Gin Phillips — Jocul supravietuirii

Pe ” 
Pi PE 


GIN PHILLIPS 


JOCUL 
SUPRAVIETŢUIRII 


ieina gocojechen 


GIN PHILLIPS 


JOCUL SUPRAVIEŢUIRII 


Original: Fierce Kingdom (2008) 


Traducere din engleză de: 
BOGDAN PERDIVARA 


7 


virtual-project.eu 


TREI 
2017 


VP - 


AȘ vrea să știu doar dacă un sunet 
poate crea un băiat. 

Sau dacă o femeie devine mamă 
atunci când crede că aude un bebeluș 
plângând după ea. 


g Elizabeth Hughey, 
„Intrebări pentru Emily”. 


VP-3 


4:55 p.m. 


Joan a reușit, multă vreme, să se legene pe vârfurile tălpilor 
goale, cu genunchii îndoiţi și fusta măturându-i pământul. Insă 
acum mușchii coapselor îi cedează, așa că lasă o mână în jos și 
se așază ușurel în nisip. 

Ceva o înţeapă în zona șoldului. Bagă mâna pe sub picior și 
pescuiește o suliță mică de plastic - nu mai lungă de-un deget - 
lucru deloc surprinzător, fiindcă mereu găsește arme în locurile 
cele mai neașteptate. 

— Ai pierdut vreo suliță? întreabă. Ori e un sceptru? 

Lincoln nu-i răspunde, cu toate că-i ia din palmă bucăţica de 
plastic. A așteptat, se pare, ca poala ei să devină utilizabilă - se 
trage acolo, așezându-se comod pe coapsele ei, fără un grăunte 
de nisip pe el. E grijuliu cu hainele lui; niciodată nu i-a plăcut să 
picteze cu degetele. 

— Vrei un nas, mami? întreabă. 

— Am unul, zice ea. 

— Vrei unul în plus? 

— Cine n-ar vrea? 

Buclele lui negre au iarăşi nevoie să fie scurtate, iar el și le 
îndepărtează de pe frunte. Frunzele plutesc în cădere pe lângă 
ei. Acoperișul de lemn, proţăpit pe bușteni negeluiţi, îi umbrește 
cu totul, însă mai încolo, pietrișul cenușiu are modele de umbre 
și soare care se schimbă ori de câte ori suflă vântul printre 
copaci. 

— De unde ai atâtea nasuri în plus? întreabă ea. 

— De la magazinul de nasuri. 

Ea râde și se lasă pe spate sprijinindu-se în mâini - îi place să 
simtă nisipul lipindu-i-se de palme. Își curăţă de sub unghii 
câteva granule umede. Groapa Dinozaurilor Discovery e mereu 
umedă și rece, niciodată atinsă de soare, însă cu tot nisipul de 
pe fustă și frunzele care i s-au încurcat în bluză, asta este 
probabil partea ei preferată de grădină zoologică - pe după 
aleea principală, dincolo de carusel, de staulul unde se mângâie 
animale și de cuștile cu cocoși, prin perimetrul împădurit și 
ierbos pe al cărui indicator scrie doar ZONA DE PADURE. Zona 


VP -4 


este formată mai ales din copaci și pietre, găzduind și niște 
animale singuratice de-a lungul cărărilor înguste, pietruite. E un 
vultur care locuiește în aceeași îngrăditură, nu se știe de ce, cu 
un camion mâncat de rugină. O bufniţă care se uită fix la o 
jucărioară de molfăit pentru câini. Curcani sălbatici care stau 
mereu ghemuiţi la pământ, nemișcaţi; nu poate spune cu 
siguranţă absolută că ar avea picioare, își imaginează vreo farsă 
vânătorească crudă, vreun colier pătat de sudoare pe care se 
înșiră labe de curcani. 

Îi place bizareria haotică a acestor păduri, care par rezultatul 
unei strădanii fără tragere de inimă pentru a transforma locul 
într-o atracţie reală. Printre copaci e întins un cablu de tiroliană, 
deși nu zărește niciodată pe nimeni dându-se pe el. işi 
amintește dinozaurii animatronici aflaţi aici cu vreo doi ani în 
urmă și mai știe că, mai demult, era și un tren bântuit de stafii. 
Sunt și indicii ale unor încarnări încă mai vechi: bolovani mari pe 
care-i presupune reali deși se poate să nu fie, niște garduri din 
uluci și o cabină de pionier al vestului. Nu par să aibă vreo 
utilitate clară. Bazinele goale de beton se poate să fi folosit la 
adăpatul unor mamifere mari. Se mai văd, sporadic, și eforturi 
de a marca drumul, însă panourile puse la întâmplare fac 
plimbarea să pară mai confuză, nu mai limpede - de pildă, un 
copac e etichetat cu SASSAFRAX, însă alți treizeci din jurul său 
sunt lipsiţi de nume. 

— Vreau să-ţi spun ceva, începe Lincoln, lăsându-și mâna pe 
genunchiul ei. Știi ce i-ar prinde bine lui Odin? 

A aflat, de fapt, o mulţime de lucruri despre zeii nordici în 
ultima vreme. 

— Un magazin de ochi? spune. 

— Da, chiar așa. Fiindcă ar putea să nu mai umble cu peticul 
ăla. 

— Dacă nu cumva îi place peticul. 

— Doar așa, încuviinţează Lincoln. 

Nisipul din jurul lor e presărat cu figurine de eroi și de 
răufăcători - Thor și Loki; Căpitanul America, Green Lantern și 
lron Man. Totul, în ultima vreme, are de-a face cu supereroii. 
Schelete false se ițesc prin nisip - vertebrele unor animale 
dispărute, ieșind la iveală prin spatele lor. Dincoace e o găleată 
cu niște perii uzate de zugrăvit, pentru dat deoparte nisipul. Ea 
și cu Lincoln obișnuiau să vină aici și să sape după oase de 


VP-5 


dinozaur cu o viaţă în urmă parcă, pe vremea când Lincoln n- 
avea decât trei ani. Acum însă, la două luni după ce-a împlinit 
patru ani, se găsește la câteva reîncarnări distanţă de fostu-i 
sine de arheolog. 

Groapa dinozaurilor este în momentul de faţă Insula Tăcerii, 
închisoarea unde Loki, fratele cel pus pe rele al lui Thor, a fost 
întemnițat și - odată ce nu mai apar întrebări despre nasuri 
suplimentare - aerul răsună acum de vuietul unei bătălii de 
proporții cosmice: Thor încearcă să-l facă pe Loki să 
mărturisească faptul că a creat un demon de foc. 

Lincoln se apleacă în față și povestea continuă: 

— Ticălosul s-a mulțumit să-i râdă în nas, spune Lincoln. Dar 
lui Thor i-a venit o idee! 

Spune că astea-s poveștile lui. Poveștile pot dura cu orele 
dacă e lăsat să le spună în voie. Ea le preferă pe cele în care 
Lincoln își inventează personaje proprii. Lincoln a născocit un 
răufăcător pe nume Omul-Cal, care transformă oamenii în cai. 
Blestemul său veșnic este Omul-Necal, care transformă caii 
înapoi în oameni. Un cerc vicios. 

Joan își dă vag seama că tonul și inflexiunile vocii lui Lincoln 
se schimbă pe măsură ce diferitele personaje intră în scenă. 
Insă e cu gândurile hai-hui. Dimineaţa, aceste cărări gem de 
mulțimea plimbăreţilor și a mamelor în colanţi, dar după-amiaza 
târziu majoritatea vizitatorilor și-au luat tălpășița. Vine cu 
Lincoln aici uneori, după ce-l ia de la școală - alternează între 
zoo, bibliotecă, parcuri și muzeul de științe - și ori de câte ori 
poate, îl duce prin pădure. Sunt greieri pe-acolo, sau ceva ce 
târâie precum greierii, sunt cântece de păsări, frunze care 
foșnesc, dar niciun sunet omenesc. Cu excepţia vorbelor lui 
Lincoln, care-şi continuă istorisirea. A absorbit replicile 
supereroului și le poate rosti înapoi după plac, făcându-le ale 
sale. 

„Avea o armă secretă la cingătoare!” 

„Planul cel rău n-a izbândit!” 

Vibrează de încântare. Se zguduie surescitat, din tălpi până la 
pumnii încleștați a ameninţare. Thor se bălăngăne prin aer și 
Lincoln ţopăie, în vreme ce ea se întreabă dacă băiatului îi place 
ideea de bine care învinge răul sau pur și simplu se bucură de o 
bătălie pe cinste. Se mai întreabă când ar trebui să-i explice că 
există o zonă de mijloc între bine și rău, una pe care o ocupă 


VP-6 


majoritatea oamenilor, însă puștiul e atât de fericit, încât nu 
vrea să mai complice acum lucrurile. 

— Vrei să-ţi mai spun ce se întâmplă după aia, mami? 
întreabă. După ce îl pocnește Thor? 

— Ce? zice Joan. 

S-a perfecţionat în arta de a fi în stare să asculte doar cu o 
jumătate a ei, în vreme ce jumătatea cealaltă umblă brambura. 

— Loki îi controla de fapt mintea lui Thor. Și pumnul ăla l-a 
făcut să-și piardă puterile! 

— Aha. Și-apoi ce? 

— Thor iese învingător! 

Copilul continuă să vorbească - „Oho, dar mai e un răufăcător 
pe-aici, oameni buni!” - în vreme ce ea își strânge și-și 
relaxează degetele de la picioare, căzută pe gânduri. 

Se gândește că încă trebuie să găsească o idee pentru cadoul 
de nuntă al prietenului său Murray - știe un artist care pictează 
câini și un astfel de tablou pare o alegere bună, așa că ar putea 
să-i trimită un e-mail să vadă dacă poate comanda o asemenea 
pictură, deși cuvântul „comandă” este probabil insultător pentru 
un artist. Își amintește că voia s-o sune pe strămătușa ei de 
dimineaţă și-și spune că, poate, în loc de asta - rezolvă de zor 
probleme acolo, pe loc, atinsă de o explozie de energie mentală 
în vreme ce Loki este îngropat în nisip - poate că ar fi mai bine 
să-i trimită prin poștă maimuța aia haioasă făcută de Lincoln la 
școală dintr-un toc de hârtie. Cu siguranţă că o lucrare artistică 
e mai specială decât un apel telefonic, deși este în asta și un 
anume egoism, fiindcă ei de fapt nu-i place deloc să vorbească 
la telefon și da, fie, asta este o eschivare; decide totuși că 
rămâne maimuța de hârtie. Se gândește la plăcinta de dovleac 
pe care o face strămătușa ei. Se gândește la chipsurile de 
banane rămase în dulapul din bucătărie. Se gândește la Bruce 
Boxleitner. Era un pic obsedată de el prin liceu, după ce-l văzuse 
în Scarecrow and Mrs. King, apoi descoperise că serialul e acum 
disponibil online, așa că-l revăzuse, episod după episod - se ţine 
bine pentru un serial de anii '80, cu spionii ăia din Războiul Rece 
și tunsorile ridicole. Nu-și mai amintește dacă Lee și Amanda se 
pupă la finalul sezonului al doilea sau al treilea și mai are de 
văzut șase episoade din sezonul al doilea, dar ar sări bucuroasă 
la al treilea. 

O ciocănitoare bocănește undeva pe-aproape, făcând-o să 


VP -7 


revină la momentul de faţă. Observă că negul de pe mâna lui 
Lincoln s-a făcut mai mare. Arată ca o anemonă. Pe pietriș se 
produce acea mișcare frumoasă de umbre, iar Lincoln imită 
iarăși râsul de răufăcător. Joan își dă seama, deodată, că după- 
amiezile petrecute cu fiul ei așezat pe picioarele sale, înconjurați 
de pădure, au în ele ceva euforic. 

Thor îi cade pe picior, cu căpșorul de plastic oprindu-se în 
deget. 

— Mami? 

— Da? 

— De ce Thor nu poartă coiful, în film? 

— Cred că-i e mai greu să vadă bine cu coiful pe cap. 

— Dar nu vrea să-și apere capul? 

— Presupun că uneori îl poartă și alteori nu. Depinde de cum 
are chef. 

— Eu cred că ar trebui să-și apere capul mereu, zice băiatul. E 
periculos să te lupţi fără coif. Căpitanul America de ce nu poartă 
decât glugă? Nu-i o protecţie bună, nu? 

Paul se plictisește de trăncăneala despre supereroi - soțul ei 
ar prefera o discuţie despre echipe de fotbal sau noile achiziţii 
din NBA - însă pe Joan n-o deranjează. A fost și ea obsedată 
cândva de Femeia Minune. De Super Friends. De Incredibilul 
Hulk. Cine ar câștiga, își întrebase odată unchiul, dacă s-ar bate 
Superman cu Incredibilul Hulk? Și unchiul: Ei bine, dacă ar 
pierde, Superman ar putea oricând să zboare de-acolo, iar ei i se 
păruse un răspuns uluitor de înțelept. 

— Căpitanul America are scut, îi spune ea lui Lincoln. Asta 
folosește ca să se apere. 

— Dar dacă nu și-l poate ridica la timp deasupra capului? 

— E foarte rapid. 

— Și totuși, zice băiatul, neconvins. 

— Ştii ce? Ai dreptate, zice ea, fiindcă așa și este. Chiar ar 
trebui să poarte o cască. 

Un soi de stâncă făcută de mâna omului alcătuiește zidul din 
spate al gropii, iar pe după ea își face de lucru un animal mic. 
Speră că nu-i un șobolan. Își închipuie că-i o veveriţă, însă e 
foarte hotărâtă să nu se uite într-acolo. 

— Ar cam trebui să pornim spre ieșire, în vreo cinci minute, 
zice. 

Cum face adesea când ea anunţă că s-a terminat cu joaca, 


VP-8 


Lincoln se preface că n-a auzit-o. 

— Și Doctorul Doom poartă mască mereu? 

— M-ai auzit? 

— Da. 

— Ce ţi-am spus? 

— Că o să plecăm. 

— Bine, zice ea. Da, Doctorul Doom poartă mereu o mască. 
Din cauza cicatricelor. 

— Cicatrice? 

— Da, cicatricele cu care s-a ales după experimentul din 
laborator. 

— De ce ar purta o mască din cauza lor? 

— Fiindcă vrea să le acopere. Crede că-s urâte. 

— De ce ar crede că-s urâte? 

Joan urmărește cu privirea o frunză de un portocaliu-intens 
cum aterizează pe pământ. 

— Păi... l-au făcut să arate altfel, zice. Și uneori oamenii nu 
vor să arate altfel. 

— Nu cred că cicatricele sunt urâte. 

In timp ce spune asta, printre copaci răsună zgomote 
puternice. Două bubuieli, apoi alte câteva. Pocnete, ca niște 
baloane spărgându-se. Încearcă să-și imagineze ce-ar putea 
face cineva într-o grădină zoologică ca să sune ca niște explozii 
mici. Ceva legat de Halloween? Au pus beculețe peste tot - nu și 
aici, în zona de pădure, însă pe toate cărările mai populare - așa 
că s-o fi scurtcircuitat vreun transformator? Se construiește 
ceva, e vreun pickhammer pe undeva? 

Se mai aude un bubuit. Apoi altul, și încă unul. Prea tare ca să 
fie baloane, prea rare ca să fie un pickhammer. 

Păsările tac, doar frunzele își continuă plutirea către pământ. 

Lincoln e netulburat. 

— AȘ putea să-l folosesc pe Batman drept Doctorul Doom? 
întreabă. Că e îmbrăcat în negru. Și, dacă-l folosesc, pot să-i fac 
și o mască cum trebuie? 

— Sigur, zice ea. 

— Din ce s-o fac? 

— Din staniol, sugerează Joan. 

O veveriță traversează acoperișul umbrarului de deasupra 
gropii. Se aude un fâsâit moale când animalul sare într-un 
copac. 


VP-9 


— Și pentru citrice folosim ce? vrea Lincoln să știe. 

Se uită la el. 

— Citrice? repetă Joan. 

El dă din cap, încuviinţând. Dă și ea din cap la fel, gândindu- 
se la ce vrea să spună copilul. Se dedică mult timp descifrării 
felului în care-i funcţionează creierul: e una dintre bucuriile 
maternității care o încântă acum, cu atât mai mult cu cât nu 
știuse de existenţa ei. Mintea fiului ei este complicată și unică, 
țese o imagine a lumii care îi aparţine doar lui. Câteodată, în 
somn, lui Lincoln îi mai scapă cuvinte, câte o propoziţie întreagă 
- „Nu cobori pe scări!” -, ferestre spre angrenajele lăuntrice ale 
minţii sale, prin care poate arunca priviri fugare. Dar niciodată - 
o știe - nu va afla chiar totul, și tocmai în asta stă încântarea. El 
e o ființă complet separată, la fel de reală pe cât este și ea. 

Citrice. Și-a dat seama care-i soluţia ghicitorii. 

— Vrei să spui citricele de pe faţa lui? întreabă. 

— Da. Alea urâte. 

O umflă râsul. 

— Aha... Să știi că eu am spus „cicatrice”... cum e cea pe care 
o are tata pe braț, de când s-a ars când era mic? Sau cea de pe 
genunchiul meu, de când am căzut? 

— Ah, zice el un pic pleoștit, însă apoi râde la rândul lui. 

Prinde repede gluma. 

— Cicatrice, nu citrice. Deci... nu crede că citricele sunt urâte? 

— Nu prea știu care-s sentimentele lui Doctor Doom în 
privinţa citricelor, zice. 

— Dar nu le are pe față. 

— Nu. Alea-s cicatrice. 

Joan îl ascultă, pe jumătate gândindu-se că ar fi putut să se 
descurce cu mai mult tact în povestea cu cicatricele, pe 
jumătate gândindu-se la focuri de armă. Dar n-ar fi putut să fie 
focuri de armă. Și de-ar fi fost, ar fi auzit, deja, și alte lucruri. 
Urlete de sirenă, vreo voce la megafon anunțând ceva. 

Dar nu-i nimic. 

A văzut prea multe bătălii. 

Se uită la telefon. Mai sunt doar câteva minute până se- 
nchide grădina și e întru totul posibil să fie trecuţi cu vederea 
aici, în pădurice. Și-a imaginat scenariul de mai multe ori: cum 
ar fi să rămână la zoo peste noapte, poate chiar să se ascundă 
acolo intenţionat, să viziteze animalele prin bezna din toiul 


VP - 10 


nopții - o poveste ca în cărțile pentru copii. Dar e ridicol, firește, 
fiindcă ar fi cu siguranţă paznici. Nu că ar fi văzut vreunul până 
acum. 

Ar trebui să o ia din loc. 

— Trebuie să mergem, scumpule, zice ridicându-și-l din poală. 

ÎI așteaptă pe Lincoln să se ridice, lucru pe care-l face fără 
tragere de inimă. Crede că ar fi trebuit să se îmbrace cu geaca, 
dar copilul s-a jurat că nu-i e frig deloc și i-a dat voie s-o lase în 
mașină. 

— Mai avem un pic de timp? întreabă Lincoln. 

Joan se ridică din nisip și-și vâră picioarele în sandale. 
Preferinţa ei pentru sandale este motivul pentru care îi lipsește 
autoritatea morală de a-i cere să-și poarte hâinuţa. 

— Nu, zice. E aproape cinci și jumătate. Se închide, îmi pare 
rău. Trebuie să ieşim repede de aici, altfel s-ar putea să 
rămânem închiși înăuntru. 

Începe să se simtă neliniștită, acum, de posibilitatea asta - a 
așteptat prea mult și mai au de parcurs tot drumul prin pădure 
și-o cale lungă prin zona de joacă. Sunt la limită cu timpul. 

— Ne putem opri la locul de joacă și să mergem peste pod? 
întreabă Lincoln. 

— Azi nu. Ne putem întoarce mâine. 

Băiatul dă din cap și iese din nisip pe smocurile rare de iarbă. 
Nu-i place să încalce regulile. Dacă oamenii de la zoo zic că-i 
vremea de mers acasă, atunci o să se ducă acasă. 

— Mă ajuţi să mă-ncalţ? întreabă. Și să-i pun pe băieţi în 
poșeta ta? 

Ea se apleacă, îi scutură nisipul de pe picioare, îi trage 
șosetele peste degetele albicioase și peste tălpile late. Trage de 
șireturile tenișilor lui, desfăcându-le, și când ridică ochii, vede o 
pasăre-cardinal poposind la o întindere de braţ mai încolo. 
Animalele de-aici nu au pic de frică în ele. Uneori apar, pe o rază 
de-un metru doar, câte jumătate de duzină de veverițe sau 
marmote care privesc cu luare-aminte la bătăliile duse de 
Lincoln. 

Își strecoară în geantă figurinele de plastic. 

— Gata, zice. 


VP -11 


5:23 p.m. 


Joan cercetează groapa cu nisip în căutarea vreunor omuleţi 
de plastic uitaţi, apoi îl ia pe Lincoln de mână și-o apucă pe 
cărarea pe care se iese din pădure. Se întreabă când va renunţa 
el să se mai ţină de mâna ei, însă deocamdată par amândoi la 
fel de mulţumiţi cu această situaţie. În mai puţin de douăzeci de 
pași, copacii se răresc - izolarea acestui loc e doar o iluzie - și 
se aude zgomotul apei căzând în cascadă peste pietrele din faţa 
sălașului vidrelor. 

Vidra este unul dintre animalele lor preferate, unul dintre 
puţinele care-l pot încă scoate pe Lincoln din propriile-i povești. 
Perechea de vidre are un habitat uriaș, în formă de peșteră, cu 
proeminențe din piatră falsă, iar animalele se unduiesc, saltă și 
se scufundă într-un bazin verzui aflat sub un geam lat de sticlă. 
Stâncărișul își prelungește streașina peste cărare, iar apa 
cascadei vuiește peste capetele vizitatorilor și se revarsă într-un 
eleșteu cu broaște țestoase înţesat cu nuferi, păpuriș și un soi 
de tulpini cu inflorescențe violete. Puntea de lemn care se 
unduiește peste eleșteu i s-a părut mereu cea mai frumoasă 
parte a Zonei de Pădure - acum, însă, pare pustie și-atăt. 

Lincoln, alături, izbucnește în râs. 

— Uite la vidră. Uite cum înoată. 

Încă nu-i iese bine succesiunea de sunete „dr”. Zice „vidă” în 
loc de „vidră”. 

— Imi plac labele ei, zice Joan. 

— Are labe? Nu aripioare? Labe ca de câine sau degete, ca 
maimuța? 

Se simte tentată să se oprească și să-i explice anatomia 
vidrelor - asta îi dorește cel mai mult lui Lincoln, să înțeleagă că 
viaţa e plină de lucruri uluitoare, să știe că trebuie să le dea 
atenţie - Uite, e frumos, a zis odată puștiul uitându-se ţintă într- 
o băltoacă de benzină din parcarea grădinii zoologice -, dar 
acum n-au timp. Il trage de mânuţă, iar el o urmează fără să se- 
mpotrivească, deși încă are capul întors după vidre. Când 
străbat podeţul de lemn, cu frunze late de nuferi de ambele 
părţi, își dorește să mai fie și altcineva pe-acolo, vreo familie 


VP - 12 


vorbăreaţă, și ea în întârziere. Nu este, totuși, ceva neobișnuit 
să te afli singur pe alei. Adeseori nu sunt decât ei pe întreg 
drumul până la ieșire, după-amiaza, iar de data asta ora 
închiderii e și mai apropiată încă. 

— Vrei să ne-ntrecem? întreabă ea. 

— Nu. 

— Mersul ștrengarului? 

— Nu, mulțumesc. 

Lincoln își vede fără grabă de drum. 

Joan se întreabă uneori dacă hotărârea lui de a nu face un 
lucru este direct proporţională cu cantitatea de entuziasm pe 
care îl arată ea cu privire la lucrul acela. Băiatul continuă să 
hălăduiască, oprindu-se ca să se ferească de asaltul unui tăun 
ori ca să admire un pește koi pestriț. Se oprește să se scarpine 
pe bărbie. Când ea îi cere să se grăbească, se-ncruntă și știe din 
privirea lui ce urmează să-i ceară acum. 

— Vreau în brațe, zice. 

— Nu te pot duce tocmai până la mașină, spune ea. Te-ai 
făcut prea mare. 

li privește buza cum se lasă în jos. 

— Uite ce propun, zice ea până ce nu se agravează situaţia și 
nu-i încetinește și mai mult. Te iau după ce ajungem la 
sperietori și te duc în braţe de-acolo. Dacă te descurci cu mersul 
până la sperietori. 

— Bine, zice el, deși scoate un scâncet, iar buza i se lasă încă 
și mai în jos. 

Începe să se smiorcăie chiar din clipa când picioarele i se 
mișcă în ritm cu ale ei. 

Nu a precizat, își dă seama Joan, nimic despre faptul că n-ar 
putea să plângă în timp ce merge. Îi îndeplinește, tehnic 
vorbind, condiţiile. Se prea poate să-nceteze cu bâzâitul în 
câteva clipe, abătut de vreun gând fugar despre coiful lui Thor 
ori peticul de pe ochiul lui Odin. Se poate și să înceapă mai tare, 
situaţie în care va ceda și-l va lua în brațe, fiindcă de fapt a 
mers pe picioarele lui micuţe cale lungă, fără să se plângă. Mai 
există și varianta ca el să plângă mai departe, iar ea să se ţină 
pe poziţie și să-l facă să meargă tocmai până la mașină, fiindcă 
nu vrea să-l vadă transformat într-unul din copiii ăia pe care îi 
apucă pandaliile. 

Să fii părinte e un sistem de acţiuni și reacţiuni, de previziuni 


VP - 13 


și de presupuneri, de comparare a costurilor și beneficiilor. 

O libelulă plutește suspendată în aer, apoi ţâșnește fulgerător. 
Un stârc își croiește drum pe lângă malul apei. Cărarea de lemn 
șerpuiește înainte și înapoi printre copaci și iarba sălbatică. 

Lincoln s-a oprit din plâns și e destul de sigură că s-a apucat 
să fredoneze cântecul de luptă al celor de la Gloria Bulldogs - 
„Glorie străbunei Georgii / Glorie străbunei Georgii!” - cu toate 
că nici n-apucă să-și ducă gândul până la capăt și copilul trece 
la imnul celor de la Texas Longhoms. Nimeni din familia lor nu 
ține cu niciuna dintre echipe, însă băiatul absoarbe versuri de 
imnuri cum absoarbe supereroi și mega-răufăcători. 

E un colecţionar. Acumulează. 

joan vede acum, printre copaci, vârful ca de cort al 
caruselului. Licărește alb, contrastând cu cerul albastru-spălăcit. 
Trec de un coteţ împrejmuit cu gard de sârmă în care stă un 
vultur cu un singur picior și de un țarc aproape invizibil unde 
locuiește o pereche de egrete. Sunt bușteni putrezi, stânjenei și 
ierburi verzi ca lămâia crudă. Se îndreaptă spre o ramură ce 
atârnă, iar una dintre frunze se desprinde, transformându-se 
într-un fluture galben ce-și ia zborul spre cer. 

Au ajuns, în fine, pe aleile de ciment, la fel de late ca niște 
șosele. De stâlpii ce mărginesc aleile atârnă lămpașe făcute din 
dovleci scobiţi. 

Fac câţiva pași în civilizaţie, iar Joan aruncă o privire spre 
carusel. E nemișcat și tăcut; girafele pictate, zebrele, urșii, 
gorilele și struţii au îngheţat. Lui Lincoln îi plăcuse cândva 
caruselul, deși nu voia să călărească decât pe zebră. Acum 
animalele au lilieci de cauciuc și fantome minuscule făcute din 
șerveţele plutind împrejur, atârnate de bârnele de lemn. Ea și 
Lincoln sunt suficient de aproape ca să simtă unduirea pânzei 
albe ce acoperă partea de sus, strălucitoare și calmă. 

— Mami, zice. Du-mă în braţe. 

— Când ajungem la sperietori, răspunde Joan ignorând braţele 
întinse spre ea. Mai avem un pic și gata. 

De data asta copilul nu mai protestează. Se grăbesc să treacă 
de călușei, o apucă spre piațeta cu restaurante și către Zona de 
Stropit pentru Copii, cu ţâșnitorile înalte până la umeri arcuindu- 
și încă apele în voleuri înalte către bazinele zmeurii. 

— Meduza a fost pe-aici, anunţă Lincoln făcând-o să se uite 
dincolo de pânza de apă, către locul umbrit unde se află statuile 


VP - 14 


de piatră ale unei țestoase, ale unei broaște și ale unei șopârle - 
în perioada asta, ori de câte ori vede siluete săpate în piatră e 
un semn că Meduza a trecut pe-acolo, iar când trece pe lângă 
pânze de păianjen zice că Omu/-Păianjen a trecut pe-aici. 

— Bieţii de ei, spune Joan, fiindcă asta spune ea ori de câte ori 
trec pe lângă victimele Meduzei. 

— Trebuiau să-și ţină ochii închiși, zice el fiindcă asta spune el 
întotdeauna. 

Joan aruncă o privire la vitrina întunecată de la Koala Cafe, cu 
rafturile pline de sandvișuri învelite în plastic, cu jeleu și ouă 
fierte tari, însă nu vede nicio mișcare înăuntru. Scaunele de 
plastic sunt puse de-a-ndoaselea pe mesele pătrate. Personalul 
închide de obicei restaurantul și încuie clădirea cu cincisprezece 
minute înainte de ora închiderii, așa că nu este surprinsă. 

Înspre dreapta lor e locul de joacă, cu podul suspendat și cu 
munţii. Lincoln, cândva, a fost interesat de Antarctica, iar 
pietroaiele cele mari au fost aisberguri. Primăvara trecută se 
juca de-a cavalerii și castelele pe podul suspendat, ţipând la 
oșteni invizibili să scoată la înaintare tunurile și să umple 
catapultele cu pietre. Podul este acum calea în culorile 
curcubeului pe care coboară Thor pe Pământ. Intr-un an de 
acum încolo va fi la grădiniţă și zilele acestea cu supereroi se 
vor estompa, vor pieri și vor fi înlocuite cu ceva ce nu poate încă 
ghici, apoi la un moment dat însăși grădina zoologică va fi 
înlocuită, viața va merge mai departe, iar băieţelul care o ţine 
acum de mână se va transforma în cu totul altcineva. 

Înaintează grăbiţi, trecând la repezeală prin faţa magazinului 
de suveniruri și a siluetei de lemn cu gaură prin care puștii își 
pot băga capul pretinzând că-s gorile. Incetinesc prin dreptul 
acvariilor înțesate de alge din capătul zonei dedicate copiilor - 
Lincoln nu poate rezista să arunce o privire la ţestoasa-gigant - 
și o femeie mai în vârstă apare la câţiva metri în faţa lor, dând 
colţul de după peretele acvariului, pășind ușor împiedicat. Ține 
un pantof în mână. 

— S-a liniștit zarva, Tara, zice, iar în vocea ei e o anume 
disperare voioasă ce o identifică drept bunică. Haideţi, veniți 
încoace. 

Două fete blonde, cu siguranţă surori, ies la iveală. Bunica se 
apleacă, întinzându-i fetei cele mai mărunțele pantoful. Părul 
fetei e prins în codițe și pare ceva mai mică decât Lincoln. 


VP -15 


— Trebuie să plecăm, zice bunica potrivind sandaua de 
cauciuc pe picioruș, apoi se îndreaptă de șale. 

Fetița spune ceva, prea încet ca să se audă, cu toate că se 
află la un metru unii de alţii, acum. De sticla acvariului se izbesc 
câteva muște. 

— O să ţi le scot după ce ajungem la mașină, zice bunica, cu 
răsuflarea tăiată. 

Face un pas poticnit, ţinând ambele fete de după mijloc. 
Fetele se uită la Lincoln, însă femeia le propulsează înainte. 

— E o bunică, zice prea tare Lincoln, oprindu-se brusc, 
suficient cât să smucească de brațul lui Joan. 

— Și eu cred la fel, șoptește ea. 

Joan aruncă o privire spre femeia mai vârstnică - în aer se 
simte o aromă chimică de flori, un parfum care-i amintește de 
doamna Manning din clasa a șasea, care i-a dat ei și numai ei un 
exemplar din /nsu/a Delfinilor Albaștri în ultima zi de școală, însă 
femeia și nepoatele ei nu se mai văd acum, fiindcă au dat colțul 
după ultima clădire a acvariilor. 

— Dacă aș avea o bunică, ar arăta așa? întreabă Lincoln. 

In ultima vreme a avut o fixaţie cu bunicii. Speră să-i treacă 
repede, cum i-au trecut și celelalte perioade. 

— Dar ai o bunică, spune Joan trăgându-l după ea. Buni. 
Mămica lui tati. A fost de Crăciun aici, mai știi? Doar că locuiește 
foarte departe de-aici. Trebuie să mergem, scumpule. 

— Alţi oameni au multe bunici. Eu am doar una. 

— Nu, ai trei. Mai știi? Dar acum trebuie să mergem mai 
departe, altfel o să avem probleme. 

Cuvintele magice. Lincoln încuviinţează din cap și grăbeşte 
pasul, cu faţa serioasă și dârză. 

Se aud alte zgomote, mai tare și mai aproape decât înainte, 
vreo duzină de pocnete ţiuitoare. Se gândește că-i vorba, poate, 
de ceva hidraulic. 

Au ajuns pe marginea unui bazin - cel mai mare din zoo, 
aproape cât un lac - și zărește cu coada ochiului lebedele 
despicând undele. Aleea se bifurcă: calea din dreapta i-ar duce 
de cealaltă parte a bazinului, spre expoziţia africană, însă cea 
din stânga i-ar scoate, în câteva secunde, la ieșire. Vede 
sclipirile de penaj verde și roșu ale papagalilor, neobișnuit de 
tăcuţi. Îi place insuliţa lor din mijlocul suprafeţei de ciment - un 
havuz de cărămidă, o moviliţă ierboasă și câţiva copaci 


VP - 16 


subțiratici - încep și termină mereu cu ei, e ritualul final al 
oricărei vizite. 

— Poţi să-ncepi să repeţi strigătele de papagal, îi spune 
copilului. 

— N-am nevoie să repet. Vreau doar să văd sperietorile. 

— O să ne uităm la ele cât mergem. 

Un șir lung de sperietori a fost proptit de gardul care 
încercuiește bazinul. Multe au dovleci pe post de capete, iar 
asta îl fascinează pe Lincoln. Îi place la nebunie cea îmbrăcată în 
Superman și cea costumată în astronaut - cu dovleacul pictat în 
alb, ca o cască de costum spaţial -, dar mai ales Motanul cu 
Pălărie. 

— Bine, scumpule, zice. 

Lincoln îi dă drumul la mână și ridică braţele. Joan se uită în 
lungul gardului, ochind capul albastru de dovleac al Motanului 
Pete. Cam la jumătatea gardului, sunt niște sperietori căzute. 
Trântite de vânt, presupune ea, dar nu, n-a prea suflat vântul. 
Însă sperietorile s-au prăbușit, sunt vreo jumătate de duzină 
împrăștiate pe-acolo, până la adăpostul papagalilor și dincolo. 

Nu, nu sunt sperietori. Nu-s deloc sperietori. 

Vede un braț mișcând. Vede un corp mult prea micuţ ca să fie 
sperietoare. O fustă săltată indecent în susul unui șold alb, cu 
picioarele strâmbate. 

Ridică ochii cu greu, însă când se uită mai încolo, după 
siluetele întinse pe jos, dincolo de papagali, către clădirea cea 
plată și lunguiaţă unde sunt toalete și uși însemnate cu DOAR 
PENTRU ANGAJAȚI, dă cu ochii de un bărbat stând în picioare, cu 
spatele la ea, nemișcat. E lângă fântâna arteziană. Poartă blugi 
și o cămașă închisă la culoare, fără haină. Are părul șaten sau 
negru, iar alte detalii nu mai poate vedea; nu ratează, însă, 
momentul când bărbatul, în cele din urmă, se mișcă. Dă cu 
piciorul în ușa toaletei, ridică cotul s-o ţină locului, cu o armă în 
mâna dreaptă, un soi de carabină lungă și neagră, al cărei capăt 
îngust se ițește ca o antenă mai sus de creștetul său întunecat, 
în vreme ce dispare printre pereţii verde-deschis ai toaletei 
pentru femei. 

| se pare că mai mișcă ceva prin preajma papagalilor, 
altcineva încă în picioare, însă a și început să se miște. Altceva 
nu mai vede. 

Îl apucă pe Lincoln și-l saltă de la pământ, cu picioarele 


VP - 17 


bălăngănindu-i-se grele când și-l lipește de șold și-și cuprinde 
încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă, trecută pe sub 
fundul lui. 

Apoi o ia la fugă. 


VP-18 


5:32 p.m. 


O pornește înainte, nu către corpuri, firește, ci ocolind bazinul, 
către Africa. In mișcare, își dă seama că ar fi putut să se-ntoarcă 
în pădure, ba chiar și mai mult, spre umbra gropii de nisip sau a 
copacilor înalţi, însă nu vrea să se întoarcă fiindcă nu e sigură 
dacă omul sau oamenii au văzut-o ori nu, dacă n-o urmărește 
cineva, fără grabă, fiindcă are o pușcă și nu are de ce se grăbi. 
Și mai e o parte a ei care se împotrivește întorsului pe același 
drum, o parte care socotește că înainte ar trebui să fie mai bine. 
Mai sigur. 

Du-te du-te du-te. Are cuvintele în cap, i se tot repetă acolo, 
sacadat. Picioarele sale împing în ciment în ritm cu ele. 

Și-l imaginează pe omul cu pușcă urmărindu-i, făcând primul 
pas către ei, ocolind lacul, cu un zâmbet întinzându-i-se pe față. 
Și-l imaginează cum începe să se miște mai iute. 

Nu poate îndura. Aruncă o privire peste umăr și nu vede pe 
nimeni, însă nu poate să se uite cu de-amănuntul fiindcă nu 
vrea să încetinească. 

Fusta împletită i se încurcă printre picioare când fuge și-ar 
vrea s-o tragă mai sus pe coapse, însă n-are nicio mână liberă. 
Poate se rupe, gândește plină de speranţă. Aude pietricelele 
scrâșnind sub tălpile încălțărilor. 

Apucă bareta sandalei între degetele de la picioare, strâns, 
aude plescăitul cauciucului tălpii - acum mai are o frică, să nu-i 
cadă vreo sanda din picior. 

Pe toată cărarea sunt beculeţe de Halloween, ceva mai sus de 
capul ei, luminiţe ce licăresc voioase însoțind-o, albe și 
strălucitoare ca atunci când Lincoln, din greșeală, îi îndreaptă 
lanterna spre ochi. 

Cerul se întunecă. 

— De ce fugim? întreabă Lincoln, săltând peste șoldul ei cu 
toate cele cincisprezece kilograme ale sale, și e uimită că a 
tăcut atât de multă vreme. 

Poate că abia acum a băgat de seamă că nu se îndreaptă 
către parcare. 

Simte că o ard plămânii când încearcă să adune în ei suficient 


VP-19 


aer cât să poată alcătui un răspuns. 

— ţi spun... - zice și trage aer în piept, cât de mult poate -... 
într-un minut. 

Braţele lui o cuprind mai strâns pe după gât. Linia trenulețţului 
e paralelă cu ei, ceva mai încolo de luminițele orbitoare, și ce n- 
ar da ea să vadă acum trenulețul cu roșu și negru oprind lângă 
ei, gata să-i ducă departe, deși crede că ea ar putea alerga mai 
iute decât ar fi în stare să-i poarte trenul. Însă tot și-l dorește. 
Braţele au început s-o doară deja; gândul îi merge înapoi, spre 
săptămâna trecută, când au fost la plimbare prin parc - Si ratele 
au dinți? N-o să mă muște? Dar picioare au? Eu de ce nu 
mergeam când eram mic? Aveam picioare? Aveam tălpi? În acea 
după-amiază atinsese de fapt un prag, pe drumul de întoarcere 
spre casă, de la care nu se mai simţise în stare să-l ducă în 
braţe și trebuise să-l lase pe iarbă, deși pe băiat îl bușise de 
îndată plânsul. 

Dar acum n-o să-l lase jos orice ar fi. 

— Mami! zice el, frustrat, punându-i palma pe faţă. Nu într-un 
minut. 

— Era un om rău, zice Joan, care n-ar fi spus vorbele 
respective dacă n-ar fi intrat în panică. 

— Unde? 

Ea a pierdut șirul. 

— Ce? 

— Unde este omul rău? 

Sare din doi pași peste linia ferată - plus că, dacă ar veni un 
trenuleţ, asta ar însemna și că un alt om l-ar conduce, și tare i- 
ar plăcea să vadă pe altcineva - apoi lacul a rămas în urma lor, 
corpurile și bărbatul acela sunt de cealaltă parte, iar ăsta e un 
lucru bun. Cărarea șerpuitoare și abruptă ce duce spre Africa e 
mărginită de copaci - lucruri cu frunze late, plante ecuatoriale - 
numai bune ca să-i ferească de privirile oricui. Sunt cu siguranţă 
mai greu de zărit acum, dacă se uită cineva după ei. 

— Era acolo, în spate, zice ea, cât pe ce să se împiedice. 

Aude sirene. Imposibil de spus cât de aproape, însă asta 
înseamnă că poliția vine și că va rezolva totul. Asta, însă, n-o 
ajută pe moment. 

— N-am văzut niciun om rău. De unde știi că-i rău? 

O împunge cu bărbia în umăr. 

Il agasează când ea nu-i răspunde la întrebări și Joan nu vrea 


VP - 20 


să-l vadă apucându-se să plângă, fiindcă nu vrea zgomot și 
fiindcă asta l-ar face să se foiască sau, și mai rău, să i se lase 
moale în braţe. E de două ori mai greu când se pleoștește așa. 

— Trebuie să scăpăm de aici, zice ea gâfâind. Acum. Așa că 
ajut-o pe mami și ţine-te bine, apucă-te cu picioarele un pic mai 
strâns, și după ce ajungem undeva în siguranţă o să-ţi răspund. 

Abia reușește să îngaime vorbele. Plămânii parcă îi crapă. 
Coapsele îi urlă de durere. Soarele s-a lăsat pe după coroanele 
copacilor, iar umbrele plantelor se întind lungi și emaciate sub 
picioarele ei. 

Atinge cu coatele o frunză de bananier, solidă și lată ca o 
aripă. 

— Unde? întreabă el, fiindcă evident că nu are de gând să se 
oprească din întrebat. Unde mergem? 

Joan nu știe. Încotro? Ce-o să facă acum? Ce caută, de fapt? 
Picioarele menţin ritmul, își încârligă degetele și mai strâns, 
dorindu-și ca panta asta să nu fi existat. 

Nu mai poate rezista mult așa. 

Să se ascundă. Trebuie să se ascundă. 

Asta mai întâi, apoi ar putea să sune la poliţie, să-l sune pe 
Paul sau ambele. Crede că ar trebui să cheme poliţia - fie și ca 
să le spună că ea și cu Lincoln sunt prinși acolo? Că doar poliția 
are nevoie să știe câţi oameni mai sunt înăuntru. Il mută pe 
Lincoln de pe șoldul drept pe cel stâng și-l apucă mai bine în 
braţe. 

— Mami! zice el așteptând încă un răspuns. 

Mereu așteaptă un răspuns. 

Au urcat în cele din urmă dealul, desișul de plante ca un zid e 
în spatele lor și se uită acum, lung, la ţarcul elefanților, la 
movilele nisipoase, smocurile de iarbă și pârâu. Trebuie să 
cotească ori la stânga, ori la dreapta. Dreapta i-ar duce către 
girafe, lei și tigri; stânga ar face o buclă spre rinoceri, câini 
sălbatici și maimuțe. 

— Mami! 

Îi dă un pupic pe braţ și porneşte spre stânga. 

— M-am lovit la dinte de umărul tău, zice Lincoln. 

— Îmi pare rău. 

Se bucură acum că nu a pornit-o spre pădure și către 
cărăruile familiare ale gropii dinozaurilor, fiindcă până și cu acei 
copaci înalţi de jur-împrejur n-ar fi găsit prea multe ascunzișuri, 


VP -21 


iar cele câteva locuri bune - cabana de bușteni și, poate, casa 
fluturilor - ar fi fost mult prea evidente. Ar fi avut, firește, loc ca 
să fugă și să se strecoare dacă erau observați, dar cum să se 
strecoare, de fapt, cu Lincoln agăţat de ea? Nu, nu le trebuie loc 
ca să fugă. Dacă-i vede cineva, fugitul n-o să le ajute la nimic. 

Gândul ăsta o izbește, i se pare de căpătâi. Dovada că mintea 
ei face față panicii. 

Da. N-o să facă mare lucru dacă fug. Trebuie să se ascundă 
așa de bine, încât să nu fie văzuţi nici măcar dacă trece cineva 
pe lângă ei. Îi trebuie o gaură de șarpe. Un buncăr. Un pasaj 
secret. 

Lincoln n-o mai strigă. Ceva din spaima ei i s-a transmis 
probabil și lui, iar asta o bucură, cu condiţia să fie cantitatea 
potrivită de spaimă - suficientă cât să-l facă docil, însă nu 
îngrozit. Nu prea are cum ști, dar va afla de îndată ce vor fi în 
siguranţă. 

Țarcul elefanților se întinde ia nesfârșit și, dându-i ocol, aude 
muzică. La început e nedeslușită, doar câte o notă pe ici, pe 
colo, însă nu peste mult aude cântecul de generic de la 
Vânătorii de fantome. Muzica e voioasă și se aude mult prea 
tare acum, când trece pe lângă automatele de cola pe care lui 
Lincoln îi place să le considere computerele Omului-Liliac. 

Joker își face iarăși de cap! La batmobil! Mami, crezi că există 
și o batspălătorie de mașini, fiindcă mașina lui Batman se 
murdărește, dar e decapotabilă, așa că în ce fel o spală? Simte 
că glezna i s-a sucit un pic, dar nu încetinește. Vede un elefant 
în carne și oase, arătând somnoros, surprinzător de aproape de 
îngrăditura de la dreapta lor; se bucură văzându-l atât de masiv. 
Aproape că deslușește mișcarea blândă a trompei lui, îi 
înregistrează ritmul cu coada ochiului, însă a apucat-o în altă 
direcție, spre stânga, cercetând din priviri clădirea lătăreaţă 
aflată la doar câţiva metri. Snack-barul Savana. Au mâncat 
stafide sub acoperișul de stuf, cu ventilatorul suflând peste ei în 
aerul verii, însă n-au intrat niciodată în restaurantul propriu-zis. 
Îi place să stea afară, să se uite la elefanţi, să pretindă că ar fi în 
Africa - o să-l ducă odată și odată acolo, așa s-a gândit mereu -, 
îi place să se gândească la toate locurile pe care i le va arăta. 
Chiar ai călărit un elefant în Thailanda, mami? Da, înainte să te 
naști tu. Cercetează cabinele de toaletă în vreme ce trece pe 
lângă ele, încetinind, dar se gândește la uși lovite cu piciorul și 


VP - 22 


grăbește iarăși pasul. Restaurantul însuși ar putea fi mai sigur 
acum - ușile au încuietori, firește, înăuntru ar fi spaţiu mai mult, 
birouri și spaţii de depozitare cu zăvoare mai bune, ascunzișuri 
și debarale, poate scaune, mese sau cutii grele, de proptit în 
ușă. Gândul vine iute și tentant, făcând-o să se năpustească sub 
umbra acoperișului vegetal și să-mpingă ușile de sticlă, însă 
acestea nu se mișcă și înăuntru e beznă. 

DESCHIS, stă afișat în ușă. 

POȚIUNEA VRAJITOAREI, scrie pe alt semn, unul cu violet și 
roz. O PLACERE MAGICA! 

Joan se rotește în jurul axei și începe iarăși să alerge, cu 
braţele lui Lincoln prinse strâns pe după ceafă, lucru care îi mai 
scade puţin din greutate, însă e trudită și se poticnește, cât pe 
ce să dea peste o coloană din beton. 

Observă, deasupra capului ei, un difuzor. Muzica bubuie. Un 
om invizibil | Îi doarme în pat | Pe cine-o să chemi? | Pe 
vânătorii de fantome, garantat. 

Dă înapoi, îndepărtându-se de difuzoare, înapoi în lumina 
soarelui ce scapătă. Elefantul și trompa lui graţioasă au 
dispărut. Cum de poate să se facă nevăzut un lucru atât de 
mare? Șoptește e în regulă, de mai multe ori, la urechea lui 
Lincoln, și mărește iarăși viteza, deși înaintează fără ţintă. Nu 
seamănă deloc cu ritmul constant ai alergărilor ei obișnuite pe 
străzile din cartier. Nu e bine pregătită. Se gândește la fratele ei 
mai mare, pe vremea când era în armată și făcea instrucție, la 
cum era obsedat de ceva numit „rucsăceală”: însemna să-și 
prindă un sac de cincisprezece kilograme de el și să alerge așa 
mulţi kilometri. Pe timpul acela, abia dacă-l cunoștea, fiindcă se 
mutase în Ohio cu tatăl ei, scăpase cu mult timp înainte să 
poată scăpa ea și-l vedea doar câte două săptămâni verile și 
uneori pe la sărbători. 

Era un adult deja, venit în vizită, și-i aruncase în cârcă 
rucsacul acela - asta se-ntâmplase... când? aha, cu șapte ani 
înainte ca ea să alerge la primul ei maraton - iar ea încercase 
să-l impresioneze, însă se alesese cu spatele ud de sudoare și 
începuse să gâfâie după câteva sute de metri doar. Gâfâie și 
acum, bicepșii o ard, greutatea lui Lincoln o apleacă într-o rână; 
s-ar fi descurcat mult mai bine dacă, în toţi anii ăștia, ar fi 
alergat cu rucsacul în spinare. 

De când aleargă așa? Trei minute? Patru? Nu mai știe. Aleargă 


VP - 23 


dintotdeauna. 

Dincolo de muzica de sintetizatoare din anii optzeci se aude 
încă ţipătul sirenelor. Mai tare acum. 

Aproape că a ajuns la sălașul rinocerilor. Vede doi adolescenţi, 
un băiat și o fată, alergând spre ea, alergând de parcă ar ști că 
ceva nu-i cum trebuie și nu ca și cum ar încerca doar să ajungă 
la ieșire înainte de sfârșitul programului. A crezut că vrea să 
vadă oameni, însă acum își dă seama că, de fapt, nu vrea. 
Încetinesc atunci când o văd - băiatul își duce iute mâna la 
ochelarii de soare, pe cale să-i cadă de pe nas - și încep să 
vorbească amândoi deodată, întrebând ceva, însă Joan nu face 
decât să-i ocolească, cu o mișcare piezișă. 

Fusta fetei e portocalie, cu o bandă de dantelă neagră, așa de 
scurtă și de strâmtă că abia îi acoperă chiloţii și ce fel de mamă 
are fata asta acasă și poate că are o mamă foarte de treabă de 
fapt care a învăţat-o că e frumoasă și într-o fustă strâmtă ca 
membrana pe cârnat. 

— Nu vă duceţi spre ieșire, zice Joan abia încetinind un pic. 
Cineva împușcă oameni acolo. 

— Impușcă? face fata. 

Băiatul lasă să-i scape mai multe vorbe, prea multe, și vorbele 
se pierd în aer. 

— Vă omoară dacă vă vede, apucă Joan să mai zică peste 
umăr, însă deja s-a îndepărtat. Ascundeţi-vă undeva până ce 
vine poliția. 

Nu se uită înapoi. Singurul lucru care contează e Lincoln. Nu-l 
poate lăsa să ajungă întins pe ciment, sângerând. 

E bine că restaurantul era închis. Ar fi fost o prostie. Poate că 
s-ar fi ascuns ea cu Lincoln acolo, dar omul ar fi verificat 
clădirile, nu? Locurile dinăuntru ar fi primele lui ţinte. Ar fi dat cu 
piciorul în uși, ar fi spart geamuri și-ar fi răsturnat lucruri - 
probabil că-i place să distrugă chestii - iar în aer liber nu-s prea 
multe de făcut zob, adică nu cum sunt mobila, ușile și oasele, 
solide. 

Își aude răsuflarea și pașii, chiar dacă-i face cât de încet 
poate, dar mai aude și suflarea vântului și pe fundal, nu chiar 
departe, vuietul traficului și frunzele fâșâind pe ramuri - toate 
zgomotele înconjurătoare pe care nu se deranjează niciodată să 
le audă. Îi trebuie zgomotele de fundal, fiindcă Lincoln n-o să fie 
niciodată pe deplin tăcut. E un băiat cuminte, dar nu se poate 


VP - 24 


aștepta să stea fără să scoată un sunet. Dar dacă o singură 
șoaptă o să-i facă să fie măcelăriți? 

Afară, în loc deschis. 

Dar ascunși. Undeva unde să nu se uite nimeni. 

Aruncă o privire în spate, la ţarcul elefantului, care e plin de 
pietre și are ziduri întregi de bolovani, însă e prea înalt și abrupt, 
nu se poate sări de sus acolo. Și mai sunt și elefanții, plus că 
toată ideea e-o tâmpenie, dar e o fulgerare acolo - ceva - 
gândul că cei care trag n-o să verifice sălașele animalelor, nu? 

S-a gândit asta în nici zece pași, atât de repede și atât de 
încet - dacă ar întoarce capul în urmă, e foarte probabil că i-ar 
vedea încă pe adolescenţi - și tot gânditul ăsta n-are niciun 
rezultat. La ceva distanţă rage leul, și sunetul nu e brutal, 
fiindcă animalele sunt hrănite chiar înainte să se închidă, iar leul 
e gălăgios de fel, mereu în așteptarea a ceva. Rage iarăși, 
aproape liniștitor. E înconjurată de fiinţe sălbatice, închise în 
cutiile lor. Simte un impuls de solidaritate cu ele. 

O maimuţă pălăvrăgește pe limba ei, strident și agresiv, 
făcând-o să se întrebe dacă îngrijitorii au apucat, totuși, să dea 
animalelor mâncarea de seară. Poate că au fost întrerupți. 


Își dă, atunci, seama. Porcul-spinos. 

Clădirile ar trebui să fie toate închise, dar dacă nu-s? Poate că 
ultimul set de chei n-a mai ajuns pe aici? 

Se roagă, cum n-a mai făcut-o de mult, în vreme ce se rotește 
pe călcâie și-o pornește spre adăpostul primatelor. Trece pe 
lângă locul de joacă cu teme africane din stânga - tobe, măști, 
balansoare și statuia unui scarabeu - apoi ţâșnește pe sub 
maimuţele-păianjen și sistemul lor complicat de frânghii de care 
stau atârnate, nepăsătoare, legănându-se, și iat-o la intrarea 
Zonei Primatelor, împingând ușile duble, care cedează imediat. 
Pășește iute în holul răcoros și întunecos al clădirii, trecând de 
lemurii cu cozile dungate în alb și negru, apoi dă un colţ. Totul e- 
n umbre și vede trei copaci ale căror trunchiuri străpung 
pardoseala. Ca și cu majoritatea recuzitei de pe-aici, nu știe 
dacă arborii sunt reali sau artificiali, dar când pune palma pe 
unul, ca să se sprijine un pic, coaja pare adevărată. 

— Cineva a împușcat oameni? întreabă Lincoln, lipit de 
clavicula ei. 

— Da. 


VP -25 


— Ne urmărește? 

— Nu. 

— Atunci de ce fugim? 

Joan vede lumină naturală în cuști, soare prins înăuntrul 
sticlei, și nu se poate abţine să observe că animalele au 
bolovani și grote în care să se ascundă, grote ce-ar putea chiar 
să ducă spre încăperi nevăzute, asta dacă ai putea trece de 
bariera de sticlă groasă. Dar prin ziduri nu poate trece - Femeia 
Invizibilă? Ori unul dintre X-Men? - așa că își urmează alergatul 
greoi pe culoare, atingând în treacăt sticla netedă și pereţii de 
ciment aspri și curați. 

Va ajunge la un punct, o știe, când mușchii vor înceta să-i 
lucreze. Când braţele i se vor înmuia și-i vor cădea, oricât s-ar 
strădui să împiedice asta. Deocamdată simte doar o arsură 


continuă - pulsând - care se întinde de la umeri către 
încheieturile mâinilor, și de la șolduri spre glezne. 
— Mami? 


— Aproape am ajuns, zice, însă abia reușește să articuleze 
cuvintele. 

Maimuţe peste maimuțe, netulburate toate. 

Vede apoi o ușă de sticlă, o împinge cu umărul și-au ajuns 
iarăși afară, unde suflă un aer răcoros. Sunt în fața unui grilaj 
uzat care-i vine până la piept. Dincolo de el e o mică porţiune de 
sălbăticie împrejmuită, conţinând pini și ierburi înalte. Stă pe 
scândurile unei platforme - 
o curte interioară dintre zonele de vizitare. La stânga e o altă 
ușă de sticlă care ar duce spre cuștile babuinilor, urangutanilor 
și ale altor locuitori aflaţi în vitrinele lor de sticlă, ar duce spre 
holuri largi care nu o avantajează. Aici, un panou de pe peretele 
de cărămidă explică obiceiurile porcului-spinos, deși nu există 
nicio explicaţie pentru punerea unui porc-spinos în Zona 
Primatelor. Cu niște luni înainte, o îngrijitoare cu o agendă în 
mână recunoscuse - cu voce scăzută, să n-o audă Lincoln - că 
porcul-spinos murise. Joan și Lincoln se uitaseră apoi, periodic, 
după un exemplar nou. li spusese adevărul, fiindcă băiatul 
văzuse oricum păsări, veverite moarte și gândaci striviţi și ce 
sens avea să te porţi ca și cum nimic n-ar muri niciodată? 
Lincoln nădăjduise că avea să apară un pui de porc-spinos acolo, 
însă îngrăditura rămăsese pustie. 

Speră, acum, să fi rămas pustie. 


VP - 26 


Se apropie de bare, cercetând cu privirea copacii scunzi și 
trunchiurile scobite. Porţiunile goale de pământ și pietriș 
copleșesc cele câteva smocuri de iarbă sălbatică. Întregul sălaș 
este neîngrijit, neglijat. Partea din mijloc a habitatului e cum și-o 
amintește - bolovani înalţi de mai bine de-un metru. Zidul de 
stâncă se întinde cam vreo patru metri de-a curmezișul, într-o 
formă semicirculară, astfel că dincolo nu se vede prea bine. Un 
gard cu ochiuri de sârmă, pe jumătate acoperit de viţe și lujeri, 
pecetluiește spaţiul respectiv. Gardul are pe puţin cinci metri 
înălţime, cu partea de sus înclinată abrupt și prohibitiv spre 
înăuntru - oare o fi încercat vreodată vreun porc-spinos să se 
catere? - iar pe margini tronează pini zdraveni. 

Acolo e ascunsă, în cotiturile și meandrele casei primatelor. 
Nu arată potrivită pentru oameni, ceea ce i se pare perfect. 

Il coboară pe Lincoln, sprijinindu-l de balustradă, și gâfâie 
când se eliberează de greutatea corpului său. Grilajul nu-i înalt, 
e destul de ușor de escaladat, iar de cealaltă parte e o lespede 
scurtă, cam cât laba piciorului ei. Poate să pună acolo piciorul și 
apoi să-l ridice pe Lincoln. Și chiar dacă ceva merge prost, până 
la pământ nu-i mai mult de jumătate de metru și copilul n-ar 
păţi nimic, însă ar putea începe să plângă, iar zgomotul ar fi... 
nu, nu e niciun pericol să cadă. Poate să-l ţină cu o mână în 
toată vremea asta. 

— Uite ce-o să facem, zice. Te las aici un pic, cât trec eu peste 
bara asta... 

El scutură din cap și se agaţă tare de ea, apucând-o de 
deasupra coatelor. 

— Mami, nu putem să intrăm la animale! 

— Dar nu-i niciun animal aici, ai uitat? zice ea încercând să-i 
desfacă degetele. E casa porcului-spinos și încă n-a venit un 
porc-spinos nou. 

— Gardurile sunt ca să ţină animalele 
afară, zice Lincoln. 

Niciodată nu i-a părut mai rău lui Joan că fiul ei respectă 
întotdeauna regulile. 

— Astăzi avem altfel de reguli, îi explică ea. Acum sunt reguli 
de urgență. Regulile sunt să ne ascundem și să nu-l lăsăm pe 
omul cu pușca să ne găsească. 

Lincoln își mai slăbește strânsoarea, aruncă o privire peste 
umăr și se agaţă iarăși de ea. 


