Emile Zola — Munca

EMILE ZOLA 


MUNCA 


CARTEA INTAI 


I 


Hoinărind la întârnplare, Luc Froment iegise din Beauclaur şi suise 
drumul dinspre Brias, înfrățit cu cheile printre care se furigează 
torentul Mionne, frângând în două promontoriul munţilor Bleuzes, 
Şi, odată ajuns în fața atelherelor Abuz, nume sub care sunt 
cunoscute în regiune oțelărule Qurgnon, zări la capătul podului de 
lernn două siluete negre şi hirave, înghesuite lângă parapet, Lui Luc 
Frament 1 se strânse inima. Prima dintre siluete aparținea unei 
fernei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu 
capul pe jurnătate acoperit sub o broboadă zdrențuită, cealaltă 
ziluetă era aceea a unui copil de vreo şase anigori, surnar 
învesmântat, cu fața ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi 
stăteau neclntiți ca două stane de piatră, ațintindu-zi primrile pe 
poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu rai întrevăd 
nicio geană de speranță, 

Luc se oprise cu ochii pironiți pe ei. Să tot fi fost orele gase, dar 
ziua se strecuraze încă de pe acum hațezgte, prin această jalnică gi 
urniedă seară a rmezului de septembrie. Azi era sâmbătă şi, de joi, 
ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt 
furnog îi facea încă mendrele, alungând de pe cer nori de 


EMILE ZOLA 


MUNCA 


CARTEA ÎNTÂI 


Il 


Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieşise din Beauclair 
şi suise drumul dinspre Brias, înfrățit cu cheile printre care 
se furişează torentul Mionne, frângând în două 
promontoriul munţilor Bleuses. Şi, odată ajuns în faţa 
atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune 
oţelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două 
siluete negre şi firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc 
Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparţinea 
unei femei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios 
îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă 
zdrenţuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo 
şase anişori, sumar înveşmântat, cu faţa ca ceara, ascuns 
între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiţi ca două stane de 
piatră, aţintindu-şi privirile pe poarta uzinei, cu trista 
răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de 
speranţă. 

Luc se oprise cu ochii pironiţi pe ei. Să tot fi fost orele 
şase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoţeşte, prin 
această jalnică şi umedă seară a miezului de septembrie. 


Azi era sâmbătă şi, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. 
Se oprise acum, dar un vânt furios îşi făcea încă mendrele, 
alungând de pe cer norii de funingine, nişte adevărate 
zdrenţe, printre care se filtra un amurg murdar şi galben, 
de o tristeţe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de şine, cu 
porţiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un 
şuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu 
mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete 
alunecau de colo până colo fără odihnă. Şi această pulbere 
de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, 
şiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, 
părea că murdăreşte până şi norii întunecaţi, care treceau 
la nesfârşit, întocmai ca nişte învolburări de fum pierdute în 
neființă. Presimţirea unui dezastru apropiat părea că 
pluteşte odată cu adierile vântului, şi simţeai amurgul însuşi 
cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul. 

Luc se oprise la câţiva paşi de tânăra femeie şi de copil, 
aşa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu 
un ton cumpănit şi totodată hotărât, de om matur: 

— Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că 
l-ar înfuria mai puţin. 

Dar femeia se împotrivi: 

— Nu, nu, frăţioare, astea nu-s treburi pentru ştrengari 
de vârsta ta. 

Şi continuară să aştepte neclintiţi, cu înfăţişarea lor 
resemnată şi plină de disperare. 

Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse 
prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o 
curiozitate de specialist. Şi acum, când o scrisoare 
neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin 
aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se 
pună la curent cu o mulţime de amănunte asupra 
groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă 
teribilă de două luni, dezastru şi pentru unii, şi pentru 
ceilalţi, pe de o parte din pricină că direcţia uzinei avusese 
mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă 


muncitorii ajunseseră pe jumătate morţi de foame şi 
deveniseră şi mai înverşunaţi. Abia cu două zile în urmă, joi, 
munca se reluase în sfârşit, şi asta numai după concesii 
reciproce, smulse cu mare trudă, şi după tocmeli cumplite, 
care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră 
lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliţi, considerând 
că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca 
nişte învinşi pe care înfrângerea îi întărâtă şi mai mult şi 
care nu păstrează în inimi decât amintirea suferințelor şi 
dorinţa cumplită de a le răzbuna. 

Atelierele Abis îşi răsfirau siluetele întunecate ale 
clădirilor şi ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a 
norilor îndoliaţi. Păreau un monstru cu solzii zbârliţi care se 
înălța până la cer, încercând să-şi lărgească puţin câte puţin 
vizuina. După culoarea ţiglelor care-şi dezvăluiau una 
dintre fațete se  ghiceau vârstele succesive ale 
construcţiilor. Acum ajunseseră să-şi întindă tentaculele pe 
mai multe hectare de teren şi strângeau la lucru o mie de 
muncitori. 'Ţiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu 
geamlâcurile aşezate perechi-perechi, dominau vechile 
ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor 
construcţii care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai 
întâi stupii uriaşi ai cuptoarelor pentru ciment, aşezaţi în 
şir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci şi patru de metri, 
din care ţâşneau în sus nişte tuburi uriaşe, pentru ca dintr- 
odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Şi, mai 
departe, coşurile fumegânde, coşuri de toate formele şi 
dimensiunile, o adevărată pădure de coşuri care-şi 
amestecau respiraţia încărcată de funingine cu funinginea 
plutitoare a norilor, în vreme ce ţevile mai subţiri, pentru 
evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panaşe 
albe însoţite de gâfâieli stridente. Şi toată această pulbere 
care plutea prin aer şi toţi aceşti vapori pe care-i împrăştia 
în jur fără încetare păreau însăşi răsuflarea monstrului, 
scăldat în ceața continuă pe care o degaja sudoarea muncii. 
Desluşeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile şi 


bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidaţia 
maşinilor, cadenţa limpede a compresoarelor, loviturile 
ritmice şi grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu 
rezonanţa profundă a clopotelor mari, din cauza cărora 
însuşi pământul se zguduie sub picioare. Şi, ceva mai 
aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici 
clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoşii 
familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverşunat şi 
plin de violenţă al celor două ciocane hidraulice, care 
băteau acolo întocmai ca pulsul colosului şi ale căror 
cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci şi 
vieţile oamenilor. 

Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curţile 
uzinei şi ceața crepusculară, roşiatică şi posomorâtă îneca 
puţin câte puţin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu 
se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, 
ieşind din halele mari printr-un portal deschis, despica 
umbrele serii ca o ţâşnitură prelungă de astru 
incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oţelar se 
apucase tocmai atunci să deschidă uşa cuptorului. Şi nimic, 
nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu 
trăda că aici se află însuşi imperiul focului, focul care 
bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric 
ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind şi 
modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului 
dominaţia asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care 
i-a cucerit. 

Orologiul din micul turn, a cărui şarpantă se înălța 
deasupra clădirilor administraţiei, bătu orele şase. Atunci 
Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede: 

— lacă, nană, cred că acu-acu au să iasă. 

— Da, da, şi eu cred, răspunse femeia. Şezi locului. 

Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l reţină, 
broboada zdrenţuită se trase puţin de pe faţă, şi Luc 
rămase surprins de delicateţea trăsăturilor ei. Fără îndoială 
că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avea un păr blond, 


răvăşit, şi o faţă mică, plăpândă şi străvezie, care i se păru 
urâtă la început, cu nişte ochi albaştri, spălăciţi de lacrimi, 
şi nişte buze palide, crispate de suferinţă. Şi ce corp firav 
sub rochia veche şi uzată! Şi cu ce braţ tremurător şi fără 
vlagă strângea lângă fustele ei copilul - fără îndoială, 
fratele mai mic - blând ca şi ea, dar cu o înfăţişare mai 
sănătoasă şi cu un aer mai hotărât! Luc se simţi copleşit de 
milă, pe când cele două jalnice fiinţe, bănuitoare, începeau 
să se neliniştească de acest domn care se oprise acolo-n 
drum şi-i cerceta cu atâta insistenţă. Fata, mai cu seamă, 
părea stânjenită de faptul că era obiectul atenţiei acestui 
tânăr de douăzeci şi cinci de ani, atât de bine făcut, atât de 
frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice şi o faţă radiind 
de sănătate şi viaţă îmbelşugată, ale cărui trăsături ferme 
erau dominate de o frunte înaltă şi dreaptă de visător, 
moştenită parcă din moşi-strămoşi. Şi, la vederea ochilor 
larg deschişi, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa 
fără niciun pic de sfială, fata îşi întoarse capul în altă 
direcţie. Dar imediat după aceea strecură încă o privire 
furişă spre el şi, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se 
închise şi mai mult în sine, muncită de gândurile care o 
frământau. 

Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibraţiile lui 
limpezi şi o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: 
începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi 
trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea 
devoratoare a monstrului nu se opreşte nicio clipă măcar, zi 
şi noapte clocoteşte şi bocăne fierul. Cu toate acestea, 
muncitorii nu se zoreau să plece şi mai întârziau încă prin 
ateliere, cei mai mulţi dintre ei aşteptând să li se dea un mic 
avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase 
decât joi, într-atât de mare era foametea şi lipsurile care 
bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă 
cumplită. În sfârşit, îşi făcură apariţia prin faţa porţilor 
primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri 
mici, păşind cu capul în jos, întunecaţi şi grăbiţi, cu pumnii 


încleştaţi în fundul buzunarelor pe cei câţiva bănuţi de 
argint, atât de scump câştigaţi şi cu care puteau să 
târguiască pâine celor mici şi muierilor. Şi dispăreau, 
scufundându-se în umbra drumului. 

— Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, 
l-ai văzut? 

— Da, da, taci din gură. 

Chiar în clipa aceea îşi făcuseră apariţia doi muncitori, 
care, după aspect, păreau meşteri oţelari. Primul, cel 
despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să 
tot fi avut vreo douăzeci şi şase de ani, purta haina de 
postav gros aruncată peste umeri şi avea părul şi barba 
roşcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, 
cu muşchi zdraveni; deşi avea nasul curbat, pornind de sub 
o frunte proeminentă, pomeţii ieşiţi în afară şi maxilarele 
puternice, totuşi un zâmbet plăcut îi dădea o înfăţişare de 
bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în 
vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un 
vlăjgan înalt, uscăţiv şi subţire, ale cărui trăsături - faţa 
cabalină, obrazul prelung, bărbia teşită şi ochii piezişi - 
exprimau umorul liniştit al unui om cu fire blajină, 
totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad. 

Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a 
drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, 
însoţită de copil, şi-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui: 

— Ia te uită, Ragu. Ăştia-s Josine şi Nanet, dacă nu mă- 
nşel... Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie. 

Ragu, furios, strânse pumnii. 

— Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea şi am 
gonit-o... Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ţine scai de 
mine. 

Părea puţin cam cherchelit, aşa cum se întâmpla 
totdeauna când depăşea cei trei litri de băutură de care 
spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i 
usuce pielea. Şi când se afla pradă acestui început de beţie, 
gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se şi arătându-se plin 


de cruzime, mai ales dacă se afla de faţă unul dintre 
prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele 
când se plictisea de ele. 

— Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am 
săturat! 

Josine, cu Nanet atârnat de fustele ei, se apropiase 
încetişor, plină de teamă. Dar se opri, văzând alţi doi 
muncitori îndreptându-se către Ragu şi Bourron. Făceau 
parte dintr-o echipă de noapte şi veneau tocmai din 
Beauclair. Cel mai în vârstă dintre ei, Fauchard, un bărbat 
de treizeci de ani care părea de patruzeci, era un maistru 
turnător, cu sănătatea ruinată încă de pe acum de munca 
grea; avea faţa roşie ca un rac fiert şi ochii arşi, trupul 
greoi, copt şi cocârjat de dogoarea cuptoarelor, din care 
smulgea  creuzetele cu metal incandescent. Celălalt, 
Fortune, cumnatul lui, un băiat de şaisprezece ani, căruia 
nu i-ar fi dat nimeni mai mult de doisprezece, într-atât era 
de puţintel la trup, cu faţa scheletică şi părul spălăcit, părea 
că nu mai are de gând să mai crească, stors şi îndobitocit de 
gestul maşinal pe care-l făcea minut de minut, mereu 
acelaşi, manevrând maneta compresorului la care lucra în 
larma şi fumul năucitor din jur care-l asurzeau şi-l orbeau. 

Fauchard avea pe braţ un coş vechi din răchită, negru, şi 
se oprise-n loc să-i întrebe pe ceilalţi doi, cu vocea lui 
cavernoasă: 

— Ei, aţi trecut pe-acolo? 

Voia să ştie dacă trecuseră pe la casierie şi dacă 
reuşiseră să pună mâna pe vreun avans. Şi, când Ragu, fără 
să răspundă, se bătu pur şi simplu peste buzunar, unde 
zornăiră câteva monede de o sută de gologani, Fauchard 
schiţă un gest de disperare şi neputinţă: 

— Fir-ar a dracului de treabă! Află că trebuie să-mi 
strâng zdravăn cureaua până mâine dimineaţă şi că în 
noaptea asta am să crăp de sete, doar dacă nu cumva, 
printr-o minune, nevastă-mea o să facă rost de ceva şi-o să- 
mi aducă raţia zilnică. 


Raţia, după el, era de patru litri pe zi sau pe noapte de 
muncă, după împrejurări, şi-i plăcea să spună că asta abia 
dacă-i ajungea să pună pe o măsea şi să-şi umezească 
gâtlejul, într-atâta îi sugeau cuptoarele apa din corp şi 
sângele din carne. Aruncase o privire dezolată asupra 
coşului său gol, unde nu se bălăbănea decât o bucată de 
pâine. Când îi lipseau cei patru litri era dezastru; asta 
însemna pentru el agonia neagră în munca zdrobitoare 
care devenea în aceste condiţii de-a dreptul imposibilă. 

— Ei asta-i! spuse Bourron cu blândeţe. Nevastă-ta n-o să 
te lase, nu găseşti cât e lumea de mare una la fel de 
pricepută să cumpere pe veresie... 

Dar amuţiră toţi patru, aşa cum se aflau, pironiţi în 
noroiul lipicios al drumului, şi se plecară plini de respect. 
Atunci Luc văzu înaintând pe trotuar un mic cărucior cu 
două roţi, pe care-l împingea un servitor şi în care se afla 
adânc scufundat între perne un domn în vârstă, cu faţa lată 
şi trăsături grosolane, încadrate de plete lungi, albe. Şi-l 
recunoscu pe JerGme Qurignon, dom” Jerme cum îl numea 
întreaga regiune, fiul lui Blaise Qurignon, meşterul fierar, 
cel care pusese prima piatră la temelia atelierelor Abis. 
Foarte bătrân, ajunsese paralitic şi se lăsa plimbat în felul 
acesta, fără să scoată vreodată măcar o vorbă. În seara 
aceea, trecând prin faţa uzinei ca să se întoarcă la fiica lui, 
aflată la Guerdache, o proprietate din vecinătate, dăduse 
ordin servitorului printr-un simplu semn din mână să 
încetinească mersul; şi, cu ochii săi rămaşi încă limpezi, 
adânci şi pătrunzători, se oprise acum - vreme îndelungată 
- sub lumina tulbure a amurgului ce se cernea din cerul 
negru-vânăt, punctat din loc în loc de fuga rătăcitoare a 
norilor bezmetici, să privească monstrul aflat în plină 
activitate, pe muncitorii din schimbul de zi, care tocmai 
ieşeau de la lucru, şi pe cei din schimbul de noapte, care 
tocmai intrau. Apoi, privirea lui rămase pironită în direcţia 
casei directorului, o clădire pătrată, situată în mijlocul unei 
grădini şi pe care el însuşi dăduse ordin în urmă cu 


patruzeci de ani să fie înălţată acolo şi unde domnise ca un 
rege atotputernic, câştigând milioane peste milioane. 

