 
așteptându-l cuminte, iar pe divan părea că se odihnea, 
răbdătoare, vechea lui viaţă. Işi lăsă casca deoparte și se 
îndreptă spre baie. Văzu o dungă de lumină ieșind de sub ușă. 
Probabil c-o uitase aprinsă dimineaţă. Avusese altele pe cap 
atunci ca să se mai gândească și la asta. 

Împinse ușa și, în lumina chihlimbarie a băii, se trezi în faţa 
unei femei complet goale. lar aceasta era femeia cea mai 
frumoasă pe care o văzuse în viaţa lui. 

Stătea cu spatele la el, și în oglinda din faţa ei i se vedea 
reflectată imaginea de la mijloc în sus. Își ștergea părul cu un 
prosop, iar la apariţia lui, se bloca. Nu avu nici cea mai mică 
reacţie de surpriză sau de spaimă și nu făcu nici măcar o 
minimă încercare de a se acoperi. 

— Trebuie să consider că prezenţa dumneavoastră în baia 
mea este un pericol? 

Vocea ei era suavă și calmă în aceeași măsură în care Jordan 
rămăsese fără cuvinte. Apariţia aceea neașteptată și, mai mult, 
frumuseţea aceea mai presus de timp și de spaţiu îl lăsaseră cu 
totul inert. Nu reușea să facă altceva decât să stea acolo, în 
pragul ușii, reflectat în oglindă alături de imaginea ei, în timp 
ce-și apăsa pe nas un jalnic și inutil șerveţel, pătat de sânge. 

— Nu, mă scuzati, eu... 

— Atunci, n-aţi vrea să închideţi ușa și să așteptați afară 
până mă îmbrac? 

Jordan închise ușa cu grijă, simțindu-se ca un băieţel 
surprins în timp ce trăgea cu ochiul pe gaura cheii. Se refugie 
în baia camerei de oaspeţi. Aprinse lumina, și în oglindă, 
necruțătoare de data asta, se trezi singur. Își cercetă faţa și fu 
constrâns să admită că Lord și Hardy făcuseră treabă bună. 
Ochiul i se umfla, iar gura și nasul îi erau murdare de sângele 
pe jumătate închegat. Deschise robinetul și se spălă, simțind 
plăcerea contactului apei reci cu faţa tumefiata. 

Își scoase cămașa, folosind partea curată pentru a se șterge. 
Străbătând coridorul pentru a se întoarce în salon, auzi din 
cealaltă baie zgomotul înfundat al unui uscător de păr. Se duse 
să deschidă dulapul unde își aruncase de dimineaţă sacul de 
voiaj. Scoase din el o cămașă curată. In timp ce se schimba, nu 
reușea să se gândească decât la femeia pe care o găsise în 


baie. Oricât și-ar fi răscolit mintea, nu reușea să găsească o 
imagine în stare să se apropie de farmecul acelei făpturi, nici 
măcar de departe. Işi luă sacul și-l așeză alături de cască, pe 
divan. 

Când ea ieși, era îmbrăcată cu un halat albastru de atlaz. 
Părul întunecat, ușor umed, punea în evidenţă un chip atât de 
aparte, încât nu se supunea nici unei reguli, înfrângându-le pe 
toate prin frumuseţe. Ochii mari și strălucitori, îndreptaţi spre 
el, aveau o incredibilă nuanţă căpruie-aurie. Jordan se gândi că 
aurul ar fi trebuit să aibă aceeași culoare pentru a putea fi 
considerat cu adevărat preţios. 

— Ei bine, pot să știu cărui fapt datorez onoarea de a vă avea 
ca invitat? 

— În această casă locuiesc. 

— Ciudat, și eu, care credeam că tocmai am închiriat-o! Sau 
poate e ceva ce n-am înţeles... 

Jordan simţi din nou aceeași senzaţie de stânjeneală care îl 
încercase și puţin mai devreme, în baie. 

— Cred că nu m-am exprimat corect. Locuiam în această 
casă. 

— Dumneavoastră sunteţi Jordan Marsalis? 

— Exact. lar dumneavoastră cred că sunteţi doamna 
Guerrero... 

— Nu tocmai, deși aș putea fi inclusă și în această definiţie. 
Mă numesc Lysa. 

Jordan strânse mâna care-i fusese întinsă. Era caldă și moale. 
Un parfum delicat, cu iz de vanilie, învălui acea plăcuta 
senzaţie tactilă. 

— Mi s-a spus că urma să sosiți abia peste trei zile. 

— De fapt, așa era programat, dar am hotărât să vin mai 
repede, deoarece de la agenţie fusesem anunţată că 
dumneavoastră urma să plecaţi deja de astăzi. 

— Așa ar fi trebuit să fie, dar apoi... 

Jordan făcu un semn ce voia să arate, într-un mod foarte 
ambiguu, neputinţa omului în faţa neprevăzutului. 

— După cum vedeţi, planurile sunt făcute pentru a fi 
schimbate. Scuzaţi-mă că v-am speriat. Mă simt într-adevăr 
stânjenit. 

— Şi întotdeauna vă curge sânge din nas când sunteţi 
stânjenit? 


Jordan își duse o mână la faţă și, când o privi, o văzu pătată 
de sânge. Rana începuse din nou să sângereze. Se apropie de 
ușa bucătăriei, căutând din priviri ceva cu care să-și tamponeze 
rana. 

— Scuzaţi-mă. Am avut o zi oribilă. 

— N-aș vrea să vă par arogantă, dar îmi dădusem deja 
seama. Așezaţi-vă pe pat. Mă întorc imediat. 

Îl lăsă singur, iar când se întoarse ţinea în mână o trusă de 
machiaj ce părea de-a dreptul o trusă de prim ajutor. Se așeză 
pe sofa alături de Jordan și scoase niște vată gălbuie. 

— Nu vă faceţi griji. Am fost și infirmieră la un moment dat. 
Oricum, mai rău de atât nu am cum să vă fac. 

Se așeză în faţa lui. Din nou parfumul acela ce amintea de 
vanilie și de gânduri bune. Îi tamponă ușor nasul și ochiul, apoi 
îi puse o mână sub bărbie, ridicându-i capul. 

— Așa, lăsaţi ușor capul spre spate. Veţi simţi o ușoară 
usturime. 

Parfumul Lysei fu acoperit de un miros înțepător și simţi o 
ușoară arsură când îi tampona rana cu o soluţie. După câteva 
clipe, ea făcu un pas înapoi și-i aruncă o privire de specialist. 

— Gata, sângele s-a oprit. Dacă vă interesează, nasul nu este 
rupt. Ar fi fost mare păcat, căci e un nas frumos. Partea aceasta 
de obraz se va învineţi, dar se va asorta cu albastrul ochilor. 

Jordan simţi cum privirea ei îl pătrundea până în locul acela 
ascuns unde bărbaţii își ţin lacrimile. 

— Aveţi aerul unui om care a îndurat ceva mai mult decât o 
zi oribilă. 

— Mult mai mult, cred. Astăzi a fost ucis un cunoscut de-al 
meu. 

— Puțin mai devreme am văzut un reportaj în care se vorbea 
despre moartea lui Gerald Marsalis, fiul primarului. Vă este 
rudă? 

„Gerald este o poveste veche. E un nume care nu-mi mai 
aparţine.” 

— Era nepotul meu. Christopher Marsalis este fratele meu. 

Jordan nu reușea să înţeleagă cum putea femeia aceea să 
scoată de la el lucruri pe care și-ar fi dorit să le ţină ascunse și 
cum de o făcea într-un mod atât de firesc. 

— Îmi pare rău. 

— Era un tânăr dificil, cu un trecut la fel de dificil. Se pare că 


nu i-a fost dat să aibă măcar un viitor mai bun. 

Lysa înţelese că discursul acela aparent cinic ascundea mult 
mai multe și nu ceru explicaţii. Jordan se ridică, luându-și sacul 
și casca. 

— Bun, cred că v-am deranjat destul. O seară plăcută. Şi vă 
rog să mă scuzaţi încă o dată. 

Se îndrepta spre ușă, când vocea calmă și caldă a Lysei îl 
opri. 

— Ascultaţi-mă o clipă. Mă simt vinovată, văzând că plecaţi 
în starea aceasta. Dacă vreţi, puteţi rămâne aici peste noapte. 
Casa o cunoașteţi. Sunt două dormitoare cu băi separate, așa 
că nu ne vom deranja unul pe celălalt. Mâine veţi hotări ce 
aveţi de făcut. 

— Dar soţul dumneavoastră nu se va supăra dacă rămân să 
dorm aici? 

Jordan se uita întotdeauna în ochii oamenilor. Putea astfel să- 
și dea seama când minţeau și când spuneau adevărul, când 
exagerau o stare lăuntrica sau încercau s-o ascundă. Și totuși, 
nu reușea să descifreze mesajul ochilor Lysei. 

— Ţinând cont de faptul că m-aţi văzut deja aproape goală, 
cred că orice echivoc ar putea fi înlăturat dintre noi dacă aș 
duce treaba până la capăt. 

Lysa își desfăcu faldurile capotului și apăru acum cu totul 
despuiată în faţa lui. Timpul devenise o bucată de plastic 
transparent. Jordan avu impresia că, dacă Lysa ar fi lăsat 
capotul să-i cadă, acesta ar fi rămas suspendat în acel mediu 
dens, la fel ca respiraţia lor. Momentul acela se sfârși însă, cu o 
malițiozitate pe care numai timpul o poate avea. O clipă, și apoi 
Lysa dispăru din nou între graniţele acelei haine ușoare. Vocea 
ei era la fel de sfidătoare ca expresia feţei. 

— După cum aţi putut constata și singur, eu sunt, în același 
timp, și domnul, și doamna Guerrero. 

Jordan căuta disperat o frază potrivita acestei situaţii. Lysa 
păru că-i citește gândurile. 

— Nu trebuie să spuneţi nimic. Orice mi-aţi putea spune, am 
auzit deja de sute de ori. 

Lysa își legă cordonul halatului și, cu un simplu nod, 
sugrumă momentul acela de slăbiciune. Se aplecă să ia un 
flacon de pastile din trusa și îl duse în bucătărie, pe masa 
izoterma din granit. 


— Noapte bună, Jordan. Luaţi două pastile din astea, dacă vă 
mai doare. 

În tăcere, ea trecu în coridor și dispăru înspre dormitor. 
Jordan rămase singur, iar încăperea în care stătuseră mai 
devreme redeveni o simplă cameră. Se apropie de fereastră și 
regăsi în spatele acesteia același peisaj dintotdeauna - noaptea, 
luminile, mașinile și acea pâlpâire aproape supranaturala a 
nelipsitelor guri de aerisire aburinde. 

Şi-n tot acest tumult erau oamenii care locuiau în orașul 
acela sau alţii care veneau, căutând ceva, neștiind că nu aveau 
cum să găsească, nici aici, nici în altă parte. Dar aici erau, pur 
și simplu, mai multe locuri în care puteau să caute. 

De fapt, vânau cu toţii iluzii. 

De la etajul de dedesubt, se auzea prin fereastra deschisă 
sunetul prea puternic al unei melodii pline de tristeţe. Lui 
Jordan i se păru că e coloana sonoră perfectă a acelui moment. 
Ascultându-i atent cuvintele, se întreba de câte ori stătuse și 
Lysa singură în faţa mării, simțind cum moare sufletul în ea 
pentru ceva ce îi era refuzat. 


Acum, numai acum 

Când privirea mea se logodește cu marea 
Rup în bucăţi tăcerea 

Ce-mi împiedică visarea. 

Păduri de catarge și mii de mii de leghe 
Dau urme șerpuitoare, reci, nepăsătoare 
Intr-a lor stranie legănare 

Raze de lună ce-n palmă, fiecare, 

Devin un loc pentru uitare 

Iar inima, această mirare, 

Pe stânci a-nvăţat să-și cate cărare. 


Partea a Doua 
Roma 


10 


Acum, numai acum 

Când privirea-mi se-ntinde peste mare, 

Îi înţeleg pe cei care căutau sirene și care 
Au putut iubi cântecul lor, dulce visare 
Cum sunt curmalele cu miere 

În zi de sărbătoare. 

Puternic precum vântul ce bântuie pe mare 
Ce frânge inimi și vele plutitoare. 


Şi-n urmă-i nu poţi găsi un nobil gând 

Pe care să-l poţi duce cu tine pe pământ 
Cum nu-i nici moară grea de vânt 

Să-ţi macine din suflet o piatra de mormânt. 


Braţul gol al unui bărbat se ivi de sub pături, alunecând pe 
pat ca un șarpe. Mâna se întinse și atinse consola sistemului 
audio-video. Apăsând ușor cu degetul, întrerupse curgerea 
lentă a muzicii înspre fereastra deschisă. Melancolicul sunet 
d'antan? de armonică și de coarde se opri cu o clipă înainte de 
a atinge acoperișurile Romei. 

Capul ciufulit al lui Maureen Martini ieși îmbufnat dintre 
așternuturi. 

— Nu, vreau s-o mai ascult încă o dată. 

Connor Slave răspunse fără a scoate capul de sub pătură. 
Deși era atenuat de grosimea păturii, protestul său păru 
amuzat, iar Maureen sesiză și o nuanţă de alint copilărească. 

— Iubire, îți dai seama cam de câte ori ai ascultat melodia 
asta? 

— Mereu cu una mai puţin decât am nevoie. 

— Hai, nu fi egoista! Și, mai ales, nu mă face să regret c-am 
scris-o. Gândește-te de câte ori am ascultat-o eu. 

În cele din urmă, capul creţ al lui Connor apăru la suprafaţa, 
iar el se întinse, căscă și se frecă la ochi, exagerând voit o 


2 De altădată (în fr. în orig.) 


mișcare care-l făcea să semene cu un motan. Deși era un 
muzician, avea în sânge o gestualitate instinctivă și evocativă 
care, pe scenă, sublinia fără a exagera și completa fără a 
invada intensitatea interpretărilor sale. În intimitate însă, era 
uneori un adevărat măscărici. Spre marea ei surprindere, 
Maureen descoperise încet, încet faţa vesela a acelei planete 
misterioase numite Connor Slave, care putea să o facă să râdă 
până la lacrimi atunci când încerca să imite o felina pornita să- 
și lângă blana. 

— Hai, fă-o! 

— O, nu... 

— Te rog, doar o clipă... 

— Nu, altfel într-o zi ca asta aș putea să mă transform cu 
totul și ai să ajungi să mă cauţi pe acoperișuri. 

Maureen clatină din cap și se prefăcu îmbufnata, pe când el 
se ridică din pat și, gol cum era, merse la fereastră. Fata îi 
admiră corpul subţire, frumos conturat, ce putea fi al unui 
balerin sau al unui dansator. De la locul ei din pat, îl văzu 
transformându-se într-o siluetă întunecata, conturată în lumina 
clarobscurului, cu părul unduind ușor, în timp ce își întindea 
mușchii gâtului. Fata se gândi că acela era adevăratul Connor 
Slave: întruparea unei umbre. Făcea parte dintre acele 
persoane cărora nu le pot fi impuse șabloane subiective de 
frumuseţe. Era o ființa strălucitoare care emana un farmec 
aparte, dincolo de trăsăturile feţei sau ale corpului, de mișcare, 
de culoare sau de forma părului. 

Maureen, goală și ea, se ridică din pat și îl cuprinse în braţe 
de la spate. li inspira parfumul, ce părea că poartă în el esenţa 
muzicii, a bărbatului și a lor împreună, și totodată mirosul său 
se estompă în aerul tare al acelei atât de mândre primăveri 
romane, iar Maureen se simţi fericita, și în clipa aceea nu mai 
voi să se gândească la nimic. 

Își puse capul pe umărul lui, adulmecând și adorând acel 
miracol unic al pielii sale lipite de a lui. Îi plăcea să-și închipuie 
că cineva, un alchimist genial și fățarnic, zămislise epidermele 
acelea anume pentru ei, din elemente făcute să se atragă 
reciproc. Apoi așteptase răbdător întâlnirea lor pentru a avea 
confirmarea succesului său. Și surâsul lui triumfal devenise 
zâmbetul lor. Existau între ei cuvintele, respectul, admiraţia 
reciproca și, uneori, o pudoare familiară, însă Maureen nu 


putea să se sustragă fiorului fiecărei îmbrăţișări, ce purta în ea 
acea perfecţiune pe care numai întâmplarea o poate crea. 

— Îmi doream de mult să te întreb ceva. 

— Spune-mi. 

— Cum e când scrii un cântec? 

Connor îi răspunse fără a se întoarce, iar vocea lui părea să 
vină din peisajul însorit pe care îl avea în fața.. 

— N-aș ști să-ţi explic. E un sentiment ciudat. La început, e 
ceva ce nu există, sau care poate că exista deja ascuns, undeva, 
în întuneric, așteptând să fie găsit și scos la lumină. Pentru 
mine e ceva neașteptat, care vine dinăuntru și despre care știu 
că, deși pentru moment îmi este necunoscut, îmi va fi mai apoi 
indispensabil. Sunt lucruri despre care crezi că le poţi stăpâni, 
și care, de fapt, pun stăpânire pe tine. E ca și cum... 

Se întoarse, privind-o ca și când ar fi găsit definiția perfectă 
abia atunci, în clipa în care privirea lui se oprise asupra ei. Iar 
vocea lui deveni o șoapta. 

— Să scrii un cântec e ca și când te-ai îndrăgosti, Maureen. 

De când începuse relaţia lor, ea evitase oarecum să-i dea un 
nume, de teama că un substantiv sau un adjectiv ar fi dat acelei 
povești o consistență pe care nu o avea. Numele ei între acele 
cuvinte îi dădu fetei o senzaţie de slăbiciune lipsită de frică, pe 
care se hotări în cele din urmă s-o numească dragoste. 

Rămaseră îmbrăţișaţi, privind soarele care lumina tabloul 
diafan al Romei, ivit la marginea dintre roșul acoperișurilor și 
azurul cerului. Maureen locuia pe Via della Polveriera, la 
ultimul etaj al unei case vechi, ce aparținuse bunicului său. 
Renovată, aceasta se transformase într-o vilă splendidă, cu 
două niveluri. De pe terasa care ocupa o parte din acoperiș 
aveai o panoramă incredibila, de jur-împrejurul Romei. Seara 
puteai lua cina doar la lumina reflectată de Colosseumul 
inundat într-un halou galben, ce-l poleia cu aur topit. 

Connor se reîntoarse spre fereastră, căutând să nu se 
desprindă însă din îmbrăţișarea ei. 

— De ce în niciun alt loc din lume nu poţi simţi asta? 

Câteva clipe rămaseră cufundaţi în tăcere, piele lângă piele, 
privind frumuseţea acelei zile, netemători. Italia, America și tot 
restul lumii puteau să ajungă doar până la graniţele acelei 
încăperi, neputând să-i treacă pragul. 

Maureen își aminti miracolul zilei în care se cunoscuseră. 


Connor Slave era în Italia într-un turneu de șase zile cu ocazia 
lansării ultimului sau album, „Minciunile întunericului”. 
Turneul era organizat de agenţia de spectacole Triton 
Communications, iar promotorul societăţii era prietena ei cea 
mai bună, Marta Coneri. În ziua spectacolului de la Roma, 
aterizase acasă la Maureen într-un tipic vârtej de gesturi și de 
haine și o târâse cu ea la concert. Marta avea darul de a o 
binedispune și era una dintre puţinele femei ale vieţii mondene 
romane care nu se adresa tuturor cu „iubire”. 

— Maureen, dacă aș avea o casă ca asta, cred că și eu aș ieși 
puţin. Dar între puţin și deloc e o mică, mare diferenţă. Iar tipul 
ăsta merită efortul unei călătorii mai lungi decât de aici până la 
Teatro Olimpico. 

Nu acceptase nicio scuză, și Maureen înţelesese că i-ar fi 
trebuit niște motive solide pentru a o convinge pe Marta. lar ea 
nu era în stare să inventeze niciunul. Așa încât se trezise 
așteptând pe unul dintre fotoliile de la Teatro Olimpico, alături 
de un scaun gol. În sală plutea acel aer de anonimă 
promiscuitate ce definește un public, chiar dacă erau prezente 
toate personajele romane care contau și cele care făceau totul 
ca să conteze. 

Marta ajunsese și ea cu puţin înainte de începerea 
spectacolului și se lăsase în fotoliul liber din dreapta. 

— Foarte bine. S-a isprăvit cu munca. Acum, să savurăm 
momentul! 

Maureen nu avusese cum să răspundă, căci luminile se 
stinseseră încet-încet, reducând treptat zgomotul de fundal ce 
străbate dintotdeauna orice teatru înainte de începerea unui 
spectacol. 

În întunericul absolut, începuse un arpegiu de chitară atât de 
delicat, încât devenea senzual, un sunet îmblânzit de un delay 
ce părea să-l disperseze circular de-a lungul pereţilor sălii. 

Stând acolo în întuneric, Maureen avusese impresia că-l 
auzea răsunând direct în capul ei. Apoi, o lumină de sus 
străpunsese centrul scenei, iar în fasciculul acela, atât de alb 
încât părea fluorescent, apăruse Connor într-o haină 
întunecată, cu guler chinezesc, de o simplitate aproape 
monahală. Avea fruntea plecată și stătea cu fața înspre public, 
iar braţele îi erau abandonate nepăsător pe lângă corp. Tinea în 
mâini o vioară și un arcuș. 


Sunetului chitarei i se alăturase pe neașteptate un pad 
electronic, profund și tenebros, o vibraţie care părea să urce 
din pământ în măruntaiele spectatorilor. 

După acel elan armonic, Connor Slave, nemișcat în mijlocul 
scenei, începuse să cânte, ridicând încet capul. Farmecul subtil 
al vocii sale grave făcuse brusc să treacă în plan secund orice 
fond muzical. Era precum ciocnirea a două bucăţi de cremene, 
îndulcită de un strat de miere. Blândeţea și puterea cu care 
acel om își transmitea mesajul îi dădeau lui Maureen 
sentimentul absurd că melodia aceea îi era dedicata exclusiv ei. 
Își plimbase apoi privirea prin semiîntunericul sălii și își dăduse 
seama, după chipurile spectatorilor, că fiecare dintre cei 
prezenţi simţea același lucru. 

Era o piesa intitulată Cerul îngropat, o muzică delicată și un 
text zguduitor, pe care un critic mai bisericos l-ar fi stigmatizat 
și l-ar fi caracterizat drept blasfemator. Vorbea despre Lucifer, 
îngerul răzvrătit, care în bezna infernului își plânge soarta și 
urmările greșelii. Vina sa nu fusese revolta împotriva lui 
Dumnezeu, ci faptul că avusese curajul de a se gândi la asta. 

Maureen ascultase melodia și versurile, întrebându-se ce ar 
putea fi în sufletul celui care le scrisese. 


Ar fi ciudat s-aleg din toate, una, 
Spunând: aceasta-i ziua - 

Căci o zi e doar o clipă, 

Sub a timpului aripa - 

Când m-am împăunat prea plin de fală, 
Schimbând porunca pe-o greșeală. 


Şi-mi pare nefiresc să fiu cel care 

Găsi puterea de-a se lipsi de soare 

Şi de-a se lepăda 

De-un orizont, ce-nghite tot în bezna sa. 


Care-a fost ziua-n care eu 
Greșit-am, crezând în omenia unui Dumnezeu? 


La refren, vocii lui Connor i se adăugase vocea cristalină a 
unei superbe soliste ce/se ivise din penumbra scenei, împărțind 
cu el lumina și atenţia publicului. Erau două voci atât de 


diferite ca timbru și coloratură, dar care împreună erau de o 
armonie atât de delicată și perfectă, încât păreau că se unesc 
într-una singură. În tandemul acela vocal, sincronizat până la 
ultima silabă, era sensul perfect al mesajului cântat, lumina și 
umbra, regretul și orgoliul, sentimentul disperat al unui adio 
provocat de o alegere fără întoarcere. 


Îngerul pe care-l doreai alături de tine, 
Ingerul a zburat, 
A zburat de aici. 


Era durerea răului și liniștea tămăduirii. 

Fără a-i ști motivul, Maureeen avusese instinctiv un 
sentiment de care se rușinase imediat. Brusc și stupid, se 
născuse în sufletul ei gelozia faţă de tânăra cu voce cristalină 
care stătea alături de bărbatul acela de pe scenă, împărțind cu 
el un fragment de viaţă și de muzică, cu o dăruire și cu o 
emoție despre care nu-și putea închipui că ar fi putut fi mimate. 

Așa cum venise, momentul acela fusese înghiţit ca o pastilă, 
căci, în aceeași clipă, Connor Slave își întrerupsese cântecul, 
ducând vioara la umăr. Când începuse să cânte, Maureen 
văzuse muzica întrupându-se, el dispărând brusc. Corpul lui era 
acolo, în faţa tuturor, dar el fusese transportat în altă parte, 
într-un univers paralel, lăsând o breșă deschisă, astfel încât să 
poată fi urmat de oricine s-ar fi simţit în stare. Furată de textul 
acelui cântec și de acel talent neobișnuit, Maureen era 
convinsă că, dacă diavolul ar fi existat cu adevărat, atunci el se 
afla acolo, chiar în faţa ochilor ei, în clipa aceea, cântând la 
vioara. Concertul continuase și se sfârșise, dar Maureen nu 
reușise nici măcar o clipă să se sustragă farmecului 
indescriptibil al acelui artist, ce părea să aibă harul 
omniprezenţei. Era alături de publicul care-l asculta, de 
orchestra ce-l acompania și de muzica pe care-o cânta, era al 
tuturor celor care-l urmau și, în același timp, nu era nicăieri și 
al nimănui. 

Pe când îl privea primind recompensa de nepreţuit a 
aplauzelor publicului, Maureen citea pe chipul lui că pentru el 
munca nu se sfârșea acolo, ci abia atunci începea. Era ca și 
când pentru Connor Slave munca ar fi fost viaţa de toate zilele, 
iar unica șansă de a trăi cu adevărat o reprezentau cele câteva 


ore de muzica, violate de lumina impertinentă a unei scene. 

Apoi, așa cum se întâmplă întotdeauna, magia se sfârși odată 
cu lăsarea cortinei. Luminile sălii se aprinseseră și fiecare 
spectator ieșise din hipnoza aceea colectivă, pentru a-și 
recâștiga propria identitate, într-un amalgam nedefinit de 
haine, de cravate și de jachete colorate. 

Marta se întorsese spre ea cu o expresie triumfătoare pe 
chip. 

— Ce ţi-am spus? E fenomenal, nu-i așa? 

— Absolut extraordinar! 

— Și mai e ceva. O mică surpriză. De aceea am vrut să vii și 
tu. Ghici, unde mergem la cină acum? 

Marta opri orice comentariu cu vocea și mina cuiva care vede 
ceea ce este evident și trage concluziile firești. 

— Păi, unde altundeva? Tatăl tău are unul dintre cele mai 
bune restaurante din Roma, dacă nu cumva din Italia. E atât de 
renumit, încât are unul și la New York. Tu ești prietena mea și, 
printr-o miraculoasă conjuncţie astrala, în seara asta am reușit 
să te conving să ieși. După părerea ta, unde puteam să duc un 
american genial și flămând, în toate sensurile, de această veche 
Europă? 

Marta nu admisese un refuz și luase serios în mâini frâiele 
situaţiei. 

Așteptaseră la ieșirea din cabină ca Slave să se schimbe și, 
după prezentările de rigoare, îi condusese la o Lancia 

Thesis neagră, ce-i aștepta în faţa intrării. Se așezase alături 
de șofer, lăsându-i pe Maureen și pe Connor instalaţi comod în 
penumbra banchetei din spate. Cei doi începuseră să vorbească 
și să se cunoască în timp ce se deplasau prin traficul roman 
spre restaurantul tatălui ei, în Via dei Gracchi. 

— Cum de vorbești atât de bine engleza? Pari chiar mai 
americancă decât mine! 

— Mama mea e din New York. 

— Şi e atât de norocoasa încât are o fiică așa ca tine, pe 
lângă faptul că locuiește la Roma? 

— Nu mai e. Aș zice, în ambele privinţe. Ea și tatăl meu au 
divorţat, iar mama s-a întors să trăiască în Statele Unite. 

De pe scaunul din faţă, Marta se băgase în conversaţie, cu 
engleza ei cu accent dialectal roman. 

— Poate ai auzit de mama ei. E un avocat foarte cunoscut. Se 


numește Mary Ann Levallier. 

Connor se întorsese către ea, iar umbra îi ascunsese chipul, 
lăsând să i se audă numai vocea. 

— Acea Mary Ann Levallier? 

— Mda, aceea... 

Din răspunsul laconic, Connor înţelesese că era un subiect ce 
nu trebuia aprofundat. Deschisese ușor geamul mașinii ca 
pentru a lăsa să se piardă acel moment stânjenitor. Delicateţea 
sa îl făcu să crească și mai mult în ochii lui Maureen. 
Cunoscuse și înainte alte personaje din lumea spectacolului, 
mai ales cântăreţi. Nu se simţise niciodată atrasă în mod 
deosebit de ei. Din păcate, constatase pe propria piele că unii 
dintre aceștia nu știau să fie la fel de mari ca oameni, pe cât 
erau ca artiști. 

Connor zâmbise. 

— Ei bine, e mai mult decât evident cu ce mă ocup eu. Dar 
tu? Cu ce te ocupi? 

În entuziasmul ei ameţitor, Marta căuta să răspundă în locul 
ei. 

— O, Maureen, e... 

Dar de pe bancheta din spate aceasta o întrerupsese cu o 
privire scurta și tăioasă, înainte ca ea să se avânte într-una 
dintre reclamele ei prietenești. 

— Maureen e... o tipă de treabă. 

Sosirea la restaurant  întrerupsese acea conversaţie. 
Maureen și prietenii săi fuseseră întâmpinați cu simpatie și cu 
profesionalism de către Alfredo, legendarul maitre al localului, 
pe care îl cunoștea de când era mică. După un vechi obicei de- 
al lor, o îmbrăţișă și o salută cu un puternic accent roman. 

— Ciao, Maurinne! Ce surpriza! E un adevărat eveniment că 
vii pe aici. Se vede treaba că nu-ţi prea place mâncarea 
noastră. Păcat că nu-i și tatăl tău aici. Se pare că-i plecat în 
Franţa să aleagă vinurile. Sper să-l acceptaţi însă pe amărâtul 
ăsta bătrân... 

Marta se strecurase printre acele cuvinte, bâzâind ca o 
albina în mijlocul florii. 

— Alfredo, povestea cu bătrânelul nu prea ţine la noi. Chiar 
dacă a adus pe lume două fete, mătușa mea Agata încă mai 
suspina și jură că nu te-a uitat niciodată. 

Nu exista nicio mătușă Agata și niciun domn Alfredo cu 


adevărat bătrân, ci era doar bucuria unor tineri alături de cei 
care știuseră să rămână astfel. Maureen se simţi brusc fericită 
că acceptase s-o însoţească pe Marta în seara aceea. 

Astfel, conduși fiind de Alfredo la masa lor, se trezise așezată 
în faţa lui Connor. El o privise cu un aer întrebător, căci nu 
înţelesese nimic din conversaţia lor în italiană. 

— Maurinne? 

— Alfredo consideră că eu și engleza suntem două lucruri 
foarte aparte. 

Venise și mâncarea, și în timpul cinei continuaseră să 
vorbească. Zâmbetele lor deveniseră din ce în ce mai evidente 
și mai dese. Marta, nepreţuita și incorigibila Marta, știuse să se 
facă încet-încet invizibilă și mută. Maureen își amintea 
momentul exact în care Connor o cucerise definitiv, îl 
întrebase, curioasă, ce fel de muzică ascultă. 

— A mea. 

— Doar atât? 

— Da. 

În acea monosilabă era cuprinsă toată liniștea lumii. 
Maureen îl privise, căutând mândrie și orgoliu în ochii săi. Dar 
întâlnise privirea limpede a unui om conștient că posedă tot 
ceea ce îi era necesar. 

— Şi totuși, nu e o muzică facilă. 

— Nimic nu e facil. Poate că nici eu nu sunt. 

— Atunci succesul tău demonstrează că oamenii nu sunt atât 
de proști cum se crede. 

Connor răsese amuzat, ca la o glumă pe care el o cunoștea 
de mult timp. 

— Nu sunt atât de proști cum se crede, dar nici atât de 
inteligenţi cum am vrea. 

Maureen primise lumina și candoarea acelui surâs, iar din 
acel moment, chiar dacă nu stătuseră permanent împreună, nu 
se mai despărțiseră niciodată. 

Ca și acum, când stăteau îmbrăţișaţi ca doi nori, privind 
Roma de sus. Telefonul îi luă prin surprindere, amintindu-le că, 
dincolo de acele acoperișuri ce păreau nesfârșite, încă mai 
exista o lume ce avea un sfârșit și o finalitate. Cu părere de rău, 
Maureen se desprinse din îmbrăţișare. Ridică receptorul. 

— Alo? 

— Bună, Maureen, sunt Franco! 


Maureen oftă. Nu puteai închide lumea afară, departe de 
încăperile fericite. Chiar acum, cu acel apel, lumea trecuse 
dincoace de graniţele ferestrei și, în cele din urmă, intrase în 
cameră. 

— Bună, Franco! Spune-mi. 

— Au fixat audienta. Va fi joi dimineaţă. 

— Atât de repede? 

— Mă tem că procesul tău a fost prea mediatizat pentru a 
putea spera la o pauză mai lungă. Până atunci ești suspendată? 

— În mod oficial, nu. Dar am fost detașată cu atribuţii de 
consultanţă la academia din Via Pierro della Francesca. De 
fapt, sunt un fel de femeie de serviciu. 

— Ştiu că e greu, Maureen. Dar, dacă poţi, încearcă să treci 
astăzi pe la mine. Am niște acte pe care trebuie să le semnezi. 

— Peste o oră e bine? 

— Perfect, te aștept și... 

La celălalt capăt al firului fu un moment de tăcere. Pentru 
Maureen păru o veșnicie. 

— Voiam să-ţi spun să nu-ţi faci griji. 

— Nu, nu sunt îngrijorată. 

— Totul e în regulă, Maureen. 

— Sigur, totul este în regulă. 

Așeză ușor telefonul pe măsuţă, în ciuda dorinţei de a-l izbi 
de tăblia de sticla și de a-l face ţăndări. 

„Totul e în regulă.” 

Și, de fapt, nimic nu era în regulă. 

Nimic din ceea ce făcuse întotdeauna cu pasiune și cu 
dragoste de adevăr, cu nopţi de somn întrerupte de apeluri 
urgente. Nu era nimic în regulă cu oamenii care în trecut îi 
declaraseră de atâtea ori în gura mare toată încrederea lor, ca 
în cele din urmă să se ascundă în spatele unei tăceri 
bănuitoare. Nu era nimic în regulă cu apusul acela, cu bărbatul 
minunat de lângă ea, cu așteptarea ei îndelungă și încrezătoare 
că un asemenea om avea să apară și în viaţa ei. 

Nu era nimic în regulă nici cu femeia care devenise și nici cu 
doamna comisar Maureen Martini, angajată la Comisariatul 
Casilino de pe lângă Chestura din Roma, care în urmă cu 
cincisprezece zile ucisese un om. 


11 


Maureen pătrunse în penumbra garajului, aflat la vreo sută 
de metri distanță de casă. Când o văzu venind, Duilio, 
administratorul parcării, ieși din cabina sa de sticlă și o 
întâmpină. Era un tip pe care vârsta îl putea absolvi de orice 
bănuială, dar care, într-un mod simpatic și afectuos, declarase 
mereu că are pentru ea o oarecare slăbiciune. Maureen 
acceptase acel flirt fictiv care dura de mult timp, fără a fi fost 
vreodată aluziv sau insistent. 

— Dacă doriţi, vă aduc eu mașina, dottoressa Martini. 
Oricând este o plăcere să conduci o asemenea bijuterie. 

Maureen îi întinse cheile. 

— Fie. Mergeţi și distraţi-vă! 

Duilio dispăru, înghiţit de întunericul garajului. Așteptând să 
audă motorul mașinii sale, un Boxster, Maureen se gândi că în 
mod normal s-ar fi putut considera o fată norocoasă. Familia ei 
fusese dintotdeauna proprietara restaurantului Martini și, cu 
timpul, printr-o administrare inteligentă, tatăl ei știuse să 
transforme cârciumioara simplă de la începuturi într-unul 
dintre numele de referință ale marii bucătării italiene. După ce 
o cunoscuse pe mama ei și se căsătoriseră, aventura continuase 
și dincolo de ocean. Acum, la New York exista faimosul 
Martini's, unde era la ordinea zilei să întâlneşti staruri de 
televiziune sau de cinema. Între timp, mama ei devenise unul 
dintre cei mai buni avocaţi din oraș, și, uite-așa, puţin câte 
puţin, căsătoria lor se destrămase din cauza distanțelor, din ce 
în ce mai mari, și tot mai numeroase. Distanțe temporale, 
spaţiale, de mentalitate și de caracter. 

Dar, mai presus de toate, fusese dimensiunea imensă a 
dragostei care se sfârșise. Raporturile formale dintre Maureen 
și mama ei nu se putuseră transforma niciodată în ceva mai 
mult. De altfel, temperamentul rece și pragmatic al lui Mary 
Ann Levallier nu prea lăsa loc unei complicităţi afectuoase și 
amuzante, asemenea aceleia pe care o avea cu tatăl ei. Astfel 
că, în momentul divorţului, alesese să trăiască la Roma cu el și, 
după ce-și luase diploma în Drept, hotărâse să intre în 
rândurile poliţiei. Maureen își amintea foarte bine reacţia 
negativă pe care o avusese mama ei atunci când îi comunicase 
hotărârea. Stăteau pe terasa hotelului Hilton, la care se caza 


ori de câte ori venea la Roma. Mary Ann era ca de obicei 
perfectă și protocolară în costumul ei Chanel, completat de 
grija maniacală, până în cele mai mici amănunte, pentru 
propriul aspect. 

— În poliţie, spui? Ce tâmpenie... Mă gândeam pentru tine la 
un viitor în New York. Firma mea de avocatură are multe cazuri 
împărţite între Italia și SUA. Cu pregătirea ta, ai putea avea un 
strălucit viitor de avocat bilingv. 

— Mamă, măcar din când în când, n-ai putea să-ți pui 
dorinţele pe locul doi, după ale mele? 

— Având în vedere ceea ce tocmai mi-ai spus, mă îndoiesc 
sincer că ai idei prea clare în legătură cu ce intenţionezi să faci 
cu viitorul tău. 

— Nici vorbă! Din păcate pentru tine, mi-e totul foarte clar. 
Chestie de atitudine. Eu vreau un loc de muncă în care să pot 
prinde răufăcătorii și să-i trimit în pușcărie, fără să ţin cont de 
salariul pe care-l primesc. Munca ta e exact pe dos. Îi ajuţi să 
ocolească pușcăria, în funcţie de banii pe care-i primești. 

De astă dată, Mary Ann fusese cea care o uimise cu limbajul 
ei. 

— Ești o tâmpită, Maureen! 

În final, Maureen își permisese un surâs angelic. 

— Doar un pic, moștenire din partea mamei. 

Se ridicase și plecase, lăsând-o pe Mary Ann Levallier în 
compania unui cocktail care probabil o scotea din minţi, pentru 
că nu se asorta cu nuanţa cămășii ei. 

Duilio scoase din garaj Porsche-ul decapotabil și se opri în 
faţa ei. Cobori din mașină și îi ţinu portiera. 

— Poftiţi. Sfârșitul visului interzis... 

— Care vis? 

— O plimbare prin Roma cu o astfel de mașină, într-o zi ca 
aceasta, alături de o femeie ca dumneavoastră. 

Maureen urcă și îi zâmbi, punându-și centura. 

— Uneori trebuie să îndrăznești, Duilio. 

— Dottoressa, la vârsta mea? Când eram tânăr, mă temeam 
că femeile mi-ar fi putut spune „nu”, acum mi-e teamă că ar 
putea să-mi spună „da”. 

Maureen se văzu obligată să râdă, chiar dacă nu avea starea 
de spirit necesară. 

— O zi plăcută, Duilio! 


— Şi dumneavoastră, dottoressa! 

Mașina era un cadou din partea tatălui ei. Darul acela îi 
făcuse o nespusă plăcere, dar reprezenta, fără îndoială, un 
status simbol ce o situa între persoanele de top. Maureen era 
dăruită din naștere cu discreţia persoanelor care se simt sigure 
pe ele. Nu prea folosise mașina, și, mai ales, nu pentru a merge 
la comisariat. Din rațiuni de conviețuire armonioasă, prefera să 
nu le ofere colegilor ocazia de a o categorisi drept fata bogată 
ce alesese viaţa de poliţist din snobism. 

Se înscrise în trafic și conduse încet pe străzile întortocheate 
până când ajunse pe Via dei Fori Imperiali. Ascunsă după 
ochelarii de soare, încerca să ignore privirile celorlalți șoferi 
care îi erau alături la semafor. Unii prietenoși, alţii curioși, 
mulți invidioși. 

Pe când cobora spre Lungotevere, celularul de pe scaunul de 
alături începu să sune. 

Își puse hands-free-ul. Vocea lui Connor o luă total prin 
surprindere. 

— Bună! Sunt un om singur, aproape de cer. Când te întorci? 

— Dar, abia am ieșit! 

— N-ai să mă crezi, însă asta a fost și scuza pe care Ulise i-a 
servit-o Penelopei când a ajuns acasă, după douăzeci de ani. 

— Atunci ar trebui să ne sincronizăm ceasurile. Nu au trecut 
nici măcar douăzeci de minute. 

— Minţi! Cu siguranţă, au trecut măcar douăzeci și unu. 

Maureen îi fu recunoscătoare pentru starea de bine pe care 
reușea să i-o transmită. Nu i se părea deloc inoportună. Connor 
știa prea bine unde mergea ea și cu ce tragere de inimă. Și 
acesta era felul lui de a o face să nu se simtă singura într-un 
moment greu. 

— De ce nu ieși să faci o plimbare prin Roma, să arunci 
ocheade fetelor și apoi, peste vreo oră, să mă aștepți în faţa 
biroului de avocatură? 

— Promite-mi că după aceea mergem să cinăm la tatăl tău. 

— Încă nu te-ai săturat să mănânci acolo? 

— Câtă vreme e gratis, nu! 

Maureen îi dădu adresa unde trebuia s-o întâlnească și 
închise. În ciuda glumei de la final, dacă era ceva de care lui 
Connor nu-i păsa, acel ceva îl reprezentau banii. Chiar dacă 
discurile lui începuseră să se vândă foarte bine, Maureen avea 


impresia că omul nici măcar nu știa câţi bani avea la bancă. 
Când ea ieșise din casă, el încă vorbea la telefon cu Bono, 
solistul trupei U2, punând la cale un concert comun, cu ochii 
strălucind ca ai unui băieţandru. 

Străbătu calmă Lungotevere, primind  mângâierile 
intermitente ale soarelui printre crengile copacilor ce 
mărgineau strada. Fără graba, cu capota lăsata și cu vântul 
cald al primăverii în plete, purta doar un ușor fior rece în 
suflet. La stânga ei, dincolo de zidul care îl marginea, fluviul 
era o imagine incertă. O magistrală de ape murdare, ce tăia în 
două un oraș nu cu mult mai curat. 

Ea, care-și petrecuse viaţa între Italia și Statele Unite, putea 
înţelege entuziasmul lui Connor în fața Romei. Acolo, la fiecare 
pas, se respira ceea ce americanii încercaseră cu încăpățânare 
să-și construiască: un trecut. Nimeni nu se gândise că trecutul 
nu se construiește după bunul său plac și că, de multe ori, el 
este impus de fapte străine oricărei voințe. Acum, din păcate 
pentru ei, oricine s-ar fi aflat în faţa ruinelor de la Ground Zero 
putea să înțeleagă ce simte cineva trecând pe lângă ceea ce 
mai rămăsese din Colosseum. 

Ruine. Doar ruine. 

Amintire a durerii care încet, încet pălește și se transforma 
în fotografii îngălbenite. 

Cât despre Connor, nu considerase oportun să-i explice că 
orașul acela era doar praf în ochi. Roma era femeia pe care 
Fellini o pusese pe afișul filmului său. Era o matroană plină de 
culoare, prietenoasa și înșelătoare, care te primea cu braţele 
deschise, nerăbdătoare să-ți vândă târfele ei ieftine. Și doar, în 
foarte mica măsura, acestea erau târfe în adevăratul sens al 
cuvântului. 

Între timp, trecuse prin faţa sediului Marinei Militare, iar în 
Piazza Delle Belle Arti coti la stânga pe Ponte del Risorgimento. 
Intră apoi pe Via Mazzini și, imediat după piaţă, găsi un loc de 
parcare, chiar în fața biroului avocatului Franco Roberto. 

Maureen ajunse în faţa intrării, apăsa pe butonul interfonului 
și primi drept răspuns sunetul specific deschiderii ușii din lemn 
perfect restaurat. Urcă pe jos cele câteva scări care duceau la 
primul etaj, unde era biroul apărătorului ei legal. Deși făcea 
parte din obligaţiile muncii lui, nu și-ar fi imaginat vreodată că 
ar fi putut avea nevoie de el atât de curând. 


Când o văzu intrând în biroul lui însoţită de secretară, 
Franco se ridică și traversă încăperea, întâmpinând-o. Era un 
bărbat înalt și slab, cu pielea măslinie și cu ochii întunecaţi, cu 
părul atât de negru, încât avea reflexe albăstrii. Nu era o 
frumuseţe, dar avea acea sclipire de inteligenţă, care-i lumina 
privirea și chipul. Fusese unul dintre colegii ei geniali de 
facultate, iar după ce absolvise, cu punctaj maxim, inițiase un 
nou curs de tutelă legală, pe care îl susţinea nu doar la Roma, 
ci în întreaga Italie. Maureen bănuia că în timpul facultăţii nu l- 
ar fi deranjat dacă prietenia lor s-ar fi transformat în ceva mai 
mult. Însă atitudinea prietenească a lui Maureen îl îndemnase 
să-și abandoneze discret intențiile, iar bănuiala ei nu se 
confirmase niciodată. 

Franco se apropie și o sărută afectuos pe obraji. 

— Bună, comisare! E totul în regulă? 

— Unele da, altele nu. Şi-mi pare rău că tu, în acest moment, 
reprezinţi partea cu „altele nu”. 

— Vom face astfel încât să se transforme în „totul da”. 

Se așeză din nou la birou și deschise un dosar gros pe care-l 
ţinea pe masă. Cu siguranţă că îl studiase deja și înainte de 
sosirea ei. Maureen se așeză în faţa lui pe unul din cele două 
fotolii elegante, din piele. 

— Situaţia e puţin cam încurcată, dar cred că o persoană ca 
tine va putea înfrunta cu seninătate acest subiect. 

— Franco, tu ești un om optimist din fire, iar eu sunt o 
pesimistă. Dar nu cred că mă înșel considerând situaţia mai 
mult decât încurcată. 

— Ai putea să-mi mai povestești o dată cum s-au întâmplat 
lucrurile? 

Maureen ridică din umeri. Povestea asta îi distrugea viaţa, și 
încă nici nu începuse bine. Petrecerea acelei zile împreună cu 
Connor deveni brusc o imagine foarte îndepărtata și-i apărea ca 
un fragment de viaţa pe care și-l însușise forțând o ușă și care, 
în realitate, ca orice lucru furat, nu-i aparţinea. 

— Bine. 

Franco se ridica de pe scaun și se așeză pe marginea 
ferestrei deschise. 

— Încearcă să rememorezi întâmplările. 

— Era albanezul acela, Avenir Gallani. A apărut la Roma de 
nicăieri și-a început să circule cu mașini de lux, frecventând 


locurile considerate la modă și lumea spectacolului, dându-se 
drept producător de discuri sau de filme. Comportamentul lui și 
sumele pe care le învârtea au început însă să bată la ochi. Ne-a 
venit ordin de sus să-l ţinem sub supraveghere, pe motiv că se 
bănuia o anume legătură între el și mafia albaneza într-un 
circuit important de stupefiante. Am descoperit că în Albania 
avea un dosar penal foarte consistent. L-am pus sub 
supraveghere timp de aproape un an, și în aceasta perioadă nu 
am descoperit decât ca Avenir Gallani era un idiot perfect. Cu o 
mulțime de bani, despre care nu puteam afla de unde provin, 
dar totuși un idiot cu acte în regulă. De fapt, era șmecher. Dar, 
așa cum știi, problema șmecherilor este că nu se pot abtine să 
nu se dea mari, mai devreme sau mai târziu, cu roadele 
isteţimii lor. Iar el a căzut exact în aceasta capcană. Începuse 
un soi de relaţie cu o starletă de televiziune, una dintre cele 
dispuse la orice pentru a face carieră. Gallani era îndrăgostit și 
încerca în fel și chip să dea bine în ochii femeii lui. Noi îi 
instalaserăm niște microfoane în locuinţă și, într-o seară, l-am 
auzit lăudându-se în faţa ei că avea să încheie o afacere de 
multe milioane de euro în câteva zile. Apoi urma să producă un 
film pentru a o lansa definitiv. Am întețit controalele și l-am 
urmărit douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. In 
sfârșit, am reușit să aflăm că în pădurea Manziana, la nord de 
Roma, pe Braccianese, urma să aibă loc o importantă tranzacţie 
de droguri, pe care Avenir ar fi trebuit să le distribuie printr-o 
reţea proprie. S-a organizat o operaţiune în colaborare cu 
poliția din Viterbo. Ajunși la faţa locului, i-am surprins în 
flagrant. Au fost reţinute toate persoanele implicate, cu 
excepţia lui Gallani. Când ne-a văzut venind, albanezul a reușit 
să rupă cordonul de agenţi și a fugit. Eu l-am urmărit și, 
alergând prin pădure, am ajuns într-un luminiș în care era 
parcat un BMW. El a ajuns la mașină, a deschis portiera și s-a 
aplecat să ia ceva dinăuntru. Când s-a ridicat, avea în mână un 
pistol, pe care l-a îndreptat către mine și a tras. 

— Câte gloanţe? 

— Unul. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Am ripostat. 

Cuvintele lui Maureen răsunară sec în încăpere, aidoma 
acelui foc de pistol. 


— Şi l-ai ucis. 

Tonul fu cel al unei constatări, nu al unei întrebări. 

Maureen răspunse scurt: 

— Da. 

— Şi apoi, ce s-a întâmplat? 

— Am auzit un zgomot care venea din tufele din dreapta mea. 
M-am ascuns după un copac și apoi m-am retras înspre pădure. 
Am verificat împrejurimile, dar nu am mai văzut sau auzit pe 
nimeni. Eram deja convinsă că acel zgomot fusese provocat de 
vreun animal speriat de împușcături. 

— Și apoi? 

— M-am întors la mașină. 

— Şi ce-ai găsit? 

— Corpul lui Avenir Gallani, în aceeași poziţie în care căzuse. 

Maureen știa că nu va putea uita vreodată clipa aceea. Era 
prima dată când ucidea un om. Rămăsese locului în picioare, 
împietrită, privind corpul întins pe pământ, cu gura căscată, ca 
și când viaţa ar fi ieșit din el pe acolo și nu prin gaura aceea 
perfect executată pe care i-o făcuse în dreptul inimii și din care 
sângele se scursese într-o baltă întunecată pe iarba umedă. În 
jurul ei erau girofaruri, strigăte, comenzi lansate imperios, 
mașini sosind în tromba și cauciucuri ce scrâșneau pe prundiș. 
Nu putea decât să stea acolo, nemișcată, cu mâna în care încă 
ținea pistolul uitată pe lângă corp, singură în faţa 
responsabilității de a fi luat o viață de om. Cineva ar fi putut 
spune că Avenir Gallani o căuta cu lumânarea și că își merita 
soarta. Şi într-adevăr, din spatele ei, se auzeau pași care se 
apropiau în grabă, însoţiţi de comentariul sec al unuia din 
echipa ei: 

— Când trăiești căutând să le-o tragi tuturor, ajungi în cele 
din urmă să ţi-o tragă ei ţie. 

Chiar și acum, vocea aceea îi răsuna în urechi, dar nu-și 
amintea cui aparţinea. 

Vocea de profesionist a avocatului Franco Roberto se 
suprapuse peste cea din amintire. 

— Şi pistolul? 

Maureen șterse din minte acea imagine și se întoarse în 
încăpere. 

— Pistolul nu mai era. 

— Nu mai era sau nu fusese deloc? 


Maureen se ridică brusc în picioare. 

— Ce întrebare mai e și asta? 

Franco clatină din cap. Maureen înţelese că greșise și tocmai 
picase la examen. 

— Nu eu te întreb, ci este ceea ce te va întreba acuzarea. Și 
nu cred că asta ar trebui să fie reacția ta. 

Maureen se lăsă din nou în scaun. 

— Scuză-mă, Franco! Am nervii praștie. 

— Te înţeleg. Dar ăsta nu e momentul potrivit să-ţi pierzi 
cumpătul. 

Maureen se răzvrăti împotriva atitudinii paternale a 
prietenului său. 

— Franco, omul ăla avea un pistol și l-a folosit împotriva mea. 
Nu sunt nici nebună, nici mincinoasă. Și, mai ales, nu sunt 
tâmpită. De ce ar trebui să insist cu versiunea aceasta chiar și 
în faţa ta? Tăcerea interlocutorului său o împinse în braţele 
alunecoase ale neliniștii. Tu mă crezi? 

— Nu contează dacă te cred eu, Maureen. Eu sunt plătit 
pentru a crede și a-i face pe ceilalţi să creadă la fel ca mine. Iar 
ceea ce trebuie să descopăr acum este un mod de a-i face pe 
judecători să creadă și ei că pistolul acela exista. 

Maureen fu nevoită să constate că, de fapt, el nu-i 
răspunsese la întrebare. Și se gândea cum ar fi putut Franco să 
convingă pe cineva de nevinovăția ei, când nici măcar el nu era 
convins. 

Avocatul îi citi probabil gândurile pe chip și încercă să 
risipească puţin tensiunea. 

— Ai să vezi că totul va fi bine. Chiar vreau să am satisfacția 
de a încasa un cec frumușel cu ștampila poliţiei. 

Orice om al legii care ucide o persoană într-un schimb de 
focuri în timpul unei acţiuni a poliţiei trebuie supus unei 
anchete penale. Dacă se dovedește legitima apărare și e 
declarată nevinovăția persoanei suspectate, poliţia trebuie să 
plătească toate cheltuielile legale. 

Franco îi dădu să semneze actele de care avea nevoie, iar 
afundarea în acele proceduri birocratice nu făcu altceva decât 
să crească tensiunea pe care Maureen părea să o simtă 
aproape palpabila în birou. In cele din urmă, cu o semnătură 
finală, formalităţile de care era legată viaţa ei viitoare se 
încheiară. Se ridică de pe scaun și se duse la fereastră. Sub ea, 


obișnuitul trafic al unei seri romane, lent, haotic și agitat. De 
sus, văzu capul creț al lui Connor, în timp ce urca pe străduţă și 
se apropia încet. Il văzu ajungând în dreptul ei și ridicând 
privirea pentru a verifica numărul clădirii. 

Maureen zâmbi pentru prima dată de când intrase în acel 
birou. 

Franco se apropie de ea, urmărindu-i privirea. 

— Omul acela pare să fie aici numai pentru tine. 

— Așa e. 

— Nu-ţi pot spune ce ecou au aceste cuvinte pentru mine, 
dar ele mă fac să pun capăt aici întrevederii noastre. 

Maureen se întoarse și-i depuse pe obraz un sărut ușor. 

— Mulţumesc, Franco! Mulţumesc pentru tot. 

— Du-te! Nimeni nu merită chinul de a te aştepta. 

În nerăbdarea ei fericită înţelesese sensul delicat al acelei 
fraze abia atunci când ieșise deja din birou. Cobori scările, 
copleșita de o senzaţie de eliberare. Întâmplările și amintirile 
cu care trebuise să se confrunte până în urmă cu câteva clipe îi 
creaseră o senzaţie de gol în stomac, simțind acut lipsa lui 
Connor. 

Cu el era altceva. Se simţea în siguranţa. Maureen zâmbi cu 
neîncrederea oricărui îndrăgostit în faţa ciudăţeniei acelui 
sentiment. Protejată de un om care înfrunta viaţa complet 
dezarmat... 

Incurajată de gândul că era așteptată, deschise ușa cu putere 
și ieși în stradă. Ceea ce se întâmpla imediat după aceea avea 
să-i rămână în memorie pentru tot restul vieţii, cu continuitatea 
ritmică a proiecţiilor de diapozitive. 

Zgomotul înfundat, de lemn, al ușii care se închidea. 

Chipul lui Connor care o aștepta pe partea cealaltă a străzii, 
sub un copac. 

Zâmbetul cu care o întâmpina pe când traversa strada ca să 
ajungă la ea. 

Strălucirea ochilor lui, care o priveau așa cum își dorise 
mereu s-o privească un bărbat. 

Depărtarea de un pas. 

Scrâșnetul pneurilor unui Voyager cu geamuri fumurii ce se 
apropia în mare viteză, oprindu-se în dreptul lor. 

Persoanele care coborâseră în grabă din mașină. 

Patru bărbaţi care, în seara ce promitea să devină magică, le 


puseseră câte o cagulă pe cap, răpindu-i. 


12 


Întuneric. 

Un miros vag de mucegai de la cârpa ce-i acoperea capul, 
închizând-o într-un întuneric prăfos. Mașina care se mișca pe 
străzile Romei, zgâlţâindu-se din toate încheieturile. Apoi 
trecerea zgomotoasă a roţilor printr-o zonă cu pavaj. Un laţ 
lipicios îi imobilizase mâinile și orice încercare de a ţipa îi 
fusese blocată, înainte de a se gândi măcar la asta, de o fâșie 
de material care-i împingea în gură țesătura aspră a glugii. 
Orice posibilă reacţie a ei fusese blocată de o voce cu accent 
străin care-i șoptise la ureche: 

— Nu te mișca, sau bărbatul tău moare. 

Pentru a întări ameninţarea, Maureen simţi vârful ascuţit al 
unui cuţit pe pielea moale a gâtului. Își imagină că cineva îi 
făcea și îi spunea lui Connor aceleași lucruri, iar frica pentru 
teama lui o umplu de o disperare mai neagră ca întunericul în 
care era prizonieră. 

Rămase mută și nemișcată pe tot parcursul călătoriei. Liniștit 
de lipsa ei de reacţie, la un moment dat bărbatul din dreapta 
slăbise puţin apăsarea lamei. Într-un prim moment, Maureen 
căutase puncte de reper pentru a recunoaște traseul, însă 
călătoria dură atât de mult, încât făcu inutilă orice încercare de 
memorare. 

Din rărirea treptată a opririlor, despre care bănuia că se fac 
în dreptul semafoarelor, Maureen înţelese că se îndepărtau de 
centru. Când călătoria continuă fără întreruperi, consideră că 
ieșiseră din oraș, îndreptându-se spre o destinaţie din afara 
Romei. 

După un traseu ce părea interminabil, Voyager-ul se opri cu o 
frână ce tăia o curbă bruscă. Auzi portierele deschizându-se și 
simţi niște braţe robuste smulgând-o de pe banchetă. Aceleași 
braţe puternice și grăbite aproape că o ridicară de la pământ, 
în timp ce o târâră cei câţiva pași orbecăiţi pe care reuși să-i 
facă. li desfăcură cârpa de la gură. li scoaseră apoi gluga, și 
femeia inspiră, ca pe un parfum bun, briza proaspătă a serii. 
Primul lucru care-i lovi privirea după tot acel întuneric fură 
culorile. Roșul pământului și verdele vegetației. Trei mașini, 
așezate în semicerc, iluminau cu farurile albăstrui un soi de 
grotă imensă săpată în terenul argilos, cu două intrări așezate 


faţă în faţă, umbrite de petele prăfuite ale tufișurilor. Aproape 
de centrul boitei era o gaură prin care, în întunericul neatins de 
farurile mașinilor, se întrevedeau câteva stele palide. 

De cealaltă parte, Connor îngenuncheat în lumina crudă care 
învăluia scena. Avea cămașa și fața murdare de pământ. 
Maureen își închipui că bărbatul din spatele lui îl împinsese cu 
violență, pentru a-l obliga să urce pe acea scenă improvizată, 
nemilos luminată, unde avea loc reprezentaţia triumfului ticălos 
al forţei asupra umilinţei unui om lipsit de apărare. 

În spaţiul dintre ea și Connor, în picioare, în mijlocul grotei, 
se afla un individ care stătea cu spatele la ea. 

Era înalt, robust, dar nu și greoi. Pe ceafă i se zărea doar o 
umbră de pâr, fiindcă era tuns foarte scurt. De sub gulerul 
hainei de piele pe care o purta se ivea desenul unui tatuaj ce 
urca spre urechea dreaptă ca iedera pe un zid. Aprinse o 
țigară, și Maureen văzu fumul plutind în lumina farurilor. 

Rămase încă puţin nemișcat, în aceeași poziție, apoi, ca și 
când atunci și-ar fi amintit de prezenţa femeii, se întoarse spre 
ea. Maureen avu în faţă un chip cu trăsături aspre, acoperit de 
o barbă neîngrijita ce continua cu naturaleţe linia părului 
foarte scurt. 

Ochii reci și îngropaţi în orbite, fixaţi asupra ei, erau perfect 
asortaţi cu linia aspră a gurii. De urechea stângă avea atârnat 
un cercel - o cruce stilizată, cu un mic briliant în centru, care 
sclipea în lumină. Maureen văzu că, în timp ce o privea, omul 
continua să clatine din cap ca într-o aprobare tacită a unor 
gânduri pe care le auzea doar el. Când își făcu auzit glasul, 
avea același accent cu al omului care-i vorbise în mașină, 
ţinându-i cuțitul la gât. 

— lată-ne deci, comisare. Sper că prietenii mei nu v-au 
zgâlțâit prea tare în timpul călătoriei. 

— Cine ești? 

— Toate la vremea lor, dottoressa Martini. Sau pot să-ţi spun 
Maureen? 

— Repet, cine ești și ce vrei? 

Bărbatul ignoră întrebarea ei și, în schimb, îi puse alta. 

— Ştii unde suntem? 

— Nu. 

— Ciudat. Credeam că vei recunoaște locul. Bărbatul făcu un 
semn spre intrările grotei. La câteva sute de metri mai încolo, 


cu puţin timp în urmă, ai ucis un om. 

Tăcerea căzu pentru o clipă peste acea scenă, ca un epitaf. 
Omul își plecă privirea scormonind pământul cu piciorul, ca și 
când acolo, dedesubt, ar fi fost îngropat cadavrul. 

— Mda. Suntem în pădurea Manziana. Cât de ciudată e viaţa 
când ne face să ne întoarcem în anumite locuri. Nu-i așa? 
Ridică dintr-odată capul, ca și când ar fi vrut să-și întărească 
spusele. Mă numesc Arben Gallani. 

Numele rămase suspendat, cu accentul său străin, care 
reprezenta în aceeași măsură distanţa dintre ei și legătura 
care-i unea. 

— Sunt fratele lui Avenir Gallani. Omul pe care tu l-ai 
asasinat. 

— N-am asasinat pe nimeni. N-ai de unde sa știi cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Arben arunca mucul de ţigară dincolo de conul de lumină al 
farurilor. Ultimul fum ieși din gura lui ca o sentinţă. 

— Ba sigur că știu. Eram acolo. 

Băgă mâna sub geacă și scoase de la spate un pistol pe care 
îl ţinuse înfipt la curea. I-l arătă lui Maureen, ţinându-l din 
profil, astfel încât ea să-l poată vedea bine. 

— la privește! Il recunoști? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— O, ba da! L-ai văzut, chiar dacă numai pentru o secundă. E 
cel pe care îl avea în mână Avenir atunci când l-ai împușcat tu. 
Lăsă braţul să-i cadă pe lângă corp ca și când pistolul ar fi 
devenit brusc prea greu. Eram cu el în ziua aceea. N-am fost de 
acord cu operaţiunea, și el știa. Cu toate astea, mi-a cerut să-l 
însoțesc, iar eu n-am putut să-l refuz, întotdeauna suntem slabi 
când vine vorba despre persoane dragi nouă, nu-i așa, 
Maureen? 

Privirea lui se mută pentru o clipă asupra lui Connor. Pentru 
prima dată în viaţa ei, Maureen înţelese ce însemna frica. 

— Îl aşteptam în mașină, dar intrasem pentru o clipă în 
pădure să mă piș. Am auzit hărmălaia și m-am gândit că poate 
ceva nu ieșise bine, așa încât am hotărât să nu revin la mașină. 
Apoi aţi venit voi din partea cealaltă. Scoase din buzunar un 
pachet de ţigări și își aprinse una. Vorbea calm, ca și cum 
lucrurile pe care le povestea s-ar fi referit la niște străini. 
Avenir era un băiat cam impulsiv. Uneori prea impulsiv. Poate 


că e și vina mea. Ar fi trebuit să-l ţin mai din scurt, să nu-l las 
să facă atâtea tâmpenii. 

Arben făcu o pauză. Avea ochii aţintiţi asupra ei, dar 
Maureen înțelese că nu o vedea. Retrăia întâmplările acelei 
zile, exact așa cum le retrăise și ea de zeci de ori. 

— Am aruncat o piatră în boscheţi pentru a-ţi distrage 
atenţia. Când te-ai îndepărtat, am ieșit, am luat pistolul și m-am 
ascuns din nou. Știu că ai avut belele din cauza asta, dar nu-i 
treaba mea. 

Îi zâmbi blând, și Maureen avu certitudinea că acel om era 
nebun. Nebun și periculos. 

— Şi acum am ajuns la motivul acestei întâlniri. Crezi ca 
vreau să te ucid? Nu, draga mea... 

În timp ce vorbea, Arben Gallani se apropie de Connor. 

— Cred că a sosit momentul să simţi ce înseamnă să pierzi un 
om pe care-l iubești. 

„O, nu...” 

Maureen începu să ţipe fără a-și da seama că o făcea doar în 
mintea ei. 

Nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu 
nu nu nu nu nu... 

Arben Gallani ridica brusc mâna în care avea pistolul și-l 
îndreptă spre tâmpla bărbatului îngenuncheat la picioarele lui. 

Nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu 
nu nu nu nu nu... 

La contactul cu ţeava rece, Connor închise instinctiv ochii. 
Maureen văzu, sau măcar își închipui că vede, degetul lui 
Arben albindu-se în timp ce apăsa pe trăgaci. 

Nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu 
nu nu nu nu nu... 

Un pocnet, și capul lui Connor explodă. O dâră de sânge și de 
materie cerebrală ajunse până la mașina de alături, 
murdărindu-i farurile care-i luminau. Disperarea lui Maureen îi 
forţă în cele din urmă vocea, până când reuși să iasă din gâtul 
uscat de praf și de groază. Tipătul infinit cu care însoţi corpul 
fără viaţă al lui Connor ce cădea la pământ, închizând în sine 
fierul încins, furia și acel adio disperat al oricărei femei 
neputincioase în fața morții bărbatului pe care îl iubește. 

Connor se prăbuși într-un norișor de praf ușor, suficient de 
încăpător pentru a înmormânta, într-o groapă comună, visurile 


și planurile lor și toată viaţa din sufletul ei. 

Arben se întoarse și o privi cu o sprânceană ușor ridicată. 
Maureen blestemă expresia aceea de milă bolnăvicioasă pe 
care o avea el pe chip. 

— E urât, nu-i așa? 

Maureen îi vedea fața deformată prin lacrimile înveninate ce- 
i izvorau din ochi. 

— Am să te ucid pentru asta! 

Gallani ridică din umeri. 

— Probabil. Tu însă vei trăi. Pentru a-ţi aminti. Şi nu numai 
pentru asta... 

Lăsă pistolul să-i cadă. Tărâna îl primi, mânjindu-se cu 
sângele omului abia ucis. Arben se deplasă cu indolenţă spre 
ea, și, când ajunse în faţa femeii, îi dădu pe neașteptate un dos 
de palmă. Maureen căzu pe spate, mirându-se că nu simţise 
durere, ca și când toată capacitatea ei de a suferi ar fi fost 
absorbită într-o clipă de moartea bărbatului iubit, care zăcea 
acum într-o baltă de sânge. Simţi mâinile celui din spatele ei 
susținând-o pentru a o oferi furiei șefului său. Gallani nu-i făcu 
nici măcar concesia de-a o lovi cu pumnii. Continuă s-o 
pălmuiască până când Maureen nu-i mai văzu mâinile pătate de 
sânge. Durerea veni brusc să-și ceară drepturile. Simţi că 
picioarele îi cedează, iar ceva cald și vâscos îi acoperea ochii 
tumefiaţi, colorându-i lacrimile. În acel moment, Arben Gallani 
făcu un semn celui din spate. Bărbatul care o ţinuse în picioare 
o lăsă să cadă și imediat se așeză în genunchi pentru a-i 
împiedica orice mișcare. Alţi doi bărbaţi îi veniră în ajutor. 
Nou-veniţii se ghemuiră la pământ, imobilizându-i picioarele. 

Arben scoase din buzunar un briceag, și lama acestuia 
străluci pentru o clipă în lumină asemenea briliantului de la 
cercel. Se aplecă deasupra ei și începu să-i taie pantalonii. 
Maureen auzi fâșâitul stofei sfâșiate, însoţit de o stranie 
senzaţie de răcoare pe piele, pe măsură ce lama o dezgolea. 
Prin vălul de sânge și de durere care-i întuneca din când în 
când vederea, observă bărbatul stând drept între picioarele ei. 
Îl văzu desfăcându-și cureaua și auzi zgomotul fermoarului care 
se deschidea ca scrâșnetul unei spade scoase din teacă. 

Arben îngenunche și se întinse peste ea. Îi simţi greutatea 
corpului, mâinile care o pipăiau desfăcându-i picioarele și 
violența unei penetrări aspre și furioase, dureroase, ca și când, 


în josnicia acelei uniuni, s-ar fi infiltrat nisipul între trupurile 
lor. Maureen se refugie în amintirea acelor lucruri frumoase pe 
care le trăise, încercând să uite că le pierduse pentru 
totdeauna. Se lăsă anesteziată de o durere mult mai mare decât 
acel viol fizic, care nu putea să-i mai răpească nimic ce să nu fi 
fost deja ucis în sufletul ei. Pe când loviturile din pântece o 
scuturau și-o aneantizau, la câţiva centimetri de faţa ei, 
cercelul în formă de cruce continua să se miște ritmic, 
reflectând lumina farurilor, și sclipea, sclipea, sclip... 

Nu ajunse să simtă dezgustul de a se simţi invadată de 
plăcerea blestemată a agresorului său. Prin mila sorții, găsi în 
cele din urmă un refugiu sigur. Pe când totul se întuneca, 
Maureen Martini se trezi gândindu-se cât de dureros era să 
mori. 


13 


Din nou întuneric. 

Și-apoi, încet-încet, deșteptarea aduse cu ea amintirea, iar 
amintirea veni însoţită de blestemul deșteptării. 

Își conștientiza propriul corp întins între așternuturile 
scrobite și, după izul ușor de dezinfectant, își dădu seama că se 
afla într-un salon de spital. Își simţea corpul ușor, plutind parcă 
în nori de vată, și, în același timp, simţea o presiune ciudată în 
jurul feţei. Încercă să-și miște braţul drept și percepu zgomotul 
slab al unui tub de perfuzie lovindu-se de perfuzor. Își ridică cu 
greu cealaltă mână și o duse la ochi. Își trecu degetele peste 
pânza aspră a bandajelor fixate cu leucoplast. IÎndepărtate, de 
undeva din lumea aceasta, sau dintr-o altă lume, niște voci 
rosteau cuvinte abia auzite. Imediat, acel dialog susurat deveni 
ecoul scurt al unui pas, iar apoi al vocii tatălui ei, plină de o 
neliniște pe care nici măcar duioșia n-o putea ascunde. 

— Maureen, sunt eu. 

Răspunsul ei fu un salut, o mângâiere și un bocet. 

— Bună, tată. 

— Cum te simţi? 

„Cum mă simt? Aș vrea ca întunericul acesta să dispară 
pentru totdeauna și să nu mai revăd în minte imaginea lui 
Connor cazând la pământ. Sau aș vrea să fiu eu cea care 
dispare pentru totdeauna.” 

— Bine, minţi ea. Unde sunt? 

— Eşti la policlinica Gemelli. 

— De cât timp? 

— Te-au adus aici în stare foarte gravă. Te-au ţinut în comă 
farmacologică timp de două zile. 

— De unde aţi știut unde eram? 

— Când v-au răpit, Franco, avocatul tău, era la fereastră și a 
văzut tot. A anunţat imediat poliția. Din păcate, n-a reușit să ia 
şi numărul maşinii, aşa că aria cercetărilor a fost limitată doar 
la tipul de mașină descris de el. Apoi a sosit și apelul... 

— Care apel? 

— Un bărbat cu accent străin a sunat la tine la comisariat, 
anunțând unde puteaţi fi găsiţi. 

Brusc îi reveni în memorie chipul lui Arben Gallani. Vocea lui 
care îi șoptea: „E urât, nu-i așa?” imediat după zgomotul 


împușcăturii. Şi cercelul acela, în formă de cruce, care se 
legăna și sclipea în faţa ochilor ei în timp ce... 

Puse întrebarea ce o rodea pe dinăuntru cu speranţa absurdă 
că nimic din ceea ce trăise nu fusese adevărat. 

— Și Connor? 

— Din păcate, Connor e mort. Autorităţile americane au 
intervenit și, după formalităţile necesare, îl vor lua în custodie. 
Peste câteva zile va fi transferat în Statele Unite. Nu știu dacă 
îţi poate fi de vreun ajutor ceea ce-ţi voi spune. 

— Ce? 

— Connor a devenit deja un mit. Și, ca orice mit, va trăi 
veșnic. 

Maureen se strădui să nu urle. 

„Nu e drept să trăiască veșnic. Avea dreptul să-și trăiască 
timpul ce-i fusese menit, iar eu aveam dreptul să-l trăiesc 
alături de el...” 

Pe lângă acel gând i se insinua în minte și ideea că ea era 
cauza a tot ceea ce se întâmplase, fiindcă, în ziua în care 
trăsese asupra lui Avenir Gallani, îl ucisese practic și pe Connor 
- cu același glonţ. Instinctiv, își întoarse capul în partea 
cealaltă, ca pentru a ascunde lacrimile invizibile pe care le 
vărsa sub bandaje și pe care țesătura moale le absorbea ca pe 
sânge. Plânse pentru ea și pentru băiatul acela minunat care-i 
intersectase existenţa doar atâta timp cât să-i poată spune adio. 
Plânse pentru răul pe care oricine e în stare să-l facă și fiecare 
e constrâns să-l îndure. Plânse în tăcere, așteptând ca din cer 
sau din infern să-i vină darul eliberator al furiei. 

Apoi trupul ei de femeie cedă în faţa acelei dureri fără 
margini, iar lacrimile se sfârșiră. 

— Când îmi vor scoate bandajele? 

O altă voce, joasă și gravă, înlocui glasul lui Carlo Martini. 

— Dottoressa, sunt profesorul Covini, medic primar la Secţia 
de oftalmologie a spitalului Gemelli. Sunteţi o persoană 
puternică, drept pentru care vă voi vorbi deschis. Mi-e teamă 
că trebuie să vă dau o veste proastă. Probabil că exista deja o 
predispoziţie congenitala despre care nu știaţi nimic, iar 
violențele pe care le-aţi suferit v-au provocat ceea ce în termeni 
medicali numim leucom aderent posttraumatic. Cu alte cuvinte, 
v-au provocat leziuni ireversibile ale corneei. 

Maureen avu nevoie de câteva clipe pentru a înţelege ceea 


ce îi spusese doctorul. 

Apoi o cuprinse furia, cu o violenţă de neînchipuit. 

„Nu.” 

Asta nu avea să permită. 

Nu putea să îngăduie ca Arben Gallani să-i răpească, odată 
cu vederea, și răzbunarea. Vocea ei, o voce pe care în sfârșit și- 
o recunoștea, ieși hotărâtă printre dinţii strânși. 

— Sunt oarbă? 

— Tehnic, da. 

— Ce înseamnă: „tehnic, da”? 

Maureen era mulţumită că nu putea să vadă expresia 
doctorului, pe care și-o imagina asemănătoare vocii. 

— Există posibilitatea unei intervenţii chirurgicale, a unui 
transplant. E un experiment care a fost deja realizat cu 
rezultate satisfăcătoare. În cazul dumneavoastră însă, există o 
problemă. Voi încerca să vă explic felul în care funcţionează. 
Corneea unui donator este, mai înainte de toate, un corp străin, 
care se introduce forțat în ochiul celui care o primește. Din 
acest motiv trebuie utilizate corneele tipizate, cele compatibile 
cu tipologia genetică a utilizatorului. În caz contrar, în 
momentul în care corneea este implantată în ochiul receptor, și 
nu este recunoscută și acceptată de către organism, are loc, 
într-un mod complex, o respingere. Am descoperit, din 
examenele pe care vi le-am făcut, că dumneavoastră sunteţi o 
himeră tetragametică. 

— Ce înseamnă asta? 

— Sunteţi produsul a două celule-ou și a doi spermatozoizi. 
Practic, două ovule distincte ale mamei dumneavoastră au fost 
fecundate de doi spermatozoizi ai tatălui dumneavoastră, într- 
un stadiu incipient al dezvoltării lor, cei doi embrioni au 
fuzionat, dând naștere unuia singur, în care coexistă două 
tipuri de celule genetic diferite. Din păcate, în cazul 
dumneavoastră există o mare problemă de compatibilitate. Pe 
scurt, persoanele care au această trăsătură fac parte dintr-un 
grup procentual foarte apropiat de zero. 

Profesorul Covini făcu o mică pauză. 

— Și, după cum v-am spus, aceasta era vestea proastă. 

— Iar acum aveţi și una bună? 

— Da, există. 

Peste tonul profesional al medicului interveni vocea blândă a 


tatălui ei. 

— Am sunat-o pe mama ta la New York. Când i-am spus ce s- 
a întâmplat și i-am explicat în ce stare ești, s-a pus urgent în 
mișcare. Cunoaște un medic, William Roscoe. Practic, pentru 
diagnosticul tău, nu există un specialist mai bun în lume. 

Vocea profesorului Covini veni să susţină spusele tatălui ei, 
în încercarea de a o încuraja. 

— Aceasta este vestea cea bună despre care vă vorbeam. 
Discursul științific e lung și complicat, și de aceea nu vă voi 
obosi cu date care probabil v-ar fi de neînțeles. Ceea ce 
contează este că există șansa unui transplant. Am vorbit 
personal cu profesorul Roscoe. E unul dintre cei mai mari 
experţi în microchirurgia oftalmologică și, în plus, e un 
cercetător care a făcut progrese incredibile în domeniul 
cultivării și al implantării celulelor stern embrionale. Din 
păcate, trebuie să mergeţi neapărat în Statele Unite. Aici, în 
Italia, o astfel de intervenţie chirurgicală este imposibilă din 
cauza legilor referitoare la fecundarea asistată, care interzic 
folosirea și cultivarea celulelor embrionale. Am vorbit mult cu 
profesorul și am descoperit un lucru incredibil. 

— Care? 

— Exista un donator care ar putea fi compatibil. Profesorul 
Roscoe poate transforma celulele stern embrionale în limfocite 
capabile să inhibe selectiv reacţia imunologică împotriva 
corneei donatorului, astfel încât să se evite o respingere a 
grefei. 

Vocea lui Carlo Martini preluă de la medic ștafeta speranţei. 

— Singura condiţie este să ne grăbim. Un client important al 
mamei tale ne-a pus la dispoziţie avionul său particular. Mâine 
plecăm în America, iar poimâine va avea loc operaţia. Cu 
condiţia ca tu să fii de acord și să te simţi în stare. 

Răspunse docilă rugăciunii și speranţei pe care o simţea în 
vocea tatălui ei. 

— Sigur că vreau, spuse. 

„Sigur că vreau, gândi. M-aș simţi în stare, chiar dacă ar 
trebui să înfrunt chinurile iadului pentru asta.” 

Profesorul Covini puse punct acelui moment atât de delicat. 
Și atrase din nou atenţia asupra grijii ce trebuia purtată 
pacientei. 

— Bine, foarte bine. Acum e mai bine s-o lăsăm să se 


odihnească, domnule Martini. Pentru astăzi consider că este 
deja suficient. 

— Foarte bine, profesore. 

Simţi pe obraz buzele tatălui său, iar vocea lui îi sună în 
urechi ca un secret știut doar de ei. 

— Ciao, amore! Ne vedem mai târziu. 

O mâna subţire și necunoscuta o atinse, preţ de câteva clipe, 
pe a ei. 

— Vă urez toate cele bune, domnişoară! Și vă rog să mă 
credeți că nu spun asta doar din politețe. Nimeni n-ar trebui să 
treacă prin ce aţi trecut dumneavoastră. 

Maureen simţi acul perfuziei mișcându-i-se în venă și auzi 
apoi pașii lor îndepărtându-se de pat. Zgomotul ușii care se 
deschise și apoi se închise la loc o lăsă singură în tăcerea 
încăperii. Probabil că doctorul îi pusese un sedativ în lichidul ce 
i se răspândea în vene, căci începu să simtă o ușoară 
somnolenţă care, încet, încet, se transforma în dorința de a se 
abandona în braţele somnului. 

Așteptând să scape de sub tirania gândurilor, își spuse că 
avea să facă orice i s-ar fi cerut. Avea sa facă tot ce trebuia, și 
chiar mai mult, pentru a primi în schimb un minut de vedere. 

Nu cerea mai mult. 

Doar un minut. 

Timpul necesar pentru a putea păstra veșnic în memorie 
chipul batjocoritor al lui Arben Gallani și pentru a-l vedea 
pierind în trăsnetul unui foc de pistol. 

Și-apoi să fie beznă. 


Partea a Treia 
New York 


14 


Jordan își conduse încet motocicleta Ducati pe rampa de 
acces ce ducea spre podul Brooklyn. La acea oră a zilei, traficul 
era liniștit și, în ciuda calităţilor motocicletei, acceptă să stea la 
rând în șirul mașinilor care străbăteau ordonat panglica aceea 
de metal și de asfalt, suspendată în gol. 

După dispariția lui Dumnezeu, oamenii nu mai puteau să 
despartă apele, și atunci erau obligaţi să construiască poduri 
peste ele. Jordan îl străbătu ca într-un act simbolic, un parcurs 
obligatoriu pentru a ajunge de cealaltă parte, orice ar fi 
însemnat asta. Lăsă în urmă One Police Piaza. Când trecu prin 
faţa clădirii, nu dădu nicio atenţie sediului central al poliţiei, 
care ani de zile fusese locul său de muncă. 

La fel lăsase în urmă și New York City Hall, acea imitație la 
scară redusă a Casei Albe, unde fratele său gestiona și îndura 
puterea cu care orașul îl înzestrase. 

În acel moment, chiar sub el, era Water Street, micul canion 
urban. Dac-ar fi întors capul spre dreapta, ar fi văzut acoperișul 
casei în care un băiat care se numea Gerald Marsalis își 
schimbase destinul pe neființă și nimicnicie, murind cu un 
nume de împrumut. 

Iar omul care îl ucisese pe Jerry Kho era încă liber. 

Jordan continua să privească înainte, imaginându-și că pe 
viziera căștii sale se reflecta deja celălalt capăt al podului. Era 
un gest pe care nu-l făcea din indiferenţă, ci pentru că nu avea 
nevoie să privească acele locuri pentru a conștientiza că se 
aflau acolo. Își amintea totul. Fiecare amintire era clară și 
distinctă, ca și când ar fi fost abia întipărită, purtând pe ea cu 
caractere mari preţul plătit. 

Exista persoane care suferă mai mult negându-se pe sine 
decât suportând consecințele a ceea ce sunt. lar Jordan 
Marsalis făcea parte dintre acestea. Și nu se întrebase 
niciodată dacă era bine sau rău. 

Era, și cu asta, basta. 

Jordan înţelesese lucrul acesta cu mult timp în urmă, când 


Ted Kochinscky, un prieten de-al său, îi ceruse împrumut o mie 
de dolari. Jordan știa că avea nevoie de ei ca de aer, cum la fel 
de bine știa că nu avea să-i poată înapoia vreodată. Cu toate 
acestea, îi dăduse banii, fiindcă îi era mai ușor să piardă mia de 
dolari decât să spună „nu”. 

Acesta era și motivul pentru care, cu trei ani în urmă, într-o 
noapte, luase locul fratelui său în mașina aceea distrusă, la o 
răscruce, și își asumase vina unui accident de care nu era în 
niciun fel responsabil. 

După aceea, rămăsese dezamăgit și deziluzionat de 
comportamentul lui Christopher, dar și în acel caz pentru 
Jordan se aplicase „regula Kochinscky”: nu era doar o afacere 
între el și fratele lui, ci un fapt cu care știa că avea să se 
confrunte de fiecare dată când s-ar fi privit în oglindă. Plătise 
astfel o parte din datoria pe care simţea că o are faţă de fratele 
său din cauza lui Jakob Marsalis, tatăl lor. Christopher crescuse 
înconjurat de banii și de disprețul tatălui, iar Jordan crescuse 
mângâiat de dragostea lui. De aceea, că avea sau nu dreptate, 
el simţea că îi era îndatorat. Trăind în locuri diferite, după cum 
le fusese dat fiecăruia, știau unul de celălalt. Când se 
cunoscuseră, aveau deja destinele conturate. Singurul lucru 
care-i unea într-adevăr erau ochii albaștri și imaginea 
omniprezenta a tatălui. Și fiecare avea despre acesta o părere 
diferita. 

Dar niciodată nu aprofundaseră acest subiect. Erau 
conștienți că, ignorându-l, nu avea să dispară. Totuși, ca printr- 
un acord tacit, îl lăsaseră suspendat ca pe o sabie despre care 
nu știau deasupra cui atârna. 

Lumea era plină de oameni care nu făceau altceva decât să 
plece visând să se întoarcă acasă. Jordan își dădu seama că 
acea călătorie pe care o credea amânată începuse, de fapt, cu 
mult timp în urmă. Viaţa lui la New York nu reprezenta decât o 
lungă oprire, temporară și necesară, pentru a-și încheia niște 
socoteli. 


Iar inima, această mirare, 
Pe stânci a-nvăţat să-și cate cărare... 


Jordan își aminti versurile acelui cântec. Connor Slave 
înţelesese. Era un tânăr care, spre deosebire de Jerry Kho, 


înfruntase muntele dinspre versantul mai greu de urcat, nu 
pentru că ar fi fost singurul disponibil, ci fiindcă simţise că 
acela îi era destinat. 

Un Volvo frâna brusc în faţa lui Jordan, iar șoferul scoase 
capul pe fereastra, înjurându-l pe cel din faţa lui. Jordan se 
strecura prin stânga mașinilor, depășind blocajul care se 
instalase în trafic și în gândurile sale. 

La ieșirea de pe pod intra pe Adams Street, până la 
intersecţia cu Fulton Street, lăsând în stânga sa Brooklyn 
Heights, un nou cartier de lux, cu vile vechi renovate și cu o 
panoramă de neuitat asupra Manhattanului. 

Lăsă în urma Boerum Place, îndreptându-se spre sud, către 
zona în care locuia James Burroni, detectivul cu care colabora 
la ancheta în „cazul Marsalis”, după cum îl numise presa. 

Îl sunase, după a nu știu câta întâlnire cu Christopher la 
Grade Mansion. Jordan considerase întotdeauna ca politicienii 
trăiau într-o lume aparte, într-un turn de fildeș, într-un spaţiu 
blindat, astfel încât, în ciuda tuturor „ieșirilor” lor, cerinţele 
oamenilor pe care-i reprezentau nu reușeau să facă vreo breșă 
în menirea primordială a muncii lor: păstrarea condiţiei de 
politician. 

În timp ce vorbea cu fratele său, se întrebase pentru prima 
oară dacă era cu adevărat un primar bun sau fusese cel mai 
priceput în a-și croi drumul spre această funcţie. 

De când văzuse cadavrul fiului său lungit ca o caricatură pe 
podeaua mansardei în care locuia, Christopher se purta ca o 
fiară în cușcă, iar Jordan nu putea să înţeleagă dacă o făcea din 
cauza durerii de părinte sau pentru că dădea o demonstraţie de 
neputinţă în funcţia lui de prim-cetățean al New Yorkului. 

Oricum, cercetările frenetice asupra morţii lui Gerald 
ajunseseră, după cincisprezece zile, într-un punct mort. li 
răscoliseră viața în toate felurile și dezvăluiseră tot soiul de 
lucruri, dar nu ieșise la iveală niciun indiciu util. Ziarele și 
canalele TV se înfruptaseră cu lăcomie din știrile siropoase ce 
fuseseră scoase la iveală. Dezgropaseră chiar și acea poveste 
veche cu accidentul, făcând legătura cu Jerry Kho, peintre 
maudit. 

Apoi, când dovezile se terminară, informaţia devenise 
invenţie. 

Din fericire, reușiseră să-l oprească pe LaFayette Johnson 


înainte ca acesta să provoace dezastre, prin neașteptata 
popularitate cu care se trezise pe cap. Christopher îl ademenise 
și îl convinsese să păstreze tăcerea în faţa presei, cu ajutorul 
unicului mijloc viabil în faţa acelui om: banul. Din acest motiv și 
din cauza consecinţelor pe care le-ar fi putut suferi cei care 
dezvăluiau secretele anchetei, în acest caz particular nu se 
produsese nicio scurgere de informaţii, și totul se împotmolise 
în abisurile presupunerilor. 

Din păcate, asta era tot ce aveau. 

Jordan își parcă motocicleta în fața casei lui Burroni, prima 
dintr-un șir de vile modeste cu peluză, pe o stradă înfundată, 
într-o zonă populară. După ce mai ambală o dată scurt motorul, 
îl opri și rămase nemișcat o clipă, privind casa de pe partea 
cealaltă a străzii. Jordan fu uimit de ceea ce vedea. Nu era 
deloc cum își imaginase. Se așteptase la ceva, dacă nu mai bun, 
măcar diferit. 

În faţa casei era parcat un Cherokee alb, model mai vechi. În 
ușă apăru o femeie ţinând de mână un băieţel de vreo zece ani. 
Era blonda, înaltă, cu un chip nu atât frumos, cât expresiv și 
blând. Copilul era copia fidelă a lui Burroni, atât de 
asemănător, încât Jordan se gândi că solicitarea unui test ADN 
l-ar fi făcut pe orice medic să râdă. 

Imediat se rușina de frivolitatea acelui gând. Băieţelul purta 
la piciorul drept o proteză metalică și pășea șchiopătat, în timp 
ce discuta aprins cu mama lui. Burroni ieși din casă în urma lor, 
ducând două valize. 

Își ridică privirea și îl văzu pe bărbatul cu cască, aflat pe 
partea cealaltă a străzii, pe motocicletă. Se opri în mijlocul aleii 
pentru o clipă. Jordan înţelese că fusese recunoscut, între timp, 
femeia și copilul ajunseseră la mașină și deschiseseră 
portbagajul. 

Burroni așeză valizele înăuntru. Jordan așteptă să-și salute 
soţia, și îl văzu înclinându-se, pentru a așeza șapca de baseball 
pe capul fiului. Îl auzi spunând: „Salut, campionule!” și, în timp 
ce-l îmbrăţișa, văzu că era privit. 

Mama și fiul urcară în mașină, iar băiatul se aplecă de la 
geam pentru a-și saluta tatăl, rămas să-i privească de pe 
peluza. Jordan urmări mașina cu privirea până la intersecţie. 
Când o văzu semnalizând virajul la dreapta, își rezema 
motocicleta pe cric, își scoase casca și traversă. 


Apropiindu-se de detectivul James Burroni, se simţea 
stânjenit, și aceeași stânjeneală se citea și pe faţa celuilalt. Îi 
părea că-l surprinsese într-un moment intim, de slăbiciune, și 
că îl forțase, prin prezenţa sa, să-i împărtășească o situaţie 
asupra căreia el ar fi trebuit să fie cel care lua deciziile. 

— Salut, Jordan. Ce vrei? 

Avea o atitudine defensivă, iar tonul vocii, deși nu era brutal, 
nu era nici cordial. Burroni nu era obișnuit să-i spună Jordan. 
Relaţia dintre ei nu evoluase nici în bine, dar nici în rău pe 
parcursul anchetei: pur și simplu, nu exista. Pentru amândoi, 
munca împreună rămăsese până în acel moment o situaţie 
temporară. 

Jordan hotărâse să fie el cel care face primul pas, întrucât 
fusese bărbatul care aruncase cel dintâi piatra. 

— Salut James. Voiam să vorbim. Singuri, între patru ochi. Ai 
un minut? 

Detectivul arătă spre punctul în care dispăruse Cherokee-ul. 

— Soţia și fiul meu au plecat în vacanţă, la cumnata mea, pe 
coastă, la Port Chester. Am cincisprezece zile la dispoziţie. 

Jordan clătină din cap. 

— Cred că nu dispunem de cincisprezece zile. Nici tu, nici eu. 

— Chiar până aici s-a ajuns? 

— Da. 

Abia atunci Burroni păru să-și dea seama că stăteau încă în 
mijlocul peluzei. 

— Intri să bei ceva? 

Fără să aștepte un răspuns din partea lui Jordan, se întoarse 
spre casă. Înăuntru, Jordan aruncă o privire împrejur. Era o 
locuinţă tipic americană, ce povestea despre saluturi între 
vecini la plecare sau la întoarcere, despre piscine gonflabile în 
curtea din spate, despre bere la cutie și grătare duminica. 

Liniște și, poate, fericire. 

Pe un dulăpior mic de lângă ușă era o fotografie a lui Burroni 
cu fiul sau. Copilul agita către obiectiv o bâtă de baseball. 
Jordan se gândi că uneori erau suficiente câteva aţele metalice 
pentru a ciunti și liniștea, și fericirea. 

„Salut, campionule...” 

Burroni îi observă privirea. Jordan ar fi vrut să nu perceapă 
acel tremur ușor din vocea lui. 

— Fiul meu e înnebunit după baseball. 


— New York Yankees? 

— Se putea altă echipă? 

Stăpânul casei arătă spre un divan din salonul care se 
deschidea spre intrare. 

— Ia loc! Ce bei? 

— O cola ar fi numai bună. 

— OK. 

Plecă și se întoarse îndată cu o tavă pe care pusese două 
cutii de cola dietetică și două pahare. Le așeză pe măsuţă în 
faţa lui Jordan și se instală și el într-un fotoliu de piele, ușor 
învechit, dar comod. 

— Spune-mi. 

— Ai noutăţi? 

Detectivul clătină din cap, deschizându-și doza. 

— Nimic. Am încercat chiar și cu informatorii noștri, cei care 
se fâţâie printre intelectuali, prin mediile pe care le frecventa 
nepotul tău. O grămadă de... 

Făcu o pauză pentru a bea și pentru a cântări ceea ce avea 
să spună. Jordan îl scoase din impas. 

— Îmi închipui. O grămadă de rahaturi pitite sub covor, dar 
nimic de folos. 

— Exact. Rezultatele autopsiei le cunoşti și tu. De la 
Criminalistică nu vine nimic nou. Știi cum merg lucrurile. Prea 
multe piste, niciuna bună. 

Fu rândul lui Jordan să se plângă. 

— Nici eu nu am reușit să aflu mai multe. Am încercat să 
descopăr orice legătură cu Peanuts, am încercat să înţeleg ce 
relaţie se putea stabili între nepotul meu, Linus și cea la care 
se referă mesajul găsit pe perete, trimițând la numele Lucy. Şi 
n-am înţeles nimic. Pe lângă asta, mă întreb cât le va trebui 
jurnaliștilor până să afle ceea ce am reușit să ascundem ca prin 
miracol. Includ aici și participarea mea la anchetă. 

— Primarul ce spune? 

— Nu poate să spună nimic, căci tocmai el a vrut ca eu să mă 
ocup de cazul ăsta, chiar dacă neoficial. Dar cred că a căzut în 
propria plasă. Dincolo de propriile sentimente, nici poziţia lui 
nu e tocmai bună. Ideea e următoarea: cum ar putea el să ne 
apere fiii, dacă nici măcar pe al lui nu a fost în stare să și-l 
apere? Politica e un monstru, James. 

— Așa ziceam și eu. De aceea n-am vrut să ajung în spatele 


unui birou și am rămas pe stradă. 

De data asta fu Jordan cel care trăgea de timp, căutându-și 
cuvintele. Nu pentru asta venise, dar acum simţea că trebuie s- 
o spună. 

