[RD] Virginia Woolf_Orlando

o 

Raftul 

Denisei 


Virginia Woolf 

Orlando 

traducere din engleză de Antoaneta Ratîan 








i 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 




VIRGINIA WOOLF 


Orlando 

O biografie 


Traducere din engleză şi note de 
ANTOANETA RALIAN 


Prefaţă de 
DANA CRĂCIUN 


hu/manitas 

tW îi 


Redactor: Andreea Răsuceanu 
Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Cristina Jelescu 
DTP: Andreea Dobreci, Carmen Petrescu 

Virginia Woolf 
ORLANDO: A BIOGRAPHY 
Wordsworth Classics, 2003 

© HUMANITAS FICTION, 2013 , pentru prezenta versiune românească (ediţia prinţ) 
© HUMANITAS FICTION, 2013 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-689-583-8 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 


Comenzi Online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



Pentru V Sackville-West 


Intre granit şi curcubeu 
Orlando şi proteismul jocului biografic 


încă de la apariţie, în 1928, Orlando a stârnit (şi mai 
stârneşte şi azi) nedumerirea şi fascinaţia cititorilor şi cri¬ 
ticilor deopotrivă. Etichetat drept „cea mai lungă şi mai 
fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură" (Nigel 
Nicolson), ycM d’esprit (Aiken), „fantasmagorie minunată" 
(MacCarthy) - şi lista poate continua -, textul rămâne di¬ 
ficil de categorisit (cit. în Maria Di Battista, 2006:6). Prin 
tonul satiric pronunţat, genul ambiguu, prezenţa elemen¬ 
tului fantastic, Orlando pare, la prima citire, un text radi¬ 
cal diferit de celelalte creaţii woolfiene. 

început în glumă, ca un omagiu tandru-amuzant adus 
Vitei Sackville-West, de care Woolf era îndrăgostită, Orlando 
se transformă, în ciuda dimensiunii comice, într-o medi¬ 
taţie profundă asupra naturii complexe a individualităţii, 
asupra timpului şi memoriei şi a felului în care acestea ne 
modelează. O componentă esenţială vizează felul în care 
este construită sexualitatea la răscrucea dintre social, cul¬ 
tural, psihologic şi biologic. Natura parodică a proiectului 
are o serie de motivaţii care vor fi investigate mai în am㬠
nunt în paginile care urmează. Abordarea swiftiană pare, 
intr-adevăr, diferită de stilul obişnuit al ficţiunilor Virginiei 
Woolf. în pofida receptării critice confuze, Orlando se 


7 


încadrează absolut firesc în canonul woolfian, fiind consec¬ 
vent atât cu intenţiile, cât şi cu evoluţia autoarei. 

Născută în 1882 într-o familie cu o bogată tradiţie lite¬ 
rară (tatăl său, Leslie Stephen, este editorul impresionantului 
Dicţionar biografic naţional), Virginia Woolf ilustrează prin 
viaţa şi prin opera sa transformările dramatice din socie¬ 
tatea britanică de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începu¬ 
tul secolului XX. In atmosfera victoriană a copilăriei se 
împletesc atitudinile conservatoare în ceea ce priveşte struc¬ 
tura şi dinamica familiei cu cele umanist-liberale ale tat㬠
lui. Acesta îşi încurajează fiica să citească şi îi dă acces fără 
restricţii la impresionanta sa bibliotecă. Lipsa unei educaţii 
formale este astfel compensată prin lecturile avide, care îi 
dezvăluie copilei timide şi bolnăvicioase lumi greu accesibile 
femeilor din epoca respectivă. 

în ciuda „evazionismului" literar, copilăria îi e marcată de 
nedumerirea - uneori fascinantă, alteori doar dureroasă - 
provocată de poziţia precară pe care simte că o are în această 
familie numeroasă, dominată de un tată taciturn şi impre¬ 
vizibil şi o mamă angelică, dar inaccesibilă. Mica Virginia 
Stephen înţelege că adevăratele sensuri se găsesc dincolo 
de cuvinte şi că nespusul relaţiilor umane e mult mai cap¬ 
tivant decât ceea ce articulează limbajul. Mai înţelege de 
timpuriu şi că mintea este un mozaic predominant asime¬ 
tric şi că viaţa interioară se găseşte adeseori în contratimp 
cu exigenţele sociale impuse de existenţa cotidiană. Cu 
toate acestea, îşi păstrează convingerea, sau măcar speranţa, 
că există ceva care ţine laolaltă, oricât de precar, aceste ex¬ 
treme. în mare măsură, opera ei, de la scrierile critice la 
non-ficţiune şi la ficţiune, poate fi văzută drept o căutare 
a momentului de fuziune, a cărui intensitate îi compen¬ 
sează cu vârf şi îndesat efemeritatea. 


8 


Moartea mamei, în 1895, reprezintă un moment de 
cotitură în viaţa Virginiei. Consecinţele tragicului eveniment 
sunt dramatice, atât în plan imediat - întreaga familie se 
scufundă în disperare -, cât şi în cel de durată, prin felul 
în care va modela reacţiile existenţiale şi artistice ale copii¬ 
lor. După moartea tatălui, care survine în 1904, Virginia, 
împreună cu sora ei, Vanessa, şi fraţii Thoby şi Adrian, se 
rup de trecut şi încep o viaţă nouă. Schimbarea domiciliului 
din Hyde Park Gate în Bloomsbury este mult mai mult 
decât o schimbare de decor urban; ea reprezintă un salt 
cultural dramatic, din atmosfera claustrofobă şi retrogradă 
a victorianismului de secol XIX în cea efervescentă, crea¬ 
tivă, libertină a începutului de secol XX. Reşedinţa fami¬ 
liei Stephen devine locul de întâlnire al celor care vor fi 
ulterior identificaţi de istoria culturală drept „Grupul 
Bloomsbury". Aceştia, un cerc de tineri artişti şi intelectuali 
dintr-o diversitate de domenii, vor avea un rol decisiv în 
reformarea culturală a începutului de secol XX în Marea 
Britanie. Sub influenţa lor, Virginia dobândeşte indepen¬ 
denţa socială şi intelectuală necesară pentru a scrie şi pu¬ 
blica. Recenziile literare şi articolele critice de început vor 
fi urmate de primele încercări ficţionale, care culminează 
cu scrierea primului roman, Călătorie în larg , în anul 1910 
(publicat în 1915). 

E o independenţă foarte costisitoare însă şi, din punct 
de vedere psihologic, niciodată pe deplin asumată. Scrii¬ 
toarea va simţi întotdeauna nevoia unei supape de sigu¬ 
ranţă. Profund entuziasmată de noile libertăţi, ea păstrează 
totuşi reziduurile nevoii de a fi constant protejată şi susţi¬ 
nută. Acest rol va fi jucat, în principal, de sora ei, Vanessa, 
şi, ulterior, de Leonard Woolf, soţul şi principalul consi¬ 
lier literar. 

Printre nenumăratele bariere pe care Virginia Woolf le 
vede căzând în Bloomsbury se numără şi cele tradiţional 


9 


asociate relaţiilor dintre sexe. Nu e subminată doar insti¬ 
tuţia căsniciei, ci însuşi standardul heterosexualităţii este 
pus sub semnul întrebării. Prietenii şi chiar membrii fami¬ 
liei experimentează dezinhibat, sfidând, prin practica ho- 
mosexuală, convenţiile sociale şi încercând să răspundă 
impulsurilor interioare. Reacţia Virginiei Woolf este am¬ 
bivalenţă. Pe de o parte, încălcarea convenţiilor, pasiunea 
pentru nou îi stârnesc entuziasmul. în fond, toate par a fi 
în concordanţă cu propriile porniri şi nevoi. Pe de altă 
parte, există şi un sentiment de confuzie şi nesiguranţă. în 
ciuda faptului că se bucură din plin de independenţa in¬ 
telectuală dobândită, Woolf continuă să lupte cu îndoielile 
şi nesiguranţa creativă. Momentele de însufleţire maximă 
alternează cu cele de depresie şi disperare, conturându-se 
astfel tiparul în care se va aşeza, cu mici variaţiuni, restul 
vieţii sale. 

Dacă paranteza hermeneutică e deschisă în momentul 
pierderii mamei, evenimentul care inevitabil o închide este 
decizia autoarei de a se sinucide. în martie 1941, copleşită 
de tot ce se întâmplă împrejurul şi înăuntrul ei, scriitoarea 
se îneacă în râul Ouse. Este ultimul episod al unei exis¬ 
tenţe oscilante, trăite sub semnul a ceea ce azi ar fi diag¬ 
nosticat drept tulburări maniaco-depresive. Lipsa unui 
diagnostic precis şi diferitele etichete medicale ce i-au fost 
aplicate în timpul vieţii au contribuit la agravarea stării 
psihice, având consecinţe şi asupra operei sale. Pe de altă 
parte, trebuie evitată suprainterpretarea psiho-biografică 
prin care se riscă reducerea eforturilor creative ale autoarei 
la o bătălie dintre fazele maniacale şi cele depresive ale bo¬ 
lii, sau supralicitarea traumelor copilăriei (o lectură extrem 
de populară în critica americană a sfârşitului de secol XX). 

Extrapolând metaforic, Virginia Woolf a trăit şi scris 
într-o perioadă ce ar putea ea însăşi fi descrisă drept un 
carusel maniaco-depresiv. Marile transformări ce au avut 


10 


loc la începutul secolului XX, entuziasmul creativ din toate 
domeniile, precum şi avântul distructiv întruchipat sinte¬ 
tic de cele două războaie mondiale, zdruncină profund 
iluzia de ordine şi echilibru a secolului al XlX-lea. în 
mare măsură, opera Virginiei Woolf (precum şi a celorlalţi 
modernişti) trebuie văzută drept o încercare de a explora 
aceste contradicţii, de a le exploata potenţialul imaginativ, 
şi nu de a le rezolva. E un efort care, inevitabil, îl plasează 
pe artist într-o poziţie simultan privilegiată şi vulnerabilă. 
Investigarea acestor tensiuni reprezintă - paradoxal - un 
demers mult mai realist decât cel al realiştilor ce au domi¬ 
nat secolul anterior, prin aceea că urmăreşte relevarea fe¬ 
lului în care funcţionăm de fapt, pe baza unor impulsuri 
emoţionale şi mentale contradictorii, şi nu doar ca urmare 
a constrângerilor sociale. Bineînţeles, existenţa acestei ten¬ 
siuni între exterior şi interior nu este o descoperire mo¬ 
dernistă. Tipic modernist este însă efortul de a transcrie 
această tensiune şi la nivel formal, al scriiturii, nu doar la 
cel de conţinut. 

în 1927, când începe să scrie Orlando , Virginia Woolf 
este deja un nume respectat pe scena modernistă britanică. 
Textele sale critice articulaseră elocvent nevoia de a depăşi 
convenţiile literare victoriene şi eduardiene şi de a contura 
un nou stil, care să reprezinte mai convingător noile reali¬ 
tăţi şi noii paşi făcuţi în domeniul psihologiei. în ciuda 
episoadelor depresive şi a îndoielilor privind însuşirile sale 
literare, Woolf reuşeşte să transpună cu succes în practică 
propriile îndemnuri critice. Camera lui Jacob (1922) este 
primul roman ce stă clar sub semnul exigenţelor moderniste 
referitoare la explorarea interiorităţii. Vor urma două 
texte de referinţă ale canonului modernist, Doamna Dal- 
loway (1925) şi Spre far (1927). Aceste romane arată clar 
că Virginia Woolf şi-a găsit propria voce şi că, în ciuda 


11 


faptului că abordează un stil nu neapărat facil, este destul 
de încrezătoare în arta sa ca să-l practice indiferent de reac¬ 
ţia publică. 

încrederea din ce în ce mai mare în forţele artistice este 
dublată de o capacitate sporită de a-şi controla tulburările 
emoţionale. Mariajul cu Leonard s-a dovedit a fi nu relaţia 
sufocantă de care se temuse imediat după căsătorie (teamă 
care i-a provocat, de altfel, una dintre cele mai serioase şi 
mai lungi depresii), ci o relaţie de prietenie şi extraordinar 
respect reciproc. Sprijinul lui îi este esenţial scriitoarei atât 
la nivel personal, cât şi artistic. Leonard e primul cititor al 
textelor ei, criticul cel mai de temut, dar şi cel mai de în¬ 
credere. Pe acest fundal de relativ confort psihic, Virginia 
îşi înfruntă mai deschis ca de obicei sexualitatea. Anii de 
lucru înverşunat la Doamna Dalloway şi Spre far sunt şi 
anii legăturii pasionate cu Vita Sackville-West. Orlando este, 
în multe privinţe, rezultatul şi încununarea acestei legături. 

Aşa cum avertizam şi mai sus însă, nu putem reduce 
totul la o perspectivă (psiho-)biografică. Relaţia cu Vita 
Sackville-West este extrem de importantă pentru felul în 
care conturează contextul apariţiei romanul. Textul în sine 
transcende acest context, transformând pretextul unei bio¬ 
grafii fictive într-o examinare captivantă şi convingătoare 
a trei secole şi jumătate de metamorfoze literare şi sociale. 

Biografia (sau romanul, ambii termeni fiind, de fapt, 
inadecvaţi în acest caz) se deschide cu un Orlando adoles¬ 
cent, cândva către sfârşitul secolului al XVI-lea. Ne aflăm 
în timpul domniei reginei Elisabeta şi moşia familiei lui 
Orlando reprezintă simbolic tot ce poate fi mai englezesc. 
Personajul e şi tipic, şi atipic: pe de o parte, încearcă să 
reteze capul maurului atârnat de grinzile tavanului, iar pe 
de alta, se lasă pradă unor lungi reverii poetice; pe de o 
parte, se vede împlinind destinul strămoşilor săi, pe de alta, 


12 


frumuseţea naturii îl emoţionează până-ntr-acolo, încât 
simte că trebuie să devină una cu ea pentru a scăpa de tre¬ 
pidaţiile existenţei cotidiene. Ajuns favorit al reginei, Or- 
lando este chemat la curte şi devine un personaj de seamă 
al acesteia. 

Talentul Virginiei Woolf face posibilă alunecarea fi¬ 
rească dintr-o epocă într-alta, fără nici un fel de rezistenţă 
din partea cititorului. 11 vedem astfel pe Orlando la curtea 
regelui Iacob îndrăgostindu-se de misterioasa Saşa, prinţesa 
moscovită; abandonat de aceasta şi căzut în dizgraţie, re¬ 
vine la moşia strămoşească pentru a se dedica istoriei 
familiei, naturii şi literaturii. Patima din urmă îl face să 
cadă pradă din nou cruzimii omeneşti şi, umilit de Nick 
Greene, promite că a terminat-o cu oamenii. Apare însă 
Harriet Griselda de Finster-Aarhorn şi Scandop-Boom, 
imaginara arhiducesă a României, care îl hăituieşte cu atâta 
înverşunare, încât Orlando revine la curte, unde Carol II 
îl trimite ambasador al coroanei pe lângă sultanul de la 
Constantinopol. Orlando se achită ireproşabil de îndatoririle 
diplomatice şi este înnobilat din nou de rege. Chiar în 
toiul petrecerii de la ambasadă izbucneşte o răzmeriţă. 
Istovit din toate punctele de vedere, Orlando cade intr-un 
somn adânc şi lung de şapte zile, iar la trezire constată că 
a devenit femeie. 

Deloc impresionat de noua realitate a existenţei sale, 
Orlando scapă din Constantinopol cu ajutorul unui ţigan 
şi se alătură şatrei acestuia cu care petrece o perioadă, în¬ 
cercând să se rupă de tot ce fusese înainte. Legăturile tre¬ 
cutului sunt prea puternice însă, astfel că Orlando se 
îmbarcă pe un vas şi ajunge în Anglia la sfârşitul secolului 
al XVII-lea. Pe parcursul luptei pentru a-şi redobândi ave¬ 
rea şi numele, Orlando pendulează din nou între Londra 
şi moşia strămoşească, între vestimentaţia de femeie şi cea 
de bărbat, căci se simte la fel de îndreptăţită la ambele, şi 


13 


este martora tuturor întâmplărilor majore ale secolelor 
al XVIII-lea şi al XlX-lea. Principala sa „obsesie", cum o 
numeşte chiar ea, rămâne literatura, astfel că, în ciuda dez¬ 
amăgirilor anterioare, continuă să caute compania marilor 
nume ale perioadelor respective. 

în epoca victoriană, copleşită de ubicuitatea verighetelor 
şi de imperativul moral al căsătoriei, Orlando se mărită, 
iar la începutul secolului XX devine chiar şi mamă. Bio- 
grafia-roman se încheie în ziua de „joi, unsprezece octom¬ 
brie, una mie nouă sute douăzeci şi opt", după mai bine 
de trei secole, o suită de relaţii amoroase şi întâlniri lite¬ 
rare fabuloase, după o serie de dezamăgiri produse de rasa 
umană, după o schimbare de sex, o căsnicie, o naştere şi 
nenumărate meditaţii pe teme cum ar fi timpul, memoria, 
sexualitatea, şinele, natura etc. 


Granit şi curcubeie 

Aşa cum sugeram la începutul acestor rânduri, Orlando 
are, la prima vedere, o poziţie aparte, ambiguă, în canonul 
woolfian, poziţie ce se datorează în mare parte celor două 
dificultăţi principale pe care criticii le-au întâmpinat de-a 
lungul timpului în raport cu textul. Prima dificultate am 
putea-o numi „contextuală", ca să continuăm firul celor 
afirmate mai sus. Relaţia dintre Vita Sackville-West şi Vir- 
ginia Woolf a fost mult timp - şi rămâne chiar şi acum 
într-o oarecare măsură - dificil de clasificat. Lesbianismul 
asumat cu aplomb de către Vita (în ciuda căsniciei cu Ha- 
rold Nicolson şi a celor doi fii pe care îi au împreună) e 
greu de asociat cu Virginia Woolf. Biografi de ambele părţi 
(atât Quentin Bell, nepotul Virginiei Woolf, în Virginia 
Woolf, cât şi Nigel Nicolson, fiul Vitei, în Portrait ofaMar- 
riage) s-au străduit să construiască imaginea unui erotism 
mai mult jucat, reducând impactul pe care legătura l-ar fi 


14 


avut asupra protagonistelor. Biografii mai recente încearcă 
să adopte o poziţie mai echilibrată, accentuând argumentul 
„acelei stări bisexuale a minţii pe care o numim androgină" 
(Trautmann, 1973:33). 

A doua dificultate ţine de forma literară hibridă pe care 
Woolf o adoptă. Orlando nu seamănă cu nici un alt text 
scris de Woolf. Chiar şi cei care admiră romanul, îl consi¬ 
deră doar un interludiu, o creaţie relativ minoră, facilă, r㬠
tăcită cumva printre celelalte realizări mult mai serioase. 
Recurgând la un singur exemplu în această privinţă, Mitchell 
Leaska, un woolfian redutabil care a editat, printre altele, 
jurnalul de tinereţe al scriitoarei, şi a coeditat scrisorile Vitei 
Sackville-West, a caracterizat romanul drept „genial, dar 
neîncadrabil" şi nu l-a inclus în The Novels of Virginia 
Woolf: From Beginning to End (1977:xii). Pe de altă parte, 
multe abordări l-au redus în mare măsură la o lectură în 
cheie strict feministă, un reducţionism care contrazice plu¬ 
ralitatea promovată de textul în sine. 

Se prea poate ca însăşi Woolf să fi dat într-o oarecare 
măsură tonul acestei receptări ambigue. Numeroase în¬ 
semnări din jurnalul scriitoarei semnalează faptul că, ini¬ 
ţial cel puţin, Orlando a fost un proiect imaginat de dragul 
divertismentului. Astfel, romanul e „o escapadă", „un moft", 
„prea comic, poate" ( Diary 3:131, 161, 164). în acelaşi 
timp însă, acelaşi jurnal, precum şi scrisorile trimise Vitei 
în această perioadă, o dezvăluie pe Woolf complet absor¬ 
bită de scris, trecând prin aceleaşi chinuri şi extaze creative 
ca şi în cazul celorlalte texte. Chiar dacă a început ca o 
glumă, scrisul s-a transformat rapid într-un proiect la fel 
de serios ca oricare altul. 

Ca formulă literară, Orlando este o combinaţie fasci¬ 
nantă. Subtitlul, O biografie , stabileşte din start cadrul şi 
fixează orizontul de aşteptare, pe care textul le va submina 
constant. Dedicat Vitei Sackville-West, Orlando este o 


15 


biografie ficţionalizată a acesteia. în acelaşi timp, textul 
deconstruieşte parodic toate convenţiile genului. Acesta 
este unul dintre aspectele prin care Orlando se încadrează, 
de fapt, armonios în canonul woolfian. în majoritatea tex¬ 
telor, începând cu Camera lui Jacob , continuând cu Doamna 
Dalloway, Spre far. Valurile, Intre acte şi sfârşind cu textele 
de non-ficţiune (jurnalele, schiţele autobiografice), Woolf 
forţează contururile genurilor respective, retrasându-le con¬ 
form principiilor moderniste ale incertitudinii, ambiguităţii 
şi pluralităţii. 

Biografia ca explorare obiectivă a unei identităţi fixe, 
sau măcar fixabile, este unul dintre exerciţiile preferate ale 
victorienilor. Ca fiică a unuia dintre cei mai importanţi bio¬ 
grafi victorieni, Virginia Woolf va fi cunoscut îndeaproape 
nu doar rezultatul final, biografia scrisă, ci şi procesul de 
creaţie. Ca multe alte convingeri ferme ale victorienilor, şi 
aceasta se bazează pe presupuneri false, pare să spună Woolf. 
în eseul The New Biography (Noua biografie ) ea identifică 
sintetic principalul handicap al biografiei ca gen literar. 
Pornind de la părerea biografului sir Sydney Lee, conform 
căreia biografia ar reprezenta „redarea fidelă a personalităţii", 
Woolf sugerează că dificultatea de bază constă în tensiunea 
dintre „fidelitate" şi „personalitate". „Pe de o parte, avem 
adevărul; pe de alta, personalitatea. Iar dacă ne imaginăm 
adevărul ca fiind ceva de tăria granitului şi personalitatea 
ca intangibilă precum un curcubeu şi ne gândim că scopul 
biografiei este de a îmbina aceste două elemente, trebuie 
să recunoaştem că problema este dificilă şi să nu ne mai 
mire că majoritatea biografilor nu au reuşit s-o rezolve" 
(1967:229). Curcubeul, spune Woolf, trebuie să triumfe 
asupra granitului. Biografia e nevoită deci să accepte flui¬ 
ditatea subiectului biografic, imprevizibilitatea impulsurilor 
subiective, precum şi faptul că orice fapt istoric este, în 


16 


fond, un construct motivat de o serie de mecanisme so¬ 
ciale, culturale etc. 

Viziunea modernistă pune sub semnul întrebării nu doar 
faptul că subiectul biografic, identitatea acestuia, poate fi 
fixată şi cunoscută, ci şi abilitatea biografului de a cunoaşte 
dincolo de propria sa subiectivitate. Pe de o parte, nu-1 
putem cunoaşte pe celălalt pentru că acesta este o subiec¬ 
tivitate în continuă transformare; pe de alta, atunci când 
pretindem că îi articulăm naraţiunea, ne dezvăluim propria 
subiectivitate, şi ea în continuă schimbare. Cu alte cuvinte, 
fluidităţii inerente a personalităţii despre care scriem tre¬ 
buie să i-o adăugăm şi pe a noastră. în consecinţă, actul 
biografic este unul de profundă incertitudine, mult mai 
apropiat de arta ficţiunii decât de cea a istoriografiei. 

Critica woolfiană trece mult prea uşor cu vederea fap¬ 
tul că Orlando nu este un exerciţiu biografic izolat. Para¬ 
doxul biografic este o preocupare constantă a Virginiei 
Woolf, vizibilă într-o serie de texte, de la Camera lui Jacob 
(care reconstituie viaţa protagonistului prin intermediul 
încăperilor pe care acesta le-a ocupat în scurta sa viaţă), la 
Valurile (în care sunt conturate poetic biografiile a şase 
prieteni), la Flush (biografia fictivă a câinelui scriitoarei 
Elizabeth Barrett Browning). Orlando oferă una dintre cele 
mai convingătoare pledoarii în favoarea reconsiderării ac¬ 
tului biografic drept unul esenţialmente fictiv. 

Felul parodic în care biograful-narator intervine în text 
mărturisindu-şi limitele şi subminându-şi propriul demers 
ar putea fi caracterizat drept postmodern avant la lettre. 
Dacă la începutul textului, naratorul se prezintă ca sigur 
pe sine şi versat în practica biografiei, el e obligat curând 
să-şi recunoască poziţia precară. De multe ori documentele, 
dovezile indubitabile lipsesc, iar Orlando se dovedeşte un 
personaj extrem de dificil. în perioadele lungi de izolare, 
protagonistul nu face altceva decât să citească, să scrie şi să 


17 


mediteze, ascunzându-se în acel inefabil pe care biograful 
nu îl poate surprinde. Ca urmare, acesta se cam plictiseşte. 
„Ah, dacă subiecţii (e dreptul nostru să ne plângem că am 
ajuns la capătul răbdării) ar avea mai multă consideraţie 
pentru biografii lor! Dar cel mai iritant este să-ţi vezi su¬ 
biectul - în care ai investit atâta timp şi atâta strădanie - 
scăpându-ţi printre degete şi dându-şi frâu liber - dovadă 
oftaturile, uimirile, îmbujorările, pălirile, ochii, când lu¬ 
minoşi ca două felinare, când aburiţi ca zorii -, ce poate fi 
mai umilitor decât să fii martorul acestui spectacol mut de 
emoţii şi înfiorări care ţi se desfăşoară în faţa ochilor, ştiind 
bine ce anume l-a pricinuit - meditaţia şi imaginaţia - 
care sunt factori atât de lipsiţi de importanţă." 

Apoi, să nu uităm că avem de-a face cu un personaj care 
îşi schimbă pur şi simplu sexul peste noapte. Cum poate 
biograful să redea „credibil" un astfel de eveniment, care, 
de altfel, nu pare să-l deranjeze prea mult pe protagonist? 
Şi cum să explice faptul că Orlando ignoră cu totul trece¬ 
rea timpului, că trăieşte timp de trei secole şi jumătate, iar 
în 1928, când se încheie textul, este mai plin/ă de energie 
ca niciodată? Treptat, naratorul-biograf renunţă la orice 
pretenţie de control asupra textului, recunoscând că adev㬠
rul e imposibil de descoperit. Orice noimă va fi sperat să 
descifreze în viaţa protagonistului/protagonistei sale rămâne 
de nepătruns. Ca urmare, „trebuie să ne întoarcem şi să-i 
spunem sincer cititorului care aşteaptă ca pe jar să afle ce e 
viaţa - vai, trebuie să-i spunem că n-avem habar". 


„Mintea androgină “ 

Nota parodică în care este scris textul îi permite Virgi- 
niei Woolf să abordeze subiecte care, în ciuda libertăţilor 
şi libertinismului practicate de membrii Grupului Blooms- 
bury şi în ciuda îndrăznelii artistice a moderniştilor, rămân 


18 


controversate în epocă. Societatea britanică este încă profund 
puritană. Sexualitatea în general, dar mai ales sexualitatea 
în forma sa „inversată" (ca să folosim termenul uzual al pe¬ 
rioadei) reprezintă un subiect tabu, iar textele care abordează 
astfel de teme riscă serioase repercusiuni, chiar şi de natură 
penală. Ca să dăm doar un exemplu, anul 1928, în care apare 
Orlando, este şi anul publicării romanului The Well of 
Loneliness (Fântâna singurătăţii) de Radclyffe Hali, un ro¬ 
man despre viaţa unei lesbiene şi despre consecinţele sociale 
ale acestei orientări sexuale. Romanul este declarat obscen 
de către un tribunal londonez, care dispune să fie distrus. 

La adăpostul acestei biografii fantastice a Vitei Sack- 
ville-West, Woolf reuşeşte să-şi articuleze clar, dar şi sub¬ 
til, ideile legate de sexualitate, homoerotism, androginism 
etc. în aşa fel încât să evite posibilul oprobriu al opiniei 
publice. Nu numai că nu este ostracizat, dar Orlando de¬ 
vine la scurt timp după apariţie un succes de public, fiind 
cartea cel mai bine vândută a Virginiei Woolf (în două 
luni se vânduseră 6 000 de exemplare şi cartea ajungea la 
a treia ediţie). 

Nu există nici o îndoială că homoerotismul este unul 
din aspectele asupra căruia textul îndeamnă la meditaţie şi 
care va fi stârnit curiozitatea publicului. Dar miza este 
mult mai mare. Să nu uităm că 1928 este şi anul în care 
Virginia Woolf susţine la Cambridge faimoasele prelegeri 
care vor fi publicate în anul următor sub titlul O cameră 
separată. In mintea care compune Orlando germinează si¬ 
multan şi argumentele pe care le va prezenta în faţa stu¬ 
dentelor de la Newnham College şi Girton College. Două 
idei se conturează cu claritate aparte: cea a rolului jucat de 
elementul social şi cultural în definirea sexualităţii, şi cea 
a esenţei androgine a personalităţii umane. 

în perioada în care este ambasador în Turcia (evident, 
plasarea acestei transformări intr-un spaţiu geografic şi 


19 


cultural îndepărtat nu e întâmplătoare), Orlando cade în- 
tr-un somn lung din care se trezeşte pur şi simplu într-o 
dimineaţă dându-şi seama că e femeie. Descoperirea nu îi 
provoacă nici un fel de nedumerire. Lipsa de reacţie e ex¬ 
plicată de narator prin faptul că, în esenţă, Orlando e ne¬ 
schimbat. „Că Orlando s-a prefăcut într-o femeie nu 
încape nici o îndoială. Dar din toate celelalte puncte de 
vedere, a rămas exact cum fusese întotdeauna. în general, 
o schimbare de sex, deşi poate modifica viitorul, nu alte¬ 
rează câtuşi de puţin identitatea. Faţa rămăsese, după cum 
arată portretele, exact aceeaşi. Memoria lui - dar de acum 
înainte va trebui, respectând convenţiile, să spunem «ei» 
în loc de «lui» şi «ea» în loc de «el» — deci memoria ei tre¬ 
cea în revistă, fără să întâmpine vreun obstacol, toate în¬ 
tâmplările pe care le trăise în trecut." 

E foarte interesant că, imediat după această transformare, 
Woolf îi oferă eroinei un intermezzo alături de o şatră de 
ţigani. Acest tip de societate nomadă răstoarnă toate con¬ 
venţiile lumii din care provine Orlando, permiţându-i 
suspendarea sinelui anterior. în universul strict delimitat 
şi în continuă mişcare al şatrei, Orlando este cea aflată în 
poziţie de inferioritate, chiar dacă ţiganii o adoptă cu ge¬ 
nerozitate şi îi împărtăşesc meşteşugurile şi felul lor de 
viaţă. Pentru o vreme, eroina îşi imaginează că a scăpat de 
balastul civilizaţiei şi este în sfârşit liberă. Se dovedeşte însă 
că „unele deprinderi sau boli contractate în Anglia" sunt 
mult prea cronicizate pentru a mai putea fi eradicate. în 
această lume profund sincronizată ritmurilor naturii, a 
idolatriza natura aşa cum o face Orlando este un păcat de 
moarte. Faptul că se închină la „zeul Natură" o face inde¬ 
zirabilă în şatră şi trebuie să plece pentru a-şi salva viaţa. 

Abia pe vasul care o poartă înapoi spre Anglia începe 
Orlando să-şi asume noua identitate de femeie. E momen¬ 
tul când începe Woolf cu adevărat examinarea condiţionărilor 


20 


sociale ale sexualităţii. „Cu cele câteva guinee rămase din 
vânzarea celei de-a zecea perle din şiragul ei, Orlando, şi-a 
cumpărat un set întreg de rochii, după moda femeilor din 
acei ani, şi acum, înveşmântată într-o toaletă de englezoaică 
de rang înalt, stătea pe puntea vasului Enamoured Lady. E 
un lucru straniu, dar foarte adevărat că, până în acel mo¬ 
ment, nu-şi făcuse probleme legate de sexul ei. Poate că 
şalvarii turceşti pe care-i purtase tot timpul o făcuseră să 
nu se gândească; şi apoi femeile ţigănci, făcând abstracţie 
de unele trăsături extrem de specifice, se deosebesc foarte 
puţin de bărbaţii ţigani. Oricum, numai după ce a simţit 
fustele încolăcindu-i-se în jurul picioarelor, şi după ce c㬠
pitanul vaporului s-a oferit, cu o politeţe copleşitoare, să 
instaleze un cort pe punte special pentru ea, Orlando şi-a 
dat seama, cu un şoc, de avantajele şi dezavantajele impli¬ 
cate de situaţia ei.“ 

Şocul, îndelung analizat de Orlando, este, de fapt, acela 
de a descoperi cât de ridicol de aleator trasează convenţiile 
sociale diferenţele dintre sexe. Având acces deplin la amin¬ 
tirile din existenţa sa anterioară de bărbat, Orlando îşi 
poate analiza situaţia prezentă din ambele perspective: „Şi 
tot rumegând asemenea gânduri, a constatat, oripilată, ce 
părere joasă începe să-şi formeze despre celălalt sex, sexul 
tare, căruia până de curând fusese atât de mândră să-i 
aparţină. Să cazi de pe un catarg pentru că ai zărit gleznele 
unei femei; să te împopoţonezi ca o paiaţă şi să te fâţâi pe 
străzi, ca femeile să-ţi cânte osanale; să-i interzici unei 
femei să înveţe, ca nu cumva alţii să râdă de tine; să fii 
sclavul unei fetişcane în jupon; şi totuşi să te împieptoşezi 
de parc-ai fi creatorul universului; Doamne, ce ne mai în¬ 
nebunesc femeile, şi ce nebune suntem noi!“ 

în Orlando, Woolf pare să sugereze că există totuşi o 
esenţă a personalităţii umane, un miez la care constrângerile 
sociale de suprafaţă ajung mai greu. Să nu uităm că Orlando 


21 


se simte acelaşi/aceeaşi, indiferent de sexul pe care îl întru¬ 
chipează. Acest miez ar putea fi caracterizat drept esenţa 
androgină a individualităţii, o viziune pe care Woolf o de¬ 
fineşte în O cameră separată drept „mintea androgină" 
(împrumutând sintagma lui S.T. Coleridge) şi care descrie 
mai degrabă coexistenţa, decât fuziunea elementelor mas¬ 
culine şi feminine. Coexistenţa este cea care permite uneia 
sau alteia dintre părţi să devină mai puternică decât cea¬ 
laltă. Dacă în O cameră proprie, expresia acestei viziuni va 
prelua valenţe mai metaforice, referindu-se în principal la 
idealul creativ al intelectului, în Orlando ea este mult mai 
concretă. 

Orlando conştientizează atât coexistenţa celor două 
sexe - „Aici, din cauza unei ambiguităţi a termenilor, s-ar 
părea că denigra în aceeaşi măsură ambele sexe, ca şi cum 
ea nu ar fi aparţinut nici unuia, nici altuia; şi, intr-adevăr, 
în acele momente părea să oscileze între a fi bărbat şi a fi 
femeie; cunoştea tainele şi împărtăşea slăbiciunile ambelor 
sexe.[...] Şi nu-i de mirare, punând faţă-n faţă cele două 
sexe, şi descoperind când la unul când la celălalt cele mai 
deplorabile slăbiciuni, nu mai ştia nici ea căruia dintre ele 
îi aparţine..." -, cât şi faptul că accentul se poate muta de 
la unul la altul - „Oricât de diferite ar fi cele două sexe, 
între ele există totuşi o permanentă interferenţă. In fiecare 
fiinţă umană are loc o oscilare de la un sex la celălalt, şi 
adeseori doar hainele mai reţin înfăţişarea bărbătească sau 
femeiască, în timp ce în adâncuri sexele dezmint ceea ce se 
vede la suprafaţă.[...] Deoarece acest amestec între femeie 
şi bărbat care exista în ea, amestec în care prevala când 
unul, când celălalt, conferea adeseori comportamentului 
ei unele aspecte neaşteptate". 

Orlando nu este însă singurul personaj care ilustrează 
această oscilaţie. Arhiducesa Harriet, îndrăgostită de Or¬ 
lando înainte de plecarea la Constantinopol, devine 


22 


arhiducele Harry la întoarcerea acestuia. Chiar mai rele¬ 
vant este mariajul lui Orlando cu Marmaduke Bonthrop 
Shelmerdine. Relaţia celor doi este atât de armonioasă, re¬ 
acţiile reciproce atât de fireşti, încât amândoi sunt cuprinşi 
de o teribilă bănuială: 

„— Shel, eşti femeie! a strigat ea. 

— Orlando, eşti bărbat! a strigat el.“ 

Cu alte cuvinte, doar cineva de acelaşi sex ar putea fi 
capabil de atâta empatie. 

Chiar dacă în finalul cărţii Woolf îi oferă lui Orlando 
şi atributul maternităţii, părând să o ancoreze astfel defi¬ 
nitiv în feminin, personajul rămâne profund ambiguu din 
punct de vedere sexual. în mecanismele fantastice şi paro¬ 
dice din Orlando , Woolf găseşte instrumentele perfecte 
pentru sugerarea unei viziuni intangibile, precum curcubeul 
din analogia referitoare la biografie. Orlando a fost des echi¬ 
valat, mai mult sau mai puţin serios, cu un roman â clef 
despre o iubire interzisă din cauza sexualităţii inversate. 
Romanul este însă mult mai mult de-atât, la fel cum per¬ 
soana supusă diverselor mode vestimentare este mult mai 
mult decât bărbatul sau femeia desemnate de haine. Sub 
forma unui text exuberant, Woolf articulează convingător, 
cu seriozitatea tăioasă a satirei şi cea emoţionantă a poe¬ 
ziei, argumentul androginului. O cameră separată îl va re¬ 
lua, dar formatul prelegerii şi apoi al textului critic nu mai 
posedă aceeaşi intensitate a pledoariei. 


Autoportret în istorie 

Parodie a biografiei, pledoarie în favoarea esenţei an¬ 
drogine ce ne defineşte, Orlando este şi un pelerinaj afec¬ 
tuos prin trei secole şi jumătate de istorie literară. Trebuie 
menţionate cel puţin două aspecte legate de această altă 
modalitate de a citi textul. în primul rând, preocupaţi de 


23 



identificarea corespondenţelor cu Vita Sackville-West, cri¬ 
ticii ignoră deseori măsura în care Orlando funcţionează 
ca autoportret. Relaţia lui Orlando cu literatura, propria 
sa evoluţie creativă, precum şi interacţiunea cu marile nu¬ 
me ale diferitelor epoci, oglindesc, de fapt, devenirea autoa¬ 
rei sale. De la fascinaţia care dăinuie de-a lungul secolelor 
(să fi fost, oare, Shakespeare figura aceea misterioasă pe 
care Orlando o zăreşte la începutul romanului pe când se 
grăbeşte să ajungă în compania reginei?) până la lecţiile 
usturătoare aplicate de Nick Greene şi la admiraţia com¬ 
binată cu plictis stârnită de Alexander Pope, transformarea 
protagonistului/protagonistei oferă indicii despre reacţiile 
autoarei înseşi faţă de redutabilii săi predecesori. 

Mai mult, scriitura ca atare, dezinvoltura satirei, fineţea 
ironiei, eleganţa criticii şi lipsa de respect faţă de genurile 
consacrate depun din plin mărturie pentru afinitatea din¬ 
tre scriitoare şi o altă serie de iluştri antemergători, printre 
care Jonathan Swift sau Laurence Sterne. Scriitorilor de 
secol XIX nu li se acordă prea mare atenţie, fapt care, din 
nou, lasă puţine îndoieli în privinţa părerii pe care Woolf 
o are despre ei. (Nu e întâmplător, în acest context, că Nick 
Greene reapare în epoca victoriană complet transformat, 
un mic-burghez literar înfundat în mlaştina criticii literare 
sterile în care pare să se fi cufundat literatura engleză.) 
Prin intermediul acestei incursiuni în notă parodică şi 
personală, Woolf se include şi pe sine în istoria literaturii 
engleze. Ceea ce nu ar fi avut curajul să facă intr-un text 
„serios", reuşeşte să sugereze la adăpostul mecanismelor 
distorsionante ale satirei. 

în al doilea rând, accentul pus pe percepţia subiectivă 
a istoriei (a istoriei în general, nu doar a celei literare) face 
din Woolf un candidat, oarecum improbabil la prima ve¬ 
dere, la statutul de predecesor al autorilor de metaficţiuni 
istoriografice. Faptele mari şi mici ale istoriei sunt filtrate 
prin prisma subiectivităţii personajului şi există doar în 


24 


măsura în care acesta le percepe şi asumă. Istoria cu ma¬ 
jusculă pierde teren în faţa celei parţiale, limitate de per¬ 
spectiva (sexul, sensibilitatea etc.) personajului. Destrămarea 
discursului unificator, a metanaraţiunii istorice, ca să for¬ 
ţăm din nou retrospectiv un termen drag criticii postmo- 
derne, implică o pluralizare a discursurilor, adică tocmai 
acel element pe care postmodernii îl vor prelua de la gene¬ 
raţia dinaintea lor. 

In concluzie, avem de-a face cu un text care se înca¬ 
drează organic în canonul woolfian, fiind consecvent cu in¬ 
tenţiile reformatoare ale autoarei atât la nivel de conţinut, 
cât şi la nivel de formă. Nu există nimic în Orlando care să 
facă notă discordantă cu celelalte creaţii ale sale. Dacă e să 
invocăm o diferenţă majoră, aceasta ar putea fi faptul că 
Woolf îndrăzneşte mai mult la adăpostul cadrului parodic 
decât în demersurile asumate făţiş. Orlando este un text de 
referinţă, care sintetizează ambiţios preocupările de până în 
acel moment ale creatoarei sale. început, cum spuneam, ca 
o glumă, el sfârşeşte nu doar serios, ci şi debordând de ener¬ 
gie, într-o explozie de euri. Simfonia textuală de final o re¬ 
integrează pe Orlando intr-un universal ce amalgamează 
toate timpurile şi geografiile pe care le-a cunoscut. Stejarul , 
poemul început în copilărie şi care o aduce până în prezent, 
şi gâscă sălbatică, străbătând prea iute toate cerurile sub care 
s-a aflat Orlando de-a lungul îndelungatei sale vieţi („Anglia, 
Persia, Italia"), rămân simbolurile acestei contopiri. 

E probabil nimerit ca această scurtă introducere să se în¬ 
cheie cu cuvintele lui Jorge Luis Borges, cel care a tradus, de 
altfel, Orlando în spaniolă. Conform marelui modernist ar¬ 
gentinian, Orlando este „opera cea mai intensă [a Virginiei 
Woolf] şi una dintre cele mai aparte şi înnebunitoare ale 
epocii noastre" (în Pike, 1997:184). O descriere pe care 
epoca actuală nu face decât s-o confirme şi s-o amplifice. 

Dana Crăciun 


25 


Bibliografie 

Bell, Quentin. 1972. Virginia Woolf. ABiograpby. Orlando: Harcourt 
Brace & Company. 

Burns, Christy L. 1994. „Re-Dressing Feminist Identities: Tensions 
between Essential and Constructed Selves in VirginiaWoolf’s 
Orlando “, în Twentietb Century Literature, Voi. 40, No. 3, pp. 
342-364 

DiBattista, Maria. 2006. „Introduction" to Virginia Woolf, Orlando. 
Austin, New-York, San Diego, London: A Harvest Book: Har¬ 
court, Inc. 

Kaivola, Karen. 1999. „Revisiting Woolf’s Representations ofAn- 
drogyny: Gender, Race, Sexuality, and Nation“, în Tulsa Studies 
in Women’s Literature, voi. 18, nr. 2, pp. 235-261 

Knopp, Sherron E. 1988. ,,‘If I Saw You Would You Kiss Me?’: 
Sapphism and the Subversiveness of Virginia Woolf’s Orlando“, 
în PMLA, voi. 103, no. 1, pp. 24-34. 

Leaska, Mitchell. 1977. The Novels of Virginia Woolf: From Beginning 
to End. New York: The John Jay Press. 

Nicolson, Nigel. 1973. Portrait of a Marriage: Vita Sackville-West 
and HaroldNicolson. Chicago: Chicago University Press. 

Pike, David Lawrence. 1997. Passage Through Hell: Modernist Descents, 
Medieval Underworlds. Ithaca: Corneli University Press. 

The Diary of Virginia Woolf (Volume 3: 1925-1930). 1980. Edited 
by Anne Olivier Bell (assisted by Andrew MacNeillie). San 
Diego, New York, London: A Harvest Book, Harcourt Brace 
& Company. 

Trautmann, Joanne. 1973. The Jessamy Brides: The Friendship of 
Virginia Woolf and V Sackville-West. Pennsylvania State Uni¬ 
versity Studies 36. University Park: Pennsylvania State U. 

Woolf, Virginia. 1967. „The New Biography“, în Collected Essays 
of Virginia Woolf. Voi. 4. New York: Harcourt Brace. 


Prefaţa autoarei 

> 


Numeroşi prieteni m-au ajutat la elaborarea cărţii de 
faţă. Unii dintre ei sunt decedaţi şi atât de celebri, încât 
aproape că nu cutez să-i numesc; dar nimeni dintre cei 
care citesc şi scriu nu ar putea să nu se considere perpetuu 
îndatorat lui Defoe, lui sir Thomas Browne, lui Sterne, lui 
sir Walter Scott, lordului Macauley, lui Emily Bronte, lui 
De Quincey şi lui Walter Pater - ca să menţionez doar pe 
primii care îmi vin în minte. Alţii sunt în viaţă şi tocmai 
din această pricină-i par mai puţin formidabili, deşi s-au 
ilustrat poate în aceeaşi măsură în domeniile lor. Mă simt 
îndatorată, în mod special, domnului C.P. Sânger, fără de 
a cărui cunoaştere în ce priveşte legea proprietăţilor fun¬ 
ciare această carte nu ar fi putut să fie scrisă. Vasta, speci¬ 
fica erudiţie a domnului Sydney-Turner, m-a salvat, sper, 
de unele gafe lamentabile. M-am bucurat şi de avantajul - 
numai eu ştiu cât de preţios - al cunoştinţelor de chineză 
ale domnului Arthur Waley. Doamna Lopokova (dnaJ.M. 
Keynes) m-a ajutat la corectarea greşelilor de limbă rusă. 
Inegalabilei atracţii şi imaginaţii ale domnului Roger Fry 
le datorez noţiunile şi înţelegerea - atâta câtă posed - în 
ce priveşte arta plastică. Am profitat, sper, în legătură cu alt 
departament, de spiritul critic deosebit de pătrunzător, 
deşi sever, al nepotului meu domnul Julian Bell. Neobositele 


27 


cercetări ale domnişoarei M.K. Snowdon legate de arhivele 
din Harrogate şi Cheltenham au fost extrem de zeloase, 
deşi zadarnice. Am beneficiat şi de ajutorul altor prieteni, 
în domenii mult prea variate pentru a le putea specifica. 
Trebuie să mă rezum la a-i menţiona pe domnul Angus 
Davidson; doamna Cartwright; domnişoara Janet Case; 
Lordul Berners (a cărui pricepere în muzica elisabetană s-a 
dovedit a fi de nepreţuit); domnul Francis Birrell; fratele 
meu, dr. Adrian Stephen; domnul F.L. Lucas, domnul şi 
doamna Desmond MacCarthy; acel critic stimulativ, care 
e cumnatul meu, domnul Clive Bell; domnul G.H. Ry- 
lands; lady Colefax; domnişoara Nellie Boxall; domnul 
J.M. Keynes; domnul Hugh Walpole; domnişoara Violet 
Dickinson; distinsul consilier Edward Sackville-West; dom¬ 
nul şi doamna St. John Hutchinson; domnul Duncan 
Grant; domnul şi doamna Stephen Tomlin; domnul şi 
lady Ottoline Morrell; soacra mea, doamna Sidney Woolf; 
domnul Osbert Sitwell; madame Jacques Raverat; colonelul 
Cory Bell; domnişoara Valerie Taylor; domnul J.T. Shep- 
pard; domnul şi doamna T.S. Eliot; domnişoara Ethel Sands; 
domnişoara Nan Hudson; nepotul meu, domnul Quentin 
Bell (un vechi şi valoros colaborator literar); domnul Ray- 
mond Mortimer; lady Gerald Wellesley; domnul Lytton 
Strachey; vicontesa Cecil; domnişoara Hope Mirrlees; dom¬ 
nul E.M. Forster; distinsul consilier Harold Nicolson; şi 
sora mea, Vanessa Bell; - dar lista mea ameninţă să se lun¬ 
gească prea mult şi e de pe acum prea cuprinzătoare. Pen¬ 
tru că, în timp ce mie îmi trezeşte amintiri dintre cele mai 
plăcute, cititorilor le va stârni aşteptări pe care cartea le va 
înşela. în consecinţă, voi încheia mulţumindu-le cadrelor 
de conducere de la British Museum şi de la Registrele de 
înmatriculare pentru nedezminţita lor amabilitate; îi mul¬ 
ţumesc nepoatei mele, domnişoara Angelica Bell, pentru ser¬ 
viciile pe care numai ea ar fi putut să mi le ofere, şi soţului 


28 


meu pentru răbdarea neabătută cu care m-a sprijinit în in¬ 
vestigaţiile mele şi pentru profundele sale cunoştinţe isto¬ 
rice cărora aceste pagini le datorează gradul lor de acurateţe, 
în sfârşit, aş fi vrut să-i mulţumesc unui anumit domn din 
America - dacă nu i-aş fi rătăcit numele şi adresa - pentru 
generozitatea dezinteresată cu care mi-a corectat punctua¬ 
ţia, referirile botanice, entomologice, geografice şi crono¬ 
logice din operele mele anterioare, şi de ale cărui servicii 
sper să nu fiu lipsită nici în ocazia de faţă. 



Capitolul 1 


Băiatul - întrucât asupra sexului nu încăpea nici o în¬ 
doială, deşi moda vremurilor de atunci reuşea să-l camu¬ 
fleze - se căznea să spintece capul unui maur care spânzura 
din grinzile tavanului. Căpăţâna avea culoarea - ba chiar 
oarecum şi forma - unei mingi de fotbal jerpelite, dacă nu 
ţineai seama de obrajii scofâlciţi şi de vreo două şuviţe de 
păr aspru, uscat, ca firele de pe coaja unei nuci de cocos. 
Tatăl lui Orlando, sau poate că bunicul lui, descăpăţânase 
ţeasta de pe umerii vreunei matahale de păgân care-i ieşise 
în drum sub clarul de lună al sălbaticelor plaiuri africane; 
acum scăfârlia spânzura docil, perpetuu, bălăbănindu-se 
în boarea continuă care adia prin încăperile podului gi¬ 
ganticei locuinţe a seniorului care tăiase capul. 

Strămoşii lui Orlando străbătuseră călare câmpuri de 
aişor şi câmpuri pietroase şi câmpii brăzdate de râuri ne¬ 
cunoscute, şi retezaseră multe capete de felurite culori de 
pe nenumăraţi umeri, căpăţâni pe care le spânzuraseră apoi 
de grinzile din pod. Şi aşa avea să facă şi el, îşi făgăduia 
Orlando. Dar cum nu avea decât şaisprezece ani, deci era 
prea crud ca să-i însoţească în cavalcadele de prin Africa 
sau Franţa, se strecura pe furiş pe lângă maică-sa şi pe lângă 
păunii din grădină şi se refugia în pod, unde spinteca şi 
sfârteca şi sfărâma aerul cu sabia lui. Uneori tăia sfoara şi 


31 


căpăţâna cădea cu un bufnet pe jos, iar el trebuia s-o atârne 
la loc, legând-o, cu un oarecare spirit cavaleresc, la înăl¬ 
ţime, ca să n-o mai poată ajunge, aşa încât vrăjmaşul îi 
rânjea triumfător, cu buze negre pârjolite. Ţeasta se legăna 
încoace şi încolo, întrucât clădirea, în podul căreia se as¬ 
cundea, era atât de vastă, încât ai fi zis că prinsese şi vântul 
în măruntaiele ei, vântul care se zbătea de colo-colo ca să 
se elibereze, fie iarnă, fie vară. Uriaşul paravan verde, pe 
care erau ţesute scene de vânătoare, se clătina necontenit. 
Străbunii lui fuseseră nobili, încă din negura vremurilor. 
Descălecaseră din ceţurile nordului purtând coroane pe 
creştet. Dârele de întuneric care vărgau podeaua, şi heleş- 
teiele de lumină galbenă dintre ele nu erau oare proiectate 
de razele care se filtrau prin vitraliile blazonului heraldic 
din fereastră? Orlando stătea acum în mijlocul trupului 
galben al unui leopard heraldic. Când şi-a întins braţul spre 
pervazul ferestrei ca să deschidă geamul, mâna i s-a colorat 
pe loc în roşu, apoi în albastru şi galben, de parc-ar fi fost 
o aripă de fluture. Cei care cred în simboluri şi se simt atraşi 
să le descifreze ar observa că, deşi picioarele frumos mode¬ 
late ale băiatului, trunchiul arătos şi linia elegantă a ume¬ 
rilor erau colorate în nuanţele felurite ale luminii heraldice, 
chipul, în clipa când a deschis fereastra, i-a fost scăldat doar 
de soare. Cu neputinţă să vezi un chip mai candid, dar şi 
mai mohorât. Ferice de mama care a zămislit asemenea 
făptură, ferice de biograful care-i deapănă viaţa. Mama nu 
va cunoaşte niciodată frustrarea, biograful nu va avea ne¬ 
voie să apeleze la ajutorul romancierului sau al poetului. 
Personajul va înainta din faptă în faptă, din victorie în vic¬ 
torie, din funcţie în funcţie, iar scribul îl va urma, până 
vor atinge acea ţintă care reprezintă culmea dorinţelor lor. 
Şi Orlando, dacă ne uităm la el, fusese croit întocmai pen¬ 
tru o asemenea traiectorie. Obrajii îmbujoraţi îi erau aco¬ 
periţi cu un puf ca de piersică, şi puful de deasupra buzelor 


32 


era doar puţin mai des decât cel de pe obraji. Buzele îi erau 
scurte şi-i dezveleau dinţii minunat de albi, ca migdalele. 
Nimic nu ştirbea cutezanţa săgeţii nasului în zborul ei 
avântat; avea părul închis la culoare şi urechi mici, bine 
lipite de cap. Dar, vai, asemenea înşiruiri de frumuseţi ti¬ 
nereşti nu pot fi încheiate Iară să amintim de frunte şi de 
ochi. Pentru că oamenii nu se pot naşte lipsiţi de aceste 
trei trăsături; şi aşa cum îl privim în faţă pe Orlando care 
stă în picioare lângă fereastră, trebuie să recunoaştem că 
avea ochi ca două violete perlate de rouă, atât de umezi 
încât păreau să stăvilească în ei apa care îi lărgea şi mai 
mult; şi o frunte bombată ca o cupolă de marmură, str㬠
juită de două medalioane netede, tâmplele. Privindu-i 
ochii şi fruntea, simţim nevoia să alunecăm în poezie. Pri¬ 
vindu-i ochii şi fruntea suntem nevoiţi să recunoaştem o 
mie de senzaţii neplăcute, pe care un biograf bun se stră- 
duie să le ignore. Unele lucruri îl tulburau - ca, de pildă, 
priveliştea mamei lui, o doamnă foarte frumoasă, îmbrăcată 
în verde, care ieşise însoţită de Twitchett, slujnica ei, ca să 
hrănească păunii; alte privelişti îl vrăjeau: păsările şi copa¬ 
cii; altele îi purtau gândul spre moarte: cerul înserării, sto¬ 
lurile de ciori care se întorceau acasă; şi aşa, urcând scara 
spiralată către creierul lui - care era foarte spaţios, - toate 
aceste privelişti, precum şi zgomotele grădinii: bocănitul 
ciocanelor, pârâitul lemnelor despicate, iscau în el acea de- 
plănuire, acel vălmăşag de pasiuni şi de emoţii pe care orice 
bun biograf le detestă. Dar să mergem mai departe. - Or¬ 
lando şi-a întors încet capul, s-a aşezat la masă şi, cu aerul 
pe jumătate absent al celui care repetă acelaşi gest la 
aceeaşi oră din fiecare zi a vieţii lui, a scos un caiet pe care 
scria Atthelbert - o tragedie în cinci acte şi a înmuiat o ve¬ 
che şi mânjită pană de gâscă în cerneală. 

în scurt timp a umplut zece pagini, în cea mai mare 
parte cu versuri. Scria curgător, fără îndoială, dar într-un 


33 


stil abstract. Viciul, Crima şi Suferinţa erau personajele 
acestei drame; se perindau regi şi regine de pe tărâmuri 
inimaginabile, intrigi odioase îi doborau, sentimente no¬ 
bile îi sufocau, nu găseai un singur cuvânt din cele pe care 
le-ar fi rostit el, firesc, totul fusese transformat într-un a- 
flux şi o dulcegărie care, ţinând seama de vârsta lui - încă 
nu împlinise şaptesprezece ani - şi de faptul că secolul al 
şaisprezecelea mai avea încă nişte ani până să se încheie, 
erau destul de explicabile. Totuşi, în cele din urmă s-a 
oprit. Descrisese natura - aşa cum au descris-o dintotdeauna 
tinerii poeţi, şi se străduia acum să armonizeze nuanţa de 
verde pe care tocmai o redase el (şi din acest punct de 
vedere dovedea mai multă temeritate decât majoritatea ce¬ 
lorlalţi) cu verdele naturii în sine, care, întâmplător, era o 
tufă de dafin ce creştea sub fereastră. După acest moment, 
fireşte că nu a mai putut să scrie. Verdele din natură este 
unul şi verdele din literatură e altul. S-ar părea că există un 
antagonism între natură şi literatură; pune-le faţă-n faţă şi 
se vor sfâşia una pe cealaltă. Nuanţa de verde pe care o ve¬ 
deau acum ochii lui Orlando i-a diluat rima şi i-a deşirat 
ritmul. Ba mai mult, natura are vicleşugurile ei. E suficient 
să te uiţi pe fereastră la un roi de albine care se zbenguie 
printre flori, la un câine care cască alene, la soarele care 
apune că te şi gândeşti: „De câte ori o să mai contemplu 
eu oare un asfinţit?" etc., etc. (asemenea gânduri ne sunt 
prea familiare ca să merite să le mai înşirăm), şi, de îndată, 
îţi scapă pana din mână, îţi tragi mantaua pe tine, ieşi 
grăbit din încăpere şi te împiedici de un scrin pictat. Pen¬ 
tru că Orlando era cam neîndemânatic. 

Avea grijă să evite orice întâlnire. S-a ferit de Stubbs, 
grădinarul care venea în jos pe alee. S-a ascuns după un 
copac, până ce pericolul a trecut. Pe urmă s-a strecurat prin- 
tr-o portiţă din zidul grădinii. A pornit pe lângă grajduri, 
pe lângă cuştile câinilor, cămările unde se fabrica bere, 


34 


atelierele de tâmplărie, spălătorii, magaziile unde se con¬ 
fecţionau lumânări de seu, abatoarele unde se tăiau vitele, 
staulele unde se potcoveau caii, cusătoriile unde se croiau 
pieptare - pentru că reşedinţa lor era un întreg oraş ce tre¬ 
pida de muncitori cu tot felul de îndeletniciri - şi a ajuns, 
Iară să fie văzut, la aleea mărginită de ferigi, care urca sus, 
pe deal, în parc. E cu putinţă să existe un fel de interde¬ 
pendenţă între însuşirile unui om; şi ca una s-o atragă după 
sine pe cealaltă, aşa încât biograful ţine să sublinieze faptul 
că neîndemânarea se asociază adeseori cu nevoia de solitu¬ 
dine. Dat fiind că se împiedica de scrinuri, Orlando prefera, 
în mod firesc, locurile singuratice, priveliştile larg deschise, 
şi mereu, mereu dorea să se simtă singur. 

Aşadar, după un lung răgaz de tăcere, a răsuflat în cele 
din urmă şi a rostit „Sunt singur", dezlipindu-şi astfel, pen¬ 
tru prima oară în această povestire, buzele. Urcase dealul 
cu repeziciune, printre ferigi şi hăţişuri de mărăcini, spe¬ 
riind căprioarele şi păsările sălbatice, şi ajunsese intr-un 
loc încununat de un bătrân stejar solitar. Era o creastă 
foarte înaltă, atât de înaltă încât din vârful ei puteai des¬ 
luşi nouăsprezece comitate englezeşti desfăşurate la poale, 
ba în zilele foarte senine puteai zări chiar treizeci sau pa¬ 
truzeci de comitate, dacă văzduhul era limpede. Uneori, 
puteai desluşi chiar şi Canalul Mânecii, şi valurile care în- 
călecau alte valuri. Se vedeau râuri pe care alunecau am¬ 
barcaţiuni de plăcere; şi nave de transport ce se îndreptau 
spre larg; şi vase de luptă din care pufneau fuioare de fum, 
răzbeau detunături şi lovituri înfundate de tun; şi forturile 
de pe coastă;şi castelele din câmpii; şi câte un turn de pază 
ori o fortăreaţă; şi multe alte reşedinţe vaste, ca aceea a 
tatălui lui Orlando, adunate ca nişte oraşe în valea încer¬ 
cuită de ziduri. Spre răsărit se sumeţeau turlele Londrei şi 
se vălureau ceţurile oraşului; şi, uneori, când sufla vântul din- 
tr-o anumită parte, se profilau, chiar pe muchia orizontului, 


35 


vârfurile colţuroase şi povârnişurile din Snowdon, spărgând 
diademele de nori ale munţilor. O clipă Orlando a rămas 
locului, chibzuind, contemplând, recunoscând. Da, aici e 
conacul tatălui său; acolo e cel al unchiului său. Mătuşa 
lui era proprietara celor trei foişoare înalte dintre copacii 
de mai jos. Lor le aparţineau întregul cuprins şi pădurea; 
ai lor erau şi fazanii, şi căprioarele, vulpile şi viezurii, ai lor 
erau fluturii. 

Orlando a scos un oftat adânc şi s-a trântit - cuvântul 
acesta e justificat de pasiunea care-i însufleţea toate mişc㬠
rile - s-a trântit, spuneam, pe pământ, la poalele stejarului, 
în vremelnicia verii avea nevoie să simtă soliditatea, fermi¬ 
tatea vertebrelor pământului, care simţea că sunt rădăcinile 
scorţoase ale stejarului; sau, pentru că imaginile se perin¬ 
dau alungându-se una pe cealaltă, încerca senzaţia că a în¬ 
călecat pe spinarea robustă a unui armăsar; sau că se află 
pe puntea unei corăbii gata să se scufunde - toate acestea 
i se năzăreau când simţea ceva solid sub trupul lui; avea 
mereu nevoie de ceva dur de care să-şi agaţe inima şov㬠
ielnică; inima care i se zbătea sub coaste şi care, seară de 
seară, la ceasul acesta de hoinăreală, părea să se umple de 
suflări tandre şi înmiresmate. Şi-a ancorat inima de stejar 
şi, treptat, aşa cum zăcea culcat, freamătul din jur părea să 
fi încremenit; frunzele atârnau nemişcate, căprioarele se 
opriseră în loc, norii de vară străvezii nu mai pluteau; m㬠
dularele i se îngreunaseră şi stătea atât de împietrit, încât 
căprioarele se apropiară încetul cu încetul de el, ciorile fâl- 
fâiră în jurul lui, rândunelele se lăsară în jos şi îl încercuiră, 
libelulele dansară pe lângă el, de parcă trupul îi fusese 
prins în mreaja ţesută din toată fertilitatea şi palpitul dr㬠
găstos al serii de vară. 

După mai bine de un ceas, soarele porni să scapete ver¬ 
tiginos, norii albicioşi se colorară în roşu, dealurile în lilia¬ 
chiu, pădurile se înmuiară în purpură şi văile se umplură 


36 


de întuneric; deodată răzbi sunetul unei trompete. Orlando 
sări în picioare. Trâmbiţatul strident se ridica din vale. 
Ţâşnea de jos, dintr-o pată întunecată, o pată compactă, 
cu contururi de hartă; un labirint, ca un oraş, dar împrej¬ 
muit de ziduri; răzbea din inima reşedinţei lui adăpostite 
în vale, care, numai cu o clipă înainte fusese întunecată şi 
acum, în timp ce o privea, iar ţipătul trompetei se dublase 
şi se îmbogăţise cu alte sunete ascuţite, ieşise din beznă şi 
se lăsase străpunsă de lumini. Unele erau simple licăriri în 
grăbită mişcare, de parcă servitorii alergau pe coridoare 
răspunzând feluritelor chemări, altele erau lumini puternice, 
scânteietoare, aprinse parcă în uriaşe săli de ospeţe, goale, 
gata să întâmpine oaspeţii care încă nu sosiseră; altele cli¬ 
peau şi se legănau, coborau şi se înălţau ca purtate de mâi¬ 
nile unor cohorte de slujitori care se înclinau, îngenuncheau, 
se ridicau, întâmpinau, supravegheau, escortau, pofteau 
înăuntru, cu demnitate, o mare principesă care tocmai co¬ 
bora din caleaşcă. Trăsurile se întorceau şi se roteau prin 
curte. Caii îşi scuturau panaşele. 

Sosise regina. 

Orlando nu a mai stat să se uite. A zbughit-o în goană 
la vale. A trecut printr-un gard de răchită. A urcat scara în 
spirală intr-un suflet. A dat buzna în camera lui. Şi-a arun¬ 
cat intr-un colţ ciorapii, în alt colţ pieptarul. Şi-a muiat 
capul în apă rece. Şi-a clătit mâinile. Şi-a pilit unghiile. 
Privindu-se intr-un ciob de oglindă, la lumina a două lu¬ 
mânări vechi, şi-a tras pe el în fugă o pereche de pantaloni 
cărămizii, un guler de dantelă, un veston de tafta şi pan¬ 
tofi cu catarame în formă de rozetă, mari cât daliile; totul 
în mai puţin de zece minute, după ceasul din grajd. Era 
gata. Cu faţa încinsă. Surescitat. Şi în mare întârziere. 

Luând-o pe scurtături cunoscute numai de el, a str㬠
bătut vasta încâlcitură de încăperi şi de scări până în sala 
de banchete aflată în celălalt capăt al casei, la vreo cinci 


37 


acri depărtare. Dar la jumătatea drumului, trecând prin 
spatele sectorului cu odăi ale servitorilor, s-a oprit. Uşa ca¬ 
merei de zi a doamnei Stewkley era deschisă - ea se dusese, 
fireşte, cu toată legătura de chei, s-o ajute pe stăpână. Dar 
înăuntru, aşezat la masa servitorilor, cu o cană de bere 
alături şi o foaie de hârtie în faţă, se găsea un bărbat roto¬ 
fei, sărăcăcios îmbrăcat, cu un guler cam soios şi cu haine 
din postav cafeniu. Ţinea în mână o pană, dar nu scria. 
Părea să frământe o idee în minte, răsucind-o pe o parte şi 
pe alta, până când avea să-i dea o formă după placul lui. 
Ochii proeminenţi şi înceţoşaţi, ca două pietre verzi cu o 
structură ciudată, aveau o privire fixă. Nu l-a văzut pe Or- 
lando. Cu toate că se grăbea atât de tare, băiatul a rămas 
locului. Să fi fost un poet? Oare scria versuri? Ar fi vrut 
să-i spună: „Povesteşte-mi totul despre toată lumea", pen¬ 
tru că Orlando nutrea o convingere aiuristică, absurdă, 
extravagantă despre poeţi şi poezie; dar cum să-i vorbească 
unui om care nu-1 vedea? Căruia poate i se arătau satiri, 
monştri, sau poate adâncurile mării? Aşa încât a rămas cu 
ochii la el, în timp ce omul răsucea pana între degete, în¬ 
coace şi încolo, chibzuind şi rumegând până când, deo¬ 
dată, a aşternut în viteză vreo şase rânduri şi şi-a înălţat 
privirea. Iar Orlando, copleşit de sfială, a luat-o repede din 
loc şi şi-a făcut apariţia în sala de banchet exact la timp ca 
să cadă în genunchi şi, cu capul plecat, să-i ofere reginei 
un bol cu apă de trandafiri. 

Era atât de covârşit de sfială, încât nu a putut vedea din 
regină decât o mână încărcată de inele, cufundată în apă. 
I-a fost însă suficient. O mână memorabilă, o mână sub¬ 
ţire, cu degete lungi, încovoiate parcă în jurul unui glob 
sau al unui sceptru; o mână nervoasă, crispată, bolnăvicioasă; 
o mână poruncitoare, care trebuia doar să se ridice ca un 
cap să cadă; o mână, şi-a imaginat Orlando, aparţinând unui 
trup bătrân care mirosea ca un dulap cu blănuri păstrate 


38 


în camfor; un trup înveşmântat încă în tot felul de brocar¬ 
turi şi pietre preţioase; şi foarte drept, deşi era sfâşiat de 
junghiuri sciatice; un trup care niciodată nu oscila deşi era 
bântuit de o mie de spaime; şi ochii reginei erau de un gal¬ 
ben transparent. Orlando a simţit toate aceste lucruri în 
timp ce inelele grele sclipeau în apa din bol; şi după aceea 
a simţit că ceva îi apasă părul - ceva ce justifică faptul că 
nu a mai văzut nimic care să-i poată fi de folos istoricului. 
Şi, intr-adevăr, în mintea lui se învălmăşeau o mulţime de 
senzaţii contradictorii: întunericul nopţii şi lumina orbitoare 
a lumânărilor, poetul jigărit şi magnifica regină, tăcerea 
câmpurilor şi foiala gălăgioasă a servitorilor, aşa încât nu 
mai era în stare să vadă altceva decât o mână. 

Privind din acelaşi unghi, nici regina nu putea să fi v㬠
zut mai mult decât un cap. Dar dacă e cu putinţă ca din 
priveliştea unei mâini să reconstitui un întreg trup, dotat 
cu toate atributele unei măreţe regine, cu durităţile, cura¬ 
jul, fragilitatea şi spaimele ei, atunci, de bună seamă, un 
cap poate fi la fel de ofertant, privit de sus, de pe un jilţ de 
onoare, de către o doamnă ai cărei ochi - dacă e să dăm 
crezare statuilor de ceară de la mănăstire - erau întotdeauna 
larg deschişi. Pletele lungi, ondulate, capul brun plecat în 
faţa ei, cu atâta reverenţă şi cu atâta inocenţă, sugerau cele 
mai frumos modelate picioare pe care se sprijinise vreodată 
un tânăr nobil; şi doi ochi violeţi, şi o inimă de aur; şi 
multă loialitate şi farmec bărbătesc - calităţi pe care femeia 
vârstnică le îndrăgea cu atât mai mult, cu cât le simţea 
lipsa. Pentru că îmbătrânea şi se simţea vlăguită şi abătută 
mai devreme decât ar fi fost firesc. Loviturile de tun îi r㬠
sunau întruna în urechi. Mereu i se părea că întrezăreşte 
licărul picăturii de otravă sau lucirea pumnalului. Când 
lua masa, ciulea urechile, auzea bubuiturile din Canalul 
Mânecii; era înspăimântată - să fi fost un blestem, să fi 
fost o şoaptă prevestitoare? Inocenţa, simplitatea îi erau cu 


39 


atât mai dragi, cu cât contrastau cu fundalul întunecat pe 
care se profilau. Şi chiar în aceeaşi noapte - aşa spune le¬ 
genda - în timp ce Orlando dormea dus, regina a transferat, 
lăsându-şi pe pergament mâna şi pecetea regală, în posesia 
tatălui lui Orlando, proprietăţile mănăstireşti care fuseseră 
ale arhiepiscopului şi ulterior ale regelui. 

întreaga noapte Orlando şi-a dormit somnul neştiutor. 
Primise sărutul unei regine Iară ca măcar să-şi fi dat seama. Şi 
poate că - întrucât inimile femeilor sunt foarte complicate - 
poate că tocmai această neştiinţă a lui şi felul în care tresărise 
când buzele ei îl atinseseră au făcut ca imaginea acestui tânăr 
văr (pentru că erau neamuri de sânge) să rămână mereu 
trează în mintea ei. în orice caz, nu trecuseră nici doi ani de 
la aceste liniştite scene campestre şi Orlando nu apucase să 
scrie mai mult de douăzeci de tragedii, o duzină de povestiri 
şi o stivă de sonete, când a sosit un mesaj prin care era invitat 
să se prezinte în faţa reginei la Whitehall. 

— Iată! a exclamat ea, urmărindu-1 cum înainta de-a 
lungul nesfârşitei galerii, a venit sufletul nevinovat! (Orlando 
avea întotdeauna o aură de seninătate care sugera nevino¬ 
văţie chiar şi atunci când, practic, noţiunea nu se mai po¬ 
trivea.) 

— Vino, l-a îmbiat. 

Ea şedea, perfect dreaptă, în faţa focului. L-a oprit la 
oarecare distanţă şi l-a cercetat din creştet până-n tălpi. 

Oare îşi compara aducerile aminte din acea seară tre¬ 
cută cu adevărul care i se înfăţişa acum? Oare ce ghicise 
atunci corespundea realităţii? Ochii, nasul, gura, coapsele, 
mâinile - le cântări cu privirea; şi în timp ce-1 măsura, bu¬ 
zele îi zvâcneau vizibil; dar când i-a privit şi picioarele, a 
izbucnit în râs. Tânărul era însăşi întruchiparea unui no¬ 
bil. Dar pe dinăuntru cum o fi? L-a săgetat cu ochii ei gal¬ 
beni de şoim, de parcă ar fi vrut să-i străpungă sufletul. 
Tânărul i-a susţinut privirea, roşind ca un trandafir de 


40 


Damasc, aşa cum îi şedea mai bine. Tărie, graţie, roman¬ 
tism, fantezie, poezie, tinereţe - l-a citit ea ca pe o carte 
deschisă. Pe dată, regina şi-a smuls un inel de pe deget (a 
cărui încheietură era cam umflată) şi, potrivindu-1 în dege¬ 
tul lui, l-a numit pe loc vistiernicul şi maestrul ei de cere¬ 
monii; şi i-a trecut pe gât colanul noii lui demnităţi; după 
care i-a cerut să-şi îndoaie un genunchi şi i-a legat în jurul 
piciorului Ordinul Jartierei bătut în diamante. Nimic nu 
avea să-i mai fie refuzat în viitor. Când regina călătorea în 
caleaşcă, Orlando călărea pe lângă portieră. L-a trimis în 
Scoţia cu o tristă misiune pentru nefericita Regină a sco¬ 
ţienilor. Fusese pe punctul să se îmbarce pentru a lua parte 
la războaiele poloneze, când regina l-a rechemat. Cum ar 
fi putut suporta gândul unei măcelăriri a cărnii lui fragede 
sau al rostogolirii în ţărână a capului aceluia cu păr buclat? 
Intr-un moment de culme a triumfului ei, când tunurile 
bubuiau din Turnul Londrei şi aerul era îmbâcsit de praf 
de puşcă făcându-i pe cetăţeni să strănute, iar uralele oame¬ 
nilor îi hăuleau pe sub ferestre, regina l-a tras pe Orlando 
între pernele pe care o culcaseră femeile ei (era sleită de 
puteri şi bătrână) şi i-a îngropat faţa în acea ciudată ames¬ 
tecătură - nu-şi mai schimbase rochia de o lună de zile - care 
mirosea, a gândit el, ca un dulap vechi de acasă, unde mai- 
că-sa îşi ţinea blănurile, în copilăria lui. S-a smuls, pe jum㬠
tate sufocat de îmbrăţişarea bătrânei. „Asta a fost victoria 
mea“, şi-a spus ea, chiar în clipa în care o rachetă a ţâşnit 
spre ceruri, vopsindu-i obrajii într-o culoare purpurie. 

Pentru că bătrâna era îndrăgostită de el. Regina, care, 
se spune, ştia să preţuiască un bărbat, deşi, pare-se, nu în 
sensul obişnuit al cuvântului, punea la cale o carieră ambi¬ 
ţioasă, splendidă pentru Orlando. I-a dăruit pământuri, a 
trecut case pe numele lui. Urma să fie fiul bătrâneţilor ei, 
toiagul slăbiciunii ei, stejarul de care să-şi rezeme nepu¬ 
tinţa. Cârâia toate aceste făgăduinţe cu o stranie duioşie 


41 


dominatoare (se găseau la Richmond) şi şedea cu spinarea 
perfect dreaptă, înveşmântată în brocarturile ei ţepene în faţa 
focului, care, oricât l-ar fi înteţit, nu o mai putea încălzi. 

Lunile lungi de iarnă se scurgeau. Copacii din parc erau 
dantelaţi de chiciură. Râul unduia lenevos. Şi, într-o zi, cu 
pământul îmblănit în zăpadă şi umbre care se fugăreau prin 
încăperile panelate, întunecoase, iar cerbii hoinăreau prin 
parc, regina a zărit în oglinda pe care o ţinea întruna lângă 
ea, de frica spionilor, şi prin uşa pe care o ţinea mereu des¬ 
chisă, de frica ucigaşilor, un tânăr - să fi fost Orlando? - 
sărutând o fată - cine naiba să fi fost neobrăzata? Regina 
a înşfăcat mânerul aurit al săbiei şi a izbit violent cu el în 
oglindă. Sticla a plesnit, oamenii au alergat în grabă, re¬ 
gina a fost ridicată în braţe şi aşezată din nou în jilţul ei, 
dar de atunci încolo a rămas ca lovită de paralizie, gemând 
întruna şi bolborosind, până la sfârşitul zilelor ei, despre 
trădarea bărbatului. 

Poate că a fost vina lui Orlando, totuşi avem oare drep¬ 
tul să-l condamnăm? 

Ne găsim în epoca elisabetană; morala diferea de cea 
din zilele noastre; şi poeţii difereau; şi climatul; ba chiar şi 
zarzavaturile. Totul era altfel. Până şi vremea, căldura şi 
frigul, vara şi iarna, aveau, pare-se, o cu totul altă struc¬ 
tură. Ziua luminoasă şi îmbibată de iubire era despărţită 
de noapte la fel de abrupt şi de categoric ca uscatul de 
mare. Asfinţiturile erau mai sângerii şi mai aprinse; zorii 
mai lăptoşi şi mai radioşi; clar-obscurul nostru crepuscular, 
penumbra amurgurilor prelungite nu le erau cunoscute. 
Ploile sau cădeau torenţial, sau nu ploua deloc. Soarele sau 
strălucea arzător, sau nu se arăta deloc. Transferând aceste 
fenomene în zonele spiritului, după cum le e obiceiul, poe¬ 
ţii cântau cu patetism: trandafirii care se ofileau şi petalele 
care picau. Cântau clipa trecătoare; clipa care moare; 
noaptea nesfârşită în care ne vom cufunda toţi. Artificiul 


42 


serelor şi mijloacele de a prelungi sau a conserva prospeţi¬ 
mea rozelor şi a culorilor trandafirii nu le erau cunoscute. 
Sinuozităţile şi ambiguităţile timpurilor noastre mai nuan¬ 
ţate, mai ezitante, mai muncite de îndoieli, le erau străine. 
Totul se petrecea brutal, definitiv. Plantele înfloreau şi se 
uscau. Soarele răsărea şi asfinţea. îndrăgostitul iubea şi p㬠
răsea. Şi ceea ce cântau poeţii în versuri, tinerii transpuneau 
în practică. Fetele erau doar trandafiri şi anotimpul lor era 
vremelnic ca şi florile. Trebuiau culese înainte de căderea 
nopţii, pentru că ziua era scurtă şi ziua însemna totul. 
Aşadar şi Orlando se lăsa călăuzit de spiritul vremii, de 
poeţi, de epocă şi îşi culegea florile chiar în timp ce stătea 
pe scaunul de la fereastră şi zăpada acoperea încă pământul, 
iar regina îl pândea pe coridor; aşa încât nu-1 putem învi¬ 
novăţi. Era tânăr, era copilăros şi se lăsa purtat de îndem¬ 
nul naturii. Cât despre fată, nu ştia mai mult decât ştia 
regina Elisabeta; nici măcar cum o chema. Poate să fi fost 
Doris, Chloris, Delia sau Diana, pentru că tuturor aces¬ 
tora le închinase pe rând poezii; se poate să fi fost o doamnă 
de la curte sau vreo slujnicuţă. Pentru că Orlando avea 
gusturi larg-cuprinzătoare: nu iubea numai florile de gr㬠
dină, ci se lăsa fascinat şi de florile de câmp, ba chiar şi de 
buruieni. La acest punct, trebuie, în calitate de biograf, să 
dezvăluim cu brutalitate o curioasă trăsătură caracteristică, 
determinată poate de faptul că o anume străbunică a lui 
purtase un halat de pânză groasă şi distribuise urcioare cu 
lapte. Câteva grăunţe de pământ din Kent sau Sussex se 
amestecaseră în fluidul de sânge rarefiat, nobil, pe care-1 
moştenise dinspre partea normandă. Gândea că amestecul 
de sânge albastru cu pământ zgrunţuros prinde bine. în 
mod cert, încercase întotdeauna o atracţie pentru tovărăşia 
oamenilor de rând, mai ales a celor şcoliţi, al căror spirit îi 
împinge adeseori în anonimat; s-ar fi spus că avea o rude¬ 
nie de sânge cu ei. în această perioadă din viaţa lui, când 


43 


mintea îi clocotea de rime şi el nu se putea duce la culcare 
până nu emana vreun aforism, Orlando găsea că obrajii 
fiicei unui hangiu erau mai fragezi şi că gândirea nepoatei 
unui paznic de vânătoare era mai vioaie decât cea a doam¬ 
nelor de la curte. Drept care a început să facă vizite frec¬ 
vente în Wapping Old Stairs, şi pe la berării; noaptea, 
înfăşurat într-o manta amplă cenuşie, care-i ascundea steaua 
de la gât şi jartiera de la genunchi. Prin acele locuri, tol㬠
nit cu o cană de bere în faţă, pe alei acoperite cu nisip şi 
printre terenuri de popice, mărginite de casele cu arhitectură 
sărăcăcioasă, asculta poveştile marinarilor care-şi vărsau 
năduful istorisind păţaniile şi grozăviile îndurate în cioc¬ 
nirile cu spaniolii; povesteau cum unii îşi pierduseră dege¬ 
tele de la picioare, alţii rămăseseră fără nas, dar întâmplările 
istorisite de ei nu erau niciodată la fel de şlefuite şi de su¬ 
gestive ca acelea scrise. îi plăcea mai cu seamă să-i audă 
cântând cu foc cântecele lor din Azore, în timp ce papa¬ 
galii pe care-i aduseseră de prin acele părţi le ciupeau cer¬ 
ceii din urechi sau ciocăneau cu pliscurile hrăpăreţe în 
rubinele inelelor de pe degete, croncănind înjurături la fel 
de grosolane ca şi stăpânii lor. Femeile nu erau cu nimic 
mai presus decât păsările, nici în vorbă, nici în purtări. Se 
cocoţau pe genunchii lui Orlando, îi înlănţuiau gâtul cu 
braţele şi, ghicind că sub mantaua aceea catifelată se as¬ 
cundea ceva mai deosebit, erau la fel de curioase ca şi el să 
ajungă la miez. 