A 


năuntru și oamenii 


VP - 27 


— O să cad, zice. E prea înalt. 

— Te-aș lăsa eu să cazi? 

— Nu, zice copilul și se lipește și mai tare de ea. Mami. 

— O să te ţin eu. Nu fac decât să trec peste bară și... 

— Mami, scâncește Lincoln. 

— Șșșt, te ţin bine. 

Işi ia avânt și ridică piciorul peste bară, ţinându-și mâinile pe 
copil, cuprinzându-l din amândouă părțile. E o poziţie ciudată, 
dar își ia avânt și trece de cealaltă parte, izbutind să își 
găsească pe lespedea din cealaltă parte o poziţie cât de cât 
stabilă. 

Copilul și-a încleștat mâinile pe încheieturile ei. Îl aude 
respirând, aproape gata să plângă. Fiindcă e un om care 
împușcă lume sau din cauza acestei încălcări totale a ordinii 
firești a lucrurilor? Habar nu are. 

— Mami... 

— Te ţin bine, zice Joan și-l înconjoară cu un braţ, trăgându-l 
spre pieptul ei cu îndoitura cotului. Călcâiele lui izbesc fierul 
grilajului. 

— Trebuie să te ridic acum, îi spune, și-aș vrea să pui 
piciorușul aici și să te apuci bine de partea de metal. Apoi o să 
sar jos și-o să te salt de-acolo. 

ÎI ridică în braţe chiar în timp ce vorbește, fără să-i mai dea 
ocazia să se gândească prea mult, fiindcă de obicei nu devine 
mai curajos când se apucă să cugete la lucruri și fiindcă poate 
să termine cu asta în câteva secunde. Se apucă bine de bară cu 
o mână și-l trage către ea, lăsându-se pe spate și depărtându-se 
de balustradă ca să-i facă loc; e un moment în care Lincoln e în 
aer, ancorat doar de brațul și cotul ei, îi simte panica, apoi însă 
pune piciorul pe aceeași lespede pe care stă și ea, cu tenisul 
între sandalele ei de piele. Joan se prinde bine de grilaj. 

— Țin-te bine, zice. 

Își dă drumul, aterizând ușurei pe pământul de dedesubt, 
unde iarba e îndeajuns de înaltă ca să-i gâdile gleznele. Il trage 
spre ea, în jos, întorcându-l în așa fel încât brațele lui să-i 
cuprindă gâtul. Picioarele lui Lincoln i se înfășoară pe după 
șolduri, iar Joan o pornește iarăși, atentă pe unde calcă, cât e cu 
putinţă în condiţiile în care el îi blochează parțial vederea - își 
amintește felul în care o burtă de gravidă poate transforma 
asperităţile de pe sol într-o cursă cu obstacole invizibile - și 


VP - 28 


izbutește în cele din urmă să ajungă în spatele stâncilor înalte 
care i s-au părut atât de tentante. 

Se lasă în jos, lipindu-și spinarea de stâncă - e dură și rece - 
cu picioarele rășchirate. Copilul încă o îmbrățișează cu putere. 


VP - 29 


5:42 p.m. 


Lincoln nu și-a slăbit strânsoarea, așa că-și scoate cu o mână 
telefonul din geantă și-l așază înaintea ei, un pic mai încolo de 
curbura craniului său, atingându-i cu palma buclele rebele, cu 
părul mereu încâlcit la ceafă, de parcă și-ar fi vărsat sirop pe 
pielea capului. Trece peste ecran cu degetul mare și înlemnește, 
neștiind dacă să sune la poliţie ori să-l sune pe Paul - poliţia, 
firește, e deja aici, și poate că vor vrea să-i pună întrebări. Însă 
tânjește după vocea lui Paul. 

Vede, apoi, că are deja un mesaj de la el. Se uită la textul 
negru-pe-cenușiu, în pătrăţelul cel atât de familiar. 

N-ai fost la zoo în după-amiaza asta, sper. dă-mi de știre cât 
mai repede. 

N-are habar pe unde au umblat, firește. De obicei nu cunoaște 
nici ea destinaţia până ce Lincoln nu-și face cunoscută alegerea 
pentru respectiva după-amiază, în vreme ce îl așază în mașină 
și-i pune centura. Paul ar putea să-ntrebe doar fiindcă știe ceva. 

Răspunde la mesajul-text, gândindu-se dacă n-ar fi mai 
nimerit să-l sune, însă degetele au început, automat, să tasteze 
replica. 

Da. La zoo. Știi ce s-a întâmplat? Ne ascundem la porcul- 
spinos acum. 

N-are cum ști Paul unde e casa porcului-spinos. Nu vine la zoo 
atât de des ca ea. Completează: 

În Zona Primatelor. 

Apasă pe „trimite” și începe îndată un nou mesaj. 

Sună poliția. văzut corpuri la intrare. Bărbat cu pușcă. 

Apasă din nou pe „trimite” - ceva nu-i în regulă cu ordinea în 
care a trimis mesajele, s-au încurcat - însă nu-și poate opri 
degetele mari din tastat. li place să le vadă mișcându-se, îi place 
să vadă cum literele se înșiră în propoziţii, îi place lumina 
ecranului și, atâta vreme cât scrie acolo, nu mai există pe lume 
decât bule albastre umplute cu cuvinte, adunate unele peste 
celelalte. 

Suntem bine. În siguranță, îi scrie. Apoi degetele mari se 
opresc, gândindu-se la ce se mai poate spune. 


VP - 30 


Părul lui Lincoln îi gâdilă braţul. A început să se sucească și să 
se foiască. Joan începe să fredoneze încetișor „Edelweiss”, 
cântecul de leagăn pe care ea și cu Paul i-l cântă noapte de 
noapte. Însă fredonează prea repede, prea strident, ca și cum ar 
fi pus melodia pe repede înainte. 

Trebuie să scrie altceva. Degetele îi zvâcnesc ușor, parcă 
tastând în gol. 

— Ce faci la telefon? întreabă înfundat, cu fața băgată în 
umărul ei. 

— Vorbesc cu tati, zice exact când Paul mai trimite un mesaj. 

Citește asta. te sun acum. vă iubesc. 

Sub mesaj e un link. Se uită la șirul albastru de numere și 
litere subliniate, apoi telefonul sună, ţârâind mult prea tare - nu 
s-a gândit să-i taie sunetul - și răspunde imediat. 

— Nu pot vorbi, zice pe un ton acum profesional, ca și cum ar 
fi în toiul unei ședințe. 

Nici nu știe de unde i-a venit vocea asta. 

— Trebuie să păstrăm liniștea. Nu știu pe unde sunt ăia. 

Poate că a scris din alte motive decât obișnuinţă mesajele de 
mai devreme. Poate că o parte a ei știa deja ce-și dăduse între 
timp seama și restul: telefonul e un risc. Când vorbește, face 
zgomot. lar zgomotul o să-i aducă pe bărbaţii aceia. 

E simplu, aproape. Dacă se gândește la asta într-un anume 
fel, totul devine limpede. 

Începe iar. 

— Suntem bine, dar... 

Soțul ei începe să vorbească înainte să apuce să termine ea, 
iar voce lui e prea tare. 

— Ce se-ntâmplă? zice. E cineva cu voi? Poliţia, ați văzut-o? 
Lincoln e bine? Cum adică sunteţi în siguranţă? Pot să dea de 
voi? Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt acolo, draga mea, îmi 
pare așa de rău că... 

ÎI lasă să vorbească. Îi înţelege nevoia de a o auzi și a crezut 
că aceeași nevoie o are și ea, însă vocea lui Paul n-o face să se 
simtă ca și cum ar fi cu ea - ci doar să pară și mai îndepărtat, 
nu, o face pe ea să se simtă mai îndepărtată. Ca și cum o parte 
a ei ar zbura către el, afară din grădina zoologică, către viața 
așa cum o știe ea. Și nu vrea să zboare nicăieri. Nu poate. 
Trebuie să fie aici, aici cu totul. Nu-l poate consola, nu în acest 
moment. 


VP - 31 


— Suntem bine, șoptește tot cu tonul acela de avocată, sau 
de director corporatist - dacă asemenea oameni or șopti 
vreodată. Ne ascundem. 

— Ce-aţi văzut? întreabă. 

— Te iubesc, zice Joan, și suntem bine, dar nu pot să fac asta. 
Trebuie să fiu atentă. Am văzut un tip, de departe. Au fost - zice 
și coboară iute privirea spre creștetul lui Lincoln - au fost niște 
împușcături la intrare, iar eu am ajuns acolo abia după. Am fugit 
și ne-am ascuns. Atâta știu. Nu mai suna. O să te sun eu după 
ce scăpăm. 

— O să sun la numărul de urgenţe și-o să spun poliţiei că ești 
în habitatul porcului-spinos, zice el rostind iute cuvintele, dintr-o 
suflare. 

E acel fel în care se aude când urcă dealul abrupt spre birou și 
o sună ca să-i îngâne vreun cântec ce nu-i mai iese din minte - 
mereu fredonează câte ceva - știind că ea va râde și-i va închide 
în nas. 

— Vă iubesc. Spune-i și lui din partea mea. Aveţi grijă. 

Închide telefonul și se-ntoarce spre Lincoln. Se tot foiește lipit 
de ea, dă din picioare, o împunge cu vârfurile tenișilor. Işi bagă 
mâinile la subsuorile lui, ajutându-l să se întoarcă pe loc, cu 
picioarele dedesubt. Lincoln stă acum în picioare, iar Joan își 
păstrează o mână peste talia lui. 

— Deci a fost tati, șoptește ea. 

El se lasă cu spinarea pe piatră. 

— Știu. 

— În șoaptă, îl îndeamnă ea. Zice că te iubește. 

— Știu că-i așa. 

— Nu atât de tare. 

— OK, șoptește Lincoln. 

Mimează un ţopăit, cu picioarele sprijinite ferm în pământ, 
însă bâțâindu-și restul corpului. Umerii i se ridică și coboară într- 
un dans straniu dezmembrat. 

Cerul începe să se facă roz; peste coroanele copacilor încep 
să se întindă fâșii lungi de culoarea lavandei. 

— Chiar că ești băiat mare, zice ea. 

— Omul cel rău ne urmărește acum? 

— Nu știu. Dar dacă da, n-o să ne găsească aici. 

Incă săltând pe genunchi, copilul întoarce capul de la stânga 
la dreapta, ca să-și cunoască noul decor. Este, ca întotdeauna, 


VP - 32 


curios și precaut totodată. Ea îi urmărește privirile care trec iute 
de la un loc la altul, însă picioarele rămân unde sunt. 

Curiozitatea triumfă. Face un pas către peretele de cărămidă 
al clădirii, arătând cu degetul. 

— E un castron pentru apă, zice. Ca al lui Muddles. 

— Da, încuviințează ea. 

Aruncă iarăși o privire asupra ierbii din jur și, pe lângă bolul 
de plastic crăpat pe care l-a observat el, mai zărește și alte 
bucăţi și rămășițe ciudate răspândite prin îngrăditură. Un stilou 
în dreapta lor și, mai aproape de grilaj, o bandă elastică, 
sclipitoare, de prins părul. | se pare că vede și o șosetă lângă 
gardul de sârmă. 

— Porcii-spinoși au castroane de apă? întreabă Lincoln. 

— Așa cred. 

— Păi beau apă? 

Joan se vede lipindu-i palma peste gură, apucându-l zdravăn, 
poruncindu-i să rămână absolut nemișcat și fără să scoată un 
sunet. Tânjește s-o facă, însă nu-și imaginează niciun scenariu 
în care asta ar fi posibil. Dacă l-ar speria suficient cât să-l facă 
să se oprească din vorbit, probabil că s-ar pune, în schimb, pe 
bocit. 

— Șșșt, face iarăși. Mai încetișor cu vorbitul. Toate animalele 
beau apă. 

— Toate-toate? șoptește el. 

— Toate-toate, repetă ea. 

— Deci porcul-spinos a băut din castronul ăla? zice el pășind 
mai aproape, apoi lipindu-se iarăși de șoldul ei drept. Și-a stat 
aici lângă piatră, cum stăm și noi acum? Crezi că era băiat? Sau 
fată? 

Nu vede niciun semn că băiatul ar fi îngrozit. Ochii albaștri îi 
sunt mari și larg deschiși, dar mereu i-a avut mari și larg 
deschiși. S-a sprijinit confortabil de ea și pare, mai degrabă, vag 
încântat de faptul că se află în reședința unui porc-spinos. 
Firește, nu-și dă seama care sunt lucrurile cu adevărat 
înspăimântătoare - îl înfricoșează mascotele, oamenii costumaţi 
în animale. Săptămâna trecută a dat întâmplător peste unul 
dintre filmele din seria Batman ia televizor, cel cu Heath Ledger, 
chiar că-ţi dădea fiori, iar Lincoln a insistat că în versiunea 
veche, din anii 1960 - știe în amănunt tot ce ţine de Batman - 
Jockerul era mai înfricoșător. 


VP - 33 


Uneori, când îl ia prin surprindere câte o voce ce se aude la 
vreun megafon, i se mai întâmplă să tresară speriat și-l apucă 
plânsul. Îl mai bagă în sperieți prezentatorii de la circ. Însă acum 
își freacă negul de pe mâna dreaptă, cântând încetișor „Slavă, 
slavă bătrânei Georgii / Slavă, slavă...” 

Nu se poate ști sigur, cu toate astea, ce se întâmplă dincolo 
de chipul lui calm, rotund. Ar trebui să-i dea un soi de explicaţie, 
poate. Vreun soi de plan. l-au plăcut mereu programele 
previzibile - îi place să știe că marţi e ziua muzicii la școală, că 
miercurea e ziua de spaniolă, iar joia ziua de desen, îi place să 
știe că Joan îl ia de la școală în fiecare zi în afară de marţi, când 
vine să-l ia Paul, și că duminică seara vor comanda mâncare 
chinezească la cină, după cum știe că sâmbătă seara se poate 
uita o oră întreagă la desene animate. 

Lui Lincoln îi place să știe ce urmează să se întâmple. 

— Bun, șoptește ea, în vreme ce el îi trece cu degetele peste 
față, unde se află un pistrui pe care îi place să-l pună în 
evidenţă, deci totul o să fie în regulă. Suntem în siguranţă aici. E 
ca în poveste, unde e o bătălie și tipii cei răi ajung la închisoare. 
Trebuie numai să stăm aici și să fim cuminţi până ce omul cel 
rău s-a dus. 

Încuviinţează. 

— Cum îl cheamă pe omul rău? întreabă. 

— Nu știu. 

— Are nume? 

— Sigur. Oricine are un nume. Doar că nu i-l știu. 

Dă iarăși din cap, coborându-și privirea spre negul de pe 
mână. Joan se lasă cu spinarea pe stâncă, își strânge picioarele, 
rămânând cu o palmă pe piciorul lui. Se uită în spate - șirul de 
stânci îi ferește de oricine s-ar apropia dinspre Zona Primatelor. 
Întinde gâtul și se uită cu luare-aminte - dar sunt doar vârfuri de 
copaci și cer. N-au cum să fie văzuți. 

Cercetează apoi cu privirea gardul ce înconjoară habitatul, de 
la stânga la dreapta. N-a fost atentă la ce se află dincolo de 
îngrăditura lor, dar crede acum că lujerii și vitele de pe gardul 
din ochiuri de sârmă nu sunt atât de dese pe cât i-ar plăcea. 
Vede, prin ele, porţiuni din zonele din spate ale altor habitate. 
Încearcă să-și imagineze harta grădinii zoologice și ajunge la 
concluzia că se uită, probabil, la o parte a zonei africane, cel mai 
probabil la ţarcul rinocerilor, deși ar putea fi și altă îngrăditură 


VP - 34 


care nu mai este folosită. Pe lângă gardul celuilalt habitat crește 
un desiș înalt de bambus, dincolo de care nu mai zărește nimic. 
Vede, printr-o altă spărtură dintre tulpini, niște linii de trenuleţ 
și, în spatele lor, o alee asfaltată care cotește, nelăsând-o să-și 
dea seama încotro se îndreaptă. S-ar putea să ţină de un traseu 
normal de vizitare, deși nu-și amintește să fi văzut căsuta 
porcului-spinos de pe vreo altă cărare. Poate e o cale de acces 
pe care o folosesc doar îngrijitorii. Și, de fapt, ceea ce contează 
este următorul fapt: dacă cineva ar păși pe aleea aceea, ar 
putea să-i vadă? 

Nu crede că găurile dintre viţele de iederă sunt suficient de 
mari. 

Nu mai aude, acum, nimic neliniștitor - nici pași și nici focuri 
de armă. Nici sirene. Se întreabă de ce nu s-or auzi mai multe 
sirene. 

Işi dă seama că n-a apucat să intre pe linkul pe care i l-a 
trimis Paul - nu-și permite asemenea gândire împrăștiată - așa 
că apucă telefonul și lasă un deget să-i alunece pe ecran. 
Ajunge pe un site local de știri, cu două paragrafe de text tăind 
din pagina principală, și parcurge febrilă cele câteva propoziţii: 
sunt „focuri de armă”, „un singur bărbat de rasă caucaziană” și 
„se bănuiește că ar fi mai mulţi răniţi”. Ultima propoziţie a 
scurtului articol este: „Poliţia s-a deplasat la faţa locului, unde se 
află momentan”. 

Goliciunea acestei formulări ultime o înfurie. Nu-i spune nimic. 
Sunt cei de la poliție în parcare sau la câţiva metri de ea? 
Coboară pe frânghie din elicoptere? Sunt zece polițiști sau o 
sută? 

Lincoln se desprinde iarăși de ea și-l lasă să se ducă, 
presupunând că vrea să-și mai pună sângele în mișcare. Dar 
când face câţiva pași, îl apucă de cămașă și-l trage înapoi. 

— Stai aici, zice. Trebuie să stăm cuminţi și să nu facem 
zgomot până vine poliţia. 

— Poliţia vine după noi? 

A uitat să menţioneze partea asta. 

— Da. Așteptăm până ce poliţia ajunge aici și-l prinde pe omul 
cu pușca, apoi poliţia o să ne spună că ne putem întoarce acasă. 
Dar trebuie să stăm liniștiți, fiindcă n-am vrea să ne vadă omul 
rău. E ca la v-aţi ascunselea. 

— Nu-mi place v-aţi ascunselea. 


VP - 35 


— În șoaptă, zice iarăși Joan. 

— Nu-mi place v-aţi ascunselea, zice el cu o voce care ar 
putea fi considerată șoptită. 

— Nu-ţi place când trebuie să te ascunzi tu singur, îi 
amintește ea. De data asta mă ascund și eu cu tine. 

El se mută de pe un picior pe altul, pe pământ și iarbă, și 
scurmă pământul cu vârful încălțărilor, ridicând norișori de praf. 
Un timp nu zice nimic, mulțumindu-se să-și privească picioarele. 
Atinge piatra cu palma. 

— Namba namba namba namba namba, începe să cânte, iar 
după primele cinci note Joan recunoaşte imnul statului Michigan. 

Uneori, cântecele lui nu au cuvinte. E plin ochi cu sunet și 
mișcare, și una ori cealaltă dau mereu pe dinafară, iar ăsta nu-i 
un lucru rău de obicei, însă acum îi face spaima să iasă la 
suprafaţă ca o bulă de aer dintr-un lichid. 

Își descleștează dinţii. Își dă seama abia atunci că i-a ţinut 
încleștațţi, fiindcă falca a început să-i zvâcnească. 

— Namba namba namba namba, repetă el fără să greșească 
o notă. 

— Prea tare, zice Joan, la rândul ei prea tare. 

El dă din cap aprobator, ca și cum s-ar fi așteptat la reacția 
asta. Deja a început să se uite la ceva din spatele ei. Se oprește 
într-un picior, în echilibru. 

— Să-ţi spun ceva, șoptește înclinându-și capul spre clădire. 
Aia-i o gogomârcă. 

— O gogomârcă? repetă ea. 

Băiatul ridică un braţ, arătând spre un robinet de apă ce se 
ițește din perete. 

— Da. 

— Chestia aia care arată ca un robinet? 

— Da. Nu-i robinet. Gogomârcile arată ca niște robinete. 

— Povestește-mi cum sunt. 

— Gogomârcile? 

— Da. 

Nu-și încleștează dinţii. Nu respiră zgomotos. Crede că sună 
perfect normal. Și aproape sigur nu mai are vocea aia de 
avocat. Lucrează la asta de fiecare dată când spune ceva - se 
asigură că orice cuvânt e calm, relaxat, se asigură că încă sună 
ca mama lui și nu ca o femeie nebună pe cale să se apuce de 
urlat, de bocit și de smuls părul din cap. 


VP - 36 


Se apropie de ea, însă nu se așază. Poate că simte, pe undeva 
prin adâncul ei, femeia nebună. 

— Ei bine, zice, gogomârcile au cap, trompă și colţi. Au un 
corp lung și în loc de picioare au fire de păr. 

— Mai ce? șoptește ea. 

— N-au gură. Mănâncă pe nas și miros cu ochii. Nu au nici 
limbă. 

— Și trăiesc în grădini zoologice? 

— Da, zice copilul. Doar la zoo. N-am auzit de gogomârci 
sălbatice. 

— Și sunt periculoase? întreabă, dorindu-și îndată să nu fi 
întrebat asta. 

Încearcă să-l distragă și n-are nevoie să-și reamintească că 
prin preajmă bântuie lucruri neplăcute. 

Nu pare afectat. 

— Unele da, sunt. 

— Și asta-i una dintre cele periculoase? întreabă uitându-se 
spre robinet. 

— Nu, zice Lincoln. Asta-i una căţărătoare. Le place să se suie 
în copaci, dar dacă nu se pot cățăra se târăsc. Unele gogomârci 
sunt făcute din iarbă. Altele din plante sau haine de corp. Sau 
carne. _ 

Joan se gândește la asta. Incearcă să zâmbească, fiindcă asta 
ar face în mod normal. _ 

Îi place să-l vadă așa, născocind lucruri. Își aduce aminte de 
momentul când a ridicat ochii spre ea, când erau la recepţia 
unui hotel, și a anunţat Am două fetițe în buzunar. Fetite micute. 
Pe una o cheamă Lucy și pe cealaltă o cheamă Pompier. Şi altă 
dată, când îi zisese că toate animalele sale de pluș se duceau la 
o biserică unde nimeni nu purta pantaloni. 

E bine așa, își zice ea. O alternativă la panică. 

— Dar arată ca niște robinete? îl întreabă ea cu voce abia 
auzită. 

Nici n-a știut că poate vorbi atât de încet. 

— E una prădătoare, șoptește de parcă ăsta ar fi un răspuns. 
Și e și reptilă. Dar sunt ca hipopotamii, pot fi agresive. 

Joan încearcă să-și amintească în care dintre cărţile lor apare 
cuvântul „agresiv” - în cea despre aligatori, oare? Sau în cea 
despre Grecia antică - dar telefonul i se zguduie pe coapsă. Il 
umbrește cu palma cât citește mesajul soţului ei. 


VP - 37 


Nu mai suport. Trebuie să verific. Vorbește cu mine. 

Strânge telefonul în pumn. Paul își imaginează, firește, lucruri 
îngrozitoare. Dacă te aștepți mereu să se-ntâmple numai lucruri 
oribile, nu poți decât să ai parte de surprize plăcute, i-a zis când 
au început să-și dea întâlniri, iar ea a replicat £ cea mai tâmpită 
chestie pe care-a auzit-o vreodată. Uneori pesimismul lui 
neabătut e sursă de glume între ei, dar nu și acum. Acum se 
justifică. 

Suntem bine, scrie pe ecran. Suntem într-un loc ferit. O să am 
grijă să nu pățim nimic. A ajuns poliția în zoo? 

Nu știu. Nu-mi spune nimeni nimic la telefon. Sunt în mașină 
pe drum spre zoo. 

— Gogomârca aia nu se poate mișca, mami, șoptește Lincoln. 
Nu se mișcă deloc. 

— Dar credeam că-i una cățărătoare, zice ea tastând totodată 
litere pe ecran. 

Un singur bărbat, gândește. Și toată poliția. N-ar trebui să fie 
transportoare blindate, ochelari cu infraroșii, gaz lacrimogen sau 
agenți FBI? A trecut cel puțin jumătate de oră de când a auzit 
primele focuri de armă. 

De ce durează atâta? tastează. 

Nu știu. O să aflu. Vă iubesc. 

Lincoln spune ceva. Crede că a repetat de mai multe ori. 

— Ce e, scumpule? întreabă. 

— Cândva se căţțăra, zice băiatul. Gogomârca aia se căţăra, 
mami. Cândva... 

Dacă nu-l bagi în seamă, o să repete la infinit ce spune. 

— Bine, rostește Joan repezit. In regulă. Gogomârca se căţăra. 

Lincoln își mestecă gulerul cămășii, privind fix robinetul. 

— Cred că-i moartă, zice. 

Joan îl privește, cu telefonul încă licărindu-i în mână. 

— Cred că doarme, zice. 

— Ntt, replică el. E moartă. Gogomârcile mor foarte ușor. 

Coboară din nou privirea către ecran și-i spune lui Paul că o să 
revină mai târziu cu un mesaj. Se asigură, pentru a cincea sau a 
șasea oară, că telefonul e setat pe silențios. Se silește să-l lase 
pe pământ, alături, și e din nou singură cu fiul ei, fără nimeni 
care să-i ajute. În afară de o gogomârcă moartă. 

— Eu cred că doarme, repetă. 

Lincoln își mestecă acum cămașa, îi morfolește gulerul. De 


VP - 38 


obicei îi spune să se oprească, dar de data asta se face că nu-l 
vede. 

— Mi-e sete, șoptește băiatul. 

E bucuroasă pentru schimbarea de subiect. Bagă mâna în 
geantă, mulțumită că astăzi n-a fost una dintre zilele în care să 
insiste că se poate bea și de la țâșnitori. 

— Uite aici, ia un gâl-gâl, zice și-i întinde sticla lui de plastic 
cu apă. 

— Mm, face Lincoln după ce-a băut îndelung și s-a ales cu o 
dâră de umezeală pe buza de sus. Incă rece. 

Mai bea, apa i se prelinge pe bărbie și, în cele din urmă, se 
oprește și se șterge la gură cu mâneca. 

O dată sau de două ori a folosit „gâl-gâl” în loc de 
„înghiţitură” vorbind cu adulţi. E un cuvânt la fel de real și de 
acceptat la ei în casă ca orice alt cuvânt din dicţionar, unul 
dintre multele cuvinte care nu erau cuvinte înainte să apară el 
în viaţa lor. O bavetă e un „câine atent” fiindcă într-o carte era 
un câine neîndemânatic care scăpa pe jos mâncarea și un câine 
atent, care purta bavetă. Îmi dai un câine atent? întreabă 
Lincoln dacă i se pare că se murdărește pe cămășuţă. 
Încheieturile pumnilor lui sunt numite de Joan „genunchii 
degetelor”. Și, când era mai mic, atât de mic încât nu era încă el 
însuși, avea un vocabular întreg de non-cuvinte. Mult timp 
numise mingile „miji” și stafidele „zam-zam”. Semnul pentru 
desenat era să-și tragă nasul, fiindcă odată încercaseră să 
picteze cu nasul în loc de degete și asta, se părea, lăsase o 
impresie profundă. 

Își ridica în aer braţul, cu palma îndoită la încheietură, și ăsta 
era semnul pentru „flamingo”. 

Scotea un fel de sâsâit când voia să ceară mai mult ou la 
masă. Sssssss, cum sfârâie ouăle când ajung în tigaie. Işi 
născuse propria-i limbă. 

Atâtea lucruri nu existaseră înainte de el. 


VP - 39 


AAA XX XX 


Kailynn știe una și bună: e vina maică-sii. Dacă maică-sa n-ar 
fi pus mâna pe telefon, altfel ar fi stat lucrurile. Kailynn ar fi 
putut suna la poliţie, l-ar fi putut suna pe tati sau pe oricine. 
Toată lumea e probabil disperată că nu știe nimic de ea. Se 
gândește la felul în care Victoria de la școală a postat un 
catralion de mesaje după un accident ușor din care s-a alescuo 
contuzie și toată lumea crăpa de îngrijorare, iar aia a fost nimic 
în comparaţie cu să fii blocat într-o debara la zoo. 

Dar nu, doar fiindcă a dormit mai mult trei dimineţi la rând și 
a pierdut mașina fetelor și maică-sa a trebuit s-o ducă la școală 
chiar ea, doar din cauza asta a rămas fără telefon. E foarte 
posibil ca mama ei să se simtă oribil de vinovată în privinţa 
chestiei ăsteia, așa de vinovată, încât Kailynn o să se aleagă cu 
un telefon nou-nouţ. 

Gândul e aproape suficient ca s-o înveselească, dar nu 
tocmai. Ușa de oțel e solidă și rece la atingerea palmei ei și-i 
place cum se simte netezimea metalului, așa că-și răsfiră 
degetele, ca și cum ar vrea să-și lase amprenta palmei acolo. 
Palma îi e lipicioasă de la ketchup. 

E singură aici. Când avea telefonul nu era niciodată singură. 

Plus că, în a treia zi în care a întârziat la școală, s-a uitat pe 
geamul de la dormitorul ei și le-a văzut pe fetele venite s-o ia cu 
mașina cum dau înapoi de pe aleea ei și a dat fuga să le prindă. 
Nu a fost vina ei că au plecat așa de rapid. Nici n-ar trebui să se 
pună drept întârziere. Dar parcă maică-sii i-a păsat? 

Kailynn trage zăvorul, întredeschide ușa și se uită prin spaţiul 
minuscul. Nimic. Nu e nimeni. Işi dă părul de pe faţă și mușcă 
dintr-un biscuit în formă de animal. O girafă. Zahărul îi 
domolește amăreala din gură, deși ar fi preferat mai degrabă 
pui fript sau ceva cartofi prăjiţi. 

Mâncarea e mereu folositoare. 

Taică-său face glume pe socoteala ei, că nu vrea să fie 
singură, că-și face temele în camere în care mai este și 
altcineva - în birou cu ei, uitându-se la televizor sau în bucătărie 
cu maică-sa, care curăţă masa. Tata zice că nici măcar nu-i 


VP - 40 


place să fie singură în propriul dormitor, iar asta trebuie că-i 
adevărat, fiindcă împarte camera cu sora ei, cu toate că i s-a 
spus că, de vreme ce-i mai mare, se poate muta la demisol, însă 
îi place să mai audă o respiraţie când încearcă să adoarmă. 

Ar vrea ca maică-sa să fie acolo. 

E în regulă, de fapt. E în locul cel mai sigur cu putinţă și, dacă 
se-ntoarce cineva acolo, poate să tragă zăvorul ușii și n-o să 
ajungă la ea în veci. E-o prostie să te temi. Taică-său nu s-ar 
teme. Când era puști, a luat un pistol în pădure, a împușcat 
animale și-apoi le-a despicat burta doar ca să vadă ce au 
înăuntru. A pus un scaun pe foc numai ca să-l vadă arzând. N-a 
fost genul care să stea tolănit, cu gândul la cai verzi pe pereţi. A 
făcut lucruri. 

Ar vrea și ea să fi făcut lucruri din astea. 

Mai mănâncă un biscuit-animal. Un leu. 


VP - 41 


AK AA AX kk kk 


Margaret își cronometrează întotdeauna plimbarea, în așa fel 
încât ajunge la elefanţi la 5:10 după-amiaza, adică, de obicei, 
momentul în care îngrijitorii au intrat în ţarc și strigă comenzi, 
făcând animalele să meargă înainte și înapoi, să îngenuncheze 
și să ridice piciorul. Îngrijitorii spun că e o rutină de final de zi, 
să se asigure că elefanții nu au probleme cu încheieturile sau 
copitele, însă Margaret are bănuiala că le place să se dea mari. 

Cu toate acestea, se uită. E un spectacol de circ gratuit 
despre care nu pare să mai știe nimeni prin grădina zoologică și 
nu-și poate imagina ce-i îmboldește pe bătrâneii ăia triști în 
treninguri să facă mișcare dând ture în jurul unui centru 
comercial. Ea vine aici în fiecare zi de luni, miercuri și joi, pășind 
cât de viguros poate preţ de exact o oră, așa cum i-a 
recomandat doctorul. Mereu se îndreaptă spre parcare după ce 
elefanții sunt conduși în adăpostul lor din metal și cărămidă. 

Margaret e promptă întotdeauna, însă nu și îngrijitorii. Uneori 
sosește și în ţarc nu-s decât niște elefanţi nedumeriţi. Elefanții 
sunt mai de încredere decât îngrijitorii. Suspectează că 
îngrijitorii sunt niște tinerei cu caș la gură, mai interesaţi de 
yoga și de pacea interioară decât să-și facă treaba ca lumea. 

Așa că azi, când vede în fața ei un ţarc pustiu, nu lipsa 
oamenilor o surprinde cel mai mult, ci lipsa elefanților. Îi vede 
undeva, mai departe, umblând butucănoși prin savana 
îngrăditurii. Nu fac ce fac de obicei. Așteaptă câteva minute, 
oprindu-se în umbra unui container uriaș de metal. Are căștile 
pe urechi - mai are doar două capitole până termină audiobook- 
ul Patriciei Cornwell - și se holbează la afișul de pe container, 
care întreabă: TE-AI ÎNTREBAT VREODATĂ CUM SE TRANSPORTĂ 
UN ELEFANT? 

Işi scoate până la urmă căștile, lăsând să-i alunece MP3- 
playerul în buzunar, și simte îndată că ceva nu-i cum trebuie. Se 
încordează, fără să sesizeze vreun motiv limpede. Decide că o 
deranjează doar tăcerea și nemișcarea. Se uită la ceas, pălită de 
gândul că poate a pierdut șirul vremii. Dar nu, mai sunt câteva 
minute până la închidere. 


VP - 42 


În mod normal, ar vedea alţi câţiva vizitatori răzleţi grăbind 
pasul spre ieșire. Dar azi nu vede niciunul. 

Sigur, stă la poalele unei pante destui de abrupte, la 
marginea teritoriului elefanților. Între dealul care i se ridică în 
faţă și containerul de metal din dreapta nu încape prea multă 
priveliște. Începe să urce dealul, încercând să-și înlăture 
neliniștea, dar înainte să ajungă în vârf aude două sunete iuți, 
ca paraziţii de la radio sau pocnetele unor tunete depărtate. 
Aude în același timp o voce, una ascuţită, și doar o singură notă. 
Nu-i poate spune țipăt. 

Mai face un pas, suficient cât să vadă pavilionul cu acoperiș 
vegetal al restaurantului tematic, și aude pași îndreptându-se 
iute spre ea. Nu-și dă seama de ce, însă se rotește pe călcâie și 
se-ntoarce, coborând pe unde a venit. De la mișcarea prea 
bruscă își zgândăre rotula dureroasă. Ignoră durerea și se 
grăbește spre locul deschis unde e containerul cel mare, care pe 
interior e mai întunecat decât s-a așteptat. 

Se lipește de tabla groasă, simțind răceala metalică pe brațe. 
Se simte ridicolă, însă pășește mai adânc în umbră, cu ochii la 
deschizătura containerului, urmărind imaginea neschimbată a 
nisipului din ţarcul elefanților. Aude iarăși pași și mai aude voci 
șoptite, apoi pașii își grăbesc ritmul. Aude un zăngănit de metal 
sau de sticlă. O ușă trântită. Alte pocnete. 

Se întreabă dacă elefanții devin vreodată claustrofobici. 
Țestoasa de turcoaz din colierul ei e rece pe piele; o atinge cu 
degetele. A cumpărat-o fiindcă era exact de aceeași nuanță cu a 
bluzei ei, bluza cea groasă. Încă se mai bucură de potrivirea 
asta perfectă. 

Nu știe câte minute au trecut. Nu s-a mișcat, fiindcă, orice s- 
ar întâmpla, Margaret nu crede în acţiuni pripite. Îi place să 
evalueze întregul context al problemei. Asta i-a fost de mare 
folos când și-a schimbat nuanţa părului, dându-i o culoare de 
miere care nu-l face deloc cărunt, i-a mai folosit când și-a 
cumpărat o locuinţă mai nouă, dar mai neinteresantă în oraș, și 
nu o cabană stil Art Deco cu probleme de izolație la acoperiș, și 
a ajutat-o să-și ţină gura închisă când fiica ei a decis să-și educe 
la domiciliu fiul, pe nepotul ei căruia, Dumnezeu o știe, nu i-ar fi 
stricat deloc niște contacte sociale. 

Margaret se gândește la chipul fiicei ei, la cum are ea o 
expresie obosită întipărită pe el de-a pururi fiindcă refuză să se 


VP - 43 


dea cu ruj când iese din casă. 

Un tăun plonjează în container și se pierde în întuneric. N-a 
mai auzit de multișor vreun zgomot. Ceea ce acum o clipă i s-a 
părut nespus de real i se pare acum mai degrabă un soi de atac 
de panică. Simte o înţepătură familiară de îngrijorare gândindu- 
se la Alzheimerul cu debut precoce ori la o tumoare cerebrală. 
Pot fi fel de fel de explicaţii pentru oameni care aleargă și ţipete 
care se aud în depărtare. Cel mai probabil sunt adolescenţi. Se 
prea poate să fie deja închisă în grădina zoologică, nevoită să 
caute un angajat iertător acum, deci nu e cazul să mai rămână 
acolo, ascunzându-se în cutioi. 

lese afară, observând că soarele a dispărut pe după copaci. 
Merge încet până în susul dealului, dându-i genunchiului beteag 
o șansă să se mai acomodeze: statul nemișcat i-ar face și mai 
rău. Nu vede decât aceleași îngrădituri dintotdeauna - terenul 
de joacă în dreapta și maimuţele ţopăind pe frânghiile lor din 
casa primatelor. 

A ajuns o bătrânică foarte agitată. 

Se uită în jos, pe cărare și către Snack-Colibele Sahara sau 
cum s-or chema. Aude frecarea tălpilor de cauciuc ale pantofilor 
pe ciment; aerul miroase ciudat, a ceva afumat. Lovește cu 
piciorul, fără să vrea, un păhărel de copil uitat pe jos. Trece pe 
sub acoperișul de stuf al pavilionului restaurantului și, în clipa în 
care iese de sub umbrar, vede ceva mișcând printr-un desiș de 
plante ale junglei. Automatele de sucuri îi blochează vederea. 
Poate c-au fost ierburi mișcate de vânt, dar se poate să fi fost și- 
o persoană, pe una dintre cărările celelalte. Un angajat? Păi, de- 
acum e gata să dea și piept cu el. 

O pornește peste platforma betonată, pieziș, spre automatul 
de coca-cola. E și o ușă acolo ce duce spre restaurant, chiar 
înainte să ajungă la automate. 

Observă ușa când trece pe alături. 

O observă doar atunci când se deschide. 

O observă doar când o mână se întinde de dinăuntru, o înhaţă 
și-o trage. 


VP - 44 


AAA XX XX 


L-a pierdut pe Mark. Robby nu mai știe ce să facă acum, 
rămas așa singur, uitându-se la porcii sălbatici. Mark ar ști ce să 
facă, normal, și nu se poate să fi intrat, pur și simplu, în pământ. 
Insă Mark e așa de tăcut. Asta-i problema. Poate să dispară de 
lângă tine fără să observi. 

Nimeni n-ar zice că Robby e prea tăcut. 

El și Mark stăteau pe marginea lacului, unul lângă altul, când 
primele împușcături au străbătut aerul - nu se puteau vedea 
gloanţele propriu-zis, dar se vedeau cărămizi ciobite, bucăţi de 
frunze sfâșiate și ramuri din habitatul papagalilor, mai erau și 
pene în culori vii, iar aerul avea iz de pucioasă și de îmbâcseală 
ca în mijlocul unei furtuni, doar că asta se petrecuse mai repede 
decât o furtună și nimeni nu-i spusese vreodată că puștile pot 
face așa. Au fost țipete, din cele fără cuvinte, și s-au strigat și-o 
mulțime de nume de oameni - „Elizabeth!” s-a tot strigat. A 
existat apoi un moment când a simţit că îngheaţă din pricina a 
ceea ce se petrecea, după care el și cu Mark au zbughit-o, 
luându-se după cei câţiva care încă se puteau urni din loc - deja 
vreo duzină și mai bine căzuseră la pământ, cu fețele în sus și-n 
jos. A pășit peste o femeie care bâiguia ceva nedeslușit, s-a 
grăbit să urce dealul și au încercat la restaurantul din vârf, însă 
fără noroc, așa că au apucat-o spre zona felinelor; Mark era încă 
lângă el. Insă după aceea, când Robby s-a uitat peste umăr, a 
văzut că Mark dispăruse. Așa că Robby s-a oprit aici, sub foișorul 
de lângă cuștile porcilor sălbatici, numiţi mistreți de panoul 
explicativ. 

E un loc destul de ca lumea, fiindcă e înconjurat de pereţi și 
nu poate fi văzut de departe, însă el se poate uita prin spaţiile 
dintre șipci și supraveghea aleile. Mistreţii râmă prin ţarcul lor, 
cu colții murdari. Nu le pasă lor de arme și gloanțe. E sigur de 
asta. 

Robby nu știe dacă ar fi cazul s-o ia din loc ori să aștepte 
acolo. Să strige, sperând că n-o să-l audă cine nu trebuie? 

Mai ușor e să aștepți. Să priveşti. Se pricepe la privit. 

Nu-s prea multe lucruri la care e bun. Se gândește la o 


VP - 45 


petrecere aniversară de acum mult timp, și n-are de fapt chef să 
se gândească la asta - încearcă să-și concentreze atenţia 
asupra mistreţilor, asupra căpăţânilor lor și-a felului în care n-au 
gâturi și nu, nu se va gândi la acea zi de naștere, însă cumva își 
declanșează neuronul greșit, unul care în loc să șteargă, 
intensifică: ziua în care s-a dus la petrecerea lui Aidan, cea la 
care maică-sa i-a spus că o să aibă biscuiţi cu bezele fripte, și 
ce-i mai plăceau biscuiţii ăia, iar mama lui Aidan a deschis ușa, 
l-a îmbrățișat și i-a arătat cum aranjase un cort în birou. 

Mama lui Aidan era drăguță, cu păr negru lung, lung, și era 
foarte de treabă, și a fost de acord cu el în privinţa faptului că 
Raiders au cea mai înfricoșătoare emblemă din toată liga. In 
amintire, se simte bine stând de vorbă cu mama lui Aidan, așa e 
de plăcut să-l asculte cineva, în vreme ce puștii ceilalţi fac alte 
chestii - se joacă de-a pescuitul, cu cârlige și sfoară? Se dusese 
apoi la baie și, ia întoarcere, pe hol, o auzise pe mama lui Aidan 
vorbind. 

— Trebuie să vă spun ceva tuturor, zicea cu o voce foarte 
serioasă, care l-a făcut să grăbească pasul fiindcă nu voia să 
piardă nicio instrucţiune despre ciocolată și biscuiţi de ovăz. Aș 
vrea să fiți drăguţi cu Robby, a zis chiar în clipa în care el a 
apărut în cadrul ușii, chiar când s-a lipit de perete, făcându-se 
invizibil. E aparte. Atâta tot. 

Robby știa deja că nu-i tocmai precum ceilalţi. Însă lucrurile 
se schimbaseră când auzise asta anunţat cu voce tare. Mama lui 
Aidan încercase să facă să sune totul ca și cum ar fi fost vorba 
despre un compliment, însă nu era așa ceva și el știa asta, la fel 
ca toţi ceilalţi. Și acum uite-l aici, cu porci sălbatici ca tovarăși, 
plini de pământ și de rahat, dezgustători, și ziua de azi, parcă, 
ar fi trebuit să fie altfel. Făcea, în sfârșit, parte din ceva. Se 
potrivea. Dar poate că ceilalţi erau doar răbdători și poate că 
plănuiseră asta din timp. Nu, n-are niciun sens. 

Își freacă palmele de pantaloni. Își desface și își încleștează 
pumnii. Are mâini umede. O altă problemă cu petrecerile copiilor 
- prea multe jocuri cu ţinut de mână, ei zicând A, ce mâini ai, ba 
chiar, odată, un adult numindu-l puștiul ăla asudat. Însă suflarea 
vântului îl ajută, îi usucă palmele și simte că nu mai poate sta 
pur și simplu acolo, ca un fricos. Trebuie să gândească, deși se 
pricepe mai bine la simţit, ei bine, nu-i grozav nici la asta, dar 
de simțit simte din plin. Prea mult, chiar. Mai mult ca alții, și le și 


VP - 46 


spune asta câteodată, însă ei nu înţeleg. 

Ar fi trebuit să fie atent. Se uită în dreapta și-n stânga. 
Fluturări de cozi în ţarcul zebrelor, aflat mai în jos pe alee. Linia 
de cale ferată. Copacii. Veverite pe ramuri, alergându-se. 
Încearcă să se uite la absolut tot. 

Înainte ca Robby să-l piardă pe Mark, l-a auzit zicând că o să 
moară dacă nu ies de-acolo. Se uită iarăși la mistreți. Se 
gândește la femeia care bâiguia, peste care a sărit când fugea. 
Purta o uniformă kaki de la zoo și aproape exact jumătate din 
cămașa ei devenise roșu-vineţiu. Fără să scape mistreţii din 
ochi, se gândește cum ar fi să ai unul ca animal de casă, apoi se 
gândește în același fel și la veverite, cum ar fi să le ai în casă, 
dar se gândește și la alergatul lor, se-ntreabă dacă-i în joacă sau 
ceva serios și ce simt veveriţele astea unele în privinţa altora? 

Gândește. 

Gândește. 

E la fel de greu pentru toată lumea să-și ţină frumos în rând 
gândurile otrăvite, unul după altul, ca un șir de vagoane legate 
laolaltă? El se abate mereu de la rând, iar sentimentele se fac 
iarăși simţite. Unde e Mark? O să tot stea aici până ce oameni cu 
puști o să vină și-o să-l omoare și să fi fost venitul la zoo de azi 
cea mai mare greșeală a vieții lui? A fost prost? De obicei e 
prost. Uneori e sigur că-i așa, iar mama lui nu suportă să-l audă 
când zice asta, mama lui... închide ochii și încearcă să-și 
liniștească respiraţia. De ce face asta? De ce se trezește tot 
timpul după ce-i prea târziu, dorindu-și să desfacă lucruri făcute, 
s-o poată lua de la început, urându-se pentru că a dat-o în bară, 
știind că o va mai face și altă dată? 

Un mistreț se ușurează pe pământ. Ce animale scârboase, 
urâte și cu mutre tâmpite! Cum de-a ajuns în aceeași cușcă cu 
ele? 

Ridică arma, îi potrivește ţeava în palmă și-o ridică peste 
gard. Apasă pe trăgaci. Auzul îi e cam diminuat, de vreme ce-au 
venit pe la intrare, și-și dorește să-și fi luat antifoane cu ei, însă 
împușcăturile de acum nu se mai aud așa de tare. Caută viteză 
în loc de acuratețe, ţintind la cap, burtă și coadă: i-ar plăcea să 
smulgă o coadă cu un glonţ. E doar la vreo câţiva metri distanţă, 
nu la patruzeci-cincizeci, ca la poligon, iar ţinta nu se mișcă cum 
se mișcă oamenii, așa că-l surprinde prăpădul pe care-l face. 
Primul porc e despicat, tot ce are în burtă se revarsă pe pământ, 


VP - 47 


aburind, moare și al doilea mistreţ, iar Robby se retrage din 
foișor înainte ca mirosul să ajungă la el. 

Nimeni n-a adus vorba, niciodată, despre mirosuri. 

Işi ţine degetele încârligate pe trăgaciul armei sale 
Bushmaster, o carabină clasică, și se simte iarăși adunat. Și-a 
pus sentimentele și gândurile sub control. Nu știe de ce Mark îl 
tot bate la cap că i-ar trebui o ajustare, că dacă și-ar pune un 
pat retractabil ar căpăta un unghi de tragere mai bun. Dar îi 
place exact cum e. Îl simte plăcut în palmă. 

Aude pași. Se răsucește, cu arma pregătită. 

— Calmează-te, tâmpitule! ţipă Mark  ferindu-și capul, 
coborându-l atât de jos că aproape i-a ajuns la genunchi. Are 
Glock-ul în mână și un Smith & Wesson în toc. 

Robby coboară ţeava armei. 

— Unde ai fost? 

— La vânătoare. Credeam că ai rămas în spatele meu. Ești 
gata? 

Robby dă din cap că da. 


VP - 48 


6:00 p.m. 


Joan nu-i sigură că a fost vreodată atât de atentă la felul în 
care se schimbă cerul. Panglica roșiatică, singura care se zărea 
îndată după ce-a dispărut soarele, s-a întins și s-a lăţit. Acum 
întreg cerul e striat, are culoarea cojii de piersică. lar culorile nu 
fac decât să se intensifice. 

Aude un sunet dinăuntrul Zonei Primatelor. Ceva trântindu-se 
tare, o ușă ori un lucru scăpat pe jos. Din nou pocnetele 
lucrurilor care nu-s baloane - ritmul, ca niște degete bătând iute 
darabana pe tăblia unei mese - apoi zgomot de sticlă spartă. Un 
schelălăit ascuțit, non-uman. 

Totul se aude atenuat, de parcă cineva ar fi reglat volumul un 
pic prea jos, însă e limpede că cineva umblă prin clădire. Cineva 
care nu se teme să fie auzit. 

— Șșșt, șoptește spre Lincoln. Să nu spui un cuvânt. Stai 
nemișcat ca o statuie. Vine. 

Lincoln nu întreabă cine vine. 

— la-mă în brațe, șoptește Joan. Închide ochii și dispari. 

Vrea și ea să-nchidă ochii, dar n-o face. Insă își potrivește 
răsuflarea cu a lui. li simte mâinile cum i se încurcă în păr și se 
lipesc de gâtul ei. Il simte lipit de ea, din creștet până în tălpi. 

Lincoln nu e distant, cum sunt unii băieței. E un bulgăre cald 
de afecţiune. Ştie că i se dă voie să se suie la ei în pat la ora 
șapte jumătate dimineaţa - șapte trei zero, cum îi zice el - și 
respectă cu stricteţe termenele stabilite. Oricât de devreme s-ar 
trezi, stă și cântă singur în pat până se face ora exactă, după 
care ia un braţ de animale de pluș și împinge ușa dormitorului 
lor, anunțând șapte trei zero. Am venit să mă alintați. 

Și-atunci ea ridică pătura și desface brațele, iar uneori el se 
aruncă cu capul peste umărul sau gâtul ei, strângând din 
pleoape și zicând am dispărut. Și-ar dori ca lucrurile să 
funcţioneze astfel. L-ar ţine strâns în braţe și l-ar face nevăzut. 

Un alt schelălăit dinăuntrul clădirii, un sunet ce aduce în mod 
ciudat cu un țipăt de papagal, cu toate că nu sunt papagali pe- 
acolo. 

Răsuflarea lui Lincoln e umedă și zgomotoasă. Prinsă în plasa 


VP - 49 


gardului, o pungă de plastic se umflă și se dezumflă în vânt ca o 
meduză prinsă într-un val. 

Joan trage aer în piept, îl dă afară. Înăuntru și afară. 

Se gândește că va auzi pași - după asta trage cu urechea, 
fiindcă așa funcţionează prin cărți, însă n-aude nimic care să 
aducă a tropăieli de picioare. A fost sigură că atacatorul poartă 
bocanci, ceva care îngreunează pășitul, însă preţ de secunde 
lungi n-a fost decât liniște, apoi fâsâitul unei uși de sticlă 
împinse - un sunet mult mai complex decât ar fi crezut, un șuier 
prelung, un icnet scurt și un zgomot ca de ventuză trasă - și 
chiar și după aceea, după deschiderea ușii, nu se aud pași. 

Se aude însă sunetul moale al ușii închizându-se la loc, apoi 
nimic. Se uită peste ţarc la gardul din plasă de sârmă, la pini, 
caută din ochi punga de plastic, însă vede o frunză levitând în 
aer, prinsă într-o pânză de păianjen. Începe să se-ntrebe dacă 
nu cumva nu e nimeni pe-acolo totuși, dacă nu-i decât vântul 
ori, cine știe, poate că și-a imaginat sunetele. 

Apoi încep vocile, una mai domoală și una nu tocmai. 

— Nimic, zice gălăgiosul. 

— N-ai fost niciodată la vânătoare? zice cei cu voce mai 
domoală, răgușit ca și cum ar avea gâtul iritat de tuse. Tacă-ţi 
gura, prostovane. 

Sunt doi. Sunt doi bărbaţi. S-au oprit probabil pe platforma de 
lemn ce dă către habitate. Înseamnă că sunt separați de ea și 
Lincoln de grilajul înalt până la brâu, vreo patru metri, și stânca 
pe care o simte atât de solidă, de care și-a lipit spinarea. 

Nu se poate opri să și-i imagineze pe cei doi bazându-se pe 
cele câteva cuvinte pe care le-au rostit. Cel cu voce potolită o 
duce cu gândul la un băiat înalt de la cursul ei de algebră din 
liceu. Un tip ce pocnea de inteligență, însă de obicei venea la 
școală fumat, și avea mereu părul prea lung la spate, tăiat 
neglijent. Nu vorbea niciodată decât dacă i te adresai și, când 
profesoara i se adresa, era doar fiindcă-l vedea stând cu ochii 
pironiţi în tavan sau legându-și șireturile, ignorând cumva 
întreaga lecţie într-un fel agresiv și atunci doamna Vinson îi tipa 
numele, cu voce stridentă și iritată, și-l întreba vreo chestie 
anume, un detaliu pe care n-ar fi avut de unde să-l știe, numai 
că de fiecare dată, fără greș, știa. Nu rata niciodată răspunsul și 
mereu vorbea parcă puţin prea încet, trebuia să-ntinzi gâtul spre 
el ca să-l auzi, dar întindeai gâtul mereu fiindcă exista această 


VP - 50 


continuă și nerostită competiţie între el și doamna Vinson, miza 
fiind să-l prindă măcar o dată fără să știe, ceea ce nu se 
întâmpla. 

— Dacă nu mai e nimeni... zice vocea care vrea să fie auzită. 

— Fără animale. 

— Nu-i ca și cum... 

— Gata cu animalele. 

Pe cel cu voce sonoră și-l imaginează supraponderal și 
bănuiește că are un cap prea mare în raport cu corpul. Cămașă 
scoasă din pantaloni, degete butucănoase. Genul de persoană 
care simte că nu-și prea găsește locul așa că se străduiește mai 
tare ca să și-l găsească, însă asta nu face decât să 
înrăutățească lucrurile. 

Nu și-i închipuie etnici din Orientul Mijlociu - deși și-a pus 
întrebarea asta. Însă nu sună ca genul ăla de teroriști. Sună a 
tineri albi, din cei care te fac să-ţi sară ţandăra - nu sunt 
întotdeauna tineri albi? - și nu-i sigură dacă asta îi face mai 
periculoși sau nu decât fanaticii puși pe jihad. 

Aude o a doua ușă deschizându-se, cea care dă spre 
urangutanii. Lincoln scoate un zgomot abia auzit, mișcându-și 
capul, și își dă seama că-i pe cale s-o cheme pe nume - ori să-i 
spună „mami” de fapt, cuvânt care a devenit ca un al doilea 
nume pentru ea - și-l sâsâie să tacă, mângâindu-l pe cap, iar 
copilul nu mai spune nimic, însă Joan se-ntreabă cât va mai dura 
tăcerea. 

Tenisul din piciorul lui i se înfige tare în coapsă. 

Frunza se leagănă imposibil de agale pe pânza de păianjen, 
făcând-o să-și dorească să se oprească odată, fiindcă nu-i place 
mișcarea. Vrea ca totul să încremenească. 

Vrea ca întreaga scenă să se facă un tablou unde să nu poată 
mișca nimeni un degete. 

— N-ai vrut niciodată să-mpuști un leu? întreabă gălăgiosul, 
cel corpolent. Să mergi într-un safari? Știu că i-ar plăcea. 

— Ala nu era leu. 

— Nu, dar ce naiba era? Numai alb și negru, lăţos și cu dinţii 
ăia. Nu era maimuţă, îţi spun. _ 

Era probabil un colobus, gândește ea. li plac mult bărbițele lor 
albe și ochii triști și felul în care blana le face pliuri ca de perdea 
atârnându-le din brațe. Se bălăngăne pe funii într-un adăpost 
din colț, între lemuri și giboni. 


VP -51 


— Tacă-ţi fleanca, zice tipul care aproape că ar putea fi fostul 
coleg de la algebră. 

— Nu mai e nimeni, zice gălăgiosul. Și serios, cum s-a 
despicat mistrețul ăla, trebuia să... 

— Taci. Au mai rămas câţiva. Haide. 

Joan își observă încordarea din mușchi, felul în care trupul i s- 
a întărit, devenind o carapace. Și-a încleștat iarăși dinţii. Lincoln 
bate darabana cu degetele pe gâtul ei, însă în afară de asta nu 
face nicio mișcare. 

— Dac-ai adus chestia aia, se cheamă c-ai trișat, zice iritat cel 
cu voce domoală. Unde-i provocarea? Tragi câte-o salvă de 
treizeci odată, unde-i îndemânarea? 

— Eşti invidios? întreabă gălăgiosul. 

Ce tot vorbesc atâta? De ce n-au intrat pe ușa aia, dacă au 
deschis-o de-o veșnicie? 

— Eşti orb, dulceaţă? zice tipul gălăgios, devenind deodată și 
mai gălăgios, așa de gălăgios că-și simte capul zdruncinându-i- 
se. Eşti cumva vreo cârtiţă orbecăind pe sub pământ? Eşti vreun 
pește cleios și fără ochi sau vreo larvă plângăcioasă care se 
zbate de zor? 

— Nu-s orb, zice cel potolit la vorbă, iar iritarea i s-a dus din 
voce, deși nu sună chiar ca vocea lui. 

Vorbește mai rar, cu voce mai apăsată. Ca și cum ar juca un 
rol. 

— Doar gândesc. 

— Și io la fel, dulceaţă. 

E ceva ciudat, își zice Joan, cu vocile lor. Și cu felul de a spune 
„dulceaţă”. 

— Chiar crezi că mai sunt? întreabă zgomotosul. 

Sună iarăși normal, fără pic din tărăgăneala pe care i-a auzit-o 
cu doar o clipă în urmă. Așteaptă un răspuns de la cel cu vorbă 
domoală, dar nu-l capătă. Tăcerea e mult mai rea decât vorbitul. 
Or fi văzut vreo șuviţă de păr pe după bolovani? Işi înalţă chiar 
în clipa asta armele, ridicând câte un picior ca să sară peste 
grilaj? Cel tăcut să fi dat doar din cap ca să răspundă? S-au oprit 
acolo și-și leagă șireturile sau își potrivesc părul prins în coadă? 
Au părul prins la spate, dar au cuțite? Sunt proști, isteți sau 
dementi? Există vreun plan, vreo intenţie, vor să se sinucidă, 
sunt sadici, ce vor? 

Și de unde ar putea ea să știe ceva? Nici nu i-a zărit măcar. 


VP - 52 


Dușmanul e chiar acolo, și asta-i ocazia ei să afle ceva, orice, 
care s-o ajute să găsească o noimă în toate astea, însă nu are 
decât bucăţi disparate - maimuțe, „dulceaţă”, algebra din liceu 
- care nu se potrivesc nicicum împreună. 

Aude scârțâitul platformei de lemn sub picioarele lor. 

— Hai, zice cel cu vorbă domoală. 

— Da, domnule, să trăiţi. 

Un acces de râsete. Apoi ușa se închide, cu un fuuup de 
ventuză și un mic ecou. Își dă seama că scoate un sunet 
continuu, șoptit, în urechea lui Lincoln: un îndemn la tăcere. 
Sună ca un copil ce se preface că-i vântul. Insă nu se oprește, 
fiindcă băiatul e cuminte și nu e gata să-l audă iarăși vorbind. 
Braţele lui o cuprind și mai strâns. Dacă ar putea, s-ar face, 
împreună cu el, o statuie de gheaţă timp de-o oră sau două, de- 
o zi, pentru totdeauna, suficient cât el să nu-și mai poată aminti 
vocile celor doi. 

Lincoln se zguduie în braţele ei, atingându-i cu creștetul 
capului mandibula. 

— Îmi vine să te-nghit, șoptește. 

Ea deschide gura să spună ceva, însă îi iese doar un soi de 
icnet slab. Înghite în sec și încearcă iarăși. 

