Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1933 (Anul 10, nr. 464-516) 818 pag/DimineataCopiilor_1933-1669230776__pages351-400

BARBILA 
Da, stie — si de-aceia 
Si-inchide usa casei, de douá ori, cu cheia, 
Si-i spune Cáciulitei sá tiná calea dreaptá 
Că cine știe — poate — prin codru ce-o așteaptă. 
COCOASE (uitându-se spre bordei) 


(Pauză) Si-acuma, ce o face, bunica? 


SCHIOPILA 

.. Doarme, de! 

Ce ar putea sá facá?... (se aude sgomol) 
BARBILA 
Stati!... Aud sgomot! 

STIE-TOT 

Ce? 
BARBILA 


... Se-aud fosnind tufişuri!... E cineva... 
SCHIOPILA (punánd urechea la pámánt) 
Sunt pasi!... 
COCOASE 
Nu-i laba furişată a lupului vrásmas?... 
STIE-TOT 
Mai bine sá ne-ascundem... 
BARBILA 
Dar dacă-i prieten pasnic?... 


(Stie-Tot ii face semn sá tacá si toti patru vor sá se ascundá 
dupá pom). 
Apare Vulpea. Piticii se desmeticesc! 


STIE-TOT 
A, tu erai? 
BARBILA 
Ce spaimá.!... VULPEA 

COCOASE Eu má jin de el ca umbra si veghez la orice face, 

Ne pácálisem strasnic! Mai ales cá de o vreme, vád cá nu mai are pace, 
Şi că dă mereu târcoale bordeiaşului de-aici! 
VULPEA Hei, i-am priceput tot planul, cuconasilor pitici ! 


Jupân Lupu vrea să 'nghitá pe bunica din bordei, 


i, ma fi faptă i, i i bo tă. > 3 - 
Ei, n'a fost o faptá buná? Spuneti, nu i se cuvine? Ok pe junk sicinbate: și pe ia aman 


BARBILA Pe micuța Cáciulitá... E 
Da, dar vezi că o să prindă vrásmásie — acum pe tine! SCHIOPILA 

VULPEA ` Da, si noi ’i-aflarăm planul ! 
Vrăşmăşie? Şi ce'mi pasă? Sunt vicleană! Pot să scap. ; VULPEA 

COCOAŞE Insă s'o izbi de mine la oricare pas, vicleanul ! 
Lupul, záu, mai totdeauna singur si'a făcut de cap. Cum sá'l las ca să mănânce pe bunica si pe fată ? 


De mor ele amândouă, mor şi eu cu ele odată ! 
Ia gánditi-vá: bunica tine păsări in coteț, 
Are gâşte, are rate, cocoşei şi puici de preț, 
Si la zile mari, o raitá dau si eu prin cocosei — 
Bunicuta îi ingrase cu gráunte şi cu mei! 
Dacă moare bunicuta şi cotetul gol rămâne, 
Ce mănâncă Vulpea atuncea ? | 
N'am dreptate eu, bătrâne ? 
(către Bărbilă) 
Ca bunica să trăiască eu em deei tot interesul! 
BĂRBILĂ 


Da, te ştiu, Cumătră Vulpe: Interesul poartă fesul! 
VULPEA 


Cât privește pe fetiţă, iarăşi grijă am de ea! 

Căci şi viaţa ei se leagă — credeţi-mi de viața mea! 
Dacă nu ar fi fetița ca să vie în zori cu hrană 
Pentru biată bunicuţă, că-i bolnavă şi'i sărmană, 
Dacă n'ar veni fetița zilnic, toată săptămâna, 

N'ar muri atunci bunica ? şi dac'ar muri bătrâna 
N'ar rămâne gol cotetul, si de-ar fi cotetul gol, 

Fără curci si fără rate, nu mi-ar fi si burta tol? 

Deci am grijă şi de viaţa bietei Cáciulite roşii, 

Că 'ngrijeste de bunica, şi bunica ei, cocoşii !... 


COCOASE 


Vezi, pe Cáciulita roşie trebue sá o iubeşti 
CA e buná si e albá ca západa, din povesti, 
Cu piticii, iar bunica are sufletul de miere!... 


ŞTIE TOT 
Ne pofteşte 'n casă, iarna, la covrigi, gutui și mere! 
SCHIOPILA 


Vine atunci Cáciulita, si la sobă cáte-si șease 
Râdem si glumim cu focul!... 
(Va urma) 


POVESTE ITALIANA 


mpáratul Barboiu! Numele 
lui adevárat era altul, insá 


nimeni nu-i spunea decát 
VE „împăratul Bărboiu”. Pore- 

cla aceasta i se dăduse din 
pricina bărbii ce avea împăratul. 

Ce barbă, Doamne, ce barbă! O 
barbă cum nu s'a mai văzut de atunci 
şi nici nu cred să se vadă vre-o dată. 
Când împăratul ieșea în grădină sau 
când mergea dintr'o cameră a palatu- 
lui în altă cameră, era totdeauna în- 
sotit de opt feciori de casă, adică de 
opt copii cu toţii dráguti si pricepuţi 
la treaba ce aveau de făcut. 

Patru din copiii aceştia îi ţineau 
mantaua la spate. Ceilalţi patru însă 
îi purtau barba, ţinând-o ridicată, ca 
să nu se târască la pământ. 

Impăratul Bărboiu, care îmbătrâni- 
se, avea un singur copil: pe prinţul 
Bărbuţă, care în vremea când începe 
povestea de capi era în vârstă de zece 
ani. Asa dar, Bárbufá era un prinfisor 
incá in várstá de copil. 

Si iată că într'o zi îi vine impáratu- 
lui Bărboiu o veste, care l-a îngrozit 
rău de tot. li vine vestea că o oaste de 
Harapi, adică de oameni cu toţii ne- 
gri la față si cumplit de sálbateci, se 
pregătește să-i cotropească împărăţia. 


„Ce má fac ? Ce mă fac ? se intre- 
ba şi se văeta împăratul. Sálbatecii a- 
cestia sunt multi ca frunza si ca iarba, 
iar eu n'am nici o sută de ostemi cu 
care să le stau împotrivă”. 

Veni atunci înaintea împăratului 
prințișorul Bárbutá şi îi zise: „Stăpâ- 
ne şi părinte! Să-mi dai voe să merg 
să cer sfat și ajutor dela vrăjitorul 
Ctirifon, care precum știi, mi-a fost 
naș la botez. 

— Dar vrăjitorul acesta stă depar- 
te de tot.. Ca să ajungi până la el, îţi 
trebue să strábati şapte rânduri de 
munţi, șapte văi, șapte râuri mari si 
şapte păduri. Tu însă esti încă un 
copil mic și plăpând. 

— Cu toate acestea, eu vreau să 
merg la nașul meu!” stárui prinfiso- 
rul Bărbuţă. 

Porni la drum, străbătând șapte lan- 
furi de munţi, șapte văi, şapte râuri 
mari și şapte păduri, până ce ajunse 
la casa vrăjitorului Ctirifon. Când in- 
tră însă în casă, în loc să găsească pe 
Ctirifon, văzu că in scaunul cel mare 
şedea un măgăruș, de altfel, destul de 
drăguţ, dar nu dela el putea să se as- 
tepte prinţişorul Bărbuţă la vreun sfat 
şi ajutor. 

Prinţișorul nu mai ştia ce să facă. 
Insă, din scaunul în care şedea mágá- 
ruşul, se auzi un glas, care semăna a- 
idoma cu glasul vărjitorului Ctirifon. 
Si glasul îi zicea printisorului Bărbu- 
tá: „Iubitul meu fin, tot ce pot face 
pentru tine, este să-ţi dau mágárugul. 
Dar dacă ai încredere în el gi în spu- 
sele mele, să ştii că te așteaptă o ma- 
re izbândă. Măgarul ştie să iasă biru- 
itor, chiar dacă ar fi să se lupte cu 
toți Harapii de pe faţa pământului. 
Insă nu uita că atunci când se va re- 
pezi în mijlocul duşmanilor, să-i faci 
curaj, spunându-i versurile ce ur- 
mează : 


„Măgăruș, dă fără crufare, 
Căci un prinț porți în spinare. 


10 


Adaptare de ALI-BABA 
De ieşim cu faja curată 
Ai să fii ce-ai fost odatá!” 


Prinţișorul Bărbuţă sări în spinarea 
măgărușului şi luă drumul spre casă, 
plin de încredere în glasul ce auzise 
ieşind din scaunul cel mare. 

Insă, în vremea aceasta, Harapii 
năvăliseră în împărăție și ajunseseră 
până aproape de cetatea de scaun. Şi 
erau multi, asa de mulţi, că nu era 
chip să-i poţi număra. Unii spun că e- 
rau peste cinci sute de mii. 

Măgărușul se apropie de tabăra lor 
si dete un sbieret. Dar ce fel de sbie- 
ret ? Credeai că sunt mii de măgari, 
care sbiará in acelas timp. 

Harapii însă şi-au închipuit că este 
altceva. Şi-au închipuit că au sunat 
vre-o mie de trámbite din oastea îm- 
păratului Bárbutá. De aceia, două 


zeci de mii dintr'ingii sau despărțit 
de grosul oștirei și sau îndreptat în- 
tr'acolo. 

„„Dar, mai, mai să cadă şi să leşine 
cu toţii de râs, când au văzut că tot 


ce li se păruse lor că sânt trámbife de 
oșteni, nu era decât un sbieret de mă- 
gar şi măgarul acestea mergea călărit 
de un copil. 

„Să-i prindem de vii şi pe măgar şi 
pe copil!” isi ziseră Harapii, înain- 
tând în forma de cerc, care se strân- 
gea tot mai mult în jurul măgărușului 
şi prinfisorului Bárbutá. Insă, când 


E ALTA 


== 


ntr'o colibă mică, mititică, locuia un purece, a- 
dică „domnul Purece” cu soţia sa „doamna Pu- 
rece”. „Domnul Purece” nu știa numai să piste, 
aşa cum ştiu toți purecii, ci mai era şi un tâm- 
plar iscusit, iar „doamna Purece” era o gospo- 


dină foarte harnică. 
Insă, într'o zi de iarnă, „domnul Purece” 


bolnav la pat şi după câteva zile de suferință, încetă din 
viaţă. La înmormântarea lui, veniră sute şi sute de pureci. 


răci, căzu 


Dar în seara înmormântărei, „doamna Purece”, rămasă 
singură în colibă, se porni să plângă. O auzi poarta coli- 
bei și o întrebă: „Dece plângi, stimată doamnă Purece? 

— Plâng, fiindcă mi-a murit iubitul meu soţ, domnul 
Purece, răspunse ea. 

— Dacă-i aga, zise poarta, am să plâng si eu, scártiind 
întruna: scarf! scarf! 

— De ce scartai, cumátrá poartă, o întrebă lanţul de 
care era atârnat ceaunul din vatră. -> 

— Pentrucá a murit domnul Purece, iar doamna Pu- 
rece plânge, asa că şi eu scârţiu într'una, ca să-i arăt că 
și eu iau parte la jalea şi durerea ei. 

— Dacá-i asa, zise lanțul din vatră, voi plânge şi eu, 
sunând într'una si făcând zdrin! zdrin! 

— De ce faci într'una zdrin! zdrin? Il întrebă o căruţă 
care trecea pe la poarta colibei. i 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna  Purece 
plânge, poarta scártáie, iar eu sun într'una şi fac zdrin/ 
zdrin! ca să arăt că şi pe mine mă doare moartea pu- 
recelui. 

— Dacá-i așa, zise căruţa, îmi leapăd şi eu roţile mele. 

— De ce esti fără roţi? întrebă pădurea pe căruţă. 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna Purece 
plânge, poarta dela colibă scârțâie, lanţul din vatră sună 
întruna zdrin! zdrin! așa că și eu mi-am lepădat roțile, 
ca să arăt că m'am întristat, aflând despre moartea pu- 
recelui. 

— Dacă-i aga, zise pădurea, îmi întorc şi eu toți arborii 
cu rădăcinile în sus. 

— Vecină pădure, de ce te-ai dat peste cap? o întrebă 
fântâna. 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna Purece 
plânge, poarta dela colibă scártie, ceaunul din vatră sună 
întruna, făcând zdrin, zdrin, căruţa şi-a lepădat roțile, 
aşa că şi eu mi-am întors arborii cu rădăcinile in sus, 


UN DUREC vă 


11 


ca să arăt că și pe mine m'a întristat vestea despre moar- 
tea purecelui. 

— Dacă-i așa, zise fântâna, rămân şi eu fără apă. 

— De ce ai secat și ai rămas fără apă? o întrebă o sluj- 
nică dela palatul împărătesc, care venise să umple cu 
apă un ulcior. 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna Purece 
plânge, poarta dela colibă scártie, ceaunul din vatră sună 
intruna, făcând zdrin, zdrin, căruţa şi-a lepădat roțile, 
pădurea s'a întors cu capul în jos, așa. că şi eu am secat 
şi am rămas fără apă, ca să arăt că si eu sunt foarte mâh- 
nită de moartea purecelui. 

— Dacă-i asa, zise slujnica yea 
sparg si eu ulciorul. 

—De ce ai spart ulciorul şi n'ai adus apă? întrebă pe 
slujnică împăratul, care murea de sete. 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna Pyyrece 
plânge, poarta dela colibă scártie, ceaunul din vatră”sună 
intrruna, făcând zdrin, zdrin, căruța şi-a lepădat roţile, 
pădurea s'a întors cu capul în jos, fântâna a secat, etc. 

— Dacă-i aga, zise împăratul, îmi taiu și eu barba și má 
îmbrac în haine negre. 

— De ce ţi-ai tăiat barba gi te-ai îmbrăcat în haine $- 
gre? îl întrebă împărăteasa mirată. 

— Pentrucă a murit domnul Purece, doamna Purece 
plânge, poarta dela colibă scârţie, ceaunul din vatră sună 
intruna, făcând zdrin, zdrin, căruța şi-a lepădat roţile, 
pădurea s'a întors cu capul în jos, fântâna a secat și a 
rămas fără apă, slujnica noastră a spart ulciorul, așa că 
şi eu mi-am tăiat barba şi m'am îmbrăcat în haine negre, 
ca să arăt că şi eu sunt foarte trist de moartea purecelui. 

— Dacă-i aga, zise împărăteasa, eu Îmi văpsesc şi fața 
şi mâinile în negru”. 

Insă, poporul din împărăția aceea, când văzu că împă- 
ratul şi-a tăiat barba si s'a îmbrăcat în haine negre, iar 
împărăteasa şi-a văpsit în negru şi faţa și mâinile, din 
pricina că a murit un purece, a zis că împăratul si îm- 
părăteasa nu mai sunt în toate minţile. De aceea i-a dat 
jos de pe scaunul împărătesc și în locul lor a pus un îm- 
peras care nici nu şi-a tăiat barba, nici nu s'a îmbrăcat 
n haine negre şi o împărăteasă, care nu și-a vopsit in 
Me nici faţa, nici mâinile, fiindcă murise purecele dela 
colibă. 


palatul împărătesc, 


Dinu Pivniceru 


sau apropiat de tot, printisorul zise 
mágárusului: Es 
„Măgăruș, dă fara crufare, 

Căci un prinț porți în spinare. 
De ieşim cu fața curată 

Ai să fii ce-ai fost odată!” 


Să fi văzut atunci ce va să zică vi- 
tejie măgărească ! Sbieránd asa de pu- 
ternic, de făcea sá răsune și munţii şi 
văile, măgărușul se învârtea mereu în 
jurul său, dar la fiecare învârtitură 
izbea din plin în oastea hărăpească si 
cu picioarele de dinainte şi cu picioa- 
rele dindărăt. 

Așa s'a făcut că în mai puţin, de-o 
jumătate de oră zece mii de Harapi e- 
rau culcați morţi la pământ, pe când 
ceilalți zece mii nu scăpară cu zile, 
decât rupând-o la fugă. 

Incântat de această izbândă, prinţul 
Bărbuţă isi îmbrăţișe de mai multe 
ori mágárugul, apoi îi zise: „Acum hai 
să ne culcăm puţin și să ne odihnim, 
că suntem tare obosiţi”. 

Se culcară nu departe unul de altul, 
pe iarbă verde. Insă, pe când dor- 
meau, s'a întâmplat o nenorocire ma- 
re. Un Harap se furișe până la dânşii. 
Harapul acesta ţinea în mână o sabie 
lungă și tăioasă. 

Apropiindu-se tiptil de mágárus, 
trase odatá cu sabia si 1i retezá capul, 
aruncându-l cât colo. După isprava a- 


Rugăciunea copilului 


Imbrácat în cămăşuță, 
Stă copilu 'ngenunchiat 
Si'nainte de culcare, 


Zice rugăciunea'n pat. 


„Tatăl nostru cel din ceruri...”, 
Insă glasu-i oboseşte, 
I se'nchid şi ochisorii... 

Qai Tău mme se stinteste” 


N'a putut s'o spună toată, 
Căci micuțul a dormit, 
Dar mămica lângă dânsul 
Rugăciunea a sfârşit: 


„Sfinte Doamne, ocroteşte-l 
Cu iubire, bunătate, 

Si sub aripa-Ti îl fine 

In noroc si sănătate!“ 


Mititelului pe trunte 

l-a depus şi un sărut, 

lar mai bine ca să doarmă, 

Semnul crucii i-a făcut. 
Mogulet 


ceasta, Harapul se grábi sá se intoar- 
că la ai săi. 

Când, însfârșit, se trezi si printigo- 
rul Bărbuţă si își văzu măgăruşul cu 
capul tăiat, fu apucat de o disperare 
aşa de mare, că îi venea să-și spargă, 
lovindu-l singur de o piatră, şi capul 
său. . 

Insă, care nu-i fu mirarea, când 
auzi o voce omenească. Vorbea capul 
măgăruşului, care ii zise: „Nu te te- 
me, prințişorule, că eu încă n'am pie- 
rit. Decât ia-mi trunchiul şi du-l la 
casa ce se záreste colo, la marginea 
râului. Spune din parte-mi stăpânului 
casei să-mi toace carnea si să facă din 
ea 9999 de cârnaţi. Vei pune cárnatii 
aceștia într'un cos şi vei merge să-i 
dai oștenilor harapi, fără să le ceri pa- 
rale. Ai să vezi apoi ce are să se în- 
tâmple”. 

Printisorul Bărbuţă făcu întocmai. 
Când cei 9999 de cârnaţi erau gata, se 
duse să-i împartă ostașilor harapi. Si 
asa, 9999 de Harapi înghiţiră fiecare 
câte un cârnat. 

„Insă acum începe partea şi mai 
minunată din poveste. Fiecare Harap 
începu să simtă în burtă lovituri de 
copite de măgargăr. ce lovituri ? Că 
una singură ar e ajuns să dă- 
ráme.o casă di ai înalte. 

Harapii urlau durere și se tăvă- 
leau pe jos. Apoi, ingroziti si înebu- 
niti, o rupserá la fugă, fiind urmăriţi 
de întreaga oştire hărăpească. 


Acum vreo două săptămâni, s'au îm- 
plinit cinci ani de când a pierit fără 
urmă în ghiaja şi zăpezile din apropie- 
rea Polului Nord, celebrul explorator 
norvegian Amundsen. 

Amintim că el şi-a găsit moartea, 
fiindcă mersese cu avionul, ca să gă- 
sească şi să scape dela moarte pe Italie- 
nii, care, sub comanda generalului ita- 
lian Nobile, plecaseră cu o aeronavă să 


12 


„„Decât staţi, că sa mai întâmplat 
ceva, din ce în ce mai minunat. 

Cei 9999 de cârnaţi iesirá cu toţii 
din burţile Harapilor gi merserá de se 


slrânseră grămadă unul peste altul 
lângă capul măgărușului. lar capul 


sări singur peste grămada aceasta. 

Şi -— acum vine partea cea mai mi- 
nunată din poveste — cerul se înoură 
pe neașteptate, iar fulgerul căzu drept 
pc grámada de cârnaţi. Apoi se făcu 
iar frumos şi senin, numai că, în locul 
cárnafilor și capului de măgar, înain- 
tea  prinţișorului Bărbuţă se ivi un 
mosneag cu privirea blândă și cu bar- 
bă lungă si albă ce-i cădea până la pă- 
mânt. 

„Sunt, îi zise mosneagul, vrăjitorul 
Ctirifon, nașul tău. Un vrăjitor duş- 
man si mai puternic decât mine mă 
prefăcuse în măgar. Nu puteam să-mi 
iau din nou chipul de om, decât după 
ce as fi făcut o faptă bună. Am pu- 
tut să fac o astfel de faptă, fiindcă ai 
venit tu, finule iubit, să-mi ceri sfat si 
ajutor. Așa că tu esti mántuitorul 
meu. Îți mulţumesc și te incredintez 
că te voi ocroti în toate zilele vieţii 
tale”. 

E de prisos să spun ce bucurie a 
fost pe împăratul Bárbutá. Am aflat 
chiar că de bucurie prea mare, a le- 
şinat şi a murit, iar prinfisorul Bár— 
buta s'a urcat în scaunul împărătesc. 


Ali-Baba 


cerceteze întinderile din 
Nord. La înapoiere, aeronava a fost sfă- 


jurul Polului 


râmată,  izbindu-se 
ghiaţă. 

Amundsen s'a dus în  scăparea celor 
care se găseau în aeronavă, dar nu sa 
mai întors, ci şi-a găsit moartea în în- 
tinderile îngheţate din regiunea aceea. 


de un munte de 


Ni 


A 


| AN el 


AL 


u-l cunoastefi pe Țurloiu-Burloiu ? Sigur că nu! 
Nici n'aveti de unde, pentrucá ființe așa ca el 
cam greu se gásesc douá pe lume, iar nume aga 
de fistichiu ca al lui nu cred sá mai fi purtat 
cineva páná acum. La drept vorbind insá, nu- 
mele ásta — Turloiu-Burloiu — nu era numele lui ade- 
várat, ci numai o poreclá, dar i s'a potrivit asa de bine, 
“că nimeni nu i-a mai zis altfel. 
Când a venit pe lume Turloiu-Burloiu, sa împlinit du- 
zina de copii în casa lui tată-său. Nu ştiu dacă s'au bu- 
curat sau nu părinţii lui de el, căci era pipernicit și urât 
şi mai venea si el pe lângă alți unsprezece, dar l-au rân- 
. duit după cele creştinești și i-au dat numele de Profir; 
pasă-mi-te unde era roşu la faţă ca un rac. 

Când crescu si el mai mărişor, de se putea mişca pe 
piciorusele lui plăpânde, bágará de seamă cei din jurul 
lui că băiatul are o meteahnă. Cum se speria de ceva,i 
se sbârlea părul în cap, ochii i se bulbucau și-i eseau 
din orbite ca la broaște, nasul i se umfla în nări şi gura 
i se strâmba caraghios, în sfârșit, se sbârlea cu totul. De-l 
vedeai așa sbârlit, nu stiai ce să faci: să râzi sau să te 
sperii. Lucrurile ar fi mers cum ar fi mers, dar el prea 
se speria de toate cele. Dacă vedea o broască sărind, se 
sbârlea, de eșea un fulg din pernă, se sbârlea, de vedea 
o muscă, se sbârlea, în sfârşit, ce mai tura-vura, se sbâr- 
lea cât e ziua de mare. La început le venea cam greu 
bieţilor părinţi, dar cu vremea sau obişnuit şi când oa- 
menii i-au dat porecla de Turloiu-Burloiu — adică Sbâr- 
litul, nimeni nu s'a supărat, ba cu timpul i-au și uitat nu- 
mele cel adevărat şi a rămas Turloiu-Burloiu pentru toată 
lumea. Ce era mai de haz însă că sbârliturile lui, de frică, 
puneau pe goană toate orătăniile din ogradă. El se sbâr- 
lea de frica lor şi ele se speriau de sbârliturile lui. Chiar 

* şi curcanul cel tantos, când îl vedea pe Turloiu-Burloiu, 
fugea de mânca pământul. Mult se minuna lumea, dar 
uimifi rămaseră când într'o zi grea de iarnă, Turloiu-Bur- 
loiu se întâlni pe ulița satului faţă 'n faţă cu un lup mare 
ce venea întins spre el să-l sfâşie. Dar când Turloiu-Bur- 
loiu se sbârli, de frică o luă lupul la sănătoasa, de-i sfâ- 
râiau labele. 

Vestea că la sbârliturile lui fug toate jivinele spurcate, 
se răspândi ca fulgerul. 

Intr'o zi, tatăl lui Turloiu-Burloiu se pomeni cu un mo- 
şier bogat la ușa bordeiului şi Co fi, c'o drege, îi spuse 
păsul ce-l aduce. 


13 


- Moşierul avea un palat frumos in care insá nu putea 


stea, deoarece, de cum venea miezul nopții, palatul 
era bântuit de stafii îngrozitoare. f. 


„De aceea, zise moşierul, am venit să-mi dai pe Tur- 
loiu-Burloiu să doarmă o noapte la palat. Sunt sigur că 
el va mântui locul de duhurile rele si pentru treaba asta 
îți dăruesc cinci pungi cu galbeni si o sfoară de moşie, 
să nu mai duci grija zilei de mâine cât vei trăi”. 

Omul nostru se învoi şi către seară duse pe Turloiu- 
Burloiu la palat. 

La miezul nopţii, niște sgomote îngrozitoare umplurá 
palatul E sculará pe bietul báiat din somn. Cánd vázu 
in fata lui stafii gi demoni, se sperie asa de tare, cá se 
sbârli cum nu se mai sbârlise niciodată... Si unde înce- 
pură stafiile şi demonii sá o ia la fugă și nici că s'au 
mai văzut de atunci prin locurile acelea. 

Aşa au ajuns si ei oameni cu stare si Turloiu-Burloiu 
a fost pus la loc de cinste în rândul gospodarilor satului. 
De câteori se întâmpla câte ceva necurat în sat, Turloiu- 
Burloiu mergea la faţa locului, se sbârlea odată si piereau 
spurcăciunile ca fumul dus de'vânturi. 

D. C. Mereanu 


Deslegările la 
„Ghicitorile şi în- 
trebările cu pă- 
cáleli* din n-rul 
trecut sunt : 


CITITORI SI CITITOARE! 
VIZITAŢI NOUL MAGAZIN 


LIBRĂRIA CISM!GIULUI 


B-DUL ELISABETA, 24 


1) Cheia. ea f > ed 
(chiar înainte de a intra în Cişmigiu) 


2) Cerneala. 
3) Omul de ză- 


unde veţi găsi cele mai frumoase si 
mai interesante cărţi pentru tineret, 


padă. toate articolele de librărie, bazar 
4) Tot omul de cu jucării practice şi ingenioase, 
zăpadă. articole de sport, cadouri, etc., etc. 


Spuneţi numai că sunteţi cititori 
ai „DIMINEȚII COPIILOR“ şi vi 
se va face rabat la tot ce cumpăraţi. 

Telefon 256/44 


AAA 


5) Car - dar-far- 

jar - par - var. 
6) Ceasornicul. 
7) Luna. 


———— cr dr ISIAN 


| 


u stiu ce avea Fánel in seara aceea, cá nu 

se mai indura sá plece dela fereastrá. 

Stătea cu nasul lipit de geam si privea 

mereu afară. Privea stelele şi mai ales 

privea luna. Nu se gândea la lecţiile ce 

avea de învăţat pentru a doua zi, nici că trebuia 
să meargă şi să stea la masă. 

Mamă-sa îl chemase de câteva ori: „Fănel, vino 
că am stat la masă. Fănel. vino să aproape am 
terminat cu masa!” Fănel însă răspundea îmbuf- 
nat: „Nu vreau!” şi privea mereu afară, neluân- 
du-şi ochii dela lună. 

Dar când s'a făcut târziu. mamă-sa a venit, l-a 
apucat de braţ, şi i-a zis cu un glas poruncitor: 
„Hai la culcare!” 

— Dar, mămico, mi-e foame!” răspunse Făne!, 
amintindu-și abia atunci că nu stătuse la masă. 

Vrând să-i dea o lecţie de ascultare, mamá-sa 
îi zise: „In seara aceasta te vei culca, fără sá mă- 
nânci nimic!” 

Fănel stărui, plânse, ca să i se dea ceva de mân- 
care, însă mamă-sa n'a vrut să ţină seamă de ce- 
va. L-a dus în odaia lui, silindu-1 sá se culce flá- 
mând. 

Fănel mai plânse singur, se mai Sbătu în pat, dar 
văzând că n'are încotro, închise ochii şi par'că 
adormi. Dar iată că la fereastră i se arătă Luna şi 
îi zise zâmbitoare: „Drăguţule Fănel, care má pri- 
veai aşa de mult, nu vrei ca în seara aceasta sá 
ne plimbăm puțin împreună? 

