Allie Reynolds — Fior

d, ie | Ni 
N i ȘTIU 
Ru CE 

AM 
FĂCUT. 
VREAU 
SĂ 
RĂMÂNĂ 
AŞA. 


ALLIE REYNOLDS 


FIOR 


VINOVAT SAU NEVINOVAT? 


ALLIE REYNOLDS 
FIOR 
Original: Shiver (2021) 


Traducere din limba engleză: 
LILIANA PELICI 
prin LINGUA CONNEXION 


y 


virtual-project.eu 


Pentru mama şi tata. Oameni de munte. 


Li 


CEN) ana 


YJH904 31 


Prolog 


E din nou perioada aceea a anului. Perioada în care 
ghețarul renunță la cadavre. 

Masa imensă de gheață de acolo, de sus, e un râu 
îngheţat care curge prea încet ca să fie văzut cu ochiul 
liber. Victimele recente ating uşor umerii celor mai vechi în 
adâncurile lui sticloase. Unele ies la suprafață la vârf, altele 
la bază şi nu se poate şti cine va fi următoarea care va ieşi. 

Pot trece ani până să reapară. Chiar şi decenii. Un ghețar 
din Italia a apărut la ştiri recent, când a scos cadavrele 
mumificate ale unor soldați din Primul Război Mondial, cu 
tot cu căşti şi puşti. 

Totuşi, ce intră trebuie să iasă, în cele din urmă, aşa că 
verific ştirile locale în fiecare dimineaţă. 

Aştept un anumit cadavru. 


CAPITOLUL 1 


— Alo? Ecoul strigătului meu se aude în jurul peşterii de 
beton. 

Cunoscuta telecabină, roşie şi albă, stă în punctul 
terminal, dar nu e nimeni în cabina operatorului. Soarele a 
dispărut în spatele Alpilor, cerul e roz, dar încă nu e nicio 
lumină aprinsă în clădire. Unde sunt toţi? 

Un vânt rece ca gheaţa îmi bate în faţă. Mă chircesc mai 
mult în geaca mea. Suntem în afara sezonului şi staţiunea 
nu se deschide decât peste o lună, aşa că nu m-am 
aşteptat ca teleschiurile celelalte să funcţioneze, dar am 
crezut că acesta va merge. Cum o să urcăm până la 
ghețar? Oare am greşit ziua? 

Imi arunc geanta cu snow-boardul pe platformă şi îmi 
scot telefonul ca să-mi verific e-mailul din nou. „Bună, 
băieţi! Cine poate veni la o reuniune de weekend? Clădirea 
Panorama, ghețarul du Diable, Le Rocher. Ne întâlnim la 
telecabină, vineri, la 5.00 după-amiaza, 10 noiembrie. C. x” 

C de la Curtis. Dacă altcineva m-ar fi invitat aici, l-aş fi 
şters fără să răspund. 

— Hei, Milla! 

lată-l pe Brent, urcând pe trepte, în salturi, spre mine. Cu 
doi ani mai tânăr decât mine, trebuie să aibă 31 de ani 
acum şi încă are farmecul lui băieţesc - părul brunet care-i 
atârnă, gropiţele - chiar dacă arată neglijent şi obosit. 

Mă ridică de la pământ într-o îmbrăţişare strânsă. ÎI 
îmbrăţişez şi eu strâns. Toate acele nopţi reci pe care le-am 
petrecut în patul lui... Mă simt prost pentru că nu l-am 
contactat. Dar, după ce s-a întâmplat... Oricum, nici el nu 
m-a contactat. 

Peste umărul lui se văd vârfuri înalte, ca nişte umbre pe 
cerul care se întunecă. Chiar vreau să fac asta? Nu e prea 
târziu. Aş putea inventa nişte scuze, m-aş urca în maşină şi 
aş pleca departe. 

Cineva îşi drege glasul în spatele nostru. Ne despărţim şi 
vedem silueta înaltă şi blondă a lui Curtis. 


e 6» 


Cumva, Curtis arăta la fel ca ultima dată când l-am văzut. 
Mă aşteptam însă la asta. Doborât de durere. Un om 
distrus. Dar bineînţeles că nu arată aşa. A avut zece ani să 
treacă peste asta. Sau să ascundă totul înăuntrul lui. 

Imbrăţişarea lui Curtis e scurtă. 

— Mă bucur să te văd, Milla! 

— Şi eu. 

Intotdeauna mi-a fost greu să-l privesc direct în ochi, 
pentru că era foarte arătos - încă e - dar acum mi se pare 
şi mai greu. 

Curtis şi Brent îşi strâng mâinile, pielea lui Curtis fiind 
palidă pe lângă cea a lui Brent. Şi-au adus snow-boardurile; 
nu mă miră. Cu greu am urca până acolo fără ele. La fel ca 
mine, şi ei poartă blugi, dar mă amuză să văd gulere de 
cămăşi pe sub gecile de snow-board. 

— Sper că nu v-aţi aşteptat să mă îmbrac elegant, zic eu. 

Curtis mă priveşte din cap până-n picioare. 

— Eşti bine şi-aşa. 

inghit în sec. Ochii lui sunt la fel de albaştri ca 
întotdeauna, dar îmi amintesc de cineva la care nu vreau să 
mă gândesc. Nu mai au niciun pic din căldura pe care o 
simţeam de la el. 

— Cine mai vine? spune Brent. 

De ce se uită la mine? 

— Habar n-am, îi răspund. 

Curtis râde. 

— Nu ştii? 

Se aud paşi. Vine Heather. Şi cine-i acela? Da/e? Nu se 
poate - încă sunt împreună? 

Părul cândva sălbatic al lui Dale e tuns cu stil, 
piercingurile i-au fost scoase, încălţămintea lui modernă 
pentru snow-board pare să nu fi fost folosită. Cred că 
Heather a fost cea care l-a schimbat. Măcar l-a lăsat să îşi 
aducă snow-boardul. 

Heather poartă o rochie - una scurtă, neagră - cu dresuri 
şi cizme până la genunchi. Probabil că îi e foarte frig, chiar 
şi cu geaca Puffa peste ea. Simt un miros de spray fixativ 
de la pletele ei lungi şi negre când mă îmbrăţişează. 


e / œ 


— Mă bucur să te văd, Milla! 

Trebuie să fi băut câteva pahare înainte să vină, pentru 
că pare aproape sinceră. Cizmele ei au tocuri de opt 
centimetri, făcând-o cu doi centimetri şi jumătate mai înaltă 
decât mine, probabil de aceea le şi poartă. 

Îmi arată repede un inel. 

— V-aţi căsătorit? întreb. Felicitări! 

— Acum trei ani. 

Accentul ei de Geordie e mai pătrunzător ca niciodată. 

Brent şi Curtis îi dau câte-o palmă pe spate lui Dale. 

— Ţi-a luat ceva timp s-o ceri, nu-i aşa? spune Brent. 

Şi accentul lui de Londra pare mai puternic. 

— De fapt, eu l-am cerut, intervine brusc Heather. 

Uşa telecabinei se deschide scârţâind. Un însoțitor vine 
târşâind picioarele în spatele nostru, cu şapca neagră, 
tipică staţiunii, trasă în jos. Ne verifică numele de pe o 
planşetă şi ne face semn să intrăm. 

— Suntem toţi? spun eu. 

Însoţitorul pare să creadă că da. Mi se pare cunoscut. Mă 
chinui să-i văd faţa, dar până să-l văd mai bine, închide uşa 
şi dispare în cabina lui. 

— Cine să mai fie? adaugă Curtis. 

— Ai dreptate, încerc să conchid. 

Au mai fost câţiva în trecere dar, din gaşca noastră, doar 
noi cinci am mai rămas. 

Sau, mai degrabă, doar noi am mai rămas în picioare. 

Mă cuprinde vinovăția. Wu va mai merge niciodată. A 
trebuit să-i privesc faţa când i-au spus asta. Ştiind că a fost 
vina mea. 

Telecabina începe să se mişte brusc, clătinându-se. La fel 
ca mine, ceilalţi se holbează fermecaţi, prin plexiglas, în 
timp ce zburăm deasupra vârfurilor brazilor, urmărind 
lumina ce se stinge în susul muntelui. E ciudat să văd 
pământ şi iarbă dedesubt. Intotdeauna a fost zăpadă. Mă 
uit după marmote, dar probabil că hibernează. Trecem 
peste o stâncă şi mica staţiune Le Rocher nu se mai vede. 

Suspendaţi în aer aşa, cu peisajul alunecând dincolo de 
fereastră, am o senzaţie ciudată. Parcă am călători înapoi în 


e 83 


timp, în loc să urcăm pe munte. Şi nu ştiu dacă sunt 
pregătită să înfrunt trecutul. 

Prea târziu. Telecabina se leagănă deja la mijlocul staţiei. 
leşim trăgându-ne bagajele. E mai frig aici şi va fi şi mai frig 
acolo unde mergem. Platoul e pustiu, limita zăpezii e de la 
jumătate în sus. Acesta e centrul zonei de schi iarna, cu 
telescaune şi remorci mergând în toate direcţiile, dar 
telecabina e singura care circulă azi. 

Rampa era chiar lângă căsuţă. Acum e un şanţ plin de 
noroi, dar pot vedea cu ochii minţii zidurile albe imaculate. 
Era cea mai bună rampă din Europa la vremea aceea şi 
pentru ea am venit toţi aici în acea iarnă. 

Doamne, amintirile! Mi se face pielea de găină. Parcă văd 
cum eram mai tineri, ne înghionteam şi râdeam. Noi cinci. 

Şi cele două care lipsesc. 

O rafală de vânt rece ca gheaţa îmi învârteşte părul în 
jurul feţei. Trag fermoarul gecii de snow-boarding până la 
bărbie şi mă grăbesc după ceilalţi. 

Telecabina ne va duce până la aproape 3500 de metri - 
una dintre cele mai înalte zone de schi din Franţa. Cabinele 
portocalii şi lucioase atârnă pe cablu ca globurile de 
Crăciun. Curtis intră în cea mai apropiată cabină deschisă. 

Heather îl trage pe Dale de mână. 

— Hai să urcăm în alta. 

— Nu, spune Dale. Incăpem cu toţii. 

— E mult spaţiu, zice Curtis. 

Heather pare neîncrezătoare şi o înţeleg. Teoretic, în 
cabinele acestea mici încap şase persoane, dar ne vom 
înghesui cu toate bagajele noastre. Nu ne ajută cu nimic că 
şi-a adus ditamai geamantanul. 

Brent îşi apleacă trupul înalt pentru a intra. 

— Mills, poţi să stai la mine pe genunchi. Dă-ne geanta ta 
de snow-board. 

— Dale poate să stea la tine pe genunchi, îi spun. Eu 
rămân aici. 

Heather ajunge la Dale pe genunchi, lângă Curtis, eu şi 
Brent stăm faţă-n faţă, cu bagajele înghesuite în jurul 
nostru. Dale arată foarte ciudat fără dreadlocks. Cu coloritul 


e 9» 


lui nordic, îmi amintea de un viking. Acum pare mai mult - 
un prezentator de emisiune-concurs. 

Trecem repede pe platou. Ce pustiu e jos! Uit cât de 
întinsă e zona asta. Drumeţii merg pe aici vara şi urcă pe 
trasee în zigzag. Trebuie să fie frumos - o multitudine de 
flori alpine - dar tot ce se vede azi e iarba maro neîngrijită 
şi grohotişul de pe stânci. Niciun semn de viaţă, nici măcar 
o pasăre. Terenul pare sterp. 

Mort. 

Nu! Doarme! Aşteaptă! 

Ca altceva de aici, de sus. Înghit în sec şi mă forţez să-mi 
scot acest gând din minte. 

Genunchiul lui Curtis îl loveşte pe al meu în timp ce 
trecem zornăind pe lângă un stâlp. Pare neobişnuit de 
tăcut, dar pot să înţeleg de ce. Dacă e greu pentru mine, 
trebuie să fie de o sută de ori mai rău pentru el. 

Invitaţia nu a menţionat asta, dar e evident de ce suntem 
aici. Cu o zi înainte să vină e-mailul lui, am aflat de la ştiri 
că: 

„Practicanta britanică de snow-boarding dispărută acum 
zece ani a fost declarată moartă, în absenţă, în urma unui 
proces.” 

Ceilalţi nu puteau fi mai dornici să vină decât eram eu, 
dar cum am fi putut să refuzăm? E firesc să-şi dorească să 
o comemoreze. 

Acum e zăpadă sub noi, strălucind liliachie în amurg. Cu 
mult deasupra sunt stâncile înalte, de unde şi denumirea 
staţiunii - Le Rocher. Clădirea Panorama e cocoţată în vârf, 
o formă întunecată şi îndesată, chircită împotriva forţelor 
naturii. 

— Mills, cum ai reuşit să faci asta? spune Brent. 

— Ce să reuşesc? întreb. 

— Accesul VIP la ghețar. Plimbarea cu telecabina privată 
şi toate astea. Destul de impresionant. 

Mă holbez la el. 

— Ce vrei să spui? 

— Asta e perioada de închidere. Nu poate fi ieftin. 

— De ce crezi că eu am organizat asta? Curtis a făcut-o! 


e 10 œ» 


Curtis mă priveşte ciudat. 

— Pardon? 

De-a ce se joacă? Ne scoatem telefoanele. Ultima dată 
când mi-am adus telefonul până aici, sus, mi-am spart 
ecranul la prima încercare, alegându-mă cu o vânătaie 
urâtă în formă de telefon pe şold. După aceea, nu m-am 
mai deranjat să-l iau până sus. 

li arăt e-mailul, iar Brent mi-l arată pe al lui. Invitația lui e 
la fel ca a mea, doar că e de la M şi are un P.S.: „Mi-am 
pierdut telefonul. Trimite-mi un e-mail.” 

— Poftim! 

Curtis mi-o arată repede pe a lui - aidoma cu cea a lui 
Brent. 

Niciodată nu l-am înțeles pe Curtis. Asta i se pare o 
glumă bună? 

Cabina scârțâie în timp ce trecem pe lângă alt stâlp şi 
simt pocnituri în urechi. Aici, terenul începe să devină 
abrupt. Am început urcarea foarte lungă până la ghețar. 

Mă întorc spre Dale şi Heather: 

— Ce scria în invitaţia voastră? 

Dale ezită. 

— Da, la fel ca ale voastre, spune Heather. 

— De la M sau de la C? întreabă Brent. 

— Hm, M! 

Heather îmi aruncă o privire. 

De ce am senzaţia că minte? 

— Pot s-o văd? 

— Scuze, zice Heather. Am şters-o. Dar era exact ca ale 
lor. 


e ll œ» 


CAPITOLUL 2 


Nu ştiu la ce să mă aştept în vârf. Muzică? Lumânări? 
Ospătari cu tăvi cu şampanie? 

Nu e nimic din toate acestea. Platforma e slab luminată şi 
pustie; cabina operatorului e goală. Ne tragem bagajele 
afară. Se aude o sirenă şi telecabina se opreşte. Probabil că 
o operează de jos, reducând costurile cu personalul. Dar, 
după confuzia legată de cine ne-a invitat, e un pic ciudat şi 
e clar că şi Heather crede asta. 

Brent îmi aruncă o privire. 

— Ne lăsăm lucrurile aici deocamdată? 

— Cred că da. Nu e ca şi cum ar fi cineva aici care săni 
le fure. 

Treptele sunt din grilaj de metal, potrivit pentru cizmele 
acoperite de zăpadă. Până ajung sus, gâfâi. Aerul e rarefiat 
aici sus. Împing uşile duble ca să intru în clădirea 
Panorama. Şi inspir fum stătut de lemn. Uau! Acesta, mai 
mult ca oricare altul, a fost mirosul iernilor mele. 

Curtis apasă pe un întrerupător şi coridorul lambrisat cu 
lemn se luminează. In mod normal, o procesiune constantă 
de schiori şi snow-boarderi tropăie pe aici, pe lângă 
dulapurile cu schiuri şi afară, la intrarea principală în 
ghețar, dar în seara asta e o linişte stranie. 

Curtis îşi face mâinile căuş în jurul gurii. 

— E cineva aici? 

Brent se uită la mine; la fel şi Dale. Mă gândesc din nou 
la invitaţii. Oare unul dintre ei putea să organizeze asta? 
Nu, nu văd cum. Cum a precizat Brent, asta e perioada de 
închidere. Un weekend aici sus trebuie să coste câteva mii 
în perioada asta a anului. Pentru că l-am urmărit on-line, 
ştiu despre Curtis că se descurcă bine cu banii. Trebuie să 
fie el. Dar de ce atât mister? Şi ceilalţi ştiu sau i-a făcut 
cumva să creadă că eu i-am invitat? 

— Trebuie să fie cineva aici, spune Curtis. Haideţi să 
căutăm prin jur! 

Cu toţii pornim grăbiţi în diferite direcţii, ca nişte copii 


e 12» 


lăsaţi liberi într-un parc de distracţii. Acest loc e un labirint. 
Singura clădire pe câţiva kilometri, construcţia întinsă 
găzduieşte  salvamontul, biroul de comandă şi toate 
lucrurile de care ar avea nevoie vizitatorii şi personalul. Eu 
cunosc restaurantul şi toaletele, atât. O, da, şi am stat o 
noapte într-unul dintre micile ei dormitoare - căminul 
francez de tineret, aflat la cea mai mare înălţime. 

Alerg pe coridoare, apăsând pe întrerupătoare din mers. 
Sunt multe uşi închise. Unele se deschid; altele nu. Aceasta 
se deschide. O, Doamne - acesta ar putea fi chiar 
dormitorul în care am dormit. Mirosul umed de mucegai îmi 
aminteşte de ceva. Brent sub mine, pe saltea, mâinile lui 
mari apucându-mă de şolduri. Mă holbez la patul îngust, de 
o persoană. Apoi ies, închizând uşa cu fermitate. 

La următoarea uşă e o cameră cu rufe - prosoape albe, 
aspre şi cearşafuri foarte uzate, aşezate pe rafturi din lemn 
de pin, un miros urât de detergent ieftin. Mai departe, simt 
miros de mâncare şi, bineînţeles, aici e bucătăria. Două 
tigăi stau pe un aragaz imens. Ridic capacele. Tocană cu 
carne într-una; piure în cealaltă. Încă sunt calde. Ar putea fi 
cina noastră, dar unde e personalul de catering? 

Zăresc o toaletă şi împing uşa cu precauţie, dar e goală 
şi întunecată. Chiar dincolo de ea e restaurantul, la fel de 
întunecat, iar fumul stătut de lemn se simte atât de tare că 
mă face să tuşesc chiar dacă nu e aprins focul. Am petrecut 
ore întregi aici, încălzindu-mi degetele în jurul cănilor de 
cafea şi aşteptând să treacă viscolul, dar mesele sunt 
goale, aşa că mă întorc pe alt coridor. Ceilalţi trebuie să fie 
la etajul de sus, pentru că nu-i mai aud. 

Mai multe depozite; mai multe uşi încuiate. 
Întrerupătoarele sunt cronometrate pe o perioadă scurtă şi, 
din când în când, se sting becurile înainte să-l aprind pe 
următorul, lăsându-mă în întuneric total, şi trebuie să-mi 
găsesc drumul bâjbâind de-a lungul peretelui. Liniştea e 
înfiorătoare. Dacă cineva ar ieşi brusc din spatele uneia 
dintre aceste uşi, cred că aş face un infarct. 

În sfârşit, o privelişte cunoscută: intrarea principală pe 
ghețar. Mă grăbesc spre ea. Nimeni nu va fi aici la ora asta 


e 13 


a nopţii şi uşa va fi, probabil, încuiată dar, dacă nu e, vreau 
să simt aerul cu miros de gheaţă. A trecut foarte mult timp. 

Se deschide. Vântul năvăleşte prin deschizătură, cu un 
zgomot ascuţit şi continuu. Sunetul e ciudat de uman. 
Inchid brusc uşa şi stau acolo respirând greu. Ştiam că asta 
va fi problema dacă m-aş întoarce aici. Prea multe uşi pe 
care mai bine nu le-aş deschide. 

„Calmează-te, Milla!” 

Bine. Pot să fac asta. După ce beau câteva pahare, voi fi 
bine. 

La etaj au o sală de evenimente unde fac nunţi şi alte 
chestii. Un mod util de a câştiga bani pentru staţiuni mici ca 
aceasta, mai ales în afara sezonului. Am văzut doar poze cu 
ea, dar acolo trebuie să fie toţi, pentru că am verificat 
peste tot aici jos. 

Uite şi scările. In vârful lor e o uşă grea de ieşire în caz de 
incendiu, iar aerul de dincolo de ea pare mai rece. Simt un 
miros slab. Cunoscut. Ce e? Poate parfumul lui Heather. 

Aud voci de la uşa din dreapta. 

„Stop! scrie pe un indicator. A început jocul. Telefoanele 
trebuie lăsate în coş.” 

Expir. Un joc. Poate un fel de chestionar despre snow- 
boarding sau despre ce ne amintim unul despre celălalt. 
Ceva care să ne facă să vorbim de vremurile trecute. 

Doar că... Imi trec cuvintele prin faţa ochilor. „A început 
jocul.” Cândva, i-am spus acele cuvinte... Nu. E o expresie 
destul de comună. Nu înseamnă nimic. Îmi arunc telefonul 
peste cele patru care sunt deja acolo şi intru. 

Sala de evenimente iese în afară, deasupra munţilor, 
covorul gros şi alb seamănă cu zăpada de afară; mobila e 
din plastic alb, are doar linii ascuţite şi, fără îndoială, e 
ridicol de scumpă. Tot peretele din spate e din sticlă. 
Perdelele din catifea albă sunt legate în spate şi priveliştea 
trebuie să fie spectaculoasă în timpul zilei, dar acum e un 
întuneric total. Nu se vede nicio lumină. Un loc frumos 
pentru o nuntă. 

Dacă poţi să ignori cât de multe vieţi a luat acest ghețar. 

Şi cât de multe cadavre încă ţine. 


e 14» 


„Nu te gândi la asta.” 

E atât de frig aici că îmi văd răsuflarea. E şi umezeală. 
Probabil că sala n-a mai fost folosită de câteva luni. Ceilalţi 
au băuturi. Doar o bere mai e pe o tavă - Kronenbourg 
1664. Simt sticla rece ca gheaţa în palmă. Imi plăceau 
sticluţele cu bere franceză, dulce şi acidulată. Nu am mai 
băut-o de când am fost ultima dată aici. 

Încă suntem doar noi cinci. Personalul trebuie să fie mai 
departe, pe coridor. Curtis se tot uită la uşă. Ce a plănuit? 

Unghiile cu manichiură franţuzească ale lui Heather se 
îndoaie pe partea de jos a braţului meu. 

— Ai văzut jocul? 

— Ce joc? 

Mă trage pe covor până la o cutie înaltă din lemn aşezată 
pe o masă joasă. Lângă ea sunt pixuri, plicuri crem de 
calitate superioară şi cartonaşe. Şi o foaie imprimată, 
laminată. „Spărgătorul de Gheaţă.” Foaia cu instrucţiuni e 
bogat ornamentată, genul pe care îl vezi în programul de la 
înmormântări. 

Şi în cel de la nunţi, îmi amintesc repede. 

„Scrie un secret, un lucru despre tine pe care niciunul 
dintre ceilalţi nu îl ştie. Pune-l în cutie! Scoateţi plicurile, 
unul câte unul, şi ghiciţi cine ce a scris!” 

Îi arunc din nou o privire lui Curtis, amuzată că a depus 
atât de mult efort când noi am fi fost fericiţi doar să ne 
îmbătăm până nu mai ştiam de noi. Trece pe lângă mine cu 
paşi mari, ajunge la fereastră, şterge condensul de pe 
geam şi se uită afară. Fluiditatea mişcărilor lui mi-a amintit 
întotdeauna de un gimnast, şi asta încă nu s-a schimbat. 
Încă are aceeaşi graţie puternică. 

Am nevoie de mai mult alcool înainte de a-l aborda, aşa 
că mă îndrept spre Brent. 

— Ai mai practicat snow-boarding în ultimul timp? întreb. 

— O dată pe an, răspunde el. Atât îmi permit. Dar încă 
mai practic mult skate-boarding. 

— Îmi dau seama de asta după starea pantofilor tăi, îi zic. 

Pantofii lui, marca DC, sunt atât de uzaţi la un deget 
mare, că îi văd şoseta. DC îl sponsoriza, dar probabil că a 


e 15» 


trebuit să şi-i cumpere pe aceştia. Sunt impresionată că a 
rămas loial faţă de marcă, dar aşa e Brent. 

Avea doar 21 de ani în acea iarnă, şi corpul suplu, cu 
toată energia unui adolescent. S-a mai rotunjit un pic între 
timp. E greu de spus, din cauza hainelor lui largi, dar încă 
pare să fie într-o formă destul de bună. Încă îşi poartă blugii 
lăsaţi până la jumătatea fundului. 

Îl mai caut on-line din când în când, dar profilul lui public 
de Facebook nu dezvăluie multe. Vreau să-l întreb dacă are 
pe cineva - chiar şi dacă are copii - dar m-ar putea înţelege 
greşit. Trebuie să ştiu că e fericit. 

— Aşadar, nu tu m-ai invitat aici? vru să ştie Brent. 

— Nu, îi răspund. Ţi-am zis! 

Curtis îmi întâlneşte privirea din partea cealaltă a 
camerei, părând... îngrijorat? Probabil că se întreabă unde e 
personalul. 

— Te mai dai cu placa? întreabă Brent. 

— Nu, de când am plecat de aici, îi zic. 

— Serios? Nici măcar o dată? 

— Am fost ocupată cu jobul. 

Văd mirarea lui. Atunci mă gândeam doar la snow- 
boarding şi întotdeauna mi-am imaginat că aveam să fac 
asta până la bătrâneţe. _ 

Adevărul e că sunt îngrozită de asta. Ingrozită de cine mă 
face să devin şi că aş putea distruge şi alte vieţi. Din 
momentul în care îmi strâng legăturile, nimic nu mai 
contează. 

Brent nu ştie ce am făcut, nu tot. Niciunul dintre băieţi nu 
ştie. 

Şi vreau ca asta să nu se schimbe. 


e 16 - 


CAPITOLUL 3 


Heather bate din palme pentru a atrage atenţia. 

— E timpul să jucăm Spărgătorul de Gheață. 

— Vai, mor de foame! se vaită Brent. 

— Şi eu, completez. Dar avem tocană în bucătărie. 

Heather se bosumflă. 

— Va fi amuzant. Putem mânca după aceea. 

Intotdeauna a fost aşa de enervantă sau căsnicia a făcut- 
o mai autoritară? Dă pe gât restul paharului ei de vin. Poate 
e doar beată. 

Brent bombăne, dar Heather înmânează cartonaşe, pixuri 
şi plicuri. Mă uit din nou la Curtis, dar el trece repede pe 
lângă mine şi iese din sală. 

— Ce trebuie să scriem? întreabă curios Brent. 

— Ceva scandalos, de care să nu ştim noi, explică 
Heather. _ 

Mi se usucă gâtul. Imi golesc sticla de bere, dar e genul 
acela de uscăciune care nu poate fi spălată cu nicio 
cantitate de alcool. Ştiu, pentru că am încercat asta când 
am plecat de aici acum zece ani. 

Rod capătul pixului, chinuindu-mă să mă gândesc la ceva 
amuzant de dezvăluit. Şi aud vocea lui Curtis pe coridor. 
Are telefonul la ureche. Tipic lui Curtis - ne pune să 
renunţăm la telefoane, apoi îl foloseşte pe al lui. Vorbeşte 
cu prietena lui? Vede că îl privesc şi închide uşa. 

Mă uit în jos, la cartonaşul meu, dar mi-e prea frig şi 
foame ca să gândesc limpede. In cele din urmă, scriu doar: 
„Am o pisică pe nume Peşte Stricat”. 

Brent a dispărut. Îmi strecor secretul într-un plic şi îl pun 
în deschizătura din partea de sus a cutiei. De unde a făcut 
rost Curtis de chestia asta? In afară de faptul că e albă, nu 
se potriveşte deloc cu restul sălii. Laturile de placaj subţire 
au fost lipite prost şi vopsite cu neglijenţă. Arată ca o 
chestie pe care ar face-o şi bunicul meu. 

Trebuie să merg la toaletă. Cea pentru femei e la prima 
uşă pe coridor. Apa este atât de rece, că îmi vine să cred că 


e 17 œ» 


tevile vor îngheţa. 

Când mă întorc în sala de evenimente, Brent ţine în mâini 
o pungă mare de chipsuri. Mă servesc şi eu de acolo cu un 
pumn. 

Dau din cap uitându-mă la geaca de snow-boarding a lui 
Brent. 

— Burton îţi mai dă lucruri sau a trebuit să o cumperi? 

El ronţăie chipsurile. 

— Primesc o reducere. 

— E bine pentru unii. Eu a trebuit să-mi cumpăr un 
echipament nou întreg pentru călătoria asta. 

Îmi ling sarea de pe degete. Mi-am dat toate lucrurile de 
snowboarding acum zece ani unei puştoaice franţuzoaice 
care locuia vizavi. Le merita mai mult decât mine. 

Dale vine cu câteva beri în mână. Eu şi Brent ne luăm 
repede câte o sticlă. 

— Eşti gata de joacă? întreabă Heather. 

— Doar o secundă, cere Curtis şi iese repede afară. 

Heather arată de parcă ar fi gata să ia foc. Imi ascund 
zâmbetul. E aproape ca şi cum Curtis ar fi făcut asta doar 
ca să o enerveze. 

— Ai văzut vreun membru al personalului? îl întreb pe 
Dale. 

— Nu, spune el. Cred că suntem pe cont propriu aici sus. 

— Aşa se pare, e de acord Brent. 

— Mă mir că permit asta, conchid. 

— Reduc costurile dacă lasă totul pregătit, explică Dale. 
Poate că o să trimită pe cineva cu telecabina dimineaţă ca 
să ne facă micul dejun. Trebuie să fie greu pentru o 
staţiune mică, aşa ca asta, să concureze cu megastaţiuni 
precum Trois Vallees. 

— Să fac eu onorurile? vrea să ştie Heather în momentul 
în care se întoarce Curtis. Fără să aştepte un răspuns, 
deschide clapa de pe fundul cutiei, se chinuie să scoată 
plicul de deasupra şi îl deschide rupându-l. 

Noi, ceilalţi, ne tragem scaunele. De ce e aşa de 
entuziasmată? Ce crede că va scrie pe cartonaşe? 

— Le voi citi pe toate cu voce tare, apoi vom ghici ce a 


e 18 - 


scris fiecare, bine? 

E prea agitată, nu e beată. Cred că e drogată cu ceva. 
Dar Curtis pare la fel de neliniştit. Stă drept şi ţeapăn, 
supraveghind tot timpul sala. 

Nu-mi simt degetele. Le bag sub coapse, dar scaunul 
meu de plastic e la fel de rece ca tot ce e în sala asta. 

Heather citeşte de pe cartonaş şi i se înroşesc obrajii. 

— „M-am culcat cu Brent.” 

Îi aruncă o privire speriată soţului ei, de parcă s-ar teme 
că el ar crede că e o mărturisire, dar el se uită la mine, la 
fel ca Brent şi Curtis. 

— N-am scris eu asta, spune Curtis. 

Râdem cu toţii. 

Toţi, cu excepţia lui Heather. 

— Am spus că le vom citi pe toate înainte să ghicim! 

Incearcă să-i dea ordine lui Curtis. Va avea nevoie de 
mult noroc pentru asta. 

— Nici eu nu am scris asta, lămuresc. 

Băieţii râd şi mai mult. Heather se uită urât la mine. 

Dale îşi ridică mâinile. 

— Nu vă uitaţi la mine! 

Râdem mai mult. 

Unul dintre băieţi trebuie să fi scris asta în glumă. 
Probabil, Curtis. 

Heather deschide deja următorul plic. Graba ei mă face 
să îmi pun întrebări. A fost ceva vreodată între ea şi Brent? 
Chiar dacă ar fi fost, sigur nu ar făcut asta public. Ea şi Dale 
s-au cuplat destul de devreme în iarna aceea. 

Ea îşi drege glasul. 

— „M-am culcat cu Brent.” 

Vocea ei e prea ascuţită. 

Râdem mai mult şi mai tare de data asta, eu, Brent şi 
Curtis. Dale nici nu zâmbeşte. 

Curtis loveşte cu palma umărul lui Brent. 

— Nu e de mirare că n-ai reuşit să ajungi la Jocurile 
Olimpice. N-ai dormit destul. 

E bine să-l văd pe Curtis arătând mai fericit. Spărgătorul 
lui de gheaţă are efectul dorit. Ne încălzeşte - de 


e 19 œ 


amuzament sau ruşine - în ciuda temperaturii glaciare a 
aerului. Mă bucur să o văd pe Heather agitându-se. Din 
expresia feţei lui Dale îmi dau seama că, dacă a fost ceva 
între Brent şi soţia lui, atunci e o informaţie nouă pentru el. 

Brent şi Heather se privesc în treacăt. Fruntea încruntată 
a lui Brent parcă spune: De-a ce te joci? Brent crede că 
Heather a scris asta! Heather răspunde dând uşor din cap. 
Ce înseamnă asta? Nu acum? Sau că nu a scris ea asta? 

Sunt zăpăcită. Dacă Brent crede că Heather a scris asta 
pe un cartonaş, asta înseamnă că el s-a culcat cu ea? 

Îmi lungesc gâtul ca să văd scrisul de mână, nu că l-aş 
recunoaşte - noi nu am scris prea mult în acea iarnă - dar 
cartonaşul pe care îl ţine Heather e scris cu majuscule 
îngrijite, în felul în care scrii când nu vrei să ţi se 
recunoască scrisul. E o glumă, trebuie să fie. O glumă 
aranjată dinainte de Brent şi Curtis, pentru a stârni agitaţie. 
Curtis şi Dale întotdeauna au avut o problemă unul cu 
celălalt. Dar mirarea lui Brent pare sinceră. 

Aş putea vorbi, insistând că nu am scris pe niciunul dintre 
acele cartonaşe, dar cred că voi aştepta să văd ce scrie pe 
următorul. 

Heather deschide al treilea plic. Se uită la cartonaş şi 
cască ochii. 

— „M-am culcat cu Saskia.” 

Nimeni nu râde de data asta. Tocmai a fost depăşită o 
limită. 

În ciuda neînțelegerilor noastre, nu-mi pot imagina de ce 
cineva de aici ar scrie asta. Din câte ştiu, doar o persoană 
prezentă s-a culcat cu Saskia şi nu credeam că toţi ceilalţi 
ştiau despre asta. Am grijă să nu mă uit în direcţia lui Brent 
- sau a lui Curtis. 

Heather îl priveşte pe soţul ei, evident, întrebându-se 
dacă el a scris asta. Dacă rămân la presupunerea mea, că 
Brent şi Curtis au scris pe primele două, atunci Dale trebuie 
să-l fi scris pe acesta. Dar de ce naiba ar face asta? 

Heather îl deschide pe următorul. Probabil crede că nu se 
poate mai rău. 

Dar se pare că se poate, pentru că rămâne fără răsuflare 


e 20 œ» 


şi îşi ridică privirea şocată. 

— „Ştiu unde e Saskia!” 

Curtis îi smulge cartonaşul din mână şi îl cercetează, cu 
chipul împietrit. 

— A scris cineva pe vreunul dintre aceste cartonaşe? 

Ochii privesc prin cameră. Se dă din capete. 

Mă cuprinde neliniştea. O privire rapidă la fereastră, la 
întunericul total şi absolut de acolo, de afară, îmi aminteşte 
de cât de singuri suntem. Suntem doar noi cinci. Nu e 
nimeni altcineva pe o rază de câţiva kilometri. Trebuie să 
ştiu dacă ne-a invitat Curtis aici. Pentru că dacă n-a făcut-o 
el... 

Mă uit la uşă, gândindu-mă la toate coridoarele lungi şi 
întunecate de dincolo de ea. E cineva acolo? 

— Să auzim ce scrie pe ultimul, propune Brent. 

Heather îl deschide şi păleşte. Cartonaşul cade fluturând 
din degetele ei până la podea. 

Eu îl ridic. 

— „Am omorât-o pe Saskia!” 


e 21 œ» 


CAPITOLUL 4 
Cu zece ani în urmă 


O fată zboară sus, deasupra rampei, cu părul blond 
platinat ieşindu-i în afară de sub cască. E bună. La ultima 
săritură, face o rotaţie şi jumătate - cinci sute patruzeci de 
grade - şi frânează în faţa mea, stropindu-mă cu zăpadă. 

Ştiu cine e. Saskia Sparks. M-a învins la Campionatele 
Britanice anul trecut, ajungând pe locul trei, iar eu pe patru. 

lar anul acesta, am s-o înving eu. 

Părul meu lung şi blond, cu câteva nuanţe mai închis 
decât al ei, e destul de deosebit şi, dacă eu o recunosc, 
atunci probabil că şi ea mă recunoaşte dar, dacă o face, nu 
arată asta. Pur şi simplu, îşi dezleagă piciorul din spate din 
legături şi patinează până la instalaţia de tractare a 
schiorilor. Îmi arunc rucsacul şi mă grăbesc după ea. 

Am auzit anumite lucruri despre ea. | se spune Fecioara 
de Gheaţă. ` 

Permisul meu de telescaun e în buzunar. Imi înclin şoldul 
spre scaner, aştept bipul şi împing bariera rotativă. O bară 
în formă de T se balansează de după colţ şi se îndreaptă 
spre mine. O prind, o pun între coapse şi privesc acţiunea în 
timp ce mă trage în sus pe pantă. 

Cu terenul natural înspăimântător, format din stânci 
colţuroase, culoare înguste şi pante prea abrupte pentru 
vilegiaturistul obişnuit, Le Rocher e un loc faimos printre 
schiorii experţi şi snow-boarderi. Are un mare punct de 
atracţie şi iată care e: rampa Le Rocher. Lungă de o sută 
cincizeci de metri şi cu pereţi înalţi de şase metri, e 
construită conform cerinţelor olimpice şi pare să fie într-o 
stare destul de bună. 

Sportivii se lansează de pe pereţii verticali de gheaţă şi 
fac tot felul de nebunii. E greu să-mi dau seama cine e sub 
căciulă, căşti sau ochelarii de protecţie, dar e clar că nişte 
nume mari se pregătesc pentru Le Rocher Open de mâine. 

Îmi doresc să fi ajuns aici mai devreme. Sezonul a 


e 22» 


început acum două săptămâni, dar încă lucram. Trebuia să 
mă asigur că am economisit destul ca să-mi ajungă toată 
iarna; în acest mod mă pot concentra la antrenamente. Nu 
voi ajunge niciodată printre primele trei dacă voi sta trează 
toată noaptea din cauza unei munci nasoale într-un bar. În 
fine. E timpul să recuperez. 

Saskia e deja din nou în vârf. E aici pentru tot sezonul 
sau doar pentru Le Rocher Open? Se lansează şi face încă o 
540. Chiar îi reuşesc aterizările alea. 

Prima dată când am văzut o rampă, am fost îngrozită de 
cât de abrupte erau zidurile verticale. E o iluzie. Verticala e 
prietena ta. Dacă aterizezi corect pe ea, e atât de moale că 
nici n-o simţi. Dar gheaţa e tare ca betonul aşa că, dacă 
greşeşti, ai încurcat-o. 

Simt furnicături de teamă când îmi fixez ghetele în 
legături. Palmele îmi sunt asudate în mănuşile de piele. 
Sunt mai neliniştită decât de obicei, pentru că placa mea de 
snow-boarding e nouă - o Magic Pipemaster 157, de la 
primul meu sponsor de plăci. 

În mod normal, fac doar sărituri drepte în aer la prima 
încercare, ca să simt cum e rampa, dar trebuie s-o înving 
pe Saskia, aşa că o să încerc o 540 la ultima săritură. 
Alunec pe margine până am destulă viteză, apoi cobor, cu 
baza plată pe perete. Nu are rost să mă ţin pe lângă 
margine, doar aş derapa. Trec pe podeaua rampei, apoi urc 
repede pe peretele opus şi în aer. Mâna mea din faţă 
găseşte marginea călcâiului şi lovesc coada plăcii spre 
exterior. Cu spatele în aer. 

Pentru aceste momente preţioase de imponderabilitate în 
vârful arcului, suspendată de gravitație, jonglez cu trei 
slujbe jumătate de an şi mă chinui la sala de sport. 

Ajung iar jos, încălzită şi pregătită pentru mai mult. 
Înainte şi înapoi, de la un perete la celălalt, ca un pendul. 
La ultima tură, mă învârtesc tare şi fac 540 - bine. Imi 
tremură degetele când îmi dezleg legăturile. Ador placa 
asta. Am s-o păstrez pentru totdeauna - am să mi-o agăţ pe 
perete pentru a putea să o arăt nepoților mei. 

Saskia urcă acum, pentru că e coadă la tractare, aşa că 


e 23» 


merg cu greu după ea. La următoarea ei tură, face 540 
spate în spate la ultimele două încercări. Frica îmi întoarce 
stomacul pe dos. Întotdeauna mi-am imaginat că, atunci 
când îmi voi găsi sponsori, voi putea să stau deoparte şi să 
mă bucur. Cât de mult m-am înşelat! Presiunea e de zece 
ori mai mare acum, că am o imagine de păstrat. Nu-mi pot 
dezamăgi sponsorii. 

Îmi imaginez rotaţiile în timp ce mă leg. Trebuie s-o fac 
mare pe prima ca să petrec destul timp în aer pentru a o 
face pe a doua. Am pornit. 

La naiba! Tocmai am căzut cu faţa în jos înaintea tuturor 
oamenilor care îşi mănâncă prânzul aici. Scuipând zăpada, 
îmi şterg ochelarii de protecţie şi mă grăbesc să ajung 
înapoi sus. Îmi zvâcneşte genunchiul şi nici nu vreau să ştiu 
dacă Saskia a văzut asta. 

Trebuie s-o fac. Primele trei locuri fac diferenţa dintre 
semiprofesionist şi profesionist, şi a fi profesionist înseamnă 
că poţi să te antrenezi tot anul. Spre deosebire de Saskia, 
eu nu provin dintr-o familie bogată, dar îmi doresc asta mai 
mult decât mi-am dorit orice în viaţa mea. 

Încerc din nou. Altă cădere. Mâna mea dreaptă suportă 
impactul şi durerea îmi urcă pe braţ. Mi se pare că o văd pe 
Saskia rânjind în timp ce mă ridic. Mai am nevoie de patru 
încercări apoi, cumva, reuşesc. Şi să fiu a naibii dacă Saskia 
nu face o 720. 

Razele soarelui încălzesc rampa. De fiecare dată când 
reuşesc ceva, Saskia ridică ştacheta. Împing cât de tare 
îndrăznesc. Dacă-mi rup ceva înainte de Le Rocher Open de 
mâine, am încurcat-o. 

La jumătatea după-amiezii, sticla mea de apă e goală din 
nou. Deja am mers o dată până la mijlocul staţiei să o 
reumplu. Îmi las placa la fundul rampei, ca data trecută, 
printre mulţimea de plăci colorate ale celorlalţi, şi alerg 
încet pe platou. 

Pe drumul de întoarcere, trec pe lângă o familie de 
schiori - mama, tata şi copilaşul - care discută agitaţi pe 
marginea stâncii. Când mă uit deasupra ei, văd de ce. O 
mică mănuşă albastră zace acolo, pe zăpadă. 


e 24» 


Îmi întorc privirea spre familie. Un bebeluş e legat de 
pieptul bărbatului, înfofolit împotriva forţelor naturii. Doar 
obrăjorii lui roz sunt descoperiţi. Şi o mânuţă goală. Trebuie 
să-şi fi scăpat mănuşa de pe telescaunul prăpădit care 
zornăie deasupra. Le Rocher nu e o staţiune potrivită 
pentru familii şi e prima familie pe care am văzut-o aici. 
Trebuie să fie localnici. 

Verific fiecare direcţie de-a lungul stâncii. Am sărit de 
multe ori de pe unele şi mai înalte. „Dacă nu are peste şase 
metri, nici măcar nu e stâncă”, aşa scrie în revista White 
Lines. Dar îmi va reduce timpul de antrenament. Mă uit 
peste umăr la rampă, unde Saskia va conduce cu mai mult. 
Apoi, înapoi la bebeluş şi la biata lui mână descoperită, 
înainte să-mi dau seama ce fac, mi-am băgat sticla de apă 
în bluză şi alerg până la margine. Femeia îşi pune mâna la 
gură în timp ce sar. 

În aer, realizez ceva. Am sărit de pe stânci doar pe placa 
de snow-boarding. O să mă doară... 

Cad prin aer. Sub mine, se văd zăpada moale şi pietrele. 
Când ghetele mele ating pământul, îmi strâng umărul şi mă 
rostogolesc, oprindu-mă acoperită cu zăpadă. Îmi ridic 
ochelarii de protecţie şi văd feţele şocate ale membrilor 
familiei privindu-mă de deasupra stâncii. Unde e mănuşa 
aceea? 

Simt un junghi în genunchi în timp ce mă chinui să mă 
ridic. O rană veche; face asta câteodată. Ridic mănuşa şi 
părinţii aplaudă. O azvârl în sus cât de tare pot. Bărbatul o 
prinde şi familia dispare. Acum trebuie să-mi dau seama 
cum să ajung din nou sus. 

După o urcare lungă, laterală, prin stratul adânc de 
zăpadă, în sfârşit, am ajuns din nou la rampă, transpirată şi 
respirând greu. Totul pentru blestemata aceea de mănuşă 
de bebeluş. 

Bluza termică mi se lipeşte de subsuori şi deja mi-am 
băut jumătate de apă, dar măcar placa e acolo unde am 
lăsat-o. Saskia stă în apropiere, înclinându-şi faţa către 
lumina soarelui. Încă nu m-a recunoscut dar, în momentul 
în care îmi ridic placa, şi-o ridică şi ea pe a ei şi se grăbeşte 


e 25 


până la instalaţia de tractare. Mă grăbesc şi eu după ea, 
încercând să-mi recapăt concentrarea. 

In timp ce urcăm, o siluetă cu o geacă verde mentă face 
o rotaţie uriaşă. La naiba - e o fată! De obicei, poţi să 
deosebeşti sportivele după felul în care se dau cu placa - cu 
mai puţină forţă şi mai multă prudenţă - dar fata asta se dă 
ca un băiat, concentrată total pe mişcările ei. Cum pot să 
concurez cu asta? Sper că nu e britanică. 

Imi adun gândurile. Deocamdată, trebuie să-mi fac griji 
doar din cauza Saskiei. Aterizează în timp ce îmi prind 
legăturile. La naiba, tocmai a făcut 720-uri cu spatele. Nu 
cred că pot să fac asta. 

„Haide! Sponsorii tăi te-ar abandona dacă ar şti cât de 
laşă eşti!” 

Inspir adânc şi cobor, dar placa mea e lentă, nu răspunde 
comenzilor şi o ia în toate direcţiile. Cel mai bun lucru pe 
care pot să-l fac. La ultima încercare e un 360 tremurând. 

Cobor brusc, prind marginea plăcii şi cad în poala unui 
biet băiat, doborându-l cu spatele în zăpadă. 

O, Doamne, tocmai l-am trântit pe Curtis Sparks, 
campionul britanic de trei ori la rampă şi fratele mai mare 
al Saskiei. 

Mă ajută să mă ridic. 

— Îmi pare foarte rău! 

Mi-a plăcut foarte mult de tipul ăsta de când i-am văzut 
interviul din Onboard. 

Părul lui e un blond mai închis decât al surorii lui şi e 
foarte scurt; pielea lui e aurie, palidă în jurul ochilor, de la 
ochelarii de protecţie. 

— Nicio problemă. Eşti bine? 

— Da, tu eşti? Te-am lovit destul de tare. 

Pare amuzat. 

— Voi supravieţui! 

Imi ridic ochelarii de protecţie ca să văd ce e în neregulă 
cu placa mea. 

— Hei, te-am văzut la Britanice anul trecut. 

— Da, şi eu te-am văzut. Tulburată din cauza felului în 
care mă priveşte, îmi cercetez placa de snow-board. Mi s-a 


e 20 - 


desfăcut iar legătura. Ai o şurubelniţă? 

— Să vedem. Curtis se apleacă peste placa mea şi îmi 
prinde legătura cu mâinile lui mari. Hei, Saff! strigă el. 

Şi apare ea, privindu-ne. 

— Ce-ai făcut cu şurubelniţa mea? strigă el. 

Ea aduce o şurubelniţă mare cu mâner violet din plastic. 

O iau 

— Mulţumesc! 

Ea îşi ridică ochelarii de protecţie roz neon până la cască, 
dar nu spune nimic. Are cei mai uimitori ochi. l-am văzut în 
poze, dar sunt mai albaştri în realitate. Ai fratelui ei sunt 
aproape la fel de albaştri. 

Imi strâng legătura cu toată forţa, pentru că nu vreau să 
se dezlege din nou. Mai devreme, a trebuit să împrumut o 
şurubelniţă de la un tip din vârf. 

— Vrei să strâng asta pentru tine? întreabă Curtis. 

— Par să am vreo problemă cu braţele? 

Vorbele îmi ies pe gură înainte să mă abţin. Ştiu că sunt 
nepoliticoasă, dar acum, serios, aş mai fi aici sus dacă nu 
mi-aş putea strânge blestematele astea de legături? 

Incercând să nu zâmbească, mă priveşte din cap până-n 


picioare. 
— Nu văd nicio problemă. 
Imi ard obrajii. li înmânez şurubelniţa. Observ o ruptură 


pe partea de jos a piciorului lui. 

— O, Doamne, ţi-am rupt pantalonii! 

Zâmbetul lui devine mai larg. 

— Hei, nu-ţi face griji pentru asta. Nu plătesc eu pentru 
ei. Poţi să cazi oricând pe mine! 

Tipul ăsta flirtează sau ce? Chiar şi în faţa surorii lui! 

— E ciudat, exprim nedumerită. E a doua oară când mi se 
dezleagă legăturile pe ziua de azi. 

El mă face să trâncânesc. 

li dispare zâmbetul de pe faţă. 

— Serios? 

Apoi se întoarce spre sora lui. 

De ce se uită aşa la ea? 

Saskia îşi îndreaptă părul pe umeri. 


e 27 œ» 


— Trebuie să fie din cauza vremii calde. | s-au lărgit 
găurile de la bază sau ceva de genul ăsta. 

— Îi dai de furcă surorii mele azi, spune Curtis încă 
uitându-se la ea. Face chestii pe care nu ştiam că poate să 
le facă. 

Saskia se întunecă la faţă. Poate că nu sunt atât de mult 
în urma ei precum cred. 

Ea îşi întinde mâna. 

— Bună! Sunt Saskia! 

— Eu sunt Milla! 

Zâmbeşte. 

— Ştiu. leşi diseară? La barul Glow se dă o petrecere 
înaintea competiţiei. 

— Hm, în mod normal, nu ies înaintea competiţiei. 

Saskia îşi înclină capul. 

— De ce? Ţi-e frică? 

Înjur în sinea mea. 

— Nu, voi fi acolo. 


e 28 œ 


CAPITOLUL 5 
În prezent 


În sala rece de evenimente, ne înmânăm unii altora 
presupusele  „secrete”. Toate sunt scrise cu aceleaşi 
majuscule îngrijite. 

— Ce se întâmplă? 

Vocea lui Curtis e înspăimântător de înceată. 

O mare de feţe derutate. Dale îşi strânge şi relaxează 
pumnii; Brent strânge gâtul sticlei lui de bere. Heather 
priveşte de la un colţ la altul încăperea. 

Curtis ia cutia şi o scutură nervos. Sunt sigură că ar vrea 
să facă la fel cu noi. Să ne scuture destul de tare ca să 
primească nişte răspunsuri. 

Ceva zornăie înăuntrul cutiei. Curtis îşi împinge mâna în 
deschizătura de la fund. Se aude un sunet de lovitură 
înfundată. 

— Are fund fals. O întoarce şi se uită cu un ochi în 
deschizătura lungă şi îngustă de sus. Plicurile noastre încă 
sunt aici. 

Urmează o tăcere şocată. 

— Să vedem, zice Brent. 

Curtis i-o aruncă. Brent loveşte tare cutia cu piciorul şi 
aceasta se crapă. 

— Ce rost are? spune Curtis. 

Are dreptate. Pun pariu că secretele pe care noi le-am 
scris ca să le împărtăşim sunt nimic în comparaţie cu 
acestea. 

Heather înşfacă un plic de pe podea şi îl deschide. 

— „Leşin când văd sânge.” 

Nimeni nu ascultă. 

Lui Curtis îi strălucesc ochii. 

— Cineva a înscenat asta. Cine a făcut-o? Ne priveşte pe 
fiecare, lung şi aspru, iar noi tresărim pe rând. 

Mi-e greu să renunţ la ideea că el m-a invitat aici. Parţial, 
din cauza mândriei. Am fost flatată - am crezut că însemna 


e 29 œ 


ceva. Am sperat că însemna ceva. Şi dacă nu a fost Curtis 
cel care a organizat asta, atunci cine a făcut-o? 

Brent se ridică în picioare. 

— La naiba! Am nevoie de o băutură adevărată! 

Trânteşte uşa în urma lui. 

Heather are nişte pete mici şi roz pe obraji. Am s-o prind 
singură mai târziu şi am s-o întreb despre Brent, pentru că 
trebuie să ştiu. Dacă s-a culcat cu el, a fost înainte sau 
după ce s-a cuplat cu Dale? Şi înainte sau după ce Brent 
făcea sex cu mine? 

Dale o conduce la fereastră şi stau acolo discutând încet. 
O întreabă despre Brent? Probabil că da. 

Dintre toţi, mi se pare cel mai puţin probabil ca Heather 
să fi orchestrat asta. Primele trei secrete păreau create 
intenţionat pentru a o face de ruşine. Sau asta ar trebui să 
cred eu? Am simţit o minciună mai devreme, când mi-a 
spus despre invitaţia ei. Ştiu - voi cere să-i văd e-mailurile 
şterse. 

Îmi sorb din bere, dorindu-mi însă ceva mai tare, şi 
tresar. Curtis e chiar în spatele meu. Tipul ăsta se mişcă 
precum o pisică atunci când vrea. 

— Milla, chestia asta are vreo legătură cu tine? 

— Nu! îi spun. Bineînţeles că nu! 

Nu pare convins. 

— Povesteşte-mi despre invitaţia ta. Când ai primit-o? îl 
întreb. 

— Acum vreo două săptămâni. 

— La fel. A venit cam târziu, dar am renunţat la toate 
pentru ea. 

„Pentru că am crezut că era de la tine.” 

— Ţi-a fost trimisă pe telefon sau pe e-mail? 

— Pe e-mail. 

— De pe ce adresă a fost trimisă? 

Curtis se uită în partea cealaltă a camerei, la Dale şi 
Heather. 

— M Anderson, ceva de genul ăsta. De pe un cont de 
Gmail. 

— Eu nu am cont de Gmail. Invitaţia mea a fost de la C 


e 30 œ» 


Sparks. Tot de pe Gmail. 

Mi-am petrecut foarte mult timp plănuindu-mi răspunsul. 
Ar fi trebuit să o menţionez pe Saskia? Ar fi trebuit să-i 
transmit condoleanţe? M-am gândit să-l sun. Nu era niciun 
număr de telefon în invitaţie, dar încă aveam numărul lui în 
telefonul meu, dacă nu şi l-a schimbat şi, chiar dacă a 
făcut-o, avea numere pe site-ul lui. In cele din urmă, n-am 
făcut nimic din toate astea de frică. Discuţiile jenante sunt 
mai uşoare faţă-n faţă. 

„Grozavă idee! i-am scris eu. Voi fi acolo. Mă bucur să 
aud de tine. Ce-ai mai făcut?” 

Răspunsul lui a venit ca un sunet de clopoțel. „Mă bucur 
că poţi veni. Ne vedem în curând.” 

Am fost dezamăgită, dar am pus totul pe seama faptului 
că era ocupat. Şi bărbat. Ce tip scrie mai mult decât 
trebuie? 

Îmi golesc sticla cu bere. Spre deosebire de Brent, Curtis 
a îmbătrânit frumos. E proaspăt ras, i se vede clar 
despicătura din bărbie şi trebuie să fi fost peste mări 
recent, pentru că e puţin bronzat. Părul lui blond-închis e un 
pic mai lung decât era, dar îi stă bine. Poartă o geacă 
bleumarin marca Sparks, cu vipuşcă albă pe lungimea 
mânecilor. 

Pozele de pe reţelele de socializare arată că toată familia 
lui poartă marca. 

Sau, mai degrabă, ce a rămas din familia lui. 

— Ai ţinut legătura cu vreunul dintre tipii ăştia? întreabă 
Curtis. 

— Nu! îi spun. 

— Nici măcar cu Brent? 

Întreabă de curiozitate sau e ceva mai mult? 

— Nici cu el. 

Vreau să-l întreb despre foarte multe lucruri. Cât de mult 
timp petrece pe zăpadă zilele astea. Unde locuieşte. Dacă 
se vede cu cineva. Îi cercetez faţa pentru o urmă a vechii 
călduri sau măcar a unui semn că nu mă urăşte. 

Dar Curtis e foarte serios. 

— Dar cu altcineva din acea iarnă? 


e 3l- 


— Nu. M-am urcat în maşină şi am plecat, lăsând furtuna 
în urma mea. l-am şters din lista de prieteni de pe 
Facebook. Din telefon. Din viaţa mea. Acum mă simt prost 
din cauza asta, dar am vrut să şterg totul cu buretele. Insă 
sunt destul de vizibilă on-line. Sunt antrenor personal, am 
un blog şi un site. 

Dacă m-a căutat, nu dezvăluie asta. 

— Bine! 

— Îmi imaginez că şi la tine e la fel. 

— Da! 

Aparent, Curtis e la fel de talentat la afaceri cum a fost la 
snow-boarding, pentru că Sparks Snow-boarding, compania 
de echipamente sportive pe care a înfiinţat-o acum şapte 
sau opt ani, chiar a avut succes. Şi îmi place ce face cu ea. 
Organizează tabere de snow-boarding în stil liber, în 
Elveţia, în fiecare vară, antrenând copii defavorizaţi alături 
de viitoare tinere staruri. 

În partea cealaltă a camerei, Dale ridică vocea, dar o 
coboară când vede că ne uităm la el. Heather dă din cap, 
iar limbajul ei corporal e defensiv. Nu-mi place deloc ce 
văd. Dacă o atinge chiar şi cu un deget, merg acolo. 

Brent se întoarce cu o sticlă de Jack Daniels şi o grămadă 
de pahare. 

Întind mâna după pahar. 

Bună alegere. S-ar putea să mă încălzească. 

Brent îmi toarnă cu măsură, cu mâinile tremurânde, în 
timp ce face asta. Sorb şi tresar. Doamne, e tare! În partea 
cealaltă a camerei, Dale şi Heather încă se ceartă. 

— Curtis, vrei unul? spune Brent. 

— Nu, mulţumesc. Ce lucrezi acum? vrea să ştie Curtis. 

Brent îşi toarnă mult şi îl dă pe gât. 

— Sunt zidar. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar nu la asta. 

— E o afacere de familie. 

Brent trebuie să ne fi văzut feţele. 

Acum, că ne-a spus asta, pot să văd semnele în lăţimea 
umerilor, asprimea mâinilor şi în spatele uşor încovoiat. 

Mă gândesc la visurile lui olimpice şi am o strângere de 


e 32 œ 


inimă. 

Faima e efemeră pentru majoritatea sportivilor, dar mai 
ales în sporturi periculoase precum al nostru. Când eşti în 
vârful îmbătător, eşti pus pe un piedestal şi aclamat ca un 
erou, dar o singură greşeală te poate dobori. Dacă ajungi la 
margine prea repede sau prea încet; dacă te împiedici de o 
brazdă făcută de sportivul de dinainte. O mică eroare de 
judecată. Sau doar un ghinion. Mizele sunt atât de mari 
încât, dacă ne-am gândi la ele, nu am sări deloc, decât 
dacă ne-am dori să murim. 

În cele din urmă, toţi cădem dar, cumva, Brent pare să fi 
căzut mai de sus decât majoritatea. Era băiatul de aur al lui 
Burton; chipul mărcii Smash. Câţiva ani l-am căutat prin 
clasamente, sperând să-i văd numele, dar a dispărut cu 
totul, exact ca mine. Am crezut că trebuia să fi suferit din 
cauza unei răni grave, dar acum mă întreb. Motivul pentru 
care a încetat să concureze are vreo legătură cu mine? 
Dacă ar avea, nu cred că aş suporta asta. 

Curtis îşi revine înaintea mea. 

— Şi cum e? 

— E o slujbă. 

Brent pare jignit. 

— Ai un site? îl întreb. 

— Da! 

Eu şi Curtis ne privim. Aşadar, oricine ar fi putut găsi şi e- 
mailul lui Brent. 

Heather iese grăbită din sală, cu capul plecat. Oare ar 
trebui să merg după ea? 

Nu. Pare supărată şi nu aş putea face faţă scenei 
lacrimogene din baie. Niciodată nu ştiu să zic cuvintele 
potrivite. Când sunt supărată, ţin în mine. Asta era o 
calitate de-a Saskiei. Niciodată nu mi-ar fi plâns în baie. 

Am văzut-o pe Odette plângând o dată dar, dacă aş fi 
primit veştile pe care le-a primit ea, aş fi plâns şi eu. 

Şi nu m-aş mai fi oprit niciodată. 

„Nu vei mai merge niciodată.” 

Dau pe gât restul whisky-ului. Nu mă voi gândi la asta. O 
voi prinde pe Heather când se va mai fi calmat puţin. 


e 33 + 


Dale stă la fereastră, cu sticla în mână. Îi aruncă o privire 
lui Brent, apoi se întoarce cu spatele. Ce-a spus Heather? 

— Cum ai ajuns până aici? vrea să ştie Curtis. 

— Am luat avionul azi dimineaţă, răspunde Brent. 

— Din Grenoble? 

— Nu, din Lyon. 

— Asta explică de ce nu te-am văzut, spune Curtis. Eu 
am zburat până la Grenoble. 

Am văzut etichetele liniei aeriene pe genţile lor de snow- 
board. 

— Eu am venit cu maşina, îi explic. 

Curtis îşi ridică sprâncenele. 

— Tot drumul? 

— De dragul vremurilor trecute. Am avut timp să mă 
gândesc. 

„Să mă gândesc la tine, printre alte lucruri.” 

Heather se întoarce dând buzna. 

— Băieți?! Respiră greu. Ne-au dispărut telefoanele. 


e 34» 


CAPITOLUL 6 
Cu zece ani în urmă 


Saskia mă cuprinde cu braţul ei ca şi cum aş fi noua cea 
mai bună prietenă a ei. Miroase a parfum îmbătător şi 
exotic, dar nu poartă alt machiaj în afară de un tuş de ochi 
violet care îi face ochii să arate şi mai albaştri. 

Suntem într-un separeu din barul Glow, noi şase, toate 
fete. N-am ştiut ce să port în seara asta. Femeile par să 
poarte cât mai puţine haine în locurile acestea. La naiba! 
Sunt minus zece grade afară. Mi-am luat blugii strâmţi şi un 
pulover, pregătită să arăt ridicol, dar fetele din jurul mesei 
noastre, care par să fie mai ales franţuzoaice, poartă şi ele 
blugi şi pulovere şi încă stăm cu gecile de snow-boarding 
pe noi. Asta e genul meu de oameni. 

Pe scenă, o trupă cântă live un fel de punk-rock prost. 

Saskia strigă mai tare decât muzica. 

— Milla, eşti aici pentru sezon sau doar pentru 
campionat? 

— Pentru sezon, îi răspund. Tu? 

— La fel! 

Simt că am nervi în stomac. Toată iarna mă voi antrena 
alături de cea mai apropiată rivală. Voi putea să-i urmăresc 
progresul, dar reciproca va fi valabilă. li observ umerii 
înguşti şi şoldurile la fel. E mai scundă cu câţiva centimetri 
decât mine, dar înălţimea nu e un avantaj în rampă - un 
centru de greutate mai jos ajută la echilibru. Totuşi, în 
privinţa forţei, eu voi avea avantajul. Mi-ar plăcea să văd 
cum se antrenează la sala de sport. Trebuie să aibă o 
putere uimitoare în partea de jos a corpului pentru a se da 
cu placa aşa cum a făcut-o mai devreme. 

— Ai sponsori? întreabă ea. 

— Da! 

Aşteaptă entuziasmată. ` 

— Plăcile de snow-boarding Magic. Imbrăcămintea, 
Bonfire. Ochelarii, Electric. 


e 35» 


Şi o marcă de batoane de müsli, dar nu am s-o 
menţionez, ca să nu râdă. Am venit cu micul meu Fiat Uno, 
plin până la capotă cu chestiile alea, deja sunt sătulă de 
ele, dar măcar nu voi muri de foame. Sponsorii mei sunt 
doar de produse - îmi trimit lucruri; cumva, îmi plătesc 
singură antrenamentul - dar nu am să-i spun nici asta. Am 
avut alt sponsor de îmbrăcăminte acum doi ani, dar m-a 
lăsat baltă atunci când mi-am rupt genunchiul. 

— Asta mi s-a întâmplat şi mie, spune una dintre fete. 

Toate vorbeau franceză mai devreme, dar au trecut la 
engleză când m-am alăturat lor. 

— Ar trebui să ne asigurăm picioarele, zice altă fată. Ca 
fotbaliştii. 

— Ştiţi că Mariah Carey şi-a asigurat picioarele pentru un 
miliard? rosteşte Saskia. 

— Jennifer Lopez şi-a asigurat fundul, vorbeşte cineva. 

— Când o să cadă ele? întreb retoric. Aş vrea să-mi 
asigur fundul. 

Toate începem să vorbim despre ce părţi ale corpului ne- 
am asigura. _ 

Barmaniţa ne aduce altă tavă cu păhărele. li înmânează 
unul Saskiei, care mi-l dă mie. Nu intenţionam să beau în 
seara asta, dar mi-e greu să refuz. Toate fetele astea 
concurează în Le Rocher Open şi beau. Saskia plăteşte. 
Aştept până când toate au câte unul, apoi îl dau pe al meu 
pe gât. Toate aclamăm, atrăgând sprâncene ridicate din 
partea fetelor din separeul învecinat, care sunt nemţoaice 
sau poate elveţience şi, probabil, concurează mâine pentru 
că niciuna dintre ele nu bea. 

Doi tipi vin cu paşi mari până la masa noastră, unul 
brunet, celălalt cu părul blond, în dreadlocks. li recunosc de 
undeva. 

— Cine-i asta? întreabă brunetul, privindu-mă. Are un 
accent londonez. 

— Duceţi-vă naibii! spune Saskia. 

Tipii merg încet spre bar. O, Doamne! - au fost Brent Ellis 
şi Dale Hahn! Şi Saskia tocmai le-a zis să se ducă naibii! 

Chiar în spatele lor e Curtis. Îmi zâmbeşte şi dă din cap 


e 30 - 


când se uită la sora lui, încruntându-se când vede 
păhărelele, şi se îndreaptă spre o masă de băieţi - mai 
multe feţe pe care le recunosc din DVD-urile despre snow- 
boarding - ca să dea mâna cu ei. Curtis şi sora lui sunt 
regalitatea snow-boarding-ului - părinţii lor sunt pionierii 
snow-boarding-ului, Pam Burnage şi Ani Sparks - iar ei par 
să cunoască pe toată lumea de aici. 

Lângă mine stă Odette Gaulin, medaliată cu Bronz la X 
Games. Fata cu geaca verde mentă. Încerc să nu par prea 
impresionată, dar chiar e drăguță. Aflu că şi ea îşi va 
petrece sezonul aici; celelalte fete sunt aici doar pentru 
campionat. 

Mă aplec spre ea. 

— Băieţii sunt intimidaţi de tine? Vreau să spun, eşti atât 
de bună că trebuie să fie. 

Odette îşi flutură degetele. 

— Pfu! 

Aş vrea să tacă formaţia aia. Îmi pierd vocea. 

— Mă vedeam cu un snow-boarder elveţian anul trecut şi 
m-a părăsit pentru că l-am bătut la skanderbeg. 

Pe fete le pufneşte râsul. 

— În fața tuturor prietenilor lui, adaug. 

Odette bate palma cu mine. Vorbeşte votca din mine. În 
mod normal, nu sunt aşa de deschisă, mai ales cu oameni 
pe care tocmai i-am întâlnit, dar mă simt bine când mă 
descarc. Un profesionist în boardercross, Stefan nu a 
încetinit niciodată pentru mine şi îmi plăcea să ne dăm cu 
placa împreună, pentru că trebuia să fac un mare efort ca 
să ţin pasul cu el. 

— Trimite-l la sală, spune fata de pe partea cealaltă a 
mesei. 

— Angajează-i un antrenor! propune altă fată. 

— Hrăneşte-l cu steroizi! 

Sugestiile devin tot mai ciudate. 

E un sentiment nou să mă integrez aşa într-un grup de 
fete. 

Vin mai multe pahare de votcă. Câte am băut până 
acum? Am pierdut numărătoarea. Beau rar - sunt prea 


e 37 œ 


ocupată cu lucrul, antrenamentele sau ambele - şi sigur n- 
aş bea înaintea unei competiţii, dar celelalte fete continuă - 
două au şi beri pe lângă - aşa că o iau de la început şi 
golesc paharul. 

Fetele germane vorbesc despre noi, ceea ce cred că e 
exact ceea ce doreşte Saskia. E o declaraţie: suntem atât 
de tari, că putem să bem azi şi să vă batem mâine. Ceea ce 
poate fi adevărat în cazul lui Odette Gaulin, dar nu atât de 
mult în cazul meu. Însă nu vreau să dezamăgesc grupul. 

Vine Curtis şi îi spune ceva Saskiei la ureche. Nu aud din 
cauza muzicii, dar cred că-i spune să nu mai bea. Ea îşi 
flutură mâna, nu vrea să audă de asta, iar Curtis se 
întoarce încruntat la masa lui. 

— Doamne, ce enervant e, spune ea. 

— Şi fratele meu e super enervant, îi răspund. Cu câţi ani 
e mai mare decât tine? 

— Cu doi ani. 

— La fel ca la mine şi fratele meu. 

— Am doi fraţi mai mari, spune Odette. 

— Biata de tine, zice Saskia, şi râdem toate. 

— Practică snow-boardingul? întreb. 

— Nu, sunt schiori, vorbeşte Odette. Şi eu obişnuiam să 
schiez. Am trecut la snow-boarding la 14 ani. 

— Şi sunt aici, în Le Rocher? întreb. 

— Nu, stau în Tignes iarna asta. Ai fost acolo? 

Asta începe o conversaţie despre locurile în care ne-am 
dat cu plăcile. 

Următoarea dată când Saskia se îndreaptă spre bar, o 
văd certându-se cu Curtis. Jake n-ar îndrăzni să-mi spună ce 
să fac. A înţeles asta cu ani în urmă. 

Când mă îndrept spre toalete, mă clatin. Nu am mai fost 
aşa de beată de ani întregi. Va trebui să beau multă apă 
înainte să merg la culcare. 

În drumul de întoarcere la masa noastră, mă împiedic şi o 
mână mă prinde de partea de sus a braţului. Curtis. 

Înjur în sinea mea. Deja îmi tremură destul picioarele şi 
îmi tremură şi vocea. 

— Mersi! 


e 38 œ 


— Cum am spus mai devreme, poţi să cazi oricând pe 
mine. 

Dorindu-mi să nu mă îmbujorez, dau din cap uitându-mă 
la sticla lui de Evian. 

— Trebuie să fii singura persoană de aici care nu bea. 

— Nu beau când mă antrenez. Îmi strică timpul de 
recuperare. 

Zăresc masa noastră. A sosit altă rundă de votcă. La 
naiba! 

Curtis observă unde mă uit. 

— Cred că ai băut destul. 

— Pardon? îi spun. Când o să am nevoie de sfatul tău, o 
să ţi-l cer. 

Cine se crede? Una e să-i spună surioarei lui să nu bea, 
dar pe mine nici nu mă cunoaşte. 

Merg clătinându-mă până la bar. Nu pot s-o las pe Saskia 
să-mi plătească băuturile toată noaptea. E evident că îşi 
permite, dar nu vreau să profit. Trebuie să iau cel puţin o 
rundă. 

Doar că habar n-am ce marcă de votcă am băut şi Saskia 
mi se pare pretențioasă la astfel de lucruri. 

— La fel? întreabă fata de la bar înainte să pot deschide 
gura. 

— Da, răspund uşurată. 

Dale şi Brent stau mai departe, de-a lungul barului. 
Barmaniţa discută cu ei în timp ce îmi pregăteşte băuturile. 
Poartă o rochiţă neagră şi cizme cu tocuri cui, iar ei se uită 
la picioarele ei. E drăguță - are părul lung şi negru; mult 
machiaj la ochi. Aud frânturi din accentul ei nordic, mai 
puternic decât al meu - Geordie, după cum sună - şi începe 
să-mi devină simpatică. O tovarăşă din nord. 

Dale spune ceva ce o face să-şi dea ochii peste cap. Ea îi 
răspunde, iar el îşi lasă capul în jos, prefăcându-se ruşinat. 
Brent râde şi îi dă o palmă pe spate. 

Barmaniţa îmi aduce băuturile. Mi-e milă de ea că trebuie 
să discute în fiecare noapte cu tipi - mai ales cu unii 
impozanţi ca Dale, cu părul lui şi numeroasele piercinguri. 
Trebuie să fie sătulă de asta. 


e 39 œ 


Dar când pune păhărelele pe tava mea, o prind zâmbind 
în secret şi îmi dau seama de greşeala mea. Ea se joacă. Şi 
ştie exact cum să o facă. 

— Poftim, îmi spune ea. Costă 10 euro! 

Ezit. Băuturile dintr-o staţiune de schi costă o avere şi mă 
aşteptam să fie cel puţin 50. A făcut o greşeală, distrasă de 
Dale şi Brent dar, dacă nu spun nimic, îi vor lua diferenţa 
din salariu. 

— Nu poate fi corect! 

Enervarea se observă în trăsăturile ei drăguţe. 

— Păi, e. 

Bine. Măcar am încercat. Îi înmânez o bancnotă de 10 
euro. 

Când o pune în sertarul de sub tejghea, aruncă o privire 
în lateral, spre băieţi, şi îşi azvârle părul cu un gest care 
vrea să transmită: „Nu îmi pasă”. Privesc fascinată cum 
Dale se apleacă pe bar, cu mânecile suflecate, pentru a-şi 
arăta antebraţele pline de tatuaje, şi o strigă. Ea zâmbeşte 
ca pentru sine din nou şi se preface că nu-l aude. 

Niciodată nu m-am jucat aşa cu tipii. Nici n-aş şti cum s-o 
fac. 

Îmi arată băuturile cu o unghie roşie şi lucioasă, şi spune 
ceva ce nu înţeleg. 

— Pardon? întreb. 

— Asta e votca! 

Hei? 

O posibilitate îngrozitoare se strecoară în creierul meu 
zăpăcit de alcool. Dar Saskia nu ar face asta. 

Nu-i aşa? 


e 40 - 


CAPITOLUL 7 
În prezent 


Năvălim pe coridorul rece şi întunecat. Coşul în care ne- 
am lăsat telefoanele e gol. 

— Cine le-a luat? 

Tonul lui Curtis e ameninţător. 

— Telefonul acela era nou-nouţ, zice Heather aproape 
plângând. Şi are toate contactele mele de la serviciu. 

— Calmează-te, spune Dale. Il vom găsi. 

Toţi par la fel de confuzi. 

Arunc o privire în fiecare direcţie a coridorului. Unul 
dintre aceştia patru le-a luat sau e şi altcineva în clădire? 
Aş vrea să pot gândi limpede. Nimic din toate astea nu are 
sens. Deja simt efectul whisky-ului. Alcoolul are un efect 
puternic la altitudinea asta şi nu am mâncat nimic de 
câteva ore. 

— Putem afla cine nu ne-a luat telefoanele, spun eu. Cine 
nu a ieşit din cameră? Eu am mers la toaletă înainte să ne 
jucăm. 

— Ai văzut dacă telefoanele erau acolo? întreabă Curtis. 

Mă chinui să gândesc. 

— Nu-mi amintesc. 

— Am mers să iau băuturi, spune Dale. Şi nici eu n-am 
observat. Se uită la Curtis. Tu de ce-ai ieşit? 

— Să dau un telefon. Apoi la toaletă. 

— Pe cine ai sunat? întreb. 

Curtis îşi ridică sprânceana de parcă asta nu e treaba 
mea. 

— Ei, bine? vrea Dale să ştie. 

— De ce e importantă chestia asta? răspunde iritat 
Curtis. 

— Ar putea fi, zice Dale. 

Curtis aruncă o privire furioasă în direcţia mea. 

— Pe mama! 

— Am ieşit de două ori, continuă Brent. 


e 4l +» 


— Şi Heather a ieşit tocmai acum, completez eu. La 
naiba! Oricare dintre noi ar fi putut să le ia. 

— Şi apoi ce? spune Curtis. 

— Cred că le-a ascuns undeva, gândesc cu voce tare. 

Pun ochii pe poşeta lui Heather. E singura care şi-a adus 
o poşetă aici. 

La 33 de ani, nu am o poşetă. Mi-am cumpărat una 
pentru nunta prietenei mele, Kate. „Milla, să nu îndrăzneşti 
să vii cu rucsacul”, mi-a mâzgălit ea în partea de jos a 
invitaţiei. Era albastră ca oul de rață, ca să se asorteze cu 
rochia mea de domnişoară de onoare şi m-am simţit 
ridicolă cu ea, ca un copil care se costuma. Am donat-o la 
un magazin caritabil din localitate, imediat după aceea. 

A lui Heather e maro şi, după eticheta aurie strălucitoare 
de pe fermoar, cred că e făcută de un designer. Când îşi dă 
seama unde ne uităm, se îmbujorează şi o goleşte pe 
covor. Are un portofel mic, argintiu, şerveţele umede, 
tampoane şi o cantitate ridicolă de produse de machiaj. 
Niciun telefon. Îşi ridică privirea, sfidătoare. 

— Sunteţi fericiţi acum? Işi bagă grămada de lucruri 
înapoi în geantă. 

— Cealaltă variantă e că altcineva le-a luat, spune Curtis. 

Heather cască ochii. 

— Dar cine? 

— Asta să-mi spui tu, îi zice Curtis. 

Dale o cuprinde pe Heather cu braţul, iar ea se reazemă 
de el. Uniţi din nou, cel puţin deocamdată. 

— Trebuie să scotocim locul ăsta, spune Curtis. După 
telefoane. Sau după cine le-a luat. 

— Bine! 

Brent dă pe gât restul whisky-ului lui şi se îndreaptă spre 
uşă. 

— Stai, îl opreşte Curtis. Nu ştim cu ce avem de-a face. 
Nu cred că fetele ar trebui să meargă neînsoţite. 

— Eu voi rămâne cu Heather, spune Dale. 

— Eu voi rămâne cu Milla, spune Curtis. 

— Eu voi rămâne cu Milla, zice Brent. 

Poate că ar trebui să fiu recunoscătoare că le pasă, dar 


e 42 » 


nu sunt. Sunt supărată. Nu suport ideea asta că, doar 
pentru că sunt femeie, aş fi o plăpândă penibilă ce trebuie 
protejată. Sunt la fel de puternică acum ca şi atunci - am 
mai multă putere în braţe zilele astea, deşi mai puţină în 
picioare şi, dacă cineva ar încerca să mă atace, aş putea să 
lupt destul de bine. 

Deschid gura să spun ceva. Apoi văd falca încordată a lui 
Curtis; şi pe cea a lui Brent. Băieţii ăştia nu se sperie uşor. 
Mă gândesc la acele coridoare întunecate şi goale. E mai 
bine să fiu în siguranţă, cred. 

— Ce-ar fi să rămâneţi amândoi cu mine? 

Curtis dă din cap. 

— Ne întâlnim din nou aici? Peste douăzeci de minute? 

Dale se uită la ceas. 

— Bine! 

— Tu mergi încolo, îi spune Curtis, arătând spre stânga. 
Noi mergem încolo. Tu cercetezi parterul, noi, etajul ăsta. 

— Acum, tu eşti şeful? zice Dale. 

Curtis nu răspunde. De fapt, el întotdeauna a fost şeful - 
nu că l-aş fi ascultat de obicei. 

Heather trage de braţul lui Dale şi pornesc pe coridor. 

— Verificaţi dulapurile cu schiuri, strigă Curtis după ei. Şi 
căutaţi şi un telefon fix în timp ce faceţi asta. 