— Șșșt, zice. 

— Îmi vine să te-nghit, repetă el, cu voce și mai slabă. 

— Ah, pricepe ea în cele din urmă. 

E una dintre primele glumiţe care i-au ieșit lui Lincoln - 
înseamnă „Îmi vine să sughit”. A crezut că asta-i prima lui 
poantă, însă acum își amintește - în vreme ce-și coboară 
privirea și-i cercetează fața, în vreme ce înclină capul și-i simte 
răsuflarea cu miros de unt de arahide, probabil ultima gustare 
luată - că și înainte să poată vorbi se prefăcea că-și bagă nasul 
în cafeaua ei și soarbe, făcând-o să spună Copiii mici nu beau 
cafea!, la care el se zguduia de râs. 

| se părea amuzant să pună piciorul pe o carte. 

ÎI desprinde ușor de la pieptul ei și-l așază pe genunchi. 

— Încearcă să-ţi ţii respiraţia în gură, apoi s-o înghiţi, îi 
șoptește. 

— Îmi vine să te-nghit, zice el iarăși, de data asta 
încruntându-se. 

Se uită nedumerită la el preț de câteva secunde până ce-și dă 
seama: ea râde întotdeauna când îl aude făcând gluma cu 


VP - 53 


„Ssughit-înghit”. Despre asta e vorba: el știe că o să râdă și n-a 
râs, deci mai încearcă o dată. 

— Ce haios, șoptește și scoate un sunet care speră să treacă 
drept râs. 

Se aud focuri de armă. Nu se mai gândește la ele ca la 
baloane sparte. Tresare, însă știe chiar în clipa aceea că nu sunt 
foarte aproape. Focurile se aud în rafale, totuși, fără prea multă 
pauză între ele. 

Se gândește la vocea domoală spunându-i vocii gălăgioase că 
trișează. Câte treizeci odată. 

Lincoln sughiţe iar. Nu zice nimic despre focurile de armă, și 
nici ea. 

Se uită la ce-i înconjoară. Se mișcă doar copacii. 

Telefonul îi revine brusc la viaţă. Se zbuciumă pe pământ, 
anunțându-și prezenţa chiar și când îi lipsește sonorul. Se uită la 
ecranul luminat și ia mobilul ca să-i oprească vibrația. 

Nu peste mult se va face întuneric beznă, iar ecranul 
telefonului va fi mai ușor de observat. Telefonul devine o 
problemă mai mare. 

Sunt în fața grădinii zoologice, îi scrie soţul. Poliția a blocat 
complet accesul, însă suntem un grup pe strada Essex care 
așteptăm. Deocamdată cam zece, și toți întrebăm de persoane 
care mai sunt înăuntru. Deci mai trebuie să fie și alții cu tine 
acolo. Poliția nu ne spune nimic. 

Cugetă la mesaj, nesigură ce anume ar trebui să-i spună lui 
Paul. Ştie că mai sunt și alţii aici. l-a văzut întinși pe alee. Și 
poliţia greșește: nu e vorba de un singur trăgător. Trebuie să-i 
spună asta, dar ar însemna să-i spună și că cei doi bărbaţi au 
fost aproape la o lungime de braţ de ea. 

Trebuie să-i răspundă. 

Au intrat în zoo? Poliția? scrie ea. 

Încă nu știu. Nici nu văd intrarea. Au zis să așteptăm aici. Au 
zis că o să se ocupe. Nu știu ce pot să mai fac. 

Simte o străfulgerare familiară de agasare - bănuiește că Paul 
se așteaptă, de fapt, să-i spună ea ce-i de făcut. Sunt momente 
când are impresia că ea trebuie să se ocupe de toate - să știe 
ce să-și ia Lincoln cu el în excursie și când s-a terminat cu 
exterminarea și când expiră laptele - și de ce, până la urmă, 
sunt o mie de lucruri mărunte care cad în cârca ei, iar Paul e 
atât de bucuros să i le lase în cârcă? De ce, până și acum, o face 


VP - 54 


pe ea mai responsabilă? Mai vinovată? 

Se uită la mesajul lui și literele acelea negre și nepăsătoare i 
se par de netolerat. _ 

Și totuși tânjește după scrisul lui de mână. li lasă pe blatul din 
bucătărie, în fiecare dimineaţă, câte un bilet: Sunt îndrăgostit de 
tine, mai ales de fundul tău și Ești tot ce am mai scump pe 
lume. li face cafea, să fie fierbinte când se trezește Joan, cu 
toate că el nu bea așa ceva. 

E dansatorul cel mai șleampăt pe care l-a cunoscut vreodată. 

Suntem în regulă, scrie. Măcar n-avem mascote pe-aici. 

Scenariul cel mai groaznic, răspunde îndată el, aproape 
izbutind s-o facă să zâmbească. 

In articolul de pe net se zicea că e un singur trăgător. Sunt doi 
de fapt. l-am auzit când au trecut. 3 

Lui Paul îi ia mai mult decât s-ar fi așteptat ca să răspundă. Işi 
imaginează cu siguranţă lucruri și mai groaznice, chiar și știind 
că nu s-au întâmplat. 

Au trecut pe lângă tine? tastează. 

Nu ne-au văzut. Spune la poliție că sunt sigur doi. Dar nu le- 
am auzit decât vocile. N-am văzut nimic. 

O să le spun. 

Ştie că Paul vrea să zică mai multe, însă nu-i oferă ocazia. 
Scrie că trebuie să fie pe fază acum și că-l iubește, el îi 
răspunde la fel și ecranul telefonului se întunecă iarăși. 
intunericul vine cu un fel de ușurare. 

— Gata cu înghiţitul? își întreabă fiul. 

— Așa cred, zice Lincoln. 

Incearcă să-și recapete dispoziția potrivită pentru a vorbi cu el 
- dar încetișor, cât mai încetișor cu putinţă - pentru a face totul 
să pară normal și în regulă. O parte însemnată a rolului de 
părinte e să te prefaci că ai dispoziţii pe care nu prea le ai, de 
fapt. S-a mai gândit la asta ascultând cu orele tiradele 
omuleţilor de plastic încleștaţi în bătălii, însă acum i se pare că 
poate bătăliile acelea interminabile erau un lucru bun - poate 
erau ca o repetiţie. 

Se pricepe să se prefacă. O să înceapă iar, din clipă în clipă. 

Se holbează la iarbă. | se pare că vede un șarpe, însă nu-i 
decât un băț. Și iarăși au început să urle sirenele, deși acestea 
din urmă, e limpede, nu se aud dinspre parcare. Sunetul se 
intensifică, venind de departe și apropiindu-se treptat. | se pare 


VP -55 


că aude o mașină de pompieri - ori două, trei - și nu una de 
poliție, deși n-ar ști să pună degetul pe diferenţa dintre ele. 

Când cuvintele îi ieșeau încă nelegate bine, Lincoln avea 
obiceiul să sune la pompieri din scăunelul său din mașină, 
strângând în pumn un telefon de jucărie cu luminițe: A/o, 
pompier. Foc în orașul mare. Adu cască. Cizme și haină. Și 
topor. Și furtun. 

Nu știe sigur de ce nu poate rămâne aici, în acest moment. Cu 
acest copil, aici de față. Pare decisă să aducă la viaţă versiuni 
vechi ale lui, care plutesc în jurul ei, călduțe, unduitoare. 

— Aud sirene, zice el. 

— Și eu, răspunde Joan. 

Copilul încuviințează din cap. 

— Crezi că a luat foc grădina? De la arme? 

— Nu cred. 

— Poate oamenii răi au și bombe. 

— Nu cred că au. 

— Aceia erau oamenii răi? întreabă Lincoln. Cei pe care i-am 
auzit vorbind? Cel care vorbea despre animale? Și larve? 

Joan își amintește că băiatul a învăţat la grădiniţă despre 
larve. Poate atunci când a studiat fluturii. Lincoln ascultă, 
întoarce și răsucește câte ceva în minte, e ca și cum ar lustrui o 
piatră prețioasă, apoi ar scuipa pe produsul finit. A crezut că 
tăcerea lui s-a datorat faptului că era distras de sughiţat, însă 
nu făcea decât să-și lustruiască alte gânduri. 

— Da, ei erau oamenii răi, confirmă Joan. 

— Dar râdeau. 

Are o problemă să accepte asta. Crede că răufăcătorii n-ar 
trebui să zâmbească. Cum ar putea un om rău să se bucure? 
întreabă. 

Işi trece degetele peste pumnișorii lui. 

— Mai ţii minte că uneori oamenii răi se bucură că le fac rău 
altora? zice și, chiar în clipa când întreabă asta, se gândește la 
el zicând știi, mami, citim despre oameni răi, dar eu nu cunosc 
niciun om rău. Toti pe care-i cunosc sunt buni. 

— Deci oamenii râdeau fiindcă cred că-i amuzant să faci rău 
altora? întreabă Lincoln. 

— Da. 

Copilul clatină din cap. 

— Nelegiuiţi, zice. 


VP - 56 


Se uită la chipul lui, care e calm, gânditor. Genele lungi 
coboară când clipește și totul la el lasă impresia de rotunjime și 
moliciune. Pediatrii îl socotesc un copil „frumos în mod 
obiectiv”. 

După ce s-a născut, Joan îl declarase un George Clooney al 
bebelușilor. Paul i-a zis că Muddles era un George Clooney al 
tekelilor, la care ea, firește, a replicat că și el era un George 
Clooney al soţilor, la care el a observat că Joan se înconjurase 
doar cu exemplare de George Clooney. Și ziua aceea când 
încercase să mănânce supă de cocos cu Lincoln adormit pe 
umărul ei și-i vărsase supă pe spinare, făcându-l să miroasă a 
iarbă de lămâie pentru tot restul după-amiezii. 

Vântul se înteţește. Își simte pielea braţelor înfiorată de 
răcoare. 

— Ți-e frig? îl întreabă pe Lincoln. 

— Nu. 

E probabil adevărat. E fierbinte ca un cuptor. 

— Să-mi spui dacă ţi se face frig, zice Joan. 

— Îți spun. 

Ah, de-ar fi așa de simplu. Dacă ar putea să creadă că o să-i 
spună mereu de ce are nevoie. Ce gândește. Ce vrea. 

Pinii din jur au partea de jos a tulpinilor acoperite cu plasă de 
sârmă. Probabil că răposatul porc-spinos le rodea coaja. Pe iarbă 
e răspândit un strat fin de ace - nu le-a observat decât după ce 
s-au așezat, acum însă simte vârfurile ascuţite înțepându-i 
picioarele și palmele. Aude în depărtare un elicopter, și 
scrutează cerul, dar nu se vede nimic. Aude des elicoptere, 
îndreptându-se spre spitalele din centru, iar pulsul elicei are 
mereu ceva în egală măsură liniștitor și dătător de fiori: sunetul 
înseamnă că cineva a fost rănit grav - vreo mămică izbită de un 
camion? un adolescent care a sărit de pe pod? -, dar mai 
înseamnă și că există un protocol la faţa locului. O soluţie aflată 
în desfășurare. 

Elicopterul se aude tot mai slab, apoi vine un alt sunet. Preţ 
de câteva secunde, își încordează auzul ca să surprindă ultimele 
sunete ale elicopterului, nu vrea să-l lase să plece. Dar până la 
urmă nu are încotro, fiindcă un alt sunet capătă întâietate. 

Un plâns de copil mic. 

Un bebeluș. 

Nu-i vine să creadă la început, însă ţipetele se aud tot mai 


VP - 57 


tare acum și știe că nimic altceva n-ar putea explica acele 
sunete. Nu sună ca un copil real - plânsetele sunt sacadate și 
nazale, aduc mai degrabă cu o păpușă al cărei stomac e apăsat. 

Ştie că nu e o păpușă. 

Vede ceva mișcând dincolo de gard, lângă desișul de 
bambuși. E mai întâi o foială în întuneric, nu foarte diferită de 
mișcarea unei crengi îndoite de vânt, apoi începe să se distingă 
o siluetă, separându-se din umbre, iar silueta e a unei femei cu 
păr lung, lăsat pe spate în bătaia vântului. Are braţele 
încrucișate peste piept și pășește cu șovăială. Femeia e încă în 
umbră, așa că brațul ţinut îndoit ar putea fi gol sau ar putea să 
sprijine nimic altceva decât un pulover voluminos sau o poșetă. 

Însă orăcăielile copilului o dau de gol. Femeia nu ţine lipită de 
corpul ei o poșetă. 

— Aud un bebe, zice Lincoln. 

— Șșșt. Nu vorbi. 

— Dar ce caută aici un bebe? 

Joan privește cum femeia înaintează de-a lungul lăstărișului 
de bambus și i se pare că aude un soi de murmurat, deși s-ar 
putea să fie doar aerul toamnei. Bănuiește că femeia încearcă 
să-și liniștească copilul, fiindcă face toate mișcările mărunte 
care însoțesc asta - se bâţâie abia sesizabil, chiar și în mers. Se 
leagănă de la talie în sus, trecându-și palma, probabil, peste un 
căpșor. Însă copilul nu tace, deși în plânsul lui e ceva înfundat 
acum, nu se mai aude așa de strident, iar Joan știe că mama - 
trebuie să fie mama, nu? - a lipit feţișoara copilului de umărul 
ei. 

— Îl văd, îi scapă un chiot lui Lincoln. Uite-l. 

Îi acoperă gura cu palma. Buzele lui pe degete intensifică 
aducerea-aminte a corpului - își amintește cum era să-l strângă 
la piept în vremea în care picioarele i se puteau cuibări 
compacte, rânduri de grăsime condensată în curbura braţului, 
potrivindu-se perfect cu trupul ei; își mai amintește și cum se 
simţea încercând să-i potolească plânsul. 

Însă acum Lincoln se opune, încercând să-i îndepărteze mâna. 
Îi ia palma de pe gură. 

— Șșșt, face. 

Uneori, mai de mult, gura lui i se lipea de bărbie ca o ventuză. 
Îl așeza în echilibru pe antebraţ, aproape de sine, și mergea așa 
prin casă, iar el călătorea legănându-se, elastic și moale precum 


VP - 58 


cauciucul. 

— Te rog. 

Două cuvinte slobozite prin aer. Cu siguranţă că femeia 
vorbește cu bebelușul și nu cu altcineva care-ar putea să 
asculte. E panică în lume. 

— Ce fac acolo? întreabă în cele din urmă Lincoln, în șoaptă. 

— Incearcă să se ascundă, îi zice Joan în ureche. La fel ca noi. 

Mama și copilașul sunt la vreo zece sau doisprezece metri de 
locul unde s-au aciuat ea și Lincoln. l-ar fi ușor lui Joan s-o 
cheme. Să-i spună femeii că sunt șanse mari ca bărbații să fie 
încă prin apropiere. Ar putea-o avertiza sa rămână pe-afară, să 
nu pună piciorul prin săli, fiindcă pe-acolo vânează cei doi. Ar 
putea să-mpartă cu ei ascunzătoarea asta, pe care a început s-o 
creadă apărată, sigură și greu de găsit. l-a salvat deja o dată. 

Bebelușul face mult zgomot. 

Dacă și-ar anunţa prezenţa, femeia ar vrea să li se alăture, 
nu? Să stea lângă ea și să încerce să se liniștească? 

Dar copilul e tare gălăgios. 

Dacă o femeie cu copil mic îţi cere ajutorul, cel fel de om ai fi 
să spui nu? 

Când Joan vede femei cu sugari, le invidiază, tânjește după 
greutatea lor în braţe, vrea să cuprindă bebelușul străinei, să-i 
miroasă capul și să-și treacă un deget prin mijlocul pălmuţei lui, 
fiindcă, oho, ce i-a mai plăcut senzaţia asta, să simtă un 
trupușor lipit de ea, și s-a întrebat dacă să-i spună lui Paul că i- 
ar plăcea mult să mai aibă un copil, cu toate că au fost de acord 
că unul e suficient. Când vede femei cu bebeluşi în brațe, 
poftește și ea. 

Copilașul ăla, cu pielea capului precum șerveţelele de hârtie. 
Cu guriţă văicăritoare. Dând din mânuțe. 

Nu strigă după femeie. O vorbă nu scoate. 

Insă privește silueta înnegrită a femeii cum trece dincolo de 
tufele de bambuși, legănându-se, în tot timpul ăsta, de la brâu 
în sus. Copilul nu se domolește. Apoi silueta și sunetul pier, 
lăsând-o iarăși singură cu Lincoln. 


VP -59 


6:17 p.m. 


— Mami, vreau pipi. 

Băiatul ăsta are vezică de oțel. Aproape niciodată nu cere la 
baie. 

— Poţi să faci ca un cățeluș? șoptește ea. 

— Nu vreau ca un căţeluș. E prea întuneric. 

Are dreptate în privinţa beznei. Cerul e de un albastru 
întunecat. Își vede mâna dacă și-o ridică înaintea feței, dar 
numai conturul. 

— Poţi să vezi destul de bine, zice. 

— Vreau la toaletă, zice el ridicând prea tare vocea. La o 
toaletă adevărată. Cu ceva de tras apa. 

— Uite ce, îi zice Joan. Oamenii răi sunt încă pe-acolo. Trebuie 
să fii foarte liniștit, ca să nu ne găsească. După ce vin polițiștii, o 
să plecăm acasă. Dar până atunci trebuie să faci ca un cățeluș. 

Se gândește la asta. Când l-au învăţat la oliță, luni întregi n-a 
vrut să stea pe ea decât dacă i se dădea voie să poarte o cască 
de biciclist. 

— S-ar putea să mă audă cum fac, zice. Și mă împușcă. Joan 
simte că-i arde nasul - preludiu la izbucnitul în lacrimi, iar 
gândul ăsta e și el un junghi de panică. N-o poate vedea 
plângând. 

— N-or să te audă, zice. lar eu sunt aici, aproape. 

Si pot opri gloante, ar vrea să adauge. N-o să te las să pătești 
nimic, simt mai puternică și mai rapidă, și mai deşteaptă decât 
orice ar putea să existe pe-acolo. Și, de fapt, nici măcar nu 
trebuie să zică toate astea, fiindcă el crede totul deja. Și-ar dori 
să poată crede și ea. 

Buza de jos îi tremură lui Lincoln și vede cum umerii au 
început deja să i se zgâlțâie. Vede, pentru prima dată, frica pe 
chipul său. 

— Mami, zice pășind spre ea, vreau să te alint. 

N-a mai făcut asta de mult, în afară de rutina matinală - e 
vechea sa parolă pentru neliniște, pentru intratul într-o încăpere 
aglomerată unde nu recunoaște fețele. Joan desface braţele, iar 
Lincoln se îngroapă în ea, lipindu-și faţa de gâtul ei. Mâinile i se 


VP - 60 


încurcă în părul ei. Când era micuţ, obișnuia să-și încurce așa 
degetele în păr când îl alăpta și încetase să-și mai prindă părul 
la spate fiindcă degeţelele lui zvâcneau prin aer, căutând 
încăpăţânate. 

— Eşti băiatul meu, zice. 

Își simte umerii proprii relaxându-se când îi absoarbe copilului 
greutatea. Se poate ca asta să spună ceva groaznic despre ea, 
faptul că are nevoie de el ca să o liniștească. Lincoln își freacă 
nasul de mandibula ei, respirând parcă prea sacadat. Se trage 
un pic înapoi și Joan simte o dunguliţă de secreție nazală 
străbătându-i bărbia. 

Își freacă nasul ud de clavicula ei. 

Joan își apucă gulerul bluzei, întinzând bumbacul, și-și șterge 
mucii de pe bărbie. Uneori e încă surprinsă când nu simte 
repulsie. Dacă sunt ai lui, nu. 

E un fel de intimitate mult diferită de cea faţă de un amant, 
de pildă. În cazul unui amant s-ar putea să te simţi confortabil 
cu corpul tău și al lui, să ai sentimentul că trupul lui îţi aparține 
și că al tău îi aparține; ai putea simţi libertatea neîngrădită de a- 
ţi lăsa palma pe coapsa lui, de a-ţi lipi gura de a lui în felul care 
știi că-i place, de a-l lăsa să se lipească de tine, pelvis peste 
pelvis - însă în ultimă instanţă rămânetți totuși două corpuri 
diferite, iar plăcerea vine din diferenţă. 

Cu Lincoln, bariera dintre cele două individualităţi e neclară. Îl 
îmbăiază și-i șterge orice fluid corporal, iar el îi bagă degete în 
gură sau își recapătă echilibrul punându-i o mână pe creștet. li 
trece în revistă pistruii și aluniţele la fel de grijuliu pe cât ţine 
socoteala propriilor bubiţe și julituri. Nu știe, nu cu adevărat, că 
este separat de ea. Nu încă. Deocamdată, braţul ei e la fel de 
accesibil ca brațul propriu - mădularele ei sunt în egală măsură 
ale lui. 

Sunt interschimbabili. 

— Încă mai vrei la toaletă? întreabă cu gura lipită de tâmpla 
lui. 

— Cred că pot să mă mai abţin un pic. 

— Nu, zice. Nu știm când o să mai fim pe lângă vreo baie. Ar 
trebui să faci acum. O să fie bine. 

Copilul clatină din cap. 

— O să fiu aproape, zice ea. Poţi să faci chiar aici, dacă vrei. 

— Unde stăm jos? zice el părând oripilat. 


VP-61 


— Nu, uite acolo. Vezi unde-i buruiana aia mare? 

li simte capul ridicându-se și răsucindu-se. 

— Trebuie să-mi dau jos tenișii, zice dându-i drumul, iar Joan 
știe că l-a convins. 

— Șșșt. Un pic mai încetișor. Și nu-ţi da jos tenișii. 

E mult mai complicat dacă rămâne fără încălțăminte. 

— Altfel o să rămâi în picioarele goale în praf. 

Sunt momente în care nu-l poate clinti nici atâtica. Dar sunt și 
unele când copilul e ca o odaie pe care-o știe atât de bine, încât 
se poate mișca prin ea pe întuneric. 

— Nu-mi place praful pe tălpi, zice. 

— Știu. 

Pornește exact spre buruiana pe care i-a arătat-o ea și începe 
să-și dea jos pantalonii, fără să se atingă de încălțăminte. Odată 
ce începe, sunetul urinei izbind tulpinile plantelor e parcă 
nesfârșit, făcând-o să se întrebe, într-o doară, dacă nu cumva a 
greșit crezând că zgomotul ăsta n-o să conteze. Însă în sfârșit e 
gata și e preocupat să nu-și fi scăpat câţiva stropi pe teniși, iar 
ea îi spune să nu-și facă griji și-i întinde un șervețel umed din 
geantă ca să se șteargă pe mâini. 

— Mami? 

— Mm? 

— Nu vreau să mai stau aici. 

— Știu, scumpule. Dar șterge-te pe mâini. 

Lincoln își lasă privirea pe șerveţelul umed, îl ține între 
degete, nemișcat. 

Joan se uită în gol în beznă, atrasă de niște punctuleţe de 
lumină - licărul unui felinar stradal, o licărire mai slabă de 
undeva de după copaci, luna. Aruncă o privire la telefon. 
intunericul a schimbat lucrurile, știe asta. Mereu a preocupat-o 
ca telefonul să nu facă zgomot, însă mai este și lumina de la 
ecran. Lumina este acum ceva rar, care stârnește bănuieli. Dar 
trebuie să mai fie vești noi. Nu cumva, la un moment dat, ar 
risca mai mult dacă nu s-ar uita pe telefon? Il umbrește cu 
palmele, ferind ecranul, și când îl pornește, lumina e totodată 
prea intensă și de-o dulce familiaritate. Intreaga lume e acolo, 
într-un pătrat mic și neted. 

Se ghemuiește deasupra telefonului. Vede însă când verifică 
pe www.wbta.com, aceleași două paragrafe. Caută pe alte site- 
uri locale de știri, însă nu e nimic pe ele. Verifică și la CNN, așa 


VP - 62 


ca să fie, dar nu e decât o fotografie a intrării în grădina 
zoologică - un cadru parcă prea perfect. O bandă cu Ultima Oră 
apare pe colțul pozei, iar dedesubt e scris „Atacul armat de la 
grădina zoologică Belleville se transformă într-o luare de 
ostatici”. 

Simte pe gleznă impactul unui șerveţel umed. 

— Nu vreau să mă șterg pe mâini, anunţă Lincoln. 

— Șșșt, în șoaptă, Mami citește ceva. 

— Nu vreau să mă şterg pe mâini! strigă Lincoln atât de tare, 
c-o face să tresară. 

— Gura! șuieră lăsându-și în poală telefonul. E prea tare! Or 
să te audă. 

Lincoln o privește lung, iar Joan lasă să-i scape o expiraţie 
lungă. Il ia de palmele neșterse și-l aduce mai aproape de ea. 
Când vorbește, s-a mai calmat. 

— Ştii că nu-i voie să facem gălăgie, șoptește. Și că mereu ne 
curățăm mâinile după ce mergem la toaletă. Altfel o să te- 
mbolnăvești. 

Nu e sigură, chiar în momentul în care rostește cuvintele, ce i- 
a venit să-i ţină o prelegere despre igienă. 

Luare de ostatici. 

Ostatici. A 

— Vreau să mă îmbolnăvesc, zice Lincoln. Imi place să fiu 
bolnav. 

Joan pleacă ușor capul. Vocea lui a căpătat iarăși volum. Se 
extrage din plasa gândurilor proprii și-și concentrează din nou 
întreaga atenţie asupra lui. Nu-l poate învinui că face nazuri. Se 
ascund de oameni înarmaţi. Dar mai e și vremea cinei, iar 
dispoziţia lui e direct legată de nivelul de zahăr din sânge. 
Foamea nu poate decât să-i crească. Dacă nu-i dă de mâncare, 
va începe să se smiorcăie, să plângă, posibil să ţipe. 

— lţi place să fii bolnav? Zice Joan. 

— Da, spune copilul pe un ton sfidător. 

Prea tare prea tare prea tare. Din nou junghiul terorii și din 
nou Joan încearcă să-l ignore. 

— Șșșt, zice ușurel. 

Cu delicateţe. Ca și cum ar turna precis o linguriţă de sirop de 
tuse ori i-ar îndrepta o șuviță de păr - atingerea e totul. 

— Ştii, Superman nu se-mbolnăvește niciodată. 

— Ba da, dacă e kriptonit pe aproape, răspunde Lincoln 


VP - 63 


făcând-o să simtă un fior de triumf, cum trebuie să fi simţit, își 
imaginează, Edmund Hillary când a ajuns în vârful Everestului. 

— Kriptonit verde, lămurește el. Ca în Blestem într-un flacon și 
Skrag, Cuceritorul Pământului. 

— Îmi place povestea cu Skrag, zice Joan. 

Îi vede schimbarea din expresia feţei încă înainte de a-și 
ridica bărbia și a-și trage umerii în spate. E pătruns de spiritul 
rebeliunii. 

— Nu-mi place aia, zice. 

— Nu? Credeam că-i una dintre preferatele tale. 

— E cea mai puţin preferată. 

Nu vrea să-i mai ofere niciun prilej pentru căpoșenie. 

— Bine, încuviințează. 

— E o carte foarte proastă. 

— Bine. Dar nu vorbi așa tare. 

— E cea mai proastă carte de benzi desenate. 

Dacă devine beligerant, va născoci argumente. Joan își trece o 
palmă peste faţă, și o satisface felul în care își simte pielea 
întinsă și fermă. Își apasă pleoapele, simţindu-și globii oculari 
tari sub buricele degetelor, și când în cele din urmă își trage 
deoparte mâna și-și linge buzele, simte gust de praf și sare, iar 
gustul nu-i neplăcut. 

— Vrei să te joci cu figurinele? îl întreabă. 

— Nu, zice el, prea repezit. ` 

Nu se pune când răspunde atât de repede. Joan aşteaptă. li 
vede gândurile pe chip. Işi schimbă opţiunea. 

— Aș vrea, te rog. 

lar lucrul acela întunecat, partea încăpăţânată și năzuroasă, a 
dispărut acum. La fel de iute cum a apărut, adică așa cum se- 
ntâmplă de obicei. Și-o să se ivească iarăși, La fel de rapid. Insă 
o să se ocupe de asta când va fi cazul. 

Deschide geanta și se face că scormonește și caută, însă în 
cealaltă mână are telefonul, la care se uită pe furiș. O 
neliniștește atât lumina ecranului, cât și faptul că Lincoln e 
frustrat de atenţia ei împărţită, însă îi vine în minte că poate era 
vreun link către un articol întreg sub fotografia cu grădina 
zoologică. Îi trebuie doar câteva mișcări ale degetului mare ca 
să scaneze prin scurta coloană de text. 

Echipa Swat a ajuns la fata locului. 

Poliția nu a comunicat detalii. 


VP - 64 


Martorii au dat declarații contradictorii. 

Incă nu-i nici măcar o știre ca lumea. Sunt mai multe lipsuri 
decât substanţă. 

— Mami? Figurinele? zice Lincoln punându-i o mână pe umăr. 

— Acum le scot, zice încercând să priceapă. 

Oare poliţia are încă impresia că e un singur om vinovat? Și că 
omul s-a baricadat într-o încăpere undeva? Cred ei că pericolul e 
pus sub zăvor? 

— Mami? face iarăși Lincoln, mai tare, cu oarece iritare în ton. 

Se întoarce spre el și scoate, în cele din urmă, o mână de 
omuleți de plastic din poșetă. l-i dă, nu foarte sigură că-i o 
alegere înţeleaptă - niciodată nu tace când își desfășoară 
bătăliile imaginare, sunt dispute și provocări între personaje -, 
dar la altceva mai bun nu se poate gândi acum. 

Dacă e gălăgios, îl va face să înceteze. 

De parcă ar fi mereu așa de ușor. De parcă l-ar putea linişti la 
comandă. 

— S-ar putea să inventez o poveste, zice Lincoln străduindu- 
se să-și facă omuleții să stea în picioare pe pământul denivelat. 
Prădătorul îl am? 

— Așa cred, zice Joan strecurându-și o mână în geantă. 

Işi bagă telefonul înăuntru: sunt mai multe șanse să rateze un 
mesaj text dacă-l ţine acolo, însă poșeta o să blocheze lumina 
ecranului. Întoarce capul și studiază peisajul din jur centimetru 
cu centimetru - copacii, desișul de bambus, linia trenulețului și 
spaţiul înconjurător - fără să sesizeze vreo mișcare în umbre. 
Aude un sunet sfredelitor, departe, care ar putea fi plânsul unui 
bebeluș. Nu e prima oră când l-a auzit. Nu e sigură că e real. 

— Mami, l-ai găsit? zice Lincoln. 

Pipăie fundul genţii, care e o orgie de figurine de supereroi. 
Simte cheile, niște pixuri și ceva cleios ce i se vâră sub unghii, 
dar și braţe mici, piciorușe și coifuri. Scoate o figurină - nu, e 
Femeia Minune. O lasă să cadă la loc și-și continuă excavaţia. 

Aha. Predator. Il scoate la iveală și-i dezlipește de pe cap o 
stafidă veche. 

— Uite, zice și i-l întinde lui Lincoln. 

A cumpărat figurina fiindcă era de vânzare cu doi dolari la 
librărie, iar Lincoln căuta mereu personaje care să facă pe 
extratereștrii. Apoi într-o noapte, zapând, văzuse vechiul film cu 
Schwarzenegger, o versiune editată, fără vorbe urâte și râuri de 


VP - 65 


sânge, așa că-l lăsase pe Lincoln să se uite, numai că acum, la 
televizor, pot să spună cât vor Nu te b/egi și Luate-ar dracu’, 
așadar, cum să lași un copil de patru ani să se uite la orice? 

Lui nu i s-a părut înfricoșător. S-a uitat cum un om e despicat 
în două, atârnat de un copac, și-a zis O, crezi că alea erau 
intestinele lui? 

Îi plac organele. 

— Crezi că poate fi un zombi? întreabă Lincoln mângâind cu 
un deget capul minuscul al extraterestrului. 

— Sigur, zice ea. 

Se poate să existe niște ostatici. Cei pe care i-a auzit 
împușcând în dreapta și-n stânga prin sălașul maimuţelor e 
posibil să fi strâns laolaltă câţiva prizonieri neajutoraţi și 
întreaga teroare să se fi concentrat într-o singură încăpere de 
coșmar. Poate că singura greșeală pe care a făcut-o poliţia - sau 
CNN - a fost să aprecieze greșit numărul trăgătorilor. Sau poate 
că poliția evaluează greșit întreaga situaţie. 

Oamenii ăia întinși pe beton, sângerând, unii dintre ei erau 
încă vii, nu? Și au nevoie de îngrijiri medicale, nu? Au nevoie ca 
poliţia să intervină cât mai iute cu putinţă. Și dacă trăgătorii 
încă hălăduiesc prin zoo, la vânătoare, atunci nu-i vreme de 
așteptat. Nu-i timp pentru precauţie. 

Ar putea spune asta poliţiei. l-ar putea cere lui Paul să le 
spună. 

Dar dacă sunt ostatici acolo? Dacă greșește, dacă le spune să 
dea buzna acolo și din cauza asta moare și mai multă lume? 
Dacă pistolarii s-au închis într-o cameră, iar ea și Lincoln sunt 
acum în siguranță? 

Dacă trăgătorii sunt de cealaltă parte a gardului și o să se 
aleagă cu un glonț în cap fără să apuce măcar să-l simtă? Dacă 
n-o să poată face nimic ca să-l apere? 

— Zombii au piele verde, zice Lincoln. 

— Da. 

În noaptea în care s-au uitat la Predator, era surescitat. 
Predator se-ntoarce în spațiu? întrebase ţopăind pe covorul din 
salon. Ce-aș putea folosi pentru o navă spațială? E Predator 
băiat e doar el singur are prieteni se duce la dentist vorbește 
engleză poate trăi pe Pământ poate respira aer e adevărat chiar 
există în junglă de ce râde la sfârșit îi curge sânge ca și nouă? 

O să fii mămica mea pentru totdeauna? 


VP - 66 


Întrebase și asta, nu la mult timp după ce se uitaseră la 
oameni jupuiţi, la braţe smulse și la ceruri luminate de explozii. 

Pentru totdeauna, zisese Joan. Când o să fiu mare, tot o să fii 
mămica mea? 

Tot. 

Și pot să mai stau cu tine când o să fiu mare? 

Fir-ar nu, şoptise Paul trecând pe după canapea și suflându-i 
cald în ureche, însă ea zisese Firește. 

Fiindcă vreau să fiu cu tine mereu, rostise apoi Lincoln cu 
mânuţa pe braţul ei, în cuta unde bicepsul se întâlnește cu 
antebraţul. 

N-o să mai vrea asta, firește. Dar e un gând frumos. 

— Mami, hai să-ţi spun ceva, zice acum, iar Predator - adică 
zombi - pare să scormonească pământul după ceva. Nu toţi 
zombii sunt răi. 

— Nu? 

— Nu. Există și zombi polițiști, și slujba lor e să-i prindă pe 
zombii răi și să-i bage într-o gaură mare. Asta se folosește 
pentru închisoare la zombi. 

— Șșșt, zice ea cu întârziere. Un pic mai încet. 

Lincoln își continuă povestea, iar ea dă din cap ascultându-l, 
în vreme ce pentru a mia oară - a milioana oară - trece cu 
privirea peste copaci și peste bezna din jurul lor. Lincoln își 
manevrează omuleții mai mult după pipăit acum, deși se vede o 
geană de lună și o luminiţă slabă în curtea din spatele lor. li 
vede conturul capului, vede siluetele copacilor și acoperișurile 
clădirilor. Totul în jurul ei are o formă. 

O formă vagă. Însă ar trebui să aibă grijă pe unde pășește 
dacă ar vrea să iasă din îngrăditura lor - nu mai deslușește 
gropile și pietrele desprinse care ar putea apărea la fiecare pas. 

Cum or fi aleile grădinii zoologice? Mai luminează neoanele? 
Mai sunt corpuri de iluminat stradal pe margini, arătând drumul? 
Dacă sunt lumini va trebui, firește, să le evite. Asta dacă s-ar 
duce undeva. 

Dacă s-ar duce amândoi undeva, oriunde. 

Nu ar trebui să fie așa. A citit despre destule atacuri cu arme 
- e încrezătoare că știe cum funcţionează. Trăgătorul intră, 
împroașcă totul cu gloanţe, oamenii cad, morţi, răniţi sau 
prefăcându-se, e o atmosferă de iad, însă se și termină în 
câteva minute, iar poliţia intervine și trăgătorul ori se împușcă, 


VP - 67 


ori îl omoară poliţia. E un model oribil, dar e un model. Are ceva 
previzibil și asta i s-a părut mereu cel mai groaznic lucru. 
Omorurile de acest fel sunt suficient de comune pentru a da 
naștere unei secvențe ce cuprinde o avalanșă de știri de la faţa 
locului, poze urâte cu pistolarii uciși și poze zâmbitoare din 
vacanţă cu victimele, mesaje pe Facebook și „hai să ne dăm 
seama de unde au făcut rost de arme” și declaraţii ale familiilor 
victimelor. Vrea predictibilitate acum. Vrea modelul standard. 

Asta - pustietatea și tăcerea, trupuri moarte zăcând încă 
acolo pe ciment după o oră - asta nu se-ntâmplă. 

Are nevoie de o reevaluare. Să aștepte aici? Să stea ascunși, 
oricât de mult ar dura. Nu e singura opţiune. 

Ştie că perimetrul grădinii zoologice e închis - „perimetru”, ce 
cuvânt milităresc - dar nu-și poate zugrăvi o imagine mentală a 
felului în care arată zidurile. Le-a văzut cu siguranţă în orele 
petrecute aici - se prea poate să fi fost la o palmă de ele. Din 
ce-s făcute - plasă de sârmă? Cărămizi? Și cât de înalte or fi? 
Oare au și sârmă ghimpată deasupra? 

Se gândește că, dacă ar fi fost singură acolo, ar fi făcut un 
plan care să implice acele ziduri exterioare. 

Paul nu suportă să zboare. Mereu vrea s-o ţină de mână când 
decolează avionul. Încearcă să estimeze numărul de avioane 
care decolează din acel anume aeroport și-l înmulțește cu 
numărul aeroporturilor din toată ţara, îi ies fel de fel de cifre și 
le tot socotește, calculând șansele imaginare ale unei prăbușiri 
cu avionul. Matematica îl liniștește. 

Se întreabă care e suprafața grădinii. Ea și cu Lincoln ocupă 
aproximativ un sfert de metru pătrat. Și dacă grădina zoologică 
are 1,5 kilometri pătraţi, dacă socotești în metri ies 1.500 de 
metri pătraţi, ceva de genul, și dacă l-ar lua pe Lincoln de-acolo 
ar ocupa numai câte un sfert de metru odată, așa că șansele 
sunt una la 6.000 ca pistolarii să fie atunci în același spațiu. 

Știe că matematica ei nu-i nici pe departe corectă. 

— Aveam două picioare odată, zice Lincoln cu ceea ce crede 
el că e o voce de zombi. Dar n-ai ce face cu două. Iți trebuie 
doar unul. 

Ceva se mișcă printre frunze și ace de pin. Are un moment de 
panică - atât de multe momente de panică, înșiruite unul după 
altul. Însă de data asta frica se spulberă repede. Lucrul, ce-o fi, 
e mic. O pasăre ori șopârlă, poate. 


VP - 68 


Când era mică, îi plăcea perioada nopţii. Era așa de larg 
deschisă, iar casa mamei atât de înghesuită, cu toate ungherele 
dosnice pline de lucruri despre care nu voia să știe. Însă afară 
întunericul era altfel. leșea pe micul pătrat de ciment care 
servea de curte interioară, cu picioarele goale, și se așeza în 
scaunul de grădină cel plin de așchii - maică-sa nu se obosise 
să-i schimbe pernuţa după ce prinsese mucegai - și încerca să 
surprindă diversele sunete. Brotaci, greieri și uneori lătrat de 
câine, apoi sunetul mașinilor în trecere și lanţurile de la leagăn 
scoțând clinchete în vânt. Era uluită, mereu, de zgomote, odată 
ce-și dădea silinţa să le observe. 

Aici e la fel. Sunt straturi peste straturi de sunete. Doar că 
acum nu i se mai par minunate. Acum o fac să respire greu. 

Aude iarăși plânsul bebelușului. 


VP - 69 


6:28 p.m. 


S-a întețit vântul, și se aude acum un sunet nou - ceva ca 
niște bile căzând pe podeaua unei bucătării. Un stejar de alături, 
ghicește Joan. Ghinde care cad pe ciment. Sună, preţ de o clipă, 
ca o puzderie de piciorușe tropăind. 

Simte sub șold ceva tare. Scoate o piatră aproape cât pumnul 
de mare, care i se pare a fi un bulgăre de ciment, îl aruncă un 
pic mai încolo cu un zvâcnet al încheieturii, în vreme ce 
telefonul pâlpâie intermitent în poșetă. 

Ești acolo? întreabă Paul. 

Ar vrea să-și aibă bărbatul aproape. Teribil de mult. Nu vrea 
asta cu adevărat, firește - n-ar vrea să-l vadă pus în pericol -, 
dar se gândește la curbele dure ale trupului său lipit de alei 
după ce sting lumina, la cum se cuibăresc ei coapsă peste 
coapsă, burtă peste spate, buricul ei lipit de spinarea lui. 

Nu vrea să trebuiască să-i răspundă. Nu vrea să mai 
formuleze nimic în cuvinte. 

| se dă un moment de respiro: o alertă de știri se zbuciumă pe 
ecran. Simte fiorul anticipării, e ușurată că până la urmă 
telefonul a adus răspunsuri adevărate. Ceva s-a întâmplat - vine 
poliţia. Pistolarii sunt morţi. Și, chiar în vreme ce posibilităţile i 
se cern în minte, scoate telefonul și citește, apoi citește iar, și 
din nou, fiindcă ce citește acolo n-are nicio noimă. 

Zeci de persoane ucise în urma unei inundații în Texas, scrie 
pe ecran. 

E de neconceput ca și în altă parte decât aici să moară 
oameni. E de neconceput să mai fie și alte locuri ca acesta. Se 
holbează la cuvinte, apoi alungă cu un gest știrea de pe ecran. 
Se uită spre Lincoln, care stă în fund cu Predator în palma 
întredeschisă. 

Trebuie să-i răspundă lui Paul. 

Aşteptăm, tastează. Mă întrebam dacă ar fi cazul să fac 
altceva. 

Nu apucă să mai gândească până ce cuvintele lui se 
materializează - fără pic de incertitudini în șirul de litere. 

RĂMÂI ACOLO. 


VP - 70 


Oare crede, se-ntreabă Joan, că literele mari sunt mai 
convingătoare? 

Știi că - începe să scrie, apoi degetele i se opresc și le 
privește, arcuite în lumină, gândindu-se că e o poziţie de 
dansatoare de hula și e cât se poate de conștientă că a căzut în 
extaz în faţa degetelor proprii. 

O secundă. Două. Trei secunde. 

Ascultă. 

Ceva a făcut-o să se oprească. Ştie că este ceva cu puţin timp 
înainte să-și dea seama că ceva a fost un sunet. 

Și îl aude iar. E un sunet pe care l-a emis ea însăși pe aleile 
șerpuitoare de ciment - alunecarea unui pantof pe bucățele de 
pietriș desprins. Un scrâșnet și un râcâit. Posibil o șoaptă. Vine 
de pe cărarea de după gardul de sârmă, din aria vastă și 
întunecată de dincolo de împrejmuirea lor. 

Închide telefonul la repezeală și-l trage pe Lincoln spre ea. 
Simte că parcă dintotdeauna s-a îndreptat așa spre el, l-a luat în 
braţe încordată, neliniștită să-l știe la distanță - nu așa de 
departe nu așa de tare nu așa de repede - cu excepţia dăților în 
care, firește, trage el de ea, neliniștit de distanţa dintre ei. 

Manii, te log, sus, avea obiceiul să zică în vremea în care nu 
stăpânea încă pronunția r-urilor. 

Sus te log, te log. 

Cercetează întunericul - acum e complet - și nu vede nimic 
dincolo de ţarcul lor. Știe că bambusul e acolo, știe că-s acolo și 
liniile trenulețului și aleile, speră că poate și femeia cu bebelușul 
e iarăși pe-acolo, ori altcineva care-și caută ascunzătoare, iar de 
data asta îi promite lui Dumnezeu, de data asta are s-o strige, o 
să-i ajute și-o să împartă ascunzătoarea cu ei, dacă totuși ăsta e 
zgomotul acela. 

Nu poate vedea. Insă aude. 

Acum șoapte, de neconfundat. Șoapte bărbătești auzindu-se 
slab, ca dintr-o staţie radio. 

Nu s-au baricadat în vreo cameră. 

— Liniște, îi zice lui Lincoln, deși copilul nu scoate un sunet. 
Oameni răi. 

— Ce...? începe el, însă îi șâșâie și el o ascultă, iar Joan înalță 
o rugăciune scurtă de mulţumire și, chiar în timp ce o zice, se 
întreabă iarăși dacă Dumnezeu o pedepsește pentru că a crezut 
că al ei copil e mai important decât copilul altei femei. Ar face-o 


VP -71 


iar, fără să stea pe gânduri, nu-i poate părea rău cu adevărat, cu 
toate că simte apăsarea grea a vinovăţiei. Uneori își pune la 
îndoială ideile despre Dumnezeu. 

Se apropie, își zice, au ajuns aproape sigur pe cărarea 
asfaltată ce se întinde paralel cu linia trenuleţului. Aude pași, 
câte un fâsâit și râcâit când și când. 

Umbrele sunt uniforme, neclintite. 

Nu crede că ea și cu Lincoln sunt vizibili. Vede cu ochii minţii 
becul ce atârnă din streașină acoperișului, peste platformă, și 
știe că marginea ţarcului e iluminată, însă zona pietroasă unde 
s-au ascuns ei i se pare aproape neagră. Flutură din degete și 
abia le deslușește mișcarea. 

Dar mai este și telefonul, posibilitatea ca ei să fi văzut lumina 
ecranului. 

— Aici, zice o voce, încet, mai aproape decât s-ar fi așteptat, 
și i se pare cel mai înfiorător cuvânt pe care l-a auzit vreodată. 

— Acolo? zice vocea cealaltă. 

— Nu. Dincoace. i 

Incă nu-i poate vedea. Insă i se pare că au ajuns aproape de 
gard - la vreo șapte metri poate. Ori zece? Suficient de aproape 
cât să audă fiece cuvânt pe care-l schimbă între ei, deși trebuie 
să se străduiască pentru asta. Cei doi stau acolo, își zice, și 
așteaptă. 

Au văzut-o oare? Se uită la ea chiar în clipa asta, cu armele 
ațintite? 

O molie i se năpustește pe obraz, cu aripi grele. Deasupra 
pârâie o creangă. O șuviță de păr bătută de vânt îi nimerește în 
gură și n-o scuipă afară. 

— Nu văd nimic, zice unul dintre ei. 

— Șșșt. 

Aruncă o privire spre telefon, pe care și l-a vârât sub coapsă, 
cu toate că nu poate vedea în beznă. E sigură că au văzut 
lumina ecranului și mai e sigură că o să-i caute până ce-or să-i 
găsească. E doar vina ei. A înţeles ce riscuri sunt implicate și nu 
le-a analizat suficient. 

Preţul greșelii sale e mult prea mare. 

— Mami, îi zice Lincoln exact în ureche. 

Nu-și dă seama dacă e atât de tare pe cât crede. 

Uneori se ţocăie unul pe altul peste urechi, cât de zgomotos 
se poate. Lincoln zice o să fac un toc-toc în urechea ta și-și 


VP- 72 


lipește buzele de pavilionul urechii, dând drumul la dulcea și 
dureroasa percuție a ţocăitului și a respirației sale molatice, 
exact ca acum, căldura umedă a expiraţiei, felul în care aerul 
iese din el și i se îmbibă în piele exact în clipa în care se 
spulberă în aer, dispărând. 

— Invizibil, șoptește atât de încet, încât nu-i sigură că a auzit- 
o, însă trebuie s-o fi auzit fiindcă-și lasă capul pe umărul ei. 

S-a ridicat cumva în genunchi, își dă seama, cu o talpă deja 
proptită în sol, gata să apese, să se ridice și să fugă. Vrea să 
fugă. Însă nu, nu poate vedea și nu știe, chiar și de-ar putea 
vedea, încotro s-o apuce. Ar auzi-o. Ar trebui să sară peste 
grilaj, ducându-l pe Lincoln în brațe, iar zona grilajului e bine 
luminată. 

Trebuie să stea nemișcată. 

Nu e sigură că poate. Nu e sigură că îi poate lăsa să o prindă 
acolo. 

— Ești sigur? zice o voce. 

Joan presupune că sunt aceiași doi bărbaţi care au trecut prin 
zona primatelor, însă nu e absolut sigură. Nu mai face distincţia 
dintre voci. Amândoi vorbesc în șoaptă. 

— Cineva e acolo, zice altă voce. 

— Se-ascunde, ha? 

A doua voce nu răspunde. Un timp nu se aud decât vântul, 
frunzele și un sunet departe, ca un țipăt de bufniţă. Joan nu se 
mișcă, afară de palma cu care-l mângâie pe cap, iarăși și iarăși, 
pe Lincoln. 

Se aude un clinchet, o mișcare la gard. Poate un pantof sau 
un braț apucându-se de plasa de sârmă, ori poate că cineva s-a 
împiedicat. | se pare că deslușește capete și umeri, aplatizate și 
fără trăsături pe întuneric, precum figurinele decupate din 
hârtie. 

— Erai pierdut și ești găsit, zice unul dintre ei pe un ton 
cântat, deși nu s-ar putea zice că fredonează. 

Mai degrabă scandează, cu vocea coborând și ridicându-se, 
falsând: 

— Erai fugit și alungat / la mine ai venit. 

Și o ţine tot așa. Mai tare. Joan și-l imaginează zâmbind și 
aproape că se așteaptă să-nceapă să bată și din palme pe ritm. 

— Tu drumul bun mi-ai arătat / Eram golaș / Cu haina ta m-ai 
îmbrăcat. 


VP-73 


Vocea e acum suficient de tare ca s-o poată auzi fără 
probleme. Crede că e cel tăcut de mai devreme. Are o voce mai 
subţire, mai piţigăiată. Pentru un asemenea expert auto- 
declarat într-ale vânătorii, nu prea mai pare preocupat să se 
menţină neobservat. 

Sau pur și simplu e extrem de încrezător în forțele proprii. 

— Cu haina ta m-ai îmbrăcat, repetă trecându-și braţul - ba 
nu, ceva metalic - peste sârma gardului, scoțând un sunet 
aproape muzical. 

Joan încearcă să-și domolească respiraţia - se aude, aproape 
gâfâind. Își simte plămânii tremurând în piept. 

— Un purceluș mi-a zis că nu vrea decât pace, zice unul dintre 
ei cu tărăgăneala falsă pe care au folosit-o și mai devreme, însă 
măcar scandarea s-a oprit. 

Acum vorbesc destul de tare, făcând-o să-și dea seama că nu 
sunt nici excesiv de încrezători și nici tocmai nepăsători - sau nu 
doar asta. Vor să fie auziţi de cei ce se află prin preajmă. 

Din nou scrâșnetul gardului, continuu, metalic. O ghindă cade 
cu un pocnet slab. 

— Și ce-ai făcut? zice celălalt. 

— Ce-am făcut, drăguţule? replică primul cu acea tărăgăneală 
nefirească. l-am dat pace de n-a putut-o duce. i-am dat-o în 
braţe și-n picioare până i le-am rupt de tot. 

Râd amândoi, și e ceva în râsul acela confortabil, știutor - o 
glumă veche - ce o face să-și dea seama: sunt replici din vreun 
film. 

Nu recunoaște cuvintele, dar e sigură că așa stau lucrurile. A 
avut cândva un iubit care putea reproduce bucăţi întregi de 
dialoguri din Fă/ci și, când mai locuia acasă fratele ei - abia 
dacă-și mai amintește, un timp când nu era doar ea și cu maică- 
sa -, băga replici din Războiul Stelelor în conversații normale, iar 
replicile sunau exact ca acum. lubitul și fratele ei bâiguiau în 
diferite limbi, amestecau cuvinte cu sensuri care ei îi scăpau -, 
dar simţea același curent de veselie adoratoare în vorbele lor pe 
care îl simte acum venind de la acești bărbaţi care-și recită 
replicile. 

O mie o sută de oameni, așadar, au intrat în apă, trei sute 
șaizeci au ieșit, pe restul i-a înhățat rechinul. 

Nu ăștia sunt droizii pe care-i cauti. 

Gardul zuruie, ca și cum cei doi l-ar fi apucat și-ar fi început 


VP - 74 


să-l zgâlțâie. N-au cum să-l desfacă, firește - singurul scop e să 
facă zgomot. 

S-au mutat dincoace de alee, mai aproape de desișul de 
bambus. Işi dă seama de mișcare, își dă seama că ceva s-a 
schimbat în structura întunericului. Se apucă de zgâlţâit și 
gardul acela. 

— Oare ce văd eu, cu ocheanul meu? se apucă unul să strige. 

Insă nu vede niciunul nimic, Joan știe asta acum. Se ţin de 
joacă, o fac pe nebunii. Speră să-și stârnească prada afară din 
vizuină, cum își folosea tatăl ei labradorul să stârnească 
porumbeii, când taică-său mai trăia, iar porumbeii se ridicau în 
zbor, el trăgea cu arma și câinele îi aducea porumbelul în gură, 
iar dacă nu era mort, tatăl ei îi smulgea capul și-l arunca pe jos, 
zicând că așa era mai puţin dureros pentru porumbel, însă tot 
curgea sânge din gât și din căpșorul cu cioc azvârilit în iarbă. O 
singură dată a luat-o cu el la vânat, din câte își amintește. 

— Și ce vezi tu? zice un bărbat, cu voce normală. 

— Ceva negricios, zice celălalt. 

Râd amândoi, făcând-o să se întrebe dacă au băut ceva. 

Lincoln scoate un sunet, lipit de gâtul ei, ce aduce cu 
scheiălăitul lui Muddles când îl calci pe lăbuţă. 

Frica dinlăuntrul ei se răcește și se întărește în vreme ce râd 
cei doi, iar Joan își dă seama, surescitată, că s-a înfuriat. 
Prostovanii ăștia flutură arme și cântă cântecele de copii. Îi fac 
fiul să scâncească, în braţe la ea. Își amintește că, în timpul 
liceului, ajunsese cumva să viziteze o casă bântuită și că-n faţa 
ei era un bărbat solid - de vreo doi metri și masiv ca un jucător 
de rugby - aflat atât de aproape că se tot ciocnea de spinarea 
lui ori de câte ori acesta se oprea brusc. Nu venise neînsoțită, 
însă bărbatul cel solid era un scut mai bun. Și, în mijlocul unor 
lumini stroboscopice, un zombi mascat se aruncase spre ei cu o 
drujbă fără lanţ, venindu-i la nicio palmă de față, cu ochii în ochii 
ei, făcând-o să ţipe jenant de tare. Îl speriase și pe bărbatul cel 
solid, fiindcă tipul - într-o străfulgerare de lumină albă - îl 
pocnise în față pe zombi și-apoi în loc de zombi la pământ era 
un adolescent, trăgându-și masca de pe cap, cu sânge 
curgându-i din gură, smiorcăindu-se. Deloc nu-i păruse rău după 
adolescentul ăla, ba chiar îi plăcuse cum reacționase jucătorul 
de rugby. 

Aștia-s adolescenţi, gândește acum Joan, tipii ăștia cu arme. 


VP-75 


Nu sunt bărbați, ori abia dacă pot fi numiţi așa. Și-s idioţi. N-are 
de gând să-și lase fiul ucis de niște adolescenţi tâmpiţi care 
lălăie cântecele. 

Dacă vor s-o facă pe personajele din film, păi atunci a văzut și 
ea filme și, de fapt, așa se și simte totul, ca într-un film. Și dacă- 
i personaj și ea, atunci e mai ușor să acţioneze. Își trage un braţ 
de pe Lincoln - cealaltă mână îi prefiră încă buclele printre 
degete - și pipăie împrejur căutând prin bălării boţul de ciment 
pe care l-a lepădat acolo mai devreme. Degetele îl găsesc 
imediat și se strâng peste el. Are muchii ascuţite, e consistent, i 
se potriveşte bine în mână, la fel de confortabil ca o minge de 
baseball. Îl lasă lângă coapsă și începe iarăși să bâjbâie cu 
degetele răsfirate, alcătuind cerculeţe pe suprafaţa solului. Încă 
un bolovan, mai mare ca primul: nu-l poate cuprinde pe deplin 
în palmă. 

Se mișcă un pic pieziș, potrivind poziţia lui Lincoln în așa fel 
încât să-și poată trage înapoi braţul. Nu poate decide dacă e 
foarte isteață ori neghioabă, însă deja s-a încordat, și-a 
tensionat umărul și a azvârlit piatra către gardul din spate al 
îngrăditurii lor, sperând ca proiectilul să ajungă la crengile 
copacului, la linia trenuleţului sau prin tufele din preajmă. 

Nu-și ia timp, intenţionat, să se gândească prea mult la unde 
anume vrea să trimită piatra. 

Un. Doi. Numără secundele cu braţul încă îngheţat în aer și 
aude bucata de ciment lovind crengi sau frunze, se aude mai 
tare decât s-a așteptat și nici nu-i așa de departe pe cât ar fi 
sperat, însă a ieșit cu siguranţă din ţarcul lor și a aterizat în 
direcţia aproximativă a liniei ferate. A aterizat la mulți metri în 
spatele bărbaţilor, dacă încă mai stau lângă gard. 

Se întreabă dacă, pentru ei, sună ca o piatră aruncată 
intenţionat ca să-i îndepărteze de acolo. 

Se pare că nu, fiindcă scot mormăieli întărâtate și se 
năpustesc ascultători spre sunet, tropăind printre puieţii și 
arbuștii ce umplu spaţiile de vegetaţie sălbatică dintre alei, iar 
pașii le sunt stângaci, nesiguri și plini de râvnă. 

Presupune că ar fi prea de tot să spere că o să-și rupă și 
vreun picior. 

Cât încă tălpile lor fac să pârâie crenguţe sub ele, își trage 
telefonul de sub picior. Îl simte rece în mână acum, o halcă de 
plastic și nimic mai mult. Ba e mai mult. Telefonul este motivul 


VP - 76 


pentru care s-au aciuat aici, ascunzându-se de oameni care abia 
pot să-și croiască drum prin întuneric. 

Incă un sunet - descărcarea unei arme. De data asta 
seamănă surprinzător de mult cu ţăcănitul unei mașini de scris 
pe tastele căreia cineva ar apăsa încet și sigur. Nici măcar nu 
tresare, deși habar n-are de ce este atât de netemătoare. Poate 
că s-a obișnuit; și nici nu crede că trag spre ei; mai simte și 
imboldul de a acţiona odată, de a nu se mai cantona în 
îngrijorare. 

Trage aer în piept, încet și profund. Tremuratul s-a oprit. E din 
nou solidă, dintr-o bucată, un lucru dăltuit și lustruit pentru un 
scop. Degetul îi alunecă peste telefon, deschizând iarăși 
ecranul, apoi îl azvârle cât de tare poate, peste gard, spre 
bambuși, unde știe că a văzut ace de pin pe jos. Înspre dreapta 
de locul unde stăteau cei doi înainte s-o ia la goană după piatra 
aruncată de ea. Există posibilitatea, firește, ca să vadă cei doi 
ceva lucitor străbătând aerul, după cum există posibilitatea și ca 
telefonul să aterizeze pe beton și să se spargă însă, pe lângă 
asta, va arăta că a fost aruncat de undeva - impactul ar fi foarte 
vizibil - iar asta ar strica totul. Insă nu mai are de gând să stea 
pitită, neajutorată, așa că-și urmărește telefonul rotindu-se prin 
aer, iute și decis, aerodinamic, de parcă ar fi fost construit 
pentru acest timp și spaţiu, iar la cădere nu se sfărâmă cu 
zgomot, ci aterizează ușor, cu un bufnet moale. Joan se întreabă 
dacă l-au auzit. 

— Ce? zice unul dintre ei și picioarele cele proaste care 
bătucesc bălăriile cele proaste se opresc nedumerite. 

Au auzit căderea și asta ar putea fi de bine sau de rău, însă 
măcar a făcut ceva - i-a manipulat așa cum și ei au manipulat-o 
pe ea. Se simte, deodată, și mai șmecheră, și mai proastă. 