— Vreau. vreau!” strigă Fănel, sărind din pat şi 
eşind pe fereastră afară. descult şi îmbrăcat nu- 
mai în cámásuta de noapte. 


Porniră împreună. Adică Luna mergea înainte, 


sus, pe cer, luminându-i drumul lui Fănel. Era o 
noapte cam rece şi o linişte desăvârşită stăpânea 
tot oraşul. Lui Fănel însă nu-i era fricá de liniştea 


CU LUNA 7 


sia 


14 


IBÁRE 


aceasta si nici nu tremura de frig, desi, precum 
am spus, era îmbrăcat numai in cámásutá de 
noapte. 

Dupá ce esirá din oras, Luna il intrebá: ,,Vrei sá 
mergem într'o grădină mare şi frumoasă, cum Wai 
mai vâzut până acum? 

— Vreau!” răspunse Fănel mulţumit. 

Luna îi lumină atunci şi mai puternic drumul. 
Fănel văzu înaintea sa o grădină în care cresteau 


flori nespus de frumoase şi răspândind o aromă 


imbătătoare. „Pot să rup câteva din florile aces- 
tea?” întrebă el. 

— Da. îi răspunse Luna, ai voe să rupi din flori- 
le pe ale căror nume vei putea să le citeşti. Vezi 
că pe fiecare floare stă scris numele ei.” Şi zicând 
acestea, Luna trimise raze şi mai puternice. pentru 
ca Fănel să poată citi mai lesne numele florilor. 

Fănel se apropie de o floare şi citi mai întâiu 
numele ei: ,,Trandafir” — aşa stătea scris. Intin- 
se apoi mâna, ca să o rupă, dar trandafirul se aco- 
peri într'o clipă de spini lungi şi ascuţiţi, care îl 
intepará pe Fănel, făcându-l să tipe de durere. lar 
din floare se auzi un glas care zicea: „N'au voe să 
ne rupă decât copiii, care ascultă de mamele lor!” 

Lui Fánel, cuvintele acestea nu-i făcură nici o 
plăcere.” Să plecăm de aicea!” îi zise el Lunei. 

Eşiră din grădină şi merseră înainte pe câmp. 
Insă. colo departe, între nişte dealuri, Fănel văzu 
ceva, care îl făcu să se oprească locului de mi- 
rare. Văzu ca o mare întinsă de flăcări de lumină. 
Se părea că cerul ar fi luat foc.” Ce-i acolo? în- 
trebă el. 


— Acolo e jale şi prăpăd, îi răspunse Luna. A- 
colo e războiul. Sunt sate întregi care ard, sunt 
sute şi mii de tunuri. care bubuie şi seceră mii şi 
mii de vieți omeneşti.” ` 

Spunând acestea. luna par'că începu să lăcri- 
meze şi toate stelele lăcrimară împreună cu dân- 
sa. Erau lacrimi vărsate pentru nenorocirea ce 
căzuse pe capul bietilor oameni. 

Insă Fănel îşi aminti că şi tăticul său e la răz- 
boiu şi de aceea îi zise Lunei: „Hai să mergem şi 
noi acolo, că vreau să-l văd pe tăticu. 

— Să mergem!” îi răspunse Luna, care îi făcea 


“totul în voe. 


Merseră. Adică, Luna îi lumina drumul, iar Fă- 
nel mergea pe cărarea de lumină. Insă: când Fă- 
nel se apropie de locul acela, un soldat. care stă- 
tea de sentinelă, îi strigă: „Stai! Cine eşti şi ce 
cauţi aicea, unde copiii n'au voe să vie?” 

Fănel se opri, răspunzând cu o voce tremură- 
toare: „Sunt Fănel, elev în clasa a treia primară, 
şi am venit să văd pe tăticu. 

— Pe tăticu, hm!” făcu soldatul induiosat, fiind- 
că şi el avea acasă un copil de vârsta lui Fănel. 
Il luă apoi de mână şi vorbindu-i cu blándete. îi a- 
rătă drumul, care ducea la tranşee. „Caută acolo 
pe tăticul tău şi spune-i multă sănătate din partea 
mea.” 

Fănel se îndreptă spre tranşee, care erau nişte 
santuri săpate adânc în pământ şi în care soldaţii 
se culcau şi dormeau, asa cum erau ziua îmbrăcați 
şi incáltati şi fără să lase puşca din mână. lar pe 
Jos, unde se culcau, nu era nici curat, nici măcar 
uscat, ci de cele mai multe ori soldaţii dormeau 
în apă şi în noroiu. Decât, aşa este la războiu. 

Fănel umbla prin tranşee, privind cu băgare de 
seamă la fiecare soldat, vrând să vadă cine este 


táticul său... L-a văzut: iată-l doarme colo, unde 
tranşeea face o cotitură. 

„Tăticule! Táticule!” strigă Fănel, deschizând 
brațele şi alergând într'acolo. 

Trezit de strigătul acesta. tatăl lui Fănel des- 
chise ochii, dar până să vadă şi să-şi dea seama 
cine îl cheamă, răsunară dintr'o dată în liniştea şi 
tăcerea nopţii nişte bubuituri îngrozitoare. 

Era un cutremur de pământ? Se năruia cerul? 
Nu, era cu totul altceva: un bombardament de 
noapte şi prin surprindere al armatei dusmane. 
Bombardament cu sute de tunuri şi cu multe zeci 
de aeroplane. 

In transeele în care se găsea Fănel si tăticul 
său, se dete alarma prin sunete de trámbiti. In- 
tr'o clipă, toți soldaţii fură în picioare, şi fiecare 
alergând cu puşca în mână la locul unde ştia că 
este orânduit. 

Aşa făcu şi tatăl lui Fănel, uitând că la doi, trei 
paşi de dânsul este Fănel. care îl aştepta cu bra- 
tele deschise. 


SENAI III. 


Tunurile bubuiau din ce in ce mai puternic. 
Bietul Fánel se sperie asa de tare, cá se porni sá 
plângă şi să se roage de Lună, zicándu-i: „Lună, 
dragă Lună, du-mă numai decât acasă la mine!” 

— Te duc!” îi răspunse scurt Luna. 

Indată ce intră în casă, Fănel începu să tipe: 
„Mamă! Mámicá!” 

Din odaia în care dormea, mamă-sa, trezindu-se, 
alergă şi îl întrebă îngrijată: „Ce ai? Ce ţi s'a în- 
tâmplat?” 

— Am că...” începu Fănel să răspundă, însă, 
pornind în jurul său. se întrebă mirat: „Dar cum 
se face că sunt în patul meu?” 

— Şi unde vrei să fii? îi zise mamă-sa. 

Fo Păi. eu viu chiar acum dela táticu, din tran- 
şee.” 

Cu greu a putut fi convins Fănel că nu fusese 
nicăeri că nu se miscase din pat şi că toată plimba- 
rea sa cu Luna nu fusese decât un vis — un vis 
urât, aşa cum visează copiii, care nu ascultă de 
mamele lor. 


Â100000000 A III III. 


DE VORBĂ 
CU CITITORII 


S. BUB.-Chişinău. — „Orfanul”. Nu nu- 
mai că poezia d-tale este slăbuţă, dar nici 
subiectul ei nu ne place. Am scris de ne- 
numărate ori la rubrica aceasta, că pe or- 
fani, dacă putem, să-i ajutăm într'altfel, iar 
nu să scriem mereu despre suferințele şi 
viaţa lor necăjită. 

AN. W.-Loco. — „Laptele”. De sigur, lap- 
tele e gustor, este dulce, foarte bun pentru 
sănătate şi copiii mai ales trebue să 
cât mai mult. Insă, micuță şi drăguță domni- 
şoară, nu tot asa de bună este si poezia fá- 
cută de d-ta, aşa că ne pare rău, dar nu o 
putem publica. De altfel, nu uita că eşti 
încă în clasele primare, aşa că nu poţi 
scrie de pe acum poezii bune de publicat. 
De aceea, este mai bine să continui a fi 

ráguta noastră cititoare. 

RECTIFICARE. — Printre dezlegátorii 
concursului lunar n-rul 3 a fost şi cititorul 
nostru loan V. Cosmescu, al cărui nume, 
printr'o greşală de tipar, a eşit Ioan V. 
Cornescu. 


” 


Cititori! 


Cereţi la librării si la 
toate chioșcurile de ziare 


ALMANAHUL 
SCOLARILOR 
pe anul 1933 


Preţul unui 


volum 20 lei 


Premiile „Dimineţii Copiilor“ 


In numărul trecut al revistei s'a publicat 
ultimul cupon (Nr. 16) pentru participare la 
tragerea premiilor oferite de revista ,,Dimi- 
neaţa Copiilor*“. 

Cititorii şi cititoarele cari au strâns aceste 
cupoane, le vor lipi pe o cartă poştală, sub 
Care vor nota citet numele şi adresa lor exactă 
şi o vor trimite apoi la adresa: 


„Dimineaţa Copiilor“ 
Str. Const. Mille 5-11 
București 
După ce aceste cupoane vor sosi la re- 
dactia revistei, se va expedia la fiecare acasă 


cele 5 bonuri cu numerile de participare la 
tragere. 


Ziua tragerei se va anunţa prin revistă. 
15 


i Mica baroneasă engleză Ursula, 


aleargă în fiecare zi cu cercul pria 


marele „Hyde Park“ din Londra. 


| A Pia 

VAS 
La București a fost organizată o „săptămână a laptelui“ pentru 
a se scoate în evidenţă şi a se propaga mai ales printre cei mici, 


binefacerile ce rezultă din consumarea cât mai multă a laptelui. 
Iată un grup de copii, serviţi gratuit cu lapte. 


Micul Vienez, Oskar Rosman, în vârstă de 9 ani, a uimit lumea 
pr'n compoziţiile sale muzicale. Unul dintre cântecele sale, a 
ajuns popular prin toată Austria. 


> 


Marele nostru compozitor George E- 
nescu a fost ales membru al Academiei 
Române. Cititorii noştri ştiu că Acade- 
mia Română este o instituție, la care 
nu sunt primiți decât cei mai mari în- 
vajati ai noştri. George Enescu a ajuns 
însă vestit în toată lumea prin frumu- 
sejea admirabilă a compozițiilor sale 
muzicale şi prin neintrecuta măestrie cu 
care cântă, mai ales din vioară, La con- 
certele pe care le dă în marile oraşe din 
stráinátate, aleargá un public numeros, 
care nu ştie cum să-l admire si să-l a- 
plaude mai mult. 

Aşa fiind, alegerea „sa ca membru al 
Academiei Române este o recunoaştere 
pe deplin meritată a strălucitelor cali- 
tati ale acestui geniu muzical, de care 
e mândră toată jara. 


Săptămâna trecută sau împlinit 60 
de ani dela moartea lui Cuza-Vodă, ma- 
rele Domn, care a înfăptuit la 1859 Uni- 
rea într'un singur stat a Munteniei cu 
Moldova. Tot sub domnia lui Cuza-Vo- 
dă au fost împroprietăriți țăranii şi s'a 
fácut Constituţia, adică legea în care 
sunt înscrise drepturile şi libertăţile ce- 
tățenilor. 

Precum se ştie, Cuza-Vodă a domnit 
dela 1859-1866, când a abdicat, iar în lo- 
cul său a fost ales CAROL I-iu, în tim- 
pu! domniei căruia România şi-a câş- 
tigat independenţa prin războiul victo- 
rios împotriva turcilor în anii 1877-1878. 

Regele nostru de astăzi — Majestatea 
Sa Carol al II-lea — este nepotul rápo- 
satului rege Carol I-iu. 


îi 
ATA Julvara li leg! H 


aa 


norme me 


+ 


PRETUL 5 LEI 


MICUL AVIATOR 


pa a AR e AA A 


Cititorii despre „Dimineata Copiilor** 


Noul şi atât de frumosul format în 
care, începând cu numărul 486, apare 
„Dimineaţa Copiilor”, a produs o ne- 
spusă bucurie printre drágutele citi- 
toare și iubiții cititori. Mulţi cititori 
din Capitală au venit la Redacţie, ca 
să-şi arate marea mulțumire că iu- 
bita lor revistă ese aşa de frumoasă, 
aya de bogat împodobită cu desene și 
fotografii și având un material ales cu 
toată îngrijirea şi aproape de două ori 
mai mult decât apărea în numerele 
cum eşeau înainte de noua schimbare 
a revistei. 

Altor cititoare şi cititori nici nu le 
vine să creadă că „Dimineaţa Copii- 
lor” va continua să apară așa cum ese 
acuma. Acestora le răspundem, asigu- 
rându-i că „Dimineața Copiilor” nu 
numai că va continua să apară în for- 
matul ei de astăzi, ci ne vom da toate 
silinfele să o facem din ce în ce mai 
frumoasă și mai interesantă. 

Dintre numeroasele scrisori pri- 
mite, publicăm mai jos frumoasa scri- 
soare primită dela drăgălaşa noastră 
cititoare Grazziella Sclavu, elevă în 
clasa Il-a primară din orașul Călărași 
(lalomiţa). 

lată ce ne scrie această drăguță ci- 
titoare: 


DE VORBĂ 
CU CITITORII 


O. B.-Turda. — „Fotoliul care mer- 
ge”. Dacă ai fi scris traducerea d-tale 
în rânduri mai rare, așa ca să fi fost 
loc pentru îndreptări, am fi corectat-o 
şi publicat-o. Insă, nu ne-a fost cu pu- 
tinta. D-ta ai tradus cuvânt cu cuvânt, 
ceeace te-a făcut să începi mereu fra- 
zele cu pronumele personal „el”, „ea”, 
lucru de care nu e nevoe în limba ro- 
mână. Manuscrisele nepublicate nu se 
înapoiază, iar cât despre cele care se 
publică, nu este nici o nevoe să fie 
înapoiate. 

I. H. C. — Loco. — „Veveriţele”, „Bi- 
cicleta”. — In ambele aceste schiţe, 
prea vorbeşti despre persoana d-tale, 
despre ce ai făcut, ce ai gândit, ce ai 
simţit, etc. Nu e bine ca în ceeace 
scriem, , să ne punem mereu pe noi 
înainte, căci aşa ceva nu interesează 
aproape pe nimeni. Ce interes are lu- 
mea să afle care sunt gusturile noa- 
stre sau ce am făcut şi ce am vorbit la 
ora cutare sau în ziua cutare? Ace- 
stea sunt lucruri, care ne privesc nu- 
mai pe noi şi devenim plictisitori, 
când le povestim altora, fie în scris, 
fie verbal. 

De aceea, te sfătuim să nu mai serii 
în genul acesta gi chiar sá te silesti ca 
si în conversațiile particulare să nu 
vorbești mereu despre propria ta per- 
soană. 


Dragă Moş Nae, 


Nu ştiu dacă toți copiii au avut o 
bucurie aşa de mare ca mine, privind 
revista noastră sub noua ei înfățișare. 
De va fi fost primită pretutindeni cu 
aceiași admiraţie și strigăte voioase 
ca în casa noastră, atunci se poate 
spune că Martea aceasta a fost o ade- 
vărată zi de sărbătoare, o zi de bucu- 
rie a copiilor. 

„Dacă înainte răsfoiam eu des si cu 
drag revistele ce le am din cei doi ani, 
acum ce o să fie... când sunt şi asa 
dulci la pipăit! 

„Mama a spus că este ca o adevă- 
rată revistă apuseană, cum are ea, 
chiar mai frumoasă şi că merifi bo- 
yată laudă. Cât trebue să-ți mulțumim, 
Mos Nae, că ne răsfeţi atâta! 

„Eu care nu stau la Bucureşti, n'am 
avut fericita ocazie să te văd pe le șe- 
zători, ca ceilalți copii, şi să te aud 
vorbind, adică, vorbind te-am auzit 
la Radio. Dar e prea puţin. Poate, ne 
vom muta şi noi în Capitală şi am să 
te văd şi eu. 

„Până atunci, îți trimit gânduri 
bune si recunoscátoare din micul no- 
stru port și îți urez să trăești ani mulți 
spre binele tutulor copiilor.” 


Fotografiile 
premiantilor 


După cum am anunțat, „Dimineaţa Co- 
piilor” va publica si in anul acesta fotogra- 
fiile copiilor silitori, cari vor obfine pre- 
miul 1 5 ial Il-lea la învățătură. 

In acest scop, acei premianfi cari domi- 
ciliază în A se vor prezenta la ate- 
lierul FOTO-LUVRU, str. Edgar Quinet Nr. 7 
în rând cu ,Capsa” unde, arătând adeve- 
rinja din partea direcțiilor scoalelor res- 
peclive, vor fi fotografiafi fără a [i obli- 
gati la vreo plată, întrucât costul fotogra- 
fiiuor se plătește de către revista „Dimi- 
neata Copiilor”si în urmă vor trimite foto- 
grafia, însoțită de adeverinţa şcoalei, la re- 
dactia „Dimineaţa Copiilor”, sirada Const. 
Mille Nr. 12, et. 1. 

Premianfii din provincie vor trimite fo- 
tografile însoţite de adeverintele scoalelor 
tot la redacta revistei „Dimineaţa Copiilor”. 


CITITORI SI CITITOARE! 
VIZITAŢI NOUL MAGAZIN 


LIBRĂRIA CISMIGIULUI 


B-DUL ELISABETA, 24 
(chiar inainte de a intra in Cigmigiu) 


unde vefi gási cele mai frumoase gi 

mai interesante cărţi pentru tineret, 

toate articolele de librărie, bazar 

cu jucării practice şi ingenioase, 

articole de sport, cadouri, etc., et”. 
Spuneţi numai că sunteţi cititori 
ai „DIMINEȚII COPIILOR“ şi vi 


se va face rabat la tot ce cumpăraţi. 
Telefon 256/44 


Mos Nae multumeste din suflet mi- 
cei și drágutei Grazziella şi spunându-i- 
că a fost foarte induiogat de cuprinsul 
scrisorii, îi face la rândul său urări 
de sănătate şi voe bună. 


De ale tacepătorilor 
Legenda florii ,,Nu mă uita“ 


După ce Dumnezeu a creat florile, 
le-a spus numele și locul fiecăreia. U- 
nele s'au așezat în grădini, altele pe 
câmp şi unele pe munți. 

„Spre seară, Dumnezeu trecând pe 
lângă un lac, văzu o floricică, alba- 
stră ca cerul, care plângea si suspina. 

Dumnezeu ştiind că floarea plânge 
de necaz că-și uitase, numele, se a- 
propie de ea și-i zise cu blándefe: 

— „Te iert de data aceasta. Dar cum 
nu te-am uitat eu, să nu mă uiţi mici 
tu pe mine.” 

Și de-atunci floarea se numeşte „Nu 
mă uita”. 

L şi C. Finkelstein 
Cla a Fa >ecundară 


Premiile „Dimineţii Copiilor“ 

Pentru cele 16 cupoane primite 
la redacţie dela fiecare cititor, 
expediem zilnic cele 5 bonuri cu- 
venite. Dacă unii cititori nu le-au 
primit încă, să fie liuiştiţi şi ìn- 
credintali că le vor sosi zilele a- 
cestea, deoarece ne-au sosit deo- 
dată mai multe mii de scrisori şi 
cărți poştale care trebuesc înre- 
gistrate la rând, în aşa fel ca 


tragerea premiilor să se facă în 
perfectă ordine. 


Ziua tragerii o vom anunţa 
din timp. 


CATI ŢA 


FRAM, URSUL POLAR 


admirabil roman pentru 
copii și tineret de 


CEZAR PETRESCU 


Editura „Curentul“ Lei 50 


de paie pentru cálátorii, care ar fi vrut sá se opreascá 
noaptea la Stoeneşti. Insă, în trei ani de zile nu petrecuse 
la „hotel” noaptea decât o singură dată un țăran, apucat 
de vreme rea. 

De aceea, fără gândul de a supăra pe Tata Sita, trebue 
spus despre cârciuma ei că nu era nici un hotel. Pe de altă 
parte, adevărul ne sileste iarăş să spunem că era ceva 
mai mult decât o cârciumă. Era si bácánie cu marfă multă 
si destul de bună. Mai era şi magazin de manufactură, era 
şi depozit de ziare şi avea şi articole de papetărie. Cum ve- 
«defi, un fel de „Bazar universal”, nume care i sar fi po- 
trivit mai bine. 

Să continuăm să-i spunem tot cârciuma „La calul bălan”. 

La cârciuma aceasta pică aşa cu vreo cinci şase zile mai 
înainte de „Buna Vestire” străinul, despre care am pome- 
` nit mai sus. Zic „străin”, nu pentrucá War fi fost Român, 
ci pentrucă nu era de prin părţile acelea. 

„Ai o cameră, în care să pot dormi ia noapte? întrebă 
străinul pe Tata Sita. 

— Se înţelege că am, se grăbi să răspundă Tata Sita, 
adăugând: Am si chiar bună de tot, fiindcă „hotelul” meu 
nu este aşa ca orice cârciumă de rând. 

— Dar pot avea și ceva mâncare? mai întrebă el. 

— Toate bunátáfile!” — îi întoarse vorba Tata Sita. 

După aceste lămuriri, străinul, care venise cu un au- 
tomobil de piaţă, închiriat la Câmpulung, şi adusese cu 
el două geamantane destul de mari, se aşeză la o masă, ce- 
rând să i se aducă un pahar de vin si ceva gustare. 

Toate bune, numai că Tata Sita nu-şi găsea astâmpăr. 
Tinea să afle neapărat şi numai decât cine este musafirul, 
ce caută la Stoeneşti şi ce are în cele două geamantane. 
Să vie la ,;hotelul” ei un străin, un om dela oraş, îmbrăcat 
destul de elegant si ea să nu ştie cine este si ce-i cu el, aşa 
ceva nu putea să-și ierte Tata Sita. 

De aceea, se suci, se invárti şi se apropie de masa la 
care şedea străinul. 

„Dumniavoastră sunteţi din Câmpulung? îl întrebă ea. 

— Nu, eu sunt Bucurestean, îi răspunse omul. 

— A, Bucurestean! Ce bine! Minunat de bine!” Si după 
aceste exclamafii, Tata Siţa întrebă din nou: „Şi cu ce 
ocazie ati venit pe la noi la Stoeneşti? Să cumpăraţi ceva, 
vreo pădure, sau așa, în plimbare? 

— Nam venit nici să cumpăr ceva, nici sá mă plimb, 
îi răspunse el cam plictisit de interogatoriul ce-i lua Tata 
Sita. Am venit să vând. In cele două geamantane ce am a- 
dus, am marfă de vânzare: ciorapi, flanele, berete, şepci, 
batiste, năframe. Tot lucruri de prima calitate şi mai eftine 
decât la oraş. De aceea, dacă ştii ceva clienți, te rog să mi-i 
recomanzi.” 

Tatei Sita nu-i plăcu treaba pentru care venise străinul. 
N'avea şi ea articole de manufactură? Așa că însemna ca 
străinul să-i facă ei concurență. 


Prin urmare, Tata Sita n'avea nici gând să-l recomande 
si să-i dea o mână de ajutor, ca omul să-şi poată vinde 
marfa. Totuşi, ţinea să mai afle ceva despre el — măcar 
cum îl cheamă. De aceea, ascunzându-și bine gândurile, 
îl întrebă din nou: „Dar cum e numele domniei-voastre, ca 
să ştiu pe cine să recomand clienților şi cunoscufilor mei?” 

— Má cheamă Petre Popescu, —- răspunse el prin- 
tre dinţi. 

Deocamdată, Tata Sita ştia destul despre noul musafir. 
Cu tot ce ar fi pus şi dela ea, avea îndeajuns de povestit 
clientelor gi clienţilor. De altfel, nici n'a fost nevoe să aş- 
tepte mult, fiindcă în cârciumă intrară o femeie, îmbră- 
cată în port dela ţară, şi două fetiţe, îmbrăcate orășenește, 
şi care se ţineau de mână. A 

„A, bună ziua, bună ziua cumătră Gherghină!” salută 
Tata Sifa vesel şi politicos pe femeia care intrase. Apoi, 
adresându-se fetitelor, le zise: „Sărut mánusifele, duduite- 
lor! Sănătatea merge 'acum? Merge, desigur. Si duduia Le- 
nufa s'a făcut bine, nu-i aga? Dar de la d. inginer Bună- 
reanu ce veşti mai aveţi? Când îl mai vedem pe la noi?” 

Tata Sita punea întrebările acestea repede, fără să ră- 
sufle si fără să aștepte un răspuns. Insă musafirul dela 
masă, îndată ce auzi numele de „Bunăreanu”, avu o tre- 
sărire, par'că ar fi fost sguduit de un curent electric. Se 
asul din mâncat şi începu să tragă cu urechea la tot ce se 
vorbea. 


Așa putu el să afle, ceeace noi ghicim lesne. Anume că 
Gherghina era servitoare la casa dela Stoeneşti şi că din- 
tre cele două fetiţe una era Silvia, iar a doua era Victoria. 
Veştile acestea părură însă că-l interesează foarte mult. De 
aceea, după plecarea Gherghinei şi a celor două fete, care 
cumpărară niște articole de băcănie, Petre Popescu, ca să-i 
zicem şi noi cum a spus că-l cheamă, căută să intre în 
vorbă cu Tata Sita, ceeace, desigur, nu i-a fost greu deloc. 

„Femeia care a eşit, începu el, a spus par'că un nume, 
care îmi este cunoscut. La cine a zis ea că slujeşte ca 
fată în casă? 

—„La mătuşile d-lui inginer Radu Bunăreanu”, răspunse 
Tata Sita, mulțumită că poate povesti cuiva ceva nou. De 
aceea, chiar fără să aștepte o nouă întrebare din partea 
musafirului, Tata Sifa continuă: „Ce familie cum se cade, 
ce casá cu adevárat boereascá! Sunt cei mai buni clienfi ai 
mei. Nu e vorba, d. inginer Bunáreanu, care este váduv, 
nu vine la Stoeneşti decât din când în când. Insă, aicea 
stau la cele două surori ale lui — la Tanti Elena si la Tanti 
Maria — copiii săi. Adică, nu toţi, pentrucă băiatul, Nicu, 
stă la Câmpulung, unde învaţă la liceu. Aicea stau cele 
trei fetițe ale sale, duduitele Lenufa, Silvia şi Alina, iar 
de câteva luni încoace a adus aicea pe duduiţa Victorita, 
care este din Macedonia si al cărei tată a murit în Bulgaria 
ca prizonier de războiu. D. Bunăreanu a adoptat-o pe fe- 
tija aceasta, care — n'am ce spune — e foarte harnicá și 
cuminte.” 

Petre Popescu nu asculta, ci sorbea tot ce spunea Tata 
Sita, fără să-i scape un cuvânt. Cu toate acestea, se căznea 
să facă pe omul, pe care chestiunea nu-l interesează. De 
aceea întrebă cu un aer nepăsător: „Va să zică, duduita 
Victoriţa e din Macedonia și stă la surorile d-lui Bună- 
reanu?” 

— Da, chiar aşa, îi întări vorba Tata Sita, adăugând: Era 
fetiţa aceea îmbrăcată în negru, iar casa se vede de aicea. 
E casa aceea mare dela capătul de sus al comunei”. 


(Va urma) 


Jackie Cooper, micul actor de cinematograt in vârstă 


de 7 ani, încearcă lucrările de birou. 


ME 


POVESTE POPULARA 


Al, cic'a fost odată o babă si un unchias, munci- 
tori, dar calici. Strángeau banii in scorbura unei 
sălcii depe malul apei ce trecea pe acolo, iar ei 
trăiau ca-vai-de-lume. 
Intr'o zi, când moșul punea bani în scorbură, 
o păsărică din pădurea de sălcii începu să cânte: „Cine 
strânge, nu mănâncă; cine strânge, nu mănâncă!” 

Mogul s'a întors acasă amárit: 

— Babo, nu ştii ce-am auzit în pădure! 

— Ce-ai auzit, unchiaş? 

— Uite... asa și pe dincolo. y 

— Ei, nu-i nimic, unchias! Dacă ţi-o mai ieşi înainte pă- 
sărica, s'o întrebi: dar cine o să mănânce? 

— Bine, babo; aşa am să fac!” 

Când se mai duse mogul să pună bani în salcie, pásárica 
își începu iar cântecul: 

„Cine strânge, nu mănâncă; cine strânge nu mănâncă!” 
Dar cine o să mănânce; întrebă moşul. 

— „Popa Vlad din Țarigrad!” — ciripi pásárica. 

Mosul veni îndărăt și-i spuse babei ce răspuns a primit. 

„la, minciuni!” — zise baba şi nici nu se mai gândiră 
la asta. 

lată însă că dete Dumnezeu o ploaie cu găleata. Apa 
veni mare şi luă sălcii multe, plute și alţi copaci. A luat gi 
salcia cu banii şi a dus-o, a dus-o până la Țarigrad, unde 
erau curţile popii Vlad. 