Pornim în cealaltă direcţie. Fireşte, Curtis conduce. 
Explorarea a fost destul de înfiorătoare înainte. Acum e 
mult mai înfiorătoare. Clădirea Panorama e altfel în sezonul 
de schi, când se aud ecourile zăngănitului beţelor de schi şi 
pălăvrăgeala vizitatorilor din timpul iernii. E prea goală. 
Prea liniştită. 

Oricum, de ce ne-ar vrea cineva telefoanele? Nu ştiu ce e 
mai înspăimântător - să le fi luat un străin sau unul dintre 
tipii ăştia pe care credeam că îi cunosc. Sau, măcar, pe 
care i-am cunoscut cândva. 

Primele uşi din dreapta sunt cele ale toaletelor. 

— Să le verific pe cele pentru femei? întreb. 

Curtis împinge uşa. 

— Le vom verifica toţi. 

Sunt patru cabine aliniate, toate închise. Mă uit pe sub 


e 43 -+- 


uşi. Dacă văd o pereche de picioare... 

Bang! Îmi stă inima în loc, dar e Curtis, care merge de-a 
lungul liniei şi deschide larg fiecare uşă lovind-o cu piciorul. 
Nu e nimeni acolo. Bineînţeles că nu e. Brent scotoceşte 
printre şerveţelele de hârtie din coşul de gunoi. 

Verificăm toaletele bărbaţilor în acelaşi mod. Simt un 
curent rece pe gât şi observ că ferestruica e deschisă cu 
vreo doi centimetri. Mă ridic pe vârfurile picioarelor ca să 
mă uit afară. Şi îmi imaginez o mână, aruncându-ne 
telefoanele, unul câte unul, prin deschizătură, în noapte. 
Dacă asta s-a întâmplat, telefoanele noastre sunt pierdute 
pentru totdeauna, fiindcă partea asta a clădirii e cu faţa la 
stânci. Dar de ce ar vrea cineva să facă asta? 

— Asta a fost deschisă mai devreme? întreb din nou. 

Curtis înjură şi o închide trântind-o. 

— N-am observat. 

— Nici eu, spune Brent. 

La următoarea uşă e dulapul omului de serviciu, care 
pute a înălbitor. Scotocim prin grămezi de şerveţele de 
hârtie şi pungi de săpun pentru distribuitoare. E un munte 
de hârtie igienică. Verific interiorul fiecărui tub. 

Mai degrabă aş muri decât să recunosc asta, dar mă 
bucur că îi am pe ăştia doi cu mine. Mai ales pe Brent, 
pentru că prezenţa lui Curtis în preajma mea îmi dă fiori în 
cu totul alt fel. 

Coridorul se întinde după colţ. Sunt uşi pe fiecare parte, 
toate încuiate. Mă încordez când trecem pe lângă fiecare, 
aşteptându-mă ca cineva să sară de după ele. 

— Ce crezi că sunt toate astea? spune Brent în timp ce 
încearcă să o deschidă pe ultima. 

— Poate sunt birouri, spune Curtis. Sau depozite. 

Ajungem la capătul coridorului. 

— Nu sunt prea multe aici, zic eu în timp ce ne întoarcem 
pe unde am venit. Dar afară? 

— E prea întuneric să căutăm acum, spune Curtis. 

— Îţi aminteşti ce e acolo? îl întreb. Cred că sunt câteva 
garaje pentru utilajele de nivelare a pârtiei. 

— Cred că sunt trei, spune Curtis. 


e 44» 


— Mai e căsuţa din partea de jos a instalaţiei pentru 
tractare, îşi dă cu părerea Brent. Şi chioşcul. 

— Şi zona exterioară de relaxare, spune Curtis. Cu 
şezlonguri. Trebuie să ţină scaunele într-o magazie. 

Ne întoarcem în sala de evenimente. Heather şi Dale încă 
nu s-au întors. E mai mult spaţiu acolo jos decât aici sus. 

Curtis închide uşa în urma noastră şi îşi coboară vocea. 

— Credeţi că Dale şi Heather au plănuit asta? 

Mă holbez la el. Acum ar trebui să cred că prietenii mei 
conspiră împotriva mea? 

— Dar de ce? 

— Habar n-am! 

— Nu cred, spun eu. Heather mi se părea destul de 
speriată. 

— Sau e doar o actriţă bună? Curtis îi aruncă o privire lui 
Brent. 

Brent ridică din umeri. 

— Nu mă întrebaţi pe mine. 

Curtis încearcă să lovească uşa cu piciorul. 

— Cineva face mişto de noi şi nu-mi place asta. 

Brent îşi toarnă încă un pahar mare de Jack Daniels. E 
interesant să văd cum ăştia doi fac faţă tensiunii. Brent 
face faţă îmbătându-se; Curtis, devenind furios. 

— Mills, vrei şi tu unul? spune Brent. 

Nu e reuniunea plină de nostalgie pe care mi-am 
imaginat-o. Oftez. 

— Da! 

Curtis îmi atinge braţul. 

— Milla! 

Am un déjà vu. Curtis mi-a făcut asta acum zece ani şi ar 
fi trebuit să-l ascult, dar n-am făcut-o. 

La fel am să fac şi acum. 

Îmi întind paharul. Brent trebuie să fie mai tulburat decât 
arată, pentru că îi tremură mâna şi varsă whisky-ul pe 
degetele mele. Sorb lichidul lipicios de pe ele şi golesc 
paharul. 

Cred că şi Curtis i-a observat tremuratul, pentru că îl 
priveşte pe Brent de parcă ar încerca să estimeze de ce ar 


e 45» 


putea fi capabil. Chiar şi dacă Brent ar fi putut să-i omoare 
sora. 
Se uită la persoana greşită. 


e 46 - 


CAPITOLUL 8 
Cu zece ani în urmă 


Merg clătinându-mă pe platou, îmi zvâcneşte capul şi mi 
se întoarce stomacul pe dos. Sper să ajung la rampă fără să 
vomit din nou. 

Au fost înălțate afişe uriaşe: Le Rocher Open. Concurenţii 
cu bavete sar de pe rampă, făcându-şi încălzirea; alţii se 
întind sau îşi aranjează şireturile sau legăturile. Feţele sunt 
încordate, sportivii sunt concentrați la cursele pe care speră 
să le facă. La fel cum aş fi fost şi eu dacă nu aş fi fost prea 
ocupată încercând să nu vomit. 

Am încercat să mănânc de când m-am întors acasă de la 
barul Glow, noaptea trecută, dar nu pot să ţin nimic în 
mine. Sunt foarte furioasă - pe mine însămi mai mult decât 
orice. Cum am putut să mă las păcălită? Am 23 de ani, nu 
mai sunt o adolescentă. Cu presiunea anturajului sau fără, 
ar fi trebuit să ştiu mai bine. 

Hip hop-ul bubuie din boxe; lumina soarelui îmi 
străpunge creierul. Îmi fac mâna streaşină la ochi, dorindu- 
mi să mă ghemuiesc într-o cameră liniştită şi întunecată, şi 
să dorm până îmi trece mahmureala. 

Tipul de lângă mine muşcă dintr-o banană răscoaptă şi 
mi se strânge stomacul. Îi simt mirosul. Sunt echipaje de 
cameramani de fiecare parte a mea - Eurosport, France 3 şi 
încă două. Îmi strâng buzele. „Nu vomita din nou.” 

În timp ce mă înscriu şi îmi iau baveta de competiţie, 
câteva dintre fetele de seara trecută trec pe lângă mine, cu 
snow-boardurile la subraţ. Îmi las capul în jos, nu vreau să 
le văd cum râd de mine. 

Cineva mă loveşte uşor pe umăr şi Odette se năpusteşte 
asupra mea ca să mă pupe pe ambii obraji. 

— Ce mai faci? 

Ridic o sprânceană. 

— Ce crezi? 

Zâmbetul ei se transformă în nedumerire. 


e 47 


— Ce? 

— Votca? 

— Votca? 

— Pe care am băut-o toată noaptea? 

Faţa lui Odette se îmbujorează când îi explic. Se uită în 
jur, după Saskia, nevenindu-i să creadă. lat-o, în geaca ei 
albă, marca Salomon, chiar în vârf, gata să coboare. Odette 
se întoarce la mine, cuvintele ieşindu-i repede pe gură. Se 
pare că Saskia a aranjat totul înainte să intru în bar, 
sugerându-le să bea păhărele cu apă pentru a dezorienta 
concurenţa. 

— Îmi pare foarte rău! spune Odette. N-am ştiut! 

Din cauza expresiei ei jenate, o cred. 

— Dar celelalte fete? Ele au ştiut? 

— Nu cred. 

Nu mă pot hotărî dacă asta mă face să mă simt mai bine 
sau mai rău. De ce am fost aleasă pentru asta? Saskia trece 
repede pe lângă noi în drumul ei spre instalaţia de tractare. 
Odette se holbează după ea, de parcă s-ar chinui să 
accepte că ea ar face aşa ceva. 

Deja am pierdut jumătate din timpul de încălzire. Îmi ridic 
repede snow-boardul. 

— Hai să terminăm cu asta. Cum e rampa? 

Eu şi Odette ne tractăm împreună. 

Curtis se leagă în vârf. Îmi aruncă o privire şi înjură. 

— Am încercat să te avertizez. 

— Ce? îl întreb. Ştiai? 

— Am ghicit. 

Saskia stă cu un mic grup, râde şi glumeşte. Brent Ellis e 
printre ei. Şi Dale Hahn, cu inelul din buză licărindu-i la 
lumina soarelui. Mă cuprinde furia. Mărşăluiesc până la ei şi 
lovesc uşor umărul Saskiei. 

Ea se întoarce cu faţa la mine. Expresia ei îmi aminteşte 
de motanul părinţilor mei atunci când ceva i-a stârnit 
instinctul de vânătoare. 

— De ce ai făcut-o? îi zic eu, conştientă că Odette şi 
Curtis sunt în spatele meu. 

Grupul tace. 


e 48 - 


Saskia ridică din umeri, cu părere de rău în ochii albaştri. 

— Pentru că am putut. 

— Ţi-a fost teamă că am să te înving? o întreb. 

Nu-mi răspunde. Nu trebuie s-o facă. Nu am s-o înving 
azi; s-a asigurat de asta. 

Sunt atât de furioasă, că vreau să o pălmuiesc. 
Întotdeauna am jucat dur - a trebuit s-o fac; fratele meu 
joacă mai dur decât orice om pe care îl cunosc. Dar ce face 
el e făţiş. Asta e alt fel de duritate. Poate că e o duritate 
feminină. Ascunsă. Şi nu ştiu cum să-i fac faţă. 

Mă chinui să-mi ascund furia de pe faţă. 

— Sper că-ţi dai seama că a început jocul. 

Ea zâmbeşte. 

— A început jocul. 

Curtis îi face semn să meargă la el şi cei doi se aşază, 
stând cu capetele apropiate. Din felul în care arată cu 
degetul în direcţia mea, o bate la cap. Ea îmi aruncă încă o 
privire, apoi se întoarce cu spatele la mine. Acum, el arată 
spre rampă. Îi ţine un discurs de încurajare. Voi avea nevoie 
de ajutor azi, aşa că mă chinui să aud ce spune. 

— Bate soarele direct pe peretele acela, aşa că o să se 
înmoaie repede. Ai grijă să nu-ţi blochezi şina la rotații. 

Saskia dă din cap şi îşi leagă placa. El stă acolo, privind-o 
cum aleargă. Un tip cu barbă şi cu bavetă de competiţie îşi 
loveşte pumnul de al lui. 

Mă bag în legături şi respir adânc, încercând să-mi 
pregătesc stomacul pentru mişcarea cu susul în jos. 

Vorbele lui Curtis plutesc în vânt. 

— Ar trebui să rămână frumoasă şi tare toată ziua. 

Ciudat. Tocmai i-a spus opusul Saskiei sau nu am auzit 
eu bine? 

După o jumătate de oră, nu mai pot de emoţii, aşteptând 
să-mi fie strigat numele. 

— Milla Anderson! 

De obicei, mă calmez în momentul acesta, totul se 
desfăşoară cu încetinitorul, iar orele de antrenament şi 
vizualizare îşi fac efectul, permiţându-mi să fac cursa pe 
pilot automat. De data asta, parcă sunt pe repede înainte. 


e 49 œ 


Mă simt ameţită chiar şi când stau nemişcată, aşa că nu mă 
mir când greşesc prima rotaţie şi cad pe podeaua rampei. A 
doua încercare nu e mai bună. Şi aşa sunt eliminată. 

Mă forţez să stau pe un troian şi să privesc restul 
competiţiei. Voi suporta asta şi voi avea grijă să nu mai fac 
niciodată aceeaşi greşeală. 

Curtis e la fel de calm şi de sigur de sine pe munte ca în 
afara lui. Mişcările lui curate şi puternice îl ajută să ajungă 
în finală. Saskia ajunge în finala pentru femei, reuşeşte 
720-urile cu spatele şi ajunge pe locul al şaptelea. Ceea ce 
e destul de impresionant, având în vedere că e un 
eveniment internaţional, cu sportivi din toată Europa. 
Odette câştigă. 

Sportivii se adună jos, se îmbrăţişează şi îşi dau mâna. Se 
deschide şampania şi mulţimea e stropită. 

— After party la barul Glow! strigă cineva. i 

Se pare că sunt singura care nu sărbătoreşte. Imi strâng 
pumnii când cineva o felicită pe Saskia. Îmi ridic placa şi 
plec pe furiş. 

Peste patru luni, eu şi Saskia vom concura din nou la 
Campionatele Britanice. Şi am s-o înving atunci, chiar dacă 
asta mă va costa viaţa. 


e 50 œ» 


CAPITOLUL 9 
În prezent 


Uşa sălii de evenimente se deschide, făcându-mă să 
tresar, iar Dale intră cu paşi mari, urmat de Heather. 

Dale pare furios. 

— Cineva ne-a luat laptopul. 

Curtis se repede la uşă. 

— Ce? strig eu. 

— Am un MacBook. 

Îl urmărim la parter şi de-a lungul coridorului. Aerul rece 
ca gheaţa îmi dă părul pe spate când el deschide uşile 
duble. Coboară treptele de metal, câte două deodată. Mă 
simt uşurată când îmi văd bagajele acolo unde le-am lăsat. 

Curtis îşi verifică rucsacul. 

— La naiba. Mi-a dispărut MacBook-ul! 

Zăresc fermoarul rucsacului meu, pe jumătate deschis, şi 
scotocesc panicată printre lucrurile mele. Portofelul şi 
cheile încă sunt acolo. Nu mi-am adus computerul. Fac 
aproape totul pe telefon. 

Ceilalţi îşi verifică bagajele. Heather scotoceşte prin 
straturi de haine. 

— Mai lipseşte altceva? întreabă Curtis. 

Sunt atât de zăpăcită, că nu-mi amintesc nici măcar ce 
mi-am împachetat. 

— Nu sunt sigură. 

Curtis umblă pe platformă, dând din cap. 

— Nu-mi vine să cred că am lăsat să se întâmple aşa 
ceva. Ar fi trebuit să vin aici acum jumătate de oră. 

— Nu i-am mai făcut back-up de două săptămâni, spune 
Heather. Trebuie să-l găsim. 

— Nu trebuie să-mi zici asta, bombăne Dale. 

— Oricum, ce aţi făcut voi doi aici jos în tot acest timp? 
întreabă Curtis. 

— Hei, spune Dale. Nu da vina pe noi pentru asta. Tu ai 
plecat din sală de două ori mai devreme şi ştii asta. 


e 51 œ» 


Heather şi Dale sigur au avut timp să caute prin bagajele 
noastre şi să ascundă computerele când au fost aici jos, dar 
e posibil ca oricare dintre noi să fi coborât repede până jos 
şi să o fi făcut. 

Sau a fost altcineva? 

Oricum, a fost ceva pregătit meticulos. Oricine a făcut 
asta, ne-a instalat sus, în sala de evenimente, probabil 
ghicind că nu ne vom căra bagajele până acolo sus. 

— V-a luat destul timp, rosteşte Curtis. 

— Am căutat prin tot parterul, spune Heather. Apoi mi- 
am amintit de laptop. 

— Aţi găsit ceva? reia Curtis. 

— O grămadă de uşi încuiate, spune Dale. 

— Niciun membru al personalului? Sau un telefon fix? 

— Am găsit două suporturi de telefon goale, explică 
Heather. Unul în bar, altul în bucătărie. 

Goale pentru că cineva a scos telefoanele? Văd pe faţa ei 
că şi ea gândeşte la fel. 

— Ce e după uşile încuiate? întreabă Heather. 

— Aţi găsit un birou de control? vrea să ştie Curtis. Sau 
biroul salvamontului? Salonul de prim ajutor? 

— Nu! 

— Ei, bine, atunci. 

Curtis merge să zdrângănească uşa cabinei operatorului. 
E încuiată; bineînţeles că e. şi face mâinile căuş pe sticlă şi 
se uită prin geam. 

— Vezi vreo urmă de telefon sau radio? îl întreb. 

— Nu! Curtis revine. Bine! Avem nevoie de nişte 
răspunsuri. Ne face de râs jocul acela. Se uită la Heather, 
dând din cap. Te-ai culcat cu Brent? 

Fac o grimasă. Subtilitatea nu a fost niciodată punctul 
forte al lui Curtis. 

Dale face un pas spre el. 

— Nu trebuie să răspundă la asta. 

Cei doi bărbaţi se privesc. Dale e un pic mai înalt, trebuie 
să aibă peste un metru şi optzeci de centimetri, înalt pentru 
un snow-boarder; Curtis e mai lat în umeri. 

— Urmează să mă întrebi dacă m-am culcat cu Saskia? se 


e 52» 


agită Dale. 

— Ai făcut-o? spune Curtis. 

— Tu ai făcut-o? zice Dale. 

Curtis îl apucă de umeri şi îl împinge cu spatele de-a 
lungul platformei. Eu şi Brent îi urmărim. Brent merge în 
spatele lui Dale, aşa că eu merg în spatele lui Curtis. E 
riscant să mă apropii de el când e atât de furios. Teoretic, 
ştiu ce să fac - când fratele mai mare e un jucător de rugbi, 
autoapărarea e o chestiune de supravieţuire şi, pe lângă 
asta, am păzit uşile clubului Leadmill câţiva ani după ce m- 
am lăsat de snow-boarding. 

Sperând că îmi amintesc cum se face, îmi pun repede 
braţul drept pe gâtul lui Curtis şi braţul stâng la ceafa lui, 
ca să-l sugrum. Când simt că renunţă la luptă, îi dau drumul 
din strânsoare. Curtis se întoarce spre mine, şocat şi furios 
în egală măsură. 

Dale îl scutură pe Brent. 

— Şi tu ar fi bine să ai grijă. Nu eşti omul meu preferat 
acum. Cu o licărire în ochi, îşi îndreaptă geaca şi se întoarce 
lângă Heather. 

— Trebuie să ne păstrăm calmul şi să aflăm ce se 
întâmplă, spun eu pe nerăsuflate. 

— Dar dulapurile cu schiuri? spune Curtis. Erau toate 
descuiate? 

— Toate, cu excepţia unuia, spune Dale. 

— Haideţi să vedem dacă-l putem deschide, spune Curtis. 

Imi pun micul rucsac pe umăr şi îmi iau geanta de snow- 
board. Nu sunt grele; până la urmă, suntem aici doar 
pentru două nopţi. Le vreau undeva unde pot să le văd. ŞI 
ceilalţi se întind după bagajele lor şi le tragem pe toate 
când urcăm scările. 

Uşile dulapurilor sunt numerotate, sunt o sută în total, şi 
sunt vopsite în culori pastelate drăguţe. Inele cu chei 
atârnă legănându-se din lacătele lor. Deschid câteva uşi şi 
verific înăuntrul lor. Curtis face la fel. 

— Deja am căutat, zice Heather. 

Zăresc dulapul care nu are o cheie. Brent trage de uşă. 

— Am o şurubelniţă, spune Curtis. 


e 53» 


— Aşteaptă o secundă. Brent scoate o grămadă de chei 
din buzunarul lui. Il privim cum scoate cheile de pe breloc şi 
îndreaptă sârma. O învârte în lacăt, scoţând-o ca să-i 
regleze forma. 

Dale merge la intrarea principală şi pare gata să o 
deschidă. 

„Nu. Te rog, nu!” Nu aş putea să aud sunetul acela din 
nou acum. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să o 
deschid din nou, dar deja sunt destul de nervoasă după tot 
ce s-a întâmplat şi am nevoie de timp ca să-mi ridic 
moralul. 

— Poftim! spune Brent, scoțând sârma afară. 

Impresionant, dar întotdeauna a fost îndemânatic. 

Ne adunăm în timp ce deschide uşa, dar dulapul e gol. 
Curtis, care e cel mai aproape, are un fel de reacţie 
întârziată, de parcă tocmai i s-ar fi întâmplat ceva şi se uită 
cu o privire tăioasă în jur pentru a ne scruta feţele. Crede 
că Brent a deschis uşa aceea un pic cam prea uşor? 

— Unde sunt telefoanele noastre? spune Dale. 

— Asta să-mi spui tu, zice Curtis. 

Mă încordez. Aştia doi par gata să se bată din nou. 

— Putem să mâncăm? zice Brent. 

Curtis se întoarce spre el. 

— Trebuie să găsim blestematele alea de telefoane. 

— Mor de foame, spune Brent. 

Curtis îşi ridică vocea. 

— ţi dai seama ce înseamnă asta? Telecabina nu merge, 
nu avem cum să contactăm pe nimeni. Dacă nu ne putem 
găsi telefoanele, suntem blocaţi aici. 

— Şi mie mi-e foame, îi spun. Putem să discutăm despre 
asta când mâncăm? 

Curtis îşi înşfacă bagajele şi  mărşăluieşte spre 
restaurant. Noi, ceilalţi, mergem după el. Ne aruncăm 
bagajele într-o grămadă la intrare. 

— Să vedem dacă putem aprinde focul, spune Brent. 

Heather dă din cap uitându-se la geanta ei. 

— Poţi să stai cu ochii pe ea? îi spune lui Dale şi se 
repede spre bucătărie. 


e 54» 


Cred că pot să aprind un foc la fel de bine ca oricare 
dintre ei, dar vreau s-o întreb pe Heather despre Brent, aşa 
că o urmez. Ea se uită în cratiţe şi aprinde ochiurile 
electrice. Aroma ierboasă de roşii îmi face stomacul să 
chiorăie. 

— Ce ar trebui să fac? întreb. Nu sunt o bucătăreasă. 
Încerc să mănânc sănătos, dar mai mult chestii crude, ca să 
nu trebuiască să gătesc. 

Heather îmi înmânează o lingură de lemn şi îmi face 
semn spre tocană. 

— Stai aici şi amestecă în aia. 

Se mişcă, agitată, se învârte şi deschide dulapuri la 
întâmplare. Cum se poate mişca aşa pe tocurile alea? 
Ultima dată când am purtat tocuri aveam 7 sau 8 ani, şi mă 
costumam în joacă. Mi-am scrântit glezna, n-am mai putut 
concura la carnavalul de gimnastică şi mi-am jurat că nu o 
să le mai port niciodată. 

— Şi ce lucrezi acum? 

— Eu şi Dale suntem impresari sportivi, spune ea. Mi-am 
luat licenţa în drept şi ne-am înfiinţat propria agenţie după 
ce ne-am căsătorit. 

— Uau! Asta chiar e impresionant. 

Mi se pare mie sau pupilele ei sunt dilatate? Cocaină? 
Amfetamină? 

Conversaţia încetează. Niciodată n-am ştiut ce să-i spun. 
Nu prea s-a dat cu snow-boardul şi am avut mult mai multe 
în comun cu Dale. Femeile ca Heather mă fac să mă simt 
nesigură. Părul, machiajul, efortul de a arăta bine tot 
timpul. E exact cum ar trebui să fie o femeie. 

lar eu nu sunt. Sunt ca un băieţoi care nu s-a maturizat 
niciodată, încă. Şi oricât mă prefac că nu-mi pasă cum arăt, 
în adâncul sufletului, îmi pasă. Îmi fac griji în legătură cu 
asta. Îmi fac griji că mă ocolesc bărbaţii pentru că nu sunt 
destul de feminină. Mă întreb dacă de asta sunt încă 
singură. 

Heather caută prin frigider. Nu va fi niciodată momentul 
potrivit pentru a o întreba dacă l-a înşelat pe Dale, aşa că 
încep. 


e 55» 


— Încerc să-mi dau seama cine a scris chestiile alea în 
jocul Spărgătorului de Gheaţă. Şi mă întrebam despre tine 
şi Brent. 

Heather se îndreaptă, cu lăptuca într-o mână şi 
castravetele într-alta. Se uită spre coridor, apoi se întoarce 
spre mine. 

— Despre ce te întrebai, mai exact? 

Tonul ei e glacial. 

— Te-ai culcat cu el? 

li sclipesc ochii. 

— Tu te-ai culcat cu Dale? 

— Nu. Dar l-am sărutat. Însă sper să nu se afle niciodată, 
pentru că nu sunt mândră de asta. Ei, bine? 

— Nu! 

Se chinuie să mă privească în ochi. 

— Nu te cred, îi spun eu. 

Băieţii trebuie să fi aprins focul pentru că fumul de lemn 
miroase mai tare acum. 

— Crezi ce vrei. Heather caută într-un dulap de sus şi dă 
jos cinci farfurii. 

— Nu contează, îi spun. Am să-l întreb pe Brent. 

Pune mâncarea în farfurii în linişte, lăsând lăptuca şi 
castravetele abandonate pe masă. Asta e a doua oară când 
am simţit o minciună de la ea azi. Despre ce altceva mai 
minte? 

x 


Fumul de lemn mă sufocă în timp ce scot farfuriile. 
Restaurantul e la fel cum mi-l amintesc. Lambriuri de lemn 
închis la culoare şi grinzi descoperite; covoare din piele de 
vacă, fotografii în alb şi negru. Flăcările pâlpâie în şemineul 
uriaş de piatră; capul unui cerb iese în afara peretelui de 
deasupra lui. Pe poliţa de deasupra şemineului ticăie un 
ceas cunoscut, cu faţa îngălbenită de vreme. 

Lumina e slabă, de la candelabrele care atârnă jos, 
deasupra meselor. Restaurantul ar trebui să pară 
confortabil, dar acum sunt prea multe colţuri întunecate ca 
să fie pe gustul meu. 

Brent şi Dale stau şi discută la masa cea mai apropiată 


e 56 - 


de foc. Pun jos farfuriile, uşurată că îi văd înţelegându-se 
din nou. Şi Dale bea whisky acum şi a doua sticlă de Jack 
Daniels se află lângă prima. 

— Deja ai băut o sticlă întreagă? întreb. 

Brent rânjeşte. 

— E gratis la bar. Cum să nu-ţi placă? 

Îmi aduc o grămadă de pahare de la bar şi îmi torn încă 
unul, ştiind că nu ar trebui, şi clipesc prin fum pentru a mă 
uita în jur. Un echipament vechi de alpinism e agăţat pe 
pereţi: ochelari de protecţie vechi pentru ghețar; colţari; o 
pereche de ghete de alpinism uzate. 

Un piolet ruginit. Vârfurile sălbatice ale lui Le Rocher îl 
fac o destinaţie populară de alpinism pe gheaţă în timpul 
iernii. Îi ating vârful de metal cu degetul. Încă e al naibii de 
ascuţit. 

Curtis îngenunchează lângă foc, scotocind prin grămada 
de buşteni. 

— Ce cauţi? îi spun. 

— Telefoanele! 

— Deja am verificat acolo, spune Dale. 

Curtis continuă să scotocească. Fumul îmi înlăcrimează 
ochii. 

Heather soseşte cu restul farfuriilor. 

— Trebui să-mi recuperez laptopul ăla. 

— Nu mai vorbi despre laptopul ăla, şopteşte Dale. 

Heather mi s-a părut întotdeauna o femeie puternică. 
Atunci, ea părea să ia deciziile în relaţia lor, dar echilibrul 
puterii pare să se fi schimbat. 

Mă aşez lângă Brent. Scaunele au huse pufoase din piele 
de oaie. Vreau să-mi învelesc picioarele în pielea de oaie ca 
într-o pătură. 

— Ce ziceţi de quad cork-ul 1800 al lui Billy Morgan? 
spune Brent în timp ce mâncăm. 

— Şi acum un japonez a aterizat după primul quad cork 
1980, spune Dale. 

— E o nebunie, spun eu. Cât e aia, cinci rotații complete? 

— Cinci şi jumătate, spune Dale. Snow-boarding-ul a 
ajuns departe. 


e 57 œ» 


Heather se uită la ceas de parcă numără minutele până 
când poate pleca de aici, iar Curtis rămâne vigilent dar, 
pentru că tocana îmi încălzeşte burta şi flăcările îmi 
încălzesc faţa, încep să mă relaxez. 

— Vă vine să credeţi că ne dădeam cu placa fără căşti? 
spune Brent. 

— Mie nu-mi vine, spune Curtis. 

— Ce căzături am tras, spune Brent. Am avut noroc că 
am scăpat cu viaţă. 

Unii dintre noi nu au fost atât de norocoşi, dar nu am să 
mă gândesc la asta. Oricum, o cască nu te împiedică să-ţi 
rupi gâtul. 

— Aţi văzut norvegianul care a făcut o 540 cu spatele? 
spune Dale. 

— Nu, îi spun eu. Ce-i aia? 

Dale a fost maestrul stilului şi îmi plăcea să discut despre 
trucuri cu el. 

— E ca o 720, apoi o faci invers, spune el. | se spune cel 
mai tehnic truc făcut vreodată pe un snow-board. 

— L-am văzut pe YouTube, spune Brent. Arată foarte 
ciudat. 

— Nu înţeleg de ce ar fi atât de greu, spun eu. 

Dale îşi pune jos paharul. 

— Imaginează-ţi că îţi opreşti rotația în aer, apoi te întorci 
pe partea cealaltă. Încearcă şi ai să vezi. Îşi pune scaunul 
pe o masă din apropiere şi se urcă pe el. 

Îi ador pe tipii ăştia. Când ies în oraş cu colegii mei de la 
sala de sport, vorbim despre Netflix. Nu i-am mai văzut pe 
tipii ăştia de zece ani, dar tot am mai multe în comun cu ei 
decât cu oricine altcineva. 

Nu devii profesionist într-un sport pentru bani, mai ales 
într-unul riscant ca al nostru. Nu o să te îmbogăţeşti 
niciodată ca snow-boarder în stil liber, dacă nu eşti cumva 
Shaun White. Nu, o faci din pasiune. Ca să-ţi petreci fiecare 
minut al vieţii tale făcând asta, gândindu-te la asta şi 
visând la asta. Niciunul dintre noi nu mai este profesionist, 
dar nu ne-am pierdut acea pasiune. 

Dale sare de pe scaun, rotindu-se în ambele direcţii în 


e 58 - 


cădere. 

— Nu, spune Curtis. Trebuie să dai înapoi una întreagă de 
180, altfel e doar una schimbătoare. 

Dale îi aruncă o privire. 

— Hai să încercăm. 

Brent se urcă şi sare. 

Se stârneşte un entuziasm puternic în mine. Mă ridic. 

— E rândul meu. 

Heather îşi dă ochii peste cap, dar eu simt că am 20 de 
ani din nou. Scaunul se clatină când mă urc pe el. Sar în 
aer. Uf! Aterizez greu. N-am mai sărit de pe nimic mai înalt 
decât un Stair Master de ani întregi. 

— Nu stăm destul timp în aer. 

Dale pune ochii pe o bucată de trunchi de copac tăiată cu 
fierăstrăul, pentru a face o masă. Pune o masă mai mică pe 
ea şi un scaun deasupra. Construcţia se clatină precar în 
timp ce el urcă pe ea. Brent o stabilizează la timp. Dale 
sare în sus, se împiedică de masa noastră în timp ce 
aterizează şi cade crăcănat pe podea. 

— Nu mai pierde vremea, spune Curtis. 

Dale se ridică, frecându-şi umărul. 

— Care-i problema ta? 

— Cineva mi-a furat telefonul, asta e problema mea. 

— Relaxează-te! 

Curtis se lasă pe spătarul scaunului. 

— Îmi dai telefonul înapoi şi am să fac asta! 

El şi Dale se privesc în ochi. Observ paharul gol de 
whisky de lângă farfuria lui Curtis. Nu mi-am dat seama că 
a băut. 

— Eu n-am vrut să vin aici, spune Dale. 

— Atunci de ce ai făcut-o? spune Curtis. 

Dale dă din cap, uitându-se la Heather. 

— Ea a vrut să venim. 

Serios? Îi arunc o privire lui Heather. De ce ar fi vrut să 
vină? Asta e ciudat. 

— Şi ca să-ţi răspund la întrebarea ta de mai devreme, 
spune Dale. Nu m-am culcat cu curva de soră-ta! 

Curtis se ridică cu greu. 


q 59 œ 


— Există un singur om care are voie să o vorbească de 
rău pe sora mea şi acela sunt eu. Dar aleg să nu fac asta 
pentru că, spre deosebire de tine, eu am puţin respect. 

Urmează o tăcere tensionată. 

Se pare că starea de spirit de aici se poate schimba la fel 
de repede ca vremea. 


e 00 - 


CAPITOLUL 10 
Cu zece ani în urmă 


Brent şi Curtis stau în faţa mea în cabină. Mica noastră 
cabină se leagănă dintr-o parte într-alta. Vântul chiar a 
început să bată tare. Gem şi mă strâng de burtă. 

— Să nu vomiţi pe noii mei pantaloni de snow-boarding, 
spune Brent cu accentul lui puternic londonez. 

— Da, trebuie să fii atent când e lângă pantalonii tăi, 
spune Curtis. Pe ai mei i-a rupt ieri. 

Mă uit la partea de jos a piciorului lui Curtis. Nu e nicio 
ruptură. Sunt noi. Acum, că a trecut presiunea competiţiei, 
Curtis şi Brent zâmbesc tot timpul. Şi au motive să o facă. 
Curtis a ajuns pe locul trei; Brent, pe cinci. Un rezultat 
frumos pentru băieţii britanici. 

Altă rafală de vânt loveşte şi îmi întoarce stomacul pe 
dos. Mirosul de fum de ţigară stătut nu mă ajută - oricine a 
fost aici înaintea noastră a încălcat indicatoarele de 
interzicere a fumatului. 

Am urcat aici dorindu-mi câteva ture pentru a-mi vărsa 
furia. Totuşi, probabil e bine că au sărit aici cu mine, pentru 
că mă împiedică să mă gândesc la cât de dezastruoasă a 
fost ziua. Când mă privesc ochii albaştri ai lui Curtis, mi-e 
greu să gândesc. 

— Am crezut că voi doi veţi fi acolo jos, sărbătorind, spun 
eu. 

— Întotdeauna fac vreo două ture după o competiţie ca 
să mă relaxez. Curtis îi aruncă o privire lui Brent. Şi pe 
Brent îl urmăreşte o elveţiancă de noaptea trecută. A 
trebuit să evadeze repede. 

Zâmbesc şi îmi îndrept atenţia spre plăcile proptite de 
geam. A lui Brent e atât de acoperită de abţibildurile 
sponsorilor că mi-e greu să-mi dau seama ce model e. Un 
fel de Burton. Cred că e modelul profesionist al lui Shaun 
White. Dacă Brent continuă să se dea cu placa aşa cum o 
face, Burton ar putea scoate un model Brent Ellis anul 


e 6l œ» 


viitor. 

Dau din cap uitându-mă la abţibildul cu Smash. 

— Chiar bei rahatul ăla? 

— De ce? Vrei una? Brent scotoceşte prin rucsacul lui şi 
scoate o doză portocalie fosforescentă, pe care o deschide 
şi mi-o întinde. 

Curtis îşi dă ochii peste cap. 

— Nu, îi spun. De fapt, da. N-am încercat-o niciodată. lau 
o înghiţitură. Uf! E ca apa de gură. l-o dau înapoi. Am auzit 
că are cafeină cât trei cafele. 

— Cât cinci. Brent se ridică în picioare, părul lui brunet 
atingând tavanul cabinei. Aerul rece intră în timp ce el 
deschide geamul şi goleşte doza prin deschizătură. 

— Ce faci? îi spun. Marmotele nu vor putea hiberna anul 
asta. 

— Nu suport chestia asta. Brent închide geamul şi 
ascunde doza goală în lateralul rucsacului. Nu spuneţi 
nimănui, pentru că ei îmi plătesc sezonul. 

Îmi place de Brent. Îmi aminteşte de unul dintre amicii 
fratelui meu, de Barnsey. 

— Te plătesc mai mult ca Burton? îl întreb. 

— Plătesc mai mult decât toţi ceilalţi sponsori la un loc. 

— Serios? 

Dar are logică. Brent e tipul care ajunge mare. E 
imaginea perfectă. 

— Când mi-au spus cât de mult îmi ofereau, le-am spus 
că o să-mi tatuez numele lor pe fund. 

— N-ai făcut aşa ceva! 

Brent îşi ridică geaca şi apucă betelia pantalonilor lui de 
snowboarding de parcă ar fi gata să îi dea jos. 

— Vrei să vezi? 

Fără să ştiu dacă e serios, îi arunc o privire lui Curtis. 

Curtis îşi ridică mâinile. 

— Nu te uita la mine. De ce crezi că i-am văzut fundul? 

Brent râde şi se aşază din nou. Are încrederea în sine 
infatuată ce vine din faptul că e excepţional de bun la un 
sport - şi nu orice sport, ci unul care implică zborul prin aer 
la mare înălţime. Dar e amuzant. Ca să nu mai spun că e şi 


e 02 œ» 


super drăguţ, mereu cu zâmbetul pe buze şi are nişte ochi 
negri incredibili. 

La micul dejun, l-am văzut la televizor înainte să vin aici. 
Prezentatoarea, Anna şi nu mai ştiu cum, o femeie 
atrăgătoare de vreo 40 de ani - l-a întrebat de ce muşchi 
are nevoie pentru snow-boarding. De aproape toţi, i-a spus 
el. Ea l-a convins să-şi dea jos cămaşa, aşa că el s-a 
dezbrăcat şi ea a sărit pe el. Practic, prezentatorul a trebuit 
să o reţină. 

A fost un exemplu amuzant de sexism inversat. Dacă s-ar 
fi schimbat genurile - un bărbat prezentator şi o femeie 
sportivă - ar fi provocat un scandal naţional. Aşa cum a 
fost, jumătate din public râdea de ea, cealaltă jumătate era 
la fel de înnebunită. Brent stătea în spate, suportând totul 
cu calm. g 

Şi da, pieptul acela. Ințeleg. Dar nu are asupra mea 
efectul pe care îl are Curtis. 

Mă prind de scaun pentru că suntem aruncaţi încolo şi 
încoace mai mult. Cabina încetineşte până se târăşte. 

— Ştii că Dale mi-a cerut un Smash azi-dimineaţă? îi 
spune Brent lui Curtis. 

— Chiar a făcut-o? spune Curtis. 

— A mers acasă cu barmaniţa azi-noapte. 

— Aia brunetă? 

— Da! 

— Locuieşte cu sora mea, spune Curtis. L-a obosit, nu-i 
aşa? Norocul tău. 

Ei râd. 

— Pe ce loc a ajuns Dale? 

— Al şaptelea, spune Curtis. 

Mă interesează dinamica dintre Brent şi Curtis. Sunt 
rivali, dar au şi o prietenie. Curtis e mai în vârstă, trebuie să 
aibă 24 sau 25 de ani, ceea ce e cam mult pentru un snow- 
boarder. Oasele moi şi tinere nu se rup atât de uşor. Se 
simte ameninţat de ridicarea rapidă a lui Brent? Trebuie să 
se simtă. 

Mă înclin înainte când telecabina opreşte. La naiba! Am 
urcat până la jumătatea fațadei stâncii abrupte. 


e 63» 


— Se zvoneşte că un schior a sărit de pe acele stânci 
odată, spune Curtis. 

Mă uit la faţada perpendiculară a stâncii. 

— Serios? Tu ai face-o? 

— Nu fără o paraşută. 

Se aude un pârâit din difuzor şi un anunţ în franceză. 

— Ce-a zis? spune Brent. 

— Nu ştiu, îi spun eu. Franceza mea e doar la nivelul de 
bază. 

— Au o problemă mecanică, spune Curtis. Îşi cer scuze 
pentru întârziere. 

Brent înjură. 

— Are vreunul dintre voi ceva de mâncare? 

Caut prin geanta mea şi scot un baton de müsli. 

— Am eu asta. 

— Mersi! 

Cabina se leagănă dintr-o parte într-alta ca un carusel. 
Un curent rece ca gheaţa intră prin deschizătura din geam. 
Îmi strâng genunchii la piept. 

— La naiba, îngheţ aici! 

Curtis se mută pe partea cealaltă ca să stea lângă mine. 
După o clipă, Brent face acelaşi lucru pe cealaltă parte a 
mea, aşa că sunt înghesuită între ei. Totul e destul de intim 
şi am senzaţia că nu sunt singura care simte asta pentru că 
devenim toţi tăcuţi. 

Soarele a făcut zăpada aurie. Suprafeţele acoperite cu 
zăpadă moale de deasupra sunt gravate cu liniile şerpuite 
de la o mie de coborâri. Ar trebui să scormonesc în 
creierele lor după trucuri, dar nu mă pot gândi la nimic în 
afară de presiunea piciorului lui Curtis pe al meu. 

El mă priveşte în ochi din nou. 

— Te simţi mai bine? 

— Da! 

Trebuie să ies de aici. Nu suport când mă priveşte aşa. 
Ultimul lucru pe care îl vreau în iarna asta e o distragere. 

Difuzoarele pârâie şi se aude alt anunţ. 

— La naiba! spune Curtis. Vântul a provocat o închidere 
automată. Ne vor evacua unul câte unul din telecabine. Mai 


e 64» 


bine vă faceţi confortabili. Vom sta aici pentru o vreme. 

Un elicopter bâzâie deasupra. Ne lungim gâturile ca să-l 
vedem. Planează deasupra unei telecabine din josul pantei. 
Un bărbat coboară în rapel. Îmi suflu peste degete. O să 
dureze o veşnicie. 

— Vrei geaca mea? spune Curtis. 

— Nu, mersi, îi spun. 

— O vrei pe-a mea? întreabă Brent. 

— Nu! Vreunul dintre voi o vrea pe a mea? Bine, pentru 
că nu o veţi avea. 

Râdem şi asta ne scapă de tensiune. Flirtul încetează şi 
vorbim despre snow-boarding. Locuri în care ne-am dat cu 
placa; zile bune şi zile rele; recordul de 9,8 metri în aer al 
lui Terje Håkonsen la Arctic Challenge. Cerul se schimbă, 
din roz, devine violet, apoi bleumarin. 

Curtis se uită la legăturile mele şi dă din cap. 

— Ai nevoie de mai multă înclinare înainte pe suporturile 
din spate. 

— Am destulă deja, îi spun. 

— Nu poţi avea niciodată destulă înclinare înainte. 

— Saskia are dreptate, îi zic. Chiar eşti enervant. Dar mă 
uit la suporturile lui din spate la lumina slabă din interior şi 
le îndoi pe ale mele un pic mai în faţă decât ale lui, ştiind că 
o să doară. 

— Cum v-aţi cunoscut voi doi? întreb. 

— Ne-am întâlnit la Burton Open acum câţiva ani, spune 
Curtis. Am închiriat o locuinţă împreună în sezonul trecut. 

— Cu sora lui, spune Brent. 

El şi Curtis se uită unul la altul. De ce? Dar nu vreau să 
mă gândesc la ea acum. Doar mă bucur că sunt blocată cu 
ăştia doi şi nu cu ea. 

Urmează alt anunţ. 

— Nu mai e mult, spune Curtis. 

— Vorbeşti fluent franceza? spun eu. 

— Nu aş spune asta. 

— Şi germana, zice Brent. Dacă aş fi ştiut că aveam să 
fac asta, m-aş fi străduit mai mult la limbi străine când 
eram în şcoală. 


e 05 - 


— La fel, îi spun. Am fost în Laax anul trecut. Şi am ştiut 
doar vreo două expresii în germană. 

— Care au fost? întreabă Curtis. 

Incerc să-mi folosesc cel mai bun accent german. 

— Ich verstehe nicht. 

Văd privirea în gol a lui Brent. Nu înţeleg. 

— Care a fost cealaltă? spune Curtis. 

— Wo ist der Krankenhaus? Unde e spitalul. 

Curtis râde. 

— Bună alegere. De fapt, e das Krankenhaus. 

Incerc să-i dau un pumn în coaste. 

Se aude un zgomot puternic deasupra telecabinei şi intră 
lumina în cabină. 

— Uite elicopterul, spune Brent. 

O siluetă întunecată coboară de pe o frânghie. Ne dăm în 
spate în timp ce bărbatul deschide cu forţa uşa cabinei 
noastre şi păşeşte înăuntru. Spune ceva în franceză. 

— Cine merge primul? zice Curtis. 

Ridic mâna. 

— Eu! 

Întotdeauna am nevoia asta stupidă de a dovedi ceva. Să 
arăt că nu mi-e frică. Cred că e vina fratelui meu. Jake şi 
prietenii lui făceau tot felul de nebunii în pădurea din jurul 
locului în care am crescut şi singurul mod de a mă lăsa să 
stau cu ei era să fiu cea mai nebună dintre toţi. „Haide, 
Milla. Te provoc.” Mi-am rupt câteva oase încercând să ţin 
pasul cu ei. Nu am refuzat niciodată o provocare - şi încă 
nu o fac. E un obicei acum. Nebuna de Milla. Oamenii se 
aşteaptă la asta. 

Bărbatul mă înhămează. 

— Nu vă faceţi griji, bine? 

— Nu sunt îngrijorată, spun eu. Întotdeauna mi-am dorit 
să fac asta. 

Mă priveşte într-un fel ciudat, iar Curtis şi Brent se 
prăpădesc de râs. 

— Du-te, Milla, strigă Brent în timp ce cobor. 

De fapt, sunt foarte speriată - acele stânci de jos arată 
foarte ascuţite - dar reuşesc să mă stăpânesc, coborând pe 


e 06 - 


faţada stâncii până când devine plată şi mi se cufundă 
ghetele în zăpadă. 

Un utilaj de nivelare a pârtiei a coborât în zigzag pe 
distanţa scurtă a traseului de la ghețar pentru a ne lumina 
zona de aterizare, îmi acopăr ochii din cauza luminii 
orbitoare a farurilor lui. 

lar Saskia iese din întuneric ca o fantomă. 

Sunt atât de şocată să o văd, că aproape mă rostogolesc 
pe spate pe stâncile cu margini ascuţite ca nişte cuțite. 

— De unde-ai venit? spun bâlbâindu-mă. 

Dă din cap uitându-se spre cabina care e mai jos de a 
noastră. Zăresc expresia triumfătoare a feţei ei, apoi 
înţeleg. M-a văzut plecând pe furiş şi m-a urmărit până aici 
sus, intenţionând să facă o tură de victorie. 

Îmi încleştez pumnii pe lângă mine, dorindu-mi brusc să o 
împing. 


e 67 œ» 


CAPITOLUL 11 
În prezent 


— Ştii ceva? spune Dale. Mă bucur că sora ta a murit. 

Pumnul lui Curtis se mişcă repede, lovindu-l în falcă. Dale 
face câţiva paşi în spate, clătinându-se, cu mâna pe faţă. 

Nu i-a dat tare cu pumnul - sunt sigură că el, Curtis, ar fi 
putut face mult mai mult rău dacă voia - dar tot sunt 
şocată. De obicei, Curtis e Domnul Control, chiar dacă au 
fost ocazii în acea iarnă când l-am văzut pierzându-l - toate 
legate de sora lui. Supermanul snow-boarding-ului britanic 
şi kryptonita lui. 

Dale îşi revine şi se năpusteşte asupra lui Curtis, 
răsturnându-l pe spate pe o masă. 

Relaţia lui Dale şi Curtis s-a înrăutățit în noaptea 
dinaintea dispariţiei Saskiei dar, din câte mi-am dat seama, 
Heather şi Saskia au fost cele care au provocat asta. Curtis 
şi Dale doar au fost atraşi în asta. Cred că au mers pe 
drumuri separate după aceea - la fel ca mine - şi prietenia 
lor nu şi-a mai revenit. 

Eu şi Brent intervenim. Pumnii zboară şi bietul Brent 
rămâne fără aer. Încerc să-l sugrum pe Curtis din nou, dar 
acum ştie ce vreau să fac. Heather se ghemuieşte într-un 
colţ, cu mâinile pe faţă. 

— De unde ştii că sora mea e moartă? spune Curtis. Tu ai 
omorât-o? 

Din felul în care îl priveşte pe Dale, pare să creadă cu 
adevărat că ar fi putut s-o facă. 

O greutate cunoscută mă apasă. 

„Nu a fost Dale. Eu am fost. Eu am omorât-o.” 

Îmi doream atât de mult să câştig, că eram pregătită să 
fac orice pentru asta. M-am tot gândit la asta în ultimii zece 
ani, doar ca să ajung la aceeaşi concluzie de fiecare dată. 
Acţiunile mele - ce am făcut şi ce i-am spus chiar înainte să 
dispară - au lăsat-o într-o asemenea stare că a ajuns să 
cadă într-o crevasă. 


e 68 œ» 


Mă dezgustă ce am făcut, dar dacă aş fi în aceeaşi 
situaţie din nou, aş acţiona diferit? Nu pot spune cu 
siguranţă că aş face-o. 

Dale se ciocneşte de mine, aducându-mă înapoi în 
prezent. Mă clatin într-o parte şi cad pe o masă cu el peste 
mine. Ameţită de whisky, reacţionez încet. Brent îl trage pe 
Dale de gluga gecii. Se aude un sunet de rupere. 

Dale înjură şi îl împinge pe Brent pe şemineu. 

— Bine, voi întreba. Te-ai culcat cu soţia mea? 

Dale nu mai arată ca un viking, dar încă se poartă ca 
unul. Îmi ţin respiraţia. „Spune nu, Brent, chiar dacă ai 
făcut-o, sau te va rupe în bătaie.” 

— Nu, zice Brent. 

Dale îşi mijeşte ochii şi se întoarce înapoi la Curtis. 

— Cât despre tine, sora ta nu se mai putea controla. Cred 
că tu ai omorât-o! Recunoaşte! Erai sătul de ea, la fel ca noi 
toţi. 

Curtis dă iar cu pumnul. Dale se fereşte, iar pumnul lui 
Curtis deviază de pe umărul lui. Sunt cerculeţe roşii pe 
obrajii lui Curtis. Nu l-am mai văzut niciodată pierzându-şi 
cumpătul aşa. 

Asta mă pune pe gânduri. Poate că, până la urmă, nu 
sunt vinovată de moartea Saskiei. A lovit-o? Aşa a murit? E 
greu să-mi imaginez, pentru că a protejat-o foarte mult, dar 
poate a luat-o razna. Cu toţii avem o limită. Chiar şi Curtis. 

Curtis şi Dale se feresc şi se sucesc; scaunele şi paharele 
cad pe podea. 

Heather îşi cuprinde capul cu mâinile. 

— Opriţi-vă! 

Brent îl prinde pe Dale de umăr. 

— Calmează-te! 

Şi Dale îi dă un pumn în burtă. Totul se transformă într-o 
adevărată încăierare şi îmi amintesc foarte clar ce s-a 
întâmplat ultima dată când aceşti tipi s-au încăierat. 

Trebuie să-i opresc înainte să fie rănit cineva, dar ce să 
fac? Nu putem chema poliţia. 

Curtis se apropie din nou de Dale. Sperând că nu mă va 
ataca pe mine în locul lui, păşesc în faţa lui. 


e 09 œ» 


— Opreşte-te! 

Corpul lui Curtis se înalţă în faţa mea. 

— Spărgătorul de Gheaţă, spun eu. E ca şi cum cineva ar 
încerca să stârnească o bătaie. 

Falca lui Curtis e încleştată, ochii lui sunt furioşi. Urmează 
un impas timp de câteva secunde tensionate, apoi dă din 
cap fără tragere de inimă. Cu ochii pe Dale, se întoarce la 
scaunul lui. Încă bombănind, Dale ia loc. Şi eu şi Brent ne 
aşezăm. Ne îndreptăm hainele şi ne recăpătăm răsuflarea. 

— Cine a scris lucrurile alea chiar ne cunoaşte, spun eu. 

— Stai puţin... spune Brent. 

— Nu zic că totul e adevărat, spun eu. Voiam să spun... 

Curtis mă întrerupe. 

— Are dreptate! Mi se pare că sunt doar şapte persoane 
care ar putea fi în spatele Spărgătorului de Gheaţă. Una 
dintre ele nu-şi mai poate folosi picioarele; cealaltă lipseşte 
de zece ani. Aşa că ne rămân cinci. 

Cuvintele plutesc în aer. Priviri speriate peste tot prin jur. 

— A mai auzit cineva de Odette? spune Dale. 

Pe sub masă, îmi înfig unghiile cât pot de mult în coapse. 
Toţi se uită la mine, aşa că dau din cap. Atât ştiu: Odette nu 
e în spatele acestui joc. Din fotografiile de pe site-urile de 
socializare, încă e tratată în spital. 

Heather se întoarce spre Dale. 

— Vreau să plec de aici! 

De parcă ar putea să o transporte prin magie, pe 
cincisprezece kilometri de gheaţă şi piatră, înapoi la 
staţiune, în întuneric total. 

— Nu plecăm niciunde în noaptea asta, se răsteşte el. 
Trebuie să aşteptăm până dimineaţa. 

Tăcem din nou. 

Brent goleşte restul whisky-ului în paharul lui şi îl dă pe 
gât. Eu ridic o sticlă de bere răsturnată. E bere pe toată 
masa, dar îmi voi face griji pentru asta mai târziu. 

Heather strânge mâna lui Dale atât de tare că i se albesc 
degetele. 

— De ce ar vrea cineva să facă asta? 

Nimeni nu vrea să declare ce e evident. 


e 70- 


— E vorba de Saskia, nu-i aşa? spun eu, încercând să nu- 
mi tremure vocea. Cineva crede că unul dintre noi a ucis-o. 
Poate că nu ştie sigur sau s-ar duce la poliţie, dar 
bănuieşte, aşa că ne-a adus aici ca să scoată criminalul la 
iveală. 

Sper că nu mi se vede vinovăția pe faţă. 

„E în ordine. Nimeni nu ştie ce-ai făcut.” 

Nu ştiu ce mă sperie mai mult: perspectiva de a fi 
descoperită? Sau posibilitatea ca Saskia să nu fi murit aşa 
cum mi-am imaginat, ci de mâinile unuia dintre aceştia 
patru? 

Din felul în care se uită unii la ceilalţi, toţi se întreabă 
acelaşi lucru. 

„Ai omorât-o pe Saskia?” 

Bineînţeles, dacă nu cumva ei au omorât-o. 

Curtis îşi drege glasul: 

— Uitaţi ce e, nici măcar nu ştim sigur dacă sora mea e 
moartă. 

Dale bombăne ceva. 

Curtis sare în picioare. 

— Ce-ai spus? 

— O, la naiba! lar începem. 

— Haideţi să terminăm în seara asta, spun, în timp ce 
Curtis ocoleşte masa şi merge spre Dale. Vom vorbi mai 
mult despre asta mâine dimineaţă. 

Brent îl opreşte pe Curtis. 

— E timpul să mergi la culcare, frate! 

Curtis îl priveşte pe Dale. Apoi se întoarce pe călcâie, îşi 
înşfacă bagajele şi iese repede din restaurant. Umerii lui 
lăsaţi îmi amintesc de ceva. Arată distrus din nou. Îi arunc o 
privire lui Brent, îngrijorată să-l las aici cu Dale, apoi îl 
urmăresc pe Curtis, apucându-mi bagajele pe drum. 

— Câte uşi de dormitoare au fost descuiate? spun în timp 
ce Curtis împinge alt set de uşi duble. 

— Nu-mi amintesc! 

Mă aştept să se stingă becurile, dar el loveşte fiecare 
întrerupător pe lângă care trece şi rămân aprinse. 

— Nu vrea să împart unul cu Heather. 


e /l œ» 


Număr dormitoarele pe care le deschide lovind uşile. 

— Unul, două. Camera cu rufe. Trei, patru. Grozav. 
Heather şi Dale pot sta într-unul. Eu voi sta în acesta. Se 
pare că e acelaşi ca data trecută. 

Curtis îmi ţine uşa deschisă cu piciorul. 

Îmi trag geanta cu placa înăuntru. 

— Mulţumesc. Are un semn foarte roşu pe tâmplă. Ai 
nevoie de nişte gheaţă pe aia. 

Zice „ţ” şi îşi cercetează degetele. Sunt roşii. 

— Te-ai rănit şi la mână? îi spun. 

— E în ordine. Îşi reazemă capul pe uşă. 

— Eşti bine? 

— Da! 

ÎI privesc cum inspiră adânc. 

— Mi se pare sau Dale s-a schimbat? spune el. 

— Pare destul de furios. Exact ca tine, aş putea adăuga 
dar nu o fac. Schimb subiectul. Unde locuieşti acum? 

— În Londra, dar călătoresc mult. Tu? 

— Tot în Sheffield. 

El se îndreaptă. 

— Noapte bună, Milla! Voi fi în dormitorul învecinat. Ca 
pe vremuri. 

Simt un fel de junghi. Nu chiar regret, dar o senzaţie a 
ceea ce ar fi putut fi. 

Îl urmăresc pe coridor. Nu e cel mai bun moment pentru 
a-l întreba, dar trebuie să ştiu. 

— Te vezi cu cineva? 

Încerc ca întrebarea să pară întâmplătoare dar, în 
urechile mele, nu sună deloc aşa. A observat asta? Se 
întoarce încet şi îi cercetez faţa, dar acei ochi albaştri sunt 
la fel de indescifrabili ca întotdeauna. Mă gândesc că 
acesta e unul dintre lucrurile care m-au atras la el, 
combinat cu bariera pe care a pus-o între noi după ce m-am 
cuplat cu Brent. M-a fascinat. Incă o face. 

— M-am despărţit de cineva acum câteva luni. Silvi 
Asplund? 

O spune ca şi cum artrebui să recunosc numele. 

— Nu mai urmăresc clasamentele. 


e /2 œ» 


— O norvegiancă. Stătea mult timp în aer. Curtis se 
reazemă de zid. Am fost împreună câţiva ani, cu 
întreruperi. Nu e uşor de trăit cu foştii sportivi. 

— Mie-mi spui! îi zic. Mai ales cu cei rataţi. 

Expresia lui se îmblânzeşte. 

— Nu ai ratat. 

Ridic sprâncenele. 

— Milla, te-ai străduit mai mult decât oricare dintre noi în 
acea iarnă. 

— Nu-i adevărat. 

— Nu vorbesc despre ce puteai face. Vorbesc despre 
riscurile pe care ţi le-ai asumat. 

— Toţi ne-am asumat riscuri, îi spun. 

— Da, dar eu făceam majoritatea trucurilor deja de câţiva 
ani. La fel şi Saskia, şi Brent. Le-am încercat pe o 
trambulină şi, uneori, pe un airbag în taberele de vară. Tu 
le încercai pe gheaţă. 

Nu am privit lucrurile în felul acela. Am văzut doar că 
eram cea mai slabă sportivă din grup şi încercam să-i ajung 
din urmă. 

— De ce ai renunţat? întreabă el. 

Există un răspuns simplu la întrebarea aceea. „Din cauza 
surorii tale.” Şi a lui Odette, bineînţeles. Dar mai mult din 
cauza surorii lui. 

— Am făcut nişte lucruri pe care nu trebuia să le fac. 
Înghit în sec. Şi am făcut nişte alegeri proaste. 

Multe alegeri proaste. 

Curtis mă observă cu atenţie şi, brusc, mă gândesc la o 
anumită alegere - o alegere pe care am făcut-o chiar pe 
acest coridor, acum zece ani. O alegere între urmărirea 
visului meu de a deveni snowboarder profesionist sau 
acţiunea bazată pe o atracţie care se vedea că avea să 
devină o mare distragere. A 

Mă întreb dacă ghiceşte la ce mă gândesc. Işi deschide 
gura, dar uşile duble se deschid şi ceilalţi se îndreaptă spre 
noi, trăgându-şi bagajele. Brent se uită curios la noi şi intră 
într-unul dintre dormitoare. Se trântesc uşile când Heather 
şi Dale intră în dormitorul învecinat cu al lui. 


e 7/3» 


Când să intru în dormitorul meu, Curtis şopteşte: 

— Ştii că nu au găsit niciodată cadavrul surorii mele. 

Mă întorc ca să mă uit la el. 

El ezită. 

— Poţi să zici că sunt nebun, dar am simţit parfumul 
Saskiei când am deschis acel dulap de schiuri. Şi în coridor. 
Mi se face pielea de găină pe braţe. Aşadar, asta a fost. 

— Şi eu i-am simţit mirosul, spun eu încet. Am crezut că 
era parfumul lui Heather. 

Se uită pe coridor şi vorbeşte mai încet. 

— Întotdeauna am avut îndoieli în legătură cu ce i s-a 
întâmplat. S-au făcut o grămadă de tranzacţii pe cardul ei 
de credit după ce a dispărut. 

Mă holbez la el. 

— Ce vrei să spui mai exact? 

Ochii albaştri ai lui Curtis par tulburaţi. 

— Nu ştiu! 

Nu pare încântat de ideea că sora lui ar mai fi în viaţă. 
Din contră. Pare îngrijorat. 


e 7/4» 


CAPITOLUL 12 
Cu zece ani în urmă 


Părul Saskiei e bătut de vânt în toate direcţiile. Luminată 
de farurile utilajului de nivelare a pârtiei, arată ca Meduza. 

Brent şi Curtis ajung lângă noi. Îmi imaginez eu sau 
băieţii sunt doar puţin mai bucuroşi să o vadă decât mine? 

Umblă încoace şi încolo, căutând atenţie, ca o pisică cea 
fost închisă în casă toată ziua. 

— Doamne, cât de plictisitor a fost totul! 

De fapt, nu a fost deloc plictisitor. Mă bucuram până 
când ai apărut tu. 

— Mi-a fost foarte frig. Îşi dă jos mănuşa. Uite, simte şi 
tu. Îşi bagă degetele reci ca gheaţa în geaca mea de snow- 
boarding, până la gâtul meu gol. 

Tresar şi mă îndepărtez. Ea înaintează spre Brent. 

— Du-te naibii! spune el. 

Utilajul de nivelare a pârtiei claxonează şi pornim pe 
stânci, spre el. Se aud multe cuvinte în franceză de la şofer. 

— Suntem ultimii salvaţi, spune Curtis. E o familie mai 
jos, pe care trebuie să o conducă înapoi la staţiune. Incap 
doar patru pasageri. Ne deranjează dacă dormim în 
dormitoarele de pe ghețar, ca să nu trebuiască să facă alt 
drum? Ne va duce el acolo sus. 

Brent strigă de bucurie. 

— Vom fi primii pe munte mâine dimineaţă. 

Şoferul deschide portiera din spatele cabinei şi ne 
înghesuim pe  banchetă, cu plăcile şi  rucsacurile 
îngrămădite în poalele noastre. Saskia e înghesuită lângă 
mine, cu parfumul ei puternic şi dezgustător în cabina 
supraîncălzită. Oricum, cine se dă cu parfum când face 
snow-boarding? Doar ea. 

Utilajul urcă pe pantă, împingându-ne pe spate. Fumul de 
motorină amestecat cu parfumul îmi strânge stomacul din 
nou. 

— Mi-ai văzut ultimul 720? spune Saskia. Era să cad. 


e 7/5» 


Cumva, prezenţa ei a readus toată tensiunea. Nu doar la 
mine; şi băieţii sunt tăcuţi - sau poate că sunt doar obosiţi. 
Ea încearcă să-i facă să vorbească despre competiţie, dar ei 
nu muşcă momeala. Ninge acum. Fulgii devin portocalii la 
lumina farurilor, în timp ce cad pe parbriz. 

În vârf, clădirea Panorama e toată luminată. Curtis începe 
să iasă, dar şoferul îşi bâţâie degetul şi îi ţine un discurs 
lung - crevase e singurul cuvânt pe care îl înţeleg - şi ne 
conduce chiar până la intrarea principală. 

— N-am mai fost niciodată aici în timpul nopţii, spune 
Curtis, în timp ce batem din picioare pe preş. 

— Nici eu, îi zic. 

O femeie cu un şorţ ne face semn cu mâna să intrăm în 
coridor, îi urmez pe ceilalţi în restaurant, observând cât de 
diferit se mişcă toţi. Curtis, drept şi hotărât; Brent, leneş şi 
neglijent, cu pantalonii lăsaţi la jumătatea fundului; iar 
Saskia păşeşte uşor, ca o dansatoare. 

Mă ustură ochii de la fumul de lemn, dar focul aprins e o 
privelişte binevenită. Îmi scot ghetele şi stau în faţa 
flăcărilor, sperând că nimeni nu-mi va mirosi şosetele. 

Fotografii în alb şi negru sunt aliniate deasupra 
şemineului. Alpinişti în echipament demodat pozează veseli 
în faţa vârfurilor cu forme cunoscute. „Mont Blanc, 1951”, 
scrie pe una. E destul de periculos şi în vremurile cele mai 
bune, darămite în colţari legaţi cu sfoară. 

Curtis se apleacă mai aproape pentru a se uita la altă 
fotografie. 

— Grande Casse. Una dintre preferatele tatălui meu. El a 
fost prima persoană care s-a dat cu placa pe faţada 
nordică, exact după ce s-a născut Saskia. Mama n-a vrut s- 
o facă. 

— Credeam că şi ea a făcut toate chestiile alea, îi spun. 

— A lăsat-o mai moale după ce ne-a făcut pe noi. 

Tipic. Mama a fost la fel, a abandonat o slujbă pe care o 
iubea, cea de administratoare a unui azil de bătrâni, pentru 
a ne creşte pe mine şi pe fratele meu. S-a întors să lucreze 
cu jumătate de normă când am fost destul de mari, dar nu 
şi-a mai recăpătat vechea funcţie. De ce întotdeauna 


e 70 - 


femeile trebuie să renunţe la visurile lor? Eu nu intenţionez 
să renunţ la nimic pentru nimeni. 

Saskia ni se alătură, ridică o pereche de ochelari vechi 
pentru ghețar de pe cârligul lor şi îi ţine pe faţa ei. 

— Cum vi se par? 

— Ai grijă! spune Curtis. Sunt vechi! 

Îi pune din nou în cârlig, îmbufnată, oprindu-se în faţa 
capului cerbului împăiat pentru a-i mângâia botul înainte de 
a se aşeza alături de Brent la masă. 

În sfârşit, m-am dezgheţat destul ca să îmi desfac 
fermoarul de la geacă. Mi se prinde părul în fermoar. 

— La naiba! 

— Stai, lasă-mă! Degetele calde ale lui Curtis coboară pe 
ale mele. 

E atât de aproape că de-abia respir. Simt un miros dulce, 
de mosc, care ar putea fi deodorantul lui, sau e pielea lui? 
El mişcă fermoarul şi mă aştept să-mi rupă părul - aşa fac 
eu când se întâmplă asta - dar chiar e blând. Simt un nod în 
gât. 

— Poftim! Curtis îmi trage fermoarul în jos. 

Simt că iau foc, conştientă că sora lui şi Brent ne privesc, 
dar Curtis nu pare să se grăbească să plece. Imi dă restul 
părului cu grijă peste umăr. 

Tipul ăsta îmi face ceva. Nu e doar felul în care arată - e 
felul lui de a fi. Exteriorul lui calm şi sigur pe sine mă face 
să doresc să-l deschid şi să văd ce e dedesubt. In adâncul 
sufletului, simt că nu e deloc rece. Poate fi chiar focos. 

„Opreşte-te!” Nu pot merge pe calea aceea. larna asta e 
totul sau nimic. Dacă nu ajung în top trei, va trebui să 
renunţ şi să-mi găsesc o slujbă adevărată. 

Mă aşez lângă Brent, apoi pot respira din nou. 

Saskia îmi aruncă o privire curioasă. De fiecare dată când 
o văd, mă înfurii din nou. Mă voi preface că nu e aici. 

Brent bea dintr-o sticlă de Kronenbourg, ţinând picioarele 
lungi întinse. 

— Milla, pot să-ţi ofer ceva de băut? 

Gem. 

— Nu, nu vreau să mai beau niciodată! 


”77l- 


În mod normal, nu aş fi atât de relaxată în jurul unui tip 
atât de arătos, dar seamănă foarte mult cu Barnsey. 
Aceleaşi maniere, chiar şi acelaşi accent. Mă simt foarte 
confortabil cu el, de parcă l-aş fi cunoscut de ani întregi. 

Exact opusul faţă de cum mă simt cu Curtis. 

— Nu mă întrebi şi pe mine? spune Saskia. 

Brent ia altă înghiţitură de bere, de parcă nu ar fi auzit-o. 

Asta a fost ceva interesant. Tocmai a ignorat-o. 
Ostentativ. De ce? Oare el şi Saskia au o problemă unul cu 
celălalt? 

Văd şocul din privirea ei. E evident că nu e obişnuită să 
fie ignorată. Se ridică brusc, iar picioarele scaunului 
scârţâie pe podea. 

— Bine, îmi iau singură! 

Îmi ascund zâmbetul în timp ce ea merge tiptil până la 
bar. Brent zâmbeşte şi el. 

— Hei, Saff! 

Curtis mă loveşte uşor pe umăr. 

Îmi întorc repede capul. 

— Cum mi-ai spus? 

Curtis pare ruşinat. 

— Scuze! Îmi oferă vin roşu. Vrei? 

— Nu, mersi! Rămân cu apa! Şi mâine o să-mi vopsesc 
părul roz. Nu glumesc! 

Brent chicoteşte. 

— Frate, ai dat de belea! 

Femeia cu şorţ vine cu două farfurii de tartiflette. Brânză 
lipicioasă, acră şi cartofi moi, untoşi. Acum când, în sfârşit, 
stomacul meu s-a liniştit, mor de foame. Imi ţin degetele 
aproape de flăcări în timp ce mestec. 

— Milla, câţi ani aveai când ai început să faci snow- 
boarding? întreabă Curtis. 

— 11, îi răspund. Pe panta uscată din Sheffield. Nu m-am 
dat pe zăpadă până la 16 ani. Dar tu? 

Mă întorc spre Saskia. 

— Aşadar, tu ai avut... 

— 3, spune ea. 


e 78 œ 


— Uaul 

Nu e de mirare că e bună. 

— Părinţii noştri ne-au plimbat prin toată lumea, spune 
Curtis. Cel puţin, prin toţi munţii lumii. Mama e din 
California şi încă avem rude acolo, aşa că am petrecut 
câteva ierni în Mammoth. 

Ştiu asta, dar nu vreau să ştie că am citit despre el. 

— Îmi amintesc că i-am văzut pe părinţii tăi în 
videoclipurile vechi de la Burton, zburând peste pantele 
abrupte din Alaska. 

Curtis zâmbeşte. 

— Chiar aşa? 

— Ai avut o copilărie foarte faină. 

— Uneori, nu-mi plăcea că ne mutam prea mult. 

Saskia cască. 

Mă întorc spre Brent. 

— Dar tu? 

— 10, spune Brent. Dar m-am dat cu skateboardul de la 
vreo 6 ani. Tata e zidar şi ne-a construit mie şi fratelui meu 
o rampă de skateboard în curte. Avem nişte sponsori. 
Fratele meu a fost foarte bun. 

Accentul lui londonez mă face să râd. 

— Dar tu preferi snow-boarding-ul? îl întreb. 

Brent zâmbeşte. 

— Poţi ajunge mai sus. 

— Milla, anul trecut ai fost prima dată la Britanice? spune 
Curtis. 

— Da! Am intrat cu un an înainte, dar mi-am rupt 
genunchiul înainte de competiţie. 

Saskia se apleacă înainte. 

— Ce-ai făcut? 

— Ligamentul colateral lateral. Pare un semn de 
slăbiciune să recunosc asta. Dar acum genunchiul meu e 
bine. 

Nu îi voi spune cum am muncit optzeci de ore pe 
săptămână în vara aceea pentru a-mi plăti şedinţele de 
fizioterapie, pe lângă faptul că economiseam pentru 
următorul sezon. 


e 79 œ 


— Saskia şi-a rupt ligamentul anterior încrucişat acum 
câţiva ani, spune Curtis. 

Ea îşi întoarce repede capul spre el. 

E o rană destul de gravă. Aştept, sperând că va da 
detalii. 

Poate că observă felul în care ea se uită la el, pentru că 
se lasă pe spătarul scaunului. 

— E un joc de-a şerpii şi scările, aşa îl văd eu. Trebuie 
doar să speri că vei urca mai sus decât vei aluneca. 

Femeia stă în fundal. Biata fiinţă pare epuizată. 

Vorbesc mai încet. 

— Cred că vrea să ne grăbim ca să plece. 

Ne golim farfuriile şi nu le-ar putea înşfăca mai repede. 
Ne conduce pe coridor până la dormitoare. Fiecare avem 
câte o cameră. 

— Hei, Milla! strigă Curtis când sunt pe cale să intru într-a 
mea. Dacă ţi se face frig la noapte, ştii unde să vii. 

Saskia se întoarce ca să se uite la el, cu o expresie 
ciudată pe faţă. 

— Cred că vei descoperi că patul meu e mai cald decât al 
lui, strigă Brent din cadrul uşii lui. 

Intru în dormitorul meu înainte să simt că-mi ia foc faţa. 

Sportivii sunt oameni care lucrează cu corpul lor. Avem 
multă energie şi, uneori, mai rămâne la sfârşitul zilei. Aşa 
că nu mă surprinde că băieţii au făcut asta. Şi îmi place 
cum au făcut-o. Nu a fost nimic viclean sau ameninţător în 
asta; pur şi simplu, şi-au prezentat oferta ca eu s-o accept 
sau s-o refuz. 

Imi tremură picioarele în timp ce stau sub duş. Nu e mare 
lucru pentru ei - probabil fetele îi urmăresc tot timpul - dar 
eu nu primesc propuneri în fiecare zi de la doi tipi atât de 
sexy. 

Şi pur şi simplu ştiu că oricine e talentat ca cei doi la 
snow-boarding va fi la fel de talentat şi în pat. 

Imi curge apa pe cap. Sunt doi oameni foarte diferiţi. 
Brent e ca o pereche uzată de pantofi de sport, confortabili 
şi cunoscuţi. 

lar Curtis e ca ghetele de snow-boarding ale următorului 


e 80 - 


sezon, diferit de orice am întâlnit până acum. Dacă le voi 
încerca, simt că nu voi vrea să le mai dau jos niciodată. 

Îmi închid ochii şi îmi înclin faţa spre stropi. Încă sunt 
fragilă după ultimele două despărţiri. Singura cuplare cu 
care pot risca în iarna asta e una distractivă şi relaxată, şi 
nu e nimic relaxant în ce simt pentru Curtis. 

Dar nu pot să mi-l scot din minte. 

Presiunea apei din locul acesta e slabă şi duşul nu prea 
mă încălzeşte. Tremurând, mă îmbrac din nou cu hainele 
termale. Picioarele mă duc în coridor. Simţind că sunt gata 
să fac o greşeală îngrozitoare, îmi ridic mâna. 

Dar e încă o complicaţie, nu-i aşa? Sora lui e cea mai 
mare rivală a mea. Curtis e ultima persoană cu care mă pot 
încurca. 

Mai fac doi paşi pe coridor. 

Şi bat la uşa lui Brent. 


e 81 œ» 


CAPITOLUL 13 
În prezent 


Amintirile revin când stau pe coridor, în faţa dormitorului 
lui Brent. Uşa se deschide şi el apare în lenjeria lui termală 
Burton, cu părul umed de la duş, exact ca data trecută, 
doar mai nesigur. 

Simt încă un val de afecţiune pentru el. 

— Pot să intru? 

El face un pas în spate, cu precauţie în ochii lui negri. 

— Bineînţeles! 

Vreau să-l îmbrăţişez, dar nu vreau să-i fac o impresie 
greşită. Vreau să ştiu cum e viaţa lui, dar mi se pare o 
întrebare prea personală. 

Eu şi Brent stăm acolo, uitându-ne unul la celălalt. 
Stomacul meu încă e agitat după ce mi-a spus Curtis pe 
coridor. Am simţit parfumul Saskiei. 

Chiar în această clădire. 

Ne-am imaginat? Doamne, sper că da. 

Duşumeaua e rece ca gheaţa sub degetele mele goale de 
la picioare. Ar fi trebuit să-mi iau şosetele. 

— E la fel de rece în camera ta ca într-a mea, spun eu. 
Uite! Îmi văd respiraţia. 

Brent dă la o parte plapuma de pe patul de jos. 

— Stai jos! 

Mă aşez pe salteaua subţire. El se aşază lângă mine, 
având grijă să nu mă atingă, şi aruncă plapuma în jurul 
umerilor noştri. Ne dăm mai în spate până când ne 
rezemăm de zid. 

Am venit să aflu părerea lui Brent despre ce se întâmplă, 
dar acum, când sunt aici, nu ştiu cum să încep. Urăsc 
distanţa asta dintre noi. Nu ştiu cum să mai fiu cu el. 

Era foarte uşor. Încă îmi amintesc zâmbetul care i s-a 
întins încet pe faţă acum zece ani când a deschis uşa. Felul 
în care nu a trebuit să spun nimic. Pur şi simplu, m-a luat 
de mână şi m-a condus până la patul lui îngust, s-a urcat 


e 82 œ» 


după mine şi şi-a ţinut promisiunea de a mă încălzi. 

Tatuajul lui e vizibil pe sub tivul mânecii, un pic decolorat 
acum. Îmi mişc degetul ca să-l ating, dar mă opresc la timp. 
Îi observ ceasul - un G-shock verde neon. 

— ŢI s-a stricat Omega? 

— L-am vândut pe eBay pentru două săptămâni în 
Breckenridge. 

Accentul lui londonez e consolator şi cunoscut. 

Dar felul în care mă priveşte nu e. E foarte precaut. 
Aplecându-se înainte, scoate o sticlă de whisky de sub pat 
şi mi-o întinde. 

— Vrei? 

— Nu, mersi! _ 

Bea din ea. Şi asta e ceva nou. Intotdeauna i-au plăcut 
câteva pahare, dar era doar bere atunci şi l-am văzut cu 
adevărat beat doar o dată sau de două ori. 

— Mai eşti model? îl întreb. 

— Nu! Sunt prea bătrân! 

Mor de curiozitate să-l întreb de ce a încetat să mai 
concureze, dar mă tem că nu-mi va plăcea răspunsul. 
Încerc să fac conversaţie ca să refac legătura uşoară pe 
care o aveam. 

— Păcat că trebuie să-ţi plăteşti echipamentul de snow- 
boarding acum, nu-i aşa? Nu e cel mai ieftin sport. 

Zâmbetul lui pare forţat. 

— Da, uneori mă gândesc să mă mut în Franţa. Dacă aş 
putea vorbi mai mult de cinci cuvinte în franceză, aş face-o. 

— Mama ta nu vorbeşte în franceză? 

— Şi în arabă. Da, întotdeauna încerca să ne înveţe pe 
mine şi pe fratele meu. Acum îmi doresc să fi învăţat. 

Partea copilăroasă din mine îşi doreşte să îl întrebe dacă 
s-a culcat cu Heather, dar asta ne-ar face să ne simţim de 
un milion de ori mai jenaţi, aşa că o las pe altă dată - sau 
am s-o presez din nou pe Heather mâine în legătură cu 
asta. 

— Cine crezi că ne-a invitat aici? îl întreb. 

Brent mă priveşte dintr-o parte. 

— Presupunând că nu e unul din noi, asta vrei să spui? 


e 383» 


— Tu m-ai invitat? 

— Nu! 

— Bine! Nici eu nu te-am invitat. 

Ochii lui negri îmi privesc faţa din nou. La naiba! Chiar a 
crezut că voiam să-l revăd. Cineva m-a folosit ca să-l 
ademenească aici, la fel cum l-a folosit pe Curtis ca să mă 
ademenească pe mine. 

Strâng plapuma mai tare în jurul meu. 

— Cine a fost? 

— Pun pariu că a fost Curtis, spune Brent. 

— Pe bune? 

— Gândeşte-te la asta. El are fondurile. 

— Haide, îi zic. Ai văzut cât de supărat a fost după 
Spărgătorul de Gheaţă. Nu-mi spune că a jucat teatru. 

Brent ridică din umeri. 