Prilejuri se iveau din belşug. Râul colcăia zi şi noapte 
de bărci, şlepuri şi de toate soiurile de ambarcaţiuni. Nu 
era zi să nu plece vreo navă arătoasă spre India, din când 
în când câte o corabie înnegrită, cu pânze flenduroase şi 
bărbaţi străini, bărboşi, la bord, se ţâra greoi spre cheiul de 
ancorare. Nimeni nu se sinchisea dacă vreun băiat şi o fată 
se hârjoneau pe malul apei după ce apunea soarele; nimeni 
nu pleca urechea la vreo bârfă că fuseseră văzuţi dormind 


44 


buştean, unul în braţele celuilalt, printre sacii cu comori 
de pe covertă. Şi o asemenea aventură le-a fost sortită lui 
Orlando, lui Sukey şi contelui de Cumberland. Fusese o 
zi de arşiţă; se iubiseră de zor şi după aceea adormiseră 
printre rubine. Târziu în noapte, contele, ale cărui avuţii 
se trăgeau în bună parte din isprăvile cu spaniolii, s-a ivit 
pe furiş, cu un felinar, ca să-şi inspecteze prada. A proiec¬ 
tat lumina felinarului pe un butoi şi a tresărit, înjurând de 
mama focului. Două fantome dormeau înlănţuite lângă 
butoi. Cum era o fire superstiţioasă, şi avea o conştiinţă 
încărcată cu numeroase crime, contele şi-a închipuit că 
perechea aceea înfăşurată într-o mantie roşie şi cu sânii lui 
Sukey albi ca zăpezile eterne din poeziile lui Orlando ar fi 
strigoii unor marinari înecaţi, întorşi din mormânt ca să 
se răfuiască cu el. Şi-a făcut cruce. A făcut legământ de 
căinţă. Şirul de aziluri care se ridică şi azi pe Sheen Road 
e rezultatul palpabil al acelui moment de groază. Dou㬠
sprezece bătrâne amărâte din parohia respectivă, care-şi 
beau azi ceaiul, îl binecuvântează seara pe înălţimea Sa 
pentru că le-a dăruit un acoperiş deasupra capului; aşa în¬ 
cât iubirea nelegiuită de pe puntea unei corăbii cu co¬ 
mori... dar să lăsăm morala la o parte. 

Totuşi, în scurt timp Orlando s-a săturat, nu numai de 
aspectele dizgraţioase ale unui asemenea mod de viaţă şi 
de uliţele înghesuite din vecinătate, ci şi de apucăturile 
primitive ale oamenilor de acolo, căci se cuvine să ne adu¬ 
cem aminte că, pentru cei din epoca elisabetană, crima şi 
mizeria nu prezentau atracţia pe care o exercită azi asupra 
noastră. Ei nu cunoşteau stinghereala noastră modernă 
faţă de învăţătura de carte; şi nu împărtăşeau convingerea 
noastră că a te naşte ca fiu de măcelar e o adevărată bine¬ 
cuvântare şi a fi analfabet e o virtute; nu aveau ideea că 
ceea ce numim azi „viaţă“ şi „realitate" trebuie să fie legate 
de ignoranţă şi de violenţă; sau măcar de un echivalent al 


45 


acestor două cuvinte. Când se însoţise cu acei oameni, 
Orlando nu căutase „viaţă" şi nici când i-a părăsit n-a cău¬ 
tat „realitatea". Dar, după ce ascultase de nenumărate ori 
cum acei Jake îşi pierduseră nasul şi acele Sukey îşi pier¬ 
duseră fecioria - Orlando a început să se plictisească de 
atâtea repetări; pentru că un nas nu poate fi retezat decât 
intr-un singur fel şi o feciorie nu poate fi pierdută decât 
tot intr-un singur fel - cel puţin aşa gândea el - în timp 
ce arta şi ştiinţa îi ofereau o mare diversitate de variante 
care-i stârneau curiozitatea. Aşa încât, continuând să le 
păstreze mereu o caldă amintire, a încetat să mai frecventeze 
berăriile în aer liber şi popicăriile, şi-a atârnat mantaua ce¬ 
nuşie în dulap, a lăsat steaua să-i strălucească la gât şi 
jartiera să-i sticlească la genunchi şi şi-a făcut din nou apa¬ 
riţia la curtea regelui Iacob. Era tânăr, bogat, chipeş. Nimeni 
nu putea fi întâmpinat cu mai multe aclamaţii. E neîndo¬ 
ielnic că numeroase doamne s-au arătat dispuse să-i ofere 
favorurile lor. Cel puţin trei dintre ele şi-au legat numele 
de intenţii matrimoniale: Clorinda, Favilla, Eufrosina - 
aşa le-a botezat el în sonetele sale. 

Să le luăm pe rând: Clorinda era o tânără blajină, tan¬ 
dră - într-adevăr Orlando a fost serios îndrăgostit de ea 
timp de şase luni şi jumătate; dar fata avea gene albicioase 
şi nu suporta să vadă sânge. Leşina când un iepure fript 
era adus la masa tatălui ei. Era şi foarte bisericoasă şi păstra 
rufele de corp ca să le dea de pomană femeilor sărace. îşi 
luase misiunea să-l izbăvească pe Orlando de păcate, lucru 
care l-a cam îngreţoşat, aşa încât s-a răzgândit în privinţa 
căsătoriei, fapt pe care nu l-a regretat prea tare când, la 
scurt timp după aceea, fata a murit de vărsat. 

Favilla, a doua la rând, era cu totul diferită de prima. 
Era fiica unui gentilom scăpătat din Somersetshire; prin 
multă râvnă şi datorită ochilor ei frumoşi îşi croise drum 
la Curte, unde dibăcia cu care călărea, ţinuta elegantă şi 


46 


graţia cu care dansa îi atrăseseră admiraţia tuturor. Totuşi, 
o dată a avut nefericita inspiraţie să biciuiască un prepelicar 
care-i rupsese o pereche de ciorapi de mătase (şi trebuie să 
spunem în apărarea ei că nu prea avea multe perechi de 
ciorapi şi majoritatea erau de bumbac) chiar sub fereastra 
lui Orlando, lăsând animalul mai mult mort decât viu. 
Orlando, care era un pătimaş iubitor de animale, a obser¬ 
vat abia acum că dinţii Favillei erau strâmbi şi că cei doi 
dinţi din faţă erau plantaţi mai îndărătul celorlalţi, ceea ce 
la o femeie, spunea el, e semn de perversitate şi de cru¬ 
zime, aşa încât, chiar în acea seară a rupt definitiv logodna 
cu ea. 

Cea de a treia, Eufrosina, a fost de departe cea mai se¬ 
rioasă dintre înflăcărările lui. Făcea parte din clanul irlan¬ 
dez Desmond, aşadar avea un arbore genealogic la fel de 
vechi şi de bine înrădăcinat ca şi cel al lui Orlando. Era 
blondă, înfloritoare şi uşor flegmatică. Vorbea bine limba 
italiană, avea o dantură perfectă, în special dinţii de sus, 
pentru că cei de pe maxilarul inferior erau vag decoloraţi. 
Ţinea întotdeauna un câine în poală şi îl hrănea cu pâine 
albă chiar din farfuria ei; cânta duios la clavecin. Niciodată 
nu-şi isprăvea toaleta şi nu se arăta înainte de ora prân¬ 
zului, pentru că era extrem de îngrijită şi atentă cu înfăţi¬ 
şarea ei. Intr-un cuvânt, ar fi fost o soţie perfectă pentru 
un nobil ca Orlando, şi lucrurile ajunseseră atât de de¬ 
parte, încât avocaţii ambelor părţi erau ocupaţi până peste 
cap cu redactarea contractelor, tratativelor, înţelegerilor 
pentru stabilirea reşedinţelor, proprietăţilor şi a tot ce mai 
era necesar înainte ca o mare avere să se împerecheze cu o 
altă mare avere, când, cu imprevizibilitatea şi duritatea 
care marcau pe atunci clima englezească, a survenit Ma¬ 
rele îngheţ. 

Istoricii afirmă că acel Mare îngheţ a fost cel mai cum¬ 
plit din toate câte s-au abătut vreodată asupra insulelor 


47 


noastre. Păsările îngheţau în zbor şi cădeau apoi pe p㬠
mânt ca nişte pietroaie. La Norwich o ţărancă tânără a dat 
să traverseze drumul, cu pasul ei robust, obişnuit, şi cei 
din jur au văzut-o cu ochii lor cum, la colţul străzii, fe¬ 
meia s-a prefăcut în praf şi pulbere suflată de crivăţul în¬ 
gheţat peste acoperişurile caselor. Oile şi vitele mureau pe 
capete. Cadavrele îngheţau în pat şi nu mai puteau fi des¬ 
prinse din aşternut. Adeseori dădeai peste o turmă întreagă 
de porci îngheţaţi, încremeniţi pe uliţă. Câmpiile erau 
presărate cu ciobani şi plugari, cu hoarde de cai şi băie- 
ţandri care încercaseră să sperie şi să alunge păsările, pie¬ 
trificaţi chiar în mijlocul acţiunii, unul cu mâna la nas, 
altul cu sticla la gură, un al treilea cu o piatră în mână, 
gata s-o arunce în corbul care înlemnise, ca împăiat, pe 
gardul viu din apropiere. Grozăvia era atât de mare, încât 
uneori se produsese o adevărată pietrificare în masă şi în 
general se presupune că marea aglomerare de stânci din fe¬ 
lurite zone din Derbyshire nu ar proveni din erupţii, care 
de fapt n-au avut loc, ci din solidificarea unor drumeţi ne¬ 
fericiţi, care fuseseră literalmente prefăcuţi în stane de 
piatră chiar pe locul unde se aflaseră. Biserica nu poate 
furniza multe informaţii în această chestiune şi, cu toate 
că unii moşieri au sfinţit asemenea relicve, cea mai mare 
parte dintre ei au preferat să le folosească fie ca pietre de 
hotar, fie ca ţarcuri pentru oi, fie, atunci când forma lor 
permitea, ca troace pentru adăparea vitelor, scopuri pe 
care le slujesc cu succes până în ziua de azi. 

Dar în timp ce oamenii de la ţară sufereau cele mai de¬ 
vastatoare lipsuri şi negoţul ajunsese la sapă de lemn, Lon¬ 
dra huzurea intr-un continuu carnaval de plăceri. Curtea 
se mutase la Greenwich şi noul rege profita de sărbătorile 
încoronării ca să-şi atragă simpatia cetăţenilor. A poruncit 
ca fluviul, care îngheţase până la o adâncime de vreo şase 
metri, şi pe o întindere de nouă, zece kilometri de o parte 


48 


şi de alta, să fie curăţat şi amenajat ca să arate ca un parc 
sau ca un lăcaş de petreceri, cu boschete, labirinturi, alei, 
chioşcuri cu băuturi, etc., totul pe cheltuiala lui. Pentru 
persoana sa şi pentru curteni a rezervat un spaţiu special, 
chiar în faţa porţilor palatului; spaţiu care, fiind despărţit 
de public doar printr-o frânghie de mătase, a devenit cu¬ 
rând centrul celei mai înalte societăţi englezeşti. Oameni 
de stat, celebri, cu bărbi şi gulere înalte, dantelate, dezbă- 
teau treburile ţării pe sub copertinele roşii ale pagodei 
regale. Militarii puneau la cale victorii asupra maurilor şi 
nimicirea turcilor, adunându-se în corturi vărgate, cu pene 
de struţ în vârf. Amiralii se foiau în sus şi-n jos pe aleile 
înguste, cu pahare în mâini, scrutând orizontul şi depănând 
poveşti despre pătrunderea spre nord-vest şi despre Armada 
spaniolă. îndrăgostiţii se tolăneau pe canapele acoperite 
cu blănuri. Când trecea regina cu alaiul ei de doamne, o 
ploaie de trandafiri îngheţaţi le cădea în cap. Baloane mul¬ 
ticolore pluteau nemişcate în aer. Ici-colo ardea câte un 
foc de tabără din lemne de cedru şi de stejar, zdravăn mu¬ 
iate în sare, astfel încât flăcările ţâşneau verzi, portocalii, 
liliachii. Dar oricât de duduitoare erau focurile, nu răs¬ 
pândeau destulă căldură ca să topească gheaţa care, deşi 
arăta neobişnuit de transparentă, era de o duritate de oţel. 
Era atât de străvezie, încât puteai vedea cu ochiul liber, la 
o adâncime de câţiva metri, ici un porc de mare congelat, 
colo o plătică. Bancuri întregi de ţipari zăceau imobili, ca 
paralizaţi, dar cărturarii discutau nedumeriţi dacă erau 
intr-adevăr neînsufleţiţi sau doar într-o temporară suspensie 
de viaţă, din care căldura ar fi putut să-i redeştepte. în ve¬ 
cinătatea Turnului Londrei, unde fluviul îngheţase până 
la o adâncime de vreo douăzeci de stânjeni, zăcea epava 
clar vizibilă a unei lotci culcate într-o rână pe albia râului, 
în locul unde se scufundase cu o toamnă în urmă, încăr¬ 
cată cu mere. Bătrâna luntraşă, care pornise să-şi vândă 


49 


fructele la târgul de la Surrey, stătea acolo, încotoşmănată 
în pături şi în fustele ei creţe, cu un morman de mere în 
poală, de-ai fi putut jura că era gata să servească un muş¬ 
teriu; numai buzele vineţii trădau adevărul. Era o privelişte 
care-i plăcea mult regelui Iacob; uneori venea cu câte o 
ceată de curteni ca s-o admire împreună. 

Pe scurt, nimic nu putea întrece strălucirea şi veselia 
acestor scene, la lumina zilei. Dar distracţiile carnavaleşti 
îşi atingeau culmea pe parcursul nopţii. întrucât gerul nu 
se înmuia peste noapte, totul era perfect nemişcat, luna şi 
stelele scânteiau pe cer cu fixitate de diamant, şi curtenii 
dansau în muzica tulburătoare a flautelor şi trompetelor. 

Ce-i drept, Orlando nu se număra printre iubitorii de 
paşi uşori în ritm de curantă şi lavolta-, era stângaci şi cam 
distrat. Prefera dansurile de pe meleagurile lui, în care se 
prinsese pe vremea copilăriei, şi nu-1 atrăgeau ritmurile 
acestea străine şi bizare. într-o seară de şapte ianuarie, pe 
la orele şase, tocmai îşi odihnea picioarele după un astfel 
de cadril sau menuet, când a zărit venind dinspre pavili¬ 
onul ambasadei Moscovei o siluetă despre care nu puteai 
spune dacă-i de băiat sau de fată, întrucât cazaca largă şi 
pantalonii bufanţi, după moda rusească, te înşelau asupra 
sexului persoanei, dar care i-a stârnit în cel mai înalt grad 
curiozitatea. Persoana respectivă, indiferent de sex, era de 
înălţime mijlocie, extrem de zveltă şi frumos modelată şi 
îmbrăcată din cap până-n picioare în catifea de culoarea 
stridiei, garnisită cu un soi de blană necunoscută, verzuie. 
Dar toate aceste detalii erau eclipsate de farmecul extraor¬ 
dinar degajat de acea făptură. în mintea lui Orlando s-au 
alcătuit imagini, metafore extreme şi extravagante, înlănţuite 
şi împerecheate. într-un spaţiu de trei secunde şi-a imagi- 
nat-o ca pe un cantalup, ananas, un măslin, un smarald, o 
vulpe în zăpadă; nu-şi dădea seama dacă o auzise, o gustase, 
o văzuse sau toate trei laolaltă. (Căci, deşi nu se cuvine să 


50 


întrerupem nici pentru un moment naraţiunea, trebuie 
totuşi să observăm fugitiv că, pe vremea aceea, imaginile 
făurite de Orlando erau elementare, pe măsura simţurilor 
lui, încolţite din lucrurile pe care le gustase şi care-i 
plăcuseră în copilărie. Iar dacă simţurile lui erau elementare, 
erau, în acelaşi timp, foarte intense. Dar nu se cade să ne 
oprim ca să depistăm raţiunea acestor lucruri.) 

Un cantalup, un smarald, o vulpe în zăpadă, aşa şi-o 
imagina în delir, aşa i se nălucea. Când băiatul - pentru că, 
vai! trebuie să fi fost băiat, nici o femeie n-ar fi putut patina 
cu asemenea viteză şi vigoare - trecu aproape tiptil pe lângă 
el, lui Orlando îi venea să-şi smulgă părul din cap de ciudă 
că o asemenea făptură era de acelaşi sex cu el şi deci nu ar fi 
putut s-o strângă în braţe. Dar patinatorul s-a apropiat tot 
mai mult. Picioarele, mâinile, ţinuta erau ale unui băiat; dar 
nici un băiat n-ar fi putut avea asemenea sâni; nici un băiat 
n-ar fi putut avea ochi care păreau proaspăt pescuiţi din 
fundul mării. In cele din urmă patinatorul s-a oprit şi, după 
o reverenţă extrem de graţioasă în faţa regelui care tocmai 
îşi târşâia picioarele, sprijinit de braţul unui înalt demnitar, 
făptura necunoscută a rămas locului. La o palmă depărtare 
de Orlando. Era femeie. Orlando a privit-o, s-a înfierbântat, 
apoi l-au străbătut fiori reci; a tânjit să plonjeze în aerul 
verii; să zdrobească ghinde sub tălpi; să strângă în braţe fagii 
şi stejarii. Dar n-a făcut altceva decât să-şi ridice buza de 
sus, peste dinţii albi; şi-a deschis uşor gura de parcă ar fi fost 
gata să muşte; a închis-o de parcă ar fi muşcat. Şi lady Eu- 
frosina îi atârna de braţ. 

A aflat că străina se numea prinţesa Maruşka Stanikovska 
Dagmar Nataşa Iliana Romanovici şi că venise cu trenul, 
împreună cu ambasadorul rus, care era unchiul, sau poate 
tatăl ei, ca să asiste la încoronare. Se ştiau foarte puţine 
lucruri despre cei din Moscova. Stăteau foarte tăcuţi, cu 
bărbile lor mari şi cu căciulile lor de blană; beau un lichid 


51 


negricios pe care-1 scuipau din când în când pe gheaţă; 
nici unul dintre ei nu vorbea limba engleză, iar franceza, 
care unora dintre ei le era familiară, nu se vorbea pe atunci 
la Curtea englezească. 

Orlando şi prinţesa s-au cunoscut datorită următoarei 
întâmplări. Erau aşezaţi unul în faţa celuilalt la marele 
dineu oferit intr-un cort uriaş, în cinstea marilor demnitari. 
Principesa fusese plasată între doi tineri nobili: de o parte 
lordul Francis Vere şi de cealaltă tânărul conte de Moray. 
Era amuzant să urmăreşti încurcătura în care se găseau 
pentru că, deşi amândoi erau, în felul lor, de viţă nobilă, 
ştiau tot atâta franceză cât un prunc încă nenăscut. Când, 
la începutul mesei, prinţesa s-a întors spre conte şi i-a spus, 
cu o drăgălăşenie care i-a topit acestuia inima: 

— Je crois avoir fait la connaissance d’un gentilhomme 
qui vous etait apparente en Pologne l’ete dernier 1 sau La 
beaute des dames de la Cour d’Angleterre me met dans le ra- 
vissement. On ne peutpas voir une dame plus gracieuse que 
votre reine, ni une coiffureplus belle quie la sienne 1 2 , atât lord 
Francis, cât şi contele s-au arătat cât se poate de încurcaţi. 
Unul din ei i-a oferit din belşug sos de hrean, celălalt şi-a 
fluierat câinele şi l-a pus să facă sluj pentru un os cu 
măduvă. Principesa nu şi-a mai putut reţine râsul, iar Or¬ 
lando, prinzându-i privirea peste capetele de porc mistreţ 
şi păunii împăiaţi, a râs la rândul lui. A râs, dar râsul i-a 
îngheţat pe buze, cuprins de un val de nemulţumire. Pe cine 
iubise el până atunci, ce iubise până atunci - s-a întrebat 
inundat de un tumult de emoţii. O femeie bătrână, toată 

1 Cred că vara trecută, în Polonia, am făcut cunoştinţă cu un 
gentilom care vă e rudă (fr.). 

2 Mă farmecă frumuseţea doamnelor de la Curtea Angliei. Nu 
am văzut o doamnă mai graţioasă decât regina dumneavoastră şi 
nici o coafură mai frumoasă decât a ei (&.). 


52 



numai piele şi os, şi-a răspuns. Desfrânate cu obraji boiţi, 
prea multe la număr pentru a le mai înşira. O mironosiţă 
care scâncea întruna. O aventurieră cu inimă de piatră şi gură 
crudă. Un morman de dantele şi de conformism social. 
Iubirea nu însemnase pentru el decât rumeguş şi cenuşă. 

Bucuriile dragostei fuseseră total insipide pentru el. Se 
minuna cum de trecuse prin ele fără să caşte de plictiseală. 
Pentru că, pe măsură ce o privea pe prinţesă, simţea cum 
sângele i se topeşte, gheaţa din lăuntrul lui se prefăcea în 
vin; auzea izvoarele clipocind şi păsările ciripind, primăvara 
izbucnind peste întinderile iernatice; bărbăţia i se deşteptase, 
şi-a încleştat mâna pe mânerul săbiei, a înfruntat în gând 
un vrăjmaş mai puternic decât polonezul sau maurul; s-a 
cufundat în ape adânci; a văzut floarea primejdiei răzbind 
printr-o spărtură de stâncă; a întins mâna s-o culeagă de 
fapt - i se alcătuia în minte unul dintre sonetele lui cele 
mai pătimaşe, când prinţesa i s-a adresat: 

— Sunteţi amabil să-mi daţi solniţa? 

Orlando a roşit puternic. 

— Cu cea mai mare plăcere, madame , i-a răspuns în- 
tr-o franceză cu accent desăvârşit. Pentru că, Domnul fie 
lăudat, vorbea franceza la fel de fluent ca şi limba maternă; 
o învăţase de la camerista mamei lui. Dar poate c-ar fi fost 
mai bine pentru el dacă n-ar fi învăţat niciodată această 
limbă; dacă nu ar fi răspuns niciodată acelui glas; dacă nu 
s-ar fi lăsat niciodată călăuzit de lumina acelor ochi. 

Prinţesa a continuat. L-a întrebat cine erau cei doi nătă- 
fleţi de lângă ea, care se purtau ca nişte grăjdari? Ce era 
amestecătura aceea greţoasă pe care i-o turnaseră în farfurie? 
In Anglia câinii mâncau la aceeaşi masă cu oamenii? Per¬ 
soana aceea caraghioasă din capul mesei cu părul cocoţat în 
vârful capului ca o prăjină (comme une perche mal fagotee ') 

1 Ca o prăjină prost înfiptă (fr.). 


53 



era într-adevăr regina Angliei? Şi regelui întotdeauna îi 
curgeau balele ca acum? Şi care dintre papagalii din jur era 
George Villiers? La început, asemenea întrebări l-au cam 
derutat pe Orlando, dar îi erau puse cu atâta cochetărie şi 
cu atâta umor, încât nu se putea împiedica să râdă, şi cum 
feţele inexpresive ale celorlalţi îl asigurau că nu înţelegeau 
un cuvânt, răspundea şi el cu aceeaşi degajare, vorbindu-i 
într-o franceză perfectă. 

Şi astfel s-a înfiripat între cei doi o intimitate care cu¬ 
rând avea să devină un scandal la Curte. 

în scurt timp s-a observat că Orlando îi acorda mosco¬ 
vitei mult mai multă atenţie decât i-ar fi cerut doar buna- 
cuviinţă. Era tot timpul în preajma ei şi discuţiile lor, deşi 
neinteligibile pentru ceilalţi, erau atât de însufleţite, le stâr¬ 
neau atâtea îmbujorări şi hohote de râs, încât şi cei grei de 
cap pricepeau despre ce era vorba. Mai mult, în Orlando 
se petrecuse o extraordinară schimbare. Nimeni nu-1 mai 
văzuse atât de înflăcărat. Peste noapte se descotorosise de 
stângăcia lui adolescentină, se prefăcuse dintr-un puştan 
bosumflat, care nu putea intra în iatacul unei doamne fără 
să-i răstoarne jumătate din bibelourile de pe masă, intr-un 
nobil cu maniere graţioase, radiind de curtoazie masculină. 
Felul cum o ajuta pe moscovită (aşa i se spunea) să urce în 
sanie, cum îi oferea mâna la dans, cum îi ridica batistuţa 
brodată pe care o lăsase să-i cadă sau cum executa toate ce¬ 
lelalte mici îndatoriri bărbăteşti la care se aşteaptă stăpâna 
visurilor şi pe care îndrăgostitul se grăbeşte să le anticipeze, 
era menit să reaprindă o scânteie în ochii stinşi ai celor 
vârstnici şi să înteţească bătăile de inimă ale celor tineri. 
Dar peste toate acestea plutea un nor. Bătrânii ridicau din 
umeri. Tinerii râdeau pe sub mustaţă. Toată lumea ştia că 
Orlando era logodit cu altă tânără. Lady Margaret O’Brien 
O’Dare O’Reilly Tyrconnel (căci acesta era numele real al 
Eufrosinei din sonetele lui) purta pe inelarul mâinii stângi 


54 


splendidul safir pe care i-1 dăruise Orlando. Ea era cea în¬ 
dreptăţită la întreaga atenţie a lui Orlando. Şi totuşi ea 
n-avea decât să scape pe gheaţă toate batistele din scrinul 
ei (şi avea numeroase duzini), că Orlando nu s-ar fi aple¬ 
cat să i le ridice. Putea aştepta şi douăzeci de minute să o 
ajute să urce în sanie, şi până la urmă se mulţumea cu aju¬ 
torul servitorului ei negru. Când patina, ceea ce făcea cu 
destulă neîndemânare, nimeni nu o însoţea ca să-i dea cu¬ 
raj, şi când aluneca şi cădea destul de greoaie, nimeni nu 
o ajuta să se ridice şi nu-i scutura zăpada de pe fuste. Deşi 
era cam flegmatică din fire şi nu se simţea cu uşurinţă jig¬ 
nită, şi îi venea foarte greu să creadă că o venetică o alun¬ 
gase din inima lui Orlando, totuşi până la urmă şi lui lady 
Margaret i-a încolţit bănuiala că se pregătea ceva menit 
să-i răstoarne liniştea sufletească. 

Intr-adevăr, pe măsură ce se scurgea timpul, Orlando 
se sinchisea tot mai puţin să-şi ascundă sentimentele. Sub 
un pretext sau altul, se ridica de la masă de cum se termina 
dejunul, sau se făcea nevăzut printre patinatorii care se 
adunau pentru un cadril. Un moment mai târziu, dispărea 
şi moscovita. Dar ce-i scandaliza mai mult pe membrii 
Curţii şi-i atingea la coarda cea mai sensibilă, care e orgo¬ 
liul, era faptul că respectiva pereche se lăsa frecvent văzută 
strecurându-se pe sub coarda de mătase care separa ţarcul 
regal de părţile publice de pe malul fluviului; cei doi se di¬ 
zolvau în fluxul oamenilor de rând. Fiindcă principesa 
obişnuia să bată furios din picior şi să strige: 

— Scoate-mă de aici! Urăsc şleahta voastră englezească! 

Prin aceste cuvinte se referea la nobilii de la Curte. Nu-i 
mai putea suporta. Roiau cucoanele bătrâne gata să isco¬ 
dească şi să se zgâiască la tine, spunea ea, şi tinerii mitocani 
care te calcă pe picior. Şi toţi miroseau urât. Câinii lor ţi 
se împleticeau printre picioare. Te simţeai ca întemniţat 
într-o cuşcă. La ei, în Rusia, erau râuri late de şaisprezece 


55 


kilometri, pe care puteai mâna în galop şase cai deodată, 
timp de o zi întreagă, fără să întâlneşti ţipenie de om. Şi 
apoi, ea era dornică să vadă Turnul Londrei şi gărzile şi ca¬ 
petele din Temple Bar şi prăvăliile cu giuvaieruri din cen¬ 
tru. Aşa s-a făcut că Orlando a dus-o în partea comercială 
a oraşului, i-a arătat gărzile şi capetele rebelilor şi i-a cum¬ 
părat tot ce i-a poftit inima. Dar nici asta nu le-a fost 
de-ajuns. Fiecare din ei dorea din ce în ce mai mult să se 
bucure întreaga zi de tovărăşia celuilalt, prin locuri unde 
să nu fie nimeni care să se mire şi să caşte ochii la ei. Drept 
care, în loc să o ia pe drumul Londrei, au pornit în direc¬ 
ţia opusă, şi au ajuns curând dincolo de mulţime, pe lar¬ 
gile spaţii îngheţate ale Tamisei, unde nu întâlneai un 
suflet în afară de păsările de mare sau de vreo ţărancă 
bătrână care se căznea să spargă gheaţa, încercând zadarnic 
să umple o găleată cu apă sau să adune câteva vreascuri şi 
frunze uscate ca să încropească un foc. Calicii nu se ur¬ 
neau din cocioabele lor, iar cei mai înstăriţi, care-şi puteau 
îngădui, mergeau la oraş să caute căldură şi puţină veselie. 

Prin urmare, Orlando şi Saşa - aşa-i prescurtase el nu¬ 
mele, pentru că aşa botezase pe vremuri o vulpiţă albă, ru¬ 
sească pe care o căpătase, o făptură cu blană albă ca zăpada, 
dar cu dinţi de oţel, care-1 muşcase atât de sălbatic, încât 
tatăl lui fusese nevoit să o ucidă -, aşadar fluviul era numai 
al lor. înfierbântaţi de patinaj şi de dragoste se aruncau 
intr-un colţ mai ferit, mărginit de păpurişul galben de pe 
mal, şi se înfăşurau într-o mantie mare de blană; Orlando 
o strângea în braţe şi gusta, pentru prima oară în viaţă - aşa 
murmura el - deliciile dragostei. După aceea, când extazul 
se mistuia şi zăceau amândoi pe gheaţă toropiţi de o dulce 
sfârşeală, el îi povestea despre celelalte iubiri ale lui, care, 
în comparaţie cu ea, fuseseră de lemn, de pânză de sac, de 
cenuşă. Şi, râzând de vehemenţa lui, ea i se răsucea în 
braţe şi-i dăruia, de dragul dragostei, încă o îmbrăţişare. 


56 


După care se minunau că gheaţa nu se topise sub fierbin¬ 
ţeala lor şi o compătimeau pe sărmana bătrână care nu dis¬ 
punea de asemenea mijloace naturale de topire a gheţii, ci 
trebuia să izbească în ea cu o toporişcă de oţel rece. Pe urmă, 
înveliţi în blănurile lor, pălăvrăgeau despre câte-n lună şi în 
soare; despre privelişti şi călătorii, despre mauri şi păgâni; 
despre barba cutăruia şi tenul cutăreia; despre şoarecele 
care-i mâncase din palmă la masă; despre paravanul de 
acasă care vibra neîncetat; despre chipul unuia; despre o 
pană. Nimic nu era prea neînsemnat ca să constituie su¬ 
biect de conversaţie, şi nimic nu era prea grandios. 

Şi apoi, brusc, Orlando cădea într-una dintre crizele 
sale de melancolie; poate că priveliştea bătrânei care şchio¬ 
păta pe gheaţă să fi fost cauza; sau poate că nimic; dar se 
arunca pe oglinda gheţii cu faţa în jos, scruta adâncurile 
apei solidificate şi se gândea la moarte. Căci bine a gândit 
filozoful care a spus că între bucurie şi melancolie hotarul 
nu-i mai gros decât o lamă de cuţit; ba chiar, a mai spus 
el, cele două sunt surori gemene; şi de aici a ajuns la con¬ 
cluzia că toate sentimentele extreme duc la nebunie; drept 
care ne-a îndemnat să ne găsim refugiu în Biserica cea 
adevărată (după el, Biserica anabaptistă) care constituie 
singurul liman, singurul post, singurul punct de ancorare 
etc., pentru cei purtaţi de valurile mării. 

— Totul sfârşeşte în moarte, declara Orlando, cu faţa 
înnegurată, înălţându-şi spinarea. (Pentru că în acest sens 
lucra acum mintea lui, făcând o disperată navetă între viaţă 
şi moarte, fără nici o oprire intermediară, aşa încât nici bio¬ 
graful nu se poate opri, ci e nevoit să alerge cât poate de re¬ 
pede pentru a ţine pasul cu acţiunile şi cuvintele nechibzuite, 
pătimaşe, demenţiale, extravagante, pe care - e cu neputinţă 
să negăm - le profera Orlando în această etapă din viaţa sa.) 

— Totul sfârşeşte în moarte, declara Orlando, înălţân- 
du-se în capul oaselor pe gheaţă. Dar Saşa, în vinele căreia, 


57 


în fond, nu curgea sânge englezesc, ci venea din Rusia, unde 
asfinţiturile sunt mai prelungite, zorii mai puţin grabnici, 
iar frazele sunt lăsate adeseori neterminate, pentru că nu 
ştii cum e mai bine să le termini, Saşa se uita la el, poate 
că îşi bătea joc de el pentru că trebuie să-i fi părut pueril, 
şi nu răspundea nimic. Dar la un moment dat, gheaţa de 
sub ei se răcea prea tare, ceea ce nu-i plăcea, aşa încât îl 
trăgea să se scoale, şi-i vorbea atât de fermecător, atât de 
raţional, atât de înţelept (dar din nefericire în franceză, ori 
se ştie că această limbă îşi pierde valoarea în traducere), 
încât Orlando uita de apele îngheţate şi de căderea nopţii 
şi de bătrână şi de ce-o mai fi fost, şi încerca să-i spună - 
plonjând şi plescăind printre mii de imagini ajunse la fel 
de râncede ca şi femeile care le inspiraseră - încerca să-i 
spună cum e ea. Zăpadă, frişcă, marmură, cireşe, alabastru, 
fir de aur? Nimic din toate astea. Era ca o vulpe, sau ca un 
măslin: ca valurile mării privite de sus, de pe o înălţime; 
ca un smarald; ca soarele ivit de după un deal împădurit, 
încă încununat de nori; - era ca nimic din tot ce văzuse 
sau cunoscuse el în Anglia. Oricât şi-ar fi scormonit lim¬ 
bajul, nu izbutea să găsească cuvintele potrivite. Simţea 
nevoia de un alt decor şi de un alt limbaj. Engleza era prea 
directă, prea candidă, prea dulceagă pentru Saşa. Pentru 
că, în tot ce rostea ea, oricât ar fi fost de deschisă sau de vo- 
luptuoasă, exista ceva ascuns, un miez de mister; şi în tot 
ce făcea, oricât de bruscă şi de făţişă ar fi părut, exista ceva 
tăinuit. Aşa cum flacăra verde pâlpâie ascunsă în inima 
smaraldului sau cum soarele pare uneori captiv în trupul 
unui deal. Claritatea era numai de suprafaţă; înăuntru tre¬ 
mura o văpaie unduitoare. Se ivea, se mistuia, niciodată nu 
strălucea ca lumina neclintită a unei femei din Anglia: - şi 
la acest punct, amintindu-şi de lady Margaret şi de straturile 
ei de jupoane, Orlando atingea o culme a exaltării şi o tr㬠
gea pe Saşa după el, pe gheaţă, iute, tot mai iute, jurând să 


58 


dibuiască flacăra, să se cufunde în căutarea nestematei şi 
aşa mai departe şi aşa mai departe, cuvintele spulberân- 
du-i-se odată cu suflarea de pe buze, cu patima poetului 
ale cărui stihuri sunt pe jumătate strivite de durere. Dar 
Saşa păstra tăcerea. După ce Orlando isprăvea să-i înşire 
că e o vulpe, un măslin, o creastă de deal înverzit, după ce 
îi depăna întreaga poveste a familiei lui, subliniindu-i că 
neamul lor era unul dintre cele mai vechi din Britania; şi 
că descinseseră din Roma, odată cu Cezarii, şi deci deţi¬ 
neau dreptul de a se plimba pe Corso (adică pe strada 
principală din Roma) sub un baldachin cu ciucuri, privi¬ 
legiu atribuit doar celor cu sânge împărătesc (avea el o nai¬ 
vitate orgolioasă destul de simpatică) se oprea din vorbă şi 
apoi începea să-i pună întrebări: Unde era casa ei? Ce era 
tatăl ei? Avea fraţi? De ce era aici singură cu unchiul ei? 
După care, deşi ea îi răspundea prompt, se lăsa între ei un 
soi de stinghereală. La început, Orlando a bănuit că poate 
rangul ei social nu era atât de înalt pe cât i-ar fi plăcut să 
fie, sau poate că se ruşina de apucăturile sălbatice ale po¬ 
porului ei; auzise el că la Moscova femeile au barbă şi că 
bărbaţii sunt acoperiţi cu blană de la mijloc în jos; şi că şi 
femeile, şi bărbaţii se ung cu seu ca să se apere de frig, că 
la masă rup carnea cu degetele şi că locuiesc în nişte co¬ 
cioabe în care un nobil englez nu şi-ar ţine nici vitele; din 
această pricină evita să o tragă de limbă. Dar dacă stătea să 
se gândească, îşi spunea că tăcerea ei nu se putea datora 
unor asemenea cauze, pentru că ea nu avea nici un fir de 
păr pe bărbie; era îmbrăcată numai în catifele şi perle, iar 
manierele nu erau nici pe departe cele ale unei femei cres¬ 
cute intr-un staul de vite. 

Şi atunci, ce anume îi ascundea? îndoiala care muşca 
din temelia sentimentelor lui atât de puternice era ca o în¬ 
tindere de nisip mişcător pe care s-ar fi clădit un monu¬ 
ment; monument care se clatină făcând să oscileze întregul 


59 


eşafodaj. Chinurile îndoielii îl prindeau pe neaşteptate. Şi 
atunci izbucnea în asemenea crize de furie, încât ea nu ştia 
cum să-l mai potolească. Sau poate că nici nu dorea să-l 
potolească; poate că-i plăceau crizele lui şi le stârnea deli¬ 
berat; temperamentul moscovit e foarte pieziş şi alunecos. 
Dar să mergem mai departe cu povestea: în ziua aceea au 
patinat mai departe ca de obicei şi s-au pomenit în partea 
fluviului unde fuseseră ancorate corăbiile, acum pietrificate 
de gheaţă. Printre ele se afla şi nava ambasadei ruseşti, pe 
al cărei catarg fâlfâise drapelul cu cele două capete de vul¬ 
tur negru, acum împodobit cu ţurţuri multicolori, lungi 
de câţiva metri. Saşa îşi lăsase o parte din îmbrăcăminte la 
bord şi, convinşi că nava e pustie, au urcat pe punte ca să 
o recupereze. Aducându-şi aminte de unele experienţe din 
trecut, Orlando n-ar fi fost mirat să constate că niscaiva 
oameni buni se refugiaseră pe vapor înaintea lor; şi chiar 
aşa s-a întâmplat. Abia făcuseră câţiva paşi, când un tânăr 
chipeş s-a ivit de după un colac de odgoane unde trebăluia 
ceva şi i-a informat, pare-se - pentru că vorbea ruseşte - 
că face parte din echipaj; oferindu-se să o ajute pe prinţesă 
să găsească ce căuta; a aprins un ciot de lumânare şi a dis¬ 
părut cu ea în partea de jos a navei. 

Trecea timpul, dar Orlando, înfăşurat în visurile lui, se 
gândea doar la plăcerile pe care i le oferea viaţa, la giuva- 
ierul pe care i-1 dăruise lui; îşi spunea de ce raritate avea el 
parte; şi ce trebuia să facă pentru ca raritatea să fie irevo¬ 
cabil şi indisolubil numai a lui. Avea de biruit obstacole şi 
vitregii. Ea era hotărâtă să trăiască în Rusia, unde se întin¬ 
deau imense râuri îngheţate şi hălăduiau hoarde de cai săl¬ 
batici şi de bărbaţi gata să-ţi sară la beregată. Ce-i drept, 
nu-1 prea atrăgea un peisaj de brazi şi de zăpezi eterne, de 
desfrânare şi de omoruri. Şi nici nu-1 trăgea inima să re¬ 
nunţe la bucuriile vieţii de ţară, la sporturi şi la plantarea 
pomilor, la îndatoririle lui oficiale, la cariera lui; să vâneze 


60 


reni în loc de iepuri; să bea vodcă în loc de vin de Canare; 
să ţină un pumnal ascuns în mânecă - nici nu înţelegea în 
ce scop. Totuşi, era gata să accepte toate acestea, ba chiar 
şi mai multe de dragul ei. Cât despre cununia cu lady Mar- 
garet, care urma să aibă loc peste o săptămână de la acea 
zi, i se părea o asemenea absurditate, încât nici nu merita 
să-i acorde un gând. Familia ei avea să-l blameze pentru că 
părăsise o distinsă doamnă; prietenii lui aveau să râdă de 
el pentru că sacrificase cea mai strălucită carieră pentru o 
femeie cazacă şi o întindere de zăpadă pustie - dar toate 
acestea nu trăgeau nici cât un fulg în balanţă pe lângă fe¬ 
ricirea de a o avea pe Saşa. In prima noapte întunecoasă 
aveau să fugă împreună. O să se îmbarce în nava rusească. 
Asemenea gânduri îl năpădeau; ăsta era planul pe care îl 
uneltea în timp ce se plimba în sus şi-n jos pe punte. 

S-a trezit la realitate când, întorcându-se cu faţa spre 
apus, a văzut soarele atârnând ca o portocală de crucea ca¬ 
tedralei St. Paul. Un soare sângeriu, care aluneca rapid la 
vale. Probabil că se lăsase seara. Saşa plecase de mai bine 
de un ceas. Cuprins brusc de presimţirile negre care-i um¬ 
breau şi cele mai fericite gânduri legate de ea, a pornit pe 
unde o văzuse coborând în beznă în cală, şi după ce s-a 
poticnit printre lăzi şi butoaie, a zărit intr-un cotlon o 
slabă licărire de lumină, ceea ce însemna că cei doi se g㬠
seau acolo. Şi, vreme de o secundă i-a văzut ca într-o str㬠
fulgerare: Saşa pe genunchii marinarului; a întrezărit-o 
lipindu-se de el; le-a surprins îmbrăţişarea înainte ca lu¬ 
mina să pălească sub norul roşu al furiei lui. Orlando a 
scos un urlet de durere atât de sfâşietor, încât întreaga 
navă s-a cutremurat. Saşa s-a aruncat între ei, altminteri 
marinarul ar fi fost strâns de gât înainte de-a fi avut timp 
să-şi scoată cuţitul. După care Orlando a fost cuprins de 
un rău de moarte; l-au întins pe jos şi i-au dat o gură de 
coniac, care l-a mai înviorat. Pe urmă, după ce şi-a revenit 


61 


în simţiri şi l-au aşezat pe un maldăr de saci de pe punte, 
Saşa s-a aplecat, strecurându-se prin faţa ochilor lui nău¬ 
ciţi, cu mişcări molatice, sinuoase, asemenea vulpiţei ca- 
re-1 muşcase, ba dezmierdându-1, ba mustrându-1, aşa încât 
Orlando a ajuns să se îndoiască de ceea ce văzuse. Nu 
cumva lumânarea picurase şi pâlpâise? Nu cumva i se n㬠
luciseră nişte umbre? Cutia cu hainele ei era foarte grea, 
l-a asigurat Saşa, şi marinarul o ajutase să o ridice. O clipă, 
Orlando a crezut-o - poate că furia îl făcuse să i se năz㬠
rească lucrul de care se temuse cel mai mult -, dar în clipa 
următoare a devenit şi mai violent, şi mai orbit de chinul 
trădării ei. După un timp, Saşa s-a făcut albă la faţă, a b㬠
tut cu piciorul în podeaua punţii, a ameninţat că o să plece 
chiar în acea noapte şi l-a invocat pe Dumnezeu să o trăs¬ 
nească dacă ea, o Romanovici, se cuibărise în braţele unui 
marinar de rând. Intr-adevăr, dacă te uitai la cei doi (lucru 
pe care Orlando nu se putea îndura să-l facă) erai scanda¬ 
lizat de morbiditatea unei imaginaţii care putea plasa o 
făptură atât de fragilă în labele unei brute păroase. Băr¬ 
batul era uriaş: măsura peste doi metri, aşa cum stătea în 
ciorapi; purta cercei de sârmă în urechi şi arăta ca un ar¬ 
măsar pe care s-ar fi căţărat un graur sau o pitulice. Aşa 
încât Orlando a cedat, a crezut-o, ba chiar i-a cerut ier¬ 
tare. Totuşi, când au coborât de pe vas, din nou îndrăgos¬ 
tiţi, Saşa s-a oprit cu mâna pe scară, şi i-a zvârlit bestiei 
negricioase şi fălcoase o rafală de cuvinte în ruseşte, fie sa¬ 
luturi, glume sau vorbe de alint, din care Orlando n-a 
înţeles o iotă. Dar în tonul ei era ceva (poate că numai din 
cauza consoanelor ruseşti) care i-a amintit lui Orlando de 
o scenă petrecută cu câteva seri în urmă, când o găsise 
intr-un colţ, ronţăind în taină un capăt de lumânare de 
seu, pe care o găsise pe jos. E drept că era o lumânare roz 
şi aurită; căzută de la masa regelui; totuşi era seu şi ea îl 
ronţăia. N-o fi existând ceva putred în ea? s-a întrebat 


62 


Orlando când a condus-o pe gheaţă; ceva grosolan, vreo 
vână ţărănească? Şi şi-a închipuit-o, cu ochii minţii, cum 
o să arate la patruzeci de ani, grasă şi planturoasă, deşi 
acum era zveltă ca o trestie, fleşcăită, deşi acum era sprin¬ 
tenă ca o ciocârlie. Dar din nou, în timp ce lunecau spre 
Londra, bănuielile i s-au dizolvat, şi încerca senzaţia că un 
peşte gigantic îi încleştase nasul şi îl trăgea prin valuri, fără 
voia lui, şi totuşi cu consimţământul lui. 

Era o seară de o frumuseţe uluitoare. Pe măsură ce 
soarele asfinţea, toate cupolele, turnurile, turlele şi domurile 
Londrei se profilau negre ca cerneala pe fundalul de pur¬ 
pură în flăcări al norilor. Crucea incrustată de la Charing; 
cupola catedralei St. Paul; corpul masiv de clădiri ale Tur¬ 
nului Londrei; capetele înfipte în suliţele din Temple Bar, 
ca o pădure de copaci despuiaţi de frunze, păstrând doar 
câte un smoc în vârf; ferestrele Westminster Abbey erau 
aprinse şi sclipeau ca un scut ceresc, multicolor (în imagi¬ 
naţia lui Orlando), spre apus, întreaga boltă era o fereastră 
de aur dincolo de care pândeau cete de îngeri (tot în ima¬ 
ginaţia lui Orlando) ce coborau şi urcau întruna treptele 
cereşti. Şi ei păreau să patineze pe nemăsurabile cuprinsuri 
de văzduh, atât de albastră şi de sticloasă arăta gheaţa, în¬ 
cât glisau din ce în ce mai repede spre oraş, în timp ce pes¬ 
căruşii albi se roteau în jurul lor, despicând aerul cu aripile 
şi descriind pe cer aceleaşi volute pe care le imprimau ei 
pe gheaţă. 

Saşa, dorind parcă să-l liniştească, era mai tandră ca de 
obicei şi chiar mai fermecătoare. Rareori îi vorbea despre 
trecutul ei, dar acum îi povestea cum în Rusia, iarna, asculta 
urletele lupilor din stepă, şi, ca să-l convingă, a urlat de trei 
ori ca un lup. Iar el i-a povestit despre cerbii din ţinuturile 
înzăpezite de acasă, care pătrundeau până în holul mare al 
conacului ca să se încălzească, şi despre bătrânul care-i hr㬠
nea dintr-o găleată cu terci de ovăz. Şi pe urmă ea a început 


63 


să-l copleşească cu laude pentru iubirea lui faţă de ani¬ 
male; pentru galanteria manierelor lui, pentru frumuseţea 
picioarelor lui. Ameţit de elogiile ei şi ruşinat de felul în 
care o înjosise imaginându-şi-o pe genunchii unui marinar 
grobian sau grasă şi fleşcăită la patruzeci de ani, i-a de¬ 
clarat că nu poate găsi cuvinte care s-o laude îndeajuns; 
totuşi, pe dată a asemuit-o cu primăvara, cu iarba verde, 
cu apele care se rostogolesc, şi, strângând-o mai puternic 
ca de obicei, a tras-o după el până pe la mijlocul râului, iar 
pescăruşii şi cormoranii i-au însoţit. La un moment dat, 
ea s-a oprit cu răsuflarea tăiată şi i-a declarat, gâfâind uşor, 
că-i evocă un brad de Crăciun împodobit cu un milion de 
lumânări (aşa cum au ei în Rusia) şi cu globuri aurii, in¬ 
candescente; destule cât să lumineze o întreagă stradă; 
cam aşa s-ar traduce ce i-a spus) pentru că, aşa cum arăta 
cu obrajii îmbujoraţi, buclele brune, mantia roşie cu ne¬ 
gru, părea să ardă într-un foc lăuntric, în strălucirea pro¬ 
priei lui văpăi. 

Curând însă, toate culorile, în afară de roşeaţa obrajilor 
lui Orlando, au pălit. I-a învăluit noaptea. Lumina porto¬ 
calie a asfinţitului a fost urmată de o orbitoare strălucire 
albă, însoţită de torţele, focurile de tabără, felinarele şi ce¬ 
lelalte moduri de iluminare a râului; şi atunci s-a produs 
cea mai stranie transformare. Faţadele de piatră albă ale 
numeroaselor biserici şi palate ale nobililor apăreau acum 
doar ca nişte dungi şi pete, de parcă ar fi plutit desprinse 
în aer. Mai cu seamă din catedrala St. Paul nu mai răm㬠
sese decât o cruce aurită. Mănăstirea apărea ca scheletul 
cenuşiu al unei frunze. Totul devenise imaterial şi meta¬ 
morfozat. Când s-au apropiat de carnavalul regal, au auzit 
un ecou grav, înfundat, vibrând parcă dintr-un diapazon 
care clincănea din ce în ce mai tare, până s-a prefăcut în 
bubuit. Din timp în timp o bufnitură teribilă era urmată 
de câte o rachetă luminoasă care spinteca aerul. Treptat au 


64 


început să desluşească siluete răzleţe ce se desprindeau din 
mulţime şi se foiau încoace şi încolo ca nişte ţânţari pe su¬ 
prafaţa apei. Deasupra şi în jurul cercului strălucitor plana 
o noapte neagră de iarnă, ca un uriaş bol de întuneric. Şi 
deodată, în mijlocul tenebrelor, porniră să se ridice inter¬ 
mitent, cu pauze care-i ţinea pe oameni într-o aşteptare 
încordată, cu gura căscată, rachete înfoiate, semilune, ser¬ 
pentine şerpuitoare, o cunună. într-o frântură de clipă p㬠
durile şi dealurile îndepărtate se iveau verzi ca într-o zi de 
vară; şi în clipa următoare totul era înghiţit din nou de 
bezna iernii. 

Când Orlando şi prinţesa s-au apropiat de ţarcul regal, 
au găsit drumul blocat de o mare aglomerare de oameni 
din popor, care se înghesuiau cât puteau de aproape de 
frânghia de mătase. Nedorind să-şi destrame intimitatea şi 
să înfrunte privirile iscoditoare aţintite asupra lor, cei doi 
au zăbovit în mulţime, cot la cot cu ucenici, croitori, ne¬ 
veste de pescari, geambaşi, braconieri, studenţi lihniţi, ca¬ 
meriste cu bonete pe cap, precupeţe care vindeau portocale, 
rândaşi, oameni de treabă, cârciumari răi de gură şi o puz¬ 
derie de gură-cască, dintre cei care mereu se înfig pe mar¬ 
ginile unei mulţimi, toţi ţipând şi împleticindu-se printre 
picioarele oamenilor, - toată drojdia străzilor Londrei se în¬ 
grămădise acolo, făcând haz, jucând zaruri, ghicind viito¬ 
rul, îmbrâncindu-se, gâdilându-se, pişcându-se, unii râzând 
în hohote, alţii mohorâţi; unii cu gura căscată până la 
urechi; alţii la fel de zurbagii ca stăncuţele de pe acoperiş; 
îmbrăcaţi în fel şi chip, după cum le îngăduia punga şi po¬ 
ziţia: unii în blănuri şi stofe groase, alţii în zdrenţe, apă- 
rându-şi tălpile de ger doar printr-o cârpă de vase legată de 
picior. Cea mai mare îngrămădeală era în faţa unei tarabe 
sau scene, asemănătoare cu acelea în care se joacă azi tea¬ 
trul de păpuşi cu Punch şi Judy, pe care avea loc un soi de 
reprezentaţie teatrală. Un bărbat tuciuriu la faţă dădea din 


65 


mâini şi vocifera. Era şi o femeie albă culcată pe un pat. 
Cu toate că piesa era jucată grosolan, actorii urcau şi co¬ 
borau întruna pe nişte trepte şi uneori se împiedicau, iar 
publicul izbea din picioare şi fluiera, iar când se plictiseau, 
aruncau cu coji de portocale pe care un câine se repezea să 
le adulmece, totuşi neobişnuita, sinuoasa melodicitate a 
cuvintelor l-a impresionat pe Orlando ca o muzică. Ros¬ 
tite cu mare repeziciune şi cu o agilitate care-i amintea de 
cântecele marinarilor din berăriile în aer liber din Wapping, 
cuvintele, chiar lipsite de înţeles, îl îmbătau ca un vin. Dar 
din când în când câte o frază răzbea peste gheaţă până la 
el, ca ruptă din adâncurile inimii lui. Exaltarea maurului i 
se părea a fi propria lui exaltare, şi când maurul a sugru- 
mat-o pe femeia din pat, a avut impresia că el a omorât-o 
pe Saşa cu propriile lui mâini. 

In cele din urmă piesa s-a terminat. întunericul s-a în¬ 
stăpânit din nou peste tot. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. 
A ridicat privirile spre cer şi nu a văzut decât beznă. „Ruina 
şi moartea acoperă totul, pretutindeni", şi-a spus. „Viaţa 
omului sfârşeşte în mormânt. Şi viermii ne devorează." 

Cred că trăim o gigantică eclipsă 

De Soare şi de Lună, şi că Pământul înspăimântat 

Ar trebui să se caşte... 

Chiar când a gândit acest gând, o stea cam palidă s-a 
aprins în mintea lui. Da, noaptea era întunecoasă, beznă 
de tăiat cu cuţitul; dar o asemenea noapte aşteptau ei, pe 
o asemenea noapte plănuiseră să fugă. I-a revenit în minte 
totul. Da, sosise momentul. într-o izbucnire de pasiune, a 
strâns-o pe Saşa la piept şi i-a şoptit în ureche: „Jour de 
ma vie“ 1 . Era semnalul lor. La miezul nopţii urmau să se 

1 Ziua vieţii mele (fr.). 


66 



întâlnească într-un han de lângă Blackfriars. Acolo îi vor 
aştepta caii. Totul fusese pregătit pentru evadarea lor. Aşa¬ 
dar s-au despărţit, Saşa îndreptându-se spre cortul ei, Or- 
lando spre al lui. Mai aveau un ceas de aşteptare. 

Dar Orlando a venit la locul de întâlnire cu mult îna¬ 
inte de miezul nopţii. Era o noapte neagră ca cerneala, 
încât un om s-ar fi putut năpusti peste tine înainte de pu¬ 
teai să-l desluşeşti, ceea ce era un lucru convenabil pentru 
ei; dar domnea atâta solemnă tăcere, încât puteai auzi ro¬ 
potul potcoavei unui cal sau strigătul unui copil de la un 
kilometru distanţă. Şi Orlando, străbătând întruna cu ne¬ 
răbdare curticica hanului, s-a oprit în multe rânduri, ţi- 
nându-şi răsuflarea, la auzul unui tropot de căluţ pe pietriş 
sau la foşnetul unei rochii. Dar călăreţul se dovedea a fi 
doar vreun negustor întârziat care se întorcea acasă sau 
vreo femeie din cartier, mânată de interese nu chiar nevi¬ 
novate. Treceau, şi tăcerea umplea din nou strada. Şi pe 
urmă, luminile care ardeau în încăperile de jos ale caselor 
mărunte, înghesuite, în care locuia calicimea oraşului, au 
început să se mute sus, în camerele de dormit, şi apoi să 
se stingă, una câte una. Prin locurile astea prăpădite fe¬ 
linarele de stradă erau puţine la număr şi, din pricina ne¬ 
glijenţei lampagiilor, îşi dădeau duhul mult înainte de 
ivirea zorilor. Aşadar întunericul se aduna tot mai compact. 
Orlando a inspectat fitilul felinarului său, a strâns chingile 
de la şa, şi-a examinat pistoalele şi tocurile armelor, şi 
după ce a repetat aceste operaţii de vreo douăsprezece ori, 
nu a mai găsit nimic de făcut. Dar mai erau vreo douăzeci 
de minute până la miezul nopţii, aşa că nu se îndura să 
intre în han, unde gazdele încă serveau o poşircă de vin de 
Canare unor mateloţi care zăceau în neştire, cântând de 
zor şi înşirând poveşti despre Drake, Hawkins şi Grenville 1 , 


1 Căpitani de nave şi exploratori din epoca elisabetană. 


67 



până când se rostogoleau beţi turtă pe sub bănci şi ador¬ 
meau pe podeaua presărată cu nisip. întunericul îi mai mân¬ 
gâia inima rănită şi crunt îndurerată. Ciulea urechile la 
fiecare pas, la fiecare sunet. Icnetul vreunui beţiv sau vaie¬ 
tul vreunui nenorocit adăpostit în paie ori zbătându-se în 
chinuri îl străpungea până-n măduva inimii şi i se părea a 
fi o prevestire sinistră pentru soarta lor. Totuşi nu se te¬ 
mea pentru Saşa. Curajul ei sfida orice aventură. Avea să 
vină singură, în mantaua ei şi în pantaloni, încălţată cu 
cizme, ca un bărbat. Şi paşii ei erau atât de aerieni, încât 
abia de-i auzeai chiar în deplinătatea tăcerii. 

Şi continua să o aştepte în beznă. Brusc, s-a simţit ples¬ 
nit în obraz de ceva moale şi totuşi greu. Era atât de în¬ 
cordat de aşteptare, încât a tresărit şi a încleştat mânerul 
săbiei. Plesnitura s-a repetat de nenumărate ori, pocnin- 
du-1 şi pe frunte, şi pe faţă. Gerul uscat ţinuse vreme atât 
de îndelungată, încât lui Orlando i-a luat un minut până 
să-şi dea seama că-1 pocneau picăturile de ploaie. La în¬ 
ceput, au picat cu încetineală, rar, una câte una. Curând 
însă, cei şase stropi s-au prefăcut în şaizeci, apoi în şase 
sute; după care s-au împreunat într-un puhoi de apă. S-ar 
fi zis că cerul dur şi solidificat se revărsa acum în cascadă, 
în cinci minute Orlando s-a pomenit muiat până la piele. 

După ce a adăpostit în grabă caii, s-a refugiat sub cor¬ 
nişa unei uşi, de unde putea încă să supravegheze curtea. 
Aerul devenise foarte dens şi masele de apă degajau aseme¬ 
nea abur şi atâta freamăt, încât nu mai puteai distinge un 
pas de om sau de animal. Drumurile, ciuruite de gropi, erau 
înecate de ape şi, probabil, impracticabile. Dar încă nu se 
gândea la consecinţele potopului asupra planului lor. 
Toate simţurile îi erau concentrate pe scrutarea drumului 
acoperit cu pietriş - care sclipea în lumina felinarului - ca s-o 
zărească pe Saşa venind. Uneori, în întuneric, avea impre¬ 
sia că vede silueta ei alcătuindu-se din vâltoarea ploii. Dar 


68 


fantoma se destrăma pe dată. Deodată, cu un glas cavernos 
şi lugubru, un glas răsunând a groază şi ameninţare care i-a 
răvăşit întreg sufletul, catedrala St. Paul a lansat prima b㬠
taie a miezului de noapte. După care, necruţătoare, a mai 
răsunat de patru ori. Cu superstiţia îndrăgostitului, Orlando 
şi-a făgăduit că la cea de-a şasea bătaie o să se ivească Saşa. 
Dar şi cea de-a şasea bătaie s-a răspândit în văzduh, şi a 
şaptea şi a opta, iar pentru spiritul lui zbuciumat aceste 
ecouri prevesteau şi pe urmă anunţau moarte şi dezastru. 
La cea de a douăsprezecea bătaie a ştiut că blestemul lui fu¬ 
sese pecetluit. In zadar partea raţională din el îi spunea că 
poate Saşa întârziase; poate că intervenise o piedică; poate 
rătăcise drumul. Inima pătimaşă şi simţitoare a lui Orlando 
cunoştea adevărul. Acum răsunau şi alte orologii, dăngăneau 
unul după celălalt. întregul glob pământesc părea să ves¬ 
tească trădarea ei şi umilinţa lui. Vechile sale suspiciuni 
subterane, care-i muşcau sufletul, au ţâşnit iar la suprafaţă. 
Era sfârtecat de o avalanşă de şerpi, unul mai veninos decât 
altul. Stătea în pragul uşii, scăldat de torentele de ploaie, 
Iară să se clintească. Pe măsură ce se scurgeau minutele, ge¬ 
nunchii au început să i se înmoaie. Potopul nu mai con¬ 
tenea. Şi din densitatea apelor păreau să răzbească lovituri 
de tun. Bubuieli asurzitoare ca de stejari doborâţi, dezrăd㬠
cinaţi. Şi ţipete barbare, gemete înfiorătoare, neomeneşti. 
Dar Orlando a rămas neclintit până când ceasornicul de la 
St. Paul a bătut orele două din noapte, şi atunci a strigat în 
gura mare, cu o cumplită ironie, dezgolindu-şi toţi dinţii: 
„Jour de ma vie!" Şi a azvârlit felinarul, şi-a încălecat calul 
şi a pornit în galop către nicăieri. 

Un instinct orb, pentru că gândirea nu-i mai funcţiona, 
l-a împins spre malul fluviului, în direcţia mării. Şi când 
au mijit zorii, ceea ce s-a petrecut cu neobişnuită bruscheţe, 
şi cerul s-a colorat intr-un galben spălăcit, iar ploaia a în¬ 
cetat, Orlando s-a pomenit pe ţărmul Tamisei, la Wapping. 


69 


Şi i s-a înfăţişat o privelişte absolut extraordinară. în locu¬ 
rile unde de trei luni şi mai bine fusese gheaţă masivă, atât 
de groasă încât părea să se fi transformat în rocă perma¬ 
nentă, slujind de postament unui întreg oraş petrecăreţ, 
se prăvăleau acum puhoaie de ape gălbui, furioase. Peste 
noapte, fluviul îşi redobândise libertatea. S-ar fi zis că un 
izvor sulfuros (şi numeroşi cărturari împărtăşeau această 
părere) izbucnise din măruntaiele vulcanice ale pământului 
şi gheaţa de deasupra explodase cu o forţă care împrăştiase 
în dreapta şi-n stânga blocuri uriaşe, compacte. Numai cât 
te uitai la vâltoarea apelor, şi te lua ameţeala. Totul era în¬ 
volburare şi rostogolire. Fluviul era presărat cu gheţari. 
Unele dintre masele de gheaţă erau întinse cât un teren de 
popice şi înalte cât o casă; altele nu erau mai mari decât o 
pălărie, dar răsucite şi învălătucite. Ba venea la vale câte 
un convoi de blocuri de gheaţă care scufundau tot ce în¬ 
tâlneau în cale. Ba contorsionându-se spasmodic ca un 
şarpe torturat, râul se zbătea printre frânturile de gheaţă, 
împingându-le de la un mal la celălalt, astfel că le auzeai 
izbindu-se de cheiuri şi de piloni. Dar cea mai înfiorătoare, 
mai înfricoşătoare privelişte era cea a fiinţelor umane prinse 
peste noapte în capcana apelor; şi acum îngroziţi, oamenii 
se cramponau de insulele lor precare, plutitoare. Erau ne¬ 
îndoielnic osândiţi, fie că săreau în valuri, fie că se agăţau 
de gheţari. Uneori, apărea câte un grup de asemenea crea¬ 
turi damnate, unii închinându-se în genunchi, alţii hră- 
nindu-şi pruncii. Un bătrân citea cu glas tare dintr-o carte 
sfântă. Alteori, câte un nenorocit singur - şi soarta acestora 
era poate cea mai cumplită - plutea solitar pe crâmpeiul lui 
de insulă. Când erau vărsaţi în mare, îi auzeai pe unii stri¬ 
gând zadarnic după ajutor, sau făcând nebuneşti promisiuni 
de căinţă, mărturisindu-şi păcatele şi făgăduind să ridice 
altare şi să împartă averi dacă Dumnezeu le va asculta 
rugile. Alţii erau atât de buimăciţi de groază, încât stăteau 


70 


încremeniţi în tăcere, privind ţintă în faţă. O ceată de ti¬ 
neri, mateloţi sau poate că luntraşi judecând după unifor¬ 
mele lor, urlau şi hăuleau cât îi ţinea gura, rostind cele mai 
porcoase cuvinte din cântecele de beţie, cu un soi de fan¬ 
faronadă parcă, dar s-au ciocnit de un copac şi s-au scu¬ 
fundat în valuri, rostind de astă dată vorbe de blestem. Un 
nobil bătrân - aşa-1 defineau mantia îmblănită şi lanţul 
gros de aur - s-a prăbuşit la mică depărtare de locul unde 
se oprise Orlando, jurând să se răzbune pe rebelii irlandezi, 
care, striga el cu ultima-i suflare, puseseră la cale toată 
această diabolică năpastă. Mulţi îşi dădeau sufletul strân¬ 
gând la piept câte un vas de argint sau alt obiect de valoare 
şi unii nenorociţi piereau înecaţi de propria lăcomie, arun- 
cându-se de pe mal în valuri, preferând să moară decât să 
le scape vreun pocal de aur sau să nu înşface vreo capă de 
blană care se ducea la fund. Pentru că lespezile de gheaţă 
transportau mobile, obiecte de preţ, bunuri de toate felu¬ 
rile. Printre lucrurile cele mai ciudate, puteai vedea o pi¬ 
sică lingându-şi puii; o masă împodobită pentru un somptuos 
dineu de douăzeci de oaspeţi; un bărbat şi o femeie culcaţi 
în pat; şi o sumedenie de ustensile de bucătărie. 

Orbit şi năucit, o bucată de vreme Orlando nu a putut 
face nimic altceva decât să se holbeze la năvala nebună a 
apelor care îl asaltau. In cele din urmă, părând să-şi revină 
în simţiri, a dat pinteni calului şi a pornit în galop de-a 
lungul malului, în direcţia mării. Urmând o cotitură a flu¬ 
viului, a ajuns în golful unde, cu mai puţin de două zile în 
urmă, corăbiile ambasadelor zăcuseră încremenite în gheaţă. 
Le-a trecut în revistă în grabă: corabia franceză, cea spa¬ 
niolă, cea austriacă. Toate se legănau ancorate, doar cea 
franţuzească se smulsese din ancoră, iar cea turcească se ale¬ 
sese cu o spărtură laterală, prin care se repezea apa mării. 
Dar nava rusească nu era de văzut. O clipă, Orlando şi-a 
spus că poate s-a scufundat, dar când s-a înălţat în şa şi şi-a 


71 


dus mâna streaşină la ochii lui de şoim, a desluşit pe dunga 
orizontului silueta unei nave. Vulturii negri fâlfâiau în vâr¬ 
ful catargului. Nava ambasadei moscovite plutea în larg. 

Zvârlindu-se jos de pe cal, s-ar fi zis că, în spasmele fu¬ 
riei, o să se arunce pieptiş în valuri. Dar, cufundat în apă 
până la genunchi, a împroşcat-o pe femeia necredincioasă 
cu o ploaie de invective, sortite dintotdeauna celor de sexul 
ei: infidelă, nestatornică, rea de muscă, diabolică, adulterină, 
nemernică; şi apele în clocot i-au preluat cuvintele şi, în 
schimb, i-au aruncat la picioare o oală spartă şi un m㬠
nunchi de paie. 


Capitolul 2 


Biograful se confruntă acum cu o dificultate pe care e 
de preferat, poate, să o mărturisească fără să o comenteze. 
Până la acest punct din povestea vieţii lui Orlando, bio¬ 
graful a avut posibilitatea să îndeplinească cea mai impor¬ 
tantă dintre misiuni, anume aceea de a păşi pe urmele de 
neşters ale adevărului, fără să privească nici în dreapta, 
nici în stânga, şi aceasta datorită folosirii unor documente 
atât particulare, cât şi istorice; obligaţia de a nu se lăsa is¬ 
pitit de înflorituri; de a ignora nuanţele; de a merge, meto¬ 
dic, drept înainte, până când se va rostogoli în groapă şi va 
grava cuvântul finis pe piatra de mormânt de deasupra ca¬ 
pului. Dar acum am ajuns la un episod care ne taie calea, 
aşa încât nu-i chip să-l ocolim. Deşi e neguros, misterios şi 
nesusţinut de documente; aşadar, nu avem cum să-l expli¬ 
căm. S-ar putea scrie tomuri întregi care să-l interpreteze; 
s-ar putea elabora adevărate sisteme religioase bazate pe 
semnificaţia lui. Datoria noastră, însă, este pur şi simplu 
aceea de a expune faptele, în măsura în care ne sunt cunos¬ 
cute, şi de a-1 lăsa pe cititor să tragă singur concluziile. 

Vara care a urmat acelei ierni dezastruoase cu teribilul 
ei îngheţ, potopul, miile de morţi a însemnat şi totala n㬠
ruire a speranţelor lui Orlando - a fost expulzat de la Curte, 
deoarece căzuse în dizgraţia celor mai puternici nobili ai 


73 


vremurilor: clanul irlandez Desmond, mâniat pe bună 
dreptate; şi aşa regele avea destule necazuri cu irlandezii, 
deci nu avea nevoie de o bătaie de cap în plus, - drept care, 
în acea vară, Orlando s-a retras în vastul său conac de la 
ţară, unde a dus o viaţă de absolută solitudine. Intr-o di¬ 
mineaţă de iunie - mai exact în dimineaţa de sâmbătă 18 iu¬ 
nie - Orlando nu s-a trezit la ora lui obişnuită, şi, când valetul 
s-a dus să-l scoale, l-a găsit cufundat într-un somn profund 
şi n-a izbutit să-l trezească. Zăcea într-un soi de transă, 
aproape fără să respire; şi, cu toate că au pus dulăii să-i la¬ 
tre sub fereastră, cu toate că au bătut întruna în chimvale 
şi în tobe şi au ciocnit instrumente de os în camera lui; cu 
toate că i-au vârât o legătură de grozamă sub pernă şi i-au 
pus prişniţe cu muştar la tălpi, totuşi nu s-a deşteptat, nu 
a pus nimic în gură, nu a dat nici un semn de viaţă timp 
de şapte zile neîntrerupte. In cea de-a şaptea zi s-a trezit la 
ora lui obişnuită (exact la opt fără un sfert), a alungat din 
cameră toată şleahta de ţaţe gălăgioase şi de prezicători 
aduşi din sat, aşa cum se şi cuvenea; dar, în chip cu totul 
straniu, nu dădea nici un semn că şi-ar aminti ceva din 
transa lui; s-a îmbrăcat, a cerut să-i fie adus calul, de parcă 
tocmai se deşteptase după o singură noapte de somn. To¬ 
tuşi, s-a bănuit că o anume modificare avusese loc în în¬ 
căperile creierului său, pentru că, deşi se dovedea perfect 
raţional şi părea mai serios şi mai temperat în felul său de 
a fi în comparaţie cu deprinderile lui anterioare, lăsa im¬ 
presia unei imperfecte amintiri a vieţii sale din trecut. As¬ 
culta atent când i se povestea despre marele îngheţ, şi despre 
patinat, sau despre carnavalul de la Curte, dar niciodată 
nu dădea vreun semn că fusese martorul tuturor acestor 
fapte, cu excepţia gestului repetat de a-şi trece mâna peste 
frunte ca şi cum ar fi încercat să îndepărteze un nor. Când 
se discutau evenimentele petrecute cu şase luni în urmă, 
părea mai curând nedumerit decât deprimat, de parcă îl 


74 


bântuiau amintiri confuze ale unor vremuri de mult apuse, 
sau se străduia să-şi aducă aminte de ceva ce-i povestise alt¬ 
cineva. Dar s-a mai observat că, de câte ori erau pomenite 
cuvintele Rusia, prinţesă sau corăbii, cădea într-o stare de 
stânjenitoare tristeţe, se ridica şi se ducea la fereastră, sau 
îşi chema unul dintre câini sau lua un cuţit şi începea să 
cioplească o bucată de lemn de cedru. însă medicii, care 
nu erau cu nimic mai pricepuţi pe atunci decât sunt astăzi, 
după ce i-au prescris odihnă şi exerciţii fizice, o dietă strictă 
şi o alimentaţie substanţială, o viaţă socială şi singurătate 
totală, odihnă permanentă la pat şi călărit pe o distanţă de 
şaizeci de kilometri zilnic între prânz şi cină, sedative şi 
energizante, reţete diversificate după cum îi tăia capul, in¬ 
fuzii cu salivă de salamandră dimineaţa la sculare şi fierturi 
din fiere de păun seara la culcare, l-au lăsat în plata Dom¬ 
nului şi şi-au exprimat diagnosticul: anume că dormise 
timp de o săptămână. 

Dar dacă somn a fost, nu-i cu putinţă să nu ne între¬ 
băm care-i natura unui astfel de somn? Să fie, oare, o m㬠
sură terapeutică, acest gen de letargie prin care cele mai 
chinuitoare amintiri, menite parcă să-ţi schilodească viaţa 
pe vecie, sunt şterse cu o aripă neagră care le netezeşte as¬ 
perităţile şi le poleieşte, conferind un lustru, o incandescenţă 
până şi celor mai respingătoare, celor mai josnice trăiri? 
Oare e necesar din când în când ca moartea să-şi lase dege¬ 
tul asupra tumultului vieţii, pentru ca nu cumva să ne zdro¬ 
bească? Oare suntem astfel alcătuiţi încât e necesar ca zilnic 
să înghiţim câte o mică doză de moarte, ca să putem face 
faţă treburilor vieţii? Şi atunci ce anume sunt aceste forţe 
stranii care pătrund în cele mai tainice cute ale sufletului 
şi care ne modifică fără voia noastră cele mai preţioase va¬ 
lori? Oare Orlando, sleit de suferinţele lui extreme, a murit 
timp de o săptămână, şi apoi a revenit la viaţă? Şi dacă aşa 
s-a întâmplat, care-i natura morţii şi care-i natura vieţii? 


75 


Dat fiind că a trecut mai bine de o jumătate de oră de când 
aştept răspunsurile la aceste întrebări şi nu am primit nici 
unul, îmi reiau povestirea. 

In acea perioadă, Orlando s-a dedicat unei vieţi de o 
singurătate absolută. Dizgraţia în care căzuse la Curte şi 
violenţa suferinţei prin care trecuse constituiau, în parte, 
cauza solitudinii lui, dar, cum nu făcea nici un efort să se 
apere şi rareori invita pe cineva să-l viziteze (deşi avea nu¬ 
meroşi prieteni care ar fi fost dispuşi să-l ajute), s-ar fi zis 
că viaţa singuratică în vastul conac al familiei lui era cea 
mai prielnică temperamentului său. Solitudinea era propria 
lui alegere. Cum îşi petrecea timpul, nu ştia nimeni. Ser¬ 
vitorii fuseseră păstraţi cu toţii, deşi nu aveau nimic de f㬠
cut decât să şteargă praful în camerele pustii şi să netezească 
cuverturile unor paturi în care nu dormea nimeni, urm㬠
reau, la căderea serii, adunaţi la o bere şi la o turtă, o 
lumină care se plimba prin galerii, apoi străbătea sălile de 
ospeţe, după care urca scările, pătrunzând în dormitoare; 
şi atunci ştiau că stăpânul lor cutreiera casa, de unul sin¬ 
gur. Nimeni n-ar fi cutezat să-l urmărească, pentru că, se 
ştie, casa era bântuită de o întreagă varietate de stafii şi 
apoi, în vastitatea încăperilor te pândea primejdia să te r㬠
tăceşti sau să cazi pe nişte trepte ascunse vederii sau să des¬ 
chizi o uşă pe care s-o trântească curentul şi să rămână 
închisă pe veci - accidente care se petrecuseră, pare-se, dese¬ 
ori, dacă ţineai seama de scheletele frecvent descoperite, 
schelete de oameni şi de animale în poziţii care sugerau 
suferinţe cumplite. După un timp, lumina pierea şi doamna 
Grimsditch, îngrijitoarea casei, îi spunea domnului Dupper, 
capelanul, că speră ca înălţimea Sa să nu fi suferit vreun 
accident. Domnul Dupper era de părere că, fără îndoială, 
în momentul acela înălţimea Sa stătea îngenuncheat prin¬ 
tre mormintele străbunilor săi, în capela care se găsea în curtea 
de lângă sala de biliard, la o jumătate de milă depărtare, 


76 


spre sud. Pentru că înălţimea Sa avea o conştiinţă destul 
de încărcată, aşa bănuia domnul Dupper; la care doamna 
Grimsditch îi replica repezit că cei mai mulţi dintre noi au 
conştiinţa încărcată, iar doamna Stewkley şi doamna Field 
şi Carpenter, bătrâna doică, îşi uneau glasurile întru lauda 
înălţimii Sale, iar valeţii şi grăjdarii jurau că e de o mie de 
ori păcat să vezi un tânăr nobil atât de ales tândălind prin 
casă în loc să vâneze vulpi sau să hăituiască cerbii; şi până 
şi fetişcanele de la spălătorie şi de la spălatul vaselor, cele 
cu nume caJudy sau Faith, şi care le serveau celorlalţi căni 
cu bere şi turte, se amestecau în vorbă şi contribuiau la sl㬠
virea mărinimiei înălţimii Sale, pentru că nu s-a mai văzut 
vreodată un gentleman mai inimos sau mai darnic cu mo¬ 
nedele acelea de argint cu care cumpărai o fundă sau o 
panglică sau o floare de pus în păr; până şi femeia neagră, 
maură, pe care o botezaseră Grace Robinson ca să aibă şi 
ea un nume creştinesc, înţelegea despre ce e vorba şi se de¬ 
clara de acord că înălţimea Sa era un domn frumos, un 
drăguţ şi un scump, păreri pe care le emitea în singurul 
mod în care reuşea să se exprime, adică rânjind cu toţi 
dinţii şi cu gura până la urechi. într-un cuvânt, toată liota 
de slujitori şi slujitoare îl respectau din inimă pe înălţimea 
Sa şi o blestemau crunt pe venetica aceea de prinţesă (pe 
care ei o numeau în alt chip cu mult mai puţină deferenţă) 
care-1 adusese în halul ăsta. 

Deşi probabil că numai laşitatea şi pofta de bere fier¬ 
binte îl făcuseră pe domnul Dupper să şi-l imagineze pe 
înălţimea Sa printre morminte, astfel încât el personal să 
fie scutit de datoria de a-1 căuta, totuşi domnul Dupper nu 
era departe de adevăr. în acele zile Orlando resimţea o 
stranie plăcere când se gândea la moarte şi la putreziciune 
şi, după ce pribegea prin interminabilele galerii şi săli de 
ospeţe, ţinând o lumânare în mână şi contemplând pictu¬ 
rile, portret după portret, de parcă ar fi căutat o asemănare 


77 


cu o persoană pe care nu o putea găsi, urca în strana fami¬ 
liei şi zăcea acolo ceasuri întregi, însoţit de câte un liliac 
sau de un fluture cap-de-mort; stătea privind flamurile 
care fluturau în vânt, şi clarul de lună care tremura pe cer. 
Dar nu-i era de ajuns; simţea nevoia să coboare în cripta în 
care, - de zece generaţii - dormeau străbunii lui, coşciug 
peste coşciug. Atât de rar călca picior de om în această 
criptă, încât şobolanii huzureau acolo şi ajunseseră să roadă 
până şi metalul sicrielor, drept care câte un os femural se 
agăţa de mantaua lui Orlando când trecea pe lângă el sau, 
uneori, simţea pârâindu-i sub talpă craniul vreunui bătrân 
sir Malise, care se rostogolise pe jos. Era o criptă lugubră; 
săpată adânc sub temeliile casei, de parcă primul lord în¬ 
temeietor al familiei, care venise din Franţa odată cu William 
Cuceritorul, urmărise să demonstreze că tot ce-i fastuos în 
viaţă e clădit pe putrefacţie şi descompunere; carnea mas¬ 
chează scheletul; şi noi cei care cântăm şi dansăm sus la su¬ 
prafaţă, va trebui să ajungem dedesubt; catifelele purpurii 
se prefac în pulbere; şi inelul (Orlando şi-a aplecat feli¬ 
narul şi a cules de jos un cerc gros de aur din care căzuse 
piatra preţioasă, rostogolită prin vreun ungher) îşi pierde 
rubinul, iar ochiul care scânteiase îşi pierde strălucirea: 
„Nimic nu a rămas din toţi principii ăştia!" îşi spunea Or¬ 
lando, îngăduindu-şi o lesne explicabilă înălţare a rangului 
lor, „Nimic altceva decât o falangă de deget", spunea ridi¬ 
când de pe jos scheletul unei mâini şi îndoindu-i degetele 
în toate direcţiile. „A cui mână să fi fost? Să fi fost mâna 
unui bărbat sau a unei femei? O mână de om tânăr sau 
vârstnic? Să fi fost o mână care a strunit un cal de luptă 
sau care a meşterit acul de brodat? O mână care a cules un 
trandafir sau care s-a încleştat pe oţelul rece? Să fi fost. 
dar aici fie că fantezia nu-1 mai ajuta, fie - ceea ce e mult 
mai plauzibil - că îi oferea mult prea multe exemple de ceea 
ce poate face o mână, astfel încât a evitat, după cum îi era 


78 


obiceiul, faza capitală a compoziţiei, şi anume sintetizarea; 
a adunat osemintele risipite gândindu-se tot timpul la un 
scriitor numit Thomas Browne 1 , un doctor din Norwich, 
ale cărui scrieri legate de asemenea subiecte îi captaseră ex¬ 
traordinar atenţia. 

