Martin Caparros — Enigma Valfierno

MARTIN 
CAPARROS 


ENIGMA 
VALFIERNO 


Traducere din limba spaniolă 
Lavinia Similarii 


RAO Internaţional Publishing Company 
2008 


Această poveste se bazează pe un fapt real. 
Ca aproape toate. 


BOLLINO 


Sunt Valfierno. 


Să spunem că sunt Valfierno. Sau, mai bine zis, am fost 
Valfierno. Ca și Valfierno, am făcut ceva extraordinar: povestea 
unei vieţi. 


De unde și până unde numele Valfierno? 

Ne-am înţeles că întrebările se vor limita la fapte, nu-i așa? 
Da, este adevărat. Şi acesta nu este un fapt? 

să vedem, stimabile. 


În ziua de marţi 23 august 1911, ziarele de după-amiază s-au 
dat la Paris ca pâinea caldă: vânzătorii strigau la toate colţurile 
de stradă că s-a furat tabloul cel mai celebru din lume. 

— Gioconda! Aflaţi totul! A dispărut Gioconda! 

— Gioconda, domnilor! A fugit Gioconda! 

Era o căldură insuportabilă. De câteva săptămâni, era o 
căldură înăbușitoare și toţi cei care nu aveau de câștigat de pe 
urma ei se simțeau mizerabil: subiectul molipsitor la toate 
întâlnirile, în toate cafenelele, în toate saloanele cu ciubuce, în 
toate bisericile sau bordelurile de lux. Căldura făcea ca Parisul 
să nu mai fie Paris din pricina zăpușelii. Şi lucrul ăsta - că Parisul 
nu mai era Paris - îi făcea să se simtă extrem de nenorociţi, de 
trași pe sfoară și atunci începeau să vorbească. Domnii și 
doamnele vorbeau despre căldură și, odată ce vorbiseră despre 
ea, treceau la alte subiecte care nu-i interesau, apoi dintr-odată 
își ștergeau chipurile și reveneau la chestiune, iar unul zicea că 
lumea nu mai era ceea ce fusese și altul se lăuda cu ventilatorul 
pe care avea să-l cumpere dacă totul va continua astfel. 

— Este progresul, dragă, progresul. Dacă nu ar fi socialiștii și 
căldura asta îngrozitoare... 

Zăduful secătuia discuţiile de câteva săptămâni bune. Până 
când, deodată, în după-amiaza aceea, lumea s-a însufleţit: 

— Au furat-o! Şi-au bătut joc de Franţa sub nasul ei, 
nemaipomenit, nemaipomenit! 


Sunt Valfierno: am fost un copil foarte fericit. Mama îmi 
spunea Bollino, iar eu credeam că așa mă cheamă: Bollino, sunt 
Bollino. A râs mult mama odată pe stradă când o doamnă a 
exclamat vai ce copil frumos cum îl cheamă și eu am răspuns că 
Bollino. Nu doamnă se numește Juan Maria, a zis mama, care nu 
știa că trebuia să mă cheme Eduardo. Dar eu, Bollino, Juan 
Maria, Enrique nu, Bonaglia chiar, până și Eduardo, am fost un 
copil foarte fericit. 


Băiatul are părul închis la culoare, faţa lată și trăsături foarte 
bine definite, trupul cam mărunt pentru cei opt ani ai săi. 
Băiatul schițează un gest hotărât și dă un ordin: ceilalţi doi îl 
urmează. Ceilalţi doi sunt blonzi: cel mai mare trebuie să aibă 
vreo șase ani, iar fetița pesemne că cinci. In jurul lor, parcul este 
năucitor: o mare de gazon desăvârșit și minunat, un lac cu 
lotuși, lemn-câinesc în formă de căsuțe, magnolii, araucaria, 
stejari, insule de hortensii mov, statui albe de animale, zeițe și 
războinici, chiar și un păun. În spate, ferestrele vilei în stil 
francez strălucesc în soare, iar băiatul cu păr negru le spune că 
acum vor merge la statuia cerbului, dar blondul protestează: 

— Eu nu vreau să-mi poruncești, nu vreau să-mi poruncești. 
Ești un nimeni ca să-mi poruncești mie. Ești un nimeni, strigă 
Diego, gata să plângă și se năpustește asupra lui. Bollino este 
cu o jumătate de cap mai înalt și este mai puternic; Diego 
încearcă să-l chelfănească și Bollino se ferește, fără să-i întoarcă 
loviturile. Marianita râde, Diego stăruie și, după ce-i dă o palmă, 
alunecă. Cade, își duce mâna la un ochi și ţipă de jos că Bollino 
l-a cârpit. Costumul de marinar i s-a mozolit. 

— Bollino m-a bătut, Bollino m-a bătut, am să-i spun mamei. 

Urlă, cu mucii curgându-i pe chip, în vreme ce femeia grasă în 
haine de servitoare vine în fugă. Are pielea foarte albă, părul de 
un blond murdar, picioarele ca date prin pesmet și de aproape 
pare mai tânără: îl ridică, îl scutură. Diego nu vrea ca ea să-l 
atingă și se zbate: strigă Anunci Anunci nu mă atinge; Mariana și 
Bollino s-au luat de mână și îi privesc. Aerul miroase a moșmoni 
și a flori de portocal. 

— Ce s-a întâmplat? 

Întreabă, cu accent italian, servitoarea. 

— Bollino m-a bătut, este rău, îi voi spune mamei. 


— Nu, eu nu i-am făcut nimic. El a căzut singur, a alunecat și 
a căzut. Eu nu l-am bătut. 

Spune Bollino și servitoarea îi lipește o palmă peste faţă: 
puternică, sonoră, bine direcționată. 

— Ca să te înveţi minte și să nu te mai iei de copii. 

Îi zice servitoarea și Bollino se uită la ea fără să schiţeze 
niciun gest, sforțându-se din răsputeri să nu plângă. 

— Dar, mamă, nu i-am făcut nimic. 

Și atunci nu-i mai pasă nimănui de căldură. Furtul acelui 
tablou părea o nenorocire naţională: nimic nu-i aprinde pe 
cetăţenii unei ţări mai mult decât să fie martorii unei nenorociri 
naţionale. Nimic nu-i înfierbântă mai mult decât să se creadă în 
mijlocul unui dezastru în toată regula - participanţi imaginari la 
un dezastru: ușurarea de a ști că au trăit un moment pe care 
mulţi, timp de ani de zile, se vor preface că și-l amintesc. Să 
presupună că degetele istoriei, atât de dispreţuitoare, au 
catadicsit să se pogoare asupra lor. 


Mama mă creștea cu dârzenie. Mi-o amintesc - trebuie să fie 
primul lucru de care-mi aduc aminte - cum îmi dădea să 
mănânc. Îmi punea în furculiță niște bucăţi foarte mici de carne 
și, la fiecare îmbucătură, îmi spunea Bollino, trebuie să mesteci 
de mai multe ori cu gura închisă: dacă nu, are să-ţi dăuneze la 
burtă și la reputaţie, spunea râzând. Și eu râdeam mult: 
reputaţie pesemne că era un cuvânt foarte amuzant. 

Ea avea grijă de mine aproape întotdeauna. Și domnii erau 
buni cu mine. Când eram mai mici, ne petreceam toată ziua 
împreună, cu Diego și Marianita: erau zile foarte lungi, foarte 
fericite, înotând, pe cai, cu jocurile din parc sau în sala de jocuri, 
iar mama avea grijă de toţi trei. Mie îmi dăruiau tot felul de 
lucruri, jucării, haine, iar domnul îmi spunea câteodată că mă 
iubește ca pe un nepot și că sunt foarte inteligent, iar când voi fi 
mare îmi va merge bine în viață. Până când am împlinit zece ani 
am fost nedespărțiţi, copiii și cu mine; după aceea, când Diego a 
început să înveţe cu învăţătoarea pe care i-au adus-o, domnul i- 
a dat bani mamei ca să mă trimită la școala preoţilor. Cu o zi 
înainte de a începe cursurile, m-a chemat la el în birou și mi-a 
zis că educaţia este lucrul cel mai important și că, fără educaţie, 
oricine este sărac, iar dacă am vreo problemă să-i spun 
părintelui superior, pentru că el o va lua asupră-și și că îmi 


dorea tot ce este mai bun, că orice aș fi avut nevoie să-i cer lui, 
apoi mi-a dăruit un portmoneu din piele bună. In ziua 
următoare, când don Angel ne-a dus pe mine și pe mama în 
sulky până la școală, am descoperit că după zidurile parcului 
era un drum care cobora până la un oraș de pe coasta unui râu: 
era foarte urât. Eu auzisem vorbindu-se despre asta, dar, până 
atunci, nu mă interesase. 


Dar dumneavoastră nu v-aţi născut acolo, Valfierno. 

Mă întrebaţi sau îmi povestiţi? 

Bine, dumneavoastră mi-aţi spus că mama dumneavoastră 
era străină. Dumneavoastră mi-aţi spus că sunteţi străin. 

Străin, îmi spuneţi de unde? 


Femeia așteaptă acasă. Adăpost îi este o cameră jegoasă 
dintr-un căsoi care pe vremuri a fost un palat. Au trecut veacuri 
de atunci. Acum femeia își frânge mâinile. Femeia așteaptă și 
știe că va trebui să mai aștepte câteva ore. In orele acelea se va 
întreba de o mie de ori de ce nu a știut să-și găsească vorbele 
ca să-și înduplece bărbatul. Nici cuvinte de dragoste sau de 
ameninţare, nici evocarea responsabilităţii de tată nu i-au fost 
de folos și se va întreba de mai multe ori de ce bărbatul i-a 
preferat acea presupusă datorie care îl cheamă. Işi va spune, de 
asemenea, că el, ca-n atâtea alte dăţi, poate are dreptate: că 
temerile îi sunt exagerate, slăbiciuni muierești, prostii. Că el are 
cu siguranţă dreptate, dar ei îi este frică și așteaptă să-i vină 
vestea pe care el a respins-o cu trufie, cu un zâmbet binevoitor 
și un salut nepăsător: nu-ţi face griji, femeie, voi nu vă pricepeţi 
la lucrurile astea. Vo; s-ar fi putut referi la ea și fiul ei, dar ea 
știe că nu: sunt femeile, toate femeile, și felul cum bărbatul ei a 
amestecat-o cu atâtea altele o umple de tristețe și o mâhnește 
de asemenea mirosul de grăsime arsă a hainelor bărbatului în 
cameră: mirosul lăsat de bărbat ca să nu uite că-l așteaptă. 

Femeia are mai puţin de douăzeci de ani - mai mult de 
cincisprezece, mai puţin de douăzeci, formele împlinite atât de 
devreme de maternitate și, fără îndoială, de o alimentaţie cu 
pâine și fidea. Femeia are ochii ciudat de limpezi pe faţa 
smeadă și mânjită din pricina atâtor lacrimi șterse cu mâinile 
murdare; este așezată și, din această poziţie i se observă mai 


1 Saretă - în lb. engleză în original (n.red.) 


ales greutatea braţelor, rotunjimea braţelor. Femeia ar putea fi 
frumoasă ca o cadră. Femeia se numește Annunziata - Perrone 
Annunziata, născută la Trimoli pe 25 martie 1850, miercuri, în 
ziua de Buna-Vestire a Preasfintei noastre Maici, fiica lui 
Giovanni, soția lui Bonaglia GianFelice, fostă croitoreasă, de 
profesie propriul sex - și continuă să-și frământe mâinile: una 
lipită de alta. Și le usucă pe fusta maro curată, dar pătată de 
grăsime care nu iese, gândindu-se din nou la cuvintele pe care 
nu a știut să i le spună și se consolează: ea niciodată nu a știut 
să spună cuvinte, el este cel care știe cuvintele, când o urmărea 
la ieșirea din atelierul de croitorie, iar ea avea cincisprezece ani 
și un zâmbet care - așa-i spuneau cu toţii - îi era zestre, atunci 
ea știa deja că trebuia să tacă și să-l asculte. A tăcut când ela 
poftit-o să ia loc lângă fântâna fără apă din piaţă și a tăcut mai 
departe când el a căutat-o iarăși în fiecare după-amiază și când 
i-a întins mâna pentru ca ea să o apuce - nu i-a apucat mâna: i- 
a întins-o pentru ca ea, tăcută, s-o ia - și a tăcut ca să spună da 
când părintele a întrebat-o dacă da și a tăcut înăbușindu-și 
tipetele când moașa i-a spus că bărbatul ei va fi mulţumit 
pentru că îi dăruise un băieţel: este sănătos, este băiat, bărbatul 
tău va fi mulţumit. Ea a știut să tacă și a învăţat încetul cu 
încetul că și tăcerea ei putea fi puternică, nu avea nevoie de 
cuvinte și acum cumpănește că atunci când a avut nevoie de ele 
- azi-dimineaţă, cuvintele de dragoste, de responsabilitate sau 
de milă pe care nu a știut să i le spună - era prea târziu, 
chibzuiește frământându-și mâinile, uscându-și mâinile, iar 
copilul îi prinde mâinile și o întreabă ţi-e cald, mamă, pentru că 
mâinile ţi se umplu de apă. 

Băiatul o întreabă tot felul de prostii: ţi-e cald, mamă, vom 
mânca ciorbă de fasole astă-seară mamă, îmi va aduce tăticul o 
caramea când se va întoarce mamă, de ce ţi-e așa de cald dacă 
este cald, dar este și frig mamă. lar ea îi spune să tacă și 
continuă să se concentreze asupra așteptării: numește 
așteptare convingerea că poate să primească dintr-o clipă în 
alta o veste îngrozitoare și își închipuie că, dacă o așteaptă 
vreme îndelungată, dacă suferă de pe acum, este cu putinţă să 
nu o primească - întrucât așteptarea este preţul pe care trebuie 
să-l plătească pentru ca eventual să nu o primească - și dacă în 
cele din urmă o primește, fiind așteptată, va fi mai puţin 
îngrozitoare și când începi să-mi gătești ciorba, mamă, că se 


face târziu. 


Eu nu aveam habar de unde venisem, dar știam că nu mă 
născusem acolo, în orașul de pe malul râului numit Rosario. La 
început, bineînţeles, nu știam; apoi am crezut că, dacă mă 
născusem undeva, trebuia să fi fost în casa mare, în casa 
domnului, în camera noastră - camera mea și a mamei - sub 
acoperiș, în cele din urmă mi-am dat seama că eram din altă 
parte pentru că mama, care era atât de bună, ascultată de copii 
și care avea grijă de toţi, vorbea într-un fel ciudat. Nu mi-a fost 
greu să bag de seamă. A fost primul lucru pe care l-am 
observat: mama vorbea într-un fel ciudat. Poate că din pricina 
felului ei de a vorbi, gândeam atunci, o ascultau. 

Câteodată o întrebam pe mama de tata. Ori, mai bine zis: 
odată am început s-o întreb pe mama de tata. Mai întâi, 
bănuiesc, când eram fericiţi în casa mare, asta nu-mi trecea prin 
cap; cei care aveau un tată erau Diego și Mariana pentru că ei 
aveau lucrurile, aveam și eu câteva, iar ei aveau de asemenea o 
mamă care era atât de frumoasă și mai blondă decât a mea, iar 
întrebarea nu-mi venea în minte. Dar mai târziu, când m-am dus 
la școală, se întâmpla adesea ca băieţii să vorbească de taţii lor 
și eu atunci trebuia să tac. Intr-o zi, m-am hotărât s-o întreb pe 
mama unde era tata: nu i-am spus de ce, mamă, nu am tată ori 
cine se crede că ar fi domnul acela care mă lasă fără tată, sau 
poate dumneata, ori ce s-a întâmplat; am întrebat-o unde era 
tata și ea a cumpănit puţin înainte de a-mi răspunde. Este 
straniu, acum că îmi aduc aminte, faptul că ea a trebuit să se 
gândească: mama trebuie să-și fi închipuit răspunsul acela de 
atâtea ori înainte de întrebarea mea, dar a chibzuit o clipă și 
apoi mi-a spus că tata nu era cu noi pentru că trebuise să plece 
să lucreze nu știu unde ca să câștige bani. Eu am întrebat-o 
când avea să se înapoieze cu banii și mama m-a întrebat dacă 
îmi lipsise vreodată ceva. Eu nu i-am spus mamă, un tată; mi se 
pare că aș fi minţit-o și nu am spus-o. 


Un astfel de furt, susțineau ziarele, este fapta unei minţi 
bolnave sau a unui geniu necunoscut. Vă daţi seama, domnule 
ziarist? Nici nu le-a trecut prin cap că putea fi ceva mai simplu, 
opera unui artist. 


Sunt Valfierno: am fost un copil foarte fericit. Mama îmi 
spunea Bollino și eu credeam că așa mă cheamă: Bollino, sunt 
Bollino. Am fost un copil atât de fericit. Dar tata nu era cu noi. 
Sau ar trebui să spun: am fost un copil atât de fericit pentru că 
tata nu era cu noi. Tata nu era cu noi pentru că plecase să 
câștige parale nu știu unde. Pentru că nu fusese lăsat să vină cu 
noi în noul nostru oraș și încerca să vină. Pentru că trebuia să 
aibă grijă de cealaltă casă a noastră. Pentru că mama lui nu-i 
dădea voie să plece atât de departe. Pentru că murise în cutare 
sau cutare război. Pentru că cine putea să iubească un copil ca 
mine, care nu era deloc cuminte. Pentru că-și adusese aminte 
de ceva foarte important și a trebuit să se ducă să caute lucrul 
acela pe care îl va găsi cu siguranţă într-o zi și se va întoarce. 

Cândva am întrebat-o cum îl cheamă pe tata și mama nu a 
vrut să-mi răspundă: ce întrebări sunt astea, m-a întrebat, de 
parcă nu aș ști. 


2 


Marchizul Eduardo de Valfierno își aranjează nodul de la 
papion cu o atenţie care s-ar putea descrie ca excesivă. De fapt, 
Valerie Larbin o consideră ieșită din comun, dar probabil că 
marchizul exagerează cu ticăiala obișnuită ca s-o enerveze. 

— Nu vă îmbrăcaţi, frumoaso? 

— De ce? Aveţi de gând să mă duceţi undeva? 

Nu se aude nicio muzică. Valerie stă întinsă pe un divan de 
catifea gri, cu părul lung și negru ca pana corbului căzându-i în 
bucle pe pieptul atât de alb, halatul de mătase neagră cu 
inscripţii chinezești roșii-deschis, vrând parcă să arate că este 
foarte umană. Valérie Larbin fumează: portţigaretul de sidef 
între degetele cu unghii mov, vampa din vreun film văzut zilele 
acestea. Marchizul o privește și surâde în sinea lui: este din cap 
până-n picioare o imitație nu prea reușită a filmelor proaste. 
Dacă ar ști, se gândește, că și el a făcut aceleași lucruri cu mult 
timp în urmă. Sau poate nu chiar atât de mult. Dacă ar ști, se 
gândește, că ceea ce îi place la ea este cu totul altceva. Dacă el 
ar ști, se gândește, ce anume. 

— De ce, acum îmi veţi cere să vă plimb de parcă aţi fi soția 
mea? 

— Nu, ca și cum aș fi o amantă scumpă. 

— Ceea ce nu sunteţi. 

— Fiţi mulţumit, marchize. Dacă aș fi, dumneavoastră nu v-aţi 
putea permite să mă aveţi. 

Valerie este un monument de vulgaritate cu sâni mari și cu un 
aer de falsă fineţe. Valfierno nu suportă să-l atragă ceva atât de 
banal. 

— Eu pot să-mi permit orice am chef. 

— Pe mine, nu, Valfierno. Poate înșelați cu costumul 
dumneavoastră fetele din Bois de Boulogne, dar nu pe mine. De 
când nu mai plătiţi camera aceasta? Cât o să vă mai îngăduie 
proprietarul? 

— Eu pot să-mi permit orice, chiar de n-aş avea niciun sfanţ. 

— Marchize... 

Valfierno o urăște când vorbește ca eroinele din foiletoane: 
aproape întotdeauna. In realitate, o urăște aproape întotdeauna, 
însă continuă să o caute și să-i cumpere fleacuri cu sclipiri 
amăgitoare, iar când dispare, ceea ce se întâmplă frecvent, îl 


cuprinde disperarea. Și-o închipuie pipăind vreun porc mai 
bătrân și mai bogat decât el, care-i oferă bijuterii veritabile, nu o 
suportă, o disprețuiește și nimic nu-l ațâță mai mult și se duce 
iar după ea, îi trimite buchete de gladiole. Crede că ea nu știe 
cine este și că, dacă ar ști, nu s-ar purta așa; crede că nimeni nu 
știe cine este el chiar dacă ar ști. 

— Dumneavoastră nu înţelegeţi nimic. 

— Nu, eu nu înţeleg nimic. 

Puțin trecut de unu după-amiază, căldura umedă, Paris, 
sfârșitul verii. Valerie și Valfierno stau în cameră de la trei sau 
patru dimineaţa, când s-au întors de la un bal la Opera 
Comique; Valfierno era prea obosit și prea beat ca s-o trateze 
cum ar fi vrut și i-a cerut să-l deștepte cu mângâieri: atunci o va 
despăgubi. Dar nici dimineaţa nu a izbutit să facă mare lucru și 
acum nu dorește decât ca femeia să plece cât mai repede. Cum 
nu îndrăznește să i-o ceară, a început să se îmbrace, cu 
pretextul unui prânz neverosimil. Ştie oricum că îndată ce va 
ieși va începe să-i fie dor de ea: de ea, de revanșa lui. 

— Pot să vă pun o întrebare, marchize? 


3 


Colegiul nu era deloc rău: preoţii vorbeau aproape în versuri 
și mi se adresau cu dumneavoastră, și mă plesneau numai când 
era necesar. Dar nu era viaţa mea. Era plin de băieţi 
samavolnici, mai mari decât mine, care nu mă respectau. Eu nu 
mă simţeam în largul meu printre sălbaticii aceia; mai târziu am 
aflat că erau copii de ţărani săraci care-i trimiteau la școală ca 
să-i scape de murdăria porcilor, de mâinile înţepenite de ger, de 
zilele ce începeau înainte de zori. Nu era viaţa mea, dar mama, 
singura dată când m-am plâns, mi-a spus că trebuie să mă 
obișnuiesc și că nu-mi dădeam seama ce noroc am că merg la 
colegiul acela, și cât de bun era domnul cu noi, și să nu mă mai 
văicăresc niciodată. 

lar eu nu m-am mai plâns, dar așteptam sâmbetele, când ea 
venea să mă ia și mă ducea înapoi. Deși mai întâi făceam o 
plimbare prin centru. Ea îmi vorbea în continuare despre școală, 
punându-mi întrebări și spunând că ar face orice pentru ca eu să 
fiu mai târziu un om educat, un om cumsecade, îmi zicea: 
mereu mai departe. Eu cred că, în momentul acela, când mama 
îmi zicea mai departe, eu mă gândeam la un loc care nu era 
acela. 


Apoi, când am început să cresc, îmi era rușine să merg cu 
mama pe stradă. 

De ce? 

Eu aș zice că lumea se uita prea mult la ea, frumuseţea ei era 
puţin ţipătoare. Trupul îi era ţipător, toaletele, totul la ea era 
astfel. 

Ce vreţi să spuneţi? 

Domnule ziarist, să vedem dacă ne înţelegem asupra unui 
lucru: eu nu vreau să spun. Eu, când vreau să spun, spun. 


Într-un oraș ca Rosario, în a doua jumătate a secolului al 
nouăsprezecelea, figura acelei femei atrage atenţia. Rosario 
tocmai a fost numit oraș și este, de fapt, un sat nenorocit cu 
port, încercând să-și importe viitorul. Portul se dezvoltă. Va fi 
bun ca să se îmbarce grânele pe care regiunea le produce fără 
tragere de inimă, aproape din întâmplare, în cantităţi 
incredibile. Ca să înceapă să vină din porturi europene - și mai 


ales italiene - încărcături cu bieţi entuziaști și gata de orice, 
care și-au lăsat ţara ca să exploreze și preferă relativa lipsă de 
apărare a acestui sat nenorocit înfățișării mai amenințătoare, 
dispreţuitoare, inabordabile a primului port, Buenos Aires. 

Străzile orașului sunt case scunde cu zăbrele la ferestre, din 
când în când felinare cu gaz și numai noroi; foarte puţine străzi, 
lângă piaţa centrală cu biserica pe jumătate neterminată și 
primăria, sunt pietruite. În câte o după-amiază, femeia aceea le 
străbate ca și cum nu ar ști că prezenţa ei nu se potrivește cu 
restul: dezechilibrează, încurcă. In mijlocul unui oraș ca Rosario, 
în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, încă - și 
câţiva ani după aceea, până ce invazia o va face cu neputinţă - 
toate elementele se adaptează anumitor funcţii, unor modele 
stricte. Preotul își are locul lui, domnul intendent, conţopiștii și 
fiii lor vitregi, cei opt sau zece colectori de grâne îmbogăţiţi 
peste noapte, cei șase avocaţi își au și ei locul lor, cei trei sau 
patru medici, puţinii ziariști - cu toţii candidaţi să ocupe, mai 
devreme sau mai târziu, locul domnului intendent sau vreunul 
asemănător, judecătorul de pace, bătrânii ofiţeri din armată 
care, ridicându-se, cu douăzeci de ani în urmă, împotriva unui 
dictator îndepărtat, au inaugurat propășirea satului nenorocit, își 
au și ei locul lor, așa cum și femeile - doamnele, ceea ce acești 
jupâni numesc o doamnă - își au locul lor pe străzile acelea. 
Până și vânzătoarele de chifle și alte de-ale gurii ca să-ţi omori 
foamea ocazională, vânzătorii de piepteni, de agrafe și de 
diverse fleacuri, băieţii care se oferă să ducă plasele cu 
cumpărături sau să ajute o doamnă să treacă balta, îngrijitorul 
de cai, orbul de la biserică, șchiopul de la biserică, ceilalţi săraci 
cu rolul lor la concert, puţinii polițiști care străjuiesc toate 
acestea își au și ei locul lor. Dar femeia aceea nu-și are locul ei 
pe străzile pietruite din mijlocul sătucului și totuși iese în câte o 
după-amiază să le străbată. 

Femeia aceea este grasă ca un butoi de vin prost. Este 
tânără, cu un zâmbet vioi pe chipul veștejit, cu ochii limpezi și 
pătrunzători, părul blond cu șuviţe cărunte și este grasă grasă 
grasă. Femeia nu-și poartă, când se plimbă pe străzile pietruite, 
uniforma de servitoare: dacă ar purta uniforma și-ar găsi într- 
adevăr locul. Dar poartă o fustă de stofa care a fost neagră și 
acum este cenușie și roasă de șoareci, o cămașă de stofa care a 
fost albă și acum este cenușie, un șal roșu pe deasupra. Merge 


trufașă: ca și cum ar fi în ea ceva care să merite o privire de 
respect sau de omagiu, ca și cum ceva din ea ar îndreptăţi-o să 
se izbăvească din locul de servitoare a celui mai bogat ca să se 
amestece cu tot ce este mai bun în oraș pe străzile pavate. 
Înaintează și ceilalţi o privesc - cu ciudă, indignaţi, iar ea le 
răspunde cu aceeași privire. Cu doi pași în urmă sau cu doi pași 
mai înainte, merge întotdeauna fiul ei: un băiat de zece ani 
părând să aibă mai puţin, cu părul negru des, trăsăturile 
schițate cu fineţe, pantalonii scurți destrămaţi, cu ochii 
asemănători cu ai ei, cu pantofii cârpiţi. Băiatul se numește Juan 
Mana și merge mereu în urma sau înaintea mamei pe străzile 
pietruite: puţin mai departe de mama lui. Câteodată scapă de 
privirea mamei și se duce mai încolo; uneori merge cu doi pași 
în faţa sau în urma unei doamne cu pieptănătură simandicoasă, 
umbreluţă de soare și şal de Manila, ca și cum ar fi copilul ei: un 
minut sau două, până ce doamna bagă de seamă, merge lângă 
ea, primește și împarte zâmbetele adresate de celelalte 
doamne, de domni, de preot, de domnul intendent, de domnul 
judecător, de domnii avocaţi sau negustori bogaţi, ziariști ori 
vânzători de chifle doamnei distinse și, cu același gest, lui Juan 
Maria. Până ce-l descoperă și fuge. Câteodată îl descoperă 
doamna fandosită și îi zice pleacă mucosule, cine te crezi. In alte 
dăţi, mama lui îi observă absenţa și îl caută strigându-l, iar când 
se întoarce, îi spune Bollino ce ai, Bollino, Bollino al meu. 


Bănuiesc că am fost un copil foarte fericit până când mi-am 
dat seama că trebuia să fiu astfel. Până când am văzut-o pe 
mama îngrijindu-se de fiecare amănunt al fericirii mele și mi s-a 
părut că era pesemne ceva prea fragil dacă trebuia să fie 
vegheată astfel. Atunci mi-a fost și mai greu să păstrez o stare 
trecătoare - aceasta părea să spună mama, cu atitudinea ei - și 
care ameninţa să dispară în orice clipă. 


Nu cumva ne pasă doar de lucrurile care sunt mereu gata să 
dispară? 
Nu spune prostii, domnule ziarist. 


La sfârșit de săptămână mă întorceam la viața mea, la căsoiul 
francez, la camera mea, la Diego și la Marianita. Ne plăcea să ne 
întâlnim: eu le povesteam despre școală, despre preoţi și 


aproape nimic despre colegi, iar Diego îmi arăta cărțile lui de 
desen și mă întreba dacă mă învățau să vorbesc în franceză, 
uneori chiar îmi spunea cuvinte în franceză și eu mă prefăceam 
că înţeleg, dar Marianita râdea și atunci îmi dădeam seama că 
nu nimerisem. Dar îmi plăcea pentru că era ca înainte și ei mă 
numeau Bollino ca mama, le mâncam mâncarea și era ca 
înainte. Îmi plăcea să fie ca înainte. 

Copilul se numește Juan Maria, aproape toţi îl strigă Juan 
Maria și aproape că nu mai este un copil. Este discutabil: cineva 
spune până aici un copil, de aici încolo altceva. Frontierele, dacă 
nu sunt de ţări, obișnuiesc să fie drumuri lungi: nu este ușor să 
treci o graniţă, dar și mai greu, cu mult mai greu este să știi 
dacă este trecută sau nu încă. Un traseu fără pietre de hotar: 
pentru un băiat fără umbră de barbă, șovăieli neașteptate în 
voce, coșuri care arată că nu mai este ce-a fost - și că nu va mai 
fi niciodată chiar dacă s-ar strădui. Băiatul petrece ani întregi 
învățând ceva ce va trebui să reînveţe de mai multe ori: că 
lucrul acesta pe care l-a învăţat - să fie copil, să trăiască așa 
cum trăiește un copil - nu-i mai este de folos, căci atunci când i 
se va părea că l-a învăţat a încetat deja să fie copil. Faptul de a 
învăţa să fii ceva înseamnă că nu mai ești. Și în momentul acela 
va învăţa să fie mai mult: ceva mereu diferit. 


Domnul Manuel de Baltierrez stă în picioare, cu braţele 
încrucișate pe pieptul cămășii impecabile, cu soţia mică și 
blondă la dreapta lui, iar piciorul lui stâng bate un ritm pe 
dușumea. Domnul vorbește încet și cu glas cumpătat, ceea ce îl 
face și mai de temut: 

— Ne-ai dezamăgit. Ai profitat de bunătatea noastră, ne-ai 
mâhnit. Nu mai am prea multe să-ţi spun. Mâine în zori plecaţi 
de aici, tu și sărmanul tău copil. Și nu vreau să vă mai văd 
niciodată. Niciodată, ai înţeles? 

In faţa lui, la șase pași, femeia grasă se face mică în uniforma 
sa de servitoare. Are buzele strânse, fruntea încreţită ca să 
alunge lacrimile și caută cuvinte care - știe prea bine - nu-i vor 
fi de niciun folos. 

— Domnule, n-am fost eu. Vă jur că nu, don Manuel, n-am fost 
eu. Cum să fac eu...? 

— Annunziata, nu mă crede prost. Ai făcut-o ani de zile. S-a 
sfârșit. 


— Dar, domnule, pentru Dumnezeu... 

— Nu-l amesteca aici pe Dumnezeu. Colierul era în camera ta. 
Sau îmi vei spune că nu era? 

Ogarul care dormita la picioarele lui don Manuel se ridică și 
făcu apoi câţiva pași către căldura căminului unde trosneau 
lemnele. Annunziata se uită în foc, dar tot nu găsi nimic. 

— Nu, știu că era. Dar vă asigur că n-am fost eu. De ce să fac 
așa ceva? Unde îmi va fi mai bine ca aici? Unde voi găsi o 
familie care să se poarte cu mine ca dumneavoastră? 

Acum plânge. Annunziata plânge cu suspine. Don Manuel face 
un gest de silă. 

— Nicăieri. Sper că nicăieri. Dar nu vorbim de logică, 
Annunziata. Vorbim despre netrebnici, bieţi netrebnici ca tine. 
Cine știe ce aveai în cap. Ti-am spus că mâine în zori și nu mai 
avem despre ce să vorbim. Doar de copilul tău îmi pare rău. 


Și dumneata crezi că ea a fost în stare să-l fure? 

Nu, domnule ziarist. Cum poţi să spui asta? 

Dar este adevărat că în camera dumitale era colierul? 
Da, bineînţeles că era în camera noastră. 

Şi atunci? 

Trebuie să-ţi spun chiar totul? 


4 


— Pot să vă pun o întrebare, marchize? 

— Câtă vreme nu mă întrebaţi dacă vă iubesc... 

Spune Valfierno și își dă de îndată seama că nu era nevoie. 
Valerie îl cruță și nu stăruie. la o înghiţitură de ceai și își 
corectează buzele în nuanţe de cinabru păstos. Valfierno se 
gândește - doar pentru o clipă, fără să vrea, fără să și-o propună 
- la Mercedes, fiica lui don Simón, iar gândul îl surprinde. 

— Care este lucrul cel mai ciudat pe care l-aţi falsificat? 

— Eu, să falsific? 

— Haideţi, marchize: nu sunt atât de proastă precum par, căci 
îmi este de folos, dar să nu mă credeţi: nu dumneavoastră. Vin 
și întreb: care este lucrul cel mai ciudat pe care l-ați falsificat, 
pe lângă titlul, numele, povestea dumneavoastră și perlele pe 
care mi le-aţi dăruit luna trecută? Câteodată mă gândesc că, 
dacă falsificați atâta, până și naționalitatea vă este falsă. Nu aș 
putea să spun de ce, dar ceva îmi spune că nici măcar nu 
sunteţi argentinian. 

— Verbul a fa/sifica nu face parte din vocabularul meu. 

Îi răspunde Valfierno, dar știe că lipsa lui de indignare spune 
ceva. Şi nu îi pasă dacă i-o spune: așa, în tăcere. 

— Și atunci, cum vă numiţi faptele? 

Valfierno o soarbe din ochi: trupul languros de operetă pe 
divanul de catifea falsă. Pielea sa catifelată, se gândește, pe 
divanul de catifea falsă - și își spune că nu poate fi atât de 
rafinată. 

— Nu le numiţi, fără îndoială, în niciun fel: sunt lucruri care se 
îmbunătăţesc în anonimat, nu, marchize? 

De câteva săptămâni bune se întreabă de ce continuă să o 
sune, să o caute. De săptămâni își zice că niște țâțe nu sunt de 
ajuns, că nu sunt la înălțimea lui; își zice chiar că nu sunt 
savante, că nu sunt moderne: doi săculeţi de grăsime pe care 
femelele le folosesc pentru a-și hrăni puii. Sânii sunt lucrul cel 
mai arhaic al rasei, se gândește și surâde în sinea lui, privindu-i. 
Și se întreabă din nou de ce femeia - care trebuie să obţină 
aventuri mult mai rentabile - continuă să-i accepte invitaţiile, de 
ce continuă să-l tolereze: acesta este cuvântul, își spune el, să-l 
tolereze. Trebuie să fie cusurul acela: ceea ce-i lipsește ca să fie 
cu adevărat frumoasă. Trebuie să se gândească mai mult la 


cusurul acela, își zice: la ceea ce o transformă într-un fel de 
minciună. 

— Nu mă sâcâiţi, Valerie! 

Numai să nu aibă nevoie de el, se gândește, să nu aibă nevoie 
de el pentru ceva ce nu înţelege pe deplin și atunci se 
alarmează. Își amintește că într-un moment de rătăcire a fost 
chiar ispitit să creadă că o seducea farmecul lui, dar ceva îi 
spunea că nu era asta - sau că, cel puţin, nu era totul. Ceva: 
bunul său simţ, ruinele oglinzii. 

— Pot să vă mai pun o întrebare, marchize? 

Valérie se ridică de pe divan, se duce spre el, îi scutură praful 
inexistent de pe umeri, descheindu-se la capotul roșu de mătase 
chinezească. Valfierno poartă un costum de in bej-deschis cu 
pantofi albi cu maro, cămașa impecabilă, papionul mov. Pantofii 
cu tocuri, ca să-l înalțe. Termină cu pieptănatul: părul grizonat 
bine tuns, mustăcioara fină, ochii verzi și tăioși. Nasul drept, 
gura fără ostentaţie, fruntea lată. Are chipul cerut de profesia 
lui, se gândește: plăcut, bine făcut, nimic deosebit ca să rămână 
în memorie. 

— Marchize, nu doriţi să lucrăm împreună? 

— Asta-mi mai lipsea. 

— Cândva mi-o veţi cere. 

— Fără îndoială, draga mea. Dar acum trebuie să iau prânzul 
și, dacă dumneavoastră nu vă aranjaţi, voi ajunge cu o ușoară 
întârziere. 

— Marchize, nu fiți idiot. Nu este ceea ce vă închipuiţi. 

— Şi ce îmi închipui, spuneţi-mi? 

— Prefer să nici nu mă gândesc. Oricum, este pură fantezie, 
după cum știm. Nu vreau decât să vă spun un lucru: o prietenă 
de-a mea cunoaște un tip care a lucrat până de curând la Luvru. 
Insul este un prost, dar nu are scrupule; nu este ceva obișnuit la 
tâmpiţi ca el. Cunoașteţi zicala: prost, dar cinstit. Tipul poate să 
intre și să iasă din muzeu ca dumneavoastră de la hipodromul 
Auteuil. 

— Și pe mine ce mă interesează? 

— Nu știu, Valfierno. Gândiţi-vă. Dumneavoastră sunteți 
dintre cei care știu să gândească. Nu întotdeauna să le facă, dar 
să le gândească știu bine. Dacă vă străduiţi, dragul meu, puţin 
mai mult decât azi-noapte, poate izbutiţi să vă vină vreo idee. 

Că o ura era puţin spus. 


5 


Bărbatul acela părea să nu vrea nimic. Valérie nu era 
obișnuită ca un bărbat să o privească fără să o privească: să 
rămână cu privirea atât de absentă. Pianistul continua să 
zdrăngăne polci. Miros înăbușitor. Un client căruia îi curgeau 
balele pe umerii ei. 


Eh, dumneavoastră, domnișoară. 

Eu? 

Nu, bunicuța mea din Pâtaouchnoc-sur-Oise. 

Ce doriţi? 

Cum ce doresc? Nu ar trebui să mă întrebaţi dumneavoastră 
pe mine? 

Vă întreb. 

Nu, știți dumneavoastră la ce mă refer. 


Podeaua este murdărită de rumeguș, aerul de polci, pereţii de 
tablouri ale pictorilor care nu și-au putut plăti băutura sau viaţa. 
Valerie încearcă să-și aducă aminte cum era lumea pe vremea 
când nu existau toate astea și se întreabă cât ar da pe o porţie 
de amintiri: o pajiște smălțuită cu flori galbene și o fetiță într-o 
fustă albă imaculată, de exemplu. Inconjurată de cățeluși aurii 
de exemplu, o cană cu oranjadă așteptând-o pe masa de fier 
vopsită de curând în alb de exemplu, un tată sever, dar 
înţelegător care o privește în depărtare lovindu-și carâmbul 
cizmei cu biciul. Ori măcar o casă veche modestă ţărănească 
într-o vale cum sunt atâtea în Franţa, cum a văzut de atâtea ori 
în tablouri, cu o mamă gătind într-un ceaun și un tată venind 
istovit după ce a tăiat corzile la vie, ca să-și aprindă o pipă fină 
și lungă, apoi se așază lângă foc: mireasma focului. Și mulţi 
frăţiori. Şi o fustă în carouri. Și alt câine, mârâind, cu blana 
încâlcită. Sau, și mai bine, în altă casă, o cameră mare și 
luminoasă, pat cu baldachin, cearșafuri mirosind a lavandă și o 
mamă sărutând-o pe frunte când adoarme: atât de duios, 
adoarme. Aș ucide, își zice - deși nu se gândește pe cine pentru 
o mamă care să o sărute pe frunte ori măcar pentru o mătușă 
care s-o aștepte în câte-o seară cu mâinile în șold ca să-i strige 
cum vii la ora asta acasă - în vreo casă - și să o ducă târâș la 
baie, să-i spele faţa ca să i se ducă sulemeneala, ţipând că este 


o stricată care va sfârși rău, dar nu are această amintire, nici 
alta pe care să-și dorească s-o evoce și crede că bărbatul știe cu 
siguranţă cine este ea, știe că este ceea ce este, trebuie să-l 
vadă: se observă, își zice, și sunt bărbaţi care se sperie, chiar 
dacă îmi petrec viaţa profitând de cei care n-o fac. Sau fugind 
de cei care n-o fac, cochetând cu ei, oferindu-le ceea ce nu le 
voi da ori poate într-o zi, după un asediu îndelungat, după un 
asediu anevoios, după un asediu nătâng și așa în fiecare zi, 
lună, an până ce va găsi unul care s-o copleșească oferindu-i 
amintirile unei fetițe cântând în corul bisericii vechi cu părul 
strâns într-un coc, cu o panglică albastră în păr, chipul limpede 
și senin, chipul strălucitor, chipul ca o lună în nopţile cu lună 
plină, faţa de proastă a unei fetiţe care nici măcar nu trebuie să 
fie frumoasă: pe care nu ar deranja-o să fie frumoasă. Ce ușor ar 
fi să nu trebuiască să se gândească la frumuseţe, chibzuiește și 
chibzuiește: de când și-a dat seama de frumuseţea ei, 
presupusa ei frumuseţe - aceasta i-a fost marea armă pentru 
toate. Și nici măcar nu este frumoasă: știe că nici măcar nu este 
frumoasă. 

Cine va fi în stare să-mi umple trecutul cu amintiri? 

Se întreabă, fără prea multe speranţe, se uită la bărbatul cu 
privirea în depărtare. 


Pe atunci Valerie Larbin era ceea ce cronicarii mondeni - sau 
pretinșii lor fii, romancierii sociali - numeau o demi-mondaine. 
Catalogarea este înșelătoare: prima jumătate a numelui - acel 
demi - o așază într-un spaţiu ambiguu. Femeile acelea nu erau 
mondene: erau pe jumătate mondene. Nu erau femei cu tarif, 
târfe ale căror servicii se schimbau pe o sumă exactă de 
monede - sau chiar bancnote, în funcţie de calitatea 
materialului. Dar se înţelege că erau, într-o perioadă când 
femeile simulau o  indispoziţie fundamentală pentru orice 
întâlnire amoroasă care nu includea semnături prealabile, femei 
gata să-și schimbe „favorurile” pe o doză nelămurită de favoruri 
- ce puteau să presupună bani, dar care, de cele mai multe ori, 
se exprimau prin cadouri, atenţii, diferite invitaţii. Ceea ce 
conferea procesului farmecul nedefinirii: acesta nu era automat 
- interesatul trebuia să-și tatoneze calitatea și cantitatea 
ofertelor - și, prin urmare, scăpa de raționalitatea și caracterul 
măsurabil prezentate de burghezie ca forme ale lumii. Să 


apelezi la o dem; era - aproximativ - o aventură. 


Nu știi cine este tipul acela? 

Care? 

Cel de acolo. 

Val, acolo sunt vreo zece ţipi. 

Acela, cel cu părul negru care vă soarbe din priviri. 

Nu, nu știu. L-am mai văzut de vreo două ori pe aici, dar nu-l 
cunosc. De ce? 

Nu, ca să știu. 


Frumuseţea este o armă care nu-ți permite să ai pâinea și 
cuțitul, i s-a spus cândva lui Valérie - și își aduce aminte de asta 
când se neglijează. 

Publicul de la Faux Chien este un amestec de presupuși artiști 
din Montmartre, burghezi ticăloșiţi în căutare de senzaţii tari, 
nemernici care câștigă din branșă, obișnuiţii inclasabili și fetele. 
Este unsprezece și jumătate noaptea, iar în loc de pian sună un 
acordeon, un cântăreţ răgușit cântă povești despre femei și 
despre animale, câţiva dansează în mijlocul salonului, dar cei 
mai mulţi beau. Valerie este obișnuită ca bărbaţii să se teamă 
să o abordeze, dar nu să o ignore. Bărbatul cu păr negru și cu 
ochii foarte apropiaţi este singur la o masă din spate, unde se 
unesc două oglinzi sparte. Bea vin și pare atât de departe: 
pleoapele grele deasupra ochilor negri ca părul, nasul rigid și 
sălbatic, mustaţa zbârlită. Vincenzo Perugia poartă o cămașă 
albă descheiată și o eșarfa albastră la gât; ansamblul poate 
părea căutat, dar contribuie la aspectul general de nepăsare și 
dezinteres pentru lucrurile mărunte. Valerie continuă să-l 
privească spunându-și că acest bărbat știe unde se află ceea ce 
contează și, mai ales, ceea ce nu. Perugia trage o dușcă de vin 
ca și cum s-ar afla în bucătăria casei sale: Valerie înţelege că 
gestul nu se datorează câtuși de puţin lumii înconjurătoare, 
cabaretului Faux Chien sau ei. 

| se mai întâmplă, la Cabaret du Faux Chien, ca bărbaţilor să 
le fie frică să i se adreseze. Valérie o știe, pentru că secretul ei 
este să pară ușor inaccesibilă. Ştie să se pretindă neadaptată: 
să simuleze că este mai presus de locul unde se află sau să-și 
caute locuri mai prejos. Într-un salon de la Ritz ar fi o intrusă; 
aici, la Faux Chien, este o doamnă tânără care a rătăcit drumul 


spre casă. Aici, la Faux Chien, se face remarcată între 
cincisprezece sau douăzeci de fete care nu s-au deranjat să se 
arate diferite: au crezut că a aparţine înseamnă să fii ca toate 
celelalte. 

Valerie se oprește lângă tejghea, cu spatele la tejghea, cu 
fesele sprijinite de tejghea, iar piciorul stâng cu o botină de 
șevro rezemată de postament, cu fusta de mătase mișcându-se 
sub impulsul genunchiului stâng, cu un deget pe buzele foarte 
rujate și-l contemplă. | se pare că nu este nimic între ei: 
chelnerii cu veste de piele, clienţii care cântă, închină paharele 
sau făgăduiesc vreun viitor vaporos, aerul de fum și cântecul 
dispar, ca să rămână ea într-o parte, sprijinită de tejghea cu 
piciorul stâng lovind postamentul, degetul pe buze, iar el în 
spate, între cele două oglinzi, fără să o privească; nu se preface 
că nu o privește ca s-o atragă cu diferenţa indiferenţei sale: nu o 
privește câtuși de puţin. 


Sau cine i-ar putea dărui, se gândește, amintiri de bărbat: ale 
cuiva care nu trebuie să aștepte ca lucrurile să-i vină. 


Are buzele fine: mai întâi i se observă, pesemne, fineţea 
buzelor, căci poate părea sinteza unei fineţi care, la prima 
vedere, o străbate din cap până-n picioare. Are buzele fine, 
foarte fine, ca și cum aproape nu ar avea buze și ușor arcuite în 
jos: colţurile arcuite în jos, într-un desen ce ar putea fi 
batjocoritor, dacă buzele acelea s-ar deranja să dispreţuiască pe 
cineva. Are, deasupra buzelor fine, un nas de asemenea fin, cu 
nări ovale desăvârșite, terminate într-un vârf aproape ascuţit, 
abia ridicat; un nas ce nu pare făcut pentru a mirosi - care, mai 
degrabă, ar fi prea delicat ca să simtă mirosuri din lumea 
aceasta. Are pomeţi înalţi, deși puţin rumeni la mijloc, ca și cum 
ceva din aer ar adera în sfârșit la pielea aceea atât de albă ce 
nu pare să atingă nimic, iar mandibula - discretă, rotunjită. Are 
părul foarte negru - care poate fi vopsit: lung, lins, răsucit într- 
un coc ce îi alungește faţa încadrând-o ca o cunună. Chipul ei se 
prezintă ca un bust, o versiune îngheţată a doamnei de 
Pompadour sau Maintenon, ori a vreunei alte doamne, dar ochii 
ei par înspăimântați. 

Valerie are ochii mari, întunecaţi, rotunzi, vag înspăimântați, 
deși mai este ceva în privirea ei care spune că nimic nu o va 


înspăimânta și încă ceva, mai profund, spunând că poate. Ştie 
să-i deschidă enormi, ca și cum i-ar controla: felul ei de a spune 
că există ceva în ea care se deschide și se închide. Felul ei de a 
spune - câteodată de bunăvoie, alteori nu - că nu este ceea ce 
pare. 

Apoi, dacă nu se poate stăpâni, își deschide buzele și i se văd 
dinţii. 


Ar trebui să vedem ce este frumuseţea. Cine știe. 


Ştie cu siguranţă că sunt ceea ce sunt. Trebuie s-o vadă: se 
vede. Ştie, dar nu știe. Și sunt bărbaţi care se sperie. 


Valerie nu se teme de data aceasta să-și arate dinţii: se 
gândește că bărbatul cu părul negru trebuie să știe că este ceea 
ce este; că o vede și că de aceea nu o privește: sunt bărbaţi 
cărora le este silă, condamnă felul acesta de femei. Ca și cum ei 
nu s-ar vinde unui mârșav care îi obligă să facă tot ce vrea, iar 
acesta trebuie să fie unul dintre tâmpiţii care se cred foarte 
curaţi pentru că lucrează pentru proprietarul unei fabrici pe care 
eu aș putea să-l înnebunesc dacă aș dori, să-l ruinez dacă aș 
dori, cum aș putea să-l ruinez pe el dacă aș dori, dar nu am de 
ce să-mi pierd timpul cu un bisericos cu creierul mort plin de 
idei prostești despre decenţă, curăţenie și cinste, ordine și 
patrie, trebuie să se creadă superior pentru că nu-și dă seama 
că el se vinde mult mai ieftin. Se gândește că trebuie să fie unul 
dintre acei inși: dintre acei bieţi amărâţi care se ascund în ideile 
tuturor ca să nu fie nevoiţi să aibă nicio idee proprie despre ei 
înșiși: îngroziţi de orice idee proprie despre ei înșiși. 


Vincenzo Perugia o vede pe femeia aceea foarte frumoasă, 
ciudată, distantă, aproape frumoasă și uneori i se pare că 
femeia îl privește. 

Valerie Larbin se duce la el și se gândește cât de bine ar fi ca 
vocea să-i poată suna ca o șoaptă, în ciuda zgomotului: nu 
vreau să-mi dai nimic. Eu vreau să-ţi dau totul. 

Işi pregătește gâtlejul. Măcar să nu mă privească. 

Vincenzo Perugia o privește cu ceva ce ea presupune că este 
dispreţ: un dispreţ excesiv, aproape de neînțeles, ca și cum ar 
vrea să fie mai mult și nu ar ști. 


Cât despre femeile acelea, ele nu se considerau cu totul în 
afara lumii. In numele lor, de fapt, se spunea cu făţărnicie că 
erau, conform definiției, pe jumătate înăuntru și pe jumătate în 
afară, cu posibilitatea veșnic mocnită de a cădea definitiv în 
afară și cu iluzia veșnic prezentă de a se întoarce definitiv 
înăuntru. Erau, în orice caz, femei care lăsaseră la o parte 
matricea logodnică-soţie-mamă și, dacă trăiau de pe urma 
sexului, nu o făceau în conformitate cu noile relaţii de patron- 
angajat consacrate de societate în aproape toate domeniile. 
Erau femei ușoare: cu viaţă ușoară, se spunea, deși ele își 
puteau închipui că viaţa lor era, în comparaţie cu a celorlalte 
femei, mult mai grea. Femei ușoare: care făceau din obligaţie 
ceea ce altele ar fi vrut să facă din plăcere și care, prin această 
profesionalizare, pierdeau posibilitatea de a trăi distracţia ca pe 
o distracţie, luxul ca pe lux, sexul ca dragoste. Femei ușoare: de 
care te puteai despărți cum se despărțiseră Tholomyes și cei trei 
prieteni ai săi în Mizerabilii, cu o scrisoare spirituală ce se 
încheia sfătuindu-le pe cele patru demis părăsite: „Plângeţi-ne 
puţin și înlocuiţi-ne repede. Dacă această scrisoare vă rupe 
inima, rupeţi-o și voi pe ea. Aproape doi ani v-am făcut fericite. 
Nu este un motiv ca să ne purtaţi pică”. 


Voia ca el să se întoarcă. L-a căutat în fiecare seară la Faux 
Chien fără să-și mărturisească nici ei înseși că îl caută; în fiecare 
seară străbătea cu ochii localul plin, nu-l vedea și nu-și zicea că 
da, îl caută. Nu a îndrăznit să întrebe de el: ar fi fost o 
mărturisire pe care nu avea de gând să și-o facă - încă. 
Săptămâna următoare l-a văzut din nou: tipul avea aceeași 
cămașă sau una asemănătoare, era la aceeași masă, bea la fel. 
O ameninţare aidoma ei înseși. 


Își încheie panglicile care în general nu închid decolteul bluzei 
sale de in alb cu broderii. Obișnuiește să-l lase vederii, pieptul 
dalb doar cu o aluniţă chiar în locul unde se nasc sânii, în 
punctul unde carnea se arcuiește ca să formeze sânii se ivește 
aluniţa, ca o obârşie sau un zid de netrecut. Deschis, așa 
obișnuiește, dar încheie decolteul ca să se ducă la masa din dos 
între cele două oglinzi și se vede înaintând în oglindă. Preferă să 
nu se privească: o dată în viaţă preferă să nu se privească. 


— Nu mi-ai spus cum te cheamă. 

— Mă cheamă Vincenzo. Perugia Vincenzo. 

Valérie are nevoie de timp ca să-i descopere accentul: nu este 
greu, dar nu îl descoperă. El n-o întreabă, dar pe tine. 

— Pe mine mă cheamă Valerie. 

— Îmi închipuiam. 


JUAN MARIA 
1 


Dintr-odată, peste noapte, rămăsesem fără adăpost. Am fost 
scos din ceea ce fusese mereu casa mea, viaţa mea: peste 
noapte. Diego și Marianita nu doriseră să-și ia rămas-bun - ori 
nu i-a lăsat don Manuel. lar mama nu a vrut să-mi spună de ce 
plecam. Eu bănuiam că fusese vina mea, dar nu eram sigur. 
Abia peste câţiva ani mi-a spus. Și atunci când mi-a povestit, ea 
tot nu știa - iar eu nu i-am mărturisit nimic. 

Așa că ne-am dus în căsuţa din acel cartier: coliba lui Antonio, 
care era atât de bun cu mama. Imi plăcea din ce în ce mai mult 
să rămân la școală. lar atunci, mama nu m-a mai strigat Bollino. 
Îmi spunea Juan Maria. 


Mamă, voi avea eu grijă de dumneata. 

Ah, da? Și cum vei face? 

Nu știu, mamă. Dumneata nu te frământa. 

Cândva, Giovanni, când vei fi mare. Deocamdată, trebuie să 
cos toate aceste cămăși. 


Dar cel mai bine era sâmbăta. Duminica îmi plăcea mai puţin 
pentru că era o zi trunchiată: o zi care începea debordant ca să 
se prefacă, dintr-odată, în așteptarea ca mama să mă ducă, la 
apusul soarelui, înapoi la preoţi și la colegiu. Nu că nu aș fi vrut 
să mă duc - am spus, îmi era mai degrabă dor în realitate, mă 
mâhnea să văd că ziua ce începea făgăduind faptele cele mai 
deosebite se sfârșea într-un mod atât de banal, atât de ușor de 
prevăzut. Dar sâmbetele nu aveau acest inconvenient. Sâmbăta 
era încă totul posibil. 

Sâmbătă seara, mama și Antonio obișnuiau să se ducă la balul 
croitoreselor. Mama își punea șalul și Antonio pălăria de mers la 
dans: în fiecare sâmbătă, de când ne-am dus să locuim cu 
Antonio. Eu rămâneam acasă - să o numim, milostivi, casă - de 
unul singur. Atunci, casa era a mea. Deși nu era. 


Băiatul a înţeles că trăiește într-un oraș - sat nenorocit sau loc 
- care ar fi putut să fie altul: că faptul de a trăi în orașul acela 


era o întâmplare, dar, mai ales, că orașul acela nu era singurul 
loc din lume, sau, mai bine zis, că orașul acela numit Rosario nu 
era lumea. Este un șoc: pentru un copil este un șoc să priceapă 
că locul - satul nenorocit sau orașul - în care trăiește este unul 
dintre multe altele, că ar fi putut trăi în multe altele. Nu că ar 
putea să trăiască în atâtea alte locuri: aceasta vine pe urmă; la 
început, șocul este să înveţi că lucrurile pot fi așa cum sunt sau 
într-o mie de feluri. Când bagă de seamă, stăruind, că nimic nu 
trebuie să fie cum este. Asta spus în cuvinte pe care copilul nu 
le-ar folosi: că nu există necesitate. 

În cea mai mare parte a vieţii sale de copil, un copil crede - 
dar nu crede, pentru că a crede presupune o distanţă; ar trebui 
să spunem: trăiește cu convingerea - că tot ceea ce îl înconjoară 
este de neînlocuit, necesar: părinţii, locurile, învățătorii, 
însușirile acestora sau jucăriile lui. Apoi, încetul cu încetul - și în 
cele din urmă, dintr-odată - un copil înţelege că acestea sunt o 
posibilitate între altele, infinite. Strângerea de inimă pe care i-o 
poate pricinui descoperirea aceasta este siderală - și se poate 
depăși doar graţie nestatorniciei și lipsei de imaginaţie a atâtor 
copii. Doar ei pot să o depășească. 

Nici păr în barbă, nici șovăieli ale vocii, nici coșuri: 
descoperindu-și condiţia sa insuportabil de capricioasă, un copil 
încetează să mai fie copil. Cu toate că sunt norocoși care nu 
încetează să fie copii nici după aceea. 


Îmi spuneaţi că aţi învăţat multe lucruri la școală. 

Da, deși nu cred că pe cele pe care voiau ei să mi le predea. 

De exemplu? 

Nu vă daţi seama, domnule ziarist? Va trebui să vă spun chiar 
totul? 


Îmi apuca mâna ca să mi-o călăuzească pe drumul ei pe foaia 
ce fusese albă și pe care liniuțele mele o distrugeau. Mai întâi 
mă minunam cât de ușor era să pângărești albul, puritatea unei 
foi sau a oricărui lucru. După aceea mă minunam că, odată 
pângărită, nu mai putea fi regăsită. Eu mă minunam mult, în 
zilele acelea când orice minune era un efort de imaginaţie. Eu 
eram un copil fericit, cu toate că cine știe dacă mai eram încă 
un copil. 

Părintele îmi apuca mâna și mi-o călăuzea. Era ora de desen: 


cincisprezece băieţi mai mult sau mai puţin păduchioși cu halate 
gri într-o sală cu tavane foarte înalte, rece cu tavane foarte 
înalte și pereţi zugrăviți în alb cu bănci joase de lemn închis la 
culoare, copiind cu frunţile încruntate de efort trăsăturile unui 
Hristos răstignit pe cruce. Într-o zi, fratele Stanislav l-a întrebat 
pe părinte dacă putem să desenăm pere, mere și persoane vii - 
bănuiesc că voia să spună femei vii, dar a zis persoane - și 
părintele i-a răspuns că o vom face când vom învăţa: că 
deocamdată, cu neștiința ce ne caracterizează, nu putem aspira 
să desenăm decât imaginile lui Dumnezeu cel milostiv. Tot anul 
acela am continuat să desenăm fecioare cu mantii și hristoși cu 
acoperământ de pânză. Bănuiesc că am fi putut să-i desenăm în 
vecii vecilor. 

lar părintele îmi apuca mâna și mi-o călăuzea. Se proţăpea în 
spatele meu - eu așezat în banca înaltă, el în picioare chiar în 
spate, cu sutana atingându-mi cămașa - și răsuflarea lui îmi 
inunda aerul venind din spate, chipul lui foarte aproape de 
umărul meu, mirosul lui acru îmi înconjura gâtul. Astăzi, când 
prizez tutun ieftin, îmi aduc încă aminte de mâna părintelui 
Franco pe mâna mea: mâna lui puternică acoperită de păr negru 
strângându-mi mâna. Îmi plăcea. Îi admiram, firește, abilitatea 
de a face ca niște tușe să se prefacă, fără prea multă bătaie de 
cap, în ceea ce copiau: apăreau astfel bucle, liniile braţelor 
întinse, cele două picioare străpunse de piron, pomeţii fără 
vlagă. Dar cel mai mult îmi plăcea fermitatea mâinii lui 
conducând-o pe a mea de-a lungul foii: scutindu-mă de orice 
hotărâre, purtându-mă după bunul său plac. 


Tu ce te vei face când vei fi mare? 

Eu nu știu. Dar tu? 

Nu știu. Bunica zice că poate izbutesc să mă fac preot. 

Preot? Tu, preot? 

Da. Spune că au viaţa asigurată, că toţi au nevoie de ei, că 
iau cele mai bune vinuri. 

Dar preoţii nu pot să aibă femei. 

Şi de ce vrei să ai femei? 

Nu știu. Părintele Franco spune că bărbaţii se pierd din pricina 
aceasta. Trebuie să fie important. 

Ai schimbat subiectul. Ce vrei să te faci când vei fi mare? 

Eu nu vreau să fiu mare. 


Ce tâmpit! Nu ai de ales. 
Nu? 


Șapte băieţi îl înconjoară în curtea colegiului de preoţi: Yovani 
poponar, venetic și poponar. Şapte băieţi îi cântă și dansează în 
jurul lui, foarte încet. Yovani poponar, venetic și poponar. 
Băiatul își zice că nu merită osteneala să le răspundă, că își vor 
primi ei pedeapsa pentru păcatul comis, că nu sunt decât niște 
ţărani amărâţi și neghiobi, că el este atât de diferit și că o fac 
din invidie. Așa i-a spus părintele Franco. Invidie, nimic altceva: 
el este diferit, pe el îl ajută părintele, și nu pe ei, el este alesul. 
Invidie și nimic altceva, își zice, pentru că el este diferit și 
izbutește să facă desenele cele mai bune, iar părintele Franco îi 
dăruiește câteodată un măr sau o portocală, după anotimp, 
pentru după cină și lor nu, cei șapte îi dansează și îi cântă mai 
departe venetic și poponar și tot așa câteva zile: poate câteva 
săptămâni. Sunt ca niște năluci: nu îi vede nimeni, părintele 
însărcinat să-i supravegheze în pauză nu vede, iar băiatul știe 
că, dacă îi pârăște, viaţa îi poate deveni un iad. După aceea, 
cântecele continuă și în dormitor, când părintele supraveghetor 
stinge lămpile și le spune că este timpul să se culce: invidie, 
nimic altceva. Un măr trecut și putred în patul lui: invidie, nimic 
altceva. 


Mi-aţi spus că eraţi mai mic pentru că mama dumneavoastră 
falsificase... 

Nu, eram mai mic pentru că eram mai tânăr. 

Asta am vrut să spun: că ceilalți aveau doisprezece sau 
treisprezece ani, când dumneavoastră aveaţi zece. 

Pentru că mama voia să intru la colegiul acela binecuvântat, 
iar preoţii îi spuseseră că n-o să mă ia înainte de zece ani și 
atunci a găsit pe cineva care să-i falsifice un document de-al 
meu în care a scris că mă născusem cu doi ani înainte. Mi-a dat 
doi ani dintr-o trăsătură de condei. 

Cine a făcut-o, știți, și cum? 

Nu, habar n-am. Şi mi se pare ciudat ca mama să fi putut face 
așa ceva. 

Nu era stilul ei? 

Nu este vorba despre asta. Nu-mi închipui de unde a scos un 
falsificator. 


Poate a făcut-o ea însăși. 
Cine știe. Nu mă gândisem. 


Invidie, nimic altceva și zbuciumul nopţilor când nu știa ce va 
găsi în pat, în liniștea dormitorului de treizeci de persoane, în 
zori; al zilelor cu cântecul în ceafa, al tăcerii, simțindu-se, la 
urma urmelor, îngrozitor de neputincios și cumpănind cum să 
facă să se izbăvească: începând să se întrebe cu ce a greșit, 
găsind prea multe întrebări. Până când într-o după-amiază, în 
vreme ce părintele Franco îi apucă mâna ca să deseneze cu 
mâna lui - cu răsuflarea mirosind a tutun, cu sutana care-l 
zgârie, atingându-l cu cealaltă mână pe umăr sau pe gât - 
curbele senine ale unei fecioare cu șal azuriu, băiatul descoperă 
că nu este adevărat: colegii lui nu au înţeles nimic. Că el însuși 
nu înţelesese nimic. Băiatul descoperă deodată că nu este 
adevărat că părintele Franco îi apucă mâna ca să i-o conducă 
într-o parte și în alta: nu o face cu el. O face cu oricare, cu un 
băiat oarecare de unsprezece ani cu o umbră de puf pe picioare, 
cu vocea în schimbare și pielea suavă. Nu are ceva cu el: ar 
putea fi oricare. 

Este ceva ce copilul nu știe să numească iluminare - ori, în 
termeni mai laici, intuiţii. Pricepe, fără să știe: pricepe. Nu 
pricepe cum, dar pricepe: fără cuvinte, fără formularea 
pompoasă a ideilor. Pricepe cu nechibzuinţă, fără a fi nevoie să 
treacă prin substantive, prepoziţii, verbe, adverbe de timp sau 
deloc. Nu-i place forma: îl descumpănește ideea că înţelegerea i 
se întâmplă, că n-a avut parte de ea. Nu-i place senzaţia de 
lipsă de control, dar acum, când știe în mod necontrolat, își zice 
că trebuie să-l controleze pe preot: crede că poate. Dacă 
părintele nu-i va face lui ceea ce-i face - dacă nu o face cu el, ci 
cu un oarecare, nu va fi el cel care îl folosește pe părinte și, prin 
urmare, nu va merita nicio pedeapsă. Nu el, pentru că el nu va fi 
făcut nimic. Are o putere imensă și se pregătește s-o folosească: 
descoperă că el nu este el și că aceasta este puterea. 

Fiule, acum ești băiat mare, un bărbat în toată puterea 
cuvântului. Acum îţi pot spune adevărul despre tatăl tău. 

Tot adevărul, mamă? Și ce mi-ai spus până acum? 

Până acum ţi-am spus ce puteai să auzi. 

Atunci, mamă, nu-mi mai povesti nimic. Voi spune eu 
povestea adevărată. 


Tatăl lui era un domn ca tatăl lui Diego și al Marianei care s-a 
înjosit să se însoare cu mama lui pentru că voia să-și 
contopească viața cu săracii, un nemernic care a lăsat-o 
însărcinată pe mama lui și a fugit înapoi către comoditatea 
familiei bogate, un artist desăvârșit care a hotărât că nimic nu 
merita osteneala și s-a dăruit cauzei ca să moară din alegere 
proprie și de mâna altuia, un naiv înșelat de ticălosul de 
Garibaldi, un idealist care și-a dat viaţa pentru ca fiul lui să 
poată fi mândru de el într-o zi, un agent al papei care și-a împins 
farsa până la ultimele consecinţe, cine spune că-ţi trebuie tată. 

Cumpănește și își făgăduiește că odată, când va dori, poate 
când nu va mai avea ce să facă, va hotărî care este povestea 
adevărată, cu toate că mama lui stăruie: 

Tatăl lui a fost un erou. Mama lui stăruie să-i spună povestea 
tatălui, îi spune și îi repetă că tatăl lui a fost un erou, că a murit 
pentru convingerile lui și că a fost un netrebnic care i-a lăsat pe 
el și pe ea singuri pe lume fără un sprijin, fără viitor, fără 
mâncare, fără nimic, i-a părăsit, dar nu voia, voia ca lumea să 
fie diferită, bietul naiv, este ușor să fii erou, neștiutor, luptător 
bucuros ca tatăl lui, mort ca tatăl lui, fugar ca tatăl lui și că nu 
să fii erou este cel mai greu, ci să le dai de mâncare în fiecare 
zi, iar bietul Antonio chiar dacă nu este erou, nici neștiutor, nici 
nimic, dar se spetește muncind pentru ca ea - și de asemenea 
el, băiatul, care nu este băiatul lui Antonio, nu este 
responsabilitatea sărmanului Antonio, repeta mereu mama, se 
spetește muncind cot la cot cu ea ca să trăiască toți trei, să 
mănânce în fiecare zi, să supravieţuiască în lumea aceasta care 
este așa cum este, cu toate că tatăl tău avea gărgăuni la cap. 
Juan Maria refuză să-o asculte, dar mama lui stăruie să se 
repete și Antonio tatăl vitreg nu este niciodată acolo când 
mama lui îi spune aceste lucruri sau, mai bine zis: mama lui nu-i 
vorbește niciodată despre tatăl lui cu Antonio de faţă. 

Se întâmplă de multe ori ca ea să vorbească, tatăl vitreg să 
nu fie acasă, să se întoarcă beat în câte-o noapte, să-și bată 
nevasta, iar băiatul să se ascundă după draperia care împarte 
camera unde locuiesc în două și să se gândească, ghemuit după 
draperie, că într-o zi îi va sparge capul nemernicului și apoi să 
se gândească, ghemuit încă, în vreme ce-l aude prăbușindu-se 
și podidindu-l plânsul, cerându-i iertare mamei lui trăgându-și 


mucii și promițându-i că nu va mai bea și că va vedea, să-l ierte, 
să se gândească, atunci, că orișicât este un om bun și că oricum 
tatăl lui a murit: că este un copil fericit sau cel puţin norocos. 


— El v-a dat numele meu? 

— Nu știu dacă pot să vă spun. 

— Atunci, închipuiţi-vă că nici eu nu pot să vă spun nimic. 

— Înţeleg. 

Avea dreptate: dacă îi refuzam această informaţie, el nu avea 
de ce să mi-o dea pe cea pe care eram gata să i-o cer. Era un 
schimb reciproc și el, cel puţin, nu simula că îmi va da mai mult 
decât i-aș fi dat eu: nu încerca să falsifice situaţia. 

— Da, el a fost. 

— Viermele! Nu-mi vine să cred că, după atâta timp, este la 
fel de vierme. 

Mi-a spus și m-a privit în ochi, sfidător: am bănuit că Yves 
Chaudron nu obișnuia să privească atât de sfidător, dar în după- 
amiaza aceea își făcea plăcerea. Și pesemne că nu spunea 
vierme în fiecare joi. 

— La fel de vierme și astăzi. 

Atunci mi-am dat seama că el nu știa. Și m-am gândit că încă 
nu era momentul să i-o spun. 

— Da, el mi-a vorbit de dumneavoastră. 

l-am spus, este adevărat, cu toate că trecuse atâta timp. Yves 
Chaudron s-a rezemat pe fotoliul lui de creton cu flori. Doar 
împlinise șaizeci de ani, dar părea îmbătrânit: trupul slab, prea 
slab, ridurile adânci, trăsăturile ascuţite și descărnate. 

— lar dumneavoastră veţi dori cu siguranţă să vă spun 
povestea. 

— Nu. Adică da, însă în realitate aș prefera ca mai întâi să-mi 
povestiţi câte ceva despre dumneavoastră. 

— Despre mine? Ce contează ce pot să vă istorisesc despre 
mine? 

— Contează mult. Dacă voi reconstitui povestea, trebuie să 
știu tot ce se poate ști despre protagoniști. 

— Despre protagoniști pesemne că da, dar eu nu sunt decât 
un figurant. Și figurant am fost întotdeauna. 

— Dumneavoastră aţi fost un falsificator ca puţini alții. 

— Eu nu am fost falsificator. 

A zis și s-a uitat spre ușa de la bucătărie. A fost ca și cum ar fi 
exersat - și exersa fără îndoială în fiecare zi a vieţii lui: este 
ceea ce se numește în general căsătorie. Ușa s-a deschis și s-a 


ivit soţia lui cu o tavă de lemn: două cești de cafea cu lapte și 
fursecuri. 

— Nici să nu te uiţi la fursecuri, Yves. Sunt pentru domnul. 