— Sunt convins că dom” Jerome nu-şi face probleme 
pentru porţia lui de vin de astă-seară, reluase Bourron cu 
glas scăzut, chicotind pe furiş. 

Ragu înălța din umeri. 

— Aflaţi că bunică-miu era bun prieten cu tatăl lui dom! 
JerGme. Amândoi erau simpli muncitori, şi atâta tot! Băteau 
fierul pe nicovală împreună, şi ar fi putut tot aşa de bine să 
facă parale un Ragu, cum a făcut avere un Qurignon. E 
chestie de noroc, dacă nu chiar de hoţie. 

— 'Tacă-ţi pliscu', murmură din nou Bourron, tot cu glas 
scăzut, dacă nu vrei s-ajungi să ţi se întâmple vreo boacănă. 

Semeţia lui Ragu se potoli ca prin farmec şi cum, chiar în 
clipa aceea, dom” JerGme, trecând prin faţa grupului, îi 
privea pe cei patru bărbaţi cu ochii săi mari, imobili şi 
limpezi, îl mai salută încă o dată, cu tot respectul omului 
temător, care ar vrea să-i strige în faţă patronului tot ce are 
pe suflet, dar nu îndrăzneşte din pricina îndelungatei stări 
de robie ce i-a intrat în sânge şi-l face acum să tremure la 
vederea stăpânului atotputernic, de la care aşteaptă totul în 
viaţă. Încetişor, fără să oprească o clipă, servitorul împingea 
micul cărucior şi, curând, dom” Jer6me dispăru pe drumul 
întunecat ce ducea spre Beauclair. 

— Ce-am avut şi ce-am pierdut! încheie cu un aer filosofic 
Fauchard. În definitiv, nu cred că dom” J&r6me e chiar atât 
de fericit cu căruciorul lui; şi apoi, dacă-i mai lucrează încă 
mintea cât să priceapă ceva, nu cred că s-a simţit prea în 
apele lui cu evenimentele care s-au petrecut zilele trecute. 
Fiecare cu necazurile lui... Ei, fir-ar să fie de treabă! Numai 
dacă ar avea grijă Natalie să-mi facă rost de niscai vin! 

Şi se-ndreptă spre uzină, târându-l după el pe micul 
Fortune care, cu mutra lui îndobitocită, nu scosese o vorbă. 
Siluetele lor, cu umerii plecaţi, de oameni istoviţi încă de pe 
acum, se pierdură în întunericul mereu crescând, al cărui 
val cuprindea mereu clădirile, în vreme ce Ragu şi Bourron 


se puseră din nou la drum, îndemnându-se unul pe altul 
către cine ştie ce cârciumă de-a oraşului. Fiindcă, la urma 
urmei, aveau şi ei drept să tragă o duşcă şi să mai râdă 
puţin, după atâta mizerie câtă înghiţiseră. 

Atunci Luc, pe care o curiozitate amestecată cu un 
sâmbure de milă îl făcuse să rămână țintuit locului, rezemat 
de parapetul podului, o văzu pe Josine înaintând din nou cu 
paşi mici, şovăitori, ca să-i taie calea lui Ragu. O clipă 
numai, fata sperase că el va apuca-o înspre pod şi că se va 
întoarce acasă; căci în direcţia aceea era drumul cel mai 
scurt spre vechiul Beauclair - o îngrămădeală murdară de 
cocioabe, unde locuia cea mai mare parte dintre muncitorii 
care lucrau în atelierele Abis. Dar când îţi dădu seama că 
Ragu se-ndrepta către cartierul mai de soi al oraşului, avu 
dintr-odată în faţa ochilor imaginea faptelor ce urmau să se 
petreacă: cârciuma, banii risipiţi de bărbat pe băutură, 
noaptea pe care ea şi copilul o vor petrece iar în aşteptare, 
crăpând de foame alături de micul ei frăţior, în stradă, sub 
bătaia nemiloasă a vântului. Suferinţa, pe de o parte, şi 
revolta, pe de alta parte, îi insuflară un atât de mare curaj, 
încât veni şi se înfipse dinaintea lui, ea care părea atât de 
pirpirie şi atât de jalnică în comparaţie cu bărbatul robust 
din faţa. 

— Auguste, spuse ea, fii om de înţeles, nu poţi să mă laşi 
în stradă. 

El nu răspunse şi dădu să treacă înainte. 

— Dacă tu nu vrei să te întorci acasă, dă-mi măcar mie 
cheia. De azi-dimineaţă stăm afară, în drum, şi n-am pus în 
gură o bucată de pâine. 

Brusc, bărbatul izbucni: 

— Lasă-mă în pace! Ei, asta-i bună! N-ai de gând să nu te 
mai ţii scai de mine? 

— Pentru ce ai luat la tine cheia, azi-dimineaţă?... Nu-ţi 
cer nimic altceva decât cheia, poţi să te întorci când vrei... 
Uite, e noapte, doar nu vrei să ne culcăm pe trotuar! 


— Cheia! Cheia! N-o am la mine, şi chiar dacă aş avea-o, 
nu ţi-aş da-o... Bagă de seamă, odată pentru totdeauna, că 
mi-e până peste cap, m-am săturat, nu te mai vreau, a fost 
destul că am crăpat de foame două luni împreună. N-ai 
decât să te duci să cauţi pe altul, dacă-i vorba să-ţi spun şi 
de-astea! 

Îi arunca tot felul de vorbe aspre în faţă, fără 
menajamente, ba chiar cu sălbăticie; şi ea, sărmana fiinţă 
plăpândă, se cutremura sub ploaia de ocări. Cu toate 
acestea mai stăruia încă, încetişor, cu disperarea şi umilinţa 
nenorocitului, care simte că-i fuge pământul de sub 
picioare. 

— Hai, nu fi om rău, nu fi om rău... Astă-seară, când te-oi 
întoarce, punem la cale totul. O să plec mâine dimineaţa, 
dacă tu crezi că aşa e mai bine. Dar azi, barem azi, da-mi 
cheia. 

Atunci bărbatul fu apucat de o furie cumplită; se repezi la 
ea şi o zvârli cât colo, cu un gest brutal. 

— Sfinte Dumnezeule! Nu mai poţi trece liniştit pe 
drum!... N-ai decât să te duci unde vrei! Ţi-am spus că s-a 
sfârşit! 

Micul Nanet, văzând că sora lui mai mare izbucneşte în 
hohote de plâns, înainta la rândul lui cu un aer hotărât, cu 
faţa-i trandafirie şi părul blond, ciufulit. 

— Ei, acum şi ţâncul, toată familia mi-a venit pe cap. Stai 
oleacă, păcătosule, că-ţi ard eu şi ţie un picior în fund! 