Aşadar, după ce s-a asigurat că osemintele fuseseră aşe¬ 
zate la locul lor, pentru că Orlando, deşi un mare roman¬ 
tic, era extrem de ordonat şi detesta să vadă un ghem de 
sfoară pe jos, darămite craniul unui strămoş; şi-a luat feli¬ 
narul şi s-a întors la acea curioasă şi extravagantă hoinăreală 
prin galerii, la scrutarea portretelor în căutarea a ceva ce nu 
găsea, hoinăreală întreruptă în cele din urmă de un spas¬ 
modic acces de plâns, în faţa unui tablou al unui anonim 
olandez care înfăţişa un peisaj înzăpezit. In clipele acelea 
gândea că viaţa nu merită să fie trăită. Uitase de osemintele 
străbunilor şi de faptul că viaţa se întemeia pe un mormânt; 
stătea în faţa tabloului, scuturat de sughiţuri de plâns, sf⬠
şiat de dorul după o femeie îmbrăcată în pantaloni ruseşti, 
o femeie cu ochi oblici, o gură îmbufnată şi un şirag de 
perle în jurul gâtului. Pierise. 11 părăsise. Nu avea să o mai 
vadă niciodată. Plângea cu sughiţuri. In asemenea stare a 
bâjbâit drumul spre camerele lui, şi doamna Grimsditch, 
văzând lumina reapărând în fereastră, şi-a desprins cana de 
bere de la buze şi a murmurat: „Slavă Domnului, înălţimea 
Sa e teafăr şi s-a întors în căminul lui“. în tot acest timp se 
temuse că înălţimea Sa fusese ucis mişeleşte. 

Orlando şi-a tras scaunul la masă, a deschis opera lui 
sir Thomas Browne şi a pornit să analizeze articulaţiile de¬ 
licate ale celei mai lungi şi mai admirabil complexe dintre 
cugetările lui. 

1 Thomas Browne (1605-1682), prozator şi eseist englez, al c㬠
rui biograf a fost scriitorul Lytton Strachey, bun prieten al Virgi- 
niei Woolf. 


79 



Deşi toate acestea nu sunt chestiuni asupra cărora ar 
putea să speculeze un biograf, totuşi, pentru acei cititori 
care şi-au împlinit rolul de cititori, adică au izbutit să re¬ 
constituie conturul şi circumferinţa unui om în carne şi 
oase doar din simplele sugestii scăpate de noi pe ici, pe 
colo; cei care au auzit un glas viu în ceea ce noi doar am 
şoptit; cei care i-au văzut de multe ori chipul deşi noi 
n-am spus aproape nimic în această privinţă; cei care au 
ştiut exact ce gândeşte, cu toate că noi nu le-am oferit nici 
un cuvânt călăuzitor; pentru astfel de cititori scriem noi - 
şi pentru astfel de cititori e limpede ca lumina zilei că Or- 
lando avea o personalitate alcătuită din multiple tendinţe 
contrastante - melancolie, indolenţă, pasiune, nevoia de 
singurătate, ca să nu mai vorbim de acele contorsiuni şi 
subtilităţi temperamentale pe care le-am înfăţişat în pri¬ 
mele pagini ale acestei cărţi, când s-a duelat cu căpăţâna 
unui maur mort, a doborât-o, apoi a atârnat-o, cavalereşte, 
într-un loc unde n-o mai putea ajunge; după care s-a dus 
la fereastră ca să citească o carte. Gustul pentru lectură i-a 
fost sădit de timpuriu. în copilărie, fusese uneori descoperit 
de câte un paj, în miez de noapte, citind o carte. I-au luat 
lumânarea şi, în consecinţă, Orlando a început să crească 
licurici, ca să citească la lumina lor. I s-au luat şi licuricii 
şi aproape că a dat foc casei cu o bucată de iască aprinsă. 
Pe scurt, lăsând în sarcina romancierului să-i netezească 
porţiunile şifonate ale mantiei, şi toate implicaţiile acestora, 
Orlando poate fi considerat un nobil îndrăgostit de litera¬ 
tură. Mulţi dintre contemporanii săi, de acelaşi rang cu el, 
nu se lăsaseră contaminaţi de această boală, şi deci erau 
liberi să alerge, să călărească, să facă amor după placul 
inimii. Dar unii se molipsiseră de morbul despre care se 
spune că a fost zămislit din polenul de aişor adus de vânt 
din Grecia şi din Italia, un morb atât de primejdios, încât 
făcea să tremure mâna ridicată să lovească, înceţoşa ochiul 


80 


care îşi urmărea prada şi împiedica limba care-şi declara 
dragostea. Natura fatală a acestei boli te făcea să iei o fan¬ 
tomă drept realitate, aşa încât Orlando, care se bucura de 
toate darurile belşugului - veselă, aşternuturi, case, servitori, 
covoare, paturi, toate din abundenţă - nu avea decât să des¬ 
chidă o carte şi toate vastele lui avuţii se prefăceau în fum. 
Cele nouă pogoane de piatră din care fusese clădită casa 
lui se volatilizau; cei o sută cincizeci de slujitori dispăreau, 
cei optzeci de cai de călărie deveneau invizibili; ne-ar lua 
prea mult timp să numărăm covoarele, canapelele, harna- 
şamentele, porţelanurile, vasele, încălzitoarele, platourile, 
şi alte bunuri mobile, cele mai multe din aur masiv, care, 
sub miasma bolii se evaporau ca aburii mării. Aşa se în¬ 
tâmpla şi Orlando rămânea de unul singur, despuiat. 

Acum, în viaţa lui de solitudine, boala a pus cu repezi¬ 
ciune gheara pe Orlando. Adeseori citea câte şase ore din 
noapte, şi când angajaţii veneau la el aşteptând ordine pri¬ 
vind tăierea vitelor şi recoltarea cerealelor, împingea cartea 
la o parte şi se uita la solicitanţi ca şi cum nu înţelegea ce 
voiau de la el. Era un lucru destul de trist şi le rupea 
inimile lui Hali, paznicul de vânătoare, lui Giles, valetul, 
doamnei Grimsditch, îngrijitoarea, domnului Dupper, 
capelanul. Un nobil deosebit, cum e înălţimea Sa, spuneau 
ei, n-are nevoie de cărţi. Cărţile sunt bune pentru nepu¬ 
tincioşi şi pentru muribunzi. Dar ce-i mai rău abia urma 
să vină. Pentru că din momentul în care boala cititului 
pune stăpânire pe un organism, îl slăbeşte până când cade 
pradă unei alte belele care-şi are rădăcinile în călimară şi 
rodeşte prin pană. Nefericitul se apucă de scris. Şi dacă 
asemenea pacoste e destul de gravă pentru un om nevoiaş, 
a cărui singură avuţie e un scaun şi o masă sub un acoperiş 
spart, pentru că în fond amărâtul n-are mare lucru de pier¬ 
dut; cazul devine vrednic de milă şi de-a dreptul îngrozi¬ 
tor pentru un bogătaş, care posedă case şi vite, servitori şi 


81 


aşternuturi, şi, cu toate acestea, se apucă să scrie cărţi. Bu¬ 
curia bogăţiilor seacă în el; aşchii înroşite în foc îl împung; 
viermii îl muşcă. Şi-ar da şi ultimul bănuţ (până-ntr-atât 
de malign e morbul) ca să poată scrie măcar o cărticică 
menită să-i aducă faima, dar tot aurul din Peru nu-i poate 
cumpăra comoara la care râvneşte: un rând bine adus din 
condei. Drept care cade răpus de oftică sau de altă boală, 
îşi zboară creierii, se întoarce cu faţa la perete. Nu are im¬ 
portanţă în ce atitudine a fost găsit. Omul a trecut prin 
porţile Morţii şi a cunoscut focul Infernului. 

Din fericire, Orlando avea o constituţie robustă şi (din 
motive care urmează să fie expuse) boala nu l-a răpus, aşa 
cum i-a răpus pe mulţi din semenii săi. Dar a fost crunt 
lovit de ea, aşa cum veţi constata din urmările pe care i 
le-a lăsat. Pentru că după ce a citit mai bine de un ceas din 
cartea lui sir Thomas Browne, iar scheunatul cerbului şi 
chemarea nocturnă a paznicului l-au încredinţat că e miez 
de noapte şi că totul e liniştit, s-a ridicat, a străbătut ca¬ 
mera, a scos o cheie de argint din buzunar şi a descuiat 
uşile unui scrin masiv, incrustat, aflat într-un colţ. înăun¬ 
tru era împărţit în vreo cincizeci de sertare din lemn de 
cedru, şi pe fiecare dintre ele era lipită câte o etichetă scrisă 
cu grijă de mâna lui Orlando. O clipă s-a oprit locului, de 
parcă şovăia ce sertar să deschidă. Pe unul scria Moartea 
lui Ajax, pe altul Naşterea lui Priam, pe altul Ifigenia în 
Aulida , pe altul Moartea lui Hippolit , pe altul Meleagru , 
iar pe altul întoarcerea lui Odiseu - de fapt aproape că nu 
exista sertar care să nu poarte un nume mitologic şi o criză 
din viaţa personajului. Şi în fiecare sertar se găsea câte un 
document de dimensiuni considerabile, scris de mâna lui 
Orlando. Adevărul e că acesta devenise de mulţi ani de¬ 
pendent de scris. Nici un copil nu cerşise vreodată mere 
aşa cum cerşise el hârtie, nici un copil nu cerşise vreodată 
dulciuri aşa cum cerşise el cerneală. Furişându-se de la 


82 


jocuri sau de la taclale, se ascunsese pe după draperii sau 
prin chiliile preoţeşti sau în dulapul de lângă dormitorul 
mamei lui, care avea o gaură în podea şi mirosea urât, a 
găinaţ de graur, ţinând într-o mână o călimară de os, o 
pană în cealaltă mână şi un sul de hârtie pe genunchi. Aşa 
fuseseră scrise, până să împlinească douăzeci şi cinci de 
ani, vreo patruzeci şi şapte de piese de teatru, povestiri, ro- 
manţuri, poeme, unele în versuri; unele fuseseră scrise în 
franceză, altele în italiană, toate însă foarte romantice şi 
foarte lungi. Tipărise una dintre ele la John Ball of the 
Feathers and Coronet, de peste drum de catedrala St. Paul, 
în Cheapside, dar cu toate că priveliştea cărţii îi dădea o 
stare de încântare, niciodată nu a îndrăznit să o arate, nici 
măcar mamei lui, pentru că a scrie şi, mai ales a publica, 
însemna pentru un nobil, ştia bine, o ruşine de neiertat. 

în orice caz, acum, singur în toiul nopţii, a extras din 
depozitul lui un manuscris voluminos, intitulat Xenofila - 
o tragedie , sau cam aşa ceva, şi un altul subţire, intitulat 
simplu Stejarul (unicul titlu format dintr-un singur cu¬ 
vânt, din întregul lot), după care a luat călimara de os, a 
pipăit pana şi a executat alte mici avansuri, din cele cu 
care dependenţii de acest viciu îşi încep ritualul. După 
care s-a oprit. 

Cum această oprire e foarte semnificativă pentru istoria 
vieţii lui, mult mai importantă decât numeroase acte de 
vitejie ale altora, care-i fac pe vrăjmaşi să îngenuncheze 
sau să se verse valuri de sânge, se cuvine să ne întrebăm de 
ce s-a oprit Orlando şi, după un răstimp de gândire, să răs¬ 
pundem că din raţiunea următoare. Natura, care ne-a 
jucat felurite farse, plămădindu-ne, disproporţionat, din 
lut şi diamante, din curcubeie şi granit, amestecate într-o 
carcasă de cele mai multe ori nepotrivită, pentru că poetul 
are mutră de măcelar şi măcelarul chip de poet, natura 
care se delectează cu enigme şi mistere, astfel încât nici azi 


83 


(1 noiembrie 1927) 1 nu ştim de ce urcăm scările, de ce le 
coborâm din nou, iar mişcările noastre cotidiene seamănă 
cu plutirea unei nave pe o mare necunoscută, iar marinarii, 
cocoţaţi în vârful catargului principal întreabă, îndrep- 
tându-şi lunetele spre zare: „Se zăreşte uscatul sau nu?“, la 
care, dacă suntem profeţi răspundem „Da“ şi dacă suntem 
sinceri răspundem: „Nu“; natura, care poartă răspunderea 
atâtor încurcături, în afară de lungimea greoaie a acestei 
fraze, pentru că şi-a complicat şi îngreunat misiunea, spo- 
rindu-ne confuzia, nu numai pentru că ne-a dotat cu un 
amestec de vrute şi nevrute - o bucată de stofă din panta¬ 
lonii unui poliţist lipită de vălul de mireasă al reginei Ale¬ 
xandra -, dar a urzit şi planul ca toate aceste petice răzleţe 
să fie însăilate laolaltă cu un singur fir. Memoria e cusăto- 
reasa, şi încă una cu toane. Memoria îşi înfige acul în inte¬ 
rior şi la suprafaţă, în sus şi-n jos, într-o parte şi-n alta. Nu 
ştim ce urmează şi nici ce va urma după urmare. Şi aşa, 
cele mai banale gesturi, ca, de pildă, instalarea la o masă şi 
luarea unei călimări, pot să declanşeze o mie de frânturi de 
imagini bizare, disparate, unele luminoase, altele înceţoşate, 
suspendate, legănându-se, agitându-se, fluturând şi fâlfâind 
ca rufele unei familii de paisprezece persoane, atârnate pe 
frânghie într-o zi cu vânt. în loc să se coaguleze într-o en¬ 
titate unică, întreagă, dreaptă, directă, de care nici un om 
nu ar trebui să se ruşineze, cele mai obişnuite acţiuni ale 
noastre ne revin într-o aură tremurătoare şi pâlpâitoare, 
cu un fâlfâit de aripi printre lumini care se aprind şi se sting. 
Aşa se explică faptul că Orlando, când şi-a înmuiat pana 
în cerneală, a văzut dintr-odată faţa zeflemitoare a prinţesei 
pierdute şi, pe dată, şi-a pus un milion de întrebări, care-1 
dureau ca tot atâtea săgeţi înmuiate în venin. Unde era ea 

1 Virginia Woolf a început să scrie Orlando în octombrie 1927, 
astfel încât e posibil ca la 1 noiembrie să fi ajuns la capitolul 2. 


84 



acum şi de ce îl părăsise? Ce era acel ambasador rus, un¬ 
chiul sau amantul ei? Oare uneltiseră împreună? Să fi fost 
ea cumva forţată? Să fi fost oare măritată? Poate că murise? - 
toate aceste întrebări îşi picurau otrava în el şi, ca să-şi 
verse amarul, şi-a înfipt cu atâta furie pana în călimară, în¬ 
cât cerneala a ţâşnit pe masă, întâmplare care ar putea ex¬ 
plica (dar nu e posibilă nici o explicaţie, pentru că Memoria 
e inexplicabilă) cum de chipul prinţesei a fost înlocuit pe 
loc de un chip cu totul diferit. Dar al cui era? s-a întrebat 
Orlando. Şi i-a trebuit o jumătate de minut, în care a pri¬ 
vit noua imagine suprapusă peste cealaltă, aşa cum într-o 
lanternă magică mai apare jumătate din vechea poză pe 
sub cea nouă, până să-şi spună: „Asta-i faţa grăsunului 
acela şleampăt care şedea în camera lui Stewkley, acum nu 
ştiu câţi ani, când bătrâna regină Bess a venit la noi la 
cină; şi eu l-am zărit stând la o masă, când am furişat o 
privire pe uşa deschisă" - a continuat Orlando să-şi spună, 
agăţându-se de unul dintre peticele acelea colorate; „şi 
avea cei mai formidabili ochi pe care i-am văzut vreodată", 
şi-a spus în continuare, „dar cine naiba să fi fost?" Or¬ 
lando se întreba, dar aici Memoria l-a ajutat adăugând la 
frunte şi la ochi, întâi un guler soios, grosolan, apoi o 
haină cafenie şi, în cele din urmă, o pereche de cizme bu¬ 
tucănoase, cum poartă cetăţenii din Cheapside. „Nu era 
un nobil, nu era unul dintre noi", şi-a spus Orlando (frază 
pe care n-ar fi rostit-o cu glas tare, pentru că el era unul 
dintre cei mai politicoşi gentlemeni, dar acest gând arată 
ce efect poate avea o origine nobilă asupra spiritului şi, în¬ 
tâmplător, cât e de greu pentru un nobil să fie scriitor); aş 
crede mai curând că era un poet". După toate regulile, 
acum, după ce-1 tulburase suficient, Memoria ar fi trebuit 
să-i şteargă totul din minte, sau să-i înfăţişeze un aspect 
atât de prostesc şi de absurd - un câine care fugăreşte o 
pisică sau o babă care-şi suflă nasul într-o basma roşie -, 


85 


încât, văzând că nu mai poate să ţină pasul cu divagaţiile 
ei, Orlando să izbească cu pana în hârtie. (Căci, dacă 
suntem în stare să luăm o hotărâre, putem izgoni din casă 
târfa asta de Memorie, cu toată adunătura ei de scursori.) 
Dar Orlando s-a oprit. Memoria continua să-i ţină în faţa 
ochilor imaginea unui bărbat şleampăt, cu ochi mari, str㬠
lucitori. Şi cu cât privea mai mult acel chip, cu atât se 
simţea mai inert. Pauzele acestea ne dezmembrează. în 
aceste răgazuri pătrunde în fortăreaţă răzvrătirea, şi trupele 
noastre se răscoală. Se mai oprise cândva, şi atunci dragos¬ 
tea, cu debandada ei înfricoşătoare, cu oboiurile, chimvalele 
ei zgomotoase, cu capetele cu bucle însângerate smulse de 
pe umeri, pătrunsese în el. Din dragoste suferise chinurile 
osândiţilor. Acum s-a oprit din nou. Dar de astă dată, în 
răgazul creat, au sărit zgripţuroaica de Ambiţie, vrăjitoarea 
Poezie şi dezmăţata de Dorinţă de Faimă; toate s-au luat 
de mână şi şi-au făcut din inima lui ringul lor de dans. 
Orlando s-a ridicat în picioare, în singurătatea camerei 
lui, şi a făcut un jurământ: va fi primul poet din neamul 
lui şi va aduce un nimb de glorie numelui lor. A declarat 
(înşirând numele şi isprăvile de vitejie ale străbunilor lui) 
că sir Boris s-a luptat cu Păgânul şi l-a doborât; sir Gawain 
s-a luptat cu Turcul; sir Miles cu Polonezul; sir Andrew 
cu Francul; sir Richard cu Austriacul; sir Jordan cu Fran¬ 
cezul; şi sir Herbert cu Spaniolul. Dar din toate omorurile 
astea şi din bătălii, din beţii, din amoruri, din sindrofii şi 
vânători, din călărie şi din ospeţe, ce-a rămas? Un craniu, 
o falangă de deget. în timp ce, a grăit el întorcându-se spre 
o pagină din cartea lui sir Thomas Browne, care zăcea des¬ 
chisă pe masă, - şi din nou s-a oprit. Ca o incantaţie care 
s-ar fi răspândit din toate colţurile încăperii, din adierea 
nopţii şi din clarul de lună, se ţesea divina melodie a ace¬ 
lor cuvinte pe care, ca să nu aducem o umilinţă acestei pa¬ 
gini, le vom lăsa acolo unde se găsesc îngropate, dar nu 


86 


moarte, ci mai curând îmbălsămate, atât de vii încă în cu¬ 
loarea lor, atât de proaspete în răsuflarea lor - şi Orlando, 
punând această izbândă alături de cele ale strămoşilor săi, 
a strigat că străbunii şi isprăvile lor erau praf şi cenuşă, pe 
când omul acesta şi cuvintele lui înseamnă nemurirea. 

Totuşi, şi-a dat curând seama că bătăliile cu cavaleri în¬ 
armaţi purtate de sir Miles şi de ceilalţi, pentru a dobândi 
un regat, nu erau nici pe jumătate atât de înflăcărate ca 
bătălia cu limba engleză în care se lansa el acum, pentru a 
dobândi nemurirea. Cititorul familiarizat cât de cât cu ri¬ 
gorile compoziţiei literare nu trebuie informat asupra tu¬ 
turor detaliilor actului, cum scria şi i se părea bun ce a scris; 
recitea şi i se părea prost; corecta şi rupea; tăia; adăuga; c㬠
dea în extaz; în disperare; avea nopţi bune şi dimineţi rele; 
prindea câte o idee, apoi o pierdea; îşi vedea cartea aievea, 
în faţa ochilor, şi pe urmă se volatiliza; în timp ce mânca, 
juca rolul personajelor sale; bolborosea cuvintele lor în timp 
ce mergea; ba plângea; ba râdea; oscila între o manieră sti¬ 
listică şi alta; ba prefera stilul eroic şi pompos; ba stilul 
plat şi simplu; ba îl atrăgeau văile râului Tempe; ba câm¬ 
piile din Kent sau Cornwall; şi nu putea hotărî dacă el era 
cel mai divin geniu sau cel mai mare idiot. 

Tocmai pentru a găsi un răspuns la această întrebare, a 
decis, după multe luni de acută frământare, să pună capăt 
solitudinii în care trăia de ani de zile şi să reia comunicarea 
cu lumea de afară. Avea un prieten la Londra, pe nume 
Giles Isham, din Norfolk, care, deşi avea origine nobilă, 
cunoştea scriitori şi, fără îndoială, ar fi putut să-l pună în 
legătură cu vreun membru al acestei binecuvântate, sacre 
frăţii. Căci pentru Orlando, în starea în care se afla acum, 
omul care scrisese o carte şi o publicase era încununat de 
o glorie care eclipsa orice altă victorie de pe câmpul de 
luptă, sau politică. In imaginaţia lui, până şi trupurile celor 
infuzaţi cu asemenea gânduri divine trebuie să fi fost 


87 


transfigurate. Probabil că pe creştet le creşteau aureole în 
loc de păr, respirau tămâie în loc de aer, şi între buze le r㬠
săreau flori - ceea ce nu se aplica la persoana lui sau a dom¬ 
nului Dupper. N-ar fi existat fericire mai mare pentru el 
decât să se fi putut ascunde după o draperie şi asculta dis¬ 
cuţiile scriitorilor. Numai cât îşi imagina asemenea discuţii 
şi simţea că ceea ce obişnuia el să vorbească cu prietenii de 
rangul lui - despre un câine, un cal, o femeie, o partidă de 
joc de cărţi - erau chestiuni extrem de grosolane. Totuşi 
se simţea mândru că el fusese întotdeauna ironizat pentru 
înclinaţia lui spre singurătate şi pentru dragostea de lec¬ 
tură. Niciodată nu se pricepuse la conversaţii de salon. In 
prezenţa doamnelor stătea ţeapăn ca o buturugă, roşea şi 
părea greoi ca un grenadier. Fiind foarte distrat, i se în¬ 
tâmplase în două rânduri să cadă de pe cal. Cândva, în 
timp ce compunea în minte un vers, rupsese evantaiul lui 
Lady Winchilsea. îşi aducea aminte cu bucurie de toate 
aceste împrejurări şi de altele care-i vădeau nepotrivirea cu 
viaţa de societate - şi îi încolţea o inefabilă speranţă că ne¬ 
liniştile tinereţii lui, stângăcia, îmbujorările, nesfârşitele-i 
plimbări, preferinţa pentru viaţa la ţară erau dovezi că el 
aparţinea mai curând speciei sacre decât nobilimii - că se 
născuse mai mult poet decât aristocrat. Pentru prima dată 
după noaptea de pomină a potopului se simţea fericit. 

Aşadar, i-a cerut domnului Isham din Norfolk să-i 
transmită domnului Nicholas Greene din Clifford’s Inn o 
scrisoare prin care Orlando îşi exprima admiraţia pentru 
operele acestuia (pentru că domnul Nicholas Greene era 
un scriitor celebru la acea vreme) precum şi dorinţa de a-1 
cunoaşte personal, ceea ce abia de cuteza să-i ceară; întru¬ 
cât el nu avea nimic de oferit în schimb; dar dacă domnul 
Nicholas Greene ar fi binevoit să-i facă o vizită, o trăsură 
cu patru cai l-ar putea aştepta la colţ cu Peter Lane, la 
orice oră i-ar conveni domnului Greene, şi l-ar conduce la 


88 


locuinţa lui Orlando. Putem să ne închipuim singuri fra¬ 
zele care au mai urmat, precum şi încântarea lui Orlando 
când, în scurt timp, domnul Greene i-a comunicat că ac¬ 
ceptă invitaţia nobilului lord; s-a instalat în trăsură şi a 
fost depus în sala din aripa de sud a clădirii principale, la 
ora şapte fix, luni douăzeci şi unu aprilie. Numeroşi regi, 
regine şi ambasadori fuseseră primiţi în acea sală; judecători 
în robele lor de hermină poposiseră acolo. Şi cele mai fru¬ 
moase doamne din ţinut se lăfăiseră acolo; şi cei mai vaj¬ 
nici războinici. Atârnau acolo flamuri aduse de la Flodden 
şi de la Azincourt. Acolo se înşirau armurile pictate cu bla- 
zoanele nobiliare, lei, leoparzi, coroane. Acolo se întindeau 
mesele lungi cu vesela lor de aur şi de argint şi acolo încăl¬ 
zeau căminele din marmură italiană sculptată, în care 
ardea, seară de seară, câte un stejar întreg, cu un milion de 
frunze şi cu cuiburile de ciori şi de pitulici, până se pref㬠
ceau în cenuşă. Şi acum, iată-1 acolo pe Nicholas Greene, 
poetul, îmbrăcat modest, cu pălăria pleoştită pe ochi, o 
haină neagră şi o pungă în mână. E firesc ca Orlando să fi 
fost puţin dezamăgit când s-a grăbit să-l întâmpine. Poe¬ 
tul era de înălţime mijlocie; avea o figură banală, era sl㬠
bănog şi uşor gârbovit şi, cum la intrare se împiedicase de 
dulău, s-a ales şi cu o muşcătură. Mai mult, Orlando, cu 
toată priceperea lui la oameni, nu ştia unde să-l plaseze. 
Era ceva în el care nu ţinea nici de servitori, nici de mo¬ 
şieri, nici de nobili. Capul cu fruntea bombată şi nasul ac¬ 
vilin era frumos, dar bărbia era teşită. Ochii îi scânteiau, 
dar buzele îi atârnau fleşcăite, lăsând să i se scurgă balele. 
Totuşi expresia feţei, în ansamblu, te intriga. Nu avea ni¬ 
mic din liniştita şi impunătoarea stăpânire de sine care 
face ca feţele nobililor să fie atât de atrăgătoare, dar nu 
avea nimic nici din servilismul înţepat al feţei unui servi¬ 
tor manierat; era o faţă ridată, brăzdată, suptă. Deşi era 
poet, părea mai deprins să mustre decât să măgulească; să 


89 


se încaiere decât să alinte; să se caţăre decât să călărească; 
să se zbată decât să se relaxeze; să urască decât să iubească. 
Toate acestea se vedeau din mişcările lui abrupte şi din 
privirea mânioasă şi bănuitoare. Orlando era derutat. Dar 
porniră să cineze. 

Orlando, căruia asemenea lucruri i se păreau fireşti, s-a 
simţit ruşinat, pentru prima oară în viaţă, de numărul 
mare al servitorilor şi de splendoarea mesei. Mai ciudat, 
s-a gândit, cu mândrie - deşi de obicei gândul i se părea dez¬ 
gustător - , la străbunica lui, Moli, lăptăreasa care mulgea 
vacile. Era gata să aducă vorba despre femeia aceea umilă, 
când poetul i-a luat-o înainte, spunându-i că, în mod bi¬ 
zar, deşi Greene era un nume comun, strămoşii lui veni¬ 
seră în Anglia alături de Cuceritor şi făcuseră parte din 
înalta nobilime franceză. Din păcate, au decăzut şi n-au 
realizat altceva decât să dea numele comitatului regal 
Greenwich. Povestiri pe această temă, despre castelele pier¬ 
dute şi blazoane, veri baroneţi în nord, căsătorii cu familii 
nobile din vest, faptul că unii din neamul Greene îşi scriau 
numele cu un e în coadă şi alţii fără e, s-au întins până 
când s-a adus la masă vânatul. Abia atunci a reuşit şi 
Orlando să strecoare câteva cuvinte despre străbunica Moli 
şi vacile ei, şi când începură să se înfrupte din păsările săl¬ 
batice, şi-a mai uşurat şi el povara de pe inimă. Dar numai 
când vinul Malmsey a început să curgă din belşug şi-a luat 
Orlando inima în dinţi şi a pomenit despre ceea ce i se 
părea lui a fi mult mai important decât clanul Greene şi 
vacile lui Moli, anume sacrul subiect al poeziei. Când a 
rostit cuvântul, ochii poetului au scăpărat scântei; s-a le¬ 
pădat pe loc de aerele de gentleman rasat, a izbit cu pa¬ 
harul în masă şi s-a avântat în cea mai lungă, cea mai 
încâlcită, cea mai pătimaşă, cea mai amară poveste pe care 
a ascultat-o vreodată Orlando, în afară poate de aceea a 
unei femei abandonate; o poveste despre o piesă pe care o 


90 


scrisese poetul, şi despre un alt poet şi un critic. Despre ce 
înseamnă poezia în sine, Orlando n-a putut înţelege alt¬ 
ceva decât că se vinde mai greu decât proza şi că, deşi ver¬ 
surile sunt mai scurte, îţi iau mai mult timp să le scrii. 
Monologul a continuat, cu interminabile divagaţii, până 
când Orlando s-a hazardat să dea de înţeles că şi el a comis 
imprudenţa de a scrie - dar în momentul acela, poetul a s㬠
rit ca ars de pe scaun. A explicat că a auzit chiţcăitul unui 
şoarece îndărătul unui lambriu. Adevărul, a subliniat el, e 
că nervii lui ajunseseră în asemenea hal, încât un chiţcăit 
de şoarece îl întorcea pe dos timp de două săptămâni. Fără 
îndoială, casa era plină de felul ăsta de lighioane, însă Or¬ 
lando nu le auzise niciodată. După aceea, poetul i-a făcut 
lui Orlando întregul istoric al bolilor lui din ultimii zece 
ani. Trecuse prin atâtea belele, încât era de mirare că încă 
se mai găsea în viaţă. Avusese o paralizie, gută, malarie, hi- 
dropizie, trei soiuri de accese succesive de friguri, şi, colac 
peste pupăză, avea inima mărită, splina dilatată şi ficatul 
afectat. Dar, cel mai grav dintre toate, i s-a plâns el lui 
Orlando, avea nişte senzaţii în şira spinării, care nici nu 
puteau fi descrise. Mai avea o umflătură la cea de-a treia 
vertebră de sus care-1 frigea ca focul şi o bulfă la cea de-a 
doua vertebră de jos, care era rece ca gheaţa. Uneori se 
trezea cu capul greu de parcă avea plumb în creier, alteori 
avea impresia că o mie de lumânări îi ardeau în cap şi că 
oamenii aprindeau focuri de artificii în trupul lui. Era în 
stare să simtă o petală de trandafir prin saltea şi cunoştea 
aproape toate străzile din Londra după pavajul şi pietrele 
pe care le simţea sub tălpi. în ansamblu, persoana lui con¬ 
stituia un mecanism, o maşinărie atât de fin şlefuită şi atât 
de ciudat închegată (la aceste cuvinte, cu un gest mecanic, 
a ridicat mâna, care, intr-adevăr, era extrem de fin mode¬ 
lată), încât nu putea înţelege cum de vânduse doar cinci 


91 


sute de exemplare din poemul său, dar asta se explica desigur 
printr-o conspiraţie urzită împotriva lui. Tot ce putea spune, 
a declarat în concluzie, izbind cu pumnul în masă, era că 
în Anglia arta poeziei murise. 

Cum ar fi fost posibil aşa ceva când existau un Shake- 
speare, un Marlowe, Ben Jonson, Browne, Donne, toţi 
care scriau încă de zor, sau încetaseră de curând să mai 
scrie, a protestat Orlando, înşirând numele poeţilor săi fa¬ 
voriţi; nici nu putea fi vorba de aşa ceva. 

Greene a izbucnit intr-un râs sardonic. Shakespeare, a 
recunoscut el, a scris câteva piese bunicele, dar pe cele mai 
multe le-a furat de la Marlowe. Marlowe, la rândul lui, a 
fost un băiat promiţător, dar cum poţi judeca un tip care 
murise înainte de a împlini treizeci de ani? Cât despre 
Browne, ăsta pleda pentru poezia în proză, ceea ce e foarte 
plicticos pentru cititori. Donne era un măscărici care-şi 
masca gândirea găunoasă sub cuvinte criptice. Prostănacii 
se lăsau amăgiţi; dar până-ntr-un an stilul lui avea să fie cu 
totul demodat. Cât despre Ben Jonson - ăsta era prietenul 
lui şi el niciodată nu-şi bârfea prietenii. 

Nu, a tras el concluzia, marea epocă a literaturii a apus; 
marea glorie a literaturii fusese cea greacă; epoca elisabetană 
era inferioară celei greceşti din toate punctele de vedere. 
In epocile triumfale oamenii nutriseră o ambiţie de esenţă 
divină, care ar putea fi numită La Gloire (a pronunţat Glo- 
uar, aşa încât, la început, Orlando n-a înţeles despre ce era 
vorba). In zilele noastre, a continuat poetul, toţi tinerii 
scriitori nu sunt decât nişte mercenari ai librarilor şi sunt 
gata să scrie orice gunoi care se vinde. Din punctul ăsta de 
vedere, Shakespeare era capul răutăţilor, dar îşi ispăşea de 
pe acum pedeapsa. Epoca lor, afirma Greene, se caracteriza 
prin preţiozităţi şi experimente nesăbuite - pe care grecii 
nu le-ar fi îngăduit nici o clipă. Şi, oricât îl durea să afirme 


92 


asemenea lucru - pentru că el iubea literatura aşa cum îşi 
iubea viaţa nu izbutea să vadă nimic bun în prezent şi 
nu întrevedea nici o speranţă pentru viitor. 

Spunând acestea, şi-a umplut din nou paharul cu vin. 

Orlando era şocat de toate aceste verdicte, dar nu se 
putea împiedica să observe că acerbul critic nu părea deloc 
deprimat. Dimpotrivă, cu cât îşi denigra mai aprig con¬ 
temporanii, cu atât mai mulţumit părea. 

îşi aducea aminte, spunea el, de o seară la taverna Cock 
din Fleet Street, când fuseseră de faţă Kit Marlowe 1 şi 
alţii. Kit era foarte bine dispus, cam cherchelit, ceea ce i se 
întâmpla cu mare uşurinţă şi debita tot felul de prostioare. 
Parcă-1 vedea ridicând paharul în faţa celorlalţi cheflii şi 
rostind printre sughiţuri: „Bill (ăsta era Shakespeare), să-mi 
pice mie ouăle dacă nu vine în curând un mare val şi tu ai 
să fii pe creastă", adică, voia să spună, a explicat Greene, 
că se aflau pe muchia unei grandioase epoci în literatura 
engleză şi că Shakespeare avea să ajungă un scriitor de oa¬ 
recare importanţă. Din fericire pentru el a fost omorât 
două nopţi mai târziu într-o gâlceavă de beţivi, aşa că n-a 
apucat să vadă ce s-a ales de profeţia lui. 

— Bietul nenorocit, auzi, să spună una ca asta. O epo¬ 
că grandioasă - epoca elisabetană să fie o epocă grandioasă! 
a continuat să se mire Greene. Aşadar, dragul meu Lord, 
a urmat el instalându-se mai comod pe scaun şi frecând 
paharul cu vin între palme, trebuie să facem cum e mai 
bine, să îndrăgim trecutul şi să-i respectăm pe scriitorii - 
încă mai avem câţiva în viaţă - care-şi iau drept model 
Antichitatea şi care scriu nu pentru bani, ci pentru Glouar 
(Orlando ar fi dorit ca Greene să fi avut un accent mai 


1 Christopher Marlowe (1564-1593), dramaturg elisabetan, con¬ 
temporan şi colaborator al lui Shakespeare. A murit ucis într-o în¬ 
căierare într-o cârciumă. 


93 



bun). Glouar, a repetat Greene, noţiunea care stimulează 
spiritele nobile. Eu, dac-aş fi avut o pensie de trei sute de 
lire pe an, plătită trimestrial, aş fi trăit numai pentru Glouar. 
Aş fi zăcut dimineaţă de dimineaţă în pat, citindu-1 pe 
Cicero. I-aş fi imitat atât de bine stilul, că nici nu ne-ai fi pu¬ 
tut deosebi. Asta-i ceea ce numesc eu o scriere bună, asta-i 
ce numesc eu Glouar. Dar pentru asta îţi trebuie o pensie. 

în timpul ăsta, Orlando abandonase orice speranţă de a 
mai discuta cu poetul despre opera lui, dar lucrul conta 
acum mai puţin, întrucât discuţia alunecase spre vieţile şi 
caracterele lui Shakespeare, Ben Jonson şi ale celorlalţi, pe 
care Greene îi cunoştea în intimitate şi în legătură cu care 
avea de povestit o mie de anecdote dintre cele mai amu¬ 
zante. în viaţa lui n-a râs Orlando cu atâta poftă. Deci aşa 
arătau idolii lui! Jumătate dintre ei erau beţivani şi cu toţii 
erau muieratici. Cei mai mulţi se certau cu nevestele; nici 
unul dintre ei nu se dădea în lături de la o minciună sau de 
la o intrigă dintre cele mai meschine. îşi mâzgăleau ver¬ 
surile pe dosul chitanţelor de la spălătorie, sprijinite de spa¬ 
tele băieţilor trimişi de tipografie, care aşteptau în prag. Aşa 
a plecat în tipografie HamleP, aşa au plecat Lear şi Othello. 
Nu-i de mirare, aprecia Greene, că piesele astea au greşelile 
pe care le au. Restul timpului şi-l petreceau în chefuri şi 
dezmăţuri prin cârciumi şi berării în aer liber, unde îndru¬ 
gau lucruri incredibil de hazlii şi făceau lucruri în com¬ 
paraţie cu care isprăvile aiuristice ale curtenilor păleau. 
Greene povestea toate astea cu o vervă care-1 propulsa pe 
Orlando pe culmile încântării. Avea un talent formidabil 
la mimat, cu un umor care i-ar fi sculat şi pe morţi din 
morminte, şi se pricepea să vorbească minunat despre cărţi, 
cu condiţia să fi fost scrise cu trei sute de ani înainte. 

Aşa treceau zilele şi Orlando nutrea pentru oaspetele 
lui un straniu amestec de simpatie şi dispreţ, de admiraţie 
şi milă, precum şi un sentiment prea nedefinit pentru a 


94 


putea avea un nume, în care se îmbinau însă un soi de frică 
şi un soi de fascinaţie. Greene vorbea tot timpul despre el 
însuşi, dar era atât de plăcut la vorbă, că puteai sta să 
asculţi la infinit povestea malariei lui. Era atât de spiritual, 
atât de libertin; vorbea cu atâta nepăsare despre Dumnezeu 
şi despre Femeie; vădea atâtea măiestrii nebănuite şi avea 
atâtea stranii cunoştinţe; cunoştea trei sute de feluri dife¬ 
rite în care poate fi preparată o salată; ştia tot ce se poate 
şti despre amestecul băuturilor; cânta la vreo şase instru¬ 
mente muzicale şi era prima persoană, sau poate că ultima, 
care se pricepea să prăjească brânză în fastuosul cămin ita¬ 
lienesc. Că nu reuşea să deosebească o muşcată de o ga¬ 
roafă, un stejar de un mesteacăn, un dulău de un ogar, un 
berbec de o oaie, secara de grâu, un lan de o mirişte; că 
habar nu avea de recolte; că era convins că portocalele cresc 
sub pământ şi ridichile în copaci; că prefera orice peisaj 
orăşenesc oricărui peisaj de la ţară - toate astea şi multe 
altele îl uluiau pe Orlando, care nu mai întâlnise până 
atunci asemenea gen de persoană. Până şi slujnicele, care 
îl dispreţuiau, chicoteau la glumele lui, iar servitorii, care-1 
detestau, zăboveau prin preajmă ca să-i asculte poveştile. 
Intr-adevăr, casa nu fusese niciodată atât de plină de viaţă, 
ca acum când o însufleţea el - ceea ce-i dădea mult de 
gândit lui Orlando şi-l determina să compare modul ac¬ 
tual de viaţă cu cel din trecut. îşi aducea aminte de con¬ 
versaţiile pe care le purtase în legătură cu apoplexia regelui 
Spaniei, sau despre împerecherea unei căţele; îşi aducea 
aminte cum îşi petrecea zilele între grajduri şi camera lui 
de garderobă; îşi aducea aminte cum sforăiau lorzii deasu¬ 
pra paharelor cu vin şi cum se înciudau pe cei care-i tre¬ 
zeau. Reflecta cât de dinamici şi de cutezători erau ei din 
punct de vedere fizic, şi cât de blegi şi de îngâmfaţi erau la 
minte. Tulburat din pricina unor asemenea comparaţii şi 
incapabil să-şi găsească un echilibru, a ajuns la concluzia 


95 


că primise în casă un spirit malefic, frământat, care avea să-l 
împiedice să mai doarmă liniştit vreodată. 

In chiar acelaşi moment, Nick Greene a ajuns exact la 
concluzia opusă. Tolănit dimineaţa în pat, pe pernele cele 
mai pufoase cu putinţă, în aşternuturile cele mai netede, 
şi privind pe geamul verandei la gazonul care de trei secole 
nu fusese maculat de vreo păpădie sau de vreo buruiană, 
şi-a spus că, dacă n-o să evadeze în vreun fel de acolo, o să 
ajungă îngropat de viu. Când s-a sculat şi a auzit uguitul 
porumbeilor şi susurul fântânii, şi-a spus că, dacă n-o să 
mai audă hodorogitul căruţelor pe pietrele din Fleet 
Street, n-o să mai poată scrie un vers. „Dacă toate astea 
mai durează mult", şi-a zis el în gând, auzind feciorul care 
aţâţa focul în camera alăturată şi aşternea masa cu vesela 
de argint, „o să adorm aici“ (în clipa asta a căscat de i s-au 
rupt fălcile) „şi o să mor în somn“. 

Drept care s-a dus în camera lui Orlando şi i-a explicat 
că întreaga noapte n-a putut închide un ochi din cauza t㬠
cerii. (Intr-adevăr casa era împrejmuită de un parc cu o 
circumferinţă de douăzeci şi patru de kilometri, şi de un 
zid înalt de trei metri.) Tăcerea, a explicat el, era lucrul cel 
mai sâcâitor pentru nervii lui. Cu voia lui Orlando, avea 
să pună capăt vizitei chiar în acea dimineaţă. La auzul 
acestor cuvinte, Orlando a simţit o oarecare uşurare, dar 
şi un sentiment de împotrivire la gândul de a-1 lăsa să 
plece. Şi-a spus că, fără Greene, în casă o să fie o mare 
plictiseală. La despărţire (pentru că până atunci nu avusese 
curajul să pomenească de acest subiect) şi-a luat inima în 
dinţi şi i-a vârât în mână piesa lui, Moartea lui Hercule , ce- 
rându-i să-şi spună părerea. Poetul a luat-o, a mormăit ceva 
despre Glouar şi Cicero, dar Orlando i-a curmat vorba 
promiţându-i să-i plătească o pensie trimestrială; iar Greene, 
după o ploaie de efuziuni şi declaraţii de afecţiune, a sărit 
în trăsură şi dus a fost. 


96 


Sala mare nu arătase niciodată atât de vastă, atât de splen¬ 
didă, atât de pustie ca în clipa când s-a auzit uruitul tr㬠
surii. Orlando a ştiut că n-o să mai aibă niciodată inima 
să prăjească brânză în căminul italienesc. Că niciodată n-o 
să mai aibă cutezanţa să glumească pe seama picturilor ita¬ 
lieneşti; că niciodată n-o să mai amestece punciul cu înde¬ 
mânarea cu care trebuie amestecat; şi că o mie de glume 
picante şi de calambururi vor rămâne pierdute pentru el. 
Şi totuşi ce uşurare să nu mai audă glasul acela arţăgos, ce 
tihnă să fie din nou singur, şi deci să fie silit să mediteze, 
şi-a spus Orlando în timp ce dezlega dulăul, care fusese le¬ 
gat timp de şase săptămâni pentru că, de îndată ce-1 vedea 
pe poet, se repezea să-l muşte. 

Nick Greene a fost depus chiar în acea după-masă la 
colţul Fetter Lane, şi a găsit toate lucrurile aproape aşa 
cum le lăsase. Adică într-o cameră doamna Greene năştea 
un copil, iar în alta Tom Fletcher sugea gin. Pretutindeni 
pe jos erau împrăştiate cărţi; mâncarea pregătită pentru 
cină - atâta câtă era - fusese aşezată pe o măsuţă de toa¬ 
letă, pe care copiii plămădiseră tarte de lut. Dar asta era 
atmosfera în care putea scrie, a simţit Greene, şi s-a şi pus 
pe scris. Subiectul era gata pregătit. Un nobil lord la el acasă. 
O vizită la un nobil de ţară - cam aşa urma să sune titlul 
noului său poem. Greene a luat în mână pana cu care b㬠
ieţaşul lui gâdilase până atunci urechea pisicii, a înmuiat-o 
în suportul de ou care servea drept călimară, şi a încropit 
atunci şi acolo o satiră foarte spirituală. Adusă astfel din 
condei încât nimeni nu ar fi putut avea vreo îndoială că 
tânărul Lord perpelit pe jăratic era Orlando, cu cele mai 
intime spuse şi fapte ale lui, cu entuziasmele şi nesăbuinţele 
lui, portretizat până la culoarea părului şi la accentul străin 
cu care rula litera r, totul redat cu exactitate. Şi dacă ar 
mai fi putut exista vreo urmă de îndoială, Greene a risi- 
pit-o introducând, fără vreo încercare de deghizare, pasaje 


97 


din aristocratica tragedie Moartea lui Hercule , pe care a gă- 
sit-o, aşa cum se aşteptase, prolixă şi bombastică la culme. 

Pamfletul, care s-a bucurat imediat de mai multe ediţii 
şi a acoperit cheltuielile naşterii celui de-al zecelea copil al 
doamnei Greene, i-a fost în scurt timp expediat lui Or- 
lando de către acei prieteni care au grijă de asemenea lu¬ 
cruri. După ce l-a citit de la cap la coadă cu o stăpânire de 
sine aproape mortală, şi-a sunat valetul, i-a întins tipăritura 
prinsă la capătul unui cleşte şi i-a poruncit s-o arunce în 
cea mai împuţită groapă de gunoi de pe moşie. Pe urmă, 
când valetul a dat să plece, l-a oprit şi i-a spus: 

— Alege din grajd cel mai iute dintre cai şi repede-te 
la Harwich cu o viteză de parcă ţi-ar fi pielea în joc. Ajuns 
acolo, îmbarcă-te pe o corabie cu destinaţia Norvegia. 
Cumpără-mi din crescătoria regelui cei mai buni câini de 
vânătoare, un mascul şi o femelă, din rasa cultivată de rege. 
Adu-i aici cât poţi de repede, pentru că, a murmurat el abia 
perceptibil, întorcându-se cu faţa la cărţi, eu am termi¬ 
nat-o cu oamenii. 

Valetul, care era perfect antrenat în îndatoririle sale, s-a 
înclinat şi s-a făcut nevăzut. Şi-a îndeplinit misiunea cu ase¬ 
menea competenţă, încât la trei săptămâni din acea seară s-a 
întors ţinând în lesă cei mai frumoşi doi câini de vânătoare, 
unul din cei doi, femela, fătând sub masa din sala de ospeţe 
opt căţeluşi. Orlando i-a luat în dormitorul lui. 

— Pentru că, a spus el, am terminat-o cu oamenii. 

Totuşi, a plătit pensia trimestrială. 

Şi uite aşa, la treizeci de ani, acest tânăr gentilom nu 
numai că trecuse prin toate experienţele pe care le poate 
oferi viaţa, dar se şi convinsese de deşertăciunea acestora. 
Amorul şi ambiţia, femeile şi poeţii nu erau decât deşert㬠
ciune. Literatura era o farsă. In noaptea de după citirea poe¬ 
mului lui Greene, O vizită la un nobil de ţară, a dat foc, 


98 


într-o uriaşă vâlvătaie, la cincizeci şi şapte de opere poe¬ 
tice, păstrând doar Stejarul , care reprezenta visul lui ado¬ 
lescentin şi era foarte scurt. Pentru el nu mai existau decât 
două elemente în care se putea încrede: câinii şi natura; un 
ogar şi o tufă de trandafiri. Lumea, în întreaga-i varietate, 
viaţa, în întreaga-i complexitate se reduseseră la atât. Câinii 
şi un tufiş reprezentau totul. Şi aşa, dezbărat de un întreg 
munte de iluzii, şi deci despuiat, îşi chema câinii şi hoi¬ 
nărea prin parc. 

De atâta amar de vreme se izolase în singurătate, scri¬ 
ind şi citind, încât aproape că uitase de minunăţiile natu¬ 
rii, care, acum, în luna iunie, se ofereau din belşug. Când 
urca pe acea ridicătură de unde, în zilele senine, se înfăţişa 
jumătate din Anglia, şi câte o bucată din Ţara Galilor şi din 
Scoţia, se trântea sub stejarul lui drag şi simţea că în viaţa 
lui nu va mai avea vreodată nevoie să vorbească cu vreun 
bărbat sau cu vreo femeie, doar dacă nu cumva ogarii lui 
vor dobândi brusc facultatea de a vorbi: şi dacă nu îi va 
mai ieşi în cale un poet sau o prinţesă; ar putea să-şi pe¬ 
treacă anii care i-au mai rămas într-o relativă mulţumire. 

Aşadar, venea în acest loc zi de zi, săptămână de săpt㬠
mână, lună de lună, an de an. Urmărea fagii poleindu-se 
cu aur şi ferigile fragede înfoindu-se; urmărea luna răs㬠
rind întâi ca un corn, apoi rotunjindu-se, urmărea - dar 
probabil că cititorul îşi poate închipui ce ar putea să ur¬ 
meze, şi ştie că fiecare copac şi fiecare plantă din jur întâi 
e verde, pe urmă arămie; şi fiecare lună răsare şi fiecare 
soare apune; şi primăvara vine după iarnă şi toamna după 
vară; iar noaptea urmează după zi şi ziua după noapte; şi 
că întâi se dezlănţuie o furtună după care vine vremea 
bună; şi că lucrurile rămân aşa cum sunt două-trei sute de 
ani sau chiar mai mult, doar că se mai aşterne puţin praf 
peste ele, sau se mai ţese o pânză de păianjen, pe care o b㬠
trânică le şterge într-o jumătate de oră; e o concluzie care, 


99 


orice am spune, ar fi putut să fie rezumată prin simpla frază 
„Timpul a trecut (cât timp anume se putea indica în pa¬ 
ranteză) şi nimic nu s-a întâmplat". 

Dar din păcate, timpul, deşi face ca animalele şi plantele 
să crească şi să se ofilească cu o uimitoare punctualitate, asu¬ 
pra minţii omeneşti nu exercită aceeaşi influenţă. Ba mai 
mult, mintea omenească lucrează, la rândul ei, tot atât de 
ciudat asupra fiinţei timpului. O anumită oră, din momentul 
în care pătrunde în acel bizar element care e mintea omului, 
se poate lungi de cincizeci sau de o sută de ori în raport cu 
dimensiunea stabilită de ceasornic; pe de altă parte, aceeaşi 
oră poate echivala cu o secundă pe ecranul minţii omeneşti. 
Această extraordinară discrepanţă dintre timpul obiectiv, 
măsurat de ceasornic, şi reprezentarea lui în mintea noastră, 
e mult mai puţin cunoscută decât ar trebui să fie şi ar merita 
o investigaţie mai serioasă. Dar biograful, al cărui interes, 
după cum ştiţi, e strict limitat, trebuie să se mulţumească cu 
o simplă constatare: pentru un om care a împlinit treizeci 
de ani, aşa ca Orlando, timpul în care meditează apare de¬ 
osebit de lung; şi timpul în care acţionează apare deosebit 
de scurt. Astfel încât Orlando dădea dispoziţii şi supraveghea 
treburile vastelor sale proprietăţi cu repeziciunea unei 
săgeţi; dar când se găsea pe dealul înalt, sub stejarul lui, se¬ 
cundele porneau să se dilate şi să se umfle de-ai fi zis că n-o 
să mai cadă niciodată. Mai mult, se umpleau cu un ciudat 
vălmăşag de lucruri. Căci, Orlando nu numai că se confrunta 
cu probleme la care n-au găsit răspuns cei mai înţelepţi oa¬ 
meni din lume, ca de pildă „Ce e iubirea?", „Ce e prietenia?", 
„Ce e adevărul?", dar ajungea să-şi revadă întregul trecut în 
lumina acestor întrebări; trecutul, care i se părea extrem de 
lung şi de variat, năvălea în acea secundă trecătoare, o umfla 
până ajungea de douăsprezece ori mai mare decât în reali¬ 
tate, o colora într-o mie de nuanţe şi o umplea cu toate ciu¬ 
dăţeniile din univers. 


100 


în asemenea meditaţii (căci ce alt nume le-am putea 
da?) şi-a petrecut ani şi luni din viaţă. Nu exagerăm dacă 
spunem că, atunci când ieşea din casă, după micul dejun, 
era un bărbat de treizeci de ani, şi când se întorcea seara la 
cină era un bărbat de cel puţin cincizeci şi cinci de ani. 
Unele săptămâni adăugau veacuri la vârsta lui, altele du¬ 
rau cel mult trei secunde. în general, capacitatea de a es¬ 
tima durata vieţii omeneşti (despre cea a animalelor nu 
îndrăznim să vorbim) ne depăşeşte, pentru că, atunci când 
spunem despre ceva că a durat secole, ni se aminteşte că 
viaţa ţine mai puţin decât căderea unei petale de trandafir. 
Dintre cele două forţe care guvernează, când alternativ, 
când - ceea ce e şi mai derutant - concomitent, sărmanele 
noastre minţi năuce - adică scurtimea timpului şi prelunga 
lui durată, - Orlando se afla uneori sub influenţa zeului 
cu labe de elefant, şi alteori a gâzei cu aripi de ţânţar. Viaţa 
i se părea de o lungime miraculoasă. Şi totuşi, viaţa zboară 
ca o săgeată. Dar chiar când viaţa i se întindea nemăsurat 
şi clipele se umflau la maximum, iar el părea să pribegească 
singur prin deserturi de eternitate, tot nu găsea timp să 
desfăşoare şi să descifreze pergamentele acelea rulate sul, 
pe care i le depozitaseră în inimă şi în creier cei treizeci de 
ani trăiţi printre bărbaţi şi femei. Cu mult înainte de a-şi 
fi încheiat meditaţiile despre iubire, (pe parcursul lor ste¬ 
jarul înfrunzise şi îşi pierduse frunzele de vreo douăsprezece 
ori) îşi făcea apariţia ambiţia, care o izgonea pe predecesoare, 
pentru a fi apoi înlocuită, la rândul ei, de prietenie sau de 
literatură. Şi cum prima întrebare - „Ce e iubirea?" - nu 
primise încă răspuns, revenea la cea mai mică provocare 
sau chiar fără a fi provocată, şi îmbrâncea într-o parte căr¬ 
ţile şi metaforele şi întrebarea „Care-i rostul vieţii?", silin- 
du-le să aştepte până li se va ivi o nouă şansă de a ocupa 
primul plan. Procesul părea şi mai lung din pricina sume¬ 
deniei de ilustraţii, prezentate nu numai prin imagini, 


101 



- precum cea a bătrânei regine Elisabeta, tolănită pe cana¬ 
peaua tapisată cu brocarturi trandafirii, prizând tutun din- 
tr-o tabacheră de fildeş ţinută în mână, şi cu sabia cu mâner 
de aur alături -, ci şi prin mirosuri - era puternic parfu¬ 
mată — şi prin sunete — icnetele cerbilor în Richmond Park 
în ziua aceea de iarnă. Şi astfel, gândul la iubire era smăl¬ 
ţuit de zăpadă şi de iarnă; buturugi lungi arzând în cămin; 
de rusoaice; de săbii aurite; de icnetele cerbilor; de b㬠
trânul rege Iacob căruia îi curgeau balele; de focurile de 
artificii; de sacii cu comori din calele corăbiilor elisabetane. 
De îndată ce începea să disloce un lucru din locul pe care 
i-1 ocupa în minte, descoperea că era împletit cu multe 
altele, ca o bucată de sticlă care, după ce a zăcut timp de 
un an pe fundul mării, s-a împănat cu oseminte şi libelule 
şi monede şi plete de femei înecate. 

Pe Jupiter! Altă metaforă! a exclamat când a gândit cele 
de mai sus, ceea ce ne indică modul dezordonat şi sinuos 
în care funcţiona mintea lui şi ne lămureşte totodată cum 
de stejarul înfrunzise şi se ofilise de atâtea ori înainte ca el 
să fi ajuns la o concluzie în ce priveşte iubirea. Şi ce rost 
are? se întreba. De ce să nu spui lucrurile simplu, direct, 
pe şleau?, după care rumega ideea timp de jumătate de 
oră - sau poate că timp de doi ani şi jumătate -, cum pu¬ 
teai spune în cuvinte simple, pe şleau, ce e iubirea? 

Dar o figură de stil ca aceea care-i trecuse prin cap era 
complet neplauzibilă, îşi argumenta el în gând, pentru că 
libelulele n-au ce căuta pe fundul mării, decât în cine ştie 
ce împrejurări excepţionale. Şi dacă literatura nu-i mireasa 
şi partenera de pat a Adevărului, atunci ce e? 

— Fir-ar să fie, a strigat, de ce să-i mai spun „parteneră 
de pat“, când i-am spus „mireasă"? De ce să nu mă exprim 
în cuvinte directe, să spun ce gândesc şi gata? 

Drept care a încercat să spună că iarba e verde şi cerul 
albastru, şi, în felul ăsta, să îmblânzească spiritul auster al 


102 


poeziei, pe care încă nu se putea împiedica să-l venereze, 
deşi de la distanţă. Cerul e albastru, a spus el, şi iarba e 
verde. Dar când şi-a înălţat privirile a văzut că, dimpotrivă, 
pe cer o mie de Madone lăsaseră să le cadă voalurile de pe 
cap, şi iarba unduia şi îşi schimba culoarea ca un stol de 
fecioare care fugeau dintr-o pădure vrăjită, ferindu-se de 
îmbrăţişările unor satiri păroşi. 

— Zău aşa, a murmurat Orlando, (care căpătase ne¬ 
plăcuta deprindere de a-şi vorbi cu glas tare), zău dacă-mi 
dau seama care din cele două forme e mai aproape de 
adevăr. Ambele sunt total false. 

Şi şi-a pierdut nădejdea de a înţelege vreodată ce e 
poezia şi ce e adevărul, ceea ce l-a împins într-o adâncă 
stare de depresie. 

Ajunşi aici am putea profita de o pauză în solilocviul 
lui pentru a reflecta cât de ciudat era să-l vezi pe Orlando 
culcat pe jos, sprijinit în cot, într-o zi de iunie, şi a ne în¬ 
treba cum e cu putinţă ca un tânăr chipeş, în deplinătatea 
facultăţilor mintale, sănătos la trup, aşa cum dovedeau 
obrajii şi membrele lui - un bărbat care n-ar fi pregetat să 
fie în fruntea unei şarje sau să lupte intr-un duel -, să se lase 
cotropit de letargia meditaţiilor, să devină atât de sensibil, 
încât dacă se pomenea cuvântul „poezie" sau se vorbea 
despre implicarea lui în literatură, devenea sfios ca o co¬ 
pilă ascunsă după uşa casei părinteşti. Din câte ne putem 
da noi seama, felul în care Greene îi ridiculizase tragediile 
îl usturase la fel de dureros ca şi felul în care prinţesa îi bat¬ 
jocorise iubirea. Dar să ne întoarcem la ale noastre... 

Orlando continua să mediteze. Se uita la iarbă şi la cer 
şi încerca să-şi închipuie cum le-ar descrie un poet ade¬ 
vărat, unul ale cărui versuri fuseseră publicate la Londra, 
între timp, memoria (despre ale cărei năravuri am mai 
vorbit) se încăpăţâna să-i ţină în faţa ochilor chipul lui Ni- 
cholas Greene, de parcă individul acela sardonic, cu buze 


103 


fleşcăite, care se dovedise atât de pervers, ar fi fost muza 
lui în persoană, şi lui ar fi trebuit Orlando să-i aducă oma¬ 
gii. Aşadar, în acea dimineaţă de vară, Orlando i-a oferit 
o variată paletă de fraze, unele simple, directe, altele me¬ 
taforice, şi Nick Greene clătina din cap, îl ironiza şi bom¬ 
bănea ceva despre Glouar şi despre Cicero şi despre moartea 
poeziei în zilele noastre. După un lung răstimp, Orlando 
s-a ridicat în picioare (acum era o zi de iarnă şi un frig n㬠
prasnic) şi a rostit unul dintre cele mai grave jurăminte 
din viaţa lui, un legământ care îl condamna la cea mai 
strictă dintre servituţi. A jurat: „Să fiu blestemat dacă o să 
mai scriu vreodată un cuvânt sau o să încerc să scriu vreun 
cuvânt care să fie pe placul lui Nick Greene sau al muzei 
poeziei. Bun, prost sau mediocru, începând din această zi 
o să scriu numai ce-mi place mie“; şi rostind aceste cu¬ 
vinte, a făcut un gest de parcă ar fi rupt un maldăr întreg 
de hârtii şi le-ar fi aruncat în faţa omului aceluia batjo¬ 
coritor, cu buze fleşcăite. După care, asemenea unei potăi 
care se chirceşte când te apleci să dai cu o piatră în ea, me¬ 
moria i-a şters din văz efigia lui Nick Greene; şi nu i-a pus 
nimic în loc. 

Totuşi, Orlando a continuat să mediteze. Şi, realmente, 
erau multe lucruri care să-i dea de gândit. Pentru că, atunci 
când a rupt pergamentul, a sfâşiat, din aceeaşi mişcare, şi 
documentul strâns rulat, sulul parafat cu steme şi blazoane, 
sulul favorabil, pe care şi-l alcătuise singur, în solitudinea 
camerei sale, şi prin care se autointitulase - aşa cum un 
rege îşi numeşte ambasadorii - primul poet din neamul 
lui, primul scriitor al timpului său, conferind astfel nemu¬ 
rire sufletului său şi făgăduind trupului un mormânt prin¬ 
tre lauri şi sacrele stindarde de onoare ale unui popor care 
te venerează. Oricât ar fi fost de semnificative toate acestea, 
acum le rupsese în bucăţi şi le aruncase în lada de gunoi. 
„Faima“, şi-a spus el (şi cum de astă dată nu mai exista 


104 


nici un Nick Greene care să-l frâneze, s-a desfătat cu ima¬ 
gini, din care noi vom alege doar una sau două, dintre cele 
mai potolite), faima e ca o manta împodobită cu galoane 
care-ţi îngreunează mersul; ca o armură de argint care-ţi 
apasă inima; ca un scut pictat care ascunde o sperietoare 
de ciori etc. etc. Sensul acestor imagini era că, în timp ce 
faima te îngreunează şi te constrânge, obscuritatea te în¬ 
văluie ca o ceaţă; obscuritatea e umbroasă, cuprinzătoare, 
liberă; obscuritatea îngăduie spiritului să-şi urmeze în voie 
calea lui. Peste omul obscur se lasă, mângâietor şi alinător, 
adierea întunericului. Nimeni nu ştie încotro merge sau 
de unde vine. El, cel obscur, poate căuta adevărul şi îl poate 
rosti; doar el se bucură de libertate; doar el poate fi sincer; 
doar el poate cunoaşte tihna. Şi astfel, Orlando a alunecat 
într-o stare de calm sufletesc, acolo, la poalele stejarului, 
ale cărui rădăcini noduroase, izbucnite afară din pământ, 
i se păreau extrem de confortabile. 

Pierdut, vreme îndelungată, în profunzimea gândurilor 
legate de binefacerile obscurităţii, de încântarea de a nu 
avea un nume, de a fi asemenea unui val care se reîntoarce 
în pântecele adânc al mării; spunându-şi că obscuritatea 
îţi curăţă mintea de muşcăturile invidiei şi ale ciudei; că îţi 
infuzează în vene talazul generozităţii şi al mărinimiei; că 
îţi îngăduie să dăruieşti şi să primeşti fără obligativitatea 
mulţumirilor sau a laudelor; bănuia că asta trebuie să fi 
fost traiectoria marilor poeţi; (deşi cunoştinţele lui de greacă 
erau prea firave pentru a-i susţine convingerile); desigur că 
Shakespeare trebuie să fi scris în felul ăsta, şi întemeietorii 
Bisericii trebuie să le fi întemeiat în felul ăsta, anonim, ne¬ 
dorind să li se mulţumească sau să li se cunoască numele, 
având nevoie doar să-şi facă munca în timpul zilei, şi să 
bea puţină bere seara, „Ce minunată trebuie să fie o ase¬ 
menea viaţă!“ şi-a spus, întinzându-şi mădularele la poalele 
stejarului. Şi de ce să nu se bucure de ea începând chiar 


105 


din clipa asta? Gândul l-a izbit ca un glonţ. Ambiţia s-a 
desprins din el ca un fulg. Lecuit de arsurile iubirii res¬ 
pinse şi ale vanităţii terfelite, precum şi de toate împuns㬠
turile şi junghiurile cu care-1 torturase „patul cu ţepi" al 
vieţii, atâta timp cât fusese ros de ambiţia faimei, şi care îl 
ocolesc pe cel căruia nu-i pasă de glorie, Orlando a deschis 
ochii, pe care-i ţinuse larg deschişi tot timpul, dar care nu 
văzuseră decât gânduri, şi deodată i s-a înfăţişat, cuibărită 
în căuşul văii, casa lui. 

Se înălţa, scăldată în lumina proaspătă a primăverii. 
Arăta mai curând ca un oraş decât ca o casă, un oraş cl㬠
dit nu la întâmplare, după cheful unuia sau al altuia, ci 
după un plan organizat de un singur arhitect, ghidat de o 
singură idee. Curţi şi clădiri, cenuşii, roşii, albăstrii, se 
aşterneau ordonat şi simetric; unele dintre curţi erau 
dreptunghiulare, altele pătrate; într-una şipotea o fântână, 
într-alta se arcuia o statuie; clădirile erau unele scunde, 
altele ţuguiate; intr-un loc se ivea o capelă, intr-altul o 
clopotniţă; şi pretutindeni pajişti cu iarbă de un verde-crud, 
pâlcuri de cedri, şi răzoare de flori luminoase; toate încer¬ 
cuite - şi totuşi atât de spaţios răsfirate încât fiecare avea 
libertatea să se desfăşoare în voie - de un zid masiv; şi din 
puzderia de coşuri fumul se despletea în văzduh. „Aceste 
construcţii vaste, dar ordonate, care puteau adăposti o 
mie de oameni şi poate două mii de cai, fuseseră ridicate", 
îşi spunea Orlando, „de zidari ale căror nume rămăseseră 
necunoscute. Aici vieţuiseră de-a lungul multor secole, 
mai multe decât pot eu număra, generaţii obscure din 
propria mea familie obscură: nici unul dintre aceşti 
Richard, John, Anna, Elizabeth, nu a lăsat ceva în urma 
lui, dar cu toţii, prin săbiile lor sau prin acele de cusut, 
prin amorurile lor şi zămislirea de urmaşi, au lăsat ceea ce 
se vede acum". 

Niciodată conacul nu a arătat mai nobil şi mai uman. 


106 


Şi atunci de ce a avut el ambiţia să se ridice deasupra 
lor? Părea o vanitate gratuită şi o extremă aroganţă să 
încerci să îmbunătăţeşti această operă de creaţie anonimă; 
truda acelor mâini care nu mai existau: e mai bine să tr㬠
ieşti neştiut de nimeni şi să laşi în urma ta o arcadă, un 
atelier de olărit, un zid alături de care să se coacă piersicile 
în pom, decât să arzi ca un meteor şi să nu laşi în urmă 
nici măcar pulbere. Pentru că, la urma urmei, şi-a spus 
Orlando însufleţindu-se pe măsură ce contempla ampla 
construcţie din valea verde care i se aşternea la poale, ano¬ 
nimii lorzi şi înaltele doamne, care şi-au dus viaţa acolo, 
nu uitau niciodată să pună deoparte ceva pentru cei care 
vor veni după ei; pentru acoperişul care s-ar putea să se 
spargă; pentru arborele care s-ar putea să se prăbuşească. 
In locuinţa lor exista întotdeauna în bucătărie un colţişor 
cald pentru bătrânul păstor; un blid cu mâncare pentru 
cel flămând; vasele lor străluceau întotdeauna, chiar şi 
când zăceau bolnavi; în ferestrele lor luminile erau aprinse 
chiar şi când trăgeau să moară. Deşi erau lorzi, se mulţu¬ 
meau să trăiască în acelaşi anonimat ca şi vânătorii sau 
zidarii lor. Nobili daţi uitării, constructori daţi uitării - aşa 
îi definea Orlando, evocându-i cu o căldură care contrazicea 
întru totul părerile criticilor lui; aceştia îl găseau rece, in¬ 
diferent, indolent (adevărul e că, adeseori, o calitate se as¬ 
cunde dincolo de zidul unde o căutăm); astfel îşi reconsidera 
acum Orlando casa şi familia, folosind termenii celei mai 
mişcătoare elocinţe; dar când aceasta a ajuns la peroraţie - şi 
ce e elocinţa fără peroraţie? - s-a cam poticnit. I-ar fi plăcut 
să-şi încheie peroraţia cu o înfloritură, în genul că va păşi 
şi el pe urmele străbunilor săi şi va mai adăuga o piatră la 
zidirile lor. Dar cum construcţia se întindea pe nouă po¬ 
goane, chiar şi o singură piatră ar fi fost de prisos. S-ar fi 
putut oare referi la mobilier în peroraţia lui? Poţi dezvolta 
o peroraţie vorbind despre scaune, mese, covoraşe din faţa 


107 


paturilor? Pentru că, indiferent de ce ar fi sunat bine într-o 
peroraţie, de asemenea lucruri avea casa nevoie. Curmâ- 
ndu-şi pentru moment discursul, a coborât dealul, hotărât 
ca pe viitor să se dedice mobilării conacului. Vestea - anu¬ 
me că urma să-l ajute neîntârziat - a făcut-o pe buna doamnă 
Grimsditch să lăcrimeze, pentru că îmbătrânise oarecum. 
Şi, împreună, au pornit să cutreiere casa. 

Suportul de prosoape din dormitorul regilor (şi ultima 
oară dormise acolo regele Iacob, i-a atras atenţia doamna 
Grimsditch, dându-i a înţelege că trecuse amar de vreme 
de când nu mai dormise un rege sub acoperişul lor; dar 
acum se terminase cu urâcioasa guvernare a Parlamentului 
şi domnea din nou o coroană în Anglia), ei da, suportul de 
prosoape era şchiop de un picior; şi lipsea lavoarul pentru 
căni din cămăruţa pajului de lângă sala de aşteptare a Du¬ 
cesei; şi domnul Greene, cu pipa lui puturoasă, făcuse o 
pată pe covorul din camera unde dormise, pe care ea şi 
Judy o frecaseră din răsputeri dar nu izbutiseră s-o scoată; 
intr-adevăr, când Orlando începu să ia în calcul remobilarea 
cu scaune din lemn de trandafir şi scrinuri din lemn de 
cedru, ligheane de argint, urcioare de porţelan, covoare 
persane, al fiecăruia dintre cele trei sute şaizeci şi cinci de 
dormitoare din conac, şi-a dat seama că nu era o sarcină 
prea uşoară; chiar dacă-i mai prisoseau câteva mii de lire 
peste veniturile lui din proprietăţi, tot nu i-ar fi ajuns decât 
pentru tapisarea câtorva galerii, pentru câteva fotolii din 
lemn sculptat în sufragerii, câteva oglinzi cu rame de 
argint, mese şi scaune din acelaşi material (pentru care avea 
o predilecţie specială) şi remobilarea dormitoarelor regale. 

Dar s-a pus serios pe treabă, aşa cum putem dovedi, 
fără nici o urmă de îndoială, dacă aruncăm o privire prin 
registrele lui. Să urmărim unul dintre inventarele lucrurilor 
cumpărate în zilele acelea, cu sumele cheltuite notate pe 
margine, dar pe acestea le vom omite. 


108 


„Cincizeci de perechi de cuverturi spaniole, plus dra¬ 
periile din tafta rubinie cu alb, cuverturile fiind asortate 
din satin alb brodat cu mătase rubinie şi albă. 

Şaptezeci de scaune tapisate cu satin galben şi şaizeci 
de taburete asortate cu huse la culoare. 

Şaizeci şi şapte de mese din lemn de nuc. 

Şaptesprezece duzini de cutii fiecare conţinând câte 
cinci duzini de pahare din cristal. 

O sută două covoare, fiecare de câte o lungime de do¬ 
uăzeci şi şapte de metri. 

Nouăzeci şi şapte de perne îmbrăcate în damasc pur¬ 
puriu brodat cu dantelă argintie şi scăunaşe pentru picioare 
din postav, precum şi scaune asortate. 

Cincizeci de candelabre a câte o duzină de braţe fie¬ 
care..." 

Deja ne-a apucat căscatul, - ăsta-i efectul pe care-1 au 
asupra noastră listele. Ne oprim deoarece catalogul e plic¬ 
ticos, şi nu pentru c-ar fi ajuns la capăt. Mai urmează no¬ 
uăzeci şi nouă de pagini, iar suma totală a cheltuielilor se 
ridică la multe mii de lire - adică la milioane din banii de 
azi. Aşa îşi petrecea lordul Orlando zilele, dar şi noaptea îl 
puteai găsi calculând cât l-ar costa nivelarea unui milion de 
muşuroaie de cârtiţă, dat fiind că muncitorii erau plătiţi cu 
zece pence pe oră, sau de câte sute de cuie de câte cinci cen¬ 
timetri şi jumătate ar fi nevoie pentru a repara gardul din 
jurul parcului, care avea o circumferinţă de douăzeci şi patru 
de kilometri? Şi aşa mai departe şi aşa mai departe. 

Povestea, aşa cum spuneam, e plictisitoare pentru că 
un dulap seamănă aidoma cu un altul şi un muşuroi de 
cârtiţă nu diferă de alte un milion de muşuroaie. Dar i-a 
prilejuit lui Orlando câteva călătorii plăcute şi unele aven¬ 
turi interesante. Ca, de pildă, cea de lângă Bruges, când a 
angajat un orăşel întreg de femei oarbe să-i coasă draperii 


109 


pentru un pat cu baldachin de argint, sau aventura lui cu 
un maur din Veneţia, de la care a cumpărat (dar numai 
după ce şi-a folosit vârful săbiei) o casetă lăcuită; poate că 
altcineva n-ar socoti toate acestea vrednice de a fi povestite. 
Oricum, treburile acestea nu erau lipsite de variaţie, fiindcă 
îi sosea la conac echipa din Sussex care-i căra copaci în¬ 
tregi ce urmau a fi tăiaţi cu fierăstrăul şi transformaţi în 
duşumele pentru galerii sau primea câte o lădiţă din Persia, 
umplută cu lână şi rumeguş, din care scotea o singură far¬ 
furie sau un inel cu topaz. 

în cele din urmă, totuşi, nu a mai fost loc în încăperi 
nici pentru o singură masă; nu a mai fost loc pe mese nici 
pentru o singură casetă; nu a mai fost loc în casete nici 
pentru un singur bol cu petale de trandafiri; nu a mai fost 
loc în boluri nici pentru o singură petală parfumată; nu a 
mai fost loc nicăieri pentru nimic; pe scurt, conacul era 
complet mobilat. în grădină, ghioceii, brânduşele, zambilele, 
magnoliile, trandafirii, crinii, ochiul-boului, toate varietăţile 
de dalii, merii, perii, cireşii, duzii şi încă o sumedenie de 
tufişuri cu flori rare şi arborii pereni şi imortelele se înde¬ 
siseră în asemenea măsură, încât se împleteau unele peste 
rădăcinile altora şi nu mai exista un petic de pământ ne¬ 
înflorit şi nici o fâşie de pajişte neumbrită. Pe deasupra, 
importase nişte specii de păsări sălbatice cu penaj vesel co¬ 
lorat, şi doi urşi malaiezi a căror înfăţişare ursuză, gândea 
Orlando, ascundea, de bună seamă, inimi calde şi sincere. 

Totul era acum terminat: şi când se lăsa seara şi nenu¬ 
măratele candelabre se aprindeau, iar briza diafană care sufla 
prin galerii clătina uşor tapiseria albastră şi verde, creând 
impresia că vânătorii călăreau aievea şi Daphne alerga; 
când argintăria sclipea, mobila lăcuită lucea şi lemnele scân- 
teiau în foc; când jilţurile sculptate îşi întindeau braţele şi 
delfinii înotau pe pereţi călăriţi de sirene; când toate aces¬ 
tea şi multe altele atinseseră deplinul şi îi erau pe plac, 


110 


Orlando se plimba prin casă, cu dulăii la picior, şi se sim¬ 
ţea satisfăcut. Acum, îşi spunea, îşi poate desăvârşi perora¬ 
ţia. Poate că ar trebui să-şi ia discursul de la capăt. Totuşi, 
în timp ce cutreiera galeriile, simţea că ceva lipseşte încă. 
Scaunele şi mesele, oricât de bogat aurite şi ornamentate, 
canapelele, odihnindu-se pe labe de leu şi gâturi arcuite de 
lebădă, paturile, chiar dacă aşternute cu cel mai alb şi mai 
moale puf de lebădă, nu erau de-ajuns, ele în sine. 
Oameni care s-ar fi lăfâit pe ele, oameni care s-ar fi culcat 
în ele le-ar fi insuflat viaţă, în chip uluitor. Mânat de acest 
gând, Orlando a început să ofere o serie de fabuloase sin¬ 
drofii nobililor şi gentilomilor din vecinătate. Cele trei sute 
şaizeci şi cinci de dormitoare au început să fie ocupate, 
toate odată, pe câte o lună întreagă. Oaspeţii roiau pe cele 
cincizeci şi două de scări interioare. Trei sute de servitori 
mişunau prin cămări. Ospeţele se ţineau lanţ, aproape 
noapte de noapte. In foarte scurt timp, catifelele lui Or¬ 
lando şi-au pierdut lustrul şi jumătate din averea lui s-a 
volatilizat, dar s-a ales în schimb cu buna părere a veci¬ 
nilor şi cu o droaie de demnităţi în comitat; şi, an de an, 
căpăta în dar câte o duzină de cărţi cu dedicaţii către înăl¬ 
ţimea Sa, formulate în termeni mieroşi de către poeţi re¬ 
cunoscători. Căci, deşi se ferea să se însoţească cu scriitorii 
la modă şi se ţinea la distanţă de doamnele cu origini 
străine, totuşi era cât se poate de generos şi cu doamnele, 
şi cu poeţii, şi ambele categorii îl adulau. 

Dar când petrecerile erau în toi şi oaspeţii săi se desf㬠
tau şi se dezmăţau, Orlando era în stare să se retragă în ca¬ 
mera lui, de unul singur. Acolo, după ce încuia uşa şi se 
asigura că e doar cu el însuşi, scotea un caiet vechi, ale c㬠
rui pagini erau cusute între ele cu fire de mătase furate din 
cutia de lucru a mamei lui, şi care purta un titlu scris în 
caligrafia rotunjită a unui şcolar: Stejarul - Un poem. Şi 
continua să scrie în el mult timp după ce răsunau bătăile 


111 


miezului de noapte. Dar cum ştergea tot atâtea versuri 
câte adăuga, adeseori, la sfârşit de an, numărul lor era mai 
mic decât fusese la început, şi s-ar fi spus că, până la urmă, 
poemul va sfârşi nescris. 

Faptul că îşi schimbase stilul în mod uluitor e un lucru 
care-i priveşte pe istoricii literari. înfloriturile fuseseră în¬ 
frânate; bombasticismul domolit; epoca prozei îngheţase 
izvoarele fierbinţi. Ba chiar şi peisajele exterioare erau mai 
puţin înzorzonate cu ghirlande; mărăcinişurile păreau mai 
puţin ghimpoase şi încâlcite. Poate că şi simţurile i se mai 
tociseră, iar mierea şi frişca îşi mai pierduseră din gustul 
atât de apetisant pentru cerul gurii. Până şi faptul că str㬠
zile erau mai puţin noroioase şi casele mai bine iluminate 
îi influenţa, neîndoielnic, stilul. 