In ea e o putere ce stă la pândă. 

Vede ecranul telefonului strălucind la ceva distanţă, prin 
romburile gardului de sârmă, un punct luminos. A aruncat 
acceptabil, cu toate că nu perfect. Însă a nimerit cu ecranul în 
sus - cum a și sperat - în mijlocul desișului de bambus. Lumina 
iradiază din ecran, arătând vederii niște bețe lemnoase, netede 
și niște frunze care încă mai tremură. 

— Acolo, zice unul dintre ei. 

Vede cum valurile de umbră gonesc pe ciment, cum intră în 
raza de lumină din marginea Zonei Primatelor și apoi trec de 


VP - 77 


cercul acela de lumină, însă se apleacă peste telefonul său, iar 
în lumina ecranului feţele, mâinile și armele li se văd o clipă, 
fantomatice. 

Îl vede pe unul ducând telefonul spre față. E bărbierit 
proaspăt, cu păr blond, și e alb, cum a și crezut. Are fața îngustă 
și fără nimic special. Se întreabă dacă e cel cu voce piţigăiată 
ori celălalt, dacă figura i se potrivește întrucâtva cu sunetul 
vocii. 

Încă n-a terminat cu ei. 

În vreme ce tipul se uită la ecran, ea își trage înapoi braţul, 
apucă a doua piatră, ţintește undeva peste bărbaţi, mai în 
lungul potecii, în direcţia opusă faţă de ea și de linia 
trenuleţului. Țintește spre mijlocul grădinii zoologice, spre 
habitate, spre tot restul. Speră că, dacă obiectele aruncate de 
ea ar apărea pe o hartă, ar alcătui o linie dreaptă și că acea linie 
ar duce spre trotuare, toalete, bănci și mese, către locuri de 
ascuns bătătoare la ochi, către panouri și indicatoare. Să ducă 
oriunde altundeva decât aici. 

Lincoln geme ușor, speriat de zvâcnirea braţului ei, iar ea își 
coboară braţul și aude, în cele din urmă, cum piatra a lovit ceva 
solid și moale. Pământ, așa crede. 

— Vrea să fugă, zice tipul cu voce domoală și piţigăiată, cel 
care ţine telefonul. 

Probabil că l-a închis ori l-a băgat în buzunar, fiindcă nu se 
mai vede lumina și-i aude tropotind pe alee, depărtându-se de 
ea și de Lincoln, urmărind piatra azvârlită de ea, însă nu foarte 
grăbiţi, fiindcă nu sunt îngrijoraţi. Se distrează de minune. 

Ce-a făcut ea nu-i mare filosofie. A văzut probabil ceva prin 
niște episoade din Sperietoarea și doamna King ori poate prin 
Predator ori prin alt film de acţiune (ce ciudat e să se gândească 
la ea însăși în faţa unui televizor, pe o canapea, cu Lincoln lipit 
de ea, sorbind dintr-o sticluță cu apă, plin de întrebări, fiindcă 
nu se poate uita la nimic mai mult de-un minut fără să pună o 
întrebare). E sigură că pistolarii au văzut un milion de filme din 
alea, însă speră că-s prea aroganti și proști ca să se gândească 
foarte atent la ceva. 

Încă le mai aude pașii, vag. Ritmici și ușori pe ciment. 

Lincoln a fost foarte cuminte, își dă deodată seama, în afara 
durerii din braţ și a greutăţii pe care-o simte în șold, mai că a 
uitat că-i acolo. 


VP - 78 


— Scumpule? întreabă. 
Copilul nu face decât să se lipească și mai mult de ea, fără să 
ridice capul măcar. 


VP - 79 


AC XXX kk 


El și cu Mark aleargă aproape cot la cot, iar răsuflarea li se 
aude pufnind tare, la unison. Cu toate că n-au văzut nici urmă 
de cel care a scăpat telefonul, viteza face ca totul să pară că 
merge ca uns, perfect. Robby nu s-a mai simţit niciodată așa de 
rapid ca în seara asta. Niciodată nu și-a mai simţit corpul într-o 
asemenea măsură ca pe o unealtă perfectă, gata să facă orice. 
In faţa lor e o bancă de fier fără spătar și i-ar fi ușor s-o 
ocolească însă sare peste ea, abătându-și talpa piciorului, tare, 
pe metal. Când aleargă, nu mai e Robby, iar uneori și arma din 
mână îl face să se simtă așa, doar că nu întotdeauna. Bezna 
care-i cuprinde și străfulgerările de lumină de deasupra 
capetelor și frunzele mari, legănate de vânt - totul pare cum 
trebuie. Asta a așteptat în tot timpul ăsta: ca lucrurile să fie cum 
trebuie. 

Când i s-a părut, mai devreme, că face ceva greșit - cu porcii 
sălbatici - asta a fost fiindcă a uitat că nu mai era Robby. Doar 
Robby se poate simţi atât de pierdut, atât de moale în braţe și-n 
picioare și prost ca o ciubotă. 

— Pe-aici, șoptește Mark cotind la dreapta spre girafe. 

Nu se obosește să aștepte, să vadă dacă Robby îl urmează. 
Robby îl urmează mereu. 

Mark a scăzut ritmul. Mărul lui Adam i se ițește proeminent pe 
gâtul slăbănog, capul i se bălăngăne în sus și-n jos. Niciodată n- 
a adus mai mult cu un hopa-mitică. Din gimnaziu, probabil, nu s- 
a îngrăşat nici cinci kile - moartea în vacanță, așa-i zicea mama 
lui Robby, râzând cu jumătate de gură, însă Robby știa că, dacă 
putea să râdă, atunci nu înţelegea - și pe-atunci îl invitase pe la 
el pe Mark prima oară, iar Mark văzuse DVD-ul pe raft, pusese 
mâna pe el și țipase un „Cei Ascunși?!” cu un ton pe care 
bărbaţii îl folosesc mai degrabă când găsesc ceva pornografie. 
Mark luase telecomanda fără să-ntrebe măcar. Și ajunseseră să 
se uite la prima scenă, cea pe care Robby o văzuse deja de 
peste zece ori, unde întunericul umplea ecranul și-apoi, 
încetișor, punctulețe de lumină apăreau în beznă. 

E ca și cum te-ai uita în spațiu, însă apoi camera de filmat se 


VP - 80 


trage în spate și îţi dai seama că te uiţi de fapt în deschizătura 
unui portbagaj. Punctele luminoase sunt un soi de insecte, un fel 
de viermi ori termite, doar că-s fluorescente, apoi te uiţi la 
întregul copac, gigantic, vezi și ceilalți copaci și-ţi dai seama că-i 
o junglă, însă nu aduce cu nicio junglă de care să fi auzit tu. 
Cerul nu se vede deloc. Copacii sunt atât de deși încât totul e 
umbrit, iar frunzele sunt mari cât un om în toată firea. Frunzele 
astea uriașe li se lovesc în căști și li se înfășoară pe după puști, 
iar Robby mereu și-a închipuit că ar fi greu să respiri dacă te-ar 
înghesui copacii în felul ăsta, deși copacii ar trebui să producă 
oxigen, copacii de pe Pământ cel puţin. Şi asta-i, de fapt, faza 
cea mai meseriașă la filmul ăsta: nu afli niciodată dacă-i vorba 
de Pământ ori de altă planetă. Fiindcă protagoniștii sunt umani, 
însă noaptea frunzele lucesc fosforescent, iar chestiile pe care le 
vânează oamenii apar mereu cu capul acoperit, numai pene și 
dread-uri!. 

— Ştii c-am pierdut-o, da? zice Mark, rostind cuvintele printre 
intervalele în care trage aer în piept. 

Niciodată n-a avut cine știe ce condiţie fizică. 

— N-ai cum să știi pe unde-i ea acum, zice. 

Robby e încă cu mintea la film și-i ia o secundă să se 
reconecteze la propriul corp. 

— Ea? 

Mark ridică telefonul, îl deschide ca să lumineze ecranul de 
pornire. Robby deslușește o imagine vagă. 

— O poză cu copilul ei, zice Mark. Femeie trebuie să fie. 

Robby nu-i foarte convins, dar n-are sens să discute în 
contradictoriu. 

— Atunci de ce mai alergăm? întreabă. 

Mark ridică brațul și-apoi se aude sunetul telefonului izbindu- 
se de pavaj, un sunet minunat. Peste încă o secundă sar 
amândoi peste rămășițele ecranului și peste măruntaiele 
mobilului. 

— Vânătoarea continuă, zice Mark. Noi suntem ordine. Noi 
suntem speranţă. 

Robby știe, atunci, că și Mark simte la fel ca el. Simte că au 
lăsat orice altceva dincolo de poartă, în parcare. Aici nu există 
istorie. 

Starbucks - opt luni. Applebee's - patru luni. Bud's Burgers - 


1 Codiţe împletite, multe și subţiri, caracteristice culturii rastafariene. (N. red.). 
VP - 81 


cinci luni și, Dumnezeule, abia așteptase să plece de-acolo, 
fiindcă locul era plin de dubioși din ăia, obezi ca naiba, doar 
grăsani intrau pe ușă și le atârnau burtoaiele ca niște aerostate 
fleșcăite și-ți venea să iei un cuţit și să-i retezi câte unuia 
șuncile de tot, ca să vezi cum ar arăta amărâtul fără umflătura 
aia. 

Au mai fost, apoi, anticariatul La Pagina îndoită, Chick-fil-A și 
Sears - două luni - după care, mai puţin de o lună, la CVS. 

Și ce șef tâmpit are, se umflă în pene că-i manager la 
drogherie și na, ai totuși patruzeci de ani și te ocupi de-o 
drogherie, ce să zic, ai făcut sânge-n baligă. Louisa Brunson, 
care sigur s-a distrat cu el când au fost la popice dar apoi, când 
a sunat-o în următoarea seară, nu s-a deranjat nici măcar să se 
miște din faţa televizorului cât a vorbit cu el. A zis că maică-sa e 
de părere că ar trebui să se concentreze pe facultate și nu pe 
ieșit cu băieți, însă el știe că de fapt mama Louisei nu voia, pur 
și simplu, ca fata ei să-și dea întâlniri cu el. Fiindcă asta gândesc 
părinţii, mai ales mama Louisei, care are ochi bulbucaţi de 
broscoi și n-a lucrat o zi în toată viaţa ei, una dintre femeile alea 
groaznice care-a fost groaznică de când a venit pe lume și mai 
bine ar fi înecat-o părinţii într-o găleată ca pe-un pisoi. Și înainte 
de Louisa a fost Angela Willard, care la început a fost drăguță, 
dulce și timidă, însă s-a dovedit o târfă tâmpită și-ar fi trebuit să 
știe asta de la bun început. 

Târfă, dulce și timidă sunt cuvintele pe care picioarele lui le 
scot când izbesc pavajul. 

Vărul de opt ani al lui Robby a întrebat dacă Robby îi plătea 
maică-sii chirie. Se întreabă ce discuţie o fi auzit el la părinţi de 
i-a venit o asemenea idee. Partea aceea a familiei zice că-i 
creștină, însă le place să facă oamenii bucățele. Sunt oameni 
neplăcuţi, meschini. Atâţia oameni neplăcuți - o lume întreagă - 
numai că nu se văd pe ei cât de scârboși sunt, nu, nu, toată 
lumea e prea ocupată cu gânditul că Robert e cel ţicnit, cel 
leneș. Sunt orbi, sunt ca vai de capul lor și nici măcar nu-și dau 
seama. 

Dar toți au dispărut acum. Totul s-a șters. 

Suntem ordine | suntem speranță. 

Suntem ordine | suntem speranță. 

E scandarea care crește în volum în vreme ce camera se 
retrage, iar ritmul e ca una din chestiile alea pe care le strigă 


VP - 82 


soldații în marș, cu vocile ridicându-se pe final, însă preţ de 
câteva secunde pe ecran nu sunt decât copaci, până ce apare o 
siluetă în fugă, tăcută. E urmărită de un soldat cu păr negru, 
într-o uniformă elegantă, mişto. Aproape că-ţi pare rău pentru 
silueta din umbră, care e slabă și în mare parte dezbrăcată, 
dacă nu pui la socoteală chestia uriașă de pe cap. Și-apoi, exact 
când soldatul apucă mâna chestiei - o mână să fie, ori ceva mai 
ciudat? - cealaltă mână atinge faţa soldatului, iar soldatul 
înlemnește, se lasă pe spate, cu spinarea curbată, și se 
prăbușește. 

Mai vin soldaţi - un șir ordonat, sincronizat -, iar creatura se 
aruncă pe după o tufă. Îl vezi pentru prima oară pe locotenentul 
Harding, care ridică fără vorbă braţul. Pășește în tufe și bagă 
mâna printre frunze. Scoate făptura afară, trăgând-o de gleznă, 
iar lighioana dă din picioare și bolborosește vorbe neînţelese. 
Apucă fiinţa de încheieturi cu un singur braţ înmănușat, ținându- 
i labele otrăvitoare departe de pielea lui. li fredonează, zâmbind, 
Pierdut ai fost / dar te-am găsit şi din momentul acela, când vezi 
fața lui Harding în timp ce-i înfige degetele în gâtlej - și-ţi dai 
seama că-i vorba despre o femelă fiindcă are sâni, deși sunt 
acoperiţi cu un soi de metal vineţiu - știi că dihăniile sunt rele și 
că soldaţii sunt buni. Și te bucuri când locotenentul îi frânge 
gâtul. 

— Înapoi spre lac, zice Mark săltându-și blugii pe şale. Să 
terminăm tura. 

— Bine, zice Robby. 

— Șșșt, face Mark. 

Te bucuri când Harding își dă seama că misiunea iniţială, de a 
ţine sub control dihăniile, are o hibă. Nu-i suficientă ţinerea sub 
control. Fiindcă au început să iasă din junglă și să se aventureze 
în oraș, un oraș fără nume, iar locotenentul Harding își dă 
seama că lighioanele ar putea să ucidă cu ușurință întreaga 
populaţie. Așa că trebuie ucise ele în schimb. 

Făpturile susțin că nu vor răul nimănui. Trimit o delegaţie, trei 
la număr, în tabăra soldaților, iar unul iese în față - cu penele și 
codițele împletite în bătaia vântului - și rostește singurul cuvânt 
pe care pare să-l știe, pace, pace, pace. Apoi ridică mâinile sus, 
însă mâinile lor sunt arme, nu? Pot să omoare cu o atingere. 

Harding are la el un ac lung și noaptea, la foc, scoate acul și- 
ncepe să înţepe bășicile pe care le-a căpătat de la bocanci. 


VP - 83 


Împinge acul în pielea umflată, iar bășicile se sparg și puroiul din 
ele curge pe jos, iar locotenentul nu-și schimbă expresia când își 
trage iarăși bocancii în picioare. Mai încolo înfige acul în gâtul 
slăbănog al unei creaturi, în mod repetat, iar pe faţa lighioanei 
curg lacrimi în vreme ce ţipă. Lacrimile arată ca puroiul când 
ating pământul, nu-i nicio diferenţă. 

Creaturile par fragile. Asta îi place cel mai puţin lui Robert la 
ele. Harding e mai deștept și mai puternic, n-are pic de 
slăbiciune în el. E de admirat, nu? Un tip care nu face greșeli? Și 
dacă le face nu observă nimeni, iar ăsta-i un talent pe bune, nu-i 
așa? 

Când l-au dat afară de la CVS, le-a spus că a întârziat fiindcă 
n-a auzit soneria. Păi ce putea face? Șeful lui - cu ţăcălia, cu 
aroganţa lui, cu blugii strâmți și felul fals britanic de a spune 
Continuati - a zis că nu soneria e problema lui Robby. Poate că 
avea dreptate. Poate că întârziatul e problema. Dar ce să facă? 
Cum poate desface ceva deja făcut? Să inventeze o mașină a 
timpului și să se-ntoarcă să se trezească pe el însuși? Niciodată, 
în viaţa lui, n-a înţeles de ce e învinuit pentru lucruri pe care nu 
le poate controla. De ce a fost mereu pedepsit pentru asemenea 
lucruri. N-are ce face dacă doarme ca un buștean. Nu poate 
controla faptul că i-a ieșit din minte să se uite la vitezometru și 
a trecut fără să vrea cu optzeci la oră printr-o zonă cu școală. Nu 
poate controla dacă scrie greșit vreo comandă și la vreo masă 
ajung burgeri cu șuncă în loc de burgeri cu fasole neagră. N-a 
fost intenţionat. Chiar dacă lumea ar avea dreptate și el ar fi 
leneș, nesimţit sau egoist, ce poate face? E vorba despre 
genetică. Nu are de ales. Însă nu contează asta, așa-i? Nimănui 
nu-i pasă că măcar încearcă. 

Dar nu, Robby e cel care încearcă. lar el nu-i Robby. Nu-i 
același ratat complet care-a plecat azi de-acasă. 

Ai orbit, drăguță? 

Creaturile alea, i se pare câteodată, sunt cele mai istețe 
chestii rele create vreodată. Când le curge sânge, sângele e roz 
și-i imposibil de știut dacă e din cauza luminii neobișnuite sau 
fiindcă așa trebuie, fiindcă sunt neoameni. Sângele curge și 
picură pe mușchi, e ca într-un proiect de pictură pe care l-a 
făcut odată la Școala Creștină de Vară. 

E culoare de antibiotice din alea, zisese Mark atunci, în prima 
după-amiază. Stii amoxicilina? Ai luat vreodată așa ceva? 


VP - 84 


Și Robby se gândise că da, sângele era exact de culoarea 
amoxicilinei. Își amintea gustul dulce, delicios, ca de cretă 
pisată. Îi zisese lui Mark că i-a plăcut la nebunie chestia aia. 

Ti-a plăcut? a zis atunci Mark, apoi a continuat, spunând că nu 
mai cunoscuse pe nimeni care să nu creadă că chestia aia e 
dezgustătoare. A mai zis că, atunci când era mic, se furișa sus la 
etaj în toiul nopții și bea câte-o sticluță întreagă. 

De mult nu mai simţise Robby că era la fel ca altcineva. 

După un timp, maică-sa le adusese un bol cu chipsuri, fără să 
vorbească, fără să-i privească în ochi, iar Robby se simţise prost 
fiindcă era sigur că maică-sa știa că el nu voia ca ea să facă 
vreun lucru care să-i amintească lui Mark de existenţa ei. Se 
întrebase dacă o făcea să sufere cu asta. Se întrebase dacă 
încerca să-l facă să se simtă vinovat. Apoi o văzuse uitându-se 
peste umăr; încă îi mai vede zâmbetul ăla, aproape aievea, 
înaintea ochilor. Era nespus de bucuroasă că-și găsise un 
prieten. Era nespus de ușurată. 

În unele momente simte c-o urăște de-a binelea. Dar se 
urăște și pe el pentru asta, deci tot e ceva. 

— E timpul să verificăm, zice Mark încetinind la pas, gâfâind și 
icnind. 

Robby se uită la ceas, pe care încă îl simte aiurea prins la 
încheietură, dar le trebuia un ceas. 

— Mda. 

— Dar putem să n-o facem, zice Mark. 

Aproape au ajuns înapoi la lac. Vede luminile pâlpâind, 
ornamentele de Halloween licărind. 

— Nu, zice Robby. 

— Tot ce trebuie să facem, spune pentru a mia oară Mark, e 
să sărim peste zid. Ne ţinem de cărare și găsim un loc întunecos 
de unde se poate ieși pe Cherry Street sau pe Havers. Ne ducem 
frumușel înapoi la mașină și-am șters-o de aici. Fără să știe 
nimeni. 

Asta-i Mark în ce are el mai tipic - vrea totul ușor. Nu vrea să- 
și asume costurile. Dacă are de predat vreun referat, nu scrie un 
rând și-i toarnă profesorului o scuză despre un știu ce migrenă, 
apoi tot el se plânge că a fost picat, în vreme ce Robby se dă de 
ceasul morţii la computer până la patru dimineaţa și tot nu-i ies 
decât vreo două pagini și nu ia notă de trecere. Cine-i deci cel 
mai isteț, până la urmă? 


VP - 85 


— Și după aia ce facem? zice Robby. Ne ducem în Peru și 
locuim pe plajă pentru totdeauna? 

— Peru n-are plaje, tolomacule, zice Mark. Facem ce avem 
chef. Ne ducem acasă și mâncăm pizza. N-are niciun sens, 
Robby. Pentru el se termină la fel. Capătă ce și-a dorit. Noi am 
făcut ce-am zis c-o să facem. 

les de pe aleea betonată, strivind sub tălpi iarbă și ace de pin. 
Robby vede ceva mișcând în tufe, însă nu-i decât o rață, de 
cealaltă parte a gardului. 

— Nu, spune Robby. Ti-am zis deja. 

De vreme ce Robby nu discută niciodată în contradictoriu, 
Mark n-a apucat să-ncerce să-l convingă de ceva până acum, iar 
asta se vede. Işi vinde tare prost marfa - nu face decât să se 
repete. 

— Putem scăpa, zice Mark făcând un pas spre ei. Și ne putem 
trezi mâine dimineaţă. 

Când era mic, Robby a văzut un desen animat cu un robot, 
șoarece sau poate un câine. Toate chestiile puteau fi foarte 
asemănătoare într-un desen animat. Dar când robotul-șoarece- 
câine se ițea pe ecran, o voce groasă anunţa cu putere „Și 
acum... vedeta programului nostru!” 

Robby aude uneori vocea aia în cap când îl vede pe Destin, 
cel care a făcut ca lucrurile astea să se-ntâmple. Cel care a 
văzut ceva aparte în ei. Vedeta emisiunii. Robby o să termine cu 
toate astea, așa cum i-a promis lui Destin. 

Fiindcă, de fapt, sfârșitul e cea mai importantă parte. 

Robby aruncă o privire către luminiţele ce scânteiază pe malul 
lacului. Zâmbește. 


VP - 86 


6:40 p.m. 


— Mi-e foame, zice Lincoln. 

Joan trebuie să se străduiască să deslușească ce spune. N-a 
mai zis nimic de ceva timp. Au stat așa tăcuţi, cu Lincoln sprijinit 
de pieptul ei. Nu se mai poate juca cu omuleţii de plastic, e prea 
întuneric pentru asta. 

E prea întuneric pentru orice. 

Se simte absurd de bucuroasă să-i audă vocea, cu toate că 
tare își dorește să fi spus altceva - orice altceva. 

— la să vedem, zice cu toate că-i sigură că n-are nimic în 
geantă. Scormonește pe-acolo orbește, pipăind mai întâi 
buzunarele. 

— Deci, spune, ce fel de antrenamente crezi că face Batman, 
ca să devină mai rapid și mai puternic? 

Lincoln nu zice nimic. 

— Cred că ridică greutăţi, zice ea. 

Simte niște bucăţi de cretă colorată. Se întreabă de ce n-a 
aruncat toate chitanţele alea. 

— Cred că învârte cercul pe șale, zice deznădăjduită. Cred că 
face balet. 

Scoate un mini-Snickers strivit, îl desface și i-l întinde. 

— Uite o ciocolăţică, scumpule. Un Snickers. 

Degetele lui, când îl ia, le ating pe ale ei. 

— Mai ai? 

— Să verific, zice. 

Nu mai are. Însă își ţine mâinile în geantă, auzind sunetul 
umed al gurii sale închizându-se în jurul degetelor - mereu pare 
să-și vâre mâncarea în gură mai adânc decât ar fi necesar - și-l 
aude mestecând. 

După câteva secunde, îl aude lingându-și degetele. 

— Ai mai găsit? întreabă încetișor, cu voce calmă. 

Îi vede capul, abia deslușit, întinzându-se spre ea. Nu-i vede 
trăsăturile, nici măcar ochii sau dinţii, despre care ar fi crezut că 
se vor vedea strălucitor de albi pe întuneric. Se sprijină de 
peretele de stâncă, iar peretele e dur și rece și muchiile îi agaţă 
părul. 


VP - 87 


— Nu mai am, scumpule. 

— Chiar mi-e foame tare. Nici biscuiţi? 

— Nu. la zi, îi mai ai pe băieţii tăi? 

— Nu. 

— Unde sunt? 

Tăcere. 

— Nu vrei să-i pierzi, scumpule. Ar trebui să-i găsim. 

Nu răspunde. intinde braţul, palma îi ajunge pe coapsa lui. 
Urcă cu mâna până ce îi simte degetele. li ia mâna și Lincoln nu 
și-o trage, însă nici nu-și împletește degetele cu ale ei, cum face 
de obicei. 

— Hai să căutăm un pic pe jos, zice ea, să vedem dacă le 
putem găsi. Ca o vânătoare de ouă de Paște pe întuneric. Doar 
că e cu figurine. 

Băiatului îi place Paștele. 

Își trage mâna dintr-a ei. 

— O să-ncep să pipăi pe-aici, să-i găsesc, șoptește ea știind că 
are un ton prea voios. Bun, pe cine avem noi pe-afară? 

Nu se poate abţine să nu spună ceva, să rupă liniștea când el 
nu reacţionează. 

— Știu că ţi l-am dat pe Batman, zice umblând cu mâna pe 
suprafața solului. 

larba e așa de uscată c-o înţeapă în degete. Simte aproape 
imediat plastic neted și-și dă seama ce figurină e după coiful cu 
coarne. 

— Și l-am găsit pe Loki. Pe cine mai caut? 

— Pe Thor, zice el fără pic de entuziasm. Pe Predator. Pe 
băiatul blond. 

A găsit deja trei. | se pare deosebit de important ca Lincoln să 
nu lase nimic aruncat pe jos; mâna i se grăbește, cu gesturi 
circulare. Simte o înţepătură mai dureroasă - sticlă? o piatră 
ascuţită - însă nu-i pasă. 

— S-au dus? întreabă copilul, așa de încetișor că abia dacă-l 
poate auzi. n 

Joan își șterge palmele de fustă. Inchide poșeta cu grijă, să nu 
poată cădea din greșeală niciun supererou. 

— Oamenii răi? șoptește. 

— Da. 

— Nu știu. Până aflăm, vreau să stai aici și să nu faci zgomot. 

— Poliţia a venit? 


VP - 88 


— Nu știu? 

— O să ne omoare? 

— La ce ţi-a trebuit băiatul blond în poveste? 

— O să ne omoare? 

Il aude respirând. Se poate ca respiraţia să-i fie mai 
zgomotoasă decât cuvintele. Ar vrea să-l vadă la faţă. 

— S-ar putea, răspunde. Dacă ne descoperă. Dar n-o să ne 
descopere. 

li simte căldura trupului lipindu-se de ea, de la șold la umăr. 
Lincoln mai spune ceva, prea încet - prea încet! -, făcând-o să 
aplece capul ca să-l poată auzi mai bine. 

— Ce-i? șoptește. 

— Dacă ne omoară, corpurile noastre se duc în rai? 

— Sufletele se duc în rai. 

— A, da, zice dând aerul afară. Și corpurile rămân aici? 

— Da. Dar nu le simţim lipsa. Sufletele sunt partea 
importantă. 

— Dar nu ne putem vedea sufletele. Ori atinge. 

— Acum nu. 

Vântul s-a întețit iarăși. Îi e frig, dar nu din cale-afară. Nu vrea 
să-l întrebe pe el dacă-i e frig, fiindcă s-ar putea să-i bage ideea 
asta în cap. 

Se foiește, lipit de ea, însă nu mai pune întrebări. Nu mai 
fredonează și nici nu mai îngână vorbe fără șir. Joan ascultă 
frunzele și greierii, gândindu-se la Paul - nu mai are cum să ia 
legătura cu el acum - întrebându-se dacă cei doi o să facă turul 
complet și-o să revină. li e tot mai greu să stea acolo, în tăcerea 
aceea care pulsează și se expandează. 

— Nu mai e mult, îi șoptește lui Lincoln. 

— Tot mi-e foame, zice el. 

Se întreabă, pentru a mia oară, pe unde o fi poliţia. S-ar putea 
să-l mai poată liniști un timp, însă zahărul din sânge o să-i tot 
scadă și va deveni, cu fiecare minut, tot mai asemănător cu un 
animal sălbatic. Se va ajunge la un moment de criză. 

L-ar putea lăsa aici cât își croiește ea drum înapoi prin Zona 
Primatelor, după terenul de joacă și ţarcul elefanților, pe lângă 
barul Savannah și automatele de gustări. Dacă totul merge bine, 
ar putea să-nhaţe un pachet de biscuiţi și să se-ntoarcă în doar 
două sau trei minute. El ar putea s-o aștepte și s-ar întoarce la 
el în intervalul de timp care acasă îi e necesar ca să se ducă la 


VP - 89 


baie în grabă ori să dea fuga la etaj ca să ia o carte. 

E un vis, știe bine asta. Firește că el n-o să stea în veci acolo, 
cuminte, așteptând-o. Nici două minute măcar. N-o s-o lase să 
sară grilajul, o să insiste să-l ia și pe el. Și dacă o să-l ignore o 
să-nceapă să ţipe la plecarea ei. 

Dar dacă nu-i așa de ușor să-i aducă o gustare? Dacă cei doi 
sunt acolo, așteptând? La ce i-ar ajuta dacă ar omori-o, iar el ar 
începe să plângă după ea, și ei l-ar descoperi? 

Nu, chiar dacă Lincoln ar aștepta acolo, îi e greu să-și 
imagineze că ar fi ceva bun în asta. E cumva mult mai groaznic 
să se gândească la varianta în care cei doi l-ar descoperi singur 
acolo, să se gândească la el, mic și speriat, în vreme ce ei ridică 
armele. Se simte liniștită, într-un fel oribil, la gândul că, dacă s- 
ar ajunge până la asta, măcar ar fi acolo să-l ţină în braţe și... 

Își alungă din minte gândul. Uneori poate vedea limpede 
vreun accident teribil - el ieșind în stradă cu spatele, o mașină 
izbindu-l - și se descoperă repetând ce-o să-i spună lui Paul 
dacă ar trebui să-l sune, să-i dea vestea. A avut un episod de 
aproape-teroare uitându-se la sora lui Paul cum îi pune centura, 
în scăunelul din mașină, și cum pleacă cu el, fiindcă vedea 
limpede accidentul pe autostradă și cum avea ea să primească 
vestea, să audă vocea cumnatei la telefon, bocind. 

Uneori intră la el în cameră, târziu după miezul nopţii, să se 
asigure că mai respiră. 

ÎI duce la școală și, în mai multe zile decât i-ar plăcea să 
recunoască, e bântuită de spaime cu împușcături în incinta școlii 
și bărbaţi năpustindu-se în clase, cu profesorii țipând, socotește 
câţi copilași ar putea să scape pe geam înainte ca trăgătorii să 
intre și dacă învățătorul lui l-ar alege printre primii ca să scape, 
gânduri care nu-s raţionale, mereu și-a spus asta, numai că uite- 
i aici, așa că imaginaţia ei, se pare, n-a fost chiar dezlănţuită. 

Fanteziile morbide s-au mai domolit, de fapt, de când a mai 
crescut Lincoln. Când era sugar, trecuse printr-o fază în care 
abia dacă îndura să se uite la ferestre. La orice fel de ferestre. 
Mereu și-l imagina căzând pe-acolo. 

Acum, stând pe jos într-o lume de beznă și de zgomote pe 
care abia le poate descifra, nu și-l poate imagina împușcat. Pur 
și simplu imaginea nu se ivește. N-o să o lase. 

— Vrei să te-ntinzi? întreabă. Poţi să stai cu capul în poala 
mea. Sau te ţin în braţe cum te tineam când erai bebe. 


VP - 90 


E fascinat, uneori, de ce făcea ea când el era bebe. De parți 
ale vieţii sale pe care nu și le poate aminti. Il intrigă ideea că din 
sânii ei a curs cândva lapte. 

— Nu, zice. Vreau să mănânc de cină. 

— Te-ai simţi mai bine dacă ai aţipi un pic, zice Joan cu toate 
că știe că dacă insistă n-o s-o ajute prea mult. Însă nu vrea să 
renunțe la speranţa slabă că poate, cine știe, o să se culce 
totuși. Că o să-l poată ţine în braţe și să-i mângâie obrajii până 
ce îl ia somnul. Își dorește să mai aibă încă suzeta, fiindcă felul 
în care i se închideau ochii de îndată ce începea s-o sugă era 
reflex, pavlovian - o suzi e o prietenă pe care o tii în gură, îi 
zisese el cândva - însă renunţase de bunăvoie la suzetă în seara 
în care împlinise patru ani și-acum e pe raft la el în cameră, în 
micuța casă de suzi făcută din bețe de la acadele și păturică de 
păpușă. 

— Mi-e foame, zice iar Lincoln. Mi-e foame de mor. 

Pronunță „foame de mol”. 

— Întinde-te un minut doar și-o să vezi, îl îndeamnă Joan. 

— Nu vreau să mă-ntind. Vreau să mănânc. 

— O să mâncăm un pic mai târziu. 

— Dar mor de foame. 

— Întinde-te aici cinci minute, zice ea. Cinci minute și mai 
vedem după aceea. 

— Bine, zice, însă faţa i se strâmbă, buza i-a ieșit în afară, 
sprâncenele i s-au încruntat și a început deja să respire sacadat. 
Bine. Bine. 

— Lincoln... dă ea să spună. ` 

Când plânge, copilul începe mereu cu cuvinte. Incearcă să 
vorbească în mijlocul hohotelor și cuvintele se lungesc, devin 
suspine, apoi se evaporă cu totul și vin lacrimile, apoi, odată ce 
lacrimile au început să-i curgă pe obraji, trece la o fază cumva 
ritmică și monotonă precum oceanul, doar că mai neplăcută la 
auz. 

— Șșt, zice. Trebuie să taci. 

— Bi-bi-ne, zice împărțind cuvântul în mai multe silabe, mai 
mult smiorcăindu-se decât rostindu-l. 

Joan își poartă privirile prin beznă. Lincoln face prea mult 
zgomot prea mult prea mult. Îl mângâie pe cap, îl trage 
aproape,  îndemnându-l cu  mângâieri să tacă, însă nu 
funcționează nimic. 


VP - 91 


Nu știe cum să mai câștige timp. Nu se poate să facă zgomot. 
Indiferent ce s-ar mai putea întâmpla, asta e piesa cea mai 
importantă din puzzle. Îndată lacrimile se vor transforma în 
bătut din picioare și-n urlete în toată legea; te poate face să-ți 
astupi urechile când scoate sunetele alea nu tocmai omenești, ci 
mai degrabă mecanice. Ca și cum i s-ar bloca o rotiţă sau i-ar 
ceda vreun amortizor. 

— În regulă, zice. Vrei de mâncare? 

Smiorcăielile încetează aproape imediat. Răsuflarea îi e 
întretăiată și-și trage nasul, însă s-a terminat cu bocitul. 

Își șterge nasul cu mâneca. 

— E vreun restaurant? 

— Ce-ai zice de-o gustare bună? Ce-ai zice de brânză și 
biscuiţi crocanţi la cină? Sau alune? Și-o acadea la desert. 

Deși nu-i vede fața, știe că o privește dezaprobator. 

— Asta nu-i mâncare de crescut mare și sănătos, zice. 

— Nu-i, încuviințează ea. Putem să luăm ceva de la automat. 
Orice vrei. 

— Mâncare de la automat pentru cină? 

Pare, acum, mai plin de speranță. 

— Da, întărește Joan. 

Totul ar fi altfel dacă ar fi fost doar ea. Ar fi apucat să 
parcurgă grădina zoologică după începerea focurilor de armă. Ar 
fi fugit, firește. S-ar fi ascuns. Și după aceea? E suficient de 
puternică și suficient de rapidă, mai e și deşteaptă, iar dacă ar fi 
fost singură ar fi decis, deja, că n-are rost să stea și să aștepte 
să fie salvată. Trebuie să fie locuri pe undeva pe unde să se 
poată căţăra peste gard, chiar și dacă s-ar zgâria niţel în sârma 
ghimpată. Se poate vedea cu ochii minţii furișându-se din 
îngrăditură, pitulându-se prin unghere și-apoi scăpând, scăpând 
în aer liber, printre copaci și nesfârșitele cărări șerpuitoare. Ar fi 
iute și tăcută, iar cei doi n-ar vedea-o. 

Nu i se pare că cei doi bărbaţi ar fi deosebit de competenţi; i 
se pare că, dacă ar fi atentă, ar putea să-i ocolească și-ar putea 
găsi o cale de ieșire. Ar căuta alţi supraviețuitori - dacă ar fi 
singură ar fi altruistă, nu s-ar salva doar pe ea însăși. Ar găsi-o 
pe femeia aceea cu bebeluș și le-ar întinde o mână de ajutor 
tuturor celor pe care i-ar găsi ascunzându-se. l-ar duce pe toți 
de acolo, în siguranţă. S-ar aţine în umbre și ar deschide calea. 
Nu s-ar grăbi și n-ar scoate un sunet. Ar găsi neapărat, în atâtea 


VP - 92 


sute de metri de gard, un loc mai ușor de străbătut. Sau vreun 
poliţist supraveghind. 

Parcă se vede, tăcută ca o umbră. 

Și dacă cei doi ar găsi-o, ar fugi. Ar zbughi-o după colţ, și 
poate fugi mult mai mult ca ei - încearcă să facă zece kilometri 
de patru ori pe săptămână - plus că e ceva ce-i place la alergat, 
îi place că atunci când umiditatea e scăzută și ai mușchii 
relaxaţi, după un timp îţi pierzi parcă greutatea, scapi din 
chingile gravitaţiei, iar durerile din coapse și din piept lasă loc 
heliului și nu mai simţi nimic. 

Uneori nu-și mai simte picioarele. Uneori parcă întreg corpul i 
se transformă în aer. Când aleargă. 

— Mami? 

— Eşti gata? șoptește Joan. Fii atent și fă exact ce-ţi spun. 
Fără niciun zgomot. 

— Sau ne omoară, sfârșește el. 

Joan cugetă la asta. 

— Sau ne omoară, încuviințează. 

| se pare că-l vede dând din cap a aprobare. 

Se ridică, îl ia de mână. ÎI ridică în braţe și picioarele lui îi 
cuprind talia, absoarbe greutatea proptindu-se mai bine cu 
tălpile în pământ și totul în jur e doar întuneric beznă, așa că nu 
poate vedea primul pas pe care-l face. li ţine o palmă sub fund, 
în vreme ce cu cealaltă apasă în zidul de stâncă, ca s-o ajute la 
echilibru. 

Lincoln își ţine capul lipit de faţa ei. Joan îi simte degetele 
mișcând prin păr. Face primii pași, atât de lent că-și poate simţi 
contractându-se toţi mușchii din picior. Călcâiul apăsând solul, 
tendoanele încordându-se, arcuirea labei piciorului, degetele 
atingând pământul, sunetul slab, ca un crănţănit, al ierbii 
uscate. 

| se pare că merge cu doi pași pe minut. Palma îi e pe stâncă, 
măsurându-i înaintarea în vreme ce avansează centimetru cu 
centimetru prin partea din spate, către capătul înclinat - pășește 
pe o creangă pe care o simte ca pe un os sub sanda, creanga se 
frânge, prea zgomotos, însă nu mai zgomotos, ar vrea să spere, 
decât vreo ramură căzută din copac. E acum dinaintea stâncii, 
cu fața spre scândurile platformei, uitându-se drept la becurile 
ce luminează cele două uși: una ar duce-o înapoi pe aleea 
principală, în vreme ce cealaltă ar îndrepta-o spre habitatul 


VP - 93 


urangutanilor. 

leșirile sunt iluminate precum opţiunile la un joc video. 
Clipește, orbită o clipă de strălucire. 

Corpurile de iluminat se întind până la marginea grilajului și 
ceva mai încolo - vede pânze de păianjen atârnând de plăcile de 
lemn până jos, la pământ, și o fac să se gândească la plasele 
pompierilor, cele în care te oprești dacă te arunci de sus. 

Prin jurul becurilor circulă fluturi de noapte, frenetici. Frunzele 
cad în zigzag din copaci pe care nu-i mai vede, în afară de 
crengile cele mai înalte, pe care bate luna. Mai sunt și alte 
zburătoare care nu sunt fluturi, mai mici, care se izbesc de ușile 
de sticlă cu pocnete moi. În jurul ei nu-i decât întunecime, însă 
în bula asta luminată de spaţiu totul e agitat. 

Zăbovește în întuneric preț de alte câteva clipe, apoi aleargă 
spre grilaj și-l ridică pe Lincoln către lespedea de dincolo. 

— Apucă-te de bare, zice ţinându-i încă palma pe spinare. 

Trebuie să-i dea drumul cu totul ca să se poată cățăra și ea, 
însă degetele băiatului se ţin bine de lemn și tace. Joan își 
propulsează amândouă picioarele pe-o parte, a aterizat pe 
platformă acum și moliile încă dănţuiesc în lumină, pătimașe, își 
trece corpul peste grilaj, simte muchia ascuţită în osul șoldului 
și-l saltă pe Lincoln, al cărui pantof de tenis scoate un bufnet - 
bof-poc - pe bare, apoi îl ţine iarăși la piept și pășește pe sub 
acoperișul alungit, pitindu-se într-un ungher departe de ușă, 
înapoi în umbră, și abia atunci își trage sufletul. 


VP - 94 


6:58 p.m. 


E bine în picioare, cu spinarea proptită în peretele de 
cărămidă. Se întreabă cât o fi stat așezată pe jos - întinde mâna 
spre geantă, pipăie buzunarul lateral, trupul ei își amintește de 
telefon independent de minte. 

Telefonul. 

Când l-a simţit părăsindu-i palma nu a încercat decât o 
senzaţie de ușurare și nu s-a împăcat, nu cu adevărat, cu faptul 
că obiectul acela pe care l-a azvârilit, lucrul care i-a adus pe cei 
doi la ei, e același lucru care-i permite să vorbească cu soțul și 
să aibă o legătură cu lumea de afară. 

Acum, indiferent ce s-o întâmpla dincolo de zidul grădinii 
zoologice, ea nu face parte din asta. 

N-o deranjează, însă, pe cât probabil că ar trebui. Lumea de 
afară e irelevantă. Simte că mintea i se limpezește, cumva, 
când își simte bluza lipită de cărămizi, când simte durere în 
umărul stâng, unde o apasă greutatea lui Lincoln și când știe că 
sunt doar ei doi și că așa a fost încă de la început. Telefonul i-a 
dat doar iluzia că nu erau singuri. 

Cu siguranţă a fost la fel și pentru amărâţii ăia din Texas, cei 
care plutesc acum cu fețele-n jos, morţi, și poate că apa le intra 
în plămâni în aceleași secunde în care ea îi auzea pe cei doi 
trăgători zgâlțâind gardul de sârmă. 

Nu vine nimeni. Nu există poliţie pe lume. 

Totul e mai intens, mai tăios, acum că știe asta. 

Dar există, firește, Paul. Probabil că-i îngrozit. Însă n-are ce 
face în privinţa asta. Paul e dincolo de controlul ei, cum e 
aproape orice în afară de decizia legată de ușa pe care o va 
deschide și de direcţia în care se va îndrepta și de viteza cu care 
va merge. Se gândește la ce urmează: clădirea i se pare partea 
cea mai primejdioasă a traseului lor - dacă bărbaţii se ascund 
acolo sau ţin zona sub ochi, ea și Lincoln n-o să aibă încotro se 
duce. Nu mai există altă ieșire în afară de ușa principală ce dă 
spre Zona Primatelor, aceeași pe care au venit, alergând, spre 
ascunzătoare, și ce ascunzătoare perfectă era, sigură, e tâmpită 
că pleacă de-acolo, neglijentă, ar trebui să facă stânga-mprejur 


VP - 95 


în clipa asta, să se întoarcă acolo, însă băiatul aproape că 
tremură de foame sau posibil de ceva dincolo de foame, numai 
că pentru asta n-are nicio soluţie - cât a stat aici, pierzând 
vremea? - însă da, ca să ajungă la ieșirea principală vor trebui 
să traverseze holul îngust cu pereți groși și cuști cu vitrine de 
sticlă peste tot, fără uși sau căi de acces secundare. O să fie 
prinși acolo. 

Însă n-are de ales sau, cel puţin, nimic altceva nu pare o 
alegere mai bună. 

— Mami? zice el cu voce mai piţigăiată decât de obicei. 

Oare de-acum înainte o să zică numai câte un cuvânt sau 
două? Oare necontenitele întrebări, născociri și povestioare au 
secat de-a binelea? 

— E-n regulă, zice strângându-l la piept și pășind în lumină, cu 
fluturii de noapte săgetând argintii deasupra capului. 

Face patru pași lungi și iuți, apoi împinge ușa de sticlă, 
deschizând-o, se strecoară înăuntru în grabă, urând din suflet 
ușa care se închide gemând după ei cu toate că a ţinut-o cu 
mâna, ca să alunece ușor. 

Ușa este, în fine, închisă. Liniștea dinăuntru e apăsătoare 
precum umiditatea. Aerul e greu de tăcere. Din unghiul ăsta, 
lipită de roca aspră a peretelui - își dă seama că-i place să-și 
simtă spinarea lipită de ceva - vede doar pereţii din imitație de 
piatră, neoanele încastrate în partea de jos a zidului și suprafața 
lucitoare, netedă a pardoselii. Habitatele încep după prima 
cotitură a culoarului și acum e ca și cum ar sta în mijlocul unei 
peșteri hipertehnologizate sau într-un buncăr subteran. E 
totodată pe deplin natural și complet artificial. Căldura o face să 
ofteze. În clădire pare, de obicei, rece - mereu își freacă braţele 
când străbate culoarul acela, însă acum e cu câteva grade mai 
cald decât afară. 

Ciulește urechea, dar nu se aude nimic. Niciun sunet al 
vreunui sistem de încălzire, nici zarvă de animale. Ar putea face 
o listă lungă cu sunete pe care le-ar putea auzi, însă nu le aude. 

Și copilul e foarte tăcut. 

Se gândește să-l lase să meargă singur - i-ar plăcea, poate, 
să-și mai dezmorţească picioarele. N-ar deranja-o să-și mai 
odihnească un pic braţele. Insă ceva o face să simtă că-i mult 
mai sigur să-l ţină în brațe. O îngreunează, e drept, însă așa, 
lipit, nu poate fi separat de ea. 


VP - 96 


Ascultă cu luare-aminte și nu sesizează nimic. 

— Gata, pornim, șoptește. 

Lincoln nu răspunde. Joan înaintează încetișor, măsurându-și 
aproape-sunetele pe care le scot tălpile ei pe gresia cafeniu- 
roșiatică. În doi-trei paşi se depărtează suficient de perete cât să 
nu-l mai poată atinge, iar asta o face să se simtă dezechilibrată, 
ca și cum ar umbla pe puntea unei nave. E prea mult spaţiu în 
jur. Însă mai face câţiva pași și mâinile îi ating suprafaţa 
poroasă a altui zid, fiindcă a ajuns la primul cot al culoarului - 
sunt portrete cu animale dispărute acolo, păsări dodo, 
porumbei, ibecși de Pirinei și papagali de mare, nicio primată 
însă, iar logica acestui loc îi scapă. Lipește umerii de perete, cu 
mâinile prinse strâns sub Lincoln, și aruncă o privire furișă după 
colț. Deja și-a retras la loc capul până să apuce să proceseze ce- 
a văzut. 

Pe podea stă o maimuţă. 

Dă colţul și vede că de amândouă părţile sunt plăci de sticlă: 
în dreapta micuţele maimuţe-veveriţe, iar în stânga ceva ce-ar 
trebui să fi fost cușca maimuţei colobus. Insă acum spațiul de 
expunere e doar o gaură pătrată în perete, lăsând la iveală 
frânghii și beton. Abia dacă a mai rămas vreun pic de sticlă, 
dacă nu pune la socoteală cioburile de pe gresie. In interiorul 
habitatului nu e nicio lumină, dar neoanele de pe hol lasă o 
licărire fluorescentă peste terenul stâncos și pârâul fals. Însă 
acestora le aruncă doar o privire, fiindcă e concentrată asupra 
maimuţei care îi stă în față. 

E un colobus, firește, alb-negru, cu capul atârnând înainte, cu 
mâinile - labele - scurmând în pardoseala de gresie și, din cauza 
unghiului din care privește, îi mai ia o secundă să-și dea seama 
că pe pământ zace nemișcat un al doilea colobus. Nu-i zărește 
decât fundul și picioarele negre. Restul e ascuns vederii. 

Se uită atentă la picioare și nu le vede vreun tremurat sau 
zvâcnet - porumbeii pe care-i ucidea tatăl ei se mai zbăteau 
clipe lungi chiar și după ce rămâneau fără cap - așa că e destul 
de sigură că animalul e mort. Celălalt colobus, cel viu, e atât de 
aproape, că blana lungă și albă i se amestecă cu blana 
maimuţei moarte. Joan nu-și dă seama unde începe una și unde 
se sfârșește cealaltă. 

ÎI cuprinde mai strâns pe Lincoln, dorindu-și să fi știut mai 
multe despre primate. 


VP - 97 


Colobusul viu nu s-a uitat spre ea. Stă gheboșat, iar părul des 
îi e neted, mătăsos și bun de mângâiat; se-ntreabă dacă 
vreodată oamenii au folosit blana asta pentru haine. 

Doar degetele i se mișcă, încârligându-se și îndreptându-se 
iar, la câţiva milimetri de podea. Nu pare să aibă degete mari. 

Se gândește la un moment în Mississippi când un oposum a 
apărut deodată pe trotuar, în faţa ei, și a decis să traverseze 
fiindcă nu-i plăcea cum arată dinţii animalului. lar în Honduras, 
pe parcursul acelui contract interminabil cu cooperativa de 
cultivare a cafelei, s-a trezit la un moment dat cu o vacă în 
dormitor, cu căpăţâna întinsă spre salteaua ei, cu limba groasă 
ieșindu-i din gură. Unchiul ei îi prindea pui de veveriță când era 
mică - asta după ce murise tatăl ei, firește, fiindcă tatăl ei ar fi 
împușcat probabil veveriţele - însă erau de fapt animăluţele 
unchiului, nu ale ei. Nu o lăsa să pună mâna pe pui, fiindcă ar fi 
mușcat-o, iar degetele lui erau însângerate și pline de zgârieturi, 
deși animăluţele îl iubeau, i se cocoţau pe umăr și-i atingeau în 
joacă lobii urechii cu gheruţele. 

Maimuta își întoarce ușor capul într-o parte, răsucindu-și 
gâtul, iar ea se gândește la Stevie Wonder și se sperie de ea 
însăși fiindcă e cât pe ce să pufnească în râs. Gura începe să-i 
zâmbească înainte să se poată opri și trebuie să se străduiască 
să-și controleze mușchii feţei, să-i facă s-o asculte. 

Se întreabă dacă colobusul viu l-a târât acolo pe cel mort. Au 
oare ritualuri funerare? Îi plâng pe cei pieriţi? Oare colobusul 
mort a mai trăit un timp după ce-a fost împușcat și-a încercat să 
scape, iar celălalt colobus l-a urmat și, până la urmă, de ce n-au 
fugit toate maimuţele, de ce n-au încercat să ajungă cât mai 
departe cu putinţă când asupra lor au fost trase primele focuri - 
ce caută maimuța asta încă aici? A fost prinsă de ușile care s-au 
închis și a decis să se-ntoarcă în adăpostul ei sau a stat acolo în 
tot acest timp, veghind corpul celei răpuse? 

Și ea, și maimuta au încremenit, refuzând să accepte una 
prezența celeilalte. Animalul își scarpină cu un deget bărbița 
albă, contemplativ, însă fără să ridice capul. 

Sticla face toată diferenţa acolo. Un câine ori o pisică - ceva 
domestic - e cu totul altă poveste. Un animal sălbatic în faţa ta, 
nu un animal de casă, ci un animal real, poate deveni impulsiv 
așa, dintr-odată. Îl poţi crede dulce și afectuos, și asta poate fi 
adevărat, însă te va face să sângerezi fără remușcări. Degete 


VP - 98 


mușcate și lobi de ureche sfâșiaţi. Nu poţi ști ce-i în mintea unei 
sălbăticiuni. 

Dar nu poate rămâne acolo înlemnită la nesfârșit. Ar putea să 
se-ntoarcă, s-o apuce pe celălalt drum, însă i-ar lua mult mai 
mult să străbată zona urangutanilor, a vidrelor gigant și a altor 
animale pe care nu și le amintește acum. Ar trebui să treacă 
iarăși peste puntea luminată. Preferă să continue pe aici. 

— Mami? zice Lincoln cu capul încă apăsat în umărul 

— Hmm? 

— Ce face maimuța aia? 

— Se gândește și ea, cred. 

— Dar maimuţele gândesc? întreabă el și ea își zice că da, a 
fost bine că s-au mișcat din loc, fiindcă cel puţin schimbarea de 
peisaj - animale sălbatice furișându-se pe culoare - îl face mai 
puţin catatonic. 

— Da, zice. 

— Și mușcă? 

Asta, recunoaște Joan, e o întrebare mult mai relevantă. 

— Nu cred, spune știind că nu-i adevărat. Decât dacă le sperii. 

— Ca pe bondari? 

— Cam așa ceva. 

În vreme ce vorbește, colobusul își ridică un braţ peste cap, 
iar mișcarea aceea bruscă o face să se dea grăbită înapoi. 
Animalul deschide gura, lăsând să i se vadă caninii lungi și 
ascuţiţi, ca de vampir. Dar nu face decât să-și curețe blana. 

Joan decide să se miște încet, ușor, fără să pară 
amenințătoare. Însă mai întâi aruncă o privire la cioburile de la 
picioare, se apleacă și-și trece degetele, cu multă grijă, peste 
bucata cea mai mare, un triunghi aproape perfect. Simte o 
înţepătură în palmă și știe că s-a tăiat, însă se ridică la loc, cu 
mușchii coapselor urlând, și cu bucata de sticlă în mână. li place 
că e de asemenea ascuțită. 

Se uită lung la maimuţă, care a închis gura plină de dinţi. 
Odată, când se uitau la niște știri oribile, unchiul ei a zis că-l 
preocupă faptul că, dacă ar da peste un tâlhar care ar amenința 
cu arma pe cineva la care ţine - și dacă ar avea și el o armă în 
mână - nu era sigur că ar fi izbutit să apese pe trăgaci. Se 
întreba dacă asta îl face un neisprăvit, se întreba dacă ar putea 
îngădui cuiva să-i facă rău ei fiindcă nu putea îndura gândul că 
ar putea ucide o altă fiinţă umană. 


VP - 99 


Dacă ar încerca cineva să-i facă ceva lui Lincoln, ar fi în stare 
să-i stâlcească creierii pe ciment. 

Dacă maimuța dă să atace, o să ţintească spre ochi. O să-i 
reteze gâtul. 

Se mișcă spre dreapta, lipindu-și spatele de sticla sălașului 
maimutţelor-veveriţă. Nu scapă nicio clipă colobusul din priviri și, 
la un moment dat, maimuța aproape că-i aruncă o privire, o 
răsucire a capului care o încredinţează că animalul e conștient 
de mișcările ei, însă nu se uită, de fapt, la ea. Se furișează pieziș 
- are palma udă de sânge - și până la urmă trece de amândoi 
colobușii. Când se uită în spate, maimuța rămasă în viaţă e încă 
așezată acolo, amestecându-și blana cu cea a suratei moarte. 

Cărarea cotește. Trece de giboni și de tamarini, vede o 
băltoacă pe podea, de culoare închisă ca și cum s-ar fi vărsat 
suc acolo, apoi vin lemurii, drept în faţă. Toate celelalte panouri 
de sticlă sunt intacte. Habitatele de dincolo de ele nu sunt 
luminate, deși fiecare are un beculeţ ce licărește slab în tavan, 
ca razele lunii. 

Ajunge la ușă mai iute decât se așteptase, se ţine într-o 
margine și face ce poate ca să cerceteze ce-i afară. Habitatul 
exterior al maimuţelor-păianjen umple spaţiul de ambele părți 
ale ușii, așa că nu vede decât tunelul îngust al trotuarului, cerul 
și apoi - abia vizibile - marginea terenului de joacă și două bănci 
verzi, pustii. 

Se apleacă și lasă pe podea bucata zimţată de sticlă. N-ar 
vrea să se mai taie, iar sticla nu i-ar fi de ajutor împotriva unor 
oameni înarmaţi. 

— Am ajuns la mașina de mâncare? întreabă de pe umărul ei 
Lincoln. 

— Aproape, zice și împinge ușa, deschizând-o. 

Aerul de afară e întrucâtva mai rece decât își amintește că 
era cu câteva minute mai devreme. Însă îi place să-l simtă pe 
piele. Preferă să fie pe-afară, la loc deschis, unde nu sunt pereti, 
cu toate că e conștientă că gândea exact opusul cu puţină 
vreme în urmă. Insă privind spre cer - pe care l-au acoperit 
norii, vălătuci subţiri precum puful de bumbac - înălțimea și 
vastitatea acestuia o fac să respire mai ușor. 

Ușa se-nchide, cât pe ce să o lovească în șold, iar Joan se 
mișcă încetișor acum fiindcă, îndată ce pășește, o să fie în 
lumină - alt afurisit de corp de iluminat - însă îl saltă în braţe pe 


VP - 100 


Lincoln și se grăbește să iasă din peticul luminat. Odată ce-au 
trecut de sălașul maimuţelor-păianjen, încetinește, fiindcă e 
iarăși în siguranţă în umbră. Deși sunt stâlpi de iluminat 
presărați pe cărări, plus şiruri de beculeţe atârnând, 
deocamdată se află într-o zonă întunecată la marginea locului 
de joacă al maimuţelor. 

Luna e ascunsă de un nor. Luna era o corabie-ftantomă 
legănându-se pe mările norilor, își amintește ea dintr-un poem? 
pe care i-l citea unchiul, își amintește și Noapte bună odaie 
noapte bună lună noapte bună nimănuf. Odată, proaspăt 
căsătoriţi fiind, ea și cu Paul stăteau pe verandă și văzuseră o 
lună portocalie coborâtă atât de jos și atât de gigantică, încât 
părea ceva nuclear, ceva pictat de Dali. leșiseră, fără să închidă 
măcar ușa după ei, și se ținuseră după lună, prin cartier, vreo 
câţiva kilometri, apropiindu-se tot mai tare, mână în mână, 
uneori alergând, și dădeau colțul și aproape că puteau atinge 
discul uriaș apoi, deodată, se întorsese în văzduh, recăpătându- 
și culoarea și mărimea normale, iar ei se-ntorseseră acasă ca și 
cum ar fi împărtășit un vis. 

Nu departe, lumina emană din corpurile de iluminat stradal, 
conuri de strălucire întinzându-se pe ciment. E o împletire de 
lumină și întuneric. Umbrele sunt tropicale în juru-i, la marginea 
locului de joacă: smocuri de iarbă de savană. Gardurile sunt 
făcute din uluci de lemn și frânghii. Frunze de bananier flutură în 
bătaia vântului. 

Işi trece privirea peste structurile din locul de joacă, numai 
fibră de sticlă și metal. E și un munte fals pe care-i place lui 
Lincoln să se suie, care se profilează precum un cactus gigant. 
Tobele africane sunt înșiruite, tăcute. Măștile de lemn se 
odihnesc pe stâlpi, negre, aurii și cu gurile căscate, un pic 
diavolești, iar una are o limbă ce aduce cu un penis, deși n-o 
poate vedea acum, de la distanţa asta. A văzut toate astea de 
nenumărate ori, deși arareori noaptea și arareori fără oameni 
îmbulzindu-se. Nu vede niciun trup chircit pe jos, nicio băltoacă 
de sânge. Dacă n-ar fi maimuța care-și jelește tovarășa și sticla 
spartă pe care încă o simte scrâșnind ușor sub tălpile 
sandalelor, unde s-a încrustat, și-ar putea zice că doar și-a 


2 The Highwayman, poem de Alfred Noyes. (N. red.). 
3 Citat aproximativ din cartea ilustrată pentru copii Goodnight Moon, de Margaret 
Wise Brown și Clement Hurd. (N. red.). 


VP - 101 


imaginat ultimele câteva ore. 

Se oprește, ascultând cu atenţie. Așteptând ca vreo umbră să 
se miște, să se transforme în om. Se aud, în apropiere, clopoței 
de vânt, care susură o melodie ce te face să crezi că în orice 
clipă ar putea să apară o zână. Vântul poartă ecourile, le 
învârtejește, iar sunetele catifelate vin, parcă, din toate 
direcţiile. 