— Aș vrea să-ţi spun ceva, James. Referitor la afacerea 
aceasta, și la implicarea ta, ţineam să-ţi spun că voi face în așa 
fel încât, indiferent de rezultatele anchetei, tu să îţi primești 
răsplata promisă. 

Burroni tăcu. Își privea cutia de cola ca și când ar fi avut 
scrise pe ea cuvintele pe care urma să le spună. 

— Chestiile alea pe care ţi le-am spus atunci, la restaurantul 
de lângă casa ta... Eu... ăă... 

— Nu-ţi bate capul. Nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Se 
întâmpla. Uneori spui lucruri de care îţi pare rău după aceea. 

Privirea lui Burroni se opri o clipă pe imaginea din fotografie 
a fiului său, pregătit să primească o minge ce nu avea să vină 
niciodată. Numai pentru o clipă, dar Jordan înţelese. 

„Salut, campionule...” 

— Ştii, uneori viaţa nu e așa de ușoară cum pare. 

— Ti-am spus că totul e OK. Nu-i nevoie să-mi explici nimic. 

Se priviră. Apoi Burroni îi vorbi ca un om înțelept unui om 
care-l înțelesese. 

— Trebuie să-ţi fi fost greu, Jordan. 

Jordan ridică din umeri. 

— Pentru toți e greu. 

Își luă casca de pe sofa și se ridică. Burroni îl urmă. Era mai 
scund decât Jordan, dar mai robust, și totuși, în casa lui, fără 
eterna caschetă neagră, părea ciudat de vulnerabil și de fragil. 

— Ne mai vedem, James. 

— N-avem încotro, răspunse laconic detectivul. 

În ciuda celor spuse, Jordan simţi din tonul vocii lui că nu 
mai era în defensivă. 

Ceva mai târziu, pe când își pornea motorul, privindu-l pe 
James prin viziera căștii cum stătea în pragul casei, își spuse că 
făcuse un lucru bun venind acolo. 

Ceea ce-i spusese era adevărat. 

Fusese greu. Le era greu tuturor. Lui Burroni, lui 
Christopher și lui. 

Dar, dacă nu-și băteau capul, avea să fie chiar mai greu 
pentru o femeie cu un chip și cu un nume pe care nu le 


cunoșteau și care, în acel moment, era ţinta tuturor gândurilor 
cuiva care o botezase Lucy. 


15 


Chandelle Stuart se ridica brusc în picioare, cu o mișcare a 
capului care îi ascunse faţa schimonosită brusc de furie sub 
valul neted al pârului negru. Eleganta rochie Versace pe care o 
purta se ridica suficient pe picioarele ei lungi și subţiri pentru a 
arata celor doi bărbaţi așezați pe sofa în faţa ei o fâșie de piele 
albă dezgolită, deasupra ciorapilor cu bandă adeziva. 

— Ce mama dracului spuneţi? 

Folosea un ton obraznic, așa cum fac toţi cei care sunt 
obișnuiți să poruncească, fără ca acest drept să și-l fi câștigat 
pe merit. Li fixă o clipa cu privirea pe cei doi, apoi se întoarse 
și, cu un singur gest nervos, luă pachetul de ţigări de pe 
măsuţa din spate. Aprinse una ca și cum astfel ar fi putut să 
incendieze universul. Se apropie de ușile mari ale terasei ce 
dădeau către Central Park. Rămase cu spatele, devorându-și 
ţigara, în timp ce se lăsa consumata de furie. 

Dincolo de geamuri, pe cerul orașului se adunau norii unei 
furtuni de vară, așezați ordonat pentru a anula orice rază de 
soare. 

Avocatul Jason Melvory îl privi pe Robert Orlik, cealaltă 
jumătate din Melvory, Orlik & Partners, un cabinet juridic care 
se ocupa de gestiuni patrimoniale și își avea sediul într-o 
clădire elegantă în centru, peste drum de Battery Park. Privirea 
complice pe care o schimbaseră era cea a două persoane 
expuse capriciilor și limbajului trivial al femeii din faţa lor de 
prea multa vreme. 

Erau sătui s-o mai suporte. 

Totuși, deocamdată, își schimbară doar poziţia pe sofa, 
așteptând răbdători să-i treacă și această criză de furie și să se 
potolească. 

Melvory puse picior peste picior și, dacă Chandelle Stuart s- 
ar fi întors în clipa aceea, ar fi surprins un ușor surâs satisfăcut 
pe chipul lui aducând cu Anthony Hopkins, cu părul alb, 
subţire, pieptănat pe spate și cu mustăţile fine atent îngrijite. 
Când consideră că-i acordase suficient timp pentru a-și reveni, 
își reluă discursul întrerupt de atacul isteric de invective. 

— Este exact așa cum aţi înțeles, domnișoară Stuart. Nu mai 
aveţi niciun ban. Sau aproape niciun ban. 

Chandelle se întoarse din nou ca o fiară către ei, și părul 


negru îi flutură iar în jurul capului, ca un steag pirateresc. 

— Dar cum se poate așa ceva, cretinilor? 

Melvory arătă spre valijoara din piele așezată jos, în faţa 
picioarelor ei, lângă o măsuţă de cristal ce trebuia să coste 
vreo câteva sute de dolari centimetrul pătrat. Chandelle Stuart 
era prea înfierbântată pentru a-și da seama câtă răceală și câtă 
nepăsare zăceau în acel gest. 

— Extrasele de cont sunt toate acolo. Toate facturile și 
documentele poartă semnătura dumneavoastră și, dacă vreţi să 
vă aduceţi aminte, v-am cerut chiar documente prin care să fim 
scutiți de orice responsabilitate pentru unele... cum să le 
numesc... investiții nu tocmai ortodoxe din punct de vedere 
financiar. 

Chandelle Stuart stinse ţigara în scrumieră cu o ciudă pe 
care ar fi revărsat-o bucuroasă asupra celor doi oameni pe care 
îi avea dinainte. Vocea ei imită modulaţiile șarpelui ispititor 
care tocmai își dă seama că a fost înșelat. 

— Şi cine-mi spune mie că nu m-ati înșelat chiar voi, în toţi 
acești ani? 

Robert Orlik, cel care până atunci nu scosese o vorbă, luă 
cuvântul. Vocea lui seamănă ciudat de mult cu cea a 
partenerului său, ca și cum atâţia ani de muncă împreună i-ar fi 
contaminat pe unul cu celălalt. 

— Domnișoară, din respect pentru prietenia pe care am 
purtat-o tatălui dumneavoastră, mă voi preface că nu am auzit 
ultimele afirmaţii. V-am suportat comportamentul capricios și 
limbajul de rodeo în toţi acești ani, dar nu sunt, de fapt, nu 
suntem dispuși să tolerăm vreo îndoială cât de mică asupra 
corectitudinii și onestității noastre profesionale. Acestea fiind 
spuse, ca să ne înţelegem mai bine, aș vrea să mă întorc puţin 
și să rezum încă o dată totul. Când tatăl dumneavoastră, 
Avedon Lee Stuart, a murit, în urmă cu șapte ani, v-a lăsat o 
avere personală care, dacă includem imobilele, pachetele de 
acţiuni, obligaţiunile și toate lichidităţile, se ridica la aproape 
cinci sute de milioane de dolari... 

Femeia îl întrerupse cu patosul unui preot care aude pe 
cineva înjurând în biserică și, în același timp, cu venalitatea 
celui care înjură. 

— Aveam zeci de miliarde de dolari, dar puiul de căţea i-a 
tocat pe toţi cu porcăriile lui! 


— Mi-e teamă că trebuie să vă contrazic. Miliardele erau 
doar cinci, iar banii aceia n-au fost tocaţi, cum spuneţi 
dumneavoastră. Tatăl dumneavoastră nu a făcut altceva decât 
să-i doneze unor fundaţii umanitare, care, într-un fel sau altul, 
aveau să asigure o imagine pozitivă numelui de Stuart, pentru 
a-l face să dureze cât mai mult. 

— lar voi aţi fost, întâmplător, numiţi administratori ai 
acestei averi. 

Femeia își coborâse tonul vocii și pronunţase acele cuvinte 
cu o blândeţe prefăcută, pentru a fi și mai sarcastică, și mai 
insinuantă. Dar nu reuși decât să fie mieroasă, iar aluziile ei, 
inconsistente. 

Orlik avea în priviri o sclipire de profesionist. Chandelle 
Stuart era doar o persoană care simţise dorinţa de a juca, dar 
se așezase la masa greșită. 

— Poziţia noastră de administratori ai acestui cont este un 
aspect al problemei care pe dumneavoastră nu vă privește. Ca 
și motivul pentru care tatăl dumneavoastră v-a lăsat doar o 
parte din moștenire, motiv legat de fapte pe care noi nu le 
cunoaștem și nici nu cred că am fi în măsură să le comentăm. 

— Caritatea și numele de Stuart nu sunt decât brașoave. 
Megalomanul ăla a făcut toate astea pentru că, de fapt, mă ura. 
Intotdeauna m-a urât, nemernicul! 

„Dacă e adevărat ceea ce spui, e imposibil să nu-i dai 
dreptate. Mă mir chiar că nu te-a sugrumat din leagăn, 
târâtură!” 

Chipul lui Robert Orlik, bătrân avocat și, prin urmare, jucător 
abil, nu lăsă să transpară nici măcar o urmă a acestui gând, 
atât de asortat cu limbajul obișnuit al clientei sale. Așeză și 
acest comentariu alături de celelalte crâmpeie ce compuneau 
tabloul de ansamblu al vieţii femeii și, în particular, raportul ei 
cu cabinetul lor de avocatură. Administrarea patrimonială a 
dispoziţiilor testamentare ale defunctului și administrarea 
activităţilor personale ale lui Chandelle Stuart însemnau un 
număr mare de ore facturate, cântărind binișor în bilanţul 
anual al lui Melvory, Orlik & Partners. Acum, când cota 
referitoare la domnișoara din faţa lui se redusese la zero, 
disponibilitatea lor și capacitatea de a o suporta se aflau într-o 
scădere vertiginoasă. 

— Dacă a lăsa moștenire unei fiice cinci sute de milioane de 


dolari înseamnă s-o urăști, mi-ar fi plăcut ca și tatăl meu să fi 
avut față de mine aceste sentimente. 

Se aplecă și scoase din geanta diplomat un dosar destul de 
voluminos. Îl așeză ușor pe suprafața de cristal, ca și când 
greutatea celor scrise înăuntru ar fi avut puterea de a-l 
sfărâma. 

— Pentru orice eventualitate, aveţi aici extrasele de cont 
detaliate ale tuturor activităţilor dumneavoastră din toţi acești 
ani, precum și consecinţele anumitor opţiuni pe care le-aţi avut. 

— Numai voi sunteţi de vină! Ar fi trebuit să mă sfătuiţi. 

— Am făcut-o, dar trebuie să recunoașteţi că n-aţi vrut să ne 
ascultați niciodată. Activitatea dumneavoastră de producător 
cinematografic și teatral... 

După explozia de furie, realitatea sumbră în faţa căreia 
fusese pusă Chandelle Stuart părea să-i coloreze în cenușiu 
obișnuita paloare a tenului. Pielea îi arăta îmbătrânită. Cu toate 
acestea, avu un ultim spasm de orgoliu, o tentativă de dispreţ 
aproape patetică. 

— Am studiat regia. Mă pricep la cinema. Ce-i rău în a 
produce filme? 

— De fapt, nu este nimic rău în a investi bani în producerea 
unor filme. Dar trebuie să ţii cont de un lucru. Dacă aceste 
filme încasează bani în limita rezonabilului, devine o ocupaţie. 
Dacă nu, rămâne un hobby foarte costisitor. lar în cazul 
dumneavoastră, aș spune: prea costisitor. 

— Cum îndrăzniţi să vorbiţi despre artă? Ce știți voi? 

— Prea puţine, admit. Dar cifrele sunt meseria mea, și pe 
acelea le știu bine. 

Luă dosarul de pe măsuţă, îl puse pe genunchi și începu să-l 
răsfoiască. Când găsi pagina pe care o căuta, scoase o pereche 
de ochelari cu rame de aur din buzunarul hainei și-i așeză pe 
nas. 

Extrasele de cont erau impecabile. 

— Priviţi. Să luăm, ibis redibis, romanul acelui Levine. Aţi 
plătit patru milioane de dolari doar ca să suflaţi drepturile de 
autor companiei Universal, care, de altfel, nici măcar nu era 
prea interesată să le achiziționeze. A fost un joc cu miză 
ascunsă din partea agentului autorului, care v-a făcut să plătiţi 
o avere pentru un lucru pe care l-aţi fi putut avea pentru doar 
două sute de mii de dolari. Dacă vă amintiţi bine, v-am sfătuit 


să mai așteptați puţin. Dar, în loc de asta, dumneavoastră v-aţi 
repezit cu capul înainte. 

— E un roman fantastic! Nu puteam să-l scap. 

— Și nici nu l-aţi scăpat. Doar că pentru suma aceea aţi fi 
putut cumpăra tot ceea ce Scott Levine poate produce în 
întreaga lui viaţă. Și apoi, filmul pe care l-aţi scos... vreţi să 
vorbim despre el? 

— E un film fenomenal! La premiera din Los Angeles a venit 
o mare de oameni. 

— Dar în box-office a fost o mare de sânge. Aţi cheltuit o sută 
cincizeci de milioane de dolari pentru un film ce a încasat cu 
chiu, cu vai optsprezece, dacă nu mă înșel. Să mai spun și 
despre Clowns, musicalul care trebuia să fie un nou Cats? O 
producţie de zeci de milioane, care nu a avut onoarea de a fi 
reprezentată nici măcar o dată. Scris și regizat de 
dumneavoastră, pe muzica unui pianist de piano-bar, de pe o 
navă de croazieră. 

— Omul acela era un geniu! 

Avocatul făcu un semn care o excludea pe clienta lui din 
realitatea firească. 

— Dacă o fi fost, doar dumneavoastră aţi văzut-o. Restul 
lumii se încăpăţânează încă să-l lase să cânte pe un vapor. 

Orlik închise dosarul și îl puse la loc pe măsuţă. 

— Cred că este inutil să mai continui. Episoade ca acestea 
mai sunt. Prea multe și prea importante. E totul aici, scris 
negru pe alb, la dispoziţia oricui aţi dori să-și dea cu părerea 
din punct de vedere legal. 

Chandelle avu o clipă de slăbiciune și, pentru un moment, 
semănă cu o ființă omenească. Lăsă umerii în jos, umilită, 
înfrântă și, mai ales, conștientă că hotărârile ei erau de vină 
pentru aceste consecinţe. 

— Cât mi-a mai rămas? 

Melvory redeveni protagonistul conversaţiei. 

— Trebuie să scădem impozitele restante și să închidem 
ultimele credite de la bănci. Dacă vindem toate operele de artă 
pe care le aveţi aici acasă, cred că v-ar putea rămâne 
apartamentul acesta și... să zicem... două sute de mii de dolari. 
Cred totuși că ar trebui să spun, în baza celor demonstrate mai 
înainte, că aceasta este o casă pe care nu v-o mai puteţi 
permite. 


Nervii lui Chandelle Stuart cedară definitiv. Vocea îi ieși 
piţigăiată din gâtlejul strangulat al unui chip schimonosit de 
încercarea de a zbiera cât mai tare. 

— Asta e casa mea! E Stuart Building, moștenirea familiei 
mele! Nu pot pleca de aici! N-am să plec de aici! Aţi înţeles? 
Niciodată! 

Melvory se temu pentru o clipă că-i vor plesni corzile vocale. 
Urletul ei isteric deveni atât de ascuţit, încât aproape trecu în 
gama ultrasunetelor. Avocatul înălță ușor mâna și-și privi 
elegantul Rolex Stelline, pentru a evita să-i privească ochii 
injectaţi de sânge. 

— Noi însă o vom face. Se impune. Cred că aveţi nevoie să 
rămâneţi puţin singură, pentru a reflecta asupra a ceea ce 
tocmai v-am comunicat. Seară plăcută, domnișoară Stuart! 

Cei doi avocaţi se ridicară. Odată îndeplinită dorinţa tăinuită 
atâţia ani de a o lua la palme morale pe fata aceea răzgâiată și 
arogantă, rămâneau cu un gust amar. Nu se simțeau 
răspunzători de colapsul financiar al clientei lor, care, în ciuda 
sfaturilor pe care i le dăduseră, era un exemplu desăvârșit de 
autoruinare. Cu greu puteau crede în existenţa golului absolut 
pe care îl aveau pentru a nu știu câta oară în faţa ochilor, chiar 
și acum, când îi spuseseră verde-n faţă că viaţa ei, așa cum o 
concepuse femeia până atunci, era definitiv încheiată. 

Jason Melvory și Robert Orlik se întoarseră către ascensorul 
care se deschidea direct în salon. Văzându-i plecând, Chandelle 
se simţi pierduta. Furia deveni deprimare, iar deprimarea se 
transformă în ceva rece și vâscos care-i invada stomacul. 
Pentru prima dată în viața nu se mai simţea stăpâna lumii, ci, 
dimpotrivă, avea impresia că lumea se prăbușește peste ea. Din 
câțiva pași repezi se interpuse între avocaţi și ușa ascensorului. 
Il opri pe Orlik, ţinându-l de un braţ. Cei doi avocaţi nu-și 
închipuiseră niciodată c-ar fi putut auzi o voce rugătoare ieșind 
din gura acelei femei. 

— Staţi puţin! Poate mai putem discuta. Vin mâine la voi la 
cabinet și cred că vom reuși să rezolvăm totul. Dacă vindem 
casa din Aspen și ranch-ul, cu toate terenurile... 

În ciuda înclinaţiei spre indiferența, pe care i-o produseseră 
ani întregi de muncă, avocatul Robert Orlik aproape că simţi, 
pentru un moment, o urmă de compasiune pentru acea fată 
bogată și răsfăţată, care avusese norocul să se nască într-un 


paradis terestru, pe care îl distrusese cu propriile mâini. 

— Domnișoară, nu mai aveţi o casă la Aspen și niciun ranch 
cu toate terenurile. Au fost vândute din ordinul dumneavoastră 
pentru a finanta cine știe ce film sau vreo altă investiție greșita. 
Nu știu cum să v-o mai spun, domnişoară Chandelle. Nu mai 
aveți nimic. 

Furia reapăru și furtuna reveni, după ce trecuse liniștea din 
ochiul ciclonului. 

— E numai vina voastră, hoţi blestemaţi! O să mi-o plătiţi, 
poponari ce sunteţi! Voi, cu cabinetul vostru de pederaști de 
rahat! Aţi înţeles ce v-am spus? Am să vă exclud din barou. Vă 
trimit pe toţi la pușcărie! 

Noua explozie de furie făcu să se topească firul de 
compasiune care se întrețesuse cu câteva clipe mai înainte. Tot 
ce putea fi omenesc în Chandelle Stuart fu anulat de răbufnirea 
ei animalică. 

În cele din urmă, ușa ascensorului se deschise în faţa lor. Pe 
când Orlik intra, Melvory se opri o clipă în prag și se întoarse 
spre femeia care-i privea cu chipul desfigurat de o furie 
neputincioasa. 

— Ar mai fi ceva ce voiam să vă spun de câţiva ani buni. Nu 
mai sunteţi o fetiță, drept pentru care vă rog să-mi permiteti, 
pentru o clipă, să-mi adaptez vocabularul la limbajul 
dumneavoastră obișnuit. 

Zâmbetul lui era politicos și profesional; tonul vocii, aproape 
imperceptibil, așa cum se cuvine oricărei perfidii calculate, 
rafinate și îndelung așteptate. 

— Sunteţi bine futută în cur, domnişoară Stuart! Și, dacă e să 
fim onești, nici măcar nu e un cur frumos. 

Chandelle Stuart rămase fără suflare. Gura îi schiță un O 
perfect, unul dintre efectele stuporii așternute pe chip. Ochii i 
se căscară, ca și când ar fi vânat cuvintele pe care gura nu era 
în stare să le rostească. 

Din ascensor, ultimul lucru pe care Jason Melvory și Robert 
Orlik îl văzură înainte de a se închide ușile fu imaginea unei 
femei transformate în scorpie, ce se repezea asupra imensului 
pian cu coadă din spatele ei, în căutarea disperată a unui obiect 
pe care să li-l arunce în cap. 

Când cabina liftului începu să coboare, amândoi tăceau și se 
întrebau probabil cam cât valora vasul chinezesc pe care 


Chandelle Stuart îl ţinea în mână și care, mai apoi, se făcuse 
țăndări de ușile din lemn preţios ale ascensorului. 


16 


Chandelle Stuart se trezi singură cu furia ei. 

Pantofii ei Prada păreau a fi cei mai indicaţi pentru a lua la 
șuturi cioburile vasului chinezesc, căruia îi ignora cu totul 
valoarea, cum de altfel ignorase și preţul vieţii pe care și-o 
aruncase sistematic la gunoi. Detașarea necesara pentru a 
înţelege ironia acelui gest era mult prea îndepărtată de starea 
ei de spirit din acel moment. 

Mânia părea să-i fi înzecit forțele. Bezmetică și oarbă în furia 
ei, își smulse veșmântul ușor de pe ea, azvârlindu-l violent de 
perete. 

Rămase doar în sutien, bikini din dantelă neagră și ciorapi. 
Corpul ei slab, de o paloare nefirească, arăta în ciuda tinereţii o 
piele îmbătrânită înainte de vreme, ca a unei femei de moravuri 
ușoare, cu o existență decadentă. 

Incepu să se învârtă prin casă, frângându-și mâinile. 

Tot ceea ce-și amintea, unica imagine pe care o avea în faţa 
ochilor, ca proiectată pe un ecran, era expresia mucalită a celor 
doi avocăţei. 

Incepu să vorbească singură, șoptit, aproape fără a-și mișca 
buzele ca o tăietură violetă de ruj, murmurând un rozariu, dar 
nu de rugăciuni, ci de blesteme. 

Jason Melvory și Robert Orlik, doi rahaţi împuţiţi lepădaţi de 
curul unor scroafe. li urâse întotdeauna, din momentul în care 
îi văzuse la deschiderea testamentului tatălui ei. Le urâse 
zâmbetul mieros, pe care-l afișaseră auzind din gura notarului 
că ea fusese practic dezmoștenită. Negri și funești ca doi 
vultani, ghemuiţi în scaunele lor, așteptând să se înfrupte din 
leșul proaspăt al celuilalt mare ticălos care fusese tatăl ei. 

Il avea încă în faţa ochilor, cu toţi banii lui și cu jalnica lui 
figură pretins paterna, cu toţi consolacii ăia, trăncănind despre 
Freud și Jung cu vocile lor calme, pe care fusese silita să-i 
suporte în toţi acei ani în care el călărea la rând toate iepele ce- 
i cădeau în plasă. 

„Înghiţi-l-ar iadul!” 

Chandelle își ridică privirea spre tavan, văzând parcă un chip 
ce îi plutea în amintire și pe care doar mintea ei rătăcită îl 
putea percepe ca pe o prezenţa adevărata. Incepu o 
conversaţie cu urlete, de una singura, o reprezentaţie care, 


dac-ar fi putut-o pune în scenă, ar fi fost capodopera vieţii ei. 

— Mă auzi, Avedon Lee Stuart? Mă auzi, poponar nenorocit? 
Sper să mă auzi chiar și acolo, în infernul în care te-am trimis. 
Sper să-ţi fi dat seama că eu te-am făcut să crapi. Sper din tot 
sufletul! Atât de mult mi-o doresc, încât m-aș omori ca sa pot 
veni sa ţi-o spun în faţă! Dar n-o să-ţi dau satisfacția asta. M-ai 
înţeles? Arzi liniștit în focul iadului cât mai poţi, fiindcă, după 
ce vin și eu, ţi va părea ca până atunci ai fost în paradis. 

Prinsă în delirul ei isteric, Chandelle se învârtea prin 
apartament continuând să se dezbrace, până când rămase doar 
în ciorapi. Ajunse în dormitor, o încăpere ce vorbea de la sine, 
ca de altfel toată casa, despre sumele enorme cheltuite cu 
ușurătate și despre o viaţa consumată în același fel. Nu-i ajunse 
goliciunea, și nici reflecţia ei în marea oglinda pe care o avea în 
față, ce-i arăta o femeie numai oase, cu sânii mici și ofiliţi, 
aproape anorexică, cu pubisul epilat complet. Goliciunea ei 
avea o inocenţă nefirească și păgână, o fragilitate pe care o 
dezminţea chipul, transfigurat de privirea pierduta și de urma 
alburie de salivă, ce-i curgea din gură. j 

— Voiai să fiu la înălțimea familiei noastre, nu-i așa? Imi 
cereai să trăiesc... cum spuneai tu? 

Îşi desfăcu picioarele, împingându-și bazinul în față cu 
mâinile puse pe șolduri. Încercă să-și schimbe vocea pițigăiată 
cu una mai gravă, iar goliciunea ei demonstră grotesca 
tentativă de a imita o figură masculină. 

— A, da... să trăiesc după principiile care au stat 
dintotdeauna la baza imaginii publice a familiei Stuart. Vocea ei 
se înecă din nou într-un șir de cuvinte amestecate cu un râs 
isteric. Dar știi ce-am făcut eu? M-am tăvălit cu toţi, cu toţi cei 
care au vrut și care mi-au plăcut. Mă auzi, Maria Ta, Stuart? 
Sper că privirea pe care mi-ai aruncat-o înainte de a muri era 
semnul că ai înţeles că eu am fost cea care te-a trimis în balta 
aia de rahat în care te bălăcești acum. Eu, fiica ta, sunt o târfă! 
Eu, fiica ta, sunt cea care te-a ucis! 

Acest ultim urlet al lui Chandelle se stinse ca și când energia 
necesară desfășurării crizei de nervi s-ar fi sfârșit brusc. Se 
trânti pe spate în pat, cu braţele desfăcute și cu picioarele 
crăcănate, sfârșită, liniștită, răstignită pe propria disperare în 
faţa acelei vieţi, pe care norocul i-o întinsese înainte ca pe un 
covor roșu, dar care se dovedise a fi o capcană fără scăpare. 


Contactul cu suprafața așternutului de atlaz o făcu să 
tremure de plăcere, și-și simţi sfârcurile înfiorându-i-se la acea 
senzaţie de bine, care se transformă brusc în frig. Intinse o 
mână și prinse un colţ al cuverturii, înfășurându-se. 

Acea amintire a unei vieţi trecute deveni pentru ea singura 
răzbunare asupra prezentului. Cobori pleoapele și, în locul 
acela întunecat, în ochi și în suflet, începură să se deruleze 
fotogramele a ceea ce îi făcuse tatălui ei cu șapte ani în urmă. 

Atunci când mama ei, Elisabeth, murise într-un accident de 
mașină în apropierea casei lor de la munte, tatălui îi venise 
strălucita idee de a suferi un atac de apoplexie. Nu pentru că 
era marcat de durerea pierderii, ci pentru că între fiarele 
contorsionate ale mașinii găsiseră, în afară de cadavrul femeii, 
și pe cel al unui tânăr instructor de schi din Aspen, așezat la 
volan cu pantalonii în vine. Până și un orb sau un tâmpit ar fi 
înţeles că mașina ieșise de pe carosabil deoarece pasagera 
tocmai îi lustruia bijuteria șoferului. lar jurnalistul care 
ajunsese la locul incidentului nu era nici orb și nici tâmpit. 
Scrisese un reportaj care-l făcuse faimos, dar care dăduse și 
lovitura de graţie ce era să-l ucidă pe ultimul reprezentant 
cretin al dinastiei Stuart. Tot New Yorkul financiar, și nu 
numai, răsese în spatele lui Avedon Lee Stuart de principiile 
atât de des clamate pe care acesta își clădise imaginea publica. 

Fusese internat de urgenţă și salvat în ultima clipă, chiar 
dacă-i rămăsese paralizata aproape toată partea dreapta. Când 
fusese considerat în afara oricărui pericol, hotărâse să-și 
petreacă perioada de convalescenţă în apartamentul lor, îngrijit 
de un stol de infirmiere omniprezente, plătite cu vârf și îndesat, 
care lucrau în ture, astfel încât el să aibă asistenţa permanentă. 

Chandelle trăise momentul morţii mamei ei cu absoluta 
indiferenţă, chiar dacă la funeralii reușise să adopte expresia 
de circumstanţa, pe care se cuvine să o aibă o fiică îndurerată. 
Boala tatălui, transformat într-o caricatura strâmbă, aproape 
cubista, o umpluse, în schimb, de repulsie. Se trezise cu 
caricatura aceea de om în casă, stând mereu într-un pat, 
hrănindu-se printr-un tub, căci gura strâmbă, cu un etern fir de 
salivă ce-i curgea pe o parte, îl împiedica să înghită ceva. 

Nu-și iubise niciodată tatăl, dar creatura în care se 
transformase îi făcea pur și simplu scârbă. Greaţa pe care o 
simţea și mintea ei perversa se uniseră, dând naștere unei idei 


firești. Chandelle nu avusese nici cel mai mic scrupul. 
Acceptase ideea ca pe un lucru normal, unica soluţie capabilă 
să-i rezolve o dată pentru totdeauna problemele. După câteva 
investigaţii necesare, începuse o cură personala pentru cel pe 
care în mintea ei îl numea, cu dispreţ: „dragul convalescent”. 

Se transformase brusc într-o fiică devotată și înţelegătoare. 

Sub pretextul că își ajuta personal tatăl, înlocuise de mai 
multe ori infirmierele, mult mai atașate de cecul lor decât de 
datorie. Descoperise că vitamina K creștea în mod exponențial 
gradul de coagulare a sângelui. De fiecare dată când rămăsese 
singură cu el, profitând de momentele în care moţăia, îi 
injectase cantități masive de vitamina în perfuzor. 

Chandelle își amintea perfect noaptea în care, după a nu știu 
câta doză, tatăl său căscase ochii și o văzuse lângă pat cu 
seringa în mâna. O clipă, apoi privirea lui se pierduse în golul 
pe care fiecare îl vede în faţa lui când toate se sfârșesc, dar nu 
poate face altceva decât să-l accepte, depășindu-și, o dată 
pentru totdeauna, eterna teamă de moarte. 

Chandelle  urmărise  fascinată variațiile diagramei ce 
reprezenta pulsul bolnavului pe monitorul din dreapta patului, 
îl urmărise devenind din ce în ce mai slab, până când văzuse cu 
ochii ei cum inima încetează să deseneze unghiurile ascuţite 
ale bătăilor. Încă purtând în minte amintirea privirii tatălui său, 
Chandelle ieșise din încăpere și închisese ușor ușa. 

— Doarme, îi șoptise infirmierei așezate afară cu o revistă în 
mână. 

Femeia considerase că zâmbetul ei era cel al unei fiice 
înduioșate, fără a ști că era, de fapt, surâsul unei persoane care 
se simte în sfârșit liberă. Chiar și acum, întinsă pe pat, 
amintindu-și acea seara, îi apăruse pe chip, fără să-și dea 
seama, același zâmbet. Răbufnirea de mai devreme și amintirile 
o liniștiseră cu totul. Se simţea golita și plină de o moleșeală ce 
se dorea cultivata și răsplătită. Așa cum îi plăcea ei, în termenii 
dorințelor și ai dezinvoltei căutări a plăcerii. In memoria ei nu 
mai rămăsese nici urmă de Melvory și Orlik, de chipurile lor 
odioase și de discursurile lor aride despre cifre. 

Încă învelită în cuvertură, se învârti pe o parte spre măsuţa 
de noapte. Luă telefonul și formă un număr. 

Începu să vorbească fără nicio prezentare. 

— Alo, Randall? Vreau să mă distrez puţin. Am nevoie de o 


experienţă inedită în seara asta. Ar fi bună o mașină banală. 
Spre miezul nopții, aș spune. 

Nu așteptă vreo confirmare, cum de altfel nu aștepta vreo 
obiecţie, pe care nu i-ar fi permis-o persoanei cu care vorbise. 
Pentru asta îl plătea. Îi dădea în fiecare lună o sumă frumușică 
și, uneori, când avea chef, îl plătea în natură... cu ceva mai 
palpabil și mai satisfăcător... 

Deschise sertarul de sub telefon. Strecură înăuntru o mână, 
pipăind, până când simţi o punguţă lipită pe partea superioară. 

O dezlipi ușor și scoase la iveala o doza mica de pulbere albă. 
O deschise, luând puţin din ea pe deget. O apropie de nari și 
trase cu putere întâi cu una, apoi cu cealaltă. Lăsă punguţa pe 
măsuţă, fără să-și bată capul să o ascundă din nou. Simţea că în 
seara aceea va mai avea nevoie de ea, mare nevoie... 

Se întinse și zâmbi ameţita, cu privirea în tavanul alb ca 
pulberea pe care tocmai o inhalase. 

Rămase așteptând descărcarea lascivă a cocainei atât de 
asemănătoare cu orgasmul perfect al durerii. Întotdeauna 
drogul avusese asupra ei un efect erotic și, gândindu-se la 
noaptea care o aștepta, se simţi și mai încinsă. 

Strecura calm o mână lascivă sub cuvertură. Își desfăcu 
picioarele, plimbându-și degetele de la sâni spre buric și apoi 
mai jos, pentru a-și atinge despicătura labiilor. 

Când le depărta cu degetele și simţi umezeala, închise ochii 
și își imagină suspansul care o aștepta, străbătută de un fior de 
plăcere. 


17 


Privind ceasul, își dădu seama ca era aproape nouă seara. 
Acea uvertură de plăcere pe care și-o acordase, în loc s-o 
golească cu totul, îi umpluse corpul de noi energii. Hotări că-i 
era foame și că-și dorea ceva japonez. Se ridică din pat și, cu 
mâinile deasupra capului, se întinse, privindu-se încântată în 
oglindă. Își revenise cu totul din criza de mai înainte. Era ea 
din nou, rece și sigură pe sine, cum fusese întotdeauna. 

Și cretinul ăla de taică-său înţelesese asta. Din păcate pentru 
el. 

Și o înţeleseseră și lipitorile alea de avocați. 

Le arătase ea cine era Chandelle Stuart. 

Hotări să facă un duș călduţ și apoi să-l sune pe Randall Haze 
ca să-i ceară să decaleze orarul și să facă o rezervare la Nobu. 
În așteptarea împlinirii proiectelor sale, putea merge să asculte 
un pic de muzică într-un local pe Bowery sau în orice altă parte 
ar fi avut chef. 

Intră în baie și se așeză în cada de hidromasaj Shiatsu. Pe 
când se lăsa în voia jeturilor benefice ce-i masau trupul, se 
gândi că trebuia să fie frumoasă și parfumată, o apariţie 
intangibilă pentru necunoscuţii pe care avea să-i întâlnească în 
seara aceea. Voia să citească pe chipurile lor uimirea, și 
imediat după aceea să vadă dorința pe care numai un vis 
irealizabil o putea întipări pe feţele lor. 

Se șterse încet, uscându-și părul moale și strălucitor, cu 
reflexe albăstrui ca al eschimoșilor. Își trecu un baton 
deodorant la subsuorile epilate și își pulveriza pe trup o esenţa 
aromata, creata anume pentru ea de o parfumerie de pe Canal 
Street. 

Se machie apoi ceva mai strident decât de obicei și trecu din 
baie în garderob. Își puse lenjerie neagră și o altă pereche de 
ciorapi cu bandă adezivă, tot negri, pe care obișnuia să-i poarte 
nu doar pentru efectul lor asupra imaginaţiei masculine, ci și 
pentru ca erau foarte practici și comozi. 

Erau foarte utili pentru a profita în orice loc și în orice 
moment de un atac neașteptat și neprevăzut de plăcere. 

Dintre hainele înșirate își alese o rochie neagră de seară, 
ceva mai scurtă, care ar fi trebuit să-i pună în evidenţă silueta 
subţire și picioarele lungi. 


Tocmai se îmbrăcase, și acum priza o a doua doză de 
cocaină, înainte de a-l chema pe Randall, când auzi soneria 
videointerfonului. 

Se întrebă cine ar putea fi la ora aceea. 

Oamenii de paza aveau o linie directa cu apartamentul, dar le 
dăduse liber încă de la prânz, pentru a putea fi singură în 
momentul în care avea să îi întâlnească pe cei doi avocaţi. 

Se apropie de micul ecran pe care îl avea în dormitor. 
Răspunzând la interfon, pe ecran apăru chipul celui care 
apelase. Era vizualizat de o cameră așezată deasupra 
ascensorului ei particular, care ocupa latura stânga a imensei 
intrări din marmura lucioasa de la Stuart Building. 

Chandelle fu surprinsa să-l vadă și, mai ales, să-l vadă 
îmbrăcat astfel. Avea o gluga pe cap ce părea, în imaginea ușor 
confuză a camerei video, că ar fi de la un hanorac. Nu se 
întâlniseră de mult, iar în acea seară nu avea deloc dispoziţia 
necesară, în ciuda a ceea ce însemna el pentru ea. 

Vocea lui se auzi ușor alterată de microfon. 

— Bună, tu ești, Chandelle? 

— Da, eu sunt. Ce vrei? 

Tonul ei aspru și lipsit de bunăvoință nu păru să-l 
impresioneze pe cel care aștepta în ecranul luminos. 

Îi zâmbi candid de pe ecran. 

— Pot să urc? Trebuie să-ţi vorbesc o clipă. 

— Tocmai acum? Trebuie să ies. 

— Am nevoie doar de câteva clipe. Am niște noutăţi ce te-ar 
putea interesa. 

— Bine. Îi trimit ascensorul. Nu face nimic, îl comand eu de 
aici. 

Pe când traversa cei o mie trei sute de metri pătraţi ai 
apartamentului său pentru a ajunge în salonul unde se 
deschidea ușa liftului, Chandelle continuă să se întrebe cât de 
important putea fi ceea ce avea el de spus, încât să-l facă să 
vină la ea acasă la acea oră. 

Mai ales după tot timpul care trecuse. 

După îmbrăcăminte, părea că venise în Central Park să 
alerge și, trecând prin fața clădirii în care locuia ea, s-ar fi 
gândit să urce puţin. 

Dădu comenzile necesare pentru a deschide ascensorul la 
parter. Acesta deservea doar apartamentul său și putea fi 


deschis doar de acolo pentru oaspeţi, iar de la intrare avea 
nevoie de un cod numeric cunoscut numai de ea. 

Așteptând, se gândea să scape de el cu câteva cuvinte. 
Imediat însă, își dădu seama că asta era o minciună pe care se 
forța s-o creadă. Se strădui să rămână calmă, chiar dacă 
persoana care se apropia continua să-i provoace un fel de 
emoție sadică și perversă. Simţise această emoție din clipa în 
care-l întâlnise și, după aceea, de fiecare dată când se afla în 
prezența lui, din plăcerea sadică pe care o resimțea 
dintotdeauna spionând fără a fi văzută, aflând fără ca alţii să-și 
dea seama, dispunând de propria voinţă în fața tăcerii și a 
neputinței generale. 

Adăuga aici și plăcerea de a se lăsa la voia întâmplării și a 
evenimentelor. 

Măcar dacă el ar fi știut... 

Pentru o clipă, fu tentata să intre puţin în dormitor pentru a 

mai priza un pic de cocaină. 
_ Fâșâitul ușilor care se deschideau o opri în mijlocul încăperii. 
În cabina de lemn, sub lumina ce se revărsa din tavan, stătea 
un bărbat. Purta un hanorac cu gluga ridicată care-i umbrea pe 
jumătate zâmbetul și își ţinea mâinile înfundate în buzunare. 

Făcu un pas spre ea. Femeia înaltă și slabă, aflată în picioare 
în mijlocul salonului, în rochia ei de seară neagră, își dădu 
pentru prima dată seama cât de rece putea să fie un zâmbet. 

— Buna, Chandelle! Imi cer scuze că te deranjez în casa ta. 
Dar, vei vedea, cum ţi-am spus mai devreme, că nu am nevoie 
decât de o clipă. 

Intr-o perfectă sincronizare, norii care toată după-amiaza se 
strânseseră deasupra New Yorkului se transformaseră în 
furtuna pe care o promiseseră. Un fulger, un tunet și apoi 
ropotul ploii, atât de puternică, încât se răsfrângea din plăcile 
terasei în geamurile de sticlă. 

Bărbatul continua să se apropie de ea. Ajuns în faţa ei, 
scoase mâna dreaptă din buzunar. Chandelle se gândi că voia 
să-i dea mâna, când înţelese că ţinea un pistol îndreptat spre 
ea. 

Era atât de absorbită de imaginea găurii negre din ţeava 
pistolului, încât nici nu observase că zâmbetul dispăruse de pe 
chipul bărbatului, și nici nu putea sa perceapă tonul ironic al 
comentariului său. 


— Numai o clipă, chiar dacă îmi face impresia că pentru tine 
va fi ceva cam lungă. Bărbatul făcu o pauză. Vocea lui deveni 
moale, de catifea. Dulcea mea Lucy... 

Chandelle Stuart ridică brusc privirea. Nu avea să afle 
niciodată că în ochii ei se zărea aceeași sclipire cu care tatăl ei 
o săgetase de pe patul de moarte. 

Îi răsună un alt tunet în urechi și, din spatele ferestrelor, un 
alt fulger îi străbătu privirea, desenând pe perete umbra unei 
femei inutile care avea să moară. 


18 


Afara, în întuneric, ploua torențial. 

În picioare, în faţa ferestrei ce dădea spre 16* Street, Jordan 
privea picăturile ce cădeau din cer perpendiculare pe orașul 
acela deasupra căruia se întindeau, de fapt, doar frânturi 
infime de cer. Ploaia se scurgea peste luminile și minunile New 
Yorkului, fără a reuși să devină una cu ele, sfârșind tragic, 
prizonieră în canale, ca simplă apă reziduală. 

Cândva, văzuse un film vechi cu Elliot Gould, intitulat 
Incapacitatea de a fi normal. Pe generic, printr-un truc 
cinematografic, protagonistul se plimba pe o stradă 
aglomerată, înaintând în mod normal în timp ce mașinile și 
oamenii se deplasau înapoi, așa cum se întâmplă într-o peliculă 
proiectată invers. Așa se simţea și el în clipa aceea. 

Jordan nu știa dacă proceda corect, dar știa sigur că el și 
lumea care-l înconjura nu mergeau în aceeași direcţie. Nu 
putea să se vadă altfel decât ca pe un corp străin, introdus cu 
forța într-un context din care făcuse parte cândva, dar în care, 
acum, nu-și mai găsea locul. 

Acum, când pleca în călătorie, nu mai avea nicio importanţă 
care din cei doi îl respinsese pe celălalt. 

Se îndepărtă de fereastră, apropiindu-se de măsuţa din fața 
canapelei. Luă telecomanda și deschise televizorul. Eyewitness 
Channel transmitea știri non-stop. Acum difuza o transmisiune 
înregistrată în timpul după-amiezii. În prim-plan era un 
reporter, al cărui nume nu și-l putea aminti, cu un microfon în 
mână. În spatele lui, prin geamurile imense, se vedeau avioane 
și un fragment de pistă, udată de ploaie, dintr-un aeroport. 

— Un mare număr de persoane a întâmpinat la aeroport 
sicriul cu trupul lui Connor Slave, cântăreţul răpit la Roma și 
asasinat în mod barbar în urmă cu o săptămână, când se afla în 
compania logodnicei lui, Maureen Martini, comisar de poliţie 
italian. Va fi pregătit un loc de pelerinaj pentru ultimul adio al 
fanilor săi. Numărul lor se ridică deja la câteva sute de mii în 
întreaga ţară. Funeraliile vor avea loc... 

Jordan închise sonorul, dând frâu liber sunetului ploii și 
limbajului imaginilor. Un alt tânăr care nu avea să mai 
îmbătrânească. Avea să zâmbească pentru totdeauna cu un 
chip lipsit de riduri dintr-o fotografie lipita pe o piatră de 


mormânt. 


„„„raze de lună ce-n palmă, fiecare, 
Devin un loc pentru uitare... 


Versurile acelui artist fără noroc îl umplură de amărăciune 
pe Jordan. Purtând în suflet sentimentul acelei ploi 
covârșitoare, nu fu surprins când telefonul începu să sune. Se 
opri privindu-l nehotărât. Incertitudinea sa fu rezolvată de 
apariţia Lysei, care venea din hol îmbrăcată doar în capot, 
întinzându-i telefonul. 

— E pentru tine. 

Lua telefonul ce încă păstra căldura pielii femeii. 

— Jordan, sunt Burroni. Din păcate, cred că am luat-o de la 
capăt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cred că am găsit-o pe Lucy. 

— Isuse! Cine e? 

— "Ţine-te bine. Chandelle Stuart. Au găsit-o la ea acasă, în 
dimineaţa aceasta. 

— Unde? 

— În Stuart Building din Central Park West. 

Jordan își simţi mâinile umede, ca și când apa ploii, care 
cădea orbește peste geamuri, ar fi reușit să pătrundă în 
încăpere. 

— La naiba! Speram ca ticălosul ăla să ne mai lase ceva timp. 

— Eu merg într-acolo. Vrei să vin să te iau? 

— Ar fi bine. Cu ploaia asta, nu prea-mi vine să iau 
motocicleta. 

— OK, sunt deja pe drum. Ajung la tine în cinci minute. 

— Mă îmbrac și cobor. 

Nemișcată în mijlocul camerei, Lysa îl privea punându-și 
geaca din piele. 

— Îmi pare rău că te-ai trezit, Lysa. Nu înţeleg de ce nu m-au 
sunat pe celular. 

— Nu-i nimic, nu dormeam. Probleme? 

— Da, a mai fost ucisă o persoană, și totul indică o legătură 
cu asasinarea nepotului meu. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie. Sper ca măcar acum să găsim un indiciu care să ne 


ajute să-l oprim pe dementul ăsta. 

Stăteau în picioare, unul în faţa celuilalt, într-o casă care nu 
le aparţinea nici unuia, iar Lysa avea ochii umezi. 

— Jordan, nu știu sigur ce ar trebui să spun într-o astfel de 
situaţie. 

— Ai spus-o chiar tu acum ceva vreme. Nu trebuie să spui 
nimic. Orice ai spune a fost deja spus de sute de ori. 

leși, închizând ușor ușa, ca și când zgomotul ei ar fi putut 
face țăndări sensul acelor cuvinte. Ascensorul nu era la etaj, și 
hotări să coboare pe scări. Din apartamentul de la etajul 
inferior nu se mai auzea muzică. Trecu gândindu-se că, de- 
acum înainte, Connor Slave avea să cânte doar când cineva 
avea să apese tasta „play” a unui casetofon. 

Tocmai ieșise, când mașina de serviciu, cu Burroni la volan, 
se oprea de cealaltă parte a străzii. Traversă strada în fugă, 
prin ploaie, și-l văzu aplecându-se pentru a-i deschide portiera 
pe partea lui. Intră în mașina care mirosea a mocheta uda și a 
imitație de piele și închise portiera. 

Printre ștergătoarele parbrizului văzu silueta imobila a Lysei 
conturată de lumina din dreptul ferestrei. O prezenţa și o 
absenţă în același timp. Burroni îi urmări privirea și ajunse la 
fereastra iluminata. 

— Aia-i casa ta? 

— Da. 

Burroni nu-l întrebă altceva, iar el nu avea chef să spună mai 
multe... Pe când mașina se îndepărta de trotuar și de privirea 
Lysei, Jordan se gândi la prima dimineaţa petrecută în 
compania ei. 

Deschisese ochii trezit de un miros pe care nu-l mai simţise 
niciodată, cel puţin nu în casa lui: aroma unei cafele pe care nu 
și-o preparase singur. Se ridicase, punându-și blugii și un 
tricou. Înainte de a ieși, își controlase ţinuta în oglinda băii și 
regăsise exact ce se aștepta să vadă. Chipul unui bărbat care 
cu o seară în urma avusese o întâlnire frontala cu un număr 
bunicel de pumni și de șuturi. 

Își spălase faţa, ieșise din cameră și o întâlnise pe Lysa 
Guerrero. Il încercase același sentiment că-i lipsea aerul, 
intrând într-o încăpere în care era... 

„Ea sau el?” 

Același gând îi invada mintea, însoţit de stânjeneala pe care 


o simţise și atunci. Pe faţa Lysei și în vocea ei, dimpotrivă, nu 
era nici urma a conversaţiei din seara precedentă. 

Doar un zâmbet. 

— Bună dimineaţa, Jordan. Ochiul și nasul le pot vedea și 
singura. Dar dumneavoastră, cum le simţiţi? 

— Nu le simt deloc. Sau, mai bine zis, le simt, dar nu le bag 
în seamă. 

— Foarte bine. Vreţi o cafea? 

Se așezase la masa pregătită pentru amândoi. 

— Chiar merit acest privilegiu? 

— E prima mea zi în New York. Merit și eu. Cum vă plac 
ouăle? 

— Am dreptul și la ouă? 

— Sigur. Altfel, ce casă și masă ar mai fi? 

Lysa adusese farfuriile la masă, iar restul dejunului se 
desfășurase aproape în tăcere, în echilibrul fragil al unei 
suprafeţe de gheaţă ce fusese doar crăpata și nu spartă cu 
totul, fiecare având în minte propriile gânduri. 

Lysa pusese punct acelui moment de liniște, deschizând ușa 
spre lumea de afară. 

— Ceva mai devreme s-a vorbit la televizor despre nepotul 
dumneavoastră. 

— Îmi dau seama. Povestea asta va dezlănţui infernul. 

— Şi ce veţi face acum? 

Jordan răspunsese cu un gest care voia să însemne totul și 
nimic. 

— Mai întâi îmi voi căuta un loc în care sa stau. Nu vreau să 
merg la fratele meu, la Grade Mansion. E prea în ochii lumii. Aș 
fi sub privirile tuturor, iar eu prefer să fiu văzut cât mai puţin. 
Pe 38! Street este un hotel unde... 

— Ascultaţi-mă puţin, vă propun ceva. Având în vedere că 
soțul meu nu mai e o problemă... 

Un fulger îi străbătuse stomacul. Jordan sperase că nu se 
reflectase și în obraji aceeași căldură. Dar Lysa continuase ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Abia am ajuns în oraș, și-aș vrea să mă plimb puţin înainte 
de a-mi căuta un loc de muncă. Prin urmare, în cea mai mare 
parte a timpului, voi fi plecată. În ceea ce vă privește, cu 
siguranţa că povestea aceasta se va termina, mai devreme sau 
mai târziu, și veţi fi liber să plecaţi. Până atunci, dacă vreţi, 


puteţi rămâne aici. Se oprise, aplecându-și ușor capul într-o 
parte. O sclipire ironică topise pentru o clipă aurul preţios al 
ochilor ei. Doar dacă asta nu vă face probleme... 

— Sigur că nu. 

Jordan răspunsese puţin cam prea grăbit și, imediat după 
aceea, își spusese că era un tâmpit. 

— Ei bine, având în vedere toate astea, aș spune că putem 
începe să ne tutuim. 

Jordan  înțelesese că asta nu era o propunere, ci 
recunoașterea unei stări de fapt. Lysa se ridicase și începuse să 
strângă masa. 

— Hai, curaj, pleacă de-aici. 

— Vrei să te ajut? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Cred că ai lucruri mult 
mai importante de făcut. 

Jordan își privi ceasul. 

— Chiar așa. Merg să fac un duș, și apoi am plecat. 

Se îndrepta spre camera lui, când vocea Lysei îl oprise din 
drum. 

— Jordan... 

Rămăsese cu spatele la intrarea în hol. 

— Mai devreme au vorbit și despre tine în reportajul pe care 
l-am văzut. Au spus că erai unul dintre cei mai buni polițiști din 
New York. 

— Se spun o grămada de lucruri... 

— Au precizat și motivul pentru care nu mai ești. 

Se întorsese, iar Lysa îl privise cu ochii aceia care păreau a fi 
locul în care toate dorinţele se împlinesc. Răspunsul lui Jordan 
căzuse în mijlocul încăperii ca un prosop plin de sânge în 
mijlocul unui ring. 

— Un motiv sau altul, ce importanţă are? 

— „azi-noapte de garda ei de corp. 

Vocea lui Burroni îl readuse în mașina aceea bătută de ploaie 
ce rula suspendată între luminile de sus și reflexia lor de sub 
roți. 

— Scuză-mă, James, nu eram atent. Vrei, te rog, să repeţi? 

— Am spus că omorul a fost descoperit azi-noapte de garda ei 
de corp. A sunat la centrală și am vorbit cu el. Din ce mi-a zis 
pe scurt și din felul în care este așezat cadavrul, se pot trage 
concluziile pe care ţi le-am spus. 


— Fratele meu știe? 

— Desigur. A fost anunţat, așa cum a cerut. A solicitat să fie 
informat cu orice ar putea avea legătură cu prima crimă. 

— Vom verifica asta poate chiar mai curând decât ne-am fi 
dorit. 

Pentru tot restul drumului nu mai scoaseră o vorba, fiecare 
în tovărășia unor gânduri pe care le-ar fi lăsat cu plăcere acasă. 

Jordan cunoștea Stuart Building, o clădire ușor sinistră, de 
vreo șaizeci de etaje, decorată la nivelurile superioare cu 
gargui, amintind de Chrysler Building. Ocupa tot spațiul dintre 
92nd Street și 93rd Street din Central Park West, cu fața spre 
Central Park, în dreptul lui Jackie Onassis Reservoir. Numele 
de Stuart însemna bani, bani adevăraţi și mulţi. Bătrânul 
Arnold J. Stuart strânsese o avere uriașă din oţel și din lipsa de 
scrupule de care dăduse dovada pe vremea familiilor Frick și 
Carnegie. Apoi interesele familiei se extinseseră, iar Stuart 
investise câte un pic în toate ramurile, până când deveniseră 
adevăraţi coloși. Când muriseră ai săi, mai întâi unul, și apoi 
celălalt, cu vreun an în urma, Chandelle Stuart se trezise unica 
moștenitoare a unei averi ce era un număr scris cu multe, 
multe zerouri. 

lar acum, în ciuda tuturor banilor săi, ajunsese și ea să facă 
parte din aceste zerouri. 

Când sosiră la faţa locului, Burroni parcă mașina în spatele 
furgonetei celor de la Criminalistică. Opri motorul, iar 
picăturile care cădeau începură să acopere parbrizul. 

— Jordan, trebuie neapărat să-ţi spun ceva. După tot ceea ce- 
am aflat azi, cred că este corect s-o fac. 

Jordan aștepta în tăcere. Nu știa ce avea să-i zică Burroni, 
dar simţea că nu-i era ușor. 

— Ştii, e vorba despre povestea aia cu cei de la Afaceri 
Interne. Am luat, într-adevăr, banii ăia. Aveam nevoie de ei. 
Kenny, fiul meu, a... 

Jordan îl opri cu un gest ușor. Răspunsul său aburi geamul 
parbrizului din faţa lui. 

— Stai liniștit, James. Cred că ţi-a fost destul de greu și ţie. 
Se priviră pentru o clipă, cu feţele albite de lumina palidă a 
felinarelor și de strălucirea picăturilor de apă de pe geamul 
mașinii. 

Apoi Jordan deblocă ușa și puse mâna pe portieră. 


— Haide, să vedem ce putem descâlci din povestea asta. 

Deschiseră ușile aproape concomitent, ieșind în ploaie. Se 
îndreptară în graba spre intrarea în zgârie-nori, însemnând 
trotuarul cu pașii lor de oameni pe care ploaia se străduia în 
van să-i spele. 


19 


Primul lucru pe care-l văzură când intrară în apartament fu 
corpul imobil al femeii așezate lângă pian. Instrumentul era un 
Steinway cu coadă lungă, negru și strălucitor, care valora o 
avere. Stătea pe un scaun de bar, suficient de înalt pentru a-i 
susține spatele, sprijinit de cutia pianului. Coatele îi erau 
așezate pe suprafaţa lăcuita, iar mâinile atârnau delicat în gol. 
Avea faţa întoarsa spre claviatură, ca și când ar fi fost răpită de 
o muzica fără sunet, cântată de un interpret invizibil pe care 
doar ea ar fi reușit să-l audă și să-l vadă. 

Purta o rochie neagra de seară, decoltata, dar sobră, și nu 
reușeau să-i distingă trăsăturile feţei acoperite de părul lung și 
drept. Era așezata picior peste picior, iar rochia scurta lăsa să 
se întrevadă acel loc plin de mister aflat la încrucișarea 
coapselor şi subliniat de umbra dresului. In dreptul 
genunchilor, se vedea o substanţa lucioasă care se scursese și 
pe pulpă, îmbibând țesătura fină a ciorapilor. 

Era o femeie așezată în postura aceea nemiloasă de 
fotografie alb-negru a unui fotograf fără pudoare, care o 
surprinsese și o ţintuise pentru totdeauna în momentul intim al 
morții ei. Jordan se trezi vorbind fără să vrea pe un ton mai 
grav decât cel pe care-l folosea de obicei, de parcă mirajul 
bolnav al acelui concert mut nu trebuia întrerupt de nimeni. 

— Exact ca Lucy și Schroeder. 

— Cine e Schroeder? 

— E un personaj secundar din Peanuts, un mic geniu al 
muzicii, înnebunit după Beethoven. Charles Schulz l-a desenat 
întotdeauna în fața micului său pian. Lucy e îndrăgostita de el 
și-l ascultă cântând așezată chiar în această poziţie. 

Se apropiară încet de cadavru. Burroni arătă spre coatele 
sprijinite pentru a susţine corpul, lipite de lacul negru al 
pianului cu o cantitate mare de adeziv. Partea superioară a 
șezutului era lipită în același fel de spătarul scaunului. Pentru a 
o menţine în poziția aceea, picioarele încrucișate îi fuseseră 
înțepenite în dreptul genunchilor de un strat gros de adeziv, 
care se scursese pe picior în jos. 

— E încleiată exact ca nepotul tău. Numai că, de data 
aceasta, cartoonist-ul nostru a făcut lucrurile la scară mare. 

— Da. Şi pun pariu că e vorba despre același adeziv. Ice 


Glue. 

Jordan își puse mănușile din latex pe care i le întindea 

Burroni, apoi ridică părul victimei, descoperindu-i fața. 

— Sfinte Isuse... 

Pe chipul palid și subţire, ochii căscaţi ai victimei, ațintiți 
înspre claviatură, fuseseră înmărmuriţi cu același adeziv pe 
care călăul îl folosise pentru a-i înţepeni și restul corpului. 
Jordan îi arătă lui Burroni vânătăile pe care femeia le avea în 
jurul gâtului, asemenea unor graffiti păgâne ale unui sacrificiu 
uman. 

— Şi ea a fost strangulată. 

Jordan îi lăsă părul să cadă, iar acesta se așeză cu mila unei 
cortine, ascunzând ochii nefiresc de deschiși în uimirea lor 
chimică. Se învârti pe lângă pian pentru a observa corpul și din 
alte unghiuri. Ceea ce văzu, mișcându-se, făcu să-i iasă printre 
buze o înjurătură pe care și-o reţinu cu greu. Capacul 
claviaturii era ridicat, iar pe spaţiul destinat partiturilor era 
așezată o foaie albă cu un scris cursiv. 


Era o noapte neagră și furtunoasă... 


Se simţi cuprins de neliniște. Cunoștea prea bine sensul 
înscrisului, atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Era o replica 
celebră din Peanuts, dar, în același timp, era o condamnare la 
moarte pentru cineva. Când Burroni ajunse în dreptul său, 
Jordan îi simţi privirea ca o săgeată ce-i trecuse peste umăr și 
se înfipsese în hârtie și în semnificaţia acesteia. 

— Oh, nu! La dracu’! 

— Ba da, din păcate. E un alt avertisment. Dacă nu ne grăbim 
să-l găsim pe ticălosul ăsta dement, în curând ne vom ocupa de 
cine știe ce alt nenorocit pe care el îl numește Snoopy. 

Jordan se îndepărtă de pian și în sfârșit privi în jur. Când se 
deschiseseră uşile  ascensorului de la apartamentul lui 
Chandelle Stuart, primul lucru pe care-l văzuseră în faţa ochilor 
fusese spectacolul înfiorător al cadavrului ei, acea ikebană 
realizată de ferocitatea fanteziei unui nebun. Acum putea, în 
sfârșit, să-și dea seama de locul în care se aflau. Apartamentul 
se întindea, practic, pe toată suprafaţa ultimului etaj din Stuart 
Building și, măcar parţial, era mobilat în cel mai pur stil 
minimalist, cu mobile de palisandru și din aluminiu laminat, cu 


canapele și draperii din ţesături moi, în tonuri calde de nisip și 
de tutun. Tot ceea ce se vedea în jurul lor respira bogăţie, acea 
bogăţie moștenită, nepăsătoare, care considera neimportante 
sume ce-ar fi transformat într-o lungă vacanţă viața amară a 
nouăzeci la sută dintre oamenii de pe mapamond. Erau tablouri 
și obiecte de artă ce vorbeau despre lunga istorie a familiei 
Stuart prin unicitatea și autenticitatea lor. Peretele lung din 
dreapta, din fața ferestrelor ce lăsau să se întrevadă o terasă 
enormă suspendată deasupra Central Park-ului, era ocupat în 
întregime de o pictură, și toate detaliile te îndemnau să crezi că 
era vorba despre un original. Era vorba despre un studiu 
pregătitor pentru opera lui Gericault, Pluta Meduzei, în mărime 
naturală, șapte metri pe patru, aceeași dimensiune cu a picturii 
originale, expuse la Luvru. 

Prezenţa tabloului în acel loc îl făcu pe Jordan să constate, 
pentru a câta oară, atingerea ironică pe care întâmplarea o 
aduce în destinele fragile ale oamenilor. 

Gericault. Jerry Kho. 

Doi pictori, două nume cu rezonanţe asemănătoare, uniţi de 
aceeași violentă disperare, fiecare cu pluta lui de pictat și de 
condus. Și acum, pe cochilia aceea fragilă și fără speranţă, 
plutea în derivă și sufletul lui Chandelle Stuart. 

Îndreptându-se spre tablou, observă câteva lucruri pe care 
nu le luase în consideraţie mai devreme. Împrăștiate pe jos, în 
faţa ascensorului, erau fragmentele unui vas ce părea să fi fost 
lansat către ușă. Feţele interioare ale ușilor stăteau mărturie. 
Peste tot prin cameră erau fâșii din ceea ce părea să fi fost o 
rochie neagră. 

Legistul ieși de după colțul peretelui pe care era atârnat 
tabloul. Jordan și Burroni îl așteptară și, când ajunse în dreptul 
lor, patologul răspunse fără vreun preambul întrebărilor din 
ochii lor. 

— Pentru moment nu vă pot spune decât că victima a fost 
strangulată și că decesul a survenit între orele douăzeci și unu 
și douăzeci și trei. 

Jordan îi arătă medicului cioburile de lângă ascensor și fâșiile 
de material de pe podea. 

— Din ceea ce se vede, pare să fi fost o luptă, dar pe corpul 
victimei nu a fost descoperită nicio urmă. 

Fără a-l privi, medicul arătă cadavrul rezemat de pianul din 


dreapta sa. 

— În aceste condiţii nu-i pot face o examinare mai detaliată. 
Și, de fapt, mă întreb cum vom face să-l desprindem de pian ca 
să-l putem transporta. Să mă ierte Dumnezeu, dar, dacă n-ar fi 
fost vorba despre un cadavru, aș fi zis că suntem într-un gag al 
lui Mister Bean. 

Deși de-a lungul carierei sale văzuse aproape toate 
variaţiunile în care se poate manifesta moartea, părea și el 
destul de impresionat de spectacolul pe care-l avea în faţă. 

— Vă rog să ne transmiteţi rezultatele autopsiei cât mai 
curând posibil. 

— Cu siguranţă. Din câte mi-am dat seama, cred că în câteva 
minute voi fi sunat, iar cineva important îmi va transmite că 
acest caz are prioritate absolută. 

li părăsi, îndreptându-se spre oamenii care trebuiau să ia 
cadavrul și care stăteau în faţa pianului, ca pentru a-i confirma 
cele tocmai spuse, cu feţele înmărmurite. 

— Ce zici, Jordan? 

— Sincer, nu știu ce să cred. Iar asta mă cam preocupă. 

— După părerea ta, e un criminal în serie? 

— Totul indică acest lucru, și totuși este ceva ce nu mă 
convinge în toată afacerea asta. Cu siguranţă este vorba despre 
o persoană cu probleme psihice. Și există niște simboluri pe 
care am face bine să le supunem analizei unui expert. Dar îmi 
pare totul puţin cam prea elaborat, prea calculat... 

Burroni înţelese că Jordan, așa cum făcuse și în apartamentul 
lui Gerald Marsalis, vorbea acum pentru el însuși, ca și când 
vocea sa l-ar fi ajutat să-i confirme gândurile. 

— De obicei, criminalii în serie sunt mai puţin concentrați în 
momentul contactului cu victima, sunt mai agitaţi, mai haotici. 
Nu știu. Poate ar fi mai bine ca, până una-alta, să discutăm 
puţin și cu acest bodyguard. 

Burroni făcu un semn ofițerului care îi întâmpinase în hol și 
care, după ce-i însoţise până în apartament, rămăsese afară, 
lângă ușa ascensorului. Polițistul, un negru mustăcios, bine 
legat, în uniforma lui albastră, își părăsi locul, venind lângă ei. 

— Unde este persoana care a găsit cadavrul? 

— Pe aici. 

Făcându-și loc printre experţii de la Criminalistică, absorbiți 
de munca lor, îl urmară pe un traseu lung ce demonstra 


imensitatea și bogăţia acelei locuințe, până într-o încăpere 
mare, ce putea fi luată drept birou. Pe pereţii din stânga și din 
dreapta erau rafturi întregi pline de cărţi, la care se putea 
ajunge cu ajutorul a două scări metalice, ce culisau pe un 
sistem de șine. Niște uși imense de sticlă, așezate în partea 
opusă intrării, se deschideau spre o terasă care, foarte 
probabil, era continuarea celei de la salon. 

În spatele unui birou în stil high-tech, ocupat în mare parte 
de monitorul și de tastatura unui computer, stătea un om, care 
la intrarea lor se ridică în picioare. Era un tip înalt, cu părul 
grizonant, pieptănat pe spate, cu un fizic atletic și cu trăsături 
colțuroase. O cicatrice mică lângă ochiul drept îi trăgea pielea 
în sus, dându-i feţei o asimetrie ciudată. 

— Eu sunt detectivul Burroni, iar acesta este un colaborator 
al poliţiei, Jordan Marsalis. 

Cândva, Jordan ar fi zâmbit la acea definiţie, care însenina 
totul și nimic. Acum, îl făcea să se simtă ca un intrus, și simţi 
nevoia să-și întoarcă privirea. Poziţia sa actuală îl obliga, în 
astfel de situaţii, să se dea la o parte, lăsându-i lui Burroni 
partea oficială a anchetei. 

— Cred că dumneavoastră sunteţi persoana cu care am 
vorbit la telefon, domnule...? 

— Haze. Mă numesc Randall Haze. Da, eu v-am sunat când 
am descoperit ce se întâmplase. 

Omul ieși de după birou, iar Burroni și Jordan strânseră pe 
rând mâna ce le fusese întinsă. Era un om puternic, și asta se 
vedea. Avea mișcările elastice și,. In toată persoana sa, se 
simţea o duritate formată în stradă și nu în acele săli în care se 
învaţă artele marţiale, sau în sălile de culturism, unde se umflă 
mușchii cu steroizi. 

— Înainte de toate, vreau să vă spun ceva. Cred că deja 
prelevaţi amprente din toată casa... 

— Îmi pare evident. 

— Drept urmare, le veţi găsi și pe ale mele. O spun eu, 
înainte să le găsiţi voi. Am fost în pușcărie cu ceva timp în 
urmă. Cinci ani, pentru agresiune și tentativă de omor. Nu mă 
justific, vreau doar să explic. Eram un tip ceva cam turbulent, și 
am făcut o greșeală, pentru care am plătit. De atunci însă, am 
tinut calea dreaptă. 

— OK, s-a consemnat. Luaţi loc, domnule Haze. 


Omul se așeză pe unul dintre fotoliile cu design 
nonconformist din faţa biroului. Înainte de a se așeza, își aranjă 
dunga de la pantalonii elegantului său costum gri întunecat. 
Burroni se îndreptă spre terasă și rămase câteva clipe în 
spatele lui, privind întunericul de afară. 

— De când lucraţi pentru domnișoara Stuart? 

— De vreo cinci ani, mai mult sau mai puţin cu vreo lună. 

— Și care sunt atribuţiunile dumneavoastră? 

— Gardă de corp și secretar particular. 

— Şi în ce constă această particularitate? 

— Datoria mea era s-o însoțesc pe domnișoara Stuart în 
situaţii personale pe care nu dorea să le transforme... cum să 
vă spun... în chestiuni publice. 

Burroni nu consideră pentru moment necesar să aprofundeze 
acest subiect. 

— Atunci, vă rugam să ne explicaţi ce s-a întâmplat. 

— În seara aceasta m-a sunat Chand... domnișoara Stuart. 

— La ce oră? 

— Pe la vreo opt și jumătate, îmi pare. Oricum, am fost apelat 
pe celular, așa ca puteţi afla din înregistrările companiei 
telefonice. 

Burroni se întoarse, iar pe chipul său se citea în clipa aceea 
nervozitatea celui care se vede învăţat cum să-și facă propria 
meserie. 

— Bine. Dacă va fi cazul, vom verifica. Şi ce dorea? 

— Mi-a dat întâlnire spre miezul nopţii, pentru că voia să 
iasă. Am ajuns la douăsprezece fără un sfert, am urcat în 
apartament și i-am găsit cadavrul. Atunci am luat telefonul și v- 
am sunat. 

— Era ceva normal să vă ceară să ieșiţi la ora aceea? 

— În anumite situaţii, da. Domnișoara Chandelle Stuart era o 
persoană... 

Randall Haze se întrerupse, plecându-și capul, și rămase 
privind în pământ, ca și când între pantofii săi strălucitori s-ar 
fi deschis, dintr-odată, o gaură adâncă. În acel moment Jordan 
hotărî să intervină și se așeză pe fotoliul din faţă. 

— Domnule Haze, vă rog să mă ascultați. Simt că este ceva 
ce nu înţeleg și, când se întâmplă asta, mă simt cam tâmpit. 
Asta, dacă nu cumva tâmpit este cel din faţa mea. Și acum nu- 
mi pare că ar fi cazul. Deci: este ceva ce ar trebui să știm? 


Haze scăpă un oftat. Lui Jordan îi veni în minte imaginea 
unei valve sub presiune care răbufnește. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnișoara Stuart era bolnavă. 

— Ce înţelegeţi prin „bolnavă”? 

— Nu știu cum altfel i-aș putea spune. Avea probleme cu 
capul. Avea gusturi foarte periculoase, și, în mare parte, 
meseria mea se reducea la a o proteja în aceste situaţii. 

— Adică? 

— Chandelle Stuart era nimfomană și-i plăcea să fie violată. 

Jordan și Burroni se priviră. Ceea ce spusese Randall 

Haze ducea la mari complicaţii, iar privirea lor însemna că 
înţeleseseră amândoi. 

Garda de corp își continuă povestirea, fără să fi fost nevoie 
de alte solicitări. Avea întipărită pe faţă ușurarea celui care 
ţinuse prea mult timp ridicat capacul unui tomberon, iar acum 
putea, în sfârșit, să-l închidă. 

— Am însoţit-o și am protejat-o în situaţii care, pentru 
majoritatea femeilor, ar fi făcut parte dintre coșmarurile cele 
mai îngrozitoare. În anumite cartiere, în anumite seri, 
Chandelle se lăsa prinsă de zece, chiar și doisprezece bărbaţi 
împreună. Vagabonzi, boschetari, bărbaţi de toate felurile și de 
toate rasele, care îţi făceau greaţa doar dacă-i priveai. Și avea 
raporturi cu totul riscante, cu oricine și oricând, fără niciun fel 
de precauţie, cu toată tâmpenia asta de SIDA care ameninţă în 
ziua de azi. Alteori, trebuia să stau ascuns în casă în timpul 
întâlnirilor ei, pentru a evita ca sadicii cu care se întreținea să 
întindă coarda prea tare și să-i facă într-adevăr rău. Și-apoi, 
mai erau filmele. 

— Care filme? 

— Cele pe care le făceam eu. Tot ceea ce se întâmpla aici, 
sau în alta parte, trebuia să filmez cu o cameră digitala. Apoi ea 
trecea totul pe DVD și urmărea materialul. O excita să se vadă 
în acele situaţii degradante. Înregistrările trebuie să fie pe aici, 
pe undeva. 

Făcu un gest arătând încăperea, casa sau orice alt loc 
nenorocit din lume. Burroni și Jordan se priviră din nou. 

— Îmi imaginez că domnișoara Stuart vă plătea foarte bine 
pentru aceste servicii. A 

— O, da, cu siguranţă! In ce privește banul, Chandelle Stuart 
era întotdeauna foarte generoasă. Când își dorea, știa să fie 


generoasă din toate punctele de vedere... 

Acea clipa suspendata însemna multe lucruri, și nu puteau fi 
toate povestite, privind în ochi pe cel căruia i le spuneai. 
Randall Haze își plecă din nou privirea. Prăpastia dintre 
pantofii săi părea să se fi transformat într-un vârtej adânc, prin 
care vedea un cer senin de cealaltă parte a pământului. 

— Încă vreo două întrebări, şi apoi vă lăsăm în pace. Vi se 
pare că lipsește ceva din casa? 

Burroni puse aceasta întrebare doar pentru că așa trebuia să 
facă. Atât el, cât și Jordan știau că șansele unei crime care să fi 
avut ca scop jaful erau practic nule. Dar era o modalitate de a 
depăși acel moment. A 

— La prima vedere, aș zice că nu. Imi pare că totul este în 
regulă. 

— Aţi remarcat ceva, sau pe cineva, care ar fi putut stârni 
bănuieli în ultima perioadă? Ceva aparte, vreau să spun. 

— Nu, asta în cazul în care dumneavoastră excludeţi 
situaţiile ciudate pentru care eram eu chemat. 

Jordan puse o întrebare ce-l măcina. 

— Ştiţi cumva dacă domnișoara Stuart îl frecventa sau îl 
cunoștea pe Gerald Marsalis? Era cunoscut și sub numele de 
Jerry Kho. 

— Cine? Fiul primarului, cel care a fost ucis cu ceva timp în 
urmă? l-am văzut fotografiile în ziare. Din câte știu eu, cred că 
nu. Sau, mai bine spus, când am însoţit-o, mai demult, în 
Pangya, o discotecă de pe LaFayette, el era acolo. S-au salutat 
doar cu mâna. Asta înseamnă că se cunoșteau, dar, cât am 
lucrat pentru ea, nu am auzit-o pronunţându-i numele și nici nu 
pot să spun că se frecventau în vreun fel. 

Jordan aprobă ușor din cap înspre Burroni. Detectivul băgă o 
mână în buzunar și scoase o carte de vizită, pe care i-o întinse 
bărbatului așezat pe fotoliu. 

— Bine, domnule Haze, cred că pentru moment este 
suficient. Aș vrea să continuăm însă această conversaţie după 
prânz, la One Police Piaza. Când ajungeţi acolo, întrebaţi de 
mine. 

Randall Haze luă cartea de vizită și o puse în buzunarul 
hainei. Se ridica de îndată, cu o mișcare fluidă, urându-le 
noapte bună, dar Jordan și Burroni știau că nu avea să fie așa. 

Așteptară până când fosta gardă de corp a lui Chandelle 


Stuart se îndepărtă, apoi detectivul luă de la centură staţia de 
emisie-recepţie. 

— Sunt Burroni. Coboară o persoană. Pâr grizonant și costum 
întunecat. Se numește Randall Haze. Puneţi pe cineva să-l 
urmărească non-stop. Fiţi atenţi, lucraţi cu discreţie. Tipul 
despre care vă vorbesc e obișnuit cu asta. 

Rămași singuri, refăcură în sens invers traseul care îi purtase 
până acolo. Nu vorbiră nimic, până când ajunseră în salonul de 
unde cadavrul fusese luat. Pe lacul lucios al pianului 
rămăseseră urme de adeziv și semnele albe făcute de cei de la 
Criminalistica pentru a indica punctele în care fuseseră 
rezemate coatele. 

— Ce zici, Jordan? 

— Spun că suntem în rahat până în gât. Avem două victime. 
Două personaje extrem de discutabile din anumite puncte de 
vedere, dar din familii celebre. Şi o aceeași modalitate de 
execuţie, care le unește. Deocamdată am reușit să facem astfel 
încât să nu răsufle nimic. Dar acum, cât crezi că ne mai 
rămâne, până când toată povestea asta va ieși la iveală, inclusiv 
implicarea mea? 

— Cred că trebuie să ne grăbim al dracului de tare. 

— Da. Şi asta dintr-o mie de motive. Cel mai important ar fi 
că, dacă nu ne grăbim, vom avea trei victime. 

— Apropo de Randall Haze, ce crezi? 

— Ai făcut bine că ai pus pe cineva pe urmele lui, dar vei 
vedea că n-o să aflăm nimic. Ceea ce am spus despre LaFayette 
Johnson este valabil și pentru el. 

— Isuse, ce poveste! Ce nu face omul pentru bani! 

Jordan clătină din cap. Pentru o clipă privi pianul care nu mai 
păstra amintirea concertului macabru căruia îi fusese spectator 
și protagonist. 

— Nu e vorba doar de bani. Ba, mai mult, aș spune că în 
cazul ăsta banul chiar nu contează. Viaţa e tare curioasă, 
James. Chiar curioasă. 

Burroni avu iar impresia că Jordan Marsalis vorbea doar 
pentru sine însuși. 

— S-ar putea să-ţi pară incredibil după tot ce ne-a spus, dar 
sunt convins că Randall Haze o iubea pe Chandelle Stuart. 

Detectivul se întoarse, privindu-l pe Jordan. 

Stătea în mijlocul încăperii, în faţa enormului tablou atârnat 


pe perete, și privea Pluta Meduzei ca și cum abia în acel 
moment ar fi remarcat pe ea prezenţa unui nou pasager. 


20 


Câţiva agenţi intrară în ascensor, purtând cutii de carton 
pline de materiale. Poliţiștii răscoliseră întregul apartament și 
luaseră de acolo tot ceea ce considerau că le putea fi util în 
anchetă. Erau lucruri banale, fragmente de viaţă obișnuite, 
chiar dacă erau scumpe, așa ca obiectele lui Chandelle Stuart. 
Agende, documente, CD-uri, DVD-uri, toate acele detalii care 
puteau să dezlege misterul existenţei haotice și al acelei morți 
absurde pe care erau chemaţi să le explice. 

Staţia de la centura lui Burroni emise un dublu semnal de 
apel. Detectivul o luă și o apropie de ureche. 

— Detectivul Burroni. 

Jordan era la doar un pas distanţă, dar nu auzi decât câteva 
cuvinte fâșâite ce ieșeau slab din receptorul aparatului. 

— OK, coborâm. 

Burroni puse aparatul la locul său și se întoarse spre Jordan. 

— A sosit și responsabilul cu securitatea de la Stuart 
Building. Ai chef să vorbești cu el? 

— Nu, mergi tu, deocamdată. Dacă nu te superi, eu aș mai 
rămâne un pic aici, singur. 

Burroni aprobă mut. Încă nu înţelegea prea bine stilul de 
anchetă al lui Jordan Marsalis, dar îl acceptase tacit. IÎnţelesese 
din instinct că nu era vorba doar despre o simpla înclinaţie, ci 
era un talent autentic. Acum știa că faima lui nu fusese cu 
nimic pătată. Dacă ar fi fost să facă un bilanţ, se întreba cine ar 
fi ieșit în pierdere: el, că părăsise poliția, sau poliţia, că-l 
pierduse pe el. Detectivul intră în ascensor, iar ușile se 
închiseră silențios peste imaginea lui Jordan, nemișcat în 
mijlocul salonului, absorbit de gânduri. 

Jordan rămase singur în apartament, așteptând ca zidurile 
să-i vorbească. Era întotdeauna la locul unui delict recent ceva 
ce părea să plutească în aer, o urmă invizibilă ce nu putea fi 
relevată nici cu pulberea pentru amprente, nici cu luminol sau 
cu vreun alt mijloc de care dispuneau anchetatorii și experții de 
la Criminalistică. Jordan simţise des acest lucru, și de fiecare 
dată îl trecuseră fiorii. Era ca și când sentimentul narcisiac al 
morţii nu s-ar fi împlinit pe deplin și ar fi lăsat o dâră în urma 
sa, care să fure un ultim ropot implacabil de aplauze. Ar fi vrut 
să facă același lucru și în apartamentul lui Gerald, dar nu 


fusese posibil. Prea mulți oameni și prea multe amintiri. 

În acea clipă, casa lui Jerry Kho i-ar fi spus doar minciuni. 

Calm, încercând să se lase în voia acelei logici fără noimă, 
refăcu traseul spre biroul unde îl interogaseră pe Randall Haze. 
Intră în toate încăperile pe care mai devreme doar le zărise și 
ascultă, prin intermediul senzaţiilor pe care i le transmitea 
casa, o poveste despre extrema sărăcie, în acel loc care vorbea 
despre bani și despre plictiseala de a fi, despre spleen și despre 
o bătălie pierdută în încercarea de a le învinge. După un tur 
chinuit în acel mediu viciat, ajunse, în sfârșit, în biroul în care 
Haze le dezvăluise latura ascunsă a domnișoarei Stuart. 

Jordan știa că, pe când vorbea cu garda de corp, ceva îi 
atrăsese atenţia, dar nu reușea să-și amintească exact ce. Din 
acel motiv se afla acum singur acolo, în căutarea unui răspuns 
pe care doar el putea să îl audă. Se așeză pe fotoliul pe care 
stătuse în timpul interogatoriului și începu să se uite prin 
cameră. 

În spatele său era o bibliotecă plină de volume. Pe stânga, 
ușa cea mare care se deschidea spre terasa proiectată 
deasupra luminilor orașului. În faţa lui, atârnat pe peretele din 
spatele biroului, era un Mondrian, cu liniile și cu pătratele sale 
în culori și echilibre perfecte. De o parte și de cealaltă a 
biroului se găseau alte două rafturi de bibliotecă, identice cu 
cea de pe peretele opus. 

Pe raftul din stânga erau... 

lată. Jordan se ridică în picioare și se apropie de cele patru 
volume legate în coperte de un roșu sângeriu, care erau 
aliniate unul alături de celălalt, chiar în faţa ochilor săi. Pe 
cotor, se găsea un logo, iar dedesubt, o inscripţie aurie: 
„Vassar College - Poughkeepsie”. 

Colegiul îi era cunoscut. Până la sfârșitul anilor 1960 fusese 
rezervat doar sexului feminin și, împreună cu alte șase 
institute, făcea parte dintr-un soi de lobby, numit „Cele șapte 
surori”. Era considerat foarte exclusivist, iar taxele se ridicau la 
aproximativ o sută de mii de dolari pe an. Ulterior, o privire 
asupra bilanţului anual îi îndemnase pe cei din consiliul 
director să deschidă școala și pentru băieţi. Cursurile favorizau 
sectoarele creative, arta figurativă, scrisul și diferite alte forme 
de exprimare artistică. 

Jordan luă unul dintre volume și îl deschise. Era un album ce 


conţinea fotografiile tuturor elevilor unui curs de regie teatrală. 
Continuă să răsfoiască paginile tipărite pe hârtie lucioasă, până 
când ajunse la fotografia pe care o căuta. 

Imaginea unei Chandelle Stuart mult mai tinere și mai 
îngrijite îl privea fără surâs de pe foaia lucioasă. Ochii 
întunecaţi și ușor încruntaţi dezvăluiau pe deplin caracterul său 
dificil, din spatele unei perechi de ochelari care trebuia să 
adauge personalităţii ei o alură de intelectual. Jordan nu putu 
să nu compare acea privire cu imaginea din memoria sa: 
aceiași ochi înmărmuriţi și căscaţi, lipiţi cu un strat de adeziv, 
ca și când ar fi fost orbiţi de flash-ul neașteptat al morţii. 

Apoi fu atras de un amănunt din josul paginii. 

Și rămase uimit. 

Pe pieptul lui Chandelle se afla o broșă. Una dintre acele 
cocarde de tabla ce făcuseră furori la jumătatea anilor 1970. 
Era albă, iar desenul purta semnătura inconfundabilă a graficii 
lui Charles Schulz. 

O reprezenta pe Lucy. 

Jordan simţi cum mintea și corpul îi erau cuprinse de un 
sentiment pe care nu-l mai încercase de mult. Febra unui 
indiciu, acea senzaţie copleșitoare, percepută ca pe un sfredel 
care pătrunde într-o cameră întunecată, lăsând să se strecoare 
o rază de lumină. 

N-o mai spusese nimănui, dar era ferm convins că orice 
detectiv aflat pe urmele unui criminal o făcea mai mult pentru 
el însuși, iar justiția reprezenta doar un pretext pentru a 
încerca acele senzaţii care puteau provoca dependenţă. 

Se întreba foarte des dacă vreunul dintre asasinii pe care-i 
urmărise fusese cuprins de aceeași fervoare în momentul 
însângerat al crimei. Şi dacă, nu cumva, el însuși era un 
potenţial criminal, pe care întâmplarea îl îmbrăcase în 
uniformă. 

Luă celularul și formă numărul personal al fratelui său, la 
Gracie Mansion. li răspunse imediat, ceea ce însemna că era 
deja treaz. Sau poate că nici nu dormise. 

— Alo. 

— Chris, sunt Jordan. 

— În sfârșit! Cum merge treaba? 

— rău. Sunt în apartamentul lui Chandelle Stuart. 

— Ştiu, ce îmi poţi spune? 


— Am luat-o de la capăt. E tot ucigașul lui Gerald, zic eu. 
Victima a fost lipită de un pian, astfel încât să semene cu Lucy, 
personajul din Peanuts. 

— Rahat! 

— Şi nu putin. Iar pentru moment, nu avem niciun indiciu 
demn de acest nume. Acum așteptăm rezultatele autopsiei și pe 
cele de la Criminalistică. 

— Am sunat deja pentru a le ordona ca totul să se desfășoare 
cu cea mai mare viteză. Sunt toţi la muncă. În curând vei avea 
și primele rezultate. 

Jordan îl felicită în gând pe medicul legist pentru previziunile 
sale. 

— Vreau să te întreb ceva. De fapt, vreau să-mi confirmi. 

— Spune. 

— Ştiam că Gerald a urmat colegiul pentru vreo doi ani. Nu 
cumva era la Vassar, la Poughkeepsie? 

— Ba da. De ce? 

— Cred că va trebui să-i dai un telefon rectorului și să-l 
anunţi că merg la el, să-i pun câteva întrebări. Și aș vrea să 
merg singur. 

— Nicio problemă. Am să-l sun imediat. Ai ceva clar? 

— Poate că da, poate că nu. Am o bănuială, dar, înainte de a 
vorbi, vreau să fiu sigur. 

— Bine. Ţine-mă la curent, și vei avea tot ce îţi trebuie. 
Numai un maniac ne mai lipsea în orașul ăsta! 

— Bun, te mai sun. 

Jordan închise telefonul și îl puse înapoi în buzunar. 

În clipa aceea, trădat de zgomotul pantofilor săi noi pe 
podeaua de lemn, apăru în cadrul ușii un agent. 

Jordan îl privi fără să vorbească. Tăcerea lui îl îndemnă pe 
celălalt să ia cuvântul. 

— Detectivul Burroni a spus să va întrebăm dacă puteţi 
cobori. Are să vă arate ceva. 

Jordan se luă după agent și după scârțâitul pantofilor săi. În 
tăcere, intrară în ascensor, și nu scoaseră o vorbă până când 
cabina ajunse la parter. Ușile din faţa lui Jordan se deschiseră 
fâșâind, așa cum se cuvine unui ascensor, într-o locuinţă de lux. 
Intrarea principală de la Stuart Building era în formă de T, cu 
partea mai largă, cea dinspre stradă, făcută din geamuri 
imense; tavanul era înalt și dădea o senzaţie de spaţialitate, 


care compensa designul demodat al clădirii. Străbătură aripa 
stânga, pavată cu plăci de marmură, pe care arhitectul le 
folosise fără limita de tip sau de culoare. În centru, în faţa celor 
două uși circulare ale intrării, sub nelipsitul steag american, 
era biroul celor de la pază și al celor de la informaţii. În acel 
moment se afla acolo un bărbat în uniformă neagră, care îi privi 
trecând, intrigat poate de toată acea tevatură. 

Intrară pe o ușă din spatele biroului și urcară două rânduri 
de scări, până când ajunseră într-o sală mare, ce se deschidea 
spre un balcon din care se putea vedea toată intrarea, în faţa 
unui șir de ecrane, așezate astfel încât să se poată avea o 
imagine panoramică, era un alt bărbat în uniforma neagră. 
Alături de el, Burroni și un tip în vârsta, înalt și cărunt, pe care 
Jordan îl cunoștea bine. Se numea Harmon Fowley și era și el 
un fost polițist. Când ieșise la pensie, intrase consultant într-o 
firmă pentru care lucrase, din când în când, și Jordan, după ce 
ieșise din poliţie - Codex Security. 

Chiar dacă Fowley se mira să-l vadă acolo, totuși nu lăsa să 
se vadă. Îl salută fără jenă. 

— Salut, Jordan! Mă bucur să te vad! 

— Şi eu, Harmon! Cum îţi merge? 

— Trăiesc. În vremurile astea, și asta-i un lux. 

Jordan citi pe chipul lui Fowley aceeași nemulţumire pe care 
o purta și el în suflet. Ca multe alte slăbiciuni omenești, și clipa 
aceea trecu fulgerător, fără a face prizonieri. 

— Mi-a părut rău pentru nepotul tău. Urâtă poveste. Şi, dacă 
am înţeles bine, cele întâmplate aici, în seara aceasta, au o 
legătură oarecare cu asasinarea lui. 

Jordan îl privi pe Burroni și primi consimțământul său. 
Fowley știa ce însemna discreţia într-un asemenea caz și putea 
fi chiar de ajutor dacă nu îl tratau ca pe un intrus. Fără a intra 
în amănunte, îl puse la curent cu gravitatea situaţiei. 

— Da. Credem că aceste două crime au o legătură. Nu știm 
exact, dar trebuie să lucrăm repede, altfel, în curând, vom avea 
o altă victimă. 

Burroni interveni pentru a corecta ceea ce Jordan tocmai 
spusese. 

— Al dracului de repede, aș spune. Vrei, te rog, să ne mai 
arăţi o dată ceea ce am văzut mai devreme? 

Își schimbară locul, trecând în spatele omului așezat în faţa 


ecranelor, iar Fowley începu să descrie un mecanism operativ 
pe care Jordan îl cunoștea bine. 

— După cum vedeţi, intrarea este supravegheată, zi și 
noapte, prin camerele de luat vederi cu circuit închis. 
Înregistrările sunt salvate pe CD-uri reinscriptibile. Le păstrăm 
o lună, iar apoi sunt reintroduse în sistem. În clădire sunt, în 
principal, magazine, birouri și restaurante, iar la nivelurile 
superioare sunt locuinţe particulare, deservite de o serie de 
ascensoare așezate pe marginile intrării. Singura excepţie o 
reprezintă domnișoara Stuart, care are un ascensor personal, 
comandat din apartament și prevăzut cu un cod alfanumeric și 
cu videointerton. 

— Videointerfonul permite înregistrări? 

— Nu. S-a considerat că nu este necesar, având în vedere că 
zona intră în raza camerelor video de serviciu. 

Burroni arătă spre șirul de ecrane. 

— Şi uite ce au înregistrat în seara asta. 

Fowley puse o mână pe umărul celui care stătea pe scaun. 

— Dă-i drumul, Barton. 

Acesta apăsă un buton și, pe ecranul central, mai mare decât 
celelalte, începură să se deruleze imagini. Erau înregistrările 
unei camere, așezate perpendicular pe intrare. La început 
văzură un bărbat cu haină și cravată care, intrând dinspre 
stânga, se apropia liniștit de ușa circulară. Pe când intra, o 
siluetă traversă în fugă strada, ajungând în spatele său. Purta 
un hanorac cu gluga ridicată și ţinea capul aplecat, astfel încât 
să nu-și arate fața. Jordan se prinse de marginea biroului. 
Brusc, avu absurda senzaţie că în umbra acelui material ușor 
nu se ascundea un chip uman, ci craniul sinistru cu orbitele 
goale ale morţii. 

Intre timp imaginile continuară să se deruleze pe ecran. 
Bărbatul intrase prin ușa circulară și se mișcase tot timpul, 
având grijă să ţină, cât mai mult posibil, între el și camerele 
video, silueta persoanei care intrase înaintea lui. Cu toate 
acestea și în ciuda imaginii de proastă calitate, se vedea că 
șchiopăta cu piciorul drept. Când cei doi ajunseră în hol, 
bărbatul în hanorac ieși grăbit din câmpul vizual spre stânga 
ecranului. 

Perspectiva se schimbă brusc, deoarece încadrarea trecuse 
la o altă cameră. 


Acum bărbatul era filmat din spate, ţinând mâinile în 
buzunare. Îl văzură mergând șchiopătat spre ascensorul 
personal al lui Chandelle Stuart. Îl observară sunând și, în 
ciuda distanţei, observară clar că își folosise mâneca hainei 
pentru a nu lăsa amprente pe buton. Din mișcările capului 
înţeleseră că vorbea cu cineva din apartament. Curând, ușile 
ascensorului se deschiseră, iar omul pătrunse înăuntru. Apoi se 
închiseră, bărbatul fiind în continuare întors cu spatele. 

Vocea lui Jordan rupse tăcerea apăsătoare în care urmăriseră 
acel film al unei morţi anunţate. 

— Cât e ceasul? 

Fowley îi arătă ora înscrisă pe ecran. 

— Zece fără zece. 

Jordan se alătură agentului de la pupitru. Simţea fiorul 
neliniștii bântuind încăperea. Contrar unei întregi literaturi cu 
asasini excepţionali, în realitate, criminalii în carne și oase erau 
destul de previzibili și comiteau multe erori, din cauza 
emotivităţii, a prostiei, a orgoliului sau a lipsei de experienţă. 
Acesta însă părea mult mai rece și mai hotărât. Și, mai ales, 
mult mai inteligent. Neliniștea se transformă în angoasă și 
deveni, curând, furie. 

— Ticălosu' dracului! Ştia că sunt camere de supraveghere. A 
așteptat să intre cineva și l-a folosit drept paravan, pentru a nu 
fi în întregime vizibil, pe când traversa holul. Iar apoi a stat tot 
timpul cu spatele. 

Fowley continuă șirul gândurilor lui Jordan. 

— Ar mai fi ceva de spus. Ne aflăm lângă Central Park, iar 
persoanele care locuiesc aici merg, în mod regulat și la orice 
oră, să alerge acolo. Dacă vă arăt și alte înregistrări, veţi vedea 
că astfel de personaje sunt cu zecile. Mai mult, văzând că i s-a 
deschis de sus, ofițerul de gardă nu a fost deloc bănuitor. 

Burroni se rezemă de birou și se aplecă spre omul care le 
arătase filmul. 

— Barton, care este numele tău de botez? 

— Woody. 

— Bine, Woody, acum te rog două lucruri. În primul rând, să 
ne faci și nouă o copie a acestui film. În al doilea, să păstrezi 
cea mai mare discreţie asupra a ceea ce ai văzut și ai auzit în 
seara aceasta. De asta ar putea depinde viaţa altor persoane. 

Barton, un tip cu sprâncenele dese și încruntate, cu o faţă de 


om ursuz, confirmă cu un semn că înţelesese situaţia. Fowley 
interveni, garantând pentru omul său. 

— Din punctul acesta de vedere, nu vă faceţi probleme, îmi 
asum eu răspunderea pentru el. Barton e un tip de treabă. 

Jordan simţea că atinsese limita. De când ajunsese acolo nu 
făcuse altceva decât să acumuleze date, iar acum simţea nevoia 
să se retragă undeva, singur, și să le analizeze. Probabil că 
Burroni simţea același lucru, căci îi întinse mâna lui Fowley în 
semn de salut. 

— Iti mulțumesc! Ne-ai fost de mare ajutor. 

— Vă stăm la dispoziţie. Baftă, Jordan! 

— Să fie! Noapte bună, Harmon. 

Coborâră scările, traversară holul și apoi ieșiră în răcoarea 
proaspătă din stradă. Ploaia cădea acum rară dintr-un cer livid. 
Tot ceea ce rămăsese erau câteva bălți pe trotuar, sub pașii lor. 
Ajunseră din nou lângă mașină. Burroni fu primul care dădu 
glas gândurilor. 

— E același tip de persoană pe care LaFayette Johnson a 
spus că l-a întâlnit intrând la nepotul tău. 