A spus ea cu un accent care mi s-a părut polonez sau rusesc, 
potrivit cu ochii umezi, ca niște cercuri, și cu fața rotundă: 
trebuie să fi avut cu vreo zece ani mai puţin decât el și abia 
începea să încărunţească. După aceea Chaudron avea să-mi 
relateze că se căsătoriseră cu mai bine de zece ani înainte, când 
Ivanka - o numea Ivanka - a sosit la Paris fugind de sovietici, 
fără o para chioară, gata să se dăruiască primului venit care i-ar 
fi asigurat casă și masă. lar el, care se apropia de cincizeci de 
ani, și-a închipuit că era ultima lui șansă de a fi bine îngrijit la 
bătrâneţe. 

— Și știți ceva? Spre marea mea surpriză, s-a dovedit a fi o 
soție desăvârșită. Nu deranjează, își știe locul și nici eu nu o 
deranjez prea mult. La început, am vrut anumite lucruri; apoi m- 
am obișnuit. 

Avea să-mi spună, mai târziu. Dar, deocamdată, își amesteca 
mai departe cafeaua cu lapte, concentrat asupra cafelei cu lapte 
ca și cum n-ar mai fi existat altceva lume. 

— Eu nu am fost niciodată falsificator. 

— Domnule Chaudron, vă cer scuze dacă v-am jignit cumva, 
dar... 

— Dar nimic. Dacă nu învăţaţi să spuneţi lucrurilor pe nume, 
nu avem despre ce să discutăm. 

Pedeapsă mi-au fost alte cinci minute de tăcere: cât a avut 
nevoie ca să-și soarbă cafeaua cu lapte și să-mi arate cine 
comandă. Dar eu cunosc situaţiile acestea: știu din experienţă 
că cineva fără antrenament - un necunoscut - nu prea este în 
stare să reziste ispitei unui interviu în care ar fi ascultat de un 
profesionist. 

— Îmi spuneaţi că l-aţi cunoscut pe Valfierno la Buenos Aires. 

— Nu am spus-o eu. 

— Cred că da. Ce făceaţi la Buenos Aires? Mi se pare că 
dumneavoastră v-aţi născut foarte aproape de locul acesta. 

— Foarte aproape, depinde cum privești. 

Chaudron părea în stare să nuanţeze orice afirmaţie: un om 
obișnuit să cântărească fiecare pro și fiecare contra, să 
cumpănească toate nuanțele pe îndelete: câteodată, toată 
viaţa. 


— Păi, da, nu este departe, la câţiva kilometri de Lyon, în 
nord-est. Provin dintr-o familie de sticlari; tata, când a văzut că 
am talent la desen, s-a gândit că dacă învăţ mai mult, voi putea 
să-l ajut în atelier și m-a trimis la o școală de la Lyon. 

Ar fi atât de frumos să pot povesti că Chaudron a început o 
carieră de pictor plin de iluzii, entuziast și poate chiar de succes, 
sau măcar promițătoare, manifestată prin respingerea 
instituţiilor artistice anchilozate, o nenorocire personală ori 
exigenţele unei femei fără limite - dar nu. Chaudron a știut din 
primul moment - mi-a spus - că va fi un copist. Așa o zis: un 
copist și a subliniat cu ceva asemănător unui zâmbet. 

— Ştiţi pesemne că eu atunci eram cam gângăvit. 

Mi-a spus, ca și cum asta ar fi explicat multe. Imediat ce a 
intrat la școală - îndată ce a ţinut în mână primul penel din păr 
de jder, spuse, a descoperit că era complet incapabil să 
reproducă ceea ce vedea dacă vedea în trei dimensiuni: o 
cameră, vreun chip, două mere, colinele Rh6nului. În schimb, 
dacă voiam să reproduc un desen, o pictură, o tapiserie, nu 
exista formă sau culoare care să-mi reziste. 

— Unii știu să copieze unele lucruri, alţii pe altele; unele 
lucruri au mai mult prestigiu și altele mai puţin. 

Mi-a spus. Și lumea are, oricum, o dimensiune în plus. 

— Şi, de asemenea, prea mulţi oameni care cred că au 
inventat ceva. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu a fost cazul meu. 

Chaudron se referea la el însuși așa cum era în trecut: sunt 
persoane care nu știu să gândească altfel. Chaudron a avut 
probleme la școală: la exerciţiile cu modele dădea mereu greș și 
dirigintele l-a ameninţat că îl exmatriculează. Profesorul Falaise 
era un bătrân alcoolic care, din cine știe ce motiv, reușea să se 
creadă încă un pictor cu viitor: unul dintre tâmpiţii, mi-a zis 
Chaudron, care continuă să-și închipuie că lumea le datorează 
ceva, când este limpede că nu au decât datorii. 

Tânărul Yves Chaudron l-a studiat cu luare-aminte. Îl privea 
pictând, dar îi punea și întrebări, îi imita pașii sau gesturile, bea 
aceeași ţuică pe care o consuma bătrânul în vreme ce picta 
câmpuri cu vaci și ţărănci ca vacile pentru Salonul Anual. Când a 
fost în stare să evoce, fără să-și propună, amintiri despre 
bătrânul profesor, a început să picteze unul dintre peisajele lui: 
tabloul nu imita niciunul în particular, dar semăna cu toate. 
Chaudron l-a terminat și, într-o după-amiază de martie, a intrat 


pe ascuns în studioul lui Falaise și a lăsat tabloul printre ale 
sale. Efectul era remarcabil: falsul Falaise se confunda cu 
tablourile adevărate, dar era mai bun într-un chip nedeslușit. 
Falaise - îmi povestea Chaudron - trebuie să fi înțeles, căci în 
anul acela și-a trimis la Salon tabloul fals. Pentru prima oară în 
viaţă, după mai bine de treizeci de participări, Falaise a câștigat 
Prima Menţiune. 

— Domnule, ceea ce aţi făcut este o nelegiuire. 

— Ceea ce am făcut eu? 

— Da, profesore, să prezentaţi ca fiind al dumneavoastră 
tabloul altcuiva. 

— Despre ce îmi vorbiţi, impertinentule. 

— Despre peisajul pictat de mine și care tocmai a fost premiat 
la Salon. 

Chaudron mi-a istorisit că Falaise a negat totul până ce el i-a 
arătat o probă de netăgăduit. Nu a vrut să-mi spună ce probă 
era aceea, dar mi-a spus că bătrânul profesor și-a schimbat 
argumentele: 

— Nelegiuit este ceea ce aţi făcut dumneavoastră, Chaudron: 
aţi falsificat un tablou. 

— Eu nu am falsificat nimic, profesore. Eu am pictat ca și cum 
aș fi fost dumneavoastră, far dumneavoastră aţi profitat. 
Aceasta este o nelegiuire. 

— Nu fiți prost, Chaudron. Nelegiuirea vă aparţine. Pentru 
ceea ce aţi făcut și pentru că eu vă sunt profesor și eu o spun. 

— Profesore, dacă dumneavoastră o spuneţi vă duceţi la fund. 

— Chaudron, și dumneavoastră o spuneţi. 

Ajunseseră în situaţia din șah în care niciunul din cei doi 
jucători nu poate juca mai departe fără să piardă: condiţia 
oricărei escrocherii. Peste câteva zile, Falaise i-a spus că, dacă 
se duce la Paris, poate să-l pună în contact cu un copist care i-ar 
da de lucru. Era o ofertă bună: dacă nu accepta, i-a zis, avea să- 
i facă viaţa un iad. 

— Dumneavoastră nu știți ce însemna pentru un băiat timid 
ca mine să se gândească la Paris. Mă speria, mă îngrozea. Dar 
mi s-a părut că nu am altă ieșire. 

Falaise i-a dat bani de tren și într-o dimineaţă Chaudron a 
plecat tară să salute pe nimeni. În ciuda a tot, nădăjduia să 
poată cuceri capitala. Dar copistul prieten cu Falaise nici nu s-a 
uitat la el. 


— Am făcut foamea. Dumneavoastră știți ce-nseamnă să faci 
foamea, foamea adevărată? 

Am fost gata să-i răspund că da, însă m-am gândit că poate 
să mă prindă cu minciuna. Am învăţat să fiu prudent, mai ales la 
interviuri. Un interviu este o situaţie falsificată: se simulează o 
conversaţie prietenească, și în realitate interesele ascunse sunt 
cu totul altele. 

— Nu, adevărul este că nu. Și atunci? 

— Atunci am petrecut luni întregi fără să știu ce să fac. Nu 
puteam să mă întorc în sat, știți, pentru că tata mă pedepsise. 

— Vă pedepsise? 

— Da, nu știu, așa credeam pe vremea aceea. Şi nici nu 
puteam să rămân acolo. Nu găseam de lucru, Parisul era plin de 
copiști buni, nu era nimic pentru mine în orașul acela 
monstruos. M-am hotărât să emigrez. 

Ivanka zăbovea curăţind dulapul cu un pămătuf, prefăcându- 
se absorbită de treburile ei; mi s-apărut că vrea să asculte 
povestea pe care soţul ei nu i-o spusese niciodată. Chaudron nu 
se uita la ea. Nici la mine: avea privirea pierdută, departe, de 
parcă ar fi avut nevoie să vadă acolo, dincolo, ceea ce îmi 
spunea. 

— Şi de ce în Argentina? 

— Cum de ce? Dumneavoastră aţi emigrat vreodată? 
Dumneavoastră știți cum se fac lucrurile astea, domnule ziarist? 
Nu stai să te gândești și să analizezi unde pleci, nu stai să citești 
enciclopedii și gazete despre diferitele opţiuni, iar la sfârșit, 
după o cumpănire matură, să te hotărăști pentru una sau alta. 
Eu de unde să știu de ce. Pentru că vezi o fotografie într-o 
revistă, pentru că cineva pe care nu îl cunoști îți vorbește într-o 
cafenea despre un oraș unde un văr de-al lui s-a umplut de 
bani... 

— Dar de ce Argentina, scuzaţi-mi stăruința. 

— Nu fiţi prost. In Argentina plecau mulţi. Sau credeţi că ţara 
aceea a apărut ieri? Pe atunci, în urmă cu aproape patruzeci de 
ani, se vedea că Argentina va fi mare. 

Chaudron a ajuns în portul Buenos Aires în 1898: el avea vreo 
douăzeci și cinci de ani. Ivanka nu se mai prefăcea: ne privea, 
cu pămătuful în mână, cu ochii mari cât cepele. Deodată, mi-am 
dat seama că Chaudron mă folosea ca să-i vorbească ei. Poate 
voia să o liniștească: relatarea emigrării sale era un fel de a-i 


spune că și el trecuse printr-o umilinţă asemănătoare. 

— Atunci l-aţi cunoscut. 

— Nu, au trecut câţiva ani. 

— Şi ce s-a întâmplat în anii aceia? 

— Nu vă voi povesti toate amănuntele. 

— Ba da, povestiți-mi. Avem timp. 

— Nu cred că vă voi povesti amănuntele. 

Acum o privea și Chaudron: nu se mai uita la mine și vorbea 
limpede pentru ea, cu toate că foarte încet, silind-o să se aplece 
ca să asculte ce spune. Apoi a tăcut și a privit din nou tavanul. 
După care m-a fixat din nou: 

— Dumneavoastră nu vă veţi aminti de mine... 

— Dar cum puteţi să credeţi că... 

— Ascultaţi-mă, eu știu cum este: de o viaţă întreagă învăţ. 
Dumneavoastră nu vă veţi aduce aminte de mine: de mine nu-și 
aduce nimeni aminte. Poate vă veţi aminti de casa aceasta, de 
soția mea, dar nu de mine: de mine nu-și amintește nimeni. 
Poate vă veţi aminti până și de cuvintele acestea. Să facem 
proba: ţineţi minte lucrul acesta și peste câteva zile, săptămâna 
viitoare, oricând, încercaţi să vă amintiţi chipul meu, vreun gest 
de-al meu... de mine, vă spun eu, nu-și aduce nimeni aminte. De 
aceea am putut să fiu atâţia: Falaise, Ribera, Zurbarân. De 
aceea am putut să fiu Leonardo. 

Spuse Chaudron și tăcu din nou. Am tăcut și eu: era un duel 
absurd de tăceri. A câștigat el: eu l-am întrebat iarăși dacă 
atunci l-a cunoscut. Dar m-am gândit că poate are dreptate: 
trebuia să-mi notez toate impresiile despre el îndată ce ieșeam 
din casă. 

— Ah, dacă v-aș povesti cum l-am cunoscut! 

— Vă rog! 

— Nu, nu pot să vă spun. Dar mi-ar plăcea să vă explic cine 
era Valfierno în momentul acela. Un întreţinut. Cum spuneţi 
dumneavoastră? Un pește. 

Chaudron m-a privit schițând un zâmbet: jucătorul care 
lansează ofensiva de cealaltă parte a tablei de șah, cea mai 
neașteptată. Nu am știut dacă să-l cred ori, mai bine zis: atunci 
nu l-am crezut. Valfierno nu-mi spusese lucrul acesta - și încă 
mai consideram că relatarea îi era sinceră. Pe de altă parte, 
Chaudron avea toate motivele să-i poarte pică, să fie 
nemulţumit. 


— Dar nu vreau să vorbesc urât despre nemernicul acela. La 
urma urmelor, casa aceasta i-o datorez lui. Fără povestea cu 
Mona Lisa nu aș fi putut în vecii vecilor să mi-o cumpăr. In 
sfârșit, îi datorez aproape totul. 

A spus și a rămas în tăcere. Era limpede că nu știa. Dacă în 
toţi anii trecuți nu se văzuseră, nu avea de unde să știe că 
Valfierno murise. 


3 


Descoperă că nu este la fel ca pe vremea când părintele 
Franco îl atingea ușor și lui i se întărea fără rost: nu este la fel. 
Descoperă că nu este la fel nici când și-o apucă el însuși cu 
mâna, o strânge, o scutură, îi imprimă ritm și ritm până ce 
explodează. Descoperă - un vecin îi spune - că poate să și-o 
piardă în carne străină și îl năpădește frica, mai întâi îi este 
frică. Îi spune că o bucată din trupul lui trebuie să intre într-un 
trup pe care aproape că nu-l cunoaște și îi este frică. Luni întregi 
se ferește când ceilalţi băieţi din dormitor îl poftesc să-i 
însoţească la tractirul Mechei ca să se facă bărbat. Ei sunt niște 
nătărăi, dar el trebuie să facă ceva. Ştie că nu poate să continue 
astfel. Are paisprezece ani și băieţii îl batjocoresc din nou 
spunându-i tot ce li se pare mai jignitor. Îi spun că părintele 
Franco l-a convins, că acum este unul dintre ei, îi spun să aibă 
grijă că va rămâne însărcinat, îi spun că este un poponar, un 
filfizon. El nu îi crede, dar își pune întrebări și zăbovește 
cumpănind: îl urmărește teama de a se pierde într-un trup 
străin. Până ce lui Ruano i se face milă de el: Juanma, nu fi 
pisălog; nu este nimic grav, Juanma. Eu nu știu, Ruano, cum să 
știu eu dacă nu am habar. Și Ruano - din milă, din dispreţ, din 
lăudăroșenie - îi oferă o ieșire: știi că eu îmi fac treaba cu 
Dorita. Data viitoare când o iau în pădure, tu vii în urmă, fără să 
spui nimic, încetișor, și te uiţi cum e. Vei vedea că îţi va trece 
frica. 

Stă ca pe ghimpi. Din când în când trosnește câte o ramură: 
el se chircește odată cu ea. Dar ei merg înainte foarte prinși de 
ale lor, frecându-se unul de altul, anticipându-și aromele - și nu 
bagă de seamă nimic. Până când se ascund după un arbust cu 
boabe roșii, el de cealaltă parte a arbustului și ei pe pământ, ea 
pe jos și Ruano deasupra dându-i jos juponul, își descheie 
pantalonii, își apucă membrul cu mâna și cu membrul caută în 
ea gaura dintre picioare - el îl privește temându-se să respire, 
temându-se să piardă vreun amănunt decisiv, privește, iar 
Ruano găsește gaura și începe cu ritmul lui care este ca al 
mâinii, dar cu tot corpul, înapoi și înainte, înapoi și imediat mai 
puternic, mai violent, mai iute înainte și înapoi, înainte, și el cu 
ochii cât cepele sânii ca două luni, ochii ca să păstreze totul, 
ochii ca să înveţe pas cu pas și atunci, cândva, când nu va mai 


avea scăpare, să repete una câte una mișcările zvonurile 
expresiile. 

Liniștit - în noaptea aceea liniștit în patul lui - se gândește că 
va ști să imite. lar în duminica aceea îi însoțește pe băieţi la 
tractirul Mechei și devine unul mai mult: unul dintre ei. 


4 


Capul i se îngroapă în perna de puf de gâscă, trupul pe o 
saltea afânată, gura întredeschisă, ochii arămii, rochia de 
mătase albastră descheiată: Valérie, în patru labe, jucându-se 
cu bărbăţia lui. Valerie se sprijină de saltea cu coatele și 
genunchii: fesele ridicate, debordante, lăptoase, presărate cu 
pori, vinișoarele albăstrui, grăsime din belșug; de acolo se 
curbează spatele, coborând în pantă către cap - părul întunecat 
și de-a valma, părul ca o maree - cufundat între coapsele lui 
Valfierno. Îi ţine membrul: cu mâna dreaptă i-l ţine, i-l stoarce cu 
buzele, i-l linge cu limba. l-I linge nesăţioasă, cu zgomot. lar 
Valfierno geme aproape mut, privindu-i mai ales tremurul 
sânilor deveniți ugere, atârnându-i din piept, puţină burtă de 
asemenea atârnând. Fesele în sus, sânii în jos, două și doi, carne 
și carne, albă și albă, alcătuind un echilibru care se rupe și se 
rupe. Valfierno privește fesele care se ridică, iar capul se afundă 
și mai mult: să mi-o sugă este sex tară osteneală, gândește, 
fără nicio urmă de trudă, ofrandă pură sau afacere, se gândește 
și închide ochii când buzele ei se strâng pe mădularul lui: 
închide ochii, lăsându-se un moment în voia extazului - a 
făgăduielii extazului, dar nu. O apucă de păr, îi dă capul la o 
parte și își acoperă pântecele cu halatul: 

— Așteptaţi, așteptați. 

Valerie se ridică, își trece dosul mâinii peste buze, îl privește 
cu buzele tumefiate: 

— Ce este? Ce vreţi? 

— Nu, eu vreau să știu ce vreţi dumneavoastră. 

— Marchize, nu este limpede? 

— Nu, de la mine. Ce vreţi de la mine. 

Valerie rămâne cu gura căscată: dinţii neregulaţi, galbeni. 
Valfierno încearcă să nu o privească. 

— Acum cine imită foiletonul din Petit Parisien? Sau sunt 
cumva pamfletele pornografice de cincisprezece centime? 

Îi spune ea, străduindu-se să schiţeze un surâs. 

— Valerie, nu mă sâcâiți. Femeile nu sug decât din dragoste 
sau pentru bani. lar dumneavoastră, cu mine, nu aveţi niciunul 
din aceste motive. 

— Nu v-a trecut prin cap că, în plus, poate să-mi placă? 

— Nu spuneţi prostii, Valerie: știm cu toţii cum este. 


Zice Valfierno și Valerie îl privește: se vede că încearcă să-și 
controleze ura. Valfierno știe că a izbucnit în momentul cel mai 
nepotrivit, dar este mâhnit și îngrijorat de câteva zile: dacă, la 
început, nopţile lui cu Valérie semănau cu altele - mai bune, de 
multe ori, decât altele, în ultimele a băgat de seamă o 
schimbare: ea este prea binevoitoare. Nu mai este schimbul 
reciproc dintre două trupuri: ea i-a devenit servitoare, gheișă 
neîndemânatică, și Valfierno a intrat la bănuieli. 

— Vă întreb încă o dată: ce vreţi de la mine? 

Rostește, cât se poate de răspicat. A înţeles dintr-odată - deși 
a înţelege nu este cuvântul: a știut în modul inexplicabil în care 
se știu anumite lucruri - că el este bătrân pentru ea, lipsit de 
vlagă, nefiresc: un tâmpit prefăcut. Că fesele acelea trebuie să 
caute ceva. Că a fost un netot când și-a închipuit că, întrucât nu 
are prea mulţi bani să-i dea, ea nu voia nimic. Că a fost un 
prostănac: cum a putut să creadă. 

— Nimic, marchize. Nimic din ceea ce nu-mi puteţi da. Nimic 
care să vă coste ceva, nu vă faceţi griji. 

Îi spune, batjocoritoare, Valerie. Slăbiciunea lui Valfierno nu îi 
permite să se așeze altundeva: mai sus. 

— Nu mă sâcâiţi, Valerie. 

Spune Valfierno: nu găsește nimic mai bun de spus. 

— V-am spus: mi-ar plăcea să lucrăm împreună, eu și cu 
dumneavoastră. 

— Spuneţi prostii. 

— Nu, măcar ascultaţi-mă. Sunt mulţi bani la mijloc. 

— Sunteţi nebună de legat. 

— Nu mai nebună decât dumneavoastră. lar acesta este lucrul 
cel mai înţelept pe care l-am spus în viața mea. Singurul, aș 
zice. 

— Dar ce vă face să credeţi că pe mine m-ar putea interesa 
ceva de genul ăsta? 

Valfierno își răspunde ceea ce nu vrea să audă: motivul 
pentru care m-ar putea interesa ar fi dorinţa s-o păstrez. Dar nu 
trebuie să vreau, nu vreau să vreau. Dacă ea mă folosește, pot 
și eu s-o folosesc la rândul meu, se gândește, dar nu este atât 
de ușor. Ar fi vrut ca ea să-l dorească; ar fi vrut să nu o 
dorească. Nu este atât de ușor. Ea îi vorbește mai departe cu 
mădularul lui în mână: mădularul dezarmat. 

— Haideţi, marchize. Nu-mi spuneţi că nu vă interesează: 


ascultaţi-mă un minut. Ascultă-mă cum se ascultă povestea unei 
fetițe prostuţe. 

— Vă urmăresc. 

— Dacă vă simţiţi mai bine luând postura aceea... 

— Draga mea... 

— Draga ta: cât mi-ar plăcea, marchize! Este foarte simplu: vă 
amintiţi că v-am vorbit de curând de bărbatul acela, cel care a 
lucrat la Luvru? 

— Da, cred că-mi amintesc. 

— Nu faceţi pe niznaiul, marchize, am observat că eraţi atent. 
Este foarte simplu: eu am omul, dumneavoastră aveţi 
contactele. Lipsește doar să facem un plan. 

— Un plan pentru ce? 

— Marchize, nu mă provocaţi! 

Îi spune și își bagă în gură mădularul lui, atât de vlăguit. 
Valfierno nu privește tavanul. Simte că i se întărește și rezistă: îi 
va arăta că ea nu poate să-i facă nimic fără ca el să vrea. 
Valfierno se desprinde de mâna aceea, se ridică din pat, își 
încheie halatul: înţelege deodată de ce nu s-a dezbrăcat 
niciodată complet în faţa lui Valerie. El, un bătrân, un tip de 
patruzeci de ani. Cum a putut să fie atât de neghiob?! 

— Ştiţi că poate fi ocazia vieţii noastre. 

— A vieţii noastre? 

— A vieţii dumneavoastră, a vieţii mele. 

Valfierno schițează un surâs. Presupune că modul cel mai 
potrivit de a lăsa să treacă momentul stingheritor este să-i 
cânte în strună: 

— Chiar vi se pare că insul acela poate fi bun la ceva? 

— Vedeţi, nu la prea multe. Dar cu siguranţă la unele lucruri 
care pe dumneavoastră nu vă interesează și, poate, pentru a 
fura vreo două tablouri. 

— Şi ce vă face să credeţi că pe mine m-ar interesa să fur, 
cum spuneţi, un tablou? 

— Valfierno, vă rog! Nu faceţi scene! Vă interesează sau nu 
vă interesează? Nu este nevoie să-mi răspundeţi acum. Dar 
gândiţi-vă, vă rog, nu fiți fraier! Ocazii ca aceasta nu se ivesc de 
două ori în viaţă. 


PERRONE 
1 


Mi-a fost atât de greu să nu mai fiu Bollino - sau Juan María! 
Dar și mai greu, după aceea, să înţeleg de ce o făcusem. Pe 
vremea aceea eu căutam încă astfel de lucruri. 


Un bărbat își poate vedea tatăl ca pe o cale sau ca pe o 
povară; amândouă este prea mult. O cale, s-a gândit cândva 
băiatul, dacă o lasă brăzdată de izbânzile lui. Dar o povară, dacă 
șirul izbânzilor lui îi devine o cruce. O cale, dacă eșecul lasă 
posibilitatea de a fi străbătută și o cruce, dacă eșecul apasă. 
Cruce poate fi datoria de a face ceea ce tatăl voise să facă, dar 
nu a putut ori altfel spus: a face ceea ce tatăl voia ca fiul să 
facă, sau: a face ceea ce fiul crede că tatăl ar fi vrut să facă, ori: 
să se prefacă în tată ca să se adapteze dorințelor lui. 


Este adevărat: un bărbat cu numele „Juan Maria Perrone” 
figurează ca deţinut în 1884 la Rosario din pricină că făcea parte 
dintr-un grup de anarhiști pe care unele surse îl numesc 
Vagabonzii. În registrul poliţiei, respectivul Juan Maria Perrone 
are nouăsprezece ani: vârsta coincide cu a omului nostru, iar 
numele, dacă socotim că putea folosi numele de familie al 
mamei, de asemenea. 

Dosarul nu oferă precizări despre moment sau circumstanţe. 
Dar știm că au fost arestaţi din cauza unui atentat împotriva 
ziarului E/ Municipio: o bombă artizanală a deteriorat zidăria la 
intrarea în vila unde funcţiona ziarul și locuia proprietarul. 
Bomba părea legată de cererea odihnei duminicale. Chioșcurile 
și magazinele din oraș erau deschise în fiecare zi a anului, între 
paisprezece și șaptesprezece ore pe zi, iar angajaţii lucrau în tot 
acest timp. Militanţii sindicali - iar majoritatea lor erau anarhiști 
- căutau să reducă ziua de lucru. Dar orice încercare de limitare 
era denunţată de patroni - și de E/ Municipio - ca un atentat la 
libertatea comerțului. £/ Municipio era inamic declarat al acestor 
mișcări sindicale, dar în același timp se confrunta cu grave 
probleme economice. Mulţi afirmau că directorul se gândise că, 
dacă trecea drept victimă a anarhiștilor, avea să primească 


sprijinul fraţilor săi de clasă, burghezii înstăriți din Rosario. Şi 
mai mulţi încă presupuneau că bomba fusese, fără s-o mai 
lungească, un alt atac criminal al anarhismului... 

Din cauza acestui presupus atac a fost arestat, împreună cu 
alţi câțiva colegi, Juan Maria Perrone - și este probabil ca acesta 
să fie omul nostru. Dar aceeași persoană apare ca decedată în 
1888. Ceea ce trezește îndoieli, cel puţin. 


Aţi fost dumneavoastră? 

Ce înseamnă „dumneavoastră”? 

Valfierno, nu fiți prost. 

Becker, aţi mers prea departe. Lipsa dumneavoastră de 
subtilitate nu vă autorizează să presupuneţi că toţi suntem 
astfel. i 

Ar îndrăzni să spună că este mort. Și este probabil. In 
realitate: zice că Juan María Perrone este mort și asta este 
probabil. Cu toate că în mod sigur a mai agonizat câțiva ani. 
Sunt feluri de moarte care durează o viață; altele se dovedesc 
mai scurte, mai categorice. 


Pe peretele zugrăvit ca vai de lume urcă un gândac. Băiatul 
încearcă să gândească: pe peretele zugrăvit ca vai de lume urcă 
un gândac. A urca, ar spune părintele Franco: a sui, a se căţăra, 
a se cocoţa, a escalada, a se ridica. Băiatul încearcă să se 
gândească la gândac, să-și închipuie gândacul fără simţuri: doar 
o urcare de florile mărului - încearcă să-și spună că el nu suferă, 
să închidă ochii ca să-l vadă cu ochii închiși și să-și astupe 
urechile ca să încerce să audă și pașii gânganiei pe peretele 
zugrăvit ca vai de lume, nu strigătele. Vierme vrei să vorbești 
aici vorbesc toţi. Lichea ai grijă cum vorbești. Ca și cum 
strigătele ar fi răsunat departe; ca și cum ar fi fost o amintire. 
Ca și cum ar fi putut să cadă, gândacul, să se abată din drum ori 
se audă pașii gândacului, ai să vorbești, lichea. Să te închipui o 
gânganie care urcă. Eu, domnule? Ce vreţi să vă spun? 


Domnule ziarist, sunt lucruri pe care dumneavoastră nu 
trebuie să le înțelegeţi. Doar să le ascultați. 

Despre ce vorbiţi? 

Eu credeam că trebuie să fiu Bonaglia. 

Bonaglia? 


Bonaglia. Fiul adevărat al tatălui meu. 


să presupunem că sunt minutele din urmă ale unei nopţi. Că 
noaptea a durat mult timp. Băiatului îi sângerează câteva răni 
de pe faţă: este legat de un scaun, pe cămașa pătată de sânge i 
se scurg mucii, este ruptă, părul negru de-a valma ochii 
învineţiţi de lovituri, o mână grea care-l silește să se 
schimonosească. Aici vorbesc toţi scârnăvie tu vrei să vorbești 
prostuţule. Eu, domnule? Ce vreţi să vă spun? Nu face pe 
niznaiul: ce te întrebăm de la facerea lumii. 

Spune o matahală cu părul ca o coamă și-i cere asistentului 
să-i aducă alt mate. De la facerea lumii, da domnule; sau crezi 
că asta va ţine în vecii vecilor, ești neghiob, spune, soarbe din 
maté, scuipă pe podeaua de cărămizi diferite salivă verde: ţi-am 
spus un maté, Ramirez, nu rahatul ăsta. Băiatul încearcă să-l 
privească: de câteva clipe a pierdut gândacul. Îl doare gâtul 
când încearcă. 

Este de necrezut cum vor mucoșii ăștia să facă pe eroii, 
tâmpiţii. Haide cu ceașca de mate, Ramirez, că așteptăm! 
Lumina opaiţelor tremură; gura băiatului tremură. Băiatul se 
gândește că-i vor spune din nou același lucru și îl vor lovi la fel, 
iar acum nu mai poate să se gândească nici la gândac: îl 
cuprinde teama c-o să-l invidieze. Eu domnule? V-am spus totul. 
Eu am pus-o, bomba. Eu am făcut-o, am pus-o, v-am spus, 
duminică 22 la șase dimineaţa, imediat după ce a trecut 
paznicul. Ne crezi cu degetul în gură, nemernicule! Crezi că noi 
nu știm că tu singur nu ai putut s-o faci ce se aude cu ceașca de 
mate, Ramirez, hai odată. Că nici măcar nu faci parte din grup, 
nemernicule. Abia i-ai cunoscut și te-am înhăţat ca să ne 
ciripești despre Neamţ, tâmpitule. Ramirez și morţii mă-sii. Eu 
domnule? Eu am pus-o, în privința mea vă înșelaţi. 

Băiatul Juan Maria își zice că, dacă măcar ar fi adevărat: dacă 
ar putea să spună ceea ce spune cu convingerea că este 
adevărat. Băiatului îi este frică să se gândească la adevăr: să-și 
amintească amănuntele adevărate pentru că i se pare incredibil 
să nu-l audă comisarul dacă se gândește, căci nu crede că poate 
gândi atât de încet, ca să nu-l audă. Are mâinile ca niște 
broaște, legate la spate, după spătarul scaunului. Atât de aprinși 
ochii, obrajii, buzele flacoane vechi. Matahala îi spune că-l va 
mai întreba încă-o dată: îi va mai da o șansă pentru că este 


cumsecade. Băiatul se gândește că de data asta poate nu ar 
trebui să meargă înainte cu farsa: cine știe dacă voi putea 
continua farsa. Speră să poată, dar nu știe: nu poate fi sigur că 
namila îi va muta fața din loc cu o labă, cu o palmă, cu o 
scaltoacă: doar cuvinte care nu descriu mâna schimonosindu-i 
suprafața chipului, pătrunzând în suprafaţa chipului, 
împingându-i capul în spate ca o piatră, trezindu-i dureri de 
neînchipuit. Băiatul își readuce capul la loc anevoie, spune încă 
o dată: eu am pus-o, domnule, eu am făcut-o și matahala 
dracului spune-mi unde este Neamţul spune-mi cum a fost nu fi 
fraier, fraiere, nu-ţi dai seama că dacă nu ciripești vei fi omorât. 
Rostește vei fi omorât ca și cum ai vorbi de o forță externă - 
fatalitate? simpla greutate? - gata să execute inevitabilul 
indiferent de voințe sau dorinţe, îi zice vei fi omorât și băiatul se 
gândește că, dacă va muri, prietenii lui vor ști că a rezistat dârz 
până la sfârșit, că pot avea încredere în el, că acum vor fi 
convinși că este demn de încredere, don Manuel va ști că am 
murit luptând împotriva celor din clasa lui și a nedreptăţii, iar 
mama se va gândi că am murit ca tata și mă va uri. lar nu va 
înţelege nimic, se gândește, ce ușor ar fi dacă aș putea să mă 
omor, dacă aș ști să mă omor ce ușor ar fi, băiete: pentru ultima 
oară te întreb, drăcia dracului, nu mă face să-mi pierd răbdarea. 

Ar fi ușor dacă aș putea să mă omor, totul mult mai ușor, dar 
pentru aceasta ar trebui să mă gândesc la ceva important: 
înainte, ceva important. Ca să mor ar trebui să mă gândesc la 
ceva important, își zice, înainte și spune din nou eu am făcut-o, 
domnule, v-am spus: eu am construit bomba cu. Ah da, 
povestește-mi cum ai construit bomba, îi zice namila acum gata 
să se distreze și băiatul improvizează o poveste plină de goluri și 
de greșeli, iar matahala se distrează întrebându-l amănunte pe 
care băiatul le inventează: prost, inventează prost, până când 
celălalt se plictisește, Ramirez, fa-mi rost de o ţigară, Ramirez, 
că mă plictisesc și îi zboară dintr-o lovitură de picior scaunul pe 
jos, pe podeaua de cărămizi diferite, iar băiatul zboară cu 
scaunul în aer către cărămizile diferite: lovitura cărămizilor în 
coaste. Şi, la pământ, alte șuturi: crezi că poţi să ne spui orice, 
mucosule, drept cine ne iei. lar băiatul încă pe podea, cu braţele 
zdrobite în faţa chipului însângerat, rănit însângerat sfâșiat se 
gândește - în mod ciudat se gândește încă la lucrurile astea se 
gândește: ce ciudat că se gândește încă la lucrurile astea - ce 


ciudat este că libertatea cea mai bună este să minţi ca un 
nemernic: îngrozitor, ca un nemernic prost, îngrozitor, care ar 
trebui să înveţe. 


Dumneata ai fost vreodată atât de neputincios, domnule 
ziarist? în mâinile altora, la cheremul lor? 

Nu, marchize. Îmi închipui că nu, domnule marchiz. 

Sper să nu ţi se întâmple niciodată. Bine, poate acum. Acum, 
când trebuie să mă asculţi și nu știi ce să crezi despre ceea ce-ţi 
povestesc. 

Așa ţi se pare? 

Dar dumitale cum ţi se pare? 


La un lucru s-a gândit, după aceea, adesea băiatul - ori erau 
două. Primul, că în timpul interogatoriului nu s-a gândit deloc la 
celebra cauză a oamenilor liberi, ci la admiraţia sau măcar 
respectul pe care i-l vor arăta cei puţini pe care și-i închipuia 
prieteni, cei puţini care apărau celebra cauză în orașul 
argentinian Rosario în 1884, apoi puţin la don Manuel și la soiul 
ăsta de oameni, dar mai ales la tatăl lui: dacă tatăl lui l-ar fi 
văzut în momentul acela ar fi fost mândru. A fost surprins să se 
gândească la aceasta: nu se gândise niciodată la tatăl său - 
adevăratul lui tată, un domn mort pe care nu l-a cunoscut 
niciodată - ca la cineva care ar putea simţi ceva în legătură cu 
el: mândrie, dispreţ, durere. Il considerase întotdeauna ca pe 
cineva care simţea numai în legătură cu el însuși, până în 
noaptea aceea și de atunci înainte. 

Şi al doilea, că nu-i putea lăsa să-l mai prindă la fel de 
nepregătit. 


În momentul acela știam deja că la un moment dat îmi va fi 
foarte greu să-mi amintesc toate acestea. Și că voi face mari 
eforturi ca să uit, iar din când în când ea să-mi aduc iar aminte. 
Memoria este ceva care se pregătește, se presupune - iar mai 
târziu, scapă fără îndoială din mâinile oamenilor obișnuiți. 
Oamenii obișnuiți nu știu să-și manevreze memoria. Atunci 
știam, dar încă nu înţelesesem pe deplin. 


„Nu cred că este posibil să devii bogat fără să fii crud: un om 
sensibil nu va face niciodată avere. Ca să te îmbogăţești trebuie 


să ai o singură idee în cap, o idee fixă, dură, nestrămutată: 
dorința de a face o grămadă de bani. lar ca să-i strângi trebuie 
să fii profitor, pungaș, neînduplecat, abuziv, ucigaș. Să-i 
maltratezi mai ales pe cei slabi și pe cei mici. lar când muntele 
de bani este gata, poţi să te urci ca să contempli din vârf valea 
de amărâţi pe care ai produs-o”, citește băiatul, singur în celula 
lui, la lumina lumânării pâlpâinde și își descoperă un zâmbet 
nou. 


Morocănos: obișnuiește să se arate morocănos. Află că și 
Neamţul a fost închis. l-o spune un hoț din Rosario - nu unul 
dintre presupușii săi tovarăși: un hoţ căruia i s-a făcut milă de el 
- și că anarhiștii nu au îndoieli asupra celui care l-a denunţat. 
Băiatul știe că singura cale de a le demonstra că n-a fost el este 
să le arate cine a făcut-o și își făgăduiește că va încerca: are o 
bănuială și se gândește cum să și-o confirme. Ştie că nu va fi 
ușor, dar crede că, dacă nu o va face, nu va avea o viaţă 
adevărată. 

Băiatul obișnuiește să se arate morocănos. Când iese în 
locurile comune - sala de mese, curtea unde își petrec deţinuţii 
două ore în fiecare dimineaţă și în fiecare după-amiază, băiatul 
obișnuiește să se arate morocănos. Morocănos, mergând cu 
spatele drept, bine proţăpit pe picioare, foarte băţos: ca și cum 
ar vrea să-și înalțe statura. Mai târziu avea să-și spună că este 
ridicol, dar prima lui preocupare în acel loc i-a fost statura. Timp 
de câteva zile, băiatul își repetă că trebuie să se gândească la 
ce are de făcut: zăbovește până bagă de seamă că nu mai 
hotărăște: că nu va mai hotărî, vreme îndelungată, aproape 
nimic. Cade pradă disperării: mușchi încordându-se fără motiv, 
efortul de a-i relaxa îi contractă și mai mult. Cade pradă 
disperării. Obișnuiește să se arate morocănos. L-au adus într-un 
loc prea mare: Penitenciarul Naţional, în mahalalele orașului 
Buenos Aires, o clădire enormă inaugurată recent cu creneluri, 
cu turnuri și cu toată modernitatea penitenciară. Când a văzut-o 
- în singurul moment în care a văzut-o, când viitoarea lui 
închisoare a putut fi un peisaj, când venea în trăsura cu cai 
înconjurată, supravegheată, băiatul a avut o secundă de 
mulţumire pricinuită de ideea de a locui acolo înăuntru, în 
castelul acela medieval, ca acelea văzute în planșele arătate de 
părintele Franco. Apoi - imediat, îndată ce porţile mari s-au 


deschis și închis - castelul a devenit o succesiune de coridoare, 
curţi și celula lui: mai ales celula lui. Închisoarea nu este decât 
reducerea posibilităților la minimum. O formă desăvârșită de 
concentrare: unde lumea adevărată nu atrage atenţia. La 
închisoare - s-a gândit băiatul, dar mult mai târziu - lumea este 
un lucru pe care fiecare îl poate inventa după bunul plac: care 
nu încurcă. Nu se interpune, nu cere o realitate inutilă. La 
închisoare realitatea este atât de redusă, atât de precisă, încât 
lasă mult spaţiu. Închisoarea - celula, s-a gândit băiatul, dar 
mult mai târziu - este matricea magnifică, modelul oricărei 
falsificări. În celula aceea, băiatul - care se va gândi la toate 
acestea peste câţiva ani buni - a început să construiască, fără 
să-și propună, omul care avea să fie: persoana lui. a 

Dar, deocamdată, băiatul nu știe decât să fie morocănos. Il 
deranjează - îl înăbușă, îl sperie poate - energia abia stăpânită a 
plimbării prin curte, alături de zeci și zeci de delincvenţi ca el - 
de delincvenţi ca el, se gândește, își repetă, desfătându-se cu 
sunetul acelor cuvinte goale. În curte, băiatul nu vorbește decât 
cu Francezul, pe care unii îl numesc Bernard Dasset, alţii Leon 
Davan și alții Juan Pablo. Francezul este un bărbat de aproape 
treizeci de ani, iar poliția spune că „este șeful tuturor hoţilor 
francezi din oraș, care se prefac hamali, pictori sau birjari, 
fiindu-i iscoade. Obișnuia să aibă mai multe domicilii, ca să nu 
fie recunoscut de poliție”. „Se îmbracă în general elegant, are 
bune maniere și gust rafinat. ” Pare adevărat: gust rafinat. 
Trebuie să-l aibă ca să se bucure îndeajuns de băiat: de privirea 
lui ursuză, de trăsăturile desăvârșite și de fesele uscăţive de 
animal încolţit, care îl face să fie mereu neîncrezător. Lui 
Dasset/ Davan nu îi pasă sau, poate, îi pasă într-un mod aparte, 
îl aţâţă: profită de prerogativele sale în închisoare ca să-l 
viziteze pe băiat în celulă de trei ori pe săptămână - o oră, două 
ore, niciodată mai mult. Băiatului îi pasă mult mai puţin - 
supunerea față de pușcăriaș, ștremeleagul acelui pușcăriaș în 
curul lui, balele pușcăriașului pe gâtul lui și pe umerii lui, 
ștremeleagul pușcăriașului în gura lui, obligaţia de a se adapta 
dorințelor lui - decât bănuise. Nu-l desfată, dar nu-l deranjează: 
este - se gândește câteodată, fără să formuleze încă în felul 
acesta - unul dintre puţinele feluri în care realitatea redusă își 
cere drepturile și nu îl deranjează să i le acorde. Dasset/Davan îl 
vizitează, îl călăuzește, îl supune - îl supune este cuvântul, prea 


mult - și-l învaţă că numele și bunele maniere sunt instrumente 
decisive. Îl învaţă și să-i citească volumele în franceză - aceasta 
este înțelegerea: în schimbul a ceea ce vreau și nu poţi să-mi 
refuzi te voi învăţa franceza, lucrul cel mai inutil, să cunoască 
anumite aspecte ignorate despre sine însuși și, fără îndoială, în 
mod involuntar, să simuleze plăcerea. Prin urmare, nu există 
nimic care să nu poată fi simulat. Este ceea ce începe să 
bănuiască: totul poate fi simulat, orice ființă poate fi simulată. 

Și ce? Dacă nu sunt eu, va trebui să fie altul și nu se va purta 
cu tine cum mă port eu. Nu fi prost, chéri. Aici nimeni nu-ţi dă 
nimic pentru nimic, aici sunt protectori și protejaţi, nu este altă 
posibilitate și nimeni nu este nimic fără un bun protector, iar 
acum gata cu cuvintele. Astăzi ni s-a terminat timpul pentru 
cuvinte. 


De ce? Cine o spune? 
Cum cine o spune? Protectorul tău, singurul care vorbește. 


Aproape în fiecare noapte, în celula lui, își imaginează lucruri 
cu mâna: niciodată pe el însuși, niciodată pe Francez, nici pe 
Maria, întotdeauna pe Ruano și pe Dorita. Câteodată - din 
nebăgare de seamă, fără să vrea, căindu-se îndată - se 
gândește la Mariana, care trebuie să fie mare, o femeie blondă 
în toată firea. La închisoare, nu este loc pentru femei blonde. 


„Sunt naturi pur contemplative și îndepărtate cu totul de 
acţiune care, totuși, sub un impuls misterios și necunoscut, se 
mișcă uneori cu o rapiditate pe care nu și-o cunoșteau. Acela 
care, temându-se să găsească la ușă o veste rea, se plimbă laș 
prin faţa porţii fără a îndrăzni să intre, acela care ţine 
cincisprezece zile o scrisoare înainte de a o deschide, acela care 
zăbovește șase luni până se resemnează să facă ceea ce trebuia 
să facă cu ani în urmă, cu toţii se simt deodată împinși la 
acţiune de o forţă irezistibilă, ca săgeata unui arc. Unul dintre 
prietenii mei își va aprinde o ţigară lângă un butoi cu pulbere, ca 
să vadă, ca să-și încerce norocul, ca să se oblige să-și arate 
energia, ca să se joace, ca să cunoască plăcerile angoasei, 
pentru nimic, din capriciu, din plictiseală”, citește băiatul, singur 
în celula lui, la lumina pâlpâitoare a lumânării și își recunoaște 
zâmbetul ciudat. Poate atunci - sau poate nu - hotărăște că îl 


doare-n cot dacă tipii aceia - spune „tipii aceia”- cred că a fost 
el. 


Scrisori de la mama lui vin puţine și spun și mai puţine: că are 
ochii foarte istoviți, că nu se simte bine, că bietul Antonio se 
îmbată adesea, că de ce a făcut ce a făcut: ce se spune că a 
făcut. El, câteodată, se gândește la colier. Şi speră să vină mai 
puţine scrisori. În cele din urmă nu mai vin. 


Îmi spuneaţi că la închisoare aţi învăţat multe. 

Am învăţat că, pentru a schimba ceva, trebuie să începi prin a 
te schimba pe tine însuţi: să te transformi în cineva cu putere 
suficientă pentru a schimba ceva. Pe tine însuţi, ca să începem 
să vorbim. 

Şi nimic altceva? 

Au fost și alte lucruri. 


Numitul Juan Maria Perrone și-a ispășit cei patru ani de 
condamnare pentru participare la atentatul împotriva ziarului £/ 
Municipal din Rosario la Penitenciarul Naţional. Când a ieșit, i-au 
dat un schimb de haine purtate, dar curate, donate de 
doamnele de la Asociaţia de Binefacere, și o scrisoare a tatălui 
vitreg anunţându-i moartea mamei. Proaspătul eliberat avea 
douăzeci și trei de ani ori poate douăzeci și patru, și trebuia să- 
și descopere, printre alte lucruri, adevăratul nume. 


Eu căutam. Trebuie să fi făcut lucruri pe care aș prefera să nu 
mi le amintesc: mi le amintesc, cu siguranţă, prea mult. La ce 
bun să uităm ce este ușor de uitat? 


— Ce știți despre Gioconda? 

— Cum? 

— Cum aţi auzit, Yves: ce știți despre Mona Lisa? 

— Nu asta am auzit: Gioconda, Mona Lisa... 

— Ştiţi care este lucrul cel mai ciudat în toate acestea, Yves? 
Că uneori mă atrage felul în care consideraţi că rolul 
dumneavoastră în lume este să vă deranjaţi aproapele. Am 
ajuns să cred că poate și eu voi face același lucru. 

— Ce onoare, marchize! Ca întotdeauna, în ceea ce spuneţi, 
aproapele sunteţi dumneavoastră. 

— Nu mă enervaţi, Yves. Insist: ce știți despre Mona Lisa? 

— Ceea ce știe toată lumea. 

Cei doi vorbesc în spaniolă: Yves Chaudron cu un accent 
amestecând r-ul francez și cadenţa din regiunea Rio de la Plata; 
Eduardo de Valfierno cu accentul argentinian cel mai pur, 
nuanţat de un ritm franţuzit: 

— Adică? 

— Nimic. 

Yves Chaudron nu știe niciodată nimic: din principiu. De 
câțiva ani a hotărât să ignore totul și se ţine conștiincios de 
cuvânt. Mai ales de când a devenit executorul ideilor lui 
Valfierno: alianța aceasta îi dă posibilitatea să fie, mai mult 
decât oricând, o mână - cea mai abilă dintre toate mâinile - pe 
care o mișcă alt creier. Situaţia perfectă pentru el. 

— Se apropie timpul în care trebuie să începeţi să cercetaţi. 

— Despre Mona Lisa? 

— Despre ce vorbeam? 

— Dacă nu îmi spuneţi... 

Chaudron se înduplecă și face un lucru care, la el, reprezintă 
un gest brusc: își curăță degetele pe toate părțile cu o cârpă 
îmbibată în terebentină. Valfierno își strâmbă nasul din cauza 
mirosului: pot să treacă secole, se gândește, optimist, dar 
mirosul de terebentină îi va aduce mereu aminte de preotul care 
nu a fost ceea ce era. Chaudron își usucă mâinile pe bluza albă 
de pictor și îl privește o clipă înainte de a vorbi: 

— Eduardo, trebuie să facem ceva. De când am venit la Paris, 
afacerile... 

— Vă amintesc că dumneavoastră m-aţi convins să venim. 


— Eu? 

Chaudron îl întrerupe și privește în jur, ca și cum ar spune eu 
niciodată, ca să venim aici, asta lipsea. Atelierul strălucește în 
lumina dimineţii, dar este foarte mic și ticsit: șase tablouri 
terminate pe jumătate - scene religioase în stilul barocului 
spaniol al lui Ribera sau Zurbarân, două șevalete, palete, 
borcane de vopsea, trei mese joase pline de peneluri și alte 
borcane, câteva cărţi de artă într-o bibliotecă sărăcăcioasă, un 
pat foarte îngust - aproape un pat de campanie - în colţul cel 
mai îndepărtat. 

— Despre asta nu vom vorbi în niciun caz. 

— La fel zic și eu: nu merită osteneala. 

— Valfierno, sunt îngrijorat. 

— Aţi fost vreodată altfel? 

— Nu mă sâcâiţi, Valfierno. Serios că sunt îngrijorat: trebuie 
să facem ceva. Dumneavoastră v-aţi gândit cum este lumea în 
ultima vreme? De necrezut' Tramvaie cu motor, metrou, lumină 
electrică în case, fonograf, automobile. Peste puţin timp nu vom 
mai putea face nimic. 

— Aţi băut, atât de devreme? Ce legătură au aeroplanele cu 
noi? 

— Este limpede, marchize, dumneavoastră ar trebui să fiți 
primul care își dă seama. In curând vor exista mașini ca să 
analizeze tablourile, materia, orice, nu vom mai putea face 
nimic. Trebuie să dăm lovitura înainte de a deveni imposibil, 
Eduardo. Pe noi progresul ne va ucide: ne vor pune într-un 
muzeu. 

— Ce aţi spus? 

— Că ne vor pune într-un muzeu. _ 

— Nu ar fi o idee rea: trebuie să ne gândim. Intr-un muzeu. 

— Vorbesc serios, Eduardo. 

— Şi eu. 

Valfierno își slăbește papionul negru și contemplă tablourile 
pe care le pictează Chaudron: sunt desăvârșite, copii cum nu se 
poate mai bune și este din nou uimit de puţina ambiţie a 
copistului: un tip de talia lui este copist. Și se întreabă, încă o 
dată, de ce. Pesemne pentru că el este un copist, acesta este 
cuvântul; falsificatorul sunt eu, își zice și surâde în sinea lui. 
Câteodată, Chaudron se întreabă același lucru - iar răspunsurile 
pe care și le dă îl înspăimântă și încearcă să le uite. 


— Cum merge cu Madona lui Murillo? O văd aproape 
terminată. 

— Îi lipsesc câteva tușe și tot procesul de învechire. Va mai 
dura câteva zile și între timp... 

— Bustelo nu mai are răbdare, mi-o cere de fiecare dată când 
îl văd. Dar până una-alta, dumneavoastră trebuie să vă puneţi la 
curent cu tot ce are legătură cu Gioconda. Duceţi-vă la Luvru, 
priviţi-o, faceţi câteva copii, cumpăraţi cărți... 

— Cu ce bani, marchize? 

— Fac eu rost, nu vă faceţi griji. Dumneavoastră nu vă faceţi 
griji pentru nimic, lăsaţi-mi mie rolul acesta. Dumneavoastră 
faceţi ce vă spun: transformaţi-vă în Leonardo. 

Chaudron zâmbește în sinea lui - iar zâmbetul acesta vag 
este aproape o provocare: el știe că este în stare. Că, dacă își 
propune, în curând va putea pregăti aceiași pigmenţi și aceleași 
planșete, va izbuti să imite fiecare trăsătură de penel a 
maestrului. Dar nu știe de ce. Nici nu este sigur că vrea să știe. 

— Doar nu vă gândiţi să vindeţi copii ale Giocondei, Eduardo? 
Nici măcar bisericoșii dumneavoastră argentinieni nu ar fi atât 
de proști încât să nu știe că tabloul este la Luvru. lar aici, la 
Paris, cu atât mai puţin. 

— Eu nu mă gândesc la nimic, Yves. Acum, cel care gândește 
se pare că sunteţi dumneavoastră. Asta chiar că este o glumă 
bună. 


3 


— Nu mi-ai spus cum te cheamă. 

— Mă cheamă Vincenzo. Perugia Vincenzo. 

Valérie are nevoie de timp ca să-i descopere accentul: nu este 
greu, dar nu îl descoperă. El n-o întreabă, dar pe tine. 

— Pe mine mă cheamă Valerie. 

— Îmi închipuiam. 

Spune îmi închipuiam ca și cum ar fi avut cu adevărat vreo 
posibilitate să-și închipuie: ca și cum ar avea darul să știe ceea 
ce nu se poate ști - sau ca și cum nu ar găsi nimic altceva de 
spus. 

— De ce-ţi închipuiai? 

Intreabă ea și se căiește. In timp ce o spune se căiește. 

— Așa. 

— Ce bei? 

Zice ea și se căiește iarăși. 

— Nimic, un pahar de vin. 

Ea disperă. Se uită în jur: oglinzile. Tăcerea se instalează din 
nou. Durează. Durează. Ea se gândește că poate dacă i-ar lua 
deodată capul între mâini și i-ar da o sărutare aproape furioasă 
așa, pe neașteptate, ar izbuti să-l scoată din neclintire: nu o 
face. Se întreabă dacă nu cumva nu îndrăznește: nu 
îndrăznește? Ideea i se pare atât de ciudată. 

— Şi tu? 

O întreabă, de data aceasta, ca și cum nu ar vrea să știe, 
Vincenzo Perugia. Are spatele foarte drept, amândouă mâinile 
pe masă, încadrând paharul de vin. Ea, în picioare, aproape, dar 
nu atât de mult. Restul nu mai este. 

— Eu, ce? 

— Nimic, era un fel de a spune. 

Ea înșfacă paharul lui și bea puţin; el o privește, dar rămâne 
nepăsător. Cinabrul rujului ei de buze se imprimă pe pahar. El 
apucă paharul, își pune buzele - cu intenţie? fără intenţie? - pe 
urma buzelor ei și-l termină. Ea nu știe dacă a fost o înghiţitură 
sau un gest. 


Valerie nu împlinise treisprezece ani când un vecin de lângă 
camera unde locuia cu mătușa ei Germaine - suburbia 
muncitorească, o clădire gata să se prăbușească, mucoși 


amărâţi -, i-a spus că îi dă orice vrea dacă îl lasă s-o sărute. Era 
seară, mătușa nu era niciodată acasă și vecinul trebuie să fi 
avut mai mult de douăzeci sau chiar treizeci de ani. Orice vreau 
sau un sărut, l-a întrebat Valerie și celălalt a privit-o surprins. Ce 
vreţi să-mi daţi, orice vreau sau un sărut: nu este același lucru, 
poate fi exact contrariul, i-a spus cu un zâmbet trufaș. Vecinul a 
plecat fără să spună nimic și abia atunci Valérie și-a dat seama 
că-i tremurau picioarele. Picioarele îi dansau ca niște trestii. l-a 
trecut când a descoperit jumătatea plină a paharului: în seara 
aceea, Valerie a început să priceapă că putea să obţină avantaje 
de la bărbaţi în schimbul a ceva care, și-a închipuit, nu conta 
pentru ea. Se simţea foarte puternică. Bogată ca fetele bogate 
pe care le văzuse atunci în Jardin des Plantes - sau și mai 
bogată. Și a bănuit, de asemenea, că știa să-i manipuleze. 


Manda amor en su fatiga 

que se sienta y no se diga. 

Pero a mi măs me contenta 

que se diga y no se sienta, 
scrisese, cu mult timp în urmă, un poet, iar Valfierno avea să-i 
recite aceste versuri peste multă vreme, într-o discuție. Valérie 
surâdea. Pentru Valérie Larbin lucrurile erau limpezi: dragostea 
nu avea nicio legătură cu toate astea. Dragostea - ori ceea ce 
romanele denumeau în felul acesta anost - era un lux sau o 
prostie: se îndoia câteodată. Dar schimbul era necesar: să dea 
ca să i se dea, să dea fără să dea, să le dăruiască ceea ce ei nu 
aveau și ea nu cunoștea. Valérie își spunea că ceea ce dădea 
era o falsificare: nu lucrul adevărat, nu ceea ce prietenii ei - 
clienţii ei? - așteptau, cumpărau. Mai târziu - mult mai târziu - îi 
va spune lui Valfierno: ei vor dragoste și eu le dau o farsă 
acceptabilă, ceva ca și cum. Adică amândoi falsificăm, eu și 
dumneavoastră. lar Valfierno îi zicea că nu: nu, draga mea, în 
niciun caz. In ceea ce mă privește pe mine în niciun caz, iar pe 
dumneavoastră nici atât. În primul rând, nu suntem siguri că vor 
dragoste. Dar știm că vor favorurile trupului. Falsificarea este 
ceea ce fac aproape toţi din asta: vorbesc de dragoste ca să 


> Versuri ale poetului baroc spaniol Luis de Gongora, din 
sonetul Manda amor en su fatiga: Dragostea sleită cere / Să se 
trăiască și să nu se povestească / Dar mie-mi face plăcere / Să 
se povestească și să nu se trăiască. (n.tr.) 


cumpere sex. Falsificare este ceea ce atâţia burghezi numesc 
dragoste: sex cu trandafiri și bomboane, a spus Valfierno și 
cuvântul burghez, în gura lui, suna batjocoritor: nu arţăgos, nu 
pizmaș: doar batjocoritor. Valerie nu-l mai auzise înainte la el: 
era surprinsă. Nu pizmaș, doar batjocoritor, s-a gândit și i s-a 
părut că aristocratic. Credeţi, marchize? Nu doar cred. Sunt 
sigur că fals este tot restul; în schimb, dumneavoastră, draga 
mea, dăruiţi adevărul fără mască. Adevărul adevărat al feselor 
dumneavoastră de marmură, a încheiat, iar ea privea fără să 
poată hotărî dacă vorbește serios. In realitate: nu putea să 
înlăture bănuiala că da. Și în cazurile acestea tăcea. 


Cel de colo nu este italianul tău? 

ltalianul meu? 

Haide, Val. Ti-am văzut chipul în zilele când nu venea. 
Dar Gigi, chiar crezi că tipul poate să mă intereseze? 


Când se apropie i se pare diferit. La fel, dar schimbat. ÎI 
privește din nou, caută amănunte: Perugia poartă aceeași 
cămașă albă deschisă, eșarfa albastră înnodată la gât și paharul 
de vin între mâini, dar vede că ochii nu o privesc, fac - crede că 
observă, dar în lucrurile acestea nu se știe niciodată - un efort 
ca să nu o privească. 

Ca și cum nu ar ști să nu o privească acum. Valerie presupune 
că poate fi semn bun și înaintează spre masă: ca și cum nu i-ar 
despărţi nimic, înaintează spre masă. Ea știe că fiecare pas alei 
răsună tăcut - că este o regină, când înaintează în Faux Chien 
este o regină, atâta vreme cât nu deschide gura este o regină, 
dar își pipăie panglicile care de data aceasta îi încheie decolteul: 
care niciodată nu îi încheie decolteul. Mai are puţin, se vede în 
oglinzi fără să se uite, acum el o privește. El se ridică: ea 
rămâne nemișcată când el se ridică, apoi se îndepărtează de 
masă, o înconjoară, merge spre ea, îi apucă mâna și îi spune că 
pleacă împreună. Plecăm, zice, într-un murmur imperativ, cu o 
ușoară tremurare a vocii: plecăm, și pornesc. Valerie se lasă 
condusă: de mână, se lasă condusă, chiar dacă o clipă are 
senzaţia - bănuială? teamă? - că Perugia face un lucru pe care l- 
a exersat de multe ori. Și nu se întreabă de ce simte frigul acela 
când bărbatul o înșfacă, o ia cu el: de ce acum, nădușeala 
aceea. De ce acum, bărbatul acesta. Se îndreaptă, amândoi, 


către ușă. Este o ușă. Plouă. 


Rolul principal al unui cabaret ca Faux Chien - și al atâtor 
altora - este să producă o lume diferită de cea înconjurătoare. 
Afară poate să ningă, să plouă, să îngheţe; înăuntru sobele vor 
menţine o temperatură constantă și diferită. Afară poate să fie 
ziuă - chiar să fie ziuă înăuntru, draperiile de catifea vor construi 
o noapte veșnică. Afară sunt reguli, norme; înăuntru, de 
asemenea, dar sunt foarte diferite. Afară sunt clase; înăuntru 
sunt sexe - care seamănă, dar nu sunt același lucru. Afară banii 
obţin orice, dar sunt lucruri pe care banii nu le obţin. Afară banii 
pot cumpăra ceea ce nu pot în alte locuri - și nu pot totul. Afară 
lumea pare limitată; înăuntru nu pare - pentru că limitele sunt 
altele. înăuntru. Adânc înăuntru, unii pot sfârși prin a crede că 
lumea estre o iluzie și că este cu putinţă să se trezească. 

Dar este atât de brutal să ieși dintr-un cabaret! De aceea unii 
nu ies niciodată, chiar și când ies. De aceea ploaia care îi 
întâmpină la ușa de la Faux Chien este un amănunt exagerat. 


Și dacă ar fi așa? și dacă ar fi așa? Când se transformă un 
lucru în altceva? 


Nu-și spun niciun cuvânt: merg. Până ajung la camera lui 
Perugia, intră în cameră și el îi spune haide aceasta este camera 
mea fără să accentueze nuanţa de scuză pe care ea o simte în 
vocea lui: îmi pare rău aceasta este camera mea, nu îi spune - 
cu toate că ea îl aude spunând-o. Camera lui Perugia - camera 
lui Perugia din pensiunea ieftină - este un pătrat de trei metri pe 
trei cu un scaun o masă un cufăr și un pat îngust - o lampă cu 
kerosen într-un colţ, pe cufăr, iar pereţii acoperiţi cu un tapet 
cândva cu flori. Camera lui Perugia miroase a sudoare, a bărbat 
închis: Valerie se gândește că este mirosul lumii unui bărbat 
care nu știe că în lume sunt mirosuri - sau a uitat. Camera, se 
gândește, unui bărbat care uită și din nou frigul și nădușeala: a 
unui bărbat, se gândește, nu a unuia dintre aceia care vor să-i 
fac eu bărbaţi. El îi dă drumul la mână. 

Dar rămâne mai departe tăcut - și ea rămâne tăcută. Pe masă 
este o sticlă de rachiu și el umple, în tăcere, două pahare: le 
ridică, închină fără cuvinte. Ea îndrăznește să zâmbească, să 
deschidă gura ei mare. Kerosenul produce o flacără pâlpâitoare. 


Stau în picioare în singurul loc liber din cameră - în mijlocul 
camerei - și, timp de o clipă ce poate fi foarte lungă, nu se 
privesc. Valerie gândește că trebuie să facă ceva. Dar detestă 
să creadă că trebuie să facă ceva - se află acolo pentru că a 
considerat că nu avea nimic de făcut - și zăbovește în picioare. 
Își amintește că știe să facă un bărbat să se înfioare de plăcere; 
să se întindă de plăcere; să se vaite de plăcere; se vaită, dar 
rămâne neclintită, desfătându-se în așteptare: acolo, în picioare. 
El va face ce trebuie. Gândește, se înfioară, gândește: el va face 
ce trebuie. Tăcerea, acum, nu este o ameninţare. 


El i-a cuprins chipul cu mâinile și a sărutat-o pe gură cu chipul 
între mâini, i-a străbătut dinţii cu limba, dinţii unul câte unul cu 
limba, pentru că știe sau pentru că nu știe nimic: dinţii ei stricaţi 
cu limba, ca cineva care recunoaște, cumpără, acceptă. Ca 
cineva care spune totul totul. Până și cu dinţii. 


Sunt momente când timpul devine nedeslușit. Este lucrul cel 
mai bun al timpului: aceste momente când se confundă - și nu 
mai folosește ca măsură. Cineva crede că, dacă își pune o 
asemenea întrebare, va găsi un astfel de răspuns și este uimit 
de răspunsul care-i stă pe buze. Cineva crede că nu este nimic 
mai desfătător decât să se lase învăluit ușor de somn, să simtă 
toropeala, relaxarea mușchilor și abandonarea din ce în ce mai 
profundă, dar dintr-odată, se trezește. Cineva crede că, dacă 
întinde mâna, atinge cu mâna obrazul celuilalt și apoi prinde cu 
vederea privirea curioasă sau ademenitoare produsă de gestul 
său, apoi își apropie ochii de ochii aceia, buzele de buzele 
acelea, restul de tot restul, probabil că la capătul acelei clipe va 
avea loc întâlnirea trupurilor, dar atunci descoperă, fără să știe 
ce s-a întâmplat, că totul a trecut și că doar își amintește. 
Cineva poate să creadă, atunci, că timpul nu este o ameninţare. 


Manda amor en su fatiga, 
va auzi 
mult mai târziu. 


Valerie este trântită pe patul îngust, istovită, fecundată pe 
patul îngust: corpul nemișcat, braţele nemișcate în lături, sânii 
revărsaţi, picioarele puţin depărtate întinse și, lângă ea, așezat 


lângă ea, gol ca și ea, cu părul răvășit, cu mădularul atârnându-i 
între picioare; Perugia o privește așa cum privești pe cineva 
absent: un portret, o statuie - o privește ca și cum nu ar trebui 
să-i explice nimic. Fumează, o privește, tace, fumează. Acum o 
privește: o privește cu adevărat. O privește, gândește ea, ca și 
cum ea ar fi făcută ca să fie privită. 

Scena este statică: este - încearcă să fie - în afara timpului. 
Durează. De aceea, cu siguranţă, durează și durează. 


Dacă am putea să tăcem, așa, ore și ore, zile, orice ar fi, se 
gândește. Dar atunci el vorbește: 

Aș putea continua așa pentru totdeauna. 

Ti se pare că este momentul de a spune cuvinte ca 
întotdeauna? 

Cum? 

Nimic. 

Valerie se ridică, se îmbracă: îi este rușine - rușine? - ca el să 
o privească în timp ce se îmbracă și, când se acoperă pe de-a- 
ntregul, pleacă fără să spună nimic. El încearcă, ea iese. |n 
stradă plouă mai departe. Nu poate să creadă, dar în stradă 
plouă mai departe. 


BONAGLIA 
1 


Când a ieșit din închisoare primul lucru pe care l-a făcut, 
bineînţeles, a fost să se îmbarce. Stătuse închis atâţia ani încât 
s-a gândit că trebuia să ajungă în sfârșit în lume și a obţinut un 
post de ajutor de bucătar pe un cliper francez care părăsea 
portul Buenos Aires ca să transporte cai pursânge în California. 
Nu știa mai multe: doar că următoarea oprire îi va fi San 
Francisco și că după aceea se va supune ordinelor căpitanului, 
dar era gata să se supună hazardului navigării, al drumurilor 
netrasate. Doar nădejdea unui astfel de lucru - a ceva ce nu 
știuse să deslușească, dar putea foarte bine să fie corabia aceea 
cu pânze și fără direcţie - îl ţinuse în viaţă în cei patru ani de 
pușcărie. 

In acea primă călătorie - care în realitate nu era prima, ci a 
doua, dar de prima, când era atât de mic, nu-și amintea - a 
învăţat multe lucruri: unele i-au plăcut mai mult decât altele. A 
învăţat că atunci când cineva plăsmuiește o situaţie salvatoare 
și încearcă s-o atingă se prea poate ca salvatorul în acea 
situaţie să nu fie cel pe care și l-a imaginat, dar ceva va fi; că 
avea o oarecare predispoziţie pentru rău de mare; că putea să 
înveţe limbi străine, gesturi, atitudini și maniere cu o ușurință 
care uneori ajungea să-l uimească; iar, în astfel de situaţii, îi era 
teamă că nu va mai putea fi ceea ce era; că ajungea să uite, în 
astfel de situaţii, ceea ce era; că două porturi îndepărtate pot să 
semene mult mai mult decât două sate alăturate; că doi oameni 
îndepărtați pot să se înţeleagă mult mai bine decât compatrioţii; 
că nu avea nimic de care să-i fie dor și îl durea; că era important 
să-și facă rost de amintiri; că viaţa pe un vapor poate să 
semene prea mult cu închisoarea, chiar dacă pare contrariul; că 
uneori ceea ce pare contrar este asemănător; că prezentul 
câteodată nu lasă să se întrevadă un viitor diferit și că el, pe 
vaporul acela, a sfârșit prin a se vedea pentru totdeauna pe un 
vapor ca acela, el mereu așa, mereu înconjurat de apă; că sunt 
nopţi când ai da orice pentru o mângâiere, chiar dacă nu ar fi 
cumpărată; că în nopţile acelea un bărbat poate fi fragil și că 
poate să facă lucruri pe care nu ar fi vrut să le facă; un bărbat - 


el - era în stare să facă multe lucruri pe care nu ar fi vrut să le 
facă; era greu să știe ce vrea un bărbat - el - și să înţeleagă cu 
adevărat ce îl face diferit de alţii ori, măcar: ce îl făcea să fie el, 
acum Enrique sau Enrico Bonaglia. Și că așa, din port în port, 
învăţa multe lucruri, dar revelația a avut-o într-o noapte cu 
căldură înăbușitoare în cartierul chinezesc din Malacca. 


Cu două sau trei zile înainte, când am intrat în Strâmtoare, ne 
atacaseră niște pirați. Ştiţi că braţul acela de mare era infectat 
cu astfel de oameni și încă mai este. Băieţii au faimă de 
nemiloși și cu siguranţă și-au câștigat-o pe bună dreptate: nu o 
dată am auzit povești despre nepăsarea cu care își aruncă 
victimele în mare, despre bogăţia lor. Dar cei de care am avut 
parte trebuie să fi fost drojdia societăţii corsarilor: o mână de 
zdrenţăroși care ne-au atacat de pe un şampan gata să se 
scufunde, îmi veţi spune că propria mizerie, propria disperare îi 
făcea și mai de temut: bănuiesc că la fel a gândit și căpitanul 
nostru. 

Căpitanul Burton era un englez impunător din cei care poartă 
în favoriţi toată forța Imperiului: favoriţi ca un steag, ca o 
ameninţare, și cu ochi limpezi de vultur. Ca un bun englez, își 
baza autoritatea pe bici și pe dispreţ: două feluri de prefăcătorie 
care se dovedesc folositoare câteodată. Se întunecase când ne- 
am văzut puntea corabiei asaltată de tâlhari. Malaiezii aveau 
iatagane ruginite și erau atât de slăbănogi încât credeai că îi va 
spulbera prima adiere de vânt. Dar erau pirați din Strâmtoare: 
poate și-au închipuit că, în ciuda stării în care se aflau, puteau 
să profite de propria reputaţie. Multora li se întâmplă și 
majoritatea izbutesc: nu vorbesc doar despre corsari. Căpitanul, 
spre uimirea noastră, a căzut în capcană: văzându-i în jurul lui 
le-a spus pe un ton prea puţin imperial să ia tot ce vor, dar să-i 
lase - lui, fără îndoială, poate și nouă, nu era limpede - viața sau 
ceva asemănător. Se vedea că este îngrijorat, bietul om! Şeful 
piraţilor a spus că da, însă nu-l privea în ochi. 

Am avut noroc pentru că domnul Hopkins nu credea în 
făgăduieli: știa el ceva. Nostromul Hopkins avea un nume atât 
de britanic, alături de kilograme și kilograme de mușchi foarte 
negri: o fiară scăpată din inima nu se știe cărei jungle. Domnul 
Hopkins avea o cicatrice care îi străbătea craniul și i se făcea 
albă când era gata să atace; în noaptea aceea cicatricea 


strălucea. Negrul Hopkins a strigat ceva nedeslușit și a ordonat 
atacul; toţi ceilalţi, două duzini de disperaţi, ne-am năpustit 
odată cu el. Aș putea să înfloresc povestea, dar adevărul este că 
încăierarea a fost atât de scurtă, că nici măcar nu merită acest 
nume. În câteva minute piraţii s-au prefăcut în hrană pentru 
rechini - dacă în apele acelea erau cumva rechini atât de puţin 
pretenţioși. Eu, chiar dacă nu mă credeţi, vă voi spune că mi-a 
fost destul de frică. 