Intr-un fel, mi se pare neloial să-i împărtăşesc asta, dar 
vreau să ştie că Curtis nu e vinovat de ce se întâmplă. 

— El nici măcar nu e sigur că ea e moartă. M-a speriat pe 
coridor mai devreme. Mi-a spus că a simţit mirosul 
parfumului ei. 

— El crede că ea încă e în viaţă? Brent dă din cap. Iluzii. 
Venirea aici i-a readus amintirile. Bietul om. Ai văzut cât 
erau de apropiaţi, chiar dacă ea îl enerva la culme. De-asta 
cred că el face asta. 

— Da, dar uite care-i treaba. Şi eu i-am simţit mirosul. 

Brent nu pare convins. 

Schimb subiectul. 

— Tot grupul a ajuns în sala de evenimente în acelaşi 
timp? 

— Nu, eu am ajuns primul acolo. Am verificat 
restaurantul şi am văzut că era gol, şi mi-am dat seama că 
trebuia să fie acolo sus. 

— Povesteşte-mi! Cine a venit după aceea? 

— Dale şi Heather. Heather trăncănea la telefon şi a fost 
foarte supărată că a trebuit să-l lase la uşă. Curtis nu voia 
să-şi pună telefonul în coş, dar Heather l-a stresat cu asta. 
„Dacă îl păstrezi pe-al tău, atunci îl păstrez şi eu pe al 
meu.” 


e 84» 


Se aude o bătaie în uşă. 

— Intră! strigă Brent. 

Curtis apare în cadrul uşii. Sper că nu ne-a auzit vorbind 
despre el. 

— Ai văzut-o pe Milla? spune el. O! 

M-a văzut. La naiba! Acum crede că e ceva între mine şi 
Brent. Îmi amintesc brusc ceva. A făcut exact acelaşi lucru 
acum zece ani când ne-am petrecut noaptea aici, băgându- 
şi capul în camera lui Brent dimineaţa pentru a-l întreba 
dacă m-a văzut. 

Acum se uită la mine la fel de inexpresiv ca atunci. 

— Încuie uşa în noaptea asta, bine? 

Vreau să-i spun că, de data asta, nu e ceea ce pare. 

— Bine, zice Brent. 

— Noapte bună, îi spun. 

Curtis închide uşa. La naiba! Crede că-mi petrec noaptea 
aici. 

Mă forţez să mă gândesc din nou la problema din 
prezent. 

— Dacă nu a fost unul dintre noi cel care a aranjat asta... 
Cine altcineva ar putea fi? 

Brent pare să cadă pe gânduri. 

— ÎI mai ţii minte pe Julien? 

— Julien Marre. E un nume pe care nu l-am mai auzit de 
multă vreme. 

Julien a fost principalul suspect în dispariţia Saskiei, 
incriminat de propriile graffiti. A fost anchetat, apoi eliberat. 
Se pare că a dovedit că a fost într-o staţiune învecinată în 
acea zi. 

— Vrei să spui că el crede că unul dintre noi a ucis-o? 
spun eu. Şi a aşteptat în tot acest timp până a venit după 
noi? Un pic ciudat. 

— Dar el a fost ciudat, nu-i aşa? Apropo, am auzit că l-ai 
bătut. 

— Cine ţi-a spus asta? 

Brent îşi trece degetele prin părul ud. 

— Nu-mi amintesc. Cred că Dale. 

— De unde a ştiut? Singura persoană care a mai fost 


e 85» 


acolo a fost Saskia. 

Brent ridică din umeri. 

— Da, l-am bătut. Era un cretin. Doamne, vorbesc ca 
Saskia. 

— Te-a lovit şi el? 

— Nu. Era la pământ. L-am lovit destul de tare. 

Brent râde puţin. 

Dar m-a pus pe gânduri. Oare Julien a pus la cale totul? E 
posibil. A avut probleme cu majoritatea dintre noi la un 
moment dat în iarna aceea. Îi ura pe Curtis şi pe Dale; atât 
ştiu. 

Deocamdată, alung acest gând. 

— Următoarea întrebare. Dacă unul dintre noi a ucis-o, 
cine a fost? 

Faţa lui Brent se încordează. 

— Cred că toţi am avut un motiv să o facem. 

— Asta e adevărat. 

Brent mă priveşte în ochi. 

— Crezi că eu am făcut-o? 

Felul în care întreabă mă înfioară. 

— Bineînţeles că nu, îi spun eu. 

Dar, când mă uit în ochii lui, nu sunt prea sigură. 


e 86 - 


CAPITOLUL 14 


Cu zece ani în urmă 


Plutesc prin aer. E viscol şi nu văd nimic, dar îmi cobor 
mâna în jurul piciorului din spate, ca să apuc marginea 
plăcii, apoi îmi trag piciorul aşa cum m-a sfătuit Dale. 
Figura peştelui stricat. 

Au stropit vârful cu vopsea roşie, ca să ne ajute în 
condiţiile de azi, aşa că urmez linia roşie când mă întorc pe 
pământ. Ca un avion care aterizează noaptea, doar că eu 
aterizez pe gheaţă verticală. Aterizez şi alunec repede pe 
fundul plat pentru a decola din nou. 

În zile ca acestea, trebuie să îţi păstrezi calmul şi să ai o 
încredere oarbă în tine însuţi. În clipa în care îţi pierzi acea 
încredere, cazi rău - cum au păţit câţiva oameni în ultima 
jumătate de oră. Rampa e foarte tare azi, fără lumina 
soarelui care să o înmoaie. 

Cu vizibilitatea asta, nu îndrăznesc să mă rotesc, aşa că 
lucrez la săriturile drepte în aer. M-am forţat mai mult de la 
rezultatele mele dezastruoase de la Le Rocher Open. A fost 
o şansă să dovedesc ceva în faţa sponsorilor mei şi am 
ratat-o. Acum, totul depinde de Campionatele Britanice. Se 
ţin aici anul acesta şi, parţial, din cauza asta am ales să mă 
antrenez în această staţiune. 

Expir. Am supraviețuit. Până data viitoare. 

Cu un scârţâit al metalului pe gheaţă, Dale opreşte lângă 
mine. Nu mi-am dat seama că era în urma mea. 

Îmi face semn cu degetul mare ridicat. 

— Ţi-a reuşit Peştele stricat. 

— Mulţumesc! Mă mir că l-ai văzut. 

Am urcat împreună cu el pe instalaţia de tractare şi l-am 
întrebat cum s-o ajustez. 

— Mă duc să beau ceva. 

— Şi eu. 

Stăm acolo, gâlgâind în timp ce bem din sticlele de apă. 
Doar pe Dale poate arăta cool un costum de schi portocaliu 


e 387 œ» 


fluorescent. Fulgi mici de zăpadă se agaţă de părul lui. 

— La ce lucrezi azi? îl întreb. 

— La mişcările mele independente, spune el. 

— Doar la alea? 

El zâmbeşte. 

— Stilul înseamnă totul. 

Saskia apare din ceaţă şi trece repede pe lângă noi, 
urmată îndeaproape de un tip scund într-o geacă de 
camuflaj verde cu gri. 

— Cine-i ăla? spun eu, pentru că e destul de bun, oricine 
ar fi. 

— Julien Marre, spune Dale. 

Pe primul loc în Franţa. Nu e de mirare. 

Cineva cade cu mâinile întinse şi ţipă de durere. 

— La naiba, azi cad ca muştele, spune Dave şi urcă pe 
rampă, în viscol, să îi avertizeze pe snow-boarderii de sus. 

Îi privesc pe Julien şi pe Saskia urcând cu instalaţia de 
tractare împreună. Nu am mai vorbit cu ea de la 
competiţie, dar e imposibil să o evit complet într-o staţiune 
atât de mică. A fost în spatele meu la coada de la 
telecabină de câteva ori şi a fost jenant. Îi pare rău pentru 
ce a făcut? Am văzut că mă privea, dar habar n-am dacă 
regretă sau nu. 

Curtis stă prin apropiere, vorbind cu o fotografă. Biata 
femeie nu şi-a ales cea mai bună zi pentru o şedinţă foto. E 
toată înfofolită împotriva frigului, doar ochii i se văd. 

Dale se întoarce şi îmi deschid gura să-l întreb despre 
săriturile Alley-oop, dar se apropie Heather. 

— Bună, îl salut. 

Heather se uită urât la mine şi se întoarce spre Dale. 

— Eşti gata de plecare? 

— Incă două ture? spune Dale. 

— Îngheţ, zice ea. 

Nu e de mirare, în geaca aceea scurtă de piele. Nu 
înţeleg ce face într-o staţiune de schi dacă nu vrea să 
schieze sau să se dea cu placa. Poate fi o tovarăşă din nord 
dar, până acum, acesta pare să fie singurul lucru pe care îl 
avem în comun. Nu pare să mă placă. 


e 88 œ» 


— Ne vedem mai târziu, îi spun eu. Îmi ridic placa şi mă 
îndrept spre instalaţia de tractare. 

Se pare că Heather a obţinut ce a vrut pentru că Dale îşi 
pune rucsacul. Bietul Dale. Dar acesta e genul de problemă 
pe care îl ai când te încurci cu cineva aici. Nu vreau să-mi 
fac griji în legătură cu nimic în iarna asta în afară de snow- 
boarding. Mâncat, dormit, snow-boarding. Asta e tot ce 
intenţionez să fac în următoarele patru luni. 

Fulgii de nea cad dintr-o parte pe mine în timp ce aştept 
tractarea. Unii dintre ei mi se preling pe gât. Mă agit şi îmi 
strâng banda Velcro pe guler. 

În timp ce bara în formă de T mă trage în sus, Brent se 
aruncă lângă mine, zâmbind cu gropiţe în obraji, ca de 
obicei, în ciuda vremii de azi. 

— Mersi pentru noaptea trecută, i-am spus când m-am 
trezit în patul lui, sus, pe ghețar, în urmă cu două zile. 
Putem ţine asta secret? 

Aşa că ne-am purtat cu răceală în faţa Saskiei, la micul 
dejun, şi oricine ne-ar fi văzut nu ar fi ghicit niciodată ce am 
făcut cu doar câteva ore înainte. 

Totuşi, mă aşteptam ca detaliile nopţii noastre petrecute 
împreună să se afle prin toată staţiunea până acum. Ştiu 
cum sunt băieţii - mai ales cei de vârsta lui. Dar, în afară de 
un zâmbet secret, din când în când, în direcţia mea, nu mai 
arată niciun semn. Sunt impresionată de discreţia lui. 

Am urcat împreună până la rampă de câteva ori de 
atunci şi am conversat doar despre snow-boarding. Nu 
există jena aceea care apare câteodată după o aventură de 
o noapte şi el a fost doar cald şi prietenos. 

Mănuşa lui se strânge peste a mea pe bara în formă de T. 

— Vrei să rămâi la mine la noapte? 

Mă uit la el, mirată. Am crezut că a fost o aventură deo 
noapte. Dar chiar vreau să rămân. Mă doare corpul de la 
cât de mult m-am forţat şi vreau să-i simt mâinile calde şi 
gura din nou pe mine. 

Sper că nu crede că e ceea ce nu este. 


După două ore, sun la soneria micii cabane pe care Brent 
q 89 œ» 


mi-a arătat-o în timpul coborârii noastre. Şi Saskia deschide 
uşa. 

Stă în pragul uşii, desculţă, în nişte blugi foarte strâmţi, 
de parcă s-ar gândi dacă să mă lase să intru sau nu. Lacul 
de pe unghiile ei de la picioare are aceeaşi nuanţă de 
albastru ca ochii ei şi e atât de drăguță că ar putea fi 
manechin. 

Curtis apare în spatele ei. 

— Bună sincronizare. Tocmai voiam să pun masa. 

Îmi scot pantofii Nike acoperiţi de zăpadă şi îi urmez 
înăuntru. 

Ceilalţi sunt toţi aici, învârtindu-se între mica bucătărie şi 
camera de zi. Heather şi Dale; Odette şi Julien. Nu mă 
aşteptam la asta. Brent şi Julien se ghemuiesc deasupra 
unui laptop, cu berile în mână. Brent îmi zâmbeşte cu 
părere de rău şi văd că nici el nu s-a aşteptat la asta, dar 
acceptă, aşa că voi face şi eu la fel. 

În aer se simte fumul de lemn, amestecat cu miros de 
ceapă şi usturoi. Sunt sigură că nu pot locui toţi aici. 
Şosetele, mănuşile şi ochelarii de-abia îşi găsesc locul pe 
calorifer, hainele ude atârnă de orice pot fi agăţate. Sunt 
destule plăci de  snow-boarding prin jur pentru a 
aproviziona un magazin, dar sunt doar trei perechi de ghete 
lângă foc. Cred că sunt ale lui Curtis, ale lui Dale şi ale lui 
Brent. A fost destul de jenant să îl văd pe Curtis pe ghețar 
la micul dejun; nu mă bucură ideea unei repetiţii. 

— Vrei o bere? strigă Curtis din bucătărie. 

— Nu, doar apă, spun eu, intrând. Dar am s-o iau. 

Bombăne şi înjură lângă aragaz. Caut un pahar în dulap. 
În timp ce îl umplu, strigă la mine să îi dau o lingură de 
lemn, apoi mă ceartă că i-am dat-o pe cea greşită. 

Dale râde când ies. 

— Nu intra acolo când găteşte. Eu aşa fac. 

— Da, Dale, tu speli vasele! strigă Curtis. 

Heather strâmbă din nas. 

— Miroase ca şi cum ceva ar fi murit aici. Ridică o şosetă 
întoarsă pe dos de pe spătarul unui scaun din apropiere. 
Dale, e a ta? 


e 90 œ» 


El rânjeşte. 

— Da! 

— Ce scârbos! O pune pe pantoful lui. 

Dale râde şi o azvârle într-un colţ. Imi place că nu e 
intimidată de el. El e un tip voinic şi impunător, dar ea îl 
pune la punct cu fermitate. 

— Hei, Mills! strigă Brent. Spaniolul ăsta a făcut o 
alunecare de 67 de metri pe balustradă. Noul record 
mondial. 

Merg spre el. 

— O face să pară atât de uşoară, spune Brent în timp ce 
privim. 

— Asta e problema cu alunecările pe balustradă, îi zic. 
Arată al naibii de uşoare până când le încerci. Incă am 
tăietura pe fluierul piciorului de la ultima dată când am 
încercat. _ 

Saskia ni se alătură şi înţepenesc. Incă sunt furioasă din 
cauza Le Rocher Open, dar acum simt un fel ciudat de 
respect pentru ce a făcut. lată, în sfârşit, o fată care joacă 
la fel de dur ca mine. ŞI, din felul în care mă priveşte 
câteodată când o surprind, respectul ar putea fi reciproc. 

Acum ne uităm la căderi din timpul alunecărilor pe 
balustradă, tresărind şi râzând când sportivii cad. 

Curtis iese din bucătărie, cu braţele încărcate de farfurii. 

— Curtis şi-a petrecut o zi întreagă făcând alunecări pe 
balustradă, spune Saskia. A parcurs distanţa la pas şi mi-a 
cerut să-i spun cât de departe a mers. Nu a reuşit mai mult 
de vreo 20 de metri. 

E o distanţă impresionantă, dar Curtis îi aruncă o privire 
de avertisment. 

Ea se furişează până la el şi îşi pune un braţ în jurul taliei 
lui. 

— Ce? Îţi dau în vileag secretele? 

Când sunt aşa, unul lângă altul, nu-mi dau seama care 
dintre ei arată mai bine. 

Curtis îi dă un ghiont, dar zâmbeşte. 

— Poftim, Milla! Îmi înmânează o farfurie cu paste. la loc 
până nu se ocupă toate. 


e 91 œ» 


Dacă s-a supărat pe mine pentru că l-am ales pe Brent, 
atunci nu dă niciun semn, dar flirtul a încetat brusc. ŞI, în 
secret, mi-e dor de el. 

Mă aşez pe canapea, cu farfuria în poală. Şi mă încordez 
când Saskia se aşază lângă mine. Unul câte unul, se 
înghesuie şi ceilalţi, iar Saskia se târăşte mai aproape. 

Dale se uită de la mine la Saskia. 

— Arată ca nişte gemene. 

Bine, acum sigur îmi vopsesc părul. 

Saskia îşi înclină capul în direcţia mea. Mă evaluează. 

— Ar trebui să mergem împreună la o plimbare cândva. 

Furculiţele se opresc la jumătatea drumului până la guri 
şi se face linişte în cameră. Ce tupeu are, să-mi ceară asta 
de faţă cu toţi. Aş putea să-i trântesc oferta în faţă şi să o 
umilesc. 

Dacă nu cumva... chiar vrea să fim prietene? 

Ezit. Nu am multe prietene apropiate şi, cu siguranţă, 
niciuna ca ea. 

— Da, îi spun. Hai să facem asta. 

Ea îşi scoate telefonul mobil. 

— Care-i numărul tău? 

Cumva, asta e ceva mult mai important decât atunci 
când mi l-a cerut Brent. Cred că iarna mea tocmai a devenit 
mult mai interesantă. 


e 92 œ 


CAPITOLUL 15 
În prezent 


Dormitorul meu miroase a praf şi umezeală. Dar, spre 
uşurarea mea, nu miroase a parfumul Saskiei. Probabil că 
Brent are dreptate: ni l-am imaginat. Dar nu prea eo 
dorinţă - cel puţin nu din partea mea. Mai degrabă o 
conştiinţă vinovată. 

Intorc clanţa şi trag de uşă ca să mă asigur că e, într- 
adevăr, încuiată. Urăsc faptul că uşile acestea se pot încuia 
doar dinăuntru. Oricine ar fi putut intra pe furiş în timp ce 
vorbeam cu Brent. Simţindu-mă puţin ridicolă, verific 
dulapul, apoi baia - chiar şi în spatele perdelei de duş - 
pentru a mă asigura că nimeni nu se ascunde acolo. 

Mulțumită că sunt singură, mă aşez pe patul supraetajat 
îngust. Privirea lui Brent m-a speriat. Nu ştiu ce e mai 
înfricoşător: ideea că Saskia e în clădire, în viaţă şi 
sănătoasă, sau gândul că Brent sau unul dintre ceilalţi ar fi 
omorât-o. 

Acum, când am un moment liber, vreau să descopăr 
secretele Spărgătorului de Gheaţă. Există vreun adevăr în 
ele? Cineva pare să creadă asta, altfel de ce s-ar fi deranjat 
atât? 

Scrutez dormitorul după un pix, dar asta e o pensiune, nu 
un hotel, şi nu e niciun pix sau un birou, nici măcar un 
scaun. Sunt pierdută fără telefonul meu. Nu-mi amintesc 
când a fost ultima dată când a trebuit să scriu ceva de 
mână. De obicei, fac poze. Ar fi bine să-mi recuperez 
telefonul - are numele tuturor clienţilor mei. 

Caut prin rucsacul meu. Nimic. Ferestruica îmi atrage 
privirea. Suflu pe ea până e aburită. Perfect. 

Simt geamul rece ca gheaţa pe vârful degetului meu. 
Scriu numele noastre: Milla, Curtis, Brent, Heather, Dale. O 
să mă las să scap basma curată, temporar, şi o să pretind 
că moartea Saskiei nu a fost din vina mea. Să zicem că 
toate secretele sunt adevărate şi fiecare dintre noi a făcut 


e 93 œ 


doar un lucru dintre cele scrise pe cartonașe. 

Aşadar, unul dintre prietenii mei e un criminal. Arunc o 
privire spre uşă ca să verific dacă e încuiată. 

Trebuie să fiu obiectivă în legătură cu asta. Primele două 
secrete sunt uşoare. Presupunând că Brent e heterosexual, 
şi sunt destul de sigură că e, doar eu şi Heather trebuia să 
ne fi culcat cu el. Scriu cu/cat cu Brent după numele 
noastre. Ar fi bine să nu îl las pe Dale să vadă asta. 

Aşa, rămân cei trei tipi. Unul dintre ei s-a culcat cu 
Saskia, unul dintre ei ştie unde e şi unul dintre ei a ucis-o. 
Asta îmi aminteşte de Sudoku. Şi nu m-am priceput 
niciodată la Sudoku - mai ales după ce am băut. Mâncarea 
a absorbit o parte din whisky, dar nu destul. 

Bine, presupunând că nu s-a culcat Curtis cu propria lui 
soră, atunci Dale sau Brent trebuie să se fi culcat cu ea. 
Dale şi Heather s-au cuplat în a doua săptămână a 
sezonului, aşa că, poate Brent? 

Dar l-am întrebat o dată dacă s-a culcat cu ea şi a negat 
vehement. Şi mă doare să mă gândesc la ei doi împreună. 
Da, era extraordinar de frumoasă, dar era cea mai mare 
rivală a mea şi credeam că o ura. Atunci, Dale? Saskia s-ar 
fi putut culca cu el doar ca să vadă dacă îl putea fura de la 
Heather. Îmi muşc buza şi scriu cu/cat cu Saskia lângă 
numele lui Dale. 

Asta înseamnă că unul dintre cei doi, Brent sau Curtis, a 
omorât-o şi celălalt ştie unde e. 

Mă gândesc la cum era Brent în pat cu mine. 

— Nu trebuie să fii atât de blând, i-am spus de câteva ori. 
N-am să mă rup. 

Pur şi simplu, nu e violent. E un pericol doar pentru el 
însuşi. 

Îmi muşc buza mai mult, gândindu-mă la dimineaţa 
Campionatelor Britanice. Curtis nu a apărut la rampă decât 
cu câteva minute înainte de încălzire. A fost pe ghețar cu 
Brent şi Heather, aparent căutând-o pe Saskia, dar ce a 
spus nu avea sens. 

Vârful degetului meu se opreşte pe numele lui Curtis. 
Scriu „a omorât-o pe Saskia”. Voi şterge asta repede, peste 


e 94 œ» 


un minut, pentru că nu aş suporta ca el să vadă asta. Cum 
rămâne cu ce a spus el pe coridor? Ar putea fi o minciună 
ingenioasă pentru a mă face să nu-l mai bănuiesc. 

Aşadar, Brent ştie unde e Saskia. De ce ar şti Brent? L-a 
văzut pe Curtis când a ucis-o? L-a ajutat pe Curtis să-i 
ascundă cadavrul? Unde? Nu aveau o maşină acolo, aşa că 
nu văd cum ar fi putut să o scoată din staţiune. Ceea ce 
înseamnă că ea încă artrebui să fie aici. Undeva pe munte. 

Mi se face pielea de găină din nou. Multe lucruri despre 
ultimele ore din viaţa Saskiei nu se potrivesc. De exemplu, 
eu n-am spus niciodată întreaga poveste şi simt că nu sunt 
singura. 

Mă holbez la ce am scris. Am nimerit totul corect? Asta 
nu e despre cum sunt ei acum. E despre cum erau atunci. 
Închid ochii şi încerc să-mi amintesc. 


e 95 - 


CAPITOLUL 16 
Cu zece ani în urmă 


Mă trezesc în patul lui Brent, cu corpul lui puternic şi 
suplu ghemuit în jurul spatelui meu. Port unul dintre 
tricourile lui marca Burton şi miroase ca el. 

Mă întorc pe partea cealaltă. E foarte cald în camera lui. 
Caloriferul de lângă pat a dat căldură toată noaptea şi el 
poartă doar o pereche de boxeri Calvin Klein. 

Îmi plimb degetul pe muşchii netezi şi tari ai pieptului lui. 
Doamne, corpul acela! Un sportiv în floarea vârstei. 

Ochii negri ai lui Brent se deschid, iar el zâmbeşte alene. 

— 'Neaţa! 

Îmi continui explorarea, până la burta lui încordată. 

— Ai o piele superbă! 

Degetele mele par foarte palide pe ea. 

Frumuseţea lui brunetă, moştenită de la mama lui 
marocană, i-a adus un succes pe termen scurt ca model 
înainte să îşi lanseze cariera de snow-boarder. Acum, 
mărcile pentru care a fost model se înghesuie să-l 
sponsorizeze. 

Îşi întinde mâna până la noptieră după ceasul lui, un 
Omega mare din metal. E o reclamă pe o pagină din 
Sunday Times cu el sărind în aer cu spatele în timp ce îl 
poartă. Preţul lui e probabil mai mare decât va costa tot 
sezonul meu. 

— Cât e ceasul? întreb. 

— 8.00! 

Telecabinele se deschid la 8.30 şi, în mod normal, m-aş fi 
pregătit de acum, dar nu ne-am culcat până la 10.00, 
furişându-ne aici după ce aproape toţi au plecat. Imi ciulesc 
urechile ca să aud sunete din bucătărie. Oare Curtis s-a 
trezit? 

Brent îşi pune ceasul şi văd din nou tatuajul de pe 
antebraţul lui. „Fii măreț sau du-te acasă.” Ating literele. 

— Il ador. 


e 96 œ» 


— E ca să-mi amintesc cine sunt. Nu vreau să ajung 
bătrân şi plictisitor. 

— Nu-mi pot imagina cum ai ajunge tu bătrân şi 
plictisitor. Vei face rotații în aer şi la 80 de ani. Cu cadrul de 
mers. 

El râde şi-mi atinge obrajii. 

— Ai cearcăne! 

— Ştiu! 

Ar trebui să mă ridic, dar e foarte cald în patul lui. Mă 
ghemuiesc lângă el. 

Îmi mângâie părul. 

— Ai făcut vreodată o rotaţie inversată? 

— Nu intenţionat. 

— Vrei să faci? 

— Trebuie să fac. 

De la o vreme, sunt conştientă că nu pot ajunge prea 
departe cu sărituri drepte în aer şi rotiri. Pentru a urca în 
clasamente, trebuie să adaug răsturnări în exerciţiul meu 
de pe rampă. Saskia poate face McTwist-uri. 

— O să te învăţ! 

— Super! 

— Ne vedem mai târziu pe trambulină, dacă vrei, spune 
el. 

— Stai - e o trambulină aici? 

— Da, la sala de sport. 

— La naiba, cum de n-am ştiut asta? Pun pariu că Saskia 
o foloseşte tot timpul. 

— Da! 

Dau din cap. 

— N-am mai fost pe o trambulină de mulţi ani. Am făcut 
gimnastică până la 11 ani. Puteam să fac sărituri pe spate. 

— Ar fi trebuit să continui. 

— Da, mie-mi spui! Părinţii mei nu şi-au permis. 

Şi-au băgat toţi banii în antrenamentele de rugbi ale 
fratelui meu. A meritat - Jake joacă pentru Sheffield Eagles 
- dar încă mă doare. 

La 14 ani, mi-am găsit o slujbă de sâmbătă la panta 
uscată din localitate, aşa că am trecut la snow-boarding 


e 97 œ» 


pentru că puteam să mă dau pe gratis. Am ajuns unde sunt 
fără niciun ajutor de la nimeni. Asta e o parte din ceea ce 
mă motivează. Felul meu de a-i arăta tatei degetul mijlociu. 

Mâna lui Brent alunecă pe sub tivul tricoului meu, până la 
şold. 

— Ar fi bine să plecăm. Dacă nu cumva... 

— Vei mai avea energie pentru antrenament? 

Dar corpul meu deja răspunde. 

El zâmbeşte. 

— Vorbeşti cu faţa mărcii Smash, îţi mai aminteşti? 

Telefonul meu sună din cauza unui mesaj. 

— Ar fi bine să răspund, spun eu. Fratele meu va fi operat 
la genunchi săptămâna asta. 

Caut prin rucsac după telefon, dar mesajul nu e de la 
fratele meu. E de la Saskia. 

„Ti-am comandat o cafea. Ne vedem la telecabină pentru 
prima urcare?” 

Snow-boarding cu Saskia sau în pat cu Brent? Decizia e 
uşoară. Mă ridic cu greu din pat. 

— Scuze, am uitat că trebuia să mă întâlnesc cu Saskia. 

— Saskia? 

Vocea lui e tăioasă. 

Îmi trag tricoul pe mine. 

— Ai o problemă cu ea, nu-i aşa? E o fostă de-a ta sau 
ceva de genul? El dă din cap. 

— Dar te-ai culcat cu ea? 

— NU. 

Vehemenţa răspunsului lui mă surprinde. E evident că-i 
stârneşte emoţii puternice, dar nu pot înţelege de ce. Acum 
se îmbracă şi el. 

— Nu voi avea timp de micul dejun, spun eu. Ai vreun 
Smash la îndemână? 

Brent gesticulează către lada din colţ. 

— Serveşte-te! 

— Mersi! Ne vedem pe munte! 

— Sigur! 

O dau pe gât, crispându-mă din cauza gustului în timp ce 
mă grăbesc. A nins peste noapte şi cincisprezece centimetri 


e 98 œ 


pufoşi acoperă trotuarul. Îmi trece prin minte că Saskia ar fi 
putut să-mi pună ceva în cafea, dar i-aş simţi gustul şi 
trebuie să îşi dea seama că nu sunt atât de proastă. 

Când ajung din nou la locuinţa mea, mă îmbrac cu 
echipamentul de snow-boarding, îmi bag câteva batoane de 
musli în buzunarul de la geacă şi mă grăbesc să ies din nou. 
Am fluturi în stomac în timp ce alerg pe stradă, cu snow- 
boardul la subraţ, spre staţia telecabinei. In mod ciudat, mă 
simt ca şi cum aş merge la o întâlnire. Vom fi doar noi 
două? 

Razele soarelui se înclină peste vârfuri, dând o tentă 
portocalie pantelor. Saskia stă pe balustrada de sus a 
gardului de lemn, legănându-şi ghetele, cu o ceaşcă în 
fiecare mână. Ezit. O sărut, o îmbrăţişez sau ce? De ce sunt 
atât de neliniştită? 

Ea sare în sus şi mă sărută o dată, cu buzele calde pe 
obrazul meu în aerul îngheţat al dimineţii. Parfumul ei îmi 
intră pe nas, dulce şi puternic. 

— Poftim! 

Îmi înmânează o ceaşcă. 

— Are votcă în ea? întreb. 

Ea râde şi îşi ridică snow-boardul din zăpadă. 

— Hai să mergem! 

Telecabina urcă repede pe munte. Eu şi Saskia stăm 
lângă plexiglas, coatele noastre atingându-se când ne 
sorbim cafelele. 

— Ce parfum e ăsta? întreb. 

— Tom Ford Black Orchid. Îţi place? 

Ezit. E genul de miros pe care ori îl iubeşti, ori îl urăşti. 
Cam ca Saskia. 

— Nu ştiu. 

Brazii de sub cabină se lasă în jos sub greutatea zăpezii 
proaspete. E mai gros stratul mai sus. 

— Vrei să urci pe ghețar? zice Saskia. Să te dai pe 
zăpadă proaspătă? 

Aşa că sărim în cabină. Nu ştiu dacă e combinaţia de 
Smash şi cafea sau perspectiva de a fi prietene, dar sunt 
entuziasmată. 


e 99 œ 


Ştii cum e când eşti într-un avion şi te uiţi în jos, la o 
mare de nori? Aşa se vede totul din instalaţia de tractare de 
pe vârful ghețarului azi. Şi aşa se simte când coborâm. 
Plutim pe un nor alb şi pufos. 

Saskia dă din cap când se uită la snow-boardul meu 
atunci când ajungem în partea de jos a instalaţiei de 
tractare. 

— Chiar e magic? 

— Da, îi spun. Chiar e. Cea mai bună placă pe care m-am 
dat vreodată. 

— Vrei să schimbăm plăcile pentru o tură? 

Gândul la placa mea în mâinile ei mă înfioară. E copilul 
meu. Dar nu mă pot gândi la un motiv pentru care să refuz. 
Aşa că schimbăm plăcile în vârful instalaţiei şi şterg zăpada 
de pe botul plăcii ei ca să văd specificaţiile. O Domina Spin 
154. Cu 2 centimetri mai scurtă decât cele cu care mă dau 
de obicei; ea e mai uşoară decât mine. Imi spun să mă las 
mai mult pe spate în zăpada moale. 

Una lângă alta, coborâm rapid, făcând curbe uriaşe care 
aruncă zăpada moale în aer. Sărim şi ne rotim în vânt. 
Zăpada îmi sare pe faţă când batem palmele jos. Mă simt 
uşurată când îmi primesc placa înapoi. 

Mai târziu, când ne dăm pe panta din josul rampei, 
zăresc o stâncă şi mă pregătesc să sar de pe ea. Saskia se 
repede după mine, aterizând mai departe şi mai jos pe 
pantă. La naiba! 

— Hai s-o facem din nou! îi spun. 

În loc să cobor până la tractare, îmi iau placa şi urc iar 
până sus. Saskia gâfâie la deal în spatele meu. Gâfâind, îmi 
leg placa din nou. De data asta, mă dau în linie dreaptă, ca 
să mă asigur că merg mai departe decât a făcut-o ea. Ea 
sare după mine şi ajunge şi mai departe, îmi scot placa 
pentru a încerca din nou. 

Urcăm tot mai sus. Devine periculos. Deja fac mai mult 
decât am făcut vreodată. 

După încă un impact care îmi zdruncină oasele, Saskia 
aterizează lângă mine, un pic mai departe şi în josul pantei. 

— Hei! strigă o voce de sus. Curtis ne face semn cu mâna 


< 100 œ» 


de pe podişul de deasupra. Ce faceţi acolo jos? Rampa e 
grozavă azi. 

Eu şi Saskia ne uităm una la cealaltă, transpirate şi fără 
răsuflare. 

— Mergem? spune ea. 

Supărarea mea din cauza întreruperii lui Curtis e 
nuanţată cu uşurare. Dacă n-ar fi fost el, nu pot spune cât 
de departe aş fi mers. 

Dacă oricare dintre noi s-ar fi oprit vreodată. 


e 101 œ» 


CAPITOLUL 17 
În prezent 


Zac tremurând în patul meu îngust. Cearşafurile par reci 
şi îngheţate. Am două plăpumi pe mine, dar nu îmi ajung. 
Am nevoie de încă una. Erau o grămadă în camera cu rufe, 
dar nu vreau să merg până acolo să-mi iau una. 

Mintea mea e plină de întrebări. Cine ne-a adus aici şi de 
ce? Oare unul dintre prietenii mei a omorât-o pe Saskia? 
Sau Curtis are dreptate? E în viaţă şi bine undeva, chiar în 
clădirea asta. 

M-am dat jos din pat de o mie de ori ca să verific zăvorul 
de la uşă. Fără telefon, habar n-am cât e ceasul, dar mi se 
pare că stau aici de câteva ore. Ultimul meu ceas s-a spart 
după ce l-am purtat în jacuzziul sălii de sport şi nu m-am 
deranjat să-l înlocuiesc - sunt ceasuri peste tot în sala de 
sport şi oriunde altundeva mă uit la cât e ceasul pe telefon. 

Nu pot să dorm. Mi-e prea frig. Imi pun perna pe piept ca 
pe un strat suplimentar, dar nu mă ajută. Va trebui să-mi 
fac curaj să merg pe coridor şi să-mi iau altă plapumă. In 
dormitorul meu e întuneric beznă. Bâjbâi în drumul meu pe 
podea până la întrerupător. lată-l. Apoi ies pe coridorul 
întunecat şi aprind lumina şi acolo. 

Coridorul e gol. Expir puţin. Nu ştiu ce mă aşteptam să 
văd. E miezul nopţii. Bine, voi face asta cât mai repede. 
Trec pe lângă uşa lui Curtis, ajung la camera cu rufe şi 
întind mâna. Şi încremenesc. Cineva e acolo. O voce 
feminină. Heather. Şi una masculină. Dar cine? 

Îmi lipesc urechea de uşă, gata să fug dacă îi aud ieşind. 
Tonul răguşit al bărbatului e prea încet ca să-mi dau seama 
al cui e. Nu poate fi Dale - cu siguranţă, ar vorbi cu el în 
pat. Atunci, să fie Brent sau Curtis? E Brent? Şi vorbesc 
despre Spărgătorul de Gheaţă? 

Dar ar putea fi altcineva - Julien. Sau un psihopat nebun 
care ne-a adus aici pentru motive pe care nu pot să mile 
imaginez. Îmi bate inima tare. Vreau să mă întorc în 


e 102 œ» 


siguranţa dormitorului meu, dar Heather îşi ridică vocea, ca 
şi cum ar fi supărată. Oare el - oricine ar fi - o ameninţă? 
Îmi încordez palma instinctiv pe uşă. Oricare ar fi 
sentimentele mele pentru Heather, e şi ea o femeie, ca 
mine. 

Îmi apăs urechea mai aproape de uşă. Şi becul de pe 
coridor se stinge. La naiba! 

În timp ce clipesc în întuneric, o mână îmi acoperă gura. 
Nişte mâini puternice mă strâng, mă ridică de la pământ şi 
mă trag înapoi pe coridor. Reacţionez instinctiv, întorcându- 
mi umărul drept şi dând tare cu pumnul drept pe sub 
subsuoara stângă. 

Aud un mormăit masculin. Braţele lui îmi dau drumul, dar 
sunt dezechilibrată. Mă clatin mai în spate şi cad într-o 
parte, pe podea, deasupra lui, complet dezorientată. O uşă 
se închide cu zgomot în spatele nostru. Mă ridic cu greu de 
pe el, oricine ar fi, şi bâjbâi după un întrerupător. lată-l. 

Se aprinde lumina. Curtis stă acolo, cu mâna strânsă pe 
piept. Suntem în dormitorul lui. 

— Ce naiba făceai? îi şoptesc. 

Nu poate vorbi. Încearcă să-şi recapete răsuflarea. 

Inima mea încă bate tare. Doamne, ce înspăimântător a 
fost. 

Curtis doar se holbează la mine de parcă nu-şi poate 
reveni după cât de tare l-am lovit. 

— Habar n-aveam cine erai, îi spun. Am crezut că erai un 
psihopat. 

— Păreai gata... să deschizi uşa, cârâie el. Şi n-am vrut... 
ca ei să ştie că i-a văzut cineva. 

— Nu aş fi făcut-o. Încercam să-mi dau seama dacă erai 
tu sau Brent. Sau altcineva. 

— E Brent. 

— Eşti sigur? 

— l-am văzut intrând acolo. 

„Gata cu panica. Nu a fost un psihopat înspăimântător. A 
fost doar Brent.” 

Încerc să respir mai calm. 

— Ce fac acolo? 


e 103 œ» 


— Nu înţeleg. 

— Au o aventură? 

Curtis reuşeşte să zâmbească. 

— Habar n-am! 

Sunt gata să ies din nou afară ca să încerc să aud ce 
spun, dar se aude un clic şi intră lumina pe sub uşa lui 
Curtis. Curtis îşi pune degetul la buze. Nişte uşi se închid. 

— Au plecat, îi spun. 

Curtis se chinuie să se ridice în picioare. Poartă hainele 
termale, o bluză neagră, cu mâneci lungi, dintr-un material 
elastic, strâns pe umerii lui laţi, şi izmene strâmte, negre şi 
lungi. Semnul roşu de pe tâmplă i s-a umflat. 

Şi eu port bluza termală cu mânecă lungă, iar acum, 
când am mai ieşit din starea de şoc, tremur din nou. Imi 
strâng braţele pe piept. 

El ia o plapumă de pe patul lui şi mi-o înmânează. 

— Mersi! 

Mi-o strâng în jurul spatelui. 

El stă aproape, cu ochii întunecaţi. 

— N-am putut să dorm. 

— Nici eu! 

Dormitorul lui miroase a rufe proaspăt spălate sau poate 
doar hainele lui termale miros aşa. 

Îşi freacă ceafa în sus şi în jos, uitându-se la gura mea. 
Când îşi dă seama ce face, îşi ia repede mâna de pe ceafă, 
trage a doua plapumă de pe patul lui şi şi-o aruncă în jurul 
umerilor. 

— Oricum, care-i povestea ta şi a lui Brent? 

Se aprinde speranţa. 

— Nu e nicio poveste. Nu ne-am mai văzut de zece ani. 

Se lasă pe saltea. Eu mă aşez lângă el, la o distanţă 
prudentă. 

Aşa cum am făcut-o de multe ori înainte, îmi imaginez ce 
s-ar fi întâmplat dacă aş fi făcut altă alegere în noaptea 
aceea. Mă gândesc la cum eram atunci: nebuna de Milla; 
super concentrată şi într-o formă super. La fel de singură în 
lume ca acum, dar departe de a fi deranjată de asta. Ba 
chiar nu prea conştientă de asta. Plină de speranţă şi 


e 104 œ» 


entuziasmată pentru un viitor de competiţii şi podiumuri. 

Tânărul Curtis nu a fost aventurierul pe care l-am crezut 
la început şi a rămas singur aproape toată iarna, 
concentrându-se la snow-boarding. Jacinta - o sportivă din 
Australia ce se dădea cu placa pe rampă - a fost singura 
fată cu care l-am văzut cuplat şi relaţia lor nu a durat mult 
timp. 

Cum am fi fost noi doi împreună? Bănuiesc că sezonul ar 
fi avut un final foarte diferit. Dar nu era ce voiam atunci. 
Curtis e un tip serios - am văzut cum a fost cu Jacinta - şi 
nu aveam cum să combin o relaţie serioasă cu un 
antrenament serios. 

Oricum, ce-a fost a fost. Dar acum? Suntem prea speriaţi 
de trecut ca să avem un viitor? 

Se uită la părul meu. 

— Te-ai întors la blond? 

— Ce? O, da! 

Cred că-i amintesc de sora lui, la fel cum el îmi aminteşte 
de ea. 

Intotdeauna m-am întrebat cum l-a afectat pierderea ei. 
Din comportamentul lui de mai devreme, e evident că are 
multe emoţii, dar îi e dor de ea? Simte un junghi în inimă de 
fiecare dată când îi aude numele? Sau a fost o uşurare, în 
secret - o uriaşă povară ridicată de pe umerii lui? Viaţa lui 
trebuie să fie mult mai simplă fără ea prin jur. 

— Pot să te întreb ceva? îi spun. De ce ai renunţat la 
competiţii? 

— Mă aştepta o reconstrucţie de umăr dacă aş fi 
continuat. Se uită în altă parte. Dar am făcut-o mai mult 
pentru mama. Am vrut să rămân pe lângă ea mai mult 
timp. Şi, ştii, în munţi se poate întâmpla orice. Nu ar fi 
suportat să mă piardă şi pe mine. 

Înghit în sec, dorindu-mi să nu fi întrebat. 

— Trebuie să fi fost foarte greu pentru părinţii tăi. 

— Mi s-a destrămat familia, spune el încet. Mama 
vorbeşte doar despre asta, doar la asta se gândeşte. Tata 
s-a luptat ani întregi să o declare pe Saskia moartă. A 
crezut că asta ar ajuta-o pe mama să meargă mai departe. 


< 105 œ» 


În mod normal, durează şapte ani ca o persoană să fie 
declarată moartă în absenţă, dar mama nu a acceptat. A 
luptat în tribunal, insistând că e vie. A arătat tranzacţiile de 
pe cardul de credit. Procesul s-a lungit până luna trecută. 
Îşi pierde vocea. Mama nu a primit bine vestea. 

— Îmi pare foarte rău. 

Curtis îşi încleştează falca. Imi caută faţa. 

— Acum zece ani, te-am întrebat ceva şi am simţit că nu 
ai fost complet sinceră cu mine. 

Mă încordez. 

— Te voi întreba din nou. Privirea lui mă arde şi încerc 
din răsputeri să nu tresar. Ştii unde e sora mea? 

E bine - nu pune întrebarea potrivită. 

— Nu! 

— Crezi că încă e în viaţă? 

— Îmi pare rău, dar nu cred. 

Îl privesc să văd dacă se cocoşează un pic, dar nu arată 
nimic. 

— Atunci, ce crezi că i s-a întâmplat? g 

E un semn bun că mă întreabă asta, nu-i aşa? inseamnă 
că m-am înşelat mai devreme şi nu a ucis-o el. 

Sau continuă să joace teatru ca să mă deruteze? 

— Văd trei posibilități, spun eu cu grijă. A avut un 
accident, cineva a omorât-o sau s-a sinucis. 

Suferinţa îi zbârceşte faţa. 

— Dar de ce ar fi făcut asta? 

Înghit în sec. 

— Nu ştiu! Oricum, cred că încă e acolo sus, sub gheaţă. 

Curtis mă cercetează pentru un moment lung. 

— Milla, îmi place să cred că pot să te descifrez. 

— Saskia putea să o facă tot timpul. 

Buzele lui se mişcă brusc. 

— Putea. 

— Dar eu n-am putut să o descifrez pe ea niciodată. Sau 
pe tine. 

Zâmbetul lui se lărgeşte. 

— Hei, am spus că puteam să te descifrez. N-am spus că 
te înţeleg. 


e 106 œ» 


Cred că vorbeşte despre faptul că l-am ales pe Brent în 
locul lui. Spre uşurarea mea, nu m-a întrebat niciodată de 
ce şi nu i-am explicat niciodată pentru că, dacă i-aş fi 
explicat, ar fi însemnat să recunosc ce simţeam pentru el. 

Şi încă simt. Am fluturi în stomac din cauza acelui 
zâmbet. Mă face să-mi doresc să arunc plapuma şi să mă 
aşez călare în poala lui. Doar că habar n-am care e situaţia 
noastră. 

Mai ales acum, când secretele din Spărgătorul de Gheaţă 
atârnă deasupra noastră. 

Pare mult mai calm decât a fost în seara asta, aşa că am 
să-l întreb despre ele. Trebuie să se fi gândit la ele. Dacă nu 
cumva el le-a scris. 

— lei Spărgătorul de Gheaţă în serios? 

Îmi aruncă o privire tăioasă. 

— Cineva sigur a depus mult efort pentru el. 

— Dar cine? 

— Doamne, ce incomod e patul ăsta. Îşi ridică perna şi o 
înghesuie în spatele lui. Nu ştiu. Dar ştiu asta. Oricine a 
omorât-o pe Saskia - dacă a omorât-o cineva - nu e 
responsabil pentru Spărgătorul de Gheaţă. 

Are sens. Dacă a omorât-o, nu ar vrea să se laude cu 
asta. 

Bate darabana cu degetele pe saltea. 

— Dar de ce ar face cineva asta? Asta încerc să aflu. 

— Pentru a da criminalul pe mâna justiţiei, de ce altceva? 

Bineînţeles, concluzia evidentă e că totul a fost aranjat 
de Curtis, aşa cum a spus Brent. Familia lui e disperată să 
afle ce s-a întâmplat cu ea, şi are şi mijloacele financiare 
pentru a face asta. 

— Dar şantajul? spune el, aranjând perna din spatele lui. 
Cineva bănuieşte că unul dintre noi a ucis-o şi încearcă să 
obţină bani de la noi. 

— Bine... nu m-am gândit la asta. 

Îmi îngheaţă picioarele. Îmi strâng genunchii la piept ca 
să le pot băga în plapumă. 

Şi îmi dau seama că ochii albaştri ai lui Curtis îmi 
urmăresc fiecare mişcare. 


e 107 œ» 


— Crezi că eu am aranjat totul, îi spun. 

El zâmbeşte ca să atenueze acuzaţia. 

— Sau Brent. 

lată-mă în pat cu el, scenariul la care am visat de când 
am acceptat invitaţia de a veni aici, dar Spărgătorul de 
Gheaţă a distrus orice potenţial pentru romantism. 

— Măcar nu crezi că eu am omorât-o, îi spun. 

Faţa lui se încordează. 

— Dacă a omorât-o cineva, cred că a fost Dale sau 
Heather. Sau au făcut-o împreună. 

Zâmbesc ca să atenuez acuzaţia pe care am s-o fac şi eu. 

— lar eu mă gândeam că tu ai omorât-o. 

Dacă îi spun asta, trebuie să însemne că am încredere în 
el, nu-i aşa? ÎI privesc în ochi, sperând că nu va înţelege 
asta la modul greşit. 

Işi lasă capul pe spate şi râde. 

— Asta a fost cea mai ciudată noapte. 

Am încredere în el? Nu sunt sigură. 

Îi piere râsul. Se uită în jos, la mâna lui stângă şi o ridică 
brusc de pe saltea, de parcă s-ar fi ars. 

— Milla? Vocea lui e gâtuită. Ai intrat aici mai devreme? 

— Ce? Nu. Păi, când am căutat mai devreme, s-ar putea 
să fi... _ 

Se holbează în jos, la pat, acolo unde a fost mâna lui. Imi 
dau seama la ce se uită. Nedumerită, îmi întind mâna după 
ea. 

— NU! Nu-l atinge! 

Îmi retrag mâna. Acolo, în partea de sus a saltelei, unde 
ar fi fost perna, e o şuviţă de păr. Blond platinat. 

Mă cuprinde un val de frig. Curtis îşi lasă capul în jos 
pentru a o cerceta, apropiindu-se cât de mult poate fără să 
o atingă. Şi îşi ridică privirea chinuită spre mine. 

— Nu ea mea, spun eu. E prea deschisă la culoare. 

Îmi bate inima repede. Are dreptate? Ea e pe undeva prin 
preajmă? Sau cineva se joacă acum cu mintea lui? 

Încerc să gândesc. 

— Nimeni nu ar fi putut să ştie că vei alege dormitorul 
acesta. 


e 108 œ» 


Sau e păr pe sub toate pernele noastre? Înghit în sec şi 
îmi spun în mintea mea să o verific pe a mea când mă 
întorc în dormitorul meu. 

Curtis se holbează la păr cu o fascinaţie îngrozită. 

— Ai ieşit din dormitor la un moment dat? întreb. 

— Hm! O dată. Nu, de două ori. Se chinuie să scoată 
cuvintele din gură. Am mers la parter să verific cabina. Da. 
Să văd dacă era cineva prin preajmă. Şi când l-am auzit pe, 
cum îl cheamă? Brent. 

Nu prea e coerent. 

Dacă cineva încearcă să-l facă să cedeze, a făcut o 
treabă destul de bună până acum. 


e 109 œ» 


CAPITOLUL 18 
Cu zece ani în urmă 


Eu şi Brent stăm unul lângă altul pe covorul din locuinţa 
lui. Şapte dintre noi stăm înghesuiți în faţa televizorului ca 
să vedem noul DVD de la Burton. Focul pârâie, simt căldura 
flăcărilor pe frunte. E Ajunul Anului Nou, dar pentru că 
avem condiţii perfecte de dat cu placa şi mai multă zăpadă 
pe drum, am ales să avem unul liniştit. 

Toţi aclamă când numele lui Brent apare pe ecran. Și 
iată-l, îndreptându-se spre una dintre cele mai mari sărituri 
pe care le-am văzut vreodată. Zboară prin aer în cel mai 
lent 180, menţinând apucarea Melon tot timpul. Şi 
aterizează în forţă. 

li zâmbesc, iar el îşi apasă genunchiul discret pe al meu. 
Nopțile mele petrecute ocazional în patul lui încă sunt micul 
nostru secret. Nimeni nu ştie de noi, cu excepţia lui Curtis, 
deşi Saskia bănuieşte. M-a întrebat ieri de el - m-a întrebat 
dacă ne vedeam. Am negat. Nu ştiu de ce, dar nu vreau ca 
ea să ştie despre nopţile noastre petrecute împreună. Nu e 
ca şi cum eu şi Brent am fi împreună sau ceva de genul 
acesta. _ 

Mă uit din nou la ea şi ea ne priveşte. Imi îndepărtez 
piciorul. 

Se aude soneria. 

Dale se ridică repede. 

— Deschid eu! 

Poartă nişte blugi violeţi-deschişi, foarte rupti, care fac ca 
părul meu, vopsit roz noaptea trecută, într-o chiuvetă, să 
pară discret prin comparaţie. Prosopul meu a ajuns mai roz 
decât părul, dar măcar nimeni nu mă va mai confunda cu 
Saskia. 

Dale se întoarce cu Heather după el. Ea strâmbă din nas 
când se uită la blugii lui. Poartă rochia ei strâmtă şi neagră 
şi cizmele sexy. Trebuie să fi terminat lucrul. Brent o 
urmăreşte cu privirea prin toată camera, la fel şi Julien. 


e 110 œ» 


Curtis continuă să se uite la televizor, aparent imun. Nu mai 
e loc pe canapea, aşa că eu mă târâi mai aproape de foc, 
ca să le fac loc ei şi lui Dale pe covor. 

Pe ecran, Brent se lansează de pe rampă. 

— Unde-i asta? spun eu. 

— În Noua Zeelandă, spune Brent. În Snow Park, în 
august, anul trecut. A fost fantastic. Burton a plătit ca eu şi 
Curtis să zburăm până acolo. 

— Norocoşilor, spun eu. Unii dintre noi munceau. Oricum, 
cum de concurezi la rampă? Eşti atât de bun la săriturile 
mari în aer, că ai putea rămâne la ele. 

Brent nu răspunde. 

— Vrea să meargă la Jocurile Olimpice, spune Curtis, 
ridicându-se ca să aţâţe focul. 

Brent se îmbujorează. Chiar vrea asta. 

Toţi râd. Toţi, cu excepţia mea. Săriturile mari în aer nu 
sunt o competiţie olimpică. Nici rampa nu a mai fost de 
mult timp - doar în ultimele Jocuri Olimpice. 

— De ce râdeţi? întreb. E corect. Nu vrem toţi să ajungem 
la Jocurile Olimpice? 

— Eu nu vreau, spune Dale. 

— De ce nu? 

Dale pufneşte. 

— Sunt al naibii de corupte. Nu le fac jocul. 

Mă uit la Curtis. 

— Tu vrei să mergi? 

— Da, sigur, spune Curtis. 

— Deja am fost acolo, spune Saskia. 

— Ce? mă bâlbăi. 

— Ca spectatori, spune Curtis. La Nagano, în '98. Ne-au 
dus părinţii noştri. 

— Uau! îi spun. Primul concurs la jumătate de rampă. 
Trebuie să fi fost uimitor. 

— A fost destul de fain. 

Curtis aruncă încă un buştean în foc, făcând ca focul să 
sfârâie şi să părâie din nou. 

II privesc în ochi, sperând să-l fac să mă privească în felul 
în care o făcea, chiar dacă nu o mai face niciodată. 


e 11l œ 


— L-am văzut la televizor, spune Brent. Mă dădeam doar 
pe skateboard atunci şi mi-am zis: „Aşa voi fi eu peste zece 
ani”. N-am ştiut că Jocurile Olimpice se ţin o dată la patru 
ani. 

Dale pufneşte din nou. 

— Vrei să ajungi la următoarele? întreb. 

Brent zâmbeşte stingher. Aşadar, următorii doi ani sunt 
la fel de importanţi pentru el cum sunt pentru mine. Şi eu 
visez la Jocurile Olimpice, dar trebuie să mai urc în 
clasamentele britanice înainte să îndrăznesc să vorbesc 
despre asta. 

— Dar cum obţii un loc? 

— Trebuie să mergi la Cupele Mondiale FIS, spune Curtis. 
Pentru a câştiga destule puncte. 

— Blestematele de FIS, spune Dale. Aş alege oricând 
jocurile X în locul Olimpicelor. 

Jocurile X sunt doar pe bază de invitaţie; atât ştiu. Curtis 
a fost la ele - a concurat anul trecut - dar Dale n-a fost. 
Trebuie să fie un subiect sensibil pentru Dale. 


— Șşşti 
Julien arată spre televizor. Numele lui apare pe ecran. 
Dar Dale încă trăncăneşte despre FIS - Federaţia 


Internaţională de Schi. _ 

Julien caută telecomanda cu o expresie chinuită. Imi 
muşc buza ca să nu râd. Şi o văd pe Saskia făcând la fel. 
Mă priveşte în ochi, iar eu îmi pun mâna peste gură. 

Julien îi dă un ghiont lui Curtis. 

— Uite! A 

Un sunet înăbuşit îmi iese de sub mână. Imi las capul în 
jos şi fug din cameră. Saskia mă urmează şi stăm în mica 
bucătărie, râzând fără să vrem. 

— Bietul Julien, spun eu. 

— Un nesuferit, zice ea. 

Râdem mai mult. E imposibil să nu o plac. Când râde o 
plac cel mai mult. 

Zăreşte butoiaşul cu vin de pe masă şi toarnă tot vinul 
din paharul ei pe busuiocul lui Curtis. 

— Uf! Nu e de mirare că are un gust de rahat. Scoate o 


e 112 œ» 


Kronenbourg din frigider. Vrei una? 

— Prefer votca, spun eu. Dar dă-mi-o! Având în vedere că 
e Anul Nou. 

Cu sticlele în mână, stăm lângă masă, destul de aproape 
ca să pot să-i miros parfumul. Asta e prima dată când beau 
de la Rocher Open. 

E o grămadă mare de tigăi în chiuvetă. Brent trebuia să 
le spele, dar cred că nu o va face. Băieţii s-au certat de 
Crăciun, după ce Curtis a gătit un curcan şi Heather refuză 
să stea peste noapte din cauza stării locuinţei, aşa că Dale 
trebuie să stea la ea. 

Saskia îmi atinge părul. 

— Imi place culoarea. 

— Mersi! Incă sunt şocată când mă văd în oglindă. 

Invârteşte o şuviţă lungă şi roz în jurul degetului ei. 

— S-ar putea să mi-l vopsesc şi eu aşa. 

li arunc o privire tăioasă. Ea râde şi îmi dau seama că 
glumea. 

— Vrei să vii la mine marţi seară? zice ea. Vom avea o 
seară a fetelor. 

— Da, sigur. 

— O să-ţi trimit un mesaj cu adresa. 

Julien intră în bucătărie, cu telecomanda în mână. 

— Aţi pierdut partea cu mine. 

— Chiar aşa? spune Saskia cu inocenţă. 

De aproape, are cele mai mari cearcăne pe care le-am 
văzut vreodată. Are nasul şi obrajii maronii, iar zona ochilor 
e albă şi plină de pistrui. E mai scund decât Saskia şi mult 
mai scund decât mine, şi arată de vreo 14 ani, deşi am aflat 
că, de fapt, are 22, pentru că l-am întrebat pe Brent. 

— O pun din nou pentru tine, bine? 

O trage din bucătărie şi o duce înapoi în camera de zi. 

Saskia se uită, peste umăr, la mine, cu o sclipire de 
răutate în ochi, şi îşi ridică mâna la frunte. „E un tâmpit.” 

Brent se strecoară înăuntru în timp ce ei pleacă. 

— Rămâi aici în noaptea asta? 

— Sper că da, spun eu. Am băut trei doze de Smash azi şi 
nu voi putea să dorm câteva ore. 


e 113 + 


Ochii lui Brent se întunecă. 

— Mie-mi convine! 

Poate avea un gust de rahat, dara părut să mă ajute la 
datul cu placa în acea zi, aşa că i-am dat la schimb o cutie 
de batoane de müsli pentru o ladă de Smash şi deja am 
băut jumătate din ea. 

Se apleacă să mă sărute, dar un sunet din spatele nostru 
ne face să ne despărţim. 

Saskia ne priveşte curioasă şi îşi ridică berea de pe masă. 

— A uitat-o. 

Încă nu am aflat dacă ea şi Brent au avut o relaţie. 
Deschid gura să îl întreb, dar Heather dă buzna înăuntru. 

Scoate o sticlă din frigider - şampanie - şi se uită la Brent 
cu nişte ochi de căprioară. 

— Mi-a dat-o şeful. Poţi s-o deschizi? 

Îmi vine să râd. Trebuie să deschidă tot felul de sticle, la 
muncă, în fiecare seară, dar îi cere asta lui Brent de parcă 
ar crede că îi va oferi o satisfacţie personală - îl va face să 
se simtă mai bărbat sau ceva de genul acesta. 

Întind mâna după ea. Am s-o deschid eu şi am să-i stric 
distracţia. Doar că Brent e prea rapid, o ia de la ea şi o 
deschide deasupra chiuvetei. Jur că îl văd stând mai drept 
când i-o înapoiază. Îl văd cum o priveşte când caută 
paharele. Nu sunt chiar geloasă. Mai degrabă... curioasă? 
Heather scoate la iveală o latură a lui pe care cineva ca 
mine nu ar scoate-o niciodată. Mai degrabă aş muri decât 
să cer ajutorul cuiva, mai ales al bărbaţilor - e un semn de 
slăbiciune - dar iat-o pe Heather, încercând intenţionat să 
pară slabă şi, cumva, reuşind să-l farmece pe Brent astfel. 

Până când vine Dale şi rupe vraja. 

Eu şi Brent ne întoarcem la locul nostru de pe covor. 
Curtis şi Odette râd din nu ştiu ce motiv în camera de zi. 
Cei doi par să se înţeleagă foarte bine. E interesat de ea? 
Nu văd niciun semn de flirt, dar Heather mi-a arătat cât de 
puţin îi înţeleg pe bărbaţi. 

Saskia şi Julien s-au înghesuit din nou pe canapea, lângă 
Curtis şi Odette, care sunt adânciţi într-o conversaţie. 

— Ai încercat vreodată o întoarcere Haakon? întreabă 


e 114 


Odette. 

— Nu! spune Curtis. Tu ai încercat? 

— Intoarceri Haakon? spune Julien. Sunt foarte ușoare. 

Odette îşi dă ochii peste cap, dar nu comentează. 

— Le fac tot timpul, spune Julien. 

Saskia trage pătura de pe spătarul canapelei, o întinde 
peste poalele lor şi Julien pare să uite ce voia să spună. 
Slavă Domnului pentru asta. 

Dale înmânează paharele de şampanie. 

— A auzit cineva cum va fi vremea? 

— Va ninge mult la noapte, spune Curtis. 

— Minunat! spune Dale. 

— O! asta e nimic, spune Julien. Să fi fost aici iarna 
trecută. 

Toţi îşi dau ochii peste cap de data asta. Cineva să-i 
închidă gura tipului ăsta. 

Julien deschide gura din nou. Şi o închide. Saskia e lipită 
de el, cu mâna dreaptă sub pătură. Nu cumva... Chiar asta 
face? 

Zăresc mişcarea braţului ei. 

Chiar asta face. 

Chiar acolo, în mijlocul camerei. Ce tupeu are. Ceilalţi 
stau cu ochii lipiţi de televizor şi nimeni în afară de mine nu 
a observat. Nu ştiu dacă să fiu şocată sau impresionată. 
Fata asta e o neruşinată. 

Ochii ei albaştri cercetează toată camera şi îi întâlnesc 
privirea. Zâmbeşte discret. Stârneşte în mine ceva ce nu 
înţeleg. E ca şi cum aş fi geloasă. 


e 115 


CAPITOLUL 19 
În prezent 


Când mă trezesc în dormitorul meu rece şi umed, îmi 
fuge privirea întâi la zăvorul de la uşă, pentru a verifica 
dacă încă e încuiat, apoi în jurul camerei, pentru a mă 
asigura că nu e altcineva acolo. Pentru orice eventualitate, 
mă dau jos cu greu din pat, ca să verific baia. Membrele îmi 
sunt înţepenite de frig. 

Bucuroasă că nu-mi voi mai petrece încă o noapte în 

locul acesta, mă îmbrac cu fiecare pulover pe care mi l-am 
împachetat, trag  fermoarul gecii de  snow-boarding 
deasupra şi traversez camera până la fereastră. 
_ Cerul e albastru; zăpada proaspătă e albă şi imaculată. 
Imi stârneşte un entuziasm cunoscut, în ciuda lipsei de 
somn. La lumina zilei, situaţia nu pare atât de rea. Fie că 
îmi găsesc telefonul sau nu, azi voi pleca de aici. Dacă nu 
funcţionează telecabina, nu e o mare problemă - putem să 
coborâm cu snow-boardurile. Oricum, sper să am ocazia să 
las o urmă în zăpada aceea nouă înainte să plecăm. 

Coridorul miroase a fum stătut de lemn. Curtis e în 
bucătărie, ghemuit în faţa impresionantului automat de 
cafea, purtând blugii negri de ieri şi o jachetă de lână 
marca Sparks, modernă, violetă, cu fermoare peste tot. 
Semnul lui de pe tâmplă s-a învineţit şi el. Vreau să-i spun 
să pună gheaţă pe el, pentru că pare inflamat, dar cred că 
ar prefera să nu i se amintească de el. 

— Cât e ceasul? întreb. 

El se uită la ceasul lui. 

— 7.20! 

— E foarte ciudat să nu ştiu cât e ceasul. 

Automatul de cafea piuie. Curtis înjură. 

— E defect? 

— E în ordine. Mă ocup de el. 

— Tot nu a venit personalul? 

— Nu! Curtis apasă pe mai multe butoane. Piuie din nou 


<e 116 œ» 


şi el înjură mai mult. 

— Eşti vesel în dimineaţa asta. Ai reuşit să dormi? 

— Nu prea! 

Mă uit peste umărul lui. 

— A rămas fără boabe. 

— De unde ştii? 

— Sunt deşteaptă! 

Mai degrabă datorită faptului că am lucrat la jumătate 
din cafenelele din Sheffield. 

El se întoarce furios. Nu mi-am dat seama că era atât de 
furios, altfel nu l-aş fi tachinat aşa. Mă ocup de căutarea 
boabelor de cafea. Sunt obişnuită să am de-a face cu 
bărbaţi masivi şi irascibili şi ştiu că e mai bine să-mi ţin 
gura închisă. 

Curtis a trebuit să controleze întotdeauna totul, aşa că e 
logic că îi e greu acum. Parfumul şi şuviţa aceea din patul 
lui chiar l-au dat peste cap. 

Sau există un motiv mai sinistru pentru furia lui? Şi-a ucis 
sora şi se teme că va fi descoperit. Sau ar putea fi creierul 
acestei operaţiuni, cel care ne-a adus aici să rezolve 
misterul dispariţiei surorii lui. Afecţiunea lui din trecut 
pentru mine s-a transformat în ură şi ce am văzut atunci a 
fost doar masca lui alunecând. 

Verific dulapul de deasupra chiuvetei. 

— Scuze, bombăne el. Vreau doar o blestemată de cafea. 

Ridic un borcan uriaş de boabe. 

— Poftim. Un cappuccino ar fi bun? 

— II fac eu. Incearcă să-l ia. 

— Am mai folosit genul ăsta de aparat. 

— ÎI făceam eu. 

Ar trebui să cedez, dar urăsc să cedez. 

— Nu vei şti cum să-l faci. 

El îşi ridică sprânceana, iar eu îmi ţin respiraţia, 
conştientă că s-ar putea să-mi forţez norocul. Suntem în 
impas. Până când se dă la o parte, şovăitor. Atentă să nu 
mă uit în direcţia lui, deschid compartimentul de deasupra 
aparatului, dar nu pot deschide blestematul de borcan de 
cafea. 


e 117 œ 


Curtis îl ia de la mine şi îl deschide. 

— Eu am muşchi. 

Încearcă să-şi reprime un zâmbet. 

La naiba! Mă întorc cu spatele ca să-mi ascund zâmbetul. 
Maşina porneşte cu un vâjâit şi bucătăria se umple de 
mirosul cafelei proaspăt măcinate. 

— Ai făcut una mai devreme? spune el. 

— Nu! De ce? 

— Când am venit aici, mi s-a părut că i-am simţit mirosul. 

Imi dau seama la ce se gândeşte. Sora lui era obsedată 
de cafea. li înmânez cappuccinoul. 

— Probabil că unul dintre ceilalţi a făcut. Vreo urmă de 
telefoane? 

— Nu! Uite ce e, nu le spune celorlalţi despre păr... 

Tace brusc când Brent intră târşâind, cu părul ridicat şi o 
urmă pe obraz de la pernă. 

— 'Neaţa! 

Îl îmbrăţişez sau nu? Nici Brent nu pare să ştie. În cele 
din urmă, ne îmbrăţişăm, dar e ceva rigid şi jenant. 

— Cafea? spune Curtis. 

— Da, frate! 

Mă întorc la aparat înainte să ne mai certăm din cauza 
asta. 

Noi trei stăm la masă, sorbindu-ne băuturile în linişte. 
Doamne, ce tensiune e în camera asta! Chiar şi Brent pare 
să o simtă. Ochii lui negri au o expresie chinuită, pe care nu 
am mai văzut-o înainte. Cred că e firesc după evenimentele 
de ieri. 

Sau Curtis are dreptate? Oare Brent simte tensiunea 
pentru că îi şantajează pe Dale şi pe Heather? Dacă asta 
face, atunci de ce eu şi Curtis suntem aici? Doar de formă 
sau Brent plănuieşte să ne şantajeze şi pe noi? 

Mă mişc neliniştită. Îmi trece prin minte un singur lucru 
de care ştie Brent, ceva de care nu sunt mândră, dar nu ar 
face asta, nu-i aşa? 

Imi beau toată cafeaua şi sar jos. 

— Mă duc să verific cabina. 

— Deja am verificat-o, spune Curtis. 


< 118 + 


Dar vreau să văd cu ochii mei şi, oricum, am nevoie de 
puţin aer. Trec prin uşile duble, în aerul îngheţat de dincolo 
de ele şi pe treptele de metal. 

Priveliştea mă lasă fără suflare. Alpii se întind cât se vede 

cu ochiul, vârfurile sunt albe, văile sunt verzi. Micile 
telecabine portocalii atârnă nemişcate pe cerul fără nori, 
dispărând puţin după stâncă, apoi continuând pe podişul de 
jos. Nu se poate vedea satul Le Rocher de aici - e cuibărit 
adânc în vale. 
_ Imi îndrept atenţia spre cabina operatorului şi testez uşa. 
Incă e încuiată; mă aşteptam la asta. Imi fac mâinile căuş la 
geam. E un panou de control care arată complicat şi diferite 
monitoare. Sunt destul de sigură că, şi dacă spargem 
geamul şi intrăm în ea, tot nu vom putea să o pornim. 
Probabil că are nevoie de un fel de cheie. 

Nu contează. Ne vom croi singuri drumul până jos. Pe 
snow-boarduri până la limita zăpezii, apoi pe jos. Vom avea 
destul de mers, pentru că limita zăpezii a fost destul de sus, 
dar ar trebui să putem face asta în jumătate de zi. 

Aud paşi pe scările din spatele meu. E Dale. Dale, cel 
care arată ca un prezentator de emisiuni-concurs, care 
miroase a aftershave scump şi arată ca şi cum ar citi GQ în 
prezent, în loc de White Lines, în blugii lui eleganţi şi 
puloverul de culoarea cărbunelui - probabil din caşmir - 
chiar dacă gluga gecii lui de snow-boarding e ruptă de la 
bătaia de ieri şi ochiul începe să i se învineţească. 

Se uită în jur. 

— Totul e încuiat? 

— Da! Ocolesc ca să mă întorc la etaj. 

El mă prinde de braţul drept. 

— Milla, tu ne-ai invitat aici? 

— Nu! Îmi trag braţul, dar el mă strânge tare. 

— Atunci de ce spune soţia mea că tu ai făcut-o? 

E ceva cu locul acesta. E ca şi cum sălbăticia acestor 
munţi pătrunde în noi. Sau poate e din cauza faptului că 
suntem foarte departe de civilizaţie. Nu suntem 
supravegheați de poliţie aici. 

Îmi bate inima tare, dar în asemenea situaţii nu îţi poţi 


<e 119 + 


arăta teama. 

— Aş putea să-ţi fac rău, îi spun. 

— Eu aş putea să-ţi fac mai mult rău. 

Caut o urmă al lui Dale pe care mi-l amintesc - imaginea 
trecătoare a unui tatuaj; găurile din urechi şi buza în care 
erau piercingurile lui. Dar nu e nimic. E ca şi cum n-ar fi 
existat niciodată. 


e 120 œ» 


CAPITOLUL 20 
Cu zece ani în urmă 


Saskia nu şi-a schimbat pantalonii de snow-boarding. Se 
agită prin jur, făcând sucul. Eu şi Odette ne rezemăm de 
masă. Niciuna dintre noi nu a vrut să bea, aşa că se pare că 
seara noastră ca între fete va fi una liniştită. Îmi convine. 

— Ce pui în el? îi spun. 

Saskia se întoarce spre mine cu nişte ochi veseli. 

— Sfeclă, morcov, spanac şi lămâie. 

Oare simte că mă nelinişteşte când îmi dă băuturi? Cred 
că da. Mi-a adus cafele pe munte de câteva ori. Bugetul nu- 
mi permite să cumpăr băuturi calde, aşa că nu i-am întors 
favorurile, dar ei nu pare să-i pese de asta. Poate că e felul 
ei de a se revanşa pentru Le Rocher Open. 

Aruncă o linguriţă de pudră bej în blender. 

— Şi maca. 

Privesc atentă recipientul. 

— Ar trebui să ajute la recuperarea muşchilor, spune ea. 
Curtis m-a convins s-o încerc. 

O miros. 

— Are gust de rahat? 

Odette îşi cufundă un deget în ea. 

— Nu-i atât de rea. Incearc-o! 

O gust. 

— lac! 

Saskia amestecă sucul. 

— Nu vei simţi gustul în amestecul ăsta. 

Odette îşi întinde mâna în alt vas. Verdeţuri. 

— Pune puţin din asta. 

— Nu, nu! Chiar vreau ca ei să-i placă. 

Saskia toarnă lichidul maro în pahare şi le cărăm până la 
canapea. 

Apartamentul e mic, dar e mult mai drăguţ decât al meu, 
cu o podea din lemn deschis la culoare şi covoare colorate. 

— Şi tu locuieşti aici? o întreb pe Odette. 


e 121 œ» 


Pielea ei palidă s-a bronzat azi. 

— Nu, spune ea. Stau într-un apartament deasupra 
magazinului de echipament de schi. 

— Suntem doar eu şi Heather, zice Saskia. 

— Heather lucrează? întreb. 

— Da, slavă Domnului! 

Saskia se apleacă înainte pentru a-şi pune paharul gol pe 
măsuţa de cafea, iar puloverul i se ridică pentru a-i dezvălui 
spatele suplu. Mă fascinează. E atât de mică, dar al naibii 
de puternică. 

Gesticulez spre snow-boardurile proptite pe perete. 

— Toate plăcile astea sunt ale tale? 

— Toate, cu excepţia aceleia. Saskia arată spre ea. E alui 
Heather. 

— Nu se poate, ai cinci plăci. 

Nu pot fi toate de la sponsorul ei - oricum, două dintre 
ele nici măcar nu sunt de la Salomon. Şi, cu un preţ mediu 
de cinci sute de lire bucata, asemenea plăci nu sunt ieftine. 

Mă întorc spre Odette. 

— Tu câte ai? 

— Trei! 

— Tu câte ai? întreabă Saskia. 

— Una, îi spun, dorindu-mi să nu o fi întrebat. Dar e tot 
ce am nevoie, pentru că e magică. 

lar ele râd. 

O zăresc pe Saskia privindu-mă în timp ce îmi beau sucul. 
Poate că obsesia e reciprocă. 

— Milla, am văzut cum ai apucat 720-ul azi, spune 
Odette. 

— Da? 

— Ai încercat o apucare mută? 

— O, haideţi să nu vorbim despre asta. Saskia îşi pune 
picioarele goale pe măsuţa de cafea. Unghiile ei de la 
picioare sunt argintii în seara asta. Milla, am o întrebare 
pentru tine. Ce e mai bun - snowboar-ding-ul sau sexul? 

M-am aşteptat la aşa ceva; până la urmă, e o seară a 
fetelor. Şi, chiar dacă îmi place să discut despre snow- 
boarding cu Odette, aş prefera să nu discut despre 


e 122 œ» 


progresul meu în prezenţa Saskiei, aşa că mă bucură felul 
în care ea a schimbat subiectul. 

— Depinde cu cine sunt, spun eu. 

Văd o sclipire obraznică în ochii Saskiei. 

— Cu Brent. 

— Ţi-am spus, nu mă văd cu el. 

Ea îşi ridică o sprânceană. 

— Oricum, îi spun eu. Imi plac amândouă. 

Odette zâmbeşte. 

— Da, una pentru zi şi alta pentru noapte. 

— Nu fi plictisitoare, zice Saskia. 

Pare arţăgoasă cu Odette în seara asta, de parcă ar 
prefera să mă aibă doar pentru ea. Sau mă flatez singură? 
Trei e întotdeauna un număr incomod. Micul nostru trio: 
Odette e cea serioasă, Saskia cea amuzantă, iar eu sunt 
între ele. In seara asta, virez spre Saskia. 

— De ce nu amândouă deodată? spune Saskia. Găseşti 
un loc liniştit pe munte. 

— Poate în telecabină? zic eu. 

Saskia chicoteşte. 

— Vorbeşti din experienţă? 

Râd. 

— Nu! Acum e rândul tău. Care e mai bun? 

Mor de curiozitate să aud ce va spune. Bărbaţii întorc 
capetele după ea oriunde merge, dar ea nu pare interesată 
de niciunul dintre ei, în afară de, probabil, Julien, pe care 
cred că îl suportă doar pentru sfaturile lui despre snow- 
boarding. Presupun că, la fel ca mine, preferă să se 
concentreze pe antrenamente. 

— Da, spune ea. Am nevoie de amândouă. 

— Cu Julien? insist eu. 

Ea râde şi se uită în altă parte. 

Sunt gata să o întreb pe Odette, dar se aude soneria. Şi e 
afurisitul de Julien. 

O privesc pe Saskia întâmpinându-l - cu un sărut rece pe 
fiecare obraz. 

Odette se încruntă. 

— E o seară a fetelor. 


e 123 + 


— O, ce mai contează? spune Saskia. 

Ai crede că Julien şi Odette ar fi prietenoşi unul cu 
celălalt, pentru că amândoi sunt francezi, dar Saskia e cea 
care vorbeşte întotdeauna cu el. Odette nici măcar nu-l 
pupă în seara asta, ci doar dă din cap înspre el. Nu pare să-l 
placă, dar e logic. Amândoi sunt snow-boarderi incredibili, 
dar în timp ce Julien profită de fiecare ocazie pentru a le 
spune oamenilor cât de tare e el, Odette îşi ţine capul în jos 
şi se dă cu placa. Dacă nu mi-ar fi spus Curtis, nu aş fi aflat 
niciodată că a ajuns pe locul doi la cupa mondială FIS de la 
Vars, săptămâna trecută. 

Julien spune ceva în franceză. 

— Vorbim în engleză în seara asta, spune Saskia. 

— Mi-ai văzut 720-ul inversat de azi? zice el. 

Îl ascultăm un pic. Ar fi interesant, doar că vorbeşte 
engleza atât de prost, că mă chinui să-l urmăresc. Saskia 
cască şi o întreabă pe Odette despre o viitoare competiţie 
din Elveţia. Julien pare indiferent faţă de lipsa ei de interes. 
Nu-şi poate lua ochii de la ea. De parcă ar fi muza lui sau 
ceva de genul acesta. 

Saskia îşi freacă gâtul. 

— Te-ai lovit? _ 

Julien se ridică pentru a sta în spatele canapelei. li dă 
părul la o parte şi începe să lucreze cu degetele pe părţile 
de sus ale umerilor ei. Expresia concentrată a feţei lui îmi 
aminteşte de pisica părinţilor mei atunci când frământă 
poala cuiva. 

Îmi înăbuş zâmbetul şi îi arunc o privire lui Odette pentru 
a vedea dacă şi ea a observat. Ea se uită la ei cu o privire 
ciudată. Până când mă vede că o privesc şi şi-o şterge. 

Poate că mi-am imaginat. 

Pentru un moment, mi s-a părut că am văzut ură. 


e 124 œ» 


CAPITOLUL 21 
În prezent 


Dale îmi strânge încheietura mâinii mai tare. Unii tipi n-ar 
putea lovi o fată - Brent, de exemplu. Curtis probabil crede 
că ar putea dacă ar trebui, dar nu sunt sigură. Uitându-mă 
în ochii reci, cenuşii-verzui ai lui Dale, cred că ar putea. De 
fapt, ştiu că ar putea. L-am văzut lovind-o pe Saskia la barul 
Glow în acea seară. 

Gândurile îmi fug departe. Oare a lovit-o din nou după 
aceea şi a ucis-o? Dacă a făcut-o, atunci eu sunt într-un real 
pericol aici. Crede că l-am invitat aici ca să-l prind într-o 
capcană, aşa că va fi ca un animal încolţit. 

La naiba! Ce să fac? Dale, prezentatorul de emisiuni- 
concurs, mă sperie. Il vreau înapoi pe Dale vikingul. 

Mă uit în jos, la mâna lui. Unghiile lui sunt tăiate cu grijă 
şi are păr gros şi blond pe încheietură. 

„Milla, cei mai buni luptători fac tot ce pot pentru a evita 
o luptă.” 

Tata m-a învăţat cum să lupt. Un tip dur, tatăl meu. Şi 
deştept. L-aş putea lovi pe Dale cu mâna stângă sau, şi mai 
bine, i-aş putea da un genunchi în zona inghinală - şi chiar 
vreau asta - dar m-ar lovi şi el, şi amândoi am fi răniţi. Voi 
încerca altă variantă întâi. 