— Așa s-ar părea. Ori e el, ori fratele său geamăn. Asta ne 
pune în faţa unor evidente, vreo trei la număr. 

— Le spui tu sau le spun eu? 

Jordan îi făcu semn detectivului James Burroni. 

— Dă-i drumu”! 

— Prima ar fi că persoana care l-a ucis pe Gerald Marsalis 
este aceeași cu cea care a ucis-o pe Chandelle Stuart. A doua 
este că femeia îl cunoștea personal pe asasinul său, altfel nu i- 
ar fi deschis. A treia este că, după toate probabilitățile, și prima 
victimă îl cunoștea. 

— Exact. Şi mai rămâne o a patra, care, mai mult decât o 
simpla părere, devine acum o obsesie. 

Burroni își încrunta sprâncenele, într-o întrebare mută. 
Jordan îi împărtăși ipoteza lui. 

— După toate probabilitățile, și a treia victimă indicată 
cunoaște persoana care o va ucide. lar noi trebuie să 
descoperim cine sunt cei doi, înainte de a ne afla în faţa 
cadavrului lui Snoopy, lipit poate de cușca lui. 


21 


Când Jordan deschise ușa casei sale, afară răsărea soarele. 

Norii de ploaie se îndepărtaseră ușor, purtaţi de vânt, iar 
acum o lumină roșiatică mângâia zidurile zgârie-norilor, 
alungând umbrele de pe străzi. Pentru New York fusese o altă 
noapte de dat uitării. Nu era prima și nici ultima. Jordan își 
dorea doar ca aceasta să fi fost ultima la care să fie obligat să 
asiste. Își închise gândurile dincolo de ușă și se lăsă cuprins de 
parfumul ușor de vanilie, care plutea persistent în aer de la 
sosirea Lysei în casa aceea și în viaţa lui. 

In sufrageria goală găsi televizorul deschis, cu sonorul dat 
aproape la minim. Făcu câţiva pași spre mijlocul încăperii și o 
văzu. Lysa era întinsă pe canapea, în fața televizorului, și 
dormea respirând ușor, acoperita cu un pled subţire. Privind-o, 
în clipa aceea de intimitate vulnerabila, Jordan se simţi ca un 
intrus. 

Stinse televizorul, cu un gest care ar fi trebuit să anuleze și 
stânjeneala lui. Schimbarea de ambianţă o trezi pe Lysa. li 
simţi prezenţa în spatele canapelei și deschise ochii pentru o 
clipă. Jordan îi surprinse privirea și se simţi ca suspendat 
deasupra unui abis, de care-l despărţțea doar o podea de sticla. 
Culoarea ochilor ei era comoara sclipitoare a piraţilor, era 
umbra legănată a norilor în vânt, deasupra unui câmp de grâu, 
era ca și când ar fi avut în faţă ceva ce, până în momentul 
acela, nici măcar nu știuse că poate fi visat... 

„„„Era o tâmpenie curată că se lăsa copleșit de asemenea 
gânduri. 

Lysa miji ochii și se întoarse pe o parte, întinzându-se cu 
surâsul leneș și calm al celui care se știe, în sfârșit, în 
siguranța. 

— Oh, bun, ești acasă. 

Naturaleţea cu care vocea ei șoptită pronunţase acele câteva 
cuvinte și familiaritatea din ele pătrunseră ca un stilet între 
zalele armurii sale. Era un bărbat care își petrecuse întreaga 
viaţă singur și care, atunci când o voce interioară îl întrebase 
care era sensul acelei singurătăţi, preferase s-o ignore. În 
trecut, viaţa sa se încrucișase de mai multe ori cu alte destine. 
Erau bărbaţi cu care schimbase cuvinte și gesturi de afecţiune 
sau de încredere sau femei care se autoiluzionau că deţineau 


într-adevăr dragostea. În cele din urmă, le permisese tuturor să 
semene câte un pic de vânt și plecaseră cu toţii culegând și 
lăsând în urmă câte o mică furtună. 

Lysa deschise din nou ochii și se scutură, ca și cum sosirea 
lui Jordan ar fi surprins-o într-o situaţie jenantă, între somn și 
veghe. Se ridică în șezut, iar apoi fu imediat în picioare în fața 
lui. 

— Cât e ceasul? 

— Şase și jumătate. 

— Ce s-a întâmplat azi-noapte? 

— A mai murit o persoană. 

Lysa nu ceru alte explicaţii, iar Jordan îi fu recunoscător 
pentru asta. 

— Așteptam să văd dacă se spune ceva despre asta la 
televizor și am adormit. 

— Chiar îmi pare ciudat, dar de data asta am reușit să 
scăpăm de șacalii din presă. Roma, atât cât a mai rămas din ea, 
e în siguranţă. Măcar pentru moment. 

Lysa se duse în bucătărie. Vocea ei se auzi, însoţită de 
zgomotul frigiderului care se deschidea. 

— Vrei o cafea? 

— Nu, mulțumesc. Am luat prânzul la restaurantul din faţă. 
Acum mai am nevoie de un duș pentru a redeveni om. 

Lăsând în urma ideea îmbietoare a unei cafele calde, Jordan 
intră în camera de oaspeţi și se dezbrăcă, aruncându-și hainele 
la întâmplare pe pat. Se gândea, între timp, la absurditatea 
minuscula, dar bine alcătuită a acelei situaţii. 

„La urma urmei, nu s-a schimbat nimic.” 

Dar îi fusese suficient să facă doar câţiva pași în aceasta 
casă, și iată că devenise oaspete. Intră în baie, regăsind în 
oglinda imaginea sa dintotdeauna, pe care nu reușea să o 
încadreze însă în vechea definiţie. Nu mai era același om care, 
cu mai puţin de două săptămâni în urmă, se învârtea prin 
apartament, cu o cască în mână, în faţa unui drum ce se încheia 
într-un semn de întrebare. 

Lucrurile se schimbaseră. 

Încă mai avea în suflet dorinţa de a fugi, dar acum se temea 
să afle de cine fuge. _ 

Deschise robinetul și intra sub duș. Își săpuni pielea, 
gândindu-se că astfel și-ar putea îndepărta din nări mirosul 


dulceag de adeziv, iar de pe piele, sentimentul de murdărie 
lipicioasa pe care îl avea de fiecare dată când era prezent la 
scena unui delict. 

Își reîncepu jocul cu apa. 

Calda. Rece. 

„Gerald. Chandelle.” 

Calda. Rece. 

„Linus. Lucy.” 

Caldă. Rece. 

„Păturica. Pianul.” 

Și Lysa... 

„Caldă. Rece.” 

Cu un gest nervos, opri jetul apei. leșind, udă covorașul băii, 
iar apoi își puse grăbit halatul. Se șterse și se bărbieri în grabă. 
Apoi lichidul rece al after-shave-ului proaspăt aduse cu sine 
usturimea plăcută și reconfortantă. Își puse câteva picături de 
colir în ochii înroșiţi de nesomn și își cercetă imaginea în 
oglindă. Se surprinse, pentru o clipă, încercând să se privească 
prin ochii Lysei. În clipa următoare se miră de acel moment, 
amintindu-și cine era el și cine era ea. 

Ţârâitul celularului îi întrerupse momentul de stânjeneală, își 
luă telefonul de pe pat și răspunse, începând să se îmbrace. 

— Alo! 

— Bună, Marsalis, sunt Stealer, medicul legist. 

— Câtă promptitudine... 

— V-am spus că așa se va întâmpla. Poate că trebuia să fiu 
profet, nu patolog. Oricum, autopsia nu s-a încheiat încă, dar 
cred că sunt câteva lucruri pe care ar fi bine să le știți. În afară 
de confirmarea faptului că moartea a survenit prin asfixie 
mecanică, vă pot spune că victima a avut un raport sexual. lar 
din analize reiese că l-a avut după ce a fost ucisă. 

— Vreţi să spuneţi că asasinul a strangulat-o mai întâi, iar 
apoi a violat-o? 

— Exact. Am găsit urme de lubrifiant. Sper că tot ce urmează 
să vă spun să fie ceva accidental, altfel nu-mi imaginez până 
unde ar putea merge nebunia acestui individ. 

Iordan așteptă calm concluziile patologului. 

— Prezervativul era unul dintre cele care au un efect 
întârziat pentru bărbat, dar stimulant pentru femeie. 

— Sfinte Hristoase! Ce fel de nebun mai e și ăsta? 


— Un nebun ticălos, dar foarte ghinionist. S-a întâmplat ceva 
foarte neplăcut. Pentru el, vreau să spun. Prezervativul pe care 
l-a folosit era defect. 

— Şi? 

— O cantitate foarte mică din lichidul său seminal a rămas în 
vaginul lui Chandelle Stuart. Mică, dar suficientă pentru a face 
analizele ADN. Am solicitat deja acest examen. 

Jordan își ţinu telefonul lângă obraz cu umărul și se așeză pe 
pat, pentru a-și trage șosetele. 

— Asta e o lovitură bună. 

— Da. Nu se întâmplă des ca un asasin să-și lase cartea de 
vizită. 

— Da. Păcat că nu se poate citi pe ea numele, prenumele și 
adresa. 

— Asta cred că e treaba voastră. 

Jordan înţelese că în vocea lui Stealer nu fusese ironie, ci 
doar o recunoaștere a propriilor limite. 

— Din păcate, așa este. Semne pe corp? 

— Urme de adeziv la încheieturi. Probabil a fost imobilizată 
cu bandă adezivă. 

Jordan nu fu prea uimit. Se așteptase la așa ceva. La fel cum 
se așteptase ca adezivul folosit la imobilizarea lui Chandelle 
Stuart să fi fost același cu cel care lipise păturica de urechea 
lui Gerald. 

— Alte amănunte? _ 

— În afară de vânătăile de pe gât, nimic. În ciuda 
aparentelor, nu a rămas vreo urmă că s-ar fi luptat. Singura 
curiozitate este că am găsit sub unghiile ei fragmente 
minuscule de fibră pe care cei de la Criminalistică le-au 
identificat ca aparţinând rochiei sfâșiate de pe podea. 

— Ca și când și-ar fi sfâșiat singură rochia, smulgând-o de pe 
ea. i 

— Exact. În rest, am mai găsit câteva vânătăi, dar de la o 
dată anterioară morții. 

Bazându-se pe povestirea lui Randall Haze, lui Jordan nu-i fu 
greu să-și imagineze cum își procurase Chandelle Stuart acele 
vânătăi. 

— Încă ceva, deși nu știu cât de folositor vă poate îi. 

— In acest moment, totul poate fi util. Spuneţi. 

— În zona inghinală este urma unei mici intervenţii de 


chirurgie plastică. Cred că a fost făcută pentru a șterge un 
tatuaj. Pentru moment, asta e tot ceea ce vă pot spune. 

— Îmi pare mai mult decât suficient. Mulţumesc, Stealer! 

— O zi bună. 

— Dacă va fi așa, să știți că e și meritul dumneavoastră. 

Jordan închise și aruncă mobilul pe pat. Deschise dulapul și- 
și scoase o cămașă curată. Imbrăcându-se, simţea în el puterea 
incitantă a unei urme de optimism. Își puse ceasul și se uită să 
vadă cât e ora. Era aproape șapte și, în ciuda nopţii nedormite, 
se simțea proaspăt și plin de viaţă. Descărcarea de adrenalină 
și entuziasmul în fața noilor indicii suplineau eficient orele pe 
care ar fi trebuit să le petreacă, învârtindu-se între cearșafuri, 
vânând o idee ce se încăpăţâna să nu se lase prinsă. 

Își luă casca și geaca de piele. Hotărâse că aceasta putea fi o 
zi minunată pentru un tur cu motocicleta. Poate până la 
Poughkeepsie. Se afla cam la jumătatea distanţei dintre New 
York și Albany, iar cu o Ducati îţi era ușor să ajungi. Se întoarse 
în salon. Între timp se schimbase și Lysa, iar acum stătea în 
faţa ferestrei. Peste acoperișuri, soarele nu mai era doar o 
promisiune, ci se ridicase ca o realitate luminoasă pe un cer 
albastru și limpede de început de vară. 

Când îi auzi pașii pe podeaua de lemn, se întoarse spre el. 
Ceea ce-i spuse când îl văzu intrând în încăpere păru mai mult 
un gând rostit cu voce tare, decât o simplă constatare. 

— Ai ochii de aceeași culoare. 

— Cu ce? 

— Cu cerul. 

— În clipa asta e singurul lucru care ne aseamănă. 

Rămase o clipă în tăcere. Apoi privirea Lysei se opri asupra 
gecii și a căștii pe care el le ţinea în mână. 

— leși? 

— Da. Am ceva de făcut. 

Iordan fu bucuros de acea schimbare de subiect, care-i 
permitea să scape de stânjeneala care-l cuprindea de fiecare 
dată când cineva făcea aprecieri asupra aspectului său. Lysa 
continuă să-i privească fascinată casca. 

— Cum e pe motocicletă? 

— E întotdeauna periculos. Rapid, dacă vrei. Dar, ca 
recompensă, te bucuri de fiecare dată de libertate, dacă ești în 
stare s-o apreciezi. 


Lysa îl privi din nou, în tăcere. Iordan învățase să-i cunoască 
aceste momente, în care zâmbetul îi aluneca ironic într-un colţ 
al gurii, iar ochii aveau expresia șireată a unui motan plictisit. 

Când vorbi, vocea ei era o provocare mascată de inocenţă. 

— Tu crezi că eu pot? 

Iordan răspunse instinctiv: 

— E o singură cale de-a afla. Eu trebuie să mă duc undeva, 
aici aproape. Vrei să mergi cu mine? 

Când înţelese sensul spuselor sale, cuvintele zburaseră deja 
și nu le mai putea întoarce. 

— Dar nu am cască. 

Iordan se văzu pus în situaţia jucătorului de ruletă, forţat să 
mai lanseze o dată bila, pentru a se repune pe picioare. De 
altfel, chiar el fusese cel care pornise roata și lansase bila. 
Acum era forțat să aștepte numărul ce avea să apară în mod 
inevitabil. 

— Nu-i nicio problemă. Pe cealaltă parte a străzii este un 
magazin de accesorii auto, de unde îmi cumpăr de obicei 
lucrurile necesare pentru motocicletă. Când coborâm, putem 
trece pe acolo ca să luăm și pentru tine o cască. 

— La ora asta, ar trebui să fie închis. 

— Proprietarul îmi este prieten și doarme în partea din spate. 
Nu va fi prea fericit, dar se va trezi. 

— OK, așteaptă-mă o clipă. 

Lysa dispăru în hol, iar Jordan își puse geaca. Imediat se 
întoarse și ea, purtând o pereche de blugi, o geacă din piele și 
cizme stil country. Își prinsese părul într-o coadă de cal, iar lui 
Jordan îi păru mai luminoasă decât dimineaţa care pătrundea 
prin ferestre. 

— Sunt gata. 

Jordan nu era sigur că putea să-i dea același răspuns. Dar, 
cum nu era decât un simplu bărbat, făcu singurul lucru pe care 
l-ar fi putut face în clipa aceea: minţi. 

— Şi eu sunt gata. 

Totuși, coborând scările, Jordan era mulțumit, așa cum nu 
mai fusese de mult. Ca orice om, risipea și el multă imaginație 
căutând scuze pentru acest sentiment. Astfel, preferă și acum 
să atribuie senzaţia cu totul nouă faptului că era implicat în 
această anchetă, refuzând să recunoască însă că se simţea 
astfel datorită perspectivei de a petrece o zi în compania Lysei. 


22 


Motocicleta însemna călătoria fără cuvinte. 

Jordan își amintea că, de la un anumit moment al vieţii sale, 
nu-i mai fusese nici ușor, nici greu să refuze confortul unui 
acoperiș deasupra capului, sau dansul hipnotic al 
ștergătoarelor de parbriz, sau gentilețea unei scrumiere. 
Fusese firesc, așa cum nefirești ar fi fost cele două roți în plus. 
Motocicleta însemna așteptarea răbdătoare sub un pod ca 
furtuna să se oprească. Era ochiul unui ciclop, aprins în noapte. 
Era viteză atunci când aveai nevoie, dar, așa cum îi spusese 
Lysei, însemna libertatea pe care nu o ai niciodată îndeajuns. 
Chiar și acum, când numai liber nu era. Mai ales acum, când, 
prizonier al micilor ipocrizii umane, își întorcea privirea în altă 
parte. 

De la Amazing Race, magazinul din faţa casei, cumpăraseră o 
cască integrală și pentru Lysa. Jordan îi văzuse chipul 
dispărând în acel ritual al îmbrăcării, care îl transpunea pe 
orice motociclist într-o lume mitică, într-un timp în care 
tehnologia era reprezentată doar de o armătură lucrată manual 
de ciocanul unui meșter. Era dorinţa de aventură, de care nu se 
putea scăpa, sau, poate, nevoia nemărturisită de a se ascunde, 
cu scuza de a se proteja. 

Lysei i se mai vedeau doar ochii, încadraţi de viziera căștii 
ușoare din kevlar pe care o aleseseră. Apoi, Jordan îi văzuse 
dispărând sub plasticul întunecat al vizierei coborâte și, 
instantaneu, le simţi lipsa. 

Porni repede motorul, pentru ca zgomotul acestuia să-i 
acopere gândurile. 

Acum își simţea pasagera mișcându-se într-o sincronie 
perfectă cu exigenţele traseului, care îţi cer să nu te ferești de 
propriile temeri, ci, dimpotrivă, să te arunci spre ele și să ţi le 
învingi pentru a putea merge mai departe. Lysa părea să știe 
din instinct că, pe motocicletă, cel mai corect era să faci ceea 
ce părea mai puţin firesc. Să te apleci în gol era singurul mod 
de a evita ca respectivul gol, care avea drept podea imensitatea 
asfaltului, să-i înghită. 

Era partenera ideală de călătorie. 

„Partenerul ideal de călătorie.” 

Jordan își impusese acest gând pentru a-și aminti cine era și, 


mai ales, ce era el, și pentru a nu uita cine era și ce nuera 
Lysa. 

Strânse mânerul accelerației așa cum își strânge un alcoolist 
sticla. 

Simţi puterea motorului și acea senzaţie de gravitate 
comprimată a accelerației. Avea drum înainte, sub el și în urma 
lui, și, cu toate acestea, Lysa era încă acolo, ascultătoare și 
mlădioasă la înclinările din curbe, prezentă și absentă, totuși 
lipită de el pentru a-i aminti, în ciuda a tot și a toate, că ea 
exista. Chiar dacă acum goana lăsa în urma lor parfumul de 
vanilie. 

leșiseră din New York intrând pe West Side Highway, ce 
ducea spre nord, iar apoi Jordan alesese Route 9, care pe 
anumite pasaje se întindea alături de calea ferată, paralel cu 
râul Hudson. Lăsară în urmă Academia West Point, cocoţată 
peste apele fluviului, împietrită pe mal așa cum se întâmpla și 
cu regulile și principiile sale. Trecură și de închisoarea Sing 
Sing, tăiată în două de calea ferată, în care cei închiși ascultau 
fluierul trenului ce amintea de libertatea din spatele zidurilor 
întărite cu sârmă ghimpată, înainte ca fluierul gărzilor să-i 
trimită înapoi în celule. 

Verdele crud al vegetației îi primi cu braţele deschise în acea 
primăvară târzie, ce renăștea de fiecare dată ca și când s-ar fi 
minunat de ea însăși, reușind astfel sa uimească lumea. 

Lăsară în urmă case, trecând pe lângă mici porturi cu bărci 
ancorate în soare, gata să plece în susul și în josul fluviului, în 
timpul verii. Din când în când intrară în mici blocaje de trafic, 
pentru a le depăși apoi cu o mica balansare a mustangului pe 
doua roţi. 

Jordan se simţea împăcat și nu se gândea la nimic, dorindu-și 
ca acea călătorie să nu se sfârșească niciodată. 

Din păcate, când crezi că ai învins braţul timpului, sfârșești 
prin a-ţi da seama că timpul e cel care te-a răpus pe tine. Şi la 
încheietura lui poartă întotdeauna un ceas. 

Astfel, și călătoria aceea sfârși așa cum începuse. 

In grabă. 

Ajunseră la Poughkeepsie dinspre fluviu, trecând pe lângă 
staţie, o clădire din cărămizi roșii în dreptul căreia moţăia un 
singur taxi. Intrară în oraș, iar Jordan văzu desfășurându-se pe 
străzile acestuia un model tipic de provincie americană. 


Străbătură una dintre nenumăratele Raymond Avenue din 
America, trecând pe lângă biserici și asociaţii de veterani și pe 
lângă un număr neprecizat de semafoare și de restaurante. 
După o intersecţie, se treziră în faţa unui zid jos, împrejmuitor. 
Printre trunchiurile arborilor unui parc se vedea în depărtare o 
clădire cu un aer impunător. 

Jordan nu avu nevoie de alte indicaţii pentru a înţelege că 
ajunseseră la Vassar College. 

O luă la dreapta păstrând direcţia și, străbătând lunga stradă 
ce împrejmuia campusul, își dădu seama că suprafaţa pe care 
se întindea acesta trebuia să fie imensă. 

Își continuară drumul până când zidul deveni o construcţie 
mai înaltă, cu un aer medieval, dar cu o arhitectură pe care 
Jordan nu putea să o identifice. Aici se deschideau trei arcuri, 
cel mai larg dintre ele fiind calea de acces a autovehiculelor. 
Aici era așezată și cabina paznicului. 

Jordan opri la umbră și își scoase casca. Imediat apăru un 
gardian care purta o uniforma de culoarea alunei și avea părul 
tuns foarte scurt și faţa rotundă ca a marinarului 
supraponderal din filmul Full Metal Jacket. 

— Bună ziua. Sunt Jordan Marsallis. Am întâlnire cu rectorul 
Hoogan. 

Christopher îl cunoștea personal pe Travis Hoogan, rectorul 
de la Vassar College. Comportamentul gardianului veni ca o 
confirmare a faptului ca apelul solicitat fratelui său fusese 
efectuat, iar aceasta era reacţia imediată. Din postul său de 
pază, ofițerul adresă lui Jordan și pasagerei sale un surâs care 
îl încadra între persoanele simpatice la prima vedere. 

— Bună ziua, domnule Marsalis. Am fost avertizat de sosirea 
dumneavoastră. Rectorul cred că se afla pe terenul de golf. Vă 
roagă să-l așteptați la cantină până când eu îl voi înștiința. 

Agentul se aplecă în afară pe gemuleţul său și le arătă un 
punct care se afla mult în faţă. 

— O luaţi pe alee până în capăt, și apoi la dreapta. Acolo 
găsiți indicatoarele cu toate zonele. Pe dreapta veţi vedea 
terenul de golf. În față este cantina. Va puteţi parca 
motocicleta în spaţiul pe care îl veţi vedea imediat după 
aceasta. 

Jordan își puse casca pe mâna și își conduse motocicleta ușor 
pe aleea larga, mărginită de tufișuri și de copaci, ce străbătea o 


peluză de invidiat. 

În faţa lor se contura profilul enorm al colegiului Vassar, un 
edificiu cu aspect sever, din cărămizi brune, cu mari ferestre 
albe, format dintr-o parte centrala și din două aripi ce se 
întindeau pe stânga și pe dreapta și păreau a fi fost construite 
în epoci ulterioare. 

Pe frontispiciu, două plăcuţe aminteau că institutul fusese 
ridicat în anul de graţie 1881 prin bunăvoința și strădania lui 
Matthew Vassar, fondatorul. 

Pe cel mai înalt punct al acoperișului, fixat pe un portdrapel 
alb, flutura un steag american. Părea că scopul primordial al 
acestuia era să amintească tinerilor care frecventau liceul ce 
însemna acel loc pentru ei și pentru ţara căreia îi aparţineau. 

Conștiinţa și, în același timp, siguranţa unei identități. 

Cândva, ca toţi ceilalţi, și Jordan avusese certitudinile sale. 
Ştia unde era, cine era și cui îi aparţinea. Incet, încet, 
identitatea sa devenise un semn de întrebare, și apoi se 
pierduse în simpla și nesfârșita încercare de a înţelege. 

O luară la dreapta, urmând indicaţiile gardianului. Trecură 
pe lângă alte clădiri indicate din când în când drept teatrul, 
piscina, sala de sport, terenul de tenis. Prezenţa unui teren de 
golf îl forţă pe Jordan să admită că taxa de o sută de mii de 
dolari pe an avea o justificare. 

Ajunseră în parcare, și Jordan opri motorul. 

Coborând de pe motocicletă, Lysa își scoase casca 
aplecându-se în faţă. Părul ei întunecat deveni o cascadă de 
apă subterană ce-și căuta vadul firesc pe când mâna îl ciufulea 
să-și recapete din nou forma. 

Ridică brusc capul, iar părul îi căzu peste umeri lucios și 
leneș ca niște șerpi ce se-ntindeau la soare. Pentru o clipă, 
Jordan avu impresia că, dacă s-ar fi întors, ar fi trebuit să-i 
privească faţa dintr-o oglindă, pentru a nu fi transformat în 
piatră. Când Lysa se întoarse într-adevăr spre el, se gândi că 
zâmbetul și ochii ei străluceau într-un fel care ar fi transformat- 
o în piatră pe însăși Meduza. 

Lysa privi împrejur. Lui Jordan îi păru fericită. 

— Ce frumos... 

— Ce e frumos? 

Lysa făcu un gest care putea indica întreaga viaţa, sau poate 
doar acel moment. 


— Totul. Ziua asta, soarele, călătoria, motocicleta. Locul ăsta 
absurd. Și când te gândești că e o școală! Cunosc oameni care 
ar fi fericiţi să-și petreacă aici măcar o săptămână de vacanţă. 

— Ei bine, cred că va trebui să ne mulțumim cu o zi. Dacă nu 
pentru altceva, măcar e gratis. 

Jordan se îndreptă spre clădirea joasă care se afla la câţiva 
zeci de metri, mărginită și pe jumătate ascunsă de tufișuri 
înalte de vegetaţie amestecată, foarte îngrijită, astfel încât să 
dea impresia că e naturală. Lysa i se alătură, și străbătură 
împreună traseul până la sala de mese. 

O fată trecu pe lângă ei cu pas grăbit. Purta pantaloni mulati, 
viu colorați, și un tricou verde, iar pe umăr avea atârnată o 
pereche de teniși legaţi de șireturi. In picioare purta niște 
încălțări ce semănau cu papuceii japonezi. Părul roșcat părea 
împrăștiat în cap la întâmplare. Scoasă din acel context, putea 
da impresia că este o tânără fără adăpost ce caută să se 
hotărască unde să-și petreacă ziua. În acel context însă, era 
doar o tipă aparte dintr-o familie foarte bună într-un colegiu cu 
taxe exorbitante. Jordan își aminti de nepotul său, imaginându- 
și-l în același loc, în același mod, cu vreo câţiva ani în urmă. 

Poate că fata aceea, în felul său, era într-adevăr lipsită de 
adăpost. 

O urmară urcând câteva scări și trecând apoi de o intrare de 
sticlă ce se deschidea spre parc. Pătrunseră în zona cu 
autoservire, o sală mare, cu pereţii vopsiți în galben-deschis. 
Câţiva tineri lucrau în zona de serviciu, în timp ce alţii erau 
așezați la mese și pălăvrăgeau. 

Totul respira modestie, chiar dacă pe peretele din stânga se 
afla un bancomat. Fata cu părul roșcat se duse direct la acesta, 
introduse cardul și așteptă. Jordan surâse în sinea sa. Artiști 
boemi sau cântăreţi hip-hop, tineri în ţinute lejere, dar cu cărți 
de credit grase oferite cu generozitate de familiile lor. 

La intrarea nou-veniţilor, toţi bărbaţii întoarseră capul înspre 
Lysa într-o sincronizare perfectă. Murmurul conversaţiilor 
înceta brusc. Dacă Jordan nu ar fi fost atât de absorbit să 
noteze acest fapt, și-ar fi dat seama că și privirile multor fete se 
opriseră asupra lui în același fel. 

În clipa aceea, prin ușile de sticlă din stânga lor intră un 
bărbat care ducea pe umăr un sac de golf cu câteva crose. Era 
aproape la fel de înalt ca Jordan, de vreo șaizeci de ani, cu 


părul de o culoare indefinibilă, ceva cam rar în creștet și purtat 
mai lung decât era firesc. Ochii săi se ascundeau în spatele 
unor ochelari fără rame și avea aerul unei persoane care știa 
multe și căreia acest lucru îi ajungea pentru a fi liniștit. Era un 
bărbat calm care primise de la viaţă tot ce-și dorise, conștient 
că lucrurile pe care nu și le dorise nici nu îi erau de folos. 

Se apropie de ei zâmbind. 

— Jordan Marsalis, bănuiesc. Sunt Travis Hoogan, rectorul 
acestui loc al pierzaniei. 

Jordan strânse mâna care-i fu întinsă. 

— Îmi pare bine că vă cunosc! Ea este Lysa Guerrero. 

Ochii lui Hoogan străluciră malițios în timp ce reţinea cu o 
clipa mai mult decât ar fi fost necesar mâna Lysei. 

— Domnișoară, e o adevărată plăcere să vă privesc! Prezenţa 
dumneavoastră pe acest pământ ne spune nouă muritorilor de 
rând că încă mai există miracole. Drept pentru care nici eu nu- 
mi voi pierde speranţa că într-o zi mi-aș putea îmbunătăţi 
tehnica de joc. 

Lysa râse dându-și capul pe spate. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi la fel de priceput pe terenul 
de golf cum sunteţi în a face complimente, cred că vă vom 
vedea cât de curând la turnee Masters. 

Rectorul ridică ușor din umeri. 

— Oscar Wilde spunea că problema nu este că se 
îmbătrânește pe dinafară, ci că pe dinăuntru rămânem tineri. 
Dar credeţi-mă că nu-mi folosește la nimic să știu acest lucru. 
Mulţumesc, oricum. 

Jordan nu-i spusese Lysei motivul prezenţei lor la Vassar. 
Dar, după convenienţele de rigoare, cu tactul său caracteristic, 
Lysa le arătă că înţelesese că trebuia să fie un motiv important, 
pe care cei doi bărbaţi erau chemaţi să-l rezolve singuri. 

— Cred că aveţi ceva de discutat. Cât timp vorbiţi, sper că nu 
aveţi nimic împotrivă dacă arunc o privire împrejur. 

Hoogan făcu un gest care voia să arate că îi înmânează o 
cheie imaginară a colegiului. 

— Dacă m-aş opune, cred că membrii consiliului 
administrativ de sex masculin mi-ar cere demisia. 

Lysa ieși pe ușa deschisa. Doi băieţi care intenționau să intre 
se dădură un pas în spate pentru a o lăsa să treacă. Rămaseră o 
clipă în prag, se priviră, iar apoi făcură stânga împrejur, pe 


urmele ei. 

Hoogan surâse însoţind-o cu privirea. 

— Poate că nu e chiar un miracol, dar se apropie mult de el. 
Sunteţi un bărbat norocos, domnule Marsalis! 

Jordan ar fi vrut să-i spună rectorului că și Lysa era un 
bărbat și că tocmai de aceea el nu era deloc norocos. 

Odată încheiată acea mică scenetă, Travis Hoogan îi dădu de 
înţeles lui Jordan că era conștient de gravitatea situaţiei în care 
se găseau. 

— Când mi-a anunţat vizita dumneavoastră, Christopher mi-a 
spus că sunteţi într-o situaţie foarte delicată din cauza morții 
lui Gerald. Mi-a părut foarte rău pentru băiatul acela și sper că, 
venind aici, dumneavoastră veţi găsi ceva ce v-ar putea fi util 
pentru a descoperi cine l-a ucis. 

— Şi eu sper, din tot sufletul. 

— N-aţi vrea să mergem în biroul meu? Cred că acolo putem 
vorbi fără să fim deranjati. 

Urmându-l pe Hoogan afară din cantină, prin ferestrele largi, 
Jordan o văzu pe Lysa sub un copac, cu casca pe braţ, 
ademenind o veveriță cu coadă lungă ce o privea curioasă de pe 
înălţimea unei crengi. 

Lysa zâmbea, și lui Jordan îi păru fericită din nou. 


23 


Biroul rectorului de la Vassar College era chiar așa cum și-l 
imaginase Jordan. Mirosea a piele și a lemn, iar în aer se 
simţea o ușoara aroma de tutun de pipă. Jordan se întreba dacă 
într-adevăr se simţea sau era doar sugestia dată de încăperea 
aceea ce părea scoasa din paginile revistei Saturday Evening 
Post. Piesele de mobilier aveau o valoare ce ar fi îmbogăţit 
orice comerciant de antichităţi. Singura notă discordantă o 
reprezentau ecranul cu cristale lichide și tastatura unui 
calculator. 

Hoogan se așeză la biroul imens de lângă fereastra ce dădea 
spre aleea pe care veniseră Jordan și Lysa. Înainte de asta 
trăsese draperiile, pentru a evita ca persoana din faţa lui să fie 
deranjată de lumina de afară. Intrând, îi ceruse secretarei sale, 
o fată cu figura isteaţă și surâsul șiret, să nu-i facă nicio 
legătură telefonică. Fata luase la cunoștință și, înainte ca ei să 
dispară, în spatele ușii îi aruncase o privire complice lui Jordan. 

Frivolitatea din comportamentul lui Travis Hoogan dispăruse 
acum cu totul. Jordan înţelese că era un om pe care se putea 
conta și care își merita banii primiţi. Acum, când îl vedea 
așezat în acea încăpere, avu confirmarea bunei păreri pe care 
și-o făcuse anterior. 

Jordan se întrebă de câte ori tineri ca nepotul său stătuseră 
așezați pe locul pe care stătea el acum, așteptând un discurs al 
rectorului colegiului Vassar. Poate chiar și Gerald stătuse acolo 
așteptând cu o mutră plictisită să vorbească cu rectorul Travis 
Hoogan. 

— Răspunsul este afirmativ. 

— Mă scuzati? 

— Vă întrebaţi dacă nepotul dumneavoastră a trecut prin 
acest birou. Răspunsul este: „da”. Şi nu doar o dată. 

Hoogan profită de uimirea lui Jordan pentru a-și scoate 
ochelarii și a-i șterge cu un șerveţel umed pe care-l luă dintr-un 
sertăraș. Când și-i așeză din nou pe nas, Jordan observă că 
avea ochii cenușii. 

— În schimb, tatăl său n-a trecut aproape deloc. Nu o spuse 
cu un ton acuzator, ci ca pe o constatare. Asta însă nu ștergea o 
notă de tristeţe din vocea sa. Hoogan se rezema de spătarul 
scaunului. Vedeţi, domnule Marsalis, printre tinerii care vin aici 


să studieze, numai unii merită cu adevărat sa o facă, pentru ca 
își doresc într-adevăr. Acest complicat joc de cuvinte vrea să 
arate că majoritatea studenților sunt persoane... cum să vă 
spun... parcate aici de familiile lor. Uneori se face asta printr- 
un acord tacit al părţilor. De ut des. Nu mă deranja, ca să nu te 
deranjez. 

— Şi Gerald cărei categorii îi aparținea? 

— Nepotul dumneavoastră era nebun, probabil, domnule 
Marsalis. Sau, dacă nu era, își construise foarte bine 
personajul. 

Jordan fu forţat să admită că acea descriere atât de rigidă se 
potrivea perfect cu cel care avea să devină Jerry Kho. Hoogan 
își continua discursul într-o asemenea maniera, încât Jordan îi 
mulțumi în gând că rămăsese așezat la birou și nu urcase la 
catedră. 

— Cursurile de la Vassar College privesc diferite domenii 
artistice, cum ar fi artele figurative, literatura și regia. Sunt 
domenii în care talentul nu se poate cumpăra, dar în care se 
poate amâna conştientizarea absenței sale. Gerald însă era 
talentat. Cu adevărat talentat. Dar era convins că talentul 
trebuia însoţit neapărat în viaţă de decizii pe măsură. Nu știu 
ce a stârnit în el această idee, dar pot să vă spun că o cultiva ca 
pe o dogmă. Şi apoi, mai e ceva. Ceea ce v-am spus mai 
devreme despre nepăsarea fratelui dumneavoastră... Făcu o 
pauză, ca și când și-ar fi căutat cuvintele pentru a exprima o 
amintire de mult apusă. Gerald evita pe cât posibil orice vizită a 
tatălui. Cred că îl ura. Probabil că acesta a fost unul dintre 
motivele pentru care se comporta astfel. Fiecare nebunie a sa 
părea un semnal, o dorința de prezență continuă și 
bolnăvicioasă în viața lui Christopher. Cred că el nu a jucat cu 
cărțile pe faţă, pentru a nu arăta lumii caracterul fiului său. 
Apoi, de la un anumit punct, asta n-a mai fost suficient. 

Lui Jordan îi veni în minte imaginea lui Burroni alături de fiul 
său. 
„Salut, campionule...” 

Poate că, dacă Gerald ar fi avut pe cineva care să-i spună o 
asemenea frază la momentul potrivit, n-ar mai fi devenit Jerry 
Kho. 

Jordan fu constrâns să așeze și această ipoteză între cele 
care nu aveau să-și mai găsească vreodată confirmarea. 


— Gerald avea prieteni când era aici? 

Hoogan făcu un gest și o grimasă ce-i exprimau părerea de 
Tău. i 

— Oh, cu siguranță putea să aibă cu zecile. In felul său 
blestemat, era un soi de idol. Dar era prea ocupat să arate că 
nu are nevoie de nimeni. Nici măcar de noi. Rectorul își puse 
coatele pe birou, aplecându-se uşor spre Jordan. După ce a 
plecat, am continuat să-i urmăresc viața. Dacă-mi permiteți un 
moment de sinceritate cinică, am fost foarte îndurerat la știrea 
morţii sale violente, dar nu am fost surprins. 

„Din păcate, nici eu.” 

Jordan acceptase acea introducere asupra persoanei lui 
Gerald în primul rând pentru a-și confirma părerea pe care și-o 
făcuse asupra caracterului lui Hoogan. Acum, când se 
convinsese că era la înălţimea situaţiei, hotări că era momentul 
potrivit pentru a clarifica motivul vizitei sale la Poughkeepsie. 

— Este ceva ce poate nu știți, domnule Hoogan. Aţi urmărit 
știrile astăzi? 

— Nu, am fost tot timpul pe terenul de golf. 

— Azi-noapte, Chandelle Stuart a fost asasinată în locuinţa sa 
din New York. Și ea a studiat aici, la Vassar College. Cam în 
aceeași perioadă cu Gerald. 

În cuvintele lui Jordan, pe lângă o afirmaţie, se ascundea și o 
mică speranţă. Rectorul însă păru brusc îndurerat și confuz. Își 
șterse încă o dată ochelarii, chiar dacă aceștia nu păreau a 
avea din nou nevoie. 

— Da, o știu. Mi-o amintesc bine. Cum s-a întâmplat? 

— Domnule Hoogan... 

Rectorul îl opri cu un gest. 

— Spune-mi Travis, te rog. 

Jordan fu bucuros de acea deschidere, pentru că dădea mai 
multă importanţă discursului pe care trebuia să-l susţină. 

— Bine, Travis. Ceea ce-ţi voi spune este confidenţial. Până 
acum am reușit ca prin miracol să ţinem totul secret, și am vrea 
să nu pierdem acest mic avantaj, atâta timp cât este posibil. 
Tehnica folosită ne-a făcut să legăm această crimă de 
asasinarea nepotului meu. 

— Ce elemente aveţi? Ai putea să-mi spui și mie? 

Jordan se simţea totuși puţin neliniștit explicându-i lui 

Hoogan modalitatea de comitere a crimelor. Orice Peter Pan 


care se respectă simte asta. 

— Îţi va părea incredibil, dar persoana care i-a ucis le-a 
așezat corpurile în poziţii care să amintească de două 
personaje din Peanuts. 

— Vrei să spui, așa ca... Charlie Brown? 

— Exact. Gerald era rezemat de un perete cu o păturică lipită 
de ureche, iar Chandelle era lângă un pian. Linus și Lucy. 

Travis nu ceru amănunte, lucru care îi confirmă lui Jordan 
faptul că rectorul cunoștea bine personajele acelor benzi 
desenate. 

— Şi acasă la domnișoara Stuart am găsit un indiciu care ne 
face să credem că următoarea victimă va fi Snoopy. 

Travis Hoogan, distinsul rector de la Vassar College din 
Poughkeepsie, un om care făcuse din cuvinte un mod de viaţă, 
rămăsese în acel moment fără grai. 

— Sfinte Dumnezeule, da’ asta-i nebunie curată! 

— Cred dă acesta-i cuvântul potrivit. Asta îţi spune ceva? 

— Absolut nimic. Nici despre benzile desenate și nici despre 
relația pe care Gerald ar fi putut-o avea cu Chandelle. Aici e o 
lume mică și nu există secrete. Imaginează-ţi ce se întâmplă 
atunci când intră în joc două personaje atât de ciudate. Nu am 
auzit despre nicio legătură între nepotul tău și biata fată. 

— Ce-ţi amintești despre ea? 

— Bogată și insuportabilă. Adaugă la caracterizarea asta și o 
trăsătură morbidă. Faptul că acum e moartă nu mă face deloc 
să-mi schimb părerea. 

— Avea vreo persoană mai apropiată? 

— Şi pentru ea este valabil același discurs ca și pentru 
nepotul tău, dar dintr-o altă perspectivă. Gerald nu își dorea pe 
nimeni. Pe Chandelle nu o dorea nimeni. Singura persoană cu 
care stabilise cât de cât o legătură fusese Sarah Dermott. 

Jordan simţi că înaintau, că părea să se miște ceva, spirală 
după spirală. 

— Ce fel de persoană era? 

Hoogan se întoarse spre computer și tastă ceva. Se opri o 
clipă asupra a ceea ce-i apăruse pe monitor. 

— Priveşte. Sarah Dermott, din Boston. Era aici cu o bursă 
de studiu. Intra în categoria acelora puţini despre care-ţi 
vorbeam mai devreme. Era inteligenta, talentată și foarte 
ambițioasă. 


Accentul pe care-l pusese asuprea cuvântului „foarte” îl făcu 
să înţeleagă că Sarah era într-adevăr ambițioasă. 

— Ea și Chandelle frecventau același curs de regie. Cred că o 
suportase pentru o perioada pentru că era convinsă că un 
membru al familiei Stuart i-ar fi putut fi util, dar la un moment 
dat s-a văzut nevoită să lase totul balta. Chandelle era prea 
mult, chiar și pentru ambitia ei. 

— Unde aș putea-o găsi pe aceasta Sarah Dermott? 

— În Los Angeles. Este regizor la Hollywood. Am impresia că 
a semnat un contract cu Columbia Pictures. A fost aici de 
curând, la o reuniune a foștilor elevi. 

— Cred ca ar fi util să discut cu ea. 

— Nicio problemă. 

Hoogan luă un telefon fără fir de pe birou și apăsa o tasta. 

— Domnișoara Spice, vă rog să o sunati pe Sarah Dermott la 
Los Angeles, iar apoi să mi-o daţi pe linie directa. 

După niciun minut, telefonul deja suna. 

Hoogan îl luă și-l duse la ureche. 

— Sarah, sunt Travis Hoogan, te sun de la Vassar. 

Pauza necesară unui răspuns ce venea din cealaltă parte a 
Americii. 

— Foarte bine, mulţumesc. Lângă mine se află o persoană 
care are nevoie să discute cu tine despre un lucru important. 

Jordan se aplecă, luând telefonul pe care i-l întinse Hoogan. 

— Domnișoara Dermott, bună ziua. Sunt Jordan Marsalis de 
la Poliţia din New York. 

Se gândi că, de fapt, asta nu era chiar o minciuna, ci doar o 
jumătate de adevăr, încercând să uite că faptul că el nu mai 
aparţinea poliției schimba cu mult sensul celor spuse. Vocea pe 
care o auzi era cea a unei femei foarte ocupate. Precisă și 
concisă. Curtenitoare atât cât era permis unei femei de carieră. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar s-a întâmplat ceva extrem 
de grav. Chandelle Stuart a fost asasinată. 

Ştirea lăsă pentru câteva clipe în suspans cariera lui Sarah 
Dermott. 

— Oh, Dumnezeule, când? 

— Azi-noapte. Şi asta nu e tot. Vreau să precizez că am să vă 
împărtășesc informaţii pe care le las în seama discreţiei 
dumneavoastră. 


Pe când rostea aceste cuvinte, Jordan se întrebă pentru cât 
timp povestea aceea avea să mai rămână un secret, ţinând cont 
că el continua să dezvăluie atâtor persoane cele întâmplate. 
Speră totuși ca din atâtea ouă sparte să poată face măcar o 
omletă. 

— Avem toate motivele să credem că persoana care a comis 
această crimă este aceeași care, cu puţin timp în urmă, l-a ucis 
pe Gerald Marsalis. Nu știu dacă aţi aflat de moartea lui. 

— Ba da. Am auzit despre Gerald la CNN. 

Doar în momentul acela Sarah Dermott păru să-și dea seama 
de numele cu care se prezentase Jordan. 

— Aşteptaţi o clipă. Dumneavoastră eraţi rudă cu el? 

— Exact. Gerald era nepotul meu. 

— Îmi pare rău! Gerald era un băiat dificil, dar îmi pare rău 
că a sfârșit așa. 

Graba lui Jordan nu îi permitea pauze, chiar dacă asta l-ar fi 
făcut să pară indiferent. 

— II cunoșteaţi? 

Răspunsul fu instinctiv, fără nevoia de a cugeta asupra lui. 

— Nimeni nu-l cunoștea într-adevăr. Se simţea în el talentul, 
dar era un tip borderline. Închis, introvertit, rebel și uneori 
violent. Şi singur. 

Jordan se gândi că definiția aceea era un alt pătrăţel ce 
trebuia adăugat la mozaicul ce-l compunea pe Gerald. 

— lar Chandelle Stuart? 

— Același lucru, doar că lipsită de talent. Eu cred că am fost 
singura persoană față de care s-a mai deschis cât de cât. La 
Vassar nu întreținea legături cu nimeni, chiar dacă se zvonea 
că în afara campusului avea o viaţă destul de agitată, într-un 
mod cam excesiv. Dacă faceţi deja cercetări asupra ei, cred că 
știți despre ce vorbesc. 

— Perfect. Ce-mi puteţi spune despre legăturile dintre ei? 

Urmă o scurtă pauză la celălalt capăt al firului. Amintirile lui 
Sarah Dermott erau un răspuns, dar nu o certitudine absolută. 

— Normale. Din ceea ce-mi amintesc eu însă, în colegiu 
fiecare era pe cont propriu. Gerald era prea ostil, iar Chandelle, 
prea bogată pentru a putea avea vreo legătură. 

— Vă voi pune o întrebare care v-ar putea părea cam ciudată, 
dar vă rog să vă gândiţi bine înainte de a-mi răspunde. 

— Spuneţi. 


— Nu aţi auzit-o niciodată pe Chandelle sau poate pe Gerald 
făcând referire la ceva care să amintească de Peanuts? Linus, 
Lucy sau ceva de genul acesta... 

— Nu cred că... Nu, acum că mă gândesc mai bine, o singură 
dată s-a întâmplat ceva. 

Inima lui Jordan făcu un salt mortal. Speră, spre binele 
tuturor, că avea să aterizeze în picioare. 

— Într-o zi, am intrat în camera ei. Chandelle era la duș. 
Așteptând să iasă, m-am apropiat de birou și am văzut pe el un 
bileţel scris de mână. 

— Vă amintiţi ce scria pe bilet? 

— Sigur. Cuvintele exacte sunt acestea: „E pentru mâine, Pig 
Pen”. 

— Aveţi idee cine putea fi această persoană care se semna 
Pig Pen? 

— Nu. 

Acea monosilabă deveni pentru Jordan o cruce pusă peste 
speranţă. 

— Şi apoi, ce s-a întâmplat? 

— Imediat după aceea, Chandelle a ieșit din baie și m-a 
surprins privind biletul. L-a luat de pe birou și l-a rupt. După 
care s-a întors în baie. Cred că a mers să arunce hârtiuţele în 
WE, pentru că imediat după aceea am auzit că trăgea apa. 

— Nu v-a părut un comportament ciudat? 

— La Chandelle Stuart totul era ciudat. 

Jordan aflase despre ea doar de câteva ore și totuși nu îi 
venea greu să creadă acest lucru. 

— Nu vă amintiţi nimic altceva? Vreun amănunt? 

— Nu. Însă, dacă aveţi nevoie, mă pun pe treabă. 

Vocea de la celălalt capăt părea foarte incitata. Jordan își 
aminti că vorbea cu o persoană care lucra în lumea 
cinematografului, mereu la vânătoare de idei noi. 

„Dacă te gândești să faci un film, Sarah Dermott, spune-ne și 
nouă cum se va termina.” 

— Orice alt lucru pe care vi-l amintiţi nu ne poate fi decât 
util. Voi lua numărul dumneavoastră de telefon de la rectorul 
Hoogan și voi reveni cu un telefon. 

— De-acord. Baftă și salutaţi-l, vă rog, pe Travis. 

— Așa am să fac. O zi bună, și vă mulţumesc încă o dată. 
Închise și îi întinse telefonul bărbatului care stătea de cealaltă 


parte a biroului. Se ridica în picioare așa cum făcea 
întotdeauna când avea nevoie să mediteze. 

— Vreo noutate? 

— Un alt personaj din Peanuts. Pig Pen. 

— Pe acesta nu-l cunosc. Cine e? 

— Un personaj secundar care a dispărut la un moment dat. E 
un băieţel care are caracteristica de a atrage praful. E 
întotdeauna atât de murdar, încât, atunci când s-a prezentat la 
o petrecere curat din cap până în picioare, nu l-au mai 
recunoscut și nu l-au lăsat să intre. 

— Acum că-mi spui, parcă-mi amintesc. Ţi-a vorbit despre el 
Sarah? 

— Da. Şi asta, în loc să rezolve lucrurile, nu face decât să 
crească starea de confuzie. 

Hoogan ridică mâinile în semn de neputinţă. 

— Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult. 

— Orice pas mărunt ne apropie de final. Jordan își dădu 
imediat seama de cât de groaznic exprimase acel concept. 
Dincolo de fraza asta pe care parc-aș fi scos-o dintr-o plăcintă 
cu răvaș, îţi mulțumesc într-adevăr mult. Îţi spun și ţie ce i-am 
spus și domnișoarei Dermott. Orice îţi amintești ne poate fi de 
folos. i 

— Fii sigur că îţi voi spune. În acel moment Hoogan făcu 
singurul lucru care mai era de făcut. Se ridică privind ceasul. 
Cred că este ora micului dejun. Oficial, te invit să iei masa aici, 
dar, dacă-ţi pot da un sfat, refuză cu politeţe. Cantina de la 
Vassar, oricât de variată ar avea oferta, nu se ridică la nivelul 
prietenei tale. lar unii profesori sunt de o plictiseală 
înfiorătoare. Vă întoarceţi spre New York? 

— Da. 

— Este un restaurant foarte bun la vreo câţiva kilometri de 
aici. Fără să fie nevoie să vă întoarceţi prea mult din drum. Veţi 
găsi pe marginea fluviului un vechi remorcher ancorat. Este 
foarte plăcut. E locul în care aș merge eu, dacă aș fi în 
compania unei persoane ca Lysa. 

Jordan își luă casca de pe scaunul pe care o așezase. 
Continuându-și discursul, Hoogan ieși de după birou. 

— Fata aceea are cei mai minunaţi ochi pe care i-am văzut 
vreodată. Oricine poartă prin lume astfel de ochi nu poate avea 
un suflet rău. Ochii aceia pot aduce necazuri, dacă persoana 


din faţa lor este tentata să-și plece privirea. În vocea și-n 
cuvintele lui nu era nici urmă de ironie, ci doar o manifestare a 
sensibilităţii sale. Zâmbind, omul acela minunat îi întinse mâna. 
Noroc, locotenente Marsalis! Eşti un bărbat isteț, dar de noroc 
vei avea oricum nevoie. 

— Cred și eu. Te salut, Travis! Nu trebuie sa mă conduci, îmi 
amintesc drumul. 

Jordan părăsi biroul rectorului și făcu în sens invers traseul 
pe care îl urmase până acolo, din sala de mese. Când se 
întoarse, cantina era plină de tineri, unii la rând, alţii la mese, 
mâncând. Îi fu suficient să urmărească privirile câtorva dintre 
ei, pentru a ști unde s-o găsească pe Lysa. 

Era afară, aproape de ușile de sticlă, rezemată de zidul jos ce 
marginea scările, privind absorbita copacii din parc. Ajunse 
alături de ea fără a-i atrage atenţia. 

— Ilată-mă! 

Lysa întoarse capul spre el. 

— Totul în regula? Ai găsit ceea ce căutai? 

Încercă să pară optimist. 

— Câteva fragmente. Îmi pare că trebuie să mă mai zbat 
puţin pentru a descoperi tot. Între timp, cred că ne-am câștigat 
un prânz pe cinste. 

— Unde? 

Jordan deveni insinuant, adăugând o subtilă nota de mister. 

— Un prieten mi-a recomandat un loc aici, aproape... 

Imediat după asta vedea din nou ochii Lysei dispărând în 
spatele vizierei căștii. Urmându-i exemplul, cu un gest mecanic, 
nu reuși să-și alunge din minte cuvintele lui Hoogan. 

„Oricine poarta prin lume astfel de ochi...” 


24 


Restaurantul recomandat de Travis era un vechi remorcher 
restaurat, sprijinit de un ponton, protejat de un dig de ciment 
ce înainta în fluviul Hudson, formând un mic port. Era o barcă 
pe care răbdarea și devotamentul cuiva o transformase, dându-i 
o formă și o strălucire cum nu avusese, probabil, nici când 
fusese nouă. În liniștea acelui refugiu, între iahturi mici cu linii 
zvelte, ambarcaţiunea aceea scurtă și robustă, care fusese 
capabilă cândva să tragă după ea barje enorme, dădea impresia 
unui gigant adormit, a unui leu pașnic ce privea jocul nevinovat 
al puilor săi. 

Când Jordan opri motocicleta și văzu numele localului, fu 
bucuros că putea să-și ascundă încă grimasa unui zâmbet în 
spatele vizierei căștii. 

— Steamboat Willie. 

Era titlul unuia dintre desenele animate de început ale lui 
Walt Disney. În momentul acela filmele de animație păreau să 
cadă asupra lui, ca și când ar fi fost desemnate de întâmplare 
să devină protagonistele vieții sale. Poate că însăși viața sa se 
transforma în benzi desenate. Viaţa sa și a oricărei persoane 
implicate în acea poveste absurdă. Erau toţi inconștienţi și 
muţi, cu capetele înconjurate de norișori plini de dialoguri pe 
care cineva le scria pentru ei și nimeni nu părea să aibă 
puterea de a le schimba. 

Coborâră de pe Ducati, și Jordan asistă din nou la ritualul 
eliberării părului Lysei, care ieșea din cască animat parcă de o 
voință proprie. Din comoditate, prefera să atribuie agitaţiei 
acelei perioade a vieţii sale ceea ce simţea de fiecare dată când 
asista la acest gest atât de natural. 

Se apropiară de puntea de lemn, sprijinită de albastrul 
întunecat al ambarcaţiunii. Parcurgând micuța punte, aflată 
într-un echilibru precar, urcară la bord, pentru a intra în umbra 
restaurantului, ce mirosea a lemn cernit și, printr-o ciudată 
autosugestie, a mare. Decorul era realizat din mobilier în stil 
marinăresc, cu alămuri lustruite și cu mese acoperite cu pânză 
albastră ca barca. 

Un ospătar tinerel veni repede spre ei cu un mers legănat, 
care îl făcu pe Jordan să-și imagineze c-ar avea arcuri. Avea o 
înfățișare simpatică și un ten bronzat ce îl făceau să semene 


mai mult cu un mus pe o navă în mijlocul mării decât cu 
ospătarul unui restaurant de pe un vechi remorcher ancorat de 
malul fluviului. 

— Bună ziua, domnilor! Preferaţi să luaţi masa înăuntru sau, 
având în vedere că e o vreme atât de frumoasă, vreţi să vă 
așezați la o masă pe punte? Aerul său de profesionist se 
îmblânzi însă imediat, când adoptă un ton amical și complice. 
Dacă-mi permiteţi să vă dau un sfat, aș zice că afară aveţi o 
priveliște mai frumoasă și nu vă deranjează nimeni. 

Jordan, nehotărât, o privea pe Lysa, cerându-i parcă să facă 
ea această alegere. 

— Cred că ar fi mai bine afară. 

Îl urmară pe băiat și se așezară la o masă, sub un umbrar 
făcut din stinghii subţiri de lemn, la prova. Ospătarul puse pe 
masă două meniuri cu coperte din pânză cerată și îi lăsă să 
decidă ce aveau să aleagă. 

Jordan luă unul și îl deschise. Fixând cuvintele care descriau 
tipurile de mâncare, privirea lui trecu mai departe, ajungând în 
locul în care gândurile sale erau prizoniere. 

Își aminti ceea ce se întâmplase în biroul lui Travis Hoogan și 
ceea ce-i spusese Sarah Dermott la telefon. După toate regulile, 
ar fi trebuit să-l sune pe Burroni și să-i comunice imediat 
noutăţile, dar preferase să-și acorde un pic de timp pentru a 
analiza ceea ce tocmai descoperise. 

Ce rol avea acest al patrulea personaj din Peanuts, după 
Linus, Lucy și Snoopy? Primii doi își revelaseră identitatea în 
momentul morţii. Pe Snoopy, oricine ar fi fost el, îl pândea 
același risc, dacă nu cumva chiar în acel moment primea vizita 
unui om cu chipul ascuns de gluga unui hanorac și șchiopătând 
ușor cu piciorul stâng. 

„E pentru mâine. Pig Pen...” 

Ce avea să se întâmple mâine? Cine era Pig Pen? 

Pentru moment, reprezenta doar numele unui personaj în 
două dimensiuni, desenat în tuș de geniul unui cartoonist pe 
nume Charles Schulz. Și apoi, acel mâine fusese deja 
descompus în prea mulţi de ieri, pentru a putea avea un 
răspuns la îndemână. Şi privea de îndeaproape o a patra 
dimensiune, care lor le era ostilă: timpul. 

— Dacă îmi spui unde ești, aș putea încerca să ajung la tine 
sau măcar să-ţi dau un telefon. 


Vocea Lysei veni de departe, aducându-l înapoi în timp și în 
spaţiu. Jordan puse meniul pe masă și se găsi în faţa 
zâmbetului ironic al tovarășei sale de călătorie și al ospătarului, 
care îl privea, ţinând în mâini un pix și un carneţel. 

Jordan își dădu seama că fusese surd și orb tot timpul în care 
Lysa dăduse comanda. 

— Scuzaţi-mă. Eram pierdut în gânduri și n-am fost prea 
atent. Tu ai ales deja? 

— Da, de câteva minute. 

— Atunci, ca să mergem mai repede, iau și eu ceea ceai 
comandat tu. 

Ospătarul era un ins înțelegător. Făcu un semn de aprobare 
cu capul și o mâzgălitură pe carneţel. 

— Foarte bine. Atunci șarpe prăjit pentru amândoi. 

Băiatul răspunse mirării lui Jordan cu un zâmbet dezarmant. 

— Nu vă îngrijoraţi, domnule, este specialitatea casei. 
Maestrul bucătar îl prepară în așa fel, încât devin fragezi până 
și clopoțeii. 

În timp ce Lysa râdea, se întoarse, se îndepărtă și străbătu 
puntea cu pasul său de o elasticitate ciudată. Jordan și 
însoţitoarea sa rămaseră singuri la umbră, pe puntea unei nave 
ce nu avea să mai navigheze vreodată. Bărbatul întoarse capul 
spre stânga. Din locul acela, cealaltă parte a fluviului părea 
atât de îndepărtată și de diferită, populată de oameni ai 
viitorului, ca orice alt orizont care se respectă. Gândul că nu 
putea fi văzut în același fel de oamenii care stăteau acolo 
reprezenta pentru el extrema volatilitate a oricărui punct de 
vedere. 

Își întoarse privirea spre Lysa. 

„Oricine poartă prin lume asemenea ochi...” 

Jordan își dădu seama că nu știa nimic despre ea. Nu știa 
nimic despre viaţa ei și despre motivele prezenţei sale la New 
York. Nu reuși să-și dea seama dacă evitase s-o întrebe pentru 
a nu fi indiscret sau pentru că se temea de ce ar fi putut 
descoperi. 

Pe parcursul scurtei perioade de viaţă în comun, sub același 
acoperiș de fapt, își încrucișaseră drumurile, prins fiecare de 
direcţia pe care voia să o dea existenţei sale sau la care era 
constrâns de aceasta. Oricare ar fi fost traiectul vieţii sale, Lysa 
părea să posede o armă de invidiat. Avea un caracter solar, dar 


hotărât, și o ironie optimistă cu care răspundea fiecărui lucru 
mai puţin plăcut pe care-l întâlnea în drumul său. 

Doar într-o seară, când se întorsese târziu acasă, traversând 
în vârful picioarelor holul, trecuse prin fața camerei ei și îi 
păruse, în tăcerea încăperii, că o aude plângând. Dar când se 
revăzuseră a doua zi dimineaţa, din plânsul acela, dacă într- 
adevăr existase, pe chipul ei nu rămăsese nicio urmă. 

— Cum se face că între tine și Christopher e o diferenţa de 
vârstă atât de mare? 

Jordan răspunse încercând să acorde vocii sale nepăsarea 
firescului. 

— Oh, e o poveste foarte simplă. Tatăl meu era un tip frumos, 
fără un ban în buzunar, care juca foarte bine tenis. Mama lui 
Christopher era o tânără frumoasă, foarte bogată, și juca tenis 
foarte prost. S-au cunoscut și s-au îndrăgostit. Rămăsese doar 
un mic amănunt. El era un bărbat cu calităţi care, în anumite 
cercuri, pot fi considerate defecte, ea era o tânără născută și 
crescută tocmai într-unul dintre aceste ambiente, înainte de 
căsătorie, părinţii ei l-au pus pe tatăl meu să semneze un 
contract prenuptial, la fel de lung cât cartea de telefon. 
Lucrurile au continuat pentru o vreme, dar s-a întâmplat 
inevitabilul. Tatăl meu și-a dat seama, puţin câte puţin, că soţia 
sa făcea parte tot mai mult din mediul ei, iar el, tot mai puţin. 
Când i-a cerut să-l urmeze și să-și întemeieze o viaţă a lor, s-a 
trezit în fața unui refuz net și neașteptat, în timp ce socrul îi 
întinsese deja un covor roșu care ducea spre o ușă deschisă. 
Tatăl meu a ieșit din casa aceea exact așa cum intrase. Fără un 
ban în buzunar și cu opreliști din ce în ce mai mari de a-și 
vedea propriul fiu. Apoi a întâlnit-o pe mama și, după 
doisprezece ani de la nașterea lui Christopher, m-am născut eu. 
Prima dată când ne-am întâlnit, el se îndrepta deja spre cariera 
politică, iar eu tocmai ieșisem din Academia de Poliție. Din 
cauze străine nouă, eram doi frați care stăteau faţă în faţă, fără 
sentimente fraterne. Și asta, în ciuda tuturor întâmplărilor, a 
continuat așa până în ziua de azi. 

Jordan știa că acel discurs era uvertura unei întrebări a 
Lysei. Se referea la motivul pentru care, într-o noapte, cu doar 
câțiva ani în urmă, el luase locul ce nu-i revenea în mașina 
zdrobită. Nu era pregătit să-i răspundă, așa că îl primi cu 
ușurare pe ospătarul care venea purtând două farfurii. 


Meniul ales de Lysa nu era nicidecum șarpe fript, ci un pește 
deosebit, cu un sos delicat pe bază de busuioc și de nuca de 
cocos. Pe când începeau să mănânce, Jordan se hotărî să 
abordeze un subiect pe care-l evitase până atunci. 

— Cred că, la urma urmelor, viaţa mea nu e prea interesantă. 
Tu însă nu mi-ai spus nimic despre tine. 

Lysa afișă o atitudine însoţită de un gest al mâinii care nu era 
totuși în acord cu umbra ce i se așternuse pentru o clipă pe 
chip. O umbră fugară, dar suficientă pentru a întuneca tot 
soarele și optimismul din privirea ei. Se ascunse în spatele unui 
zâmbet ce nu era în stare să-i acopere tristeţea. 

— Oh, în ceea ce mă privește, totul e foarte simplu. E 
suficient să spun că nimic nu mi-a fost simplu. Lysa făcu o 
pauză ce părea nesfârșită. Niciodată. 

Stânjenit de firescul crud al acelui cuvânt, Jordan își întoarse 
din nou privirea spre celălalt mal al fluviului și regăsi din nou 
eternul joc al celor două maluri. Locul în care se afla Lysa era 
al eternului niciodată, în timp ce malul celălalt aparținea 
mirajului lui întotdeauna. Din păcate, pentru ea aveau aceeași 
valență. 

Vocea Lysei îi povestea lui și ei înseși. 

— M-am născut într-o așezare mică, de câmpie, al cărei nume 
nu ţi-ar spune nimic. Unul dintre acele locuri unde toţi știu 
totul despre toţi, ca să fiu înţeleasă mai bine. Tatăl meu era un 
preot metodist, iar mama mea era tipul de femeie care putea fi 
doar soția unui astfel de om. Devotată, tăcută și slugarnică. 
Reușești să-ți imaginezi rușinea unui om obsedat de ideea de 
Dumnezeu, care își vede crescând cu mândrie unicul băiat până 
când își dă seama, la paisprezece ani, că-i apar sâni? Am fost 
ascunsă ca o pedeapsă pentru păcatele sale și ale lumii, până 
când, în sufletul lui, dragostea faţă de Dumnezeu a fost mai 
mare decât cea pentru copilul său, băiat sau fată, orice-ar fi 
fost el. La șaisprezece ani, când am plecat de-acasă, fără ca 
măcar să pun mâna pe ea, am văzut ușa închizându-se în 
spatele meu. 

Jordan nu era convins că ar fi vrut să asculte continuarea 
poveștii. Toată viaţa și-o petrecuse crezând că lumea se 
împarte în alb și negru, fără a fi nevoie de tonuri intermediare. 
După cele ce i se întâmplaseră, fusese proiectat în toate 
tonurile posibile de gri. Chiar și persoanele pe care le întâlnise 


în ultima vreme îl puneau în faţa infinitului acestor tonuri. Iar 
Lysa era una dintre ele. 

Totuși, acum putea, în sfârșit, să dea un alt nume atracției pe 
care o exercita asupra lui. Rar, frumuseţea fizică este apanajul 
unui caracter frumos. Caracterul se formează prin suferință, iar 
o persoană frumoasă, de obicei, nu trebuie să se obosească 
pentru a câștiga ceva, deoarece se găsesc destui dispuși a se 
face luntre și punte pentru a-i oferi orice-și dorește. lar asta era 
valabil atât pentru bărbaţi, cât și pentru femei. Ar fi putut fi la 
fel și pentru Lysa, care trăise tot timpul pe linia care face 
diferenţa dintre cele două sexe. Cu mica diferenţă că înainte 
putea doar să intuiască ceea ce acum îi confirma. 

Pentru ea, nimic nu fusese simplu. 

„Niciodată.” 

lar cuvântul acesta ce ascundea în el duritatea fierului și a 
stâncii tăinuia și ceva extrem de fragil. 

— Iar restul a fost un loc după altul. Eterna poveste. Eu, care 
te urmăresc pe tine, care o urmărești pe ea, care îl urmărește 
pe el. Fugind de persoane care mă căutau când descopereau că 
sunt astfel și plângând din același motiv după persoane pe care 
eu le căutam. 

— Şi n-a fost niciodată nimeni? 

— Oh, ba da. Ca în toate poveștile de amărăciune care se 
respectă, am avut și eu clipa mea de amăgire. Era un bărbat 
acolo unde am trăit mai înainte. Un tip vesel și simpatic. Era 
actor. Ar fi trebuit să știu că, atunci când îţi câștigi viaţa 
prefăcându-te că iubești, e ușor să vezi dragostea chiar și acolo 
unde nu este. Însă, când stăteam împreună, mă făcea să râd 
până la lacrimi. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Ceea ce se întâmplă întotdeauna. Hohotele de râs s-au 
sfârșit și a rămas doar plânsul. 

Lysa își schimbă brusc expresia feţei și dădu vocii sale un ton 
nepăsător, din pudoare sau poate din teama de a se fi 
descoperit prea mult. Redeveni cea dintotdeauna. Veselă și 
ascunsă. Jordan avu imaginea fugară a unei vieţi petrecute 
între goană nebună și căutare. De ce și a ce, doar ea putea să 
știe. 

— Astfel, iată-mă aici. Ştii bancul cu visătorul, cu nebunul și 
cu psihiatrul? 


— Nu. 

— Oh, e un banc, dar foarte bun de dat ca exemplu. Visătorul 
își construiește castele în nori, nebunul le locuiește, iar 
psihiatrul încasează chiria. Ăsta e motivul pentru care, în cele 
din urmă, am ajuns la New York. M-am săturat să construiesc și 
să locuiesc astfel de castele. Acum aș vrea să scot un pic de 
profit din ele. 

Jordan își dădu brusc seama că trebuia să vorbească deschis 
cu femeia aceea. Și nu-i plăcea deloc ceea ce avea să-i spună, 
căci știa că nu-i va fi pe plac nici ei. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

Lysa zgândări ușor cu vârful cuţitului bucăţica de pește pe 
care o avea în farfurie. 

— Te ascult. 

— Cred că va trebui să-mi caut altă locuinţă. 

— Înţeleg. 

Sec, scurt, insinuant, dar aproape indiferent. 

Jordan clătină din cap. 

— Nu, nu cred că înţelegi. 

Își așeză tacâmurile pe farfurie. Nu voia să distragă atenţia 
Lysei sau sa se lase distras de orice alt gest, ci doar de vocea 
sa. 

— Când eram copil, locuiam împreună cu ai mei în Queens. 
În casa de alături stătea un alt băieţel, Andy Masterson. 
Bineînţeles că ne jucam des împreună. Într-o zi, părinţii lui i-au 
dăruit un mic automobil electric. Mi-l amintesc plimbându-se 
așezat în mașinuţa aceea roșie de plastic, cu ochii strălucind de 
bucurie. Eu știam că nu puteam avea și eu una și stăteam 
privindu-l cu dorința de a mă plimba măcar o dată, lucru care 
însă nu s-a întâmplat. 

— Prietenul tău Andy nu era un copil generos. 

— Cred că nu. Dar nu la asta mă refer. Jordan o privi pe Lysa 
în ochi. Îmi amintesc felul în care îmi doream acea mașinuţă 
roșie. O doream cu disperare, cu toată imaginaţia și fantezia de 
care eram în stare. Am dorit-o cu puterea, cu intensitatea și cu 
melancolia pe care doar un copil le poate avea. 

— Cred că pentru un copil ăsta a fost un lucru greu. 

Jordan își trase răsuflarea ca înaintea unei scufundări la 
mare adâncime. 

— Nu. Aceea era doar o mică problemă. Problema cea mare 


se naște acum, când eu te doresc mai mult decât îmi doream 
acea mașinuţă. 

Imediat după aceea își dădu seama că nu urmase sfatul 
rectorului Hoogan. Pronunţând acele cuvinte, simţise nevoia să- 
și plece ochii. 

Când se uită la ea, o regăsi pe Lysa scrutându-l cu privirea, 
fără să-și fi schimbat expresia. Apoi chipul îi deveni rece, și 
imediat ea se ridică de la masă. Ştia că discursul nu se 
terminase și încercă să-i anticipeze sfârșitul. 

Vorbi fără să-l privească, cu vocea macerată de oboseala 
unui dejă-vu. 

— Cred că ai dreptate. Poate e mai bine să-ţi cauţi un alt loc 
în care să stai. Cred că nu-mi mai este foame. Dacă vrei să mă 
scuzi, eu te aștept la motocicletă. 

Se îndepărtă cu părul unduindu-i pe umeri în legănatul 
mersului și în briza care venea dinspre fluviu. Jordan rămase 
singur, așa cum nu se mai simţise în viaţa sa, singur cu micile 
sale remușcări și cu micile sale angoase care reușeau să-l facă 
să se simtă un om mic. 

Așteptă câteva clipe, iar apoi chemă ospătarul și achită nota. 
Băiatul înţelese după chipul său că între timp ceva se 
întâmplase între cei doi. Primi bacșișul mulţumindu-i, fără 
obișnuitele replici hazlii. 

Jordan cobori pasarela căutând-o pe Lysa cu privirea. La 
câţiva pași mai încolo era pata roșie a unui Ducati, iar alături, 
silueta ei, cu chipul deja ascuns în spatele vizierei. Cum i se 
mai întâmplase și înainte, avu rapid nostalgia chipului ei, dar 
știa că în clipa aceea casca nu ascundea un zâmbet. Nici pentru 
el, nici pentru altcineva. 

Fără să spună nimic, Jordan se ascunse la rându-i în spatele 
căștii, ajunse lângă motocicletă și o porni, așteptând să simtă în 
spatele lui prezenţa pasagerei sale. 

Când înţelese din ușoara balansare a motocicletei că se 
așezase și ea, porni. Își începură drumul mut de întoarcere spre 
New York, lăsând vântului dreptul de a pronunţa cuvintele pe 
care ei nu erau în stare să și le spună, acel vânt care, în același 
gest nepăsător, împrăștie norii și miresmele. 


25 


Maureen Martini se trezi cu o puternică senzaţie de 
mâncărime la ochi. Își trecu ușor degetele peste bandajele 
lipite cu leucoplast, ca și când gestul acela ar fi putut să-i 
ușureze în vreun fel suferinţa. Fusese avertizată că așa avea să 
se întâmple, dar acest avertisment nu îi era suficient pentru a 
nu simţi furnicăturile iritante. 

După operaţie, microleziunile făcute în timpul intervenţiei se 
cicatrizaseră cu o rapiditate ce-l surprinsese chiar și pe 
profesorul Roscoe, chirurgul care realizase transplantul. Timpii 
de recuperare atât de acceleraţi crescuseră și buna dispoziţie a 
tuturor. lar aceea era ziua în care aveau să descopere dacă se 
înșelaseră sau nu. La orele unsprezece aveau să-i fie scoase 
bandajele, și urmau s-o lase singură în faţa viitorului. 

Un viitor pe care avea să-l trăiască sau, poate, să-l pipăie. 

__ Din acest motiv, în timpul nopţii dormise puţin și prost. 
Întuneric, și cearșafuri, și o cursă cu obstacole între optimism 
și pesimism, o alternare continuă de sentimente ce se 
îngrămădeau în spaţiul îngust între probabil că da și să sperăm 
că nu. Somnul avea, în felul său, menirea să restabilească 
justele proporţii, și pentru câteva ore o lega de restul lumii într- 
un loc fără culoare, în care urma să se găsească singură la 
răsăritul soarelui. 

În cele câteva clipe în care alunecase într-un fel de 
somnolenţă vâscoasă, se văzu cufundată într-un vis ciudat care 
o uimea prin claritatea extraordinară a imaginilor care, nici 
acum, după ce se trezise, nu aveau în amintire secvenţialitatea 
fragmentată pe care o au visele. 

Locul în care se aflase era camera unui copil. Nu era 
încăperea copilăriei sale la Roma, căci nu recunoștea 
mobilierul, și de la fereastră se vedeau copaci și malul unui 
fluviu. In vis era așezată la un birou și își vedea mâinile 
desenând. Desenul reprezenta un bărbat și o femeie. Femeia 
era sprijinită de o masa, iar bărbatul stătea în picioare în 
spatele ei. În ciuda trăsăturilor infantile ale graficii, desenul 
era foarte exact și se înțelegea că cei doi făceau dragoste. Apoi, 
în stânga, se deschisese o ușă și un bărbat cu mustăţi intrase în 
încăpere. Ea îi arătase desenul cu mândria și candoarea pe 
care doar un copil le poate simţi. Bărbatul îl privise, și apoi se 


înfuriase foarte tare. Îi vedea buzele mișcându-se fără cuvinte, 
în timp ce faţa i se înroșea în vârtejul mâniei când agita foaia în 
faţa ochilor ei. Rupsese desenul, și apoi, prinzând-o de mână și 
zgâlțâind-o, o băgase într-o debara. Maureen își amintea în 
detaliu chipul bărbatului care dispărea înghiţit de întunericul 
ușii ce se închidea. 

Apoi se trezise udă de sudoare și se regăsise în același 
întuneric. 

Era în Manhattan, în apartamentul mamei sale, la ultimul 
etaj al unei clădiri din cărămizi brune, la numărul 80 din Park 
Avenue, aproape de Grand Central Station. Maureen ar fi vrut 
să meargă să locuiască în apartamentul pe care tatăl ei îl 
deţinea în centru, dar era evident că, în timpul convalescentei, 
ar fi fost necesară asistenţa unei femei. 

Astfel, după operaţie, acceptase strângând din dinţi să-și 
petreacă acel timp în casa lui Mary Ann Levallier. În ciuda 
preocupării firești a mamei ei pentru ceea ce i se întâmplase, 
Maureen se hotărâse să nu-și facă prea multe iluzii asupra 
naturii raporturilor dintre ele, care în mintea ei puteau fi 
sintetizate în câteva cuvinte: independenţă versus intoleranţă. 
Exista între ele o afecţiune atavică, genetică, aproape 
instituțională, dar un sentiment care să vină dinspre prietenie 
părea să nu fie agreat. 

Zgomotele traficului newyorkez ajungeau până la ea 
atenuate de filtrul geamurilor duble. După Roma, era orașul pe 
care îl cunoștea cel mai bine. Și în cele două orașe, între 
milioane de oameni, găsise într-o zi unul care fusese în stare să 
o cunoască. Povestea ei fusese întotdeauna suspendată între 
două lumi diferite: făcea parte din amândouă, dar nu aparținea 
cu adevărat nici uneia. Singura persoană care fusese în stare să 
se interpună între cele două fusese un bărbat care simţise 
același lucru, împins de o muzică ce ţintea spre cer, în timp ce 
el era țintuit pe pământ. O persoană care descrisese minciunile 
întunericului și care devenise singurul adevăr din acel 
întuneric. 

O singură persoană, unica. 

lar acum... 

De când se trezise la spitalul Gemelli, după crunta lor 
experienţă, viaţa ei fusese un continuu carusel de senzaţii 
monocromatice. Întunericul care-i învăluia ochii, împreună cu 


bandajele, transmisese către toate celelalte simțuri ale sale 
datoria de a înţelege prin aproximare ceea ce se întâmpla în 
jurul ei. Chiar și voiajul de la Roma la New York fusese un șir 
de emoţii fragmentate, nesusţinute de fluiditatea pe care 
imaginile o atribuie oricărui traseu, astfel încât să constituie 
scheletul unei amintiri. 

Abia acum, când îi lipsea cu desăvârșire, era constrânsă să 
recunoască importanța covârșitoare a vederii. Deplasările 
deveniseră zgomot de motoare de avion, arome și mirosuri de 
străzi întâlnite în drum. Persoanele deveniseră voci și 
parfumuri. Uneori însemnau o atingere a pielii cuiva, căruia îi 
încredința nevoia ei de a se simţi încă o ființă umană. In 
întunericul acela nemărginit, cercelul lui Arben Gallani își 
continua legănarea scânteietoare, iar corpul însângerat al lui 
Connor nu încetase nicio clipă să se prăbușească în pulbere. 

Și în tot acel timp, în mintea ei, Maureen nu încetase nicio 
clipă să ţipe. 

Vocea profesorului William Roscoe, chirurgul care avea s-o 
opereze, era doar o altă voce care se suprapusese pentru o 
clipă peste acel îndelung urlet mut. Joasă, baritonală, plăcută, 
inducea siguranţă prin tonul moale, cu un accent pe care nu 
reușise să-l individualizeze, dar care era străin de limbajul sec 
al newyorkezilor. Percepea prezenţa lui lângă pat. Mirosea a 
halat curat și a bărbat proaspăt bărbierit. 

— Domnișoară Martini, intervenţia la care veţi fi supusă e 
relativ simplă. Iar parcursul postoperatoriu va fi scurt. Vă vor fi 
implantate două cornee noi și voi folosi cultura de celule 
staminale pe care o posed pentru a evita orice problemă de 
refuz legată de particularitatea dumneavoastră genetică. Cred 
că în câteva zile vom putea să vă îndepărtăm feșele, iar în ceea 
ce privește posibilitatea ca dumneavoastră să vedeţi din nou, 
pot să vă asigur, încă de pe acum, că este o certitudine. 
Singura complicaţie căreia va trebui să vă supunețţi este un șir 
de intervenţii ușoare care vor servi la integrarea altor celule 
stern pentru a asigura stabilitatea definitivă a noilor cornee. În 
plus, cred că după intervenţie va trebui să purtaţi o vreme 
ochelari întunecaţi, dar asta nu va face altceva decât să vă 
sporească farmecul personal. Am fost îndeajuns de explicit, sau 
mai aveţi nelămuriri? 

— Nu, totul este foarte clar. 


— Fiţi liniștită. După cum v-am spus, în cel mult o săptămână 
veți vedea din nou. 

Maureen răsplăti optimismul medicului printr-o atitudine 
plină de încredere. 

— Sigur că voi vedea, îi răspunsese împăciuitor. 

„Sigur că voi vedea din nou. Nu pentru ceea ce vreau să vad, 
ci pentru ceea ce trebuie să văd. Și va fi un chip în faţa ţevii 
unui pistol...” 

Operația nu fusese altceva decât scârțâitul roţilor unei tărgi, 
alte mirosuri de dezinfectant, voci străine într-o sală de 
operaţie plină de lumini cărora le simţea doar căldura și 
înţepătura fină a unui ac în braț. Apoi un nimic blând. În 
definitiv, anestezia fusese un simplu salt într-un întuneric mai 
profund, în timpul căruia își permisese luxul de a nu gândi. 

Când se trezise din ea, găsise mâinile tatălui și ale mamei 
sale, așteptând-o. Și parfumul ei discret și fin. Maureen 
încercase să și-o imagineze așezată lângă pat, elegantă, în 
ciuda a tot și a toate, și aranjată până în cel mai mic amănunt. 
Un amestec de clasă și de autocontrol. Intr-o altă situaţie ar fi 
numit răceală acea stare a ei, dar în acel moment simţea nevoia 
să-i acorde prezumția de nevinovăție. Totuși, și-ar fi dorit ca 
amnezia unei îngrijorări materne să o fi făcut să piardă din 
vedere, măcar o dată, simetria pliurilor eșarfei sale. 

Hotări să nu deschidă radioul pe care i-l aduseseră să-i ţină 
companie, așezat pe măsuţa de lângă pat. În primul rând 
pentru a evita să transmită mamei sale și cameristei că se 
trezise, dar mai ales pentru a evita să asculte un program al 
vreunui DJ angajat într-o celebrare impetuoasă a vieţii și a 
muzicii lui Connor Slave. 

Auzise cu câteva zile în urmă că se încerca organizarea unui 
eveniment extraordinar la Carnegie Hall. Cu ajutorul tehnicii 
digitale și a unui sofisticat program de grafică computerizată, 
se puteau manipula imagini video și apariţii TV cu Connor 
Slave, creând o imagine tridimensională a sa. O serie de 
proiectoare holografice aveau să miște pe rând această imagine 
pe scenă, sincronizând apariţia virtuală cu un concert real al 
unei orchestre compuse din oameni în carne și oase. 

Era un supliciu la care Maureen nu s-ar fi supus niciodată. 

Să-l vadă pe scenă având consistenţa unei fantasme, să știe 
că era doar un soi de marionetă animată de firele unei 


mașinării, și, cu toate acestea, să simtă nevoia de a urca în fugă 
să-l îmbrăţișeze și să-și piardă mâinile în părul lui, cu 
certitudinea că ar fi strâns în braţe doar aerul zugrăvit cu iluzii. 

Mâncărimea de la ochi se calmase, și simţi nevoia de a merge 
la baie. Această nevoie atât de fizică și de banală o făcu să se 
simtă vie. Nu voia să o cheme pe mama ei și nici nu voia să se 
supună atenţiilor Estrellei. Femeia de origine hispanică o 
îngrijea, asaltând-o cu un șuvoi de cuvinte confuze înmuiate de 
un dulce accent latino, alternate din când în când cu termeni 
din spaniolă. 

Chiar și acea mică încăpățânare de a-și fi autosuficientă 
adăuga un pic de viaţă existenţei ei. 

Cunoștea încăperea, chiar dacă nu foarte bine. 

O văzuse în alte momente, când nu fusese nevoită să 
folosească memoria de liliac după care trebuia să se ghideze 
acum. 

Se ridică din pat și, pipăind cu mâinile, se îndreptă cu pași 
ușori și atenţi spre baie. Evită o mobilă pipăind-o și înconjură 
un mic fotoliu. Ajunse să pună mâna pe peretele rece și neted și 
își pipăi drumul înainte până ajunse la suprafaţa lăcuită a ușii 
de la baie. Căută mânerul și îl întoarse până când simţi ușa 
deschisă. O împinse și, sprijinindu-se de ea, își forţă corpul s-o 
urmeze înăuntru. Un singur pas nesigur și brusc... 


„.e lumină, și chipul unei femei vopsit în albastru 
sub mine. Suntem întinși pe pământ, iar pe podea în 
jurul nostru e totul alb și sunt câteva pete de culoare, 
iar eu sunt pe corpul ei și simt o parte despre care nu 
știam ca o am mișcându-se înăuntru și afară din ea, 
caldă și umedă, și văd chipul ei devenit livid din cauza 
vopselei cum dispare ușor, ușor. O vad, dar nu-i aud 
vocea. O văd mistuindu-se cu un geamăt pe care nu-l 
pot auzi în rotocoalele de fum mirositor ale orgasmului 
și dintr-odată sunt și eu în picioare și, plecând privirea, 
am surpriza unui penis pe care-l strâng și-l frec și văd 
picăturile de spermă ce stropesc totul în jur în timp ce 
cad și eu în capcana fără fund a unei plăceri intense și 
necunoscute. 

Apoi sunt la pământ și... 

„„Sunt în picioare în fața oglinzii, și chipul meu mă 


privește, un chip roșu acoperit parcă de sângele a mii 
de răni. Mă privește din pătratul lucios care dă spre 
versantul unei alte lumi, care pare să fi făcut din 
nebunie regula sa de bază. Buzele mi se mișcă în timp 
ce ațintesc un deget ca un pistol spre propria imagine 
Si... 

...merg spre ușa din capătul acestei enorme încăperi 
atât de luminoase și o deschid, și în umbra palierului 
văd o siluetă nemișcată care acum înaintează... 


Maureen se trezi îngenuncheată, cu mâinile la tâmplă, 
cufundată din nou în întuneric. Se simţea sfârșită ca după un 
coșmar sau după un orgasm. De fapt, această ultimă senzaţie 
părea să deţină întâietatea. Se simţea goală, ca și când 
plăcerea pe care o încercase în acel moment de ameţeală părea 
să fi fost adevărată, dar cu percepţia nefirească de a o fi trăit 
prin prisma unui bărbat. Mâna pe care o simţise alunecând pe 
penis era a ei. Și simţise în același fel zvâcnetul lichidului 
seminal în trupul ei, alunecând afară, ieșind impetuos și 
autoritar, printr-o parte a corpului pe care nu putea să o aibă. 

Se aplecă ușor înainte, până când atinse cu fruntea 
înfierbântată liniștea rece a podelei de marmură. 

„Nu se poate... Nu se poate...” 

Ușa încăperii se deschise cu o clipa înainte ca ea să cadă în 
braţele panicii, aceea care face din întuneric locul ideal unde 
să-și aștepte prada. 

— Madre de Dios! Ce se întâmplă, domnişoară? Așteptaţi să 
vă ajut. 

Auzi vocea alarmată și pasul ușor al Estrellei, care se apropia 
de ea. Dintr-o parte îndepărtată a apartamentului se auzea și 
sunetul ritmic al tocurilor mamei sale. 

Apoi alinarea a două braţe puternice și, din fericire, legate 
de niște ochi siguri. 

— Domnișoară, veniţi, sprijiniţi-vă de mine. Vă ajut să vă 
întindeţi pe pat. 

Estrella o ajută să se ridice și o îndruma prin încăpere, 
rezemând-o de trupul său robust, în timp ce ea nu reușea să-și 
regăsească ritmul normal al inimii. Vocea calculata a lui Mary 
Ann Levallier o surprinse la jumătatea drumului. 

— Ce s-a întâmplat, Maureen? Te-ai lovit? 


Iată, intoleranţă versus independenţă. 

— Nu s-a întâmplat nimic, mamă. M-am împiedicat și am 
căzut. 

— Estrella, cum s-a putut una ca asta? Credeam că am fost 
destul de explicită. Domnișoara nu trebuie lăsată singură nici 
măcar o clipă. 

Maureen clătina din cap. 

— Ea nu are nicio vină. E doar vina mea. Am vrut să merg la 
baie singură și am alunecat. Acum mă simt bine. 

Odată depășita teama, în vocea mamei sale se percepea o 
ușoară iritare ce reușea să treacă dincolo de faptul că se 
liniștise. 

— Mă surprinde că, în starea ta, încă mai simţi nevoia să te 
expui la astfel de bravade. Nu pot să cred. Ce rost are? 

Ar fi vrut într-adevăr să-i explice sensul a ceea ce ea numea 
dintotdeauna „bravadă”. Încercase de multe ori să o facă, chiar 
de când era mica, dar de fiecare dată Mary Ann Levallier 
refuzase să sărute broscoiul pe care fiica sa i-l întindea cu 
mândrie din pălmuţă. Pentru ea, reprezenta doar un animal 
scârbos care nu avea să devină niciodată prinţ. 

Basmele erau și trebuiau să rămână basme. 

Maureen se gândi că era inutil să o facă să înţeleagă acum. O 
lăsă în braţele scepticismului său, între limitele sale, 
schimbând subiectul. 

— Cât e ceasul? 

— Nouă și jumătate. Cred că ar trebui să te pregătești. Ştii 
că avem programare la profesorul Roscoe, pe la unsprezece. 

„Cum aș putea să uit? Gândindu-mă la asta, am simţit cum 
trece fiecare secundă a fiecărui minut.” 

— Bine, mă îmbrac acum. 

— Perfect. Eu merg să rezerv o mașină pentru ora zece și 
jumătate. Estrella, stai aici și, de data asta, fii atentă la ce se 
întâmplă. 

Conversaţia cu mama sa și scurta pauză pe care o făcuse în 
pat o scoseseră din angoasa în care căzuse după flash-ul 
neașteptat al acelor imagini venite de nicăieri. Se ridică și 
căută sprijinul cameristei, mai mult pentru a-i da ei sentimentul 
că este utilă, după certurile la care o supusese stăpână casei, 
decât pentru că s-ar fi simţit într-un echilibru precar. 

Se lăsă condusă la baie și acceptă comentariile în spaniolă 


ale Estrellei, care o ajuta să se dezbrace. 

— Ce corp frumos aveţi, domnișoară, nici urmă de grăsime. 
Parc-aţi fi o actriță de cinema! 

Maureen tăcu, încercând să-și imagineze silueta generoasă a 
femeii și chipul său de vârsta a doua care trebuie să fi fost 
frumos cândva. Deschise dușul și primi apa caldă în schimbul 
dușului rece de mai devreme. Mereu înconjurată de grija atentă 
a Estrellei, se forță să vorbească totuși cu ea, pentru a nu se 
gândi la ceea ce i se întâmplase și la ceea ce urma să se 
întâmple peste puţin timp. 

Se șterse cu un prosop care era doar o țesătură fără culoare, 
își trase pe ea haine pe care învățase să le recunoască după 
pipăit și își pieptănă părul cu mâini care nu erau ale ei, 
acceptând verdictul unor ochi ce nu-i aparţineau. 

— Gata, domnișoară! Aveţi încredere în mine. Sunteţi foarte 
frumoasă! 

Cuvintele Estrellei îi aminteau în mod ciudat de Duilio, 
administratorul garajului în care își ţinea mașina la Roma. Cine 
știe dacă omul acela mai exista, dincolo de pragul încăperii 
imense în care ea fusese închisă. Cine știe dacă Roma mai 
exista. Cine știe dacă lumea mai exista. 

„Cine știe dacă eu mai exist...” 

Când mama sa, cu vocea și cu pasul dintotdeauna, veni s-o 
anunţe că mașina aștepta în stradă, o urmă pentru a primi un 
răspuns la această întrebare. 

leși din casă pentru a descoperi dacă își recâștigase vederea, 
încercând să lase închisă în încăpere teama de a-și fi pierdut 
minţile. 


26 


Maureen acceptă scaunul și foșnetul căruciorului ca pe un 
transfer de responsabilitate pentru nevoia ei de echilibru. 
Imediat ce coborâseră din mașină, ea și mama ei fuseseră 
întâmpinate de un infirmier care le aștepta. Acum, un alt 
bărbat necunoscut, mirosind a parfum dulceag și având o 
respiraţie mentolată, o împingea pe coridoarele spitalului Holy 
Faith, în care fusese operată. Maureen nu era foarte sigură că 
știe care e arhitectura acestui edificiu. De obicei spitalele se 
privesc în trecere, iar apoi privirea se mută în altă parte, ca 
pentru a uita că există. Cunoștea New Yorkul suficient pentru 
a-și aminti că Holy Faith era situat în Lower East Side, ceva 
mai jos de pata verde a parcului Tompkins Square. De multe ori 
în timpul convalescenţei se întrebase dacă de la fereastra ei se 
vedeau vârfurile arborilor. Şi de fiecare dată își răspunsese că 
poate nu avea să mai vadă vreodată vârfurile pomilor iţindu-se 
de după ceva. 

După sporovăială cu Estrella, Maureen făcuse toată călătoria 
în tăcere, lăsând mamei sale datoria de a dirija șoferul, care 
vorbea o engleză cu puternic accent rus și care pentru ea era 
doar o voce între atâtea altele. 

Incercase să-și imagineze chipul lui. 

Cadenţa aceea unduitoare și uneori pietroasă de sunete 
guturale îi aduse însă în memorie altă voce, legată pentru 
totdeauna de imaginea unui cercel în forma de cruce, cu un mic 
diamant în mijloc. Maureen încercase să schimbe acel gând, 
așa cum schimbi subiectul unei conversații, dar, atunci când 
dialogul este între tine și propria minte, e aproape imposibil să 
reușești. Amintirea-i alunecase spre experienţa ciudată pe care 
o avusese ceva mai devreme și se găsise imediat faţă în faţă cu 
spaima. Nu ştia dacă ar fi trebuit să-i vorbească doctorului 
Roscoe, dar în cele din urmă se hotărâse să nu o facă. În acel 
teatru care era acum mintea sa, scenele se derulau limpezi și 
clare, asemenea acelei halucinaţii ciudate, care o surprinsese 
în ușa băii. Și-l imagina pe chirurg, căruia îi atribuise un chip 
provizoriu, cufundat într-o stânjeneală cronică, în timp ce-și 
căuta cuvintele potrivite pentru a-i recomanda sprijinul unui 
bun psiholog. Și ultimul lucru de care ea ar fi avut nevoie, în 
acel moment, era să aibă în preajmă persoane roase de îndoiala 


că acea experienţă i-ar fi atacat în vreun fel raţiunea. 

Inaintară pe coridoare într-o tăcere vătuită, întreruptă doar 
de pașii cuiva - „Un medic? Un infirmier? Un alt orb ca mine?” 
- pe care îl întâlneau și de vreun scurt și trecător miros de 
medicamente. Holy Faith era un spital mic și nu avea centru 
pentru urgenţe, drept pentru care nu avea nici acel interfon 
prin care să fie chemați medicii. Era vorba mai mult despre un 
institut de cercetare avansată, prevăzut și cu un pavilion de 
spital, cu o capacitate limitată. Tratamentele și intervenţiile, 
care se făceau cu tehnică de ultimă generaţie, priveau în 
general sectorul de oftalmologie. Iar profesorul William Roscoe 
era unul dintre cei mai mari specialiști din lume în acest 
domeniu. Deși era încă tânăr, cercetările sale asupra celulelor 
staminale atotputernice îl apropiau, în opinia unora, cu pași 
mari, de Premiul Nobel. 

Și, dacă totul ar fi mers așa cum prevăzuse, el avea să-și 
găsească și un loc de onoare în micul paradis personal al 
sfinților lui Maureen Martini. Căruciorul fu oprit încet, și apoi 
întors spre dreapta. Zgomotul unei uși care se deschidea, 
urmat de cel al căruciorului împins în interior, iar apoi mâna 
tatălui ei care o aștepta deja în cabinet și-i mângâie obrazul. 
Nici măcar după o sută de ani de cursuri teatrale n-ar fi reușit 
să-și mascheze emoția din voce. 