Am ajuns în portul Malacca dimineaţa; era soare, o briză 
plăcută, mirosurile, strigătele. Căpitanul Burton ne-a adunat pe 
punte și ne-a spus ceva despre curajul nostru și despre o 
meritată săptămână de odihnă. Bănuiesc că el avea mai multă 
nevoie de odihnă decât oricine și, mai ales, voia ca echipajul să 
bea destul ca să-i uite comportamentul în fața pericolului: 
lașitatea. Poate așa, presupunea, își va recupera o brumă de 
autoritate: nu a reușit niciodată, dar asta este altă poveste. 

Când am coborât m-am ocupat de urgenţe: o mică indiancă 
mi-a făcut hatârul vreo două ore pentru câţiva bănuţi. Apoi m- 
am dus să dau o raită prin orășel. Probabil că dumneavoastră nu 
îl cunoașteţi: lucrul cel mai bun al orășelului Malacca este că 
aproape nimeni nu îl cunoaște. Dar Malacca este un labirint de 
străduţe care v-ar surprinde. Eu, în momentul acela, văzusem 
multe porturi și, după o vreme, toate seamănă. M-am cazat la 
un han, mi-am cumpărat vreo două sticle și am trecut la etapa 
următoare. Pentru marinarul care coboară pe uscat, cel mai 
greu este să redevină o fiinţă umană; câţiva nu izbutesc 
niciodată. Am mâncat, am băut, am ascultat și am spus 
poveștile pe care noi, marinarii, le umflăm până la exagerare. La 
han era un bătrân care trebuie să fi fost neamţ sau scandinav; 
suferea de delirium tremens în formă severă și mi-a vândut, la 
preţul a trei sau patru sticle, cufărul lui, ultimul lucru care-i mai 
rămăsese. Să nu credeţi că l-am cumpărat din interes; bănuiam 
că nu voi găsi înăuntru nimic care să-mi fie de folos, dar voiam 
să-l ajut. Uneori mi s-au întâmplat astfel de lucruri. In realitate, 
cufărul nu avea nimic interesant; doar un costum de ofiţer care 
îmi venea destul de bine. 

Mi l-am pus în după-amiaza următoare, când m-am trezit, m- 
am îmbăiat și am ieșit să mai dau câte o raită. Strada era pustie 
sau așa îmi amintesc: ciudată, tăcută. Nu știam ce caut; 
pesemne că nimic. Dar mi-a atras atenţia afișul unui stabiliment 


scris cu caractere chinezești. Nu există cineva mai bucuros să 
piardă timpul decât un marinar într-un port îndepărtat; eu nu 
făceam excepţie. Dimpotrivă: să pierd timpul a fost una dintre 
distracţiile mele preferate. 

Chinezul care m-a primit vorbea un fel de engleză, iar eu 
pesemne că altul. Chinezul mi-a privit costumul, m-a numit 
căpitan, se ocupa de mine cu respect, m-a poftit într-o cameră 
care, a zis, era rezervată domnilor ca mine. Dumneavoastră știți 
cum sunt oamenii aceia. E de ajuns să vadă un alb cu pălărie ca 
să creadă că trebuie să-l trateze ca pe un stăpân. Imi veţi spune 
că nici noi nu suntem altfel. Este adevărat, dar câteodată ai 
nevoie să te îndepărtezi ca să pricepi ce ai în jur: cu cât 
călătoream, cu atât mă convingeam că este atât de ușor să mă 
prefac în altcineva. 

Dar nu vreau să anticipez. Camera era aproape luminată difuz 
de câteva lămpi de kerosen cu abajururi de baga și se respira un 
miros inconfundabil. Chinezoaice tinere în veșminte de mătase 
strânse pe talie se ocupau de cele șase sau șapte paturi de 
campanie cu saltele; în majoritatea zăceau bărbaţi drogaţi 
fumând. Aţi ghicit, pesemne că ne aflam într-un loc în care se 
fuma opiu. Eu mai fusesem de vreo două ori în așezăminte 
asemănătoare; trebuie să vă mărturisesc că activitatea nu mă 
prea dezgusta. Dar nu mai fumasem niciodată un opiu ca acela. 

Nu știu câte ore am petrecut în cloacă. Știu doar că în 
noaptea aceea am fost o femeie grasă care încerca să se ridice 
și cădea din pricina propriei greutăţi. Am fost un tată care își 
căuta fiul și care îl pierdea de fiecare dată când era gata să-l 
găsească. Am fost un câine: cred că am fost un câine. Am fost 
un italian fioros care punea o bombă într-un confesional și 
exploda, apoi eram bomba. Am fost la nesfârșit un bărbat pe 
care fiecare interlocutor îl striga pe un alt nume. O cameristă 
franţuzoaică mă îmbrăca vorbindu-mi într-o germană pe care 
am reușit să o înţeleg; un bancher american mă numea conte și 
îmi povestea că și el îmi cunoaște ţara, mai ales Florenţa, ca să 
încerce să-mi vândă acţiunile unei căi ferate; un preot basc mă 
sfătuia să mă feresc de oameni și eu îmi aminteam că i-am 
povestit ceva îngrozitor, ceva ce preferam să nu-mi amintesc, 
dar îmi venea mereu în minte; un pescar japonez îmi striga într- 
o limbă pe care nu am recunoscut-o, dar o înţelegeam perfect: 
îmi reproșa că strămoșii mei chinezi îi invadaseră golful cu jonci 


ca să jefuiască; a fost și mai mult. Este ușor să rezum, dar 
călătoria a durat o veșnicie și a fost plină de curse, de plăceri, 
de disperare și de plictiseală. Eram gata să-mi vorbesc mie 
însumi - să-mi spun ceva și, atunci, să aflu care îmi era 
adevărata limbă - când m-am trezit. Ori poate nu m-am trezit, 
dar undele opiului nu m-au mai purtat cu ele sau au produs 
acest efect: iluzia sfârșitului. 

Apoi am dormit o zi întreagă, poate mai multe. Când am 
reușit să mă deștept și să mănânc ceva, îmi aminteam vag de 
câteva dintre scenele pe care tocmai vi le-am povestit: mai 
târziu mi-a fost foarte greu să le reconstruiesc. Am mers 
îndelung pe străzile din Malacca: erau chinezi care vindeau pui 
cu orez, malaiezi cărând poveri imposibile, musulmane fără văl 
și, mai ales, un miros pătrunzător. Nu izbuteam să-l identific. 
Până când mi s-a părut că înţelesesem ceva. Am înţeles fără 
cuvinte, fără să știu pe ce căi: cum înţelesesem, copil fiind, că 
ceea ce pipăia părintele Franco nu eram eu. A fost o revelaţie: 
știusem de la început că nu aveam să fiu veșnic marinar, dar 
bănuiam că hazardul mă va duce dintr-un loc în altul, din 
profesie în profesie. În dimineaţa aceea, am hotărât că hazardul 
voi fi eu. Că locurile acelea le voi hotărî eu; că eu voi ști cum să 
fac ca să fiu mereu altul. Că va trebui să aleg cine voi fi și să am 
grijă să fiu. Că este o lașitate ca oamenii să continue să fie ceea 
ce le-a căzut la tombolă. Că nu există ispravă mai mare decât să 
construiești un om. 

Nu m-am întors niciodată pe corabia engleză. Aveam câţiva 
prieteni în Malacca: mai întâi am făcut comerţ cu pietre din 
Borneo, apoi cu alte mărfuri, cu mai puţină faimă. Am avut mai 
multe femei, am vândut câteva. Am făcut avere și mi-am 
cumpărat o reputaţie: au trecut anii. Viaţa era liniștită și 
plăcută, dar, cu timpul, a început să-mi lipsească ceva. Nu 
voiam să o sfârșesc ca un colonist bogat de origine îndoielnică, 
refugiat într-un cătun pierdut. Am călătorit, am încercat afaceri 
noi, am câștigat mai mulţi bani. Mă veţi scuza pentru că nu vă 
spun amănunte, dar sunt lucruri pe care prefer să nu vi le 
povestesc. Cert este că aveam aproape patruzeci de ani când 
am început să simt acea nostalgie. Ori poate ar trebui să o 
numesc altfel. În orice caz, voiam să fiu cel care aș fi vrut să fiu 
la Buenos Aires: în locul unde nu fusesem decât un pușcăriaș. 
Numiţi-o răzbunare, revanșă, cum vreţi; eu am considerat-o 


provocare. Am crezut - să presupunem că am crezut - că ultima 
dovadă a faptului că cineva este cel ce vrea să fie este să se 
afle în locul hărăzit prima oară. Şi că doar acolo poate fi cel care 
vrea: îmi lipsea, ca să mă simt împlinit ca persoană, ţara mea. În 
iunie 1903, am ajuns în portul La Plata: purtam un costum alb 
impecabil, un cufăr cu alte câteva, pietre și cărţile de vizită cu 
numele meu adevărat: marchizul Eduardo de Valfierno. 


Mi-a spus Valfierno la prima noastră discuţie după ce-mi 
propusese - îmi ceruse? - să-i scriu povestea. Eu l-am crezut: nu 
aveam niciun motiv să mă îndoiesc de el. Ne-am întâlnit din nou 
în ziua următoare. Beam un pahar de cointreau când el m-a 
întrebat dacă știu cum este să te afli pe o corabie cu pânze în 
mijlocul Oceanului Indian. 

Dumneavoastră știți, domnule ziarist, ce înseamnă să te afli 
pe o corabie cu pânze în mijlocul Oceanului Indian și norii să 
înceapă să amenințe dinspre vest? 

Nu, dar pot să-mi închipui. 

Bineînţeles, bineînţeles. Vă puteţi închipui. Și eu pot. Asta 
voiam să vă spun, domnule ziarist. 


Fierbinţeala, convulsia plăcerii, înstrăinarea posedatului, care 
nu-și mai controlează mișcările corpului și se abandonează altui 
suflet, face lucruri supraomenești, nu visate - a scris don 
Domingo Faustino Sarmiento? și este probabil ca Valfierno să-l fi 
citit. Dar Sarmiento vorbea, ca întotdeauna, de o dansatoare. 


Câteodată pot încă să mă gândesc la formele acelor nori: la 
felul cum luau formă norii aceia. Cum pare vântul să-i modeleze 
și cum nu; cum par să le dispară contururile și cum, în schimb, 
rămân în privirea celorlalţi. Cum, oricât de maleabil ar fi, oricâte 
forme ar lua, norul continuă să fie nor și este chiar, pe cerul 
senin, prin absenţa sa. Și cum toate acestea nu au aproape 
nicio importanţă. 


Adevărul, domnule ziarist? 

Nu știu ce vreţi să-mi spuneţi. 
Dacă vreţi să vă spun adevărul. 
Şi dacă nu, ce altceva? 


3 Scriitor, educator și om politic argentinian (1811-1888) (n.tr.) 


Nu știu, dar adevărul este că nu am părăsit Argentina până în 
1908, când am plecat la Paris. 

Și toată povestea cu marinari, pirați și deliruri cu opiu? 

Exact așa. 


Când a ieșit din închisoare era pierdut ca un câine, străzile 
unei capitale sunt prea mult pentru un biet tânăr care a trăit în 
provincii și la pușcărie, a petrecut trei zile rătăcind pe străzile 
acelea cu senzaţia că era mai rău decât un străin: nimic. Ar fi 
putut hoinări ani de-a rândul, iar străzile acelea, lumea trecând 
pe ele și stăpânii caselor ce le mărgineau nu i-ar fi observat 
niciodată prezenţa: că era un nimeni, mult mai mult decât în 
casa mare când era copil, mult mai mult decât pe străzile din 
Rosario când l-au expulzat, decât la școală pe vremea 
întâmplării cu preotul, mult mai mult decât la închisoare. l-a fost 
foame în acele două sau trei zile, pentru că nu îndrăznea să 
cerșească, cu toate că îi vedea pe mulţi alţii făcând-o, căci nici 
nu simțea că face parte din gloata de zdrenţăroși care 
străbăteau străzile ca și cum ar fi fost ale lor. El nu era dintre cei 
care cerșesc, dar îi era foame. El era mai bun decât ei, chiar 
dacă nu era nimic. Foamea nu era lucrul cel mai rău. Nu 
înţelegea cine este. Nu știa cum să se privească, ce nume să-și 
dea. Era cald - era în mijlocul verii - și a coborât până la malul 
râului, apoi a petrecut ore întregi privind mişcările 
spălătoreselor - nu pe spălătorese, ci mișcările spălătoreselor - 
până a fost gata să plesnească de ură, distanţare și dispreţ 
pentru situaţia lui ca să nu spunem pentru el - pentru el însuși - 
și că atunci și-a făcut curaj ca să-și joace singura carte. 

Avea o carte. Singura carte pe care o avea era numele unei 
doamne, dat de francezul Dasset, și s-a dus la stabilimentul ei, 
un han de pe strada Bolivar, în faţa bisericii iezuiţilor. Mirosul de 
mâncare l-a ameţit și a trebuit să se așeze pe o băncuţă. | s-a 
părut că lumea se uită la el, dar poate că nu se uita. Doamna 
Berta era aproape la fel de grasă ca mama lui, dar avea probabil 
braţele mult mai dolofane: înarmată cu făcăleţul sau cu cuțitul, 
era un monument al puterii nelimitate a femeilor, al dominării 
femeilor asupra teritoriului pe care bărbaţii se prefac că nu-l 
doresc și, văzând-o, nu a vrut să stea de vorbă cu ea: ceva îl 
împiedica să-i vorbească, poate era teamă, deși nu avea motive. 
A plecat: nu a putut să-și joace ultima carte. 


A rătăcit mai departe trei zile, patru zile - pe străzile unde nu 
exista și s-a gândit de atâtea ori că, la urma urmelor, nu va fi 
atât de greu să se ducă să discute cu doamna Berta, darnu o 
făcea, continua să nu o facă și tot așa până ce foamea l-a făcut 
să doarmă mai mult decât ar fi trebuit în curtea altei biserici, l-a 
văzut un cerșetor, a putut să-l vadă și i-a spus că, dacă se duce 
în port, cine știe, poate să găsească vreo bucată de carne 
uscată căzută din căruțele care le transportă spre vapoare și că, 
dacă dorea, putea chiar să fie angajat pe vreun vapor care și-a 
pierdut marinarii prin bordeluri; vapoarele își pierdeau 
întotdeauna marinarii prin lupanare și căutau mereu tineri gata 
să se îmbarce. S-a dus în port și a hoinărit ore în șir fără să 
găsească nicio bucată de carne și fără a îndrăzni să vorbească 
cu niciun nostrom al vreunei corăbii și atunci, disperat, și-a făcut 
curaj să ceară băiatului care hrănea la un han zileri și hamali 
măcar un colţ de pâine și băiatul i-a spus că, dacă îl vrea, 
trebuie să-l câștige. Atunci s-a întors la hanul doamnei Berta. Nu 
știe de ce s-a hotărât atunci să se întoarcă la hanul doamnei 
Berta, a vorbit cu ea și ea i-a spus că, dacă este prieten cu 
Francezul - dacă el, care se prezentase ca Enrique Bonaglia, era 
prieten cu Francezul și a spus prieten cu un surâs pe care el nu 
a știut sau nu a vrut să-l interpreteze - ea îi va da bucuroasă de 
lucru în bucătăria ei și un pat de campanie în mansardă. In 
seara aceea a mâncat ca un apucat. Noaptea și-a petrecut-o 
vomitând. 


Niciodată nu mi-am mai spus Bollino. Ori câteodată da, 
trebuie să o recunosc. Dar nimeni niciodată nu mi-a mai spus 
Bollino. Nici altul din numele acelea. 

Nu a stat la han prea multe luni pentru că viaţa i-a hărăzit un 
alt făgaș - viaţa i-a hărăzit, spune, un făgaș diferit dar îi plăcea 
munca la vatră. La hanul doamnei Berta trăgeau borfași, nou- 
veniţi în oraș, târfe și străjeri, iar mâncarea pe care o serveau 
nu era întotdeauna în bună stare și i-a plăcut să înveţe să 
gătească, adică să dreagă cu șiretenie putreziciunea unui pește, 
o carne viermănoasă, o lăptucă veștejită, cum s-ar zice: să 
recapete ceea ce natura dăduse la o parte și să recupereze 
pentru ciclul vieţii sau să lupte cu timpul și să-l înfrângă - deși 
lucrurile nu au stat așa cum am povestit. Adică: la han am 
început iarăși să cred că nimic nu este ceea ce este și că totul 


constă în a învăţa să transformi. După ce au trecut câteva luni, 
doamna grasă pe nume Berta i-a spus într-o noapte că un băiat 
atât de bun ca el nu avea de ce să-și irosească viaţa lângă oale 
înnegrite, iar el a răspuns că nu înţelege bine, doamna a zâmbit 
și i-a zis să nu-și facă griji, că ea nu mai era bună pentru astfel 
de lucruri, dar avea o prietenă care îl văzuse acolo de mai multe 
ori și se întreba dacă el nu ar vrea - dacă el nu ar vrea, i-a zis, 
dacă el nu ar vrea - să-i facă o vizită acasă. Prietena ei era o 
doamnă, văduvă tânără - destul de tânără, i-a spus, destul de 
tânără încă - și că știe să-l trateze așa cum merită. lar el a 
zăbovit multe zile înainte de a răspunde că se va duce și 
niciodată nu crezuse că era atât de ușor, i-a trebuit multă vreme 
ca să descopere că unele lucruri îi ieșeau ușor. 

A petrecut câţiva ani trăind cu văduva. M-ar surprinde să aflu 
cine era femeia aceea - era o femeie bine situată în societate, 
bine situată, îi dăduse o cameră în casa ei, nu-i lipseau niciodată 
banii, dar nu trebuia s-o însoţească nicăieri, nu voia să-l arate - 
nu voia să-l arate: din respect sau de rușine, a zis, nu voia să-l 
arate, nu îl chema decât în anumite nopţi, nici măcar nu erau 
prea multe și se poate spune că într-un fel deveniseră prieteni. 
Atunci a băgat de seamă că nu era greu să faci o femeie să-ţi 
dea bani, era de ajuns să-i spui o poveste potrivită, care să-i 
permită să-și închipuie că nu-i dădea pentru îmbrăţișări, ci 
pentru că avea inimă bună, iar el a profitat de această 
descoperire și de faptul că îmbrăţișările erau la fel de ușor de 
pregătit ca  mâncărurile de la hanul doamnei Berta - 
putreziciunea cărnii, stricăciunea peștelui - și timpul înfrânt. Au 
fost văzuţi acum - poate nu și atunci - ca niște ani foarte buni 
din viața lui. Acum. 


Şi am putea continua așa multă vreme. 

Dar în realitate ce aţi făcut, Valfierno, în anii toți aceia? 

La ce v-ar folosi să știți, domnule ziarist? 

Păi, asta facem, nu-i așa? Reconstruim viaţa dumneavoastră. 

Chiar vi se pare că are nevoie să fie reconstruită? Orice 
poveste v-aș spune - și mai ales cea adevărată - ar fi mult mai 
vulgară, mai prostească decât vă puteţi închipui dumneavoastră 
și cititorii. Mult mai mult, vă asigur. 


Buenos Aires, în zilele acelea, nu avea pereche: un oraș care 


nu era ceea ce era pentru că în fiecare zi se înverșuna să fie 
altul. Un oraș care era ceea ce nu era încă, ceea ce era gata să 
devină în orice clipă. Un oraș unde veneau în fiecare zi mii de 
domni și de doamne fugind din orașele lor, din satele lor, pentru 
că li se spusese că orașul acela va fi ceea ce doreau: că era gata 
să se creeze - că ei puteau să îl făurească. Un oraș care era 
ceea ce urma să fie. Un oraș unde domnii care locuiseră în el 
când era atât de diferit - cu câteva zile înainte, cu o săptămână 
înainte, cu douăzeci, cu cincizeci, cu șaptezeci și șapte de ani 
înainte - își căutau locul ca să scape de invazia scursurii, a 
jegului, a graiurilor și a schimbărilor: se mutau ca să fie mai 
departe aceiași - la fel ca toţi imigranții. Un oraș care începea să 
aibă străzi pietruite, felinare pe străzi, rochii de organza sub 
felinare, la felinare panglici negre, pisici vagaboande, anumiţi 
nebuni, accentele proprii, hoţi, avocaţi, închisori, căruţe și mult 
mai puţini câini, hoteluri, restaurante, începutul unei muzici, un 
tramvai, al doilea etaj cu ţigle franţuzești, domni bogaţi, domni 
milionari, domni președinți, domni senatori miniștri deputaţi, 
parfumuri și apă de colonie, fotografi de cartier, o cântăreaţă de 
operă, coriști, scriitori, poeţi, și mai mulţi poeţi, polițiști cu 
uniformă și șapcă, pești și sărăntoci care se credeau autohtoni, 
pești și sărăntoci luptându-se pentru locul lor crezând că era al 
lor, corăbii cu pânze, vapoare cu abur, vaci, vaci și tot mai multe 
vaci în drum spre sacrificiu, limbi, mame, amintiri din alte lumi, 
un steag naţional, mai puţine biserici, hanuri cât vezi cu ochii, 
sumedenie de cerșetori, alte vaci și mai ales haosul, confuzia 
desăvârșită, zarva, noaptea prefăcându-se în zori: atâţia oameni 
închipuindu-și că se face ziuă - și că se face pentru ei. Buenos 
Aires era o premoniţie, un delir. Buenos Aires, în zilele acelea, 
era viitorul cel mai prezent. 


Și omul urmărește ceva, însă nici el nu știe ce este, caută, 
privește, merge, trece mai departe, merge încet, face ocoluri, 
merge și ajunge în cele din urmă... uneori pe malurile Senei, 
alteori pe bulevard, la Palais Royal cel mai des - a scris de 
asemenea don Domingo și este din ce în ce mai probabil ca 
Valfierno să o știe. 


Nu îi păsa nimănui de numele lui, îi spuneau Quique. La han 
începuseră să-i spună Quique și văduva a continuat să-i spună 


Quique cu micile variaţii de alcov, adică de așternut. Ar fi putut 
să continue așa mulţi ani - de fapt, așa a petrecut câţiva ani 
buni, dar ceva îl deranja din ce în ce mai mult. Dacă vreau, 
poate să schimbe povestea. Dacă eu vreau el poate. 

Dacă doriţi vă spun povestea adevărată. Dar veţi vedea că 
atunci le veţi duce dorul, veţi vedea că adevărul nu folosește la 
nimic. În plus, știți cum este: unul dintre felurile cele mai 
obișnuite ca să adeverești o poveste inventată este să spui alta 
încă și mai inventată, iar după aceea să accepţi că prima era o 
invenţie, dar că acum, acum da, vă spun povestea adevărată. 
Vechiul truc, descoperiţi-mi trucul și credeţi că acum nu mai 
este niciunul. Vă pricepeţi puţin la magie, domnule ziarist? 

Eu am crezut că mă pricep. 


Acum spune că și-a petrecut câţiva ani buni încercând să 
înveţe cine este. Că a petrecut toţi acești ani trăind așa cum 
era: un expulzat, un biet băiat de la mahala care nu-și găsea 
locul și persoana. 


2 


Marchizul Eduardo de Valfierno ajunge când liturghia este 
gata să se termine. Nu i-au plăcut niciodată aceste ceremonii - 
și de multă vreme le evită cu grijă. Dar în dimineaţa aceasta, 25 
mai 1910, trebuie să întâlnească pe cineva fără a părea că îl 
caută. De aceea își dă jos pălăria respectuos când intră pe 
porțile monumentale ale bazilicii Sacre-Coeur, în vârful colinei 
Montmartre. Valfierno înaintează foarte ţeapăn pe tocurile puțin 
exagerate. Sunt zile - ca astăzi - când se simte aproape înalt. 

— Lăudat fie Isus! 

ȘSoptește când intră - și strâmbă din nas. Biserica miroase a 
reparaţii: var, ciment, vopsea. De când a hotărât episcopul de 
Paris să o construiască, mulţumindu-l astfel lui Dumnezeu 
pentru înfrângerea Comunei, au trecut mai bine de treizeci de 
ani, dar lucrările nu se încheie. In dimineaţa aceasta, 
argentinienii din Paris își dau obolul pentru proiect: profită de 
slujba care celebrează primii o sută de ani ai ţării lor pentru a 
inaugura marele vitraliu dăruit bazilicii. Ori profită de faptul că 
au dăruit un vitraliu mare pentru a determina biserica să 
celebreze cu o slujbă primii o sută de ani ai ţării lor. In orice caz 
par mândri: își lasă urmele pe monumentul cel mai ambițios din 
Paris. Argentina își demonstrează Franţei puterea. 

— Ite missa est. 

Spune acum preotul şi câteva zeci de doamne pline de 
bijuterii și de domni de viță nobilă se ridică și se îndreaptă spre 
ieșire, se salută cu mâinile, braţele și cu câte-un strigăt. Se 
cunosc aproape toţi dintotdeauna: sunt unii dintre argentinienii 
cei mai bogaţi, care-și petrec o bună parte din iarna australă în 
vara boreală. Aproape toţi au casă la Paris - și să o numim casă 
este un gest de modestie. Valfierno salută patru sau cinci 
enoriași cu surâsuri și înclinări ale capului: i-a văzut la o 
întrunire la ambasadă, la ieșirea de la operă, la hipodromul 
Chantilly. Dar nu este liniștit: știe că de fiecare dată când se 
amestecă cu argentinieni își asumă riscuri - ca vreunul să-l 
cunoască dinainte ori ca Aliaga să fi vorbit. Nu crede, dar nu 
poate fi sigur. lar în dimineaţa asta nu are de ales: dacă vrea să 
declanșeze acţiunea nu are de ales. 

— Sebastian! Sebastian! 

II strigă acum pe un ins de treizeci și ceva de ani, cu chip de 


bebeluș istovit, cu părul blond umflat de gel, cu ochii albaștri 
întunecaţi de cearcăne viorii, într-un costum de bumbac fin 
șifonat. 

— Eduardo, ce plăcere să te văd! 

— Plăcerea este a mea, Sebastian. Ce minune te aduce pe 
aici la ora asta? 

— Minune este cuvântul. Dar nu aveam cum să scap. Dacă 
tata află că nu am venit să-i controlez partea de donaţie, mă 
lasă la sapă de lemn cât ai clipi. 

— Îmi închipui. Însă mă bucur să te văd. Ce-ai zice dacă 
mâncăm la Fouquet? Nu, nu te uita așa, fac eu cinste. 

— Nu este cazul, marchize. Se mai găsește câte ceva. Dar 
bineînţeles, bucuros. 

Prânzul se prelungește. Cei doi argentinieni cer roast beef 
englezesc și un vin de Pommard, iar Sebastian povestește cu 
amănunte nemiloase șederea la Deauville, ghinionul de la 
cazinou, sânii cocotei care păstrează restul, următoarea sosire a 
tatălui, șoldurile cocotei, amenințările că îi va suspenda renta 
dacă nu-și reia studiile sau se întoarce în Argentina ca să 
administreze vreun teren al familiei. 

— Nu mă întorc nici mort, marchize. Oricât demult am fi 
progresat, nu se poate compara viaţa la Paris cu plictiseala de la 
Buenos Aires. Pe de altă parte, banii pe care mi-i dă tata acolo 
nu mi-ar ajunge nici pe-o măsea. 

— Îmi închipui. Cu toate că este îngrozitor: îndată ce află că 
ești argentinian, îţi cer dublu. 

Valfierno își bate joc: reproduce locurile comune ale 
interlocutorilor săi - și îi iese de minune. Câteodată, se miră cât 
de ușor este; de multe alte ori, nici măcar nu se gândește. 

— Aţi văzut, marchize? Să zicem că este preţul faimei. 

— Ca să-l numim cumva. Da, nici pe mine nu mă ispitește 
prea mult să mă întorc. Mai mult decât atât, dacă afacerile 
continuă să meargă, am de gând să rămân în Franţa pentru 
totdeauna. 

Fouquet este unul dintre restaurantele cele mai la modă: 
armate de oglinzi, draperii de catifea mov, argintul tacâmurilor 
scânteind. Chelnerii se deplasează ca niște umbre - și miroase 
mai degrabă a ţigări de foi decât a mâncare. 

— Ah, cât vă invidiez, marchize! Dar bineînţeles, un bărbat cu 
poziția dumneavoastră, cu experienţa dumneavoastră, nu are 


de ce să se ducă să putrezească la Buenos Aires. Dacă aș avea 
eu posibilitățile dumneavoastră... 

— Nu fi modest, Sebastian. 

— Nu, vorbesc serios. Apropo: zilele acestea mergem la 
Santiago la château cu baronul de Longueville, vărul lui d’ 
Alemain, Roșcovanul Lynch-Dubois și poate ruda mea Calzadilla. 
Vă interesează? Mergem în voiture, într-o Daimler a baronului, o 
știți dumneavoastră. Rămânem patru sau cinci zile, cine știe, o 
săptămână... 

— Poate, lăsă-mă să văd dacă pot să anulez vreo două 
obligații. 

— Bineînţeles, dumneavoastră... 

Chelnerul le servește cafeaua în cești de porțelan chinezesc și 
oferă lichiorurile: Valfierno se gândește că a venit timpul, dar 
trebuie să aibă grijă. Işi aranjează părul care îi cade pe frunte: 
se teme să nu i se observe vopseaua. 

— Mai cumperi tablouri pentru colecţia tatălui 
dumneavoastră? 

— Da, din când în când îmi încredinţează vreo comandă. Cât 
de rar poate, zice că mi se pune pata pe restul de bani... 

Spune Sebastian și își agită mâna dreaptă, ca și cum s-ar 
scutura de ceva lipicios. Lacul de pe unghiile lui aruncă scântei 
sidefate. 

— Și colecţia continuă să crească? 

— Mereu mai repede, mereu mai sus, mereu mai puternic. Un 
adevărat olimpic al picturii, dacă înţelegeţi ce vă spun. 

— Da, bineînţeles. Este una dintre cele mai bune colecţii pe 
care le-am văzut. 

— O știți? 

— Nu ţi-am povestit? Firește, am văzut-o de vreo două ori. Şi 
este probabil să vând câteva tablouri... 

— ...Şiİ aţi vrea să i le vindeţi lui. 

— Nu, nu îndeplinesc exigenţele lui. Dar m-am gândit că 
poate mă vei pune în legătură cu câţiva colecționari nord- 
americani pe care îi cunoaște. 

— Vai, americanii cumpără orice. 

— Nu ca noi, care suntem atât de scrupuloși, de selectivi. 

Spune Valfierno și zâmbește. 

— Bine, noi cumpărăm aproape orice. Dar ei sunt și mai 
inculţi, îi duci de nas ca pe niște copii. 


— Nu este intenţia mea. 

Spune Valfierno, iar clipa îngheaţă într-o tăcere care durează 
prea mult. Valfierno se concentrează asupra inelului său cu 
sigiliu. 

— Nu, marchize, scuzaţi-mă, nici nu m-m gândit. Vreau să 
spun că sunt lacomi, nesăţioși. 

Spune Sebastian și începe să povestească cu lux de 
amănunte bătălii epice din sălile de licitaţii de la Londra și Paris, 
între tatăl lui și trei sau patru colecționari nord-americani. 

— După cât s-au certat, s-ar putea spune că sunt prieteni. De 
ani de zile își dispută tablouri liră cu liră, franc cu franc și nu 
întotdeauna câștigă tatăl meu, așa că puteţi să vă închipuiţi de 
ce calibru sunt indivizii cu pricina. 

— Îmi închipui. Și ai putea să mi-i recomanzi pe câţiva din 
acești domni? 

— Da, atâta vreme cât... 

— Bineînţeles că, dacă operaţiunile se concretizează, vei fi 
recompensat, nu se pune problema. 

— Nu, nu asta voiam să spun, dar dacă dumneavoastră 
insistaţi. 

— Insist, te rog! Unii sunt mărinimoși doar la rău, dar nu este 
cazul meu, te asigur. Vei vedea. 


3 


Cum să numeri anii în care nu se întâmplă nimic? Cum să-i 
numeri, dacă nimic nu marchează diferenţe, dacă al doilea și al 
optulea seamănă atât de mult? 

Poate ideea că nu se întâmplă nimic este greșeala. Se 
întâmplă întotdeauna ceva. 

Ah, da? Se vede că dumneavoastră nu aţi fost niciodată 
Bonaglia, angajatul lui don Simón, în San Jose de Flores. 


Este adevărat - să presupunem că este adevărat - că, atunci 
când a ieșit din Penitenciarul Naţional, Bollino, Juan Maria 
Perrone, s-a prefăcut în Enrique Bonaglia. Nu avea vreun motiv 
anume - ori nu știa, dacă îl avea cumva, care era acela. Dar 
avea senzaţia că trebuia să lase în urmă tot ce fusese - orice ar 
fi fost - până în momentul acela, ceea ce se amesteca cu 
senzaţia, și mai nedeslușită, că nu are nimic înainte. Și este 
greu să știm - motive există, dar sunt prea multe - de ce și-a 
luat, pentru călătoria aceea, numele unui tată aproape fals. 

Este adevărat - să presupunem - că a rătăcit prin orașul 
străin câteva zile fără să găsească adăpost. Nu este cu putinţă 
să lămurim cine l-a îndrumat către don Simón; se pare că s-a 
împăcat cu surghiunul și a fost aproape fericit. Este adevărat că 
nu avea nimic încurajator; nici nu avea, este adevărat, de unde 
să aleagă. Poate s-a gândit că nu va fi în stare să părăsească 
închisoarea de pe o zi pe alta: că trebuia să o părăsească încetul 
cu încetul. 

Don Simón Coutifio era un galician de vreo cincizeci de ani 
care muncise în fiecare zi a vieţii lui de la zece sau unsprezece 
ani ca să poată avea magazinul de stofă, aţă și lână de pe 
strada San Jose de Flores. Magazinul era solid, dar în același 
timp modest: doamnele din Buenos Aires care își petreceau vara 
la ţară își aduceau lucrurile din centru, însă argaţii, salahorii și 
slujnicele le erau clienţi fideli. Don Simón tocmai dăduse afară 
un vânzător; când Enrique Bonaglia - de douăzeci și patru de 
ani, cu privirea atentă, cu fruntea înaltă, un zâmbet lipsit de 
aroganță și, cu toate acestea, priceput la vorbă - s-a prezentat 
ca să-i ceară postul, negustorul nu a găsit niciun motiv să i-l 
refuze. Mai degrabă unul, pe care a preferat să nu-l spună, ca 
să-l angajeze. Nu l-a întrebat nimic. Pe vremea aceea, la Buenos 


Aires, nu se cercetau poveștile personale: ce-mi erau unii, ce-mi 
erau alţii, toţi veneau de undeva. Postul - ușurarea lui Enrique - 
presupunea treisprezece ore de lucru șase zile pe săptămână, 
un Salariu mizerabil, dreptul la două mese pe zi și folosirea unei 
cămăruţe din dos ca dormitor. Enrique Bonaglia și-a zis că era 
un bun mod de a înceta căutarea - și aceasta era, atunci, tot ce 
își dorea. 


Era atât de ciudat să fie Bonaglia! Era, câteodată, îngrozitor: 
Bonaglia, numele de familie al tatălui meu, săracul, prefăcut în 
porcăria asta: ascunzătoarea unui nenorocit pe care nu îl caută 
nimeni, care nu caută nimic. 


Clientele șușotesc. Când intră în magazinul lui Don Simón - și, 
mai ales, când ies - șușotesc. Cumpărăturile sunt una dintre 
puţinele distracţii ale argaţilor, salahorilor și slujnicelor din satul 
San Jose de Flores. Mai au și varianta de a merge la liturghie, 
câte un dans din când în când, plimbărica prin piaţă pe înserat, 
câte o friptură duminica, dar cumpăratul este gestul care îi 
apropie cel mai mult de patroni: care le permite să se creadă, 
preţ de o clipă, ca ei. Satul nu oferă prea multe posibilităţi de a 
cumpăra; de aceea nu este deloc ciudat să vină la magazin să 
ceară o papiotă de aţă, douăzeci de centimetri de danteluţă, un 
ghem de lână. 

Argaţii și salahorii nu șușotesc: sunt încă băștinași fără 
pretenţii, și această condiţie se bazează pe anumite forme de 
tăcere. Dar argaţii și salahorii vin la magazinul lui don Simón 
doar când sunt trimiși de doamna lor - sau de stăpână. Și, chiar 
așa, simulează o distanţă nepăsătoare. În schimb, slujnicele 
domnilor și soțiile de argaţi sau salahori își manifestă prezenţa 
cu îndârjire. Și șușotesc. 

Se întreabă - de multe ori s-au întrebat - cine-o fi băiatul 
acela atent și atât de chipeș chiar dacă nu foarte înalt care le 
servește ca și cum fiecare din ele ar fi femeia vieţii lui, dar 
privește cu delicateţe infinitul când fiecare din ele îi adresează o 
coborâre a pleoapelor, o mutră ademenitoare, câteva cuvinte 
ușor nerușinate. In aceste cazuri, băiatul Bonaglia pare 
întotdeauna pe altă lume. Clientele lui don Simón se consolează 
șușotind că băiatul nu trebuie să fie prea bărbat. Și că, dacă don 
Simón l-a angajat în nădejdea de a-l însura cu fiică-sa, a greșit 


fraierul. 


Că a petrecut ani buni încercând să înveţe cine este, spune 
acum. 

Că încă se gândea că este ceva ce trebuie să înveţe. Ori 
putea. 


Merceditas Coutiio a împlinit douăzeci și patru de ani, care, 
spun cumetrele, este vârsta când o fată încetează să mai fie 
fată și se apropie periculos de categoria de domnișoară 
nemăritată: fată bătrână. Merceditas Coutifio pesemne că nu 
este frumoasă. Nu se știe niciodată, căci - este limpede - toată 
frumuseţea stă în ochi, iar ochii sunt lucrul cel mai capricios, dar 
domnișoara Merceditas nu îndeplinește niciuna dintre clauzele 
frumuseţii. Nu are tenul neted ca un trandafir proaspăt, nici 
supleţea unei sălcii lângă râu, nici sânii ca niște fructe pârguite, 
nici mers de gazelă. Are, în schimb, faţa rotundă ca o clătită, 
sprâncene impunătoare, trupul scund și dolofan. Este - se 
întâmplă să creadă cineva că este - o femeie într-un recipient 
greșit: spiritul ei pătrunzător prins între cărnuri brute. 

Această nepotrivire o face timidă. Când a început Enrique 
Bonaglia să lucreze la magazinul tatălui ei, Merceditas a invocat 
o indispoziţie pentru a petrece două săptămâni închisă în 
camera ei de la etajul superior. Mama îi murise cu câţiva ani în 
urmă; Merceditas era singură la părinţi și singura femeie, avea 
grijă de casă cu sârguinţă și tatăl ei detesta - se temea? - să se 
despartă de ea. De aceea a refuzat categoric când fiica lui i-a 
spus, la optsprezece ani, că voia să fie învăţătoare. Nu, era 
singura lui fată. Nu, nu va face lucruri ciudate: se va căsători și 
soțul ei va conduce magazinul când el va fi prea bătrân. Nu 
spunea niciodată: când voi muri; spunea: când voi fi prea 
bătrân. Merceditas a acceptat, cum se cuvenea, hotărârea 
paternă. Şi când a venit Enrique Bonaglia s-a speriat îngrozitor. 
Petrecu acele săptămâni închisă-n casă; apoi nu a avut încotro 
și s-a întors. Cei doi tineri se salutau în fiecare zi cu bună- 
cuviință, se evitau fără ostentaţie, căutau un mod de 
convieţuire fără intimitate. 


Am văzut, domnișoară, că citiţi o carte în franceză. 
Da, dar vă înșelaţi. Nu înţeleg prea bine. 


Aș putea să vă ajut, dacă doriți. 

Înţelegeţi franceza? 

Da, destul de bine. 

Și unde aţi învăţat? 

Păi, știți dumneavoastră, pe vaporul pe care am lucrat câţiva 
ani... 


Dintr-un motiv oarecare, pe care nu îl înțelege pe de-a- 
ntregul, Enrique și-a propus să o mintă cât mai puţin posibil. 
Ideea îl uimește: se întreabă ce l-a apucat. Sunt nuanţe: intenţia 
lui include tot ce are legătură cu lucrul și cu viaţa domestică, 
dar nu-i afectează - nu-i poate afecta - trecutul. El - Enrique 
Bonaglia - nu are trecut: ceea ce nu există nu se poate aprecia 
conform criteriului adevărului și minciunii. Nu ar putea să o 
spună astfel, dar învaţă - fără să-și dea încă seama - privilegiul 
pe care și-l arogă unii bărbaţi scriindu-și trecutul. 

Nimic care să-l împiedice să lucreze cu spor. Don Simón este 
satisfăcut de vânzătorul lui și petrece mai multe ore în băcănia 
lui Canedo jucând mus* cu consătenii. Sunt după-amiezi lungi 
când cei doi tineri caută un mod de a intra în vorbă: nu le este 
ușor. Îi învăluie, în primul rând, mirosul pătrunzător al stofelor. 

S-au înţeles că Enrique trebuie să-i primească pe mușterii; 
dacă nu este nevoie, Merceditas nu-și părăsește scaunul pe care 
brodează sau citește. Dacă nu știe ceva, Enrique o întreabă pe 
ea cu respectul cuvenit unei patroane; dacă nu, pot trece zile 
întregi fără să-și vorbească. Văzuţi din afară - de către cei care 
șușotesc, gândește Enrique, pot părea doi bătrâni, care nu au 
fost niciodată proaspăt căsătoriţi. Dar adevărul este mai tăios, 
se gândește - căci încă își permite să gândească „realitatea”. 
Atunci ea a refuzat propunerea lui aproape pe șleau s-o înveţe 
franceză, iar el nu vrea să încerce alte metode. Ceva în ea îl 
face să simtă că nu poate să-i vorbească despre prostiile 
obișnuite referitoare la magazin sau la bârfele din sat. Ea - 
gândește Enrique - este mult mai presus și ar fi vulgar să o 
deranjeze cu astfel de lucruri. Ea nu merită meschinăriile 
acestea, dar nu îi vine în minte ce altceva să îi spună. lar 
Merceditas, în ceea ce o privește, nu consideră că ar fi corect să 
stea de vorbă cu un bărbat cu care nu are nicio legătură. In 
majoritatea după-amiezilor merge bine convieţuirea în tăcere; în 


* Joc de cărţi (n.tr.) 


altele, foarte rar, tensiunea se izbăvește în priviri sperioase, o 
anumită tuse, mirosul izbitor al stofelor. Așa trece timpul pentru 
ei. 


Îţi făgăduiesc să mă îndrept, prietene. Nu vreau să mai 
savurez, ca până acum, cea mai măruntă picătură de 
amărăciune pe care ne-o dă viaţa. Mă voi bucura de prezent, iar 
trecutul nu va mai fi decât trecut. Ai dreptate, prietene; oamenii 
nu ar suferi atâta dacă, în loc să-și folosească cu înverșunare 
imaginaţia amintindu-și fără încetare nenorocirile, ar încerca să- 
și facă suportabil prezentul, spune cartea pe care o citește. 


Mai târziu, i se va părea că ar fi putut să se gândească cu 
mult înainte, dar s-au scurs luni întregi până i-a trecut prin cap 
lui Enrique să o întrebe despre ce este vorba în cartea pe care o 
citește. Este un roman, îi răspunde, al unui german pe nume 
Goethe, un roman intitulat Werther. Enrique zăbovește în tăcere 
câteva clipe, apoi o întreabă iarăși despre ce este vorba; 
Merceditas se îmbujorează și îi spune povestea unei iubiri 
nefericite. Enrique o întreabă alte lucruri și îndrăznește, în 
sfârșit, să-i ceară împrumut vreo carte. Ea îi răspunde că 
desigur, cu cea mai mare plăcere; în ziua următoare, coboară la 
magazin cu o carte intitulată Amalia. Când i-o dă, pesemne că - 
lumina este slabă, Enrique nu poate fi sigur, se înroșește și mai 
mult. 


Eu citeam. Începând de atunci, ani de zile, eu am fost cel care 
citea. Puteam să par un băiat mai mult sau mai puţin plăcut 
care se plictisea și desfăcea stofe în magazinul lui don Simón 
Coutiho, care se resemnase cu cine știe ce. Dar acela nu eram 
eu. Eu eram cel care citea. 


La fel ca în casa mare a lui Diego și a Marianitei, a lui don 
Manuel, citeam. 


Magazinul începe dintr-odată să i se pară un accident: o 
greșeală a ochilor lui sau a lumii care nu ar trebui să fie acolo, în 
locul unde trăiesc poveștile. Dintr-odată, totul i se pare un 
accident sau o confuzie: în afară, firește, de poveștile pe care le 
citește și de domnișoara care i le dă și le comentează. Ea este 


singurul lucru care i se pare real acum: ea și cărţile, care 
seamănă atât de mult între ele. 

Acum după-amiezile la magazin sunt desăvârșite. Mai ales 
după-amiezile: ora siestei, când don Simón se duce să joace 
mus, iar clientele nu-i deranjează, când Enrique și Mercedes se 
așază să citească. Mercedes în odaia unde se păstrează facturile 
și caietul datornicilor; Enrique pe scaunul lui de răchită în 
spatele tejghelei. Nu pot să se vadă; știu doar că celălalt este 
acolo și, din când în când, Mercedes vine să-i ofere un mate ori 
Enrique se ridică să-i spună ceva. Dar în cea mai mare parte a 
timpului citesc numai, fiecare pe scaunul lui, fără să se 
privească: Enrique are senzația ciudată că o face în sfârșit cu 
cineva. Și crede - vrea să creadă, în ciuda atâtor îndoieli - că ei 
îi este indiferent; se întreabă și cum îi este ei. Caută - uneori 
găsește răspunsurile - și în cărți. 

Bărbatul despre care ţi-am vorbit ieri, smintitul acela fericit, 
era secretarul tatălui lui Charlotte, iar pricina nebuniei o pasiune 
nenorocită nutrită pentru ea. A păstrat multă vreme secretul, 
dar într-o zi s-a descoperit și judecătorul l-a concediat. Vei 
înţelege din aceste câteva cuvinte scurte și seci, spune cartea 
pe care o citește. 


Într-una din după-amiezile acelea, m-am convins că îmi 
găsisem iubirea. Mi-ar plăcea să știu ce citeam: îmi aduc aminte 
nedeslușit o scenă în care bărbatul privește o fată, dar o vede în 
vârstă și simte că el este bătrânul care merge cu ea, puţin mai 
în acolo, în spatele umbrelei de soare ţinute de ea. Bărbatul o 
privește din nou, nu i se pare prea frumoasă, o contemplă cu 
ochi dispreţuitori și, când îi închide, o vede iarăși bătrână, fără 
umbrelă de soare și acum fără îndoială, el lângă ea. Bărbatul se 
recunoaște fără să șovăie: este încovoiat, brăzdat de riduri și 
totuși ceva de pe chipul lui îl încurajează, îl liniștește. Îmi 
amintesc că atunci am închis cartea, m-am sculat fără zgomot și 
am privit-o fără să-și dea seama: Mercedes era absorbită de 
propria lectură și eu am înţeles. 

M-a năpădit bucuria: ca o înfierbântare. Eu nu prea aveam 
experienţă în dragoste: închisoarea a venit prea repede și a 
spune că nu prea aveam este un mod de a spune niciuna. 
Marianita era amintirea unei alte vieţi. Transpirasem, 
bineînţeles, în bordeluri: nimic mai îndepărtat. Era lucrul cel mai 


diferit care se putea închipui: dragostea, o uniune atât de pură a 
sufletelor. Era o întâlnire fără bariere, pe un teren mult mai 
presus de voluptatea cărnii. Şi acum știam - fără a fi nevoie să-i 
spun sau să o aud spunând-o - că ea îmi împărtășea dragostea: 
că ea, fără să-mi spună, simţea același lucru pentru mine. 

Dragostea are regulile ei. Dragostea, în realitate - ceea ce 
fiecare epocă sau loc obișnuiesc să numească dragoste - este 
un ansamblu de reguli pe care fiecare perioadă le reformulează. 
Dragostea are sensuri care variază: seninătate, scoatere din 
minţi, descoperire, un scop, imposibilul, o presupunere 
esenţială, rațiunea vieţii, zidul de netrecut, o păturică. Dragoste 
este un cuvânt care se rostește - care doar se presupune, se 
întrezărește - când cel ce poate să îl rostească știe regulile și 
crede că situaţia se adaptează regulilor. Enrique nu le cunoștea. 
Işi petrecea atâta timp studiindu-le: începea să-și închipuie că le 
știe. 


Nu mi-o spunea, însă: prin modul ei tăcut de a-mi oferi ceașca 
de mate, prin felul cum îmi comenta fraza unui autor, destinul 
unui personaj nefericit, frumuseţea unei descrieri, Merceditas 
îmi spunea cât de bine ne înţelegem și ce formă privilegiată de 
dragoste știuserăm să construim. Ne vorbeam cu cuvintele 
altora, cu cuvinte în care nimeni altcineva nu ar fi recunoscut 
ceea ce spuneam în realitate: era secretul nostru, asupra căruia 
nici măcar nu trebuise să ne punem de acord, pe care nu aveam 
nevoie să-l numim. 

O priveam: uneori zăboveam contemplând-o mult timp fără ca 
ea să observe - fără ca ea să observe? - și mă bucura să văd că 
nimic nu tulbura puritatea aceea: ceea ce simţeam pentru ea nu 
era pângărit de carne. Avea dinţi vizibili, fruntea înaltă și 
arcuită, pomeţii vădiţi: carne ce nu disimula oasele de dedesubt. 
Carnea nu era lucrul cel mai important pe chipul acela, atât de 
real, atât de apropiat de ţeastă. Câteodată - rareori - m-am 
gândit să-i vorbesc despre sentimentele noastre, să-i cer mâna, 
să i-o strâng. Dar mă minunam văzând cum pot să-mi controlez 
astfel de impulsuri. Pe de altă parte, toate lucrurile acestea îmi 
păreau o trădare: aș fi stricat totul cu un gest animalic. Eram, 
fără îndoială, mult mai mult. 

Uneori - nu doar o dată - m-a năpădit iarăși zorul cărnii. Mă 
buimăcea, mă descumpănea. Până când am priceput că nu ea 


era cea care mi-l provoca - era doar tributul cerut de condiţia 
mea animalică - și că nu era greu de tămăduit. Din două în două 
săptămâni - în prima și a treia duminică a fiecărei luni - luam 
trenul în gara din sat la ora siestei și mă duceam în centru. 
Acolo, în bordelul condus de doña Anunciación, mă închideam o 
jumătate de oră cu aceeași namilă calabreză, de parcă mi-aș fi 
îndeplinit o îndatorire anevoioasă. Calabreza era opusul lui 
Mercedes: de o vulgaritate fără limite, limbajul grosolan, carnea 
năvalnică. Ea era mormanul întunecat pe care strălucea, fără 
umbre, sufletul lui Mercedes. Când ieșeam din lupanar - ușurat, 
mulţumit, fără nicio urmă de regret - rătăceam puţin prin 
centru: toţi scandalagiii aceia grăbiţi îmi stârneau mila și jena, 
îmi arătau că nu greșisem alegându-mi refugiul. 

In serile acelea mă întorceam acasă - pe atunci numeam locul 
acela casa mea - și mai plin de dragoste. Ea nu m-a întrebat 
niciodată unde merg - avea încredere în mine, nu mă întreba 
niciodată nimic - și, dacă m-ar fi întrebat, dacă ar fi avut nevoie 
comunicarea noastră de astfel de fleacuri, eu. l-aș fi putut spune 
ce făceam și că o făceam pentru ea: pentru ca iubirea noastră 
să fie mai departe la fel de pură. Ştiam că atâta desăvârșire nu 
putea fi veșnică: lucrurile bune nu durează niciodată. Dar 
unelteam amândoi în taină ca să dureze cât se poate demult: să 
nu se schimbe nimic. 

A fost o perioadă atât de fericită! Chiar dacă maestrul 
Rousseau ar spune că fraza este o contradicţie: privilegiul 
fericirii constă în anularea timpului. Eu am simţit-o: a trebuit să 
fac mai târziu, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, un efort ca 
să-mi dau seama câţi ani trăisem pasiunea aceea fără spaime. 


Marchize, scuzaţi-mă că mă amestec, dar nu v-aţi gândit 
niciodată că femeia aceea nu vă atrăgea ca femeie? 

Firește că m-am gândit, domnule ziarist, v-am mai spus. Și 
mi-am zis că sunt prostii. 

Și vă mai gândiţi? 

Ce vreţi să spuneţi? Ce vreţi să vă povestesc, viața mea sau 
părerea mea despre viaţa mea? 


Este ciudat de ușor să crezi că lucrurile vor fi întotdeauna așa 
cum sunt acum. Intotdeauna, adică: mai mult timp decât îţi 
permiţi să-ţi închipui. Mult timp. 


A fost grea dimineaţa când s-a îndoit. Don Simón se sculase 
cu fața la cearșaf - i se întâmpla din când în când și sfârșea 
întotdeauna prin a se îmbăta - și i-a reproșat ceva. Nu era 
important: poate un ghem într-un sertar greșit, o dantelă 
îngălbenită de soare, un fir de praf. Nu era important, dar 
reproșul a fost sever. Lui Enrique nu îi păsa - știa că făcea parte 
din obligaţiile lui să le îndure câteodată dar i s-a părut că vede, 
în vreme ce bătrânul ţipa, o scânteie de plăcere în ochii uimiţi ai 
lui Mercedes. În dimineaţa aceea a avut îndoieli și zile întregi 
întrebările i-au stat pe limbă. Din fericire - avea să se 
gândească mai târziu - nu a știut ce să întrebe. Pentru că ar fi 
putut să strice totul. Fusese cu siguranţă o iluzie, sclipirea unei 
raze de lumină strecurate într-un miraj. lar întrebarea lui ar fi 
stricat cu siguranţă totul. Din fericire - avea să gândească - nu a 
știut cum să facă - și mereu și-a spus că tăcerea lui, de data 
aceea, îl învățase ceva. 


4 


— Nu-i așa că îmi veţi face o ofertă extraordinară? 

— De fapt, nu știu dacă s-o numesc extraordinară. 

— Haide, marchize. Domnul Merryl-Addams mi-a spus că, 
dacă vă primesc, voi fi uimit. 

Spune colonelul Gladstone Burton și Valfierno este uimit să 
vadă că, deși personajul pare robust, ideea surprizei îi face ochii 
să strălucească. Colonelul Burton are șaptezeci de ani și 
înfățișarea cuiva care nu a avut nevoie de surprize ca să 
dobândească ceea ce dorea în viaţă: mandibula pătrată 
considerată de americani condiţie necesară pentru anumite 
reușite, un sacou de catifea stacojie pe care nu l-ar purta decât 
cei care nu ar mai avea nimic de cerut, mâinile ca niște aripi de 
moară. O înfățișare prea solidă ca să fie adevărată, se gândește 
Valfierno: un tip care are nevoie să-și demonstreze că este mai 
presus de orice, tipul de personaj care se pretează cel mai bine 
pentru jocul său. 

— Sper să nu vă dezamăgesc, colonele. 

— Nu fiţi modest, marchize. 

— Nu este defectul meu cel mai grav. 

Spune Valfierno și zâmbește cu zâmbetul lui cel mai 
autoacuzator: a descoperit - demult a descoperit - că nimic nu-l 
înșală mai mult pe un ins neîncrezător decât să-i spui adevărul 
despre tine însuţi, prefăcându-te că este doar o glumă. Dar 
colonelul Burton nu pare omul pe care să-l intereseze nuanțele. 
Biroul este una dintre cele patruzeci sau cincizeci de camere ale 
noii sale reședințe de pe Fifth Avenue și este plin de opere de 
artă de toate felurile și originile: șase busturi clasice - copii 
romane, probabil, după originale grecești, un leu înaripat care ar 
putea fi asirian, două enorme peisaje de pădure părând 
flamande, șase naturi moarte spaniole, o scenă de stradă de 
Renoir - ori de vreun discipol iscusit. 

— Hai să jucăm un joc. Dacă aţi putea alege între toate 
tablourile din lume, pe care l-aţi dori? 

— Cred că vreunul italian. Odată am fost gata să pun mâna pe 
un Rafael... 

— Asta-i tot? Colonele, mă aşteptam la mai multă ambiţie din 
partea omului care a umplut Statele Unite de cabluri de telefon. 

— Bine, dacă într-adevăr aș putea să aleg orice tablou... 


— Da; dacă aţi putea. Închipuiţi-vă că aveţi puterea, că aveţi 
cu adevărat puterea. 

Burton îl privește cu dușmănie; Valfierno se distrează: îl 
surprinde să constate că se mai și distrează. Scena îi iese din ce 
în ce mai bine: este a cincea oară când repetă formula - aceeași 
introducere, aceleași prefăcătorii, aceleași insinuări - și i se pare 
că a ajuns aproape de perfecţiune. Chiar dacă se poate 
împotmoli oricând - sau chiar prăbuși: trebuie să aibă grijă tot 
timpul. 

— Să fiu sincer, marchize? Dacă aș avea cu adevărat atâta 
putere, nu aș avea nevoie să-mi cumpăr niciun tablou. 

— Touché. 

Spune Valfierno și se hotărăște să încerce să vorbească pe 
ocolite. Briliantul de la cravată sclipește ca și cum ar fi veritabil. 

— Piesa aceasta asiriană este demnă de un muzeu. De un 
mare muzeu. 

— Fără îndoială. Și acolo va ajunge, când mă voi duce eu. Pe 
copiii mei nu-i interesează astfel de lucruri. 

Gambitul duce într-un punct mort și Valfierno își schimbă din 
nou tactica: începe să se îngrijoreze, dar încearcă să nu lase să 
se observe. A petrecut toţi anii aceștia încercând să nu lase să 
se observe nimic - și de multe ori izbutește. Acum discută cu 
amfitrionul său despre un concert la Carnegie Hall, despre 
zăpada din iarna aceasta, despre posibilitatea unui război acolo, 
în Europa. După câteva minute, colonelul a căzut în cursă. 

— Dar, stimabile, sigur nu aţi venit să-mi vorbiţi despre 
aceasta. 

— Nu, dar poate nu merită osteneala... 

— Vă rog. 

— Nu, lăsaţi. Poate nu sunteţi omul meu. 

Este un risc. Poate că riscă prea mult, dar se topește de 
plăcere când un tip atât de important trebuie să-l roage. 

— Ştiţi, eu nu am obiceiul să cer. Dar insist să-mi spuneţi ce 
aţi venit să-mi spuneţi. 

— Aș vrea să vă întreb ce-aţi fi dispus să faceţi pentru a 
obţine ceva ce caută toată lumea. 

— Ceva ce caută toată lumea? 

— O ipoteză: dacă vi s-ar spune că Gioconda poate fi a 
dumneavoastră, ce aţi da în schimb? 

— Am impresia că vă înșelaţi asupra mea, marchize... 


Este momentul-cheie și Valfierno este gata să se dea bătut. 

Ridică palmele ca pentru a spune nu vă faceţi griji, dar 
americanul îl oprește și își termină fraza: 

— „„Știe oricine că Gioconda este la Luvru. 

— Da, bineînţeles. Dar ar putea să nu mai fie. 

— Să nu mai fie? 

— Ar putea. lar eu aș putea cunoaște felul în care ar ajunge 
aici, de exemplu, în sala aceasta. Vă interesează? 

Riscul este calculat. Inainte de a-și vedea posibilii clienţi, 
Valfierno se informează pe îndelete - și, în majoritatea cazurilor, 
știe că au cumpărat, măcar o dată, artă furată. Astfel că nu ia 
prea mult în seamă protestele colonelului Burton. 

— Ce spuneţi? 

— Ce aţi auzit, colonele. Vă interesează? 

Mai știe și că acesta este momentul când interlocutorul 
presupune că trebuie să aibă scrupule și că le va transfera cu 
siguranţă asupra lui: îl va dispreţui ca să nu se dispreţuiască. Nu 
este un preţ prea mare, se gândește, și așteaptă mișcarea. 

— Ar trebui să o văd. 

Spune colonelul. Gestul de dispreţ îi este alibiul. 

— Dar nu o veţi vedea. Este o ipoteză. Dacă eu aș apărea aici 
cu tabloul acela, aţi fi gata să plătiţi un milion de dolari? 

— Maximum un sfert. 

Valfierno se străduiește să nu i se vadă zâmbetul: tipul a 
mușcat, la fel ca trei dintre cei patru dinainte. 

— Nu, un sfert de milion este o insultă. 

— Până la trei sute de mii, să zicem. Dar nu merită osteneala 
să vorbim de himere. 

— S-ar putea să nu fie himere, colonele, s-ar putea să nu fie 
himere. 

Spune Valfierno și cumpănește că poate s-a grăbit. Dar și 
colonelul Burton se pricepe la manevre de învăluire: tocmai și-a 
dat seama că este prea expus și încearcă una: 

— De unde sunteţi, dacă nu vă supăraţi? 

— Cum să mă supăr?! Sunt argentinian. 

— Acum înţeleg. 

— Ce, dacă îmi permiteţi? 

Valfierno încearcă să dea o aparenţă de onoare rănită 
cuvintelor sale: altminteri, ar fi suspect. Din fericire pentru el, 
colonelul nu-și dă seama. 


— Acum înţeleg cu cine vorbesc. Dumneavoastră sunteţi ca 
noi, nu vă opriţi la fleacuri. De aceea vom fi marile ţări ale 
viitorului. Dar nu știam, marchize, că în Argentina există 
nobilime. 

— Ştiţi dumneavoastră cum sunt ţările noastre: dorim să 
părem republicani, dar fără aristocrați - fără oamenii ca mine și 
ca dumneavoastră - am fi mai departe o adunătură de barbari. 
Incapabili să apreciem ca mine și ca dumneavoastră adevărata 
artă, de exemplu. 

— Gioconda? Așa aţi spus, Gioconda? 

— Așa am spus. 

— Şi există vreo posibilitate ca ipoteza dumneavoastră să se 
realizeze? 

— Depinde, între alte lucruri, de cei trei sute cincizeci de mii 
de dolari ai dumneavoastră. 

Colonelul rămâne în tăcere un răstimp ce s-ar putea prelungi 
prea mult. Valfierno își aprinde o ţigară; colonelul rămâne mai 
departe în tăcere. Când începe să vorbească, vocea îi este o 
șoaptă: 

— O întrebare personală. Dumneavoastră știți că tabloul acela 
este aur curat, că i-l puteţi oferi oricui. De ce m-aţi ales pe 
mine? 

Colonelul își răsucește mustaţa și ochii îi strălucesc. Este 
momentul să se gudure puţin pe lângă el: cumpărătorii - știe 
Valfierno - cumpără mai ales o imagine despre ei înșiși: eu sunt 
cel ce are ceea ce nu are nimeni, am știut să obţin lucrul acesta, 
îl merit. 

— În primul rând, pentru că mi s-a spus că discreţia 
dumneavoastră este mai presus de îndoială. Este limpede că 
acela care l-ar avea ar trebui să-l ţină astfel încât să nu afle 
nimeni niciodată. 

— Este limpede. Este, în același timp, singurul mod de a 
evita... 

— Şi, mai ales, pentru că doresc să îl aibă cineva care să știe 
să-l preţuiască. 

Îi spune Valfierno și, o clipă, se teme că a jucat prea grosolan. 

— Marchize, nu știți cât vă sunt de recunoscător. 

Răspunde colonelul: a căzut în cursă. 


5 


Li s-a spus că Vasco nu era vinovat. Calul fusese de vină, calul 
lui, dar fusese un accident, ghinion și nimic altceva, câinele 
lătrase tocmai când Vasco Arispe trecea cu căruţa, iar calul său, 
atât de obișnuit cu câinii, s-a speriat, a scăpat chiar atunci când 
ea trecea strada ieșind de la biserică. Vasco nu trecea niciodată 
pe acolo la ora aceea, zăbovise la o clientă, dar exact în după- 
amiaza aceea, le-au spus, aveau de gând să le spună, dar au 
înţeles că nu avea sens să stăruie asupra întâmplării atât de 
crude, nespus de absurde. Le-au spus că Vasco murea de 
tristețe, nu-și puteau închipui cât de trist era bietul om, le-au 
spus, dar nu era politicos să-și scoată în evidenţă durerea 
vorbind cu tatăl rănitei și cu celălalt, vânzătorul, care trebuie să 
fi avut vreo legătură, căci se îngălbenise ca o lună plină: poate 
că în cele din urmă bârfele erau adevărate. Le-au spus atunci că 
Mercedes era la dispensar, că venise doctorul Firmin și că da, 
lovitura fusese foarte puternică, dar să nu-și piardă nădejdea. 
Că da, poate va trăi, le-au spus. Că lui Dumnezeu | se va face 
milă de ea. 


Primul lucru la care m-am gândit a fost cum de nu-mi trecuse 
prin cap să omor câinele, să înlătur lanţul acela de la bun 
început, dacă mi-ar fi venit ideea înainte. Înainte. 

Accidentul este o toană a timpului, care în câteva secunde 
modifică ore, luni, ani, totul. Credem în general că accidentul 
este o derapare bruscă a ordinii naturale, unde anumite lucruri - 
câinele, su/ky-ul, femeia aceea - nu se întâlnesc, nu ar trebui să 
se întâlnească. Obișnuim să o credem: pentru că obișnuim să 
credem că există ca bază o ordine naturală - o succesiune 
ordonată care nu ar include accidente: o succesiune guvernată 
de ceva sau de cineva. Dar totul este un accident. Doar că unele 
- cele mai puţine, cele mai bruște - se manifestă ca atare. 

Ceea ce obișnuim atunci să numim accident sunt situațiile în 
care se manifestă stupiditatea hazardului: devine răsunătoare. 


Accidentul - ceea ce numim accident - este hazardul 
dintotdeauna când anii sunt definiţi în secunde: se modifică 
formele timpului. Ca o trăsătură de penel - să zicem, de 


exemplu - care se duce la capăt în câteva secunde și apoi 
durează. Accidentul - ceea ce numim accident - participă la 


esenţa artei. Viaţa ni se pare făcută din acele minute care nu 
schimbă nimic substanţial, din întâmplările care nu se 
manifestă; arta și accidentul sunt făcute, în schimb, din 
celelalte. 

Accidentul este înspăimântător: evidenţa că întâmplările 
conduc totul și, uneori, nu suportă să treacă neobservate. lar 
oamenii nu tolerează atotputernicia, lipsa de sens. Atunci 
născocesc povești ca să îndure stupiditatea întâmplării: filosofii, 
religii. Istoria oamenilor este istoria relatărilor pe care le-au 
inventat ca să facă mai puţin crudă stupiditatea: ca să se creadă 
că totul are sens. 


După aceea, de multe ori, am încercat să-mi amintesc ce 
făceam când am primit vestea și, mai ales, în clipa exactă când 
a zburat copita calului. Cel mai greu de răbdat a fost 
certitudinea că, în vreme ce ea zăcea la pământ, pentru mine 
totul continua la fel. Că de fapt legătura noastră nu era cum 
credeam eu. 


Mercedes Coutifio are un bandaj însângerat în jurul capului, 
ochii închiși și vânătăi pe restul feţei, dar cea mai gravă este 
lovitura din piept: din cele două lovituri de copită, cea mai rea a 
fost cea care - se pare, zice medicul, nu putem ști siguri-a 
afectat plămânii. Mercedes respiră ca și cum nu ar ști: încet, 
neregulat, căutând. Lângă ea, în picioare lângă patul bolnavei, 
Enrique Bonaglia aspiră și expiră ca și cum i-ar putea arăta cum 
să facă: aspiră pentru ca ea să aspire. Se gândește că ceea ce 
părea rutină a devenit supraomenesc: că fiecare încercare a 
femeii de a trage aer în piept este un efort care trădează efortul 
enorm - tăcut - făcut de corp, întotdeauna. Se gândește că 
trupul este mărinimos când se străduiește să se disimuleze: 
când nu cere recunoașteri pentru tot ce face, dar că, dintr- 
odată, accidentul termină cu pretenţia - și, de asemenea, cu 
iluzia lui că trupurile nu sunt lucrul cel mai important. Se 
gândește că, dacă cumva - dacă cumva, își zice, pentru că nu 
vrea să-și spună: dacă ea supraviețuiește vor trebui să înveţe 
alte obiceiuri. 

O săptămână se duc în fiecare zi, Enrique și don Simón, să o 
viziteze pe Mercedes la dispensarul din San Jose de Flores. Se 
duc la ore diferite, ca să nu neglijeze magazinul: don Simón 


dimineaţa, când medicul îi repetă să nu-și piardă speranţa, să 
fie tare; Enrique la ora siestei, când călugărița îi povestește 
progresele rănitei. Enrique este convins că măicuţa încearcă să-l 
înșele: nu vede nicio îmbunătăţire și, în a șasea zi, se surprinde 
făcând planuri pentru vremea de după moartea lui Mercedes. 
Nu-i vine nicio idee: deocamdată, șoptește, nu-mi vine nicio 
idee. Cu atât mai bine, șoptește și îi privește gura și eforturile 
sale de a respira. Ar vrea să se simtă mai rău, mai abătut. Intr-o 
după-amiază încearcă să-și închipuie cum i-a murit mama. 

În a opta zi - la lăsarea serii, singură - Mercedes deschide 
ochii, murmură câteva cuvinte: când vine călugărița nu 
izbutește să le priceapă. Călugăriţa trimite după cei doi bărbaţi 
care închid magazinul și vin în fugă. 


Dumneavoastră ce credeţi, don Simón? 
Nimic, fiule, nimic. Ce vrei să cred? 
Aveţi grijă, don Simón. 


Oh, dacă aș fi avut norocul să mor pentru tine, Charlotte, să 
mă sacrific pentru tine. Bucuros aș fi căutat moartea dacă ţi-aș 
fi putut oferi fericirea și liniștea. Dar vai! Doar câtorva bărbaţi 
privilegiați le-a fost dat să-și verse sângele pentru ai săi, spunea 
cartea pe care a citit-o cu mult timp în urmă, pe care nu știe 
dacă o înţelege acum, în vâltoarea zbuciumului. 


Ni s-a spus că putem să o luăm înapoi acasă. Nu că ar fi fost 
vindecată sau în afara pericolului, dar de atunci înainte nu mai 
avea nevoie de îngrijiri medicale, ci de odihnă, seninătate și de 
ajutorul lui Dumnezeu. Eu am bănuit după aceea - de multe ori, 
de fiecare dată când nu m-am putut opri să nu mă gândesc la 
zilele acelea - că doctorul Firmin pur și simplu nu mai știa ce să 
facă. Don Simón i-a dat patul din camera lui și a angajat altă 
călugăriță ca să stea cu ea tot timpul; Mercedes era mereu 
somnoroasă, iar din când în când se deștepta și încerca să 
vorbească. În noaptea aceea a făcut mai multe încercări: eu nu 
izbuteam să recunosc, în sunetele acelea răgușite și încâlcite, 
cuvintele. Mercedes, cu chipul și mai lipsit de craniu, cu ochii 
ieșiţi din orbite, mă privea cu disperare. Eu i-am apucat mâna și 
a ei s-a crispat; voia să-mi spună ceva. 

Nu a mai încercat. A adormit și eu am zăbovit o oră sau două 


lângă ea, contemplându-i lupta pentru aer. M-am gândit că 
acum carnea pe care știusem să o dispreţuim se răzbuna. Am 
cumpănit că, dacă se va face bine, o voi cere în căsătorie: mă 
voi resemna să accept banalitatea unirii trupurilor. Apoi m-am 
gândit - detest să o recunosc, dar mă gândeam - că, dacă se va 
face bine, va rămâne infirmă: va fi cumva cu neputinţă să mai 
fie ea însăși. Nu suportam această idee. Suportam și mai puţin 
certitudinea că, dacă ar fi fost în locul meu și eu în al ei, m-ar fi 
îngrijit cu tot devotamentul bunătăţii ei. Sau că ar fi simţit chiar 
o oarecare plăcere să mă aibă infirm pentru ea, la cheremul 
bunătăţii ei. Asta m-am gândit și m-am înfiorat. 

Mercedes a murit câteva ore mai târziu, în plină noapte, 
adormită. Și eu dormitam. Eu am murit mult mai puţin. Deși nu 
se știe niciodată. 


6 


Valerie Larbin s-a plictisit. Se lasă noaptea și Faux Chien pare, 
ca întotdeauna, o cauză pierdută: este ora la care Valerie se 
gândește, de fiecare dată, că nu va veni nimeni deși știe că da. 
Se gândește că senzaţia nu contează în faţa experienţei, dar nu 
crede asta, își zice: ce ciudat ca fiecare seară să mi se pară la 
fel, deși știu că nu este. Se gândește cât de diferit este ceea ce 
simte de ceea ce știe - sau ceva asemănător și cere un pernod. 
Pernodul îi place pentru că îi lasă un gust proaspăt: un gust de 
parcă n-ar fi băut. 