într-o zi, în timp ce adăuga, cu mare strădanie, un vers 
sau două la Stejarul - Un poem, o umbră i-a căzut pe col¬ 
ţul ochiului. Curând şi-a dat seama că nu era o umbră, ci 
silueta unei doamne foarte înalte, cu o glugă pe cap şi o 
mantie pe umeri, care traversa curtea pătrată spre care d㬠
dea fereastra lui. Cum această curte era una dintre proprie¬ 
tăţile cele mai retrase, şi doamna îi era complet necunoscută, 
Orlando s-a întrebat cum de pătrunsese acolo. Trei zile mai 
târziu, şi-a făcut iar apariţia, şi într-o după-amiază de mier¬ 
curi s-a ivit a treia oară. De astă dată, Orlando a hotărât 
să o urmărească, dar doamna nu părea deloc speriată că 
fusese descoperită, pentru că şi-a încetinit pasul când l-a 
văzut apropiindu-se şi l-a privit drept în ochi. Orice altă 
femeie surprinsă de un proprietar pe un domeniu strict 
privat s-ar fi înspăimântat. Orice altă femeie cu un ase¬ 
menea chip, o asemenea glugă şi o asemenea înfăţişare s-ar 
fi înfăşurat în mantie ca să se ascundă. Dar această doamnă 
aducea leit cu un iepure; un iepure buimăcit, dar încăpăţânat; 
un iepure a cărui sfială a fost biruită de o imensă şi nebu¬ 
nească îndrăzneală; un iepure care se proţăpeşte în faţa 


112 


urmăritorului său şi se holbează la el cu ochi mari, bulbu¬ 
caţi, cu urechi ciulite dar tremurânde, cu un nas ascuţit, 
dar zvâcnitor. Mai mult, iepurele ăsta era înalt de doi 
metri şi, pe deasupra, mai purta şi o glugă de model de¬ 
modat, care o făcea să arate şi mai înaltă. Găsindu-se fa- 
ţă-n faţă cu Orlando, îl privea cu un bizar amestec de 
timiditate şi temeritate. In primul rând i-a cerut, fâcân- 
du-i o reverenţă cuviincioasă dar cam stângace, să-i ierte 
încălcarea domeniului. Pe urmă, ridicându-se cât era de 
lungă, - şi depăşea doi metri - a continuat să vorbească, 
dar cu atâtea chicoteli de râs nervos şi cotcodăcit, cu atâtea 
ă-ă-ă-uri şi bâiguieli, încât Orlando şi-a spus c-o fi vreo 
evadată dintr-o casă de nebuni; l-a informat că e arhiducesa 
Harriet Griselda de Finster-Aarhorn şi Scandop-Boom, 
aflate pe teritoriu românesc. I-a mai spus că dorise, mai 
mult decât orice, să-l cunoască. închiriase o cameră deasu¬ 
pra unei brutării de lângă porţile parcului. îi văzuse por¬ 
tretul şi semăna leit cu o soră de-a ei care - şi aici a izbucnit 
în hohote de râs - murise de mult. Venise în vizită la Curtea 
englezească. Era verişoară cu regina. Regele era un tip cum¬ 
secade, dar rareori i se întâmpla să nu se culce beat. Şi iar 
a chicotit şi a hăhăit. Pe scurt, Orlando s-a văzut nevoit să 
o invite în casă şi să-i ofere un pahar cu vin. 

înăuntru, şi-a redobândit manierele elegante fireşti pen¬ 
tru o arhiducesă româncă; şi, dacă n-ar fi dovedit o price¬ 
pere la vinuri, rară în cazul unei femei, şi dacă n-ar fi făcut 
câteva observaţii pertinente în legătură cu armele de foc şi 
cu obiceiurile vânătorilor din ţara ei, conversaţia şi-ar fi 
dat duhul. în cele din urmă, sărind în picioare, l-a infor¬ 
mat că o să vină şi a doua zi, apoi a executat o altă prodi¬ 
gioasă reverenţă şi a dispărut. A doua zi, Orlando a plecat 
călare. în următoarea, i-a întors spatele şi a tras draperiile, 
în cea de a patra zi ploua şi, cum nu putea să lase o doamnă 
în ploaie, iar, pe de altă parte, simţea nevoia de puţină 


113 


tovărăşie, a invitat-o înăuntru; printre altele, i-a cerut p㬠
rerea asupra unei armuri care aparţinuse unui străbun al 
său, şi anume dacă era opera lui Jacobi sau a lui Topp. El 
înclina spre Topp, dar ea era de altă părere - nu contează 
de ce părere. Dar pentru povestirea noastră are oarecare 
importanţă, căci, pentru a-şi argumenta spusele în legătură 
cu piesele componente ale armurii, arhiducesa Harriet a 
luat jartiera de aur şi a potrivit-o pe piciorul lui Orlando. 

Am mai arătat că tânărul avea o pereche din cele mai 
frumos modelate picioare pe care se poate sprijini un nobil. 

Poate că ceva din felul în care i-a prins catarama la 
gleznă; poate poziţia ei aplecată; sau îndelunga abstinenţă 
a lui Orlando; sau firescul fluid dintre sexele opuse; sau 
poate că vinul de Burgundia; sau poate căldura focului - 
oricare dintre aceste împrejurări ar putea să poarte vina, 
pentru că în mod cert a existat vinovăţie de o parte sau de 
cealaltă; când un nobil cu educaţia lui Orlando, întreţi- 
nându-se în casa lui, cu o doamnă mai în vârstă cu mulţi 
ani decât el, o doamnă cu o faţă lungă de un cot şi ochi 
bulbucaţi, îmbrăcată ridicol, cu o mantie de călărie deşi 
era în plină vară, - nu poate fi decât o atitudine vinovată 
dacă un atare nobil se simte brusc şi violent invadat de o 
pasiune atât de covârşitoare, încât să se vadă nevoit să p㬠
răsească încăperea. Dar, ne putem întreba, ce fel de pasi¬ 
une poate fi aceasta? Şi răspunsul e cu două feţe, aşa cum 
e şi iubirea. Pentru că Iubirea - dar să lăsăm deocamdată 
Iubirea la o parte şi să vedem ce s-a întâmplat! 

Când arhiducesa Harriet Griselda s-a aplecat ca să-i 
prindă jartiera, Orlando a auzit, brusc şi inexplicabil, de la 
mare depărtare, fâlfâitul aripilor Iubirii. îndepărtata vibra¬ 
ţie a acelor pene moi a trezit în el o mie de amintiri ale 
unor puhoaie de ape, ale splendorii zăpezii şi ale trădării 
în mijlocul torentelor; şi sunetele s-au apropiat din ce în 
ce; iar el a simţit că i se urcă sângele în obraji şi că îl trece 


114 


un tremur; şi s-a simţit mişcat; el, care crezuse că nu se va 
mai simţi niciodată mişcat; era gata să ridice mâinile şi să 
se predea, lăsând pasărea măiastră să i se aşeze pe umăr 
când - o, grozăvie! - un croncănit ca acela al ciorilor care 
dau buzna pe ramuri a început să reverbereze; văzduhul 
părea să se fi întunecat de aripi negre, greoaie, sunete 
cârâite; au pornit să-i cadă în cap cocoloşi de pai, rămurele, 
pene desprinse; şi pe umăr i s-a lăsat cea mai apăsătoare şi 
mai urâcioasă dintre păsări: vulturul. Drept care a părăsit 
încăperea şi şi-a trimis valetul să o conducă pe arhiducesa 
Harriet la trăsură. Fiindcă Iubirea, la care acum ne putem 
reîntoarce, are două feţe, una albă şi una neagră; are două 
trupuri, unul neted şi unul păros. Are două mâini, două 
picioare, două cozi, din fiecare membru are câte două, şi 
unul e opusul celuilalt. Şi totuşi, atât de strâns sunt îmbinate 
între ele, încât nu le poţi separa. In cazul de faţă, Iubirea 
şi-a luat zborul spre Orlando, întorcând către el faţa-i albă 
şi trupu-i neted şi frumos. Se apropia tot mai mult, ves- 
tindu-se prin adieri de fericire pură. Dar, deodată, (proba¬ 
bil că la priveliştea arhiducesei) s-a răsucit brusc şi s-a întors 
cu partea cealaltă; s-a arătat neagră, păroasă, hirsută; a 
apărut vulturul, pofta trupească, şi nu Iubirea, pasărea Pa¬ 
radisului; vulturul care i-a picat greoi pe umăr, rău mirositor 
şi dezgustător. De aceea a fugit, de aceea şi-a trimis valetul. 

Dar de o harpie nu poţi scăpa chiar atât de uşor. Nu 
numai că arhiducesa nu s-a mutat din camera de deasupra 
brutăriei, dar Orlando era asaltat zi şi noapte de arătări 
din cele mai respingătoare. Se pare că degeaba îşi ornase 
casa cu argint şi îşi îmbrăcase pereţii în tapiserii când, în 
orice moment, o pasăre care se tăvălise prin scârnă se pu¬ 
tea lăsa pe masa lui de scris. Era mereu prezentă, dând din 
aripi şi zburătăcind printre scaune; o vedea aruncându-se 
molatic printre perne; o vedea balansându-se dizgraţios 
prin galerii. Uneori se căţăra greoaie pe apărătoarele din 


115 


faţa căminelor. Când o alunga din casă, se întorcea şi cio¬ 
cănea cu pliscul în geam până îl spărgea. 

Orlando şi-a dat seama că propria lui casă devenise de 
nelocuit şi că trebuia să ia măsuri pentru a pune capăt cât 
mai urgent întregii poveşti; a procedat aşa cum ar fi proce¬ 
dat orice alt tânăr în locul lui, şi i-a cerut regelui Carol să-l 
trimită ca ambasador extraordinar la Constantinopol. Re¬ 
gele se plimba prin Whitehall, cu Nell Gwyn 1 agăţată de 
braţul lui. Ea îl îndopa cu alune. 

— Mare păcat, a oftat îndrăgostita doamnă, că nişte 
picioare atât de frumoase părăsesc ţara noastră. 

Dar soarta a fost crudă cu ea; n-a putut face altceva 
decât să-i trimită, peste umăr, un sărut din vârful degetelor, 
înainte ca Orlando să pornească în larg. 


1 Nell Gwyn (1650-1687), actriţă şi amantă a regelui englez 
Carol II. 


116 



Capitolul 3 


Din nefericire, în mod absolut regretabil, tocmai din 
acest stadiu al carierei lui Orlando, în care a jucat un rol 
atât de important în viaţa publică a ţării sale, deţinem cele 
mai puţine informaţii. Ştim că s-a achitat admirabil de în¬ 
datoririle lui - martori ne sunt Ordinul Bath şi rangul de 
duce care i s-au acordat. Ştim că a luat parte la unele din¬ 
tre cele mai discrete negocieri care s-au dus între regele 
Carol şi turci - mărturie stau tratatele care se află sub bol¬ 
ţile Arhivelor Naţionale. Dar revoluţia care a izbucnit în 
această perioadă şi marele incendiu care i-a urmat au dete¬ 
riorat şi chiar au distrus în asemenea măsură acele docu¬ 
mente din care am fi putut extrage dovezi credibile, încât 
nu putem oferi decât unele aspecte lamentabil de incom¬ 
plete. Cele mai multe dintre acte au câte o gaură arsă, 
scorţoasă, în mijlocul celor mai importante prevederi. Chiar 
atunci când s-ar fi putut elucida câte un secret care i-a in¬ 
trigat vreme de o sută de ani pe istorici, apare în manu¬ 
scris o gaură mare de-ţi poţi vârî degetul în ea. Am făcut 
tot ce ne-a stat în putinţă ca să reconstituim câte un mesaj 
din fragmentele arse care s-au păstrat, dar adeseori am fost 
nevoiţi să recurgem la speculaţii, la presupuneri sau chiar 
să ne folosim imaginaţia. Se pare că o zi a lui Orlando se 
scurgea în felul următor: se trezea pe la şapte dimineaţa, se 


117 


înfăşură într-un halat lung, turcesc, îşi aprindea o narghilea 
şi îşi rezema coatele de balustrada balconului. Stătea aşa, 
urmărind freamătul oraşului de sub el, nemişcat, căzut parcă 
în transă. La acea oră, ceaţa era atât de deasă, încât cupo¬ 
lele Sfintei Sofia şi ale celorlalte moschei păreau să plu¬ 
tească; treptat ceaţa le dezvelea şi atunci se vedea că ceea 
ce păruse a fi nişte baloane de săpun erau de fapt construc¬ 
ţii bine înfipte în pământ; apărea şi râul; şi Podul Galata; 
şi pelerinii cu turbane verzi, fără ochi sau fără nas, care 
cerşeau pomeni; apăreau şi câinii de pripas care scormoneau 
prin gunoaie; pe urmă se iveau şi femeile îmbrobodite în 
văluri; şi nenumăraţii măgăruşi; bărbaţi călare, cu prăjini 
lungi în mâini. In scurt timp, întregul oraş se trezea la 
viaţă cu pocnete de bici, bătăi de gong, chemări la rug㬠
ciune, şfichiuirea spinărilor de măgari, zornăit de roţi în¬ 
cercuite în metal, în timp ce mirosurile de pâine dospită, 
de tămâie şi de mirodenii se răspândeau până la înălţimile 
Pera, de parc-ar fi fost însăşi răsuflarea mulţimii strident 
colorate şi barbare. 

Contemplând priveliştea care licărea acum în bătaia 
soarelui, Orlando îşi spunea că nimic nu poate fi mai dife¬ 
rit de comitatele Surrey sau Kent, ori de oraşele Londra şi 
Tunbridge Wells. în dreapta şi în stânga se sumeţeau pis¬ 
curile pleşuve şi stâncoase ale neprietenoşilor munţi asia¬ 
tici, printre care se mai răzleţea câte un castel al unei căpetenii 
de tâlhari; dar nu se vedea nici urmă de case parohiale, de 
conacuri, de căsuţe, de stejari, ulmi, violete, iederă sau 
măceşi. Nu existau garduri şi tufe de ferigi, şi nici câmpuri 
pe care să pască oile. Casele erau albe ca nişte coji de ou şi 
la fel de golaşe. Că Orlando, care era englez din cap până-n 
picioare, îndrăgea din adâncul inimii panorama care i se 
înfăţişa şi privea cu nesaţ trecătorile şi crestele muntoase, 
plănuind să le străbată cu piciorul şi să se caţere pe poteci 
călcate numai de capre şi de păstori; că îi plăceau până la 


118 



patimă florile viu coloroate, cu totul neobişnuite, că iubea 
câinii vagabonzi, lăţoşi, neţesălaţi, chiar mai mult decât îşi 
iubea câinii de vânătoare de acasă; că inhala cu voluptate 
miasmele acre, pătrunzătoare ale străzilor, era o realitate 
care-1 surprindea şi pe el. Se întreba dacă nu cumva pe 
vremea Cruciadelor vreunul dintre strămoşii lui se încurcase 
cu vreo ţărancă circaziană; îşi spunea că ar fi fost posibil; 
ba chiar i se năzărea că tenul lui avea o oarecare nuanţă 
smeadă şi, intrând în casă, se retrăgea în baie. 

O oră mai târziu, dichisit, parfumat, cu părul uns şi 
buclat, primea vizitele altor înalţi demnitari, care-i aduceau, 
pe rând, nişte cutii roşii ce puteau fi deschise numai cu 
cheiţa lui de aur. In cutii se găseau hârtii de cea mai mare 
însemnătate, din care ne-au rămas doar frânturi, ici o li¬ 
teră înflorită, dincolo o pecete zdravăn aplicată pe o fâşie 
de mătase arsă. Nu putem vorbi despre conţinutul acestor 
documente, putem doar afirma că Orlando era tot timpul 
ocupat cu peceţi şi ceară, cu felurite panglici colorate care 
trebuiau ataşate la diverse dosare, cu titluri care trebuiau 
subliniate, cu înflorituri în jurul literelor capitale, până la 
ora prânzului - un ospăţ care se compunea din vreo trei¬ 
zeci de feluri. 

După masă, lacheii îl anunţau că trăsura lui cu şase cai 
îl aştepta la poartă, şi pleca, precedat de ieniceri în uni¬ 
forme roşii, care alergau pe jos şi agitau deasupra capetelor 
nişte evantaie mari, din pene de struţ; se ducea în vizită la 
alţi ambasadori sau înalţi demnitari. Ceremonia era inva¬ 
riabilă. Când ajungeau în curte, ienicerii ciocăneau cu 
evantaiele în uşa principală, care se deschidea pe dată, l㬠
sând la vedere o încăpere vastă, splendid mobilată. Aici 
erau întâmpinaţi de două persoane, de obicei de sex opus. 
Se schimbau plecăciuni şi reverenţe adânci. în prima din¬ 
tre încăperi era îngăduit să discuţi numai despre vreme. 
După ce anunţa că afară era frumos sau umed, cald sau 


119 


frig, ambasadorul trecea în cea de a doua încăpere, unde 
alte două siluete se ridicau să-l întâmpine. Aici era îng㬠
duit doar să compari Constantinopolul, ca oraş de reşe¬ 
dinţă, cu Londra şi, fireşte, ambasadorul declara că preferă 
Constantinopolul, iar gazdele declarau, fireşte, că preferă 
Londra, deşi nu o văzuseră niciodată. In încăperea urm㬠
toare, se discuta, oarecum în amănunt, starea sănătăţii re¬ 
gelui Carol şi cea a sultanului. în încăperea următoare se 
discuta, mai pe scurt, starea sănătăţii soţiei gazdei. Iar în 
următoarea încăpere, ambasadorul îşi elogia gazda pentru 
mobilierul său de bun-gust, iar gazda îl elogia pe amba¬ 
sador pentru veşmintele sale. în încăperea următoare se 
ofereau dulciuri, gazda se plângea că nu erau gustoase, iar 
ambasadorul le găsea delicioase. în cele din urmă, cere¬ 
monia se încheia cu câte o narghilea şi o cafea. Dar deşi 
gesturile fumatului şi ale sorbitului cafelei erau mimate la 
perfecţie, nu exista nici tutun în pipă, nici cafea în cană, 
căci dacă fumatul şi băutul ar fi fost reale, organismul 
uman n-ar fi putut rezista excesului. Deoarece, de îndată 
ce ambasadorul îşi încheia vizita, urma o alta similară. 
Exact cu acelaşi ceremonial, în exact aceeaşi ordine, care 
se repetau zilnic de şase, şapte ori, în locuinţele diverşilor 
înalţi demnitari, aşa încât ambasadorul se întorcea adeseori 
acasă seara, la ore târzii. Cu toate că Orlando se achita ad¬ 
mirabil de toate aceste îndatoriri şi n-ar fi negat nici un 
moment că vizitele sale constituiau, poate, partea cea mai 
importantă a misiunii diplomatice, totuşi, fără îndoială, se 
simţea obosit şi uneori cădea într-o asemenea stare de de¬ 
presie, încât prefera să-şi ia dejunul singur, cu câinii săi. 
Cu aceştia putea fi auzit discutând în limba lui. Şi se mai 
spune că, uneori, ieşea pe porţile reşedinţei noaptea, târziu, 
atât de bine deghizat, încât santinelele nu-1 recunoşteau. 
Şi se amesteca în gloata de pe Podul Galata, sau cutreiera 
prin bazare, ori se descălţa în pragul moscheilor şi se alătura 


120 


credincioşilor care se închinau. Odată, când s-a îmbolnăvit 
de friguri, ciobanii care-şi vindeau caprele la piaţă au 
povestit că au văzut un lord englez cocoţat în vârful mun¬ 
telui şi l-au auzit rugându-se Dumnezeului său. Se bănu¬ 
ieşte că era vorba chiar despre Orlando, iar rugăciunea era, 
fără îndoială, un poem recitat cu glas tare, pentru că e fapt 
ştiut că purta mereu asupra sa, în buzunarul de la pieptul 
mantalei, un manuscris zdrenţuit, iar servitorii care trăgeau 
cu urechea pe la uşi îl auzeau pe ambasador, când era sin¬ 
gur, intonând ceva, un fel de melopee ciudată. Doar din 
frânturi de felul ăsta ne străduim să închegăm descrierea 
vieţii şi a comportamentului lui Orlando din acei ani. 
Dăinuie până-n ziua de azi zvonuri, legende, anecdote 
orale, neautentificate, despre viaţa lui Orlando la Constan- 
tinopol - (am menţionat doar câteva dintre ele) care dove¬ 
desc că, acum, aflat în floarea vârstei, poseda forţa de a 
stârni imaginaţia şi de a se imprima în ochii oamenilor, 
forţă care se păstrează proaspătă în memorie, chiar când 
alte însuşiri mai durabile cad în uitare. Forţa aceasta e o 
misterioasă îmbinare între frumuseţe, nobleţe şi o calitate 
mai rară pe care am putea-o numi farmec; şi cu asta am 
spus totul. Saşa se exprimase cândva că un milion de lu¬ 
mânări ard în el, fără să-şi dea osteneala să aprindă măcar 
una. Se mişca graţios ca o căprioară, fără să se gândească o 
clipă la picioarele lui. Vorbea cu glasul său obişnuit, dar 
ecoul cuvintelor lui suna ca un gong de argint. Drept care 
zvonurile se ţeseau în jurul lui. Era adorat de femei dar şi 
de unii bărbaţi. Nu era necesar să se discute cu el sau m㬠
car să fie văzut; îi evocau imaginea cu uşurinţă, mai cu 
seamă intr-un decor romantic, sau în lumina asfinţitului; 
li se arăta în faţa ochilor silueta fină a unui gentilom în 
ciorapi de mătase. Şi avea aceeaşi puternică influenţă asu¬ 
pra celor săraci şi lipsiţi de educaţie, ca şi asupra celor bo¬ 
gaţi. Păstorii, ţiganii nomazi, cărăuşii cu măgari, toţi îl 


121 



cântau în baladele lor pe „Lordul englez care arunca sma¬ 
ralde în fântână"; neîndoielnic, se refereau la Orlando 
care, pare-se, cândva, într-un moment de furie sau de bui¬ 
măceală şi-ar fi smuls giuvaierurile şi le-ar fi aruncat într-o 
fântână; de unde au fost pescuite de un paj. Dar, după cum 
se ştie, această forţă romantică e, de cele mai multe ori, 
asociată cu o fire extrem de retrasă. Se pare că Orlando 
nu-şi făcuse prieteni. Din câte ştim, nu se ataşase de ni¬ 
meni. O anumită mare doamnă parcursese tot drumul din 
Londra ca să se găsească în preajma lui şi-l asediase cu 
atenţiile ei, dar Orlando şi-a văzut neobosit de îndatoririle 
diplomatice, cu atâta zel, încât nu trecuseră nici doi ani şi 
jumătate din misiunea lui de ambasador la Cornul de Aur, 
când regele Carol şi-a exprimat intenţia de a-i acorda cel 
mai înalt grad nobiliar. Invidioşii pretind că ar fi fost ini¬ 
ţiativa lui Nell Gwyn, în amintirea picioarelor lui, dar cum 
această doamnă nu-1 văzuse decât o singură dată, într-un 
moment când era ocupată să-l bombardeze cu alune pe re¬ 
gescul ei stăpân, e mai plauzibil că meritele, şi nu gambele 
lui Orlando i-au asigurat rangul de duce. 

Aici trebuie să facem o pauză, întrucât am ajuns la o 
cotitură de mare însemnătate în cariera lui Orlando. De¬ 
oarece conferirea înaltului rang a prilejuit un faimos şi, 
intr-adevăr, mult disputat incident, pe care va trebui să-l 
redăm croindu-ne drum printre hârtii arse şi fragmente de 
documente, atât cât ne va sta în putinţă. Ordinul Bath şi 
decretul de înnobilare au sosit cu o fregată comandată de 
sir Adrian Scroe, la sfârşitul marelui post al Ramadanului, 
iar Orlando a organizat cu acest prilej o sărbătorire mai 
grandioasă decât tot ce a cunoscut Constantinopolul până 
atunci, ca şi de atunci încoace. Era o noapte frumoasă; se 
adunase o mulţime uriaşă şi toate ferestrele ambasadei erau 
puternic luminate. Subliniem iar, nu cunoaştem detalii, 
pentru că incendiul a distrus toate probele, lăsându-ne la 


122 


dispoziţie doar nişte crâmpeie amăgitoare, în care cele mai 
importante chestiuni sunt îngropate în întuneric. Totuşi, 
din jurnalul lui John Fenner Briggs, un ofiţer naval en¬ 
glez, care s-a numărat printre oaspeţi, aflăm că au parti¬ 
cipat la festivitate reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, 
şi că lumea era înghesuită ca scrumbiile într-un butoi. 
Oaspeţii se îmbulzeau şi se îmbrânceau atât de neplăcut, 
încât Briggs s-a căţărat într-un arbore juda ca să vadă mai 
bine tot ce se întâmplă. Printre băştinaşi se răspândise 
zvonul (şi iată o dovadă în plus a forţei pe care o exercita 
Orlando asupra imaginaţiei oamenilor) că urma să se pe¬ 
treacă un soi de miracol. „Aşadar" scrie Briggs în jurnal, 
(dar şi manuscrisul lui e plin de găuri şi de arsuri, şi unele 
fraze sunt de-a dreptul ilizibile) „aşadar, când rachetele lu¬ 
minoase au început să se înalţe spre ceruri, am fost cu¬ 
prinşi de teama ca nu cumva băştinaşii să fie speriaţi... să 
se ivească urmări neplăcute... nişte doamne englezoaice 
aflate de faţă. Mărturisesc că am încleştat pumnalul. Din 
fericire", continuă Briggs în stilul lui cam dezlânat, „teme¬ 
rile noastre s-au dovedit neîntemeiate şi, urmărind reacţiile 
băştinaşilor... am ajuns la concluzia că această demonstraţie 
a măiestriei noastre în arta pirotehnică era preţioasă nu¬ 
mai pentru că impresiona populaţia... superioritatea bri¬ 
tanicilor. .. Intr-adevăr spectacolul era magnific, de nedescris. 
M-am pomenit că, pe de-o parte îi mulţumeam lui Dum¬ 
nezeu pentru că-mi îngăduie... şi-aş fi dorit ca şi sărmana 
mea mamă iubită... din ordinul ambasadorului, ferestrele 
lungi, care constituie o caracteristică impunătoare a arhi¬ 
tecturii orientale, ...deşi ignoranţi din multe puncte de 
vedere... erau larg deschise; şi înăuntru se putea zări un 
tablou vivant sau mai curând o scenă teatrală în care nişte 
doamne englezoaice şi nişte gentilomi... reprezentau o 
piesă cu măşti a unui... Nu puteam auzi cuvintele dar 
priveliştea atâtor compatrioţi de-ai mei, domni şi doamne, 


123 


îmbrăcaţi cu mare eleganţă şi distincţie..., m-a emoţionat 
la lacrimi, fapt de care nu mă ruşinez, deşi nu sunt în sta¬ 
re... observam cu mare atenţie uimitorul comportament 
al cunoscutei lady - care era de natură să atragă privirile 
tuturor şi să arunce o pată de ruşine asupra sexului femi¬ 
nin şi a ţării ei, când... din nefericire s-a rupt craca arbo¬ 
relui juda“. 

Locotenentul Briggs a căzut din copac, iar restul nota¬ 
ţiilor lui din jurnal cuprind doar expresia gratitudinii faţă 
de Providenţă (care ocupă o mare parte din jurnal) şi de¬ 
scrierea exactă a neplăcerilor provocate de căzătură. 

Din fericire, domnişoara Penelope Hartopp, fiica ge¬ 
neralului cu acelaşi nume, a asistat dinăuntru la întreaga 
ceremonie şi a redat mai departe descrierea, într-o scrisoare, 
foarte deteriorată la rândul ei, adresată unei prietene din 
Tunbridge Wells. Domnişoara Penelope nu-i cu nimic 
mai puţin exuberantă în aprecierile ei decât bravul nostru 
ofiţer. „Colosal", exclamă ea de zece ori pe aceeaşi pagină, 
„minunat... depăşeşte posibilităţile mele de a descrie... 
farfurii de aur... candelabre... servitori negri în pantaloni 
de catifea... piramide de gheaţă, ...fântâni de un... aspi- 
curi care reproduceau corăbiile Maiestăţii sale... lebede 
aranjate în formă de nuferi... păsări în colivii de aur... 
nobili înveşmântaţi în catifele purpurii... doamne cu dia¬ 
deme înalte de cel puţin doi metri, cutii muzicale... Dom¬ 
nul Peregrine mi-a declarat că arăt foarte drăguţ, ceea ce îţi 
spun numai ţie, draga mea, pentru că ştiu... O! Ce dor 
mi-era de voi toţi... întrecea tot ce-am văzut vreodată la 
Pantiles... oceane de băuturi... câţiva domni ameţiţi... 
Lady Betty de-o frumuseţe răpitoare... Biata Lady Bonham 
a făcut nefericita greşeală de a da să se aşeze fără să aibă un 
scaun sub fund... toţi domnii foarte galanţi... aş fi vrut 
de o mie de ori ca tu şi draga de Betty... Dar privirile tu¬ 
turor, astrul, centrul atenţiei,... aşa cum a recunoscut 


124 


toată lumea, pentru că nimeni nu putea fi atât de meschin 
încât să nege, era însuşi ambasadorul. Ce gambe! Ce chip! 
Ce maniere princiare! Dacă l-ai fi văzut cum şi-a făcut in¬ 
trarea în sală! Dacă l-ai fi văzut cum a ieşit din sală! Şi în 
expresia feţei lui persistă o notă interesantă care nu ştiu de 
ce îţi sugerează că a suferit. Se spune că din pricina unei 
femei. Ce monstru lipsit de inimă trebuie să fi fost! Cum 
a putut cineva din faimosul nostru sex slab să dea dovadă 
de asemenea cruzime? Ambasadorul e necăsătorit şi jum㬠
tate din doamnele de aici sunt îndrăgostite nebuneşte de 
el... Transmite mii şi mii de sărutări lui Tom, Gerry, 
Peter şi scumpei de Miau“ (probabil pisica). 

Din gazetele vremii, extragem următoarele: „Când 
orologiul a bătut ora douăsprezece, ambasadorul şi-a făcut 
apariţia în balconul central împodobit cu covoare de mare 
preţ. Şase turci din Garda de Corp imperială, fiecare din¬ 
tre ei înalt de peste doi metri, străjuiau în dreapta şi în 
stânga ambasadorului, ţinând în mâini torţe aprinse. La 
apariţia sa, rachetele luminoase au spintecat văzduhul, şi 
din mulţime s-au ridicat puternice aclamaţii, pe care am¬ 
basadorul le-a primit cu o adâncă plecăciune, rostind apoi 
câteva cuvinte de mulţumire în limba turcă, pe care, dato¬ 
rită dibăciei sale, o vorbeşte fluent. După care, a înaintat 
spre el sir Adrian Scrope, înveşmântat în uniforma com¬ 
pletă de amiral englez; ambasadorul s-a lăsat intr-un ge¬ 
nunchi; amiralul i-a trecut în jurul gâtului colanul celui 
mai înalt rang nobiliar, Ordinul Bath; după care i-a prins 
în piept Steaua; după aceea, un alt gentilom din corpul di¬ 
plomatic s-a apropiat cu măreţie, i-a aşezat pe umeri roba 
ducală şi i-a înmânat, pe o perniţă roşie, coroana ducală.“ 
în cele din urmă, cu o atitudine de o grandoare şi o 
graţie extraordinare, Orlando, după o nouă adâncă plec㬠
ciune, s-a ridicat trufaş în picioare, a luat coroniţa împle¬ 
tită din frunze de fragi de aur şi, cu un gest pe care nimeni 


125 


dintre cei de faţă nu-1 va uita vreodată, şi-a aşezat-o pe 
frunte. In acel moment s-au declanşat primele semne de 
turbulenţă. Fie că poporul se aşteptase la un miracol - unii 
spun că se prorocise o ploaie de aur care să cadă din cer - 
ceea ce nu s-a întâmplat - fie că acesta era semnalul pentru 
începerea atacului; nimeni nu pare să ştie; dar când co¬ 
roana a atins fruntea lui Orlando, s-a stârnit o zarvă cum¬ 
plită. Clopotele au început să dăngăne, strigătele stridente 
ale profeţilor acopereau larma mulţimii; numeroşi turci 
s-au prăbuşit şi şi-au lipit frunţile de ţărână; o uşă s-a des¬ 
chis brusc. Băştinaşii au năvălit în sala de ospeţe. Femeile 
ţipau; o anumită doamnă, îndrăgostită foc de Orlando, a 
înşfăcat un sfeşnic şi l-a trântit la pământ. Nimeni nu ştie 
ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi fost de faţă sir Adrian 
Scrope şi o companie de marinari englezi. Amiralul a or¬ 
donat să sune goarnele; pe dată, o sută de marinari englezi 
au luat poziţia de luptă; răscoala a fost înăbuşită şi, măcar 
pentru moment, lucrurile s-au potolit. 

Până aici, am păşit pe solul ferm, chiar dacă oarecum 
ciuntit, al adevărului confirmat. Dar nimeni nu ştie cu 
precizie ce s-a mai întâmplat în acea noapte. Din mărturiile 
santinelelor şi ale altora rezultă că ambasada s-ar fi golit de 
oaspeţi şi uşile s-au încuiat, ca de obicei, la două noaptea. 
Ambasadorul a fost văzut îndreptându-se spre camera lui, 
continuând să poarte însemnele rangului, şi apoi închizând 
uşa. Se pare chiar că a zăvorât-o, ceea ce nu-i stătea în fire. 
Alţii susţin că târziu, noaptea, au auzit în curtea de sub fe¬ 
reastra ambasadorului o muzică ţărănească, din cele cân¬ 
tate de păstori. O spălătoreasă, care n-avea somn pentru 
că o dureau dinţii, pretindea că văzuse ieşind pe balcon o 
siluetă bărbătească, înfăşurată într-o manta sau o haină de 
casă. Pe urmă, pretinde ea, a văzut o femeie foarte înfo¬ 
folită, care părea însă o ţărancă, venind sub balcon şi că- 
ţărându-se pe o frânghie lăsată în jos de bărbat. Pe urmă, 


126 


povestea spălătoreasă, cei doi s-au îmbrăţişat pătimaş, „ca 
nişte amanţi", şi au intrat împreună în casă, unde au tras 
draperiile, aşa încât nu s-a mai putut vedea nimic. 

A doua zi dimineaţă, ducele - căci aşa trebuie să-i spu¬ 
nem de acum înainte - a fost găsit de secretarii lui cufundat 
intr-un somn adânc, în mijlocul unui pat cu aşternutul 
foarte răvăşit. Camera era în dezordine, coroana ducală 
alunecase pe jos, iar mantia şi jartiera zăceau claie peste 
grămadă pe un scaun. Masa era încărcată cu teancuri de 
hârtii. La început nimeni nu a bănuit nimic, au crezut că-i 
vorba de o oboseală firească, după o zi grea. Dar la orele 
amiezii, când ducele continua să doarmă, a fost chemat un 
medic. I s-au aplicat aceleaşi remedii ca şi data trecută, 
adică prişniţe, urzici, furnici etc., dar fără nici un rezultat. 
Orlando continua să doarmă. Atunci secretarii şi-au spus 
că e de datoria lor să examineze hârtiile de pe masă. Multe 
dintre acestea erau mâzgălite cu versuri, în care se pome¬ 
nea frecvent de un stejar. Altele erau documente oficiale 
sau acte personale legate de proprietăţile din Anglia. Dar 
la urmă au dat peste un document de o extraordinară în¬ 
semnătate. Nici mai mult, nici mai puţin decât un certi¬ 
ficat de căsătorie, redactat, parafat, semnat de martori; o 
căsătorie între înălţimea Sa Orlando, cavaler al Ordinului 
Jartierei etc. etc. etc. şi Rosina Pepita 1 , dansatoare, din 
tată necunoscut dar bănuit de a fi la origine ţigan, mamă 
necunoscută, bănuită a fi precupeaţă de fier vechi în piaţa 
de pe Podul Galata. Secretarii s-au uitat, consternaţi, unul 
la celălalt. Şi Orlando continua să doarmă. îl vegheau zi şi 
noapte; dar, în afară de faptul că respira regulat şi obrajii 
aveau culoarea trandafirie obişnuită, nu dădea nici un 

1 Josefa Duran, renumită dansatoare spaniolă, al cărei nume de 
scenă era Pepita şi care a fost bunica intimei prietene a Virginiei 
Woolf, Vita Sackville-West, căreia îi este dedicată această carte. 


127 



semn de viaţă. Au folosit cele mai ingenioase metode şti¬ 
inţifice pentru a-1 trezi. 

în cea de a şaptea zi de transă (joi, 10 mai), s-a auzit 
prima împuşcătură din acea teribilă şi sângeroasă insurecţie, 
ale cărei prime simptome fuseseră detectate de locotenentul 
Briggs. Turcii s-au răsculat împotriva sultanului, au dat foc 
oraşului şi îşi împlântau sabia sau biciuiau la tălpi pe orice 
străin care le ieşea în cale. Puţini englezi au izbutit să eva¬ 
deze, dar, aşa cum era de aşteptat, domnii de la ambasada 
britanică au preferat să moară apărându-şi cutiile roşii sau, 
în cazuri extreme, înghiţind lanţuri întregi de chei decât să 
le lase să cadă în mâinile păgânilor. Răsculaţii au năvălit şi 
în camera lui Orlando, dar văzând că, după toate aparenţele, 
era mort, l-au lăsat în plata Domnului şi s-au mulţumit să 
fure coroana ducală şi mantia de cavaler al Jartierei. 

Şi acum suntem din nou învăluiţi în întuneric, un în¬ 
tuneric pe care l-am fi dorit însă mai adânc. Aproape că am 
dori să nu fi putut desluşi nimic în opacitatea lui. Am dori 
ca aici să fi putut lua pana şi să scriem cuvântul Finis, la ca¬ 
pătul acestei povestiri. Am fi dorit să-l scutim pe cititor de 
cele ce urmează şi să-i spunem limpede că Orlando a murit 
şi a fost îngropat. Dar, vai! Adevărul, Inocenţa şi Onestitatea, 
cei trei zei crunţi care veghează şi stau de pază lângă căli¬ 
mara biografului, strigă: NU! îşi duc goarnele de argint la 
gură şi cer într-o singură suflare: Adevărul! Apoi strigă din 
nou: Adevărul! şi suflând a treia oară într-o deplină con¬ 
cordanţă, cer în acord: Adevărul şi numai Adevărul! 

La care - Cerul fie lăudat că ne mai oferă un răgaz să ne 
tragem răsuflarea - uşile se deschid lin, de parcă le-a suflat 
adierea celui mai blând şi mai sacru zefir, şi pătrund înăun¬ 
tru trei siluete. Prima vine doamna Puritate, a cărei frunte e 
legată cu fâşii din cea mai albă lână de miel; are un păr de 
zăpadă suflată de vânt; şi în mână ţine o pană albă de gâscă 


128 


virgină. E urmată de doamna Castitate, care păşeşte mai 
trufaş, a cărei frunte se aseamănă cu o turlă aprinsă care 
arde, dar nu frige, ca o diademă din ţurţuri de gheaţă; ochii 
îi sunt stele pure, iar degetele ei, dacă te ating, îţi îngheaţă 
şi măduva din oase. Imediat în urma ei, pitindu-se parcă 
în umbra surorilor măreţe, vine doamna noastră Modestia, 
cea mai gingaşă şi mai frumoasă dintre cele trei, al cărei 
chip străluceşte domol, ca un corn de lună nouă, vulnera¬ 
bilă şi pe jumătate ascunsă printre nori. Fiecare dintre cele 
trei înaintează spre mijlocul camerei în care Orlando zace 
adormit; cu mişcări ademenitoare şi totodată autoritare; 
doamna Puritate a vorbit prima: 

— Eu sunt păzitoarea tânărului cerb adormit; zăpada 
îmi este dragă; şi luna când răsare; şi marea de argint. Cu 
vălurile mele acopăr ouăle de găină pătate şi scoicile de 
mare vărgate; acopăr viciul şi sărăcia. Vălul meu învăluie 
ce-i bolnăvicios sau întunecat sau îndoielnic. De aceea 
nu-mi vorbiţi, nu mă despuiaţi de văluri. Păzea! O, păzea! 

în clipa aceea goarnele se porniră: 

— Puritate, piei din faţa noastră! Şterge-o! 

După ea, a vorbit doamna Castitate: 

— Eu sunt cea a cărei atingere te îngheaţă şi a cărei pri¬ 
vire te preface în stană de piatră. Eu am frânat steaua care 
dansa şi valul care se rostogolea. Sălaşul meu e în creştetul 
Alpilor şi când păşesc, îmi scapără fulgere în păr; privirile 
mele îl ucid pe cel asupra căruia cad. Decât să-l las pe Or¬ 
lando să se trezească, mai bine îl îngheţ până-n măduva 
oaselor. Păzea! O, păzea! 

în clipa aceea goarnele se porniră: 

— Castitate, piei din faţa noastră Şterge-o! 

Şi atunci a vorbit doamna noastră, Modestia; dar cu un 
glas atât de firav, încât de-abia am putut-o auzi: 

— Eu sunt ceea ce oamenii numesc Modestie. Sunt 
virgină şi aşa voi rămâne mereu. Câmpurile rodnice şi 


129 


viile fertile nu-s pe placul meu. Belşugul mi se pare respin¬ 
gător şi, când merii înmuguresc sau vitele se prăsesc, fug, 
fug, fug; las mantia să-mi cadă. Părul îmi acoperă ochii. 
Nu văd. Păzea! O, păzea! 

Şi se porniră iarăşi goarnele: 

— Modestie, piei din faţa noastră! Şterge-o! 

Cu mişcări îndurerate şi cu vaiete, cele trei surori se 
prind de mână şi pornesc să danseze lent, învolburându-şi 
vălurile şi cântând: 

— Adevărule, nu ieşi din bârlogul tău urâcios. Ascun- 
de-te cât mai adânc, înspăimântătorule Adevăr! Fiindcă tu 
scoţi la iveală, în necruţătoarea lumină a soarelui, lucruri 
care ar fi mai bine să rămână necunoscute şi fapte care ar 
trebui să rămână neînfâptuite; tu dezvălui învelişul ruşinii, 
şi limpezeşti obscurul. Ascunde-te! Ascunde-te! Ascunde-te! 

In acest moment, surorile au dat să-l învăluie pe Or- 
lando în vălurile lor. Dar goarnele au răsunat puternic: 

— Adevărul şi numai Adevărul! 

Şi atunci surorile au încercat să astupe gura goarnelor 
cu vălurile lor, ca să le înăbuşe, dar în zadar, pentru că toate 
goarnele s-au pornit laolaltă. 

— Plecaţi, surori respingătoare! 

Surorile erau mâhnite şi se văitau la unison, continuând 
să se rotească şi să-şi fluture vălurile. 

— Nu a fost întotdeauna aşa! Dar acum bărbaţii nu ne 
mai doresc şi femeile ne detestă. Dispărem, dispărem! Eu 
(a grăit Puritatea) mă retrag în coteţul de găini. Eu (a grăit 
Castitatea) mă retrag în piscurile încă necălcate de picior 
omenesc din Surrey. Eu (a grăit Modestia) mă retrag în orice 
colţişor intim cu iederă, ascunsă după perdele. Pentru că 
acolo, şi nu aici (grăiesc ele, toate odată, luându-se de mână 
şi făcând gesturi de adio şi de amărăciune în direcţia patu¬ 
lui în care doarme Orlando), acolo s-au statornicit, în cuiburi 
tainice şi în culcuşuri moi, în birouri şi în judecătorii, cei 


130 


care ne iubesc şi ne onorează; fecioare şi oameni de afaceri, 
avocaţi şi medici, adică cei care interzic; care neagă; care se 
căciulesc servili fără să ştie de ce; care laudă fără să înţe¬ 
leagă; foarte numeroasele (Cerul fie lăudat) triburi de oa¬ 
meni respectabili: cei care preferă să nu vadă; care doresc să 
nu ştie; care îndrăgesc tenebrele; cei care ni se închină, şi 
pe bună dreptate, pentru că noi le-am adus avuţia, prospe¬ 
ritatea, confortul, bunăstarea. La ei ne întoarcem, şi pe voi 
vă părăsim. Veniţi, surioarelor, veniţi! Aici nu e loc de noi! 

Şi s-au retras în grabă, trăgându-şi vălurile pe cap, de 
parcă se fereau să privească ceva ce n-ar fi vrut să vadă; şi 
au închis uşa în urma lor. 

Deci am rămas acum singuri în încăpere, doar cu Or- 
lando cel adormit şi cu gorniştii. Aceştia, înşiruiţi în co¬ 
loană, mai suflă o dată din rărunchi: „ADEVĂRUL!" 

La care Orlando se deşteaptă. îşi întinde mădularele. 
Se ridică. Stă drept, în faţa noastră, complet gol; şi cum 
goarnele vuiesc „Adevărul! Adevărul! Adevărul!" n-avem 
încotro, trebuie să mărturisim: Orlando s-a trezit femeie. 

Sunetul goarnelor se mistuia şi Orlando stătea gol 
puşcă. Nici o făptură omenească, de la începutul lumii şi 
până acum, nu a putut arăta atât de desăvârşit. Se îmbinau 
în el forţa bărbătească şi graţia femeiască. în timp ce sta 
acolo, trâmbiţele de argint îşi prelungeau sunetele de parcă 
nu le venea să părăsească superba privelişte pe care ele o 
aduseseră la viaţă; iar Castitatea, Puritatea şi Modestia, 
îmboldite, desigur, de Curiozitate, trăgeau cu ochiul prin 
crăpătura uşii şi au încercat să arunce înăuntru spre silueta 
nudă ceva ca un prosop, care, din păcate, nu şi-a nimerit 
ţinta şi a căzut la o depărtare de câţiva centimetri. Orlando 
s-a contemplat din cap până-n picioare într-o oglindă 
înaltă, fără să dea vreun semn de tulburare, după care s-a 
dus, probabil, la baie. 


131 


Profităm de această pauză în povestire pentru a face 
unele constatări. Că Orlando s-a prefăcut într-o femeie nu 
încape nici o îndoială. Dar din toate celelalte puncte de 
vedere, a rămas exact cum fusese întotdeauna. In general, 
o schimbare de sex, deşi poate modifica viitorul, nu alte¬ 
rează câtuşi de puţin identitatea. Faţa îi rămăsese, după 
cum arată portretele, exact aceeaşi. Memoria lui - dar de 
acum înainte va trebui, respectând convenţiile, să spunem 
„ei“ în loc de „lui“ şi „ea“ în loc de „el“ - deci memoria ei 
trecea în revistă, fără să întâmpine vreun obstacol, toate 
întâmplările pe care le trăise în trecut. Poate că se înfiripa 
uneori o vagă împâclire, ca nişte stropi întunecaţi picaţi în 
heleşteul limpede al memoriei; unele lucruri păreau uşor 
aburite, dar asta era tot. Prefacerea părea să se fi produs 
fără dureri şi atât de radical, încât însuşi Orlando nu ma¬ 
nifesta nici o surpriză. Multe persoane preocupate de acest 
fapt şi susţinând că o schimbare de sex constituie un feno¬ 
men împotriva naturii, şi-au dat osteneala să dovedească: 
1) că Orlando fusese întotdeauna femeie, şi 2) că Orlando 
a rămas totuşi bărbat. N-au decât să hotărască biologii şi 
psihologii. Pentru noi e suficient să stabilim un fapt sim¬ 
plu: până la vârsta de treizeci de ani Orlando a fost bărbat; 
de la treizeci de ani a devenit femeie şi aşa a rămas. Alte 
condeie n-au decât să scrie despre sex şi sexualitate; noi ne 
scuturăm pe cât posibil de asemenea subiecte odioase. Şi 
deci Orlando s-a spălat şi s-a îmbrăcat în tunica şi şalvarii 
aceia turceşti care pot fi purtaţi şi de bărbaţi, şi de femei, 
şi apoi s-a simţit nevoită să chibzuiască la situaţia ei. O 
chestiune foarte precară şi stânjenitoare, aşa cum îşi poate 
da seama orice cititor care i-a urmărit povestea cu sim¬ 
patie. Tânără, nobilă, frumoasă, s-a pomenit într-o situaţie 
cum nu se poate mai delicată pentru o persoană de rang 
nobiliar. N-am putea s-o condamnăm dacă ar fi tras alarma, 
ar fi ţipat, ar fi leşinat. Dar Orlando nu a dat semne de 


132 


nervozitate. Toate acţiunile ei erau extrem de chibzuite şi 
ar fi putut intr-adevăr să ne ducă cu gândul la premeditare. 
In primul rând, a examinat cu atenţia hârtiile de pe masă; 
le-a luat pe cele aşternute cu versuri şi le-a ascuns în sân; 
pe urmă şi-a chemat ogarul care în toate aceste zile nu se 
dezlipise o clipă de patul lui, deşi era pe jumătate mort de 
foame; i-a dat de mâncare şi l-a pieptănat; după care şi-a 
vârât două pistoale la brâu; în cele din urmă, şi-a încins 
mijlocul cu câteva şiraguri de smaralde şi de perle orien¬ 
tale, din cele mai fine, care făcuseră parte din garderoba 
ambasadorului. Când a terminat cu toate acestea, s-a aple¬ 
cat pe fereastră, a fluierat încetişor şi a coborât scara şu¬ 
brezită şi pătată de sânge, presărată acum cu ghemotoace 
de hârtie scoase din coşurile de gunoi, tratate, depeşe, pe- 
ceţi, ceară de sigiliu etc.; a coborât în curte... Acolo, în 
umbra unui smochin uriaş, aştepta un ţigan bătrân călare 
pe un măgar. Ţinea de căpăstru alt măgar, pe care l-a în¬ 
călecat Orlando; şi astfel, însoţită doar de un câine deşirat, 
călărind pe un măgar, în tovărăşia unui ţigan, a părăsit 
Constantinopolul ambasadorul Marii Britanii la Curtea 
sultanului. 

Au mers călare câteva zile şi câteva nopţi şi au făcut faţă 
unor felurite aventuri, unele provocate de oameni, altele 
de natură; dar în toate avatarurile, Orlando a dat dovadă 
de curaj. După o săptămână, au ajuns la podişul Brussa, 
locul unde se instalase şatra de ţigani căreia i se alăturase 
Orlando. Adeseori privise din balconul ambasadei munţii 
aceia semeţi şi tânjise să fie printre ei; a te pomeni intr-un 
loc în care ai visat întotdeauna să te găseşti înseamnă mult 
material de reflecţie pentru o minte obişnuită să mediteze, 
în primele zile, însă, s-a simţit prea bine ca să-şi strice pl㬠
cerea cu gânditul. Bucuria de a nu mai trebui să semneze 
şi să sigileze documente, de a nu mai trebui să deseneze în¬ 
florituri la litere, de a nu mai trebui să facă vizite îi umplea 


133 


sufletul. Ţiganii se orientau după firul ierbii: când vitele o 
terminau, căutau alt loc de tabără. Orlando se spăla în 
râu - atunci când se spăla - şi nimeni nu-i mai aducea 
cutii roşii, albastre sau verzi; nu exista în şatră nici o cheie - 
ca să nu mai vorbim de o cheie de aur - cât despre „vizite“, 
nici nu se cunoştea acest cuvânt. Orlando mulgea caprele, 
aduna vreascuri, fura din când în când câte un ou de 
găină, dar de fiecare dată lăsa câte o monedă sau o perlă în 
locul oului; ducea vitele la păscut; culegea ciorchinii de 
struguri din vii; strivea boabele sub tălpi pentru must; bea 
apă din burdufuri de piele de oaie; şi, când îşi aducea 
aminte cum altădată la aceeaşi oră din zi mima că bea 
cafea şi că fumează dintr-o cană şi o narghilea goale, iz¬ 
bucnea în râs; îşi rupea câte un coltuc de pâine şi-l ruga pe 
bătrânul ţigan Rustum să-l lase să tragă un pufăit din pipa 
lui umplută cu bălegar de vacă. 

Ţiganii, cu care, evident, stabilise o legătură încă îna¬ 
inte de revoluţie, o considerau ca pe una de-a lor, ceea ce 
e supremul compliment pe care ţi-1 poate oferi un popor; 
iar părul ei negru şi tenul smead le dădea convingerea că 
se născuse printre ei şi fusese răpită în pruncie de către un 
duce englez care o dusese în ţara aceea barbară, unde oa¬ 
menii locuiesc în case pentru că sunt prea nevolnici şi bol¬ 
năvicioşi ca să trăiască în aer liber. De aceea, deşi le era 
inferioară din multe puncte de vedere, o ajutau cu dragă 
inimă să ajungă ca ei; o învăţau meşteşugurile lor, să facă 
brânză, să împletească coşuri, o iniţiau în arta furatului şi 
a şterpelitului de păsări, şi se pregăteau chiar s-o mărite cu 
unul de-ai lor. 

Dar Orlando contactase în Anglia unele deprinderi sau 
boli (vă las libertatea să decideţi care din cele două) care, 
pare-se, nu pot fi eradicate. Intr-o seară, când se adunaseră 
cu toţii în jurul unui foc de tabără, şi apusul soarelui 
învăpăia dealurile Thessaliei, Orlando a exclamat: 


134 


— Ce mâncare bună! (în limba ţigănească nu există 
cuvântul „frumos". Expresia folosită de ea e cea mai apro¬ 
piată ca sens.) 

Toţi tinerii şi femeile au izbucnit în hohote de râs. Auzi, 
cerul să fie bun de mâncat! Bătrânii însă, care cunoscuseră 
la viaţa lor mai mulţi străini, au devenit bănuitori. Obser¬ 
vaseră că, uneori, timp de ceasuri întregi, Orlando nu f㬠
cea altceva decât să privească în dreapta şi-n stânga; o 
găseau pe câte o coamă de deal, cu privirea pironită drept 
în faţa ei, fără să-i pese dacă turma de capre păştea sau se 
răzleţise. Bătrânii au început să o suspecteze că ar avea alte 
crezuri decât ale lor; bărbaţii şi femeile îşi spuneau că, pro¬ 
babil, căzuse în ghearele celui mai hapsân şi mai crud din¬ 
tre toţi zeii, şi anume Natura. Şi nu erau departe de 
adevăr. Boala asta englezească, dragostea de natură, era în¬ 
născută în ea, şi aici, unde natura era mult mai vastă şi mai 
dominantă decât în Anglia, pusese stăpânire pe ea, cu mai 
multă putere ca oricând. E o maladie bine cunoscută şi a 
fost prea frecvent descrisă ca să mai necesite încă o de¬ 
scriere, oricât de concisă. Orlando era înconjurată de munţi, 
de văi, de râuri. Se căţăra pe poteci, pribegea prin văi, visa 
pe malul apelor. Asemuia dealurile cu metereze, cu piep¬ 
tul porumbeilor, cu unduioasele coapse ale vacilor. Com¬ 
para florile cu emailul şi gazonul cu covoarele turceşti. 
Copacii erau nişte baborniţe zbârcite, oile erau bolovani 
cenuşii. Toate erau altceva. Când descoperea în vârf de 
munte un lac, era gata să se arunce în el, să caute înţelep¬ 
ciunea despre care gândea că se ascunde în fundul apelor 
şi, când de pe creasta muntelui desluşea, în depărtare, din¬ 
colo de Marea Marmara, plaiurile Greciei, (avea ochi ad¬ 
mirabili) i se nălucea că vede Acropole, traversat de vreo 
două benzi albe care, gândea ea, trebuie să fi fost Parte- 
nonul; îi creştea inima odată cu pupilele şi se ruga să poată 
împărtăşi măreţia dealurilor, să poată cunoaşte seninătatea 


135 


câmpiilor etc. etc. aşa cum se roagă toţi credincioşii. Pe 
urmă îşi cobora privirile, iar zambilele purpurii şi irişii li¬ 
liachii aproape îi aduceau lacrimi de extaz în ochi, în faţa 
mărinimiei şi splendorii naturii; şi, când îşi înălţa din nou 
privirile, vedea vulturul în zbor şi îşi imagina încântarea 
lui, care devenea şi a ei. Şi când se întorcea acasă, îmbr㬠
ţişa cu privirea fiecare stea, fiecare pisc, fiecare foc de ta¬ 
bără, de parc-ar fi fost semnale adresate doar ei; şi, în cele 
din urmă, când se culca pe rogojina din cortul ţiganilor, 
nu se putea abţine să exclame: „Ce mâncare bună! Ce 
mâncare bună!“ (E curios că, deşi făpturile umane au nişte 
mijloace de comunicare atât de imperfecte, încât nu pot 
spune decât „mâncare bună“ când ar voi să spună „fru¬ 
mos", şi viceversa, totuşi preferă să fie ridiculizate şi neîn¬ 
ţelese mai degrabă decât să-şi păstreze doar pentru ele 
experienţa trăită.) Toţi ţiganii tineri râdeau de ea. Dar 
Rustum el Sădi, bătrânul care o scosese din Constantinopol, 
călare pe măgar, nu rostea o vorbă. Bătrânul avea un nas 
ca un iatagan şi nişte obraji brăzdaţi şi scofâlciţi de parcă 
de veacuri fuseseră loviţi de o grindină de fier; era oacheş 
şi avea ochi ageri şi, în timp ce pufăia din narghilea, o 
cerceta cu luare aminte pe Orlando. îl muncea îndoiala că 
zeul ei era Natura. într-o zi a surprins-o cu ochii înlăcri¬ 
maţi. Văzând în acest lucru o pedeapsă a zeului ei, i-a de¬ 
clarat că nu e deloc mirat. Şi i-a arătat degetele mâinii lui 
stângi, stâlcite de degerături; i-a arătat piciorul lui drept, 
zdrobit de căderea unei stânci. Aşa ceva le făcea oamenilor 
zeul ei. Şi când ea i-a spus „Dar e atât de frumoasă!" folo¬ 
sind cuvântul englezesc, bătrânul a clătinat din cap, şi, 
când ea şi-a repetat cuvintele, bătrânul s-a mâniat. Şi-a dat 
seama că ea nu credea în ce credea el şi, oricât era de b㬠
trân şi de înţelept, a fost destul ca să-şi iasă din minţi. 

Această ciocnire de păreri a tulburat-o pe Orlando, 
care fusese perfect fericită până atunci. A început să-şi pună 


136 




întrebarea dacă Natura era frumoasă sau crudă, şi, în cazul 
ăsta, ce era frumuseţea; dacă era ceva ce aparţinea lucru¬ 
rilor sau era ceva ce exista în sine; şi de aici gândurile i-au 
alunecat la esenţa realităţii, şi de acolo la adevăr, care, la 
rândul lui, a condus-o la Iubire, Prietenie, Poezie (ca pe 
vremea orelor petrecute pe dealul de acasă), meditaţii care, 
din moment ce nu le putea împărtăşi nimănui, au făcut-o 
să tânjească, cum nu mai tânjise niciodată, după pană 
şi cerneală. 

— Ah! Dacă măcar aş putea să scriu! se lamenta Or- 
lando (pentru că nutrea ciudata convingere îngâmfată a 
celor care scriu, anume că ceea ce e scris e şi împărtăşit de 
alţii). Nu avea cerneală şi dispunea de prea puţină hârtie. 
Dar şi-a preparat singură cerneală din boabele de mure şi 
vin şi, găsind câteva margini albe şi spaţii goale în manu¬ 
scrisul Stejarului , a izbutit să descrie priveliştile într-o cali¬ 
grafie stenografică, compunând un poem lung, în versuri 
albe, şi să noteze un dialog concis cu ea însăşi despre Fru¬ 
mos şi Adevăr. Ceea ce a făcut-o să se simtă fericită cea¬ 
suri la rând. Dar ţiganii erau tot mai bănuitori. La 
început, au observat că era mai puţin entuziastă ca înainte 
când mulgea caprele şi făcea brânză; pe urmă au remarcat 
că adeseori şovăia când trebuia să dea un răspuns şi, odată, 
un ţigan tânăr, care dormea dus, s-a deşteptat speriat 
simţind că-1 privea fix. Uneori, un soi de stinghereală se 
răspândea prin întregul trib, care număra câteva zeci de 
maturi, bărbaţi şi femei. O stinghereală născută dintr-un 
simţ (şi simţurile lor erau foarte ascuţite, mult superioare 
vocabularului folosit) că tot ce făceau li se fărâma în 
mâini, ajungea cenuşă. Să zicem că o bătrână împletea un 
coş şi un băiat jupuia o oaie, cântând sau mormăind satis¬ 
făcuţi de munca lor; şi intra peste ei Orlando, care se 
trântea în faţa focului şi privea îndelung flăcările. Chiar 
dacă nu se uita la ei, cei doi simţeau că era de faţă cineva 


137 


care se îndoieşte (facem o traducere brută din limba ţig㬠
nească) , cineva care nu-şi face munca de dragul de a o face 
şi nu priveşte de dragul de a privi; cineva care nu crede 
nici în pielea de oaie, nici în împletirea coşului; cineva 
care vede altceva (şi se uitau îngrijoraţi de jur împrejurul 
cortului). Şi un simţământ vag şi neplăcut începea să pună 
stăpânire pe băiat şi pe bătrână. Papura li se rupea în mână; 
se tăiau la degete. Un val de furie le năvălea în suflet. Ar 
fi dorit ca Orlando să iasă din cort şi să nu se mai întoarcă 
niciodată. Şi totuşi recunoşteau că era o tânără veselă şi bi¬ 
nevoitoare, şi apoi cu o singură boabă din perlele ei pu¬ 
teau cumpăra o turmă de capre în Brussa. 

Treptat, Orlando a început să simtă că exista o deose¬ 
bire între ea şi ţigani, ceea ce o făcea uneori să ezite la gân¬ 
dul de a se mărita şi a se statornici printre ei. La început a 
încercat să justifice deosebirea prin faptul că ea se trăgea 
dintr-un neam cu vechime şi civilizat, pe când ţiganii erau 
un popor ignorant, nu mult mai înaintat decât sălbaticii. 
Intr-o seară, când i-au pus întrebări despre Anglia, Or¬ 
lando nu şi-a putut înfrâna mândria de a le vorbi despre 
casa în care s-a născut; despre faptul că avea trei sute 
şaizeci şi cinci de dormitoare, şi se găsea în posesia familiei 
ei de patru sau cinci sute de ani. Le-a povestit că strămoşii 
ei fuseseră conţi şi chiar duci. Cu acel prilej a observat iar 
că ţiganii păreau stânjeniţi, dar nu furioşi ca atunci când 
elogiase frumuseţile naturii. Acum se arătau politicoşi, dar 
oarecum jenaţi, asemenea persoanelor de rang nobil în 
faţa unui străin care le vorbeşte despre originea sa umilă şi 
de sărăcia în care s-a născut. Când a ieşit din cort, Rustum 
a venit după ea ca să-i spună că nu trebuie să se simtă 
prost pentru că tatăl ei a fost duce şi a posedat atâtea dor¬ 
mitoare şi toată mobila aceea despre care vorbise ea. A asi- 
gurat-o că nici unul dintre ţigani n-o să-şi schimbe 
părerea despre ea din cauza asta. Auzindu-1, Orlando a 


138 


fost cuprinsă de o ruşine cum nu mai simţise niciodată. 
Era limpede că Rustum şi ceilalţi ţigani considerau că o fa¬ 
milie veche de patru, cinci sute de ani e o nimica toată. 
Familiile lor aveau rădăcini împlântate cu două, trei mii 
de ani în urmă. Pentru ţiganii ai căror strămoşi construiseră 
piramidele din Egipt, cu veacuri înainte de naşterea lui 
Christos, genealogia neamurilor Howard şi Plantagenet 
nu era cu nimic mai bună sau mai proastă decât cea a unui 
oarecare Smith sau Jones, adică întru totul neglijabilă. Pe 
de altă parte, când şi un simplu păstor ţigan avea o genea¬ 
logie atât de impresionantă, nu exista nimic special, me¬ 
morabil sau dezirabil, în faptul că te-ai născut într-o familie 
cu oarecare vechime. Până şi vagabonzii şi cerşetorii se pu¬ 
teau lăuda cu originile lor. Pe urmă, deşi Rustum era prea 
politicos ca să spună lucrurilor pe nume, reieşea clar că ţi¬ 
ganii considerau că nu există ambiţie mai vulgară decât 
aceea de a avea sute de dormitoare (cei doi discutau pe o 
clină de deal; era noapte şi munţii îi încercuiau) când tot 
pământul poate fi al tău. Orlando înţelegea că, privit prin 
prisma ţiganilor, un duce nu e decât un profitor, un ban¬ 
dit care jefuise pământurile şi banii de la alţii care preţuiau 
tot asemenea lucruri lipsite de reală valoare, şi care nu s-a 
putut gândi să facă ceva mai bun cu banii decât să-şi cl㬠
dească trei sute şaizeci de dormitoare, când unul singur 
le-ar fi fost de-ajuns, sau când nici unul ar fi fost şi mai 
bun. Orlando nu putea să nege că străbunii ei acumulaseră 
pământ după pământ, case peste case, ranguri peste ran¬ 
guri; şi totuşi nici unul dintre ei nu fusese un sfânt sau un 
erou, sau vreun mare binefăcător pentru omenire. Nu se 
simţea în stare să-i aducă argumente (Rustum era prea 
gentleman ca să-i ceară răspunsuri, dar ea înţelegea); şi 
anume că orice om care ar proceda azi cum au procedat 
străbunii ei cu trei sau patru sute de ani în urmă, ar fi 


139 


condamnat - şi ar fi privit, chiar de cei din familia ei - ca 
un parvenit vulgar, un aventurier, un nouveau riche 1 . 

S-a străduit să răspundă argumentelor lui printr-o fa¬ 
miliară metodă ocolită, lăturalnică, arătând că viaţa ţiga¬ 
nilor e grosolană şi barbară, şi astfel, în scurt timp s-au 
întărâtat şi şi-au făcut sânge rău. Intr-adevăr, deosebirile 
de opinii sunt suficiente ca să provoace vărsări de sânge şi 
revoluţii. Oraşe întregi au fost devastate din pricini şi mai 
neînsemnate şi un milion de martiri s-au lăsat să fie arşi pe 
rug decât să cedeze o iotă din ideile în numele cărora com- 
băteau. Oamenii nu cunosc o pasiune mai arzătoare decât 
dorinţa de a-i face şi pe alţii să creadă în ce cred ei. Nimic 
nu atacă mai crunt rădăcina fericirii şi nu-1 înveninează 
mai aprig pe un om decât gândul că un altul dispreţuieşte 
ceea ce el preţuieşte. Whigs şi Tories. Partidul Liberal şi 
Partidul Laburist - de ce se luptă între ele dacă nu pentru 
propriul prestigiu? Nu dragostea de adevăr, ci ambiţia de 
preponderenţă întărâtă o provincie împotriva alteia şi de¬ 
termină o parohie să dorească prăbuşirea altei parohii. Fie¬ 
care om jinduieşte după satisfacţia sufletească şi după 
satisfacţia predominării, nu după triumful adevărului sau 
slăvirea virtuţilor - dar toate vorbele astea moralizatoare le 
aparţin şi trebuie lăsate istoricilor, pentru că sunt insipide 
ca apa stătută. 

— Trei sute şaizeci şi cinci de dormitoare să nu în¬ 
semne nimic pentru el! a oftat Orlando. 

— Auzi, să prefere un apus de soare unei turme de 
capre! a rostit ţiganul. 

Orlando nu mai ştia ce ar trebui să facă. Să-i părăsească 
pe ţigani şi să redevină ambasador era un gând de nesu¬ 
portat. Dar i se părea cu neputinţă şi să rămână acolo, 
unde nu avea nici cerneală, nici hârtie, unde nu exista nici 


1 Parvenit (fr.). 


140 



respect pentru cei din neamul Talbot şi nici admiraţie 
pentru o multitudine de dormitoare. Aşa stătea şi chibzuia, 
într-o dimineaţă senină, pe o coastă abruptă a muntelui 
unde păzea caprele. Şi atunci Natura, în care avea atâta în¬ 
credere, fie că i-a făcut o farsă, fie că a înfăptuit un miracol - 
în acest punct părerile devin atât de diferite, încât nu-i po¬ 
sibil să adopţi vreuna. Orlando privea dezolată coasta po- 
vârnită din faţa ei. Era miezul verii şi, dacă ar fi să găsim 
o comparaţie pentru peisajul care i se înfăţişa, nu ne-am 
putea gândi decât la un os uscat, la un schelet de oaie, la 
un craniu uriaş, care a fost ciugulit de o mie de vulturi. 
Era o căldură zăpuşitoare, şi smochinul firav sub care se 
adăpostise Orlando nu reuşea decât să proiecteze umbre 
de frunze de smochin pe burnuzul ei uşor. 

Şi deodată, pe muntele pleşuv din faţa ei, s-a ivit o 
umbră, deşi nu exista nimic care să arunce o umbră. Um¬ 
bra se aduna tot mai deasă şi, în scurt timp, a apărut o sco¬ 
bitură verde acolo unde nu fusese decât stâncă golaşă. Pe 
măsură ce Orlando o privea, scobitura se adâncea şi se lăr¬ 
gea, până ce a alcătuit un spaţiu vast, cât un parc, deschis 
în pântecele dealului. înăuntru se putea vedea o pajişte pe 
care unduia iarba; a mai putut desluşi ici-colo şi câte un 
stejar; ba chiar şi sturzi ţopăind printre copaci. Se mai 
vedeau şi căprioare sărind graţios de la o umbră la alta; ba 
auzea chiar şi zumzetul gâzelor, precum şi suspinul gingaş 
şi freamătul unei zile de vară în Anglia. După ce a privit, 
vrăjită, un lung răstimp, priveliştea s-a schimbat; au în¬ 
ceput să cadă fulgi şi întregul parc a fost acoperit cu zăpadă, 
umbre violete s-au întins în locul petelor de soare galbene. 
Şi-au făcut apariţia acum nişte care greoaie încărcate cu 
trunchiuri de copaci, despre care ştia că urmau să fie tăiate 
şi prefăcute în lemne de foc; şi în cele din urmă s-au con¬ 
turat şi acoperişurile, clopotniţele, turlele şi curţile pro¬ 
priului ei cămin. Ninsoarea cădea neîntrerupt şi ea auzea 


141 


foşnetul zăpezii care aluneca pe acoperiş şi bufnitura cu 
care se prăvălea pe pământ. Fumul se despletea dintr-o 
mie de coşuri. Totul i se arăta cu atâta claritate şi minu¬ 
ţiozitate, încât ondula şi o stăncuţă care scurma în zăpadă 
după viermişori. Şi pe urmă, încetul cu încetul, umbrele 
violete s-au întunecat şi s-au împreunat peste căsuţe, peste 
pajişti şi chiar peste casa cea mare. Totul a fost înghiţit de 
umbră. Nu a mai rămas nici urmă din scobitura ierboasă; 
peluzele verzi s-au retras lăsând în locul lor coasta pârlită 
a dealului, ciupită de o mie de vulturi care o lăsaseră go¬ 
laşă. Confruntată cu această privelişte, Orlando a izbucnit 
într-un plâns amarnic şi, întorcându-se cu paşi repezi în 
tabăra ţiganilor, i-a anunţat că trebuie să se îmbarce chiar 
a doua zi şi să se înapoieze în Anglia. 

A fost o iniţiativă norocoasă. Tinerii ţigani tocmai ti- 
cluiseră planul uciderii lui Orlando. Aşa cerea onoarea, 
afirmau, pentru că ea nu gândea ca ei. Totuşi le-ar fi părut 
rău să-i taie beregata, aşa că au primit cu bucurie vestea 
plecării ei. Norocul a făcut ca un vas comercial englezesc 
să fie pe punctul de plecare din golf, întorcându-se în An¬ 
glia, şi Orlando, desprinzând încă o perlă din colierul ei, 
a reuşit nu numai să-şi plătească drumul, ci să mai şi 
rămână cu ceva bani în pungă. I-ar fi plăcut să le dea banii 
în dar ţiganilor, însă ştia bine că ei dispreţuiesc avuţiile, 
aşa că s-a resemnat doar cu îmbrăţişările care, în ce o pri¬ 
vea pe ea, erau sincere. 


Capitolul 4 


Cu cele câteva guinee rămase din vânzarea celei de-a 
zecea perle din şiragul ei, Orlando şi-a cumpărat un set în¬ 
treg de rochii, după moda femeilor din acei ani, şi acum, 
înveşmântată într-o toaletă de englezoaică de rang înalt, 
stătea pe puntea vasului Enamoured Lady. E un lucru stra¬ 
niu, dar foarte adevărat că, până în acel moment, nu-şi f㬠
cuse probleme legate de sexul ei. Poate că şalvarii turceşti 
pe care-i purtase tot timpul o făcuseră să nu se gândească; 
şi apoi femeile ţigănci, făcând abstracţie de unele trăsături 
extrem de specifice, se deosebesc foarte puţin de bărbaţii 
ţigani. Oricum, numai după ce a simţit fustele încolă- 
cindu-i-se în jurul picioarelor, şi după ce căpitanul vapo¬ 
rului s-a oferit, cu o politeţe copleşitoare, să instaleze un 
cort pe punte special pentru ea, Orlando şi-a dat seama, 
cu un şoc, de avantajele şi dezavantajele implicate de si¬ 
tuaţia ei. Dar şocul nu a fost provocat de ceea ce ne-am fi 
aşteptat. Adică nu a fost pricinuit, pur şi simplu, de gân¬ 
dul la castitatea ei şi la mijloacele de a o prezerva. în îm¬ 
prejurări normale, o femeie tânără şi frumoasă, singură, ar 
fi fost preocupată numai de un asemenea gând; aceasta e 
piatra de temelie a edificiului speţei femeieşti; castitatea e 
giuvaierul lor cel mai de preţ; ornamentul de bază, pe 
care-1 ocrotesc până la isterie, şi dacă-1 pierd, îşi pierd şi 


143 


viaţa. Dar când timp de treizeci de ani ai fost bărbat, ba şi 
ambasador pe deasupra, când ai strâns o regină în braţe şi 
încă alte câteva doamne de rang mai puţin înalt - dacă 
zvonurile sunt adevărate -, când ai fost căsătorit cu o Ro- 
sina Pepita şi aşa mai departe, poate că şocul prin care 
treci în legătură cu asemenea lucru nu-i chiar atât de pu¬ 
ternic. In orice caz, şocul lui Orlando era de o natură 
foarte complexă, care nu poate fi explicată în două cu¬ 
vinte. De altfel nimeni nu a acuzat-o vreodată că ar fi fost 
unul din spiritele acelea superficiale care expediază proble¬ 
mele intr-un minut. I-a fost necesar întregul interval al c㬠
lătoriei ca să descifreze semnificaţia morală a acelui şoc; iar 
noi o vom urmări în acelaşi ritm. 

„Doamne", şi-a spus când şi-a revenit din şoc, întin- 
zându-se cât era de lungă sub cortul ei; „fără îndoială că e 
un mod de viaţă plăcut şi lenevos. Dar“, a continuat ea să 
gândească, scuturându-şi picioarele, „fustele astea sunt o 
adevărată belea în care ţi se încâlcesc călcâiele. Totuşi ma¬ 
terialul din care sunt confecţionate (brocart înflorat) e cel 
mai frumos din lume. Niciodată nu mi-am văzut pielea 
(se uita la mâna care i se odihnea pe genunchi) arătând 
atât de bine ca acum. Dar aş putea oare să sar peste bord 
şi să înot în nişte haine ca astea? Nu! Ar trebui deci să mă 
încred în bunăvoinţa protectoare a unui marinar. Şi oare 
am ceva împotrivă?" s-a întrebat şi, în acest punct, a dat 
peste primul nod din firul neted al meditaţiilor ei. Prânzul 
a fost servit înainte de a fi putut să dezlege nodul, dar l-a 
dezlegat comandantul vasului - căpitanul Nicholas Bene- 
dict Bartolus - un căpitan cu o înfăţişare foarte distinsă; 
l-a dezlegat oferindu-i o felie de friptură de vită: 

— Poate să fie şi un strop de grăsime, doamnă? a între- 
bat-o. Să vă tai felia cea mai subţire, ca unghia degetului 
dumneavoastră. 


144 


Un fior delicios a străbătut trupul lui Orlando la auzul 
acestor cuvinte. O legănau cântul păsărilor şi rostogolirea 
apelor. Ii evocaseră acea senzaţie de plăcere indescriptibilă 
pe care o încercase când o văzuse prima oară pe Saşa, în 
urmă cu sute şi sute de ani. Atunci el domina, acum era ea 
dominată. Cine cunoaşte cele mai intense clipe de extaz? 
Bărbatul sau femeia? Sau poate că amândoi la fel? Nu, şi-a 
spus ea, (mulţumindu-i căpitanului şi refuzându-1), cel 
mai plăcut lucru este să refuzi şi să-l vezi necăjindu-se. Mă 
rog, dacă el insista, până la urmă va accepta cea mai sub¬ 
ţire, cea mai infimă feliuţă din lume. Faza aceasta era cea 
mai plăcută din toate: să cedezi până la urmă şi să-l vezi 
zâmbind. Pentru că, şi-a spus ea când şi-a reluat culcuşul 
în cort şi şi-a continuat meditaţiile, nimic nu-i mai încân¬ 
tător decât să rezişti şi apoi să cedezi, să cedezi şi apoi să 
rezişti. Asta îţi inoculează în spirit o plăcere pe care nimic 
altceva nu ţi-o poate dărui. Aşadar, şi-a urmat gândurile, 
nu sunt sigură că, până la urmă, n-am să mă arunc peste 
bord, numai din plăcerea de a fi salvată de un marinar. 

(E necesar să ne aducem aminte că Orlando era ca un 
copil care intră în posesia unei grădini fermecate sau a 
unei minunate lăzi cu jucării; desigur că gândurile ei nu ar 
fi putut încolţi în mintea unor femei mature, care au avut 
parte toată viaţa de asemenea plăceri.) 

„Dar cum le spuneam noi, tinerii aflaţi la bordul cor㬠
biei Mărie Rose , femeilor care se aruncau în mare din pl㬠
cerea de a fi salvate de marinari? Aveam noi un nume pentru 
ele. Ah! Mi-am amintit...“ (Dar noi aici trebuie să omi¬ 
tem acest cuvânt; e extrem de jignitor la adresa femeilor şi 
total nepotrivit pe buzele unei lady.) „Doamne! Doamne! “ 
a strigat Orlando încheindu-şi meditaţiile, „oare trebuie să 
încep să respect părerile sexului opus, oricât de monstruoase 
mi se par? Dacă port fuste, dacă nu pot să înot, dacă tre¬ 
buie să fiu salvată de un marinar, Dumnezeule! Trebuie 


145 


s-o fac!“ Şi la aceste gânduri a cuprins-o mâhnirea. Avea o 
fire candidă şi nu accepta echivocurile, astfel încât o irita 
faptul că era nevoită să mintă. Minciuna i se părea o cale 
ocolită de a obţine ceva. Şi totuşi, a continuat ea să gân¬ 
dească, brocarturile înflorate, plăcerea de a fi salvată de un 
marinar, dacă toate acestea puteau fi dobândite numai pe 
căi ocolite, atunci pe căi ocolite va trebui să păşească; pro¬ 
babil că da. Şi-a adus aminte cum, în tinereţea ei de băr¬ 
bat, susţinuse că femeia trebuie să fie supusă, castă, parfumată 
şi superb înveşmântată. Şi acum, îşi spunea, va trebui să 
răscumpăr toate aceste idei cu propria mea persoană, pen¬ 
tru că, (judecând după scurta mea experienţă în cadrul 
acestui sex) femeile nu sunt, din fire, supuse, caste, parfu¬ 
mate şi superb înveşmântate. Aceste graţioase însuşiri - Iară 
de care n-ar putea gusta nici una dintre bucuriile vieţii - nu 
pot fi dobândite decât printr-o disciplină extrem de plic¬ 
ticoasă. Trebuie să-ţi coafezi părul, şi numai asta o să-mi 
ia o oră din dimineaţă, trebuie să te studiezi în oglindă, şi 
asta o să-mi ia o altă oră; pe urmă legatul şireturilor la cor¬ 
set, spălatul şi pudratul, schimbatul de la mătase la dantelă, 
şi de la dantelă la brocart; şi obligaţia de a rămâne castă în 
tot lungul anului... Aici a bătut nervoasă din picior, dez- 
golindu-şi câţiva centimetri din gleznă. Un marinar coco¬ 
ţat pe catarg, care în momentul acela a privit din întâmplare 
în jos, a tresărit atât de violent, încât i-a alunecat piciorul 
şi a scăpat ca prin urechile acului de o căzătură. „Dacă pri¬ 
veliştea gleznei mele poate să pricinuiască moartea unui 
om de treabă, care, fără îndoială, are o soţie şi o familie de 
întreţinut' 1 , şi-a spus Orlando, „e clar că, din cel mai ele¬ 
mentar simţ de omenie, trebuie să-mi ţin gleznele acoperite". 
Da, picioarele constituiau una dintre cele mai atrăgătoare 
trăsături ale ei. Şi şi-a spus că am ajuns la un stadiu cât se 
poate de ciudat, dacă o femeie trebuie să-şi ascundă tot ce 
are mai frumos, ca nu cumva un marinar să cadă din vârful 


146 


catargului. „Fir-ar al naibii să fie!" a exclamat, dându-şi 
seama pentru prima dată că, în împrejurări normale, ar fi 
învăţat de mic copil sacrele responsabilităţi ale unei femei. 
„Şi asta-i ultima oară când mai pot să înjur“, şi-a spus, 
„înainte de a pune piciorul pe pământ englezesc. Şi nu voi 
mai putea niciodată să crăp capul unui om; sau să-i spun 
verde în faţă că-i mincinos; sau să-mi scot sabia şi s-o îm¬ 
plânt în el; sau să mă răsfăţ cu cei de un rang cu mine; sau 
să port o coroană; sau să iau parte la o procesiune; sau să 
condamn un om la moarte; sau să conduc o oaste; sau să 
mă fudulesc în Whitehall călare pe un cal de luptă; să-mi 
agăţ în piept şaptezeci şi două de medalii. Tot ce o să pot 
face, când o să pun piciorul pe pământ englezesc, va fi să 
torn ceaiul în ceşti şi să-i întreb pe domnii şi stăpânii mei 
cum le place. «Doriţi zahăr? Un strop de lapte?»" Şi tot ru¬ 
megând asemenea gânduri, a constatat, oripilată, ce părere 
proastă începe să-şi formeze despre celălalt sex, sexul tare, 
căruia până de curând fusese atât de mândră să-i aparţină. 
Să cazi de pe un catarg pentru că ai zărit gleznele unei 
femei; să te împopoţonezi ca o paiaţă şi să te fâţâi pe străzi, 
ca femeile să-ţi cânte osanale; să-i interzici unei femei să 
înveţe, ca nu cumva alţii să râdă de tine; să fii sclavul unei 
fetişcane în jupon; şi totuşi să te împieptoşezi de parc-ai fi 
creatorul universului; Doamne, ce ne mai înnebunesc fe¬ 
meile, şi ce nebune suntem noi! Aici, din cauza unei am¬ 
biguităţi a termenilor, s-ar părea că denigra în aceeaşi măsură 
ambele sexe, ca şi cum ea nu ar fi aparţinut nici unuia, nici 
altuia; şi, într-adevăr, în acele momente părea să oscileze 
între a fi bărbat şi a fi femeie; cunoştea tainele şi împăr¬ 
tăşea slăbiciunile ambelor sexe. Se găsea într-o stare de 
spirit derutantă şi năucitoare. Consolarea ignoranţei îi era 
cu desăvârşire oprită. Era ca o pană purtată de vânt. Şi 
nu-i de mirare, punând faţă-n faţă cele două sexe, şi des¬ 
coperind când la unul, când la celălalt cele mai deplorabile 


147 


slăbiciuni, nu mai ştia nici ea căruia din ele îi aparţine, - 
aşadar e de înţeles că-i venea să strige că ar dori să se în¬ 
toarcă în Turcia şi să reintre în tabăra ţiganilor, când an¬ 
cora căzu cu un puternic plescăit în apă; velele se lăsară în 
jos pe punte, şi Orlando a văzut (atât de cufundată fusese 
în gândurile ei, încât de câteva zile nu mai văzuse nimic) 
că nava fusese ancorată pe coasta Italiei. Pe dată, căpitanul 
a trimis pe cineva să o întrebe dacă-i face onoarea să-l în¬ 
soţească într-o şalupă, să viziteze ţărmul. 