— Dacă nu mă laşi să plec acum, îi voi spune soţiei tale 
că m-ai sărutat. 

E josnic din partea mea să folosesc asta împotriva lui. Eu 
am fost cea care a iniţiat sărutul. Dar nu-mi pasă. Sunt 
supărată. Dacă asta nu merge, îl voi lovi cu genunchiul şi 
voi fugi. 

El dă drumul încheieturii mele. 

L-am respectat mult pe Dale. A fost un tip amuzant şi 
nebun, cu un stil unic - în snow-boarding, în modă şi în 
propria viaţă. Oare ar trebui să-i spun că Heather era într-o 
cameră cu Brent noaptea trecută? 

Nu. Trebuie să aud întâi varianta lui Brent. Sau, mai bine, 


e 125 œ» 


să mă concentrez la cum să plec din locul acesta. Urc pe 
scări, încercând să respir mai calm. 

— Hei! strigă Dale. 

Mă întorc. 

— Îmi pare rău! 

„Pe bune? Faci asta, apoi crezi că totul va fi uitat dacă îţi 
ceri scuze?” Nici măcar nu sunt convinsă că îi pare rău cu 
adevărat, dar dau din cap şi continui să urc, ţinându-mi 
respiraţia până când ajung în siguranţa relativă a 
bucătăriei. 

Heather e acolo, elegantă ca întotdeauna, în blugi albi, 
strâmţi şi în cizmele cu tocuri pe care le purta ieri. Îşi 
mijeşte ochii când intru cu Dale. 

„Nu, Heather. Nu l-am sărutat. Nu de data asta.” 

Dale merge direct la ea şi o cuprinde în braţe - pentru a 
o linişti, pentru a-şi marca teritoriul sau ambele, nu-mi dau 
seama. 

Simt că mă priveşte Curtis. Oare arăt la fel de agitată 
cum mă simt? 

— Telecabina merge? spune Heather. 

— Nu! zice Dale. 

— Şi am senzaţia că nu va merge nici de acum încolo, 
spune Curtis. 

Capetele se întorc în direcţia lui. 

— Dacă cineva a depus atât de mult efort ca să ne facă 
să urcăm până aici, atunci nu ne va lăsa să coborâm atât 
de uşor. 

— Dacă am avea blestematele de telefoane, spune 
Heather. 

— De-asta ni le-a luat, nu-i aşa? spune Curtis. Ne-a vrut 
blocaţi aici. 

Mă trece un fior. Ce a mai pregătit pentru noi? 

— Trebuie să luăm avionul mâine seară, spune Heather. 
Să ne întoarcem la muncă luni. Ce ne facem? 

— Luăm micul dejun? spune Curtis. 

Heather înjură. 

— Atunci, coborâm pe cont propriu, spune Curtis. 

Dale îşi drege glasul. 


e 126 - 


— Ea nu şi-a adus snow-boardul. 

La naiba! Nu m-am gândit la asta. 

Curtis se uită cu speranţă la mine şi la Brent. 

— Aveţi unul de rezervă? 

Eu şi Brent dăm din capete. 

Curtis priveşte cizmele lui Heather. 

— Spune-mi măcar că ţi-ai adus şi altfel de încălţăminte. 

— Da, spune ea. 

— Ce uşurare! 

Se uită jenată la soţul ei. 

— Sandalele cu tocuri! 

Curtis se ia cu mâinile de cap. 

Şi are dreptate. Avem o problemă. 

— Ţi-am spus! şopteşte Dale. 

Heather pare răzvrătită. 

— Dacă aş fi ştiut că facem alpinism până jos, nu aş mai 
fi venit. 

Îmi vine să spun că nu prea e alpinism. Apoi, îmi 
amintesc partea de sus a rutei până jos. E una dintre 
pârtiile dificile ale staţiunii, abruptă şi plină de stânci. Cu 
snow-boardurile, cea mai mare grijă a noastră ar fi 
acoperirea neuniformă cu zăpadă şi riscul de a ne strica 
plăcile. Dar, fără un snow-board, Heather ar face, practic, 
alpinism în unele locuri. 

E rău. 

— Heather, ce mărime ai la picior? spun eu. 

— Treizeci şi şase. 

— Eu am treizeci şi opt. Poţi purta pantofii mei Converse 
cu vreo două perechi de şosete. 

Heather dă din cap. 

li arunc o privire lui Dale. „Sper că acum te simţi vinovat 
că m-ai ameninţat.” 

— Dar tu, Milla? spune Curtis. 

— Eu rămân cu ghetele de snow-boarding. 

Cele noi, cu care încă nu m-am obişnuit. Mă crispez când 
mă gândesc la băşici. 

Toţi - chiar şi Dale - se uită la Curtis aşteptând ideea lui. 
Curtis şi-a petrecut, practic, toată viaţa în munţi şi e 


e 127 œ» 


persoana cu cea mai mare experienţă prezentă între noi. 

El dă din cap. 

— Zăpada va fi al naibii de îngheţată după ce a fost 
bătută de soare toată vara. Chiar şi în Converse, va aluneca 
peste tot până când ajungem la limita zăpezii. 

— Am putea să o legăm cu o frânghie, spun eu. 

— Avem frânghie în depozitul de lângă intrarea 
principală, spune Dale. 

Pe el şi pe Curtis încă ar trebui să-i doară ce s-a 
întâmplat aseară - la propriu - dar reuşesc să lase 
neînțelegerile deoparte. Ne unim, toţi la fel de dornici să 
plecăm din locul acesta. 

— Ai făcut alpinism vreodată până acum? o întreabă 
Curtis pe Heather. Măcar ai mers pe un deal? 

Heather dă din cap, cu faţa trasă. 

Curtis se întoarce înapoi spre Dale. 

— Sunt stânci peste tot. Dacă alunecă, ar putea să tragă 
pe unul dintre noi de pe munte. Asta ar trebui să fie ultima 
soluţie. Întâi, ar trebui să epuizăm orice altă cale. 

— Cum ar fi? spun eu. 

— Trebuie să spargem cabina operatorului. Dacă putem 
porni telecabina, am făcut jumătate de drum până jos. 
Chiar dacă nu reuşim, ar putea fi un radio acolo sau un fel 
de buton de urgenţă. Trebuie să verificăm prin jur, pe- 
afară, să vedem ce e acolo. Ar putea fi un radio în căsuţa 
instalaţiei de tractare. 

— Cine a făcut asta trebuie să fie un fel de psihopat, 
spune Heahter tremurând. 

Curtis se opreşte o secundă. 

— Aţi văzut sau auzit ceva care să sugereze că e şi 
altcineva în afară de noi cinci aici? 

Mă priveşte în ochi pentru scurt timp, în vreme ce 
scrutează camera şi observ cum a formulat întrebarea. Nu 
a menţionat parfumul sau părul, dar cred că la astea se 
referă. 

Ceilalţi dau din capete. 

Curtis nu a sugerat să ne despărţim. De ce? Ar putea 
cobori cu mine şi cu Brent, lăsând-o pe Heather aici, cu 


e 128 œ» 


Dale, până când personalul staţiunii ar porni telecabinele. 
Oare posibilitatea prezenţei surorii lui îl opreşte? Nu vrea să 
lase pe nimeni aici la mila ei? 

— Bine! spune Curtis. Mâncaţi, apoi ne apucăm de 
treabă. Îi aruncă o privire tăioasă lui Dale. Dacă altcineva 
nu are o sugestie mai bună. 

Dale îşi ridică mâna până la cap într-un salut ironic. 

Şi Curtis iese cu paşi mari din bucătărie. 

Heather îi aruncă o privire lui Brent şi, încă o dată, mă 
întreb ce s-a întâmplat în acea cameră cu rufe. 

Dale îi spune ceva la ureche; ea dă din cap şi îşi freacă 
nasul de falca lui. Poate că nu au o căsnicie perfectă, dar el 
încă e alături de ea. Cum e să ai aşa ceva? Să ai pe cineva 
care să te susţină întotdeauna? Nu ştiu, pentru că nu am 
avut niciodată aşa ceva. A fost alegerea mea, dar chiar şi 
aşa, uneori, mă întreb ce pierd. 

Mă întorc cu spatele şi îmi torn cereale Chocapic într-un 
castron. Nu am mai mâncat aşa ceva din iarna aceea. Torn 
lapte peste ele şi îmi umplu o lingură. Îmi amintesc de 
Nesquik şi de cutia de carton pe care am împărţit-o cu 
Curtis. De felul în care m-a privit când a băut din ea. Nu mă 
mai priveşte aşa. 

Ne ducem castroanele în restaurant, unde scaunele sunt 
răsturnate şi pe podea sunt împrăştiate cioburi de sticlă 
spartă de la bătaia din seara trecută. 

Mâncăm într-o linişte jenantă. Heather încearcă să-i 
capteze atenţia lui Brent. 

„Nu o face, Heather, sau Dale va vedea.” 

Dincolo de fereastră, ghețarul e luminat de soare şi e 
atât de strălucitor că trebuie să-mi mijesc ochii şi să-mi pun 
mâna streaşină la ochi ca să mă uit la el. La câteva sute de 
metri în susul pantei sunt urmele diferitelor sărituri, 
probabil de la tabăra de vară pe care Burton o organizează 
aici în fiecare august. 

Mă cuprinde tristeţea. În altă viaţă, am fi acolo, 
distrându-ne - în loc să fim blocaţi aici, bănuind lucruri 
îngrozitoare unii despre alţii. 

Trebuie să-mi bag bine în cap că asta nu e reuniunea 


e 129 + 


nostalgică la care speram. 
Şi tipii ăştia nu mai sunt prietenii mei. 


< 130 œ» 


CAPITOLUL 22 
Cu zece ani în urmă 


Adrenalina pompează prin venele mele. Azi e ziua 
săriturii cu spatele. A nins peste noapte şi nu au curăţat 
rampa, aşa că am urcat până la ghețar să ne pregătim o 
săritură. 

„Intraţi într-o zonă înaltă de munte. Pericol: crevasă, 
avalanşă! Înaintaţi pe răspunderea dumneavoastră!” 

Indicatoarele de avertizare se repetă în şase limbi 
diferite, dar ne-am aplecat pe sub bariere şi am urcat prin 
zăpada proaspătă. E momentul perfect pentru mine; o 
şansă să încerc trucuri noi cu aterizări pe moale. Dacă îmi 
vor reuşi rotirile pe spate dintr-o săritură dreaptă, atunci 
pot trece la McTwist-uri pe rampă. 

Suntem şapte aici azi. Dale şi Curtis au lopeţi; noi, 
ceilalţi, ne folosim mâinile şi snow-boardurile. Frigul se 
strecoară prin pantalonii mei de snow-boarding în timp ce 
îngenunchez prin zăpadă, strângându-mi placa de legături 
pentru a aluneca înainte şi înapoi pe spaţiul de pornire. 

Curtis se ridică în picioare. 

— Mi se pare că arată bine. Toţi sunteţi mulţumiţi de 
asta? 

Merg împreună cu el, cufundându-ne până la genunchi cu 
fiecare pas. Aerul e rarefiat aici şi gâfâi ca o femeie în 
travaliu. Şi el gâfâie, ceea ce mă face să mă simt un pic 
mai bine. 

— Trebuie să mergi mai des la sala de sport, spun eu. 

— Taci! Nu te-am văzut acolo aseară. 

— Am fost la fizioterapie. 

Mă doare genunchiul de când am sărit de pe stânca 
aceea pentru a recupera mâănuşa bebeluşului. 

Mă uit peste umăr ca să mă asigur că Saskia nu e destul 
de aproape pentru a ne auzi. E cu mult în urma noastră, cu 
Odette şi Julien. 

— Saskia poate să facă McTtwist-uri, nu-i aşa? A făcut 


e 131 >» 


una în finala Britanicelor. 

— Da! spune Curtis. 

— Încă n-am văzut-o făcând una aici. 

— A căzut rău la tabăra de vară din Hintertux. Şi-a 
pierdut cunoştinţa. De atunci, a început să poarte cască. 

— A mai încercat de atunci? 

— Nu, din câte ştiu. 

— Interesant! 

Dacă îmi vor reuşi nişte sărituri cu spatele azi, nu va fi 
fericită. 

Zăpada cedează sub piciorul meu. Curtis mă trage în 
spate. Chiar unde calc e o crăpătură sticloasă albastră. 

Ne uităm la ea cu prudenţă. E una adâncă - i se zice fără 
fund - care continuă în jos cât se vede cu ochii. 

— E o crevasă mare chiar aici, oameni buni, strigă Curtis 
la cei de jos. 

Mă uit în jos după mai multe. Problema e că majoritatea 
sunt ascunse sub straturi subţiri de zăpadă - poduri de 
zăpadă - aşa că nu-ţi poţi da seama că sunt acolo până 
când nu calci pe ele. 

— Mergi mai departe, îi spun lui Curtis. Tu poţi conduce. 

Râde şi testează zăpada dinaintea lui cu coada snow- 
boardului. Continuăm să urcăm încet. În vârf, ne legăm 
plăcile, cu respiraţia şuierătoare. 

Curtis îşi pune casca. Din micul nostru grup, doar el şi 
Saskia le poartă. Probabil ar trebui să port şi eu una, dar nu 
sunt ieftine şi n-am reuşit să cumpăr una. 

O aud pe Saskia întrebându-l pe Julien în franceză când 
ajung la noi. Odette merge în urma lor, părând supărată. 

— Cine va fi cobaiul? spune Curtis. 

— Eu! spun imediat. Sunt cea mai slabă sportivă din grup 
şi trebuie să le arăt că pot ţine pasul. 

Curtis râde. 

„In linie dreaptă”, îmi spun în sinea mea. Pentru că mă 
privesc toţi. 

Cobor repede în groapă, apoi decolez în aer. Săritura mă 
aruncă mai sus decât m-am aşteptat, dar îmi păstrez 
curajul şi apuc marginea călcâiului, împingând în afară 


e 132 œ» 


coada plăcii în aşa fel încât zbor prin aer cu placa 
perpendiculară pe direcţia mea de deplasare. Apucare 
metodică. Ştii că ai făcut-o corect pentru că o simţi. Şi simt 
asta. 

Gravitaţia mă trage în jos. Dau drumul strânsorii. E o 
cădere de la mare înălţime şi voi simţi impactul. Greutatea 
corpului meu se lasă pe muşchii cvadricepşi. Alunec, 
bucuroasă că am ridicat greutăţi cu picioarele. 

Uralele din vârf ajung până la mine. În timp ce mă 
dezleg, porneşte Curtis, apoi Odette, cu apucări care mă 
fac să văd cum aş putea să mi-o îmbunătăţesc pe a mea. 
Mă uit unde aterizează ei: doar cu vreun metru mai departe 
de mine, ha! 

Saskia e următoarea care sare, apoi Julien şi Brent, şi 
zâmbesc, pentru că şi ei fac apucări ale plăcii. Dale face 
una, o ţine în timp ce se roteşte 180 de grade şi îşi 
eliberează mâna pentru o altă apucare independentă 
înainte de a ateriza. Nu sunt surprinsă că Oakley l-a ales. 
Are propriul stil. 

— Ptiu! Apucări duble, spune Julien fără să se adreseze 
cuiva anume. Nu-mi plac! 

Merg înapoi alături de Odette. Am fost acasă la ea 
noaptea trecută şi am stat până târziu uitându-ne la DVD- 
uri franceze cu snow-boarding. 

Julien şi Saskia sunt chiar în urma noastră. Franceza 
Saskiei trebuie să fie mai bună decât engleza lui Julien, 
pentru că vorbesc franceză din nou. Din felul în care el 
arată spre locul săriturii, îi dă sfaturi. 

— Vorbeşte ca un tâmpit în franceză, la fel ca în engleză? 
o întreb pe Odette încet. 

Mă aştept ca ea să râdă, dar ea nici măcar nu zâmbeşte. 

— Da! Ce trucuri vei exersa azi? 

Ezit. 

— Sper să învăţ rotaţiile cu spatele. 

Acum nu voi mai renunţa de frică. 

— E prima dată când le faci? 

— Da! Pot să le fac pe trambulină, dar sunt foarte 
speriată. 


e 133 + 


Degetele ei acoperite de mănuşă îmi strâng braţul. 

— Nu-ţi face griji. Vei reuşi! 

Discutăm despre ce mai sperăm să învăţăm iarna asta. 
Dacă ar fi fost o britanică, nu i-aş fi împărtăşit genul acesta 
de lucruri niciodată. 

După câteva sărituri, merg alături de Brent. 

— E vremea rotirii cu spatele, îi spun eu încet. Ai nişte 
sfaturi în ultimul minut? 

— Nu ateriza în cap. Brent zâmbeşte. Nu, te-ai descurcat 
grozav la trambulină. Dar ai nevoie de un angajament total. 
Nu vrei să ajungi la jumătatea drumului şi să hotărăşti că 
nu vrei să faci una. 

Mă aşez ca să mă leg; el continuă să urce. Se aruncă de 
tot mai sus pe pantă şi face sărituri uriaşe. 

Din felul în care merge, alene şi relaxat, cu pantalonii 
lăsaţi, n-ai putea să ghiceşti că Brent e un sportiv de elită. 
Ai crede că e un drogat - sau, pur şi simplu, leneş. Apoi îl 
vezi pe snow-board. lată-l, leneş şi relaxat în timp ce sare 
de pe rampă sau se urcă pe peretele rampei şi nu mai pare 
leneş, ci foarte curajos. 

Îmi strâng tare legăturile şi aştept ca el să sară. 

— O, şi aşteaptă până când treci de marginea aceea 
înainte să te roteşti, strigă el în timp ce trece repede pe 
lângă mine. Nu vrei să te loveşti la cap de margine. 

Sare cu un 540 impresionant. Pare să nu simtă deloc 
frica. Îl invidiez. Îmi transpiră palmele în mănuşi. Saskia îl ia 
la întrebări pe Julien din nou în timp ce urcă înapoi. De-abia 
aştept să-i văd faţa dacă-mi reuşeşte asta. 

Curtis se ridică în picioare. 

— Mergi? 

— Nu, după tine, spun eu pentru că nu sunt tocmai 
pregătită. 

Ai crede că s-ar arunca de mai sus de pe pantă, ca Brent, 
dar pare concentrat total pe evoluţia lui, nu pe ce execută 
celălalt. Coboară în viteză şi face o rotire uşoară cu spatele. 
Toţi îl aclamă. 

Acum chiar trebuie să fac una. Cobor repede. Viteza e 
importantă - am nevoie de destul timp în aer pentru a-mi 


e 134 + 


roti placa. În momentul în care botul plăcii mele ajunge la 
capătul spaţiului de decolare, mă înclin în spate. 

Intr-un fel, e ca şi cum m-aş da pe bucla unui montagne 
russe. Doar că, în loc să stau acolo, legată şi în siguranţă, 
habar n-am ce urmează să se întâmple. Câmpul meu vizual 
se face albastru, apoi alb. Dacă mă lovesc de pământ 
acum, sigur îmi rup gâtul. Apoi văd cerul albastru din nou şi 
ating iar pământul cu placa sub mine. 

Uralele sunt mai tari decât au fost pentru Curtis. 

Curtis dă din cap cu respect când mă apropii de el. 

— Drăguţ! 

Ridic din umeri ca şi cum nu a fost nimic special. Dar, în 
sinea mea, mă bucur. Nu ştiu de ce, dar lauda de la Curtis 
înseamnă mai mult decât cea de la ceilalţi. E ca şi cum el ar 
fi fratele şi tatăl meu într-o persoană. Impresionându-l pe 
el, e ca şi cum am realizat imposibilul şi i-am impresionat 
pe ei. Ştiu că e o prostie, dar voi preţui acest moment. 

Saskia sare şi nu-mi pot ascunde zâmbetul când se 
roteşte din nou. Am ridicat ştacheta şi ea nu o poate 
ajunge. 

Curtis îmi vede faţa. 

— Ai grijă cu sora mea. 

— Ce vrei să spui? îi zic eu, surprinsă. 

— Doar... Fii atentă! 

— Imi ceri să fiu mai blândă cu ea? îi spun. 

Ar fi bine să nu-mi ceară asta. 

— Nu! Doar... Nu-i place să piardă. 

Râd. 

— Cui îi place? 

— Nu joacă întotdeauna corect. 

— Şi crezi că eu fac asta? 

Curtis ridică din umeri. 

Mă face să mă întreb ce altceva a mai făcut ea. Şi ce 
altceva ar mai face. 

— Mă descurc. Hai să începem! 

Curtis îşi deschide gura de parcă ar fi gata să spună 
ceva. Apoi şi-o închide. 

Chiar atunci, Julien sare de pe rampă cu un fel de rotire 


e 135 + 


ciudată, ca de tirbuşon. Asta iubesc la snow-boarding-ul în 
stil liber. Nu e ca ciclismul sau alergarea, unde cursele se 
câştigă cu sutimi de secundă şi e nevoie de un final 
fotografiat pentru a decide. Sportul nostru e atât de tânăr, 
că snow-boarderii aterizează după trucuri noi tot timpul - 
trucuri pe care oamenii nu le-au crezut niciodată posibile 
sau nici măcar nu şi le-au imaginat. Când te gândeşti ce vor 
face peste zece ani! 

Brent îmi dă o palmă pe spate când îl ajung din urmă. 

— Ai fost bună, Mills! 

După cinci rotiri cu spatele, mă simt destul de îngâmfată. 
De fiecare dată când aterizez după una, îmi spun că voi 
renunţa cât timp sunt înaintea lor. Apoi, văd expresia feţei 
Saskiei şi mă conving să mai fac una. 

Aşa am s-o înving. Nu prin trucuri murdare, ci prin muncă 
grea, prin manevre noi, reuşite una după alta. Am o listă de 
experţi la îndemână, cărora pot să le cer sfatul şi încă trei 
luni până la Campionatele Britanice. Pot să fac asta. 

Brent şi Dale stau în vârf mâncând batoane de müsli - ale 
mele. Bine că le apreciază cineva. Incă am douăzeci de cutii 
pline. 

Imi pun placa jos şi mă cufund în zăpada de lângă ei. 

— Cum fac să-mi prind placa la rotiri? 

— Eu aş începe cu o mişcare independentă, spune Brent. 

— Sau o apucare a botului, spune Dale. 

Brent râde. 

— Care-i treaba cu tine şi apucările botului? Sunt 
învechite, frate. 

— Apucările botului sunt faine, protestează Dale. 

Un suspin feminin mă face să mă întorc. 

Saskia stă în apropiere, cu mâna peste gură. 

— Milla, îmi pare foarte rău! 

Mă îngrozesc. Placa mea de snow-boarding nu e unde am 
lăsat-o. 

Mă ridic cu greu în picioare. Trebuie să fie în spatele 
meu. Sau chiar să alunece pe pantă unde, în cele din urmă, 
va da de un petic de pământ moale şi se va opri. 

Dar nue. 


e 136 » 


— A fost un accident, spune Saskia. Am prins-o cu 
degetul de la picior. Arată spre o gaură în zăpadă. 

Mă grăbesc să ajung până acolo. De-abia vizibilă, la vreo 
treizeci de metri, în adâncul unei crevase înguste, e placa 
mea prețioasă de snow-boarding. 

Mă uit la ea şi zăresc un zâmbet pe care şi-l şterge 
repede. Poate că încă nu îşi dă seama, dar asta înseamnă 
război. 


e 137 + 


CAPITOLUL 23 
În prezent 


Brent loveşte uşor geamul cabinei operatorului. 

— Geam securizat. 

El şi Curtis sunt echipați cu mănuşile şi ochelarii de snow- 
boarding. Le asigură cel mai bun mod de a intra prin 
spargere. Noi, ceilalţi, rămânem în spate. 

Imediat ce am ocazia, voi pleca pe furiş şi voi cerceta 
dormitoarele - pentru telefoanele noastre sau un indiciu 
despre cine face asta. Nu-mi fac prea mari speranţe că ei 
vor reuşi să pornească telecabina. Chestiile astea trebuie 
să aibă un sistem de securitate bine pus la punct şi oricine 
ne-a adus aici trebuie să fi ghicit că vom încerca să intrăm 
în ea. 

Brent îşi ridică placa de snow-boarding. 

— Mă întorc într-un minut. 

Alerg până la etaj şi pe coridor, până în dormitorul lui 
Heather şi al lui Dale. 

Dale şi-a făcut un bagaj mult mai mic decât cel al lui 
Heather, aşa că voi începe cu el. Scotocesc prin geanta lui 
marca Burton Snowboards. Pantaloni de snow-boarding, 
mănuşi, ochelari, pulovere în nuanţe şterse şi pantaloni de 
trening. Majoritatea de la mărcile vechilor lui sponsori şi 
toate noi. Lenjerie - văd că e un bărbat Calvin Klein în 
prezent. Heather trebuie să fi cumpărat acele lucruri. O 
pungă cu şuruburi, câteva unelte pentru placă. Nimic 
personal. Fără telefoane. 

Verific pe sub perne şi saltele, şi lovesc uşor plăpumile de 
pe cele patru paturi supraetajate. Trebuie să fiu rapidă. 
Garderoba e goală. Valiza lui Heather zace deschisă pe 
podea. Sunt o mulţime de haine - majoritatea negre şi care 
par scumpe, toate împăturite cu grijă. Apăs pe grămadă ca 
să simt marginile tari ale unui telefon. Nu! 

E un amestec de lenjerie cu dantelă într-un colţ. E ciudat 
să văd lenjeria altei fete şi nu rezist ispitei de a scoate 


e 138 » 


câteva piese. Un tanga mic şi negru din tifon şi un sutien 
asortat, care nu e mai mult decât nişte petice de acoperit 
sfârcurile cu bretele. 

Le bag înapoi. Urmează baia. Printre produsele de 
machiaj din geanta de cosmetice a lui Heather sunt nişte 
pastile albastre-deschise într-o folie. Din nou, simt dorinţa 
de a mă uita mai îndeaproape, dar nu am mult timp, aşa că 
îi închid fermoarul şi verific geanta cu produse de toaletă a 
lui Dale. La naiba - vine cineva! 

Mă ascund în cabina de duş şi trag perdeaua chiar când 
se deschide uşa. 

— E doar vina ta! E vocea lui Heather. Nu ar fi trebuit să-i 
iei cardul de credit. 

Al cui card de credit? Al meu? Au fost în dormitorul meu? 

— Vorbeşte mai încet, spune Dale. N-a mai avut nevoie 
de el, nu-i aşa? Ce le pasă părinţilor ei de câteva mii? Sunt 
putred de bogaţi. 

O, Doamne! Cred că vorbesc despre Saskia. Atunci, Dale 
a fost cel care a folosit cardul de credit, nu Saskia? Cum i-a 
aflat PIN-ul? 

— Ne era datoare, spune Dale. Şi nu te-am auzit 
plângându-te când i-ai cheltuit banii. 

— Dacă se află, s-ar putea să-mi pierd licenţa în drept, 
spune Heather. Am putea pierde totul. 

Aud hohote de plâns înăbugşite. 

— Să nu îndrăzneşti să cedezi acum, şopteşte Dale. 
Nimeni nu ştie. Am scăpat! 

— Oare? Sau de asta suntem aici? se smiorcăie Heather. 
Pentru că cineva bănuieşte. 

— Te referi la Milla? spune Dale. 

— Sau la altcineva care pretinde că e ea. Nu ar fi trebuit 
să-l furi. 

— La naiba, calmează-te! 

Mă enervez din cauza felului în care vorbeşte cu ea. Fără 
afecţiune. Pare furios şi amărât. Curtis are dreptate. Dale s- 
a schimbat. 

— Vom cobori de-aici în seara asta, spune el. 

— Sper, spune Heather încet. 


e 139 + 


— Îţi aduc pastilele. 

Simt un curent când cineva intră în baie. Perdeaua de la 
duş flutură. Îmi ţin respiraţia. Încheietura mâinii mele încă 
ţine minte strânsoarea degetelor lui Dale. Dacă mi-a făcut 
asta acolo jos, oare ce mi-ar face dacă m-ar prinde aici? 

Aud apa curgând la robinet. Perdeaua flutură din nou. A 
plecat? 

Heather continuă să se smiorcăie. 

— Mersi! 

— Trebuie să ne întoarcem acolo, spune Dale. 

Aud un clic când se închide uşa, apoi se face linişte. Mă 
las în jos, uşurată. Era cât pe ce. 

Mintea mi-e plină de gânduri. Oare asta înseamnă că nu 
ei au ucis-o? Sunt sigură că, dacă ei ar fi făcut-o, s-ar fi 
speriat din cauza asta în loc să se sperie de situaţia cu 
cardul de credit. Dar nu pot exclude asta. Unul dintre ei ar 
fi putut-o ucide şi celălalt nu ştie. 

Mai bine continui cercetarea. Am verificat peste tot prin 
dormitorul lor. E linişte pe coridor, aşa că ies pe furiş. Cine 
urmează - Curtis sau Brent? 

Cobor repede pe lângă trei uşi, până la dormitorul lui 
Curtis. E mult mai ordonat decât al meu - cred că ştiam că 
avea să-şi facă patul - şi are un miros slab de mosc, 
probabil de la deodorantul lui. Vreau să termin cu asta cât 
mai repede, pentru că nu aş suporta ca el să mă prindă 
aici. 

Geanta lui bleumarin cu alb, de la Sparks Snow-boarding, 
zace pe patul de jos, parţial deschisă. li deschid complet 
fermoarul şi dau clapeta pe spate. Mi se pare că se clatină 
podeaua sub mine şi trebuie să mă prind de pat înainte să 
cad. 

Acolo, peste grămada de haine împăturite, e permisul de 
telecabină al Saskiei. 

Îmi tremură mâna când îl ridic. 

„Nu ar trebui să-l aibă!” 

Trebuie să-ţi scanezi permisul în partea de jos a 
telecabinei şi, din nou, pentru a intra în cabină. Saskia nu ar 
fi trecut de controlorii cu ochi de vultur fără el. Dar Heather 


e 140 œ» 


şi Brent au spus că au văzut-o sus, pe ghețar, şi Curtis a 
spus că i-a văzut lucrurile acolo sus. Chiar au văzut-o acolo 
sau toţi trei sunt implicaţi în asta împreună? 

Toate acele acuzaţii pe care le-a făcut Curtis... Parfumul, 
părul, întrebările lui despre faptul că ea încă putea fi în 
viaţă. Oare au fost ca să acopere faptul că el a ucis-o? Nu 
vreau să cred asta, dar nu pot găsi altă explicaţie. 

Saskia e la fel de frumoasă ca întotdeauna în fotografia 
ei. Ochii ei albaştri, uimitori, mă privesc ca şi cum ar 
încerca să-mi spună ceva. 

„Saskia, unde eşti şi de ce are Curtis permisul tău? 


e 141 œ 


CAPITOLUL 24 
Cu zece ani în urmă 


— O urăsc! îi şoptesc lui Brent la ureche. 

Sub ochelarii roz neon, gura Saskiei tremură de parcă 
ştie că vorbesc despre ea. Coada ei de cal, lungă, blondă 
platinată, se răsuceşte în jurul gâtului ei ca un şarpe. 

— Calmează-te! spune Brent. 

— Dar adoram placa aia. 

— Las-o baltă! Te dai foarte bine acum! 

Stăm la fundul rampei, mâncând prânzul. Noua mea 
placă e copia identică a celei pe care am pierdut-o, dar încă 
o jelesc pe cea veche. Şi, de fiecare dată când o privesc pe 
Saskia, retrăiesc momentul în care mi-am dat seama că e 
pierdută pentru totdeauna. 

E încă o zi însorită, iar Brent poartă o şapcă de baseball, 
marca Burton, pusă invers. Îmi cuprinde umerii cu braţul şi 
mă trage mai aproape. 

Mă încordez. Arată foarte drăguţ cu şapca aceea dar, 
până acum, noi am făcut acest gen de lucruri doar în 
spatele uşilor închise. Dale m-a văzut ieşind din camera lui 
Brent ieri dimineaţă, dar ceilalţi încă nu ştiu despre noi. Şi 
toţi sunt aici, chiar şi Heather, care i-a făcut poze lui Dale 
mai devreme. 

Imi mestec bagheta, simţindu-mă jenată. 

Saskia e prima care observă. Îşi ridică ochelarii până la 
cască şi ne priveşte cu ochii mijiţi. 

Cu mâna liberă, Brent îşi ridică şapca şi o pune pe capul 
meu, aşa cum trebuie. 

— Imi place de tine, Milla! De obicei, fetele se ataşează 
de mine, dar tu nu. Ochii lui negri mă cercetează de parcă 
încearcă să înţeleagă asta. Tu mă faci să mă ataşez de tine, 
ceea ce e foarte ciudat. 

Odette stă lângă Curtis - discutând despre rotiri din nou, 
judecând după felul în care se răsucesc - acum şi ea a 
observat braţul lui Brent. 


e 142 œ» 


Îmi place de Brent. Îmi place să-l privesc la rampă, când 
se ridică în aer şi rămâne acolo cu apucări foarte bune. Ştiu 
că trupul lui incredibil va fi al meu şi o să mă joc mai târziu 
cu el. 

Şi e cel mai dulce tip. În dimineaţa ce a urmat zilei în 
care mi-am pierdut placa, a apărut în pragul uşii mele cu o 
placă de rezervă pe care mi-a împrumutat-o. Nu am vrut 
să-i spun cum mi-a sunat soneria cu o seară înainte, am 
deschis uşa şi a găsit o Magic Pipemaster 157 rezemată de 
zid. Am presupus că era de la el, dar acum îl bănuiesc pe 
Curtis, chiar dacă el a negat asta - dacă nu e cumva chiar 
de la Saskia. 

Oricum, nu vreau o relaţie serioasă. Zâmbesc şi plec pe 
furiş de sub braţul lui. Va trebui să vorbesc cu el despre 
asta, dar nu acum, în faţa tuturor. 

— Voi urca din nou. 

— Du-te! 

Brent îşi arată gropiţele. 

Bucuroasă că nu pare să îşi dea seama că ceva e în 
neregulă, îi dau înapoi şapca, îmi bag restul baghetei în 
rucsac şi beau gâlgâind din sticla de apă. Mi-e poftă de încă 
un Smash, dar deja beau prea mult din chestia aia. Creşte 
energia pe termen scurt, dar rămâne în sistemul meu şi nu 
mă lasă să dorm. 

Ceea ce văd când las apa jos mă uimeşte. Saskia e în 
braţele lui Curtis, cu faţa apăsată pe pieptul lui. E supărată? 
Şi-a pierdut cumpătul cu ea acolo, sus, pe ghețar, în acea 
zi, şi s-a purtat ciudat cu ea de atunci, dar acum o strânge 
în braţe, murmurându-i ceva. Nu i-am mai văzut atât de 
apropiaţi până acum. Ce-i spune? _ 

Saskia dă din cap şi se îndepărtează de el. In timp ce se 
îndreaptă spre mine, îi scrutez faţa. Nu cred că a fost cu 
adevărat supărată. Doar îl manipula. 

Işi ridică placa. 

— Milla, merg cu tine. 

Încerc să am gânduri calme în timp ce ea urcă pe 
marginea rampei, pe lângă mine. Trebuie să o ignor şi să 
îmi direcţionez furia în datul cu placa. Mă voi răzbuna când 


e 143 œ» 


o voi învinge la Britanice. 

— Incă eşti supărată din cauza snow-boardului tău, nu-i 
aşa? spune. Ti-am spus că a fost un accident. 

Pe naiba că a fost un accident. Dar nu am cum să 
dovedesc asta. 

Ea îmi dă un ghiont în cot. 

— Hei, tu şi Brent? M-am gândit eu. 

— Dar tu şi Julien? îi spun eu. 

— Ce-i cu noi? 

— Sunteţi împreună? 

Ea râde. 

— Nu. Doar îl folosesc la fel cum îl foloseşti şi tu pe Brent. 

Coada ei de cal e suflată de vânt într-o parte, lovindu-mă 
peste obraz. 

— Ce? spun eu. Nu îl folosesc pe Brent. 

Dar acum m-a făcut să mă întreb în sinea mea. Oare 
chiar îl folosesc? 

Nu. Eu şi Brent ne distrăm împreună. E simplu şi uşor, şi 
nu e nimic greşit în asta. 

Buzele Saskiei se curbează într-un zâmbet. 

— Am văzut cum te uiţi la fratele meu. 

— Pardon? 

Mă uit în spatele nostru ca să mă asigur că nimeni nu e 
destul de aproape pentru a ne auzi. 

Zâmbetul Saskiei se lărgeşte. Mă îngrozeşte faptul că 
poate vedea prin mine aşa. Cum aş putea să o înving dacă 
ea îmi citeşte gândurile? 


e 144 œ» 


CAPITOLUL 25 
În prezent 


Saskia îmi zâmbeşte din permisul de telecabină. 

Ceva - un curent sau un sunet încet pe care doar 
subconştientul meu îl înregistrează - mă face să îmi ridic 
privirea. Şi acolo, în cadrul uşii, e Curtis. 

Mă cuprinde frica atunci când el se apropie. Ce-o să-mi 
facă? Mă urăsc pentru că sunt speriată, faptul că m-a strâns 
Dale de încheietură mai devreme m-a făcut să-mi dau 
seama: 

Cât de puţin ştiu despre tipii ăştia. 

Că regulile normale nu se aplică aici. 

Curtis se opreşte la vreo treizeci de centimetri de mine. 
Trebuie să simtă tot felul de emoţii - supărare că i-am 
căutat prin lucruri, vinovăţie că am descoperit permisul de 
telecabină şi panică pentru că sunt pe urma lui - dar 
această expresie e la fel de indescifrabilă ca întotdeauna. 
Fără niciun cuvânt, îmi ia permisul din mână. Se holbează 
la el. ÎI întoarce pe partea cealaltă. Îşi ridică privirea. 

Şoc; asta văd. Şi suspiciune. 

— Unde l-ai găsit? spune el. 

— In geanta ta de snow-boarding. 

El clipeşte. 

— Tu l-ai pus acolo? 

— Ce? Nu mă aşteptam la asta. Un atac direct, imediat, 
atât de rapid, că nici n-a avut timp să-l plănuiască. 
Bineînţeles că nu. 

Curtis se uită din nou, în jos, la permis, îl îndoaie, îl ţine 
înclinat la lumină. Îl şi miroase. Fotografia e tipărită direct 
pe plastic. Freacă faţa ei cu degetul. 

— Pare folosit, ca şi cum ar fi adevăratul ei permis. 

Talentul lui actoricesc e incredibil, dacă asta face. E 
foarte convingător. 

lau permisul de la el. Aici, în mâna mea, e o mică piesă a 
puzzle-ului dispariţiei Saskiei, dar habar n-am ce înseamnă. 


e 145 - 


Conform computerului de la staţiune, nu a fost nicio 
înregistrare a Saskiei folosindu-şi permisul în ziua în care a 
dispărut. Atunci, cum au văzut-o Brent şi Heather pe 
ghețar? O eroare în sistem, aşa a hotărât poliţia, dar 
prezenţa permisului respinge asta acum. 

— Dacă ar fi urcat pe munte în acea zi, l-ar fi avut la ea, 
spun eu. 

Curtis îşi îndreaptă falca. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Atunci, unde a fost în 
tot acest timp? 

— Vrei să spui că nu a fost aici în dimineaţa asta? 

— Unde a fost mai exact? 

— Pe hainele tale. 

Îşi încrucişează braţele pe piept. 

— Nu a fost acolo în dimineaţa asta. Cineva l-a pus acolo. 
De când am plecat din dormitor şi până m-am întors acum. 

Observ felul în care a formulat asta. Incă nu e pregătit să 
mă lase să scap basma curată. 

— Cât ar fi durat, cinci secunde? spune el. 

— Dar de ce? 

— Şantaj. 

Vreau să-l cred, dar nu sunt sigură. 

Privirea lui împietrită devine gânditoare. 

— Sau e un indiciu. Cineva vrea să caut răspunsuri. 

Mi-e ruşine. Există ceva care aş prefera să rămână 
ascuns. 

— Pot să-l iau? spune Curtis. 

Ezit. Şi îl bag în buzunarul meu. 

— Îmi pare rău. Are implicaţii majore. Va trebui să le 
spun celorlalţi. 

El dă din cap, cu faţa încordată. 

— Am căutat şi în dormitorul lui Dale şi al lui Heather, 
spun eu. 

Curtis îşi ridică sprâncenele. 

— Da? Şi eu. Când ai făcut-o? 

— Acum cinci minute. Voi vorbi despre cardul de credit al 
Saskiei mai târziu. Vreau ca Brent să fie acolo când am să o 
fac, deoarece Curtis îşi va pierde cumpătul. Tu când ai 


e 146 œ» 


făcut-o? 

— Când voi aţi mâncat micul dejun. 

— Riscant. Ai găsit ceva? 

— Doar mult spray fixativ. 

— Crezi că şi Dale îl foloseşte acum? 

Curtis râde şi se relaxează atmosfera. 

Până când spune: 

— Am căutat şi în dormitorul tău. 

Simt un junghi. Acum ştiu cum se simte şi el. 

— Destul de corect. 

Mergem pe coridor. 

— Aţi avut noroc cu cabina operatorului? spun eu. 

— Am intrat, dar n-am putut porni cabina. Nu 
funcţionează niciun buton din panoul de comandă. Ori nu e 
curent, ori l-a dezactivat cineva. 

— Nu are radio? 

— Nu! Dar se vede unde trebuia să fie. Cineva l-a luat. 

Ceilalţi sunt în restaurant. 

— Hai să căutăm afară, spune Dale înainte să pot 
menţiona ceva despre permisul de telecabină. 

Curtis dă din cap uitându-se la cizmele cu toc ale lui 
Heather. 

— Cineva va trebui să stea aici cu soţia ta. 

Pentru a o proteja pe Heather de pericol sau pentru a ne 
proteja pe noi, ceilalţi, de ce ar pune la cale dacă ar fi 
lăsată aici singură? Bănuiesc că e a doua variantă. Curtis 
nu pare s-o placă pe Heather; am observat asta acum zece 
ani. Când Heather şi sora lui locuiau împreună, s-au certat 
de mai multe ori şi Curtis a trebuit să intervină de câteva 
ori. 

— M-aş bucura să stau cu ea, spune Brent. 

Dale face un pas înainte. 

— Nu, pe naiba! 

Îl văd pe Curtis ascunzându-şi un zâmbet. 

— Tu şi pantofii tăi blestemaţi, şopteşte Dale. 

Heather tresare. 

Nu-mi place cum Curtis şi Dale se unesc împotriva ei. E 
clar că Dale vrea să verifice ce e afară, dar sub nicio formă 


e 147 + 


nu o să-şi lase soţia singură cu Brent. 

— Rămân şi eu, dacă vrei, îi spun eu. Curtis şi Dale pot să 
plece. 

Dacă pot fi găsite telefoanele aici, am încredere în Curtis 
că le poate găsi. Oricum, vreau să am altă discuţie cu 
Heather. 

Dale dă din cap cu ranchiună. 

— Bine! spune Curtis. Ar fi bine să ne echipăm. Ţi-ai adus 
transmiţătorul de avalanşă şi un ham? 

— Transmiţătorul, da, dar nu un ham, spune Dale. 

— Sunt câteva în acel depozit. 

— Avem nevoie de ele? 

Curtis îşi ridică vocea. 

— Glumeşti? Patrula de schi nu a mai făcut explozii pe 
pante de câteva luni, avem toate straturile astea instabile. 
Ne aşteaptă o avalanşă uriaşă. Cât priveşte crevasele... 

Gheţarii sunt deosebit de periculoşi în perioada asta a 
anului - o mulţime de crevase şi încă nu e destulă zăpadă 
ca să le acopere. În timpul sezonului de schi, personalul 
staţiunii nivelează zăpada deasupra celor mai mici şi pun 
frânghii în jurul celorlalte. 

— Să nu vă smulgeţi părul din cap, spune Dale. 

Curtis se întoarce la noi. 

_ — Cât timp noi suntem plecaţi, am o treabă pentru voi. 
Işi bagă mâna în buzunarul de la geacă şi scoate un şir lung 
de chei, punându-le pe masă, una câte una, ca un 
magician. 

Dale înşfacă una. 

— Asta e cheia mea de acasă! Au, omule, eşti de-a 
dreptul nesimţit! 

— Îmi pare rău, spune Curtis, chiar dacă nu pare sincer. A 
trebuit s-o fac. Trebuie să vedem dacă se potrivesc în 
oricare dintre acele uşi încuiate. 

— Când le-ai luat? spune Dale. 

— Când aţi mâncat voi. Nu puteam să risc să le ascundă 
cineva. 

Dale trânteşte cheia pe jos şi pleacă. 

Pe masă, îmi văd cheia de la apartament, cheia de la 


e 148 œ» 


maşină şi chiar cheiţa de pe un inel separat care intră în 
lacătul de la bicicletă. Curtis ar fi trebuit să caute în 
buzunarul interior al rucsacului meu ca să le găsească, 
printre tampoanele mele de urgenţă şi prezervativele pe 
care le-am împachetat, pentru orice eventualitate, cu 
gândul la el. 

E ca un alt pumn în îi la E 

După o jumătate de oră de încercat să bag cheile în uşi, 
renunţ. 

— Cine mai vrea o cafea? 

Brent şi Heather stau apropiaţi în restaurant, când eu duc 
ceştile afară. Tac când mă apropii - ceea ce îmi spune 
exact despre ce vorbeau. Trag un scaun. Brent îşi plimbă 
degetele prin păr; Heather bate darabana în masă cu 
unghiile ei perfecte. E foarte ciudat să mă gândesc la ei doi 
împreună. Ea e opusul meu. Sper că a avut bunul simţ să 
nu-i spună lui Dale, sau Brent va fi într-un adevărat pericol. 

Ne sorbim cafeaua. Părul lui Brent e ridicat în toate 
părţile de la atâta ciufulit. Aş vrea să-mi plimb degetele prin 
el şi să i-l îndrept, dar nu mai e al meu să umblu prin el. 
Nici el nu mai e Brent al meu - nu mai e tipul pe care mi-l 
amintesc. l-a dispărut sclipirea din ochi. 

Ce s-a întâmplat cu el? Au fost presiunile normale ale 
muncii şi ale vieţii sau alcoolismul? Sau altceva? Mi-e dor 
de el - de vechiul Brent. 

Mă gândesc din nou la situaţia noastră. 

— Heather, pot să te întreb ceva? 

Ea se uită la mine peste marginea cănii. 

— De ce ai urcat până la ghețar în ziua în care a dispărut 
Saskia? 

Intotdeauna mi s-a părut ciudat că a fost acolo sus în 
acea zi. 

— Voiam să văd competiţia, spune ea, de parcă ar trebui 
să fie evident. 

Dar nu sunt convinsă, pentru că nu a arătat niciodată 
vreun interes pentru competiţie înainte. 

— Chiar dacă Dale nu participa? 


e 149 œ» 


— Da! De ce nu? Îmi pierdusem slujba, nu aveam ce face. 

Brent îşi soarbe cafeaua fără să spună nimic. 

— Aşa că ai urcat singură? spun eu. 

— Da, şi Brent era în telecabină. M-a întrebat ce făcea 
Dale. Îi aruncă o privire lui Brent. Şi Saskia era acolo, dar n- 
am vrut să vorbesc cu ea. Brent a spus că urcă în 
telecabină până la ghețar pentru o tură de încălzire, aşa că 
am urcat până acolo cu el. 

Brent îşi termină cafeaua şi merge până la bar. 

Heather continuă. 

— Saskia era în cabină, în faţa noastră, şi ne-am certat în 
vârf. 

— De ce? 

— Din cauza bătăii de la barul Glow. Ea a plecat în grabă. 
Apoi a apărut Curtis, care o căuta, plângându-se că şi-a 
distrus umărul din cauza ei. Privirea ei se îndreaptă spre 
cadrul uşii, de parcă se teme că ar putea fi prinsă de Curtis 
în timp ce vorbeşte despre el. Îţi spun, a fost îngrozitor de 
supărat. Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. 

— Bine! 

Asta e o versiune diferită a evenimentelor faţă de cea pe 
care am auzit-o de la Curtis acum zece ani. Şi nu îl 
înfăţişează pe Curtis într-o lumină favorabilă. 

— Ştii ce a spus? Heather se uită din nou la cadrul uşii şi 
îşi coboară vocea până la o şoaptă. „Când o găsesc, o 
omor.” 


e 150 œ» 


CAPITOLUL 26 
Cu zece ani în urmă 


Sala de sport miroase a transpiraţie şi a deodorant, şi e 
aglomerată în seara asta. O zăresc pe australianca aceea 
cu care vorbea Curtis la rampă şi mă îndrept spre aparatul 
cu presă de picioare liber de lângă ea. 

Cred că e sponsorizată de Roxy, pentru că toate hainele 
ei au logoul lor în formă de inimă. Verific cât de mult 
presează - 100 de kilograme - şi îmi pregătesc 120. Îmi 
zâmbeşte în timp ce mă aşez. 

Curtis face tracţiuni la bară vizavi de noi, tricoul 
ridicându-i-se şi dezvăluindu-i muşchii abdominali tonifiaţi. 
Coboară şi se aşază pe un aparat gol, lângă australiancă. 

— Milla, ai făcut cunoştinţă cu Jacinta? 

— Nu, îi spun eu. Încântată de cunoştinţă. 

— Ai rupt rampa mai devreme, spune ea. 

— Şi tu. 

E mult mai bună decât mine. Am s-o caut data viitoare 
când voi fi on-line pentru că vreau să ştiu unde e în 
clasamente. 

— Imi place părul tău, adaugă ea. 

Curtis stă acolo în timp ce noi ridicăm greutăţi cu 
picioarele. Imi dau seama din limbajul lui corporal că o 
place. Şi îi înţeleg atracţia - are pielea deschisă la culoare şi 
picioarele lungi, ca o Nicole Kidman tânără şi - oricât de 
mult urăsc să recunosc asta - pare foarte drăguță. 

Când mai adaugă douăzeci de kilograme, sar de pe 
scaun şi adaug încă cincizeci. Muşchii cvadricepşi mă vor 
durea mâine, pentru că apăs cu picioarele de aproape trei 
ori mai mult decât greutatea corpului meu. Cinci... şase... 
Curtis îşi ridică o sprânceană. Cred că ştie exact ce fac. 
Şapte... opt... nouă... Imi tremură picioarele, dar reuşesc s- 
o fac şi pe ultima, şi mă opresc să îmi şterg fruntea. 

Saskia face genuflexiuni cu o minge medicinală în partea 
cealaltă a sălii, privindu-ne în oglindă. 


e 151 œ 


— Am făcut o filmare cu tine mai devreme, îi spune 
Curtis Jacintei când îşi termină setul de exerciţii. Câteodată, 
îşi aduce camera de filmat la rampă şi ne filmăm unul pe 
altul pe rând. Ne uităm la ea acasă la mine, diseară, dacă 
vrei să vii. De fapt, vino la cină. 

Ochii ei se luminează. 

— Minunat. 

Curtis se întoarce spre mine. 

— Milla, vii şi tu? 

Nu suport să-l mai văd privind-o pe Jacinta în felul acela 
mult timp, dar trebuie să vorbesc cu Brent şi, oricum, vreau 
să văd filmarea. 

— Da, bineînţeles. 

Brent îl cheamă pe Curtis să îl supravegheze la ridicarea 
greutăților, iar Curtis se ridică, oferindu-mi o scurtă 
privelişte a coapsei lui păroase şi palide în pantalonii scurţi 
de sport. Mă apuc de alt set de ridicare a greutăților cu 
picioarele. Regret că am ales greutăţi atât de mari - de- 
abia voi putea umbla mâine - dar Jacinta continuă şi nu pot 
renunţa înaintea ei. 

Imediat după duş, mă întind pe patul lui Brent. Ador 
această senzaţie - arsura muşchilor împinşi dincolo de 
limitele lor. Îmi zvâcneşte tot corpul. Am stors şi ultima 
picătură de energie din mine. 

Se deschide uşa şi Brent se întoarce cu un prosop 
înfăşurat în jurul taliei şi cu faţa încă îmbujorată de la sala 
de sport. Stau întinsă pe spate, bucurându-mă de privelişte 
în timp ce el se usucă. Acum trebuie să găsesc un mod dea 
deschide subiectul relaţiei noastre. 

— Cum se face că Dale n-a fost la sală azi? spun eu. N-a 
fost acolo nici seara trecută. 

— S-a certat ieri cu Heather. 

— De ce? 

Sunt foarte băgăcioasă. 

Brent râde. 

— De unde să ştiu eu? 

— Îşi dă seama cât de mult afectează prezenţa ei 
antrenamentul lui? Ce caută aici? l-am văzut snow-boardul 


e 152 œ» 


o singură dată. 

— Studia în Lyon, pentru un an, pentru diploma ei 
universitară. Drept şi franceză. Şi-a găsit o slujbă de 
vacanţă la barul Glow şi aşa a ajuns să-l întâlnească pe 
Dale. 

Sunt intrigată că Brent ştie toate astea. Cred că are o 
slăbiciune pentru Heather. 

— Şi cum rămâne cu cursurile ei? spun eu. 

— Cred că le-a amânat. 

— Amândoi îşi distrug viitorul. 

Brent ridică din umeri. 

— Oricum, azi a fost seara ei liberă, aşa că a dus-o 
undeva la cină. Vor veni mai târziu. 

Asta îmi oferă ocazia perfectă. 

— De-asta am evitat relaţiile în iarna asta. 

Brent mă priveşte curios. 

— Mi-am promis că mă voi concentra doar pe snow- 
boarding, nimic altceva. 

El îşi usucă părul, ascultându-mă. 

— Eşti de acord cu asta? 

Cred că e un pic cam târziu să întreb asta. Poate că ar fi 
trebuit să aduc vorba despre asta mai devreme. Totuşi, 
majoritatea tipilor visează la sex fără obligaţii. Nu ar trebui 
să mă simt vinovată. 

— Cum vrei tu. 

Îşi aruncă prosopul într-un colţ, îşi trage boxerii pe el şi 
se aruncă pe pat, lângă mine. 

Îi arunc o privire dintr-o parte. Încă umed, părul lui se 
strânge în ţepi negri. Chiar îi convine asta? Cred că da. 

Scoate două pastile dintr-o folie de lângă pat - 
analgezice pentru durerile din fluierul piciorului - le înghite 
cu apă din sticla pe care o păstrează acolo şi se întinde pe 
spate. 

Îmi plimb degetele pe pectoralii lui. Miroase a curat, a 
săpun şi pielea lui încă e caldă de la antrenament - a mea e 
la fel; sunt învelită doar cu un prosop. 

— Apropo, spune Brent. Curtis mi-a spus să stau cu ochii 
pe Saskia. 


e 153 + 


— Ce vrei să spui cu asta? 

— Voi două sunteţi la cuțite acum. Se pare că îţi vrea 
sângele. 

Mă trece un fior de groază. 

— Ar trebui să fiu speriată? 

— Hei, eu doar îţi spun ce mi-a spus el. 

Aş vrea să râd, dar Curtis nu pare genul de om care să-şi 
facă griji pentru ceva inutil. Cercetez faţa lui Brent şi devin 
mai neliniştită. El ia avertismentul în serios. 

— Spune-mi de ce nu o placi, îi zic. 

Brent îşi freacă falca. Oftează. 

— Ştii cum e cu Julien? Aşa a fost cu mine în sezonul 
trecut. Am locuit cu ea şi cu Curtis, mai ţii minte? 

— A flirtat cu tine? 

— Mai degrabă s-a jucat cu mine. Era drăguță un minut, 
apoi afurisită în următorul. La început, mi-a plăcut de ea. 
Am avut nevoie de ceva timp ca să-mi dau seama. Dar nu 
atât de mult ca Julien. El încă nu şi-a dat seama, bietul 
ticălos. Oricum, eu şi Curtis era să ne distrugem prietenia 
din cauza ei. Ea foloseşte oamenii. 

Mă cuprinde ruşinea când îmi amintesc de acuzaţia ei de 
mai devreme. Oare chiar îl folosesc pe Brent? 

— Milla, nu poţi avea încredere în ea. 

— Oricum, ce mai poate să-mi facă? 

— Nu ştiu. Dar ne antrenăm într-un mediu periculos, aşa 
că trebuie să fii atentă. 

Simt din nou fiori. Dar sunt pe urmele ei acum. Sigur nu 
mai poate încerca nimic? 

— Bine, atunci ce trebuie să fac ca s-o înving? 

Brent dă din cap. 

— Nu te odihneşti niciodată, nu-i aşa? 

— Vorbesc serios. 

— Bine, ori faci salturi mai mari, ori îţi faci trucurile mai 
tehnice. Preferabil ambele. Pare să cadă pe gânduri. 

— Ai putea încerca o rotaţie care schilodeşte. Sau nu. 
Poate că nu. 

E o rotaţie, atât ştiu, dar numele ei m-a împiedicat să o 
iau în considerare. 


e 154 + 


— Ce e aia, mai exact? 

— E ceva între o rotaţie cu spatele şi un cinci inversat. O 
să-ţi arăt una la rampă mâine. Dar nu ştiu. Dacă o faci 
greşit, aterizezi pe faţă. 

— Grozav. O să le caut pe internet. Să văd dacă găsesc 
un videoclip pe YouTube. Şi cum fac salturi mai mari? 

Brent ridică tivul prosopului meu şi desenează o linie în 
zigzag pe coapsa mea goală cu vârful degetului lui. 

— Asta e linia ta în rampă, da? Şi asta e a mea. 
Desenează un zigzag cu unghiuri mult mai largi. Lovesc 
peretele cam la 45 de grade. 

— Înţeleg! 

Am observat asta, dar nu m-am gândit niciodată serios la 
asta până acum. 

— Am mai puţine lovituri, dar sunt mari. 

— Exact. 

Îmi imaginez linia Saskiei şi o compar cu a mea. Linia ei e 
mai abruptă? O voi urmări mâine. 

Mâna lui Brent nu s-a mişcat de pe coapsa mea. Şi se 
simte într-un mod plăcut. Ni se întâlnesc privirile. 

Mă forţez să alung gândurile despre Saskia. 

— Vrei să desenezi zigzagul un pic mai sus? 


Îmi netezesc părul când intru cu Brent în camera de zi. 
Ceilalţi sunt toţi acolo, înghesuiți în faţa focului. Mi se 
întoarce stomacul pe dos când o văd pe Jacinta lângă 
Curtis, pe canapea. 

— Te-am aşteptat, spune Curtis. 

Mi se încălzeşte faţa. 

Brent zâmbeşte. 

— Mills, vrei o bere? 

— Da, du-te după ea, spun eu. 

— După antrenamentul acela? spune Curtis. Nu, adu-i un 
Supermag. 

— Un ce? 

— Un amestec de magneziu, spune Curtis. O băutură 
pentru refacerea muşchilor. 

În mod normal, aş fi refuzat-o, pentru că nu suport să mi 


e 155 


se spună ce să fac, dar Jacinta pare să o bea şi, după acel 
antrenament, bieţii mei muşchi cvadricepşi au nevoie de 
tot ajutorul, aşa că accept fără tragere de inimă şi Brent se 
îndreaptă spre bucătărie. 

— Şi tu ar trebui să bei unul, strigă Curtis după el. Nu ar 
trebui să bei când iei analgezicele alea. 

— Da, tată, îi răspunde Brent. 

Mă urc peste Julien şi mă aşez pe un petic de covor gol. 
Focul pârâie şi aruncă scântei. Îmi înăbuş un căscat. Stau 
trează ore întregi, târziu în noapte, cu corpul epuizat şi cu 
mintea încă activă din cauza excesului de cafeină. Mi-am 
jurat că nu mai beau Smash, dar am fost atât de obosită în 
dimineaţa asta, că a trebuit să o fac. Poate că nişte 
somnifere m-ar ajuta. În acest fel, aş avea parte de ce e 
mai bun în ambele lumi. Energie ziua, somn noaptea. 

Brent se întoarce cu un pahar în fiecare mână şi se aşază 
în spatele meu, trăgându-mă mai în spate, în poala lui. S-a 
terminat păstrarea relaţiei neoficiale. Dale şi Heather stau 
în apropiere, într-o poziţie asemănătoare. Heather se uită 
pe telefon, părând plictisită. De fapt, îmi pare rău pentru 
ea. Dacă studiază dreptul, trebuie să fie foarte deşteaptă, 
dar e blocată aici, într-o cameră plină cu snow-boarderi 
care miros a transpiraţie. 

— Sunteţi gata toţi? spune Curtis. 

Laptopul lui e conectat la televizor. Arată spre 
telecomandă şi îşi întinde braţul de-a lungul părţii de sus a 
canapelei. Nu o atinge pe Jacinta. Încă nu. 

Sorb din băutura mea. Brent bombăne ceva despre ea, 
dar nu e aşa de rea. E ca o limonadă trezită. 

Brent apare primul, arătând specialitatea lui, rotația cu 
spatele în aer. Sare atât de sus, că trebuie să fi surprins pe 
oricine l-a filmat, pentru că nu i se mai vede capul. li observ 
linia când traversează podeaua rampei. Mai jos, cade din 
rotaţie şi toţi se crispează la unison. 

— Au, asta mi s-a părut brutală, spune Dale. 

— M-am rotit prea mult. 

Brent zâmbeşte, dar i-am văzut vânătaia de pe fluierul 
piciorului mai devreme. 


e 156 - 


Apare Odette, urmată de Curtis. Urmez eu şi, ca 
întotdeauna, sunt disperată de cât de puţin stau în aer în 
comparaţie cu ceilalţi. Imi observ linia. Acolo e problema. 
Acesta e scopul meu pentru mâine. 

Saskia apare în vârful rampei. Până când un deget 
acoperit de mănuşă acoperă ecranul, blocând vederea. 
Mănuşa mea. Saskia mi-a făcut acelaşi lucru prima dată 
când m-a filmat. 

De pe locul pe care e cocoţată pe canapea, Saskia îşi 
întoarce capul în direcţia mea. 

— Jocul continuă, spun eu încet. 

Expresia feţei lui Curtis se întunecă, aşa că îmi ascund 
faţa în băutură. 

Degetul se retrage de pe ecran în timp ce Jacinta 
aterizează pe rampă în geaca ei roz, marca Roxy. Urăsc 
faptul că e mai bună decât mine. 

Curtis se apleacă într-o parte, pe canapea, ca să-i 
şoptească Jacintei ceva la ureche, ea dă din cap şi îi 
răspunde şoptind. lnăuntrul meu, ceva se răsuceşte şi se 
zvârcoleşte. Îi dă sfaturi. 

Îmi dau seama că îl place din felul în care îşi înclină 
corpul către el şi din felul în care se uită la gura lui când el 
vorbeşte. Nu mai pot privi. Dar nici nu mă pot abţine să nu 
privesc. 

Curtis îşi pune mâna în poală. Mâna ei e aproape şi el îi 
prinde degetul mic ca într-un cârlig cu al lui. Mă întorc în 
altă parte. 

Pe ecran, un schior începător s-a rătăcit cumva şi a ajuns 
pe rampă. Dale face un Alley-oop, coboară orbeşte şi 
aproape că aterizează pe el. 

— Du-te naibii! strigă Dale de pe ecran şi toţi cei din 
cameră izbucnesc în râs. 

O, Doamne! Curtis şi Jacinta se sărută. Ea se retrage, 
râzând încet, apoi se întoarce pentru mai mult. Nu o 
învinuiesc pentru asta. Curtis zâmbeşte în timpul sărutului 
şi îi atinge falca. Îi şopteşte ceva la ureche. Ea dă din cap; 
amândoi se ridică şi urcă la etaj. 

O surprind pe Saskia holbându-se după ei. Se pare că nu 


e 157 œ 


sunt singura care e geloasă. 


< 158 œ» 


CAPITOLUL 27 
În prezent 


La bar, Brent ridică sticlele una câte una pentru a le 
studia etichetele. 

„Brent, te rog să nu începi să bei. Am nevoie de tine 
treaz şi pregătit pentru ce ar putea să meargă prost.” 

Mă întorc la Heather. M-a mai minţit şi înainte. Oare 
minte din nou? Dar povestea ei pare îngrozitor de 
adevărată. Când era vorba de sora lui, emoţiile lui Curtis 
erau întotdeauna foarte puternice. Deja l-am văzut 
pierzându-şi controlul din cauza chestiunilor legate de 
Saskia de câteva ori în weekendul acesta. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? spun eu. 

— Îngheţam de frig, spune ea. Aşa că i-am lăsat pe Brent 
şi pe Curtis pe ghețar, şi am venit aici să-mi cumpăr o 
ciocolată caldă. 

Îi studiez limbajul corporal, încercând să mă hotărăsc 
dacă o cred sau nu. E foarte speriată, privirea i se mută de 
la mine, la cadrul uşii, apoi la Brent, dar asta nu e neapărat 
un semn de minciună. Ar putea fi un semn de teamă. 

Teama de Curtis, care ar putea fi pe urmele ei. 

Teama că ar putea avea aceeaşi soartă ca Saskia. 

La capătul celălalt al restaurantului, Brent îşi toarnă o 
cantitate mare de ceva într-un pahar. „Brent, nu.” Îl toarnă 
pe gât şi traversează camera până la fereastră. 

Heather agită o linguriţă. 

— Nu l-am mai văzut pe niciunul dintre ei după aceea. 
Trebuia să înceapă competiţia, aşa că am mers cu 
telecabina până la mijlocul drumului ca să o privesc. 

— Nu te-am văzut acolo, îi spun eu. 

— Am urmărit-o un pic, apoi mi s-a făcut prea frig şi am 
plecat acasă. 

Tresare când Curtis şi Dale intră cu paşi zgomotoşi, 
îmbujoraţi şi lăsând o dâră de urme înzăpezite după ei. 

— Aţi găsit ceva? spun eu. 


< 159 + 


Dale dă din cap. 

— Am pierdut vremea. 

— N-am mai intrat în căsuţa telefericului, spune Curtis. 
Se vedea prin fereastră spaţiul unde ar fi trebuit să fie 
radioul în mod normal. 

Dale îl priveşte pe Curtis, strângându-şi pumnii. 

— Cineva l-a luat. La fel ca la parter. 

E evident că timpul petrecut afară nu i-a făcut să se 
simtă mai bine. 

Brent îşi reazemă fruntea de geam. 

— La naiba! 

Trebuie să-i spun lui Curtis despre cardul de credit, dar 
am viziuni cu el spărgându-i faţa lui Dale şi nu putem 
chema o ambulanţă dacă se rănesc. Stăm pe marginea 
unei prăpăstii şi un cuvânt greşit ne-ar putea arunca peste 
marginea ei. 

— Atunci o să fac alpinism, nu-i aşa? spune Heather 
tremurând. 

Dale loveşte un scaun cu piciorul şi Heather tresare. 

— Trebuie să putem face totuşi ceva, spune Dale. Am 
pornit odată o maşină de la fire. Poate încercăm să pornim 
de la fire un utilaj de nivelare a pârtiei. 

Curtis pufneşte. 

— N-ai decât să încerci. Chiar dacă porneşti unul, chiar 
crezi că îl poţi conduce pe o pârtie dificilă? 

Văd că Heather tremură din cauza acestei perspective. 

— Aş prefera să-mi încerc norocul pe jos, spune ea. 

Brent se plimbă dintr-o parte în alta în faţa geamului, aşa 
cum face motanul meu când e disperat să iasă afară. 

Curtis se uită în direcţia mea şi îmi dau seama că 
aşteaptă ca eu să le spun celorlalţi despre permisul de 
telecabină. La naiba! Se vor întoarce împotriva lui. Asta va 
fi ultima picătură care va umple paharul. 

Ating cu degetele colţurile ascuţite ale permisului din 
buzunarul meu. Dacă le spun, Dale îl va considera o probă 
concludentă că el, Curtis a omorât-o şi Heather va fi de 
partea soţului ei. Brent a încercat să rămână neutru până 
acum, dar simt că a ajuns la limită şi s-ar putea ca asta să-l 


e 160 œ» 


influenţeze. lar eu voi fi prinsă la mijloc. 

lau în considerare povestea lui Curtis. Dacă i-a fost pus 
acolo permisul, aşa cum a spus el? Ca să ne facă să ne 
întoarcem unul împotriva celuilalt? Exact ca Spărgătorul de 
Gheaţă. 

Scot mâna din buzunar. Deocamdată, nu voi vorbi despre 
el, pentru că nu pot risca să încep altă încăierare. Trebuie 
să ne păstrăm calmul şi să lucrăm împreună pentru a 
ajunge jos în siguranţă de aici. 

— Te uiţi la e/? spune Dale brusc. 

Heather se bâlbâie. 

— Ce? Nu! 

Dale o prinde de partea de sus a braţelor. Fac un pas 
spre ei. Brent vine şi el spre noi. 

Dale îşi ridică bărbia. 

— Nici să nu te gândeşti, îi spune el lui Brent. 

— Nu mă uitam la el, spune Heather cu voce înceată. 

— Înapoi, îi spun lui Dale. 

Curtis se uită la ceas. 

— Trebuie să pornim ca să ajungem jos înainte să se 
întunece. 

Dale o împinge pe Heather înapoi. Şi se întoarce spre 
Curtis. 

— Dar căsuţa  telefericului din vârful instalaţiei de 
tractare? Poate fi un radio acolo sus. 

— Mă îndoiesc, spune Curtis. Dacă le-au scos pe cele de 
aici, de jos... 

— Da, dar poate că nu s-au deranjat să-l scoată pe acela. 
Va dura doar câteva minute să verificăm. 

— Nu avem câteva minute. Nu ştim cât va dura să o 
coborâm pe soţia ta pe pârtia asta grea. 

Dale îi aruncă o privire veninoasă lui Heather. 

Ea se fereşte. Acum e greu să-mi dau seama de cine e 
mai speriată: de Curtis sau de soţul ei. 

— Uite ce e, Heather, îi spun eu, dacă e mai uşor pentru 
tine, o să-ţi împrumut snow-boardul şi eu o să merg pe jos. 

Ea nu înţelege ce important e lucrul acesta pentru mine. 
Tocmai am pierdut prima şansă pe care am avut-o să mă 


e 161 œ» 


dau cu snow-boardul în zece ani. Dar biata fată pare gata 
să vomite pe cizme. 

— Mersi, Milla! murmură Dale. 

„Nu o fac pentru tine, nemernicule! O fac pentru ea!” 

Dar Heather îşi strânge braţele pe piept. 

— Au trecut zece ani de când am fost pe o placă. Nu ştiu 
dacă-mi mai amintesc cum se face. 

Noi, ceilalţi, ne uităm unii la alţii. Perspectiva de a ghida 
o începătoare speriată pe o pârtie dificilă şi stâncoasă nu e 
prea atrăgătoare. 

Curtis oftează. 

— Cine vrea să urce până la căsuţa telefericului? 


Inspir aerul rece şi rarefiat al ghețarului. Alpii se întind 
sub mine ca nişte dinţi albi şi ascuţiţi. Spre est: Italia. La o 
sută de kilometri spre nord: Mont Blanc. Simt că stau pe 
vârful lumii. 

Doamne, mi-a fost dor de asta! Albul strălucitor. 
Greutatea cunoscută a snow-boardului meu la subraţ, în 
felul în care femeile îşi poartă poşetele. 

— Nu va dura mult, îi spune Dale lui Heather. 

Ea dă din cap şi îşi aranjează fularul. 

Dale trebuia să stea aici jos, cu ea, dar ea trebuie să fi 
văzut dorul de pe faţa lui - sau, mai degrabă, s-a bucurat să 
scape de el. 

— Du-te, i-a spus ea. Voi sta jos şi mă voi uita. 

M-am mirat că ea l-a lăsat şi am îndrăgit-o pentru asta 
fiindcă, echipat cu snow-boardul şi ochelarii, Dale arată din 
nou ca un viking. 

Şi Brent arată mai mult ca vechiul Brent. Dă din cap, 
uitându-se spre locurile de sărit pe jumătate topite, 
zâmbind cu gropiţele lui. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Categoric, spune Dale. 

Timp de câteva minute, o să mă prefac că totul e cum 
era şi suntem prieteni cu toţii. 

Curtis e, evident, nesigur dacă Heather ar trebui lăsată 
singură, dar nu protestează. Îmi imaginez că ar prefera să îl 


e 162 œ» 


aibă pe Dale cu el, decât să fie aici jos, cu Heather şi, 
probabil, să pună la cale lucruri rele. 

— Aveţi grijă pe unde păşiţi, spune Curtis. Rămânem pe 
linia telecabinei. Pe un singur rând. 

— Am înţeles, spune Dale. 

Urcăm cu greu pe pantă. Chioşcul e închis, iar zona 
şezlongurilor e acoperită cu troiene de zăpadă. Scăunelele 
din plastic de la instalaţia de tractare se leagănă pe cablu, 
scârţâind în vânt. 

— AŞ vrea să putem porni telefericul, spune Dale. Ne-ar 
scuti de plimbare. 

Zăpada ajunge peste genunchi în unele locuri. Merg cu 
greu în spatele lui Brent, gâfâind. Dale e în faţa noastră. 

Vârfurile abrupte se ivesc deasupra noastră. Mă abţin de 
la a tremura la gândul acelei zăpezi alunecând peste noi. 
Toţi purtăm hamuri şi transmiţătoare de avalanşă. Eu mi- 
am dat vechiul transmiţător, dar fratele meu încă merge să 
facă snow-boarding în fiecare an şi, din fericire, a avut unul 
pe care am putut să-l împrumut de la el. Mă bucur că l-am 
adus cu mine. Mă uit în geacă pentru a-l verifica. Ultimul 
lucru pe care mi-l doresc e să fiu îngropată sub zăpadă 
întrebându-mă dacă l-am pornit. 

Dale se uită peste umăr şi mă uit şi eu în spate. Heather 
încă e acolo. 

— Au, nu-i aşa că asta arată bine? spune Brent când 
ajungem la nivelul celui mai mare loc de sărit. 

Vrea să se îndrepte spre el. 

— NU! strigă Curtis. 

Brent pufneşte şi se întoarce. 

— E perfect pentru o rotaţie cu spatele, îi zic, în timp ce 
Brent se întoarce în rând. 

Mă aştept ca el să râdă, dar nu o face. 

— Sigur eşti pregătită pentru asta? spune el. 

— O, nu începe. 

Asta îmi aminteşte de ce m-am despărţit de el. 

Dale se întoarce. 

— Întotdeauna i-a plăcut să joace periculos. Nu-i aşa, 
Milla? 


e 163 * 


Tonul lui mă deranjează. Mă holbez la lentilele lui tip 
oglindă, dorindu-mi să-i văd ochii. Oare a fost un gest de 
respect - o încercare de a ne reînnoi prietenia? 

Sau a fost o ameninţare? 

Acum, când mă gândesc la asta, chiar e ciudat că era 
pregătit să o lase pe Heather singură. De parcă știe că nu i 
se va întâmpla nimic rău. 

Pentru că el şi Heather sunt în spatele a tot ce se 
întâmplă. 

Dacă asta e adevărat, atunci ce intenţionează să facă în 
privinţa noastră, a celorlalţi? 


e 164 œ» 


CAPITOLUL 28 


Cu zece ani în urmă 


Privesc atentă cum Saskia coboară pe rampă. 

— Încă sare mai mult decât mine la prima încercare? 

— E greu de spus, zice Brent. 

Oftez. 

— Să înţeleg că asta înseamnă da. 

Eu şi Brent stăm la fundul rampei, într-o pauză de 
gustare. Noaptea trecută a fost rece şi senină, şi rampa 
încă nu s-a înmuiat. El s-a lovit la rotulă, eu mi-am sucit 
încheietura mâinii şi amândoi ţinem bulgări de zăpadă pe 
părţile rănite. 

Se aude un suspin când cineva se loveşte tare de podea. 
La naiba! - era Curtis. Işi scutură zăpada de pe geacă, apoi 
urcă cu greu. 

— Încearcă rotirile Haakon, spune Brent. Le făcea ieri pe 
trambulină. 

Jacinta aşteaptă în partea de jos a instalaţiei de tractare. 
Curtis îi aranjează cureluşa căştii şi urcă împreună. Aproape 
că nu s-au despărţit toată săptămâna. Mă întorc cu spatele 
la ei. Dar dacă trebuie să se vadă cu cineva, mă bucur că e 
cu ea. E foarte drăguță. 

Saskia îi priveşte şi ea şi nu pare fericită. Vrea toată 
atenţia fratelui ei doar pentru ea. 

Odette coboară şi se roteşte cu mult deasupra marginii. 
McTwist - unul mare. Oftez din nou. 

— Cum să concurez cu aşa ceva? 

— Nu merge la Britanice, nu-i aşa? spune Brent. 

— Nu, slavă Domnului! 

— Atunci nu-ţi face griji din cauza asta. Încă. 

— M-aş putea antrena douăsprezece luni pe an şi tot n-aş 
putea să mă dau aşa. Instinctul meu de supravieţuire e 
prea puternic. 

— Calmează-te, Mills! 

Brent îşi pune braţul pe spatele meu. 


e 165 - 


Îi împing braţul mai departe. 

— Tu nu poţi înţelege. Tu nu ai un instinct de 
supravieţuire. 

Brent râde şi vreau să-i dau un pumn. 

O privesc pe Odette când îşi termină exerciţiul. Sunt 
puţine femei ca ea, care pot trece peste frică, dar oricât de 
mult încerc, tot nu pot s-o fac. Aterizez după mici McTwist- 
uri acum, când condiţiile sunt potrivite - dar teama e 
prezentă întotdeauna. Mă reţine. E foarte frustrant. 

Singura mea consolare e că nici Saskia nu poate trece 
peste ea. Face McTwist-uri din nou - încercările mele au 
împins-o să le facă - dar îmi dau seama că e la fel de 
speriată de ele ca mine. 

Îmi bag un pumn de nuci în gură. Mă antrenez atât de 
mult, încât mi-e greu să înlocuiesc energia pe care o pierd, 
aşa că am început să mănânc nuci toată ziua, chiar şi când 
urc în instalaţia de tractare. Somniferele mă ajută să mă 
liniştesc noaptea, dar apoi am nevoie de un Smash 
dimineaţa pentru a mă trezi. 

Curtis e din nou în vârf. Îl privesc, speriată, bănuind că va 
încerca încă o rotaţie Haakon. Mi se pare destul de greu să-l 
privesc aşa cum e - la fel ca pe Brent. In ce poziţii se pun! 
Cu susul în jos, cu capetele legănându-se periculos de 
aproape de gheaţă; rotații care par că nu se vor opri la timp 
ca să aterizeze. 

Brent cade de multe ori pentru că împinge limitele din 
greu. Curtis cade rar dar, când o face, se ridică precum 
Terminator şi încearcă din nou până reuşeşte. 

Acum coboară, se roteşte în lateral prin aer şi cade din 
nou. 

Brent geme. 

— Asta trebuie să-l fi durut. 

Curtis zace acolo, apăsându-şi umărul cu o mână. 

— Ar trebui să verificăm dacă e bine? spun eu. 

Brent muşcă dintr-un baton de muşii. 

— Aşteaptă! 

Desigur, Curtis se chinuie să se ridice drept şi alunecă 
într-o parte, testându-şi umărul ca să vadă dacă poate să-l 


e 166 œ» 


rotească. Încă având grijă de el, se îndreaptă spre instalaţia 
de tractare. 

— Uită-te, spune Brent. O va încerca din nou. 

— Ar trebui să-l oprim? spun eu. Işi va rupe ceva. 

Brent râde. 

— Îţi dau un sfat. Când cade, nu te apropia de el, nici 
măcar nu te uita la el, sau îţi va rupe capul. 

La fel ca fratele meu atunci când pierde un meci de 
rugbi. 

Aterizează Julien. Rotaţii back-to-back la primele două 
încercări. 

— Am crezut că Dale avea să-i dea un pumn lui Julien mai 
devreme, spune Brent. 

— Serios? spun eu. De ce? 

— A comentat ceva despre apucările botului pe care le 
face Dale. Şi despre geaca lui. In aceeaşi propoziţie. Tipul 
nu ştie când să-şi ţină gura închisă. 

Îmi piere râsul când Curtis cade din nou. Aproape că nu 
mai suport să privesc. Se roteşte pe lateral deasupra gheții 
şi cade cu un scârţâit. 

Când e clar că nu se mai ridică, eu şi Brent mergem în 
grabă la el. Îşi strânge umărul, cu faţa strâmbată de durere. 
Brent îşi îndoaie braţul în jurul lui şi îl ridică în picioare. 

— Haide, frate! Hai să te ducem la telecabină! 

Rămân în urmă, simțind că nu ar vrea Curtis să îl văd 
aşa. Oricum, Brent pare să se descurce. 

Jacinta vine în grabă. 

— Vai, iar ai căzut? 

— Sunt bine, spune Curtis, scrâşnind din dinţi. Ne vedem 
după antrenament. 