Valerie Larbin își bea pernodul și descoperă că este cineva: la 
masa de lângă ușă, un domn de o anumită vârstă cu fire albe 
strălucitoare, mustaţa desăvârșită, înfățișare atât de îngrijită, își 
soarbe șampania. Este o surpriză; când îl vede, faptul că 
împarte cu el salonul pustiu i se pare grosolan: de o intimitate 
insuportabilă. ÎI privește din nou. Ceva o atrage la el, astfel că 
se duce să-l înţepe: 

— Acest loc nu pare potrivit pentru dumneavoastră. 

— Şi care ar fi locul potrivit pentru mine? 

— Nu știu. Sau mai bine zis: încă nu știu. 

O atrage, mai ales, un stil: felul lui de a se mișca de parcă ar 
rămâne neclintit, de a vorbi ca și cum cuvintele s-ar rosti 
singure. Trebuie să fie rang, clasă, distincţie: sunt mai multe 
cuvinte pentru a o spune și niciunul nu definește nimic clar. l-ar 
plăcea să poată spune ce înseamnă; în general reușește să-și 
formeze o părere despre clienţii cei mai ispititori, dar în noaptea 
aceasta care nu se îndură să pogoare i-ar plăcea să știe mai 
mult. De aceea rămâne cu Eduardo de Valfierno. 

— Dar acesta este un loc pentru mine, nu pentru 
dumneavoastră. 

— De aceea, domnișoară. 

Valerie nu-i răspunde: este, fără îndoială, o cursă pe care i-o 
întinde domnul, iar ei îi place să menţină controlul. Nu-i 
răspunde, nu-i zâmbește, Valfierno nu are motiv, dar continuă. 
Ea este foarte fardată; Valfierno crede că observă dedesubt o 
vânătaie. Şi încă nu i-a văzut dinţii. 

— De aceea mi-ar plăcea să vă văd în altă parte. 

Spune și îi dă o carte de vizită. 


Manda amor en su fatiga que se sienta y no se diga, îi va 
spune el puţin mai târziu. 


Vincenzo Perugia s-a dus să o caute la ieșirea de la Faux 
Chien după trei dimineaţa. Câteodată se ducea fără să anunţe, 
dar în noaptea aceea se înţeleseseră: Valérie îl poftea să stea cu 
ea până duminică acasă la o prietenă plecată să-și vadă părinţii 
în Bretania. 

Se întâlneau din când în când: de fiecare dată când Valerie își 
zicea că este ultima oară, cădea din nou. Vincenzo Perugia o 
plictisea. O înfierbânta forţa lui senină, aparenta lipsă de scop, 
nepăsarea, felul lui de a nu-i face curte - toate astea o 
plictiseau. Şi, mai ales, nu izbutea să-l înţeleagă: ar fi vrut să 
știe ce vrea de la ea. Ultima oară petrecuseră o noapte foarte 
fierbinte, de tăceri desăvârșite. Dimineaţa, când să plece, 
Valerie i-a dat o sută de franci: pentru o cămașă, dragul meu, a 
reușit să-i spună înainte ca animalul să-i mute faţa din loc cu o 
scatoalcă. Ea i-a strigat să se ducă la dracu' și că singurul lucru 
pe care îl voia de la ea era trupul, iar el i-a spus că nu șia tăcut 
din gură. Ea i-a spus din nou să se ducă la dracu’, că este un 
ţăran necioplit, că nu o merita și până aici. Carevasăzică 
niciodată, i-a spus el; foarte bine, am priceput, și nu a mai dat 
pe la Faux Chien până ce Valérie nu i-a trimis o invitaţie scrisă 
pe un bileţel. A șovăit înainte de a-l scrie: mai întâi nu voia, apoi 
s-a întrebat dacă el va înţelege. Dacă știe să citească, în primul 
rând. Poate. 


Apoi timpul fuge 

și se dizolvă: el își duce mâna stângă - scurtă, cu degete ca 
niște lovituri - între picioarele ei: degetul gros în sexul ei, 
celelalte patru ca un buchet pe pubis, mișcarea devine 
puternică, ritmică, ea se arcuiește, iar el o însoțește cu cealaltă 
mână pe mădularul lui, ea strigă sau suspină, el urcă, 
înaintează, urcă străbate pe deasupra și acum trupurile se 
mișcă în galop: timpul s-a întors ea se arcuiește strigă strigă se 
frânge 

el nu mai contează. 


Acum o doare în cot de el. 


Dar tu nu știi ce înseamnă să te naști într-un sat, să trăiești 
într-un sat crezând că nu vei putea ieși niciodată de acolo. 

Cum nu știu? _ 

Nu, nu este același lucru. Aici este altceva. In sat la mine 
singurul lucru pe care îl spun băieţii este să dea Dumnezeu să 
poată pleca, dar îi vezi și știi că nu vor putea, pentru că nu au 
destulă bărbăţie. Eu am și sunt aici. 

Bărbăţie, așa se numește? Și tu ești cel mai bărbat? 

Bineînţeles, domnișoară. De aceea sunt aici: pentru că sunt 
bărbat. Eu voi face ce vor ei să facă și nu pot. Eu o voi face. Eu 
voi face bani aici, știi cum este. 

Dacă aș ști cum este... 

Tu știi cum este, aici în oraș se poate. Eu voi putea. Chiar 
dacă nu crezi voi putea. Și atunci mă voi întoarce în sat... 

Te vei întoarce în satul tău? 

Firește, mă voi întoarce în sat cu bani, îmi voi deschide un 
atelier de tâmplărie, voi deveni celebru pentru că știu să fac 
lucruri pe care nu știe nimeni să le facă acolo, moderne, ca la 
Paris. Atunci voi câștiga și mai mulţi bani și îmi voi găsi o femeie 
cumsecade, decentă, o fată din sat pentru a întemeia o familie 
împreună, o familie cumsecade, care... 

Ce bine. Şi toate acestea au ieșit din capul tău? 

Lasă-mă să vorbesc. Îţi spun: o familie cumsecade, copiii mei 
nu se vor băga în buclucuri, de mici îi voi învăţa meserie și vor 
deveni buni tâmplari, mai buni chiar decât tatăl lor. Eu, așa cum 
mă vezi, sunt un bun tâmplar. 

Da, cu siguranţă. 

Da, sunt un tâmplar bun. Mă auzi? Sunt un tâmplar bun. Dacă 
am fost angajat până și la Luvru, eu, la muzeu, ca să lucrez ca 
tâmplar. 

La muzeul Luvru? 

Da, la muzeul Luvru. Te surprinde, nu? Credeai că sunt un 
tâmpit, dar nu: până și la Luvru am lucrat. De curând, în urmă 
cu câteva luni. Am plecat pentru că am găsit altceva de lucru, 
dar pot să mă întorc când vreau, așa cum mă vezi, pot să mă 
întorc dacă am chef. 

Ah, da? 

Da, când o să am chef. 


Până și felul cum spunea Luvru - accentul atât de vădit cu 


care rostea Luvru - o scotea din sărite. Totul la el o scotea din 
sărite. Şi nu-l putea face să tacă. Nici să plece - sau să nu-l 
cheme. 

Când primește invitaţia lui Valerie, Valfierno zăbovește puţin 
înainte de a-și aminti despre cine este vorba. Urmează gustul 
sălbatic al triumfului: m-a chemat, proasta m-a chemat. O făcea 
pe sclifosită, dar m-a chemat. Câteodată este uimit - rușinat - 
că se bucură așa de victorii atât de neînsemnate. Il surprinde 
cât de greu îi este să fie Valfierno. 


Vă amintiţi de mine, marchize? 
Nu vă jucaţi cu victima dumneavoastră, vă rog. 
Dar marchize. 


Se întâlnesc seara și Valfierno o duce la balul de la Opera 
Comique. Câte lumini: o asemenea revărsare de lumini. Valerie 
îi privește pe toţi - balul este atât de monden, atât atât de 
elegant - și Valfierno speră să nu-și dea seama că toţi o privesc: 
Valfierno este încântat să o privească toţi - să-l invidieze. 
Monden și elegant: o adunătură de înfigăreţi ca mine cocând 
câte una, înfigăreţi ca mine, se gândește Valfierno, deși unii au 
început să o coacă de două, trei sau zece generaţii: dansează cu 
toţii. Se aude o melodie la modă: ma tonkiki ma tonkiki ma 
tonkinoise, dansatoare se agită într-un ritm neverosimil, în mare 
viteză, clocotește și clocotește, freamătă aerul, parfumurile nu 
ascund sudoarea: mon anana mon anana mon anammite, miros 
de trupuri în jur. Valerie poartă o rochie lila cu sclipiri stacojii, 
decolteul ca adâncul mării, în capăt valurile: o vulgaritate pe 
care doar un domn și-o poate permite - se gândește Valfierno și 
se sperie numaidecât: poate o privesc din pricină că este 
grosolană, habar n-are pe ce lume este. Ea a băut, râde în 
hohote, iar dinţii sparți și negri o întunecă, este atât de tânără și 
o privesc din cauza asta. Miros a trupuri care se istovesc și el 
care se gândește că o privesc pentru că este vulgară, râd de 
mine pe la spate să se ducă învârtindu-se: nu este decât un mod 
de a-și ascunde invidia, se gândește, iar cei care mă cunosc știu 
că eu pot să mi-o permit, mă pizmuiesc și ce îmi pasă de cei 
care nu mă cunosc, se gândește - dar nu se convinge. Un trup 
animalic, se gândește, sânii ca turnurile, cui îi pasă de restul, se 
gândește: să se ducă la dracu’, eu pot. Mai multe mirosuri, 


viteza, m'appelle sa p'tite bourgeoise sa tonkiki sa tonkiki sa 
tonkinoise, Marchize, du-mă altundeva. Undeva unde putem fi 
singuri, mișcarea frântă și mirosul, mai ales, mirosurile acelea. 
Nu trebuia să-mi spună asta, se gândește Valfierno, se desfată 
dinainte, iar ea stăruie și stăruie: Marchize, duceţi-mă în locul 
acela unde putem. 


Poate că greșeala cea mai mare pe care am făcut-o a fost să 
o includ în planurile mele pe fata aceea, Valerie. 

Şi aţi plătit scump? 

Depinde. Eu aș zice că da. 

Povestiţi-mi cum aţi inclus-o. 

Nu știu dacă este bine. 

Am stabilit că îmi veți povesti toate faptele. 

Știu. Dar nu este decât un pact. 


Mai târziu, într-o noapte, s-a gândit că probabilitatea ca o 
orfană demimondenă din suburbiile muncitorești ale Parisului și 
fiul unei croitorese italiene refugiate în orașul Rosario să se 
întâlnească undeva pe planetă era mai puţin neglijabilă. După 
aceea i s-a părut improbabil ca lucrurile care se întâmplă să fie 
cele cu probabilitate ridicată. 

Mai întâi, trebuie să-l fac să se simtă regele lumii, un bărbat 
adevărat, dar aceasta nu a fost niciodată o problemă și imediat 
după aceea, atunci, când se va crede în stare de orice, atunci. 
Dar mai întâi să fac să-i treacă fumurile, să devină un tip ca toți 
ceilalţi, să-i cadă blestemata de coroană și să rămână 
nepieptănat, să i se încâlcească mustaţa, arcul sprâncenelor, 
chipul să i se dezarmeze căutând încă puţin aer ca să se poată 
mișca, să mă poată atinge și fuga părând dăruire, dăruirea 
aidoma fugii și așa mai departe iarăși până ce cade istovit, să 
rămână istovit, un tâmpit satisfăcut, un bărbat adevărat, să 
simtă că este în stare de orice, atunci: atunci cum fac să-i 
vorbesc despre muzeu? 

Dacă aș putea să fac totul singură ar fi altceva. Dacă aș putea 
să-l fac singură pe italian să marșeze, să pun totul în mișcare 
singură ar fi cu totul altceva, dar nu, am nevoie de el și de 
aceea trebuie să-l dezarmez: să-l prefac într-un bărbat 
satisfăcut, un rege al lumii. Dar aceasta nu a fost niciodată o 
problemă pentru mine. 


Marchize, nu doriţi să lucrăm împreună? 

Asta îmi lipsea. 

Într-o bună zi mi-o veţi cere dumneavoastră. 

Fără îndoială, draga mea. Dar acum trebuie să iau masa și, 
dacă dumneavoastră nu vă aranjaţi, voi ajunge târziu. 

Marchize, nu fiți prost. Nu este ceea ce credeţi. 

Și ce cred eu, spuneţi-mi? 

Prefer să nici nu mă gândesc. În orice caz, nu este decât 
închipuire, știm amândoi. Vreau să vă spun doar un lucru: o 
prietenă cunoaște un tip care a lucrat până de curând la Luvru. 
Individul este un fraier, dar nu are scrupule; pentru netoţi ca el, 
e ceva neobișnuit. Dumneavoastră știți zicala: cu cât mai prost, 
cu atât mai moral. Tipul poate să intre și să iasă din muzeu ca 
dumneavoastră din hipodromul Auteuil. 

Şi pe mine ce mă interesează? 

Nu știu, Valfierno. Gândiţi-vă. Dumneavoastră sunteţi dintre 
cei care știu să gândească lucrurile. Dacă ne străduim, dragul 
meu, puţin mai mult decât azi-noapte, poate izbutim să vă vină 
vreo idee. 

Poate. 

Ori vreţi să vă spun la ce m-am gândit eu. 

Dumneavoastră? 

Da, eu. 


7 


Ea s-a dus, noi am rămas: eu și don Simón, doi bărbaţi cărora 
le lipsea același lucru atât de diferit. Moartea lui Mercedes ne 
legase într-un mod vag: eram victimele aceleiași lovituri și, în 
plus, păream meniţi - meniţi? - să suferim împreună. Eu aș fi 
putut să plec, firește, dar nu găseam motive să o fac. lar 
bătrânul mă trata cu o afecţiune ciudată, care nu era făcută din 
cuvinte, nici din gesturi, ci dintr-un mod sfielnic de-a păstra 
tăcerea: ca și cum ar fi înţeles pactul care mă unise cu fiica lui și 
dorea să mă despăgubească pentru pierdere. Ori altfel: ca și 
cum dispariţia femeii ne-ar fi luat la amândoi o piatră de pe 
inimă, ar fi îndepărtat o piedică dintre noi. 

Don Simón își juca mai departe partidele de mus, care se 
prelungeau și nu se îngrijea de magazin; eu citeam și citeam, 
încercând să-i acopăr absenţa, dar știam amândoi - fără să ne-o 
spunem, căci nu ne-o spuneam - că nu știam de ce continuam s- 
o facem mai departe. O moarte nu este dură pentru ceea ce se 
duce; este înspăimântătoare pentru că te silește să-ţi născocești 
altă viaţă când credeai că ai una. 

Erau zile interminabile - și au fost atât de multe. Eu, în zilele 
acelea, în anii aceia, nu suportam sfârșitul lucrurilor și păstram 
întotdeauna o fărâmă din orice, ca să pot continua cumva, când 
aveam nevoie: o ultimă lingură de supă pe care mi-o luam în 
cameră în fiecare seară, o înghiţitură de vin în fiecare pahar, 
cinci sau șase pagini necitite din fiecare carte. Obţinusem atunci 
o viaţă care nu părea să aibă început și nici sfârșit: mereu la fel, 
timpul nu o străbătea. Cream și cream fără să știu de ce. Şi nu 
sunt sigur că n-am fost fericit. 

Îi moștenisem cărţile: toate cărţile. Pe de altă parte, mi-am 
făcut obiceiul să cumpăr una sau două de fiecare dată când mă 
duceam în centru: acum, în fiecare duminică. Nu îi mai citeam 
doar romanele, ci și cărţi de istorie, povestiri de călătorie din 
locurile cele mai ciudate, câteva biografii ale marilor oameni 
care ne schimbau lumea. Câteodată mă întrista senzaţia că, prin 
cărţile noi, o lăsam în urmă. 

Plimbarea de duminică îmi era singura ieșire: momentul de a 
mă uita în prăpastie. Mă trezeam în fiecare duminică la opt, mă 
spălam, mă bărbieream și luam trenul către oraș. Mâncam la 
vreun han din centru - cel al franţuzoaicei Berta, al catalanului 


Narcis, câteodată unul italian - cu vreo două pahare de vin. 
Umflându-mă în pene, mă duceam la bordelul dofei 
Anunciación: uneori mă servea calabreza; alteori, altele; aveau 
toate același miros de flori false al dezinfectantului; repetau 
toate aproape aceleași gesturi: poate o făceau dinadins, pentru 
ca mușteriul să-și închipuie că el le crea: că erau ale lui. Nu o 
dată m-am gândit să nu mă mai duc, dar nu lipseam niciodată. 
Era un omagiu amintirii lui Mercedes: un fel de a ne reînnoi 
comuniunea, de a-i spune că trupurile continuau să nu aibă 
importanţă și că nimeni nu-i va lua locul în inima mea. Când 
ieșeam, renăscut, obișnuiam să rătăcesc pe strada Florida și 
ajungeam, din când în când, într-un teatru: descoperisem în 
reprezentații un mod de a nu mă gândi că nu sunt prea departe 
de lectura cărţilor. 

La lăsarea serii, luam trenul ca să mă întorc în San Jose de 
Flores. Veneam, în fiecare duminică, obosit și mulțumit: 
atinsesem lumea pe care alţii o pizmuiau și o doreau, și 
demonstrasem că puteam să o dispreţuiesc. Nu aveam nevoie 
de nimic din toate acestea. 

Există o fericire posibilă în închipuire care nu prevede niciun 
contrast: care nu imaginează confruntări cu realitatea. Există o 
plăcere extremă în imaginaţie, care își este suficientă sieși. 

Erau zilele când Enrique Bonaglia își închipuia lucruri pe care 
nu le putea face niciodată și era fericit. li veneau idei: se va 
îmbarca, va fi hoţ cu mănuși albe, va trăi de pe urma unei 
văduve milionare. Va fi marinar și apoi șef de echipaj pe o 
corabie cu pânze care va brăzda mările lumii înfruntând furtuni 
și sălbatici, ducându-și îndrăzneala până la capăt. Va născoci un 
vicleșug desăvârșit ca să-i amăgească pe noii îmbogăţiţi din 
topor cu bonurile unei mici monarhii din centrul Europei, care le 
vor aduce incredibile beneficii financiare și irezistibile beneficii 
secundare. Văduva tânără a unui crescător de vite din pampas 
va trece din întâmplare prin magazin, va fi răpusă de farmecul 
lui, astfel că îi va oferi marea și mai ales sarea cu toate celelalte 
ca să-l atragă. Işi plăsmuia povești din ce în ce mai complicate, 
mai pline de peripeții, de riscuri și triumfuri. Câteodată chiar, în 
vremea siestei, se complăcea într-o înfrângere - și se răzbuna, 
își revenea. Într-o călătorie va fi în pragul naufragiului, îi va 
salva pe ai săi, va comite isprăvi incredibile și va descoperi 
afaceri din care va face avere: va deveni, de exemplu, 


traficantul de opiu cel mai puternic din sud-estul Asiei și va 
construi un imperiu secret ce își va ţese reţeaua peste păduri, 
pagode, cocioabe și palate, iar când va fi bătrân, va scrie niște 
memorii ce vor revela lumii plictisiţilor că viața poate fi atât de 
diferită cum nici nu-și pot închipui - dar memoriile sale, ca să 
nu-i compromită poziţia, vor putea fi publicate când el nu va mai 
fi. Că va profita de lăcomia imigranţilor fraieri proaspăt 
îmbogăţiţi ca să le vândă obligaţiile din regatul Belgraviei și, 
datorită marilor câștiguri făgăduite - susţinute, firește, de mici 
câștiguri iniţiale și mai ales, de acordarea titlurilor nobiliare 
belgrave tuturor cumpărătorilor importanţi - va frecventa 
cercurile cele mai aristocratice și va deveni el însuși unul din ei. 
Viaţa lui de fermier răsfăţat de văduvă va fi liniștită și tihnită o 
vreme - vara la ţară, călătoriile la Paris iarna, toamna la operă - 
până ce, istovit de trândăvie și entuziasmat de posibilitatea de a 
moșteni terenurile la moartea protectoarei sale, va experimenta 
încrucișări de bovine și va crea o rasă nouă, revoluţionând 
creșterea vitelor în Argentina, ducând-o în locul privilegiat de 
care lumea deocamdată doar se teme, ar câștiga atâţia bani, și- 
ar cumpăra cetăţenia argentiniană și ar începe o carieră politică 
plină de inteligenţă, ar câștiga și mai mulţi bani, ar începe o 
campanie ca să devină deputat, ar ajunge ministru și în cele din 
urmă, cine știe, chiar președinte. 

Va fi, își închipuia, interesant milionar nobil lider: obiect al 
invidiei. Îi veneau armate de idei și simţea marea plăcere de a 
ști că nu va trebui să le aducă la îndeplinire. Ușurarea de a ști că 
erau idei: perfecțiunea nezdruncinată. 


Dar apoi se gândea că omul acela, don Simón, avea pesemne 
o seninătate a spiritului: știa că a venit în ţara aceasta să caute 
ceva și a obţinut. lar eu, care nu vreau nimic, pot la rândul meu 
să obţin dacă mă străduiesc. 


Până în seara când don Simón m-a anunţat că are ceva 
important să-mi spună. Era ciudat - și cred că m-am speriat. 
După aceea am presupus că m-am speriat întrucât credeam că 
știu ce îmi va spune și mă temeam că nu-mi va spune. 

Era cald: noapte de vară. Ţânţarii dădeau târcoale luminii de 
kerosen, mirosea a kerosen; în depărtare, lătrăturile câinilor. 
Bătrânul a pus vin și a fost limpede: eu știam că el, la fel ca 


mine, era singur pe lume; făcuse totul pentru sărmana lui fiică, 
dar acum când ea nu mai era lumea i se prăbușise, a spus șia 
tăcut. A tras o dușcă de vin: mi s-a părut că se îndreaptă în 
direcția imaginată. Adică nu trebuia să-mi mai fac griji pentru 
viitorul meu. Adică, fără să-mi mărturisesc, îmi făceam griji 
pentru viitorul meu: pentru ceea ce se putea întâmpla dacă într- 
o zi trebuia să părăsesc magazinul. Adică gata: dacă bătrânul 
continua în direcţia imaginată, nu mai trebuia să-mi fac griji și 
puteam să-mi imaginez mai departe, liniștit, fără zbucium. 

Fiule, tot ce mi-am închipuit pentru restul vieţii mele este 
distrus. Dar nu vreau ca tot ce am putut să construiesc să 
dispară. Spune-mi că atunci când nu voi mai fi tu te vei ocupa 
de magazin, îi vei asigura supraviețuirea. 

Bineînţeles, don Simón, dacă așa doriţi dumneavoastră. 

Firește că așa doresc. 

Atunci, don Simón, am bătut palma. 


Este o senzaţie ciudată, în noaptea aceea, transpirând în 
patul său: că viaţa îi este rezolvată. Și caută bucuria unei vești 
atât de transcendente, nu o găsește și bănuiește că este 
nătâng, că nu are imaginaţie: că nu izbutește să-și închipuie ce 
ar fi fost viaţa lui după moartea bătrânului dacă nu s-ar fi 
întâmplat ceea ce tocmai se întâmplase. 

Viaţa îi este rezolvată, adică: poate să facă mai departe ceea 
ce face de câţiva ani buni - ceea ce, așa cum stau lucrurile, i se 
pare menirea sau natura lui. 

Într-o bună zi, s-a gândit că Diego de Balti&rrez - prietenul 
său Diego, din prima lui viaţă - trebuia să fie mare și a fost 
surprins că nu se gândise înainte, apoi și-a spus că va încerca să 
verifice: trebuie să apară în presă, a bănuit, în reviste, trebuie 
să fie un domn important. 


Istoria Greciei am învăţat-o pe dinafară, iar a Romei imediat, 
simţindu-mă pe rând Leonida și Brutus, Aristide și Camil, 
Harmodiu și Epaminonda; și toate astea în vreme ce vindeam 
mate, zahăr și mă uitam urât la toţi cei care veneau să mă 
scoată din lumea aceea descoperită de mine ca să trăiesc în ea. 
Dimineața, după măturatul magazinului, citeam, iar o doamnă 
Laora trecea către biserică, Enrique citea și se bucura prostește: 
povestea unui om - a vânzătorului de la un magazin - care se 


inventase pe sine însuși cu un succes desăvârșit. 


Citind - nu doar citind, dar citind mult - am înţeles că 
Argentina era bună pentru asta: Argentina era o idee care se 
forma și o ţară care se forma îngăduia cetăţenilor ei să se 
formeze - și să devină alți oameni. Negustorii ambulanți băști 
care străbăteau pampasul într-o căruţă, trăind ca ţiganii, până 
ce adunau destule titluri de pământuri schimbate de soldaţi pe 
rachiu de ienupăr și, deodată, în câţiva ani, se dădeau drept 
seniori feudali, aristocrați ai noii nobilimi a vacilor. Acești 
compatrioți sau aproape compatrioți care veneau din Italia fără 
alt bagaj decât propriile mâini și foamea, dar le foloseau pe 
amândouă ca să-și întemeieze o familie și o casă. Evreii care 
profitau de solidaritatea fraţilor de rasă ca să se iniţieze în 
afaceri şi cămătărie devenind, îndată după ce soseau, 
comercianţi prosperi. Femeile blonde  dăruindu-se aici 
comerțului pe care nu îndrăzniseră niciodată să-l încerce în 
ţările lor reci - și se retrăgeau, după câţiva ani, cu pensii ce le 
permiteau să-și cumpere o reputaţie aproape nouă. Creolii 
săraci din provincie care, după multe eforturi și studii, escaladau 
culmile ţării, ca răposatul Sarmiento, vânzător într-un magazin 
și care a ajuns președinte. Dacă a deschis cineva drumul, el a 
fost acela. 


l-a venit ideea din pură plictiseală. Într-o după-amiază, plictisit 
în magazin, s-a gândit să înceapă să ofere unele mărfuri care nu 
se vindeau niciodată. Le spunea clientelor - anumitor cliente, 
care îl priveau pe îndelete - că Maria era pe sfârșite, că era 
ultima modă de la Paris, că era foarte scumpă, dar pentru ea 
avea un preţ special și îi spunea un preţ exagerat, iar clienta 
cumpăra în cele mai multe cazuri. Până ce don Simón a 
descoperit că vinde mai mult decât de obicei și l-a întrebat de 
ce. Bonaglia i-a povestit, aproape mândru, strategia lui, iar 
bătrânul i-a interzis să continue. Bonaglia i-a zis că nu făcea rău 
nimănui; don Simón i-a răspuns că nu era vorba de asta: că în 
magazin trebuia să facă ce spune el. Deocamdată, i-a spus, aici 
poruncesc eu, băiete. l-a spus-o senin, fără nicio stridenţă. 
Bonaglia s-a gândit că nu-i pasă, că omul acela era un prost, că 
nu-l înţelegea nimeni și că el nu avea nevoie să-l înțeleagă 
proștii ăia. 


S-a îngrăşat. Se privește în oglinda mare adusă de don Simón 
în magazin ca să atragă și mai mult servitoarele care cumpără - 
și se place: el, Enrique Bonaglia, care nu a fost niciodată 
împăcat cu trupul lui, are acum o burtă care-i oglindește 
bunăstarea. Îi place. Îi place cuvântul confort, care apare în 
reviste; îi sună modern, european, foarte sofisticat. Acum 
Enrique citește și reviste, de când știe că va fi proprietarul unui 
magazin. Le citește: le studiază. _ 

Mai ales în tren, duminica, spre Buenos Aires. Intr-o după- 
amiază, la ieșirea de la bordel, se gândește că atunci când va fi 
proprietarul magazinului va putea să plătească un vânzător ca 
să poată merge mai des în centru - de două sau de trei ori pe 
săptămână, dacă are chef. La urma urmelor, va fi un comerciant 
prosper. Zâmbește, se sperie. Poate chiar se va căsători: când 
va fi stăpânul magazinului nu-i vor lipsi pretendentele. Işi 
zâmbește, se sperie și mai mult. Nu vrea schimbări brutale în 
viața lui. 

Dar în seara aceea, la teatru - unde o familie aristocratică 
înfruntă dezonoarea fiicei și se adâncește în tragedie, își aduce 
din nou aminte de casa lui Baltierrez și își zice că ar putea să 
vândă magazinul și să-și facă un capital care să-i permită să se 
lanseze în vreuna din vieţile închipuite de-a lungul vremii. lese 
de la teatru și intră, fără să se hotărască dinainte, într-o cafenea 
și cere un rachiu: în noaptea asta bea mult, se îmbată. 


Este o lașitate ca oamenii să continue să fie așa cum s-a 
nimerit la celebra tombolă. Nu este ispravă mai însemnată 
decât să făurești un om. Nu este ispravă mai anevoioasă, artă 
mai iscusită. Nu este prostie mai mare. 


Am petrecut câteva luni într-o stare de zbucium care îmi era 
necunoscută. Don Simón slăbea pe zi ce trece. Chiar dacă îmi 
spuneam că nu era nevoie, că nimic nu mă va împiedica să 
continui ca până atunci, știam că nu este așa: nimeni nu se 
întoarce în Paradis după ce l-a părăsit. Îndoiala mi se cuibărise 
în suflet și, începând din momentul acela, nimic nu a mai fost ca 
înainte. Orice lectură mi se părea o ameninţare; de îndată ce mă 
aventuram - din obișnuinţă, aproape, căci îmi fusese atâta timp 
hrană - în vieţile mele fantastice, simțeam o strângere de inimă 
la gândul că poate, dacă voiam, puteam să încerc și tot 


farmecul i se ducea ca să devină o aspirație de neatins. 
Sufeream, dar reveneam: citeam încă o dată și încă o dată, îmi 
imaginam și mă gândeam la posibilităţile mele. Detestam lucru 
ăsta, dar o făceam iarăși și iarăși. 

Într-o dimineaţă, am descoperit că murise. Era toamnă, dar 
nu era frig și mi-a atras atenţia faptul că, deși se făcuse opt, don 
Simón nu cobora la magazin. Mai întâi de toate am vrut să mă 
întristez și am fost cât pe ce, dar altceva mi-a atras luarea- 
aminte. Coborând scara, am priceput ceea ce era limpede: 
povestea mea era gata să înceapă. Acum, în sfârșit, povestea 
mea. 


8 


— leri l-am văzut pe prietenul dumneavoastră. 

— Prietenul meu? 

— Sau ce este, prefer să nu știu. Cioplitorul italian, acel 
Perugia. 

— Credeam că este tâmplar. 

— Şi care-i diferența? 

— Depinde. 

Răspunde Valérie și Valfierno se gândește că trebuie să fie 
greu să ai douăzeci, douăzeci și unu de ani, să fii singură și să 
înfrunţi lumea de lichele, este de înţeles că ea afișează mereu 
siguranţa aceasta neverosimilă. Dar îl deranjează că Valerie nu 
găsește altă cale: că se oprește de parcă nu ar fi conștientă că 
la vârsta ei nu le poţi ști pe toate și ceva pe deasupra. Ca și cum 
nu ar ști că nu este nevoie să se prefacă astfel că le știe pe 
toate, se gândește și își zâmbește. 

— Ce? Acum ce este? 

Il provoacă Valerie. 

— Nimic. Mă gândeam că uneori este mai ușor să vezi paiul 
din ochiul altuia. i 

— Nu știu despre ce vorbiţi și nici nu-mi pasă. Imi spuneați că 
l-aţi văzut pe Vincenzo. 

— Vincenzo? 

— Perugia. 

— Da, dar dumneavoastră îi spuneţi Vincenzo. 

Nu se știe dacă este o întrebare sau o afirmaţie și pesemne că 
nu este nici una, nici alta. Valfierno își ia un minut de armistițiu: 
își înalță cupa de șampanie, așteaptă ca ea să închine împreună 
cu el, îi zâmbește privind-o în ochi. Ea îi răspunde cu nepăsare 
de oracol; gesturile clienţilor de la brasserie se estompează în 
jurul lor. Este trecut de miezul nopţii: când este lume mai puţin 
cunoscută, când Valfierno îndrăznește să se ducă cu ea în locuri 
ca acesta. 

— M-am întâlnit azi-noapte cu el. 

— Mi-aţi mai spus. 

— Știu. Vi se pare într-adevăr un tip de încredere? 

— Atât cât se poate avea încredere într-un bărbat. 

— Şi cât se poate? 

— Doar puţin mai mult decât într-o femeie. 


Spune Valerie și își deschide buzele roșii pentru ca Valfierno 
să-i vadă limba plină, amenințătoare. Dar și dinţii. Valfierno își 
întoarce privirea: mai întâi își întoarce privirea și apoi se silește 
să și-o concentreze asupra acelor dinţi. Asta-i preţul, își zice. lar 
să-i văd, să știu că sunt acolo poate să mă ajute. 

— V-am întrebat de ce este în stare și mi-aţi spus că pentru 
destui bani este în stare de orice. 

— Să nu credeţi că de „orice”, după cum susţineţi. Trebuia să 
vă fi spus „de orice vă puteţi închipui” și aceasta ar limita mult 
posibilităţile. 

— Mi s-a părut. Nu lăsa impresia c-ar fi prea luminat. 

— lar dumneavoastră bănuiesc că îl voiaţi ca să vă desăvârșiţi 
educaţia în limbi clasice. 

— Serios, Valérie. Îmi este teamă că este prea prost, chiar și 
pentru treaba noastră. 

— Pentru ce? 

— Pentru ceea ce vreau să facă. 

— Adică... 

Valfierno îi apucă mâna cu bijuterii false care zace pe faţa de 
masă albă, dar nu încheie fraza lăsată de ea neterminată. Simte 
că degetele i se strâng: nervoasă sau mâhnită. 

— Ştiţi de ce îmi aduc aminte, marchize? 

— Prefer să nu-mi închipui. 

— Imi aduc aminte când v-am întrebat care era lucrul cel mai 
ciudat pe care l-aţi falsificat vreodată. Vă amintiţi ce mi-aţi 
răspuns? 

— Da. 

— Nu mi-aţi răspuns nimic, aţi făcut pe demnul, iar eu m-am 
gândit că urma să falsificaţi până și răspunsul. Dar acum nu 
puteţi: eu v-am spus că Perugia a lucrat la Luvru. Mie mi-a venit 
ideea să punem la cale ceva cu el. Acum umblaţi cu cioara 
vopsită? 

— Eu nu aș încerca niciodată să vă înșel, Valerie, dacă la 
aceasta vă referiţi. 

— Dragul meu, știți că eu aș putea să aflu totul foarte ușor... 

Valfierno nu doar că știe acest lucru; pe deasupra bănuiește 
că Valérie a și aflat: că se joacă de-a interogatoriul cu el pentru 
că a obţinut dinainte, de la Perugia, toate răspunsurile. l-ar 
plăcea să știe ce relaţie are ea cu italianul. Este mai liniștit: a 
hotărât că poate suporta ca Valérie să creadă că îl folosește, că 


nu îi pasă; atâta timp cât ea îl satisface și poate să o folosească, 
nu-i pasă. Atâta timp cât pot să-mi fac mendrele cu ea, 
gândește, iar cuvântul ricoșează: să-mi fac mendrele. Dar sunt 
clipe în care șovăie. Ar trebui să nu o mai vadă, să o uite o dată 
pentru totdeauna, să uite. Şi, mai ales, să nu o amestece în 
toate astea. Va fi greu: 

— Este mai bine ca dumneavoastră să nu știți nimic, Valerie. 

— Mai bine pentru ce, pentru cine? 

— Mai bine pentru dumneavoastră. Și pentru mine. 

— Atunci mă veţi lăsa pe dinafară? 

— În ce sens pe dinafară? 

— Marchize Eduardo de Valfierno sau cine sunteţi: sunt tânără 
și îmi convine ca oameni ca dumneavoastră să creadă că sunt 
prostuţă, dar nu sunt. Şi nu cred că dumneavoastră vă convine 
să mă tratați de parc-aș fi. 

Ceva în tonul ei îl irită: Valfierno se șterge la gură cu 
șerveţelul de in alb, tușește, își ridică fruntea. Și rostește ceea 
ce nu avea de gând: 

— Atunci să vorbim limpede. De astăzi nu ne mai întâlnim: nu 
ne convine, nici mie, nici dumneavoastră, nu ne servește la 
nimic. Și nu vă amestecați în povestea aceasta. Mă lăsaţi pe 
mine. Dar, firește, vă recunosc participarea și mă angajez: dacă 
totul iese bine o să vă fac un cadou extraordinar, mai mult decât 
aţi visat vreodată. 

— Valfierno, nu puteţi să mă lăsaţi pe dinafară. Şi nici nu 
puteţi să mă lăsaţi, Valfierno, ar fi o prostie. 

Valfierno o privește cu o expresie vag tandră. Se întreabă 
dacă a părăsit-o definitiv. 

— Este pentru binele dumneavoastră. 

Îi spune și se îngrijorează: Valérie este un copil, nu are nimic 
de pierdut, nu știe cum stau lucrurile. Poate să facă multe 
prostii. 

— Nu știți cu cine vă jucaţi. 

Îi spune ea și îi arată dinţii. 


9 


— Dumneavoastră nu aţi mai văzut-o pe Valerie? 

— Pe cine? 

— Pe Valerie, prietena lui Valfierno, cea care a ajutat la... 

— Ah, se numea Valérie. 

— Uitaserăţi? După cum se spune, nu pare că ar fi fost genul 
de femeie pe care s-o uiţi ușor. 

Am zis și Chaudron s-a uitat spre bucătărie înainte de a-mi 
răspunde. Ivanka dispăruse deocamdată. Dar putea să stea 
după ușă: el trebuie să fi știut. 

— De ce aţi spus ar fi fost? A murit? 

— Nu știu. Nădăjduiam ca dumneavoastră să-mi spuneţi ceva. 
Eu nu pot s-o găsesc cu niciun chip. Dar dacă dumneavoastră i- 
aţi uitat până și numele... 

— 1 l-am uitat? Nu am cunoscut-o niciodată. El nu mi-a 
prezentat-o niciodată.  Știţi dumneavoastră: specialitatea 
argentinianului să dezbine pentru a stăpâni. 

A spus, a zâmbit în sinea lui și și-a trecut mâna peste față, de 
parcă ar fi vrut să-și ascundă uimirea. Era ceva ciudat în felul lui 
de a pronunţa „argentinianul”. 

— lată-mă aici, iarăși, lăsându-mă înrobit de el. Eu nu spun 
dezbină și stăpânește. Așa spunea el, era întotdeauna atât de 
pompos: dezbină și stăpânește. 

— Atunci de ce vă pasă dacă este vie sau moartă, dacă îmi 
permiteţi întrebarea? 

— Nu-mi pasă. Firește că nu îmi pasă. De ce ar trebui să îmi 
pese. 

Stăruia. Până în momentul acela, Yves Chaudron mi se păruse 
o persoană care evită orice afirmaţie categorică: dintre cele 
care se tem că orice afirmaţie le antrenează într-o cascadă fără 
sfârșit. lar acum stăruia prea mult: m-a intrigat. Dar eu nu mă 
dusesem să-l văd ca să deslușesc misterul relaţiei lui cu Valérie 
Larbin sau cum o numea el. 

— De ce să dezbini pentru a stăpâni? 

— Dumneavoastră nu știți cum este el. 

— La cine vă referiți? 

— La el, Becker: la Valfierno. Despre ce vorbim? 

— Despre el, Chaudron. Scuzaţi-mă. 

— De aceea. Mi se pare că lui Valfierno i-a fost întotdeauna 


teamă că am putea să ne aliem împotriva lui. Așa credea. O 
prostie. De ce am fi făcut una ca asta? 

— De ce? 

— Nu știu. Ca să-i furăm ideile, pesemne. De asta îi era frică: 
să nu i se fure ideile, ca și cum ar fi avut vreuna. Dar a crezut 
întotdeauna că toţi cei din jurul lui nu puteau decât să-l 
invidieze, astfel că încercau să scoată de la el ce avea. Ori poate 
îi era teamă că vom descoperi ceva despre el, nu știu. Că nu 
aveam nevoie de el. Adevărul este că nu-mi pasă. Să nu credeţi 
că-mi pasă. 

— Nu vă faceţi griji. 

l-am spus, dar Chaudron mi se scursese printre degete. 
Bătrânul șovăia între amabilitate rece și neatenţie. Acum stătea 
liniștit, cu privirea pierdută într-un tablou din celălalt capăt al 
sufrageriei din casa lui de la ţară atât de mitocănească, atât de 
franţuzească: era ciudat să mă gândesc că domnul acesta în 
vârstă participase la una dintre cele mai mari escrocherii din 
secolul trecut ca să-și mobileze un salon cu fotolii în stil fals 
rustic și cu trandafiri de hârtie. Tabloul îmi era cunoscut: o 
madonă pe stâncă în tonuri întunecate cu fiul dolofan în braţe. 
Era un tablou mare, de o frumuseţe sumbră și impunătoare, m- 
am întrebat dacă era opera lui. 

— Da, eu l-am făcut. 

Mi-a spus înainte ca eu să-l întreb. 

— L-am făcut când am fost Leonardo. 

— Ce înseamnă când am fost Leonardo? 

— Ce aţi auzit. Sau credeţi că pictarea unui tablou străin 
înseamnă să apuci un penel și să încerci să imiţi niște tușe? Asta 
credeam eu la început, când lucram cu maestrul meu Falaise la 
Lyon. Nici nu știți ce greu mi-a fost să învăţ că nu este așa. ȘI, 
de fapt, i-o datorez lui Valfierno. El m-a făcut să înţeleg că, 
pentru a face ceea ce face altcineva, trebuie să te transformi în 
acel altcineva. La aceasta chiar că era cel mai bun. Inchipuiţi-vă: 
dacă acum vorbim despre el și spunem Valfierno... 

— Păi, nu văd legătura. 

— Aș putea să vă explic dacă nu aș fi atât de obosit. Deși nu 
ar trebui. În realitate, nu sunt îndeajuns de bătrân încât să fiu 
deja atât de istovit. Dar reţineţi ce vă spun: ca să pictez ca 
Leonardo, a trebuit să fiu Leonardo. A trebuit să-i studiez 


> 


scrierile, să-i mănânc mâncărurile, să-i simt frustrările, să 


trăiesc... 

Nu am îndrăznit să-l întreb dacă îi adoptase și obiceiurile 
sexuale. Astfel, cufundat în fotoliul său tapisat cu creton înflorat, 
Chaudron părea un bărbat care nu s-ar fi ocupat niciodată cu 
aceste lucruri. Poate că, la urma urmelor, nu m-a minţit când îmi 
spusese că nimeni nu izbutea să și-l amintească: nu rămânea în 
memorie. Operele lui erau memorabile; el nu avea nicio 
trăsătură distinctivă, în afară de aceasta. M-am gândit că este 
ușor să-ţi amintești de cineva pentru că nu are nimic de care să- 
ți amintești: prostii - și nu puteam să-mi permit momente de 
neatenţie. Ivanka a trântit ușa de la bucătărie ca s-o auzim 
intrând. Fără să-și dea seama, Chaudron s-a îndreptat pe fotoliu: 
s-a ridicat. 

— Dragul meu, este ora medicamentului. 

— Da, draga mea, chiar acum. 

L-am întrebat dacă este bolnav și m-a privit de parcă ar fi 
așteptat o întrebare. Atunci i-am cerut să-mi povestească ce 
făcuse la sosirea în Buenos Aires și mi-a răspuns că nu-mi va da 
detalii, după cum îmi spusese. 

— Da, dar nu vă cer detalii. Povestiţi-mi în general. 

Yves Chaudron i-a comandat soţiei durdulii și rusoaice un 
pahar cu apă pentru pastile și mi-a spus că la început Buenos 
Aires îi păruse la fel de înfricoșător ca Parisul, dar din alte 
motive: pentru că era un loc sălbatic. 

— Era un loc sălbatic, unde rămăsese de făcut totul sau așa 
părea. Dumneavoastră nu știți câtă energie circula prin orașul 
acesta: toată lumea proaspăt venită, care aducea puterea 
foamei sau a speranţelor și stătea ghemuită căutându-și ocazia 
de a se ridica. Credeţi-mă, nu din pricină că eram eu: ţi se făcea 
puţin frică. 

Chaudron a avut nevoie de vreo două săptămâni ca să-și 
găsească primul loc de muncă: un fotograf portughez l-a angajat 
ca să facă portrete în acuarelă clienţilor lui - și le oferea pictura 
împreună cu fotografia la un preţ rezonabil. Era o idee bună - în 
portrete clienţii ieșeau mai bine decât în fotografii, m-a lămurit - 
și portughezul a început să câștige mulţi bani, dar Chaudron 
trebuia să se mulțumească mereu cu un salariu ce abia îi era de 
ajuns ca să-și plătească mâncarea și camera. Ar fi îndurat, mi-a 
spus, dacă nu ar fi fost pe jumătate îndrăgostit de o croitoreasă 
iugoslavă care-i scotea ochii cu sărăcia. Din celălalt capăt al 


sufrageriei, Ivanka s-a întrerupt din brodat ca să asculte mai 
bine. Se așezase chiar sub tablou; m-am gândit deodată că 
fecioara falsă semăna mult cu Valerie după descrierea lui 
Valfierno. Avea ea un motiv să nu-și zâmbească. 

— Atunci m-am gândit că nu am nevoie de portughez, că pot 
să fac portrete pe cont propriu și mi-am făcut niște cărţi de 
vizită oferindu-mi serviciile. Crezusem că îmi va fi greu să dau 
de clienţi, dar atunci la Buenos Aires se găsea orice. Mai greu a 
fost când am vrut să le fac portretul: le ceream să pozeze și 
încercam să-i pictez, dar nu izbuteam, era cu neputinţă să le 
surprind asemănarea. Cu fotografiile nu aveam probleme; cu 
modelul viu nu reușeam nicidecum. Dar nu trebuia să fiu 
surprins: la fel mi se întâmpla aici înainte să plec. Am crezut 
pesemne că, dacă schimb ţara, dacă încep o viaţă nouă, voi fi în 
stare să pictez după natură și am băgat de seamă că nu, că eu 
eram tot eu, același pe alt continent. A fost o decepţie 
îngrozitoare. 

Chaudron a căutat un fotograf cu care să reconstituie 
aranjamentul avut cu portughezul: i-au trebuit luni întregi ca să 
se întoarcă de unde plecase. Atunci s-a resemnat: a rămas 
câţiva ani buni portretist de mâna a doua. Câștiga acum destul 
ca să închirieze un mic apartament, să o ia la plimbare pe 
iugoslavă și să pună deoparte ceva bani; nu avea ambiţii și s-a 
gândit că viaţa putea să-i fie așa multă vreme. 

— Sau întotdeauna. În realitate, credeam că va fi așa mereu, 
dar știți cum este, sunt cuvinte pe care cei ca mine nu 
îndrăznesc să le rostească. : 

Nu l-am întrebat cine erau cei ca el: înțelesesem. Incepuse 
veacul când a găsit o slujbă mai bine plătită și, mai ales, mai 
stabilă: a aflat că autorităţile de la Poștă căutau un desenator ca 
să le facă timbrele. 

— Eu nu mai făcusem asta niciodată, vă închipuiţi, dar 
argentinienii erau încă naivi și credeau că un francez este în 
stare de orice. M-am prezentat, m-au angajat. Și apoi, cu timpul, 
m-au angajat și alții ca să fac același lucru. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ceea ce am spus, Becker, nu faceţi pe prostul. Erau alţii 
care mă plăteau mult mai bine pentru aceleași desene. 

— Colecţionari? 

— Becker, vă rog. Am făcut-o, am câștigat bine. Poate că 


dumneavoastră nu știți cât de mică este diferenţa între a lucra 
de-o parte sau de alta a legii. Ar fi normal să nu știți. Din 
fericire, majoritatea oamenilor cred că este cu totul altceva: 
dacă nu ar fi așa, lumea s-ar transforma într-un haos. 

— Scuzaţi-mă, dar nu înţeleg prea bine ce-mi spuneţi. 

— Nu contează. 

Mi-a răspuns Chaudron, fără să mă ia câtuși de puţin în 
seamă: din când în când, slugărnicia lui se prefăcea în dispreţ 
fățiș. Uneori, părea limpede că nu vorbea cu mine, că nu avea 
deloc nevoie de mine. 

— Mă plictiseam; aveam mult timp liber, mă plictiseam. 
lugoslava se căsătorise cu un compatriot, eu eram mare și 
rămăsesem tot necăsătorit, mă plictiseam. Dacă nu ar fi fost 
așa, bănuiesc că nu l-aș fi cunoscut niciodată. 

— Pe cine, Chaudron? 

— De cine vorbim, Becker? 

Ivanka venise lângă noi fără să facă nici cel mai mic zgomot: 
efectul papucilor de pluș în casă. Mi s-a părut că avea un accent 
oarecum exagerat când ne-a oferit ceva de mâncare. Eu i-am 
spus să nu se deranjeze, iar ea că nu este deranj, că are totul 
gata; Chaudron a zâmbit: 

— Profitaţi, Becker. Doamna mea gătește ca un înger, dar nu 
obișnuiește să fie atât de mărinimoasă. Se vede că i-aţi plăcut. 

Masa era în bucătărie. Ivanka ne-a servit niște paste pe care 
le-a numit piroști, umplute cu ceva neidentificat și înecate în 
smântână: a trebuit să fac un efort ca să le termin. Era și vin, iar 
discuţia a deviat spre starea lumii: rusoaica nu scotea un 
cuvânt, Chaudron părea foarte informat despre efectele crizei, 
șomaj, pericolele latente. Mânca nepăsător, însă a mai cerut 
două farfurii. Ivanka surâdea. Chaudron vorbea cu gura plină: 

— Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, Becker, ca 
american, dar din ce în ce mai multă lume crede că această 
criză va fi ultima, capitalismul nu va supravieţui. 

— Astea sunt prostii. 

— Nicidecum, nicidecum. Uitaţi-vă aici, alături, în Germania: 
comuniștii sunt gata să ia puterea. Şi acolo chiar că s-a terminat 
totul. Dacă nu-i oprește nimeni, lumea pe care o cunoaștem se 
termină în câţiva ani. 

Nu am înţeles dacă se temea sau se bucura de asta - și am 
preferat să nu cercetez. Mi se păreau în continuare prostii. Toată 


luna petrecută în Franţa auzisem astfel de povești: mofturi de 
ţări slăbite de ușurătate și de excesul de idei. Când Ivanka ne-a 
oferit cafeaua, l-am rugat pe Chaudron să o bem în sufragerie, 
să ne întoarcem la problemele noastre până nu se face târziu. 
Am supărat-o pe femeie, dar nu a zis nimic. 

— Imi spuneaţi că l-aţi cunoscut pe Valfierno din plictiseală. 

— Un fel de a spune. Dar este și adevărat. 

A spus și a început să vorbească încet: 

— Aveam obiceiul să mă duc la un bordel din centru, unul 
modest și nu prea scump. Fetele dansau tangou și după aceea 
venea și restul. Acolo l-am întâlnit. 

— Adică v-aţi împrietenit pentru că eraţi, să zicem, tovarăși 
de dezmăţ? 

— Prieteni este cam mult spus. Cu el totul este prea mult 
spus. Argentinianul nu este tipul de om care să știe să aibă 
prieteni. 

Chaudron vorbea despre el tot la prezent și iarăși nu am știut 
dacă să-i spun. Mă îngrijora faptul că nu aveam habar dacă era 
o veste bună sau rea. 

— Nu, nu eram prieteni. lar el nu se ducea acolo să se 
distreze. El lucra acolo. 

Nu-mi dau seama dacă a făcut-o dinadins, dacă și-a calculat 
lovitura, dar mi s-a părut că Chaudron se bucura prostește de 
reacţia provocată de cuvintele lui. Am încercat să ascund asta, 
dar bănuiesc că nu mi-a ieșit prea bine. 

— Cum adică lucra acolo? Nu mi-aţi spus că era un lupanar? 

— Da, firește, v-am spus, al doñei Anunciación. Un bordel de 
nimic. Tocmai bun pentru el. 


10 


— Va trebui să faceţi șase. 

— Şase? 

— Ce v-am spus? Trei? Nouă? Douăzeci și patru? 

— Fiţi liniștit, marchize, nu vă enervaţi. Și ţineţi cont că mi-aţi 
spus cinci. 

Este zece dimineața: Valfierno nu a băut nimic, dar rătăcește 
iritat dintr-o parte în alta. Nu are prea mult loc: trei pași, patru 
pași. Bănuiește că din pricina atelierului-cameră al lui Chaudron 
este atât de nervos - o încăpere înţesată și tristă în ciuda 
soarelui, de asemenea agasantă, fiind prea ordonată.-, ori poate 
din pricina lui Chaudron însuși: cumpătarea lui, privirea lui din 
ce în ce mai sperioasă îl calcă pe nervi, ba chiar începe să-l 
îngrijoreze. Trebuie să se controleze: are nevoie de pictor. 

— Da, aveţi dreptate, v-am spus cinci, Yves. Dar tocmai am 
primit o scrisoare de la Philadelphia: ultimul a căzut. Credeam 
că acesta nu va mușca, dar îmi zice că da, mă roagă în 
genunchi. Să nu vă închipuiţi că nu este frumos să-l vezi pe cel 
mai puternic proprietar de companie petrolieră din Statele Unite 
implorând... Chaudron se șterge pe mâini cu o cârpă îmbibată în 
terebentină și mirosul îl face pe Valfierno să tresară. Este frig: 
Chaudron, în ciuda faptului că este în casă, poartă un fular maro 
în jurul gâtului, pe deasupra șorţului mânjit de vopsele - iar 
Valfierno nu și-a dat jos paltonul de postav negru cu guler de 
blană. 

— Incă trei copii, atunci. S-ar putea să fie nevoie de câteva 
luni. 

— Nu avem atâta timp, Yves. 

— Nu mă interesează cât spuneţi dumneavoastră că avem. Eu 
am ceva de făcut și îmi voi face bine treaba. Ce ziceţi de 
acestea? 

Spune și îi arată două Gioconde identice sprijinite pe două 
șevalete. Chaudron știe că întrebarea este retorică. In ultimele 
săptămâni, Valfierno s-a dus de câteva ori la Luvru să o vadă pe 
cea adevărată și o are în memorie: la prima vedere, Giocondele 
falsificatorului său sunt desăvârșite. Se gândește că riscul vine 
din faptul că sunt prea bune, mai asemănătoare cu originalul 
decât originalul însuși. 

— Uimitoare, Yves, ca întotdeauna. Și bănuiesc că detaliile 


sunt la fel de îngrijite ca aspectul general. 

— Ştiţi dumneavoastră, Valfierno. Tablourile din același lemn 
învechit ca la carte, culorile fabricate prin aceleași metode, 
aceleași crăpături... Ştiţi care este visul meu? Mi-ar plăcea să-l 
văd pe Leonardo încercând să le distingă. 

Când vorbește de tablouri, de propria iscusinţă, Chaudron se 
transfigurează. Atunci Valfierno își recunoaște din nou norocul. 
Pe un al treilea șevalet este o Giocondă pe jumătate pictată: 
peisajul este aproape terminat, chipul Mona Lisei abia schiţat. 

— Adică încă trei, în loc de două. 

— Da și repede, Yves. Într-o lună plec la New York și trebuie 
să iau cu mine toate tablourile. 

— Nu vor fi probleme la vamă, acolo? 

— Yves, ce se întâmplă cu dumneavoastră? Se știe că nu 
există american care să călătorească în Europa și să nu se 
întoarcă de acolo cu vreo două reproduceri ieftine, ca... ale 
noastre. 

Valfierno zâmbește în sinea lui: avea de gând să spună ale 
dumneavoastră, dar spunând ale noastre transformă falsa 
înţepătură în glumă făţișă și, în trecere, devine și mai stăpân pe 
tablouri. Se bucură gândindu-se la mica lui manevră 
neobservată: este din ce în ce mai subtil, din ce în ce mai precis 
în mânuirea armelor. Este, își zice, la apogeu. Şi se 
posomorăște: de acolo nu ar putea urma decât declinul. Așa că 
trebuie să fie o minciună. 

— Dar trebuie să le terminaţi repede. După aceea va fi cu 
neputinţă să mai ieși din ţara asta cu o copie a Gioconadei. 

— După ce? 

— Cu tot respectul, nu mă întrebaţi ce nu vreţi să știți. 

Spune Valfierno și Chaudron îl privește gata să stăruie, dar 
tace. Într-un colț al atelierului este un pat strâmt de scânduri, 
șubred, iar Valfierno îl vede și se gândește la propriul pat când 
era Bonaglia, în magazinul din San Jose de Flores: ca și cum 
totul s-ar fi răsturnat cumva. Chaudron a șters un penel și 
retușează fondul celei de-a treia Mona Lisa; Chaudron îi 
privește, fascinat ca întotdeauna, și îi spune că va afla, oricum, 
peste câteva luni. 

— Dacă este ceva de aflat, prefer să aflu acum. 

— Nu, nu faceţi o asemenea greșeală. 

— Când mă gândesc că acum câţiva ani... 


— Acum câţiva ani, ce, Yves? Acum câţiva ani mi-aţi spus ce 
trebuie să fac? V-am mulţumit de multe ori, mi se pare. Dar vă 
mai spun încă o dată să nu faceţi o astfel de greșeală, că a fost 
un moment special. 

Chaudron se concentrează asupra tabloului: este un bun mod 
de a nu continua o dispută care nu ar duce nicăieri. li face 
plăcere să simtă privirea celuilalt admirându-l - și după aceea 
alungă acest gând: este o prostie. Dar trebuie să-l întrebe ceva 
și cel mai bun mod de a o face este să-și ţină ochii fixaţi asupra 
pânzei, în cutele de pe fruntea fetei florentine: 

— Eu am încredere în dumneavoastră, v-am mai spus, și nu 
am altă soluție. Dar trebuie să-mi promiteţi ceva. 

Spune Chaudron. Valfierno îl privește și pufnește: nu încape 
îndoială, asociatul său a devenit o povară. Îi răspunde că da, 
dacă poate. 

— Puteţi, sigur că puteţi. Sper să puteţi. Făgăduiţi-mi doar că 
nu vom sfârși ca atunci la Buenos Aires. 

— Yves, vă rog... 


11 


Era un maestru. M-a înșelat atât de bine, în toţi anii aceștia: 
părea un bătrân lipsit de făţărnicie și a râs de mine în asemenea 
hal. Bătrânilor le este mai ușor: ni se par inofensivi, întotdeauna 
cumsecade. Dacă bătrânii ar fi atât de cumsecade cum par, cine 
sunt cei răi pe lumea asta? Nu existau când ei erau tineri? Sau 
au fost, iar bătrâneţea i-a domolit? Niciodată nu am izbutit să 
înţeleg de ce a făcut-o. Știţi ceva? De atâtea ori, în anii aceia, 
m-am întrebat dacă aceasta nu i-a fost răzbunarea pentru 
moartea fiicei: dacă nu cumva a crezut, Dumnezeu știe de ce, 
că eu am fost vinovat pentru moartea lui Mercedes. Dacă a avut 
vreun motiv să creadă că eu sunt vinovat și a hotărât să se 
răzbune ori i-a venit să se răzbune pe mine fără să simtă nevoia 
să se justifice. Ori dacă voia doar să se răzbune pe lumea care îi 
smulsese singura operă și eu eram cel pe care îl avea la 
îndemână. Nu voi putea ști niciodată. In schimb, știu că 
răzbunarea i-a fost desăvârșită. Bătrânul îmi măsluise viitorul. Zi 
după zi mi-a măsluit viitorul, convingându-mă că viitorul îmi va 
fi urmarea făgăduielii făcute de el - a acelei făgăduieli false. 
Bătrânul, vă spun, a izbutit să-mi măsluiască viaţa: era un 
maestru. Este adevărat că, prin înșelăciunea lui, mi-a făcut o 
favoare imensă, dar el, firește, nu putea să o știe: nu a știut-o 
niciodată. Aceasta mi-ar fi răzbunarea. Avem cu toţii una, știți? 
Greu este să o recunoaștem. 

Moartea lui don Simón fusese atât de ușoară. Este lucrul cel 
mai hotărâtor care i se întâmplă unui om și, totuși, nu este mare 
lucru. Înmormântarea, în schimb, este întotdeauna o problemă 
serioasă: este modul de a arăta că s-a întâmplat ceva. 


Nimeni, într-un sat precum San Jose de Flores, la începutul 
minuţiosului secol douăzeci, nu este gata să se dea în lături de 
la o moarte, de la priveghiul corespunzător și de la 
înmormântare. În cenușiul acelor vieţi, fiecare moarte este o 
ocazie de întâlnire cu restul și, mai ales, cu ceea ce îi face să 
uite dezgustul obișnuit. La un priveghi, vecinii pot vorbi despre 
ceea ce nu pot spune în mod normal. La o înmormântare, vecinii 
pot să simtă frisonul apropierii lumii de dincolo și al căilor sale 
posibile, într-un sat ca San Jose de Flores, care încă se 
împotrivește să facă parte din orașul din care va sfârși prin a 


face parte, moartea - altora - este unul dintre momentele cele 
mai vitale. Într-un sat ca San Jose de Flores, moartea - altora - 
nu este în van. 


Enrique Bonaglia și-a îndeplinit toate îndatoririle în zilele de 
trecere: el a avut grijă să angajeze o firmă bună - pe care a 
plătit-o din puţinele sale economii, din moment ce niciodată nu 
urma să mai aibă probleme cu banii, el a cumpărat crucea și 
lespedea de marmură, el a adus florile, el le-a primit pe femeile 
înlăcrimate din cartier și pe bărbaţii care, în lipsa unui destinatar 
mai potrivit, îi adresau lui condoleanţele cuvenite. El, Enrique 
Bonaglia, a fost cel care a împărţit rachiu și cafea jucătorilor de 
mus, lichior de anason doamnelor, sirop de rodii celor doi sau 
trei copii iviţi în magazinul dominat de cutia de lemn cu 
ferecături și cu rămășițele unui om venit la Buenos Aires cu 
câteva decenii în urmă ca să-și facă un viitor. 

— Săracul de el, don Simón. Ce păcat este să mori fără să lași 
pe nimeni în urmă! 

— Dumneavoastră credeţi că este altfel? 

— Dar, doña Puritas, cu ce puteţi să comparațţi? 

— Nu, o spun pentru că eu... 

Nimeni nu știe ce să facă la un priveghi. Experienţa din alte 
cazuri demne de luat în seamă este, prin definiție, redusă. Nu se 
știe dacă trebuie să încerci să depășești momentul evitându-l cu 
râsete, povești sau bârfe de ocazie, ori să te lași pradă durerii - 
care justifică privegherea. De aceea priveghiurile sunt de obicei 
oscilări ușor stângace între durerea cea mai crudă și râsul 
gratuit. 

— Vă aduceţi aminte când s-a încăpățânat să-și cumpere 
mârţoaga aceea șchioapă? 

— Firește. Nu se pricepea la cai, bietul de el. 

Avantajul acestui priveghi - priveghiul unui om fără rude - 
este că nimeni nu este prea îndurerat de moartea lui. Că știu cu 
toţii că-l vor uita repede. Însă chiar și așa, se duc, zăbovesc: 
mortul merită cele două ore pe care le pierd din pricina lui sau 
pentru el. Merită frazele. Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui. 
El nu mai suferă, săracul de el. Acum se va odihni. Mai devreme 
sau mai târziu, toţi ca el. De ce oare se duc întotdeauna cei mai 
buni? Măcar nu a suferit, nici nu și-a dat seama. Nu mai are 
necazuri. Nu suntem nimic. Omul propune și Dumnezeu 


dispune. Unde poruncește căpitanul, nu poate porunci 
marinarul. Rămânem puţini. Părea atât de plin de viaţă! Astăzi 
suntem, mâine nu se știe. Suntem din carne și oase. Trebuie să 
ne resemnăm. Așa este viața. Noi, cei rămași, suferim. Și, orice 
s-ar spune, în diferitele bisericuțe se șușotește mai departe: 

— Întotdeauna m-a uimit cât putea să trișeze într-o singură 
partidă, șmecherul de galician. 

O spune unul de la masa de mus și Bonaglia este năucit: nu 
și-ar fi închipuit-o niciodată. 

— Da, și punea atâta la suflet. Vă amintiţi când a vrut să joace 
magazinul la zaruri? 

— Vai, dacă nu-l opream... 

După aceea aude doi clienţi care povestesc pe șoptite cât de 
curtenitor era, cât de șiret și de stăruitor, și după câte fete a 
umblat când era tânăr. 

— Şi nu prea tânăr, doña Eulalia. Eu știu ce spun. 

Spune o bătrână îmbrăcată în doliu sever. Atunci Bonaglia o 
privește cu alţi ochi pe doamna în vârstă cu băiatul doar puţin 
mai tânăr ca Mercedes, care stau într-un colţ fără să zică nimic, 
lăcrimând, fără să se amestece cu nimeni. Și se întreabă cine 
era don Simón - și când se termină de scris fiecare poveste. 


Tot el, Enrique Bonaglia, merge în fruntea cortegiului din 
urma căruţei cu sicriul lustruit până la cimitirul din San Jose de 
Flores și aruncă prima lopată de pământ când părintele termină 
de spus că dă înapoi lui Dumnezeu un creștin care merită tot ce 
este mai bun pentru că nu a făcut niciodată rău nimănui. 

— Bietul om! De asta chiar că trebuie să se căiască. 


Da, bietul om. O viaţă întreagă de osteneli ca să ajungă aici. 


Și, trei zile mai târziu, când se încheie doliul cuvenit, tot el 
trebuie să deschidă magazinul: el, Enrique Bonaglia, se 
pregătește să deschidă pentru prima oară ca patron magazinul 
unde s-a angajat ca vânzător în urmă cu atâţia ani. Și în 
dimineaţa aceea, doar deschide ușa magazinului și dă de un 
domn cu haină închisă la culoare și de un băiat care poartă un 
fel de tunică sportivă, bumbac curat și o canotieră de paie cu 
panglica roșie. Canotierul să tot aibă vreo douăzeci și cinci de 
ani; celălalt, cel puţin cincizeci. Canotierul rămâne puţin în 


urmă; vorbește cel cu haina închisă la culoare: 

— Scuzaţi-mă, domnule. Dumneavoastră sunteţi cel care se 
recomandă drept Enrique Bonaglia? 

— Da, domnule. Așa mă cheamă. Cine mă caută? 

— Numele meu este Castellani: doctor Alfredo Castellani, 
avocat. lar acesta este domnul Augusto Perez Coutiio, nepotul 
răposatului don Simón, la dispoziția dumneavoastră. 

Enrique are nevoie de timp să priceapă ce i se va întâmpla. 
Ori, mai bine zis, nu pricepe până ce avocatul nu-i cere să vadă 
hârtiile care-i legalizează dreptul asupra bunurilor defunctului. 
Enrique îi spune că nu s-a ocupat încă de această problemă, din 
cauza doliului, dar toată lumea știe că el este singurul și 
legitimul moștenitor. 

— Se prea poate, stimate domn. Eu și clientul meu nu dorim 
decât să ne asigurăm că așa este. Intre timp, aș dori să vă 
prezint actele clientului meu, care arată limpede că, dacă nu 
există un testament care stabilește altceva, el, ca fiu al 
răposatei surori, este singurul moștenitor. 

Spune avocatul și îi întinde un teanc de hârtii, pe care Enrique 
le privește fără să se poată concentra. Dar recunoaște un 
certificat de naștere pe numele lui Pérez Coutiho Augusto, fiul 
lui Miguel Perez Perez și al Josefei Coutiño Alvarez, de asemenea 
dovada parohială că numitul Augusto este finul unchiului său 
Simón Coutiio Álvarez și alte documente asemănătoare. | se 
învârte capul și își zice că trebuie să se gândească numaidecât 
la ceva. 

— Domnilor, este o plăcere. Însă vă cer doar trei zile ca să fac 
rost de ceea ce îmi cereţi. Dacă sunteţi de acord, vă aştept chiar 
aici vinerea următoare. 

— Cum să nu, domnule, cu plăcere. 

Nu-mi închipuisem niciodată că o hârtie poate deveni o 
chestiune de viață și de moarte. Dar așa a fost: în zilele acelea, 
nu am lăsat în casă niciun sertar nedeschis, nicio carte fără să o 
controlez foaie cu foaie, niciun carnet nerupt. La început am 
crezut că blestematul de testament trebuia să fie pe undeva: că 
doar zăpăceala ușor de înţeles a unui om căruia i se apropie 
moartea l-a făcut să uite amănuntul de a mi-l da. Astfel încât, 
după ce am terminat de scotocit în locurile logice am înţeles că 
o hârtie atât de importantă trebuia să fie bine ascunsă și am 
trecut la locurile imposibile: am bătut în toţi pereţii căutând 


ecoul vreunui gol, am ridicat scândurile din podea, am demontat 
picioarele scaunelor și meselor, am înţepat cu o andrea pernele 
și saltelele: degeaba. 

La un moment dat am crezut că înnebunesc. Eram încă sigur 
că testamentul se afla pe undeva, dar că era cu putinţă - era 
chiar probabil - ca eu să nu-l găsesc niciodată. Mi-am închipuit 
gluma crudă a destinului: viața mea viitoare îmi scăpa printre 
degete din pricina absenței unei foi de hârtie. Ba chiar am simţit 
o lovitură: nu metafora unei lovituri, ci o lovitură adevărată pe 
care nu mi-a putut-o da nimeni. Am rămas năucit câteva 
minute. Era în seara de joi: nu am aprins lampa cu kerosen, mi- 
am pus un pahar de vin, m-am așezat pe fotoliul ce știuse să fie 
al lui Merceditas și am avut bănuiala - căci, mai întâi, a fost o 
bănuială - că nu voi găsi niciodată ceea ce nu existase 
niciodată. Atunci mi-am auzit - fără să știu cum și nici de ce - 
hohotele de râs, niște hohote înfricoșătoare. 


Rămăsesem fără viitor. 


Şi eraţi sigur că băiatul acela era moștenitorul legitim? 

la te uită, se pare că învăţăm, domnule ziarist. În sfârșit o 
întrebare. Nu, firește că nu eram sigur. Încă ceva: în noaptea 
aceea m-am convins la un moment dat că falsificatorii erau ei. 
Că așa-zisul avocat inventase hârtiile acelea și juca la cacealma 
ca la mus. 

Atunci v-aţi hotărât să luptaţi pentru ceea ce vă aparţine. 

Atunci mi-am adus aminte că nici eu nu mă numeam Bonaglia 
- ori, cel puţin, nu aveam niciun act cu numele acela - și că, 
dacă îmi stabileau adevărata identitate... 

Adevărata dumneavoastră identitate? 

Ah, vă perfecţionaţi. Vreau să spun: cea pe care ei o 
considerau adevărată. Dacă o descopereau, vă spuneam, ar fi 
ieșit numaidecât la iveală povestea cu închisoarea. lar în cazul 
acesta nu aș fi pierdut doar magazinul, înțelegeţi? 

Da, înţeleg. 

Este un nou progres. 

Dar nu cred că v-aţi resemnat atât de ușor să pierdeţi tot ce 
aveaţi - ceea ce eraţi sigur că aveţi. 

Nu atât de ușor, domnule ziarist. 

Adică v-aţi resemnat. 


Mai întâi m-am gândit că, deși testamentul nu exista, bătrânul 
mi-l datora oricum și că nu putea să fie atât de greu de făcut. 

De făcut ce? 

Testamentul, Becker, despre ce vorbim. Nu putea fi prea greu 
să găsesc pe cineva care să reproducă semnăturile 
corespunzătoare, ștampilele, timbrele fiscale. 

Dar, firește, nu știam unde să găsesc persoana aceea. 

Nu știam, dar nu asta era problema. Puteam să caut. Ceea ce 
m-a oprit a fost gândul că, dacă aș fi făcut-o, mi-aș fi riscat 
restul vieţii. Că trebuia să rămân acolo, așezat pe propriul delict 
tot restul vieţii și că viaţa mi-ar fi fost un furnicar: că aceea era, 
poate, răzbunarea gândită de don Simón. Așa credeam eu, în 
vinerea aceea, în zori. 

Bineînţeles, înțeleg. 

Nu cred. În plus, știți ceva? Mi se pare că m-am simţit foarte 
ușurat. 


Se crapă de ziuă. Enrique Bonaglia își bagă în valiza de carton 
cele trei schimburi de haine, câteva cărţi, cealaltă pereche de 
pantofi și o fotografie a lui Mercedes. Apoi scoate fotografia lui 
Mercedes și închide valiza, aprinde un chibrit, stinge chibritul, 
iese din magazin, încuie ușa, strecoară cheia în buzunar, 
aprinde alt chibrit, îl stinge, se îndreaptă către gară. Îi este greu, 
într-adevăr, să nu se uite îndărăt. 


O mare ușurare: ca și cum ar fi cu putinţă să te trezești. 


Şi atunci? 

Pe dumneavoastră nu vă va interesa să știți ce făceam eu în 
așezământul doñei Anunciación, domnule ziarist. 

De fapt, mă interesează. 

Ah, da. Așa că acum îmi veţi spune dumneavoastră cum 
trebuie să vă povestesc viața mea. 


O ușurare incredibilă. 