E cât pe ce să se-ndrepte spre clopoței și-și dă seama că e 
încă încordată, dar că teama a dat înapoi încă de când i-a auzit 
pe cei doi bărbaţi cântându-i. O minunează calmul propriu - nu, 
nu-i chiar corect, nu e calmă, însă e concentrată, și nu mai are 
acea răsuflare întretăiată de la început, când i se părea că o să 
se facă ţăndări; își spune că poate nu este cu putinţă să te 
mentii încontinuu la o asemenea intensitate a fricii. 

E o piatră lângă piciorul ei, acoperită cu mușchi, aproape 
luminoasă. Tăietura de la mână aproape că nu mai sângerează. 

Încremenește, simțind o mișcare spre stânga, ceva mai mare 
decât o creangă îndoită de vânt sau un gândac încurcat printre 
frunze. Însă, când se-ntoarce într-acolo, vede că nu-i decât un 
câine sălbatic african, deplasându-se în umbrele habitatului său 
trist. Câinele e cam sfrijit, numai picioare și coaste - și amușină, 
umblând de colo-colo prin îngrăditura cuștii. De obicei sunt doi, 
însă nu vede decât unul acum. Arată flămând și disperat, ca și 
cum ar plănui să scape. 

Își imaginează cum ar fi să găsească o portiţă în gardul lui. 

Luna a ieșit de după nor. Peisajul e albicios acum, 
nepământean, și trece pe lângă locul de joacă, aţinându-se pe 
marginile cărărilor, pe la loc umbrit. Sunt suficienţi arbori ca să 
poată rămâne sub coroanele lor, aproape de trunchiuri, oprindu- 
se des. Trec de gardul înalt ce ascunde rinocerii, și câinele nu se 
mai vede. Sălașul elefanților e drept înainte; se vede acum și 
acoperișul de stuf al barului Savana, dincolo de care, lipite de 
peretele din cealaltă parte a clădirii, ar trebui să fie automatele 
de gustări. Se apropie. 

Cercetează cu luare-aminte cărarea. Vede un păhărel de 
plastic. E acolo, pe ciment, și din el s-a vărsat o băltoacă mică. Il 
ocolește, grăbește pasul ca să treacă iute printr-un petic de 
lumină și ajunge în siguranță lângă împletitura de bambus a 
habitatului elefanților, înapoi în beznă. 

Nu-și dă voie să privească înapoi, la păhărelul abandonat. 


VP - 102 


Nu-și dă voie să se gândească iar la tânăra aceea cu 
bebelușul și nu-și dă voie să se gândească la femeia care le-a 
scanat astăzi cardul de membru și i-a spus lui Lincoln că-i plac 
buclele lui sau la bunica și la cele două fetiţe care fuseseră cu 
doar câteva minute înaintea lor pe drumul spre ieșire - să fi 
văzut oare o siluetă îmbrăcată cu rochie bleumarin, cum avea 
femeia aceea? Și piciorușele pe care le-a zărit purtau colanţi 
roz? Nu se gândește nici la băiatul mai mare, cu ochelari, care l- 
a cules pe Thor de pe jos după ce l-a scăpat Lincoln pe trotuar. 

Nu-și dă voie să-și pună vreo întrebare. 

Simte păhărelul în spatele ei, picurând. 


VP - 103 


7:06 p.m. 


Când se uită pe teritoriul elefanților, Joan nu vede niciun 
animal. Vede doar iarbă și pământ albicios în razele lunii. 
Privirea îi cuprinde întregul ţarc - să aibă vreo trei sute de metri 
lungime, poate? Ori de câte ori a privit elefanții pășind legănat, 
habitatul lor i s-a părut nesfârșit, însă acum, când îi sesizează 
forma, spaţiul nu mai pare atât de vast. Iluzia Africii persistă 
doar până la bariera deasă de pini, iar dincolo de beculeţele de 
pe ei, care-i fac să semene cu pomii de Crăciun, vede linia 
ferată a trenulețului, lucind în lumina lunii. Dincolo de linie, în 
străfulgerări printre copaci, vede luminile din stradă, literele 
luminate ce alcătuiesc cuvântul Walgreens și un șir de mașini 
încetinind înainte de curbă. 

Mașinile o bulversează, felul în care își urmează drumul 
netulburate. N-ar trebui cineva să-i oprească pe oamenii ăia 
care se duc să-și cumpere hârtie igienică ori să dea pe gât un 
vermut? N-ar trebui să fie doar conuri oranj, bandă cu însemnele 
poliţiei, dacă nu chiar tancuri și transportoare blindate? 

Șirul de mașini care trec cu nepăsare i se pare de nesuportat. 

Ochii i se întorc spre curbele strânse ale liniei trenulețului. 
Metalul lor clipește auriu, ici și colo câte o lucire, prinzând 
lumina lunii. Se concentrează asupra licăririi. Unchiul ei obișnuia 
s-o ia la picnicuri și la pescuit la ţară, iar ăsta era un lucru bun 
fiindcă, de-ar fi fost după maică-sa, Joan nu s-ar fi dus altundeva 
în afară de școală, acasă și la mall. La ţară erau doar ferme și 
vaci, iar în pământ sclipeau bucățele de mică pe care le putea 
desprinde, straturi groase, argintii. Credea că valorează ceva, 
însă unchiul îi zicea că nu, că doar strălucește, iar ea susținea că 
ar fi fragmente de meteorit. Mica aceea era așa de frumoasă, o 
adevărată revelaţie. Odată umpluse o punguță cu ea, cum fac 
oamenii de știință cu eșantioanele valoroase, și-o adusese acasă 
s-o vadă maică-sa, care nu se ducea niciodată la ţară - ea și 
unchiul lui Joan sfidau orice argument legat de genetică sau 
ereditate, atât de diferiți erau. Insă în ziua aceea mama ei își 
pensa sprâncenele, răspândind virgulițe mici și negre pe blatul 
din baie, iar când Joan îi prezentase mineralul, îi zisese un Wu 


VP - 104 


veni cu pietre în casă. Joan era suficient de mică, pe-atunci, cât 
să nu renunţe. Încercase să explice, Trebuie să decojești primul 
strat și strălucește, ca o comoară, uită-te numai sub partea mai 
prăfuită, la care maică-sa replicase cu un Stii că nu valorează 
nimic de fapt, Joan şi firește că Joan știa asta deja. Insă îi lipseau 
cuvintele ca să-și facă mama să înţeleagă ce minunată era 
sclipirea, ce frumoasă. Mama ei oricum n-o asculta cu adevărat 
și nu voise să se uite în pungă. Nici măcar să arunce o privire. 
Mama ei rămăsese acolo, în picioare, trăgându-se cu o mână de 
frunte, uitându-se ţintă în oglindă în vreme ce firele din 
sprâncene cădeau. 

Joan își mută privirea de pe șinele trenuleţului și-și lipește 
obrazul de capul lui Lincoln. El n-a văzut niciodată mică. i-ar 
plăcea să-i arate cum s-o decojească cu unghiile. 

Aude apoi ceva frângându-se cu zgomot și un soi de pocnet 
sec și e cât pe ce să se arunce la pământ. Se lasă în genunchi, 
ghemuindu-se protectoare peste Lincoln, însă își dă seama că e 
probabil o creangă sau vreun fruct căzut. Se uită în toate părţile, 
nu vede decât petice de lumină și de întuneric, umbre și plante. 

Rămâne așa, ghemuită, tăcută, privind. 

În cele din urmă se ridică. Nu poate îndura gândul la ce s-ar 
putea petrece aici, pe bucata asta de ciment. Pe cimentul ce se 
întinde la trei metri în față. Sau pe bucata aflată la cincisprezece 
metri în faţă, sub umbra acoperișului impozant din tulpini și 
frunze. 

Își așază un picior după celălalt. 

Se uită iar la linia ferată, care e un cerc neted. De 
nenumărate ori trenuleţul a luat-o pe ea și pe Lincoln, ducându-i 
cât se putea de aproape de zidul ce dă către exterior - e foarte 
lent trenulețul - unde își puteau lipi palmele de fierul ori 
cărămida zidurilor și puteau fi atât de aproape de lumea de 
afară. 

Cât s-a gândit la tren, s-a și deplasat. Ea și cu Lincoln 
înaintează încă în paralel cu habitatul elefanților, se apropie de 
pavilionul cu acoperiș vegetal al barului. In boxe se aude „| Put 
A Spell on You”, iar vocea cântăreţului o face să tresară. 
Privește în faţă, încercând să zărească difuzoarele, însă nu-i 
suficient de aproape. 

— Pot să merg? șoptește Lincoln, surprinzând-o cumva la fel 
de mult ca și muzica. 


VP - 105 


— Vrei să te las jos? 

Poate număra pe degetele unei singure mâini dăţile în care el 
a cerut să meargă pe picioarele lui, în braţe fiind. 

— Da. 

ÎI coboară la pământ, ţinându-i mai departe mânuta în palma 
ei cea sănătoasă. Ușurarea pe care o simte la eliberarea de 
greutatea lui - brusca relaxare - e compensată de o senzație de 
gol. Își împletește degetele printre degetele lui. Lincoln pășește 
spre desișul de bambus, trăgând-o după el. 

— Ce-i aia? întreabă. 

Joan încearcă să urmărească direcţia în care arată degetul lui. 
Habitatul elefanților arată uluitor noaptea - asta nu se poate 
nega. Copacii scunzi și tufele par să leviteze peste cocoașele 
dealului, iar nisipul emană un halou auriu. Parcă ar fi un peisaj 
extraterestru, precum Luna sau Marte. 

— Planta aia? zice ea observând un tufiș ce pare să aibă 
tentacule. 

— Nu, zice Lincoln. Uite, acolo, jos. 

Se uită iar și îi ia câteva secunde până să deslușească forma 
neagră ca de tuș de pe pământ; îi ia și mai mult până să-și dea 
seama ce este. 

Cei doi bărbaţi au împușcat un elefant. 

Corpul e masiv, închis la culoare și solid, însă trompa e 
chircită pe pământ, șerpuind. Joan simte că trompa e cumva 
separată de restul cadavrului, că e încă vie, că se luptă să se 
elibereze și să se târască de-acolo, cât mai departe. Doar că 
trompa nu mișcă. 

— Ce-i acolo, mami? 

— Elefantul, șoptește. 

Norii își schimbă poziția deasupra, lăsând-o să vadă perii fini 
de pe pielea animalului, mișcându-se în suflarea vântului. 

— Stă pe jos? zice Lincoln. 

— Da. 

— De ce stă pe jos? 

l-ar putea spune că elefantul doarme. Probabil că l-ar cruța pe 
Lincoln, însă nu-i vine să zică asta. E cumva jignitor pentru el să- 
| mintă în faţă după ce s-a descurcat așa pe parcursul ultimelor 
ore, lipit de ea, mână în mână, și în plus vrea să spună cuvintele 
cuiva, iar el e singurul care e acolo. 

— E mort, zice. 


VP - 106 


— Au. L-au omorât oamenii ăia? întreabă copilul. 

— Da. 

Nu se poate opri din privitul corpului prăbușit. Coada aia ca o 
râmă, te apucă mila. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu știu, răspunde Joan. Cum crezi tu că l-a chemat? 

Lincoln face un „mmm”, un zgomot care arată că stă pe 
gânduri. 

Joan se furișează mai departe, îl trage după ea, grăbește 
pasul, iritată că și-a pierdut timp și energie cu elefantul în loc să 
fie atentă la toate unghiurile, zidurile și ascunzișurile din jur, iar 
Lincoln o urmează, dar capul i-e încă întors spre elefant. Îi place 
să pună nume lucrurilor: are o familie de iepurași mici, de 
jucărie, îmbrăcaţi. Unul e Softball, altul e Baseball, mai e un 
frate pe nume lepuraș fără Urechi - fiindcă i le-a mâncat 
Muddles - și o soră pe nume Suzie Cat. A existat și-un bebeluș 
numit Suzie Vrăji, însă pe ăsta Muddles l-a înghiţit cu totul. Are 
un milion de fotbaliști de plastic și un teren pliabil din pânză și-și 
numește și renumește neîncetat jucătorii. E un fundaș pe nume 
Humpy Mestecatul. Mai e o atacantă pe nume Susan. 

— L-a chemat? întreabă Lincoln. 

A pierdut șirul discuţiei. 

— Ce? 

— Nu are și acum nume? Nu mai ai nume după ce mori? 

— Am vrut să spun „îl cheamă”, răspunde ea. Cum crezi că îl 
cheamă? 

— Bezeluţă, zice copilul. 

ÎI prinde mai bine de mână. 

Când se joacă cu fotbaliştii, își face mijlocașii să răcnească 
îndemnuri: Toată lumea să tragă tare! Repede! Faultăm? Nu! 
Jucăm frumos? Da! 

E un copil nespus de dulce. Ar fi ușor de rănit. 

S-a oprit iarăși. E pe jumătate întors spre elefant. Ori poate 
vreo molie ori frunză răzlețită i-a atras atenţia. 

— Lincoln, șoptește aplecându-se spre urechea lui. Trebuie să 
mergem mai departe. Nu ne putem uita după lucruri care nu 
contează. 

E așa de mult spaţiu aici. Atâtea ascunzători potențiale pe 
care nu le-ar observa în veci până ce n-ar apărea cineva cu 
pușca în mână. Se uită peste tot, dar știe că nu poate vedea 


VP - 107 


totul. 

Dacă stă să se gândească la câte nu poate să vadă, i se taie 
răsuflarea. 

Mergi mai repede. Fii atentă, dar mergi mai repede. 

Elefantul e la distanţă, în spate. S-au apropiat de restaurant, 
cu pavilioanele și difuzoarele lui, și e un alt difuzor în gard, își dă 
seama pe măsură ce muzica se umflă, se face tot mai tare, 
acoperind orice altceva. Insă rămâne lipită de îngrăditura de 
bambuși, se aţine pe peticul de iarbă întunecat unde nu bate 
lumina. Il trage pe Lincoln de mână. Nu mai poate suporta să 
stea mult aici. Nu doar că nu poate să vadă totul, însă cu muzica 
asta urlând „Vârcolacii din Londra” - nici nu aude nimic. 

Restaurantul e-n dreapta, iar pavilionul cu acoperiș de frunze 
se întinde spre ea. Insă între ea și clădire e o dungă de beton 
luminat unde în mod normal copiii aleargă, cad și beau suc din 
cutii. Cărările dinspre diverse secţiuni ale grădinii zoologice se 
întâlnesc aici, iar spaţiul e înspăimântător de larg și deschis. 
Dacă pune piciorul pe zona pustie de ciment, vor deveni vizibili, 
iar ea nu va auzi nimic în afara urletelor lupilor și a ciocănitului 
clapelor. 

Muzica asta o face să-i pulseze capul. 

Decide că vor mai înainta un pic spre sălașul ţestoaselor, 
unde e un arbore imens care se întinde peste întreaga alee și 
unde pot traversa porţiunea pe sub umbră. Odată ce-a luat 
decizia, e hotărâtă, concentrată. Se pun pe vine, aproape de 
gard, și avansează centimetru cu centimetru. N-ar fi abătută de 
la scopul ei dacă muzica nu s-ar opri preţ de câteva secunde, 
după ce urletele se diminuează treptat, înainte să înceapă piesa 
următoare. 

In momentul acela de pauză aude plânsul bebelușului. Crede 
mai întâi că-i o maimuţă, apoi însă e ceva tremurat în țipăt, 
aude un icnet, aude cum aerul e tras în piept și știe că nu-i 
vorba de un animal. E un bocet furios și e aproape. Suficient de 
aproape cât să o facă să-și amintească cum stătea ea în pat 
înainte de revărsatul zorilor, în casa tăcută, cu pătuţul lui 
Lincoln în camera de alături, la câţiva metri, în vremea când se 
trezea într-o clipită la cel mai mic semn de nemulțumire a 
copilului, punând piciorul pe dușumea înainte chiar să deschidă 
ochii. 

Aruncă o privire iute spre o bancă aflată la vreun metru în 


VP - 108 


faţă - o zonă mică de unde se pot privi elefanții - așteptându-se 
s-o vadă pe mămica cea cu păr lung, cu copilașul încă la piept, 
încercând să-l potolească, însă pe bancă nu-i nimeni. 

Apoi muzica pornește iar, un ritm disco ce acoperă orice 
altceva, și aproape că-și poate spune că și-a imaginat, că 
mintea îi joacă feste. Numai că știe. Și nu trebuie să ia nicio 
decizie nouă: nu face decât să se ţină de planul iniţial când se 
apropie de bancă, așezată într-o margine în zigzag a gardului, 
unde nu e nimic în afara cadrului de fier și a formei solide a 
containerului de gunoi metalic dintr-o latură. 

Se oprește, adusă de spate, încă în umbră. Nu-i nimeni acolo. 
Se vede limpede că nu-i nimeni, nici copil și nici mămică. Lincoln 
își sucește degetele în mâna ei, nu fiindcă ar vrea să i se dea 
drumul, ci fiindcă e nerăbdător, îl simte cum se înclină în față, 
testând dacă o poate face ori nu să se grăbească. 

Nu e nimeni aici, e clar. 

Însă îl trage pe Lincoln mai aproape, îi lipește spatele de 
picioarele ei și se mișcă așa, înaintând până ce a pus mâinile pe 
metalul răcoros al coșului de gunoi, un pic lipicios. Pune palmele 
pe el și ridică, dintr-o mișcare, capacul. Știe ce va găsi - chiar 
dacă-și spune că una ca asta n-o să se întâmple, știe că se va 
întâmpla - și da, când capacul este ridicat vede un bebeluș care 
ridică ochii spre ea, țipând. 

Abia se aude prin bubuitul muzicii, chiar și văzându-i mișcarea 
gurii. Lumina lunii e neclară, dar suficientă. Vârât de-un cot în 
container, bebelușul e pus deasupra unei pături care acoperă 
mare parte din gunoiul propriu-zis. Copilul e mic, moale și se 
foiește. E un Moise în păturică. 

Așază pe beton capacul coșului de gunoi și se apleacă peste 
coș, scoțând sunete de liniștire pe care nici măcar ea nu le 
poate auzi. Se uită la degetele mici, care se întind spre ea. La 
mânuţele care se agită. La capul cu păr ca puful, negru. Copilul 
nu-i nou-născut, are câteva luni și e înfășat nu prea strâns într-o 
a doua păturică, de culoare pastelată - verde, galben sau alb? - 
însă a dat suficient din picioare cât să-i poată vedea scutecul, 
tot pastelat, și piciorușele grăsune. Cel mai mult o fascinează 
furia lui, ochii mijiţi, fruntea încreţită și gura deschisă, căscată 
care, oricât s-ar strădui, nu poate concura cu sistemul de sunet. 

Femeia aceea - sau vreo femeie - și-a lăsat copilul în gunoi. In 
gunoi. 


VP - 109 


E de neconceput. 

Lincoln o trage de mână, zicând ceva. Habar nu are ce. Se 
înclină spre el. 

— Zi-mi la ureche, spune. 

— Ce-i acolo, mami? ţipă el, însă Joan abia dacă-l aude. 

Nu e destul de înalt ca să vadă peste marginea coșului, își dă 
seama ea, și nu aude altceva decât muzica, iar ea s-a oprit 
acolo, încremenită. 

— Nimic, zice fără să știe prea clar de ce îl minte. 

— Atunci la ce te uiţi? 

Se îndreaptă de șale iar, privind bebelușul. Apoi observă că 
are mâinile băgate în coșul de gunoi, că mâinile i s-au întins 
după copil. Face un pas înapoi. 

— Mi s-a părut că aud ceva. 

Mama copilașului a intrat, probabil, în panică. Poate i-a văzut 
pe bărbaţii înarmaţi apropiindu-se, poate a fost pur și simplu 
slabă de înger sau egoistă, n-a reușit să liniștească copilul și a 
renunţat. Și-a scăpat pielea. Probabil că acum e vârâtă în vreun 
ungher, în siguranţă, în vreme ce copilul i-a rămas printre cutii 
de suc și ambalaje de la chiftele. Joan simte o ură intensă pentru 
femeia aia. A ridicat iar mâinile deasupra containerului, dar de 
ce nu atinge bebelușul? 

Lincoln o trage iarăși de fustă. 

Nu-și poate lua ochii de la copil. Nu-i un ascunziș chiar atât de 
groaznic, își zice odată ce-i trece primul impuls mânios. Dacă nu 
ţii seama de faptul că femeia și-a aruncat literalmente copilul la 
gunoi, locul e destul de bine ales. Chiar lângă difuzoare, unde 
boţul de carne poate urla după pofta inimii - e băiat sau fată? Ar 
trebui să-l vadă, firește, ca pe o persoană și nu ca pe un lucru - 
în orice caz, poate răcni cât vrea și n-o să-l audă nimeni. lar 
copilul, firește, plânge de zor fiindcă e singur, speriat și probabil 
flămând și nu simte căldura moale a mamei lui; copiii mici se 
călăuzesc foarte mult după miros, așa că bebelușul simte izul 
ciudat, duhoarea de gunoi din container. Însă tipetele nu i se 
aud, iar containerul poate fi și un soi de îngrăditură, un loc din 
care bebelușul nu se poate târî afară. 

Posibil să fie șobolani sau gândaci acolo, care să-i umble 
peste ochi și să-i intre în gură. Gândaci. Nu-i locul cel mai bun 
acolo. E un container de gunoi. Lincoln poate merge singur, iar 
bebelușul ar fi ușor ca o pană. l-ar putea chiar duce pe amândoi 


VP - 110 


în braţe, pentru scurt timp, la nevoie. 

Muzica disco îi zuruie în creier. 

Bagă mâna și-și trece palma peste faţa copilului, care e roșie- 
violet chiar și în lumina lunii. Are pielea moale, cum se aștepta. 
Plânsul nu se ostoiește. Întoarce însă gura spre ea și-i cuprinde 
între buze degetul mare, iar Joan îl lasă să i-l sugă o clipă. Lângă 
fața copilului e un ambalaj de bomboane, pe care îl 
îndepărtează. Sugarul dă din picior, lăsând-o să vadă ceva sub 
pielea albicioasă, moale. Vâră mâna dedesubt și găsește o 
suzetă. 

Șterge suzeta de dosul braţului și i-o oferă copilului, 
amintindu-și încă un lucru - rotunjimea perfectă a unei guriţe și 
plescăitul mulțumit când suzeta e acceptată. 

Copilul o suge de două ori și-o scuipă. Țipă. Parcă îi simte deja 
greutatea apăsându-i braţul îndoit din cot. 

Lincoln încă trage de ea. Se uită în jos și Lincoln o trage de 
fustă, ca să se aplece. 

— Credeam că ai spus, îi ţipă el în ureche, că nu putem să ne 
uităm la lucruri care nu contează. ` 

Se îndreaptă iute de spate, reorientându-se. |și dă seama că a 
pășit în lumină - aceeași lumină în care e scăldat bebelușul care 
s-a întins peste braţele ei. l-a dat și drumul la mână lui Lincoln. E 
pentru întâia oară când și-a luat mâna de pe el de când au ieșit 
din habitatul porcului-spinos. Și l-a scăpat din ochi. Dacă ar fi 
pornit-o aiurea de-acolo, nu l-ar fi văzut. Dacă cei doi ar fi fost 
aici, cu armele pregătite, nu i-ar fi văzut. 

Nu a fost atentă. 

Bebelușul plânge în continuare. 

Se ghemuiește la pământ, în întuneric din nou, cuprinzându-și 
cu braţele fiul. 

— Da, îi zice. Ai dreptate. 

Trebuie să se miște repede. Altfel nu se poate. Se ridică pe 
jumătate, ținându-se cât mai jos cu putinţă, și mai mângâie 
odată capul bebelușului. li trece degetul mare peste buze și-l 
lasă să o apuce - încă nu are dinţi - apoi îi dă iarăși suzeta. Se 
răsucește iute, voind să creadă că de data asta o s-o păstreze în 
gură. Întinde mâna și ia de pe jos capacul containerului. 

Pune capacul la loc. Nu o face atât de rapid pe cât i-ar plăcea 
- trebuie să potrivească exact marginile - și în toată vremea 
asta se uită în gol, în beznă. Preţ de o clipă, bebelușul e o 


VP - 111 


pâlpâire vagă, palidă, apoi pâlpâirea se duce și nu mai rămâne 
decât cupola întunecată a containerului. 

— Haide, îi zice lui Lincoln. 

Se gheboșează iar, apropiindu-se de sol, face câţiva pași și 
deja muzica e parcă ceva mai înceată, nu-i mai bubuie așa în 
cap. Un pas și încă unul, îi face aproape mecanic și gata, nu mai 
trebuie să simtă nimic. 

Trebuie doar să-l menţină pe Lincoln în siguranţă. 

— Ce era acolo? întreabă Lincoln lipindu-și faţa se părul ei. 

— Nimic. 

Ştie că Lincoln încă vorbește, că nu vrea să accepte răspunsul 
ei, însă grăbește pasul, lăsând în urmă coșul de gunoi. Muzica se 
intensifică. O chitară electrică scoate triluri extatice și un 
vălmășag de frunze, galbene chiar și în lumina slabă, se 
răspândește pe iarba din faţa picioarelor sale. Când ajung la 
trunchiul masiv al arborelui de lângă sălașul ţestoaselor, o iau la 
fugă peste suprafaţa betonată, ţinându-se de mână, apoi Joan 
îngenunchează lângă un gărduleț. O pauză de orientare. Sunt la 
doar câţiva pași de automatele de gustări, ascunse în mare 
parte de un desiș de bambus, însă vede luminițele electrice 
licărind roșu și alb printre tulpini. 

Alţi câţiva pași. Își strecoară o mână în geantă, pipăind 
buzunarul lateral. Trage cardul de credit de acolo și-și strânge 
degetele peste el. 

— Ce fel de sărăţele au oare? întreabă Lincoln. 

— Cu brânză, sigur, zice Joan simțindu-se cuprinsă de o furie 
iraţională pentru că băiatul a adus iarăși vorba de mâncare. În 
șoaptă. 

— Vreau cu brânză. 

ÎI simte încetinind, îl simte cum se poticnește tot mai mult, ca 
un fir de pescuit agăţat sub apă. Atinge cu șoldul gardul de 
bambus aflat înaintea automatelor cu mâncare, încă zece ori 
doisprezece pași și-l poate hrăni. 

— Nu vreau unt de arahide, zice el ridicând vocea. Vreau din 
alea cu brânză. Numai dacă n-au prăjiturele cu unt de arahide în 
ele, cum îi plac lui tati. 

— Șșșt, îl sâsâie Joan. 

Nici nu vrea să conceapă că ar putea să-i aducă pe cei doi 
încoace cu bâzâiala aia despre unt de arahide. Oare nu-și dă 
seama câte a făcut pentru el? Firește că nu, slavă Domnului. Dar 


VP - 112 


nu are de gând să discute cu el despre sărățele și biscuiţi, își 
domolește tonul. 

— Probabil o să aibă cu brânză, zice. 

— Promite-mi. 

In ochii lui Joan apar lacrimi - a greșit: ceea ce a încercat să-și 
stăvilească nu e tocmai furie. Îi strânge ușor mâna într-a ei și-l 
trage mai aproape: nu vrea să se gândească la smacul lichefiat, 
ca siropul, de pe capacul containerului. Când e smucit spre ea, 
Lincoln scoate un soi de un geamăt nemulţumit, clătinându-se, 
ca și cum ar încerca să-l trezească prea de dimineaţă, însă au 
trecut de șirul de bambuși. Înlemnește. 

Apoi se retrage cu pași nesiguri, trece iarăși după desișul de 
bambus, îl trage pe Lincoln alături. E iarăși cuprinsă de panică și 
asta e bine, fiindcă îi consumă celelalte emoţii. E arsă de panică 
și curățată. 

Intre boscheţii de bambus unde se află ei și peretele de 
cărămidă al snack barului Savana e lumină de parcă ar fi ziuă. 
Mașinăriile iluminate sunt înșiruite la zid: cea cu cola, cea cu 
apă minerală și, în celălalt capăt, o cutie de metal plină cu 
pachetele. Nu le-a văzut niciodată noaptea. Luminile voioase i 
se par de-o agresivitate mecanică. Automatele n-au cum să-și 
conștientizeze situaţia. Simte că le urăște pentru că luminează 
atâta. 

Trebuie să-și umbrească ochii. 

La stânga automatelor, boschetul de bambus face o buclă și 
ajunge în cele din urmă la zidul restaurantului. În curbura 
gardului viu cresc bananieri groși și înalţi, așa că de partea 
aceea, cel puţin, există un fel de barieră. 

Insă de unde stă ea până la fanta de introducere a cardului 
din automat - te rog, Doamne, fă să funcţioneze cititorul de 
carduri, fiindcă uneori nu merge și ea n-are niciodată mărunţiș 
la ea! - până acolo nu-i loc de ascuns. Nu e decât beton. Nu 
doar că automatele sunt iluminate din interior, însă mai 
contribuie, aruncând raze prin toată zona, și becurile din lungul 
streșinii acoperișului. 

Cercetează pâlcul de bananieri de după automate. Frunzele 
se răsfiră ca niște umbrele, iar sub frunze sunt trunchiuri 
groase, cufundate în compostul ce acoperă pământul dimprejur. 
Trei containere de gunoi sunt îndesate în colțul îngrăditurii, însă 
ungherul de lângă clădire e întunecat și pustiu. Bananierii oferă 


VP - 113 


adăpost. Joan crede că ar putea să se bage mai adânc printre 
plante, să se vâre de-a dreptul în gard. 

N-are niciun avantaj dacă zăbovește aici la nesfârșit. Nu sunt 
în siguranţă nici aici. 

Studiază toate lucrurile pe care le poate și pe care nu le poate 
zări. Îl ridică iarăși în braţe pe Lincoln, așteptând ca braţele și 
picioarele lui s-o cuprindă. 

— Pe aici, îi zice năpustindu-se prin lumină - acea umbră 
uriașă și informă pe care o lasă pe ciment - pe lângă automatele 
de băuturi, pe lângă cel cu mâncare, drept spre marginea 
desișului de bananieri. Când se apropie, vede pietre decorative 
fixate în sol, mozaicuri pătrate în alb și negru. ÎI lasă printre 
frunze și-și lipește spinarea de peretele restaurantului. 
Automatul cu gustări e îndeajuns de aproape cât s-o atingă. Și îi 
blochează în niște direcţii. Își trage cu blândeţe mâna dintr-a lui 
și-l împinge ușor, cu spatele, spre stratul de pământ afânat al 
bananierilor. 

— Stai pe piatra aia, șoptește. Stai acolo şi-ți aduc de 
mâncare. 

E mulţumită cu locul unde l-a pus. Abia dacă-l vede, chiar și 
atât de aproape fiind. 

De pe partea asta a automatului poate rămâne în umbră, își 
poate expune doar brațul, întinzând cardul. Reușește după un 
pic de strădanie, fiindcă are buricele degetelor uscate, să 
introducă în mașinărie cardul, mașinăria îl acceptă și Joan alege 
sărăţele cu brânză și-și vâră palma până la încheietură în fanta 
din josul mașinii, apucând pachetul înainte să cadă de tot. Trage 
afară pachetul și ascultă. Apoi mai cumpără un pachet fiindcă, 
până la urmă, cinci secunde în plus nu pot fi atât de periculoase 
- numai că apasă pe butonul greșit, A6 în loc de B6, și un baton 
de ciocolată cade, însă îl prinde la timp. 

Se retrage apoi în umbră, simțind pe ceafă umezeala 
frunzelor. 


VP - 114 


7:12 p.m. 


Cămașa lui Lincoln se ridică atunci când i se cuibărește în 
poală, iar Joan se gândește la vertebrele ascuţite ale coloanei lui 
vertebrale și la îngustimea șoldurilor lui. A fost un nou-născut 
gigantic - mai bine de cinci kilograme - și un timp a avut mai 
multe bărbii, deși grăsimea era una arătoasă, care făcea femei 
necunoscute să se oprească pe stradă și să-l apuce de picioruș. 
A rămas mult timp așa, rotunjor, însă cumva, după o vreme, s-a 
lungit și s-a subţiat. 

Desface sărăţelele și-i dă una - ambalajul foșnește mai tare 
decât ar vrea ea, însă rupe la mijloc plasticul, eliberându-le - și 
se așază în așa fel, încât să stea pe piatră și nu pe stratul de 
pământ moale. Frunzele late și reci îi mângâie capul și umerii. 
La difuzoare se aude acum partea instrumentală alertă care 
semnalează apariţia vrăjitoarei în Vrăjitorul din Oz. Şuierul 
vântului prin pădure e tare, frenetic. Sunetul o zgârie pe urechi, 
însă nu vrea să se oprească. Altceva nu vrea să audă. 

Până să se dezmeticească ea, Lincoln a și mâncat două 
sărăţele. li caută prin geantă sticluța cu apă, desface cănița- 
capac, mulțumită că recipientul e măcar pe jumătate plin. Trage 
opritorul de plastic și-i așază bidonașul între genunchi, care sunt 
cuprinși între genunchii ei. 

— Mulţumesc, zice. 

Se leagănă abia sesizabil, fundul aproape că-i saltă de la 
pământ. Crănţănelele au avut un efect aproape magic, se pare. 

— Ai o ciocolăţică? întreabă. Ce fel? Îmi dai? 

Rupe o bucată și i-o întinde. Cuvintele i se desprind încet de 
pe buze. 

— Se cheamă baton Zero, zice. E cu ciocolată albă și caramel. 

— Ție nu-ţi place ciocolata albă. Te face să vomiţi. 

Asta, în mod normal, ar fi adevărat. E o amintire a perioadei 
petrecute în Thailanda. Lucrase cu niște călugăriţe în Irlanda, 
înainte să ajungă la Bangkok, și, fiindcă era în postul Paștelui, 
renunţase la ciocolată, pentru că atunci când ești pe lângă 
călugăriţe te alegi de la ele cu idei despre renunțare, apoi 
prinsese Paștele în Thailanda și cumpărase un iepuraș de 


VP - 115 


ciocolată albă - de ce aveau dulciuri de Paști, totuși, în 
Thailanda? - și îl mâncase pe tot, i se făcuse rău de la stomac și 
asta pusese capăt pasiunii ei pentru ciocolată albă. 

— Îmi plăcea ciocolata albă, acum mult timp, zice Joan. 

Simte muchia ascuţită a pietrei sub coapse și, când își 
schimbă poziţia, palma i se freacă de rocă. Simte o înţepătură, 
apoi un lichid curgând - și-a redeschis tăietura. 

— Înainte să mă nasc eu? întreabă Lincoln. 

— Da, zice Joan închizând și desfăcând pumnul, simțind 
cleioșenia sângelui. Mult înainte să te naști tu. 

— Când te duceai în alte ţări. 

— Atunci, da. 

Lincoln încearcă șovăielnic batonul de ciocolată, scoate un 
murmur de mulţumire și întreaga bucată îi dispare în gură. 

— Ai mâncat din asta atâta timp înainte să mă nasc eu, zice. 
Când îţi plăcea ciocolata. Dar nu exista ciocolată albă înainte să 
mă nasc eu, deci nu se poate. 

— Nu? zice ea. 

Automatul de cola are ceva probleme de funcţionare, s-a 
blocat. Butonul pentru Sprite pâlpâie ușor, se aprinde și se 
stinge. 

— Înainte să mă nasc, zice, nu era deloc ciocolată. Nu erau 
case. Doar castele. Nici mobilă. Nu erau farfurii, pălării și praf. 
Erau dinozauri. Nu exista lume și nimic. Dar era un spital în care 
m-am născut eu. 

Joan îl privește. 

Odată l-a bușit plânsul auzind o voce în difuzoarele de la 
magazinul alimentar. Crede că monștrii din Scooby-Doo sunt 
înfricoșători. Și pare, momentan, să nu-și aducă aminte de ce s- 
a întâmplat în ultima oră. Și-a revenit la starea normală. 

— N-am știut, șoptește ea. 

— Știu că n-ai știut. 

Ar trebui să plece în curând. Sunt chiar lângă clădire, lângă 
pietonalul principal. Se face mică lângă peretele de cărămidă, 
asigurându-se că sunt amândoi bine acoperiţi de umbră și, 
mulțumită unei raze de lumină ce se strecoară printre frunze, îl 
privește cum mănâncă. 

— E bun, scumpule? 

— Mniam, zice el cu gura plină, după ce a revenit la saleuri. 
Mniam. Așa de bun că am zis de două ori „mniam”. 


VP - 116 


— Șșșt, face ea. Mai încet. Și nu le trage pe gât. Nu te grăbi. 

Încă una dintre născocirile lui, să zică „tragi pe gât” în loc de 
„dai pe gât”. A mai întrebat-o, la un moment dat, De ce ai zis 
„călătorie sprâncenată”? Călătoria are sprâncene? 

— Nu mă grăbesc, șoptește Lincoln și dovedește asta 
mușcând din saleu o firimitură minusculă. 

Îi spune adesea să savureze mâncarea, însă mai ales acum ar 
vrea să-l vadă mâncând încet. li place să-l vadă cuprins de 
plăcerea brânzei procesate. Mestecă zgomotos, nu chiar cu gura 
deschisă, însă mișcând din mandibulă și din buze mai mult 
decât ar fi necesar. Își linge încheietura mâinii, făcând-o să 
presupună că i-au căzut niște firimituri acolo. 

Ar vrea să-l știe gândindu-se doar la saleuri. 

Se foiește, vine mai aproape de ea, îi lovește șoldul cu șoldul 
lui, în vreme ce Joan se gândește la unchiul ei, așezat în vechiul 
său balansoar arămiu, dându-se mai într-o parte ca să-i facă loc 
și ei, mică, zicând Mi se pare că umil dintre noi s-a făcut cam 
măricel. Unchiul ei mirosea întotdeauna a iarbă proaspăt tăiată 
și un pic a sudoare și, după ce își făcea loc în balansoar lângă el, 
lipită, el își lăsa obrazul pe capul ei și Joan îi simţea inima 
bătând în tâmplă, bucurându-se nespus să-l simtă solid și sigur 
acolo, alături. 

Din câte-și dă seama - din filme, cărți și prânzuri luate cu 
prietenii - lumea nu e prea bucuroasă. Toţi vor alte slujbe și alte 
consoarte, iar ea, la vârsta ei, ar trebui să dea în nu știu ce criză 
existenţială în care să-și ia la puricat alegerile făcute în viaţă, 
dorindu-și s-o ia de la început. Pentru ea ar trebui să fie și mai 
rău încă, fiindcă e femeie și are un copil și mai și lucrează și-ar 
trebui să vrea toate astea, dar și să se simtă perpetuu sfâșiată 
între dorinţa de a-și face un loc sub soare și năzuinţele materne. 

Doar că nu se simte așa. 

A citit o poveste, când era mică și obsedată de tot ce-avea a 
face cu combustia umană spontană sau cu Voodoo, și 
presupune că povestea era din vreun tom din cele groase, plin 
cu istorii cu fantome. Era cu un bărbat care primise un ceas de 
la diavol, un ceas care putea să oprească timpul. Omul nu 
trebuia decât să apese un buton al ceasului și viaţa i-ar fi 
încremenit, neschimbată. Și niciodată n-avea să moară. N-avea 
să îmbătrânească. Putea să trăiască în fiecare zi exact ca în ziua 
pe care o trăia atunci. Nu trebuia decât să-și aleagă momentul 


VP - 117 


și să apese pe buton. Însă niciodată nu era gata să apese - se 
tot gândea că i-ar fi plăcut să întâlnească femeia potrivită, apoi, 
odată ce-a întâlnit-o, a decis că ar vrea să devină tată, după 
care, odată ce i-a venit pe lume copilul, n-a mai fost sigur că 
aceea era femeia visurilor sale; a vrut apoi să facă mai mulți 
bani și, în cele din urmă, a îmbătrânit de tot și a venit diavolul 
să-i ceară sufletul. Și diavolul i-a spus că, uite, folosea 
șmecheria aia de-o eternitate și chichirezul era că nimeni nu 
apăsa vreodată pe buton. Nimeni nu era dispus să spună că 
momentul acela - momentul ace/a - era cel perfect. 

Ea, una, ar opri ceasul. Oricând, în orice clipă. 

Se poate ca starea de mulțumire sufletească să fie singura ei 
calitate de căpătâi. Apreciază ceea ce are. Fiul ei e cald, e lipit 
de ea și asta e aproape de ajuns ca să alunge orice altă 
neplăcere. 

Doar că mâna îi e iarăși udă și sângele îi picură printre 
degete. 

Ridică brațul, gata să apese, să pună presiune pe zona rănită, 
însă acum sângerează dintr-o latură a braţului, are o julitură 
chiar deasupra încheieturii și, uitându-se lung la rană, își dă 
seama că și-a frecat pielea de muchiile pietrei de sub ea, înainte 
și înapoi, și că a durut-o, își dă seama, dar își mai dă seama și 
că - în vreme ce un strop roșu îi cade pe coapsă, prea aproape 
de Lincoln, făcând-o să-și retragă brusc mâna - i-ar plăcea să și- 
o mai frece de asprimea pietrei. 

Işi apasă de pânza fustei mâna rănită. 

Ar vrea să poată opri ceasul. În ultima vreme se trezește că 
se uită în oglindă, purtând o cămașă de noapte cu dantelă, 
poate cea transparentă și despicată pe șold, cea pe care Paul o 
roagă să o îmbrace când vine acasă în pauza de prânz, joia, și își 
zice într-o zi n-o să mai port asta, într-o zi pielea o să-mi atârne 
și-o să se încrețească, o să ajung o bătrână care nu mai poartă 
lenjerie sexi și într-o zi Paul o să moară și n-o să mai am, 
oricum, pentru cine s-o port. Sau face roata pentru Lincoln, 
numărând învârtelile - optsprezece, nouăsprezece, douăzeci - 
și-o parte a ei e mândră, o parte râde, iar alta își zice într-o zi n- 
o să mai pot face roata și sper să-și aducă aminte, cel putin, că 
a fost o vreme în care puteam. Și dacă aș avea un accident de 
mașină și-aș muri mâine, și-ar aminti oare de mine, și-ar mai 
aminti cum să spună cuvintele magice care aduc culoarea verde 


VP - 118 


la semafor, o să mai țină minte cum transformam în fortăreață 
masa din sufragerie? 

Nu știe când a început să-și imagineze asemenea lucruri. E cu 
putinţă ca împlinirea vârstei de patruzeci de ani să i le fi 
declanșat, ori poate declanșatorul a fost Lincoln, în momentul în 
care a început să se transforme dintr-un bebeluș într-un băiat și 
ea și-a dat seama cum avea să dispară, iarăși și iarăși, și până la 
urmă să crească și să se ducă în lumea lui. Se poate să aibă 
asemenea gânduri negre tocmai fiindcă nu vrea nimic altceva 
decât ca viața să rămână exact cum este acum, să nu se 
schimbe niciodată și poate că totul îi place cu atât mai mult cu 
cât știe că asta nu poate să dureze. Se întreabă dacă toată 
lumea se gândește la accidente de mașină ori la soţi morţi sau 
dacă ea e neobișnuit de morbidă. 

„Ce s-a ales de Transylvania Twist?” întreabă o voce groasă în 
boxe. 

Lui Lincoln i-a mai rămas un singur saleu. Ar trebui să plece, 
să găsească un loc mai izolat. 

Nu. Ar trebui să decidă ce-i de făcut în continuare. Nu e cazul 
să pășească iarăși în lumină până ce nu-i sigură pe destinaţie. Și 
băiatul e așa de tăcut. Așa de cuminte. Când Lincoln nu 
vorbește sunt aproape invizibili. Dar când o iau din loc, Joan 
trebuie să aleagă o direcţie și asta implică decizia de a trece sau 
nu pe lângă coșul de gunoi. 

Pielea despicată a braţului ei zvâcnește dureros. Joan își 
spune că, dacă își mai freacă mâna de muchia pietrei, e o șansă 
ca durerea să înceteze, cum faci când îţi scarpini o mâncărime. 

Impulsul ăsta o sperie. Nu-i stă în fire să aibă asemenea 
gânduri. 

— Vrei și restul batonului? îl întreabă pe Lincoln. 

Copilul scoate din ambalaj ultimul saleu și întinde palma ca să 
primească ciocolăţica. 

— Da, te rog, șoptește. 

l-o pune în palmă. Ceva se târăște peste piciorul ei, ceva iute 
și pufos, și are grijă să nu privească în jos, să vadă ce-i. A 
învăţat asta acasă la maică-sa: dacă poţi evita să vezi ceva, te 
poţi preface că nici nu-i acolo. 

Insă tot își imaginează. Se gândește la o carapace neagră, 
lucioasă și la niște antene mișcându-se agitate. 


VP - 119 


E o scenă în Sperietoarea și doamna King unde Lee și 
Amanda se ascund într-o mlaștină, băgaţi în ierburi și mâl exact 
cum este ea acum, iar Amanda tremură și Lee o cuprinde cu un 
braţ. Asta e secretul lui Joan: s-a uitat la mai multe reluări din 
Sperietoarea și doamna King decât i-ar plăcea să recunoască. | 
se pare că simte pentru episoadele acelea pe care stă să le 
urmărească ore întregi cum se simt alţii în privinţa alcoolului ori 
a pornografiei. Uneori se dă jos din pat noaptea, depune un 
pupic pe umărul lui Paul și stă proţăpită în fața televizorului 
până la 3 dimineața. 

N-ar trebui să se gândească la televizor acum. Sau poate ar 
trebui. Sunt pe lume lucruri mai rele. 

Cândva l-a socotit arătos pe Bruce Boxleitner, și încă-l mai 
crede așa - adică versiunea lui din anii 1980 -, iar versiunea 
aceea e chiar în faţa ei ori de câte ori vrea, fiindcă oamenii ăia - 
nu oameni, personaje - nu s-au schimbat deloc. Lee și Amanda 
erau adulţi, se gândește uneori, iar acum a ajuns să fie mai în 
vârstă decât ei. Au rămas înghetțatţi, într-o splendidă stare de 
conservare. 

Când era mică, se așeza pe dușumeaua prea lustruită a 
salonului, lângă măsuţa de cafea ce avea un aspect bolnăvicios 
de lichid din pricină că maică-sa folosea întotdeauna prea multă 
soluţie ca să-i dea luciu, iar senzaţia alunecoasă a dușumelei 
era înrăutăţită de prezența gândacilor, care se furișau fără 
zgomot, ca și cum s-ar fi dat pe gheață, întotdeauna erau 
gândaci fiindcă maică-sa credea că o dezinsecție ar putea să 
omoare, din greșeală, câinele. Joan dădea drumul la televizor de 
îndată ce se întorcea de la școală - oare să fi fost singura care 
nu voia niciodată să plece de la școală? Care pășea cât mai 
agale cu putinţă pe ușile duble după ce suna pentru ultima oară 
clopoțelul? Care se uita prin sălile de clasă ca să vadă dacă mai 
rămăsese vreun profesor cu care s-o lungească stând de vorbă 
ori poate să fie lăsată să se așeze la pupitrele lor, să se bucure 
de atenţia lor întreagă? Profesorii o plăceau. În clasa a șasea se 
organizase un grup de dans și doar douăsprezece fete fuseseră 
alese, iar ea se numărase printre ele. Asta însemnase ore lungi 
de repetiții după școală - raiul pe pământ, să nu ajungă acasă 


4 Scarecrow and Mrs. King (în lb. engleză în original) - serial american difuzat în 
perioada 1983-1987, în care o casnică întâlnește un spion adevărat și are parte de un 
lung șir de aventuri. (N. red.). 


VP - 120 


decât după lăsarea întunericului. 

Insă nu te lăsau să zăbovești la școală o veșnicie. Așa că, 
acasă, deschidea televizorul și se uita la serial până ajungea 
maică-sa, iar mama ei punea stăpânire pe televizor - avea și ea 
seriale de urmărit. Joan aștepta până noaptea târziu, după ce 
maică-sa se ducea la culcare, după care se întorcea în salon, se 
așeza aproape, cu gâtul întins, fiindcă rătăciseră pe undeva 
telecomanda - nu, nu era doar asta, îi plăcea să fie aproape, să 
fie mai mult în televizor decât în salon. Și asta o mulțumea. Însă 
uneori stătea acolo în întuneric, pe podeaua foarte, foarte 
lucioasă, și câte un gândac îi trecea peste gleznă, peste coapsă 
ori peste deget, și fugea pe canapea, înăbușindu-și un țipăt, însă 
mereu se întorcea la televizor, chiar dacă nu știa în ce direcţie o 
apucase gândacul și era silită să se uite încontinuu pe sub 
scaune. Groaza cea mai mare era mereu în primul moment, 
când vedea, cu coada ochiului, apropiindu-se umbra neagră. Nu 
se putea apropia de ei ca să-i omoare. Maximul pe care-l putea 
face era să arunce cu pantofi în ei, sperând să aibă noroc și să-i 
nimerească, iar uneori îi dădea cu spray-ul fixativ până ce-i 
îneca. li plăcea să-i vadă murind astfel -, dar și când se știa 
amenințată de gândaci se întorcea negreșit la televizor. Nu se 
putea ţine departe. 

Butonul pentru Sprite al automatului pulsează ca un mesaj în 
codul Morse. Lincoln încă mestecă. Difuzoarele își revarsă 
cântecul: „In cimitir, încetișor / L-a apucat de un picior...” 

Se uita la câte un episod din Sperietoarea și doamna King 
după care îl derula - fiindcă mereu îl înregistra pe bandă - și se 
uita iarăși la părţile cele mai bune. Dat înapoi, pauză, pornit. Dat 
înapoi, pauză, pornit. Tine minte un episod unde Lee și Amanda 
intră într-un hotel, el o ţine de mână când urcă într-un lift, apoi îi 
dă drumul ca să apese pe buton și Amanda întinde mâna după a 
lui, iar expresia lui Lee, când își dă seama că Amanda a întins 
mâna, e fabuloasă. Joan a urmărit scena aceea de o sută de ori. 
Asta era în perioada când se iubeau dar nu recunoșteau, așa că 
orice privire era importantă, făcând-o pe Joan să se întrebe dacă 
vreodată cineva avea s-o privească și pe ea astfel. 

Bucata de dușumea din faţa televizorului e singura parte a 
copilăriei sale pe care o vede cu atâta claritate. Peretele bej, 
rafturile cu cărți, milieurile atârnând peste tot, masa de cafea în 
dreapta, lucioasă, cu flori artificiale într-o vază de alamă și-un 


VP - 121 


vraf de reviste împrăștiate. Televizorul și videorecorderul, 
comutatoarele argintii și butoanele negre, zumzetul plăcut al 
casetei derulându-se. 

Celelalte încăperi ale casei nu-i plăceau. Bucătăria atrăgea cei 
mai mulți gândaci. Odată băgase mâna într-o pungă cu chipsuri 
de cartofi și simţise o carapace netedă și tare mișcându-i sub 
degete. Holul era lung și mochetat, alerga pe el cu viteză 
maximă - era atâta spaţiu gol de străbătut, tălpile ei se 
înfierbântau la contactul cu firele încurcate ale mochetei verde- 
deschis - și dormitorul ei era abia la capăt, iar din hol se arunca 
pe cuvertura albastră de pe pat, sperând că n-avea să simtă 
nimic mișcând pe dedesubt. 

Nu trecea o noapte fără să vadă cel puţin cinci-șase gândaci. 
Uneori stătea trează, întinsă în pat, ascultându-le mersul pe 
podea. Uneori nu putea adormi defel. 

Maică-sa nu-i vedea. Joan ar fi putut construi un monument 
impunător al lucrurilor pe care mama ei nu le băga niciodată de 
seamă - un nepot, de pildă, pe care-l vizitase de două ori de la 
naștere -, însă simţea încă împunsături de furie la gândul că 
maică-sa nu văzuse niciodată gândacii. 

Joan ceruse, în mai multe rânduri, să se pună otravă. 
Exagerezi, zicea atunci maică-sa. Stii că i-ar putea face rău lui 
Daisy. Și nici măcar nu-s așa de mulți. 

Ține minte când obișnuia să folosească mocheta din salon 
drept scenă pentru micile ei piese de teatru și-și ruga mama să 
asiste. Tu dă-i drumul, eu o să-mi odihnesc ochii un pic, zicea 
maică-sa întinsă pe canapea, cu ochii deja închiși. 

Maică-sa îi izbise peria de păr de suportul din baie, făcând 
oglinda să zuruie, însă în următoarea zi se duseseră la Unghii 
Frumoase și, firește, până în ziua de azi crede că lui Joan îi place 
la nebunie să-și facă manichiura. 

Maică-sa nu vedea nimic niciodată. 

Nici nu se obosea să se uite. 

Ar trebui să fii mai iertător cu părinţii după ce ajungi să ai 
propriii tăi copii, nu-i așa? După ce înţelegi ce înseamnă să fii 
părinte? Însă cu ea a fost exact dimpotrivă. După ce-a trecut de 
douăzeci de ani, Joan ajunsese la un soi de vag armistițiu cu 
părinţii, însă după nașterea lui Lincoln, furia s-a întors. Poate 
doar să n-o zgândăre, s-o lase acolo, să zacă într-un cotlon al 
minții. 


VP - 122 


Lee Stetson zicea lucruri gen Vinu/ ăsta de Bordeaux te unge 
la inimă, conducea o mașină sport argintie și îi săruta mâna 
Amandei și așa crezuse Joan că avea să fie vremea maturității. 
Cu toții frumoși și cu replici istețe, cocktailuri, localuri exotice și 
imagini superbe. Avea o mamă care dormea cu un căteluș 
tibetan, pe care n-o deranjau cearșafurile mânjite cu 
excremente de câine, dar care n-avea chef să pună mâna pe 
pietre lucitoare, și mai avea un tată care-și putea petrece zile 
întregi hăituind animale minuscule, dar care nu-și putea găsi pe 
niciunde fiica de dimensiuni normale. 

Butonul de Sprite pulsează și mai iute acum. 

Își dă seama că Lincoln e nemișcat, poate adormit. Are 
ciocolată albă pe degete, care par relaxate și îndreptate în sus. 
Capul i-a căzut pe bicepsul ei. Se uită la liniile moi ale obrajilor 
lui și la genele coborâte, la nasul cu capăt ca o mingiuţă, un vârf 
perfect rotund. A folosit iar, într-o propoziţie, cuvântul „arsena!”. 
Are în cap lumi întregi. 

Îl privește. 

Îi cuprinde ușor încheietura cu degetele mâinii care nu-i 
sângerează, ca o brățară. li simte oasele pe sub piele. 

Îl vede. 

Doar pe el. 

Șmecheria e să-și menţină concentrarea. 

— Aș vrea să-l am pe Sergent, murmură el. 

O ia prin surprindere, nu doar pentru că îl credea adormit, cât 
și din cauză că Sergentul vine de obicei pe locul doi după 
animalul lui de pluș preferat, o girafă pufoasă. Sergentul a fost 
jucăria ei, un câine, cu mai bine de treizeci de ani în urmă; 
urechea lui stângă are o gaură în care-ţi poţi vâri degetul, iar 
nasul i s-a desprins parţial. Unchiul ei îl făcea pe Sergent să se 
strecoare pe sub masă, la micul dejun, și să ceară și el o 
bucăţică de ou. Simte brusc că i-e dor și ei de Sergent, de corpul 
lui uzat de pânză și câlţi. Ciobănescul german de jucărie i-a 
cunoscut pe toţi cei pe care i-a iubit Joan vreodată. 

— De ce-l vrei pe Sergent? întreabă. 

— Fiindcă e câine poliţist, zice Lincoln ridicând ușor capul. Și 
protejează. 

E pe cale să-l liniștească, să-l asigure că îl va apăra ea, dar 
aude un sunet și sesizează o mișcare, în mijlocul luminii 
strălucitoare. 


VP - 123 


În secunda care-i trebuie ca să-și dea seama că se deschide o 
ușă - ușa aflată de cealaltă parte a automatului de coca-cola - 
se și aude o voce, apoi apare o faţă ce pare roz în licărul 
intermitent al beculețelor de la automate. 

O faţă. Păr lung, lăsat pe umeri. Ochi negri, holbându-se spre 
ei. 

Lui Joan îi ia o secundă sau două - timpul e cleios, lent, 
precum picioarele de gândac dat cu fixativ - până să-și dea 
seama că vocea e a unei fete. Abia izbutește să-și înăbușe un 
țipăt. 

Fata întinde un braţ spre ei, cu degetele încârligate și întregul 
corp vizibil preţ de o clipă, înainte să fie ascuns de automat. 
Corpul aparţine unei tinere negrese, o adolescentă, cu părul 
făcut codițe subţiri, împletite, prin care răzbat șuviţe roșii ca 
trasate cu carioca. Faţa îi pare mică, înconjurată cum e de păr. 

— Haide, zice fata. Repede. 


VP - 124 


7:23 p.m. 


Joan stă complet nemișcată, cercetând chipul fetei ca să 
decidă dacă e cumva vreo amică de-a celor doi trăgători, cineva 
trimis să se joace cu prada. Fata însă pare foarte tânără și foarte 
neliniștită, așa că e greu s-o suspectezi de ceva. 

— Dacă vrei, completează fata arătându-și doar ceafa în 
vreme ce se răsucește ca să se uite în beznă, părând totodată 
nesigură și iritată. E 

lritarea o convinge pe Joan. Işi petrece un braț pe după 
mijlocul lui Lincoln și-l saltă, îl așteaptă să stea în picioare și- 
apoi se ridică pe vine și ea, dându-și de pe faţă frunzele de 
bananier. Își împinge fiul înainte, pe lângă automatul de sucuri, 
e o învălmășeală acolo, mâna lui agăţându-i-se de bluză, totul e 
foarte confuz, mușchii picioarelor o dor și iată-i intrând în 
restaurant în vreme ce ușa de sticlă se închide după ei, parcă cu 
prea mult zgomot. 

Joan se ghemuiește, se lasă pe vârfuri și-și păstrează un braţ 
pe după talia lui Lincoln. In ușă e o crăpătură lungă, bagă de 
seamă, o linie argintie ce se întinde ca un picior de găină pe 
sticlă. 

Fata e înaintea ei, nemișcată, ghemuită și ea. Sunt aproape 
de tejghea și casa de marcat e în stânga. In dreapta e un perete 
întreg de ferestre. Luminile din tavan sunt stinse, însă 
galantarele restaurantului sunt luminate din interior, așa că în 
încăpere e o aură fluorescentă, iar mesele și scaunele de plastic 
alb - așa crede, că sunt albe - au căpătat verdele palid al 
creaturilor mării. 

Fata s-a întors spre ei, a întins mâna peste capetele lor, 
apropiindu-și de ei subsuoara. Miroase plăcut, a zahăr pudră și a 
pâine. 

— Ușa, zice fata trăgând zăvorul. 

Apoi fata se ghemuiește iarăși. Înaintează pe lângă tejghea și 
ei o urmează. Câteva mese au scaunele așezate frumos peste 
tăblii, cu picioarele în sus, însă alte scaune, ba chiar și mese 
sunt răspândite pe podea alandala. E o bandă roșie prinsă între 
doi stâlpi, genul folosit pentru a comunica oamenilor unde să 


VP - 125 


stea la rând, iar stâlpii înșiși sunt răsturnaţi cu bazele rotunjite 
în aer. 

— Încoace, pe aici, zice fata făcându-le semn să înainteze, de 
parcă n-ar fi deja suficient de aproape cât s-o calce pe picioare. 

— Cine-i ea? întreabă Lincoln, iar Joan îi simte pe obraz vocea 
umedă și caldă. 

Încă are mâna înfiptă în tivul fustei ei. 

— Nu știu, zice dându-și seama că nu știe prea multe, de 
pildă, nu știe de ce a ales să se închidă aici, în clădire, cu o 
străină. 

Ușa se deschide și apare altă ființă umană, trimisă parcă din 
ceruri - deși, dacă ar fi să trimită Dumnezeu pe cineva, de ce-ar 
trimite o adolescentă? - și poate că a făcut o greșeală 
groaznică. Însă nu se poate gândi, acum, să se întoarcă. Îi vine 
să înainteze, dar de ce? 

Creierul îi e o harababură totală, însă picioarele continuă să o 
poarte. Gheboșaţi, trec pe lângă cutiile de metal și sticlă unde a 
fost mâncarea - brioșele, își zice, și ștrudelele cu mere. Se ţin 
sub nivelul geamurilor ce alcătuiesc o parte din perete. Vede, 
aruncând o privire pe ferestrele acelea, partea interioară a 
streșinii și întunericul de dincolo de beculete. Întunericul pare 
deplin, într-un fel în care nu părea când se aflau afară - nu mai 
vede nimic din domeniul elefanților, nimic din șirul îndepărtat de 
pini sau din străzile iluminate. Parcă acoperișul vegetal se- 
ntinde la nesfârșit, iar lumea de dincolo ar putea la fel de bine 
să fie Africa. 