Popa Vlad pusese slugile să prindă copaci depe apă. Slu- 
gile au prins şi salcia moșnegilor și au aruncat-o întrun 
maldăr cu altele. 

După ce stete ploaia, moșul vru sá mai pună alți bani 
în salcie. Când colo — salcia nicăieri! Se dárámase gi ma- 
lul și nici nu se mai cunoştea locul unde fusese. 

— „Babo, ştii ce? — zise el când se întoarse; — pune-mi 
merinde în traistă, mămăligă şi ceapă, că eu mă duc să-l 
caut pe popa Vlad din Țarigrad!” 

Merse, merse — până ce nimeri în oraşul Țarigrad. 

rs unde şade popa si ciocáni la poartă. Slugile ieşiră 
afară. 

„Ce cati, moşule? 


6 


N TARIGRAD 


de VICTOR 


ADRIAN 


— Aici stă popa Vlad? 

— Aici. 

— Vreau să-i spun ceva. 

O slugă se duse la popă: 

„Părinte, e un moş bătrân care te caută. 

— Spune-i să intre in casă.” 

Moşul intră: 

„Sărut mâna, taicá părinte! 

— Ce vrei, mogule?” 

Atunci i-a spus toată páfania: cum strângeau ei bani, ce 
le-a cântat păsărica şi n'au crezut-o şi cum n'au mai găsit 
apoi salcia cu, comoara. Acu, a venit la Sfinţia Sa: dacă 
păsărica nu minţise, aici trebue să fi adus apa salcia. 

„Se poate, — incuviinfá popa; — la noi vin multe lemne 
pe apă. Uite colo un maldăr mare de sălcii; caut-o pe-a du- 
mitale şi ia-fi banii.” 

Moşul răscoli prin grămadă şi-şi găsi salcia, cu toți gal- 
benii în scorbură. 

„Ai găsit-o, moşule? 

— Am găsit-o, taicá!” 

Se făcuse târziu, aşa că mogul înnoptă la popa Vlad. A 
doua zi, se răzgândise: 

„Părinte, nu mă mai duc cu banii acasă, că sunt doar eu 
cu baba, si noi ne-am învăţat să trăim cu puţin. la-i 
dumneata! 

— Tine-ti-i, mogule! Mie nu-mi trebue; am destui şi nu- 
mai un copil — gi ăla e om mare, cu rostul lui!” 

Dar mogul, nu si nu: „Ba să-i iei Sfinţia Ta!” 

Popa a tăcut. Se duce la preoteasă: „Să faci o azimă și 
să frigi o, găină!” f 

A várit jumătate din galbenii moșului în azimă si a dat-o 
la copt; a intesat găina cu jumătatea ailaltá si a cusut-o 
bine; pe urmă le-a infágurat întrun şervet. 

Când să plece moșul, popa Vlad l-a oprit: 


„Uite, mogule, iti dau o pâine caldă şi o găină friptá, sá 
„le duci babei!” 


Moșul a mulțumit şi le-a băgat în traistă. 
- A pornit apoi la drum si a mers până s'a întunecat. A- 
(Citiţi continuarea în pag. 9-a jos) 


y 


In faţa unei probleme grele... 


IS Ort? 


Are mama o pisicá 
Micá, micá, 

Durdulie ca un ghem. 
Sare iute de pe scaun, 
Cu un miaun, 

Şi aleargă cum o chem. 


Şi când vede-o jucărie: 

O hârtie 

Aninată de un fir, 

Să vezi jocuri de minune! 
Ce nebune 

Salturi fără nici un şir. 


Dar deodată, — nu-i mai place 
Ori se face? — 

Sa lăsat cumva de joc? 
Aşi! Cu coada'n sus şi dreaptă, 
Ea aşteaptă 

Să sarunce mai cu foc. 


lată însă că mătuşa 
Lasă uşa 

Larg deschisă şi-a intrat 
Bombonel, căţel cuminte. 
Doamne sfinte! 

Uite cum sa speriat! 


Se înalță pe picioare 
De teroare 
Și, cu coada pămătuf, 
Cu spinarea ncovoiată 
Şi nfoiată, 
Il stupeste cu năduf. 
Marta D. Rădulescu 


*) Din volumul „Mărgele de máces” (Povestiri din vacanţă — 
Versuri şi proză). 


AUDIFINEATA 


7 


La aer, apá si soare. 


CUFITA ROŞIE 


Poveste in versuri 


de d-nii Radu Gyr si N. Milcu 


VULPEA 
Hei, de-aşi fi primită 'n case, 
Le iubesc pe amândouă pentru sufletul lor bun... 
BARBILA 
A? ce buná-i Cáciulita, ce copil ascultátor... 
STIE TOT 


.. Dacă drumul drept ar tine când aduce láptisor, 

Si var alerga prin codru dupá flori, uitánd ce-i spune 

Mama-i dragá la plecare, toate, toate, ar fi bune! 
VULPEA 


De! Şi mie-mi este teamă că fetiţei într'o zi 
Să nu-i iasă în cale, lupul... 


COCOAŞE 
Eu mă jur Co voi pázi!... 
VULPEA 
Si eu, jur!... 
SCHIOPILA 
... Mult le uráste jupán lupul pe-amândouă! 
BARBILA 


Ce crezi? Vrea sá se răzbune, fiindcă ura lui nu-i nouă. 
„„ Când trăia, pe vremi, bunicul, era strasnic ca tintas, 
Şi'n vreo două rânduri, lupul, şi-a găsit intrinsul nas! 
... Si astăzi, când e mort bunicul, Lupul, vrea să pape 
Turta si bunicei si nepoatei!... 
VULPEA 
Apoi, nu uitaţi si burta! 
Dar oricum, eu stau de veghe! 
ŞTIE TOT (râzând) 
Mai cu şotii, mai cu frica... 


8 


BARBILA 
Eu, mai mult de fată am grije... 
SCHIOPILA 


Se si cade, cáci bunica 
Stă închisă ziua 'ntreagă în odaie si descuie 
Doar când vine Cáciulita, cântecul ei să-şi spuie!... 


COCOASE 
Cum bunica nu cam vede... 

STIE TOT 
De-aia poartá ochelari!... 

COCOASE 
..Nu descuie orisicui... 

STIE TOT 


«li e frică de tâlhari! 


Si de aceea Cáciulita cântă mai întâi, afară 
Cântecelul ei cel zilnic, şi apoi drumu'i dă 'n cămară!... 


VULPEA 


L'auzii şi eu odată din tufis; Pam ascultat. 
Cántecelul Cáciulitei, ce e dreptul, e ciudat! 


(Pauzá) 


Si de aceea cred că Lupul neștiindu-l si aci 
Vrând să bată *n use... prostul, bunicuta Po ghici)... 


ŞTIE TOT 
Las'că i-oi veni odată, jupánasului de hac! 
BARBILA 
E cam gros cojocul însă... 
VULPEA © 
Cât o fi de gros, am ac! 
(se luminează de ziuă) 
SCHIOPILA 


Uite, vine si Zorilá dupá noaptea asta dulce!... 
(se aude urlet) 


COCOASE 
Auziti? Muma pádurii, pleacá'n scorburi sá se culce! 
(se aud pași) 
ŞTIE TOT 
Aud pași! O fi — pe semne — Statu Palmă Barbă Cot! 
VULPEA (ascultă) 
Asi... E Lupul! Vă ascundeti... 
ŞTIE TOT 
Azi am să'i arăt ce pot! 
VULPEA 


Vezi de treabă! Tacá-ti gura şi te ascunde! Lupul bleg 
Vine iar sá dea târcoale pe aici... Il înţeleg 
Hai, pititi-yá mai iute! Vreau ca să rămânem singuri! 


COCOAŞE 
Woi găti ogată ciorbă! 
BARBILA 
L’oi sorbi în patru linguri! 
SCHIOPILA 
Vezi sá ne vestesti, cumátro! 
COCOASE 
..L'oi gáti rasol din pulpe!! 
BARBILA 
Fii de veghe!... 


VULPEA 


Las' pe mine! Nu degeaba's neam de vulpe! 
(Piticii ies iute ca să se ascundă) 


SCENA II 
VULPEA—LUPUL 


LUPUL (intrá furios, prin fund) 


Vorbesti de lup, si lupul e la use! 
O pivniţă adâncă am in gusá! 


VULPEA (ironic) 


Sunt plecatá servitoare a jupánului primar! 
Cum ai dus'o în primărie? 


LUPUL (încet) 


Ştie bine sfântul par! 
. (tare) 


Dar te-am prins, afurisită, 
Fi-ti-ar blana argásitá. 


VULPEA 


Nu-ţi eşiră în drumul mare 
Şi cu pâine şi cu sare? 


LUPUL 


Ba-mi muiară oasele 
Bărbaţii cu coasele 

Şi cu retefeiele 

M'au muiat femeile 

lar cu cobilitele 

M'au snopit fetitele! 

Si apoi cu bátele 
Babele urátele, 

Imi fácurá blana, neicá, 
Argásealá de scurteicá!! 


VULPEA (mirándu-se) 


„Nu te-au dus, pe sus, copiii, 
Până 'n casa primăriei? 


LUPUL 


Ba-mi eşiră înainte, 
Ca să mă înveţe minte, 
Cu nuiaua, 
Cu rândeaua, 
Cu măciuca, 
Cu stejarul, 
Şi cu parul, 
Cu prăjina 

VULPEA (compătimind) 
Bată-i vina!... 

LPUL (continuând) 

Cu toiagul 
Cu ciomagul... 


VULPEA (mirată) 


Cum, aşa trecut-ai pragul?... 


Urmare din pag. 6 a „Popa Vlad din Țarigrad“ 


tunci a tras la un han. Hangiul era băiatul popei, — asa 
s'a nimerit. 

„Bună seara, tată! Găzduiţi-mă şi pe mine noaptea asta, 
că-i departe până în satul meu! 

— Bine, moșule; să dormi aici!” 

Dimineaţa, când se scoală, moşul zice: 

„Tată, eu n'am parale să-ţi plătesc, dar îţi las azima si 
găina asta friptă drept plată.” 

Hangiul s'a învoit. 

Mosul a plecat, s'a dus. 

Peste o zi, două, popa Vlad din Țarigrad zise preotesei: 
„Frige o găină, coace o azimă — şi hai să petrecem la bă- 
iatul nostru!” 


Acolo au vorbit ce-au vorbit, pe urmă sau așezat la 


masă. Au scos azima, au scos găina, — când hangiul își 
aduse aminte: „A! uitai, -— am si eu o găină friptă şi o 
azimá”. 


Le-au táiat si — ce sá vezi! Curgeau galbenii din ele! 
„De unde o ai? — l-a întrebat taicá-sáu pe băiat. 
— A venit un moș să-l găzduesc și, în loc de plată, mi-a 
lăsat astea. 
— Ei, preoteasă, — cuvântă popa Vlad, — tot ai noştri 
au fost să fie banii! N'a minţit păsărica!” 
Victor Adrian 


9 


LUPUL 
. Cu resteul și cu maiul 
De credeam că ajung raiul! 
Şi cu joardă, și cu ghioacá... 
VULPEA 
Astea fură doar în joacă |... 
N'ai avut răbdare dar, 
Să te-alegi în sat primar ! 
LUPUL 


Ba am să te-aleg acuși 

Şi pe tine nifelusi ! 

... Bine că ne întâlnim ! 

Scumpo, să ne răfuim ! 

Nu m'am înşelat, de-o poştă tot îmi mirosea friptura. 
Din pârâu, cu apă vie, mi-am clătit cumătră, gura. 
N'am mâncat de-o săptămână. Pântecul lihnit mă doare. 
Vin să te mănânc! 


VULPEA 


Pe mine ? (prefăcută). Vai, sărmanele mioare 
Ce s'ar face fără mine ? Dacă n'am avut noroc, 
Să le fi păzit o noapte... 


LPUL 
Vulpe, nwnţeleg de loc 
VULPEA 


Cum ? Au nu aflasi jupáne ? Cum nimic nu ştii ? Ei, aşi? 
De-o săptămână, vere, baciu-i dus pe la oraș, 


Pentru un cojoc... lar stâna — recunosc că slujba-i grea — 
Toţi ciobanii — leneşi frate! — au lăsat-o în paza mea... 
LUPUL 


Dar ! Ce spui ce spui ! Hei, bravo ! Nu ştiam... Curând, curând, 
Vin să te văd, cumătră... 
VULPEA (dulce) 


Sá poftesti din când în când, 
Numai... nu în astă seară. Poate baciul va veni. 
Când va mai lipsi de-acasă, mavea teamă... te-oi vesti! 


LUPUL (posomorându-se) 


Ce e 'n mână nu-i minciună, dragă vulpe... Te-oi ierta 
Pentru data asta, va fi vai de blana ta, 
Dacă minţi... Acuma pleacă ! 


VULPEA 
Eu să mint ? Eu ! O, ce faptă 


Cum se poate ca să creadă mintea ta cea inteleaptá ?! y 
C'aş putea să-l mint ! Minciuná !... gândul de-a face bine ! 
Este tot ce cáte-odatá m'a apropiat de tine ! 


(Va urma) 


áná lá vremea când a împlinit douăzeci de 
ani, Fácálet a trăit la ţară, la bunicul său. 
Bunicul lui Fácálet era un bătrân milos- 
tiv şi darnic, însă, în ce priveşte dárni- 

3 cia, Fácálet întrecea cu mult pe bunicul 
său. 

Intr'o seară, bunicul îi zise: „Făcăleţ, mâine te 
scoli mai de vreme, iei măgarul nostru şi mergi la 
oraş, ca să aduci un sac cu seminţe de grâu ce am 
cumpărat dela negustorul Porumbescu” li dete si 
câţiva lei pentru cheltuială la oraş. : 

Fácálet se sculá cu noaptea în cap. Văzu că a- 
fară e frig, de aceea îşi luă mantaua de lână. Apoi, 
scoțând măgarul din grajd, i se aruncă în spinare 
şi porni la oraş. Măgarul mergea iute. par'că ar fi 
fost un armăsar sprinten. 

Insă, iată că abia făcuse câțiva chilometri, si lui 
Fácálet îi esi înainte o bătrână slabă, gârbovită 
şi care tremura de frig: „Fă-ţi milă şi pomană, 
flăcăule, cu o biată bătrână, care n'a mâncat de 
trei zile!” Aşa i se rugă baba. 

Fácálet scoase numai decât toţi banii ce-i dă- 
duse bunicul său şi îi dete babei. Ba mai făcu ceva: 
„Eu sunt tânăr şi pot răbda frigul, îşi zise el, îns 
biata bătrână poate să răcească şi să se îmbolnă 
vească.” 

Luă, aşa dar, de pe umeri. mantaua sa de lână şi 
o aruncă pe umerii babei, după care îşi văzu îna- 
inte de drum. 

Ceva mai încolo, ajunse din urmă pe un mos- 
neag, care mergea şchiopătând rău de tot. Fără să 
aştepte să fie rugat, Fácálet sări de pe măgar şi a- 
propiindu-se de mosneag. îi zise: „Suie-te d-ta pe 
măgar, căci eu pot merge şi pe jos.” 


CUM SA IMBOGATIT 


Mosneagul nu zise că nu vrea. Insă, mai înain- 
te de a se sui pe măgar, făcu ceva de necrezut, 
ceva grozav de tot. Ridică bátul gros pe care se 
sprijinea în mers şi îl lovi în cap pe Fácálet asa de 
tare, că bietul băiat se rostogoli la pământ în ne- 
simtire. Apoi, sări în spinarea măgarului si dân- 
du-i şi acestuia câteva bete, fugi în goană. apu- 
când pe alt drum- y 

Pasá-mi-te, mosneagul acesta nu era nici asa de 
bátrán, cum vroia sá pará, si nici schiop. cum se 
fácea. Era un tálhar vestit, care stránsese o a- 
vere mare numai prin jafuri şi hoţii. Asa si acum, 
când văzu pe Fácálet venind călare pe măgar, isi 
făcuse planul să-i fure măgarul şi izbutise, pre- 
cum am văzut. 

A trecut o oră şi mai bine, până ce Fácálet si-a 
venit din nou în simtiri şi a putut să se ridice de 
jos. Văitându-se de dureri la cap, porni înainte si 
merse la oraş. Luă dela negustorul Porumbescu 
sacul cu semințe de grâu, dar cum să-l ducă îndă- 
răt la moşie? Sacul era plin şi foarte greu. 

„Il voi duce în spinare, îşi zise Fácálet, si mă 
voi opri din când în când pe drum, ca să mai ră- 
suflu.” Aşa şi făcu. Dar cu cât mergea, cu a- 
tât sacul părea şi mai greu, iar puterile îl pără- 
seau pe Făcăleţ. Mai ales că era tare flămând, fi- 
indcă, neavând bani. nu putea să-şi cumpere ceva 
âncare dela oraş. 

& De aceea, făcea pe drum popasuri dese şi lungi. 
Se inserase şi Fácálet era încă departe de moşie. 
- dar, biet de el, începu să simtă că nu mai poate 
merge. 

- Se tránti, asa dar, lângă un sant dela marginea 
ur (Citiţi urmarea în pag. 11-a jos) 


10 


Minunea cu trandafirii 


N vârful unui munte era o dată o mânăstire ve- 
che şi întunecoasă de călugăriţe. De jur împreju- 
rul mânăstirii, nu creştea nici un arbore şi nu 
răsărea nici o floare si nici un fir de verdeață. 
Călugăriţele semănau trandafiri, garoafe şi alte 
flori. Le stropeau și le îngrijeau, cum nu sar fi putut 
mai bine. 
Totul era însă în zadar. Florile se vestejeau și piereau 
în câteva zile. | 
„E semn, spunea stareta, că avem încă păcate de ispasit. hh 
La mânăstirea aceea veneau de trei ori pe săptămână cer- ` 
şetori din tot ținutul. Şi totdeauna bunele călugăriţe îi os- 
pătau, dându-le din mâncarea ce aveau. 
Intro zi însă, venirá cergetori mult mai mulți decât ve- 
neau până atunci. Cálugáritele le dedeau mereu mâncare, 
dar numărul cerşetorilor părea că nu scade. Dând așa, nu 
rămăsese la mânăstire decât mâncarea cálugáritelor pen- 
tru două zile. 
„Ce-i de făcut, maică stareță? întrebară ele pe stareță. 
— Să le dăm şi mâncarea noastră, iar noi să flămânzim 
două zile, le răspunse maica stareță adăugând: Poate că 
în felul acesta ne apropiem mai mult de Dumnezeu și ni 
se iartă mai lesne păcatele.” 
Călugăriţele făcură aşa cum hotărise starefa lor și de- 
teră cerșetorilor toată mâncarea ce se mai găsea la mâ- 
năstire. | 


Trecu o zi, iar călugărițele nu mai avură ce să mănânce. 
Si tot flămânde s'au sculat şi în ziua a doua. Abia se țineau 
pe picioare, însă nu se căiau de fapta lor. Ceasuri întregi 
au stat în biserică, rugându-se lui Dumnezeu. 

Dar când, după ce sa isprăvit sfânta slujbă, au egit în 
: curtea mânăstirii, ce le-a fost dat să vadă? Toată biserica 
era înfăşurată de jur împrejur în trandafiri ale căror tul- 
pine se ridicau sus, până la clopotniță. Trandafirii aceştia, 
rásáriti dintr'odată, îmbălsămau aerul cu parfumul lor. 

Era o minune, era răsplata milosteniei ce făcuseră călu- 


gárifele cu cergetorii. 


Vintilá Bratu 


Hai la pescuit !... 


drumului... Însă nu trecu mult si Fácálet auzi un 
sbieret, care îi era bine cunoscut: era sbieretul 
măgarului său, care îi fusese răpit de tâlhar. . 

Fácálet sări în sus şi îşi chemă mágárusul, asa 
cum avea obiceiul să-l cheme. Când a auzit glasul 
lui Fácálet, măgarul — fiindcă măgarii sunt mai 
puţin proşti de cum îi crede multă lume — alergă 
in spre locul de unde venise vocea şi se opri drept 
inainea băiatului. i 

Fácálet văzu că măgarul avea un sáculet în spi- 
nare, dar nu stătu să mai cerceteze cam ce era în 
sáculetul acela. li puse, asa dar, iri spinare, sacul 
cu semințe de grâu şi, luându-l de căpăstru, se în- 
toarse la moşie tocmai spre miezul nopţii. 

Ce era în sáculet? Bani — numai galbeni strá- 
lucitori, mii şi mii de galbeni. 

lată de unde venea bănetul acesta. Tâlharul ti- 
nea săculeţul cu galbeni ascuns într'o pădure. 
Merse acolo, puse sáculetul în spinarea mágaru- 
lui şi apoi porni spre casă. De bucurie, începu să 
cânte. Insă măgarul nu vroi să se lase mai prejos, 
ci începu să cânte şi el, adică să sbiere tare, aşa 
cum sbiară mágarii. 


din pagina 10-.: 


tit Făcăleţ“ 


11 


Urmare dela povestea 


„Cum s'a imbogá- 


Dar măgarul lui Fácálet mai avea un obiceiu. De 
câte ori îi venea poftă sá sbiere, se oprea locului 
şi nu era chip să se mişte, până ce nu isprăvea cu 
sbieratul. : 

Insă tálharul era grăbit. De aceea, începu să-l 
lovească pe măgar, ca să meargă înainte. Dar 
măgarul nu se urnea din loc. Atunci tâlharul a 


vrut să-l împingă dela spate. De aci însă i s'a tras 


moartea, fiindcă măgarul l-a izbit drept în frunte 
cu copita şi aşa de tare, că tâlharul a căzut mort 
la pământ. Trupul lui a rămas acolo, ca să ser- 
vească de mâncare păsărilor şi fiarelor din. pă- 
dure. $ 

Măgarul însă ştia drumul spre grajdul său dela 
moşie. Asa se făcu că s'a întâlnit cu Făcălet. 

„Toţi banii din sáculetul acesta sunt numai pen- 
tru tine, îi zise bunicul său. Sunt bani trimişi de 
Dumnezeu, ca răsplată pentru bunătatea sufletului 
tău.” 

Si aşa. Fácálet a ajuns om bogat si şi-a cumpă- 
rat o mosie mare si frumoasă. È 

Dinu Pivniceru 


Anisoara Odeanu 


PENTRU NUTA PROCA ȘI PENTRU TOȚI COPIII CEILALȚI 


fost odată un copil. Spun, a fost odată pentruca, 
n'a murit, cum mor toate domnitele din poveste, des- 
pre care, la fel ‚ṣe poate spune ja fost odată”, copilul 
acela sa făcut acum mare, cum e mámica si táticu. Nu-i 
aşa, x nu vá puteti inchipui cá mámica si táticu 
AT fost ST ei odată copii ca şi voi? Sunt cincisprezece, douăzeci de 
ani de atunci. Voi ştiţi ce insemneazá cincisprezece, douăzeci de 
ni. Câţi ani aveţi? Opt, nouă, zece? Ceva aproape încă odată cât 
vista voastră acum. Inchipuiti-vá tot timpul care a trecut din pri- 
mávara trecută până acum. Să luaţi de cincisprezece, de douăzeci 
de ori, timpul acesta. Atâta e de când mămica și tăticu au fost copii 
ca şi voi şi tot atâta va mai trece până când veți deveni si voi ca 
şi ei si veţi avea la rândul vostru copii mici cu care sí vă jucaţi 
să le cumpăraţi haine şi jucării, să-i certati, dacă nu sunt cuminţi. 
Curios cum uită oamenii în cincisprezece, douăzeci de ani, cá 
au fost şi ei copii odată, uită cun s'au jucat atunci, cum au gândit 
atunci, ce le-a plăcut atunci. Intre voi si cei mari e atâta deosebire! 
voi formaţi o iume aparte, în care noi nu putem pătrunde. Putem 
doar sá vă spunem poveşti, ca să intocmim cărţi de citire pentru 
şcoală, dar şi poveştile noastr. si cărţile noastre de citire altfel le 
intelegeti voi. Noi încercăm să vă ( d 


desi 


im sfaturi, sá vă croim drum 
in viata. Dar sunteti-prea vioi, prea zburdalnici, ca sá vá placá 
gravitatea noastră. Voi n'o sá intelegeti cecace spunem noi, până 
and veți fi si voi cum suntem no acum, iar atunci veţi vorbi la 
fel copiilor de-atunci. Si la fel nt vá vor înţelege 

lai bine să vă spunem pos stea ve care am început-o 

1 fost odată un copil, 

Copilul acesta este un copil c „trac dinar, sau „precoce”, Voi stiti 
ce se înţelege prin „copil precoce”? Ati citit uneori, prin cărți, cu 
vântul acesta sau l-ați auzit pe tăticu sau pe mámica spunând că 
citit sau auzit aşa ceva. Voi ştiţi cr ii 
socotesc mai prejos de ei spu: că voi vă jucaţi prea mult si 
gánditi prea puțin. £i; în schimb, mámica, táticu si 


le-o seamă cu mámica si táticu, nu se maj joacă la fel cu voi si 


jii, că pe voi oamenii mari 


de ANISOARA ODEANU 


rămân ceasuri întregi pe loc, fără sá se miște, incruntati si gravi, 
Atunci voi trebue să treceţi prin cameră fără sgomot şi să nu-i În- 
trebati nimic. Atunci oamenii mari gândesc. Pentru ei lucrul acesta 
are o deosebită importanţă şi valoare. După cum un om ştie sau 
nu să gândească, ei il socotesc deştept sau prost. Pe voi vă socotesc 
proști, pentrucá Wati ajuns încă să fiți ingándurati si trişti. Un 
copil precoce, deci, e un copil care e tot mic de ani şi de statură 
ca şi voi, dar care nu se mai joacă, ci gândeşte şi suferă aşa cum 
fac oamenii mari. Mă veţi intreba acum dece se suferă. Voi suferiti 
când vă trage mămica sau tăticu de ureche si abea așteptați să de- 
veniți mari, ca să scápati de urecheli şi de suferinţă. Dar, voi nu 
ştiţi că oamenii mari suferă mai tare decât voi. Ceeace mámica si 
tăticu e pentru voi, e Dumnezeu pentru oamenii mari. După cum 
părinţii voştri au iatacurile lor în care nu vă e îngăduit să intraţi, 
tot asa Dumnezeu are cerul lui cu stele, pe care mămica şi táticu 
si noi toţi îl privim de departe, fără să avem dreptul să intrăm în 
el. Doar târziu de tot, când suntem bătrâni, Dumnezeu ne chiamă 
la el. Uneori şi mai de vreme. Dar, pentruca să mergem la Dum- 
nezeu, trebue să vă !lásám pe voi, si voi ne sunteţi prea dragi si ne 
pare rău să vă lăsăm singuri. Pentrucă nimeni, din cei ce merg a- 
colo, nu se întoarce. 

Dacă, atunci când suntem mici, cuprinsul odáitei noastre nu-i 
prea strimt, când suntem mari, cuprinsul lumii noastre ni se pare 
prea strimt, vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Dumnezeu nu 
putem să-l cunoaştem. De aceea suntem trişti si suferim, copii. Dar, 
si de bun, ne face totuși să 
explicat. Să mă întorc iar la 


dece Dumnezeu care e asa de ma 
suferim? Asta, copii, e mai greu de 
povestea copilului precoce. 


Pentru el, toate lucrurile astea pe care vi le spun acum, nu erau 
lucruri noui. El s'i ascut cu suflet de om mare. Stia tot, înțelegea 
tot, si era de multe i trist şi gânditor. Odatá, copilul acela a luat 
in mână o vioară. Stiti ce e o vioară, e instrumentul acela cu coar- 
sună dulce ca un cor de ingeri. Voi, când luaţi în 
rázimatá de barbie, lar, 


de și arcus, cure 
mană o vioară, nu știți cum sá o tineli, 


dacá, dupá mult chin ati invatat cum sá o fineti, nu stiti cum sá 
trageti cu arcugul, ca sá scoateţi din ea cântece frumoase. Pentru 
asta, trebue să vá chinuiti ani întregi. La început, vă doare mâna, 
bărbia, sună urât, vă tiue urechile după fiecare lecţie. Abea mult 
mai târziu începe să vă placă, să ştiţi să scoateţi din ea ceva fru- 
mos. 

Copilul acela, însă, cum avea suflet de om mare, îndată ce a luat 
în mână vioara a început să cânte frumos. Ingerii din cer, care 
tocmai aveau şi ei lecţie de vioară, au lăsat viorile din mână si au 
inceput să-l asculte. Dumnezeu nu s'a supărat că şcolarii lui nu-l 
mai ascultă, s'a oprit şi el a pus pe genunchi bagheta de dirijor si 

ciulit urechea. 