Josine îl trase cu iuţeală pe Nanet lângă ea. Şi amândoi 
rămaseră pe loc, împlântaţi în glodul negru, tremurând de 
nenorocirea ce-i păştea, în vreme ce bărbaţii îşi continuau 
drumul spre Beauclair, ale cărui lumini începeau să se 
aprindă una câte una, şi curând dispărură, scufundându-se 
tot mai adânc în întunericul ce se lăsa. Bourron, care în 
realitate era un om de treabă, schiţase gestul să intervină; 
apoi însă, din fanfaronadă şi sub influenţa colegului său, 
bărbat frumos şi de viaţă, îl lăsase în voia lui. Şi Josine, după 
o clipă de şovăială, în care timp se întrebase la ce bun să-i 


urmeze, când văzu că cei doi dispar, se hotări să se agaţe cu 
disperarea înecatului şi de un fir de pai. Începu să coboare 
încetişor în urma lor, târându-şi după ca frăţiorul de mână 
şi furişându-se de-a lungul zidurilor. Îşi lua tot felul de 
precauţiuni, ca şi cum cei doi bărbaţi ar fi putut s-o vadă şi 
s-o bată, pentru a o împiedica astfel să se mai ţină după ei. 
Indignat, Luc fusese pe punctul să se arunce asupra lui 
Ragu şi să-l pună la punct. Îşi dădea seama că aceste 
condiţii ticăloase de muncă sunt cele care fac din om neom 
şi-l transformă dintr-o fiinţă raţională într-un lup! Pâinea 
atât de greu câştigată şi foamea erau cele două elemente 
ce-i determinau pe oameni să se încaiere pentru un 
dumicat! în timpul celor două luni de grevă, îşi smulseseră 
ultimele rămăşiţe, ajunşi pradă unei exasperări cumplite şi 
se încăieraseră pe te miri ce; apoi, cum pusese bărbatul 
mâna pe primii bănit îndată şi alergase să-şi afle uitarea în 
aburii alcoolului, părăsindu-şi în mijlocul drumului tovarăşa 
de suferinţă, soţia legitimă sau fata cu care trăia. Şi lui Luc 
îi venea din nou în faţa ochilor amintirea celor patru ani pe 
care-i trăise într-o mahala a Parisului, într-una dintre acele 
clădiri greoaie şi împuţite, unde ghiceai mizeria şi suspinele 
la fiecare etaj, la fiecare fereastră. Câte drame văzuse, câte 
suferinţe încercase în zadar să aline! Înspăimântătoarea 
problemă a umilinţelor şi a suferințelor omului care 
munceşte pentru un simplu salariu de mizerie se ridicase 
de nenumărate ori înaintea lui. Încercase să desluşească 
adâncurile cumplitei nedreptăţi, să descopere microbul 
groaznicului şancru care nu contenea să roadă societatea 
timpului.  Petrecuse ceasuri de  înfrigurare,  visând 
mărinimos să găsească un leac, lovindu-se fără zăbavă de 
duritatea zidului de piatră al realităţilor existente. Şi uite 
că, tocmai în seara aceleiaşi zile când venea din nou la 
Beauclair, adus de o întâmplare neaşteptata, dădea peste 
aceasta scenă sălbatică, întâlnea această făptură tristă şi 
palida ce murea de foame, aruncată în stradă tot din pricina 
monstrului devorator de suflete, al cărui foc lăuntric îl 


auzea duduind şi care se răspândea în jur acoperind cerul 
sângeriu cu fumul lui de doliu. 

Se stârni o rafala de vânt, şi câteva picături de ploaie 
porniră să se rostogolească din văzduhul jalnic. Luc rămase 
pe pod, cu faţa întoarsă către Beauclair, străduindu-se în 
puţinele momente când se destrămau norii de funingine să- 
şi reamintească locurile văzute cândva, mai demult. La 
dreapta se aflau atelierele Abis, ale căror ziduri negre 
mărgineau drumul dinspre Brias; sub ele se rostogoleau 
apele torentului Mionne, pe când ceva mai sus, pe o 
ridicătură de pământ de la stânga lui, trecea calea ferată ce 
ducea de la Brias la Magnolles. Şi întreg fundul genunii, 
strâns într-o ultimă îmbrăţişare de braţele stâncoase ale 
masivului munţilor Bleuses, înainte de a se azvârli peste 
imensa câmpie Roumagne, era ocupat, cucerit pas cu pas 
de oameni. La poalele râpei pe care îşi înălța oraşul 
Beauclair casele, către câmpia care se lăţea ca un fel de 
estuar, se afla un cătun nenorocit, alcătuit numai din 
cocioabe muncitoreşti, care se prelungea, când ajungea la 
un loc neted, printr-un mic cartier mai înstărit, unde se 
aflau subprefectura, primăria, tribunalul şi închisoarea, în 
vreme ce biserica veche, ale cărei ziduri amenințau să se 
dărâme, se găsea exact între noul şi vechiul târguşor. 
Această capitală de judeţ număra cel mult şase mii de 
suflete, dintre care aproape cinci mii duceau o viaţă 
anonimă, însufleţind nişte trupuri chinuite, diforme şi 
zdrobite de o muncă peste puterile lor. Şi Luc reuşi în cele 
din urmă să recunoască locurile, când zări în sfârşit 
cuptorul de ars minereuri de la Crecherie ale cărui 
contururi întunecate se mai desluşeau încă, dincolo de 
atelierele Abis, cam la jumătatea pantei masivului munţilor 
Bleuses. Muncă, pretutindeni în jur muncă! Cine ar putea 
oare să-i dea un conţinut nou, cine ar putea-o reorganiza, 
potrivit legilor naturale ale adevărului şi echităţii, pentru a-i 
reda rolul ei nobil de forţă atotputernică în statornicirea 
armoniei pe această lume şi pentru ca bogăţiile pământului 


să fie împărţite cu dreptate între oameni, realizându-se 
astfel fericirea la care au dreptul cu toţii! 

Deşi ploaia nu contenise o clipă, Luc se hotări în cele din 
urmă să coboare la rândul lui spre Beauclair. Muncitorii tot 
mai ieşeau pe porţile atelierelor Abis. Se amestecă printre 
ei, în vâltoarea aceasta turbată care însoțea reluarea 
lucrului după dezastrul pricinuit de grevă. Se simţea 
neputincios şi într-atâta îl cuprinseseră mâhnirea şi revolta 
faţă de el însuşi, încât ar fi plecat chiar în seara aceea, chiar 
în clipa aceea, dar îi fusese teamă să nu-l supere pe Jordan. 
Din momentul în care, pe neaşteptate, bătrânul inginer 
care conducea cuptorul de topit minereuri plecase dintre 
cei vii, Jordan, proprietarul uzinei de la Creâcherie, se trezi 
într-o cumplită încurcătură şi îi scrisese lui Luc, chemându-l 
să pună ordine în treburi şi să se sfătuiască împreună. Dar 
tocmai când tânărul se zorea cu pregătirile de plecare, sosi 
o a doua scrisoare, în care Jordan îi povestea o nouă 
nenorocire care-l lovise: sfârşitul neaşteptat şi tragic al unui 
văr aflat la Cannes, ceea ce-l obliga să plece fără întârziere, 
împreună cu sora lui, şi să lipsească trei zile. Îl implora să-i 
aştepte până luni seara şi să se instaleze într-unul dintre 
pavilioanele pe care i-l punea la dispoziţie şi unde îi dorea 
să se simtă ca acasă. Luc avea aşadar încă două zile de 
pierdut dinaintea lui şi, aflându-se fără treabă, eşuat astfel 
în acest orăşel pe care îl cunoştea într-o oarecare măsură, 
ieşise în seara aceea pentru a hoinări un pic, ba chiar îi 
spusese  servitorului însărcinat să-l servească să nu-l 
aştepte la cină, fiindcă îşi propusese să mănânce undeva 
aiurea, în vreo cârciumă oarecare, pasionat de obiceiurile 
populare şi plăcându-i întotdeauna să înţeleagă şi să se 
instruiască din ceea ce vedea în jur. 