12 


Tot ce se poate. El nu mi-a spus niciodată cum ajunsese la 
bordel, dar mi-a spus că nu era acolo de multă vreme, nu 
trecuse mai mult de un an. 

lertaţi-mi uimirea, Chaudron. Nu știam că în Argentina femeile 
plătesc prostituaţi. Îmi închipuiam o societate mai... 

Nicidecum, Becker. Nu asta făcea el. Pe de altă parte, 
dumneavoastră îl cunoașteţi: nu este cine știe ce. El lucra acolo, 
era un fel de contabil, de administrator. 

Acum înţeleg. 

Da? 


13 


Yves Chaudron a fost un nenorocit, un ins care nu a știut 
niciodată ce să facă cu îndemânarea extraordinară hărăzită de 
întâmplare: nu o merita. Toată viaţa lui nu a avut decât o 
singură idee. Este ciudat că ideea aceea sunt eu. 


Se simte departe, bătrân, câteodată se gândește: ca un om 
care a trecut și nu a fost. Gustul amar de a fi fost fără să fi fost 
nimic, ușurarea de a nu trebui să fie nimic altceva. Seninătatea 
de a se împăca cu el însuși. Ușurarea, din nou, disperarea. 

Umilirea, poate. 


Scuzaţi-mă, însă chiar nu înţeleg cum aţi ajuns în locul acela. 

Nu mă miră că nu înţelegeţi, Becker. Dar voi încerca să vă 
explic: nu era un loc. Pentru mine nu a însemnat să mă duc într- 
un loc; a însemnat să nu mă omor. In două zile îmi pierdusem 
tot viitorul - iarăși, ca atunci când au acuzat-o pe mama pentru 
colierul furat de mine, pierdusem totul. Și de data asta nu 
aveam nicio vină, adică nu se schimba nimic dacă eram sau nu 
vinovat. M-am gândit serios să mă omor. Dar mi se părea o 
nelegiuire. 

V-a fost frică? 

Poate. Dar m-am gândit că este o nelegiuire, că era prea mult 
pentru mine: nu făcusem nimic ca să merit o moarte 
importantă. Și m-am îngropat în lupanarul acela. Bătrâna 
Anunciaci6n mi-a propus să rămân și eu am fost fericit să nu 
mai trebuiască să mă gândesc, să nu mai fac planuri. 


După aceea urmau să se convingă de atâtea ori că nu aveau 
niciun motiv să intre în vorbă: că lumea ar fi putut să se 
învârtească ani și ani fără ca ei să se întâlnească măcar, că 
puteau să-și ducă viaţa în orașe diferite sau să se ciocnească pe 
străzi fără să se privească, ori chiar să-și împartă mâncarea fără 
să-și spună vreun cuvânt. Dar în noaptea aceea, în bordelul 
doñei Anunciación portretistul francez a păţit ceva neplăcut - s- 
a întrecut cu băutura, pesemne, deși Yves Chaudron nu părea 
genul de om care să comită excese - și madama a avut bunul- 
gust de a nu-l da afară când și-a revenit din leșin. Situaţia era 
complicată: în condiţiile acestea, Chaudron nu mai era un client 


și nu s-ar fi cuvenit să se întoarcă în salon într-o stare 
deplorabilă - firele de păr ce începuseră să se rărească de-a 
valma, mirosul, câte o pată suspectă pe cămașă de aceea 
madama l-a condus în singurul loc unde, în sâmbăta aceea plină 
de forfotă, nu deranja: biroul și reședința contabilului Bonaglia. 

Care trudește printre fise metalice - una pentru fiecare 
tăvăleală și la început nu a fost ușor să se obișnuiască să le 
vadă ca pe o simplă unitate de măsură - ca să transcrie pe un 
formular, sub numele sau porecla fiecărei fete, suma pe care o 
va încasa la sfârșitul săptămânii, după ce va scădea cheltuielile 
cu găzduirea, mâncarea, spălătoria, asistenţa medicală și 
salariile personalului, inclusiv al celui ce socotește, bineînţeles. 
Care abia își ridică fruntea când îi spune patroana că domnul 
Chaudron se va odihni puţin pe fotoliu, dacă nu se supără. Nu se 
supără - sau mai bine zis: nu are autoritate ca să se supere. In 
depărtare se aude o muzică ciudată: viori și chitare zglobii. 
Îndată ce îi părăsește doña Anunciación, Bonaglia se întoarce la 
număratul jetoanelor lui. Chaudron îi spune că este un bun loc 
de muncă pentru un bărbat, iar Bonaglia nu-și ridică privirea; 
da, pentru ca un bărbat să se distreze, zice Chaudron, stăruie. 
Bine, dacă vi se pare dumneavoastră, spune Bonaglia ca să-l 
facă să tacă, dar Chaudron insistă, bineînţeles, cu atâtea femei 
în jur, iar Bonaglia consideră necesar să-l informeze că femeile 
sunt pentru clienţi. 

— Să nu-mi spuneţi că... 

Nu, spune Bonaglia și reia ostentativ, cu voce tare, 
numărătoarea fiselor metalice. Instituția, se gândește, 
funcţionează din ce în ce mai bine. El are grijă de asta: îi place 
senzaţia că duce la capăt cu eficienţă maximă o treabă inutilă. 
Restul sunt prostii de inși cu caș la gură. 


Eu mă aflam acolo așa cum aș fi putut să fiu în oricare alt loc: 
mi-ar fi fost indiferent dacă vindeau carne sau pompe funebre. 
Totul îmi era indiferent, iar doña Anunciación mă proteja. Intr-o 
zi am greșit câteva calcule și ea mi-a spus că trebuie să înţeleg 
că eu - că munca mea în stabilimentul ei - era un gest de 
bunăvoință al unei femei care, mai presus de toate, era bună cu 
semenii săi. Și atunci mi-am amintit ce spunea la închisoare 
mentorul meu, francezul Davan: că oamenii se împart în cei ce 
preferă să se creadă cumsecade și cei ce aleg să presupună că 


sunt răi. Și că nu sunt unii mai buni decât alţii, deși este 
adevărat că cei ce aleg să creadă că sunt buni trebuie să 
aprecieze mai mult bunătatea decât răutatea, căci nimeni nu se 
definește până la urmă ca o fiinţă detestabilă. Nimeni care nu 
apreciază, admiră sau invidiază puţin răutatea nu se va defini 
pe sine însuși ca o persoană rea. In schimb, cei ce se declară 
buni pesemne că nu sunt așa, dar măcar preferă bunătatea, o 
consideră mai atrăgătoare din vreun motiv oarecare. Bineînţeles 
că mie nu-mi păsa de toate acestea. 


Au fost câteva luni liniștite. Atât de liniștite. Era doar clipa 
prezentă: iată secretul. 

Așa a fost. Cine știe ce ar fi fost viaţa mea dacă în noaptea 
aceea nu beam câteva pahare. 

Ceva foarte asemănător, Chaudron, îmi închipui. 

Asta înseamnă să nu ai imaginaţie, domnule Becker. Dar 
îndrăznesc să spun de asemenea: ce-ar fi fost a dumneavoastră. 

A cui? 

Vă rog, domnule Becker. 


Când mi-am terminat numărătoarea am reînceput-o - am 
verificat-o, am putea spune - ca să nu pară că nu fac nimic și 
pentru ca oaspetele sau refugiatul să nu mă bată la cap. Lumea 
se crede de obicei obligată, de un anumit mit al educaţiei, să 
vorbească de prostii. Ciudat este că, în cele din urmă, eu am 
început discuţia. Bănuiesc că am avut un atac de vanitate - și 
am vrut să văd dacă lecturile mele din Conan Doyle îmi 
folosiseră la ceva. Am mai spus: îmi plăcea să citesc. 

— Dumneavoastră nu sunteţi cumva pictor? 

— Eu? 

Tăcerea mea l-a silit să-mi răspundă: 

— Da, domnule. De ce mă întrebaţi? 

Nu i-am spus că amestecul de pete neșterse pe deplin de pe 
degetele lui și mirosul de terebentină stăruind peste celelalte 
mirosuri - alcool nedigerat, sudoare, parfum ieftin, un rest a 
ceva ce putea fi vomă - era destul de limpede. A fost și mai 
ciudat ca el să înceapă să-mi povestească apoi că făcea 
portrete, dar numai după fotografii sau după alte portrete și că, 
dacă voiam, mi-l putea face pe al meu la un preţ destul de 
rezonabil și, mai ales, ca pe mine să nu mă deranjeze 


propunerea lui, să mă facă mai degrabă curios, ba chiar să ne 
punem de acord ca să ne revedem. Eu nu făceam niciodată 
astfel de lucruri. Dar cred că a fost tot vanitate și a fost uimitor: 
în zilele acelea, eu jurasem că-mi lipsea cu desăvârșire. Că mie, 
lui Bonaglia, îmi lipsea cu desăvârșire. 

Eu nu mă văzusem niciodată. Pare minciună, dar nu-mi 
făcusem niciodată o fotografie; cu atât mai puţin un portret 
pictat. 

Chiar niciodată? 

Am impresia că dumneavoastră nu înţelegeţi ce fusese viața 
mea până atunci, domnule ziarist. 

Vă asigur că încerc. 

Eu nu mă văzusem niciodată: a fost o lovitură extraordinară. 
Chipul pe care îl vedeam pe carton părea să aibă o lume diferită 
de a mea. Când m-am văzut, m-am gândit că poate nu știam. 


Nu înţelege de ce, cu îndemânarea incredibilă de a copia pe 
care o are, nu-i găsește o întrebuințare mai bună, îi spune, 
spune întrebuințare ca să nu utilizeze un cuvânt mai brutal, iar 
Chaudron surâde și zice că cine știe. Mai târziu va afla că a 
făcut-o deja, că Chaudron își folosește de ani de zile 
îndemânarea de a copia, dar acum îi dă doar răspunsul acesta 
ambiguu și zâmbetul ce par a-l încuraja să meargă mai departe 
și, fără să știe de ce, fără să se gândească, Bonaglia continuă. 
Nu v-a venit niciodată ideea, știți dumneavoastră, să 
reproduceţi anumite tablouri importante, zice, iar Chaudron se 
distrează deocamdată și îi spune că de ce nu, că i-a trecut 
câteodată prin cap să vândă reproduceri după anumiţi artiști și 
tace ca să-l oblige să răspundă. Să caute un mod de a-i spune 
că nu, că nu vorbea chiar de reproduceri, să-l caute un moment, 
șovăind, temându-se să nu treacă granița către ceea ce nu se 
cuvine și fără să știe de ce i-a venit în minte să o treacă, dar, în 
cele din urmă, fără să o treacă până ce lui Yves Chaudron i se 
face milă de el: știți, Bonaglia, falsificarea presupune unele 
riscuri. 

Dar nu este decât o nouă invitaţie: să nu-i spună, cum cerea 
fraza, presupune multe riscuri - terminând astfel discuţia. Nu, îi 
spune, presupune unele, falsificarea presupune unele riscuri de 
parcă l-ar fi poftit să le cumpănească, să ţină seama de ele 
gândindu-se la un mod de a le evita, unele ca de exemplu, dacă 


pot să vă întreb. Și Chaudron îl lămurește că cel mai important 
este să nu alegi corect clienţii, care trebuie să fie persoane 
destul de educate ca să aprecieze și să dorească anumite 
tablouri, destul de lipsite de apărare ca să nu fie periculoase 
dacă descoperă vreodată înșelăciunea, destul de îngâmfate ca 
să nu vrea să o vadă dacă este prea vădită. Și destul de 
necinstite, spune, zâmbește în sinea lui, ca să-și închipuie că 
dacă a cumpărat ieftin nu înseamnă că au fost trași pe sfoară, ci 
pentru că ei, el, clientul, trage pe sfoară vânzătorul. Este 
indispensabil ca mușteriul să creadă că-l escrochează, măcar 
puţin, îi zice și este, preţ de o clipă, altcineva. 

Un bărbat hotărât, sigur pe el, în stare de orice, nu băiatul 
aproape bătrân care nu poate picta decât ce au pictat deja alţii, 
nu francezul slab că ţi-e milă de el, cu privire stânjenită, care îi 
toarnă acum un pahar de vin și îl contemplă la lumina singurei 
raze ce-i luminează atelierul dormitor salonaș și îi spune să nu 
se amăgească; oricât s-ar vorbi, orice s-ar zice, afacerea 
aceasta o definește vânzătorul: el ar fi capabil să picteze 
aproape orice, dar cu siguranţă niciodată să și vândă, căci 
pentru a vinde bine trebuie în primul rând să lași impresia că nu 
vrei să vinzi, că nu ai nevoie: vânzătorul trebuie să fie cineva 
care îi face cumpărătorului favoarea - spune favoarea, întărește: 
serviciul - de a-i vinde tabloul. Că se învoiește să vândă dacă 
stăruie mult cumpărătorul. Şi că el, îi spune, nu ar putea, că el 
ar fi vrut, dar nu ar putea, pentru că el este tipul de om de care 
nu-și aduce nimeni aminte, îi spune, care nu lasă nicio amintire, 
dar dacă ar găsi pe cineva dispus, el, Chaudron, ar fi foarte 
dispus să înceapă o afacere atât de profitabilă, nu credeţi, 
Bonaglia, dumneavoastră ce ziceţi. Să presupunem că da, 
dumneavoastră ce credeţi. 


Gândiţi-vă la mine. Eu eram un bărbat de patruzeci de ani, 
care se hotărâse sau care se resemnase cu ce are, pentru care 
puţinul avut era totul, nu mai căuta altceva. 

Valfierno, îmi este greu să vă recunosc în această versiune 
deplorabilă. 

Nu, să vedem dacă mă înţelegeţi, de data asta. Nu v-o spun 
ca să vă trezesc mila. Dimpotrivă: v-o spun ca să vedeţi ce drum 
lung am străbătut după aceea. Ca să înţelegeţi cum poate un 
om să se făurească pe el însuși. Ca să vă daţi seama de 


exemplu. 


Mie îmi spuneţi? 

Da, bineînţeles. Dumneavoastră vă spun. Dumneavoastră aţi 
putea. 

Dar spuneţi-mi cine va cumpăra un tablou de la angajatul 
doñei Anunciación? 

Nu, de la angajat niciodată: la asta mă refer. Ca să vândă 
trebuie să fie un tip de la care toți vor să cumpere ceva. Fraierul 
pe care să-l înșeli. Un bogătaș venit de altundeva, dintr-o 
provincie bogată, dar îndepărtată, ceva asemănător. 
Dumneavoastră puteți să o faceți, Bonaglia. Ştiu că 
dumneavoastră ați putea. 

Ca și cum ați avea în viață misiunea aceasta. Era ca 
niciodată: înflăcărat, convins. Ca și cum s-ar fi născut ca să mă 
creeze. 


Eu trăiam atât de liniștit: doar în prezent. 
Nu, Chaudron. Eu mă simt bine așa cum sunt. Dacă vreţi să 


faceţi astfel de lucruri, faceţi-le dumneavoastră singur. Vă spun 
că eu mă simt bine așa cum sunt. 


14 


Ar fi vrut ca podeţul să se nu sfârșească niciodată. Se 
gândește că ar fi bine ca podeţul acela - atât de trainic legat de 
vapor, atât de bine acoperit de covorul roșu, aflat încă nicăieri, 
în afara legilor, atât de zdravăn - să nu se termine niciodată, să 
nu trebuiască să pună mai întâi un picior apoi pe celălalt pe 
pavajul alunecos din faţă, pe uscat: ce bine ar fi să nu trăiască 
momentul acela, ori măcar să-l poată trăi fără nodul care îi 
încleștează picioarele și stomacul, fără dorinţa de a fugi, fără 
întrebări. 

Nu îl supără burniţa, cum nu îl deranjează strigătele, forfota și 
zăpăceala din port, cum nu îl intimidează New York-ul: de fapt - 
își zice, ca să se îmbărbăteze - a fost acolo vara trecută, când a 
pus la cale vânzarea tablourilor și totul a mers de minune. Dar 
știe că în minutele următoare i se poate hotărî soarta: începe 
succesiunea de evenimente în care - de două, de trei, de cinci 
ori în lunile următoare - va juca totul pe fiecare carte. | s-a spus 
că pasul acesta este cel mai ușor, dar lui nu-i vine să creadă. 

— Eduardo de Valfierno, nu? 

— Da, domnule. Acesta este numele meu. 

— Aveţi ceva de declarat? 

— Nu, domnule, nimic de valoare. 

Spune, într-o îngrozitoare engleză de baltă, în vreme ce 
vameșul începe să-i deschidă valizele. Valfierno poartă un 
costum cumpărat pentru această ocazie: foarte scump, foarte 
sobru, eleganța celor nepăsători cu astfel de lucruri desăvârșită 
cu eșarfa de mătase de culoarea fildeșului și o pălărie de fetru 
a-ntâia. lar valizele deschise acum de inspector sunt din pielea 
aceea atât de delicată care nu supraviețuiește decât pe 
vapoarele bune, la clasa întâi în trenuri, în hotelurile de mare 
lux. Cu investițiile acestea, adăugând cabina de pe Mauritania și 
ce va trebui să cheltuiască în Statele Unite, aproape că-și va slei 
capitalul. Dar nu este grav, se gândește: peste câteva luni, când 
va termina, nu se va mai gândi niciodată la bani. | se va 
întâmpla foarte rar. 

— lată un tablou frumos. 

— O copie excelentă, într-adevăr. 

— Cred că l-am văzut. Cum i se spunea? 

— Mona Lisa. 


— Ah, da. De un italian, mi se pare. 

— Leonardo. Se numește Leonardo da Vinci. Se numea. 

Vameșul cu favoriți roșcaţi irlandezi se  împotmolește 
încercând să pronunţe davinci și scoate mai departe tablouri din 
valiza mare: două uleiuri pe pânză cu portrete flamande, un 
peisaj francez din secolul al optsprezecelea. 

— Aici mai aveţi încă un davinci din acelea. 

Spune inspectorul punând cele două Gioconde umăr lângă 
umăr. 

— Da. Ador tabloul acesta. Mi se pare cel mai potrivit ca să i-l 
dăruiesc unei doamne. 

Spune Valfierno și zâmbetul complice îi iese pe jumătate 
strâmbătură. Vameșul pare binedispus și nu se arată surprins de 
grămada lui de reproduceri. Valfierno încearcă să rămână 
netulburat; se pare că aveau dreptate cei care i-au spus că 
niciun turist bogat nu se întoarce fără reproduceri de tablouri 
celebre, că este cât se poate de normal. Că americanii le 
cumpără cu nemiluita, iar vameșii americani nu-și fac griji din 
pricina acestor teancuri: sunt aproape întotdeauna reproduceri 
și chiar dacă bănuiesc că nu ar fi - spun gurile rele, preferă să le 
lase să intre ca să mărească patrimoniul cultural al Statelor 
Unite ale Americii: este un fel de a-și iubi ţara. Este adevărat că 
i se spuseseră toate acestea, dar Valfierno nu era deloc convins. 

— Sper că asta nu-i brânză din Franţa. 

— Ba da, i-am adus-o unui prieten. De ce, este vreo 
problemă? 

— Ah, firește. Nu se poate intra în ţara noastră cu alimente 
nefierte ce ar putea provoca molime. 

Spune vameșul. Bunăvoinţa i s-a prefăcut deodată în privirea 
tigrului vânător: un animal care adulmecă prada și încearcă să 
se ascundă în spatele amabilităţilor. 

— Imi pare rău, dar va trebui să o confisc. 

— Nu, vă rog, este un cadou. 

— Îmi pare rău, domnule, v-am spus. Îmi pare rău, dar trebuie 
să-mi fac datoria. 

Valfierno încearcă să-și impună o strâmbătură de iritare: ca 
să-și înăbușe zâmbetul ce-i luminează chipul. Mai târziu, la 
hotel, va scoate cele două Gioconde din valiza mare și pe 
cealaltă - pe care inspectorul nu a văzut-o - din buzunar și le va 
pune în dosul dulapului, învelite cât mai bine în tricouri murdare. 


A doua zi se va duce să caute pachetul cu celelalte trei la o 
companie de navlu internaţional în Church, aproape colţ cu 
Broadway. lar în seara aceea le va reuni în sfârșit pe toate șase 
în camera sa de hotel, le va rezema de perete pe podea, le va 
contempla ore în șir. Este ciudat: va aștepta să vadă de șase ori 
câte trei sute de mii de dolari, averea ce îi va îmbrăca viaţa, 
viitorul sigur, dar va mai vedea și altceva, ceva ce nu va fi în 
stare să definească, ceva ce nu are cuvinte să exprime. Nu va fi 
doar frica, nici doar victoria, nici doar evidenţa geniului său, nici 
doar ameninţarea. Ceva ce nu va ști: ceva ce va dori să știe și 
nu va ști. Și se va lăsa învăluit de vis cu privirea pe chipul acela 
repetat, neliniștea aceea, fericirea celor șase surâsuri. 

În ziua următoare, va cumpăra hârtie și sfoară, le va 
împacheta cu grijă și le va duce la un depozit de mobilă de pe 
strada Houston unde le va lăsa până va veni - în câteva luni, 
dacă totul merge bine, în câteva luni - momentul să le 
hărăzească propriul destin. 


VALFIERNO 
1 


Mama, toţi cei ce și-au schimbat ţara, fetele cu jetoanele: la 
început, era ușor. Mama, toţi cei ce și-au schimbat ţara, fetele 
cu jetoanele. Monsieur Jourdain? care și-a dat seama că face 
proză pentru că vorbea și era fericit pentru că era altul, Monte 
Cristo care s-a făcut conte ca să se răzbune, Garay când a 
devenit din porcar fondatorul unui oraș, Ulise cerșetor porc paria 
ca să ajungă unde nu îl aștepta nimeni, Julieta întrebând ce 
contează numele și numele a ucis-o, mama mea, toţi cei ce și- 
au schimbat ţara, Alonso Quijano’, firește, don Quijano, Jupiter 
însuși care seducea prefăcut în vacă lebăda ploaie, dar noaptea 
nu, noaptea nu căci se face ziuă ca să se facă iarăși noapte și zi 
și noapte și zi și altă noapte nu, cei mai mari trădători, cine știe 
Merceditas, don Simón, francezul atât de departe de patria lui și 
la pușcărie, eu Bollino, bietul Bollino închis pentru atât de puţin, 
Bollino prefăcut în nu știu ce, continuând să nu știu ce, 
schimbând mai departe, schimbând mai departe, schimbând, 
dar Sarmiento, din nou Sarmiento, mai ales don Domingo 
Sarmiento, toţi cei care și-au schimbat ţara. Niciodată nu m-am 
zvârcolit atâta în pat: niciodată atâta. Mă gândeam, mă 
zvârcoleam: cine poate avea îngâmfarea de a hotărî cine va fi 
fiecare; mă gândeam, mă zvârcoleam: cum se face ca să 
hotărăști cine este cineva; cumpăneam: pentru ce, mă 
zvârcoleam și mai mult. De ce iarăși. Dacă sunt deja eu, dacă 
sunt acesta aici. 

Mă înseninam din când în când: spre dimineaţă, când mi-am 
dat seama că fusesem alţii. Atunci am descoperit că ceea ce nu 
voiam să fac făcusem deja și nu făcusem niciodată. Că fusesem 
alţii fără să hotărăsc cine. Că doar trecusem de la un nume la 
următorul ca o creangă pe un lac fără curenţi, cu rare adieri de 
vânt, că mă lăsasem târât de hazardul unor nume; că acum era 
altceva. Că trebuia să hotărăsc cum voi fi, cine, cu ce maniere. 


> Personaj din Burghezul gentilom, de Molicre (n.tr.) 

s Juan de Garay (1527-1583), conchistador spaniol, fondatorul 
orașelor Santa Fe (1573) și Buenos Aires (1580) (n.tr.) 

' Numele adevărat al lui Don Quijote (n.tr.) 


Că puteam să mă înșel atât de îngrozitor. Că Julieta în otravă, că 
un alt nume. Că mă înșelasem de atâtea ori. Că îmi schimbam 
firea la nesfârșit. Că nu era ușor nici să fiu mai departe cine 
eram. Că nu eram cine eram. Că nu, că nu era ușor. Cine eram. 
La urma urmelor, ce aveam de pierdut. Domingo Faustino și 
Monte Cristo, Ulise prefăcut în porc, mama cu jetoanele. Mă 
pierdeam pe mine cel de până atunci, însă nu pierdeam mult, nu 
era mult, dar însemna să pierd totul, că totul este aproape 
nimic, ajunge, ce dracului. Că Garay, că Garay. Că, dacă dorm, 
somnul va ști cine doarme. Că poate sau cine știe. Că cine știe, 
cine știe. 


Eu, don Eduardo de Valfierno m-am născut în San Juan - unde 
aveam pământuri - pe 29 mai 1861 și am, deci, patruzeci și 
cinci de ani împliniţi. Nu aveam doi ani când tata a trebuit să se 
stabilească la Valparaiso pentru a se îngriji de firma familiei, 
fabrica de nave cea mai importantă din port, lăsată moștenire 
de unchiul său. Unchiul său, este de prisos să o spun, se 
născuse la Genova; tatăl meu făcea parte din prima generaţie 
din neamul Valfierno în America, dar respecta obiceiurile din 
ţara lui. De aceea, când era deja în vârstă și și-a zis că a venit 
vremea să se căsătorească, a pus să i se caute o fată dintr-o 
familie bună genoveză căreia i-a făcut curte prin scrisori și care 
a venit, la abia douăzeci și unu de ani, ca să i se dăruiască 
acestui domn, puţin mai tânăr decât mine acum. Fata, mama 
mea, se aștepta la ce este mai rău: știa că părinţii o trimiseseră 
la capătul pământului, în America, pentru a strânge legăturile cu 
puternicul clan Valfierno și nu-și făcea iluzii cu privire la viitor; 
știa, totuși, că nu va fi nimeni dacă nu se va supune. Tânăra, 
mama mea, se așteptase la ce este mai rău: îmi închipui ce 
ușurată a fost când a dat peste un cavaler delicat și respectuos, 
chipeș încă, încercând să-i facă exilul suportabil. 

Valparaiso era atunci portul cel mai activ din Pacificul sud- 
american. Acolo am crescut: părinţii îmi vorbeau în italiană, 
învăţătoarea în franceză, servitorii - firește - spaniola ciudată a 
oamenilor din partea locului. Acolo am trăit, fericit, lipsit de griji, 
până la optsprezece ani: îmi amintesc o copilărie singuratică și 
protejată, primele jocuri cu băieţii, părul negru al slujnicei care 
își spunea Nena. |n anul acela a izbucnit războiul cu Bolivia; 
comerţul maritim era întrerupt și tata a hotărât că trebuie să 


plecăm la Mendoza, unde am așteptat mai bine de un an. Nu m- 
a atras nimic în satul acela secetos, abia reconstruit după 
îngrozitorul cutremur; m-am bucurat când tata, descurajat de 
prelungirea războiului, ne-a anunţat că vom folosi timpul pierdut 
ca să ne vizităm rudele din ţara de origine. Mama era încântată; 
ironia cea mai crudă a făcut ca ea să moară în timpul traversării 
Atlanticului. Eu și cu tata am rămas fără familie. 

Tata a refuzat să se întoarcă în America de Sud. Timp de mai 
mulţi ani, casa bătrânească din Genova a fost scenariul 
certurilor noastre: el pretindea ca eu să continui tradiţia 
comercială a familiei Valfierno, iar eu nu-mi găseam vocaţia 
oricât demult aș fi căutat-o. Când am împlinit douăzeci și cinci 
de ani, moartea bunicului din partea mamei m-a prefăcut în 
posesorul unei averi decente: nu mi-a trebuit mult să hotărăsc 
că Franţa este cel mai bun loc ca să o cheltui. Nu vă voi plictisi 
povestindu-vă ce am făcut în anii aceia: oricine își poate închipui 
ce înseamnă să ai ceva bani, să nu fi împlinit treizeci și să te 
bucuri de Paris. Așa am ţinut-o până la treizeci și șapte - și bine 
ar fi fost să o ţin mereu așa. 

Dar tata a găsit de cuviință să moară. Se recăsătorise: cu 
toate că nu a avut copii, a doua soţie a păstrat o bună parte din 
ceea ce i-a rămas - afacerile nu-i merseseră prea bine. Mie mi-a 
revenit, oricum, o moștenire convenabilă și, bineînţeles, titlul. 
Uitasem de titlu: tata avea drept la marchizatul de Valfierno, dar 
niciodată n-a vrut să se laude cu asta. Eu, în această privinţă, îi 
urmez sfaturile: pe meleagurile noastre republicane, un nobil 
poate deveni supărător. La Paris, firește, era altceva. 

Am mai rămas câţiva ani. Dar, ca să fiu sincer, averea nu îmi 
mai permitea să duc viaţa cu care mă obișnuisem, iar orașul se 
transformase în refugiu pentru boemi decadenţi și șmecheri fără 
scrupule. Mi s-a părut că nu mai este destinaţia unui om de 
bine. 

Mi s-a spus că Buenos Aires este viitorul - și că nu 
disprețuiește tradiţiile sau bunele obiceiuri; că acolo un bărbat 
decent și educat se mai bucura încă de respectul cuvenit. Am 
cumpănit, mărturisesc, că este timpul să mă așez la casa mea și 
îmi aminteam, din tinereţe, frumuseţea fetelor din partea locului 
- și bogăţia, este adevărat, a pământurilor sale. 

Așa m-am întors în ţară. Și, pot să vă asigur, nu mă căiesc. 


Marchiz, Bonaglia? Nu este cam mult? 
Cine. Este, Chaudron, Bonaglia? 


Mama dumneavoastră, toţi cei ce și-au schimbat ţara, 
Quijano, Monsieur Jourdain, Sarmiento, fetele cu jetoane: Monte 
Cristo. 

Abia după aceea, multă vreme după aceea, îi va trece prin 
cap justificarea desăvârșită: că voia să ducă la bun sfârșit cea 
mai anevoioasă operă de artă: o viaţă. Că pentru a face dintr-o 
viață o operă de artă trebuia s-o falsifice: că a fi fiul tatălui și al 
mamei tale este natură, că a fi mereu același înseamnă să te 
resemnezi față de natură, că o viaţă este operă doar când este 
inventată. După aceea, multă vreme după aceea, justificarea 
deși, fără s-o știe, o făcea dintotdeauna. 


Sunt Valfierno. Eu sunt Eduardo de Valfierno. 


2 


La început îl irita; acum, faptul că ea este cu un cap mai înaltă 
a devenit un nou mod de a-și arăta triumful: un premiu. Este 
limpede pentru toţi, se gândește, că ea nu stă cu el pentru ochii 
lui frumoși, ci pentru ceva mai puţin vizibil care, la prima 
vedere, trebuie să-i fie buzunarul. Și îl avantajează, se 
gândește: la fel ca un costum bun, ca un briliant ostentativ la 
inel. Chiar dacă se înșală cei ce îl privesc - chiar dacă nu este 
din acest motiv, chiar dacă tot nu știe de ce este, chiar dacă 
tentativele lui de a nu o mai vedea au dat greș pe nesimţite. lar 
în după-amiaza aceasta, Valerie este radioasă: rochia albă 
eterică, strânsă pe trup, acoperită de danteluţe, colierul 
scânteindu-i în decolteu, palpitându-i în decolteu, palpitându-i în 
decolteu cu licăriri, pălăria cu boruri largi ca aripile, umbreluţa 
de mătase roz pal sprijinită cu nepăsare pe umărul superb, părul 
negru strălucitor. Valfierno știe că toţi îl invidiază - ori, îi trece 
dintr-odată prin cap, îl privesc cu ironie: un alt bătrân căzut în 
capcană. Ideea îl dezarmează. 

— Eduardo, ascultaţi-mă. g 

Valfierno o privește, încearcă să se gândească la altceva. Işi 
zice că a făcut treabă bună: a reuşit ca Valérie să-şi ascundă 
vulgaritatea care îl excita ca să fie, câteodată, o domnişoară pe 
care poți s-o duci, de exemplu, la hipodromul Chantilly. Cu toate 
că stăruie să se amestece în lucruri care nu o privesc: 

— Eduardo, trebuie să vă rog ceva. 

Valfierno se uită în jur; i se pare că toți domnii și doamnele 
elegante îi privesc. | se întâmplă: convingerea că trebuie să-și 
organizeze viaţa ca pe scenă. Pentru orice eventualitate, 
încearcă o galanterie: 

— Atâta timp cât nu-mi cereţi numele și un inel, tot ce am vă 
aparţine. 

— Şi ceva adevărat? 

Spune ea, râde dezvelindu-și dinţii și totul se prăbușește. Ea 
nu știe, nu poate să se controleze: dinţii îi strică imaginea și ea 
vorbește mai departe ca și cum ar fi cea dinainte: magnifică. 

— Dumneavoastră, presupun. Singurul adevăr, draga mea, 
sunteţi dumneavoastră. 

Spune Valfierno: o face pe prostul. 

— Dacă ar fi așa, nu ne-am mai vedea. 


Spune Valerie și Valfierno o urăște: dacă măcar ar fi 
recunoscătoare. Nu spune dragoste, tandreţe; spune 
recunoștință. Să-i mulţumească pentru că o suportă, o invită la 
plimbare, o face pe prostul. S-o facă și ea pe proasta. La urma 
urmelor, în asta constau pactele, se gândește: toţi o fac pe 
proștii. Valerie își trece limba peste buzele foarte roșii; încet, roz 
peste roșu: știe că el nu poate să reziste. 

— Serios, vreau să vă cer să-l lăsaţi pe Perugia în afara 
chestiunii. Este prea nătâng. 

Măcar nu îl numește Vincenzo, se gândește Valfierno: se 
poartă cu băgare de seamă. 

— Acum îmi spuneţi. 

— Întotdeauna v-am spus-o, marchize. 

— Cum mi-aţi spus-o întotdeauna? Nu cumva dimpotrivă? 

Nu contează, nu căutați nod în papură. Vă spun să-l lăsaţi pe 
dinafară, este un idiot, cu el totul va ieși rău. 

— Nu am crezut că sunteţi atât de îndrăgostită de imbecilul 
ăsta. 

Spune Valfierno și vocea îi devine mai ascuțită. Valérie îi 
răspunde cu o șoaptă răgușită, marchează diferenţa: 

— Îndrăgostită, eu? Dumneavoastră drept cine mă luaţi, 
dragule? 

Torentul de doamne și de domni înaintează către trepte și 
sună clopotul de start. Valfierno și Valérie rămân singuri lângă 
pistă, rezemaţi de balustradă; copitele cailor răsună pe gazon. 

— Am avut odată o prietenă care era îndrăgostită. Nici nu știți 
cât de neisprăvită a devenit. Dacă v-aș povesti câte prostii a 
făcut... Nu, nu credeţi asta. Vă spun cu mâna pe inimă că, dacă 
îl menţineţi în afacere, italianul va face să se ducă totul de râpă. 

— Valerie, dumneavoastră știți bine că fără el este imposibil. 

— Nu, marchize, nu știu. Sau aţi uitat că refuzaţi să-mi 
povestiţi amănuntele? 

— De ce vreţi amănunte? 

— Pentru că fără mine nimic din toate astea nu ar fi fost cu 
putinţă. 

— Știu, draga mea, știu și vă veţi primi răsplata. 

Caii intră în linie dreaptă și strigătele se înteţesc. Valfierno se 
gândește că trebuie să fie minunat să ai atâţia bani ca să-i joci 
pe ceva atât de imprevizibil ca saltul unui cal de curse: un lux 
pe care și-l va permite cândva. Pe care poate și-l va permite 


foarte curând. Da, cu siguranţă. 

— Insist, marchize. Bietul Perugia este un incapabil care va 
duce totul de râpă. Trebuie să-l înlocuiţi. 

— Nu vreau să vorbesc prea mult, draga mea, dar credeţi-mă 
pe cuvânt că fără el este cu neputinţă. Este foarte simplu: fără 
el nu se poate. 

— Da, trebuie doar să găsim o altă cale. 

Valerie îi vorbește - întotdeauna îi vorbește - de parcă ar ști 
ceva ce el nu știe: cum să manipuleze un bărbat, de exemplu. 

— Să găsim, Valerie? Cea care trebuie să rămână pe dinafară 
o dată pentru totdeauna sunteţi dumneavoastră. Mai ales dacă 
nu aveţi încredere în italian. Gândiţi-vă că, dacă el cade, puteţi 
să cădeţi și dumneavoastră. El știe totul despre dumneavoastră, 
unde locuiți, unde lucraţi, totul. 

— Şi despre dumneavoastră nu? 

— Despre mine nu știe nimic. Eu l-am văzut de două ori pe 
aici, nu-mi știe numele, absolut nimic. În schimb, despre 
dumneavoastră... 

— Despre mine da, firește. Dar eu știu totul despre 
dumneavoastră, să nu uitaţi. Eu știu absolut totul. 

Valfierno se gândește că poate este adevărat: cu toate că nu 
are sens, se poate să fie adevărat. li poate spune că nu se 
poate, să o lase baltă. 

— Cum spuneţi dumneavoastră. Dar aduceţi-vă aminte că, 
dacă el ajunge la pușcărie, ajungeţi și dumneavoastră. Am eu 
grijă. 

— Cine are să creadă o târfa? 

— O ce? 

Îi strigă Valérie. Valfierno se căiește deja, dar este târziu. 


3 


Îmi este teamă. Eu nu voiam să fiu nimic din ceea ce nu eram. 
Nu mai aveam nevoie. Credeam că nu îmi mai trebuie nimic. Și 
acum îmi este teamă. 


Nu vă faceţi griji, nu este nicio grabă. Trebuie să lucrăm în 
liniște. 

să lucrăm? 

Da, Valfierno. Trebuie să mergem încet. 

Dar dumneavoastră aţi spus să lucrăm? 


Aţi crezut - eu îmi închipui că la început aţi crezut - că trebuie 
să mă faceţi ca pe un tablou. Că trebuie să găsiți un model, să-i 
descifrați tainele, să-l înțelegeţi, să faceţi schița generală și apoi 
să-l colorați, să desăvârșiţi fiecare tușă, să finisaţi. Aţi crezut - la 
început aţi crezut tară îndoială - că eu voi fi opera 
dumneavoastră. 


Da, așa v-am spus: 


Falsificatorul - am descoperit după aceea - este un ascet, 
aproape un sfânt: cineva gata de cel mai mare sacrificiu, de 
renunţarea deplină. Nu există nimic mai periculos decât un 
ascet: își imaginează că renunţarea lor îi autorizează, îi 
copleșește cu drepturi. 

lar ei fac, la urma urmelor, la fel ca toată lumea, dar mai 
mult. Orice autor dispare, într-un fel sau altul, în spatele a ceea 
ce face: falsificatorul dispare pe de-a-ntregul întrucât condiţia 
existenţei sale - și a subzistenţei sale - este să nu lase nici cea 
mai mică urmă. Îi cunoaștem doar pe falsificatorii care au dat 
greș; celălalt, victoriosul, dispare îndărătul operelor sale. 
Condiţia existenţei sale este să nu existe: să ascundă cine este, 
să nege că este cineva, să-și abandoneze identitatea: să fie 
altul, cu neputinţă de distins. Și eu ar trebui să fiu: să mă dizolv, 
dar nu într-o operă, ci în noua mea viaţă - și, deocamdată, 
Chaudron își închipuia că viața mea putea fi opera lui. 


Vremea noastră 


Și totuși mă gândesc că poate va veni ziua - să dea Domnul 
să vină ziua - când nu-mi voi recunoaște chipul în oglindă. Cine 
va fi atunci cel pe care îl voi recunoaște, al cui va fi chipul. Și 
acela își va recunoaște fără îndoială chipul, va fi al lui. Şi eu ce 
voi face atunci. Eu, în primul rând, cine voi fi. Zbuciumul, teama, 
încă. Nu mai sunt un copil. 


Nu vi se pare ciudat să fi crezut că sunteţi în stare să vă 
prefaceţi în altul? 

Da, domnule ziarist. Văzute acum, toate astea pare o 
nebunie. 

Şi nu este o nebunie? 

Cu cine vorbiți dumneavoastră acum? 

Dar de unde aţi scos încrederea, energia ca să credeţi că 
puteţi fi cineva atât de diferit? 

N-am avut-o niciodată. Imi închipui că am avut norocul de a 
nu-mi da seama ce fac. 

Ce anume trebuie uitat, se întreabă, ce uitare este necesară? 
Nu ce va trebui să înveţe, ce să simuleze, ce gesturi mimici 
intonaţii să adopte: ce va trebui să uite ca să fie altul? 

Și atunci Bonaglia aproape Valfierno își petrece ultimele trei 
luni în bordel citind cu bună știință despre locurile unde va 
spune că a trăit, privind reproducerile marilor tablouri și studiind 
vieţile autorilor, dând fuga la teatru de câte ori poate ca să imite 
maniere, căutând în Chipuri și măști numele celor ce 
interpretau, ascultând poveștile de la Paris ale lui Chaudron, 
desăvârșindu-și franceza din închisoare, imitând în faţa oglinzii 
poze și accente. Ca și cum, pentru a deveni altul, se gândește, 
ar fi de ajuns să privească, să citească sau să asculte. Ca și cum 
ar obţine ceva cu asta. 


În multe nopţi mă simţeam ca un tâmpit. 
Eu nu aș fi în stare s-o fac. Eu nu aș fi în stare s-o fac. 


A dat jos oglinda: desprinde din cui oglinda pe jumătate 
spartă, acoperită cu mercur, de pe peretele camerei sale birou, 
ca să nu se mai vadă până ce îl va vedea pe celălalt. Spune: 
până ce nu-l va vedea pe celălalt. Și o dă la o parte de-a 
binelea, căci se teme să nu descopere pe nimeni. 


Până ce își dă seama - într-o noapte, stând încă în camera sa 
birou, unde continuă să lucreze deocamdată, până ce i se va 
încheia metamorfoza: de unde trebuie să iasă altul - că s-a 
pregătit atâţia ani, cu mult înainte de a o ști, pentru asta. Că 
primii ani în casa mare, lecturile i-au fost pregătire, după- 
amiezile și dimineţile la magazin, nopţile de plictis imaginându- 
și, hotărârea de a nu-și mai imagina i-au fost pregătire - deși nu 
o știa. Acum știe că totul nu a fost decât un preludiu, se bucură, 
a găsit în sfârșit sensul tuturor acestor lucruri: totul, în sfârșit, se 
justifică, se gândește și își zice că trebuie să mulțumească cine 
știe cui pentru asta. 


Totul se potrivește și se combină, din combinaţie vine 
puterea. Asemenea cuiva care se naște într-o altă lume, se 
gândește. 

Chiar aţi avut această senzaţie, Valfierno? 

Da, am avut-o cu adevărat. 

Trebuie să fie extraordinar, îmi închipui: să crezi că totul are 
un sens. 

Este umilitor. Acum îmi dau seama că, dacă m-am gândit la 
asta, îmi rămânea înainte multă muncă, mult efort. Eram încă 
același. 

Nu înţeleg. 

Nu mă miră. Dar încercaţi: nu există nimic mai omenesc, mai 
înjositor de omenesc decât satisfacția de a urma un presupus 
destin. Acum înţelegeţi? Vă daţi seama de umilire? 

Dimpotrivă, v-am spus. Vă pizmuiesc. 

Firește, de aceea faceţi ceea ce faceţi. Dar nu vă învinuiesc: 
eu am avut nevoie de timp ca să înţeleg că viaţa care abia 
începea nu era o fatalitate, ci hotărârea mea. Că era exact 
contrariul unei hotărâri a altcuiva, căreia m-aș fi supus: opera 
mea, în sfârșit. 

Eu urma să fiu altul pentru că așa voiam eu. Singurul lucru 
care avea să rămână din mine era dorinţa de a nu fi altul. 


Își lasă barbă, își vopsește primele fire albe, recuperează 
oglinda: dacă și-ar aminti bine cine a fost și-ar spune că nu 
seamănă. Incearcă din răsputeri să uite. Dar nu. 


Eu cred că a venit vremea. 


Așa consideraţi? Eu nu sunt sigur. 
Cât vă lipsește? 
Câteva zile? 


Visează - nu visează; se gândește aievea, dar preferă să-și 
spună că este un vis - că o vede pe mama lui pe o stradă din 
Rosario, iar mama lui îl privește și este gata să-i spună ceva. Și 
visează - se gândește, preferă să fie un vis - că el îi va cere să 
nu-i spună nimic, dar se întristează, o ascultă pe mama lui 
vorbind, însă nu-i înțelege cuvintele, nici gesturile. 

Câteodată, ca să se convingă - pentru a-și fauri visuri noi, 
visuri ale lui Valfierno - visează că este bogat și elegant ca să se 
ducă să o caute pe Marianita Baltierrez, să se însoare cu ea și să 
cumpere casa mare din Rosario de la Diego - dacă este a lui - 
să se întoarcă alături de ea ca să se joace în parc, în camera 
aceea cu tavanul jos, în odaia mare a domnilor. Dar nu visează, 
se gândește. Bonaglia nu mai visează; Valfierno încă. 


Și îmi era teamă. 


Valfierno, trebuie să începem odată. 

Ce aveţi, Chaudron, vi se termină capitalul? 

Nu se poate continua la nesfârșit. Nu are sens. Eu vă văd și 
văd într-adevăr un altul, vă asigur. Uitaţi-vă, nici măcar nu-mi 
vine ideea de a vă numi Bonaglia. 

Se poate. Se poate. M-am gândit. 

Aha. 

M-am gândit cum va fi începutul. Trebuie să facem ceva, 
bănuiesc, pentru ca eu să încep. 

Bine, firește. Ca să începem trebuie să plecăm de aici. 

Bineînţeles. 

Nu, vreau să spun: să locuiţi altundeva. Pot să vă dau un 
avans ca să închiriaţi o cameră și, după prima noastră 
operațiune, îmi înapoiaţi banii. 

O cameră? 

Da. Nu încape îndoială că nu va fi ceea ce meritaţi, dar 
deocamdată va trebui să ne adaptăm. La început nu va putea ști 
nimeni unde locuiţi. 

Este o problemă. Va trebui să cumpărăm și haine. Dar eu mă 
gândeam mai degrabă cum mă voi face cunoscut. Mi-a venit 


ideea cu broasca ţestoasă. 

Ideea cu ce? 

Cu broasca ţestoasă. Este simplu: mă îmbrac bine, elegant, 
dar fără exagerare, fără joben, cu o pălărie joasă și scot la 
plimbare o broască-ţestoasă pe strada Florida. 

Valfierno... 

Nu, așteptați, ascultați. Îmi scot la plimbare broasca-ţestoasă 
legată cu o lesă, iar cei care ne interesează vor pricepe mesajul: 
că timpul nu este o problemă pentru mine. Că sunt un 
aristocrat, nu ca plebeii ăștia din Buenos Aires care sunt 
tracasaţi toată ziua, aleargă de colo-colo. Asta le vom spune: că 
nu sunt unul dintre ei și că îndrăznesc să o arăt. 

Valfierno... 

Nu, vorbesc foarte serios. Anunţăm vreo doi ziariști, poate de 
la Chipuri și măști, de la Căminul și a doua zi tot orașul va vorbi 
despre mine. Înţelegeţi acum? 

Nu se pune problema că nu înţeleg, Valfierno: mi se pare o 
bazaconie. Nu vă daţi seama că în afacerea noastră este 
important să fim discreţi? 

Dar trebuie să mă fac cunoscut, nu? 

Da, dar trebuie să o facem încetul cu încetul, fără stridenţe. 

Chaudron, mi-am petrecut toată viaţa trăind încetul cu 
încetul, fără stridenţe. S-a terminat. Înţelegeţi ce vă spun? S-a 
terminat. 

Dar dumneavoastră nu puteţi să apăreţi așa pe nepusă masă, 
să veniţi de nicăieri și să vă așezați în mijlocul scenei. Nu așa se 
face. 

Nu-mi spuneţi cum se face, Chaudron. 

Valfierno, vă rog, ascultaţi-mă. 


Cel mai ușor, fără îndoială: să profiți de moarte. 


4 


Ciudat este că el spune că dumneavoastră l-aţi îndemnat să 
se prefacă în Valfierno. 

De ce ciudat? Pentru că el pare insul cel mai autosuficient și 
mai splendid, iar eu sunt un bătrân îngropat într-un fotoliu? 
Pentru că dumneavoastră sunteţi atât de ziarist, încât nu sunteţi 
în stare să vă închipuiţi nimic dincolo de ceea ce vedeţi sub nas, 
domnule ziarist? Pentru că nu puteţi să vă daţi seama că au fost 
perioade când eroul dumneavoastră era un nimeni? Sau pentru 
că nu vreţi să vă daţi seama? 

El s-a schimbat mult când a început să-și spună Valfierno? 

Mult este puţin spus, domnule ziarist. Să vedem dacă mă 
înțelegeţi: când l-am cunoscut eu, el era unul dintre aceia care 
hotărâseră c-au încercat destul, că nu vor să meargă mai 
departe, că vor căuta să rămână unde sunt cât vor putea sau 
cât vor fi lăsaţi... 


5 


Primul care a vorbit cu văduva lui López del Mazo, trebuie să 
recunosc, a fost Chaudron. Asociatul lui, fotograful, scotea o 
avere dintr-o ramură neexplorată a meseriei: portretele celor 
care muriseră de curând. Și, din când în când, bogăţia 
defunctului sau vina rudelor le făcea să comande și un portret 
pictat. Don Indalecio López del Mazo fusese pe când trăia 
avocatul familiei Anchorenat, ministru adjunct al Comerţului și, 
mai ales, membru al tuturor comisiilor și delegaţiilor organizate 
de arhiepiscopia din Buenos Aires pentru a-și apăra interesele în 
domeniile cele mai variate. Doamna nu îi dăruise copii: pentru a 
se desfăta - și pentru a-și desfăta în toată legea evlavia - făcea 
parte din societăţile doamnelor din cele mai bune parohii din 
Buenos Aires. Rămânând văduvă, durerea nu a împiedicat-o să 
se gândească la portretul răposatului iubit - care avea să-i 
împodobească pentru totdeauna salonul.  Ilnmânându-i-l, 
Chaudron a întrebat-o dacă se hotărâse ce va da bisericii Sfântul 
Francisc, unde aveau să se ţină cele o sută de slujbe rânduite de 
don Indalecio pentru veșnica odihnă a sufletului său. Când 
văduva i-a mărturisit că nu, Chaudron i-a spus că el putea să-i 
facă rost de darul ideal și i-a sugerat să ia legătura cu mine: cu 
don Eduardo de Valfierno. 

Am așteptat șase zile - și începusem să ne pierdem nădejdea 
când am primit răvașul văduvei poftindu-mă să trec pe la ea, în 
casa de pe strada Esmeralda. Eram - trebuie să recunosc - 
emoţionat când am bătut la ușă. O servitoare tânără, brunetă 
m-a invitat să intru: ceva din felul ei de a mă privi - de a nu mă 
privi, de a-și pleca privirea, m-a liniștit. Văduva abia s-a ridicat 
să mă salute, lăsându-se să cadă la loc într-un fotoliu prea mare 
pentru ea: m-a calmat și faptul că ea era atât de mărunţică. l- 
am exprimat condoleanţele, iar ea mi-a servit ceaiul într-o 
ceașcă de porțelan chinezesc. 

Discuţia despre verzi și uscate a fost scurtă, din fericire: mie 
îmi era mai teamă de ea decât de afacerea propriu-zisă. Dar 


8 Familie de origine spaniolă, care a emigrat în secolul al XVIII- 
lea în viceregatul Rio de la Plata, ocupându-se cu comerțul. A 
ajuns să fie cea mai bogată familie din Argentina în așa-numita 
„perioadă agro-exportatoare“, între 1880 și 1945. (n.tr.) 


văduva nu avea chef de frivolităţi - ori, poate, bănuia că nu este 
momentul potrivit pentru a le răspândi. Astfel că, îndată ce a 
pomenit de propunerea lui Chaudron, i-am vorbit despre tabloul 
aflat de atâtea generaţii în patrimoniul familiei și pe care acum, 
din păcate, trebuia să-l înstrăinez. Un tablou de maestrul 
Murillo, doamnă, închipuiţi-vă amărăciunea mea. Mi s-a părut că 
văduva putea să-și închipuie amărăciunea mea, dar nu și un 
tablou de Murillo: numele marelui maestru al barocului spaniol i 
se părea în chineză. Firește că nu voia să recunoască și mi-a pus 
o întrebare generală despre pictură. Eu am încercat să o 
informez fără să-i rănesc orgoliul: doamnă, este un Sfântul 
Francisc, întocmai, dar pictat cum știa doar un maestru al 
barocului, cu bogăţia de detalii și cu simțământul creștin că 
sfântul este cu adevărat acolo, doamnă; vă asigur că nu a 
existat niciun pictor care să respecte cu mai multă pioșenie 
învăţăturile Preacuratei noastre Maici. 

Văduva lui López del Mazo mă asculta cu luare-aminte, 
cufundată în fotoliul ei; părea într-adevăr lipsită de apărare, 
până ce i-am spus cât nădăjduiam să scot pe Murillo; atunci s-a 
îndreptat în fotoliu arătându-și dinţii. Îi avea galbeni, dar întregi 
și mi-a spus să nu mă las înșelat de aparenţe. Niciodată, 
doamnă, dar nu știu la ce vă referiţi. Tot ce vedeţi în jur, 
domnule de Valfierno. Soţul meu avea nevoie de toate astea 
pentru viaţa lui socială, pentru treburile lui, dar să nu credeţi că 
suntem milionari. Doña Socorro, vă rog: dacă știe cineva că 
banii se duc așa cum au venit, acela sunt eu; dar vă vorbesc 
despre o adevărată operă de artă. Da, firește, așa este. O operă 
de artă și, în același timp, o ofrandă pentru veșnica odihnă a 
sufletului soțului dumneavoastră. Da, firește, așa este. Pe de 
altă parte, sunt încredinţată că nu este același lucru să-l cumpăr 
de la un domn ca dumneavoastră ori de la negustorii galicieni 
sau italieni. 

Văduva mi-a oferit altă ceașcă de ceai, însoţind-o de un 
zâmbet ce se dorea elocvent, însă pe care nu l-am înţeles. l-am 
răspuns cu altul asemănător. S-a ridicat în picioare: a fost un 
proces anevoios. În vreme ce o aşteptam pe servitoare, mi-a 
spus că vrea să se sfătuiască mai întâi cu parohul de la Sfântul 
Francisc și că vom sta de vorbă după aceea - apoi mi-a cerut să 
revizuiesc prețul. Eu i-am răspuns că o voi face cu toată 
plăcerea, dar era un Murillo. Da, un Murillo, mi-a zis, bineînţeles. 


Pe potecă m-am întâlnit cu câteva persoane și nimeni nu se 
uita la mine. Nu-mi venea să cred: a mers. Peste zece zile 
băteam palma, iar tabloul lui Chaudron a fost atârnat cu pompă 
și cu evlavie, lângă altarul mare de la Sfântul Francisc. Parohul 
era fericit: trebuie să se fi informat despre preţul unui Murillo și 
se făcea luntre și punte să o mulţumească pe văduva 
donatoare. 

A fost prima noastră operaţiune. Următoarele două au fost, de 
asemenea, un succes și au însemnat mai mult decât atât: 
dovada că eram în stare. Dovada că acum eu eram, în sfârșit, 
Valfierno. 


Că lumea este un loc plin de lucruri, străluciri și, mai ales 
foarte plină de alte lumi. 


Astfel că atunci aţi câștigat prima sumă importantă. 

Da, o nimica toată. 

Bine, eu nu aș spune o nimica toată dacă aș scoate zece mii 
de pesos de la două milionare. Zece mii de pesos, o grămadă de 
bani. 

Este atât de ușor să devii bogat, domnule Becker! Nu este 
nimic mai ușor. Este de ajuns să vezi cine izbutește: cei ce nu au 
destulă imaginaţie ca să-și dorească altceva, cei ce vor același 
lucru ca toată lumea, doar că puţin mai mult. 


Da, firește. Problema este că eu am trăit aproape toată viaţa 
la Paris, de aceea. Dar nu îmi mai place orașul ăla, m-am întors. 
Da, este adevărat, aș dori să vând câteva tablouri. Sunt fleacuri 
vechi, capricii de-ale bunicului și vă mărturisesc că întreţinerea 
reședințelor mele mă obligă să investesc destul demult. Da, de 
ce nu. Fără îndoială, bineînţeles. 


Să te schimbi nu este, în cele din urmă, atât de greu: să-ţi 
spui că ești altul. Problema nu mai este construcţia, acum, ci 
recunoașterea: a fi înseamnă a fi perceput. Din fericire, își zice 
Argentina. 

Argentina era perfectă pentru asta. 


să mă privesc în oglindă: să văd urmele. 
Să găsesc 


încă 
atâtea urme. 


Și atunci mă va pofti la un pahar și mă va întreba cum de nu 
ne-am cunoscut înainte, iar eu îl voi lămuri că viața mi-a fost 
atât de rătăcitoare, atâţia ani în străinătate ca să regăsesc în 
sfârșit peisajele copilăriei și el va spune că bineînţeles, că 
uitase, dar ce bine că ne-am întâlnit acum, marchize, știți, cu 
scursura care ne-a umplut acum ţara este o plăcere să cunoști 
din când în când un om cumsecade, un domn, pe cineva ca noi, 
îmi va spune că trebuie să ne întâlnim neapărat într-una din 
zilele acestea, să mâncăm la club și-i voi răspunde că desigur, 
cu cea mai mare plăcere, ceva îi va trece prin faţa ochilor, iar eu 
mai târziu voi ști că cea mai mare plăcere este o prostie, sunt 
cuvinte pe care noi nu le folosim, atunci nu voi ști asta, dar voi 
ști că tocmai am făcut ceva greșit, teama neîncetată de a face 
vreo gafa, frica neîncetată de a face vreo gafa și totuși el va 
merge mai departe și va presupune, îmi închipui, că atâţia ani 
departe pot justifica sau explica anumite rătăciri, dar eu voi fi 
trecut printr-un moment greu, alt moment greu, greșeala tot 
timpul în față, amenințând. 


Eram la limită: tot timpul la limită. 


Și ea atunci nu se va gândi la ce s-au gândit atâtea altele, ci 
va suspina lăsându-se în voia sorții când îmi voi înălța paharul 
de șampanie, spunându-i că ochii ei m-au fermecat, iar surâsul 
ei îmi va fi invitaţia pe care mă voi preface că încă nu o accept 
pentru ca ea să stăruie, să mă privească în ochi și mai 
ispititoare, în vreme ce își va cobori breteaua stângă de la 
deshabille ca și cum m-ar provoca, mă va provoca să zăbovesc 
cu ochii în ochii ei în timp ce se dezbracă, iar eu firește voi 
zăbovi căci sunt un om de lume și cu experienţă, la aceasta se 
va gândi ea, 1 și nu la proporțiile mele coborându-și și cealaltă 
bretea, făcând să adaste deshabi/l&-ul pe sânii ei într-un 
echilibru atât de precar, atât de aleatoriu, ameninţat de 
răsuflarea ei aproape fără souffle și îmi va zâmbi, îmi va zâmbi 
anevoie, pentru că va fi emoţionată, preocupată de judecata 
ochilor mei, a anilor de chefuri și de desfrâu, temându-se că nu 
este la înălțime și, ca să disimuleze, se va lăsa să cadă pe divan 


cu o grimasă ca și cum nu mi-aş da seama că deshabillé-ul îi 
atârnă de-a valma la mijloc, strâns la mijloc, zadarnic la mijloc, 
capricios și atunci îmi va spune marchize, vă rog, marchize, nu 
vă daţi seama că sunt nebună după dumneavoastră, marchize, 
vă rog, nu mai pot, nu fiți atât de crud și eu atunci voi ști că nu 
m-am înșelat. 


La limită, spun: de-o parte și de alta. 
Imaginându-mă, creându-mă. 


Trebuie să ne arătăm nepăsători: toţi cei prezenţi își închipuie 
că strălucirea orbitoare este foarte vulgară, dovedind lipsă de 
clasă. De faţă sunt mai bine de nouă sute de persoane, ca să 
arate că Buenos Aires este unul dintre orașele cele mai bogate 
în bogătani și fii vitregi. Se privesc unii pe alţii știind că, deși 
este cu putinţă vreo greșeală, sunt liniștiți pentru că sunt cei 
mai buni sau, cum spun ei, oamenii decenţi, adică: cei ce au fost 
în stare să rămână cu pământurile și acareturile lor. Sunt în 
largul lor: este atât de bine să se afle pe un teritoriu îngrijit, 
înconjurați de prieteni, rude și colegi. Nici măcar teamă, se 
gândește Aliaga: doar tihna de a ști că ești înţeles. 

Musafirii vădesc indiferenţă, dar privesc cu coada ochiului, 
impresionați, desfășurarea: vesela de porțelan de Limoges cu 
litera G aurită în monogramă, tacâmurile de argint masiv lucrate 
de Cristophe, terminate cu capete de vacă, cristalul Baccarat 
spărgându-se și spărgându-se în zuruit de monede, firul flamand 
al șerveţelelor și fetelor de masă, aranjamente florale, orchestra 
formată din douăzeci și patru de profesori abia auzindu-se, 
medalia aniversară de aur primită de fiecare la intrare: „Familia 
Guerrico - Nunta de aur - Cu voia lui Dumnezeu”. 

Nu este chiar atât de greu - mai ușor decât părea - să înfuleci 
potârnichile umplute cu foie gras fără să te stropești. Valfierno 
își inaugurează fracul și se șterge pe buze după fiecare 
înghiţitură de șampanie franțuzească. Dumneavoastră sunteţi, 
așadar, Eduardo de Valfierno? Mătușa Amalia mi-a vorbit mult 
despre dumneavoastră. Marchize Eduardo de Valfierno, la 
dispoziţia dumneavoastră. Ah, da, firește, marchize; eu sunt 
Mariano de Aliaga, o plăcere să vă cunosc. 


Şi i-aţi spus că sunteţi marchiz? 


Da, pentru că sunt marchiz. Dacă inventaţi, dragă Chaudron, 
să nu inventaţi niciodată cu modestie. Exageraţi, dacă doriţi să 
fiţi crezut. 

Valfierno, aveţi grijă. Nu cumva să stricaţi totul. 


Servitorii care le aduc rôti de veau truffé și vin Château Latour 
sunt englezi și germani. Valfierno se preface la rândul său 
nepăsător, dar vorbește anevoie: în ciuda experienţei acumulate 
în lunile acestea, îi este teamă să nu greșească vreun cuvânt, să 
nu încurce accentele. Vecinul său de la masă, în schimb, Aliaga, 
nu se confruntă cu această problemă: este absurd, cumpănește 
Valfierno, ca ceea ce îi cere lui atâta efort să fie atât de firesc 
pentru ceilalţi: să nu-i bage de seamă strădania, să nu-l poată 
aprecia. Așa este, o face mai bine decât ei, se gândește - dar aș 
fi vrut ca ei să o știe și trebuie să mă mulțumesc luându-le banii. 

Lui Aliaga îi fierbe sângele și îi spune că nu-i suportă pe 
chelnerii europeni care, cine știe de ce, se cred superiori: ne 
fură, ne dispreţuiesc, trăiesc pe spinarea noastră; sunt aici 
pentru că în ţările lor mureau de foame și se poartă de parcă 
ne-ar face o favoare, nenorociţii. Erau alte vremuri, zice, când 
ne serveau negrii aceia credincioși, care trăiseră cu noi de o 
generaţie sau două, spune Aliaga și doamna de pe partea 
cealaltă încuviințează cu convingere: dar nu vă faceţi probleme, 
Mariano, în zece sau cincisprezece ani își vor cunoaște și aceștia 
lungul nasului; este adevărat, nu este nevoie de mai mult timp, 
dragă doamnă, dar deocamdată este supărător. Ajunge cu 
atâţia străini care ne denaturează tradiţiile, nu credeţi, 
marchize? Marchizul încuviinţează: bineînţeles că încuviinţează. 
Și îi comandă unui bavarez mai mult vin, da, Latour. 


Şi-am făcut rost de vreun client? 

Nu-mi luaţi vorba din gură, Chaudron, nu-mi luaţi vorba din 
gură. Faptul că eram acolo era deja un triumf extraordinar. 

Adică nu. 

Să vedem dacă aveţi puţină răbdare. 


Mariano de Aliaga îi spune să nu rateze acel Château 
d'Yquem, el îl preferă ca aperitiv, dar și așa, cu marrons glacés 
este la fel de delicios și Valfierno, care nu l-a gustat niciodată, 
dar își amintește că a citit ceva, îi răspunde că nu, pentru el 


este un vin de desert și încep o dezbatere. Aliaga are aceeași 
vârstă ca Valfierno, dar, chiar și așezat, îl depășește cu un cap și 
pare trecut prin multe: pielea cenușie, vinișoare fine în ochi. 
Doña Inés Ezcurra, în schimb, vară îndepărtată a stăpânilor 
casei, este o doamnă de mai bine de șaizeci de ani, trufașă și 
opulentă, care acum îi cere să o scuze, că i-a auzit numele din 
întâmplare și vrea să știe dacă este cel ce a binevoit să-i vândă 
doamnei Soledad tabloul acela frumos. Valfierno nu știe dacă 
este un noroc sau un dezastru, dar nu mai are de ales: da, 
doamnă, eu sunt, la dispoziția dumneavoastră; știți și 
dumneavoastră, bunicul avea mania să adune o grămadă de 
lucruri și acum nu sunt vremurile bune pentru așa ceva. Vă 
înţeleg, îmi închipui, zice doña Ines și încearcă să schimbe cu 
Aliaga o privire complice. La care Aliaga nu răspunde. Și sună 
primul vals: Dunărea Albastră, iar sărbătoriţii, de cincizeci de ani 
cu verigheta pe deget, îl dansează cu picioarele grele și o mie 
de înstăriți aplaudă. 

După aceea îi urmează și alţii: dușumeaua de stejar de 
Slavonia sub tălpile imaculate ale bogătașilor și bogătașelor 
dansând sub candelabrul cu trei mii de ciucuri ce strălucește 
sub cupola cu șapte nimfe grase fugind de Apolo, trei erinii 
grase înnebunind bărbaţi, trei danaide grase scăldându-se ca 
să-și spele sângele, două hesperide și mai grase păzind grădina 
minunată, în mijloc Jupiter prefăcut în taur ca să răpească o 
Europă grasă, aproape goală și ea în frescele din tavan, iar 
dedesubt, rotirile valsului: femei pe care Valfierno nu și le-ar fi 
imaginat niciodată, femei ce nu există în afara acestui tărâm. 
Femei care în fotografiile din revistele mondene nu miros ca 
acestea, nu le strălucește pielea și părul, nu li se mișcă trupul ca 
acestora, nu emană maiestate când trec: acestea sunt - este 
atât de limpede - din altă lume. Lumea miroase a trandafiri și a 
gardenii, iar Valfierno încearcă să nu se lase impresionat pentru 
că, oricum, știe că nu sunt ale lui. Femei, își zice, care lucrează 
asupra lor însele mai mult ca mine: se făuresc mai bine, opere 
superioare - și vizibile. Astfel că dumneavoastră sunteţi, 
prietene, ca un marchand de artă, spune Aliaga și propune un 
toast cu șampanie. 

Nu știu dacă acesta este cuvântul, însă din când în când am 
vândut câte un tablou, îi răspunde Valfierno: doar clasice, dacă 
mă înţelegeţi. lată ce ne lipsește, stimate domn: clasicul. 


Suntem o ţară tânără, îi spune Aliaga, puternică și suntem 
viitorul; ceea ce ne lipsește acum este trecutul, spune, iar 
Valfierno își asumă riscul: și acesta se cumpără, rostește și se 
sperie de ceea ce tocmai a afirmat. Dar Aliaga îi cântă în strună: 
așa este, stimabile, nimic nu este mai ușor de cumpărat ca un 
trecut și zâmbește. Valfierno nădăjduiește că valsul i-a acoperit 
suspinul de ușurare. În curând, stimabile, nici acesta nu le va 
mai rămâne europenilor: quelle décadence, mon ami, quelle 
decadence. Ei l-au făcut, noi îl avem, spune Aliaga; până ce, 
îndată, vom începe să-l facem. Poate, zice Valfierno, îl facem 
deja. Peut-être, Aliaga, ne croyez-vouspas? Poate, marchize, 
beau pentru asta. 


Îngâmfarea unor argentinieni nu are limite. 

Ar trebui să mulţumiţi lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi așa, 
afacerile ni s-ar duce pe apa sâmbetei. 

Aveţi dreptate, Valfierno. Din asta trăim. 

Nu doar trăim, Chaudron. Este mai mult decât atât. 


Este un moment când mulţi se lasă duși. Au mâncat cum au 
visat că mănâncă regii, au băut râuri de argint, au schimbat 
între ei cele mai amabile complimente, informaţii valoroase, 
bancuri excitante, bancuri subtile și bancurile cele mai 
grosolane, iar la sfârșit făgăduieli de prietenie veșnică, dansând 
cu trupurile proprii și cu cele străine, stăpânindu-și ispita de a-și 
odihni mâna cu toată greutatea pe spatele acela, acceptând 
ispita de a și-o odihni, de a-și închipui diferite posibilități de 
viitor cu mâna, de a le da la o parte cu mâna, mulţumind sorții 
și Dumnezeului lor pentru că i-au pus unde trebuie, pentru că le- 
au dat în dar această ţară, acest moment, acest nume de 
familie și acest noroc, pentru că le-au dat voie să fie unul dintre 
ei, pentru că le-au dat posibilitatea să hotărască pentru atâta 
lume, să ajute atâta lume și au băut din nou șampanie, repetând 
toasturile, zâmbetele, mutrele de satisfacţie, promisiunile, 
saluturile, disimularea râgâitului, pașii de dans din ce în ce mai 
prăpădiţi, frânţi, răgazul, tristeţea că totul este pe sfârșite. 
Atunci se așază - mulţi se așază - pe scaunele lor sau pe fotolii 
mai comode, își slăbesc - câţiva își slăbesc - nodul de la 
lavalieră sau un nasture de la haină și își lasă corpul să se 
relaxeze, mintea să se relaxeze, se conving că merită o ultimă 


zăbavă înainte de a îngădui ca petrecerea să moară. În 
momentul acesta, se gândește Valfierno, refugiat pe scaunul 
său, că mâinile. 

A descoperit - tocmai a descoperit și s-a înfiorat mai întăi, 
apoi a fost uimit, ca să se sperie în cele din urmă - ce pot să 
facă mâinile când stăpânul nu are grijă de ele. A contemplat 
mâini îndelung; apoi, dintr-odată, și le-a observat pe ale lui în 
vreme ce privea alte mâini și s-a înspăimântat. Mâinile lui, 
neglijate, rămân cu palmele în sus ca și cum ar fi cerut, cu 
degetele ușor îndoite, cu un aer de vagă lipsă de control care le 
dă de gol: care - se teme că - le dă de gol. Priveşte din nou 
mâinile din jurul său, ale bogaţilor din jur, desăvârșit stăpânite, 
mâini așezate delicat - mâini așezate, delicate - pe faţa de 
masă de pânză atât de liniștite cu scânteierile inelelor în sus, 
așezate delicat una peste alta și amândouă pe coapsă deasupra 
pantalonului de frac, așezate delicat una peste alta cu mănuși 
pentru ca sudoarea să nu le lubrifieze și alunecă, amândouă 
încrucișate și ridicate la înălţimea plexului sau a sânilor, dar fără 
a-i atinge, puţin în faţă, una și cealaltă încrucișate în aer: 
învăţătură veche, muncă de ani de zile care le permite să nu-și 
piardă stăpânirea de sine nici măcar când nu se controlează. 
Valfierno își privește mâinile, care acum îi transpiră și vede că-i 
scapă, că toți pot să le vadă, să-l vadă: că încă îi mai lipsește 
atâta. 

Incepe deodată, pentru a spune că petrecerea a luat sfârșit, 
uvertura Giocondei de Ponchielli. Sună trist, Valfierno nu o 
ascultă. 


Cel mai greu era să trebuiască să-mi inventez povestea, să 
mă inventez neîncetat. 

Ce vreţi să spuneţi? 

Dacă dumneavoastră, domnule ziarist, sunteţi întrebat de 
familia dumneavoastră, sigur că nu trebuie să vă gândiţi prea 
mult. Ajunge să vă aduceţi aminte, nu-i așa? 

Firește. Deși mai uit câte ceva. 

Nu contează. Eu, în schimb, trebuia să fiu mereu cu băgare de 
seamă ca să las la o parte tot trecutul pe care mi-l aminteam și 
să-l înlocuiesc cu povestea lui Valfierno. Nu vi se pare un 
exercițiu fascinant? 

Nu. Mi se pare îngrozitor. 


Era și nu era, domnule ziarist. Până ce nu a mai fost nimic: 
până ce mi-am dat seama că nu mai aveam amintiri. Și atunci, 
da, am fost Valfierno. Nu vă închipuiţi cât de greu mi-a fost mai 
târziu să le recuperez. 


6 


— Dumneavoastră aveţi deja un cumpărător, șefule? 

— Și ţie de ce ar trebui să-ţi pese de asta? 

— Nu, ziceam și eu. 