A doua zi de dimineaţă, când s-a întors din această es¬ 
capadă, s-a întins din nou pe culcuşul ei din cort, şi şi-a 
strâns cu mare grijă fustele în jurul gleznelor. 

„Neştiutoare şi slabe cum suntem noi“, şi-a reluat ea 
meditaţiile din punctul unde le întrerupsese cu o zi în 
urmă, „şi înarmaţi cu toate armele dure cum sunt ei, în 
timp ce se străduie să ne oprească pe noi până şi de la cu¬ 
noaşterea alfabetului" (şi din aceste cuvinte deducem clar 
că peste noapte se petrecuse ceva care o făcuse să încline 
acum spre sexul feminin, pentru că gândea mai mult ca o 
femeie decât ca un bărbat şi cu o doză de satisfacţie) „to¬ 
tuşi ei sunt aceia care cad de pe un catarg." Aici a căscat 
cât o ţinea gura şi apoi a adormit. Când s-a trezit, corabia, 
împinsă de o briză prielnică, plutea atât de aproape de 
coastă, încât oraşele sădite pe muchea ţărmului păreau 
gata să cadă în apă, oprite doar de câte o stâncă viguroasă 
sau de rădăcinile încolăcite ale câte unui măslin străvechi. 
Mireasma de portocale se răspândea dintr-un milion de 
pomi încărcaţi cu fructe şi ajungea până la ea pe punte. 
Un cârd de delfini albaştri săreau din când în când pe lângă 
vas, legănându-şi cozile în aer. Orlando şi-a întins braţele 
(învăţase că braţele nu au acelaşi efect fatal ca picioarele) 
şi i-a mulţumit cerului că nu trebuia să se împăuneze prin 
Whitehall călare pe un cal de luptă, şi nici să condamne 
un om la moarte. „E mai bine să ai parte de slăbiciune şi 


148 


de ignoranţă, căci astea sunt veşmintele femeii; e mai bine 
să laşi reglementările şi disciplina societăţii în sarcina al¬ 
tora; e mai bine să nu cunoşti ambiţiile războinice şi setea 
de putere şi toate celelalte năzuinţe bărbăteşti, dacă aşa te 
poţi bucura de cele mai minunate delectări ale spiritului 
omenesc, adică" - a rostit ea cu glas tare, cum obişnuia când 
era adânc mişcată - „să guşti contemplaţia, solitudinea, iu¬ 
birea. Slavă Domnului că sunt femeie", a strigat şi era gata 
să alunece în acea stare de ţicneală extrem de deprimantă 
şi la femei, şi la bărbaţi, anume orgoliul sexului căruia îi 
aparţine, când i-a revenit în minte cuvântul acela singular 
care, deşi noi ne-am „străduit să-l punem la locul lui, s-a 
strecurat totuşi la sfârşitul ultimei ei fraze: Iubire. Iubire?" 
a repetat Orlando. Şi, brusc - atât e de impetuos acest cu¬ 
vânt - iubirea a îmbrăcat o formă omenească - într-atât e de 
îngâmfat. In timp ce alte gânduri se mulţumesc să rămână 
într-o formă abstractă, acesta din urmă nu se lasă până nu 
capătă carne şi sânge, o mantie sau un jupon, pantaloni şi 
o tunică. Şi cum toate iubirile lui Orlando fuseseră femei, 
acum, datorită condamnabilei încetineli cu care fiinţa umană 
se adaptează la convenţii, deşi Orlando era femeie, iubirea 
ei se întruchipa tot într-o femeie: şi conştiinţa faptului că 
erau de acelaşi sex nu avea alt efect decât să înteţească şi să 
adâncească sentimentele pe care le trăise ca bărbat. Pentru 
că acum îi deveniseră clare o mie de aluzii şi de mistere 
care în trecut zăcuseră în întuneric. Acum, tenebrele care 
despart cele două sexe şi în a căror umbră mişună o puz¬ 
derie de impurităţi se risipiseră şi, dacă exista ceva în spu¬ 
sele poetului despre adevăr şi frumos, iubirea lui Orlando 
câştiga în frumuseţe ceea ce pierduse în falsitate. în sfârşit, 
acum o înţelegea pe Saşa aşa cum fusese şi, în ardoarea acestei 
descoperiri şi în recunoaşterea comorilor care îi erau dez¬ 
văluite, Orlando era atât de absorbită şi de transportată, 


149 


încât a fost zguduită ca de o lovitură de tun în ureche când 
o voce de bărbat i-a şoptit: 

— îmi permiteţi, doamnă? şi o mână bărbătească a 
ajutat-o să se ridice în picioare; şi nişte degete bărbăteşti, 
dintre care cel mijlociu era tatuat cu o corabie cu trei ca¬ 
targe, i-au indicat orizontul. Faleza Angliei, doamnă, i-a 
spus căpitanul şi mâna care-i indicase orizontul s-a înălţat 
intr-un salut. 

Orlando a trecut acum prin al doilea şoc, mai violent 
decât primul. 

— Isuse Christoase! a strigat. 

Din fericire, priveliştea ţării ei natale, după o atât de 
lungă absenţă, îi scuza şi tresărirea puternică, şi exclamaţia; 
altminteri ar fi fost foarte dificil să-i explice căpitanului 
Bartolus emoţiile sfâşietoare şi contradictorii care clocoteau 
în ea. Cum să-i spună că ea, care tremura acum la braţul 
lui, a fost duce şi ambasador? Cum să-i explice că ea, care 
era înfăşurată în falduri de brocart ca un crin în teacă, rete¬ 
zase capete, se dezmăţase cu femei uşoare printre sacii cu 
comori de pradă în calele corăbiilor de piraţi sau în nopţile 
de vară când lalelele erau în floare şi albinele bâzâiau prin 
Wapping Old Stairs? Nici ei înseşi nu-şi putea justifica 
şocul puternic prin care a trecut când ferma mână dreaptă 
a căpitanului i-a arătat stâncile Insulelor Britanice. 

„Să refuzi apoi să cedezi", a murmurat ea, „ce minunat 
e să urmăreşti, apoi să cucereşti; ce sublim e să percepi, 
apoi să meditezi". Nici unul dintre aceste cuvinte astfel 
împreunate nu i s-a părut deplasat; totuşi, pe măsură ce 
ţărmul stâncos se apropia, a început să se simtă vinovată, 
dezonorată, maculată, ceea ce era ciudat pentru cineva 
care niciodată nu nutrise asemenea gânduri. Aproape, tot 
mai aproape pluteau, până când culegătorii de anason de 
mare, agăţaţi la jumătate din înălţimea stâncilor, au putut 
fi desluşiţi cu ochiul liber. Privindu-i, Orlando a simţit 


150 


cum o străbate, în sus şi în jos, ca o fantomă care într-o 
clipă avea să-şi adune fustele în jur şi să se facă nevăzută, 
Saşa cea pierdută, Saşa cea din amintire, a cărei realitate şi-o 
dovedise de curând, în chip atât de surprinzător, - Saşa 
care, simţea ea, îşi bătea joc şi îi maimuţărea pe culegătorii 
de anason, schimonosindu-se şi adresându-le tot felul de 
gesturi obscene, şi când marinarii au început să intoneze 
bâiguit „Adio şi la revedere, doamne din Spania“, cuvintele 
au avut ecou în inima întristată a lui Orlando şi a simţit 
că, deşi debarcarea însemna confort, însemna opulenţă, 
însemna continuitate şi rang (pentru că, fără îndoială, o să 
pună ea mâna pe vreun prinţ nobil şi o să domnească, în 
chip de prinţesă consoartă, peste jumătate din Yorkshire), 
totuşi, dacă asta însemna acceptarea convenţiilor, dacă în¬ 
semna sclavie, dacă însemna înşelăciune, dacă însemna să 
renunţe la iubire, să fie legată de mâini şi de picioare, şi 
să-şi ţină gura, atunci ar fi fost gata să se întoarcă pe loc, 
cu aceeaşi corabie, îndărăt la ţigani. în iureşul acestor gân¬ 
duri, a răsărit deodată, ca o cupolă de marmură albă, 
netedă, ceva care, fie că era realitate, fie nălucire, i-a impre¬ 
sionat atât de puternic imaginaţia înfierbântată, încât s-a 
concentrat asupra vedeniei, aşa cum urmăreşti un roi de 
libelule tremurătoare, care aterizează, cu vizibilă satisfacţie, 
pe clopotul de sticlă care adăposteşte o plantă gingaşă. 
Dar forma acestei bolţi îi evoca, printr-un hazard al fan¬ 
teziei, acea efigie timpurie, persistentă, omul cu frunte 
înaltă din camera lui Stewkley, omul care stătea la o masă 
scriind sau mai curând privind, dar nu la ea, pentru că se 
pare că nici nu o zărise, aşa cum era gătită cu toate fine¬ 
ţurile ei, deşi trebuie să fi fost, lucru pe care nu-1 putea nega, 
un băiat încântător; şi de câte ori se gândea la omul acela, 
gândul arunca în jur, precum luna care se oglindeşte în 
ape tulburate, o pânză de linişte argintie. De astă dată, mâna 
ei s-a îndreptat spre sân (cealaltă mână era încă prizonieră 


151 


sub braţul căpitanului), locul care adăpostea în siguranţă 
poemul ei. S-ar fi zis că era vorba de un talisman pe care-1 
ţinea acolo. Confuzia care o răscolise cu privire la sexul c㬠
ruia îi aparţinea şi ce semnificaţie avea, se domolise; acum 
se gândea numai la gloriile poeziei; măreţele versuri ale lui 
Marlowe, Shakespeare, Ben Johnson, Milton au început 
să-i răsune şi să i se reverbereze în minte, de parcă un cio¬ 
cănel de aur ar fi lovit un clopot de aur, în turnul cate¬ 
dralei din imaginaţia ei. în realitate, domul de marmură 
pe care ochii ei îl desluşiseră atât de vag încât i-a sugerat o 
frunte de poet şi i-a stârnit o avalanşă de idei învălmăşite, 
nu era o închipuire, ci o realitate; şi pe măsură ce corabia 
înainta acum pe Tamisa, împinsă de aceeaşi briză prielnică, 
imaginea părelnică, cu toate asociaţiile pe care le iscase, 
făcea loc adevărului, şi se contura, nici mai mult nici mai 
puţin, ca o cupolă a unei ample catedrale, înconjurată de 
o dantelărie de turle albe. 

— Catedrala St. Paul, a lămurit-o căpitanul Bartolus, 
care stătea lângă ea. Iată şi Turnul Londrei, a continuat el. 
Spitalul Greenwich, ridicat în memoria reginei Mary, de 
către soţul acesteia, Maiesatea sa, răposatul William al 
Treilea; Westminster Abbey - Parlamentul. Pe măsură ce 
vorbea, fiecare dintre măreţele edificii se impunea privirii. 
Era o frumoasă dimineaţă de septembrie. O miriadă de 
mici ambarcaţiuni împestriţau râul de la un mal la celălalt. 
Rareori i s-a înfăţişat unui călător care se întorcea acasă un 
spectacol mai vesel sau mai interesant. Orlando stătea 
aplecată peste provă, absorbită şi uimită. De multă vreme 
încoace, ochii ei se obişnuiseră doar cu sălbatici şi cu na¬ 
tura pură, aşa încât splendorile acestea urbane o fermecau. 
Deci asta era catedrala St. Paul pe care o construise dom¬ 
nul Wren câtă vreme lipsise ea. Şi în apropiere, o coamă 
de păr auriu izbucnea dintr-o coloană. Căpitanul Bartolus, 
aflat lângă ea, a informat-o că acesta era Monumentul: 


152 


avusese loc o cumplită molimă şi un incendiu. Fără voia 
ei, Orlando a simţit că ochii i s-au umplut de lacrimi pe 
care nu le putea stăvili; dar amintindu-şi că unei femeri îi 
stă bine să plângă, le-a lăsat să-i şiroiască. Aici, în locul 
ăsta unde acum săltau valurile, se aflase pavilionul regal. 
Aici o văzuse prima oară pe Saşa. Pe undeva pe aici, ceva 
mai încolo (şi-a aruncat privirile în largul apelor scânteie¬ 
toare) zăcuse negustoreasa îngheţată, cu merele ei în poală. 
Tot fastul şi toată decăderea se mistuiseră. Se mistuise şi 
noaptea de beznă, potopul monstruos, violentele valuri de 
inundaţie. Acolo unde se rotiseră şi se învârtejiseră frânturi 
de gheţari gălbui, de vârful cărora se cramponau nenorociţi 
împietriţi de panică, plutea acum un şir de lebede, trufaşe, 
unduioase, superbe. Londra se transformase cu totul de 
când nu o mai văzuse. Pe vremuri fusese o îngrămădeală 
de case scunde, negre, ca nişte roiuri de gândaci, îşi amin¬ 
tea ea. Şi căpăţânile rebelilor care rânjeau înfipte în parii 
din Temple Bar. Şi pavajele din pietre, mirosind a varză şi 
a murdărie. Acum, când vasul a plutit pe lângă Wapping, 
a zărit străzi şi pieţe largi şi drepte. Trăsuri impozante, 
trase de perechi de cai bine hrăniţi, aşteptau la uşile unor 
case ale căror geamuri din sticlă plumbuită şi mânere bine 
lustruite vorbeau despre bunăstarea şi modesta demnitate 
a celor care le locuiau. Doamne îmbrăcate în mătăsuri în¬ 
florate (Orlando şi-a dus la ochi binoclul căpitanului) se 
plimbau pe trotuare înălţate deasupra carosabilului. Bărbaţi 
înveşmântaţi în vestoane brodate prizau tutun pe la colţuri 
de stradă, sub felinare. A mai văzut o întreagă varietate de 
firme pictate, care se clătinau în briză, şi din imaginile re¬ 
prezentate putea să-şi dea seama pe dată care erau dughene 
de tabac, de tutun de prizat, de mătăsuri, prăvălii de arti¬ 
cole din aur, de argintărie, de mănuşi, de parfumuri, şi de o 
droaie de alte obiecte. Şi când vasul s-a apropiat de locul 
de ancorare de lângă Podul Londrei, n-a putut face altceva 


153 


decât să arunce o privire la vitrinele cafenelelor, pe ale 
căror terase, întrucât vremea era frumoasă, se lăfăia un 
mare număr de cetăţeni, având în faţă farfurii de por¬ 
ţelan şi pipe alături, în timp ce unul dintre ei citea cu 
glas tare de pe o fiţuică cu ştiri, întrerupt mereu de r⬠
setele sau comentariile celorlalţi. Acestea să fi fost taver¬ 
nele, şi clienţii să fi fost oameni de spirit, să fi fost poeţi? 
L-a întrebat pe căpitanul Bartolus care, îndatoritor, a in¬ 
format-o că dacă întoarce puţin capul spre stânga, în di¬ 
recţia indicată de degetul lui arătător, tocmai treceau 
prin faţa Cocotierului - da, aici era - şi ar putea să-l z㬠
rească pe domnul Addison, luându-şi cafeaua; şi ceilalţi 
doi domni acolo, doamnă, în dreapta felinarului, sunt 
domnii Dryden şi Pope 1 . 

— Nişte neisprăviţi, a adăugat căpitanul, referindu-se 
la faptul că erau papistaşi, cu toate astea oameni de talent, 
a subliniat el, grăbindu-se să se ducă la pupă, pentru a su¬ 
praveghea manevrele de acostare. 

— Addison, Dryden, Pope, a repetat Orlando ca şi cum 
numele făceau parte dintr-o vrajă. 

Dar preţ de o clipă a revăzut munţii semeţi care încer- 
cuiau Brussa; şi în momentul următor a pus piciorul pe 
pământul ei natal. 

Acum însă Orlando avea să înveţe cât de puţin valo¬ 
rează cele mai vibrante şi năvalnice emoţii în faţa fermităţii 
de oţel a legii; cu cât e mai dură legea decât pietrele din 
Podul Londrei; cu cât e mai severă decât gura unui tun. 
De îndată ce s-a întors în casa ei din Blackfriars, i s-a adus 
la cunoştinţă de către o echipă de curieri din Bow Street 


1 Căpitanul s-a înşelat, probabil, după cum ne indică toate re¬ 
ferinţele din istoriile literare; dar cum greşeala lui era pornită din 
bunăvoinţă, să i-o trecem cu vederea (n. a.). 


154 



şi de către nişte trimişi ai Curţii de Judecată, cu mutre 
grave, că era implicată în trei procese serioase, întrucât în 
absenţa ei fusese dată în judecată, precum şi într-o droaie 
de litigii minore, unele fiind consecinţe ale proceselor, 
altele depinzând de ele. Acuzaţiile cele mai importante 
care i se aduceau erau: 1) întrucât decedase, nu putea să 
mai deţină nici o proprietate; 2) era femeie, ceea ce ducea 
la aceeaşi urmare; 3) întrucât era un duce englez care se 
căsătorise cu o anume Roşită Pepita, o dansatoare; căs㬠
torie din care rezultaseră trei fii care declaraseră că tatăl lor 
murise şi revendicau acum toate proprietăţile lui, în cali¬ 
tate de moştenitori. Asemenea acuzaţii grave cer, desigur, 
timp şi bani pentru a fi rezolvate. Până la declararea sen¬ 
tinţei, toate proprietăţile lui trecuseră în custodia statului 
şi titlurile îi fuseseră suspendate. Aşadar, Orlando se găsea 
într-o situaţie foarte ambiguă, neexistând certitudinea dacă 
era vie sau moartă, bărbat sau femeie, duce sau un ano¬ 
nim. Drept care a plecat la conacul ei de la ţară, ca să aş¬ 
tepte acolo hotărârea judecătorească; i s-a dat o învoire 
legală să locuiască acolo, dar incognito sau incognita, după 
cum avea să fie cazul. 

A sosit într-o frumoasă seară de decembrie, cu ninsoare 
şi umbre violete, care cădeau pieziş, aşa cum le visase ea pe 
dealul din Brussa. Clădirea imensă, care semăna mai mult 
cu un oraş decât cu o casă, cafenie şi albastră, trandafirie 
şi purpurie acum în zăpadă, cu toate coşurile fumegând 
pline de sârg de parcă ar fi avut o viaţă proprie. Văzând-o 
aşa calmă şi masivă, tolănită în mijlocul pajiştilor, Orlando 
nu şi-a putut reţine un strigăt. Când trăsura galbenă a 
intrat în parc şi a înaintat pe aleea dintre copaci, cerbii 
roşcaţi şi-au înălţat capetele, parcă plini de speranţă, şi s-a 
observat că, în loc să-şi arate sfiala firească speciei lor, au 
urmat trăsura şi au rămas în curte până aceasta a tras la 
scară. Unii îşi scuturau coarnele, alţii loveau cu copita în 


155 


pământ, în timp ce scăriţa era lăsată în jos şi Orlando a 
coborât. Se povesteşte că un cerb a îngenuncheat pur şi 
simplu în zăpadă, în faţa ei. Până să apuce să bată cu cio¬ 
cănelul în uşă, ambele canaturi ale intrării s-au deschis larg 
şi s-au ivit, cu felinare şi torţe aprinse, ţinute deasupra ca¬ 
pului, doamna Grimsditch, domnul Dupper, şi o armată 
de servitori, cu toţii veniţi s-o întâmpine. Dar procesiunea 
a fost întreruptă, întâi de impetuozitatea lui Canute, du¬ 
lăul, care s-a aruncat cu atâta ardoare asupra stăpânei lui, 
încât aproape că a dărâmat-o, apoi de agitaţia doamnei 
Grimsditch care, făcând întruna plecăciuni, era copleşită 
de emoţie şi nu reuşea decât să îngaime „Milord! Milady! 
Milady! Milord! “ până când Orlando a potolit-o cu câte 
un sărut zdravăn pe amândoi obrajii. După care, domnul 
Dupper s-a apucat să citească dintr-un pergament, dar 
câinii lătrau, vânătorii suflau în corn, şi cerbii, care în toată 
hărmălaia aceea pătrunseseră în curte, hămăiau la lună; 
l-au împiedicat şi, curând, adunarea s-a risipit, oamenii in¬ 
trând în casă, după ce se înghesuiseră în jurul stăpânei, do- 
vedindu-i, fiecare în felul lui, bucuria că se întorsese. 

Nici un moment vreunul din ei nu a dat vreun semn 
de îndoială că Orlando nu ar fi Orlando pe care-1 cunos¬ 
cuseră ei. Dacă ar fi încolţit vreo îndoială într-o minte 
omenească, ataşamentul pe care i-1 arătau cerbii şi câinii ar 
fi risipit-o, pentru că se ştie că necuvântătoarele sunt jude¬ 
cători mai buni ai identităţii şi ai caracterului decât sun¬ 
tem noi. 

Mai mult, i-a mărturisit doamna Grimsditch, în seara 
aceea, domnului Dupper, în faţa cănilor de porţelan cu 
ceai, dacă stăpânul era acum o doamnă, apoi în viaţa ei nu 
văzuse una mai frumoasă, şi ar fi fost tare greu să alegi în¬ 
tre ei, pentru că fiecare era la fel de înzestrat ca şi celălalt; 
erau ca două piersici pe aceeaşi ramură; şi, de fapt, a adău¬ 
gat doamna Grimsditch cu o voce misterioasă, ea una avusese 


156 


mereu unele bănuieli (şi a dat din cap şi mai misterios), 
aşa că pentru ea nu era o surpriză (aici a dat din cap, atot¬ 
ştiutoare) şi, în ceea ce o privea pe ea, era o mare uşurare, 
căci dacă te gândeşti la noianul de prosoape care trebuiau 
cârpite şi la perdelele mâncate de molii din biroul capela¬ 
nului, era timpul să mai fie şi o stăpână în casă: 

— Ba şi nişte stăpâni şi stăpâni mai mititei, care să vină 
după ea, a adăugat domnul Dupper, care, în virtutea sfin¬ 
tei lui misiuni, se bucura de privilegiul de a vorbi pe şleau 
despre asemenea chestiuni delicate. 

Şi aşa, în timp ce bătrânii servitori bârfeau în sectorul 
rezervat lor, Orlando a luat o lumânare intr-un sfeşnic de 
argint şi şi-a reluat pribegirile prin holuri, galerii, curţi, 
dormitoare; s-a simţit iar privită de sus de chipul întunecat 
al cutărui lord păstrător al sigiliului sau al cutărui lord 
şambelan; se plimba printre străbunii ei şi, din când în 
când, se aşeza pe câte un jilţ impunător sau se întindea în 
câte un ademenitor pat cu baldachin; urmărea tapiseria 
clătinată de curenţii de aer, cu vânătorii ei călărind şi Daphne 
alergând; îşi scălda mâna, aşa cum îi plăcuse să facă în co¬ 
pilărie, în baia de lumină galbenă pe care clarul de lună, 
răzbind prin leopardul heraldic din vitraliul ferestrei, o 
proiecta pe lespezile lucioase ale galeriei; a trecut în partea 
cealaltă a galeriei, alunecând pe dalele lustruite lună, căp¬ 
tuşite însă, pe dedesubt cu cherestea grosolană; atingea 
când un tapet de mătase, când o fâşie de satin, şi îşi ima¬ 
gina că delfinii sculptaţi înotau; îşi peria părul cu peria de 
argint a regelui Iacob; îşi îngropa obrajii în esenţa par¬ 
fumată potpouri, pe care o preparau din trandafiri după o 
reţetă pe care o învăţaseră cu sute de ani în urmă de la 
William Cuceritorul; arunca o privire în grădină şi îşi în¬ 
chipuia că vede şofranul dormind şi daliile somnoroase, şi 
nimfele gingaşe strălucind albe în zăpadă, şi gardurile vii 
de tisă întunecate, groase şi dense cât o casă; serele de 


157 


portocali şi moşmonii uriaşi - asta vedea, şi fiecare pri¬ 
velişte, fiecare sunet, oricât le-am descrie noi de prozaic, îi 
umpleau inima cu o asemenea plăcere senzuală şi cu un 
asemenea balsam al bucuriei, încât până la urmă, istovită, 
a intrat în capelă şi s-a prăbuşit în bătrânul jilţ roşu din 
care străbunii ei ascultaseră slujba. Aici şi-a aprins o pipă 
(obicei pe care-1 adusese cu ea din Orient), şi a deschis 
cartea de rugăciuni. 

Era o cărticică legată în catifea, brodată cu fir de aur, 
pe care o ţinuse în mâini Mary, regina Scoţiei, pe eşafod 
şi, cu ochiul credinţei, puteai desluşi pe ea o pată maronie, 
despre care se povestea că era urma unei picături de sânge 
regal. Dar cine ar putea spune ce gânduri pioase se iscaseră 
în Orlando, sau poate ce pasiuni păcătoase îi adormise 
atingerea cărţii, din moment ce comuniunea cu divinitatea 
este o chestiune cu totul impenetrabilă? Romancierul, 
poetul, istoricul, toţi rămân blocaţi la această uşă, şi nici 
însuşi credinciosul nu ne poate clarifica, nu poţi şti dacă 
el e mai pregătit pentru moarte decât ceilalţi oameni sau 
dacă e nerăbdător să-şi împartă avuţiile cu alţii. Oare nu 
deţine şi el la fel de multe servitoare şi cai de trăsură ca toţi 
ceilalţi? Şi totuşi, afirmă el, e însufleţit de o credinţă care 
vede în bunurile materiale doar deşertăciuni, iar în moarte 
ceva dezirabil. In cartea de rugăciuni a Reginei, pe lângă 
pata de sânge, se mai găseau o buclă de păr şi o fărâmă de 
cozonac; Orlando a adăugat acum la aceste vestigii şi un 
firicel de tutun, şi aşa, citind şi fumând, s-a simţit impre¬ 
sionată de această amestecătură atât de omenească - bucla 
de păr, bucăţica de cocă, pata de sânge, tutunul - şi a alune¬ 
cat într-o stare de spirit contemplativă, ceea ce i-a conferit 
o mină solemnă, potrivită cu ambianţa, deşi se spune că 
nu exista nici un fel de trafic între ea şi Dumnezeu. Ori¬ 
cum, nimic nu presupune mai multă aroganţă - deşi e faptul 
cel mai comun - decât să pretinzi că dintre toţi Dumnezeii 


158 


unul singur e valabil şi că, dintre toate religiile, nu con¬ 
tează decât cea a vorbitorului. Se pare că Orlando avea o 
credinţă a ei proprie. Şi acum, animată de cea mai exaltată 
ardoare religioasă, reflecta la păcatele şi la toate abaterile 
care se strecuraseră în viaţa ei spirituală. Litera „S“, îşi spu¬ 
nea ea, reprezintă şarpele din paradisul poetului. Orice ar 
fi făcut, tot rămâneau prea multe din reptilele astea per¬ 
fide în primele strofe din Stejarul. Dar litera „S“ nu era ni¬ 
mic pe lângă terminaţiile în „ând“, era de părere. Gerunziul 
e diavolul în persoană, a continuat ea (acum când ne g㬠
seam intr-un loc în care te puteai gândi la diavoli). Ocoli¬ 
rea unor asemenea ispite constituia datoria de frunte a 
poetului, a conchis ea, căci, dacă urechea este anticamera 
sufletului, poezia poate să corupă şi să distrugă mai drastic 
decât pofta trupească sau ghiuleaua de tun. Aşadar, poe¬ 
tul, a reflectat Orlando în continuare, are misiunea cea 
mai înaltă. Cuvintele lui ajung acolo unde ale altora nu 
pot pătrunde. Un cântecel uşor al lui Shakespeare a avut 
o mai puternică influenţă asupra celor sărmani sau păc㬠
toşi decât toate predicile şi toate acţiunile filantropice din 
lume. Nici o pierdere de timp, nici o dăruire de sine nu e 
prea mare dacă ajută ca mesajul nostru să-şi atingă, neştir¬ 
bit, ţinta. Trebuie să ne şlefuim cuvintele până ajung să fie 
o epidermă subţire a gândurilor noastre. Gândurile sunt 
de natură divină etc. E un lucru evident că Orlando reve¬ 
nise în hotarele propriei ei credinţe, pe care timpul scurs 
şi absenţa nu făcuseră decât să o înteţească şi care acum îşi 
redobândea rapid intoleranţa unei religii. 

„Mă maturizez", şi-a spus ea, reluând lumânarea şi în¬ 
chizând cartea de rugăciuni a reginei Mary; „îmi pierd 
unele iluzii, poate pentru a dobândi altele"; după care a co¬ 
borât în cripta în care odihneau osemintele străbunilor ei. 

Dar parcă şi rămăşiţele strămoşilor, sir Miles, sir Ger- 
vase şi ceilalţi, îşi pierduseră din sanctitate, din seara aceea 


159 


când Rustum el Sădi îi minimalizase printr-un gest al mâi¬ 
nii, acolo, printre munţii Asiei. Faptul că numai cu trei 
sau patru sute de ani în urmă scheletele acelea fuseseră oa¬ 
meni care-şi croiau drum în lume, ca orice parvenit mo¬ 
dern, şi că şi-l croiseră acumulând case şi slujbe, jartiere şi 
panglici, aşa cum face orice parvenit, în timp ce poeţii şi 
oamenii de spirit şi cultură preferaseră liniştea rurală, ale¬ 
gere pentru care plăteau cu pedeapsa sărăciei extreme şi, 
mulţi dintre ei, măsurau acum stofele şi pânzeturile în 
prăvăliile din Ştrand sau duceau oile la păscut, îi umplea 
sufletul de remuşcări. A reflectat în timp ce zăbovea în 
criptă, că piramidele egiptene, şi ceea ce era îngropat sub 
ele, şi dealurile măreţe, golaşe, care străjuiesc Marea Mar- 
mara, păreau a fi în acea clipă un lăcaş mai grandios decât 
reşedinţa ei cu nenumărate camere, în care nici un pat nu 
era lipsit de cuverturi şi nici un castron nu era lipsit de ca¬ 
pacul de argint. 

„Da, mă maturizez", şi-a spus Orlando, luându-şi lu¬ 
mânarea; „îmi pierd iluziile, poate pentru a dobândi altele 
noi"; şi a pornit să străbată galeria lungă, în drum spre ca¬ 
mera ei. Trecea printr-un proces neplăcut şi răscolitor. 
„Dar cât de interesant şi cât de surprinzător", şi-a spus, când 
şi-a întins picioarele în faţa focului de buturugi (din feri¬ 
cire, nu era nici un marinar de faţă) şi şi-a revăzut, de parcă 
ar fi fost o stradă populată de mari edificii, drumul parcurs 
de propria-i persoană de-a lungul propriului ei trecut. 

Cât de mult îi plăcuse rezonanţa cuvintelor, pe când 
era băiat, şi crezuse că revărsarea tumultuoasă a silabelor de 
pe buze înseamnă splendoarea poeziei. Pe urmă - poate să 
fi fost efectul dragostei pentru Saşa şi a marii lui deziluzii - 
în frenezia lui exaltată picaseră câţiva stropi negri care pre- 
făcuseră muzica în tărăgăneală. Treptat, s-au deschis în ea 
nişte labirinturi încâlcite, cu multe încăperi, pentru care 
aveai nevoie de o torţă ca să le poţi explora, dar scriind 


160 


proză, şi nu versuri; şi şi-a adus aminte cu câtă pasiune îl 
studiase pe acel doctor Browne din Norwich, a cărui carte 
o avusese pe atunci la îndemână. Şi acolo, în singurătate, 
după aventura cu Greene, îşi formase sau încercase să-şi 
formeze, pentru că numai cerul ştie că pentru asemenea 
transformări îţi trebuie secole, un spirit de rezistenţă. „O 
să scriu“, şi-a spus atunci, „numai ce o să-mi placă să 
scriu"; şi a turnat douăzeci şi şase de volume. Şi totuşi, în 
pofida călătoriilor ei şi a multiplelor trăiri, a profunzimii 
meditaţiilor ei şi a cotiturilor atât de variate, se găsea încă 
intr-un proces de formare. Şi numai Dumnezeu ştia ce-i 
rezervă viitorul. Schimbările nu încetează niciodată. Bas¬ 
tioane ale gândirii, obiceiuri care păruseră durabile precum 
piatra, se destrămaseră ca nişte umbre la contactul cu alte 
spirite, şi lăsaseră un cer gol pe care clipeau stele noi. în 
acest punct, Orlando s-a îndreptat spre fereastră şi, în 
ciuda frigului, nu s-a putut opri s-o deschidă. S-a aplecat, 
sorbind aerul jilav al nopţii. A ascultat lătratul unei vulpi 
în pădure şi foşnetul unui fazan care se foia printre ra¬ 
muri. A auzit zăpada alunecând pe acoperiş şi căzând cu o 
bufnitură surdă pe pământ. 

„Pe viaţa mea", a exclamat, „e de o mie de ori mai bine 
decât în Turcia. Rustum", i-a strigat, de parcă era prinsă 
într-o conversaţie cu ţiganul (şi în această nouă capacitate 
de a purta o discuţie contradictorie în minte şi a o pre¬ 
lungi cu cineva care nu era de faţă ca să o contrazică vedea 
o nouă dovadă a evoluţiei ei sufleteşti), „da, Rustum, n-ai 
avut dreptate. E mult mai bine decât în Turcia. Păr, cocă, 
tutun, din câte nimicuri ciudate suntem alcătuiţi", i-a spus 
(gândindu-se la cartea de rugăciuni). „Ce fantasmagorie 
mai e şi mintea noastră şi ce lăcaş de brambureală! în mo¬ 
mentul ăsta ne plângem că ne-am născut şi ne văităm de 
starea noastră, aspirând spre puritatea ascetismului, şi în 
momentul următor ne lăsăm copleşiţi de miresmele unei 


161 


cărări dintr-o grădină veche şi ne dau lacrimile când auzim 
cântul sturzilor." 

Şi buimăcită, ca de obicei, de multitudinea lucrurilor 
care s-ar cere explicate şi care îşi imprimă în noi mesajul 
fără să ne ofere cea mai mică sugestie legată de sensul lor, 
Orlando şi-a aruncat pipa pe fereastră şi s-a dus la culcare. 

A doua zi de dimineaţă, ca o urmare a tuturor acestor 
gânduri, şi-a scos pana şi hârtia şi a reînceput să lucreze 
asupra poemului Stejarul , pentru că a avea cerneală şi hâr¬ 
tie din belşug, când a trebuit să te descurci cu mure şi mar¬ 
gini de pagini, era o bucurie de neconceput. Ba ştergea 
câte un vers, cu adâncă disperare, ba scria unul nou cu ex¬ 
tatică avântare, când o umbră i-a întunecat pagina. Şi-a 
ascuns în grabă manuscrisul. 

Cum fereastra camerei ei dădea în cea mai importantă 
dintre curţi, şi cum poruncise ca nimeni să nu o deranjeze, 
cum nu cunoştea pe nimeni şi ea însăşi, din punct de 
vedere legal, era o necunoscută, apariţia umbrei la început 
a surprins-o, apoi a indignat-o şi pe urmă (când a ridicat 
privirea şi a văzut cui aparţinea), a înveselit-o. Pentru că 
era o umbră familiară, o umbră grotescă, era, nici mai 
mult nici mai puţin, umbra personajului ce fusese arhidu¬ 
cesa Harriet Griselda de Finster-Aarhorn şi Scand-oj- 
Boom, de pe teritoriul României. Ţopăia prin curte înveş¬ 
mântată în vechea ei manta de călărie, ca şi altă dată. Nici 
un fir de păr nu i se schimbase. Deci aceasta era femeia care 
o alungase din Anglia! Ea era cuibul acelui vultur obscen - 
sau chiar fatala pasăre răpitoare în persoană. La gândul că 
bătuse tot drumul până în Turcia ca să scape de mrejele 
seducţiei ei (acum total dispărute), Orlando a izbucnit în 
râs. Apariţia ei era de un comic inexprimabil. Semăna - 
aşa cum Orlando observase şi înainte - cu un iepure mon¬ 
struos. Avea ochii holbaţi, obrajii fleşcăiţi, creştetul înalt, 
întocmai ca acea vietate. Acum se oprise, ca un iepure 


162 


înfipt pe labele dindărăt, când se crede neobservat, şi se 
zgâia la Orlando, care o privea, la rândul ei, pe fereastră. 
După ce s-au fixat cu privirea reciproc o bucată de timp, 
Orlando s-a simţit nevoit să o invite înăuntru şi, în scurt 
timp, cele două doamne făceau schimb de amabilităţi, în 
timp ce arhiducesa îşi scutura zăpada de pe mantie. 

„Dracu’ să le ia pe femei! îşi spunea Orlando în sinea 
ei, în timp ce se îndrepta spre bufet ca să-i servească un 
pahar cu vin, niciodată nu-ţi lasă un moment de răgaz. 
Nici că există vreo altă specie mai scormonitoare, mai is¬ 
coditoare, mai băgăreaţă! Ca să scap de prăjina asta am 
plecat din Anglia, şi acum..s-a întors cu tava ca s-o ser¬ 
vească pe arhiducesă şi a văzut că acum, în locul ei stătea 
un domn înalt, îmbrăcat în negru. Pe jos, lângă grătarul 
din faţa căminului, zăcea un morman de haine. Era sin¬ 
gură în cameră cu un bărbat. 

Conştientă subit de sexul ei, de care uitase complet, şi 
de sexul musafirului, amintindu-şi de neplăcuta experienţă 
de care nu se îndepărtase îndeajuns pentru a nu mai fi încă 
răscolitoare, Orlando aproape că a leşinat. 

— Doamne, a strigat, ducându-şi mâna la inimă, ce 
m-ai speriat! 

— încântătoare făptură, a strigat arhiducesa lăsându-se 
într-un genunchi şi ducând la buzele lui Orlando un tonic 
înviorător, iartă-mi înşelătoria la care te-am supus! 

Orlando a sorbit vinul tonic, iar arhiducele a îngenun¬ 
cheat iar şi i-a sărutat mâna. 

Pe scurt, timp de zece minute şi-au jucat cu mult zel 
rolul de bărbat şi femeie, după care s-au lansat într-o dis¬ 
cuţie firească - arhiducesa (dar pe viitor trebuie să-i spunem 
arhiducele) i-a istorisit povestea lui - era bărbat şi bărbat 
fusese întotdeauna; văzuse un portret al lui Orlando şi se 
îndrăgostise nebuneşte de el; pentru a-şi atinge scopurile, 
se deghizase în femeie şi se instalase deasupra brutăriei; a 


163 


fost deznădăjduit când Orlando a plecat în Turcia; pe urmă 
a aflat de schimbarea prin care trecuse şi s-a grăbit să vină 
să-şi ofere serviciile (la aceste cuvinte a chicotit şi-a ho¬ 
hotit într-un chip de nesuportat). Pentru el, a continuat 
arhiducele, ea era şi va fi întotdeauna Pasiunea, Perla, Per¬ 
fecţiunea sexului ei. Cei trei „P“ ar fi fost mai convingători 
dacă n-ar fi fost acompaniaţi de hăhăieli şi behăieli extrem 
de ciudate. „Dacă asta e iubire", şi-a spus Orlando în sinea 
ei, privindu-1 pe arhiduce care se găsea de cealaltă parte a 
apărătoarei din faţa căminului şi judecându-1 acum prin 
ochii femeii, „atunci are ceva nespus de ridicol în ea". 

Arhiducele Harry a căzut în genunchi şi i-a debitat cea 
mai pasionată declaraţie legată de persoana lui. I-a mărtu¬ 
risit că posedă vreo douăzeci de milioane de ducaţi puşi la 
păstrare într-un sipet ferecat în castelul său. Poseda mai 
multe hectare de pământ decât oricare alt nobil din An¬ 
glia. Vânatul de pe terenurile lui era excelent; îi putea f㬠
gădui tolbe întregi de potârnichi şi de cocoşi sălbatici, şi 
nici un ţinut englezesc sau chiar scoţian nu ar fi putut ri¬ 
valiza cu el. E drept că fazanii cam suferiseră de scabie în 
perioada absenţei ei şi căprioarele îşi cam pierduseră puii, 
dar toate acestea pot fi remediate şi vor fi, cu ajutorul ei, 
când vor locui împreună în România. în timp ce vorbea, 
lacrimi enorme îi inundau ochii bulbucaţi şi se prelingeau 
prin brazdele nisipii ale obrajilor lungi şi fleşcăiţi... 

Că burlacii pot să plângă la fel de des şi de iraţional ca 
şi femeile, Orlando ştia din propria ei experienţă de băr¬ 
bat; dar îşi dădea seama că femeile ar trebui să fie şocate 
când văd un bărbat care-şi dă frâu liber emoţiilor în pre¬ 
zenţa lor, aşa încât s-a arătat şocată. 

Arhiducele şi-a cerut scuze. Şi-a recăpătat controlul de 
sine în suficientă măsură cât să-i spună că acum o va p㬠
răsi, dar că se va întoarce a doua zi ca să-i afle răspunsul. 


164 


Acestea se petreceau într-o zi de marţi. A revenit mier¬ 
curi, a revenit joi, a revenit vineri, chiar şi sâmbătă. E drept 
că de fiecare dată începea, continua şi încheia cu o decla¬ 
raţie de dragoste, dar între declaraţii se căscau spaţii lungi 
de tăcere. Şedeau de o parte şi de alta a căminului şi, une¬ 
ori, arhiducele răsturna cleştele de foc şi Orlando îl ridica. 
După un timp, arhiducele a început să-i povestească cum 
a împuşcat el un elan în Suedia şi Orlando l-a întrebat 
dacă elanul a fost mare; iar arhiducele i-a mărturisit că nu 
fusese chiar atât de mare ca renul pe care-1 vânase în Nor¬ 
vegia; şi Orlando l-a întrebat dacă a vânat vreodată un 
tigru, iar arhiducele l-a informat că împuşcase un albatros, 
iar Orlando l-a întrebat (mascându-şi un căscat) dacă al¬ 
batrosul era la fel de mare ca un elefant, iar arhiducele i-a 
răspuns ceva foarte raţional, fără îndoială - numai că Or¬ 
lando nu l-a auzit pentru că se uita ba la masa ei de lucru, 
ba pe fereastră, ba la uşă. Iar când arhiducele i-a spus: „Te 
ador!“ în aceeaşi clipă în care Orlando i-a spus: „Cred că 
începe să plouă“, amândoi au rămas cam fâstâciţi, şi au 
roşit şi nici unul din ei nu a mai găsit ceva de spus. In¬ 
tr-adevăr, Orlando nu mai ştia ce să discute cu el, când i-a 
venit ideea unui joc numit „Uite musca“ la care se puteau 
pierde sume mari de bani, cu foarte puţină cheltuială de 
gândire; presupunea că, altminteri, ar fi trebuit să-l ia de 
bărbat, pentru că nu vedea altă modalitate cum să scape 
de el. Oricum, era un joc foarte simplu - care nu necesita 
decât trei bucăţi de zahăr şi o cantitate de muşte - menit 
să evite stinghereala conversaţiilor şi nevoia de a se mărita 
cu el. Acum arhiducele era gata să parieze cinci sute de lire 
contra unui şiling, că o muscă se va aşeza pe o anumită 
bucată de zahăr şi nu pe cealaltă. în felul acesta, îşi ocupau 
toată dimineaţa pândind muştele (care, dat fiind anotimpul, 
erau pe jumătate amorţite şi uneori le trebuia câte un ceas 
ca să facă ocolul tavanului), până când, în cele din urmă, 


165 


câte o muscă mare, albastră, îşi alegea bucata de zahăr şi 
cel care pariase pe ea câştiga. Sute de lire au trecut dintr-o 
mână în cealaltă, la acest joc despre care arhiducele, care 
era un jucător înnăscut, spunea că e la fel de palpitant ca 
şi cursele de cai, şi afirma că ar fi gata să-l joace toată viaţa. 
Dar Orlando începuse să se plictisească: 

„La ce bun să fiu o femeie frumoasă, în floarea vârstei? 11 
se întreba ea, „dacă trebuie să-mi petrec toate dimineţile 
urmărind muşte albastre împreună cu un arhiduce?" 

îi era scârbă să mai vadă zahăr, iar muştele îi dădeau 
ameţeli. „Trebuie să existe vreo portiţă de scăpare din pa¬ 
costea asta", îşi spunea, dar era încă stângace în ce priveşte 
trucurile caracteristice sexului ei şi cum nu-i mai era în¬ 
găduit să-i dea unui bărbat cu ceva în cap sau să-i înfigă o 
spadă în trup, la altă metodă nu se putea gândi. Aşa că a 
prins o muscă albastră, a strivit-o uşor până şi-a dat duhul 
(de fapt, musca fusese pe jumătate moartă, altminteri sl㬠
biciunea ei pentru necuvântătoare nu i-ar fi permis să o 
omoare) şi a lipit-o cu o picătură de gumă arabică pe o bu¬ 
cată de zahăr. în timp ce arhiducele stătea cu ochii în ta¬ 
van, Orlando a înlocuit bucata de zahăr pe care pariase, cu 
cea cu musca lipită şi a strigat: „Uite, uite musca!", decla¬ 
rând deci că a câştigat pariul. îşi spusese că arhiducele, cu 
toată priceperea lui la vânătoare şi la cursele de cai, o să 
detecteze imediat înşelătoria şi, cum a trişa la „Uite musca!" 
era considerat un delict de extremă gravitate, şi numeroşi 
jucători care se pretaseră la aşa ceva fuseseră izgoniţi din 
societatea omenească în comunitatea maimuţelor de la 
tropice, Orlando spera că arhiducele va fi atât de demn 
încât să refuze să mai aibă de-a face cu ea. Dar a subeva¬ 
luat naivitatea amabilului nobil. Adevărul e că nu se pri¬ 
cepea la muşte. O muscă moartă nu i se părea cu nimic 
diferită de o muscă vie. Orlando şi-a repetat trucul de vreo 
douăzeci de ori, şi Arhiducele i-a plătit peste 17 250 de 


166 


lire (ceea ce echivalează cu vreo 40 885 de lire, 6 şilingi şi 
8 pence în banii noştri de azi), până când Orlando a trişat 
atât de grosolan, încât nici măcar arhiducele nu s-a mai 
lăsat înşelat. Când, în sfârşit, a înţeles ce se petrece, a urmat 
o scenă penibilă. Arhiducele s-a ridicat cât era de lung. 
Obrajii i s-au învineţit. Lacrimile au pornit să i se rosto¬ 
golească pe faţă, una câte una. Faptul că pierduse o avere 
nu conta; Orlando n-avea decât să câştige; faptul că-1 dusese 
de nas conta oarecum - era dureros să o ştie capabilă de 
aşa ceva; dar să trişeze la „Uite!“ era de neiertat. Să iubeşti 
o femeie care trişează la joc era o imposibilitate, afirma el. 
Era complet dărâmat. Din fericire însă, a constatat reve- 
nindu-şi puţin, nu exista nici un martor. La urma urmei, 
Orlando nu era decât o femeie. Pe scurt, cu simţul lui ca¬ 
valeresc, era gata să o ierte şi s-a aplecat ca să-şi ceară el 
iertare pentru violenţa cuvintelor pe care le rostise, dar 
Orlando i-a curmat efuziunile, când l-a văzut cu capul în¬ 
clinat, vârându-i o broscuţă între piele şi cămaşă. 

Ca să nu o nedreptăţim, trebuie să spunem că ar fi pre¬ 
ferat de o mie de ori să-i vâre o spadă. Broaştele sunt nişte 
vietăţi vâscoase şi e foarte neplăcut să ţii una ascunsă o di¬ 
mineaţă întreagă. Dar dacă spada ţi-e interzisă, trebuie să 
recurgi la broaşte. Mai mult, cu broaşte şi cu râsete reu¬ 
şeşti uneori mai mult decât ai reuşi cu oţelul. Orlando a 
râs. Arhiducele s-a roşit ca para focului. Orlando a râs. Ar¬ 
hiducele a înjurat. Orlando a râs. Arhiducele a trântit uşa 
în urma lui. 

— Slavă Domnului! a strigat Orlando, continuând să 
râdă. 

A auzit zgomotul roţilor trăsurii care străbătea curtea 
într-o goană furibundă. Le-a auzit apoi ropotul pe drum. 
Zgomotul se auzea din ce în ce mai slab. Până la urmă a 
amuţit cu totul. 


167 


— Sunt singură! a strigat Orlando, din moment ce nu 
era nimeni care s-o audă. 

Faptul că tăcerea e mai profundă când vine după găl㬠
gie trebuie încă să fie confirmat de oamenii de ştiinţă. Dar 
că singurătatea e mai greu de suportat după ce ai fost iu¬ 
bită, e un fapt pentru al cărui adevăr pot depune mărturie 
multe femei. Când huruitul roţilor arhiducelui s-a mistuit, 
Orlando a simţit cum se îndepărtează tot mai mult de ea 
un arhiduce (asta n-o supăra), o avere (nici asta n-o su¬ 
păra), un rang (nici asta n-o supăra), siguranţa şi statornicia 
vieţii conjugale (dar nici asta nu o supăra); însă i se părea 
că aude viaţa îndepărtându-se de ea, viaţa şi un iubit. 
„Viaţa şi un iubit“ a murmurat; s-a îndreptat spre masa de 
lucru, şi-a înmuiat pana în cerneală şi a scris: 

„Viaţa şi un iubit", un vers lipsit de ritm şi care nu se 
potrivea deloc cu ce era notat mai sus pe aceeaşi hârtie, 
anume o metodă de a scălda oile ca să previi râia. Reci- 
tindu-şi versul, a roşit şi a repetat: „Viaţa şi un îndrăgostit". 
Pe urmă a lăsat pana din mână, s-a dus în dormitor, s-a 
aşezat în faţa oglinzii şi şi-a aranjat colierul de perle la gât. 
Dat fiind însă că perlele nu prea sunt puse în valoare de o 
rochie de dimineaţă din bumbac imprimat, a schimbat-o 
cu una de tafta cenuşie ca pieptul de porumbel; şi după 
aceea a încercat o alta de culoarea florii de piersic, după 
care a urmat una de brocart, de culoarea vinului. Poate 
n-ar strica să intervină şi puful de pudră, şi-a spus, şi dacă 
şi-ar aranja şi părul - uite aşa, pe frunte, s-ar putea să-i 
vină bine. După care şi-a vârât picioarele în nişte papuci 
cu vârf ascuţit şi şi-a trecut un inel cu smarald pe deget. 
„Acum e acum", s-a gândit când a terminat să se gătească 
şi a aprins cele două sfeşnice de argint care se găseau de o 
parte şi de alta a oglinzii. Care femeie nu ar fi scăpărat de 
plăcere dacă ar fi văzut ceea ce a văzut atunci Orlando 
arzând în zăpadă - pentru că s-ar fi spus că în oglindă se 


168 


aşternuseră pajişti înzăpezite, şi ea era ca o văpaie, un tufiş 
în flăcări, iar razele lumânărilor îi încununau capul cu 
frunze de argint; sau poate că oglinda era o apă verde şi ea 
o sirenă cu trupul înlănţuit în perle, o sirenă într-o peş¬ 
teră, cântând atât de îmbietor, încât luntraşii se aplecau 
peste marginea bărcilor şi cădeau adânc, în adâncuri, ca să 
o îmbrăţişeze; atât de întunecată, atât de luminoasă, atât 
de fermă, atât de moale era, atât de neînchipuit de sedu¬ 
cătoare, încât păcat, de o mie de ori păcat, că nu era ni¬ 
meni acolo care să spună pe şleau: „Să fiu al naibii, doamnă, 
dacă nu sunteţi însăşi frumuseţea întruchipată". Ceea ce 
era perfect adevărat. Până şi Orlando (care nu era deloc 
încrezută) ştia ce vede, pentru că a zâmbit cu acel zâmbet 
involuntar cu care zâmbesc femeile când propria lor fru¬ 
museţe, care pare să le fie străină, se cristalizează ca o 
picătură gata să cadă sau ca o fântână arteziană care se 
înalţă pe neaşteptate şi le înfruntă în oglindă - cu aseme¬ 
nea zâmbet a zâmbit şi Orlando, apoi a rămas o clipă în 
aşteptare, dar nu a auzit decât foşnetul frunzelor şi ciri¬ 
pitul vrăbiilor, şi atunci a suspinat: „Viaţa şi un iubit", 
după care s-a răsucit pe călcâie cu mare rapiditate; şi-a 
smuls colierul de perle de la gât, şi-a dezgolit trupul de m㬠
tăsuri; şi, stând dreaptă şi nemişcată în pantalonii bufanţi 
din mătase neagră ca un gentilom oarecare, a tras de şnu¬ 
rul clopoţelului. Când a apărut servitorul, i-a cerut să-i pre¬ 
gătească trăsura cu şase cai şi totul să fie gata pe dată. Era 
obligată să plece la Londra cu treburi urgente. La o oră 
după plecarea arhiducelui pornea şi ea la drum. 

Şi în timp ce Orlando călătoreşte, noi putem profita de 
ocazie - dat fiind că peisajul era unul obişnuit englezesc, 
deci nu-i nevoie să-l mai descriem - şi să atragem atenţia 
cititorului asupra unor aspecte pe care le-am menţionat la 
momentul respectiv printr-una sau două remarci presărate, 


169 


ici, colo, pe parcursul naraţiunii. De pildă, poate aţi sesi¬ 
zat că Orlando îşi ascundea manuscrisele ori de câte ori 
era întreruptă din lucru. Şi că se studia îndelung şi cu 
atenţie în oglindă; şi acum, în drum spre Londra, am pu¬ 
tea observa că tresărea puternic şi îşi înăbuşea un strigăt 
ori de câte ori caii galopau mai impetuos decât îi plăcea. 
Modestia ei cu privire la scrieri şi vanitatea legată de per¬ 
soana ei, ca şi temerile referitoare la siguranţa ei fizică par 
să sugereze că afirmaţia făcută de noi puţin mai sus, anu¬ 
me că nu exista nici o diferenţă între Orlando-bărbat şi 
Orlando-femeie, nu mai e absolut adevărată. Orlando de¬ 
venise ceva mai modestă cu privire la gândirea ei - aşa 
cum sunt femeile - şi ceva mai vanitoasă cu privire la în¬ 
făţişarea ei - aşa cum sunt femeile. Unele susceptibilităţi 
se accentuaseră, altele se diminuaseră. Filozofii vor spune 
că schimbarea îmbrăcăminţii joacă un rol preponderent în 
această chestiune. Deşi hainele par doar nişte elemente de 
orgoliu, lipsite de însemnătate, afirmă filozofii, ele au to¬ 
tuşi o menire mai importantă decât aceea de a ţine cald. 
Ele modifică concepţia noastră despre lume şi concepţia 
lumii despre noi. De exemplu, când căpitanul Bartolus a 
văzut fustele lui Orlando, a dat imediat dispoziţii să se in¬ 
staleze un cort special pentru ea, i-a oferit o felie de frip¬ 
tură în plus, a invitat-o în barca lui cu pânză să viziteze 
ţărmul. Toate aceste amabilităţi nu s-ar fi produs dacă în 
locul fustelor vaporoase, materialul ar fi fost mulat pe pi¬ 
cioarele ei sub formă de pantaloni bărbăteşti. Şi când sun¬ 
tem trataţi cu curtoazie, se cuvine să răspundem în acelaşi 
fel. Orlando a făcut reverenţe, a acceptat, l-a flatat pe bu¬ 
nul căpitan, i-a încurajat dispoziţia, ceea ce nu s-ar fi în¬ 
tâmplat dacă în locul pantalonilor lui eleganţi ar fi apărut 
fustele unei femei şi dacă în locul tunicii lui cu fireturi ar 
fi apărut un pieptar femeiesc din satin. Aşadar, suntem în¬ 
dreptăţiţi să afirmăm că hainele ne poartă pe noi, şi nu noi 


170 


pe ele; noi le putem modela după braţele sau pieptul nos¬ 
tru, dar ele ne modelează inimile, creierul, limba, după 
placul lor. Şi cum de o bună bucată de vreme Orlando 
purta fuste, o anumită schimbare se produsese în ea, schim¬ 
bare vizibilă şi pe chip. Dacă am compara portretul lui 
Orlando-bărbat cu cel al ui Orlando-femeie, am percepe - 
deşi ambele sunt, neîndoielnic, portretele aceleiaşi per¬ 
soane - anumite diferenţe. Bărbatul îşi ţine o mână liberă 
ca să-şi poată încleşta sabia; femeia îşi foloseşte mâna ca să 
susţină mătăsurile care-i alunecă de pe umeri. Bărbatul 
priveşte lumea drept în faţă, de parcă ar fi fost creată pen¬ 
tru nevoile lui şi după gustul lui. Femeia îi aruncă o pri¬ 
vire piezişă, plină de subtilitate, ba chiar bănuitoare. Dacă 
amândoi ar fi purtat aceleaşi veşminte, poate că şi înfăţişă¬ 
rile lor ar fi fost identice. 

Aşa sună concepţia unor anumiţi filozofi, dintre cei 
mai înţelepţi dar, privind lucrurile în ansamblu, noi încli¬ 
năm spre altă părere. Deosebirea dintre sexe este, din feri¬ 
cire, una de mare profunzime. Hainele nu sunt decât un 
simbol a ceva ascuns adânc dedesubt. Schimbarea care l-a 
îndemnat să aleagă îmbrăcămintea femeiască şi sexul fe¬ 
minin s-a produs în însăşi firea lui Orlando. Şi poate că 
prin această transformare nu făcea decât să exprime cu 
mai multă sinceritate decât de obicei - era intr-adevăr su¬ 
fletul naturii ei - ceva ce li se întâmplă aproape tuturor oa¬ 
menilor, fără să poată fi exprimat făţiş. Pentru că aici ne 
lovim din nou de o dilemă. Oricât de diferite ar fi cele 
două sexe, între ele există totuşi o permanentă interferenţă. 
In fiecare fiinţă umană are loc o oscilare de la un sex la ce¬ 
lălalt, şi adeseori doar hainele mai reţin înfăţişarea bărb㬠
tească sau femeiască, în timp ce în adâncuri sexele dezmint 
ceea ce se vede la suprafaţă. Fiecare dintre noi cunoaşte 
complicaţiile şi confuziile rezultate din această situaţie, pe 
care le-am experimentat personal; dar aici evităm chestiunile 


171 


generale şi ne referim doar la efectul ciudat avut în cazul 
particular al lui Orlando. 

Deoarece acest amestec între femeie şi bărbat care exista 
în ea, amestec în care prevala când unul, când celălalt, 
conferea adeseori comportamentului ei unele aspecte ne¬ 
aşteptate. Persoanele băgăreţe de acelaşi sex cu ea se mi¬ 
rau, de pildă, cum de Orlando, dacă era femeie, nu pierdea 
niciodată mai mult de zece minute ca să se îmbrace? Şi 
cum de rochiile ei erau alese la întâmplare, şi uneori 
arătau chiar neglijente? Pe de altă parte însă, observau că 
nu avea nimic din atitudinea rigidă a unui bărbat, sau din 
setea de putere a bărbaţilor. Orlando era de o duioşie ex¬ 
cesivă. Nu suporta să vadă un măgar biciuit sau un pui de 
mâţă înecat. Dar, în acelaşi timp, era evident că detesta 
treburile gospodăreşti, că se scula cu noaptea în cap şi 
ieşea în câmp, vara, înainte de răsăritul soarelui. Nici un 
fermier nu cunoştea mai multe decât ea în legătură cu re¬ 
coltele. Era în stare să bea zdravăn şi îi plăceau jocurile de 
noroc. Călărea admirabil şi se pricepea să mâne şase cai în 
galop peste Podul Londrei. Pe de altă parte însă, deşi era 
curajoasă şi plină de dinamism ca un bărbat, priveliştea 
unui om aflat în pericol îi stârnea cele mai femeieşti reac¬ 
ţii. Izbucnea în plâns la cea mai mică provocare. Privea cu 
ostilitate geografia, matematicile i se păreau insuportabile 
şi avea unele ciudăţenii comune mai curând femeilor de¬ 
cât bărbaţilor, de pildă a călători în sud însemna pentru ea 
a merge la vale. E foarte dificil de spus dacă Orlando era 
mai mult bărbat decât femeie, şi în nici un caz nu putem 
hotărî acest lucru aici. Pentru că trăsura ei se hurduca 
acum pe pietrele Londrei. Ajunsese la casa din oraş. Sc㬠
riţa trăsurii a fost lăsată în jos, porţile de fier s-au deschis 
larg. A intrat în casa tatălui ei din Blackfriars care, deşi 
personalităţile la modă se mutau rapid din această parte a 
oraşului, era încă o reşedinţă plăcută, spaţioasă, cu grădini 


172 


care coborau până la fluviu, şi cu un ademenitor desiş de 
nuci prin care să te plimbi. 

Aici s-a stabilit şi a început de îndată să caute ceea ce o 
adusese în oraş - viaţa şi un iubit. în ceea ce priveşte primul 
factor s-ar putea să existe unele îndoieli; pe cel de-al doilea 
l-a găsit însă fără nici un efort, la două zile după sosire. In¬ 
trase în oraş într-o zi de marţi. Joi s-a dus să facă o plim¬ 
bare pe Mall, aşa cum obişnuiau pe atunci persoanele de 
vază. Nu făcuse nici două tururi pe stradă când a fost re¬ 
marcată de o ceată de gură-cască, dintre cei care vin pe 
acolo ca să-i iscodească pe alţii ce le sunt superiori. Când 
a trecut pe lângă ei, o femeie simplă, cu un copil la sân, 
s-a desprins de grup, s-a zgâit impertinent la faţa lui Or- 
lando şi a strigat în gura mare: „Să fiu a naibii dacă asta 
nu-i lady Orlando!" Partenerii ei s-au îmbulzit în jur şi 
într-o clipă Orlando s-a pomenit în centrul unei îngrămădeli 
de indivizi şi de neveste de precupeţi care se holbau la ea, 
toţi curioşi s-o vadă pe eroina unui faimos proces. Atât de 
mare era interesul pe care-1 stârnea cazul ei în mijlocul oa¬ 
menilor de rând. Ar fi putut să fie foarte incomodată de 
înghesuiala din jurul ei - uitase că unei doamne nu-i este 
îngăduit să apară singură în locuri publice - dacă un domn 
înalt nu s-ar fi repezit să-i ofere protecţia braţului său. Era 
arhiducele. La vederea lui, Orlando s-a simţit copleşită de 
amărăciune, dar, intr-un fel, a fost şi amuzată. Mărinimosul 
domn nu numai că o iertase, dar ca să-i demonstreze că 
privea cu umor năzdrăvănia ei cu broasca, îi cumpărase o 
bijuterie în forma acelei vietăţi, şi a stăruit să o primească, 
însoţită de o repetare a declaraţiei de dragoste, în timp ce 
se urca în trăsura lui. 

Poate din cauza îmbulzelii mulţimii, poate din cauza 
arhiducelui cu bijuteria lui, Orlando s-a întors acasă în cea 
mai neagră dispoziţie posibilă. Deci era cu neputinţă să 


173 


faci o plimbare fără să te pomeneşti pe jumătate sufocată, 
fără să primeşti în dar o broască bătută în smaralde, fără 
să fii cerută în căsătorie de un arhiduce? Dar şi-a mai îm¬ 
blânzit perspectiva asupra lucrurilor a doua zi, când i s-au 
adus la micul dejun o jumătate de duzină de scrisorele tri¬ 
mise de unele dintre cele mai mari doamne din ţară - lady 
Suffolk, lady Salisbury, lady Chesterfield, lady Tavistock 
şi altele, care-i aminteau, în cei mai politicoşi termeni, de 
vechile legături dintre familiile lor şi a ei, şi care-i solicitau 
onoarea de a o cunoaşte. A doua zi, care era sâmbătă, 
multe dintre aceste mari doamne au venit în persoană să 
o viziteze. Marţi, pe la ora prânzului, valeţii lor i-au adus 
invitaţii la diferite sindrofii, dineuri şi reuniuni proiectate 
în viitorul apropiat; aşa încât Orlando a fost lansată, fără 
întârziere, cu plescăieli şi valuri înspumate, în apele socie¬ 
tăţii londoneze. A face o descriere conformă cu adevărul a 
societăţii londoneze din vremea aceea sau din orice altă 
vreme e o misiune care depăşeşte puterile biografului sau 
ale istoricului. Numai cei care nu se sinchisesc de adevăr 
şi nu îi poartă mare respect - adică poeţii şi romancierii - ar 
putea întreprinde aşa ceva, pentru că aceasta e o temă în 
care adevărul nu există. Nimic nu există. întreaga chestiune 
e efemeră - un miraj. Să explicăm lucrurile clar: Orlando 
se întorcea acasă de la o sindrofie din astea pe la trei sau 
patru dimineaţa, cu obrajii aprinşi ca un pom de Crăciun, 
şi ochii scânteietori ca nişte stele. îşi dezlega un şiret, se în¬ 
vârtea prin cameră de câteva ori până se îndura să-şi dez¬ 
lege şi al doilea şiret, se oprea, se învârtea din nou prin 
cameră. Adeseori, soarele ajungea să strălucească peste co¬ 
şurile din Southwark înainte de a se hotărî ea să se culce 
şi, când în sfârşit intra în pat, se sucea şi se răsucea în aşter¬ 
nut, râdea şi ofta mai bine de o oră până când i se lipea 
somnul de ochi. Şi de ce atâta zbucium? Din cauza socie¬ 
tăţii, şi ce oare spusese sau făcuse societatea ca să tulbure 


174 


până într-atât o doamnă chibzuită? Ca să fim sinceri, ni¬ 
mic. Oricât şi-ar fi scormonit a doua zi memoria, Orlando 
nu-şi putea aduce aminte nici măcar un cuvânt care să fi 
putut însemna ceva. Lordul O. fusese galant. Lordul A. 
fusese politicos. Marchizul de C., fermecător. Domnul M., 
amuzant. Dar când încerca să-şi amintească în ce a constat 
galanteria, politeţea, farmecul sau spiritul lor, bănuia că 
memoria nu o mai serveşte, pentru că nu putea reconstitui 
nimic. Şi mereu se întâmpla acelaşi lucru. A doua zi nu-i 
mai rămânea nimic în cap, deşi în momentele respective 
încercase o emoţie intensă. De aceea suntem nevoiţi să 
tragem concluzia că societatea e la fel ca acele băuturi pe 
care gospodinele iscusite le servesc calde de Crăciun şi a 
căror savoare depinde de combinarea exactă şi amestecul 
unor numeroase cantităţi de diferite ingrediente. Dacă le 
iei pe fiecare în parte, n-au nici un gust. Dacă-i iei separat 
pe lordul O., lordul A., lordul C., sau domnul M., fiecare 
dintre ei e un zero. Combină-i şi amestecă-i laolaltă şi ai 
să obţii cel mai îmbătător gust, cea mai îmbietoare aromă. 
Această beţie, această seducţie scapă analizei noastre. Aşa¬ 
dar, societatea este, în acelaşi timp, totul şi nimic. Socie¬ 
tatea este cea mai ameţitoare infuzie din lume, şi totuşi 
societatea e inexistentă. Numai poeţii şi romancierii pot să 
comunice cu asemenea monştri; operele lor sunt umflate 
până la limita maximă cu asemenea existenţe inexistente; 
şi, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, suntem bucuroşi 
să le lăsăm în seama lor. 

Urmând exemplul predecesorilor noştri vom afirma 
deci că societatea engleză, sub domnia reginei Ana, se bu¬ 
cura de o strălucire unică. A fi primit în această societate 
era năzuinţa oricărei persoane de familie bună. Onorurile 
erau supreme. Taţii îşi instruiau fiii, mamele îşi instru- 
iau fiicele. Nici o educaţie nu era desăvârşită - indiferent 
de sex - dacă nu-i învăţa ştiinţa ţinutei, arta plecăciunilor 


175 


şi reverenţelor, mânuirea săbiei şi a evantaiului, îngrijirea 
dinţilor, mişcarea piciorului; flexibilitatea genunchiului, 
felul cuviincios de a intra într-o cameră şi de a ieşi din ea, 
şi o mie de et cetera, de care îşi va aminti oricine a frecventat 
acea societate. Şi cum Orlando îşi câştigase elogiile reginei 
Elisabeta pentru felul în care îi înmânase bolul cu apă de 
trandafiri pe când era un băieţandru, e de presupus că era 
un maestru în toate probele pe care le avea de trecut. To¬ 
tuşi e adevărat că uneori se dovedea destul de distrată încât 
să facă gesturi stângace; era în stare să se gândească la poezie 
când ar fi trebuit să se gândească la tafta; şi mersul, paşii ei 
erau prea apăsaţi pentru o femeie, iar mişcările ei, cam 
abrupte, puneau uneori în pericol câte o ceaşcă de ceai. 

Fie că această uşoară stângăcie umbrea splendoarea ţi¬ 
nutei ei, fie că moştenise un strop din umoarea neagră 
care curgea prin venele familiei ei, cert este că nu partici¬ 
pase nici măcar de douăzeci de ori la manifestaţiile socie¬ 
tăţii, când putea fi auzită întrebându-se singură: „Ce naiba 
se întâmplă cu mine?“ - asta dacă ar fi fost de faţă cineva 
care s-o audă, în afară de prepelicarul ei, Pippin. Aceasta 
s-a întâmplat marţi, 16 iunie 1712 ; tocmai se întorsese de 
la un mare bal la Arlington House; mijiseră zorii şi Or¬ 
lando îşi scotea ciorapii. „Nu mi-ar păsa dacă n-aş mai cu¬ 
noaşte niciodată un suflet de om“, a strigat izbucnind în 
plâns. îndrăgostiţi avea cu duiumul, dar viaţa, care, la urma 
urmei, e importantă în felul ei, o ocolise. „Asta să fie“, şi-a 
continuat ea întrebarea, „ceea ce oamenii numesc viaţă?" 
Prepelicarul şi-a ridicat o labă în semn de simpatie. Şi-a 
scos limba şi a lins-o pe Orlando. Ea a întins mâna şi a 
mângâiat câinele. După care l-a sărutat. Pe scurt între cei 
doi exista cea mai autentică simpatie care poate să existe 
între un câine şi stăpâna lui; totuşi nu se poate nega că 
muţenia animalelor constituie un mare impediment în 
dezvoltarea unei asemenea relaţii. Câinii dau din coadă, îşi 


176 


înclină partea din faţă a corpului şi îşi cabrează posteriorul, 
se rostogolesc sau te ating cu laba, scâncesc, latră, salivează 
şi au tot felul de ritualuri şi de trucuri proprii; dar toate 
acestea n-au nici o valoare din moment ce nu pot să vor¬ 
bească. Acelaşi reproş, îşi spuse ea lăsând cu blândeţe câi¬ 
nele pe podea, îl putea adresa şi marilor personalităţi de la 
Arlington House. Şi aceştia dădeau din coadă, se înclinau, 
se rostogoleau, săreau, te atingeau cu laba, salivau, dar nu 
puteau vorbi. „în toate aceste luni cât am frecventat lu¬ 
mea", şi-a spus ea, aruncând un ciorap intr-un colţ al ca¬ 
merei, „nu am auzit mai mult decât mi-ar fi putut comunica 
Pippin: «Mi-e frig. Sunt fericit. Mi-e foame. Am prins un 
şoarece. Am îngropat un os. Te rog pupă-mă pe bot». Şi 
nu-i deloc de ajuns." 

Faptul că, intr-un interval atât de scurt, Orlando tre¬ 
cuse de la îmbătare la dezgust voi încerca să-l explic prin 
ipoteza că această misterioasă mixtură care se numeşte 
„societate" nu e nici bună, nici rea în sine, dar e animată 
de un spirit - volatil, însă puternic - care sau te îmbată, 
dacă o socoteşti încântătoare, aşa cum o socotise Orlando, 
sau îţi dă dureri de cap, dacă o socoteşti respingătoare, aşa 
cum o socotea Orlando acum. Dacă facultatea vorbirii de¬ 
ţine sau nu vreun rol în fiecare din cele două ipostaze, în- 
găduiţi-ne să ne îndoim. Adeseori o oră de muţenie e mai 
încărcată de farmec decât orice altceva; în timp ce volubi¬ 
litatea strălucită poate fi îngrozitor de plictisitoare. Dar să 
lăsăm toate astea în seama poeţilor şi să ne vedem de po¬ 
vestea noastră. 

Orlando a aruncat şi al doilea ciorap pe urma celuilalt 
şi s-a culcat, destul de mâhnită, hotărâtă să renunţe pe 
veci la societate. Dar din nou, aşa cum vom vedea, s-a pri¬ 
pit în concluziile ei. Deoarece chiar în dimineaţa următoare, 
când s-a trezit, a găsit printre invitaţiile depuse pe masa ei, 
una venită din partea unei anumite mari doamne, Contesa 


177 


de R. Dat fiind că în noaptea trecută hotărâse categoric să 
o rupă definitiv cu societatea, nu am putea justifica stra¬ 
niul comportament al lui Orlando - anume că a trimis un 
curier special la Contesa de R. care să-i comunice că ac¬ 
cepta cu cea mai mare plăcere invitaţia înălţimii Sale - 
decât prin presupunerea că se găsea încă sub efectul a trei 
nume dulci ca mierea picurate în urechea ei pe puntea co¬ 
răbiei Enamoured Lady de către căpitanul Nicholas Bene- 
dict Bartolous, când naviga pe Tamisa - Addison, Dryden, 
Pope şi când îi arătase localul Cocotierul; de atunci în¬ 
colo, Addison, Dryden, Pope răsunaseră în capul ei ca o 
incantaţie. Cine ar putea să creadă o atare nebunie? Şi 
totuşi aşa a fost. Orlando nu a tras nici o învăţătură din 
experienţa cu Nick Greene. Numele acelea continuau să 
exercite asupra ei o puternică fascinaţie. Fiecare dintre noi 
trebuie să creadă în ceva, şi cum Orlando, am mai arătat, 
nu credea în divinităţile obişnuite, îşi investea credinţa în 
oamenii celebri - dar făcea o distincţie: amiralii, militarii, 
oamenii de stat nu o impresionau nici cât negru sub un¬ 
ghie. Pe de altă, parte numai gândul la un mare scriitor îi 
exalta în asemenea măsură credinţa, încât ajunsese aproape 
să-l considere o făptură invizibilă. Dar instinctul ei nu 
greşea. Poate că nu credem cu adevărat decât în ceea ce nu 
putem vedea. Privirea fugitivă pe care o aruncase de pe 
puntea corăbiei acelor mari oameni, fusese ca un fel de vi¬ 
ziune. Se îndoia chiar că ceştile din faţa lor ar fi fost de 
porţelan şi ziarul din hârtie. Şi într-o zi când lordul O., 
povestise că a luat masa cu Dryden cu o seară în urmă, pur 
şi simplu nu l-a crezut. Dar salonul contesei de R. era 
reputat ca fiind anticamera sălaşului geniilor; era locul 
unde se întâlneau bărbaţi şi femei pentru a legăna cădel¬ 
niţele şi a înălţa imnuri bustului de geniu aflat într-o nişă 
din perete. Uneori, zeul însuşi se învrednicea să-şi facă 
simţită pentru o clipă prezenţa. Numai înaltul intelect era 


178 


admis la închinăciune şi (aşa mergea vorba) în casa aceea 
nu se rostea un cuvânt care să nu fie impregnat de spirit. 

De aceea Orlando a fost copleşită de emoţie când a 
intrat în salon. Se adunase deja un număr de oaspeţi, aşe¬ 
zaţi în semicerc în jurul focului. Lady R., o doamnă mai 
în vârstă, negricioasă, cu un voal de dantelă neagră pe cap, 
era aşezată în centru, într-un fotoliu spaţios. Fiind cam 
tare de urechi, din această poziţie centrală putea controla 
conversaţia şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Era înconjurată 
de ambele părţi de domni şi doamne de cea mai înaltă dis¬ 
tincţie. Fiecare dintre bărbaţi, pare-se, fusese prim-ministru 
şi fiecare dintre femei - aşa se şoptea - fusese amanta unui 
rege. Cert este că toţi erau străluciţi şi toţi erau celebri. 
Orlando s-a aşezat în tăcere, cu o adâncă reverenţă... 
După trei ore, s-a înclinat din nou şi a plecat. Dar ce s-a 
întâmplat între timp? se poate întreba cititorul cu oarecare 
exasperare. în trei ore, într-o reuniune de asemenea oa¬ 
meni, trebuie să se fi rostit lucrurile cele mai spirituale, 
cele mai profunde, cele mai interesante din lume. într-a- 
devăr, aşa s-ar părea. Dar, de fapt, nu s-a spus nimic. E o 
caracteristică ciudată pe care o împărtăşesc cele mai sclipi¬ 
toare societăţi din lume. Bătrâna madame du Deffand şi 
prietenii ei au vorbit timp de cincizeci de ani, fără oprire. 
Şi din toată această vorbărie ce a rămas? Poate că trei fraze 
de spirit. Aşa încât putem trage concluzia sau că nu s-a 
spus nimic, sau că nu s-a spus nimic cu adevărat inteligent, 
sau că procentul de trei fraze spirituale, împărţit la opt¬ 
sprezece mii două sute cincizeci de nopţi, nu lasă nici uneia 
dintre ele o doză substanţială de spirit. Adevărul pare a fi - 
dacă îndrăznim să folosim un asemenea cuvânt într-un ase¬ 
menea context - că toate aceste grupări sunt prinse într-o 
vrajă. Gazda e Sibila noastră modernă. E o vrăjitoare care 
aruncă o mreajă asupra oaspeţilor săi. într-una dintre case 
se simt fericiţi; în alta se simt spirituali; într-o a treia se 


179 


simt profunzi. Totul nu-i decât o iluzie (nu avem nimic 
împotriva iluziilor, care sunt cele mai preţioase şi mai ne¬ 
cesare dintre toate lucrurile care există, şi persoana capabilă 
să creeze o iluzie se înscrie printre cei mai mari binefăcători 
ai omenirii), dar cum e bine ştiut că iluziile se sfărâmă 
când se ciocnesc de realitate, acolo unde prevalează iluzia 
nu poate fi vorba de o fericire reală, de o spiritualitate 
reală, de o profunzime reală. Aşa se explică faptul că ma¬ 
dame du Deffand nu a emis mai mult de trei fraze de spi¬ 
rit în decurs de cincizeci de ani. Dacă ar fi emis mai multe, 
cercul ei s-ar fi destrămat. Vorbele de spirit, în clipa în 
care se desprindeau de pe buzele ei, se rostogoleau şi se 
aplatizau în conversaţia banală, aşa cum o ghiulea de tun 
se rostogoleşte zdrobind violetele şi margaretele. Când a 
rostit faimosul ei Mot de Saint Denis, până şi iarba a luat 
foc. Au urmat dezamăgirea şi dezolarea. Nu s-a mai spus 
nimic în plus. „Cruţaţi-ne de alte cuvinte de genul ăsta, 
madame, pentru numele lui Dumnezeu!" au strigat prie¬ 
tenii ei în cor. Şi ea s-a supus. Timp de şaptesprezece ani 
nu a mai debitat nimic memorabil şi totul a mers bine. 
Frumoasa cuvertură de iluzii a rămas aşternută peste cer¬ 
cul ei, aşa cum e aşternută şi pe cercul care o înconjoară 
pe lady R. Oaspeţii au continuat să creadă că sunt fericiţi, 
că sunt spirituali, că sunt profunzi şi, din moment ce ei 
gândeau aşa, alţii s-au lăsat convinşi să gândească acelaşi 
lucru cu şi mai multă încredere şi uite aşa s-a răspândit 
vorba că nimic nu-i mai încântător decât o reuniune la 
lady R.; toţi îi invidiau pe cei care erau admişi acolo şi cei 
admişi se invidiau singuri pentru că erau invidiaţi de alţii, 
şi se părea că nu va exista un sfârşit - cu excepţia a ceea ce 
urmează să vă relatăm acum. 

Orlando a participat la o reuniune cam pentru a treia 
oară, când s-a produs un anumit incident. Se găsea încă 
sub iluzia că ascultă cele mai sclipitoare maxime din lume, 


180 


deşi, în realitate, bătrânul general C. nu făcea decât să po¬ 
vestească, pe îndelete, cum guta piciorului stâng a trecut 
la piciorul drept, în timp ce Domnul L. îl întrerupea de 
câte ori menţiona un nume propriu: „R.? O., îl cunosc pe 
Billy R., aşa cum mă cunosc pe mine; S.? Cel mai bun 
prieten al meu: T.? Am petrecut împreună două săptămâni 
în Yorkshire...“: ceea ce, sub forţa iluziei, suna ca replicile 
cele mai inteligente din lume, ca nişte comentarii răscoli¬ 
toare asupra vieţii umane; şi toată lumea asculta exaltată, 
când s-a deschis uşa şi a intrat un domn mărunt de sta¬ 
tură, al cărui nume Orlando nu l-a înţeles pe dată. în scurt 
timp, s-a simţit pătrunsă de o curioasă senzaţie neplăcută. 
Dacă judecai după feţele celorlalţi, se părea că toţi fuseseră 
cuprinşi de aceeaşi senzaţie. Unul dintre domni s-a plâns 
că-1 trage un curent. Marchiza de C. se temea că se stre¬ 
curase o pisică sub canapea. S-ar fi zis că ochii li se dezli¬ 
peau, încet, după un vis frumos, şi acum nu li se înfăţişa 
altceva decât un lavoar ieftin şi o cuvertură soioasă. Sau că 
aburii unui vin delicios erau pe cale să se evapore. Şi totuşi 
generalul continua să vorbească şi domnul L., să-şi amin¬ 
tească. Dar gâtul generalului se înroşea tot mai tare, şi 
capul domnului L., părea tot mai chel. Cât despre cele ce 
spuneau, nimic n-ar putea fi mai plicticos şi mai găunos. 
Toată lumea se foia şi doamnele care aveau evantaie îşi 
mascau câte un căscat pe după ele. în cele din urmă, lady R. 
a ciocănit cu evantaiul ei în braţul fotoliului. Ambii domni 
au tăcut chitic. 