— O, Doamne, a spus un înger blond si bucálat si mic ca şi voi. 
Ce fericit muritor ai făcut! Mai fericit decât noi. 


— Am greşit, s'a întunecat Prea sfântul şi a plecat trist fruntea. 
Lam dat suflet de om mare. Copilul acela nu ştie sá se bucure. 
Nu va fi niciodată fericit. 

— Dece, Doamne, a întrebat iar îngerul blond şi rumen şi mic 
ca şi voi. Dece să nu se bucure? El nu trebue să se chinuiască să 
ieu lecţii de vioară ca şi noi. 

— Da, a zis Prea sfântul. Dar nici copil nu e. Copilăria e partea 
cea mai frumoasă a vieţii. Amar de cel care n'o are sau care, a- 
vând-o, nu ştie s'o trăiască. 

Copilul, de jos, cum cântă din vioară, i se părea că aude, în su- 
netele ei, ce vorbeşte Dumnezeu cu îngerii lui sus. Şi două lacrimi 
i s'au prelins din ochi, numai două — pe chipul palid. Una a pătat 
mâna cu arcuşul. Voi când plángeti, plángeti sgomotos, daţi din 
mâini şi din picioare şi vă trece repede. Copilul acela plângea li- 
nistit — cum plâng oamenii mari. In loc să se zbuciume el — i se 
sbuciuma sufletul şi e mult mai rău când se sbuciumá sufletul în 
tine; te doare si nu poţi să strigi, e întocmai ca un coşmar. 


In acelaş timp părinţii micului violonist erau foarte mândri de 
odrasla lor. Pentrucă trecuse mult timp de când părinţii lui fu- 
s será copii si ei, au uitat cum e când esti copil şi li se părea foarte 
natural să fie copilul lor aşa. Unde mai pui că toate ziarele îl lău- 
dau, îi dădeau fotografia şi-i preziceau un mare viitor. Când apă- 
rea pe scenă, în hainele lui de catifea albastră cu guleraș de dante- 
lă albă, cu părul în ondule fine şi cu ochii mari şi trişti, lumea 
isbucnea în urale — iar, când cânta, toate inimile se opreau în loc 
să asculte. Nici un ceasornic nu mai răsună în piept: tic-tac, tic- 
tac, tic-tac, aşa cum bate toată ziua şi noaptea, necontenit. 

Când apărea între copiii de seama lui, micul violonist era privit 
cu respect şi cu frică, nimeni nu îndrăznea să-l înveţe să se joace, 
pentrucă prea îl lăudau părinţii si de atâta laudă, copiii se obiş- 
nuiseră să-l socotească de seama părinților şi să se teamă de el. 

Au trecut ani. Copilul a devenit om mare. In timpul acesta, a 
Jers la şcoală cu ceilalți copii, fără sá se amestece însă în jocurile 
lor. Când copiii ceilalţi vorbeau despre názbátiile pe care le-au fă- 
cut, el tăcea, își pleca bárbia în piept. Când fusese mic, nu-și dă- 
dea seama că el nu e copil, doar acum vedea cât de altfel decât cei- 
lalti e, cât de mare a fost totdeauna și de singur. Isi lua vioara şi 
cânta, cânta, până când uita. 

Când s'a făcut mare „a întâlnit într'o zi o fată frumoasă, cu părul 
de aur şi cu ochi mari şi strălucitori albaştri ca si florile de „nu 


mă uita” de pe câmp. De unde până atunci, copilul cânta pentru: 


el, acum mâna lui cu arcusul tremura altfel. Cântecele îi erau 
mai calde si totdeauna îi răsărea în minte fata cu părul de aur. 
Niciodată „vioara lui nu rásunase mai minunat decât atunci. Dar 
fata cu păr de aur şi cu ochii ca floarea de „nu mă uita” era prea 
zglobie şi nu i-a plăcut copilul cu vioara, pentrucă prea sunau cân- 
tecele lui trist. 

— Dacă vrei să-mi fii plăcut, nu mai cânta. Fii vesel ca si mine, 
i-a spus ea. 

Violonistul şi-a spart vioara și a venit lângă ea. 

Dar, deşi şi-a spart vioara, violonistul a rămas tot trist. Pentru 
că, el n'avusese copilărie — şi când Wai copilărie, n'ai nimic vesel 
în viaţă. Fata nu l-a înţeles. A văzut doar că e tot trist — si i-a spus 
iarăşi. 

— Dacă nu vei învăţa să râzi, am să te las. 

Şi atunci, violonistul a început să râdă. Dar, cum toată viața lui, 
nu râsese niciodată, el nu ştia să râdă. Râsul lui era mai mult o 
strâmbătură. Si se făcea mila când îl vedeai. Pe cât fusese de fru- 
mos mai înainte — pe atât era de urât acum. Fata se îngrozi. 

— la-ti iar vioara, se milostivi ea. 

Dar vioara era spartă. Violonistul privi neputincios tándárile — 
o privi pe ea... îşi încovoie umerii și pentru a doua oară două la- 
crimi se prelinseseră pe chipul redevenit trist şi frumos... 

Fata îl privi cu compătimire, apoi întoarse ochii dela el. In de- 
părtare, erau grădini pline de soare. Aici, unde erau ei, începea 
să se inopteze, si un vânt rece o făcea sá se infioare. Cum era tå- 
nără şi zglobie, îi fu frică de noapte şi de omul trist de lângă ea. 
Se smulse de lângă el şi fugi cu paşi mari spre lumină. 

In rai, era seară: Dumnezeu cu îngerii lui stăteau linistiti pe o 
coliná inverzitá si priveau cum unul dintre ei, cu o faclá, aprindea 
stelele. 

Ca să-i înveţe pe îngerii lui mai mititei, să vadă ce fac oamenii, 
Dumnezeu îl întrebă pe unul mai dela margine. 

— Ce vezi pe pământ? 

Ingerul mic se grăbi să pună mâna pâlnie la ochi, — pentrucă 
trebuia să se uite printre stele şi lumina lor îl orbea. 

A Doamne, oamenii fac bine. In orașe, se'ntorc muncitorii din 
„fabrici, In case, se pune cina. Ah, Doamne sunt şi case în care nu 


13 


se pune masa $1 oamenii sunt trişti si slabi, se'nfioră îngerul mic. 

— Si ce mai vezi? porunci Dumnezeu. 

lar puse îngeru! mic mâna pâlnie la ochi şi iar se uită. 

Doamne, pe o colină, aici, mai aproape de noi văd un om sin- 
gur. E foarte singur omul acesta. 

Dumnezeu tresări. Se sculă, cobori lângă îngerul mic, sprijinin- 
du-se greu în toiag, isi scoase din buzunarul mantiei înstelate o- 
chelarii de cristal cu ramă de márgáritar. 

Se uită, se uită... Rămase pe gânduri. Apoi, brusc. 

Vă aduceţi voi aminte, zise către îngerii mai mari, care stă- 
teau mai în spate şi discutau lucruri pe care îngerii mai mici nu 
le înțelegeau, aşa cum discută tăticul câte odată cu domni de sea- 
ma lui. Vă aduceţi aminte când erati şi voi mici şi am avut o lecţie 
de muzică; era jos un copil care, deşi de vârsta voastră, cânta mi- 
nunat de frumos, pe când voi vă chinuiati încă la game? 

— Da, îşi aminti îngerul blond şi rumen de odinioară, acum un 
tânăr de toată frumuseţea, știu Prea sfinte că îl invidiam grozav. 

— Il vedeţi acum, continua Dumnezeu. 

Ingerii se coborirá printre stele, ca să se uite mai de aproape. 

Vedeţi ce trist şi singur e? reveni iar Dumnezeu. 

— Să-l chemăm la noi, spuse un înger mic şi milos. ` 

— Să-l chemám, zise Tatăl. 

Şi violonistul simţi deodată toată greutatea durerii sale topin- 
du-se, apoi evaporindu-se... Apoi se simţi uşor uşor, ca o pana. 
Nu-şi mai aduse aminte nici de vioara spartă, nici de fata blondă, 
nici nu mai văzu noaptea copleşindu-l. 

Ci, din ce în ce, în jurul lui se făcea mai multă lumină. Auzi cân- 
tece pe care par'că le mai ascultase dar niciodată atât de minunate. 

Prea Sfântul, stătea pe tronul Lui de nourași argintii, înconjurat 
de cete de îngeri... La picioarele Lui, vioara spartă, strălucea iar 
intreagă, bătută'n nestemate. 

Violonistul o luă şi începu să cânte. 

Din ochii stelelor picară lacrimi de aur, în apele pământului. 


»Fericiti cei ce plâng, că acelora este împărăţia cerurilor”, spuse 
blând Dumnezeu. 


Anișoara Odeanu 


Stefan C. Gheorghiu, un talentat violonist dela Galati 
în vârstă de 7 ani 


Din Mitologia Greacá 


RÁPIREA 
PROSERPINEI 


de MARIN OPREANU 


ERES (în limba greacă Demeter) era, după cre- 
dinta popoarelor din antichitate, zeiţa care învă- 
fase pe oameni cum să are pământul şi să cultive 
cerealele. De aceea, era ţinută în mare cinste. 
Ceres avea un singur copil: pe frumoasa Pro- 
serpina. Proserpinei îi plăcea să cutreere câmpiile, livezile 
şi pădurile, însoţită de prietenele sale, și să culeagă flori şi 
ierburi plăcut mirositoare. Când oboseau de alergătură, 
toate aceste zeițe tinere se aşezau la marginea vreunui râu 
şi cu florile culese făceau cununi, cu care se împodobeau. 
- Intr'una din zile, Proserpina zári într'o vale adâncă si 
umbroasă o floare ce i se păru mai frumoasă decât toate 
florile ce culesese. 


Vrând să o rupă, se depărtă de prietenele sale si merse 
în vale. Insă, tocmai când întinsese mâna, ca să culeagă 
floarea, Proserpina auzi un sgomot îngrozitor. Şi deodată, 
pământul se deschise la câţiva pași de ea, iar din pământ 
esi Pluton (în limba greacă Hades), zeul Infernului, adică 
al întinsei şi întunecatei împărăţii dinlăuntrul pământului. 

Zeul Pluton, grozav la înfăţişare, era într'un car mânat 
de doi i i, care scoteau pe nări văpăi de flă- 
ciri. La vederea aceasta, Proserpina incremeni locului de 
spaimă, iar Pluton nici nu-i lăsă timp să-şi vie în fire. O 
ridică în braţe, o puse in car, îndemnându-și caii cu gla- 
su-i răsunător, și intră din nou în pământ prin d iză- 
tura prin care eşise. lar pământul se închise din nou, fără 
să rămână vreun semn cât de mic. 

Nimeni nu văzuse că Proserpina fusese răpită de Pluton 
și dusă în împărăţia dinlăuntrul pământului, aşa că nimeni 
nu putuse să spună zeiţei Ceres, care umbla desperată, cău- 
tându-și pretutindeni pe iubita sa fiică. 

In disperarea sa, uitase că trebue să ducă pământului de 
grijă şi să-l facă să dea rod. De aceea, sărăcia și foametea 
se răspândiră printre oameni. 

Insă, într'o zi cam pe înserate, Ceres, care, slabă si pră- 
pădită, ajunsese ca o umbră, se asezá la umbra unui ar- 
bore, vrând să se mai odihnească. Și iată că o voce blândă 
îi şopti la ureche: „Nu te prăpădi cu firea, Ceres! Fiica ta 
capeti din nou”. 

Ceres siri in picioare si privi de jur imprejur, ca sá 
vadă cine ii vorbise. Dar nu văzu pe nimeni. Simfi doar 
un vânt uşor că îi răcorește obrajii. Ştia însă în deajuns, 
ca să găsească pe iubita sa Proserpina. Merse drept la Plu- 
ton si ,vorbindu-i răstită, îi ceru să i-o dea înapoi. Pluton 
însă îi râse în obraz și îi întoarse spatele. 


Atunci Ceres merse gi se plânse la sfatul zeilor. Zeii, care 
așa cum își închipuiau Grecii din vechime, locuiau în vâr- 
ful muntelui Olimp din Macedonia, deteră dreptate zeiţei 
Ceres. In acelaș timp însă, nu vroiau să-l supere gi să-l facă 
dușman pe puternicul zeu Pluton, care era frate cu Jupiter 
(în limba greacă Zevs), cel mai mare dintre zei şi re- 
gele lor. 

De aceea, după ce se gândiră şi chibzuiră mult şi bine, 
zeii hotárirá precum urmează: Dacă Proserpina n'ar fi 


gustat vreo mâncare din împărăţia lui Pluton, să fie dată 
îndărăt mamei sale Ceres. Insă Proserpina, care nu mân- 
case nimic din ziua când fusese răpită, cutreera mereu ín- 
tinderile întunecate din împărăţia lui Pluton. Pe semne, 
căuta să găsească un loc, pe unde ar fi putut esi din nou 
pe pământ, fiindcă nu dorea câtuși de puţin să trăiască în 
Infern şi departe de mama sa. 

Drumul o duse printr'o pădure cu arbori trişti si negri şi 
cu frunze negre, care, în foșnetul lor, cântau un cântec 
trist şi plángáref. 

Mergând așa, i se păru că aude, venind din depărtare su- 
surul unei ape. Proserpina, iufind pasul, se îndreptă înspre 
locul acela şi ajunse la un râu, a cărui apă era neagră si 
curgea într'o albie, deasemenea, neagră. Râul, curgând, 
murmura un cântec trist ,care era mai de grabă un geamát 
de durere. Tu 

Proserpina atinse cu vârful picioarelor apa râului şi - 
simţi că apa este caldă... Insă, ce îi mai văzură ochii? La o 
mică depărtare de acolo era un pom, dar un pom verde cu 
frunze verzi și stropite cu rouă, iar în pomul acesta văzu 
un fruct rumen și frumos. x 

Vederea acestui pom ii aminti Proserpinei frumusefile 
de pe pământ gi îi strecurá în suflet o rază de speranţă și 
de bucurie. Se apropie de pom şi împinsă de o putere, că- 
reia Wa putut să i se împotrivească, mușcă odată din 
fructul cel rumen și atâta de frumos. Muscá, fără să-l rupă, 
deci fără să mănânce măcar o păsărică. 

Insă, atâta era deajuns. Faptul acesta însemna că ea 
gustase din mâncarea ce se găsește în împărăţia dinlăun- 
trul pământului. Aşa dar, nu mai putea fi dată indárát 
mamei sale pentru tot timpul. i 

De aceea, sfatul zeilor din Olimp hotărî ca Proserpina 
să stea şase luni pe pământ cu mama sa Ceres, iar cele- 
lalte şase luni ale anului să locwiască în Infern, ca soția lui 
Pluton. 

Cele şase luni, cât Proserpina stă pe pământ cu Ceres, 
sunt luni cu timp frumos, lunile de primăvară si de vară, 
pe când celelalte șase luni, cât locueste înlăuntrul pámán- 
tului, sunt luni cu timp urit — lunile de toamnă si de iarnă. 

Marin Opreanu 


PISICA ISTEATÁ 


Un om pitise brânza intr'o seară 
Intrun dulap să fie la păstrare. 
Dar deodat'zăreşte-un soarec care 
Voia sá'mbuce brânza bună iară. 


Aduse o pisică-atuncea, ca să 
Mănânce şoarecul micut, 
Dar pisicuta a mâncat drăguţ 
Si şoarecul și brânza de pe masă. 
Din franțuzeşte de Dan Niţulescu 


GEA 


Ù 


SEAMA A, 
rándunicá se lásá in sbor de sus din cer si oprin- 
du-se o clipă deasupra florilor dintr'o grădină, 
strigă zicând: ,Cip-cirip! Adică: „Bună ziva, 
celei mai frumoase flori! 

— Bună să-ţi fie inima, rândunică frumusicá !” 


răspunseră toate florile întrun glas. 
Rândunica sbură, depărtându-se din nou de grădină. 


| 


Insă, iată că între flori se iscă sfadă si ceartă mare. Mai. 


întâiu trandafirul, întorcându-se spre celelalte flori, le zise 
răstit: „Dece aţi răspuns şi voi? Rândunica mi-a dat nu- 
„mai mie „bună ziua”, fiindcă, precum se ştie, eu sunt floa- 
rea cea mai frumoasă. Intrebati pe toţi oamenii și întrebaţi 
mai ales pe poeţi. Cu toţii vă vor spune că nimic nu poate 
fi asemuit cu frumuseţea trandafirului. 

— Sá am iertare, vecină, îi întoarse micșuneaua vorba, 
dar prea te întreci cu lauda de sine. Nu tie, ci mie mi-a dat 
rândunica „bună ziua”, fiindcă eu sunt floarea cea mai 
frumoasă. Dar fiindcă de felul meu sunt modestă, nu mă 
bag în văzul tutulor, ci cresc mai ferită şi mai la umbră. 

msá, dacă e vorba de frumuseţe... 

— Inchide-ti clanta, slutá si pocitá ce esti, îi strigă mic- 
sunelei trandafirul, că de unde nu, sá ştii că acum te îm- 
pung cu spinii mei. 

— Ce trăncăneală zadarnică! zise crinul, aruncându-se 
şi el în vorbă. Vă certafi de pomană. Rândunica mi-a dat 
mie — şi numai mie — „bună ziua”, fiindcă se ştie de toată 
lumea că eu sunt floarea cea mai frumoasă. Culoarea mea 
de un alb asa de curat, este simbolul nevinovăţiei. De a- 
ceea, inchideti-vá gura, că nu pe voi Va salutat dráguta de 
rândunică”. 

Insă, nici trandafirul, nici micsuneaua nu-și . închiseră 
gura si nu tăcură. Din potrivă, fiecare striga: „Eu sunt 
floarea cea mai frumoasă! Eu sunt floarea cea mai fru- 
moasá !” 

Ceva maj mult. Acum se amestecaserá in vorbá si in 
ceartă şi celelalte flori din grădină. 

„Pe mine m'a salutat rândunica, fiindcă eu sunt floarea 
cea mai frumoasă, zicea garoafa. 

— Ba pe mine, fiindcă eu sunt cea mai frumoasă, striga 
laleaua. 

Ba si mușcata, şi gura leului şi páralutele ziceau că lor 
le-a dat rândunica „bună ziua”, fiindcă ele ar fi florile 
cele mai frumoase. 

Aşa dar, cearta se intefea. Atunci însă sbură în grădină 
o altă pasăre — un cintezoiu, îmi pare — şi le zise: „Dră- 
gutelor flori, între voi-n'o să ajungeţi să vă înţelegeţi. De ce 
nu întrebaţi pe grădinar, ca să spună el, care este floarea 
cea mai frumoasă?” 

— N'ai vrea să-l chemi să vie?” se rugară florile. 

Cintezoiul sbură până la locul unde era grădinarul, i 
se asezá pe umeri şi îi zise: „Florile te roagă să mergi si 

sá le spui care este cea mai frumoasă dintre ele?” 


Când mămica nu-i acasă... 


Grădinarul merse în mijlocul florilor şi zâmbind cu şi- 
retenie, le vorbi în felul ce urmează: „Toate sunteţi fru- 
moase si fiecare din voi are câte o coloare fină şi aleasă. 
Insă, nici una din voi nu este aşa de frumoasă ca floarea, 
pe care o iubesc aşa de mult. Floarea aceasta are ea sin- 
gură intr'insa tot ce voi aveţi frumos, toate la un loc. 

— Care este această floare şi cum se numeşte ? întrebară 
florile curioase, dar şi cuprinse de gelozie. 

—0 să vedeţi numai decât ! le răspunse grădinarul, care 
strigă apoi : „Florica ! Florica!” 

Si iată că se ivi venind spre el cu braţele întinse o bonbo- 
nică de fetiţă de vreo trei anişori. Aceasta era Florica pe 
care o chemase grădinarul. Fetiţa venea strigând veselă : 
„Tăticule ! Táticule !” 

Grădinarul o luă în braţe, o sărută pe obrăjiori, îi mân- 
gâie părul blond, apoi, arătând-o florilor, le zise: „Aceas- 
ta este floarea cea mai frumoasă, pe care o iubesc așa de 
mult. Obrajii ei si buzele ei sunt mai trandafirii decât co- 
loarea ta, trandafirule! Pieliţa ei este mai albă și mai cu- 
rată decât albul tău, crinule ! Ochișorii ei sunt mai strălu- 
citori decât strălucirea petalelor tale, micsunea, care Wai 
ştiut să fii modestă! lar părul ei blond este mult mai fru- 
mos decât galbenul tău, crisantemá !” 

Florile plecară capul rusinate, iar grádinarul, râzând de 
fericire, se îndepărtă ducând în braţe pe iubita sa fetiţă 
Florica. 

Maria Sorel 


Pe cáldurile cari au inceput, puii de urs din grádina zoologicá Hagenbeck din 
Germania, au o îngrijire specială. Iată cum sticla cu lapte a acestui drágálas 
ursuleț, e pusă... la ghiatá. 


Copiii binecunoscutului actor de cinema Eleve ale școalelor primare din București, defilând în fața Palatului Regal. 

Charlie Chaplin, imbarcafi împreună cu . 

mama lor, pe marele vapor transatlantic 
francez, „Ile de France“. 


A E JA 


y e ES Un cimpnazeu dresat din grádina zoologicá din San Francisco, ,amator 
Un drágut cititor al revistei noastre. fotograf“ si bun alergátor pe rotile. 


EAT NN , $ 
Imprimată la foto-rotogravurá în atelierele „ADEVERUL $. A. j BMicteca Universitil y 


A AA A m O ema o = n 


— Mă bucur că revista mea apare atât de frumos! PREŢUL 5 LEI 


Anecdote spuse de copii pentru copii 


ică povesteşte surorei sale Lia un vis frumos. 
„Am visat, spunea el, că pe când treceam 
lângă o cofetărie din Calea Victoriei, stăpânul 
cofetáriei m'a chemat înlăuntru si mi-a zis: 
„Domnule Lică, poftim şi mănâncă tot ce-ţi pla- 
ce?” Si mi-a pus înainte grămezi de prăjituri, de cara- 
mele, de bomboane cu ciocolată. Și eu mâncam și mă în- 
dopam mereu”. 
Liei îi lăsa gura apă. Ce vis frumos! Pe urmă, l-a în- 
trebat pe Lică: „Dar eu nu mâncam? 
— Nu, tu nu erai cu mine, îi răspunse Lică. 
— Răutăciosule! îi întoarse ea vorba. De ce nu mai 
chemat și pe mine?” 
Si izbucni în plâns. 
> 
»Poftim in ce hal te-ai intors acasá! Unde te-ai mur- 
dárit așa ?” îl ceartă pe Sandi mamá-sa. 
Sandi răspunse: „Am alunecat și am căzut in noroiu. 


— Şi nu vedeai că erai îmbrăcat în costumul tău 
cel nou? 


-- Nam avut vreme să má desbrac mai înainte de 

a cădea, răspunse Sandi cam încurcat. 
d 

Silvia, care e o fetiță lacomă, mănâncă o prăjitură 
în fața oglinzii. 

„De ce mănânci prăjitura aicea ? o întreabă prietena 
sa Mioara. | 

— Pentrucá, ráspunse Silvia, vád prájitura in oglin- 
dă si așa mi se pare că mănânc două prăjituri”. 


9 

lonel, mai înainte de a se culca, își face rugăciunea 
şi zice: „...şi fă, Dumnezeule, ca Praga să fie capitala 
Poloniei!” 

Mamă-sa, care îl auzise, îl întreabă miratá: „Şi de ce 
te rogi ca Praga să fie capitala Poloniei? 

— Pentrucă, răspunse lonel, aşa am scris la teza de 
geografie ce am avut azi la şcoală”. 


o 

Nina, care n'are decát patru anigori, intreabá pe ve- 
rișorul ei Ticu, care este cu un an mai mare: ,,Ticule, 
ştii din ce suntem făcuţi noi?” 

Ticu nu se gândise până atunci la întrebarea aceasta. 
Din ce ar putea el să fie făcut ? Să fie făcut din lemn ? 
Nu, că nu l-ar durea când îi se întâmplă să cadă. De fier ? 
Nici de fier nu se poate că picioarele i-ar fi totdeauna 
reci, Ori, poate, de porțelan? Da, de porțelan este ceva 
mai frumos. 

De aceea, îi răspunse Ninei: „Poate că suntem făcuţi 
de porțelan”. 

Nina însă dă din umeri gi zise: „Păi, dacă am fi de 
porțelan, ne spargem când am cădea”. 

Ticu isi dă seama că Nina are dreptate. De aceea, 
răspunde: „Dacă nu suntem făcuţi de porțelan, nici eu nu 
mai știu din ce suntem. 

— Poate că suntem făcuţi de carne, zise Nina şovăi- 
toare. 

— Taci, Nina, şi nu mai spune prostii! Ce, suntem 
noi câini, ca să fim făcuţi de carne ?” ; 

e 

Viorel ware incă şase ani. Totuşi, știe să citească si 

chiar să scrie. Si iată că serie lui Nenea lancu, unchiul 


ei, ca să-l felicite de ziua lui. Scrie însă literele așa de 
mari, par'că ar fi pentru un afiș. 

„Viorel, ce sunt literele acestea de un metru?” o în: 
trebă tatăl său, care privea dela spate. 

„Păi, tăticule, nu ştii că nenea lancu e surd, aşa că nu 
poate să citească, dacă literele sunt mici?” răspunse dră- 
guta de Viorel. 

o 

Ileana isi stricase păpuşa, care a fost trimisă la ma- 
gazin, ca să fie reparată. După câteva zile, Ileana merge 
la magazin să-şi ia îndărăt pe iubita sa păpuşă. Negusto- 
rul ò caută prin toată rafturile, dar nu o găseşte. 

„Domnule, îi zise Ileana, o puteți găsi foarte uşor. 
N’aveți decât sá o chemați pe nume: se numește Mar- 
gareta”. 


3 

Tatăl lui Valeriu este scriitor. Acum face o traducere 
din limba franceză. Insă, din când în când, îi spune lui 
Valeriu să-i dea dicționarul, unde caută înţelesul adevărat 
al vreunui cuvânt, despre care nu este sigur ce înseamnă. 

Intr'una din zile nu găsește cuvântul, pe care îl căuta. 
„Poftim, zise el, iată un cuvânt care lipsește din dicţionar! 

— Zău, tăticule, nu l-am luat eu!” se grăbeşte Valeriu 
să răspundă. 

D 

Mámico, se roagá dráguta Mia, nu vrei sá-mi schimbi 
un leu? 

-— Cum să-ţi schimb un leu ? întrebă mirată mama 
Miei. , 

— Sá-mi dai pe leul meu un ban de doi lei”, ráspun- 
se Mia. 

> o 

Gicá e dus pentru prima datá de párinti la grádina 
zoologică, unde vede o cămilă. Mirat de cocoaga cámilei, 
Gică zise: „Săraca de ea! Oare, unde să fi căzut şi să 
se fi lovit așa de rău, că şi-a făcut un cucuiu așa de 
mare?” 

e 

Câinele unui cerşetor şade culcat la colţul unei străzi, 
așteptând pe stăpânul său, care intrase într'o băcănie să 
cumpere ceva de-ale mâncării. 

Florica şi Lucica, eleve în clasa a doua primară, trec 
pe lângă el la întoarcerea dela școală şi se opresc, privin- 
du-l cu compătimire. 

„Câinele acesta trebue să fie orb, zise Florica. 

— Nu este orb, îi întoarse Lucia vorba, adăugând: 
Ai să vezi numai decât”. 

Se aplecă și puse trei degete dela mâna sa dreaptă 
înaintea ochilor câinelui. Apoi îl întrebă foarte serios: 
„Spune, câte degete sunt?” 

2 

Fifa, in vârstă de patru anişori, aleargă speriată in 
braţele mamei sale. 

„Ce-i cu tine, Fifa ? Dece te-ai speriat aşa ? o întreabă 
mamă-sa. 

— O, să vezi, mămico, răspunse Fifa cu vocea tremu- 
rătoare. Eram singură în odaia mea şi n'aveam ce face. 
Şi m'am apucat să-mi spun singură o poveste. Dar când 
am văzut că în povestea aceasta sunt lupi şi urși, m'am 
speriat asa de tare, asa de tare!...” 


25 lunie 1933 — Nr. 489 


D 
A 


(SÁRINDAR), 12. m 


REDACŢIA si ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 
TELEFON 324/70 


1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 , 

IN STRAINATATE DUBLU 
UN NUMĂR 5 LEI 


Abonamente : 


REPRODUCEREA BUCÁTILOR 


ESTE. SIRICT 


INTERZISĂ 


Director: N. BATZARIA 


Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază 


ste PE vot? 


m început să scriu rândurile de faţă, si Mitu Mi- 
fisor, ce-i de șoareci vânător, s'a aşezat pe hár- 
tia mea de scris. S'a întins frumusel si a început 
să-şi facă toaleta, adică să se lingă şi să se spele. 
Par'că vroia să-mi spună : „Vezi ce grije am, ca 
să tiu curat ? 
Știu, Mitu Mifisor, că esti o pisică drăguță şi curată, 
dar acum dă-te inai încolo şi lasă-mă să scriu. Nu vezi oare 
că am treabă ?” 