— Mă întorc imediat, spune Brent şi cei doi pleacă. 

Brent reapare după zece minute. 

— E bine? întreb, în timp ce el sare pe instalaţia de 
tractare, lângă mine. 

— S-a lovit la umăr de câteva ori iarna trecută, spune 
Brent. Cred că a simţit cum i-a ieşit şi i-a intrat la loc acum. 

Mi s-au aburit ochelarii. Caut prin buzunar. La naiba! 

— Ai o lavetă de ochelari? 


e 167 œ» 


— Bineînţeles! 

Brent îmi înmânează una marca Oakley. 

Se dă din nou cu şapca lui de baseball întoarsă. Când 
ajungem în vârful rampei, îşi trage ochelarii peste ea. 

— O să-ţi arăt una de schilodire! 

— Nu trebuie s-o faci, îi spun. 

Se încruntă când se uită în jos, la lungimea rampei. 

— Serios, spun eu. O s-o caut pe YouTube! 

Nu aş fi suportat să-l văd şi pe el căzând. 

— Doar încerc să-mi amintesc cum se face. A trecut o 
vreme de când n-am mai făcut. 

Coboară repede pe marginea rampei şi se cufundă. 
Rămân fără răsuflare când se roteşte la a doua încercare. 
Acum câteva ore era în mine, privind în jos, la faţa mea, cu 
mai multă tandreţe decât voiam să văd. lar acum e cu susul 
în jos, răsucindu-şi corpul printr-o diagonală nebunească, 
sus, deasupra gheții. 

Mă cuprind emoţiile. Mânarie. Invidie. Vinovăţie - face 
asta în beneficiul meu! Şi groază. 

Mai mult groază. Dacă nu îşi roteşte placa la timp... 

Reuşeşte să-şi rotească placa - corect - şi respir din nou. 

Odette râde încet. 

— Cele care schilodesc sunt înspăimântătoare. 

Mă îmbujorez, dându-mi seama că mă urmărea. 

— Bună, Odette! 

— Aşadar, tu şi Brent sunteţi împreună. Da? 

Ezit. 

— E ceva fără obligaţii. 

— Se dă bine cu placa. Şi poate să te bată la 
skanderbeg? 

Reuşesc să zâmbesc. E 

— N-am încercat. Dar da, cred că ar câştiga. Incerc să mă 
calmez. Apropo, ai făcut un McTwist fain mai devreme. 

Ar trebui să o întreb dacă a încercat o rotaţie de 
schilodire, dar încă respir greu. Nu am vrut să simt asta 
pentru nimeni de aici. Prieteni cu beneficii - asta ar trebui 
să fim eu şi Brent. 

După câteva ture, urc pe marginea rampei, în spatele 


e 168 œ» 


Saskiei, când Jacinta coboară şi îşi face una dintre uriaşele 
ei 720-uri. Ce bine că nu voi concura împotriva ei în această 
iarnă! Saskia o va face, la un eveniment al cupei mondiale 
FIS de săptămâna viitoare. M-aş fi putut înscrie şi eu, dar 
după rezultatul ruşinos de la Le Rocher Open, voi lua o 
pauză de la competiţiile internaţionale până anul viitor şi 
mă voi concentra pe Campionatele Britanice. 

Jacinta se mişcă în zigzag înainte şi înapoi. Şi urcă în 
viteză pe perete, spre mine. Din poziţia părţii superioare a 
corpului ei, îmi dau seama că se pregăteşte pentru altă 
rotaţie mare. Un obiect mic şi negru se rostogoleşte pe 
rampă. Jacinta îl ocoleşte dar, după o clipă, e în aer. Rotaţia 
ei deviază de la axă şi se întoarce pe pământ, cu placa şi 
picioarele încă pe platou. Coapsa ei se loveşte de marginea 
rampei şi se aude un zgomot îngrozitor. 

Ţipă şi se târăşte pe podeaua rampei. O, la naiba! Alunec 
în jos, pe rampă, pe fundul pantalonilor, ca să văd dacă e 
bine. Saskia mi se alătură şi ne ghemuim deasupra Jacintei, 
care nu mai poate vorbi din cauza durerii. Fac semne 
agitate cu mâinile oamenilor de jos ca să ne ajute. 

In adâncul minţii mele, mă gândesc la ce am văzut. 
Obiectul negru, orice ar fi fost, a venit din mâna Saskiei. 
Căderea Jacintei nu a fost un accident. 


< 169 + 


CAPITOLUL 29 
În prezent 


Urc cu greu pe pantă, spre căsuţa telefericului, privind fix 
spatele gecii lui Dale. Sper că mă înşel în privinţa lui. 
Oricum, suntem trei împotriva lui, aşa că ce-o să facă? 

Durează mai mult decât m-am aşteptat. Am uitat cât de 
greu e să mergi printr-un strat adânc de zăpadă proaspătă. 
Curtis merge înainte cu putere, e aproape de căsuţă. Mă uit 
în jos, la clădirea Panorama. Heather încă e acolo. 

— Unde te-ai dat cu placa iarna trecută? îl întreabă Brent 
pe Dale. 

— Nu m-am dat, spune Dale. Eu şi Heather am fost prea 
ocupați cu pornirea afacerii. 

— Şi cum merge? 

— Greu, deocamdată. De-abia ne acoperă cheltuielile. 

Deci e evident că lui Dale şi lui Heather le lipsesc banii. 
Curtis a sugerat posibilitatea unui şantaj. Oare despre asta 
e vorba? Toată reuniunea asta e o schemă disperată pe 
care Dale a inventat-o ca să obţină bani de la unul dintre 
noi? Dacă nu poate sau nu vrea să plătească? Ce va face 
Dale atunci? 

Curtis ajunge la căsuţă şi dispare înăuntrul ei. Măcar uşa 
e deschisă. Tresărind, îmi amintesc că a fost ideea lui Dale 
să urcăm până aici. II privesc speriată, sperând că nu va 
încerca nimic. 

Când ajungem şi noi, ceilalţi, la căsuţă, Curtis iese. Şi 
pare că are intenţii criminale. Ceva fâlfâie în mâinile lui - o 
foaie de hârtie. Ne îngrămădim ca să o vedem. 

Pe mijlocul foii sunt două cuvinte. 

„Jocul continuă.” 

Tremur. 

— Asta e... 

— Ştiu, spune Curtis. 

— Ce? zice Brent. 

— Asta ne spuneam eu şi Saskia una celeilalte, spun eu. 


e 170 œ» 


— O, haide! spune Brent. Nu ea face asta. 

Curtis îşi ridică ochelarii de protecţie pe frunte, cercetând 
rapid peisajul de parcă se aşteaptă să o vadă. 

— Dacă nu e ea, atunci cine e? 

— Să înţeleg că nu e niciun radio? zice Dale. 

— Nue. 

— Mai bine ne întoarcem jos, spune Dale. 

Poate că, în sfârşit, şi-a dat seama că a fost riscant să o 
lase pe Heather singură. Curtis se uită ultima dată la hârtie, 
apoi o bagă în buzunar. Brent priveşte locurile de sărit, deja 
plănuindu-şi evident linia. 

Ne legăm. Şi, pentru prima dată după zece ani, mă simt 
vie din nou. Îmi alung orice alt gând din minte şi vizualizez 
apucarea pe care am s-o fac. 

Curtis se poziţionează în cel mai înalt loc de sărit şi se 
înalţă în aer. 

Brent strigă. 

— Bine! 

Simt furnicături de frică - un fel bun de frică. Unii oameni 
aleg drogurile pentru a obţine această senzaţie şi poate 
acestea sunt mai sigure, dar eu întotdeauna am preferat să 
o obţin din sporturi. Pornesc. Placa mea vâjâie pe gheaţă 
prinzând viteză. Vântul îmi suflă în faţă, făcându-mi cracii 
pantalonilor de snow-boarding să fâlfâie. Bucuria pe care o 
simt când mă forţez la sala de sport e nimic în comparaţie 
cu asta. 

Ajung la capătul locului de decolare şi sar în sus. Simt o 
senzaţie cunoscută şi foarte plăcută când mi se lasă 
stomacul în timp ce plutesc prin aer. Apuc marginea plăcii 
şi îmi întind piciorul din faţă. O mişcare independentă. Şi îi 
dau drumul pentru a ateriza uşor. 

— Milla, ia-o mai uşor, strigă Curtis în timp ce opresc 
lângă el. 

— Am fost fericită doar un moment, îi spun eu. De cea 
trebuit să-l strici? 

— Suntem pe cont propriu aici sus. Dacă se întâmplă 
ceva, ai încurcat-o. 

Sunt plină de adrenalină. 


e 17/1 œ 


— Văd că nici tu nu o iei uşor. 

— Da, dar eu încă fac snow-boarding regulat. Tu ai spus 
că nu mai faci. 

— E ca mersul pe bicicletă. 

— Doamne, ce mult semeni cu sora mea. Doar 
câteodată. Oricum, nu te gândi că vei fi luată cu elicopterul 
dacă-ţi rupi ceva. 

— Sunt conştientă de asta. 

Curtis îşi ridică privirea spre Dale şi Brent, care sunt 
ghemuiţi deasupra plăcii lui Dale, aranjând legăturile, şi îşi 
coboară vocea. 

— De ce nu le-ai spus despre permisul de telecabină? 

— Nu ştiu! 

El mă cercetează gânditor. 

— Tu... 

Rămâne cu gura căscată. 

Mă întorc şi îl văd pe Brent rotindu-se prin aer în timp ce 
îşi apucă snow-boardul cu susul în jos. Aterizează cu 
zgomot şi frânează tare, împroşcându-ne cu zăpadă. Are un 
zâmbet imens pe faţă. Bat palma cu el. In sfârşit, acesta e 
Brent pe care l-am cunoscut. 

— Ai grijă, strigă Curtis. 

— Frate, acum îmi spui cum să mă dau cu placa? 

— Eu sunt singurul care îşi dă seama ce se întâmplă? 
strigă Curtis. Dacă se întâmplă ceva cu unul dintre noi, ne 
afectează pe toţi. 

Chiar atunci, Dale zboară prin aer într-un fel de rotaţie 
nebunească în formă de tirbuşon. 

Curtis îşi ridică mâinile. 

— O, la naiba! 

Îi înţeleg ideea - e periculos aici - dar e la fel de periculos 
în clădirea Panorama din cauza felului în care tipii ăştia se 
tot întorc unul împotriva celuilalt. Mai bine ne eliberăm de 
tensiune aici timp de câteva minute înainte să ne pregătim 
pentru lungul drum până jos. 

Încă bombănind, Curtis coboară cu placa până la 
următorul loc de sărit. Şi face, relaxat, o rotaţie cu spatele. 

Bine! Asta e şansa mea să fiu copilul sălbatic şi neînfricat 


172 œ» 


care eram. Şi ar putea fi ultima mea şansă să fac o rotaţie 
cu spatele, pentru că cine ştie dacă mă voi mai întoarce 
vreodată pe zăpadă? 

Brent îşi aranjează ochelarii de protecţie lângă mine. Nu-i 
spun ce voi încerca pentru că nu-i va plăcea. 

Dale strigă. 

— Unde-i Heather? 

Pun mâna streaşină la ochi, chinuindu-mă să văd. Nu e 
acolo. 

— Poate că a trebuit să meargă la baie. 

— HEATHER! 

Ecoul strigătului lui Dale răsună în jurul văii. Coboară în 
grabă, ocolind restul locurilor de sărit. 

Brent oftează. 

— Ar fi bine să coborâm! 

El şi Curtis se dau cu placa după Dale. 

Mă uit în jos, la locul de sărit. Dale deja e la clădire, 
scoţându-şi placa de snow-boarding. Ştiu că ar trebui să 
renunţ la saltul meu cu spatele, dar va dura doar câteva 
secunde. In curând, voi fi din nou acasă, făcând aceleaşi 
lucruri, şi am doar această scurtă ocazie. 

Cobor în viteză, bazându-mă doar pe memoria muşchilor 
să îmi ghideze mişcările. Când ajung la capătul porțiunii de 
decolare, mă las pe spate, ghemuindu-mă bine, ca să mă 
asigur că îmi fac corpul rotund. Când mă întorc spre 
pământ, îmi dau seama că m-am rotit prea tare. Voi ateriza 
pe coada plăcii. Intr-o încercare disperată de corectare, mă 
aplec înainte. Botul plăcii îmi intră în zăpadă şi se opreşte 
brusc. Partea de sus a corpului meu continuă să se 
rotească, dar picioarele mele nu se urnesc; sunt blocate pe 
loc. 

Simt o durere arzătoare în spatele genunchiului. Pentru 
un moment, doar de asta sunt conştientă. Imi strâng 
genunchiul de parcă asta va limita cumva durerea. Când 
reuşesc să observ din nou împrejurimile, îi văd pe Brent şi 
pe Curtis, uitându-se la mine de sus şi gâfâind. 

— Unde-i rana? spune Curtis. 

Rostesc cuvintele, gâfâind în timp ce-mi scrâşnesc dinţii. 


e 173 + 


— Cred că e ligamentul colateral lateral. 

A fost acelaşi gen de căzătură ca ultima dată când l-am 
rupt. 

Curtis aruncă o privire spre clădire. Dale nu e acolo. 
Trebuie să fi intrat deja. 

— Plecaţi! le spun. Vă ajung eu din urmă. 

Brent îşi întinde mâna. 

— Vrei o mână de ajutor? 

Dau din cap că nu şi mă chinui să mă ridic în picioare. Cu 
precauţie, îmi las greutatea pe piciorul rănit. Valuri de 
durere. Îmi muşc buza să nu suspin. Amândoi îşi întind 
mâinile spre mine de data asta. 

— Mă descurc, le spun. Plecaţi! 

Curtis izbucneşte. 

— De ce nu laşi niciodată pe nimeni să te ajute? 

El şi Brent coboară în grabă până la clădire. 

Fix de asta am nevoie - ca el să mă critice. 

— O, şi tu nu faci la fel? strig după el. 

Folosindu-mi placa pe post de cârjă, şchiopătez după ei. 
Durerea fierbinte din genunchiul meu devine o înţepătură 
puternică de fiecare dată când îmi las greutatea pe el. „Uită 
de ea. Ai mai făcut asta.” 

Când ajung la ei, Curtis şi Brent şi-au dat jos cea mai 
mare parte a echipamentului şi şi-au schimbat ghetele 
acoperite de zăpadă cu pantofii sport. Imi proptesc placa de 
snow-boarding de perete, lângă celelalte. 

Dale iese alergând din clădire. 

— N-o găsesc. 

— Ai căutat în dormitorul vostru? spune Curtis. 

— Nu e acolo. Dale pare că şi-a pierdut minţile. A văzut-o 
vreunul dintre voi intrând? Ar fi putut cădea într-o crevasă. 

Facem un schimb de priviri. Care e regula de aur pe un 
ghețar? Să nu îţi scoţi niciodată placa de snow-boarding. 
Când eşti pe placă, greutatea ta e răspândită pe o 
suprafaţă mai mare. Fără placă, riscul de a cădea într-o 
crevasă creşte mult. Când am urcat, am rămas pe linia 
instalaţiei de tractare, ştiind că, măcar cu câteva luni 
înainte, personalul staţiunii s-ar fi asigurat că nu sunt 


e 174 + 


crevase acolo. Dar Heather nu ar fi ştiut de asta şi, spre 
deosebire de noi, nu purta un transmiţător sau un ham. 

— Voi căuta pe aici, prin jur. 

Dale se îndreaptă spre garaje. 

— Noi vom căuta înăuntru, strigă Curtis după el. 

— Mills, te descurci? spune Brent. 

— Da! 

Curtis mă priveşte când mă chinui să-mi dau jos ghetele, 
fără să spună un cuvânt. Îmi dau seama că asta îl doare. 

— Nu trebuie să mă aştepţi, îi spun. 

— Bine! spune Curtis. Brent, tu cauţi la etaj şi eu o să 
caut aici jos. Sunt sigur că e pe aici, pe undeva. 

— Eu voi fi în dormitorul meu, strig, în timp ce ei pleacă 
grăbiţi. 

lau un pumn de zăpadă şi îmi apăs genunchiul cu ea. 
Frigul trece prin pantalonii mei de snow-boarding, făcându- 
mă să tremur. E un munte de echipament lângă uşă. 
Scotocesc printre hamuri şi transmiţătoare, căşti şi ochelari 
de protecţie după pantofii mei. lată-i. Şosetele mele sunt 
ude acum, dar scrâşnesc din dinţi şi şchiopătez înăuntru. 
Trebuie să îmi ridic piciorul. 

Mă întorc pe coridor, spre dormitorul meu. Curtis trebuie 
să fi fost aici mai înainte, pentru că becurile sunt aprinse. 
Miros aerul şi mi se întoarce stomacul pe dos. Mi se pare că 
simt din nou parfumul Saskiei. 

Mi se face pielea de găină. Cineva e în spatele meu. 

Mă întorc cât de repede îmi permite genunchiul, dar nu e 
nimeni acolo. Speriată, merg mai departe, şchiopătând. Nu 
sunt departe acum. De-abia aştept să ajung în spatele unei 
uşi încuiate. Un foşnet din spate mă face să mă întorc din 
nou. La naiba - m-a durut. Îmi strâng genunchiul. Dar 
coridorul e gol. 

— Alo? strig eu. 

Aud nişte paşi de la etaj. Asta trebuie să fi auzit. Brent e 
acolo sus. Această clădire se joacă împotriva voinţei mele 
cu mintea mea. Continui să merg pe lângă dormitorul lui 
Brent şi pe lângă camera cu rufe. 

Se sting becurile. Intuneric total. Unde e blestematul de 


e 175 + 


întrerupător? Încă strângând punga cu gheaţă într-o mână, 
ating peretele cu cealaltă. Gheaţa se topeşte şi curge peste 
tot, făcând podelele alunecoase, şi ultimul lucru de care am 
nevoie e să cad din nou. Inaintez pe furiş, bâjbâind pe 
drum. Trebuie să fie un întrerupător pe undeva. 

Trece repede un curent de aer prin spatele meu. S-a 
deschis o uşă? Mă întorc, mijindu-mi ochii prin întuneric. 

— Alo? 

E cineva pe coridor cu mine? Degetele mele se agită 
căutând un întrerupător. Da - aici! î 

Când se aprinde lumina, ceva dispare după colţ. Imi 
înăbuş un suspin. 

Nu am văzut aşa ceva. Nu se poate. 

Părea strălucirea unui păr blond platinat. 


e 176 - 


CAPITOLUL 30 
Cu zece ani în urmă 


Îi trimit un mesaj lui Curtis. „Cum se simte Jacinta?” 

„Are femurul rupt. Au dus-o la Grenoble.” 

„Îmi pare foarte rău.” 

Biata Jacinta! Sezonul ei s-a terminat. 

Stau trează jumătate de noapte, gândindu-mă dacă ar 
trebui să-i spun lui Curtis despre rolul surorii lui în accident. 
Problema e că obiectul negru, orice ar fi fost, putea fi 
aruncat de mâna Saskiei. Bănuiesc că l-a aruncat 
intenţionat, ceea ce e foarte riscant, dar probabil intenţia ei 
era să facă o glumă. O farsă prostească, pentru a o face pe 
Jacinta să râdă şi să renunţe la rotația ei. Probabil că îi e 
ruşine. Nu şi-ar fi putut imagina că va provoca o 
accidentare atât de gravă. 

Nu voi realiza nimic dacă îi voi spune lui Curtis. Răul a 
fost făcut. Sper că Saskia şi-a învăţat lecţia. 

A doua zi, la rampă, o ocolesc pe Saskia şi încerc să mă 
concentrez la datul cu placa. Dar nu-mi pot scoate 
accidentul din minte. De fiecare dată când sunt gata să 
intru pe rampă, mă trezesc uitându-mă în jur ca să văd 
unde e Saskia, pentru a mă asigura că nu poate arunca 
ceva şi spre mine. 

Bine, urcă pe instalaţia de tractare, aşa că sunt în 
siguranţă. Respir adânc. Având două luni până la Britanice, 
am renunţat deocamdată la ideea de a face o rotaţie care 
schilodeşte. A fost destul de înspăimântător să-l privesc pe 
Brent făcând una ieri. În schimb, încerc să fac salturi mai 
mari, aşa că am sărit de la înălţimi tot mai mari de pe 
rampă. Bineînţeles, în scurt timp, Saskia a înţeles asta. 

De data asta, sar de la o înălţime de 20 de metri. ŞI 
aproape că-mi pierd echilibrul în timpul coborârii pe perete. 
La prima încercare, zbor mai sus decât m-am aşteptat; dau 
din braţe ca nebuna pentru echilibru şi, cumva, aterizez. Mă 
clatin de câteva ori în viteză şi fac o rotaţie incompletă la 


e 177 œ 


ultima încercare. Derapez până la oprire, uimită că sunt 
încă în poziţie verticală. 

Brent aterizează deasupra. Ce linie agresivă, nu e de 
mirare că face salturi atât de mari. Număr rotaţiile ultimei 
lui încercări. Una, două... şi încă o jumătate de întoarcere. 
Se roteşte atât de repede, că e greu să-mi dau seama. 

— A fost un 9? întreb, când opreşte lângă mine. 

El zâmbeşte. 

— Da! încercam o 10-80, dar nu mai contează. 

— Ai făcut un salt uriaş. Nu ţi-e frică? 

— Doar când te privesc pe tine. 

— Taci! 

— Vorbesc serios, Mills! Ai fost prea la margine la ultima 
rundă. Te-am văzut când parcă ştergeai geamurile. Işi 
roteşte braţele ca să demonstreze. Hei, las-o puţin mai 
moale. 

— Ce? Eşti ultima persoană de la care mă aşteptam să 
aud aşa ceva. 

— Scuze! Hm, mă duc să iau o gustare dacă vrei... 

— Nu! 

Se îndreaptă spre rucsacul lui. 

Odette se opreşte lângă mine. 

— Eşti bine? 

Expir. 

— Brent tocmai mi-a spus să o las mai moale. Ce ipocrit! 

— E greu să te dai cu placa împreună cu cineva la care 
ţii. Dar trebuie să separi lucrurile. Altfel... Pfui! Te trage în 
jos ca o ancoră. 

E foarte adevărat. Şi cum ai putea să faci salturi mari în 
aer cu o ancoră? 

— Urcăm din nou? spune Odette. 

— Nu! Mergi tu! Eu trebuie să mă pregătesc. 

Vreau să o urmăresc pe Saskia şi să văd de unde sare ea. 

— Bine! spune Odette. Ţine-mi pumnii! Voi încerca 
rotația mea inversată. 

Noi două ne-am zărit una pe cealaltă pe trambulină ieri. 

— Noroc! îi strig eu când pleacă. 

Dale stă pe un troian, sorbind un Smash. Regret că am 


e 178 œ» 


încercat chestia aia. M-am limitat la o singură doză pe zi şi 
încerc să mă las de tot. Când îţi faci un obicei din a nu 
dormi, e greu să scapi de el. Cred că am nevoie de 
somnifere mai puternice. 

Vine Saskia. Mijesc ochii pentru a o vedea mai bine. La 
naiba! - încă sare mai sus. Mă uit în altă parte când trece 
pe lângă mine până la instalaţia de tractare. Curtis e chiar 
în spatele ei. 

— Ar trebui să apuci coada la ultima rotaţie! îi strigă lui 
Brent când trece pe lângă el. Ai putea să ţii placa mai mult 
timp! 

Curtis a ajuns pe locul întâi în Marea Britanie anul trecut, 
iar Brent pe locul doi, dar, după felul în care Brent se dă cu 
placa anul acesta, clasamentul s-ar putea inversa. De ce îl 
ajută Curtis? Dar dacă Brent crede că e ceva ciudat în 
legătură cu asta, nu o arată. El doar dă din cap, gânditor, 
ca şi cum şi-ar imagina-o în mintea lui, şi muşcă dintr-un 
măr. 

Il urmăresc pe Curtis şi mă arunc pe bara în formă de T, 
lângă el. Vreau să văd care e jocul lui. 

— Am crezut că vei fi la spital, spun eu. 

— Jacinta nu a vrut să pierd antrenamentele, spune el. 

— Cum se simte? 

— Nu prea bine. Va lua avionul spre casă când se va 
simţi destul de bine ca să zboare. A fost o fractură gravă. 

— E îngrozitor! Dar umărul tău? 

— Am fost cu el la control cât am fost acolo. Zâmbeşte 
strâmb. Era mai comod aşa. 

— Pot să te întreb ceva? Dau din cap în direcţia lui Brent. 
De ce ai făcut asta? 

— Ce am făcut? spune Curtis. 

— L-ai ajutat pe Brent. 

Tace. De parcă nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să 
nu-l ajute pe Brent. 

— Băiatul are curaj, spune Curtis în cele din urmă. 

— Da, dar concurezi împotriva lui. 

El ridică din umeri. 

— Cred că aşa joc eu acest joc. 


e 179 + 


— Brent te ajută? 

— Da, discutăm despre trucuri. 

— Tu joci foarte diferit faţă de sora ta. 

Şi faţă de cum joc eu, mă gândesc, dar nu-i spun. 

Falca lui Curtis se încordează. 

— Îmi place să cred asta. 

Ochelarii mi s-au aburit din nou. Apucând bara în formă 
de T dintre coapsele mele, îmi dau jos mănuşa şi caut 
laveta de ochelari prin buzunar. 

— Ai o lavetă de ochelari? 

— Poftim! 

Cineva şi-a scăpat ochelarii de soare în mijlocul pârtiei de 
tractare. Îi ocolesc, cu un picior şi fără mâini. Îmi alunecă 
placa de sub mine. 

Curtis mă apucă de talie. 

— Te-am prins! 

Îi simt respiraţia caldă pe obraz. 

La naiba! Oricât încerc să mă prefac că atracţia mea 
pentru Curtis a dispărut, asta nu e adevărat. E mai 
puternică decât a fost vreodată. 

— Mersi! 

A fost o greşeală să urc cu el. Trebuie să mă concentrez. 
Suntem aproape de vânt. Respir lent şi profund, încercând 
să-mi limpezesc mintea. 

— Eşti bine? spune Curtis. 

Zâmbesc. 

— Da! Încerc să o depăşesc pe sora ta. 

— Am observat. 

Nu zâmbeşte. 

— Lasă-mă să ghicesc. Şi tu îmi vei spune să o las mai 
moale? 

— Cine ţi-a spus să o laşi mai moale? 

— Brent! 

— Nu! Fă ce simţi. Doar... fii atentă cu sora mea, bine? 

Mă holbez la el. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Îşi strânge buzele de parcă regretă că a spus ceva. 

Îmi amintesc avertismentele lui anterioare. Cum i-a spus 


e 180 œ» 


lui Brent să stea cu ochii pe ea. Oare sora lui a mai făcut 
asta? A mai rănit şi pe altcineva? 

Bine! Am s-o înfrunt. 

Se leagă în vârful rampei, aşa că merg spre ea. 

— Putem să vorbim? 

Pare surprinsă. 

— Sigur că da! 

Nu prea am vorbit de când mi-a împins placa în crevasă. 
Curtis ne aruncă o privire în timp ce se leagă. Mă uit în jur, 
căutând un loc în care să putem merge ca să nu fim auzite. 

— Vrei să coborâm până la telescaun? spune ea. 

— Da, ar fi grozav, spun eu. 

— Unde mergeţi? strigă Curtis când plecăm în direcţia 
opusă. 

— La telescaun! strig eu. 

Eu şi Saskia coborâm pe traseul roşu. Panta e pustie. Am 
făcut acest traseu cu Saskia la începutul sezonului. Atunci 
când eram prietene. Mi-e dor de asta. 

Există ideea asta că nu e bine să fii competitivă dacă eşti 
femeie şi, în preajma altor femei - chiar şi a lui Odette - mă 
trezesc încercând să-mi ascund tendinţa competitivă. Cu 
Saskia, o las să iasă la suprafaţă. Ea nu se teme să fie ea 
însăşi şi îmi alungă şi mie teama. În compania ei, simt că 
sunt cea mai adevărată versiune a mea. 

Ce bine ar fi dacă am putea fi prietene! Poate că am fi 
dacă am practica un sport de echipă în locul unuia 
individual. Sau tot am concura una împotriva celeilalte 
pentru că aşa suntem noi? 

Ajungem în partea de jos a staţiei de telescaune. Nu e 
coadă, aşa că trecem direct prin bariera rotativă. A fost atât 
de distractiv, că vreau să o fac din nou. La naiba! Acum 
trebuie să deschid subiectul accidentului. 

— Hei! strigă cineva. 

Mă uit în jur. 

Curtis coboară panta în grabă, venind spre noi. 

— Stai! 

Saskia mă trage de braţ. 

— Haide! 


e 181 œ» 


— Milla! strigă Curtis. Trebuie să vorbesc cu tine. 

Ezit pentru că pare agitat. Dar Saskia mă trage înainte, şi 
un scaun de trei persoane vine încet de după colţ şi ne 
ridică repede. 

— Ne vedem în vârf! îi strig lui Curtis. 

Saskia nu coboară bariera de siguranţă, aşa că o fac eu. 
Privind peste umăr, îl văd pe Curtis, cu două scaune în 
urmă, stând aplecat înainte şi speriat. Mă întreb ce vrea. 

Mă întorc spre Saskia. Hai să terminăm cu asta. 

— Cu ce ai aruncat în Jacinta ieri? 

Spre şocul meu, ea râde. 

— Despre asta ai vrut să vorbim? 

O privesc atentă, sperând că amuzamentul ei se 
datorează surprizei şi nu rănirii Jacintei. 

Îşi bagă mâna în buzunar şi scoate o pânză neagră. 

— Te referi la asta? 

Observ simbolul din colţ - fulgerul alb de la Electric 
Eyewear. 

— Hei, asta e laveta mea de ochelari! 

— Am găsit-o pe rampă, acolo unde a căzut biata Jacinta. 
Ai aruncat-o chiar pe ea. 

— Tu ai aruncat-o! spun eu. 

Ea râde din nou. 

— De ce aş arunca laveta ta? 

Rămân cu gura căscată. Acţiunile ei au făcut ca Jacinta 
să-şi rupă un picior, dar nu are nicio urmă de remuşcare. E 
ca şi cum ar fi mulţumită de rezultat. 

— Eşti incredibilă. Trebuie să fi... 

Doamne, de-abia pot scoate nişte cuvinte. Cum a reuşit 
să pună mâna pe ea? 

Îi aruncă o privire peste umăr, fratelui ei de pe telescaun. 

— E cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Dacă 
păstrezi tăcerea, nu voi spune nici eu nimic. Pe cine crezi 
că va crede el? 

Am văzut cât de protector e Curtis cu sora lui. Sângele 
apă nu se face. E posibil ca el să o creadă. Până la urmă, e 
laveta mea de ochelari. 

Apoi, mă gândesc la mesajul pe care i l-am trimis ieri. 


e 182 œ» 


„Îmi pare foarte rău.” Se poate interpreta foarte uşor ca 
vinovăţie. Prietenia mea cu el înseamnă foarte mult pentru 
mine. Chiar dacă Saskia a descris totul ca şi cum aş fi 
aruncat laveta pentru a face o farsă stupidă, nu cred că el 
m-ar ierta vreodată pentru că i-am rupt piciorul prietenei 
lui. 

Saskia o bagă din nou în buzunar. 

— Am s-o păstrez! Ca probă! 

Stăm tăcute restul drumului. Eu sunt furioasă, dar ce pot 
să fac? Când ajungem în vârf, ea pleacă. Il aştept pe Curtis. 

— De ce nu te-ai oprit? strigă el în timp ce coboară. 

— Îmi pare rău. Eşti bine? 

Pare că şi-a ieşit din fire. 

— Unde a plecat sora mea? 

— Probabil la rampă. Ce-ai vrut? 

Mă priveşte, tăcut, pentru un moment. Oftează. 

— Bine! A fost o fată, anul trecut. Tara Carlson? 

— Numele mi se pare cunoscut. O, da! Snow-boarder 
britanic la rampă. Numărul cinci sau ceva asemănător? A 
murit când a căzut de pe un telescaun. Foarte trist. Am 
văzut-o la ştiri. 

— Păi... Saskia stătea lângă ea. 

Rămân fără răsuflare. Insist să-mi dea detalii, dar nu-mi 
spune mai multe. 


e 183 * 


CAPITOLUL 31 
În prezent 


Şchiopătez pe coridor cât de repede pot. Snow-boarding- 
ul m-a învăţat să-mi înfrunt temerile direct. Merg după colţ, 
îngrozită de ce voi vedea. 

Coridorul e gol. Expir. A fost doar imaginaţia mea. 

Sau conştiinţa mea vinovată. Coridorul se ramifică şi 
merg spre stânga. 

— Heather! strig eu. 

— Milla? 

E vocea lui Heather, atât de înceată că abia o aud. 

— Unde eşti? strig eu. 

— Aici... Se aud nişte bufnituri, mai departe, pe coridor. 

Urmez sunetul şi împing a treia uşă. Heather năvăleşte 
prin deschizătură şi îmi cade în braţe. 

— Uşa... 

Tremură atât de tare, că de-abia vorbeşte. 

— Hei! îi spun eu. Eşti în siguranţă. 

— Nu se deschidea. 

— S-a deschis uşor acum. Poate că a fost înţepenită. 
Deschid larg uşa. Vezi? 

Camera e un fel de vestiar pentru personal, cu 
compartimente pentru pantofi şi haine, un duş şi toaletă. 
Nu-mi amintesc să o fi văzut până acum. Poate pentru că 
nu am aprins becul. 

Heather îşi strânge mâinile în jurul corpului, încă 
tremurând. Sigur nu se preface de data asta. E o femeie 
speriată. 

— De ce ai intrat aici? o întreb. 

— Am avut nevoie să merg la toaletă. Priveşte repede pe 
coridor. Aşa că am mers în dormitorul nostru. Şi, pe drumul 
de întoarcere, am văzut pe cineva. 

— Pe cine? 

— Nu ştiu. Dar era cineva pe coridor cu mine. 

Inima îmi bate tare din nou. Tocmai m-am convins că 


e 184 + 


ochii mi-au jucat o festă. Dar dacă şi Heather a văzut-o... 

— Şi am fugit în cealaltă direcţie pe coridor, spune ea. Şi 
m-am ascuns aici. 

Adulmec aerul. Mirosul e atât de slab, că nu sunt sigură 
dacă nu cumva doar mi-l imaginez. 

— Simţi miros de parfum? 

Ea adulmecă. 

— Curtis crede că ar putea fi al Saskiei, îi spun. 

Heather păleşte. 

— Nu! 

Se ghemuieşte pe lângă zid. 

— Oricum, Dale a luat-o razna. Ar fi bine să mergi şi să-i 
anunţi că eşti în viaţă. 

Priveşte în fiecare direcţie pe coridor. 

— Vii cu mine? 

— Vei ajunge mai repede fără mine. Îi explic problema cu 
genunchiul. 

Părând încă speriată, pleacă fără tragere de inimă. 

Mă doare genunchiul de nu mai pot şi mor de sete. E un 
pahar lângă chiuvetă. Şchiopătez până la el, tresărind când 
se trânteşte uşa în urma mea. Paharul nu pare prea curat, 
aşa că deschid robinetul de apă rece şi îmi duc apa la gură 
cu mâinile. Presiunea apei de aici e mai slabă decât cea din 
duşul meu. Doar picură. 

După ce am băut de două ori din palmele făcute căuş, 
mă reazem de zid, pregătindu-mă să şchiopătez până la 
dormitorul meu. 

Când mă întorc să plec, cineva năvăleşte pe uşă. 

Un țipăt scurt iese din mine. 

Curtis mă prinde de şolduri. 

— Hei! sunt eu. 

Am rămas fără răsuflare. Şocul combinat cu senzaţia 
mâinilor lui. 

— Am găsit-o pe Heather. 

— Da, spune el. Tocmai am văzut-o. 

Nu m-am îndepărtat şi nici el nu a făcut-o. La fel ca mine, 
încă poartă geaca de snow-boarding şi încheietoarele din 
Velcro ale gulerelor noastre sunt destul de aproape ca să se 


e 185 œ» 


prindă una de cealaltă. Simt mirosul pielii lui - transpiraţie 
şi loţiune de protecţie solară. 

— Cum mai e genunchiul tău? 

Zâmbesc. 

— Mă doare. 

Zâmbeşte şi el. 

— A trebuit s-o faci, nu-i aşa? 

— Da! 

— Regreţi? 

— Nu! 

Îmi strânge şoldurile cu mâinile şi ceva se strânge şi în 
mine. 

— Nu ştiu ce naiba o să facem, spune el. Pentru că acum 
nu mai poţi cobori cu placa. Milla, uneori mă superi foarte 
tare. 

Dar nu pare aşa. Nu mai pare. E o căldură în ochii lui, cea 
mai mare de când am venit aici. Şi altceva. 

Îl împing ca să meargă cu spatele până când se reazemă 
de plăcile de faianţă. 

— Milla! 

Îi simt respirația caldă pe buzele mele. Mă bucur că mă 
mai ţine, pentru că nu aş avea încredere în picioarele mele 
acum. 

— Ce? 

— Ce faci? 

— Ce ţi se pare că fac? _ 

Dorinţa din ochii lui s-a amestecat cu o confuzie. Inghite 
în sec. 

— Nu ţi-am spus ceva. 

Groaza mi se strânge în stomac. Mă îndepărtez de el. 

Mă pot gândi doar la un lucru pe care el ar putea să-l 
ascundă de mine. 

Oare a făcut-o? A ucis-o? 

Sper că mă înşel, dar ce altceva ar putea fi? 

Curtis întotdeauna părea că, din punct de vedere moral, 
era deasupra oricui altcuiva. Dacă el a ucis-o, atunci ce 
speranţă mai avem noi ceilalţi? Dacă nu pot avea încredere 
în el, atunci nu pot avea încredere în nimeni. Niciodată. 


e 186 œ» 


El păşeşte spre mine. 

— Milla, iartă-mă! 

„Ce-o să-mi facă?” 

Mă panichez şi trag de uşă, dar nu se deschide. Privindu-l 


peste umăr, trag mai tare. La naiba! 


la 


— Tu ai încuiat-o? 

— Nu! Milla, ascultă! 

Bat în uşă. 

— Opreşte-te! spune Curtis. 

Se aude vocea lui Heather. 

— Milla? Curtis? 

— Aici! Lovesc uşa, fără să îndrăznesc să-mi iau ochii de 
Curtis. 

Uşa se deschide. 

— Vino repede! spune Heather. Brent e rănit. 


e 187 œ» 


CAPITOLUL 32 
Cu zece ani în urmă 


Apăs pe soneria locuinţei lui Brent. 

Curtis deschide uşa cu mânecile suflecate şi cu făină pe 
el. 

— Brent a trebuit să meargă la Risoul. La o şedinţă foto 
pentru Smash. A uitat să-ţi spună. 

— Of! 

Fac un pas înapoi din faţa uşii. 

— Stai! spune Curtis. Fac pizza. 

— Hm! Bine! 

Îl urmez în bucătărie. 

Are un mers rigid. 

— Eşti rănit? îi spun. 

— Nu-i nimic. Intotdeauna clachez în perioada asta a 
sezonului. 

Aluatul e rulat în cercuri perfecte. Ar fi trebuit să ghicesc 
că va face pizza de la zero. Nasul şi obrajii îi sunt bronzaţi 
după câteva zile însorite; a transpirat de la gătit şi părul lui 
e umed. Il privesc când scoate seminţele dintr-un ardei 
roşu, cu degete rapide şi sigure. Cumva, ştiu că, dacă aş fi 
în pat cu el, ar fi foarte diferit faţă de cum e când sunt în 
pat cu Brent. 

El îşi ridică privirea. Mi se încălzeşte faţa. La fel ca sora 
lui, are o capacitate stranie de a-mi citi gândurile. Sper că 
nu a putut citi la ce mă gândeam atunci. 

— Vin? Bere? spune el. 

— Am să mă limitez la apă. Mă servesc cu un pahar. 

Curtis dă din cap uitându-se la ciuperci. 

— Poţi să le tai tu mărunt? 

Caut un cuţit. 

— Povesteşte-mi despre Tara. 

El îşi ridică repede capul. 

— Am căutat accidentul pe internet, spun eu. Biata fată a 
căzut de la 80 de metri. Pe stânci. 


e 188 œ» 


— Nu ar fi trebuit să-l menţionez, spune Curtis. 

Tai ciupercile în felii subţiri. 

— Atunci, de ce-ai făcut-o? 

El nu răspunde. 

— Crezi că nu a fost un accident? 

El îşi muşcă buza. Şi asta spune tot. 

Simt un val de răceală trecând peste mine. 

— Chiar ar face ea aşa ceva? 

— Nu! Nu cred asta nicio clipă. 

Îmi miroase a minciună. Nu l-ar fi menţionat dacă nu 
avea bănuieli serioase. 

Aruncă o privire spre uşă. 

— Dacă aş fi crezut asta, aş fi raportat-o. Doar că... Ne- 
am antrenat cu toţii împreună, în Mayrhofen, anul trecut. Şi 
văd nişte asemănări între tine şi Tara. 

— Cum ar fi? 

— Era o sportivă care făcea progrese şi era pe urmele 
Saskiei. Şi atât am de spus. 

Tăiem în linişte. 

— Să ţi-o spun pe-a dreaptă, nu mai merg pe telescaun 
cu sora ta. 

Îi sună telefonul mobil. Se uită pe ecran şi se încruntă. 

— Bună! Cine? Nu, nu mă întorc până în aprilie. Vor 
trebui să trimită un fotograf până aici. 

Închide şi îmi smulge cuțitul din mână. 

— Dacă o s-o faci aşa, atunci am putea la fel de bine să 
mâncăm pizza congelată. 

Mă uit în jos, la ciuperci, fără să am habar cu ce am 
greşit. 

El deschide frigiderul, scoate mai multe ciuperci şi le taie 
în jumătate atât de repede, că bucăţile zboară prin aer. 

— Aşa! Vezi? Altfel se fleşcăiesc. 

— Mai degrabă aş mânca pizza congelată şi m-aş lipsi de 
bătaia asta de cap. 

— Crede-mă, va merita. la şi nişte busuioc. 

Caut printre borcănaşele de ierburi uscate de pe masă. L- 
am găsit. Busuioc. 

— Proaspăt! spune el pe un ton exasperat. 


< 189 + 


Rup frunze din planta lui de busuioc şi le tai mărunt. 
Mirosul umple bucătăria. 

— Stop! strigă Curtis. 

— Ce mai e acum? 

— Să nu le tai niciodată. Le distruge aroma. Rupe-le! 

Trântesc cuțitul jos. „Dacă am fi împreună, ţi-aş spune să 
taci, te-aş împinge pe perete şi te-aş săruta. Sau aş trece 
peste faza cu peretele şi te-aş târî direct până la etaj.” 

Energia lui înflăcărată e supărătoare în bucătărie, dar 
sunt sigură că ar fi explozivă în dormitor. 

— Milla, nu te uita aşa la mine! 

O spune atât de încet, că aproape că nu-l aud. 

Înghit în sec. 

— Scuze! 

Se întoarce cu spatele la mine. 

— Nu mă mai pot controla. 

Cred că asta înseamnă că şi el o simte. Corpul meu e 
aplecat de tensiune. S-a acumulat tot sezonul şi, cu 
Britanicele care sunt peste doar două luni, explodează. 

Curtis expiră lung, cu spatele încă întors, şi gesticulează 
spre camera de zi. 

— Ar fi bine să mergi acolo. 

Picioarele mă poartă spre canapea. Are dreptate - nu-l 
pot privi aşa. Nu-i voi face asta lui Brent şi nici Curtis nu i-o 
va face. El şi Brent reuşesc cumva să îşi menţină prietenia, 
în ciuda faptului că sunt unul la gâtul celuilalt în 
clasamente, dar, dacă s-ar întâmpla ceva între mine şi 
Curtis acum, aş pune-o în pericol. 

Dau hainele umede la o parte şi mă aşez. Mirosul de 
şosete e deosebit de puternic azi. Trei perechi de ghete de 
snow-boarding sunt rezemate de calorifer. Ridic un număr 
din White Lines de pe măsuţa de cafea. Curtis e pe copertă, 
sărind peste ce pare a fi o crevasă fără fund. Răsfoiesc 
paginile, sperând să găsesc un interviu, când aud vocea 
Saskiei. 

— Ce avem la cină? 

Grozav. Exact de asta aveam nevoie. 

— Hm, pizza, spune Curtis. 


e 190 œ» 


— Delicioasă, zice ea. 

El a invitat-o sau ea tocmai s-a invitat singură? Nu-mi 
dau seama. 

Intră în camera de zi. Îi pică faţa când mă vede, chiar 
dacă îşi revine repede. 

— Bună! 

— Bună! 

Ar trebui să conversez cu ea, de dragul aparenţelor, dar 
mi-o imaginez lângă mine pe telescaun. Cu mâna ei 
dreaptă furişându-se prin spatele meu. Oare am scăpat azi, 
mai devreme, doar pentru că am avut noroc? 

Se dezbracă de geaca de snow-boarding şi o aruncă pe 
canapea, ratându-mi cu puţin picioarele. Apoi îşi dă jos 
casca şi mănuşile. Îşi dezleagă părul din coada de cal şi îl 
piaptănă cu degetele. 

O privesc, încă gândindu-mă la Tara. Când îţi petreci atât 
de mult timp stând pe telescaune, ca noi, nu te deranjezi 
întotdeauna să cobori bara de siguranţă. Sau o ridici la un 
moment dat al călătoriei ca să îţi schimbi poziţia de-a 
lungul scaunului, să îţi iei rucsacul sau pentru altceva. Nu e 
mare lucru. Niciodată nu era să cad dintr-unul. Scaunele 
sunt înclinate pe spate, aşa că ar fi aproape imposibil să 
cazi, decât dacă, din nu ştiu ce motiv, ai aluneca 
intenţionat înainte. 

Sau ai fi împins. 

Părul Saskiei se revarsă în valuri aurii pe spatele ei. A 
făcut asta? Ar face-o? 

Îşi scoate mănuşile de rampă din pantalonii de snow- 
boarding, le pune deasupra radiatorului şi pleacă din 
cameră. Aud încuietoarea alunecând pe uşa toaletei. 

Permisul ei de telescaun zace pe podea, lângă măsuţa de 
cafea. Trebuie să-i fi căzut din buzunar. Mă ridic de pe 
canapea. Permisul e la jumătatea drumului spre buzunarul 
meu când un sunet din cadrul uşii mă face să îmi ridic 
privirea. 

Curtis stă acolo. 

— Ce faci? spune el încet. 

Nu răspund. 


e 191 œ» 


Îşi apleacă fruntea. 

— Nu. 

De unde ştie ce plănuiam? Chiar sunt atât de 
transparentă? 

— Ce? 

— Ştii ce. 

Urăsc faptul că m-a prins. Arunc o privire spre uşa 
toaletei ca să mă asigur că ea încă e acolo. 

— Am pierdut o jumătate de zi de antrenament când ea 
mi-a pierdut placa de snow-board. De ce nu mi-aş lua 
revanşa? 

El nu răspunde. 

— Eşti îngrijitorul ei sau ceva de genul ăsta? Va putea să 
obţină un înlocuitor. Doar trebuie să-şi arate buletinul la 
biroul de bilete. 

— Ştii că se va răzbuna. Se trage apa în toaleta din 
spatele lui. Curtis se apropie de mine. 

— Dă-mi-l! 

ÎI ţin departe de el. 

| se încordează un mic muşchi de pe tâmplă. 

— Milla, nu vreau să-mi stric prietenia cu tine din cauza 
asta. 

— Atunci, nu te băga. Sau ajută-mă să o înving. 

Faţa lui se strâmbă. 

— Nu-mi poţi cere să fac asta. Ea face parte din familia 
mea. 

Uşa toaletei se deschide şi Saskia intră încet în cameră, 
ridicându-şi sprâncenele când ne vede împreună. 

— Mi se pare că v-aţi făcut comozi. Intrerup ceva? 

Las permisul să cadă pe podea, în spatele meu, şi mă 
îndrept spre uşa de la intrare. 

— De fapt, nu mi-e foame. 


< 192 œ» 


CAPITOLUL 33 
În prezent 


Brent stă pe a cincea treaptă, frecându-şi capul. 

Mă las pe treaptă, lângă el. 

— Eşti bine? 

— Am avut mai rele. 

Curtis stă cu palma pe întrerupător, gata să îl apese când 
se stinge lumina. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. 

Brent clipeşte. 

— Nu ştiu. 

Miroase a alcool. 

— Ai mai băut şi altceva? întreb. 

El se încruntă. 

— Nu! 

Îi arunc o privire lui Curtis. A căzut fiindcă a fost beat? 
Îmi dau seama că şi Curtis se întreabă acelaşi lucru. Dar 
Brent a făcut o rotaţie cu spatele cu doar câteva minute 
mai devreme, aşa că nu se poate să fi fost chiar atât de 
beat. 

— Doar stătea aici când l-am găsit, spune Heather. 

L-am văzut pe Brent lovit la cap de câteva ori în iarna 
aceea şi, de obicei, se ridica şi se dădea din nou cu placa 
destul de repede. De data asta arată mai rău ca atunci. 
Ochii lui sunt stinşi şi lipsiţi de concentrare; se uită în jur ca 
şi cum nu ar şti ce se întâmplă. 

— Te-a împins cineva? spun eu. 

Brent se ia cu mâinile de cap. 

— Nu ştiu! 

„Te-a împins Saskia?” 

Dar ar fi putut fi Heather sau Dale. Chiar şi Curtis. Până la 
urmă, Curtis a fost cel care l-a trimis pe Brent la etaj; ar fi 
putut să-l împingă înainte să mă vadă în baie. li arunc din 
nou o privire lui Curtis, expresia lui fiind încă zdruncinată de 
conversaţia noastră de mai devreme. Se uită înapoi, cu o 


e 193 + 


privire jalnică. 

Brent se ridică greu şi se clatină într-o parte. 

Curtis îl prinde. 

— Hei, aşază-te din nou, amice. 

— Sunt bine, spune Brent. 

Dar e dezechilibrat, ţinându-se de balustradă pentru 
sprijin. 

Curtis rămâne lângă el, gata să îl prindă din nou. Se uită 
la ceas şi înjură. 

— Cât e ceasul? întreb eu. 

— Aproape două. Trebuie să hotărâm dacă plecăm sau 
rămânem. 

— Sper că plecăm, spun eu. Nu vreau să mai petrec o 
noapte în locul ăsta. 

— Dar genunchiul tău... Mă gândeam ca eu şi Brent să 
coborâm şi să îi convingem să pornească telecabina pentru 
voi. Dar acum... îi aruncă o privire lui Brent. Poate eu şi 
Dale. 

La naiba! Nu am încredere în Dale şi îmi dau seama că 
nici Curtis nu are. 

— Nu-mi place ideea de a te lăsa aici, spune Curtis. Dar 
ce alternativă avem? 

Chiar acum, nu ştiu de care dintre ei sunt mai speriată. 
Nu am încredere în niciunul. 

Heather stă într-o parte, părând palidă şi speriată. 

— Am văzut pe cineva, spune ea. Când am intrat singură 
mai devreme. 

— Când eram pe ghețar? zice Curtis. 

Heather dă din cap afirmativ. 

— Şi m-a încuiat în baia aceea. 

Îi amintesc cum s-a blocat uşa şi la mine. Poate că, până 
la urmă, nu a încuiat-o Curtis. 

— Cred că şi eu am văzut pe cineva pe coridor. Şi arăta 
ca sora ta. 

Tremur când spun asta cu voce tare. După ce mi-a spus 
Curtis în baie, nu ştiu dacă a fost ea sau fantoma ei. Sau 
imaginaţia mea hiperactivă. 

Curtis îşi închide ochii. 


e 194 œ» 


— La naiba! 

— Doamne, mă doare capul, spune Brent. 

— Cât de mult ai băut? întreabă Curtis. 

— Aproape nimic. Nu e din cauza asta. Lăsaţi-mă să mă 
stropesc cu puţină apă pe faţă. 

Sunt toalete în stânga. Curtis îl ajută pe Brent să meargă 
la ele. 

Heather rătăceşte pe coridor. 

— Dale? strigă ea. DALE! 

— L-ai văzut de când ai intrat? spun eu. 

— Nu! Ajunge la colţ şi stă acolo, parcă nevrând să mă 
scape din ochi. 

Curtis şi Brent ies din toalete. 

— Nu mai avem apă, zice Curtis. 

— Ce? exclam. 

— Hai să încercăm în bucătărie, spune Curtis. 

Mă pregătesc pentru o plimbare dureroasă, dar el îşi 
pune repede un braţ pe spatele meu cu o privire care mă 
provoacă să protestez. Nu mă pot abţine să nu tresar. Am o 
senzaţie ciudată când mă atinge. 

Robinetul din bucătărie picură şi se opreşte în scurt timp. 
Curtis încearcă robinetul de apă caldă şi nu iese nimic. 

— Trebuie să fi îngheţat ţevile, spun eu. 

— Cât de frig crezi că e afară? spune Curtis. 

— Poate minus zece? 

Curtis dă din cap. 

— Nu e foarte frig. 

Are dreptate. Clădirea Panorama e proiectată să reziste 
la temperaturi joase. Am urcat o dată până aici când erau 
minus treizeci de grade. E ciudat ca ţevile să îngheţe acum 
când nici măcar nu e iarnă. 

— Cineva a oprit apa, spun eu. 

„Jocul continuă.” 

Oare Saskia a oprit apa? Judecând după expresia lui 
Curtis, şi el se gândeşte la acelaşi lucru deşi, din nou, ar fi 
putut fi oricare dintre noi. Sau altcineva. 

— Dacă vreunul dintre voi iese afară şi aduce nişte 
zăpadă, am s-o topesc, spun eu. 


e 195 œ» 


— Merg eu. Curtis ia o cratiţă. 

— Bine că avem curent, spune Brent. 

Se pare că-şi mai revine un pic. 

Curtis se opreşte brusc. 

— A adus cineva o lanternă? 

Toţi trei negăm dând din cap. 

— Am eu una mică, spune Curtis. Dar dacă lăsăm pe 
cineva aici, va trebui să găsim mai multe. Acum. Sau măcar 
lumânări. 

Sunt kilometri de coridoare fără ferestre în locul acesta. 
Îmi muşc buza gândindu-mă cât de întunecate vor fi dacă 
rămânem fără curent. 

Curtis aleargă pe coridor. Brent fuge mai încet după el. 

— Hei, eşti bine? strig, dar Brent deja a plecat. 

Heather stă în cadrul uşii, cu braţele încrucişate pe piept. 

— Ai văzut nişte lanterne sau lumânări? spun eu. 

— Nu ştiu, spune ea. Doar vreau să plec de aici. 

Acum sunt recunoscătoare că e cu mine. Caut lumânări 
în dulapurile din bucătărie, dar nu e niciuna. 

De ce ţi-e mai sete când nu ai apă? [in un pahar sub 
robinetul rece, dar şiroiul subţire seacă înainte să fie măcar 
pe jumătate plin, îl închid şi scot două tigăi mari. Zăpada e 
formată din aer în cea mai mare parte, aşa că nu cred că va 
rămâne multă apă în tigaie când se va topi. 

Cineva trece pe lângă mine - e Brent. 

— Hei, îl strig. Poţi să umpli astea? 

El ia tigăile şi pleacă. 

Intră Curtis cu paşi mari, cu o mică lanternă Maglite într-o 
mână şi o genunchieră în cealaltă. 

— Poftim, pune-o! Ai nevoie de o mână de ajutor pentru 
asta? 

— Mă voi descurca. 

Îmi învelesc piciorul cu ea şi experimentez ca să văd cât 
de mult să o strâng. După ce mi-a spus mai devreme, mi-e 
teamă să-l privesc în ochi. 

— Trebuie să vorbim, spune el. 

— Da, îi spun, chiar dacă nu sunt sigură că vreau să o 
fac. Ai găsit altă lanternă? 


e 196 œ» 


— Nu încă, zice el. 

Apoi deschide dulapurile. 

— Ce cauţi? îl întreb. 

— Lumânări. 

— Deja am căutat. 

— O să încerc în restaurant. 

Curtis iese grăbit. 

Lui Brent îi ia o veşnicie să umple acele cratiţe. În cele 
din urmă, se întoarce gâfâind, cu cratiţele una peste 
cealaltă şi acoperit de zăpadă. 

— Ai stat o veşnicie, spun eu. 

Le pune pe plita electrică. 

— Voiam să mă asigur că era curată. 

lau un pumn de zăpadă ca să mi-o pun pe genunchi şi 
trag inelele cât de sus pot. 

Curtis intră cu un braţ plin de lumânări în suporturi mici 
de sticlă şi o brichetă. 

— Grozav, spun eu. 

— Ai găsit o lanternă? îl întreabă Curtis pe Brent. 

— Nu, zice Brent. 

Curtis îi arată lui Brent lanterna lui, o Maglite. 

— Doar pe asta o am. Se întoarce spre Heather. Dale are 
o lanternă? 

— Nu ştiu. 

Heather pare să nu mai ştie nimic acum. 

— Oricum, unde e Dale? întreb. 

— Măcar a intrat? spune Curtis. 

— Tocmai am fost afară şi nu l-am văzut, spune Brent. 

— La naiba. Caută în dormitorul lor şi în bucătărie, îi 
spune Curtis lui Brent. lar eu îl voi striga afară. ŞI fii atent. 

Se întorc după câteva minute. Dale nu e în dormitorul lui. 

— Am strigat până n-am mai putut afară, dar nu îmi 
răspunde, spune Curtis. Of! Totul devine ridicol. Nu mai 
avem timp. 

— Îşi poartă transmiţătorul? spune Brent. 

— Nu! Asta mă deranjează. L-a lăsat lângă uşă, cu hamul 
şi placa. Ar fi bine să mergem să-l căutăm. Milla, rămâi aici. 

— O să mă încalţ cu ghetele. Brent iese grăbit. 


e 197 œ» 


— Păstrează bricheta şi nişte lumânări la tine în caz că se 
întrerupe curentul, îmi spune Curtis. Îi aruncă o privire lui 
Heather şi mă trage brusc pe coridor. Îmi şopteşte la 
ureche: 

— Păzeşte-ţi spatele! 

— Ce? şoptesc. 

— Heather e micuță, dar nu se ştie niciodată cu femeile. 

Îl privesc când dispare pe coridor, gândindu-mă la ziua în 
care Heather şi Saskia m-au îngropat de vie. 


e 198 œ» 


CAPITOLUL 34 
Cu zece ani în urmă 


Heather pune ultimul bulgăre de zăpadă la locul lui, 
deasupra capului meu. Frigul mă înconjoară, trecând prin 
materialul 3G al gecii şi pantalonilor mei de snow-boarding. 
Clipesc în semiîntunericul gri şi respir încet şi adânc. 
Sperând să nu fiu niciodată în situaţia asta cu adevărat. 

Am pierdut nişte prieteni buni în avalanşe. Doreen 
Clavette, numărul cinci în Franţa la rampă, a fost luată în 
timp ce se dădea cu placa în stil liber în vara asta. Nu a fost 
nimeni acolo sus care să o caute - tipul cu care se dădea cu 
placa a fost şi el îngropat în zăpadă. Aşa au fost ultimele lor 
momente? Cât timp a trecut până au murit? Nu, nu vreau 
să ştiu. 

Ating gheaţa cu vârfurile degetelor. Fetele ar trebui să 
mă caute acum. Saskia şi Odette, cu transmiţătoarele pe 
modul de căutare, umblă pe zăpada de deasupra şi caută 
semnalul de la transmiţătorul legat de gâtul meu. 

Ca persoana care, cel mai puţin probabil, va face asta cu 
adevărat, Heather se ocupă de îngropare. Cred că 
îngroparea mea e cea mai memorabilă parte a iernii ei. 
Adâncimea zăpezii de aici, de pe ghețar, e de zece metri, 
aşa că a fost destul de uşor. 

Rezist. Măcar  transmiţătorul meu e pornit pe 
„transmitere”? Mă jucam cu el înainte să urc până aici. La 
naiba! Zăpada e prea îndesată în jurul meu ca să îmi 
deschid geaca şi să verific. 

Intru în panică. Vreau să ies de aici. Unde sunt ele? 

Exerciţiul a fost ideea Saskiei. E viscol acolo sus. 
Vizibilitatea a fost prea slabă ca să ne dăm cu plăcile, aşa 
că am urcat pe ghețar cu intenţia de a ne construi un loc de 
sărit, dar în scurt timp ne-am dat seama că nu vom putea 
să-l vedem. 

— Ce rost are să avem transmiţătoare dacă nu ştim să le 
folosim? a spus Saskia. Cine vrea să fie îngropată? Milla? 


< 199 œ» 


— În niciun caz, am zis eu. 

— De ce? Ţi-e frică? 

lar eu, ca o idioată, am spus: 

— Bine, am s-o fac! 

Milla nebuna loveşte din nou. De ce a trebuit să fac asta? 
Îngheţ aici. Îmi clănţăne dinţii şi mâinile îmi sunt atât de 
reci, că de-abia le mai simt. Ar fi trebuit să îmi pun 
mănuşile. Trece o veşnicie până să vină Saskia şi Odette. 
Ce fac acolo sus? 

Curtis e mai în josul pantei şi le cronometrează. 
Bineînţeles că a trebuit să transformăm asta într-o 
competiţie - fetele împotriva băieţilor. Haideţi, fetelor. 
Unde sunteţi? Nu pot să aud nimic. Cât timp voi mai avea 
aer? 

„Calmează-te!” Brent va fi îngropat după mine. El nu se 
va panica. El nu se teme de nimic. Încerc să îmi controlez 
respiraţia, inspirând încet pe nas. Dacă trebuie s-o fac, pot 
să-mi scot mâna şi s-o flutur, iar ele vor veni şi mă vor 
scoate. 

Lumină. De la o gaură de deasupra capului meu. Râd de 
uşurare când văd faţa Saskiei privind în jos, la mine. 

— Nu e nimic aici, spune ea. 

Zăpada e aruncată înapoi la locul ei. 

Ce face? M-a văzut. Sau nu? 

E mai întuneric ca înainte. A pus ea mai multă zăpadă 
deasupra? Teama îmi face rău la stomac. De-a ce se joacă? 

— Hei! strig cu putere. Dar eu nu pot să le aud, aşa că 
presupun că nici ele nu mă pot auzi. 

Ridic braţele şi împing în sus. Zăpada îmi juleşte vârfurile 
degetelor; bucăţi de gheaţă îmi cad pe faţă. Clipesc ca să 
mi le scot din ochi, o umezeală rece învelindu-mi genele, şi 
dau din nou cu pumnul, dar zăpada e tare îndesată. E 
imaginaţia mea sau chiar mi-e mai greu să respir? Respir 
mult pe gură. 

„Opreşte-te! Respiră încet! Fă-o în aşa fel încât să-ţi 
ajungă aerul.” 

Curtis şi Dale nu vor lăsa ca asta să dureze prea mult 
timp, nu-i aşa? De fapt, vor lăsa. Cu cât durează mai mult, 


e 200 œ» 


cu atât mai bine, ca să ne învingă cu timpul lor mai scurt. 
Brent nu mă poate ajuta; ela plecat la bar. Oare Heather îşi 
va mai aminti unde m-a îngropat pe ceața asta? Chiar dacă 
îşi va aminti, nu se va grăbi să mă salveze. 

A fost o idee foarte proastă. Nu era nevoie ca eu să fiu 
aici jos. De ce n-am îngropat doar un transmiţător, ca toată 
lumea? Îmi adun toate puterile şi încerc din nou, împingând 
în sus cu ambele mâini. Zăpada îmi acoperă capul şi îmi 
pătrunde în gură. Tuşesc ca să o scot afară, intrând cu 
adevărat în panică. 

Realizez ceva îngrozitor. Saskia a plănuit asta. 


e 201 œ» 


CAPITOLUL 35 
În prezent 


Ochii negri ai cerbului mort se holbează în restaurant. 
Blana lui decolorată e încâlcită, coarnele lui sunt prăfuite. 
Nu pot scăpa de senzaţia că mă urmăreşte. 

Singurele sunete sunt ticăitul ritmic al ceasului de pe 
polita şemineului şi pârâitul flăcărilor. Am avut nevoie de 
zece minute ca să aprind focul. Totul e umed în locul 
acesta. 

Heather se agită prin cameră ca o musculiţă. 

— Unde naiba e? 

Şi eu sunt îngrijorată. Dale nu e un idiot, dar pe genul 
acesta de teren, chiar şi cei mai buni sunt victimele 
accidentelor. Ar putea zăcea undeva, rănit, îngropat sub o 
alunecare de zăpadă sau căzut într-o crevasă. 

Dacă nu cumva e un plan viclean făcut de el şi Heather, 
iar în acest caz, Curtis şi Brent sunt în pericol. Sau Saskia e 
acolo? În acest caz, toţi sunt în pericol. 

Pe fereastră, cerul se vede cenuşiu şi vârfurile munţilor, 
bleumarin. Ultima rază de lumină aproape că a dispărut. Un 
lucru e sigur: nu vom cobori de aici în seara asta şi mă 
îngrozeşte gândul de a petrece încă o noapte în locul 
acesta. 

Îmi pârlesc degetele lângă flăcări, dar tot nu mă pot opri 
din tremurat. Pe sub genunchiera lui Curtis, am punga 
improvizată cu gheaţă. Două pastile de Ibuprofen nu mi-au 
ameliorat deloc durerea. Alcoolul m-ar ajuta, dar vreau să 
îmi păstrez mintea limpede până se întorc băieţii. 

— Ceasul ăla blestemat mă înnebuneşte, spune Heather. 

— Pe mine cerbul mă înnebuneşte, spun eu. g 

Câte situații ca aceasta au văzut acei ochi morți? Inainte 
să fie înălțată clădirea Panorama, o căsuță simplă de lemn 
era în locul ei, un refugiu pentru alpiniştii deceniilor trecute. 
Poate fi văzută în unele poze. Cerbul a fost şi acolo? Pare 
destul de vechi. 


e 202 œ» 


Heather scotoceşte prin lemnul din grămada de buşteni. 

— Ce faci? spun eu. 

— Dacă am găsi telefoanele, am putea suna să cerem 
ajutor. 

Deja am căutat acolo de cel puţin două ori, dar nu 
precizez asta. 

— Of! 

Heather apucă repede ceasul şi îl azvârle pe perete. Se 
sparge pe panourile de lemn. Sticla cade pe podea. Uau! Nu 
ştiam că are un asemenea temperament. 

Se ia cu mâinile de frunte. 

Asta e şansa mea. Într-un moment de slăbiciune ca 
acesta, e mai probabil să spună adevărul. 

— Ştii că nu te-am invitat eu aici, nu-i aşa? 

Ea dă din cap. 

— Atunci cine a făcut-o? 

Ea îşi muşcă buza. 

— Nu ştiu. 

— Încerc să-mi dau seama cine a făcut Spărgătorul de 
Gheaţă, spun eu. Trebuie să ştiu dacă tu şi Brent... 

Ea începe să protesteze. 

— Dacă aţi făcut-o, atunci trebuie să ne gândim la cine 
mai ştia despre asta. 

Heather aruncă o privire peste umăr, spre coridor, apoi 
îşi întoarce repede capul spre mine. 

— Da! Eşti mulţumită acum? 

— Bine! 

Nu voi întreba dacă s-a întâmplat când eram cu Brent, 
chiar dacă sunt disperată să aflu. Nu îl pot revendica pe 
Brent. l-am spus că nu voiam o relaţie şi încă e cel mai 
puţin posesiv tip cu care m-am întâlnit. Dacă se pot numi 
întâlniri ce am făcut eu cu Brent. 

Dar ce ar însemna dacă Heather l-a înşelat pe Dale? 

— Vezi tu, am crezut că Dale m-a înşelat, spune ea. Cu 
Saskia. 

— Vorbeşti serios? 

— Am mers să mă întâlnesc cu Dale la sala de sport şi ei 
au ieşit împreună din camera cu trambulină. Avea un 


e 203 œ» 


zâmbet îngâmfat pe faţă. 

— În ziua dinaintea Britanicelor? Îmi amintesc de asta. 
Am fost în sala de sport când ea i-a cerut lui să o 
supravegheze. 

Dale nu prea voia, dar ea l-a mituit - i-a spus că-i va plăti 
băuturile pentru restul iernii. Şi probabil zâmbea, pentru că 
a învăţat cum să facă rotații care schilodesc. 

— În fine, Dale a mers să se schimbe, spune Heather. Şi 
am întrebat-o de ce zâmbeşte. Ea... nu a spus exact asta... 
dar a insinuat că a făcut sex cu el, chiar acolo, în sala de 
sport. 

— Uau! 

Chiar au făcut-o, sau Saskia doar o necăjea? Saskiei îi 
plăcea să tachineze oamenii tot timpul. Inclin să cred că nu 
s-a culcat cu el, dar nu vreau să-i spun lui Heather de ce 
cred asta. 

— Când l-am înfruntat pe Dale, el a negat şi a şters-o 
imediat. Dar... 

Heather se uită la mine de parcă ar vrea o confirmare. 

— Dacă au făcut sex, eu n-am auzit niciodată despre 
asta. 

Se uită din nou peste umăr şi îşi coboară vocea. 

— În fine, asta a fost noaptea în care m-am culcat cu 
Brent. 

Aşadar, Brent nu m-a înşelat, pentru că mă despărţisem 
de el cu o zi înainte. 

— Vezi tu, am mers la locuinţa lui Dale, dar Dale nu era 
acolo, doar Brent. Tace, încercând să se controleze. Şi 
continuă cu o voce chinuită. M-a îmbrăţişat şi i-am spus 
totul. Cumva, am început să-l sărut. M-a întrebat dacă sunt 
sigură că vreau să fac asta, apoi m-a dus la etaj. 

Îi curge o lacrimă pe obraz. 

Brent cel bun. Umărul perfect pe care să plângă. Urmat 
de partida perfectă de sex din răzbunare. A fost al naibii de 
riscant - Dale putea să apară în orice moment - dar lui 
Brent întotdeauna i-au plăcut riscurile şi ştiam că avea o 
slăbiciune pentru ea. Totuşi, sunt surprinsă. El şi Dale erau 
prieteni. Cred că a fost supărat din cauza despărțirii noastre 


e 204 œ» 


şi Heather l-a prins într-un moment de slăbiciune. 

— Cine mai ştie despre asta? întreb. 

— Saskia. Nimeni altcineva. 

Tremur. Curtis pare să creadă că sora lui e în spatele a 
tot ce se întâmplă. Şi ceea ce mi-a spus Heather se 
potriveşte cu acea idee. 

— A fost pe stradă când am plecat din locuinţa lui Brent, 
spune Heather. O sincronizare foarte proastă. L-a văzut pe 
Brent când m-a condus până afară şi a înţeles despre ce 
era vorba. M-a întrebat direct. 

Da, asta nu mă surprinde. Saskia avea o minte ascuţită. 

— Am negat, dar cred că eram prea agitată ca să fiu 
convingătoare. A râs până n-a mai putut şi a spus că, 
bineînţeles, ea nu s-a culcat cu Dale. 

Mi-o imaginez pe Saskia făcând asta. Biata Heather! 
Saskia s-a jucat cum a vrut cu ea. ` 

Are asta vreo legătură cu dispariția Saskiei? Intotdeauna 
m-am întrebat de ce Brent şi Heather au fost pe ghețar în 
acea zi. Oare adevăratul motiv pentru care au mers acolo a 
fost că voiau să vorbească în secret? Şi Saskia... ce? A 
folosit ce ştia ca să-l mituiască pe Brent ca să o 
supravegheze? Brent e un tip drăguţ. Ar fi fost dispus să 
rateze încălzirea de la Britanice pentru a o proteja pe 
Heather. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Un accident 
tragic? 

Sau altceva? 

— Dale ştie despre tine şi Brent? întreb. 

Heather cască ochii. 

— Nu! M-a ameninţat că o să-i spună în seara în care am 
fost la barul Glow. Dar nu cred că a făcut-o. 

Lucrurile încep să aibă sens. 

— De asta ai lovit-o? 

— Da! 

— Şi nu i-ai spus lui Dale ieri? 

Heather îşi lasă capul în jos. 

— Curtis ştie? 

— Nu, dacă nu cumva i-a spus Brent. 

Tocmai am aflat două lucruri. Unu: Heather poate să 


e 205 - 


mintă - nu doar pe mine, ci şi pe soţul ei. Şi doi: Brent ştie 
să-şi ţină gura închisă. Oare despre ce altceva nu mai vrea 
să vorbească? 


e 206 œ» 


CAPITOLUL 36 
Cu zece ani în urmă 


Sunt închisă în mormântul meu întunecat, încă încercând 
să ies folosindu-mă de mâini. Simt gheaţa ca granitul cu 
vârfurile degetelor. Zgârii şi răzuiesc, şi probabil că mi se ia 
pielea - degetele mele sunt prea amorţite ca să simtă asta 
- dar nu ajung niciunde. 

Respir tot mai rapid; marginile mormântului se strâng în 
jurul meu. Nu pot respira. Stai - oare sap în direcţia 
corectă? „Gândeşte-te!” Încerc să mă concentrez, dar e 
atât de întuneric, că nici nu mai ştiu încotro e în sus. 

Un gust amar îmi ajunge până în gât. Voi vomita. Gâfâi 
după aer, dar nu intră nimic. 

— Ajutor! 

Mâinile mi se agită în faţă. Trebuie să ies de aici. Nu 
vreau să mor aşa. 

Zăpada îmi intră în gura deschisă. Tuşesc ca să o scot. 

O crăpătură prin care intră lumina. Crăpătura rămâne o 
gaură şi faţa lui Curtis mă priveşte. Scoate un strigăt şi 
două perechi de mâini sapă. Curtis şi Dale. Ar trebui să-i 
ajut, dar tremur atât de tare, că mâinile nu mă mai ascultă. 

In sfârşit, gaura e destul de mare. Curtis se apleacă şi mă 
scoate. Zac şi gâfâi pe zăpadă. Îşi deschide fermoarul gecii, 
o dă jos şi o întinde peste mine. Ca un blestemat de giulgiu. 
O împing de pe mine. Nu suport să mă acopere ceva. Vreau 
doar să respir. 

Aud vocea Saskiei. 

— E ceva în neregulă cu transmiţătorul meu. 

— E ceva în neregulă cu tine! strigă Curtis. 

Aud tonul calm al lui Odette, dar nu înţeleg ce spune. 

Siluetele lor merg încoace şi încolo - Saskia, Curtis, Dale. 
Inspir aerul minunat. Brent trebuie să fie încă la bar. 

— Şi cum de n-ai putut s-o găseşti tu? spune Curtis. 

— Saskia a vrut să o facă pe cont propriu, zice Odette. 

Ar trebui să mă ridic. Urăsc faptul că ei mă văd aşa - atât 


e 207 œ» 


de slabă şi de vulnerabilă. Dar nu cred că mă pot mişca. 

Curtis îngenunchează lângă mine. 

— Vrei nişte apă? Scoate o sticlă - sticla lui - şi o ţine pe 
buzele mele. lau o înghiţitură şi îmi las capul să cadă din 
nou pe zăpadă. 

Odette se apleacă deasupra mea. 

— Eşti bine? Transmiţătorul Saskiei nu funcţiona. 

Nu cred asta nicio clipă, dar văd că Odette crede. E genul 
acela de persoană - întotdeauna crede în bunătatea 
oamenilor. 

Curtis scoate un baton de proteine din buzunar şi îi rupe 
ambalajul. 

— Mănâncă! 

Refuz. Nu mi-e foame. Fulgii de zăpadă cad din cer pe 
faţa mea. Mă îngroapă din nou. Tremur şi mă ridic. Totul se 
întunecă, dar îmi înfig picioarele cu fermitate şi respir 
adânc până când trece senzaţia asta. _ 

Rucsacul meu e în zăpada din apropiere. Il iau. 

— Cobor! 

— Stai! spune Curtis. 

Dar vreau să mă îndepărtez cât de mult pot de ghețar, 
de Saskia şi de toţi cei care au văzut asta. 

Fulgii de zăpadă cad pe ochelarii mei în timp ce mă dau 
cu placa prin viscol. Unul câte unul, se ivesc marcajele 
negre ale pârtiei. Sunt singurul mod prin care îmi dau 
seama că mă mişc. Le urmez până jos. Pârtia e pustie. 
Nimeni în afară de noi nu e atât de prost încât să iasă pe 
vremea asta. 

Ea m-a umilit. Ce am să fac? Ce potsă fac? 

Picioarele îmi tremură de două ori mai tare decât ar face- 

o în mod normal când ajung în partea de jos a telefericului. 
Nu e coadă. Intru într-o cabină goală. Merg înapoi până sus 
ca să văd dacă pot scăpa de senzaţia asta dându-mă cu 
placa. 
_ Când uşa începe să se închidă, Curtis se aruncă înăuntru. 
Işi reazemă placa de a mea, îşi dă jos rucsacul de pe umeri 
şi se lasă pe banca de vizavi. Imi apăs poala cu palmele, 
dorindu-mi să nu mai tremure. 


e 208 œ» 


— Eşti bine? 

— Da! 

Bucuroasă că am lentile tip oglindă, mă întorc la 
fereastră. 

— A mers prea departe. 

Mă întorc din nou spre el. Falca lui e încordată, corpul lui 
e rigid. 

În câte situaţii l-a târât sora lui de-a lungul anilor? A fost 
aşa şi la şcoală? Mi-o imaginez: ticăloasa frumoasă, regina 
clasei a şasea. Fata după care erau înnebuniţi toţi băieţii şi 
toate fetele voiau să fie prietene cu ea pentru că erau 
îngrozite de ce le-ar face dacă nu ar fi. 

— Ajută-mă să o înving, îi spun. 

Curtis oftează. 

— De ce îţi doreşti asta atât de mult? 

Ceva - ori senzaţia de a fi aproape de moarte ori 
uşurarea de a fi supravieţuit - mă face să-mi deschid 
sufletul. 

— Ştii care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea? 

— La Britanicele de anul trecut? 

— În niciun caz! Am căzut la penultima încercare şi m-am 
făcut de râs. Şi n-am câştigat. A fost ziua sporturilor de la 
şcoală, când aveam 12 ani. Am câştigat cursele de 400 de 
metri, 800 de metri şi finala de la 100 de metri ştafetă, una 
după alta. Şi nici măcar nu eram în clubul de alergare al 
şcolii. Doar am vrut să câştig mai mult decât oricare dintre 
celelalte fete. 

Curtis se holbează în jos, la ghetele lui de snow-boarding. 
Şi îşi ridică privirea. 

— Spune-mi ce faci pe rampă. 

Incerc să-mi adun gândurile. Chiar nu e cel mai bun 
moment, dar ar putea fi singura şansă pe care o primesc. 

— Bine! Cobor, fac o rotaţie cu spatele în aer, una 
independentă cu faţa... 

li prezint lista cu fiecare truc. Nu e niciun secret; mă vede 
făcându-le în fiecare zi. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să-ţi schimbi 
apucarea ghetei. 


< 209 » 


Îmi las capul în jos. Apucarea ghetei, atunci când apuci 
gheata în locul plăcii de snow-boarding, nu e bună. 

— O faci când apuci 5-ul şi, uneori, 3-ul. 

Îmi ia datul cu placa pe bucăţi, listând încă vreo zece 
lucruri pe care trebuie să le îmbunătăţesc. Ascult, distrusă. 
Dorindu-mi să am un pix ca să-mi iau notițe. Nu e de mirare 
că Saskia s-a menţinut înaintea mea. Brent şi Dale mi-au 
dat sfaturi, chiar şi Odette, dar nici pe departe atât de 
aprofundate ca acestea. Egoul meu încasează o lovitură. 

— Brent mi-a sugerat să încerc o rotaţie care schilodeşte, 
spun eu când el termină. 

Curtis îşi ridică sprâncenele. 

— A mai făcut vreo femeie snow-boarder aşa ceva? 

— Nu într-o competiţie. 

Se gândeşte la asta un moment. Şi se încruntă. 

— Nu. Cel puţin, nu încă. Ceea ce trebuie să faci înainte 
de asta e să cazi. 

— Ce? 

— Te temi prea mult de căderi. 

Are dreptate, sunt speriată. Căderile rup oase. Căderile 
încheie sezoane. Pun capăt chiar şi sponsorizărilor. Ştiu 
asta din experienţă. Dar nu prea mă ajută să mi se spună 
asta. 

Şi urăsc faptul că a observat asta. 

— Nu vreau să-mi rup ceva atât de aproape de Britanice. 