Se întreabă cum se vede invers - din afara restaurantului 
către înăuntru. Cât de clar se pot ei desluși, cât de bine sunt 
luminaţi? E cineva pe-afară gândindu-se că pielea ei e verzuie 
ca a unui animal marin? 

Priveşte din nou în față. Părul fetei are nuanţe roșu-închis în 
lumina asta. Șuviţe de negru și ruginiu. 

Afară, muzica se aude ca un zumzăit monoton. 

Pe podea e o buburuză moartă. Lincoln n-o vede și o strivește 
sub talpă. 

Fata se grăbeşte. Joan se ţine aproape, cu Lincoln lipit de ea, 
dar mișcându-se de unul singur. O dor coapsele de la atâta mers 
al piticului. 

Dau colţul și intră în zona bucătăriei, trec pe lângă blaturi din 
inox, pe lângă o mașină de gătit masivă și pe lângă tot soiul de 


VP - 126 


mânere de toate mărimile. Gresia de pe jos e ușor alunecoasă și 
are grijă să pășească cu atenţie și să-l ţină bine pe Lincoln de 
mână. 

— Aproape am ajuns, șoptește fata. 

Bucătăria se termină - gata cu ustensilele de gătit - și gresia 
cotește către un holișor ce se sfârșește cu o ușă metalică. Fata 
împinge ușa și ajung într-o încăpere cu mese metalice de 
amândouă părțile, care au băgate dedesubtul lor cutii de carton. 
Luminile, firește, sunt stinse, însă o fereastră pătrată de sus, de 
pe perete, lasă să pătrundă o combinaţie de raze de lună și de 
lumină de la becurile de afară. 

Pe jos stă o femeie. O femeie mai în vârstă, cu păr alb și piele 
albă, sprijinindu-și spinarea de un vraf de cutii. Poartă blugi și o 
bluză de trening. Le face un semn din cap, cu fața umbrită. 

— Haideţi înăuntru, zice femeia. 

— Pe aici, Lincoln, spune Joan călăuzindu-și fiul în încăpere și 
răspunzându-i femeii, la rându-i, cu o înclinare a capului. 

Cutiile de carton acoperă toată podeaua, cu excepția unei 
cărări înguste prin mijloc. Joan deslușește furculiţe de plastic și 
linguri într-o cutie, filtre de cafea în alta, însă majoritatea sunt 
sigilate. Deasupra meselor metalice atârnă cel puţin o duzină de 
polonice, prinse de un suport magnetic. E și un suport pentru 
cuțite. Ceva mai încolo, pe jos, vede o băltoacă de un roşu- 
strălucitor ce-o face să tresară, însă zărește apoi sticlele de 
ketchup, șapte sau opt recipiente așezate frumos în șir. 
Capacele le-au fost scoase și într-un loc ketchupul a curs peste 
blatul de metal și pe podea. 

— ÎI turnam, zice fata răsucind încuietoarea ușii de oţel. 

Joan se uită în spate și vede că ușa e așa de lustruită încât, 
până și în lumina difuză, în ea se reflectă imaginea fetei, o 
nălucă imitându-i ridicarea și coborârea braţelor. Fata de pe ușă 
se lasă ușurel la pământ precum cea reală, iar mădularele i se 
pliază până ce ajunge în poziţie așezată, cu picioarele 
încrucișate sub ea. 

Fata reală poartă o beretă maronie de aceeași culoare ca și 
codițele, iar blugii îi sunt largi pe șolduri. Are oase subțiri. 

— De ketchup zic, spune fata sprijinindu-se cu un cot într-o 
cutie pe care scrie FRIȘCA VEGETALA. Turnam ketchupul din 
sticle când i-am auzit venind și-am vărsat ceva din el și după aia 
mi s-a părut cam tâmpit să-l mai curăț, știi? 


VP - 127 


— Ketchup? repetă Lincoln înghesuindu-se în ea, cu picioarele 
încurcându-se printre ale lui Joan, care împinge deoparte o 
cutie, încercând să facă niște loc. 

În vreme ce se așază, Joan îşi aruncă privirile prin încăpere. E 
doar o ușă. Și singurul geam e prea sus, cu siguranță, încât 
cineva să poată vedea înăuntru. Îi vine mai ușor să se 
concentreze asupra spaţiului din jur - puncte tari și puncte slabe 
- decât să priceapă ce tot îngaimă fata despre condimente. 

În afară de vocea fetei, în cameră e liniște. Joan nu mai aude 
muzica de Halloween. Nu e sigură că-i place liniștea asta. 

Labele picioarelor ei, își dă seama, aproape că o ating pe 
femeia mai în vârstă, care e tăcută și atentă. Joan își strânge 
picioarele și-l așază pe Lincoln pe-o coapsă. Picioarele lui 
nimeresc în spaţiul dintre genunchii ei. 

— Erai aici când au intrat pistolarii în restaurant? șoptește 
spre femeie. 

— Nu, răspunde cu voce joasă femeia, eram la elefanţi. 
Aveam căști pe urechi și la început n-am auzit împușcăturile. 
Dar m-a găsit ea, cum v-a găsit și pe voi. 

— N-au știut, zice fata fără să vorbească în șoaptă, ca și cum 
ar sta pe o canapea undeva, bârfind la o pizza și uitându-se la 
Dansez pentru tine. Bărbaţii ăia. N-au știut că-s aici. Nici măcar 
nu s-au uitat prea bine. Asta-i ciudat. Nu te-ai fi gândit că or să 
se uite mai bine, că ar face o treabă serioasă, adică? Nu se 
presupune că ai un plan când te apuci de lucruri din astea? 

Fata folosește o mulţime de cuvinte. 

— N-ar trebui să vorbim mai încet? șoptește Joan. 

— De ce? zice fata și ridică ușor din umeri. De afară nu se- 
aude nimic. Crede-mă. Am încercat, fiindcă atunci când șefa 
vrea să facă pe cineva cu ou și cu oțet aici vine și-nchide ușa, și 
mai era o fată care mânca mereu prăjitură cu cacao, avea un fel 
de dependenţă de prăjitura asta, și ne-ntrebam toţi, adică... în 
fine, voiam să spun că eram aici când au intrat oamenii ăia. Nu 
era niciun client, chestie care-i de bine, fiindcă, na... Dar după 
ce au ieșit iarăși am deschis ușa și m-am uitat la ei cum pleacă 
și am văzut un bărbat și o femeie pe alee și-am auzit 
împușcături și i-am văzut cum cad. Dar poate s-au ridicat după 
aia. 

Joan trebuie să depună eforturi ca să urmărească ce spune 
fata. E ca și cum ar fi sosit într-o ţară a cărei limbă crede că o 


VP - 128 


vorbește, însă apoi vreun șofer de taxi ori portăreasă încep să 
vorbească cu viteză maximă și își dă seama că toate exerciţiile, 
toate CD-urile pe care le-a ascultat n-au pregătit-o pentru asta: 
cunoaște vocabularul și cu toate astea deslușește doar un 
cuvânt din trei sau patru. 

— Poate, îi zice fetei și surprinde privirea femeii cu părul alb. 

Se studiază una pe alta preţ de o clipă și Joan observă că, deși 
femeia poartă o bluză de trening, mai poartă și cercei de argint 
și un lănţișor, iar părul îi e coafat cu grijă - pare că, dacă l-ar 
atinge, ar reveni elastic la loc. Unghiile îi sunt îngrijite. Nimic 
strident - o culoare pastelată. Femeia are gust. Și nu-i plac 
exagerările. 

Joan bănuiește că-i genul de femeie care nu iese niciodată pe- 
afară înainte să-și dea fața cu pudră. 

li pare rău, acum, că s-a luat după fată. Nu vrea să fie aici. 

Fata își lasă pe spate capul îngreunat de păr și se uită ţintă în 
sus. Se leagănă ușurel, făcându-și codițele să-i miște pe umeri. 

— Aţi auzit că, dacă cineva te ameninţă cu arma și încearcă 
să te silească să te urci într-o mașină, zice fata, e mai bine să 
fugi cât poţi fiindcă șansele să fii omorâtă cu un glonţ, fie și de 
la doi metri, sunt de doar vreo șaizeci la sută? Și dacă ajungi la 
trei metri scad la patruzeci la sută? Așa că s-ar putea să te 
împuște, dar probabil n-o să te omoare. Și dacă distanţa e de 
vreo zece sau cincisprezece metri, șansele sunt foarte mici. 

Joan aruncă o privire spre Lincoln, care s-a mișcat pe piciorul 
ei. Pare absorbit de ceva ce aduce cu un zdrobitor de cartofi - 
nu știu cum de i-a ajuns în mână - însă adeseori ascultă cu mai 
multă atenţie decât își dă ea seama. N-are chef să intre în 
discuţii despre răni făcute de gloanțe. 

— Câţi ani ai? o întreabă pe fată. 

— Șaisprezece. 

Fata pare mândră de asta. Joan aproape că a uitat senzaţia - 
să te simţi încântat de vârsta ta. 

— Deci... ce s-a întâmplat? întreabă iarăși fiindcă, cu cât știe 
mai multe despre cei doi tipi înarmaţi, cu atât mai bine. Când au 
intrat oamenii ăia? 

Fata se lasă și mai mult cu spatele pe cutie. Falca i se mișcă 
uşor, ca și cum ar suge un drops mentolat ori ar mesteca gumă. 

— La început? La început am auzit un strigăt afară. Dar mai 
strigă lumea, știi? Puștii ăștia care tot aleargă... știi statuia cu 


VP - 129 


elefantul care stropește? Și îi lasă să dea de mâncare la girafe 
și, uneori, copiii se sperie de limbile lor. lar muzica e mereu tare 
și eu am, de obicei, treabă. După aceea n-a mai ţipat nimeni și 
totul a fost, un timp, destul de calm. Ai auzit împușcăturile? 

Vocea fetei e încă prea puternică. Joan se luptă cu impulsul de 
a o zgâlţăi bine. O să murim dacă mai vorbești așa, îi vine să 
zică. Inţelege, logic, ideea de ușă antifonată, însă logica nu face 
doi bani acum. 

Lincoln scapă din mână zdrobitorul de cartofi și se ridică să-l 
recupereze. Femeia mai în vârstă i-l întinde. ÎI ia precaut din 
mâna ei. 

Fata dă entuziastă din cap. 

— Nici eu. La început erau departe. Noi închiseserăm deja, cu 
ușa încuiată și tot, și eram aici, în spate, când am auzit pe 
cineva la ușă. 

— Șșșt, zice Joan neînstare să se abţină. Mai încet un pic. 

— Nu ne pot auzi, repetă fata. 

Femeia cu păr cărunt întinde o mână și atinge braţul fetei. Nu 
o atinge ușor, ci își lasă cu fermitate palma acolo, strângând 
degetele cu manichiura făcută. 

— Șșșt, zice femeia, cu o autoritate surprinzătoare în voce. 
Are dreptate. Nu vorbi așa tare. 

Fata pare surprinsă, însă dă din cap a încuviinţare. Femeia o 
bate ușurel pe braţ cu palma înainte de a-i da drumul. 

— Foarte bine, zice. 

Joan o analizează iar, reevaluând-o. 

— În orice caz, zice fata, șoptind în cele din urmă, turnam 
ketchupul în sticle... mereu îmi ajunge pe mâini și, orice ai face, 
te trezești că te-ai pătat pe braţe și pe încheieturi și nu observi 
decât după ce s-a uscat. Și am auzit un ciocănit în ușă și la 
început m-am gândit că e cineva care are nevoie la baie. 

Fata își întinde picioarele lungi, apoi le încrucișează unul 
peste altul ca pe o foiţă de origami. E mereu în mișcare. 

Lincoln se uită la fata acum, atent, cu ochii măriți. A uitat de 
zdrobitorul de cartofi. 

— Nu, zice fata pornindu-se iar pe mestecat, știi la ce m-am 
gândit de fapt? Ti-am zis că am lucrat la Hawaiian Ice? Doamna 
care-i patroană acolo vine la biserica mea. Oricum, e o bătrână 
care venea în fiecare sâmbătă... 

Fata se oprește, dar nu pare să aștepte vreo replică de la 


VP - 130 


ceilalţi. Pauzele fac parte din ritmul ei. 

— Și mereu voia să-mi atingă părul, continuă fata. Doamnele 
astea mai fac așa uneori, cele albe, nu vă supăraţi, dar nu se 
lăsa până nu-mi pipăia părul un pic și uneori venea mai târziu, 
iar eu aveam deja geamurile închise fiindcă se terminase 
programul, iar ea bătea la ușă până ce-i deschideam. 

De data asta, pauza pare o ocazie. Joan nu mai e sigură că 
fata se poate opri din vorbit. 

— Dar nu povesteai despre cei doi? intervine. 

— A, da. Și-am deschis ușa un pic - fata arată cu bărbia spre 
ușa solidă de după umărul ei - și-am văzut cum ăia dădeau cu 
picioarele în ușa laterală ca s-o deschidă și-am văzut arma. 
Părea o pușcă, sau cam așa ceva? Și-au intrat și-au început să 
azvârle cu chestii, o prostie, nu crezi? Adică, nici n-aș fi știut că- 
s acolo dacă nu făceau gălăgie. Însă când au intrat și-au început 
să facă totul zob, am încuiat ușa asta după mine. Broasca e pe 
dinăuntru. Cred că s-a și blocat cineva aici odată. O poţi descuia 
și de-afară, normal, dar îţi trebuie cheie, care-i doar una și e la 
mine. Deci suntem în siguranţă aici. 

Fata înghite ce mesteca. 

— Poartă pălărie, anunţă Lincoln. 

— Îţi plac pălăriile? întreabă fata atingându-și bereta. 

Lincoln dă din cap că da. Au trecut ani de când se uita pe 
trotuare, privind la mulţimea de pietoni și bicicliști, arătând cu 
degetul și numind obiectele de pe capetele oamenilor. Pă/ărie. 
Cască. Pălărie. Pălărie. Cască, striga în gura mare. 

— Eu nu i-am văzut cu ochii mei, zice femeia vârstnică, 
dezmorţindu-și cu o strâmbătură piciorul. M-aș fi dus drept spre 
ei dacă nu mă lua Kailynn de braţ. Tu? 

— Era aproape de ieșire când i-am văzut, zice Joan. Și m-am 
ascuns în căsuţa porcului-spinos. 

Femeia îi zâmbește lui Lincoln. E un zâmbet plăcut, complet 
detașat de tot ce se petrece în jur. 

— Și ai zis că ești tu porc-spinos? Cu ţepi ascuţiţi? zice femeia 
trecându-și un deget peste creștetul lui Lincoln, apoi 
retrăgându-și ca arsă mâna. Au! 

Lincoln râde. E un sunet bolborosit, care-o ia prin surprindere. 
Lumina ce vine pe geam cade pe faţa femeii, a cărei expresie e 
voioasă și atentă, iar Joan are o bănuială. 

— Ești cumva învățătoare? întreabă. 


VP - 131 


Femeia pleacă capul, schițând un surâs. 

— Gradul întâi. Treizeci și șase de ani în învăţământ. Anul 
trecut am ieșit la pensie. 

— La ce școală? 

— La gimnaziul Hamilton. 

La vreo petrecere sau serată. Joan ar zice: „A, dar am o 
prietenă care și-a dat amândoi copiii la Hamilton”, apoi 
amândouă ar continua în limbajul universal al pălăvrăgelii, însă 
un asemenea schimb de replici pare greșit acum. Nu vrea să se 
poarte ca și cum totul ar fi normal. Și nu vrea să știe mai multe 
despre oamenii ăștia. Nu-i nevoie de trâncăneală. 

Kailynn, a zis femeia. Numele fetei este Kailynn. 

— Când i-ai văzut pe cei doi, îi zice Joan lui Kailynn, ai văzut 
vreun semn că ar avea ostatici? 

— Ostatici? face fata. Păi de ce-ar împușca oameni dacă ar 
vrea ostatici? 

Joan clatină din cap. Nu are nicio noimă. Poate că e o pierdere 
de timp și energie să-ncerce să potrivească împreună piesele 
disparate. 

— Vrei să-ncerci șapca mea? îi zice Kailynn lui Lincoln. 

— Nu, mersi, zice el. 

Fata se răsucește și ridică capacul de carton al unei cutii din 
stânga ei. Cu foșnet de celofan, scoate de-acolo o punguţă. 

— Ştii ce-i aici? zice Kailynn. Am niște biscuiţi în formă de 
animale. 

Chiar și în lumina slabă, Joan vede lucind dinţii lui Lincoln. 


VP - 132 


7:32 p.m. 


Lincoln aproape că și-a terminat biscuiţii. Joan presupune că 
pofta lui de mâncare e un semn bun - ei, gândul că ar putea 
mânca ceva îi face gâtul să se contracte. 

S-ar putea să nu fie singura. Învăţătoarea a cedat în cele din 
urmă ofertelor repetate al lui Kailynn, însă n-a făcut nicio 
încercare să mănânce singurul biscuit pe care l-a scos din 
pungă. Il ţine între două degete, bătându-și de el unghia lăcuită. 

Kailynn însă nu pare să aibă o problemă de apetit. Tocmai a 
desfăcut încă o pungă. Se leagănă de la stânga la dreapta, 
făcându-și codiţele să se bâțâie dintr-o parte într-alta. 

Fata asta o înnebunește, încet-încet, pe Joan. 

— Știţi ce-aș vrea pe bune? spune Kailynn mestecând în timp 
ce vorbește. Pui fript. Poate niște piure de cartofi dulci și 
porumb, dar nu din ăla congelat. Aveţi acasă friteuză? 

Joan clatină din cap, la fel și învăţătoarea. 

— Îi tot rog pe ai mei, zice Kailynn, să-mi ia și mie una, fiindcă 
de obicei eu fac de mâncare la cină și, dacă tot fac puiul, ar 
trebui să pot decide și cum îl gătesc, nu? La tigaie nu iese la fel. 
Ei, poate mama o să se simtă așa de groaznic după toată 
povestea asta cu crimele că s-ar putea să-mi ia una. 

Nu-i răspunde nimeni. 

Kailynn își șterge mâinile de pantaloni și se uită la Lincoln. 

— Cum te cheamă, deci? 

— Lincoln, răspunde băiatul încă mestecând. 

— Ca pe Abraham Lincoln? 

— Da. 

Pe Joan n-o surprinde că fata n-o întreabă pe ea cum o 
cheamă. Nu-i mai pasă nimănui de nume acum. 

— Ştii cine-i Abraham Lincoln? întreabă fata. 

— Da, zice Lincoln. Președintele. A fost asasinat. 

Joan nu se poate abtine să nu-i zâmbească, știind că e ciudat 
să se lase fermecată de cuvântul „asasinat”, cu toate astea, câţi 
copii de patru ani cunosc cuvântul? E o reminiscență din vremea 
când iubea președinții - încă o fază care s-a dus -, când îi plăcea 
preferința lui Reagan pentru bomboane gumate și a lui Nixon 


VP - 133 


pentru bowling, iar lui Obama pentru baschet. Îi plăcea peruca 
lui George Washington și scaunul cu rotile al lui Franklin 
Roosevelt. Când se jucau de-a doctorul, ea îl consulta și-i 
spunea că are o infecţie la ureche sau o durere de burtică. lar el 
îi spunea că are poliomielită. 

Un meci de fotbal pe veranda din faţă: el voia să fie Gerald 
Ford, iar ea urma să fie Ronald Reagan. Gera/d Ford controlează 
bine mingea, ţipa el cu mingea la picior. Gerald Ford dă un șut 
și... marchează! Ronald Reagan încearcă să-i ia mingea lui 
Gerald Ford! Ronald trimite mingea afară din teren! 

— Ținea hârtii în pălărie, zice Lincoln. 

— Cum ai știut că eram afară, Kailynn? întreabă Joan. 

Se întreabă cât de vizibili erau acolo, pitiţi în întuneric, în 
vreme ce încerca să scaneze fiece centimetru din jur și să nu 
calce pe vreo frunză uscată. Își mai amintește și cafeneaua 
Koala, întunecată, pe unde au trecut pe drumul de ieșire din 
Zona de Pădure și de Joacă pentru Copii, cu scaunele suite pe 
mese și fără vreo urmă de viaţă, dar, firește, poate că înăuntru 
erau angajaţi de la zoo. Poate s-au înghesuit și ei în bucătărie ori 
s-au ghemuit pe sub tejghea, la câţiva pași de locul unde-și 
lipise ea palmele de ușă. Poate că a trecut de vreo duzină de 
oameni vârâţi în ascunzișuri, privind prin geamuri întunecate și 
poate că toţi au lăsat-o să treacă fără o vorbă. 

Degete mici întinzându-se, mânuţe fluturând. 

Le-ar putea spune celorlalte. Gândul i se tot ivește în minte. 
Le-ar putea spune despre bebeluș, ar putea chiar să se ducă, să 
ia copilul și să-l aducă aici, să se spele de păcate. Işi spune că 
nu poate, fiindcă dacă ar fi împușcată ce s-ar alege de Lincoln? 
Și dacă încăperea nu-i așa de bine izolată sonor și copilașul 
aduce moartea asupra tuturor? Dar nu de asta se abţine. 

Nu-și poate imagina cum ar fi să le spună. Nu-și imaginează 
cum ar fi să spună oricui. 

Kailynn îi răspunde. 

— Și atunci am auzit mașinăria de gustări, zice. Se simte 
vibrația prin perete. Uneori îmi mai iau câte ceva de acolo, în 
pauze. Am auzit sunetul ăla, m-am uitat afară și te-am văzut 
tocmai când te băgai între plante. Am așteptat un pic, am 
plănuit să te aduc înăuntru când treci iarăși pe lângă ușă, dar n- 
ai mai ieșit de acolo. Așa că am deschis ușa, am ieșit și te-am 
luat. Afară nu ești în siguranţă. 


VP - 134 


Joan încă nu-și poate da seama ce-i cu fata asta. Cu biscuiţii ei 
în formă de animale și trăncăneala aia continuă, nu pare tocmai 
eroina tipică. Dar și-a riscat viaţa să-i aducă înăuntru, în 
siguranţă - în privinţa asta nu încape îndoială. 

Kailynn își scutură firimiturile de pe pantaloni. 

— vă promit că n-au cum să intre aici. N-aveţi de ce să vă 
faceți griji. 

Poate că fata nu-i nici eroică și nici lipsită de minte. Poate e 

doar încrezătoare în sine în felul în care poate fi o adolescentă 
de șaisprezece ani. Işi scutură iarăși codiţele, de pe un umăr pe 
celălalt. Înainte și înapoi, înainte și înapoi. 
_ Joan își mută privirea. Se simte mai bine dacă nu se uită la ea. 
Invăţătoarea are o idee bună: stă acolo cu ochii închiși. Tăcută, 
separată. Incă ţine biscuitul neatins între degete, plimbându-l 
printre degete ca pe un talisman. 

Apoi, simțind parcă privirea lui Joan asupră-i, învăţătoarea 
deschide ochii. 

— Totul o să fie bine, zice pe un ton calm, ușor 
condescendent, făcând-o pe Joan să se întrebe de ce a deschis 
tocmai acum gura și de ce a ales tocmai cuvintele acelea. 

— O să fie? replică Joan, poate mai aspru decât ar fi fost 
cazul. 

— Dumnezeu nu ne-a adus așa de departe doar ca să ne lase 
să murim, zice învăţătoarea. 

Joan se silește să schițeze un zâmbet. Nu se obosește să-i zică 
femeii că nu crede că Dumnezeu i-a adus acolo. Și ce înseamnă 
asta, până la urmă? Dumnezeu i-a adus și pe cei doi descreieraţi 
cu puști? Corpurile întinse pe beton - a fost voia lui Dumnezeu? 

— Până acum am avut noroc, zice învăţătoarea frecându-și 
genunchiul cu palma. Cineva are grijă de noi. 

—E un gând plăcut, zice Joan, și acum sună ea 
condescendent. 

Adevărul e că se simte condescendentă și că îi displac coafura 
prea perfectă a femeii și răspunsurile ei naive, însă nu e vina 
femeii că ea crede în lucruri prostești. 

Joan mai încearcă o dată. 

— E plăcut să spui asta, zice, de această dată pe un ton mai 
adecvat. 

Apreciază că femeia se mulțumește să încuviințeze din cap și 
închide iarăși ochii. 


VP-135 


Lincoln leapădă punga goală pe jos și se ridică în picioare. 
Probabil că se simte mai relaxat, fiindcă se deplasează târându- 
și ușor picioarele, îndoindu-și și îndreptându-și genunchii, dar 
fără să desprindă tălpile de la pământ. Saltă așa până la 
peretele celălalt, unde cel mai probabil se va împiedica de 
capacul unei cutii desfăcute ce conţine farfurii de hârtie. Insă se 
bucură să vadă că se mai dezlipește un pic de ea. 

— O să te-mpiedici de cutia aia, îi zice Joan. 

— Ba nu, zice el. 

ÎI privește, în vreme ce fata își scutură codiţele alături. 

— Ştii ce făcea tata întotdeauna? zice Kailynn. Ne jucam de-a 
v-aţi ascunselea... 

— Nu poţi să taci? o întrerupe Joan. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu poţi să-nchizi te rog gura, măcar un pic? 

Regretă că a rostit vorbele de îndată ce-i ies pe gură, apoi 
observă expresia de pe chipul lui Lincoln și asta înrăutățește 
situaţia. 

— Mami, zice, cu ochii măriţi. 

Joan ia o gură de aer. Nu e sigură că l-a mai văzut vreodată 
dezamăgit de ea. lInvăţătoarea o privește ţintă și ea, 
dezaprobator. lar expresia de pe faţa lui Kailynn e și mai și. Fata 
se simte lezată. p 

— Ştiu că vorbesc mult, zice. Imi pare rău. 

— Nu, mie Îmi pare rău, spune Joan. N-ar fi trebuit să spun 
asta. Hai, povesteşte mai departe despre tatăl tău. 

Nu se așteaptă cu adevărat ca fata să continue cu vorbitul. Și 
pe undeva speră să fie genul hipersensibil și mohorât de 
adolescentă, care se posomorăște și se retrage în sine. Dar nu, 
fata asta e rezistentă. 

— Păi, rostește cu grijă Kailynn, temându-se parcă să n-o 
vadă pe Joan răzgândindu-se, ne jucam de-a v-aţi ascunselea. 
Eu și tata. lar eu și cu sora mea ne ascundeam întotdeauna, iar 
tata ne căuta, dar mereu făcea asta cu pași zgomotoși, ca să ne 
sperie, și respira greu, ca să te ia tremuriciul când îl auzeai că 
vine. Și deodată se făcea liniște complet și știai că-i aproape, că- 
i lângă tine și pac - mâna lui te apuca sub pat sau dădea 
deoparte cearșaful și tu nu te mai opreai din ţipat. Ce-i plăcea 
să ne sperie! Și mereu râdea, după aia. 

Joan crede că tatăl fetei e un tâmpit, nu că asta ar conta. 

— Odată, continuă Kailynn, mă ascundeam în debara și a 


VP - 136 


deschis ușa brusc, a smucit-o, iar eu am fost așa de surprinsă că 
am căzut cu spatele într-un raft, m-am tăiat la mână și mi-a dat 
sângele, mai mult sânge decât am văzut în viaţa mea. Și m-am 
pus pe bocit. 

— Și el a râs? întreabă Joan fără vreo intenţie anume. 

— Nu. M-a luat în braţe și-am văzut cât de rău îi părea, își tot 
cerea iertare, și mi-a pus un șervețel de hârtie pe tăietură și m-a 
așezat pe genunchi. Tot plângeam, și-atunci mi-a zis să fiu 
curajoasă, iar eu i-am zis că nu pot, fiindcă-mi curge sânge. lar 
el a luat un cuțit de pe masă și s-a tăiat pe braț, pur și simplu și- 
a făcut o tăietură în fața mea. li curgea și lui sânge și-a ridicat 
braţul și-a zis: „Hai să respirăm amândoi, copilaș, tragem aer și-l 
dăm afară. Impreună”. Și-așa am făcut. După aia ne-am pus 
plasturi cu leucoplast. 

Joan vede asta înaintea ochilor, mai clar decât ar vrea. Vede 
lacrimi curgând din ochii fetei, care probabil că avea codițe 
prinse cu elastic atunci când era mică, vede şi-un braţ mic 
însângerat și un tată făcându-se și el să sângereze. 

li zâmbește fetei. O fată care a văzut oameni cu arme în mâini 
și persoane prăbușindu-se moarte. O fată care a ieșit din 
ascunzătoare ca să ajute oameni necunoscuți. 

— Respiratul ajută uneori, zice Joan. 

Kailynn înclină gâtul, părul i se unduiește dintr-o parte într- 
alta și, în clipa aceea, mișcarea n-o mai irită pe Joan. E un tic de 
copil, își spune. O liniștește, poate, mișcarea aceea a părului. 

— Aș vrea să fie și el aici, zice cu voce domoală Kailynn. 

Joan se apleacă spre ea, mai aproape. E primul semn de când 
s-au baricadat împreună în încăperea asta, că fata înţelege cu 
adevărat că e aici, în mijlocul realităţii, simțind apăsarea 
momentului. 

— Mda, zice Joan. 

— Ai vrea să fie și tatăl tău aici? 

Joan se gândește la variante de răspuns. 

— Păi, zice, tata avea o mulţime de puști. 

Kailynn râde, un chicotit ușor doar. Joan simte că ceva se 
deznoadă în ea și nu știe dacă relaxarea asta e bună sau rea. 

— De ce gătești tu? întreabă. 

— Mama și tata lucrează până târziu, zice fata. Și mie îmi 
place să gătesc. 

— Fata mea făcea prăjituri, zice învăţătoarea, cu ochii închiși. 


VP - 137 


Cinci sau șase straturi. Încă de când era mică. Din cele pe care 
le vedeţi prin cofetărie. 

Joan o studiază. Femeia pare îndeajuns de relaxată cât să 
poată aţipi în orice clipă. Părul îi e neted, bine aranjat, iar 
pandantivul de pe lănţișorul elegant stă așezat perfect pe gâtul 
ei. E incredibil de calmă. Poate se roagă. Și Joan poate admite 
că e tentant să crezi că cineva de sus veghează. Că Dumnezeu 
e cu ei. l-ar plăcea să creadă asta. Își învârte ideea în minte 
când Lincoln, care tot ţopăie pe-acolo, dintr-o parte într-alta, ca 
un derviș lipsit de coordonare - cade pe spate după ce a dat 
peste cutia în privința căreia l-a avertizat deja. 

Camera e scăldată în lumină. Joan e confuză și orbită pentru o 
clipă, apoi își privește fiul și vede întrerupătorul chiar deasupra 
buclelor sale încâlcite. Se întinde spre el și-l trage de lângă 
perete, izbind cu palma întrerupătorul și stingând becul din 
tavan. 

Stau tăcuţi în beznă. 

Se aude respirând. Închide gura, însă se aude și mai rău când 
dă aerul afară pe nas. Găsește mâna lui Lincoln ș. - și 
împletește degetele printre ale lui. 

Nu se mișcă din poala ei. Stau așezați cu toţii, așteptând. 

— A fost doar o secundă, zice Kailynn, și e probabil cea mai 
mare pauză de vorbit pe care a făcut-o de când au intrat în 
încăpere. 

Joan e bucuroasă că-i aude vocea. 

— Nu contează, zice învăţătoarea. Suntem bine. 

Joan apreciază efortul pe care-l fac amândouă. 

— Mami? zice Lincoln, cu voce tremurătoare. 

A avut grijă să nu-i zică niciun cuvânt de mustrare, însă 
cumva a priceput el, de la ea sau de la femeile celelalte. A mai 
auzit despre copii că sunt precum câinii: pot mirosi frica. 

— E-n regulă, zice. E-n regulă. Suntem toţi în regulă. 

O cameră unde lumina s-a aprins și s-a stins. E ca un afurisit 
de far care-i cheamă pe toți. 

— E-n regulă, repetă strângându-i mâna. 

Degetele lui sunt mici. 

E așa de mic. 

li simte încheieturile moi ale degetelor - încă n-are pe nicăieri 
piele asprită ori bătături, nici măcar pe la coate sau călcâie, și 
uneori își trece degetul peste ele după baie, doar ca să vadă 


VP - 138 


dacă s-a întărit pielea, sperând că nu, și simțindu-se vinovată 
pentru speranţa asta, fiindcă firește că așa ar trebui, până la 
urmă. Simte degetele moi și unghiile tari și netede în palmă și 
asta dezmembrează ceva în ea, ceva ce s-a frânt cu ore în 
urmă, însă până acum a izbutit să ţină laolaltă. 

A refuzat să se gândească la asta: Lincoln ar putea să moară. 
___Nu se poate gândi la asemenea lucruri și să mai funcţioneze. 
Insă e nevoită să funcționeze și n-a vrut niciodată să fie una 
dintre femeile alea care nu-și lasă copiii să mănânce blat de 
prăjitură crud sau să se ducă până în josul străzii neînsoţiţi. 
Trebuie să-ți ţii în frâu această groază, altminteri n-o să poţi 
îndura în veci să-ți vezi copilul ieșind pe ușă. Și uite-i aici, unde 
moartea le rânjește în față, cu botul însângerat, iar ea nu s-a 
gândit la asta, nu cu adevărat, fiindcă are o idee vagă la ce ar 
duce asta dacă ar permite, genunea uriașă care s-ar căsca. Așa 
faci când ai un copil, te expui ocaziilor de a suferi crâncen și- 
apoi încerci să pretinzi că n-o să se-ntâmple. 

Se concentrează asupra mâinii lui, gândindu-se la cum râde el 
ca eroii negativi, mubhahaha, și la cum zâmbește când se 
trezește din aţipeală și-o vede aplecată asupra lui. Groaza dă 
înapoi. 

In vreme ce se gândesc toate, probabil, la ceva de spus care 
să umple tăcerea, afară se aud pocnete, focuri de armă, 
suficient de depărtate cât să pară niște pocnitori doar. 

Apoi e un cor de bubuituri și explozii mărunte. Se aude o voce 
care bolborosește ceva, atât de tare încât Joan crede că e și un 
megafon implicat. Și tocmai când pune totul cap la cap, aude un 
soi de bufnitură pe care n-o poate identifica. Îi amintește de 
zăngănitul unor tăvi de copt scăpate pe jos. Cacofonia e 
polifonică și se extinde. Ştie ce trebuie să-nsemne asta, toate 
focurile de armă, toată zarva și ţipetele. 

In sfârșit se-ntâmplă ceva. Vine cineva după ei. Ar trebui, 
sigur că da, să simtă ușurare sau încântare, însă nu se simte 
cuprinsă de nicio emoție specială. 

— Vedeţi? spune Kailynn zvâcnind din cap în direcţia ferestrei. 
Poliţia. 

— Mda, face Joan. 

— O să ajungă curând aici, zice fata. 

— Mda, zice iarăși Joan trecându-și un picior peste celălalt. 

Vrea să se ridice. Să se miște. 


VP - 139 


Mâna îi nimerește în ceva lipicios de pe podea. O ridică, sigură 
că a văzut șervețele de hârtie pe undeva prin preajmă, iar 
Kailynn o prinde de cot. 

— Te-ai rănit, zice fata văzând, de unde se afla, pielea jupuită 
de lângă încheietura mâinii lui Joan. 

— Nu-i grav, zice Joan. 

— N-ar fi bine să se infecteze, spune Kailynn. N-avem aici 
chestii, dar măcar să pui ceva pe ea. 

Până să zică Joan ceva, fata s-a săltat către tejghea și a 
deschis un sertar. Se lasă iar pe podea cu o cârpă subţire și albă 
de spălat vase și începe să-i înfășoare lui Joan încheietura. 

— E curată, zice. 

Mișcările ei sunt surprinzător de eficiente, ceea ce o împiedică 
pe Joan să obiecteze. Se mulțumește cu privitul, în vreme ce 
fata leagă bine cârpa și-o înnoadă cu două smucituri iuți. 

— Vezi? zice Kailynn lăsându-se pe spate sprijinită în cot, cu 
codiţele atingând gresia. Mai bine? 

— Da, spune Joan. 

Și e adevărat că rana e mai puţin neplăcută acum, cu pânza 
strânsă peste. 

Încă își cercetează încheietura bandajată, când un foc de 
armă explodează în încăpere, bubuitor, un vuiet cu totul altfel 
decât până acum. Joan zvâcnește speriată, cade pe spate și dă 
tare cu capul de marginea tejghelei, iar brațele ei îl cuprind 
strâns pe Lincoln, suficient de tare cât să-l facă să se zbată. 
Șuieratul gloanţelor se aude împrejur, aude ecoul în capul ei ca 
pe un zăngănit de talgere. 

O aude ţipând pe Kailynn, Lincoln urlă și el ceva în urechea ei, 
însă nu deslușește ce. 

Zgomotul e dureros de-a binelea și-i ia o clipă ca să se opună 
impulsului de a-și lipi palmele de urechi. De a-și lipi palmele de 
urechile lui Lincoln. S-a răsucit, e cu spatele spre ușă acum, iar 
Lincoln e adăpostit de curbura corpului ei. 

Un gând coerent: cineva a intrat în restaurant. Cineva e 
dincolo de ușa de metal, încercând să intre. Simte zgomotul 
vibrându-i în dinţi. La fiecare glonţ tras, e sigură că glonţul va 
pătrunde prin ușă. 

Împușcăturile se opresc. Au fost vreo duzină, poate. Apoi 
reîncep, aproape instantaneu. 

Kailynn a sărit în picioare și s-a tupilat în cel mai îndepărtat 


VP - 140 


ungher al încăperii, cu cutii răsturnate pe lângă ea, cu filtre de 
cafea și pahare de carton revărsându-se. Învăţătoarea s-a 
ridicat și ea aproape complet, iar mâinile i s-au încleștat de 
tejghea. 

Joan nu se simte atât de sigură. Ușa e doar de oţel. Nu e nimic 
magic. Trebuie să existe o limită în ce poate să îndure. Își atinge 
fața, întrebându-se dacă nu cumva plânge, însă nu. Ar fi 
pierdere de vreme plânsul. A învăţat, pe parcursul serii, să-și 
țină dinţii descleștaţi. Să respire adânc, regulat. 

Respiratul ajută. 

Impușcăturile încă îi răsună în urechi. 

— Fereastra, șoptește și deodată s-a ridicat și l-a suit și pe 
Lincoln pe tejghea. 

Se suie și ea lângă el, împinge în geam și-l deschide, slavă 
Domnului, aproape fără efort. Doar o zvâcnire a încheieturii și 
mânerul se mișcă: geamul se deschide spre în afară, însă se 
blochează după câţiva centimetri. Spaţiul între fereastră și 
cadru e suficient de mare ca să încapă Lincoln, dar nu și ea. 
Focurile de armă nu au început iar - poate bărbaţii pun la cale 
ceva? Și de ce n-au zis o vorbă? N-ar trebui să fredoneze 
cântecele cu rimă? Şi sunt oare lângă ușă, ori vreunul așteaptă 
după fereastra asta? - apoi aude un sunet nou, un bufnet mai 
greu în ușă. Il pune pe Lincoln să stea nemișcat pe tejghea, în 
timp ce ea se întinde spre geam. 

Lumina e puternică acolo. Mai degrabă corpuri de iluminat 
decât raze de lună. Ridică ochii și vede buburuze, cerculețe 
mici, negre, presărate pe tavan. 

— Haideţi, le zice celorlalte, mai mult îngânând vorbele decât 
rostindu-le deslușit. 

N-are de gând să ţipe ca să acopere gălăgia. 

Kailynn pornește spre ea, ridicând un picior pe tejghea, 
căţărându-se iute, într-o străfulgerare de coate și genunchi. 
__Bubuitul - e un berbece? - îi vibrează prin craniu. 
Invăţătoarea clatină din cap. 

Joan își ţine o mână pe Lincoln, iar cu cealaltă îi face semne 
disperate, însă învăţătoarea clatină mai departe din cap. 

— Nu pot să... începe să zică femeia, iar celelalte cuvinte îi 
sunt acoperite. 

După care zgomotul se schimbă - e tot un bufnet, însă are alt 
ton. E un alt fel de impact asupra ușii. Se aude un zăngănit și un 


VP - 141 


pocnet metalic. 

Preţ de o clipă totul e liniștit - pace cerească - apoi ușa se 
mișcă. Abia dacă se întredeschide, de-un deget doar. Se mișcă 
atât de puţin, încât Joan crede, mai întâi, că nici n-a mișcat. Insă 
ușa își continuă mișcarea, încetișor, și Joan știe atunci că se 
deschide, își coboară privirea spre fiul ei și vede o firimitură pe 
obrazul lui. Kailynn e lipită de spinarea ei, caldă, tremurând, iar 
învăţătoarea stă cel mai aproape de ușă, la perete, iar lumina îi 
cade pe păr, făcându-l să lucească. Momentul se prelungește, 
încetinind tot mai mult și mai mult, apoi ușa se deschide cu 
totul, se dă de perete izbindu-se de rafturile din spate ei. 

Un bărbat e acolo. 

Joan nu se poate opri să nu-și spună că a avut dreptate: abia 
dacă-i poţi spune bărbat. Poate că nici nu se bărbierește încă. 
Nu poartă bocanci, cum și-a închipuit, ci teniși. 

O secundă. 

Două secunde. 

Se lasă să alunece în faţa lui Lincoln, cu picioarele 
bălăbănindu-i-se de pe tejghea. Crede că-l blochează cu totul, 
că poate e o șansă ca trăgătorul să nu-i observe băiatul - ar 
putea, cine știe, să-l împingă pe geam? Fără să fie văzut? In 
spatele ei e un set de cuțite, la vreo jumătate de metru, deși nu 
vrea să se uite într-acolo. 

Se uită, în schimb, la tipul acela. Face un efort să treacă cu 
privirea dincolo de ţeava lungă a armei pe care o ţine ridicată 
spre ei toţi - spre învăţătoare - însă reușește. 

In cealaltă mână are un topor, însă chiar când se uită ea 
azvârle toporul în spate. Geaca îi e prea mare, blugii prea 
strâmţi și burta îi e ușor rotunjită peste ei. E îndesat, însă are 
ceva molatic. Pipăie pe tejghea, în spatele ei, încercând să-și 
dea seama cum - chiar dacă ar reuși să înșface un cuţit fără ca 
el s-o vadă - cum să ajungă la el înainte s-o împuște și, dacă o 
împușcă, mai poate totuși să-l înjunghie, chiar dacă e pe 
moarte? Crede că durează câteva clipe până ce corpul știe că 
moare. Câtă forță i-ar trebui ca să-i vâre cuțitul în inimă? Sau 
poate în gât ar fi mai ușor, e mai moale, nu i-ar sta coastele în 
cale. În vreme ce gândește toate acestea, fluturând orbește din 
degete în spatele ei, încearcă să-i zărească faţa. 

Trei secunde. 

Patru secunde. 


VP - 142 


Nu vede suficient. Bărbatul are capul înclinat spre piept și nu-i 
zărește decât sprâncenele stufoase, negre. Umbrele o 
frustrează, n-o lasă să vadă detaliile. Ar vrea ca tipul să se uite 
la ea. Arma lui e îndreptată spre pieptul învăţătoarei, însă el 
încă se uită spre podea. 

Joan vrea să-i vadă faţa. 

Degetele îi nimeresc suportul de cuțite, cuprind un mâner. Să 
scoată cuțitul sau să-ncerce să-l treacă pe Lincoln prin geamul 
deschis. Însă dacă face asta, dacă se mișcă așa de repede, va 
atrage cu siguranţă arma spre ea - și poate că-i deja prea târziu, 
fiindcă omul cu armă ridică, în cele din urmă, privirea. 

Se uită lung la învăţătoare. Fără să se răsucească, întinde 
mâna în spate, palma i se lipește de perete, și bâjbâie așa până 
ce găsește întrerupătorul și îl apasă. Camera se luminează iar, 
făcând-o să mijească ochii, încercând să se adapteze la 
strălucirea orbitoare. _ 

Nu și-a mutat privirea de pe învățătoare. Invăţătoarea se uită 
și ea la el, clipind în lumină, cu pieptul ridicându-se și coborând. 

Cinci secunde. 

Șase secunde. 

Ţeava armei coboară. 

— Doamna Powell? zice. 

Învăţătoarea îl privește fără să se miște sau să vorbească. 
Colanţii elastici i s-au ridicat pe picior, dezvăluind o gambă 
albicioasă. Stă arcuită, cu spatele lipit de tejghea, lăsând la 
vedere, ițit pe sub bluza de trening, un petic de piele de pe 
burtă. 

Lincoln se foiește și piciorul lui o lovește pe Joan în coaste. 

Spune ceva, îi zice în gând învăţătoarei. Fă ceva. Oricine ai fi, 
Zi-i că ești doamna Powell. 

Învăţătoarea își îndreaptă postura. 

— Da, zice în cele din urmă, cu voce nespus de calmă, și-și 
trage bluza de trening acoperindu-și stomacul. 

Învăţătoarea e singura dintre ei care s-a mișcat. Joan strânge 
în pumn mânerul cuţitului, însă nu s-a mișcat ca să-l tragă din 
toc. Își îndreaptă privirea spre Kailynn și vede licărul umed al 
obrajilor fetei. Vede că picioarele fetei tremură, de frică sau de 
la încordarea de a-și sprijini atâta vreme greutatea pe vârfuri. 

O buburuză cade de pe tavan. 

— Da, repetă învăţătoarea la fel de calm ca mai înainte. Sunt 


VP - 143 


Margaret Powell. 

Trăgătorul își ia mâna stângă de pe armă, desfăcând ș 
strângând degetele. larăși și iarăși. Apucând nimicul. 

— Sunt Rob. Robby, zice și vocea îi e destul de tare pentru ca 
Joan s-o recunoască. 

E ucigașul colobusului. 

Se oprește încruntându-se, supărat poate pe el însuși că și-a 
rostit numele. Joan se gândește că poate își va corecta greșeala 
împușcându-i pe ei toți, însă el nu face decât să se uite la 
propriile-i picioare, să coboare și mai mult țeava puștii și să 
vorbească iar. 

— V-am avut în clasa a treia, zice. Robby Montgomery. 

Învăţătoarea tace din nou. Prea e tăcută. Ar putea să-i spună 
ceva drăguţ, însă e limpede că nu se pricepe la strategie. Poate 
e înlemnită de groază ori poate nu vrea să admită că nu și-l 
amintește. Se uită la el însă, la părul lung, ondulat dincolo de 
guler, la geaca lăbărţată și la armele lui: carabina în mână, un 
soi de pistol sub geacă și încă ceva, mare, trecut cu o curea 
peste spinare. 

Mâinile învăţătoarei încă mai strâng materialul bluzei de 
trening. 

— Robby, zice doamna Powell. 

El dă din cap. 

— Robby Montgomery, continuă ea. 

Bărbatul se uită la toţi, însă în treacăt. Îi aruncă o privire lui 
Kailynn, încă ghemuită pe tejghea. Se uită la Joan și, când 
înclină capul, Joan și dă seama că îl poate vedea și pe Lincoln 
peste umărul ei. 

Apoi omul face un pas înapoi, sprijinindu-se de cadrul ușii. 

— Pe aici, zice cu o voce sonoră, care umple camera. Afară. 

Acum se uită iarăși la învăţătoare, la doamna Powell, și nu-i 
clar dacă-i include pe toţi în ordinul dat, ce fel de ordin va fi fiind 
și acesta. Se poate s-o cruţe pe învăţătoare și să se-ntoarcă 
după ei. Sau poate pe ea o s-o împuște prima, apoi se va 
întoarce după ei. 

Însă când doamna Powell pășeşte spre ușă, Robby 
Montgomery le face și lor semn s-o urmeze. Joan se lasă să 
alunece spre podea, îl ridică pe Lincoln în braţe, cu mișcări 
lente, în timp ce încearcă să decidă dacă să ia cu ea unul dintre 
cuțite. Apoi se îndepărtează, tot nesigură, și a pierdut ocazia. 


VP - 144 


Aude pe podea picioarele lui Kailynn și-l proptește pe Lincoln 
peste șold. 

Joan pășește printre pahare de carton. Se concentrează 
asupra podelei. Când ridică iarăși privirea, vede că Robby 
Montgomery o atinge pe învăţătoare. Pune palma pe braţul ei în 
vreme ce femeia trece prin cadrul ușii. 

— Nu mă mai ţineţi minte, așa-i? zice. 

Doamna Powell își coboară privirea spre mâna lui, iar Robby îi 
dă drumul. Învăţătoarea, ca de obicei, își găsește greu vorbele. 
Insă odată ce și-a retras palma, întinde și ea brațul și-i atinge 
încheietura cu două degete. 

— Stăteai lângă băiețelul ăla care-și punea lipici în ureche, 
zice. Harrison... Harrison și nu mai știu cum. ȘIi-ţi plăcea să mă 
ajuţi să prind afişele de panou în capse. Orice fel de capsat. Îți 
plăcea și să scoţi capsele, ziceai că arată ca... 

— Dinţii de vampir, zice el zâmbind. 

— Mami? zice ușor Lincoln, cu răsuflare caldă și iz de brânză. 

Știe că-l interesează referirea la vampiri. Însă îl vede pe 
bărbatul înarmat zâmbind și priveliștea e stranie, o face să se 
gândească că poate nu-i așa de diferită de Lincoln - nici ea nu 
crede că răufăcătorii ar trebui să fie veseli. 

Apoi Robby Montgomery le face un semn din cap și pornesc. 
Joan se ia după doamna Powell pe culoar, încercând să nu-l 
atingă în trecere pe Robby Montgomery sau arma lui. În spatele 
ei e Kailynn. Simte palma fetei pe braț, un pic deasupra 
bandajului. 

Ajung în hol, cu licărul întunecat de oțel al bucătăriei în faţă. 

— Știţi ce, zice Robby Montgomery, trebuie să vă duceţi 
altundeva. Nu aici. Vine poliția încoace, pe la intrare, dar nu 
mergeţi acolo. Încă se trage. 

— Cine trage? întreabă doamna Powell. 

— Poliţia, zice el pe un ton lipsit de încordare. Și Destin. Asta 
dacă n-a murit, dă-i pregătit ca lumea, și poliţia n-ar mai trage 
dacă ar fi murit deja. 

— Cine e Destin? întreabă doamna Powell. 

În vocea ei e o anume afectare - de parcă s-ar gândi dacă să 
aprobe sau nu partenera aleasă de băiat la balul de absolvire - 
care e aproape caraghioasă. 

— Destin e vedeta filmului nostru, zice Robby Montgomery cu 
o voce care nu-i alui. 


VP - 145 


E o voce de crainic TV, excesiv de dramatică. 

Joan se depărtează de el cu un pas. Nu-i plac vocile lui 
imitate. 

Doamna Powell se-ncruntă, iar Robby Montgomery pare să 
observe asta. Când vorbește din nou, o face normal. 

— Dacă vedeți un tanc cu picioare, ăla-i Destin. Și-a făcut rost 
de chestii mişto: vestă antiglonț care rezistă la gloanțe de 
calibru mare, cască Blackhawk și tot tacâmul. N-aţi vrea să dați 
peste el. Și mai e Mark aici, cu mine, doar că iarăși a șters-o pe 
undeva. Norocul vostru. Haideţi. Trebuie s-o luăm din loc. 

— Mami? șoptește iarăși Lincoln. 

— Nu acum, îi șoptește la rându-i Joan, atât de încet că abia 
se poate auzi ea însăși. 

Le dă drumul. 

li lasă să plece. 

Gândul e așa de copleșitor că, mai întâi, se blochează. Și chiar 
și după aceea îi e greu să priceapă ce tot spune. Sunt trei 
persoane implicate, inclusiv băiatul ăsta, iar el le rostește 
numele ca și cum n-ar conta. N-ar trebui, firește, să dea 
asemenea detalii. Joan se întreabă dacă el pricepe pe deplin ce 
se petrece. Ce s-a întâmplat și ce urmează să se-ntâmple. Ori 
poate că știe ce se va întâmpla și de aceea nu-i pasă că spune 
numele. 

Ultimul gând e suficient de tăios ca s-o facă să se uite în 
urmă. Se uită la paharele răspândite, întoarse cu fundul în sus 
ca niște turnulețe de castele de nisip. Se uită peste umăr la 
cuţitele care-s prea departe acum. Al treilea bărbat, Destin, nu 
pare tocmai uman. Își imaginează un monstru dintr-un film cu 
Arnold Schwarzenegger. Monștrii nu se lasă îmblânziţi de 
învăţătoare bătrâne. 

— Poliţia... începe să zică, însă se pare că Robert Montgomery 
nu vrea să discute decât cu doamna Powell, fiindcă îi taie vorba 
cu o privire. 

— Incolo, zice arătând cu arma spre ușa din latura 
restaurantului. leșiți pe acolo și apoi mergeţi spre leii de mare. 
Știți unde-s leii de mare? 

Așa că o apucă toţi, în șir, spre ușa aceea - Kailynn în faţă, 
Lincoln și cu ea în mijloc, doamna Powell în spate cu Robby 
Montgomery. Ușa abia dacă se mai ţine în balamale - probabil 
că a forțat-o - și e surprinsă că nu l-a auzit spărgând-o chiar și 


VP - 146 


aflaţi după ușa lor de metal antifonată. 

Afară, automatele de sucuri luminează psihedelic, în contrast 
cu penumbra din restaurant. Dincolo de copaci se aud încă 
împușcături și strigăte. Frunzele bananierului se îndoaie, și ea o 
apucă pe alee. 

— Mai repede, strigă Robby Montgomery, iar Joan grăbeşte 
pasul. 


VP - 147 


AA IAA A kk kk 


Margaret Powell știe prea bine că ar putea muri în 
următoarele câteva minute, împușcată în spate de unul dintre 
elevii ei. Nu e din cale-afară de surprinsă. 

Kailynn și femeia cealaltă se mișcă mai repede decât ea, se 
depărtează tot mai mult, însă Robby e la doar un metru de ea. li 
aruncă o privire peste umăr, încercând să nu bată la ochi. Pare 
să imite un soldat din Vietnam, furișându-se la dreapta și la 
stânga pe după copaci, lucru care, într-o altă circumstanţă, ar fi 
ridicol. Incă nu și-a dat seama dacă o protejează ori dacă o 
conduce spre măcel. Nu e sigură nici că el știe. E limpede că-i 
psihopat. Sau ceva suficient de înrudit cu un psihopat cât să nu 
fie mare diferență. Că doar și Hitler se purta frumos cu câinii, 
nu? 

Genunchiul îi zvâcnește dureros. Uneori să stea jos e mai rău 
decât să stea în picioare. _ 

Au trecut de mult de umbra acoperișului. Incă se aud focuri de 
armă, sporadic, din partea din faţă a grădinii zoologice. Și Robby 
e încă în spate, pe urmele lor. Nu s-a așteptat să se ţină așa de 
aproape. Incetinește, privește iarăși în spate și de data asta nu 
încearcă să ascundă faptul că l-a observat. 

— Vii cu noi? spune. 

El clatină din cap, însă se apropie. E înalt, deși are ceva 
grăsime pe el. Arma i se leagănă în mână ca un detector de 
metal sau altceva ce nu omoară oameni. 

A început să creadă că e mai bine să vorbească cu el. Cu cât îi 
aude mai mult vocea, cu atât va trebui să accepte că ea eo 
persoană reală. O persoană care i-a corectat scrisul și l-a ajutat 
să-și lege șireturile. (Nu-și amintește să fi făcut asta, dar își 
închipuie că a făcut-o pentru toţi elevii la un moment dat.) 

— Mergeţi prea încet, zice el. Trebuie să vă grăbiţi. 

Se oprește cu totul și se-ntoarce spre el. 

— Am șaizeci și opt de ani, zice. Mă doare genunchiul. Mai 
repede nu pot. 

Femeia cu copilul s-a oprit în faţă, cu băieţelul în braţe. Se 
uită peste umăr. Margaret își dorește ca femeia să nu se fi oprit. 


VP - 148 


— Vino lângă mine, Robby, zice folosindu-și vocea de 
învăţătoare, care a funcţionat cu toţi copiii care i-au încăput pe 
mână. 

E sigură că i-a transmis că și-ar dori un pic de tovărășie: asta 
merge de obicei cel mai bine cu copiii cu probleme, cu copiii răi, 
cei la care alte cadre didactice ar ţipa sau i-ar trimite în biroul 
directorului. Puștii ăștia sunt cei care vor mai multă atenţie și 
ăsta este secretul ca să-i câștigi de partea ta. 

Firește, nu vrea tovărâșia lui. Adevărul e că nu vrea să-l știe 
acolo, suflându-i în ceafă. Vrea să-l aibă sub ochi. Încă un 
secret: întotdeauna îi pui pe copiii scandalagii cât mai aproape 
de catedră. 

Nu e surprinsă că i-a fost învățătoare. A avut fantezii despre 
așa ceva - și-a imaginat, de nenumărate ori, că vreun tâlhar o 
ameninţă cu arma și-i cere poșeta, doar pentru a spune, apoi: 
„Ei, dar dumneavoastră sunteţi, doamnă Powell?” A avut atâţia 
copii la clasă - mii, de-a lungul anilor - și pe toţi în același oraș, 
așa că mereu se întâlnește cu foști elevi, prin malluri, 
restaurante și parcări. Toţi copiii ăia de opt ani transformați în 
bărbaţi în costume și-n femei purtând botine cu toc. 

„Doamna Powell!” zic mereu, întotdeauna zâmbind, și 
niciodată n-are habar cine-or fi pentru că, firește, sunt adulţi 
acum, însă știe că i-au fost elevi din felul în care îi rostesc 
numele. 

Uneori și-i amintește. Uneori ține minte chiar în ce bancă au 
stat sau ce i-au adus de Crăciun. O îmbrățișează și-i spun că 
sunt avocaţi, doctori, vânzători de mașini, că au trei fete sau un 
băiat la facultate. Vor ca ea să știe ce s-a ales de ei. 

Mai sunt și alţii. Unii care n-au venit să o abordeze, dar de 
care știe ce s-a ales. Demetrius Johnson a fost primul dintre 
criminali. A omorât un băiat certându-se pe un televizor. Când i- 
a fost elev a lovit o fetiță, suficient de tare cât să-i facă piciorul 
să sângereze. Însă se pricepea să rezolve puzzle-uri, un real 
talent, care ar fi putut să însemne ceva. Mai era Jake Harriman, 
fusese cel mai dulce băiețel, niciodată nu-i dăduse bătăi de cap, 
dar familia lui era soi rău și venea la școală învinetţit. Îi spusese 
directorului, asistenții sociali se duseseră acasă la băiat, însă 
fără vreun rezultat. Apoi, câteva decenii după, îi văzuse faţa la 
știri după ce omorâse o femeie în parcarea unui supermarket și-i 
furase mașina. Condamnat la moarte. Horace Lee Block era 


VP - 149 


gălăgios și nu putea sta locului, avea în el ceva rău încă de pe- 
atunci și trebuia să-i desprindă mâinile de pe ea când o 
îmbrățișa. Condamnat la moarte. 

Le vede numele prin ziare și se uită ţintă la fotografiile de la 
știri, de nerecunoscut. Are printre foștii elevi, din calculele ei, 
patru ucigași, șase violatori și nouă jefuitori armaţi. Nu ar vrea 
să le știe numărul, dar n-are încotro. Trei dintre băieţii și fetele 
ei au fost uciși, inclusiv o fetiță al cărei soţ i-a dat foc. Ține 
minte o coadă lungă, împletită, prinsă cu elastice din cele cu 
biluțe de plastic în capăt. Toate astea sunt oribile și, de multe 
ori, văzând poza de la poliţie a vreunui monstru cu ochi morți și 
amintindu-și de băieţelul slăbuț cu coate cenușii care a fost 
odată, i-a venit să se lase de profesorat, fiindcă partea cea mai 
rea e că nu se simte tocmai șocată de faptele lor. Sunt pe 
drumul acela încă de dinainte să-i cunoască ea. Când vin la ea 
furioși și posomorâţi, plini de cuvinte grele, de obicei și părinţii 
lor sunt furioși și posomorâţi, plini de cuvinte grele, violenti. 
Când ajung la ea disperaţi, pustiiţi, părinţii lor sunt disperaţi și 
pustiiți. Vede, de obicei, în ce direcţie o vor apuca și n-are ce să 
facă în privința asta. A mai încercat uneori, dar e ca suflatul 
peste o casă de cărămidă ca s-o dărâmi. 

les din clasa ei și nu se mai uită înapoi. Se duc. 