Insă, lui Mitu Mitisor i se pare că a scrie, înseamnă a 
te juca. Și dacă e vorba de jucat, dece să nu mă joc cu el, 
în loc de a umple pagini de hârtie cu rânduri de cerneală. 
De aceea, nici n'a vrut să se miște, ci mai întâiu, s'a apucat 
să-mi lingă si mie mâna — „ca să o spele”, credea el. 

Apoi, a întins lábuta și a început să lovească încetișor 
tocul cu care voiam să scriu. 

Văzând așa, am lăsat şi eu tocul din mână si i-am zis: 
„Neastâmpăratule Mitu Miţuşor, văd că nu vrei sá mă 
lași să lucrez. Dar nici eu n'am poftă de joacă. Insă, am 
putea sta puţin de vorbă. 

„Ştii ceva, Miţu Miţişor, că peste trei zile se împlinesc 
tocmai doi ani, de când te-am adus acasă ? Si mai tii min- 
te unde te-am găsit și cum te-am scăpat dela moarte ? 

— Miau-Miau ! 

— Da, am înţeles ! Vrei sá spui că ai uitat. Bine, iată 


că am să-ți reamintesc eu. 


eu MITU 


LU, 


„Era într'o zi de Duminică. Insoţită de mai multe pri- 
etene, mersesem să ne plimbăm la Băneasa. Insă, pe când 
umblam dealungul lacului, am auzit um miorlăit jalnic. 
Am dat fuga într'acolo şi am văzut că niște báeti ráutá- 
cioși vroiau să înece un pisoiu. Le-am dat atunci cinci lei, 
l-am luat si l-am adus acasă, însă părinţii mei n'au fost bu- 
curoşi de darul ce aduceam. 

— Mai avem trei pisici! îmi ziseră ei. Ce să mai facem 
cu jigăritul acesta de pisoi ? 

- „Dar eu am plâns, iar pisoiul a plâns cu mine. Atunci 
mama mi-a zis : „Ei bine, păstrează-l, dar să știi că numai 
tu ai să-l ingrijesti. Pisoiul s'a îngrăşat, iar peste câteva . 
luni s'a făcut o pisică de toată frumuseţea, că mama, ui- 
tând ce spusese, îl alinta si ținea mult la el. Oare ştii tu 
cine este astăzi pisoiul acesta ? 

— Miau ! Miau ! 

— A, da, ştii că esti tu, răutăciosule Miţu Miţișor. Tu, 
care, ca răsplată, m'ai sgâriat de atâtea ori, mi-ai băut, 
fără să mă întrebi, ceasca mea cu lapte și te-ai servit de 
farfuria mea, fără să-mi ceri voe. 

„Eu însă te-am iertat mereu. Dar acum, dă-te mai în- 
colo si lasă-mă să scriu , căci, altfel, mă supir și nu-ţi mai 
vorbesc. 

— Miau — Miau-miau ! 

— Zici că ai înţeles si că pleci de lângă mine ? Dacá-' 
aga, pa | si la revedere, Miţu Mifisor!” Doina 


ROMAN PENTRU 
COPII și TINERET 


Petre Popescu nu mai întrebă şi nici nu mai vru să as- 
culte ceva. Intră în camera sa, desfácu un geamantan, 
scoase câteva perechi de ciorapi, câteva berete şi flanelute 
şi făcând un pachet, esi dela cârciumă. 

„Incotro?” îl întrebă Tata Sita. 

— Să-mi încerc norocul”, răspunse el scurt. 

Merse drept la casa în care locuiau cele două surori și 
copiii d-lui Bunăreanu. Insă, mai înainte de a suna la 
poartă, dete casei câteva târcoale, oprindu-se din când în 
când şi privind totul cu atenţie. 

După aceea, sună în poartă. Din întâmplare, veni să-i 
deschidă Tanti Elena, care îl întrebă aspru: „Ce cauţi 
domniata? 

— Am, — răspunse el, silindu-se să zâmbească, — flane- 
lufe, ciorapi şi berete foarte bune si foarte eftine. Dati-mi 
voe să vi-le arăt. 4 

— Nu ne trebue nimic!” — îi zise Tanti Elena si ii în- 
chise poarta în nas. 

Ciudat negustor mai era și Petre: Popescu acela ! 
Venise în comuna Stoeneşti şi trăsese la gazdă la „hote- 
lul” Tatei Sita, ca să facă afaceri, adică să-și vândă marfa: 
ciorapi, berete, flanele si alte articole cu care umpluse 
două geamantane mari. Cu toate acestea, o zi întreagă și 
seara în care a stat la Stoeneşti, n'a făcut aproape nimic 
si n'a încercat să vândă măcar o beretá de câţiva lei. 

A făcut însă altceva. Anume, după ce Tanti Elena, 
spunându-i că „nu trebue nimic”, îi trântise usa în nas, Pe- 
tre Popescu, în loc să meargă și să caute alţi clienţi, s'a în- 
vârtit mai bine de o oră în jurul casei. Observă toate in- 
trările, socotea numărul ferestrelor, vedea pe unde apucă 
drumurile ce porneau dela casă, ba chiar, atunci când ve- 
dea că nu e nimeni, care să-l observe, scotea un carnet, 
scria ceva în el, ba lua şi schiţe, făcând tot felul de desene. 

Al fi zis că e vre-un ofiţer de Stat-Major, care ia pla- 
nul unei fortărețe dușmane. 

Insfársit, când a crezut că isi insemnase tot ce-i tre- 
bue, se întoarse la cârciumă și intră iarăși în vorbă ct 
Tata Sita... care era totdeauna gata să trăncănească ore în- 
tregi. Petre Popescu, după ce întrebă despre una, despre 
alta, adică despre lucruri, care se vedea că nu-l interesea- 
ză de loc, aduse din nou vorba despre familia d-lui Bună- 
reanu, despre surorile lui, despre copii și despre Victoria 
Mai ales despre Victoria. 

Un altul decât Tata' Sita ar fi intrat numai decât la bă- 
nueli si s'ar fi întrebat: „Dar ce are omul acesta cu Victo- 
ria, o biată orfană, rămasă singură pe lume ? Ce tot mă 
zoreste, ca să-i spun tot ce ştiu despre dânsa ?” 

Insă Tata Sita n'avea atâta inteligență si pătrundere 
de minte. Ceva mai mult. Era mulţumită, era chiar încân- 
tată că a găsit pe cineva căruia să-i povestească lucruri, pe 
care le povestise de zeci de ori oamenilor din comuna Sto- 
enesti. De aceea, răspundea bucuros la toate întrebările lui 
Petre Popescu, spunând chiar si lucruri despre care Petre 
Popescu nici nu se gândise să o întrebe. 

„A, da, zicea ea, mă întrebi la ce şcoală merg copiii 
d-lui inginer Bunăreanu şi duduita Victorita ? Păi, nu 
merg la nici o şcoală, ci învaţă cu d-na Minescu, care a 
fost profesoară si a eşit la pensie. 

„Unde stă d-na Minescu ? La capătul de jos al comu- 
nei. Acolo e o căsuţă albă, înaintea căreia este o grădină cu 
flori. La d-na Minescu se duc duduitele. De bună seamă, 
singure, că doar n'or să le mănânce cineva, mai ales că 
toată lumea din comună le cunoaște si le iubeşte. 

„Nu, nu se duc toate împreună continuă Tata Sita, 


7) O SCRISOARE MISTERIOASĂ 


de N. BATZARIA 


răspunzând întrebărilor lui Petre Popescu, care se arăta 
din ce în ce mai curios si mai atent. Duduita Lenuta mer- 
ge singură, fiindcă ea e mai mare si ia altfel de lecţii. Apoi 
merg duduitele Silvia şi Victorita, care învaţă în aceleași 
cărți si sunt mereu nedespártite. 


Această drăguță domnișoară, tine mult ca să fie îmbrăcată 
după ultima modă. 
Foto M. G. M, 


„Adică, o zi merg ele la d-na Minescu și o zi d-na 
Minescu la ele”. 

Tata Sita ar fi avut poftă să vorbească înainte şi să 
spună şi mai multe. Insă Petre Popescu, care, pe semne, 
ştia acum tot ce îl interesa, îi tăie vorba, zicându-i: „Dar 
ce am eu cu d-na Minescu și cu copiii ACA Bunárea- 
nu sau cu fetita, pe care a adoptat-o ? Mai bine merg prin 
comuná sá vándá ceva marfá”. 

Isi luá, asa dar, legátura cu care fusese la Tanti Elena 
si porni drept spre capátul de jos al comunei. Cu alte 
cuvinte, merse drept la d-na profesoară Minescu, pe a 
cărei casă o găsi cu înlesnire, după descrierea ce-i făcuse 
Tata Sita. 

Când se apropiá de casă, nu intră numai decât, ci 
făcu aşa cum făcuse si la casa familiei Bunăreanu. Ii 
făcu de câteva ori ocolul, privi, observă cu atenţie, scoase 
carnetul său în care¡fácu diferite însemnări şi numai după 
aceea se hotări să bată în poartă. 

Veni să-i deschidă o femeie, care era 
d-nei Minescu şi care îl întrebă ce caută. 


„Am de vânzare ciorapi, flanele, şaluri, berete foarte 
bune şi foarte ieftine, răspunse Petre Popescu, adăugând: 
Spune stăpânei tale să mă primească şi să-i arăt marfa”. 

Din camera ei, d-na Minescu auzi această conversaţie 
si veni, mai înainte de a fi chemată de servitoare. „N'am 
nevoe de nimic”, îi zise ea lui Petre Popescu, care se pre- 
gătea să intre în casă si să desfacă pachetul. 

„Nu e nici o supărare”, răspunse acesta zâmbind si 
îndepărtându-se. 


Până seara, Petre Popescu nu se mai îngriji de alţi 
clienţi, cărora să le vândă marfa ce adusese. Cea mai 
mare parte din timp şi-o petrecu plimbându-se. Numai că 
era o plimbare ciudată şi care dedea în adevăr de bănuit. 
Nu se plimba decât pe drumurile: din jurul casei familiei 
Bunăreanu si din jurul casei în care locuia d-na Minescu. 

Si ce fel de plimbare făcea? Mergea, să zicem, cinci 
minute, apoi se oprea locului zece minute, se oprea, pri- 
vind de jur împrejur, observând toate cărările, pădurile, 
ogoarele. Asa făcu el până seara, când, întoreându-se la 
cârciumă, îi zise Tatei Sita: „N'am avut noroc în comuna 
aceasta, căci n'am vândut marfă nici de un ban”. O veste 
care Wa supărat-o de loc pe Tata Sita, ci, dimpotrivă, a 
multumit-o. 

Ziua următoare, un automobil, venit dela Câmpulung 
sau din alt oraș, se opri în faţa cârciumei. In automobil 
se urcă Petre Popescu, care se întoarse de unde spunea c 
venise, fără să pară supărat că nu făcuse o treabă la Stoe- 
nesti cu marfa sa. Ba chiar pe față i se citeau bucuria 
şi multumirea. Dece? Pricina o vom afla ceva mai târziu. 


în serviciul 


Două zile după venirėa la Stoeneşti a ciudatului şi 
misteriosului negustor, d. inginer Bunăreanu primi cu 
posta la biroul său dela București o scrisoare de al cărei 
conţinut rămase nespus de mirat. 

O citea, o recitea şi tot nu se putea dumeri. Se uita 
mereu la numele persoanei, care îi scrisese si oricáte sfor- 
țări făcea în memoria sa, tot nu-şi amintea sá fi cunoscut 
vreodată o persoană cu numele de Jean  Nerton, cum 
semna autorul scrisorii. 

„După nume, domnul care îmi scrie pare a fi fran- 
cez, îşi vorbea singur d. Bunăreanu, plimbându-se neli- 
nistit prin birou si ținând în mână scrisoarea primită. Jean 
Nerton! repeta el. Nici la Paris, unde am stat destulă 
vreme, şi nici aicea în țară n'am cunoscut vreo persoa- 
ná cu numele acesta. Si ce vrea dela mine d. Jean Ner- 
ton? Si ce are el cu Victoriţa?” 

Dupá aceea, d. Bunáreanu se oprea din mers si din 
vorbit si citea din nou scrisoarea, pe care o citise, poate, 
de zece ori. Dar de fiecare datá dedea mereu din cap si 
fácea semne de mirare si de uimire. 

Scrisoarea, scrisă în limba franceză, avea  continu- 
tul ce urmează: 


„Stimate Domnule Bunăreanu, 


„Nu este decât o jumătate de oră de când m'am dat 
jos din tren, venind direct dela Paris, şi mă grăbesc a vă 


serie, îndată ce am aflat adresa d-voastră. Vă scriu spu- 
nându-vă că am făcut drumul dela Paris până aicea, nu- 
mai şi numai ca să am o întâlnire cu d-voastră si să vă 
vorbesc intro chestiune importantă si despre care știu că 
vă interesează. Nu pot să vă comunic în scris și în mod 
amănunțit ini ce anume constă chestiunea aceasta. Sunt 
lucruri care nu se pot spune decât “verbal şi numai între 
patru ochi, Pentru a vă arăta însă importanța chestiunei, 
care m'a hotărit să fac o călătorie aşa de lungă, vă spun 
numai că este vorba despre d-ra Victoria Gareli, faţă de 
care — după informaţiile ce am primit la Paris — v'ati 
purtat mai bine decât sar fi putut purta un tată ade- 
vărat. 

„Scopul călătoriei mele este să-i apăr drepturile a- 
cestei domnișoare si să-i asigur viitorul. De aceea, vă rog, 
să binevoiti a-mi comunica de urgență la „Grand Hotel” 
unde locuesc, ziua și ora la care pot veni la biroul d-voa- 
stră, ca să vă lămuresc toată chestiunea si să putem sta 
de vorbă, fără să fim supăraţi de prezența vreunei alte 
persoane. Cu toată stima, lean Nerton”. 


Avea dreptate d. Bunăreanu să fie nedumerit și să 
se întrebe mereu: „Cine este acest d. Jean Nerton? Ce 
vrea dela mine si ce are el cu Victorita? 

Ştia doar că Victorita e româncă din Macedonia, asa 
că nu putea să-și inchipue cum ar fi putut să aibă rude la 
Paris şi mai cu seamă francezi. De aceea, nu înţelegea de 
unde a răsărit d. Jean Nerton, ce fel de „drepturi” ale 
Victoritei vrea el să-i apere si ce-l interesează pe dânsul 
soarta şi viitorul Victoriţei. 

Totuşi, nu putea să lase fără răspuns scrisoarea de 
mai sus. Se asezá, asa dar, la birou, ca să scrie răspunsul. 
Insă, după primele două rânduri, isi luă seama şi zise: 
„Nu, cu scrisoarea treaba merge încet. Mai bine mă reped 
eu până la „Grand Hotel” şi-l întâlnesc pe d. Jean Nerton”. 

Rupse, prin urmare, hártia pe care incepuse sá scrie, 
eşi din birou, luă un automobil si merse la „Grand Hotel”. 
Aci întrebă pe portar despre d. Jean Nerton. 

„Da, e aci, îi răspunse portarul. E în camera n-rul... 
etajul intáiu”. 

D. Bunáreanu merse la camera aceea, bátu in ușă si 
auzi în limba franceză: ,Entrez!” 

Intră şi isi spuse numele. Francezul, încântat de a- 
ceastă vizită, se grăbi să încuie usa. La răspunsul d-lui 
Bunăreanu că vorbeşte curent limba franceză, d. Jean 
Nerton păru si mai mulțumit. 

Incepu apoi să-i dea d-lui Bunăreanu lămuriri despre 
care vom lua şi noi cunoştinţă în capitolul ce urmează. 


(Va urma) 


«Si acum vaporâșule, drum bun ! 
Foto M., G. M. 


"| IMPIETDIT 


A llo? y 
KN 


eparte, departe de aicea, peste nouă mări si 
nouă țări, un împărat avea în slujbă pe un sol- 
dat care îi era credincios si ascultător întru 
toate. 

Insă, ce folos că oamenii din jurul împăratu- 
lui aveau mare pizmă și necaz pe soldat, tocmai pentru 
credinţa şi buna lui purtare. De aceea, îl pârau mereu 
pe nedrept la împărat, născocind tot felul de minciuni. 

Aşa că aproape nu era zi dela Dumnezeu, în care 
bietul soldat să nu fie pedepsit, fără să aibă nici o vină. 

Merse asa cât merse, până ce într'una din zile, sol- 
datul, ne mai putând răbda atâtea nedreptáti, își luă pus- 
ca şi ranita și se duse într'o împărăție vecină, unde se 
rugă de împăratul de acolo, să-l primească în slujbă, po- 
vestindu-i cinstit tot ce se întâmplase cu dânsul. 

„Te primesc, îi zise împăratul, si îţi dau chiar o leafă, 
de care ai să fii mulțumit. In schimb, iată ce cer dela tine: 
să-mi păzeşti grădina unde am sădit niște pomi la care 
tin foarte mult. Dar mare îmi este necazul, fiindcă dela 
o vreme încoace, nu ştiu nici eu cine mi-i rupe în tim- 
pul nopţii. Dacă îi păzeşti sau poţi prinde pe acela care 


6 


mi-i rupe, o să fie bine de tine. Insă, dacă în vreo dimi- - 


neafá găsesc iarăşi rupti pomii mei iubiți, să ştii că în 
ziua aceea fi se va tăia capul”. 

Neavând ncotro, soldatul primi să slujească în felul 
acesta. Isi făcu în grădina palatului o căsuţă în care dor- 
mea ziua, ca să poată sta de veghe noaptea. Cu toate a- 
cestea, nu ştiu cum se făcu că, după trecere de câtăva 
vreme, intruna din nopți soldatul fu apucat de somn. 
par'că îi turnase cineva pe ochi plumb topit. 

Când se trezi, văzu că o jumătate din pomi erau 
rupţi. „Sa sfârşit cu mine! zise soldatul zdrobit de durere. 
Chiar astăzi stăpânul meu împăratul va da poruncă si 
mi se taie capul”. 

Insă, pe când se văeta și își plângea soarta, auzi ur 
sgomot, așa ca un fâșâit puternic de aripi. Indreptă pri- 
virile spre poarta de unde venea fásáitul şi văzu lásán- 
du-se jos în sbor o pasăre uriaşă. Pasărea se lăsă pe unul 
din pomii, care nu erau încă rupti şi începu să-l rupă 
cu ciocul și cu ghjarele. 

Văzând-o, soldatul nu stătu să se gândească la ceeace 
are de făcut, ci duse pusca la ochi și trase. N'a omorât-o 
ci numai a rănit-o, făcând să-i cadă trei pene din aripi. 

Pasărea s'a ridicat în văzduh gi a sburat departe. Sol- 
datul nu s'a lăsat, ci a urmărit-o, până ce a văzut că intră 
intro prăpastie, în care a pierit, făcându-se nevăzută. 
Soldatul a intrat şi el în prăpastie, dar i-a alunecat pi- 
ciorul si a căzut, rămânând în nesimţire. 

Nu s'a trezit şi nu şi-a venit în fire decât abia în ziua 
următoare. S'a sculat și a pornit, mergând drept înainte. 
Asa a ajuns la o cetate mare a cărei poartă era păzită 
de un soldat cu arma în mână. 

Soldatul întrebă pe paznicul acesta cum îi spune ce- 
tátii, însă nu primi nici un răspuns. Atunci l-a apucat 
pe paznic de mână, vrând să-l mai sgudue, ca să-l facă 
să vorbească. Insă a văzut că paznicul nu era viu, ci era 
prefăcut în stană de piatră. 

Soldatul intră în cetate, dar toţi oamenii pe car: i-e 
întâlnit, nu mai erau în viaţă, fiind prefăcuţi cu toţii în 
stane de piatră. 


. 


Cuprins de nespusă mirare, soldatul merse tot îna- 
inte pe străzile cetăţii, până ce ajunse înaintea unui palat 
de o frumuseţe fără seamăn. Intră în palat și văzu mese 
încărcate cu mâncăruri si băuturi din cele mai gustoase si 
alese. Fiindcă îi se făcuse foame, a stat la o masă, mân- 
când si band după pofta inimei. ` 

Insă, tocmai când isprăvise cu masa, iată că văzu 
venind o domnifá frumoasă, aşa cum numai în povești 
se găseşte. După domnitá veneau mai multe fete tinere, 
care o slujeau. 


Soldatul povesti domniţei tot ce i se întâmplase si 
cum ajunsese până acolo. 

„Pasărea uriașă, pe care ai rănit-o şi i-ai smuls trei 
pene, îi zise domniţa, este soră-mea, o soră care n'a făcut 
decât rău în viaţă. 

Din pricina ei, împărăţia aceasta, care este împără- 
fia mea, e împietrită. 

„Insă, vorbi domnita mai departe, ia această carte 
ce-ţi dau. Vei citi din ea trei nopţi la rând, dar fără sá o 
lași din mână măcar o singură dată, fără să te mişti din 
loc, orice s'ar întâmpla, si fără să răspunzi cuiva, orice 
ar fi sá te întrebe. Dacă faci întocmai asa cum ţi-am spus, 
să ştii că te iau în căsătorie”. 

Abia se înseră şi soldatul, care nu mai putea de bucu- 
rie la gândul că va fi soțul unei domniţe așa de frumoase, 


luă cartea în mână si se puse pe citit. Dar abia citise o filă, 
că s'au ivit înaintea sa împăratul și căpeteniile ostirei din 
care fugise şi au început cu toţii să-l ocărască pentru fuga 
lui gi să-l amenințe cu puștile și cu săbiile. El insă nu 
s'a speriat, nu s'a mișcat, ci a citit înainte până ce au 


"cântat cocosii, când toţi cei ce veniseră, au pierit. fácin- 


du-se nevázuti. 

Noaptea a doua a fost și mai grozavă, soldatul nostru 
fiind chinuit şi mai rău decât în noaptea dintâi. 

Insă noaptea a treia a pus vârf la toate. Călăi şi alţi 
oameni graznici la vedere, înarmaţi cu cuțite şi cu to- 
poare, au dat návalá peste el, amenințându-l să-l taie, să-i 
zdrobească oasele, să-i soarbă sângele si să-l ardă de viu. 
Decât soldatul nu s'a clintit din loc, a stat nepăsător si a 
citit fără întrerupere până la cántstui cocosilor. 

Dar îndată ce a răsunat cel dintâi cântec de cocosi 
din noaptea a treia, tot ce era mort si impietrit în împă- 
rátia vrájitá a înviat din nou. 

Si iată că veni iarăşi frumoasa domnitá, întinse zám- 
bind soldatului mâna şi îi zise: „Mâine se face căsătoria 
noastră si tot mâine esti ales ca împărat al acestei im- 
părăţii, căreia tu i-ai dat din nou viață, scăpând-o dela 
peire”. 

Noul împărat domni până la acânci bătrâneţe, aşa 
cum domnesc de obiceiu împărații din poveşti. 

In româneşte de Emilia Basiuc 


DIN PÁTANILE ŞI NAZDRAVANILE LUI HAPLEA 
Ei 


Haplea se cântăreşte 


Haplea intră într'o farmacie, în ca- 
re era un cântar de cântărit oameni și 
dând farmacistului un leu, îi zise: 

Te rog, cântăreşte-mă. 

— Cântăritul costă doi lei, răspunse 
farmacistul, așa că mai dă un leu. 

— D-ta, îi întoarse Haplea vorba, 
cântărește-mă pentru un leu şi spu- 
ne-mi numai jumătate din greutatea 
mea. După aceea, ştiu eu să-mi fac so- 


Discursul lui Haplea 


Haplea fusese invitat la masă la o 
nuntă. Pe la sfârşitul mesei, Haplea 
se ridică în picioare, ţinând în mână 
paharul de vin, şi zise: 

„Doamnelor şi domnilor, să-mi daţi 
voe să tin o scurtă cuvântare, însă vă 
rog să vă sculaţi în picioare cu toţii”. 

Oaspefii, curiosi, se sculará. 

„Acum, zise mai departe Haplea, vă 
rog să staţi în picioare, până ce aflu 


Bătaia lui Haplea 


Intr'o zi Haplea a fost prins pe 
câmp de un dușman al său din Ble- 
gesti si a mâncat o bătae soră cu moar- 
tea. Haplea s'a dus îndată după aceea 
la judecător, ca să se plângă și să cea- 
ră ca bátáugul să fie pedepsit. 

După ce i-a ascultat plângerea. ju- 
decătorul l-a întrebat: „Spune-mi, ci- 
ne era de faţă când te-a bătut omul 
de care te plângi? 


coteala si să-mi găsesc greutatea în- 


treagă”. tit-o”, 


cine a stat pe pălăria mea și mi-a tur- 


— Eu eram de față, domnule jude- 
cător”, se grăbi Haplea să răspundă. 


Poveste in versuri 


de d-nii Radu Gyr si N. Milcu 


LUPUL 


Pe bunicá'n astá seará jur c'o voi mánca! (Vulpea cascá aro): Ei 
ine, 

Ce-ai rămas gură cáscatá ? Ce te uiţi aşa la mine? 

Da, o voi mânca... ajunge de când tot îi dau ocol! 

Inteleg s'alerg,. dar teafár ! Nu cu pántecul tot gol ? 

Ce imi pasá de bunicá ? Ce imi pasá de fetitá 

Si de mama ei? Ce-mi pasá dacá Rosia Scufitá 

Nu va mai veni de astázi ?... 


VULPEA (aparte) 
Astázi ?... 


LUPUL (continuând) 


La bunica ei ? 
Pentru turma ta întreagă de mioare şi de miei, 
Pentru toate câte acolo mi-ai făgăduit, la stână, 
Pentru vrabia din slavă, n'o slobod pe cea din mână, 
Am să te mănânc! 


VULPEA (şireală) 
Aşa e! Eu de-as fi în locul tău, 
Tot așa aş face, dragă, fără să îmi pară rău, 
Şi, cum ai de gând să intri la bunică? 


LUPUL 
Treaba mea! 
VULPEA 
Nu te supăra, cumetre... De, la urmă vom vedea... 
LUPUL 


Cum nu crezi ? Cumătră Vulpe ! Dacă tiu adesea post, 
E că sunt milos... 


VULPEA 
Se vede... 


LUPUL 


Să nu crezi că Lupu-i prost ! 
Mai întâi, şi 'ntái, pe drumul ăsta 'n floare troenit, i 
Pe unde va veni fetița, şi-o sá vie negresit 

Mă voi face mic la pândă, întro tufá cocolos, 

Cu un ochi pándind prin ramuri rásárind bonetul ros, 

lar cu celalt spre bordeiul unde stiu cá e bunica. 

Stau... Astept... Si printre ierburi cánd s'ascunde tufánica 

Sá n'o rupă Cáciulita, — ştiu că aproape e fetița! 


VULPEA (aparte) 


Vezi de aceia cáte-odatá 'n iarba ce mijeşte 'n vale 
E păcat să rupi, copile, floarea ce-ţi răsare in cale!... 


LUPUL 


Astfel, cucoană vulpe, azi o s'o mănânc. Ce bine! 
Las'să vie s'o sfâşie taica Lup... Ce trai pe mine. 


VULPEA 
Dar ce spui ?... Intái fetiţa s'o mănânci ai zis ? 
LUPUL 
Ce-ti pasă ? 
VULPEA 


Parcă Wai mai stat jupáne, de când esti, frumos la masă, 
La o masă bună, adică nu prin stuh de mărăcini, 

Sau în viziuni murdare *'ntunecate de jivini ! 

La o masă cumsecade... (De, nu te poftii la mine! 
Câte ori n'am plâns, jupâne, că cinasem fără tine)... 
Hei ! La câte mari petreceri nu am fost si eu poftită ! 
Câte nunţi de prinți! Părinţii cu hlamida aurită, 
Impărați şi 'mpárátese, m'au avut de sfetnic, multă 
Vreme 'n basmul ce copiii dela cei bătrâni Pascultá... 
Dar pe unde am fost jupâne, ori şi cât am tot umblat, 
Când a fost pe chef,pe jocuri, şi la urmă pe mâncat, 
La întinse mese dese de nu-ți nimereai nici gura, 

Mai întâi mâncam pastrama şi pe urmă prăjitura !... 


LUPUL 


Bine, bine... Insă asta nu ştiu pentru ce mi-o spui. 
Toate sunt Ja fel odată ce's în gura lupului ! 


VULPEA 


Cum Wai priceput? La urma urmelor, ce'mi foloseşte . 
Să m'amestec eu ? Mai bine să îmi văd de drum.... 