— Bună, iubire! 

— Bună, tată! 

— Ai să vezi că totul va merge bine. 

Vocea profesorului Roscoe veni peste cea a lui Carlo Martini, 
identică în intenţie, dar nu și în timbru. 

— Sunt absolut de acord, domnișoara. Cum vă simţiţi? 

— Bine, aș spune. 

— Pun pariu că n-aţi prea dormit azi-noapte. 

Maureen se întrebă cum de se poate ghici un zâmbet din 
vocea unui om, chiar dacă nu-l poţi vedea. 

— Cred că aţi câștigat. 

— E normal să fiți un pic agitată. Doamnă Wilson, daţi-i, vă 
rog, un calmant. 

— Dacă se poate, aș vrea să refuz. 

— În medicina nu este democraţie, domnule comisar. Şi 
pentru că eu spun să-l luaţi, cred ca ar fi mai bine s-o faceţi. 

Vocea mamei ei veni să sprijine opţiunea medicului. 


— Te rog frumos, Maureen, fă ce ţi-a spus profesorul! 

Auzi pasul cuiva apropiindu-se. Infirmiera îi puse în mână un 
pahar de plastic ce conţinea o pastila și un pahar identic plin cu 
apă și o ajută să înghită. 

Vocea lui Roscoe părea mulțumită. 

— Foarte bine. Doamnă Wilson, fiţi drăguță și coborâţi 
jaluzelele, iar apoi, vă rog, aprindeţi la minimum veioza aceea 
mică de pe biroul meu. 

Maureen auzi zgomotul scăunelului pe care medicul îl așeza 
în faţa ei. 

— Bun. lar acum, să vedem ce am reușit să facem. 

O ușoară apăsare sub bărbie o făcu să ridice faţa în sus și, 
imediat după aceea, simţi două mâini experte ce-i desfăceau 
ușor bandajele. 

Întâi unul... 

„Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! 
Doamne-ajută!” 

„„„apoi celălalt. 

„Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! 
Doamne-ajută!” 

Maureen simţi un sentiment de eliberare, iar aerul proaspăt 
o atinse ușor peste pleoapele închise, ușor transpirate. Timpul 
părea să fi fost suspendat. La fel și respiraţia ei. li părea că toţi 
locuitorii lumii ar fi fost ascunși pe lângă geamuri, pândind 
jocul destinului care se desfășura în încăperea aceea. 

— Gata, domnişoară, puteţi deschide încet ochii. 

Maureen îi deschise. 

„Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută! 
Doamne-ajută!” 

Şi văzu încă o dată întunericul. 

Simţi că inima îi sparge pieptul cu bătăi puternice, ca și când 
ar fi vrut să dea un ultim semn al prezenţei sale și apoi să 
înceteze pentru totdeauna a mai bate. 

Apoi, din întunericul acela veni o lumină neașteptată și văzu 
chipul unui bărbat aplecat deasupra ei cu mâinile îndreptate 
spre fața ei. Doar pentru o clipă. Așa cum venise, secunda 
aceea de miracol se închise în sine, ca într-o secvenţă de film 
proiectata invers. 

Și fu din nou întuneric de smoală în sufletul ei. Maureen auzi 
o voce, ieșind dintr-o gură lipsită de respiraţie. Și rugăciunea ei 


mută fu înghițită de noapte. 

— Nu văd. 

Vocea profesorului Roscoe veni luminoasa, purtând un mesaj 
de liniște și de speranţă. 

— Așteptaţi o clipă. E normal. Trebuie să daţi timp ochilor să 
se obișnuiască iarăși cu lumina. 

Maureen închise din nou pleoapele, simțind o ușoară arsură, 
ca și când ar fi avut nisip mărunt în ochi. 

Când le deschise din nou, văzu răsăritul cel mai frumos din 
lume. Văzu o lumină roșiatică și blândă, revărsându-se peste 
miracolul unui cabinet, un bărbat cu același chip de mai 
devreme aplecat deasupra ei, într-un halat alb, petele colorate 
ale unor tablouri răsfrânte pe albul pereţilor, un mic abajur 
binecuvântat aprins ca un far pe un birou, o infirmieră cu părul 
roșu în capătul încăperii, mama ei într-un costum albastru, tatăl 
ei cu o lumină de speranţă pe chip și cu nelipsita cravată 
Regimental la gât și, în sfârșit, reuși să-și permită, după toate 
cele întâmplate, luxul desfrânat al câtorva preţioase lacrimi de 
bucurie. 

Bărbatul cu halat alb îi zâmbi și îi vorbi, iar profesorul 
Roscoe primi și un chip care să se alăture vocii. 

— Cum vă simţiţi, domnişoară? 

Rămase o clipă în tăcere înainte de a înţelege că acele 
bubuituri pe care le simţea în urechi veneau de undeva din 
adâncul ei. 

Apoi zâmbi la rându-i. 

— Domnule profesor, vi s-a mai spus că sunteţi un bărbat 
foarte frumos? 

William Roscoe se ridică făcând un pas înapoi. O grimasă pe 
chipul său bronzat îi dădu un aspect ironic. 

— De mai multe ori, Maureen, de mult mai multe ori! Dare 
prima dată când o femeie o face după ce o vindec. De obicei, 
după ce mă văd bine, nu mi-o mai spun. Mă scuzaţi că sunt 
prea sincer, dar în faţa unor anumite rezultate am încă tendinţa 
să mă entuziasmez prea tare. 

Mary Ann Levallier și Carlo Martini rămăseseră în tăcere, cu 
expresia celor care văd, dar nu înţeleg ce se întâmplă. Când, în 
sfârșit, deslușiră sensul dialogului dintre Maureen și doctor, se 
repeziră amândoi să o strângă în braţe, fără a-și da seama că în 
acea îmbrăţișare se cuprindeau și unul pe celălalt. 


Maureen se lăsă copleșită de emotia lor. Un mic basm pentru 
copii se adeverise de această dată. Sărutase broscoiul, iar 
acesta devenise prinţ, și ea reușise în sfârșit să-l vadă. 

— Bine, doamnelor și domnilor, după acest firesc moment 
emoționant, îmi daţi voie și mie să-mi continui munca? 

Roscoe își făcu loc printre cele șase braţe și o luă de mână pe 
Maureen. 

— Veniţi să vă văd un pic mai bine. Ridicaţi-vă încet. După tot 
acest timp fără vedere, s-ar putea să simţiţi o ușoară ameţeală. 

O ajută să ajungă lângă un aparat foarte complicat care se 
afla într-un colţ al cabinetului. O așeză pe un scaun înăuntru și 
îi sprijini bărbia pe un suport. 

— Staţi liniștită. E puţin deranjant, dar nu dureros. 

Roscoe se așeză în faţa ei începând un examen amănunţit, 
compus din luminiţe albastre și din instrumente care-i atingeau 
ușor ochii, provocându-i o lăcrimare firească. 

— Foarte, foarte bine. 

Roscoe se ridică ajutând-o să se elibereze din acel spaţiu 
știinţifico-fantastic. 

— Așa cum v-am spus, va trebui să purtaţi ochelari întunecaţi 
pentru o vreme. Iritarea pe care o simţiţi se va diminua în timp. 
Doamna Wilson vă va da un antibiotic, picături și o sticluță de 
colir pe care va trebui să le folosiți după indicaţiile de pe 
reţetă. Fără computer și doar foarte puţin timp la televizor. 
Încercaţi să nu vă obosiţi prea tare, dormiţi cât mai mult posibil 
și reveniţi pentru control într-o săptămână. În funcţie de timpul 
de recuperare, vom stabili când trebuie să implantăm și al 
doilea grup de celule. 

Ridică mâinile așa cum face un artist de circ după cea 
executat un dublu salt mortal. N 

— Doamnelor şi domnilor, am terminat. In ceea ce mă 
priveşte, puteți pleca. 

Pe când ceilalți participau la ritualul saluturilor şi al 
mulțumirilor, Maureen se opri o clipă pentru a-și fixa pentru 
totdeauna în memorie chipul profesorului William F. Roscoe. 
Era cu vreo zece centimetri mai înalt decât ea, iar chipul său, 
deşi nu tocmai fascinant, era frumos, cu tâmplele uşor 
grizonante și cu tenul sănătos al unei persoane care petrece 
mult timp în aer liber. Trupul său uscat părea al unui om 
obişnuit cu timona unei bărci cu vele. Mai mult decât atât, avea 


un zâmbet contagios și o exprimare dezinvoltă. 

leșiră din cabinet. Traseul în sens invers fu pentru Maureen 
ca un spectacol fantastic. Lespezile de un verde blând de la 
Holy Faith Hospital îi păreau mozaicuri din Piazza Armerina, 
iar soarele care o aștepta afară avea lumina din Maldive. În 
timp ce șoferul limuzinei cu care venise la spital era un om 
senin între două vârste, cu un curios accent rusesc. 

Işi îmbrăţișă tatăl, care acum putea să se întoarcă la Roma 
cu o stare de spirit mult îmbunătăţită comparativ cu cea cu 
care venise. Traseul spre Park Avenue fu pentru Maureen o 
răsplată a vederii. Mary Ann Levallier rămase tăcută, în timp ce 
fiica ei filtra culorile și imaginile prin acel simţ atât de îndelung 
atrofiat. Lui Maureen îi păru că vede zgomotele traficului, și 
mirosurile, și parfumurile unui oraș în timp ce străbăteau 
Bowery Street, iar ceasul electronic de lângă Virgin Store din 
Union Square părea o operă de artă, nu doar un simplu 
monument închinat timpului care trece, și Grand Central 
Station era un loc magic cu trenuri care plecau cine știe unde. 

Când intrară în apartament, fură primite de bucuria și de 
emoția Estrellei, care o acompanie înţelegătoare până în 
camera ei, ca și când ar fi avut încă nevoie de un însoțitor. 
Maureen ceru să fie lăsată singură, și dorinţa îi fu îndeplinită. 
O rugă pe Estrella să coboare puţin jaluzelele înainte de a ieși. 

Deși nu-i plăceau gusturile mamei sale în materie de 
decoraţiuni interioare, camera aceea cufundată în penumbră îi 
păru fantastică. Eliberarea bruscă de tensiune o secătuise de 
puteri. Se așeză pe pat și începu să se descalţe. Se întinse și 
hotărî să-și acorde un moment de desfătare, după o lungă 
perioadă de voci fără chip ascultate la radio. 

Luă telecomanda, deschise televizorul și îl fixă pe Eyewitness 
Channel. 

— Continuă ancheta în cazul misteriosului asasinat al lui 
Chandelle Stuart, singura moștenitoare a magnaţilor oţelului, 
găsită moartă, cu două zile în urmă, în apartamentul său din 
Stuart Building, în Central Park West. 

Pe ecran apăru imaginea unei fete cu părul negru și cu 
chipul livid. Gura avea o linie dură, care îi dădea un aspect 
lasciv. 

— În ciuda secretului păstrat de autorităţi, surse acreditate 
fac legătura între această crimă și moartea lui Gerald Marsalis, 


cunoscut sub numele de Jerry Kho, fiul primarului, pictor, găsit 
în urmă cu trei săptămâni, asasinat, în atelierul său. Se pare că 
va avea loc o conferinţă de presă... 

Cuvintele reporterului dispărură în limbul din care Maureen 
părea să se fi întors cu ceva timp în urmă. Pe ecran apăruse 
chipul unui bărbat, iar chipul acela anulă brusc toate senzațiile 
pozitive pe care i le dăruiseră cele câteva clipe de mai înainte. 

Maureen cunoștea acel chip. 

Îl văzuse chiar în dimineaţa aceea, în timpul acelor flash-uri 
pe care ea le confundase cu niște halucinaţii. 

Era bărbatul care-i dăduse sentimentul nefiresc că avea 
penis și care îi zâmbise din oglinda ce dădea spre o altă lume, 
cu chipul unui demon roșu ce părea acoperit de sângele a mii 
de răni. 


27 


Taxiul opri în capătul parcului Carl Schurtz, în dreptul 
intrării la Gracie Mansion. După ce plătise cursa unui șofer cu 
turban care părea să fi făcut din usturoi singura sa sursă de 
hrană, Maureen cobori din mașină răsuflând ușurată și intra pe 
aleea asfaltată care urca ușor spre locuința oficială a 
primarului New Yorkului. Din dreapta auzea strigătele unor 
copii care se jucau în parc. Dincolo de ei era mica piaţă - în 
care statuia lui Peter Pan reprezenta un punct de atracţie, fiind 
folosită de sute de ori ca locaţie pentru diferite filme. Își aminti 
că, de fapt, New Yorkul era în întregime un studio de filmare, 
plin de locuri pe care fiecare le văzuse de atâtea ori, încât toţi 
își pierduseră interesul de a le cunoaște cu adevărat. 

Însoţită de acest gând, Maureen se așeză pe o băncuţă, 
cuprinsă de sentimentul straniu că, împotriva voinţei sale, ceva 
o purta spre un loc pe care cineva i-l desemnase într-o poveste 
cu nebuni. Pentru trecători putea fi doar o tânără frumoasă 
care se plimba prin parc, căutând o clipă de liniște înainte de a 
se cufunda în restul preocupărilor zilnice. 

Și chiar asta era ceea ce ea își dorea să fie. O persoană 
normală, cu o viaţă normală, fără amintiri și, mai ales, fără 
amintiri care să nu-i aparţină. Descoperirea pe care o făcuse cu 
o zi înainte o lăsase la început buimacă. Imagini violente, pe 
care le percepuse asemenea unor mesaje, venite dintr-un loc 
necunoscut ei, și apoi descoperirea că poate acele mesaje 
veneau de la locul unde fusese comisă o crimă. 

Şi, din nou, ea era victima. 

Iar și iar. 

Prima dată le văzuse cu ochii ei, iar acum, cu ochii altcuiva, 
care, într-un mod inexplicabil și fără vreun motiv evident, 
deveniseră ai ei. 

Maureen își scoase ochelarii și-i așeză pe băncuţă lângă ea, 
pentru a putea vărsa cele câteva lacrimi în voie, în căușul 
mâinilor ce-i acopereau faţa. Când văzuse la televizor imaginea 
tânărului asasinat și descoperise ce i se întâmplase, avusese 
nevoie de câteva minute pentru a ieși din împietrirea aceea ce 
părea să o fi cuprins. Apoi, simţul raţiunii îi venise în ajutor și 
se agăţase de el cum te agăţi de o coarda de salvare deasupra 
unei prăpăstii. 


Luase telefonul și îl sunase pe profesorul Roscoe la Holy 
Faith Hospital. Când îi auzise vocea la telefon, se simţise în 
siguranţa, ca și când ar fi simţit prezenţa reconfortantă a unui 
prieten într-o situaţie de criză. 

— Bună, Maureen, s-a întâmplat ceva? Te simţi bine? 

Din vocea doctorului răzbătea o anumită neliniște, pe care 
Maureen căută s-o înlăture cât mai repede. 

— Nu, totul e în ordine. Fizic, mă simt bine, dacă asta va 
îngrijora. Voiam doar să vă cer ceva, dacă se poate. 

— Spune. 

— Cunoașteţi identitatea donatorului? Ştiţi cui aparţineau 
corneele pe care mi le-aţi transplantat? 

Percepu o clipa de reflecţie la capătul celălalt al firului. 
Maureen nu reușise să-i înțeleagă sensul. Poate că Roscoe avea 
să-i spună ceea ce nu știa sau poate că știa ceea ce nu avea să-i 
spună. 

— Nu. Noi primim doar semnalarea faptului că există organe 
disponibile și tipologia genetica a donatorului, dar identitatea 
sa ne este cu totul necunoscuta. Prelevarea se face în altă parte 
și, din motive pe care cred că le înţelegi și tu, se face cu o 
discreţie absoluta. 

Maureen rămăsese fără cuvinte. Probabil că doctorul 
întâlnise în viaţa sa o mulțime de astfel de solicitări atât dintr-o 
parte, cât și din cealaltă. Persoane care își doreau să știe cine 
fusese donatorul sau rude care cereau să cunoască identitatea 
beneficiarului unui organ pentru a-și cultiva iluzia că o parte 
din cel iubit mai trăiește încă undeva. 

— Maureen, știu ce simţi. E de înţeles pentru oricine, și, mai 
ales, pentru dumneata, care ai trecut printr-o astfel de 
experienţa cumplita. Dar asta nu este atitudinea potrivita. 
Încearcă să nu te gândești decât la tine însăţi. Amintirile sunt 
uneori niște bestii crunte. Depinde de tine și de timpul pe care 
ţi-l acorzi pentru a le domoli în fiecare zi câte puţin. 

Maureen fusese din nou tentată să-i vorbească despre 
experienţa pe care tocmai o trăise. Simţea nevoia unei eliberări 
pe care o astfel de confesiune i-o putea oferi, dar bănuia că 
risca să treacă dintr-o colivie într-alta, înconjurata de persoane 
care ar fi putut crede că are halucinaţii, persoane care ar fi 
tinut în mână cheile libertăţii ei. 

Nu. Era un lucru pe care trebuia, măcar pentru moment, să-l 


controleze singură. 

— Poate e așa cum spuneţi dumneavoastră. 

— Sigur e așa cum spun eu. Nu din orgoliu o spun, ci din 
experienţa. Mergi înainte, acceptând ceea ce viaţa are încă să 
îti ofere. Și, dacă nu îţi place, vei vedea ca încă mai păstrezi în 
suflet puterea de a schimba lucrurile. 

Il salutase pe profesorul Roscoe, persoana care, fără să-și 
dea seama, o scosese dintr-un coșmar pentru a-i da drumul 
într-altul. Închisese telefonul. Își rotise privirea prin camera, 
încercând să se vadă prin ochii altcuiva. Din diverse motive, 
regăsise aceeași stare de spirit a zilei precedente, când aștepta 
să afle dacă avea să-și recapete vederea sau nu. 

Cu o singură diferenţă. 

De data asta reușise să vadă dincolo de fereastră drumul 
amăgitor al nopții înspre zori, fără să fi visat, căci nu dormise 
nici măcar o clipă. În tot acest timp hălăduise printre gânduri 
ca într-o pădure de nepătruns, și, de fiecare dată când se 
păcălea că își găsise un drum de ieșire, se trezea în faţa unei 
alte dezamăgiri datorate inconsistenței punctului de plecare. 

În cele din urmă, toate aceste lucruri iraționale o 
împinseseră să se agaţe de singurul lucru care îi rămăsese 
raţional. Era poliţist și avea posibilitatea să contribuie la 
soluționarea unei crime. Cum... încă nu știa. Și nici măcar cu 
cine. 

Se temea încă de reacţiile pe care le puteau avea cei pe care 
urma să-i întâlnească, dar era un risc pe care trebuia să și-l 
asume. Era singurul drum de urmat. Sau, cel puţin, asta simţea 
că trebuie să facă, pentru a nu înnebuni de tot. Acesta era 
motivul pentru care, în clipa aceea, era așezată pe băncuţa 
vopsită în verde din parcul de la Gracie Mansion. Ştia că 
primarul Marsalis o cunoștea bine pe mama ei și spera că acest 
lucru avea să reducă din intensitatea cuvintelor pe care avea să 
i le spună, prevalând asupra oricăror informaţii pe care el le-ar 
fi putut cere în legătură cu activitatea ei în poliţia italiană. 

Dar acum, când ajunsese aproape de obiectivul său, nu-și mai 
găsea curajul de a se ridica și de a intra acolo pentru a spune 
ceea ce avea de spus. 

Se întrebă dacă un vinovat se simţea în același fel, atunci 
când mergea să se predea. Atunci își puse ochelarii, pentru a 
profita măcar de adăpostul fals pe care aceștia îl ofereau. Se 


ridică în picioare, pășind spre poarta și spre hăul care i se 
deschideau înainte. 


28 


— Dar cum se poate să nu se găsească nici măcar un indiciu 
în toată povestea asta de rahat? 

Christopher Marsalis se ridică de la biroul din cabinetul său 
și rămase în picioare, ca și când n-ar fi știut ce epilog trebuia să 
dea acelei neașteptate crize de nervi. Avea mânecile suflecate, 
dezgolind braţele robuste, iar gulerul cămășii era desfăcut. 
Peste haina aruncată neglijent pe spătarul scaunului, cravata 
era o pată de culoare. 

Își trecu o mână prin părul alb și se întoarse spre cei doi 
oameni care îl priveau în tăcere, așezați în faţa lui. Se întoarse 
spre scaun cu o expresie dezamăgită. 

— Îmi cer scuze! Cred că am fost cam nervos. 

Jordan nu spuse nimic. Nu își mai auzise fratele scuzându-se 
vreodată pentru ceva. Și era destul de semnificativ faptul că o 
făcea tocmai în acea clipă. 

Detectivul James Burroni se simţi obligat să răspundă. 

— Domnule primar, vă asigur că am încercat orice pistă. De 
când Jordan a avut acea intuiţie în legătură cu Chandelle 
Stuart, am făcut deja un pas înainte. Câţiva oameni din 
departament interoghează discret cadrele care făceau parte din 
grupul de profesori de la Vassar Colege, în perioada acelor 
evenimente. Se fac cercetări și la United Feature Syndicate, 
editura care a publicat Peanuts. Prin ei am început cercetările 
asupra urmașilor lui Charles Schulz, pentru a vedea dacă, 
printre însemnările și documentele pe care le au, nu ar putea fi 
ceva util. 

Christopher își îndepărtă scaunul de birou pentru a sta mai 
comod. Avea ochii încercănaţi. Privindu-l, Jordan își dădu 
seama că nu dormise prea mult de când cu povestea asta. 

— Domnule detectiv, sunt sigur că faceţi tot posibilul. Ceea 
ce mă enervează e să știu că noi stăm aici cu mâinile în sân, în 
timp ce un nenorocit de criminal în serie își proiectează o altă 
crimă. 

Jordan vorbi, ridicându-se de pe scaun. 

— Teoria asta e probabilă, dar nu mă convinge întru totul. 
Acea categorie de psihopati, despre care vorbiţi, adoră 
publicitatea, vrea ca operele sale să fie mediatizate, pentru a 
obţine astfel răsplata pe care o caută. În cazul nostru, nu s-a 


făcut nici cea mai mică referire asupra modalităţii de operare a 
criminalului. 

— Poate e așa cum spui tu, dar nu găsesc o definiție mai 
bună pe care să o dau unuia care omoară oameni, inspirându-se 
din niște benzi desenate făcute să te amuze. 

— Cheia acestei probleme e tocmai aici, după părerea mea. 
Doar că nu reușesc să înţeleg cum. 

Folosind verbul la singular, își luase asupra sa toată 
responsabilitatea acelui moment, iar Burroni îi fu recunoscător 
pentru asta. De când intrase în acea încăpere, nu reușise să 
scape de senzaţia de disconfort care pusese stăpânire pe el. Nu 
se întâmpla în fiecare zi ca un simplu poliţist să fie admis în 
sanctuarul primarului, iar asta, dincolo de lipsa de rezultate, îi 
influenţa starea de spirit. 

Jordan începu să se plimbe prin încăpere, absorbit iar de 
gândurile lui rostite cu voce tare, pe care Burroni se obișnuise 
să le recunoască și să le aprecieze. Asistă în tăcere la analiza 
obiectivă pe care acesta o făcea, impersonal, ca și când una 
dintre victime nu ar fi fost nepotul său, iar el nu s-ar fi aflat în 
prezenţa tatălui ei. Instinctiv, detectivul recunoștea preţul unei 
asemenea capacităţi de concentrare. 

— Să analizăm. Avem o persoană care săvârșește crime, 
inspirându-se din benzi desenate. Prima victimă e un personaj 
important. Este un pictor renumit, care, în același timp, este și 
fiul primarului New Yorkului. Dintr-un motiv necunoscut nouă, 
ar putea fi un gest de răzbunare, dar felul în care a fost comisă 
crima exclude această ipoteză. Apoi apare cea de-a doua 
victimă. O femeie de data aceasta, aparținând și ea unei familii 
foarte cunoscute din oraș. lar această nouă crimă are aceeași 
trimitere ca prima. Un foileton de benzi desenate, foarte 
popular în întreaga lume, care a fost publicat și în ţara noastră 
în peste o sută cincizeci de publicaţii zilnice sau săptămânale: 
Peanuts. 

Jordan făcu o pauză, ca și când ar fi urmărit o idee apărută 
brusc și care, la fel de iute, se volatilizase. 

— De fiecare dată când avem în față un indiciu asupra 
personajului luat în vizor, e întotdeauna diferit și nu pare să 
conţină un element capabil să arate ceva sigur. Prima crimă a 
fost legată de personajul Linus, nevrotic și cerebral, cu eterna 
lui păturică pe care și-o pune la urechi în momentele de criză. 


Acesta este felul în care criminalul îi așază corpul. În 
apropierea scenei delictului este observat un bărbat care 
poartă un hanorac și șchioapătă ușor cu piciorul drept. Pentru 
al doilea delict, este vorba despre Lucy, sora lui Linus, care are 
o slăbiciune pentru Schroeder, micul geniu al muzicii. Și în 
cazul ei, se întâmplă același lucru, în ceea ce privește poziţia 
cadavrului. Și din nou se observă la faţa locului prezenţa 
aceluiași bărbat. Din cercetări rezultă că ambele victime au 
studiat în același loc și că, probabil, ambii cunoșteau persoana 
care i-a ucis. Ne întrebăm dacă și a treia victimă, care ne-a fost 
indicată cu pseudonimul Snoopy, e un student sau o studentă 
de la Vassar și dacă îl cunoaște pe bărbatul care poartă un 
hanorac și șchioapătă ușor cu piciorul drept și despre care, să 
nu uităm, știm un lucru important. Din neglijenţă, ne-a lăsat o 
probă de ADN. 

Jordan îi privi pe Burroni și pe Christopher, ca și cum doar în 
clipa aceea și-ar fi dat seama de prezenţa lor în încăpere. 

— Iar acum trebuie să fim foarte atenţi, pentru că avem un 
avantaj asupra asasinului; infim, dar îl avem. 

Christopher percepu o speranţă cât de mică în raţionamentul 
făcut. 

— Care? 

— Avem un nume. Pig Pen. Un alt personaj din Peanuts, mai 
puţin popular decât ceilalţi trei. lar persoana pe care o 
urmărim nu știe că deţinem această informaţie. Repet, nu e 
decât o firavă lumânare, dar și asta-i mult faţă de întunericul în 
care ne aflam. 

Se lăsă o clipă de tăcere, o pauză în care fiecare avu timp să- 
și însușească spusele lui Jordan și să se gândească puţin la ele. 

Burroni își reveni primul și se ridică de pe scaun, ca împins 
de acele gânduri. 

— Domnule primar, dacă îmi permiteţi, aș vrea să merg până 
la sediu, să mai verific o dată rapoartele oamenilor mei pe care 
i-am trimis la institut și să vedem dacă a mai apărut vreo 
noutate prin prisma a ceea ce s-a spus aici. 

Christopher îi întinse mâna. 

— Vă mulțumesc, domnule detectiv! Scuzaţi-mi ieșirea de 
mai devreme; știu că faceţi o treabă bună și-mi voi aminti asta 
când va fi cazul. 

Pe când Burroni strângea mâna pe care primarul i-o 


întinsese, Jordan întoarse capul spre fereastră, pentru a-și 
ascunde o reacţie instinctivă la auzul acelor cuvinte. Nimeni nu 
știa mai bine decât el cât de labilă putea să fie memoria fratelui 
său. Însă, de data aceasta, Burroni beneficia de un avantaj. 
Acum, avea să aibă el grijă ca fratele lui să-și ţină promisiunile. 

— Salut, Jordan. Ne mai vedem. 

— Da. Ţine-mă la curent. 

Detectivul ieși din încăpere, închizând cu grijă ușa în urma 
lui. Jordan și Christopher rămaseră singuri. Nu avură timp nici 
măcar să schimbe două cuvinte, că ușa se deschise, iar în prag 
apăru Ruben Dawson, impecabilul factotum și consilier al 
primarului. 

— Ce s-a întâmplat, Ruben? 

Jordan fu surprins să constate în comportamentul lui Dawson 
o urmă de nesiguranţă. Ajunse până în faţa biroului, înainte de 
a da un răspuns clar. 

— Avem ceva nou. E ciudat, dacă-mi permiteţi să mă exprim 
așa. Tocmai am fost chemat de ofițerul de gardă de la intrare. 
Spune că este o femeie care cere să vă vorbească. S-a 
prezentat drept comisar al poliţiei italiene. 

— Şi ce vrea? 

Cuvintele lui Ruben Dawson căzură ca grindina pe acoperiș. 

— A spus că ar putea avea vești legate de asasinarea fiului 
dumneavoastră. 


29 


În picioare, în faţa unei porţi albe, Maureen aștepta. 

Printre barele porţii, în curte, se vedeau parcate câteva 
berline negre și, alături de mașini, pata roșie a unei motociclete 
sprijinite pe o parte. li păru, la prima vedere, că ar avea un 
design italian. 

Scena pe care și-o construise în minte se adeverise până în 
acest moment punct cu punct. Când ajunsese în dreptul său, 
polițistul de serviciu, un tip cu maxilarul pătrat și cu un mers 
potrivit unui câmp de lupta, ieșise din ghereta, îndreptându-se 
spre ea. 

— Bună ziua, domnișoară! Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună ziua, domnule ofiţer! Mă numesc Maureen Martini și 
sunt comisar în poliţia italiană. Sunt și cetățean american și 
trebuie să vorbesc urgent cu primarul. 

li arătase ofițerului insigna sa și pașaportul. Din politeţe, 
polițistul luase documentele, dar nu făcuse nici cel mai mic 
gest de a le deschide. 

— Mă tem că acesta nu este un moment potrivit pentru a 
vorbi cu primarul. N 

Maureen se așteptase la această reacţie. In ciuda neplăcerii 
astfel provocate, își scoase pentru o clipa ochelarii de soare 
pentru a-l privi în ochi pe ofițer. 

— Haideţi să-l lăsăm pe domnul primar să hotărască asupra 
acestui lucru. Dumneavoastră spuneţi-i doar că deţin informaţii 
privitoare la asasinarea fiului său. 

Tonul și semnificaţia acelor cuvinte topise ca un jet de apă 
caldă atitudinea glacială a interlocutorului. 

— Așteptaţi aici o clipă. 

Ofiţerul în uniformă albastră intrase în cabina lui, și Maureen 
îl văzuse prin geam cum luase telefonul, în timp ce verifica 
pașaportul și insigna. Schimbase câteva cuvinte cu persoana de 
la celălalt capăt al firului. 

Acum, pe când asculta răspunsul, Maureen îl văzu aprobând 
tacit. 

Imediat după aceea, agentul se întoarse lângă ea și-i întinse 
documentele. 

— Intraţi. Va veni o persoană să vă întâmpine. 

Maureen trecu dincolo de poartă și traversă curtea mică. 


Se îndreptă spre ușa de la intrare care se deschidea înspre 
terasa ce ocupa toată faţada principală. Urcând cele câteva 
trepte, văzu ușa deschizându-se, și un majordom cu aer anglo- 
saxon apăru în prag. 

Vocea cu care bărbatul o invită să intre era cea pe care și-o 
imaginase. 

— Vă rog, domnişoară, primarul vă așteaptă. Poftiţi pe aici, 
vă conduc. 

Maureen era atât de încordată, încât nu acordă nici cea mai 
mică atenţie decorurilor prin care trecea. Aproape că nici nu 
observă un bărbat cu o haină din piele întoarsă și cu o pălărie 
rotundă și neagră, care, trecând pe lângă ea, îi aruncase o 
privire curioasă. Privirea ei se fixase pe un grăunte alb care 
părea să lucească pe haina neagră a majordomului ca o lumină 
din Times Square. În capătul coridorului, bărbatul se opri în 
faţa unei uși. Bătu ușor și, fără să aștepte vreun răspuns 
dinăuntru, deschise ușa și se dădu deoparte. 

— Poftiți, domnişoară. 

Maureen făcu câţiva pași și se trezi într-un mic cabinet. Ușa 
se închise în spatele ei, fără cel mai mic zgomot. 

În încăpere erau două persoane. 

În picioare, la jumătatea distanţei dintre ea și fereastră, 
stătea un bărbat cu părul grizonant. Avea cei mai albaștri ochi 
pe care-i văzuse ea vreodată și părea să aibă, cel puţin la prima 
vedere, chipul și atitudinea unui bărbat pe care ţi l-ai dori 
aproape când te afli în primejdie. Celălalt, ceva mai în vârstă, 
era așezat la birou și avea expresia sigură pe care o conferă 
obișnuinţa de a conduce, iar pe chipul sau se citeau semnele 
lăsate în urmă de putere. Avea aceiași ochi albaștri ai celuilalt, 
dar erau mai stinși, iar trupul sau greoi amintea de prea multe 
dineuri oficiale și de prea putina mișcare. 

La intrarea ei în cabinet se ridicase, așa cum se cuvine în 
prezenţa unei doamne, dar în privirea cu care o măsură era 
neliniște, curiozitate și o oarecare neîncredere. 

O surprinse, întinzându-i o mâna uscată. 

— Bună ziua, domnişoară. Sunt Christopher Marsalis. lar 
acesta este fratele meu, Jordan. 

Bărbatul înalt nu se mișcă și nu spuse nimic. Se mulţumi 
doar să o salute, plecându-și capul. 

— Bună ziua, domnule primar. Mă scuzaţi că mă prezint în 


maniera aceasta neadecvată. Sunt comisar în poliţia italiană. 

— Vorbiţi engleza foarte bine. Şi înfățișarea dumneavoastră 
îmi pare familiară. Nu cumva ne-am mai văzut? 

Maureen zâmbi și aminti de o persoană la care n-ar fi făcut 
apel în alte circumstanţe decât cele care o aduceau la Gracie 
Mansion. 

— Cred ca dumneavoastră o cunoașteţi pe mama mea. E 
avocat aici, în New York. Se numește Mary Ann Levallier. Toată 
lumea spune că semănăm foarte bine. 

„Dar o spun doar cei care nu ne cunosc cu adevărat.” 

Pe chipul și în vocea ei nu era nici urmă a acestui gând. 

Preferă să evite orice comentariu ulterior și se prezentă, 
pentru a readuce discuţia pe făgașul ei. 

— Mă numesc Maureen Martini. 

Doar atunci când își spuse numele păru să atragă atenţia 
bărbatului care îi fusese prezentat drept Jordan Marsalis. Făcu 
un pas spre ea, iar în ochii lui era aceeași întrebare discretă pe 
care o rostea cu voce tare. 

— Mă scuzaţi, domnişoară. S-ar putea ca întrebarea mea să 
aibă urmări neplăcute. Dumneavoastră sunteţi logodnica lui 
Connor Slave? 

Maureen îi mulțumi în gând că vorbise despre Connor ca și 
când ar fi fost încă în viaţă, pentru că ea prefera să se 
gândească la el în acest fel. 

— Da, eu sunt. 

Cu siguranţa ca și primarul cunoștea această poveste, dar 
comentariul pe care îl făcu părea mai mult o afirmaţie oficială 
decât un sentiment personal. Maureen nu avea de unde să știe 
că el folosise aceleași cuvinte și pentru a descrie moartea 
propriului fiu. 

— A fost o mare pierdere. 

Imediat după aceea se lăsă tăcerea așteptării, iar patru ochi 
se aţintiră asupra ei. a 

Maureen pricepu că venise momentul. Încerca să exprime în 
câteva cuvinte un lucru care putea avea forţa de a-i răpi toate 
celelalte cuvinte pentru totdeauna. 

— Trec direct la subiect. Văd că sunteţi la curent cu 
evenimentele în care eu și Connor am fost implicaţi. Cu acea 
ocazie mi-au fost provocate anumite leziuni care au necesitat 
transplantul unor noi cornee. Datorită unei serii de 


incompatibilități genetice, procentul de posibili donatori se 
apropia de zero. Cu toate acestea, a fost găsit unul. 

Maureen își fixă privirea asupra ochilor albaștri și nemișcaţi 
ai lui Christopher Marsalis. Bărbatul părea să-și dea seama 
cum avea să se încheie acel discurs și părea să-i fie teamă de 
asta. 

— Am motive întemeiate să cred că acest donator a fost 
tocmai Gerald Marsalis. 

— Este posibil. Eu însumi am autorizat prelevarea organelor, 
atunci când am aflat că era înscris într-o asociaţie de donatori. 
Dacă e așa, mă bucur că, datorită lui, dumneavoastră v-aţi 
putut recâștiga vederea. Dar ce relevanță are acest fapt în 
desfășurarea anchetei asupra morții sale? 

Maureen își scoase ochelarii de soare. Lumina tăioasă din 
fereastră era ca un cuţit pentru ochii ei, dar cuvintele sale 
aveau să capete mai multă putere. Se gândi că ar fi fost drept 
să-i acorde interlocutorului său, pe lângă voce, și beneficiul 
contactului vizual. 

— Ştiu că vă va părea imposibil ceea ce urmează să vă spun. 
Așa îmi pare și mie. E o nebunie, dar continui să fiu asaltată de 
viziuni recurente din viața fiului dumneavoastră. 

Imediat după aceea, Maureen simţi cum în încăpere se 
așternea tăcerea milei. Primarul își privi fratele căutând 
complicitatea privirii lui. li vorbi cu o stânjeneală pe care 
încerca s-o ascundă între faldurile unui ton cald și împăciuitor, 
reușind cu greu să o privească în ochi. 

— Domnișoară, eu cred că experienţa pe care aţi trăit-o nu 
trebuie subevaluată. Știu că uneori nu ne este ușor să 
acceptăm anumite întâmplări fără a plăti consecinţele acestora. 
V-o spun din experienţă. Mama dumneavoastră este o persoană 
foarte capabilă și o prietenă apropiată mie. Acum, cred că ar 
trebui să-mi permiteti... 

Maureen se așteptase la acea reacţie. Intrase în încăperea 
aceea cu convingerea absolută că, atunci când avea să 
povestească despre lucrurile ce i se întâmplau, răspunsul nu 
putea fi altul. Și trebuia să le dea dreptate. Și ea ar fi primit la 
fel pe oricine s-ar fi prezentat cu o asemenea poveste. 

În ciuda acestor gânduri, continuă pe calea pe care o 
apucase. 

— Domnule primar, vă spun cu tot respectul că nu m-aș fi 


prezentat în fața dumneavoastră dacă n-aş fi avut siguranța 
raţională că este adevărat ceea ce vă spun. Imi dau seama că 
„Taţional” vă poate părea un cuvânt deplasat în această 
situaţie. Sunt polițist, și am fost antrenată să mă bazez pe 
elemente reale și nu pe  conjuncturi ezoterice sau 
extrasenzoriale. Vă rog să mă credeţi că am reflectat îndelung 
înainte de a veni aici, dar acum, când am ajuns, nu vreau să-mi 
schimb versiunea nici în fața unui întreg pluton de psihiatri. 

Se ridică în picioare, simțindu-se goală și lipsită de apărare 
în fața judecății celor doi bărbaţi. Fu forțată să admită că ea 
însăși fusese cea care le dăduse ocazia să o facă să se simtă 
astfel. Își puse din nou ochelarii întunecaţi și spuse ceea ce-i 
rămânea de spus dintr-o răsuflare, fără a-l privi pe unul anume 
în ochi. 

— Pentru o perioadă de timp eu locuiesc în casa mamei mele. 
Dacă sunteţi de părere că sunt nebună, puteţi să o sunaţi. Dacă 
însă credeţi că-mi puteţi oferi măcar prezumția de nevinovăție, 
vă rog să mă sunați pe mine. Domnilor, vă cer scuze pentru 
deranj. 

Se întoarse și se îndreptă spre ușă, lăsând în urma sa o 
tăcere clădită din uimire, din jenă și din compasiune. 

Tocmai când era pe punctul de a apăsa clanţa, privirea îi 
căzu asupra unei fotografii în ramă de lemn de lângă ușă. Doi 
bărbaţi își dădeau mâna zâmbind spre obiectiv. Pe unul îl 
cunoștea foarte bine. Era Ronald Reagan, președintele Statelor 
Unite. Celălalt era un Christopher Marsalis cu mustăţi și cu 
părul negru, mult mai tânăr și mai slab decât acum. Nu îl 
recunoscuse imediat, fiindcă era mult schimbat față de cel din 
fotografie, dar ochii săi albaștri erau inconfundabili. Străbătută 
de un val de căldură, Maureen își dădu seama că-l mai văzuse 
odată, nu așa cum arăta acum, ci cum arăta în acea fotografie. 

„Era același bărbat care în visul său intrase în cameră și îi 
rupsese un desen.” 

Inţepeni și vorbi fără să se întoarcă, de teama a ceea ce 
putea citi pe chipurile celor doi bărbaţi pe care-i lăsase deja 
uimiți în urma sa. 

— Cu mult timp în urmă, fiul dumneavoastră făcea un desen. 
Era schița copilărească, dar foarte precisă, a unui bărbat și a 
unei femei făcând dragoste  rezemaţi de o masă. 
Dumneavoastră aţi intrat în încăpere, și el vi l-a arătat. 


Dumneavoastră v-aţi enervat rău. Aţi rupt foaia de hârtie și, 
drept pedeapsă, v-aţi închis fiul într-o debara. 

Doar când sfârși acest discurs, Maureen avu puterea de a se 
întoarce. Ca în efectele speciale făcute pe calculator, văzu 
expresia de circumstanţă de pe chipul lui Christopher Marsalis 
scurgându-se și transformându-se în stupoare. Îl urmări cu 
privirea ridicându-se și îndreptându-se spre fereastră, privind 
afară. Maureen fu uimită din nou de câte conotaţii diferite 
putea să primească tăcerea, ca și când absenţa cuvintelor ar fi 
avut puterea de expresie a cuvintelor înseși. Vocea primarului 
New Yorkului venea dintr-un colț al încăperii, dar părea 
sfârșită, ca după o lungă călătorie în timp și în amintiri. 

— E adevărat. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Gerald 
era doar un copil. La vremea aceea soţia mea era încă în viaţă, 
chiar dacă începuse să treacă dintr-un spital într-altul. Eu eram 
mult mai tânăr decât acum și, din cauza bolii sale, nu mai 
întreţineam raporturi sexuale cu ea de mai bine de un an. Și 
apoi mai era această cameristă foarte drăguță care lucra la noi, 
iar eu... 

Făcu o pauză la care Maureen se aștepta. Clipa de 
nesiguranţă dinainte de eliberarea printr-o confesiune, oricât 
de importantă sau de insignifiantă... 

— S-a întâmplat în bucătărie. A fost un gest instinctiv și 
nerepetat vreodată. Gerald trebuie să ne fi văzut fără ca noi să 
ne fi dat seama. Când mi-a arătat desenul, era foarte mândru, 
dar nu înţelesese nimic din ceea ce făcuserăm noi. Pentru el 
era importantă doar bucuria micii sale capodopere. Eu m-am 
temut că ar fi putut arăta desenul acela cuiva străin, așa că l- 
am rupt. Apoi l-am pus să jure că nu avea sa vorbească despre 
asta cu nimeni și, pentru a-l face să înțeleagă că făcuse un 
lucru greșit, l-am închis în cămăruţa aceea. Era doar un copil, 
dar am impresia că nu mi-a iertat-o niciodată. 

Maureen revăzu ușa care i se închidea peste chipul roșu de 
sânge și de furie. Își imagină un copil cufundat în întunericul 
cămării, înconjurat de minciunile întunericului, cel care 
transforma în monștri ai imaginaţiei adevărul ochilor și formele 
fără echivoc ale luminii. 

Jordan Marsalis veni în ajutorul fratelui său, interpunându-se 
între ea și momentul lui de slăbiciune. 

— Domnișoara Martini, cum aţi spus și mai înainte, 


dumneavoastră sunteţi poliţist, cu toate atributele pe care le 
implica aceasta meserie. Şi eu am fost, deci știm amândoi 
despre ce vorbim. Cred că sunteţi de acord că în aceasta 
situaţie apar elemente anormale pe care nu ne este ușor să le 
clasificam. Ca să fiu mai explicit, orice lucru de acest fel spus la 
tribunal ar fi echivalent, pentru oricare dintre noi, cu două 
ședințe la psihiatru în fiecare săptămâna. Totuși, mă văd forțat 
să iau în consideraţie ceea ce mi-aţi spus. Mai este ceva ce aţi... 

Maureen își dădu seama că încerca să găsească o definiţie 
plauzibila pentru un concept căruia ea singura nu-i putea găsi 
termenii adecvaţi. 

— Dumneavoastră mă întrebaţi dacă am mai văzut ceva? 

— Exact. 

Cuvântul acela păru să iasă cu greu din gâtlejul lui Jordan. 

Maureen, cu același sentiment de eliberare cu care se 
confesase mai devreme primarul, ieși din singurătatea în care o 
izolase acea experienţă și povesti imaginile pe care le avea încă 
întipărite în minte. Femeia de sub ea, faţa ei vopsita în 
albastru, faţa lui Gerald vopsita în roșu pe care o văzuse în 
oglindă, silueta amenințătoare a unui bărbat învăluit în umbra 
scărilor, care ţinea în mână un pistol și căruia nu fusese 
capabilă să-i vadă chipul. 

Era atât de prinsă de povestire, încât nu observă impactul 
cuvintelor sale asupra celor doi bărbaţi cu care împărtășea 
aceeași angoasă. Sfârșitul povestirii căzu într-o tăcere care 
azvârli încăperea în imponderabilitate. Maureen nu s-ar fi mirat 
dacă, dintr-odată, obiectele ar fi început să plutească. 

Primarul fu cel care rupse tăcerea, iar vocea lui se auzi ca 
zuruitul unui diapazon într-un cristal. 

— E nebunie curată! 

Maureen înțelese că respectivul comentariu nu îi era adresat. 
Exprima doar absurdul acelei situaţii care îl obliga, spre 
neplăcerea lui, să elimine orice îndoială. Nu era o explicaţie 
logica, dar, chiar dac-ar fi existat una, nu ar fi schimbat cu 
nimic mărturia de nedescris la care tocmai fuseseră spectatori. 

Jordan părea mai puţin tulburat. Se așeză pe scaunul din fața 
ei, rezemându-se calm de spătar. 

— Cred că, odată ajunși aici, este cazul să trasăm un plan de 
acțiune. Avem două victime. Modalitatea în care au fost ucise 
ne face să credem că au un element comun pe care nu l-am 


găsit. Singura legătură dintre cei doi, din ceea ce am aflat până 
acum, este ca Gerald Marsalis și Chandelle Stuart au studiat la 
Vassar Colege din Poughkeepsie. 

Luă câteva fotografii color de pe masa de lângă el și le 
împinse spre Maureen. 

— Acest colegiu. 

Maureen întinse braţul trăgându-le spre ea. Luă în mână o 
fotografie și... 


„„„sunt pe o alee care taie în două o pajiște verde și 
mă plimb, mă întâlnesc cu tineri care mă privesc fără 
să mă salute și nici eu nu-i salut, în fața mea e o clădire 
austeră cu geamuri mari, iar eu ridic mâna să mă uit la 
ceas și, brusc, măresc pasul și încep să alerg spre 
intrare și... 

„„sunt într-o încăpere, iar câmpul meu vizual este 
redus, ca și când aș percepe imaginile prin niște găuri 
și, în afară de mine, în încăpere mai sunt încă două 
persoane, un bărbat și o femeie, îmbrăcați în haine 
negre, purtând măști de plastic ce reprezintă două 
dintre personajele din Peanuts. 

Una e Lucy, iar celălalt e Snoopy. Inima îmi bate tare 
și întorc ușor capul, urmărind privirile celorlalţi doi... 

„„„Și văd spatele unui bărbat aplecat peste masa pe 
care zăresc un corp întins, pare să fie un Copil; 
deodată, bărbatul ridică mâinile sus și în mâna dreaptă 
are un cuțit înroșit de sânge și încă îi mai curge sânge 
de pe mâini, pătând mânecile hainei și, chiar dacă nu îl 
aud, știu că bărbatul care e intors cu spatele la mine și 
cu fața ridicată spre tavan urlă, iar eu... 

„„Sunt încă împreună cu femeia și cu bărbatul 
îmbrăcați în negru care poartă măștile lui Lucy și lui 
Snoopy, dar suntem altundeva, iar bărbatul se sprijină 
de perete și işi scoate masca dezvăluind un chip tânăr 
și măsliniu de băiețandru, brăzdat de lacrimi, și 
imediat după aceea și-l ascunde în mâini, alunecând pe 
lângă perete până când cade la pământ, și ea... 


Maureen fu readusă la realitate în locul în care se găsea mai 
devreme și se trezi îngenuncheată la pământ. Văzu în faţa 


ochilor un nod de lemn în podeaua încăperii, aflat chiar între 
pantofii sport ai unui bărbat. Înţelese că braţele puternice care 
o ridicau erau ale lui Jordan Marsalis. 

Chiar și vocea îi aparţinea tot bărbatului, deși părea să vină 
de la zeci de kilometri depărtare de picioarele lui. 

— Ce s-a întâmplat, domnișoară? 

Maureen auzi o altă voce, venind din aceleași depărtări. 
Cumva, reuși să-și dea seama că era a ei. 

— O crimă. A fost o crimă. 

— Despre ce vorbiţi? Ce crimă? 

Nu avu cum să audă această ultimă întrebare. Corpul ei se 
îngreuna și leșină, profitând de pauza aceea ca de un colac de 
salvare lansat de o mâna miloasă, înainte de a fi cuprinsă de 
certitudinea îngheţată a terorii. 


30 


Când Maureen își reveni, primul lucru de care își dădu 
seama fu că era întinsă pe pământ, iar o mână îi susținea capul. 
Imediat după aceea, simţi aceeași senzaţie de nisip fin în ochi 
provocată de lumină. Îi închise cu o grimasă de durere. 

— Ochelarii. 

Întinse mâna și simţi sub palmă suprafaţa netedă a podelei 
de lemn. Îi căută pipăind lângă ea, imaginându-și că îi căzuseră 
când alunecase în faţă. Percepu o mișcare venind din spatele ei 
și simţi ramele fine alunecând ușor la locul lor. Deschise ochii 
și fu bucuroasă că nu o privea nimeni, fiindcă ochii îi erau plini 
de lacrimi. Încercă să-și regleze respiraţia și să-și liniștească 
bătăile inimii. 

Vocea lui Jordan veni din afară, risipind aura aceea pe care 
încerca să o construiască în jurul său. 

— Te simţi bine? 

— Da, răspunse. 

„Nu, gândi. Nu mă simt deloc bine. Dacă acesta e preţul pe 
care trebuie să-l plătesc pentru a vedea, prefer să mă întorc în 
bezna dinainte, împreună cu imaginile coșmarurilor mele, și nu 
să asist ca spectator incapabil la coșmarurile altuia.” 

— Vreti să beţi ceva? 

Maureen refuză cu o clătinare din cap. Imaginile pe care le 
văzuse mai devreme dispăreau din ochii ei ca fragmentele unui 
puzzle, desfăcut bucată cu bucată. Numai neliniștea rămânea 
intactă în stomac, ca o lamă de oţel și de gheaţă. Încercă să se 
așeze și văzu în faţa ei chipul lui Jordan. Simţi mirosul 
respirației sale. Mirosea a om bun și sănătos, și abia dincolo de 
asta se simţea un ușor iz de tutun. Cu siguranţă, el fusese cel 
care o susținuse și o așezase pe podea înainte să se lovească. 

— Ajutaţi-mă, vă rog, să mă ridic în picioare. 

Jordan își strecură mâinile pe sub braţele ei și, cu delicateţe, 
dar fără un efort evident, o susţinu în timp ce se ridica. O 
conduse pentru a se așeza din nou pe scaunul unde stătea 
atunci când... 

— Sunteţi OK? 

— Da, acum mă simt bine. A trecut. 

— Ce s-a întâmplat? j 

Maureen își trecu o mână peste frunte. In ciuda a ceea ce le 


povestise celor doi bărbaţi mai devreme, nu putu să nu simtă o 
oarecare rușine pentru acest nou... 

„... acest nou... ce anume?...” 

Maureen hotărî, în cele din urmă, să-l numească „episod”. 
Nici măcar în sinea ei nu accepta termenul de „atac”. 

— Am văzut ceva. 

Christopher Marsalis ieși din colţul în care se retrăsese 
pentru a lăsa loc crizei sale neașteptate. Se așeză pe un scaun 
în faţa ei, de cealaltă parte a biroului. 

— Ce anume? 

Maureen arăta fotografiile împrăștiate pe masă. 

— Am văzut Vassar College. Dar nu cum e acum, ci cum era 
cu ceva timp în urmă. 

— Cum v-aţi dat seama? 

Maureen arătă cu degetul copacii de pe marginea aleii ce 
ducea la clădirea mare din capăt. 

— Copacii aceștia erau mai mici atunci când i-am văzut eu. 

— Continuaţi. 

O scurtă ezitare, apoi femeia prinse curaj și începu să 
povestească repede: 

— Eram acolo și mergeam pe alee înspre clădirea din 
fotografie. Apoi, brusc, eram într-un alt loc. Cu Lucy și cu 
Snoopy. 

Fiind încă pradă imaginilor pe care le văzuse în mintea sa, 
Maureen nu observă tresărirea lui Christopher Marsalis şi 
privirea fugară pe care acesta i-o aruncase fratelui său. Cei doi 
întrebară aproape concomitent: 

— Lucy și Snoopy? 

Maureen nu percepu neliniştea din vocea lor, ci doar 
mirarea. Se grăbi să le explice amănunţit ceea ce văzuse. 

— Nu mi-am ieșit din minți. Vreau să spun că eram acolo cu 
încă două persoane, care purtau măști reprezentând două 
personaje din serialul Peanuts: Lucy și Snoopy. Şi eu purtam o 
mască... 

Jordan se așeză în faţa ei, ţinând-o de mână. 

— Maureen, scuză-mă că te întrerup... 

Maureen fu bucuroasă de acea atingere lipsită de răutate. Fu 
bucuroasa că îi spunea pe nume. 

Era familiar, era protector, era... uman. 

Însă ceea ce simţea în sufletul ei nu era deloc uman. Și nu 


era convinsă că era în stare să înfrunte toate astea. Se temea 
că mintea ei o trădase, alunecând într-un abis din care nu avea 
să mai poată ieși niciodată. Ceea ce trebuia ea să înfrunte nu se 
năștea în locul acela fără timp și fără spaţiu în care se nasc 
fantasmele visului sau ale coșmarului. Ea se cufunda într-un 
întuneric negru și înșelător, populat de imagini care veneau din 
cel mai rău loc cu putinţă: din realitate. 

Ochii albaștri ai lui Jordan reușiră să pătrundă dincolo de 
lentilele irizate ale ochelarilor. 

— Este ceva ce nu v-am spus. lar ceea ce s-a întâmplat acum 
cred că poate să-mi alunge orice urmă de neîncredere rămasă. 
Aţi auzit de Peanuts? 

— Oare cine n-a auzit? 

— Bine. Cel care i-a ucis pe Gerald și pe Chandelle a lăsat 
cadavrele în poziţii care amintesc de două dintre acele 
personaje. Nepotul meu avea o păturică lipită de o ureche și un 
deget în gură, exact ca Lynus. În schimb, Chandelle Stuart era 
așezată lângă un pian, așa cum stă Lucy când îl ascultă cântând 
pe micul Schroeder. Și-am primit de la asasin un indiciu asupra 
faptului că viitoarea victimă va fi Snoopy. 

Vocea lui Jordan era calmă și transmitea încredere, iar 
Maureen îl admiră pentru felul în care reușea să ascundă 
nerăbdarea cu care număra secundele pe care le simţea 
trecând. 

— Mai devreme aţi pomenit despre o crima. 

— Da. În încăperea în care mă aflam era un bărbat în 
picioare, în faţa unei mese. Pe masă stătea întins un corp mic, 
un băieţel sau o fetiță. Nu am reușit să văd bine, deoarece 
bărbatul întors cu spatele spre mine îmi bloca vederea. Apoi a 
ridicat braţele în sus, și în mâna dreaptă avea un cuţit 
însângerat. 

— Şi apoi? 

— Apoi, brusc, m-am trezit într-un alt loc, și încă mai erau 
ceilalți doi cu măști, iar persoana care purta masca lui Snoopy 
și-a scos-o și a început să plângă. 

— Şi l-aţi văzut la faţă? 

— Da. 

— Aţi putea să-l recunoașteţi? 

— Cred că da. 

— Sfinte Isuse! 


Jordan se ridică brusc, parcă transformându-se în cuvinte ce 
zburau prin firele de telefon, în curent electric ce bâzâia în 
cablurile de înaltă tensiune. Întinse un deget spre fratele său, 
care împietrise, rămas fără glas. 

Îi ceru să și-l regăsească. 

— Christopher, cheamă-l imediat pe rectorul Hoogan. Spune- 
i că avem nevoie cu cea mai mare urgenţă să intrăm în baza de 
date de la Vassar și că ne trebuie parola de acces. 

Christopher luă repede telefonul. Jordan șterse întrebarea de 
pe chipul lui Maureen explicându-i care erau speranţele sale. 

— Singura probabilitate pe care o avem este ca și Snoopy să 
fi fost student la Vassar. Dacă e așa, din arhiva colegiului am 
putea reuși să-l identificam, și apoi, dacă încă mai avem timp, 
să-l punem sub protecţie. 

Vocea agitata a lui Christopher Marsalis vorbind la telefon 
acoperi la un moment dat chiar și entuziasmul lor. 

— Travis, ţi-am spus că e o chestiune de viaţă și de moarte! 
Mă doare în cot de confidenţialitatea voastră. Într-un sfert de 
oră îţi trimit un volum întreg de mandate. Dar acum îmi trebuie 
ceea ce ţi-am cerut, și-mi trebuie imediat! 

Așteptă câteva clipe, apoi închise. Ardoarea conversaţiei îi 
urcase sângele în obraji. î 

— I-am dat lui Hoogan adresa mea de e-mail. În câteva clipe 
ne trimite un link al arhivei cu parola de intrare. 

— Foarte bine. Maureen, cum te descurci cu calculatoarele? 

Situaţia în care se găseau îi ajută să scape repede de orice 
barieră mai exista între ei. Erau doi necunoscuţi, dar în același 
timp erau amândoi polițiști. 

— Am făcut un curs aprofundat despre delincvenţa în 
informatica. Încă nu am ajuns la nivelul unui hacker, dar sunt 
undeva pe aproape. 

— Excelent! 

Atrași de forța magnetica pe care Jordan părea s-o emane, 
trecură într-un alt birou, în aripa opusa a casei, într-o sală mult 
mai mare, plina de aparatura. Erau acolo calculatoare cu 
monitoare cu plasmă, copiatoare, scanere, faxuri și imprimante. 

Ruben Dawson, laconic și impecabil ca întotdeauna, stătea 
așezat pe un fotoliu în faţa unei tastaturi. Intrarea lor nu-i 
schimba expresia feţei. Jordan se întreba pentru o clipă ce 
anume ar fi putut încreţi suprafaţa acelui lac îngheţat care era 


secretarul primarului. 

Cuvintele  repezite ale lui Christopher fură o altă 
demonstraţie că nimic nu afecta impasibilitatea lui Ruben. 

— Ruben, intra în căsuţa mea poștală. Trebuie să fi primit un 
e-mail de la Vassar College din Poughkeepsie. După aceea, 
eliberează locul. 

Dawson se conformă, și imediat apăru pe ecran o lista de 
titluri evidenţiate, care arătau e-mailurile pe care primarul încă 
nu le citise. Secretarul se ridică și îi lăsă locul lui Maureen, fără 
să facă vreo cuta pe haina sau pe chip. 

Maureen își scoase ochelarii și se așeză în fața tastaturii. 
Identifică mesajul de la Vassar College. Îl deschise și apoi intră 
pe site-ul indicat în link. Când apăru câmpul cu cererea de 
acces, introduse numele utilizatorului și parola pe care le 
primiseră de la rector. 

Primiră accesul la un fișier video în care era inserata o 
secvenţă de date ce corespundea unui șir de ani universitari. 
Lista părea infinita. 

— Și acum? 

Jordan se întoarse spre fratele său, continuând totuși să 
privească ecranul. 

— Christopher, în ce an a fost Gerald la Vassar? 

— Prin 1992 sau 1993, mi se pare. 

Acel „mi se pare” spunea multe despre legătura dintre tată și 
fiu. 

Sus în stânga era o mică fereastra cu instrumentele necesare 
criteriilor de căutare. 

— La prima vedere, aș zice să încercăm perioada dintre 1992 
și 1994. Exista vreun criteriu de diferenţiere? li putem împărți 
pe sexe? 

Maureen strânse din umeri. 

— Mă tem că nu. Aceasta este baza de date a unui colegiu, 
nu este un program de investigaţii. Există posibilitatea de a 
accesa fișa unui elev cunoscându-i numele, dar cred că orice alt 
parcurs este cam dificil. 

Jordan își așeză mâinile pe umerii fetei. Nu era un gest de 
intimitate, ci doar de solidaritate. 

— Atunci, mă tem că va trebui să vedem vreo câteva chipuri 
de aici înainte. Asta, sperând că persoana pe care o căutăm se 
află printre ele. 


Și începu o lungă listă de chipuri. Băieți și fete care acum 
erau deja undeva prin lume, deveniți bărbaţi și femei, împinși 
în vieţile și în spaţiile lor de forţa întâmplătoare a existenţei, 
transformați în ceea ce își aleseseră singuri să fie sau 
zbătându-se să fie ceva ce-i obligaseră alţii să devină. Privind 
acea lungă, aparent interminabilă listă de chipuri, simțeau cu 
toţii trecerea nemiloasă a timpului. Lumina intermitenta a 
ecranului îi dădea lui Maureen o senzaţie de nisip mărunt în 
ochi, același nisip care se scursese printr-o clepsidră, până 
când tinerii aceia se transformaseră în ceea ce erau acum. În 
parada aceea tăcută și lipsită de bucurie apărură și chipul lui 
Gerald Marsalis și cel al lui Chandelle Stuart, iar Maureen se 
forță să nu se gândească la faptul că pentru unii dintre ei 
nisipul din clepsidră se sfârșise, căci gândul acesta i-ar fi 
amintit de Connor. 

Se concentra asupra lungii litanii, aparent fără sfârșit, de 
Allan, Margaret, Jamie, Robert, Alison, Scarlett, și Lauren, și... 

— Iată-l! Ele! 

Un tânăr cu părul castaniu-roșcat și cu trăsături delicate le 
zâmbea timid, captiv într-o fotografie veche de zece ani. 
Maureen tremură gândindu-se că în clipa aceea versiunea 
adultă a acelei imagini era undeva, inconștientă de faptul că ei 
luptau împotriva timpului pentru a-i salva viaţa. 

Vocea lui Jordan se auzi din spatele ei. 

— Alistair ]. Campbell, născut în Philadelphia... 

Vocea lui Christopher Marsalis întrerupse șirul datelor 
biografice. 

— A, da. E fiul lui Arthur „Eagle” Campbell, campionul de 
golf. Tatăl său este un englez care trăiește de ani de zile în 
Statele Unite. Cred că de acum ar trebui să aibă și cetăţenie 
americană. Locuiește în Florida și joacă în Liga seniorilor. 

Maureen deschise fișa biografică a tânărului care îi privea de 
pe monitor cu zâmbetul lui bosumflat. 

— Da, dar Alistair Campbell e și scriitor. Cu câţiva ani în 
urmă era pe lista bestsellerurilor cu un roman care a produs 
oarece senzaţie. Linistea unui om sfârșit, îmi pare că așa se 
numea. L-am și citit. Cred că a fost publicat de Holland & 
Castle. 

Fu rândul lui Jordan să spună cu voce tare ceea ce gândeau 
toţi: 


— lar fraza pe care am găsit-o pe pianul din casa lui 
Chandelle Stuart amintește exact de Snoopy când se pretinde a 
fi scriitor. 

Pentru o clipă, rămaseră toţi într-o pauză îngheţată, scurtă 
cât distanţa dintre fulger și tunet. Apoi Jordan scoase celularul 
din buzunar, ca și când acesta ar fi devenit brusc fierbinte. 

Formă un număr. Fu expeditiv, fără a fi repezit în expunerea 
faptelor. 

— Burroni, simt Jordan. Ascultă-mă și notează-ţi. Mai avem 
un nume. Este un fost student de la Vassar College. Este 
scriitor. Se numește Alistair Campbell și publică la editura 
Holland & Castle. Tatăl său este Arthur Campbell, un campion 
de golf care trăiește în Florida. S-ar putea ca el să fie Snoopy. 
Ai înţeles tot? Rămase ascultând, iar apoi aprobă satisfăcut 
răspunsul. Perfect. Caută-l, dar cu discreţie și fără să creezi 
panică. Trebuie să-l găsim noi înainte de a-l găsi asasinul 
nostru. 

Jordan puse telefonul înapoi în buzunar. Tăcerea se lăsă 
peste încăpere. Se auzea doar ușorul bâzâit al unui ecran și al 
gândurilor lor. Acum, când mașina se pusese în mișcare, cu o 
vagă speranţă drept carburant, nu le rămânea decât să aștepte, 
nădăjduind că era suficient pentru a-i duce la destinaţie. Știau 
toţi că asta era o călătorie la capătul căreia puteau sau nu să 
descopere un alt cadavru. 

Maureen se ridică de pe scaun, întorcându-se spre iordan. 
Instinctiv, îl considerase de la bun început unicul său punct de 
reper, așa cum un animal de prada recunoaște după miros un 
alt seamăn al său. Poate că și Jordan simţea la fel. Il privi în 
ochi și avu impresia că-i poate citi gândurile, apoi, ca pentru a-i 
confirma ideea, el exprimă cu voce tare ipoteza pe care 
amândoi o aveau în minte. 

— Poate că legătura dintre cele două victime este ce ne-ai 
spus tu mai devreme. Au fost martorii unei crime. Și, dacă nu 
reușim să-l găsim pe Alistair Campbell la timp, poate că nu vom 
ști niciodată despre ce crimă e vorba. 

Maureen nu răspunse. Își puse din nou ochelarii întunecaţi, 
pentru a îndepărta senzaţia neplăcută din ochi și dificultatea de 
a se simţi, în acel moment, protagonistă. Cu gestul acela se 
izolase, punându-se la adăpost de privirile celor din încăpere. 
Și avu răspunsul la o întrebare pe care nu o pusese niciodată. 


Nu îl întrebase niciodată pe Connor, dar acum știa, cât de frig 
putea să-ţi fie uneori în faţa unor aplauze călduroase. 


31 


— West Village, la intersecţia cu Bedford și Commerce. 
Alistair Campbell dădu taximetristului adresa de acasă și se 
relaxa, rezemându-se de spătarul care cunoscuse și vremuri 
mai fericite, când arcurile banchetei fuseseră și ele în bună 
stare. Şoferul se îndepărtă de terminalul din aeroportul JFK 
unde tocmai aterizase avionul, iar mașina sa intră în șirul 
nesfârșit al automobilelor galbene ce se îndreptau spre oraș. 

Luminile New Yorkului erau aprinse, dar nu porniseră încă 
războiul împotriva întunericului. După tot acel timp petrecut în 
casa lui din Saint Croix, în Insulele Virgine, se simţea intimidat 
și uimit de sclipirile colorate ale orașului. Orice întoarcere era 
o ușurare și, în același timp, o teamă. Alistair Campbell era în 
același timp și bărbat, și scriitor. Dar era un bărbat lipsit de 
curaj, iar asta făcea din el un scriitor instabil și nesigur. Și, ca 
toate persoanele nesigure, avea nevoie de reconfirmări 
continue. Orașul acela luminos, care se apropia ca și când ar fi 
vrut să înghită mașina în care călătorea, părea singurul în stare 
să i le ofere. Când laudele și confirmările își sfârșeau puterea 
tămăduitoare, devenind întâmplări obișnuite și obiect al unor 
noi temeri, atunci înțelegea că venise momentul să se întoarcă 
pe insulă. 

În locul său de la malul marii, noaptea era noapte, iar ziua 
însemna soare și libertatea de a se ridica, iar apoi, după 
douăzeci de pași prin nisip, de a avea la dispoziţie oceanul ca 
vas imens pentru golit vezica. 

Celularul din buzunar se auzi cu un sunet înfundat de 
clopoței. Îl închise fără a privi măcar ecranul. Își programase 
telefonul pentru a-i aminti când trebuia să-și ia diversele 
pastile, pe tot parcursul zilei. Deschise rucsacul pe care îl avea 
la el și scoase din compartimentul interior o borsetă mică din 
care luă o pastilă de Cordarone. Inima sa manifesta de mult 
timp o tendință către fibrilaţii cardiace, și doar cu acel 
medicament putea să o ţină în frâu. 

Puse pastila în gură și, datorită unei practici îndelungate, 
reuși să o înghită fără a avea nevoie de apă. 

Trebuise să facă față acestei cardiopatii încă din copilărie, 
când se dovedise a fi un copil fragil, care obosea foarte ușor. 
Fusese un moment în care medicii se temuseră că era afectat 


de o cardiomiopatie dilatativă, o patologie degenerativă care 
face inima să crească progresiv, până când bătăile sale devin 
cu totul neregulate, fiind nevoie de un transplant. 

Tatăl său, Arthur Campbell, marele „Eagle” Campbell, 
bărbatul care făcuse cele mai multe big shots din istoria 
golfului, îl arhivase la capitolul Diverse în momentul în care își 
dăduse seama că fiul său nu avea să fie niciodată campion, nici 
în sportul său, nici în altul. De altfel, era atât de preocupat în a 
se îngriji de propria legendă, încât nu avea timp pentru 
banalităţile mărunte ale celor din jurul lui, chiar dacă era vorba 
despre fiul său. 

Mama lui, Hillary, se comportase într-un mod diametral opus 
și făcuse, dacă mai putea fi posibil, daune mai mari. Il luase sub 
aripa ei protectoare și sufocantă și îl învățase să-i fie teamă și 
să fugă. 

Și, din acel moment, Alistair nu mai făcuse altceva decât să 
se teamă și să fugă. 

Celularul sună din nou, de data asta solicitând imperios un 
răspuns. Deschise clăpița telefonului Samsung și văzu pe micul 
ecran numele și fotografia lui Ray Migdala, agentul său literar. 

— Alo! 

— Salut, Alis! Unde ești? 

— Abia am aterizat. Acum sunt într-un taxi și mă apropii de 
casă. 

— Foarte bine. 

— Ai citit materialul pe care ţi l-am trimis? 

— Sigur. L-am terminat ieri-seară. 

— Şi ce zici? 

Fu o clipă de tăcere ca un clopoțel de alarmă îndepărtat 
peste nerăbdarea și entuziasmul lui Alistair. 

— Cred că ar trebui să ne întâlnim. 

— La naiba, Ray, ce misterios ești! Ti-a plăcut sau nu? 

— Tocmai despre asta intenţionam să-ţi vorbesc, e bine 
mâine-dimineaţă, sau încă ești obosit după călătorie? 

— Nu, hai să discutăm chiar acum. Și, măcar o dată în viaţă, 
vorbește și tu clar, dacă reușești. 

Ray Migdala luă acele cuvinte ca pe o mică provocare, și se 
conformă imediat, fără prea mult efort. 

— Foarte bine. Fie cum vrei tu. Ţi-am citit noul roman. E de 
tot rahatul. Cred că de data asta am fost suficient de explicit. 


— Dar ce tot spui acolo? L-ai citit bine? Eu îl consider 
superb. 

— Atunci ar fi bine să știi că ești singurul în postura asta. Am 
vorbit îndelung cu Haggerty, editorul tău de la Holland & 
Castle, și el este de aceeași părere cu mine. 

Poate că în clipa aceea Ray își adusese aminte de starea de 
sănătate a lui Alistair și își dăduse seama că fusese puţin prea 
dur. Își schimbă tonul și încercă să dreagă puţin busuiocul. 

— Alis, o spun pentru binele tău. Dacă ieși cu chestia asta pe 
piaţă, criticii o să te masacreze. 

— Ştii și tu foarte bine care e treaba cu critica, Ray. Asupra 
rezultatelor de piaţă nu mai poate spune nimeni nimic. 

— De asta n-aş fi așa sigur. [in să te informez, oricum, că 
Ben Ayeroff, directorul editorial, nu are nicio intenţie de a-ţi 
verifica această teorie. 

De undeva, de departe, părea să vină un semnal de panică. 
Acum, orașul de care se apropia nu mai părea un loc unde 
putea obţine confirmările și laudele de care avea nevoie, ci 
devenea un loc ameninţător, în care falimentul stătea mereu la 
pândă și unde era întotdeauna sever pedepsit. Tunelul Queens 
Midtown părea un vârtej fără fund și fără cale de ieșire, un 
vierme de nisip, de pe planeta Dune. 

Alistair răspunse, încercând să-și păstreze vocea calmă: 

— Ce vrei să spui? 

— Pe scurt, vreau să-ţi spun că ei nu intenţionează să-ţi 
publice cartea. Sunt chiar dispuși să renunţe la avansul pe care 
ni l-au dat deja. 

— Şi cui îi pasă? Mai sunt și alte edituri pe lumea asta. 
Knopf, Simon & Schuster și... 

Fu o izbucnire de orgoliu, neconvingătoare însă și domolită 
de câteva cuvinte reci. 

— Știu, dar de data asta sunt eu cel care nu are nicio intenţie 
să propună cartea asta. Nu vreau să te ucid cu mâinile mele. 

Acea precizare se transformă subit în pieptul lui Alistair 
Campbell într-o bătaie neregulată a inimii. Printre rânduri se 
putea desluși că, în clipa aceea, Ray era mult mai preocupat de 
propria reputaţie decât de cea a clientului său. 

— Poate c-ar trebui să facem un pas în spate, Alis. lartă-mă 
dacă sunt prea brutal. Ţi-ai publicat primul roman cu Holland & 
Castle pentru că, în același timp, tatăl tău acceptase obtorto 


collo să-și publice la ei o biografie. Romanul tău era mult mai 
slab și nu l-a apreciat nimeni, dar editorul a câștigat mult din 
vânzările celeilalte cărţi. Eşti conștient de asta? 

Alistair era chiar foarte conștient. Işi amintea umilința pe 
care o simţise atunci când mama sa îi spusese despre acordul 
făcut și îl convinsese că era doar un episod necesar pentru a se 
face cunoscut. 

— Sigur că sunt conștient, dar ce treabă are asta? Prima 
operă a fost una de tinereţe, și așa trebuia considerată. 

— Tocmai. Acesta este și motivul pentru care ai reușit să-i 
faci pe oameni să citească a doua ta carte. Când ai venit cu 
acea micuță capodoperă, Linistea unui om sfârșit, ai văzut și 
singur că succesul nu s-a lăsat așteptat. Și cu ajutorul criticii... 

Ray lăsă cu bună știință ideea suspendată, pentru a-l face pe 
Alistair să-și amintească acum ce părere avea despre critică 
puţin mai înainte. 

— Nu știu cum să-ți spun. Acesta, al treilea roman al tău, nici 
măcar nu pare scris de aceeași persoană care a scris Liniștea 
unui om sfârsit. 

Din fericire, Ray nu putea vedea, de la celălalt capăt al 
telefonului, expresia lui Alistair. Dacă s-ar fi aflat față-n faţă, 
poate că agentul său ar fi înțeles cât adevăr era în vorbele lui. 

„Nici măcar nu pare scris de aceeași persoană...” 

Dac-ar fi fost în stare, Alistair ar fi râs în clipa aceea. 

În marea casă din Vermont, unde el și mama sa stăteau 
aproape întotdeauna singuri, trăia un fel de factotum pe care îl 
moșteniseră de la proprietarul anterior. Se numea Wyman 
Sorhensen și locuia într-o clădire mică, în fundul grădinii. De 
când și-l amintea Alistair, rămăsese neschimbat. Un bărbat cu 
părul alb, înalt și slab, care parcă se născuse bătrân, în aceleași 
eterne haine ce păreau cu un număr mai mare. 

Dar avea o voce calmă și zâmbetul și ochii cei mai senini din 
lume. 

Pentru Alistair, el devenise unicul și adevăratul punct de 
reper, în condiţiile în care prezenţa tatălui era din ce în ce mai 
palidă, iar mama lui îl izola de toţi și de toate, acoperindu-l cu 
plasa ei de afecţiune protectoare și sufocantă. Wyman era 
singura persoană care nu îl trata ca pe un bolnav, ci ca pe un 
copil normal, oferindu-i un mod de evadare din interdicțiile la 
joacă și la transpiraţie impuse de mama sa. 


Îl învățase tot ceea ce știa, trăind împreună cu el într-o 
complicitate de naufragiaţi, scăpaţi de restul lumii, care lui 
Alistair îi era interzisă și care pe Wyman nu-l interesa deloc. 
Părea un personaj din romanele lui Steinbeck, un om care își 
construise o reședință confortabilă într-un cartier Tortilla al lui. 

De la el învățase dragostea pentru cărţi și pentru lectură, el 
îl făcuse să descopere universul alternativ al evadării și al 
călătoriei, fără nevoia de a se mișca nici măcar cu un 
centimetru de pe scaunul așezat sub micul umbrar al casei din 
marginea parcului. Datorită lui, înţelesese importanţa 
cuvântului și a imaginaţiei, chiar dacă nu era prea priceput nici 
într-un domeniu, nici în celălalt. Datorită lui, cu mult timp în 
urmă, se hotărâse să se înscrie la Vassar College pentru a se 
îndrepta spre lumea scrisului, și aceea fusese prima lui 
hotărâre luată cu adevărat și împotriva voinței mamei. 

Bătrânul murise liniștit în patul său, pe când băiatul avea 
doar paisprezece ani, trecând pragul morții prin filtrul lipsit de 
durere al întunericului și al somnului. Chiar și acum, Alistair își 
amintea cu drag că bătrânul Wyman Sorhensen își meritase din 
plin acel privilegiu. 

Nu primise permisiunea de a participa la înmormântarea lui, 
pentru că, după părerea lui Hillary Campbell, aceasta putea fi o 
emoție prea puternică, pe care constituţia fragilă a fiului s-ar fi 
putut să n-o suporte. În dimineaţa aceea se plimbase prin parc, 
simțindu-se pentru prima dată cu adevărat singur. Ajunsese 
până la casa în care locuia prietenul său și găsise ușa deschisă. 
Intrase simțindu-se ușor stânjenit, ca și când ar fi pângărit 
intimitatea și încrederea unei persoane care nu mai era în stare 
să se apere. Cu toate acestea, începuse să răscolească printre 
lucrurile lui Wyman, întrebându-se unde aveau să sfârșească, 
având în vedere că bătrânul nu avea pe nimeni. 

Apoi deschisese sertarul. 

În cutiuţa de lemn se găsea un tom greu, cu copertele negre 
legate deasupra cu o sforicică roșie. Pe copertă era o etichetă 
albă, cu un titlu scris cu stiloul. 

Liniştea unui om sfărșit. 

Il scosese și îl deschisese. Inăuntru, sute de foi numerotate, 
scrise de mână cu o caligrafie nervoasă și măruntă. Părea chiar 
imposibil ca, într-o epocă a calculatoarelor, cineva să mai fi 
putut scrie de mână vraful acela de foi, cu răbdarea și cu 


devotamentul unui timp care nu mai exista. 

Alistair luase tomul și îl dusese în camera sa, ţinându-l 
ascuns între lucrurile lui cele mai intime. Citise romanul pe 
care îl cuprindea manuscrisul și pe care Wyman îl scrisese în 
toți anii aceia fără a spune nimănui. Nu reușise să-l înțeleagă 
cu totul, dar îl păstrase ca pe un secret preţios, ca pe amintirea 
celei mai mari prietenii pe care o avusese vreodată, iar apoi, ca 
pe o comoară pe care avea să o fructifice în viitor. 

Și chiar așa și făcuse. 

După ce asistase la indiferența publicului și a criticii față de 
primul său roman, hotărâse să-l publice sub numele său, 
aducându-i doar câteva mici modificări care se impuneau 
pentru a adapta povestea la timpul și la modul său de 
exprimare. 

Intrarea în tunelul Queens provocă pierderea semnalului. 
Dispariţia vocii lui Ray din aparat îl trezi din meditaţie. Așteptă 
să ajungă de cealaltă parte înainte de reînceperea unei 
conversații pe care o așteptase cu atâta nerăbdare, dar care, 
acum, îl îngrozea. 

Când ieșiră din nou la lumină, apăsă butonul de apel al 
celularului ca și cum ar fi apăsat butonul unui scaun electric. 

Ray răspunse după primul târâit. 

— Scuză-mă, am intrat în tunel și a căzut reţeaua. 

— Îţi spuneam că acum nu trebuie să te îngrijorezi. Ayeroff a 
fost dur, dar nu dramatic. Cred că, dacă mă străduiesc puţin, ar 
putea fi dispuși să ne acorde timpul necesar ca să scrii un 
roman așa cum numai tu știi. 

„Nu, eu nu știu s-o fac. Cel care știa a murit de mult, iar eu 
sunt acum un om sfârșit fără nicio liniște.” 

Asta ar fi vrut să-i strige până când corzile vocale i-ar fi cedat 
în microfon, dar rămase tăcut, ascuns, așa cum făcuse aproape 
întotdeauna în viața. 

— Ai să vezi că totul se aranjează. Sunt și lucruri mai grave 
pe lume. Ai auzit ce nenorocire s-a întâmplat aici în New York? 

— Nu, știi că, atunci când sunt la Saint Croix, mă detașez cu 
totul de lume. 

— Ei bine, e o nebunie curată ce s-a întâmplat. Fiul 
primarului, pictorul, a fost ucis. Același lucru s-a întâmplat și 
cu Chandelle Stuart. 

Alis Campbell avu o serie de extrasistole și, brusc, un val de 


transpiraţie îngheţata îi acoperi fruntea. Simţi mâna în care 
ţinea celularul umezindu-se ca și când din telefon ar fi ieșit 
vapori de gheaţa fierbinte. 

Puse o întrebare căreia îi știa deja răspunsul, urmărind 
aproape involuntar iluzia unei himere. 

— Cine, fata magnaţilor oţelului? 

— Chiar ea. Nu se știe mai nimic, dar se bănuiește că ar fi 
vorba despre aceeași persoană. Acesta chiar că ar fi un subiect 
perfect pentru un thriller. 

Alistair Campbell simţi că-i piere glasul, iar limba parcă-i 
împietrise în gura deodată uscata. 

— Mai ești pe fir? 

— Da, sunt aici. Cum s-a întâmplat? 

— Îţi repet. Beznă totală. Nu a scăpat nici cea mai mică 
informaţie. Se știe doar ceea ce ţi-am spus. Și apoi, e de înţeles, 
având în vedere că e vorba despre fiul lui Christopher Marsalis. 

Vocea lui Ray Migdala exprima în cele din urmă o ușoară 
preocupare față de tonul schimbat al interlocutorului său. 

— Ce s-a întâmplat, Alis? Te simţi bine? 

— Scuză-mă, sunt doar puţin obosit. Stai liniștit, mă simt 
bine. 

Dar, în realitate, nu se simţea deloc bine. 

Gura îi fu din nou invadată de gustul acru al fricii și simţi 
nevoia iluzorie de a scăpa prin fugă. Ar fi vrut să îi spună 
taximetristului să se întoarcă la aeroport pentru a fugi din nou 
spre liniștea nemișcată a insulei sale. Doar certitudinea faptului 
că până a doua zi nu mai era niciun avion care să meargă spre 
casă îl împiedică s-o facă. 

— OK. Mai vorbim mâine și punem la punct situaţia. 

— De-acord, pe mâine. 

Încheie conversaţia când taxiul ieșea de pe First Avenue 
intrând pe 34! Street și apoi se rezemă de scaun. Din clipa 
aceea, pentru ochii lui căscaţi către o fereastră murdară prin 
care nu putea să vadă mai nimic, traseul până acasă fu doar o 
serie de imagini nefocalizate și dâre de reclame luminoase și de 
mașini în mișcare. 

Simţi în tâmpla dreaptă o pulsaţie neplăcută și căută repede 
în borsetă pastilele. La fel ca mai înainte, luă o pilulă de 
Ramipril pentru tensiune, fără să mai aștepte semnalul 
telefonului. 


Două nume continuau să-i bubuie în creier, ca și când ar fi 
transmis imaginile unui screen saver 3D al unui calculator 
nebun. 

„Gerald și Chandelle.” 

Și un cuvânt. 

„Asasinaţi.” 

Nu avu timp să se lase pradă amintirilor și panicii pe care 
acestea i-ar fi putut-o provoca. Taxiul se oprise în faţa casei, 
aproape fără ca el să-și fi dat seama că ajunseseră. Plăti preţul 
cursei și cobori din mașină. Căutând cheile în rucsac, se 
apropie de casa joasă din lemn, cu aspect primitor, cu trei 
trepte în fața ușii de la intrare, făcută din lemn de nuc și cu 
ciocănel din alamă. 

Bedford Street era o alee scurtă și îngustă, paralelă cu fluviul 
Hudson, iar la ora aceea era liniștită și întunecată. Singura 
lumină aprinsă venea de la un vechi atelier de croitorie, în colţ 
cu Commerce Street, de cealaltă parte față de casa lui. Lumina 
era aprinsă, semn că încă mai lucra cineva, dar Alistair 
Campbell era atât de absorbit în acel moment, încât nici nu 
observă. Nu observă nici măcar mașina veche și ponosită, 
parcată la vreo sută de metri mai în spate, care pornise, iar 
acum se apropia tiptil, tiptil, cu farurile stinse, în urma lui. Nu 
simţi și nu văzu mașina oprindu-se, cu portiera deschisă, sau pe 
bărbatul care ieșea venind înspre el cu un mers nefiresc. Purta 
un hanorac cu gluga ridicată și șchiopăta ușor cu piciorul 
drept. Alistair Campbell urcase cele câteva scări și tocmai băga 
cheia în yală, când văzu un braţ apărând în fața ochilor săi. 
Simti imediat o cârpă umedă apăsându-i nasul și gura. Încercă 
să scape, dar agresorul îl ţinea într-o îmbrăţișare sufocantă, în 
timp ce îi înconjurase gâtul cu celălalt braţ. 

Incercă să respire, dar în nări îi pătrunse un miros înțepător 
de cloroform. Simţi apoi usturimea din ochi, iar privirea i se 
încețoșa, în timp ce picioarele i se înmuiau încet, încet. La 
urmă, trupul fragil i se prăbuși în braţele agresorului, care îl 
susținu fără pic de efort. 

O clipă mai târziu, corpul său fu așezat pe bancheta din spate 
a unui Dodge Nova rablagit. Un bărbat cu chipul acoperit de 
umbra unei glugi se așezase la volan și, fără a aprinde farurile, 
îndepărtă mașina de trotuar, îndreptându-se lent spre luminile 
haotice ale traficului. 


32 


Alistair Campbell era complet dezbrăcat și îngrozit. 

Trupul său crispat, înconjurat de întunericul portbagajului 
unei mașini în viteza, care mirosea a șosete murdare și a 
gunoaie, primea în coaste șocul suspensiilor stricate. După 
agresiunea de mai devreme, din faţa casei sale, nu leșinase de 
tot, ci rămăsese prizonier al unei toropeli ciudate, care-i făcuse 
corpul greu ca și când oasele s-ar fi transformat brusc în 
plumb. 

Primele viraje făcute de șofer îl trântiseră de pe bancheta 
uzată pe podeaua mașinii. Străbătuseră o bună bucată de 
drum, parcă interminabilă, având în nas mirosul prăfuit al 
mochetei, în timp ce luminile orașului se perindau răsturnate 
deasupra sa, într-o cadență ameţitoare. La un moment dat, se 
opriseră într-o zonă pustie, cu lumini puţine, înalte și 
îndepărtate de orizontul uman al parbrizului. 

În depărtare ghicea o lumină gălbuie și intermitentă. Poate 
că aparţinea unui far ce indica marinarilor drumul spre port, 
sau unui semnalizator pentru avioane, sau pur și simplu 
lacrimile sale de om înspăimântat ce ascundeau, din timp în 
timp, câte o stea indiferentă și tremurătoare a nopţii. 

Auzise portiera din faţă deschizându-se și, imediat după 
aceea, simţise un curent ușor provocat de deschiderea portierei 
de pe partea sa. Aerul mirosea a rugină și a alge, iar în 
ameţeala lui, pentru prima dată, reușise să aibă un gând lucid. 

Își dădea seama că se aflau într-un loc în apropierea unei 
ape, chiar dacă nu era în stare să-și amintească sau să-și dea 
seama despre ce apă era vorba. 

În câmpul său vizual, înceţoșat de drog și de întuneric, 
apăruse un bărbat îmbrăcat într-un hanorac ieftin, cu chipul 
ascuns de o cagulă cu găuri prin care se vedeau doar ochii și 
gura. Îl apucase cu mâinile vârâte în mânuși negre și-l ridicase 
ca pe un fulg, punându-l culcat pe bancheta din spate, cu 
picioarele atârnându-i în afară. Alistair își simţise picioarele 
bălăngănind în gol cu mișcările nefirești ale unei marionete ce 
se află în puterea deplină a păpușarului. 

Fără să simtă vreo altă senzaţie în afară de frică, își văzuse 
agresorul scoțând din buzunar o rolă de bandă adezivă și un 
cutter mare. Nu știa cum, dar în acea semiobscuritate lama 


găsise suficienta lumina pentru o sticlire amenințătoare, în 
timp ce, cu gesturi rapide și precise, omul îi aplica pe gură o 
bucată de bandă adezivă și, în același fel, îi bloca mâinile cu 
braţele întinse înainte. 

Îl înhăţase și îl ridicase fără efort, târându-l în spatele 
mașinii. Își sprijinise prizonierul, rezemându-l de trupul său 
solid și tare, ţinându-l în poziţia aceea, cu un braţ încolăcit în 
jurul taliei, în timp ce cu mâna liberă deschidea portbagajul. 

Alistair fusese azvârlit fără niciun pic de grija înăuntru și 
simţise mâna răpitorului care îi ridica picioarele, ajutându-le să 
urmeze restul corpului în acel loc plin de întuneric. Lumina 
unei lanterne îl străbătu din cap până-n picioare. O observase 
căzând de sus ca o substanţa mortala și străină, o lumina 
supranaturală ce venea din locul acela în care se nasc toate 
coșmarurile pe care nebunia oamenilor decide să le transforme 
în realitate. 

Văzuse lama cuţitului intrând în conul de lumină, prin faţa 
ochilor săi. Inima lui înnebunită nu mai lăsase niciun pic de 
spaţiu rușinii, în timp ce corpul său renunţa la orice inhibitii, 
eliberându-se de urină și de fecale. 

Scosese în sfârșit un muget disperat, pe care bărbatul îl 
ignorase complet, așa cum acceptase tacit acea pată întunecată 
și mare care se întindea pe pantalonii săi. Calm și cu 
îndemânare, începuse sistematic să taie hainele ușoare pe care 
le purta victima. Alistair fu cuprins de un tremur pe care nu i-l 
dădea doar frigul, ci și fiecare atingere a lamei pe piele. 

Lacrimile neputinței în faţa destinului său continuau să-i 
izvorască din ochi. Lovitură după lovitură, icnet după icnet, 
picătură cu picătură, rămăsese goi în faţa acelei lumini seci, 
înconjurat de cârpele împuţite de urină, de rahat și de teamă 
care fuseseră hainele sale. Inchiderea capacului întunecase mai 
tare bezna dinainte și îl lăsase singur, pradă propriei spaime și 
duhori. 

În liniștea care urmase, zgomotul altor portiere care se 
închideau și apoi cel al unui motor care pornea îl anunţaseră că 
aceea fusese doar o oprire înaintea destinaţiei finale. Mașina 
pornise din nou, iar el călătorea captiv între zdrăngănitul 
automobilului și gândurile sale. 

Cine era bărbatul acela? 

Ce voia de la el? 


Îi veniră în minte cuvintele lui Ray de mai devreme - „de 
acum o oră? un secol?” pe care le auzise ieșind din telefon cu 
zgomotul ghetii care ţi se crapă sub picioare. Gerald Marsalis și 
Chandelle Stuart erau morți. 

Cei pe care el îi cunoscuse cândva sub numele de Linus și 
Lucy fuseseră asasinați de cineva care îi găsise, luând cu sine 
vieţile lor. Iar acum el era gol, închis și legat în portbagajul 
unei mașini care se îndrepta poate în aceeași direcţie. 

Simţi că dinţii începură să-i clănţăne incontrolabil de frică 
sub banda adezivă ce-i acoperea gura. Duhul său mișel își 
sincronizase remușcările faţă de ceea ce se întâmplase cu mult 
timp în urmă, la fel cum el își programase celularul să-i 
amintească orele la care trebuia să-și ia pastilele. 

Era suficient să se trezească, și imaginea îi reapărea în minte 
la fel de clară și de vie ca și când toate cele întâmplate s-ar fi 
desfășurat în clipa aceea în fața ochilor săi. Ani în șir își dorise 
să poată vorbi despre asta, fără să fi găsit curajul de o face. O 
încifrase cumva în cărţile sale, prin intermediul cuvintelor 
scrise pe hârtie, un confiteor literar ascuns în umbra metaforei, 
deși știa că semnele acelea nu însemnau libertatea unei 
confesiuni și nici absolvirea în tribunalul oglinzii. 

După o vreme - „o oră? un secol?” - Alistair simţi mașina 
oprindu-se cu un șoc, ca și când ar fi urcat pe trotuar. Din 
cauza zgâlțâielii, mâinile sale legate îl loviră puternic în 
testicule. 

Auzi motorul stând la ralanti și apoi o portieră care se 
deschidea. Imediat după aceea urmă un sunet sec, metalic, și 
apoi un altul, asemănător cu cel al unui lanț de ancoră în 
cădere, și scârţâitul unei porţi care se deschidea cu greu în 
niște balamale ruginite. 

După aceea, portiera se închise și mașina porni iar, 
străbătând încet drumul denivelat și plin de gropi. După un 
scurt parcurs, mașina se opri definitiv. 

Alistair auzi din nou scârțâitul ruginit al portierei deschise și 
zgomotul unor pași prin pietriș, iar fiecare pas era un bubuit în 
inima sa. Capacul portbagajului se deschise, și lumina 
lanternei, îndreptată spre picioare de această dată, îi permise 
să vadă silueta bărbatului care ţinea în mâna dreaptă un imens 
clește pentru fier-beton, sprijinit pe umăr pentru a-i echilibra 
greutatea. Acesta aruncă o privire scurtă înspre pasagerul său, 


luminând pentru o clipă întregul portbagaj, și apoi, satisfăcut 
de cele văzute, închise din nou capota, lăsând în ochii lui 
Alistair o pată galbenă, ca ultimă amintire a luminii, în mica sa 
închisoare. 

Prizonierul percepea toate zgomotele din exterior prin filtrul 
bubuiturilor resimtite în urechi. Bătăile haotice ale inimii, după 
o serie aproape interminabilă de extrasistole, ajunseră în 
culmea fibrilaţiei, pe care Alistair învățase să o recunoască și 
de care învățase să se teamă. Își simţi respiraţia din ce în ce 
mai sacadată, în timp ce aerul părea să nu-i mai poată aduce în 
plămâni oxigenul vital. 

În condiţii normale, ar fi început să respire cu gura deschisă, 
trăgând cu poftă aerul de care avea nevoie pentru a 
supravieţui, dar în clipa aceea, cu banda adeziva lipita peste 
buze, avea la dispoziţie doar canalele strâmte ale nărilor pentru 
a se agăța de viaţă. Praful și duhoarea propriilor excremente 
păreau să formeze o pelicula subţire care se îngrașă din ce în 
ce mai mult, sugrumând căile delicate prin care aerul statut și 
viciat al închisorii reușea să intre în cutia toracica. 

Inima îi era o succesiune de contracţii scurte și disperate, 
lipsite de confortul familiar al bătăilor sistolice. 

Bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum 

O transpiraţie acidă porni să i se scurgă de pe frunte, pentru 
ca în final să-i ardă ochii. Încerca să-și ridice mâinile pentru a- 
și șterge fața, dar poziţia în care se găsea și banda adeziva care 
îi sigila încheieturile îl împiedicau să facă orice mișcare. 

De afară se auzi un alt sunet scurt și metalic, ca al unui lacăt 
tăiat, și apoi fâșâitul unei uși glisante. 

Pașii de pe pietriș se apropiau, iar acum păreau sa aibă 
ritmul unei alergări foarte susţinute, dacă era să numere 
bătăile nebunești ale inimii sale. 

Bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum 

Auzi portbagajul deschizându-se, și capota fu ridicata din 
nou. Chiar în clipa în care lama de lumina pătrundea înăuntru, 
Alistair auzi un țipăt înfundat și își văzu agresorul prinzându-și 
braţul drept cu stângul, ca și când s-ar fi lovit ridicând capota. 