Insă Robby... Nu are nicio noimă, deși încă încearcă să și-l 
amintească limpede. Nu se putea opri din vorbit, asta știe. 
Bietul, avea o voce așa de sonoră de parcă n-ar fi existat la ea 
buton de volum, așa că-l prindea mereu vorbind în oră, în timp 
ce alţi copii izbuteau să trăncănească în șoaptă. Era inadaptat 
social, însă nu reprezenta o problemă de disciplină. Se gândește 
la un băieţel îndesat care râdea prea tare la glumele altora și 
zicea „da, doamnă” ori de câte ori îi cerea să nu vorbească. 
Respecta regulile, își zice Margaret. Nu, nu regulile - voia să îţi 
facă pe plac. Efectul era același, însă motivele erau diferite. 

Simte momentul în care Robby i se alătură: corpul lui emană 
căldură. Miroase un pic a ceapă. 

— De ce ne grăbim așa? îl întreabă cu voce domoală, 
amintindu-și cum se oferea să o ajute cu panoul de afișaj, dar 
fără să se poată gândi la vreo discuţie avută cu el. 

— Mark, zice Robby. In parte din cauza lui. O să vină încoace. 

— E prietenul tău? 

— Da. 


VP - 150 


— Dacă e prietenul tău, zice cu șovăială Margaret, i-ai putea 
spune să nu ne împuște? 

Se uită înaintea ei, nu la el. Durează ceva până să-i răspundă. 
Trec pe sub coroana largă a stejarului și văd un șir de 
indicatoare, de săgeți ce nu se pot desluși în întuneric, însă știe 
că ei urmează calea însemnată cu IEȘIRE ZOO. 

— Are ideile lui, zice Robby în cele din urmă, ridicând apoi 
arma. 

E pe cale să ţipe un avertisment către ceilalţi, însă o tot ridică, 
și-apoi trage câteva focuri spre crengi, făcând-o să simtă că i-au 
plesnit timpanele. Își atinge urechile, căutând sânge. 

Abia îi aude vocea când Robby răcnește. 

— Staţi la vedere! strigă, iar Margaret își dă seama că femeia 
cu băiatul și Kailynn au dispărut după o cotitură a cărării - dar 
nu mai dispar acum, s-au transformat în statui. 

— Nu vă opriţi, ţipă Robby mai frustrat ca înainte, Nu vă 
puteţi opri. Dar staţi aproape. 

Teava armei lui e din nou îndreptată spre pământ. Ceilalţi 
încep să se miște, uitându-se des în spate. Margaret își simte 
pulsul în genunchiul beteag. 

— Le-ai spus să meargă repede, zice. 

Robby nu răspunde. Încremenește când îl vede că-ntinde 
mâna spre ea, însă mâna lui i se lasă pe umăr, cu destulă 
blândeţe. Nu-i face rău. 

— Mergem repede cu toţii, zice. 

E limpede că ar vrea să n-o mai audă vorbind, însă Margaret 
își dă seama că nu prea contează ce vrea el. Nu se mai teme 
atâta de ce i-ar putea face: moartea nu-i așa de îngrozitoare pe 
cât credea cândva. Ar avea mai multă noimă dacă ar sta aici 
imaginându-și raiul cu străzi de aur sau dacă ar avea o reverie 
despre întâlnirea înlăcrimată cu părinţii ei, pe care tare i-ar mai 
plăcea să-i vadă iar, în orice formă, corporală, ca suflete ori ca 
îngeri. Însă nu se gândește la așa ceva. 

Toată viaţa i s-a spus că Dumnezeu există. Și trebuie să fie 
adevărat. A tot încercat să-și amintească asta. A vorbit cu el. 
Însă nu la Dumnezeu se gândea în clipa în care muchia tejghelei 
o înțepa în spinare și se uita în gaura neagră a ţevii puștii: se 
gândea la fiica ei, mare deja, care i-a arătat limpede că nu mai 
are nevoie de mai nimic de la Margaret de-acum, se gândea la 
părinţii ei morţi și la soțul recăsătorit cu o femeie mai tânără și 


VP - 151 


mai grasă decât ea. Se gândea că nu prea mai are nimic de 
făcut pe lume. Nu e dornică să moară, însă gândul n-o bagă în 
sperieți. 

Așa că înaintează șchiopătând și zice: 

— Ai omorât oameni azi? 

El ridică din umeri, cel mai juvenil răspuns cu putinţă. 

— Zici că nu ești sigur? 

Robby ridică iarăși din umeri. Cu cât petrece mai mult timp cu 
el, cu atât îl vede, sub masca asta de adult, pe băieţelul din 
clasa a treia. 

— Îți pare rău? 

Robby se ascunde după ramură. 

— Nu, doamnă. 

Atunci de ce, îi vine ei să întrebe, nu m-ai omorât pe mine? 
Dacă ti-e așa de ușor? 

Sunt aproape la poalele dealului. Trec pe sub arcada de lemn 
cioplit ce anunță POTECI AFRICANE și ies cu totul din Africa. 
Palma lui o ţine încă, ușurel, de cot. Pentru cineva pe care și-l 
amintește trâncânind ca o moară neferecată, nu folosește prea 
multe cuvinte. Poate că răutatea l-a schimbat. Poate că elevul 
de clasa a treia nu mai e deloc pe-acolo. 

Kailynn și femeia dispar iarăși după o cotitură, dar de data 
asta nu ţipă la ele. Au rămas deci doar ea și cu Robby. Și chiar 
în momentul în care nu se mai așteaptă ca el să zică ceva, 
Robby începe din nou să vorbească. 

— Ştiţi... când îţi spargi o bășică? zice strângându-i ușor cotul. 
În felul ăsta e. Nu vi se pare că e ceva plăcut când spargeţi, 
când faceți lucruri să pocnească? Coșuri, bășici, chestii care-s 
umflate și n-ar trebui să fie acolo. Iţi vine să le spargi. Poate că 
asta înseamnă ceva. Fiindcă ţi se pare că ești solid, dar trebuie 
doar o înțepătură și ești numai piele, puroi și infecţie, știm doar. 
Inventăm chestii, știți? Toate chestiile astea pe care le credem 
așa de importante - dar niciuna nu contează. Niciuna nu-i reală. 
Și poate că-i mai bine, poate, să-nţepi bășica. V-aţi gândit 
vreodată? Că ar fi mai bine să vă lăsaţi așa, să va scurgeţi? 
Fiindcă altfel suntem niște bube umflate din care se prelinge 
puroi și sânge, dar ne dăm unicorni, ai naibii - pardon - unicorni 
sau zâne, sau ceva, ne dăm frumoși și magici, iar noi suntem 
niște pungi cu nimic în ele. 

Trage cu zgomot aer în piept. Margaret nu e sigură dacă din 


VP - 152 


stânjeneala datorată propriului monolog ori fiindcă a rămas fără 
oxigen. Ajunge pe un petic de beton denivelat și e cât pe ce să- 
și scrântească glezna. 

Se tot gândește, dar nu-i vine niciun răspuns care să fie 
folositor. Nu vrea să încurajeze discuţia asta despre persoane ca 
saci plini cu puroi. Își răsucește brăţara pe încheietură - e de la 
Kate Spade și a plătit douăzeci de dolari pe ea la reduceri. 

— Crezi că nimic din toate astea nu-i real? zice. 

— Cred că ne trăim vieţile făcând chestii tâmpite și crezând 
chestii tâmpite, răspunde el pe un ton ceva mai potolit. 

incearcă să o convingă, își dă Margaret seama. Își 
argumentează poziţia. 

— Deci ai omorât oameni fiindcă crezi că-i mai bine pentru ei 
așa? zice. 

— Nu știu dacă i-am omorât. Și nici că-s mai bine așa nu cred. 
Nu-s Isus, să salvez suflete și dintr-astea. Dar mai rău n-are cum 
să le fie. Mai rău de-atât nu se poate. 

Ea înghite în sec, simțind un iz de acid gastric. A avut 
dreptate de la început: e psihopat și o face să meargă așa de 
repede, că-i pe cale să se împiedice. Nu mai aude muzica, însă 
zgomotul ce vine dinspre intrarea grădinii zoologice e mai tare - 
voci, voci de bărbaţi și niște bubuituri metalice. 

— Incă mai mâncaţi portocale la prânz? întreabă Robby. 

E îndeajuns de surprinsă cât să răspundă fără să se 
gândească. 

— Uneori. 

— Și tăiaţi coaja împrejur în loc să despicaţi fructul. 

Nu știe cum de-și amintește el una ca asta. 

— Da, zice. 

Robby se oprește și-și curăță ceva de pe vârful încălțămintei. 
Margaret nu vrea să se gândească la ce lucruri s-au putut lipi 
acolo. 

— Aţi învăţat vreodată să folosiți toporul? întreabă el. 

Margaret cugetă la asta. Deci l-a avut elev în anul în care i-au 
căzut doi copaci în curte, la șase luni unul după altul, și cei de la 
peisagistică i-au cerut o sumă absurdă ca să-i facă bucăţi. După 
al doilea copac își cumpărase un topor, decisă să-nveţe să 
despice singură trunchiuri. Și băiețeii din clasa ei fuseseră 
captivați de idee. 

— Nu, zice. Mi-am julit mâinile pe mâner și până la urmă am 


VP - 153 


plătit pe cineva. 

— Îmi imaginam cum staţi în curte, în salopetă, zice el. Cu 
toporul. După care vă duceaţi pe verandă să beţi limonadă. 
Aveţi verandă? 

— Nu. Aveam o terasă în spate. 

— Staţi la ţară? 

— Nu. 

— Eu mereu am vrut. 

— Să stai la țară? 

— Mda. Unde te poţi plimba prin pădure. 

O străfulgerare de lumină o face să ridice ochii de pe betonul 
de dinaintea ei. Vede lacul printre ramuri, luminat. La câţiva 
pași în faţă e linia trenulețului. Kailynn, femeia și băiatul ei s-au 
oprit acolo. 

Robby își ia palma de pe braţul ei și flutură din mână spre lac. 

— O să mă-ntorc acum, zice. Mergeţi pe undeva prin zona 
leilor de mare și a păsărilor. Găsiți un loc și ascundeţi-vă. 
Așteptaţi până se termină. 


Se-ntoarce cu spatele înainte ca ea să-și dea seama că e pe 
cale să plece. Și, fără veste, își amintește de un moment 
petrecut cu cine știe câți ani în urmă, când Robby sigur nu era în 
clasa ei. Însă ţinuse o oră despre rădăcini și vorbise despre 
mușchi. Găsise niște bucăţi mari de mușchi verde în parc, le 
adusese și le împărțise copiilor, ca aceștia să vadă că nu au 
rădăcini adevărate, însă copii n-aveau chef să vorbească despre 
rădăcini. Voiau să-și pună mușchiul pe cap și să spună că-i păr, 
ori își lipeau feţele de el ca să vadă cum ar fi să dormi în pădure 
pe o pernă de mușchi, iar ea renunțase să predea și se 
multțumise să-i privească cum se joacă cu plantele. 

— Vino cu noi, îi zice. 

Robby se oprește și se răsucește iarăși spre ea, cu gura 
întredeschisă. 

— De ce? întreabă. 

Dacă ar fi sinceră, i-ar putea spune că e din pricină că e 
înarmat. Dacă dau peste prietenii lui, arma aia ar fi bună la 
ceva. Dar și, dacă ar fi sinceră, i-ar putea spune că-i sigură că îl 
poate salva. Simte cum urcă în ea un fior de surescitare, îl simte 
acut, ca atunci când un cartilaj uzat se freacă de os. Parcă vede 
totul în faţa ochilor: cum l-ar duce cu mâinile sus la polițiști, cum 


VP - 154 


l-ar vizita la închisoare și i-ar aduce tartă, dacă e permis, cum i- 
ar scrie întrebându-l dacă ar vrea cu ciocolată sau cu nucă de 
cocos. L-ar putea salva, i-ar putea salva pe toţi. Îi e imposibil să 
nu-și închipuie titlurile anunțând cum l-a convins să renunţe la 
arme, cum a izbutit să ajungă la el când toţi ceilalți au eșuat. 

El încă o privește, așteptând. Margaret trebuie să pună ordine 
în gândurile astea despre a doua șansă, plăcinte și mușchi. 

— Le putem spune, poliţiei, cum ne-ai ajutat, zice ea. Le 
putem spune că... 

El îi zâmbește; îi vede dinţii pe întuneric. 

— E-n regulă, doamnă Powell, o întrerupe. 

— Ce e în regulă? 

S-a întors iarăși să plece. 

— Nu trebuie să le spuneţi nimic, zice cu vocea lui sonoră 
dintotdeauna, iar ea aude limpede fiecare cuvânt. 

Urcă pe deal, fără să se uite înapoi. S-a dus. 


VP - 155 


7:49 p.m. 


Norii s-au îndesit iarăși, astupând lumina lunii. Bazinul se 
întinde înaintea ei, iar Joan poate vedea ornamentele atârnând 
pe gardul dimprejur, ba chiar plutind, cumva, în apă. Un 
monstru marin multicolor clipește în mijlocul bazinului, iar pe la 
margini zărește și alte siluete luminate. Peste apă se aude, 
firește, zgomotul ce vine dinspre intrare. 

Dacă întoarce capul, îi poate vedea pe Robby Montgomery și 
pe învățătoare acolo, stând unul lângă altul ca niște prieteni 
buni. Joan aproape gâfâie de efortul de a sta pe loc. Nu-i vreme 
de stat. Trebuie să se miște - trebuie să-l ducă pe Lincoln 
departe de pușcă și de Robby Montgomery. Plus că, atunci când 
e în mișcare, nu trebuie să se gândească atâta și totul e mai 
simplu când nu face decât să-și silească corpul să se deplaseze, 
forțându-l până ce o dor mușchii. 

Mai simte nevoia să se miște și din pricina a ce crede că e pe 
ciment la câţiva metri mai încolo, după linia trenulețului. Are 
grijă să nu se uite într-acolo. 

Însă, cu toate că e dornică s-o ia la picior, s-a oprit lângă 
calea ferată, indecisă. Robby Montgomery le-a spus să nu iasă 
din raza lui vizuală. Le-a ameninţat. Însă, dacă face la dreapta, e 
un pâlc de copaci care umbrește drumul către zona cu flamingo 
și lei de mare. O tentează umbrele. Se gândește să fugă, să-și 
încerce norocul, dar nu chibzuiește la asta prea mult, fiindcă 
greutatea lui Lincoln o gheboșează ușor și știe că Robby 
Montgomery sau gloanţele lui i-ar ajunge îndată din urmă. 

Mai e și gândul la Destin, cine-o fi și el, acoperit de armură și 
hălăduind pe-acolo cu planuri doar de el știute. 

— Ce face acolo? șoptește Kailynn, aflată atât de aproape 
încât părul ei îi atinge lui Joan umărul. 

Palma îi e pe cotul lui Joan. 

— Pierde vremea, răspunde Joan și simte o împunsătură de 
vinovăţie fiindcă s-a tot gândit că învăţătoarea ar trebui să-l 
farmece, să-l domolească și să-l convingă pe ucigaș să le ajute, 
însă acum, văzându-i așa de aproape unul de altul, se simte 
revoltată. 


VP - 156 


Face un pas la stânga, îndepărtându-se de apă, cu Kailynn 
încă agăţată de ea și, în loc să se dezbare de mâna fetei, o 
cuprinde cu un braţ pe după umeri și-o îndrumă, în parte fiindcă 
știe că fata are nevoie de un pic de încurajare și în parte fiindcă 
nu trebuie să o lase pe ea și nici pe Lincoln să vadă ce e întins 
pe pământ, dincolo de linia trenuleţului. 

In cele din urmă, doamna Powell parcurge restul pantei. Se 
vede bine că are ceva la picior - șchioapătă. Chiar și sunetul 
pașilor ei e stângaci, dezechilibrat. 

— A plecat, zice învăţătoarea când ajunge la ei. A zis să ne 
ascundem. 

Joan aruncă o privire în spatele ei. 

— Chiar a plecat? întreabă. 

— N-a vrut să vină cu noi, zice învăţătoarea. 

Joan preferă să nu comenteze asta. Nu-și permite să mai 
consume timp, gânduri sau vorbe pe lucruri care-i abat 
nepermis atenţia. 

— Sigur nu s-a ascuns? L-ai văzut dumneata urcând dealul? 

— Da, zice învăţătoarea. 

— Să mergem atunci, spune Joan și pune un picior pe linia 
ferată. 

E decisă să rămână cu faţa la linie. Traversele de lemn sunt 
întinse la intervale egale. Sunt de o frumuseţe repetitivă. Nimic 
neașteptat. Le poate urma la nesfârșit. 

Doamna Powell pune o mână pe umărul ei. Are putere în braţ. 

— A zis să mergem spre leii de mare, zice trăgând-o ușurel de 
umăr pe Joan. 

Tot dezgustul și furia, toată ciuda pe care o simte pentru că 
învăţătoarea se mișcă așa de greu, chiar dacă are piciorul 
beteag, ies la iveală. 

— N-am chef să merg pe unde-a zis el! se răstește Joan, dar 
își ia iute seama și încearcă să-și coboare vocea. Nu fi bleagă! O 
să mergem în direcţia cealaltă și-o să ne ţinem cât de departe 
putem de el și de ceilalți. 

— Dar de ce n-am merge la leii de mare? zice doamna Powell. 
Poate știe el ceva. Ne-ar fi omorât deja dacă asta voia. Il știu pe 
băiatul ăsta... cred că... 

— Nu-l cunoaștem, îi zice învăţătoarei. 

— Îmi amintesc... 

— Nu l-ai auzit când era cu amicul lui, o întrerupe Joan. Nu știi 


VP - 157 


cum e. E plictisit. Pentru el e o joacă. Poate a vrut să ne lase să 
scăpăm ca să ne găsească iarăși, ca să facă lucrurile mai 
interesante. Ți-o jur, nu-l preocupă pe el siguranţa noastră. 

ÎI strânge pe Lincoln la piept și se concentrează asupra liniei 
ferate, asupra fierului neted care-o duce cu gândul la fierari, la 
unelte și la tot ce-i puternic și neclintit. Bucăţile argintii de rocă 
- prea mari ca să poată fi numite pietriș - i se mișcă sub 
picioare. Parcă ar fi pietrele aruncate de Hânsel în codru. 

Și apoi vorbește Kailynn, iar asta-i încă o problemă când ești 
cu alţi oameni: cineva vorbește întotdeauna. Cineva complică 
mereu lucrurile. Joan trebuie să se oprească iar. A trecut de trei 
traverse, doar câțiva pași. 

— De ce nu-i găsim pe cei de la poliţie? zice Kailynn, însă s-a 
luat după Joan. 

O ţine de bluză. 

Focurile de armă care se aud în clipa aceea explică de ce n-ar 
fi bine să se ducă spre poliţie, însă Joan se-ntoarce iar către 
intrarea grădinii zoologice, cu toate că și-a jurat că n-o să se mai 
uite într-acolo. Privește peste bazin și luminile de pe monstrul 
marin îi dau lighioanei un luciu unduitor, un val mișcător de 
portocaliu și roșu. 

Ochii i se abat în jos - era inevitabil - și nu se poate opri să se 
uite la siluetele de pe ciment. Devin mai mult decât niște siluete 
și nu-și mai poate muta privirea de-acolo. Și-a pus o mână pe 
capul lui Lincoln și îl ţine cu fruntea lipită strâns de obrazul ei. 
Nu-l poate lăsa să vadă. Însă ea vede totul, toate liniile și 
curbele celor două cadavre lăbărţate pe pământ. E un fel de 
justiție în memorarea poziţiei lor. Le datorează asta, sau poate 
că i-o datorează lui Dumnezeu. 

Vede tălpile groase ale sandalelor fetei. Fata e pe burtă, cu 
fusta prea scurtă lipită de coapse, portocaliu-deschis cu dantelă 
neagră. Băiatul e peste ea, cu braţele desfăcute larg, acoperind 
mare parte din trupul fetei, sigur s-a gândit c-o poate salva, ăsta 
trebuie să-i fi fost ultimul gând. E mai mult sânge decât s-ar fi 
așteptat Joan, picături, dâre și băltoace pe cimentul din jurul lor. 
Știe că-i sânge fiindcă lucește umed și întunecat, ca și bazinul. 

Fratele ei i-a spus odată, când se pregătea să ajungă medic 
militar, că instructorii tăiau picioarele unor capre, iar treaba lui 
era să transporte capra fără picioare de pe falsul câmp de luptă 
până la unitatea medicală fără ca animalul să moară de la 


VP - 158 


sângerare. Treaba lui nu era să împiedice capra să moară, 
fiindcă avea să moară cu siguranţă, ci să se asigure doar că 
avea să sângereze mai puţin. Zicea că sângele făcea bălți la 
picioarele tale cât te ocupai de garouri. 

Mâna băiatului e pe capul fetei, pe părul ei. Gura însă Îi e 
deschisă. 

În cele din urmă, Joan izbutește să-și mute privirea, chiar dacă 
de-acum înainte o să-i tot vadă cu ochii minţii - i se pare onest 
așa - și se uită lung peste bazinul care li se-ntinde în faţă, 
lucind, iar dincolo este clădirea pe unde se intră, făcută din 
panouri de lemn, și gheretele de bilete mohorâte, vechi, însă de- 
aici nu se pot desluși. 

Cu toate că lumina diverselor becuri și beculețe cade pe zona 
intrării, totul e încețoșat atât din cauza distanței, cât și din 
pricina fumului. Roșul și albastrul a ceva ce e, probabil, girofarul 
unei mașini de poliţie străpung pâcla deasă. Vede ramurile cu 
sălașul papagalilor iţindu-se prin fum, dar par un model 
abstract. Totul e abstract. În jurul porţilor duble de fier - 
deschise larg? - vede un pâlc de mogâldeţe întunecate, care 
sunt sigur polițiști fiindcă-s atât de multe. Sunt probabil genul 
de polițiști trimiși să rezolve asemenea situaţii. 

Vede ceva mișcând în zona clădirii, poate o ușă deschizându- 
se. Siluetele se mișcă, unele înaintează ca o masă compactă, 
neagră. 

Totul e numai fum, gălăgie și siluete. Ascultă pocnetele 
puștilor și aruncă iarăși o privire spre corpurile căzute. 

— Mergeţi pe unde vreţi, le zice lui Kailynn și învățătoarei. 

O rupe la fugă, asigurându-se că pune picioarele pe traversele 
de lemn, unul după altul, luând viteză, încercând să evite 
pietrișul instabil. E învățată cu asta - o face dintotdeauna - îl 
saltă pe Lincoln mai sus pe șold, îl trage de gleznă ca să-și 
strângă mai bine picioarele în jurul ei. Probabil că și el e învăţat 
cu asta, fiindcă-i urmează fără vorbă îndemnurile. Umărul ei are 
o problemă - o durere ascuţită sapă în el când își mișcă brațul în 
spate și nu în faţă - însă altfel restul corpului îi rezistă. 

S-a mișcat îndeajuns de repede, s-ar părea, cât să scape de 
mâna lui Kailynn. Aude însă că una dintre femei, sau amândouă, 
s-au luat după ea, fiindcă scrâșnește pietrișul. Se apucă de 
sandale cu degetele încârligate de la picioare. Fâș-poc-ul tălpilor 
a început să i se pară zgomotos și speră că încălțămintea n-o să 


VP - 159 


se dezmembreze. 

Asta nu le-a explicat celorlalte, fiindcă nu mai are chef să 
piardă vremea și nu contează ce cred ele: dacă urmează linia 
trenuleţului, vor ajunge spre marginile grădinii și, chiar dacă 
Robby Montgomery se joacă cu ele și se pregătește să le vâneze 
iar, chiar dacă Destin cu platoșa lui se ia după ele, odată ce 
ajung aproape de gardul exterior este posibil să găsească o cale 
de ieșire. Poate că așteaptă poliţia acolo. Poliţie care nu-i în 
mijlocul unui schimb de focuri. Sau, în cel mai rău caz, sunt 
hectare întregi de pădure acolo și poate găsi un ascunziș în 
întuneric unde să stea nevătămaţi, ea și cu Lincoln, până ce se 
ocupă poliţia de criminali. 

Un șir de beculeţe albe atârnă întins de la un stâlp la altul, în 
paralel cu linia. Sunt părți umbrite și petice unde lumina este 
inevitabilă. Câţiva pași de siguranţă și-apoi expunere. Nu poate, 
deocamdată, evita lumina: linia trenuleţului e mărginită de bazin 
înspre dreapta - un gard rustic din lemn pe latură, fiindcă totul 
imită naturalul - și un pârâu în stânga, dinspre care vine un 
sunet melodios de torent. 

— Suntem pe linia trenului, anunţă Lincoln și o 
dezechilibrează încercând să se sprijine în braţul ei și să se uite 
în jos, spre pământ. O să ne calce. 

Sunetul vocii lui o face să se încordeze. E încă un zgomot în 
plus - încă o urmă pe care s-o urmeze cineva. Sunt două 
întrebări, acum, care i se învârtejesc în minte fără oprire: Ne pot 
vedea? Ne pot auzi? 

N-are de gând să mai lase pe nimeni să-i găsească. 

— Pune mâna la loc după gâtul meu, șoptește trăgând aer în 
piept la fiecare două cuvinte. Trenurile nu trec noaptea pe aici. 

El acceptă asta, braţele îi sunt unde trebuie, iar capul i se 
lovește ușor de umărul ei. g 

Joan își aude pașii și aude pași în urma ei. li ia ceva vreme să- 
și dea seama că nu se mai aude altceva. Împușcăturile s-au 
oprit. Noaptea e liniștită, însă pe ea n-o liniștește tăcerea asta. 


VP - 160 


AAA XX XX kk 


E plăcută tăcerea. Robby a așteptat-o. 

Și-l imaginează pe Destin și, în capul lui, Destin e uriaș, nu 
încape pe ecranul minţii. Are braţele ca ale lui Popeye, fără 
încheieturi. Și-l imaginează pe Destin pe cal - pe calul lui! - și se 
gândește la data aceea când Destin l-a luat călare printre 
dealuri, însă Robby doar s-a prefăcut că-i place. Ideea călăritului 
a fost mai bună decât chestia reală. Și se gândește la șopârla 
uriașă tatuată pe bicepsul lui Destin, mișto de tot, și cum odată 
Destin a zis că Robby e jucător de echipă. Destin n-a zis 
niciodată despre Mark că ar fi cumva. 

În boscheţi ţârâie greieri sau altceva asemănător și, când se 
apropie Robby, insectele tac și ele. Bine. 

E o emisiune la televizor unde un personaj de carton se cațără 
pe un munte, cum se suie și Robby pe deal acum, și dacă 
concurentul cel tâmpit ratează o întrebare, tipul de carton cade 
și dispare. Nu face decât să urce tot mai sus, neștiind niciodată 
când o să i se facă vânt. 

Stânga, stânga, stânga, dreapta, stânga. 

Îl aude pe Mark tropăind pe asfalt undeva deasupra, undeva 
după indicatorul cu AFRICA. E aproape sigur că-i Mark - poliţia ar 
trebui să vină dinspre intrarea grădinii zoologice. Se uită peste 
umăr, crede că îi vede înaintând spre lac, venind prin fum. 

Robby se-ntoarce la drumul lui. Incearcă să se grăbească, 
însă nu poate, fiindcă-i doar un omuleţ de carton. 

Și apoi Mark apare înaintea lui, alergând, fluturând din braţe, 
complet ineficient în înaintare. Abia dacă încetinește când îl 
vede pe Robby. Se ciocnesc umăr în umăr și Mark ricoșează ca o 
minge de cauciuc. 

— Cred că l-au omorât pe Destin, zice Mark coborând încă 
panta. Cred. Sigur l-au omorât. 

— Mda, zice Robby uitându-se după Mark, care se depărtează. 

Un gândac traversează cimentul pe lângă piciorul lui și 
gândacul, oho, tipul ăla e al naibii de eficient. 

— Știi doar că vin încoace! zice Mark. 

S-a oprit, dându-și seama că Robby nu se ia după el. 


VP - 161 


— Știu că vin, zice Robby, mândru că odată în viață Mark face 
mai mult zgomot decât el. 

Mark e ăla căruia trebuie să-i zici să tacă acum. 

— Ce tot faci? întreabă Mark. 

Robby nu-i sigur. Nu-i sigur de nimic și nu e chiar cea mai 
neplăcută senzaţie. Totul e mai neclar ca înainte. A fost 
înfășurat în șerveţele de hârtie, ca punguţele cu praline pe care 
i le trimitea mama lui când încercase să facă un semestru la 
State, ori e ca extratereștrii ăia morţi pe care Harding îi 
înfășoară în mușchi roșiatic. Doamna Powell l-a transformat 
iarăși în el însuși, parţial, și-acum e blocat la mijloc. A văzut-o în 
debaraua aia, a recunoscut-o imediat fiindcă nu s-a schimbat 
deloc în paisprezece ani, poate doar părul să-i fie mai alb, și nu-i 
vine să creadă că nu l-a strigat pe nume cum făcea când ieșea 
din șir la masa de prânz, apoi și-a dat seama că nu-l recunoștea, 
însă nu s-a putut abtine să-i rostească numele. 

— Robby! ţipă Mark. Hai odată! 

O s-o ia din loc într-o secundă. Știe că Mark e panicat. Dar mai 
întâi trebuie s-o vâre pe doamna Powell într-un cotlon unde să-l 
lase în pace. A fost prea de tot să spere că o să-l înțeleagă, să-și 
dea seama că realizează ceva aici, că e, de fapt, o persoană 
care s-a gândit la lucruri. Dar nu și-a dat seama. Ori poate că 
da. Poate că de aceea i-a zis să rămână cu ea. Poate că, până la 
urmă, a făcut-o să înţeleagă. Poate că o să se gândească la el, 
după. Și-o să-și amintească de el. 

I-a dat portocală. Atunci, demult. l-a dat portocală. 

Nu s-a mai gândit la asta de ani buni, dar aproape că a simţit 
gustul portocalei când a dat cu ochii de ea, în debara. Stătea 
aproape de catedră și făceau o temă sau ceva, când a simţit în 
aer mirosul fructului. Pe-atunci îi era mereu foame, oricâtă 
mâncare i-ar fi dat maică-sa, și s-a ridicat încercând să găsească 
un motiv ca să se ducă la catedră, la ea. Picioarele i s-au mișcat 
și-a ajuns acolo, în fața doamnei Powell, și nici măcar nu se 
gândise la o întrebare ca lumea pe care să i-o pună. S-a uitat 
cum taie portocala în jumătăţi de cerc, doamna a ridicat privirea 
și i-a zis că n-a apucat, în dimineaţa aia, să ia micul dejun. /mi 
plac portocalele, zisese el. Imi place cum miros. 

Și, în loc să-l trimită la locul lui în bancă, ea a râs și i-a întins o 
felie de portocală, pe care el a hăpăit-o dintr-o înghiţitură, 
desfăcând-o din coajă. Nimeni n-a mai primit portocală în afară 


VP - 162 


de el. 

N-a putut s-o omoare, și asta poate c-a fost în regulă, dar nici 
pe ceilalți nu i-a putut omori în faţa ei. Nici măcar după toată 
faza atât de mișto cu toporul, care era pus acolo pe perete ca și 
cum fusese făcut ca să se spargă o ușă cu ei. Partea aia a fost 
exact ca-n filme. Numai că nu i-a putut omori, a dat-o în bară, 
cum face mereu. Cum a putut să fie așa de sigur de ce vrea și 
așa de lămurit în legătură cu planul, și-apoi să se ducă să facă 
exact pe dos, fără să-și dea măcar seama? 

Doar că nu-i pasă cine știe ce, își dă seama. E absolut 
convins. 

— Eu plec, zice Mark și o ia la fugă cu pasul ăla al lui prostesc, 
fără coordonare. N-o să stau aici și să aștept să ne găsească. 

— Destin a murit, zice Robby, și sună cumva a întrebare. 

— Ştii că așa-i, ţipă Mark. 

Robby se pune în mișcare. Adevărul e că n-ar vrea să fie 
singur când se-ntâmplă. Și nici n-o să conteze unde o să fie. 
Poliţia o să-i găsească. 

| se pare c-a tot urcat și coborât de secole dealul ăsta. Încă un 
gândac - nu îndeajuns de iute - e stâlcit sub talpa lui. 

Destin strivea gândacii cu picioarele goale. 

Destin zicea că cel mai bun leac pentru iedera otrăvitoare e 
să-ţi răzuiești cu o lamă stratul de piele de deasupra și-apoi să 
torni clor acolo. Robby l-a văzut odată făcând asta, iar Destin 
zâmbea turnând clorul. 

Poate că există ceva după viaţa asta, fiindcă nu se poate ca 
un asemenea om să dispară așa, în nimic. 

Dacă ar fi avut timp, ar fi putut să-nveţe atâtea de la Destin. 
Nu l-au cunoscut decât cu zece luni în urmă, dacă împrietenitul 
pe net se pune. Robby era într-o dispută cu Mark despre care e 
cea mai bună armă în junglă. Credea că M14, dacă ai ţintași 
buni, ori poate un Stoner, semiautomat sau automat, iar Mark 
zicea că AK-103, și au căutat pe net ca să se lămurească. Au dat 
peste niște forumuri și au început să priceapă că exista lume 
care vorbea despre orice, de la grenade făcute în casă la cum se 
conservă carnea de căprioară. Au intrat apoi pe o discuţie 
despre o familie salvată de un ajutor de șerif după trei zile 
petrecute prin codrii din Wyoming, și un tip a comentat că n-ar 
trebui să te duci nicăieri fără să ai la tine un lanţ de tractat și un 
troliu ca lumea, iar ei nu știau ce naiba înseamnă aia. 


VP - 163 


L-au întrebat deci pe tip, care era Destin, iar el le-a explicat. 
Destin știa totul despre orice. De pildă, cum puteai folosi un 
batic de legat la gât ca filtru, ca funie și ca garou, despre cum 
trebuia să ţii o armă într-un toc între umeri în caz că cineva te 
pune să stai cu mâinile la ceafă. Totul. Pe Robby îl 
impresionaseră mereu oamenii care știau totul. Și a reieșit că 
Destin locuia în afara orașului - la vreo cincizeci de kilometri. 
După ce-au schimbat o groază de e-mailuri, într-o zi s-au văzut 
la o bere. 

Și-au vorbit despre tot soiul de chestii, apoi s-au mai văzut și 
altă dată. Avea noroc, mare noroc că un așa tip voia să petreacă 
timp cu ei. Apoi, într-o zi, Destin a zis: Vreti să trăiţi veșnic? 

lar Mark a zis Da. 

Și Destin: Știu cum se poate face asta. 

Le-a spus că incidentul din Columbine a schimbat totul cu 
poliţia. Inainte ca tipii ăia doi să se pună pe împușcat în școală, 
dacă poliția primea un apel despre cineva cu o armă în public, 
considerau că-i luare de ostatici și așteptau să apară cei de la 
SWAT și să negocieze. Apoi Columbine a rescris regulile: poliţaii 
și-au dat seama că puteai să ai pe cineva care să tragă în toată 
lumea, să-i omoare cât de repede putea. Așa că polițiștii nu mai 
așteptau: aveau un nou șablon. Apărea un poliţist ori douăzeci, 
se grăbeau imediat să intre, se îndreptau direct spre trăgător și 
băgau un glonţ în el cât mai rapid cu putinţă și probabil că-ți 
venea să-i și admiri dacă n-ai fi știut ce nenorociţi sunt de fapt. 
Și gaborii au avut timp să repete de multe ori șablonul, fiindcă 
după Columbine povestea s-a repetat de mai multe ori. Și 
demenții aveau, la rândul lor, un nou șablon de urmat. 

Lui Destin îi plăcea cuvântul „șablon”. 

Destin a zis: Șab/oanele-s periculoase. Șabloanele te-nvață să 
nu gândești. Istoria nu se repetă, Rob. Fiecare secundă e ceva 
nou. 

Destin a zis: Dacă ești cineva care vede adevărul, trebuie să 
încerci să-i educi pe ceilalți. Să le arăţi oamenilor cât de limitați 
sunt și poate că or să-ncerce să-și depășească limitele. 

Lui Robby i-a plăcut ideea. A vrut să le arate altora cât de 
limitați sunt. 

Și au pus la cale totul. Robby și Mark aveau să intre la zoo 
fără tam-tam, cu armele ascunse, fără să dea nimănui vreun 
motiv de bănuială. Destin urma să apară separat, cu armele 


VP - 164 


scoase de la bun început, jucând rolul dementului. Era un actor 
bun. Dobora câţiva oameni imediat și apoi făcea spectacol cu 
luare de ostatici și înghesuirea lor într-unul dintre birourile 
clădirilor administrative din față. Robby și cu Mark nu trebuia să 
se apropie de intrare, așa încât, dacă scăpa cineva, să nu-i vadă 
pe ei doi. Destin avea să convingă poliţia că urmau un anumit 
scenariu, însă scenariul avea, de fapt, să fie complet diferit. 

Robby și cu Mark erau însărcinaţi cu partea aceea. În vreme 
ce Destin se juca de-a luatul de ostatici și ţinea toți poliţaii 
departe, Robby și cu Mark aveau să plece la vânătoare, având 
ca domeniu întreaga grădină zoologică. Puteau omori pe cine 
voiau, oricum voiau. Nu existau reguli și limite. 

Și, la final, poliţaii aveau să se prindă că au fost duși de nas. 
Aveau să-și dea seama că se ţinuseră deoparte în vreme ce se 
petrecea masacrul. Toţi cei aflaţi în fața unui laptop ori televizor 
aveau să vadă cât de tâmpită-i poliţia. Și lumea întreagă avea 
să-și dea seama că-s niște tâmpiţi cu toţii. Că-și duc viețile ca 
niște biete dobitoace, fără să gândească vreodată cu mintea lor, 
și că Destin, Robby și cu Mark le-au oferit o frântură, o scânteie 
salvatoare. O sclipire de geniu. Asta era cuvântul potrivit când 
cineva avea o viziune pe care n-o mai avusese nimeni până 
atunci. 

Destin a avut dreptate zicând că fiece secundă e ceva nou, 
fiindcă Robby e aici, acum, știind ce-l așteaptă, însă parcă tot 
nu-i vine a crede. El încă-i aici și Destin s-a dus. Asta era planul, 
însă, în secunda asta, se simte parcă altfel. 

Fumul se răsfiră prin aer precum fuioarele de ceață. Robby îi 
simte mirosul. 

Platoșa antiglont n-a fost ca să-l salveze pe Destin, firește, ci 
doar ca să facă lucrurile să ţină mai mult. Destin a zis că orice 
lucru care merită se obţine cu sacrificii, uitaţi-vă, de pildă, la 
Isus. La Galileo și la Lincoln. Da, și-a spus Robby, da. În rest 
toate bune și frumoase, Destin a vorbit despre faţade și 
realitate, a vorbit despre un singur punct de intrare și ieșire, 
despre perimetre, însă lui Robby nu i-a păsat prea tare de toate 
amănuntele astea. Era așa de onorat să fie ales, Destin le știe 
pe toate și Mark e prietenul lui cel mai bun, sigur. Însă finalul a 
fost lucrul care l-a cucerit de fapt. 

O să termine asta și o să fie singurul lucru pe care l-a făcut 
vreodată ca lumea. Chiar dacă n-a fost perfect, o să-l ducă la 


VP - 165 


capăt. 

Se-ntreabă cum o să fie. Se-ntreabă cum e, acum, pentru 
Destin. Ştie că lumea vorbește de îngeri și străzi aurite, iar 
maică-sa i-a spus că i-ar plăcea ca moartea să fie un fel de 
somn, un pat cald, cu cei pe care îi iubește lipiţi de ea, spate în 
spate, ca atunci când era mic și dormea cu ea. Se întreabă dacă 
se gândește și la tatăl lui, nemernicul, sau dacă îl vrea departe 
de raiul ei. Robby nu vrea pe nimeni pe lângă el, nu vrea să se 
simtă cald, iubit, plin de lumină sau alte rahaturi din astea. Nu 
vrea să simtă nimic. Speră că-i ca într-o cadă, când ești 
scufundat complet, mai puţin nasul, și nu poți vedea și auzi 
nimic, nu-ţi poţi nici măcar da seama dacă mai ai corp. 

Speră că ce urmează e nimicul. E lucrul cel mai frumos. 

Sunt oameni care-i vor simţi lipsa. Bătrânul de la drogherie 
care-și amintește mereu cum îl cheamă, însă pe care Robby 
oricum n-o să-l mai vadă, mulţumită șefului lui cel mizerabil. 
Doamna de la magazinul de băuturi, care-i zâmbește mereu. 
Bunica lui n-are alţi nepoți, deci contează și asta. Mark, dar Mark 
n-o să-i poată simţi lipsa fiindcă n-o să mai fie nici el pe lume. 
Mama lui, care acum o veșnicie îl ducea să mănânce gogoși, 
duminica dimineaţă în vreme ce taică-său zăbovea în pat, apoi 
veneau aici, la zoo. Mereu voia să vadă păsările, deși păsările 
erau plictiseală maximă. Nu-și putea aminti diferenţa dintre foci 
și lei de mare. 

Foci, zicea ea. 

Lei de mare, o corecta el de fiecare dată. 

Mai bine să nu se gândească la ea. 

Mark spune ceva. Au ajuns la linia ferată, iar Mark a tot 
trâncănit despre cum trebuie să se ţină de prostia aia de linie ca 
să ajungă pe un știu ce stradă... Cherry? Dogwood? 

Nu mai contează. E o ușurare imensă că nu mai contează 
nimic. Fiindcă, cu toate că Mark și-a făcut planul ăsta nebunesc 
de scăpare, sfârșitul cel frumos e aproape, îi va găsi orice ar 
face ei. Robby trebuie doar să ţină arma în mână. Trebuie doar 
să-și joace rolul. 


VP - 166 


7:53 p.m. 


O piatră cu muchii ascuţite se strecoară în sandaua lui Joan, 
făcând-o să-și piardă momentan ritmul. Au lăsat în urmă bazinul 
și de-a lungul pârâului dinspre stânga se înalţă acum un desiș 
de bambus, așa că nu mai poate vedea apa. 

Kailynn e la un metru în spate. Doamna Powell la vreo trei 
metri și mai bine de fată. Se vede clar că învăţătoarea se 
forțează, chiar înainte s-o audă strigând: „Mergeţi fără mine”. 

Joan încetinește. Nu-i mult mai rapidă ca învăţătoarea, nu cu 
Lincoln solicitându-i mușchii la maximum. 

— Te descurci bine, zice peste umăr. 

Nu e sigură că o spune fiindcă vrea s-o încurajeze sau ca să 
evite vreo altă conversaţie interminabilă. 

Însă învăţătoarea a încetinit, merge la pas acum, iar Kailynn 
s-a oprit. Joan n-are încotro, trebuie să ia o pauză și ea. 

— Nu pot, zice învăţătoarea. Genunchiul nu vrea să 
coopereze. O să găsesc un loc pe-aici și-o să aștept. 

Joan încuviinţează din cap și se întoarce la drum. 

— Nu te putem lăsa așa, zice Kailynn fără să se miște. 

Asta e problema. N-au timp de fineţuri și politețuri și n-au 
timp de vorbit. Asta o să-i omoare - încă n-au învăţat pe pielea 
lor? 

Joan și-a învăţat lecţia, a învăţat-o bine. O să le lase în urmă. 
S-a săturat să se tot gândească la opţiuni. Face câţiva metri pe 
linie, izbutind să nu se uite înapoi ca să vadă dacă celelalte o 
urmează, când aude un foc de armă. După secundele lungi de 
tăcere - sau minute? - pocnetul o face să tresară. Deasupra 
capului, un beculeţ alb explodează și primul ei gând, ridicol, e că 
acesta s-a ars. Apoi pune laolaltă sunetul și sticla spartă, alătură 
și faptul că a auzit zgomot de lemn rupt și că o creangă de liliac 
indian s-a frânt deasupra. 

Robby Montgomery s-a jucat doar cu ei. 

Sau Destin, mașina de ucis, îi hăituiește. 

Nu mai contează exact cine. 

Din nou zgomotul unei crăci rupte și frunze împrăștiate, 
căzând peste ei. Se uită în spate. Slavă Domnului, nu vrea să 


VP - 167 


vorbească nimeni de data asta - recunosc toate acum ţiuitul de 
glonţ și-au luat-o iarăși la fugă, până și doamna Powell, care-și 
mușcă buza de jos. În orice rid de pe faţa învăţătoarei e săpată 
durerea și nu se poate face, în privinţa asta, nimic. Joan încearcă 
să privească dincolo de Kailynn și învăţătoare, însă linia 
trenuleţului șerpuiește către dreapta și stânga, împiedicând-o să 
vadă prea departe. 

Nu mai vin alte gloanţe. | se pare, însă, că-și aude picioarele. 

Ajung, din douăzeci sau treizeci de pași, pe locul de joacă, cu 
bolovanii cei mari și podul de frânghie. Apoi la statuile cu 
broasca și ţestoasa pe care le-a lăsat Meduza în urmă. Sunt 
țestoasă, sunt țestoasă, zice Lincoln când stă pe vasul de 
toaletă, făcându-și din el carapacea. Uneori se mai vâră pe sub 
vreun divan sau își pune o pernă pe spate - Sunt țestoasă. 

joan aleargă mai iute. Gâfâie tare, plămânii îi ard. 
Învăţătoarea abia izbutește să se ţină după ea. Au trecut de 
locul de joacă și-acum urmează porţiunea de stropeală, cu 
jeturile încă arcuindu-se în aer. 

Caruselul cu animale. 

Cu toate că ea însăși respiră întretăiat, Joan aude icnetele 
învăţătoarei la fiecare pas. Se uită iar în spate și nu vede nici 
urmă de pistolari. Dar parcă aude pași scrâșnind pe pietriș, ceva 
mai departe, și nu crede că-și imaginează. 

— leşi de pe linie, strigă peste umăr către învăţătoare. Treci 
pe după carusel. Și ghemuiește-te. 

— Ce? zice profesoara. 

— Haide, doamnă Powell, sâsâie fiindcă nu-i vine în minte 
prenumele femeii. Ține-te pe după carusel și n-or să te vadă. 

N-are timp să explice - nu zărește pe nimeni, așa că speră ca 
nici Robby Montgomery, amicul lui sau mașina de ucis să nu-i 
vadă pe ei. Le aude însă pașii, așa că poate se ghidează după 
sunet și ei, și vor continua să îi urmărească pe șine, iar ea îi 
datorează ceva învățătoarei, nu? lar asta va și simplifica 
lucrurile - o persoană mai puţin care s-o încetinească. Doamna 
Powell a ieșit de pe traverse, șchiopătând, dispărând apoi 
printre șirurile de cai, girafe și antilope de lemn. 

Nu se mai vede. 

Kailynn e încă în spatele ei. Joan cotește și nu mai vede 
caruselul, apoi și ele fac o nouă curbă și ajung dincolo de tot ce 
știe, intră în cealaltă lume a grădinii zoologice, cea pe care o 


VP - 168 


vezi doar din trenuleț. Nu se mai aude nimic în spate, însă nu 
poate fi sigură. 

Dacă razi blana unui tigru, a zis odată conductorul, o să vez; 
că au dungi și pe piele. 

Totul e, din fericire, scufundat în beznă. Nu e întunericul 
deplin de la ţară sau din expedițiile cu cortul făcute în copilărie, 
ci întuneric de oraș. Întuneric în cea mai mare parte. Sunt în 
partea din dos a sălașelor de animale. Alte tufe dese de bambus 
blochează vederea spre activităţile zebrelor și struţilor, iar din 
copaci mai atârnă câte un ornament luminat - o fantomă ce 
licărește, un șir de lilieci negri ce pâlpâie, un schelet rânjind. 

Nu mai e nevoie să se ţină după șine. Codrii sunt cuprinși de 
umbre și raze de lună. Ar putea să dispară printre copaci. 

— Crezi că ei...? o aude pe Kailynn începând să zică ceva, însă 
restul se pierde în bătaia vântului. 

Joan sare de pe șine, aterizând greoaie, sandalele i se sucesc 
în pietriș, însă își recapătă echilibrul și-și croiește drum prin 
buruieni, conuri de pin și bucăţi de lemn putred. Frunzele 
uscate, un covor întreg, îi ajung până la jumătatea gambelor. Nu 
vede unde pune piciorul. 

Apoi zărește în faţă, mai aproape decât s-a așteptat, ceva 
care trebuie să fie gardul dinspre exteriorul grădinii, aproape 
invizibil - pare imaterial - nimic altceva decât plasă de sârmă. 
Are aproape doi metri și, dacă și-ar scoate încălţările, l-ar putea 
escalada fără probleme. In vreme ce-o aude pe Kailynn oprindu- 
se lângă ea, Joan mai face câţiva pași, pune un deget pe gard, 
neștiind sigur dacă n-ar putea fi electric - și-ar trebui să-l lase 
jos pe Lincoln, însă n-are timp și abia dacă-l atinge - iar riscul îi 
e recompensat. Nu se curentează. 

O pot face. 

O să-l ridice pe Lincoln în braţe și-o să-i ajute să-și potrivească 
piciorul în ochiurile gardului, să se apuce bine, apoi o să se suie 
și ea după el. Se poate ţine cu o mână, iar cu cealaltă să-l ajute 
pe el să se suie, s-ar putea să dureze ceva, dar o pot face. 

Apoi îl vede. La piciorul gardului, înspre exterior, e un șanț de 
cel puţin un metru și jumătate adâncime. Nu-și dă exact seama 
ce adâncime are. Și n-are cum să navigheze pe-acolo cu Lincoln, 
chiar dacă și-ar da seama cum să treacă de gard. Fantezia ei că 
ar putea să se caţere împreună cu el e complet eronată, chiar 
dacă ar ajuta-o și Kailynn. Ar fi extrem de ușor de împușcat așa, 


VP - 169 


atârnând neajutoraţi de gardul ăla. 

Se răsucește pe călcâie și-o apucă la fugă în cealaltă direcţie, 
înapoi spre linia trenulețului și animale. 

Sare peste un buștean, icnind, și n-o să mai încerce asta, nu 
cu greutatea aceea de aproape douăzeci de kilograme 
apăsându-i șoldul. In pământ sunt denivelări neașteptate, iar 
Lincoln ţipă când bărbia i se izbește accidental de umărul ei. 
Peste tot sunt bușteni, copaci morţi putrezind în pământul 
afânat, iar frunzele sunt încă groase și dese. Apar și mai mulţi 
lilieci luminaţi, bălăngănindu-se. Vede conturul girafelor în 
stânga lor, îngrădite de garduri care au cu siguranţă trei metri 
înălțime. 

Simte iar mâna lui Kailynn apucând-o de poalele bluzei, 
trăgând-o de țesătură. li aude respiraţia. N-a mai auzit focuri de 
armă, adică sunt vești bune în privinţa doamnei Powell. Însă 
apar și alte sunete: acum, că ea și Kailynn s-au cufundat în 
stratul de frunze, iar pașii lor fac frunzele să foșnească, să se 
fărâme sub tălpi, aude și alţi pași călcând cu scrâșnete ușoare 
pe pietriș. Și dacă ea îi aude pe ei, și ei probabil că o aud pe ea. 

Dacă o ia mai ușor, pașii o să i se audă mai puţin. Dar dacă 
încetinește, o s-o ajungă mai iute. 

— Sunt în spatele nostru, zice răsuflând greu spre Kailynn și 
întorcând capul. 

Mâna fetei îi dă drumul la bluză. Apoi, fără o vorbă, Kailynn 
sprintează spre dreapta, apucând-o pieziș spre girafe, și e o idee 
bună să încerce într-o direcţie nouă fiindcă, împreună, sunt o 
țintă mai ușoară. Numărul mai mare nu le oferă nicio siguranţă. 
Voia de fapt să scape de Kailynn, nu? Și fata, și profesoara erau 
o bătaie de cap prea mare. 

E mai simplu să fie doar ea și cu Lincoln. E mai sigur așa. 

Așa că Joan nu scoate o vorbă în vreme ce distanţa dintre ele 
se mărește. Incă deslușește silueta fetei făcând zigzaguri în 
clipa când se-mpiedică și cade - poate că sandaua cedează în 
sfârșit și îi cauzează căderea, poate că bareta se rupe din cauza 
căderii, n-are cum ști - însă e un moment lung de prăbușire, de 
panică, în care-l simte pe Lincoln alunecându-i din braţe și își 
aude propriul țipăt strident. Il cuprinde strâns cu un braţ, 
încercând totodată să se răsucească, să nu-l prindă sub ea. Nu-/ 
scăpa nu-l scăpa nu-l scăpa, la asta se gândește prăbușindu-se. 
Izbutește cumva să se răsucească suficient cât să aterizeze 


VP - 170 


parţial pe spate când se izbește de pământ, însă cotul i se 
lovește puternic de sol, iar impactul face ca braţul să-i zboare în 
sus, și zboară și el în sus, indiferent de ce își spusese ea, și-l 
vede căzând, lovindu-se cu capul de frunze. 

Joan a aterizat pe umărul stâng și pe cot, cu mâna îndoită sub 
ea - și și-a înfipt dinţii în buze. Simte gust de sânge. Încearcă să- 
și facă brațele să lucreze și le întinde după fiul ei, iar braţul o 
ascultă, însă nu și palma. 

Lincoln nu plânge. Asta o sperie. Nu-i vede chipul în întuneric, 
doar conturul corpului. Insă apoi copilul se mișcă, se ridică, 
rămânând vreme de o clipă pe spate, ca o țestoasă imobilizată. 

— Lincoln, șoptește. 

— Am căzut, zice el. 

— Ești bine? întreabă Joan târându-se într-acolo, trăgându-l 
spre ea cu braţul teafăr. 

— Sunt bine, zice el întinzând mâna și atingând-o. Ai faţa udă. 

Işi șterge sângele de pe buze, ascultând. 

Voci. 

Nu foarte aproape, însă aproape totuși. 

I s-a dus sandaua din piciorul drept, a dispărut precum a 
dispărut și Kailynn. Genunchiul îi sângerează, iar mâna îi atârnă 
moale, deși n-o doare cine știe ce. E posibil să-și fi scrântit 
încheietura? 

Mișcări mărunte, poate doar vântul, numai că nu suflă deloc 
acum. O veveriţă, poate. 

Se silește să se ridice în genunchi, înăbușindu-și un icnet de 
durere când greutatea i se lasă pe genunchiul lovit, apoi se 
ridică în picioare. Pământul e rece și nu tocmai solid. Mișcă din 
degetele de la picioare și se gândește să scape și de cealaltă 
sanda, însă pe pământ sunt tot soiul de chestii ascuţite și parcă- 
i mai bine ca măcar un picior să-i fie protejat. Pășește spre 
Lincoln încercând să-și ţină echilibrul, însă genunchiul i se 
înmoaie și-i cât pe ce să nimerească iarăși pe jos. 

Sunetul din spatele ei se schimbă: nu se mai aude doar 
pietrișul. Se aud pași, înceţi și precauţi. 

Oamenii aceia vin și n-are habar dacă-s la zece pași în urma 
ei sau la cinci sute de metri, iar poliţia încă nu există în acest 
loc. Genunchiul abia dacă o să-i suporte greutatea, încheietura 
mâinii a înțepenit și nu se poate mișca suficient de iute. Simte 
lucruri ascuţite înțepând-o în talpa piciorului descălțat. 


VP - 171 


O să moară amândoi, își zice și se urăște că a gândit asta. 

Nu. Nu e un animal. E mai mult în ea decât instinctul de 
supraviețuire. la mâna lui Lincoln și șoptește că oamenii cu puști 
vin încoace și că fuge el cu ea, doar că face zgomot prin frunze 
și nu aleargă repede. Nu vor putea să reușească. Să le-o ia 
înainte criminalilor. 

Pași, pași. 

Aude iarăși susurul pârâului, aproape, apă pe piatră stropind. 
Lincoln face un pas greșit, cât pe ce să cadă, iar ea îl ridică deo 
mână, îi face vânt în față și-i dă drumul ușurel, cu amândouă 
picioarele pe pământ, continuându-și apoi drumul. 

Ridică ochii, evaluând copacii. S-ar putea căţăra în ei - destui 
dintre stejarii ăștia au ramuri răsfirate și crengi în furcă ce suie 
spre cerul negru. Însă, dacă greșește, dacă sunt observați, nu 
mai au pe unde fugi. Și nu e sigură că-l poate ridica în copac, și 
nu mai are timp să se gândească la asta, dar să-l ridice, să-l 
ridice... Se gândește la asta, se gândește să-l plaseze undeva, în 
siguranţă. 

Nu în copaci. Se răsucește, continuându-și deplasarea, dar 
cercetând peisajul din jur, numai umbre, raze de lună și câte un 
ornament bălăbănindu-se. În faţă e un tufiș, înalt până la umărul 
ei, des și plin de frunze, îl conduce într-acolo și-și bagă o mână 
printre ramuri căutând eventuali spini. Ridică crenguţele mai 
joase și face un spaţiu sub ele. 

Stai aici, îi zice lui Lincoln apăsându-l pe spinare, ușor, cu 
mâna beteagă. Punte pe burtă și târăște-te. Dar fără niciun 
zgomot. Nu mă strigi. Nu spui nimic. Și mă întorc repede, dar 
dacă faci vreun zgomot, o să te omoare. 

Copilul scâncește, însă s-a și pus pe burtă deja, iar Joan nu 
vrea să-i dea vreo ocazie să mai stea la discuţii cu ea și nici nu 
vrea să-și dea sieși vreo ocazie de a se gândi la ce face. 

— Fă-te nevăzut, zice ridicându-se deja în picioare, luându-și 
o secundă în plus ca să-și lase mâna, scurt, pe creștetul lui - pe 
căpșorul lui drag - și dă drumul crengilor. 

Lincoln dispare, mai puţin picioarele, așa că întinde mâna și i 
le apasă ușor, să și le strângă pe lângă el. 

A și luat-o la fugă apoi, un fel clătinat de fugă ce-o face să se 
simtă ca una dintre protagonistele jalnice dintr-un film de 
groază. Își înăbușă durerea și face pași mai mari și mai iuți, 
genunchiul nu mai contează, dintr-un copac atârnă un păianjen 


VP - 172 


cât o minge de volei cu un bec înăuntru, cu picioare moi, de 
nedeslușit. Zâmbește cu colți mânijiţi cu roșu. 

Își spune că Lincoln va sta acolo fiindcă așa i-a spus, fiindcă 
afară e întuneric și nu știe unde e. Nu e înclinat să umble 
brambura, mai ales dacă-l neliniștește ceva. O să stea pe loc. 
Însă zgomotul - asta-i altceva. Nu poate fi sigură că o să-și ţină 
gura. 

Apasă în pământ tălpile cu cât de multă forță poate. Sub 
picioarele ei explodează frunze, făcându-se pulbere. Apucă în 
trecere o creangă și-o frânge în două. | se pare că scoate 
zgomote de elefant, nu de femeie. Când crede că s-a depărtat 
suficient de Lincoln, scoate un țipăt scurt, un ah piţigăiat care 
crede că va ajunge până departe. Dă aerul afară din piept, o 
expiraţie lungă, șuierătoare, își ţine lipită de stomac mâna 
rănită. Se apucă iar de tropăit, mișcându-se cât de repede e în 
stare, fiindcă, deși vrea să-i atragă spre ea, nu-și dorește totuși 
să moară. 

Îi aude deplasându-se în spatele ei, fără grabă, făcând și ei 
destul zgomot. Simte un fior de satisfacție, simte poftă de sânge 
și frică. 

A trecut de habitatul elefanților, iar spre stânga e o clădire cu 
contururi neclare, cu mai multe etaje, pe care scrie, cu litere 
mari, SPAȚIU CERCETARE ANIMALE MARI. Burlanele argintii și 
acoperișul metalic licăresc în lumina lunii. Înaintează, simțind în 
talpă frunze și crenguțe. Trece pe lângă un dovleac luminat, 
atârnând jos. Genunchiul îi zvâcnește și se gândește la 
învăţătoare, la mișcările ei legănate, și-o imaginează în 
siguranţă, pitită după carusel. Se gândește la mâinile lui Kailynn 
apucându-i bluza, îi lipsește căldura fetei, nici măcar n-ar mai 
deranja-o trăncăneala ei neîncetată, iar părul îi e așa de drăguţ, 
ca un val unduitor de funde roșii. 