Şi acum, în vreme ce păşea prin noroiul negru, călcând 
prin mijlocul urmelor lăsate de bocancii grei ai muncitorilor, 
gânduri noi îl frământau. Îi fu ruşine de slăbiciunea lui de 
mai înainte. Nu vedea pentru ce ar fi plecat, când regăsea 
în locurile acelea problema atât de acută şi de sfâşietoare a 


cărei soluţie o căuta cu ardoare de atâta amar de vreme! 
Nu trebuia să fugă de luptă, aici s-ar putea documenta mai 
bine, ar strânge probabil fapte şi ar descoperi în sfârşit un 
fir călăuzitor în labirintul de idei în care bâjbâia, încă 
buimac. Fecior al lui Pierre şi al Mariei Froment, fusese 
deprins de mic, întocmai ca şi ceilalţi trei fraţi ai săi, 
Mathieu, Marc şi Jean, cu munca manuală şi, în afara 
studiilor speciale de inginer, mai lucrase şi ca pietrar, 
conductor-arhitect şi chiar constructor de case; şi, 
îndrăgindu-şi profesiunea aleasă, plăcându-i să petreacă 
zile întregi pe marile şantiere ale Parisului, nu-i mai era 
nimic străin din dramele trudei zilnice, visa ca să contribuie 
dezinteresat la triumful de mâine al unor noi condiţii de 
muncă, în stare să întroneze armonia între oameni. Dar ce 
să întreprindă pentru realizarea acestui vis, încotro să-şi 
îndrepte eforturile, cum să acţioneze la început, ca să facă 
să germineze sâmburele pe care-l simţea la început 
plăpând şi şovăielnic în sufletul lui agitat şi care trebuia să 
se ridice spre lumină? Mai înalt, mai puternic decât fratele 
lui, Mathieu, cu faţa deschisă a omului de acţiune, nu 
reuşise totuşi până atunci decât să bată pasul pe loc, deşi 
simţea în el forţe latente, nelinişti de creator, dorinţa de a 
construi o lume mai bună. Brusc se stârni o rafală de vânt, 
un adevărat uragan, care-l făcu să se simtă cuprins de un 
fior sacru. Era, prin urmare, întocmai ca un fel de Mesia, pe 
care puteri nevăzute îl făceau să coboare în acest colţ jalnic 
de pământ, pentru împlinirea misiunii mult visate de 
mântuire şi de fericire a oamenilor? 

În clipa aceea, alungând gândurile confuze şi ridicând 
privirile, Luc băgă de seamă că se întorsese în Beauclair. 
Patru şosele largi împărțeau oraşul în patru felii aproape 
egale, întâlnindu-se într-un punct central, piaţa Primăriei, şi 
fiecare dintre aceste drumuri purta numele oraşului din 
vecinătate spre care se îndreptau: strada Brias la nord, 
strada Saint-Cron la vest, strada Magnolles la est şi strada 
Formeries la sud. Cea mai circulată de populaţia orăşelului, 


cea mai aglomerată, cu prăvăliile înţesate de mărfuri, era 
strada Brias, pe care se afla chiar în clipa de faţă tânărul. 
Căci acolo se găseau toate fabricile, una lângă alta, 
revărsând la fiecare schimb de tură valul negru al 
muncitorilor. Chiar în momentul în care Luc ajungea în 
dreptul ei, poarta mare a fabricii de încălţăminte Gourier; 
aparţinând primarului oraşului, se deschise şi dădu drumul 
puhoiului celor cinci sute de muncitori ai săi, printre care se 
aflau peste două sute de femei şi copii. Puţin mai încolo, pe 
nişte străzi lăturalnice, se afla mai întâi uzina Chodorge, 
unde nu se fabricau decât cuie, apoi uzina Hausser, o 
turnătorie care dădea mai mult de o sută de mii de coase şi 
cuțite pe an, precum şi uzina Mirande, o firmă specializată 
în construcţia maşinilor agricole. Toate suferiseră de pe 
urma grevei prin care trecuseră şi atelierele Abis, cu 
furnalele de unde se aprovizionau cu materia lor primă, 
fierul şi oţelul. Criza şi strâmtorarea se răsfrânseseră 
asupra tuturor, şi poporul flămânzit şi epuizat de. lipsuri, cu 
care fabricile inundau caldarâmul noroios, păstra în ochi 
sclipiri de mânie şi pe buzele strânse revoltă, în ciuda 
resemnării aparente a turmei care se grăbea spre case 
tropăind din picioare. Strada era cufundată în întunericul 
pe care rarele becuri cu gaz, ale căror flăcări galbene 
pâlpâiau în bătaia vântului, îl făceau parcă şi mai adânc. 

Luc încercă senzaţia stranie că se găsea într-un oraş care 
fusese încercuit şi unde nu de mult se ridicase starea de 
asediu. Jandarmii umblau de colo până colo prin mulţime şi 
păreau o adevărată forţă armată menită să supravegheze 
îndeaproape locuitorii, de teamă să nu se reia ostilitățile 
sau să izbucnească din nou furia aceea a mulţimii în stare 
sardea naştere iarăşi altor suferinţe cumplite, şi să ajungă 
până la urmă să pustiască oraşul şi să-l încingă într-o ultima 
vâlvătaie... disperată de luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Patronatul, autoritatea burgheză, făcuse oarecari concesii 
în faţa presiunii salariaţilor, dar sclavii, domesticiţi pentru 
un moment, rămâneau tot periculoşi, o ameninţare surdă, 


ce făcea ca o amărăciune cumplită să otrăvească aerul şi să 
se simtă plutind în atmosferă toată grozăvia răfuielilor şi a 
unor eventuale pogromuri uriaşe. Un mârâit nedesluşit se 
ridica din această turmă cale defila strivită şi neputincioasă. 
Ici lucirea unei arme, dincolo galoanele unei uniforme 
răspândite printre pâlcurile de oameni trădau teama 
nemărturisită a stăpânilor, care transpirau de groaza 
propriei lor victorii, ascunşi îndărătul perdelelor groase ale 
caselor ce le adăposteau  trândăveala. Mulțimea 
muncitorilor, a muritorilor de foame, defila încontinuu, se 
înghesuia, trecea tăcuta, cu capetele plecate. 

Continuându-şi mai departe plimbarea, Luc se amesteca 
printre grupurile de oameni, se oprea uneori, asculta 
conversațiile, se documenta. Şi făcu, printre altele, şi un 
scurt popas în faţa unei măcelării mari, cu mărfurile expuse 
în aer liber, în plină stradă, ale cărei becuri de gaz pâlpâiau 
printre  cărnurile  sângerânde. Dacheux, proprietarul 
măcelăriei, un bărbat burtos şi apoplectic, cu ochii 
bulbucaţi şi înecaţi în grăsime pe faţa lui mică şi roşcovană, 
se afla acolo, proţăpit în pragul prăvăliei ca să poată 
supraveghea mai bine marfa, plin de atenţii faţă de 
jupânesele caselor cu vază şi suspicios de îndată ce o 
gospodină săracă îşi făcea apariţia. De câtva timp, pândea 
la uşă o femeie blondă, înaltă şi slăbuţă, cu o înfăţişare 
sărăcăcioasă, palidă şi tristă, în plină tinereţe şi totuşi ofilită 
încă de pe acum, care târa după ea un copil frumos de 
patru sau cinci ani şi purta pe braţ un coş uriaş, de unde 
ieşeau gâturile celor patru sticle de câte un litru. O 
recunoscuse pe nevasta lui Fauchard, pe care măcelarul se 
săturase o tot refuze să-i dea pe veresie. Şi, cum femeia 
încerca să intre, aproape că o îmbrânci să nu-i păşească 
pragul. 

— Ce mai vrei? 

— Nu vă fie cu supărare, domnule Dacheux, se bâlbâi 
Natalie, dacă vreţi să vă-nduraţi... Ştiţi că soţul meu s-a 
întors la lucru, în uzină, şi o să ia mâine dimineaţă un acont. 


Uitaţi că şi domnul Caffiaux s-a încumetat să-mi dea pe 
datorie ăşti patru litri pe care îi am aici, în coş; şi dacă v-aţi 
îndura şi dumneavoastră, domnule Dacheux, şi aţi vrea să- 
mi daţi tot pe datorie puţină carne, doar puţină carne... 

Măcelarul se înfurie, începu să gesticuleze şi un val de 
sânge îi congestiona obrajii apoplectici. 

— Nu, ţi-am mai spus de-atâtea ori că nu! Din cauza 
grevei voastre era gata-gata să dau faliment. Nu sunt chiar 
aşa de prost să mă alătur vouă. Iotdeauna au să existe-n 
lume prea mulţi muncitori leneşi care împiedica oamenii 
cinstiţi să-şi vadă de treabă... Când n-ai bani destui să 
cumperi carne, posteşii, şi gata! 