Şi atunci a vorbit domnul cel mărunţel. 

A vorbit în continuare. 

A vorbit în încheiere 1 . 


1 Cuvintele lui sunt prea cunoscute ca să le mai repetăm; în plus, 
pot fi găsite în operele lui complete (n. a.). 


181 



De astă dată, nu putem nega, au răsunat adevăratul 
spirit, adevărata inteligenţă, adevărata profunzime. Adunarea 
s-a prăbuşit în deznădejde. Una singură dintre spusele lui 
ar fi fost destul de vătămătoare, dar trei, una după alta, în 
aceeaşi seară? Cine ar fi putut supravieţui? 

— Domnule Pope 1 , a intervenit lady R., cu o voce în 
care tremura o furie sarcastică, îţi face plăcere să te ştii spi¬ 
ritual. 

Domnul Pope s-a înroşit. Nimeni nu a suflat o vorbă. 
Preţ de vreo douăzeci de minute au păstrat cu toţii o t㬠
cere mormântală. După care s-au ridicat, unul câte unul, 
şi au ieşit din încăpere. Ne îndoim că aveau să mai revină 
vreodată după o asemenea experienţă. Până în strada 
South Audley se auzeau glasurile purtătorilor de torţe care 
chemau trăsurile. Portierele erau trântite şi trăsurile plecau. 
Orlando s-a pomenit pe scară lângă domnul Pope. Trupul 
lui slăbănog şi prost croit vibra de tot felul de emoţii. Din 
ochi îi ţâşneau săgeţi de batjocură, de furie, de triumf, de 
spirit şi de panică (tremura ca o frunză). Arăta ca o reptilă 
ghemuită, cu un topaz arzător în frunte. în acelaşi timp şi 
nenorocoasa Orlando era zguduită de o ciudată furtună 
de emoţii. O dezamăgire atât de profundă ca aceea prin 
care trecuse cu o oră în urmă îţi clatină mintea. Totul îţi 
apare de zece ori mai găunos şi mai steril decât era înainte. 
E un moment încărcat cu cel mai aprig pericol pentru spi¬ 
ritul omenesc. Momentul în care femeile pot ajunge să se 
călugărească şi bărbaţii să se facă preoţi. în asemenea mo¬ 
mente cei bogaţi îşi împart averile, cei fericiţi îşi taie bere¬ 
gata cu un cuţit de friptură. Orlando ar fi fost gata să facă 


1 Alexander Pope (1688-1744), poet şi eseist englez, cel mai 
important teoretician al clasicismului englez, preocupat de forma şi 
expresia poetică. 


182 



toate acestea, dar avea de făcut un lucru mai presant, şi l-a 
făcut. L-a invitat pe domnul Pope să o însoţească acasă. 

Se ştie că e imprudent să intri neînarmat în cuşca unui 
leu, e imprudent să navighezi pe Oceanul Atlantic într-o 
barcă cu vâsle, e imprudent să stai într-un picior în vârful 
catedralei St. Paul, şi e şi mai imprudent să vii acasă sin¬ 
gură cu un poet. Un poet e un amestec între Atlantic şi 
leu. Primul te îneacă şi al doilea te sfâşie. Dacă supravie¬ 
ţuieşti colţilor, te înghit valurile. Un om care e capabil să 
sfărâme iluzii e o fiară şi un puhoi în acelaşi timp. Iluziile 
înseamnă pentru suflet ceea ce aerul înseamnă pentru p㬠
mânt. Lipseşte-te de aerul învăluitor şi plantele o să moară, 
culorile o să se ofilească. Pământul pe care păşim nu-i decât 
cenuşă scorţoşată. Călcăm pe marnă şi pietrele colţuroase 
ne julesc tălpile. Adevărul e cel care ne dezmembrează. 
Viaţa e un vis. Deşteptarea e cea care ne ucide. Cel care ne 
răpeşte visurile ne răpeşte însăşi viaţa - şi tot aşa înainte pe 
încă şase pagini dacă doriţi, dar stilul ăsta e odios şi e pre¬ 
ferabil să renunţăm la el. Conform cu cele mai sus enun¬ 
ţate, Orlando ar fi trebuit să fie o grămăjoară de cenuşă 
când trăsura a oprit în faţa casei din Blackfriars. Faptul că 
era încă în carne şi oase, deşi foarte epuizată, se datorează 
în întregime unei împrejurări asupra căreia am mai atras 
atenţia pe parcursul acestei povestiri. E un lucru ştiut: cu 
cât vedem mai puţin, cu atât credem mai ferm. Pe vremea 
aceea, străzile dintre Mayfair şi Blackfriars erau foarte slab 
iluminate. E drept, faţă de epoca elisabetană se înregistrase 
un mare progres în iluminatul străzilor. Pe atunci, călăto¬ 
rul noptatic trebuia să se orienteze după stele sau după fla¬ 
căra torţei vreunui paznic de noapte ca să se ferească de 
gropile cu pietriş din Park Lane sau de pădurile de stejar 
din Tottenham Road, populate de porci mistreţi. Dar, cu 
tot progresul, se poate vorbi de o diferenţă enormă faţă de 
eficienţa iluminatului modern. Felinarele cu lămpi de gaz 


183 


erau plantate la fiecare două sute de metri şi între ele se aş- 
terneau întinderi de beznă compactă. Drept care, timp de 
câte zece minute, Orlando şi domnul Pope erau cufundaţi 
în întuneric, şi apoi, o jumătate de minut, apăreau ilumi¬ 
naţi. Orlando trecea printr-o stranie stare de spirit. Pe m㬠
sură ce ieşea din raza de lumină, simţea strecurându-se în 
ea un balsam încântător. „Indiscutabil, e o mare onoare 
pentru o tânără să se afle în aceeaşi trăsură cu domnul 
Pope“, îşi spunea ea, privind profilul nasului lui. „Sunt 
cea mai binecuvântată dintre femei. La un centimetru de 
mine - chiar simt pe coapsă atingerea nodului de panglici 
de la genunchiul lui - se găseşte cel mai luminat spirit din 
toate ţinuturile guvernate de Maiestatea Sa. Posteritatea se 
va gândi la noi plină de curiozitate; cu invidie şi furie la 
adresa mea.“ Şi iar apărea un felinar. „Ce cretină nenorocită 
sunt“, îşi spunea Orlando.„Faima şi gloria nu există. Pos¬ 
teritatea nu o să se sinchisească deloc nici de mine, nici de 
domnul Pope. In fond, ce-i aceea «o epocă»? Şi ce suntem 
«noi»?“ Şi înaintarea lor pe Berkeley Street părea orbecăiala 
a două furnici oarbe, aruncate laolaltă împreună, fără să 
aibă nimic în comun, nici un interes, nici o preocupare, 
străbătând un deşert de întuneric. O treceau fiorii. Dar iată 
că intrau din nou în beznă. Iluziile ei înviau. „Ce frunte 
nobilă are“, îşi spunea (confundând, în întuneric, o um¬ 
flătură a pernei cu fruntea domnului Pope). „Ce cantitate 
de geniu sălăşluieşte în fruntea asta! Cât spirit, câtă cu¬ 
noaştere, cât adevăr - ce comoară de giuvaier pentru care 
oamenii ar fi gata să-şi pună viaţa în joc. A ta e lumina 
care va arde în eternitate! Dacă n-ai fi fost tu, pelerinajul 
vieţii umane s-ar fi desfăşurat în tenebre"; (aici trăsura i-a 
hurducat zdravăn pentru că a intrat într-o groapă din Park 
Lane); „lipsiţi de geniul tău am fi prăbuşiţi, dezagregaţi. 
Rază augustă, rază supralucidă!", aşa proslăvea ea umflătura 
pernei, când au intrat în pata de lumină a unui felinar din 


184 


Berkley Square şi şi-a dat seama ce confundase. Domnul 
Pope avea o frunte obişnuită, ca a oricui altcuiva. „Perfi- 
dule“, i-a spus Orlando în gând, „ce rău m-ai înşelat! Am 
crezut că bulfa aceea din pernă e fruntea ta! Când te văd 
clar, ce meschin, ce decrepit arăţi! Diform şi nevolnic, n-ai 
în tine nimic care să inspire respect, ci numai milă şi dis¬ 
preţ". Şi din nou au intrat în întuneric; furia i s-a potolit şi 
a cotit în altă direcţie, când nu a mai putut vedea decât ge¬ 
nunchii poetului. „Dar eu sunt cea ticăloasă", a reflectat ea 
din momentul în care s-au cufundat din nou în beznă, 
„oricât ai fi tu de meschin, eu sunt şi mai meschină. Tu eşti 
cel care mă hrăneşte şi mă ocroteşte, cel care sperie jivinele 
fioroase din preajma mea, cel care-i înspăimântă pe sălba¬ 
tici, cel care-mi ţese veşminte din mătasea viermilor şi co¬ 
voare din lâna oilor. Dacă simt nevoia să venerez, nu mi-ai 
dăruit imaginea ta pe care ai imprimat-o în ceruri? Şi nu 
sunt înconjurată pretutindeni de dovezile grijii tale? Cât de 
umilă, de recunoscătoare, de docilă ar trebui să fiu? Dă-mi 
bucuria de a te sluji, de a te cinsti, de a mă supune ţie!" 

în clipa aceea au ajuns sub felinarul cel mare din colţul 
care e azi Picadilly Circus. Lumina puternică o orbea şi 
Orlando a văzut, în afară de câteva creaturi decăzute de 
acelaşi sex cu ea, doi pigmei nefericiţi singuri pe o întin¬ 
dere pustie, aridă. Amândoi erau goi, solitari şi neajutoraţi. 
Şi fiecare din ei era lipsit de puterea de a-1 ajuta pe celălalt. 
Fiecare din ei de-abia putea să-şi poarte lui însuşi de grijă. 
Privindu-1 pe domnul Pope în faţă, a gândit: „E un orgo¬ 
liu la fel de fals din partea ta să crezi că mă poţi ocroti pe 
mine, ca şi din partea mea să cred că te pot venera pe tine. 
Lumina adevărului ne scaldă acum pe amândoi risipind 
orice umbră, şi lumina adevărului ne este amândurora al 
naibii de nefavorabilă". 

Fireşte, în tot acest timp, au discutat plăcut între ei, ca 
doi oameni de familie bună şi bine educaţi, despre toanele 


185 


reginei şi despre guta prim-ministrului, în timp ce trăsura 
trecea de la întuneric la lumină coborând pe Haymarket, 
pe Ştrand, în jos pe Fleet Street şi, în cele din urmă, a 
ajuns la locuinţa ei din Blackfriars. De câtva timp spaţiile 
întunecate dintre felinare deveniseră ceva mai luminoase 
şi lămpile ceva mai palide - cu alte cuvinte soarele se pre¬ 
gătea să răsară; coborâră din trăsură în lumina uniformă, 
dar aburită a unei dimineţi de vară, în care totul se contu¬ 
rează dar nimic nu e distinct. Domnul Pope a ajutat-o pe 
Orlando să coboare, iar Orlando i-a făcut o reverenţă şi l-a 
invitat să i-o ia înainte în drum spre casă, respectând scru¬ 
pulos întreg ritualul protocolar. 

Din pasajul de mai sus nu trebuie să deduceţi că geniul 
(de altfel boala a fost eradicată în Insulele Britanice; se 
spune că răposatul Lord Tennyson ar fi fost ultima per¬ 
soană care a suferit de această boală), deci geniul nu um¬ 
blă tot timpul aprins, căci, în asemenea caz, am vedea totul 
aşa cum e de fapt şi pe parcursul procesului am muri cal¬ 
cinaţi, prefăcuţi în scrum. Geniul funcţionează mai curând 
ca un far, care trimite din când în când câte o rază; numai 
că geniul e mai capricios în manifestările lui şi e în stare să 
emane şase, şapte raze, într-o rapidă succesiune (aşa cum 
procedase domnul Pope în acea seară), şi apoi să recadă în 
umbră timp de un an sau pe vecie. Să-ţi orientezi cârma 
după razele lui e o imposibilitate şi, se spune, că atunci 
când recad în umbră, oamenii de geniu sunt la fel cu toţi 
ceilalţi. 

A fost un noroc pentru Orlando, deşi a început prin- 
tr-o dezamăgire, că lucrurile se petrec în felul ăsta, pentru 
că acum a început să se afle frecvent în compania oame¬ 
nilor de geniu. Şi aceştia nu erau chiar atât de diferiţi de 
noi, ceilalţi, cum s-ar crede. De pildă, Addison, Pope, Swift 
s-au dovedit a fi mari amatori de ceai. Le plăceau chioşcu¬ 
rile îmbrăcate în verdeaţă. Colecţionau cioburi de sticlă 


186 


colorată. Adorau grotele. Nu dispreţuiau rangurile nobili¬ 
are. Elogiile îi încântau grozav. O zi purtau un costum de 
culoarea prunei şi a doua zi îmbrăcau unul cenuşiu. Dom¬ 
nul Swift avea un frumos baston din malaca. Domnul Ad- 
dison îşi parfuma batistele. Domnul Pope avea migrene. 
Nu se dădeau în lături de la o partidă de bârfă. Şi nu erau 
deloc scutiţi de gelozii. (înşirăm câteva observaţii, aşa, 
alandala, cum i-au venit în minte lui Orlando). La în¬ 
ceput, a fost supărată pe ea însăşi pentru că dădea atenţie 
unor asemenea fleacuri şi a pregătit un caiet în care să no¬ 
teze spusele lor memorabile, dar paginile caietului au rămas 
albe. Totuşi, şi-a simţit spiritul revigorat şi a început să 
rupă invitaţiile la marile sindrofii; voia să-şi păstreze serile 
libere; aştepta cu nerăbdare vizitele domnului Pope, ale dom¬ 
nului Addison, ale domnului Swift - şi aşa mai departe, şi 
aşa mai departe. Dacă cititorul s-ar osteni să răsfoiască poe¬ 
mul Răpirea Buclei , revista Spectator sau Călătoriile lui 
Gulliver , ar înţelege perfect semnificaţia tuturor aluziilor 
misterioase. într-adevăr, biografii şi criticii ar fi scutiţi de 
eforturile lor, dacă cititorii ar urma acest sfat. Căci atunci 
când citim: 

Dacă Nimfa nesocoteşte a Dianei învăţătură. 

Dacă pe gingaşul vas chinezesc ar apărea o spărtură 
Dacă pe onoare sau pe rochia-i nouă o pată s-ar ivi 

Dacă de la rugăciune sau de la Carnaval ar lipsi 
Dacă la bal inima sau colierul ar rătăci... 

înţelegem, de parcă am fi auzit cu urechile noastre, că limba 
domnului Pope ţâşnea şi pâlpâia ca limba de şopârlă, că 
ochii îi fulgerau, că mâna îi tremura; înţelegem cum iu¬ 
bea, cum minţea, cum suferea. Pe scurt, toate tainele din 
sufletul unui scriitor, toate experienţele pe care le-a trăit, 


187 


fiecare zvâcnire a spiritului său se reflectă amplu în opera 
lui, şi totuşi aşteptăm de la critici să ne explice opera şi de 
la biografi să ne povestească viaţa lui. Faptul că scurgerea 
lentă a timpului atârnă atât de greu în mâinile oamenilor 
e singura explicaţie a monstruoasei aşteptări. 

Dacă am citi o pagină sau două din Răpirea Buclei am 
înţelege imediat de ce în acea după-amiază Orlando era atât 
de amuzată şi de speriată în acelaşi timp, de ce obrajii îi erau 
atât de îmbujoraţi şi ochii atât de scânteietori. Doamna 
Nelly a bătut în uşă şi a anunţat că domnul Addison aş¬ 
teaptă să o vadă pe înălţimea Sa. La care domnul Pope s-a 
ridicat cu un zâmbet acru, şi-a luat la revedere şi a ieşit 
şchiopătând. A intrat domnul Addison. Haideţi, în timp ce 
ia loc, să citim următorul pasaj din revista The Spectator: 

Consider că femeia e un animal frumos, romantic, care 
poate fi împodobit cu blănuri şi pene, perle şi diamante, 
metale preţioase şi mătăsuri. Linxul trebuie să-şi lepede 
blana la picioarele ei ca să-şi facă o capă, păunul, papa¬ 
galul şi lebăda trebuie să-şi dea tributul pentru manşonul 
ei; marea trebuie scormonită pentru scoici, rocile pentru 
pietre preţioase, şi fiecare părticică din natură aduce o 
contribuţie la înfrumuseţarea unei creaturi care e însăşi 
capodopera naturii. Accept toate acestea, dar nu şi jupo- 
nul, despre care am mai vorbit; pe acesta nu pot şi nici nu 
vreau sâ-l îngădui. 

Pe domnul acesta îl avem în palmă cu tricornul lui cu 
tot. Priviţi încă o dată în cristalul magic. Nu-i aşa că-1 
vedeţi în întregime până la cuta pe care o face ciorapul lui? 
Oare nu vi se înfăţişează clar fiecare unduire, fiecare coti¬ 
tură a spiritului său? Şi bonomia lui, şi timiditatea, şi po¬ 
liteţea, şi faptul că o să se însoare cu o contesă şi o să 
sfârşească în chip de persoană foarte respectabilă? Totul 


188 


reiese limpede. Şi când domnul Addison a spus ce avea de 
spus, s-a auzit o ciocănitură puternică în uşă şi domnul 
Swift, care obişnuia să se comporte impetuos, a intrat ne¬ 
anunţat. Staţi o clipă, unde am pus Călătoriile lui Gulliveri 
A, uite-o aici! Haideţi să citim un pasaj din călătoria în 
ţara Houyhnhnimilor: 

Mă bucuram de o sănătate desăvârşită şi de linişte sufle¬ 
tească; nu ştiam ce înseamnă trădarea sau inconstanţa 
unui prieten, nici insultele unui duşman ascuns ori făţiş. 
Nu mi s-a ivit nici un prilej să mituiesc, să linguşesc, să 
codoşesc sau să câştig favorurile unui om sau ale prote¬ 
jatului său. Nu aveam nevoie să mă apăr împotriva înşe¬ 
lătoriei şi a asupririi; aici nu existau nici doctori care 
să-mi îmbolnăvească trupul, nici avocaţi care să-mi rui¬ 
neze avutul; nici turnători care să-mi pândească vorbele şi 
faptele, sau care să-mi născocească acuzaţii pentru care 
sunt plătiţi; aici nu există oameni care să te ia peste picior, 
critici, bârfitori, hoţi de buzunare, tâlhari de drumul 
mare, spărgători de case, procurori, codoşi, bufoni, cartofori, 
politicieni, intelectuali, ipohondri, oratori plicticoşi... 

Stop, stop cu rafala, cu bombardamentul ăsta de cu¬ 
vinte, că ne jupoi pe toţi de vii, şi pe tine odată cu noi. 
Nimic mai clar decât violenţa acestui om. E atât de b㬠
dăran şi totodată atât de pur, atât de brutal, şi totuşi atât 
de blajin; dispreţuieşte întreaga omenire, şi totuşi vorbeşte 
răsfăţat ca un copilaş cu o fată, şi o să moară - ne mai pu¬ 
tem îndoi? - într-o casă de nebuni. 

Şi Orlando le servea ceai şi uneori, când era vreme fru¬ 
moasă, îi lua cu ea la ţară şi-i primea regeşte în sala rondă, 
în care a atârnat portretele lor, dispuse în cerc, astfel ca 
domnul Pope să nu poată spune că domnul Addison venea 
înaintea lui, şi viceversa. Erau foarte spirituali (dar spiritul 


189 


lor poate fi găsit în operele pe care le-au lăsat) şi Orlando 
a învăţat de la ei cel mai important aspect de stil, şi anume 
intonaţia firească a vocii - o calitate pe care cine nu a 
auzit-o nu o poate imita, nici chiar Greene cu tot talentul 
lui de imitator; pentru că e o însuşire născută din aer, care 
se sparge ca un val, se rulează şi se pierde, şi nu mai poate 
fi recăpătată, mai cu seamă de cei care ciulesc urechile o 
jumătate de secol mai târziu încercând s-o reproducă. Or¬ 
lando a învăţat acest lucru mai mult din cadenţa glasurilor 
lor când vorbeau şi, ca o directă urmare s-a schimbat întru 
câtva şi stilul ei; a început să scrie versuri agreabile, spiri¬ 
tuale, şi nişte portrete în proză. Şi le servea din abundenţă 
vinurile ei, iar la cină le strecura sub farfurie bancnote, pe 
care ei le primeau cu multă bunăvoinţă; iar ea primea de¬ 
dicaţiile lor şi se simţea onorată de acest schimb. 

Şi aşa trecea timpul, iar Orlando putea fi auzită spu- 
nându-şi ei înseşi, cu o emfază care, poate, i-ar trezi unele 
bănuieli ascultătorului: „Jur pe sufletul meu, asta înseamnă 
viaţă!“ (Pentru că încă era în căutarea acestei desfătări.) 
Dar în curând împrejurările aveau s-o silească să reflecteze 
mai matur la această chestiune. 

Intr-o zi, tocmai îi turna ceai domnului Pope, în timp 
ce acesta, aşa cum ni-1 putem închipui din versurile citate 
mai sus, şedea ghemuit pe un scaun, alături de ea, pri¬ 
vind-o cu ochii lui scânteietori, critici. „Doamne", şi-a 
spus ea, ridicând cleştişorul de zahăr, „ce-o să mă mai in¬ 
vidieze femeile din secolele viitoare". Şi totuşi - a făcut o 
pauză pentru că domnul Pope îi solicita atenţia; şi totuşi - 
să ducem noi gândul la capăt în locul ei - când cineva 
spune „Ce-o să mă mai invidieze veacurile viitoare" putem 
fi siguri că nu se simte deloc satisfăcut de momentul pre¬ 
zent. Să fi fost viaţa ei chiar atât de palpitantă, chiar atât 
de măgulitoare, chiar atât de glorioasă cum pare acum, 


190 


când e prelucrată de memorialist? în primul rând, Orlando 
detesta ceaiul; în al doilea rând, intelectul, cât e el de di¬ 
vin, de venerabil, are obiceiul neplăcut de a se instala în 
cele mai neatrăgătoare carcase şi, adeseori, vai!, e canibalul 
celorlalte facultăţi, aşa încât, de multe ori, acolo unde min¬ 
tea ocupă locul de frunte, inima, sentimentele, mărinimia, 
caritatea, toleranţa, blândeţea şi tot restul abia de mai au 
loc să respire. în plus, înalta părere pe care poeţii o au de¬ 
spre ei înşişi şi proasta părere pe care o au despre ceilalţi 
poeţi, apoi rivalităţile, injuriile, invidiile şi polemicile în 
care sunt permanent angajaţi, volubilitatea pe care o cul¬ 
tivă, rapacitatea cu care monopolizează simpatiile; toate 
acestea - s-o spunem în şoaptă ca să nu ne audă spiritele 
strălucite - fac din turnatul ceaiului o acţiune mai şovăiel¬ 
nică şi mai istovitoare decât s-ar crede. La acestea se adaugă 
(vorbim din nou în şoaptă ca, de astă dată, să nu ne audă 
femeile) un mic secret pe care bărbaţii şi-l împărtăşesc în¬ 
tre ei - lordul Chesterfield l-a transmis în taină fiului său, 
impunându-i o strictă discreţie - şi anume că „Femeile nu 
sunt decât nişte copii supradezvoltaţi... Un bărbat cu 
capul pe umeri glumeşte cu ele, se joacă, le face gusturile, 
le măguleşte"; dar dat fiind că, dintotdeauna, copiii aud 
ceea ce n-ar trebui să audă, ba uneori chiar când cresc 
mari, secretul a fost divulgat şi, astfel, întreaga ceremonie 
a turnatului ceaiului a căpătat un aer ciudat. O femeie ştie 
foarte bine că, deşi un bărbat de spirit îi trimite poemele 
lui, îi elogiază judecăţile, îi cere părerea şi îi bea ceaiul, 
toate astea nu înseamnă că îi şi respectă părerile, că-i ad¬ 
miră puterea de înţelegere sau că va refuza, deşi spada îi 
este interzisă, să o sfâşie cu pana de scris. Repetăm - deşi 
rostit în şoaptă - acest secret fusese divulgat; aşadar, chiar 
ţinând în mână căniţa de lapte şi cleştele de zahăr desf㬠
cut, doamnele ar putea să ezite puţin, să se uite puţin pe 


191 


fereastră, să caşte puţin, să lase bucăţile de zahăr să cadă cu 
un plescăit în ceaşcă, aşa cum a făcut acum Orlando cu 
ceaiul domnului Pope. N-a existat vreodată un muritor 
care să se simtă mai repede ofensat şi mai repede gata să se 
răzbune ca domnul Pope. S-a întors spre Orlando şi i-a 
oferit spontan versiunea brută a unui anumit vers devenit 
celebru din Portrete de femei , vers pe care ulterior l-a şlefuit, 
dar chiar şi aşa, în forma lui iniţială, a fost destul de ustu¬ 
rător. Orlando l-a primit cu o plecăciune. Domnul Pope 
s-a înclinat şi-a plecat. Orlando, ca să-şi răcorească obrajii, 
pentru că se simţea de parcă omuleţul acela i-ar fi tras o 
palmă, a ieşit să se plimbe prin livada de nuci din fundul 
grădinii. în scurt timp, briza răcoroasă a calmat-o. Spre 
surprinderea ei, şi-a dat seama că încerca o mare uşurare 
pentru că era singură. Un timp a privit bărcile vesele încăr¬ 
cate cu mărfuri care navigau pe fluviu. Fără îndoială, pri¬ 
veliştea i-a trezit câteva amintiri din trecutul ei, pe urmă 
s-a aşezat sub o salcie frumoasă şi s-a lăsat furată de medi¬ 
taţii adânci. A rămas nemişcată până când s-au aprins ste¬ 
lele pe cer. într-un târziu s-a ridicat, s-a întors în casă, a 
intrat în dormitorul ei şi a încuiat uşa. Pe urmă a deschis 
un dulap plin cu hainele pe care le purtase pe când era un 
tânăr elegant; a ales un costum de catifea neagră, garnisit 
cu dantelă de Veneţia. E drept că era puţin demodat, dar 
îi venea de minune şi arăta în el ca întruchiparea unui 
tânăr nobil. S-a studiat de vreo două ori în oglindă ca să se 
asigure că din cauza jupoanelor nu pierduse libertatea de 
mişcare a picioarelor, şi pe urmă a ieşit în taină din conac. 

Era o noapte senină de început de aprilie. O miriadă 
de stele care-şi îmbinau strălucirea cu razele unei luni în 
formă de seceră, ajutată la rândul ei de felinarele străzii, ţe- 
seau o lumină extrem de favorabilă chipului omenesc şi 
arhitecturii domnului Wren. Totul se profila în cele mai 


192 


evanescente contururi, dar când erau gata să se dizolve, câte 
un strop de argint le reînsufleţea. La fel ar fi trebuit să se 
întâmple şi cu discuţiile, şi-a spus Orlando (lăsându-se 
cuprinsă de o reverie absurdă), la fel ar fi trebuit să se pe¬ 
treacă lucrurile şi în societate, şi în prietenie, şi în dra¬ 
goste. Pentru că, Dumnezeu ştie de ce, atunci când ne 
pierdem încrederea în comunicarea dintre oameni, o îm¬ 
preunare întâmplătoare, pestriţă, de magherniţe şi copaci, 
ori o căpiţă de fân şi o căruţă apar ca un simbol atât de 
perfect a ceea ce ne e inaccesibil, încât ne îndeamnă să ne 
reluăm căutările. 

în timp ce făcea aceste observaţii, Orlando a intrat în 
Leicester Square. Clădirile aveau o simetrie aeriană şi to¬ 
tuşi fermă, pe care nu o sesizezi în timpul zilei. Baldachinul 
cerului părea plasat cu dibăcie, ca să planeze peste linia 
acoperişurilor şi coşurilor. O femeie tânără care şedea, me¬ 
lancolică, pe o bancă sub un platan, în mijlocul scuarului, 
ţinându-şi un braţ inert de-a lungul trupului şi celălalt 
braţ în poală, arăta ca însăşi întruparea graţiei, simplităţii 
şi tristeţii. Orlando şi-a scos pălăria în faţa ei, cu gestul 
galant cu care saluţi o doamnă într-un loc public. Tânăra 
şi-a înălţat capul. Era de o armonie desăvârşită. Şi-a înălţat 
şi privirile. Orlando i-a văzut ochii, aveau o lucire pe care 
o vezi uneori la un ceainic, dar rareori la un chip omenesc. 
Femeia îl fixa prin luciul acela de argint (căci pentru ea era 
un bărbat), cu o privire îmbietoare, chemătoare, tremur㬠
toare, temătoare. S-a ridicat, i-a acceptat braţul. Pentru că - 
e nevoie s-o mai spunem? - făcea parte din tribul care-şi 
dichiseşte şi îşi expune marfa noaptea, pe tejgheaua comună, 
aşteptând oferta cea mai tentantă. L-a condus pe Orlando 
în camera din Gerrard Street, care era locuinţa ei. Când a 
simţit-o sprijinindu-se uşor, dar rugător de braţul ei, în 
Orlando s-au deşteptat simţurile care se potrivesc unui 
bărbat. Arăta, simţea, vorbea ca un bărbat. Dar cum în 


193 


ultima vreme fusese şi ea femeie, îşi dădea seama că sfiala 
fetei, răspunsurile ei şovăielnice, chiar şi bâjbâiala cu cheia 
în broască, ba chiar şi faldurile mantiei şi felul cum îşi 
îndoia încheietura mâinii erau tribute aduse masculinităţii 
ei. Au urcat la ea şi eforturile sărmanei creaturi de a-şi îm¬ 
podobi camera şi de a ascunde faptul că nu mai avea o alta 
nu l-au amăgit nici o clipă pe Orlando. înşelăciunea i-a 
stârnit dispreţul, adevărul i-a trezit mila. Când un anumit 
adevăr răzbeşte prin faţada unei aparenţe îţi provoacă un 
ciudat amestec de sentimente, aşa încât Orlando nu ştia 
dacă să râdă sau să plângă. între timp Nell, căci aşa o 
chema pe fată, şi-a descheiat nasturii mănuşilor, ascun- 
zându-şi cu grijă degetul mare al mănuşii din dreapta, care 
avea nevoie urgentă să fie cârpit. Pe urmă a trecut după un 
paravan unde, probabil, şi-a fardat obraji, şi-a netezit rochia, 
şi-a legat un alt fular la gât, trăncănind tot timpul, aşa cum 
fac femeile, ca să-şi amuze amantul, deşi Orlando, au- 
zindu-i tonul vocii, ar fi putut să jure că fata se gândea la 
cu totul altceva. După ce s-a dichisit, a ieşit de după 
paravan, gata pregătită - numai că Orlando n-a mai putut 
îndura. într-o curioasă revărsare de furie, amuzament şi 
milă, a renunţat la deghizare şi i-a mărturisit că e femeie. 

Auzind-o, Nell a izbucnit în asemenea hohote de râs, 
de puteau fi auzite până-n stradă. 

— Ei bine, draga mea, i s-a adresat când râsul i s-a mai 
domolit, nu sunt câtuşi de puţin supărată de întorsătura 
asta; ca să fiu sinceră (e remarcabil cu câtă repeziciune şi-a 
schimbat manierele de îndată ce a auzit că erau amândouă 
de acelaşi sex - a renunţat la tonul plângăreţ, rugător), ca 
să fiu sinceră, n-aveam nici un chef de bărbaţi în seara 
asta. Adevărul e că mă aflu într-un mare impas. 

După care, aţâţând focul şi amestecând punciul într-un 
castron, i-a istorisit lui Orlando toată povestea vieţii ei. 
Dar cum pe noi ne interesează viaţa lui Orlando, nu credem 


194 


că e necesar să relatăm aventurile trăite de cealaltă doamnă; 
cert este însă că Orlando nu şi-a dat niciodată seama că 
ceasurile pot trece atât de repede şi atât de plăcut, deşi 
domnişoara Nell nu poseda nici un dram de spirit, şi când 
a venit vorba despre domnul Pope, a întrebat inocent dacă 
e rudă cu peruchierul cu acelaşi nume de pe Jermyn Street. 
Totuşi pentru Orlando firescul şi seducţia frumuseţii 
aveau atâta farmec, încât pălăvrăgeala bietei fete, deşi pre¬ 
sărată cu cele mai vulgare expresii ale limbajului de colţ de 
stradă, era îmbătătoare ca vinul, după frazele elevate cu 
care fusese obişnuită; şi s-a simţit nevoită să recunoască 
faptul că în zâmbetul dispreţuitor al domnului Pope, în 
atitudinea condescendentă a domnului Addison şi în se¬ 
cretul descoperit de lordul Chesterfield exista ceva care o 
îndepărtase de societatea oamenilor de spirit, deşi continua 
să le respecte profund opera. 

Aceste sărmane creaturi - pentru că Nell a adus-o şi pe 
Prue, Prue a adus-o pe Kitty, şi Kitty pe Rose - închegaseră 
o societate a lor al cărei membru devenise acum şi Or¬ 
lando. Fiecare dintre ele îi povestise peripeţiile care o îm¬ 
pinseseră la actualul mod de viaţă. Unele dintre ele erau 
fiicele din flori ale unor oameni de neam mare şi una din¬ 
tre fete era o rudă mult mai apropiată de persoana regelui 
decât s-a fi cuvenit. Nici una nu era destul de prăpădită 
sau de nevoiaşă ca să nu poarte un inel sau să nu aibă în 
buzunar o batistă, ca substitut de pedigri. Şi se adunau în 
jurul castronului cu punci, pe care-1 prepara Orlando, şi-l 
distribuia cu generozitate, şi ce poveşti interesante mai is¬ 
toriseau, şi ce observaţii hazoase mai luceau, pentru că e 
lucru ştiut, când femeile se strâng împreună - dar ssst! - 
sunt întotdeauna grijulii ca uşile să fie bine închise şi nici 
un cuvinţel să nu răzbească la tipar. Tot ce doresc ele e - 
din nou ssst! - nu se aude un pas de bărbat pe scară? Tocmai 
voiam să spunem ce doresc ele, când respectivul domn 


195 


ne-a luat vorba din gură: „Femeile nu au dorinţe", pretinde 
respectivul domn, intrând în camera lui Nell; „femeile 
doar se prefac. Şi neavând dorinţe (Nell l-a servit după 
care domnul a plecat), conversaţia lor nu prezintă nici un 
interes". „E bine ştiut", afirmă domnul S.W., „că atunci 
când femeile nu sunt stimulate de cineva de sex opus, nu 
găsesc nimic să-şi spună între ele. Când sunt singure, nu 
vorbesc, ci zgârie. Şi din moment ce nu sunt în stare să 
vorbească, şi cum zgâriatul nu poate continua la infinit, e 
bine ştiut (Domnul T.R. a şi dovedit-o) că femeile nu sunt 
capabile de afecţiune faţă de reprezentantele sexului lor, 
ba dimpotrivă, încearcă o aversiune unele faţă de altele; 
deci ce am putea presupune că fac femeile când caută 
totuşi să fie împreună?" 

Cum asta nu-i o întrebare care să reţină atenţia unui 
om cu scaun la cap, haideţi ca noi, cei care ne bucurăm de 
imunitatea biografilor şi a istoricilor, indiferent de sex, să 
o omitem şi să ne rezumăm la afirmaţia că Orlando se 
simţea foarte bine în societatea celor de acelaşi sex cu ea şi 
să-i lăsăm pe domni să dovedească - ceea ce le face mare 
plăcere - că aşa ceva nu e cu putinţă. 

Dar e exclus să putem oferi o relatare exactă şi detaliată 
a vieţii lui Orlando din acea perioadă. Dacă aruncăm o 
privire şi orbecăim prin curţile prost iluminate, prost pa¬ 
vate, prost aerisite care se înşirau pe atunci între Gerrard 
Street şi Drury Lane, avem impresia ba că o zărim, ba că 
o pierdem din ochi. Misiunea noastră e cu atât mai dificilă 
cu cât la acea vreme i se năzărise să schimbe frecvent 
hainele femeieşti cu cele bărbăteşti... De aceea, în memo¬ 
rialistica de atunci apare uneori ca lord Cutare, care de 
fapt era vărul ei şi căruia îi sunt atribuite generozitatea ei, 
ba chiar şi poemele scrise în realitate de Orlando. Se pare 
că nu întâmpina nici o dificultate în interpretarea celor 
două roluri diferite, şi îşi schimba sexul mult mai des 


196 


decât şi-ar putea imagina cei care au purtat întotdeauna 
un singur gen de îmbrăcăminte; şi, fără îndoială, prin 
această ingenioasă metodă, culegea o recoltă dublă; plăce¬ 
rile vieţii erau mai intense şi experienţele se înmulţeau. 
Pentru că înlocuia sobrietatea pantalonilor cu seducţia ju- 
poanelor şi se bucura de iubirea ambelor sexe. 

Aşa că ne-o putem închipui petrecându-şi dimineaţa 
intr-un chimono chinezesc, de gen ambiguu; apoi primind 
unul sau doi petiţionari (pentru că avea solicitanţi cu du¬ 
iumul) în acelaşi veşmânt; după aceea dădea o raită prin 
grădină şi tundea nucii - îndeletnicire pentru care erau 
necesari nişte pantaloni strânşi sub genunchi; după care se 
schimba într-o rochie de tafta imprimată, tocmai potrivită 
să se plimbe cu trăsura prin Richmond şi să primească 
vreo cerere în căsătorie din partea unui mare gentleman; 
apoi se întorcea în oraş şi îmbrăca o tunică scurtă, de cu¬ 
loarea tabacului, din cele pe care le poartă avocaţii, şi se du¬ 
cea la tribunal să vadă cum mai evoluează procesele ei - 
pentru că averea i se subţia văzând cu ochii, iar procesele 
nu păreau să fie mai apropiate de finalizare decât fuseseră 
cu o sută de ani în urmă; iar când se lăsa noaptea, se trans¬ 
forma intr-un nobil desăvârşit, din cap până-n picioare, şi 
o pornea pe străzi, în căutare de aventuri. 

Când se întorcea din unele escapade de acest fel - în 
legătură cu care circulaseră felurite poveşti la vremea res¬ 
pectivă, ca, de pildă că s-ar fi luptat într-un duel, că ar fi 
comandat, în calitate de căpitan, una dintre corăbiile re¬ 
gelui, că ar fi fost văzută dansând goală într-un balcon, că 
ar fi fugit cu o anumită doamnă în Ţările de Jos, unde 
soţul doamnei le-ar fi urmărit, dar noi nu ne exprimăm 
nici o părere în legătură cu adevărul sau neadevărul aces¬ 
tor istorioare - aşadar, uneori când se întoarce din vreo 
aventură, îşi acorda plăcerea de a trece pe sub ferestrele unei 
cafenele unde putea zări oameni de spirit, Iară ca ei să o 


197 


poată vedea, şi urmărindu-le gesturile, îşi putea imagina 
ce lucruri inteligente, spirituale sau dispreţuitoare rosteau, 
fără să fi auzit însă vreun cuvânt; ceea ce constituia, pro¬ 
babil, un avantaj; o dată a stat locului o jumătate de oră, 
urmărind pe un stor proiectarea umbrelor a trei persoane 
care luau ceaiul într-o casă din Boit Court. Jocul acesta i 
se părea mai pasionant decât orice altceva. îi venea să 
strige: Bravo! Bravo! Pentru că se desfăşura intr-adevăr o 
adevărată proiecţie dramatică - o pagină smulsă din cel mai 
gros volum al istoriei vieţii omeneşti. Uite o umbră m㬠
runtă, cu buze proeminente, care se foieşte încoace şi în¬ 
colo pe scaun, stânjenită, nervoasă, supărăcioasă; uite umbra 
unei femei aplecate, vârându-şi un deget îndoit în cană, ca 
să simtă dacă mai e ceai, pentru că e oarbă; şi uite umbra 
cu profil roman, în fotoliul maiestuos, - umbra celui care-şi 
răsuceşte degetele în chip atât de curios, şi îşi clatină capul 
dintr-o parte în alta, şi bea ceaiul cu înghiţituri lacome. 
Doctor Johnson 1 , domnul Boswell 2 şi doamna Williams 3 , 
acestea sunt numele celor trei umbre. Orlando era atât de 
absorbită de scena umbrelor, încât a uitat să se mai gân¬ 
dească la cum o vor mai invidia cei din veacurile viitoare, 
deşi probabil că de astă dată ar fi invidiat-o. Se mulţumea 
să-i privească şi să-i tot privească. Până la urmă, domnul 
Boswell s-a ridicat. I-a adresat bătrânei doamne un salut 
rigid, rece; dar cu câtă umilinţă şi servilism s-a aplecat în 
faţa umbrei cu profil roman, care acum s-a ridicat cât era 
de înaltă, şi legănându-se uşor pe picioare, a emis cele mai 

1 Samuel Johnson (1709-1784), filolog, eseist şi critic englez, 
autor al Dicţionarului limbii engleze. 

2 James Boswell (1740-1795), avocat şi scriitor englez, biograful 
lui Samuel Johnson. 

3 In biografia lui Johnson, Boswell povesteşte despre o întâlnire 
care a avut loc în casa bătrânei doamne Williams la 20 martie 1778. 


198 



magnifice fraze care s-au desprins vreodată de pe nişte 
buze omeneşti, cel puţin aşa le-a considerat Orlando, deşi 
nu a auzit nici un cuvânt rostit de cele trei umbre, în timp 
ce-şi luau ceaiul. 

Intr-o noapte s-a întors acasă după una dintre aceste 
expediţii şi a urcat în camera ei. Şi-a scos vesta de dantelă 
şi a rămas în cămaşă şi pantaloni, privind pe fereastră. 
Plutea în aer ceva tulburător care o împiedica să se ducă la 
culcare. O ceaţă albicioasă se aşternuse peste oraş, pentru 
că era o noapte geroasă de iarnă; dar putea desluşi pri¬ 
veliştea fabuloasă din jur. Vedea cum se înălţau semeţ ca¬ 
tedrala St. Paul, Turnul Londrei, Westminster Abbey şi 
toate turlele, cupolele şi clopotniţele bisericilor oraşului, 
vedea domoala masivitate a malurilor fluviului, curbele 
ample şi opulente ale palatelor şi clădirilor publice. Spre 
nord se ondulau colinele calme, golaşe, din Hampstead, 
iar spre apus străzile şi grădinile din Mayfair sclipeau în- 
tr-o lumină cristalină. Stelele priveau în jos, spre acest ta¬ 
blou senin şi ordonat, licărind aprobator, ferm, dintr-un 
cer fără nor. în extraordinara claritate a atmosferei, se dis¬ 
tingea conturul fiecărui acoperiş, apărătoarea fiecărui coş; 
până şi pietrele pavajului apăreau distincte una de alta; şi 
Orlando nu se putea împiedica să compare această pano¬ 
ramă perfect ordonată cu îmbâcseala dezordonată, îmbul¬ 
zită, a străzilor murdare care alcătuiau cetatea Londrei în 
timpul domniei reginei Elisabeta. Pe atunci, îşi amintea 
ea, oraşul, dacă putea fi numit oraş, se îngrămădea într-un 
conglomerat de case înghesuite, pe sub ferestrele ei din 
Blackfriars. Stelele se oglindeau în băltoace de apă clocită, 
care se lăfâiau în mijlocul străzilor. O umbră neagră în col¬ 
ţul unde se găsea pe atunci crama era, mai mult ca sigur, 
hoitul unui om omorât. îşi aducea aminte de vaietele ce¬ 
lor răniţi în încăierări nocturne, auzite pe când era un băie¬ 
ţaş pe care dădaca îl ţinea în braţe în faţa geamurilor tăiate 


199 


în formă de diamant. Bande de mitocani, bărbaţi şi femei, 
înlănţuiţi în feluri de nedescris colindau străzile, cântând 
în gura mare cântece porcoase; şi bijuteriile le sticleau în 
urechi, iar pumnalele le scânteiau în pumni. Pe o asemenea 
noapte, pădurile încâlcite, de nepătruns, de pe Highgate şi 
Hampstead îşi profilau pe cer ramurile contorsionate, no¬ 
duroase. Ici, colo, pe câte un deal care se înălţa deasupra 
Londrei, era înfiptă câte o spânzurătoare sau un par cu un 
leş fixat în cuie, menit să putrezească sau să se sfrijească 
răstignit; pentru că primejdia şi nesiguranţa, desfrâul şi 
violenţa, poezia şi jegul viermuiau, bâzâiau şi duhneau pe 
întortocheatele drumuri elisabetane. Orlando îşi putea 
aminti şi acum miasmele care bântuiau în nopţile zăpuşi- 
toare prin încăperile strâmte şi prin aleile înguste din oraş. 
Acum - şi s-a aplecat pe fereastră - totul era lumină, or¬ 
dine şi seninătate. Se auzea ropotul slab al unei trăsuri pe 
pietriş. Şi glasul îndepărtat al paznicului de noapte - „E mie¬ 
zul nopţii şi o dimineaţă geroasă". De îndată ce i s-au des¬ 
prins cuvintele de pe buze, a răsunat cea dintâi bătaie a 
miezului de noapte. Şi atunci a observat Orlando primul 
nor firav care se furişase îndărătul cupolei catedralei St. Paul. 
Când s-au pornit bătăile ceasornicului, norul s-a îngroşat 
şi Orlando l-a văzut întunecându-se şi lăţindu-se cu extra¬ 
ordinară repeziciune. S-a stârnit şi o briză uşoară şi, când 
a răsunat cea de-a şasea bătaie a miezului de noapte, în¬ 
treaga întindere de cer dinspre răsărit s-a acoperit de o în¬ 
tunecime cu margini deşirate, mobile, deşi spre apus şi 
spre nord cerul era încă la fel de limpede. Pe urmă norul 
s-a întins către nord. Creastă după creastă, din înălţimile 
care dominau oraşul, au fost înghiţite de întuneric. Doar 
Mayfair, cu toate luminile aprinse, părea, prin contrast, mai 
strălucitor ca oricând. La cea de-a opta bătaie a ceasornicului, 
au năvălit în grabă peste Picadilly nişte zdrenţe de nori. 


200 


Păreau să se coaguleze şi să se întindă vertiginos spre capătul 
de apus. La a noua, a zecea şi a unsprezecea bătaie, o beznă 
compactă s-a lăsat peste Londra. Şi când cea de-a douăspre¬ 
zecea bătaie a vestit miezul de noapte, întunericul era deplin. 
O masă de nori turbulenţi acoperea oraşul. Totul era tene¬ 
bros, totul era îndoială, totul era confuzie. Secolul al opt¬ 
sprezecelea expira; începuse secolul al nouăsprezecelea. 


Capitolul 5 


Norul uriaş, care a atârnat nu numai asupra Londrei, 
ci peste întregul cuprins al Insulelor Britanice în prima zi 
a secolului al nouăsprezecelea, a rămas - de fapt nu a rămas, 
căci era mereu îmbrâncit de viforniţe şi rafale vijelioase -, 
a zăbovit destul cât să aibă consecinţe extraordinare asupra 
celor care s-au aflat sub tenebrele lui. Clima Angliei părea 
să se fi schimbat. Ploua des, dar în rafale intermitente, şi 
de îndată ce înceta una se pornea alta. Desigur, din când 
în când se arăta şi soarele, dar era atât de înăbuşit de nori, 
şi aerul era atât de îmbibat de umezeală, încât razele solare 
păreau spălăcite, iar peisajele viu colorate ale secolului al 
optsprezecelea căpătaseră acum nuanţe violacee, portocalii 
sau de un roşu stins. Sub baldachinul unui cer vineţiu şi 
ursuz, verdele verzelor era decolorat, albul zăpezii maculat. 
Dar cel mai rău, umezeala începuse acum să se strecoare în 
fiecare casă, - umezeala care-i unul dintre inamicii cei mai 
insidioşi, căci dacă arşiţa soarelui poate fi stăvilită cu sto¬ 
ruri şi pişcătura gerului domolită cu un foc duduitor, ume¬ 
zeala se furişează în timp ce dormim, umezeala e silenţioasă, 
imperceptibilă şi ubicuă. Umezeala umflă lemnul, pătează 
ceainicul, rugineşte fierul, roade piatra. Se insinuează trep¬ 
tat, şi până nu tragem sertarele unui scrin sau nu ridicăm o 
ladă de cărbuni care ni se descompun în mâini, nu bănuim 
că maladia e în plină acţiune. 


202 


Şi aşa, pe furiş şi pe nevăzute, fără ca cineva să fi remar¬ 
cat ziua sau ora schimbării, structura lăuntrică a Angliei s-a 
transformat şi nimeni nu şi-a dat seama. Efectele se făceau 
simţite pretutindeni. Ponderatul gentleman de la ţară, care 
se aşeza, cu clasică demnitate, satisfăcut, în faţa mesei cu 
friptură de vită şi o bere, într-o sufragerie proiectată poate de 
fraţii Adam, a început acum să simtă că-1 ia cu frig. Au ap㬠
rut păturile şi bărbaţii au început să-şi lase barbă; pantalonii 
se purtau acum fixaţi sub căputa piciorului. Frigul pe care 
l-a simţit gentlemanul de la ţară în picioare s-a răspândit 
curând în toată casa; mobila a început să fie capitonată, pe¬ 
reţii şi mesele acoperite, nimic nu a mai fost lăsat desco¬ 
perit. în scurt timp s-a dovedit esenţială şi o schimbare a 
regimului alimentar. Au fost inventate chiflele şi gogoşile. 
Vinul porto de la desert a fost înlocuit de cafea; şi cum ca¬ 
feaua cere un salonaş în care să fie servită, şi un salonaş cere 
vitrine de sticlă, şi vitrinele cer flori artificiale, iar florile ar¬ 
tificiale presupun poliţe deasupra căminului, iar poliţele se 
asociază cu un pian, şi pianul cu romanţe de salon, iar ro¬ 
manţele (sărind o etapă sau două) cu căţei de apartament, 
carpete, bibelouri de porţelan; interioarele - care deveniseră 
extrem de importante - au suferit o prefacere totală. 

în exteriorul casei - alt efect al umezelii - iedera a crescut 
într-o luxurianţă nemaicunoscută până atunci. Case clădite 
din piatră aridă erau acum înecate de verdeaţă. Nici o gr㬠
dină, oricât ar fi fost de clasic orânduită, nu mai era lipsită 
de un chioşc de verdeaţă, de un hăţiş sălbatic, de un labi¬ 
rint. Lumina care pătrundea în dormitoarele unde se n㺬 
teau copiii era, fireşte, de un verde tulbure, şi lumina care 
pătrundea în saloanele unde se adunau oamenii maturi, 
bărbaţi şi femei, se prefira printre draperii de catifea cafe¬ 
nie sau purpurie. Dar schimbarea nu se oprea la obiectele 
exterioare. Umezeala opera şi înăuntrul oamenilor. Bărbaţii 
simţeau răceala în inimile lor; simţeau răceala în minţile 


203 


lor. în efortul disperat de a-şi înfăşură sentimentele în 
puţină căldură, recurgeau la fel de fel de subterfugii. Iu¬ 
birea, naşterea şi moartea erau ambalate într-o varietate de 
cuvinte răsunătoare. Bărbaţii şi femeile se retrăgeau tot 
mai mult unii în faţa celorlalţi. Discuţiile deschise nu erau 
îngăduite. De ambele părţi se practicau tot felul de eva¬ 
ziuni şi de ascunzişuri. Şi aşa cum iedera şi vegetaţia pe¬ 
renă, îmboldite de umezeală, năpădiseră pământul de afară, 
aceeaşi sporită fertilitate se făcea simţită şi înăuntru. Viaţa 
unei femei obişnuite se compunea dintr-o succesiune de 
naşteri. Se mărita la nouăsprezece ani şi până să împlinească 
treizeci, dădea naştere la cincisprezece sau optsprezece 
copii; abundau gemenii. Aşa s-a dezvoltat Imperiul Brita¬ 
nic şi tot aşa - pentru că nu există mijloc de a opri umezeala; 
îţi intră în călimară, se infiltrează în lemnărie - aşa, spu¬ 
neam, s-au umflat şi cuvintele, şi frazele, s-au înmulţit ad¬ 
jectivele, lirica s-a prefăcut în epică, şi flecuşteţele numite 
eseuri, lungi doar de o coloană, s-au alcătuit acum în en¬ 
ciclopedii care însumau zece sau douăzeci de volume. Dar 
Eusebius Chubb va fi martorul nostru, prin care vom în¬ 
ţelege ce efect putea avea toată această expandare asupra 
minţii unui om sensibil, incapabil să facă ceva pentru a 
opri avalanşa. Spre sfârşitul Memoriilor lui, apare un pasaj 
în care descrie cum, într-o dimineaţă, după ce a scris 
treizeci şi cinci de pagini in folio „despre nimic", a înşu¬ 
rubat capacul călimării şi a ieşit să facă un tur prin gr㬠
dină. Curând s-a pomenit captiv în hăţişuri. Un noian de 
frunze foşneau şi sclipeau deasupra capului său. Şi avea 
impresia că striveşte sub tălpile lui un milion de alte frunze 
putrede. Un fum înecăcios se răspândea dintr-un foc de 
frunze aprins în capătul grădinii. Şi-a spus că nici un foc 
de pe pământ nu va putea vreodată să mistuie imensitatea 
aceea de vegetaţie stânjenitoare. în orice parte îşi arunca 
privirea, vedea vegetaţia căţărându-se. Castraveţii se târau 


204 


prin iarbă la picioarele lui. Conopide uriaşe se înălţau una 
peste alta, formând punţi suprapuse, până când, gândea el 
în imaginaţia lui răscolită, aveau să rivalizeze în înălţime 
cu ulmii din jur. Găinile ouau necontenit nişte ouă de o 
culoare nedefinită. Pe urmă, aducându-şi aminte cu un 
oftat de propria lui fecunditate şi de sărmana lui soţie, 
Jane, care se zbătea acum în ghearele facerii celui de-al cinci¬ 
sprezecelea copil, s-a întrebat singur cum de mai putea să 
condamne păsările? Şi-a ridicat privirile spre cer. Oare 
cerul însuşi, sau acel mare frontispiciu care e cerul, nu şi-a 
dat consimţământul, nu ierarhia divină e cea care a insti¬ 
gat totul? Pentru că acolo, fie iarnă, fie vară, în tot lungul 
anului, norii se învălătuceau şi se prăvăleau ca nişte ba¬ 
lene, a meditat el, sau mai curând ca nişte elefanţi: nu, nu 
putea să alunge din gând comparaţia pe care i-o impuneau 
cu sila acele mii de acri aerieni; întregul cer, aşa cum se 
lăţea peste Insulele Britanice, nu era decât un vast pat îm¬ 
bietor; şi deşănţata fecunditate a grădinii, a dormitorului 
său şi a coteţului de găini erau copiate de acolo de sus. A 
intrat în casă, a scris pasajul mai sus-citat, şi-a vârât capul 
în cuptorul cu gaz şi, mai târziu, când l-au găsit, nu a pu¬ 
tut fi readus la viaţă. 

în timp ce toate acestea se petreceau în fiecare colţ al 
Angliei, Orlando se cuibărea în casa din Blackfriars şi pre¬ 
tindea că totul e cum a fost, că puteai încă să spui ce voiai, 
să porţi pantaloni legaţi sub genunchi sau fuste după voia 
ta. Dar până la urmă a fost şi ea nevoită să admită că tim¬ 
purile se schimbaseră. într-o după-amiază de la începutul 
secolului se plimba prin parcul St. lacob în vechea ei tr㬠
sură panelată, când una dintre acele raze de soare - care, 
uneori, nu prea des - reuşesc să răzbească până la pământ, 
a străpuns norii, prefâcându-i în marmură vărgată în culori 
prismatice. O asemenea ţâşnire de lumină i s-a părut des¬ 
tul de stranie, după cerurile limpezi şi uniforme ale secolului 


205 


al optsprezecelea, şi a determinat-o să coboare fereastra şi 
s-o privească. Norii roşietici şi de culoarea păsării flamingo 
i-au adus aminte, cu plăcută nostalgie - ceea ce dovedeşte 
că, fără ştirea ei fusese şi ea contaminată de umezeală -, de 
nişte delfini care erau pe moarte în Marea Ionică. Dar nu 
mică i-a fost surpriza când năzdrăvana rază de soare, atin¬ 
gând pământul, a plăsmuit sau a luminat o piramidă, o 
hecatombă sau un trofeu (pentru că avea aparenţa unei 
mese de banchet) - conglomerat din cele mai disparate şi 
absurde obiecte răzleţe, un talmeş-balmeş de lucruri arun¬ 
cate, care închegaseră o vastă movilă în locul unde se înal¬ 
ţă azi statuia reginei Victoria. Se vedea o cruce mare de aur 
cioplit cu ornamente florale, drapată în văluri de doliu şi 
voaluri de mireasă; de alte excrescenţe atârnau coifuri me¬ 
dievale, căşti militare, coroane mortuare, paturi de copii, 
pantaloni, ţurţuri de cristal, torturi de nuntă, arme de foc, 
pomi de Crăciun, telescoape, monştri dispăruţi, globuri, 
hărţi, elefanţi, instrumente de matematică, şi totul era spri¬ 
jinit, ca o imensă panoplie, în dreapta de o siluetă femi¬ 
nină drapată în vaporoase văluri albe; şi în stânga de un 
domn robust care purta o redingotă şi pantaloni cadrilaţi. 
Neconcordanţa obiectelor, asocierea dintre o persoană 
complet îmbrăcată şi alta doar drapată în văluri, distonanţa 
culorilor şi combinarea lor întâmplătoare ca într-o înveli- 
toare cusută din peltice, au afectat-o pe Orlando până la 
mâhnire. în viaţa ei nu văzuse ceva mai obscen, mai hidos 
şi atât de monumental. E posibil să fi fost, chiar trebuie să 
fi fost o iluzie provocată de efectul razelor filtrate prin 
aerul îmbibat de umiditate; avea să se destrame la prima 
adiere de vânt. Totuşi, când a trecut pe lângă el, maldărul 
acela odios părea destinat să reziste în vecii vecilor. Nimic, 
a gândit ea, lăsându-se din nou în colţul trăsurii, nimic, 
nici vântul, nici ploaia, soarele sau vijelia nu vor putea 
vreodată să năruie adunătura aceea atât de stridentă. Doar 


206 


nasurile oamenilor vor mucegai şi trompetele vor rugini, 
dar tot restul va dăinui veşnic, marcând direcţia spre r㬠
sărit, spre apus, spre nord şi spre sud. A aruncat o privire 
îndărăt în timp ce trăsura urca pe Constitution Hill. Da, 
era tot acolo, oroarea aceea radiind placid într-o lumină 
care - Orlando şi-a scos ceasul dintr-un mic buzunar - da, 
desigur, lumina miezului zilei, orele douăsprezece. Nimic 
altceva nu putea fi mai prozaic, mai plat, mai sec, mai im¬ 
permeabil la orice licărire a zorilor sau a asfinţitului, mai 
precis calculat să dureze o veşnicie. Şi-a impus să nu-i mai 
arunce vreo privire. Simţea curenţii sângelui din vene în- 
cetinindu-şi cursul. Dar în chip ciudat, o roşeaţă aprinsă, 
neobişnuită, i-a cuprins obrajii şi, când a trecut pe lângă 
Buckingham Palace, s-ar fi părut că o forţă superioară i-a 
apăsat pleoapele şi a silit-o să privească în jos, spre ge¬ 
nunchi. Brusc şi-a dat seama, cu o tresărire, că purta panta¬ 
loni negri. A continuat să roşească până a ajuns la locuinţa 
ei de la ţară, ceea ce, ţinând seama de cât timp le-a trebuit 
celor patru cai să străbată, în trap, aproape cincizeci de ki¬ 
lometri, poate fi considerat, credem, drept o dovadă a cas¬ 
tităţii ei. 

Odată ajunsă acasă, a dat ascultare imboldului devenit 
acum cea mai pregnantă necesitate a naturii ei, şi s-a înf㬠
şurat, cât a putut de strâns, într-o cuvertură de damasc pe 
care a smuls-o de pe pat. I-a explicat văduvei Bartholomew 
(actuala administratoare a casei, care-i urmase bunei b㬠
trâne Grimsditch) că i s-a făcut frig. 

— La toţi ni-e frig, milady, i-a răspuns văduva cu un 
oftat adânc. Pereţii asudă, a urmat ea cu o ciudată şi lu¬ 
gubră resemnare şi a adăugat că n-avea decât să-şi pună 
mâna pe peretele panelat în lemn de stejar, că-i şi răm⬠
neau pe el urmele degetelor. Iedera crescuse cu atâta abun¬ 
denţă, încât multe dintre ferestre erau obturate de verdeaţă. 
Bucătăria era atât de întunecoasă, încât de-abia puteai 


207 


deosebi un ceainic de o strecurătoare. O nefericită de pi¬ 
sică neagră fusese confundată cu cărbunii şi aruncată în 
foc. Multe dintre slujnice purtau câte trei sau patru ju- 
poane din flanel roşu, deşi era luna august. 

— Da-i adevărat milady, a întrebat buna văduvă, con- 
tractându-se de frig în timp ce crucea de aur i se înălţa 
odată cu pieptul la fiecare respiraţie, o fi adevărat că re¬ 
gina, Dumnezeu s-o binecuvinteze, poartă una din alea, 
cum se cheamă... femeia s-a fâstâcit şi a roşit. 

— O crinolină, a lămurit-o Orlando (deoarece cuvântul 
ajunsese până la Blackfriars). 

Doamna a încuviinţat din cap. Lacrimile i se prelingeau 
pe obraji, dar, în timp ce plângea, zâmbea. Pentru că-i 
plăcea să plângă. Doar femeile sunt atât de slabe, cu toa¬ 
tele. Purtau crinoline ca să ascundă cât mai bine faptul, 
măreţul fapt, faptul unic şi cu toate astea deplorabil, pe 
care orice femeie cuviincioasă îl neagă, până când devenea 
cu neputinţă să-l mai nege, faptul că era pe cale să nască 
un copil; să nască cincisprezece sau douăzeci de copii, aşa 
încât cea mai mare parte din viaţa femeilor cuviincioase 
era dedicată negării a ceea ce, într-o zi din cel puţin fiecare 
an, devenea vizibil. 

— Am ţinut cornurile calde, în bebleotecă, a anunţat-o 
doamna Bartholomew, şergându-şi lacrimile. 

Şi Orlando s-a aşezat să se ospăteze cu cornuri, înfăşu¬ 
rată într-o cuvertură de pat din damasc. 

— Cornurile calde în bebleotecă, a îngânat-o Orlando, 
imitând dizgraţioasele cuvinte de argou cockney, rostite 
de doamna Bartholomew în rafinatul ei accent cockney, 
în timp ce-şi bea - ba nu, pentru că detesta lichidul ăsta 
insipid - ceaiul. In chiar această încăpere, şi-a adus aminte 
Orlando, regina Elisabeta şezuse în faţa focului, ţinând în 
mână o cană de bere, pe care a trântit-o cu furie pe masă 
când lordul Burghley, din lipsă de tact, folosise imperativul 


208 


în locul subjonctivului. „Om josnic, om josnic!" - Orlando 
auzea şi acum cuvintele reginei - „în faţa unei prinţese nu 
se foloseşte cuvântul «trebuie»"! Şi, buf, a trântit cana de 
bere pe masa pe care putea fi văzut şi-acum semnul rămas. 

Dar când Orlando a sărit în picioare, aşa cum se cuve¬ 
nea când doar gândeai la marea regină, s-a împiedicat în 
cuvertura de pat şi a căzut înapoi în fotoliu cu o înjur㬠
tură. Mâine va trebui să cumpere douăzeci de metri, sau 
poate chiar mai mult, de mătase neagră - presupunea că 
aşa era nevoie - ca să-şi facă o fustă. Şi pe urmă (la acest 
gând a roşit) va trebui să-şi cumpere o crinolină, şi după 
aceea (iar a roşit) un pat de copil, şi apoi o altă crinolină, 
şi aşa mai departe... Roşeaţa îi invada obrajii şi apoi se re¬ 
trăgea cu cea mai încântătoare modestie şi sfială imaginabile. 
Puteai vedea spiritul vremii ba înfierbântându-se, ba ră- 
cindu-se pe obrajii ei. Şi dacă spiritul vremii se manifesta 
cam disproporţionat, Orlando roşind la ideea crinolinei 
înainte de a roşi la ideea unui soţ, lucrul se explică prin 
ambiguitatea poziţiei ei (până şi cărui sex îi aparţinea era 
încă discutabil), şi prin viaţa dezordonată pe care o dusese 
până atunci. în cele din urmă, culoarea şi-a redobândit 
stabilitatea în obrajii ei şi se pare că spiritul vremii - dacă 
ăsta o fi fost - a aţipit pentru un timp. După aceea Orlando 
şi-a vârât mâna în sân, de parcă ar fi căutat un talisman 
sau o relicvă a unei iubiri apuse, dar nu a scos aşa ceva, ci 
un sul de hârtie, pătat de apa mării, pătat de sânge, pătat 
de atâtea peregrinări, - manuscrisul poemului ei Stejarul. 
îl purtase cu ea atâţia ani, şi în asemenea împrejurări fan¬ 
tastice, încât multe dintre pagini erau murdare sau rupte, 
în plus lipsa de hârtie pe când locuise în şatra ţiganilor o 
silise să scrie pe marginile filelor, sau printre rânduri, aşa 
încât manuscrisul arăta acum ca o piesă cârpăcită, conşti¬ 
incios peticită. L-a deschis la prima pagină şi a citit data - 
1586 - scrisă în caligrafia ei din copilărie. Lucrase la acest 


209 


poem aproape trei sute de ani. Ar fi fost timpul să-l ter¬ 
mine. A pornit să-l răsfoiască, să corecteze printre rânduri, 
să citească pe sărite şi, în timp ce citea, constata cât de 
puţin se schimbase în toţi aceşti ani. Fusese un băieţandru 
melancolic, îndrăgostit şi înfloritor; după care fusese 
spumos şi satiric; uneori încercase să se exprime în proză, 
alteori în formă dramatică. Şi totuşi, reflecta ea, în ciuda 
tuturor acestor prefaceri, fundamental rămăsese aceeaşi. 
Avea aceeaşi fire gânditoare, meditativă; aceeaşi pasiune 
pentru viaţa la ţară şi pentru schimbarea anotimpurilor. 

„în fond", şi-a spus Orlando ridicându-se şi îndrep- 
tându-se spre fereastră, „nimic nu s-a schimbat. Casa, gr㬠
dina sunt întocmai cum erau. Nici un scaun nu s-a urnit 
din loc, nici o podoabă nu a fost vândută. Aceleaşi alei, 
aceleaşi pajişti, aceiaşi copaci, acelaşi lac şi, îndrăznesc să 
spun, acelaşi crap în apa lui. E drept, acum e pe tron re¬ 
gina Victoria în locul reginei Elisabeta; şi care-i diferenţa? 

Abia îi încolţise acest gând, când parcă în chip de mus¬ 
trare, uşa s-a deschis larg şi au intrat în cameră Basket, va¬ 
letul, urmat de Bartholomew, îngrijitoarea, ca să strângă 
serviciul de ceai. Orlando, care tocmai îşi înmuiase con¬ 
deiul în cerneală, şi era pe cale să introducă o reflecţie asu¬ 
pra eternităţii de care se bucură toate lucrurile, s-a enervat 
din pricina unei pete de cerneală care s-a întins, scur- 
gându-se unduios din condei. „Se vede că peniţa e crăpată 
sau murdară", a presupus ea. A înmuiat din nou condeiul. 
Pata s-a lăţit. A încercat să scrie mai departe ce avea de 
spus, dar nu-i mai venea nici un cuvânt în minte. Atunci 
s-a apucat să decoreze pata, desenându-i aripi şi favoriţi, 
până a ajuns să semene cu un monstru cu cap rotund, ceva 
între un liliac şi un cangur. Dar să scrie poezie cu Basket 
şi cu Bartholomew în preajmă îi era cu neputinţă. Şi numai 
ce a rostit în gând cuvântul „neputinţă", spre uimirea şi 
spaima ei, condeiul a început să şerpuiască şi să galopeze 


210 


de la sine cu cea mai neîntreruptă fluenţă. Pagina s-a aşter¬ 
nut cu cea mai îngrijită caligrafie înclinată, italică, şi cu 
cele mai nesărate versuri pe care le citise în viaţa ei. 

Nu sunt decât o verigă 
Din al vieţii lanţ bizar 
Dar am rostit cuvinte sacre. 

Nu-mi spune c-a fost în zadar. 

Oare fecioara înlăcrimată 
Singură sub clarul de lună, 

Plânge c-a fost abandonată 
Murmurând... 

Scria fără oprire, în timp ce Bartholomew şi Basket se 
fâţâiau prin cameră bombănind, aţâţând focul, strângând 
cornurile. 

îşi înmuie din nou condeiul şi-i dădu drumul: 

Era parcă alta căci trandafiriul nor 

Ce-i lumina cândva obrajii ca un amurg strălucitor 

Ce-aprinde cerul cu bujori în floare, 

Pălise acum fiind întunecat 

De arzătoarea pâlpâire a torţelor mortuare 1 . 

Dar când a ajuns aici, din cauza unei mişcări abrupte a 
răsturnat călimara, cerneala s-a vărsat peste toată pagina 
şi, spera Orlando, a ferit-o pe veci de ochii oamenilor. 
Tremura toată, clocotea. Nimic nu putea fi mai respingător 
decât să vezi cerneala revărsându-se puhoi peste o inspiraţie 
nedorită, îşi spunea ea. Ce i s-o fi întâmplat oare? Să fi fost 

1 Versurile compuse de Orlando sunt o adaptare satirică după 
unele scrieri ale lui Thomas Sackville. 


211 



umezeala, să fi fost Bartholomew, să fi fost Basket, asta să 
fi fost? se întreba. Dar acum camera se golise. Nimeni nu-i 
răspundea, decât dacă răpăitul stropilor de ploaie pe iederă 
putea fi luat drept un răspuns. 

Şi în timp ce stătea la fereastră, a devenit conştientă de 
o extraordinară înfiorare şi vibraţie ce-i cuprinsese întreg 
trupul, de parc-ar fi fost alcătuită din mii de corzi pe care 
briza sau nişte degete rătăcitoare începuseră să exerseze 
game. îi zvâcneau ba degetele de la picioare, ba măduva 
din oase. Senzaţii foarte ciudate îi traversau oasele gambe¬ 
lor. Părul părea să i se fi ridicat de la sine. Braţele îi zum- 
zăiau şi îi zbârnăiau aşa cum aveau să zumzăie şi să 
zbârnâie firele de telegraf douăzeci de ani mai târziu. Dar 
după un timp toată această agitaţie părea să i se fi concen¬ 
trat în mâini, apoi într-o singură mână, pe urmă intr-un 
singur deget al acelei mâini şi, în cele din urmă, s-a con¬ 
tractat atât de puternic, încât s-a redus la un cerc de vi¬ 
brantă sensibilitate în jurul celui de-al doilea deget al 
mâinii stângi. Şi când l-a ridicat să vadă de unde pornise 
agitaţia, nu a văzut nimic - nimic decât smaraldul mare pe 
care i-1 dăruise regina Elisabeta. Şi nu era de ajuns? s-a în¬ 
trebat. Piatra avea cele mai frumoase ape. Valora pe puţin 
zece mii de lire. în cel mai bizar chip, vibraţia părea (ţineţi 
seama că avem de-a face cu unele dintre cele mai obscure 
manifestări ale sufletului omenesc) să-i spună: Nu, nu-i 
de-ajuns; după care a adoptat un ton interogativ, de parcă 
ar fi întrebat-o ce înseamnă această lacună, această stranie 
omisiune; până când biata Orlando s-a simţit de-a dreptul 
ruşinată de cel de-al doilea deget al mâinii ei stângi, dar 
fără să ştie de ce... în clipa aceea a intrat Bartholomew, ca 
să o întrebe ce rochie să-i pregătească pentru cină, şi Or¬ 
lando, ale cărei simţuri deveniseră brusc foarte ascuţite, 
şi-a aruncat privirea la mâna stângă a lui Bartholomew şi 
a văzut ceva ce nu observase niciodată, un inel lat, de un 


212 


galben ca de icter, care încercuia cel de-al treilea deget al 
femeii, deget care la ea era dezgolit. 

— Bartholomew, dă-mi voie să mă uit la inelul dumi- 
tale, i-a cerut, întinzând mâna să i-1 ia. 

La care Bartholomew a reacţionat de parcă un derbedeu 
i-ar fi ars un pumn în piept. S-a dat cu doi paşi îndărăt, 
şi-a încleştat mâna şi şi-a tras-o în spate, cu un gest de 
mare nobleţe. 

„Nu“, a strigat cu demnă hotărâre; înălţimea Voastră 
poate să se uite la inel, dacă doreşte, dar ca să-şi scoată ve¬ 
righeta din deget, nici arhiepiscopul, nici Papa de la Roma, 
nici regina Victoria de pe tronul ei nu ar putea s-o con¬ 
vingă. Thomas al ei i-a pus verigheta în deget acum dou㬠
zeci şi cinci de ani, şase luni şi trei săptămâni, şi de atunci 
a dormit cu ea, a muncit cu ea, a spălat cu ea, s-a rugat în 
biserică cu ea, şi dorea să fie îngropată cu ea. De fapt, Or- 
lando a înţeles din spusele femeii, deşi vocea îi era gâtuită 
de emoţie, că în funcţie de strălucirea verighetei o să i se re¬ 
partizeze locul în cer printre îngeri, şi strălucirea verighetei 
ar fi pângărită dacă şi-ar scoate-o măcar o clipă din deget. 

— Dumnezeule mare, a murmurat Orlando stând la 
fereastră şi urmărind ţopăitul porumbeilor, în ce lume 
trăim! Ce mai lume, zău aşa! 

Complexităţile acestei lumi o uimeau. Avea impresia 
că acum întreaga omenire e încercuită de un inel de aur. 
S-a dus la un dineu. Verighete din plin. S-a dus la biserică. 
Verighete pretutindeni. S-a dus să se plimbe. De aur sau 
din metal aurit, subţiri, groase, simple, netede, străluceau 
cuminţi pe fiecare mână. Vitrinele bijutierilor erau pline 
de inele, nu din cele împodobite cu nestemate şi cu dia¬ 
mante, cum îşi amintea Orlando, ci cu nişte cercuri sim¬ 
ple, fără pietre. Totodată, observase noi deprinderi la 
oamenii din oraş. Pe vremuri, întâlneai des câte un băiat 
hârjonindu-se cu o fată pe sub un gard viu. Orlando se 


213 


amuzase să atingă astfel de perechi cu şfichiul biciului după 
care trecuse mai departe, râzând. Acum toate astea se 
schimbaseră. Perechile treceau înlănţuite, înaintând greoi 
pe mijlocul drumului. Braţul drept al femeii era invariabil 
vârât sub braţul stâng al bărbatului şi degetele ei erau strâns 
împletite cu ale lui. Adeseori nu se fereau din drum până 
nu simţeau botul calului suflându-le în ceafă, şi atunci, 
deşi se trăgeau greoi la marginea drumului, păreau să fie 
împreunaţi într-o singură făptură. Orlando bănuia că se 
ajunsese la o nouă descoperire în legătură cu specia umană, 
anume că pereche de pereche erau intr-un fel contopite, 
dar nu avea habar cine făcuse această descoperire şi când. 
Se pare că nu izvorâse din natură. Urmărea porumbeii, ie¬ 
purii, ogarii, şi observa că natura nu-şi schimbase obice¬ 
iurile, nici măcar nu le îmbunătăţise, din vremea reginei 
Elisabeta. Intre animale nu se stabiliseră fuziuni indisolubile. 
Să fi fost o realizare a reginei Victoria? sau a lordului Mel- 
bourne? Oare de la ei să fi pornit marea descoperire a c㬠
sătoriei? Totuşi se spunea că regina îndrăgea câinii, iar 
despre lordul Melbourne auzise că îndrăgea femeile. Era 
bizar - şi era intr-adevăr dezgustător; această fuziune indi¬ 
solubilă dintre trupuri avea ceva respingător pentru simţul 
ei de decenţă şi de igienă. Totuşi, reflecţiile ei erau însoţite 
de înfiorarea şi fremătarea degetului cu pricina, în 
asemenea măsură, încât cu greu îşi putea controla ideile. 
Acestea tânjeau şi jinduiau lasciv de parcă ar fi fost visurile 
unei cameriste. O făceau să roşească. N-a avut încotro şi 
şi-a cumpărat şi ea unul din inelele astea urâte, să-l poarte 
şi ea ca tot restul lumii. Şi l-a trecut pe deget, copleşită de 
ruşine, ascunsă în spatele unei draperii; ceea ce nu i-a fost 
de mare folos. Furnicăturile se făceau simţite cu şi mai mare 
violenţă, mai revoltător ca oricând. în noaptea aceea n-a 
închis un ochi. A doua zi de dimineaţă, când a luat în mână 
tocul să scrie, fie că nu-i venea nici un gând în minte, fie 


214 


că tocul scăpa pe hârtie mari pete lăcrimoase, una după 
alta, şi o lua razna; dar, ceea ce era mai alarmant, se afunda 
în fluide siropoase, despre morţi timpurii şi despre putre¬ 
ziciune, care erau mai periculoase decât lipsa oricărui gând. 
Pentru că se pare - şi cazul ei o dovedea din plin, - că noi 
nu scriem cu degetele, ci cu întreaga noastră fiinţă. Nervul 
care controlează condeiul se încolăceşte în jurul fiecărei 
fibre din făptura noastră, trece prin inimă, străpunge fica¬ 
tul. Deşi centrul tulburărilor ei părea localizat în mâna 
stângă, totuşi simţea că otrava i se răspândise în tot trupul 
şi, până la urmă, s-a văzut forţată să se gândească, cu dis¬ 
perare, la un remediu, ceea ce însemna să cedeze complet, 
cu obedienţă, spiritului vremii şi să-şi ia un soţ. 

Că un asemenea lucru era cu totul opus temperamen¬ 
tului ei s-a văzut destul de limpede. Când huruitul roţilor 
trăsurii arhiducelui se stinsese, strigătul care a scăpat de pe 
buzele lui Orlando a fost: „Viaţa!" şi „Un iubitt!", nu 
„Viaţa!" şi „Un Soţ!" Şi pentru satisfacerea acestei năzuinţe, 
străbătuse oraşul şi străbătuse lumea, aşa cum s-a văzut în 
capitolul precedent. Dar natura spiritului vremii e neîm¬ 
blânzită; pe cei care încearcă să i se împotrivească îi frânge, 
iar pe cei care i se supun îi apleacă. Orlando se supusese, 
în mod firesc, spiritului elisabetan, spiritului Restauraţiei, 
spiritului secolului al optsprezecelea şi, prin urmare, nu 
sesizase, conştient, schimbările survenite de la un veac la 
altul. Dar spiritul secolului al nouăsprezecelea îi era ex¬ 
trem de antipatic; drept care spiritul a prins-o şi a frânt-o; 
iar ea era conştientă că fusese biruită, aşa cum nu mai 
fusese niciodată. Pentru că e posibil ca spiritul omenesc să 
deţină un anumit loc al lui în timp; unii sunt fiii unui 
secol, alţii ai altui secol; şi acum că Orlando ajunsese o fe¬ 
meie matură, de treizeci şi unu sau treizeci şi doi de ani, 
trăsăturile caracterului îi erau bine definite şi ar fi fost de 
nesuportat să le orienteze într-o direcţie greşită. 


215 


Aşa încât stătea amărâtă la fereastra salonului (aşa bote¬ 
zase Bartholomew biblioteca), împovărată de greutatea cri¬ 
nolinei pe care, până la urmă, o adoptase supusă. Era mai 
grea şi mai urâcioasă decât orice altă rochie pe care o pur¬ 
tase până atunci. Nici o rochie nu-i îngreunase atât de 
mult mişcările. Nu mai putea să hoinărească prin grădină 
cu câinii după ea sau să urce în fugă dealul şi să se trân¬ 
tească sub stejarul ei favorit. Frunzele ude şi paiele i se li¬ 
peau de fuste. Pălăria cu pene i se clătina la adierea brizei. 
Pantofii subţiri i se udau pe dată şi erau năclăiţi de noroi. 
Muşchii ei îşi pierduseră flexibilitatea. Devenise nervoasă, 
se temea de hoţi ascunşi pe după paravane şi, pentru prima 
oară în viaţa ei, începuse să-i fie frică de stafii, să nu-i iasă 
în cale pe coridoare. Toate aceste fapte o înclinau, încetul 
cu încetul, spre acceptarea noii descoperiri - fie că-i aparţinea 
reginei Victoria sau altcuiva -, şi anume că fiecărui bărbat 
şi fiecărei femei îi este destinat să aibă un tovarăş de viaţă 
pe care să-l sprijine şi de care să se sprijine până când moartea 
îi va despărţi. Ar fi o uşurare, îşi spunea, dacă ar putea să 
se rezeme de cineva; să se aşeze; da, să se întindă şi să nu se 
mai ridice niciodată, niciodată. Aşa opera spiritul vremii 
asupra ei, pentru că, în pofida mândriei de altădată, şi pe 
măsură ce cobora scara emoţiilor până la acest stadiu umil 
şi neobişnuit, furnicăturile şi freamătul care i se păruseră 
atât de sâcâitoare şi de scormonitoare se modulau acum în 
cele mai tandre melodii, de parcă îngerii ar fi atins cu de¬ 
getele lor imaculate corzile unei harpe şi întreaga ei făptură 
era pătrunsă de o serafică armonie. Dar de cine ar fi putut 
să se rezeme? Punea această întrebare vântului de toamnă 
furios. Căci era luna octombrie, umedă ca de obicei. în 
nici un caz de arhiduce; acesta se căsătorise cu o doamnă 
de rang foarte înalt şi de ani de zile tot vâna iepuri în Ro¬ 
mânia; nici de domnul M., care trecuse la catolicism; nici 
de marchizul C., care acum cosea saci în închisoarea din 


216 


Botany Bay; nici de lordul O., care se prefăcuse de mult în 
hrană pentru peşti. Toţi vechii ei prieteni se împrăştiaseră 
care încotro, iar de alde Nell şi Kit din Drury Lane, oricât 
i-ar fi fost de dragi, nu-i puteau oferi un sprijin. 