LUPUL 
... Vorbeşte ! 
VULPEA 
Ştii câţi ani are bunica ? 
LUPUL 
Stai să-ți cânt mai bine... 
(cântă) 


Uşa, cioc, cioc, cioc, cioc... 
VULPEA (inmármuritáa) 
Cântecul ! 
Cum îl ştie ? Vai ! de acuma, totul, totul e pierdut! 
Vulpe, cât ai fost de proastă ! Vulpe, Vulpe ! Ce-ai făcut 
LUPUL (cântând) 
Cioc, cioc, cioc, bunica mea. 
Scoal' din pat şi ia cheita 
Cioc, cioc, cioc, sunt Cáciulita... 
VULPEA (aparte) 
e Vaiti 
LUPUL (continuă) 


Uite capisonul ros 
Cioc, cioc, cioc, Ti-aduc in cos 
Aripioará de cocos! 


VULPEA (acelaş joc) 
se -VAE dió 


LUPUL 


. Turtá dulce, vinisor, 
Cioc, cioc, cioc si láptisor 


Mezişor 
Cioc, cioc, — de nuci — 
Cioc, cioc, cioc pituști, lăptuci... 
VULPEA 
Vai 1... 
(Pauză. Apoi izbucnind in râs) 
Ha, ha, ha, ha)... 
(aparte) (> 
Am eu ac de pielea ta. PA 


(rázánd cu hohote) 
LUPUL (uimit) 
Râzi ? Dar bine, ce ai ? Răspunde ! Am ajuns de râsul tău! 
Lupu dacă'i bun, deodată, iar la loc se face rău. 
Râzi!... Nemernică! 
(e gata să se repeadă) 
VULPEA 
Asteaptá... Dragă, nu te supăra ! 
Dacă vei cânta ca astăzi, cât vei fi nu vei intra! 
LUPUL (uimit) 
Cum ? 
VULPEA 
Vezi bine !... Erai gata să-ţi înfigi în mine ghiara ! 
Să-mi rupi blana! Când eu una, doar o blaná'n viaţă am. 
lartá-má... Dar nu ştiu... Spune: dece hazul tău eram ? 


VULPEA 
Când ai auzit tu cântul ăsta de-l cântaşi acum ? 

LUPUL 
Eri... Aşa-l cânta fetiţa... Am pândit-o doar pe drum, 
Oameni multi treceau... Dar astăzi... 

VULPEA 
Astăzi cântul e schimbat, 
Şi în oricare zi e altul.., 

LUPUL (rugátor) 

Spune-mi cântu adevărat... 

VULPEA 


Bine. Insă poezia dacă vrei s'o afli toată, 
Să îţi dai, te rog, cuvântul c'am să plec nevătămată! 


LUPUL 

Ai cuvântul meu de fiară! Cântă 'ntái, şi vei pleca. 
VULPEA 

Bine. Cântecul de astăzi trebue să fie aşa: 
(cântă) 


Cioc, cioc, cioc, şi boc, boc, boc! 
Scoal' de toarnă apă 'n foc 
Cioc, cioc, cioc, e fata ta 

Să mori tu, să crească ea. 
Cioc, cioc, cioc, fi-aduc alune, 
Mere pádurete bune, 

Nuci de-un an cu coaje, mari, 
Pentru dintii tái cei tari, 
Scobitori, cioc, cioc, surcele, 
Lite piele 

De nuele... 

Asta-i cântecul. Acuma... 


LUPUL 
Stai; să nu greşesc cumva ! 
VULPEA (curtenitoare) 


Nu se poate să greşească niciodată mintea ta. 


LUPUL i 
Acum întâi pe tine aş vrea să te mănânc... 

VULPEA 
Aceasta ti-i răsplata ? 

LUPUL 


Mi-i pântecul adânc ! 

O pivniţă adâncă am în guşe 

Şi-am să înghit ca să mă satur astăzi 

O Vulpe, o fetiță şi-o mátuse!... 
VULPEA 


Dar ce să faci cu mine ?... Bătrână,, Sfoegesc... 
Ce-aş da să fiu ca tine! O, cum te fericesc ! 
Eşti încă tânăr ! Uite, îţi râde 'n vânt mustafa. 
Ai ochi vioi! Puternic! Hi străluceşte faţa !! 


9 


a ; 
2 = 
AER 


LA 


_ 
3 
a. 
Ai pieptul tare... Vorbá si cugetul curat, 
Esti regele pádurei !... 
LUPUL (mágulit) 

Sunt bine, hai ? 

VULPEA 
Bărbat ! 

LUPUL 
Da, totusi... Si bárbatul e in curánd bátrán. 
As vrea o viatá intreagá copil ca sá rámán! 
la uită’ te la mine... 

VULPEA 
Ai mersul lin, tiptil, 
De-abia simtit prin tufe... 

LUPUL 
Ca un copil. 

VULPEA (afirmánd) 

Copil! 

(Pauzá) 

LUPUL 
Dar sá "ncetám cu vorba... Hai, fă-te 'ncoa la neica ! 

VULPEA 


Las’ foamea mai pe urmă sá ţi-o aline maica... 
Ce îţi doreşte gândul si draga ta guritá? 
Pi-s ochii mici... Şi faţa... O faţă de fetiţă ! 


LUPUL (măgulit) 
Fetiţă ? 
VULPEA 


„„Ulas de fată ! Te-ar crede ori şi cine. 


Fetitá, cum o Vulpe má vezi acum pe mine ! 
LUPUL 

Sunt multumit. Acum sá te mánáne as vrea. 
VULPEA 

Opreste-te ! 
LUPUL 


e sfágii! 

VULPEA 
Nici cánd nu vei putea! 

LUPUL (surprins) 

Cum ? 

VULPEA 
Lupule, jupáne, cu mare bucurie 
Eu as primi 'n másele sá má prefaci piftie ! 
Dar, — multumescu-ti Doamne! — nu va voi seriptura! 

(Va uzma) 


MANDRUTA ( 


POVESTE POPULARA de ALI-BABA 
RA AENA 


cum foarte mulfi ani ín urmá, se ridica in várful 

unui deal impádurit un palat máref. In palatul 

acesta, trăia înțeleptul Voevod Strajă. 

Voevodul Strajă fusese lovit în viaţă de grele 

necazuri şi nenorociri. li murise sofia şi îi mu 
rise Sorin, singurul lui copil. Voevodul Strajă, care înce- 
. puse sá îmbătrânească, îşi petrecea zilele în rugăciuni si 
citind cărţi, care cuprindeau învățături folositoare si inte- 
lepciunea rămasă din bătrâni. 

Cu cât înainta în vârstă, cu atât mai mult inima sa se 
umplea de bunătate şi de milă pentru cei nevoiaşi, pentru 
văduvele sărace, pentru copiii rămași fără părinţi. Pe toţi 
aceştia îi ajuta cu dărnicie, aşa că șteregea multe lacrimi 
şi alina multe dureri. Nimeni nu bătea la poarta palatului 
său, fără să primească un ajutor sau o povaţă bună. 

De aceea, Voevodul Strajă era iubit de toată lumea, fi- 
ind socotit aproape ca un sfânt. 

Intr'o seară. veni la el un moşneag îmbrăcat în haine 
vechi și peticite si îi ceru găzduire. „Casa mea este ca şi ca- 
sa d-tale”, îi zise voevodul, primindu-l cu toată cinstea și 
prietenia. 

Insă. a doua zi dimineaţa, servitorii palatului veniră 
speriaţi să aducă voevodului Strajă o veste ciudată: „Moş- 
neagul, îi ziseră ei, a pierit fără urmă, fiindcă nimeni nu 
l-a văzut ieşind din palat. Dar în patul în care a dormit, 
am văzut un sac din care ies plânsete şi gemete”. 

Voevodul merse să vadă ce-i cu întâmplarea aceasta. 
Desfăcu sacul şi nespusă îi fu uimirea. când văzu că în 
sac era o fetiţă mică, dar de toată frumuseţea. 

„Cine eşti şi cum te cheamă ? o întrebă voevodul. 

— Mă cheamă Mándrufa şi ştiu că sunt de viţă împă- 
rătească. Părinții mei au murit, iar împărăţia le-a fost co- 
tropită de duşmani. Altceva nu mai știu, răspunse fetița. 

— Eu mai ştiu ceva, îi întoarse voevodul Strajă vorba. 


“w 


Ştiu că ai să fii fiica mea si că esti trimisă de Dumnezeu, 


inveselesti bătrå- 


singurătatea şi să-mi 


ca să-mi alungi 
nefele”. 

Zicând acestea, o luă în braţe şi o imbrátige cu toată 
dragostea de părinte. ; 

Din ziua aceea, voevodului Strajă viața i se părea mai 
bună si mai senină. Avea pe Mándruta, de care îngrijea, 
poate, mai mult decât îngrijise de copilul ce pierduse. 


Mandruta creştea, făcându-se zù de zi mai frumoasă. 
Dar se întâmpla cu dânsa ceva care mâhnea adânc pe vo- 
evodul Straja. Mándruta se făcea, pe măsură ce creștea, 
mai tăcută si mai posomorátá. Ba dela o vreme încoace 
ajunsese şi tare ingámfatá. Se uita de sus si disprețuitoare 
la toți din jurul ei. Când ieşea la plimbare, întorcea capu! 
şi nu răspundea la cei ce o întâlneau, îi dădeau „bună 
ziua” sau „bună seara”. Găsea că toată lumea e mojică şi 
că nu-i şade ei bine să stea de vorbă cu alţii. 

Voevodul Strajă îşi închipui că pricina pentru care 
Mândruţa sta tăcută si posomorâtă, este că mare lângă 
dânsa prietene de aceiași vârstă. De aceea, orândui să vie 


Y, 


si sá stea la palat cu Mándruta zece fete dintre cele mai 
drágute si mai frumoase din tot ţinutul. Insă Mándruta, în- 
dată ce le văzu, se strâmbă şi zise cu dispreţ: „Ce mojice 
şi ce pocite !” 

Apoi le întoarse spatele şi nici nu mai vru să se uite 
măcar la ele. 

Bietul voevod Strajă nu mai ştia ce să facă. Strânse 
la palat pe oamenii cei mai învăţaţi şi mai înţelepţi din 
tara aceea şi le ceru sfatul. 

Atunci, un bătrân înțelept grăi zicând : „Boala de care 
suferă Mándruta, e ingámfarea. Si este îngâmfată din pri- 
cină că e frumoasă. I se pare că nimeni pe lume nu o a- 
junge în frumuseţe. 


` „De aceea iată care este leacul: să fie dusă în muntele 
unde se găseşte „Fântâna Adevărului” şi să bea din apa 
aceasta. O să vedeţi cum are să se schimbe cu desăvârşire”. 

Chiar a doua zi, voevodul Strajă luă pe Mándruta si 
porni la muntele unde se găsea „Fântâna Adevărului”. 
Când ajunseră acolo, Mándrufa nu mai putea de sete. De 
aceea, se repezi la fântână şi bău apă cu lăcomie. Bău a- 
tâta, cât nu băuse până atunci. 

Când, insfársit, isi potoli setea şi se ridică de jos, Mán- 
druta se frecá la ochi. fiindcă nu-i venea să creadă ceeace 
vedea acum în jurul său. Vedea că totul este mult mai plă- 
cut, mai frumos, de cum îi se părea, până nu băuse din 
apa dela „Fântâna Adevărului”. Şi mai simţi cum în suflet 
i se strecoară bunătatea şi duioşia. 

Mándruta era schimbată cu desăvârșire. Par'că îi luase 
cineva o pânză. care îi astupa vederea, şi de pe suflet, o 
pânză şi mai groasă, care nu lăsa să treacă tot ce e bun şi 
frumos. 

La înapoiere spre palat, Mándruta întâlni mai multe 
pástorite tinere şi alte fete de ţărani de prin partea locului. 
„Ce drăguță sunt !” zicea și se oprea din drum, ca să stea 
de vorbă cu fiecare. 

Intră în curtea palatului, se uită la servitori şi văzu că 
bietii oameni nu sunt nici mojici, nici urífi, cum îi crezuse 
până atunci. „Bună ziua, dragii mei !” le strigă Mándrufa, 
zâmbindu-le cu drăgălășenie. 

Dar iată că îi ieşiră întru întâmpinare şi cele zece fete, 
cu care se purtase așa de urât. Cum le văzu, se repezi la 
ele, imbrátigá pe fiecare, apoi le zise: „Vă rog, dragile 
mele, ca de azi înainte sá mă socotiți pe mine ca pe o soră 
a voastră”. 

Şi a fost mare bucurie în tot palatul, dar mai mult de 
cât toți s'a bucurat voevodul Strajá. 

După ce stătu frumos de vorbă cu toată lumea, Mân- 
druta se duse în camera sa, deschise fereastra și se așeză 
să privească afară. Ce frumos îi se păru acum cerul ca și 
pământul ! Nu se mai sătura, privind pădurea verde, poe- 
nile înflorite şi râul ce curgea la vale. 

„Până acum, îşi zise Mândruţa vorbindu-şi singură, nu 
vedeam nimic din toate frumuseţile acestea şi n'aveam 
ochi decât pentru mine insámi, si pentru frumuseţea mea, 
care mă făcea să fiu aşa de îngâmfată... Dar oare sunt eu 
aşa de frumoasă ?” 

Şi Mándruta se repezi la oglindă, ca să se vadă cum 
este în adevăr. Se văzu, dar se văzu cu totul alta, de cum 
se crezuse până în ziua aceea. Da, era frumoasă, dar nici 
așa de frumoasă, ca să i se pară că ar fi o minune a lui 
Dumnezeu şi că alta nu este ca dânsa. 


. Insă, tocmai când se înserase deabinelea, se auziră 
bătăi în poarta palatului. Pe semne, vre-un drumef venea 
să ceară găzduire. 

Servitorii, aşa cum aveau poruncă dela voevodul Stra- 
já, merseră să deschidă. Rămaseră însă tare mirati, când 
văzură că drumetul nu este altul decât moşneagul, care, cu 
câțiva ani mai înainte, adusese în sac pe Mândruţa și apoi 
el pierise a doua zi dimineaţa. 

Il poftiră să intre, dar moşneagul le zise : „Nu, că sunt 
grăbit. Daţi însă Mândruţei ládita aceasta”. După acceia, 
mosneagul își văzu înainte de drum, pierind în întunericul 
nopții. 

Mándruta deschise ládita şi rămase încremenită de 
ceeace văzu înăuntrul ei. Ládita era plină până la vârf cu 
galbeni strălucitori. 


11 


Intr'un colț al láditei, Mándruta zári o bucată de hár- 
tie, pe care erau scrise cuvintele ce urmeazá : ,Banii a- 
cestia iti sunt dáruiti ca să poţi face bine celor săraci gi sá 
rămâi tot așa de bună, cum ai început să fii din clipa în 
care ai băut din apa dela „Fântâna Adevărului”. 

Adevărul este că Mândruţa intrebuintá banii din ládi- 
tá, ca să ajute pe săracii din ţinutul acela şi mai ales pe 
copiiii rămaşi fără părinţi. 

După câţiva ani dela această întâmplare, Mándruta 
s'a măritat cu un voevod tânăr, chipes şi tot aşa de bun la 
suflet ca şi dânsa. 

Ali-Baba 


UN FLUTUREL... 


Pe o floare din grădină, a sburat un flutur... 
Dar din calea lui, sărmanul, florile se scutur. 


Căci e greu și floarea mică poate abia să se țină... 
De necaz și el acuma, fuge din grădină! 


Trece mândru orisiunde, pe flori nu se lasă, 
El nu bagă 'n seamă, nici floarea frumoasă!.... 


Dar si timpul trece, foamea îl răzbate, 
Si-atunci fluturelul, cade mort pe spate!... 


Când te crezi prea mare, de cum spune cartea, 
Să te uiţi atuncia: „te pândește moartea!” 
I. C. Ştetănescr 


Jackie Cooper si micuța Ann Beery, într'o scenă din filmele 
lor de succes. 
Foto M. G. M. 


| 


il IN 


ra în primele zile ale lui Ianuarie, zile reci, cu 

zăpadă multă si îngheţată. Jonel însă nu mai 

putea de bucurie. Făcuse, fără să fie ajutat de 

alt cineva, un minunat om de zăpadă, cu ochi, 

cu nas, cu o lulea în gură şi cu o pălărie pe cap. 
După aceea, se dăduse cu sániuta, asa că băiatul se simţea 
fericit. 

„A, de ar fi tot anul iarnă !” zise el. 

Tatăl său, care îl auzise, îi aduse un caet nou si îi zise: 
„Scrie în caetul acesta dorinţa ta de acum”. Si Ionel scrise 
cât mai frumos în caet: „A, de-ar fi tot anul larná !” 

Insă Tarna a trecut. S'a topit şi omul de zăpadă si toată 
zăpada de pe pământ. lonel se plimba cu tatăl său în grá- 
dina cu flori. Era în grădina aceea mulţime de flori şi care 
de care mai frumoase şi mai plăcut mirositoare. Ionel se 
simțea vesel si încântat. 

„Vezi, îi zise tatăl său, florile acestea sunt bucuria 
Primăverii, însă se vor trece şi ele şi se va duce si Pri- 
mávara. 

A, de ar fi tot anul Primăvară” strigă lonel. 


Atunci tatăl său îi aduse carnetul şi îi zise: „Scrie în 
caet dorința ta de acum”. Si Ionel scrise cât mai frumos în 
caet: „A, de ar fi tot anul Primăvară !” 

Dar a trecut şi Primăvara si a sosit Vara. Intr'o fru- 
moasă zi de Duminică, lonel s'a dus cu părinţii săi la ţară. 
S'au plimbat prin livezile verzi şi înflorite, au cules fragi 
din pădure, Ionel a alergat după fluturi, şi s'a scăldat in 
apa limpede a râului. Niciodată nu se simtise mai vesel si 
mai fericit. 

La înapoiere, au întâlnit în drum un ciobánas, care își 
mâna turma de oi, tot cântând din caval o doină veche si 
duioasă. Oile aveau şi miei care săreau gi sburdau, de-ti 
era mai mare dragul să stai şi să-i priveşti. 

Când au ajuns îndărăt acasă, tatăl său l-a întrebat pe 
erak piui aşa că ziua de astăzi a fost frumoasă si ti-a 
plăcut ? : 


12 


— A, de-ar fi tot anul Vara ! zise Ionel. 


Serie şi dorința aceasta în caetul în care ai mai 
scris alte două dorinti”. 

Si Ionel scrise cât mai frumos în caet:-,,A, de-ar fi tot 
anul Vară!”. 

Dar, după una alta, sau dus şi zilele calde, a trecut 
Vara şi a sosit Toamna. Părinţii lui lonel aveau o vie, unde 
îl luară si pe dânsul intro zi, când strugurii erau bine 
copti. Nu mai era cald, aşa cum fusese în zilele de vară. 
Era însă o răcoare plăcută, aerul curat şi cerul senin. 

Lui lonel îi plăceau strugurii, dar îi plăceau tot aşa de 
mult şi nucile proaspete, iar în vie erau vre-o patru nuci 
incárcati de nuci, care tocmai erau bune de mâncat. 

Ionel se îndopa cu struguri, apoi mânca şi nuci. Ziua 
aceea era pentru dânsul una din zilele cele mai fericite. 
„O, cât e de frumos”! zicea el mereu. 

— Da, frumos îi întări tatăl său vorba, însă, în curând, 
va pieri această frumuseţe. Se va duce Toamna și în locul 
ei va veni larna cu ger şi zăpadă. 

— A, de-ar fi tot anul Toamnă!” exclamă Ionel. 

Tatăl său zâmbi şi scoțând din buzunar caetul, în care 
Ionel mai scrisese dorinti de acestea, i-l arată şi-i zise: 
„Citeşte pe rând, ca să vezi ce ai mai scris”. 

Ionel citi:,,A de-ar fi tot anul Iarnă! A, de-ar fi tot 
anul Primăvară ! A, de-ar fi tot anul Vară! 

— lar acum, îi zise tatăl său, dorești ca tot anul să fie 
Toamnă. Nu-i asa că sunt curioase aceste dorinti ale tale ? 
Cum să fie, ca să rămâi mulțumit ? 

Păi, dacă toate anotimpurile sunt frumoase! răs- 
punse Ionel. 

— Acum ai grăit adevărul, îi întări vorba tatăl său, re- 
petând: Toate anotimpurile sunt frumoase. De aceea, sá 
lăsăm să fie aşa cum a orânduit sfântul Dumnezeu, care 
ştie mai bine decât noi, oamenii, ceeace este spre binele 
şi folosul nostru”. 


Dinu Pivniceru 


PRIMA LECTIE 


Taci că doarme păpuşa ! 
MIMI 


In colfisorul ei, stăpână 

Pe-un vraf de jucării stricate, 
Din cărți de joc, din hârtioare, 
Ea îşi face parcuri si palate ; 


Vorbește, râde cu păpuşa... 

Ce fericite's amândouă 

Că sa pulut din vechi nimicuri 
Zidi o 'mpărăție nouă ! 


Păpușa rare nas, e chială, 
Sun braț din umăr îi lipseşte. 
Dar Mimi-o vede tot frumoasă : 
Căci e mamá, so iubeşte. 


Stau și mă uit cu câtă grije 
A rezemat-o de-o -cutie, 
Şi-i duce bunátáti la gură 
iu lingurita, yo imbie: 


„Așa, papă frumos, fii gigia, 
Papă cu mama, să crești mare...” 
Apoi o șterge, o sărută, 

Şi-i pregăteşte de culcare. 


Intrun pantof i-așterne cârpe. 

li face loc, go cuibaregte... 
„Inchide ochii şi fă nani”, 
Păpușii nu-i e somn... scâncește..., 


E răsfăţată, vrea să-i cânte, 

Si basme de-ale ei să spună... 

O, e un chin pân so adoarmá, 
Noroc cai Mimi mamá buna ! 


Să nu te'ncerci s'o iei în braţe, 
Ori s'o sárufi, că nu se lasă : 
Ce'i ea, copil ? Nu'si vede capul 
De supărări, de griji, de casă... 


Jos: Un mic cow-boy (copil de fermier) din America de West. 
Dreapta: Micul Bob din „Banda veselă“, 


de AL. VLĂHUŢĂ 


Mă umflă râsul... ce drăguță'i 
In demnitatea ei de mamă ! 
Si cuget la o viclenie: 

So fac ca sá mă bage 'n samă 


Pe-ascuns din buzunarul hainei 
Mă fac că scot o păsărică, 

Si 'ncep sá 'ngir ce pene are, 
Cât de frumoasă e și mică... 


„Ce bine 'mi pare că nwi nimeni 
Să vadă ce am eu aici...” 

Dar cine-o fi ? Aud prin casă 

Un tropot de picioare mici... 


Mă'ntorc, cu ochii mari si limpezi, 
Mă farmecă lingusitoarea ! 
Ce cauţi, mamá de păpuşă, 
Fudula mea de-adinioarea ? 


Se uită după păsărică, 

Si i se pare Co si vede ; 
Degeaba-'i spun cam amágil-o, 
Cam vrut să râd de ea nu crede. 


Cersind, mánufile "si întinde 
Si de genunchii mei s'agaţă... 
— De-ai ști tu păsărica asta 
Ce adevăruri te învață ! 


Pe, 
SUE |] 


fost odată una împărat şi o împărăteasă, care, ` 
după multe rugăciuni căpătară o fată frumoasă, 
cu părul galben ca spicul grâului şi cu ochii al- 
baştri ca vioreaua. Ce era mai minunat la aceas- 
tá copilá, e că ea se născuse cu un lănţişor de aur 
în jurul gâtului. De lănţişor, era atârnată o cruciulifá tot 
de aur cu briliante. 

Ursitoarele care nu uitará să vie şi s'o ursească, o dă- 
ruiră cu frumuseţea, hărnicia şi bunătatea. Dar ursitoarea 
„Blestemata” având ciudă că mica principesă era mult 
mai frumoasă decât fata ei, o blestemă zicând: „In ziua în 
care domnifa va scoate cruciulita dela gât să moară”. 

Impăratul se umplu de groază şi durere când auzi, căci 
uitasem să vă spui: Împăratul se ascunse după o perdea 
din camera micei domnife, ca să audă ce spun ursitoarele. 
lar ursitoarea cea rea, care simţi că e cineva cu ele, zise: 
„Cine a auzit ce am spus, să moară când o să spună bleste- 
mul 1”... 

Apoi ursitoarele se duseră făcându-se nevăzute. 


Peste o lună, era mare alai la palat. Se dedea o masă 
mare, fiindcă o botezau pe mica domniţă, căreia îi puseră 
numele „Sorina”, după numele naşei sale. 

Si Sorina creștea repede şi se făcea tot mai harnicá 
şi mai frumoasă, spre bucuria părinţilor ei şi a întregei 
impárátii. 

Intro zi, pe când Sorina, care era acum de 18 ani gi 
care se plimba prin grádina palatului, auzi o doiná ce era 
cântată cu fluerul de un ciobánas istet. 

Sorina se imprieteni cu ciobánagul, care venia in fie- 
care dimineaţă şi cânta din fluer lângă grădina palatului. 
Intr'o zi, ea văzu la gâtul lui „Sorin”, (asa îl chema pe cio- 
ban). o cruciulifá aidoma cu a ei. 

Vru să-i dea cruciulifa ei lui și el să i-o dea pe a lui, 
adică să-și schimbe ¿ruciulitele. 


14 


+ f. 
7 me a 


hy 


Al 


Dar cum o scoase dela gát, Sorina cázu moartá jos. 

La fel se întâmplă si cu Sorin, care avea aceiași ursită. 

Pasă-mi-te, ei nu ştiau de blestem, fiindcă împăratul 
nu spusese nimic Sorinei și nimánuia ce a auzit dela ursi- 
toare — şi aceasta de frica morţii. Nici Sorin nu ştia nimic, 
fiindcă el se născuse din stele, care nu puteau să-i spună 
să se apere de blestem. Acum când muri, el răsări iar pe 
bolta albastră. 

E Soarele. 

Pe mormântul Sorinei, crescu o floare cu tulpina înal- 
tă. Floarea e de culoarea galbenă, cum era părul Sorinei 
şi care întoarce capul mereu după soare, în care ştie că e 
Sorin. ; 

Poporul a numit-o „Floarea-Soarelui”. 


Constantinescu Corina-Chişnău 
Ka AAA E N E 


TRANDAFIRUL 


In grádina'nconjuratá cu ghirlandá de zorele, 

Unde cântă cu desmierde gingasele păsărele, 

Pe crenguta-i înghimpată, lângă crinul visător 

Ce părea în noaptea caldă un frumos prinț gânditor, 


4 


Trandafirul, cu petale Sángerii si velurate, 

Ca un fát-frumos din basme minuna florile toate 
Si le cucerea pe'ncetul cu pariumul lui de vis, 
Ce-aromi grădina'ntreagă, prefácánd-o'n paradis. 


Fermecate peste fire, mândra lalea, roşul mac, 
Simtitoarele mimoze, florile de liliac, q 
Micșuneaua și narcisa indreptar' a lor potir 


inspre floarea'nmiresmată... si simțind în trandafir 


Pe stăpânul ce stârnise tutulor în suflet dorul, 
Rând pe rând, ca la'nchinare, îşi plecará lin cápsorul. 


Sub lumina blând'a lunii, stă grădina ncremenită 
Ca o lume din poveste, ce de veacuri e'mpietrită. 
Baiulescu Felicia 


Ya 


RPE 


ntro frumoasá zi de primávará caldá, un báe- 
tandru de doisprezece ani se juca ín fata casei la 
soare, impletind din crengi de ráchitá si salcie 
pletoasă cogulete pentru flori. Nimic nu tulbura 
pacea micului impletitor de coşuri decât niște 
neastampárate de muşte ce-i tot bâzâiau pe la nas, ciu- 
pindu-l din când în când. 

Ah, vedea-v'aş intro pânză de păianjen, nesuferitelor! 
zicea băiatul apărându-se de ele cu un mănunchiu de 
răchită. 


Dar muştele nu-l lăsau de loc. Bázzz! Bázzz! Ii tot dă- 
deau târcoale. 

Băiatul era tocmai să-și schimbe locul la umbră, ca să 
scape de năvala lor, când, spre marea lui mirare văzu 
alături de el un șarpe frumos de casă, esit de bunăsea- 
mă de sub zidul casei, ca sá se 'ncálzeascá la soare. 

O clipă băiatul dădu să fugă, dar văzând că șarpele 
stă cuminte la locul său, se linişti şi privi cu atenție jivina. 
Era un şarpe ceva mai lung de un metru, pestriț la cu- 
loare si gros cam cât trei degete de om mare. 