— Da, dar asta te trage înapoi. Găseşte-ţi o rampă mare 
cu un strat adânc de zăpadă moale şi fă ceva ca să cazi. Nu 
va fi atât de rău precum crezi. Apoi poţi să te gândeşti la 
rotaţiile care schilodesc. 

Mă uit la el, nesigură. Căderea e riscantă, chiar şi cu o 
aterizare în zăpadă moale. De partea cui e el de fapt? Vrea 
să mă ajute cu adevărat sau i-a revenit loialitatea 
frăţească? 


<e 210 œ» 


CAPITOLUL 37 
În prezent 


Heather îşi frânge mâinile. 

— Dacă nu se mai întorc? 

— Se vor întoarce, spun eu. 

Acum e foarte întuneric afară. Arunc din nou o privire 
spre masă ca să văd dacă lumânările şi bricheta sunt acolo 
în caz că se sting becurile. În secret, sunt la fel de speriată 
ca Heather. Curtis şi Brent ar fi putut să cadă într-o 
crevasă. Oare ar trebui să merg să-i caut? Dar dacă 
persoana care are ceva cu noi - Saskia, Dale sau altcineva - 
le-a făcut rău? Şi ei zac pe-afară, aşteptând ca eu să ies. 

Heather umblă de colo până colo. Dacă nu m-aş fi rănit la 
genunchi, aş fi umblat şi eu. Mă chinui să mă gândesc la 
ceva despre care să putem vorbi. 

— Cum e să fii măritată? 

Ea păşeşte spre mine. 

— E... bine. 

— Bine! 

Ocoleşte subiectul, spunându-mi despre prietenii şi 
rudele lor, şi despre noua lor agenţie, dar îmi dau seama că 
răspunsul iniţial e cel adevărat. Că e doar bine. 

Expiră tremurând. 

— Uite ce e, am nevoie de pastilele mele. Sunt în 
dormitorul meu. Vii cu mine? 

— Bine, spun eu, dar imediat sunt în alertă. 

„Păzeşte-ţi spatele.” Pune la cale ceva? 

Incă port geaca şi pantalonii de snow-boarding. Bag 
bricheta şi lumânarea cu suport în buzunarul gecii şi mă 
ridic în picioare. Apăsăm pe fiecare întrerupător pe lângă 
care trecem în timp ce mergem pe coridor. 

— Te doare tare? spune ea în timp ce păşesc pe lângă 
ea. 

— Da! 

N-are rost să mint. Strâng din dinţi ca să nu gem la 


e 211 œ» 


fiecare pas. 

Uşile duble se închid în urma noastră. 

Şi becurile se sting. 

Heather ţipă. Pregătindu-mă ca ea - sau oricine altcineva 
- să mă atace, bâjbâi după brichetă şi lumânarea cu suport. 
Mă chinui să-mi imaginez planul general al clădirii. Dacă 
intră cineva pe intrarea principală, pot fugi în direcţia asta 
şi mă pot încuia în dormitorul meu. Dacă se apropie din 
partea aceea, voi coti spre stânga şi iar spre stânga... şi 
după aceea ce voi face? 

Aud pe cineva - sper că e Heather - care atinge uşor 
peretele. 

— Nu pot să găsesc un întrerupător, spune ea. 

— Nu te deranja. A picat curentul. _ 

Aprind bricheta şi văd faţa palidă a lui Heather. Imi 
tremură mâna atât de tare, că mă chinui să aprind 
lumânarea. 

„Milla, nu te mai panica! Nu te ajută!” 

În cele din urmă, aprind lumânarea. Verific coridorul în 
fiecare direcţie. Suntem doar noi două. 

— Hai să-ţi luăm repede pastilele şi să ne întoarcem la 
restaurant, spun eu. Va fi mai multă lumină acolo datorită 
focului. 

Ajungem la dormitorul ei. 

— Sunt în baie, spune ea. _ 

Ţinând lumânarea în faţă, intru şchiopătând. In baie, 
Heather scotoceşte prin geanta ei şi scoate folia. Îşi ridică 
privirea şi ţipă. 

Eu mă dau mai în spate. Ea arată spre oglindă cu degetul 
tremurând. Un cuvânt a fost mâzgălit pe sticlă cu ruj roşu. 
„Vinovăţie.” 

Heather se uită la mine cu ochii îngroziţi. 

Ce înseamnă asta? Cine e vinovat - Heather sau Dale - şi 
de ce e vinovat? Heather respiră rapid şi zgomotos la 
lumina lumânării, la fel ca mine. Dau la o parte perdeaua 
duşului şi ridic lumânarea pentru a lumina colţurile 
camerei. Nu e nimeni acolo. 

Şifonierul. 


e 212 œ» 


— Ţine asta, îi spun lui Heather şi îi dau lumânarea. 

Nu am încredere în ea, dar acum nu prea am de ales. 
Vreau să am ambele mâini libere. Dacă e cineva acolo, întâi 
voi lovi, apoi voi pune întrebări. 

Heather rămâne aproape de mine în timp ce mă apropii 
de şifonier. Trag uşa ca să îl deschid. E gol. Îmi iau 
lumânarea înapoi. 

Cu mâinile tremurânde, Heather ia două pastile din folie 
şi le înghite. Îmi atrage privirea. 

— Am atacuri de panică. 

— Hai să plecăm de-aici! 

Cu lumânarea luminându-ne calea, ne întoarcem pe 
coridor. „Vinovăţie.” Ar putea fi o referire la furtul cardului 
de credit al Saskiei. Sau o parte dintr-un şantaj. Tremur 
foarte tare când ajungem la restaurant. 

— Trebuie să mănânc ceva! 

Intru şchiopătând în bucătărie. 

— Nu cred că aş putea mânca acum, spune Heather, dar 
mă urmează înăuntru. 

Imi zvâcneşte genunchiul şi ar trebui să-l ridic, dar 
Heather nu e în stare să facă nimic. Aprind mai multe 
lumânări ca să văd ce fac şi caut prin dulapuri ceva care să 
nu necesite gătirea. E o conservă de roşii şi câteva de ton. 
Ciudat. Puteam să jur că ieri erau mai multe în frigider. 

Rad brânză, stând cu ochii pe Heather şi pe intrare. 
Genunchiul mă face vulnerabilă. Sunt sigură că o pot dobori 
dacă e nevoie, dar şi pe ea, şi pe Dale? 

Heather fuge pe coridor. O urmez afară. 

— Am auzit ceva. Ochii ei sunt căscaţi. Tu n-ai auzit? 

Coridorul e întunecat şi liniştit. 

— Poate au fost doar conductele. 

Ea îşi coboară vocea până la şoaptă. 

— Mai e cineva în clădire. 

Mă uit peste umăr, în restaurantul întunecat. 

— Ce fel de zgomot a fost? 

— Un scârţâit. Ca o uşă care se închide. 

— Probabil a fost bătută de vânt. 

Dă din cap de parcă ar vrea să creadă asta cu disperare, 


e 213 + 


apoi ne întoarcem în bucătărie. Departe de foc, îmi 
clănţăne dinţii, dar las punga cu gheaţă pe genunchi. 
Trebuie să reduc umflătura în caz că va fi nevoie să cobor 
pe jos de aici. 

O bubuitură în depărtare. Heather suspină şi mă prinde 
de braţ. 

Se aud voci pe coridor - Curtis şi Brent. Eu şi Heather 
ieşim repede afară. 

— L-aţi găsit? spune Heather. 

Răspunsul e evident. Dale nu e cu ei. 

Curtis de-abia o priveşte în ochi. 

— Îmi pare rău. Stinge lanterna şi ne adunăm în 
bucătăria luminată de lumânări. 

— Trebuie să continuaţi căutarea, spune Heather. 

— E periculos, spune Curtis. Suntem obosiţi. Facem 
greşeli. 

El şi Brent par distruşi. Ştiu că nu ar renunţa uşor. Brent 
îşi dă jos căciula şi îşi trece degetele prin părul umed. 

— Unde e un blestemat de telefon când ai nevoie de 
unul? bombăne Curtis. 

— Bine, spune Heather. Voi merge chiar eu. 

Îmi închid fermoarul la geacă. 

— Merg cu ea. Cu genunchiul în starea asta, nu voi 
ajunge departe, dar dacă n-aş fi insistat să fac acea rotaţie 
cu spatele, poate că Dale nu ar fi fost acolo, căutând-o pe 
Heather de unul singur. 

Curtis blochează cadrul uşii. 

— Veţi ajunge într-o crevasă. 

Heather încearcă să-l împingă ca să treacă de el. 

— Nu-l putem lăsa acolo! 

— Heather, tocmai mi-am pus piciorul printr-un pod de 
zăpadă, spune Brent. Curtis a trebuit să mă prindă. Zăpada 
a cedat sub amândoi şi a fost înspăimântător. 

— Ar putea fi ascuns în zăpadă pe undeva, zice Curtis. 
Vom merge din nou afară în zori. 

Îi arunc o privire lui Brent şi el neagă dând din cap. Nici 
eu nu cred că Dale are şanse. In perioada asta a anului, 
probabil sunt vreo minus cincisprezece grade în timpul 


e 214 - 


nopţii aici sus. 

Mă întorc din nou spre Curtis. Încă mai crede că Dale şi 
Heather pun ceva la cale? Că Dale a dispărut intenţionat? 
Am să-l întreb într-un moment liniştit. Totuşi, disperarea lui 
Heather e destul de convingătoare. Se luptă ca să treacă de 
el. 

Brent îşi întinde mâinile după ea, iar ea cade pe el. Mă 
priveşte jenat peste umărul ei. E ciudat să-l văd cum o ţine. 

— Cum mai e genunchiul tău? spune Curtis. 

Ridic din umeri. Nu are rost să mă plâng. 

— Ai bandă kinesiologică? 

— Da. Dar eu aş rămâne cu genunchiera şi aş ţine gheaţă 
pe el pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. 

— Întrebam pentru coborârea de mâine. 

Văd îngrijorarea pe faţa lui Curtis. 

— E un drum foarte lung cu un genunchi zdrobit. Apropo, 
de când a picat curentul? 

— De vreo douăzeci de minute? spun eu. De unde putea 
fi oprit? 

— M-am uitat cât timp am fost afară. Tabloul electric e pe 
zidul exterior al clădirii. E un lacăt mare pe el. 

Aşa că ori a fost altcineva afară cu ei - ori unul din ei l-a 
oprit. 

Heather se zbate la pieptul lui Brent. 

— E vina ta! Tu ne-ai forţat să venim aici! 

Brent îşi coboară vocea. 

— Nu! Ţi-am spus asta noaptea trecută. 

— Nu te cred! spune Heather. 

— Stai, spun eu. Cum adică te-a forţat Brent să vii? 

Heather se uită urât la Brent, apoi cu sfidare la mine. 

— M-a şantajat! 


e 215 


CAPITOLUL 38 
Cu zece ani în urmă 


Gheaţa se strânge în jurul meu, zdrobindu-mi pieptul. Nu 
pot să respir. Dau din mâini disperată. 

— Hei, hei! 

Se aude vocea lui Brent. 

Deschid ochii. Nu e gheaţă, e doar plapuma. Plapuma 
sigură, caldă şi nespălată tot sezonul a lui Brent. Inspir 
mirosul de mosc şi încerc să-mi controlez respiraţia. 

— Eşti bine? 

— Am avut un coşmar. 

— Vino aici! 

Îmi ascund faţa la pieptul lui. A fost foarte real. Nu ştiu 
dacă mai pot urca pe munte azi. Ce-o să-mi mai facă 
Saskia? Pentru că, dacă voi continua să fac ceea ce fac, 
trebuie să înfrunt asta: va exista o dată viitoare. 

Simt că sunt la o răscruce. Am două opţiuni: să mă 
îndepărtez de grup, să ţin capul plecat şi să mă antrenez 
singură, evitând locuinţa lui Brent când Saskia e acolo. Sau 
să ripostez din răsputeri. 

„Nu o pot lăsa să câştige.” 

Dar am puterea de a lupta? 

— Te simţi mai bine? îmi spune Brent cu gura în părul 
meu. 

— Da. 

Se ridică din pat şi trage perdelele. | se luminează faţa. 

— Avem treizeci de centimetri de zăpadă proaspătă. Vrei 
să urcăm pe ghețar pentru nişte zăpadă proaspătă? Rampa 
va fi îngropată. 

Tremur fără să vreau când aud cuvântul „îngropată”. 

Strada principală din Le Rocher a fost curățată şi 
acoperită cu pietriş, iar zăpada a fost strânsă în grămezi 
mai înalte decât mine de fiecare parte. Un covor alb şi gros 
acoperă tot ce se vede. Indicatoarele de circulaţie sunt 
acoperite de câţiva centimetri de zăpadă; pe acoperişuri şi 


e 216 - 


balcoane s-a adunat un strat de jumătate de metru. De- 
abia se văd maşinile parcate. 

Merg cu Brent şi Curtis pe mijlocul drumului. Am fost 
recent la doctor pentru nişte somnifere mai puternice. Mă 
doboară şi încă mă simt ameţită şi puţin dezechilibrată în 
dimineaţa asta. 

— Trebuie să trec pe la Sport 2000, spune Brent. Mi s-a 
crăpat suportul din spate ieri. 

Eu şi Curtis stăm pe un troian din faţa magazinului în 
timp ce aşteptăm. 

— Ai mai vorbit cu Jacinta? întreb. 

— Da, am sunat-o aseară, zice Curtis. | se va scoate 
ghipsul peste două săptămâni şi va începe recuperarea, ca 
să fie pregătită pentru Jocurile de iarnă din Australia. 

— Grozav! Transmite-i salutări din partea mea. 

— Am s-o fac! 

Un bărbat urmăreşte o femeie pe stradă cu un bulgăre de 
zăpadă. Trebuie să aibă vreo 50 de ani. Zăpada proaspătă 
scoate la suprafaţă copilul din interior. 

Se aude ecoul unui bubuit din depărtare şi îmi piere 
râsul. E patrula de schi, care provoacă explozii pe pante 
pentru a declanşa avalanşe înainte să ne lase acolo sus. Au 
o treabă grea de făcut azi. 

Mă uit în sus, la pantele acoperite cu zăpadă. După ce s-a 
întâmplat ieri, cred că mi-am pierdut curajul. 

Un bubuit mai tare mă face să tresar. Ochii mei caută 
norul de praf care ar indica o avalanşă. 

— De ce rampa, dintre toate sporturile din lume? spune 
Curtis. De ce nu alergarea? Sau altceva? 

Oare înţelege cum mă simt? Cred că ar putea. 

— Probabil din cauza Omului-Păianjen. 

El se bâlbâie. 

— Ce? 

— Când eram mici, eu şi fratele meu eram fascinaţi de 
cum putea Omul-Păianjen să se ţină de pereţi. Am încercat 
să facem asta. Puneam o saltea pe podea, lângă perete, şi 
alergam spre ea cât de tare puteam. Apoi, am încercat 
rampa şi pereţii sunt cam la fel de înalţi cât o clădire cu 


e 217 œ» 


două etaje şi, ştii tu. Ne cam lipim de ei. 

Curtis râde. Probabil crede că sunt foarte ciudată. 

— Dar tu? îi spun. De ce rampa? 

El cade pe gânduri. 

— Când te dai în parc poţi să faci, câte, maximum patru 
sau cinci sărituri? La aeriana mare faci una. La rampă, faci 
vreo zece rotații în spaţiu în mai puţin de un minut. 
Adrenalina nu se compară cu nimic. De obicei, mintea mea 
e destul de ocupată, mă gândesc la un milion de lucruri 
diferite, dar când sunt pe rampă, mi se goleşte mintea. 
Sunt concentrat. Folosesc forţa sau ceva de genul ăsta. 
Tace. Zâmbeşte. Nu aş putea avea conversaţia asta cu 
altcineva. 

lese Brent. Curtis nu vorbeşte cu mine la fel când Brent e 
prin preajmă. Cred că e o chestiune de respect masculin. 

— Pe curând, Luke, şoptesc eu. Fie ca forţa... 

— Taci! bombăne Curtis. 

E ciudat când mă gândesc că, dacă eu şi Curtis ne-am fi 
cuplat în acea noapte pe ghețar, poate că am fi avut parte 
de o despărţire groaznică până acum şi nu am mai fi vorbit 
unul cu celălalt. Refuzându-l, am ajuns să îl cunosc într-un 
fel în care n-aş fi putut să-l cunosc altcumva. Aşadar, până 
la urmă, tot răul a fost spre bine. 

Dar asta nu mă împiedică să îl doresc. 

Intrăm în telecabină. La naiba! Saskia e deja acolo, cu 
Odette. Curtis dă din cap spre Odette şi se îndreaptă spre 
colţul cel mai îndepărtat fără să-i spună un cuvânt surorii 
lui. 

Dar Brent merge spre ea cu paşi mari. 

— De ce eşti atât de ticăloasă? 

„Nu, Brent. Nu face asta.” 

Işi ridică mâna de parcă ar fi gata să o apuce. Privesc 
neputincioasă. 

Brent îşi coboară mâna. 

— Las-o pe Milla în pace. Ai înţeles? 

Se face linişte în telecabină. Saskia îşi arcuieşte 
sprânceana şi pare gata să râdă. Brent nu prea e un tip 
înspăimântător. Curtis se îndreaptă spre ei, dar Brent se 


e 218 œ» 


suceşte pe călcâi şi se întoarce spre mine. 

Expir. A fost foarte jenant. Brent urăşte confruntările, aşa 
că sunt uimită că ar face asta pentru mine. 

— Mersi! îi şoptesc. Dar pot să-mi duc singură luptele. 

In partea cealaltă a telecabinei, Odette o loveşte uşor pe 
Saskia pe şold. Şi mâna ei zăboveşte. Uau! Sunt împreună? 

Saskia îmi aruncă o privire de parcă ar auzi ce gândesc. 
Pe sub ochelarii de protecţie, buzele i se curbează într-un 
zâmbet. Ştie că am văzut. 

Mintea mi-e plină de gânduri. 

„Prietenii nu îţi aparţin.” Asta îmi spunea mama 
întotdeauna când eram mică. Dar mama a greşit. 
Întotdeauna există o ierarhie a loialităţilor. Am crezut că 
Odette era prietena mea la fel de mult ca a Saskiei, dar, în 
tot acest timp, ea a aparţinut doar Saskiei. 

Acum, când ştiu, mă întreb cum de nu mi-am dat seama 
de asta mai devreme. Erau toate semnele acolo. Felul în 
care îşi zâmbesc discret, în secret; felul în care stau 
întotdeauna una lângă cealaltă. Ştiam că Saskia îşi petrece 
mult timp acasă la Odette, dar credeam că face asta ca să 
ne evite pe noi. 

De ce se ascund? Pentru că amândouă sunt în atenţia 
publicului? Sau nu vor ca familiile lor să ştie? 

Mă gândesc la toate conversațiile noastre despre apucări 
şi rotații. Am fost flatată de interesul lui Odette, dar 
probabil îi raporta totul prietenei ei. Mă simt trădată. 

Odette îmi zâmbeşte cu regret, dar eu nu-i întorc 
zâmbetul. 

Telecabina se leagănă în mijlocul staţiei. 

Când ies, Saskia mă aşteaptă pe platformă. Se apleacă şi 
îmi şopteşte la ureche. 

— Nu-ţi face griji! Am să mă răzbun pe el. 

Eu şi Brent urcăm cu telecabina pe ghețar, lăsându-le pe 
Saskia şi pe Odette în urmă, şi mă forţez să mă gândesc 
doar la snow-boarding. Conversaţia pe care am avut-o cu 
Curtis mai devreme mi-a amintit de ce m-am apucat de 
snow-boarding pe rampă la început. Senzaţia de a mă lipi 
de perete şi de a sfida gravitația. Nu m-aş putea sătura 


e 219 * 


niciodată de asta şi încă nu am făcut-o. Nu o pot lăsa pe 
Saskia să mă sperie. 

De asta trebuie să continui să lupt. Şi, ca să am vreo 
şansă să ajung în top trei, trebuie să lupt cu tot ce am. 

Sfatul lui Curtis despre căderi îmi răsună în minte în timp 
ce ne construim un loc de sărit, pentru că e momentul 
perfect pentru a le încerca. A cădea intenţionat e împotriva 
tuturor lucrurilor pe care le-am făcut vreodată, dar Curtis 
are dreptate. Teama mă trage înapoi. 

Cobor scrâşnind din dinţi şi zbor prin aer în stilul Omului- 
Păianjen, aterizând cu zgomot pe faţă. Expir şuierător, dar 
nu la fel de rău precum m-am aşteptat. Zăpada proaspătă e 
atât de moale, ca o pernă, că e ca şi cum m-aş cufunda 
într-o pernă rece. 

Brent ajunge lângă mine într-o clipă. 

— Eşti bine? 

Râd încet şi îmi trag ochelarii de protecţie acoperiţi de 
zăpadă de pe faţă. 

— Da! 

De mult mai sus, de pe pantă, Curtis dă din cap în semn 
de aprobare. Ninge din nou, cu fulgi mari şi umezi care se 
aşază pe obrajii mei ca nişte sărutări. Mă ridic drept în 
picioare şi mă îndrept din nou spre vârf. 

Şi cad intenţionat din nou. Şi din nou. 

Bietul Brent nu ştie ce se întâmplă. 

— Am spus să o faci doar o dată, spune Curtis încet a 
patra oară când o fac. 

— Încă sunt speriată, îi spun. Şi voi continua să cad până 
când nu voi mai fi speriată. 


e 220 œ» 


CAPITOLUL 39 
În prezent 


Mă holbez la Heather. 

— Ai zis că invitaţia era de la mine. 

Plânge atât de tare, că abia vorbeşte. 

— Prima a fost. 

Sunt confuză. 

— Prima? 

Îi curge machiajul de la ochi pe obraji în dungi negre. Îi 
dau un şerveţel dintr-o grămadă de pe masă. 

Îşi suflă nasul în el şi inspiră tremurând. 

— Am primit o invitaţie de la tine, dar n-am vrut să ne 
întoarcem aici, aşa că am trimis un e-mail ca să anunţăm 
că nu putem veni. După câteva zile, am primit alt e-mail. 
Încearcă să se calmeze. De la Brent. 

Brent se încruntă şi neagă dând din cap. 

— Nu! 

— Ce scria în el, mai exact? întreb. 

— „Să fii acolo sau îi voi spune”, zice Heather. Atât! 

Brent îi aruncă o privire panicată. 

— E în ordine, îi spun lui. Ştiu că te-ai culcat cu ea. 

Brent îşi îndreaptă repede capul spre mine. Deschide 
gura. O închide. Şi o deschide din nou. 

— Bine, m-am culcat cu ea. Se uită la Curtis şi la Heather. 
Dar jur că nu ştiu nimic despre acest e-mail. 

Încă o dată, creierul meu e năucit. Aşadar, toţi au primit 
o invitaţie de la mine, cu excepţia mea. Eu am primit una 
de la Curtis. Toţi am acceptat, cu excepţia lui Heather. 
Când ea a refuzat, a primit o invitaţie - sau mai degrabă o 
ameninţare - de la Brent. Asta înseamnă că Brent a fost în 
spatele invitaţiilor în tot acest timp? Ne-a invitat pe mine şi 
pe Curtis, făcând să pară că ne-am invitat unul pe celălalt? 
Dar de ce? 

Simt că ar trebui să-l cred pe Brent şi nu pe Heather, dar 
nu pot ignora privirea lui din dormitor de noaptea trecută. 


e 221 œ» 


— Atunci cum îţi explici e-mailul? întreb. 

Brent îşi trece mâna prin păr şi îi aruncă altă privire lui 
Heather. 

— Păi... cineva ştie că m-am culcat cu ea şi a folosit asta 
ca să o şantajeze să vină aici. 

Vreau să-l cred, dar nu sunt sigură. 

— Cine ştia că te-ai culcat cu ea? 

— Din câte ştiu, nimeni. 

Mă gândesc că Saskia ştia, dar nu spun asta. Durerea mă 
ameţeşte. Mă reazem de perete. Mai sunt două ore până 
când pot lua mai mult Ibuprofen. 

Heather începe să plângă din nou. Brent îşi întinde mâna 
spre ea. 

Ea îi dă o palmă peste mână. 

— E vina ta! 

— Hei, hei!... 

Brent încearcă să o calmeze. 

Curtis se reazemă pe perete, lângă mine, cu capul lăsat 
pe spate şi ochii închişi. Nu-mi dau seama dacă gândeşte 
sau e, pur şi simplu, epuizat. 

Îmi chiorăie stomacul. Trebuie să mănânc ceva până nu 
leşin. Cu ultimele puteri, mă îndrept şi torn amestecul de 
roşii cu ton pe farfurii. Gordon Ramsay ar avea o criză de 
nervi - arată ca mâncarea pentru câini - dar nu cred că îi va 
păsa cuiva de asta. 

Starea noastră, când stăm lângă foc, e foarte diferită faţă 
de cum a fost noaptea trecută. Mi-e dor de prezenţa 
impunătoare a lui Dale. O parte din mine vrea să creadă că 
el e în spatele a tot ce se întâmplă. Că se ascunde undeva 
intenţionat. Pare o variantă mai bună decât alternativa. 

Şi dacă până şi mie mi-e dor de Dale, numai Dumnezeu 
ştie cum se simte biata Heather. Din jalea ei au mai rămas 
suspine încete care îi cutremură umerii; mâncarea stă 
neatinsă în faţa ei. Noi, ceilalţi, mâncăm în linişte. 

Curtis trage alt scaun. 

— Ţine genunchiul ridicat. 

Încerc să-l ridic. Durerea iradiază pe coapsă. Suspin şi îmi 
scap piciorul înapoi pe covor. 


e 222 œ» 


Curtis se ghemuieşte. 

— Lasă-mă! Îmi ridică piciorul cu grijă, privindu-mi faţa. 

— Mersi! 

Încă am o senzaţie ciudată când mă atinge. Vreau să 
vorbesc cu el, dar aştept un moment în care Brent şi 
Heather să nu asculte. _ 

Brent bea coniac în seara asta. Işi toarnă încă un pahar 
mare. 

— Eşti sigur că... începe Curtis. 

Brent îl întrerupe. 

— Nu mai spune nimic. 

Dă pe gât coniacul şi îşi umple paharul din nou. 

— Heather, trebuie să mănânci ceva, îi spun, dar ea nu 
pare să mă audă. 

— Hei, ce s-a întâmplat cu ceasul acela? zice Curtis. 

— Nu întreba, spun eu. 

Îngenunchează şi împinge sticla spartă spre perete cu 
mâneca gecii lui de snow-boarding. În stânga şemineului, 
două cuie ruginite ies din perete, cu o distanţă de doi 
centimetri şi jumătate între ele. Nu-mi amintesc să le fi 
văzut ieri. A fost ceva atârnat acolo? Încerc să gândesc. 
Poate o fotografie? A luat-o cineva? 

— Suntem aici din cauza a ceea ce ai făcut tu, îi şopteşte 
Heather lui Brent. 

Cu coada ochiului, îl văd pe Brent ridicându-şi privirea 
pentru a verifica dacă eu sau Curtis am auzit. Curtis nu a 
auzit - încă se ocupă de sticla spartă - şi mă prefac că n-am 
auzit nici eu. 

— Şşşt! îi şopteşte Brent. Ai grijă! 

Ce naiba nu vrea Brent ca ea să spună? 


e 223 + 


CAPITOLUL 40 
Cu zece ani în urmă 


Mă rotesc prin aer şi cad din nou pe pământ, fără să mai 
ştiu unde e sus şi unde e jos. Jos... jos... Trambulina mai e 
sub mine? Mă pregătesc pentru ce e mai rău. 

Aud sunetul ruperii tricoului meu când Dale mă trage ca 
să mă ridice. Trambulina se ridică din nou sub noi, 
aruncându-ne împreună. Braţele lui tatuate mă susţin când 
mă clatin încercând să-mi regăsesc echilibrul. Am transpirat 
bine şi s-a dezbrăcat şi el până la tricou. 

— Ai făcut totul bine până când ai apucat, spune el. 

Încerc să aterizez după o rotaţie care schilodeşte. E puţin 
probabil să reuşesc, dar e cea mai bună şansă pe care o am 
să ajung în top trei. De obicei, mă supraveghează Brent, 
dar a avut un interviu cu Snow-board UK. Era să-i cer asta 
lui Curtis, dar supravegherea cuiva pe trambulină poate 
deveni destul de intimă şi după ce s-a întâmplat ultima 
dată în bucătărie, nu prea am încredere în mine. 

Sigur e decizia corectă. Dale a trebuit să mă prindă de 
nenumărate ori. Trambulina e cam mică pentru genul 
acesta de lucruri şi chiar când aterizez după rotații, mă 
clatin şi aproape cad de pe margine după aceea. 

— Cu ce greşesc? spun eu. 

Dale îşi şterge fruntea. 

— Când apuci, deviezi de la rotaţie. Vrei să-ţi demonstrez 
din nou? 

— Nu! 

Deja mi-a demonstrat de zeci de ori, rotindu-se în lateral 
prin aer cu o mişcare perfectă şi stilată. El o face să pară 
foarte uşoară. 

— Poate trebuie să încerci unele şi fără apucare. 

Încă nu am placa de snow-boarding, doar apuc una 
imaginară. O voi pune mai târziu, când o voi reuşi pe asta. 
Dacă îmi va reuşi vreodată. 

Aştept ca Dale să se dea mai în spate, apoi sar de trei ori, 


e 224 œ» 


tot mai sus. Dale sare în acelaşi timp cu mine, ca să nu 
facem sărituri duble. A patra oară, sar prea tare în sus. 
Chiar şi cu capul în jos, îmi dau seama că am greşit din nou. 
În timp ce mă rotesc, îl lovesc pe Dale cu piciorul şi îl aud 
gemând. Mă prinde în timp ce cobor. 

— La naiba, te-am lovit? îi spun eu. 

Obrazul lui e roşu. Fără să gândesc, îl ating. Barba scurtă 
şi moale îmi atinge palma. Încă mă ţine de talie şi ceva din 
poziţia noastră mă copleşeşte. Înainte să-mi dau seama ce 
se întâmplă, îl sărut. 

Pentru o secundă, mă sărută şi el. Ne despărţim brusc. E 
greu să-mi dau seama cine s-a retras primul, dar el pare la 
fel de şocat precum mă simt eu. 

— Îmi pare rău, îi spun eu. Nu ar fi trebuit să fac asta. 

— Da! spune el. Nu ar fi trebuit s-o faci! 

Mă simt cam jenată. Nici nu ştiu de ce am făcut-o. Poate 
presiunea Britanicelor de peste trei zile mă scoate din minţi 
sau a fost felul meu copilăros de a mă răzbuna pe Heather 
pentru că a uitat unde m-a îngropat. 

Totuşi, e un tip foarte loial. Cred că majoritatea femeilor 
s-ar speria dacă cineva le-ar săruta brusc, dar sunt aproape 
sigură că majoritatea bărbaţilor nu ar putea rezista, 
indiferent care ar fi statutul relaţiei lor. Sau poate că sunt 
eu cinică. Am avut o singură relaţie serioasă - cel puţin am 
crezut că era serioasă, până când m-am întors de la 
Britanice mai devreme, acum doi ani, cu ligamentele de la 
genunchi rupte, şi mi-am găsit una dintre aşa-zisele 
prietene în locuinţa aşa-zisului prieten. 

Dale îşi freacă inelul din buză de parcă ar încerca să 
şteargă sărutul. Sunt destul de sigură că nu îi va spune lui 
Heather. Ea m-ar omori, bineînţeles, dar mai mult ar vrea 
să-l omoare pe el, şi el probabil că îşi dă seama de asta. 

Se uită la mine. 

— Nu pot să fac asta. 

— Corect! îi spun eu. 

Se dă jos de pe trambulină. 

La naiba! Acum nu mai are cine să mă supravegheze. 


< 225 + 


Mă rotesc prin aer şi cad înapoi pe pământ, fără să ştiu 
încotro e sus şi încotro e jos. De data asta, nu am 
trambulina sub mine. Cad în zăpada moale, pe o parte. 

Simt o durere arzătoare în piept. Parcă mi-au zburat 
plămânii şi stomacul pe gură. Gâfâi ca să respir, dar nu 
reuşesc. 

Intru în panică, chiar dacă am mai făcut asta de câteva 
ori azi. Gura şi nările se chinuie să primească oxigen. 
Durerea... 

În cele din urmă, inspir aer. Îmi verific în minte părţile 
corpului. Toate sunt bine. Toate încă funcţionează. M-am 
lovit tare la cap. Bine că am aterizat pe moale. 

Brent se uită în jos, la mine. 

— Atât! Nu mai faci din astea. 

Suntem amândoi pe ghețar, departe, la marginea lui. Ne- 
am improvizat o rampă ca să-mi practic rotaţiile care 
schilodesc într-un strat adânc de zăpadă proaspătă. Dacă 
aş fi încercat asta pe rampă, nu m-aş mai fi ridicat de pe 
ea. 

Am zăpadă în chiloţi, în sutienul de sport şi peste tot. Mă 
scutur de cea mai mare parte din ea. 

— Nu-ţi face griji. Data viitoare o să-mi iasă bine. 

— Îmi pare rău, spune Brent. Nu mă pot uita la aşa ceva. 

— Mersi! N-am crezut că a fost atât de rea. 

Mi-au zburat ochelarii de protecţie când am aterizat. 
Unde sunt? Tocmai acolo. Mă ridic în picioare, un pic 
ameţită, şi merg cu greu ca să îi recuperez. 

Brent mă urmăreşte. 

— Milla, vorbesc serios. O să-ţi rupi ceva. Trebuie să te 
opreşti. 

— Tu ai sugerat rotaţiile care schilodesc. 

— Da, ei bine, îmi doresc să nu fi făcut asta. 

Îmi şterg ochelarii. 

— Încă o încercare. Poate două. 

— Nici măcar nu porţi cască. 

— Spune tipul care se dă cu placa purtând o şapcă de 
baseball chiar şi după ce şi-a pierdut cunoştinţa de două ori 
luna asta. 


e 226 


Îşi dă jos şapca şi îşi trece mâna prin păr. 

— Nu te pot lăsa să-ţi faci asta. 

— E riscul meu. Eu decid. Mai am două ore până se 
opreşte telecabina. 

— Ai nevoie de mai mult timp pe trambulină. 

— Nu am mai mult timp. 

— De ce te chinui atât de mult? Te descurci grozav. 

— Da, dar vreau să câştig. 

Brent dă din cap. 

— Câştigul nu înseamnă totul. Există şi alte lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Prietenii, familia, iubitele sau altele. Viaţa! 

Acum mă supăr. 

— Păi, familia mea e ca un ghimpe în coaste. Nu sunt 
destul de moale şi feminină pentru mama, dar sunt prea 
moale şi feminină pentru tata şi fratele meu. Şi prietenii 
mei de acasă nici măcar nu înţeleg de ce îmi place snow- 
boarding-ul. Aşa că ai dreptate. Pentru mine, câştigul e mai 
important decât toate celelalte lucruri acum. Dar nu sunt 
destul de bună. 

— Ştii ce mi-a spus tata? Dă ce ai mai bun din tine, atât 
poţi face. 

— Ştii ce mi-a spus tatăl meu? Mai străduieşte-te, Milla! 

— Dă-l naibii pe tatăl tău! Ar trebui să faci asta pentru 
tine, nu pentru altcineva. Dacă o să cazi şi îţi rupi ceva, tu 
vei suferi. Brent îşi întinde mâinile spre mine, dar îl împing 
mai departe. Acum eşti la apogeu, aşa că bucură-te. Peste 
zece ani, vei privi în urmă şi îţi vei dori să mai poţi face 
toate astea. 

— Tot nu înţelegi? Asta e ultima mea şansă. Dacă îmi 
reuşeşte aici o rotaţie care schilodeşte, o pot încerca mâine 
la rampă şi o pot face la Britanice poimâine. Dacă nu pot, 
asta e. Va trebui să plec şi să-mi găsesc o slujbă adevărată. 

— Atunci, vei continua să încerci până când îţi vei rupe 
gâtul? 

Dacă mai stau mult aici certându-mă, o să-mi pierd 
curajul. 

— Ţi-am spus eu vreodată să o iei mai uşor? 


e 227 œ» 


Brent oftează. 

— Ştiu şi îmi pare rău, dar îmi pasă de tine. 

— Ei, bine, să nu-ţi mai pese. Bine? Nu a fost o parte din 
înţelegerea noastră. 

El tace un moment. 

— Uite ce e, nu ştiu ce avem, dar avem ceva. Vocea lui e 
înceată. Rănită. Şi îmi pasă. E atât de simplu. 

— Atunci, hai să terminăm cu asta. Orice ar fi. Suntem 
doar prieteni. Acum nu trebuie să mă ajuţi. Nici nu trebuie 
să priveşti. Doar am nevoie să mai stai prin preajmă vreo 
zece minute pentru că, dacă am să cad rău, voi fi blocată 
aici şi nimeni nu va şti. 

— Stai să văd dacă înţeleg. Te despari de mine din 
cauza asta? Pentru că îmi pasă? 

Mă uit în susul pantei, la locul de sărit, exasperată. Mă 
cuprinde teama. 

— Nu prea e o despărţire. Nici măcar nu a fost o relaţie. 

— Milla, nu se poate să nu-mi mai pese. Şi am crezut că 
şi ţie îţi păsa de mine. 

Nu am timp de asta. 

— Cu ce greşesc? Am nevoie de mai multă viteză? 

Brent dă din cap şi pleacă. 

— Brent! strig eu. 

El continuă să meargă. 


Mă gândesc să încerc încă o rotaţie care schilodeşte, dar 
nu e nimeni la o distanţă la care să mă poate auzi şi e prea 
riscant. Înfrântă, mă trântesc în zăpadă. În timp ce îmi trece 
furia, se instalează vinovăția. Suferinţa de pe chipul lui 
Brent mi-a rămas în minte. Nu i-am promis niciodată nimic, 
atunci de ce mă simt atât de vinovată? Nu e bine; va trebui 
să vorbesc cu el. Mă leg de snow-board şi cobor. 

Când ajung la rampă, nu îl văd. Cobor până la telecabină 
şi Odette se apropie. Mă simt ciudat în preajma ei, acum că 
ştiu că e cu Saskia. 

Mă sărută pe fiecare obraz. 

— Nu te-ai antrenat azi? 

— Am fost pe ghețar şi am încercat rotații care 


< 228 œ» 


schilodesc. 

— Grozav! Şi poţi să le faci? 

Nu vreau să spun prea multe. Îi va spune prietenei ei. 

— Ajung acolo. M-am despărţit de Brent. 

Ea mă atinge pe braţ. 

— Îmi pare rău. 

— Poate tot răul e spre bine. Cum mi-ai spus tu, el era 
ancora mea. 

Se uită la mine cu înţelegere. 

— În alt sport, poate la cursele de schi, ar fi altfel. Dar la 
rampă, posibilitatea de a te răni e foarte mare. 

— Tu şi Saskia păreţi să vă descurcaţi, spun eu înainte de 
a mă putea opri. 

— De fapt, sunt îngrozită pentru ea. 

Odette se întoarce ca să se uite după ea. 

Şi iat-o, gata să coboare. 

Privesc faţa lui Odette în timp ce Saskia zboară prin aer. 

— De ce vă ţineţi relaţia secretă? 

— Ea nu vrea să ştie nimeni. 

— Corect! Îi simt tristeţea legată de asta. Hei, Brent a 
trecut mai înainte pe-aici? 

— Da, a făcut o încercare, s-a lovit la genunchi şi a 
coborât acum câteva minute. 

— Ce? Intru în panică. E bine? 

— A mers până la telecabină. Aşa că nu cred că e foarte 
grav. 

Dar e destul de grav ca să nu mai poată concura? Smash 
e sponsorul principal al Campionatelor Britanice în acest an, 
iar Brent e snow-boarderul lor celebru, imaginea lui în aer e 
pe toate panourile din staţiune. Se poartă ca şi cum nu ar fi 
mare lucru, dar ştiu că simte presiunea. 

Tresărind, îmi amintesc ameninţarea Saskiei. „Am să mă 
răzbun pe el.” Asta s-a întâmplat? Ea l-a făcut să cadă? 
Vreau să o întreb pe Odette dacă Saskia a fost aproape de 
el când a căzut, dar nu îndrăznesc. Voi cobori şi îl voi 
întreba pe Brent. 

Saskia aruncă o privire în direcţia mea când trece pe 
lângă noi. Şi nu pot jura, dar mi se pare că se bucură. 


e 229 œ» 


CAPITOLUL 41 
În prezent 


Locul acesta mă înnebuneşte. Brent stă lângă Heather în 
restaurantul luminat de lumânări, ca să o consoleze sau să 
o împiedice să spună orice nu vrea el ca ea să spună. 
Incerc să-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba şi îmi 
trec tot felul de lucruri prin minte. 

Lucruri urâte. 

Lucruri care sunt mult mai rele decât o aventură. 

Ce făcea Brent când eram cu Heather şi cu Curtis în baie? 
S-a prefăcut că s-a lovit la cap? Şi-a revenit destul de 
repede. Şi i-a trebuit o veşnicie să umple cratiţele acelea. E 
posibil să-i fi făcut ceva lui Dale, acolo, afară, apoi să-l fi 
împins într-o crevasă? 

Focul se stinge. Curtis se ridică pentru a pune mai mult 
lemn pe el. Dacă mă gândesc mai bine, şi Curtis a dispărut 
pentru o vreme, cică să caute lanterne, şi Dale nu era 
printre preferaţii lui Curtis. Ştiu că şi Curtis e iute la mânie, 
dar îl urăşte pe Dale destul de mult încât să-l omoare? 

Oare Curtis şi Brent sunt implicaţi în asta împreună? 

Ochii negri ai cerbului privesc direct într-ai mei. Îmi 
îndrept privirea spre cele două cuie goale de lângă el. Ce 
era atârnat acolo? Contează? Nu ştiu. 

Nu mai ştiu nimic. Mă doare genunchiul prea tare ca să 
gândesc limpede. Încerc să-mi amintesc de cât timp am 
avut nevoie data trecută până când am putut să încep să 
merg cu el, dar asta depinde de cât de tare l-am rupt şi 
dacă e doar ligamentul colateral lateral sau sunt şi alte 
ligamente. 

Becurile se aprind din nou. 

— Ei, bine, asta e ceva, spun eu. 

Curtis pufneşte. 

— Da, dar oare cât timp vor rămâne aprinse? 

— Bine zici! 

Măcar ştiu că nu le-a stins el sau Brent. 


e 230 œ» 


— Cineva se joacă cu noi, spune Curtis. 

Dar cine? Dale? 

— Cred că e sora mea. 

Curtis se uită spre intrare de parcă se aşteaptă să o 
vadă. 

Îmi amintesc ce mi-a spus în după-amiaza asta în baie. 
Dacă el a ucis-o, atunci de ce pare atât de sigur că e ea? 

Heather se ridică în picioare. 

— Mă duc la culcare. 

Ochii ei sunt roşii de la plâns. Nu-mi pot imagina cum se 
simte acum. Dacă nu cumva e o schemă misterioasă făcută 
de ea şi de Dale. 

Ridic una dintre lumânările cu suport. 

— la-o, în caz că pică din nou curentul. Mai ai bricheta? 

Ea îşi atinge uşor buzunarul. 

— Da! Priveşte coridorul, nesigură. 

— Vin cu tine. Mă pregătesc să mă ridic. 

Dar Brent sare în picioare. 

— O duc eu. 

Înşfacă sticla de coniac în timp ce pleacă. 

Curtis se prinde cu mâinile de frunte. 

— E o nebunie să cred că sora mea e pe undeva pe- 
afară? 

Mă uit pe coridor ca să mă asigur că Heather a plecat. 
Curtis îşi va pierde minţile când am să-i spun. 

— Ştii despre tranzacţiile de pe cardul de credit? Cât de 
mult s-a cheltuit? 

— Peste 5000. 

— Uau! În Franţa sau în Marea Britanie? 

— În magazine şi restaurante din toată Europa. Mama şi 
tata i-au dat cardul acela pentru urgenţe. Sponsorii ei nu o 
plăteau nici pe departe cât mă plăteau ai mei. Ştii cum e. 
Are gusturi scumpe. 

Observ timpul verbal pe care îl foloseşte. „Are gusturi 
scumpe.” Chiar crede că ea e încă în viaţă. Trebuie să-l fi 
înţeles greşit mai devreme. Nu a omorât-o el. Dar ce 
altceva ar putea ascunde de mine? 

— N-au putut fi urmărite de poliţie? spun eu. Cu camere 


e 231 œ» 


de supraveghere sau ceva de genul ăsta? 

— Niciunul dintre locurile acelea nu avea camere. Mama 
şi tata n-au ştiut ce să facă. N-au ştiut dacă era ea sau 
altcineva. În cele din urmă, tata a oprit cardul. Părinţii mei 
erau să se despartă din cauza asta. Mama nu a mai vorbit 
cu el câteva săptămâni. 

— Nu-ţi va plăcea asta, îi spun eu. Nu a fost Saskia. A fost 
Dale! 

Curtis se uită la mine, uimit. Îi spun despre conversaţia 
pe care am auzit-o mai devreme. Bine că Dale şi Heather 
nu sunt aici acum. Valuri de furie îl cuprind pe Curtis. Face 
tot ce poate pentru a o ţine în el, dar micii muşchi din falca 
lui se încleştează şi bate rapid cu piciorul în podea. 

— De unde ar fi putut şti PIN-ul ei? spun eu. 

Curtis râde cu amărăciune. 

— Ea şi l-a scris pe un bileţel adeziv pe care îl păstra 
împreună cu cardul. L-a lăsat lângă el în locuinţa ei. Am 
bătut-o la cap în legătură cu asta când l-am văzut, dar 
cardul încă era acolo şi când am mers din nou la ea. Uneori 
era indiferentă. Nu erau banii ei, aşa că nu-i păsa. 

Tace pentru un moment. 

— Dar asta nu explică de ce am simţit amândoi mirosul 
parfumului ei. Sau cum a apărut permisul ei de telecabină 
din senin. 

— Vrei să spui că a ales să dispară? 

— Poate. 

— Era fericită? 

„Înaintează cu grijă”, mă avertizez în mintea mea. 

El pare să cadă pe gânduri. 


— Habar n-am! 
— Familia voastră ştia despre ea şi Odette? 
— Ce? 


La naiba! El nu ştie. Propriul ei frate. Dar, cumva, asta nu 
mă surprinde. Saskia avea diferite laturi. Niciodată n-am 
ştiut care era cea adevărată, aşa că poate n-a ştiut nici ea. 

— Odette şi Saskia, spun eu. Au fost împreună. 

Curtis se încruntă. 

— Nu! Nu se poate! 


e 232 œ» 


— Crede-mă în legătură cu asta. 

El clipeşte rapid. 

— Ştiam că Odette era lesbiană, dar... 

— Cum ai aflat? 

El ezită. 

— l-am cerut o întâlnire la începutul sezonului şi mi-a 
spus direct. 

— Uaul 

Mă voi gândi mai târziu la asta. 

— Aşadar, spui că sora mea a fost... 

— Lesbiană. Da! Sau cel puţin bisexuală. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Curtis se holbează la flăcări. 

— Cum ar fi reacţionat familia voastră? spun eu. 

Nu răspunde. 

— Curtis? 

Se strâmbă la faţă. 

— Nu mi-a spus. 

— Familia voastră ar fi avut o problemă cu asta? 

— Hm! Nu! Ar fi fost de acord. Oricum, nu ar fi trebuit să 
fugă. Ar trebui să vezi ce i-a făcut asta mamei. La naiba, 
cum se face că n-am ştiut asta? 

Fără ceas, e linişte totală. 

— Aşadar, crezi că a dispărut din proprie iniţiativă timp 
de zece ani, spun eu. Apoi s-a întors ca să... ce să facă, mai 
exact? 

El se întoarce spre întunericul de dincolo de geam. 

— Asta mă îngrijorează. 

Mă trec fiorii. 

— Dacă a vrut să se joace cu noi, atunci de ce ar fi 
aşteptat zece ani? 

— N-am înţeles niciodată jumătate din lucrurile pe care 
le-a făcut. 

Vocea Saskiei îmi răsună în urechi. „Am să mă răzbun pe 
el.” 

N-am aflat dacă ea a provocat căderea lui Brent de 
dinainte de Britanice. A spus că i s-a desfăcut legătura; de 


e 233 + 


aceea ar fi căzut. Şi-a scos placa pentru scurt timp, ca să ia 
o gustare şi cred că atunci i-a stricat-o ea. Asta era 
problema cu ea. Era atât de isteaţă, că era imposibil să fie 
învinuită pentru ceva. 

Curtis îşi bagă mâna în buzunarul gecii după lanterna 
Maglite. 

— Uite, păstreaz-o la tine. Te conduc până la dormitorul 
tău. 

În timp ce mă ridic în picioare, privirea mi se fixează pe 
cuiele goale de pe perete. Şi, brusc, ştiu ce atârna de ele. 

Pioletul acela vechi. 


e 234 + 


CAPITOLUL 42 
Cu zece ani în urmă 


Ceasul din capul meu ticăie foarte tare azi. Asta e. Ultima 
zi de antrenament. Dar nu sunt pregătită. 

De fiecare dată când ajung în vârful rampei, mă gândesc 
să încerc o rotaţie care schilodeşte şi ceva mă opreşte. 
Încerc să mă păcălesc că e raţiunea. Că, dacă mă voi răni 
azi şi nu voi putea concura mâine, sponsorii mei vor găsi, 
pe bună dreptate, un sportiv mai eficient pentru a-l 
sponsoriza. 

Dar, în adâncul sufletului, ştiu că e frica. 

Rampa e arhiplină. Toată săptămâna, snow-boarderii 
britanici au venit cu avionul sau cu maşina de oriunde s-au 
antrenat iarna asta şi sunt toţi aici astăzi, testându-şi 
limitele. Câteva fete pe care le-am întâlnit la Britanice anul 
trecut vin să mă salute, inclusiv Claire Donnahue, actuala 
numărul unu de origine britanică; Brent face salturi uriaşe 
în aer, cu genunchiul lovit legat; Curtis pare să fi reuşit 
rotaţiile Haakon; Dale şi-a zdrobit încheietura mâinii şi a 
plecat mai devreme la fizioterapie. 

Dar nu prea sunt conştientă de toate astea. Era să 
aterizez după câteva încercări de rotații care schilodesc ieri 
şi cred că ştiu ce am greşit. Ar trebui? N-ar trebui? Aş putea 
încerca doar una. 

Dar ce se întâmplă? Operatorul telecabinei închide rampa 
cu frânghie pentru că e ora patru. Of, Doamne! Am fost atât 
de ocupată cu gânditul la rotații care schilodesc, că nu m- 
am concentrat la restul cursei mele. Zăpăcită, merg unde 
mi-am lăsat rucsacul. 

Curtis stă de vorbă cu Nath Farmer, care a ajuns pe locul 
trei la Britanice anul trecut, din câte îmi amintesc. 

— Am auzit că ai făcut nişte rotații noi, spune Nath. 

Curtis ridică din umeri. 

— E prea îngheţată ca să încerc multe mâine. 

Ştiu prea bine că gheaţa nu îl va împiedica. 


e 235 + 


Se apropie Odette. 

— Cum ţi-a mers azi? 

Mă forţez să zâmbesc. 

— Nu foarte rău. Incă sunt întreagă. 

S-a străduit din răsputeri să fie drăguță cu mine de când 
m-a îngropat Saskia. 

Simţind că urmează să mă întrebe ce plănuiesc să fac în 
competiţie, dau din cap spre Curtis şi Brent, care discută în 
apropiere, şi îmi cobor vocea. 

— Care dintre ei crezi că va câştiga mâine? 

După ce am urmărit încercările lor de mai devreme, mi-ar 
fi greu să spun. 

— Depinde ce caută juriul, spune Odette. Dacă se uită la 
partea tehnică a trucurilor, Curtis. Dacă vrea mărime, 
atunci Brent. 

Saskia îşi leagă rucsacul pe piept cu o atitudine arogantă. 
Pe bună dreptate. O să mă învingă mâine, dacă nu face o 
mare greşeală. Ceea ce nu o să facă. E aproape la fel de 
consecventă ca fratele ei, s-o ia naiba! Am crezut că, dacă 
îmi voi dori asta destul de mult, voi putea face să se 
întâmple. Dar ea îşi doreşte asta la fel de mult ca mine şi a 
început cu zece ani mai devreme. 

Curtis trebuie să-i fi spus ceva, pentru că a stat departe 
de mine în ultimele săptămâni. Dar poate aşteaptă doar 
momentul potrivit. 

Vine la noi. 

— Eşti pregătită pentru Britanice? îi spune ea lui Odette. 

— Cred că da, zice Odette. 

Incep să mă alarmez. 

— Dar ea nu concurează, spun eu. 

— Ba da, spune Saskia. 

Mi se pare că rămân fără aer. 

— Ea nu e britanică. 

— Am nevoie de puncte, zice Odette. 

Mă holbez la ea. 

— Ce? 

— E o competiţie mică şi banii din premiu nu reprezintă 
nimic, spune Odette. Dar internaţionalii pot participa. Nu 


e 236 œ» 


intrăm în clasamentul britanic, dar primim puncte FIS. Am 
ratat câteva competiţii anul ăsta, când m-am lovit la 
încheietura mâinii, aşa că am nevoie de puncte. 

M-am simţit rău mai devreme, dar acum chiar îmi vine să 
vomit. E rău. E foarte rău. Nu mai pot să ajung în top trei. 
Voi avea noroc dacă voi ajunge la rezultatele de anul 
trecut. Zâmbetul Saskiei e aspru şi îmi dau seama că nici 
ea nu se bucură de asta. De când a ştiut? 

Amorţită, îmi ridic placa şi urmez mica noastră gaşcă 
pentru ceea ce a devenit un ritual zilnic: cursa de 
întoarcere la staţiune. Pentru băieţi, e o distracţie 
nevinovată, dar, pentru noi, fetele, e ceva personal. Odette 
câştigă întotdeauna, nu e nicio surpriză aici, dar eu şi 
Saskia suntem aproape la egalitate la cursele de viteză. Eu 
trebuie să-i fiu recunoscătoare lui Stefan pentru asta, iar 
ea, cred că fratelui ei. 

Vârful pârtiei e linia de start neoficială. Eu şi Saskia ne 
punem pe poziţie. 

Trebuie să spun ceva. Fac asta sau plec acasă pentru a 
plânge. 

— Mi-ai văzut rotația care schilodeşte? întreb, veselă. 

Asta şterge zâmbetul de pe faţa Saskiei. Face un schimb 
de priviri cu Odette, apoi se întoarce din nou spre mine, 
sceptică. 

Brent îşi prinde legăturile în apropiere. Nu mi-a spus 
multe de când m-am despărţit de el ieri, dar, după ce 
întârzie un moment, îşi întinde mâna ca să ciocnească 
pumnul cu mine. 

— Da, ţi-a reuşit, Mills! 

Mănuşa lui o atinge pe a mea, iar eu îl privesc 
mulţumindu-i în gând. 

Saskia se holbează. E o victorie falsă, dar e singura de 
care o să am parte. 

Ea îl loveşte uşor pe Curtis pe umăr. 

— Mă supraveghezi pe trambulină mai târziu? îl întreabă 
ea cu un glas dulce. 

El se uită de la ea la mine şi la Odette. 

— Nu! Cere-i asta unuia dintre prietenii tăi. Sau nu ai 


e 237 œ» 


niciunul? 

Saskia îşi coboară ochelarii, cu o expresie de acreală. E 
clar că vrea să facă rotații care schilodesc, dar nu vrea ca 
vreunul din concurenţă să fie martor la ele. Concurenţă 
care acum o include şi pe Odette. 

Hm! Dacă pot creşte presiunea şi o pot face să creadă că 
voi face mâine o rotaţie care schilodeşte, poate va risca 
ceva ce nu trebuie. 

— Toţi sunteţi pregătiţi? strigă Curtis. Start! 

E o pârtie dificilă. Imi pun placa pe linia de cădere şi îmi 
las greutatea pe piciorul din faţă. Coborâm în viteză; Brent 
şi Curtis; eu, Saskia şi Odette. Îmi fâlfâie pantalonii; vântul 
îmi urlă în urechi. Băieţii sunt în faţă, ca întotdeauna, cu 
Odette chiar în urma lor. Până acum, eu şi Saskia suntem la 
egalitate. Muşchii cvadricepşi mă dor în timp ce ocolesc un 
schior căzut. 

Pârtia coteşte spre dreapta. Curtis virează cu putere. 
Brent continuă să meargă drept, sărind peste stânca mică 
de jos, aşa cum face întotdeauna. Doar pentru că ele 
Brent. Urăsc săriturile de pe stânci şi, în mod normal, îi 
urmez pe ceilalţi în josul pârtiei, dar azi sunt nechibzuită. 
Sau, mai degrabă, disperată. Pârtia e plină de vilegiaturişti; 
pe zăpada proaspătă aş putea fi mai rapidă. Scârţâi când 
cobor în viteză şi mă îndrept spre stâncă. 

Inainte să mă pot răzgândi, sunt în aer, coborând în timp 
ce simt că mi-am lăsat stomacul în urmă. Impactul aterizării 
îmi scrânteşte genunchii şi aproape că mă răstoarnă peste 
botul plăcii. Simţind că muşchii picioarelor îmi iau foc, mă 
las pe spate şi alunec. 

Brent dispare printre brazii dinainte. Îl urmăresc. Copacii 
sunt acoperiţi cu straturi albe şi groase. La umbra lor, aerul 
e mai rece şi cu miros de pin, zăpada proaspătă are nuanţe 
de violet şi îmi ajunge până la genunchi. Zăpada se ridică 
sub forma unui praf fin la virajele mele, acoperindu-mi 
buzele şi ochelarii de protecţie. 

Copacii groşi apar repede şi am nevoie de toată 
concentrarea ca să mă feresc de ei. Crengile îmi zgârie 
obrajii; zăpada îmi cade pe cap şi umeri. Din clipă în clipă 


e 238 » 


voi vedea pârtia din nou. lat-o! 

Mă chinui să văd geaca de culoare crem a Saskiei. La 
naiba - deja e aproape de curbă. Pârtia se îngustează pe o 
singură bandă pe câţiva metri chiar aici, cu stânci într-o 
parte şi o prăpastie mare în cealaltă. Eu şi Saskia vom 
ajunge la ea în acelaşi timp, doar că eu voi cădea pe ea de 
deasupra. 

Ea aruncă o privire în lateral şi mă vede. Nu mă retrag. 
Va trebui să o facă ea. 

Doar că îmi dau seama că nu o va face. Placa mea va 
suporta tot impactul şi, de vreme ce vin după ea de 
deasupra, placa ei va aluneca în lateral de pe pârtie. 

Ne apropiem şi mă pregătesc de impact. Chiar înainte de 
contactul plăcilor noastre, ceva mă trage tare în spate de 
partea de la ceafă a gecii. 

Ce? Placa alunecă sub mine şi mă rostogolesc în zăpada 
proaspătă. Altă siluetă trece repede prin apropiere. 

Bineînţeles că e Curtis. Cum a ajuns în spatele meu? 

Îşi dă jos ochelarii de protecţie. 

— De ce a trebuit să faci asta? 

Obrajii lui au o roşeaţă furioasă despre care ştiu că nu e 
doar de la frig. 

Simt că şi faţa mea ia foc - în egală măsură de furie şi 
ruşine. Îmi tremură mâinile. Aş fi împins-o. Chiar aş fi făcut- 
O. 
Se ridică drept în picioare. Mişcarea îi provoacă o 
grimasă şi îşi atinge umărul. O, Doamne! L-am făcut să şi-l 
rănească mai mult? 

— De ce, Milla? De ce a trebuit să faci asta? 

l-aş putea spune cum Jake m-a bătut la fiecare sport pe 
care l-am încercat vreodată şi cum a devenit un star în 
rugbi chiar înainte de a termina şcoala. Cum tata nu m-a 
mai observat după aceea pentru că doar Jake conta. Cum 
trebuie să le arăt că sunt bună la ceva. 

Dar asta nu e o scuză. 

Curtis dă din cap. 

— Eşti la fel de rea ca ea. 

Nu pot spune nimic, pentru că ştiu că are dreptate. 


e 239 + 


Şi care e cel mai rău lucru dintre toate? Saskia e doar un 
punct în depărtare, trecând de linia de sosire. M-a învins, 
din nou. 


e 240 œ 


CAPITOLUL 43 
În prezent 


Cu braţul lui Curtis în jurul taliei mele, ies din restaurant 
şchiopătând. 

In timp ce îmi imaginez lama ruginită a acelui piolet. 

Vreau să-i spun lui Curtis despre el, dar dacă l-a luat 
chiar el? 

— Aşteaptă aici! spune el şi intră în bucătărie. 

Deschide un sertar. Şi îşi ridică privirea spre mine, şocat. 

— Ce e? întreb. 

— Cuţitele. Au dispărut toate. 

— Ce? Intru şchiopătând şi mă uit în sertar. La naiba! Au 
fost aici, mai devreme, când pregăteam cina. 

Curtis dă cu palma tare în masă. Zgomotul mă face să 
tresar. 

Aşadar, cineva are pioletul şi un set întreg de cuțite, şi 
ne-a lăsat pe noi dezarmaţi. 

Curtis oftează. 

— Hai să mergem la dormitoare! 

Până acum nu a mai picat curentul. Ajungem la 
dormitorul meu şi împing uşa cu precauţie, înjurând din 
nou, pentru că pot fi încuiate doar din interior. Oricine ar fi 
putut intra în el. Incă ar putea fi acolo. 

— Stai! Curtis intră cu paşi mari, verificând dulapul şi 
baia. E liber. 

— Mersi! îi spun eu ruşinată. 

— Noapte bună, Milla! Bate în perete dacă ai nevoie de 
ceva. 

Incui uşa în urma lui. Cu toate simţurile încă în alertă, 
privesc în jur, dar totul pare exact aşa cum a fost când am 
plecat. 

„Relaxează-te, Milla! Nimeni nu poate intra!” 

Cu pioletul acela, cineva ar putea sparge uşa, dar măcar 
l-aş auzi. Apoi ce? Aş striga după ajutor? 

„Dacă nu ar veni nimeni?” 


e 241 œ» 


Mă uit pe ferestruică. În cel mai rău caz, aş putea sparge 
geamul aruncând cu ceva în el şi aş scăpa pe acolo. E 
destul de mare? Trag perdelele. Şi aproape că tip. 

Pe ochiul de geam aburit sunt scrise cinci cuvinte: „Mi-e 
dor de tine. 

Mi se face pielea de găină. Nu e ea. Nu poate fi ea. 

Brent a trecut pe coridor acum puţin timp. Putea fi el. 
Sper că e el. Trebuie să aflu. Făcându-mi curaj să ies din 
nou, deschid repede uşa şi verific coridorul. 

Brent deschide uşa, cu sticla de coniac în mână. 

— Tu ai scris pe fereastra mea? întreb. 

El clipeşte. 

— Ce? 

— Cineva a scris: „Mi-e dor de tine”. 

— N-am făcut-o eu! 

Rămân fără aer. Nu poate fi ea. Ei nu i-ar fi dor de mine. 

Nu după ce am făcut. 

Brent se holbează la mine. 

— Crezi că e Saskia. 

— Nu ştiu! 

— Ţi-e dor de ea? Expresia lui devine mai aspră. A fost 
atât de bine? 

Mă cuprinde vinovăția. 

— Brent... 

Ştiu exact despre ce vorbeşte. 

— Doar spune-mi. A fost bine? 

Nu-i va plăcea răspunsul dar, în acelaşi timp, nu am să 
mint. 

— Da! 

El se întoarce în altă parte. 

— Dar mai mult a fost... diferit. Am fost puţin confuză 
după aceea. 

— Eu sigur am fost confuz, spune el. Am crezut că noi 
vom continua să ne vedem şi după sfârşitul sezonului, dar 
tu m-ai părăsit din senin şi ai mers mai departe atât de 
repede. 

— Îmi pare rău! 

Brent îşi trece mâna prin păr. 


e 242 œ 


— Am crezut că de-asta m-ai părăsit. Eşti...? 

— Nu. S-a întâmplat doar o dată. 

Îşi înclină capul, sceptic. 

— Sincer, îi spun. Nu a fost ceva plănuit. Doar o parte din 
nebunia acelei nopţi. 

Îmi dau seama că nu mă crede. Relaţia noastră e distrusă 
şi nu mai poate fi refăcută. Eu am distrus-o. L-am distrus. 

El bea mai mult coniac. 

— Noapte bună, Milla! 

Mă las pe piciorul sănătos ca să îmi fie mai uşor. Nu ne 
îmbrăţişăm; am trecut de faza asta. Şchiopătez. Când sunt 
din nou în camera mea, şterg cu furie scrisul de pe 
fereastră. 

Cineva - Saskia sau altcineva - se furişează ca o fantomă 
prin clădirea asta. Zăvorul de la uşă nu mi se mai pare 
suficient. Caut un lucru pe care să îl bag sub el, pentru 
orice eventualitate. Tubul meu cu loţiune de protecţie 
solară e cel mai bun lucru pe care îl pot găsi. 

Vocea lui Brent îmi răsună în minte în timp ce zac în 
patul rece şi îngust. „Te desparţi de mine pentru că îmi 
pasă?” 

E un tip drăguţ - care abia devenise adult atunci - şinua 
greşit cu nimic. Saskia a avut dreptate - l-am folosit. Snow- 
boarding-ul îmi face ceva. Mă transformă într-un demon 
căruia nu îi pasă de nimeni. Am văzut asta azi pe ghețar. 

Mă holbez în întuneric şi mă gândesc la Stefan. 

„Nu e vorba de skanderbeg. E vorba de tine, Milla! Tu 
trebuie să câştigi fiecare ceartă blestemată. Ba chiar 
fiecare conversaţie.” 

Mă gândesc la Vinny, un antrenor de arte marţiale de la 
sala de sport, cu care mă vedeam până acum câteva luni. 
„M-am săturat să tot încerc să ţin pasul cu tine, Milla.” 

Nu e vorba doar despre snow-boarding, nu-i aşa? Aşa 
sunt eu. 

Aud din nou vocea lui Brent. „Victoria nu înseamnă 
totul.” 

Dar, pentru mine, victoria e totul. Când vreau ceva, fac 
orice pentru a obţine acel lucru, indiferent de consecinţe. 


e 243 + 


Prieteniile sau sentimentele altor oameni nu contează. Şi, 
chiar dacă atitudinea asta poate fi necesară pentru a 
ajunge în vârf într-un sport, provoacă probleme în celelalte 
aspecte ale vieţii. 

De asta nu am prieteni adevăraţi. De asta toate relaţiile 
mele se termină prost. lar acum plătesc preţul. Sunt 
complet şi absolut singură. 

Chipul lui Odette îmi pluteşte prin faţa ochilor. Mă 
scufund mai adânc în întuneric. Oare se dă jos vreodată din 
acel pat de spital şi se pune pe un scaun cu rotile? 
Tehnologia e foarte avansată în prezent. Chiar dacă nu îşi 
poate ţine capul sus pe cont propriu, există scaune cu rotile 
cu suporturi pentru cap. 

Când am să cobor de pe ghețar, am s-o caut pe Google. 
Ba chiar voi întreba prin Le Rocher, să văd dacă cineva ştie 
ce s-a întâmplat cu ea. A spus că nu mai vrea să mă vadă 
niciodată, dar asta a fost chiar după accident. Acum, după 
ce a avut timp să accepte situaţia, ar putea să simtă 
altceva. 

li datorez încă o încercare. 

Doar că nu ştiu dacă sunt destul de puternică să dau 
ochii cu ea după ce am făcut. 

Aud vocea lui Curtis. „Eşti la fel de rea ca Saskia.” 

Mă ghemuiesc. Durerea radiază în partea de sus a 
piciorului, dar o merit. Am sperat că această reuniune îmi 
va oferi o şansă să refac unele relaţii, dar am greşit prea 
mult şi greşelile mele sunt ireparabile. Brent încă suferă 
după despărţirea noastră; Curtis bănuieşte că am făcut 
ceva groaznic - şi am făcut ceva groaznic, doar că nu chiar 
ceea ce crede el; iar eu şi Heather suntem atât de diferite, 
că nu mă pot înţelege cu ea. 

In ceea ce îl priveşte pe Dale, e posibil ca eu să îi fi 
cauzat moartea. 

Imi apăs ochii cu degetele. Nu voi plânge până nu voi fi 
coborât de aici şi voi fi în siguranţă. Dar secretul meu mă 
roade. E timpul să fiu sinceră. Arunc plăpumile şi merg 
şchiopătând pe coridor. Bat la uşa lui Curtis. 

Aud paşi, clicul unui zăvor şi uşa se deschide. Curtis stă 


e 244 a 


acolo, în bluza termală cu mânecă lungă şi pantaloni. Mă 
forţez să îl privesc în ochi. „Spune-i!” Deschid gura, dar nu- 
mi pot găsi cuvintele. 

Curtis mă priveşte lung - pe de o parte, trist şi pe de altă 
parte, obosit şi curios. Îngheţ aici, pe coridor. Îmi strâng 
braţele în jurul pieptului. El face un pas în spate din faţa uşii 
şi îmi face semn spre pat. 

Nu m-am aşteptat la asta, dar picioarele hotărăsc în locul 
meu. Şchiopătez pe podea şi mă aşez comod pe patul 
îngust. Plapuma se lasă în jos pe obrazul meu, moale şi 
netedă; salteaua încă e caldă de la căldura corpului lui. 

Curtis aprinde lumina în baie, o stinge pe cea din 
dormitor şi se întinde pe pat, lângă mine. 


e 245 - 


CAPITOLUL 44 
Cu zece ani în urmă 


Barul Glow e aglomerat. Luminile sclipesc, muzica 
bubuie, râsul răsună. Au invadat britanicii. Îmi croiesc drum 
împingând prin curcubeul de geci de snow-boarding până la 
bar. Nu am vrut să vin; dar am venit, totuşi. Of, la naiba! 
Curtis e la bar şi m-a zărit. 

Fără tragere de inimă, mă apropii de el. 

— Cum mai e umărul tău? 

— Nu prea rău. 

M-a iertat pentru ce s-a întâmplat mai devreme? Nu-mi 
dau seama, pentru că se uită la ceva de deasupra capului 
meu. Mă întorc şi bineînţeles că e sora lui. 

Ea şi Odette sunt într-un separeu, iar Julien încearcă să o 
tragă pe ringul de dans. Odette pare că vrea să-l 
pălmuiască, dar Saskia râde în timp ce îl tachinează şi 
flirtează cu el. L-a păcălit aşa toată iarna. Mă nelinişteşte să 
văd asta pentru că, într-o zi, sigur va răbufni. Şi probabil 
Curtis gândeşte la fel, pentru că e gata să alerge într-acolo. 

În partea cealaltă a camerei, Julien se aşază şi Curtis se 
relaxează. 

— Ce părere ai despre Julien? spun eu. 

— Nu comentez, spune Curtis şi eu râd. 

Heather termină de servit pe cineva. Îi fac semn cu 
mâna, dar ea nu observă şi începe să servească pe 
altcineva. 

— Să ştii că admir multe la sora ta, spun eu. 

— Cum ar fi? zice Curtis. 

— Nu-i pasă ce crede lumea despre ea. 

— Şi ăsta e un lucru bun? 

— Femeile sunt prea paranoice când e vorba despre ce 
cred oamenii despre ele. Ştiu că şi eu sunt, urăsc chestia 
asta, dar nu mă pot abţine. Sora ta nu dă doi bani pe asta. 

— Nu aş spune că asta e ceva bun. 

— E o chestie tipic masculină. 


e 246 œ» 


Fruntea lui se zbârceşte. 

— Chiar e? 

— Da! Bărbaţilor nu le pasă atât de mult. Ştii tu, voi vă 
concentrați la ce vreţi. Dar, când o fată e aşa, oamenii îşi 
pun întrebări. E o atitudine sexistă, dar asta e situaţia. 

Curtis înţepeneşte cu mâna pe bar. Deasupra capetelor 
noastre, îl văd pe Julien din nou în picioare, părând agitat, 
dar Saskia îi zâmbeşte cu blândeţe şi el se calmează. 

Curtis se întoarce din nou spre mine. 

— Să ştii că n-a avut niciodată o relaţie serioasă. 

— Nu? 

— N-a adus niciodată pe nimeni acasă la părinţii noştri. 

Pentru că e lesbiană? Sau bisexuală. Oare el ştie? Sigur 
trebuie să ştie. E fratele ei. Dar nu e treaba mea să spun 
ceva. 

— Părinţii voştri sunt severi? 

— Nu! Deloc! 

— Câte prietene le-ai prezentat? 

Curtis numără pe degete până la zece, apoi continuă să 
numere. Devin tot mai geloasă până când el zâmbeşte. 

— Glumeam! Vreo trei. 

— Cum a fost să creşti cu ea ca soră? 

Îşi freacă falca, evident reticent faţă de întrebarea asta şi 
sunt surprinsă încă o dată de loialitatea lui frăţească. Sunt 
gata să-i spun să uite de întrebare, dar înainte să pot face 
asta, el vorbeşte. 

— A fost un coşmar. Zâmbeşte ca să înveselească 
atmosfera. Sunt mai mare decât ea, dar am învăţat 
devreme să nu mă pun cu ea. 

— Da? 

— Eu şi un amic i-am furat hainele o dată când am fost la 
piscina locală. Trebuie să fi avut vreo şaptesprezece ani. 
Amicul meu a sugerat asta. Ştiam că o căutam cu 
lumânarea, dar n-am spus nimic. În fine, a trebuit să 
meargă înapoi acasă, prin oraş, doar în costumul de baie. 

Zâmbesc imaginându-mi asta. 

— Şi ea avea cât, 15 ani? Da, asta trebuie să o fi supărat. 

— În fine, s-a răzbunat. Aşa e sora mea. Întotdeauna se 


e 247 œ» 


răzbună. 

— Ce-a făcut? 

— Nimic evident. Dar toată lumea de la şcoală a început 
să şuşotească despre mine pe la spatele meu. Şi nimeni nu 
a vrut să vină cu mine la petrecerea de sfârşit de an. Râde. 
Asta nu s-a mai întâmplat înainte. 

Râd şi eu. 

— De-abia la jumătatea verii am aflat de ce. A răspândit 
o bârfă prin şcoală cum că aş fi sadomasochist. 

Râd tare de data asta. 

— Şi eşti? 

EI îşi ridică o sprânceană. 

Imi piere râsul şi simt cum mă cuprinde o căldură, chiar 
dacă sunt destul de sigură că glumeşte cu mine. 

El încearcă să nu zâmbească. 

— Oricum, am ajuns la un armistițiu şi, în general, m-a 
lăsat în pace de atunci. 

Probabil pentru că e convenabil să îl aibă pe fratele ei 
mai mare în spate, ca să o scoată din toate rahaturile pe 
care le provoacă. Dar nu spun asta. Există limite clare 
privitoare la ce pot spune alţii şi asta e o limită peste care 
nu vreau să trec. 

— Hei! Curtis face cu mâna şi îi atrage atenţia lui 
Heather. 

— Ce pot să vă aduc? 

Heather pare distrată în seara asta şi are ochii umflaţi. A 
plâns? 

— O Orangina şi... 

Curtis se uită la mine. 

— La fel şi pentru mine. 

Curtis probabil se întreabă de ce nu comand nimic pentru 
Brent. Sau poate că Brent i-a spus ce s-a întâmplat. Oare 
vorbesc despre chestii din astea? Îi arunc o privire lui Brent, 
care stă printre o grămadă de tipi pe care nu îi cunosc, şi 
am o senzaţie de pierdere. Pierderea unui prieten. 

— De fapt, adu-mi două, spun eu. 

Curtis împinge zece euro pe masa barului. 

— Nu! 


e 248 œ» 


Nu suport când tipii îmi cumpără băuturi. Îmi scot 
portofelul, dar e prea târziu, Heather a luat bancnota şi nu 
am energie să protestez. 

Curtis îşi ia Orangina. 

— Stai, îi spun eu. Am nevoie de sfatul tău pentru mâine. 
Ar trebui să joc la sigur sau să încerc orice? 

El ezită. Oare am depăşit o limită cerându-i ajutorul atât 
de aproape de marea competiţie? 

— Brent mi-a spus că încercai să faci rotații care 
schilodesc, spune el în cele din urmă. Ţi-a reuşit vreuna? 

Verific de două ori dacă Saskia şi Odette sunt destul de 
aproape pentru a ne auzi. 

— Nu. Dar era s-o fac de vreo două ori. 

Curtis îşi strânge buzele. 

— Când ai încălzirea mâine? 

— La 10.00 dimineaţa. 

— Rampa va fi tare ca fierul. 

Imi las umerii în jos. Are dreptate. Zăpada nu va avea 
destul timp să se înmoaie. 

El caută să mă privească în faţă. 

— Milla, de ce îţi doreşti asta atât de mult? 

— Ţi-am mai spus. Imi place să câştig. Tu, dintre toţi 
oamenii, ar trebui să înţelegi asta. 

— Cred că îţi doreşti asta mai mult decât mine. 

— Fratele meu e un star la rugbi. Un nod în gât mă lasă 
fără glas. Vreau să le arăt oamenilor că şi eu am talent. 

Tonul lui devine mai blând. 

— Ai talent. Nu ai nevoie de o competiţie pentru a arăta 
asta. 

Imi muşc buzele ca să nu plâng. 

— Când concurez, ştii împotriva cui concurez de fapt? 
spune el. 

— Împotriva lui Brent? 

— Nu! Împotriva mea. 

= Cez 

— Incerc să mă dau cu snow-boardul cât de bine pot. La 
naiba cu ceilalţi. Da, încerc să-i înving, dar nu pot controla 
ce fac ei. Pot controla doar ce fac eu. Uită de sora mea. Uită 


e 249 œ 


de fratele tău. Concurează doar pentru tine. 

Înţeleg logica din cuvintele lui şi e evident că metoda lui 
funcţionează pentru el, dar el nu şi-a petrecut toată viaţa 
încercând să-i ajungă din urmă pe alţii. El s-a născut primul. 
Eu nu am acel lux. Înghit în sec. 

— Nu ai înţelege. Tu eşti fratele cel mare. 

Atunci realizez ceva. Curtis a devenit faimos ca snow- 
boarder cam atunci când fratele meu a devenit la fel în 
rugbi. Oare el e motivul pentru care Saskia e aşa cum e? O 
compătimesc. Oricât de mult mă îngrozeşte să recunosc, 
noi două semănăm foarte mult. 

Curtis se încordează din nou. În partea cealaltă a 
camerei, Julien e roşu la faţă. 

— Mă duc la ei, spune Curtis şi pleacă grăbit. 

Eu îmi iau Orangina. 

— E o prostie, să ştii, îmi spune o voce la ureche. 

Surprinsă, mă întorc ca să-l văd pe Dale. 

— Pardon? 

Dale dă din cap spre silueta lui Curtis care se 
îndepărtează. 

— Curtis Sparks e unul dintre cei mai competitivi oameni 
de pe Pământ. Se joacă aşa, cu minţile oamenilor. 


e 250 œ» 


CAPITOLUL 45 
În prezent 


Eu şi Curtis stăm întinşi pe patul lui îngust, unul cu faţa la 
celălalt. Materialul bluzei lui termale e moale pe mâinile 
mele, cearşafurile miros ca el şi mă simt atât de bine, că 
îmi vine să plâng. 

„Spune-i!” Dar pot doar să-l privesc. 

Din încordarea fălcii lui, îmi dau seama că şi el are un 
conflict interior în legătură cu ceva. 

— Ce vrei? 

Vocea lui e blândă şi joasă. 

Sunt atât de speriată că tremur. Când nu-i răspund, îşi 
ridică mâna până la faţa mea de parcă nu se poate abţine 
şi îşi trage unul dintre degetele lui late pe buza mea de jos. 

— Pentru asta ai venit? 

Mi se încordează gâtul. Nu ştiu dacă se întâmplă din 
cauza privirii lui pătrunzătoare sau pentru că l-am dorit atât 
de mult timp. Sau pentru că, de foarte multe ori, a fost 
alături de mine, fie că am vrut asta sau nu. Dar aş rămâne 
fără glas dacă aş încerca să vorbesc. 

Curtis trebuie să fie derutat de comportamentul meu. Nu 
m-a mai văzut rămânând fără cuvinte până acum. 

— Vrei să te sărut? şopteşte el. 

Gâtul mi se încordează mai tare. 

Îşi apropie faţa de a mea până când răsuflarea lui îmi 
încălzeşte buzele. Şi asta e - nu mă mai pot gândi la 
altceva decât să îl sărut. Buzele mi se îndepărtează, 
pregătite. 