„De cine", se întreba, urmărind norii, şi împreunân- 
du-şi mâinile în timp ce îngenunchea pe pervazul ferestrei, 
arătând ea însăşi întruchiparea feminităţii imploratoare, 
„de cine mă pot sprijini?" 

Cuvintele i se formau involuntar pe buze, mâinile i se 
împreunau involuntar, aşa cum şi condeiul ei scrisese cu 
de la sine putere. Nu Orlando era cea care vorbea, ci spi¬ 
ritul vremii prin gura ei. Dar oricine ar fi vorbit, de răs¬ 
puns nu-i răspundea nimeni. Ciorile se zbenguiau printre 
norii de toamnă violeţi. Ploaia se oprise în cele din urmă, 
iar cerul emana o lumină irizată care a îndemnat-o să-şi 
pună pălăria cu pene şi pantofii cu şireturi şi să pornească 
la o plimbare înainte de cină. 

„Toţi oamenii au câte o pereche, în afară de mine" îşi 
spunea dezolată, în timp ce traversa curtea. Până şi ciorile; 
şi Canute şi Pippin, deşi împerecherile lor erau trecătoare, 
totuşi în seara asta păreau să-şi fi găsit un partener. „Pe 
când eu, cea care sunt stăpâna tuturor acestora?" şi-a spus 
Orlando în sinea ei, privind la nenumăratele blazoane care 
împodobeau ferestrele pe lângă care trecea, „eu sunt izo¬ 
lată, nu am nici o pereche, sunt singură". 

Niciodată nu-i mai încolţiseră asemenea gânduri în 
minte. Acum însă o obsedau şi i se păreau de neînlăturat. 
In loc să deschidă poarta împingând-o cu forţă ca de obi¬ 
cei, a ciocănit cu mâna înmănuşată, chemându-1 pe por¬ 
tar să i-o descuie. „Trebuie să te bizui pe cineva", şi-a 
spus, „fie că-i numai un portar"; şi aproape că ar fi dorit 
să rămână lângă el şi să-l ajute să-şi frigă pe găleata cu căr¬ 
buni încinşi o bucată de costiţă, dar s-a sfiit să-i propună 
aşa ceva. Aşa încât a pornit să colinde singură prin parc, 


217 


şovăielnic la început, temându-se să nu întâlnească haima¬ 
nale sau paznici de vânătoare sau chiar comisionari care să 
se întrebe cum de o mare doamnă se plimbă singură. 

Arunca la fiecare pas priviri nervoase, de teamă ca nu 
cumva să apară vreo siluetă masculină de după un tufiş de 
grozamă sau vreo vacă sălbatică să o împingă cu coarnele. 
Dar nu vedea decât ciorile care se zbenguiau pe cer. O 
pană albastră, de culoarea oţelului, a căzut la un moment 
dat prin mărăciniş; lui Orlando îi plăceau penele de păsări 
sălbatice. In copilărie le colecţiona. Acum a ridicat-o şi 
şi-a înfipt-o în pălărie. Adia o briză care i-a mai înviorat 
spiritul. Ciorile se roteau şi se învârteau deasupra capului 
ei, lăsând să le cadă pană după pană, scânteind în văz¬ 
duhul roşiatic, şi Orlando le-a urmărit, în timp ce pelerina 
lungă îi flutura în spate; le-a însoţit dincolo de pajişti, sus 
pe deal. De ani de zile nu mai străbătuse atâta drum. 
Culese din iarbă şase pene, le dezmierdă între degete, şi le 
apăsa pe buze ca să le simtă catifelarea şi lucirea pufoasă, 
când a zărit un heleşteu de argint sclipind pe coama dea¬ 
lului, misterios ca lacul în care sir Bedivere a aruncat sabia 
lui Arthur 1 . O pană solitară a fremătat în văzduh şi apoi a 
căzut în mijlocul lacului. Şi atunci Orlando s-a lăsat cu¬ 
prinsă de un ciudat extaz. O dorinţă sălbatică de a urmări 
păsările până la marginea lumii, de a se arunca în iarba în¬ 
rourată şi de a sorbi uitare, în timp ce râsul răguşit al cio¬ 
rilor răsuna asupră-i. Şi-a iuţit paşii; a alergat; a alunecat; 
s-a împiedicat de rădăcinile cioturoase ale hăţişurilor şi a 
căzut. Şi-a scrântit glezna. Nu s-a mai putut ridica de jos. 
Dar se simţea atât de bine! 

Mireasma de mirt de baltă şi de creţuşcă îi umplea n㬠
rile. Râsul răguşit al ciorilor îi umplea urechile: „Mi-am 

1 Aluzie la personajele romanului medieval Cavalerii Mesei Ro¬ 
tunde. 


218 



găsit perechea; câmpul. Sunt mireasa naturii", îşi murmura 
abandonându-se îmbrăţişării înviorătoare a ierbii, aşa cum 
zăcea înfăşurată în pelerină, la marginea heleşteului. „Aici 
o să rămân." (O pană i s-a lăsat pe frunte.) „Am găsit o cu¬ 
nună mai verde decât laurii. Fruntea mea va fi de-a pururi 
răcoroasă. încununată de penele păsărilor sălbatice - ale 
bufniţei, ale caprimulgului. Şi voi visa visuri sălbatice. 
Mâinile mele nu vor purta verighetă, a continuat, scoţân- 
du-şi verigheta din deget. Rădăcinile se vor împleti în ju¬ 
rul lor. Ah!" a suspinat culcându-şi lasciv capul pe perna 
jilavă, „veacuri întregi am căutat fericirea şi nu am găsit-o; 
am căutat gloria, şi mi-a scăpat; am căutat iubirea, şi nu am 
cunoscut-o; am căutat viaţa - dar iată că moartea e mai pl㬠
cută. Am întâlnit mulţi bărbaţi şi multe femei şi nu i-am 
înţeles. E mult mai bine să zac aici, doar cu cerul deasupra 
mea, aşa cum îmi povestea ţiganul, cu mulţi în ani în urmă. 
Asta se petrecea în Turcia". Şi înălţându-şi privirile spre 
miraculoasa spumă de aur în care dospiseră norii, a deslu¬ 
şit o cărare şi un şir de cămile care înaintau printr-un de¬ 
şert stâncos, stârnind nori de praf roşiatic; şi după ce au 
trecut cămilele au rămas numai munţii foarte înalţi, ciu¬ 
ruiţi de peşteri şi împodobiţi cu turle de stâncă; i s-a năz㬠
rit că aude tălăngile caprelor prin trecători, iar printre 
faldurile munţilor se aşterneau câmpuri de irişi şi de gen- 
ţiană. Şi cerul s-a schimbat, iar privirile ei au lunecat în 
jos, tot mai jos, până au ajuns la glia înnegrită de ploi şi 
au zărit cocoaşa arcuită a Dunelor Sudice ondulându-se ca 
un val de-a lungul coastei; şi acolo unde pământurile se 
despărţeau, se ivea marea, marea împestriţată de corăbii; şi 
i s-a mai nălucit că aude o lovitură de tun, undeva în de¬ 
părtări şi întâi şi-a spus: „Asta-i Armada", şi apoi s-a gân¬ 
dit: „Ba nu, e Nelson", dar şi-a adus aminte că războaiele 
se încheiaseră şi că navele erau vase comerciale; iar pânzele 
de pe râul şerpuitor erau ambarcaţiuni de plăcere. I s-au 


219 


mai arătat şi vite răspândite pe păşunile întunecate, turme 
de oi şi cirezi de vaci, şi a mai văzut lumini aprinzându-se 
ici, colo, prin ferestrele fermelor, şi felinare mişcându-se 
printre vite, odată cu ciobanul şi văcarul care-şi făceau 
rondul de veghe; pe urmă luminile s-au stins şi au răsărit 
stelele, îmbulzindu-se pe cer. Intr-adevăr, adormise cu pe¬ 
nele ude pe obraji şi cu urechea lipită de pământ, când a 
auzit, în somn, venind din adâncuri, un ciocan şi o nico¬ 
vală, sau să fi fost bătăi de inimă? Tic-tac, tic-tac, aşa cio¬ 
căneau, nicovala sau inima din miezul pământului, până 
când, tot ascultând, şi-a spus că bătăile de inimă se pres¬ 
chimbaseră în tropotul unor copite de cal: una, două, trei, 
patru, le-a numărat; după care l-a auzit poticnindu-se; pe 
urmă, pe măsură ce tropotul se apropia, a auzit o cracă 
trosnind şi lipăitul apei sub potcoave. Calul a fost cât pe 
ce să dea peste ea. S-a ridicat în capul oaselor. A văzut înăl- 
ţându-se asupră-i, ca un turn, un bărbat călare, profilat în¬ 
tunecat pe cerul gălbui al zorilor şi înconjurat de ploieri 
care zburau în sus şi-n jos pe lângă el. Bărbatul a privit-o. 
Calul s-a oprit. 

— Doamnă, a strigat bărbatul sărind de pe cal, sunteţi 
rănită. 

— Sunt moartă, a răspuns Orlando. 

Câteva minute mai târziu s-au logodit. 

A doua zi dimineaţa, în timp ce luau împreună micul 
dejun, el i-a comunicat numele lui: înălţimea Sa Marma- 
duke Bonthrop Shelmerdine. 

— Am ştiut, a exclamat Orlando, pentru că era în băr¬ 
batul acela ceva romantic şi cavaleresc şi pasionat şi me¬ 
lancolic, şi totodată dârz, ceva care se potrivea cu numele 
lui sălbatic, cu pene negre - un nume care, în mintea ei, 
emana albastrul de oţel al aripilor ciorilor, râsul răguşit al 


220 


croncănitului lor, plutirea sinuoasă, şerpuită a penelor care 
cădeau într-un heleşteu de argint, şi alte o mie de lucruri 
pe care le vom descrie. 

— Numele meu e Orlando, i-a răspuns ea. 

Şi el o ghicise. Pentru că atunci când vezi o corabie 
plutind, scăldată în soare, spintecând trufaşă Marea Me- 
diterană şi venind din Mările Sudului, exclami pe dată 
„Orlando", i-a explicat el. 

De fapt, cu toate că se cunoşteau de atât de puţin timp, 
fiecare din ei intuise, în cel mult două secunde, aşa cum se 
întâmplă între îndrăgostiţi, tot ce era important în celălalt, 
şi acum aveau de completat doar detaliile neimportante, ca, 
de pildă, numele lor, unde locuiau, dacă erau nişte sărăntoci 
sau oameni avuţi. El avea un castel în Hebride, dar era o ru¬ 
ină, a informat-o. In sala de banchete se ospătau acum pes¬ 
căruşii. Fusese ostaş şi navigator, explorase Orientul. Acum 
era în drum spre bricul lui, ancorat la Falmouth, dar vântul 
îl trădase, şi numai când o să bată dinspre sud-vest va putea 
să plece în larg. Orlando a aruncat o privire fugitivă pe fe¬ 
reastra sălii unde luau micul dejun către leopardul aurit de 
pe morişca de vânt. Din fericire, coada îi era îndreptată spre 
răsărit şi se proţăpea nemişcat ca o stâncă. 

— A, Shel, nu mă părăsi! a strigat. Sunt îndrăgostită 
pătimaş de dumneata! 

De îndată ce a rostit aceste cuvinte, o cumplită bănu¬ 
ială a încolţit simultan în sufletele amândurora. 

— Shel, eşti femeie! a strigat ea. 

— Orlando, eşti bărbat! a strigat el. 

Nicicând de la facerea lumii nu a mai avut loc o ase¬ 
menea scenă de protest şi demonstraţie ca aceea. Când s-a 
sfârşit şi s-au aşezat din nou, ea l-a întrebat ce era cu vân¬ 
tul de sud-vest şi care era destinaţia lui. 

— Capul Horn, i-a răspuns el succint şi a roşit. (Căci şi 
un bărbat roşeşte ca o femeie, numai că din pricini diferite.) 


221 


Cu mare efort şi folosindu-şi intuiţia a izbutit Orlando 
să înţeleagă că el îşi petrecuse viaţa în cele mai hazardate 
şi minunate aventuri, călătorind în jurul Capului Horn, 
în zbuciumul furtunilor. Cu catarge dărâmate, cu pânze 
sfâşiate (i-a smuls cu greu această mărturisire). Uneori co¬ 
rabia s-a scufundat şi el a fost singurul supravieţuitor, ag㬠
ţat de o plută şi cu un singur biscuit. 

— Asta-i cam tot ce poate face un om în zilele noastre, 
a adăugat el stânjenit şi înfulecând două linguri pline de 
gem de căpşuni. 

Viziunea lui Orlando asupra acestui băieţandru (căci 
nu era mult mai mult) care sugea bomboane de mentă (îi 
plăceau la nebunie) în timp ce catargele fâşâiau şi stelele se 
rostogoleau, iar el striga ordine laconice: „Tăiaţi parâmele! 
lăsaţi vasul să plutească!", „Aruncaţi balastul peste bord!“, 
i-a umplut ochii de lacrimi, lacrimi mai calde decât toate 
cele vărsate până atunci. „Sunt femeie", şi-a spus ea, „în 
sfârşit, o femeie adevărată". I-a mulţumit lui Bonthrop 
din adâncul inimii pentru că îi prilejuise această rară şi ne¬ 
aşteptată încântare. Dacă nu şi-ar fi scrântit piciorul stâng, 
s-ar fi căţărat acum pe genunchii lui. 

— Shel, iubitule, a început ea din nou, povesteşte-mi... 

Şi aşa au pălăvrăgit mai bine de două ceasuri, poate că 
despre Capul Horn sau poate că nu, dar nu credem că are 
vreun sens să redăm ce şi-au spus, pentru că se cunoşteau 
unul pe celălalt atât de bine, încât puteau să-şi spună orice, 
ceea ce echivalează cu nimic, sau să-şi spună lucruri stu¬ 
pide, prozaice, de pildă cum se prepară o omletă ori unde 
se pot cumpăra în Londra cele mai bune ghete, lucruri 
lipsite de orice interes când sunt scoase dintr-un anumit 
context, dar efectiv uluitoare când sunt integrate în con¬ 
textul potrivit. Deoarece s-a observat că, printr-o înţeleaptă 
economie a naturii, spiritul nostru modern aproape că se 
poate dispensa de limbaj, se poate comunica prin cele mai 


222 


plate expresii, din moment ce se poate comunica şi fără 
nici un fel de exprimare, şi, în felul acesta, cea mai banală 
conversaţie poate fi adeseori extrem de poetică, pe când 
cea mai poetică nu poate fi aşternută pe hârtie. Drept care 
lăsăm aici un mare spaţiu alb, pe care trebuie să-l consi¬ 
deraţi însă plin până la refuz. 

După câteva zile, altă mostră de conversaţie: 

— Orlando, dragostea mea, a început Shel să glăsuiască, 
dar a fost întrerupt de un zgomot de paşi de afară, şi Bas- 
ket, valetul, a intrat aducându-le informaţia că se aflau jos 
doi jandarmi, cu un document din partea reginei. 

— Condu-i sus, i-a spus scurt Shelmerdine, plasân- 
du-se instinctiv în faţa căminului, cu mâinile înnodate la 
spate, de parc-ar fi fost pe puntea bricului său. Doi sluj¬ 
başi în uniforme verzi au intrat în încăpere şi au luat po¬ 
ziţia de drepţi. După executarea acestor formalităţi, i-au 
dat lui Orlando în mână, conform ordinului pe care-1 pri¬ 
miseră, un document juridic, foarte impresionant, judecând 
după sigiliile de ceară, panglicile, înscrisurile oficiale şi sem¬ 
năturile, toate de cea mai înaltă importanţă. 

Orlando a parcurs în grabă documentul, apoi, urmărind 
rândurile cu degetul arătător al mâinii drepte, a citit c⬠
teva fraze cu referire directă la ea. 

Procesele s-au încheiat, şi unele sentinţe îi erau favo¬ 
rabile, ca de pildă... şi altele... nu. Căsătoria efectuată în 
Turcia e anulată (am fost ambasador la Constantinopol, 
Shel dragă), i-a explicat ea. Copiii sunt declaraţi nelegitimi 
(s-a spus că aş fi avut trei fii cu Pepita, o dansatoare spa¬ 
niolă). Aşadar nu-mi sunt moştenitori, ceea ce e un lucru 
bun. în ce priveşte sexul? Sexul meu, a citit ea cu o voce 
solemnă, e decretat a fi - indiscutabil şi dincolo de orice 
urmă de îndoială (ce ţi-am spus eu Shel, cu un moment 
înainte?) femeiesc. Proprietăţile, asupra cărora sechestrul a 


223 


fost ridicat pe vecie, vor reveni descendenţilor mei, mas¬ 
culi, născuţi din trupul meu, sau în caz că eu nu mă voi 
mărita... în acest punct limbajul juridic a început s-o irite 
şi a adăugat: dar nu se pune problema că nu mă voi m㬠
rita, şi nici a moştenitorilor; şi restul documentului îl pu¬ 
tem considera citit. Şi-a adăugat şi ea semnătura sub cea a 
lordului Palmerston şi, din acel moment, a reintrat în de¬ 
plina posesie a titlurilor nobiliare, a casei, a proprietăţilor, 
a averii care se împuţinase simţitor întrucât cheltuielile de 
judecată fuseseră enorme; aşadar, cu toate că deţinea din 
nou un rang foarte înalt, era săracă lipită pământului. 

Când sentinţa procesului a fost dată publicităţii (şi zvo¬ 
nurile circulă mult mai rapid decât telegraful care avea să 
le înlocuiască), bucuria s-a înstăpânit pe întregul oraş. 

Caii erau înhămaţi la trăsuri cu singurul scop de a fi 
apoi deshămaţi. Carete şi landouri goale se plimbau în¬ 
truna, în sus şi-n jos pe strada principală. Gazeta Taurul pu¬ 
blica rapoarte. Gazeta Cerbul îi dădea replici. Oraşul era 
puternic iluminat. Casete de aur erau cu grijă încuiate în 
vitrine de sticlă. Monedele erau bine ascunse pe sub pie¬ 
tre. S-au înfiinţat spitale. S-au inaugurat cluburi cu denu¬ 
miri ca Şobolanul sau Vrabia. în piaţa publică se ardeau în 
efigie zeci de femei turcoaice, laolaltă cu băieţi de la ţară 
cărora le atârna din gură eticheta „Sunt un mizerabil im¬ 
postor". [Poneii gălbui ai reginei au fost văzuţi urcând în 
trap aleea pentru a-i transmite lui Orlando invitaţia de a 
lua cina şi a petrece noaptea la castel, chiar în acea zi. Aşa 
cum se mai întâmplase şi altă dată, masa ei era acoperită 
cu invitaţii de la contesa de R., lady Q., lady Palmerston, 
Marchiza de P, doamna W.E. Gladstone şi altele, care o 
implorau să le ofere plăcerea prezenţei ei, referindu-se la 
vechile legături dintre familiile lor şi familia ei etc.]. Toate 
acestea trebuie închise între paranteze drepte, aşa cum am 
procedat şi noi, din simplul motiv că erau doar o paranteză 


224 


lipsită de orice importanţă în viaţa lui Orlando. Ea sărea 
peste paranteze ca să poată urmări textul cursiv. Şi când în 
piaţa publică scânteiau focurile de tabără, ea se afla sin¬ 
gură cu Shelmerdine în adâncul pădurii. Vremea era atât 
de senină, încât copacii îşi întindeau asupra lor braţele ne¬ 
clintite, şi când cădea vreo frunză, arămie şi aurie, plutea 
cu atâta încetineală în văzduh, încât îi puteai urmări plu¬ 
tirea şi căderea lentă timp de o jumătate de oră, până se 
depunea, în cele din urmă, la picioarele lui Orlando. 

— Povesteşte-mi, Mar, i se adresa ea (şi aici trebuie să 
explicăm că atunci când îl numea cu prima silabă a pri¬ 
mului său nume, însemna că Orlando se găsea într-o fază 
visătoare, drăgăstoasă, supusă, domestică şi vag languroasă, 
de parcă ar fi fost seara, în faţa căminului în care ardeau 
buturugi aromate, la ceasul când încă nu venise vremea să 
se îmbrace, şi în aerul amurgului ar fi străbătut o uşoară 
undă de umezeală, atât cât să dea luciu frunzelor, fără să 
oprească însă o privighetoare să cânte printre azalee, vreo 
doi câini să latre într-o fermă îndepărtată, un cocoş să cu- 
curigească, - şi tot ce-şi mai poate imagina cititorul că 
răsuna în glasul ei). Povesteşte-mi, Mar, i se adresa ea, de¬ 
spre Capul Horn. 

Şi Shelmerdine îi construia o mică machetă a Capului 
Horn, din rămurele, frunze veştede şi vreo două cochilii 
de melci goale. 

— Aici e nordul, o lămurea el, şi aici e sudul. Vântul 
bate din direcţia asta. Acum bricul pluteşte spre vest, cu 
pânzele sus, am coborât catargul din faţă - şi vezi - aici 
unde e firul ăsta de iarbă - bricul pătrunde în curentul pe 
care o să-l găseşti însemnat - unde-s harta şi busola mea? 
A, mulţumesc, e în ordine, uite acolo, unde-i cochilia mel¬ 
cului. Curentul a prins vasul dinspre babord, prin urmare 
trebuie ridicată vela de la proră. Altminteri o să ne împingă 
spre tribord, acolo unde-i frunza aceea de fag, înţelegi 


225 


dragă... Şi tot aşa îi dădea înainte, iar ea îi asculta fiecare 
cuvânt şi-l interpreta, astfel încât ajungea să vadă, fără ca 
el să-i fi spus, fosforescenţa valurilor, ţurţurii de gheaţă clin- 
cănind atârnaţi de pânze; îl vedea pe el în vârful catargului 
în plină furtună, reflectând la soarta care-1 paşte pe om; 
apoi coborând, dând pe gât o duşcă de whisky cu sifon; 
dând o raită pe ţărm; lăsându-se să cadă în mrejele unei 
femei negre; căindu-se, meditând; citindu-1 pe Pascal; ho¬ 
tărât să scrie filozofie; cumpărându-şi o maimuţică; între- 
bându-se care-i sensul real al vieţii; dându-şi un răspuns în 
favoarea Capului Horn, şi aşa mai departe. Toate astea şi 
încă o mie de alte lucruri le înţelegea din cuvintele lui, aşa 
încât când i-a spus din senin „Da, negresele sunt seduc㬠
toare, nu-i aşa?“, în timp ce el îi povestea că provizia de 
biscuiţi se epuizase, tânărul a rămas surprins şi încântat să 
descopere cât de bine sesizase ea miezul cuvintelor lui. 

— Eşti convinsă că nu eşti bărbat? o întreba alarmat, 
iar ea îi ţinea isonul. 

— E cu putinţă ca tu să nu fii femeie? Şi atunci trebu¬ 
iau să-şi dovedească pe loc aceste supoziţii. 

Pentru că fiecare dintre ei era uimit de repeziciunea cu 
care îl percepea celălalt; şi constituiau o revelaţie unul 
pentru altul, prin faptul că o femeie poate fi la fel de în¬ 
ţelegătoare şi poate folosi un limbaj la fel de liber ca un 
bărbat, şi că un bărbat poate fi la fel de ciudat şi de sub¬ 
til ca o femeie, lucru care-i îndemna să-şi analizeze pe 
dată dovezile. 

Şi continuau să vorbească sau, mai bine zis, să perceapă 
sensurile, ceea ce a devenit o adevărată artă a vorbirii în- 
tr-o epocă în care cuvintele par pe zi ce trece tot mai săr㬠
căcioase în comparaţie cu ideile, astfel încât afirmaţia 
„provizia de biscuiţi era pe terminate" are de fapt sensul 
de „a săruta o negresă pe întuneric", asta când tocmai ai 


226 


recitit pentru a zecea oară filozofia episcopului Berkeley 1 . 
(De aici rezultă că numai cei mai profunzi maeştri ai stilu¬ 
lui pot spune adevărul, şi când nimereşti peste un simplu 
scriitor monosilabic, poţi trage concluzia, fără nici o îndo¬ 
ială, că bietul om minte.) 

Aşadar continuau să discute, chiar când picioarele ei 
erau realmente îngropate în frunze de toamnă stropite cu 
aur. Orlando se ridica şi pornea de una singură prin p㬠
dure, lăsându-1 pe Bonthrop aşezat între cochilii de melci, 
construind machete ale Capului Horn. Obişnuia să-i spună; 
„Bonthrop, eu plec“, şi când folosea cel de-al doilea nume 
al lui, adică Bonthrop, cititorul trebuie să înţeleagă că Or¬ 
lando simţea nevoia de solitudine, considera că ei doi sunt 
doar nişte pete intr-un deşert; nu dorea decât să întâlnească 
moartea, de una singură, căci zilnic mor oameni, mor la 
mesele de gală sau, pur şi simplu, afară, în pădurile toam¬ 
nei; în timp ce focurile de tabără scânteiază în piaţa pu¬ 
blică şi lady Palmerston sau lady Derby o invită seară de 
seară la dineuri, dorinţa de moarte o copleşeşte; şi când 
rosteşte „Bonthrop", spune de fapt „am murit" şi, în chip 
de fantomă, îşi croieşte drum printre fagii fantomatici, şi 
se afundă adânc în solitudine, de parcă orice licăr de zgo¬ 
mot şi de mişcare se mistuise pe veci, şi acum era liberă 
să-şi ia drumul - toate acestea trebuie să le perceapă citito¬ 
rul în vocea ei când rosteşte „Bonthrop"; şi ca să accentuăm 
cuvântul, trebuie să adăugăm că şi pentru el numele sem¬ 
nifica, în chip mistic, despărţire şi izolare, şi viziunea pro¬ 
priului său spirit eliberat de trup, păşind pe puntea bricului, 
în mări insondabile. 


1 George Berkeley (1685-1753), filozof englez, episcop, înte¬ 
meietor al idealismului subiectiv în filozofia modernă. 

în lucrarea sa Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti, por¬ 
neşte de la teza „A exista înseamnă a fi perceput". 


227 



Şi după câteva ceasuri de moarte, o gaiţă ţipa deodată 
„Shelmerdine" şi, aplecându-se, Orlando culegea o brânduşă 
de toamnă, care pentru unii nu înseamnă altceva decât cu¬ 
vântul în sine, şi o ascundea în sân alături de pana gaiţei 
care picase, albastră, în pădurea de fagi. După aceea striga 
„Shelmerdine", şi numele ţâşnea în dreapta şi-n stânga, 
printre arbori, şi nimerea drept la el, acolo unde stătea con¬ 
struind machete din cochilii de melci şi fire de iarbă. El o 
vedea, o auzea venind spre el, cu brânduşa şi pana de gaiţă 
în sân şi striga „Orlando", ceea ce însemna (trebuie să ne 
amintim că atunci când unele culori stridente, cum e albas¬ 
trul şi galbenul, ni se amestecă în ochi, ceva din acest ames¬ 
tec ni se scurge şi în gânduri), ceea ce însemna, în primul 
rând, o încovoiere şi o lărgire a tufelor de ferigi, de parcă 
ceva năvălise peste ele, şi acel ceva se dovedea a fi o corabie 
în plin avânt, săltând şi legănându-se ca în vis, de parcă i se 
aşternea în faţă un an întreg numai de zile de vară pentru 
a-şi desăvârşi călătoria, clătinându-se într-o parte şi-n alta 
cu nobleţe, cu indolenţă, când săltând pe o creastă de val, 
când afundându-se în pântecele altui val şi, brusc, înălţân- 
du-se deasupra ta, (care te găseşti într-o bărcuţă cât o coajă 
de nucă, privind în sus la ea), cu toate pânzele înfiorate; şi 
pe urmă, atenţie!, toate pânzele cad grămadă pe punte, în 
clipa în care Orlando se prăbuşeşte în iarbă, lângă el. 

S-au scurs în felul ăsta vreo opt sau nouă zile, dar în cea 
de-a zecea, care s-a întâmplat să fie 26 octombrie, Orlando 
zăcea culcată între ferigi, în timp ce Shelmerdine îi recita 
din Shelley (a cărui operă o ştia în întregime pe de rost), 
când o frunză care începuse să cadă lent din vârful unui 
copac a virat brusc şi s-a lipit de piciorul lui Orlando. I-a 
urmat o a doua frunză şi, la scurt timp, a treia. Orlando a 
simţit că o trec fiorii şi faţa i s-a îngălbenit. Vântul! Se 
stârnise vântul! Shelmerdine - dar ar fi mai potrivit acum 
să-i spunem Bonthorp - a sărit în picioare. 


228 


— Vântul! a strigat el. 

împreună, au pornit să alerge prin pădure, şi în timp 
ce fugeau, vântul le lipea frunze de haine; s-au îndreptat 
spre curtea cea mare, au străbătut-o, apoi au gonit prin 
curţile mai mici, iar servitorii, speriaţi, îşi părăseau mătu¬ 
rile şi tigăile şi fugeau în urma lor, până au ajuns la capelă, 
unde au aprins, cât de repede au putut, un mănunchi de 
lumânări, un servitor împiedicându-se de o bancă, altul 
retezând mucul unei lumânări. S-au tras clopotele. Oa¬ 
menii s-au adunat. în cele din urmă a apărut şi domnul 
Dupper, trăgând de capetele cravatei lui albe şi întrebând 
unde-i cartea de rugăciuni. I-au aruncat în mâini cartea de 
rugăciuni a reginei Mary, a pornit să răsfoiască în grabă 
paginile, căutând ce trebuia. Până la urmă a grăit: 

— Marmaduke Bonthrop Shelmerdine şi lady Orlando, 
îngenuncheaţi. 

Cei doi au îngenuncheat şi erau când luminaţi, când 
întunecaţi, după jocul capricios al luminii şi al umbrei 
care se filtrau prin vitralii; şi prin zgomotul nenumăratelor 
uşi trântite, al sunetelor metalice ca de tingiri ciocnite, iz¬ 
bucnea orga cu mormăitul ei când slab, când puternic, şi 
domnul Dupper, care era acum foarte bătrân, se trudea 
să-şi ridice vocea deasupra larmei, dar nu se putea face 
auzit; şi pe urmă, când pentru un moment s-a lăsat o 
linişte deplină, au răzbit clar trei cuvinte de-ale lui, poate 
că „în ghearele morţii", în timp ce toţi slujitorii de pe pro¬ 
prietăţi se îmbulzeau şi se îmbrânceau, cu greblele şi bicele 
în mâini, ca să asculte; dar unii cântau, alţii se rugau în 
gura mare, câte o pasăre se izbea de un geam, câte un bu¬ 
buit de tunet zguduia văzduhul, aşa că nimeni nu a auzit 
rostindu-se cuvântul „supunere" şi nu a văzut, decât ca o 
fugitivă lucire aurie, verigheta trecând dintr-o mână în 
cealaltă. Totul era vâjâială şi învălmăşeală. Şi cei doi s-au 
ridicat în picioare, în timp ce orga hârâia, fulgerele despicau 


229 


cerul şi ploaia răpăia, iar lady Orlando, cu verigheta pe 
deget, a ieşit în curte, în rochia ei subţire, şi a ţinut cu 
mâna scara de la şa, care se bălăbănea, deoarece calul era 
gata înşeuat, echipat cu hăţuri şi zăbală, încă înspumat de 
la galop, pregătit pentru ca soţul ei să-l încalece, ceea ce a 
şi făcut dintr-un salt; calul a pornit avântat, iar Orlando, 
rămasă acolo, a strigat: 

— Marmaduke Bonthrop Shelmerdine! 

Iar el i-a răspuns: 

— Orlando! 

Şi cuvintele au străpuns cerul şi s-au rotit ca nişte şoimi 
sălbatici printre turle şi s-au ridicat sus, tot mai sus şi s-au 
dus departe, tot mai departe şi s-au rostogolit repede, tot 
mai repede, până când s-au sfărâmat şi au căzut ca o ploaie 
de ţăndări pe pământ, şi ea a intrat în casă. 


Capitolul 6 


Orlando a intrat în casă. Tăcere deplină. Totul era per¬ 
fect liniştit. Şi uite călimara, uite condeiul; uite manuscrisul 
poemului ei, rupt, întrerupt la mijloc, ca un tribut adus eter¬ 
nităţii. Fusese pe cale să spună, atunci când Basket şi Bar- 
tholomew intraseră cu serviciul de ceai, fusese pe cale să spună 
că nimic nu se schimbă. Pentru ca după aceea, în spaţiul a 
trei secunde şi jumătate, totul să se schimbe - şi-a scrântit 
glezna, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit cu Shelmerdine. 

Dovadă, verigheta de pe deget. E drept că o mai pur¬ 
tase ea şi înainte de a-1 întâlni pe Shelmerdine, dar gestul 
fusese mai mult decât zadarnic. Acum îşi învârtea inelul 
pe deget, de jur împrejur, cu superstiţioasă veneraţie, gri¬ 
julie să nu-i alunece dincolo de încheietura degetului. 

„Verigheta trebuie purtată pe cel de-al treilea deget al 
mâinii stângi" - îşi spunea ea, ca un copil care-şi repetă 
conştiincios lecţia, - „dacă vrei să-ţi fie de folos". Vorbea 
cu glas tare şi pe un ton mai emfatic ca de obicei, de parcă 
ar fi dorit să o audă cineva la a cărui părere ţinea. Intr-ade¬ 
văr, acum când în sfârşit era în stare să-şi adune gândurile, 
se întreba ce efect ar putea avea comportamentul ei asupra 
spiritului vremii. Era extrem de nerăbdătoare să afle dacă 
pasul pe care-1 făcuse ea, logodindu-se, apoi măritându-se 
cu Shelmerdine, se bucura de aprobarea celorlalţi. In ceea 


231 


ce o privea simţea că se regăsise în bună măsură. Degetul 
nu-i mai zvâcnise deloc sau aproape deloc, din noaptea 
aceea petrecută în poiană. Şi totuşi, era muncită de unele 
îndoieli. Era căsătorită, dar dacă soţul tău navighează tot 
timpul în jurul Capului Horn, asta înseamnă căsătorie? 
Dacă îl placi înseamnă căsătorie? Dar dacă îţi plac şi alţii 
înseamnă căsătorie? Şi, în sfârşit, dacă doreşti, mai mult 
decât orice altceva de pe lume, să scrii poezie înseamnă c㬠
sătorie? Avea îndoieli. Dar se gândea să se pună la încer¬ 
care. Şi-a privit verigheta. A privit călimara. Să îndrăznească? 
Nu, nu îndrăznea. Şi totuşi trebuie. Nu, nu poate. Şi 
atunci ce era de făcut? Să leşine, poate. Dar niciodată nu 
se simţise mai bine. 

— Ducă-se dracului tot! a strigat cu o rămăşiţă din ve¬ 
chiul ei temperament. Fie ce-o fi! 

Şi a înmuiat adânc condeiul în cerneală. Spre imensa 
ei surpriză, nu s-a produs nici o explozie. A privit peniţa. 
Era udă, dar nu picura. A scris. Cuvintele cam întârziau, 
dar până la urmă veneau. Ah! Dar se legau oare? se întreba 
cuprinsă de spaima ca nu cumva condeiul să-i joace una 
din festele lui involuntare. A citit: 

Şi am pătruns într-o poiană unde sprintenele fire de iarbă 

Erau ţinute-nfrâu de cupele grele, încovoiate, ale crinilor 

imperiali 

Posomorâtă floare şerpuitoare din alte meleaguri venită 

înfăşurată în purpură tristă, ca fecioarele din Egipt . 1 

în timp ce scria, simţea un soi de prezenţă (aduceţi-vă 
aminte că vorbim despre cele mai obscure manifestări ale 
spiritului omenesc) o prezenţă care citea peste umărul ei 

1 Fragment din poemul The Land, de Vita Sackville-West. 


232 



ceea ce scrisese; şi când a ajuns la „fecioarele din Egipt", 
prezenţa i-a dictat să se oprească. 

Iarba părea să-i şoptească prezenţa arătând spre începutul 
poemului cu o riglă din acelea folosite de profesoare, 
merge bine, şi cupele grele, încovoiate, sună frumos, - floa¬ 
rea şerpuitoare - o idee cam tare, ieşită din peniţa unei 
doamne - Wordsworth ar aproba-o, fără îndoială, dar fe¬ 
cioarele? Crezi că sunt necesare fecioarele? Spui că ai un 
soţ la Capul Horn? Mă rog, atunci merg şi ele. 

Şi prezenţa s-a mistuit. 

Acum Orlando, în spiritul ei (pentru că cele de mai sus 
s-au petrecut doar în spirit) a făcut o plecăciune servilă în 
faţa spiritului vremii, aşa cum - ca să comparăm lucrurile 
mari cu cele mărunte -, aşa cum ar face în faţa vameşului un 
călător care ştie că a ascuns o cutie cu trabucuri în colţul 
valizei, şi totuşi vameşul, îndatoritor, i-a mâzgălit cu creta 
albă, pe capacul valizei, semnul de trecere. Deoarece se te¬ 
mea că, dacă „prezenţa" i-ar fi scotocit cu atenţie conţinutul 
minţii, ar fi găsit lucruri de serioasă contrabandă, pentru 
care ar fi trebuit să plătească o amendă substanţială. Sc㬠
pase ca prin urechile acului. Tocmai izbutise, simulând o 
ingenioasă deferenţă faţă de spiritul vremii - adică trecân- 
du-şi o verighetă în deget şi găsindu-şi un soţ într-o po¬ 
iană, şi prin dragostea ei de natură şi lipsa de spirit satiric, 
de cinism, de înclinaţii psihologiste - fiecare dintre aceste 
bunuri ar fi putut să fie descoperite cu uşurinţă - izbutise 
să treacă examenul cu succes. I-a scăpat un adânc suspin 
de uşurare, şi pe bună dreptate, pentru că tranzacţia dintre 
un scriitor şi spiritul vremii sale este de o extremă delica¬ 
teţe, şi întreaga şansă a operelor unui creator depinde de 
reuşita aranjamentului dintre cei doi. Orlando a organizat 
totul cu atâta pricepere, încât acum se găsea într-o situaţie 
fericită: nu trebuia să se ia la harţă cu epoca ei, şi nici să i 


233 


se supună; făcea parte din epocă şi totuşi rămăsese ea în¬ 
săşi. Aşadar, acum putea să scrie, şi scria. 

Scria, scria, scria. 

Era noiembrie. După noiembrie vine decembrie. Şi 
apoi ianuarie, februarie, martie şi aprilie. După aprilie vin 
mai, iunie, iulie şi august. După care urmează septembrie. 
Apoi octombrie şi aşa, luaţi seama, ne întoarcem din nou 
la noiembrie, cu un an împlinit între ele. Metoda scrierii 
unei biografii, deşi are şi părţile ei bune, e totuşi cam mo¬ 
notonă, şi dacă mergem înainte pe această linie, cititorul 
e îndreptăţit să se plângă şi să pretindă că n-are nevoie de 
ajutor ca să înşire lunile din calendar, şi astfel ar putea 
economisi suma pe care o să găsească de cuviinţă editura 
Hogarth Press s-o ceară pe această carte. Dar ce poate să 
facă un biograf când se trezeşte în încurcătura în care ne-a 
pus acum pe noi Orlando? Oamenii ale căror păreri tre¬ 
buie ascultate au căzut de acord în unanimitate că viaţa 
este singurul subiect valabil atât pentru romancieri, cât şi 
pentru biografi; şi viaţa, au decretat aceleaşi credibile au¬ 
torităţi, nu are nimic în comun cu a sta pe un scaun şi a 
medita. Gândirea şi viaţa se găsesc la poli diametral opuşi. 
De aceea - dat fiind că a sta pe un scaun şi a medita era 
întocmai ceea ce făcea Orlando acum - singura alternativă 
ar fi să înşirăm lunile din calendar, să numărăm mătănii, 
să ne suflăm nasul, să aţâţăm focul, să ne uităm pe geam, 
până când o să termine şi ea. Orlando stătea atât de ne¬ 
mişcată, încât ai fi putut auzi şi un ac căzând. Şi ce bine 
ar fi fost dacă ar fi căzut un ac! Şi asta ar fi însemnat un 
soi de viaţă. Sau dacă ar fi intrat pe geam, fluturând, un 
fluture şi s-ar fi oprit pe scaunul ei; despre aşa ceva s-ar 
putea scrie. Sau, să presupunem că Orlando s-ar fi ridicat 
şi ar fi omorât o viespe. Atunci, pe dată, ne-am scoate con¬ 
deiele şi am scrie. Pentru că ar fi însemnat o vărsare de 


234 



sânge, chiar de-ar fi fost doar sânge de viespe. Unde-i sânge 
e şi viaţă. Şi dacă uciderea unei viespi e o nimica toată pe 
lângă uciderea unui om, totuşi e un subiect mai potrivit 
pentru un romancier sau un biograf decât depănatul unui 
scul de lână sau meditatul ăsta, statul ăsta pe scaun, din 
zori până-n noapte, cu o ţigară în gură, o foaie de hârtie, 
un condei şi o călimară. Ah, dacă subiecţii (e dreptul nos¬ 
tru să ne plângem că am ajuns la capătul răbdării) ar avea 
mai multă consideraţie pentru biografii lor! Dar cel mai 
iritant este să-ţi vezi subiectul - în care ai investit atâta 
timp şi atâta strădanie, - scăpându-ţi printre degete şi 
dându-şi frâu liber - dovadă oftaturile ei, uimirile, îmbujo- 
rările, pălirile, ochii, când luminoşi ca două felinare, când 
aburiţi ca zorii - ce poate fi mai umilitor decât să fii mar¬ 
torul acestui spectacol mut de emoţii şi înfiorări care ţi se 
desfăşoară în faţa ochilor, ştiind bine ce anume l-a prici¬ 
nuit - meditaţia şi imaginaţia - care sunt factori atât de 
lipsiţi de importanţă. 

Dar Orlando era femeie - lordul Palmerston tocmai 
confirmase acest lucru. Şi când povestim viaţa unei femei, 
ne este îngăduit să eludăm nevoia de acţiune şi să o înlo¬ 
cuim cu iubirea. Iubirea, a spus poetul, este întreaga exis¬ 
tenţă a femeii. Şi dacă aruncăm o privire spre Orlando, 
care stă la masa ei şi scrie, trebuie să recunoaştem că nici¬ 
când nu a existat o femeie mai demnă de această definiţie. 
Fără îndoială, fiind femeie, şi încă una frumoasă, în floa¬ 
rea vârstei, o să renunţe în curând la parada asta de scris şi 
de meditaţie şi o să înceapă să se gândească la un pădurar 1 
(şi atâta timp cât o femeie se gândeşte la un bărbat, nimeni 
nu are nimic împotriva faptului că şi femeile gândesc). Şi 
pe urmă o să-i scrie pădurarului un bileţel (şi atâta timp 

1 Aluzie la romanul Amantul doamnei Chatterley de D.H. Law- 
rence, bun prieten al Virginiei Woolf. 


235 



cât scriu bileţele, nimeni nu are nimic împotriva faptului 
că şi femeile scriu), şi o să-i dea întâlnire pentru duminică 
la ora asfinţitului, şi duminică la ora asfinţitului o să vină 
pădurarul şi o să-i fluiere sub balcon - şi toate astea în¬ 
seamnă, desigur, viaţă, şi constituie singurul subiect posi¬ 
bil pentru un roman. Fireşte, Orlando trebuie să fi făcut 
unul din lucrurile astea. Dar, vai!, - de o mie de ori vai! 
Orlando nu a făcut nici unul din ele. Trebuie deci să tra¬ 
gem concluzia că Orlando era unul dintre monştrii aceia 
imorali care nu sunt în stare să iubească? Era miloasă cu 
câinii, fidelă în prietenie, generoasă cu zeci de poeţi lih¬ 
niţi, pasionată de poezie. Dar iubirea, aşa cum o concep 
romancierii bărbaţi - şi, în fond, cine poate vorbi cu mai 
multă autoritate decât aceştia? - nu are nici o contingenţă 
cu mila, cu fidelitatea, cu generozitatea sau cu poezia. Iu¬ 
birea înseamnă să aluneci afară din jupoane şi... Dar cu 
toţii ştim ce e iubirea. A făcut Orlando aşa ceva? Adevărul 
ne obligă să răspundem că n-a făcut. Şi atunci, dacă su¬ 
biectul unei biografii nici nu iubeşte, nici nu ucide, şi nu 
face altceva decât să mediteze şi să imagineze, putem spune 
că el sau ea nu-i cu nimic mai bun decât un cadavru şi să-l 
lăsăm în plata Domnului. 

în cazul ăsta, singura resursă care ne-a rămas este aceea 
de a privi pe fereastră. Uite vrăbii, uite sturzi, uite câţiva 
porumbei, şi o cioară sau două, toate ocupate cu treburile 
lor. Una a găsit un vierme, alta a găsit un melc. Una fâlfâie 
din aripi pe o creangă, alta dă o raită pe gazon. Pe urmă, 
iată trece prin curte un servitor încins cu un şorţ din pos¬ 
tav verde. Probabil că are o aventură cu una dintre fetele 
de la bucătărie, dar cum în momentul de faţă aici, în 
curte, nu ne oferă nici un indiciu vizibil, nu putem decât 
să sperăm că totul merge bine şi să pornim mai departe. 
Trec norii pe cer, unii subţirei, alţii mai graşi, şi la trecerea 
lor iarba îşi schimbă culoarea. Cadranul solar înregistrează 


236 


orele în maniera lui criptică. O întrebare sau două încep 
să încolţească în minte, lenevos, inutil, chiar în legătură cu 
viaţa asta. Viaţa, cântă mintea, sau mai curând susură ca 
un ceainic pe plită. Viaţă, viaţă, ce eşti tu? Lumină sau în¬ 
tuneric, şorţul de postav al unui servitor sau umbra stur¬ 
zului pe iarbă? 

Haideţi să explorăm această dimineaţă de vară, când 
toată lumea se extaziază în faţa prunului în floare şi a al¬ 
binei. Bâlbâind şi gângăvind, să-l întrebăm pe sturz (care 
e o pasăre mai sociabilă decât ciocârlia) ce gânduri îi trec 
prin cap când stă lângă lada de gunoi şi ciuguleşte printre 
surcele şi smocurile de păr smulse de pieptenul bucătăresei. 
Ce e viaţa? întrebăm, rezemându-ne de gardul unei ferme. 
Viaţa, Viaţa, Viaţa, ţipă pasărea, de parcă ne-a auzit între¬ 
barea şi ar cunoaşte cu precizie ce urmărim cu obiceiul 
nostru sâcâitor de a iscodi, punând întrebări şi celor din 
casă, şi celor de afară, trăgând cu ochiul şi culegând mar¬ 
garete, cum fac scriitorii când nu ştiu ce să mai spună în 
continuare. Atunci vin aici, ne informează pasărea, şi în¬ 
treabă ce e viaţa. Viaţa! Viaţa! Viaţa! Ne târşâim paşii pe 
poteca din poiană, până ajungem pe coama dealului vio- 
let-închis, de culoarea vinului, şi acolo ne trântim în iarbă 
şi visăm, vedem un greier cărând un pai până la locuinţa 
lui dintr-o scobitură. Şi afirmă (dacă ţârâitul lui poate 
purta un nume atât de sacru şi de delicat): Viaţa e trudă - 
sau aşa am interpretat noi zumzetul acela care a ieşit din 
gâtlejul lui îmbâcsit de praf. De aceeaşi părere sunt şi 
furnica, şi albina, dar dacă mai rămânem acolo până apar 
fluturii de noapte, când se lasă seara, printre palizii clopo¬ 
ţei, aceştia ne vor sufla în ureche nişte aiureli ca acelea care 
răzbesc din firele de telegraf scuturate de o vântoasă: hi-hi, 
ha-ha. Râsete, râsete! spun fluturii de noapte. După ce-am 
întrebat oameni şi păsări şi gâze - despre peşti, unii savanţi 
care au petrecut ani de zile de singurătate în caverne verzi, 


237 


pentru a-i auzi vorbind, ne-au încredinţat că nu vorbesc 
niciodată, niciodată, deşi s-ar putea ca ei să ştie ce este 
viaţa - aşadar, după ce i-am interogat pe toţi, nu am deve¬ 
nit mai înţelepţi, ci doar mai bătrâni şi mai reci (căci n-am 
năzuit noi cândva să captăm într-o carte ceva atât de dur 
şi de rar, încât să poţi jura că e sensul vieţii?), dar trebuie 
să ne întoarcem şi să-i spunem sincer cititorului care 
aşteaptă ca pe jar să afle ce e viaţa - vai, trebuie să-i spu¬ 
nem că n-avem habar. 

în acest moment, exact la timp pentru a opri stingerea 
acestei cărţi, Orlando şi-a împins scaunul, şi-a dezmorţit 
braţele, a scăpat condeiul din mână, s-a dus la fereastră şi 
a exclamat: „Terminat!' 1 

Aproape că s-a prăbuşit în faţa extraordinarei privelişti 
care i s-a înfăţişat înaintea ochilor. Grădina şi câteva păsări. 
Lumea mergea înainte, după cum îi stă în obicei. în tot 
acest timp cât ea scrisese, lumea îşi continuase rostul. 

— Şi dacă eu aş muri, lumea ar rămâne tot aceeaşi! a 
exclamat Orlando. 

O străbăteau simţiri atât de intense, încât aproape îşi 
imagina că suferise o disoluţie totală - şi e posibil să se fi 
lăsat chiar cuprinsă de un soi de slăbiciune. O clipă a rămas 
cu ochii aţintiţi la spectacolul frumos, indiferent, de afară, 
în cele din urmă a redeşteptat-o un fapt singular. Manu¬ 
scrisul care se odihnea lângă inima ei a început să zvâc¬ 
nească şi să palpite de parc-ar fi prins viaţă, şi mai ciudat 
încă, părea să demonstreze ce legătură strânsă se închegase 
între ei. Orlando, înclinându-şi capul, a putut desluşi ce-i 
spunea manuscrisul. Voia să fie citit. Trebuia să fie citit. 
Dacă nu avea să fie citit, avea să moară la pieptul ei. Pen¬ 
tru prima oară în viaţă, Orlando a avut o izbucnire vio¬ 
lentă împotriva naturii. Ogari şi boschete de trandafiri se 
găseau din belşug în jurul ei. Dar ogarii şi trandafirii nu 


238 


ştiu să citească. Un aspect lamentabil al Providenţei, care 
nu o frapase până acum. Numai fiinţele umane fuseseră în¬ 
zestrate cu acest har. In consecinţă, fiinţele umane au 
devenit necesare. A tras de şnurul clopoţelului. A poruncit 
să i se pregătească de îndată trăsura pentru a pleca la Londra. 

— M’lady, aveţi timp să-l prindeţi pe cel de un’şpe pa¬ 
truzeci şi cinci, i-a spus Basket. 

Orlando încă nu se familiarizase cu invenţia locomoti¬ 
velor cu aburi, dar participa cu atâta dăruire la sentimentele 
unei făpturi umane care, deşi era alta decât ea, depindea 
cu totul de ea încât s-a dus la gară şi a văzut pentru prima 
dată un tren; s-a aşezat pe locul ei într-un compartiment 
şi şi-a învelit picioarele cu un pled, fără să acorde nici o 
atenţie formidabilei invenţii care (afirmă istoricii) a schim¬ 
bat cu totul faţa Europei în ultimii douăzeci de ani (lucru 
care, de fapt, se întâmplă mult mai frecvent decât îşi în¬ 
chipuie istoricii). A observat doar că trenul era înecat în 
funingine, huruia oribil, şi ferestrele erau înţepenite. Pier¬ 
dută în gânduri, a fost purtată la Londra în mai puţin de 
o oră, şi acum stătea pe peronul gării Charing Cross şi nu 
ştia încotro s-o apuce. 

Vechea lor casă din Blackfriars, unde petrecuse zile atât 
de plăcute în secolul al optsprezecelea, fusese vândută, par¬ 
ţial Armatei Salvării, parţial unui atelier de umbrele. Or¬ 
lando cumpărase o altă casă în Mayfair, o clădire sănătoasă, 
confortabilă, înconjurată de locuinţele unor oameni la 
modă, dar oare în Mayfair va putea poemul ei să-şi împli¬ 
nească dorinţa? „Să dea DomnuL, şi-a spus ea aducân- 
du-şi aminte de strălucirea ochilor doamnelor şi de simetria 
picioarelor bărbaţilor, „să dea Domnul ca deprinderea ci¬ 
titului să nu fi pătruns încă până acolo. Pentru că ar fi de 
o mie de ori păcat. Pe urmă mai erau reuniunile de la lady 
R. Probabil că se purtau în continuare acelaşi gen de 
discuţii. Posibil doar ca guta generalului să fi trecut de la 


239 



piciorul stâng la cel drept; şi domnul L. poate să fi pe¬ 
trecut zece zile cu R. în loc de T. Pe urmă o să apară 
domnul Pope. Ah! Domnul Pope a murit. Cine erau acum 
oamenii de spirit? se întreba Orlando - dar nu putea pune 
asemenea întrebare unui hamal, aşa încât a pornit mai de¬ 
parte. Urechile îi erau buimăcite de clinchetul nenumăraţilor 
zurgălăi aninaţi de grumazurile cailor. Flote de cutii ex¬ 
trem de ciudate, pe patru roţi, erau aliniate la marginea 
trotuarului. S-a îndreptat spre Ştrand. Acolo era şi mai 
rău. Vehicule de toate dimensiunile, trase de cai pursânge 
sau de cai simpli de tracţiune, ocupate sau de o văduvă 
singuratică sau încărcate cu domni cu jobene de mătase şi 
favoriţi, se amestecau haotic; trăsuri, docare, omnibuze 
apăreau în ochii ei, obişnuiţi de atâta vreme să vadă doar 
o foaie mare de hârtie, ca o alarmantă ostilitate, şi pentru 
urechile ei, obişnuite doar cu scârţâitul peniţei, vacarmul 
străzii răsuna violent, hidos, cacofonic. Fiecare centimetru 
de trotuar era aglomerat. Puhoaie de oameni mergând în- 
tr-o direcţie sau alta, strecurându-şi propriile trupuri, cu o 
incredibilă agilitate, prin traficul încâlcit şi greoi, curgeau 
necontenit spre est şi spre vest. Pe bordura trotuarelor st㬠
teau bărbaţi care ţineau în mâinile întinse tăvi cu jucării şi 
zbierau. Pe la colţuri, femei aşezate lângă nişte coşuri mari 
cu flori de primăvară zbierau. Băieţi alergau încoace şi în¬ 
colo, pe sub boturile cailor, ţinând la piept teancuri de 
fiţuici tipărite, şi zbierau: „Calamitate! Calamitate!" La în¬ 
ceput Orlando a crezut că a nimerit într-un moment de 
criză naţională, dar nu-şi dădea seama dacă bună sau 
tragică. Se uita îngrijorată la feţele oamenilor. Ceea ce nu 
făcea decât să-i sporească încurcătura. Pe lângă ea trecea 
un om ce părea cufundat în deznădejde, bodogănind de 
unul singur de parcă era măcinat de o cruntă suferinţă. 
Alături de el apărea un grăsan, cu o faţă jovială, care-şi 
croia drum cu coatele de parcă participa la o sărbătoare a 


240 


întregii lumi. Orlando a ajuns la concluzia că totul era ab¬ 
surd, nimic nu rima cu nimic. Fiecare bărbat şi fiecare fe¬ 
meie erau preocupaţi doar de propriile lor interese. Şi ea 
unde să se ducă? 

Mergea fără să se gândească, mecanic, când în susul 
unei străzi, când în josul alteia. Pe lângă vitrine spaţioase, 
încărcate cu poşete, oglinzi, rochii de casă, flori, unelte de 
pescuit, coşuri pentru picnicuri; materiale de toate nuanţele 
şi în cele mai felurite modele, groase sau vaporoase, se în¬ 
colăceau, se învălătuceau, se balonau dintr-un capăt în ce¬ 
lălalt. Uneori străbătea străzi cu case îngrijite, numerotate 
sobru; „unu“ „doi“ „trei" şi tot aşa până la două sau trei 
sute, semănând leit între ele, cu două coloane şi şase trepte 
în faţă, cu două perdele simetric trase într-o parte şi-n 
alta, cu masa aşternută pentru prânzul familiei, cu câte un 
papagal privind pe o fereastră şi câte un servitor ivindu-se 
la alta, până când a simţit că ameţeşte de atâta monotonie. 
Pe urmă a ajuns în nişte pieţe spaţioase, în mijlocul cărora 
tronau statuile negre, lustruite, ale unor bărbaţi graşi, cu 
haine încheiate până-n gât, şi cai de luptă cabraţi şi co¬ 
loane care se ridicau în sus şi fântâni cu ghirlande de apă 
care cădeau şi porumbei care se foiau. Şi a mers şi a tot mers 
printre case, până a năpădit-o foamea; şi ceva care vibra 
deasupra inimii ei a mustrat-o că uitase cu totul de el. Era 
manuscrisul ei, Stejarul. 

Se confrunta cu propria ei neglijenţă. S-a oprit încre¬ 
menită în locul unde se găsea. Nu se zărea nici o trăsură. 
Strada, foarte largă şi frumoasă, era curios de pustie. Doar 
un singur domn în vârstă se apropia. Felul în care mergea 
i s-a părut vag familiar. Când a venit mai aproape, Or¬ 
lando a avut certitudinea că-1 mai întâlnise cândva. Dar 
unde? Era posibil că domnul acesta atât de elegant, atât de 
planturos, atât de prosper, cu un baston în mână şi o 
floare la butonieră, cu o faţă rozalie şi durdulie, cu mustăţi 


241 


albe îngrijit periate, era posibil să fie... da,... Doamne sfinte, 
el era! - vechiul foarte vechiul ei prieten, Nick Greene! 

Totodată o privea şi el; şi-o amintea; o recunoştea. 
„Lady Orlando!" a strigat, făcând o reverenţă cu jobenul 
până aproape de pământ. 

— Sir Nicholas! a exclamat ea. 

Din atitudinea lui a intuit pe dată că sărăntocul mojic 
care o zeflemisise pe ea şi pe mulţi alţii pe vremea reginei 
Elisabeta urcase pe o treaptă înaltă, primise desigur titlul 
de cavaler şi o mie de alte avantaje pe deasupra. 

Cu o altă plecăciune a recunoscut că intuise corect, că 
acum era cavaler, doctor în literatură şi profesor. Era au¬ 
torul unui însemnat număr de volume. Pe scurt, era cel 
mai influent critic din epoca victoriană. 

Orlando a fost asaltată de un adevărat tumult de emo¬ 
ţii la întâlnirea cu omul care, cu mulţi ani în urmă, îi pri¬ 
cinuise atâta durere. Era oare posibil ca ăsta să fie omul 
acela dezgustător, veşnic agitat, care-i găurise covoarele cu 
ţigara, prăjise brânză în căminul ei italienesc şi care po¬ 
vestea istorioare atât de picante despre Marlowe şi toţi cei¬ 
lalţi, încât în nouă nopţi din zece îi prinseseră zorii la 
taclale? Acum era îmbrăcat la patru ace, intr-un costum de 
dimineaţă, cenuşiu, cu o floare roz la butonieră şi mănuşi 
de antilopă asortate la culoarea costumului. Dar chiar în 
timp ce se minuna, el a mai făcut o plecăciune adâncă şi a 
întrebat-o dacă-i face onoarea să ia masa cu el. Plecăciunea 
a fost poate puţin exagerată, dar imitaţia manierelor ele¬ 
gante era credibilă. Orlando l-a urmat, uimită, intr-un res¬ 
taurant superb, îmbrăcat cu totul în pluş roşu, cu feţe de 
masă albe ca zăpada şi tacâmuri de argint, diametral opus 
vechilor taverne sau cafenelelor cu nisip pe duşumele, cu 
bănci de lemn, boluri cu punci şi ciocolată, mese acoperite 
cu hârtie şi scuipători. Greene şi-a aranjat frumos mănuşile 
pe masă, lângă el. Lui Orlando încă nu-i venea a crede că 


242 


e unul şi acelaşi om. Avea unghii îngrijite, de unde înainte 
fuseseră lungi de doi centimetri. Bărbia bine rasă, de unde 
înainte era acoperită de ţepi negri. Butoni de aur la man¬ 
şete, de unde înainte avea mâneci zdrenţuite care-i intrau 
în supă. Numai când a comandat vinul, cu aceeaşi price¬ 
pere care i-a amintit ei de vinul Malmsey de odinioară, s-a 
convins că e acelaşi om. 

— Ah, a exclamat el la un moment dat, cu un uşor 
oftat, totuşi destul de satisfăcut, ah, scumpă doamnă, vre¬ 
mea marii literaturii a apus. Marlowe, Shakespeare, Ben 
Jonson - ăştia au fost giganţii literaturii. Dryden, Pope, 
Addison - ăştia au fost eroii. Şi toţi, toţi au murit. Şi pe 
cine ne-au lăsat în locul lor? Tennyson, Browning, Carlyle! 
In vocea lui răsuna o imensă doză de dispreţ. Adevărul 
este, a continuat turnându-şi vin în pahar, că toţi scriitorii 
tineri sunt nişte mercenari ai librarilor. Sunt în stare să 
dea pe piaţă orice gunoi, ca să-şi poată plăti factura la cro¬ 
itor. E o epocă, a urmat el, servindu-se cu hors d’ceuvres , 
marcată de preţiozităţi şi infatuări, şi de nişte experimente 
temerare - pe care elisabetanii nu le-ar fi acceptat sub nici 
un chip. Da, scumpă doamnă, a continuat el, dând din 
cap mulţumit de calcanul gratinat pe care chelnerul i-1 
prezenta spre aprobare, marile zile ale literaturii au apus. 
Trăim vremuri degenerate. Suntem datori să respectăm 
trecutul, să-i onorăm pe acei scriitori - şi au mai rămas 
câţiva care au ca model antichitatea şi care nu scriu pentru 
bani, ci pentru... 

Aici Orlando aproape că a strigat glouar. Intr-adevăr ar 
fi putut să jure că-1 auzise înşirând exact aceleaşi idei cu 
trei sute de ani în urmă. Doar numele erau diferite, desi¬ 
gur, dar spiritul era absolut identic. Nick Greene nu se 
schimbase, în pofida titlului de cavaler. Şi totuşi exista o 
schimbare. Pentru că în timp ce-i dădea de zor cu Addi¬ 
son care trebuia luat ca model (pe vremuri modelul fusese 


243 


Cicero, îşi amintea ea) şi povestea cum petrecea câte o di¬ 
mineaţă întreagă în pat (şi Orlando era mândră la gândul 
că pensia plătită de ea trimestrial îi îngăduise acest lux), 
citind şi recitind timp de o oră cele mai bune opere ale 
celor mai buni scriitori înainte de a-şi lăsa condeiul pe hâr¬ 
tie, astfel încât să poată purifica vulgaritatea prezentului şi 
condiţiile deplorabile care denaturaseră limba noastră ma¬ 
ternă (probabil că trăise multă vreme în America, presupunea 
ea) - în timp ce el trăncănea aşa cum trăncănise Greene cu 
trei sute de ani în urmă, Orlando avea timp să se întrebe în 
ce fel se schimbase totuşi. Se îngrăşase, dar era un om care 
se apropia de şaptezeci de ani. Arăta înfloritor - evident, li¬ 
teratura fusese o îndeletnicire prosperă, dar, într-un anu¬ 
mit fel, vechiul lui neastâmpăr, vioiciunea lui stânjenitoare 
pieriseră. Poveştile pe care le debita acum, deşi strălucite, 
nu mai aveau naturaleţea şi degajarea de odinioară. E drept 
că din minut în minut îi menţiona pe „dragul meu prieten 
Pope“ sau „ilustrul meu prieten Addison", totuşi emana un 
aer de respectabilitate de-a dreptul deprimant şi părea să 
prefere s-o informeze pe Orlando despre ce făceau şi ce 
spuneau cei de un rang cu ea, decât să-i povestească, aşa 
cum făcea pe vremuri, bârfe picante despre poeţi. 

Orlando era dezamăgită la culme. In toţi aceşti ani se 
gândise la literatură (şi justificarea gândurilor ei porneşte 
de la izolare, de la rangul ei şi de la sexul căruia îi aparţinea) 
ca la ceva dezlănţuit ca vântul, fierbinte ca focul, iute ca 
fulgerul, ceva nonconformist, incalculabil, abrupt, şi... 
poftim: literatura era un gentleman bătrâior, într-un cos¬ 
tum gri, care vorbea despre ducese. Deziluzia ei s-a mani¬ 
festat atât de violent, încât o copcă sau un nasture de la 
corsaj i-a plesnit şi pe masă s-a revărsat Stejarul- un poem. 

— Un manuscris! a strigat sir Nicholas prinzându-şi pe 
nas un pince-nez de aur. Ce interesant! Ce excesiv de inte¬ 
resant! Permiteţi-mi să mă uit prin el. 


244 


Şi încă o dată, după o pauză de trei sute de ani, Ni- 
cholas Greene a luat poemul lui Orlando şi, netezindu-1 
între ceştile de cafea şi păhăruţele de lichior, a început să-l 
citească. Dar verdictul dat acum era total diferit de cel din 
trecut. Pe măsură ce întorcea paginile, declara că-i amin¬ 
teşte de Cato al lui Addison. L-a comparat favorabil cu 
Anotimpurile lui Thomson 1 . Slavă Domnului că nu avea 
nici o urmă din spiritul modern. Era un poem compus cu 
dragoste de adevăr, de natură, de cerinţele inimii omeneşti, 
ceea ce constituia intr-adevăr o raritate în zilele astea de 
excentricitate lipsită de scrupule. Fireşte că trebuia publicat 
cât mai grabnic. 

Orlando realmente nu înţelegea ce vrea să spună. Pur¬ 
tase întotdeauna manuscrisul în sân. Această idee l-a amu¬ 
zat copios pe sir Nicholas. 

— Să discutăm despre drepturile de autor 2 , a propus el. 

Gândurile lui Orlando au zburat spre Buckingham Pa- 
lace şi spre unii mari ştabi din umbră, aciuaţi pe acolo. 

Sir Nicholas se amuza teribil. A lămurit-o că el s-a 
referit la faptul că domnii de la... (a menţionat o binecu¬ 
noscută editură) ar fi încântaţi dacă el le va scrie câteva 
rânduri, cerându-le să înscrie cartea în planul lor. Ar pu¬ 
tea, probabil, să negocieze pentru un procent de zece la 
sută la un tiraj de două mii de exemplare, şi cincisprezece 
la sută pentru cantitatea care ar depăşi tirajul de bază. Cât 
despre referenţi, o să-i scrie el personal câteva rânduri dom¬ 
nului... care era cel mai important dintre ei, şi apoi o 
atenţie trimisă soţiei editorului - poate chiar un elogiu al 
propriilor ei poeme - nu strică niciodată. O să-l cheme pe... 

1 James Thomson (1700-1748), poet şi dramaturg englez, autor 
al unor poeme de inspiraţie rustică. 

2 Cuvântul englezesc pentru „drepturi de autor" este royalties, 
ceea ce a provocat confuzia lui Orlando. 


245 



şi-i dădea de zor înainte... Orlando nu înţelegea nimic din 
tot ce-i îndruga şi, ţinând seama de o veche experienţă, nu 
prea avea încredere în onestitatea lui Greene, dar nu putea 
face altceva decât să se supună la ceea ce era, evident, vo¬ 
inţa lui şi, mai cu seamă, dorinţa arzătoare a poemului în¬ 
suşi. Aşadar, sir Nicholas a strâns filele pătate de sânge 
intr-un pachet, pe care l-a aplatizat ca să-i încapă în buzu¬ 
narul de la piept, ca nu cumva să-i strice linia hainei şi, cu 
o ploaie de amabilităţi de ambele părţi, s-au despărţit. 

Orlando a pornit pe stradă în sus. Acum că poemul îşi 
luase zborul - şi simţea un gol în piept, acolo unde se 
obişnuise să poarte poemul -, nu avea nimic altceva de făcut 
decât să reflecteze la orice îi făcea plăcere - la extraordinarele 
întâmplări pe care ţi le poate scoate soarta în cale. Iat-o pe 
ea pe strada St. Iacob, o femeie măritată, cu o verighetă pe 
deget; acolo unde fusese cândva o cafenea, apăruse acum 
un restaurant; era trei şi jumătate după-amiază; soarele 
strălucea; pe stradă se vedeau trei porumbei, un câine te- 
rier corcit, două trăsuri şi un landou. Aşadar, ce era viaţa? 
întrebarea i-a ţâşnit brusc în minte, fără vreo legătură 
(dacă nu cumva Greene, cel din trecut, era cauza). Şi poate 
fi apreciat ca un aspect - favorabil sau defavorabil, după 
cum va considera cititorul - al relaţiilor cu soţul ei (care 
se găsea la Capul Horn) faptul că, ori de câte ori îi ţâşnea 
un gând violent în minte, se ducea glonţ la cel mai apro¬ 
piat oficiu poştal şi-i trimitea o telegramă. întâmplător, în 
apropiere se găsea un oficiu. „Dumnezeule, Shel", i-a tele- 
grafiat, „viaţa literatura Greene lingău..."; la acest punct, a 
trecut la un limbaj cifrat pe care-1 inventaseră ei doi, şi pe 
calea căruia o profundă stare de spirit sau cele mai com¬ 
plexe idei puteau fi exprimate intr-un cuvânt sau două, 
astfel încât telegrafista să nu le înţeleagă, şi a adăugat cuvin¬ 
tele „Rattigan Glumphoboo", care sintetizau întocmai starea 
ei psihică. Evenimentele din acea dimineaţă nu numai că 


246 


o impresionaseră puternic - dar, probabil că cititorului nu 
i-a scăpat faptul că Orlando se maturiza; ceea ce nu în¬ 
seamnă neapărat că evolua iar „Rattigan Glumphoboo“ 
exprima cu precizie o stare de spirit foarte complexă - pe 
care, dacă cititorul îşi va pune la contribuţie întreaga inte¬ 
ligenţă, o va descoperi singur. 

Durează câteva ore până să-i sosească răspunsul la tele¬ 
gramă, şi-a spus Orlando şi, ridicând ochii la cer a văzut 
că norii cei mai înalţi galopau cu viteză, aşa că era posibil 
să fie furtună la Capul Horn, şi deci, mai mult ca sigur, 
soţul ei era căţărat în vârful catargului sau dădea jos vreo 
pânză sfâşiată de vânt sau poate, chiar, era singur într-o 
barcă, cu un singur biscuit. Aşa că, ieşind din oficiul poş¬ 
tal, ca să-şi omoare timpul, a intrat în prima prăvălie, o 
prăvălie atât de comună în zilele noastre, încât nu merită 
să o mai descriem, dar pentru ea era colosal de stranie: o 
prăvălie în care se vindeau cărţi. Până atunci, Orlando 
avusese de-a face numai cu manuscrise; ţinuse în mâini 
foile aspre, maronii pe care Spenser îşi aşternuse caligrafia 
măruntă şi întortocheată; văzuse un manuscris al lui Shake- 
speare şi unul al lui Milton. Ea poseda un număr destul 
de mare de tipărituri in quarto şi in folio, dintre care unele 
conţineau câte un sonet dedicat ei şi, uneori, câte o buclă 
de păr. Dar cantitatea aceasta imensă de volume micuţe, 
lucioase, identice, efemere - întrucât păreau legate în carton 
şi tipărite pe hârtie de mătase - o uluia. întreaga operă a 
lui Shakespeare costa o jumătate de coroană şi puteai s-o 
vâri în buzunar. E drept că le citeai cu dificultate, pentru 
că literele erau foarte mici, totuşi erau miraculoase. „Opere“ - 
se găseau acolo operele tuturor scriitorilor pe care-i cu¬ 
noştea sau de care auzise şi încă mulţi alţii, înşiruiţi de la 
un capăt la celălalt al unor rafturi lungi. Pe mese şi pe scaune 
erau stivuite alte „opere", şi unele mormane păreau gata să 
se răstoarne; răsfoind câteva pagini, şi-a dat seama că acestea 


247 


erau opere despre alte opere, semnate de sir Nicholas şi de 
alţii pe care, în ignoranţa ei, văzându-i tipăriţi şi legaţi în 
carton, îi considera tot foarte mari scriitori. Drept care, i-a 
făcut librarului o comandă năucitoare: să-i trimită tot ce e 
de importanţă în prăvălie; apoi a plecat. 

A intrat în Hyde Park, pe care-1 cunoştea din trecut (îşi 
amintea că sub capacul acela scorburos se prăbuşise ducele 
Hamilton spintecat de sabia lordului Mohun) şi buzele ei, 
care-i scăpau adeseori de sub control, au început să arti¬ 
culeze cuvintele telegramei, ca într-o melopee lipsită de 
orice sens; viaţa literatura Greene lingău Rattigan Glum- 
phoboo; drept care câţiva paznici ai parcului au privit-o 
bănuitor şi numai când i-au văzut colierul de perle de la 
gât şi-au schimbat părerea cu privire la sănătatea ei min¬ 
tală. Luase din librărie un teanc de ziare şi de reviste de 
critică şi, trântindu-se sub un copac, sprijinită în cot, a 
împrăştiat revistele în jurul ei şi s-a străduit din răsputeri 
să înţeleagă nobila artă a compoziţiilor în proză, aşa cum 
o practicau aceşti maeştri. Pentru că în ea funcţiona încă 
vechea credulitate; până şi conţinutul îndoielnic al unui 
ziar săptămânal era plin de sanctitate în ochii ei. Aşadar, 
sprijinită în cot, citea un articol scris de sir Nicholas asu¬ 
pra operelor complete ale unui poet pe care-1 cunoscuse 
cândva: John Donne 1 . Dar, fără să-şi dea seama, se cuib㬠
rise intr-un loc foarte apropiat de aleea Serpentine... 
Lătrăturile a o mie de câini îi ciuruiau urechile. Roţile tr㬠
surilor alergau necontenit în cerc. Frunzele suspinau dea¬ 
supra capului ei. Din când în când, câte o fustiţă cu funde 
şi nişte pantalonaşi roşii traversau pajiştea la câţiva paşi de 
ea. La un moment dat, o minge uriaşă de cauciuc a ateri¬ 
zat în mijlocul revistelor ei. Raze violete, portocalii, roşii 

1 John Donne (1513-1631), poet englez, cel mai important re¬ 
prezentant al Şcolii metafizice. 


248 



şi albastre se cerneau printre frunze şi scânteiau în smaraldul 
de pe degetul ei. Citea câte o frază, îşi înălţa privirile către 
cer, apoi le cobora pe ziar. „Viaţa"? „Literatura"? Să le torni 
pe una în cealaltă? Dar e cumplit de greu! Oare cum - aici 
a apărut o pereche de pantalonaşi roşii - cum ar fi formulat 
Addison aşa ceva? Doi căţei apărură ţopăind pe labele din 
spate. Cum ar fi descris Lamb aşa ceva? Pentru că, citindu-1 
pe sir Nicholas şi pe prietenii lui, aşa cum făcea ea în inter¬ 
valele dintre momentele când se uita în jur, îi încolţise im¬ 
presia - aici s-a ridicat în picioare şi a început să umble şi 
era un simţământ foarte neplăcut - că niciodată, niciodată 
nu trebuie să spui ceea ce gândeşti. 

(S-a oprit pe malurile Serpentinei. Apa părea să fie de 
bronz. Vaporaşe mici ca nişte păianjeni alunecau de la un 
mal la celălalt.) Da, te făceau să simţi, şi-a continuat ea 
gândul, că întotdeauna, întotdeauna trebuie să scrii ca alt¬ 
cineva. (Ochii i s-au umplut de lacrimi.) Pentru că, zău 
aşa, şi-a spus împingând un vaporaş cu vârful pantofului, 
cred că eu n-aş putea (în clipa aceea întregul articol al lui 
sir Nicholas i-a apărut în faţa ochilor, aşa cum obişnuiesc 
articolele, la zece minute după ce le-ai citit, însoţite de 
imaginea camerei lui, de capul lui, de pisica lui, de masa 
lui de lucru, de ceasul din zi când l-a scris), nu, nu cred că 
aş putea, a continuat ea să judece articolul din acest punct 
de vedere, n-aş putea să stau intr-un birou, ba nu, nu-i un 
birou, ci un fel de salon mucegăit, să zac acolo cât e ziua 
de lungă şi să pălăvrăgesc cu nişte tinerei chipeşi, să le înşir 
anecdote, pe care ei n-au voie să le repete, despre ce-a spus 
Tupper despre Smiler, şi apoi, a continuat Orlando plân¬ 
gând amarnic, ei toţi sunt atât de masculi, şi apoi eu detest 
ducesele şi nu-mi plac prăjiturile; şi, cu toate că şi eu sunt 
destul de ranchiunoasă, n-aş putea niciodată să fiu chiar 
atât de vindicativă, deci cum aş putea să ajung critic şi să 
scriu cea mai bună proză engleză a epocii mele? Ducă-se 


249 


dracului totul! a exclamat, lansând un vaporaş în apă cu 
atâta vigoare, încât sărmana micuţă ambarcaţiune aproape 
s-a scufundat în valurile de bronz. 

Adevărul e că, după ce ţi-a sărit muştarul (cum se ex¬ 
primau dădacele) - şi ochii lui Orlando erau încă plini de 
lacrimi -, lucrul la care te uiţi nu mai este acelaşi, ci se 
preschimbă în altceva, ceva mai mare şi mult mai impor¬ 
tant, şi totuşi rămâne acelaşi lucru. Dacă într-o asemenea 
stare de spirit te uiţi la Serpentine, valurile capătă în 
curând proporţiile talazurilor Atlanticului; vaporaşele de 
jucărie devin transatlantice. Aşa încât Orlando a confundat 
vaporaşul de jucărie cu bricul soţului ei şi unda pe care o 
stârnise piciorul ei cu muntele de apă de la Capul Horn; 
şi privind vaporaşul săltând pe o vălurea, a avut impresia 
că vede nava lui Bonthrop căţărându-se pe un zid de apă; 
urca din ce în ce mai sus, şi deasupra ei se boltea o creastă 
albă în care moartea îl chema de o mie de ori; nava a urcat 
şi apoi a pierit. „S-a scufundat!" a ţipat Orlando sfâşiată de 
durere - dar în clipa aceea, iat-o din nou, plutind în sigu¬ 
ranţă, printre raţe, de cealaltă parte a Atlanticului. 

— Extaz! a strigat. Extaz! Unde-i oficiul poştal? Pentru 
că trebuie să-i telegrafiez numaidecât lui Shel şi să-i spun... 

Şi a început să repete, alternativ, „vaporaş de jucărie pe 
Serpentine" şi „Extaz", pentru că cele două noţiuni erau 
interşanjabile şi însemnau unul şi acelaşi lucru; a pornit-o 
în grabă spre Park Lane. „Un vaporaş de jucărie, vaporaş 
de jucărie, vaporaş de jucărie" repeta întruna, străduin- 
du-se să se convingă că nu articolele lui sir Nicholas de¬ 
spre John Donne, şi nici legea despre ziua de muncă de 
opt ore şi nici tratatele sau legislaţia industrială au vreo 
importanţă; ci ceva lipsit de utilitate, subit, violent; ceva 
care valorează cât viaţa; roşu, albastru, purpuriu; o ţâşnire, 
un plescăit; ca zambilele astea (trecea pe lângă un strat de 
flori); ceva imaculat, liber de orice dependenţă, nepătat de 


250 


suflarea omenească sau de frământările altora, ceva impe¬ 
tuos, ridicol, ca zambila mea, vreau să spun ca soţul meu, 
Bonthrop: asta e - un vaporaş de jucărie pe Serpentine, 
extazul e important. Vorbea cu glas tare, aşteptând la 
Stanhope Gate să treacă trăsurile ca să poată traversa; căci 
astea sunt consecinţele când nu locuieşti împreună cu so¬ 
ţul decât atunci când stă vântul; ajungi să vorbeşti aiurea, 
cu glas tare, în Park Lane. Altfel ar fi stat lucrurile dacă ar 
fi trăit tot anul alături de soţul ei, aşa cum îi recomandase 
regina Victoria. în situaţia dată, gândul la el o săgeta pe 
neaşteptate. Şi simţea nevoia inexorabilă să comunice ime¬ 
diat cu el. Nu se sinchisea deloc că debita nonsensuri sau 
că sinuozităţile ei afectau povestirea noastră. Articolul lui 
Nick Greene o afundase în adâncurile disperării; vaporaşul 
de jucărie o înălţase pe culmile bucuriei. Aşa încât repeta: 
„Extaz, extaz", în timp ce aştepta să traverseze. 

Dar circulaţia era greoaie în după-amiaza aceea de pri¬ 
măvară şi a silit-o să stea locului, repetând „extaz, extaz" 
sau „un vaporaş de jucărie pe Serpentine", în timp ce bo¬ 
găţia şi puterea Angliei şedeau ţepene, ca sculptate, cu jo- 
bene şi pardesie, în trăsuri cu patru cai şi căleşti şi landouri. 
Ai fi zis că în Park Lane un fluviu de aur se coagulase şi se 
materializase în blocuri aurii. Doamnele ţineau gentuţe 
între degete, domnii balansau între genunchi bastoane cu 
măciulii de aur. Orlando stătea nemişcată, privind, admi¬ 
rând; venerând. Un singur gând nu-i dădea pace, un gând 
familiar celor care privesc elefanţi gigantici sau balene de 
dimensiuni incredibile, şi anume cum procedează leviatanii 
ăştia, cărora, evident, le repugnă orice efort, orice schim¬ 
bare, orice activitate, cum procedează la perpetuarea spe¬ 
ciei? Poate că, şi-a spus Orlando privindu-le feţele impozante, 
încremenite, poate că perioadele lor de reproducere s-au 
încheiat - ei sunt rodul, ei sunt realizarea. Ce privea ea 


251 


acum reprezenta triumful unei epoci. Şedeau acolo, plan- 
turoşi şi sublimi. Dar iată că poliţistul şi-a lăsat mâna în 
jos; şuvoiul a început să curgă; masivul conglomerat de 
obiecte sublime s-a dislocat, s-a dispersat, a dispărut în 
Piccadilly. 