Se ocupa de politica şi era un individ foarte temut, 
mărginit şi crud, situat de partea celor bogaţi şi puternici, şi 
acest simplu cuvânt „carne” căpăta în gura lui intonaţii 
grave, de o importanţă considerabilă, cu o nuanţă 
aristocratică: era carnea sacră, hrana de lux rezervată 
celor aleşi, când în realitate ar fi trebuit să fie a tuturor. 

— Ai rămas datoare încă din vara trecută cu patru franci, 
o luă el de la început. Ce sunt eu obligat să plătesc pentru 
alţii? 

Natalie se făcu mică, se umili şi insistă, cu glas scăzut, 
aproape plâns. Dar se petrecu o scenă care-i desăvârşi 
înfrângerea. Doamna Dacheux, o femeie scundă, urâtă, 
negricioasă şi fără nimic atrăgător în ea, despre care se 
spunea totuşi că făcea ce făcea şi reuşea să împodobească 
fruntea soţului cu o pereche respectabilă de coarne de 
cerb, se apropiase de noua venită împreună cu fetiţa ei, 
Julienne, o copilă de patru ani, sănătoasă, durdulie, cu o fire 
sinceră şi încântătoare. Şi când cei doi copii se zăriră unul 
pe celălalt, micul Louis Fauchard se porni să râdă, fără să 
ţină seama de sărăcia hăinuţelor lui, în vreme ce eleganta 
Julienne, înveselită la rândul ei şi neavând încă, fără 
îndoială, conştiinţa inegalităţilor sociale, se apropie de ei şi 
îi luă mâinile într-ale sale. Astfel încât, pe neaşteptate, se- 


ncinse o joacă izvorâtă din acea bucurie pe care o au copiii 
când se văd pentru prima oară şi încep să se cunoască. 

— Afurisit copil! strigă Dacheux scos din fire. Se-mpiedică 
mereu de picioarele mele... Cară-te odată şi lasă-mă-n 
pace! 

Apoi, înfuriindu-se pe nevasta lui, o trimise din nou la 
locul ei de după tejghea, spunându-i că ar face mai bine să 
fie atentă la casa de bani, ca să nu-l mai fure iarăşi cineva, 
cum se întâmplase alaltăieri. Şi continuă să vocifereze, 
adresându-se de data aceasta tuturor persoanelor care se 
găseau în prăvălie, obsedat de acest furt de care nu înceta 
să se plângă şi să se văicărească de două zile. 

— Cât ai bate din palme, dom'le! O nenorocită de 
cerşetoare a intrat pe furiş şi a şterpelit o sută de gologani 
din casa de bani, în vreme ce dumneaei, doamna Dacheux, 
se amuza privind cum zboară muştele... Cerşetoarea n-a 
mai putut să zică nici pâs, fiindcă am prins-o cu cei o sută 
de gologani în mână. Cât ai bate din palme am şi făcut-o să 
intre la zdup! Acuma-i la răcoare... E-ngrozitor, îngrozitor! 
O să ne trezim că suntem furaţi de sub nas, ba o să mâncăm 
şi bătaie pe deasupra, dacă n-o să punem serios ordine în 
treburile astea. 

Şi privirile lui bănuitoare supravegheau atent carnea, 
căutau să se încredinţeze că mâinile înfometaţilor, mâinile 
muncitoarelor fără lucru nu furau din galantare bucăţile 
expuse, ca şi cum ar fi fost vorba despre bucăţi preţioase 
din aur sau cine ştie ce comori fabuloase expuse pe 
talgerele lui de neguţător. 

Luc văzu atunci cum pe femeia lui Fauchard o cuprinde 
panica şi se îndepărtează, de teamă ca măcelarul să nu 
cheme vreun jandarm. Un moment numai rămase neclintită 
în îmbulzeala din mijlocul străzii, cu micul ei Louis alături, 
proţăpiţi în faţa unei frumoase brutării împodobită cu 
oglinzi şi luminată din plin, care se găsea chiar peste drum 
de măcelărie şi a cărei vitrină desfăcută expunea în aer 
liber, pe sub nasul trecătorilor, prăjituri şi pâini mari, aurii. 


Mama şi copilul, cufundaţi în extaz, contemplau prăjiturile 
şi pâinile. Şi Luc, uitând de ei, fu atras de o scenă care se 
petrecea în brutărie. 

O şaretă tocmai se oprise lângă uşă şi un ţăran coborâse 
din ea, împreună cu un băieţel de opt ani şi o fetiţă de şase. 
La tejghea se afla brutăreasa, frumoasa doamnă Mitaine, o 
blondă robustă, care se păstrase perfect până la cei treizeci 
şi cinci de ani ai săi, şi de care era îndrăgostită toată 
regiunea, fără ca lucrul acesta să fi determinat-o să-şi înşele 
soţul, un bărbat subţire, liniştit şi palid, pe care rar aveai 
ocazia să-l vezi, fiind ocupat mai tot timpul la copaia lui cu 
aluat sau în preajma cuptorului. Pe banchetă, alături de 
tejghea, se afla un băieţel de zece ani, fiul ei, Evariste, încă 
de pe acum destul de înalt, blond ca şi mama lui, cu o faţă 
plăcută şi ochi blânzi. 

— Ia te uită cine a venit! Domnul Lenfant! Ce mai faci? 
Uite şi pe Arsene, ba chiar şi Olympe... Nici nu mai am 
nevoie să întreb dacă sunteţi bine, sănătoşi... 

Țăranul, cu o faţă lată şi liniştită, să tot fi avut vreo 
treizeci şi ceva de ani. Nu părea prea zorit, şi abia după un 
timp răspunse cu vocea lui cumpătată: 

— Da, da, sănătatea-i bună, cu asta n-o ducem prea rău 
pe la noi, pe la Combettes... Pământul are mai mult de 
suferit. Nu ştiu dacă am să pot să-ţi aduc tărâţa, aşa cum îţi 
făgăduisem, doamnă Mitaine. Totul s-a dus de râpă. De-aia 
am venit astă-seară la Beauclair cu şareta, ca să te 
înştiinţez. 

Continuă să vorbească şi îşi descărcă tot ce avea pe 
suflet, povestindu-i despre pământul sterp, ce nu-l mai 
hrănea pe omul care-l lucra şi nici nu-l mai despăgubea 
măcar pentru cheltuielile făcute cu sămânţa şi bălegarul. Şi 
frumoasa brutăreasă  clătina  încetişor din cap, 
înţelegătoare. Era foarte adevărat, acum trebuia să depui 
multă strădanie şi nu obţineai decât un dram de mulţumire. 
Toată lumea era nevoită să strângă cureaua. Nu că făcea 
politică, ea nu avea asemenea preocupări, dar ce 


întorsătură proastă luaseră lucrurile, Doamne Dumnezeule! 
În timpul grevei, numai faptul în sine de a şti că oamenii 
săraci se culcau fără să aibă măcar o coajă de pâine, în timp 
ce prăvălia ei era plină de franzele, îi zdrobea sufletul. 
Totuşi, negoţu-i negoţ, nu-i aşa? Nu putea să dea marfa fără 
acoperire, cu atât mai mult cu cât ar fi însemnat să creeze 
impresia că face parte dintre cei care încurajează revolta. 

Şi Lenfant o aproba: 

— Asta aşa-i, vorba aceea, frate, frate, dar brânza-i pe 
bani. Se ştie foarte bine că în negustorie nu se câştigă decât 
când strângi baierele pungii. Mai sunt totuşi şi unii care vor 
să ia zece piei de pe om. 

Văzându-i pe Arsene şi Olympe, Evariste se hotărâse să 
părăsească tejgheaua pentru a face onorurile prăvăliei. Şi, 
ca un adevărat bărbat de zece ani ce era, surâdea cu 
drăgălăşenie fetiţei de şase, al cărei cap cârlionţat, rotund 
şi zâmbitor, fără doar şi poate că-i plăcuse. 