Dar el nu se apropie. 

— Nu te voi săruta până când nu ştiu dacă vrei să o fac. 

Îl apuc de cap şi îl trag spre mine. El mă rostogoleşte cu 
spatele pe saltea şi mă sărută cum se cuvine - apăsat şi 
profund. Are gust de pastă de dinţi; iar pielea lui miroase a 
fum de lemn. Degetele lui se îndoaie printre ale mele ca să 
îmi pună mâinile de fiecare parte a capului şi îşi întinde 


e 251 œ» 


palmele peste ale mele. Mă ţine jos, pe saltea. 

Ştiam că va fi aşa. Preia controlul, aşa cum o face 
întotdeauna. 

Barba lui scurtă îmi zgârie faţa, un contrast delicios faţă 
de căldura gurii lui. Nu am mai fost sărutată niciodată cu 
atâta pasiune. Poate că nu sunt singura care şi-a dorit asta 
un deceniu întreg. 

Aş putea să mă îndrăgostesc foarte tare de tipul ăsta. 
Dar nu aici, nu acum, cu tot ce se întâmplă şi cu secretul 
acesta care atârnă deasupra mea. E îngrozitor. Vreau să 
fug din camera asta. 

Curtis se ridică să ia aer, cu ochii aţintiţi pe faţa mea, 
amintindu-mi cât de bine se pricepe să mă citească. 

— Eşti bine? 

Clipesc în timp ce îl privesc. 

— Da! 

Îşi lasă capul în jos şi mă sărută mult mai blând - pe 
frunte, pe obraji, pe bărbie. Peste tot, cu excepţia buzelor. 
Şi nu pot să nu fac asta pentru că îl doresc foarte tare. 
Coboară cu săruturile pe bărbie şi pe gât, încă ţinându-mă 
jos. Ceea ce mă excită foarte tare. 

Când buzele lui se întorc la ale mele, îmi deschid gura ca 
să-l las înăuntru, doar că el mă tachinează, oferindu-mi 
limba lui doar pentru scurt timp, apoi schimbând-o cu vârful 
degetului. Voiam să-l văd pierzându-şi controlul, dar eu 
sunt cea care şi-l pierde, zbătându-mă sub el şi încercând 
să-mi trag mâinile ca să mi le eliberez, pentru că am nevoie 
de mai mult. 

În cele din urmă, îmi oferă limba lui. Respir aer pe nas şi 
mi se pare că suntem sub apă. Din felul în care respiră, se 
pare că, în sfârşit, îşi pierde controlul. 

Nu m-ar săruta aşa dacă ar şti ce i-am făcut surorii lui. 

Trebuie să-i spun înainte să mergem mai departe. Dar 
mă va uri. 

Şi mă simt atât de bine. 

Când am, în sfârşit, o mână liberă, trag de bluza lui 
termală. El întrerupe sărutul pentru a sta călare pe mine şi 
pentru a şi-o da jos trăgând-o peste cap. Mă uit la trunchiul 


e 252 œ» 


lui în semiîntuneric. Aceştia nu sunt muşchii pompaţi şi 
nearmonioşi ai culturiştilor pe care îi văd la sala de sport, ci 
muşchii puternici şi funcționali ai unui sportiv. Chiar şi 
acum, după zece ani. Imi las degetele să alunece pe pielea 
întinsă şi netedă, urmărind umflăturile şi adânciturile. Şi 
cicatricele. E frumos. 

Se uită în jos, la mine, uşor amuzat, în timp ce explorez. 

— Pot? 

Îşi întinde mâna spre tivul bluzei mele termale. 

— Da! 

O ridică. Sfârcurile mele sunt întărite în aerul rece şi, 
când le atinge cu vârful degetului, se strâng mai tare. Îşi 
îndepărtează brusc mâna şi stă drept deasupra mea, cu 
umerii care se ridică şi coboară. 

Ce s-a întâmplat? 

— Milla, trebuie să-ţi spun ceva. 

Coapsele lui mă strâng din ambele părţi. Of, Doamne! 
Cred că ştiu ce îmi va spune. Dar nu are sens. Decât dacă 
toate au fost minciuni. Că el crede că ea încă e vie şi pe 
undeva; şi mă va întreba cine cred că a ucis-o. Când mi-a 
spus că permisul de telecabină a fost pus de cineva. Mi se 
întoarce stomacul pe dos. Trebuie să i-l fi luat din buzunar 
ca pe un fel de suvenir sinistru. 

Ochii lui albaştri privesc în jos, la mine, temători. 

— Inainte să-ţi spun, vreau să ştii că îmi pare foarte rău 
pentru ce am făcut. _ 

Acesta e singurul lucru de care poate fi vorba. Imi trec 
nişte imagini prin minte. Mâinile lui mari strângându-se în 
jurul gâtului surorii lui. Sau el înjunghiind-o cu unul dintre 
cuţitele lui mari de bucătărie. Sau împingând-o de pe 
marginea unei stânci înalte. Sau... 

El aruncă o privire spre uşă. 

— Dar să nu spui, bine? 

Are o privire sălbatică. Oare ce-o să-mi facă după ce îmi 
spune? Va scăpa de mine aşa cum a făcut cu ea? Acolo, în 
gheaţă? 

ÎI împing de pe mine. Mă doare genunchiul în timp ce mă 
chinui să ies de sub el şi şchiopătez până la uşă, încă la 


e 253 + 


bustul gol. 
Curtis vine în spatele meu, ţinând uşa închisă. 
— Milla! 
— Lasă-mă să plec! 
Pieptul lui gol îmi apasă spatele. 


— Te rog! 
Observ disperarea din vocea lui. Sora lui avea un fel de a 
ne descoperi punctele sensibile. li plăcea să împingă 


oamenii până la limitele lor, doar de plăcere, ca să vadă ce 
se întâmplă. După douăzeci de ani de aşa ceva, e de înţeles 
de ce ar fi răbufnit. 

Mă întorc cu faţa la el. 

— Nu trebuie să-mi spui! 

Îmi tremură vocea. Dacă se va afla, va fi închis pe viaţă. 
E mai bine dacă nu ştiu. 

— Ba trebuie! Ar fi trebuit să-ţi spun mai devreme. 
înghite în sec. Mă vei urî, dar sper că există o şansă să 
înţelegi. Ei, bine... 

Inspiră adânc. 

Vreau să îi apăs gura cu mâna. După ce îmi va spune, va 
trebui să-l raportez. 

Sau nu? 


e 254 + 


CAPITOLUL 46 
Cu zece ani în urmă 


Îl privesc pe Curtis croindu-şi drumul prin barul Glow 
pentru a se ocupa de Julien, în timp ce eu mă simt tot mai 
confuză şi nu sunt mai aproape de a şti ce ar trebui să fac 
mâine. 

Oare Dale are dreptate? Pot să am încredere în ce a spus 
Curtis sau a fost tot timpul de partea surorii lui? 

Dale e lângă mine, încă încercând să-i atragă atenţia lui 
Heather. În mod normal, nu trebuie să aştepte pentru 
băuturile lui aici, dar ea pare să îl ignore în seara asta. 
Probabil că s-au certat din nou. 

Duc sucurile Orangina în partea cealaltă a sălii, la Brent, 
fără să ştiu dacă va mai accepta vreo băutură de la mine. 

— Voiam să-ţi urez succes pentru mâine. 

Brent ia sticla cu un zâmbet trist. 

— Şi ţie, Mills. 

— Mulţumesc! Voi avea nevoie. 

— Nu am vrut niciodată să te trag înapoi. 

— Ştiu. 

Îmi sorb Orangina. E plină de zahăr şi ar trebui să mă 
limitez la un suc simplu, dar micul nostru grup a dobândit o 
adevărată dependenţă de chestia asta în această iarnă. 

Vocea lui Curtis se aude peste muzică. 

— Nu e interesată, înţelegi? îi spune el lui Julien. 

Trece la franceză, probabil repetând mesajul pentru a se 
asigura că îl transmite. 

— Aşadar, concurezi împotriva lui Odette? spune Brent. 

Gem. 

— Nu-mi aminti. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu asta. Rezultatul nu va 
afecta clasamentele britanice per total, pentru că ea nu e 
britanică. 

— Va afecta clasamentele din mintea mea şi cum arată 
ele pentru toţi spectatorii. Schimb subiectul. Ai încredere în 


< 255 + 


Curtis când îţi spune chestii despre traseul tău pe rampă? 

Brent răspunde imediat. 

— Da, de ce întrebi? 

— Doar pentru că... Nu crezi că e ciudat să te ajute? Asta 
ar putea însemna că te ajută să-l învingi. Nu crezi că ţi-ar 
spune ceva... 

Caut cuvântul potrivit. 

— Vrei să spui că mi-ar da intenţionat un sfat greşit? Nu! 
El nu e aşa! 

— Dar e foarte competitiv. 

In partea cealaltă a sălii, Julien a dispărut şi Curtis 
vorbeşte cu câţiva tipi pe care nu îi cunosc. 

— Ceea ce trebuie să înţelegi despre Curtis, spune Brent, 
e că el cunoaşte mulţi oameni şi pare un tip prietenos, dar 
are ziduri înalte de un kilometru în jurul lui. Există un cerc 
interior şi oricine din afara lui e un potenţial adversar. Dacă 
eşti în cercul lui interior, tipul ar ucide pentru tine, dar 
trebuie să îi câştigi încrederea. 

— Şi tu ai făcut-o? 

— A durat ceva timp, dar da. 

— Dale e în cercul lui interior? 

— Nu! Dale îl enervează. 

— Eu sunt? 

Brent se uită în altă parte. 

— E greu de spus. 

Cu alte cuvinte, nu. Răspunsul doare, dar simt că e 
adevărat. Poate că am ajuns în cercul lui interior pentru 
scurt timp, după ce m-a îngropat Saskia, dar cursa de azi, 
de mai devreme, mi-a distrus toate şansele. 

Imi sorb băutura, întrebându-mă cine ar putea fi în cercul 
meu interior. Am încredere în fratele meu mai mult decât în 
oricine, dar el îmi poate transforma viaţa în iad şi am 
probleme cu ambii părinţi. Eu şi Brent nu mai suntem aşa 
de apropiaţi; şi nu mai sunt aşa de apropiată nici de Odette. 
Snow-boarding-ul m-a distanțat de prietenii mei de acasă - 
doar din vina mea pentru că oricând a trebuit să aleg între 
snow-boarding şi ei - petreceri aniversare la 21 de ani, 
petreceri de logodnă sau orice altceva - am ales snow- 


e 256 - 


boardinog-ul. 

Aşa că nimeni. Nu am un cerc interior. 

Peste tot prin jurul meu, grupuri de prieteni râd şi 
conversează. Cum s-a ajuns la asta? E ajunul celei mai 
importante competiţii din cariera mea de până acum, şi 
sunt singură şi fără prieteni. 

Brent îmi dă un ghiont în mână. 

— Vrei să vin mâine dimineaţă pe la tine ca să urcăm 
împreună? 

— Da, ar fi grozav! 

Mai am o speranţă. Poate se va rezolva. Eu şi Brent vom 
rămâne prieteni. 

Heather se agită ca să adune paharele goale din separeul 
Saskiei. li răstoarnă sticla de Orangina pe jumătate plină. 
Saskia îi spune ceva, iar Heather îşi îndreaptă spatele, 
furioasă. Se ceartă şi Heather pare tot mai furioasă, deşi nu 
aud ce spun din cauza muzicii. 

Odette se holbează şocată la Saskia, apoi se ridică cu 
greu în picioare şi, practic, fuge din bar. 

Ce a spus Heather? 

Saskia se apleacă pentru a-i spune ceva la ureche lui 
Heather. 

Heather îi dă o palmă peste faţă. 

— Curvo! 

E destul de tare ca să o aud și eu. 

Saskia sare în picioare şi o pălmuieşte pe Heather destul 
de tare încât să o facă să se clatine într-o parte. 

Dale se repede prin sală, de la bar, răsturnând mese şi 
scaune, pentru a-i da un pumn în burtă Saskiei. Curtis sare 
şi îl apucă pe Dale de antebraţe. Multimea se împrăştie în 
timp ce Curtis şi Dale se luptă. Muzica se opreşte; se face 
linişte în bar. 

— Trebuie să-ţi controlezi sora! strigă Dale. 

— Nu e un câine, îi răspunde Curtis. 

— Nu sunt sigur de asta, spune Dale. 

Pumnul lui Curtis zboară atât de rapid, că abia îi văd 
braţul mişcându-se. Dale se clatină, strângându-şi falca, 
apoi se repede înainte. Il pocneşte pe Curtis, care se 


e 257 œ» 


fereşte, şi Dale reuşeşte doar să-i atingă urechea. 


Trei paznici voinici se adună. Doi dintre ei apucă braţele 
lui Curtis şi le îndoaie în spatele lui într-un unghi ascuţit. 
Curtis îşi înăbuşă un geamăt şi i se albeşte faţa. O, la naiba! 
Umărul lui rănit... 

Dale încearcă să-l lovească pe Curtis din nou şi, când 
paznicul se pune între ei, îl loveşte pe paznic. Apar alţi 
paznici de nicăieri, cu un bărbat în costum strigând ceva în 
franceză în urma lor. 

Paznicii îi împing pe Dale şi pe Curtis spre ieşirea din 
spate. Dale îşi îngrijeşte mâna. Trebuie să şi-o fi lovit destul 
de rău, pentru că nu se împotriveşte. 

Heather aruncă o privire îngrijorată în direcţia lui Dale, 
dar bărbatul în costum îi face semn să meargă la el. 

— Ce naiba s-a întâmplat? spune Brent. 

— Habar n-am, spun eu. Şi sunt trează. 

— Mai bine merg să văd unde îi duc. 

Brent pleacă. 

Saskia e singura care a rămas la masă. Mă priveşte în 
ochi şi ridică din umeri de parcă ar durea-o în cot. 

Îmi croiesc drum spre ieşirea din spate prin mulţime, 
după Brent, dar un paznic îmi blochează drumul. Va trebui 
să ies prin faţă. 

Saskia mă apucă de braţ în timp ce trec pe lângă ea. 

— Vor fi bine! Stai! 

— Crezi? 

— Sunt băieţi mari! 

Ezit, dar paznicii s-au întors înăuntru; probabil că Brent, 
Curtis şi Dale sunt deja la jumătatea străzii, iar eu încă nu 
am un plan de joc decent pentru mâine. Mă aşez fără 
tragere de inimă. 

Bărbatul în costum vorbeşte cu Heather. E clar că o 
mustră pentru că ea îşi lasă capul în jos. 

Saskia îşi dă părul pe spate. 

— Ştii de ce nu m-au dat afară? 

— De ce? 

Face un semn cu capul înspre cel mai mare paznic care 


e 258 œ» 


supraveghează sala, cu braţele încrucişate peste brâul lui 
larg. 

— Speră să mă mai vadă. O adevărată bătaie între fete, 
ştii? Să ne rupem hainele şi chestii din astea. 

Heather pleacă pe la ieşire cu geaca ei de piele, părând 
mâhnită. 

— Cred că a fost concediată, zic eu. 

— Aşa-i trebuie pentru că e o vacă proastă, spune Saskia. 

Mă uit prin jur. Julien a dispărut; ceilalţi au plecat cu toţii. 
Acum suntem doar noi două. 


e 259 + 


CAPITOLUL 47 
În prezent 


— Eu am fost, spune Curtis. Eu sunt cel care te-a invitat 
aici. 

Din nou, podeaua rece se mişcă sub degetele mele de la 
picioare doar că, de data asta, e ca şi cum gheaţa de sub 
clădire s-a crăpat şi toată construcţia se scufundă. 

Mă învârtesc spre uşă. Mă doare genunchiul, dar nu se 
compară cu durerea din suflet. Trebuie să ies de aici. De 
data asta, Curtis nu încearcă să mă oprească fizic. 

— Mama n-a putut trece niciodată peste dispariţia 
Saskiei, spune el încet. A avut trei căderi nervoase până 
acum. 

Descui uşa. Sunt goală de la brâu în sus, dar nu îmi pasă. 

— În ziua în care am primit declaraţia legală a morţii 
Saskiei, mama a încercat să se sinucidă. 

Mă întorc încet. 

— A fost ultima soluţie. Încercarea finală de a afla 
adevărul. Pentru că o va face din nou. Dar n-am intenţionat 
niciodată asta. 

Îmi caut bluza, dar nu o văd, aşa că îmi încrucişez braţele 
pe piept. 

— Atunci, care a fost intenţia ta? 

— Un weekend distractiv. O şansă de a recupera timpul 
pierdut şi de a vorbi despre trecut. la o plapumă de pe pat 
şi o întinde peste mine. Ţine-o sau o să îngheţi. 

O strâng în jurul meu, iar materialul ei e neted şi rece pe 
sânii mei goi. 

— Planul era să vă îmbăt pe toţi şi să văd dacă obţin 
nişte răspunsuri. Sau chiar un indiciu. Un motiv. Orice, ca 
să îi ofer mamei o încheiere. Poate că aş fi aflat ceva sau 
poate că nu, dar măcar aş fi încercat. Işi freacă bicepşii goi. 
Vrei să iei loc? 

Dau din cap. Toate minciunile pe care mi le-a spus... Mă 
simt rău. 


e 260 œ» 


Se înveleşte cu o plapumă şi stă cu picioarele încrucişate 
pe pat. 

— Spărgătorul de Gheaţă? spun eu. 

— N-are nicio legătură cu mine. 

— Tu ne-ai luat telefoanele? 

— Am trimis invitaţiile şi am plătit pentru tot. Atât, jur! 

Mă doare genunchiul. Mă aşez pe capătul îndepărtat al 
patului. 

— De ce ne-ai adus până aici? 

— Vezi, m-am gândit să o fac în Marea Britanie, într-un 
bar din Londra sau ceva de genul ăsta, dar după cum s-au 
terminat lucrurile, nu am ştiut cât de dornici vor fi toţi să se 
revadă. M-am gândit că dacă o fac aici, nu aţi putea să 
rezistaţi. 

— Mai degrabă, nu am putea să plecăm. 

— Asta nu trebuia să se întâmple. Oricum, nu eram sigur 
că ne vor lăsa să urcăm până aici în perioada asta a anului 
- vremea e destul de imprevizibilă - dar am sunat la 
staţiune, am explicat ce îmi doream şi mi-au răspuns în 
acea după-amiază cu un preţ estimat. 

— De ce ai făcut în aşa fel încât să pară că invitaţiile sunt 
de la mine? 

— l-am trimis e-mailuri lui Brent, de câteva ori, acum 
câţiva ani, dar nu mi-a răspuns niciodată. Eram îngrijorat 
din cauza mamei. Şi, da, ştiam că nu e corect, dar eram 
disperat. M-am gândit că, dacă ar părea că e de la tine, 
Brent ar veni. Şi, sub nicio formă, Dale nu ar fi venit dacă ar 
fi crezut că e de la mine. Oricum, Heather tot a spus „nu”. 

— Aşa că ai şantajat-o. „Să fii acolo sau voi spune!” 

El se uită în altă parte. 

— Da! 

— Şi aşa am ajuns aici. Trebuie să ignor durerea şi să mă 
concentrez ca să pricep toate astea. Cu cine ai vorbit la 
staţiune? 

— Cu un tip pe nume Romain, pentru că directorul era 
plecat. 

— Te-ai întâlnit cu cineva personal? 

— Nu, am făcut totul pe telefon şi pe e-mail. Biroul 


e 261 œ» 


staţiunii a fost închis când am trecut pe lângă el ieri, dar 
Romain m-a avertizat că va fi. A spus că totul va fi pregătit 
pentru noi. Însă în clipa în care ne-am dat jos din telecabină 
şi nu a fost nimeni aici, am simţit că totuşi ceva nu e în 
regulă. 

— Atunci de ce n-ai spus nimic? 

— Ar fi fost contrar scopului meu. M-am gândit să le fac 
jocul până când îmi dau seama ce se întâmplă. Curtis pare 
ruşinat. Oricum, Spărgătorul de Gheaţă a lucrat în favoarea 
mea, într-un fel. 

— Atunci, cum îţi explici toate astea? 

— Cineva a intervenit şi a preluat controlul. 

— Cine? 

— Cineva din staţiune sau unul dintre noi. 

— Trebuie să fie cineva de la staţiune, spun eu. Cum 
putea să fi făcut altcineva toate astea? 

— l-ar fi putut mitui. Gândeşte-te la asta! Directorul şi 
cea mai mare parte a personalului sunt plecaţi. E o zonă 
săracă; nu are industrie şi toată munca e sezonieră. Nu 
cred că ar trebui să plăteşti prea mult. Din câte ştiu ei, 
suntem aici sus doar pentru weekend, aşa că nu ar fi mare 
lucru. 

— Să lase oameni blocaţi aici? Şi-ar pierde slujba. 

— Ar putea fi un muncitor cu contract pe perioada 
determinată. Poate înţelegerea a fost că vom suna când 
vom dori să coborâm sau vom cobori singuri, cine ştie. 
Oricum, îmi pare foarte rău. 

Pare aproape la fel de distrus ca atunci când salvamontul 
a încetat căutarea surorii lui. Abia suport să îl privesc în 
ochi. M-a minţit. 

Dar măcar mi-a spus. Are mai mult curaj decât mine. 

Şi o parte din mine îi înţelege acţiunile şi de ce mă 
bănuieşte - familia lui a însemnat întotdeauna foarte mult 
pentru el. A fost martor la cele mai urâte momente ale 
mele şi are dreptate când spune că nu cunoaşte povestea 
întreagă a ultimelor ore din viaţa Saskiei. 

— De ce-mi spui asta acum? îi zic eu. 

— Am aşteptat până când am ştiut sigur. 


e 262 œ» 


— Că nu am omorât-o eu? 

— Da! 

— Şi acum ştii? Ei bine, asta e ceva. 

El nu răspunde. 

Mă holbez la el. 

— Încă mă bănuieşti. Şi totuşi mă săruţi aşa? 

Ridică din umeri, cu o privire tristă. 

— Te plac, Milla. Întotdeauna te-am plăcut. M-am gândit 
mult, de-a lungul anilor, la unele dintre lucrurile pe care ţi 
le-a făcut şi mi-am dat seama că, dacă ai fost tu cea care... 
a rănit-o, probabil a fost un accident sau autoapărare. ŞI 
dacă a fost, aş putea trăi cu asta. 

Îmi cercetează faţa. Acum ar fi timpul să recunosc. Dar 
cineva bate la uşă. 

Curtis înjură. 

— Ar fi bine să răspunzi, îi spun eu. 

Se ridică cu greu din pat şi deschide puţin uşa. 

— Am auzit un zgomot. 

La naiba! E vocea lui Brent. 

— Şi Milla nu răspunde la uşă. 

— Hm... Curtis se uită peste umăr la mine. 

Îmi trag plapuma până la bărbie. 

— E în ordine. Deschide uşa! 

Curtis deschide uşa larg. Brent tresare când mă vede. L- 
am rănit din nou. 

— Eu n-am auzit nimic, spune Curtis. 

— Nici eu, îi spun. 

Brent stă la intrare, evident stânjenit. 

— Parcă s-ar fi închis o uşă. Şi Heather nu e în camera ei. 

Eu şi Curtis facem un schimb de priviri. Inima începe să 
îmi bată tare din nou. Direct dintr-o dramă în alta. 

— Intră, spune Curtis. 

Brent intră şi simt miros de coniac. A băut toată sticla? 
Aşa miroase. 

Curtis încuie uşa în urma lui şi îşi trage un hanorac peste 
cap. 

— Milla, vrei să pui nişte haine pe tine? Îmi aruncă bluza 
termală şi două pulovere de-ale lui. 


e 263 + 


— Ar trebui să ies ca să te schimbi? spune Brent 
înţepenit. 

— Nu, spun eu. 

Nu am nimic ce n-a mai văzut înainte şi ambii tipi trebuie 
să se gândească la asta, deşi sunt recunoscătoare că 
niciunul nu o precizează. 

Genunchiul rănit mi-a înţepenit. Îmi pun piciorul cu grijă 
pe podea. Brent se întoarce cu spatele în timp ce mă 
îmbrac. Hainele lui Curtis sunt prea mari pe mine, dar 
măcar ţin de cald. 

— Te poţi uita acum, îi spun. 

Brent îşi trece o mână prin păr. 

— Ce facem? 

Curtis pare şovăitor. 

— Cred că o căutăm pe Heather. 

Brent dă din cap. 

Observ cât de uşor acceptă să fie condus de Curtis acum. 
Brent e speriat. 

Şi asta mă sperie. Foarte mult. 

— Ar trebui să avem arme sau ceva? zice Brent. 

Îmi ţin respiraţia. 

Curtis se opreşte o clipă. 

— La ce fel de arme te gândeşti? 

Observ felul în care Curtis îl priveşte. E un test ca să 
vadă cât de repede răspunde. Dacă s-a înarmat deja. 

— Sunt o grămadă de bețe şi cazmale afară, spune 
Brent. 

Şi pioleţi. 

Ochii negri ai lui Brent privesc într-ai mei. 

— Şi pioleţi! 

— Of, Doamne! Îmi imaginez o siluetă întunecată stând în 
spatele uneia dintre numeroasele uşi închise, cu pioletul 
ridicat şi pregătită. 

Deschid gura ca să le spun că lipseşte. Dar Brent încă se 
uită la mine. E/l-a luat? L-am judecat deja dar, dacă el le-a 
luat, e mai bine dacă va crede că nu ne dăm seama de 
asta. 

— Ai ceva în camera ta? spune Curtis. 


e 264 œ» 


— Şurubelniţa mea, zice Brent. 

— Du-te după ea! 

Brent dispare. 

În clipa în care se închide uşa, Curtis se apleacă mai 
aproape de mine. 

— Ai încredere în el? 

Ezit. Cunosc fiecare centimetru al corpului lui Brent, dar îl 
cunosc cu adevărat pe e/? Acum, după zece ani? Nu pot 
uita privirea lui de noaptea trecută. 

— Tu ai? 

— Nu sunt sigur. Curtis scotoceşte prin rucsacul lui. 

— Ştii pioletul acela vechi de pe peretele de la parter? 

— Da? 

— A dispărut. 

Curtis îşi ridică brusc capul. 

— De când? 

— Am observat asta doar la cină. 

Mă simt prost acum, pentru că n-am menţionat asta mai 
devreme. 

Înjură şi scoate o şurubelniţă mare cu un mâner violet de 
plastic - chiar cea pe care am împrumutat-o de la el acum 
zece ani. 

— Poftim, ia asta. 

— Dar tu? 

— la-o! 

O iau. 

— Ascultă, dacă sora mea e în spatele a tot ce se 
întâmplă, atunci stai departe de ea, bine? Lasă-mă pe mine 
să mă ocup de ea. 

E ca un coşmar. Ideea că s-ar întoarce din morţi. Ca să 
facă... ce, mai exact? 

Curtis aruncă o privire îngrijorată înspre uşă. 

— Brent ar fi trebuit să se întoarcă până acum. Milla, ai 
încredere în mine? 

— Eu... Nu ştiu! Am nevoie de timp ca să înţeleg ce mi-ai 
spus. 

— Uite ce e, de acum înainte, voi face tot ce pot ca să fiu 
complet sincer. Dar trebuie să ai încredere în mine. După 


e 265 œ» 


ce ieşim pe uşa aceea... 

Se aude un țipăt de pe coridor. Un țipăt ascuţit de 
femeie. 

Trag tare de uşă ca să o deschid şi ies, cu genunchiul 
care mă doare aproape cedând sub mine, ca să o văd pe 
Heather mânuind pioletul care lipsea. 

Aşadar, ea a aranjat totul. Ea şi Dale. 

Brent stă la câţiva metri de ea, pe coridor, cu mâinile 
ridicate şi şurubelniţa într-o mână. De partea cui e el? 

Heather îl învârteşte în direcţia mea. Poate fi vechi, dar 
tot ar provoca răni grave. Ridic şurubelniţa. Piolet contra 
şurubelniţă. Nu cred că am vreo şansă. 

Curtis e undeva în spatele meu, înarmat doar cu mâinile 
goale. 

De ce face Heather asta? Unde e Dale? Şi cine are toate 
cuţitele? Vreau să mă uit în spatele meu, pe coridor, dar nu 
îndrăznesc să-mi iau ochii de la Heather. Va trebui să am 
încredere că mă va apăra Curtis. 

Heather îşi fixează privirea pe şurubelniţa mea. 

— Stai! 

Degetele îi sunt albe pe mâner. Dacă fac o mişcare, simt 
că-l va roti. 

Se sting luminile. 


e 266 » 


CAPITOLUL 48 


Cu zece ani în urmă 


Chipul Saskiei sclipeşte în faţa ochilor mei în întuneric, 
luminat în verde şi portocaliu, în timp ce dansăm pe scena 
barului Glow. 

Luminile stroboscopului sunt reflectate de corsetul ei 
argintiu. Fiecare tip din locul acesta o priveşte, deşi ea pare 
complet inconştientă de asta - sau e atât de obişnuită cu 
asta că nici măcar nu mai observă? 

Noi două părem să jucăm un joc de-a Ultima Femeie care 
Rămâne în Picioare. Până acum mă descurc bine, adică nu 
am consumat deloc alcool; dar cred că nici ea nu a făcut-o. 
E evident că nu am să o îmbăt suficient cât să-i afectez 
performanţa de mâine, dar poate o obosesc. M-am culcat 
devreme noaptea trecută şi faptul că am jonglat cu trei 
slujbe m-a antrenat mult la funcţionarea cu doar câteva ore 
de somn. Sper că ea nu va rezista la fel de bine. 

Tot mă va învinge. 

Dansăm până se opreşte muzica. Paznicii ne mână spre 
ieşire. Eu şi Saskia schimbăm priviri când ieşim pe stradă. 

E o tensiune între noi. Mâine vom fi rivale. Nu văd cum 
vreuna dintre noi ar putea ajunge pe primul sau al doilea 
loc. Probabil că va câştiga Odette, urmată de Claire 
Donnahue. Claire a fost cea mai tare azi pe rampă. Nu am 
văzut-o în seara asta. Trebuie să fi stat în casă - deşteaptă 
fată. Oricum, dacă nu reuşesc o rotire care schilodeşte, 
printr-o minune, Saskia va ajunge pe locul trei. Unele dintre 
celelalte fete au făcut şi ele mişcări serioase mai devreme. 
Mă îndoiesc că voi ajunge măcar pe locul patru. Singura 
mea speranţă e să încerc o rotaţie care schilodeşte. Sau 
măcar să le fac pe Saskia şi pe Odette să creadă că am să 
fac una. 

Ne apropiem de locuinţa Saskiei. Cineva e afară, ghemuit 
lângă cutia poştală. Julien. Ce face? Se îndreaptă când ne 
vede. Are ceva în mână - un marker. A scris ceva în 


e 267 + 


franceză peste numele ei pe panoul cutiei poştale. 

— Ce înseamnă asta? întreb. 

— Curvă frigidă, zice Saskia. 

Merg spre el cu paşi mari şi îi dau tare cu pumnul în 
burtă. Cade, în sfârşit, un beneficiu pentru că am un frate 
mai mare. Eu şi Jake ne-am bătut tot timpul şi am învăţat 
de mică să îl lovesc cum trebuie ca să am timp să fug la 
mama. 

Saskia mă priveşte în alt fel. 

— De ce-ai făcut asta? 

Nici eu nu ştiu. 

— Eram singura persoană care nu a lovit pe nimeni în 
seara asta. M-am simţit exclusă. 

Râde în hohote. Julien încă nu s-a ridicat. 

Işi scoate cheile de la uşă. La naiba! Ar trebui să o 
obosesc. Imi amintesc ce a spus Dale despre Curtis mai 
devreme. Jocuri ale minţii. Nu am fost niciodată genul de 
persoană care să le joace, dar ori fac asta, ori plec acasă 
pentru a plânge. La ce s-ar aştepta Saskia cel mai puţin 
acum? De vreme ce suntem atât de asemănătoare, logica 
îmi sugerează că tot ceea ce m-ar surprinde pe mine ar 
surprinde-o şi pe ea. 

Prietenia. 

— Tocmai mi-am dat seama, îi spun. Nu mi-ai văzut 
niciodată locuinţa. Vrei s-o vezi? 

Ea se întoarce bănuitoare. 

— Probabil că ar trebui să dorm. 

— De ce? Eşti speriată de ce se va întâmpla mâine? 

A funcţionat la mine şi funcţionează şi la ea acum. Braţ la 
braţ, continuăm să mergem pe stradă. Mă uit peste umăr 
ca să mă asigur că Julien nu ne urmăreşte. Încă e jos. 

Fulgii de zăpadă plutesc în linişte în jurul nostru. 

Saskia îşi ridică privirea spre cer. 

— Va ninge mai mult acolo, mai sus. 

— Sper că vor pregăti rampa. 

— Vor trebui să facă asta. 

Picioarele noastre - ale mele în tenişi, ale ei în cizme 
drăguţe căptuşite cu blană - alunecă de sub noi. Polei. 


< 268 » 


Chicotim şi ne agăţăm una de cealaltă pentru echilibru. 

— Fix de asta am nevoie, spune ea. Să-mi rup glezna 
înainte de Britanice. 

E clar că amândouă ne putem gândi doar la Britanice. 

— Sper să nu ningă mâine, spun eu. Nu cred că aş putea 
să fac o rotaţie care schilodeşte pe viscol. 

Nu ştiu să mint - fratele meu îmi spunea asta 
întotdeauna - dar Saskia îmi aruncă o privire pătrunzătoare 
şi îi simt nesiguranța. 

O conduc când trecem strada. 

— Am ajuns. Bag cheia în broască şi deschid repede uşa 
apartamentului, simţindu-mă ruşinată. 

Ea păşeşte înăuntru. 

— Ooo! 

Râd. 

— Asta a fost şi reacția mea când l-am văzut. 

Şaisprezece metri pătraţi, cu un pat dublu care se trage 
din perete. Bucătăria - un mic frigider şi o plită electrică cu 
două inele vechi - e în colţul de lângă uşă şi poţi intra în 
baie doar dacă uşa frigiderului e închisă. Atât am putut găsi 
aşa de târziu în sezon. 

Ne aşezăm pe pat, pentru că am uitat să îl bag în zid mai 
devreme. Incă simt mirosul orezului ars, de la cina din 
seara trecută. 

Saskia se uită la mine de parcă se întreabă de ce am 
adus-o în cocina asta. La ce s-ar aştepta ea cel mai puţin să 
fac eu acum? Mă întorc din nou. La ce m-aş aştepta eu cel 
mai puţin ca ea să facă? Inainte să am o şansă să mă 
gândesc mai bine la asta, îi strâng bărbia cu mâna şi o 
sărut. Îi simt mirarea sub forma unei mici tresăriri, apoi mă 
sărută şi ea. 

Nu am mai sărutat nicio fată până acum. Nu pe gură, 
aşa. Buzele ei sunt mult mai moi decât ale lui Brent şi 
sărută altfel. Mă aştept ca ea să se retragă, dar nu o face, 
aşa că nu ştiu ce să fac. Se pare că ne jucăm de-a cine 
zăpăceşte pe cine. Şi ştiu ce se întâmplă când facem asta 
pe munte. 

Dar ea e cu Odette. Ea va trebui să se retragă înaintea 


e 269 » 


mea. 

Dar, de când o cunosc eu, când s-a retras ea din ceva? 

Printre gene, văd acei ochi albaştri şi pătrunzători 
cercetându-mă. Foarte asemănători cu ai fratelui ei. O 
împing cu spatele pe pat şi o sărut mai apăsat. Imi 
deschide fermoarul de la geaca de snow-board, aşa că îl 
deschid şi eu pe al ei şi îi trag puloverul peste cap. Ea râde 
şi mă dezbracă până la sutien. 

Degetele ei subţiri alunecă pe burta mea goală. Ştie 
exact unde şi cum să mă atingă şi, spre mirarea mea, şi eu 
par să ştiu cum să o ating - măcar reacţionează. Dar cum 
rămâne cu Odette? Mă simt vinovată, dar va fi nevoie de 
mai mult decât asta ca să mă opresc acum. 

Imi spun că fac asta ca să câştig competiţia - cea privată 
pe care o jucăm acum şi cea publică de mâine. Imi spun că 
o fac pentru că ochii care privesc în sus, la mine, ar putea fi 
ai lui Curtis. 

Adevărul ar putea fi mai simplu. Toată iarna am simţit o 
fascinaţie stranie faţă de ea, şi iată-mă mai aproape de ea 
decât mi-am imaginat vreodată. Oricât de nebuneşte ar 
suna după tot ce a făcut, cred că o iubesc. Doarun pic. 


e 270 œ» 


CAPITOLUL 49 
În prezent 


E beznă în coridorul îngheţat. Toate simţurile mele se 
încordează pentru vâjâitul din aer care va preceda 
coborârea unei lame. 

— Nimeni nu mişcă! ţipă Heather. 

Mă îndepărtez de sunetul vocii ei, cu braţele ridicate ca 
să îmi apăr capul - deşi nu ştiu ce protecţie mi-ar oferi 
braţele împotriva unui piolet. 

Ceva foşneşte în spatele meu. Tresar destul de tare ca să 
simt un junghi în genunchi. 

— Pune pioletul jos. E vocea lui Curtis. Cum de reuşeşte 
să vorbească atât de calm? 

Mă duc cu spatele spre el, iar el bâjbâie de-a lungul 
braţului meu după şurubelniţă. Îl las să o ia. Cred că asta 
înseamnă că, până la urmă, am încredere în el. 

Păşeşte în jurul meu şi înaintează către Heather. Ce-o să- 
i facă? 

— De ce m-ai adus aici? se vaită Heather. Ce vrei de la 
mine? 

Se simte disperarea din vocea ei. Bâjbâi înainte până 
când ating umărul lui Curtis. Nu vreau ca el să o rănească. 

— Curtis, nu e ea. 

— Milla! mă avertizează Curtis. 

ÎI împing ca să trec pe lângă el, sperând că am înţeles 
totul corect. 

— Milla, nu! spune Curtis. 

Îl ignor. 

— Heather? Aud cum îmi tremură vocea. Brent a auzit un 
zgomot şi tu nu ai fost în camera ta. 

Linişte. 

— Brent? Vocea îmi tremură încă o dată. 

— Sunt aici. Vocea lui Brent se aude de parcă ar fi 
departe. Am găsit două întrerupătoare, dar nu se întâmplă 
nimic. lar a picat curentul. 


e 271 œ» 


Nişte mâini mă prind de umeri, făcându-mă să tresar din 
nou. 

— Unde e lanterna aia? îmi şopteşte Curtis la ureche. 

— Hm! În dormitor. Pe podea, lângă patul meu. 

— Mă duc după ea. Imi dă şurubelniţa înapoi. Nu te 
mişca! 

Simt un curent de aer în spatele meu în timp ce el se 
îndepărtează. 

— Heather, îi spun eu. Ne sperii. 

Niciun răspuns. 

— Curtis a plecat după lanterna lui, îi spun. 

Timp de câteva secunde lungi, singurul sunet e respiraţia 
noastră. 

Simt alt curent de aer în spatele meu şi coridorul se 
luminează. Curtis stă în cadrul uşii dormitorului meu cu 
lanterna Maglite. Heather se ghemuieşte cu spatele la 
perete, strângând pioletul cu degetele. Brent e mai 
departe, pe coridor. 

Păşesc înainte, cu mâinile întinse şi tremurând vizibil. 

— Heather! 

Pioletul îi alunecă printre degete şi cade pe podea. Ea se 
lasă în jos pe podea, după el, plângând tare, în hohote. 

Brent se lasă în jos, ţinându-se de piept. 

— Heather, m-ai speriat de moarte. 

M-aş ghemuli lângă ea, dar nu pot să mă aplec. Pot să-mi 
pun doar mâinile care îmi tremură incontrolabil pe umerii 
ei. 

— Vino aici! Brent o ridică în picioare şi o ţine strâns. 

— Am găsit... 

Între hohote de plâns, Heather încearcă să spună ceva. 

— Ce? spun eu. 

Ea inspiră zgomotos. 

— O cameră. Arată cu un deget tremurând pe coridor. 

— Ce fel de cameră? 

— Plânge prea tare pentru a vorbi. Mă uit neputincioasă 
la Brent. 

— Poţi să ne arăţi? spune Brent. 

Ea îşi înăbuşă un hohot de plâns şi dă din cap. Brent 


e 272 œ 


ridică pioletul. Şi îi dă lui Heather şurubelniţa lui. Curtis 
înţepeneşte, dar nu spune nimic. Heather ne conduce pe 
coridor. Curtis o urmează, luminând calea. Eu şchiopătez în 
urma lor, scrâşnind din dinţi din cauza durerii, cu Brent în 
spate. 

Umbrele noastre saltă de-a lungul peretelui. Patru 
siluete. Una cu un piolet. 

Sper că lanterna are destulă baterie. Heather merge pe 
latura stângă, trece de baia în care am găsit-o mai 
devreme şi se opreşte la următoarea uşă. 

Aş fi putut jura că asta a fost încuiată înainte. Şi, când ea 
împinge uşa şi Curtis o luminează cu lanterna, ştiu că n-am 
mai văzut camera asta până acum. 

— La naiba, şopteşte Curtis. 


e 273 œ» 


CAPITOLUL 50 
Cu zece ani în urmă 


Un ciocănit în uşa apartamentului meu mă trezeşte. 
Saskia se agită în pat, lângă mine, la bustul gol şi probabil 
la fel de dezbrăcată ca mine. 

— Milla? 

O, Doamne! E vocea lui Brent. Mă ridic cu greu din pat şi 
îmi caut hainele. 

Mă aştept ca Saskia să fie la fel de îngrozită ca mine să 
fie prinsă aşa, dar ea nu se mişcă. Îmi iau puloverul de pe 
podea şi îl trag peste cap. 

— Pune nişte haine pe tine! 

Ochii îi sclipesc. 

— De ce? 

— Pentru că aşa vreau eu! 

Ea zace acolo, zâmbind aşa cum a făcut-o de multe ori în 
iarna asta. 

— Milla! strigă Brent. Haide! Trebuie să fac pipi! 

Saskia îşi înăbuşă un râs. 

— Aşteaptă un minut! Îi arunc Saskiei sutienul şi chiloţii şi 
îmi bag picioarele în blugi în mare grabă. 

Brent bate în uşă. 

— Grăbeşte-te! 

Saskia încă nu s-a mişcat din pat. Înfrântă, deschid uşa. 
Brent are placa de snow-boarding cu el şi îşi poartă tot 
echipamentul. Îşi aruncă placa şi rucsacul pe covor, intră 
grăbit şi încremeneşte la mijlocul pasului când o vede. 

Ea e în mijlocul patului, cu sânii goi la vedere deasupra 
plăpumii. Îi face semn cu mâna delicată. 

— Bună, Brent! 

Brent se întoarce spre mine, mut de uimire. Se uită încă 
o dată la ea şi intră în baie. 

— Îmbracă-te! îi spun ei. Te rog! 

Îşi întinde braţele deasupra capului şi cască. 

— Imediat! 


e 274 + 


Trage apa la toaletă şi apa ţâşneşte din robinete. Saskia 
aşteaptă până când Brent iese din baie, apoi se întinde din 
nou şi se dă jos din pat complet goală. 

Bietul Brent nu ştie unde să se uite. Îşi ridică sutienul 
negru de dantelă şi chiloţii, şi se îmbracă dându-se în 
spectacol. Il surprind pe Brent uitându-se fără să vrea şi nu 
îl învinovăţesc. Chiar e superbă. Nu e slabă ca un manechin 
- bineînţeles că e mai slabă decât mine, dar e tonifiată şi 
puternică. Pielea ei e netedă şi bronzată. Trebuie să fie un 
bronz artificial; braţele şi picioarele mele nu au mai văzut 
soarele de câteva luni. 

Brent se forţează să mă privească. Cu o voce chinuită, 
spune: 

— Trebuia să urcăm împreună? 

Se uită la mine de parcă aş fi o străină. 


e 275 + 


CAPITOLUL 51 
În prezent 


Camera are o strălucire chihlimbarie la lumina lanternei 
lui Curtis. E un birou lung în mijlocul ei, cu şase ecrane de 
fiecare parte. 

— Camera de control, spune Curtis. 

Simt din nou acel miros. Parfumul. Mă uit la Curtis şi văd 
că şi el îl simte. Păleşte şi se sprijină de perete. 

La capătul cel mai îndepărtat al camerei e o saltea. Cu o 
pernă şi două plăpumi. Inima începe să îmi bată foarte 
repede. Cineva a dormit aici. Dar cine? Arunc o privire spre 
uşă şi Brent trebuie să se gândească la acelaşi lucru, 
pentru că verifică fiecare direcţie pe coridor şi închide uşa 
încet în urma noastră. Poate fi beat, dar rezistă bine. 

Curtis se holbează la saltea cu o privire chinuită. 

Mă întorc spre Heather. 

— Cum ai găsit camera asta? 

— Ţi-am spus, am auzit un zgomot. Îşi înăbuşă alt hohot 
de plâns. Am crezut că putea fi Dale aşa că am mers să-l 
caut. 

— Şi uşa asta a fost deschisă? Larg deschisă? 

Ea dă din cap. 

— Când ai luat pioletul? 

— În după-amiaza asta, când voi aţi mers la căsuţa 
telefericului. Am fost speriată. Îşi îndreaptă privirea spre 
mine şi simt că vrea să spună că a fost speriată de Curtis. 
Am hotărât să-l pun în camera mea, în caz că aveam nevoie 
de el. 

Genunchiul meu nu suportă să fie îndoit. Întind mâna în 
jos, cu grijă, ca să apăs salteaua cu palma. 

— E rece. 

Asta e o uşurare. 

— Poate că personalul doarme aici câteodată, spune 
Brent. 

Vreau să cred asta. Alternativa e mult mai 


e 276 - 


înspăimântătoare. 

— Atunci cine a descuiat uşa? 

Sub birou e un frigider de bar. Brent îl deschide şi ne 
uităm înăuntru. Lapte, brânză, şuncă. Câteva mâncăruri 
gătite. Pe biroul de deasupra e un cuptor cu microunde. O 
pungă de plastic de la Carrefour de lângă el conţine 
cereale, pâine şi fructe. Un castron, o farfurie şi nişte 
tacâmuri sunt în apropiere. 

Mă trece un fior. 

— Uşa de alături, şoptesc. Baia. Nu credeţi...? 

Curtis clipeşte ca şi cum s-ar trezi dintr-o transă. 
Deschide uşa şi iese pe coridor. leşim pe furiş după el. 
Luminează cu lanterna clanţa uşii învecinate, rămânând pe 
loc de parcă i-ar fi frică să o atingă. Şi eu mă tem. E cineva 
acolo? 

E sora lui acolo? 

Brent atinge clanţa, încă strângând pioletul cu cealaltă 
mână. Uşa se deschide şi Curtis luminează repede pereţii 
cu lanterna. Camera e goală şi mirosul e mult mai slab 
decât a fost în după-amiaza asta. Amintindu-mi cum s-a 
blocat uşa, stau în cadrul uşii, proptind-o ca să rămână 
deschisă. 

Ne întoarcem în camera de control. Brent merge pe lângă 
ecrane, mişcând fiecare mouse pe rând, dar ecranele 
rămân goale. 

— Nu e curent. 

Îmi trec o grămadă de gânduri prin minte. Oare cineva a 
lăsat uşa descuiată intenţionat pentru că a vrut ca noi să 
găsim camera asta? Sau a fost un accident? 

— Heather a spus că a auzit un zgomot, zic eu. Poate că 
cineva se mişca pe aici, iar Heather a deranjat acea 
persoană, aşa că a trebuit să plece în grabă. 

— Şi a oprit curentul ca să nu putem folosi computerele, 
spune Brent. Posibil. 

Curtis stă în cadrul uşii, cu faţa încremenită. 

— Atunci unde e acea persoană acum? zice Brent. 

— Are o grămadă de camere în care să se ascundă, îi 
răspund. 


e 277 œ» 


Curtis se uită de la mine la Brent. 

— Dă-mi pioletul! 

Brent stă o clipă. Şi i-l dă. 

Curtis îmi dă lanterna. 

— Ţine-o! 

Înainte să-mi dau seama ce va face, el apucă pioletul cu 
ambele mâini şi dă cu el în uşa de pe partea cealaltă a 
coridorului. 

— Hei! îi spun. Vezi dacă se deschide mai întâi. 

Curtis face un pas în spate, respirând greu. 

Incerc clanţa. 

— E încuiată! 

Curtis loveşte din nou cu pioletul. E nevoie de vreo şase 
lovituri ca să facă o gaură destul de mare pentru a vedea 
prin ea. Îmi smulge lanterna şi luminează înăuntru. Înjură şi 
îmi dă lanterna înapoi. Lumina ei slăbeşte în fiecare minut 
dar nu îndrăznesc să precizez asta. 

Umerii lui Curtis se ridică; sudoarea îi sclipeşte pe frunte. 
Întind mâna ca să îl ating, apoi mă gândesc că nue bine. 
Răsuceşte clanţa următoarei uşi, apoi o loveşte cu pioletul. 
Noi, ceilalţi, rămânem în spate, în timp ce el loveşte acea 
uşă şi următoarea. 

Lanterna e pe cale să se stingă; mă doare piciorul; sunt 
foarte obosită. Şi dacă eu sunt obosită... Curtis se clatină 
pe picioare în timp ce dă următoarea lovitură. 

Îi ating umărul cu precauţie. 

— Destul! 

El se lasă în jos, cu fruntea pe lemn. 

— Uite ce e, îi spun eu. Nu mai putem face nimic acum, 
decât să ne încuiem în dormitoarele noastre şi să dormim. 
Mâine, în zori, plecăm de aici. 

Fără să scoată un cuvânt, Curtis se întoarce pe coridorul 
întunecat, cu pioletul în mână. Şchiopătez în urma lui, 
luminând calea. 

Când ajungem la dormitorul lui Curtis, el deschide uşa 
larg. 

— Stai aici, Milla! 

Nu e o întrebare. Intru şchiopătând. Şi mă întorc ca să 


e 278 œ» 


mă uit la Heather. Nu cred că Heather ar trebui să fie 
singură acum. 

— Voi sta eu cu ea, spune Brent. 

Îi arunc o privire lui Curtis. Îmi imaginez ce ar fi dacă 
Dale ar apărea noaptea şi i-ar prinde împreună. 

Sau Brent ştie că Dale nu va apărea? 

— Bine! 

Curtis închide şi încuie uşa în urma noastră şi stă cu 
spatele pe lemn. În ochii lui văd vinovăţie, frustrare, 
suferinţă. la toată povara pe umerii lui; se învinovăţeşte 
pentru că ne-a adus aici. Pentru că m-a adus pe mine aici, 
în special. Vreau să-mi întind mâinile spre el şi să-l uşurez 
de o parte din povară, dar falca lui încordată mă face să 
rămân departe. 

Curtis îşi ridică privirea. 

— Unde vrei să dormi? 

Şi, uite aşa, lumea de afară nu mai există. Suntem doar 
noi doi. 

— Aici? El gesticulează spre patul mai îndepărtat. Sau cu 
mine? 

Îmi amintesc suferinţa provocată de trădarea lui, dar 
răspunsul e uşor. 

— Cu tine. 

Curtis se uită la paturi pentru un moment, apoi pune 
două saltele înguste de pe rama de lemn pe podea. Una 
lângă cealaltă, ocupă toată lăţimea camerei. 

Se uită la mine. 

— Probabil, ar trebui să dormim. 

— Îmi spui să nu pun mâna pe tine? 

Pentru prima dată în toată noaptea, îi apare un scurt 
zâmbet pe faţă. 

— Poate că da. 

Păşesc spre el. 

— Ar fi trebuit să ştii până acum că nu primesc ordine de 
la tine. 

Zâmbetul lui apare din nou. 

— O, ştiu asta. la lanterna din mâna mea şi o pune pe 
podea, în colţ, încă aprinsă. Intinde-te!. 


e 279 + 


Îmi dau jos geaca de snow-boarding şi mă fac comodă pe 
saltea. 

El îşi dă jos geaca şi se lasă în jos, lângă mine. Trage 
plăpumile peste noi, apoi stinge lanterna. 

— Economisim bateria. 

Întind mâna în întuneric pentru a-i atinge faţa. 

— Milla! 

— Sărută-mă! 

— Nu mă vrei aşa. Vocea lui e răguşită. E un haos în 
mintea mea. 

— Ştiu! Şi într-a mea e la fel. Îmi plimb vârful degetului 
pe gura lui. 


e 280 œ» 


CAPITOLUL 52 
Cu zece ani în urmă 


Buzele moi ale Saskiei le ating uşor pe ale mele. Observ 
privirea îngrozită a lui Brent şi mă îndepărtez brusc. 

— Mersi pentru noaptea trecută, spune ea. 

— Nu înţeleg, zice Brent. Voi două sunteţi împreună? 

— Nu, spun eu. 

— Da, spune Saskia. 

Brent îşi ridică placa de snow-boarding. 

— Ne vedem acolo sus, Milla! 

— Stai! strig eu. 

Dar el pleacă fără să se uite înapoi. 

Saskia rânjeşte. 

— Ups! 

Poate că am iubit-o noaptea trecută, dar acum o urăsc 
din nou. Oricum, ar fi fost rău dacă Brent ne-ar fi găsit aşa, 
dar ea tocmai a făcut totul de un milion de ori mai rău - şi 
ştie asta. 

Trebuie să-i şterg îngâmfarea de pe faţă. 

— O să-i spun lui Odette exact ce mi-ai făcut astă- 
noapte. 

O privesc, aşteptând o reacţie, dar văd doar curiozitate. 
Se întreabă ce a însemnat noaptea trecută pentru mine sau 
dacă am curajul să îi spun lui Odette. 

— Heather şi Julien au dreptate, îi spun eu. Eşti o curvă 
egocentrică şi superficială căreia nu îi pasă de nimeni în 
afară de ea însăşi. 

Incă rânjind, Saskia se agită ca să intre în blugi. 

Mă întorc cu spatele la ea. Tara şi Jacinta; Heather şi 
Dale; Curtis şi Brent. Ne-a rănit pe toţi. Nu pot să o las să 
scape basma curată. Doar că va reuşi, nu-i aşa? 
Intotdeauna reuşeşte. 7 

De-abia conştientă de ceea ce fac, pregătesc cafeaua. In 
spatele meu, ea continuă să se îmbrace. Nu ar trebui să fac 
asta, dar am s-o fac. 


e 281 œ» 


Îi înmânez cafeaua şi aştept până o termină. 

— Sper să-ţi rupi gâtul, îi spun. 

Îi piere zâmbetul. Ceva sclipeşte în ochii ei albaştri. Îşi 
închide fermoarul gecii de snow-boarding şi iese pe uşă. 

Oare am supărat-o, în sfârşit? Nu sunt sigură. Chiar şi 
după intimitatea noastră de mai devreme, nu o înţeleg mai 


bine. d 

Inima încă îmi bate tare când intru în telecabină. Nu ar fi 
trebuit să fac asta. Nu înaintea unui mare eveniment ca 
acesta. Am mers prea departe. 

Of, la naiba! Odette e ultima persoană pe care vreau săo 
văd acum. Mă retrag când ea înaintează ca să mă sărute pe 
fiecare obraz. Oare poate să simtă mirosul prietenei ei pe 
mine? 

— Ai văzut-o pe Saskia? spune ea. 

Eu înghit în sec. 

— Nu! 

— Trebuia să ia micul dejun la mine. 

Odette pare îngrijorată şi îmi amintesc cum a ieşit brusc 
din barul Glow azi-noapte. Încă nu ştiu de ce se certau. 

Uitându-mă deasupra capului ei, scrutez oamenii care 
stau la coadă şi aşteaptă să se îmbarce în telecabină. Oare 
Saskia e printre ei? Orice s-ar întâmpla, trebuie să ajung la 
Saskia înainte ca Odette să ajungă la ea şi să-i spun că nu 
am vorbit serios azi-dimineaţă. Odette nu poate afla că ne- 
am petrecut noaptea împreună. Ar suferi prea mult. 

— Pari foarte speriată, spune Odette. 

Simt că îmi iau foc obrajii. Ochii ei cenușii întotdeauna 
par să observe lucruri pe care nimeni altcineva nu le 
observă. 

Mă conduce până la geam. 

— Nu mai vorbi! Uită-te la munţi şi concentrează-te! 
Întotdeauna fac asta înaintea unei competiţii. 

Am greşit ieri. Odette nu e ca Saskia. Îmi dau seama că 
se simte prost, pentru că intră fără invitaţie într-un concurs 
britanic. Cum a spus, o face doar pentru că are nevoie de 
puncte. 


e 282 œ» 


În mijlocul staţiei, mergem pe platou până la rampă. 
Saskia nu e acolo şi nici ceilalţi, ceea ce e ciudat. Ne 
înscriem şi ne luăm bavetele. 

— Hai să ne încălzim! spune Odette. 

Nu mă pot concentra. Unde sunt toţi? Pierd încălzirea. 
Dacă Brent va întârzia, va avea mari probleme cu 
sponsorul. Fetele de la Smash sunt aici, în forţă, în gecile 
lor portocalii-deschise, oferind doze de băutură tuturor 
celor care le acceptă. Odette se tot uită la ceasul de peo 
parte a căsuţei telefericului şi îmi dau seama că e la fel de 
nedumerită ca mine. 

Chiar înainte de a începe prima rundă de încălzire, Curtis 
apare în vârful rampei. E pe placă - trebuie să fi coborât de 
pe ghețar. Eu şi Odette ne grăbim să ajungem la el. 

— Unde sunt ceilalţi? întreb. 

Curtis se uită în jur. 

— Brent nu e aici? 

— Nu! 

Pare preocupat de ceva. 

— A fost pe ghețar. A spus că vine. Heather era cu el. 

— Heather? spun eu. 

— Saskia era acolo? zice Odette. 

— Cred că da. Curtis se uită în altă parte. Dar n-am 
văzut-o. 

Curtis mă mustră din nou. Există un singur motiv pentru 
care Saskia ar fi urcat până acolo. Să încerce o rotaţie care 
schilodeşte în zăpada proaspătă. O încercare disperată în al 
douăsprezecelea ceas, din cauza minciunii mele de ieri. 

Cum a ajuns să urce Brent până acolo cu ea? L-a mituit 
să o supravegheze aşa cum l-a mituit pe Dale? După 
dimineaţa asta, nu cred că Brent ar ajuta-o nici dacă ea l-ar 
plăti. Decât dacă Brent ar ajuta-o să se răzbune pe mine. 
Dar Brent nu e aşa, sau e? 

Şi de ce a fost Heather acolo? Ea nu urcă niciodată acolo. 
Saskia trebuie să fi trecut pe la locuinţa lor în dimineaţa 
asta, după ce a plecat de la a mea, ca să îşi ia 
echipamentul de snow-boarding. Poate că ea şi Heather au 
început să se certe din nou. Şi Brent le-a auzit şi a trebuit 


e 283 + 


să le separe sau ceva de genul acesta. Dar sunt sigură că s- 
ar fi certat acolo, nu pe ghețar. 

— Şi Dale? întreb. 

— E în spital, spune Curtis. 

— Ce? 

— Şi-a rupt mâna noaptea trecută. 

— O, nu! 

Aşadar, acesta e sfârşitul sezonului lui Dale - şi, posibil, 
al unora sau al tuturor contractelor lui de sponsorizare. 

— Chemare urgentă pentru Brent Ellis! spune 
comentatorul. Dacă Brent e aici, îl rog să se înscrie şi să-şi 
ia baveta. 

Mă uit prin jur. Oamenii din mulţimea de jos se liniştesc 
pentru că şi ei se uită în jur după el. Unde naiba e? 

— Îi aşteptăm şi pe Curtis Sparks şi pe Dale Hahn. 

Îi dau un ghiont lui Curtis. 

— Ar fi bine să te înscrii. 

Curtis nu pare să mă audă. Nu văd ceasul de aici, aşa că 
mă uit în jur ca să întreb pe cineva şi o văd pe Claire 
Donnahue, cu placa de snow-boarding şi casca acoperite cu 
autocolante Casio. 

— Ştii cât e ceasul? îi spun. 

Îşi trage manşeta mănuşii pentru a descoperi un ceas 
argintiu sclipitor, marca Baby-G. 

— 9.30! 

— Mersi! Mai e o jumătate de oră până la încălzirea mea. 
Mă întorc din nou spre Curtis. Concurezi, nu-i aşa? 

Îşi desface fermoarul părţii de sus a gecii şi îşi bagă 
mâna înăuntru pentru a-şi atinge umărul. Crispându-se, 
merge să discute cu tipul de la biroul de înscrieri. 

Se întoarce fără baveta lui. 

— Nu concurezi? îi spun. 

— Nu! 

Mă uit la el, şocată. 

— Paznicii de noaptea trecută? 

— Ei l-au distrus, dar aveam probleme cu el de ceva 
vreme. 

Mă simt iar vinovată când îmi amintesc cum m-a tras în 


e 284 + 


timpul cursei de ieri. 

— Doamne, îmi pare foarte rău. 

— Nu e sfârşitul lumii. 

Dar, după expresia feţei lui, e. 

Îşi ridică privirea spre ghețar. E clar că sora lui a făcut 
ceva, pentru că el e foarte tulburat. Se întinde o umbră pe 
pantă în timp ce pluteşte un nor deasupra, iar muntele se 
învineţeşte înaintea ochilor mei. Ce s-a întâmplat, mai 
exact, acolo sus? 


e 285 œ» 


CAPITOLUL 53 
În prezent 


Ating uşor salteaua din spatele meu. Curtis nu e acolo. O 
durere arzătoare îmi străpunge genunchiul în timp ce mă 
ridic. Imi muşc buzele ca să nu ţip. 

— 'Neaţa! 

Şi iată-l pe Curtis lângă fereastră, deja îmbrăcat. Slavă 
Domnului! Fiecare parte din corpul meu îşi aminteşte 
presiunea corpului lui. Pare îngrijorat. 

— Se adună norii. 

— Va ninge? 

— Cred că da. 

Mă ridic în picioare şi mă clatin în timp ce simt mai multă 
durere urcându-mi pe picior. 

— Cum mai e genunchiul? spune Curtis. 

Imi suflec cracul pantalonilor termali pentru a vedea. 

— Doamne! 

E cu jumătate mai lat decât de obicei. Încerc să îl îndoi. 
La naiba, doare! 

— Poţi să-mi dai lbuprofenul? O, nu! Au mai rămas două. 
Mai ai? 

— Nu! Îmi pare rău. 

— Brent s-ar putea să mai aibă. 

Curtis îşi ridică o sprânceană. E adevărat; Brent nu e 
genul de tip care să umble cu trusa de prim ajutor după el. 
Beau apă după pastile. Puţina uşurare pe care mi-o oferă va 
dispărea peste vreo şase ore. 

— Am nevoie de hainele din dormitorul meu, spun eu. 

— Vin cu tine, spune Curtis. 

Cu şurubelniţa în mână, deschide uşa şi înfruntăm 
coridorul. Îmi trag geaca de snow-boarding şi pantalonii 
peste pijamaua termală. Şi şosetele de snow-boarding, 
încercând să nu mă uit la băşici. Îmi chiorăie stomacul. 

— Aş ucide pentru o cafea acum. 

— A venit curentul. 


e 286 » 


— Serios? 

Curtis aprinde becul ca să îmi arate. 

— De ce...? 

— Ori au nevoie de el, ori se joacă cu noi. 

Facem un schimb de priviri. Sora lui adora să se joace cu 
oamenii. 

Am nevoie de toată concentrarea pentru a ignora 
durerea din genunchi. 

— Care-i planul? întreb. 

Asta e o calitate a lui Curtis. Ştiu că va avea unul. 

— Îl căutăm pe Dale, dar repede. Pentru că dacă a fost 
acolo peste noapte... 

— Da! 

— Apoi ne dăm seama dacă poţi cobori până jos. Dacă nu 
poţi, ne putem împărţi. Doi dintre noi coborâm şi ceilalţi doi 
aşteaptă ca aceştia să pornească telefericele. 

Există o problemă evidentă cu această idee. El şi Brent ar 
trebui să plece, lăsându-mă aici cu Heather, şi încă nu ştim 
dacă ea şi Dale sunt implicaţi în asta. 

— Aş putea cobori singur, spune Curtis. 

— Nu! În niciun caz. 

Pe un teren ca acesta se coboară cu un tovarăş, pentru 
că sunt tot felul de pericole. Crevase, avalanşe, stânci. 
Stratul de zăpadă va fi neuniform, cu stânci zimţate ieşind 
prin el şi când va începe furtuna, nu va putea să vadă 
nimic. Dacă va da de necaz, nimeni nu va şti. 

Îmi pun genunchiera peste pantalonii de snow-boarding. 

— Pot cobori. 

— Măcar lasă-ne pe mine şi pe Brent să facem căutarea. 

— Nu! Rămân cu tine. 

— Bine! Curtis pare uşurat. Dar trebuie să pornim, pentru 
că nu vrem să fim blocaţi la jumătatea drumului când 
începe furtuna. 

Când ieşim pe coridor, bate la uşa lui Heather. 

— Hei, suntem noi! 

Brent deschide uşa, cu părul ciufulit şi cu cearcăne. 

— Ai reuşit să dormi? spune Curtis. 


e 287 œ» 


— Ca s-o zic pe-a dreaptă, dacă aş avea nişte Smash, l-aş 
bea, spune Brent. 

— N-a dat Smash faliment acum câţiva ani? spun eu. 

— Ba da, zice el. Ar fi trebuit să vină cu o aromă mai 
bună. 

— Ce mai face Heather? întreabă Curtis. 

Brent deschide uşa larg. Au făcut acelaşi lucru pe care l-a 
făcut Curtis cu saltelele - le-au poziţionat una lângă alta pe 
podea. Heather e ghemuită pe cea mai apropiată, 
înlăcrimată şi îndurerată, cu mâinile încleştate pe plapumă. 
Oare Brent a aranjat saltelele aşa ca să o poată ţine în 
braţe? Sunt impresionată - dar nu surprinsă. Brent e un tip 
foarte drăguţ. Şi, probabil, simte mai multă afecţiune 
pentru ea decât a simţit soţul ei. 

Heather deschide ochii. Şi îi închide din nou când vede că 
suntem doar noi. Se întoarce cu faţa în altă parte. 

Curtis îi face semn lui Brent să vină pe coridor. 

— A dormit? 

Brent îşi coboară vocea. 

— Nu, e distrusă. Îşi freacă ochii. Care e planul? 

— Vine furtuna. Îi căutăm repede pe Dale şi plecăm de 
aici. Curtis îmi aruncă o privire. Dacă Milla crede că îi va 
rezista genunchiul. 

— Va rezista, îi spun eu. 

Brent pare nesigur. 

— E un drum lung. Avem curent. Ce-ar fi să vedem care-i 
treaba cu computerele? 

— Sigur vor avea nevoie de o parolă, spune Curtis. 

— Merită să încercăm, zice Brent. Dacă intru, pot să 
trimit un e-mail staţiunii şi vom porni telefericul. 

Curtis dă din cap. 

— Bine! Venim şi noi mai târziu. Dar ai grijă, bine? 

Strângând şurubelniţa, Curtis mă ajută să merg pe 
coridor. 

— Trebuie să mâncăm ceva înainte să ieşim. Mă conduce 
în restaurant. Stai aici şi văd eu ce găsesc. 

Deschid gura ca să protestez. 

— Bine! 


e 288 œ» 


Nu am stat în picioare mai mult de cinci minute, dar deja 
îmi simt genunchiul mai umflat şi trebuie să mi-l odihnesc 
pentru lungul drum până jos. 

Curtis pleacă în fugă. 

Cerbul priveşte ameninţător în restaurant cu ochii lui 
înfiorători. Nu-l mai suport. Şchiopătez până la şemineu, 
sperând că nu e înşurubat. De aproape, ochii lui nici nu se 
potrivesc. Unul de un căprui-închis sticlos, celălalt e negru, 
de parcă s-ar fi spart şi cineva i-ar fi făcut o reparaţie 
proastă. Apuc placa de lemn de fiecare parte. E bine; se 
mişcă. Ceva iese şerpuind din spatele ei. Un cablu. Cam la 
acelaşi nivel cu ochiul stâng al cerbului. 

Încă o dată, simt că podeaua se mişcă sub mine. Mă uit 
înăuntrul ochiului negru şi sticlos. E ceea ce cred că e? 


e 289 œ» 


CAPITOLUL 54 
Cu zece ani în urmă 


Degetele lui Odette se sucesc şi se îndoaie în mănuşile ei 
verde lămâie. 

— S-a antrenat pentru asta toată iarna. Unde e? 

E atât de îngrijorată din cauza Saskiei, că e greu de 
crezut că a obţinut 9,4 la ultima rundă. După felul în care se 
uită la mine, pare că ştie mai mult decât îi arăt eu. Nu 
trebuie să afle ce am făcut. 

Nu-mi vine să cred că Saskia nu a apărut. Am mers prea 
departe în dimineaţa asta. Mă gândesc la starea în care 
trebuie să fi fost ea după ce a plecat din locuinţa mea. La 
asta, combinată cu minciuna mea despre rotația care 
schilodeşte. l-am întins o cursă. 

Curtis stă pe un nămete, într-o parte. Odette merge ca 
să-l ia din nou la întrebări. 

Nici Brent nu a apărut. De ce? Să nu fie din cauza mea. 

Privesc competiţia bărbaţilor fără să văd ceva cu 
adevărat. Odette se întoarce grăbită. 

— ŞI, în vârful rampei, fetele se adună pentru finală! 

Comentatorul vorbeşte ca şi cum ar fi băut mai multe 
doze de Smash la micul dejun - sau a învăţat să comenteze 
urmărind cursele de cai. 

— O avem pe Claire Donnahue în roşu, pe Odette Gaulin 
în verde, pe Milla Anderson în albastru... 

Habar n-am cum am ajuns în finală. Funcţionez pe pilot 
automat. 

— Faci o rotaţie care schilodeşte? întreabă Odette. 

Celelalte patru fete privesc în direcţia mea. 

— Probabil, răspund. 

Odette verifică panta, uitându-se după Saskia chiar şi 
acum. 

— Ar trebui să fie aici. Milla, ştii ceva? Dacă ştii, te rog, 
spune-mi. 

Pot să am încredere că Brent şi Saskia nu vor spune 


e 290 œ» 


nimic? Poate în Brent pot să am încredere. În Saskia, nu 
prea. Oare ar trebui să-i spun lui Odette măcar că am 
văzut-o în dimineaţa asta? Pentru că, dacă se va afla mai 
târziu, va părea ceva dubios. Deschid gura. 

— Noaptea trecută, încep eu. 

— Odette Gaulin! strigă comentatorul. 

Of, la naiba! A fost o sincronizare proastă. Sau poate o 
sincronizare bună, pentru că m-a scutit de un răspuns. 

— Ce? spune Odette. 

— Îţi spun mai târziu, îi zic. 

— Ce să-mi spui? 

Acum pare îngrijorată. Nu ar fi trebuit să spun nimic. 

— Du-te! 

Se întoarce fără tragere de inimă şi îşi verifică legăturile. 
Dă din cap de parcă ar vrea să şi-l limpezească. La prima 
încercare, îşi face obişnuita apucare a cozii, apoi se 
îndreaptă cu viteză spre zidul din faţă şi se roteşte cu susul 
în jos. Apoi se loveşte de marginea rampei, cu faţa înainte. 

Un suspin iese din mine şi din majoritatea spectatorilor, 
dar ce e mai rău abia acum urmează. Corpul ei încă e direct 
deasupra capului şi se înclină încet în direcţia greşită. Gâtul 
ei se îndoaie spre spate la un grad incredibil până când 
corpul ei se răstoarnă într-un mod îngrozitor şi alunecă pe 
perete până pe podeaua rampei. 

— Ooo! O cădere îngrozitoare a lui Odette Gaulin! strigă 
comentatorul. 


e 291 œ» 


CAPITOLUL 55 
În prezent 


Curtis intră în restaurant cu o banană în fiecare mână. 

— E tot ce am găsit. 

Îmi pun degetul la buze. Vede capul cerbului şi se 
încruntă. În linişte, îi arăt cum cablul subţire coboară pe 
perete între panourile de lemn, deasupra politei de pe 
cămin, apoi mai jos, până la o priză de alimentare de 
deasupra plintei. 

— E o cameră de filmat? şoptesc. E ridicol că simt nevoia 
să şoptesc. Dacă ne-a urmărit cineva, atunci m-ar fi văzut 
ridicând-o. 

— Probabil. 

— Poate avea şi sunet? 

— Poate. Curtis apucă placa de lemn, evident tentat să o 
smulgă din perete, chiar dacă, în cele din urmă, o lasă 
atârnând acolo şi mă trage pe coridor. 

— O cameră normală de supraveghere nu ar fi ascunsă 
aşa, spun. 

— Nu! 

— Crezi că mai sunt şi altele? 

Închide ochii. 

— Ar putea fi peste tot. Ne-ar putea vedea de pe laptop, 
de pe telefon, de pe orice. 

— Dar de ce? 

— Încă nu am răspunsul pentru asta. Dar cred că de-asta 
a pornit curentul din nou. Poate că bateria durează doar 
câteva ore. Haide! Cu cât terminăm căutarea asta mai 
repede, cu atât putem pleca de aici mai repede. 

— N-ar trebui să-l avertizăm pe Brent? spun eu. 

Curtis îşi muşcă buza. 

— Trebuie să ştie. 

Deşi Curtis nu are încredere în Brent, eu am. Cred că am. 

Curtis îmi înmânează bananele. 

— Aşteaptă aici! Mă întorc imediat! 


e 292 œ» 


Pleacă în fugă. 

Continui să merg pe coridor, pe lângă dulapurile pentru 
schiuri, până la intrarea principală, descojindu-mi banana 
pe drum. Vreau să văd cum e vremea pe partea asta a 
clădirii. 

Echipamentul nostru de snow-boarding e într-o grămadă 
de lângă uşă. Îmi ridic mănuşile. La naiba! Încă sunt umede 
de ieri. La fel şi ghetele mele de snow-boarding. Ar fi trebuit 
să le punem lângă foc, ca să se usuce noaptea trecută. Imi 
bag bietele picioare în ghete, îndoindu-mi genunchiul rănit 
cât de puţin pot. Tălpile interioare sunt îngheţate, dar 
măcar frigul mă face să mai uit de băşici. 

Curtis aleargă spre mine. 

— Ţi-am spus să aştepţi. De ce nu poţi să faci niciodată 
ce îţi spun? 

— Ştiam că mă vei ajunge din urmă, îi spun. 

E roşu la faţă. 

— Încerc să fac în aşa fel încât să plecăm toţi întregi de 
aici. Trebuie să ştiu că vei face ce-ţi spun. 

— Tu-mi spui „sari” şi eu sar. Asta vrei? îl întreb. 

Nu e timpul şi locul potrivit pentru această conversaţie, 
dar nu mă pot abţine. 

Nişte muşchi mici îi tresar în falcă. 

— Da! Uneori. 

— Dar dacă eu îţi spun să sari? O să sari? 

Din privirea lui, îmi dau seama că nu i-a trecut niciodată 
prin minte că treaba asta ar putea funcţiona în ambele 
sensuri. 

— Bine! 

Vocea lui e mai înceată acum. 

Îi întind banana. 

— Am să cred asta când am s-o văd. 

Muşcăm din banane, privindu-ne unul pe celălalt. Când o 
termin, arunc coaja pe dulapurile de schiuri, îmi şterg 
mâinile de pantalonii de snow-boarding şi îl sărut pe obraz. 
El mă prinde de mână şi mă sărută cum trebuie. Ne 
despărţim cu zâmbete sfioase. Prima noastră ceartă. 

Îmi pun căciula, ochelarii de protecţie şi mănuşile. Curtis 


e 293 + 


îmi înmânează transmiţătorul şi hamul. Transmiţătorul lui 
Dale e sub ochelarii lui portocalii marca Oakley. Incerc să 
nu mă uit la ei. 

Cu şurubelniţa la îndemână, Curtis împinge uşa. Un vânt 
rece ca gheaţa ne împinge în spate de parcă nu vrea să 
ieşim. Ne aplecăm şi ieşim afară. Întinderea vastă a 
ghețarului Diable se desfăşoară înaintea noastră. 

Eu şi Curtis suntem singura pată de culoare într-un peisaj 
alb şi negru. Mă simt expusă şi, judecând după felul în care 
strânge acea şurubelniţă, şi el se simte la fel. 

— Hai să facem un circuit rapid. Respirația lui formează 
un norişor alb în timp ce vorbeşte. Rămâi pe-aproape. 

Zăpada scârţâie sub picioarele mele în timp ce urc 
şchiopătând pe pantă în urma lui. Aerul e mai rece. Imi ridic 
gluga şi îmi bag bărbia în guler. Căutarea mi se pare 
zadarnică. Dacă bietul Dale a fost aici toată noaptea, ar fi 
murit îngheţat acum câteva ore. 

— Vântul a început să bată mai tare, strigă Curtis în timp 
ce altă rafală ne trânteşte într-o parte. 

Cerul e acoperit de nori, soarele e o minge albă arzătoare 
încercând să lupte pe calea lui. E o bătălie pierdută - nori 
mai întunecaţi mărşăluiesc dinspre est. O să ningă, simt 
umezeala pe obrajii mei. 

Trecem pe lângă garajele unde se păstrează utilajele de 
nivelare a pârtiei şi încercăm fiecare uşă pe rând, dar toate 
sunt încuiate. La fel şi magaziile. Simt furnicături. Dale e 
acolo? Mai e şi altcineva? Mă uit peste umăr, dar nu e 
nimeni acolo. 

Îmi zvâcneşte genunchiul. Vântul ridică stratul superior 
de zăpadă prin jur şi vedem mai greu pe unde păşim. 

Curtis încetineşte. 

— Eşti tăcut, spun eu. 

El se opreşte. Se întoarce. 

— De ce ai venit la mine noaptea trecută şi nu acum zece 
ani? 

O, Doamne! Dar are dreptul să întrebe. 

— Am simţit ceva pentru tine atunci care... 

La naiba, ce greu e! 


e 294 œ» 


— Ştiam că ai simţit ceva, spune el. Şi eu am simţit ceva 
şi era o scânteie prea puternică pentru a nu fi reciprocă. 

Inspir adânc. 

— Nu aş fi putut avea o relaţie cu tine şi să fac snow- 
boarding aşa cum voiam în acelaşi timp. 

— Mi se pare destul de corect. 

— Tu ai fi putut? 

Pentru un moment, singurul sunet care se aude e vuietul 
vântului. 

— Nu ştiu. Nu am avut şansa de a afla asta. 

Încordarea gâtului mă sufocă. 

— Dar acum? spune el. Mă poţi primi în viaţa ta acum? 

Înghit în sec. 

— Sper că da! Tu mă poţi primi? 

El îşi ridică ochelarii de protecţie şi mă priveşte într-un fel 
care mă şochează. 

— Da! 

Dacă nu ar fi atât de frig, m-aş îmbujora. Nu-mi pot 
controla zâmbetul şi nici el nu poate. 

— Ar fi bine să mergem mai departe, spune el răguşit. 

Urcăm pe pantă. Ar trebui să-i spun despre mine şi 
despre Saskia, dar ce pot să-i spun mai exact? Cum a 
început ca o încercare stupidă şi perversă de a o ataca? Va 
trebui să-i explic cum s-a transformat în altceva. M-am 
gândit mult la asta de-a lungul anilor şi încă încerc să o 
înţeleg. 

Nu am întâlnit pe nimeni ca Saskia înainte de ea şi, 
probabil, nici nu voi mai întâlni. Da, multe erau în neregulă 
la ea, dar erau şi multe de admirat. Tupeul ei absolut şi 
tăria de caracter. Cum nu avea nevoie să fie plăcută; asta, 
în special, m-a făcut să o plac. Chiar să o iubesc. Intr-un fel. 

De asta am continuat? Sau a fost pur şi simplu ceva fizic? 
Sportivilor le place să-şi împingă corpurile până la limită; să 
testeze ce simt când fac tot felul de lucruri. Dacă se simt 
bine făcând ceva, continuă să o facă. Şi m-am simţit bine 
cu ea. Chiar pot să-i spun asta fratelui ei? 

— Crevase. 

Vocea lui Curtis mă trezeşte din acel moment. 


e 295 œ» 


Ne îndreptăm precauţi în acea direcţie. Chipurile de 
piatră neagră ale stâncilor de deasupra ne privesc de sus 
de parcă ştiu ceva ce noi nu ştim şi aşteaptă ca noi să 
aflăm. Pregătită pentru ce aş putea descoperi, mă uit în 
prima prăpastie sticloasă. Nimic. Expir şi îl aud pe Curtis 
făcând la fel. 