A traversat şi ea Park Lane şi s-a dus la locuinţa ei din 
Curzon Street, unde, îşi aducea aminte, cândva când 
pluteau pe acolo miresme de creţuşcă şi se auzeau ţipetele 
pescăruşilor, văzuse, o dată, un om foarte bătrân, cu o puşcă 
în mână. 

Gândea, păşind pragul casei ei, că trebuie să-şi amin¬ 
tească ce a spus odată lordul Chesterfield 1 , dar memoria i 
se blocase. Holul casei, mobilat în stilul secolului al opt¬ 
sprezecelea, unde-1 vedea parcă pe lordul Chesterfield de- 
punându-şi intr-un loc pălăria şi în alt loc mantaua, cu o 
eleganţă a gesturilor care îţi fermeca ochii, era acum su¬ 
praîncărcat de pachete. Cât zăbovise ea în Hyde Park, li¬ 
brarul îi executase comanda şi acum casa era ticsită - şi pe 
scări alunecau pachete - cu întreaga literatură victoriană 
ambalată în hârtie cenuşie şi legată cu sfori. Şi-a dus în ca¬ 
mera ei câte pachete a putut căra şi a poruncit valeţilor să-i 
aducă restul şi, tăind cu iuţeală nenumăratele sforicele, s-a 
pomenit în scurt timp asediată de nenumărate volume. 

Obişnuită cu literaturile mai puţintele la număr ale se¬ 
colelor şaisprezece, şaptesprezece şi optsprezece, Orlando 
era îngrozită de consecinţele comenzii pe care o făcuse. 
Pentru că, desigur, chiar pentru victorieni literatura victo¬ 
riană nu însemna doar patru nume distincte şi separate, 
doar patru nume foarte mari, înecate, sufocate într-o mare 
de Alexander Smith, Dixon, Black, Milman, Buckle, Taine, 


1 Lord Philip Chesterfield (1694-1773), om politic, scriitor şi 
istoric englez. 


252 



Payne, Tupper, Jameson - toţi foarte vocali, gălăgioşi şi vi¬ 
zibili, revendicând tot atâta atenţie cât şi cutare sau cutare. 
Dragostea lui Orlando pentru literatură era pusă la grea 
încercare, dar ea şi-a tras un scaun lângă fereastră ca să 
profite de lumina care se strecura printre casele înalte din 
Mayfair, şi a încercat să ajungă la o concluzie. E limpede 
că nu există decât două căi pentru a ajunge la o concluzie 
în ceea ce priveşte literatura victoriană - una ar fi să scrii 
despre ea în şaizeci de volume in octavo, cealaltă ar fi să o 
comprimi în şase rânduri nu mai lungi decât cel de faţă. 
Nevoia de economie, pentru că ne presează timpul, ne-a 
impus să alegem cea de-a doua modalitate, şi aşa am făcut. 
Orlando a ajuns în primul rând (după ce a deschis vreo ju¬ 
mătate de duzină de cărţi) la concluzia că era foarte stranie 
lipsa totală a unei dedicaţii către un nobil, caracteristică 
tuturor cărţilor; în al doilea rând (nimerind peste o vastă 
colecţie de memorii), că mulţi dintre aceşti scriitori aveau 
un arbore genealogic nici pe jumătate atât de înalt ca al ei; 
în al treilea rând găsea că era o gravă lipsă de politeţe să 
înveleşti cleştele de zahăr într-o bancnotă de zece lire când 
o inviţi pe domnişoara Christina Rossetti 1 la ceai; pe urmă 
(dat fiind că primise o jumătate de duzină de invitaţii la 
dineuri de sărbătorire a unor centenare) că literatura, dacă 
participa la toate aceste dineuri, trebuie să fi ajuns foarte 
corpolentă; pe urmă (era invitată la o puzderie de confe¬ 
rinţe, despre influenţa cutăruia asupra cutăruia, despre re¬ 
naşterea clasicismului, despre supravieţuirea romantismului 
şi alte teme la fel de ispititoare) că, dacă literatura ascultă 
toate aceste conferinţe, trebuie să fie foarte aridă; pe urmă 
(participase la o recepţie dată de soţia unui lord) că lite¬ 
ratura, din moment ce afişează cape de blană, a devenit 

1 Christina Rossetti (1830-1894), poetă engleză, soră a celebrului 
pictor prerafaelit şi poet Dante Gabriel Rossetti. 


253 



foarte respectabilă; pe urmă (după ce vizitase camera tapi¬ 
sată, impermeabilă la zgomot, din Chelsea a lui Carlyle 1 ) 
că geniile, din moment ce au nevoie de atâta răsfăţ, tre¬ 
buie să fi devenit foarte debile; şi, în cele din urmă, a 
ajuns la concluzia finală, de extremă importanţă, dar cum 
noi am depăşit limita de şase rânduri, suntem nevoiţi să 
o omitem. 

După ce a ajuns la această concluzie, Orlando s-a dus 
la fereastră şi pentru un răstimp îndelungat a privit afară. 
Pentru că atunci când cineva ajunge la o concluzie e ca şi 
cum ar fi aruncat mingea peste plasă şi e nevoit să aştepte 
ca adversarul invizibil să i-o arunce înapoi. Dar ce o să-i 
arunce ei cerul incolor de peste Chesterfield House? se în¬ 
treba Orlando. Şi, cu mâinile împreunate, a rămas un răs¬ 
timp îndelungat la fereastră, tot întrebându-se. Deodată a 
tresărit puternic - şi aici am dori ca, aşa cum s-a întâmplat 
cu un alt prilej, Puritatea, Castitatea şi Modestia să des¬ 
chidă uşa şi să ne ofere cel puţin un răgaz în care să putem 
gândi cum să înfâşurăm cât mai delicat ceea ce trebuie 
spus acum, aşa cum e de datoria unui biograf. Dar nu! 
După ce-şi aruncaseră vălul alb ca să acopere goliciunea 
lui Orlando şi au constatat că vălul căzuse la o distanţă de 
câţiva centimetri, aceste doamne au rupt orice relaţie cu 
ea, timp de mulţi ani, şi acum aveau alte angajamente. Şi 
deci nu există nimic, în această palidă dimineaţă de mar¬ 
tie, care să îndulcească, să voaleze, să acopere, să ascundă, 
să învăluie acel eveniment incontestabil, oricare ar fi el? 
Căci după acea tresărire bruscă, violentă, - ah, lăudat fie 
cerul, chiar în momentul ăsta s-a auzit de afară o flaşnetă 
din acelea bolnăvicioase, răguşite, duioase, tremurate, de¬ 
modate, la care macină câte un flaşnetar italian şi care se 
mai aud câteodată prin străzile laterale. Să privim această 

1 Thomas Carlyle (1795-1884), scriitor, critic, istoric. 


254 



intervenţie, oricât ar fi ea de umilă, ca pe o muzică a sfe¬ 
relor şi să-i îngăduim, cu toate sughiţurile şi vaietele ei, să 
umple de sunet această pagină, până când va sosi mo¬ 
mentul, cu neputinţă de negat; pe care l-au văzut venind 
valetul şi camerista; şi pe care va trebui să-l vadă şi citi¬ 
torul; pentru că însăşi Orlando nu-1 mai poate ignora - 
lăsaţi flaşneta să cânte şi să ne poarte pe aripile gândului, 
care nu-i decât un vaporaş săltat de valuri; în sunetul mu¬ 
zicii; purtaţi de gând, care e cel mai stângaci dintre toţi c㬠
răuşii, cel mai rătăcitor; da, să ne lăsăm purtaţi deasupra 
acoperişurilor şi a grădinilor din spatele caselor, unde atârnă 
rufe puse la uscat, până ajungem la... dar ce loc e acela? 
Recunoşti pajiştea, şi în centrul ei clopotniţa, şi porţile, cu 
câte un leu culcat de o parte şi de alta? Ah, da, sigur, e 
Kew! Bine că e Kew. Deci acum suntem la Kew, iar eu o 
să vă arăt, azi (a doua zi din luna martie), la poalele pru¬ 
nului, un ciorchine de zambile şi o brânduşă, ba chiar şi 
un mugure de migdal; aşadar, dacă te plimbi pe aici e fi¬ 
resc să te gândeşti la bulbi, la bulbi păroşi, roşii, sădiţi în 
pământ în octombrie şi înflorind acum; şi să visezi la mai 
multe lucruri decât pot fi prinse în cuvinte; şi să scoţi din 
tabacheră o ţigară, sau poate chiar un trabuc, să aşterni o 
mantilă lângă o zambilă (de dragul rimei) sub un stejar şi 
să te întinzi pe ea, aşteptând pescăruşul albastru despre 
care se spune că a fost văzut o dată, într-o seară, zburând 
de la un mal la altul. 

Aşteaptă! Aşteaptă! Pescăruşul albastru vine, pescăruşul 
albastru nu vine. 

Intre timp, priveşte coşurile fabricilor şi fumul care se 
revarsă din ele; priveşte funcţionarii aferaţi din oraş care 
roiesc în bărcuţele lor; priveşte-o pe doamna bătrână care 
şi-a scos căţelul la plimbare şi pe servitoarea care şi-a pus 
pentru prima dată pălăria nouă, dar şi-a pus-o strâmb. Pri- 
veşte-i pe ăştia toţi. Cu toate că, prin mila cerului, tainele 


255 


tuturor inimilor sunt atât de bine ascunse, încât suntem 
mereu tentaţi să suspectăm ceva care poate că nici nu 
există; totuşi, prin fumul ţigării, vedem înfiripându-se şi 
salutăm splendida împlinire a dorinţelor fireşti: dorinţa 
de o pălărie, de o barcă, de un şobolan zbenguindu-se în- 
tr-un şanţ aşa cum cineva a văzut cândva - Doamne, ce 
salturi şi ce ocolişuri stupide face mintea când o ia razna 
în cântec de flaşnetă - cum a văzut un foc izbucnind 
scânteietor într-un câmp, alături de un minaret, lângă 
Constantinopol. 

Vă salut, dorinţe fireşti! Te salut, fericire, divină feri¬ 
cire! Şi voi, plăceri de toate felurile, flori şi vin, cu toate că 
cele dintâi se ofilesc şi cel de-al doilea îţi îmbată mintea; şi 
voi, bilete de o jumătate de coroană cu care evadezi dumi¬ 
nica din Londra; şi imnurile despre moarte cântate într-o 
capelă întunecată, şi tot, tot ce întrerupe şi zăpăceşte ţăc㬠
nitul clapelor maşinii de scris, şi sortarea scrisorilor, şi în¬ 
chegarea legăturilor şi lanţurilor care asigură unitatea şi 
integritatea imperiului. Salut buzele de un roşu-crud, ar¬ 
cuit, ale vânzătoarelor din prăvălii (ca şi cum Cupidon 
şi-ar fi muiat stângaci degetul mare în cerneală roşie şi, în 
trecere, le-ar fi lăsat un semn mâzgălit). Te salut, fericire! 
Te salut pescăruş albastru care zbori de la un mal la cel㬠
lalt, salut toate împlinirile dorinţelor fireşti, fie că-i vorba 
de felul în care le gândesc romancierii de sex masculin; fie 
că-i vorba de rugăciune; sau de sacrificiu; salut orice formă 
sub care te arăţi, fericire, şi fie cât mai multe forme şi cât 
mai ciudate. Căci puhoiul se revarsă întunecat - ca un vis 
blestemat (iar de dragul rimei) -, dar mai mohorât şi mai 
crunt e destinul nostru de zi cu zi, văduvit de visuri, totuşi 
comod, viu, obişnuit, derulat pe sub copaci, a căror um¬ 
bră de un verde măsliniu îneacă albastrul aripilor păsării 
care se sublimează când se avântă brusc în zborul de la un 
mal la celălalt. 


256 


Te salut deci fericire, şi după fericire, salut, nu acele 
visuri care estompează duritatea imaginii, aşa cum ţi se re¬ 
flectă chipul în oglinzile pătate din sălile hanurilor de ţară; 
ci visurile care sparg întregul, care ne sfâşie, ne destramă, 
ne rănesc, ne rup în bucăţi, în toiul nopţii când am dori 
să dormim; să dormim deplin, profund, până ce toate for¬ 
mele o să fie măcinate, prefăcute într-o pudră de infinită 
moliciune, în ape tulburi insondabile, în care, învăluiţi, 
înfăşuraţi ca o mumie, ca un fluture de noapte, să ne în¬ 
gropăm în nisipul de pe fundul somnului. 

Dar staţi aşa! Staţi aşa! De astă dată nu vom rătăci, nu 
vom hoinări prin cuprinsul cel orb. Albastru ca un chibrit 
aprins în globul ocular, zboară, arde, rupe sigiliile somnului 
pescăruşul albastru; aşa încât acum puhoiul se întoarce în¬ 
dărăt, ca un reflux, năvăleşte cursul roşu, tumultuos, al 
vieţii; clocotind, înspumat, şiroind; ne sculăm, ne ridicăm 
(ce bine e să ai o rimă la îndemână pentru a depăşi tran¬ 
ziţia anevoioasă de la moarte la viaţă) şi privirea ne cade 
pe (în acest punct cântecul flaşnetei încetează brusc). 

— E o mândreţe de băiat, M’Lady! spune doamna 
Banting, moaşa, aşezându-i lui Orlando în braţe primul ei 
născut. 

Cu alte cuvinte, Orlando a născut cu bine un fiu, în 
ziua de joi, 20 martie, la trei dimineaţa. 


Şi din nou stătea Orlando la fereastră, dar să nu-1 des¬ 
curajăm pe cititor - astăzi nu se va mai repeta nimic de felul 
celor de mai sus, pentru că nu-i aceeaşi zi, ci cu totul alta. 
Da - căci dacă am privi pe fereastră, aşa cum făcea Orlando 
în acest moment, am vedea că Park Lane suferise o consi¬ 
derabilă schimbare. Intr-adevăr, am putea sta acolo, aşa 
cum stătea acum Orlando, timp de zece minute sau chiar 


257 


mai mult, fără să zărim un singur landou. „Ia te uită!" a 
exclamat ea câteva zile mai târziu, când o trăsură teşită, 
netrasă de nici un cal, a alunecat pe sub fereastră cu de la 
sine putere. „O trăsură fără cai, zău aşa!" Dar chiar în 
timp ce se minuna a fost chemată în casă şi s-a îndepărtat 
de fereastră, ca după un timp să se întoarcă şi să privească 
din nou. Era o vreme aiurită în zilele acelea. Parcă şi cerul 
se schimbase, şi-a spus ea. Nu mai era atât de opac, atât de 
îmbibat de umezeală, atât de spectral, acum când regele 
Eduard - iată-1 coborând din elegantul său cupeu ca să facă 
o vizită unei anumite doamne care locuia peste drum - îi 
urmase la tron reginei Victoria. Norii se subţiaseră până 
ajunseseră ca un voal străveziu; cerul părea confecţionat 
din metal, şi în zilele fierbinţi devenea mat, de o culoare 
cenuşiu-verzuie, împestriţată de reflexe ruginii sau portocalii, 
asemănător metalului umezit de ceaţă. Era vag înfricoşătoare 
această împuţinare a firmamentului. Totul părea să se fi 
micşorat. Cu o seară înainte, când trecuse pe lângă palatul 
Buckingham, se ştersese orice urmă a acelui măreţ eşafodaj 
despre care crezuse că o să dăinuie o eternitate; nici jo- 
bene, nici flamuri de doliu, nici trompete, nici telescoape, 
nici jerbe mortuare, totul se evaporase, fără să lase în urmă 
măcar o pată sau o baltă pe trotuar. Şi acum, când îşi re- 
luase poziţia favorită în faţa ferestrei, acum, la căderea 
serii, schimbarea era şi mai frapantă. Iată iluminaţia case¬ 
lor: la o simplă atingere, se lumina o cameră întreagă; sute 
de încăperi erau iluminate şi fiecare dintre ele la fel cu cea¬ 
laltă. Puteai vedea totul în cămăruţele acelea pătrate, ca 
nişte cutii; nu mai exista intimitate; pieriseră umbrele 
misterioase, ungherele tainice de altădată, dispăruseră ca¬ 
meristele încinse cu şorţuri, care duceau lămpi pâlpâitoare 
şi le aşezau pe câte o masă dintr-o cameră sau alta. O sim¬ 
plă atingere şi întreaga cameră era scăldată în lumină. Şi 
cerul era luminos întreaga noapte: şi străzile erau luminoase, 


258 


totul era luminat. Orlando şi-a reluat locul la fereastră în 
timpul zilei. Cât de subţiri arătau acum femeile! Subţiri ca 
nişte spice de grâu, drepte, strălucitoare, identice. Şi feţele 
bărbaţilor erau despuiate ca palma mâinii. Orlando presu¬ 
punea că uscăciunea atmosferei scotea în evidenţă coloritul 
chipurilor şi întărea muşchii obrajilor. Acum îţi venea mult 
mai greu să plângi. Apa se încălzea în două secunde. Ie¬ 
dera pierise de pe zidurile caselor. Legumele erau mai 
puţin fertile; familiile erau mult mai puţin numeroase. 
Draperiile şi cuverturile fuseseră strânse şi împăturite şi 
pereţii erau goi, aşa încât puteai atârna pe ei tablouri noi, 
în culori vii, care reprezentau lucruri reale: străzi, umbrele, 
mere, încadrate în rame sau pictate pe lemn... Epoca avea 
unele trăsături bine definite, distincte, care o duceau cu 
gândul la secolul al optsprezecelea - cu excepţia unei anu¬ 
mite buimăceli, a unei disperări - şi, în timp ce reflecta la 
toate acestea, tunelul imens, pe care-1 străbătuse timp de 
sute de ani, părea acum să se lărgească: a fost pătruns de 
lumină; gândurile i s-au tensionat în chip misterios, i s-au 
încordat de parcă un acordor de piane şi-ar fi înfipt cheia 
în măduva ei şi i-ar fi întins nervii la maximum; şi, în 
acelaşi timp, i s-a ascuţit auzul, desluşea orice şoaptă, orice 
scrâşnet, astfel încât ticăitul ceasornicului de pe poliţa c㬠
minului răsuna în urechile ei ca nişte lovituri de ciocan. 
Şi, preţ de câteva secunde, lumina s-a înteţit, s-a făcut mai 
strălucitoare, tot mai strălucitoare şi totul s-a conturat din 
ce în ce mai clar, iar tic-tacul ceasului a devenit mai pu¬ 
ternic, tot mai puternic, până s-a produs o cumplită 
explozie în urechea ei. Orlando a sărit de parcă cineva ar 
fi lovit-o violent în moalele capului. Zece lovituri în cap. 
De fapt ceasul bătuse ora zece de dimineaţă. Era ziua de 
unsprezece octombrie. Era anul 1928. Era momentul pre¬ 
zent. Nimeni nu trebuie să se mire că Orlando a tresărit 
zguduită, că şi-a dus mâna la inimă şi că i-au pălit obrajii. 


259 


Căci ce revelaţie poate fi mai cutremurătoare decât aceea 
a momentului prezent? Supravieţuim şocului numai 
pentru că dintr-o parte ne apără trecutul şi din cealaltă 
parte, viitorul. Dar acum nu avem timp de reflecţii. Or- 
lando era în mare întârziere. A coborât scările în goană, a 
sărit în maşina ei, a apăsat pe accelerator şi dusă a fost. 
Grupuri de clădiri solide, albăstrii, se înălţau în aer; ap㬠
rătoarele roşii ale coşurilor spuzeau cerul; drumul strălucea 
ca nişte cuie cu măciulii de argint, omnibuzele conduse de 
şoferi cu feţe albe, sculpturale, păreau să dea peste ea; 
zărea bureţi, colivii de păsări, baloturi de pânză verde. Dar 
în timp ce traversa puntea îngustă a prezentului, nu îng㬠
duia priveliştilor trecătoare să-i pătrundă în minte, nici 
măcar pentru o fracţiune de secundă, de teamă ca nu cumva 
să se prăbuşească în torentul vuitor de sub ea. „De ce nu 
scoţi pe geam mâna întinsă?" asta era tot ce spunea cu as¬ 
prime, de parcă ar fi smuls cuvintele afară din ea. Pentru 
că străzile erau foarte aglomerate şi oamenii traversau la 
întâmplare, fără să se uite pe unde merg. Trecătorii bâz⬠
iau şi zumzăiau în jurul vitrinelor de sticlă - dincolo de 
care se zărea câte o ţâşnire de roşu, o izbucnire de galben - 
de parc-ar fi nişte albine, gândea Orlando; dar comparaţia 
cu albinele i-a fost abrupt curmată şi, redobândindu-şi 
perspectiva, a văzut, dintr-o privire, că erau trupuri ome¬ 
neşti. „De ce nu te uiţi pe unde mergi?" se oţărea ea. 

Până la urmă, a parcat în faţă la Marshall & Snelgrove, 
şi apoi a intrat în magazin. Pe dată s-a simţit învăluită de 
nuanţe şi de miresme. Luminile se balansau în sus şi în jos 
ca nişte ghemotoace de puf purtate de adierea unei zile de 
vară. Şi-a scos din poşetă o listă şi a început să o citească 
întâi cu un glas rigid de parcă ţinea cuvintele sub un jet de 
apă rece, multicoloră: „ghete pentru băiat, săruri de baie, 
sardele... “ A urmărit cuvintele schimbându-şi forma după 
cum cădea lumina asupra lor. „Baie" şi „ghete" au devenit 


260 


boante, obtuze; cuvântul „sardele" s-a zimţuit ca un fierăs¬ 
trău. Stătea locului la parterul magazinului Marshall & 
Snelgrove, se uita în stânga şi-n dreapta, adulmeca ba o 
mireasmă ba alta, irosind secundele. Pe urmă s-a urcat în 
lift, doar pentru că găsise uşa larg deschisă; şi s-a lăsat 
purtată domol, în sus. Şi în timp ce se înălţa, gândea că 
acum însăşi structura vieţii devenise magică. „In secolul al 
optsprezecelea", şi-a spus, „ştiam cum a fost făurit fiecare 
lucru; şi acum, uite cum mă ridic în aer, şi pot să ascult 
voci din America; şi văd oameni care zboară; dar cum se 
fac toate astea, nu izbutesc nici măcar să mă întreb. Aşa 
încât nu pot să nu cred în magie". Liftul s-a hurducat uşor 
şi s-a oprit la etajul întâi; lui Orlando i s-a înfăţişat 
viziunea unor nenumărate ţesături de toate culorile, care 
pluteau parcă într-o briză, emanând, distinct, mirosuri 
ciudate; de fiecare dată când se oprea liftul şi se deschideau 
uşile, i se înfăţişa câte o altă felie de lume, răspândind mi¬ 
rosurile ei caracteristice. îi evoca fluviul la Wapping, pe 
vremea reginei Elisabeta, cu corăbiile pline de comori, şi 
navele de comerţ, ancorate. Ce mirosuri bogate şi stranii 
exalau! Retrăia parcă senzaţia rubinelor brute care îi şiro- 
iau printre degete când scotocea prin sacii cu comori. Şi când 
zăcuse culcat lângă Sukey - sau cum o mai fi chemând-o - şi 
Cumberland îi luminase brusc cu lanterna lui. Clanul 
Cumberland avea acum o casă în Portland Place, unde fu¬ 
sese invitată la masă cu o zi în urmă, şi se hazardase să glu- 
mescă cu bătrânul, amintindu-i de azilurile de pe Sheen 
Road. Moşul i-a făcut cu ochiul. Dar uite că liftul a ajuns 
la capăt şi nu merge mai departe, trebuie să iasă din el. 
Dumnezeu ştie ce raion - cum le spunea acum - era aici. 
A rămas locului, consultându-şi lista de cumpărături; dar, 
fir-ar să fie, nu se vedea aici nimic din ce-i solicita lista, 
nici săruri de baie, nici ghete băieţeşti. Era gata să coboare 
din nou cu liftul, fără să fi cumpărat ceva, când a fost ferită 


261 


de ruşine dat fiind că a rostit automat, cu glas tare, denu¬ 
mirea ultimului articol de pe lista ei, care s-a întâmplat să 
fie „cearşafuri pentru pat dublu“. 

„Cearşafuri pentru pat dublu“ i-a spus unui bărbat din 
spatele unei tejghele şi, prin îndurarea providenţei, tocmai 
cearşeafuri s-a întâmplat să vândă omul acela. Pentru că 
Grimsditch, ba nu, Grimsditch murise, Bartholomew, nu, 
şi Bartholomew murise, - deci Louise - da, Louise venise 
necăjită la ea, cu o zi înainte, deoarece descoperise o gaură 
în cearşaful din patul regal. Patul în care dormiseră mulţi 
regi şi regine: Elisabeta; Iacob; Carol; George; Victoria; 
Eduard; deci nu era de mirare că apăruse o gaură în cear¬ 
şaf. Dar Louise era categorică, ştia ea cine făcuse gaura. 
Prinţul consort. 

— Sale boschl 1 exclamase ea (pentru că între timp mai 
izbucnise un război, de astă dată împotriva Germaniei). 

„Cearşafuri pentru un pat dublu“, a repetat Orlando 
cu o voce visătoare, pentru un pat dublu, cu un baldachin 
argintiu, dintr-o cameră mobilată cu un gust care acum ar 
putea să i se pară puţin vulgar - toată camera, înmuiată în 
argint, dar o mobilase pe vremea când metalul acesta o 
fascina. în timp ce vânzătorul s-a dus să caute cearşafurile 
pentru pat dublu, Orlando şi-a scos din poşetă o oglinjoară 
şi un puf de pudră. Femeile nu mai erau nici pe departe 
atât de discrete în purtările lor, şi-a spus, pudrându-se cu 
totală indiferenţă, cum fuseseră pe vremea când ea se trans¬ 
formase în femeie şi se găsise pe puntea corăbiei Ena- 
moured Lady. Şi-a pudrat cu grijă nasul, dându-i nuanţa 
potrivită. Nu-şi pudra niciodată obrajii. Sinceri să fim, 
deşi avea acum treizeci şi şase de ani, parcă nu îmbătrânise 
nici cu o zi. Avea aceeaşi mină bosumflată, uşor iritată, şi 
era la fel de frumoasă, de trandafirie (ca un pom de Crăciun 

1 Neamţ împuţit (fr.). 


262 



cu un milion de lumânări, o caracterizase Saşa) ca în ziua 
aceea când Tamisa îngheţase şi ei doi patinaseră... 

„Cea mai fină pânză irlandeză, doamnă", a asigurat-o 
vânzătorul, desfăşurând cearşafurile pe tejghea, - şi când în¬ 
tâlniseră o băbuţă care aduna vreascuri. în timp ce pipăia, 
distrată, materialul, s-au deschis uşile batante ale altui raion, 
lăsând să se răspândească - poate că era raionul de suveniruri 
- o pală de mirosuri - ceară, picurată parcă de pe lum⬠
nări roz, şi mireasma s-a încolăcit ca o scoică în jurul unei 
siluete - de băiat sau de fată? - o siluetă fragedă, tandră, se¬ 
ducătoare - da, o fată, pe Dumnezeul meu! - în blănuri, cu 
colier de perle, cu pantaloni ruseşti, dar infidelă, infidelă! 

— Infidelă! a strigat Orlando (vânzătorul se îndepărtase) 
şi, dintr-odată, întregul magazin părea năpădit şi zguduit 
de ape galbene şi, undeva, în depărtare, a zărit catargele 
corăbiei ruseşti, îndepărtându-se în larg, şi pe urmă, în 
chip miraculos (poate că uşile raionului vecin se deschiseseră 
din nou), scoica zămislită din mirosuri parfumate s-a pre¬ 
făcut într-o estradă, o platformă, de pe care a coborât o 
femeie grasă, înfăşurată în blănuri, admirabil conservată, 
seducătoare, încununată cu o diademă, amanta unui Mare 
Duce; cea care, înclinată pe malul Volgăi, urmărise, de- 
lectându-se cu sendvişuri, oameni înecându-se, şi care 
acum, în magazin, se îndrepta spre ea. „A, Saşa!“ a excla¬ 
mat Orlando. 

Era realmente şocată de felul în care arăta acum: se în- 
grăşase; era molatică, Orlando şi-a aplecat capul peste pânza 
cearşafului, pentru ca această arătare a unei femei cărunte, 
înfăşurată în blănuri, şi imaginea unei fete în pantaloni 
ruseşti, învăluită în toate miresmele de lumânări de ceară, 
flori albe, corăbii antice, să poată aluneca în spatele ei, şi 
să se facă nevăzute. 

— Doamnă, nu doriţi nişte şervete, prosoape, cârpe de 
praf? continua să o îmbie vânzătorul. 


263 


Şi numai datorită listei de cumpărături pe care a con¬ 
sultat-o a fost în stare Orlando, simulând o totală stăpânire 
de sine, să răspundă că singurul lucru din lume care o in¬ 
teresa în acel moment erau sărurile de baie care se găseau 
în alt raion. 

Dar în timp ce cobora cu liftul - vai, cât de insidioasă 
poate fi reapariţia unei anumite scene - se scufunda din 
nou, adânc, sub momentul prezent; şi când liftul s-a oprit, 
cu o bufnitură, la parter, i s-a părut că aude un urcior care 
se sparge de malul unui râu. Cât despre descoperirea raio¬ 
nului potrivit, oricare ar fi fost el, nu a făcut altceva decât 
să stea copleşită de gânduri, în mijlocul genţilor, surdă la 
ademenirile politicoase ale vânzătorilor înţoliţi în negru, 
îngrijit pieptănaţi, afabili, dintre care unii, deşi se scufun¬ 
dau poate, ca şi ea, în adâncurile trecutului, aleseseră să-l 
obtureze trăgând storurile opace ale prezentului, astfel încât 
acum i se înfăţişau doar ca nişte vânzători în magazinul 
Marshall & Snelgrove. Orlando stătea nemişcată, şovăind. 
Prin uşile mari de sticlă vedea traficul de pe Oxford Street. 
Omnibuzele păreau să se încalece unele peste altele, după 
care se despărţeau cu o smucitură. La fel cum năvăliseră şi 
se năpustiseră blocurile de gheaţă, pe Tamisa, în ziua aceea. 
Un bătrân nobil, încălţat în papuci de casă îmblăniţi, 
stătea călare pe unul din gheţari. Şi se lăsa purtat - parcă-1 
vedea şi acum - blestemându-i şi învinuindu-i pe rebelii ir¬ 
landezi. Se înecase acolo, chiar unde era parcată acum 
maşina ei. „Timpul a trecut peste mine“ - medita Orlando, 
încercând să se readune - „şi iată că se apropie vârsta mij¬ 
locie. Cât e de straniu! Nici un lucru nu mai e el însuşi. Pun 
mâna pe o geantă şi văd o precupeaţă bătrână împietrită în 
gheaţă. Cineva aprinde o lumânare roz şi eu văd o fată în 
pantaloni ruseşti. Când ies în stradă, aşa cum fac acum“ - 
şi-a spus ieşind pe Oxford Street -, „ce gust îmi umple gura? 


264 


Gustul de ierburi. Aud tălăngi de capre. Văd munţi. Turcia? 
India? Persia?“ Ochii i s-au umplut de lacrimi. 

Cititorul care o vede acum urcându-se în maşină, cu 
ochii scăldaţi în lacrimi şi în viziuni ale munţilor din 
Persia, o să-şi dea seama că Orlando se îndepărtase cam 
prea mult de momentul prezent. Şi, intr-adevăr, nu se 
poate nega faptul că cei mai izbutiţi practicanţi ai artei de 
a trăi - apropo, oameni adeseori complet necunoscuţi - 
au reuşit, intr-un fel, să sincronizeze cele şaizeci sau şapte¬ 
zeci de bătăi care pulsează simultan într-un organism uman 
normal, astfel încât când sună bătăile orei unsprezece, tot 
restul pulsaţiilor se armonizează şi bat la unison, drept care 
prezentul nu apare nici ca o dislocare violentă şi nici nu se 
îneacă în trecut. Despre aceşti oameni putem spune pe 
drept cuvânt că trăiesc precis cei şaizeci şi opt sau şapte¬ 
zeci şi doi de ani acordaţi de piatra de mormânt. Cât de¬ 
spre ceilalţi, pe unii îi ştim că sunt morţi deşi circulă printre 
noi; alţii încă nici nu s-au născut deşi trec prin toate 
formele vieţii; iar alţii trăiesc de sute de ani deşi pretind că 
n-au decât treizeci şi şase de ani. Adevărata dimensiune a 
vieţii unui om e discutabilă, orice ar spune Dicţionarul 
biografic naţional '. Pentru că e dificil să ţii socoteala tim¬ 
pului, şi nimic nu răvăşeşte mai mult treaba asta decât 
contactul cu vreuna dintre arte; şi poate că dragostea de 
poezie e vinovată că Orlando şi-a pierdut lista de cump㬠
rături şi s-a întors acasă fără sardele, săruri de baie şi ghete 
de băieţi. Acum, când stătea cu mâna pe portiera maşinii 
ei, prezentul a lovit-o din nou în creştet. A fost lovită vio¬ 
lent de unsprezece ori. 

„Fir-ar să fie!“ a strigat, pentru că sistemul nervos trece 
printr-un şoc la auzul bătăilor unui ceasornic, - aşa încât, 

1 Dicţionarul biografic naţional a fost editat prima oară de tatăl 
Virginiei Woolf, sir Leslie Stephen (1839-1904). 


265 



în clipa asta nu putem spune altceva despre Orlando de¬ 
cât că s-a încruntat uşor, a manevrat cu multă dexteritate 
schimbătorul de viteze, şi a strigat, ca şi mai înainte: „Uită-te 
pe unde mergi! Unde ţi-e capul? De ce n-ai spus aşa?“ în 
timp ce maşina ţâşnea, vira, se strecura, aluneca - pentru 
că Orlando era un şofer foarte iscusit - prin Regent Street, 
Haymarket, Northumberland Avenue, pe podul West- 
minster, apoi la stânga, pe urmă drept înainte, după care 
la dreapta şi, în sfârşit, iar drept înainte... 

Vechiul Kent Road era înţesat de lume în acea zi de 
joi, 11 octombrie, 1928. Oamenii se împrăştiaseră şi din¬ 
colo de bordura trotuarelor. Femei cu sacoşe; copii care se 
zbenguiau. Prăvăliile de pânzeturi anunţau solduri. Străzile 
se lăţeau şi se strâmtau. Panoramele bogate se strângeau 
una într-alta şi se micşorau. Uite, aici e un târg. Dincolo, 
o înmormântare. Uite şi o manifestaţie cu pancarte, pe 
care se citeşte „Ra... Un...“ - ce-o fi restul? Carne roşie. 
Măcelarii stăteau în prag. Femeile aproape că-şi tociseră 
tălpile „Amor... vin..atâta se putea citi pe un fronton. O 
femeie privea pe fereastra unui dormitor, foarte contem¬ 
plativă, foarte calmă. Applejobn şiApplebed- Pompe fune... 
Nimic nu putea fi văzut sau citit de la cap la coadă. Ceea 
ce vedeai că începe - de pildă, doi prieteni care traversau 
de pe un trotuar pe altul ca să se întâlnească - nu puteai 
vedea cum sfârşeşte. După douăzeci de minute, simţeai că 
trupul şi spiritul ajunseseră ca nişte fâşii de hârtie ruptă 
care se răsturnaseră dintr-un sac şi, într-adevăr, acţiunea 
de a conduce cu viteză o maşină afară din Londra semăna 
teribil cu procesul de mărunţire a identităţii, care precedă 
prăbuşirea în inconştienţă sau chiar moartea; aşa încât r㬠
mâne deschisă întrebarea în ce sens a trăit Orlando mo¬ 
mentul prezent. într-adevăr, eram pe cale să o considerăm 
o persoană complet dezintegrată, dacă, până la urmă, n-ar 
fi apărut în dreapta ei un paravan verde, pe care fâşiile de 


266 


hârtie ruptă cădeau cu încetineală, şi apoi un alt paravan 
verde a apărut în stânga ei, şi de astă dată puteai desluşi 
fiecare fâşie de hârtie, răsucindu-se în aer cu de la sine 
putere; şi după aceea paravane verzi s-au ivit continuu, şi 
de o parte, şi de alta, astfel încât mintea ei şi-a redobândit 
iluzia că poate sesiza şi cuprinde lucrurile, drept care Or- 
lando a început să vadă o căsuţă, o fermă şi patru vaci, toate 
în mărime naturală. 

Şi când s-a petrecut acest lucru, Orlando a suspinat 
uşurată, şi-a aprins o ţigară şi timp de un minut sau două 
a pufăit în tăcere. După aceea, a strigat „Orlando!“, cu 
glas şovăielnic, ca şi cum s-ar fi putut ca persoana pe care 
o chema să nu se găsească acolo. „Orlando?" Căci dacă 
există (să zicem) şaptezeci şi şase de pulsaţii diferite, care 
bat la unison în mintea noastră, oare câte făpturi diferite - 
ajută-ne, Doamne! - ar putea să coexiste, intr-un moment 
sau altul, în spiritul omenesc? Unii afirmă că două mii 
cincizeci şi două. Aşa încât e lucrul cel mai firesc din lume 
ca o persoană, când se pomeneşte singură, să strige „Or- 
lando?“ (dacă ăsta e numele ei), vrând să spună prin această 
chemare: „Vino, vino! M-am săturat până peste cap de eul 
ăsta de acum. Vreau un altul". Aşa se explică uimitoarele 
schimbări pe care le observăm la prietenii noştri. Dar nu 
e o treabă chiar atât de simplă, căci, deşi suntem liberi să 
strigăm, aşa cum a strigat Orlando (aflată singură în câmp 
şi simţind, probabil, nevoia unui alt eu), numele „Orlando?" 
s-ar putea totuşi ca acel Orlando de care avea ea nevoie să 
nu vină; pentru că aceste euri din care suntem alcătuiţi şi 
care sunt suprapuse, unul peste altul, ca maldărul de far¬ 
furii din mâna unui chelner, au ataşamentele lor, au anu¬ 
mite simpatii, mici constituţii şi drepturi ale lor, numiţi-le 
cum doriţi (şi pentru multe dintre acestea nici nu există 
un nume), aşa încât unul dintre ele se poate înfăţişa nu¬ 
mai dacă plouă, altul numai într-o cameră cu perdele verzi, 


267 


un altul doar dacă doamna Jones nu-i de faţă şi un altul 
doar dacă-i promiţi un pahar cu vin, şi aşa mai departe; 
fiecare dintre noi ar putea multiplica, din proprie expe¬ 
rienţă, condiţiile diferite pe care i le-au impus eurile lui di¬ 
ferite, şi unele dintre aceste condiţii sunt prea ridicole 
pentru a fi încredinţate tiparului. Aşadar, Orlando, când a 
ajuns în dreptul şopronului, a strigat: „Orlando?", cu o 
notă întrebătoare în glas, după care a aşteptat. Şi Orlando 
nu a venit. 

„Foarte bine", s-a resemnat ea, făcând haz de necaz, aşa 
cum procedează oamenii în asemenea împrejurări; şi a în¬ 
cercat cu un alt eu. Deoarece avea o mare varietate de euri, 
putea alege, avea mult mai multe euri decât am putut cu¬ 
prinde în spaţiul nostru, întrucât o biografie e considerată 
completă când se ocupă, măcar de şase sau şapte euri ale 
subiectului, în timp ce o persoană poate avea tot atâtea 
mii de faţete. Aşadar, alegând doar acele euri pentru care 
am găsit spaţiu în cartea noastră, Orlando ar putea acum 
să-l invoce pe băiatul care a dat jos scăfârlia maurului, pe 
băiatul care a legat-o apoi la loc; pe băiatul tolănit pe 
coama dealului; pe băiatul care l-a văzut pe poet; băiatul 
care i-a înmânat reginei bolul cu apă de trandafiri; ar mai 
fi putut să-l cheme pe tânărul care se îndrăgostise de Saşa, 
sau pe curtean, ori pe ambasador; sau pe oştean, pe căl㬠
tor; sau poate că ar fi dorit să cheme femeia: ţiganca; 
doamna rafinată; pustnica; fata îndrăgostită de viaţă; pa¬ 
troana literaţilor; femeia care striga Mar (când se gândea 
la băi fierbinţi şi la focul aprins seara, în cămin) sau Shel- 
merdine (gândindu-se la brânduşele din pădurile de toamnă) 
sau Bonthrop (gândindu-se la moartea pe care o murim în 
fiecare zi) sau toate trei numele la un loc - ceea ce înseamnă 
mult mai multe lucruri decât poate cuprinde spaţiul nos¬ 
tru - toate aceste euri erau distincte şi ea putea să-l invoce 
pe oricare dintre ele. 


268 


Poate, sau pare cert (pentru că acum ne găsim în zona 
„poate“ şi „se pare“) că eul de care avea ea nevoie se ţinea 
la distanţă, pentru că, auzind-o vorbind, îţi dădeai seama 
că îşi schimba eurile cu rapiditatea cu care conducea ma¬ 
şina - câte un eu nou la fiecare colţ - aşa cum se întâmplă 
când, din nu ştim ce motiv, eul conştient, care e prepon¬ 
derent şi deţine puterea de a dori, nu doreşte altceva decât 
să fie el însuşi. Unii afirmă că acesta e adevăratul eu, 
compus din toate celelalte euri pe care le conţinem; eurile 
comandate şi coordonate de eul Căpitan, de eul-cheie, 
care le amalgamează şi le controlează pe toate celelalte. Cu 
siguranţă că Orlando căuta acest eu, după cum îşi poate 
da seama şi cititorul care-i aude cuvintele bolborosite în 
timp ce conducea maşina (şi dacă e o vorbire aiurită, in¬ 
coerentă, trivială, plictisitoare şi, uneori, chiar neinteligibilă, 
e vina cititorului pentru că trage cu urechea la ce spune o 
doamnă când discută cu ea însăşi; noi nu facem decât să 
transcriem ceea ce spune, subliniind în paranteze care 
dintre euri vorbeşte, după părerea noastră; dar e posibil să 
ne şi înşelăm în această privinţă). 

— Şi ce-i cu asta? Şi atunci, cine? rostea ea. Treizeci şi 
şase într-un automobil; o femeie; da, dar şi un milion de 
alte lumi. Sunt o snoabă? Ordinul Jartierei din salon; Leo- 
parzii? Strămoşii mei? Sunt mândră de ei? Da! Lacomă, ri¬ 
sipitoare, vicioasă? Aşa sunt? (Aici a intervenit un nou eu.) 
Nici că-mi pasă de cum sunt. Sinceră? Cred că da. Gene¬ 
roasă? Ah, dar asta nici nu contează (iar a intervenit un 
nou eu). Să zaci în pat dimineaţa, ascultând uguitul po¬ 
rumbeilor, culcată în aşternuturi fine; farfurii de argint, 
vin; slujnice, valeţi. Răsfăţată? Poate. Prea multe lucruri 
pentru nimic. De aici şi cărţile mele (la acest punct a men¬ 
ţionat cincizeci de titluri clasice, care reprezentau, aşa cre¬ 
dem, operele ei timpurii, din perioada romantică, pe care 
le distrusese). Superficială, volubilă, romanţioasă. Dar (aici 


269 


s-a intercalat un alt eu) o neputincioasă, o neîndemânatică. 
Nici că s-ar fi putut să fiu mai ignorantă decât sunt. Şi... 
şi... (aici a ezitat căutând un cuvânt, şi dacă noi i-am 
sugera cuvântul „iubire", s-ar putea să greşim, dar, oricum, 
Orlando a râs, s-a îmbujorat şi apoi a strigat): O broască 
montată în smaralde! Mărită-te cu arhiducele! Muşte 
albastre pe tavan! (şi iar s-a băgat un eu nou). Dar Nell, 
Kit, Saşa? (a năpădit-o melancolia; lacrimile i-au izvorât în 
ochi, deşi de multă vreme renunţase să mai plângă). Co¬ 
paci! a rostit (şi iar a sărit un nou eu). Iubesc copacii (toc¬ 
mai trecea pe lângă un pâlc) care zac acolo de o mie de 
ani. Şi şoproanele (trecea pe lângă un şopron dărăpănat de 
pe marginea şoselei). Şi câinii ciobăneşti (tocmai trecea 
drumul un câine ciobănesc. L-a evitat cu grijă). Şi noap¬ 
tea? Dar oamenii? (intervenţia altui nou eu). Oamenii? (a 
repetat ea pe un ton interogativ). Nu ştiu. Limbuţi, ran- 
chiunoşi, mincinoşi. (La acest punct a cotit pe strada mare 
din oraşul ei natal, care era foarte aglomerată - fiind zi de 
târg - de fermieri, ciobani, babe cu găini în coşuri). îmi plac 
ţăranii. Mă pricep la recolte. Dar (şi un nou eu a ţâşnit din 
creştetul minţii ei, precum raza unui far). Faima! (A râs.) 
Faima! Şapte reeditări! Un premiu. Fotografii în gazetele 
de seară (de astă dată făcea aluzie la poemul Stejarul şi la 
„Premiul Fundaţiei Burdett Coutts", cu care fusese dis¬ 
tinsă; şi e necesar să răpim puţin din spaţiul nostru pentru 
a comenta cât de dezamăgitor pentru biograf e faptul că 
nu s-a ales nimic din acest punct culminant spre care se 
îndrepta întreaga noastră carte, ca şi din peroraţia cu care 
ar fi trebuit să se încheie cartea, nimic decât un hohot de râs 
întâmplător; dar adevărul e că atunci când scrii despre o 
femeie, nimic nu-şi găseşte locul - nici punctele culminante, 
nici peroraţiile; accentul nu cade niciodată unde trebuie, 
aşa cum cade când scrii despre un bărbat). Faima! a repetat 
ea. Un poet - dublat de un şarlatan, împreună, dimineaţă 


270 


de dimineaţă, cu regularitatea cu care vine poştaşul; invi¬ 
taţii la dineuri, întâlniri; întâlniri, invitaţii la dineuri; faimă, 
faimă. Ajunsă aici a fost nevoită să încetinească, pentru a 
putea să-şi croiască drum prin îmbulzeala târgoveţilor. 
Dar nimeni nu a observat-o. (Un porc-de-mare într-o pes¬ 
cărie atrage mult mai multă atenţie decât o doamnă care a 
câştigat un premiu literar şi care ar fi putut, dacă ar fi do¬ 
rit, să poarte trei coroane nobiliare una peste alta.) Con¬ 
ducând maşina cu viteză foarte redusă, îngăima acum, de 
parcă ar fi fredonat un cântec de demult: „Cu guineele 
mele o să-mi cumpăr pomi înforiţi, pomi înfloriţi, pomi 
înfloriţi, o să mă plimb pe sub pomii mei înfloriţi şi o să 
le povestesc fiilor mei ce este faima". Aşa bolborosea şi, 
deodată, cuvintele ei începură să atârne greu, ca mărgelele 
grele dintr-un colan barbar. „Să mă plimb printre pomii 
mei înfloriţi", fredona ea, accentuând puternic cuvintele, 
„să văd luna răsărind şi căruţele trecând..." aici se opri 
brusc şi privi în faţă, cu intensitate, la botul maşinii, me¬ 
ditând profund. „Şedea la masa lui Stewkley", îngăimă ea, 
„şi avea un guler creţ, murdar... Să fi fost bătrânul domn 
Baker, venit să măsoare scândurile? Sau să fi fost Sh-p-re?“ 
(când e vorba de numele unor oameni pe care-i venerăm, 
niciodată nu le rostim în întregime). Preţ de zece minute 
a privit fix în faţă, lăsând maşina aproape să se oprească. 

— Obsedată! a strigat deodată, apăsând pe accelerator. 
Obsedată! încă din copilărie; uite cum zboară gâscă săl¬ 
batică. Zboară, dincolo de fereastră, spre mare. Şi am sărit 
(a încleştat puternic volanul) şi m-am întins, gata să zbor 
după ea. Dar gâscă sălbatică zboară prea repede. Am vă- 
zut-o, aici - acolo - acolo - în Anglia, în Persia, în Italia. 
Şi de fiecare dată zboară prea repede spre mare, şi de fiecare 
dată mă întind după ea să o prind în cuvintele mele ca în 
nişte plase pescăreşti (aici şi-a întins mâna) care se strâng 
în ele însele, aşa cum le-am văzut ghemuite pe punţi de 


271 


vapoare, plase care nu prinseseră decât ierburi de mare, şi, 
uneori, găseşti şi o pulbere de argint - şase cuvinte - la fun¬ 
dul plasei. Dar niciodată peştele cel mare, care trăieşte în 
grotele de coral. (Aici şi-a aplecat capul, reflectând profund.) 

Şi în acest moment, când încetase să o mai cheme pe 
„Orlando“, şi căzuse pe gânduri în legătură cu altceva, în 
acest moment a venit Orlando cea căutată, a venit de 
bunăvoie, ceea ce s-a reflectat pe dată în schimbarea care 
a survenit (tocmai trecuse de poartă şi intrase în parc). 

întreaga ei făptură s-a întunecat, s-a închegat, ca atunci 
când simpla adăugare a unui amănunt rotunjeşte şi între¬ 
geşte o suprafaţă; superficialul devine profund, apropiatul 
devine îndepărtat; şi totul pare să se afle acolo unde apar¬ 
ţine, ca apa în adâncul unei fântâni. Aşa era şi ea acum, 
întunecată, calmată şi, prin adăugarea doritei Orlando, 
devenise ceea ce se numeşte - pe drept sau pe nedrept - 
un eu unitar, adevăratul eu. Era tăcută. Pentru că atunci 
când oamenii îşi vorbesc cu glas tare, eurile (care, pare-se, 
întrec cifra de două mii) sunt conştiente de disonanţa din¬ 
tre ele şi încearcă să comunice, iar când comunicarea e res¬ 
tabilită, se lasă tăcerea. 

A parcurs cu aceeaşi măiestrie aleea curbă dintre ulmi 
şi stejari, apoi pajiştea povârnită din parc, a cărei înclinare 
era atât de lină, încât dac-ar fi fost făcută din apă ar fi aco¬ 
perit plaja cu un flux verde, domol. Fagii şi stejarii, plan¬ 
taţi în grupuri solemne, o mărgineau. Printre ei se iveau 
cerbii: unul alb ca zăpada, altul cu capul îndoit într-o parte, 
pentru că-şi agăţase coarnele într-o împletitură de sârmă. 
Orlando observa totul, copacii, cerbii, pajiştile, cu o mare 
mulţumire lăuntrică, de parcă spiritul ei se prefăcuse în- 
tr-un fluid care se prelingea în jurul tuturor lucrurilor şi le 
încercuia. în următorul minut a intrat în curtea în care, 
timp de sute de ani, intrase călare pe spinarea unui cal, sau 
într-o trăsură trasă de şase bidivii, însoţită de călăreţi plasaţi 


272 


în faţa sau în spatele echipajului; panaşele fluturaseră, tor¬ 
ţele scânteiaseră şi aceiaşi pomi înfloriţi care-şi lăsau acum 
frunzele să pice, îşi înfoiaseră pe atunci ciorchinii de flori. 
Acum era singură. Cădeau frunzele de toamnă. Portarul 
i-a deschis poarta cea mare. 

— ’Mneaţa, James, i-a spus. Vezi că am adus nişte lu¬ 
cruri în maşină. Eşti bun să mi le duci înăuntru? 

Cuvinte lipsite în sine de frumuseţe, de interes sau de 
semnificaţie, dar, în clipa de faţă, atât de pline de înţele¬ 
suri, încât au căzut ca nucile pârguite din copac, dovedind 
că atunci când pielea zbârcită a cotidianului e umplută cu 
înţelesuri, oferă simţurilor o uluitoare satisfacţie. Observaţie 
care se aplica acum fiecărei mişcări sau acţiuni, oricât de 
banale ar fi fost; aşa încât, a o vedea pe Orlando schim- 
bându-şi, în trei minute, fusta cu o pereche de pantaloni 
în dungi şi o jachetă de piele, era un act de o frumuseţe 
fermecătoare, de parcă ai fi urmărit-o pe Madame Lopo- 
kova 1 pe culmile artei sale. După care, a intrat în sufra¬ 
geria unde vechii ei prieteni, Dryden, Pope, Swift, Addison 
o priviseră la început cu rezervă, de parc-ar fi spus: „Uite 
cine o să ia premiul", dar când şi-au dat seama că era 
vorba de două sute de guinee, au dat din cap aprobator. 
„Două sute de guinee, păreau ei să spună, două sute de 
guinee nu-s de colo...“ Şi-a tăiat o felie de pâine şi o felie 
de şuncă pe care a lipit-o pe pâine şi a început să mănânce, 
în timp ce se învârtea, cu paşi mari, prin încăpere, lepă- 
dându-se, într-o clipită, fără să-şi dea seama, de bunele ei 
maniere de salon. După ce a străbătut camera de vreo 
patru, cinci ori, şi-a turnat un pahar de vin roşu spaniol; 
pe urmă, umplându-şi încă un pahar pe care l-a luat în 
mână, a pornit de-a lungul coridorului imens, a intrat prin 
vreo duzină de saloane, şi astfel a început pelerinajul prin 

1 Lidia Lopokova, balerină rusoaică, prietenă a Virginiei Woolf. 


273 



casă, însoţită de dulăii şi prepelicarii care acceptaseră să 
o urmeze. 

Şi asta făcea parte din rutina zilnică. Ar fi preferat să se 
despartă de bunica ei fără să o sărute, decât să renunţe la 
revizitarea casei. îşi închipuia că încăperile se luminau 
când o vedeau intrând; că se dezmeticeau, deschideau larg 
ochii, după ce moţăiseră în absenţa ei. îşi mai închipuia 
că, deşi le văzuse de sute şi mii de ori, camerele nu arătau 
niciodată la fel, de parcă o viaţă atât de lungă ca aceea a 
lor le crease miriade de stări sufleteşti, care se schimbau 
odată cu iarna şi vara, cu vremea senină sau mohorâtă, sau 
în funcţie de trăirile ei, ori de caracterul oamenilor care le 
vizitau. Cu străinii se arătau întotdeauna politicoase, dar 
puţin plictisite; cu ea se purtau deschis şi se simţeau în 
largul lor. Şi de ce nu? Se cunoşteau reciproc de aproape 
patru sute de ani. Nu aveau nimic de ascuns. Ea le cunoş¬ 
tea toate necazurile şi bucuriile. Ştia vârsta fiecăreia dintre 
piese, precum şi micile lor secrete - câte un sertar ascuns, 
un dulap camuflat, sau poate câte o hibă, ca de pildă o 
parte restaurată, sau adăugată mai târziu. Şi ele, la rândul 
lor, îi cunoşteau toate toanele şi labilitatea. Nu le ascundea 
nimic; li se înfăţişase ca băiat, ca femeie, plângând sau 
dansând, posomorâtă sau veselă. Pe bancheta de sub fe¬ 
reastra asta scrisese primele ei versuri, în capela aceea se 
căsătorise. Şi tot aici va fi înmormântată, îşi spunea, lă- 
sându-se în genunchi pe pervazul ferestrei din galeria cea 
lungă şi sorbindu-şi vinul spaniol. Deşi nu-şi putea ima¬ 
gina acel moment, ştia că leopardul heraldic va proiecta 
pete de lumină galbenă pe podea, în ziua când o vor culca 
pe veci printre strămoşii ei. Orlando, care nu credea în 
nici o formă de nemurire, nu se putea împiedica să simtă 
că sufletul ei va bântui veşnic această casă, că va apărea şi 
va dispărea odată cu reflexele roşii ale lambriurilor şi cu 
verdele canapelei. Deoarece respectiva - cameră intrase în 


274 


dormitorul ambasadorilor - avea lucirile unei cochilii care 
ar fi zăcut de veacuri în fundul mării, şi pe care apele ar fi 
incrustat-o şi pictat-o într-un milion de nuanţe. Radia re¬ 
flexe trandafirii şi galbene, verzi şi de culoarea nisipului. 
Era o încăpere gingaşă ca o scoică, şi tot atât de irizată şi 
de goală. Nici un ambasador nu va mai dormi în această 
încăpere. Ah, dar Orlando ştia unde palpită încă adevărata 
inimă a casei. A deschis încetişor o uşă şi a rămas în prag 
pentru ca (îşi imagina ea) încăperea să nu o vadă în timp 
ce pândea cum tapiseria se înalţă şi coboară în eterna briză 
uşoară care nu înceta niciodată să se strecoare şi s-o facă să 
pulseze. Vânătorul continua să călărească, Daphne continua 
să fugă, în eternitate. Inima bătea încă, şi-a spus Orlando, 
oricât de slab, oricât de îndepărtat, fragila inimă neîm¬ 
blânzită a imensei clădiri continua să bată. Apoi, chemân- 
du-şi escorta de câini, a străbătut galeria a cărei podea era 
confecţionată din trunchiuri întregi de stejari, tăiaţi cu fe- 
restrăul, retezaţi şi lipiţi. De-a lungul pereţilor se înşirau 
rânduri de jilţuri, cu catifeaua fanată, întinzându-şi braţele 
ca să-i cuprindă pe Elizabeth, pe James, sau poate pe Shake- 
speare - cine ştie? - sau pe Cecil care nu mai veneau. Pri¬ 
veliştea a întristat-o. A desfăcut şnurul care le îngrădea. 
S-a aşezat în jilţul reginei; a deschis un manuscris care 
zăcea pe tăblia folosită de lady Betty; a răscolit cu degetele 
petale de trandafir uscate; şi-a periat părul ei scurt cu 
periile de argint ale regelui Iacob; s-a trântit pe patul lui şi 
s-a săltat în sus şi-n jos (dar nici un rege nu va mai dormi 
vreodată în patul acela, cu tot aşternutul nou al Louisei) şi 
şi-a lipit obrazul de cuvertura argintie, uzată. Pretutindeni 
erau presărate săculeţe cu lavandă, menite să îndepărteze 
moliile, şi avize scrise „Rugăm nu atingeţi obiectele", care, 
deşi fuseseră plantate chiar de ea, păreau acum să o mus¬ 
tre. Casa nu mai era în întregime a ei, a oftat Orlando. 
Acum aparţinea timpului, aparţinea istoriei; trecuse dincolo 



de posesiunea şi controlul celor în viaţă. Nimeni nu va 
mai stropi cu bere aici (trecuse acum în încăperea unde 
dormise bătrânul Nick Greene) şi nu va mai găuri covorul 
cu ţigara. Niciodată nu vor mai alerga, ciondănindu-se pe 
coridoare, două sute de slujnice, purtând încălzitoare de 
pat şi crengi groase pentru focurile din căminele spaţioase. 
Niciodată nu se va mai fabrica bere, nu se vor mai confec¬ 
ţiona lumânări de seu şi şei de piele şi nu se va mai ciopli 
piatra în magaziile şi atelierele din jurul casei. Ciocanele şi 
nicovalele amuţiseră, scaunele şi paturile erau goale; cănile 
de argint şi de aur erau încuiate în vitrine de sticlă. Aripile 
tăcerii fâlfâiau peste casa pustie. 

Şi s-a aşezat în capătul galeriei, în jilţul tare al reginei 
Elisabeta, iar câinii i s-au culcat la picioare. Galeria se în¬ 
tindea departe, până la un punct unde lumina aproape că 
pălea. S-ar fi zis că era un tunel adânc îngropat în trecut. 
Străduindu-se să scruteze întunericul, desluşea oameni 
care vorbeau şi râdeau; marii oameni pe care îi cunoscuse: 
Dryden, Swift şi Pope; şi personalităţi de stat, prinse în 
discuţii; şi îndrăgostiţi hârjonindu-se pe sub ferestre; şi 
oaspeţi care mâncau şi beau la mesele lungi; şi fumul lem¬ 
nelor din cămin, care se împletea în jurul capetelor, fă- 
cându-i să strănute şi să tuşească. Intr-un palier şi mai 
îndepărtat, vedea superbe perechi de dansatori, unduin- 
du-se într-un cadril. O muzică de flaut diafană, gingaşă, 
dar fermă, îşi răspândea acordurile. O orgă mormăia. Un 
coşciug era purtat în capelă. Un alai de nuntaşi ieşea din 
capelă. Bărbaţi înarmaţi, cu coifuri pe cap plecau la răz¬ 
boi. Se întorceau din Flodden şi Poitiers cu flamuri pe 
care le înfigeau în pereţi. Galeria cea lungă se umplea; 
scrutind bezna în continuare, spre un punct şi mai înde¬ 
părtat, avea impresia că desluşeşte chiar la capăt, dincolo 
de Elisabetani şi de Tudori, o figură mai veche, mai estom¬ 
pată, mai întunecată, o siluetă cu glugă monahală, severă, 


276 


un călugăr care-şi ţinea mâinile împreunate asupra unei 
cărţi şi murmura... 

Ca un bubuit de tunet, ceasornicul grajdului a bătut 
ora patru. Nici un cutremur nu a năruit vreodată cu atâta 
duritate un întreg oraş. Galeria şi figurile care au popu- 
lat-o s-au prefăcut în pulbere. Faţa lui Orlando, mohorâtă 
şi sumbră cât timp scrutase tenebrele, se aprinsese, lumi¬ 
nată parcă de o explozie de praf de puşcă. în aceeaşi lu¬ 
mină se profila acum, foarte distinct, tot ce o înconjura. A 
văzut două muşte care-i dădeau târcoale şi a observat lu¬ 
ciul albastru al trupurilor lor; a zărit un nod în lemnul pe 
care se odihnea piciorul ei, a remarcat că urechea unui 
câine zvâcnea. Totodată, a auzit o creangă trosnind în gr㬠
dină, o oaie behăind în parc, un strigăt scurt sub fereastră. 
Trupul îi era cuprins de un tremur, şi se zgâlţâia de parcă 
ar fi stat goală într-un ger năprasnic. Totuşi, spre deosebire 
de clipa năucitoare când orologiul bătuse de zece ori în 
Londra, acum era deplin stăpână pe sine (pentru că, de 
astă dată, era unitară şi întregită, şi poate că înfrunta cu o 
suprafaţă mărită şocul timpului). S-a ridicat, fără grabă, 
şi-a chemat câinii, a coborât cu mişcări foarte sprintene 
scara şi a ieşit în grădină. Umbrele plantelor se conturau 
miraculos de distinct. Distingea clar cocoloşii de pământ 
în răzoarele de flori, de parc-ar fi avut un microscop în 
ochi. Vedea limpede încâlceala rămurelelor din fiecare 
copac. Fiecare fir de iarbă se desena separat, ca şi nervurile 
frunzelor sau petalele florilor. Stubbs, grădinarul, venea 
pe alee, şi Orlando i-a remarcat fiecare nasture al ghetrelor, 
i-a văzut pe Betty şi pe Prince, caii de la căruţă, şi până 
acum nu observase niciodată, cu atâta claritate, steaua albă 
din fruntea lui Betty şi cele trei fire mai lungi, care le de¬ 
păşeau pe celelalte, din coada lui Prince. Afară, în curtea in¬ 
terioară pătrată, zidurile vechi cenuşii ale casei aveau muchii 
zgrunţuroase ca într-o fotografie roasă; a auzit difuzorul 


277 


de pe terasă transmiţând o melodie de dans pe care oa¬ 
menii o ascultau în acea clipă în sala cu fotolii de catifea 
roşie a operei din Viena. Oţelită şi încordată ca să facă faţă 
momentului prezent, Orlando era stăpânită însă şi de o 
spaimă ciudată, ca şi cum ori de câte ori hăul timpului se 
căsca şi lăsa să-i scape câte o secundă, aceasta ar fi putut să 
fie însoţită de o nouă primejdie. Tensiunea era prea con¬ 
tinuă, prea inflexibilă pentru a putea fi îndurată fără ne¬ 
plăcere. Orlando mergea mai precipitat decât ar fi dorit, 
de parcă picioarele i-ar fi fost împinse de o forţă străină pe 
aleile grădinii şi apoi prin parc. Aici s-a silit, printr-un 
considerabil efort, să se oprească în faţa atelierului de tâm- 
plărie şi să stea nemişcată, urmărindu-1 pe Joe Stubbs care 
repara o roată de la căruţă. împietrise, cu privirea pironită 
pe mâna lui, când a auzit bătaia sfertului de oră. Sunetul 
a străbătut-o ca un meteor, atât de încins, că n-ai fi putut 
să-l atingi cu degetele. A observat, cu o dezgustătoare 
acuitate, că degetul mare de la mâna dreaptă a lui Joe nu 
avea unghie, ci o crescătură de carne roz, acolo unde ar fi 
trebuit să fie unghia. Priveliştea era atât de respingătoare, 
încât o clipă a simţit că o ia cu leşin, dar în momentul 
acela de întunecime, cât timp i s-au zbătut pleoapele, a 
fost eliberată de presiunea prezentului. Exista ceva ciudat 
în umbra aruncată de căderea pleoapelor (ceva ce ar putea 
încerca oricare dintre noi înălţându-şi acum ochii spre 
cer), ceva ce e mereu absent din prezent - şi de aici latura 
înfricoşătoare, caracterul său indescriptibil -, ceva ce nu 
poate fi fixat cu un nume, ceva ce nu poate fi definit ca 
frumuseţe, pentru că e neîntrupat, e ca o umbră lipsită de 
substanţă şi de o caracteristică proprie, şi care, totuşi, de¬ 
ţine forţa de a schimba orice împrejurare căreia i se ada¬ 
ugă. Această umbră, în timp, ce lui Orlando i se zbăteau 
pleoapele în clipa de slăbiciune care o cuprinsese în atelie¬ 
rul de tâmplărie, s-a ivit la suprafaţă şi, ataşându-se la ne- 


278 


număratele impresii receptate de ea în acea zi, le-a re¬ 
compus într-o viziune suportabilă, comprehensibilă. în 
mintea lui Orlando s-a iscat un freamăt ca în apele mării. 
„Da“, şi-a spus ea, cu un adânc suspin de uşurare, înde- 
părtându-se de atelierul de tâmplărie către urcuşul dealului, 
„da, pot să încep să trăiesc din nou. Sunt lângă Serpentine, 
şi vaporaşul se caţără pe arcada albă a celor o mie de morţi. 
Sunt pe cale să înţeleg... “ 

Acestea au fost vorbele rostite de Orlando, cât se poate 
de clar, totuşi nu putem ascunde faptul că acum era un 
martor total indiferent la realităţile din jurul ei, în stare să 
confunde o oaie cu o vacă, sau un bătrân pe care-1 chema 
Smith cu unul numit Jones, care n-avea nici o legătură cu 
celălalt. Căci umbra slăbiciunii provocate de degetul mare 
lipsit de unghie se imprimase acum în acel loc din spatele 
creierului ei (partea cea mai îndepărtată de ochii noştri) şi 
se prefăcuse într-un lac în care lucrurile se cufundă într-o 
beznă atât de compactă, încât abia de le putem recunoaşte. 
Ea privea acum în jos, în acest lac sau ocean în care se 
reflectă tot ce există - şi, într-adevăr, unii afirmă că pasi¬ 
unile noastre cele mai violente şi arta, şi religia nu sunt 
decât reflecţii pe care le vedem în acea grotă întunecată 
din spatele creierului, atunci când lumea vizibilă intră în- 
tr-o temporară eclipsă. A privit prelung, în profunzime şi, 
pe dată, cărarea mărginită de ferigi pe care urca s-a meta¬ 
morfozat, parţial, în Serpentine, iar hăţişurile de mărăcini 
au devenit, în parte, doamne şi gentilomi, care ţineau în 
mână punguţe sau bastoane cu măciulii de aur; oile s-au 
prefăcut parţial în casele înalte din Mayfair; totul devenise 
în parte altceva ca şi cum mintea ei se preschimbase într-o 
pădure, întretăiată ici, colo, de luminişuri; lucrurile se apro¬ 
piau şi se îndepărtau, se amestecau şi se separau, şi alc㬠
tuiau cele mai stranii îmbinări şi combinări într-o nesfârşită 
tablă de şah făcută din lumini şi umbre. Numai până ce 


279 


Canute, prepelicarul, a vânat un iepure, ceea ce i-a amintit 
lui Orlando că trebuie să fi fost, probabil, patru şi jum㬠
tate - de fapt, era şase fără douăzeci şi trei de minute - 
pierduse noţiunea timpului. 

Cărarea mărginită de ferigi zigzaga, cu cotituri şi şer- 
puiri, sus, din ce în ce mai sus, la stejarul înfipt în vârf. 
Copacul crescuse mult, era mai robust şi mai noduros 
decât îl ştiuse cândva, prin anul 1588, dar se găsea încă în 
floarea vieţii. Frunzele puternic crenelate, masive, fremătau 
pe crengi. Orlando s-a trântit pe pământ şi a simţit răd㬠
cinile osoase ale copacului ramificându-se sub spatele ei 
într-o parte şi alta, asemenea coastelor dintr-o şiră a spi¬ 
nării. îi plăcea gândul că stă călare pe spinarea lumii. îi 
plăcea să se simtă parte din ceva atât de dur. Când s-a trân¬ 
tit pe jos, o cărţulie pătrată, legată în pânză roşie, a căzut 
din buzunarul de la piept al jachetei de piele: poemul ei, 
Stejarul. „Ar fi trebuit să iau cu mine o lopată", şi-a spus. 
Pământul care îmbrăca rădăcinile era atât de rarefiat, încât 
se îndoia că va putea împlini ceea ce avea de gând, anume 
să îngroape cartea. Şi, desigur, câinii o s-o dezgroape. „Ce¬ 
remoniile astea simbolice nu se bucură de reuşită", şi-a 
spus în continuare. Poate c-ar fi mai bine să renunţe. îşi 
pregătise şi un mic discurs funerar, pe care avea de gând 
să-l rostească la înmormântarea cărţii. (Era vorba de un 
exemplar din prima ediţie, semnat de autor şi de grafician). 
Se pregătise să spună: „îngrop această carte ca un omagiu 
adus ţărânei, ca o restituire a ceea ce mi-a dăruit ea mie", 
dar, vai, Doamne! de îndată ce a început să articuleze cu¬ 
vintele cu glas tare, şi-a dat seama cât de găunos sunau. Şi 
şi-a adus aminte de bătrânul Greene, cum se urcase pe o 
estradă şi o comparase cu Milton (minus orbirea lui Mil- 
ton) şi apoi îi înmânase cecul de două sute de guinee. în 
clipa aceea se gândise la stejarul de aici, de pe deal, şi se în¬ 
trebase ce legătură avea cu toate astea? Şi ce legătură au 


280 


elogiile şi faima cu poezia? Ce legătură au şapte ediţii (at⬠
tea însumase cartea) cu valoarea conţinutului? Creaţia poe¬ 
tică nu constituie oare o tranzacţie tainică, o voce care 
răspunde altei voci? Aşadar, toată vorbăria şi laudele şi cri- 
ticile şi întâlnirile cu oameni care te admiră şi întâlnirile 
cu oamenii care nu te admiră nu se potriveau deloc cu 
lucrul în sine: o voce care răspunde altei voci. Ce putea fi 
mai tainic, mai lent, mai asemănător cu legătura dintre 
doi amanţi, decât răspunsul stângaci pe care-1 dăduse ea în 
toţi aceşti ani cântecului murmurat al pădurilor, glasului 
fermelor, al cailor roibi care stau în poartă, grumaz lângă 
grumaz, al fierăriei şi al bucătăriei şi al câmpurilor care ne 
dăruiesc cu atâta râvnă grâul, napii, iarba, al grădinilor în 
care înfloresc irişii şi lalelele? 

Aşa încât şi-a lăsat cartea pe jos, să zacă neîngropată, 
răsfoită de vânt, şi a cuprins cu privirea vasta panoramă, 
pitorească în seara aceea de parc-ar fi fost fundul oceanului, 
când luminată de soare, când întunecată de umbră. Prin¬ 
tre ulmi se răspândea un sătuc cu turla bisericii; un conac 
cu un portal cenuşiu, arcuit, se lăfăia intr-un parc; o pată 
de lumină scânteia în sticla unei sere; o curte de fermă, 
presărată cu stoguri galbene. Câmpiile erau împestriţate 
de pâlcuri de copaci, negre, şi dincolo de lanuri se întin¬ 
dea ţinutul pădurilor, sclipirea fugară a unui râu, după 
care se ondulau iar dealurile. La mare depărtare, se zim- 
ţuiau stâncile colţuroase din Snowdon, albe printre nori; 
desluşea dealurile foarte îndepărtate ale Scoţiei şi vâltoarea 
sălbatică a valurilor care scaldă Hebridele. Pândea să audă 
tunurile bubuind pe mare. Nu, doar vântul vuia. Nu, azi 
nu era război. Se terminase cu Drake, se terminase cu Nel- 
son. „Şi acolo“, şi-a spus ea, lăsându-şi privirile, care pri¬ 
begiseră în depărtări, să se întoarcă la ţinutul de la poalele 
ei, „acolo era cândva pământul meu; castelul acela dintre 
dune era al meu; şi tot cuprinsul mlăştinos care coboară 


281 


până la mare era tot al meu“. în clipa aceea întreaga pri¬ 
velişte a tremurat (trebuie să fi fost o iluzie optică pro¬ 
vocată de lumina care scăpăta), s-a scuturat, a lăsat ca tot 
balastul de case, castele, păduri să alunece dincolo de mar¬ 
ginile în formă de cort. Şi în faţa ochilor ei au apărut 
munţii golaşi ai Turciei. în lumina arzătoare a amiezii. Se 
uita drept la coasta dealului coaptă de soare. Caprele p㺬 
teau smocurile nisipoase de la picioarele ei. Un vultur a 
spintecat văzduhul deasupra ei. Şi vocea zgrunţuroasă a 
bătrânului Rustum, ţiganul, îi croncănea în urechi: „Ce 
înseamnă vechimea neamului tău, şi avuţiile voastre în 
comparaţie cu toate astea? La ce-ţi folosesc patru sute de 
dormitoare şi capacele şi farfuriile de argint, şi slujnicele 
care deretică prin casă?“ 

Şi în acel moment, orologiul bisericii a dăngănit în 
vale. Priveliştea cu formă de cort s-a spulberat, a pierit. 
Duşul rece al prezentului i-a împroşcat din nou capul, dar 
de astă dată, în lumina care asfinţea, şocul a fost mai 
blând, nu i-a mai înfăţişat toate detaliile, nu i-a mai oferit 
nimic mărunţit, ci numai câmpii înceţoşate, case în care 
ardeau lămpile, o frântură de pădure adormită, şi, undeva, 
o lumină ca un evantai care împingea întunericul din faţă 
către altă alee. Nu-şi dădea seama dacă ceasornicul bătuse 
nouă, zece sau unsprezece. Se lăsase noaptea - noaptea pe 
care o îndrăgise mereu, noaptea când lucrurile reflectate 
în heleşteul întunecat al minţii strălucesc cu mai multă 
claritate decât ziua. Nu mai era nevoie să leşine ca să poată 
privi adânc în bezna în care prind formă lucrurile, ca să-i 
vadă reflectaţi în heleşteul minţii ba pe Shakespeare, ba o 
fată în pantaloni ruseşti, ba un vaporaş de jucărie plutind 
pe Serpentine, şi, pe urmă, chiar Atlanticul răscolit de fur¬ 
tuni în talazuri furioase, dincolo de Capul Horn. Privea 
întunericul. Uite bricul soţului ei, înălţându-se pe creasta 
unui val. Urcă sus, tot mai sus, tot mai sus. Arcada albă a 


282 


celor o mie de morţi se ridică în faţa lui. Ah, omule nes㬠
buit, omule ridicol care navighezi neîncetat, atât de zadar¬ 
nic, în jurul Capului Horn! Dar uite că bricul a trecut de 
arcadă şi s-a ivit de partea cealaltă, în sfârşit în siguranţă! 

— Extaz! a strigat. Extaz! 

Şi în clipa aceea vântul a amuţit, apele s-au liniştit, şi, 
în clarul de lună, Orlando a văzut vălurelele unduind. 

— Marmaduke Bonthrop Shelmerdine! a strigat ea, 
sprijinindu-se de stejar. 

Frumosul, strălucitorul nume părea să fi picat din cer, 
ca o pană albastră ca oţelul. Orlando l-a urmărit căzând, 
răsucindu-se şi rotindu-se ca o săgeată care despică încet, 
măreţ, adâncurile văzduhului. Va veni, aşa cum venea în¬ 
totdeauna în clipele de calm deplin, când valurile se încre¬ 
ţesc lin şi frunzele ruginite se desprind de pe ram şi îi cad, 
încet, la picioare, în pădurile de toamnă; când leopardul 
stă nemişcat; când luna se răsfrânge în ape; când nimic nu 
mai mişcă între cer şi pământ. Atunci venea. 

Totul era acum încremenit. Se apropia miezul nopţii. 
Luna se ridica încet deasupra ţinutului. Clarul de lună 
înălţa un castel fantomatic pe pământ. Iată casa cea mare 
cu toate ferestrele înmuiate în argint. Nici o urmă de zid, 
de materie. Totul pluteşte în fantomatic. Totul e încre¬ 
menit. Totul e iluminat ca pentru întâmpinarea unei re¬ 
gine moarte. Privind în vale, Orlando a văzut panaşe negre 
fluturând în curte, torţe licărind, şi umbre îngenunchind. 
O regină a coborât încă o dată din caleaşca ei. 

— întreaga casă e la dispoziţia dumneavoastră, doamnă, 
a strigat ea, făcând o adâncă plecăciune. Nimic nu s-a schim¬ 
bat. Lordul mort, tatăl meu, o să vă conducă înăuntru. 

în timp ce vorbea, a răsunat prima bătaie din miezul 
nopţii. Boarea rece a prezentului i-a suflat în obraji micile 
ei răbufniri de spaimă. Orlando a ridicat, îngrijorată, pri¬ 
virea spre cer. Bolta era acum întunecată de nori. Vântul 


283 


îi vâjâia în urechi. Dar în vuietul vântului se auzea şi vuie¬ 
tul unui avion care se apropia tot mai mult. 

— Aici, Shel, aici! a strigat Orlando, dezgolindu-şi sânii 
în faţa lunii (care ieşise triumfală din nori), astfel încât 
perlele ei scânteiau ca ouăle unui gigantic păianjen lunar. 
Avionul s-a rupt din nori şi a planat deasupra capului ei. 
Plutea deasupra ei. Perlele ardeau ca o flacără fosforescentă 
în beznă. 

Şi când Shelmerdine, ajuns acum un brav căpitan de 
marină, arătos, îmbujorat şi sprinten, a sărit pe pământ, o 
pasăre sălbatică şi-a luat zborul deasupra capului său. 

— Gâscă! a strigat Orlando. Gâscă sălbatică... 

Şi a răsunat cea de-a douăsprezecea bătaie a miezului 
de noapte. Joi, unsprezece octombrie, una mie nouă sute 
douăzeci şi opt. 


în colecţia Raftul Denisei au apărut 


Antonio Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor 

Jay Parini, Ultima gară 

Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial 

Jeanette Winterson, Sexul cireşilor 

Daniel Kehlmann, Eu şi Kaminski 

Richard Ford, Ziua Independenţei 

Douglas Coupland, Miss Wyoming 

Pablo Tusset, In numele porcului 

Kate Morton, Casa de la Riverton 

Teru Miyamoto, Brocart de toamnă 

Amos Oz, Rime despre viaţă şi moarte 

Yukio Mishima, Zăpada de primăvară 

Steve Sem-Sandberg, Ravensbruck 

Janice Y. K. Lee, Profesoara de pian 

Cormac McCarthy, Drumul 

Kurt Vonnegut, Puşcăriaşul 

J.M. Coetzee, Jurnalul unui an prost 

Jennifer Johnston, Bărbatul de la gară 

Herta Miiller, încă de pe atunci vulpea era vânătorul 

Hong Ying, K. Arta iubirii 

Jennifer Cody Epstein, Pictoriţa din Shanghai 

Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island 

Ismail Kadare, Mesagerii ploii 

Eric-Emmanuel Schmitt, Evanghelia după Pilat 

Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island 

Yukio Mishima, Tumultul valurilor 

Dama Chaviano, Insula iubirilor nesfârşite 


Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte 
Peter Carey, Viaţa mea clandestină 
Karel G. van Loon, Fructul pasiunii 
John Updike, Rabbit e bogat 
Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat 
Hanif Kureishi, Am ceva să-ţi spun 
Hubert Selby Jr., Ultima ieşire spre Brooklyn 
Alonso Cueto, Ora albastră 
Arto Paasilinna, Anul iepurelui 
J.M. Coetzee, Epoca de fier 
Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti 
Yukio Mishima, Cai în galop 
J.M. Coetzee, Dezonoare 
Douglas Coupland, Tânără în comă 
Jasper Fforde, Cazul Jane Eyre 
Julia Franck, Femeia din amiază 
Antonio Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei 
Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos 
Ismail Kadare, Accidentul 
Ştefan Merrill Block, Povestea uitării 
Anuradha Roy, Un atlas al dorinţelor zadarnice 
Eric-Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte 
din lume 

Kate Morton, Grădina uitată 
James Meek, începem coborârea 
Matilde Asensi, Totul sub Cer 
Nicole Krauss, Un bărbat intră în cameră 
John Updike, Rabbit se odihneşte 
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul 
Tariq Aii, Cartea lui Saladin 
Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia 
Ludmila Uliţkaia, Daniel Stein, traducător 
Martin Suter, Small World 


Yasunari Kawabata, Lacul 

Ismail Kadare, Cronică în piatră. Vremea nebuniei 

Jon Krakauer, In sălbăticie 

Tash Aw, Harta lumii nevăzute 

Nicole Krauss, Marea casă 

Virginia Woolf, Doamna Dalloway 

Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? 

Virginia Woolf, Valurile 

J.M. Coetzee, Tinereţe 

Hong Ying, Concubina din Shanghai 

Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor 

Giovanni Arpino, Parfum de femeie 

Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe 

Ismail Kadare, Spiritus 

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa 

Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor 

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco 

Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei 

Paula McLain, Soţia din Paris 

Kaui Hart Hemmings, Descendenţii 

Yukio Mishima, îngerul decăzut 

Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte 

Patrick Suskind, Parfumul 

Naghib Mahfuz, Mir amar 

J.M. Coetzee, Miezul verii 

Martin Suter, Un prieten perfect 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor 

Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici 

Vanessa Diffenbaugh, Limbajul florilor 

Jon Krakauer, In aerul rarefiat 

Michela Murgia, Accabadora 

Jeanne Kalogridis, Regina diavolului 

Virginia Woolf Orlando