— Nu zice, Perugia: nu zice nimic. Să vedem dacă limpezim 
lucrurile începând de acum: tu îţi îndeplinești partea din plan, 
câștigi mulţi bani și trăiești ca un duce toată viaţa. De restul am 
eu grijă, iar tu, cu cât știi mai puţin, cu atât mai bine are să-ţi 
meargă în această nouă viaţă. M-ai înţeles? 

— Am înţeles, patroane, nu vă supăraţi... 

— Nici nu mă supăr, nici nu mă bucur. Vreau doar să pricepi 
că, dacă facem vreo greșeală, nu-mi va fi mie rău. 

— Da, desigur. 

— Nu am făcut eu pușcărie acum trei ani pentru dandanaua 
cu încuietoarea spartă, nici acum doi ani pentru cuțitul acela... 

— Ce? 

— Ce-ai auzit. 

— Scuzaţi-mă, Signore, dar nu vă înţeleg. 

Valfierno își dă seama că subtilitatea nu funcţionează și se 
hotărăște pentru brutalitate. Câteodată, își spune, este 
necesară: 

— Să vedem dacă este limpede: poliţia te cunoaște. Dacă faci 
vreo greșeală, va fi ușor să-i trimită să te caute. 

Perugia îl privește surprins. Valfierno se întreabă dacă nu 
exagerează: dacă nu vorbește de altceva. 

— Fiţi liniștit, patroane, fiţi liniștit. 

— Ţi se pare că aș fi agitat? 

Valfierno poartă o șapcă în carouri îndesată pe frunte: pălăria 
ar fi fost nepotrivită în bistroul acesta de muncitori din Les 
Halles. Îl amuză gândul că acum trebuie să se deghizeze ca să 
meargă într-un loc unde cu câţiva ani în urmă nu făcea notă 
discordantă. Perugia, cu capul gol, își ridică paharul de vin negru 
ca să-l poftească la un toast; Valfierno îl ciocnește fără chef. 
Aerul din bistrou este doar fum: tutun de diferite tipuri, 
mâncăruri și sudoare. 

— Începând de acum va trebui să ai grijă cu alcoolul, 
Vincenzo. Vinul îi face și pe morţi să vorbească. 

— Nu vă faceţi griji, patroane. Ştiu să mă feresc. 

Spune Perugia și face gestul coamelor cu mâna dreaptă: nu i- 


a plăcut niciodată să fie pomeniţi morţii. Nu-i place nici ca șeful 
său să-și lase pălăria într-un loc închis: toată lumea știe că 
aduce ghinion. Unii se joacă mereu cu focul - și după aceea se 
miră că se ard. 

— Să recapitulăm planul. 

— lar, domnule? 

— Ţi-am spus să recapitulăm planul. Duminica viitoare, 
atunci, tu și cei doi prieteni ai tăi vă veţi afla în sala Duchâtel, 
știi care este sala Duchâtel? 

— Bineînţeles, domnule. 

— Îţi repet: nu intraţi toţi odată, vă întâlniți înăuntru. Tu intri 
printr-o parte și prietenii tăi prin alta, bine? Și îmbracă-te 
decent, ca să nu atragi atenţia, nu uita să vă luaţi 
instrumentele... 

Perugia zăbovește urmărind instrucţiunile șefului: are gura 
ușor deschisă, atitudinea de concentrare a celor ce ascultă cu 
toți mușchii corpului. 

— ...în special halatele albe. Tu știi mai bine decât mine: la 
muzeu orice ins în halat alb poate să facă tot ce are chef fără 
să-l întrebe nimeni nimic. Francezii cred în uniforme, nu-i așa? 

De la masa de alături două târfe trecute îi provoacă cu 
strâmbături subtile: una își trece limba uscată peste buze, 
cealaltă își atinge sexul cu o mână groasă și degerată. Bărbaţii 
nu le iau în seamă. 

— ...Atunci când ajungi cu tabloul în stradă, este necesar să 
vă duceţi direct acasă la femeia aceea. Eu poate trec pe acolo. 

— Da, vă rog. Trebuie ca dumneavoastră... 

— Vă spun eu ce trebuie. Dacă eu nu ajung, lasă tabloul acolo 
și se întoarce fiecare la casa lui, m-ai înţeles, Perugia? Nu 
schimba nimic din obiceiuri, continuă să faci totul la fel ca 
înainte. Te duci la lucru, în lunea aceea, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, nu se schimbă nimic, m-ai înţeles: nu se 
schimbă nimic. 

— Nu, Signore. De ce s-ar schimba? 

— Pentru că-ţi voi da chiar acum o sumă frumușică. Dar dacă- 
ţi cunoști interesul, n-o să te atingă de banii ăștia până peste 
câteva luni... 

— Jumătate, cum a fost vorba? 

Ochii lui Perugia se luminează. Negri, mici, foarte apropiaţi, 
închid nasul lat și acvilin deasupra unei mustăţi neîngrijite. 


Trăsături din topor, se gândește Valfierno și se întreabă ce 
găsește Valerie la el. Pomeţii pătraţi, degetele groase, bătând 
darabana pe masă; vrea să îndepărteze gândul, dar nu 
izbutește: ce dracului găsește Valerie la bădăranul ăsta, își zice, 
iar indignarea i se preface în ură și o clipă îi trece prin cap că ar 
putea folosi povestea asta ca să se descotorosească de el: o 
afacere extraordinară. Valfierno încearcă să se calmeze: nu ar fi 
ușor să o facă fără să riște operaţiunea, ajunge cu prostiile. 
Trebuie să se liniștească, să vorbească mai departe, să-i arate 
cine comandă. Deocamdată, plăcerea lui este să-i arate cine 
comandă - să-i arate lui Valerie, deși ea nu poate să-l vadă: 

— Da, jumătate. Jumătatea ta. Insist: nu schimba nimic din 
modul tău de viață. Este probabil ca în primele zile să vină 
poliţia să te caute... 

— Poliţia? Aţi spus poliția? 

Perugia tresare. Valfierno se gândește că poate va găsi o cale 
- iar ideea îl însufleţește și-l preocupă. 

— Nu-i nicio grijă, omule, îi vor căuta cu siguranţă pe toţi cei 
ce lucrează sau au lucrat la muzeu. Nu-ţi face griji, nu te speria: 
nu au nimic împotriva ta. Va fi o inspecţie de rutină și tratează-i 
ca atare. Îndată după inspecţie du tabloul la pensiune, pune-l 
bine și dă-mi de veste cum ţi-am spus, apar eu, îl iau și plătesc 
restul. 

— Mi se pare că este totul în ordine, dottore. Credeţi că se va 
face mare tămbălău? 

— Se va face tot tâămbălăul din lume, Perugia, dar vezi-ţi de 
treabă. Nu are legătură cu tine. Da, bineînţeles că va fi scandal 
mare. Ai văzut cât de mândri sunt francezii. Li se va părea o 
ofensă la adresa patriei dacă li se fură Gioconda. 

— Pe dracu', și când vor afla că le-a furat-o un muncitor 
italian! 

Spune Perugia și se căiește numaidecât: nimic nu aduce mai 
mult ghinion decât să spui ceva ce s-ar putea îndeplini. Işi 
atinge testiculul stâng pe furiș de Valfierno și pentru o clipă se 
lasă năpădit de spaimă: câte lucruri care poartă ghinion o fi 
făcut și câte va continua poate să facă. Lumea este prea 
complicată. 

— Nu vor ști niciodată, Perugia. 

— Nu, știu, dottore, mă gândeam cu voce tare. 

— Nu este treaba ta, ţi-am spus. 


— Știu, șefule, știu. Dar închipuiţi-vă, francezii ne-au furat-o și 
acum o vom recupera. 

Valfierno și Perugia vorbesc în italiană: Perugia cu accent 
toscan, iar Valfierno cu accent nedefinit. Marchizul se gândește 
la propria mamă: ce-ar spune dacă l-ar vedea prefăcut într-un 
marchiz. Dacă ar afla că toate ziarele din lume vor vorbi despre 
el - fără să știe despre cine vorbesc. 

— Atunci, Vincenzo, este totul limpede? 

— Totul limpede, patroane. 

— Duminica viitoare. 

— Duminica viitoare. 

Valfierno se gândește că ar trebui să fie agitat: tocmai a 
ordonat furtul secolului. Ar trebui, își zice, și ce ciudat că nu 
este. Poate că nu este un semn bun. 


7 


Rămăsese să ne vedem, dar am zăbovit trei săptămâni 
înainte de a mă duce acasă la Mariano de Aliaga: mi-am cerut 
scuze, spunându-i că fusesem nevoit să rezolv niște probleme la 
ferma Mendoza. Atunci m-a întrebat dacă facem vin și i-am spus 
că foarte puţin, doar pentru prieteni și că este o plăcere, firește, 
să-i trimit un butoi. 

Casa îi era modestă în comparaţie, să spunem, cu a familiei 
Guerrico: numai două etaje aproape de piața San Martin, 
mansardă franţuzească și marmură de Carrara. Dar mă 
informasem: Aliaga chiar avea douăzeci de mii de hectare în 
pampasul umed. Noul prieten m-a primit cu simpatie, m-a poftit 
în birou, oferindu-mi coniac și am stat vreo două ore de vorbă 
despre verzi și uscate și, mai ales, despre artă. Mă uimea în 
permanenţă faptul că puteam să vorbim, să împărtășim aceste 
momente de liniște; eu, acolo, atât de departe și atât de 
aproape. Deasupra șemineului era un tablouaș cu ramă aurită 
care mi s-a părut în stilul lui Eugene Delacroix: i-am spus că se 
observă că este opera unui discipol serios. Nu, vă rog, uitaţi-vă 
bine: este Delacroix lui-même. Ah, da, bineînţeles. 


Influenţa lui asupra francezilor din secolul optsprezece nu se 
poate nega. 

Ce spuneţi, scuzaţi-mă? 

Vermeer, Valfierno. 

Da, firește. Johannes Vermeer. Ce frumuseţe Vederea din 
Delft, Aliaga. Dumneavoastră aţi văzut-o? 

Nepreţuită. Dovada că lumea poate să se înșele atât de mult: 
cum se explică faptul că au trecut două sute de ani până a 
primit recunoașterea pe care a meritat-o întotdeauna? 

Este o întâmplare demnă de luat în seamă: cum este cu 
putinţă ca adevărata valoare a unui om să fie atât de ignorată. 
Eu nu vorbesc de majoritate, ci de oamenii instruiți. 

Un geniu, un adevărat geniu. Mai ales portretele de interior, a 
sa Dentelliere, Fata citind o scrisoare, a sa Laitiere. 

Ah, da, La Laitiere. Nici nu vă închipuiţi cât m-a impresionat 
când am văzut-o. 

La Luvru? 

Da, bineînţeles. 


Desigur, la Luvru. O desfătare. Aș îndrăzni să spun: o 
adevărată capodoperă. 


Stă într-un apartament cu două camere și un mic salon, bine 
mobilat, aproape cochet, de pe strada Laprida, puţin înainte de 
a ajunge la Santa Fe - și este prima oară, la cei patruzeci și mai 
bine de ani ai săi, când are o astfel de locuinţă. Cu toate că, se 
înţelege, nu-și poate da adresa, pentru că nu se potrivește cu 
rolul său. 

Are o garderobă alcătuită din șase costume, un frac, un joben, 
trei pălării, patru perechi de pantofi Grimoldi, două bastoane pe 
care nu-i place să le folosească și o duzină de cămăși: totul de 
cea mai bună calitate. A cheltuit pe haine mai mult decât îi 
dădea mâna: Chaudron protestează; el îi spune că sunt 
instrumentele meseriei, dar știe că este doar pe jumătate 
adevărat, îi plac hainele elegante și, mai ales, știe că fără ele n- 
ar putea fi el însuși. Câteodată, când nu-l privește nimeni, își 
pipăie pe furiș ca un pușcăriaș fineţea unei mâneci de stofă 
bună englezească, un guler apretat și i se pare că își atinge 
povestea. 

Are un cerc de cunoscuţi care se extinde: nu mai este 
neobișnuit să fie invitat la anumite festivități și ranchiuna 
apariţiei sale puţin neașteptate a trecut; în câteva luni ori poate 
în vreo doi ani va fi - este sigur - un membru cu drepturi depline 
al înaltei societăţi din Buenos Aires. Deși este încredinţat că va fi 
mereu în gardă; observă că din când în când se relaxează - și se 
îngrijorează. 

A cunoscut o văduvă relativ tânără, nu foarte bogată, dar 
destul de înstărită, de familie foarte bună, care i-a arătat 
limpede că i-ar încuviința atenţiile. A dus-o la plimbare prin 
cartierul Palermo, are de gând s-o invite la teatrul Columb și, 
poate, după aceea, să ia cina la Charpentier, dar nu vrea să 
forţeze situaţia pentru că Amelia este o femeie cumsecade și 
relaţia ar putea fi serioasă. Bănuiește că pe ea o atrage titlul lui, 
dar nu poate s-o învinovăţească pentru asta: nu tocmai el. 

A cunoscut o călcătoreasă care nu știe să calce, din Milano, 
foarte tânără, ambițioasă, încă blondă, care doarme cu el 
vinerea și martea, îi primește cadourile cu expresia cea mai 
potrivită pe chip și îi produce o neliniște ciudată: se teme ca 
rătăcirea să nu-l coste scump. Ştie că excesele astea nu sunt pe 


gratis. Dar se minunează să-și spună că marţea viitoare, că 
vinerea viitoare, că marţea viitoare trupul molatic va aluneca în 
patul lui. Este limpede că o atrage averea lui - vizibilă, dar nu 
poate să o învinovăţească pentru asta: nu tocmai el. 


Îi spune că el știe ce înseamnă să nu ştii ce va fi viaţa ta, că el 
o înţelege și ea îl privește cu o mirare necunoscută lui: dacă pur 
și simplu nu îl crede - cum să aveţi habar dumneavoastră, 
marchize, tu, Eduardo, ce este o biată călcătoreasă așa, la 
început; dacă ea nu a simţit niciodată ceea ce-i atribuie el: 
niciodată nu i-a trecut prin cap să se gândească la ea ca la o 
viaţă ce ar trebui să fie cunoscută dinainte, ce ar trebui să fie 
cunoscută; dacă nu cumva ea nu izbutește să-l înţeleagă. li 
spune că el nu știe, că ea are dreptate: că el nu știe nici pe 
dracu’. 

Dar râde și crede că minte. 

Cine ai fi, Giannina, dacă ai putea fi alta? 

Vai, Eduardo, ce idei îți trec prin cap! 


Știţi ceva, domnule ziarist? Eu eram mulţumit. Prima oară în 
viața mea. Aș îndrăzni să spun, îmi găsisem locul. Şi pricepusem 
că cei ce nu-și ating scopurile mint când dau vina pe împrejurări. 
Că cine are forța necesară obţine ceea ce vrea. Că cei ce nu 
obțin sunt cei slabi, cei care nu sunt la înălţime. Cei ce rămân la 
jumătatea drumului o merită. Că cei săraci sunt săraci pentru că 
nu știu să nu mai fie săraci sau nu vor. Și că nu există nimic mai 
rău decât cei numiţi socialiști: cei care cred că a fi sărac este un 
merit. La fel ca preoţii: îi îmbărbătează, îi conving că 
nenorocirea este un noroc. 


Tu te-ai gândit vreodată la asta, Eduardo? 
Păi, da, câteodată. 

Şi la ce concluzie ai ajuns? 

La niciuna, nici nu-mi aduc aminte. 


Dar nici nu se simţea un om de seamă. | s-a părut că a fostun 
moment când a fost gata să simtă acest lucru - și și-a dat 
seama mult mai târziu, când trecuse ocazia. Îşi spunea că așa 
sunt momentele: cine ar fi în stare să le recunoască atunci când 
sunt, și nu când au fost. Cine ar putea să le recunoască, să le 


savureze, să le reţină. Acum se obișnuise să fie cine era și 
înţelesese că nimeni nu se simte mare decât în momentul rar, 
trecător, când trece dintr-o stare în alta. Când crește - cum 
crește un râu, se gândea, cum crește deodată un cuvânt. Că nu 
se va mai simţi niciodată un mare om - că lăsase să-i scape 
singura șansă, că ce bine ar fi să o poată lua din nou de la 
capăt, că ce bine ar fi să poată fi din nou gata să. 
Că izbutise și, astfel, o pierduse. 


Este mândru pentru că a învăţat multe despre tablouri: este 
în stare să bage de seamă fără șovăieli diferența dintre un 
Murillo și un Zurbarân, de exemplu, dar poate chiar să și 
observe diferența dintre un Murillo de Murillo și unul de 
Chaudron - iar asta îl liniștește. 

Este mândru de biblioteca lui: toate cărţile lui Mercedes, cele 
cumpărate în toţi acești ani, colecţia de cărţi despre artă pe 
care o strânge acum cu pretextul că are nevoie de ea ca să 
lucreze. Ar dori doar să aibă mai mult timp pentru a le citi, căci 
construcţia propriei vieţi îi cere mult efort. 

Este mândru pentru că, din când în când, consideră că a 
recuperat o idee avută cândva - și pe care a ajuns să o urască: 
ideea că va fi așa cum este. Acum ideea aceasta îl liniștește cel 
mai mult. 

lar câteodată uită că viaţa îi este atât de recentă. Că unii ar 
crede că nu este a lui. 

Și îi vine câteodată ideea - este ciudat să o numim idee - că 
poate mai are încă timp să facă un copil. Odată s-a întrebat 
dacă Amelia. Dar se gândește că va fi fiul nu se știe cui, al lui 
Eduardo de Valfierno, un fiu fals. Apoi își zice că fiii, oricum, sunt 
ai cine știe cui. Și, mai ales: că ce ciudat este să se gândească 
la el, să-l dorească. Că ceva s-a schimbat mai mult decât 
nădăjduia - și crede că-i place, dar nu este sigur. Nu este sigur. 

Nu, sigur nu. 


În răstimpuri se gândește că, în ciuda a tot, Valfierno nu va fi 
putea fi sigur niciodată. 


Eu am mulţi prieteni, știți? în asta constă diferenţa: să ai sau 
să nu ai prieteni, să faci parte sau să nu faci parte. Și eu am 
mulţi prieteni: ne cunoaștem dintotdeauna, nici nu mai știm 


când a fost prima oară căci nici măcar nu am fost. Acestor 
prieteni li se poate cere orice. Sunt oameni foarte decenti, 
prietenii mei. Unii dintre prietenii mei. 

Da, firește. Și eu am câţiva prieteni, dar am locuit atâţia ani în 
străinătate... 

De aceea. Cum vă spuneam, prietenii mei sunt oameni de 
bine. Câte unii nu, trebuie să avem și din aceia. 

Da, vă înţeleg. 

Nu, nu cred că mă înţelegeţi. l-am pus pe prietenii mei să vă 
investigheze. Știu totul despre dumneavoastră, Bonaglia. 

Ce? Despre ce vorbiţi? 

Nu faceţi pe prostul. Și mai ales nu mă luaţi drept prost. Un 
prost nu ajunge unde am ajuns eu. Dumneavoastră v-aţi 
închipuit, pesemne, că suntem cu toţii tâmpiţi: că puteţi să 
apăreţi așa, din nimic, să spuneţi că sunteţi marchiz, că veniţi 
de la Paris și să nu știți măcar unde se află tablourile pe care 
spuneţi că le-aţi văzut, Bonaglia. La Laitiere la Luvru... Vă 
lipsește mult, scuzaţi-mă că v-o spun: aici singurul tâmpit 
sunteţi dumneavoastră. 

Dar... 

Nu, niciun „dar”. V-am ascultat prea mult; acum mă ascultați 
dumneavoastră pe mine. Vă convine, dacă vreţi să supravieţuiţi. 
Dacă vă interesează să supravieţuiţi, dacă nu, nu contează. Este 
foarte simplu: îmi daţi mie toate tablourile dumneavoastră ori vă 
duceţi la pușcărie pentru falsă identitate, pentru început. 


Eu transpiram. Cu câteva zile înainte, Mariano de Aliaga îmi 
spusese că-l interesează un Ribera pomenit de mine și ne-am 
înţeles să i-l duc acasă. Îmi atrăsese atenţia că stăruia să vină la 
mine și mi-a fost greu să-l lămuresc că preferam la el acasă; în 
cele din urmă s-a înduplecat și, în după-amiaza aceea, m-am 
prezentat cu tablouașul sub braţ. Era portretul unui călugăr 
franciscan făcut din clarobscururi, cu pomeţii înroșiţi de vin, cu 
zâmbetul aproape degenerat: Chaudron făcuse o treabă 
excelentă. Se autodepășise: portretul franciscanului făcut de el 
nu era copia unui tablou existent, ci un original - un original de 
Jose de Ribera pictat de Chaudron. 

Și Aliaga îl considerase înălțător, incredibil - ori așa îmi 
spusese: că Ribera picta ca nimeni altul decadenţa oamenilor, 
că poate o făcuse ca să preamărească gloria Domnului, dar 


nimeni nu putea plăsmui ca el înjosirea, rătăcirea. Că era 
pictorul pe care îl merita lumea aceasta, că, dacă ar fi trăit în 
zilele noastre, ar fi fost condamnat pentru că este prea 
primejdios: pentru că este nimicitor, de neîmpăcat. Nu-și 
încăpea în piele de bucurie: îl examina cu grijă, cu o expresie de 
plăcere pe chip, așa cum se studiază un cal sau o femeie: îi 
străluceau ochii privindu-l. 


Cum vă spuneam, este foarte simplu: îmi daţi toate tablourile 
sau faceţi pușcărie. 

Despre ce vorbiţi, Aliaga? Despre ce tablouri? 

Pentru început, cel de aici. 

Chaudron îmi spusese că a copia un tablou era o prostie; ceea 
ce îl interesa, din ce în ce mai mult, era să creeze. Nu să falsifice 
o operă; să falsifice procedeul autorului, spunea. Și să-i falsifice 
câteva zile din viaţă: cele petrecute gândindu-se la temele 
acelea, schiţând tabloul, terminându-l. Voia să creeze tabloul 
unui pictor; să facă ceea ce trebuia să fi făcut pictorul. Nu ce a 
făcut, ce putea să fi făcut: ce trebuia să fi făcut, operele lui mai 
bune decât ale lui pentru că acum știe - îmi spunea Chaudron, 
eu știu acum ce ar fi putut să facă, dar nu a făcut niciodată. 
Chaudron mă speria câteodată: cădea în păcatul trufiei. 


Eu știu că mai sunt și altele, Bonaglia. Pentru început, mi-l 
lăsaţi pe acesta... Dar dacă este fals, de ce îl vreţi? 

Dumneavoastră tot mă luaţi drept tâmpit? V-am spus că 
tâmpiţii nu ajung acolo unde am ajuns eu. Vreau tabloul acesta, 
le vreau pe celelalte. Nu voi permite ca un șarlatan ca 
dumneavoastră să facă mai departe ravagii printre oamenii 
decenți. 

Dar... 

Fără niciun „dar”: este vorba despre viaţa dumneavoastră. Nu 
vă voi întreba de unde vin, de unde le furaţi. Nu-mi pasă, 
deocamdată, nu este problema mea. Dumneavoastră mi le veţi 
da. Le vreau aici într-o săptămână, pe toate aici. Voi avea eu 
grijă să le dau cui trebuie. 

A rătăcit de colo-colo ore întregi. Se duce acasă la Chaudron 
la unu dimineaţa, îl trezește cu strigăte. Am fost descoperiţi, 
trebuie să plecăm. Cum, explicaţi-mi, vă rog, explicaţi-mi despre 
ce vorbiţi. Nu avem timp de pierdut, trebuie să plecăm, îi spune, 


este tulburat, iar mai târziu, când se calmează: dacă nu plecăm 
din Buenos Aires ajungem la închisoare. Aliaga? Da, Aliaga. 
Chaudron îi mărturisește că întotdeauna l-a bănuit pe sclifositul 
acela, că nu vrusese să-i spună nimic, dar c-a intrat la bănuieli 
și-i cere să se liniștească, să aștepte, îi oferă un pahar de vin, se 
așază și se gândesc. 

Dar Valfierno îi spune că nu au la ce să se gândească; trebuie 
să dispară cât mai repede, că este singura soluţie, putem merge 
la Mendoza și acolo vom vedea ce facem, poate ne ducem în 
Chile, cine știe, dar deocamdată trebuie să ne îndepărtăm. lar 
Chaudron rămâne câteva minute în tăcere. Valfierno a închis 
ochii, încearcă să nu vadă pânzele ce se adună lângă pereţi, 
comoara lui prefăcută în incriminare, prăbușirea vieţii lui tocmai 
când. 


Peste trei zile pleacă un vapor către Le Havre. 

Şi ce dacă? 

Cum și ce dacă, Valfierno? Putem să luăm vaporul, să fugim în 
Franţa. 

În Franţa? 

Da. Nu acolo aţi trăit atâţia ani? 

Nu mă sâcâiţți, Chaudron. 

Serios, Enrique. Nu cred că avem de ales. Și, cu banii pe care 
îi avem, la Paris putem supravieţui câteva luni. După aceea ne 
va veni vreo idee, nu credeţi? 

Cred, în schimb, că dumneavoastră nu înţelegeţi nimic, 
Chaudron. Ce naiba să facem la Paris? Ce să fac eu în capitală? 


8 


Își zice că oricine îl vede observă că nu i se potrivește 
costumul: că nu se simte în largul său în costumul negru, cu 
cravată albastră și pălărie de paie. Cu toate că hainele sunt 
purtate și ponosite, se vede că nu-i vine și crede că trecătorii 
care îi ies în cale îl privesc, bagă de seamă ceva, că vreunul va 
intra la bănuieli; trebuie să-și spună de câteva ori în timpul 
scurtului drum că nu, că nu are sens: să-și spună că, din fericire 
- de data asta chiar este noroc - el este genul de persoană la 
care nimeni nu se uită de două ori și că Valerie a avut dreptate 
când i-a spus că nu vrea să-l mai vadă și că a fost ciudat ca el 
să-i cadă cu tronc. lar apoi: păi, nu chiar atât de ciudat. Ea a 
știut să mă vadă și acest lucru o făcea specială. Din pălărie îi 
cad picăturile de sudoare. 

— Bilete. Pe aici cei ce trebuie să-și cumpere bilete. Pe aici 
cozile pentru intrare. 

Este trei după-amiaza, duminică, și este o zăpușeală 
îngrozitoare: este prea cald chiar și pentru luna august, ziarele 
au spus că vara lui 1911 va rămâne în istorie. Vincenzo Perugia 
intră în Luvru din curtea centrală și prin poarta Denon, fiind 
întâmpinat de o rafală de aer rece. Perugia este mirat să vadă 
atâta lume. Din când în când mai este încă uimit că este atâta 
lume pe pământ și atât de diferită, câteodată a ajuns să se 
întrebe la ce bun. Dar în după-amiaza aceasta este surprins să 
vadă sute și sute de oameni mergând lângă el și trecând de 
poarta de intrare a muzeului. Trebuie să caute răcoarea sălilor 
enorme și umbroase, se gândește, iar îndată după aceea nu: 
perechea de tineri - cămașă albă el, rochie albă ea - care 
înaintează de mână au venit pesemne să se giugiulească, iar 
grupul de șapte nemți de șaizeci de ani ascultându-l atât de 
concentrați pe cel ce le citește un ghid trebuie să adore arta sau 
pictura; tatăl de familie mustăcios cu cei patru copii probabil că 
nu-i mai suferea acasă și tot așa o grămadă, dar toţi, se 
gândește Perugia, se plimbă fără griji, sunt aici cum ar putea fi 
altundeva, știu că muzeul se va închide într-o oră, iar ei se vor 
duce pe la casele lor: toți în afară de el. Perugia nu se gândește 
că, pentru oricine îl privește, și el trebuie să fie la plimbare și că 
în acest caz ceilalţi pot la rândul lor să ascundă cine știe ce 
lucruri, ambiţii tăinuite și cine știe câtă pizmă, toate astea îi 


inspiră o anumită senzaţie de singurătate, de înstrăinare, iar 
mai târziu în noaptea aceea - se va gândi că, dacă nu ar fi atât 
de tâmpit, dacă ar avea mai multă imaginaţie, în momentul 
acela i-ar fi trecut prin cap să se întoarcă la pensiunea lui și, 
cine știe, ar fi putut încă să o facă. Dar atunci nu i-a trecut prin 
cap și merge mai departe. 

Pășea îmboldit de mulţime: își dă seama deodată că 
aglomeraţia îi convine. Vorbesc cu toţii: este ciudat, își spune, 
că vorbele șoptite de atâta lume se pot preface în vuietul ăsta. 
Fiecare rostește limpede mâine vapor tablou ohparis soramea 
fărăîndoială și totul devine un zgomot îngrozitor, se gândește: 
este ciudat. Este ciudat: nu se gândește niciodată asupra 
acestor lucruri. Poate că nu este chiar atât de important, iar pe 
el îl deranjează acum hărmălaia pentru că este puţin agitat. Dar 
nu este sigur. Nu, își zice, eu nu sunt agitat. Dar nu este sigur. 
Poate că ar trebui să fie. Nu știe ce este mai bine. 

Nu știe, dar s-a și oprit lângă imensa scară monumentală: își 
spune încă o dată - nu a trecut de câteva luni pe aici - că este 
grandioasă. Şi tavanele, frescele, coloanele, marmurile. 
Oglinzile: mai ales oglinzile. Perugia își rotește privirea în jur și 
se gândește cât de impresionați trebuie să fie cu toţii; el nu 
chiar atât de mult căci le cunoaște, dar toată această lume sigur 
că da, trebuie să fie înnebuniţi, eu din fericire le știu, însă chiar 
și aşa mă impresionează, pe mine, care sunt italian și vin din 
ţara împăraţilor, a bisericilor pictate și mă impresionează, măcar 
de nu s-ar speria fraţii. Nu încape îndoială că fraţii nu au venit 
niciodată, își zice: ce bine ar fi să nu se înspăimânte și să vină la 
întâlnire. 

— Domnule, știți unde este Venus din Milo? 

— Nu, de unde să știu. Întrebaţi supraveghetorii. 

Perugia se îndreaptă spre scara ce duce la etajul întâi și i se 
pare că un paznic îl priveşte. Îl supără: nu se îngrijorează pentru 
că l-ar putea recunoaște, ci pentru că observă la reverul 
acestuia o insignă galbenă, de parcă-ar fi un semn pentru ceva. 
Perugia știe bine că galbenul este culoarea cea mai gettatore” și 
bagă mâna stângă în buzunarul pantalonului ca să-și atingă, 
fără ca nimeni să vadă, testiculul stâng. Apoi suspină și merge 
mai departe liniștit. Deși este adevărat că supraveghetorul care 
s-a uitat la el ar putea să-și amintească de el de anul trecut, 


° Nefast, care aduce ghinion, în lb. italiană în original (n.tr.) 


când a lucrat acolo. Ar fi ciudat: prea ghinionist, se gândește și 
alungă acest gând. 

A fost o întâmplare: soarta a făcut ca patronul lui de atunci să 
obțină contractul pentru a pune geamuri tablourilor celor mai 
celebre din lume. A fost, se gândește acum, noroc cu carul - și 
se înfricoșează: el nu a avut niciodată noroc. Da, știe, nu-i place 
s-o recunoască, dar este adevărat: el nu a avut niciodată noroc 
în viaţă, de aceea trebuie să fie atent la tot ce se petrece; bine 
ar fi să se molipsească de norocul lui Signore, își spune: se vede 
că el are pentru toţi. De aceea a primit patronul lui lucrarea, a 
fost adevărată baftă, își spune, doar dacă nu cumva, cugetă și 
nu vrea să ducă gândul până la capăt. Pentru orice 
eventualitate. Mai bine să nu mă gândesc la lucrurile astea, mai 
ales într-o astfel de zi; a fost un noroc când tocmai directorii 
muzeului s-au speriat pentru că o gloată de nebuni scăpaţi din 
mână atacau tablouri ca și cum nu ar mai fi rămas nimic de 
atacat și atunci, îngroziţi, au hotărât să protejeze tablourile cele 
mai celebre cu sticlă. Perugia nu știe - nu are de unde să știe - 
că decizia a provocat scandal: proteste în saloanele elegante, 
scrisori în ziare din pricina acestui incalificabil atentat împotriva 
artei clasice și un tânăr romancier care și-a luat la el pensula și 
briceagul, apoi s-a bărbierit reflectându-se în geamuri. Dar 
Perugia nu o știe; știe în schimb că patronul l-a trimis să facă 
cutiile din lemn pentru tablourile protejate și că apoi, timp de 
câteva luni, a fost în fiecare zi la muzeu să le instaleze. Atunci a 
avut tot timpul necesar la dispoziţie ca să afle cum funcţionează 
clădirea: este limpede că de aceea l-a căutat // Signore pentru 
afacere. De aceea astăzi Perugia s-a îmbrăcat în straie de 
duminică, așa cum i-a cerut i/ Signore, iar haina îl deranjează și 
se gândește, o clipă se gândește că ordinul de a-și pune haină 
poate fi o greșeală comisă de // Signore și că poate // Signore s-a 
mai înșelat și în alte privinţe, căci cine știe cine este domnul 
acesta care i-a poruncit totul: domnul acesta în care are destulă 
încredere ca să vină să-și riște pielea cu prostia asta și cine știe 
ce va fi. Dar privește în jur, vede alți bărbaţi în costum și își 
spune că // Signore avea dreptate, că, dacă s-ar fi dus la muzeu 
fără haină, ar fi atras prea mult atenţia, avea dreptate și își 
potrivește cravata albastră. 

— Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, 
păcătoșii... 


Șoptește Perugia încercând să nu-și miște buzele în vreme ce 
intră în sala Duchâtel și se simte mai în largul lui. 

— ...Acum și în ceasul morții noas... 

Spune și se oprește deodată: știe oricine că în împrejurări ca 
acestea este mai bine să nu pomenești de moarte, mai bine să 
nu o ispitești. In sala Duchâtel nu este niciodată multă lume: de 
aceea au ales-o Perugia și // Signore. De aceea și pentru 
cămăruţă. Când intră în sală găsește o pereche de tineri - altă 
pereche, se gândește, dintre aceia cărora nu le pasă câtuși de 
puţin de toate astea trei doamne în vârstă cu aer distins, niciun 
supraveghetor și, în dos, lângă imensul tablou, fraţii Lancelotti. 
Perugia  oftează ușurat și se îngrijorează numaidecât: 
nădăjduiește că fraţii își vor aduce aminte că nu trebuie să-l 
salute, nici să-i vorbească, nici să facă vreun gest de 
recunoaștere, cum le-a spus azi-noapte în bistroul lui Berthe. Nu 
este sigur: cei doi fraţi sunt cam bătuţi în cap. Dar le-a spus-o 
de atâtea ori, că poate au priceput. 

— Şi dacă se întâmplă ceva? 

Il descususeră. 

— Ceva, ca de exemplu? 

— Nu știu, ce se poate întâmpla în astfel de cazuri. Să ne 
întrebe ce facem, să pună mâna pe tine, să stea un paznic tot 
timpul acolo. 

— Nimic, dumneavoastră faceţi pe proștii. 

Le-a spus și s-a căit numaidecât, dar ei n-au răspuns. Și a 
stăruit să nu-l salute, să zăbovească în sală până ce le face el 
semn. Este trei și douăzeci și cinci: mai sunt treizeci și cinci de 
minute până la închidere - trebuie să omoare timpul. Perugia se 
oprește în spatele fraţilor - care se prefac că privesc tabloul 
mare - și le examinează costumele: sărăcăcioase, destrămate, 
toată lumea trebuie să-și dea seama că nu sunt de aici, se 
gândește și își zice iarăși că el trebuie să pară la fel și se 
îngrijorează. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, haina este mare, ca să 
ascundă pachetul cu instrumentele. Dar în sala Duchâtel nu este 
nimeni în afara celor trei femei și Perugia se preface că 
analizează detaliile tabloului. Ca să simuleze, zăbovește 
contemplându-l și tresare: este un tablou foarte mare, pictat în 
culori opace, mult maro și roșu, în care Isus Hristos agonizează 
pe cruce însoţit de cei doi hoţi. Perugia își face cruce: întocmai, 
însoțit de doi hoţi. Perugia îi privește pe fraţi, încearcă să-și 


păstreze calmul, blestemă momentul când a acceptat să se 
amestece în povestea asta își cere iertare în fața lui Isus Hristos 
pentru insulte. 

— Bucură-te, Marie, cea plină de har... 

Murmură acum și își privește din nou ceasul: este trei și 
douăzeci și șapte, iar cele trei doamne sunt gata să plece: sala 
Duchâtel rămâne pustie. 

— Acum, să mergem. 

Şoptește Perugia și cei trei pășesc fără să facă zgomot - ca și 
cum ar putea cineva să-i descopere după zgomot - până în 
colțul nord-estic al sălii. Acolo, ascunsă de ciubuce, este o ușă 
de mărimea unui om. Perugia pipăie broasca tăinuită, o încearcă 
cu briceagul de buzunar. Un minut nesfârșit; încuietoarea se 
deschide. 

— Haide, înăuntru, înăuntru. 

Spune Perugia și intră toţi trei într-un fel de cămăruţă 
întunecată, înțesată cu lucruri pe care încă nu le văd. Închid ușa; 
Perugia se sprijină de perete și oftatul îi este ca un tunet. 


9 


— Ciudat este că el susţine că dumneavoastră l-ați îndemnat 
să se transforme în Valfierno. 

Am zis și mi-am dat seama că spusesem o prostie: chipul lui 
Chaudron se prefăcea într-o enciclopedie a ranchiunei. 

— Scuzaţi-mă, nu asta am vrut să spun. Dar vă mărturisesc că 
mi-a atras atenţia când mi-a spus-o. 

— De ce? Pentru că el pare insul cel mai autosuficient și 
splendid, iar eu sunt bătrânul acesta îngropat într-un fotoliu? 

Chaudron țipa: acest domn care părea incapabil să 
accentueze un cuvânt mai mult decât altul ţipa la mine. În felul 
său: aproape fără să ridice vocea, cu mâinile încleștate pe 
braţele fotoliului înflorat, întărind fiecare silabă. Ţipa, iar ochii și 
restul feţei i se întristau, ca și cum să ajungă la astfel de 
extreme era o înfrângere: 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi atât de ziarist încât nu 
sunteţi în stare să vă închipuiţi nimic dincolo de ce vedeţi sub 
nas, domnule ziarist? Pentru că nu puteţi să vă daţi seama că au 
fost perioade când eroul dumneavoastră era un biet amărât? Ori 
pentru că nu vreţi să vă daţi seama? 

Dinspre ușa bucătăriei Ivanka ne privea - mă privea cu ură. 
Picioarele groase îi erau foarte depărtate: adoptase o atitudine 
instigatoare. Apropierea obţinută în atâtea ore de interviu se 
ducea pe apa sâmbetei: tocmai acum, când trebuia să-i pun 
întrebările delicate. Ca să-i recapăt bunăvoința, l-am întrebat 
cum îi venise ideea numelui Valfierno: 

— Dar dumneavoastră chiar puteţi să credeţi că gogomănia 
asta a fost ideea mea? 

Mă înșelasem din nou. Dar, din vreun motiv pe care nu l-am 
înţeles pe de-a-ntregul, Chaudron se domolea: 

— Nu, a fost a lui, cine știe de unde a scos-o. Mai mult decât 
atât, eu m-am împotrivit, așa cum m-am împotrivit să se facă 
marchiz. Dar domnul voia, spunea că argentinienii sunt prea 
proști ca să lase ceva pradă închipuirii lor: că, dacă vrei să 
înţeleagă ceva, trebuie să le spui limpede. lar în această privinţă 
eram de acord. 

Chaudron a tăcut, dar avea o înfățișare amenințătoare. Apoi 
s-a decis: 

— Scuzaţi-mă, Becker, pentru ce v-am spus mai înainte. Eu 


vreau să cred că nu mai contează, dar se pare că în toate astea 
au mai rămas aspecte pe care tot nu pot să le înghit. 

— El s-a schimbat mult de când a început să se numească 
Valfierno? 

— Mult este puţin spus, domnule ziarist. Să vedem dacă mă 
înțelegeţi: când l-am cunoscut eu, el era unul dintre cei care au 
hotărât că au încercat totul, că nu vor să continue, că vor 
încerca să rămână unde sunt atât cât... 

Aș fi jurat că expresia mea nu arăta ce gândisem, dar 
Chaudron trebuie să mă fi descifrat, pentru că mi-a răspuns. 
Acum tonul îi era mai istovit, aproape binevoitor; trecuse de la 
supărare la descurajare: 

— Nu, nu vă lăsaţi păcălit: este foarte diferit. Eu sunt bătrân, 
sunt bolnav, am această casă, bani la bancă și o soţie care zice 
că mă iubește. El atunci abia împlinise patruzeci de ani și 
număra tăvălelile într-un bordel și ducea o viaţă de câine, 
Becker, o viaţă de câine. Nu știu dacă am fost limpede. 

Fusese. Dar a continuat: a început să-mi explice că 
întotdeauna îţi faci planuri și crezi că vei fi altul când nu mai ai 
faţa puhavă. Așa a spus: „când nu mai ai faţa puhavă”. 

— Vreau să spun: când chipul nu mai este decât o suprafaţă 
cu nas. Aţi văzut că mai târziu chipul se desface treptat în mai 
multe spaţii, obrajii despărțiți de gură prin două falii, gușa 
transformată într-o ființă autonomă, fruntea într-un cartof tăiat? 
Bine, când chipul ţi se umple de protuberanţe începi să crezi că 
nu mai ai planuri, n-aţi observat? 

l-am spus că firește, cum să nu, apoi l-am întrebat cu toată 
grija posibilă dacă știa de ce voia Valfierno să rămână la bordel, 
de ce nu dorea să-și schimbe viaţa, iar Chaudron mi-a răspuns 
că încerca să se convingă de faptul că ajunsese la o anumită 
înţelepciune: 

— Obișnuia să spună asta, că poate să se mulţumească cu 
visele lui, că numai proștii încearcă să-și transforme visele în 
realitate. Spunea că el știa asta și că nu avea nevoie de mai 
mult. 

— Nu avea sau nu îndrăznea? Așa, din depărtare, pare un 
bărbat îngrozit și mi-ar plăcea să știu de ce. 

— Scuzaţi-mă, dar dumneavoastră aţi venit la mine ca să vă 
vorbesc despre el? 

— Nu, bineînţeles că nu. Am venit ca să-mi povestiţi despre 


dumneavoastră și despre ce-aţi făcut împreună. 

— Am făcut împreună este un fel de a spune. A fost un 
moment când el a început să facă, iar eu nu puteam decât să-l 
urmez. 

Yves Chaudron a chemat-o pe Ivanka printr-o șoaptă - pe care 
doar o soţie ar fi putut-o auzi prin ușa bucătăriei - și i-a 
comandat cafele. Ea l-a rugat să nu profite de situaţie, știe bine 
că nu poate să bea cafea la ora aceea. 

— Femeie, nu te-am întrebat dacă pot să beau cafea. Ti-am 
cerut două. 

l-a spus Chaudron cu o delicateţe extraordinară. Şi a început 
să-mi povestească sosirea sa și a lui Valfierno la Paris aproape 
fără niciun ban, când nu îndrăzniseră să ia cu ei vreun tablou de 
teama vameșilor și când abia au avut cu ce să se instaleze într- 
un fel de apartament cu un cadru potrivit ca să-și încropească 
atelierul - și cu ce să-și cumpere pânze și vopsele. Dar Valfierno 
s-a pus în legătură cu anumiţi argentinieni și a făcut rost 
numaidecât de vreo doi clienţi pentru tablourile de Murillo și de 
Ribera. 

— Pentru mine a fost foarte greu. Nu știu dacă aţi avut 
vreodată, Becker, senzaţia că v-aţi întors la punctul de plecare 
fără să fi obţinut absolut nimic. Mă simţeam la fel ca în urmă cu 
douăzeci de ani, când a trebuit să plec și era totul întocmai. A 
fost groaznic, pentru mine a fost groaznic. Ştiţi cum a descoperit 
că ceva nu merge bine? 

M-a întrebat Chaudron și s-a întrerupt pentru că soţia lui intra 
cu tava de cafea. Se întâmplase ceva și între ei: el nu mai voia 
ca ea să-l audă. S-a lăsat o tăcere stânjenitoare; când ea s-a 
întors la bucătărie, mi-a spus că totul s-a zădărnicit când a 
încetat să caute. 

— Da, nu vă miraţi atâta. Locuiam în atelierul acela, era un 
haos, două persoane într-un loc foarte îngust și toate obiectele 
mele de lucru. Pierdeam adesea lucruri și atunci le căutam. 
Când mă simţeam bine le căutam liniștit. Pierdeam, căutam. 
Vreau să spun: mă uitam peste tot, răscoleam. Până când într-o 
zi nu știu ce s-a întâmplat, mi-a trecut prin cap că nu trebuie să 
mai caut: că trebuie să mă gândesc. O vreme, totul părea să 
funcționeze mai bine: nu mai căutam. Dacă pierdeam o culoare, 
nu mai scormoneam șase duzini de tuburi, nu. Incercam să-mi 
aduc aminte când o folosisem pentru ultima oară, cu ce 


umblasem de atunci și găseam numaidecât. Are să vi se pară o 
prostie, domnule ziarist, dar atunci a început să se prăbușească 
totul. 

Yves Chaudron a tăcut: era foarte departe. Mi s-a părut că 
privea tabloul Fecioarei cu Pruncul ca și cum acolo s-ar fi aflat 
vreun indiciu; poate că nu. După aceea m-am gândit că ideea de 
a găsi indicii peste tot era prea franceză pentru mine. 

Indată ce am vândut câteva tablouri și am făcut rost de ceva 
bani, el s-a instalat pe cont propriu. Mi se pare că nu mă mai 
suporta. Cu toate că nu i-am reproșat niciodată că el nu era 
decât ideea mea. Nu, eu nu mă lăudam tot timpul cu ceea ce 
făceam, în niciun caz. 

— Dar aţi lucrat mai departe împreună. 

— Firește, altfel dumneavoastră n-aţi mai fi aici. Nu ați fi venit 
la mine dacă am fi vândut câteva copii mai mult sau mai puţin 
reușite ale tablourilor baroce spaniole, domnule ziarist. 
Dumneavoastră aţi venit la mine pentru că el a avut ideea 
aceea genială, știm noi. Dar insist: s-a putut întâmpla pentru că 
el, la Paris, și-a desăvârșit transformarea în Valfierno. 

Mi-a spus, adăugând că era un proces care începuse la 
Buenos Aires, dar atunci încă lăsa impresia că se uită mereu în 
urmă, de teamă să nu-l descopere cineva. 

— La Paris, în schimb, i s-au spulberat toate temerile: acolo 
chiar a devenit personajul său, a crezut că era invenţia mea, 
marchizul de Valfierno. Nu este ridicol? Nu este și mai ridicol 
faptul că lumea își amintește de noi din pricina aceasta, fără să 
știe? 

Mi-a spus și mi s-a părut că răbdarea îi ajunge la capăt. Dar 
mai erau câteva lucruri pe care voia să mi le spună: că, năpădit 
de amărăciune, a început să simtă că, de fapt, copia ocupa un 
loc din ce în ce mai important. Nu mai voia să-mi povestească; 
voia să-mi vorbească despre teoriile lui. Eu nu apucasem să pun 
întrebările cele mai importante. 

— Nu știu dacă aţi observat, Becker. Tehnica avansată, 
progresul conduce lumea din ce în ce mai mult către copie. 
Închipuiţi-vă, înainte trebuia să-ţi imaginezi planul unui oraș ca 
să-l desenezi. Acum te urci într-un balon, îl privești și-l copiezi. 
Totul se vede, dar se va vedea și mai bine. Biroul îmi este plin 
de candidaţi complet nepregătiţi, o gloată de imitatori ieftini. Eu 
mi-am dat seama de aceasta atunci, domnule ziarist, mi-am dat 


seama și de faptul că, din păcate, copia nu se bucură de 
reputaţia meritată. Copia este baza civilizaţiei, nu știu dacă aţi 
băgat de seamă. 

— Nu, dar dacă... 

— Nu mă întrerupeţi, vă rog. Fără copie lumea nu ar exista. 
Totul ar dispărea mereu: suntem trecători. Nici originalele nu 
dăinuie, trebuie să fie copiate ca să se păstreze. Fiul pe tată, 
făurarul pe un alt făurar dinaintea lui, ciocanul pe ciocan, puiul 
pe găină: toţi copiază. Fiul, copiind prin artă naturală, este o 
copie imperfectă a tatălui - în care se amestecă și mama, mai 
mult sau mai puţin. Fără copie nu ar fi cultură, nu ar fi societate, 
nici tradiţii, doar animale: un talmeș-balmeș de indivizi fără 
istorie. 

Chaudron se înflăcăra, se transfigura: eu aveam senzația 
neplăcută că petrecuse mulţi ani gândindu-se la frazele acestea 
fără a găsi cui să i le spună. 

— Fără copie ar trebui să inventăm totul din nou neîncetat: o 
revoluție mai rea decât revoluțiile. Vă spun că, dacă n-ar fi 
copia, revoluţia nu s-ar opri niciodată. Inchipuiţi-vă, dacă lumea 
este un haos așa cum este... Rușii, nemţii, toţi aceia. Copia este 
ordinea, singura garanţie că ordinea e statornică. 

— Scuzaţi-mă, Chaudron. Imi spuneaţi că atunci când aţi pus 
la cale povestea cu Gioconda... 

— Nu vă spuneam nimic despre asta, domnule ziarist, nu mă 
luaţi de prost. Eu nu vă spuneam decât că în toate astea este o 
nedreptate teribilă. Ştiţi că un artist care copiază este mai 
iscusit decât cel copiat. Artistul copiat nu a făcut decât să dea 
frâu liber instinctelor: face ce îi iese, ce poate. In schimb, cel 
care copiază se sforțează, se spetește să facă ce a făcut celălalt 
fără să vrea. Ceea ce la primul a fost natură, la al doilea este 
artă. Și vorbeam despre artă, dacă v-am înţeles bine. 

Chaudron a tăcut ca și cum m-ar fi sfidat. Nu mă privea, nu 
privea nimic, dar vedea ceva. Apoi mi-a spus să mă duc mai 
aproape, că-mi va spune ceva important: un secret, mi-a zis, 
care ar fi putut să valoreze mulţi bani. Au fost vremuri grele, a 
urmat, când își picta Giocondele, atunci se simţea ca un 
neputincios și nu suporta ceea ce făcea. 

— Era ceea ce făcusem toată viaţa, mă înţelegeţi, și deodată 
nu mai suportam. Nu știu dacă dumneavoastră vi s-a întâmplat 
vreodată, Becker, dar nu există nimic mai îngrozitor. 


Mi-a spus, adăugând că atunci nu îndura ca munca să-i fie 
atât de ignorată și că avusese un moment de vanitate - și că se 
căia, dar nu se căia, că uneori da, că nu știa - și că își lăsase 
amprenta pe Giocondele sale: 

— Oricine le-ar putea recunoaște. Ajunge să cauţi sub surâs, 
celebrul surâs. Sub surâs sunt doi canini, domnule ziarist, doi 
canini roșii. Este de ajuns să-i cauţi, sunt acolo. 

Spuse și izbucni într-un hohot de râs. Era un râs slab și brutal, 
râsul cuiva care se ia în râs cuprins de amărăciune. Eu nu știam 
ce să spun: îmi dădea o veste extraordinară, dovada pe care o 
căutasem tot timpul. 

— Nu, domnule ziarist, să nu mă credeţi. Sunt prostii, nu mă 
luaţi în seamă. Câteodată mă las pradă zbuciumului care mă 
roade pe dinăuntru. Ştiţi care este adevărul în toate astea? Eu 
am o satisfacţie pe care puţini o au: știu că nu m-am lăsat biruit 
de o operă. l-am spus doamnei mele ce epitaf trebuie să-mi 
pună pe mormânt. Vreau să-mi pună ceea ce a scris Stendhal 
despre Sfântul Pavel: că a fost un artist adevărat, un om întrecut 
de opera sa. Pe mine opera m-a îngropat în uitare. Și nu aș 
răbda niciodată să fiu mai bun decât propria operă. Vă închipuiţi 
ceva mai rău, domnule ziarist, ceva mai umilitor? 

A spus și și-a privit mâinile; pe șerveţelele de dantelă ce 
acopereau braţele fotoliului, mâinile foarte crispate, degetele ca 
picioarele unui păianjen fals. 

— l-am spus-o de atâtea ori, domnule ziarist, iar el nu a 
înţeles niciodată. El nu putea să înțeleagă. 

Yves Chaudron a tăcut, iar acum mi s-a părut că îmi spusese 
tot ce voia să-mi spună. Dar trebuia să încerc, oricum: 

— Cum v-a venit ideea celor șase Gioconde? Cum aţi 
organizat afacerea? 

— Nu mă plictisiţi cu amănunte minore, vă rog. S-a făcut 
târziu. 

Ivanka stătea iarăși în picioare lângă ușa de la bucătărie, 
privindu-mă cu mirare, cu spaimă. Ori poate pe el îl privea. Eu 
mi-am dres glasul și i-am spus că-i mulţumesc, că nu-l mai 
deranjez, că fusese foarte amabil să-mi stea la dispoziție. M-am 
gândit încă o dată dacă să-i spun că Valfierno murise. Mi se 
părea plăpând, dar m-am gândit că poate i-aș face o bucurie. Nu 
știam. M-am ridicat în tăcere. Apoi i-am spus din nou că-i 
mulțumesc pentru timpul acordat. 


10 


Aud pași, își ţin răsuflarea. Pașii înaintează către ei. Vincenzo 
Perugia încearcă să-i deslușească: i se pare că sunt ai unei 
singure persoane, i se pare că nu sunt prea hotărâți, ca și cum 
intrusul Și-ar fi târșâit picioarele: i se pare că pot fi ai unui 
bătrân. Pajii continuă să înainteze: oricât s-ar gândi înaintează și 
sună foarte aproape. Perugia se gândește la insigna galbenă a 
paznicului și își zice că totul se plătește în viaţă. lar el știa că nu 
trebuia să se bage în ceva de genul ăsta - alt pas. 

Perugia își aduce aminte când a văzut steaua căzătoare. Aude 
pașii și este uimit cât de multe lucruri își poate aminti într-un 
timp atât de scurt: când a căzut steaua. Vincenzo Perugia 
trebuie să fi avut paisprezece sau cincisprezece ani, cine știe: în 
sat, anii erau mereu la fel. Perugia locuia încă în sat, tatăl lui îl 
lua cu el la muncile câmpului, fetele își băteau joc de vocea lui și 
în noaptea aceea de vară a văzut steaua căzătoare. In ziua 
următoare i-a povestit bunicii lui - bunica lui, mama tatălui, trăia 
- și bunica l-a întrebat dacă își pusese dorinţele. Bunica 
devenise costelivă, dar îi vorbea ca și cum ar fi fost grasă, ca 
înainte: îngâmfată, cu gura plină de cuvinte. Și, piccolino, care 
îti sunt dorinţele? Ce dorinţe, a întrebat-o Perugia, iar bunica a 
izbucnit în hohote de râs: cum poţi fi atât de prost încât să nu 
știi că, dacă vezi o stea căzătoare, poţi să-ţi pui cele trei dorinţe. 
Bunica râdea, își lovea coapsele cu mâinile: era așezată pe 
scăunașul de răchită în faţa casei, sub vița-de-vie din faţa casei 
și își lovea coapsele cu mâinile: cum poţi fi atât de prost, îi 
spunea, pentru că nu putea să creadă că un nepot al ei nu știe și 
că pierduse marea ocazie, nu vezi în fiecare zi stele căzătoare, 
piccolino, nici măcar în fiecare an, cine știe dacă nu cumva o 
singură dată în viaţă, iar tu ai pierdut ocazia, Vincenzo, cum poţi 
fi așa. Așa de prost, își amintește acum Perugia și pașii din ce în 
ce mai aproape. Așa de prost: ocazia vieţii sale, se gândește, ca 
întotdeauna, așa de prost, pierdută pentru totdeauna și acum 
aici, închis în camera aceasta întunecată, pașii venind, așa de 
prost, ca întotdeauna, zgomotul pașilor, acum pierdută, închis 
aici. Nu respiră. 

După ce se îndepărtează pașii, ei mai rămân în tăcere câteva 
clipe. Nu știu câte: când îndrăznește, Perugia spune că au 
scăpat dintr-un necaz: 


— Nu spuneaţi că aici nu vin paznicii noaptea? 

ÎI întreabă Michele Lancelotti pe un ton de reproș. 

— Nu vin niciodată, dar poate acum vin. Nu-ţi face griji; a 
plecat. Nu se va întoarce. 

— De unde știi că nu se va întoarce? 

— Nu știu, bănuiesc. Îmi închipui, sigur. 

— Să dea Domnul. 

Spune Vincenzo Lancelotti și Perugia îl urăște: cine se crede. 
Cei doi frați nu sunt în stare nici să-și lege șireturile, se 
gândește: nu a avut altă soluţie și a trebuit să-i cheme pentru 
treaba asta pentru că nu putea să aibă încredere în nimeni 
altcineva, căci oricare altul ar pune prea multe întrebări, ar vrea 
să capete prea multe parale și poate chiar ar încerca să-i dea lui 
ordine. Fraţii Lancelotti nu: Perugia lucrase cu ei în ateliere, la 
vreo câteva comenzi și știa că poate bombăneau puţin, dar la 
urma urmelor se supuneau: își cunoșteau lungul nasului. Este 
cald. Cu câteva săptămâni în urmă, în bistroul Berthei, Perugia îl 
întrebase pe i/ Signore dacă nu poate s-o facă singur: îl deranja 
afacerea de a trebui să aibă alţi doi în cârcă - și să împartă banii 
cu alţi doi. // Signore a zâmbit și l-a întrebat foarte amabil dacă 
socotește că nu are nevoie de ajutor: nu, pot s-o fac singur, cei 
doi vor fi o povară, a spus Perugia și // Signore i-a spus nici să 
nu-i treacă prin cap, să nu uite cine dă ordine și să facă ce i se 
spune; Perugia s-a uitat în altă parte și s-a înduplecat, dar acum, 
din când în când, se căiește. 

— Incercaţi să dormiţi, serios, încercaţi să dormiţi. Noaptea va 
fi lungă. 

— Să dormim, aici? Eşti nebun, Vincenzo. Cine va dormi aici? 
Cum vom face să dormim aici? 

Se vede că fraţii Lancelotti sunt meridionali: incapabili să 
spună ceva fără un torent de cuvinte, se gândește Perugia și își 
coboară pleoapele. Cămăruţa miroase a uleiuri, argile, 
terebentină: este un depozit unde pot să-și lase instrumentele 
pictorii care vin la muzeu să copieze tablouri și este plin de 
mirosuri și de porcării. Deschide ochii: nici el nu va putea dormi. 
Nu stă confortabil și ochii i se obișnuiesc cu întunericul; zărește, 
încrucișate lângă ușă, două mături: știe că este semn rău, dar 
nu își amintește ce înseamnă. Dacă bunica ar fi acolo i-ar spune. 
Perugia pufnește: lumea este plină de semnale pe care nu le 
înțelege. Dacă măcar s-ar fi străduit să le înveţe: dacă ar fi luat- 


o în seamă. Îi transpiră mâinile: trebuie să fie căldura, se 
gândește ștergându-le de pantaloni; dar transpiră mai departe. 
Este o zăpușeală îngrozitoare și îl dor picioarele: ar da oricât să 
și le poată întinde, dar nu este loc. Michele Lancelotti continuă 
să se miște, îl enervează: 

— Vincenzo! 

— Ce? 

— Ne-ai spus că totul este foarte ușor. 

— Da. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Nu pare. 

— Da. Vei vedea. Sau vă e frică? 

— Frică mie? 

Mai sunt câteva ore, ore întregi. Perugia aprinde un chibrit: 
ceasul lui arată nouă și un sfert. Acum abia se întunecă afară și 
trebuie să aștepte până când se va crăpa de ziuă. 

— Vincenzo! 

— Acum ce mai e? 

— Nimic. 

Spune un frate, Michele. lar celălalt, Vincenzo - parcă n-ar fi 
fost de-ajuns, trebuia să se numească Vincenzo, se gândește 
Perugia, la fel ca mine; cândva asta i-ar fi apropiat, dar acum îl 
calcă pe nervi. El credea că toţi cei numiţi Vincenzo nu sunt așa. 
Vincenzo Lancelotti se îngrijorează pentru un viitor prea 
îndepărtat: 

— Ce crezi că vor face când vor descoperi furtul? 

Vincenzo Perugia nu răspunde. // Signore spusese că va fi un 
scandal îngrozitor, iar el crede același lucru: când a lucrat la 
muzeu și-a dat seama că toţi tratau tabloul acela cu mai mult 
respect decât pe celelalte, că aveau mai multă grijă de el, că-l 
apucau altfel. Lui nu i se pare diferit de multe altele, dar știe că, 
din vreun motiv pe care nu-l înţelege pe deplin, este. intr-una 
din dăţile când l-a văzut la bistrou a îndrăznit să-i spună lui // 
Signore: scuzaţi-mă, dar mi-ar plăcea să știu de ce este tabloul 
acesta atât de important. // Signore l-a privit ca bunica lui, cu 
disprețul pe care îl cunoaște atât de bine, și nu i-a spus nimic. 
Dar Pemgia știe că nu este prost. Proștii vor fi ceilalţi: el și 
prietenii lui vor fura tabloul acesta important cum le-a spus // 
Signore, el și prietenii lui, el, prostul, apoi vom vedea ce faţă o 


să facă ceilalți când vor afla. Mâine, când vor vedea că nu-l mai 
au. Mâine, când îl vom lua. Când vom ieși din prăpastie. 


MARCHIZUL DE VALFIERNO 
1 


Sunt locuri unde a fi marchiz nu este mare lucru. Locuri unde, 
în mod ciudat, eu pot fi chiar acela. 


Dumneavoastră nu vă puteți închipui ce-a-nsemnat asta, 
Becker. 


Asta, adică ce, scuzați-mă? 

Asta, să fugim din Buenos Aires. Tocmai când părea că totul 
începe să se aranjeze, a trebuit să dispar în patru zile. 

Dumneavoastră sau amândoi? Am înțeles că n-aţi plecat 
singur. 

Nu asta contează. Problema este că a fost totul atât de brusc, 
atât de neaşteptat. 

Îmi închipui. Trebuie să fi fost foarte greu. 

A fost. Dar cel mai straniu este că, în lipsa acestui lucru, eu aș 
fi sfârșit ca un neînsemnat șarlatan de provincie în ţara asta de 
șmecheri. Vă daţi seama cum stau lucrurile, domnule ziarist? 


Eram în sfârșit străin. Este atât de ușor, atât de comod să fii 
străin! 


Se afla de doar câteva zile la Paris și chipul îi era altul. Nu 
doar din pricina monocilului pe care îl purta, zadarnic, în ochiul 
drept; nu doar din pricina bărbii încărunţite și tunse cu grijă sau 
din pricina părului cu două degete mai lung decât ar fi 
recomandabil, ca pentru a afirma că nimeni nu-i spune ce 
trebuie să facă; nu doar din pricina ușurinţei neașteptate cu 
care se obișnuise cu limba locală și se desfăta folosind-o; nu 
doar pentru că statura încetase să-i mai fie o meteahnă de 
netrecut; nu doar din pricina aerului de dispreţ nepăsător din 
privirea lui, nici a iscusinței cu care încheia acum unele 
tranzacţii și nici pentru că aborda foarte ușor femei care, cu ani 
în urmă, l-ar fi îngrozit. Nu doar pentru că acum a fi argentinian 
avea sens, era un pașaport pe care-l folosea cu discreţie și fără 
odihnă, modul de a deschide aproape toate ușile - căci a fi 


argentinian la Paris era în zilele acelea o garanţie de bogăţie și 
de risipă. Nu doar din cauză că orice greșeală era justificată 
pentru că era argentinian - statutul de argentinian acum avea 
sens, iar francezii știau că argentinienii erau așa și asta nu 
însemna că erau mai puţin bogaţi. Nu: cel mai surprinzător - 
ceea ce izbutea să-l uluiască, umplându-l de plăcere și de uimire 
- era că faţa lui arăta, în oglindă, tihna care îl învăluise deodată. 
Tihna: acesta era, fără îndoială, cuvântul. Se gândise și ajunsese 
la concluzia că acesta era cuvântul. Simţea, bineînţeles, teama, 
emoția de-a se apuca de isprăvi gigantice - sau ceea ce el, cu 
sau fără motiv, considera isprăvi gigantice - dar aceeași 
înflăcărare îi dădea liniștea de-a presupune că o dată-n viaţă, 
prima oară, în sfârșit, făcea un lucru demn de altcineva. Că el - 
Bollino, Juan Maria, Perrone, Bonaglia - era, în cele din urmă, 
cineva a cărui poveste merita să fie spusă. 

Acum bănuia că este cel care trebuia să fi fost mereu. Același, 
chiar dacă era atât de diferit. Și îl minuna, mai ales, să fie 
protagonistul unei povești. 

Pe care nimeni n-ar putea s-o creadă pe de-a-ntregul, firește. 
Dar aceasta era, poate, condiţia poveștilor care merită să fie 
spuse. 


Şi mă minunam că sunt protagonistul poveștii mele. 

Cu toate că nimic nu-mi provoca atâta vertij, atâta zbucium 
ca incertitudinea în privinţa modului în care va arăta, peste un 
an, peste doi, peste cinci, trecutul meu. 

M-am întors, în sfârșit, în orașul meu. 

Dar, Valfierno, este prima oară când vă aflaţi la Paris. 

Și dumneavoastră, Chaudron, de ce sunteţi atât de sigur? 


Sebastiân de Anchorena este un maestru: pune mâna pe 
cuțitul de pește și așază, foarte discret, pe vârful său ascuţit un 
mot de unt oferit aici de restaurantele fine și topește doar 
partea superioară a grămăjoarei de unt cu focul unei brichete. 
Apoi, menţinând grămăjoara în echilibru, prinde cuțitul de vârful 
mânerului între degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă și 
de vârful ascuţit între degetul mare și arătătorul de la mâna 
stângă, puţin în faţa burțţii și paralel cu solul, iar deodată, într-o 
mișcare aproape imperceptibilă, rapidă, precisă, duce cu 
degetul mare al mâinii stângi vârful ascuţit al cuţitului în jos și-i 


dă drumul astfel încât moţul de unt sare în tavan cu forța 
exactă. L-am văzut de multe ori făcând-o, iar astăzi la fel: vârful 
abia topit al moţului de unt se lipește de suprafaţa tavanului și 
acolo rămâne, ameninţător, până ce căldura din jur începe să-l 
topească și atunci mica varză se descompune în picături de unt 
ce vor cădea pe cei care au ghinionul să se afle dedesubt. Mai 
practică jocul și alţi băieţi argentinieni, dar Sebastiân, v-am 
spus, este un maestru. Deși nu-l mai invidiez. 

V-o spun eu, care sunt argentinian. 

Firește, asta lipsea, domnule marchiz, bien sûr. 


Și știu că înainte l-aș fi pizmuit teribil. Gestul lui Sebastián și 
al prietenilor lui este chintesenţa artei pentru artă: marca 
acestor vieţi nepăsătoare, preocupate doar să arate limpede că 
trebuinţele muritorilor de rând nu îi ating, nu îi impresionează: 
că oamenii ca ei nu au nevoie să-și folosească timpul, nici banii, 
că singurul lucru elegant este să și-i piardă fără să caute nimic 
în schimb, fără intenţii ascunse, fără lamentări. Că pot să-și 
dedice eforturile și viitorul desăvârșirii unei tehnici cât se poate 
de zadarnice. Arta. 

Ei sunt aristocrați pentru că s-au născut așa: nimic, natură 
pură. Eu, în schimb, am clădit piesă cu piesă: eu sunt cu 
adevărat uman. 


Dar erau nopţi când nu putea dormi. Nu i se întâmpla 
nicidecum să se spele pe faţă și să se dezbrace, să se culce și să 
închidă ochii pe perna întotdeauna rece, afundându-se din ce în 
ce mai mult în pernă și atunci, încercând să doarmă, să 
descopere că somnul îl ocolește. Nu: erau nopţi când știa că nu 
va putea dormi cu mult înainte de-a încerca: în nopţile acelea, 
dacă se silea, cădea pradă unui zbucium năvalnic. Risca să fie 
Bollino, Juan Maria, Perrone, Quique, orice mort. Risca să se 
trezească năpădit de sudoare ca să se ducă până la oglindă să- 
și vadă chipul, să se convingă de chipul și de numele său, să-și 
spună că moartea nu va putea să-l ajungă până ce nu va întregi 
fiecare literă a numelui său, că atâta timp cât va fi Valfierno nu i 
se va putea întâmpla nimic rău, să-și spună că este în sfârșit 
cine este, dar trebuia să și-o repete, nădușind, în oglindă: 
aceasta era primejdia. Şi în nopţile acelea nici măcar nu încerca: 
se pieptăna, își pomăda mustaţa, își îndesa pălăria de fetru și 


pleca să rătăcească prin cabarete și hanuri unde să devină un 
domn plin de vicii, unde să-l privească toţi cu respect și invidie, 
unde să poată găsi o stricată ca să cumpere câteva ore fără 
somn. Unde să-i fie cu putinţă să nu mai fie nimic. 


Câteodată mă speriam de slăbiciunea mea. În zilele cele mai 
rele mă speriam de tăria mea. 


Sebastiân își aruncă cu băgare de seamă grămăjoara de unt: 
un cuţit de pește rămâne vibrând între degetele lui, untul pe 
tavan. Santiago și Ramon își zâmbesc pe furiș, se șterg la gură 
cu șerveţelele și vorbim mai departe de opera nouă de la Opera 
Comique, despre fetele din cor și despre sfârșitul de săptămână 
la château Longueville. Și pe mine m-a amuzat precizia gestului, 
dar nu-l mai pizmuiesc. Eu trebuie să mă prefac că sunt unul 
dintre ei - mai trebuie încă să mă prefac că sunt de-ai lor dar 
acum știu că fac ceva important. Că voi face lumea să 
vorbească. lar ei, dacă ar ști, dacă ar putea să știe, m-ar invidia. 
Mâine-seară, dacă totul merge bine, o voi vedea din nou pe 
acea cocotte pe care am cunoscut-o la Faux Chien, acea Valerie. 
Nimic special: este doar una ca oricare alta, dar, dacă totul 
merge bine și-mi dă informaţiile despre prietenul ei italian, va 
începe ceva grandios. Voi face, în sfârșit, ceva important. 

In realitate, nu a fost atât de greu. La urma urmelor, nu este 
nimic mai ușor decât să convingi pe cineva care vrea să fie 
convins. Uitaţi-vă la dumneavoastră, de exemplu, care îmi 
credeţi orbește povestea. 

Mie îmi spuneţi, Valfierno? 

Cui altcuiva, domnule ziarist, ziaristul meu indispensabil? 


2 


Vincenzo Perugia se deșteaptă tresărind: își dă seama că a 
adormit. Deschide ochii și este uimit să nu vadă nimic; apoi își 
amintește unde se află, în penumbră, în cămăruţă. Piciorul i se 
lovește de ceva și se sperie: piciorul unuia din fraţii Lancelotti. Îi 
privește: vede nedeslușit în beznă că dorm, dorm și ei, se 
gândește că s-a făcut târziu, că a trecut timpul, că au pierdut 
ocazia vieţii lor de tâmpiţi. Steaua, steaua blestemată: Perugia 
simte o amărăciune nesfârșită, are ochii iritaţi, fruntea grea ca o 
lespede. Apoi caută un chibrit în buzunarul pantalonilor și îl 
aprinde: este cinci și douăzeci dimineaţa. Acum necazul este că 
a mai rămas atâta timp. 

— Vincenzo. 

— Ce? 

— Eşti treaz? 

— Tu ce crezi? 

— Eu nu pot să dorm. 

— Mi s-a părut că dormeai. 

— Da, dar nu pot. Dorm, dar nu pot. 

— Fii liniştit, mai e puțin. 

O oră care nu se mai termină. Perugia încearcă să-și închipuie 
cum s-ar duce în sat într-o mașină splendidă, o Bugatti, o 
Mercedes, dar timpul nu trece. Se gândește la fetele care vor 
dori să le ia la plimbare, îl vor privi spunându-i da, ce vrei tu: 
sunt toate la fel, unele nerușinate. Reflectează că îi va fi greu să 
găsească o femeie decentă, una cu care să se căsătorească. 
Apoi încearcă să se gândească la casa pe care și-o va cumpăra 
în sat, la viaţa lui de artizan bogat și respectat, dar nu-și poate 
reprezenta imaginile. Şi timpul este tot mort. 

— Vincenzo. 

— Ce? 

— Cât mai este? 

— Nu știu. Puțin. 

— Mă vei anunţa, când va fi timpul? 

— Tu ce crezi? 