La lumina lanternei pe care o așezase pe capota mașinii 
pentru a avea mâinile libere, cu un gest instinctiv, bărbatul își 
ridică mâneca hanoracului pentru a verifica gravitatea rănii. O 
dâră roșie de sânge îi cresta pielea pe o bună bucată, de la 


încheietură până la... 

Din locul lui, Alistair își căscă ochii de surpriză. 

Pe antebraţul drept al răpitorului său se vedea un tatuaj 
mare, colorat, care reprezenta un demon cu trup bărbătesc și 
aripi de fluture, fragile și multicolore. 

Alistair cunoștea acel tatuaj și pe cel care-l purta. Ştia când 
fusese făcut, unde fusese făcut și cine avea unul identic. 

Și totuși, știa că persoana care avea unul la fel era moartă. 

Efectul anestezicului se pierduse cu totul. Cu ochii reduși la 
dimensiunile a două mari și inutile monede care nu mai puteau 
plăti preţul vieţii sale, începu să geamă, și să bufnească, și să 
lovească, într-un atac de isterie, pe când inima - bum-bum 
bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum - era o 
pulsare neîntreruptă și înțepătoare în gât și în piept. 

Ca și când ar fi fost surprins de propriul gest, bărbatul cobori 
nervos mâneca hanoracului și lăsă în jos capota portbagajului, 
rezemându-se de mașină. Prin spaţiul rămas, Alistair îl văzu 
aplecându-se și strângându-și braţul ca și când durerea ar fi 
fost foarte puternică, în timp ce o pată roșiatică i se întindea pe 
mâneca hainei. În acel moment, de undeva din întunericul în 
care se aflau, se auzi o voce. 

— Ei, ce se întâmplă aici? Cine sunteţi? Cum aţi intrat? 

Greutatea de pe capotă dispăru și mașina se ridică puţin, 
eliberată de corpul bărbatului. Urmă o balansare a suspensiilor 
și lanterna căzu, stingându-se. 

Alistair auzi un zgomot de pași ce se apropiau în grabă și, 
imediat după aceea, zgomotul făcut pe pietriș de pașii 
răpitorului, care se îndepărta de mașină. 

— Hei, tu! Oprește-te unde ești! 

Pe lângă mașină se strecură prezenţa trecătoare a unui 
bărbat care alerga urmărindu-l pe agresorul care încerca să 
scape. Ecoul pașilor celor doi oameni se făcu din ce în ce mai 
slab, dispărând în depărtare. 

Tăcere. 

O scurtă așteptare, care lui i se păru o eternitate, și apoi din 
nou tăcere. 

Alistair ridică ușor capul împingând cu fruntea capota 
portbagajului în sus. Acesta se deschise cu totul și îi permise să 
arunce o privire asupra locului unde se afla. Era o piaţă imensă, 
cufundată în semiobscuritate, luminata doar de câteva felinare 


îndepărtate. Pe stânga, în depărtare, poate de cealaltă parte a 
fluviului, erau luminile familiare ale New Yorkului; în dreapta, 
undeva la limita percepţiei sale, se vedeau luminile unor case și 
ale unei străzi ce se desfășura paralel cu gardul de sârma ce 
împrejmuia acea întindere necunoscută. 

Luminile și casele arătau că acolo erau mașini, și oameni, și 
ajutor. 

Era viaţă. 

Împingând cu picioarele în pereţii portbagajului, reuși cu 
greu sa se întoarcă și să stea așezat. Ridică mâinile legate și le 
duse cu greu la gură pentru a-și smulge banda adeziva. 
Nepăsându-i de usturimea resimţita pe buze, inspira aerul 
umed al serii ca și când ar fi supt de la sânul mamei, în timp ce 
inima îi bătea încă în ritmul unui dans războinic. Îi părea că 
dintr-o clipa într-alta avea să-i explodeze și să-i transforme 
trupul gol într-o ploaie de bucăţi sângerânde ce aveau să cada 
hrănind cei câţiva arbuști prăpădiţi care se vedeau împrejurul 
mașinii. 

Bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum 

Încercând să-și protejeze capul de capota portbagajului care- 
i bălăngănea deasupra, Alistair se întoarse și se așeză în 
genunchi. Sprijinindu-se cu mâinile de margine, reuși să iasă 
din portbagaj, lăsând în urmă hainele murdare și rupte ca 
mărturie a umanităţii sale terfelite în fața prezenţei morții. 

Făcu vreo doi pași ezitanţi înspre luminile îndepărtate, 
nepăsător la durerea provocată de pietrișul drumului pe care-l 
avea de străbătut. Nu se obosi să privească hala mare în faţa 
căreia se oprise mașina, un Dodge Nova vechi de vreo 
cincisprezece ani, cu caroseria roasă de rugină și cu vopseaua 
scorojită. Lăsă în urmă ușa acesteia, deschisă către bezna ce 
domnea înăuntru, atras ca un fluture de iluzia luminilor pe care 
le avea în faţă și care, în clipa aceea, reprezentau pentru el 
unica speranţă de supravieţuire. 

Revăzu ca într-o străfulgerare tatuajul însângerat sub lumina 
slabă a lanternei și figura amenințătoare a bărbatului care îl 
purta. Alistair știa cine era și știa ce ar fi fost în stare să-i facă 
dacă s-ar fi întors, chiar dacă nu-i cunoștea motivul. 

Gândul acesta îl înspăimântă și mai tare, iar creierul găsi 
astfel forța necesară pentru a comanda picioarelor sale 
moleșite să se miște. 


Începu să alerge spre acele lumini de la capătul lumii cu pași 
născuţi din panică, însoţiţi de o durere surdă în urechi și în 
piept - bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum-bum bum- 
bum -, fără să ţină seama de picioarele goale, care, ca într-o 
poveste de groază, începură imediat să lase dâre de sânge în 
urma lui, însemnându-i drumul prin pietriș. 


33 


Fordul Corona alb-albastru al poliţiei cobori încet rampa 
podului Williamsburg și o luă la dreapta, lăsând în urmă piaţa 
imensă, plină de autobuze adormite. 

Zona aceea era locuită în special de evrei ortodocși, cu 
pălăriile lor negre, cu bărbile lungi și părul cârlionţat de o 
parte și de alta a feţei, dar la acea oră nu se afla mai nimeni pe 
stradă.  Reclamele magazinelor, ale măcelăriilor și ale 
supermarketurilor care vindeau carne și produse kasher erau 
stinse, iar jaluzelele erau trase, ca niște urechi surde sau ca 
niște ochi închiși. 

Manhattanul, cu toate culorile sale, era suficient de 
îndepărtat pentru a părea un loc imaginar. 

Zona era traversată doar de farurile câtorva automobile, de 
undele radio ale sateliților îndreptate către Pământ ce se 
încrucișau cu rugăciunile ce se ridicau spre cer din sinagogi. 

Ofiţerul Sereena Hitchin, o fată frumoasă de culoare, de 
douăzeci și nouă de ani, se afla la volan, și Lukas First, 
partenerul ei, era așezat alături. Ușor înclinat înainte, cu fața 
întoarsă spre ea, zâmbea și bătea cu mâinile pe bord un ritm 
aproximativ ca tempo și ca imaginaţie. 

— Tu, care te pricepi, ce zici? E bine așa? 

Sereena începuse de ceva timp o relaţie cu un artist din 
distribuţia lui Stomp, un musical renumit, compus din scene de 
percuție, care avea o lungă serie de stagiuni, la teatral 
Orpheus, pe Second Street în East Village. Lukas știa cât era 
de importantă povestea aceea pentru partenera sa, dar nu 
pierdea nicio ocazie să o tachineze, ca între colegi. 

Fata râse la tentativele neîndemânatice ale partenerului său 
de a interpreta un solo. 

— Eşti o doagă spartă, Luke! Muzica nu e tocmai punctul tău 
forte. 

Lukas își luă o voce și o faţă de autosuficienţă, rezemându-se 
din nou de spătar. 

— Ciudat, când eram mic, cântam imnuri religioase în corul 
bisericii. 

— Cred că acela a fost momentul în care Dumnezeu s-a 
arătat în mijlocul slujbei, te-a arătat cu degetul și a zis: „în 
locul acesta, din doi, unul: ori Eu, ori el”. 


Lukas se întoarse spre ea cu arătătoarele încrucișate, ca și 
când Sereena ar fi fost un vampir. 

— Taci, păcătoaso! Dacă asta s-ar fi întâmplat cu adevărat, 
Atotputernicul m-ar fi arătat tuturor și ar fi spus: „lată 
capodopera Mea. Într-o zi, acesta va fi un om mare”. 

Sereena izbucni iar în râs, dezvelind o dantură impecabilă. 

— Eşti chiar fanatic. Incă te mai gândești, nu? 

— Sigur că mă gândesc. Şi-ai să vezi că, mai devreme sau 
mai târziu, se va întâmpla. Numele meu va fi pe Broadway într- 
o reclamă luminoasă, iar eu voi veni la secţie cu o mașină care 
vă va face pe toţi să crăpaţi de invidie. Vezi cum s-a întâmplat 
cu căpitanul Shimmer... 

Lukas First era un tânăr foarte atrăgător și, mai ales în 
uniformă, era foarte prezentabil. Din pasiune, frecventase o 
serie de cursuri teatrale și, din când în când, i se întâmpla să 
primească mici roluri de figuratie în câte un film. La secţie toţi 
își aminteau încă mândria cu care își anunţase participarea 
într-un film de Woody Allen. li târâse pe toţi la cinema și, când 
în sfârșit apăruse și scena în care era încadrat pentru două 
secunde din spate, glumele nu se mai opriseră zile în șir. 

Lukas îi confirmă gândurile, dând din cap. Deschise fereastra 
pentru a-și aprinde o ţigară. Printr-un acord tacit cu colega lui, 
îi era permis să fumeze doar când nu-i vedea nimeni și doar cu 
geamul deschis. 

— Căpitanul chiar că a făcut ce trebuia. A avut și baftă. 

Căpitanul Shimmer, despre care vorbea Lukas, era un fel de 
Cenușăreasă norocoasă a cărei poveste o știau toţi în 
departament. Începuse cu mult timp înainte colaborarea cu 
cinematografia, mai întâi din postura de consultant, iar apoi, 
când ieșise la pensie - destul de tânăr -, fusese atras cu totul în 
acel mediu, iar acum apărea destul de des ca actor în roluri de 
poliţist în diferite filme și seriale. Devenise un model într-un loc 
în care toţi visau la marea lovitură. 

— Bafta ta a fost că ai intrat în poliţie, Luke. Pun pariu că n- 
ai lăsa munca asta pentru nimic. Îţi place prea mult. 

Lukas își aruncă ţigara pe fereastră, expirând în urma ei un 
ultim fum. Apoi se întoarse spre fată, luând o atitudine voit 
pompoasă. 

— Desigur! Eu m-am născut poliţist. Dar îmi place și ideea de 
a câștiga într-o zi Oscarul. Şi voi profita de acel moment pentru 


a aduce mulțumiri fostei mele partenere, Sereena Hitchin, care, 
prin încrederea și susținerea ei, m-a ajutat să-mi ating țelul. 

Era o seară liniștită, erau mulţumiţi și încântați de viaţa lor și 
de ceea ce făceau și nu aveau niciun motiv să nu glumească 
unul cu celălalt. 

Dar, cum se întâmplă întotdeauna, motivul nu întârzie să 
apară. 

Staţia începu să bâzâie, și imediat se auzi din ea o voce cu un 
timbru oficial, ce nu putea fi mascat nici măcar de acurateţea 
aproximativă a difuzoarelor. 

— Atenţie! Comunicat pentru toate mașinile aflate în patrula. 
Avem o avertizare de la One Police Piaza. Alerta maxima. E 
vorba despre o răpire. Victima este un bărbat alb, de 
aproximativ treizeci de ani, 1,80 metri înălţime, slab, pâr 
castaniu. Se numește Alistair Campbell. Este posibil ca 
bărbatul care l-a răpit să fie responsabil și de uciderea lui 
Gerald Marsalis și a lui Chandelle Stuart. Răpitorul a plecat la 
volanul unui Dodge Nova foarte vechi, cu urme evidente de chit 
pe caroserie. Repet, alertă maximă! 

Lukas trase un fluierat. 

— La naiba! După tot misterul cu care s-a înconjurat 
povestea asta, un comunicat ca acesta, pe frecvenţe normale, 
cu riscul de a fi interceptaţi de cei din media, înseamnă că ăi de 
sus au un morcov baban bine înfipt în dos. 

— Și tu l-ai avea, dacă ai fi primarul New Yorkului, iar fiul tău 
ar fi fost ucis în felul ăla. 

— Da, cred că da. 

Clipele de relaxare se sfârșiseră. Se mai întâmplase, iar asta 
nu avea să fie ultima dată. Întotdeauna apărea ceva neanunţat 
care să le amintească fără întârziere ce însemna să străbaţi 
străzile îmbrăcat în uniforma albastra, într-o mașină care purta 
sigla NYPD. Dar fuseseră conștienți de toate astea și acum erau 
nevoiţi să le accepte, așa cum făcuseră și alţi colegi de-ai lor, 
care acum nu mai puteau povesti nimic. 

Sporovăind în continuare, la capătul lui Robling Street 
cotiseră la dreapta, pe strada care mergea spre East River. 
Trecură de White Avenue, ajungând în capătul lui Clymer 
Street, în faţa firmei de la Brooklyn Navy Yard. 

Dincolo de gardul care delimita zona, se vedeau contururile 
unor bătrâne vagoane de metrou, adunate în așteptarea casării. 


În întuneric se zăreau alte construcţii din cărămizi întunecate, 
dintre care multe erau în paragina sau abandonate, privind 
înspre stradă cu ochi de geamuri sparte, pregătite pentru o 
renovare de proporţii sau pentru a deveni un punct de reper 
important al arheologiei industriale. 

Sereena coti la stânga, și mașina intră lent pe Kent Avenue, 
spre sud, către Brooklyn Heights. O luară pe lângă depozitul în 
care erau parcate automobilele confiscate ce aveau să fie 
scoase la licitaţie după scadenţele bancare. 

Lukas se pierdu puţin în gânduri, privind mașinile înșirate în 
așteptarea unui nou proprietar, după ce fuseseră trădate de 
foștii lor patroni. 

— Isuse Hristoase! Cine dracu-i ăla? 

Auzind vocea alarmată a Sereenei, agentul își întoarse brusc 
privirea. 

În lumina slabă a străzii, un bărbat ieșise pe o poarta 
deschisă și se îndrepta spre ei alergând cu mâinile ridicate. În 
afară de câteva cârpe care îi atârnau pe spate, era complet gol 
și pășea ca și cum fiecare mișcare ar fi fost făcută cu un efort 
enorm. Când îi văzu și înţelese că era vorba despre o mașină de 
poliţie, se opri brusc, cu o expresie de suferinţă și de ușurare 
întipărită pe chip. Își duse mâinile la piept, alunecând încet în 
genunchi. Rămase împietrit, ca într-o imagine îngheţată în 
mijlocul străzii. 

Sereena opri mașina și, împreună cu Lukas, cobori lăsând 
portierele deschise. Apropiindu-se de bărbat, fata prinse din 
zbor imaginea partenerului său care își scotea pistolul. 

Ajunseră în dreptul persoanei îngenuncheate, care respira cu 
greu și îi privea cu ochi uimiţi, din care curgeau lacrimile 
neîncrezătoare ale unui om care asistă la un miracol. În lumina 
farurilor reușiră în sfârșit să-i distingă trăsăturile. 

— Sereena, profilul corespunde individului care ne-a fost 
semnalat. 

— OK, acoperă-mi spatele, Luke. 

Pe când Lukas rămânea în picioare pentru a supraveghea 
împrejurimile, cu pistolul pregătit, fata îngenunche lângă 
bărbatul care o privea mut, cu ambele mâini apăsate pe piept. 
Respirația îi era un fel de horcăit, iar el mirosea puternic a 
excremente. Sereena Hitchin își aplecă privirea înspre coapsele 
lui, murdare de o substanţă care, judecând după culoare și 


după miros, putea fi foarte bine de natură fecală. 

— Sunteţi Alistair Campbell? 

Bărbatul aprobă dând din cap, apoi închise ochii, alunecând 
încet la pământ. Infrângându-și greaţa faţă de mirosul înțepător 
și încercând să-și oprească un icnet de vomă, Sereena îi sprijini 
capul pentru a-l împiedica să și-l lovească de asfalt. 

li puse degetele pe gât. Ritmul pe care îl simţea era cel al 
unei inimi înnebunite. 

— Are o criză de inimă. Pulsul îi este foarte ridicat. Cred că a 
intrat în fibrilaţie. Avem nevoie de o ambulanţă. 

Continuând să fie foarte atent, Lukas se îndreptă spre 
mașină. Imediat după aceea, Sereena îi auzi vocea apelând 
centrala și cerând ajutor medical și întăriri. 

Își îndreptă din nou atenţia către mormanul acela umil de 
spaimă, de rușine și de durere în care fusese transformat 
Alistair Campbell. 

Bărbatul deschise ochii. Vocea lui era o răsuflare letargică, 
ce reușea cu greu să acopere spasmele unei inimi în plină criză. 

Sereena îl auzi șoptind niște cuvinte, dar prea slab pentru a 
le putea înţelege. 

— Ce-ai spus? N-am înţeles. 

Persoana identificată drept Alistair Campbell ridică puţin 
capul, și gestul acela părea a fi rezultatul unui efort enorm. 
Sereena îi sprijini ceafa pentru a o ridica și își apropie urechea 
de gura lui. 

Cuvintele slabe aproape că se pierdură sub zgomotul pașilor 
lui Lukas, care se apropia alergând. 

— Imediat trebuie să sosească amb... 

Serena îl opri cu un gest brusc al mâinii. 

— Taci o secundă. 

După aceea se aplecă iarăși peste bărbatul aflat la pământ, 
dar îi văzu ochii întunecându-se încet, încet, contaminaţi parcă 
de întunericul care se întindea în spatele gardului de sârmă de 
pe cealaltă parte a străzii, încât părea că bezna începea să facă 
parte din el, cum se întâmplă iarna cu ceața de peste fluviu. Din 
gura întredeschisă, ultimele sale cuvinte evadaseră, învăluite 
într-o ultimă răsuflare, împreună cu viaţa. 

Ofiţerul înțelese de îndată că orice ajutor era de acum inutil. 
Simţi sub degete pulsul rapid și haotic al inimii încetinind, 
slăbind și apoi dispărând. O clipă mai târziu, percepea doar 


carnea călduţă a unui corp în care sângele avea să rămână 
nemișcat pentru totdeauna. 

Ca de fiecare dată când asista la pierderea unei vieţi, 
Sereena Hitchin era cuprinsă de un sentiment de inutilitate, pe 
care anii de serviciu nu aveau să-l domolească. Ridică o mână, 
închise ochii mortului și speră ca una dintre rugăciunile care se 
înălțau în acea clipă să fi avut puterea și credința de a însoţi 
sufletul acelui amărât în locul potrivit. 


34 


Ca în orice alt timp și în orice alt loc, adevărata luptă se 
ducea împotriva timpului. 

Așezat pe scaunul pasagerului, într-o mașină ce străbătea 
străzile New Yorkului cu girofarul aprins, Jordan privea drept 
înainte, simțind cum trec pe lângă el lumini și umbre, ca și 
când ele ar fi fost în mișcare și nu automobilul în care se afla. 
Avea impresia că este în mijlocul unor efecte speciale primitive 
inventate de Mack Sennett pentru a da senzaţia de mișcare pe 
vremea cinematografului mut, când persoanele stăteau 
nemișcate, iar în spatele lor se învârtea un cilindru enorm pe 
care erau pictate imagini. 

Și poate că așa se întâmpla. 

Fiecare persoana implicată în acea poveste credea că 
înaintează, când, de fapt, doar lumea se mișca repede pe lângă 
ei toţi, falsa și înșelătoare, în timp ce strădania lor părea 
derizorie în imobilitatea ei neputincioasă. 

Burroni conducea concentrat, iar reflexele străzii pe chipul 
său îi transformau trăsăturile într-o alternanță de lumini și de 
umbre, dându-i lui Jordan imaginea unei persoane în continuă 
schimbare, chiar dacă știa foarte bine că sufletul lui era 
dominat de un singur sentiment: certitudinea că dăduse greș. 

Pe bancheta din spate stătea Maureen Martini, tăcută și 
singură. Jordan era uimit de forţa psihică a acelei fete, 
împărţită între raţionalul lucrurilor tangibile și altceva, căruia 
nu-i putea găsi o explicaţie raţională. Și probabil nu avea să-i 
găsească una nici în viitor. Puţine persoane ar fi știut să 
accepte ceea ce i se întâmpla ei, susținuta doar de certitudinea 
ideii că nu este nebuna. 

Datorita ei îl identificaseră pe Snoopy. Atunci când se 
întâmplase asta, fiecare fusese prea grăbit sau prea stânjenit 
pentru a se opri să se întrebe cum reușise. Sunaseră acasă la 
Alistair Campbell, dar nu le răspunsese nimeni. Chiar și 
celularul înscris pe numele său era închis. Căutând pe internet, 
găsiseră imediat numele agentului său literar. Îl sunaseră pe 
Ray Migdala. Acesta le spusese despre ultimul apel al lui 
Campbell, care aterizase puţin mai devreme pe aeroportul JFK 
și se îndrepta spre casă. Îl anunţaseră pe Burroni și, imediat 
după aceea, el și Maureen se grăbiseră cu mașina poliţiei de la 


Gracie Mansion spre adresa indicată de Ray Migdala, în timpul 
călătoriei, venise și vestea. 

Staţia de emisie-recepţie de la bord începuse să ţiuie, iar 
ofițerul de la volan o ridicase. 

— Agentul Lowell. 

— Sunt detectivul Burroni. Jordan Marsalis e în mașină cu 
tine? 

De data aceasta vocea se auzise ciudat de clar din boxe, iar 
Jordan simţise din ea că avea să-i dea vești proaste. Luase 
stația pe care polițistul i-o întindea. 

— Sunt eu, James. Spune-mi. 

— Am ajuns la faţa locului și am găsit un echipaj. Erau aici 
pentru că, în urmă cu puţin timp, patronul unui atelier de 
croitorie aflat în faţa casei persoanei în cauză a anunţat la 911 
că asistase la o răpire. 

Jordan simţise un fior rece, ca și când temperatura din 
mașină ar fi coborât brusc sub zero grade. Nu considerase 
oportun să continue acea conversaţie prin staţie. 

— Sosesc în două minute. Vorbim acolo. 

După câteva minute, când ajunseseră la intersecţia dintre 
Bedford Street și Commerce Street, în faţa casei lui Alistair 
Campbell erau parcate o mașină de patrulă și mașina de 
serviciu a lui Burroni. Detectivul era pe trotuar împreună cu un 
ins de vârsta a doua, înalt, brunet, cu pielea arămie, îmbrăcat 
în stilul londonez al anilor 1970, din Camaby Street. 

Coborâseră din mașină chiar în fața lor. Burroni o privise 
surprins pe Maureen, și imediat după aceea întorsese capul 
spre Jordan cu un aer nedumerit. 

— E în regulă, James. Aceasta este Maureen Martini, comisar 
în poliţia italiană. Îţi voi explica după aceea. 

Aproape în același timp, Jordan se întrebase perplex ce avea 
să-i explice. Burroni nu spusese nimic. Făcuse doar un semn cu 
capul în direcţia fetei, salutând-o, și se întorsese din nou spre 
persoana pe care o avea în faţă. 

— Domnule Sylva, repetati, vă rog, ceea ce aţi văzut. 

Bărbatul cu pielea măslinie își începuse povestirea cu un 
accent sud-american pe care Maureen îl identificase drept 
portughez. Arătase cu mâna vitrina luminată din spatele său. 

— Eram în atelierul meu și lucram. Un taxi a oprit, și Alis a 
coborât. 


— Când spuneţi Alis vă referiţi la Alistair Campbell? 

— Da. Îl cunosc de câţiva ani, iar prietenii așa îi spun. 

— Continuati. : 

— A plătit cursa și s-a îndreptat spre ușă. In urma lui a sosit 
o mașină, și tipul acela a deschis portiera... 

Burroni îl întrerupsese, aruncând o privire semnificativă spre 
Jordan. 

— Vă rog să-l descrieți bine. 

Incă înainte ca domnul Sylva să fi vorbit, Jordan știa deja ce 
avea să spună. 

— Nu i-am văzut fața, deoarece era îmbrăcat cu un hanorac 
cu gluga ridicată, dar pot să vă spun că era de statură puţin 
peste medie și șchiopăta ușor cu piciorul drept. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— A coborât din mașină, a ajuns în spatele lui Alis și l-a 
atacat. I-a pus un braţ pe după gât ca și când l-ar fi strangulat 
și cred că el a leșinat, pentru că individul l-a ridicat pe sus și l-a 
dus în mașină, pe bancheta din spate. Apoi s-a așezat la volan și 
a plecat. 

— Nu ati luat numărul mașinii? 

— Nu am apucat. După cum vedeţi, nu prea e lumină pe 
stradă, iar el a plecat cu farurile stinse. Dar mașina mi-o 
amintesc bine. Era un Dodge Nova, foarte prăpădit, cu o 
culoare de nedefinit și caroseria plină de pete de chit. 

Sfârșitul povestirii îi lăsase pe Jordan, pe Maureen și pe 
Burroni în aceeași tăcere pe care o întâlnești la sfârșitul 
fiecărei speranţe. Erau din nou fără cuvinte și fără gesturi, în 
faţa singurului lucru de făcut: să lanseze un apel prin staţie 
pentru a da semnalmentele mașinii răpitorului. 

Lucru pe care îl și făcuseră. 

După câteva minute le sosise confirmarea de la o patrulă din 
Williamsburg care-l găsise pe Alistair Campbell. 

Mort. 

Jordan se agăţă de mânerul portierei în timp ce coteau spre 
stânga pentru a intra pe Kent Avenue, îndreptându-se spre 
luminile intermitente care se vedeau în spatele grilajelor de 
delimitare a zonei. Urmând instrucţiunile, strada fusese închisă 
din toate părțile. Deasupra lor se auzea zgomotul unui 
elicopter, dar nu puteau să-și dea seama dacă aparţinea unui 
echipaj de poliție sau vreunui post TV. 


Aproape toate casele riverane de pe Kent Avenue aveau 
ferestrele deschise, pline de oameni curioși asistând la 
spectacolul pe care moartea îl desfășura în fața oamenilor. 

Jordan se gândi cu amărăciune că niciodată nu i se păruse 
mai sugestivă expresia „scena delictului”. 

Când ajunse în faţa barierelor, un poliţist făcu semn către doi 
dintre colegii săi, și grilajele fură îndepărtate doar atât cât să 
poată trece cu mașina. 

Înaintară încet, oprind în spatele unei alte mașini de poliţie, 
așezată în mijlocul străzii. Câţiva pași în fața acesteia, întins pe 
asfalt sub lumina farurilor, era un cearșaf alb de sub care se 
ghicea conturul unui corp omenesc. 

Pentru Maureen, lumina rece a acelor faruri și reflexiile 
albăstrui de pe pânza albă însemnau amintirea altor mașini și a 
altor faruri, într-o altă scenă, care avusese loc la mii de 
kilometri depărtare, dar care în mintea ei se petrecuse cu doar 
câteva clipe în urmă. 

„E urât, nu-i așa?” 

Da. Era urât. Era întotdeauna oribil, și avea să fie oribil 
pentru totdeauna să vezi o ființă umană ucisă de un seamăn al 
său, întinsă pe drum, învelită doar cu mila fragilă a unui petic 
de pânză. 

Un ofițer tânăr și atletic stătea în picioare în apropierea 
mașinii. Când îi văzu coborând, se îndreptă spre ei. 

— Sunt agentul First. Eram în patrulare cu agentul Hitchin. 
Noi am reperat victima și am anunţat centrala. 

— Detectivul Burroni. Eu mă ocup de caz. 

Detectivul nu se obosi să-i prezinte și pe ceilalţi care erau cu 
el. În parte, pentru că nu era necesar, dar mai ales pentru că 
nu prea știa cum să explice prezenţa lor la faţa locului. 

— Era deja mort când l-aţi găsit? 

Agentul clătina din cap. O buclă i se legănă ușor pe frunte. 

— Nu. A ieșit alergând de pe poarta aceea și s-a îndreptat 
spre noi. Era complet dezbrăcat și părea terorizat. Când ne-a 
văzut, a căzut în genunchi, aproape leșinat. Am bănuit că putea 
fi persoana ale cărei date fuseseră transmise mai devreme prin 
radio. L-am întrebat, și ne-a confirmat printr-un semn. După 
care presupun că a suferit un atac de cord. Inima sa era deja în 
fibrilaţie când ajunsese lângă noi. 

Jordan se îndepărtase câţiva pași de grup și privea în jurul 


lui, ca și când spusele agentului nu l-ar fi interesat. Burroni 
învățase să-l cunoască și știa că, de fapt, nu-i scăpa nimic din 
ceea ce povestea polițistul. 

— A spus ceva înainte de a muri? 

— Nu știu. Când și-a dat ultima suflare, eu eram la mașină, 
cerând ajutoare și o ambulanţă. Partenera mea se afla lângă el 
în momentul morții. 

Jordan se apropie și își făcu auzită vocea pentru prima dată. 

— Unde e partenera ta acum? 

Agentul First arătă cu mâna spre luminile intermitente de 
dincolo de gard, aprinse pentru a scoate din întuneric halele 
industriale din fundal. 

— Agentul Hitchin se află în locul în care a fost găsit 
automobilul folosit pentru răpire. 

Jordan se îndepărtă, mergând spre corpul întins la pământ 
sub cearșaf. Îngenunche și ridică un colț de pânză. Agentul 
First, Maureen și Burroni îl ajunseră din urmă și rămaseră în 
picioare în spatele lui. 

— Sărmanul băiat! L-a aranjat bine. 

Maureen îngenunche lângă Jordan. Întinse mâna și ridică 
pânza, până când cadavrul fu descoperit aproape în întregime. 

— Trebuie să fi fost cu adevărat speriat. Asta pare să fie 
miros de excremente, și avem toate motivele să credem că sunt 
ale lui. 

În vocea ei dură se citea milă, dar nu găseai nici urmă de 
ceea ce i se întâmplase de curând. Jordan trebui să recunoască 
în sinea lui că admiraţia faţă de fata aceea creștea văzând cu 
ochii. 

— Mda. Pentru a ajunge la asta și la un atac de cord, trebuie 
să fi trecut printr-o stare de teroare în forma ei cea mai pură. 
Cred că ar trebui să aruncăm o privire asupra mașinii. 

Urcară din nou în automobilul lor, lăsându-l pe agentul First 
de pază lângă cadavru, în așteptarea celor de la Criminalistica 
și a medicului legist. Străbătură cu viteza moderată bucata 
aceea de drum pietruit, amestecat cu urme de asfalt, care 
ducea la hale. Lăsară în urmă locul faptei, oamenii uimiţi de la 
ferestre în așteptarea morbida a unui bis, pe care moartea îl 
oferea întotdeauna. Mașina trecea pe lângă umbrele celor 
câţiva arbuști de oraș, crescuţi în locul acela neprielnic, mai 
puternici decât ploile acide și decât smogul. 


Când ajunseră în capătul aleii, avură în față conturul unei 
hale industriale, aflate pe stânga parcării imense, chiar alături 
de șantierul unei noi structuri, încă în construcţie. Aici, în faţa 
unei uși glisante deschise spre întunericul dinăuntru, erau 
parcate două mașini de poliţie, de o parte și de cealaltă a 
automobilului Dodge pe care Sylva îl descrisese ca fiind 
mijlocul de transport folosit de răpitorul lui Alistair Campbell. 
Portbagajul era deschis, și un poliţist îl inspecta cu o lanterna. 
Când Burroni, Maureen și Jordan coborâră din mașină și 
ajunseră în spatele lui, acesta se dădu într-o parte pentru a 
permite nou-veniţilor să vadă ceea ce vedea el și pentru a se 
îndepărta de mirosul înțepător care venea din portbagaj. 

— Ai găsit ceva? 

— Aici sunt doar niște cârpe care put de-ţi verși maţele. 
Portbagajul era deja deschis atunci când am ajuns. În mașină 
nu am căutat fiindcă va așteptam. 

— Foarte bine. 

Burroni scoase din buzunar niște mânuși de plastic și i le 
întinse lui Jordan. 

— Cred că-ţi revine ţie această sarcină. 

Nu era o abdicare, ci o acceptare. Jordan îi mulțumi plecând 
capul, și speră că gestul său nu fusese ascuns de întuneric. 

Își puse mânușile și luă lanterna de la agent, deschizând 
portiera din spate. Un scârţâit acompanie intrarea luminii în 
incinta din imitație de piele pe care timpul și oamenii care 
stătuseră înăuntru o transformaseră într-un soi de pânză de 
păianjen. In mașină era un miros umed și prăfos. 

Jordan plimbă fasciculul de lumină până când, în spatele 
scaunului pasagerului, pe jos, văzu că era o punguţă de plastic 
ce conţinea ceva. Se aplecă rezemându-se de bancheta uzată, o 
ridică ușor cu stânga și ieși din mașină. 

Îi întinse lanterna lui Burroni. 

— Fă-mi puţină lumină, te rog! 

Băgă mâna în punguţă și scoase o cârpă roșie înfășurată în 
jurul unui obiect care se afla înăuntru. O desfășură ușor, și 
ieșiră la iveală o pereche de ochelari vechi cu un design ciudat, 
care aveau un elastic răsucit în loc de rame, și o cască din piele 
căptușită, cu un aspect foarte vechi. Rămase privindu-le o clipă, 
așezate ca vestigii ale unui univers ipotetic reprezentat de 
materialul în care fuseseră înfășurate și care se dovedise a fi un 


fular de lână. 

Jordan ridică brusc privirea. 

— Ce este în hală? 

Îi răspunse un alt poliţist, care tocmai ajunsese în spatele lor. 

— Încă nu am intrat. Întrerupătoarele nu funcţionează. Am 
trimis-o pe agent Hitchin să găsească o sursă de lumină. 

Ca pentru a confirma treaba bună pe care o făcuse agentul 
Hitchin, o serie de tuburi obosite de neon se aprinseră timid 
unul după altul în interiorul halei. Mai multe persoane apărură 
în prag, și fiecare dintre ele rămase cu gura căscată. 

Hangarul era plin cu relicvele unor avioane de epocă, 
parcate în așteptarea restaurării. Erau două Hurricane, un 
Spitfire, un Messerschmitt ce purta încă însemnele vizibile de 
la Luftwaffe, un Zero japonez cu stema Soarelui-Răsare. Ascuns 
de aparatele mai noi, în fundal se vedea un vechi biplan care lui 
Jordan îi păru a fi un Savoia Marchetti. 

O răbufnire acră de furie îi scăpă printre buze. 

— Ticălosu' naibii! 

Ridică în sus obiectele pe care încă le ţinea în mână, ca pe o 
răzbunare în faţa neputinței sale faţă de ceea ce realizase până 
atunci. Burroni și Maureen se întoarseră spre el. 

Jordan le arătă cu degetul conturul aeroplanului. 

— Asta este o veche beretă de aviator, iar ăștia sunt ochelari 
din aceeași epoca. Și ăsta este un fular. Nenorocitul ăla voia să- 
l așeze pe Alistair Campbell într-un aeroplan, ca Snoopy când 
se joacă de-a asul aerului în Primul Război Mondial. 

Burroni își dădu seama că pierduse undeva firul și că existau 
câteva lucruri care îi aduseseră până în acel punct, dar cu care 
el nu era la curent. 

— Da, dar de ce dezbrăcat? 

Gura lui Jordan se strâmba într-un zâmbet plin de 
amărăciune și de vină. 

— Ăsta cred ca este un rafinament al omului nostru, James. 
Snoopy e un câine și, în afara câtorva elemente distinctive, în 
benzile desenate nu poartă niciodată haine. 

În clipa aceea, din spatele hangarului se auzi un pas care se 
apropia prin pietriș. Apoi, din întunericul de după colţ se ivi o 
tânără frumoasă de culoare, în uniforma albastra, care aruncă 
o privire curioasă în interiorul halei și apoi se apropie de ei. 

Burroni o așteptă să ajungă lângă ei. Jordan îl lăsă să 


vorbească, fiindcă înţelesese că James avea nevoie să-și 
recâștige încrederea în sine. 

— Dumneavoastră sunteţi agentul Hitchin? 

— Da, domnule. 

— Dumneavoastră l-aţi ajutat pe Alistair Campbell atunci 
când l-aţi găsit? 

— Da. 

— A spus ceva înainte să moară? 

— Da, a murmurat câteva cuvinte. 

Jordan simţi cum în el se aprinde lumina albastra a unei 
speranţe. 

— Ce a spus? 

— A pronunţat un nume. Julius Whong. 

— Doar atât? Nimic altceva? 

Fata părea stânjenită. Aruncă o privire fugară înspre colegii 
săi, ca și când ceea ce urma să spună putea să constituie obiect 
de glume pentru timpurile care aveau să vină. 

— A mai fost ceva, dar poate că n-am înţeles eu bine, pentru 
că nu prea are sens. 

— Agent, asta lasă-ne s-o judecăm noi. Spuneţi-ne doar ce aţi 
auzit. 

— Înainte de a muri, Alistair Campbell a mai spus ceva... 
Fata făcu o pauză. Vocea sa căzu peste tăcerea lor ca explozia 
unui artificiu. Imediat după numele acela, a pronunţat cuvintele 
„Pig Pen”. 


35 


Acum timpul era din nou adversarul care trebuia învins. 

Mașina lui Burroni era iar un semnal luminos împins de 
frenezia întâmplării pe străzile New Yorkului. În clipa aceea 
puteau doar să se grăbească și să spere că au și ei un cuvânt de 
spus în acel vacarm haotic. Dezvăluirea făcută de agentul 
Hitchin în legătură cu ultimele cuvinte ale lui Alistair Campbell 
păru să deschidă larg o poartă ce până atunci stătuse închisă în 
faţa ochilor lor. Știau bine cine era Julius Whong, dar nu știau 
de ce Julius Whong era Pig Pen. 

lar acum mergeau spre casa lui ca să afle răspunsul. 

Peste sunetul ascuţit al sirenelor, Jordan reuși totuși să audă 
celularul din buzunar. 

Îl deschise, și avu senzaţia că vocea fratelui său ajunsese la 
el chiar înainte de a fi fost stabilită legătura. 

— Jo, sunt Chris. Noutăţi? 

— Da, dar nu sunt bune. Alistair Campbell a murit. 

Fu o clipă de tăcere în care lui Jordan îi păru că simte ieșind 
din microfon răsuflarea mânioasă și murmurul unei înjurături. 

— Aceeași mână? 

— S-ar părea că da, dar de data asta avem ceva nu i-a prea 
ieșit omului nostru. Pentru un motiv pe care nu-l cunoaștem, 
Campbell a reușit să evadeze. Cred că avea probleme cu inima, 
pentru că emoția i-a provocat un atac ce i-a fost fatal. Dar, 
înainte de a muri, a apucat să ne lase un indiciu. 

— Adică? 

— Din ultimele sale cuvinte, bănuim că următoarea victimă 
va fi Julius Whong. Tocmai ne îndreptăm spre casa lui. 

— Julius Whong? Isuse Hristoase, Jordan! Dar știi cine este 
tatăl lui? 

— Sigur că știu. Şi mai știu și cine este el. 

De partea cealaltă, o mică tăcere. Primarul New Yorkului 
făcea o scurtă analiză a faptelor pe care, în cele din urmă, se 
văzu nevoit să le accepte. 

— Bun și așa. Dar ai grijă cum te mişti tu. Și lasă-l în față pe 
Burroni. 

— Am înţeles. Te voi ţine la curent. 

Jordan închise telefonul și îl puse înapoi în buzunar. 
Îngrijorarea lui Christopher era justificată. Știa de ce îl 


avertizase să-l lase în faţă pe Burroni. Teama sa îndreptăţită 
era că, având în vedere faptul că Jordan nu mai făcea parte din 
poliţie, orice eroare de procedură putea să le submineze 
acţiunile. 

Julius Whong era unicul fiu al lui Cesar Whong, și asta făcea 
din el un membru al elitei newyorkeze. Insă, în realitate, 
băiatul era doar un soi de psihopat vicios, pe care doar banii, 
puterea tatălui și o armată de avocaţi costisitori îl scăpaseră de 
pușcărie de mai multe ori. Printre altele, câteva fete 
depuseseră plângeri la poliție împotriva lui, pentru violență 
fizică și sexuală asupra lor, dar le retrăseseră la fel de repede 
atunci când interveniseră elemente care schimbau datele 
problemei și a căror provenienţă se bănuia a fi domnul Whong 
senior. 

Bani, ameninţări și toate celelalte. 

Imaginea pe care și-o crease Cesar Whong era a unui om de 
afaceri prosper, implicat în diverse ramuri ale economiei, în 
special în distribuția de mărfuri și în speculaţiile imobiliare. De 
fapt, chiar dacă nimeni nu reușise s-o dovedească, se știa că 
era implicat în afaceri mult mai puţin constructive, cum ar fi 
drogurile și traficul de arme. Începutul imensei lui averi data 
încă din vremea când era un tânăr cu multă fantezie și cu 
puţine scrupule, cu o ingenioasă strategie de reciclare a banilor 
murdari prin intermediul buticurilor chinezești din Canal 
Street. Aceasta fusese aplicată, în același fel dezinvolt, în mai 
multe domenii, până când ajunsese să ocupe o poziţie de putere 
absolută. Cesar Whong putea să se bazeze pe acoperiri 
invulnerabile și se spunea că pe lista datornicilor săi se afla un 
număr neprecizat de senatori. Toate acestea însă, pentru 
moment, reprezentau doar supoziţii. Singura certitudine era: 
Julius Whong nu e persoana căreia să-i stai în faţă. Și, orice i s- 
ar fi întâmplat fiului său, responsabilul ar fi plătit scump pentru 
asta. 

Cuvintele lui Christopher erau chiar confirmarea acestei 
teorii. Mașina lui Burroni se opri cu un balans pe suspensii în 
fața unei clădiri de trei etaje în zona West, pe 14, h Street, în 
centrul districtului Meat Market. Automobilul lui Lukas First și 
al Sereenei Hitchin opri în spatele mașinii lor, urmat imediat de 
cel al altor doi agenţi pe care îi găsiseră la Williamsburg. 

Meat Market se numea astfel deoarece, până de curând, 


fusese o zonă rezervată depozitelor vânzătorilor angro de carne 
care aprovizionau întregul oraș. Acum era un cartier în curs de 
renovare și în plină reevaluare. De fapt, în spatele lor, de 
cealaltă parte a lui Jackson Square, se ridicau două edificii 
înconjurate de punți circulare dominate de braţul unei 
macarale, înspăimântător în luminile orașului ce se proiectau 
pe ecranul negru al cerului. Nevoia de expansiune a New 
Yorkului se întindea ca o pată de petrol, în timp ce clasele 
defavorizate erau împinse din ce în ce mai departe, înspre 
extrema periferie. Sărăcia, veșnica rivală a opulenţei, era încet, 
dar sigur respinsă și alungată spre mare. 

Pe porţiunea aceea de stradă contrastul dintre esenţă și 
aparenţă îţi atrăgea chiar și mai mult atenţia. Pe de o parte se 
aflau acolo depozitele de carne cu ușile grele de fier deschise. 
La ora aceea erau parcate în faţa lor camioane enorme cu ușile 
din spate deschise către rampele de încărcare, iar oamenii 
împingeau sferturi de vite agăţate cu cârlige de metal pe 
benzile transportoare ce le stivuiau înăuntru. 

În tot acest spectacol se observa parcă o fascinaţie 
canibalescă, un ritual de sânge și dezmăţ subteran, lumini de 
torţe pe ziduri, ca și când Hefaistos și ai săi, din străfundurile 
pământului, ar fi fost constrânși să se hrănească pentru a putea 
lucra în imensele cuptoare arme noi pentru Ahile, menite să 
provoace noi râuri de sânge. 

De cealaltă parte, la câţiva zeci de metri, pe trotuarul 
clădirilor proaspăt renovate, se afla replica ironică a buticurilor 
unor firme ca Boss, Stella McCartney și alţi stiliști faimoși, cu 
vitrinele în întuneric, nerăbdătoare ca acel comerț cu carne din 
faţa ochilor lor închiși să se sfârșească, pentru ca ele să poată 
oglindi a doua zi aceeași realitate, dar cu o altă aparenţă. 

Dar în clipa aceea, Maureen, Jordan și Burroni, împinși de 
nerăbdarea pe care o simțeau, nu aveau timp să se gândească 
la ceea ce era în jurul lor. Coborâră din mașină ca și când 
aceasta s-ar fi umplut brusc de gaz lacrimogen. 

Se apropiară de intrarea în clădirea pe care o identificaseră 
drept locuinţa lui Julius Whong. Era o construcţie ușoară din 
aluminiu și sticlă. Sala destul de micuță care se vedea prin ușile 
de sticlă era proaspăt renovată și ocupată aproape în întregime 
de ușile ascensorului și de o plantă ornamentală enormă. Se 
apropiară de peretele din dreapta, pe care se afla interfonul. 


Aruncând o privire rapidă, Jordan apăsă butonul pe care era 
inscripționat un J. 

Nu răspunse nimeni. 

Jordan mai sună o dată, dar videointerfonul rămase mut și 
orb. Încercă din nou, apăsând butonul îndelung. În cele din 
urmă  auziră sunetul melodios pentru urechile lor al 
microfonului care fâșâi, urmat de o voce răstită. 

— Cine este? 

Burroni își apropie insigna de camera video și apoi se așeză 
pentru a putea fi încadrat cât mai clar posibil. 

— Poliţia. Detectivul Burroni. Dumneavoastră sunteţi Julius 
Whong? 

— Da. Ce dracu' vreţi? 

— Dacă ne permiteţi să intrăm, vă vom explica. 

— Aveţi un mandat? 

— Nu. 

— Atunci, căraţi-vă dracului de aici! 

Maxilarul lui Burroni se încleșta. Jordan știa că i-ar fi îndesat 
cu plăcere un pumn între dinţii printre care ieșeau cuvintele 
acelea indolente. În schimb, vorbi cu un calm pe care, cu 
siguranţă, nu-l simţea. 

— Domnule Whong, nu avem nevoie de un mandat. Nu 
suntem aici nici pentru a vă aresta, nici pentru a vă face o 
percheziţie. 

— Atunci repet întrebarea, în caz că aveţi urechile înfundate 
cu ceară. Ce dracu' vreţi? 

Jordan îl dădu la o parte pe Burroni, așezându-se în fața 
ochiului rece al camerei video. 

— Domnule Whong, avem motive întemeiate pentru a crede 
că cineva intenționează să vă ucidă. Putem intra pentru a 
discuta sau preferaţi să-i adresaţi aceeași întrebare asasinului 
dumneavoastră atunci când se va prezenta cu un pistol în 
mână? 

Fâșâitul microfonului se întrerupse brusc, după care urmă o 
clipă de tăcere. Chiar dacă știa că este prea puţin probabil, 
Jordan spera că, printr-o justiţie divină, Julius Whong să fi făcut 
pe el de teamă la auzul acelor cuvinte, așa cum se întâmplase 
cu amărâtul acela de Alistair Campbell. 

Apoi, în cele din urmă, ușa se deschise, și Burroni o împinse 
ușor. lordan îi puse o mână pe umăr. 


— James, poate că e mai bine ca eu și Maureen să nu ne 
implicăm. 

Burroni nu auzise cuvintele lui Christopher, dar înţelese ceea 
ce voia să-i spună Jordan. 

— Da, poate că e mai bine. f 

Se întoarse spre ofițerii care erau în spatele său. li chemă pe 
Lukas First și pe Sereena Hitchin. 

— Voi doi veniți cu mine. Voi, ceilalţi, aruncaţi o privire 
împrejur și fiți cu ochi-n patru. 

Cei doi polițiști aleși de Burroni îl urmară pe detectiv 
înăuntru și dispărură urcând scările pe jos. Ceilalţi doi începură 
să cerceteze împrejurimile. 

Jordan și Maureen rămaseră singuri în mijlocul străzii. 
Pentru o vreme, bărbaţii care descărcau carnea se uitaseră 
curioși la ei, dar, văzând că nu se întâmplă nimic, se 
întorseseră la treaba lor. 

Pe partea cealaltă a străzii, înspre intersecţia cu 11 Avenue, 
stăteau ţepeni pe picioare, îmbrăcaţi în costume gri, oamenii de 
ordine de la High Noon, o discotecă foarte în vogă, frecventată 
de fotomodele și de oameni din lumea modei, care accentua și 
mai mult jocul de contraste al acelei zone. 

Jordan privi chipul lui Maureen și îl văzu obosit, cu ochii 
încercănaţi. Speră ca în anii care aveau să vină să fie în stare 
să uite tot ceea ce i se întâmplase sau, măcar pentru liniștea ei, 
să-i poată da un nume. 

— Nu pot să înţeleg ce mi se întâmplă, Jordan. Prea multe 
lucruri, într-un timp prea scurt. Şi, dacă este să fiu sinceră, mi- 
e teamă. Foarte teamă. 

Jordan îi auzi vocea tremurând în timp ce pronunţa ultima 
frază. Apoi o văzu plecându-și capul spre pământ, ca și când s- 
ar fi rușinat de clipa aceea de slăbiciune. Se apropie de ea și o 
prinse ușor de bărbie. 

— Şi mie mi-ar fi teamă dacă aș fi în locul tău. Dar tu măcar 
știi cine ești în toată această poveste. Eu nu mai știu nimic. 

Iordan clătină din cap, adresându-i un zâmbet abia schițat în 
semn de prietenie. 

— Maureen, nici eu nu știu bine ce rol îmi revine în toată 
afacerea asta. Acum, când ești implicată și tu, înţeleg că îţi vine 
greu să accepti motivul. Dar tu ești o femeie formidabilă și sunt 
convins că ai fost și vei fi iar un polițist de prima clasă. 


Maureen privi, fără să-i răspundă, ochii aceia de un albastru 
incredibil. 

Îl cunoștea pe bărbatul acela de doar câteva ore, dar avea 
încredere în el. Într-un mod pe care nu-l cunoștea clar, dar îl 
simțea, era conștientă de faptul că trecuse prin experienţe 
foarte similare, și asta stătea la baza legăturii instinctive dintre 
ei. 

Se ridică în vârful picioarelor pe când un licăr de lacrimi 
reflecta noaptea de afară și cea din ochii săi cei noi. 

Iordan simţi căldura umedă a buzelor lui Maureen pe obraz. 
Nici măcar pentru o clipă însă, nu simţise în acel sărut vreo 
minimă aluzie senzuală. Era doar un mod de a spune, fără 
cuvinte, „m-ai înţeles, te-am înţeles”. 

— Totul va fi bine, Maureen, îi zise. 

Cuprinse corpul fragil și subţire al fetei și acceptă chipul ei 
sprijinit pe pieptul său. Așteptă ca binecuvântarea lacrimilor să 
vină pentru Maureen și să-și înceapă migăloasa acţiune 
tămăduitoare. 

— Totul va fi bine, repetă bărbatul. 

Rămaseră nemișcaţi, în pătratul de lumină proiectat pe asfalt 
prin ușile de sticlă, schimbând între ei acel mesaj de 
recunoaștere. 

Când Iordan ridică privirea, pe cealaltă parte a străzii, 
nemișcata lângă o berlină impozantă, stătea Lysa, privindu-l. 

„Oricine poartă prin lume asemenea ochi.. 

După călătoria lor la Poughkeepsie și după conversaţia din 
restaurantul de pe malul fluviului, Jordan își mutase cele câteva 
lucruri într-un hotel de pe 38Ih Street. De atunci nu-și mai 
vorbiseră și nici nu se mai întâlniseră. Când Lysa își dădu 
seama că Jordan o văzuse, întoarse brusc privirea spre un grup 
de persoane, bărbaţi și femei, care tocmai ieșeau din discotecă 
prinzând-o din urmă. Prietenii ajunseră în dreptul ei și se 
împărţiră râzând în cele două mașini, berlina BMW și un 
Porsche Cayenne. Lysa se așeză în berlină, pe scaunul de lângă 
șofer. Mașina plecă, iar ea rămase nemișcată, privind ţintă 
înainte, lăsând în mintea lui Jordan imaginea tăcerii și a 
profilului ei. 

Apoi nu mai avu timp să se gândească la nimic, căci, aproape 
concomitent, ușile ascensorului se deschiseră lăsând să iasă din 
lumina cabinei trei persoane. 


Primul era agentul Lukas First. 

Cel de-al doilea era Burroni. 

A treia persoană era un tânăr ușor trecut de treizeci de ani, 
cam de aceeași înălțime cu detectivul, cu trăsături perfecte, al 
căror farmec era sporit de evidentele origini asiatice, diluate 
însă de vreo două generaţii americane. Doar gura, subţire și cu 
o tăietură crudă, pângărea perfecțiunea acelui chip. Avea un 
fizic zvelt și părul negru și lucios tipic popoarelor orientale. 

Purta o cămașă albă, blugi negri, iar încheieturile îi erau 
strânse în faţă într-o pereche de cătușe. 

Burroni îl împinse afară din lift ţinându-l cu mâna de ceafă. 
Julius Whong se trase într-o parte ca și cum polițistul ar fi fost 
ciumat. 

— Nu pune mâna pe mine, rahatule! Mă descurc singur. 

— Foarte bine. Descurcă -te, dar mai repede! 

Controlat de Burroni, tânărul deschise ușile de sticlă urmând 
direcţia indicată de detectiv. Se întoarse pentru o clipă privind 
dispreţuitor lumea din jurul său, ca și când tocmai primise și 
acceptase o provocare. În ciuda furiei, Jordan văzu că ochii săi 
erau înceţoșaţi și purtau urmele viciului și ale depravării. 

Detectivul le adresă lui Jordan și lui Maureen o grimasă ce se 
voia a fi un răspuns la întrebarea tacită de pe feţele lor. Le 
sugera să stea deoparte de tot ceea ce se desfășura în faţa lor. 

Pe când Burroni și prizonierul său se apropiau de mașina 
parcată la câţiva metri mai încolo, Jordan observă că Julius 
Whong șchiopăta destul de evident cu piciorul drept. 


36 


Lysa Guerrero își scoase tricoul lung pe care îl folosise 
pentru noapte și rămase goala în fața oglinzii din baie. 
Suprafața argintie îi întoarse imaginea, retezata în dreptul 
taliei de mobilierul din marmură albă. Reflexele albe ale pietrei 
contrastau senzual cu pielea ei măslinie, dar, în clipa aceea, 
Lysa nu avea nici ochi, nici minte pentru a se gândi la asta. 
Ridica braţele și, cu un gest nonșalant, își aranja părul, 
coborând apoi palmele până când acoperi cu degetele 
sfârcurile brune ale sânilor săi rotunzi și tari, de o formă ce se 
potrivea perfect în palma unei mâini de bărbat. Respirația sa 
făcu un cerc umed pe sticla oglinzii. Dacă ar fi fost o visătoare, 
s-ar fi gândit că, dintr-o clipă în alta, Jordan Marsalis ar fi putut 
deschide ușa din spatele său cu cămașa roșie de sânge și cu 
surpriza întipărită pe chip. 

Și ar fi putut lua totul de la capăt. 

Dar aceea era și avea sa rămână doar o fantezie. 

Lysa Guerrero nu își mai permitea de mult luxul de a visa, 
doar câte o dorinţa înăbușită pe care de cele mai multe ori o 
lăsase plutind la jumătatea drumului dintre realitate și tărâmul 
intangibil al iluziilor. 

Se apropie de oglindă și își privi ochii de aproape. Găsi în ei 
o culoare stinsă și urmele roșii ale nopţii trecute, în care 
dormise puţin și prost. 

Când se întorsese în seara precedentă, se dezbrăcase și se 
băgase în pat, stingând lumina cu iluzia că poate înăbuși în 
beznă realitatea care o înconjura. Rămăsese întinsă în 
întuneric, cu ochii deschiși și cu scutul firav al unui cearșaf 
care s-o protejeze de temerile și de tristeţile sale. Prin fereastra 
deschisă, de la etajul inferior se auzea încet ecoul ironic al unei 
melodii, aceeași pe care necunoscutul fan al lui Connor Slave o 
interpreta de zeci de ori, agățându-se cu încăpățânare de 
amintirea lui. 


Şi-n urmă-i nu poţi găsi un nobil gând 

Pe care să-l poţi duce cu tine pe pământ 
Cum nu-i nici moară grea de vânt 

Să-ţi macine din suflet o piatră de mormânt. 


În melodia aceea dulce și în semnificaţia textului continua să 
vadă imaginea lui Jordan, îmbrăţișând acea fată, nemișcaţi, 
într-un moment intim, unul dintre cele care contopește două 
persoane într-una singură. Și, cu acea ironie pe care uneori 
destinul o atribuie întâmplărilor din viața unui om, se aflau 
chiar în faţa acelei case. 

Când ieșise din discoteca în compania unui grup de persoane 
care pentru ea nu însemnau nimic, îndreptându-se spre un alt 
loc care nu o interesa, se apropiase încet de mașinile parcate, 
încercând să-și spună că lumea îi zâmbea și că tot ce o 
înconjura îi aparţinea sau putea fi obţinut fără prea mari 
eforturi. 

Apoi îi văzuse și, într-o clipa, în mintea ei se întipărise pentru 
totdeauna conceptul de normalitate. 

Acea normalitate. 

Un bărbat născut bărbat care îmbrățișează o femeie născuta 
femeie. 

Nu erau căi de mijloc, ajustări posibile, în afară de cele care 
nu stăteau în puterea oamenilor. Masculii animalelor aleg 
întotdeauna femele din aceeași specie. li conduce instinctul 
sexual. În cazul oamenilor, apărea și raţiunea ca să înalțe ziduri 
și, pentru a-și bate joc și mai mult de ei, le făcea din sticlă. 
Uneori puteai găsi mici zone de umbră, care nu erau însă 
refugii în fața soarelui arzător al întregii călătorii, ci doar o 
condamnare pentru cei care erau constrânși să-și ascundă în 
umbră întreaga viaţă. 

Se îndepărtă de oglindă, părăsind imaginea chipului său, 
pentru a nu zări și acolo ce vedea în sufletul ei. Se apropie de 
duș și porni apa. Intră repede sub jet, fără a aștepta să se 
încălzească, pentru a-și ascunde lacrimile în milioanele de 
picături reci și egale din care nu s-ar fi putut diferenţia. 

De data asta nu fusese lumea cea care o respingea, ci ea 
respinsese lumea. 

Se îndrăgostise de Jordan într-o clipă, poate chiar în acea 
clipă în care el apăruse cu nasul sângerând în ușa băii, cu ochii 
săi incredibil de albaștri căscaţi de uimire, și o surprinsese 
goală. 

„Gol”, își spuse cu ciudă ei înseși pentru a-și aminti 
adevărata identitate și ceea ce putea să însemne în ochii 
muritorilor de rând. O frumoasă și elegantă glumă a naturii, 


care nu se zgârcește atunci când trebuie să-și pună în scenă 
una dintre fantezii. Și apoi râde de stânjeneala ființei umane, 
care se află în fața unei dureroase alegeri, atunci când trebuie 
să decidă dacă să intre în baia pentru bărbaţi sau în cea pentru 
femei. 

li sugerase lui Jordan să stea în continuare în casa ei. O 
făcuse din instinct, cu dorința de a sta lângă el, știind foarte 
bine că era un lucru greșit. Și mai făcuse și celălalt gest, 
ascunzându-se în spatele tuturor motivelor posibile, știind 
totuși, în adâncul sufletului, că și aceea era o alegere greșită. 

Își aminti hotărârea cu care făcuse primii pași în New York, 
prânzul ritual cu scoici și cu șampanie, când fusese deranjată 
de un bărbat stupid numit Harry, pe care îl tratase așa cum 
hotărâse să-i trateze pe toţi din clipa aceea. Plecase la drum cu 
convingerea că avea în față tărâmuri noi de cucerit, în toată 
splendoarea lor, și ajunsese la dezolanta concluzie că, de fapt, 
în lume nu era nimic care să merite a fi cucerit. Totul se 
întâmplase doar cu câteva zile în urmă, dar ei îi părea că 
trecuseră ani. 

Toată viaţa nu își dorise altceva decât să se ascundă, să 
treacă lipită de ziduri, fără nicio ambiţie de a fi în centrul 
atenţiei. Și-o dorise din toate puterile, așa cum își dorise un om 
blând care să o iubească și care să o accepte așa cum era. 
Căuta ceea ce caută toţi, puţine certitudini și câteva iluzii 
modeste. 

Visase și încercase să câștige, dar nu-i fusese permis. 

Din cauza aspectului său atrăgător, toţi bărbaţii pe care îi 
întâlnea o căutau și îi făceau curte, dar, când descopereau cine 
și ce era, chipurile zâmbitoare care veneau spre ea se 
transformau în amintiri ale unor oameni care se îndepărtau. 

Rămâneau doar telefoanele de după miezul nopţii în care, 
printre cuvinte plutind în aburi de alcool, toţi spuneau că se 
află întâmplător prin zonă și ar dori să urce pentru o clipa la ea, 
pentru a bea ceva împreună, promițându-i că nu-i va părea rău 
de cele ce urmau să se întâmple. 

Astfel, înțelesese că lumea, la adăpostul întunericului, îi 
dorea pe cei ca ea. Pe ascuns, în secret, îi căuta. Exista o gamă 
întreagă de pasionaţi, ca să nu le spui dezaxaţi, care nu cereau 
altceva decât să-și petreacă vreo câteva ore bine plătite cu fete 
ca ea, pentru ca, mai apoi, să se întoarcă la liniștea unei vieţi 


banale, cu o femeie de soţie, cu băieţi ca fii și cu fete ca fiice. 

Și ar fi continuat pe același drum, strângând din dinţi și 
uscând lacrimi pe ascuns, împingându-le uneori înapoi ca pe 
nodurile din gât cu ajutorul ironiei. | 

Apoi, într-o zi, primise un plic. Înăuntru era propunerea 
aceea misterioasă, ciudată și perversă, hotărâtoare și ofensivă. 
Dar nespus de bine retribuita. 

Așa încât, cedase. 

Își spusese că, dacă asta i se cerea, asta avea să facă. O sută 
de mii de dolari puteau fi un început bun, un preţ rezonabil 
pentru a-și procura o altă conștiință și un alt corp. 

Două, la același preţ. 

Dar între ea și acel obiectiv discutabil pe care și-l propusese, 
pe care la un moment dat se hotărâse să nu-l mai discute, se 
interpusese Jordan. Îl simţise, zi de zi, apropiindu-se din ce în 
ce mai mult de ea, atras împotriva voinţei sale, în dansul acela 
etern al fluturelui și al flăcării. Apoi, la restaurantul de pe 
fluviu, după o călătorie în care el, ea și motocicleta alergaseră 
cu o viteză nebună printr-un timp ce părea imobil, îi spusese 
acele cuvinte frumoase. Când vorbea, Lysa îl văzuse cedând, 
dar nu îl simțise acceptând. 

În nehotărârea lui, Jordan nu îi părea deloc fragil, ci, 
dimpotrivă, o stâncă. Şi se împietrise și ea, ascunzându-se, și, 
ca întotdeauna, fugise. Il îndepărtase obosita de teama unei noi 
iluzii, a neputinței ce devenea chiar mai dureroasă în faţa 
sentimentelor pe care le încerca faţă de acel bărbat și pe care 
nu le mai simţise până atunci cu atâta forţă și cu atâta violenţă. 

Și acum rămăsese singură, pentru a nu știu câta oară, în 
compania nedorită a rușinii. _ 

Inchise apa și se întinse pentru a-și lua capotul. Il îmbrăcă și 
începu să își șteargă părul cu gluga, ieșind pe covorașul de 
burete din fața ei. Oglinda era acoperită de aburi, iar imaginea 
sa era doar o mișcare înceţoșată, fără formă, în spatele unei 
cortine de fum nemișcat. 

Așa rămase și ea, preţ de o clipă, nemișcată și nehotărâtă în 
faţa ideii de a șterge oglinda și de a se căuta din nou dincolo de 
acel văl subţire de apă. 

Apoi întoarse capul și-și termină de uscat părul. Desculţa, 
ieși din baie, trecând în dormitor. Se îmbrăcă repede cu o 
pereche de blugi și cu o bluză lejeră, își puse o pereche de 


pantofi sport și deschise dulapul din perete. Scoase cea mai 
mare dintre valize și o aruncă pe pat. Luă hainele agăţate pe 
umerașe și le așeză lângă valiza mare cu roţi. Începu să așeze 
hainele înăuntru, în grabă, dar cu o precizie extremă. 

Lysa se pricepea la împachetat. 

Era un lucru pe care îl făcuse de prea multe ori ca să nu fie 
expertă. 

Rămăsese toată ziua în casă, întinsă în pat, ascultând sunetul 
pașilor din apartamentul de la etajul superior, coborând doar 
pentru a pătrunde într-o baie în faţa căreia nu trebuia să aleagă 
intrarea. Acum, dincolo de fereastră, umbrele serii se cățărau 
pe ziduri. Peste puţin timp aveau să-și întâlnească rivalele, 
luminile New Yorkului din vârfurile zgârie-norilor, având să fie 
alungate a doua zi de soare în parcări subterane, în pivnițe și în 
beciuri. 

Lysa hotărâse să nu mai asiste la acel spectacol. 

Luă de pe noptieră telecomanda, îndreptând-o spre televizor. 
Fixă pe canalul NY1, pentru a nu fi singură cât timp își făcea 
bagajele. Pe ecran apăru imaginea unui studio cu o scenografie 
specifică și doi prezentatori, un bărbat și o femeie, pe care Lysa 
nu-i cunoștea, așezați în spatele unui birou. 

— ...Şi rămânem astfel în așteptarea unor informaţii 
ulterioare, pe care vi le vom prezenta pe parcursul emisiunii. 
Între timp, se pare că s-au făcut descoperiri importante în cazul 
asasinării lui Gerald Marsalis, pictorul, fiul primarului din New 
York, cunoscut și sub numele de Jerry Kho. Peter Luzdick 
transmite de la One Police Piaza. Te ascultăm, Peter. 

Cadrul se schimbă și apăru un reporter cu un microfon în 
mână. În spatele său era monumentul abstract, roșu sângeriu 
din faţa intrării secţiei de poliţie. 

— Da, Damon. Sunt aici și pot să confirm că reținerea lui 
Julius Whong, efectuată azi-noapte pentru asasinarea lui Gerald 
Marsalis, a fost transformată în arest. După unele surse, s-ar 
părea că asupra sa planează și acuzaţia de asasinare a lui 
Chandelle Stuart și de răpire a scriitorului Alistair Campbell, 
care a avut loc ieri-seară și care a provocat moartea acestuia în 
urma unei crize cardiace. 

Lysa simţi brusc un fulger îngheţat străbătându-i stomacul și 
răspândindu-i-se apoi prin vene, ca și când o infecţie i-ar fi 
transformat în gheaţă tot sângele. Se așeză pe pat înainte ca 


picioarele să-i cedeze, cu o faţă ce avea aceeași paloare ca 
marmura albă din baie. 

La televizor, reporterul își continua expunerea faptelor. 

— Așa cum s-a mai spus, vorbim doar din surse neoficiale, 
dar se pare că specialiștii așteaptă o probă definitivă de ADN 
care va fi analizată în timp record. S-ar părea că de pe corpul 
domnișoarei Stuart au fost prelevate urme de lichid seminal, 
care ar putea să corespundă asasinului. Pentru moment, nu au 
apărut alte detalii, dar așteptăm rezultatele analizelor și 
conferința de presă care va urma, pentru a lămuri aspectele 
încă necunoscute ale acestui caz. 

Cadrul se schimbă din nou. Apăru o fotografie color, în 
fundal păstrându-se vocea prezentatorului. 

— Julius Whong, fiul lui Cesar Whong, nu este pentru prima 
dată subiect al cronicii judiciare. Cu câţiva ani în urmă... 

Lysa apăsă un buton al telecomenzii și opri sonorul. 

Rămase nemișcată, privind imaginea de pe ecran cu ochii 
căscaţi. 

Imaginea lui Julius Whong o fixa rece și tăcută din spatele 
ecranului, reflectată pe chipul ei, care părea acum gravat pe 
aceeași sticlă. 


37 


Jordan își ridică braţele de pe masă, rezemându-se de 
spătarul scaunului pentru a permite ospătarului cu vestă 
neagră să-i așeze dinainte farfuria pe care o ţinea în mână. Pe 
când acesta se retrăgea discret, îndepărtându-se, Jordan 
rămase privind mut compoziţia din faţa sa. 

— Ce-i asta? 

Din celălalt capăt al mesei, Maureen zâmbi de după paharele 
de cristal așezate pe faţa albă de masă. Avea și ea dinainte o 
farfurie ce conţinea același fel de mâncare colorat și fantezist. 

— Piept de porumbel în sos de struguri cu cacao. 

Jordan își apropie scaunul de masă, luând tacâmurile. 

— Numele îmi spune că am de a face cu o mâncare rară. Şi... 
chiar arată apetisant. 

— Tatăl meu spune întotdeauna că bucătăria e ca literatura. 
Nu are alte limite decât cele ale propriei imaginaţii. E convins 
că mâncarea trebuie să satisfacă simțuri cât mai multe. Gustul, 
prin aromă. Mirosul, prin parfum. Vederea, prin aspect. 

Jordan ridică o sprânceana, ironic. 

— Un om cu astfel de idei profunde ar trebui să se ocupe de 
politică, nu de restaurante. 

Își tăie o bucăţică din carnea pe care o avea în farfurie și 
gustă. Începu să mestece, metodic, fără frenezia devoratorilor 
de cotlete. 

După ce-i simţi gustul, își întipări pe chip o expresie de 
încântare teatrală. 

— Fantastic! Trebuie să spun că renumele celor de la 
Martini's nu poate fi cu nimic știrbit. Localul acesta reprezintă 
o adevărată înfruntare de aptitudini. 

— Adică? 

— Bucătarul este un diavol care pregătește mâncăruri 
dumnezeiești! 

Maureen râse. Pentru prima dată, după atâta timp, izbucni în 
râs. 

— Ai făcut-o! 

— Ce anume? 

— Ai râs. În sfârșit! Ar trebui să frecventezi mai des acest 
loc. 

— Sau pe tine. 


Jordan luă paharul de vin roșu pe care ospătarul i-l servise, 
ce provenea din rezerva personală a lui Carlo Martini, și atinse 
paharul lui Maureen. 

— E primul pahar de alcool pe care îl beau după mult timp, 
dar cred că tu ești o persoană pentru care merită să încâlci 
anumite principii. 

Lui Jordan îi veni în minte un alt toast, abia sugerat, făcut cu 
o ceașcă de cafea amară, în prezenţa lui Annette, chelneriţa de 
la barul din faţa casei sale. 

„Pentru călătoriile pierdute”, spusese atunci. 

„Pentru călătoriile amânate, doar amânate”, îi răspunsese ea. 

Jordan luă o gură din vinul excelent, gustându-l, conștient în 
același timp că încă nu sosise vremea acelei călătorii. Și știa 
chiar că nu și-o mai dorea atât de mult. 

Maureen îl invitase la cină în restaurantul tatălui ei, o clădire 
elegantă de epocă, cu două etaje, pe 46" Street între 8" și 9th 
Street, ceva mai departe de luminile din Times Square și de 
afișele cu figuri celebre ale teatrelor de pe Broadway. Jordan își 
dăduse seama abia atunci că ea era fiica unuia dintre cei mai 
cunoscuţi proprietari de restaurante din New York și primise 
invitaţia ca pe un mic privilegiu. A 

Maureen îl văzuse sosind pe motocicletă. Işi scosese casca, 
aranjându-și în fugă părul grizonant, cu stilul său aparte, nu dat 
de felul de a conduce sau de a se îmbrăca, ci de ceea ce purta 
în suflet. Se apropiase de masă, cu mersul său ușor și cu un 
zâmbet pe care rareori i-l văzuse în același timp pe chip și în 
privire. 

Maureen observase cu plăcere că Jordan avusese încredere 
în meniul restaurantului, fără să ceară, așa cum se obișnuia 
acolo, sticluţa cu ketchup. 

Acum se prefăceau că sărbătoresc încheierea cu succes a 
unei anchete la care nu participase niciunul din ei în mod 
oficial și la care nici nu și-ar fi dorit să participe. De fapt, 
adevăratul motiv al prezenţei lor împreună, în acel loc, îl 
reprezenta lucrul acela fără substanţă fizică, dar puternic, care 
îi legase încă de la început și căruia niciunul din ei nu putea să- 
i dea un nume. 

Poate că era doar dorinţa de a pune punct unei povești urâte, 
sprijinindu-se unul pe celălalt, pentru că niciunul nu avea o 
soluţie mai bună. Amândoi aveau în față un drum greu de 


străbătut și fiecare se prefăcea că nu-și dă seama de asta, ca 
într-o urare de „noroc bun”. 

Maureen continuă să-l privească pe Jordan, pe ascuns, până 
când terminară de mâncat. Observă delicateţea și precizia cu 
care folosea tacâmurile și, pentru prima dată, își dădu seama 
că bărbatul avea mâini frumoase. Avea ceva ce îi amintea de 
Connor, chiar dacă erau foarte diferiţi, atât ca personalitate, 
cât și ca înfățișare. 

Connor era o emoție creativă, un mag al muzicii. Jordan era 
forța, forma și liniștea creatoare, parte integrantă a muzicii... 

Connor avea mâini cu degete lungi, însetate de dorinţa de a 
atinge o vioară. Jordan avea mâini masculine care nu și-ar fi 
dorit niciodată să fie obligate să atingă un pistol. 

Și, cu toate acestea, o făcuse. 

Se întrebă dacă într-un alt loc și într-un alt timp între ea și 
Jordan s-ar fi putut naște ceva. Insă preferă să nu răspundă 
acestei întrebări inutile. Continuă să-l privească din când în 
când și să se bucure de acel moment plăcut și de sentimentul 
de liniște pe care el i-l oferea. 

Totul se întâmplase atât de repede, într-o succesiune de 
imagini, între lumină și întuneric. În întuneric continuase să 
vadă secvenţe ale morții pe care nu reușise să și le șteargă din 
minte. Când lumina revenise, odată cu ea apăruseră fără veste 
și acele imagini de care altcineva nu reușise să scape nici 
măcar după moarte și în faţa cărora era lipsită de apărare. 

Jordan vorbi fără să-și ridice privirea din farfurie. Vocea sa 
calmă o surprinse rătăcind între aceste gânduri. 

— Am trecut examenul? 

Maureen se apostrofă singură. Ar fi trebuit să-și imagineze 
că atenţia excesivă pe care i-o acorda nu putea să scape unui 
om ca Jordan. 

— Îmi cer scuze. Nu a fost niciun examen. Și, chiar dac-ar fi 
fost, tu l-ai trecut de mult. 

Printr-un joc al hazardului care puse capăt clipei de 
stânjeneala, Jordan simţi telefonul mobil vibrând în buzunar. 

Pentru a nu deranja clienţii restaurantului îl pusese pe 
vibrații, dar, cu aprobarea lui Maureen, nu-l închisese de tot. 
După arestarea lui Julius Whong, când totul trebuia să se 
desfășoare după canoanele stricte ale birocraţiei, ei fuseseră 
lăsaţi pe dinafară. Ar fi fost dificil de explicat rolul lui Jordan și, 


mai ales, al lui Maureen, acum când mass-media intrase cu 
forță în acest subiect. Fuseseră constrânși să urmărească 
desfășurarea evenimentelor de la distanţa, fără a participa la 
interogatorii și fără a avea acces la informaţii, în afara celor pe 
care le puteau primi de la Burroni sau de la Christopher. 

Acum priveau amândoi celularul, în speranţa că unul din cei 
doi s-ar fi aflat la celălalt capăt. 

Jordan văzu că pe ecran nu apăru niciun număr. Răspunse la 
telefon, ignorând figurile sugestive ale celorlalţi clienţi, care se 
întorseseră spre el cu priviri ce condamnau ceea ce considerau 
a fi lipsă de tact. 

— Alo? 

— Jordan, sunt James. 

Jordan ridică privirea spre Maureen, confirmându-i astfel 
întrebarea din priviri. 

— Ceva nou? 

— Cum să nu! El e, Jo! Au făcut examenul ADN cu viteza 
luminii. Corespunde în totalitate. Până în cele mai mici detalii 
cerute de lege. Pe lângă asta, nu a reușit să furnizeze nici 
măcar un alibi cât de mic pentru vreuna dintre zilele în care au 
fost comise crimele. Şi nici măcar pentru ceea ce s-a întâmplat 
ieri. Zice că a stat în casă singur toată seara. Acum nu mai 
există dubii, chiar dacă în rest nu reușește nimeni să scoată un 
cuvânt de la el. Omul nostru pare un tip dur. Dar, după vreo 
câţiva ani la Sing Sing în braţele morții, se va înmuia. 

Jordan rămase tăcut, asimilând aceste vești, iar asta îi 
permise lui Burroni să deschidă un alt subiect. 

— Jordan, nu știu cum ai făcut să ajungi până aici. Și nici nu 
știu ce rol are italianca în toată povestea asta. Sunt prea multe 
lucruri pe care nu reușesc să le înţeleg. 

Jordan nu putea să nu-i dea dreptate. Cu acordul lui 
Christopher, hotărâseră să-l ţină pe Burroni departe de 
noutăţile pe care le adusese Maureen pe parcursul anchetei. Și, 
mai mult, nu aveau să-i spună modul în care le obţinuseră. 

— Nici eu. 

— Ceea ce voiam să-ţi spun însă se referă la altceva, Jordan. 
Strict personal, îți spun că sunt bucuros că am lucrat în echipă 
cu tine. Şi nu zic asta doar pentru că necazurile mele par să se 
fi sfârșit datorită acestei colaborări. Acum consider că a fost 
într-adevăr scandalos ce ţi s-a întâmplat. 


— E bine așa, James. Nu-ţi bate capul. Ţine-mă la curent și 
salută-l pe fiul tău din partea mea. 

Jordan închise telefonul și se întoarse spre Maureen, care 
părea nerăbdătoare să afle ce-i spusese Burroni. 

— Se pare că a fost el. Examenul ADN l-a potcovit cu o 
condamnare. Pentru Julius Whong povestea s-a terminat. 

Rămaseră o clipă privindu-se în tăcere. Apoi Jordan dădu glas 
gândului nerostit din mintea amândurora. 

— Tu știi însă că nu s-a terminat pentru noi, nu-i așa? rosti 
Maureen șoptit câteva silabe ce rămaseră suspendate între ei, 
cu un sentiment de vinovăţie. 

— Da, știu. 

— Tu ai văzut ceva ce ne-a dus până la Julius Whong. Nu am 
nici cea mai vagă idee despre cum a putut să se întâmple asta, 
dar știm prea bine că e adevărat. Atunci înseamnă că și crima 
la care spui că ai asistat, când băieţii purtau măștile din 
Peanuts, trebuie să fi fost adevărată. Crezi că persoana pe care 
ai văzut-o cu acel cuţit în mână era Whong? 

— Nu știu, Jordan. L-am zărit doar o clipă, de la spate. Acum, 
privindu-l de aproape, aș putea spune că, fizic, ar corespunde. 

Maureen făcu semn cu mâna unui ospătar care se apropia 
pentru a debarasa masa. Tânărul înţelese și se întoarse, 
lăsându-i singuri. 

Jordan își continuă discursul al cărui final Maureen îl 
cunoștea. 

— Acum, când povestea personajelor din Peanuts a devenit 
de interes general, să-i lăsăm pe anchetatorii calificați să se 
ocupe de acest aspect. Noi însă trebuie să aflăm ce s-a 
întâmplat în încăperea aceea, chiar dacă nu știm unde, când și 
de ce. Ar putea fi punctul de plecare al crimelor, dar, în același 
timp, trebuie sa fim atenţi, căci nu putem vorbi cu nimeni, 
pentru că oricine, inclusiv Burroni, ne-ar râde în faţă sau ne-ar 
închide la psihiatrie. 

Maureen simţi un fior de panică străbătându-i corpul. 
Amintindu-și însă de seara precedenta, găsi forța necesara de a 
rămâne cu fruntea sus. Cu toate astea, Jordan îi zări o lacrima 
în colţul ochilor. 

— Nu știu dacă mai pot, Jordan. 

Jordan întinse o mână și o așeză peste palma ei. Maureen se 
mira că un gest atât de simplu făcut de acel om îi putea da 


atâta forță. 

— Sigur că poţi, Maureen! Ești o femeie puternică, iar acum 
nu ești singura. Și, mai ales, nu ești nebună. Eu știu și te cred. 
Vei vedea că, mai devreme sau mai târziu, toate coșmarurile se 
vor sfârși. 

Maureen nu avu timp sa răspundă, căci în clipa aceea un 
bărbat înalt, îmbrăcat într-o impecabilă haină neagră, se 
apropie de masa lor, adresându-i-se lui Jordan. 

— Domnule, dacă aceasta încântătoare ființa pe care o aveţi 
în faţă vă spune că sunteţi un bărbat frumos, să nu o credeţi. 
Așa spune tuturor bărbaţilor pe care îi întâlnește. 

Jordan nu reușea să înţeleagă, dar, când văzu zâmbetul ce 
înflorea pe chipul lui Maureen, primi bucuros acea întâmplare 
care aducea un sfârșit fericit unui moment dificil. 

— Jordan, acesta este profesorul Roscoe, chirurgul care m-a 
operat. Datorită lui sunt capabilă acum să văd. William, acesta 
este Jordan Marsalis, un prieten foarte drag. 

Roscoe îi întinse mâna, iar Jordan i-o strânse, lăsându-i 
impresia unui om sincer și sigur de sine. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat, dar trebuie să știți că noi, 
medicii, suntem un fel de dive. Ne place să ne bucurăm de 
succesele noastre. Uneori este cam inoportun, dar trebuie să ne 
înţelegeţi, suntem și noi oameni. 

Roscoe își îndrepta din nou atenţia asupra lui Maureen. 

— E totul în regulă cu ochii, comisare? 

— Cum nu se poate mai bine. Nici nu știu cum să vă 
mulțumesc! 

Chirurgul nu observă cât de fals era entuziasmul lui Maureen 
și nu văzu umbra care trecu peste chipul fetei, când pronunţase 
acele cuvinte. Jordan însă le văzu foarte bine și se întreba care 
ar fi fost reacţia lui Roscoe dac-ar fi știut despre efectele 
colaterale ale operaţiei. 

— Maureen, cred că operaţia ta a fost una dintre cele mai 
mari afaceri ale vieții mele. Dincolo de satisfacția profesională, 
mi-a deschis și ușile unui sancta sanctorum al artei culinare din 
New York. Am descoperit că tatăl tău mi-a deschis un credit 
zilnic, practic nelimitat, de care mă rușinez să profit... înălţă 
din umeri și afișă un surâs inocent. Drept pentru care mă 
limitez să vin doar o zi da și una ba. 

Jordan îi arătă scaunul liber de lângă el. 


— Noi suntem aproape de sfârșit, dar, dacă vreţi să luaţi 
loc... 

Faţa lui William Roscoe deveni dintr-odată serioasă. Arătă cu 
coada ochiului o masă din spatele său la care erau așezați doi 
bărbaţi, trecuţi de prima tinereţe, eleganţi, sobri și puţin cam 
rigizi. 

— Cei doi baroni ai medicinii, așezați la masa aceea, nu mi-ar 
ierta-o niciodată. E incredibil cum poate știința să scoată din 
oameni orice urmă de omenie! 

Se îndepărtă de masă cu un aer de complicitate. Poate 
înţelesese greșit faptul că erau împreună, în acel loc, dar nici 
Jordan și nici Maureen nu consideraseră oportună o explicaţie. 

— Foarte bine, dragii mei! Fiţi fericiţi, voi, cei care puteţi! 

Se întoarse și, cu un mers elegant, într-o îmbrăcăminte la fel 
de elegantă, ajunse la masa unde îl așteptau colegii săi, cu 
feţele ascunse în rafinate meniuri legate în piele. 

Jordan și Maureen nu avură timp să comenteze reprezentaţia 
doctorului Roscoe, căci telefonul lui Jordan începu din nou să 
vibreze pe masă. 

De data asta pe ecran apăru numărul, iar Jordan îl recunoscu 
imediat. Era cel al telefonului fix din locuinţa sa. Simţi o 
senzaţie de gol, pentru că știa cine era. Pentru o clipă simţi 
tentaţia de a nu răspunde. Privi împrejur, stânjenit. Maureen îi 
înţelese stânjeneala și arătă spre celular. 

— Răspunde, ar putea fi important. 

„Nici nu știi cât. Și, mai ales, nu știi cât de teamă îmi e că s- 
ar putea să fie important.” 

Răspunse și imediat auzi în receptor vocea pe care o dorea și 
de care se temea. 

— Jordan, sunt Lysa. 

Nu uitase privirea ei din seara precedentă, când îl văzuse în 
braţele lui Maureen. Nu putea, pentru că nu uitase nici el ceea 
ce simţise atunci când o văzuse. Răspunse aproape telegrafic, 
nu pentru că i-ar fi lipsit cuvintele, ci pentru că îi era teamă să 
le rostească. 

— Spune-mi. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. E ceva foarte important. 

— Bine. Mâine-dimineaţă te... 

— Nu, Jordan. Poate nu m-am făcut înţeleasă. E foarte 
important și foarte urgent. Trebuie să-ţi vorbesc acum. Altfel, 


mâine nu voi mai avea curajul să o fac. 

Jordan o privi pe Maureen. Fata înţelese și aprobă tacit. 

Acum Jordan nu mai avea niciun motiv să se ascundă, își privi 
ceasul. Calculă în gând timpul necesar pentru a ajunge cu 
motocicleta până în 16! Street. 

— Bine. Pot să ajung acolo în douăzeci de minute. 

Închise telefonul și rămase pe gânduri o clipă, privindu-l ca și 
când ar fi fost un oracol și, dintr-o clipa într-alta, pe micul 
ecran ar fi putut apărea soluţia tuturor problemelor sale. Vocea 
lui Maureen îl readuse în locul unde se afla, răpindu-l pentru o 
clipă din gândurile sale, îndreptate către locul în care trebuia 
să ajungă. 

— Probleme? 

— Nu chiar. Ceva personal, fără nicio legătură cu povestea 
asta. 

— Bine, atunci du-te. Nu-ţi face probleme. Eu aici sunt de-a 
casei. Voi profita de absenţa tatălui meu pentru a face puţin pe 
șefa. 

Jordan se ridică de la masă. Era înalt și puternic, dar în clipa 
aceea Maureen citi pe faţa lui nehotărârea unui băiețandru. 

— Ne vedem mâine. Cred că ar trebui să ne întâlnim pentru a 
pune la cale o strategie, cum se spune de obicei în astfel de 
cazuri. 

— OK. Acum pleacă, din cele douăzeci de minute ale tale 
vreo trei au și trecut. 

Pe când îl privea îndreptându-se spre garderobă pentru a-și 
lua geaca de piele și casca, intuiţia feminina îi spuse ca, atunci 
când un bărbat are acea expresie întipărită pe chip, aproape 
întotdeauna sunt la mijloc probleme sufletești. Așa că nu îi era 
greu să creadă că era vorba despre ceva străin de povestea lor. 

Însă nici ea și nici Jordan nu aveau cum să știe cât de greşită 
era această afirmaţie. 


38 


Jordan opri motocicleta Ducati în faţa intrării, scoase cheia 
din contact și propti vehiculul pe cric. Își dădu jos casca și 
rămase în umbră privind geamurile luminoase ale intrării ca și 
cum, de la un moment la altul, o vrajă ar fi trebuit să-i permită 
să-și citească viitorul pe suprafaţa netedă. Nu avea cheile la el 
și, chiar dacă le-ar fi avut, nu se simţea în stare să urce și să 
deschidă ușa, ca și când între el și Lysa nu s-ar fi schimbat 
nimic. 

Cobori de pe motocicleta și se îndreptă spre interfon, 
purtându-și casca în mână. 

Acolo, exact în locul acela și aproximativ la aceeași oră, nu 
cu mult timp în urmă, își folosise casca pentru a se apăra de 
atacul lui Lord și al prietenilor săi, iar apoi urcase în casă cu un 
ochi vânăt și cu sânge picurându-i din nas pe cămașă. Şi o 
găsise pe Lysa, liniștită în faţa neprevăzutului și ironică în faţa 
uimirii acelui intrus care o surprinsese goală în baie. 

„Și întotdeauna vă curge sânge din nas când sunteţi 
stânjenit?” 

Işi amintea foarte bine cuvintele ei, chipul, ochii și ceea ce 
era sub halat, atunci când îl desfăcuse, și ar fi preferat ca toate 
astea să nu se fi întâmplat vreodată. 

Insă lucrurile se întâmplă. 

Se spun cuvinte care au consecinţe și semnificaţii. Se fac 
gesturi care pot să rănească, fie cu intenţie, fie din neatentie. 

Sau din simpla teamă de a nu fi răniţi. 

Asta fusese el pentru Lysa și asta fusese Lysa pentru el. Care 
din ei făcuse primul pas de fugă sau de apropiere, în clipa 
aceea, nu mai conta. 

Jordan era un bărbat care văzuse moartea, întinsă la pământ 
sau împroșcată în dâre de sânge pe pereţi, trăsese asupra unor 
oameni, iar alţii trăseseră asupra lui. 

Ucisese. 

Și totuși, acum, apăsând butonul din dreptul numelui său, se 
simțea dezarmat în fața lucrurilor pe care nu le înţelesese 
despre Lysa, dar, mai cu seamă, în faţa lucrurilor pe care nu le 
înţelesese despre el sau nu le acceptase. 

Se hotări să apese butonul. Poate că ea îl văzuse sosind de la 
geam, căci răspunsul veni aproape instantaneu. 


— Cobor. 

Împotriva voinţei sale, Jordan se simţi ușurat. Ideea de a fi 
singur în casă cu ea îi părea la prima vedere dulce și 
îmbietoare, dar instinctul de conservare îl determina să se 
comporte primitiv, preferând fuga în faţa acestei alegeri. 

Jordan auzi ţăcănitul încuietorii și, imediat după aceea, Lysa 
apăru așa cum o văzuse el întotdeauna. 

Frumoasă, senzuală și ascunsă în spatele unei vitrine. 

Doar o clipă, și apoi Lysa trecu de ușă și de acea metaforă 
săracă, devenind frumuseţea însăși, tangibilă. 

— Bună, spuse ea simplu. 

— Bună, îi răspunse. 

Jordan observă că, spre deosebire de comportamentul ei 
obișnuit, Lysa evita să-l privească în ochi. Avea un aer obosit și 
chipul marcat de prea puţin somn și de prea multe gânduri. lar 
ochii, ochii aceia ce aveau culoarea închipuirii, păreau stinși în 
timp ce urmăreau spaţii pe care doar ea părea să le vadă. 

— Ai mâncat deja? 

— Da, eram la masă atunci când m-ai sunat. 

„Luai cina împreună cu ea?” 

Asta ar fi vrut Lysa să întrebe, dar își înghiţi cuvintele, 
simţindu-le în gură gustul amar. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat. 

— Nu-i nimic. Terminasem. 

Lysa arătă spre geamurile luminate ale cafenelei aflate pe 
cealaltă parte a străzii. 

— Bei o cafea? A 

Jordan fu bucuros de propunerea aceea. În casă s-ar fi simţit 
singuri, între oameni puteau avea iluzia că sunt împreună. 

— O cafea ar fi excelentă. 

Traversară unul lângă celălalt, în umbră, în tăcere. Jordan 
purta pe braţ casca, iar Lysa își purta în suflet greutatea 
gândurilor. În timp ce se apropiau, luminile localului le 
restituiau încet, încet trăsăturile chipului, după acea scurtă 
incursiune anonimă în întunericul străzii. 

Apoi totul se întâmplă fulgerător. 

Jordan auzi motorul unei motociclete și, imediat după aceea, 
din spatele clădirii, în dreptul intersecţiei din stânga lor, se 
arătă o Honda cu caroseria vopsită în alb și albastru, având în 
șa două persoane cu feţele acoperite de căști integrale. 


Şoferul frână brusc, și Jordan văzu motocicleta lăsându-se 
scurt pe cilindrii de suspensie anteriori. Persoana din spate, 
îmbrăcată cu o geacă din piele neagră, întinse spre ei un braţ 
lucios. 

Chiar fără să vadă forma pistolului, Jordan înţelese 
instantaneu ceea ce urma să se întâmple și se mișcă brusc. 
Simţi în urechi și în stomac zgomotul inconfundabil al unei 
împușcături, pe când se arunca asupra Lysei, trântind-o la 
pământ. Se întinse peste ea, pentru a o acoperi cu trupul său. 

Apoi urmară alte două împușcături scurte, succesive. 

Iordan percepu un șuierat deasupra capului său, și bucăţi de 
zid începură să cadă peste ei din peretele ciuruit de gloanţe. 

Apoi zgomotul unui motor ce accelera violent și scrâșnetul 
cauciucurilor pe asfalt anunţară întoarcerea motocicletei, care 
provocă frânarea brusca și claxonările furioase ale unor mașini 
ce veneau din sens opus. Iordan ridica din nou capul, asurzit de 
tăcere după bubuitul împușcăturilor. Își simțea cămașa umedă 
și lipicioasă în partea dreapta a pieptului. Se ridica, dându-se la 
o parte pentru a-i permite Lysei să respire. 

— E totul în regulă? 

Lysa ridică, atât cât putu, capul de pe pământ, încercând să 
atingă cu privirea un punct de pe corpul său. Iordan îi urmări 
direcția privirii și văzu o pată roșie ce începea să se întindă pe 
partea stângă a toracelui, coborând ca o mâna purpurie peste 
sânul ei. 

— Iordan, eu... _ 

Într-o clipa fu în genunchi lângă ea. Încercă să găsească 
tonul cel mai liniștitor de care se simţea în stare. 

— Taci, nu vorbi. E totul în regulă. 

Iordan îi trase în sus cămașa și văzu că glonţul atinsese 
partea inferioara a umărului, puţin deasupra inimii. Își apropie 
faţa de cea a Lysei. Printr-o ciudata magie a durerii, în ochii ei 
culoarea se reaprinsese, dar lumina se stingea încet. i 

— Lysa, mă auzi? Nu e grav, te vei face bine. Rezistă! Îndată 
vine ambulanta. 

Lysa nu reușea să vorbească, dar clipi în semn că înţelesese. 

În acel moment, Annette ieși alergând din restaurant, cu un 
prosop în mână. Iordan se gândi că, în tot acel vacarm, fusese 
singura persoana care găsise curajul să iasă. Rupse prosopul 
din mâinile femeii și îl făcu ghem, apăsându-l pe rana Lysei, 


care îi răspunse cu o grimasa de durere. 

— Annette, te rog, vino aici și fă ce fac eu. Trebuie să oprim 
hemoragia. 

Jordan se ridică de la pământ, scoase din buzunar celularul și 
îl puse în șorțul verde al chelneriţei. 

— Sună la 911 și spune ce s-a întâmplat. Eu te voi suna 
imediat ce reușesc. 

Jordan își lua casca de pe jos și o puse pe cap fără sao 
încheie, alergând spre Ducati. Băgă cheia în contact și porni cu 
un urlet de demaraj care făcu roata din spate să tresalte. Ţâșni 
din intersecţie cu viteza unui proiectil, evitând în ultima clipă 
un autobuz verde cu inscripţia unei firme de catering, al cărui 
șofer fu constrâns să tragă brusc pe dreapta, spre trotuar. 

Jordan intra în trafic, încercând să gândească în timp ce 
continua să accelereze. 

Era destul de puţin probabil ca pasagerii Hondei să se fi 
îndreptat spre est. Ar fi trebuit să se înscrie într-o serie de 
intersecții și de semafoare. Să treacă pe roșu sau cu viteză 
mare pe una dintre străzile acelea ar fi însemnat să-și pună pe 
urme măcar o mașină de poliţie. 

Era mult mai probabil ca agresorii s-o fi luat spre sud, pe 11% 
Avenue, unde traficul era mai fluent și era permisa o viteza mai 
mare. Avantajul pe care cei doi îl aveau în faţa lui era practic 
de nedepășit, dar Jordan spera într-un miracol pe care uneori 
întâmplarea ţi-l îngăduie, atât la bine, cât și la rău. 

Intră și el pe marea arteră paralelă cu fluviul Hudson, 
coborând spre centru, pe 14: Street, unde, cu o seară în urmă, 
puseseră capăt unui șir de crime, arestându-l pe Julius Whong. 