— Hai, du-te şi serveşte pe fiecare cu câte o prăjitură îl 
îndemnă frumoasa doamnă Mitaine, care-şi răsfăţa fiul şi-l 
creştea cu multă dragoste şi grijă. 

Însă, fiindcă Evariste se apucase să-l trateze mai întâi pe 
Arsene, îi strigă din nou în glumă: 

— Dar fii galant, dragul meu, serveşte mai întâi 
cucoanele, nu ştii? 

Atunci, Evariste şi Olympe, nedumeriţi la început, se 
înveseliră şi deveniră repede prieteni. Ah! aceşti copii 
scumpi erau tot ce aveau mai bun în viaţă! Dacă vor fi bine 
educați, poate că într-o zi nu se vor mai sfâşia între ei, aşa 
cum fac oamenii maturi de astăzi. Şi Lenfant plecă, spunând 
că s-ar putea totuşi să aducă tărâţele promise, dar ceva mai 
târziu. Doamna Mitaine, care-l condusese până la uşă, îl 
privi cum se urcă în şaretă şi cum se îndepărtează în lungul 
străzii Brias. În acelaşi timp, Luc observă că soţia lui 
Fauchard se hotărâse dintr-odată să facă un gest curajos şi, 
târându-l după ea pe micul Louis, încercă să stea de vorba 
cu brutăreasa. Bâlbâi câteva cuvinte, pe care bărbatul din 


stradă nu le putu înţelege, dar bănui că e vorba de o nouă 
încercare de a obţine alimente pe datorie, fiindcă îndată 
frumoasa doamnă Mitaine făcu un gest aprobativ din cap, 
se-ntoarse către rafturi, de unde luă şi-i dădu o pâine mare, 
pe care nenorocita femeie se grăbi să o înhaţe şi să o 
strângă la pieptul ei slab. 

Dacheux, măcelarul, urmărise scena cu privirile lui 
iscoditoare şi, disperat, urlă de pe celalalt trotuar: 

— Toţi sunt puşi pe furat! Chiar azi au dat lovitura la 
Caffiaux, şterpelind nişte cutii de sardele. Se fură de peste 
tot. 

— Ei aş! râse veselă doamna Mitaine, întorcându-se în 
prăvălia ei. Nu-i nimic, nu se fură decât de la bogaţi. 

Luc îşi continuă încet drumul de-a lungul străzii Brias, 
urmărit de tropotul turmei care se îngroşa necontenit. 
Simţea izvorând din mulţimea întunecată şi mută o spaimă 
colectivă, un suflu de violenţă care părea să o străbată de la 
un capăt la altul. Şi, odată ajuns în piaţa Primăriei, văzu din 
nou şareta lui Lenfant, oprită-n colţul străzii, în faţa unui 
magazin unde se vindeau articole de fierărie, un fel de 
bazar, pe care-l ţineau soţii Laboque. Şi uşile fiind date la 
perete, răzbătea până la el tocmeala aprinsă dintre ţăran şi 
negustorul de unelte. 

— Ehei, halal viaţă! Am ajuns să plătim nişte prăpădite de 
cazmale cu greutatea lor în aur... Uite că le-aţi mai scumpit 
cu doi franci! 

— Păi, ce să facem, domnule Lenfant, dacă a fost 
nenorocita asta de grevă, nu-i vina noastră, că dacă ar fi 
după noi... Dar lucrul a stat şi totul s-a scumpit... Acum se 
plătesc mai scump toate mărfurile din fier şi trebuie să mai 
câştig şi eu câte ceva. 

— Bineînţeles că trebuie să câştigaţi, dar nu să dublaţi 
preţurile lucrurilor... Au început să se facă nişte afaceri 
numărul unu! Curând, curând n-o să ne mai putem 
cumpăra nicio unealtă. 


Laboque era un bărbat foarte activ, mărunţel de statură, 
subţiratic şi uscăţiv, cu nas şi ochi de dihor, şi avea o 
nevastă tot de statura lui, iute-n mişcări şi negricioasă, care 
ştia într-un chip uimitor să chivernisească gologanii. 
Amândoi începuseră negoţul prin târguri, făcând pe 
negustorii ambulanți şi târând după ei o căruţă încărcată cu 
cazmale, greble şi fierăstraie. Şi, de zece ani, de când 
deschiseseră acolo o dugheană strâmtă şi făceau pe 
intermediarii între uzinele din regiune şi consumatori, 
revânzând cu mari beneficii uneltele luate pe mai nimic de 
la Abis, cuiele de la Chodorge, secerile şi cuţitele de la 
Hausser ori maşinile agricole de la Mirande, ajunseseră 
treptat-treptat, de la un an la altul, să-şi lărgească 
negustoria. Şi-n buzunarele lor de negustori cu cinste 
îndoielnică, ce furau potrivit tradiţiei şi îşi făceau în fiecare 
seară fericiţi socotelile, numărând banii storşi din sudoarea 
altora, se strângeau grămadă toate rămăşiţele gloriei şi 
bogăției de odinioară ale uzinelor. În maşinăria socială ce 
trosnea din toate încheieturile, fiind pe cale să se strice, 
erau un fel de şuruburi inutile, care-i mâncau din energia 
ce-i mai rămăsese, 

Atunci, în vreme ce ţăranul se tocmea furios cu 
negustorul de unelte ca să obţină o reducere de douăzeci 
de centime din preţ, Luc privi din nou la grămada de copii. 
Pe lângă cei doi ai ţăranului, în prăvălie se mai afla Auguste, 
un băiat de vreo doisprezece ani, înalt, cu înfăţişare 
gânditoare şi care era pe cale tocmai să-şi pregătească o 
lecţie; şi, alături de el, Eulalie, o fetiţă de cel mult cinci 
anişori, care stătea foarte cuminte pe un scăunel, cu un 
aspect grav şi blând în acelaşi timp, ca şi cum ar fi cântărit 
din priviri oamenii care treceau pe stradă. Încă de cum 
apăruse în uşă, Arsene Lenfant îi stârnise interesul; îl găsea 
fără îndoială pe placul ei şi se grăbea să-l întâmpine cu 
aerul ei de gazdă mititică ce face onorurile casei. Şi, colac 
peste pupăză, îşi făcu apariţia şi al cincilea copil, adus de o 
femeie, nevasta oţelarului Bourron, care tocmai intra pe 


uşă, dolofană şi proaspătă, de o veselie molipsitoare, pe 
care nimic nu părea să o întunece şi care o ducea de mâna 
pe fetiţa ei, Marthe, o păpuşică de patru ani, la fel de 
grăsuţă şi de voioasă ca şi mama ei. De altminteri, îndată ce 
aceasta din urmă o lăsă din mână, copila alergă la Auguste 
Laboque, pe care pare-se că-l cunoştea. 

Apariţia lui Babette puse capăt brusc tocmelii dintre 
ţăran şi negustorul de unelte, care căzură la învoială în 
privinţa celor douăzeci de centime, nici cât cerea unul, nici 
cât da celălalt. Femeia aducea o cratiţă cumpărată cu două 
zile în urmă. 

— Curge, domnule Labogque. Mi-am dat seama când am 
pus-o la foc. Doar n-am ce face cu o cratiţă care curge. 

Iar în timp ce domnul Laboque examina minuţios cratiţa, 
bombănind întruna şi hotărându-se în cele din urmă să i-o 
schimbe, doamna Laboque se plângea de copiii ei. Nişte 
adevăraţi neisprăviţi, care nu puneau mâna să facă nicio 
treabă şi stăteau înţepeniţi toată ziua, fata pe scaunul ei şi 
băiatul cu nasul în cărţile lui. S-ar cuveni, fără îndoială, să 
câştige şi ei banii lor, dar nu semănau deloc nici tatălui, nici 
mamei lor, şi-i durea în cot de un câştig în plus. Auguste 
Laboque îi zâmbea Marthei Bourron şi Eulalie Laboque 
întindea mânuţa ei mică lui Arsene Lenfant, fără să lase să 
se vadă prin cel mai mic gest că aud necazurile doamnei 
Laboque, în vreme ce fetiţa lui Lenfant, Olympe, termina de 
lins cu un aer preocupat prăjitura pe care i-o dase micul 
Mitaine. Şi tabloul acesta era foarte drăgălaş, foarte duios, 
radia din el un parfum optimist şi proaspăt, de speranţă în 
ziua de mâine, izgonind parcă suflul dogoritor de ură şi 
luptă ce încrâncena strada. 