Perugia luptă cu somnul: nu trebuie să adoarmă. Acum toată 
teama i se concentrează asupra pericolului de a adormi: 
fatalitate. Imaginile satului nu izbutesc să-l ţină treaz: poate că 
a adormit preţ de o clipă, nu poate fi sigur. Atunci îi trece prin 


cap că este mai bine să se gândească la Valerie, la gâtul lui 
Valerie, la sânii lui Valerie. Sânii lui Valerie fac cât toate 
Giocondele din lume, se gândește și devine nervos. Acum 
încearcă să nu se gândească la ea, dar nu mai reușește. 
Zăbovește îndelung gândindu-se la Valerie, plecând și venind, 
străbătând, ca prins într-un carusel: sânii lui Valerie, gâtul lui 
Valerie, curul lui Valerie, sânii, gâtul, curul, sâni, gât, gât, gât, 
sâni, sâni. În cele din urmă își scutură capul şi-i scapă un fel de 
tuse, o pufnitură. O târfă, ca toate celelalte. Michele Lancelotti 
se trezește. 

— Ce este? Ce-a fost? 

— Nimic, nu-ţi face griji. 

Perugia aprinde un chibrit, își privește ceasul: este șapte fără 
douăzeci, în dimineaţa celebrei zile de luni. 

— Băieți, sus, este timpul. 

Incearcă toţi trei să se ridice fără să se lovească, își scot 
șorțurile albe, și le pun. Luni muzeul este închis; pot să intre 
doar angajaţii, paznicii, cei de la întreţinere: ziua de lucru începe 
la șapte și toţi poartă șorţuri albe. Michele și Vincenzo Lancelotti 
pun mâna pe cârpe; Vincenzo Perugia apucă una dintre mături. 
Ar vrea să știe ce-nseamnă, dar nu mai este timp. 

— Păi, știți ce trebuie să facem. 

— Nu. 

— Ba da, cum să nu. 

— Da, desigur, să te urmăm. 

— Şi să tăceţi, nu uitaţi. 

Spune Perugia și deschide ușa foarte încet. 


3 


— Fără povestea aceea, eu aș fi un coate-goale. Dar uitaţi-vă 
cum mă salută, vedeţi, cu câtă consideraţie. 

Este adevărat că lumea ne privește: în jur, la celelalte mese, 
totul s-a oprit când am ajuns eu cu Perugia. Jucătorii de domino 
au zăbovit cu piesele suspendate în aer, cei ce stăteau de vorbă 
au amuţit, păsările au tăcut. Jucătorii și-au plecat capetele, 
reverențioși; câţiva și-au dus mâna la pălărie. Doi sau trei au zis 
ciao Vincenzo ce faci. Dar acum s-au întors cu toţii la 
îndeletnicirile lor și Perugia bea o gură de vin, se șterge la gură 
cu dosul mâinii, mâna în pantaloni sub masă. 

— Dumneavoastră nu sunteţi cumva evreu? 

— Păi da, de ce. 

— Nu, vă întrebam. Eu nu-mi fac probleme pentru că aici mă 
respectă toţi. Dar alții ar avea necazuri dacă ar fi văzuţi 
discutând cu un evreu, știți? 

— Nu, de ce? 

— Șefule, nu faceţi pe prostul cu mine. 

Vincenzo Perugia poartă o pălărie de paie care a fost albă cu 
o panglică roșie nouă, o cămașă de bumbac suflecată, bretele 
negre și privește în lături: nu pare atât de liniștit cum spune, 
vorbește încet: 

— Cu un evreu, da, dar și cu alţi străini. Aţi spus că sunteţi 
american? 

Cafeneaua din piaţa Dumenza este o oază perfectă: șase 
mese desperecheate sub arbori, între portalul romanic al micii 
biserici, fațada albită a primăriei cu steguleţe italiene și fântâna 
măcinată de timp și de apă; dalele din pavaj, mirosul de tutun și 
lavandă. 

— Acum nu mai suntem ca înainte, când ne era rușine să fim 
ce eram. Ducele ne-a dat înapoi mândria de a fi italieni. 

Spune Perugia tare, vorbind pentru toţi. 

— Acum toate popoarele ne privesc cu respect. Și mai ales 
nătăfleţii de francezi, care ne-au tratat mereu ca și cum le-am fi 
fost slugi. 

Perugia are vreo cincizeci de ani și pare mai în vârstă. Își 
scoate pălăria, se șterge de sudoare cu o batistă murdară: are 
fruntea foarte îngustă, părul apropiat de sprâncene, sprâncenele 
ca niște păduri. Se află în sfârșit în faţa mea - și nu știu cum să 


încep. Ca să izbutesc, mi-au trebuit luni întregi de eforturi, de 
telegrame, de scrisori fără răspuns, până ce m-am hotărât să 
mă duc în satul lui din Lombardia. Vincenzo Perugia era cel mai 
cunoscut dintre toţi cei care participaseră la furtul Giocondei - 
singurul care a ieșit la lumină - și se dovedise cel mai greu de 
abordat. 

— De aceea sunt respectat aici: am fost unul dintre primii 
care le-au dat franţujilor ceea ce merită. 

Azi-dimineaţă am coborât din tren la Torino, am întrebat de el 
la poștă și mi s-a spus să-l caut la magazinul lui de vopsele și 
materiale de construcţie. Mi s-a arătat drumul către o casă 
nouă, ca multe altele, de la intrarea în sat: etajul inferior era 
magazinul, iar cel superior locuinţa lui Vincenzo Perugia și a 
consoartei. Nu avuseseră copii, mi s-a spus: nu, s-au căsătorit în 
vârstă, știți dumneavoastră, ca să-și ţină de urât. Magazinul nu 
era prea bine aprovizionat: părea cam neglijat. El spune că l-a 
deschis cu banii câștigați în război, cu soldele sale, mi-a povestit 
o femeie la piață: pasămite a ajuns până la gradul de sergent, a 
fost la Caporetto!%. Dar cine știe de unde au ieșit banii: 

— Dar nu îl judec, vă rog să mă înţelegeţi. Eu nu judec pe 
nimeni. Pentru mine este un bun italian, un bun patriot. 

Perugia mi-a ieșit în întâmpinare cu un căscat; l-am întrebat în 
franceză dacă îi merg afacerile. 

— Firește, cum să nu. 

Mi-a zis și a rămas în tăcere. Nasul îi era roșu. 

— Sunt Charles Becker, ziarist american... 

— Și cum aţi reușit să mă găsiţi? 

M-a întrerupt: se vedea că este foarte încordat. 

— Perugia, este ușor: dumneavoastră locuiți în aceeași 
localitate unde v-aţi născut, iar numele v-a apărut în toate 
ziarele. Trebuie să stăm puţin de vorbă. Ar fi cu putinţă? 

— Cu putinţă este, dar nu cred că mă interesează. Nu mai 
vorbesc cu ziariști. 

— Vin mulţi? 

— Nu, de fapt nu vin. Dar a fost o perioadă când toţi voiau să 
discute cu mine. 


10 Caporetto - (astăzi Kobarid, Slovenia), localitate de la 
frontiera austro-italiană, unde a avut loc o sângeroasă bătălie 
din timpul Primului Război Mondial (24 octombrie - 9 
noiembrie 1917), încheiată cu înfrângerea italienilor. (n.tr.) 


— Îmi închipui. Cu câţiva ani în urmă. 

— Douăzeci de ani, nouăsprezece, cine știe. Și vă asigur că nu 
îmi este dor de ei, nu domnule. 

Când i-am spus că am venit din Statele Unite special ca să-l 
văd, s-a uitat din nou la mine. Era aproape adevărat și, după 
cum se vedea, îl impresionasem. 

— Din Statele Unite? New York? 

Doar italienii rostesc New York în felul acesta, cu un amestec 
de admiraţie și de dispreţ. l-am spus că da și că, pentru a-l 
vedea, cheltuisem mulţi bani - dar nu m-ar deranja să cheltuiesc 
și mai mulți. 

— Cât de mulţi? 

— Cât spuneţi dumneavoastră. 

Tocmeala a durat câteva minute: la sfârșit - îmi este rușine să 
o spun - suma în dolari a fost o nimica toată. Mi-a spus să-l 
aștept la șase după-amiază la cafenea; a venit la șase și 
jumătate și a început cu predica lui patriotică. L-am lăsat să 
vorbească, să se înmoaie. Acum, după ce s-a liniștit, mă 
întreabă dacă scriu o carte despre Gioconda. Eu îi răspund că 
da. 

— Şi vreţi să vă spun adevărul. 

Eu îl privesc în tăcere. Perugia se corectează: 

— Adică, să vă povestesc lucruri diferite, lucruri noi. 

— Da, bine, adevărul, cum spuneaţi dumneavoastră. 

— Nu, firește. Vreau să spun că aţi citit, pesemne, ziarele de 
atunci, toate astea. 

— Da, bineînţeles. 

— Acolo este totul, domnule. Cum am înapoiat Italiei tabloul, 
cum am fost trădat. A fost lucrătura politicienilor, domnule. 
Acum, cu Ducele, aceasta nu s-ar mai întâmpla. 

Perugia bea altă înghiţitură de vin și privește în jur: în ușa 
bisericii preotul vorbește cu o femeie în negru; puţin mai încolo, 
cinci băieţi cu cămăși negre îl înconjoară pe un ţăran care trage 
de un măgar foarte împovărat. Soarele apune după coline. 

— Este totul acolo, domnule. Nu mai sunt prea multe lucruri 
pe care să vi le pot spune. 

— Vă rog, Perugia. Dumneavoastră sunteţi protagonistul 
acestei povești. Puteţi să-mi povestiţi multe lucruri. 

— Eu, protagonistul? Da, bineînţeles, dar a trecut atâta timp. 

Perugia șovăie mai departe și îi spun că aș putea să-mi dublez 


oferta - suma este tot neînsemnată. El îmi zice că se va gândi, 
că poate ne vedem în ziua următoare. Și se ridică, bea restul de 
vin, își pune șapca puţin într-o parte. Și-o potrivește cu o atenţie 
care mă uimește. Sunt gata să plec, când mă apucă de braţ. 

— Dumneavoastră știți cine era i/ Signore? 

Mâna lui mă strânge cu prea multă putere. 

— Da, dar nu sunt autorizat să vă spun, deocamdată. 

— Dumneavoastră vreţi ca eu să vă povestesc totul, dar nu- 
mi veţi spune nimic? 

— Nu, nu este asta. V-am spus că deocamdată... 

— Domnule, gândiţi-vă până mâine. Vă istorisesc ce mă 
întrebaţi dacă îmi spuneţi la rândul dumneavoastră cine este // 
Signore. 


4 


Fumează în apartamentul lui de la hotel, învelit într-un halat. 
Valfierno se uită la ceas: șapte și cinci. A făcut noapte albă, 
fumând, așteptând să vină momentul acesta, iar acum, când a 
venit, se gândește că a așteptat degeaba. Nu poate face nimic, 
decât să aștepte, să fumeze, să-și frângă mâinile. 

— Pe toţi dracii. 

Șoptește și propria voce îl surprinde. Își stinge ţigara 
turcească într-o scrumieră plină și își zice că trebuie s-o 
golească. 

— La dracu', la dracu', pe toţi dracii! 


Perugia arborează mătura; frații Lancelotti își înalţă cârpele 
mototolite: se străduiesc toţi trei să spele podeaua și ciubucele 
dintr-un colţ al sălii Duchâtel. Este șapte și zece dimineaţa; 
Perugia se gândește că în următoarele cincisprezece minute 
trebuie să rezolve situaţia și nu se gândește că aceste 
cincisprezece minute îi vor schimba viaţa. 

Astfel că înaintează, fără să dea drumul măturii, către arcada 
ce dă în Salon Carré. Înainte de a o depăși, aude voci venind 
dinspre Salon. Încearcă să-și păstreze calmul şi se ascunde ca 
să vadă ce se întâmplă. 

— Acesta este tabloul cel mai valoros din muzeu, cel pe care 
vor să-l vadă toţi vizitatorii. Se spune că ar face milioane. Dacă 
ar fi vândut, căci, firește, nu va fi scos niciodată la vânzare. 

Spune un domn în vârstă pe care Perugia îl recunoaște: 
Georges Picquet, șeful de personal. In jurul lui sunt opt sau zece 
angajaţi cu șorţuri noi. 

— Este de prisos să vă spun că vă recomand în mod special 
curăţenia în această zonă... 

Spune Picquet: șeful își instruiește recruţii. Lui Perugia nu-i 
vine să creadă că are atâta ghinion: steaua îi scapă din nou. Se 
întoarce la măturat și îi privește pe fraţi, în celălalt capăt al sălii 
Duchâtel, ștergând rame cu cârpele. Mătura este gata să-i cadă 
din mână: mâinile îi sunt năpădite de sudoare. Perugia este 
atent mai departe la voci. Dacă nu pleacă în mai puţin de zece 
minute, va trebui să se dea bătut. Și să dea Dumnezeu, se 
gândește, să plece prin partea cealaltă. 

— ...Din muzeul nostru. Doresc să vă arăt și sectorul acesta, 


unde... 

Aude pași: alaiul înaintează către Galeria lui Apolo. Șorţurile 
albe ies, lăsând pustiu Salonul Carré. Este momentul, își zice și 
apoi se gândește din nou: este momentul. Perugia termină de 
măturat dalele, își zice că nu trebuie să se grăbească, își aduce 
iarăși aminte de stea, de bunica, spunându-și că nu mai poate 
aștepta. Îi privește pe fraţii Lancelotti şi le cere printr-un gest 
să-l urmeze. 


C-o seară înainte a cinat la Ledoyen cu Valerie. Marchizul 
Eduardo de Valfierno voia să fie văzut, afișându-se într-un loc 
public și a considerat că nu exista nimic mai bun decât acest 
restaurant elegant, unde ia masa tout Paris. A cerut stridii și 
șampanie: se simţea atât de departe și atât de aproape, scrutat 
și supravegheat de lumea aceea distinsă. Valerie era vorbăreaţă 
și au conversat tot timpul: rochia contesei de Noailles de la 
masa de colo, căldura insuportabilă, posibilitatea de a merge la 
sfârșit de săptămână în Deauville, caii importaţi de Sebastián de 
Anchorena. Ajungând la cafea și la coniac, Valfierno o privește în 
ochi și îi apucă mâna deasupra feţei de masă de in. 

— Acum pot să vă spun ceea ce dumneavoastră știți cu 
siguranţă deja. 

l-a spus, iar ea a zâmbit și a răspuns că da, marchize, știu, nu 
este nevoie. El s-a gândit că poate nu știe chiar totul, dar nu s-ar 
înjosi să-l întrebe și că, tăcând, i-ar pedepsi îngâmfarea, iar ea 
nu a zis nimic și el s-a gândit că trebuie să găsească un mod ca 
s-o scoată definitiv din joc, și-au băut paharele în tăcere, apoi s- 
au ridicat și el i-a spus că în noaptea aceea nu, să se ducă acasă 
la ea, s-a întors în suite, a făcut noapte albă, treaz, aducându-și 
aminte de tot felul de prostii, închipuindu-și viitorul. Sau, mai 
bine: încercând să nu-și imagineze viitorul pe care i-l putea făuri 
noaptea aceea. Se străduiește, fără a izbuti: îl năpădesc 
necontenit imagini ale bogăției, bancnote, fast și, de fiecare 
dată, le dă la o parte cu un fior: nu trebuie să vândă blana 
ursului din pădure, își repetă. 

— Poate că l-am vânat deja. Ce n-aş da să aflu! 

Spune acum, opt fără un sfert și este gata să-și aprindă altă 
ţigară, dar nu: se duce la baie, se privește în oglindă, apucă o 
periuţă de dinţi și cutia cu pulbere de albit. Pune praful dens pe 
periuţă, își freacă dinţii ca un nebun. Lumea îi crede pe cei cu 


dinţii albi, își zice, se freacă și mai îndârjit: nu-mi pot permite 
luxul acestui galben rânced. 


Nu-i vine să creadă că este acolo singură, agăţată de perete, 
atât de accesibilă, neajutorată, ca o femeie care nu mai știe ce 
să ceară în schimbul dăruirii: care știe că nu mai poate cere 
nimic. Perugia își spune că este incredibil să fie atât de simplu, 
să fie de ajuns să-și întindă mâna și să o dea jos pentru ca 
blestemata de Mona Lisa să fie în mâinile lui, dar în Salon Carre 
nu mai este nimeni. Vincenzo Lancelotti este lângă el, Michele în 
arcada din spate stând la pândă și ea agăţată acolo, cum nu se 
poate mai la îndemână. Pentru prima oară în orele acelea, 
Perugia surâde: târfe, toate târfe, se gândește și un val de 
căldură îi înroșește chipul. Privește pentru ultima dată în lături. 
Se gândește la insigna galbenă și-l exasperează că i-a venit în 
minte tocmai acum: își atinge testiculul stâng, ușor. Apoi, încet, 
ca și cum încă nu i-ar veni să creadă, întinde mâinile. 


Yves Chaudron s-a trezit devreme. Nu din vreun motiv 
anume: de luni întregi se deșteaptă atât de devreme. Cu toate 
că astăzi, spre surpriza lui, a dormit până la șapte fără un sfert. 
Şi se simte senin, aproape optimist: s-a spălat, s-a bărbierit, și-a 
dat cu câteva picături de apă de colonie și acum, bându-și ceaiul 
fără zahăr, se gândește că poate găsește ieșirea. De când a 
terminat ultima Giocondă îi este foarte greu să picteze; a 
încheiat două tablouri mici de Zurbarân ca să-și plătească 
datoriile, dar știe că a făcut-o fără chef - cu greșeli pe care nu le 
va observa nimeni. Nu-l interesau: pe lângă izbânda celor șase 
Gioconde, desăvârșite, orice lucrare era o prostie. Luni de zile s- 
a simţit pustiit, fără viitor, fără chef să facă ceva. Dar în 
dimineaţa aceasta încă nu este prea cald, ceaiul are o aromă 
care îi face în sfârșit plăcere, soarele este o sărbătoare în 
fereastră și lui Chaudron îi vine deodată ideea unui tablou: dacă 
a fost Leonardo în tot acest timp, dacă a putut fi, dacă l-a 
marcat atât de puternic să redevină Chaudron, soluţia este să 
revină. Ştie ce să facă, își zice: va picta o madonă din grota cu 
stânci, dar nu cea pe care a văzut-o de atâtea ori la Luvru cu 
Sfânta Ana și cei doi copii, cu mantia albastră și mantia roșie, 
marea fecioară a lui Leonardo, nu: o va picta pe cea pe care 
Leonardo nu a pictat-o, pe cea pe care ar fi trebuit să o picteze. 


Face un efort îngrozitor ca să meargă încet: luptă cu impulsul 
de a da fuga - și i se pare că fiecare pas durează un an. Un 
picior se ridică, descrie o curbă interminabilă în aer și se așază 
din nou pe dale exact la timp pentru ca piciorul celălalt: timpul 
se împotrivește. Dar Perugia izbutește să-și păstreze ritmul 
liniștit. Galeria este plină de oglinzi: i se pare un semn bun, dar 
nu este sigur. Zărește într-o oglindă enormă doi angajaţi cu 
șorţuri albe - și unul din ei duce sub braţ o cutie din lemn care 
trebuie să fie un tablou. Are nevoie de o secundă ca să priceapă 
că sunt el și Vincenzo Lancelotti; Michele îi urmează puţin mai în 
spate. Perugia știe că, în principiu, nu-i va întreba nimeni nimic: 
funcţionarii de la muzeu obișnuiesc să transporte opere de colo- 
colo pentru o examinare, o fotografie, o restaurare. Străbate 
Marea Galerie: zece sau doisprezece muncitori își văd de ale lor 
fără să-i ia în seamă. Un moment, Perugia se gândește că are 
steaua sub braţ și i se pare că-l arde. Apoi nu se mai gândește la 
nimic. Aceasta chiar că este o plăcere. 

— Pe aici. Pe aici. 

Spune, deschizând o ușă ascunsă de ciubuce și intră cu cei 
doi fraţi pe palierul unei scări de serviciu. Închid ușa, respiră 
profund, se opresc. Este puţină lumină; Perugia apucă două 
șurubelniţe și desface într-o clipă cutia de lemn, dă la o parte 
geamul și îl lasă pe jos, învelește Gioconda într-o pânză fără s-o 
privească. Gioconda este un tablou de lemn de plop de 
șaptezeci și șapte pe cincizeci și trei, foarte ușor. 

— Să mergem, coborâm și plecăm. 

— Așa este bine? 

— Nu știu, da, așa se pare. 

Coboară toţi trei fără să facă zgomot scara ce îi duce la 
parter. Perugia apasă clanţa ca să deschidă ușa către Curtea 
Sfinxului, dar ușa nu se clintește: este încuiată. Perugia nu-și 
face griji: scoate copia după cheia dată de // Signore și o 
introduce în broască. Broasca nu se clintește. Perugia stăruie și 
este gata să rupă cheia. 

— Morţii mamei lui! 

Spune și își dă seama că vocea îi iese ascuţită. Fraţii 
Lancelotti îl privesc și nici măcar nu îndrăznesc să-l întrebe și 
acum ce facem. Să se întoarcă la etajul întâi ca să caute alt 
drum ar fi o prostie: nu pot continua să se plimbe cu Gioconda 
sub braţ. Dacă nu reușesc să iasă la parter va trebui să o ducă 


la loc. Perugia încearcă din nou; cheia este înţepenită la locul ei. 
— Trebuie să facem ceva, repede. 
Perugia se gândește: nu îi vine nimic în minte. 


-noapte, când a venit de la restaurant, a crezut că nu va 
putea să doarmă și a băut încă două pahare. Acum Valerie 
Larbin doarme în patul ei, cu faţa în jos, întoarsă într-o parte, cu 
cearșafurile căzute pe dușumea, cu mâna stângă sub cap și cea 
dreaptă întinsă, cu picioarele ușor îndoite. Cămașa de noapte 
albă de bumbac pe care și-o pune când doarme singură, buclele 
negre revărsate pe spate, un firicel de salivă între buze. Pisica 
cenușie o privește, pentru că o privește întotdeauna. 


Deodată îl străfulgeră o idee: fericirea de a avea o idee. Se 
simte irezistibil, magnific. Vincenzo Perugia îi spune lui Michele 
Lancelotti să urce să stea de pază pe palierul de la etajul întâi și 
începe să demonteze broasca. Clanţa cedează ușor, și-o bagă în 
buzunar. 

— Nu ne va învinge o broască. 

li spune lui Vincenzo, care îl contemplă lucrând. Aud amândoi 
fluieratul lui Michele și rămân împietriţi. 

— Vine cineva, aveţi grijă! 

— Coboară, repede, coboară! 

li spune Perugia și își bagă tabloul sub braţ, în șorţ. Michele a 
ajuns lângă ei; ascultă toţi trei nemișcaţi pașii care se apropie. 
Nu are timp să pună clanţa la loc. Perugia închide ochii. Din nou 
golul. Când și-i deschide poate să-l vadă pe instalatorul Sauvet, 
coborând grăbit cu geanta de scule în mână. 

— Un tâmpit a furat clanţa. 

Spune Perugia, aproape ţipând. 

— Cum se presupune că vom ieși de aici, prin gaura cheii? 

Spune Perugia, cu adevărat indignat. 

— Fii liniștit, nu-ţi face griji, colega. 

Spune instalatorul și deschide ușa cu cheia lui. 

— Las-o deschisă, așa nu mai deranjează pe nimeni. 

Le spune, înainte de a-și vedea de drum. A mai rămas să 
traverseze Sala Africa, să străbată Curtea Visconti, să pătrundă 
în vestibulul ce dă spre poartă și să iasă în stradă. Treizeci, 
patruzeci de metri maximum. 

— Haide, haide, că scăpăm. 


Au intrat în curte, când Perugia zărește, în mijlocul 
vestibulului, un paznic în uniformă care mătură. Vincenzo 
Lancelotti se oprește brusc - iar ceilalţi odată cu el. 

— Ce facem? 

— Nu știu, nu știu, așteptați o clipă. 

Perugia se uită către poarta din cealaltă parte a Curţii, dar 
este închisă cu un lacăt. Acum chiar că sunt pierduţi. 


Valfierno își admiră zâmbetul în oglindă și își surâde: albul 
dinţilor. După aceea își consultă ceasul: aproape opt. Încearcă 
să se gândească la cursa de la Longchamps, la cum își va 
petrece o zi de glorie fără ca nimeni să bănuiască, 
amestecându-se cu protipendada ca să-și desăvârșească alibiul, 
dar nu-și poate scoate din minte imaginea lui Perugia. Idiotul 
acela, își zice, idiotul acela italian. Se resemnează să se 
gândească la Perugia și se dovedește o gaură neagră: încearcă 
să și-l imagineze mergând prin Luvru cu tabloul său în mână, 
îndeplinindu-i fiecare ordin, luând hotărâri dacă apare ceva 
neprevăzut și nu izbutește să-și închipuie ce gândește, dacă 
poate cumva să gândească. Își spune că de obicei așa se 
întâmplă: un plan perfect poate depinde, ca să se concretizeze, 
de un retardat. Că la fel i se întâmplă generalului în bătălie: tot 
ce și-a reprezentat strălucit depinde de o gloată de tâmpiţi, care 
nu sunt demni să-i lustruiască cizmele. Valfierno încearcă din 
nou să zâmbească în oglindă, dar nu îi iese: se simte superior, 
atât de neputincios. Infernul sunt ceilalţi, se gândește și nu 
râde. 

Apoi îi trece prin cap că în asta, tocmai în asta îi constă arta: 
că și el este un artist și asta îi este arta. Talentul său constă în a 
face ca totul să depindă de un tâmpit. Ar putea să spună chiar 
că astfel dă o șansă hazardului: joacă cinstit. Astfel proclamă 
lumii că suntem cu toţii jucării în mâna unui tâmpit: asta este 
arta. Dar este foarte agitat, îi este teamă. Nu de faptul că l-ar 
putea implica în furt: Perugia nu știe nimic despre identitatea lui 
- iar prietenii acestuia cu atât mai puţin. Doar Valerie ar putea, 
eventual, dar foarte greu și va avea el grijă de aceasta. Dar, 
dacă îi prinde, toată construcţia i se prăbușește: opera pe care o 
ridică de mai bine de un an, care îi va garanta viitorul. Opera, 
mai ales, care trebuie să-l definească pentru totdeauna: cea 
care poate să-i spună, o dată pentru totdeauna, cine va fi el, 


Valfierno. 


Cei trei italieni s-au ascuns după patru cutii mari de lemn 
depozitate în Curtea Visconti: opere primite recent. Perugia știe 
că nu pot rămâne acolo: zeci de ferestre dau în Curte și poate 
să-i vadă oricine. Este o problemă de câteva secunde, de un 
minut. Un minut sau două cu mult noroc, se gândește Perugia, 
dar noroc nu am avut niciodată: steaua aceea. 

— lată, pleacă, pleacă. 

Îi şoptește Michele, iar Perugia vede că supraveghetorul a 
apucat o găleată și intră pe o poartă laterală care dă în vestibul. 
Pesemne că s-a dus să caute apă sau detergent, nu va zăbovi 
prea mult. Gândul că poate chiar are noroc în ciuda a tot și a 
toate îl face să piardă două minute. Și încă unul sau două ca să- 
și strângă pumnii. 

— Haide, acum. 

Spune și grăbesc cu toții pasul către vestibul, trec de poartă, 
ies în stradă. Acum sunt în stradă. Și-au dat jos șorțurile albe și 
acum înaintează pe Quai du Louvre, sub soare: sunt deodată 
trei persoane atât de obișnuite. 


Valerie Larbin se zvârcolește în pat și propria mișcare o 
trezește. Se sperie, își scutură capul, vede că este lumină. 
Reconstruiește nedeslușit momentul: este dimineaţa zilei în care 
cine știe. Își amintește cuvintele nerostite de Valfierno, paharele 
pentru a adormi, ceva dintr-un vis care i-a lăsat gâtul încordat, 
închide ochii, încearcă să adoarmă la loc: este cel mai bine. 


Vincenzo Perugia este sigur că se observă. Este cu neputinţă 
să nu se vadă, se gândește, ca eu să fiu acum la fel ca ieri, când 
nu eram nimic. Ocolește o baltă. Fraţii Lancelotti merg în stânga 
și în dreapta lui: le-a spus să-l înconjoare pentru orice 
eventualitate. Strada Saint-Merri este un pericol, un refugiu de 
mici criminali și trebuie să aibă grijă. Cu toate că nu-i va trece 
nimănui prin cap să-i fure bucata de lemn pe care o duce sub 
braţ, învelită în șorţul lui alb, se gândește. Nu se poate să nu se 
vadă că port milioane sub braț, își zice. Ce noroc că sunt atât de 
proști, se gândește, și zâmbește în sinea lui. 

— Aici, aici este. 

Spune Vincenzo Lancelotti și toți trei se uită în lături înainte 


să intre pe poarta strâmtă şi decolorată. Înaintează pe un 
coridor întunecat, urcă două etaje pe o scară prăpădită, bat la o 
ușă: 

— Vovonne, am venit. 

Spune Vincenzo, iar o femeie cu braţele dolofane și sânii 
revărsaţi le deschide ușa fără niciun cuvânt. Yvonne Seguenot 
este amanta lui Vincenzo Lancelotti - și i-au oferit ceva bani că 
să le ţină un obiect câteva zile. Pesemne că nu este prima oară 
când o faci, îi spusese bărbatul ei. Nici ultima, nădăjduiesc, i-a 
spus atunci femeia care acum, în bucătăria ei înnegrită de 
funingine, îi servește cu rachiu. 

— În sănătatea lui Signore. 

Propune Perugia și toţi patru ciocnesc paharele. Femeia apucă 
bucata de lemn, învelită încă. 

— Nu o atinge, femeie! 

Îi spune Perugia, iar Michele i-o ia din mână și încearcă să o 
dezvelească. 

— Lasă, Michele, nu o scoate. 

— Dar vreau s-o văd, nu-mi strica plăcerea. 

— II Signore a zis s-o păstrăm învelită, să-l așteptăm ca s-o 
dezvelim. 

— Nu va afla niciodată, Vincenzo. 

— Cine știe. Pentru orice eventualitate. 

Perugia o apucă și i-o dă femeii: îi spune să o ţină sub pat 
până când i-o va cere el, să-și vadă de viaţa ei, să nu-și facă 
nicio grijă. 

— Trebuie să plec. Mă întorc la șapte. 

Spune și iese din casă. // Signore a fost limpede: nici să nu-i 
treacă prin cap să lipsească de la lucru. Dar să-și petreacă toată 
ziua în tâmplăria lui Perrotti, patronul său, va fi aproape la fel de 
anevoios ca furtul. Va trebui să se prefacă, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, se gândește, și știe că cel mai greu îi este să se 
prefacă. 

Sir Galahad tocmai a câștigat a treia cursă de la Longchamps 
și Valfierno își reproșează că nu a pariat: prietenul său Sebastiân 
îi spusese că este un candidat bun. Apoi își zice că este o 
prostie. 

Este trei după-amiază. Soarele arde, domnii nădușesc, 
doamnele își deschid umbrelele, lui Valfierno îi este frig. 
Tremură, își spune: frigul celulei. În momentul acesta trebuie că 


mă toarnă, își zice: l-au prins și mă trădează. S-a dus totul pe 
apa sâmbetei, sunt pierdut, acum mă dă pe mâna lor. Cu toate 
că nu știe cine sunt, cum mă numesc, dar nu încape îndoială că 
le dă și ultima informaţie, înfățișarea mea, accentul, tot ce-și 
poate aminti. Dacă este bătut își va aduce aminte atâtea, își 
zice, și încearcă să se liniștească gândindu-se că este prea 
puţin, că nu vor ajunge la el, dar nu reușește. S-a dus totul de 
râpă, sunt pierdut, se gândește: ori poate nu, dar nu mai îndură 
să nu știe. Se gândește că s-a supraestimat când a făcut planul, 
că și-a supraestimat stăpânirea de sine, și cum de i-a trecut prin 
cap să-și petreacă toată ziua fără să știe ce s-a întâmplat. Dar, 
ca să știe totul, trebuia să-i dea un telefon, o adresă: era un preţ 
prea mare, dar m-am înșelat, de asemenea: am considerat că 
voi putea suporta. 

— Marchize. 

li spune un cunoscut și el îl salută atingându-și borurile 
pălăriei înalte; celălalt îi zâmbește. Nu este totul pierdut: poate 
că planul a mers bine, va afla îndată, se gândește. Își zice că va 
putea aștepta acele trei ore pentru că oricum nu are de ales și 
pentru că este marchizul de Valfierno, bastonul său, pălăria sa, 
domnii care îl salută reverenţioși: pe el, pe marchizul de 
Valfierno, își spune, dar se gândește iarăși că poate nu mai 
există și nu știe: acum, chiar în clipa aceasta ciripește și vor 
pune mâna pe mine, se gândește, mă vor băga la închisoare: 
deţinut într-o pușcărie franţuzească, deținut cu francezi, se 
gândește, și în toiul spaimei îl năpădește o amintire: deţinut 
alături de un francez, au trecut atâţia ani. Să se întoarcă la toate 
acelea, se gândește, îl trece un fior: să se întoarcă la toate 
acelea. Perrone, Juan Maria. Mă vor băga la închisoare, vor 
descoperi totul: cine sunt, cum mă numesc, nu numai că mă vor 
băga la închisoare, dar vor termina cu mine, cu marchizul 
Eduardo de Valfierno, cu tot ceea ce sunt, se gândește și asta ÎI 
linişteşte preţ de o clipă. Nu va mai trebui să acţionez, își zice, 
nu va mai trebui să continui cu teatrul ăsta și se înspăimântă 
numaidecât: își dă seama că atunci chiar va fi un nimeni. Să 
înceapă din nou, totul de la început, își spune și salută alt domn 
care îl salută, amabil. 


Nicio lumină nu-i place mai mult decât cea de la șase sau 
șapte după-amiaza, vara când razele soarelui intră aproape 


orizontal prin fereastra atelierului și fac din aer o materie densă. 
Yves Chaudron soarbe o înghiţitură de vin dintr-o cană ciobită și 
face doi pași în spate: pe șevalet, pânza albă etalează, în 
cărbune, eboșa unei femei așezate cu un copil în braţe pe un 
fundal de stânci și cascade. Chaudron își ridică băutura către ea, 
îi închină un toast, își zâmbește în barbă, corectează ușor braţul 
stâng al fecioarei. 


— Perugia! 

— Signore? 

— Da, eu sunt. Deschideţi ușa, deschideţi ușa! 

Ușa se deschide către o bucătărie mică și prost luminată. Dar 
lumina este de ajuns pentru ca Valfierno să vadă surâsul de pe 
chipul lui Perugia. 

— Este? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

Valfierno trebuie să facă un efort îngrozitor ca să nu-și piardă 
cumpătul. Să-l îmbrăţișeze ar fi o greșeală prostească. 

Valerie își alungește linia unei sprâncene cu un creion mic. 
Are fața încordată, trasă în sus, ochii foarte deschişi, gura ca o 
fântână, ca să-i ajute trasarea. Termină, caută rimelul arămiu, 
pensula lui. Inainte de a și-l aplica face un pas în urmă, se 
privește în oglindă: este radioasă. Valfierno i-a spus ieri că în 
seara asta preferă să nu o vadă și ea se duce la Faux Chien. N- 
are decât să se oftice, își zice: dacă își închipuie că în felul 
acesta mă va da la o parte atât de ușor, se înșală amarnic. 


Este astfel: buzele fine puţin cam reci în această postură 
indicibilă, postura celebră în care se poate observa un surâs, 
dispreţ, resemnare ori tristeţe, apoi și mai mult, buzele ca niște 
oglinzi unde vede fiecare ce vrea, ce poate, sau ce se teme să 
vadă, se gândește, și ochii ce continuă să-l privească în vreme 
ce se perindă la stânga și la dreapta, dacă își ridică fruntea sau 
și-o coboară, dacă încearcă să se îndepărteze și mâinile durdulii 
prevestind carnea ascunsă a sânilor și tot restul în jur, silindu-l 
să se întoarcă la ochi, la surâs, la chipul privindu-l tară a sfârși 
de spus ce are să-i spună. Te-am văzut deschizând gura, se 
gândește și este uimit să fie o clipă atât de puţin Valfierno. Işi 
zâmbește, o contemplă din nou: da, este astfel. Este astfel, cum 
a văzut-o de atâtea ori la muzeu, de atâtea ori în copii și 


reproduceri, doar că acum este a lui, îi aparţine cum îi aparţine 
restul: fără ca nimeni să o știe, fără să poată ști. 

— Felicitări, Perugia! 

— Nu, dimpotrivă, eu vă felicit pe dumneavoastră. Planul 
dumneavoastră a mers ca pe roate. 

— Să vedem, povestiţi-mi totul. 

Cei doi bărbaţi stau pe scaune la bucătărie, cu câte un pahar 
de vin în faţă. Pe masă, puţin mai în acolo, sprijinită de perete, 
Gioconda îi privește absentă. Valfierno este surprins de mărimea 
ei, acum, când o are: la urma urmelor, este un lucru mărunt. La 
muzeu părea impunătoare, își zice, dar așa se întâmplă cu 
aproape orice. Și seamănă prea mult cu cele făcute de 
Chaudron: o clipă se întreabă dacă nu este cumva o altă copie. 

— ...Şİ chiar atunci am văzut că era un paznic la poartă, 
închipuiţi-vă, când era totul gata, dar... 

Perugia povestește incidentele zilei cu un șuvoi de amănunte 
și cu câte o exagerare ca să pară mai eroic. Valfierno îl ascultă 
ca și cum nu i-ar păsa: nu se poate opri să se asculte pe el 
însuși, înflăcărarea de a ști că a izbutit în sfârșit ce dorea, că are 
în sfârșit ceea ce vor toţi și că, în sfârșit al lui, va face cu acest 
tablou ce nimeni nu și-ar putea închipui: capodopera sa. 

— Spune-le celorlalţi să vină, Perugia. 

— Da, Signore. 

Yvonne Seguenot și fraţii Lancelotti intră în bucătărie cu 
privirea plecată; în cameră nu mai poţi arunca un ac, miroase a 
gunoi și a sudoare veche. Valfierno scoate un portmoneu plin, 
numără bancnote mari: câteva pentru femeie, mai multe pentru 
fraţi și mai multe pentru Perugia. 

— Este de prisos să vă spun că nu trebuie să suflaţi nicio 
vorbă. Dacă vorbiţi, primii care au de suferit veţi fi voi: singurii 
care vor avea de suferit. Așa că ţineţi-vă gura și așteptați 
ordine. Dacă le îndepliniţi ca până acum, vor mai fi multe hârtii 
ca acestea. 

Spune și îl apucă pe Perugia de braţ ca să-l ducă în camera 
cealaltă. 

— Atunci lăsaţi tabloul aici până ce vine poliţia să vă 
interogheze... 

Valfierno tace pentru că vede expresia de pe chipul lui 
Perugia. 

— Nu-ţi face griji, Perugia, ţi-am spus: un procedeu de rutină. 


Te vor interoga, poate îţi vor percheziționa casa, dar tu nu știi 
nimic, nu ai nimic să le spui, nu vor găsi nimic, tu erai la lucru în 
ziua aceea, așa că nu-ţi face griji și încearcă să-ţi păstrezi 
cumpătul. Este lucrul cel mai important, Perugia: fii liniștit, nu-ţi 
schimba obiceiurile, nu cheltui banii până ce nu-ţi voi spune eu. 
Și mai ales să nu-ţi treacă prin cap să-i sufli o vorbă lui Valerie. 

— Cui? 

— Perugia, nu face pe prostul. Nu mă lua de prost! Eu știu 
totul despre tine. Sau ce credeai? 

Vincenzo Perugia rămâne în tăcere, uimit. Se întreabă cum a 
putut omul acesta să afle ceea ce nu știe nimeni: simte că este 
la mâna lui. Valfierno tace și el preţ de o clipă care durează prea 
mult: poate a spus ce nu trebuia. | se pare mai ales că a spuso 
frază care nu este a lui, care îi sună cu o voce străină. Işi drege 
glasul și-l limpezește. După interogatoriu trebuie să ia tabloul 
acasă la el și să aștepte noi ordine, îi spune: nu cumva să facă 
ceva pe cont propriu. 

— Eu trebuie să plec câteva zile într-o călătorie. La întoarcere 
te voi căuta să-ţi dau restul de bani și să iau tabloul. Ai înţeles? 

— Firește, Signore, bineînţeles. 

Îi răspunde Perugia și se gândește îndelung de ce nu ia șeful 
tabloul și să termine cu toate astea o dată pentru totdeauna, 
încearcă să-i ghicească motivele, dar nu-i vin în minte. Și își 
spune că i/ Signore știe, că a făcut totul bine, că nu are de ce să 
fie bănuitor, că știe totul și mai mult decât atât. Că, dacă așa a 
hotărât, are el motivele lui. 


5 


— Habar n-aveţi de câte ori m-am întrebat cine este oare, cei 
s-a întâmplat, de ce nu s-a întors niciodată. De atâtea ori, în 
acești douăzeci de ani, de atâtea ori. 

In cafeneaua din piaţa Dumenza nu s-a schimbat nimic de 
ieri; pesemne că nici în ultimii zeci de ani. Vincenzo Perugia 
poartă aceeași cămașă de bumbac - sau alta identică, la fel de 
ponosită - sub bretele; am cerut o cană cu vin negru din 
regiune, două pahare, câteva bucăţi de brânză, niște măsline. 
Ceilalți clienţi nu ne mai iau în seamă. Perugia își trece 
amândouă mâinile prin păr: are degetele scurte, unghiile foarte 
roase. 

— Dar dumneavoastră nu l-aţi pomenit niciodată. 

— Pe cine? 

— Despre cine vorbim? Despre il Signore. De acela pe care 
dumneavoastră îl numiţi ;/ Signore. 

— Cum nu l-am pomenit niciodată? 

— Faţă de poliţie, față de judecători, faţă de ziariști. 

— Şi ce era să spun? Că un domn care nu știu cine este mi-a 
poruncit să fac ceea ce am făcut? Pentru ce? Nu m-ar fi crezut, 
m-ar fi considerat mincinos. Eu pot să fiu orice vreți 
dumneavoastră, dar mincinos nu. 

Mi se spusese că, pentru un italian, să fii hoţ nu este o mare 
rușine. Să spui minciuni, în schimb, da, și încă o rușine 
îngrozitoare. 

— Pe de altă parte, preferaţi să creadă cu toţii că 
dumneavoastră ați făcut-o singur. Dumneavoastră eraţi eroul, 
nu, Perugia? Justiţiarul solitar. 

Perugia mă privește dușmănos și mă hotărăsc să am grijă ce 
spun. Am vorbit puţin despre furt - despre noaptea aceea, 
despre dimineaţa aceea extraordinară - și am încercat să-i pun 
întrebări care să nu i se pară răutăcioase, incriminatoare: este 
un echilibru complicat. Și acum încerc să-l recuceresc apelând la 
amintirile glorioase. 

— Îmi închipui că trebuie să fi fost un moment măreț. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Momentul în care aţi venit cu tabloul sub braţ, știind că ați 
reușit, având ceea ce vor cu toții. 

li spun, admirativ: demult am învăţat că, pentru a face pe 


cineva să vorbească, nu este nimic mai bun decât să-l 
lingușești. Ca să se dovedească demni de elogiu sfârșesc prin a 
spune ceea ce nu avuseseră de gând. 

— Da, firește, eram agitat, dar atât de fericit. 

Spune Perugia și își ridică paharul pentru un toast: am băut, 
bănuiesc, pentru furtul încununat de succes și apoi îmi 
povestește că au lăsat tabloul la spălătoreasă franceză - „vaca 
aia, iubita lui Michele”, îmi spune - pentru câteva zile, așteptând 
ca poliția să se ducă acasă la el, să-l interogheze. In cele din 
urmă au ajuns: au zăbovit mai bine de două luni, dar au ajuns. 
Erau niște tâmpiţi, zice, niște francezi tâmpiţi, au venit să mă 
întrebe dacă am lucrat la Luvru și le-am spus că da, apoi alte 
lucruri de care nu-mi aduc aminte, prostii. 

— Și nu v-aţi speriat? 

— De ce să mă sperii? Doar nu făcusem nimic... 

Îmi spune și mi se pare că, într-un mod de neînțeles pentru 
mine, vorbește serios. Singura dată când s-a îngrijorat a fost 
când l-au întrebat de ce a întârziat la lucru luni 22 august: știau, 
îmi spune, că în ziua aceea m-am prezentat la nouă, dar le-am 
zis că habar n-aveam, că era luni și funcţionarilor li se întâmplă 
de multe ori să nu se trezească lunea și că ce importanţă are. 
Eu le zâmbeam, îmi spune, dar nu prea mult, iar ei mi-au zâmbit 
la rândul lor și mi-au răspuns că firește că am dreptate. Atunci 
mi-au controlat puţin camera și bineînţeles că nu au găsit nimic. 
Apoi au plecat. 

— Și aţi crezut că i-aţi convins? 

— Firește, ce era să cred. Eu nu credeam nimic: îi 
convinsesem. 

— Și aţi luat tabloul la domiciliul dumneavoastră. 

— Nu, domnule, nu sunt atât de neghiob. Nu, am așteptat 
câteva zile, vreo două săptămâni. Când am văzut că nu se întorc 
l-am luat. 

— Cum l-aţi luat? 

— Cum era să-l iau? Așa, l-am învelit într-o pânză, mi l-am pus 
sub braţ și l-am luat. Am mers liniștit, străbătând cartierul 
Marais. 

Perugia mănâncă o măslină, toarnă vin. Mă închipui în aceeași 
situaţie - spaima pe care aș simţi-o în plimbarea aceea - și mă 
gândesc la avantajele unei imaginaţii reduse: este nevoie de o 
anumită inteligenţă ca să-ţi poţi reprezenta pericolele. Perugia 


avea alte îndemânări: în zilele acelea a construit o cutie de 
scule din lemn cu fund dublu, ca să ascundă tabloul. 

— După aceea am aflat din ziare că au căutat-o cei mai buni 
polițiști din Franţa, Anglia, Statele Unite, că au trimis oameni în 
Germania, Belgia, Grecia, Spania, Rusia. Gândiţi-vă că era la 
mine. Ce tâmpiţi sunt, era de ajuns să mă caute pe mine. 

Spune Perugia și nu pare să glumească. Trecea timpul: 
Perugia își făcea griji din pricina lipsei veștilor despre ;/ Signore, 
dar continua să aștepte. 

— EI, când a plecat, mi-a spus că îmi va transmite instrucţiuni, 
alţi bani, că va veni să ia tabloul și va termina povestea. Eu l-am 
crezut, bineînţeles că l-am crezut. Închipuiţi-vă: de ce să fi făcut 
toate astea dacă pe urmă nu venea să ia tabloul? Dar se duceau 
lunile, nu apărea, iar eu am început să mă neliniștesc. 

Câteodată, îmi povestește, Perugia scotea Gioconda din cutie 
și o punea pe masa din odaia lui, cu o lumânare în fiecare parte: 

— Da, uneori zăboveam ore întregi  contemplând-o. 
Dumneavoastră aţi văzut-o vreodată de aproape, domnule? 

— Nu de atât de aproape ca dumneavoastră. 

— Sigur. Şi trebuie s-o fi văzut la muzeu. Este mare diferenţă 
între a o vedea la muzeu și a o avea în cameră, știind că este a 
ta, că poţi face cu ea tot ce vrei. 

— Ce, de exemplu? 

— Nu știu, nimic. Pot să vă mărturisesc o prostie? 

Îmi spune și își înclină capul într-un mod ciudat. 

— Bineînţeles, vă rog. 

Perugia pare, deodată, nespus de timid. Şi, în timp ce 
vorbește, îmi evită privirea. 

— Ştiţi ce făceam? Din când în când îmi luam mandolina și îi 
cântam. 

— Mandolina dumneavoastră? 

— Da, nu știaţi? Cânt foarte bine la mandolină. 

Îmi spune, cu o sclipire de mândrie în ochi. Atunci îl întreb ce 
cântece îi cânta, dar nu-mi răspunde: rămâne în tăcere, privind 
ceva ce trebuie să fie departe. 

— Şi nu-i vorbeaţi? 

— Cui? 

— Giocondei. 

— De ce îmi spuneţi asta? 7 

Rostește Perugia brusc, foarte supărat. Imi închipui că da, 


însă nu îmi va povesti niciodată. În momentul acela îl întreb ce 
credea despre îi Signore, ce își imagina, iar el îmi zice că multe 
lucruri. Că încerca să nu se gândească cine era, de unde venea, 
dar nu se putea abţine. Că îi trecuseră multe prin cap: că 
prefera să nu-mi spună nimic, pentru orice eventualitate. Şi că 
la început îl aștepta liniștit. 

— El nu mi-a spus ce are de gând să facă, dar nu m-am 
îngrijorat, căci nu-mi spunea niciodată nimic. Nu știu, eu m-am 
gândit mai întâi că poate caută un cumpărător și că trebuie să 
aștepte să se liniștească lucrurile, de aceea nu mă surprindea 
faptul că trecea timpul. Câteodată îmi scria, știți, îmi scria... 

— De unde vă scria? 

— Vai, din locuri incredibile: de la New York, de la Cairo. 
Odată mi-a scris de la Tanger. Eu credeam că se duce să 
găsească vreun cumpărător, nu era ușor să vinzi tabloul acela 
cu toată poliţia pe urmele noastre. Nu încape îndoială că trebuia 
să caute. 

Spune, iar pe masă cade găinațul unei păsări: alb, verde, 
cafeniu. Perugia zâmbește în sinea lui și spune că ne va aduce 
noroc. 

— Mai ales dumneavoastră, domnule. 

Spune, adăugând apoi că și lui, dar că el nu are nevoie: viaţa 
lui este așezată și norocul nu mai are importanţă. Dar pe 
vremea aceea avea multă nevoie. 

— De ce? 

— Nu știu, era greu. Eu aşteptam, mă zbuciumam, nu 
rezistam prea mult la niciun loc de muncă. Îmi era greu să mă 
ţin de program, să-mi suport șefii. 

— Îmi închipui. 

— Nu cred că vă închipuiţi. Gândiţi-vă că eu, cu Gioconda sub 
pat, nu-i permiteam unui coate-goale să urle la mine. 

Îmi spune și surâde în sinea lui. Și că, pe deasupra, avea 
destui bani, dar că începeau să se termine. 

— Şi aţi jucat banii pe care îi aveati. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că așa este. 

— Cum adică așa este? Aţi făcut cercetări? 

Era o ipoteză, dar reacţia lui îmi arată că era corectă. Mai ales 
chipul lui. 

— Aţi jucat tot ce aveaţi? 


— Aproape tot, este adevărat. Eu aveam senzaţia că mi se 
schimbase norocul, înţelegeţi. Dacă am putut fura cel mai 
scump tablou din lume, cum să nu câștig bani la un meci de 
fotbal sau de box, la blestematele de cărţi. M-am înșelat, știți. 
Norocul nu era al meu. 

Perugia rămânea fără bani, dar nu-și făcea griji: mai nădăjduia 
încă să reapară Valfierno cu un teanc de franci ca să-i plătească 
datoria. 

— Inchipuiţi-vă viața mea, domnule. Dormeam pe o mină de 
aur și nu aveam un sfant. În ultima vreme, când o priveam, mi 
se părea că femeia dracului râde de mine. l-aţi văzut zâmbetul? 
De mine râdea. Pentru că eu făceam foamea cu ea sub pat. Și 
ce era să fac? S-o păstrez pentru tipul acela? Eu aș fi putut să-l 
aștept cât voia, dar pentru asta trebuia să-mi spună ceva, 
măcar să mi-o ceară. Atunci am început să-l urăsc pe îngâmfatul 
acela. Au trecut doi ani: dumneavoastră pricepeţi ce înseamnă 
doi ani? 

Perugia se înflăcărează, își agită mai iile în toate părţile. Eu 
încerc să nu-mi arăt uimirea, dar mi se pare că încep să înţeleg 
ceva: greșeala lui Valfierno. Ceea ce mi se păruse un plan 
desăvârșit avea un defect extraordinar: o făcuse pe niznaiul față 
de primul executant. Şi eroarea nu s-a agravat din pricină că 
Perugia a acţionat târziu: lipsa lui de imaginaţie, din nou. Nu 
avea un sfanţ, avea tabloul, avea ura, dar nu știa cum să pună 
cap la cap aceste elemente. Trecuse un an de la furt cânda 
început Perugia să se gândească ce să facă cu madona care 
dormea cu el. 

— Ştiţi cum a fost? Dacă tot vă povestesc de-a fir a păr, am 
să vă spun: m-am gândit că murise. Mi-a trecut prin minte că 
murise cine știe pe unde, fără să poată să-mi dea de veste. Intr- 
o noapte, privind tabloul, cu crăpăturile lui, mi-am zis că sunt 
tâmpit, moartea este de vină, insul a murit. Chiar mi-a părut 
rău, nu vă mint. Cine știe unde s-a întâmplat. lar dacă murise, 
totul se lămurea, tabloul era al meu, înţelegeţi? 

— Da, bineînţeles. 

— Murise? 

— Nu, era cât se poate de viu, Perugia. 

li spun și este adevărat: era adevărat, atunci. 

— Pe naiba. 


Spune și repetă: 

— Pe naiba, era viu. 

Se uită iarăși îndelung în gol, cu mâinile în păr, cu mâinile pe 
pahar, o înghiţitură cu zgomotul corespunzător. Este un moment 
greu: povestea pe care și-o construise se dărâma din nou. Sunt 
ispitit să-i spun adevărul, dar trebuie să-mi istorisească mai 
departe. Așa că-l întreb ce a vrut să facă atunci cu tabloul și 
rămâne în tăcere. 

— Bănuiesc că aţi căutat pe cineva să-l vindeţi. 

li zic, ca să văd ce-mi răspunde. 

— Nu, nu este stilul meu. Nu-i cunosc pe oamenii aceia, pe 
bogătașii care cumpără astfel de tablouri. lar, pe de altă parte, 
eu nu aveam de gând să-l vând. 

— Haide, Perugia. Când aţi fost arestat la Florenţa vi s-au 
găsit în camera de la Paris numele unor colecționari renumiţi. 
Aveaţi până și adresele lui Carnegie, J.P. Morgan, Rockefeller. 

— Da, așa s-a spus. 

— Şi era adevărat. 

— Poate că era adevărat. Dar eu nu știu cum se face ca să 
ajungi la oamenii aceia, iar eu nu voiam să vând nimic. Eu 
voiam să înapoiez tabloul ţării mele. 

Aceasta îi fusese mărturia până la sfârșitul procesului, dar nu 
era credibilă. Sau cel puţin nu fusese ceea ce avusese de gând 
la început, când a căutat un chip de a-l vinde. Firimiturile de pe 
masă atrag câteva vrăbii; Perugia le sperie cu o izbitură prea 
puternică a mâinii, gata să verse un pahar. 

— Cine v-a dat ideea să-l aduceţi în Italia? 

— Nu, nu mi-a dat nimeni ideea. Mi-a venit mie, când am 
crezut că el a murit. 

— Haide, Perugia, eu știu cum sunt lucrurile acestea. Într-o 
seară cineva spune ceva, un bărbat, o femeie... 

— Nu, un bărbat, un bărbat. 

Spune, fără să se gândească, și se oprește deodată: este prea 
târziu. Perugia își dă seama, dă pe gât o înghiţitură de vin și îmi 
povestește că într-o dimineaţă când nu avea de lucru era la 
bistrou cu un compatriot, spunând că francezii se purtau urât cu 
ei, oare ce-și închipuiau, iar celălalt i-a răspuns că îi considerau 
hoţi pe ei, pe italieni, când de fapt francezii le furaseră atâtea 
lucruri, tablouri, statui, până și câteva cuvinte. El l-a întrebat ce 
tablouri de exemplu și celălalt i-a zis bine, cel mai celebru este 


Gioconda, pe care a adus-o Napoleon când ne-a invadat și acum 
au făcut tot scandalul acela când a fost furată: ar fi frumos să fi 
fost un italian, nu crezi. Da, ar fi frumos. 

— Atunci am înţeles ce trebuie să fac, știți. Trebuia să 
înapoiez ţării mele ceea ce furase italianul acela renegat, 
Bonaparte. Chiar că era o glumă bună. Un tâmplar apărând 
ltalia mult mai bine decât generalii și regii. Nu vi se pare 
fantastic? 

— Dar Napoleon nu a luat tabloul acela. 

— Cine spune asta? 

— Nu, Perugia, dumneavoastră știți acum: Leonardo l-a 
vândut regelui Franţei, Francisc |. 

— Așa spun unii. Dar dumneavoastră știți cum sunt lucrurile 
acestea. Întotdeauna mint. 

Perugia se foiește stânjenit și tace. Soarele arde și păsările 
ţipă. Pe strada pietruită, prin faţa bisericii, trec două fete pe 
bicicletă, cu părul în vânt și rochii înflorate; cămășile negre le 
fluieră, le oferă iubiri. Tinerele își văd de drum fără a întoarce 
capul: trebuie să fie rolul lor în jocul acesta. 

— Ştiţi ceva? Este un lucru pe care puţini îl cunosc, dar vi-l voi 
povesti. Mie mi l-a spus // Signore și era adevărat: Mona Lisa 
este ʻeta. 

— Cum? 

— leta, aduce ghinion. // Signore m-a lămurit când făceam 
planuri: mi-a spus toată povestea. Dar nu vreau să o lungesc. 

Cert este că li se întâmplă ceva celor ce vor să o păstreze. 
Trebuie să o ai și să o dai, să o faci să circule. 

— Şi dumneavoastră aţi îndrăznit să o furaţi, fiind conștient 
de asta? 

— Era vorba să o fur, nimic altceva, nu să o am. Da, era un 
risc, dar lumea este a celor cutezători, nu vi s-a spus? Eu mi-am 
asumat riscul de a o fura, dar să o ţin... 

Spune Perugia și se freacă puţin cu mâna stângă între 
picioare: fără să se ferească deloc. S-a stârnit vântul; jucătorii 
de domino își pun la loc piesele de lemn. Nu încape îndoială că 
Valfierno, ca nu cumva să-l trădeze șarlatanul, să-i manglească 
tabloul, i-a spus povestea cu blestemul ţigănesc. Dar născocirea 
s-a întors împotriva lui. Perugia era din ce în ce mai neliniștit: 
noaptea scotea adesea Gioconda din cutia ei de sub pat, o 
contempla, o atingea, îi vorbea în dialectul lui, încerca să 


priceapă unde își ascunde descântecele. 

— Doi ani cu vrăjitoarea sub pat, domnule: doi ani nenorociţi. 
Nu mă veţi crede, dar nu o dată mi-a trecut prin cap să o ard. 

— Să o ardeţi? 

Spun, vocea îmi izbucnește fără să vreau. Perugia zâmbește 
în sinea lui. 

— Vi se pare ciudat, nu? Nu era ciudat. Dar nu m-am 
încumetat: mi-a fost teamă că dacă o ard ghinionul mă va 
urmări pentru totdeauna. De aceea nu am ars-o, în cele din 
urmă. Cum mă amăgeam, ca și cum ai putea să scapi... 

Spune Perugia, aproape șoptind. Înţeleg deodată că n-a mai 
vorbit despre asta de ani de zile: are nevoie să-i povestească 
din nou cuiva, să-și limpezească cine este, care îi este povestea. 

— Așa că v-aţi hotărât să aduceţi tabloul aici. 

— Firește, asta vă spuneam. 

— Şi l-aţi adus în ţara dumneavoastră știind că poartă 
ghinion? 

— Nu, ţărilor nu le aduce ghinion. Dacă nu, uitaţi-vă la Franţa, 
care ar trebui să fie la pământ. Şi nu-i merge prea rău. Este 
valabil doar pentru persoane. 

Îmi spune, cu o logică impecabilă. De aceea a adus-o, adaugă. 
De aceea și pentru că avea, în sfârșit, să fie cineva: eroul care a 
înapoiat Mona Lisa Italiei. 

— Închipuiţi-vă, totul era în favoarea mea. Nu m-am gândit, 
însă, că politicienii erau așa cum sunt. Slavă Domnului că 
Ducele i-a măturat pe toți. 

— Şi ce v-a spus Mathilde când aţi hotărât să-l luaţi? 

— Cum? 

Perugia se oprește, își pune pălăria, mă privește ca și cum m- 
ar vedea prima oară: un judecător, un poliţist, un dușman. li 
ating braţul ca să-l liniștesc: mâneca de la cămașă este plină de 
grăsime. Perugia se așază; eu nu mai pot da înapoi. 

— Da, Mathilde. Nu faceţi pe neștiutorul, Perugia, știți prea 
bine despre ce vorbesc. 

— N-o amestecați pe Mathilde în treaba asta. 

Spune, ameninţător: acum apără reputaţia unei fete - care 
trebuie să fi împlinit deja cincizeci de ani. Perugia o cunoscuse 
pe Mathilde în lunile de după furt: o ţărancă din Alsacia, 
servitoare în case burgheze, cu siguranţă blondă. 

— Nu aveţi niciun drept. Ea nu a avut nicio legătură cu furtul. 


Ea era bună, simplă, iubitoare, nu ca cealaltă. 

Perugia și-a pierdut cumpătul - și ziaristul trebuie să profite. 

— Cum cealaltă? Ce vreţi să spuneţi cu cealaltă? 

— Nimic, nu contează. Mathilde nu a știut niciodată despre 
tablou. În tot acest timp eu nu i-am spus nimănui. Eu știu să ţin 
secrete, nu ca alții... 

— La ce vă referiți? 

— Nimic, nu contează. 

— Spuneti-mi, vă rog. 

— Nu, eu știu să ţin secrete. 

Nu stărui: îi este de folos să-i recunosc un mic triumf din când 
în când. 

— Şi Valérie nu a știut nimic? 

— Cum să ghicesc eu ce a știut Valerie. Nu-mi pomeniţi de ea. 
Fata aceea a crezut că un italian este ca un câine, că un bărbat 
italian nu este bărbat, habar n-am ce credea. Nu-mi pomeniţi de 
ea, vă rog! 

Eu trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu ea, dar nu voi putea 
nicidecum să-l întreb de Vincenzo Perugia. lar el se foiește pe 
scaunul de lemn, deranjat, uitându-se în toate părţile. Suntem 
singuri; din ușa cafenelei, patronul așteaptă să plecăm o dată 
pentru totdeauna. 

— Şi nu vă amintea de Valerie? 

— Cum? 

— Tabloul, vreau să zic, Gioconda. Nu vă amintea de Valerie? 

— Nu vă înţeleg, scuzaţi-mă. 

— Nu, nimic. // Signore mi-a spus că lui i-o amintea mult. 

— II Signore? 

Perugia își toarnă restul de vin, îl bea dintr-o înghiţitură și îmi 
spune că tot nu știe dacă îi datorează ceva sau nu: 

— În cele din urmă, nu știu dacă m-a salvat sau mi-a distrus 
viaţa. 

Îmi zice și, preţ de o clipă, îmi trece prin cap că l-am judecat 
greșit: este mult mai viclean. Atunci mă anunţă că trebuie să-l 
plătesc. Îmi caut portmoneul în buzunarul de la haină. 

— Nu, domnule, să mă plătiţi cu adevărat: numele lui // 
Signore. Poate că, dacă îl descopăr, voi putea ști dacă îi datorez 
ceva sau nu. 

Are dreptate: i-am promis mult mai mult decât bani. 

— Se numea Valfierno, marchizul Eduardo de Valfierno. 


— Marchiz? Şi de ce spuneţi că se numea? 

Mi se pare că a doua întrebare este cea importantă. 

— Pentru că marchizul de Valfierno nu mai există. 

Îi spun, iar el mă întreabă de unde era și înainte de a-i putea 
răspunde îmi mărturisește că el își dăduse seama că vorbea 
bine italiana, dar avea un accent și nu știa de unde. Poate 
calabrez, îmi zice, sicilian. 

— Era argentinian. 

— Argentinian de unde? 

— Din Argentina, Perugia, din America de Sud. 

— Serios? Și a murit? 

— Da. De aceea stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Mort? A murit? 

— Vă surprinde? 

— Nu știu ce să spun. Și când a murit, cum s-a întâmplat, 
unde? 


GIOCONDELE 
1 


Deschide ziarul și caută știrea: știrea nu există. Își zice că s-a 
tâmpit, că, dacă ar exista, s-ar afla pe prima pagină. Apoi - deși 
gândește ce gândește - deschide alt ziar, după aceea altul și 
altul. Nu apare. Parizienii publică atâtea ziare și în niciunul nu 
apare știrea. Ziarele din după-amiaza aceasta anunţă că va fi în 
continuare cald, inundaţii nu vor avea loc, că primul hidroavion 
francez a amerizat în Sena, că Nijinski dansează pe muzica lui 
Stravinski cu Baletele Ruse ale lui Diaghilev, că nemţii au trimis 
torpiloare pe coasta Marocului, că muncitorii de la căile ferate 
pregătesc o grevă, că noile ţigări ungurești, Gauloises, sunt prea 
tari pentru gustul francez. Nimic care să-l intereseze, prostii. 
Ştirea nu este. 


Tatăl acestui bărbat atunci, în acest punct zadarnic al 
poveștii, este un bărbat care se definește altfel. Omul încă nu 
este convins că a fi tatăl acestui bărbat - că a fi tatăl cuiva, că a 
fi un tată în general - îl definește ca persoană. Și, în realitate, nu 
va avea mult mai mult timp ca să găsească definiţia aceea - sau 
pe oricare alta. Un om își poate petrece viaţa întreagă fără să 
descopere ce îl definește ca persoană; un om își poate petrece 
viaţa și mai mult decât atât fără să se preocupe să caute o 
definiție; un om poate bănui cu o oarecare înţelepciune că 
persoana lui nu poate sau nu trebuie definită în cuvinte. Dar se 
poate întâmpla ca un bărbat să rămână înregistrat, în povestea 
aceasta și în altele, ca tatăl altui bărbat: atunci, câteodată, tot 
restul vieţii - toate minutele vieţii sale în afara celor patru, cinci, 
douăzeci de minute de frământare deasupra unei muieri - se 
pot evapora în fața impulsului acelui șuvoi de sămânță: de 
sânge concentrat în sămânță. Un om poate zăbovi mulţi ani 
înainte de a descoperi că, eventual, aceasta va fi definiţia 
persoanei sale: mai mult, majoritatea nu ajung să-și închipuie 
niciodată lucrul ăsta. Bărbatul acela, acum, înaintează pe stradă 
și nu se vede pe el însuși ca un tată. 


Este adevărat că dumneavoastră urâţi Italia? Tot ce este 


italian? 

De ce să urăsc ltalia, domnule ziarist? 

Păi, din pricina sorții tatălui dumneavoastră, a morții tatălui 
dumneavoastră. 

Cine v-a spus vreo poveste a tatălui meu? Nu v-am spus deo 
mie de ori că eu nu am tată? 


A citit-o la Buenos Aires: falsificatorii au existat dintotdeauna. 
Egiptenii fabricau pietre preţioase din cioburi de sticlă colorată, 
romanii sculptau fără încetare statui grecești, primii creștini se 
umpleau de bani cu bucăţi din Sfânta Cruce, oasele martirilor și 
cuiele lui Isus. Tot ce merită osteneala se falsifică, nimeni nu 
falsifică ceea ce nu merită: a falsifica este marele omagiu. A 
falsifica natura este un gest de măreție al omului: îi 
demonstrează că puterea îi poate fi egalată. Şi că a falsifica arta 
este umilință: a demonstra că valoarea creaţiei umane nu este 
decât o iluzie, o convenţie între atâtea altele posibile. Și că tot 
ce fac oamenii este copie ori falsificare, și că singura invenţie a 
oamenilor este unghiul drept - pe care natura nu l-a creat. Adică 
singurul lucru care nu este fals, singurul definitiv adevărat este 
unghiul drept, un pătrat, un colţ oarecare. Ceea ce nu duce prea 
departe. 


Bărbatul merge pe o stradă într-un chip cu totul diferit de cel 
în care a străbătut același drum de atâtea ori: ceva se poate 
decide în plimbarea aceea. Înaintează. În ciuda faptului că se 
confruntă cu un moment ce ar putea fi hotărâtor, cu un gest ale 
cărui consecinţe pot fi nestrămutate, să presupunem că 
bărbatul - Bonaglia GianFelice, născut la Pescara pe 23 iunie 
1844, miercuri, în ziua de Sfântul loan, de profesie vopsitor de 
stofe, căsătorit cu Perrone Annunziata, un copil mic pe nume 
GianMaria - nu este prea convins de ceea ce este pe cale să 
facă, se întreabă de ce oare o face și nu găsește un răspuns 
mulţumitor. Să zicem că, și așa, nu se poate opri să nu o facă. 
Să zicem că ar fi mult mai greu să găsească un răspuns 
mulțumitor la întrebarea de ce - sau cum - să nu o facă și 
pășește mai departe. 

Ori să zicem că nu i se pare atât de grav: că, dacă și-ar 
închipui ce are să i se întâmple, ar afla - nu încape îndoială că ar 
afla - modul de a-și justifica retragerea. Să zicem că este gata 


să devină victima - mai întâi de toate - unei imaginaţii sărace; 
curajul este de obicei - mai ales - un defect al fanteziei. Sau un 
exces al realităţii - de încredere în statornicia realității: oameni 
spunându-și că, din moment ce în general nu are loc nimic de 
care să se teamă, nu sunt motive de îngrijorare că se va 
întâmpla acum. 


În noaptea aceasta, Valfierno nu vrea să vadă pe nimeni. Se 
duce în camera lui și își spune că trebuie să se gândească la 
alternative. Și-a zis întotdeauna că trebuie să prevadă 
variantele posibile, evoluţiile posibile plecând de la un fapt, dar 
în noaptea aceasta nu mai suportă. Situaţia i se pare incredibilă 
și se gândește că, dacă s-ar gândi, ar înţelege și mai puţin, 
îngrijorându-se și mai mult. Astăzi a furat Gioconda - oamenii lui 
au furat Gioconda tocmai a dus la capăt ceea ce pune la cale de 
ani întregi, a făcut ceea ce nu a putut nimeni să facă, a luat 
tabloul cel mai vestit din lume și povestea nu apare în ziare. Işi 
toarnă un pahar generos de coniac, încearcă să nu se 
gândească, dar nu poate. li vine chef să se îmbrace și să se 
ducă să-l vadă pe Chaudron: este singurul căruia ar putea să-i 
povestească ce se întâmplă, dar nici lui nu poate. Ar fi o 
greșeală, își zice. Şi își toarnă alt pahar. Ştie că Gioconda nu mai 
este la Luvru, știe că a fost furată, a văzut-o în urmă cu puţin 
timp, este sigur și, totuși, nu sunt știri. Planul lui, fără știre, nu 
face doi bani. Tabloul lui, fără știri, nimic. Povestea lui, fără știre, 
se duce pe apa sâmbetei: dacă bieţii băieţi ar ști că i-am trimis 
să fure Mona Lisa ca să se scrie în ziare. 

Valfierno încearcă să nu se gândească și încearcă să-și 
închipuie ce se petrece: conducerea muzeului nu vrea să dea 
nimic publicităţii, poliția preferă să nu se afle încă, știu ceva ce 
el nu știe, știu ceva ce nu vor să bănuiască nimeni, sunt gata să 
descopere totul și vor povesti când vor rezolva cazul, vor veni 
îndată să-l aresteze, nu au habar, nu pot să știe nimic, tabloul 
atârnat nu era decât o copie pregătită pentru eventualitatea în 
care o fură cineva: era adevărat că furase o copie. Valfierno 
respiră profund și rămâne neclintit, cu ochii aţintiţi asupra 
ferestrei închise, cu gâtul ţeapăn: a furat o copie. A căzut în 
propria cursă, l-au învins cu propriile arme. A căzut în propria 
cursă. 

Incearcă să se consoleze: dacă ar fi fost sigur că totul va ieși 


bine nu ar fi meritat să o facă, își spune. Reflectează asupra 
acestui lucru două minute: ca și cum ar fi găsit o soluţie. Prostii, 
își spune, supărat: sofisme de marchiz. Apoi se gândește că nu 
este cu putinţă, că Luvrul nu poate expune un tablou fals, că nu 
ar putea să și-o permită, că unii vizitatori ar observa și zâmbește 
în sinea lui, amar, alinarea dispreţului în înfrângere: știe mai 
bine decât oricine că foarte puţini ar ști - dacă cumva vreunul. A 
furat o copie, se gândește, iar celelalte ipoteze se destramă în 
fața acesteia. Era propria cursă și a căzut. lzbutește apoi să se 
liniștească - să-și miște capul într-o parte, mâna căutând o 
ţigară, privirea când bagă de seamă că va târî mult mai mulţi în 
cădere: va spune adevărul. Ziarele vor ști că tabloul atârnat în 
Salon Dore era o copie, că Luvrul își minte clienţii, că totul este 
o înșelăciune. 