Ducati-ul roșu alerga cu o suta cincizeci de kilometri la oră, 
strecurându-se printre celelalte mașini cu agilitatea unei cape 
de toreador, condusă de Jordan, care scrâșnea din dinţi de 
nerăbdare și de furie. 

Imaginea acelei pete roșii care se întindea pe cămașa Lysei, 
sugând viața din ea pentru a o dărui asfaltului, îl tulbura 
profund. Nu știa cine fuseseră cei de pe Honda, dar era destul 
de evident că gloanţele îi erau adresate lui, și din cauza asta 
fusese rănită o persoană care nu avea nimic de a face cu 
această problemă. 

Când ajunse la Pier 40, găsi un blocaj de bandă din cauza 
unor lucrări în desfășurare, semnalizate de panouri de 


avertizare și de o serie de indicatoare din plastic galben. Se 
formase un mic ambuteiaj și, apropiindu-se de acesta, cu 
sufletul plin de speranţă, Jordan văzu stopurile din spate ale 
unei motociclete ce își croia drum cu mișcări agile printre 
mașini. 

După toate probabilitățile, când se trezise în fața acelei 
învălmășeli, pilotul motocicletei hotărâse să rămână pe partea 
stângă, iar mașinile care se deplasau pe dreapta îl blocaseră, 
obligându-l să intre în acea cursă cu obstacole în care alterna 
acceleraţia cu frânarea bruscă, ajutându-l pe Jordan să-l 
identifice prin viziera căștii. 

Dacă ar fi urmat aceeași direcţie, norocul care dăduse peste 
el s-ar fi pierdut în van, căci ar fi fost la rândul lui încetinit. 
Anumite lucruri se întâmplă o singură dată pe zi, și ar fi fost 
prea mult ca el să ceară un bis al acelui miracol. 

Intr-o clipă, luă o hotărâre. 

Frână brusc, aproape oprind motocicleta, adunând în jurul 
său o mulţime de înjurături de la șoferii care veneau din urmă, 
suficiente pentru următoarele șapte generaţii. Viră brusc la 
dreapta și acceleră atât de tare, încât motocicleta, sub 
presiunea imprimată de caii-putere, se ridică ușor pe roata din 
spate. 

Puse roata din faţă pe trotuar și încasă în plin bufnitura roții 
din spate care urcă bordura, controlând ușoara balansare ce 
urmă printr-o deplasare a corpului. Apăsă din nou acceleraţia, 
iar furia motorului se făcu ecoul furiei lui Jordan, pe când 
acesta se lansa cu toată viteza pe porțiunea destinată pietonilor 
de pe malul fluviului, rugându-se în sinea sa ca nu cumva să-și 
fi distrus pneul din spate, în lovitura pe care tocmai o dăduse în 
bordură. 

Datorită vitezei foarte mari, ajunse din urma cealaltă 
motocicletă, care trecuse de blocaj. Până în clipa aceea nu 
fusese sigur că era vorba despre ei, dar sperase. Când văzu 
culorile Hondei, alb și albastru, în lumina gălbuie a felinarelor, 
nu putu să-și reţină un strigăt de bucurie, care se pierdu însă în 
cască. 

— Da, nenorociţilor! 

Continua să accelereze. 

Un alergător nocturn care venea din sens opus se sperie, 
agăţându-se de parapet. Înjurăturile sale se frânseră în silabe 


fără sens, în zgomotul provocat de reverberaţiile aerului 
șfichiuit de trecerea motocicletei. _ 

Jordan nu simţea niciun soi de frică. Intâmplarea avea să se 
întoarcă, poate, mai târziu împotriva lui, să-i ceară să plătească 
pagubele, dar acum era un om drogat de adrenalina vânătorii, a 
vitezei și a dorinţei de a-i face să plătească pe cei doi pentru 
cămașa pătată de sânge a Lysei. 

Când intră în câmpul vizual al pilotului Hondei, acesta 
percepu cu coada ochiului fulgerul roșu al motocicletei Ducati 
care alerga pe trotuarul din dreapta sa și întoarse capul spre 
Jordan. Înţelese imediat și acceleră din nou la maximum, cu 
motocicleta care semnala schimbul de viteze prin ușoare 
balansări. 

Acum cele două vehicule alergau în paralel. Jordan văzu 
pasagerul ridicând braţul drept în direcţia sa și, de data 
aceasta, putu să vadă clar forma pistolului. Sincronizându-și 
perfect mișcările, Jordan trecu pe partea stângă chiar în clipa 
în care bărbatul apăsa pe trăgaci. Văzu străfulgerarea, dar nu 
auzi sunetul detonării care se pierdu în zgomotul motoarelor. 

Profitând de o trecere la nivel, Jordan reuși să coboare din 
nou pe asfalt, urmărind Honda dinspre stânga, astfel încât 
bărbatului care ţinea pistolul în mână să-i fie greu să ţintească. 

Cu toate acestea, Jordan fu din nou forţat să vireze brusc pe 
cealaltă parte, când pasagerul din spate schimbă pistolul în 
cealaltă mână și trase încă două gloanţe, aproape orbește. 

Jordan nu reușise să identifice tipul de armă folosit de 
agresor și nu-și dădea seama câte cartușe mai putea avea în 
încărcător. Trăsese deja trei în faţa restaurantului, iar acum, 
altele trei asupra sa. Dacă ar fi fost un pistol obișnuit, ar fi 
trebuit să aibă muniţie pentru nouă sau zece focuri, așa că, 
după cum socotea Jordan, mai avea cu trei prea multe. 

Între timp, cele două motociclete aproape alăturate 
parcurseseră cu o viteză nebună o bună bucată de drum, spre 
sud, mișcându-se printre mașini ca două biluţe într-un flipper, 
împinse de întâmplare. 

Fluviul dispăruse din peisaj, iar acum treceau pe lângă 
Financial Center, având pe dreapta clădirile de la American 
Express și Merryl Lynch, iar pe stânga, reflectoarele de la 
Ground Zero, care ţinteau spre cer luminând golul dezolant. 
Pentru prima dată, acestea nu mai luminau ceva existent, ci 


aminteau de ceva ce nu mai era. 

Jordan văzu o mașină de patrulă care se deplasa în celălalt 
sens, cu semnalizatoarele aprinse, întorcându-se brusc din 
dreptul lui Albany Street și lansându-se în urmărirea lor. Nu fu 
prea uimit. Două motociclete ce ţâșneau pe 1l* Street, cu 
pasagerul uneia dintre ele trăgând nebunește spre cealaltă, ar 
fi fost în mintea oricărui american un motiv mai mult decât 
plauzibil pentru a chema poliţia. 

Jordan nu luă în seamă mașina, care se ţinea pe urmele lor, 
în sunetul unei sirene pe care nu mai era în stare să o audă. 
Continuă să evite automobilele ce îi stăteau în cale, cu ochii 
aţintiți pe motocicleta din faţa sa. Doar silueta acelei 
motociclete îi era clară, restul topindu-se într-un haos de dâre 
colorate și luminoase, alungite de viteza care acum era ceva 
mai moderată, dar suficient de mare pentru a face de neiertat 
orice neatenţie. 

Pilotul Hondei părea să-și fi dat seama și el că sunt urmăriţi, 
pentru că la capătul lungii artere îndreptă motocicleta spre 
Battery Park și intră pe aleile strâmte ale acestuia. Era un pilot 
foarte priceput și, după toate probabilitățile, se încredea în 
aptitudinile sale pentru a-i pune în dificultate pe urmăritori. În 
labirintul zonei împădurite, mașina poliţiei nu ar fi putut intra, 
și probabil că se gândea că ar fi putut scăpa chiar și de Jordan. 

Parcurseră în viteză strada ce înconjura Castle Clinton, 
făcură un tur complet, iar Jordan îl văzu pe pilotul Hondei 
luând cu ușurință curbele, lucru foarte dificil de realizat, având 
în vedere că mai avea pe cineva în spate. 

Își spuse că trebuia să găsească o cale pentru a-l bloca. El 
era un bun pilot, dar tipul din faţa lui îl întrecea. Dacă ar fi 
căzut sau dacă pilotul celălalt ar fi prins avantajul de a ieși din 
parc prin partea opusă celei prin care intraseră, era mai mult 
ca sigur că nu avea să-i mai ajungă niciodată. 

Gândindu-se la asta, observă Honda virând la dreapta și 
luând-o spre zona de îmbarcare către Ellis Island. Trecu 
fulgerător pe lângă micile tonete ale vânzătorilor de suvenire, 
care la ora aceea erau închise. 

Jordan își văzu adversarul poziţionând motocicleta pe o 
traiectorie perpendiculară pe apă și accelerând cu violenţă. 
Înţelese imediat ce avea de gând să facă. Partea dinspre mare a 
parcului era delimitată de o zonă asfaltată, care ducea spre 


terminalul de la feribotul pentru Staten Island, situată mai jos 
decât parcul și la care se putea ajunge coborând câteva scări. 

Pilotul Hondei intenţiona să sară peste ele. 

Era o manevră extrem de dificilă, căci trebuia executată în 
diagonală, deoarece fâșia asfaltată nu era suficient de lată 
pentru a permite frânarea la timp a motocicletei și evitarea 
impactului cu parapetul de cealaltă parte. Dacă avea să 
reușească, Jordan nu l-ar mai fi putut ajunge, pentru că nu se 
simţea capabil să facă același lucru. 

Văzu Honda ridicându-se pe roata din spate, pe când pilotul o 
cabra în încercarea de a o echilibra, pentru a evita ca greutatea 
motorului să o încline în faţă în timpul săriturii. 

În clipa următoare, cu motorul turat la maximum, Honda era 
suspendată în gol. 

Dar pasagerul, cel cu pistolul în mâna, compromise manevra. 
Poate de frică sau din lipsa de experiența, nu se mișcă în 
tandem cu pilotul, iar greutatea lui dezechilibra motocicleta la 
aterizare. O întoarcere scurtă, de o sută optzeci de grade, și 
apoi, în virtutea inerţiei, motocicleta se clătină și căzu pe 
cealaltă parte. Pasagerul fu aruncat din șa, iar după un zbor 
scurt, căzu, lovindu-se cu spatele de balustrada groasă de 
metal a pontonului. Jordan îi văzu corpul îndoindu-se într-un 
unghi nefiresc, apoi greutatea mai mare a bustului îi ridică 
picioarele într-o zvâcnire ce-l propulsa cu capul în jos, în apă. 

Trupul pilotului rămase prins sub caroserie și fu târât în 
alunecarea acesteia pe asfalt, până când fu strivit între 
greutatea Hondei și parapetul de ciment. 

Jordan frânase la timp și, folosind atât frâna din spate, cât și 
cea cu două discuri din faţă, reuși să oprească motorul la câţiva 
centimetri depărtare de scările deasupra cărora cei doi 
pasageri ai Hondei își încercaseră reprezentaţia ghinionista. 
Sprijini motocicleta pe cric și cobori în fugă cele câteva scări, 
îndreptându-se spre locul impactului. 

Când reuși să-l vadă pe bărbatul întins sub motocicleta 
boţită, la lumina felinarelor, putu să-și dea seama, după poziţia 
în care se afla capul faţă de corp, că acesta nu avea să mai 
tragă vreodată asupra nimănui. Nici măcar nu avu nevoie să-i 
controleze pulsul pentru a fi sigur că era mort. 

Își scoase casca, o puse jos și se aplecă deasupra bărbatului, 
în clipa aceea auzi un zgomot de pași apropiindu-se în fugă din 


spatele său și lumina unei lanterne îl încadră, urmată imediat 
de o voce cunoscută. 

— Hei, tu, ridică-te cu mâinile la ceafă, urgent! Apoi întoarce- 
te... încet, întinde-te la pământ și rămâi acolo! 

Jordan își imagină scena. Unul dintre agenţi ţintea spre el 
lumina unei lanterne, iar celălalt, de alături, cu pistolul ridicat, 
era pregătit să tragă la cea mai mică reacţie dubioasă din 
partea sa. 

Se supuse ordinelor și ridică mâinile la ceafă. Era pentru 
prima dată când se supunea tratamentului pe care îl aplicase 
de atâtea ori altora. 

— Nu sunt înarmat. 

Vocea cunoscuta se auzi din nou, poruncitoare, așa cum 
fusese învăţat în Academia de Poliţie. 

— Fă cum ţi-am spus, cretinule! Tine minte că ești o ţintă. O 
mișcare greșită, și te-am atins. 

Jordan se întoarse, permiţând razei de lumina să-i descopere 
chipul. Se adresă vocii ascunse în întuneric, în spatele 
lanternei. 

— Dacă așa a fost să fie, mă bucur că ești tu cel care mă 
arestează, Rodriguez. 

Lumina rămase încă o clipă lipită de chipul său, apoi cobori 
către motocicleta sfărâmată de parapet și către ceea ce se mai 
vedea din corpul prins sub ea. Vocea reveni, dar de data 
aceasta fermitatea tonului lăsă locul uimirii. 

— La naiba! Locotenentul Marsalis. 

„Nu mai sunt locotenent, Rodriguez...” 

Jordan hotărî că acum nu mai era oportună această 
precizare. 

— Pot să las mâinile jos? 

Cei doi polițiști coborâră armele. Jordan îi văzu apropiindu- 
se, soldaţi albaștri în lumina aurie a felinarelor de pe stradă. 

— Sigur. Dar ce s-a întâmplat? Ne-au fost semnalate două 
motociclete care se întreceau în viteză pe... 

Jordan îl întrerupse cu riscul de a părea mojic. 

— Rodriguez, te rog frumos, împrumută-mi celularul tău 
pentru o clipă. Dau un telefon, și apoi îţi explic tot ceea ce 
trebuie să știi. 

Când ajunse lângă el, polițistul îi dădu telefonul. Jordan 
formă numărul ca și când tastele i-ar fi ars degetele. Celularul 


pe care îl pusese în buzunarul lui Annette suna, iar ea răspunse 
imediat. 

— Alo! 

— Sunt Jordan. Unde sunteţi? 

— La Saint Vincent's Hospital, pe 7* Avenue, la intersecţia cu 
12, h Street. 

— Da, știu unde este. Ea cum se simte? 

— Ambulanţa a sosit imediat. E încă în sala de operaţie 
acum. 

— Ce spun medicii? 

— Deocamdată, nimic. 

Jordan fu bucuros ca, în penumbră, cei doi polițiști nu-i 
puteau vedea ochii înlăcrimaţi la auzul acelei vești. 

— Am intrat într-o belea. Ajung cât de repede pot. 

— Stai liniștit. Pentru moment, aici n-ai putea face mai mult 
decât fac eu deja. 

— Dacă apar noutăţi, sună la numărul care ţi-a apărut pe 
ecran. 

— De acord. 

— Îţi mulţumesc, Annette! Voi găsi o metoda de a mă revanșa 
faţa de tine. 

— Eu îţi mulțumesc, Jordan, îmi pare rău că ăsta este 
singurul mod în care te pot răsplăti eu pe tine. 

Jordan încheie conversaţia și se întoarse să-i înapoieze 
telefonul lui Rodriguez. În timpul conversaţiei, fără să-și dea 
seama, pierdut în îngrijorarea sa, se îndepărtase câţiva metri 
de locul accidentului. 

Celălalt poliţist, pe care Rodriguez i-l prezenta drept agentul 
Bozman, era îngenuncheat lângă motocicletă, luminând ochii 
fără viaţa ai unui chip măsliniu, ce se întrezărea prin viziera 
căștii. 

— Ăsta-i dus, spuse ridicându-se. 

— Ar trebui să chemaţi Poliţia Portuară și să cereţi să trimită 
niște scafandri. Mai era unul, dar a fost aruncat din șa în apă. 
După izbitura de care a avut parte, lovindu-se de balustradă, nu 
cred să fie în condiţii mai bune decât ăsta. 

Rodriguez se îndepărtă pentru a solicita ajutor, și Bozman se 
aplecă peste parapet, luminând cu lanterna apele întunecate ce 
se agitau între pilonii pontonului. 

Jordan se aplecă din nou lângă corpul bărbatului prins sub 


motocicletă. Din obișnuinţă, profitând de faptul că nimeni nu se 
ocupa de el, îi făcu o percheziţie rapidă, așa cum face de obicei 
un poliţist într-un asemenea caz. În buzunare nu găsi nimic. 
Deschise fermoarul gecii de piele și, în buzunarul interior, găsi 
un plic alb, fără vreo altă adresă sau însemnare. 

Fără să stea pe gânduri, o băgă în buzunarul cămășii sale. 

Desfăcu apoi catarama căștii motociclistului și, când o 
scoase, nu fu prea surprins să întâlnească ochii ieșiți din orbite 
ai lui Lord, îndreptaţi spre cerul întunecat ca locul unde ar fi 
trebuit să-i fie sufletul în clipele acelea. Imediat ce faţa sa ieși 
din strânsoarea căștii, începu să se strâmbe, ca și când o parte 
dintre oase, sub piele, s-ar fi topit alunecând în jos. Jordan 
înţelese că se datora strânsorii căștii, care ţinuse până atunci 
împreunate fragmentele de craniu. Simţi nevoia să ia la șuturi 
faţa aceea pentru a duce la bun sfârșit soarta pe care Lord și-o 
căutase cu lumânarea. 

„Ticălos nemernic, stârpitură ce ești!” 

li promisese și o făcuse. 

Și din cauza țintei proaste a tovarăşului său, Lysa primise 
glonţțul destinat lui. 

In așteptarea ajutoarelor solicitate prin staţie, Jordan le 
povesti cele întâmplate lui Rodriguez și partenerului său. 
Imediat după sosirea scafandrilor, cadavrul pasagerului fu scos 
din mare. Il găsiseră chiar sub parapet, ancorat la fund de 
greutatea căștii care se umpluse de apă. Il scoaseră afară cu 
apa șiroind de pe el și cu membrele moi și fără vlagă, cu 
coloana ruptă, ce-l făcea să pară o marionetă de cârpe pe care 
un copil neatent o scăpase în mare. 

Cât despre Lord, ultima imagine pe care Jordan o păstră în 
minte fu cea a unui chip contorsionat, peste care se închidea 
fermoarul unui sac de plastic, introdus pe o targă în ambulanţă. 
Ochii îi rămăseseră căscaţi în gol și niciun ofițer nu se obosise 
să-i închidă. Jordan speră ca nimeni să nu o facă, pentru ca 
ticălosul să privească o veșnicie capacul sicriului. 


39 


Așezat pe canapea, într-un hol de spital, Jordan aștepta. 

Când își oprise motocicleta în faţa inscripţiei roșii ce indica 
intrarea ambulanţelor, văzuse în fața sa un panou, alb cu 
albastru și auriu, așezat acolo pentru a aminti trecătorilor 
faptul că se găseau în faţa spitalului Saint Vincent Catholic 
Medical Center. 

Pe chipul lui apăruse instinctiv o grimasă de neplăcere la 
vederea tăbliţei. 

În același loc, stăteau reunite neputinţa oamenilor și puterea 
lui Dumnezeu. Jordan se gândi la Cesar Whong și la 
Christopher Marsalis, doi bărbaţi foarte bogaţi și foarte 
influenţi, care nu fuseseră în stare să evite ca fiii lor să ucidă și 
să fie uciși. 

Cât despre puterea lui Dumnezeu... 

La câteva zeci de metri de Saint Vincent, atârnate în ordine 
pe un gard de sârmă dintr-o fostă zonă de parcare, erau sute de 
plăcuţe colorate, făcute de copiii școlilor elementare în 
amintirea victimelor de la 11 septembrie. 

În faţa unor asemenea mărturii, îi era greu să creadă în 
existenţa unui Dumnezeu infinit de bun, care îi iubea pe oameni 
ca pe propriii fii. Oare câte persoane nu trecuseră prin sala de 
așteptare a acelei clădiri din cărămizi întunecate, rugându-se 
cu toată credinţa lor pentru soarta unei fiinţe dragi și primind 
drept răspuns un doctor care ieșea din sala de operaţie 
clătinând din cap, înfrânt? 

Jordan își parcase motocicleta în strada, deși era aproape 
sigur că nu avea s-o mai găsească la întoarcere. Când ajunsese 
la intrare, ușile automate de sticla se deschiseseră politicos în 
faţa lui și intrase, scoţându-și casca, arătându-și din nou faţa 
oamenilor, fără a se gândi la altceva decât la zei, oricare ar fi 
fost aceștia. 

O soră îi trecuse pe dinainte, cu pas mic de chinezoaică, albă 
ca zidurile, venind nu se știe de unde și mergând cam în 
aceeași direcţie, rătăcind în umanitatea ei, aflată în căutarea 
sfințeniei. 

Jordan o urmărise cu privirea, încercând să se orienteze, și, 
când figura imaculata ieșise din câmpul său vizual, o zărise pe 
Annette, așezată într-un fotoliu pe dreapta, încă îmbrăcată în 


rochia bordo, uniforma cafenelei. 

Chelneriţa se ridicase și se apropiase de el, răspunzând 
întrebării mute din ochii lui. 

— Încă nimic. 

Jordan se forţase să aplice o filosofie de doi bani care spunea 
că lipsa de vești e o veste bună. 

— Îţi mulţumesc, Annette. Du-te liniștita, ca de acum rămân 
eu. 

Femeia îi arătase timid biroul de la recepţie, unde o 
angajata, îmbrăcată într-un taior albastru, stătea în faţa unui 
computer. 

— Cred că sunt câteva formalităţi de care trebuie să te ocupi. 
M-au întrebat câte ceva, dar n-am știut să le răspund. 

— Stai liniștită, mă ocup eu. 

Jordan coborâse apoi tonul vocii și pusese întrebarea, fără a 
o privi în ochi, nu din teamă, ci pentru a-i da ocazia să 
reacționeze cum credea ea de cuviinţă. 

— Ti-au spus că ea e un bărbat? 

Cuvintele și neliniștea lui Jordan se pierduseră fără niciun 
efect pe chipul lui Annette, pe care nu părea să o mai mire 
nimic în viaţă. 

— Nu, nu mi-au spus nimic. Dar, dacă lucrurile stau așa, îţi 
pot spune că, pentru un bărbat, e cea mai frumoasa femeie pe 
care am văzut-o. Apoi scosese din buzunarul uniformei 
telefonul pe care el i-l încredinţase mai devreme și i-l dăduse 
înapoi. I-ai prins măcar? Mă refer la cei care au tras asupra 
voastră. 

— Da. Și pot să-ţi spun că nu o să mai tragă vreodată asupra 
cuiva. 

— Amin, comentase laconic Annette. 

Apoi se lăsase o clipă liniștea, pe care Annette o întrerupsese 
ridicându-și mâna pentru a se uita la ceas. 

— Bine, cred că ar cam trebui să plec. 

Jordan scosese din buzunar niște bani. 

— Annette, dă-mi voie măcar să-ţi dau banii pentru taxi. 

Dar ea îi oprise gestul, ţinându-l cu mâna de braţ. 

— Jordan, nu i-aș primi nici măcar dacă ar trebui să merg pe 
jos de aici până în Brooklyn. Cred că metroul este la fel de bun 
pentru mine, ca întotdeauna. 

Se îndreptase spre ușă, dar apoi se răzgândise. Se întorsese 


cu un zâmbet maliţios, și fusese prima dată când Jordan îi 
văzuse acea expresie pe fața. Revenise lângă el. 

— Dar, dacă vrei, ca recompensa, când o să ai ceva timp 
liber, ai putea să mă iei să facem un tur cu motocicleta aia 
frumoasă a ta. 

Jordan îi răspunsese cu un alt zâmbet, abia schiţat, dar plin 
de uimire. Annette făcuse un gest elocvent înspre el. 

— Eh, bărbaţii... Şi își întărise afirmaţia, clătinând din cap în 
fața uimirii lui. Băiete, la vârsta mea, am ieșit de mult din 
cursă, și, tocmai de asta, da-mi voie să-ţi spun ceva, deși 
presupun că tu s-ar putea să fii atât de deasupra lucrurilor 
ăstora, încât nici măcar să nu-ţi dai seama... 

— Despre ce-i vorba? 

— Și tu, ca bărbat, ești unul dintre cei mai frumoși pe care i- 
am văzut vreodată. Baftă și ţie, și bietei fete. 

Fără să adauge altceva, se întorsese și plecase. Jordan 
rămăsese privind-o, până când ușile de sticlă se închiseseră în 
urma ei. 

Imediat după aceea se îndreptase spre biroul de la recepţie. 
Acolo era o doamnă între două vârste, drăguță și amabilă, pe 
care ecusonul o prezenta drept doamna Franzisca Jarid. Ii 
dăduse acesteia datele personale ale Lysei, despre care 
Annette nu știa nimic. Chiar dacă știa ceva despre discrepanta 
dintre aspectul fizic și identitatea lui Alexander Guerrero, 
angajata nu dăduse vreun semn că i-ar fi păsat. 

Jordan nu știa dacă Lysa avea asigurare de sănătate. Pentru 
moment, lăsase la administraţie cartea sa de credit, 
promiţându-și să se întoarcă, a doua zi, în apartament pentru a 
căuta cele necesare. 

Amabila doamnă Franzisca Jarid se uitase o clipă la cardul 
colorat, apoi îi studiase trăsăturile și îi arătase în cele din urmă 
un șir de fotolii pe partea stângă, care, la ora aceea, erau 
goale. Îl rugase să ia loc acolo și să aștepte, asigurându-l că 
urma să fie anunţat imediat ce avea să apară vreo noutate. 

Se conformase, și tot același lucru făcea și acum. 

În clipa aceea, furtuna pe care tocmai o traversase, ca într-o 
coajă de nucă, era departe de el ca steaua cea mai îndepărtată 
faţă de Pământ. În mintea lui Jordan era loc doar pentru 
imaginea ochilor Lysei, întinsă pe asfalt, cu surpriza și cu 
spaima întipărite în ei în timp ce-i căuta pe-ai lui. 


Aruncă o privire în jur, cufundat în mirosul vag de 
dezinfectant, fundalul olfactiv al tuturor spitalelor. Își imagină 
sosirea ambulanţei, flaconul de plasmă, acul introdus în venă, 
eficacitatea infirmierilor, cursa unei tărgi pe care se afla Lysa, 
care, dacă încă mai era conștientă, vedea cu ochii întredeschiși 
cum răsăreau și apuneau, una după alta, luminile de pe tavanul 
pe sub care trecea. 

Își dădu seama că ei doi nu vorbiseră niciodată. Singura dată 
când o făcuseră, nu își revelaseră decât părți domesticite ale 
personalităţii lor: el era prea implicat în povestea aceea despre 
moarte, iar ea, prea pătrunsă de tactica ei de gherilă, care o 
făcea să se dezvăluie doar din când în când, în cea mai mare 
parte a timpului ascunzându-se. 

Nu vorbiseră niciodată despre o carte, nu comentaseră vreo 
piesă, ieșind de la teatru, nu ascultaseră muzică, în afară de 
cea pe care vecinul de la etajul inferior îi obliga s-o asculte, în 
elanul său aproape obsesiv de a-l comemora pe Connor Slave. 


Eu te doresc pe tine mai mult decât mașinuţa aceea... 


Cuvintele pe care i le spusese la restaurantul de pe fluviu o 
făcuseră să fugă. Jordan înţelegea abia acum că nu fugea de el, 
ci de teama lui în faţa a ceea ce ea reprezenta. 

Pe coridorul din dreapta sa, estompate de sticla mată a 
ușilor, se zăriră două siluete îmbrăcate în alb. Prin ușile 
batante ieșiră două tinere infirmiere, adevărată dezamăgire 
pentru inima nerăbdătoare a lui Jordan. Trecură prin faţa lui, 
îndreptându-se în cealaltă direcţie, vorbind între ele nimicuri 
femeiești. Se îndepărtară, continuând să sporovăiască, lăsându- 
l pe Jordan în braţele neliniștii și ale nepăsării în legătură cu 
felul în care cea mai înaltă dintre ele avea să-și petreacă 
weekendul împreună cu Robert sau ce era scris pe biletul pe 
care i-l trimisese pentru aniversare. 

Fragmentul acela de conversaţie îi aduse aminte de ceva. 

Își trecu o mână peste piept și simţi, în buzunarul cămășii, 
foșnetul plicului, cel pe care îl luase, fără ca măcar să știe de 
ce, din buzunarul lui Lord. Il scoase și-l cercetă. Era un plic 
simplu, alb, fără nicio însemnare, pe care, ţinându-l în mână, 
Jordan îl simţea ușor, aproape gol. _ 

Îl deschise și descoperi înăuntru un bileţel colorat. Îl scoase 


și rămase surprins la vederea unui cec cu acoperire garantată 
de douăzeci și cinci de mii de dolari, emis de Chase Manhattan 
Bank, tăiat însă pe la jumătate, în diagonală, cu foarfecă. Nu se 
vedea bine numele beneficiarului, deoarece o parte din acesta 
rămăsese pe bucata lipsă a filei de cec, dar se vedea suficient 
pentru ca Jordan să-și dea seama despre cine era vorba. 

„+... ay Lonard” 

Deray Lonard, cunoscut și sub numele de Lord, pe care la ora 
aceasta probabil că tocmai îl băgau în congelatorul morgii. 
Ticălosul ăla era pentru Jordan singura rațiune de a crede în 
Dumnezeu și în Paradis: spera că Tatăl Sfânt îi rezervase 
acestuia un loc în primul rând la suferințele celui mai crunt 
infern. 

Era din nou așezat pe fotoliu, cu coatele sprijinite pe 
genunchi, privind bucata aceea de hârtie colorata pe care o 
ţinea între degete, fără a putea înţelege cum și de ce. 

Pe orizontul limitat al podelei apărură doi saboţi verzi de 
cauciuc, cum poarta chirurgii în sala de operaţie. 

— Mă scuzati, dumneavoastră sunteţi Jordan Marsalis? 

Jordan ridica brusc capul și văzu în faţa sa un doctor care 
încă purta halatul și boneta din sala de operaţie. Era un bărbat 
tânăr, scund, dar cu niște ochi negri care transmiteau 
încredere și liniște. Jordan se ridică, depășindu-l cu un cap în 
înălțime, simțindu-se însă mult mai mic decât el. 

— Da. 

— Mă numesc Melwyn Leko. Sunt chirurgul care a operat-o 
pe prietena dumneavoastră. 

— Cum se simte? 

— Glonţul a intrat și a ieșit fără să atingă vreun organ vital. 
Dacă dumneavoastră credeţi în miracole, asta poate fi una 
dintre ocaziile în care puteţi spune că aţi fost martor la unul 
dintre ele. A pierdut mult sânge și este nevoie de acea zi 
obligatorie înainte de-a ne putea pronunţa definitiv. Totuși, 
pacienta este sănătoasă și cred că pot spune cu certitudine că 
totul va fi bine. i 

Jordan răsuflă ușurat. Incercă să nu-și arate prea mult 
nerăbdarea. 

— Pot să o văd? 

— Pentru moment ar fi mai bine să n-o faceţi. Se află la 
reanimare, așteptăm să iasă de sub efectul anesteziei, și cred 


că o vom ţine încă sub sedative, la terapie intensivă, până 
mâine-dimineaţă. 

Imediat după aceea, medicul își abandona atitudinea 
profesională și îi vorbi ca de la bărbat la bărbat, pentru a-l 
asigura și a-l încuraja, confirmându-i părerea bună pe care și-o 
formase despre el, chiar din prima clipă în care îl văzuse. 

— Vă rog să mă credeţi, acum nu mai puteţi face nimic aici. 
Dacă vreţi, puteţi să mergeţi acasă. Staţi liniștit, e pe mâini 
bune. 

Cu un gest din cap, Jordan îi dădu de înţeles doctorului că 
înțelesese și că avea să-i urmeze sfaturile. 

li întinse mâna, iar medicul o strânse. 

— Mulţumesc, îi spuse simplu. 

— Asta mi-e meseria, răspunse doctorul Leko, la fel de 
simplu. 

Medicul se îndepărtă, cu mâinile la spate, iar Jordan își luă 
casca de pe fotoliul alăturat celui pe care, până acum câteva 
clipe, stătuse ca pe cărbuni încinși. Grăbit, ieși prin ușile ce se 
deschiseră binevoitoare înaintea lui. Afară, se trezi în faţa celui 
de-al doilea miracol al serii: motocicleta sa încă mai era acolo. 
O luă ca pe un semn de bun augur, ţinând cont de veștile pe 
care Leko tocmai i le dăduse, și își permise luxul unui gând 
ironic. 

Pe când își punea casca, se întrebă cu un zâmbet ascuns cine 
avea să rezolve dilema plasării Lysei în salonul pentru bărbaţi 
sau în cel pentru femei. 


40 


Maureen se trezi, simțindu-se mai obosită decât atunci când 
se culcase. Luase un somnifer, dar, cu toate acestea, avusese 
un somn agitat, plin de vise și de spaime, fără să fi avut măcar 
minima consolare de a ști cu certitudine că imaginile create în 
subconștientul său, acea activitate onirica fragmentată, erau 
întru totul și exclusiv ale sale. 

„Nu sunt stăpână nici măcar pe visele mele...” 

Privi ceasul electronic de pe raftul din marmură gri al 
noptierei. Cifrele roșii arătau că era aproape amiază. 

Dădu la o parte cearșaful boţit, se ridică din pat și își puse 
ochelarii înainte de a desface draperiile grele, care întunecau 
încăperea. Dădu la o parte și perdelele ușoare de la fereastră, 
lăsând să intre lumina soarelui. În fața ei se întindea Park 
Avenue, tapetată cu mozaicul colorat al capotelor sutelor de 
mașini blocate în trafic. Maureen îi invidia pe toţi acei oameni, 
care se plimbau în mașini sau pe trotuare, învârtindu-se prin 
oraș, pentru care imaginile din jur erau reale și prezente și 
nicidecum mesaje venite dintr-un timp neștiut și dintr-un loc 
necunoscut, ce pentru ea însemnau atunci și altundeva... 

După ce descoperise că fragmentele, pe care le vedea uneori 
suprapuse peste imaginile reale, aparţineau vieţii lui Gerald 
Marsalis, se simţise aproape obligată să caute operele lui Jerry 
Kho și mersese să vadă o expoziţie retrospectivă organizată 
într-o galerie din Soho. Se plimbase prin sălile largi de una 
singură, în liniște, detașată, fără a avea sentimentul că le mai 
văzuse, dar așteptând, dintr-o clipă într-alta, să aibă loc un alt 
episod de „de ce? ce nume are ceea ce mi se întâmplă?” Dar nu 
se întâmplase nimic. Oprindu-se îndelung în faţa petelor de 
culoare din tablouri, o cuprinsese încet, încet un sentiment de 
dezgust. În pânzele acelea și dincolo de ele văzuse întunericul 
și descompunerea, rănile cu tăieturi largi și urletul de durere al 
unei minţi devorate de coșmaruri, ca trupul unui om devorat de 
pești piranha, într-un vârtej de ape. 

Jerry Kho, asemenea lui Connor Slave, era un artist dispărut 
înainte de vreme, probabil tocmai când se afla în plin elan 
creator, ucis de nebunia umană. Dar Connor se dovedise a fi și 
om, lucru pe care celălalt îl refuzase. Probabil că Gerald murise 
deja cu mult înainte ca moartea fizică să-i fi fost dăruită de un 


alt tânăr, care se afla în aceeași situaţie cu el. 

Se îndepărtă de fereastră, și perdelele ușoare căzură moi, 
reașezând o cortină mată între ea și lumea de afară. Se apropie 
de fotoliul de lângă fereastră și, pe când îmbrăca o pereche de 
pantaloni de trening, auzi telefonul sunând, undeva prin casă. 

Pentru a nu-i deranja odihna, Mary Ann Levallier poruncise 
să fie închis telefonul din camera ei. Imediat după aceea ușa se 
deschise încet și chipul măsliniu al Estrellei pătrunse în 
încăpere. 

— A, domnişoară, v-aţi trezit! Aveţi un apel din Italia. 

Maureen se apropie de noptiera din lemn masiv de lângă 
patul său și ridică receptorul, întrebându-se cine putea fi. Il 
duse la ureche, neîncrezătoare. 

— Da? 

O surprinse vocea calma și încurajatoare a lui Franco 
Roberto, prietenul și avocatul ei. 

— Cum se simte cel mai frumos comisar al poliţiei italiene? 

Maureen îl cunoștea prea bine și știa câtă atenţie dădea 
cuvintelor pe care le folosea. Tonul sau șugubăţ nu dovedea 
lipsa de tact, ci un surplus de afecţiune. 

— Bună, Franco, nu-mi spune că ești deja la birou, la ora 
asta. 

— Sunt încă la birou. Toată ziua am fost aici, și cred că tot 
aici îmi voi petrece o bună parte din noapte, studiind notițele 
făcute pentru o audiență importantă, ce va avea loc mâine. 
După cum știi, sunt un om care muncește pentru a-și câștiga 
pâinea. 

— Dacă-mi amintesc bine tarifele tale, aș zice că ai o pâine 
bine garnisită. 

Maureen se adapta tonului lejer al acelei conversații, atrasă, 
fără voie, de acel optimism care venea de la șase mii de 
kilometri distanţă. 

— Minciuni mincinoase și falsuri false, dacă-mi permiţi 
pleonasmul. Însă, întorcându-ne la lucruri serioase, tineam să-ţi 
spun că am păstrat legătura cu tatăl tău și am aflat veștile 
bune. Mi-a spus că operaţia a ieșit perfect. 

„Mda, nici măcar dacă ţi-aș explica n-ai putea înţelege, nici 
pe departe, cum a ieșit operaţia...” 

Nu avu nevoie să facă vreun comentariu. Din partea cealaltă, 
Franco își urmă discursul, prins de motivul pentru care sunase. 


— Aveam de gând să-ți dau și eu o veste bună. Procesul care 
ţi-a fost intentat, pentru întâmplarea cu Avenir Gallani, va fi 
doar o formalitate. Pe baza declaraţiilor tale, în urma celor 
întâmplate, a fost mobilizată jumătate din poliţia romană. Au 
făcut o percheziţie la sânge în pădurea Manziana și-au găsit 
într-un copac un proiectil identic cu cele extrase din trupul lui 
Connor. Asta confirmă, sută la sută, versiunea ta asupra 
faptelor și înseamnă că eu voi împușca doi iepuri dintr-o 
lovitură. 

— Adică? 

— Voi declara nevinovăția ta și voi primi un cec cu ştampila 
poliției de stat. Poate că nici nu-l voi încasa vreodată. Il voi 
păstra înrămat, la mine în birou, ca pe un trofeu. 

Maureen tăcu o clipă. 

— Ce s-a întâmplat? Nu pari prea mulțumită. 

— Desigur, e o veste nemaipomenită. 

Măcar așa ar fi trebuit să fie. Cu ceva timp în urmă, în 
aceeași situaţie, ar fi luat primul avion ca să ajungă la Connor. 
L-ar fi îmbrățișat și ar fi împărțit cu el acea bucurie. Acum, cum 
mai putea fi mulțumită, dacă acel rezultat îl obținuse cu preţul 
morţii lui? 

Avocatul păru să-i intuiască gândurile, căci tonul vocii îi 
deveni încurajator, în stilul lui caracteristic. 

— Bine. Ţine minte că aici te așteptăm cu toţii. Nu sunt chiar 
atât de pueril încât să cred că totul va putea fi ca înainte. Nici 
nu voi încerca să te conving de acest lucru. Dar, dacă-mi dai 
voie să-ţi dau un sfat, nu prea original, ţi-aș spune să lași 
timpul să treacă și să-i ţii aproape de tine pe cei care te iubesc. 
Asta nu te ajută să schimbi ceea ce s-a întâmplat, ci să suporţi 
mai bine trecutul. Oricând ai nevoie de mine, eu sunt aici. 

— Știu, Franco. Nici nu știi cât de mult îţi mulţumesc pentru 
tot ce faci pentru mine. Succes la audierea de mâine. 

Maureen închise telefonul. Ştia cât adevăr era în cuvintele lui 
Franco. 

Era tânără. 

Unii spuneau că e frumoasă. 

Alţii spuneau chiar că e frumoasă și inteligentă. 

Dar numai o singură dată în viaţă prezenţa unei persoane o 
făcuse să se simtă femeia cea mai frumoasă, cea mai 
inteligentă și mai dorită din lume. 


lar acum absenţa acelei persoane făcea din ea o femeie 
singură și tentată să se ascundă. 

Lumea nu este deschisă faţă de persoanele care suferă cu 
adevărat. Fiecare vrea să se mintă că răul nu există, și astfel 
nimeni nu este de acord să împartă cu cineva prea mult dovada 
contrariului. 

Maureen hotări că o ceașcă de cafea nu putea să-i amărască 
și mai tare ziua. Ar fi putut să i-o facă doar ceva mai caldă. 
Estrella ar fi fost încântată să i-o aducă, dacă i-ar fi cerut-o, dar 
preferă să iasă din cameră și să și-o prepare singură. 

Casa era destul de mare, întinzându-se pe aproape patru sute 
de metri pătraţi. Camera de zi și dormitoarele erau despărțite 
de un hol care se deschidea spre bucătărie. Din lunga sa ședere 
în Italia, mama sa asimilase cu totul stilul european de 
decorare a unui interior, iar casa era o blândă alternare de 
obiecte cu designul cel mai modern și vechi piese de mobilier 
spaniol și francez, care se potriveau perfect cu draperiile și cu 
culorile blânde ale pereţilor. 

Nedezminţind caracterul Annei Levallier, nimic nu fusese 
lăsat la întâmplare. 

Trecând prin coridor spre bucătărie, desculţă, auzi niște voci, 
provenind din cealaltă parte a casei. Una părea să aparţină 
mamei sale. Îi păru ciudat, știind că, de obicei, la acea oră se 
afla la cabinet, un spaţiu construit din lemn și sticlă, ce ocupa 
un întreg etaj în Trump Towers. 

Când ieși din coridor, se trezi faţă în faţă cu mama sa, care 
se afla în compania altor două persoane. 

Primul era un tip înalt, plin de mușchi, cu părul tuns periuţă 
și cu gâtul masiv, care nu încăpea în gulerul cămășii, purtată 
descheiată și fără cravată. Avea o haină neagră, iar Maureen 
nu reuși să-i vadă culoarea ochilor, căci purta o pereche de 
ochelari întunecaţi. 

Celălalt era un bărbat de vreo șaizeci de ani, mai scund și 
mult mai subţire, foarte aranjat, într-o haină la două rânduri, 
neagră și impecabilă. Avea părul grizonant, pieptănat spre 
spate, și ochii ușor migdalaţi, tipic asiaticilor, chiar dacă el era 
rezultatul unor încrucișări repetate al unor exponenţi de 
diferite rase. Pielea sa lucioasă îi aminti în mod ciudat lui 
Maureen de o statuie din muzeul figurilor de ceară Madame 
Tussaud. 


Vocea cu care se adresa mamei sale era joasă, profundă, într- 
un contrast ciudat cu statura sa delicată. 

— Doamnă Levallier, nu știu cum să vă mulțumesc că ați 
acceptat să mă primiţi acasă, în loc să vin la birou. Din motive 
personale, am considerat că este potrivit să vă vorbesc între 
patru ochi, într-un loc mai puţin oficial. 

— Nu este nicio problemă. Chiar astăzi voi începe să mă ocup 
de acest caz. 

Observă prezenţa lui Maureen și făcu un pas spre ea. 

— O, Maureen, iată-te! Domnule Whong, aceasta este fiica 
mea, Maureen. 

Bărbatul zâmbi. Tăietura ochilor săi se accentuă și mai mult, 
iar zâmbetul îi deveni o contracție îngheţată a buzelor, deși 
vocea sa încerca să devină caldă. Ceea ce se dorise a fi un 
compliment rămăsese doar un exerciţiu formal de eticheta. 

— Dumneavoastră sunteţi o femeie norocoasă, iar fiica 
dumneavoastră este o femeie la fel de norocoasă, din același 
motiv. 

Bărbatul care îi fusese prezentat drept domnul Whong se 
apropie,  întinzându-i mâna. Strângându-i-o, Maureen fu 
surprinsă să nu simtă sub degete solzii unui șarpe. 

— Bună ziua, domnișoară! Mă bucur să vă cunosc personal. 
Mă numesc Cesar Whong, iar cel din spatele meu este domnul 
Hocto. Nu vorbește prea mult, dar, după cum vă puteţi 
imagina, nu îl ţin în preajma mea pentru conversaţie. Mama 
dumneavoastră a fost de acord să mă primească și să mă ajute 
într-o problemă foarte importantă. 

Maureen aruncă o privire fugară spre Mary Ann și o văzu 
crispându-se. Apoi privi chipul de ceară al lui Cesar Whong și 
se adapta rigidităţii lor. 

li adresă unul dintre cele mai cuceritoare zâmbete ale sale. 

— Sunt convinsă că dumneavoastră dispuneţi de toate cele 
necesare pentru a găsi în mama mea persoana cea mai 
potrivită pentru rezolvarea problemei ce vă macină. 

Cesar Whong nu observă, sau cel puţin se prefăcu a nu 
observa, gestul instinctiv de mânie care mișcase mâna lui Mary 
Ann. Plecă ușor capul, salutând. 

— Sunt convins că așa va fi. Vă salut, doamnă Levallier. 
Toate cele bune și dumneavoastră, domnișoară Maureen. Cred 
că veţi avea nevoie, ca noi toţi, de altfel. 


În tot acel timp, Hocto fusese doar o simplă prezenţă mută, 
în spatele lor. Când înţelese că întrevederea se terminase, 
deschise ușa pentru Cesar Whong. Maureen era convinsă că ar 
fi rupt gâtul celor două femei care-i stăteau în față, cu 
indiferența gestului abia făcut, dacă șeful său i-ar fi cerut-o. 
Unul după altul, cei doi ieșiră. Când închiseră ușa în urma lor, 
lui Maureen îi păru că, dintr-odată, temperatura din cameră se 
ridicase cu câteva grade. 

Mary Ann Levallier o luă de mână și o duse în bucătărie, îi 
vorbi printre dinţi și cu voce joasă, ca și când s-ar fi temut că 
bărbaţii ar fi putut s-o mai audă. Tonul grav, în loc să o 
calmeze, sublinia chiar mai mult furia ce-o purta în ochi. 

— Ai înnebunit? 

— De ce? Nu-mi pare să fi spus nimic neadevărat. Dacă am 
înţeles bine, tocmai aţi realizat un triunghi perfect. Acela e un 
om foarte bogat, fiul sau a ucis trei persoane, iar tu ești avocat. 

Mary Ann își recăpătase stăpânirea de sine, răceala și 
luciditatea care făcuseră din ea unul dintre cei mai buni avocaţi 
de drept penal ai statului New York. 

— Vezi, Maureen, între noi două există o mare diferenţa. 

— Doar una? 

Mary Ann se prefăcu a nu fi auzit. 

— Cum bine ai spus, eu sunt avocat. Pentru mine, până când 
nu se demonstrează contrariul, orice persoana e nevinovată. Tu 
ești poliţist, iar pentru tine este valabilă exact regula opusă. 

Dacă n-ar fi fost mama ei de cealaltă parte a prăpastiei, 
Maureen ar fi râs. Ea, tocmai ea, să fie angajata să-l apere pe 
omul la a cărui arestare contribuise atât de mult fiica sa. 
Pentru o clipă își dorise să-i spună totul, din plăcerea de a 
vedea de aproape cum ar fi reacţionat creierul logic și 
pragmatic al lui Mary Ann Levallier, dacă ar fi pus-o la curent 
cu implicarea sa în toată afacerea aceea și cu felul în care se 
ajunsese acolo. 

Se mulțumi să zâmbească, clătinând din cap. 

— Îţi pare ceva de râs? 

— De râs, cu siguranţa nu. De zâmbit, sigur că da. Și, chiar 
dac-ai trai o suta de ani, n-ai putea sa crezi de ce. 

— Asta e tot ce poţi spune? 

— Nu. Aș mai putea spune că voiam să beau o cafea. Acum 
cred că voi merge să o beau afară. 


Maureen se întoarse, lăsând-o pe mama sa încremenită în 
mijlocul încăperii, frumoasă, elegantă și distantă, în timp ce o 
privea îndepărtându-se pe coridorul lung. 

Deschizând ușa camerei sale, își dădu seama că avea să se 
întâmple din nou. 

Acum învățase deja să cunoască motivul acelui fior prelung, 
care venea de departe și care nu era provocat de frig, chiar 
dacă uneori simţea că-i îngheaţă șira spinării. Înainte de a fi 
cuprinsă din nou de acel sentiment de abandon, pe care îl 
simţea atunci când puterea ochilor o părăsea, reuși să ajungă 
cu pași nesiguri la pat. 

Abia se așezase pe marginea saltelei, forțându-se să nu 
cedeze dorinţei de a urla, când... 


„„„sunt lângă o fereastră mare, la o masă dintr-o sală 
care pare a fi o cantină școlară, iar în jurul meu sunt 
fete și băieți, iar una dintre ele e așezată de cealaltă 
parte a sălii și mă privește, îmi face un semn aproape 
imperceptibil cu capul, pentru a o urma, se ridică de la 
masa și merge spre ieșire, iar eu... 

„„sunt într-un alt loc și simt în jurul feţei apăsarea 
marginilor tari ale unei măști de plastic și prin găurile 
din dreptul ochilor văd multe persoane cu mâinile 
ridicate care mă privesc terorizate. Inteleg că eu strig 
cuvinte, dar nu pot să le aud, și în mână simt greutatea 
unui pistol pe care îl agit spre oamenii care încep să se 
întindă pe podea și... 

...0 siluetă îmbrăcată în negru - ținând în mână o 
pușcă, iar pe umăr un sac de pânză -, purtând o mască 
reprezentând chipul lui Pigpen trece pe lângă mine, mă 
ia de după umăr și după vena umflata de pe gâtul său 
îmi dau seama că strigă ceva către mine și... 

„„.„este aici o tânără de culoare cu părul scurt și cu un 
chip foarte frumos, așezată pe un scaun, în mijlocul 
unei încăperi, și are niște ochi imensi, întunecați și 
căscați de teamă, iar gura îi este închisa și lipită cu 
bandă adezivă, iar brațele îi sunt legate la spate, iar în 
spatele ei se vede o siluetă îmbrăcată în negru care 
poartă masca lui Lucy și tocmai o leagă... 


Maureen își dădu brusc seama că se reîntorsese în timpul și 
în spaţiul reale, culcată pe spate în pat, cu gâtul și cu 
subsuorile bluzei ude de transpiraţie și cuprinsă de o senzaţie 
de rătăcire, pe care o simţea de fiecare dată când mintea și 
trupul îi erau cuprinse de acea experienţa. Ar fi vrut să se 
întoarcă, să prindă perna în braţe și să înceapă să plângă, până 
când viaţa sa i-ar fi fost în întregime înapoiată. 

Dar se întinse, luă telefonul și formă numărul pe care îl 
învățase pe de rost, fiindcă aparţinea singurei persoane pe care 
o accepta lângă ea în clipa aceea. Când își dădu seama că-i 
răspunsese, revarsă în cuvinte toate temerile și toate neliniștile 
sale. 

— Jordan, sunt Maureen. Iar s-a întâmplat. 

Vocea lui îi transmise o îngrijorare sincera, care fu de ajuns 
pentru a o face să nu se mai simtă singura și disperata. 

— A trecut acum? Te simţi bine? 

— Da, totul e în regulă. 

— Ai văzut ceva nou? 

— Da. 

Maureen știa că numai cuvântul ăsta era destul pentru ca 
Jordan să deschidă un orizont nou de așteptări. Insă nu simţi 
deloc nerăbdare în vocea lui, ci doar preocupare pentru starea 
ei. 

— Dacă nu ţi-e prea greu, cred că ar trebui să ne întâlnim. 

— Da, sper să reușesc. Unde ne vedem? 

— Dacă vrei, pot să vin eu la tine. Sau, dacă nu, putem să ne 
întâlnim la mine. 

Maureen se gândi imediat la cât de greu i-ar fi fost să 
justifice în ochii mamei sale prezenţa lui Jordan Marsalis în 
casa lor. 

— E mai bine la tine. Dă-mi adresa. 

— 54 West, 16! Street, la intersecţia dintre 6*® și 7! Street. 

— Perfect. Ajung imediat. 

Maureen închise telefonul, se ridică din pat și se îndreptă cu 
pași încă nesiguri spre baie și spre promisiunea unei revigorări 
cu ajutorul unui duș. Simţea cum transpiraţia îi alunecă pe 
spate ca un deget rece și umed. Potrivindu-și apa pentru duş, 
simţi în suflet dorința de a se topi ca o statuie de sare sub forța 
jetului cald și de a se dizolva în apa, dispărând împreuna cu 
aceasta pentru totdeauna, în adâncul pământului. 


41 


Când sunase telefonul, Jordan tocmai intrase pe uşa 
apartamentului său, închizând-o. Răspunsese apelului şi 
ascultase cuvintele cu senzația electrizantă a unei noi revelații, 
dar reușise să se abțină și încercase, pe cât posibil, să 
transmită acelei fete un sentiment de siguranță pe care nici el 
nu era sigur ca îl simte. Măcar atât putea face, știind prețul pe 
care îl plătea Maureen la fiecare dintre acele experiențe pe 
care, în sinea lui, le numea contacte. 

Puse telefonul în buzunar privind împrejur. 

Se părea că Lysa închiriase mobilier pentru a înlocui piesele 
pe care el le dăduse în grija acelei firme de depozitare. Acum 
casa părea completă, locuită și purta urmele bunului ei gust, în 
limita în care îi era permis să se exprime cu mobile de închiriat. 
Pe pereţi erau afișe colorate, iar în aer se simţea parfumul ei de 
vanilie, suspendat în timp, așa cum părea și ceașca de cafea, 
abandonată pe masă, sau tricoul uitat pe spătarul unui scaun. 
Plutea un aer de așteptare a unei persoane care ieșise pentru o 
scurtă întâlnire și care, de fapt, în momentul acela era întinsă 
pe un pat de spital, conectată la un monitor și la niște tuburi ce 
preluaseră controlul asupra vieţii ei. 

Chiar în locul în care se afla acum, într-o zi ce părea să se fi 
scurs cu vreun secol în urmă, semnase chitanţa pe care i-o 
întindea un bărbat îmbrăcat într-un combinezon galben, care 
avea întipărită pe faţă invidia. 

Vorbiseră despre călătorii și despre libertate. 

Ar fi vrut ca bărbatul acela să fi fost acum aici, pentru a-i 
oferi dezamăgirii sale o alinare, pentru a-i confirma că, de fapt, 
libertatea nu exista, că era doar o iluzie a unor magicieni, un 
cuvânt care se afla pe buzele tuturor și nicăieri în viaţa 
muritorilor de rând. 

Jordan urcase în apartament ca să caute poliţa de asigurare a 
Lysei, în cazul în care exista vreuna. Până de curând, aceea 
fusese casa lui, și totuși se simţea ca un intrus. 

Când era poliţist, făcuse zeci de percheziţii, dar toate 
fuseseră justificate de un scop sau de o necesitate. 

Niciodată nu își pusese problema că violează intimitatea 
cuiva, așa cum simţea în clipa aceea, mai ales faţă de cineva ca 
Lysa, care făcea din intimitatea ei o citadelă baricadată și 


izolată fonic, în care nu pătrundeau zgomotele din afară și din 
care nu se auzea ieșind niciun sunet atunci când simţea nevoia 
să urle. 

Jordan se întrebă unde puteau fi actele ei. 

Hotări să înceapă din dormitor. Chiar și aici, deși nu făcuse 
schimbări majore, se simţea atingerea unei mâini delicate. Pe 
pat era o cuvertură nouă, albastră, pe jos, două rogojini de rafie 
în aceeași nuanţă, abajururile împrospătate de o curăţenie 
minuțioasă. Jordan încercă să nu se lase prins de liniștea 
luminoasă pe care încăperea aceea încerca să i-o transmită și 
reveni la motivul prezenţei lui în apartament. 

De obicei, conducea percheziţiile gândindu-se că trebuia să 
caute ceva pe care ceilalţi încercaseră în cele mai ciudate 
moduri să-l ascundă. Dar acum era mai mult decât probabil ca 
locul cel mai evident să fie și locul cel mai potrivit. 

Deschise dulapul de pe peretele din faţa patului și avu noroc 
din prima. Pe etajera cea mai înaltă, pe stânga, lângă un teanc 
de bluze ușoare, era o mapa din piele care, după culoare, părea 
să fie Cartier. Jordan nu reușea să-și dea seama dacă era un 
original sau una dintre acele copii atât de reușite pe care le 
poţi cumpăra pe Canal Street, dar era ultimul lucru care l-ar fi 
interesat atunci. 

Se așeză pe pat și deschise mapa. 

Înăuntru erau multe hârtii și acte așezate ordonat, așa cum 
te-ai fi așteptat de la o femeie ca Lysa. În gândul lui, Jordan își 
dădu seama că folosise instinctiv cuvântul „femeie” și admise în 
faţa sa că asta era definiţia corectă. 

„Baftă și ţie, și bietei fete.” 

Își aminti cuvintele lui Annette, care, ieșind de la Saint 
Vincent, continuase să vorbească așa despre ea, chiar și după 
ce aflase adevărul. Dacă așa se simţea Lysa, așa trebuia să o 
considere și el, și oricine altcineva. 

Jordan începu să răsfoiască actele, rând pe rând, fără a le 
scoate cu totul în afară, interzicându-și orice curiozitate. 

Între două felicitări primite la aniversare, găsi o fotografie 
colorata, puţin cam ștearsă. 

Deși își propusese să n-o facă, o trase afară, ţinând-o ușor 
între degete, ca și când o mișcare prea bruscă ar fi putut face 
rău persoanelor din fotografie. Un copil foarte frumos, cu un 
surâs abia schiţat, stătea în picioare, între un bărbat și o 


femeie, îmbrăcaţi auster, care priveau spre obiectiv cu o 
expresie neîncrezătoare. În fundal se distingea o clădire 
acoperită cu lemn alb ce dădea impresia unei biserici. 

Verifică interiorul plicului. Nu mai era nicio altă fotografie. 
Tot trecutul unei persoane era închis în acel singur pătrat de 
hârtie plastifiată, pe care timpul avea să-l decoloreze din ce în 
ce mai mult. Își aminti ceea ce-i spusese Lysa la restaurantul de 
pe fluviu, când vorbise despre familia ei. 

„Când am plecat de acasă, fără ca măcar s-o fi atins, am 
văzut ușa care se închidea singură în spatele meu.” 

Iar în lumina revelatoare a celor aflate mai târziu, pe chipul 
acelui copil de o frumuseţe nefirească părea să se citească 
începutul poveștii ce avea să se sfârșească în scârţâitul 
balamalelor unei uși care se închidea pentru totdeauna. 

Puse fotografia înapoi acolo unde o găsise și reîncepu să 
răsfoiască printre acte. În sfârșit, într-o folie de plastic 
transparentă, găsi carnetul de asigurări medicale și un contract 
de asigurare ce avea pe prima pagină numele oficial al Lysei. 

Trase ușor de plicul transparent și, când îl scoase din mapă, 
pe pat căzu un altul, nelipit. 

Jordan îl luă și îl întoarse pe cealaltă parte. Era un simplu 
plic alb, fără niciun mesaj, identic cu milioanele de alte plicuri 
care în clipa aceea zăceau pe rafturile a milioane de magazine 
din întreaga Americă. 

Și totuși, deschizându-l, Jordan se temea de ceea ce avea să 
găsească. Desfăcu plicul și privi în el. Apoi, ţinându-l de 
margini, lăsă să cadă pe pat ceea ce era înăuntru. 

Pe pânza albastră, în fața ochilor săi, erau acum patru bucăţi 
colorate de hârtie; le recompusese ca piesele unui puzzle, 
lipindu-le cu scotch transparent, după ce fuseseră tăiate în 
două pe diagonală. Cu mâinile tremurânde, le înșiră unul după 
altul în faţa sa. Erau patru cecuri cu acoperire garantată, 
fiecare în valoare de douăzeci și cinci de mii de dolari, emise de 
Chase Manhattan Bank și identice întru totul cu fragmentul pe 
care îl găsise în buzunarul defunctului Deray Lonard, cunoscut 
sub numele de Lord. 

Doar că acestea erau pe numele lui Alexander Guerrero. 

Fără să-și fi dat seama, Jordan se ridicase în picioare, dându- 
se un pas în spate. Rămase privind încremenit bucăţile acelea 
de hârtie colorată așezate în mod ordonat în faţa ochilor săi. 


Orice emoție încercată în viața sa părea infima în faţa acestei 
surprize și îndepărtată ca Pluto de Soare. 

Băgă mâna în buzunar și scoase celularul. Derula lista de 
nume până când ajunse la Burroni. 

Detectivul răspunse la al doilea târâit. 

— James, sunt Jordan. 

— Salut. Am auzit că ieri-seară ai aprins focuri de artificii. 

— Cam așa ceva. O javra pe care o băgasem la pușcărie s-a 
gândit să se răzbune. Din păcate, a intrat la mijloc o persoana 
care nu are nimic de a face cu toată povestea asta. 

— Am auzit. Îmi pare rău. Cum se simte? 

— Deocamdată, nu se știe. Medicii încă nu au dat un verdict. 

Jordan nu spuse altceva, iar Burroni nu insistă. 

— James, să trecem la subiect. Am nevoie de o favoare. 

— Tot ce-ţi dorești. 

— Îţi voi trimite un fax cu copia unei bucăţi de cec cu 
acoperire garantata emis de Chase Manhattan Bank. Numele 
beneficiarului nu este complet, dar e vorba despre Deray 
Lonard, tipul care a tras asupra mea ieri. Vezi dacă reușești să 
descoperi numele persoanei care l-a emis. 

Pentru moment, Jordan preferă să nu vorbească despre 
celelalte cecuri pe care le găsise acolo pe numele Lysei. Nici 
măcar nu-și bătu capul să inventeze un motiv. O făcuse, și cu 
asta, basta. 

— O să-mi dau silinţa. Altceva? 

— Din partea mea, nu. 

— Atunci îţi dau eu câteva vești în legătură cu Julius Whong. 
S-au descoperit lucruri pe care nici nu ţi le închipui. Poate că 
nepotul tău era un geniu nebun, dar ăsta e un vierme psihopat 
bun de băgat în ospiciu pe viaţă. El continuă să nu vorbească, 
dar am făcut niște cercetări și am descoperit câteva lucruri 
prea ciudate pentru a fi simple coincidente. 

— Adică? 

— Pe 14 septembrie 1993, în Troy, un orășel de lângă 
Albany, în filiala unei bănci locale, Troy Savings Bank, patru 
persoane mascate au dat lovitura și au luat cu ele aproape 
treizeci de mii de dolari. Şi ghici ce purtau pe faţă? 

— Măști de plastic - feţele personajelor din Peanuts. Mai 
precis, Linus, Lucy, Snoopy și Pig Pen. 

Burroni rămase pentru o clipă fără cuvinte. 


— Jordan, dacă-ţi faci operaţie estetică și ești de acord să te 
plimbi prin lume cu mutra mea, aș fi încântat să-ţi cedez postul 
meu de la poliție. E absurd ca un talent ca al tău să fie irosit. 
Dar asta nu-i tot. 

— Uimește-mă tu acum. 

— Am să încerc. Printre altele, am răscolit tot teritoriul pe 
lângă Poughkeepsie, pe o rază de zece kilometri. Proprietarul 
unui pub l-a recunoscut pe Julius Whong din fotografiile pe care 
i le-am arătat, precizând că a asistat, în localul său, la vreo 
câteva zile după jaf, la o discuţie aprinsă între acesta și alte trei 
persoane, doi bărbaţi și o femeie, ceartă care nu s-a 
transformat într-o bătaie doar pentru că el intervenise, 
alungându-i afară cu o bâtă de baseball. Şi a mai adăugat că 
una dintre aceste persoane era cu siguranţa nepotul tău. 

— Așadar, pe lângă toate celelalte probe care îl condamnă pe 
Whong, asta ar putea fi pista pe care ajungem la singura verigă 
care ne lipsește, motivul. Ești mare, James! 

— Dacă este cineva mare la telefon, nu sunt eu, Jordan. Mi-aș 
dori doar ca, pentru fiecare anchetă, să am același număr de 
oameni pe care l-am avut acum. Îţi garantez că, într-o lună, cel 
mai mare delincvent din oraș ar fi transformat într-un băiețel 
care-și bagă degetul în nas. 

— Te cred. Păcat că lucrurile nu merg așa. 

— Niciodată lucrurile nu merg așa. Însă, cu toate problemele 
pe care le am, nu-i invidiez deloc pe fratele tău și pe Cesar 
Whong, nu știu dacă mă înţelegi... 

Jordan înţelegea prea bine. Pentru o clipă, și-l aminti pe 
Burroni cum îi aranja șapca de baseball fiului său pe cap. 

„Salut, campionule...” 

Vorbind cu detectivul, Jordan trecuse în sufragerie, unde 
semnalul era mai bun. De la geam văzu un taxi, oprindu-se 
lângă trotuar. După ce plăti, Maureen deschise portiera și se 
opri să privească prin ochelarii întunecaţi clădirea din faţa ei. 
Jordan se aplecă, făcându-i semn să apese butonul interfonului 
pentru etajul trei. Apoi se apropie de ușa de la intrare. 

— James, am ceva de făcut acum. Ţine-mă la curent cu tot ce 
se întâmplă. 

— OK, te mai sun. 

Jordan închise telefonul și deschise ușa ce dădea spre palier, 
auzind zgomotul ascensorului ce tocmai urca. Puțin după 


aceea, Maureen ieși ca împinsă de mișcarea automată a ușilor 
și veni spre el. 

Jordan se dădu la o parte, pentru a-i face loc să intre. Mergea 
cu spatele ușor aplecat și, de sub ochelarii întunecaţi, se 
ghiceau ochii obosiţi de vederea acelor lucruri pe care nu și le 
doreau. 

Jordan îi zâmbi, însă nu protocolar, ci amical. 

— Bună, Maureen! Mi-ar plăcea să-ţi urez o zi bună, dar știu 
că nu-i așa. Jordan îi arătă canapeaua. Așază-te și hai să 
vorbim. 

Își dădu seama că Maureen abia aștepta să se descarce. 
Imediat ce se așeza, începu să povestească noua serie de 
fragmente care ajunseseră la ea dintr-un colţ de viaţă al 
altcuiva. 

Vorbi, ţinând ochii plecaţi, și, pe măsură ce înainta în 
povestire, nu-și dădu seama de ecoul pe care cuvintele sale îl 
provocau în mintea lui Jordan, care rămăsese în picioare, tăcut, 
ascultând-o. 

Când înţelese că terminase, se așeză pe fotoliul de lângă ea, 
o luă de mână și încerca să-i transmită, ca pe un energizant sau 
ca pe un scut în faţa fricii, tot entuziasmul său. 

— Maureen, tocmai am primit un telefon de la Burroni care 
mi-a dat niște vești ce se potrivesc mănușă cu ceea ce mi-ai 
relatat tu. Revelaţiile pe care le-ai avut sunt imagini ale unui jaf 
în toată regula, la care au luat parte nepotul meu, Julius 
Whong, Chandelle Stuart și Alistair Campbell. Singurul lucru 
pe care trebuie să-l mai descoperim este identitatea acestei 
femei. Faptul că ei erau îmbrăcaţi în același fel arată că 
întâmplarea se leagă de crima la care spui că ai fost martoră 
data trecută. Dacă Julius Whong este responsabil pentru asta, 
aș vrea să adaug și delictul ăsta pe lista crimelor sale. 

Maureen își scoase ochelarii și-i căută privirea, iar Jordan 
știa cât de rău îi făcea lumina. 

— Asta va provoca alte neplăceri în viaţa mea. 

— Cum așa? 

Jordan ar fi preferat să nu vadă grimasa aceea pe faţa lui 
Maureen Martini. 

— Mary Ann Levallier tocmai a fost numită de Cesar Whong 
avocatul fiului său. Și, în cazul în care nu-ţi aduci aminte, 
femeia aceea e mama mea. 


Jordan îi zâmbi din nou, la fel de amical și de complice ca 
întotdeauna. 

— Când va auzi fratele meu, vestea va produce niște 
neplăceri și în familia mea, chiar dacă nu sunt prea sigur că el 
nu știe deja. Oricum, vom afla în curând. 

— Ce ai de gând să faci? 

Jordan se ridică de pe fotoliu și îi întinse o mână, pentru a o 
ajuta să se ridice. 

— Fratele meu este acum la Grade Mansion. Și exact acolo 
mergem și noi. 


42 


Jordan și Maureen coborâră din taxi, îndreptându-se spre 
aleea care ducea la poarta de intrare de la Gracie Mansion. 
Jordan preferase să vină în Schurtz Park cu o mașină, pentru a 
nu o supune pe Maureen chinului unei călătorii pe locul din 
spate al unei motociclete, lucru ce ar fi putut fi periculos, dacă 
în timpul călătoriei ea ar fi intrat în transă. Și, după toate cele 
întâmplate, nu se simţise în stare să o lase singură în mașină. 

Parcurseseră mare parte din traseu în tăcere. Maureen 
privise îndelung pe fereastră, ca hipnotizată de imaginile 
orașului, filtrate prin lentilele întunecate. Jordan se uitase de 
mai multe ori la ea, încercând să nu se lase surprins. Poate că, 
după toate experienţele avute, începea să creadă că undeva în 
univers exista o lume paralelă, adevărată, și tot ceea ce se 
întâmpla în jurul lor era doar aparenţă, fum colorat, în care 
nimic nu era adevărat, în afara lucrurilor pe care le vedea ea 
uneori, cu ochii altuia. 

Și tocmai Maureen rupsese tăcerea. 

— Este ceva, Jordan. 

Îi vorbise fără să se întoarcă spre el, cu ochii îndreptaţi spre 
ecranul colorat care se desfășura în faţa geamului mașinii. 

— Unde? 

— Este ceva în mine. Ceva ce simt că ar trebui să știu, dar nu 
pot să conștientizez. E ca și când aș privi pe cineva din spatele 
unui geam de sticlă mată al unei cabine de duș. Ştiu că este 
acolo, dar nu-i pot vedea chipul. 

Maureen își scosese pentru o clipă ochelarii, punându-i 
imediat înapoi, așezându-i cu atenţie exagerată la loc pe nas. 
Jordan încercase să-i arunce o coardă de siguranţă, înainte ca 
ea să se cufunde în nisipuri mișcătoare. 

— Cea mai bună metodă este să nu te gândești. Va veni de la 
sine. 

— Nu aș vrea s-o spun, dar tocmai de asta mi-e teamă. 
Maureen se închisese din nou în tăcerea ei, iar Jordan profitase 
de ocazie pentru a suna la Saint Vincent. Ceruse legătura cu 
doctorul Melwyn Leko. Când îi auzise vocea, chirurgul îl 
recunoscuse imediat. 

— Bună ziua, domnule Marsalis! 

— Bună ziua! Cum se simte domnișoara Guerrero? 


— Bine, spre foarte bine, având în vedere prin ce a trecut. 
Acum e într-o stare de somnolenţă, dar cred că putem să fim 
siguri că nu mai este în pericol. 

Jordan lăsă să-i scape un oftat de ușurare. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Deocamdată, nu. 

— Vă mulţumesc! Și, dacă nu deranjez prea mult, v-aș ruga 
să-mi comunicaţi orice schimbare în starea domnișoarei 
Guerrero. 

— Desigur. Dacă apare ceva nou, vă anunţăm, închisese 
telefonul în același moment în care mașina se oprea lângă 
trotuar. 

lar acum treceau prin fața băncii pe care Maureen se 
așezase în ziua în care venise la Gracie Mansion, pentru a găsi 
curajul să se înfățișeze dinaintea unor necunoscuţi, cărora 
trebuia să le ceară să accepte și să creadă ceea ce nici măcar 
ea nu avea curajul să recunoască. 

Totul în jur părea o reluare a acelei zile. 

Copacii, petele luminoase pe care soarele, filtrat printre 
ramuri, le trimitea pe iarbă, tipetele copiilor care se jucau în 
parc și în piaţa de lângă statuia de bronz a lui Peter Pan, pe 
care nicio pulbere magică nu avea s-o mai ridice vreodată în 
zbor. 

Chiar și ofițerul de serviciu din cabina cu ferestre era tot cel 
cu mersul de șerif. Îi lăsă să treacă fără nicio întrebare, dar, 
după privire, Maureen înţelese că nu își schimbase atitudinea 
faţă de ea. 

Totul părea la fel, doar ei se schimbaseră. 

Majordomul de la Gracie Mansion care îi întâmpină la ușă îi 
lăsă să facă singuri întregul drum, după ce le aduse aminte că 
primarul era momentan ocupat, în birou, într-o reuniune 
neprotocolară cu doi dintre reprezentanţii partidului său. 

În capătul coridorului, Jordan și Maureen cotiră spre stânga, 
ajungând în încăperea în care Ruben Dawson era așezat la 
calculator în compania unui alt operator. Secretarul primarului 
îi întâmpină, ca de obicei, impecabil și impasibil. Jordan era 
convins că omul acela nu avea nevoie de aer condiţionat nici pe 
cea mai mare arșiță, pentru că, pe dinăuntru, era un adevărat 
bloc de gheaţă. 

— Ruben, trebuie să intrăm pe internet... 


Își lăsă fraza suspendată, aruncând o privire semnificativă 
spre cealaltă persoană prezentă în încăpere, un bărbat înalt, de 
vreo treizeci de ani, așezat cu spatele la ei, în fața unui monitor 
Macintosh cu cristale lichide. 

Ruben înțelese imediat, dar expresia feţei sale nu se 
schimbă. 

— Martin, vrei te rog să ne scuzi câteva clipe? 

— Desigur, domnule Dawson. 

Așteptând ca Martin să iasă din cameră, Jordan trecu în fața 
copiatorului și, ascunzând ceea ce făcea, scoase din buzunar 
cecul pe care îl găsise în buzunarul hainei lui Lord. Făcu o 
copie, o puse în fax și i-o expedie lui Burroni. 

Apoi se întoarse spre Dawson, care încă mai era așezat la 
calculator. 

— Ruben, crezi că orașul Troy are un ziar local? 

— Nu știu, dar am putea afla într-o clipă. 

Ruben intră pe un motor de căutare și, în scurt timp, se 
rezemă de spătarul scaunului, arătând ecranul. 

— Iată-l aici: The Troy Record. 

— Ar trebui să suni și să întrebi dacă au cumva o arhivă 
digitală. Și dacă este posibil să fie consultată on-line. Nu cred 
că vor face nazuri, aflând că această cerere vine din biroul 
primarului. Spune că e vorba despre o problemă importantă. 

Ruben se ridică și se duse la telefon. Inainte de a forma 
numărul, se opri cu receptorul ridicat. 

— Îmi permit să vă amintesc că e vorba despre un ziar. Dacă 
problema trebuie să rămână confidențială, cea mai neindicată 
mișcare e să vă adresaţi lor. 

Jordan se văzu obligat să admită că, alegându-l pe el 
colaborator, Christopher făcuse o alegere înţeleaptă. 

— E bine oricum. Nu e atât de important deocamdată. 

Ruben Dawson formă numărul și ceru să discute cu 
directorul ziarului. Pe când el vorbea, Maureen se așeză la 
birou și intră pe site-ul de la The Troy Record. Jordan se așeză 
în spatele ei, cu mâinile pe spătarul scaunului. 

Ruben îl salută pe cel cu care vorbise și închise telefonul. 

— S-a făcut. Arhiva e parţial computerizată retrospectiv, 
până în urmă cu doisprezece ani. Parola e „Connor Slave”. 

Jordan o simţi pe Maureen crispându-se, dar nu spuse nimic 
despre acea coincidenţă. Incă o dată, fu obligat să admită că 


hazardul e de-a dreptul necruţător, atunci când decide să 
amintească ființelor umane despre suferințele lor. 

Maureen deschise linkul spre arhivă și scrise parola cerută. 
Sub logoul ziarului apăru pe ecran un motor de căutare 
internă. Auzi vocea lui Jordan din spatele său. 

— Întâmplarea a avut loc pe 14 septembrie 1993. Cred că ar 
fi bine să verificăm ediția din data de 15. 

Maureen scrise data, iar pe ecran apăru numărul pe care 
Jordan îl solicitase din The Troy Record. În tăcerea perfectă a 
neliniștii lor, computerul începu să răsfoiască pentru ei paginile 
unui ziar, fără a lăsa să se audă foșnetul familiar al hârtiei. Pe 
ecran se înșiruiau cuvinte vechi, spuse și scrise de multe ori, 
care ar fi putut fi rescrise și spuse fără încetare, schimbând 
doar numele și locurile, într-atât de monotonă este viaţa 
oamenilor simpli. 

Doar răul este capabil de o fantezie fără limite. 

Articolul căutat, semnat de o ziaristă numită Rory Cardenas, 
era protagonistul absolut al primei pagini. 


DOLARI ȘI ALUNE 
Charlie Brown jefuiește o bancă 


Ieri, la sediul Troy Savings Bank, la intersecţia 
dintre Columbian și East Greenbush, a avut loc un jaf 
armat. Trei persoane cu chipul acoperit de măști de 
carnaval ce reproduceau imaginea unor personaje din 
Peanuts au pătruns în bancă și, amenințând clienţii și 
personalul cu pistoale și cu o pușcă, și-au însușit 
întregul depozit care era la acea oră în bancă, 
aproximativ treizeci de mii de dolari. Linus, Lucy și Pig 
Pen au fugit apoi cu un Ford alb ce-i aștepta afara cu 
motorul pornit, condus de o persoana care purta masca 
lui Snoopy. Se pare că hoţii au avut ghinion, deoarece 
mașina a fost descoperită abandonata la vreo zece 
kilometri spre sud, cu motorul avariat. Cu toate 
acestea, au reușit să-și facă pierdute urmele. Între 
persoanele care au asistat la jaf nu au fost răniți. Doar 
o femeie în vârstă, Mary Hallbrooks, de 72 de ani, a 
fost victima unui leșin, probabil din cauza emoţiei, și a 
fost imediat internata la Samaritan Hospital, unde se 


afla și acum, chiar dacă starea în care se prezintă este 
bună. E pentru prima dată când un sediu al Troy 
Savings Bank este ţinta... 


Articolul era înconjurat de fotografii ale directorului băncii și 
de imagini ale incintei, în care se vedeau agenţi de poliţie la 
faţa locului. Maureen simţi scăzând presiunea mâinilor lui 
Jordan pe spătarul scaunului. Îl văzu alături de ea, departe de 
ecranul de care se apropiase, pentru a citi mai bine articolul. 

— Bine, astea sunt lucrurile pe care le știm deja. Dacă e 
adevărat ceea ce ai văzut, e foarte probabil să se fi desfășurat 
concomitent cu întâmplările relatate aici. În acest caz, știrea ar 
trebui să fie în ediția din aceeași zi. 

Într-adevăr, la vreo două pagini mai jos, pe dreapta, găsiră 
articolul pe care îl căutau. 

Jordan arătă cu degetul spre zona pe care Maureen o încadra 
într-un pătrăţel și apoi dădu zoom, mărind imaginea. Pe ecranul 
computerului apăru un fragment de pagină cu două fotografii 
bust. Una reprezenta o femeie de culoare, cu o piele destul de 
deschisă, cu părul scurt și cu un chip foarte frumos, care 
zâmbea cuminte din fotografie. Cealaltă era a unui copil cu 
ochii negri și cu pielea ușor mai deschisă decât a mamei sale. 
Avea o privire inteligenta și se uita spre ei cu o expresie 
amuzată. 

Deși o văzuse în circumstanţe cu totul diferite, Maureen o 
recunoscu pe femeia din imagine. Şi îi păru că trăiește replica 
zilei în care descoperise identitatea lui Snoopy, iar pe ecran 
apăruse fața de adolescent a lui Alistair Campbell. 

Își puse mâna peste cea a lui Jordan și o strânse ușor, fără să 
vorbească. 


NICI MĂCAR EXPERIENŢA UNEI ASISTENIE 
NU A REUȘIT SA SALVEZE VIATA FIULUI SAU 


Thelma Ross, asistenta specializată la Samaritan 
Hospital din Troy, a fost victima unei serii de 
întâmplări nefaste, care au costat-o viaţa fiului său, 
micul Lewis, de cinci ani. Copilul, care se juca în 
gradina casei, a fost înțepat de un număr mare de 
bondari. Violentul șoc anafilactic ce a urmat a provocat 


un edem al laringelui, care, în foarte scurt timp, i-a 
blocat în totalitate căile respiratorii. Nici măcar 
promptitudinea mamei, care, datorita practicii 
îndelungate în sala de operaţie, a putut să-i facă o 
traheotomie de urgenţa micului Lewis, nu a reușit să-i 
salveze viaţa. Când au sosit ajutoarele, medicul 
ambulanţei nu a putut face altceva decât să constate 
decesul copilului. Transmitem Thelmei Ross întreaga 
afecţiune solidara a unei comunităţi căreia i-a dat atât 
de mult și care, în aceste triste momente, se alătură 
durerii ei. 


Jordan puse o mână pe umărul lui Maureen, cuprins de o 
agitaţie pe care vocea nu i-o putea ascunde. 

— Aici e ceva care nu se potrivește. Așa cum apare aici, 
știrea nu corespunde deloc cu ceea ce... 

Se întrerupse înainte de a-și termina fraza. Chiar dacă Ruben 
nu înțelesese la ce se referea, Maureen știa prea bine. Simti 
degetele lui Jordan strângându-i brusc umărul. 

— Caută numărul de la Samaritan Hospital din Troy. 
Maureen deschise site-ul Paginilor Aurii și, după câteva clipe, 
pe ecran apărură numerele de telefon și adresa spitalului. 

Imediat după aceea, Jordan luă telefonul și formă numărul. 
Centralista răspunse aproape instantaneu. 

— Samaritan Hospital, cu ce vă pot ajuta? 

— Aș avea nevoie să vorbesc cu cineva de la Biroul de 
resurse umane. 

— Așteptaţi o clipă pe fir, vă rog! 

După câteva clipe în care ascultă bine-cunoscuta melodie ce 
se aude atunci când ești lăsat în așteptare, o voce hotărâtă 
puse stăpânire pe linia telefonică. 

— Michael Stills. 

— Bună ziua, domnule Stills, sunt Jordan Marsalis și vă sun 
din partea primarului New Yorkului. 

— Cu siguranţă. Mă scuzaţi că v-am făcut să așteptați, dar pe 
celălalt fir era președintele Statelor Unite. 

Jordan îi admiră prezenţa de spirit și nu i-o luă în nume de 
rău. Chiar dacă și-ar fi dorit să folosească un ton mai puţin 
ironic, se așteptase la o astfel de reacţie. 

— Domnule Stills, vă înţeleg neîncrederea. Aș fi venit 


personal, dar e o problemă de maximă importanţă. V-aș ruga să 
cereți de la operatoarea dumneavoastră numărul de telefon de 
la Gracie Mansión și să întrebaţi de mine. Sunt fratele 
primarului. 

— Nu contează. Tonul dumneavoastră m-a convins. Spuneţi, 
vă rog! 

— Aș avea nevoie de câteva informaţii legate de o angajată a 
spitalului. Este vorba despre o asistentă care se numește 
Thelma Ross. M-ar interesa să știu dacă mai lucrează acolo și 
dacă aș putea să-i vorbesc sau să obţin adresa ei. 

De cealaltă parte urmă o pauză scurtă, subliniată de un oftat. 

— Ah, Thelma, sărmana fată... 

Jordan interveni pentru a preveni niște explicaţii pe care le 
cunoștea deja. 

— Cunosc povestea Thelmei și știu ce s-a întâmplat cu ea și 
cu fiul ei. Aș vrea doar să aflu unde o pot găsi. 

Jordan și-l imagină pe Michael Stills captiv al propriilor 
amintiri. 

— Aici, toți o iubeau. Era o persoana foarte blânda și o 
asistenta deosebita. Însă, după nenorocirea aceea, nu și-a mai 
revenit. A căzut într-o depresie care s-a agravat din ce în ce 
mai mult, până a ajuns într-o stare aproape catatonică. 
Momentan e internata într-un institut de boli mintale. 

— Știţi cumva cum se numește? 

— Nu știu sigur, dar îmi pare că numele este The Cedars sau 
The Oaks, cam așa ceva. Știu de la fostele ei colege care mai 
merg din când în când să o viziteze că se află la ieșirea din 
Saratoga Springs, undeva spre nord. Imi pare că este singura 
clinica de acest fel din zonă. 

— Aș putea să vorbesc cu soţul ei? 

— Thelma nu este căsătorită. Cel puţin, când a plecat de la 
noi, nu era. 

— Vă mulțumesc, domnule Stills. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

Jordan închise telefonul și rămase o clipă în tăcere, cu mâna 
pe receptor, ca și când n-ar fi vrut să întrerupă acea 
conversaţie, până când nu ar fi reușit s-o înţeleagă pe deplin. 

— Thelma Ross este internata într-un institut de boli mintale 
de lângă Saratoga Springs. Nu știu cât ne va fi de folos, dar 
cred că va trebui să-i facem o vizita. 

Din tonul lui Jordan, Maureen înţelese că vizita lor la Grade 


Mansion se încheiase. Christopher era încă ocupat, iar ideea de 
a pleca fără să-l vadă și fără a fi obligat să-i explice motivul 
prezenţei lor nu deranja pe niciunul din ei. 

Îl salutară pe Ruben, deschiseră ușa și ieșiră amândoi pe 
coridor, fără a scoate o vorba. 

Dawson rămase singur în încăpere, nemișcat în cadrul ușii, 
privindu-i cum se îndepărtau, până când îi văzu dispărând după 
colț. Apoi se întoarse, își luă celularul din buzunar și formă un 
număr, care, în cartea de telefon, corespundea unei societăţi de 
binefacere. 

Imediat ce i se răspunse, nici măcar nu își spuse numele și, 
în ciuda calmului său proverbial, vorbi șoptit și precipitat: 

— Spuneţi-i domnului Whong că am câteva vești care l-ar 
putea interesa mult. 


43 


Elicopterul survola fluviul Hudson spre nord, la o înălţime de 
șase sute de metri. 

Din locul sau de lângă geam, Jordan vedea umbra aparatului, 
care-i urma alunecând pe suprafaţa încreţită a fluviului, lansata 
în urmărirea lor, ca și când ar fi fost nerăbdătoare să se alăture 
obiectului ce o zămislise. La cererea expresă a lui Jordan, 
Christopher, fără prea multe întrebări, le pusese la dispoziţie 
elicopterul său, un Augusta-Bell AB-139, care decolase din 
Downtown Manhattan Heliport, cu destinaţia Saratoga Springs. 
Înainte de aceasta, îi contactaseră pe cei de la The Oaks, 
clinica în care era internată Thelma Ross. După ce vorbise cu 
directorul Colin Norwich, Jordan optase pentru soluţia aceea, 
aflând că institutul dispunea de o pistă de aterizare pentru 
elicoptere. 

Acum, el și Maureen erau așezați unul lângă celălalt, pe 
bancheta din spatele pilotului. Deși cockpitul era izolat fonic, 
urmaseră sfatul acestuia și își puseseră căștile cu microfon, 
pentru a-și putea vorbi în timpul călătoriei fără a fi deranjaţi de 
zgomotul rotorului. 

Jordan întrerupse legătura radio cu pilotul și i se adresă lui 
Maureen, care stătea rezemată de spătarul scaunului, cu capul 
ușor aplecat spre spate, ca și când ar fi aţipit și ar fi avut ochii 
închiși în spatele ochelarilor întunecați. 

— E un lucru pe care nu-l pot înţelege. 

Răspunsul ei prompt îl făcu pe Jordan să-și dea seama că era 
trează și că, la fel ca el, era cufundată în gânduri. 

— Ia să vedem dacă te gândești la ceea ce mă gândeam și eu. 

— "Ţinând cont de cele întâmplate până acum, totul ne face să 
credem că este adevărat ceea ce ai văzut. Dacă astfel stau 
lucrurile, și Julius Whong l-a ucis pe fiul Thelmei Ross, cum de 
ea nu l-a denunţat? 

— Tocmai. 

— Să sperăm că ne va putea spune ceva, chiar dacă medicul 
cu care am vorbit părea neîncrezător în legătură cu subiectul 
ăsta. 

Se uitară unul la celălalt. Călătoreau la șapte sute de metri 
deasupra solului, dar se simțeau cu mult mai pierduţi decât ar 
fi trebuit să se simtă, în cutia aceea de oţel și de sticlă, care 


sfâșia liniștea nemișcată a câmpiilor cu vântul și cu zgomotul 
elicelor sale. 

Maureen se întoarse să privească peisajul de pe partea sa, 
văzând că elicopterul se înclină spre dreapta. Cu toate acestea, 
vocea sa ajunse la urechile lui Jordan limpede și amară ca un 
gând rău. 

— Cineva a pus omul în faţa dilemei dintre a fi și a nu fi, 
altcineva l-a pus să aleagă între a fi şi a avea. În clipa asta, 
singurul lucru pe care mi-l doresc este să înţeleg. 

Puterea minţii îi readuse lui Jordan în memorie Pluta 
Meduzei, enormul tablou pe care îl văzuse în casa lui Chandelle 
Stuart. Nu s-ar fi mirat dacă, mergând să-l revadă acum, ar fi 
găsit în mulţimea aceea de naufragiaţi și chipul lui Maureen. 

Poate pentru că nu era îndrăgostit de ea, o simţea atât de 
aproape, cum rar îi fusese dat să simtă pe cineva în viaţa sa. 
Ceea ce i se întâmplase cu două zile în urmă îl implicase și mai 
mult în povestea acestei italience ciudate, căreia destinul îi 
rezervase grele încercări. Când o văzuse pe Lysa întinsă la 
pământ, cu pata aceea de sânge care ameninţa să se întindă pe 
toată cămașa, sugându-i culoarea din obraji, înţelesese ce 
simţise Maureen, trăind acea teribilă experienţă a pierderii lui 
Connor Slave. 

„Lysa...” 

Cu o seară în urmă, după vizita la Gratie Mansion, deși 
vorbise la telefon cu doctorul Leko, Jordan trecuse totuși pe la 
Saint Vincent ca s-o vadă. Când îi dăduseră voie să se strecoare 
pentru câteva clipe în camera ei, o găsise adormită, cu părul 
răvășit pe pernă, palidă și frumoasă, ca și cum, în loc să fie pe 
un pat de spital, ar fi fost pe platoul unei ședințe foto. Bătăile 
inimii ei, monitorizate printr-o linie verde pe un ecran mic, erau 
mult mai regulate decât ale lui. 

Stând în picioare lângă pat, o văzuse pe Lysa privindu-l o 
clipă, cu ochii împăienjeniţi de moleșeala provocată de 
medicamente. Lui Jordan îi păru că surprinde un surâs fugar, 
răsărit pe buzele ei, dar imediat după aceea fusese din nou 
atrasă în acel loc fără durere, în care sedativele îi permiteau să 
se retragă. Jordan ieșise tot așa cum intrase, într-o tăcere 
perfecta, lăsând-o pe Lysa cufundată într-un somn profund, pe 
care el nu reușise să-l găsească apoi întreaga noapte. 

Pilotul ridică mâna dreaptă, readucându-l într-un altfel de 


zbor decât cel al gândului. Făcu un semn în jos cu mâna, 
arătând sub ei suprafaţa întinsă a lacului Saratoga. 

Jordan restabili comunicaţia. 

— Acesta este lacul. Locul pe care îl căutăm se află în 
extremitatea nordica. 

Văzură din nou jocul iute al imaginii aparatului de zbor pe 
suprafaţa apei, în timp ce elicopterul se rotea pentru a cobori. 
Sistemul de navigaţie prin satelit îl îndrumă pe pilot spre 
coordonatele punctului de aterizare și, în cele din urmă, umbra 
reuși să se lipească din nou de obiectul acela ciudat, atârnat de 
cer, pe care îl urmărise peste tot, fără a ști că era doar o copie 
a lui. 

În timpul manevrelor de aterizare, Jordan studiase de la 
înălțime cele două clădiri, așezate în mijlocul unui parc, ce 
părea să aparţină și el complexului și care alterna zone de 
gazon englezesc cu verdele incredibil al arbuștilor și al 
arborilor înalţi. Una dintre clădiri era mai mică și se afla chiar 
lângă pista de aterizare. Cea de a doua, așezată mai spre 
dreapta, era mult mai mare și avea în faţa ei o curte amplă, ce 
se deschidea într-o frumoasă grădină înflorită. 

Pilotul opri motoarele. Jordan și Maureen coborâră din 
elicopter, înclinându-se instinctiv, împinși de presiunea aerului 
provocată de rotirea amenințătoare a elicei deasupra capetelor 
lor. Intrară pe o alee mărginită de niște tufișuri înflorite, 
îndreptându-se către un bărbat care părea să le vină în 
întâmpinare. Văzând-o de jos, Jordan rămase uimit de 
splendoarea acelei construcții din piatră albă, sculptată, și cu 
uși imense de sticlă, prin care ieșise persoana ajunsă acum 
lângă ei. 

Jordan îi întinse mâna, ridicând vocea pentru a acoperi 
zgomotul din ce în ce mai lent al elicelor care se opreau. 

— Bună ziua, sunt Jordan Marsalis, iar doamna este Maureen 
Martini, comisar în poliţia italiana. 

Bărbatul, un tip cu un aer destins, cam de aceeași talie cu 
Jordan, având părul castaniu, destul de lung, întinse prompt 
mâna, prezentându-se la rândul lui. 

— Bine aţi venit! Sunt Colin Norwich, director la The Oaks. 
Am vorbit mai devreme la telefon. 

— Exact. Vă mulţumesc că aţi acceptat să ne primiţi și să ne 
ajutaţi s-o întâlnim pe pacienta dumneavoastră. 


Întorcându-se împreuna în direcţia din care tocmai venise, 
directorul începu să vorbească ridicând din umeri. 

— Mi-aţi spus că este vorba despre o problemă de maximă 
importanţă. Nu știu la ce vă așteptați din partea doamnei Ross, 
dar mă tem că nu vă poate fi de prea mare ajutor. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Sunt două motive. Primul ar fi că Thelma, din cauza 
traumei pe care a suferit-o, în termeni obișnuiți, s-a înconjurat 
de un fel de bariera protectoare peste care nu trece niciodată. 
Ne-am chinuit îndelung s-o aducem la un minim echilibru. 
Acum își petrece zile întregi în tăcere. Când a ajuns aici, știa 
doar să urle. 

— lar al doilea motiv? 

Doctorul Norwich se opri, privindu-i, întâi pe Jordan, apoi pe 
Maureen, cu o faţă foarte serioasă. 

— Chiar dacă la prima vedere nu pare, acesta este un spital, 
eu sunt un doctor, iar Thelma este pacienta mea. Sunt 
responsabil pentru ea. Dacă voi constata că prezenţa voastră 
poate dăuna fragilului ei echilibru psihic, voi fi constrâns să vă 
cer să vă încheiaţi imediat vizita. 

Vorbind, ajunseseră în curtea semicirculară din faţa clădirii. 
Norwich le arătă o gradină îngrijită până în cel mai mic detaliu, 
care se vedea în spatele unui zid împrejmuitor din cărămidă 
roșie. Câteva femei se plimbau libere pe alei, singure sau în 
grupuri. Altele, așezate în scaune cu rotile, erau împinse de 
infirmiere în uniforme albe. 

— Acelea sunt câteva dintre pacientele noastre. După cum 
vedeţi, institutul nostru este exclusiv feminin. 

Deschizând braţele, Jordan cuprinse întreaga imagine. 

— Domnule doctor Norwich, impresia mea este că locul 
acesta este rezervat unor persoane capabile să plătească o 
sumă destul de mare pentru a sta aici. 

— Este o exprimare cam dură, dar în linii mari observaţia e 
corecta. 

— Din câte știm, doamna Ross era doar o asistentă. Cum 
poate ea să-și permită internarea într-un astfel de institut? 

— Din câte știu eu, dispunea de un patrimoniu personal de 
aproximativ un milion și jumătate de dolari. Știu că acesta este 
gestionat de o bancă și că este suficient pentru a acoperi toate 
cheltuielile sale. 


— Nu vă pare ciudat că o simplă asistentă se află în posesia 
unei sume de bani atât de importante? 

— Domnule Marsalis, eu sunt psihiatru, nicidecum agent de 
fisc. Pentru mine, ciudăţeniile sunt cele din mintea oamenilor, 
nu cele din conturile lor curente. 

Sosirea unei asistente blonde, destul de robuste, dar cu un 
chip frumos, îl scoase pe Jordan din încurcătură. Femeia se opri 
în dreptul lor, ireproșabilă în uniforma ei albă, privindu-l pe 
Jordan cu ochi pofticioși. Maureen își dădu seama de acest 
lucru și își ascunse un zâmbet, născut la ideea că asistenta ar fi 
privit în același fel o porţie dublă de căpșune cu frișcă. 