Dacă Lincoln vede vreo luminiţă și e curios... o să se miște 
oare de-acolo? Dacă vede vreun gândac lângă el și o ia la fugă, 
dacă își imaginează că îi aude vocea? Mintea i s-a mai limpezit 
întrucâtva, așa că panica o ajunge acum din urmă. luțește pasul. 
Se gândește la containerele de gunoi, solide și sigure, se 
gândește la ce ușor i-a fost cu Lincoln cât a fost mic, fără nazuri 
la mâncare și dormind adânc nopţile, doar când și când câte un 
episod de bocit pe care nu-l putea opri. Își amintește valurile de 
frustrare turbată ce-o făceau să-și închipuie - doar preț de o 


VP - 173 


clipă - ce-ar fi să-l vâr în debara și să-nchid ușa după el? Dacă 
așa s-a simţit mama bebelușului, doar că de o mie de ori mai 
rău - teroare, extenuare și frustrare și, într-o secundă de 
slăbiciune, a lăsat acolo copilul și-a fugit? Nu poate Joan înțelege 
asta? 

Nu. Nu poate. 

Dar dacă bărbaţii se apropiaseră, cum sunt acum aproape de 
ea? Dacă mămica aceea a lăsat acolo copilul și-a încercat să-i 
abată din drum? Dacă? Joan parcă o vede alergând, cu părul 
căzut pe faţă și brațele goale. 

N-a fost corectă cu femeia aceea. A 

Pământul de sub picior se afundă sub greutatea ei. Își zice că 
sunt frunze, compost, ace de pin, apoi, cu piciorul încălţat, 
pășește pe ceva diferit, ceva ce-i aduce brusc un nod în gâtlej. E 
moale, consistent - senzaţia de neconfundat a cărnii, a 
mușchilor. Sare în lături, apoi își dă seama că acel corp, orice ar 
fi, e mult prea mic ca să fie omenesc. Se uită într-acolo și vede, 
în lumina slabă, ascuţișul triunghiular al unei aripi și un cap 
rotunjit. 

O pasăre. O pasăre moartă. 

Au o carte de la bibliotecă despre grecii antici și sporturile lor, 
iar Lincoln i-a spus că pe-atunci hockeiul se juca cu o pasăre 
moartă și, când o echipă înscria, pasărea revenea la viaţă și își 
lua zborul. 

Lincoln. Işi forțează picioarele să se miște iarăși. 

Aude clopoței de vânt. 

Odată, mergând la ţară cu mașina, cu unchiul ei, își dăduse 
seama că semnalizarea ticăia în același ritm cu un exercițiu de 
dicţie pe care abia îl învățase - Ca-pra cra-pă pia-tra-n patru - 
becul, clipind, îngâna de fiecare dată acea cadență și era așa de 
clar, de evident că semnalul își trimitea chemarea spre lume, iar 
acum clopoţeii de vânt alcătuiesc din clinchete numele lui 
Lincoln, la fel și frunzele de sub tălpi - Lin-co/n Lin-coln Lin-coln. 

A izbutit - criminalii sunt acum departe de băiat însă la 
următoarea parte nu s-a gândit: cum o să scape ea de ei? Nu-i 
poate conduce înapoi spre Lincoln. Și nici măcar nu-i sigură că 
se află pe urmele ei. Nu-i mai aude, de fapt, cu tot zgomotul pe 
care-l face ea însăși pășind și gâfâind cu răsuflarea tăiată. Se 
oprește. 

Nimic. Doar frunze și clinchetul clopoţeilor de vânt. Nu 


VP - 174 


zăbovește mult. Poate că i-au pierdut urma, dar poate că nu. În 
orice caz, a stat departe de Lincoln prea multă vreme. Trebuie 
să-și croiască drum înapoi către el și, dacă vede vreo urmă de 
pistolari, poate să-și schimbe traseul. 

E greu să faci planuri în vreme ce te pitulezi pe după 
trunchiuri de copaci și boscheţi. li e greu să se orienteze - în ce 
parte s-o apuce? Copacii arată toţi la fel. Apoi însă aude pârâul, 
tocmai când umărul i se freacă de coaja solzoasă a unui pin 
uriaș. E suficient de dezorientată cât să nu-și dea seama ce 
drum duce spre gardul exterior sau încotro e Lincoln, însă știe 
că pârâul o va duce în direcția potrivită. Sunetul apei curgătoare 
o va ajuta să-și acopere zgomotul pașilor și, când o să vadă 
păianjenul atârnat, o să știe că e aproape. 

In partea asta de codru, întunericul e mai adânc. Nu mai vede 
nimic pe jos și încetinește, fiindcă nu-și poate permite să-și 
sucească vreo gleznă. 

Işi dă seama că nu-și mai simte braţul deloc, nimic de la umăr 
la palmă, și poate că asta ar trebui să o îngrijoreze, însă, pentru 
moment, e o adevărată binecuvântare. Urmează mai departe 
plescăitul apei, cât pe ce să calce în pârâu înainte să-l vadă. 
Piciorul îi alunecă pe frunze; se uită în jos, la apă - albia e doaro 
despicătură îngustă în solul pădurii. Ar putea să sară peste el cu 
ușurință dacă ar avea amândouă picioarele tefere. 

Cu toată îngustimea pârâului, malul are vreun metru înălțime 
și e abrupt. Nu-și poate da seama cât de adâncă este apa. E un 
pustiu lucios, negru. Are impresia că vede o punte în aval, 
amonte sau cum s-o chema, și habar nu are la ce le-o trebui aici 
o punte, însă e o cale spre Lincoln. Dar, până la urmă, trebuie să 
traverseze pârâul? Lincoln e de partea cealaltă sau nu? Se 
scarpină pe frunte, înfuriată pe ea însăși, fiindcă îi trebuie toată 
atenţia, toată agerimea... 

Aude iarăși pași prin codru, deși era așa de sigură că i-au 
pierdut urma. li aude apropiindu-se și se gândește iarăși la tatăl 
ei - la mâinile lui uriașe - smulgând capul porumbeilor. 

Lincoln, Lincoln, Lincoln. Şi picioarele lor, prin frunze, îi cântă 
numele. 

Apoi îi și vede, două umbre mergând. Sunt mai apropiaţi 
decât s-a așteptat. N-are răgaz să vadă dacă Robby 
Montgomery este unul dintre ei. Se tupilează în schimb la 
pământ, cu burta lipită. 


VP - 175 


Bocancii lor o s-o calce curând, ca pe o pasăre moartă, își lasă 
palmele pe pământ și împinge, se rostogolește în josul malului, 
potrivindu-și în așa fel unghiul de cădere, încât să ajungă cu 
picioarele mai întâi, încetinind. 

Se scufundă fără niciun sunet. 

Răceala îi taie respiraţia, iar pleoapele le ţine strânse fiindcă, 
dacă pierde vreo lentilă de contact, n-o să mai vadă nici la doi 
pași. Insă se șterge la ochi, clipește iar, deschizându-i și, odată 
ce a pus un picior pe fund, își recapătă cumpătul. Apa abia de i- 
ar trece de genunchi dacă ar sta în picioare, însă s-a lungit la 
orizontală, cuprinsă de apă aproape cu totul. Nu vede peste 
malul înălţat. Umbrele sunt întunecate și sigure. Întinde braţele 
prin apă, o lasă să i se prefire printre degete și se deplasează cu 
ajutorul mâinilor, bătând din ele ca o focă, cu corpul plutindu-i în 
urmă. 

Presupune că, dacă cei doi ar fi văzut-o, ar fi avut parte deja 
de gloanțe. 

Apa rece a înviorat-o. E conștientă de toate urmele de degete 
pe care le lasă pe fundul pârâului, de fiecare piatră de care dă 
cu genunchiul, de fiecare strop de pe obraz, de fiecare 
centimetru pe care-l parcurge către punte. Se gândește că - 
dacă nu moare - se poate să fi avut o idee strălucită fără să-și 
dea seama. Se poate întoarce la Lincoln așa - plutind, fără un 
sunet. Trebuie doar să-i lase pe cei doi pistolari să treacă de ea, 
apoi poate porni în aval, să-l găsească pe Lincoln. 

Ajunge la punte în câteva clipe, se lasă să alunece pe sub ea, 
adăpostindu-se în spaţiul de dedesubt. Atinge cu capul 
lemnăria. Nu-i e deloc mai cald. Işi cuprinde genunchii cu 
braţele. Simte ghemotoace moi de ceva - alge? - frecându-i-se 
de braţ și nu-i place că nu poate vedea ce-i sub apă, însă asta 
înseamnă că nici cei doi nu pot. 

Se aude doar curgerea apei. Se ghemuiește. E mai cald în apă 
decât în aer. Puntea e arcuită, iar ea privește printre spațiul 
semicircular dintre lemn și apă. 

Uite-i venind: vede pe malul înălțat două perechi de picioare. 
Nu vede nimic mai sus de genunchii lor, fiindcă podeţul îi 
ascunde vederii. O pereche de încălțări sare peste pârâu, un salt 
lung, făcut cu ușurință, un picior aterizează, apoi celălalt. E 
bucuroasă că ori n-au observat puntea, ori e sub demnitatea lor 
să se ostenească folosind-o. Așteaptă ca și a doua pereche de 


VP - 176 


picioare să facă saltul, însă gambele acelea nu se mișcă. 

Haide, își zice. Dă-i dramul. 

Însă al doilea bărbat nu traversează pârâul. În loc de asta, 
primul sare din nou pe cealaltă parte - a fost chemat înapoi? - 
apropiindu-se de al doilea, parcă pe cale să stea de vorbă. 

Joan nu crede că ar zăbovi ei acolo dacă ar fi văzut-o. Asta 
dacă n-are de-a face tot cu jocul lor de-a vânătoarea. Dacă nu 
încearcă s-o gonească din ascunzătoare. Se afundă mai mult, 
răsucind capul în așa fel încât obrazul îi intră în apă și îi poate 
zări mai bine pe cei doi. Nu se uită în direcția ei. Unul are silueta 
îndesată și geaca largă a lui Robby Montgomery. Celălalt e mai 
mărunt, cu umeri înguști. Presupune că-i vorba despre amicul lui 
Robby. 

Deci aici au ajuns, își zice. Toţi trei. 

Pe undeva prin beznă sunt învăţătoarea, fata și Lincoln, 
monstrul împlătoșat fără chip și, presupune, poliţia. Pe undeva e 
un copil ce ţipă într-un container de gunoi și o mamă absentă. 
Joan se gândește la fiul ei și la mormanele lui de omuleți de 
plastic și la felul în care uneori figurinele nu sunt unde te-ai 
aștepta să fie. Uneori Thor cade pe sub canapea și lron Man 
devine vedeta spectacolului. Uneori lui Joker i se rupe un braț, 
așa că o foloseşti pe Poison Ivy” pe post de dușman. Schimbi 
distribuția. Gândești. 

Bărbaţii sunt la vreo opt metri distanţă. Joan își dă seama că 
și-a lăsat poșeta pe undeva. Și a început să-și facă griji din 
cauza hipotermiei. li vine în cap povestea unchiului ei despre 
cum, când era adolescent, el și cu Larry, cel mai bun prieten al 
lui, treceau cu mașina pe un pod peste râul Tennessee, iar o 
femeie ce mergea în sens opus intrase pe banda lor. S-au izbit 
cu mașina de grilajul podului și-au fost propulsaţi amândoi, prin 
parbriz, în apă. Și te-a durut când ai trecut prin sticlă? îl 
întrebase. Ai ajuns până la fund? Unchiul nu-i putuse răspunde 
la toate întrebările. Nu-și mai amintea nimic de când dăduse cu 
capul de bord imediat cum călcase pe frână, până ce ieșise, fără 
pantofi în picioare, pe mal. Ti-au căzut când înotai? Ti-au sărit 
din picioare când zburai prin aer? Era fascinată de detaliile pe 
care i le dăduse - cum se simţea mâlul printre degete, faptul că 
femeia ce conducea vehiculul celălalt avea părul alb - însă 


5 Personaj rău din benzi desenate, adversară a lui Batman, al cărei nume înseamnă 
ledera otrăvitoare. (N. red.). 


VP - 177 


partea pe care unchiul nu și-o amintea o făcea să aibă reverii. 
Se imagina pe ea însăși acolo, văzând toate lucrurile pe care el 
nu le mai reţinea. 

L-ai salvat pe Larry? întreba. Ai strigat după ajutor? 

Am zăcut acolo, întins, îi zicea unchiul. M-am lungit în noroi și 
m-am uitat. 

Gândurile au pornit din nou să-i rătăcească. l-a amorțit 
creierul. l-au amorţit și picioarele, făcând-o să se teamă că n-o 
să se mai poată ridica, darmite să meargă mai departe. Nu-i e 
de niciun folos lui Lincoln dacă nu poate merge. 

Și cei doi nu se clintesc de-acolo. 

Nu, se mișcă acum, se separă. Cel slăbuţ dă să se depărteze 
de apă și Robby Montgomery îl apucă de braț. Insă pipernicitul 
se smulge din strânsoare, mai e o mișcare ce nu se deslușește 
limpede, apoi nu-l mai vede pe tipul mai slăbuț. 

Robby rămâne în picioare acolo, iar Joan e pe cale să-și 
încerce norocul și s-o ia pe firul apei în jos, apoi însă vede pe 
altcineva venind. O pereche de picioare înaintând cu grijă. Joan 
recunoaște picioarele acelea slăbănoage și blugii mulaţi înainte 
să zărească claia de păr. 

Vede momentul în care Kailynn îl observă pe Robby înaintea 
ei - trupul fetei devine țţeapăn. Vede momentul în care Kailynn îl 
observă și pe celălalt trăgător - fata se rotește pe călcâie, dă să 
se-ntoarcă din drum. In braţe ţine ceva. 

Joan nu aude ce-și spun. Dacă se mai trage un pic sub pod, n- 
o să mai poată vedea nimic. 

Poate că-i mai bine așa. 

Se cufundă mai adânc în apă. 


VP - 178 


AA IAA AK kk kk 


Kailynn aproape că ţipă atunci când animalul ţâșnește, 
tăindu-i calea și făcând să foșnească cetina de pin căzută, apoi 
animalul încremenește cu o labă în aer și fata îl recunoaște. Eo 
marmotă. Și nu crede ca prin preajmă să trăiască marmote 
sălbatice. Însă în zona de mângâiat a grădinii” e o familie 
întreagă, iar ea se gândește că și prin clădirea aceea pistolarii or 
fi spart și distrus, așa că e cu putinţă ca prin zonă să 
hălăduiască oi, capre și ponei de Shetland. Marmota se apropie 
acum de ea, târându-se precaută, și o lasă să-i adulmece 
piciorul. Nu le-a văzut niciodată pe cele din zona dedicată 
copiilor să facă altceva decât să se lipească speriate cu spinarea 
de peretele ţarcului, fiindcă toate animalele din zona de 
mângâiat urăsc copiii. 

Poate că marmota asta e traumatizată. Poate vrea un pic de 
alinare. 

Întinde mâna, ușor, spre animal. Spre câini trebuie să întinzi 
mâna și să-i lași să vină ei la tine. Uneori i se pare că și copiii 
mici sunt așa, la fel ca marmota asta. O apucă bine, cu grijă, iar 
marmotei îi place să fie luată în brațe. Se cuibărește confortabil 
la sânul lui Kailynn în timp ce aceasta își croiește drum printre 
copaci. Gheruţele i se prind în capetele cozilor împletite. Și 
surioara ei face așa, se lipește și se vâră în tine când îi e frică. 
Kailynn face câţiva pași - de ceva vreme n-a mai alergat. N-are 
niciun rost. Nu știe pe unde este și nici încotro ar trebui să se- 
ndrepte. 

Nu-i adevărat. Ar trebui să-i caute pe Lincoln și pe mama lui. 
Ar fi trebuit să se oprească din alergat cu cinci minute în urmă, 
când i-a văzut căzând, însă nu și-a putut face picioarele să 
încetinească iar apoi, când și-a recăpătat controlul asupra lor, a 
văzut-o doar pe ea, singură. Probabil că-s morţi acum - și 
Lincoln avea un păr așa de drăguţ și-i zâmbise - și poate că n-ar 
fi morţi dacă nu i-ar fi adus acolo, în spaţiul de depozitare. A 
crezut că face bine. Și-a spus că face asta ca să ajute oameni, 


6 Petting zoo (în Ib. engleză în original) este o zonă a unei grădini zoologice în care 
trăiesc animale domestice sau blânde, pe care copiii le pot mângâia. (N. red.). 


VP - 179 


dar poate că nu-i adevărat. Poate că a vrut doar să nu rămână 
singură. Surioara ei o imploră pe Kailynn să nu se mute într-o 
cameră doar a ei, fiindcă uneori se mai trezește speriată în toiul 
nopţii și vrea să se cuibărească lângă cineva - ca o marmotă - 
însă Kailynn nu-i sigură că din cauza rugăminţilor a rămas. Cum 
să știe dacă a făcut-o pentru ea însăși ori pentru sora ei? Fiindcă 
una dintre chestii o face să fie un om bun, iar cealaltă înseamnă 
că-i o egoistă. lar dacă-i egoistă, atunci probabil că l-a omorât 
pe băiatul ăla și pe mama lui. 

Mângâie capul marmotei. 

Vede o lumină în faţă și se gândește mai întâi că a găsit 
drumul spre partea principală a grădinii zoologice, apoi își dă 
seama că lumina vine dinspre o formă lăţită în mijlocul copacilor 
și încetinește când ajunge la un cort mare, precum cele de 
armată, suficient cât să încapă zece oameni în el. Alături e o 
mașină de teren ponosită. Cortul e luminat din interior și vede 
înăuntru siluetele a trei bărbaţi așezați în cerc. E îngrozită o 
clipă, apoi își dă seama că-s doar manechine. Încă un 
aranjament de Halloween. 

Se retrage, modificându-și un pic traseul, depărtându-se de 
lumină. 

Își dorește să fi avut mai mulţi biscuiţi. Poate niște Oreo sau 
Famous Amos. Nu-i place deloc gustul pe care-l simte în gură. 
Tatăl ei ar râde de ea fiindcă-i umblă gândul la prăjiturele - știe 
c-ar face-o - și-și amintește de data când ea și cu sora ei erau 
acasă singure, iar ea turna niște ceai în pahar, când au auzit o 
bufnitură în salon și apoi un hohot de râs sinistru. Au fugit 
amândouă în baie, dar imediat ce s-au încuiat înăuntru, Kailynn 
și-a dat seama că-și uitase telefonul, care i-ar fi trebuit dacă 
voia să sune la poliţie, așa că întredeschisese, doar un pic, ușa 
băii. Și drept în faţa ei era un bărbat - și ţipase în clipa aceea, 
dându-și însă seama, apoi, că bărbatul era taică-său, care se 
spărgea de râs. 

Îi place să le facă farse. Kailynn crede că-i amintește de 
copilăria lui, înainte să poarte costume, să se ducă la ședințe cu 
părinţii și să curețe vomă de pisică. A fost fiu de predicator și a 
făcut mașina zob de două ori înainte să împlinească șaisprezece 
ani. Aruncă intenţionat cu mingi de baseball în geam. A prins 
odată douăzeci și trei de pisici într-o singură după-amiază și le-a 
aruncat, învârtindu-le de coadă, pe un acoperiș. 


VP - 180 


Drac împieliţat. Așa-și numește vechiul sine. Ceilalţi copii erau 
îngroziţi de el. La fel și adulții. 

Lumea zice de ea că-i fată bună. la mai mult nouă și zece. Rar 
câte un opt. Își ţine la bancă bănuţii economisiţi. Numai că acum 
și-ar dori să fie genul de fată care aruncă în aer chestii, nu genul 
de fată care-și face temele cu sârguinţă. Ar vrea să poată speria 
lumea. Ar vrea să fi lucrat ieri, nu azi, și-ar vrea să fi avut cu ea 
un spray lacrimogen, cum i-a spus mama ei că ar trebui. Ar vrea 
să mai aibă un baton cu ciocolată și nucă de cocos, unul de la 
frigider, și-și mai dorește să fie acasă, în pat, iar pernele să fie 
înfoiate. Ar vrea să-l fi luat pe băieţelul acela, Lincoln, să fugă cu 
el și să-l salveze, și-ar vrea să fie o femeie dintr-un joc video, cu 
pistoale la brâu și decolteu adânc. Ar vrea ca tatăl ei s-o mai 
poată ridica și purta în braţe, numai că e prea grea acum. 

Marmota tremură în braţele ei și orice sunet aude i se pare 
că-i de pași. Se oprește, ascultă și decide că-s doar frunze. 

Tatăl ei a fost genul de băiat care ar fi trebuit să devină 
psihopat - așa zice lumea, nu? Că atunci când torturezi animale 
înseamnă c-o să ajungi criminal în serie? Insă până la urmă a 
ajuns tatăl ei și n-are pic de răutate în el. L-a văzut plângând la 
reclame. 

Aude în faţă un vuiet de apă și i se pare iar că-s pași. Se dă 
mai aproape ca să vadă dacă zărește ceva mișcând printre 
copaci. 

Vede pârâul și i se pare că aude o voce, însă când se oprește 
să asculte, nu mai e nimic. Se dă după un copac și așteaptă, cu 
ochii în patru. Stă așa un timp care i se pare foarte lung, apoi 
mângâie marmota din brațe și înaintează grijulie până ce ajunge 
chiar pe malul apei. Se gândește dacă să treacă pârâul sau nu - 
profesorii i-au spus că are o problemă de concentrare, că uneori 
pierde șirul apoi, când ridică privirea, se uită în ochii lui Robby. 

— Bună, zice ca și cum el s-ar fi apropiat pe culoarul școlii în 
vreme ce ea își îndeasă cărţile în dulăpior, nu ca și cum ar sta 
cu pușca în mână și cu ceva atârnat de umăr care pare a fi 
muniție. 

O stânjenește că a salutat, i se pare o idioțenie și să se simtă 
stânjenită din cauza asta, dar nu mai are ce face. 

Apoi simte ceva în spate și, când se-ntoarce într-acolo, dă cu 
ochii de un alt bărbat. 

E mai mic decât Robby și, dacă e același care a intrat mai 


VP - 181 


devreme în restaurant, mai puţin solid decât i se păruse atunci. 
Se uită la el acum, gândindu-se că nu pare mai puternic decât 
ea, are însă câte o armă în fiecare mână, una mare și una mică. 
Îi zâmbește, un surâs prietenos care face ca gura ei să se usuce 
și mai tare. 

— Ţi-ai făcut prieteni? zice pipernicitul, și e limpede că 
vorbește cu Robby. 

Robby nu zice nimic. N-a scos o vorbă. 

Kailynn ia o poziţie piezișă, înclinată, din care să-i poată ţine 
pe amândoi sub ochi. Face doi pași în spate, răsucindu-se ca să 
nu cadă în pârâu. Ține prea strâns marmota, care a început să 
se zbată. Speră ca marmotei cei doi să nu-i facă nimic. Face un 
al treilea pas, un al patrulea, calcă pe o creangă, o frânge cu 
zgomot și tresaltă speriată. 

Cei doi nu fac decât să o privească. Copacii fac ca umbrele să 
li se miște peste chipuri, iar umbrele sunt atât de dese, încât nu- 
și dă seama ce expresii au feţele lor. 

— Încă una, de noapte bună? zice tipul pe care nu-l cunoaște. 

La început e ușurată, fiindcă își lasă amândouă armele să 
cadă la pământ. Apoi se năpustește spre ea atât de rapid că n- 
apucă nici măcar să ridice braţele până s-o ia și s-o învârtă pe 
loc, lipindu-i spatele de pieptul lui, care e dur ca metalul. 

— Dar cum rămâne cu marea ta evadare? zice Robby, iar ea 
își ţine ochii aţintiţi asupra lui. 

Nu-și va feri privirea. Nu știe de ce, dar pare important. 

— Până și părul îl are ca dihăniile alea afurisite! zice cel care a 
imobilizat-o. Nu te-ai întrebat niciodată dacă ai putea rupe gâtul 
cuiva doar cu mâinile goale? Vărul meu zice că numai prin filme 
e faza asta, că avem prea mulţi mușchi la gât, dar ea nu-mi pare 
să aibă mulţi mușchi. 

Kailynn nu-l vede pe cel ce vorbește din cauza felului în care o 
ține. O apucă de păr, de codițe, și-i trage capul în spate. Simte 
că o parte dintre extensiile de păr i se desfac, simte o usturime 
în pielea capului. Tipul continuă să o tragă de păr până ce capul 
îi e îndreptat spre copaci și gâtlejul îi e întins, expus. Incă îl 
privește pe Robby, cu greutate. 

Vrea să rostească o replică plină de curaj. Vrea să-l scuipe pe 
omul ăsta care o ţine, să-l muște ori să-i spună că nu-i destul de 
puternic să-i facă ceva cu braţele alea ca scobitorile, însă nu 
poate vorbi fiindcă acum degetele lui îi sunt pe beregată, 


VP - 182 


apăsând. Probabil o să rămân cu vânătăi, își zice Kailynn. Se uită 
la Robby. Incă ţine pușca în mână. Pe chipul lui nu deslușește 
nimic. 

— Ajutor, încearcă să zică. 

— Ti-am spus să te duci spre leii de mare, zice Robby, sau i se 
pare ei că zice. 

Kailynn dă din picioare, are impresia că-l lovește în gambă pe 
cel care-o ţine, însă nu pare să conteze. 

Norii înaintează pe deasupra copacilor. Mâinile ei s-au 
încleștat peste încheieturile omului, i-a vârât unghiile în piele și 
a scăpat marmota. 

Se gândește la tatăl ei. Se gândește la el zvârlind pisici pe 
acoperiș. A zis că s-a rotit cu fiecare, pe rând, cum ai face cu un 
disc, și că s-a simţit foarte satisfăcut dând drumul pisicii și 
văzând-o cum se duce învârtindu-se prin aer. 

Are piele sub unghii. Sânge pe degete. Omul îi icnește în 
ureche. Îl simte lipit de ea, înfășurând-o. Îi sucește capul acum, 
cu amândouă mâinile, iar unul dintre degetele lui o apasă într-o 
zonă moale a urechii. Incearcă spasmodic să tragă aer în piept. 
Doare. 

Robby spune ceva. 

— Aproape am terminat, îi șoptește vocea de lângă ureche. 

Cineva ţipă. Nu aude bine și nici măcar nu-i sigură că-i o voce 
adevărată, însă mâinile care-i strâng gâtlejul își slăbesc 
strânsoarea. Cade și reușește să se oprească în mâini. Frunze i 
se lipesc de degetele însângerate. 

Trage aer în piept și aerul, intrându-i în plămâni, emite un 
gâjâit inuman. 

Caută marmota pe jos și n-o vede. Ridică apoi ochii spre 
Robby și-l vede tot acolo, neclintit. E mai supărată pe el acum 
decât pe celălalt tip, care a încercat să-i smulgă capul. 

Robby se uită dincolo de ea. Kailynn întoarce capul, încă 
respirând greu, chinuit, și vede o femeie străbătând pieptiș 
pârâul, ca un monstru din mlaștini. 

— Robby Montgomery! asta ţipă femeia, o singură dată, ori 
poate c-a mai ţipat asta de-o mulţime de ori și e prima dată 
când au funcţionat urechile lui Kailynn. 

E mama lui Lincoln, udă leoarcă. Lincoln nu o însoțește și asta 
o înspăimântă pe Kailynn. 

Marmota e lângă picior. O ridică, îi simte căldura. Toată lumea 


VP - 183 


în afară de ea e în mișcare. 

Mama lui Lincoln iese la mal. 

Bărbatul care-a strâns-o pe Kailynn de gât sare spre locul 
unde și-a lăsat puștile. 

Robby ridică și el arma spre femeie. 

— Doamna Powell mi-a zis să-ţi spun... începe mama lui 
Lincoln, care s-a apropiat suficient de mult cât să se audă apa 
picurând pe frunze. 

Sugrumătorul a cuprins pistolul în palmă, însă l-a apucat de 
capătul greșit și-l sucește acum în mâini, încercând să se- 
ntoarcă spre femeie. Robby a ridicat cătarea puștii spre cer, însă 
ține arma cu fermitate în mână. Kailynn crede că i s-a rupt ceva 
în gâtlej. 

— Doamna Powell a zis că ar vrea să stea de vorbă cu tine, 
spune mama. Doamna Powell a zis că ar vrea să mai vorbiţi o 
dată. 

Mama lui Lincoln încearcă să se pună în faţa ei, își dă Kailynn 
seama. Se apropie treptat-treptat. Acum apa din pârâu, cu carei 
s-a îmbibat părul, se prelinge pe încălțămintea și picioarele lui 
Kailynn. 

Robby Montgomery nu le scapă din ochi. 

— Nu contează, spune și coboară înspre ele țeava puștii, iar 
Kailynn își zice că totuși a contat un pic, preţ de vreo trei 
secunde, apoi sugrumătorul își ridică și el pistolul, în vreme ce 
Kailynn se gândește la tatăl și la pisicile ei. 

Și aruncă marmota. 

Nu ţintește bine, așa că nu-l nimerește pe Robby sau pe 
sugrumător. Insă marmota trece pe lângă obrazul 
sugrumătorului, care se trage înapoi brusc, din reflex, își pierde 
echilibrul și cade pe spate în bălării. Robby Montgomery își 
privește prietenul și-apoi Kailynn nu mai vede nimic fiindcă 
mama lui Lincoln e peste ea, grea și udă. E mai puternică decât 
pare. O saltă pe Kailynn, o trage după ea, îi răcnește în ureche, 
o împinge spre malul pârâului și în apă. 

Kailynn cade, nimerește cu fața înainte, înghite apă. Și chiar 
atunci puștile încep să tragă. 


VP - 184 


8:05 p.m. 


Joan aude gloanţele, însă nu le simte. Împușcăturile sunt rare, 
iar ea își ţine capul în jos, cu bărbia cufundată în apă, în vreme 
ce mâinile și picioarele scormonesc prin mâl și alge. Se întreabă 
dacă Robby Montgomery și celălalt le văd limpede. Ea abia 
dacă-și poate zări mâinile prin apă, și firește că bărbaţii nu văd 
mai bine ca ea, ceea ce și explică de ce n-a murit încă. 

Simte în coapsă ascuţișul unei pietre, un val de durere. 
Kailynn a înghiţit apă și-o scuipă, poate că și vomită, însă în 
același timp se târăște spre punte cât de iute o poate Joan 
împinge. 

Au ajuns sub podeţ. Nu sunt în siguranţă, dar e mai sigur aici, 
măcar pentru câteva secunde. Gloanţele nu mai șuieră. 

— Mai departe, îi șoptește lui Kailynn în vreme ce două 
rânduri de picioare se îndreaptă deja spre punte, fiindcă - firește 
- încotro s-ar fi putut duce ea și Kailynn dacă nu într-acolo? 

O împinge iarăși pe fată și ies de sub punte, dând înapoi cât 
pot de repede. Preţ de o clipă, lemnul panourilor o blochează, 
împiedicând-o să-i zărească pe cei doi. Le vede vag conturul 
capetelor, vede că s-au oprit. Par să se smucească cumva - unul 
încearcă să-l tragă pe celălalt în altă direcție? Dacă e o dispută, 
nu durează mult, fiindcă amândoi își fac vânt și sar peste pârâu, 
intrând în pădurea de pe celălalt mal. 

Joan se trezește întrebându-se dacă Robby Montgomery a tras 
vreodată cu arma lui - n-a ucis-o când ieșea din apă, fără vlagă 
și neajutorată - însă nu e acum momentul pentru asemenea 
gânduri. 

— Hai că-i bine, îi zice lui Kailynn, care s-a împiedicat, a căzut 
în apă și-a ieșit iar la suprafaţă, împroșcând în jur. 

O cuprinde cu un braţ pe după spinare și-o ridică, îi șterge apa 
ce-i curge pe față, simte pe braţ, greu, părul fetei și gâtul ei îi 
pare nespus de fragil, însă nu se pot opri, așa că o tot împinge 
pe fată, silind-o să înainteze. 

Și au pornit-o din nou, în vreme ce Joan se uită cum Robby 
Montgomery și celălalt se îndepărtează de pârâu alergând și 
intră printre copaci. Nu poate avea încredere în asta însă, 


VP - 185 


fiindcă nu poate să se încreadă în nimic. 

Piciorul îi zvâcnește dureros acum și începe să se întrebe 
dacă nu cumva a lovit-o altceva decât o piatră. Se concentrează 
asupra răcelii apei și măzgii de pe mâini; se gândește la felul în 
care, când a făcut prima lui excursie la lac, Lincoln s-a holbat 
suspicios la apă și-a întrebat-o Avem hipopotami în America? 
Nimic nu-și dorește mai mult decât să-i simtă iar greutatea 
corpului. 

Ea și Kailynn s-au depărtat bine de podet acum; încă sunt 
până la brâu în apa neagră. Joan abia dacă-i mai deslușește pe 
cei doi pistolari: s-au transformat în umbre, în vreme ce încearcă 
să-și miște mai iute brațele și picioarele, vede că unul dintre 
bărbaţi ridică un braţ spre pârâu, apoi cineva atinge undele, 
razant, cu o piatră aruncată. 

Joan știe îndată că n-a fost asta, însă ăsta e sunetul - o piatră 
lovind apa, de trei sau patru ori. La jumătate de secundă după 
plescăieli, aude patru pocnete în aer, unui după altul. Apoi unul 
dintre bărbaţi cade în genunchi cu un geamăt. 

Și-atunci înțelege. 

Sunt gloanțe ce lovesc nu doar apa, dar și pământul, care 
spulberă frunze - nu-i o ploaie de gloanțe, nu cum vezi prin 
filme, ci o serie de împușcături, delimitate. Mai degrabă aduce 
cu ce-și amintește de la vânătoarea de porumbei - un pocnet al 
puștii, tatăl ei reîncărcând, apoi un alt pocnet. 

Se uită spre cei doi bărbaţi și-și dă seama că Robby 
Montgomery e cel căzut în genunchi. Îi deslușește lărgimea 
umerilor și felul în care-i flutură geaca. Celălalt a rupt-o la fugă. 

Cineva trage asupra trăgătorilor. 

Se văd licurici, stârniți probabil de focurile de armă. 
Săgetează printre copaci. Robby Montgomery cade pe coate, 
apoi nu mai mișcă. Joan nu mai poate recunoaște, în forma 
aceea întunecată, contururi umane. E ca un morman de frunze. 
Sau un buștean. 

Celălalt aleargă încă. 

Joan întoarce capul spre celălalt mal al pârâului și-acum, în 
sfârșit, vede poliția înaintând. Sunt două grupuri și se 
deplasează în formă de triunghi: un om în faţă, doi în părți, în 
spatele lui, și asta îi amintește de stolurile de gâște, doar că 
acolo e una și în spate. 

E și un al treilea grup avansând printre copaci, salvatorii vin 


VP - 186 


de peste tot, numai că sunt conturaţi doar pe jumătate, 
înghesuiți laolaltă, așa că formează o adunătură de brațe 
ridicate și de arme, cu veste antiglonț prinse peste piept, 
înaintând pieziș, și mai sunt și tăcuţi. Gloanţele continuă să 
șuiere - le aude, își zice, unul câte unul, un fâșâit pătrunzător, 
un sunet separat de pocnetul focurilor de armă - și gălăgia se 
întețește. Tot mai multe puști. Tot mai mult gloanțe trecând 
peste ea, aterizând la doar câţiva metri mai încolo. N-au mai 
lovit apa de la prima salvă, dar sunt încă prea aproape. 

Se lasă cuprinsă de apă cât de mult poate. 

Bărbatul care aleargă ţipă ceva, însă nu deslușește ce anume. 

Licuricii pulsează luminos, ritmic. 

Izbutește să-și coordoneze mâinile și picioarele îndeajuns cât 
să-și poată face vânt în spate, cât mai departe, însă încheietura 
beteagă cedează și se scufundă. Acum e rândul lui Kailynn s-o 
ajute, și s-a ales cu alge înfășurate pe braţ - nu, sunt degetele 
fetei cuprinzându-i încheietura, prinzând-o de bandajul pe care l- 
a făcut chiar ea. Joan pufnește, dând afară apa care i-a intrat în 
nas. 

Haide, haide odată, își spune. 

Nu-ţi spune nimeni că e așa. 

Nu-ţi spune nimeni că nu poţi să-i deosebești pe băieţii buni 
de cei răi, că e atâta zgomot, încât nu doar te asurzește, dar te 
și orbește, fiindcă nu te poţi abţine și închizi ochii, iar sunetul și 
mișcarea vin din toate direcţiile, așa că nu știi încotro s-o apuci. 

Nu știe sigur de ce e atâta fum. 

Unul dintre oameni - e dintre tipii de treabă? - s-a apropiat de 
pârâu și pare foarte înalt. Este vârful triunghiului și nu aleargă, 
dar nici nu pășește normal, ci execută o combinaţie iute și agilă 
a celor două. Se apropie suficient cât să-și dea seama că poartă 
pe urechi ceva ca niște căști antifonice, însă faţa nu i-o vede - și 
i-ar plăcea să-i vadă faţa. Nu vrea să se ridice brusc și să-l ia 
prin surprindere, fiindcă n-ar fi decât o siluetă în întuneric și cine 
știe ce-ar face omul dacă l-ar lua pe nepusă masă? 

Arma îi e ridicată și Joan vede o luminiţă în ţeava când apasă 
pe trăgaci. N-a știut că poţi să vezi glonţțul ieșind. 

Nu există de fapt licurici, își dă seama acum. 

Il vede pe bărbat, care nu-i Robby Montgomery, căzând la 
pământ, dar încă trage. Se târăște după un pin și, de unde se 
află ea, devine aproape invizibil... 


VP - 187 


Mișcă, se îndeamnă. 

Aerul de lângă ea e răscolit. A simţit o căldură pe lângă obraz. 

Lincoln ar putea s-o apuce brambura prin pădure, își spune, și 
dacă dă peste grupul ăsta sau alte grupuri de trăgători - 
Dumnezeu știe câţi polițiști sunt acum aici, se pare că, atunci 
când au decis să pună în sfârșit capăt amenințării, o fac în 
modul cel mai serios - iar Lincoln n-ar avea cum să știe ce- 
nseamnă șuieratul gloanţelor. N-ar pricepe nimic și oamenii ăia 
l-ar omori fără să clipească. E micuţ, greu de zărit, cu siguranţă, 
în învălmășeala de fum și cadavre. 

În apa de lângă picioarele ei se aude un alt plescăit. S-a pus în 
patru labe acum, cu burta încă pe fundul pârâului, iar lângă ea e 
Kailynn. Joan își spune că, dacă se termină cu focurile de armă, 
o să strige după ajutor, încrezătoare că poliția va recunoaște o 
voce de femeie și că n-or s-o împuște. Însă focurile de armă nu 
se opresc. Ea și cu Kailynn se deplasează așa, pe coate și 
genunchi, mișcându-se precum vâslele de la o canoe - înăuntru 
și afară - iar Joan ignoră frigul, își ignoră trupul întreg, 
încheieturile nesigure, picioarele amorţite și toată slăbiciunea și 
șovăiala. Nu deslușește siluete umane când se uită peste umăr. 
Poate că polițiștii îi urmăresc pe pistolari mai departe, prin 
codru. Sunt doar copacii, acum, și zgomotul tot mai slab al 
focurilor de armă. 

Mai zăbovesc în apă un timp - în care i se pare că străbat 
kilometri, însă nu poate fi vorba de mai mult de vreo sută de 
metri. 

— Hai să ieşim, îi șoptește lui Kailynn și, pentru prima dată, își 
dă seama că fata n-a mai zis o vorbă. Eşti în regulă? 

— Unde-i Lincoln? întreabă fata în vreme ce se trag cu 
greutate pe mal. 

Joan își pierde echilibrul, dar reușește să nu cadă. 

— L-am ascuns sub o tufă. Trebuie să ajungem la el. 
Gloanțele, zice cu răsuflarea tăiată. 

Se ridică în picioare. Fusta i se lipește de coapse, rămasă 
cumva într-o singură bucată, iar Kailynn se ridică și ea. Joan o 
ajută apucând-o de un braţ și se gândește că fata e tocmai 
opusul lui Lincoln, al cărui trup e atât de dens și de solid. Oasele 
fetei sunt ca de porțelan, ca de sticlă suflată, precum toartele 
de la ceștile de cafea. 

Fata pare fragilă, ca obiectele preţioase. Joan nu pricepe de 


VP - 188 


ce i-a luat atâta să-și dea seama de asta. Nu pricepe cum de-a 
putut să nu fie atentă la fata din faţa ei, la fata asta cu codițe 
roșii, împletite, și picioare ca de origami, care gătește pui fript și 
pentru care tatăl ei sângerează. 

— L-ai ascuns? repetă Kailynn. 

— Păi veneau spre noi, zice Joan simțind că i se tulbură un pic 
vederea. 

Încearcă să-și vină în fire. Apucă fusta și-o ridică deasupra 
genunchilor. Se uită în jos și vede că are sub tălpi ace de pin, 
însă nu mai simte diferenţa dintre piciorul încălțat și cel descult. 
Asta e bine. Ajută să nu simţi. Aleargă și se simte bine, ca după 
cincisprezece kilometri de cros, parcă nu mai are trup, mintea îi 
e deconectată de el. Doar că se tot împiedică și se agaţă de 
copaci. Probabil că e încă atașată de corp, fiindcă îi dă rateuri. 

— ÎI găsim noi, rostește spre Kailynn. 

— ÎI găsim noi, zice ca un ecou Kailynn, iar părul fetei se ridică 
și cade în fugă, în vreme ce Joan se gândește ce plan prost a 
fost să dea buzna înaintea pistolarilor fără să aibă altă idee 
decât să rostească numele doamnei Powell, ca și cum ar fi vreun 
talisman, vreun cuvânt magic ce-ar fi putut să-l îmblânzească pe 
Robby Montgomery. E norocoasă că n-au murit, ea și Kailynn, 
dar uite că n-au murit, așa că poate planul, până la urmă, n-a 
fost atât de rău. 

Joan nu-și mai simte alte părţi ale corpului, însă își simte 
piciorul, care-i trimite junghiuri de durere în șold. Se tot 
împiedică. Aleargă încă și nimic nu arată familiar, însă exact 
când începe să se ițească panica, vede păianjenul atârnat între 
copaci - o sferă informă - și se îndreaptă într-acolo. Il cheamă 
pe nume cu voce domoală, încetinind. Când ajunge la un metru 
jumătate, îi rostește numele iar. 

Niciun răspuns. 

— A fost aici? zice Kailynn. 

— E aici. 

Ajunge la păianjen și întinde mâna spre el, îl apucă de-un 
picior, îl zgâlțâie. E sigură că-i același păianjen. Işi aruncă 
privirea peste pădure - tufa, care era? 

Acolo. Crede că-i acolo. 

Focurile de armă se domolesc, se rarefiază, ca floricelele de 
porumb când sunt aproape gata. 

Dă fuga la tufă, însă cumva se și târăște și, până să atingă 


VP - 189 


crengile, capul i-a ajuns la nivelul solului, iar genunchii îi sapă 
gropiţe în pământ. Saltă crengile și se uită dedesubt. 

Nu-i acolo. 

— Lincoln? Lincoln? zice oricum, fără să-și poată muta privirea 
de pe pământul gol și de la frunzișul gol, spaţiul unde băiatul nu 
se află. 

— Lincoln? 

Vrea să spună mai tare numele, însă n-o ajută vocea. Se 
ridică iar, dă s-o pornească într-o direcţie, apoi încearcă o alta. 

Nu-i vine în cap cum să facă să-l caute. N-are nicio strategie 
de urmat. Lincoln nu pleacă niciodată de lângă ea. O ţine mereu 
de mână. O singură dată l-a pierdut, însă l-a găsit în treizeci de 
secunde. 

— Lincoln? șoptește, coborându-și și mai mult vocea, în loc să 
o ridice. 

— Lincoln! 

Țipă. Vocea i-a revenit brusc, iar numele răsună prelung, tare, 
însă nu-i pasă dacă o aude cineva. Kailynn îl strigă și ea. 

Băiatul ei a fost prea ascultător. Oriunde ar fi, nu scoate un 
sunet. A fost sigură că-i prea speriat ca să se aventureze afară 
din ascunziș, dar se pare că l-a judecat greșit. Acum ce-i de 
făcut? 

Există posibilități la care nu vrea să se gândească. 

Și nu trebuie să se gândească la ele atâta vreme cât nu stă pe 
loc. 

Începe să alerge în cercuri tot mai largi, în jurul tufei unde l-a 
lăsat. Cade, aterizând dureros pe brațe. Se ridică. 

Joan se uită pe sub tufe și întinde mâna spre toate crengile 
care se leagănă, trece iar pe lângă păianjen, care se bălăngăne, 
trece pe lângă douăzeci de copaci care seamănă toţi, apoi e un 
ciot, scobit pe dinăuntru, și o viţă lungă de iederă înfășurată pe 
după un copăcel. Vede și o fantomă de plastic, atârnând acolo 
neluminată. 

Se oprește, își mută greutatea de pe un picior pe altul. Ceva 
nu-i cum trebuie. Întinde mâna și-și dă seama că are degetele 
de la picior ude de sânge. Nu simte însă nimic, așa că nu 
contează. 

Kailynn e încă prin preajmă, strigându-l pe Lincoln. 

Joan se concentrează asupra pământului, care cândva părea o 
suprafață monotonă de frunze și crengi moarte repetându-se la 


VP - 190 


nesfârșit, însă acum, uitându-se cu luare-aminte, vede cum se 
delimitează detaliile. E destulă lumină de la lună ca să poată 
vedea ciuperci și un smoc de barba-șarpelui. Un balon spart, 
încă legat cu sfoară. Un ceaun vrăjitoresc de plastic, răsturnat, 
strâmb. Un șir singuratic de luminiţe albe ce taie întunericul. 
Evită lumina și ridică ramurile unei sălcii. Trece iarăși pe lângă 
puietul acoperit cu iederă și dă deoparte frunzele iederii. E 
densă, impenetrabilă și nici urmă de el. 

Nu există cuvinte pentru ce simte că i se zbate acum în coșul 
pieptului, zvăcnind. E ca un urlet, însă cu pumni și gheare. Nu îl 
lasă să-i scape pe gură. 

Vede iar păianjenul ce licărește, ajuns acum o formă vagă 
printre copaci. Se uită în spate, la toate pe unde a trecut, vede 
șirul fără sens de beculeţe albe și mai vede un petic de ceva ce- 
ar putea fi glicine moarte. Pășește spre glicine, care sunt destul 
de cuprinzătoare cât să-l încapă. larăși vede, la stânga, ceaunul 
vrăjitoresc, iar de data asta vede ce n-a văzut prima dată. 

Se oprește, nesigură pe picioare. 

Cazanul e strâmbat într-un fel anume, ar putea să aibă ceva 
dedesubt. E șui, ca și cum marginea s-ar opri într-un picioruș 
sau gleznă. 

Sunt țestoasă, sunt țestoasă, sunt țestoasă. 

Se gândește la el ascuns pe sub divan, cu căpșorul ițit afară. 

Știe că a avut dreptate chiar înainte să ridice ceaunul - știe că 
a urmat un fir abia sesizabil dinspre creierul ei către al lui. 
Legăturile astea de la creier la creier sunt cu milioanele între ei, 
iar firele îi spun când îi e lui sete și când e pe cale să plângă, îi 
spun că i-ar plăcea ideea de a folosi bezele pentru ghetele unui 
astronaut minuscul. Uneori firul se încurcă: i-a spus, de data 
asta, că el o să rămână sub tufe. Însă acum firul e perfect, 
moale și cald precum blana Sergentului și argintiu precum coiful 
lui 
Thor - și acest fir o conduce spre el. 

Ridică plasticul ceaunului cu o mână și-l vede dedesubt, făcut 
ghem. Aceeași poziție pe care-i învățau, în copilăria ei, s-o ia în 
caz de tornadă. Își cuprinde capul cu braţele și nu ridică privirea. 

Joan azvârle deoparte ceaunul. Se lasă în genunchi. 

— Lincoln? 

— Mami, zice copilul uitându-se la ea, zâmbind, și din nou 
corpul ei nu funcționează - nu izbutește nici măcar un braț să-l 


VP-191 


întindă spre el. ` 

Apoi Lincoln se mișcă și asta o pune și pe ea în mișcare. Íl ia 
de subsuori, îl trage prin frunze și uite-l lipit de ea, cald. Solid și 
greu. 

Senzaţia de urlet din mintea ei se evaporă simţindu-l, se 
dizolvă redevenind aer, sânge și os. 

Își trece palma peste el - copilul pare destul de calm, însă are 
faţa umedă. 

— Ştii ce-am fost? o întreabă el vorbindu-i în ureche. 

La început, Joan nu poate rosti cuvântul. Inghite în sec. 

— O ţestoasă, răspunde. 

— Da! șoptește el în extaz, cufundându-și degetele în părul lui 
Joan. De ce ești așa de udă? 

Își retrage mâinile din părul ei ud ciuciulete. Joan îi ia palmele 
într-ale ei și-l cuprinde strâns la piept, se simte înfrigurată până 
în măduva oaselor și poate că nicicând n-a fost atât de ușurată. 

— Am căzut în pârâu. 

— Aha. Și ce se aude? Puști? Alte puști? 

Ea aproape că nici nu mai aude împușcăturile. 

— A ajuns poliţia, șoptește. De ce n-ai răspuns când te-am 
strigat? 

— Nu te-am auzit. Eram dispărut. 

Joan se saltă în picioare, ţinându-i mai departe mâinile, fiindcă 
nu-i sigură că-l poate duce în braţe. Ar trebui să se-ntoarcă spre 
intrarea grădinii, poate - cu siguranţă că acolo s-a terminat. 

— E bine? zice Kailynn apărând în spatele lor, respirând 
întretăiat. 

— Mda, zice Joan și face un pas. E în regulă. Haide. 

Observă frunzele din părul lui Kailynn în vreme ce fata o 
urmează. 

— Care-i problema? zice Kailynn. 

Joan nu pricepe ce întreabă fata, apoi își dă seama că s-a 
lăsat iarăși în genunchi. E nedumerită, la început, de senzaţia de 
umezeală. 

E rănită. 

Joan a mai auzit de oameni care nu simt când sunt împușcați 
- de unde? E ceva real sau minciună? Acum simte asta. și 
amintește când tatăl ei i-a prins din greșeală mâna în ușă, când 
era mică - n-o văzuse venind din spate -, iar durerea era atât de 
intensă că nu reușea să-și dea seama de unde pornea. 


VP - 192 


Kailynn o înhaţă de mână, o smucește. Joan se uită în jos și 
vede că sângele-i curge atât de repede, încât îl poate vedea 
cum formează o băltoacă pe pământ. 

Kailynn n-o mai trage de mână. 

— Oh, zice apropiindu-și chipul, în vreme ce degetele ei o 
ating, deodată, cu blândeţe. Aha. 

Joan se pipăie în dreptul coastei și simte și acolo ud. Nu-și mai 
poate mișca picioarele. Insă aude pași prin pădure, pași care nu- 
s prea departe, și nu e sigură că focurile de armă s-au oprit cu 
adevărat. 

Aici nu sunt în siguranţă. 

— la-l tu, îi zice lui Kailynn, arătându-l pe Lincoln cu bărbia. 
Du-te înapoi spre adăposturile animalelor. Stai jos undeva și 
așteaptă să apară poliţia și să te ajute. 

Îi place imaginea asta. Nu polițiștii nedeslușiţi în umbrele 
pădurii, ci un zid strașnic de oameni în uniformă, fără arme care 
trag. Îi vor spune fiului ei că s-a terminat, o să fie în siguranţă cu 
ei. O vor găsi pe doamna Powell și-o să-i îngrijească genunchiul, 
vor verifica orice scorbură, gropiţă și coș de gunoi. Vor recupera 
bebelușul, o vor găsi pe mamă și, firește, cei doi vor fi iarăși 
împreună. Firește că acesta trebuie să fie sfârșitul. 

Lincoln se ţine de ea cu amândouă mâinile, strâns. 

— Nu, zice scuturând din cap, cu ochii mari. Nu. 

— Du-te, îi zice și-l împinge în lături. 

Apoi îl trage iarăși spre ea, fiindcă nu se poate abţine, nu-l 
poate lăsa să plece fără să-l strângă la piept. E într-un genunchi, 
iar celălalt picior și l-a întins sub ea. Îl îmbrățișează, își apasă 
obrazul de tâmpla lui și-i trage pe nări mirosul, care mereu se 
schimbă și care acum aduce cu cel de pâine. Incearcă din 
răsputeri să-și facă fiecare celulă din corp să și-l amintească - 
mânuţa lui prefirându-i părul, pielea moale întinsă pe pometi, 
mami - astfel încât, dacă e să păstreze ceva cu ea pentru 
totdeauna, să fie felul în care-l simte acum, lângă ea. 

— Eşti băiatul meu. Du-te cu Kailynn. 

Nu, își dă seama, nu-i cinstit. Are nevoie de mai mult de-atât. 
Trebuie să înțeleagă. 

— Trebuie să aștept aici, scumpule. Până vin doctorii. 

Lincoln plânge. 

Se forțează să-și desprindă degetele dintr-ale copilului, se 
forțează să se desprindă cu totul de el, deși momentul când 


VP - 193 


pielea lui de dezlipește de a ei i se pare insuportabil. 

— Vreau să stau cu tine, zice el. 

Kailynn a întins braţul, îl ia de mână, cu degetele 
întrepătrunse într-ale lui. O urmează, zicând „bine” cu glasul 
acela tremurat. Pe Joan o ia amețeala. Nu mai știe de ea preţ 
de-o clipă, cât clipește, apoi ochii i se deschid iar. 

Luminiţele atârnând printre copaci i se par frumoase acum. 
Nu pricepe de ce nu le-a văzut așa și înainte. Sunt frânghii lungi 
și albe ca perlele sau ca un șir de luni, apoi mai departe eo 
minge oranj și pe undeva pâlpâie beculeţe albastre, reflectându- 
și lumina în copaci. 

Tot în genunchi a rămas. Nu, e pe burtă. O să se ridice îndată, 
însă pentru moment îl privește pe Lincoln cum fuge, de mână cu 
Kailynn. Nu aleargă nici iute și nici în linie dreaptă, însă fiecare 
părticică din el e în mișcare - umeri, tălpi, mâini și coate, fiecare 
în câte o direcţie. Băiatul ei nu-i construit să fie aerodinamic. 

Simte gust de sânge. Poate că și-a mușcat iarăși buza. 

Cu cât se depărtează mai mult, cu atât băiatul se mărește 
parcă, iar ea e suficient de conștientă cât să-și dea seama că 
asta nu-i în regulă. Însă Lincoln, în faţa ei, umple ecranul, 
acoperind crengile mișcătoare ale pinilor. Doar el e pe lume. Și 
luminile. Lumini strălucitoare ce se întind către cer precum 
panglicile pe stâlpul de Armindeni când era într-a șasea și purta 
o rochie de culoarea lavandei și se uita în sus la panglica al cărei 
capăt îl strângea în pumn, lungă, unduitoare - Atentie, fetele, 
zicea doamna Manning, care se ocupa de toată serbarea asta 
chinuitoare, e o smecherie aici - și-și răsucea panglica pe lângă 
altele, încoace și-ncolo, iar panglicile de culoarea șerbetului 
umpleau cerul, având la fiecare capăt niște mâini care le apucau 
bine - degetele lui Kailynn încleștate în fusta ei, Kailynn ţinându- 
| de mână pe Lincoln, unduirea panglicilor - așa sunt acum 
luminile. O frumuseţe. 

Sunt lucruri frumoase aici. Fii atentă. 

Părul i-a căzut în gură, făcând-o să scuture capul. Pământul s- 
a umezit sub ea. 

Lincoln. Nu știe unde-i copilul. Trebuie să ridice capul din 
piept. 

Pierde iarăși șirul, apoi întoarce capul și-l vede la distanță, cu 
buclele încurcate, e înconjurat de oameni în haine închise, care 
s-au așezat în genunchi. E plăcut când adulții fac un efort să nu-l 


VP - 194 


domine cu înălţimea, însă nu este sigură că el chiar stă acolo, de 
vorbă cu polițiștii, ori i s-au încleiat ei gândurile. 

Asta e o poveste despre un băietel pe nume Steve care, 
atunci când o să fie mare, o să devină Călăreț. 

Asta e o poveste despre roboți și lasere. 

Asta e o poveste despre când mă căsătoresc, mami. Numele 
ei o să fie Lucy. O să am cinci băieți și cinci fete. Dar or să 
crească la mine în burtă, nu la ea, ca la căluții de mare. 

Vrea să-i audă povestea. Ar putea închide ochii, să-l asculte 
mai bine. 

Trebuie să-nchidă ochii, fiindcă panglicile de lumină strălucesc 
prea tare. 

Nu-s panglici. E o singură lumină. 

Un bărbat cu lanternă se apleacă deasupra ei. 

— Doamnă? zice îngenunchind și lumina dispare. O să fie 
bine. 

Simte ceva apăsându-i tare piciorul. 

— Numai o clipă. O să primiţi imediat ajutor. 

Omul poartă o cămașă închisă la culoare, iar pe piept parcă-i 
licărește ceva. Se gândește că ar putea fi domnul Simmons, un 
profesor pe care l-a avut într-a cincea, care citise un eseu scris 
de ea și-i spusese că avea să ajungă cineva într-o zi. 

— Lincoln, rostește. 

— Băiatul dumitale? 

Bărbatul îi dă părul de pe faţă. O face cu blândeţe nespusă. 

— Mititelul cel brunet? o întreabă. 

Ochii ei sunt închiși. Dar are de gând să-i deschidă. 

— Lincoln, zice. 

Sau așa crede. 

Crede că timpul trece. Se simte ridicată, purtată. Se aud voci, 
dar vocile nu spun cuvinte adevărate. Și alte lumini. In jurul ei se 
mișcă niște contururi. 

Simte atingerea unor degete mici pe mână. 

Mișcă ușurel braţul, iar palma lui Lincoln se cuibărește într-a 
ei. | se pare că-l aude zicându-i numele. Parcă-i simte și 
respiraţia, caldă. Îi simte pielea pe pielea ei, iar buricele 
degetelor lui îi ating ușor palma, spunându-i toate poveștile pe 
care le-a auzit vreodată. 


VP-195 


Multumiri 


Laurei Tisdel, prietena mea, care a dat iarăşi aripi visului meu 
ridicol că într-o bună zi aveam să descopăr un editor inteligent 
cu care să te și distrezi la o petrecere în pijamale. Așa a fost 
întregul parcurs - o nemaipomenită petrecere în pijamale de la 
distanţă. Le mulţumesc lui Frankie Gray și lui Anne Collins, care 
m-au ajutat să sculptez în cartea de faţă o versiune mai bună, 
mai legată a cărții înseși. li sunt nespus de recunoscătoare lui 
Kim Witherspoon pentru sugestia de a complica mai mult 
lucrurile și pentru că a izbutit să scoată la înaintare, în general, 
o combinaţie de farmec și competenţă. William Callahan m-a 
ajutat cu o lectură isteață și atentă care a îmbogăţit mult cartea. 
Mulţumesc, Jason Weekly, pentru informaţiile despre arme de 
foc și pentru folositoarea verificare a detaliilor factuale. Îi 
mulțumesc și fratelui meu, Dabney, pentru că mi-a explicat ce 
se întâmplă când tragi în diverse obiecte (și mersi pentru 
capre). 

li mulțumesc mamei mele, Gina Kaye Phillips, pentru toate 
poveștile care se adună după mai bine de patru decenii de 
profesorat. li mulţumesc lui Hannah Wolfson pentru o instructivă 
conversaţie în etapa de început a scrierii cărţii și lui Donny 
Phillips pentru escapadele pisicii lui. Aș vrea de asemenea să 
semnalez, cu mulţumiri, referirile făcute în acest text la 
Goodnight Moon de Margaret Wise Brown și la That Hell-Bound 
Train de Robert Bloch. 

In sfârșit, îi mulțumesc lui Fred, cel mai bun dintre soți și cel 
mai bun dintre cititori. 


VP - 196 


GIN PHILLIPS 


JOCUL 
SUPRA VIEȚUIRII 


€ căi, JZ 


7 s 
CJE EE 


virtual-project.eu 


VP - 197