Înaintează: Bonaglia GianFelice are mai puţin de treizeci de 
ani - mai mult de douăzeci, mai puţin de treizeci, este lat în 
piept și este aproape înalt, picioarele strâmbe, capul puţin 
butucănos, încununat de-o claie de păr negru veșnic încurcat. 
Stăpânirea acelor fire de păr i s-a părut - lui Bonaglia GianFelice 
- O pierdere de timp, o preocupare de feciori de bani gata. 
Chipul i-ar fi într-adevăr prilej de preocupare pentru orice 
domnișor: mandibula pătrată, nasul ca sculptat prin lovituri, 
sprâncenele foarte dese deasupra ochilor duși în fundul capului 
negri și tăioși ca un briceag, gura mai degrabă afânată decât 
cărnoasă. Este vară: Bonaglia GianFelice poartă o bluză albă 
murdară deschisă la piept și niște pantaloni de velură neagră - 
singurii lui pantaloni - care nu coboară mai jos de jumătatea 
gambei: hainele fără pretenţii ale unui salahor vopsitor. Este 
vară și Bonaglia GianFelice nu se gândește la soţia lui, la fiul lui: 
merge asudând. Pe lângă el pășesc alte sute de oameni ce ar 
putea fi descriși într-un chip asemănător. Lui Bonaglia nu i se 
pare - nu s-ar fi gândit, dar dacă s-ar gândi nu i s-ar părea - că 
aceste sute ar putea fi descriși într-un chip asemănător: nu 
există nimeni care să creadă așa ceva. Nici măcar când merge 
sub soarele Romei pe străzile Romei cu semenii lui cei mai 
apropiaţi, cu cei care au ieșit împreună pentru că se cred la fel 
și cred - cred că ei cred cu toţii - în aceleași scopuri. 

Să copiezi înseamnă să recunoști valoarea unei opere; s-o 
falsifici înseamnă să-i recunoști preţul. Că falsificatorul este un 


bastard nestatornic, o târfa mai mult sau mai puţin scumpă: 
care nu face ce crede că are de făcut, ceea ce nu are încotro și 
ce trebuie, ci ceea ce a făcut altcineva, ceea ce așteaptă lumea 
- și vrea să cumpere de la el. Că a fost un tâmpit. Că a primit 
ceea ce merită. 


Sunt ultimele zile din ceva ce a durat multă vreme. Oamenii 
merg - au ieșit din atelierele lor la începutul după-amiezii și 
mărșăluiesc, chemaţi de zvonul că marele Garibaldi vine în oraș 
ca să termine o dată pentru totdeauna cu puterea papiștilor. 
Oamenii înaintează pe străzi umbroase, strâmte din suburbii, 
către zid; nu poartă arme, câte unii au cuţit, rar muscheton, dar 
nu se poate spune că sunt cu adevărat înarmaţi: nu vor să se 
spună că pot avea nevoie de arme ca să-i învingă pe cei deja 
învinși. Din când în când câte unul strigă pentru a-și face curaj - 
și să-i îmbărbăteze pe cei de alături. Strigă un trăiască Garibaldi, 
trăiască Italia, moarte papiștilor și multe ferestre se închid la 
trecerea lor: ar trebui să bănuiască măcar că poate ei sunt cei 
ce se înșală - când își închipuie că marșul le va fi doar o 
plimbare, că la sfârșitul drumului îi așteaptă liniștită victoria. 
Pesemne că, în faţa ferestrelor care se închid, a femeilor 
făcându-și semnul crucii, a tăcerii, ar trebui să-și spună că nu 
este așa, că greșesc. Dar oamenii nu merg gândindu-se că se 
amăgesc. 


A rămas în cameră până la opt seara pentru că de dimineaţă 
i-au adus - după cum ceruse - toate ziarele și nu apare în 
niciunul: continuă să vorbească de aceleași prostii. Uneori, se 
bucură răutăcios de răzbunare - să le povestească tuturor 
adevărul alteori, i se pare o gogomănie. Câteodată își revine, i 
se pare o tâmpenie și se gândește la amănunte: în ce ziar, cu ce 
ziarist, ce va povesti și ce nu. | se pare o nerozie, își va distruge 
viaţa și în realitate nu sunt decât feluri de a uita că a pierdut 
marele pariu, se gândește. Astfel că a trebuit să facă un efort 
îngrozitor ca să se îmbăieze, să se bărbierească, să se pieptene, 
să se îmbrace și să se gândească la a ieși pe stradă: nu mai știe 
ce să facă. Valfierno nu știe ce să facă, și asta cu o intensitate 
de care nu-și mai amintea. De multe ori nu a știut ce să facă 
într-o situaţie, câteodată nu a știut pe ce drum să apuce când 
trebuia să ia hotărâri importante, care îi puteau influenţa viaţa. 


Erau momente de zbucium și își aduce aminte de ele ca de 
experienţe la limită: când a hotărât să intre deodată în grupul 
anarhist din Rosario, când nu a putut hotărî nimic și a ajuns la 
magazinul din San Jose de Flores, când a hotărât că doar 
plecând de la Buenos Aires are vreo șansă de a merge mai 
departe. Și le amintește ca pe niște ceasuri de tensiune 
extremă, ceasurile cele mai grele, dar acum își dă seama că nu 
erau. Ceva le făcea suportabile: atunci îndura doar presiunea de 
a trebui să aleagă între anumite opţiuni. Acum acel ceva nu 
există: este doar strângerea de inimă, neînţelegerea 
desăvârșită, disperarea de a ști că lucrurile ar trebui să fie așa și 
de a vedea că nu sunt, fără a putea pricepe ce se întâmplă și, cu 
atât mai puţin, ce să facă în acest caz, ori, măcar, ce să nu facă. 
Ar vrea să se încredinţeze cuiva, lui Dumnezeu, vreunui fel de 
destin, dar nu îl găsește și nu știe ce să facă. Nu știe: nu știe, nu 
înţelege, nu reacţionează și a trebuit să-și adune toată voinţa ca 
să se îmbăieze, să se îmbrace, să coboare în vestibul, să iasă pe 
stradă. 

— Gioconda! Aflaţi totul! A dispărut Gioconaa! 

Strigă un vânzător de ziare, iar altul adaugă: 

— Gioconda, domnilor! A fugit Gioconda! 

O mulţime aleargă cu ziarele ce anunţă prima pagină cu litere 
catastrofice Inexplicabil, Incredibil, Surprinzător - printre altele. 
Și Valfierno dă fuga să le cumpere înainte de a-și da seama că 
face ceea ce a visat de mii de ori, înainte de a considera 
terminate dezbaterea și zbuciumul, înainte de a se gândi că 
ziarele acelea - că toate ziarele din lume - vorbesc despre el. 


Oamenii ajung într-o piaţă amplă. În piaţă sunt doi stejari, 
ziduri jerpelite de culoare ocru, o fântână fără apă și, în spate, 
un batalion de gărzi elveţiene. Sunt două rânduri de gărzi: 
primul, cu genunchiul la pământ, ţintește cu puștile; al doilea îi 
așteaptă în picioare. Bărbaţii care pășesc în fruntea mulţimii văd 
gărzile elveţiene și își încetinesc mersul: se întorc în dezordine 
un moment, privesc în lături, caută o soluţie sau - măcar - un 
mod de a opri înaintarea; cei care vin în urmă, care nu au văzut 
încă soldaţii, îi împing. Oamenii din faţă strigă. Bonaglia se află 
printre ei; privește odată cu ei în jur, își înalță braţele, strigă 
două-trei vorbe, privește din nou drept, unde gărzile din rândul 
care stă în picioare își ridică puștile la ochi. 


Dumneavoastră aţi numi acest lucru un fapt? 

Acest lucru? Nici măcar o întâmplare. Eu am aflat, mult timp 
după aceea, că toate astea avuseseră loc, apoi am știut, și mai 
târziu, că nu avea nicio importanţă. 

Şi de ce îmi povestiţi toate astea? 

În sfârșit, o întrebare, domnule ziarist. 


Soldaţii trag. Bărbatul, tatăl, fuge. 


| se pare atât de ciudat să citească aceste povești care 
vorbesc despre el și nu o știu. S-a așezat lângă fereastra unei 
cafenele: vede trecând alţi și alți vânzători de ziare agitându-se 
cu noile ediţii, cu ultimele știri, cumpărători care și le smulg din 
mâini, căldura care nu mai contează, hidroavionul scufundat, 
Nijinski alunecând: lumea ca efect al ideii sale. „Ce criminal 
îndrăzneţ, ce mistificator, ce colecționar maniac, ce pasionat 
delirant a comis această hoţie?” citește Valfierno. „Gioconda lui 
Leonardo da Vinci a dispărut. Ceea ce ne depășește imaginaţia”, 
citește și se umflă în pene. Citește mai departe că în dimineaţa 
aceea - dimineaţa zilei de marţi - un pictor amator care voia să 
o copieze l-a întrebat pe un paznic de ce nu este Mona Lisa la 
locul ei. lar supraveghetorul i-a spus să aștepte, pentru că a fost 
luată să i se facă o fotografie sau ceva asemănător. Pictorul a 
stat până la unsprezece, apoi a întrebat iarăși și s-a dat în sfârșit 
alarma, au început să o caute prin diferite cabinete - fotografie, 
restaurare, curăţare - nu au aflat-o și au încercat să creadă că 
este o confuzie până ce, la amiază, și-au dat seama că nu este 
de găsit, iar atunci l-au sunat pe șeful poliţiei, care l-a sunat la 
rândul său pe ministrul Afacerilor Interne, iar acesta pe 
președinte. Panica a făcut loc scandalului. Nu se știe când a fost 
luată. Ţinând cont că ieri, luni, muzeul a fost închis, nimeni nu a 
băgat de seamă nimic, a apărut un funcţionar spunând că luni 
dimineața văzuse că Gioconda nu era agăţată, dar cum era 
mereu mutată pentru câte ceva, a adăugat, nu a acordat atenţie 
întâmplării. De aceea au zăbovit treizeci de ore înainte de a 
descoperi furtul, citește Valfierno și nu-i vine să creadă: erau 
tâmpiţi, incompetenţă pură. Dacă ar fi știut. 

„Nu încape îndoială că hoţul sau hoţii au avut tot timpul pe 
care l-au vrut ca să-și ducă operaţiunea la bun sfârșit. 
Deocamdată, aceasta este un mister pentru noi”, i-a declarat 


șeful poliţiei unui ziarist. „Dar îl vom prinde. Hoţul face 
întotdeauna o mișcare greșită”, a zis șeful. O mișcare greșită, 
citește Valfierno și se întreabă care ar putea fi a lui. 


2 


Acum eram, cu siguranţă, marchizul de Valfierno: îmi 
câștigasem titlul în luptă, aidoma cavalerilor medievali înnobilaţi 
de rege în seara bătăliei. Mi-l dobândisem făcând ceea ce 
nimeni nu știuse să facă - și pesemne că mulţi o doriseră. Ori îl 
cucerisem, în realitate, făcând ceea ce nimeni nu avusese de 
gând - pentru că nu știuse să-și imagineze faptul. Eu eram, în 
sfârșit, cel care dorisem să fiu și nu mă simţeam prea schimbat. 

Lumea se schimba mai mult decât mine: aproape că eram pe 
picior de război. Apropierea unui război poate fi mai rea - în 
anumite sensuri - decât războiul: sunt zilele înșelătoare când 
pare înţelept să crezi că totul este cu putinţă, chiar și lucrurile 
cele mai absurde - și nu este nimic mai înspăimântător decât 
senzaţia că nu există limite. Când începe să se întâmple acel 
lucru de care ne este teamă, oricât de îngrozitor ar fi, acesta 
este întotdeauna mai puţin grav decât ar părea. Eu știu că 
declanșarea evenimentului - o catastrofa, chiar ceva groaznic - 
poate fi o ușurare. Așteptam un război și, în zilele acelea, lumea 
se transformase: ameninţarea provoca oamenilor stări de spirit 
foarte ciudate, totul părea să se miște anapoda și fără o direcţie 
clară. Cu toate acestea, atmosfera nestatornică nu m-a 
împiedicat să duc la capăt vânzarea tablourilor. 

Aș putea să spun că a fost ceva mai mult decât o formalitate, 
dar nu ar fi adevărat. Cert este că am văzut cum șase persoane 
care credeau că posedă aproape tot au trăit fericirea de a obţine 
unul dintre rarele obiecte pe care nimeni nu poate - sau nu 
trebuie - să le aibă: duseseră arta posesiei la limite 
extraordinare, în culmea prostiei lor. În toamna aceea, după 
furt, m-am ocupat cu distribuirea celor șase copii ale Giocondei 
prin Statele Unite. 

Era frig în după-amiaza de noiembrie când m-am prezentat - 
la cinci fix, după cum stabilisem întâlnirea - la reședința 
colonelului Gladstone Burton de pe Fifth Avenue. Majordomul 
care m-a măsurat la poartă cu privirea mi-a aprobat înfățișarea: 
purtam un palton cu guler de vizon și o geantă diplomat cu 
ferecături aurite. Majordomul m-a condus prin saloane luxoase; 
împietrit în biroul său, colonelul părea prea nerăbdător ca să-și 
piardă timpul cu saluturi și amabilităţi. 

— Să vedem. O aveţi acolo? 


l-am răspuns că bineînţeles și am rămas tăcut. Era amuzant 
să-i contemplu tulburarea: un om care făcuse să tremure de 
frică regimente de soldaţi și de muncitori nu mai știa cum să 
ducă la capăt o afacere care, în cele din urmă, pentru el ar fi 
fost simplă. L-am privit; colonelul și-a încruntat sprâncenele și a 
părut să-și amintească ceva. 

— Ah, scuzaţi-mă. Poftiţi banii. 

Mi-a arătat o servietă de piele neagră rezemată de biroul lui 
de mahon stil Empire. l-am cerut voie, am deschis-o și am văzut 
că era plină de bancnote de o sută de dolari. Mi s-a părut că ar fi 
de prost gust să le număr. M-am uitat la el și mi-a spus că da cu 
capul: în geantă trebuiau să fie cei 350 000 dolari, cum ne 
înţeleseserăm. l-am spus că citise, pesemne, ziarele: tonul 
nepăsător mi-a ieșit impecabil. 

— Firește. De atunci vă aștept. 

Mi-a zis, fără a-și lua ochii de la geanta din piele deschisă la 
culoare. 

— Oricât de ușor ar părea, nu a fost așa. 

Savuram momentul: bietul bătrân nu mai avea astâmpăr, dar 
trebuia să-mi asculte aluzia la originea plăcerii sale: la faptul că 
era complice la un furt. Era important să nu uite. 

— Știu, marchize, îmi închipui. Aţi făcut treabă bună. Și, dacă 
nu spuneţi la nimeni, am să vă mărturisesc că nu am crezut că 
veţi reuși. 

Poate era adevărat, poate doar încerca să-mi îndulcească 
situaţia: îmi era indiferent. Mă bucuram la fel demult. 

— Extraordinar este cuvântul. Felicitările mele! 

Mi-a spus, dar în clipa aceea o umbră i-a întunecat ochii: 
băgase de seamă că era singur cu hoţul cel mai căutat din lume. 
Ba mai mult: era una dintre puţinele persoane care știau cine 
este hoţul cel mai căutat din lume. Umbra bănuiesc că nu 
exprima teamă: mai degrabă amintirea complicităţii sale. Am 
profitat de ocazie ca să stărui: 

— Vă aduceţi aminte, domnule colonel, de termenii înţelegerii 
noastre. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Își pierdea cumpătul. l-am spus că se angajase să nu arate 
Gioconda nimănui niciodată. 

— Amintiţi-vă că, dacă o faceţi, riscul cel mai mare este al 
dumneavoastră. 


— Știu, vă rog. 

Era sătul, dar își înghiţea mândria. Nu era cazul să mai întind 
coarda: am apucat servieta, am deschis-o cu un gest care de 
data aceasta - prima dată - mi-a ieșit prea emfatic. Colonelul 
Burton a rămas fără grai: avea gura deschisă, mâinile în cap, de 
parcă ar fi văzut o catastrofă. 

— Dumneavoastră nu știți ce-nseamnă asta. 

— Credeţi, domnule colonel? 

— Nu, dumneavoastră nu știți, dumneavoastră nu știți. 

Eu am avut de gând să-i răspund că, dacă nu știam, tot 
repetând voi sfârși prin a învăţa. Cred că nu am spus-o. 
Colonelul contempla Gioconda fără să-și poată crede ochilor. A 
întins braţul, a atins-o, și-a tras mâna aproape speriat. 

— Acum o am eu. Este doara mea. 

Așa credea. La fel cum erau pe cale să se încredinţeze, în 
zilele acelea, bancherul căruia i-am făcut o vizită în casa lui de 
la ţară, proprietarul de sonde întâlnit la birou, magnatul 
petrolului în apartamentul din hotelul Waldorf, aristocratul din 
Philadelphia, marele parlagiu din Chicago. Fiecare dintre ei se 
bucura, convins fiind că nimeni altcineva nu va mai putea avea 
ceea ce au ei: se credeau unici - iar treaba mea a fost tocmai 
să-i las să o creadă. Niciunul nu s-a îndoit de autenticitatea 
tabloului înmânat: niciunul nu a vrut să-mi ceară prea multe 
detalii. Văzuseră cu toţii - cum să nu vadă - povestea furtului, 
îmi admiraseră cu toţii abilitatea și sângele rece, mi-au mulţumit 
cu toţii - într-un mod nedeslușit - pentru că-i alesesem drept 
beneficiari ai acţiunii mele. Toţi mureau să povestească ce au și 
cu toţii - nădăjduiam, încă nădăjduiesc - se vor simţi foarte 
virtuoși rezistând ispitei. Cert este că îmi câștigasem bătălia: 
aveam aproape două milioane de dolari. Era mai mult decât aș fi 
putut visa: îmi petreceam vremea căutând diferite destinaţii 
acestei averi fabuloase. Puteam să-mi cumpăr două mii cinci 
sute de mașini Ford, o moștenitoare elveţiană, un castel cu 
teren în Lazio, o reputaţie desăvârșită oriunde. Eram putred de 
bogat, câștigasem, eram Valfierno. 


Chiar nu a bănuit niciunul nimic? 
Dumneavoastră aţi fi bănuit, domnule ziarist? 


Și faima lui Michelangelo a început cu o falsificare: a sculptat 


o statuie în stil clasic - un Cupidon dormind, de o frumuseţe 
extraordinară - și l-a îngropat ca să-i dea aparenţa unei piese 
antice, și apoi a vândut falsul cardinalului San Giorgio la Roma 
pe două sute de ducați. Și cardinalul era încântat, până ce i-a 
povestit adevărul despre statuie și atunci s-a supărat din cale- 
afară - umilit pentru că nu fusese în stare să distingă adevărul 
de fals - și l-a ameninţat pe Michelangelo să-i înapoieze banii, i- 
a trimis statuia înapoi și, din pricina acestui orgoliu, a pierdut 
șansa de a avea o operă de Buonarotti care a devenit la fel de 
valoroasă cu trecerea vremii ca una din Antichitate și la fel de 
frumoasă. După aceea Michelangelo s-a îndoit de orice șiretlic și 
a presupus că arta era descoperirea naturalului, prin înlăturarea 
din marmură a ceea ce este de prisos. Dar prin Cupidon a 
dobândit faima de a fi în stare de a face ceva ce doar anticii 
făcuseră până atunci și că o făcuse mai degrabă pentru această 
glorie decât pentru ducați, iar el, Valfierno, o face tot pentru 
glorie - pe lângă bani. Problema - problema lui - va fi cum să 
obțină această glorie. Cum să-i fie recunoscută gloria tăinuită 
fără a înceta să fie secretă, fără să-i distrugă născocirea și fără 
a-l face să piardă, în actul acesta, toată gloria. 


Nu, cu siguranţă nu. Dar dumneavoastră? 
Eu niciodată. V-am mai spus: eu sunt foarte credul. 


Valerie era piesa descoperită din mașinăria sa perfectă. 
Siguranţa planului său consta în faptul că fiecare dintre pionii 
săi îl cunoștea doar pe el, nu și pe ceilalţi colegi - iar, în cazul lui 
Perugia și al prietenilor săi, nici măcar nu îi știau vreun nume. În 
schimb, Valérie îl cunoștea bine pe Perugia și știa câte ceva 
despre el. Oricât i-ar fi ascuns amănuntele - oricât ar ignora 
faptul că scopul furtului era vânzarea copiilor, știa că el, 
marchizul de Valfierno, organizase ceea ce duseseră la capăt 
Perugia și frații. 

După operaţiune, Valerie devenise insuportabilă. Valfierno 
încercase să o evite; chiar și așa, în rarele ocazii când s-au mai 
văzut înainte ca el să părăsească Parisul, stăruia să-și primească 
partea, căci fără ea nu ar fi reușit niciodată, ce credeţi marchize 
- și sublinia cu multă ironie titlul nobiliar, vă închipuiţi că mă 
puteţi da la o parte atât de ușor: 

— Marchize, nu-i de glumă, după atâta timp. Chiar nu știți cu 


cine vă jucaţi? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic din ceea ce nu v-am mai spus. Dacă nu îmi daţi ce mi 
se cuvine, toată afacerea va sări în aer. 

Valfierno i-a oferit o grămadă de bani cu două condiţii: să 
dispară din Paris și niciodată - niciodată, înţelegeţi, în viaţa 
dumneavoastră mizerabilă - să nu-l mai vedeţi pe Vincenzo 
Perugia. Erau cu adevărat mulţi bani. 

— Nu-i așa că sunteţi gelos, dragul meu? 

— Nu spuneţi prostii. 

— Nu este talentul meu? 

Valerie a sfârșit prin a se îndupleca. l-a spus că la urma 
urmelor se dovedise o afacere bună și i-a propus să o 
încununeze cu o ultimă noapte. 

— Nu vă faceţi griji, dragul meu, nu costă nimic. Astfel ne vom 
pecetlui pactul de prietenie. 


Valfierno a respins-o - și a crezut că tocmai demonstrase 
ceva. Câteva zile mai târziu, a primit o scrisoare de la Marsilia: 
Valerie îi spunea că s-a instalat într-un apartament de pe strada 
Cannebiere și că se ocupa de marinari: „Nici nu vă închipuiţi, 
marchize, câţi bani am câștigat”. Valfierno i-a răspuns ca să-i 
spună că poate să facă ce o taie capul, dar niciodată, sub nicio 
formă, să nu mai ia legătura cu el: că el pentru ea era mort, i-a 
scris și, recitindu-și rândurile, s-a simţit ca un tâmpit. „Nici nu vă 
închipuiți, marchize, câţi bani am câștigat”. Valfierno a revenit 
la fraza aceasta de prea multe ori. Valérie era cheia slăbiciunii 
sale: se simţea, într-un mod nedeslușit, la mâna ei. A încercat să 
se consoleze gândindu-se că ea făcea ca operaţiunea să nu fie o 
vulgaritate: era primejdioasa muchie de cuţit care o prefăcea în 
operă de artă, își spuse, dar nu putea să se convingă. 


BECKER 


Dumneavoastră sunteţi Becker, nu-i așa? 

Da, Charles Becker. 

Sunt  marchizul de  Valfierno, vreau să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

Ce doriţi? 

Nimic. Am o poveste să vă spun. 


La început nu am înţeles. Omul m-a sunat la biroul meu de la 
Chronicle, mi-a spus că numele îi este Marchis și că are o 
poveste care m-ar putea interesa. Doar ce se terminase războiul 
și San Francisco forfotea de veterani lăsaţi la vatră și fără loc de 
muncă, încercând să vândă orice, chiar și poveștile cele mai 
incredibile. Eu eram căutat de șase sau șapte ori pe zi pentru 
astfel de lucruri și refuzam fără prea multe formalităţi. Dar ceva 
din modul lui de a vorbi m-a făcut să șovăi: vocea lui nu mă 
ruga, îmi ordona. Nu m-a întrebat dacă pot să mă întâlnesc cu 
el, cum făceau învinșii; nici nu mi-a spus că are o știre în 
premieră care mă va interesa mai mult decât orice mi s-ar fi 
istorisit până atunci, cum obișnuiau să facă vânzătorii de fum în 
flacoane. Nu: mi-a zis doar că trebuie să-mi spună o poveste, iar 
eu l-am întrebat la ce oră și unde îi convine să ne vedem. Abia 
când am închis mi-am dat seama că avea un accent ciudat. 

— Marchis? 

— Să zicem, deocamdată. Dar sunt marchiz, nu Marchis. 
Marchizul Eduardo de Valfierno, mă bucur să vă cunosc. 

L-am recunoscut pentru că ar fi fost cu neputinţă să nu-l 
recunosc. Barul hotelului Fillmore deborda de înflăcărare, alcool, 
fete cu părul scurt și cu rochii și mai scurte, testosteron în 
pachete de nouăzeci de kilograme și cravată asortată. Cineva 
cânta la un pian, dar nu îl auzea nimeni: bărbaţii și femeile 
stăteau la taifas, strigau, își lansau priviri ucigașe, se pipăiau, 
prinși cu toţii de grija recuperării anilor pierduţi cu temeri și 
tranșee. In capătul salonului, pe un fotoliu de piele neagră, ca și 
cum nu l-ar fi afectat nimic din toate acestea, înveșmântat într- 
un costum de in crem, corpul unui bărbat mărunt de cincizeci de 
ani susţinea capul altei statui: maiestuoasă, cu părul argintiu, 
nasul hotărât, barba încărunţită și ascuţită, cu ochi incredibil de 
vii. 


— Dumneavoastră m-aţi sunat. 

— Dumneavoastră sunteţi Charles Becker. 

— Așa este. 

— Ce vreţi să beţi? 

— Ce vreţi să-mi povestiţi? 

— Un whisky cu două cuburi de gheaţă? Cu trei? 

Ochii marchizului se mișcau neîncetat. Ca și cum ar fi vrut să 
observe totul în jur ori poate - m-am gândit după aceea - ca și 
cum ar fi presimțţit. 


Pot să mă îndoiesc de ceea ce îmi spune, nu de ceea ce 
trebuie să fac. Nu pentru că ceea ce am făcut este mai 
important decât ce pot să fac, ci pentru că este cu putinţă să 
transformi la nesfârșit trecutul; viitorul, în schimb, poate fi doar 
ceea ce va fi. 

Cum? 

Nu faceţi pe prostul, domnule ziarist. 


O vreme a călătorit: acele prime luni din 1912 vor fi pentru 
totdeauna zilele când a fost cel mai fericit - dacă fericirea este 
liniștea de a ști că ai făcut ce ţi-ai propus și încă nu ţi-ai propus 
nimic nou. Ori: să te îndepărtezi de tot ce nu este prezent. 

Citea din când în când știrile despre Paris și despre Gioconda: 
îi făceau multă plăcere. Poliţia era dezorientată și, oricâte 
ghicitoare, vrăjitoare și profeţi din oraș ar fi consultat, nu înainta 
deloc. L-au dat afară pe directorul muzeului, au schimbat 
normele de siguranţă, nu știau ce să mai facă. Rușinea 
cuprinsese și guvernul, iar în cele din urmă au izbutit să 
aresteze un suspect. Presa relata cu lux de amănunte: era un 
poet puţin cam modern, cine știe dacă nu cumva homosexual, 
un oarecare Guillaume Apollinaire, care li s-a părut dubios 
pentru că un prieten al lui, angajat la Luvru, îi vânduse o 
statuetă iberică furată de la muzeu. Se spunea că-i fusese 
complice - câteodată puneau ghilimele la cuvântul complice - 
un tânăr pictor spaniol, Pablo Picasso: l-au interogat, dar nu l-au 
închis. Poetul a stat la pușcărie o săptămână; după aceea i-au 
dat drumul fără să-l mai acuze. Ziarele continuau să scrie 
prostii: ce îi preocupa cel mai mult pe ziariști era cum putea 
hoţul să vândă un tablou atât de celebru. Valfierno se distra ca 
un copil. Sau, mai degrabă: la început s-a amuzat; la un moment 


dat s-a enervat pentru că erau atât de tâmpiţi. Până ce știrea nu 
a mai apărut în ziare. Pe la mijlocul lui 1912, autorităţile s-au dat 
bătute și au acoperit golul din perete cu un portret de Rafael 
Sanzio. Valfierno a priceput că încercau să-l uite. Și nici măcar 
nu știau. 

El călătorea. Destinația i se părea întotdeauna aceeași: 
hotelul Carlton pe Coasta de Azur, Regina Cristina în nordul 
Spaniei, băile de la Marienbad sau de la Baden Baden, Select - 
sau era cumva Excelsior? - la Alexandria. Se schimbau peisajele, 
clima, limbile servitorilor, dar lumea era întotdeauna cam 
aceeași, mesele, discuțiile, rarele întâlniri amoroase, 
murmurările. La urma urmelor, își zicea, suntem puţini. 
Călătorea, dădea raite. Prefera deocamdată să nu se întoarcă în 
Statele Unite și Argentina îl îngrijora încă; tot restul lumii putea 
să fie lumea lui. 

Nu avea obligaţii - și nu își închipuise niciodată adevăratul 
înţeles al unei expresii repetate de mulţi fără motiv: nu avea 
obligaţii. Fără cămin, fără patrie, fără familie, cu un nume și cu o 
grămadă de bani, era liber, la voia bunului său plac. Era totul 
nesfârșit: uneori, în mijlocul plăcerii, îi părea înspăimântător. 
Posibilităţile erau prea multe și erau, mai întâi de toate, 
imprevizibile. Se gândea că trebuie să hotărască unele lucruri: 
să-și imagineze, de exemplu, unde va locui. De aceea trebuia să 
cumpănească bine cine va fi. Evita să se gândească: evita, mai 
ales, să-și aducă aminte că trebuie să reflecteze la asta. 
Deocamdată, se prefăcea că întrebarea era ce vrea să facă. Nu 
voia să facă nimic, dar nu știa cum să o facă: după câteva luni, 
formele convenţionale de a nu face nimic i-au devenit 
plictisitoare, repetându-se mereu. lar când își punea în cap să 
facă ceva, tot ce îi venea în minte era atât de mărunt faţă de 
ceea ce făcuse deja. Zadarnic, mărunt. Nu privea cu interes 
decât unele continuări ale isprăvii desăvârșite din trecut. 
Desăvârșit, i-a spus într-una din zilele acelea o doamnă rusă și 
educată, alături de care a mers de mai multe ori la băi, este 
ceva ce nu se poate îmbunătăţi, este complet și ireproșabil 
încheiat. Atunci, doamnă, nimic nu este desăvârșit în realitate. 
Nu, marchize, dar câteodată trebuie să pretindem că este. 

li rămânea încă Gioconda, într-adevăr. Ori, mai bine zis, îi 
rămânea Perugia. Ştia de la bun început că nu voia să o aibă: nu 
organizase furtul decât ca să vândă copiile ca originale și orice 


contact cu tabloul nu putea decât să complice lucrurile, însă, 
chiar dacă nu dorea, cândva trebuia să ia o hotărâre în legătură 
cu asta. Din când în când îi scria câteva rânduri italianului 
spunându-i să nu dispere, că nu-l uitase, că îl va căuta din nou. 
Ştia că odată va trebui să se vadă cu el și să facă ceva: tabloul 
cel mai celebru din lume nu putea sta pentru totdeauna sub 
patul unui bădăran. Cu toate că, în unele nopţi, absurditatea 
acestui destin i s-a părut potrivită. 

Se gândea la posibilităţi. Era limpede că cel mai ușor ar fi fost 
să scape de ea: să o distrugă. In vremea aceea a citit - în timpul 
unei sieste în casa de la ţară a unor prieteni, nu departe de 
Bourges - relatarea lui Marcel Schwob despre Erostrat, omul 
care a vrut ca numele să-i fie pomenit în istorie și, de aceea, a 
ars una dintre cele șapte minuni ale lumii, templul Dianei din 
Efes, cu câteva secole înainte de Hristos. Sfatul orașului l-a 
condamnat la moarte și, mai întâi de toate, la uitarea veșnică a 
numelui său: acum, în plin secol douăzeci, nimeni nu-și aducea 
aminte de numele domnilor din Sfat, dar își amintea de cel al lui 
Erostrat. Dar Erostrat a făcut-o pentru că nu găsea alt mod de a- 
și fauri gloria; el, Valfierno, știuse - chiar dacă nimeni nu bănuia 
încă - să și-o asigure pe alui. 

să ardă tabloul continua să i se pară opţiunea cea mai bună: 
cea mai simplă. Așa ar fi dus la bun sfârșit treaba: scândura de 
la Luvru nu ar mai fi apărut niciodată, cumpărătorii ar fi stat 
liniștiți, furtul se uita definitiv. Dacă ardea Gioconda aceea, 
distrugea singura probă posibilă a faptului că celelalte erau copii 
de Chaudron. Și îi plăcea să-și imagineze că odată, peste zeci de 
ani, poate peste vreo două veacuri, ar fi început să iasă la 
lumină originalele: două, trei, până la șase originale identice. 
Atunci tabloul cel mai celebru s-ar preface într-o colecţie de 
tablouri identice, cu neputinţă de diferențiat între ele. Dar ideea 
de a-l arde așa nitam-nisam îi părea lipsită de sens. li suna prea 
gratuit. Până ce i-a venit ideea genială: se va duce după Mona 
Lisa la Perugia și o va duce într-un loc sigur. Acolo va face rost 
de o cameră de filmat, îl va instrui pe Chaudron în utilizarea ei 
și, împreună, vor filma o adevărată operă de artă: distrugerea 
marelui tablou prin foc. Își închipuia lemnul vechi rezistând la 
foc, rezistând la început și cedând încetul cu încetul, culorile 
schimbându-se, picurând, mirosul uleiului încins, lemnul în 
flăcări, chipul cu surâsul său în descompunere, ochii scurgându- 


se, mitul, toată prostia aceea de veacuri prefăcându-se în 
cenușă pentru că el, Eduardo de Valfierno, știuse să 
demonstreze că nu erau nimic. 

Și puteau să vândă filmul pe mii sau milioane. lar apoi să dea 
înapoi la Luvru o copie: chiar că ar fi o lovitură. Artă, mare artă: 
să prezinte o copie ca original, să-i oblige să arate minciuna 
publicului, să știe că mii și milioane vor privi cu evlavie sacră un 
tablou care nu există: ce tâmpiţi, să creadă asemenea aiureli! 
Turmă, la păscut! Uneori îi plăcea să-și aducă aminte că o 
făcuse cu adevărat. 

Dar nu o făcea: nici asta, nici nimic altceva. Inactivitatea îi 
devenea insuportabilă și coniacul de la micul dejun nu-i mai era 
de ajuns ca să prindă curaj în faţa perspectivei unei noi zile la fel 
cu toate celelalte. Coniacul de la micul dejun a început să 
devină două, câteodată trei. Intr-o noapte s-a deșteptat lac de 
sudoare: îi era foarte teamă să nu fie din nou Bonaglia. S-a 
ridicat, și-a aprins un trabuc lung și gros, așezându-se cu 
paharul în mână. Problema nu era frica de a fi din nou; 
îngrozitoare, bineînţeles, era bănuiala că niciodată nu încetase 
să fie Quique Bonaglia. În noaptea aceea, și-a închipuit o mie de 
feluri de a se îndepărta de omul acela; când s-a crăpat de ziuă, 
odată cu lumina nedeslușită, cu garda jos, s-a gândit că se va 
întoarce cândva în Argentina, să o caute pe Mariana de 
Baltierrez: în memoria lui continua să fie atât de blondă. 


Zice - se gândește, zice, își zice - că este un bărbat în vârstă. 
Marchizul a rămas în tăcere până ce chelnerul mi-a lăsat whisky- 
ul pe masa scundă. Atunci și-a ridicat paharul și a murmurat 
ceva în franceză. Eu i-am răspuns la toast și l-am întrebat dacă 
putem să vorbim. 

— Cum să nu. 

— Ce vreţi să-mi povestiţi? 

— Ca să o spun într-un mod discret: povestea celui mai mare 
furt din acest secol. 

— Adică? 

— Dispariţia Giocondei, vă amintiţi. 

Mi-a spus și bineînţeles că îmi aminteam: fusese furată de la 
Luvru cu șapte sau opt ani în urmă și apăruse pe coperta tuturor 
ziarelor din lume. Dar era o poveste veche și arhivată. Pradă 
decepţiei, am încercat să fiu amabil. 


— Scuzaţi-mă, dar chestiunea s-a rezolvat cu mult timp în 
urmă. 

— S-a rezolvat? 

Mi-a spus, cu un zâmbet viclean. Eu îmi aminteam și finalul, 
altă știre publicată pe toate copertele: când hoţul, Vincenzo 
Perugia, s-a prezentat cu Mona Lisa la muzeul Uffizi din Florenţa 
în decembrie 1913, afirmând că o furase ca s-o restituie ţării lui. 
Și arestarea, strigătul popular cerându-i eliberarea ca premiu 
pentru gestul său patriotic, procesul, iar după câteva săptămâni 
de discuţii avocăţești nepăsarea și condamnarea, în cele din 
urmă, la șapte luni de închisoare care, pe atunci, erau deja 
încheiate. Punerea în libertate, lipsită de glorie. 

— Păi, eu aș spune că s-a rezolvat. Au închis hoţul, au 
recuperat tabloul. Am citit cu toţii această poveste. 

— Şi dumneavoastră aţi crezut? 

— Cum așa? 

— Da: dumneavoastră aţi crezut că bădăranul semianalfabet 
era în stare de o operaţiune de o asemenea importanţă? 

Omul rostea cuvintele fără gesturi și fără inflexiuni, ca și cum 
nu-i păsa prea mult de ceea ce spune. Mai târziu, am aflat că 
era unul dintre trucurile lui favorite, dar atunci m-a impresionat: 
îl făcea să pară destul de invulnerabil. 

— Ştiţi, adevărul este că nu prea sunt la curent... 

— Atunci ar fi bine să vă informaţi. Dacă după aceea vreţi să 
vă povestesc totul despre întâmplare, eu voi rămâne în hotelul 
acesta încă trei sau patru zile. Dar nu exagerațţi: aţi putea să 
pierdeţi povestea vieţii dumneavoastră. 


Că nu vrea să admită că a îmbătrânit, dar mai are puţin și 
împlinește cincizeci de ani: că, dacă totul merge bine, îi rămân 
de trăit încă zece sau cincisprezece ani cel mult. 

Vestea despre sperietura lui Vincenzo Perugia l-a surprins în 
vila pe care o închiriase în Toscana, aproape de San Gimignano. 
| s-a părut o glumă: cioplitorul se dusese să predea tabloul la 
Florenţa, la mai puţin de o sută de kilometri de unde stătea. 
Primul lucru care i-a venit în minte a fost să fugă. A zăbovit vreo 
două ore până să se încredinţeze că nimeni nu ar fi putut să 
facă legătura între el și vestea care zguduia ţara. Abia atunci a 
izbutit să reflecteze asupra faptului. 

Era limpede că se înșelase: supraestimase inteligenţa 


tâmpitului. A priceput că trebuia să acţioneze înainte - știa că 
trebuia să fi acţionat înainte dar a presupus că are mai mult 
timp: nu pentru că Perugia i se părea foarte răbdător, ci pentru 
că nu și-a închipuit că-i va trece prin cap ceva special de făcut. 
Și-a imaginat că zbuciumul de a dormi în fiecare noapte cu 
doamna sub pat îl împinsese, îl determinase să facă prostia cea 
mai mare. Nu era un pericol pentru el: nu un pericol judiciar sau 
legat de poliție. Nimeni nu putea să facă legătura între el și furt, 
era adevărat; dar poate că vreun cumpărător se agita văzând că 
toate ziarele vorbeau despre apariţia Giocondei. Şovăia: nu-i 
convenea să se ducă în Statele Unite, dar, în același timp, poate 
că făcând-o putea să-i convingă de ceea ce ei înșiși voiau să 
creadă: că tabloul care apăruse era un fals; că francezii nu mai 
îndurau umilinţa de a-și fi pierdut Gioconda și născociseră planul 
acesta ca să asigure lumea că au recuperat-o. Dar că, așa cum 
știau, singura și adevărata Gioconda era cea pe care o ţineau 
ascunsă în adâncul seifurilor sau în criptele lor private. Dacă 
aveţi vreo îndoială, cereţi unui expert să o examineze. Şi, vă 
rog, când aveţi ocazia, duceţi-vă la Luvru și priviți cu atenţie 
copia atârnată. Un amateur ca dumneavoastră, care pe 
deasupra cunoaște cu adevărat originalul, își dă seama 
numaidecât. Lumea este plină de tâmpiţi. Dar noi știm adevărul. 
Dumneavoastră și cu mine, stimate domn, chiar că îl știm. 


Adesea își aduce aminte de ceva ce i-a spus, cu mult timp în 
urmă, don Simón, șarlatanul neverosimil. Își amintește că don 
Simón i-a spus că există o vârstă când nu mai merită să te mai 
fălești: fie că realitatea te dă de gol și devii patetic, i-a spus, fie 
că realitatea îţi încuviinţează faptele și nu mai e nevoie de asta. 
Aceasta se numește maturitate și poate fi destul de plăcută. 
Trebuie să fie, se gândește marchizul: se gândește că trebuie să 
fie. 


— Dar nu exageraţi, că puteţi să pierdeţi povestea vieţii 
dumneavoastră. 

Amenințarea părea serioasă. Mi-am ridicat paharul de whisky, 
l-am dat peste cap. 

— Şi de ce vreţi să mi-o spuneţi? 

— Nu ghiciţi? 

— Nu, îmi pare rău. 


Valfierno a zâmbit binevoitor. În jurul nostru bărbaţii și 
femeile își continuau vânătoarea, dar era ca și cum ar fi 
dispărut. 

— Aveţi răbdare. Veţi înţelege. Dacă v-aș cere bani pentru 
povestea mea, ce-aţi zice? 

— Că nu păreţi să aveţi nevoie de ei. 

— Poate că nu. Poate că dumneavoastră nu știți ce înseamnă 
asta. 

Eu încercam să gândesc în cea mai mare grabă: dacă era 
adevărat ce îmi spunea, mă aflam în fața marii șanse a carierei 
mele. Dar era foarte ciudat: totul, foarte ciudat. 

— Scuzaţi-mă din nou. Eu sunt gata să vă ascult, să lucrez cu 
dumneavoastră. Dar cum pot să știu că ați fost implicat în furtul 
acela? 

— Implicat? 

— Sau cum vreţi să spuneţi. 

Valfierno a scos din buzunarul interior al hainei de in un 
portmoneu din piele de Rusia și, de acolo, o fotografie cu 
marginile îngălbenite: mi-a dat-o. Era el, mai tânăr cu câţiva ani, 
cu părul nu atât de alb, costum închis la culoare, arătând spre 
Gioconda cu mâinile. Fotografia mi s-a părut o probă 
concludentă. 

— Eu nu am făcut niciodată lucrul cel mai bun pe care l-am 
putut face în viaţă, iar acesta a fost lucrul cel mai bun pe care l- 
am făcut în viaţă: să nu fi făcut niciodată lucrul cel mai bun pe 
care l-am putut face. Alţii falsifică tablouri, bancnote, 
sentimente; eu, deocamdată, vă voi spune că am fost primul 
care a falsificat un furt. 

Încă nu știam că, în ceea ce îl privește pe Valfierno, noţiunea 
de probă concludentă era o greșeală. Am zăbovit o clipă 
contemplând fotografia și apoi am întors-o: nu era nimic. 

— Mulţumit? 

Mi-a spus, ironic. l-am propus să vină la mine la birou în ziua 
următoare, după micul dejun. Acolo, i-am spus, vom avea un loc 
unde să stăm de vorbă liniștiți. Mi-a spus că nu: mă aștepta în 
camera lui de la hotel, numărul 712, la nouă fără douăzeci și 
cinci dimineaţa. Fiţi punctual, mi-a zis, va fi ziua cea mai 
senzaţională din viaţa dumneavoastră. Eu am fost gata să-l 
cred. 


Ştie că a făcut ceva ce nimeni nu a mai știut să facă, ce 
nimeni nu a mai născocit: viaţa lui. Ştie, se gândește, își zice că 
a făcut artă. 


S-a întâmplat chiar în zilele acelea ca Perugia să fie arestat, 
când era zadarnic să se mai întrebe ce să facă mai departe cu 
Gioconda, când etapa cea mai importantă din viaţa lui părea 
încheiată, când războiul era gata să înceapă, când a avut vești 
despre Valerie Larbin. 

Valerie i-a trimis scrisoarea prin Chaudron și numai faptul 
acesta era de ajuns ca să-l îngrijoreze: un mod de a-i da de știre 
că știa mai multe. Dar nu era lucrul cel mai grav: „Am aflat de 
soarta prietenului nostru tâmplarul. Dacă el nu vorbește, știe el 
de ce; eu nu am motive”. Și îi spunea că până atunci tăcuse nu 
din pricina banilor primiţi, ci din dorinţa de a-l proteja pe italian, 
dar acum putea să-și dea drumul la gură fără această teamă. 

Marchizul de Valfierno a primit scrisoarea la Marienbad; a 
avut nevoie de mai puţin de o zi ca să ajungă la Marsilia. Când 
s-a întâlnit cu ea, într-un han din port, a trebuit să-și 
stăpânească tresărirea: Valerie trebuia să aibă douăzeci și doi 
sau douăzeci și trei de ani și părea bătrână, își pierduse 
prospețimea care o făcea ispititoare, se îngrășase, chipul ei 
părea că se abrutizase. 

— Nu păreţi prea fericit să mă vedeţi, dragul meu. 

— Dumneavoastră sunteţi? 

— Firește. Îmi place întotdeauna să-mi văd prietenii vechi. Mai 
ales dacă nădăjduiesc să fie mărinimoși. 

A spus și i-a adresat un zâmbet prea larg. Dinţii erau într-o 
stare și mai rea. Valfierno i-a cerut să vorbească fără ocolișuri și 
a întrebat-o ce vrea. Valerie i-a spus că bani, bineînţeles. 

— Sau aţi crezut, marchize, că aș dori altceva? 

S-a gândit: aș ucide-o. S-a gândit că ea are dreptate: că da, ar 
vrea să o omoare. A încercat să alunge ideea, dar ideea se 
întorcea. Ea vorbea și vorbea, vinul se termina și el nu contenea 
s-o omoare. 

Până atunci nu avusese niciodată senzaţia că a ucide pe 
cineva ar putea fi o soluţie: că problema pe care o va isca este 
mai puţin gravă decât problema pe care ar rezolva-o. Teama de 
poliție și teama de justiţie nu erau relevante pentru cineva care 
petrecuse atâţia ani convieţuind cu ele. Este adevărat, își zicea, 


că falsificarea și escrocheria nu erau același lucru cu asasinatul. 
Escrocheria este elegantă și populară; a elimina pe cineva este 
murdar, nu este bine văzut. Marelui public îi plac falsificatorii de 
artă pentru că suntem ingeniozitate pură - pentru că ne folosim 
ingeniozitatea pentru a obţine ceea ce ar vrea toţi, pentru că-i 
înșelăm pe oamenii pe care nu îi suportă - pentru că sunt prea 
bogaţi, pentru că vor să profite de ceva: ca să fii escrocat este 
necesar să vrei să escrochezi - și pentru că facem de râs 
valoarea unor obiecte pe care ei nu o înţeleg. In schimb, a ucide 
este altceva. Marelui public îi plac măcelurile colective, bătăliile 
îngrozitoare, accidentele fără autor cunoscut. Dar nu omorul cu 
amănuntul. Micul omor are parte de o presă foarte înverșunată: 
prea multă presă. Vocile cele mai autoritare ne conving de 
veacuri întregi că viaţa umană este sacră. Vocile celor care au 
ucis și au ucis mereu: regi, judecători, preoţi. Dar tâmpiţii 
continuă să creadă în aceeași prostie: milioanele de muște. 

Recapitula - încerca să recapituleze: nici teama de poliţie, nici 
vechea interdicție de a ucide nu îl ţineau departe de soluția 
aceea. S-a întrebat dacă este cumva trecutul - poveștile 
obișnuite: era mai ușor de ucis un necunoscut, firește. Dar nu 
era probabil: dacă ar fi fost vorba de apropiere, ideea de-a o 
ucide ar fi trebuit să i se pară respingătoare și nu i se părea așa. 
Dacă ar fi fost sigur că vrea s-o facă doar pentru siguranţă, 
pentru a proteja operaţiunea, ar fi omorât-o. Dar nu; s-a temut 
că este și ciudă, ranchiună, toate lucrurile care intervin când o 
femeie nu face ce așteaptă un bărbat de la ea. S-a îngrozit: 
putea să o omoare fără să știe de ce - sau știind prea bine. 

— Dumneavoastră știți că am fost gata să fugim cu tabloul... 

— Cine „am fost”? 

— Valfierno, nu vă prefaceţi. 

— Dumneavoastră și Vincenzo? 

Valerie a tăcut și l-a privit nesăţioasă. Preţ de o clipă a fost 
din nou acea Valerie. Valfierno mai întâi și-a întors privirea; apoi 
s-a gândit că era mai bine să profite. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Sunt lucruri pe care este mai bine să nu le faci. 

Au cerut altă sticlă de Sancerre. Inainte de desert Valfierno i-a 
înmânat un plic pe care îl avea pregătit. Ea i-a cerut mai mult; el 
i-a spus să nu-și forțeze norocul. Ceva - expresia lui, tonul, vreo 
amintire - a făcut ca ea să nu stăruie. Apoi i-a oferit - nu i-a 


propus, i-a oferit - să petreacă noaptea împreună și de data 
aceasta Valfierno s-a gândit că nu trebuie să refuze. 


El a făcut cu adevărat artă - se gândește, zice, își zice - și nu 
o știe nimeni. El nu este nici nu va fi - el, marchizul de Valfierno, 
ar detesta să fie - unul dintre impostorii care s-au văzut pictori 
îngrozitori, poeţi vremelnici și au proclamat că arta este viața 
lor. Nu, lui arta nu i-a venit niciodată în minte: s-a ivit deodată. 

Prima întrebare pe care i-am pus-o în dimineaţa aceea, în 
camera lui de la Fillmore, a fost de ce mă alesese pe mine ca să- 
mi povestească tot ce îmi povestea. Mi-a zâmbit; nu era 
întrebarea corectă, dar nu conta. Lui Valfierno nu-i păsa de 
întrebările mele: avea o idee foarte clară despre ce vrea să-mi 
spună și mi-o spunea. Faptul că eu mă aflam acolo era un fel de 
accident. El avea nevoie să fiu acolo și să îl ascult, iar eu, în cea 
mai mare parte a timpului în zilele acelea, nu am înţeles de ce. 
Am priceput că nevoia asta îl deranja: mi-a arătat-o limpede. 

— Îmi veţi spune pesemne că dumneavoastră nu v-aţi 
masturbat niciodată, domnule ziarist. 

— Bănuiesc că nu am venit să vorbim despre asta. 

— Bănuiţi greșit. Să o iei la labă din când în când, scuzaţi-mi 
franceza, este un mod de a falsifica viaţa sexuală, nu-i așa? 
Până ce se preface într-o viaţă sexuală. Este procesul oricărei 
falsificări: sfârșește prin a se transforma în lucrul respectiv. 
Dumneavoastră trebuie să știți asta. 

jaluzelele camerei erau închise: Valfierno nu voise să le 
deschidă. Mi-a spus că nu puteam lăsa prezentul să se 
amestece în povestea noastră - iar eu m-am gândit după aceea 
că ce nu trebuia să intre era realitatea, dar nu i-am spus-o. Au 
fost ore și ore, iar relatarea lui s-a dovedit exhaustivă: a început 
povestea vieţii sale de la început, în Italia și nu mi-a ascuns 
amănuntele - nu spun că erau adevărate, dar mi le-a oferit din 
belșug - până când a ajuns la furt și la finalul său. Valfierno m-a 
lăsat să văd hârtii, fragmente decupate, câteva fotografii; a fost 
dispreţuitor, cald, neliniștit, stăruitor. Au fost două zile 
nesfârșite. Încetul cu încetul, aproape fără să încerc, am înţeles 
că respectivul marchiz era foarte diferit de el însuși. Şi că 
obișnuia să spună anumite lucruri pentru ca interlocutorul să 
creadă contrariul: repeta cu sarcasm că are nevoie de mine ca 
să simuleze că nu este așa - ca să dezactiveze nevoia aceea 


prin intermediul ironiei, dar avea nevoie de mine cu adevărat. Şi 
am înţeles, firește, că povestea îi era cu adevărat extraordinară: 
eram încredinţat că îmi va schimba viaţa și gândul acesta nu-mi 
dădea pace. 

— Acum dumneavoastră, domnule ziarist, sunteţi singurul 
care știe adevărul. Ori poate nu îl știți. Uneori bănuiesc că și ei îl 
știu... 

— Ei? 

— Ei, cei care trebuie să-l știe. Dar preferă să nu îl spună: le 
este de ajuns povestea tâmpitului de Perugia, un hoţ prost care 
nu ameninţă pe nimeni. O preferă poveștii mele, care ar crea 
imitatori. Astfel că o menţin. Nu știu, nu sunt sigur. 

În zilele acelea învăţasem că nesiguranța nu era punctul lui 
tare: m-a surprins să-mi spună asta. 

— În orice caz, știu că, dacă povestea mea nu va fi cunoscută 
niciodată, ei vor câștiga lupta. 


Nu, se gândește, își zice: gloria ignorată este de ajuns o 
vreme, nu suntem atât de puternici, vine un moment când avem 
nevoie de oglindă: să știe cu toţii că eu, zice, își zice. larela 
trăit în tot acest răstimp cu cuţitașul în beregată. 


Zice - se gândește, zice, își zice - că este un om în vârstă. Că 
nu vrea să audă că este bătrân, dar mai are puţin și împlinește 
cincizeci de ani: că, dacă totul merge bine, îi rămân zece, 
cincisprezece ani de viaţă. Își amintește că don Simón i-a spus - 
de două, de trei ori, ori de mai multe - că există o vârstă când 
nu mai merită să te fălești: fie că realitatea te dă de gol și devii 
patetic, i-a spus, fie că realitatea îți încuviinţează faptele și ești 
zadarnic - nu încape îndoială că folosea alte cuvinte, se 
gândește acum, cu aceleași cuvinte, marchizul de Valfierno. 
Asta se numește maturitate, spunea galicianul și poate fi destul 
de plăcută. Trebuie să fie, se gândește marchizul: consideră că 
trebuie să fie. Dar el nu a izbutit niciodată să o înveţe. 

Cu toate că o dată pesemne a fost pe aproape, își zice: se 
gândește că a fost aproape. A fost când a avut accidentul - 
accidentul său - în urmă cu mai bine de doi ani. Când era făcut 
praf pe targa spitalului și știa că nu poate face nimic, 
încremenit, neajutorat, un medic cu înfățișare amenințătoare îi 
scormonea rănile, iar el simţea o ușurare infinită: nu mai trebuia 


să hotărască nimic. Făcuse tot ce putea și era istovit. În ziua 
aceea s-a gândit că învățase ceva. Dar după aceea s-a vindecat 
și i-a scăpat: în realitate nu, nu știe să o facă. 

Deși știe că a făcut ceva ce nimeni nu a știut să facă, ce 
nimeni nu și-a închipuit: viaţa lui. Ştie, se gândește, își zice că a 
făcut artă. Că toţi vorbesc despre artă: filfizonii, revoluționarii de 
salon, mâzgălitorii lăudându-se că folosesc culori interzise de 
mămicile lor, portativele care armonizează un acord cu 
disonante de pârțâit de colegiu. Că toţi o spun, dar el a făcut cu 
adevărat artă, iar restul sunt mofturi. 

El a făcut cu adevărat artă - se gândește, zice, își zice - și nu 
o știe nimeni. Că el nu este, nici nu va fi - că el, marchizul de 
Valfierno, ar detesta să fie - unul dintre impostorii care s-au 
văzut pictori îngrozitori, poeţi vremelnici și au proclamat că arta 
este viața lor. Nu, lui arta nu i-a venit niciodată în minte: s-a ivit 
deodată. Dar a știut să o prindă. Și nu vrea să fie unul dintre 
tâmpiţii convinși că au făcut lucrul cel mai important, deși 
nimeni nu o știe și rătăcesc prin cotloane dispreţuindu-i pe cei 
ce nu au știut să-i aprecieze și înveninându-se cu un eșec pe 
care obișnuiesc să-l numească geniu. Nu, se gândește, își zice: 
gloria ignorată este de ajuns o vreme, nu suntem atât de tari, 
vine o zi când avem nevoie de oglindă: să știe și alţii că eu, zice, 
își zice. Şi că ela trăit tot timpul acesta cu cuţitașul în beregată: 
nu tot timpul, firește, nu în fiecare ceas, nici măcar în fiecare zi, 
dar cuțitul era acolo, mereu a fost. Și că nu știa cum să și-l 
scoată: că succesul operei sale - al marii sale opere, al operei 
sale de artă, zice, se gândește - avea nevoie ca nimeni să nu o 
știe, că atâta vreme cât îi va merge bine va continua să fie 
necunoscută, că doar neizbânda ar putea evita marea 
înfrângere ca lumea să-l ignore pentru totdeauna, dar atunci 
opera nu i-ar mai fi desăvârșită: dacă nu este descoperit, se 
gândește, dacă nu-și primește pedeapsa, este mai departe liber, 
nimeni nu va ști niciodată cine a fost marchizul Eduardo de 
Valfierno. Şi că, dacă îl descoperă, nu va mai fi maestrul - nici 
măcar Eduardo de Valfierno. 

Că a trăit toți anii aceștia cu cuțitul răsucit în rană. Acum 
Valerie l-a găsit din nou și el nu îi mai poate oferi ce îi cere. Ori, 
mai bine: că nu mai vrea să-i ofere. 


După-amiaza celei de-a doua zile nu se mai termina. În 


camera de alături, o pereche se iubea cu zgomot. Nu o dată am 
surprins - ori am crezut că surprind - pe chipul lui Valfierno un 
zâmbet trist. Mi-au trecut prin cap și alte întrebări, dar nu i le- 
am pus. La un interviu împrejurările sunt destul de ciudate: crezi 
că ai dreptul să întrebi un necunoscut lucruri pe care nu i le-ar 
spune celui mai bun prieten. De data asta, totuși, am tăcut. 

Nu mai erau prea multe de spus când Valfierno a cerut să ni 
se aducă o sticlă de șampanie: era felul lui de a marca sfârșitul. 
Petrecuserăm împreună două zile care au părut ani. Faţa lui își 
pierduse trăsăturile maiestuoase pe care i le văzusem prima 
oară: avea părul încărunţit, ochii obosiţi, un rictus nedeslușit pe 
buze. Statura lui parcă se micșorase și mai mult. Îmi dăruise 
povestea vieţii lui, însă chiar și așa păstra o distanţă de 
netrecut. Am băut. Apoi mi-a spus că în prima zi eu Îl 
întrebasem - să spun ieri suna neverosimil - de ce voia să-mi 
povestească toate astea. 

— Da, deși cred că încep să înţeleg. 

— Nu cred, domnule ziarist. Vă povestesc toate astea pentru 
că mâine Valfierno va muri. 

A zis și a făcut o pauză pe care a dorit-o dramatică - și a știut 
să o facă astfel. Eu învăţțasem: am preferat să nu mă fac de râs 
cu o întrebare care nu ar fi cu siguranţă cea corectă. Atunci m-a 
tăcut de râs vorbind pe ocolite: 

— Don Simón se înșela, nemernicul. Bătrâneţea înseamnă să 
știi că sunt lucruri pe care le faci pentru ultima oară. 
Dumneavoastră nu puteţi încă să știți, sunteţi prea tânăr. Dar eu 
știu. Am mâncat niște rinichi pe care nu-i voi mai gusta pentru 
că trupul nu-mi mai dă voie, am fost în locuri unde știu că nu mă 
voi mai întoarce, m-am desfătat cu femei care au murit, am 
renunţat la speranţa de a cunoaște anumite peisaje. Este ultima 
oară când voi spune povestea lui Valfierno. Poate a fost prima; a 
fost fără îndoială ultima. Începând de mâine, va trebui să am 
alta. Dacă nu, voi pierde. Și va trebui să uit ceea ce mi-a făcut 
viața să aibă sens. 

Cuvintele erau dure - dure, dar triste - astfel că Valfierno le-a 
însoţit de cel mai frumos zâmbet al său. Eu nu știam cu ce 
expresie să-l ascult. 

— Mâine voi înceta să fiu Valfierno. Am, bineînţeles, un 
pașaport pe care îl voi folosi o vreme. Știu cum mă voi numi, 
unde voi locui, dar asta este prea puţin. Mă doare, dar nu am 


încotro. Adevărul este, domnule ziarist, că îmi place să fiu 
Valfierno. 

Stilul lui erau frazele: marile fraze. Dar de data asta era ceva 
în spatele cuvintelor. Valfierno - sau oricine ar fi fost, în situaţia 
aceea - vorbea din ce în ce mai încet, ca pentru el: 

— Dacă aș fi fost statornic, dacă aș fi făcut cu adevărat din 
viața mea o operă, ar trebui să fi murit - să mă fi dat drept mort 
- acum șapte ani, când am vândut ultima Giocondă. Valfierno a 
trăit prea mult, mult mai mult decât ar fi fost recomandabil. Dar 
îmi este greu. Mă obișnuisem, îmi plăcea. 

A spus și a tăcut: mi s-a părut că a plecat foarte departe. A 
băut o înghiţitură și a continuat; nu mă privea: 

— Acum înţeleg că este necesar: Valerie îmi suflă în ceafa, nu 
mai am încotro, trebuie să dispar. Răzbunarea îi este mai crudă 
decât ar fi putut plănui: a terminat-o cu Valfierno. Nu este 
ciudat? 

Și apoi, deodată, ca și cum atunci i-ar fi venit în minte: 

— Ce-aţi zice dacă m-aș numi Bonaglia? Ar fi o glumă bună, 
nu credeţi? 


Când mă gândesc la povestea vieţii mele, caut întotdeauna 
momentul când totul s-a schimbat, când s-a întors cu susul în 
jos. Descopăr că nu a existat. Cu toate că mi-am schimbat de 
atâtea ori numele și povestea n-a existat așa ceva. lar acesta 
este trucul cu care am supravieţuit, a supravieţuit, am 
supravieţuit noi: speranţa că într-o zi vom fi altcineva. Dar 
niciodată. Nu știu de ce, nu știu cum să explic, dar niciodată. 


— Permiteţi-mi o întrebare: de ce numele Valfierno? 

— Am stabilit că întrebările se vor limita la fapte, nu-i așa? 

— Da, sigur. Şi acesta nu este un fapt? 

— Haideţi, stimate domn. 

Era foarte târziu. După ultima înghiţitură de șampanie, 
Valfierno a trecut la detalierea instrucţiunilor: 

— Firește, domnule ziarist, dumneavoastră nu veţi putea 
spune această poveste. 

— Cum? 

Chipul meu trebuie să fi fost un spectacol: Valfierno a 
izbucnit, pentru prima oară, în hohote de râs. 

— Nu, nici chiar așa. Nu am spus că niciodată. Vă spun doar 


că nu veţi putea spune povestea până ce nu vă anunţ eu. 

— Şi când bănuiţi că se va întâmpla? 

— Nu, eu nu bănuiesc: eu ordon. Imi veţi răspunde că nu am 
cum, dar veţi vedea că da. Și nu în modul banal în care puteţi să 
credeţi dumneavoastră. Da, este adevărat că aţi putea publica 
toate astea mâine și eu aș trece printr-un moment neplăcut, dar 
pentru dumneavoastră ar fi și mai neplăcut. 

Valfierno s-a ridicat în picioare, a început să străbată camera 
- și nu mi-a trecut prin cap decât vechea imagine a leului în 
cușcă. Mi-a zis că nu ar fi greu deloc: dacă publicam ceva prea 
devreme, el avea elementele necesare pentru a dezminţi 
categoric toată povestea și că, puţin după aceea, eu voi apărea 
cu un glonţ în cap: 

— Sinucidere, bineînţeles. Dumneavoastră n-aţi putut îndura 
dezonoarea de a fi povestit asemenea minciuni. 

Nu părea atât de simplu, dar, în situaţia aceea, nimic din ceea 
ce mi-ar fi spus nu mi se părea prea neverosimil. L-am crezut. 
Valfierno a ridicat jaluzelele. Se lăsase noaptea. 

— Nu, eu sunt la mâna dumneavoastră pentru că, dacă atunci 
când vine timpul, nu-mi spuneţi povestea, eu dispar pentru 
totdeauna. Este ocazia dumneavoastră: dacă tăceţi, viaţa îmi va 
fi un eșec răsunător. Ar fi ca naufragiatul care scrie o mare carte 
pe insula pustie, ca orbul care își imaginează sculptura genială 
pe care nimeni nu va putea să o vadă, ca suveranul care predă 
în mâinile dușmanilor un prieten ca să evite războiul ce i-ar fi 
ruinat ţara... Dacă tăceţi, un artist genial va fi dispărut de pe 
fața pământului: se va fi dus fără să lase urme. Dar 
dumneavoastră nu veţi îndura tăcerea. Nu vă lasă pe 
dumneavoastră inima. 

— De unde știți? 

— Nu vă faceţi griji. Eu știu. Ori credeţi că v-am ales fără să 
mă informez? 

A tăcut, m-a privit: eu nu am fost în stare să-i înfrunt privirea. 
Atunci și-a precizat instrucţiunile: 

— În fiecare an pe 22 august, de acum înainte, veţi primi o 
scrisoare de la mine. O veţi primi fără expeditor, firește, dar veţi 
ști despre ce este vorba. Scrisoarea aceasta anuală vă va 
anunţa că sunt viu: va fi dovada mea de viaţă. Nu mă căutaţi: ar 
fi mult mai rău. Când voi muri, atunci veţi putea spune 
povestea. 


Eu încercam să-mi imaginez situaţia și i-am răspuns fără să 
gândesc: 

— Dar, marchize, poate dura mult. 

— Vă pare rău? 

— Nu, vă rog, nu asta am vrut să spun. Scuzaţi-mă, dar cum 
voi ști că aţi murit? 

— Veţi afla, nu vă faceţi griji. Dumneavoastră veţi afla că eu 
am murit. Cel care nu va ști voi fi cu siguranţă eu. 

A spus și a schițat un zâmbet care nici măcar nu a fost 
melancolic în întregime. 

— Dumneavoastră, atunci, veţi spune povestea mea. Şi din 
acest motiv v-o spun: ca să mor liniștit. Nu vreau să-mi amintesc 
de toate astea în ceasul morții. Ar fi oribil ca ceea ce mi-a 
ocupat viaţa să-mi ocupe și moartea. 

Eu nu voiam să-l jignesc, dar nu puteam renunţa să-i pun o 
întrebare. Învăţasem lecţia dată de el: 

— Scuzaţi-mă, marchize, dar cum pot ști că nu mă minţiţi, că 
toată povestea nu este falsă? 

— Dumneavoastră nu știți. Dar nu vă faceţi griji. Va fi 
adevărată. Dumneavoastră spuneţi-o și veţi vedea că apar 
bătrâni tâmpiţi care vor spune mie mi-a vândut Valfierno un 
tablou, pentru că nimic nu le place mai mult acestor făpturi de 
prisos decât să fi fost înșelaţi de cineva de o superioritate 
recunoscută. Este un fapt demonstrat. Dacă nu ar fi așa, 
democraţia modernă n-ar putea exista. 

— Nu este vorba despre astea, marchize. Eu vă întreb dacă 
este adevărat. 

— Este, da, dar dumneavoastră nu veţi fi niciodată sigur. L-aţi 
putea întreba pe Perugia, dar nici în privinţa lui nu aţi ști dacă 
nu vă minte. Ori aţi putea să-i căutaţi pe ceilalţi, dar este 
probabil să nu-i găsiţi niciodată. Sau poate că da, cine știe. Dar 
dumneavoastră nu știți. Aceasta este condiţia cu care puteţi să 
spuneţi cea mai interesantă poveste din viaţa dumneavoastră: 
povestea mea. 


Nu cred că mă înșel: Becker o va spune. Și atunci va răspunde 
la întrebarea care nu-mi dă pace: cine va muri când voi muri eu? 
Odată am ajuns să cred că nimeni: că refăcându-mă de atâtea 
ori, aș fi putut să amăgesc moartea. Acum știu că nu este 
adevărat: cineva trebuie să moară. 


Dar aș vrea să știu cine. Cine va muri când voi muri eu? Cel ce 
mergea pe străzile nepietruite din Rosario, cel ce a iubit-o pe 
Marianita fără să știe cine este, cel ce a făcut artă din artizanat, 
cel ce nu a vrut să fie unul, cel ce nu a fost ceilalţi, cel ce nu a 
fumat niciodată opiul de la Malacca, cel ce a gustat atâtea 
mâncăruri, cel ce nu și-a văzut tatăl, cel ce se lăsa pipăit de 
preot, călărit de alt deţinut, iubit de femeile care nu l-au iubit 
niciodată, Bonaglia, Juan Maria, Perrone, Eduardo, cel de mâine, 
cel ce arde de nerăbdare să-și spună povestea? Nu toţi: atâtea 
morți într-una singură ar fi o nedreptate. Nici nu au fost atâtea 
vieţi: doar încercări. 

Pentru Becker, fără îndoială, va muri Valfierno. Pentru mulţi 
va fi Valfierno cel ce va muri. Nu va fi nimeni căruia să-i moară 
Bollino: Bollino a murit demult. Câteodată mă gândesc că un 
bătrân nu ar muri dacă l-ar striga cineva folosindu-i prima 
poreclă: dacă cineva ar putea să-i dea numele pe care i-l dădea 
mama lui - iar el ar crede. Dar cineva trebuie să moară. Unde 
mă voi înmormânta? Sub ce nume? 

Becker va povesti, bănuiesc: va răspunde la întrebarea mea. 
Dar se poate și să nu povestească. Nădăjduiesc că da, nu voi ști 
niciodată. Ar putea să povestească înainte, dar cine știe care va 
fi preţul. Poate că într-o zi mă voi hotărî să-l plătesc. Este 
interesant să hotărăști că vei plăti un preţ pe care nu îl știi: am 
făcut-o de atâtea ori și este singurul mod de a plăti serios. Este 
adevărat: se poate și să nu povestească. Acum câţiva ani am 
citit o frază pe care nu am putut să o uit: „Acum, în sufragerie, a 
rămas ce rămâne când nu rămâne nimic”. Eu, Valfierno. 


De la întâlnirea aceea au trecut aproape treisprezece ani. M- 
am mutat la Baltimore, dar scrisorile lui au continuat să mă 
găsească. Le primeam, de fiecare dată la sfârșit de august, cu 
același fragment de poem. Era în spaniolă: 

Antes que tu me morire y mi espiritu, 

en su empeño tenaz, 

sentándose a las puertas de la muerte, 

alli te esperară. 

Alli donde el sepulcro que se cierra 

abre una eternidad... 

į Todo lo que los dos hemos callado, 


lo tenemos que hablar! !! 


După câțiva ani am cerut să-mi fie tradus, ca să știu ce spune: 
mărturisesc că nici așa nu am înţeles. Din când în când, mi-a 
trimis și câte un cadou: o carte de lux, bilete pentru o 
reprezentaţie de gală la operă, trei zile de vacanţă la New York, 
tacâmuri de argint la nunta mea. Eu îl aveam - cum a zis el - la 
mâna mea, dar nu aveam nimic. A fost greu, este adevărat, să 
știu că am la dispoziţie povestea ce mi-ar schimba cariera și să 
nu o folosesc. Nu o dată - de sute, de mii de ori în realitate - am 
fost ispitit să o public. Dar am rezistat - ori mi-a lipsit curajul de 
a nu rezista. Atunci, când ne luam rămas-bun, Valfierno a 
zâmbit: 

— Cine poate fi sigur că tabloul pe care l-a înapoiat Perugia 
este Gioconda adevărată? Că nu o am eu acasă, de exemplu, că 
nu am ars-o0, că nu i-am vândut-o lui J.P. Morgan? 
Dumneavoastră cumva, domnule ziarist? î 

Am încercat, de asemenea, să dau la o parte îndoiala. Imi 
convenea să o dau la o parte. Cu câteva luni în urmă, în 
octombrie 1932, am aflat de moartea lui Eduardo de Valfierno. 
Cum îmi promisese, am primit o scrisoare foarte serioasă în care 
mi se anunţa decesul său. Scrisoarea nu era semnată: după stil, 
mi s-a părut probabil s-o fi scris el însuși - bănuiesc că înainte 
de a muri. Conţinea un poem, dar era altul. Am pus să mi se 
traducă în aceeași zi: 


De lo poco de vida que me resta 
con gusto los mejores años, 

por saber lo que a otros 

de mi has hablado”. 


u Înaintea ta voi muri: și spiritul meu, / în stăruința lui tenace, / 
așezându-se la portile mortii, | acolo te va aștepta. / Acolo unde 
mormântul se închide / deschide o vesnicie... / Tot ce am tăinuit 
amândoi, / trebuie să spunem. (Gustavo Adolfo Bécquer) (n.tr.) 
12 Din putinul timp care mi-a rămas / as da cu plăcere cei mai 
buni ani, | ca să știu altora /ce le-ai spus despre mine. (Gustavo 
Adolfo Bécquer) (n.tr.)