Norwich îi dădu instrucţiunile și-i explică motivul pentru care 
cei doi necunoscuţi se aflau la The Oaks. 

— Carolyn, însoţește-i, te rog, pe domnul Marsalis și pe 
domnișoara Martini la Thelma. Asigură-te că totul merge bine. 

Lui Jordan nu-i scăpă felul în care Norwich accentuase ultima 
frază. Asistenta se hotărî să-și dezlipească ochii de pe Jordan. 

— Foarte bine, domnule director. 

— Puteţi merge cu Carolyn. Pe mine vă rog să mă scuzati, 
dar mai am o persoană care mă așteaptă în birou. Voi veni după 
aceea să vă salut. 

Psihiatrul se întoarse, îndreptându-se cu mers hotărât spre 
intrarea în clădire. Maureen și Jordan urmară pasul energic al 
asistentei, destul de iute, în ciuda trupului său nu tocmai 
subţire. Carolyn îi conduse pe aleile acelei grădini pline de 
culori atât de frumoase, încât lui Maureen îi părea că se 
cufundă încet, încet într-un tablou al lui Manet. Pacientele pe 
care le întâlneau aveau toate aerul blând și uimit al persoanelor 
care trăiesc în lumi doar de ele cunoscute. Jordan și-ar fi dorit 
să comenteze acum observaţia pe care Maureen o făcuse în 
elicopter. În oamenii aceia, partea cea mai fragilă a minţit lor 
făcuse o alegere proprie. Între a fi și a nu fi, între a fi și a avea, 
ei aleseseră darul indiferenţei. 

Thelma Ross era așezată frumos pe o băncuţă de piatră, sub 
un umbrar acoperit în întregime de rugi de trandafir cățărător, 
pe care un grădinar îi îndemnase să se agaţe până sus, 
făcându-i să formeze o cupola deasupra pământului. Purta o 
fusta gri, o jachetă și o bluza roz, cu un aspect puţin cam 
demodat, dar care oferea un contrast plăcut cu pielea ei 
măslinie. Era mai în vârstă faţă de cum o știau din fotografii, 


dar pielea îi era moale și fără riduri. Se dovedea a fi încă o 
femeie foarte frumoasă, ca și când destinul, pentru a-și 
răscumpără greșeala de a-i fi luat minţile, ar fi hotărât să se 
milostivească de ea, lăsându-i un aspect exterior atrăgător. 

Când auzi zgomotul pașilor pe pietriș, femeia ridică ochii 
spre ei. Maureen se simţi străbătută de un fior de gheaţă, într-o 
zi plină de soare. 

Văzu doi ochi negri și liniștiți, în care se simţea totuși că 
raţiunea fusese gonită de violenţa unor întâmplări teribile. 

Era pentru prima dată când Maureen se găsea faţă în faţă cu 
una dintre persoanele pe care le văzuse în halucinaţiile sale. 
Dacă ar mai fi avut vreo urma de îndoială, acum nu trebuia 
decât să întindă o mâna pentru a atinge umărul Thelmei Ross și 
a-și da seama, o dată pentru totdeauna, că imaginile acelea 
erau poate o iluzie pentru prezent, dar reprezentau o realitate 
zdrobitoare a trecutului. 

Asistenta se apropie de femeia care fusese cândva în aceeași 
branșă cu ea și îi vorbi încet, cu o voce blânda. 

— Thelma, avem o mică surpriză pentru tine! Priveşte, 
oamenii aceștia au venit să te vadă. 

Femeia se uită mai întâi la ea, și apoi la Jordan, ca și când n- 
ar fi existat. În cele din urmă, privirea ei se opri asupra lui 
Maureen. 

— Eşti prietenă cu Lewis? 

Avea o voce incredibil de delicată, care îi dădea un aer de 
ingenuitate. Maureen se lăsă în jos în faţa ei, cu blândeţea pe 
care o simţi dinaintea unei persoane lipsite de apărare. 

— Da, sunt o prietenă de-a lui. 

Thelma ridică o mână pentru a-i mângâia părul. Maureen o 
revăzu, ca în halucinaţiile sale, cu ochii căscaţi de teroare și cu 
gura astupată de un căluș, legată de scaun de către o tânără 
inconștienta, ce-și ascundea faţa în spatele măștii lui Lucy. 

Zâmbi, iar zâmbetul ei veni ca o rază de soare care 
înveselește umbra. 

— Eşti frumoasă. Şi Lewis al meu e frumos. Acum învaţă la 
colegiu. Într-o zi va fi veterinar. Eu aș fi vrut să aleagă 
medicina, dar el iubește atât de mult animalele! 

Maureen ridică privirea și întâlni ochii lui Jordan. Amândoi 
simțeau aceeași milă, care se transforma în mintea lor în 
certitudinea că făcuseră o călătorie inutilă. Totuși, îi prinse cu 


delicateţe mâinile pe care femeia și le ţinea împreunate în 
poală. 

— Doamnă Ross, vă amintiţi ce s-a întâmplat cu Lewis atunci 
când a fost înțepat de bondari? 

Întrebarea nu atinse însă acel loc în care mintea femeii își 
găsise refugiu. 

— Lewis joacă foarte bine și baschet. Este cel mai bun și 
aleargă foarte repede. Antrenorul lui spune că va fi un mare 
jucător. 

Jordan scoase din buzunar fotografiile cu Julius Whong și cu 
victimele sale. I le întinse lui Maureen, care, în acel moment, 
reprezenta legătura dintre lume și Thelma Ross. 

— Thelma, cunoşti vreuna dintre aceste persoane? 

Maureen trecu fotografiile una câte una prin faţa chipului 
senin al femeii. Expresia ei nu se schimba privind feţele acelor 
persoane care-i defilau prin faţa ochilor, persoane din cauza 
cărora ea ajunsese să stea pe băncuţa aceea de piatră și să-și 
construiască în minte un viitor pentru un copil care nu avea să 
mai crească vreodată. 

Jordan băgă mâna în buzunarul interior al hainei și scoase 
niște foi îndoite pe jumătate. Când le deschise și i le dădu, 
Maureen văzu că pe prima dintre ele era reprodusă figura lui 
Snoopy. Îi făcu un semn imperceptibil cu capul. 

Maureen îi întinse prima foaie femeii așezate în faţa ei, și i-o 
puse în poală. 

— Doamnă, ați mai văzut acest personaj? 

Thelma Ross luă foaia în mână și o privi, la început cu aceiași 
ochi absenţi cu care întâmpinase întrebările lor și cu care 
privise fotografiile anterioare. 

Apoi, brusc, respiraţia ei deveni sacadată. 

Maureen îi arătă și imaginile cu Linus, Lucy și Pig Pen și, 
pentru prima dată în viaţă, văzu ce însemna cu adevărat 
teroarea. Ochii Thelmei Ross se căscau din ce în ce mai tare, în 
timp ce ea se dădea înapoi, scuturându-și capul cu mici mișcări 
isterice, inspirând prin gura deschisă tot aerul pe care se 
simţea în stare să-l soarbă. Pentru o clipă, totul păru nemișcat, 
iar apoi din gâtlejul femeii ieși urletul acela sfâșietor, care era, 
în același timp, durere, teamă și amintiri neașteptate, atât de 
cutremurătoare, încât Maureen se trezi în picioare, aproape 
fără să-și dea seama. 


Asistenta se mișcă fulgerător. Scoase din buzunar un pager 
și apăsă pe buton. Apoi, cu un singur gest brusc, îi dădu la o 
parte pe Maureen și pe Jordan și se apropie de femeia cuprinsă 
de urletul acela ce părea fără sfârșit. 

— Thelma, liniștește-te, e totul în regulă! 

O cuprinse cu braţele de la spate, pentru a o putea imobiliza, 
în timp ce pacienta, cu mișcări convulsive, își trăgea jerseul 
ușor, încercând să și-l sfâșie de pe ea, ca și când ar fi devenit 
brusc incandescent. 

— Voi doi, îndepărtaţi-vă! 

Jordan și Maureen ieșiră din adăpostul umbrarului, la timp 
pentru a-l vedea apropiindu-se în goană pe doctorul Norwich, 
urmat de două infirmiere, destul de robuste și ele. Una din cele 
două avea o seringă. Se năpusti spre băncuţă și, ajutată de 
colege, ridică mâneca jerseului, introducând acul în braţul 
Thelmei Ross. 

Norwich îl prinse pe Jordan de încheietura mâinii și îl 
întoarse cu forţă spre el, furios. 

— Şi când mă gândesc că v-am atenţionat! Acum cred că 
sunteţi foarte mândri de ceea ce aţi făcut. Domnilor, în ceea ce 
mă privește, consider prezența dumneavoastră aici inoportună. 
Aţi făcut destule necazuri pentru astăzi. 

Le întoarse spatele și le ajunse din urmă pe infirmiere, lângă 
pacienta care, graţie calmantelor injectate, începea să se 
liniștească, fără însă a înceta să urle. 

Jordan și Maureen rămaseră singuri. 

În locul acela, ei făceau parte dintre puţinele persoane care 
se mai aflau în posesia raţiunii și amândoi se întrebau, în clipa 
aceea, dacă într-adevăr meritase tot acest efort. 

Se întoarseră la pista de aterizare, fără a avea curajul să se 
privească în ochi. La puţin timp după aceea, pe când erau 
așezați unul lângă celălalt, nemișcaţi și tăcuţi, în elicopterul ce- 
i ducea la New York, Jordan continua să se gândească la cele 
abia întâmplate, la chipul răvășit al Thelmei Ross și la urletul 
acela care avea să-i persiste în urechi mult timp de-atunci 
înainte. 

Reacţia femeii la vederea personajelor din Peanuts însemna 
că știrea publicată în ziar nu relata deloc adevăratele fapte și 
că exista într-adevăr o legătură între ceea ce se întâmplase cu 
câţiva ani în urmă și ceea ce văzuse Maureen. 


Se întrebă din ce motiv, atunci când fusese pusă faţă în față 
cu doi oameni care voiau să-i vorbească, femeia aceea o alesese 
instinctiv tocmai pe Maureen. 

Întoarse capul pentru o clipă, privindu-i profilul frumos 
desenat în lumina ferestrei, și își aminti la ce se gândise cu o zi 
înainte, în scurta lor călătorie cu taxiul spre Gracie Mansion. 
Poate că acela era răspunsul corect. 

Și pentru Thelma, ca și pentru Maureen, nimic nu era 
adevărat, în afară de ceea ce văzuseră cu ochii lor. 


44 


Când deschise ușa camerei, Lysa avea ochii închiși, dar era 
trează. 

Părul negru, pieptănat spre spate și prins într-o coadă de cal, 
punea în evidenţă perfecțiunea trăsăturilor sale. Ochii ei se 
deschiseră spre pernă cu aceeași timiditate cu care se 
deschisese ușa pe care intrase Jordan. Încă i se mai scurgea în 
venă lichidul din tubul unei perfuzii, dar monitorul de lângă pat 
era stins, iar pe ecranul opac nu mai erau reprezentate bătăile 
inimii ei. 

— Bună, Jordan. 

— Bună, Lysa. 

In acel scurt salut se ascundea entuziasmul reţinut al unui 
moment pe care amândoi îl așteptaseră și de care, în același 
timp, se temeau. Lysa era frumoasă și palidă, iar Jordan se 
simţea ridicol și stângaci. Și se trezi zicând ceea ce spun toţi: 

— Te simţi bine aici? Ai tot ce-ţi trebuie? 

Roti un deget indicând încăperea, ce părea atât de 
confortabilă, încât cu greu puteai spune că era o cameră de 
spital. Pereţii fuseseră vopsiți în nuanţe pastelate, patul era 
așezat pe peretele opus ușii, iar pe partea stânga se afla o 
fereastră imensă cu perdelele trase, prin care pătrundea un 
soare blând, ce desena pe pardoseala un covoraș de lumină. 

— Sigur. Personalul este extraordinar, și apoi a venit și 
doamna aceea, Annette, ca să-mi aducă niște lucruri. E o 
femeie foarte bună. A 

Jordan aproba dând din cap. li ceruse prietenei lui o alta 
favoare și o trimisese în apartament, rugând-o să aleagă tot 
ceea ce era necesar unei femei, într-o asemenea situaţie. Se 
simţea mai puţin stânjenit punând-o pe ea să facă asta decât 
dacă ar fi făcut-o el. 

Cu toate acestea, îl încerca un sentiment de vinovăţie, pe 
care nu reușea să-l ascundă în spatele altuia cu mult mai 
puternic, acela că el era motivul pentru care Lysa se afla acolo, 
la Saint Vincent. 

— Scuză-mă. Știu că nu e plăcut ca niște străini să-ţi umble 
printre lucruri, dar eu nu știam... 

— Ceva tot ai știut. Şi s-a potrivit perfect, aș zice. 

Lysa îi arătă măsuţă de lângă fereastră. Pe ea trona un imens 


buchet de flori, învelit într-un ambalaj mai mult decât original, 
făcut din hârtie de împachetat și din sfoară groasă de legat. 

Când Jordan îi trimisese buchetul acela, dintr-un magazin de 
pe Hudson Street, învârtise îndelung bileţelul între degete, 
neștiind ce ar putea scrie. Orice îi venea în minte i se părea 
nepotrivit sau pueril. Astfel încât se hotărâse să scrie un simplu 
J în centrul bileţelului, sperând că, de la indiciul acela atât de 
firav, Lysa avea sa descopere tot ceea ce el nu fusese în stare 
să-i spună. _ 

— Sunt foarte frumoși și mi-au făcut o mare bucurie. Itți 
mulțumesc din suflet! 

— N-ai pentru ce! Spune-mi, mai degrabă, ce faci, cum te 
simți. 

Lysa zâmbi, palidă. 

— Nu știu, aici mi se spune că totul este bine. Eu n-am fost 
împușcată de prea multe ori și nu prea am experiența în 
domeniu. 

— Nici nu știi cât de rău îmi pare, Lysa! 

— De ce? Cred că tu mi-ai salvat viaţa. 

— Nu. Cred că eu ţi-am pus viaţa în pericol. Ai primit un 
glonţ care-mi era destinat. 

Îi istorisi Lysei cele întâmplate și-i spuse despre povestea sa 
anterioara cu Lord, omul pe care îl arestase cândva și care 
încercase să se răzbune. Nu îi pomeni nimic despre moartea 
celor doi și nici măcar nu aminti despre bucata aceea de cec pe 
care i-o găsise în buzunarul hainei sau despre celelalte cecuri, 
lipite cu scotch, din mapa ei. 

Lysa îl întrerupse și îl surprinse, schimbând cu totul 
subiectul, ca și când ceea ce el îi povestea ar fi fost de mult dat 
uitării. Gândul ei urmase un alt drum decât cel al cuvintelor lui 
Jordan. 

— E foarte frumoasă. 

— Cine? 

— Fata cu care te-am văzut în seara aceea. E foarte frumoasa 
şi, cu siguranţa, e chiar ceea ce pare. O femeie. 

— Lysa, Maureen e doar... 

— Nu contează, Jordan, crede-mă! 

Un zâmbet forţat, o mică rană pe un chip palid, luminat de 
ochi ce păreau să fi primit drept colir picături de durere. Jordan 
nu reuși să-și dea seama dacă era mai multa tristeţe în sufletul 


celei care purta lacrimile sau în sufletul celui care le vedea. 

— Soarta are întotdeauna pregătită o glumă bună pentru 
fiecare dintre noi, Jordan. 

Se întoarse spre lumina ferestrei, și ochii îi străluciră în 
reflexii ce nu veneau dinăuntru, ci din afara. 

— Problema nu e cu cine te-am văzut, ci unde te-am văzut... 

Lysa îi făcu semn să se așeze pe un scaun de aluminiu ce era 
rezemat de peretele din stânga patului, în faţa ferestrei. 

— Așază-te, Jordan. Trebuie să-ţi explic motivul pentru care 
te-am chemat seara trecută. Așază-te și ascultă-mă. Te rog să 
nu mă priveşti cât timp îţi vorbesc, altfel n-aș mai avea curajul 
s-o fac. 

Jordan se așeză, și privirea i se mută instinctiv pe buchetul 
de flori, aflat pe măsuţa din cealaltă parte a încăperii, conturat 
pe albastrul peretelui. Işi aminti de culorile grădinii din 
sanatoriul The Oaks, aprinse pentru oameni care poate că nici 
măcar nu le vedeau, și își aduse aminte de cuvintele unui 
cântecel pe care îl murmura mama sa când îngrijeau amândoi 
straturile de flori din faţa casei. 


...Un trandafir roșu strâns ca un pumn de mătase în 
jurul pasiunii... 


— Îţi spun dinainte că tot ce-ţi voi povesti nu este o 
justificare, ci doar o explicaţie. Nu am venit la New York din 
întâmplare, ci cu un scop bine determinat. Toată viaţa am 
încercat sa fiu o persoană normala, cu o viața normala, fără să 
simt că sunt o glumă a naturii de fiecare dată când mă priveam 
în oglindă. Imi doream doar acele lucruri pe care fiecare le are, 
lucruri obișnuite. Să aparţin cuiva, să mă trezesc dimineaţa și 
să adorm seara, după o zi plină de lucruri mărunte, la fel ca în 
ziua precedentă. Eram geloasă pe femeile pe care le întâlneam 
și care se bucurau de plictiseala unei asemenea vieţi. Dar în 
jurul meu găseam doar bărbaţi care ziua mă evitau și pe care 
trebuia să-i evit noaptea. Poate că tatăl meu, preotul Guerrero, 
avea dreptate când spunea că frumuseţea mea este un dar 
diavolesc. Apoi, într-o zi, acolo unde locuiam înainte, a sosit 
acea scrisoare blestemată. 


...0 lalea galbenă pentru o gelozie atât de tăioasă, 


că-ţi rănește ochii... 


— Conţinea un mesaj prin care eram întrebată dacă mi-aş 
dori să câștig o sută de mii de dolari. Am aruncat-o la gunoi, 
gândindu-mă că era o glumă. În ziua următoare a sosit o altă 
scrisoare, iar în următoarea, alta. În fiecare dintre ele mi se 
repeta că aceea nu era o glumă și că, dacă hotărâm să aflu 
despre ce era vorba, trebuia să dau un anunţ în The New York 
Times, scriind doar textul: „LG Okay”. Așa am și făcut. La două 
zile după publicarea anunţului, am primit o altă scrisoare, care 
conţinea patru cecuri de câte douăzeci și cinci de mii de dolari 
fiecare, emise de Chase Manhattan Bank, pe numele meu, 
tăiate însă în diagonală cu foarfecă. Împreună cu aceste cecuri, 
mi-au parvenit și indicaţiile asupra a ceea ce trebuia să fac 
pentru a intra în posesia celorlalte jumătăţi ale filelor de cec. 
Lucrul acesta m-a făcut să uit toate temerile și remușcările pe 
care le simţisem dându-mi târcoale. 

Lysa făcu o pauză. Jordan înţelese că plângea, dar continuă 
să privească fix florile. 


„„„petale de margarete pentru dragoste și dor... 


— Când mi-am dat seama despre ce era vorba, mi-am spus: 
„De ce nu?” în fond, lumea îmi cerea numai atât. Un corp şi un 
pic de timp. O sută de mii de dolari îmi păreau un preţ bun 
pentru a lăsa deoparte toate scrupulele. 


„„„un dediţel alb pentru miile de ghimpi din inimă... 


— Am ajuns în New York hotărâtă ca din acel moment să fiu 
ceea ce mi se cerea să fiu. O jucărie de închiriat, plătită scump. 
Mi-am dus misiunea până la capăt și am depus ceea ce-mi 
fusese cerut într-o cutie poștală din Pennsylvania Station. După 
două zile, am primit în cutia de scrisori a casei tale cealaltă 
jumătate a cecurilor. Misteriosul meu binefăcător se ţinuse de 
promisiune. În tot acest timp nu luasem în consideraţie două 
lucruri. Primul: că, în orice loc ai merge, îţi iei cu tine, chiar 
fără voia ta, conștiința. 


„„.Și violeta, floarea perfidiei și a durerii. 


— Al doilea lucru a fost întâlnirea cu tine. Am încercat să te 
ignor, mi-am văzut de drum, gândindu-mă că și tu vei deveni o 
deziluzie. Însă nu s-a întâmplat așa. În fiecare zi, descoperind 
ce fel de om ești, și mai ales ce fel de om nu știi să fii, mi-am 
dat seama că nu puteam să mă lipsesc de niciuna dintre 
faţetele tale. Astfel, când mi-am dat seama că te iubeam, din 
păcate nu mai eram acea persoană pe care o surprinseseși 
goală în baie. Din vina mea devenisem altceva, altcineva, și, 
oricâte dușuri ar fi făcut, această nouă persoană nu avea să-și 
mai poată șterge sentimentul de murdărie impregnat în piele. 
De aceea, când am înţeles că te apropiai de mine, te-am 
alungat din casă. 

Jordan știa cât de mult o dureau acele cuvinte. Înţelegea asta 
din tonul vocii ei, din lacrimile care îi coborau din ochi și 
păreau să înmoaie sunetul cuvintelor. Și, în același timp, era 
îngrozit de concluzia pe care avea să o tragă, căci nu știa cât de 
scump avea s-o plătească la rândul lui. 

— Când am văzut acel reportaj la televizor, despre asasinul 
nepotului tău și despre proba de ADN care-l inculpa, mi-am dat 
seama ce făcusem, în ce vâltoare criminală mă aruncasem. 

Urmă o pauză care râcâia ca niște unghii pe luciul unei table, 
lăsând însă semne mult mai profunde. 

— Am luat o sută de mii de dolari pentru a întreţine un raport 
sexual cu un bărbat și pentru a transmite un prezervativ cu 
lichidul seminal al acestuia persoanei care m-a plătit. Bărbatul 
despre care vorbesc este Julius Whong. 

Jordan rămase împietrit, cu privirea rătăcită în buchetul de 
flori - „... și violeta, floarea perfidiei și a durerii” -, încât 
aproape că nu auzi ultimele cuvinte ale Lysei. 

— Iar acum, te rog să te ridici de pe scaunul acela și să pleci. 
Du-te să faci ceea ce ai de făcut, dar fără să mă privești, te rog. 

Jordan se ridică și porni, fără a se întoarce s-o privească, în 
acea lungă călătorie care avea ca scop promisiunea unei uși. O 
deschise și o închise încet în urma lui. Imediat ce ieși de sub 
influenţa hipnotică pe care Lysa o exercita asupra lui, în bine și 
în rău, mintea sa formulă un gând, cu viteza luminii. 

Imediat, scoase celularul din buzunar, dar își dădu seama că 
pe acel etaj nu avea semnal. 

Se îndreptă spre lift și, apăsând butonul de apel, continua să 


întoarcă gândul acela pe toate părțile, simţindu-l înfipt în 
mintea sa ca pe un cui care pătrundea din ce în ce mai adânc. 

Drumul până la intrare îi păru nesfârșit. 

Nu ieșise încă din cabina liftului, când îl sună pe Burroni. 

— James, sunt tot eu, Jordan. 

Detectivul îl întâmpină cu o replică părintească, de preot 
bătrân: 

— Bine, bine, fiule. Te iert! Ce pot să fac pentru tine? 

— Voiam să știu dacă ai noutăţi cu privire la cercetarea pe 
care te rugasem să o faci zilele trecute. 

— A, bineînţeles că da! Așteaptă o clipă. 

Jordan auzi în receptor un foșnet de hârtii răsfoite, ca și când 
Burroni ar fi căutat niște notițe pierdute prin maldărul de 
dosare de pe biroul său. 

— Iată-l aici. Cecul a fost emis de sediul Chase Manhattan 
Bank, de la intersecţia dintre Broadway și Spring. Cererea nu a 
fost făcută pentru un cont curent, iar suma corespunzătoare 
cecului a fost plătită în numerar. 

— Ai reușit să identifici persoana? 

— Cererea a fost făcută de un anume John Ridley Evenge, 
dar angajatul care a făcut actele nu și-l amintește. Acea filială a 
băncii emite un număr mare de cecuri de acest tip, câteva sute 
pe zi. 

— Dar nu sunt obligaţi să facă un inventar de casă al 
bancnotelor și al monedelor, atunci când plata se face în 
numerar? 

— Ba da, dar suma despre care vorbim este relativ mică și e 
scutită de taxe. Ba, mai mult, pe cec este trecut numele 
beneficiarului. S-ar fi întocmit mai multe documente dacă 
respectivul cec ar fi fost făcut la purtător. 

Jordan simţea cum nerăbdarea îi urla în urechi cuvintele pe 
care trebuia să i le spună lui Burroni. 

— James, ești măreț! Acum însă trebuie să-ţi cer să fii imens. 

— Spune-mi. 

— Am nevoie să faci pentru mine câteva trebușoare, legale, 
dar neoficiale, mă-nţelegi tu. 

— Perfect. Te ascult. 

— Ai două sau trei fete isteţțe de ale tale pe care să le poţi 
pune să protejeze pe cineva în afara orelor de serviciu? 

— Dacă spun că trebuie să o facă pentru tine, îţi găsesc cu 


zecile. Din câte se pare, ai lăsat o amintire de nezdruncinat 
prin părţile astea. Despre cine e vorba? 

— Camera 307. Saint Vincent's Hospital, pe 7! Avenue. 

— Ştiu. De când ai nevoie? 

— De acu' juma’ de oră. 

— Roger. Ai spus „câteva trebușoare”. Ce-a mai rămas? 

— Avem niște ziariști prieteni? 

— Sigur. Sunt câţiva care îmi sunt datori. 

— Atunci va trebui să le ceri să scrie despre schimbul de 
focuri în care am fost implicat ieri-seară. Spune-le să afirme că 
în timpul evenimentelor a fost împușcată din greșeală 
domnișoara LG, care a murit în urma rănilor suferite. Crezi că 
poţi să faci asta? 

— N-ar trebui să fie probleme. Am să te anunţ. 

Detectivul închise telefonul, și Jordan rămase în picioare, 
singur în mijlocul furnicarului de oameni din holul mare, 
reflectând la cele spuse de Burroni, dar mai ales la ceea ce el 
nu-i spusese acestuia. 

Nu-i vorbise despre filele de cec găsite în apartamentul 
Lysei, identice cu cea pe care James o folosise în mica lui 
anchetă. Pentru moment, prefera să nu-l implice în povestea 
asta. Ar fi însemnat să-l arunce ca pe un os în cușca leilor, să-l 
lase pradă linșajului ziariștilor. Așa cum se întâmplase de multe 
ori în ceea ce-l privea, nici de data asta nu se întrebase de ce. 

O făcuse, și cu asta, basta. 

Era un aspect mult mai important legat de ceea ce tocmai îi 
povestise Lysa. Un aspect care avea o dublă semnificaţie. 

Nu putea încă să vadă toate implicaţiile gândului său, dar 
Julius Whong avea toate șansele să fie nevinovat în cazul 
asasinării lui Gerald, a lui Chandelle Stuart și în cazul răpirii lui 
Campbell. În al doilea rând, pasagerul lui Lord care trăsese 
asupra lor nu își greșise ţinta. 

Glonţul nu îi era destinat lui, ci Lysei. 


45 


Taxiul o lăsă pe Maureen în fața marchizei, de un roșu 
întunecat, care proteja intrarea la numărul 80 de pe Park 
Avenue. Plăti cursa cu care venise acasă de pe heliportul din 
East River și cobori din mașină. Se apropia de intrarea în hol, 
când se trezi cu silueta masivă a domnului Hocto lângă ea. 
Maureen păstra încă în ochi reacția de teroare și chipul răvășit 
al Thelmei Ross, biata femeie închisă în acea colivie de aur de 
la The Oaks, prizonieră între gratiile ruginite ale minţii sale. 
Cufundată în analizarea datelor neașteptate pe care i le oferise 
drumul la Saratoga Springs, nu îl simţise sosind. 

Hocto, în nelipsita lui haină neagră, ce abia îi cuprindea 
trupul de culturist, apăru lângă ea, vorbindu-i pe un ton moale 
și politicos, cu un accent străin, pe care Maureen nu era în 
stare să îl identifice. Părea că, printr-un capriciu al naturii, el și 
șeful său, Cesar Whong, își schimbaseră vocile. 

— Domnișoară Martini, vă cer scuze! Cred că domnul Whong 
ar vrea să discute ceva cu dumneavoastră. 

li arătă printr-un gest al mâinii o berlină mare și întunecată 
din spatele lor, care aștepta lângă trotuar, cu portiera deschisa. 

— Poftiţi! 

Fără să spună nimic, Maureen îl urmă pe Hocto, care o 
conduse spre mașină. Instinctiv, se gândise să refuze invitaţia, 
dar nu-și putu învinge curiozitatea de a afla ce voia de la ea 
acel discutabil și mult discutat om de afaceri. 

După ce închise portiera, Hocto se așeză la volan, iar ea se 
lăsă pe canapeaua din piele albă, alături de Cesar Whong. 
Acesta o întâmpină cu aerul său sobru, rigid, în hainele croite 
impecabil, afișând un zâmbet ce părea tăiat cu cuțitul pe o 
mască de ceară. 

— Buna seara, domnişoară Martini. Vă mulțumesc mult că 
mi-aţi acordat această întâlnire, chiar dacă știu că nu vă sunt 
deloc simpatic. 

Bărbatul opri, cu un gest abia schiţat, orice reacţie a lui 
Maureen. 

— Nu trebuie să vă justificaţi, știu foarte bine ce sunt și la ce 
trebuie să mă aştept în fața oamenilor. Încă de tânăr, am 
încercat să fiu mai mult temut decât iubit. Poate că aceasta a 
fost greșeala mea. Mai ales cu Julius... 


Afirmația sa nu presupunea niciun comentariu din partea lui 
Maureen, și ea nu-l făcu. Se mulțumi să asculte în tăcere restul 
discursului. 

— Domnișoară, dumneavoastră încă nu aveţi copii. Mă văd 
forțat să cad în derizoriu, spunându-vă că, atunci când veţi 
avea, întreaga lume vă va părea altfel, chiar dacă veţi încerca 
din răsputeri să nu se întâmple asta... 

Fraza rămase din nou neterminată. În vocea lui Cesar Whong 
nu era nici urmă de emoție, dar acum bărbatul stătea cu 
privirea aţintită undeva în faţa lui. Între timp, mașina pornise 
de lângă trotuar și intrase în caruselul de lumini și de umbre al 
traficului de seară. Probabil că Whong îi ceruse lui Hocto să 
facă un tur prin cartier pe durata conversaţiei. 

Bărbatul se întoarse spre femeia așezată în dreapta sa și 
vorbi cu o însufleţire neașteptată. Maureen își spuse că, la 
urma urmelor, era și el un om. 

— Fiul meu e nevinovat. 

Maureen își permise să schițeze o mină ingenuă. 

— Oare nu toţi fiii sunt nevinovaţi? 

Whong schiță un zâmbet. 

— Nu vă lăsaţi înșelată de ceea ce v-am spus mai devreme. 
Am făcut multe lucruri discutabile în viaţa mea, dar vreau să 
cred că le-am făcut întotdeauna cu isteţime, dacă nu cumva cu 
inteligență. Faptul că Julius este fiul meu nu mă face să fiu orb 
în ceea ce îl privește. Scoase din buzunarul hainei un șerveţel 
și-și șterse colţurile gurii. Știu că e bolnav. Are mari dereglări 
de personalitate, din cauza cărora am avut destule necazuri și 
în trecut. Am reușit să-l scap de închisoare doar printr-un 
miracol, de vreo câteva ori, dar nu cred că este capabil de 
crima. Oricum, am avut grijă să-l ţin sub control, și pentru asta 
l-am angajat pe domnul Hocto. Whong arătă spre bărbatul care 
conducea. El este însărcinat să-l supravegheze pe Julius de la 
distanţă, pentru a nu intra în necazuri. În serile în care au fost 
comise crimele, Julius era în casă. Chiar dacă ar fi știut că este 
supravegheat, se poate să-l fi păcălit pe Hocto o dată, dar de 
trei ori consider că este imposibil. 

— Atunci de ce nu-l puneţi să depună mărturie la proces? 

Maureen văzu apărând pe chipul interlocutorului său 
expresia răbdătoare a celui care explică unui copil diferenţa 
dintre zi și noapte. 


— Domnișoară, eu sunt ceea ce sunt, iar domnul Hocto nu 
are un trecut de care să se poată mândri. Și printre păcatele 
tinereţii sale se numără și o condamnare pentru falsă mărturie. 
Mai mult, îmi este angajat. Pentru a combate mărturia lui în 
tribunal nici nu este nevoie de un avocat, ci o poate face chiar 
și femeia de serviciu de la biroul mamei dumneavoastră. 

Maureen nu înţelegea unde voia să ajungă. 

— Aţi ales pentru fiul dumneavoastră unul dintre cei mai buni 
avocaţi de pe piaţă. Ce rol am eu în toată povestea asta? 

Imediat după aceea, Maureen își dădu seama că Cesar 
Whong nu ajunsese din întâmplare în vârful piramidei. Expresia 
lui se înăspri, și tăietura de cuţit a gurii sale scoase la iveală o 
lamă ascuţită. 

— Exact asta aveam de gând să vă întreb eu. 

Clipa aceea de răceală tăioasă trecu aproape instantaneu. 
Bărbatul își recupera vocea blândă și chipul impasibil, se relaxă 
și luă o poziție mai comodă pe canapea. 

— Eu știu aproape totul despre dumneavoastră, comisar 
Martini. Ştiu ce s-a întâmplat în Italia și cunosc motivul pentru 
care sunteţi în America. Sunt la curent și cu faptul că sunteţi 
amestecată în ancheta care a dus la arestarea fiului meu, chiar 
dacă, pentru moment, nu cunosc exact modul în care aţi fost 
implicată... 

Cuvintele acelui om o făcură să se simtă vulnerabilă, ca și 
când ar fi fost goală, într-o piaţă plină de oameni necunoscuţi. 
Sincronizându-se perfect cu sfârșitul acelei conversații, mașina 
se opri din nou în fața marchizei roșii, lângă care era tăbliţa 
aurie cu inscripţia: „80 Park Avenue”. 

Cesar Whong își aţinti privirea glacială asupra lui Maureen. 
Fata nu se simţea în stare s-o topească, dar știa că nici nu o 
putea înfiora. 

— Cu ce vă pot fi de ajutor? întrebă, fără să-și plece privirea. 

— În același fel în care aţi contribuit la arestarea lui, aș vrea 
ca, în lumina a ceea ce v-am spus, să contribuiţi la 
demonstrarea nevinovăţiei sale. 

— Poate că mă supraestimaţi, domnule Whong. 

— Nu, poate că dumneavoastră vă subapreciaţi, domnişoară 
Maureen. Ştiu să recunosc slăbiciunile umane. Pe asta mi-am 
construit averea. La dumneavoastră, văd prea puţine. 

Vocea lui Cesar Whong se îmblânzi și, dacă nu ar fi fost 


sigură de sinceritatea lui, Maureen ar fi asemănat-o cu 
alunecarea sinuoasă a unui șarpe peste nisipuri. 


...Şi urme de șerpi reci și leneși, cu mersul lor nefiresc... 


— Domnișoară, ajutaţi-mă. Nu am de gând să vă jignesc cu 
promisiuni financiare, căci știu că în viaţa dumneavoastră banul 
nu contează. Totuși, vă garantez ca mă voi revanșa, încă nu știu 
cum, dar vă garantez că o voi face. 

Portiera din partea sa se deschise, și Maureen văzu cenușiul 
întunecat al trotuarului. Hocto stătea drept, ţinându-i portiera 
deschisă. 

Maureen puse un picior jos. 

— Nu pun la îndoiala cuvintele dumneavoastră, domnule 
Whong, chiar dacă nu sunt în stare sa ajung să vă câștig 
gratitudinea. Nici nu sunt sigură că aș vrea s-o fac. Eu nu am 
nimic cu fiul dumneavoastră, dar, prin natura și prin meseria 
mea, sunt o persoană care caută adevărul, chiar dacă uneori nu 
e lucrul cel mai ușor sau la îndemâna de făcut. Voi ţine cont de 
spusele dumneavoastră și de ceea ce nu aţi spus, drept pentru 
care vă mulțumesc. 

— Adică? 

Maureen cobori din mașină și se aplecă, pentru ca bărbatul 
dinăuntru să-i poată vedea faţa la lumina din habitaclu. 

— Pe parcursul întregii noastre conversații, nu mi-aţi citat 
nici măcar un proverb chinezesc. Bună seara, domnule Whong! 

Maureen se îndepărtă de mașină și, din câţiva pași, ajunse la 
intrarea clădirii, care era nepăzită. Portarul își terminase 
schimbul la ora șase și jumătate, iar ea trebui să se chinuiască 
puţin cu alegerea cheilor. Nu cunoștea prea bine legătură de 
chei și, în plus, era și absorbită de conversaţia pe care tocmai o 
încheiase. Fără vreo logică și poate fără vreun motiv plauzibil, 
evalua în mod pozitiv ceea ce-i spusese Cesar Whong. 

În ascensor, continuă să se gândească la acea întâlnire, atât 
de greu de explicat. Nu se întrebă de unde-și obținuse Whong 
informaţiile. Era un tip atent și capabil și știa că informaţiile 
asupra faptelor, dar mai ales asupra contextelor acestora, erau 
esenţiale pentru un om care intenţiona să străbată un astfel de 
drum. lar lumea era plină de oameni foarte sensibili la 
lingușelile banilor, așa cum el însuși o spusese. 


Intră în casă și o găsi pustie. Mama ei ieșise. Cum lui Mary 
Ann nu-i plăcea să aibă angajaţi permanenţi în locuinţă, ca în 
fiecare zi, Estrella își terminase programul și plecase pe la ora 
șapte. 

Rămase o clipă nemișcată, în holul unde îl întâlnise prima 
dată pe Cesar Whong. Apoi, după un moment de reflecţie, se 
îndreptă spre biroul mamei sale. 

Nu se lăsă impresionată de decorul auster ce părea să 
celebreze succesul lui Mary Ann Levallier în activitatea ei 
profesională, ci se apropie de elegantul birou din lemn, situat în 
mijlocul încăperii. 

Pe suprafața de malahit a acestuia, găsi imediat obiectul pe 
care-l căuta și pe care era sigură că mama ei îl avea în casă: un 
dosar gros pe a cărui copertă stătea scris numele lui Julius 
Whong. Maureen deschise copertele grele din plastic verde și 
constată că dosarul conţinea toată documentaţia necesară 
mamei sale pentru studierea celui mai bun mod de apărare a 
tânărului. 

Maureen se așeză la birou și parcurse, foaie cu foaie, 
materialul referitor la caz. Erau copii ale proceselor-verbale, 
ale analizelor medicale și ale probelor de laborator. După 
aproximativ o oră, examinase deja toate documentele din dosar. 
Dacă mama ei era o bună echilibristă, asemenea tuturor 
avocaţilor, de data asta avea nevoie de mai mult decât atât: 
trebuia să facă salturi mortale pentru a evita pedeapsa capitală 
pentru clientul său. 

Toate probele de care dispunea poliţia îl incriminau fără 
umbră de dubiu. Prezenţa la locul mai multor crime a unui 
bărbat care șchiopăta cu piciorul drept, așa cum făcea și el în 
urma unei recente operaţii de menise și a unei intervenţii la 
ligamentul genunchiului. Pe lângă asta, jaful la care luase parte 
împreună cu ulterioarele victime și crimele înfăptuite, toate 
legate prin imaginea personajelor din Peanuts, se potriveau 
perfect cu profilul psihologic al lui Julius Whong, acuzat de mai 
multe ori de violenţe sexuale și fizice, chiar și de pedofilie; în 
plus, se știa despre el că folosește cantități mari de alcool și 
stupefiante. 

În sfârșit, proba de ADN coincidea cu ADN-ul extras din 
lichidul seminal depistat în vaginul lui Chandelle Stuart. Chiar 
și hangarul în care încercase să-l transforme pe Alistair 


Campbell într-o parodie grotescă a lui Snoopy îi aparţinea 
tatălui său, iar avioanele din el fuseseră cumpărate de acesta 
pentru a le dărui orașului și se aflau parcate acolo în așteptarea 
restaurării. 

Singurul lucru incert era motivul, încă  neelucidat. 
Anchetatorii presupuneau că ar fi fost vorba despre vechi 
neînţelegeri, legate de jaf, poate de împărţirea banilor, 
neînțelegeri pe care Julius Whong le-ar fi rumegat în sinea sa 
până când explodaseră. 

Şi totuși... 

„Fiul meu e nevinovat...” 

Continua să audă vocea lui Cesar Whong, neclintit ca o 
stâncă în credinţa lui. Simţea o repulsie instinctivă faţă de 
oameni ca fiul lui, dar unu; dintre prerogativele muncii sale era 
să nu se lase influenţată de părerile personale și să se bazeze 
cât mai mult posibil pe date obiective. 

„Fiul meu e nevinovat.. 

Erau șanse de unu la sută ca acest lucru să fie adevărat și de 
o mie la o sută ca numitul Cesar Whong să fi minţit. Se gândi 
încă o dată la ultimele cuvinte spuse de mama ei: „Pentru mine, 
până când nu se confirmă contrariul, orice persoana e 
nevinovată” și, cu un oftat, se ridică și ieși din biroul avocatului 
Mary Ann Levallier. 

Se îndreptă spre camera sa și, înainte de a intra în holul care 
ducea spre aceasta, se opri o clipă, nehotărâtă, în faţa 
bucătăriei. Își dădu seama că nu îi era foame și, mai ales, că nu 
i-ar fi plăcut să mănânce singură. Pentru o clipă, nu se putu 
hotări dacă să-l sune sau nu pe Jordan, pentru a-i spune despre 
întâlnirea cu Cesar Whong și pentru a căuta noi idei în timpul 
cinei. Totuși, Jordan păruse destul de nerăbdător să plece cu 
motocicleta imediat după coborârea din elicopter și nu ezitase 
s-o facă imediat ce pusese piciorul pe pământ, își amintea 
foarte bine și de comportamentul său ciudat din seara în care 
luaseră cina împreună la Martini's, când primise acel telefon. 
În timpul serviciului, probabil că fusese un foarte bun poliţist, 
dar, în ceea ce privea problemele personale, Jordan era 
transparent ca sticla. Ca femeie, Maureen înţelesese imediat că 
în spatele stânjenelii sale trebuia să fie o poveste în care era 
implicat mult din punct de vedere afectiv. La urma urmelor, 
Maureen se gândi că nu știa mai nimic despre el, dacă avea sau 


nu o iubită, o soţie sau altceva. Îi plăcea bărbatul acela, îl 
simțea ca pe un prieten apropiat și nu-și dorea să-i creeze 
probleme în viaţa personală cu apeluri inoportune. 

Ajunse în camera ei, își scoase pantofii și, desculţă, se duse 
să se întindă în pat, bucurându-se de momentul acela de 
trândăvie. Lăsă pe mai târziu plăcerea unui duș, mulţumindu-se 
pentru moment să și-l imagineze. 

Rămase întinsă peste cuvertură, privind tavanul. Se simţea 
neobișnuit de liniștită, fără sentimentul de teamă care o 
însoţise de când își dăduse seama de acel dar ciudat și sumbru, 
pe care îl purta pretutindeni ca pe un corb întunecat pe umăr. 

Era trează, atentă și liniștită. 

Una câte una, reluă în minte toate imaginile legate de viaţa 
tumultuoasă a lui Gerald Marsalis pe care le văzuse de-a lungul 
timpului. Trupul vopsit în roșu, chipul demonic din oglindă, faţa 
femeii albastre aflate sub ea, transfigurată de plăcere, senzaţia 
ciudată de a poseda un penis și de a simţi cât de copleșitor este 
un orgasm pentru bărbat. Parcurse din nou urmele lăsate în 
memoria ei: desenul inocent al unui copil, furia lui Christopher 
Marsalis, chipul răvășit al Thelmei Ross, omul văzut de la spate 
cu cuțitul însângerat, jaful și măștile personajelor din Peanuts 
și acea figură amenințătoare din umbra palierului, care 
dispărea cu o clipă înainte de a ieși la iveală și de a-și arăta 
faţa... 

Imaginile acestea o bântuiseră și o făcuseră să creadă că 
este nebună, până când înţelesese că nu erau halucinaţii ale 
minţii sale bolnave, ci frânturi de viaţă, rămase în ochii săi, 
pentru a perpetua amintirea celui care le trăise cândva. 

Acum, când păreau să-i aparțină pentru totdeauna, putea să 
și le așeze în ordine în minte și să le analizeze fără teamă. 
Chiar dacă nu era capabilă să le găsească o explicaţie, putea să 
le accepte. 

Întinsă sub tavanul albastru, parte integrantă a lumii sale 
reale, simţi cum fulgerul o cuprinde fără vreun preaviz. Se văzu 
întinsă pe pat cu senzaţia că salteaua de sub ea emana un val 
de căldură ce prinsese a erupe fierbinte. 

Brusc, vizualiza ceea ce știa că purtase în sine ca pe o 
imagine descompusă caleidoscopic și pe care nu reușise încă să 
o reconstituie. Acum, totul era clar și-i dădea sentimentul unei 
explicaţii mult prea simple. Maureen se blestemă că nu 


înţelesese mai devreme. 

Chiar dacă nu pricepea de ce, știa acum cine îi ucisese pe 
Gerald Marsalis și pe Chandelle Stuart și cine provocase 
moartea lui Alistair Campbell. 

În clipa în care avu revelaţia, conștientiza și caracterul 
paradoxal al acesteia. 

În realitate, știuse dintotdeauna. 


46 


Bezna și așteptarea au aceeași culoare. 

Maureen, așezată în întunecime, ca într-un fotoliu, le 
cunoscuse îndeajuns pe amândouă, încât să-i fie teamă. 
Învăţase, chiar prea bine și pe propria piele, că uneori vederea 
nu e doar o valență fizică, ci și una mentală. Brusc, farurile unei 
mașini în trecere desenară un pătrat luminos, ce străbătu 
pereţii, cu o curiozitate grăbită și furtivă, ca și când ar fi fost în 
căutarea unui punct imaginar. Apoi, strecurându-se prin 
temniţa încăperii, pătratul acela de lumină regăsi libertatea 
ferestrei și se întoarse afară, urmând mașina care îl generase. 
Dincolo de perdele, de ferestre, de ziduri, în întunericul 
albastru al miilor de lumini de neon, era încă acel vacarm de 
neînțeles numit New York, orașul pe care toţi spun că-l detestă, 
dar pe care toţi continuă să-l străbată, cu unicul scop, 
nemărturisit, de a înțelege cât de mult îl iubesc. Şi cu spaima 
de a descoperi cât de puţin li se înapoiază din această dragoste. 
Și astfel, își dau seama că sunt doar oameni, asemenea 
celorlalţi, care populează tot restul lumii, simple ființe umane, 
care refuză să aibă ochi de văzut, urechi de auzit și o voce cu 
care să răspundă altor voci, ce strigă și mai tare. 

Pe măsuţa de lângă scaunul pe care stă Maureen se află un 
pistol Beretta 92 SBM, cu mânerul de dimensiuni mai reduse 
decât cele obișnuite, făcut anume ca să se potrivească unei 
mâini feminine. 

Era al mamei sale. 

Ştia că avea unul și îl luase din sertarul în care aceasta îl 
păstra, înainte de a ieși din casă. 

Îl așezase pe suprafaţa de cristal, după ce îi introdusese 
cartușul pe ţeavă, cu un gest hotărât, iar zgomotul 
obturatorului se răsfrânsese în tăcerea încăperii cu sunetul sec 
al unui os care se rupe. Încet, încet ochii săi se obișnuiseră cu 
întunericul și reușise să aibă o percepţie bună a locului în care 
se afla, chiar și cu luminile stinse. Privirea lui Maureen era 
fixată pe peretele din faţa ei, pe care mai mult ghicea decât să 
vadă pata întunecată a unei uși. Cândva, la școală, învățase că, 
dacă priveşti intens o suprafață colorata și apoi îţi dezlipești 
privirea de la ea, pe pupila rămâne imprimată o pată 
luminoasă, de culoare perfect complementară celei privite 


anterior. 

Maureen își simţi propriul surâs amar înflorind în întuneric. 

Culorile complementare sunt cele care, combinate în 
proporții exacte, dau ca rezultat un gri absolut. Dar asta nu se 
poate întâmpla în bezna. Întunericul nu poate genera decât un 
alt întuneric. Totuși, în clipa aceasta, nu întunericul era 
problema. Când persoana pe care o așteaptă va sosi, intrând, 
va lumina brusc încăperea. Dar nici asta nu constituie 
adevărata problema și nici măcar rezolvarea ei. 

După un drum aparent fără sfârșit, străbătut pentru a ucide 
sau pentru a nu fi ucise, după o lunga călătorie prin acel tunel, 
în care doar câteva lumini ridicole le-au arătat drumul, acum 
două persoane erau, în sfârșit, aproape de ieșirea la soare. Şi 
erau singurele care se aflau în posesia acelei stări mentale care 
reprezintă de una singură cuvântul, auzul și vederea: adevărul. 

Una era ea, o fată prea speriată ca să-și dea seama că o 
deţine. 

Cealaltă, bineînţeles, era persoana pe care o aștepta. 

El, asasinul. 

Imediat ce înţelesese cine era, Maureen îl sunase pe Jordan, 
dar telefonul lui era închis. Jordan era singura persoana căreia 
îi putea explica mecanismul prin care ajunsese să intuiască 
adevărul. Unica persoană care mai știa ce i se întâmpla era 
fratele lui, dar primarul Christopher Marsalis era prea ocupat 
în clipa aceea și prea interesat de răzbunare împotriva 
asasinului fiului său pentru a-i accepta ipoteza abracadabranta, 
ce venea să distrugă toate probele infailibile care îl acuzau pe 
Julius Whong. 

Oricare altă persoană implicată în ancheta, inclusiv Burroni, 
dacă ar fi fost informată asupra acestor lucruri, i-ar fi spus să 
stea liniștita acolo unde era și s-ar fi prezentat în scurt timp la 
ea, însoţită de infirmieri și aducând o cămașă de forță. Căutase 
în cartea de telefoane un nume și obținuse în schimb un număr 
de telefon și o adresă din Brooklyn Heights. Sunase îndelung, 
dar nu primise niciun răspuns, așa că închisese. 

leșise din clădire ca și când lumea ar fi trebuit să se 
sfârșească dintr-o clipă în alta. La ieșire se întâlnise cu mama 
ei, frumoasa și impecabila, întorcându-se acasă la sfârșitul unei 
zile de munca, proaspăta ca și când abia ar fi fost scoasă din 
cutie. O îmbrăţișase, fiind atenta ca aceasta să nu simtă 


duritatea metalică a pistolului ascuns în cureaua blugilor. 

O sărutase pe obraz și o privise în ochi. 

— Aveai dreptate, mamă! 

Într-o clipă închisese ușa în urma sa, lăsând-o pe Mary Ann 
Levallier încremenită în hol, privindu-și fiica de parcă aceasta 
ar fi fost posedata de forțe extraterestre. 

În taxi, Maureen continuase să-l sune pe Jordan, fără 
încetare. În cele din urmă, se hotărâse să-i lase un mesaj, 
explicându-i ce i se întâmplase, încotro se îndrepta și ce avea 
de gând să facă. 

Şoferul o lăsase la adresa indicată, la intersecţia dintre 
Henry Street și Pierrepoint Street. Odată coborâtă din mașină, 
Maureen căutase să evalueze situaţia. Henry Street era 
iluminată, pe toată lungimea sa, de felinare rotunde cu lumina 
blândă și cremoasă, dar pe ultima porţiune, dintr-un motiv pe 
care nu și-l putea explica, erau stinse. Primul felinar al străzii 
perpendiculare era situat la vreo zece metri de la marginile 
casei și, la acea oră, traficul era aproape inexistent. 

Bun. 

Dacă ar fi putut alege, n-ar fi știut să-și imagineze o situaţie 
mai potrivită. Privi îndelung faţada principală a acelei case cu 
două etaje, din cărămidă roșie, care în penumbră părea 
întunecata, imagine la care contribuiau și urmele lăsate de 
intemperii, dar și arhitectura neogotică, greoaie, într-un alt 
moment al vieţii sale, Maureen ar fi considerat-o excesivă, dar 
acum aspectul exterior al acelei clădiri îi părea cu totul potrivit 
acelor evenimente absurde, acelui Halloween de-a-ndoaselea, 
care, în loc să aducă dulciuri pentru copii, avusese ca unică 
recompensă moartea. 

Intrarea era acoperită, pe toată lungimea sa, de o marchiză 
dreptunghiulară, suficient de largă pentru a oferi adăpost chiar 
și în cazul celei mai violente furtuni. Urcând câteva scări, se 
ajungea la intrarea din lemn masiv, care avea în partea 
superioară un dreptunghi de geam armat cu inserţii ce 
aminteau de vitraliile unor catedrale. 

Pipăind-o, Maureen își dădu seama că rolul ei era pur 
decorativ. Asta simplifica mult lucrurile. Probabil că ușa cea 
mare se deschidea spre un vestibul din care se ajungea în 
restul casei. Era destul de puţin probabil că ar fi fost protejat 
împotriva furturilor, fiindcă orice imbecil pus pe glume, care ar 


fi aruncat o cât de mică pietricică, ar fi făcut să răsune sticla. 

Maureen scoase din buzunarul din spate al blugilor un toc de 
piele pe care îl botezase cândva, cu ironie, Casa-kit, după 
numele unui vechi lanţ italian de magazine specializat în 
decoraţiuni interioare. Un anume Alfredo Martini, un domn 
vârstnic, cu un aer foarte distins și cu o mână foarte lungă, de 
care o lega doar numele, i-l dăruise cândva. Se întâlneau destul 
de des la comisariat, atunci când bărbatul era surprins în 
apartamentele în care nu fusese invitat. Odată, când devenise o 
certitudine că în scurt timp avea să moară de cancer, Maureen 
îl scutise de un nou weekend în pușcărie. In semn de 
mulțumire, el îi dăruise instrumentarul său și o învățase să-l 
folosească. Justificarea sa era un vechi proverb, acela care îţi 
spune să înveţi orice meserie, căci îţi va fi de folos cândva. lar 
în acel moment Maureen se felicita că o făcuse. 

De obicei păstra tocul într-un buzunar din capacul casetei cu 
smacuri. Când plecase din Italia, fără ca măcar să fi știut ce 
era, persoana care îi făcuse bagajele îl lăsase acolo. Maureen 
hotărî că acesta era un adevărat semn providenţial. 

Scoase afară instrumentele necesare și, fără prea multă 
greutate, deschise ușa din lemn masiv, care în aparenţă 
promitea mult mai mult decât ascundea în realitate. O împinse 
ușor, cu respiraţia tăiată, dar nicio sirenă de alarmă nu se 
activase pentru a anunţa prezenţa unui intrus, așa cum, de 
altfel, bănuise. 

Intră într-un hol larg cu tavan înalt, decorat sobru. Aici se 
aflau diferite plante ornamentale, și pe pereţi atârnau câteva 
tablouri, pe care nu reușea să le distingă în semiobscuritate. 
Lângă peretele din fața intrării se vedeau o măsuţă și două 
scaune, iar imediat lângă ele erau niște draperii grele, a căror 
culoare nu reușea s-o distingă. Pe pereţii din stânga și din 
dreapta se găseau două uși masive de acces către restul casei. 

Forţând încuietoarea, continuase să-și repete că nu era 
prudent ceea ce făcea, nici logic, nici legal. Inchizând-o în urma 
sa, își spusese că totuși era omenesc s-o facă, și asta îi era 
suficient. Nu îi păsa de consecinţe: după ce descoperise 
criminalul, o devora curiozitatea de a-i afla motivul. 

Incăperea rămăsese într-un întuneric total. Maureen 
ajunsese fără probleme la scaun și se așezase în așteptare. 
Avea de partea ei toate armele necesare: pistolul, surpriza și 


adevărul. 

Acum nu mai lipsea decât el. 

Timpul trecea cu lentoarea unui melc. Totuși, așteptarea 
aceea răbdătoare se dovedi a fi un pariu câștigat. 

Anunţată de raza de lumină ce trecu peste geamul din faţa ei, 
o mașină sosi, oprindu-se în stradă, chiar în faţa intrării. Se 
auzi zgomotul unei portiere trântite, urmă lumina farurilor care 
se îndepărtau și apoi ecoul pașilor pe scările de la intrare. Auzi 
cheia în broască, apoi ţăcănitul încuietorii. Sincronizându-se 
perfect, o mașină trecu aducându-și contribuţia luminoasă, și în 
transparenţa sticlei opace Maureen văzu o siluetă de bărbat, 
conturându-se nesigură pe fundal. Așa și-l imaginase 
întotdeauna, un contur nedefinit, descompus de refracția 
luminii, căruia nu reușise să-i dea un chip și un nume până 
când ușa din mintea ei nu se deschisese. 

Exact așa cum urma să se întâmple acum. 

Calmă, întinse mâna și luă pistolul de pe măsuţă. Contractă 
mușchii braţului, pentru a-i susţine greutatea. Arma o liniști: o 
simplă bucată neînsufleţită de metal, nici bună, nici rea, dar era 
ceva tangibil și sigur în momentul acela, când ea avea nevoie 
de siguranţă, după toate acele călătorii forţate în ireal. 

O altă mașină se auzi în stradă și, fără zgomot, ușa cu 
geamuri mate se deschise, desenând în pătratul de lumină 
proiectat pe podea umbra unui bărbat. Maureen văzu raza 
ajungându-i până la vârfurile picioarelor ca un val ce se retrase 
atunci când omul intră și închise ușa. 

Lumină și întuneric, la fel ca toată acea poveste fără sens și 
fără rost. 

După ce intră, bărbatul nu aprinse imediat lumina. Când o 
făcu, era întors cu spatele la ea, și nu își dădu seama imediat 
de prezența femeii așezate pe scaunul de lângă peretele din 
faţa ușii. Maureen fu bucuroasă de clipa aceea de pauză, care 
dădu timp ochilor ei să se obișnuiască oarecum cu schimbarea 
de luminozitate. 

Când bărbatul se întoarse, o văzu acolo, cu pistolul în mână, 
rămânând pentru o clipă încremenit de surpriză. Imediat după 
aceea, Maureen îi văzu trupul relaxându-se, iar chipul 
destinzându-i-se, ca și când ar fi trăit un moment la care se 
aștepta și pentru care se pregătise. 

Era un asasin, și totuși Maureen simţea admiraţie pentru 


calmul său. Acea reacţie simplă fu suficientă pentru a-i 
confirma că bănuielile sale erau adevărate. 

Omul arătă cu un semn al capului spre pistol, rostind cu glas 
neîncrezător: 

— De ce? 

Cu aceeași simplitate și cu aceeași voce calmă, Maureen 
răspunse: 

— Același lucru voiam să te întreb și eu. 

— Nu înţeleg. 

— Gerald Marsalis, Chandelle Stuart, Alistair Campbell... 

Bărbatul plecă ușor capul, în semn că înţelesese. Apoi ridică 
din umeri, cu un gest de abdicare în faţa adevărului. 

— Acum ce mai contează? 

— Contează pentru mine. 

Bărbatul își permise o mică divagare legată de o curiozitate 
personală. 

— Ce rol ai tu în povestea asta? 

— N-ai să crezi niciodată. 

Bărbatul zâmbi. Avea ochii aţintiți asupra ei, dar Maureen își 
dădu seama că nu o mai vedea. 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce lucruri sunt în stare să cred... 
Maureen înţelese că aceste ultime cuvinte le spusese mai mult 
pentru el decât pentru ea. Imaginea pe care omul o evocase în 
mintea proprie, indiferent care fusese, dispăruse în același fel 
în care venise: pe neașteptate. 

— De unde vrei să încep? 

— Întotdeauna e mai indicat să începi cu începutul. 

— Foarte bine. Hai să mergem dincolo. Vom sta ceva mai 
comod. 

Ținându-l mereu în cătarea pistolului, Maureen se ridică de 
pe scaun, dar simţi că se întâmpla din nou. Acel fior lung, pe 
care îl cunoștea atât de bine, o încerca din nou, iar pielea i se 
strângea pe trup, ca și când ar fi devenit brusc prea mică 
pentru a o cuprinde. Se surprinse gândind același lucru inutil 
ca într-o altă noapte din viaţa ei. 

„Doamne, te rog, nu acum, te rog, Doamne, nu acum...” Apoi 
simţi senzaţia familiară a ceea ce avea să se întâmple, venind 
parcă de departe, pe fundalul zgomotului metalic al pistolului 
căzut la pământ și... 


„„.„sunt în picioare în mijlocul unei încăperi mari pline 
de lumină, care intră prin ferestrele așezate sus pe 
perete, și mă plimb spre peretele din spate și, privindu- 
mi picioarele, le văd colorate în roșu pe dalele albe, și 
mă apropii de ușa care dă spre scări, și... 

„sunt într-un dormitor unde Julius este întins peste 
trupul lui Chandelle și o pălmuiește în timp ce i-o 
trage, și Alistair, cu pantalonii lăsaţi în vine, se 
masturbează așteptându-și rândul, și eu mă masturbez 
la rândul meu, și... 

„„sunt în faţa unei alte uși care se deschide și apare 
Chipul frumos și neîncrezător al Thelmei Ross, care 
apoi e împinsă și cade la pământ țipând, iar în câmpul 
meu vizual apare o mână ce ține un pistol și... 

„„sunt din nou în fața ușii întredeschise a acestei 
încăperi atât de luminoase, și o deschid, și în 
penumbra palierului răsare o siluetă purtând un 
hanorac și se îndreaptă spre mine și reușesc în cele din 
urmă să o văd la faţă și înțeleg că îmi vorbește, chiar 
dacă nu reușesc să îmi desprind privirea de pe pistolul 
pe care îl ține în mână, iar chipul său este zâmbitor și... 


Momentul trecu exact așa cum sosise. 

Maureen se văzu întinsă la pământ, fără puteri, așa cum i se 
întâmplase de fiecare dată când amintirile spectrale ale lui 
Gerald Marsalis veniseră înspre ea, cerând încă o frântură de 
viaţă. Cu respiraţia încă sacadată, împingându-se cu braţele, se 
ridică până ajunse în patru labe. Rămase o clipă în poziţia 
aceea, cu capul plecat și cu părul atârnându-i pe lângă faţă, ca 
ramurile unei sălcii plângătoare, încercând să-și recapete 
ritmul normal al inimii, pe care o simţea bubuind în urechi cu 
sunetul înfundat al unor tobe taiko. 

În acea viziune definitivă, Maureen reuși să vadă chipul 
persoanei care îl ucisese pe Jerry Kho, pictorul blestemat, exact 
în momentul când asasinul intrase în casă, ameninţându-l cu un 
pistol. 

Maureen își ridică încet capul. 

Regăsi în faţa ochilor același chip pe care îl văzuse mai 
devreme, în acel moment inoportun în care pierduse senzaţia 
de timp și spaţiu. Era același bărbat care acum stătea în 


picioare în faţa ei și o privea cu capul ușor aplecat într-o parte, 
cu o privire uimită întipărită pe chip. Era îmbrăcat altfel, dar, la 
fel ca în viziunea de mai devreme, ţinea aţintit asupra ei un 
pistol. 


47 


Harmon Fowley, responsabilul de la Codex Security, îl 
aștepta pe Jordan în fața intrării principale de la Stuart 
Building. Părea că destinul făcea ca ei doi să se întâlnească 
doar în locul acela și numai noaptea târziu. Când Harmon își 
dădu seama că omul de pe motocicleta roșie era Jordan, se 
apropie de el și așteptă s-o așeze pe cric și să-i oprească 
motorul. 

Rămase la vreo câţiva metri depărtare, admirând acel Ducati 
999, pe când Jordan cobora de pe șa. 

— Italiană, nu-i așa? Frumos animal! A 

Jordan își scoase casca și-și îndreptă părul. li întinse mâna, 
salutându-l. 

— Da, într-adevăr, un animal frumos. 

— Cât scoate? 

Jordan făcu un gest nepăsător. 

— Destul cât cei de la Circulaţie să nu apuce să-i ia 
numerele. 

Harmon Fowley îl privi neîncrezător, ca și cum i-ar fi apărut 
brusc în vârful capului o pereche de antene verzi. 

— Hai, nu-mi spune că incoruptibilul locotenent Marsalis 
încalcă regulile! 

Lui Jordan îi veni în minte agentul Rodriguez și purtarea lui 
respectuoasă, de care nu îl putea dezvăţa. 

— Parc-ai fi unul dintre băieţii mei. Trebuie să-ţi spun și ţie 
că nu mai sunt locotenent? 

Fowley se opri și ridică o mână pentru a sublinia ceea ce 
avea de spus. 

— Poate că, oficial, nu mai ești, dar vechiul foc mocnește încă 
sub cenușă. Cred că trebuie să te felicit. Nimeni nu ţi-a 
pronunţat numele, dar sunt convins că ţi-ai băgat nasul pe- 
acolo. Am auzit că l-aţi prins. 

Jordan își permise o expresie de nepăsare. 

— S-ar părea că da. Ştii și tu cum merg treburile astea. De 
obicei, soluţia cea mai simplă e și cea adevărată. 

— Însă, dacă ești aici, presupun că de data asta lucrurile nu 
stau chiar așa. 

— Exact. Trebuie să verific un amănunt important și nu pot s- 
o fac decât dacă mă ajuţi. Mulţumesc că m-ai așteptat, îmi faci 


un serviciu imens. 

Fowley ridică din umeri pentru a arăta că nu da importanţa 
spuselor lui Jordan. 

— N-ai pentru ce... De când am divorţat, am o grămadă de 
timp liber. 

— Cum zice proverbul? Când pisica nu-i acasă, șoarecii 
joacă... 

Fowley îi oferi în schimb un zâmbet amar. 

— Îmi pare că acum joacă mai mult pisica. 

— Iti lipsește? 

Fowley răspunse unei întrebări pe care și-o pusese de zeci de 
ori și singur. 

— Eh, ce să zic... Am petrecut ultimii trei ani gândindu-mă la 
libertate, și acum, când am obținut-o, nu simt nicio satisfacţie 
când mă întorc seara târziu cu o bere în plus la bord. Faptul ca 
nu mai trebuie să șterg urmele de ruj de pe cămăși ia mult din 
plăcerea oricărei aventuri. 

Vorbind, trecuseră de ușa circulară și pătrunseseră în holul 
de la intrare, protejat de ferestrele imense de la Stuart 
Building. Văzuţi din afara, păreau două siluete minuscule, prea 
mici pentru imensul ecran în care se mișcau. 

Odată epuizate replicile protocolare, veni rândul subiectelor 
serioase. 

— Din apelul tău mi s-a părut că stai pe cărbuni încinși. Cum 
te pot ajuta? 

— Harmon, trebuie să mai văd o dată DVD-urile din seara 
aceea. Crezi că se poate? 

— Nicio problemă. Ba, mai mult, ești un tip norocos. E de 
serviciu Barton, tipul de data trecuta. E unul dintre oamenii 
mei, și cu el putem sta liniștiți. 

Urcând scara către postul de control, Jordan retrăi seara în 
care venise să vadă, pentru prima dată, locul asasinării lui 
Chandelle Stuart. Revăzu corpul ei slab lipit de pian și tristețea 
lui Randall Haze, un bărbat care se credea puternic și care, 
asemenea lui, găsise slăbiciune în cel mai neașteptat loc. 
Dezvăluirea Lysei de la ultima lor întâlnire îl rânise la fel de 
profund ca glonţul care o atinsese pe ea. Reacţia lui fusese însă 
de a-și pune creierul în mișcare, la capacitatea maxima de care 
era capabil un gând uman. 

Şi în fiecare minut după aceea își spusese că era un prost. 


Când văzuseră silueta șchiopătând a lui Julius Whong 
traversând holul de la Stuart Building, cuprinși de zelul 
detectivilor ideali, bucurându-se de urma pe care o găsiseră, se 
lăsaseră orbiţi de ceea ce vedeau și uitaseră celelalte 
posibilităţi. Așa cum se întâmplă adesea, parcurseseră cărarea 
unor conexiuni forțate și uitaseră de cele simple. 

Una dintre ele era cea pentru care Jordan nu se ierta. 

Il văzuseră intrând, dar nu-l văzuseră ieșind. 

Când încă mai era poliţist cu acte în regula, era obișnuit să 
nu cadă în astfel de curse banale. Acum, când nu mai era 
poliţist, poate că se cam ramolise. Sau poate că uita din nou 
ideea de bază și, pur și simplu, nu-l interesa să fie poliţist. 

Dar trebuia să termine povestea asta înainte de a... 

„Inainte de ce?” 

Ajunseră în faţa mesei la care şedea Barton, chiar la timp 
pentru a nu fi nevoit să răspundă la acea întrebare. 

Fowley se adresă bărbatului de la pupitru, al cărui chip era 
luminat de reflexele ecranelor. 

— Barton, prietenul meu ar vrea să revadă DVD-urile din 
seara uciderii domnișoarei Stuart. Toate intrările. Se poate? 

— Sigur. Veniţi cu mine. 

Barton se ridică din fotoliul de piele și îi conduse într-un 
birou din stânga postului de control. Aici, înăuntru, pe peretele 
din fața ușii, erau rafturi întregi cu DVD-uri înregistrate, 
așezate în ordine. În centrul încăperii era un birou micuţ, cu un 
monitor deschis și cu un calculator conectat la un DVD-player. 

— Acesta este biroul în care păstrăm DVD-urile și le 
reformatăm, când sunt scoase din circuit. 

Barton se apropie de rafturi și, imediat după aceea, puse pe 
masă doua carcase de plastic negru. 

— Poftim. Acestea sunt înregistrările din seara respectivă ale 
camerelor video de la toate intrările. 

Jordan se apropie de un scaun de birou așezat lângă perete și 
îl împinse până lângă masă. 

— Foarte bine. De aici cred că mă descurc singur. Nu vă cer 
să rămâneți cu mine, căci s-ar putea să dureze mult și n-aș vrea 
să vă răpesc timpul. 

Atât Fowley, cât și omul sau înţeleseră că Jordan prefera să 
urmărească singur înregistrările. Barton îi arătă calculatorul. 

— Ştii cum funcţionează un astfel de program? 


— Cred că da. 

— Pentru a reproduce filmările, funcţionează ca un DVD- 
player normal. 

Jordan se așeză pe scaun și deschise computerul și 
monitorul. 

— Cred că mă descurc. 

După ce aprobă printr-un semn al capului, Barton se 
îndepărtă, ieșind din birou. Fowley înţelesese că Jordan, 
acaparat de gândurile sale, nu mai era cu ei în acel moment. li 
puse o mâna pe umăr. 

— OK, Jordan, eu plec. Orice ţi-ai dori sa găsești, sper să fie 
sau să nu fie acolo, după cum crezi tu de cuviinta. 

Înainte de a continua, așteptând să se aprindă computerul, 
Jordan își învârti scaunul pentru a-l putea privi în ochi. 

— Îţi mulţumesc, Harmon! Eşti un adevărat prieten. 

— N-ai pentru ce! Îi voi spune lui Barton să-ţi pună la 
dispoziţie tot ce-ţi va trebui. 

Jordan rămase privindu-l, până când ușa se închise în urma 
lui. Imediat după aceea se întoarse, luă prima carcasă, scoase 
discul și-l introduse în DVD-player. Porni programul și începu 
să deruleze filmul. 

Pentru a economisi timp, derula rapid înainte ambele discuri. 
Din fericire, era un program foarte bun și un aparat pe măsură, 
iar vizionarea rapida se desfășură fără a fi fragmentata, cum se 
întâmpla la aparatele obișnuite. 

După aproape o oră, terminase. 

Fusese grotesc și tragic în același timp să revadă în acel fel 
silueta șchioapa a asasinului, ridiculizata de redarea rapidă, pe 
când se îndrepta spre locul crimei sale. 

Analizase cu mare atenţie toate filmările de pe durata a 
douăsprezece ore, ce redau până la ore târzii intrările pustii, cu 
excepţia unor rarisimi noctambuli care se întorceau acasă după 
o seară de dezmăț. După ora semnalata pe ecran, scena 
începuse să prindă viaţă abia spre dimineaţă. 

Alergători matinali se îndreptau spre Central Park, bărbaţi 
cu costume gri și cu genţi diplomat în mâna, un cuplu cu valize 
și având aerul unora care plecau în vacanţa, iar, în fundal, alţi 
oameni, diverși și colorați. 

Pe măsura ce se apropia ora de deschidere a magazinelor și 
a birourilor, traficul de intrare și de ieșire se intensifica, până 


când ajunse adecvat unui centru ca Stuart Building. 

Jordan nu găsi niciun indiciu. Nicio silueta șchioapă, măcar 
ascunsa pe jumătate de altcineva, care sa încerce sa treacă 
neobservată pe una dintre intrări. 

Dacă ar fi fost să se ia după ceea ce vedea, bărbatul acela 
intrase în clădire, dar nu mai ieșise. 

Doar dacă nu... j 

Jordan hotărî s-o ia de la capăt. Incepu să deruleze primul 
DVD cu viteza normala. Controla ora de pe ecran. Imaginile pe 
care le vedea erau înregistrate la ora șapte și jumătate 
dimineata. 

Silueta unui bărbat în haine întunecate străbătea intrarea 
principală spre ieşire, având grija să nu fie surprins de niciuna 
dintre camerele video. Jordan îl observase, deși se amestecase 
printre oamenii care începuseră să populeze holul, căci se 
mişca într-un mod bizar, constrâns de eschivele pe care trebuia 
să le facă, pentru a-și păstra poziţia. 

Dar, la un moment dat, se întâmplă ceva. 

Un tip robust și chel, deplasându-se în sens invers și vorbind 
cu o persoana de lângă el, distras sau poate păcălit de felul în 
care se deplasa omul care îi venea din faţă, îl lovi cu umărul pe 
bărbatul cu haina întunecată, care se îndrepta spre ușa 
circulară. Contactul cu acesta îl făcu să se întoarcă și să-și 
ofere pentru o clipă chipul camerelor de luat vederi. 

Jordan opri imaginea și derula înapoi, cadru cu cadru, până 
când ajunse la cel în care faţa omului era în centrul ecranului. 

În câteva clipe, găsi în bara de comenzi funcţia „zoom” și, 
după câteva tentative eșuate, reuși să aducă în prim-plan figura 
pe care o încadrase. În ciuda faptului că imaginea era 
deteriorată prin mărire, recunoscu un chip pe care îl mai 
văzuse. 

Lui Iordan îi tresări inima. 

Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuia, atunci era clar că 
persoana aceea așteptase toată noaptea pe scări, pentru ca 
apoi să poată ieși neobservată, amestecându-se în mulţimea de 
dimineaţă. O ploaie de mici detalii trecute cu vederea păru să 
pornească mecanismul pe care îl avea în creier și care, în 
momentul acela, măcina ipoteze și gânduri. 

Pentru a ajunge la o concluzie cu șanse mari de reușită, mai 
avea de făcut un lucru, și pentru asta trebuia să urce în 


apartamentul lui Chandelle Stuart. leși din birou și se apropie 
de pupitrul cu ecrane, ce derulau imagini asemănătoare celor 
pe care tocmai le urmărise. 

— Barton, mai sunt sigiliile pe apartamentul domnișoarei 
Stuart? 

— Nu, le-au scos acum câteva zile. 

— Codul îl ai? 

— Da. 

— Trebuie să dau o raită pe acolo. Dacă nu ai încredere în 
mine, trimite pe cineva să mă însoţească. Nu vreau să-ţi fac 
probleme. 

Barton luă un post-it galben și scrise repede un număr pe 
care i-l întinse. 

— Domnul Fowley a spus „orice-i trebuie”. În afară de fundul 
meu, și asta intră în listă. 

— Mulţumesc, Barton. Ești un tip pe cinste! 

Imediat după aceea, ascensorul îl lăsa, cu o ușoară legănare, 
în apartamentul lui Chandelle Stuart. Intră în salon și văzu 
imediat în faţa sa marcajele albe ale celor de la Criminalistică 
pentru a păstra clară poziţia cadavrului. 

Avea dreptate legistul. Părea un gag cu Mister Bean. 

Era prima dată când, la locul unei crime, vedea un marcaj în 
care, pe lângă conturul unui corp, era inclus și cel al unui pian. 
Aruncă o privire în jur. Casa rămăsese neschimbată, dar părea 
să nu mai aștepte pe nimeni. Doar pe mobile era un fin strat de 
praf, care avea să crească în timp, până când apartamentul 
urma să fie scos la licitaţie și trecut în patrimoniul Fundaţiei 
Stuart. 

Trecu prin fața tabloului lui Gericault, fără a-i da atenţie, 
îndreptându-se spre birou și spre zona dormitoarelor. 

Și de data aceasta căuta un lucru atât de firesc, încât nimeni 
nu s-ar fi obosit să-l pună prin vreun loc ciudat, ci, dimpotrivă, 
ar fi avut grijă să-l aibă întotdeauna la îndemână, începu din 
baie și trecu apoi prin dormitoare, examinând pe rând toate 
mobilele din casă care aveau sertare. 

Nimic. 

Căutând ceea ce nu găsea, găsi ceea ce nu căuta. 

Intr-un sertar al biroului descoperi o serie de fișe medicale. 

Jordan rămase o clipă privindu-le, apoi le luă și le așeză pe 
masă. Le examină una câte una. În principal erau rezultate ale 


unor analize sau controale periodice, dar fu surprins să 
găsească una care putea să explice multe lucruri. 

Își amintise mai devreme că Chandelle Stuart, în fotografia 
din album, purta o pereche de ochelari și se putea vedea că 
avea lentile destul de groase. În casă, în clipa de faţă, nu era 
nici urmă de ochelari, de recipiente pentru lentilele de contact 
sau de soluţia care de obicei se folosește la spălarea acestora. 

Iar fișa pe care o avea în faţa ochilor descria rezultatele unei 
operaţii pentru reducerea miopiei, efectuată cu laserul la Holy 
Faith Hospital. 

Confuz, Jordan simţea că, pentru a-și limpezi ideile, trebuia 
să aibă o mică discuţie cu persoana pe care o văzuse în 
imagine, ieșind din Stuart Building în dimineaţa următoare 
mortii lui Chandelle Stuart. Poate că era doar o coincidenţă, și 
cu siguranță existau o mulțime de alte variante posibile, însă 
era curios să afle ce făcea acolo, la ora aceea și tocmai în acea 
Zi. 

Era o întrebare la care putea răspunde doar el, elegantul și 
ironicul profesor William Roscoe. Acesta avea toate șansele să 
fie persoana care ceruse o serie de cecuri de la Chase 
Manhattan Bank în numele lui John Ridley Evenge. Poate era o 
întâmplare, dar, dacă al doilea nume ar fi fost scris prescurtat, 
cum se obișnuia în America, devenea John R. Evenge. 

Revenge. 

Răzbunare. 


48 


— Răzbunare. Ăsta este singurul motiv. Și cred că nimeni nu 
mă poate înţelege mai bine decât tine. 

Maureen tăcu, încercând să nu se lase atrasă și hipnotizată 
de ochiul negru al pistolului îndreptat spre ea. 

Vocea lui William Roscoe deveni insinuantă, perfidă și 
convingătoare. 

— Spune-mi ceva, Maureen. Când asasinul acela l-a ucis pe 
Connor Slave sub ochii tăi, în aceeași clipă, împreună cu 
durerea, nu s-a născut în sufletul tău o ură feroce și dorinţa 
obsesivă de a te răzbuna? Nu simţi în clipa aceasta dorinţa de 
a-l avea în faţa ta și de a-l face tu însăţi să plătească pentru 
toate suferinţele pe care le-ai îndurat și pe care va trebui să le 
înduri pentru tot restul vieţii? 

„Da, cu toată ființa mea”, gândi ea. 

— Da, dar nu-mi revine mie această sarcină, răspunse, 
mințind. 

Roscoe zâmbi. 

— Nu ştii să minţi, Maureen! În ochii tăi s-a aprins lumina 
urii. Știu s-o recunosc, căci cunosc ura, iar ochii aceia ţi i-am 
dăruit eu. 

Imediat după ce o avusese la dispoziţia lui, dintr-un motiv pe 
care nu reușise să-l înțeleagă, William Roscoe rămăsese o clipă 
mut, ca și când ar fi încercat să găsească o cale de ieșire, 
așteptând ca Maureen să-și revină complet și să se ridice de la 
pământ. 

— E totul în ordine? 

Și în cazul acela, neţinând cont de situaţie, în vocea lui se 
simţea îngrijorarea medicului pentru pacienta sa. Maureen îi 
răspunsese printr-o clătinare ușoară a capului, căci vocea ei își 
pierduse consistenţa. 

Când se ridicase în picioare, Roscoe îi arătase cu ţeava 
pistolului draperiile din spatele ei. 

— Acolo. 

Maureen dăduse la o parte materialul greoi și descoperise 
că, în spatele acelei cortine, încăperea în care erau se continua 
cu un coridor strâmt care ducea spre partea din spate a casei. 
Simţise ţeava pistolului lipindu-i-se dură de spinare, în lumina 
slabă care pătrundea prin perdelele trase, lui Maureen îi păru 


că vede, în celălalt capăt, conturul unei uși de sticla ce dădea 
spre o veranda. Nu reușise să deslușească prea bine, căci 
Roscoe îi poruncise să se oprească în faţa unei alte uși, aflata 
pe peretele din stânga, pe care, în ciuda întunericului, o intuia 
masivă. 

Roscoe se apropiase de un dispozitiv situat pe perete, lângă 
tocul ușii. Pusese palma deschisă pe un display, și ușa de 
siguranța se deschisese spre interior. Lumina se aprinsese 
automat, dezvăluind o scară abrupta ce cobora spre un etaj 
inferior. 

La fel ca mai devreme, William Roscoe îi arătase direcţia. 

— Coboară. 

Maureen o luase înainte, coborând două rânduri de trepte 
care se încolăceau spre subsol și se deschideau într-o încăpere 
imensă pavata cu dale albe, care constituia subteranul întregii 
case. Privind de sus, de pe mica galerie mărginită de o 
balustrada de fier, Maureen rămăsese impresionată. Iluminat 
de plafoniere, în faţa ei se deschidea un adevărat laborator de 
cercetare, plin ochi de mașinării și de instrumente; nu știa la ce 
foloseau, dar avea convingerea că erau foarte scumpe și foarte 
sofisticate. Pe peretele din dreapta, se întindea un lung banc de 
lucru pe care erau așezate diferite calculatoare și un microscop 
electronic enorm, conectat la monitoare prin cabluri de fibră 
optica. În centru, ca o insulă, era un alt banc de lucru ocupat 
de o serie de dispozitive cu braţe mobile pentru lucrul în mediu 
steril. Pe peretele din stânga se afla o vitrină opacă ce ocupa 
jumătate din lungimea acestuia, în spatele căreia se bănuia un 
mediu congelat, iluminat din interior de tuburi albăstrii de 
neon. 

— Laboratorul meu personal, peștera lui Faust. Frumos, nu-i 
așa? 

După ce coborâse ultimele trepte, Roscoe îi arătase cu un 
gest al mâinii stângi locul în care se afla. Cu toate acestea, 
Maureen observase că direcţia pistolului nu se îndepărtase nici 
măcar cu un milimetru de burta ei. 

— In locuri ca acesta se petrec revoluțiile științifice, chiar 
dacă uneori este doar praf în ochi. 

li arătase vitrina mare de sticlă, în spatele căreia lumina 
tuburilor de neon părea îngheţată. 

— Ceea ce vezi nu e altceva decât un frigider sofisticat, 


alimentat cu azot lichid, în care sunt păstraţi embrioni 
congelaţi la aproximativ două sute de grade sub zero. La 
această temperatură, un trandafir se rupe ca și când ar fi făcut 
din cristal, iar un om care inspiră o singură dată nu mai apucă 
să expire. 

Maureen observase lângă vitrina frigorifică câteva butelii sub 
presiune, dotate cu o serie de manometre, din care ieșeau 
tuburi groase întunecate care intrau printr-o parte pentru a se 
continua în interior, ca să poată menţine constantă 
temperatura. Continuând să vorbească,  traversaseră 
laboratorul, până ajunseră la peretele din faţa intrării. Roscoe o 
forțase să se așeze pe un scaun ergonomie din faţa unui 
calculator. 

Dispăruse din câmpul său vizual, când îi ceru să-și dea 
braţele în spate și i le legase la încheieturi cu bandă adezivă. 

Apăruse apoi în faţa ei, cu o expresie de milă faţă de 
nimicnicia umană întipărită pe chip. 

— Toţi oamenii de știință comit aceeași greșeala. Urmează 
calea cunoașterii, sperând că, într-o zi, știința îi va face egali cu 
Dumnezeu. Ce proști! 

Roscoe o privise fix și Maureen avusese, pentru prima dată, 
certitudinea că vedea în ochii lui scânteia palidă a nebuniei. 

— Orice răspuns primit naște o nouă întrebare. O spirală 
nesfârșită. Singurul lucru care ne poate face chiar superiori lui 
Dumnezeu este justiția. 

Maureen îl contrazise înainte de a măsura adevărul spuselor 
lui. 

— Din păcate, nu avem la dispoziție decât justiţia umană. 

— Singurul lucru pe care mi-l pot oferi oamenii este legea. 
Iar aplicarea legii nu înseamnă întotdeauna justiţie. 

Se rezemase nonșalant de bancul de lucru acoperit cu 
marmură din spatele său, ţinând pistolul în mâna dreaptă, 
privindu-l ca și când ar fi fost mai mult un bibelou decât o 
armă. Când Maureen îl întrebase în cele din urmă care fusese 
motivul tuturor acelor crime absurde, răspunsul său venise 
scurt, sec și tăios, exact ca semnificaţia lui. 

Răzbunare. 

lar acum sosise ora bilanţului, momentul magic, în care 
amândoi aveau să-și arate cărţile și fiecare urma să-și 
primească răspunsul căutat. 


Maureen voia doar să știe de ce, iar Roscoe voia doar să știe 
cum. 

El fu cel care vorbi primul, cu o voce absentă, aproape 
indiferentă: 

— Cine știe că ești aici? 

— Nimeni. 

— De ce ar trebui să te cred? 

— Din același motiv care este strâns legat de felul în care am 
descoperit că tu l-ai ucis pe Gerald Marsalis. 

— Adică? 

Maureen spera ca, mai devreme sau mai târziu, Jordan să fi 
ascultat mesajul ei și să fi acţionat în consecinţă. Roscoe era un 
asasin, dar rămânea un medic și, mai presus de toate, un om de 
știința. Era doar un singur mod de a câștiga timp: să-i aţâţe 
curiozitatea, dezvăluindu-i experienţa unică pe care o trăise. 

— Îţi va părea incredibil, dar te-am văzut cu ochii mei când l- 
ai ucis. 

Roscoe o privi o clipă, de parcă ar fi luat foc în faţa ochilor 
săi, apoi izbucni în râs: 

— Tu m-ai...? Te rog, nu mă face să râd! 

— Tocmai ai făcut-o. Și îţi spusesem că n-ai să mă crezi, îţi 
aduci aminte când te-am sunat ca să te întreb dacă îl cunoșteai 
pe donatorul de la care au fost prelevate corneele? 

— Da, îmi amintesc foarte bine. 

— Cred că persoana aceea a fost tocmai Gerald Marsalis. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Faptul că, de când am deschis ochii, am început să fiu 
bântuita, și acesta este termenul corect, de imagini din viaţa 
lui. 

— Îţi baţi joc de mine? Te crezi într-un episod din Dosarele 
X? 

— Din păcate, nu. Dacă ar fi fost așa, era suficient să închid 
televizorul, pentru ca totul să înceteze. Dar nu a fost atât de 
ușor. 

— Maureen, ca om de știința, sunt nevoit să cred doar ceea 
ce pot atinge sau vedea cu propriii ochi. 

— De data aceasta va trebui să crezi ceea ce am văzut eu, cu 
ochii altuia. Sunt aici, iar asta îmi pare o proba destul de solidă. 
Cu puţin timp în urma, când am căzut în faţa ta, am avut din 
nou unul dintre momentele acelea. Și te-am văzut din nou. Ușa 


unui apartament era întredeschisă. Tu purtai un hanorac de 
bumbac cu glugă și, când Gerald a deschis-o, ai ieșit din 
penumbra palierului cu un pistol în mână. lar el era vopsit cu 
roşu. 

Roscoe rămăsese fără cuvinte. Toate certitudinile sale de 
cercetător fuseseră reduse la zero, alături de convingerile sale 
de om. 

— E incredibil... 

— „Incredibil” este cuvântul potrivit, William. Acesta este 
motivul pentru care nu am spus nimic, nimănui, despre faptul 
că mă aflu aici. Cum crezi că m-ar fi privit un ofițer de poliție 
dacă i-aș fi spus că te-am văzut prin ochii unui mort? 

Maureen spera ca argumentaţia ei să fi fost suficient de 
convingătoare. Din păcate, era constrânsă să-i ofere doar o 
versiune redusă a întâmplărilor și nu trebuia să spună niciun 
cuvânt despre orice altă imagine pe care o văzuse, mai ales 
despre Thelma Ross şi toate lucrurile legate de ea. Ar fi 
însemnat să dezvăluie faptul că mai erau și alte persoane la 
curent cu percepțiile ei și cu prezenţa ei în acel loc. În cea mai 
optimistă dintre ipoteze, Roscoe ar fi putut s-o lase legată acolo 
și să fugă. 

În cea mai pesimistă... 

Cercetătorul fusese cu totul cuprins de cele aflate; toate 
acestea reprezentau pentru el o nouă frontieră, fascinantă și 
gata de explorat. 

— Trebuie să fie un mesaj înscris în celule, un tipar, o 
legătura neuronală, care se păstrează, printr-o minune, de la 
individul anterior. E fantastic! Împreună putem să descoperim 
despre ce e vorba și să ajungem la... 

Maureen îl întrerupse din nou: 

— Împreună? 

— Desigur! La o astfel de cercetare va trebui să te am la 
dispoziţie, pentru analize și teste. 

— Şi cine-ţi spune că voi colabora cu tine? 

Roscoe păru să-și amintească cine erau și de ce se aflau în 
acea situaţie. Recăpătându-și luciditatea, conștientiza că ea era 
un poliţist legat de scaun, iar el, un criminal care ţinea în mână 
un pistol îndreptat spre capul ei. 

Totuși, ca în celelalte întâlniri ale lor, reuși să strecoare o 
notă de ironie în cuvintele sale. 


— Ce îmi spune? Un detaliu foarte simplu și foarte 
semnificativ. Sunt singurul om care știe unde este cultura de 
celule staminale necesare continuării terapiei tale. Denunţă- 
mă, iar eu nu-ţi voi spune niciodată unde sunt. Dacă mă vei lipsi 
de această justiție pe care singur mi-am obținut-o, te vei găsi 
din nou în stadiul în care te-am cunoscut. 

Ultimele sale cuvinte îi ieșiră din gură mai reci decât gazul 
care se răspândea în vitrina frigorifică. 

— Exact în clipa în care Julius Whong își va recăpăta 
libertatea, tu îţi vei pierde vederea. 


49 


Jordan își conduse motocicleta pe sub arborii și felinarele 
galbene de pe Henry Street, până când ajunse la clădirea pe 
care o căuta. Când ieșise din Stuart Building, își deschisese 
telefonul, și după câteva clipe sosise semnalul sonor al unui 
mesaj în căsuţa vocală. Apelase și ascultase cuvintele lui 
Maureen. Fără să fi știut nimic despre progresele lui, în 
înregistrarea scurtă pe care o făcuse, femeia îi spunea că 
ajunsese la aceeași concluzie ca el și că mergea să-i facă o 
vizita lui Roscoe. 

Dacă, pe de o parte, vestea aceea alungase orice urmă de 
îndoială din mintea lui, pe de altă parte, îi îngheţase sângele în 
vine când auzise că Maureen intenţiona sa meargă singura 
acasă la asasin. Își spuse că fusese un imbecil când își închisese 
telefonul. El era pentru Maureen singurul punct de reper, era 
singura persoana căreia putea să-i mărturisească imaginile pe 
care le vedea în modul ăla atât de nemaipomenit. 

Și, cum nu-l găsise, hotărâse să acţioneze de capul ei. 

Jordan putea să-i înţeleagă foarte bine motivele, dar asta nu 
însemna că nu era îngrijorat pentru ea. Urcase pe motocicleta 
și străbătuse traseul până la adresa indicata de Maureen în 
mesaj cu cea mai mare viteză pe care i-o permiteau codul rutier 
și Ducati-ul, sperând să nu dea peste vreo patrula de serviciu în 
clipa în care depășea viteza admisa. 

Opri motocicleta, cobori și trecu de cealaltă parte a străzii, 
pentru a examina construcţia masiva de două etaje, de la 
intersecţia acesteia cu Pierrepoint Street. Capătul acela de 
strada era cufundat cu totul în întuneric, și pe umbra proiectată 
de luminile îndepărtate ale șoselei cu care se încrucișa, casa i 
se păru lui Jordan tulburătoare, sumbră și dușmănoasa. 

De afară, părea pustie. 

Ferestrele erau chenare întunecate suspendate pe pereţi și, 
în afara luminii gălbui filtrate prin geamul din ușa mare de la 
intrare, nicio altă lumina nu părea aprinsă înăuntru, pentru a 
dezvălui prezenţa cuiva în casa. 

Putea să fie un semn bun, dar totodată putea confirma cea 
mai rea dintre ipoteze. 

Lăsă în urma fațada, pentru a arunca o privire și în spatele 
casei. Partea posterioară era mărginită de un zid înalt 


împrejmuitor, făcut din același fel de cărămidă roșie ca și 
construcţia principala. După vârfurile arborilor diferiţi, care 
treceau peste înălțimea zidurilor, Jordan își imagină că toată 
zona aceea era ocupată de o grădină. După o aproximare 
fugară a înălţimii lui, Jordan își dădu seama că nu s-ar fi putut 
căţăra pe zid, nici dacă ar fi folosit motocicleta ca sprijin. 

În capăt, lângă casa lui Roscoe, era o clădire cu trei etaje în 
curs de renovare, înconjurata de schele. Jordan își ridică 
privirea, analizând dispunerea punților și a parapetelor folosite 
în construcţie. Apoi luă o hotărâre care păru singura cale de 
urmat. Fără prea mari greutăţi, reuși să treacă printr-o 
spărtura din gardul de protecţie. Lucrările se aflau într-un 
stadiu în care nu prea era nimic de protejat împotriva hotilor. 
Se strecură la parterul clădirii, aproape lipsit de ziduri și 
iluminat suficient de felinarele de pe stradă. 

În aer plutea miros de cărămidă și de var și senzaţia aceea 
de aspru și de provizoriu a tuturor construcţiilor neterminate. 
Jordan găsi scările și urcă la primul etaj pe niște trepte din 
ciment, fără balustrade. Când ajunse pe palier, se împiedică de 
un recipient din plastic întunecat, aproape invizibil în 
penumbra clădirii, pe care cineva îl lăsase acolo la întâmplare. 
Era plin cu scule, și se răsturnă cu un zgomot metalic, care în 
tăcerea aceea păru mai puternic decât coliziunea a două 
camioane. 

Rămase pentru o clipă cu respiraţia tăiată și cu dinţii 
încleștaţi, blocat de teama de a nu fi atras atenţia cuiva, dar și 
de o durere acută, pe care o simţea în tibie, în locul în care se 
lovise. 

Niciun semn de viaţa. 

Jordan se relaxa și, de la balconașul pe care se afla, privi în 
grădina casei din față, atât cât îi permiteau obstacolul zidului 
împrejmuitor și ramurile arborilor. În întunericul protejat de 
frunziș, îi păru că zărește reflexele unei ferestre, dar, din 
punctul în care se afla, îi era imposibil să distingă altceva. 

Privi împrejur, evaluând situaţia. În dreapta lui era o stivă de 
scânduri lungi, care probabil că urmau a fi folosite la 
prelungirea punților de la etajele superioare. 

Luă una, o ridică și, ajutându-se de balustrada tubulară a 
platformei, o făcu să alunece, până când atinse marginea 
zidului. Se asigură că o sprijinise bine. Mai luă una și o așeză 


peste cealaltă, sperând că își calculase bine distanţele și că 
avea lungimea necesară. 

Se întoarse sa caute printre sculele pe care le împrăștiase 
mai înainte pe podea și găsi ceea ce căuta. Luă o rangă mică, 
din cele care se folosesc la scosul cuielor din scânduri, și o 
strecură în cureaua pantalonilor. 