Şarpele întindea gâtul în sus si scoțând din gură lim- 
ba-i lungă si crestată, încerca să prindă musculitele ce 
roiau în jurul lui. 

Munca era cam grea, dar din când in când reusea să 
prindă câte o muscă, pe care o inghitea cu lăcomie. 

Băiatul nostru, văzând cât era de blând şarpele, prinse 
curaj și începu să vâneze cu dibácie mustele, pe care apoi 
le întindea sarpelui. Şarpele le prindea frumos cu limba 
lui cleioasă si părea foarte mulțumit de hrana căpătată 
cu atâta ușurință. 

Când se sătură, lăsă capul în jos, închise de câteva ori 
ochii si porni către fundul grădinii. Băiatul se luă binişor 
după el, să vadă ce face. 


E 


Grădina lor era destul de mare şi tocmai în fund se 
aflau ruinele unei case vechi, care se zicea cá ar fi fost 
pe vremuri casa unui prea bogat boer, a unui spátar, sau 
vornic, sau cam asa ceva. 

Mare ii fu mirarea băiatului, când văzu că şarpele se 
strecoară pe o gaură printre ruini şi nu după multă vre- 
me iese iar afară, ducând în gură un inel frumos cu o 
ptatră mare şi strălucitoare. 

Șarpele făcu drumul înapoi către casă și intră cu inelul 
cel frumos la cuibul lui. 

Băiatul nostru nu spuse nimănui nimic, iar a doua zi la 
aceiaşi oră găsi iarăşi şarpele tolănit la soare. li dădu 
din nou să mănânce musculite şi după ce se sătură, şar- 
pele porni din nou către fundul grădinii spre ruini. De 
data aceasta șarpele ieși cu o brățară de toată frumuse- 
tea, dar n'apucă să iasă bine dintre ruini, că fără de veste 
se rostogoli peste el un bolovan, strivindu-l. 

Băiatului nostru îi venea să plângă de milă şi neștiind 
ce să facă, se duse la tatăl său şi-i povesti cele întâmplate. 

„Fugi, măi băete, că ai avut păreri, îi zise tatăl său. Hai 
să vedem şi noi minunea”. 

Şi chiar că mult se minună tatăl său, cînd văzu bră- 
tara aceea nepretuitá. De îndată tatăl băiatului chemá, 
după cum e legea, pe oamenii stăpinirii şi de față cu ei 
puse să se sape la ruini. Nu după mult timp, pietre scum- 
pe, inele, cercei, brățări, diademe, insfirsit, o avere fără 
preţ de mare, iar cînd desfágurá și podeaua casei, unde 
șarpele își avea cuibul, au găsit si aci cam tot pe atita bo- 
gátii pe care cine ştie încât timp o cărase şarpele casei. 
Toate aceste odoare de preţ fură duse la muzeu, iar tatăl 
băiatului își luă în bani de-ai statului partea ce i se cuve- 
nea după lege. 


D, C. Mereanu 


SA 
Y 


AN 
| HA 


Da 
r 
ES 


| 


Gara de Nord. 


Cercul Militar 


uE? ¡2 


nemai 
LANA 


Palatul Postelor 


Li 
1 
Ex Dickie Moore şi prietenul său Puf, pozând pentru „Dimineata Copiilor“. PREŢUL 5 LEI 
¿a da. Pe DIC M, O. M pp. H 
| BIBLIOTECA OXIVERSITATI JASI | : 
PARO E O a m 1 i 
ETUS S | 
A s A. E 


Ráspuns la diferite intrebári ale cititorilor 


Este oare cu putință? 


drăguță cititoare din Capitală îi trimite lui Moș 
Nae scrisoarea ce urmează: 
„Dragă Moş Nae! Am fost la cinematograf si 
am văzut un film, care mi-a plăcut foarte mult. 
Un film cu un copil, care, încă dela vârsta de 
trei ani, rămâne singur în pustiul din Africa și creşte îm- 
preună cu leii. Am văzut că leii nu-i fac nimic, ci se joacă 
cu el şi îl ascultă ca pe un stăpân al lor. 

„Insă, am mai văzut că acest copil uită să vorbească, 
asa cum vorbesc oamenii. Când, la vârsta de 20 de ani, 
este prins cu leii săi şi trimis la un circ din America, el 
scoate nişte strigăte, așa, ca leii, dar nu știe să spună o 
vorbă omenească. După aceea însă, învaţă să vorbească. 
Este oare cu putinţă aşa ceva ?” 

La această întrebare, Moş Nae răspunde că a văzut şi el 
filmul şi că i-a plăcut si lui. Tine însă sá dea lámuririle ur- 
mătoare: 

Mai întâiu, să nu se uite că este un film, iar nu poves- 
tea unei întâmplări adevărate. Tânărul, care face pe săl- 
batecul, este un artist de cinematograf, precum tot un ar- 
tist — însă nu una şi aceiași persoană — este copilul, care 
e pus singur în pustiul din Africa. e 

Nici unul, nici altul Wau trăit viaţa, așa cum se arată 
în film. 

Trebue, de asemenea, să se știe că leii, care sunt așa 
de blânzi și se poartă aşa de drăguţ, sunt lei dresați de la 
vreun circ sau dela vreo grădină zoologică. 

Cât despre întrebarea dacă e cu putinţă ca un copil, 
care dela vârsta de doi sau trei ani nu mai vede oameni 
şi nu mai vorbeşte cu nici un om, să uite a vorbi, răspun- 
dem că lucrul este cu putinţă. 

Trăind zi şi noapte numai în societatea animalelor, se 
prea poate ca un copil, care abia atunci începe să înveţe 
a vorbi, să piardă obisnuinta vorbei şi să scoată si el strigă- 
te asemănătoare cu ale animalelor. 


Dece nu merge aparatul de radio? 


Un cititor ne scrie că de Crăciun părinţii săi i-au făcut 
cadou un aparat de radio cu patru lămpi. 

„Până în luna Mai — ne lámureste cititorul acesta — 
prindeam seara multe posturi străine gi le prindeam bine. 
Insă, din luna Mai, nu le mai prind bine, iar pe unele nu 


le prind de loc. Care să fie cauza, mai ales că lămpile nu 
sunt încă uzate şi aparatul nu este stricat ?” 

li răspundem acestui cititor că nu este decât o singură 
cauză, care îl împiedică să prindă, aşa cum prindea în 
timpul ¡ernei, posturile străine. Această cauză e vara şi 
căldurile ei. 

După cum nici iarna cititorul nostru nu putea să prin- 
dă în timpul zilei posturile străine, tot așa în timpul verii 
nu le poate prinde nici seara — decât dacă stă noaptea 
târziu, ceeace nu-l sfătuim să facă. 

Lumina si căldura soarelui strică şi încurcă undele 
electrice. 

Acelas cititor ne întreabă : „Ce e de făcut ?” Un lucru 
simplu de tot: răbdare, până ce trece vara şi sosesc din nou 
zilele şi nopţile reci, când va putea iarăşi să audă foarte 
bine posturile străine. lar până atunci să se mulțumească 
cu programul postului Bucureşti. 


Ce fel de fotografii pubiicăm? 


In chestiunea aceasta am dat lămuriri cât mai clare şi 
mai amănunțite. Totuşi, suntem întrebaţi din nou sau, fără 
să mai fim întrebaţi, ni se trimit spre publicare fotografii, 
pentru care nu este vreun motiv să fie publicate. 

De aceea, explicăm din nou în credința că de rândul 
acesta vom fi bine înţeleşi. 

1) Vom începe publicarea fotografiilor de cititoare şi 
cititori, care la sfârșitul acestui an școlar au luat la şcoală 
premiul Liu sau al II-lea. In anii trecuţi publicam numai 
fotografiile elevilor, care luaseră premiul I-iu. In anul a- 
cesta, deoarece am mărit formatul revistei, vom publica şi 
fotografiile celor care au luat premiul al II-lea. 

Pentru a fi publicată, orice fotografie trebue însoţită 
de un atestat din partea direcfiunei scoalei respective. 
Fără un astfel de atestat, nu se publică nici o fotografie. 

Premianfii școalelor din Capitală sunt fotografiati gra- 
tuit de către casa Foto-Luvru din strada Edgard Quinet 
No. 17. 

II) Mai publicăm fotografii luate de cititoare şi citi- 
tori. Fotografii cu vederi, peisagii, un pisoiu sa un căţel 
mai drăguţ, ba chiar o păpuşă. Insă, nu publicăm fotogra- 
fiile lor proprii. Deasemenea, nu este nici un motiv să pu- 
blicăm fotografiile părinţilor. 

Credem că după explicaţiile acestea n'o să fim între- 
baţi din nou si n'o să ni se trimită fotografii fără rost. 


De vorbă cu cititorii 


GH. Ș.-Chişinău. — Pentru un elev de clasa Il-a co- 
mercială, faci multe şi cam neiertate greşeli de limba ro- 
mână. De aceea, mai înainte de a te gândi să fii scriitor şi 
să înveţi ceva pe alţii, te sfátuim în interesul d-tale să-ţi 
dai silința şi să înveţi mai bine limba română. 

In afară de aceasta, anecdotele ce ne-ai trimis nu prea 
sunt potrivite pentru revista noastră. 

T. P.-Loco. — Fabula trimisă de d-ta — „Lupul pácá- 
lit de vulpe” — este scrisă prea monoton. Incepi mereu cu 
aceiaşi formă de frază şi nu introduci nici un dialog, care 
să facă acțiunea mai vie. 

N-rele vechi despre care ne întrebi, se pot procura de 
la administraţia revistei cu 5 lei exemplarul. Jocurile au 
fost date spre cercetare redactorului nostru special. 

BUCATA cu titlul „Un joc plăcut”, apărută în n-rul 
486 al revistei, este o traducere din scriitorul francez Pier- 
re Benoit, iar colaboratorul nostru d. Victor Adrian este 
traducătorul acelei bucăţi. 


2 


Alexandru Vlahuţă 


(1855-1919) 


In n-rul trecut al „Dimineţii Copiilor” am publicat poe- 
zia, „Prima lecţie” a cărei frumuseţe şi gingăşie a fost, de 
sigur, gustatá si apreciată de cititorii noştri. 

„„ Poezia este de distinsul poet „Alexandru Vlahuță”, 
care s'a născut la Bârlad în anul 1858 şi a murit la Bucu- 
reşti în anul 1919. 

Al. Vlahuţă a fost şi a rămas toată viaţa un admirator 
credincios al nemuritorului nostru poet Mihail Eminescu. 

Dela Al. Vlahuţă ne-au rămas poezii foarte frumoase, 
publicate în două volume, un roman (Dan), minunata des- 
criere a Ţării numită „România pitorească”, precum si o 
mulțime de nuvele. 

Poezia „Prima lecţie” este una din prea puţinele poe- 
zii scrise pentru copii de Al. Vlahuţă. 


2 lulie 1933 — Nr. 490 


SÁRINDAR), 12. 


DIMINEATA 
COPLLLOR 


REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 
154 TELEFON 324/70 


1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 , 

IN STRAINATATE DUBLU 
UN NUMAR 5 LEI 


Abonamente : 


REPRODUCEREA BUCÁTILOR ALIAS AAA AA EA 


ESTE STRICT 


INTERZISĂ 


Director: N. BATZARIA 


Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază 


CUM? a posrr 


De multe ori, Mielu auzea spunându-i-se : 
Copilul bun si cuminte 
Mereu să aibe soarele ‘nainte, 
Inima să-i cânte şi să-i râdă, 
Nu, ca o vrăjitoare hâdă 
Să se gândească 'ntr'una la blesteme, 
Sau pe „Ucigă-l Toaca” să-l tot cheme. 


Dar greu să se prindă binele de inima lui Mielu, deşi 
„vea un nume atât de gingas: Mielu. 


Tot ce-i pentru bine, 
„La Mielu mult nu fine. 
li intră pe-o ureche gi prin cealaltă-i sboară, 
Ca o vrăbioară 
Zbârr ! pe ulicioară. 


Si iată de ce avea Mielu faţa veşnic lipsită de zâmbe- 
tele si de drăgălăşenia pe care trebue s'o întâlneşti pe chi- 


|] | | | | Ja a | 


Ed 
| 


y 


de ALEXANDRU BILCIURESCU 


pul fiecărui copil. Mielu era fudul. El își inchipuia că nu- 
mai astfel fiind, te poate crede lumea om de ispravă şi 
boer mare. 

„Să fiu fudul, își zicea el, când vorbesc cuiva să mă 
uit de sus, să scot pieptul în afară, să inalf umerii și atunci 
voi fi respectat și salutat până la pământ. 

„Sprâncenele să le ţin încruntate şi fruntea brázdatá. 
Având o astfel de înfățișare, voi putea auzi mereu şoptin- 
du-se în urma mea : 

Asta e boer, ehei !... 

Nu arată ca Matei 

Ca Tăsel, 

Tiiel, 

Fănel! 

Si Codiţă-de-Purcel. 

Merită când il zărești, : 

Ca în faţa unui pașă, iute să-i te ¡plotonegti!” 
(Citiţi continuarea în pag. 5-a jos) 

UI 


Ll 


RĂPIREA 


ROMAN PENTRU 
COPII și TINERET 


omnule Bunăreanu, începu Francezul, nu este 

nevoe să-mi spui în ce mirare și nedumerire 

te-au pus rândurile ce ţi-am trimis. Sunt lucruri 

pe care le înțeleg. De aceea, mă grăbesc să-ţi 

spun că nu sunt nici un fel de rudă cu d-ra Vic- 
toria Gareli, faţă de care d-ta te-ai purtat, asa cum ar fi 
de dorit să se poarte cu copiii lor părinţii adevăraţi. Pen- 
tru aceasta, meriţi toată lauda şi toate felicitárile. 

— Mulţumesc, răspunse modest d. Bunăreanu, adău- 
gând: Mi-am făcut datoria faţă de o Româncă venită de 
departe şi faţă de o orfană, care a rămas singură pe lume 
si fără mijloace materiale, decât o sumă de 20 de mii de 
lei, sumă ce am depus-o pe numele ei la Casa de Depuneri 
și Economii”. 

Jean Nerton zâmbi, când d. Bunăreanu spuse că Victo- 
ria e săracă, apoi continuă în felul ce urmează: „Aşa dar, 
nu mă înrudesc cu d-ra Victoria Gareli, nu o cunosc, mai 
ales că nici n'am avut vreodată ocazia să o văd. Cu toate 
acestea, am venit înadins dela Paris, ca să-i apăr dreptu- 
rile gi să-i dau o mână de ajutor, ca să-i asigurăm soarta 
si viitorul. 

— Nu prea înţeleg ce anume vrei să faci şi despre ce 
fel de drepturi este vorba. Cred că tot ce am făcut eu pen- 
tru dânsa.... Es. ; 

— Este minunat, este ne mai pomenit de admirabil, se 
grábi sá-i taie vorba Jean Nerton. Insá, nu e vorba despre 
ceeace ai făcut d-ta, care esti şi rămâi salvatorul si binefá- 
cătorul d-rei Victoria Gareli, ci cu totul despre altceva, la 
care nu te-ai putut gândi măcar”. 

Si cupă ce se opri puţin, Jean Nerton continuă, între- 
bând pe d. Bunăreanu: „Ai auzit d-ta de unul Gheorghe 
barota ? 

— Gheorghe Barota?! răspunse nedumerit d. Bună- 
reanu. Nu, nu cred să fi auzit numele acesta. In tot cazul, 
trebue sá fie numele unei persoane care nu mi-e cu- 
noscută. 

— Nici eu nu l-am cunoscut, îi întregi Fracezul vorba. 
Insă, d-ra Victoria nu ţi-a pomenit vreodată despre un 
unchiu al ei ? 

— Da, răspunse d. Bunăreanu, știu despre Petre Ga- 
reli, frate cu tatăl ei. Insă ştiu că acest Petre Gareli, care 
trebuia să însoţească în Țară pe Victorita, a murit la Rus- 
ciuc în închisoare. 

— Nu este vorba despre unchiul ei după tată, ci des- 
pre unchiul ei după mamă, îl lămuri Jean Nerton. N'a po- 
menit niciodată despre unchiul acesta ?” 

D. Bunăreanu stătu puţin pe gânduri, ca să-și reamin- 
teasză, apoi zise: „Da, îmi aduc aminte. Victorita a pome- 
nit de câteva ori, asa, în treacăt, despre un frate al mamei 
sale. Spunea însă că fratele acesta plecase în America încă 
de când era copil, asa că ea nici nu l-a cunoscut si că de 
atunci Wai mai dat semne de viaţă. 

-— Toemai acesta este Gheorghe Barota, despre care 
tc arm întrebat, zise Jean Nerton mulțumit că și d. Bună- 
reanu știe ceva despre unchiul după mamá al Victoriei. 

— Şi ce-i acum cu el? întrebă d. Bunăreanu, pe care 
chestiunea începuse să-l intereseze mai de aproape. A dat 
acum semne de viaţă ? 

— Ar fi dat el bucuros, răspunse Jean Nerton râzând, 

acă n'ar fi murit de acum douăzeci de ani. 

-— A, a murit! exclamă d. Bunăreanu. 

— Da, a murit, însă în urma lui rămâne o avere — și 
ïu o avere neînsemnată şi de disprețuit. Este o avere care 
se urcă la vreo treizeci de milioane din leii voştri, iar sin- 
A A A IA IR ITA A a O CEB RA 


Spunánd versuri la sezátorile „Dimineţii Copiilur”  —> 


Foto M. G. M. 


CELOR DOUA FETITE 


8) 0 moştenire de milioane pentru Victoria 


gura mostenitoare a acestei averi este nepoata lui, d-ra 
Victoria Gareli. Intelegi acum, stimate domnule Bunărea- 
nu, despre ce fel de drepturi de apărat are această dom- 
nisoará, care nici nu bánueste cât are să fie de bogată, si 
dece trebue să muncim, ca să-i asigurăm soarta gi vii- 
torul”. D. Bunáreanu rămase nespus de surprins la vestile 
date de Jean Nerton. Ba chiar se uită la el cu un sentiment 
de neîncredere. Nu cumva Francezul acesta a născocit 
toată povestea cu moştenirea din America pentru cine gtie 
ce gânduri si planuri? De unde să ştie el ce nea- 
muri are Victorifa gi ce-l interesează pe el toată ches- 
tiunea? i s 

Aşa se întreba în gând d. Bunăreanu şi privind țintă 
în ochij lui Jean Nerton, se căznea să citească in ei gân- 
durile omului. 

Insă Jean Nerton, om de o inteligență scăpărătoare, 
ghici îndată bánuelile care il frámántau pe d. Bunáreanu. 
Ca sá i le împrăștie, se grăbi să-i dea lămuririle ce ur- 
mează : 

„Până acum, n'am spus cine sunt şi ce amestec am în- 
tro chestiune ce privește persoane, care îmi sunt cu totul 
străine. Prin urmare, ar trebui să mă lase indiferent tre 


de N. BATZARIA 


ya 


A 


ja 


F: 


- . t 


. g 


vurile altora. Insă, în ce priveşte moștenirea, care se cu- 

vine d-rei Victoria Gareli, lucrez si din interes si din 

ambiție. TE 
„Află . stimate domnule Bunáreanu, că sunt directorul 


unui mare şi important birou de detectivi dela Paris. Bi- 
roul nostru are legături strânse cu. birourile de detectivi 


din America şi din statele Europei. Ne comunicăm unii al- 
tora chestiunile însemnate, iar aceasta nu o facem din sim- 
plă distracţie sau pentru plăcerea noastră, ci pentru folo- 
sul nostru, pentru câștigul nostru material. 

„In adevăr, când este o chestiune încurcată, mistcri- 
oasă și căreia poliţia sau alte autorităţi ale statului nu pot 
să-i dea de capăt, atunci intervenim noi, intervin birourile 
noastre si când reuşim să dezlegám încurcătura si sá du- 
cem afacerea la bun sfârșit, avem si noi partea noastră. 
Avem un comision de atâta la sută și nimeni nu poate 


spune că nu l-am câștigat prin muncă, prin inteligenţă si 


deseori punându-ne viaţa în primejdie. 

. „Aşa e şi cu averea lăsată de unchiul din America al 
d-rei Victoria. Dacă birourile de detectivi din Statele-Unite 
ale Americii de Nord nu ne-ar fi adus la cunoştinţă despre 
existența acestei averi gi dacă noi dela Paris si birourile 
de detectivi din Serbia, din Bulgaria și din România nu 
sar fi ocupat de aproape de această chestiune, este mai 
mult decât sigur că d-ra Victoria n'ar fi moştenit măcar un 


leu şi nici n'ar fi știut despre moştenire. 


„Noi însă am dat de firul afacerei, ne-am ţinut de el, 
l-am lămurit, aşa că știm acum cine este și unde se găseşte 
persoana, care trebue să moștenească averea rămasă depe 


> urma lui Gheorghe Barota, care a încetat din viaţă acum 


douăzeci de ani în statul Ohio din America de Nord. Aşa 
fiind, nu este decât drept ca să avem şi noi partea ce ui 
se cuvine în ziua în care d-ra Victoria Gareli va intra în 
stăpânirea moștenirii. 

„Vezi, prin urmare, stimate domnule Bunăreanu, că 
avem şi noi un interes, ca să ne ocupăm de această afa- 
cere. 

! — Dar ai spus că lucrezi și din ambiţie, i-a observat 
d. Bunăreanu. 
-— Da, si diu ambiţie. Si nu numai din ambiția mea 


-sau a biroului, ci, precum vei vedea numaidecát, si pen- 


N, 


trucă, dacă nu ne grăbim, este mare primejdie ca d-ra 
Victoria să piardă toată moştenirea. 

— Nu înţeleg. 

— Vei înţelege îndată. Printre hârtiile ce am adus 
dela Paris, am și o copie legalizată a testamentului făcut 
de Gheorghe Barota, testament pe care l-a scris cu vreo 
şase luni mai înainte de a înceta din viaţă. In testamentul 
acesta se arată că Gheorghe Barota, căsătorit în statul 


„Ohio, n'a avut copii. De aceea, prin testament, lasă soţiei 


sale toată averea, însă cu condiţia ca după moartea ei, ave- 
rea să fie moștenită de rudele sale din Macedonia. 

„Dar în testament este încă o condiţie gi tocmai în con- 
ditia aceasta stă marea primejdie, care ne sileşte să ne 


. 


grăbim, dacă nu vrem să pierdem totul. Gheorghe Barota 
a scris anume că dacă doi uni după moartea soţiei sale, 
nu se va ivi vreun moștenitor dintre rudele sale din Ma- 
cedonia. în cazul acesta, averea să treacă la rudele so- 
tiei sale, ? 
„De când a murit sofia sa, a trecut un an gi opt luni. 
aşa că, precum vezi, rudele lui Gheorghe Barota adică 
alte rude de aproape nu sunt, marë decât încă patru luni 
ca să-și dovedească înaintea autorităţilor americane drep- 
tul la moștenire si să intre în stăpânirea averei. Dacă tre% 


acest termen, ea nu mai moşteneşte nimic. 


— Da văd primejdia, fău d. Bunáreanu. 
— Dar nu e numai atâta — și aci vine partea noastri: 
de ambiţie, continvă Jean Nerton. Rudele soţiei lui Gheor- 


ghe Barota au, bine înţeles, tot interesul ca să moştenească 


cle averea rămasă. De aceca, s'au adresat la alte birouri 
de detectivi, cu care biroul nostru şi birourile asociate cu 
noi suntem în concurenţă si chiar în dușmănie. Birourile 
acestea lucrează, ca să nu se ivească nici un moștenitor 
din partea lui Gheorghe. Asa cere interesul lor şi așa au 
si un prilej să lovească în noi şi să ne umilească. 

— Si ce ar putea să facă? întrebă d. Bunăreanu. 

— Totul, ba chiar lucruri la care nu te aştepţi. Aşa, 
am informaţii sigure că au trimis zilele acestea aci, în Ro- 
mânia, pe trei sau patru din cei mai iscusifi detectivi ai 
lor. Detectivii aceștia au cunoștință despre d-ra Victoria 
Gareli şi chiar ştiu precis că locuește la surorile d-tale 
dintr'o comună... nu am reţinut bine numele comunei, zise 
Jean Nerton, adăugând: O am însă scrisă în carnetul meu 
şi cu o schiță de hartă, în care e arătat exact locul unde 
se găsește. 

-— E comuna Stoeneşti din judeţul Muscel, îl lă- 
muri d. Bunáreanu. Victoriţa este acolo în deplină sigu- 
ranfá, aşa că nu o ameninţă nici o primejdie”. 

Totuși, d. Bunăreanu simţi că e străbătut de un fior 
la gândul că e amenințată siguranţa, poate chiar şi viața 
Victoriei. Mai ales că Jean Nerton nu-și ascunse teama, 
spunându-i că — Doamne fereşte ! — Victoria ar putea fi 
răpită de detectivii, care au venit în România, si ținută 
undeva ascunsă — în presupunerea că ar lăsa-o în viaţă — 
până ce se împlinesc doi ani dela moartea soţiei lui Gheor- 
ghe Barota, adică până în ziua în care ea își pierde drep- 
tul la moştenirea lăsată de unchiul său. | 

De aceea, după ce se gândi o bucată de timp. d. Bu- 
năreanu îi zise lui Jean Nerton: „N'ai vrea să mergi mâine 
cu mine la Stoeneşti? Acolo hotărim mai bine ce avem de 


făcut. 


— Primesc bucuros!” răspunse Jean Nerton. 
După ce se inteleserá în felul acesta, se despártirá. 
D. Bunăreanu se grăbi să dea la Stoeneşti o telegramă, 
spunând că soseşte mâine Sâmbătă si că aduce cu el un 
musafir, „dar o persoană mare”, găsi de cuviință să lă- 
murească în telegramă. 
(Va urma) 


ELA RA A EEE E AAA A a a ai ia A 
Urmare dela povestea din pagina 3-a: , CUM TREBUE SA TE PORŢI“ 


Și cu astfel de visuri se plimba odată pe stradă Mielu. 
părântu-i-se în mintea lui că are pe cap un turban mare 
cât un dovleac și că este împodobit c'un brâu lat plin de 
iatagane. Se mai vedea cu şalvari de culoare portocalie şi 
cu o barbă neagră până la brâu. 

De-odată Mielu zări un automobil şi făcu semn şofe- 
rului să oprească. Acesta îi răspunse însă cam încurcat: 
>- „lmi pare foarte rău, dar de azi înainte acest automo- 
bil aparţine altui stăpân; iar eu nu mai sunt in slujba 
d-voastră”. 

Mielu plecă acasă infuriat si spuse aceasta mamei sale. 
Dar în loc să aibe făgăduiala că şoferul va fi mustrat as- 
pru, el ufiă-că acesta era adevărul. Din acea zi, Mielu tre- 
bui să se ducă pe jos la şcoală. 

. Colegii săi. când îl văzură mergând singur pe jos. copii 
dráguti si vioi cum erau, vrură să-i ţină de urât si să-l în- 
soțească. Mielu însă, ridica umerii, vorbea privind de sus, 
cu spráncenile incruntate. crezând că toţi copiii il vor sa- 
luta ca pe domnul director. Dar de unde ? Toţi báetii se 
porniră pe râs si gălăgie. îndepărtându-se de Mielu. care 
acum îşi făcea drumul! = 


că numai bine nu poate îi ceeace fai 


pe Tao Sa gi e aia ara aa) 


Nici purcel, . 


Singur cuc, singurel, 
Nici automobi! de fel. 


Nici căţel, 
Si într'o zi Mielu auzi pe colegii săi, ingánánd în cor în 

drum spre casă, pe când esirá dela școală. 

Bea un litru de benzină 

Şi inghite un chibrit, 

Că ajungi negresit”. 


„Dacă ai cumva vre-un zor 
Și in schimb nu ai motor, 
N'ai mașină, 

O cucoană bătrână, auzindu-i făcând astfel de glume. 
spuse domnului cu barbă albă care o însoțea: 

„Ce glume nostime fac aceşti mici şi draguti báetan- 
dri! Galagia lor veselā parcă e un cântec de păsări. 

„Dar acest băiat. dece so fi uitând atât de crunt ? 
Parcă are ochi de cucuvae. dar trebue să fie unul căruia 
nu-i prinde mintea nimic din invátáturá şi so fi rusinánd 
de colegii săi” 

Auzind Mielu uşa, uzi una. mâine alta, înțelese si el 
+. şi se strecurá usurel 
Sisi 


veseli. 


in ecata scelorhalț băcţi buni. pricter 


Atexandru Bilciurescu 


Š; 
i 


O FAMILIE DE 
CIUPERCI 


GERMANĂ 


PO VESTIRE 


dánc, în lăuntrul pădurii a răsărit o familie de 
ciperci: familia Ciuperceanu. Din locul acela 
unde au răsărit si au crescut, nu s'au mișcat nici 
odată. In locul acela este umbră si răcoare. 