Coborâm panta şi cotim spre dreapta, de-a lungul 
vârfului stâncii şi spre pârtia dificilă care ajunge până la 
staţiune. Nu cred că Dale ar fi mers până aici, dar Curtis 
arată cu degetul spre altă crevasă dinaintea noastră. Mă 
bate vântul, dezechilibrându-mă. 

Curtis încetineşte în timp ce se apropie de crevasă. Şi se 
opreşte brusc. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. „Nu! Te rog, nu!” 


e 296 œ» 


CAPITOLUL 56 
Cu zece ani în urmă 


Odette zace zdrobită şi nemişcată pe fundul rampei. 
Oamenii năvălesc pe rampă, îndreptându-se spre ea. Mă 
holbez la ea, dorindu-mi să se mişte. 

— Şi urmează Milla Anderson, spune comentatorul, mult 
mai încet decât acum un minut. Dar vom suspenda 
acţiunea până când vedem cum se simte Odette. 

Vreau să cobor până la ea, dar îmi vor striga numele 
imediat ce rampa va fi golită. Un reprezentant vorbeşte la 
staţia lui radio şi nu după mult timp apar doi bărbaţi pe 
schiuri, de la mijlocul staţiei, trăgând o sanie între ei - i se 
zice vagonul sângelui. 

Îi privesc când o consultă. E numai vina mea. Dacă nu aş 
fi deschis gura ca proasta, nu ar fi căzut. Am distras-o într- 
un moment crucial. 

O leagă pe Odette ca să o pregătească de urcarea pe 
sanie. Mi se face greață. Nu ar fi căzut nici dacă nu mi-aş fi 
petrecut noaptea cu prietena ei. Trebuie să merg la ea. 
Alunec până în mijlocul rampei. 

Ochii ei cenușii se deschid. 

— Nu pot să mă mişc. Simt panică în vocea ei. Vorbirea ei 
e ciudată - răguşită într-un fel. 

— Te doare? îi spun. 

— Nu! Nu simt nimic. Nu-mi pot mişca picioarele. 

— Nu-ţi face griji! Te-au legat! 

Mă dau în spate ca să-i las să-i pună un guler cervical. 
Trebuie să mă întorc sus, dar ea mă priveşte fix, de parcă 
eu aş fi singurul lucru care o opreşte să cadă într-o 
prăpastie. 

Bărbaţii îi spun ceva, dar ea nu pare să îi audă. 

— Nu-mi pot mişca mâinile! 

— Şi ele sunt legate, îi spun. Relaxează-te! 

Bărbaţii vorbesc la staţiile radio. 

Genele ei fâlfâie ca aripile unei păsări prinse într-o 


e 297 œ» 


capcană. 

— Degetele mele! Şi ele sunt legate? 

Arunc o privire în jos, pe lungimea corpului ei. Mănuşile ei 
verzi zac nemişcate de fiecare parte a trupului. 

Nu sunt legate. 


e 298 » 


CAPITOLUL 57 
În prezent 


Acolo, în adâncurile gheții, zace Dale. E pe spate, cu faţa 
cenuşie şi ochii închişi. Trebuie să fie la o adâncime de 
douăzeci de metri. Chiar dacă Brent şi Curtis l-ar fi găsit 
noaptea trecută şi, printr-un miracol, ar fi supravieţuit 
căzăturii, nu văd cum l-am fi putut scoate de acolo. 

Expir lung şi lent, şi mă întorc spre clădirea Panorama. 

— Am să-i spun lui Heather. 

Îmi încleştez pumnii. Cum am să-i spun? Va fi distrusă. 

— Milla, spune Curtis brusc. Nu te mişca. 

La mijlocul pasului, încremenesc. 

— Ce? 

— Stai pe loc! 

Îmi bate inima tare. Încet, întorc capul. 

Curtis e ghemuit pe zăpada de lângă crevasă, cu 
şurubelniţa într-o mână şi cu ceva subţire şi alb în cealaltă. 

— Ce-i aia? 

— Polistiren. Îl azvârle într-o parte şi îşi bagă mâna în 
zăpadă pentru a scoate altă bucată zimţată. 

Mi se ridică părul de pe ceafă. Clipesc, chinuindu-mă să 
înţeleg totul. Există o singură explicaţie care îmi trece prin 
minte, şi e una pe care nu vreau să o accept. 

Curtis o spune pentru mine. 

— E o capcană. Cineva a pus asta pe crevasă cu un strat 
subţire de zăpadă deasupra. 

Mă cuprinde o senzaţie de răceală. 

— Un pod artificial de zăpadă, îi spun. Când cineva calcă 
pe el, cade. 

Moartea lui Dale nu a fost un accident. 

— E direct între locul acesta şi pârtia de jos, spune Curtis 
într-un fel sumbru. Cineva a vrut să se asigure că nu 
putem... 

Se întâmplă atât de repede, că nu am timp să reacţionez. 
Zăpada din jurul lui se deschide şi el se scufundă în ea până 


e 299 œ 


la genunchi. Se aruncă într-o parte şi iese din groapă 
agăţându-se cu mâinile. 

Se ridică în picioare cu prudenţă. 

— La naiba, mi-am pierdut şurubelniţa! 

Singura noastră armă e acum un punct îndepărtat la 
jumătatea crevasei. Totuşi, e mai bine decât să fie el acolo 
jos. Vine încet spre mine, păşind cu grijă. 

Încă respiră greu când ajunge la mine. 

— Am să merg pe urmele paşilor noştri înapoi la clădire. 
Mergi în urma mea! Ar putea fi mai multe capcane. 

— Stai, îi spun! Eu sunt mai uşoară. 

— Doar fă-o! 

Tonul lui e sever. 

Îmi amintesc de cearta noastră de mai devreme. Bine, 
am să-l urmez. În acest fel, pot să-l prind de geacă dacă 
pare să cadă. Îmi strâng genunchiera, aşa că sunt cât se 
poate de pregătită să îi suport greutatea. 

Înaintăm încet. Testez fiecare pas când pun piciorul, 
aşteptându-mă ca zăpada să cadă sub mine în fiecare 
moment. 

— Cine naiba ar face asta? bombăne el. 

— Măcar acum a scăpat Heather de bănuială? 

— Nu ştiu! Ea şi Brent. Se întâmplă ceva! 

— Heather a spus ceva în bucătărie noaptea trecută şi 
Brent a făcut-o să tacă, de parcă nu ar fi vrut ca noi să 
auzim. 

Îşi întoarce repede capul. 

— N-am observat asta. Dar i-am surprins privindu-se. 
Pare o nebunie, dar ar putea avea o aventură? Şi au vrut să 
scape de Dale? 

— Nu! spun imediat. Brent nu ar face asta. S-a întâmplat 
doar o dată. 

— De unde ştim că nu au continuat să se vadă în secret 
când s-au întors în Anglia? Ori s-au întâlnit la un moment 
dat, poate după ce ea s-a căsătorit şi s-au cuplat din nou? 
Poate se temea de ce ar face Dale dacă l-ar părăsi pentru 
Brent. Dale e un tip destul de puternic. 

„A fost”, mă gândesc, dar nu o zic. 


< 300 + 


— Nu spun că Brent şi Heather sunt răspunzători pentru 
Spărgătorul de Gheaţă, spune Curtis. Dar poate au văzut 
situaţia asta ca pe o ocazie ca Dale să aibă un accident. 

— Nu se poate. Brent nu ar face aşa ceva. 

— Atunci, poate a fost ideea lui Heather. 

— Dar să întinzi o asemenea capcană... E o nebunie. 

Şi pare la limita nebuniei pentru Curtis să sugereze asta. 
Îmi amintesc cât de afectat a fost azi-noapte când a simţit 
parfumul surorii lui. Se chinuie să-şi păstreze calmul, dar e 
într-o mare tensiune acum. 

Apoi, îmi amintesc cum m-a ameninţat Dale ieri 
dimineaţă. Cât de repede devenea violent. Şi cum nu se 
ştie unde a fost Brent ieri după-amiază, cam atunci când a 
dispărut Dale. £ posibil. 

Curtis îşi coboară vocea când ne apropiem de clădirea 
Panorama. 

— Dacă am dreptate, trebuie să ne prefacem că nu ştim 
nimic despre asta, sau ne punem în pericol. Şi, dacă mă 
înşel, trebuie să afle ce am descoperit. 

— Trebuie să-l testăm pe Brent. 

— Cum? 

Curtis se uită la capcană. 

— Singurul lucru la care mă pot gândi e să-l trimitem să 
meargă acolo şi să vedem ce face. Dacă ştie despre ea sau 
continuă să meargă. 

— E prea riscant. 

— Trebuie să ştim. 

Mă uit la el, consternată. Deja l-am rănit pe Brent foarte 
mult şi asta îl va răni din nou. 

Curtis arată spre cer. Deja ninge - cu fulgi mărunți şi fini 
care de-abia se văd pe fundalul alb. Norii s-au întunecat de 
când m-am uitat ultima oară la ei. Vremea se schimbă 
foarte repede aici sus. 

— Şi trebuie să o facem acum, spune Curtis. Pentru că 
furtuna e pe cale să înceapă. 


e 301 >» 


CAPITOLUL 58 
Cu zece ani în urmă 


Fiecare sportiv cunoaşte riscurile sportului ales. Ne luăm 
ce precauţii putem, apoi împingem riscurile în adâncurile 
minţilor noastre şi încercăm să nu ne mai gândim la ele. 
Gândul la ele ne-ar afecta performanţa. 

Dar când o văd pe Odette zăcând acolo, în patul ei îngust 
de spital, înconjurată de aparate, cu tuburi care ies 
şerpuind de sub cearşafuri în toate direcţiile, mă confrunt 
cu ceea ce ne poate face snow-boarding-ul. 

Intr-o fracțiune de secundă, a rupt un corp până în 
punctul în care nu îşi mai poate îndeplini funcţiile de bază. 
Mâinile şi picioarele, în ciuda muşchilor lor tari ca piatra, nu 
se mai pot mişca. 

Am coborât în telecabină cu ea. Nu m-au lăsat să merg 
cu ambulanţa, aşa că m-am urcat în maşină şi am coborât 
pe vale. Mă bucur că m-am retras din competiţie. Altfel nu 
ar avea pe nimeni. Fraţii ei sunt la o competiţie de schi în 
Austria şi spitalul încă nu a putut să îi contacteze; părinţii ei 
vin cu maşina din partea cealaltă a Franţei; dar prognoza 
de ninsoare puternică deasupra Alpilor le va întârzia 
sosirea. 

Doctorii cred că şi-a rupt gâtul. 

Mă uit în jos, la faţa ei palidă şi trasă, şi tot ce pot gândi 
e: „Eu am provocat asta”. 

Când plec din spital, e întuneric afară şi ninge puternic. 
Urc încet serpentinele la întoarcerea în Le Rocher. La 
jumătatea drumului, anvelopele mele alunecă atât de tare, 
că trebuie să trag pe dreapta ca să pun lanţurile 
antiderapante. 

Când, în sfârşit, mă întorc la mine acasă, udă şi 
tremurând, îmi ridic telefonul mobil de pe masă şi văd zece 
apeluri pierdute de la Curtis. Nu mai am credit pe telefon, 
aşa că îmi închid din nou fermoarul la geacă şi ies în grabă. 

E o singură siluetă în depărtare care se îndreaptă în 


<e 302 » 


direcţia opusă. Aş recunoaşte mersul acela oriunde. 

— Brent! strig. 

Nu se uită în jur. Pentru că nu m-a auzit? Sau pentru că 
nu vrea să stea de vorbă cu mine? Nu-mi dau seama. 
Continui să merg pe stradă, sperând că Curtis încă mai e 
treaz. _ 

Deschide brusc uşa, fără răsuflare. li cade faţa când mă 
vede. 

— Ai văzut-o pe sora mea? 

— Nu! 

— Unde ai fost? 

— La spital, cu Odette. 

— Cum se simte? 

Cuvintele mi se înăbuşă în gât. 

— Rău! 

— Şi Saskia nu a apărut acolo? 

— Nu! 

El înjură. 

— I s-a întâmplat ceva. 

Înghit în sec. „Sper să-ţi rupi gâtul.” 

— Ai încercat s-o suni pe mobil? 

Sunt puţine şanse să răspundă, pentru că, la fel ca mine, 
rareori şi-l lua sus pe munte cu ea. 

— Ajunge direct în mesageria vocală, spune Curtis. 

— Aşadar, nu a apărut la Britanice după ce am plecat? 

— Nu! 

Mă cuprinde vinovăția. În dimineaţa asta, am vrut să îi 
fac rău. Şi acum se pare că, într-adevăr, i-am făcut rău. Nu 
ar fi trebuit să-i vreau răul. 

Curtis se uită la mine, curios. 

— Ce? Ştii unde e? 

— Nu! 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

Obrajii mi se încălzesc mai mult. 

— Devreme, în dimineaţa asta. A stat la mine noaptea 
trecută. 

— Da? 

Văd mirarea lui. 


e 303 + 


— Am fost ultimele care au plecat din barul Glow. Îmi 
aleg cuvintele cu grijă, pentru că nu vreau să trebuiască să 
mint. Pentru prima dată, ne-am înţeles destul de bine, aşa 
că am mers împreună pe stradă. Julien era în faţa locuinţei 
ei. A scris ceva pe cutia ei poştală. 

Faţa lui Curtis se întunecă. 

— El a fost? 

— Da! În fine, am invitat-o în locuinţa mea şi a ajuns să 
doarmă acolo. A plecat pe la opt. 

— Dacă Julien i-a făcut ceva... 

Curtis înjură şi îşi întinde mâna după geacă. 

— Merg să-l văd. 

II prind de braţ. 

— Nu e o idee bună. 

Văd cât e de supărat. 

Îşi mijeşte ochii. 

— Vorbesc serios, îi spun. Vei fi acuzat de atac. Cheamă 
poliţia. 

— Bine! Îşi eliberează braţul şi îşi scoate telefonul. 

Aştept pe canapea. Nu-mi dau seama ce spune, dar sună 
ca şi cum s-ar certa cu cineva. 

Înjură şi închide. 

— Mi-au spus să aştept două zile. 

— Niciunul dintre ceilalţi n-a văzut-o? spun eu. 

Curtis umblă prin cameră. 

— De fiecare dată când îi sun pe Dale sau pe Heather, 
Dale trăncăneşte pe linie despre cum ea le-a distrus vieţile, 
lui şi lui Heather, şi închide. lar Brent se poartă ciudat. 

— Dar de ce n-a apărut la Britanice? 

— A spus că şi-a sucit glezna. 

Curtis pare nesigur şi aşa sunt şi eu. Brent mergea bine 
când l-am văzut acum câteva minute. Până acum, în 
sezonul acesta, Brent a avut o comoţie, dureri la fluierul 
piciorului şi o grămadă de alte răni care nu l-au împiedicat 
niciodată să se dea cu placa. 

— Ai sunat la salvamont? întreb. 

— Da, dar era aproape întuneric atunci. Au reuşit să 
contacteze biroul staţiunii şi există o discrepanţă legată de 


e 304 œ» 


permisul ei de teleferic. În computerul staţiunii nu există 
nicio înregistrare cu urcarea ei pe munte. 

— Dar ai văzut-o, spun eu. 

El se uită în altă parte. 

— Brent şi Heather au văzut-o. Eu i-am văzut lucrurile. 

— Bine! 

Simt că nu-mi spune ceva. 

Umblă prin cameră. 

— Ce să fac? Nu vreau să risc vieţile oamenilor căutând-o 
pe întuneric, dacă ea nici măcar nu e acolo sus. 

Oftează şi dă din cap. 

— Poate că a plecat undeva după un acces de furie. Nu 
se ştie niciodată cu sora mea. 


e 305 œ» 


CAPITOLUL 59 
În prezent 


Curtis apucă uşa clădirii Panorama. 

— Stai, îi spun. Nu vreau să fac asta. Am încredere în 
Brent. 

— Ei, bine, eu nu am, zice Curtis. Nu e acelaşi tip care a 
fost acum zece ani. Noi doi am fost prieteni buni, dar acum 
nu mă mai poate privi în ochi. 

Nu vreau să-mi recunosc îndoielile. 

— Dar ar putea fi alte capcane? Dacă te înşeli şi moare? 

— Dacă nu mă înşel? 

O mişcare îmi atrage privirea prin geamul din uşă. Frec 
gheaţa de pe sticlă şi o văd pe Heather pe coridor, venind 
spre noi. 

Cu pioletul. 

Mă las în jos, sub geam, trăgându-l pe Curtis în jos, cu 
mine. Au, genunchiul meu. ÎI strâng, scrâşnind din dinţi. 

— Ce? spune Curtis. 

— Tocmai am văzut-o pe Heather cu pioletul. 

Curtis îşi ridică puţin capul ca să privească. 

— Coridorul e gol. 

Mă uit cu precauţie pe geam. Imaginea e clară în mintea 
mea, dar coridorul e gol. Incep să mă îndoiesc. Chiar am 
văzut asta sau locul acesta mă scoate din minţi? 

— Nu mi-am imaginat-o. 

— Eşti sigură? 

— Da! Destul de sigură. 

Curtis se gândeşte la asta. 

— Uite ce-o să facem. Eu o să merg acolo, pe furiş, ca să 
văd ce se întâmplă. Tu aştepţi aici. Dacă Heather sau Brent 
vin pe coridor, te ascunzi acolo. Gesticulează spre o latură 
a clădirii. Şi să sperăm că nu te vor vedea. 

— Nu! îi spun. Vin cu tine! 

— O, haide! 

— Nu eşti răspunzător pentru mine. Am calmat-o cu 


< 306 + 


vorba pe Heather noaptea trecută. Sper că o pot face din 
nou. 

El bombăne încet şi împinge uşa. Încep să-mi scot 
mănuşile. 

— Nu! Ţine totul pe tine, şopteşte el. 

Are dreptate. Înghit în sec, imaginându-mi că suntem 
urmăriţi pe zăpadă de o nebună cu pioletul. Plăcile noastre 
de snow-boarding sunt rezemate de peretele de lângă uşă. 
Arunc o privire la a mea, notându-mi în minte să o apuc la 
ieşire, dacă am nevoie de ea. Nu pot fugi cu genunchiul 
aşa, dar, pe placă, am o şansă să scap de ea. Dacă pot 
trece cumva de terenul plat şi de capcană - sau capcane - 
până unde începe panta. 

Până la urmă, totul depinde de rolul lui Brent în asta. Nu 
l-am putut întrece pe placă acum zece ani şi, cu siguranţă, 
nu îl pot întrece acum. 

In timp ce eu şi Curtis mergem pe vârfurile picioarelor pe 
coridor, aud voci în depărtare. 

— Cred că sunt în camera cu monitoare, şopteşte Curtis. 
Eu merg pe dincolo. Nu se vor aştepta la asta. Doar stai în 
spate, bine? 

Dau din cap, deşi nu intenţionez să fac asta. Curtis 
pleacă pe coridorul din dreapta. Eu înaintez pe furiş, pe 
lângă dulapurile de schiuri. 

— Nici măcar nu îl cauţi. 

Vocea lui Heather e ascuţită. 

— İl caută Curtis şi Milla, spune Brent. Eu încerc să sun 
după ajutor. 

— Nu te cred! 

— Doamne, Heather! Pune chestia aia jos. Mă sperii! 

— Pun pariu că Milla şi Curtis sunt acolo sus, făcându-şi 
bagajele. Işi ridică vocea. Il vei lăsa pe Dale aici. Nu îţi pasă 
de el. 

Brent îşi păstrează vocea joasă şi calmă. 

— Nu e nevoie de asta. Curtis şi Milla sunt afară, jur. Voi 
merge şi eu să ajut la căutarea lui Dale. Asta vrei? 

Cineva intră în coridor. Imping cea mai apropiată uşă din 
dreapta - slavă Domnului că se deschide - intru înăuntru. E 


< 307 » 


depozitul unde se păstrează frânghiile şi hamurile. Mă uit 
prin deschizătura uşii. 

Brent şi Heather vin în direcţia asta, Brent în faţă, 
Heather în urma lui cu pioletul. Deschid uşa încă vreo doi 
centimetri. Brent cască ochii când mă vede. Imi face semn 
să intru înapoi şi aruncă o privire nervoasă peste umăr la 
Heather. Mă retrag în spatele uşii în timp ce ea trece şi mă 
uit afară din nou pentru a-i vedea cum continuă să meargă 
pe coridor. 

Brent deschide uşa principală şi vântul intră fluierând. 

— Nu-i văd. Heather învârteşte pioletul cu mişcări 
imprevizibile, de parcă nu ar şti ce să facă până când o va 
face. 

Brent se retrage. Îmi ţin respiraţia pentru el. 

— Ar putea fi în spatele garajelor, spune el. 

Ea iese. Se va chinui acolo, afară, cu cizmele ei cu tocuri. 

— Ai nevoie de mănuşi şi căciulă, spune Brent. Dau o 
fugă să ţi le aduc. 

Ea nu protestează. Brent închide uşa în urma ei şi fuge 
înapoi pe coridor, spre mine. Se ia cu mâinile de cap. 

— Ce să fac? Nu e în siguranţă afară. 

Curtis aleargă spre noi. 

— E în ordine, îi strig eu. 

Ajunge la noi, fără răsuflare, şi îl informez. 

— Am încercat să o dezarmez, spune Brent. Dar nu am 
putut să mă apropii de ea. Ai auzit-o? Crede că i-am făcut 
ceva lui Dale. 

Mă uit direct la Curtis. Brent e de partea noastră; trebuie 
să-i spunem despre capcane. 

Curtis ezită. 

— Dale e mort! 

Brent se holbează. 

— Cum? 

— O crevasă. Curtis cercetează faţa lui Brent de parcă 
încă nu e sigur de el. 

— La naiba! spune Brent. 

Verific coridorul ca să mă asigur că Heather încă e afară. 

— Ai avut noroc cu computerul? 


e 308 œ» 


Îngrijorarea întunecă faţa lui Brent. 

— Nu, dar trebuie să vezi ceva. Aruncă încă o privire la 
intrarea principală, ca şi cum nu ştie de ce să se ocupe 
prima dată, apoi ne conduce în camera de control. 

Arată spre ecrane. Îmi ţin respiraţia. Majoritatea 
ecranelor nu arată priveliştile de pe camerele web de pe 
munte, aşa cum ar trebui. Arată camerele dinăuntru. Sala 
de evenimente, dormitoarele, bucătăria. 

— Cine face asta? întreb. 

— Habar n-am, spune Brent. 

Simţindu-mă vinovată, îmi amintesc că el încă nu ştie că 
acela care ne-a invitat e Curtis. 

— Poate fi altcineva în afară de sora mea? zice Curtis. 

— Cred că Julien e în spatele a ceea se întâmplă, spune 
Brent. 

Îi curge sânge pe încheietura mâinii. 

— Ce naiba - sângerezi! îi spun. 

Brent se uită la ea. Şi cade într-o parte. 

Curtis îl prinde la timp. 

— Leşină când vede sânge. Nu îl ţine mult timp. Haide! 
Trezeşte-te! 7 

Fața lui Curtis se schimbă. Imi dau seama încotro 
priveşte. Heather e pe unul dintre ecrane. Se îndreaptă 
direct spre crevasă. 

Mă reped la uşă. 

— Stai! spune Curtis brusc. 

Ceva se mişcă în colţul din stânga jos al ecranului. Altă 
siluetă, îmbrăcată în haine deschise la culoare care 
aproape că se contopesc în zăpadă. Incremenesc. 

— Cine naiba e persoana aia? spune Curtis. 

Brent îşi revine. Îşi înalţă capul. 

Silueta e cu spatele la noi şi poartă o geacă cu gluga 
ridicată. El sau ea e de statură mică - nu are o înălţime 
mult mai mare decât a lui Heather. Heather se ghemuieşte, 
pioletul alunecându-i printre degete. E un schimb între cele 
două persoane. Heather îşi ridică ambele mâini ca să se 
protejeze. Silueta ridică o mână de parcă ar dirija-o înainte. 
E clar că Heather nu ştie nimic despre capcană, pentru că 


e 309 œ» 


merge înainte aşa cum a fost dirijată. După câţiva paşi, se 
scufundă în zăpadă. 

A dispărut, pur şi simplu. 

Clipesc, de-abia putând să înţeleg. 

Brent se chinuie să se ridice în picioare. 

Curtis îl apucă. 

— Nu! 

— Trebuie s-o ajutăm, spune Brent. 

— Crevasa e adâncă, spune Curtis. Nu se poate să fi 
supravieţuit căzăturii. 

Căderea lui Heather se repetă în mintea mea ca un disc 
blocat, îmi încleştez pumnii. Trebuie să o alung din mintea 
mea deocamdată sau am să ajung alături de ea. 

— Cine-i persoana aia? zice Curtis. 

— E Julien, spune Brent. Trebuie să fie! 

— Julien e mort, zice Curtis. A murit într-un accident de 
maşină anul trecut. Am citit despre asta în... 

Scoate un suspin înăbuşit. 

Văd ecranul şi îmi dau seama de ce. Silueta cu glugă s-a 
întors cu faţa la noi. 

Pentru a-şi dezvălui părul despletit şi blond platinat. 


< 310 - 


CAPITOLUL 60 
Cu zece ani în urmă 


Au trecut patru zile de la accidentul lui Odette. Nu e mai 
uşor să văd toate acele tuburi ieşind din ea, dar am coborât 
cu maşina până aici în fiecare zi ca să o vizitez. Măcar atât 
pot să fac. Din cauza mea e aici. Dacă nu i-aş fi făcut ce i- 
am făcut Saskiei, atunci Saskia ar fi fost la competiţie, iar 
Odette nu ar fi căzut. 

Incă nu a reuşit să-şi mişte mâinile şi picioarele. Şi-a rupt 
vertebra C2. Cel mai grav traumatism al coloanei 
vertebrale. Medicii încă aşteaptă rezultatele RMN-ului 
pentru a vedea cât de vătămată e coloana ei vertebrală. 

li mângâi dosul mâinii chiar dacă ştiu că nu poate simţi 
asta. 

— Unde e Saskia? întreabă ea. 

E prima întrebare pe care mi-o pune întotdeauna. 

— Îmi pare rău, îi spun. Nu ştiu. 

Salvamontul a abandonat căutarea în după-amiaza asta, 
dar nu pot să-i zic. Acum, dispariţia Saskiei e o chestiune a 
poliţiei. 

— Curtis spune că părinţii lor vor veni aici cu avionul, zice 
Odette. 

— O, te-a vizitat şi el? Da, au sosit ieri şi s-au alăturat 
căutării. 

l-am întâlnit în după-amiaza asta, când am mers la 
locuinţa lui Curtis ca să văd dacă a primit veşti noi. Mi-aş fi 
dorit să-i fi întâlnit în alte împrejurări. 

Un medic se apropie de patul lui Odette. Din cauza 
expresiei lui posomorâte şi a felului în care ţine tabelul între 
noi de parcă ar fi un scut, simt că are veşti proaste. 

— Ar trebui să ies? spun eu. 

Doctorul dă din cap şi aşteaptă ca eu să închid uşa. Prin 
geam, îl văd pe doctor spunând ceva. lar faţa lui Odette se 
zbârceşte exact ca feţele lui Curtis şi ale părinţilor lui în 
această după-amiază. Doctorul atinge uşor braţul lui Odette 


e 311 >» 


şi îi spune altceva. Odette îşi strânge buzele şi îşi închide 
ochii. 

Doctorul iese şi trece pe lângă mine pe coridor. 

Intru în cameră cu precauţie. Buzele lui Odette tremură 
de parcă un sunet îngrozitor încearcă să izbucnească. O 
lacrimă îi curge pe obrazul alb. Stau acolo, fără să ştiu ce să 
spun. Nu are rost să întreb dacă e bine, pentru că e evident 
că nu e. 

Printre dinții care îi scrâşnesc, îmi spune: 

— Pleacă! 

— Bine! Mă întorc mâine. 

— NU! Să nu te mai întorci! 

— Vorbeşti serios? 

Închide ochii. 

Îl urmăresc pe doctor pe coridor. 

— Ce i-aţi spus mai devreme? 

Doctorul se întoarce. Tace o clipă. 

— Îmi pare foarte rău, îmi spune el în engleză. Nu va mai 
merge niciodată. 


e 312 + 


CAPITOLUL 61 
În prezent 


— La naiba! Curtis se lasă pe podea. La naiba! 

— Nu e sora ta! spune Brent. 

Faţa lui Curtis e albă, iar privirea lui e fixată pe silueta de 
pe ecran. 

— Nu e sora ta! repetă Brent. 

Ceva din felul în care o spune mă alarmează. De ce e 
atât de sigur? 

O, Doamne! Cred că ştiu ce-o să spună după aceea. E 
ceea ce am văzut în ochii lui acum două nopţi. 

Apoi o spune. 

— Pentru că eu am omorât-o! 

Curtis îşi întoarce brusc capul. 

— Ce? Nu! Aia e ea. 

Mă holbez la ecran. Sigur arată ca Saskia. Şi totuşi... 

Brent îngenunchează înaintea lui Curtis. li tremură vocea. 

— Îmi pare foarte rău! 

Privirea lui Curtis se îndreaptă când spre Brent, când spre 
ecran. Îi înţeleg frământarea. Pe de o parte, îşi doreşte ca 
sora lui să fie acolo, afară, în viaţă şi bine. Pe de altă parte, 
e îngrozit de ceea ce tocmai a făcut ea. 

Şi de ce ar însemna asta. Ca să dispară zece ani, apoi să 
se întoarcă să ne facă asta, ar trebui să fie un fel de 
psihopată. 

Dar nu exact asta e Saskia? 

Brent îşi lasă capul în jos. 

— Îmi pare foarte rău! 

Silueta de pe ecran înaintează şi iese din imagine. Vine 
spre noi. Vreau să aud asta, dar ea - oricine ar fi - poate 
ajunge aici în orice clipă. 

— Trebuie să plecăm! le spun. 

Dar unde? 

să coborâm pe plăci. Asta e cea mai bună opţiune. Şi să 
sperăm că suntem mai rapizi decât ea. Durerea din 


e 313 + 


genunchi îmi aminteşte de problema cu această idee. Trag 
de braţul lui Curtis. 

— Am nevoie de banda aia kinesiologică. Acum! 

Curtis nu se clinteşte. Nu ştiu dacă m-a auzit. 

— Continuă să vorbeşti, îi spune el lui Brent. 

Brent se uită la el, cu ochi temători. 

— În dimineaţa, dinaintea competiţiei, am mers acasă la 
Milla. Şi am găsit-o pe ea şi pe sora ta în pat, împreună. 

Curtis se întoarce şocat spre mine. 

Of, Doamne! Acesta e probabil cel mai rău mod în care 
putea afla despre asta. 

— Saskia m-a ajuns pe stradă. Brent îşi ridică vocea. 
Râdea! M-a întrebat cum mă simţeam după ce am fost 
părăsit pentru o fată. Mi-a spus că a fost pentru prima dată 
în iarna aceea când Milla a fost satisfăcută. 

Vreau să spun „nu-i adevărat”, dar nu putem discuta 
despre asta acum. Mă uit pe coridor. Nimic. Inchid uşa, dar 
nu pot să o încui. La naiba! 

— Aşa că am împins-o! 

Brent îşi pierde vocea. Îşi bagă o parte a mâinii în gură. 

Brusc, realizez ceva. Încovoierea umerilor largi ai lui 
Brent nu a fost provocată de căratul cărămizilor. 

Pentru un moment, singurul sunet care se aude e cel 
făcut de respiraţiile lui înăbuşite în timp ce se chinuie să se 
controleze. 

— Nu am vrut să îi fac rău. De fapt, am vrut. Dar nu să o 
omor. A căzut pe spate şi s-a lovit cu capul de beton. Işi 
bagă din nou mâna în gură şi o muşcă tare. Inchide ochii. 

Am o strângere de inimă. Dar, în acelaşi timp, înţeleg de 
ce a împins-o. Au fost momente când şi ev am vrut să o 


împing. 
Ochii lui Brent se deschid. Se holbează la Curtis. 
— Spune ceva! 


Dar Curtis doar stă acolo ca şi cum ar fi prea mult pentru 
ca el să înţeleagă. 

Îmi lipesc urechea de uşă? Ea vine? 

Brent se leagănă înainte şi înapoi, privindu-l pe Curtis cu 
nişte ochi îngroziţi, în timp ce de-abia scoate cuvintele pe 


e 314 + 


gură. 

— Nu se mişca. M-am panicat. Era dimineaţa devreme şi 
nu era nimeni pe stradă. Nu aveam telefonul la mine, dar 
eram în faţa locuinţei ei şi a lui Heather, aşa că am tras-o 
înăuntru. Cred că respira. l-am spus lui Heather să sune la 
salvare. Tace. Se uită de la Curtis la mine. Heather mi-a 
spus că mă vor închide. 

Falca lui Curtis se încordează şi stă cu ochii aţintiţi pe 
Brent. 

— Ne-am... certat din cauza asta. Brent înghite în sec. 
Heather n-a dormit de la bătaia din barul Glow şi Dale era 
în spital. M-am enervat. Am plecat din cameră ca să mă 
calmez şi, când m-am întors, Heather se apleca peste ea. 
Ţinea o pernă pe faţa ei. 

Mă prind de perete. Aşadar, au făcut-o amândoi. Heather 
şi Brent. 

— Am apucat perna. Heather mi-a spus: „Şi-a deschis 
ochii şi nu se concentrau la nimic. Arăta ciudat. Ai rănit-o 
grav! Am făcut-o ca să nu poată spune nimănui”. 

Brent îşi înclină capul din nou. 

Eu şi Curtis aşteptăm. 

Brent îşi înalţă capul. 

— Dacă n-a fost moartă înainte, era acum. Trebuia să 
scăpăm de ea. Singurul lucru la care m-am putut gândi era 
să o urcăm pe ghețar şi să găsim o crevasă. li mai 
aminteşti geamantanul ei mare de snow-boarding? 

Un sunet înăbuşit iese din Curtis. 

Geamantanul ei Salomon cu roţi. Mi-l imaginez exact cum 
era. Saskia îl căra pe munte câteodată, când trebuia să 
urce cu mai mult de o placă. Oamenii îşi cărau adesea 
geamantanele de snow-boarding până acolo sus, mai ales 
când era o competiţie. E util să ai o placă de rezervă în caz 
că îţi strici una. Obişnuiam să ne lăsăm lucrurile peste tot şi 
nu mi s-a furat niciodată nimic. 

— Am înghesuit-o în el, spune Brent. Avea roţi, dar era 
greu şi aş fi avut nevoie de ajutor la uşi şi la altele, aşa că 
am convins-o pe Heather să vină cu mine. In telecabină, 
Heather şi-a pierdut minţile. | s-a părut că se mişca 


e 315 + 


geamantanul. 

Alt sunet înăbuşit de la Curtis. Se îndoaie, ţinându-se cu 
mâinile de cap. 

Cuvintele ies din gura lui Brent de parcă se grăbeşte să 
spună povestea înainte să cedeze. 

— Era un schior în telecabină cu noi. l-am spus lui 
Heather să tacă, am crezut că avea halucinaţii. Am ajuns la 
ghețar şi am târât geamantanul până într-un loc liniştit. 
Voiam să-l deschid şi să verific dacă mai era vie dar, înainte 
să am şansa asta, ai apărut tu, Curtis, căutând-o. 

Curtis geme şi se ia cu mâinile de cap. Degetele lui cu 
mănuşi îi strâng părul atât de tare că mă mir că nu şi-l 
smulge. A menţionat că a văzut lucrurile surorii lui. Trebuie 
să se gândească la cât de aproape a fost de a o găsi. 

Cum ar fi avut o şansă să o salveze. 

Brent continuă. 

— Heather a intrat în panică şi a spus că Saskia a intrat 
în clădire cu un minut în urmă, aşa că am intrat cu tine ca 
să ne prefacem că te ajutăm să o cauţi. Am lăsat 
geamantanul doar zece minute, jur. Dar când m-am întors 
după el, a dispărut. 

Brent se lasă în jos, de parcă ar fi ieşit toată viaţa din el. 

Imi simt inima în gât. Saskia e moartă sau nu? Poate că 
doar a leşinat când a împins-o Brent şi şi-a pierdut 
cunoştinţa din nou când Heather i-a pus perna pe faţă. Apoi 
şi-a revenit. Mi-o imaginez deschizând fermoarul, târându- 
se afară din geamantan. Şi plecând pe furiş mai departe... 
unde? 

— Eu am făcut-o. Cuvintele lui Curtis sunt înăbuşite. 

— Ce? spun eu. 

Mâinile îi alunecă de pe faţă. 

— In noaptea aceea, la barul Glow. Ea a distrus totul. Eu 
şi Dale am fost excluşi din competiţie din cauza ei. Apoi i- 
am văzut geamantanul pentru plăci pe zăpadă, lângă o 
crevasă. Mi-am amintit ce a făcut cu placa Millei.. Închide 
ochii. Şi l-am împins. 

Of, la naiba! 

— Dacă aş fi ştiut... 


e 316 - 


Curtis îşi pierde vocea. 

Îi arunc o privire lui Brent. 

— Deja era moartă. 

Brent înţelege aluzia. 

— Da! Era moartă! Sigur! Nu am văzut-o mişcându-se. 
Heather era isterică. 

Dar aud îndoiala din vocile noastre. Curtis stă acolo, 
apăsându-şi ochii cu degetele. Nu se va ierta niciodată. 

Şi totuşi, dacă Saskia s-a scufundat în crevasă, atunci 
cine e acolo afară şi ne face asta? Poate că a ieşit pe furiş 
din geamantanul pentru plăci, s-a ascuns prin apropiere şi l- 
a privit pe Curtis împingând cu piciorul geamantanul gol. Şi 
a plecat pe furiş, plină de dorinţa de a se răzbuna... 

Uşa se deschide brusc în spatele meu, aruncându-mă 
peste Curtis. Simt că îmi arde genunchiul. Mă uit peste 
umăr şi îmi îngheaţă sângele în vine. 

Acolo, în cadrul uşii, e o fată cu părul blond platinat. 


e 317 + 


CAPITOLUL 62 
În prezent 


Nu e Saskia. E Odette. Şi are o armă - un fel de puşcă, pe 
care o îndreaptă spre noi. Acum îmi dau seama că pe asta 
trebuie să o fi îndreptat şi spre Heather. Nu braţul. 

— Staţi pe loc! 

Vocea ei e rece; la fel ca ochii. 

lisuse Hristoase, mă sperie să o văd cu părul acela! E 
exact blondul platinat al Saskiei, doar că nu se potriveşte 
cu pielea pământie a lui Odette. Arată ciudat. 

— Dar rana ta, spun eu încet. Au spus că nu vei mai 
merge niciodată. 

— Spinările sunt ciudate, spune Brent. Doctorii nu ştiu 
întotdeauna. 

Puşca se îndreaptă spre el. 

— Un an pe patul de spital. Picături mici de salivă zboară 
din gura ei. Doi ani cu proteze la picioare. Incă cinci ani de 
recuperare. Nu e nimic amuzant la aşa ceva. 

Brent se retrage în colţ. Eu şi Curtis încă suntem pe 
podea. La fel ca Brent, eu tresar şi mă îndepărtez de armă, 
dar Curtis nu se mişcă. E într-un loc întunecat acum şi e ca 
şi cum ar fi împietrit. 

Odette poartă o geacă albă de camuflaj şi pantaloni la 
fel. Oare ea a fost acolo, pe ghețar, mai devreme, şi ne-a 
privit? Nu am fi văzut-o niciodată. 

— Voi aţi omorât-o! Mi-am dat seama că a fost unul 
dintre voi. Nu mi-am dat seama că au fost trei dintre voi. Îşi 
înclină capul în direcţia ghețarului. Apoi, e/a jefuit-o! 

Poartă parfumul Saskiei şi tuşul ei de ochi violet, de 
parcă ar fi încercat să se transforme în prietena ei moartă. 
Ceea ce e înfiorător. Chiar şi expresia ochilor ei are ceva 
asemănător cu a Saskiei. Sau văd ura din ei? 

Ţinând puşca îndreptată spre noi, îşi bagă mâna în 
buzunar şi scoate un telefon. 

— Am auzit totul. Am înregistrat totul. 


< 318 » 


Apasă pe nişte butoane şi aud vocea lui Brent. 

„Nu am vrut să-i fac rău. De fapt, am vrut...” 

Apasă din nou şi se opreşte. 

— Fiecare cameră are microfoane ascunse. Sunt 
detectoare de sunet care încep să înregistreze când aud un 
zgomot. Ştiam că unul dintre voi trebuie să fie responsabil. 
Şopteşte acest cuvânt. Când am ieşit din spital, fraţii mei 
mi-au dat lucrurile pe care le-au împachetat din 
apartamentul meu şi am găsit permisul de telecabină al 
Saskiei. Nu ar fi putut urca fără el. La Le Rocher sunt stricţi. 

Felul lejer în care ţine arma mă ţine blocată pe loc. Mă 
încordez de fiecare dată când se mişcă, speriată că va 
trage. Nu o face, bineînţeles. Nu se apropie de noi - nu 
poate risca să încercăm să-i luăm puşca. 

— Am dus permisul la poliţie. Îşi ridică vocea. Dar mi-au 
spus că e prea târziu. Le-am spus, cum se poate aşa ceva? 
Au spus că nu era destul ca să dovedească ei ceva. Am fost 
foarte furioasă. Nu am putut s-o uit. 

Strâng degetele lui Curtis din mănuşi, dar el nu 
reacţionează. Mişcarea pieptului lui în timp ce respiră e 
singurul semn că e în viaţă. 

— Cum ai făcut toate astea? întreb. 

— Pfui! Odette îşi flutură degetele. Fraţii mei lucrează la 
teleferice acum, aşa că a fost uşor. Ei ar face orice pentru 
mine. Au văzut prin ce-am trecut. Noi suntem singurii care 
ştim că voi sunteţi aici. 

Operatorul de la baza telefericului. De asta mi s-a părut 
cunoscut. l-am întâlnit fraţii doar pentru scurt timp, la 
spital. Celălalt frate al ei trebuie să se fi ocupat de 
telecabină. Nici măcar nu l-am observat. 

Odette se întoarce spre Curtis. 

— Romain m-a sunat după ce a vorbit cu tine. Am văzut 
ziarul din acea dimineaţă. Era decedată oficial şi ai vrut să 
sărbătoreşti! 

Privirea ei e de o răutate pură. 

Curtis clipeşte. 

— Nu! Eu... 

Işi pierde vocea. 


< 319 + 


— Spărgătorul de Gheaţă? spun eu. 

Puşca se întoarce în direcţia mea. 

— Voiam să... cum spuneţi voi? Semer la pagaille. Să vă 
provoc. Îşi ridică bărbia, sfidătoare. Am iubit-o. Mi-am 
promis că voi face rău oricui îi va face ei rău. Julien i-a făcut 
rău. 

Simt o greutate în stomac. 

— Accidentul de maşină? 

Fantoma unui zâmbet, care dispare la fel de repede. 

— Şi tu, Milla! Tu ai fost preferata mea. Eram aproape 
sigură că nu ai fost tu. Dar tu m-ai rănit. 

— Ştiu. Îi spun eu. Îmi pare foarte rău. Rotaţia care 
schilodeşte. 

— Ce? 

— La Britanice. Cea care te-a făcut să cazi. 

Ea se încruntă. 

— Era o rotaţie Haakon. 

— Ooo! Dar ţi-am distras atenţia înainte de momentul 
tău. 

Se uită la mine de parcă habar n-are despre ce vorbesc. 

— Saskia a fost a mea. Ştiai asta. 

Încerc să înţeleg. În toţi aceşti ani, am crezut că eu am 
schilodit-o. Totuşi, dacă nu m-aş fi culcat cu Saskia, Brent 
nu ar fi împins-o, ea ar fi fost la Britanice şi poate că Odette 
nu ar fi căzut. 

Expresia lui Odette se înăspreşte. 

— Am crezut că s-a culcat cu Dale. Nu cu tine. Am fost 
prietene. 

Furia ei pare nouă. La naiba! Pentru că de-abia a aflat 
despre asta ascultându-l pe Brent. 

Indreaptă puşca spre mine. 

— Cum ai putut face asta? 

Ce fel de puşcă e asta? Nu ştiu nimic despre arme. O 
puşcă cu aer comprimat? Poate una pentru vânarea 
animalelor? 

Vede că mă uit la ea. 

— Fac biatlon acum. Ştii? Schi fond şi trageri. Trebuie să 
nimerim cinci ţinte cu un diametru de patruzeci de 


e 320 œ» 


milimetri de la cincizeci de metri. Zâmbeşte din nou. Sunt 
foarte pricepută. Sper să ajung în echipa olimpică franceză. 

Mă holbez la ea. 

— Spinarea mea nu mai poate supravieţui încă unui 
impact. Sunt prea bătrână ca să mai fiu snow-boarder. Dar 
sportivele care practică biatlon ajung în vârful carierei la 
treizeci şi doi de ani. 

Şi are treizeci şi doi de ani, pentru că e cu un an mai 
mică decât mine. E o recuperare incredibilă după un 
traumatism atât de grav, dar îmi amintesc concentrarea şi 
angajamentul ei ca profesionistă la rampă. Dacă cineva 
putea să facă asta, atunci era ea. 

Işi ridică vocea. 

— Acum, afară! 

Niciunul dintre noi nu mişcă. Îndreaptă puşca spre 
genunchiul meu. Genunchiul meu bun. Şi doar gândul de a-l 
pierde e suficient pentru a mă face să mă ridic cu greu. 
Dacă-l pierd, sunt blocată aici. 

Curtis stă fără să răspundă, aproape inert. Brent îl 
cuprinde cu braţul şi îl ridică. Odette iese cu spatele pe 
coridor, îndepărtându-se în timp ce noi ieşim. Observ că îşi 
târăşte puţin un picior - cel stâng - singurul semn al 
traumatismului ei pe care l-am văzut până acum. 

Gesticulează spre intrarea principală. 

— Mergeţi! 

Arunc o privire spre Curtis şi Brent. Oare ar trebui să 
încercăm să o atacăm? Dar e nevoie doar de un glonţ bine 
plasat şi de câte ori ar putea trage în timpul de care noi am 
avea nevoie ca să ajungem la ea? Ca specialistă în biatlon, 
în mod sigur se antrenează ca să-şi păstreze calmul sub 
presiune. Riscul e prea mare. 

Brent conduce. 

— Unde ne duce? şoptesc eu. 

— Nu vorbiti! răbufneşte Odette. ` 

Văzut prin panoul de sticlă al uşii, totul e alb. Incerc să 
atrag privirea lui Curtis, dar el e în altă lume, încă încercând 
să înţeleagă ce i-a făcut Saskiei, şi nu vreau să fie împuşcat 
din cauza eforturilor mele. Oricum, sigur avem mai multe 


< 321 » 


şanse să scăpăm de ea afară decât blocaţi înăuntru. 

— Daţi-vă jos gecile! spune Odette. 

Imi scot mâinile cu mănuşi din mânecile gecii şi o las să 
cadă pe podea, sperând că nu-mi va spune să îmi dau jos şi 
mănuşile. 

Brent merge să-şi ia ghetele de snow-boarding. 

— Nu! spune Odette. Afară! R 

Ooo, nu! Poartă pantofii DC găuriţi. Impinge uşa şi intră o 
rafală de fulgi. Imi las în jos ochelarii de protecţie şi ies 
după el. Acum ninge puternic. Vântul învârteşte fulgii, norul 
a coborât şi e un adevărat viscol. Nu pot să văd nici măcar 
stâncile. 

Asta ar putea fi în favoarea noastră. Dacă nu ne vede, nu 
ne poate împuşca. 

O pereche de schiuri lungi şi înguste şi de bețe stau 
rezemate de zidul exterior. Odette întinde mâna după ele, 
fără să îşi ia ochii de la noi. Ne îngrămădim în timp ce ea îşi 
prinde ghetele în legături. Deja îmi clănţăne dinţii. Arunc o 
privire spre Curtis şi Brent. Ar trebui să fugim. Dar unde? Și 
cât de departe aş ajunge cu genunchiul în starea asta? 

Curtis priveşte lung viscolul. Am nevoie ca el să se 
trezească. Il apuc de cot, dar nu reacţionează. La fel ca 
mine, poartă ochelari de protecţie şi mănuşi. 

Bietul Brent nu are niciunul din aceste lucruri. Îşi pune 
gluga şi îşi bagă mâinile în buzunarele de la blugi. 
Hanoracul lui negru marca Burton iese în evidenţă de la un 
kilometru pe fundalul alb, la fel ca puloverul violet al lui 
Curtis. În verde marin, nici eu nu stau mai bine. 

Odette arată cu degetul peste ghețar. 

— Mergeţi! 

Pornim încolonaţi, Brent înainte, urmat de mine, apoi de 
Curtis. Mă uit în jurul meu după mai multe capcane în timp 
ce şchiopătez - nu că le-aş vedea. Ne scufundăm în zăpadă 
până la genunchi, aşa că mergem încet. Durerea îmi urcă în 
spirală pe picior la fiecare pas. 

Odette rămâne în urmă, la o anumită distanţă. Pe schiuri, 
nu se mai vede nicio urmă din rigiditatea ei de mai 
devreme. Mişcările ei sunt uşoare şi fluide, de parcă 


e 322 œ» 


schiurile sunt o prelungire a picioarelor. 

— Unde ne duci? strig eu. 

Ea doar râde. Dacă ne vrea morţi, de ce nu ne împuşcă 
pur şi simplu? 

O, Doamne! Cred că ştiu răspunsul. Dacă suntem găsiţi 
cu gloanţe în noi, ar putea să-i dea de urmă, dar dacă 
suntem găsiţi într-o crevasă, pare încă un accident tragic. 

Îmi încrucişez braţele pe piept. Vântul trece prin 
hanoracul meu. Ar trebui să ripostăm, dar vederea acelei 
puşti, cu degetul ei acoperit de mănuşă pe trăgaci, mă 
îngrozeşte. Păstrează distanţa cu atenţie. Dacă ţinteşte la 
fel de bine precum spune, nu are nevoie să se apropie. 

Sunt tot mai neîncrezătoare în timp ce merg înainte. 
Fiecare pas mă duce mai aproape de mormânt. De ce nu 
încerc să ripostez? Dar ce pot să fac? Am de ales între a fi 
împuşcată în spate dacă fug sau a muri îngheţată într-o 
crevasă dacă nu o fac... Se spune că, atunci când ţi-e 
destul de frig, nu mai simţi frigul. Simţi căldura din nou. ŞI 
am fi acolo împreună. 

Vântul vuieşte încontinuu în urechile noastre. Nu ne 
poate auzi acum. Brent merge înaintea mea. 

— Ne conduce la crevasă, îi şoptesc eu. 

Brent îmi aruncă o privire. Şi strigă peste umăr. 

— AŞ putea să-ţi arăt unde e Saskia. 

De-a ce se joacă? Ghețarul se deplasează cu vreo o sută 
de metri pe an - ştiu pentru că am căutat informaţia asta. 

— Crezi că sunt proastă? strigă Odette. Crevasa nu va 
mai fi aici. 

Dar simt puţină îndoială. 

— De unde ştii? strigă Brent. 

— Ce faci? şoptesc eu. 

El mă ignoră şi arată în susul pantei. 

— E acolo sus. 

Ea se opreşte. 

— Bine! Arată-mi! 

Schimbăm direcţia. Ne îndreptăm spre locul unde ne-am 
construit rampa de sărit. 

Încă nu ştiu ce plănuieşte Brent şi asta mă sperie foarte 


e 323 + 


tare. 

Brent mă strânge de mână. 

— O să fug! Am s-o îndepărtez de voi. Pe mine mă vrea. 
Eu am început asta. Tu ai ghete. Intoarce-te la clădire şi la 
plăcile voastre. 

— Nu, Brent! 

El îmi strânge degetele din mănuşi. 

— Sunt rapid! N-o să mă vadă. 

Doar că va alerga în direcţia greşită, în susul unui ghețar 
plin de crevase, în tenişi. Şi ca să coboare, va trebui să 
treacă de ea. 

Mă agăţ de degetele lui. 

— Nu! 

Îşi trage mâna dintr-a mea. 

— Mills, îţi ofer o şansă! Nu o irosi! 


e 324 œ» 


CAPITOLUL 63 
În prezent 


Mă prefac că mă împiedic şi mă arunc în zăpadă. 
Geamătul meu nu e fals. Bietul meu genunchi! Cred că l-am 
rupt mai mult. 

— Ridică-te! spune Odette pe un ton tăios. 

Privind peste umăr, o văd îndreptându-şi arma spre mine. 
Brent îmi oferă o şansă, iar eu îi întorc favoarea. Îi ofer un 
avans preţios de câteva secunde. 

Va avea nevoie de el. 

— Acum! strigă ea. 

Funcţionează. Nu a observat plecarea lui Brent. Mi-l 
imaginez alergând prin viscol cu paşi mari. 

— Nu cred că pot! îi spun eu. 

— Te împuşc în genunchi! 

Îmi strâng genunchiul, dorindu-mi ca el să înainteze. 

— Nu mai pot să merg! Mă doare! 

Doar câteva secunde în plus; atât pot să-i ofer. 

— Hei! 

Şi-a dat seama că Brent a dispărut. 

Îmi ţin respiraţia. Ne va împuşca, apoi va merge după el? 

— Nu mişca! Îşi bagă braţele prin cureluşele puştii şi şi-o 
aruncă pe spate. Se pare că Brent a avut dreptate. Pe el îl 
vrea cel mai mult, aşa că nu vrea să rişte ca el să scape. 
Sau poate că e ceva mai simplu. Ştie că nu voi ajunge 
departe cu un genunchi zdrobit, aşa că îl va ucide pe Brent 
prima dată, apoi se va întoarce după mine şi după Curtis. 

Apucă un băț lung de schi în fiecare mână şi urcă la deal, 
cu mâinile şi picioarele mişcându-se în tandem. Acceleraţia 
ei rapidă mă îngrozeşte. Deja a dispărut în ceaţă. Mi-e rău. 
Brent nu va avea nicio şansă. 

Încerc să nu aud sunetul unei împuşcături care sigur va 
urma. Curtis se holbează cu gura deschisă în viscol. 

Aud ultimele cuvinte ale lui Brent. „Nu o irosi.” 

Îl apuc pe Curtis de braț; 


e 325 + 


— Curtis! Fugi! 

Niciun răspuns. Îl scutur. 

— Curtis! Am nevoie de tine! 

Încet, îşi întoarce capul. Văd efortul pe care trebuie să-l 
facă pentru a ieşi din starea lui. 

— Avem nevoie de plăcile noastre, îi spun eu. 

— Poţi să te dai? spune Curtis. 

— Trebuie să pot! _ 

Mă ia de braţ şi coborâm grăbiţi panta. Imi strâng buzele, 
încercând să ignor durerea. În orice clipă, voi auzi acea 
puşcă. Mă grăbesc. 

Forma întunecată a clădirii Panorama se iveşte prin 
ceaţă. 

— Aşteaptă aici! spune Curtis. lau eu plăcile noastre. 

lese după câteva secunde, cu o placă în fiecare mână. E 
inutil să ni le punem aici. Trebuie să trecem de partea plată 
şi să ajungem unde începe traseul de coborâre. Curtis îşi 
pune braţul pe talia mea, preluându-mi jumătate din 
greutate, şi alergăm cât de bine putem prin zăpada 
proaspătă adâncă de treizeci de centimetri. 

Plămânii mei se chinuie să respire oxigen. 

— Crevasa! gâfâi eu. 

— O vom ocoli. 

Şi sper că nu sunt mai multe. 

Încă aştept o împuşcătură. 

— Nu cred că vrea să ne împuşte. 

— De ce? spune Curtis. 

Îmi intră fulgi de zăpadă în gură de fiecare dată când o 
deschid. 

— Mai degrabă ne-ar arunca... în crevasă. Gâfâi 
încercând să respir. Ca să pară un accident. 

— Mai repede, spune Curtis. 

Viscolul capătă o nuanţă cenuşie. Mai am puţin şi leşin, 
dar Curtis îmi cară jumătate din greutate şi continuă să 
alerge, aşa că şi eu continui să alerg. 

Nu ştiu dacă m-am forţat vreodată atât de tare. Din 
memorie, îmi dau seama că aproape am traversat terenul 
plat. 


e 326 œ» 


Răsună o împuşcătură. Încă una. Şi încă una. Mi se 
întoarce stomacul pe dos; aproape cad din picioare. 

Braţul lui Curtis îmi strânge spatele. 

— Continuă să fugi! 

Imi curg lacrimi pe faţă, adunându-se în ochelarii mei de 
protecţie. 

„Am ţinut la tine, Milla.” Chiar a ţinut. Încă ţine. Tocmai a 
dovedit-o. 

„Am crezut că şi tu ai ţinut la mine.” De ce îmi dau 
seama de-abia acum, la moartea lui, cât de mult am ţinut la 
el? Şi nu va şti asta niciodată, pentru că nu i-am arâătat-o 
niciodată. 

Trebuie să las deoparte jalea şi să lupt pentru 
supravieţuire, dar sughit şi gâfâi din cauza hohotelor de 
plâns. L-am rănit de multe ori. Mă urăsc pentru asta. Nu a 
meritat-o. 

lar eu nu l-am meritat. l-a făcut ce i-a făcut Saskiei din 
cauza mea - ca să mă protejeze - şi şi-a petrecut următorii 
zece ani - ultimii lui zece ani - suferind din cauza asta. 

Curtis arată cu degetul. 

— Uite! 

O dungă neagră înaintea noastră - un marcator de pârtie. 
Asta e panta de coborâre. 

Mă trezesc la realitate. Odette va ajunge aici din clipă-n 
clipă. L-a omorât pe Brent. Şi noi urmăm. Ce şansă avem? 
Ce e o biatletă dacă nu un vânător de elită? 

Il încetinesc pe Curtis. Singur, ar avea o şansă de a 
scăpa. 

— Du-te! îi spun eu. Pune-ţi placa şi du-te! 

— Nu te părăsesc! spune el. 

— Genunchiul mă doare prea tare. Am nevoie ca tu să 
cobori şi să aduci ajutoare. 

— Nu! 

— Nu avem timp să ne certăm. Aminteşte-ţi ce ţi-am 
spus mai devreme, îi zic eu disperată. Îţi spun să sari şi tu 
sari? 

— Dar cum rămâne cu tine? 

— O să mă ascund. E vântul sau şuieratul schiurilor? 


e 327 œ» 


Strâng repede degetele lui Curtis. Du-te! Te rog! 

El se uită la mine. Şi îmi strânge şi el degetul. 

— O să aduc ajutoare! 

În timp ce dispare, mă împiedic în zăpadă. Pioletul. 
Heather trebuie să-l fi scăpat. Îl înşfac şi mă uit în jur după 
un loc în care să mă ascund. Există o singură opţiune şi am 
sperat că nu va mai trebui să o fac din nou. Strângând 
pioletul, sar în cel mai mare troian pe care îl văd şi întind 
zăpada pe mine cât de bine pot. 

Intru în panică. „Haide, poți să faci asta. Trebuie să poti.” 

Prea devreme, aud schiurile. Încă e mai puternică decât 
mine, fizic şi mental, chiar şi după ce şi-a rupt spinarea. Nu 
am avut timp să mă îngrop cum trebuia. O să mă vadă. 
Printr-un gol din zăpada de pe faţa mea, o văd apropiindu- 
se în timp ce îmi ţin respiraţia. Din clipă-n clipă, o să mă 
zărească. 

Aud un fluier ascuţit de undeva din josul pantei. Odette 
strigă şi îşi trage puşca de pe spate. De ce-a trebuit Curtis 
să facă asta? Privesc îngrozită în timp ce ea ţinteşte cu 
puşca. 

O lasă în jos cu ceva ce sună ca o înjurătură. Viscolul. Nu 
îl vede. Mi-l imaginez coborând în fugă pe panta lungă şi 
abruptă, până la platou. A reuşit. 

Odette scoate ceva din rucsacul ei - un obiect negru, 
cam de mărimea unei cărămizi. Ce-i aia? Îl mişcă şi îl 
azvârle în josul pantei. 

Îşi acoperă urechile şi, după câteva secunde, se aude un 
bubuit. Linişte. Apoi, un vâjâit tare. Şi un zgomot care se 
aude tot mai tare până când sună ca şi cum tot muntele s- 
ar prăbuşi în jurul nostru. În stare de şoc, îmi dau seama ce 
e. Nu l-a putut vedea, aşa că a declanşat o avalanşă. 

Şi, judecând după zgomotul făcut de ea, toată panta 
tocmai a alunecat. 


e 328 œ» 


CAPITOLUL 64 
În prezent 


O avalanşă e ca un val de beton care se mişcă încet. 
Forţa ei scoate tot aerul din zăpadă, făcând-o să se 
întărească imediat ce se opreşte. 

Mi se întoarce stomacul pe dos când îmi imaginez corpul 
lui Curtis azvârlit de nenumărate ori în josul pantei. 

„Nu te panica.” El ştie ce să facă. Va înota în ea dacă 
poate, ca să stea aproape de suprafaţă. In timp ce 
încetineşte, îşi va face un spaţiu de respirat în jurul capului. 

Dacă nu şi-a pierdut cunoştinţa în alunecare. 

Ştie cum să-şi păstreze calmul şi provizia de aer. Acum 
poate doar să aştepte să fie salvat. Işi poartă 
transmiţătorul, eu îl port pe al meu. Victimele avalanşelor 
au 95% şanse de supravieţuire dacă sunt găsite în primele 
cincisprezece minute. 

După o jumătate de oră, şansele scad la doar 35%. 

Trebuie să ajung la el. Dar, mai întâi, trebuie să trec de 
Odette. 

E evident că ea crede că amândoi suntem acolo jos, 
pentru că încă e cu faţa încolo, cu ochelarii de protecţie 
ridicaţi, uitându-se prin viscol. Apucând pioletul, ies din 
troian. Fiecare minut contează. _ 

Mi s-au înceţoşat ochelarii de protecţie. li dau jos şi îi 
arunc. Odette îşi leagă puşca pe spate şi îşi fixează piciorul 
stâng în schi. Va cobori în viteză şi va verifica dacă n-am 
scăpat de alunecare. Şchiopătez spre ea, rugându-mă să nu 
mă audă. 

Ce ironie. Mi-am petrecut ani întregi reproşându-mi că 
am schilodit-o, doar că nu am făcut asta. Dar acum trebuie 
să o fac. Unde ar trebui să ţintesc? Partea superioară a 
corpului e înfăşurată în straturi de îmbrăcăminte, aşa că 
piciorul ei pare o opţiune mai bună, cel drept; cel pe care 
nu îl târăşte. 

Degetele mele acoperite de mănuşi se strâng pe mânerul 


e 329 œ» 


de lemn. Duc pioletul în spate, dar mi se întoarce stomacul 
pe dos. Nu ştiu dacă pot face asta. Odette îşi prinde şi 
celălalt schi. 

Se formează o imagine: Curtis zăcând cu oasele rupte şi 
îngropat sub zăpadă. Aşteptându-mă. Cât de tare pot, înfig 
lama în piciorul drept al lui Odette, chiar deasupra 
genunchiului. Cu un țipăt îngrozitor, ea cade pe o parte. 
Acum suntem la egalitate. 

— Curtis! strig eu. 

Odette se zbate pe zăpadă, strângându-şi piciorul. Ridic 
pioletul din nou. Acum, când e jos, schiurile o împiedică. Se 
agită ca să îşi desfacă legăturile. Dau cu pioletul spre 
coapsa ei. Ea se rostogoleşte, ferindu-se de lovitură, deja 
fără un schi. Dau din nou cu pioletul şi o lovesc deasupra 
şoldului. judecând după scârţâitul îngrozitor, am lovit osul. 
Ea ţipă. 

| s-a dezlegat şi celălalt schi. Îşi întinde mâna după 
rucsac. Puşca! Arunc pioletul deoparte şi mă lupt cu ea 
pentru aceasta. 

Trec secunde preţioase în timp ce ne luptăm. Trebuie să 
ajung la Curtis. Îi iau puşca din degetele acoperite cu 
mănuşi şi mă chinui să mă ridic în picioare cu ea. Uau, 
chestia asta e grea! 

Strig cât de tare pot. 

— CURTIS! 

Sunetul răsună pe munţi. Dacă era acolo jos, l-ar fi auzit. 
Îmi ciulesc urechile după un răspuns, dar nu e niciunul. E 
îngropat. 

Odette se chinuie să se ridice în picioare, cu pantalonii 
albi de camuflaj îmbibaţi cu roşu şi se aruncă pe zăpada din 
apropiere. Pioletul! 

Nu am timp să ţintesc cu puşca şi nici nu ştiu cum să trag 
cu ea - are siguranţa trasă? - aşa că o arunc deoparte şi sar 
după piolet. Mă doare genunchiul. Când mâna lui Odette se 
strânge în jurul mânerului de lemn, îl lovesc cu piciorul cât 
de tare pot. Zboară prin aer, în ceaţă. 

Încremenim, cu puşca într-o direcţie; pioletul în cealaltă. 
Ea aleargă după piolet. De aproape, e o armă mai bună, dar 


e 330 + 


nu voi ajunge acolo la timp, aşa că merg după puşcă şi o 
înşfac. Încă bâjbâie după piolet, zăpada proaspătă făcându- 
se roz în jurul ei. 

Ţintesc cu puşca, fără să ştiu dacă va trage sau nu. 

— Stop! 

Îşi întoarce capul. Înainte să pot reacţiona, ea merge 
clătinându-se şi cu mâinile goale înapoi spre clădirea 
Panorama. Nu-l pot căuta pe Curtis în timp ce ea e liberă - 
probabil are alte arme ascunse acolo - aşa că o urmăresc. 

Zăpada are dungi roşii, aşa că e destul de uşor să merg 
pe urma ei. Pierde atât de mult sânge, că sunt uimită că 
poate umbla, dar cei care speră să ajungă la Jocurile 
Olimpice nu renunţă uşor. Durerea din genunchiul meu a 
ajuns la un nou nivel, dar şi eu am sperat cândva să ajung 
la Jocurile Olimpice, aşa că nu mă gândesc la ea şi 
şchiopătez mai repede, ajungând-o din urmă când se iveşte 
forma clădirii. 

— Stai sau trag! 

Ţintesc cu puşca, încă nesigură că voi trage, dar ea 
trebuie să creadă că o voi face, pentru că se întoarce pe loc 
cu faţa spre mine. 

Va trebui să o împuşc. E singurul mod de a o opri. 

Se uită într-o parte. Înainte să-mi dau seama ce 
intenţionează, merge clătinându-se spre stâncă şi sare. 
Rămân fără răsuflare. Ceaţa o învăluie şi dispare. Merg la 
marginea stâncii cu precauţie şi mă uit în jos. Nu văd fundul 
prăpastiei, dar e imposibil să fi supravieţuit. Sper. 

Mă întorc şchiopătând spre marcatorul pârtiei. Curtis 
trebuie să fie sub gheaţă de zece minute deja şi nici măcar 
nu am început să-l caut. Dacă am venit prea târziu? Când 
ajung la marcator, genunchiul meu e pe punctul de a ceda, 
aşa că arunc puşca şi alunec în josul pantei pe fundul 
pantalonilor mei. _ 

Pe pârtie sunt o grămadă de bolovani de gheaţă. Imi dau 
jos mănuşile şi caut în gulerul hanoracului, cu mâinile 
tremurându-mi atât de tare, că de-abia îmi scot 
transmiţătorul. Sper să îmi dau seama cum se foloseşte 
chestia asta. Arată foarte diferit de cel vechi pe care îl 


e 331 + 


aveam. Apăs pe comutatorul dintr-o parte. Modul de 
căutare. O săgeată intermitentă apare pe ecran şi mi se 
înveseleşte inima. Curtis. 

Cobor panta clătinându-mă şi mă împiedic de bolovani în 
graba mea de a ajunge până la el. Asta durează mult prea 
mult. În sfârşit, tot ecranul începe să pâlpâie. L-am găsit. 

Cad în genunchi pentru a da la o parte zăpada cu mâinile 
goale, dar nu se clinteşte. Mă ridic cu mâinile şi o lovesc cu 
piciorul bun. E inutil. Zăpada s-a întărit. 

Curtis e direct sub picioarele mele. 

Dar nu pot să ajung la el. 


e 332 + 


EPILOG 
După nouă luni 


E, din nou, perioada aceea a anului. 

Perioada în care ghețarul renunţă la cadavre. 

Gheaţa se topeşte mai repede ca de obicei în valul de 
căldură recent, aşa că se prezice că va ceda mai mult ca de 
obicei. Am ajuns să verific on-line de mai multe ori pe zi. 

Bineînţeles, sunt două cadavre pe care le aştept. 

Dar, la fel cum o oală supravegheată nu fierbe niciodată, 
tot aşa un ghețar supravegheat nu scoate cadavre. In orice 
caz, nu pe cele pe care le vreau eu. Până acum, în luna 
asta, au apărut trei alpinişti, încă legaţi cu frânghia, şi cei 
care sunt consideraţi cuplul austriac dispărut în 1999. 

Îmi încrucişez degetele şi dau în josul ecranului. Nimic. 
Nu sunt cadavre noi. Aşteptarea mă ucide. 

— Milla! 

Vocea lui Curtis. Din dormitor. 

— Doar un minut! Şterg istoricul căutărilor. Curtis nu 
trebuie să vadă la ce m-am uitat. Nu e deloc romantic să 
ştii că prietena ta caută cadavrul surorii tale. 

Trebuie să fiu sigură că e moartă. 

Nu ştiu dacă şi Curtis îl caută vreodată. Cred că familia 
lui ar fi anunţată destul de repede dacă ar apărea. inchid 
laptopul şi mă îndrept spre dormitor. 

Curtis stă pe spate, cu braţele încrucişate sub cap şi cu 
cearşafurile mototolite în jurul taliei. Lumina soarelui intră 
pe fereastra deschisă şi cade pe pieptul lui gol. E doar 
şapte, dar deja e cald. O briză îmi trage părul, purtând 
mirosul ierbii cosite şi zăngănitul îndepărtat al tălăngilor. 
Ador Elveţia în august. 

— Vino aici, spune Curtis. 

Rămân în cadrul uşii. 

— E un ordin? 

Un zâmbet se întinde încet pe faţa lui. 

— Da, e un ordin. 


e 333 + 


— Dacă nu vin? 

— Atunci, poate va trebui să te oblig. 

Mă apropii de pat, intenţionând să rămân departe de el, 
dar mă apucă de încheietura mâinii cu mâna lui mare, dă la 
o parte cearşafurile cu cealaltă mână şi mă trage peste el. 
Muşchii tari ai pieptului lui atenuează impactul; braţele lui 
puternice îmi cuprind spatele, strângându-mă tare. Îi simt 
corpul cald şi tare sub mine. 

Dacă nu ar fi fost într-o formă atât de bună, poate că 
acum nu ar fi aici cu mine. Puterea lui i-a permis să reziste 
minute lungi sub zăpadă până când am urcat panta 
şchiopătând, am găsit pioletul pătat cu sânge şi am săpat 
până la el. 

Nu respira când l-am scos. L-am resuscitat - bine că toţi 
cei de la sala de sport m-au pus să fac cursuri de prim 
ajutor - şi a început să respire din nou, dar era foarte rece 
şi şi-a dislocat umărul în alunecare. 

Genunchiul meu era aproape distrus dar, cumva, am 
coborât şchiopătând pe traseul de cincisprezece kilometri 
prin furtuna dezlănţuită şi ne-am întors la staţiune. Ne-au 
trebuit şase ore. Am fost duşi repede la spital. Poliţia a 
vorbit cu noi şi i-a arestat pe fraţii lui Odette. 

Dimineaţa, doctorii m-au externat, cu piciorul legat, 
spunându-mi că voi avea nevoie de operaţie la genunchi 
când ajung acasă. L-am lăsat pe Curtis în spital şi am urcat 
cu telecabina din nou pe ghețar, cu salvamontul, şi i-am 
urmărit cum au recuperat cadavrele lui Heather, Dale şi 
Brent. 

Viscolul a aruncat un strat de jumătate de metru de 
zăpadă proaspătă. Ceea ce ar putea explica, sau nu, de ce 
nu a fost găsit cadavrul lui Odette. 

După o oră, eu şi Curtis mergem la telecabină, ţinându- 
ne de mână. 

Când mi-a cerut să mă mut cu el la Londra după ce am 
plecat din Le Rocher, ca să putem trece împreună prin 
operaţii şi recuperare, nu am fost sigură. E destul de greu 
de trăit cu mine ca fostă sportivă ratată; ca una rănită ar fi 
de o sută de ori mai rău. Şi am simţit că şi el se va chinui, 


e 334 œ» 


fiind rănit la fel de mult ca mine. În cele din urmă, mi-am 
dat seama că, dacă am putea trece prin asta... 

În fine, am trecut prin asta. Apoi, el mi-a cerut să 
antrenez adolescenţii din taberele lui de stil liber. 

Îşi pune braţul protector în jurul meu în timp ce 
telecabina porneşte. Telecabină e plină doar pe un sfert, e 
mult mai liniştită decât ar fi iarna, având un amestec de 
schiori profesionişti, snow-boarderi şi localnici. Scrutez 
feţele ca să văd dacă e aici vreunul dintre copiii pe care îi 
antrenăm, dar e încă devreme şi au ieşit în oraş seara 
trecută. M-am apucat din nou de snow-boarding şi aş putea 
încerca încă o rotaţie cu spatele. 

Trecem peste copaci piperniciţi, căsuțe pentru teleferic 
din lemn şi telescaune oprite. Râul e un torent care 
țâşneşte, cu apă opacă şi albastră-cenuşie formată din 
topirea zăpezii. Mă gândesc la alt râu - unul îngheţat, care 
curge prea încet pentru a fi văzut cu ochiul liber. Şi la 
cadavrele care ar putea sau nu să curgă în el. 

„Nu! Nu te gândi la asta.” 

Acum suntem deasupra limitei copacilor. Nişte flori de un 
violet viu sunt împrăştiate pe tundra de jos. 

— Ador locul acesta, îi spun. 

— Şi eu, îmi spune Curtis. Mă dădeam cu placa aici, cu 
sora mea. 

Mă forţez să zâmbesc. Nu prea o mai menţionează în 
ultimul timp şi nu ştiu dacă se gândeşte mult la ea. 

A doua telecabină ne duce la zona de schi de vară de pe 
ghețar. E cu douăzeci de grade mai frig când ieşim din ea. 
Arunc o privire în cabina operatorului în timp ce trecem pe 
lângă ea şi o pereche de ochi albaştri, înspăimântător de 
cunoscuţi, mă privesc. Mi se face pielea de găină pe braţe. 

Dar e doar reflexia lui Curtis. 

Ce prostie! Ar trebui să fiu obişnuită cu asta, pentru că o 
văd pe ea sau pe Odette de cel puţin o dată pe zi când 
suntem aici sus. E preţul pe care îl plătesc fiindcă am o 
conştiinţă vinovată. 

Curtis se întinde după mâna mea în timp ce mergem pe 
gheaţă până la parcul de distracţii cu zăpadă. 


e 335 + 


Antrenamentul nu începe până la zece dimineaţa, dar două 
dintre fete deja sunt acolo, făcându-şi încălzirea. 

— Sunt dornice, spune Curtis. 

Zâmbesc. 

— Ştiu! 

Antrenamentul mi-a oferit un nou scop în viaţă. Poate îi 
voi ajuta pe alţii să realizeze ceea ce n-am putut să realizez 
pentru mine. lar aceste două fete - fetele mele - au totul în 
favoarea lor. Sunt tinere, sunt în formă şi au instinctul acela 
criminal; dorinţa de a câştiga mai presus de orice. 

Mă cuprinde nostalgia când le privesc. Zilele mele de 
competiţii s-au terminat, dar ale lor abia încep. 

Jodie îşi ridică piciorul pe bariera de frânghie pentru a-şi 
întinde tendoanele. Şi Suzette... Ce face Suzette? Se 
ghemuieşte peste placa ei, frecând baza cu ceva. O face pe 
furiş. Mă vede că o privesc şi bagă orice era înapoi în 
buzunar. Sigur nu era ceară pentru placa de snow-boarding. 

Şi când îşi propteşte placa lângă cealaltă şi i se alătură 
lui Jodie la frânghie, îmi dau seama de altceva. 

Aceea nu era placa ei. 

Când se termină sesiunea de antrenament, îi spun lui 
Curtis despre asta. 

— Cred că a fost ceară pentru placa de surf. Din fericire, 
nu a părut să afecteze prea mult placa lui Jodie. l-am spus 
despre asta în şoaptă lui Jodie. 

— Şi ce-a zis? spune Curtis. 

— S-a îmbujorat şi mi-a spus că ieri a lipit bandă adezivă 
transparentă pe marginile plăcii lui Suzette. 

El râde. 

— Îţi aminteşte de cineva? 

— N-am ştiut dacă ar fi trebuit să spun ceva sau dacă ar 
fi trebuit să le las să-şi facă de cap. 

— Nu mă întreba pe mine. Curtis devine serios. Uneori 
mă întreb dacă am greşit cu tine şi cu Saskia. Te-am 
împiedicat să ripostezi de câteva ori şi poate că nu ar fi 
trebuit s-o fac. 

— Cine ştie, spun eu relaxată. Nu putem schimba 
trecutul. 


e 336 + 


— Atunci care din ele e Saskia şi care eşti tu? 

— Nu m-am hotărât. E posibil să fie amândouă la fel de 
rele. 

„Eşti la fel de rea ca ea.” Încă îmi amintesc ziua în care 
mi-a spus asta. Nu îşi dă seama cât de adevărat era cea 
ZIS. 

Am păstrat secretul în toţi aceşti ani. Dar când, în cele 
din urmă, gheaţa va elibera cadavrul Saskiei, vor face o 
autopsie? Ştiu că n-ar fi trebuit să o fac, dar voiam doar să 
o obosesc. Să îi stric performanţa la Campionatele Britanice 
la fel cum ea mi-a stricat-o pe a mea la Le Rocher Open. 

După tot acest timp, vor putea să detecteze somniferele 
pe care le-am zdrobit în cafeaua ei în acea ultimă 
dimineaţă? 

Erau pastile care se eliberează doar prin reţetă şi reţeta 
era pe numele meu. Încerc să mă conving că nu au contat 
pe lângă toate celelalte lucruri care i s-au întâmplat, dar un 
aspect din povestea lui Brent m-a speriat. Ochii ei nu se 
concentrau. Şi eu aveam aceleaşi simptome din cauza 
pastilelor. 

Curtis se uită la creasta cu margine ascuţită de deasupra. 
Îmi mijesc ochii în lumina soarelui şi văd două siluete acolo 
sus. Un sunet înăbuşit îmi iese din gât. 

— Ce-i? spune Curtis. 

Clipesc. Nu sunt ele. E doar o formaţiune stâncoasă. 
Două coloane subţiri de piatră care nu seamănă deloc cu 
nişte oameni. El mă trage mai aproape. Stau în braţele lui, 
uitându-mă peste Alpii Elveţieni, spre Franţa, gândindu-mă 
din nou la acel râu îngheţat. Mă întreb dacă, undeva, în 
adâncimile lui sticloase, Saskia şi Odette s-au regăsit. Sper 
că da. ` 

Alt gând iese la suprafaţă. Incerc să-l alung, cum fac 
întotdeauna când îmi trece acest gând prin minte, dar nu 
vrea să plece. 

„Am câştigat!” 


e 337 a 


338 + 


ADEVĂRUL E CĂ ÎMI E FRICĂ. DAR DIN MOMENTUL ÎN CARE 
MI-AM PUS ECHIPAMENTUL, NIMIC NU MAI CONTEAZĂ. 


SASKIA 
CURTIS 
MILLA 
DALE 
HEATHER 
BRENT 


„Fior este un tur de forţă, un thriller acaparator, 
imposibil de lăsat din mână şi un debut senzaţional.” 
PETER JAMES 


„În Fior, Allie Reynolds reuşeşte să îmbine 
emoția unei poveşti scrise inteligent cu fiorii unei competiţii de snow- 
boarding. Mi-a plăcut la nebunie.” 
RACHEL ABBOTT 


„În imensitatea albă a unei ierni din Alpii francezi, răzbunarea - 
şi poate chiar crima — ameninţă să distrugă totul. Acest thriller plin 
de suspans al unei foste sportive are atât stil, cât şi substanţă.” 
Kirkus Reviews 


ISBN: 978-606-006-5417 -0 


| MU | 


www rsobook 


RS 
le) 


e 340 œ»