Se întoarse la puntea lui precara, suspendata peste întuneric, 
care lega podeaua de lemn a schelelor de zidul împrejmuitor al 
casei profesorului Roscoe. Întinse cu grija un picior în faţă și îl 
așeză atent pe scândură, sprijinindu-se de schele. Apoi 
abandona sprijinul solid al tubului de metal și făcu primul pas 
pe scândura instabilă. 

Jordan nu suferise vreodată de rău de înălțime și spera să nu 
înceapă chiar acum. 

Ținându-și privirea cât mai mult înainte, puse un picior în 
faţa celuilalt, ca un echilibrist care avea drept plasă de 
siguranţă nisipul și sacii de ciment, și reuși să ajungă de partea 
cealaltă a punţii sale improvizate. Işi dădu seama că străbătuse 
tot acest traseu cu răsuflarea tăiată, așa că, odată ajuns, lăsă să 
iasă din plămâni un oftat lung de ușurare. Se așeză aplecat pe 
zid, ca pe șaua unei motociclete, și, sprijinindu-se în picioare, 
lăsă scândura să alunece în față, până când atinse pământul. 
Efortul făcut pentru a o așeza jos fără niciun zgomot și pentru a 
nu o scăpa din mâini îi făcu sângele să-i pulseze violent în 
tâmple și trebui să se oprească o clipă pentru a-și recăpăta 
răsuflarea și a scăpa de o ușoară ameţeală. 

Verifică atât cât putea rezistența punctelor de sprijin ale 
scândurii pe zidul pe care se afla el. Avea de gând să o 
folosească drept tobogan, așezându-se pe ea și coborând până 
la pământ, sprijinindu-se în mâini. 

Din păcate, când încercă să-și pună planul în aplicare, își 
dădu seama că punctul de sprijin al scândurii era mult mai 
instabil decât se așteptase. Abia îi alunecase corpul pe 
scândură doar câţiva centimetri, că partea care se sprijinea pe 
pământ se duse brusc în faţă. Din instinct, Jordan încercă să se 
prindă de marginea zidului, dar priza mâinii stângi cedă pe 
cărămizile umede și rămase suspendat într-o singură mână. 
Corpul său se torsiona brusc în partea opusă, și el simţi clar 
cum articulația umărului ceda, ieșindu-și din locaș. Izbitura 
violentă îl făcu să se desprindă de tot. Căderea sa fu amortizată 


de un tufiș, dar acesta îl făcu să se rostogolească în faţă, 
implicându-i în mișcare umărul luxat într-o nouă serie de 
lovituri. 

Jordan se trezi întins la pământ, fără suflare. Așteptă lungit 
pe o parte până când durerea deveni suportabilă, și apoi 
încercă să se ridice în capul oaselor. 

Coroanele arborilor și zidul împrejmuitor nu mai lăsau să 
treacă lumina felinarelor și-l obligară să mai aștepte câteva 
clipe, până când ochii i se obișnuiră cu întunericul. Când reuși 
să intuiască peisajul înconjurător, se ridică și se apropie de 
trunchiul unui copac, căutând o pârghie care să-l ajute să-și 
așeze umărul la loc. Se rezemă de scoarța aspră a unui salcâm 
și dădu o lovitură bruscă pentru a-și împinge osul înapoi în 
locaș. Durerea violentă pe care o resimţi aproape că îl făcu să 
leșine. Își examină umărul cu mâna sănătoasă. Se părea că 
lovitura din seara în care fusese atacat de Lord îi slăbise 
ligamentele, iar manevra de acum nu dădu rezultatele scontate. 
Continua să simtă o durere puternică, iar umărul nu se așezase 
bine, afectându-i aproape în totalitate mobilitatea braţului. 

Jordan inspiră profund, încercând să nu se mai gândească. Își 
spuse că Maureen era undeva pe-acolo, în pericol, iar el nu 
avea timp să simtă durerea. Se concentra asupra locului în care 
se afla. 

Din cealaltă parte a grădinii, așa cum bănuise mai devreme, 
venea lumina palidă a unei ferestre. Se mișcă atent pe terenul 
moale în direcţia aceea și, când se apropie suficient de mult, își 
dădu seama că partea din spate a casei era ocupată de o 
structura făcută din geamuri imense, care se întindea pe toată 
lungimea grădinii și se dovedea a fi un fel de seră. 

În lumina nesigură, prin geamurile serei se vedeau 
contururile plantelor și niște fotolii ce păreau a fi făcute din 
ratan. Veranda și interiorul comunicau prin trei uși de sticlă, 
dintre care una era ușor luminată. Jordan se așeză în faţa ei, 
încercând să vadă dincolo de prag. Era un coridor luminat de 
un pătrat de lumină ce se întindea pe pământ și care venea de 
undeva din partea dreaptă, iar în capătul lui se afla un alt 
pătrat luminos, ce părea desenat de niște perdele trase la o 
parte. 

Jordan scoase levierul și, cu o ușoară dificultate, cauzată de 
braţul drept rănit, îl strecură între tocurile de lemn ale ușilor 


glisante. Un pocnet scurt, ușor. Cele două uși alunecară fără 
greutate pe șinele bine unse, și Jordan intră în casă. 

Traversă veranda, ocolind o măsuţă joasă, și ajunse în fața 
ușilor de sticlă luminate. Înainte de a folosi din nou levierul, 
încercă mânerul și, spre surprinderea lui, ușa se deschise. 

Trecu pragul, pășind în coridor. După câţiva pași, ajunse 
lângă sursa de lumină pe care o văzuse de afară. O ușă 
deschisă înspre niște scări luminate ce coborau. Jordan își 
spuse că pe acolo trebuia să fie ceva foarte important, judecând 
după blindajul ușii și după sistemul de deschidere ce necesita 
recunoașterea amprentei digitale. Cobori prima treaptă și simţi 
ceva strivindu-se sub talpă cu un pocnet sec. 

Ridică piciorul și, când își aplecă privirea, văzu o pereche de 
ochelari fumurii pe suprafaţa aspră a treptelor. Se aplecă să-i 
ridice simțind o nouă înțepătură în umăr. Ţinându-i în mână, 
Jordan îi recunoscu imediat, deși lentilele erau sparte. 

Erau ochelarii lui Maureen. 

Dacă liniștea din casă putea sau nu să fie un semn de rău 
augur, ochelarii de pe jos nu anunțau deloc lucruri bune. 

În tăcere, i se păru că distinge voci venind de la subsol. 

Începu să coboare cu grijă, întorcându-se dintr-o parte și 
susținându-și braţul drept cu cel sănătos, pentru a evita alte 
lovituri dureroase. Ajunse la primul palier. Acum scara cotea la 
dreapta, continuând în jos. 

Vocile erau mai puternice, chiar dacă încă nu se distingeau 
cuvintele. 

Niciodată Jordan nu regretase atât de mult faptul că nu avea 
un pistol. Nu fusese vreodată un împătimit al armelor, nici 
măcar în timpul academiei, și cu atât mai puţin atunci când 
fusese angajat în poliţie. Avea din instinct o ţintă foarte bună și 
nu mergea la poligon decât atât cât era necesar, pentru a-și 
completa orele obligatorii de frecvenţa anuală. 

Și totuși, în clipa aceea ar fi plătit în aur greutatea acelui 
revolver de calibru .38 pe care îl restituise împreună cu 
insigna. Începu să coboare și al doilea rând de scări și, cu 
fiecare treaptă pe care o lăsa în urmă, volumul glasurilor 
creștea. Curând încetară de a mai fi învăluite într-o ceață 
sonora, și Jordan reuși să distingă vocea unui bărbat de cea a 
unei femei. Ajunse la etajul următor, mulțumind cerului pentru 
tălpile silențioase ale pantofilor săi sport Reebok. 


Acum vocile căpătaseră în mintea lui imaginea a două 
persoane cunoscute. 

Una era Maureen, iar pe cealaltă o văzuse o singura dată în 
viaţa, și totuși o recunoscu. 

Vocile veneau din spatele unor uși deschise spre o galerie 
mică, ușor mai ridicata faţă de podeaua subsolului, la care se 
ajungea cotind spre stânga și coborând încă vreo două, trei 
trepte. 

Din punctul său de observaţie, decorul pe care îl vedea îl 
făcea să creadă că este vorba despre un laborator. Peretele din 
faţa lui care se termina sub balustrada galeriei era plin de 
aparatura și de instrumente care-i aminteau lui Jordan de 
laboratorul de la Criminalistică, unde se găseau toate acele 
aparate sofisticate folosite pentru analize. 

Jordan se rezema de perete, adăpostindu-se după tocul ușii. 
Se aplecă în faţa, dar ceea ce văzu nu-i plăcu deloc. 

Pe partea opusă a acelei încăperi enorme, în spatele unui 
banc de lucru ce ocupa o bună parte din centrul sălii, stătea 
Maureen, cu faţa spre ușă, așezata pe un scaun, cu braţele 
legate. 

Din spate, Jordan observă silueta unui bărbat pe care îl 
văzuse ceva mai devreme străbătând holul de la Stuart Building 
și îndreptându-se atent spre ieșire, după ce-o ucisese pe 
Chandelle Stuart. 

Exista o singură diferență. Acum îl vedea în carne și oase, iar 
el ţinea un pistol îndreptat spre Maureen. 


50 


Maureen tocmai primise sentința pronunţată șoptit de 
William Roscoe, când, peste umărul lui, zări capul lui Jordan, 
ivindu-se de după tocul ușii ce dădea spre galerie. Maureen 
aplecă brusc privirea, ca și când ar fi fost lovită de ameninţarea 
temnicerului ei. Când o ridică din nou, se forță să nu-și 
dezlipească ochii din privirea lui, pentru a evita să dezvăluie 
astfel prezenţa lui Jordan. Totuși, trebuia să-i arate cumva că-l 
văzuse venindu-i în ajutor. Imagină o frază pe care Roscoe 
putea să o ia drept consecinţă a discursului său anterior, 
modulându-și glasul în așa fel încât Jordan să o poată auzi: 

— Acum, odată ce știi că te-am văzut, cred că și eu am 
dreptul la o explicaţie, nu crezi? 

Jordan înţelesese. li făcu semn cu degetul mare ridicat, 
arătându-i după aceea că trebuie să vorbească mai departe cu 
Roscoe pentru a-i capta atenţia. 

Medicul nu observase nimic, dar, din păcate, se dădu într-o 
parte pentru a ţine sub control atât intrarea în laborator, cât și 
chipul lui Maureen. În situaţia aceea, lui Jordan îi era imposibil 
să intre și să îl surprindă din spate, pentru a-l imobiliza. 

Roscoe îi oferi lui Maureen un rânjet aprobator. 

— Mi se pare corect. Puțin mai devreme mi-ai cerut să-ţi 
spun povestea de la capăt. Ca să poţi înţelege cu adevărat, 
trebuie să-ţi istorisesc totul chiar de la început. Făcu o pauză 
scurtă, ca și când ar fi trebuit să se pregătească mental, înainte 
de a înfrunta din nou un drum forţat printre rămășițele vieţii 
sale. Cu mulţi ani în urmă, la un seminar pe care-l ţineam la un 
spital din Boston, am cunoscut o asistentă. Era o fată de 
culoare și se numea Thelma Ross. Ne-am îndrăgostit imediat, la 
prima vedere, ca și când am fi fost meniţi unul pentru celălalt. 
Era lucrul cel mai frumos și mai curat pe care-l simţisem în 
toată viața mea. Ştii ce înseamnă să stai în fața unui om și să-ţi 
dai seama că din clipa aceea nimic altceva nu va mai conta 
pentru tine în lumea asta? 

Maureen își simţi ochii umezindu-se, și chipul lui Connor se 
suprapuse o clipă peste faţa acelui ucigaș care o ameninţa cu o 
armă ce nu-i stârnea niciun fel de teamă. 

„Da, nenorocitule, sigur că știu!” 

Roscoe păru să-i citească gândurile. Dădu ușor din cap în 


semn de aprobare, mișcare ce părea să fie parte integrantă din 
gestica sa. _ 

— Da, văd că știi. Inţelegi ce vreau să spun. 

Medicul își continuă destăinuirea pe un ton diferit, ca și când 
între ei s-ar fi născut un sentiment de înţelegere. 

— Pe vremea aceea, mă aflam într-un punct delicat al 
carierei mele. Eram discipolul și primul asistent al profesorului 
Joel 'Thornton, care în acea perioadă era exponentul cel mai de 
seamă al domeniului în care lucram, la nivel mondial. Toţi 
spuneau, inclusiv el, că eu sunt urmașul lui legitim, steaua ce 
se năștea pe bolta microchirurgiei oculare și a cercetării 
științifice în domeniul oftalmologiei. Pe lângă asta, era și socrul 
meu, căci tocmai mă căsătorisem cu Greta, fiica lui cea mare. 
Thelma știa despre situația mea și nu voia să facă nimic care 
mi-ar fi putut periclita cariera. Imi spusese că orice alegere mi- 
ar fi impus ea, consecinţele s-ar fi revărsat tot asupra ei, pentru 
că, în timp, n-aș fi reușit să o iert. Thornton chiar avea puterea 
să mă distrugă. Să mi-l fac dușman în clipa aceea ar fi însemnat 
să-mi văd toate drumurile închise. 

Roscoe reveni în prezent permiţându-și o mică observaţie 
sarcastică. 

— La urma urmelor, America nu e ţara aceea atât de 
democratică pe care încercăm să o exportăm ca model. Un alb 
care părăsește fiica unui baron WASP* al medicinei pentru a se 
căsători cu o fată de culoare... 

Nu-și încheie fraza, lăsând-o pe Maureen să tragă propriile 
concluzii. 

— Eu și Thelma am continuat să ne vedem pe ascuns până 
când ea a rămas însărcinată. De comun acord, am hotărât să 
păstrăm copilul, și astfel s-a născut Lewis. li găsisem un post 
de asistentă la Secţia de chirurgie la Samaritan Hospital, în 
Troy, un orășel lângă Albany. Era locul ideal. Suficient de 
aproape pentru a-i putea vedea pe ea și pe copil cât mai des și 
destul de departe pentru a nu fi prea expuși. Oricum, totul era 
făcut cu cea mai mare discreţie, astfel încât niciunul dintre 
prietenii ei nu m-a văzut vreodată și nimeni n-a știut de 
existenţa mea. Pentru toţi, Thelma era o tânără divorțată, ieșită 
dintr-o experiență urâtă despre care nu-i plăcea să vorbească. 
Pentru Lewis eram un fel de unchi care-i iubea pe amândoi și 


3 White Anglo-Saxon Protestant (în engl. în orig.) 


venea din când în când încărcat cu jucării. Cumpărasem pentru 
ei o casă destul de izolată și, când mergeam să-i văd, nu ne 
puneam în situaţii în care ar fi fost periculos să fim văzuţi 
împreună. Au trecut astfel cinci ani. Thornton a murit, iar 
lucrurile între mine și Greta se înrăutăţiseră într-o asemenea 
manieră, încât ea a fost cea care mi-a cerut divorţul. I l-am 
acordat, în timp ce în gândul meu sărbătoream deja și, chiar în 
ziua aia, ziua aia blestemată de Dumnezeu și de patru infami, 
plecasem la Troy, tocmai pentru a-i spune Thelmei că în curând 
aveam să fiu liber și urma să putem trăi împreună. 

După privirea absentă, Maureen înţelese că Roscoe era 
departe de ea și retrăia în gând întâmplările pe care le 
povestea. 

— Lewis se juca în grădină, iar eu și Thelma eram în casă. Pe 
când îi explicam ce se întâmplase, l-am auzit pe Lewis ţipând, 
după care a intrat imediat în casă plângând și întinzându-mi un 
braţ, pe care erau urmele mai multor înţepături. După 
dimensiunea lor, păreau a fi de bondari. Ştiam foarte bine că 
înţepăturile concomitente ale mai multor insecte de acel fel pot 
provoca un șoc anafilactic foarte grav. Pe când mă ocupam de 
Lewis, îi spusesem Thelmei să scoată mașina din garaj pentru 
a-l duce urgent la spital. Abia ajunsese în hol, când am auzit 
clopoţelul de la ușă. Thelma a deschis ușa și, în prag, erau ei. 
Maureen văzu maxilarul lui Roscoe crispându-se de ură, o ură 
în stare pură, distilată cu meticulozitate în timp, ce ajunse să-i 
schimbe trăsăturile. Patru persoane îmbrăcate cu bluze și cu 
pantaloni negri, trei bărbaţi și o femeie, ce purtau pe faţă 
măștile a patru personaje din Peanuts. Linus, Lucy, Snoopy și 
Pig Pen. Unul dintre ei, nu știu care, a împins-o cu violenţă 
înăuntru. Thelma a căzut la pământ, și ei au intrat cu pistoalele 
îndreptate spre noi. Ne-au adunat pe toţi trei în aceeași 
încăpere și ne-au poruncit să nu ne mișcăm. Bănuiam ce urma 
să se întâmple, căci, la scurt timp după aceea, a trecut mașina 
poliţiei, s-a oprit în faţa casei, iar doi agenţi au sunat la ușă. Cel 
care părea să fie șeful bandei, cel cu masca lui Pig Pen, a 
îndreptat un pistol spre capul lui Lewis și i-a poruncit Thelmei 
să deschidă și să încerce să-i facă să plece. Roscoe ridică faţa 
înspre tavanul alb și inspiră prelung, ca și când ar fi fost nevoit 
să introducă în plămâni o cantitate mai mare de aer, pentru a-și 
putea continua povestirea. Nu știu cum a reușit Thelma să fie 


atât de credibilă în situaţia aia, însă i-a convins pe polițiști că 
prin împrejurimi nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. S-au întors 
la mașinile lor și au plecat. Între timp, starea lui Lewis se 
agravase. Începuse să respire greu, iar eu știam ce urma să se 
întâmple. Înţepăturile bondarilor îi provocaseră un spasm 
laringal, care, încet, încet, avea să-i obtureze căile respiratorii. 
I-am implorat să ne lase să plecăm, spunându-le că eram medic. 
Le-am explicat ce se întâmpla cu Lewis și le-am spus că avea 
nevoie de ajutor. Le-am jurat cu lacrimi în ochi că nu-i vom 
denunța și m-am pus în genunchi în faţa celui cu masca lui Pig 
Pen. N-a fost de niciun folos. Îmi amintesc vocea lui indiferentă 
și cuvintele din spatele măștii. Mi-a spus: „Ești doctor, deci știi 
ce ai de făcut”. M-a lăsat să mă mișc liber, dar, pentru a evita 
orice surpriză din partea mea, le-a poruncit lui Lucy și lui 
Snoopy să o ia pe Thelma și să o ducă în altă încăpere, în timp 
eu aveam grijă de fiul meu. Lewis leșinase între timp și nu mai 
reușea să respire. Pentru a-l împiedica să se asfixieze, cu două 
pistoale îndreptate asupra mea, am luat un bisturiu din geantă, 
și acolo, fără nicio anestezie și fără vreun alt instrument, ca un 
măcelar, am fost obligat să-i fac fiului meu o traheotomie și să 
încerc să-i dau aer, introducându-i tubul unui pix în gaura din 
gât. 

Din ochii lui Roscoe cădeau lacrimi de furie și de durere. 
Maureen înţelegea, căci simţise și ea cât de greu îţi era să-ţi 
dai seama ce doare mai tare. 

— Totul a fost inutil. N-am reușit să-l salvez. Când am simţit 
că inima nu-i mai bătea, am ridicat mâinile spre cer și-am 
început să urlu, simțind sângele fiului meu ce-mi curgea pe 
mâini în jos. 

Maureen înţelese și puse în lumină un nou detaliu din 
viziunile sale. 

„El era bărbatul pe care eu îl vedeam de la spate, nu Julius. 
Ceea ce consideram a fi un cuţit era de fapt un bisturiu.” 

— Imediat după aceea, cineva, nu știu cine, m-a lovit în cap și 
mi-am pierdut cunoștința. Când m-am trezit, plecaseră. Ne 
luaseră mașina și fugiseră, lăsând în urma lor cadavrul fiului 
meu, întins ca un animal pe masă, și pe Thelma legată de un 
scaun în cealaltă cameră. Când am dezlegat-o și a văzut ce s-a 
întâmplat, s-a aruncat peste masă și a îmbrățișat trupul lui 
Lewis atât de tare, încât părea că vrea să-l absoarbă în trupul 


ei, pentru a-i da din nou viaţă. E un spectacol pe care nu l-am 
putut uita și care m-a susţinut, ca un drog, în anii care au 
urmat: lacrimile iubitei mele, amestecate cu sângele fiului meu. 

— Cum de nu i-aţi denunţat? 

— Thelma a hotărât așa. Ea m-a convins să plec de acolo ca 
să nu fiu găsit. Brusc, după durerea aceea, devenise rece ca 
gheaţa, explicându-mi de ce voia să fac asta. Mi-a spus că, dacă 
i-ar fi prins poliţia, cei patru ar fi făcut câţiva ani de pușcărie și 
apoi ar fi fost liberi să facă rău din nou. M-a pus să jur că îi voi 
căuta și îi voi ucide cu mâinile mele. Dacă asta însemna să nu 
ne mai vedem vreodată, ăsta era un preţ pe care-l plătea de 
bunăvoie. Astfel, am hotărât să declarăm că ea făcuse 
traheotomia. 

Agitat, Roscoe continua să închidă și să deschidă ritmic mâna 
în care nu avea pistolul, ca și când ar fi trebuit să îndepărteze 
niște crampe. 

— Am trăit doar cu gândul răzbunării, în timp ce-o vedeam 
pe Thelma pierzându-și încet, încet raţiunea și cufundându-se 
în lumea aceea în care mintea sa se refugiase pentru a nu 
suferi. Acum este internată într-o clinică pentru boli mintale. 
Sunt ani de zile de când n-am mai văzut-o... 

Vocea își pierduse puterea printre meandrele amărăciunii. 
Pentru o clipă, Maureen simţi milă pentru omul acela, care-și 
sacrificase orice prezent sau viitor în numele unui trecut pe 
care nimic nu l-ar fi putut răsplăti. 

— Mi-au trebuit vreo zece ani de chin, de timp și de bani, și 
nu a apărut nimic. Nimic, nimic. Nenorociţii ăia păreau să se fi 
evaporat, ca și când nici n-ar fi existat vreodată. Apoi, într-o zi, 
soarta mi-a venit în ajutor. Chandelle Stuart, sfătuită de un 
prieten de-al meu care îi era medic de familie, a venit să se 
opereze la mine. l-am înlăturat o miopie printr-o operaţie cu 
laser, o intervenţie aproape banală, dar, megalomană cum o 
știm, a pretins să-i fie făcută de cel mai bun specialist, în timpul 
unei vizite de control, a comis însă o greșeală... 

Urmă o pauză, în care privirea i se pierdu în gol. 

— Ce greșeală? 

Roscoe se întoarse brusc spre ea, ca și când vocea lui 
Maureen l-ar fi scos din transă. 

— M-a întrebat dacă nu cunosc un chirurg estetician, căruia 
să i se adreseze pentru a îndepărta un tatuaj inghinal. Mi-a 


spus că era o amintire de la o persoană care însemnase mult 
pentru ea, dar pe care acum își dorea să o scoată din viaţa ei. 
Își desfăcuse pantalonii și, când l-am văzut, am simţit brusc un 
fior. În ziua în care Lewis a murit, într-o clipă de agitaţie, Pig 
Pen își ridicase mânecile bluzei. Fusese doar pentru o clipă, dar 
am avut timp să văd pe antebraţul lui un tatuaj mare, un demon 
cu aripi de fluture. Ceea ce-mi arăta Chandelle Stuart era un 
desen identic aceluia de pe braţul bărbatului. Ea nu avea cum 
să știe că îl văzusem, căci, atunci când se întâmplase, era în 
cealaltă încăpere, cu Snoopy și cu Thelma. Fără să 
conștientizeze ce se întâmpla în mintea mea, a interpretat 
expresia feţei mele drept plăcere și târfa aia de Chandelle 
Stuart, în picioare în fața mea, cu pantalonii în vine, a avut 
curajul să-mi ia mâna și să și-o frece între picioare. Acum 
Roscoe avea fălcile strânse și chipul palid de dispreţ. Mâna lui 
era un pumn strâns cu putere, cu încheieturile albe de 
încordare. De la întâmplarea aceea, viața mea a luat un alt 
curs. Trăiam frenetic, ca și când sute de voci mi-ar fi răsunat în 
urechi în același timp. Aveam o urmă de speranţă, atât de 
firavă, încât aproape că nu exista, și totuși o speranţa. Tot 
timpul meu liber era dedicat căutărilor și toţi banii pe care-i 
câștigam erau folosiţi în același scop. Am angajat detectivi din 
afară, plătind cifre imense ca să nu trebuiască să ies la iveală. 
Am ajuns până la perioada acelor întâmplări și am descoperit 
că pe atunci Chandelle studia la Vassar College în 
Poughkeepsie. Unul câte unul, i-am depistat și pe Gerald 
Marsalis, și pe Alistair Campbell. Mi-a fost mai greu cu Julius 
Whong, căci el nu frecventa colegiul, dar am reușit în cele din 
urmă să dau un chip și un nume celui mai feroce dintre ei. Pe 
măsură ce-i vedeam în carne și oase, reușeam să-i apropii de 
măștile fiecăruia din ziua aceea. 

Roscoe zâmbea. Poate că retrăia momentul de exaltare care 
face parte din viaţa fiecărui cercetător, momentul descoperirii 
după ani și ani de tentative eșuate. Doar că, de data asta, 
finalul nu însemna o victorie asupra morții, ci dăruirea ei. 

— Când am aflat că Julius Whong era Pig Pen, mi-am dorit să 
merg direct la el, să sun la ușă și să-i izbesc un glonţ în mutra 
aia de depravat. Dar am reușit să mă calmez și mi-am impus să 
fiu raţional. Şi-am luat o hotărâre. Am decis să-i ucid pe toţi, 
unul câte unul, și să fac în așa fel încât vina să cadă tocmai 


asupra lui Julius Whong. Lui Chandelle Stuart, lui Gerald 
Marsalis și lui Alistair Campbell le era permis să moară, dar lui, 
nu. El trebuia să plătească mai mult decât toţi ceilalţi. Trebuia 
să-și petreacă restul timpului în braţele morţii, știind că fiecare 
zi care trecea îl apropia încet, încet de momentul în care aveau 
să-i introducă un ac în venă și să apese pistonul unei seringi 
pline cu venin. 

Maureen hotări să acţioneze, atât cât era posibil. Profitând 
de neatenţia lui Roscoe, cufundat în emoția povestirii, își 
înfipse picioarele în podea și începu încet, încet să miște 
scaunul ergonomie de care era legată, astfel încât, dacă el ar fi 
vrut să-i privească faţa, să-l facă să se întoarcă și să ajungă cu 
spatele înspre ușa după care stătea ascuns Jordan. 

— Am început să mă organizez. Norocul ce păruse să mă 
ocolească atâta timp făcea acum ore suplimentare pentru mine. 
Julius Whong a fost operat de menise și la ligamentele 
genunchiului și, pentru o vreme, a fost forțat să umble cu cârje. 
Când nu le-a mai folosit, a rămas totuși cu un mers șchiop. N- 
avea să-l ţină mult, dar era atât cât aveam eu nevoie. 

Un centimetru. 

Încă unul. 

Și încă unul. 

— Mi-am dat seama că eu și Julius avem cam aceeași statură 
și cam aceeași structură corporală, lăsând la o parte trăsăturile 
lui asiatice. Astfel, l-am omorât pe Linus primul, adică pe 
Gerald Marsalis. Când am ajuns la el, m-a recunoscut imediat. 
L-am obligat să se așeze pe un scaun, i-am imobilizat 
încheieturile mâinilor și ale picioarelor cu bandă adezivă și l-am 
strangulat în așa fel încât să sufere cât mai mult. Și, pe când 
murea, îl întrebam dacă înţelegea ce simţise fiul meu când își 
dădea seama că aerul nu reușea să-i mai ducă viaţă în plămâni. 
Apoi l-am lipit de zid cu o păturică prinsă la ureche, așa cum 
Schulz îl desena pe Linus în benzile desenate, și am scris 
mesajul ăla stupid pe zid. Ştiam că aveau să-l descifreze 
repede, dar aveam nevoie de el, pentru a lăsa impresia că 
asasinatul fusese comis de un psihopat. Aveam de gând să ies 
căutând să atrag atenţia cuiva, îndepărtându-mă șchiopătând, 
dar, în timp ce eram ascuns pe scări, din apartamentul lui 
Gerald ieșise o fată, care lăsase ușa deschisă. De pe palier l-am 
auzit telefonând cuiva, dându-i întâlnire la el acasă. Asta 


însemna că aveam mai puţin timp la dispoziţie, dar era o mare 
șansă pentru a putea lăsa un indiciu. Când persoana a venit și a 
sunat la ușă, am luat liftul și ne-am încrucișat la intrare. L-am 
lovit, pentru a-l face să se uite la mine, dar am fost atent să nu-l 
las să-mi vadă faţa. 

— Dar nu te-ai gândit că poate ceilalţi aveau să devină 
bănuitori în momentul în care ar fi aflat cum murise Gerald? 

Roscoe răspunse întrebării lui Maureen ridicând din umeri: 

— Gerald era fiul primarului. M-am gândit că, fiind vorba 
despre un caz special, detaliile aveau să fie păstrate în cel mai 
strict secret, cum de altfel s-a și întâmplat. Hotărâsem să 
folosesc personajele din Peanuts știind că, mai devreme sau 
mai târziu, s-ar fi ajuns la jaful de atunci. Putea fi un mobil bun: 
Julius, care voia să răzbune o nedreptate de atunci sau ceva 
asemănător. 

Încă un centimetru. 

Profitând de privirea pierdută a lui Roscoe, coborâtă pentru o 
clipă spre pământ, femeia se mai deplasă puţin. 

Când ridică ochii spre ea, Maureen citi în privirea lui o 
expresie de satisfacţie cruntă. 

— Apoi a venit rândul lui Chandelle. Și nu mi-e rușine să 
spun că a fost o adevărată plăcere să ucid creatura aia inutilă; 
și am făcut-o cu o oarecare clasă. Am ajuns la casa ei după ce 
am traversat holul de la Stuart Building, cu același hanorac și 
același pas șchiopătat cu care apărusem la apartamentul lui 
Gerald. M-am mișcat astfel încât să pară că mă furișez, 
căutându-mi adăpost în spatele unei alte persoane, dar, de fapt, 
am făcut în așa fel încât să pot fi surprins de camerele de luat 
vederi. Ştiam că avea să fie primul loc în care vor căuta. l-am 
spus lui Chandelle că trebuia să-i dau niște vești în legătură cu 
acea operaţie, așa că mi-a dat voie să urc în apartament. Ce 
mirată a fost târfa aia când m-a văzut cu un pistol în mână! Cu 
Linus a trebuit să mă grăbesc, dar cu Chandelle aveam timp 
suficient. Am făcut-o să vorbească, amăgind-o cu gândul 
eliberării. Am descoperit o mulţime de lucruri. Mi-a mărturisit 
că avusese o relaţie cu maniacul ăla sexual de Julius și că, 
încet, încet, îi implicaseră și pe ceilalţi în proiectul jafului. Pe 
Gerald îl luaseră pentru nebunia lui, iar Alistair Campbell 
fusese inclus pentru slăbiciunea și dependenţa lui psihică faţă 
de Julius. În cele din urmă, a ajuns să-mi dezvăluie și motivul 


absurd pentru care se întâmplase toată nenorocirea mea. 
Blestemaţii ăia făcuseră un jaf din joacă, pentru a simţi 
exaltarea unei emoţii puternice. Inţelegi absurdul lucrurilor pe 
care ţi le destăinui? Fiul meu a murit pentru că ei, din 
plictiseală, hotărâseră să încerce ceva nou și, în plus, căţeaua 
aia mă recunoscuse chiar din clipa în care intrase în cabinetul 
meu, și stătuse în preajma mea, bucurându-se de plăcerea 
bolnăvicioasă de a cunoaște ceea ce eu nu știam, poate chiar 
excitându-se la gândul a ceea ce-mi făcuse. Când m-am 
apropiat de ea ca s-o sugrum, pe când mă implora să n-o ucid, i- 
am șoptit la ureche cuvintele lui Julius Whong: „Sunt medic, 
știu ce să fac”. Apoi am lipit-o de pian ca într-o scenă cu Lucy și 
am lăsat biletul ce furniza indiciul următoarei victime. Apoi am 
plecat. 

În cele din urmă, Roscoe se întoarse. Cu o mișcare 
neglijentă, se roti și se sprijini pe bancul de lucru, ca și când ar 
fi obosit să mai stea în picioare și ar fi avut nevoie de un sprijin. 
Pistolul părea totuși să fie o stâncă de neînlăturat, cu ţeava 
îndreptată înspre corpul ei. 

— Înainte de asta, am lăsat un indiciu, care trebuia să fie 
decisiv. Am lăsat să se creadă că asasinul o violase pe 
Chandelle după ce-o ucisese. Și gândește-te că, pentru a o face, 
am folosit un vibrator pe care l-am găsit într-unul dintre 
sertarele sale. L-am introdus într-un prezervativ plin cu lichid 
seminal prelevat de la Julius Whong. Am ales unul dintre cele 
care au caracteristica de a întârzia plăcerea bărbatului și de a o 
stimula pe a femeii. Pentru că lasă o amprentă chimică mai 
evidentă și pentru că folosirea unui astfel de prezervativ asupra 
unui cadavru se încadra perfect în profilul psihologic al unui 
psihopat. L-am perforat, astfel încât să curgă doar o cantitate 
mică de spermă, care să pară rezultatul folosirii unui 
prezervativ defect. 

— Şi cum ai făcut rost de el? 

— Asta a fost partea cea mai dificilă. Julius Whong începuse 
de tânăr să aibă o viaţă plină de sex și de violenţă, apoi 
gusturile sale s-au pervertit. Femeile nu-l mai interesau, avea 
nevoie de situaţii ciudate și de emoţii puternice. Alcoolul, 
drogurile și creierul său bolnav îl făcuseră să devină... cum să 
spun... un rafinat. Mi-am amintit de o persoană pe care o 
cunoscusem cu ceva timp înainte. 


Jordan ieși la lumină și începu să coboare atent scările. 
Maureen observă că nu-și mișca braţul drept și îl ţinea 
abandonat pe lângă corp, ca și când ar fi fost rupt. 

O treaptă. 

Două trepte. 

Trei trepte. 

Maureen urmărea cu respiraţia tăiată coborârea lui Jordan și 
povestirea lui Roscoe. 

— Uneori mi se întâmpla să merg prin ţară și să susţin 
seminarii. Într-un spital de lângă Syracuse, am cunoscut o 
asistentă. Era o femeie de o frumuseţe incredibilă, poate cea 
mai frumoasă pe care o văzusem vreodată, cu un farmec discret 
și diferit. Avea o senzualitate aproape palpabilă. Se numea Lysa 
și avea o trăsătură unică. De fapt, era bărbat. Ne-am 
împrietenit, și ea a început să mi se confeseze. Era o persoană 
blândă și melancolică, rezervată. Și, mai mult decât atât, era 
onestă, deloc asemănătoare cu acei transsexuali mercenari pe 
care-i întâlnești pe internet. Am păstrat legătura chiar și când 
ea a încetat să lucreze la spital. Când am avut nevoie de ajutor, 
m-am gândit că pentru un pervers ca Julius Whong ar fi fost 
excitant să aibă un raport cu o astfel de ciudățenie sexuală. M- 
am bazat pe slăbiciunea Lysei, pe oboseala ei de a se mai 
implica într-o bătălie ce părea pierdută încă de la început. Am 
contactat-o în mod anonim și i-am oferit o sută de mii de dolari 
ca să întreţină un raport sexual cu Julius Whong și să-mi 
procure un prezervativ plin cu lichidul lui seminal. 

— Şi nu te-ai gândit că această Lysa te-ar putea denunța 
când avea să descopere de ce fusese acuzat Julius Whong? Mai 
ales știind că proba care îl condamnă este cea a ADN-ului. 

Maureen îl văzu pe Roscoe părăsit de orice urmă de 
umanitate. Doctor Jekyll pierduse controlul și se transforma în 
Mister Hyde în faţa ochilor ei. 

— Bineînţeles, exista și această posibilitate. Dar am rezolvat 
problema. Fără să-și imagineze nimic, a fost ea însăși cea care 
mi-a scris că se muta la New York și mi-a comunicat ziua sosirii 
și adresa apartamentului pe care-l închinase. Și vrei să știi ceva 
drăguţ? Era apartamentul lui Jordan Marsalis, fratele 
primarului, unchiul lui Gerald... 

Roscoe rămase o clipă gândindu-se la felul ciudat în care 
destinul rezolvă lucrurile. Apoi scăpă de gând cu un gest al 


mâinii, ca și când ar fi alungat o muscă sâcâitoare. 

— Oricum, nu mai e o problemă. Am citit în ziar că a avut un 
accident... 

Maureen se îngrozi de semnificaţia înfiorătoare a acelor 
cuvinte. 

— Ești un nebun asasin! 

— Probabil. Dar oare nu e necesar să fii nebun și asasin 
pentru a-l putea elimina pe celălalt? 

— Însă cu Alistair Campbell nu ţi-a prea ieșit. El a reușit să 
scape. 

Zâmbetul pe care William Roscoe i-l adresă lui Maureen era 
din nou diabolic. 

— Crezi? 

Maureen rămase uimită în faţa a ceea ce Roscoe îi sugera. 

— Bravo, Maureen, văd c-ai înţeles! Totul era prevăzut. Am 
făcut astfel încât să poată scăpa, căci aveam nevoie de el viu, 
fiind cel care trebuia să-l identifice pe Julius Whong. L-am ales 
pe amărâtul ăla fiindcă era cel mai puţin vinovat - în ziua 
aceea, fusese singurul care îi ruga pe ceilalți să plece și să ne 
lase în pace. 

Între timp, Jordan ajunsese de cealaltă parte a bancului de 
lucru din centrul încăperii, se aplecase și dispăruse la 
adăpostul acestuia. Maureen se gândi că voia să-l înconjoare, 
ascunzându-se după el, astfel încât să ajungă în spatele lui 
Roscoe și să-l ia prin surprindere. 

Neștiind nimic, Roscoe continua evocarea macabră a faptelor 
sale. 

— Ştiam că se refugiase pentru a scrie în casa lui din Saint 
Croix. Spre norocul meu, munca pe care o fac m-a ajutat să mă 
pricep foarte bine la calculatoare. Am intrat în baza de date a 
companiei aeriene și, din lista de rezervări, am aflat ziua și ora 
la care urma să se întoarcă. L-am așteptat într-o mașină furată 
și l-am răpit din fața casei sale în așa fel încât croitorul de la 
atelierul de peste drum să mă poată vedea și să poată descrie 
la poliţie același individ cu hanorac care șchiopăta ușor cu 
piciorul drept. L-am dus în hangarul de la Williamsburg pentru 
a-i face să creadă că aveam de gând să-i așez corpul într-o 
poziţie care să amintească de Peanuts, lipindu-l de un avion 
asemenea lui Snoopy. Mi-am desenat cu acuarele un tatuaj pe 
braţ. Poate că nu era identic, dar semăna foarte mult cu 


demonul cu aripi de fluture al lui Julius Whong. În locul acela 
era puţină lumină și contam pe faptul că Alistair ar fi fost 
îngrozit. Cu siguranţă, n-ar fi căutat detalii. Din păcate, nu 
știam că era bolnav de inimă. A murit, dar a reușit să ducă la 
bun sfârșit sarcina pe care i-o impusesem: să pună poliţia pe 
urmele lui Julius Whong. 

— Este ceva ce nu înţeleg. Cum ai făcut să fii sigur că Julius 
Whong nu va avea niciun alibi pentru niciuna dintre serile în 
care ai comis crimele? 

Roscoe arătă cu mâna înspre niște butelii de mărime medie, 
adunate într-un compartiment din dreapta sa. 

— Protoxid de azot. Incolor, inodor, insipid. 

— Nu înţeleg. 

— Julius Whong locuiește într-o mansardă, pe 14lh Street. E 
o clădire joasă, cu două etaje, cu un acoperiș la care se ajunge 
ușor, pe scara de incendiu din spate. A fost suficient să leg una 
dintre butelii la sistemul de ventilaţie, pentru a-l face să 
adoarmă, fără vise și fără amintiri, până a doua zi. 

Roscoe ridică din umeri nepăsător, ca și când ar fi terminat 
de istorisit o povestire de vacanţă unei prietene. 

— Ce altceva ar mai fi de spus? Cred că nimic. 

Maureen își dădu seama că nu era vorba despre narcisism în 
comportamentul lui, nici de mândrie pentru planul machiavelic 
pe care îl proiectase. Era doar atitudinea firească a celui care 
simte că a făcut ceea ce trebuia. 

Și, în sufletul său, Maureen se blestema pentru gândul acela, 
însă nu reușea să-l condamne. 

— Acum știi totul. Mi-a luat ani din viaţă să ajung aici, așa că 
n-am să îţi dau voie să-mi distrugi toată munca. 

— Ai uitat un lucru. Nu te-ai gândit că, dacă te-ar fi 
descoperit cineva, totul ar fi fost inutil? Julius Whong ar fi liber, 
iar tu ai face pușcărie în locul lui. 

Profesorul William Roscoe zâmbi incredibil de blând și-și 
cobori vocea, într-un suspin aproape de neînțeles. 

— Nu, draga mea. M-am gândit și la asta. În cazul în care s- 
ar fi întâmplat acest lucru, un domn cu multă experienţă ar fi 
avut grijă de Julius Wh... 

Roscoe nu reuși să-și termine fraza, căci, în același moment, 
Jordan ieși brusc de după bancul de lucru și se aruncă asupra 
lui. 


51 


Totul se petrecu în câteva clipe, chiar dacă lui Jordan și lui 
Maureen li se păru o eternitate. 

Toate mişcările pe care le făceau păreau rezultatul unei 
filmări cu încetinitorul, ca și când nu s-ar fi mișcat pe pământ, 
ci ar fi fost suspendaţi în vid sau într-o imensă sferă de apă. 

Jordan prinsese mâna lui Roscoe cu braţul sănătos și ridicase 
în același timp piciorul, pentru ca încheietura profesorului să 
se lovească de genunchiul lui și să scape din mână pistolul. 

Totuși, surpriza nu părea să facă parte dintre emoţiile 
chirurgului. Dacă sosirea neașteptată a lui Jordan îl debusolase 
în vreun fel, asta nu se reflecta în capacitatea lui de reacţie. 

Singurul rezultat pe care Jordan îl obţinu fu că degetul 
adversarului său se contractă pe trăgaci și din pistol porni un 
glonț îndreptat spre podea, care cutremură plăcuţele din 
pardoseală și ridică un șuvoi de schije. 

Jordan își dădu brusc seama că nu avea să-l învingă cu 
ușurință pe profesor, ţinând cont și de faptul că trebuia să lupte 
cu un singur braţ. 

El era mai înalt și mai tânăr, dar, având în vedere forţa cu 
care Roscoe îi opusese rezistenţă, se vedea că era o persoană 
robustă, într-o formă perfectă și, mai ales, se baza pe ambele 
braţe. 

Ajutându-se atât cât putea de greutatea corpului său, printre 
înțepături de durere care-i tăiau respiraţia, Jordan reuși să 
răsucească braţul profesorului la spate și să-i lovească 
încheietura de mai multe ori de suprafața de marmură a mesei. 

Din armă ţâșni un alt glonţ, iar ecranul unui calculator fu 
transformat într-o ploaie de cioburi scânteietoare și fum. 

În cele din urmă, mâna lui Roscoe cedă și degetele 
profesorului slăbiră priza. Jordan auzi sunetul binecuvântat al 
pistolului care căzuse la pământ. 

Maureen asista la această scenă, întrebându-se cum l-ar fi 
putut ajuta pe Jordan. Posibilitatea ei de a interveni era 
limitată, deoarece avea încă braţele legate la spatele scaunului 
de care o imobilizase profesorul. Mai întâi, putea să-l 
dezarmeze pe Roscoe, împiedicându-l să ajungă la pistol în 
cazul în care ar fi scăpat de Jordan. Împingându-se cu 
picioarele și ajutându-se prin câteva zgâlţâieli, se deplasă, așa 


cum putea, pe scaunul ergonomie. Ajunse în faţa pistolului și îl 
împinse cu piciorul. Cei doi bărbaţi care se luptau auziră 
scrâșnetul metalic al armei Beretta alunecând pe podea, 
lovindu-se de zidul din cealaltă parte și întorcându-se ușor spre 
centrul încăperii, pentru a se opri sub galerie. 

Maureen nu reușea să înţeleagă din ce cauză Jordan nu-și 
folosea braţul drept, dar își dădea seama că în lupta care se 
petrecea sub ochii ei forțele partenerilor erau clar inegale. 

Roscoe scăpase ușor din strânsoarea lui Jordan, iar acum îl 
înfrunta dintr-o postură defensivă, cu o gardă perfectă de 
pugilist. Probabil că fusese un sport pe care îl practicase în 
colegiu, și se putea bănui că nu își încheiase antrenamentele 
după terminarea universităţii. 

Spre deosebire de Maureen, medicul își dăduse seama 
imediat, după poziţia ciudată a umărului, că atacatorul său 
avea un punct foarte vulnerabil. De fiecare dată când Jordan se 
apropia să-l lovească cu stânga sau când încerca să-l surprindă 
cu piciorul, reușea să se eschiveze și să-l izbească exact în 
punctul dureros, retrăgându-se fulgerător și așteptând o noua 
mișcare a adversarului. 

Maureen înţelese că Jordan nu avea să mai reziste mult timp 
ploii de lovituri. 

Își împinse din nou scaunul, încercând să se apropie cât mai 
mult de Roscoe, pentru a-l împiedica oarecum cu picioarele și 
a-i da lui Jordan un moment de respiro. Când o văzu aproape de 
el și înţelese ce intenţie avea, profesorul ridică un picior, îl 
sprijini în scaunul fetei și o împinse cu putere. 

După un traseu scurt și rapid, roţile se poticniră, făcând 
scaunul să se încline pe o parte. Maureen rămase o clipă 
suspendata, ca și când scaunul pe care stătea ar fi avut o voinţă 
proprie, implicată într-o încercare disperată de a-și păstra 
echilibrul. 

Imediat însă, văzu dalele albe apropiindu-se vertiginos de 
faţa ei. 

Trasă în jos de propria greutate, Maureen se izbi de pământ, 
căzând pe partea stângă. Incercă să-și amortizeze căderea cu 
umărul, dar, în ciuda eforturilor sale, își lovi cotul cu toată 
puterea de pardoseală. Simţi o fulgerătură puternică în braţ, 
care se transformă brusc într-o usturime de nesuportat, 
paralizând-o pentru câteva clipe. 


Între timp, datorită diversiunii create de Maureen, Jordan 
reușise să înconjoare cu braţul sănătos gâtul lui Roscoe și 
strângea cu toată puterea de care era în stare. Profesorul 
încercă să-l lovească cu cotul drept în stomac, și reuși de 
fiecare dată când mișcările haotice ale luptei îl lăsau pe Jordan 
fără apărare. 

Din locul în care căzuse, Maureen nu putea să vadă ce se 
întâmpla. Auzea în spatele ei răsuflarea celor doi bărbaţi 
încleștaţi în luptă, dar nu-și putea întoarce capul. Începu să se 
zbată și își dădu seama că în felul acela ar fi putut să își facă 
braţele să alunece de pe spătarul scaunului. Centimetru cu 
centimetru, reuși să-și scoată braţele de după spătar, ajutându- 
se în cele din urmă și cu picioarele. Se culcă pe spate și 
îndepărtă scaunul, împingându-l cu picioarele. 

Reușind, în sfârșit, să vadă ce se întâmpla în laborator, își 
dădu seama că bărbaţii dispăruseră din câmpul său vizual. Deși 
continua să audă gâfâielile lor și zgomotul luptei, nu reușea să-i 
vadă. Probabil că unul din cei doi îl trântise pe celălalt la 
pământ și acum se luptau pe jos, aproape de congelatorul 
imens, și nu reușea să-i vadă din cauza bancului de lucru 
central. 

Ridică ușor capul și zări pistolul zăcând pe pardoseală, în 
celălalt capăt al încăperii. Se rezemă pe o parte și, ajutându-se 
cu umărul, se așeză în fund. Imediat după aceea se ridică în 
picioare și se îndreptă spre Beretta. Când ajunse, își puse 
picioarele în jurul armei, lăsându-se în genunchi până o ajunse 
cu mâna dreaptă. Nu știa dacă, din poziţia aceea, ar fi putut să 
tragă, căci avea mâinile încă legate la spate, dar spera că nu se 
va ajunge la asta. Ar fi fost suficient să i-o poată da lui Jordan, 
pentru a pune capăt imediat oricărei tentative de rezistenţă din 
partea lui Roscoe. 

Din păcate, lucrurile nu se desfășurară așa cum prevăzuse 
ea. Brusc, văzu corpul lui Roscoe ridicându-se deasupra 
bancului de lucru, proiectat în spate ca și cum Jordan ar fi 
reușit să-l împingă sprijinindu-și picioarele pe pieptul lui. 
Profesorul se izbi cu violenţă de buteliile mari de azot lichid ce 
alimentau congelatorul în care conserva embrionii. Tricoul îi 
era mototolit, iar la spate ieșise din pantaloni. Din nas i se 
scurgea o șuviță de sânge. Se șterse cu mâneca, nescăpându-l 
din ochi pe adversarul său, pe care Maureen nu putea încă să-l 


vadă. 

Imediat, cam pe la jumătatea bancului de lucru se văzu o 
mână ridicată, căutând un punct de sprijin, apoi Jordan se ivi 
deasupra, respirând greu și având o expresie evidenta de 
suferinţa întipărită pe faţa. 

Maureen fu uimită de rezistența lui la durere și de 
încăpățânarea cu care i se împotrivea lui Roscoe, dar înţelese 
că nu avea să mai reziste prea mult. Dacă umărul îl durea atât 
de tare cum își închipuia ea, era deja o minune că nu leșinase. 

Când văzu că Jordan se ridica, Roscoe se arătă și el surprins. 
Imediat însă, chipul său se schimonosi într-o expresie cruntă, 
pe care Maureen o putea asemui doar cu cea a unui om ajuns în 
pragul nebuniei, o prăpastie fără fund în care toată ura adunată 
în acei ani îl scufundase fără speranţă de întoarcere. 

Îl văzu aplecându-se și apucând unul dintre tuburile care 
duceau azot lichid din butelii în congelator. Maureen înţelese 
ce intenţiona să facă și îi îngheţă sângele în vine, ajungând la 
temperatura lichidului din furtunul pe care medicul îl smucea 
cu violenţă. 

Între timp, Jordan se ridicase în picioare, îndreptându-se 
spre el. 

Dacă ar fi reușit să-l smulgă de la locul lui și să-l îndrepte 
spre Jordan, acesta ar fi fost izbit de un jet la aproape două 
sute de grade sub zero, care i-ar fi provocat aceleași leziuni ca 
o lance de gheaţă. 

Maureen avea la dispoziţie doar o fracțiune de secundă ca să 
ia o hotărâre. 

Și o luă. 

Se întinse la pământ pe o parte, cu picioarele înspre Roscoe. 
Din poziția aceea, îndreptă pistolul spre el, încercând să 
ochească. Își spuse că, dacă reușea de data asta, cu traiectoria 
instantanee a unui glonţ avea să consume tot norocul disponibil 
pentru câţiva ani de zile. 

Dacă ar fi greșit și ar fi lovit una dintre buteliile din spatele 
profesorului, cei câţiva ani s-ar fi evaporat cu totul. Recipientul 
de inox ar fi explodat, și partea aceea de casă s-ar fi 
transformat într-un crater tapetat cu bucăţi din corpurile lor. 

— Jordan, jos! 

Maureen îl avertiză printr-un urlet și apăsă pe trăgaci, la o 
fracțiune de secundă după ce profesorul reușise să smulgă 


tubul din locașul său. 

Împușcătura răsună în încăpere ca dangătul unui clopot de 
înmormântare. 

Roscoe întoarse capul spre ea, ca și cum, în locul 
împușcăturii, și-ar fi auzit strigat propriul nume. Rămase o 
clipă privind-o, ca și când ar fi fost o persoană pe care o 
cunoștea bine, dar al cărei nume îi scăpa. 

Apoi se legănă ușor în timp ce-și pleca privirea, fixând gaura 
pe care o avea în piept și pata de sânge ce se întindea peste 
emblema tricoului polo Ralph Lauren. 

Mâna ce ţinea tubul din care ţâșnea azotul lichid își pierdu 
puterea și-l îndreptă în jos. Jetul îngheţat atinse picioarele lui 
Roscoe, dar el nu păru să simtă efectul arsurii groaznice pe 
care lichidul o provoca mușchilor săi. Căzu în genunchi, și apoi, 
după o clipă ce păru nesfârșită, alunecă la pământ, acoperind 
tubul cu corpul său, blocând astfel, cu greutatea lui, mare parte 
din jetul acestuia. 

Ridicându-se în picioare, Maureen nu reuși să-și desprindă 
ochii de la cadavrul profesorului William Roscoe. Peste bubuitul 
împușcăturii păreau să-i răsune încă în minte cuvintele 
amenințării lui. 

„În clipa în care Julius Whong își va recăpăta libertatea, tu îţi 
vei pierde vederea...” 

Apoi privi laboratorul, căutându-l pe Jordan, temându-se ca 
nu cumva să fi fost atins de norul de azot lichid care se 
împrăștia pe pardoseală. 

Însă când acesta auzise avertismentul lui Maureen, întorsese 
capul spre ea și, într-o secundă, înţelesese ce se întâmpla. Se 
aruncase la pământ pe stânga, sperând ca șocul pe care umărul 
luxat avea să-l resimtă să nu-l facă să leșine. 

Nu-și pierdu cunoștința, dar regăsi în fața ochilor, intacte, 
toate constelaţiile pe care le văzuse mai devreme, în grădină, 
când căzuse de pe zid. 

Îi păru că temperatura laboratorului scădea brusc și, dintr-un 
loc îndepărtat, auzi vocea lui Maureen care îi striga ceva. 

— Butelia! Jordan, trebuie să închizi butelia! 

Făcu un efort și, cu ultimele rămășițe de putere pe care le 
mai avea, încercă să se ridice de la pământ. Când îl văzu 
ridicându-se, Maureen se simţi cuprinsă de o ușurare la fel de 
mare ca frigul care punea stăpânire pe încăpere. 


Apoi, în loc să închidă butelia, Jordan se întoarse cu cea mai 
mare viteză și, înconjurând bancul de lucru, o prinse de braț. 

— Vino! Să ieșim de aici cât mai repede! 

Zburară peste cele trei trepte ale galeriei cu răsuflarea tăiată 
de frig și de spaimă. Susținându-se unul pe celălalt, urcară 
scările și ieșiră afară pentru a recupera puţină căldură 
alungând din sufletele lor îngheţate gerul, a cărui cauză nu mai 
era azotul lichid. 


52 


— Încă te mai doare umărul? 

Jordan sorbi o gură de cafea și clătină din cap. 

— Nu. A mai trecut. 

Maureen și Jordan stăteau așezați unul în faţa altuia la o 
masă din Starbucks Cafe, de pe Madison Avenue, două siluete 
împovărate de oboseală, aflate în faţa unui geam pe care se 
perindau luminile traficului de dimineaţă. Noaptea de nesomn 
lăsase urme adânci sub ochii lor. Lucrurile pe care le aflaseră 
erau o cicatrice în plus în amintire, o altă piesă din mozaicul 
nebuniei în care se putea afunda mintea omenească. 

Nu purtau în suflet sentimentul triumfului, ci doar oboseala 
celor care trecuseră prin multe, cufundaţi în moleșeala 
înfruntării încheiate și uimiţi de minunea de a fi încă vii. Când 
totul se sfârșise, Jordan îl sunase pe Burroni și îi explicase unde 
erau și ce se întâmplase. 

Din acel moment începuse sarabanda de lumini, de panglici 
galbene și de grilaje, de camionete și de medici legiști. 
Plecaseră înaintea asaltului inevitabil al reporterilor. Aceștia ar 
fi fost foarte fericiţi să aibă la dispoziţie acea istorie de capă și 
spadă, ce avea ca protagoniști doi outsideri, două voci din afara 
corului, care tocmai demonstraseră că aveau tot dreptul să 
devină soliști principali. 

Părăsind casa cea mare și pustie din Henry Street, văzuseră 
corpul celui care fusese strălucitul și nefericitul profesor 
William Roscoe, dispărând ca înghiţit de pântecul unei 
ambulante, acoperit cu pânza aceea care reprezenta singura 
eleganţă îngăduită de moarte. 

Burroni se apropiase de ei, pe când urcau într-o mașină de 
poliţie. 

— Mi-ar plăcea să știu cum aţi reușit, chiar dacă bănuiesc că 
nu voi afla niciodată. Oricum, felicitări! 

Îi salutase fluturându-și mâna și se întorsese la roboteala lui, 
transformându-se într-o pălărie neagră ce părea să plutească în 
mijlocul acelei mulţimi de experţi. Ei fuseseră însoţiţi la St. 
Charles Hospital, în Brooklyn, unde un ortoped îi așezase 
umărul lui Jordan și i-l fixase cu o fașă elastică. După ce Îi 
făcuse radiografiile, medicul se arătase destul de pesimist în 
legătură cu leziunea suferită. O recidivă l-ar fi făcut, cu 


siguranţă, să ajungă la o intervenţie chirurgicală care să-i 
corijeze ligamentele slabe și să recupereze funcţionalitatea 
completă a umărului. 

Lui Maureen îi trataseră o ușoară arsură la picior, provocată 
de contactul cu vaporii de azot lichid. 

Acum erau așezați în faţa unei cafele, de care amândoi 
simțeau că au mare nevoie. Era un moment necesar, o pauză 
utilă trecerii în revistă a celor întâmplate. 

— Cum ţi-ai dat seama că era el? 

— Îţi spusesem că se găsea ceva în amintirile mele care îmi 
scăpa și aveam senzaţia că stă acolo, ascuns, și nu vrea să se 
arate. leri-seară, fără ajutorul vreunei viziuni, am înţeles 
despre ce era vorba. 

— Adică? 

— Când Roscoe mi-a scos bandajele după operaţie, am 
deschis ochii și l-am văzut, pentru o clipă, aplecat deasupra 
mea, cu mâinile în dreptul feţei. Apoi imaginea s-a topit în 
întuneric și, așa cum îţi poţi imagina, am simţit că mor. 
Credeam că operaţia a fost inutilă, că aveam să rămân oarbă 
pentru totdeauna. Imediat însă, lumina a revenit și i-am revăzut 
chipul în prim-plan. Ușurarea a fost atât de mare, încât n-am 
luat în seamă un detaliu important. Intre cele două imagini era 
o diferenţă de care mi-am dat seama abia după aceea. 

— Care? 

— În prima imagine fugară pe care am avut-o, Roscoe nu era 
îmbrăcat în halat, pe când a doua oară, când mi-a revenit cu 
adevărat vederea, purta halat. Asta însemna ceva... 

Jordan așteptă în tăcere inevitabila concluzie. Deși o bănuia, 
simţi totuși un fior pe șira spinării. 

— Când mi-a scos bandajele, chipul pe care l-am regăsit în 
faţa mea nu a fost primul lucru văzut de mine, ci ultimul văzut 
de Gerald Marsalis. Chipul asasinului său. 

Jordan se rezemă de spătarul scaunului. Nici nu se putea 
altfel. Un final absurd pentru o poveste absurdă. Problema era 
că, trecând peste acele întâmplări, fiecare dintre ei trebuia să 
continue să trăiască într-o lume de oameni normali. 

Jordan își termină cafeaua și aruncă paharul de carton la coș. 

— Ce vei face acum? 

Maureen făcu un gest de neputinţă, dar nu de resemnare. 
Era în ea o forță pe care Jordan o percepea ca pe o aură. 


— Ce pot să fac? Mă voi întoarce în Italia și voi merge 
înainte. Cum se zice? Cât ţine, ţine. 

Amândoi aveau în minte ameninţarea lui Roscoe. Când fusese 
pusă în situaţia de a alege, într-o clipă Maureen hotărâse ce 
trebuia să facă. Jordan era salvat, iar Roscoe murise, luând cu 
el speranţa ei de a continua să vadă. 

Putea fi doar o ameninţare și nimic altceva. Sau putea să nu 
fie. Doar timpul avea să dea un răspuns acestei enigme. Dar, 
mic sau mare, oricum ar fi fost, preţul acelei alegeri nu trecuse 
nebăgat în seamă de Jordan și nu avea să-l uite pentru tot 
restul vieţii sale. 

— Nu vrei să mai vorbești cu altcineva? 

— Pentru ce? Ca să devin un fel de ciudăţenie de care să se 
râdă pe holurile spitalelor? 

Maureen zâmbi și-i atinse braţul. Pe când o făcea, Jordan se 
gândi că acesta era un adevărat gest de complicitate. 

— Aș prefera să rămână micul nostru secret, Jordan. Doar tu 
și eu. Mi-e de-ajuns să știu că mai există cineva în lumea asta 
care este convins că nu sunt nebuna. 

Jordan privi afară, dincolo de geamuri. Pe strada, printre alte 
zeci de mașini, se zărea o ciudăţenie. Era un vehicul straniu, un 
fel de furgoneta pictata în culori vii, care avea în centru 
imaginea unei gorile, ce zâmbea oamenilor, legănând o pălărie 
de vodevil. Era un mic teatru ambulant, din cele pe care artiștii 
de strada le amplasează în locuri ca Washington Park pentru a 
atrage copiii și a câștiga câţiva dolari. 

Tristeţea lui se oglindi în geam. 

Spectacolul continua, trebuia să continue. Nu din lipsă de 
respect, ci pentru a da mulţimii aceleia speranţa că viitorul 
avea să fie un loc în care se poate trăi. Așa cum spusese și 
Maureen, în lipsa unor certitudini, speranţa putea fi un 
compromis acceptabil. 

Vocea acelei fete minunate îl aduse înapoi la măsuţa din 
Starbucks Cafe de pe Madison Avenue. 

— Dar tu? 

— Ce-i cu mine? 

Maureen nu se lăsă păcălită de încercarea lui de a scăpa. 

— Jordan, de acum te știu bine. Scuză-mă pentru 
îndrăzneală, dar cred că te cunosc chiar mai bine decât te 
cunoști tu. N-ai vrea să-mi vorbești despre ceva anume? 


— Nu, răspunse el instinctiv. 

Imediat însă își dădu seama că instinctul fusese cel care îl 
băgase în toate necazurile prin care trecuse și, ca să lase totul 
în urmă, avea nevoie, cu disperare, să înţeleagă. Iar pentru asta 
îi era de folos ajutorul lui Maureen. 

Avea să fie o altă verigă care să-i lege, un alt mic secret de 
împărtășit. 

— Adică, ba da. Ar fi ceva despre care aș vrea să-ţi vorbesc. 
Despre o persoană... 

— Se numește cumva Lysa? 

Jordan nu fu surprins să audă acel nume rostit de Maureen. 
Își plecă doar capul, în semn de confirmare. 

— Chiar ea. Ai auzit ce a spus Roscoe, ce rol a avut în toată 
această afacere. 

Jordan își pipăia cu mâna sănătoasă umărul drept, înfășurat 
în bandaje, ca și când ar fi vrut să-și dea seama de calitatea 
operaţiei executate de medici. 

În cele din urmă prinse curaj și îi mărturisi totul lui Maureen. 

Când începu să vorbească, ea îl văzu, cu duioșie, cum se 
pierde treptat în meandrele unui discurs care, în realitate, era 
la fel de transparent ca aerul dintre ei. In timp ce el povestea, 
Maureen îi privea ochii, atât cât îi permitea să o facă. Albastrul 
acelei priviri se limpezea de toată amărăciunea acelor zile, pe 
măsură ce se descâlcea firul poveștii. Când sfârși, culoarea 
ochilor lui Jordan era limpede precum cerul de mai, iar 
Maureen aflase totul. 

Ştia toată povestea Lysei și ce se întâmplase între ea și 
Jordan și mai știa un lucru, de care Jordan încă nu-și dăduse 
seama. 

Şi i-o spuse și lui, cu aerul cel mai firesc: 

— Totul e atât de simplu, Jordan. Lysa e îndrăgostită de tine 
și a avut curajul să ţi-o spună. Tu însă spargi toate oglinzile din 
jurul tău, ca nu cumva să-ți mărturisești ţie însuţi că și tu ești 
îndrăgostit de femeia aceea. 

Jordan rămase uimit de cuvintele ei. Fără a o cunoaște, o 
numise „femeie”. Lui îi luase mult mai mult timp să o facă. 

Maureen continuă să vorbească, având dinainte profilul lui. 

— E o persoană care a comis o greșeală, și acum plătește 
pentru ea. Chiar și în clipa asta, în care noi stăm în faţa unei 
cafele și vorbim. Făcu o pauză pentru a-l obliga pe Jordan să 


ridice privirea. I se adresă, încercând să concentreze în vocea 
sa toată persuasiunea de care era în stare. Acum e rândul tău 
să faci astfel încât ea să nu plătească o viaţă întreagă. 

Jordan încercă un ultim protest fragil. 

— Dar ea e... 

Maureen îl întrerupse cu un gest abia schițat, dar plin de 
forța, asemenea cuvintelor sale. 

— Ea e dragostea, Jordan. Când o găsești, din orice parte ar 
veni, primește-o ca pe un dar și ţine-o strâns la piept. 

Jordan nu avea să uite niciodată lumina tremurândă a 
lacrimilor din ochii ei în timp ce-l privea pe el și vedea pe 
altcineva. 

— Dragostea e atât de greu de găsit și atât de ușor de 
pierdut... 

Jordan își întoarse discret privirea spre stradă, pentru a nu 
viola intimitatea acelui moment de durere. 

Cafeaua se terminase; la fel și ceea ce aveau să-și spună. 

leșiră din barul plin de lume care nu știa nimic, ajungând pe 
trotuarul din faţă, în mijlocul altei lumi agitate, pentru care 
întâmplarea tocmai trăită de ei doi nu reprezenta decât un titlu 
în ziar, peste care ar fi trecut fără să se oprească. 

Maureen făcu un semn spre stradă și avu noroc imediat. Un 
taxi liber semnaliza și parcă, puţin mai încolo de locul în care 
se opriseră ei. 

Jordan o însoţi până la mașină. Ea deschise portiera și, 
înainte de a urca, se ridică pe vârfuri și îi depuse un sărut pe 
obraz, în semn de prietenie. 

— Noroc, fermecătorul meu cavaler! Când se așeză, îi spuse 
prin fereastra deschisă: Lysa încă nu știe, dar e o persoană 
norocoasă. Dac-aș fi în locul tău, aș încerca să i-o arăt cât mai 
curând. 

Maureen îi dădu șoferului adresa, și mașina se dezlipi de 
trotuar, pentru a intra încet în trafic. Privind-o cum se 
îndepărtează în taxiul acela galben, Jordan se gândea cu o 
strângere de inimă că, după toată această poveste, pentru ea 
nu se schimbase nimic. 

Maureen Martini avea să iasă din viaţa lui tot așa cum 
intrase. 

Singură. 


53 


Era o după-amiază târzie și, ca într-un stop-cadru, Jordan 
stătea cu casca în mână și cu rucsacul pe umăr în faţa ușii de la 
camera Lysei. O infirmieră trecu și se uită la el de parcă ar fi 
fost o statuie pe care cineva o așezase acolo în timpul dimineţii 
și pe care ea nu o văzuse încă. 

Jordan ridică o sprânceană și îi zâmbi. 

Femeia întoarse capul brusc și trecu prin spatele lui, 
strecurându-se pe coridor, uniforma albă fiind înghițită de albul 
pereţilor. 

Jordan stătea în faţa acelei uși de-o eternitate, și încă nu 
reușea să se hotărască să ciocane. Își aminti cuvintele pe care 
Maureen i le spusese în dimineaţa aceea, un discurs plin de 
pasiune, o lecţie de viaţă pe care fusese forțată să o înveţe. 

„Dragostea e atât de greu de găsit și atât de ușor de 
pierdut...” 

În sfârșit se hotărî și bătu ușor la ușă. 

Așteptă ca vocea dinăuntru să-i răspundă, înainte de a pune 
mâna pe clanţă și de a intra. 

Lysa era în faţa lui, așezată pe pat, cu spatele rezemat de 
perne. Îi scoseseră perfuzia din braţ, dar îi rămăsese un semn 
albăstrui acolo unde fusese introdus acul. Avea părul desfăcut, 
iar faţa pierduse paloarea ultimei întâlniri. În lumina amurgului 
ce pătrundea prin fereastra din stânga, ochii ei păreau să 
eclipseze tot restul chipului cu strălucirea lor. 

Rămase uimită de prezenţa lui acolo și făcu un gest 
instinctiv, tipic feminin, de a-și aranja părul. 

— Bună, Jordan! 

— Bună, Lysa! 

După salutul acela scurt, între ei se lăsă o tăcere densă, ca 
un zid de sticlă prin care puteau doar să se vadă, căci nu-și 
găseau cuvintele care să topească bariera dintre ei. Lysa 
mulțumi cerului că în clipa aceea nu era niciun monitor lângă 
pat, care să îi vizualizeze bătăile inimii. 

— Cum te simţi? întrebă Jordan, simțindu-se ridicol făcând-o. 

— Bine, răspunse Lysa, simțindu-se la fel de ridicol. 

Lysa își reveni prima. Arătă televizorul cu un gest abia 
schițat, indicând imaginile care se derulau fără sonor pe 
canalul NY1. 


— Tocmai am văzut un reportaj la știri. Tu și fata aceea, 
Maureen Martini, sunteţi eroii zilei. 

Încercase să vorbească pe un ton neutru, dar, fără să-și fi dat 
seama, coborâse puţin vocea pronunţând numele femeii. Acum 
știa cine era, dar în mintea ei rămânea femeia pe care o văzuse 
în braţele lui Jordan în seara aceea, la Meat Market. 

— Cândva, aș fi fost mândru de toate astea. Acum cred că e 
doar un lucru ce trebuia făcut şi gata. În ceea ce o privește pe 
Maureen... 

Lysa simţi un ghimpe de gelozie, auzind cu câtă familiaritate 
îi pronunţa el numele. 

Jordan își puse casca și sacul pe măsuţă. 

— Îţi amintești de Connor Slave, solistul răpit în Italia, 
împreună cu logodnica lui, și care apoi a fost ucis? Chiriașul de 
sub noi îi asculta mereu melodiile. 

Felul în care Jordan pronunţase cuvântul „noi” făcu să i se 
strângă inima de durere. Era doar o silabă, dar purta cu sine un 
univers întreg. Și ea îl pierduse. 

— Fata aceea era Maureen. 

Jordan se așeză pe scaunul de aluminiu și se rezemă 
confortabil de spătar, pentru a-și sprijini mai bine umărul 
bandajat. 

— Acum sunt liber să mă întorc la viaţa mea. Nu știu ce viaţă 
o poate aștepta pe ea. Sper doar că va putea să uite și să fie 
fericită. 

„Și nu numai ea.” 

Lysa îi arătă televizorul. 

— Uite, e fratele tău. 

Jordan își întoarse capul spre ecran. Apăruse Christopher, în 
picioare, în fața unui pupitru ticsit de microfoane, în sala 
destinată conferinţelor de presă de la New York City Hall. Era 
singur în fața unei mulţimi de jurnaliști, ca un toreador în fața 
taurului. Imaginea focaliză un prim-plan, iar Jordan simţi milă 
pentru fratele său. În puţinul timp care trecuse de la moartea 
fiului său părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Din ceea ce putea 
să vadă Jordan, probabil refuzase serviciile machiorului pe care 
consiliera sa de imagine i le impunea de fiecare dată înaintea 
unei apariţii televizate ce presupunea prim-planuri. 

Lysa luă telecomanda și porni sonorul chiar în momentul în 
care primarul Christopher Marsalis își începea discursul. 


Domnilor, înainte de toate, e de datoria mea să vă 
mulțumesc că sunteţi prezenţi aici într-un număr atât 
de mare. Asta face să-mi fie mai ușor și, în același timp, 
mult mai greu să vă spun cele ce urmează. 


Christopher își impuse o pauză ce amuţi orice replică și făcu 
aproape palpabilă tensiunea și atenţia din sală. Jordan știa 
foarte bine că aptitudinile lui oratorice nu se datorau unor 
studii, ci reprezentau o calitate nativă. Vocea însă îi era 
obosită, asemenea înfățișării sale. 


Cu toţii sunteţi la curent cu întâmplările tragice prin 
care a trecut familia mea în ultima perioada. Pierderea 
unui fiu e întotdeauna un eveniment care te face să 
meditezi. Când aceasta se întâmplă însă în maniera 
dramatica pe care eu am trăit-o în mod direct, 
meditaţiile trebuie sa fie mai profunde și mai critice 
faţă de propriile acţiuni. Mi-am dat seama că, în toţi 
acești ani, am căutat să fiu în primul rând un bun 
politician și în al doilea rând un bun primar, uitând, iar 
asta n-am să mi-o iert niciodată, să fiu un bun părinte. 
Acum sunt pus în fața neputinței de a răspunde la o 
întrebare logica, pe care fiecare dintre voi mi-ar putea- 
o adresa. „Cum crezi că poţi face ceva pentru copiii 
noștri, dacă nu ai putut face nimic pentru fiul tău?” Din 
acest motiv și din alte motive de natură personala, am 
hotărât să-mi prezint demisia din funcţie, în cât mai 
scurt timp posibil. Dar, înainte de a părăsi postul în 
care am fost numit prin încrederea cetăţenilor acestui 
oraș, trebuie să îndeplinesc un act de dreptate în ceea 
ce-l privește pe fratele meu, locotenentul Iordan 
Marsalis, din cadrul Poliţiei orașului New York. Cu 
câţiva ani în urma, pentru a mă proteja, a luat asupra 
lui urmările unui incident pentru care eu eram singurul 
responsabil. lar eu am permis să se întâmple acest 
lucru, și este un alt gest pe care nu mi-l pot ierta. Îmi 
amintesc cuvintele spuse de el în seara aceea: „E mult 
mai important un primar bun, decât un poliţist bun”. 
Meritul pentru turnura pozitivă pe care a luat-o 


aceasta întâmplare trista îi aparţine lui, iar răspunsul 
meu la cuvintele de atunci nu poate fi decât acesta: „E 
mai bun un polițist excepţional, decât un primar care 
nu-și merită funcţia”. Sper ca orașul acesta să ţină cont 
de asta, dacă nu pentru a-i restitui postul pe care îl 
merita, măcar pentru a-i reda respectul la care are tot 
dreptul. 

Cu asta am încheiat. Demisia mea este și rămâne 
irevocabila. Domnilor, vă mulțumesc! 


Fără alte comentarii, Christopher întoarse spatele 
freamătului mulțimii şi dispăru, din câțiva paşi, pe uşa din 
capătul sălii. 

Lysa impuse din nou tăcere televizorului, apăsând un buton 
al telecomenzii. 

Imediat după aceea își îndreptă spre Jordan chipul pe care 
era întipărit un surâs abia schiţat. 

— Mă bucur pentru tine. 

Jordan făcu un gest nepăsător din mână. 

— Crede-mă că nu-mi mai pasă de povestea aia. Eu mă bucur 
pentru el. Nu i-a fost ușor să ia o astfel de decizie și să țină un 
asemenea discurs în fața a zeci de mii de persoane. Mă bucur 
că a găsit puterea și curajul de a o face. 

Din locul ei de pe pat, Lysa îi arătă în cele din urmă rucsacul 
și casca, care-i atrăgeau mereu privirea, în ciuda tuturor 
eforturilor sale de a disimula gestul. 

— Pleci? 

— Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple. 

Lysa ar fi vrut ca Jordan să nu o privească în felul acela. 

Ar fi vrut ca el să plece repede, ca să și-l poată imagina pe 
motocicleta ce-l purta cu fiecare clipă mai departe, întrucât 
orice distanţă ar fi fost mai mică decât cea care-o despărţea de 
el în clipa aceea, când se afla în faţa ei. 

— Mă bucur că pentru tine nu s-a schimbat nimic. 

Jordan clătină din cap, pentru a da o mai mare greutate 
cuvintelor sale. 

— Nu, ceva s-a schimbat, și nu pot pretinde că nu e așa. 

Jordan se ridică, luă rucsacul și îl desfăcu. Cotrobăi câteva 
clipe în el, scoase o cască și o puse pe masă, lângă a sa. 

Lysa o recunoscu imediat. Era cea pe care o cumpăraseră în 


dimineaţa călătoriei lor la Poughkeepsie. 

— Când voi pleca, mi-ar plăcea ca tu să porţi această cască și 
să vii cu mine, dacă vrei. 

Lysa fu obligată să-și adune toate puterile înainte de a 
răspunde. 

— Eşti sigur? 

— Da. Nu sunt sigur de nimic altceva, dar în această privință 
nu am nicio îndoială. 

Imediat după aceea, Jordan străbătu drumul cel mai scurt și 
cel mai important din viața sa. Din doi pași se apropie de pat, 
se aplecă și, pentru o clipă, își așeză buzele pe buzele Lysei. Ea 
simţi parfumul lui de bărbat și mirosul pielii sale și, în sfârșit, 
se simţi liberă să-și imagineze. Atunci se aplecă în faţă, își 
ascunse chipul în palme și nu putu să mai vadă sau să mai audă 
ceva, căci lacrimile o invadară. 

l-ar fi plăcut ca Jordan să o mai sărute, dar se gândi că 
pentru asta aveau tot timpul la dispoziţie. 


Partea a Patra 
Roma 


54 


Avionul atinse pământul cu un balans ușor, subliniat de un 
scrâșnet de cauciucuri pe asfalt. 

Maureen își imagina cele două roţi înconjurate de fumul 
rezultat din frecare, pe când pilotul făcea manevrele de 
frânare. Dincolo de fereastră era peisajul familiar al 
aeroportului de la Fiumicino, domestic, făcut după măsura și 
nevoile omului, complet diferit de modernitatea haotică și 
indiferenta a aeroportului JFK din New York. 

Nici mai bun, nici mai rău, doar diferit. 

Aparatul se alinie docil la puntea de debarcare, însoţit de 
vocea unei stewardese ce le ura pasagerilor bun venit la Roma, 
în italiana și în engleză. Maureen vorbea perfect ambele limbi, 
dar în momentul acela le simţea străine pe amândouă. 

Avionul se opri definitiv și urmă acel semnal tacit, căruia 
păreau să i se supună toţi pasagerii unui avion la sfârșitul 
oricărui zbor, lansând o rafala de clinchete de desfacere a 
centurilor de siguranţă. 

Maureen își luă geanta din spaţiul pentru bagaje și se așeză 
la rând, către ieșirea din față. Odată debarcaţi, pasagerii 
încetară să mai fie pasageri, redevenind persoane cu picioarele 
pe pământ, pe care doar o întâmplare trecătoare îi suspendase 
împreună printre nori. 

Urmă fluxul de oameni înspre zona de recuperare a 
bagajelor. Ştia că afară nu o aștepta nimeni, și tocmai asta își 
dorea. 

Tatăl său o sunase din Japonia, unde era plecat pentru 
deschiderea unui nou Martini's, la Tokio. Aflase despre 
rezultatul anchetei în care fusese implicată și o numise „star 
internaţional”. 

De la Franco Roberto aflase despre planul foștilor colegi de 
la comisariat de a o întâmpina în masă la aeroport. Tocmai de 
aceea plecase mai devreme, căutând, în ultimul moment, un loc 
pentru cursa de dinaintea celei pentru care își rezervase bilet. 
Nu se simţea triumfătoare și nu voia în jurul ei persoane care 


să o sărbătorească. 

Maureen își recupera bagajele de pe banda transportoare, le 
așeză pe cărucior și se îndrepta spre ieșire. 

Trecuse de puţin timp dincolo de zona pentru bagaje și se 
îndrepta spre parcarea pentru taxiuri a aeroportului, când o 
persoană se apropie de ea. 

— Mă scuzaţi, dumneavoastră sunteţi domnișoara Maureen 
Martini? 

Maureen opri căruciorul și îl privi. Era un chinez între două 
vârste, ceva mai înalt decât media, cu acele trăsături asiatice 
care îi fac pe majoritatea europenilor să-i considere pe toţi 
identici. 

— Da. Cu ce vă pot ajuta? 

— Cu nimic, domnişoară. Trebuie doar să fac un comision. 
Am fost însărcinat de o persoană din America să vă înmânez 
acest pachet. 

Chinezul îi întinse o cutiuța pe care o ţinuse în mâna, 
împachetată într-o hârtie obișnuită pentru cadouri și legată cu 
o panglica eleganta aurie. 

— Dar ce...? 

— Persoana care mi-a dat aceasta sarcina mi-a spus că 
dumneavoastră veţi înțelege. Și m-a mai rugat să vă mulţumesc 
și să vă transmit că nu este nevoie de un răspuns. Bine aţi 
revenit acasă, domnișoară! Vă urez o seară plăcută! 

Fără să mai spună altceva, se înclină ușor, se întoarse și se 
pierdu între oamenii care ieșeau, un cap amestecat printre alte 
zeci de capete, până dispăru. 

Maureen studie cutia pentru o clipă, apoi o puse în gentuţa 
pe care o sprijinea de cărucior. 

În timpul cursei cu taxiul de la Fiumicino până acasă, nici 
măcar nu văzu peisajul familiar al câmpiei romane. 

Când se despărţise de mama ei, Maureen înțelesese că între 
ele ceva se schimbase. Probabil că în trecut fuseseră prea 
acaparate de rolurile lor, ţinuse fiecare cu dinţii de propria 
poziţie, încât uitaseră să mai fie femei. Mama ei o îmbrăţișase, 
iar Maureen îi era recunoscătoare că o făcuse sincer, plină de 
emoție, fără să-i pese de hainele pe care le purta. Era un 
început, oricât de mic ar fi fost. Restul avea să vină cu timpul. 

Îl văzuse pentru ultima dată pe Jordan Marsalis la One Police 
Piaza, atunci când semnaseră declaraţiile finale referitoare la 


cazul William Roscoe. Nu vorbiseră despre nimic, dar îi părea 
fericit, și se despărţiseră cu promisiunea de a se reîntâlni în 
Italia. Asta putea să se întâmple sau nu, dar un lucru era sigur: 
niciunul nu avea să-l uite pe celălalt și experienţa pe care o 
trăiseră împreună. 

După un traseu sinuos pe străzile aglomerate ale orașului, 
taxiul o lăsă în faţa casei, alături de profilul vechi și familiar al 
Colosseumului. Şoferul cobori din mașină și o ajută să-și ducă 
bagajele până la ușa ascensorului. 

Cutia de scrisori era plină. Maureen o goli și studie plicurile 
în timp ce urca până la ultimul etaj. Erau în mare parte pliante 
publicitare, câteva scrisori prin care i se solicitau fonduri din 
partea unor asociaţii umanitare și facturile de la telefon, de la 
gaz și de la curent. O scrisoare de la Ministerul Afacerilor 
Interne și câteva de la prieteni. Maureen nu avea niciun chef să 
le deschidă. 

Doar una îi atrase atenţia. 

Era un plic mai mare, maroniu, din cele care au în interior 
alveole pline cu aer. 

Maureen o întoarse pe faţă și pe dos și își dădu seama că 
venea din Statele Unite. Timbrul poștal și ștampila arătau că 
fusese expediată din Baltimore. 

O deschise și văzu că înăuntru se aflau un CD înregistrat și o 
hârtie împăturită în două. O scoase afară din plic și constată că 
era o scrisoare. 


Dragă Maureen, 

Noi nu ne-am întâlnit niciodată, dar am auzit 
vorbindu-se despre tine atât de mult, încât pot să spun 
că te cunosc foarte bine. Mă numesc Brendan Slave și 
sunt fratele lui Connor. Ne leagă regretul pentru ceea 
ce el a luat cu sine, pentru totdeauna, dar și fericirea 
de a ne bucura de cuvintele și de muzica pe care ni le-a 
lăsat ca mărturie a geniului său. După acel tragic 
eveniment, am intrat în posesia tuturor bunurilor sale 
și, examinându-le, am găsit și CD-ul pe care îl alătur 
acestei scrisori. Conţine o piesă inedită și, din 
însemnările lui Connor, am descoperit ca o scrisese 
pentru tine, așa cum vei putea vedea și tu, pe faţa 
discului. Mi s-a părut corect să ţi-l trimit. E al tău, îţi 


aparține și poţi să faci cu el ceea ce vrei. Dacă tu crezi 
de cuviinţă, poţi să îl arăţi lumii întregi sau, dacă nu, 
poţi să îl păstrezi, ca pe un bun personal pe care să-l ţii 
secret. 

Din cuvintele fratelui meu am înţeles că vă iubeaţi 
mult, și totuși îmi permit să-ți dau un sfat. Amintește-ţi- 
l] mereu, dar nu trăi doar din amintirea lui. Sunt 
convins că același lucru ţi l-ar spune și el, dac-ar putea. 
Ești frumoasă, tânără și sensibila. Nu îţi interzice 
șansa de a trăi și de a mai iubi. Dacă îţi va părea prea 
dificil, vei avea mereu această ultimă melodie a lui 
Connor, care să-ţi amintească întotdeauna cum să o 
faci. 

Te îmbrăţișez cu drag, 
Brendan Slave 


Maureen își simţi ochii plini de lacrimi și își dădu seama că 
încă era în ascensorul îngreunat de valize, oprit pe palierul 
unei vechi clădiri din Roma. Ca o fetiţă, își șterse faţa cu 
mânecile cămășii, nepăsându-i de semnele negre pe care 
machiajul lejer le lăsa pe țesătură. Luă valizele și le scoase din 
ascensor. Pe când răscolea în geantă, căutându-și cheile, îi 
căzu în mână cutiuţa pe care i-o dăduse chinezul din aeroport. 

Intră și merse imediat să deschidă obloanele, lăsând soarele 
și aerul proaspăt să pătrundă în casa pe care credea că nu avea 
s-o mai revadă vreodată, savurând priveliștea pe care i-o făcea 
cadou fiecare fereastră deschisă către cerul Romei. 

Apoi, pe fundalul acelui apus, dezlegă nodul panglicii, 
desfăcând cutia împachetată ca un dar. 

Înăuntru, așezată pe un strat de bumbac galben-deschis, 
stătea o ureche tăiată. In lobul său era prins un cercel ciudat, 
în formă de cruce, ce avea în centru un briliant în care se 
revărsa lumina soarelui, ce se răsfrângea apoi multiplicată în 
zeci de culori. 

Maureen îl recunoscu imediat. 

„Din partea unei persoane din America”, spusese chinezul. 

Maureen se gândi la cuvintele lui Cesar Whong, din seara 
plimbării lor în limuzină, atunci când îi dăduse garanţia 
nevinovăţiei fiului său și o rugase să îl ajute s-o dovedească. 

„Vă garantez că voi ști să mă revanșez. Incă nu știu cum, dar 


vă asigur că o voi face.. 

Maureen privi acel obiect macabru fără nicio emoție. William 
Roscoe spusese în seara morții sale că singurul lucru care ne 
poate face superiori lui Dumnezeu e justiţia. Maureen nu știa 
dacă Iordan, înainte de a-l lovi, auzise sau nu ultimele lui 
cuvinte referitoare la Julius Whong. 

„Se va găsi un domn, foarte priceput, care să aibă grijă de 
el...” 

Chiar dacă înţelesese sensul acelor cuvinte, Jordan nu le 
menţionase în raport, și nici Maureen n-o făcuse. Mai exista și 
o justiţie a oamenilor și, în felul acela, ea și Jordan deveniseră 
juraţi. Era cel de-al treilea secret care îi unea. Dacă într-o zi va 
trebui să-și facă procese de conștiință, va înfrunta momentul 
așa cum se cuvine. 

Ţinând cutia în mână, Maureen se îndreptă spre baie și 
aruncă obiectul în vasul de toaletă, trăgând imediat apa. Se 
asigură că amintirea acelei creaturi infame, care fusese Arben 
Gallani, călătorea în acel moment spre locul ce i se cuvenea: 
canalizarea Romei. 

Apoi luă plicul maro pe care îl lăsase pe un dulăpior și urcă 
scara spre celălalt etaj. Deschise ușile de sticlă prin care se 
vedeau, până departe în zare, sute de acoperișuri, și, imediat 
după aceea, se îndreptă spre combina stereo. Luă ultimul CD al 
lui Connor și rămase o clipă, privindu-i chipul cu ochi adânci 
care păreau s-o urmărească din chenarul colorat al copertei. 

„Minciunile întunericului” 

Dar acum întunericul se sfârșise. Dacă și până când avea să 
fie așa, nu o știa. Dar asta face parte din viaţă. Să nu știi când, 
unde și cum. Scoase din plic cutiuţa cu CD-ul abia primit și o 
deschise. Pe suprafaţa lucioasă erau scrise doar trei cuvinte cu 
marker negru. 


Sub apă 
Maureen 


Deschise CD-playerul şi puse înăuntru discul subţire. Îl 
închise și apăsă tasta „play”. 

Era un exercițiu timid și nepretenţios, ceea ce îl făcea și mai 
emoționant. Era însă o piesă bine definită, ce nu merita să fie 
îngropata sub ruinele unui aranjament orchestral. 


Câteva măsuri ale instrumentelor cu coarde, un arpegiu 
blând de chitară, și apoi, pe acel fundal eteric, vioara lui 
Connor începuse să alunece cu eleganța și cu energia unui 
patinator pe gheaţă, desenând volute în aer și lăsând totuși, cu 
lama patinelor, urme pe întinderea netedă. 

Și, în cele din urmă, vocea lui, un cuţit ascuţit de durere și de 
bucurie, căruia nu i se putea cunoaște tăișul sau împunsătura. 
Maureen fu absorbită, într-o clipă, de senzaţia magică a tainei, 
deoarece cântecul acela, ascuns de restul lumii, era un bun 
doar al său, nu pentru că ea deţinea unicul exemplar, ci pentru 
că fusese scris doar pentru ea. 


Tu, care te-ai născut sub ape 
Şi-acolo-ai stat, cu visele-ţi deșarte, 
Lăsându-te purtată de dor, singurătate, 
În lumea ta tăcută și fluidă de sub ape. 
Acum pășești timidă 

Purtând durerea-ţi mută, 

Crezând c-adânc sub ape 

Ţi-e inima pierdută. 

Și poate nici nu știi că viaţa 

O clipă doar îţi cere, 

Ca să transforme simplu 

Durerea în putere. 

Gândește-te c-adânc sub ape, 

Mai e o picătură sclipitoare... 

Ce poate da iar viaţă iubirii tale, 

În universu-acesta fără de culoare, 
Căci nu s-a dat învinsă 

Ținându-se ascunsă. 

Şi-n scânteierea ei, 

E-o flacără aprinsă-n taina mării, 
Impiedicându-te s-o dai uitării. 


Înţelegând sensul acelor cuvinte, în loc să plângă, își permise 
duioșia paradoxală a unui zâmbet. 

Se așeză pe un fotoliu din fața ușii-fereastră și își așeză 
pernele pentru a sta mai comod. Pătrunsă de muzică, se lăsă 
pradă vocii și amintirilor, convinsă că, orice s-ar fi întâmplat, de 
atunci înainte nimeni nu ar mai fi putut să-i fure enorma 


bogăţie ce-i umplea sufletul. Rămase în faţa acelui apus 
triumfal, care incendia cerul Romei, așteptând ceea ce trebuia 
să urmeze, nesigură, ca fiecare, având drept singur ajutor un 
lucru pe care fusese nevoită să-l înveţe și pe care acum trebuia 
să-l înfrunte. 

Maureen Martini închise ochii și se gândi că bezna și 
așteptarea au aceeași culoare. 


Mulţumiri 


Trebuie să încep șirul mulțumirilor cu două persoane 
deosebite, Retro Bartocci și soţia lui, doamna doctor Mary 
Elacqua de la Samaritan Hospital din Troy. Fără ajutorul lor, 
acest roman ar fi avut o gestație mult mai dificilă, eu aș fi avut 
un sejur mult mai neplăcut în America, n-aș fi învăţat nici 
măcar cât poate reţine un papagal din New England și, mai 
ales, nu aș fi putut să dau un nou sens cuvântului „prieten”, în 
continuare, aș vrea să-i amintesc și pe: 

Andrea Borio, bucătar super rafinat, supranumit între 
prieteni Cow Borio, pentru că a reușit să aducă o fiertură de 
vițel tipic piemonteză în plin centrul Manhattanului; doamna 
doctor Victoria Smith, chiroterapeut de excepţie și o persoană 
deosebită, care a avut grijă să-mi îndrepte coloana făcută praf 
în timpul sejurului la New York; toţi componenţii echipei din 
Via della Pace și pe celelalte persoane adorabile pe care le-am 
cunoscut în Statele Unite, asigurându-le că, deși nu mi-au 
rămas în minte toate numele, le păstrez mereu chipurile în 
suflet. 

Pentru partea științifică a romanului, trebuie să-i amintesc pe 
doctorul Gianni Miroglio, medic și prieten de o viaţă, și pe 
doctorul Bartolomeo Marino, medic primar al Secţiei de 
chirurgie de la spitalul municipal din Asti, căruia i se alătură 
plurivalenta doamnă doctor Rossella Franco, anestezist 
reanimator de la spitalul municipal S. Andrea din La Spezia. 

Trebuie să aduc mulțumiri speciale domnului doctor Carlo 
Vanetti, specialist în microchirurgie oculară la Milano, membru 
al ASCRS (American Society of Cataract and Refractive 
Surgery) și domnului profesor Giulio Cossu, director al 
Institutului de Cercetare pentru Celulele Staminale de pe lângă 
Institutul Științific S. Raffaele din Milano, care s-au arătat, 
vorba poetului, înţelepţi și răbdători. 

Mulţumesc și doamnei Laura Arghittu, responsabilă pentru 
relația cu media a Direcţiei de Comunicaţii și Dezvoltare a 
fundaţiei S. Raffaele del Monte Tabor, care a știut să facă față 
cu succes asaltului unui scriitor încă neconfirmat. 

O reverență plină de afecţiune i se cuvine doamnei 
Annamaria di Paolo, comandant în poliţie, care mi-a fost 
indispensabilă pentru ideile și argumentele sale și de nepreţuit 


pentru prietenia și sprijinul acordate. 

În ceea ce privește grupul de munca pe care mă sprijin în 
activitatea mea de autor, trebuie să-l amintesc in primis pe 
Alessandro Dalai, om de geniu plurivalent și înfocat susținător, 
și să-i adaug pe: 

invulnerabila Cristina Dalai, 

neclintitul Piero Gelli, 

inderogabila Rosaria Guacci, 

neîmblânzita Antonella Fassi, 

înţeleaptă Paola Finzi, 

multicolora Mara Scanavino, 

uimitorul Gianluigi Zecchin, omul de o moralitate intangibila, 
menit să ne acopere spatele tuturor. 

O menţiune de onoare se cuvine în cele din urma strălucitului 
Piergiorgio Nicolazzini, prolificul meu agent și consilier de 
încredere. 

Apoi: 

Angelo Branduardi și Luisa Zappa pentru preludiul mistic și 
ritualic al subiectului acestui roman din onorabila noastră 
tavernă; 

distinsa Angela Pincelli, care, din motive geografice, îmi este 
scumpă la vedere, dar, din raţiuni sentimentale, e mereu 
prezentă în gândurile mele; 

distinsul Armando Attanasi, care este mult mai aproape de 
mine decât știu eu să fiu aproape de el; 

Francesco Rapisarda, purtător de cuvânt al Departamentului 
de Curse de la Ducati, care, mai devreme sau mai târziu, va 
reuși să mă invite la un Grand Prix; 

Annaritta Nulchis, unforgettable ca e-mailul de la ea și 
delicioasa ca zâmbetul ei; 

Marco Luci, pentru amabilitate și sprijin; 

agenţia Malabar Viaggi pentru asistenţă și curtoazie. 

În încheiere, o îmbrăţișare caldă tuturor prietenilor care se 
perindă, de ani de zile, prin viaţa și prin sufletul meu, punându- 
mi la dispoziţie ajutorul, respectul și incoruptibila blândeţe a 
faptelor adevărate. 

lar apoi, la nivel strict personal, un MULŢUMESC, scris cu 
majuscule, Renatei Quadro și lui Jole Gamba, pentru grija și 
prezenţa lor plină de afecţiune și, mai ales, pentru ajutorul pe 
care l-au acordat unei persoane dragi, într-o clipă foarte dificila 


atât pentru ea, cât și pentru mine. 
Personajele acestei istorisiri sunt un fruct al fanteziei. 
Persoanele cărora le-am mulțumit, spre norocul meu, nu.