Această familie Ciuperceanu este destul de 
numeroasă și sporeşte dela o zi la alta. Iată, ieri au fost ta- 
: tal, mama şi doisprezece copii. Astăzi numărul copiilor a 
ajuns la cincisprezece, dacă nu şi mai mulți. 

Soarele nu pătrunde aproape niciodată până la locu- 
ința acestei familii. Cu toate acestea, atât părinţii, cât si 
copiii poartă pe cap pălării mari şi rotunde. Au numai un 
picior şi uneori stau cam strâmb. 

Păsările cerului își râd de familia Ciuperceanu. Pri- 
vifi, priviţi, zic ele în graiul lor, toţi picii aceștia par'că 
ar fi văpsiţi cu gálbenus de ouă”. Iar alte păsări, râzând gi 
mai tare, răspund prin cântec: 


Ce mai frumusețe mare, 
Par'că toți au gálbenare ! 
Intr'un picior când îi priveşti, 
Zău, de râs te prăpădești”. 


Insă „doamna” Ciuperceanu se supără foc. „Să vă fie 
rușine le strigă ea. Dece vá râdeţi de noi, care nu facem 
aici un rău la nimeni ? Noi suntem o familie cum se cade. 
Avem, ce-i drept, un singur picior, dar suntem oamenilor 
de folos. Ce folos au însă oamenii dela voi, păsări trân- 
tore ?” 

Păsările nu se supără, ci râd şi mai tare de bietele 
ciuperci, care nu se pot mişca din locul unde au răsărit și 
crescut. Păsările n'au, precum se vede, altă grijă decât sá 
sboare, să cânte gi să-și râdă de alte făpturi. Insă „doam- 

pr». . 


Lecţia de geografie. 


na şi domnul” Ciuperceanu au griji — și încă foarte mari. 
In fiecare zi trebue să numere câţi copii noui li s'au născ, 
răsărind din pământ printre mușchiul verde al pădurii. 

Si se încurcă mereu la socoteală, pentrucá, — dar vor- 
ba aceasta să rămână între noi — îndată ce ajung la „ze- 
ce”, nu mai știu să numere înainte. De aceea, dacă îi în- 
trebi: „Câţi copii aveți? — Avem mulţi, foarte mulji”, 
răspund ei. 

Arborii pădurii se poartă prieteneste cu familia Ciu- 
perceanu. Uneori le aruncă din frunzele lor câte o frunză 
mai verde şi mai fragedă, cu care ciupercile se impedo- 
besc, punându-le în pălărie. 

Vântul însă este răutăcios cu ele. Şi-a pus în gând să 
le smulgă pălăriile din cap, dar nu izbutesc. lar o veveritá 
din vecini își face de joacă, sărind mereu peste ele şi lo- 
vindu-le pălăriile cu coada. Numai că pălăriile sunt bine 
prinse si nu se mișcă din loc. 

Intr'o zi, familia Ciuperceanu fu vizitată de o fetiţă, 
care smulse din rădăcini și pe „domnul” și pe „doamna” 
Ciuperceanu si pe toţi copiii. 

De atunci, nu s'a mai auzit despre această familie. 


In românește de Florica 


Foto M. G. M. 


Poveste populará din China 


nfeleptul împărat chinez Tií-Cao-lang, vrând 
să-și sărbătorească mai frumos zece ani de la 
urcarea sa pe tron, trimise în provincia din ju- 
rul Capitalei o mulţime de căruţe, pline cu da- 
ruri care să fie împărţite poporului. 

Printre darurile acestea erau lucruri de mare preţ: 
brățări de aur, șaluri de mătase, inele de diamante, etc. E- 
rau însă si lucruri, care nu aveau vreun preţ mare. Din 
pricina aceasta se îmbulzeau, se îmbrânceau, ba chiar si se 
loveau unii pe alţii, căutând fiecare să ajungă înaintea ce- 
lorlalti la căruţa cu daruri şi să-și aleagă lucrul cel mai 
preţios. 

Aşa se face că Cin-Te si Ling-Cun, doi copii săraci şi 
orfani de tată, fiind imbráncifi mereu, nu puturá să ajun- 
gă la căruţa cu daruri decât cei din urmă. În căruţă nu ră- 
măsese însă decât un târnăcop şi o lopată de fier. Cin-Te 
luă târnăcopul, iar fratele său Ling-Cun luă lopata de fier. 

Bun era târnăcopul şi era bine făcută lopata de fier, 
dar când n'ai măcar o palmă de pământ, ce să faci cu scu- 
lele acestea ? Insă Cin-Te si Ling-Cun, mulțumiți si chiar 
încântați de darul ce căpătaseră, se duserá la un manda- 
rin, adică, la un boer chinez, care avea moşii întinse şi îi 
cerură să le dea cu arendă o mică bucată de pământ. 

„Dacă nu vă plătim la vremea învoită arenda, îi ziseră 
mandarinului cei doi fraţi, ne puteţi lua pe noi ca robi şi 
ne puteţi vinde”. 

l-au spus aşa, fiindcă în vremea aceea în China era 
sălbatecul obicei ca oamenii, care nu-și puteau plăti dato- 
ria, erau luaţi ca robi gi vânduți așa cum se vând vitele la 
obor. 

Mandarinul le dete, așa dar, cu arendă o bucată de 
pământ, iar Cin-Te cu târnăcopul si Ling-Cun cu lopata de 
“ier se puseră îndată pe muncă. 

Săpară, curáfirá pământul gi cultivará legume din a- 
elea ce aveau mai multă căutare şi se vindeau cu un preț 
nai bun. Luară atâția bani pe legumele cultivate de dân- 
jii, încât nu numai că plătiră la zi mandarinului arenda 
pentru pământ, ci îi deteră și preţul arendei pentru încă o 
bucată de pământ tot așa de mare. 

In anul următor, fraţii Cin-Te şi Ling-Cun câştigară de 
două ori mai mult. Ceilalţi oameni îi invidiau, pentrucă le 
mergea așa de bine, si începură să vorbească și să spună 
că târnăcopul și lopata celor doi fraţi erau vrăjite de du- 


huri rele. Cin-Te şi Ling-Cun nu plecau urechia la astfel 
de vorbe mincinoase, ci munceau înainte fără răgaz și 
odihnă. 

Mandarinul, văzându-le hărnicia, vru să-i încurajeze. 
De aceea, le vându de veci pământul ce-l ţineau cu arendă. 
spunându-le că-l pot plăti încet, încet în zece ani de zile. Ei 
însă plătiră în mai puţin de doi ani. 

e 

Puţină vreme după aceea, un om, care spunea că este 
trimis de împărat, veni în satul în care locuiau fraţii Cin- 
Te si Ling-Cun. Omul strânse pe toţi câţi căpătaseră da- 
ruri dela împărat şi începu să-i întrebe pe fiecare: 

„Ce-ai făcut cu bráfara de aur ? 

— Am vândut-o, iar banii i-am pierdut la jocul de 
cărți. : 

— Ce-ai fácut cu inelul de dimante ? 

L-am vândut, iar cu banii am petrecut cu prietenii 
mei. 

— Ce-ai făcut cu şalul de mătase ? 

— L-am lăsat amanet la cârciumarul căruia îi eram 
dator pe băutură. 

— Dar voi, ce-afi făcut cu tárnácoapele si cu lopata de 
fier? întrebă la urmă omul împăratului pe Cin-Te si Limg- 
Cun. 

— Am muncit pământul şi l-am făcut să dea rod îm- 
belșugat, de pe urma căruia am ajuns si noi să nu ducem 
nici o lipsă”. 

Atunci omul împăratului își scoase barba falsă, ce-și 
pusese, ca sá nu fie recunoscut, iar cu toţii văzură că nu 
era altul decât împăratul însuși — înțeleptul Ti-Cao-lang. 

Ti-Cao-lang vorbi şi zise: „Dacă toţi supușii mei ar fi 
harnici gi cinstiţi ca aceşti doi copii, War fi pe lume ţară 
mai bogată şi mai fericită de cât împărăţia noastră. lar fi- 
indcă eu am mare nevoe de astfel de oameni, îi iau cu mi- 
ne la palat, ca să le dau o mai bună învăţătură de carte, 
iar când vor împlini vârsta de douăzeci de ani, îi voi pune 
în slujbe înalte de încredere”. 

Așa făcu înțeleptul Ti-Cao-lang, după ce mustrá as- 
pru pe cei care pierduseră pe jocuri si pe petreceri daru- 
rile căpătate. 

Cin-Te si Ling-Cun ajunseră cu vremea sfetnicii cei 
mai buni şi mai credincioși ai împăratului. 

Vasile Stănoiu 


SUPĂRAREA LUI NICUSOR 


Zice micul Nicuşor: 

„Eu lui Mitu Mitisor 

Nu-i vorbesc, m'am supărut! 
Căci ce rău m'a sgáriat! 

Uite, 'n deget, colo, sus 

Staţi, căn gură-acum l-am pus 
Si dece m'a sgáriat ? 

Fiindcă... fiindcă m'am jucat 


Si l-am tras puţin de coadă. 


Zău, că nu l-am tras prea tare.» 
Aoleu! degetul cum doare ! 

Sá mai zică el: „Miau! Miau!” 
Și să vie, ca să-i dau 
Lapte si cu prăjitură, 

Zău, nu-i dau nici picătură! 
Până nu-mi cere iertare, 

Nam să-i dau eu de mâncare”. 


Moșuleţ 


STATS EZ SS 


— - = .= ST o J => 7 Es 
IER > = 3 A A OI a NS 
= NEN n $ pa 7 ii 


SUFITÁ ROȘIE 


== 


AN 


Poveste in versuri de d-nii Radu Gyr și N. Milcu 
„re aaa O ea e AA PT A a dn RARE ARD CTT Ta A A A A a Aa 
LUPUL Să ne vedeni cu bine ! De patru ori... 
Ce tot vrájesti acolo ? Ce tot îți merge gura ? (fuge) 
VULPEA ră A LUPUL 
> = ai vrei ? 
PO (bágánd de seamá cá e singur) 
LUPUL Ah ! A fugit, hotoaica! O, pántecu-mi adánc ! 
„Nu! Dar nu-i nimic... mai bine bunica s'o mănânc! 
VULPEA 
Ei bine, — să-ți spun atuncea eu ! : SCENA IV. 
In cărțile de școală m'au pus mereu, mereu ! A 
Mă ştie ori şi cine, — și eu aflat-am multe. LUPUL — BUNICA (din casă) 
LUPUL A 
Să te asculte cine o vrea să te asculte! LUPUL 
Eu, nu am timp. Pleacă! S'a dus! Fârtate, acuma să te văd! 
Ce sărbătoare mândră ! Ce foame, ce prápád ! 
VULPEA . Cum voi mânea-o, nene! Má umflu de mândrie! a 
Si uite, jupáne lup, la carte C'am izbutit aicea s'ajung... Ce bucurie! 
Scrie cu slová mare, un lup sá n'aibá parte n Cu marea-mi bárbátie si faima cunoscută, 
De-o vulpe s'o mănânce, decât atunci când, Nainte de-a pătrunde la bunicuţa 'n casă 
Ori cât ar fi de gârbov şi oricât de flămând, f Şi-a sta, în tihnă, ca o beizadea la masă, 


De-atâta veselie-i voi trage o bătută !! 
(cântă și joacă) 

Zvârle lupul din picicare 

Vântul 'i fluerí n oscioare! 

Hop aga si iar hop, hop, 

In curând œ> sá mă'ndop! 

Hop bunica. 

Hop, fetico' 


Va fi stare 'n juru-i mereu sá se 'nvârteasc 
De zece ori... o sută... si tot să n'ameteascá! PN 


LUPUL 
Ha, ha! Atátea numai? Atunci, te rog, priveşte: 
Nici sfredelul ca mine, mă prind, nu se 'nvárteste! , 
(se 'nvárteste întrun picior) 


VULPEA (numărând invártiturile) Să le pa po AMATON 


Asa! Odată... Bineee! De două ori, de trei... Ă Mă 'nfruptez, 
(se furișează) na Má ospátez! 
- După această întâmplare 
Si atâta de mâncare, 
` O să beau un chil de rouă! 


d. 


Hop, hop, hop! Şi iar hop, hop! 
Dintr'o aşchie subțire 
Mă voi face ca un dop. 
(A obosil. Se opreşte) 

Acuma, de ce. incet... cu pas tiptil 
Să mă apropii! Sigur, furiș ca un copil. 

(face un pas) 
In uşa asta 'nchisá de babă, voi bătea... 
Deschide... Tásti 'náuntru... Si prada e a mea ! 
A-ha... Acum, e-acuma... De când, de când i-o coc!... 


(bate tare) 

Boc! boc! Auzi, bunico ? Cioe, cioc şi boc-boc-boc! 
BUNICA (din casă) 
Hei, cine e la uşă ? Eşti tu ?... | 
LUPUL (cu glas prefăcut) 
Sunt eu, Scufita! 
BUNICA 

Ştiam eu c'o să vie şi astăzi iar, fetiţa, 


Dar cântă'mi mai înainte, nepoata mea, cu haz, 
Poezioara aceca.. 


LUPUL 
De ieri, sau cea de azi ?... 
BUNICA 
Ce-ai zis? Dar cântă odată!! treci ici sub ferestrue 


Ca să aud mai bine... Pe urmă-o să-ţi descue 
Bunicu ta, si usa... 


LUPUL (sub fereastrá) 


Hm, hm! Să'mi umflu gusa ! 
(bátánd cu laba in geam) 
Deschide ! 
BUNICA (din casă) 


Vai, ce unghii ai azi ia mánusitá! 


——— 


Hop asa şi iar așa EN 


y 


SN 


- 


A 


"Păcălit, sunt pácálit !... 


LUPUL 
Deschide ! 

BUNICA (mirată) 
Glasul ăsta... 


LUPUL (aparte) 
Nu seamán' a fetitá?... 
(cu glas subțire) 
Cioc, cioc, cioc și boc, boc, boc! 
Scoal' de toarnă apă 'n foc! 
Cioc, cioc, cioc, e fata ta 
Să mori tu, să crească ea... 
Cioc, cioc, cioc, ti-aduc alune 
Mere pádurete, bune, 
Nuci de-un an cu coaje, mari, 
Pentru dintii tai cei tari. 
Seobitori, cioc, cioc, surcele, 


_Uite, piele 


De nuele. 


BUNICA /deschizând brusc fereastra incepe «1 


croiască cu un máturoiu) 


Na, nuele, 
Na, pe piele, 
Cum ai spus, 
Hopa sus! 
Joacă dragă 
Tontoroíul 
Nu e sagá, 
Máturoiul 

Te plesneste... 

Te croeste!... 

Lup hapsán. 

Om bátrán 

Ţi-ai găsit sá păcăleşti ? 
Hai, îndată s'o tulești! 
Na, nuele, 
Tot pe piele. 
Na, fârtate, 
Tot pe spate 


LUPUL (zápicit) 


1 


Uite frateee !.. 


(fereastra se inchide. 


LUPUL jalnic; 
Joace-acum cine-o juca, 
Vai şi-amar de pielea mea ! 
Vulpe, vulpe! nu te-oi prinde, 
Blana'n piata ţi-e vci vinde! 


Firar ceosu-afurisit! 


Bátuta de adineori se aude 
iar, ca un ecou din pădure) 


Keja 
| A? dar ereste 
Vulpeo, Vuipe 
| i i cazi au! di 


'n inune, jari" a mă 'neacă! > 
mi-ai copie, . fi-o coc şi e vleacá! 

u, in dabá. O -~v scutur eu scurteica! 

tot cheful de-- 1 mai bate joc de neica! 


si cum cred e 

un bunica şi c i 

Nici un pic d ácialifa, sau din Vulpe şi din babă 

Nu va mai p. să-i scape, jupân lupului, din labă! 

A! mátuse 'mpelifatá, hoaşcă, afuristă fiinţă! 

Pentru măturoi, cu dinţii îmi vei face cunoştinţă! 

lar tu, Vulpeo, las' pe mine!... Aud sgomot... aud pași... 

E pesemne Cáciulita care vine din oras, 

Cu panerul de mâncare... A! dar gândul ásta-i strasnic! 

Să m'ascund în tufa asta şi să caut să fiu paşnic, 

Am să pot s'ascult de acolo, după crăngile de brazi 

Cântecelul ei de azi! 

Si ştiind apoi, cioc, cioc-ul, — cum se duce Cáciulita, 

O înghit... Apoi, la use, când întocmai ca fetiţa, 

Baba mi-o deschide atuncea! Hat! şi baba! merge bine, 

Si pe urmă, hat! si Vulpea!... Dar să mă ascund, că vine! 
(Se ascunde dupá un pom gros). 


SCENA V. 
Vulpea, Bărbilă, Ştie Tot, Lupul (ascuns). 
VULPEA fintră cu cei doi pilici). 
Nu e pe aicea... dar, desigur că Sa dus, 
când pe fugă Po fi pus... 
BARBILA 
"a intrat în casa? Poate-o fi mâncat bunica? 
VULPEA 


u ţi-am mai vorbit, Bărbilă, cum stă lucrul? Lasă frica! 
te m să poată s'o mănânce când o fi cântat la uşe 
Un alt cântec care poate să vestească pe mătușe? 


A plecat... 
Cu scurteica scuturată... 


Dar dacă 


Ea l-a priceput — pun capul — şi l-o fi cârpit ea, lasă! 
STIE-TOT 

vtusi, eu sunt de părere sá mă uit furiș in casă... 
BARBILA 


Si eu zic cá e mai bine. Ne luăm grija de pe piept! 
ŞTIE TOT 


Hai, Bărbilă, fă-te scară să mă ure pe zidul drept 
Pán' la geam, să văd în casă. 
(piticii fac scară, asa ca copiii la joc). 


(Va urma) 


Ass aa < a Azi d - a PRA pa Y P 


Z SS 


arin, Gul unui táetor de lemne, e cel mai sărac 
dintre toţi elevii şcoalei la care urmează. 
Ti-e mai mare mila să-l vezi. 
In schimb e pildă de cumintenie şi învăţătură. 
Niciodată n'a lipsit de la şcoală. 
Fie vremea bună sau cât de aspră, e totdeauna prezent. 
Se poartă frumos cu ceilalți copii, încât si ei îl pri- 
vesc ca pe cel mai sincer şi mai bun prieten al lor. 
Are coleg de bancă pe Eugen, fiul bogătaşului Pârâ- 
ianu, mare negustor, om, bunătatea lui Dumnezeu şi iubi- 
tor al celor săraci. 


Eugen poartă în suflet aceiaşi milă pentru cei sufe- 
rinzi, ca şi părinţii săi, deaceia toţi şcolarii l-au poreclit: 
,»Milostivul”... 

Plouă. 

O ploaie deasă de toamnă, frig şi un vânt subțire, tă- 
ios si infepátor ca un vârf de ac, vestesc iarna, care se a- 
propie cu pași mari. 

Plouă neincetat de câteva zile. 

Eugen a venit mai de vreme la școală și-și repetă lec- 
tiile, în bancă. Citeşte cu glas tare, uitându-se din când în 
când, spre dușumea, la picioare. Tatăl său i-a cumpărat 
ghete noi cáptusite, care îl apără de noroiul toamnei. 

Ce bucurie pe el că sa înoit! 

Vanitos, ca ori şi care copil, ţine picioarele afară din 
bancă, așa fel ca școlarii, intrând în clasă, să-i vadă ghe- 
tele si să-l laude puţin. 

Uşa s'a deschis larg. 

Marin, modest ca totdeauna, isi ia locul în bancă. 

E ud leoarcă de ploae ! 

In picioare mare ghete, poartă nişte târligi de postav, 
făcuţi de maică-sa, care, prin zloata de afară, sau îmbui- 
bat de apă si noroiu... 

Isi pune ghiozdanul în pupitru şi se duce lângă soba 
imensă, ca să-şi usuce puţin hainele, până la intrarea în- 
vățătorului. 

Stoarce cu mâna pulpanele jachetei, 
svânteze mai repede. 

Eugen îl vede. 

Lasă cartea pe bancă, se întoarce, 
gânditor. 

Ochii îi înoată în lacrimi. 

Inghite un nod de plâns ce i s'a oprit în gât... 

Deodată suspinând, ușurat ca la deslegarea unei pro- 
bleme grele, se apleacă în jos, desface sireturile, scoate ghe- 
tele din picioare şi se apropie de Marin numai în ciorapi. 

li spune ca să-şi scoată si el tárligii. 

. Marin se supune, fără să ştie ce are de gând colegul 
său. 

Milostivul incalfá repede târligii lui Marin, zicându-i 
cu vorbe calde : 


voind ca să o 


privindu-l lung, 


„la-le... Incalfá-te cu ele... Ti-le dau ţie... 

„Tata are bani destui, ca să-mi cumpere alte ghete! 

Marin nu ştia ce sá mai creadă. 

Isi cuprinde prietenul în brațe cu un avânt de dragoste 
frăţească, sărutându-l pe obraji. 

Incáltá ghetele privindu-se bucuros şi nedumerit. 

Surpriza neașteptată îl făcea să creadă că visează. 

Când ajunse acasă Eugen, maicá-sa l-a văzut 
ghete în picioare: privind mirată la el, l-a întrebat : 

„Dar unde-fi sunt ghetele ?... Ai ?”.. 

Milostivul abia isi fine lacrimile. 

la mâna mamei sale, o sărută sfios, fără sá scoată o 
şoaptă, priveşte împrejur, si îngână apoi cu glas stins de 
teamă : 

„Să nu mă baţi... nici să nu mă cerfi. Le-am dat lui 
Marin, fiul tăetorului de lemne, fiindcă îi era frig numai 
cu  târligii ăştia... Părinţii săi nu au cu ce să-i cumpere 
ghete... Sunt săraci... Mi-a fost milă de el!” 

Văzând atâta bunătate în sufletul copilului său, mai- 
că-sa îl ridică în braţe, sărutându-l cu dragoste multă. A- 
mândoi sunt veseli, simțind inimile pline de o pace sfântă 
şi aducătoare de noroc... 

„Milostivul”, în așteptarea tatălui ca să-i cumpere alte 
ghete, nu-şi mai găseşte loc prin casă. 


fără 


Z. G. Buruiană 


Mica Nina Finţescu, care a dansat la sezátorile 
` „Dimineții Copiilor“. 


Duiiiu Zamfirescu o. 


DUILIU ZAMFIRESCU 


Născut în anul 1858 şi mort în anul 1922, Duiliu Zam- 


firescu, unul din cei mai distinși şi mai eleganfi scriitori 
vomâni, a scris si în proză şi în versuri. In proză a scris 
mai multe nuvele şi trei romane, care sunt printre cele 
mai frumoase din literatura română. 

lată titluriie acestor romane: „Viaţa la ţară”, „Tănase 
Scatiu” si „In războiu”. 

In versuri, a scris poezii originale si a dat unele mi- 
nunate traduceri din poezile marelui poet italian Leo- 
pardi. 

In t-vul de faţă al „Dimineţii Copiilor”, publicăm poe- 
zia sa originaia „Vara”, care este în genul descriptiv o 


poezie de toată frumuseţea. 


IN VACANŢĂ: La volan... și pe bicicletă. 


Cu firea ei cea arzătoare RUSA 


Sosit-a vara înapoi; 

Toti pomii sunt in sărbătoare, 

In tei stá floare lánga floare... 
E dulce vara pe la noi. 


Când dimineața se iveşte 

Din al văzduhurilor fund, 

Tot câmpul par'că "ntinereste, 

lar, desteptatá de pe prund, 
Cireada satului pornește... 


In urma ei un roiu de grauri 
Ca niște valuri cenușii 
S'amestecă prin bălării, 
S'aşează 'n coarne pe la tauri, 
Fac fel de fel de nebunii. 


Până ce 'n zarea depărtată 
Spre lacul trist se pun pe drum 
Si cum se duc, — acum și-acum 
Se mai zăresc încă odată 
Ca rămășița unui fum. 
Duiliu Zamfirescu 


rascolea nā- 
adăposturi 
unui 


viscol 


Da na are: 
«tii de dă, 
aa cat 
sárac era mare bucurie. 
îi dăruise, pe el si pe soţia lui. cu 
copilas drăguţ si voinic de fi-era mai mare dragul să-l 


privesti. 


1. CU 
troenindu-i 
le mar 


uc 


mare ce 
pe la 
casa i. la bordeiul 
uncitor 
Dumnezeu 
un 


Ceasul arăta miezul nopţii. când copilaşul veni pe lu- 


me si deodată la usa bordeiului se auziră trei bătăi u- 
soare. 
„Cine « acolo ? întrebă muncitorul. 
Noi suntem. ursitoarele! Deschideţi repede că ne-a 


iul! Am venit'să ursim pruncul şi sá ne ve- 
t 


pe la alte 


prápadit visc 


dem de drum si case” 


"mul nostru deschise în arabă usa si cele trei babe 
ursitoare intrará în casă. inghesuindu-se îngheţate lângă 
sobă. 

- Pilu, dar mare prăpăd e afară. suratelor. zise una 
din el 


Asta înseamnă belsug. soro | 


A venit pe timp Bun. micuțul ăsta. O să aibă parte 
de darurile pe care o să i le dăm. à 

Haidem. zise ursitoarea care părea mai bătrână.— 
să dam ce avem de dat prunculai si sá ne vedem de drum. 


u o coadă de málerá, care are să-i fie de mare 
ttăcău bun de muncă...” Zicând asa. 
pe Dat si-si văzu de drum 

ursitoare, Îi don un sac mare. care 


când o începe să priccapá 


Eu una ti di 
folos cand 
f use 


a fig 
"Să 1 


maluri 
dota 


couda de 
En. zise a 
mult mai bine 
toute cele lumesti... 


o Să-i prirda. 


Şi cu, zise & treia. îi dau lacátul asta de fier, pen- 

tru e mult are să-mi mulțumească pruncul. când so a- 
seza în rindul lumii” 

A ursitoarele plecará pe unde au venit. là- 

sang; anl nostru cu femeia lui uluiţi si uimiţi peste 


măsură. 


îs A na. lid ETE FFT, è 
mul. nu sti cc sa imitcles UGI cre 


astin iul nostru cu o coală de mátu- 
Lai. ci ` 
i ' a r Ă 
2 sa le pastram ȘI nul, 
CHU-CINU site 
4 ; N > i 
11 e Dag A ro ada wii it UNE 
P ful n l, $ 1 
bondad MM SO OSCUTrs Cu citi iti dela iS 
4 isi J? 


7 


AN DAS 


Y 


i SA Je a 


ón iu] 


> URSITOARE 


Astfel trecând vremea, copilul crescu si se făcu om in 
toată puterea, bun de muncă, si voinie. 

Cât era ziua de mare. muncea, dar par'că era un făcut: 
nu putea să prindă două 'ntr'un teiu si pace! Se ţinea să- 
rácia de cl ca scaiul. Ba. colac peste pupăză. se insurá si 
luă o femee care. cât era ziua de mare. nu făcea alta, de 
¿åt să vorbească si sá tune ca o moară stricată si era le- 
neşe, leneşe de nu-i găseai pereche în lume. 

Intr'o zi, sătul de atâta sărăcie si de gura femeei, isi 


puse în gând să-și ja lumea în cap. Incepu să adune în- 
tro legătură ce brumă de lueruri putu să ia în grabă. dar 
deodată auzind gura nevestei blestemând si ocáránd. se 
opri. De frică, bietul om dădu să ascundă legăttira şi din 


nu umblase 
ursitoarelor. 
dar... ce 


intámplare dadu peste lada cea veche in car 
niciodatá si unde se aflau cele trei daruri dle 

Repede deschise lada să våre in ea legátura. 
sá vezi ?... 

Deodată săriră din ladă coada de lacátul si 
sacul si unde începu coada de mătură sá topic pe spina- 
rea femeci ! Dă-i. tragc-i o bite zd . Femeia începu 

să tipe si să ocáros ai elipi. lacătul i se e de 
gură si femcia rămase Upu să-și facă la cruzi si 
mătănii. A sari femeci. 


matură, 


dravāri 


că. dar cat 
mula si 
si sacul 


Atunci vári în capul 


strângănd-o vine ca in chi Deodată se auzi un glas ca 
din cer: 
„Aceasta îți va fi pedeapsa, ori de câte ori vci fi lenc- 


se si rea de gură !” al 
Glasul tácu si cele trej daruri ale ursitoarelor intrará 


frumusel în ladă. 
De atunci femeiu su cumințit şi Sa îuvrednicit şi bel 


şugui Incepu să curuă în casa lor. căci. pasă-mi-le. numa! 
lenea si pura cea rea a founeeci «rau ghinionul casci. 
2, C. iâcrsanu 


z 


w 


y