— Cu asemenea daraveli nu mai câştigăm noi mare lucru, 
reluă domnul Laboque, dându-i o altă cratiţă lui Babette. 
Nu mai găseşti muncitori conştiincioşi, toţi sabotează 
lucrul... Şi, cu o firmă ca a noastră, avem multe pierderi. Şi 
unde mai pui că aşa cum ne găsim noi, cu galantarele în 


stradă, suntem la discreţia oricui vrea să ne ciordească. Azi 
după-amiaza iar ne-au furat. 

Lenfant, care tocmai plătea tacticos cazmaua, se minuna. 

— Vasăzică e adevărat cu furturile astea de care vuieşte 
târgul? 

— Cum dacă e-adevărat? Doar nu ne-om fura noi între 
noi, ceilalţi sunt hoţii... Au stat două luni în grevă şi acum, 
neavând cu ce să cumpere, pe ce pot pune mâna, sting... 
Uite, de colo, din rafturile alea, nu-s nici cinci ore de când 
cineva mi-a şterpelit nişte cuțite de masă şi două cuţitoaie 
de cizmărie. Nu-i prea plăcută toată treaba asta, nu-i aşa? 

Şi stăpânit de spaimă, arătă printr-un gest brusc strada 
care vuia amenințătoare, plină de un furnicar întunecat de 
oameni, în vreme ce faţa îi fu cuprinsă dintr-odată de 
paloare şi un fior îi străbătu trupul, ca şi cum ar fi avut în 
faţa ochilor imaginea neaşteptată a invaziei mulţimii, care, 
în năvala ei oarbă, ar fi măturat totul din drum, şi tarabă, şi 
marfă, şi proprietar. 

— Cuţite de masă şi cuţitoaie de cizmărie, repetă Babette 
cu nelipsitul ei surâs pe buze, dar astea nu se mănâncă, 
frate dragă, în ce vreţi să le-nfigă?... La fel ca la Caffiaux, de 
peste drum, care se plânge că cineva i-a furat o cutie de 
sardele. O fi fost poate vreun ştrengar care o fi vrut să 
guste şi el din ea. 

Doamnei Bourron îi râdea totdeauna soarele în faţă, 
totdeauna era convinsă că lucrurile se vor sfârşi cu bine. 
Cât despre Caffiaux, ăla, era un individ pe care toate 
gospodinele ar fi trebuit să-l blesteme. Chiar în clipa aceea 
îl zărise pe bărbatu-său intrând împreună cu Ragu în 
cârciuma lui şi era mai mult ca sigură că o să facă praf 
acolo o monedă de o sută de gologani. Dar, la urma urmei, 
ce dacă? Era doar firesc din partea unui bărbat să se mai 
distreze şi el un pic, după ce a trudit atâta. Şi apucând iar 
mâna fetiţei ei, Marthe, se duse de unde a venit, fericită că 
avea acum o cratiţă nouă şi frumoasă. 


— Vedeţi, asta-i, continuă să-i explice Labogque ţăranului, 
ar fi trebuit să fi chemat armata. Eu, unul, sunt de părere 
să se dea o lecţie aspră tuturor revoluţionarilor ăştia. Avem 
nevoie de un guvern puternic, în stare să lovească fără milă, 
ca să-i facă să respecte ce-i de respectat. 

Lenfant clătină din cap. Bunul lui simţ îl făcea să 
cumpănească mai bine şi să şovăie înainte de a se pronunţa. 
Luându-i de mânuţe pe Arsene şi pe Olympe, plecă 
spunând: 

— Numai de nu s-ar sfârşi mai rău cu toată povestea asta 
între patroni şi muncitori! 

De câtva timp, Luc examina curios prăvălia lui Caffiaux, 
care ocupa celălalt colţ, de peste drum, al străzii Brias, din 
dreptul pieţei Primăriei. Familia Caffiaux deschisese la 
început acolo doar o băcănie, foarte prosperă astăzi, cu 
galantarele doldora de saci desfăcuţi, cutii de conserve 
puse stive-stive şi alimente de toate felurile îngrămădite 
unele peste altele, pe care nişte plase groase le protejau de 
mâinile prea abile ale potlogarilor. Cu timpul se gândise să 
adauge prăvăliei şi un magazin cu vinuri; închiriase şi 
spaţiul comercial de alături, deschizând acolo o cârciumă 
unde se puteau lua gustări, ceea ce se dovedi a fi o afacere 
de aur. Uzinele vecine, atelierele Abis mai cu seamă, 
înghiţeau cantităţi uriaşe de alcool. Era un vad bun, şi 
muncitorii intrau şi ieşeau fără întrerupere, mai ales în 
sâmbetele când se făceau plăţile. Mulţi uitau de ei, stăteau 
şi mâncau acolo, beau acolo şi nu mai părăseau localul 
decât când erau făcuţi criţă. Era vizuina otrăvitoare, locul 
de pierzanie, unde cei mai puternici dintre bărbaţi îşi lăsau 
mintea şi forţele. Chiar şi Luc fu atras dintr-odată de acel 
local, şi-i veni ideea să intre înăuntru din curiozitatea de a 
cunoaşte ce se întâmplă dincolo de acele ziduri; şi, dacă tot 
trebuia să ia masa în oraş, lucrul era foarte simplu, nu avea 
decât să cineze acolo. De multe ori, la Paris, dorinţa lui de a 
cunoaşte poporul, de a se cufunda până în adâncul 


mizeriilor şi suferințelor lui, îl făcuse să întârzie ceasuri 
întregi în cele mai prăpădite bombe. 

Luc se instală liniştit pe un scaun la una dintre măsuţele 
mici, aşezate chiar lângă tejgheaua lungă, acoperită cu 
tabla de aramă. 

Sala era mare şi, în fumul gros al lulelelor care făcea 
becurile de gaz să clipească abia mijit din ochii lor roşii, 
vreo duzină de muncitori se cinsteau în picioare, în vreme 
ce alţii, aşezaţi pe la mese, beau, vorbeau cu glas tare şi 
jucau cărţi. Şi, dintr-o ochire, Luc recunoscu imediat 
printre ei pe Ragu şi Bourron, aşezaţi la o masă vecină, 
unde discutau cu aprindere, nas în nas. Probabil că 
începuseră prin a da pe gât câte un litru; apoi, ceruseră să 
fie serviţi cu câte o omletă, cârnaţi şi brânză; şi pe măsură 
ce litrele veneau unele după altele, ei se simțeau tot mai 
veseli. Dar ceea ce îi stârni curiozitatea lui Luc fu prezenţa 
lui Caffiaux, care stătea în picioare lângă masa lor, 
pălăvrăgind. Luc comandă o bucată de carne friptă şi se 
apucă să mănânce, ascultând în acelaşi timp discuţia lor. 

— Vă spun eu că dacă aţi fi rezistat încă trei zile, i-aţi fi 
avut pe patroni la cheremul vostru, legaţi de mâini şi de 
picioare!... Pe Dumnezeul meu, ştiţi foarte bine că sunt 
alături de voi toţi! Aflaţi de la mine că nu-i prea departe 
ziua când o să daţi de pământ cu toţi aceşti păcătoşi de 
exploatatori. 

Aţâţaţi la culme de cuvintele lui, Ragu şi Bourron îl 
băteau prieteneşte pe umăr. Într-adevăr, chiar aşa era, îl 
cunoşteau bine, ştiau că e un om de treabă, pe care se pot 
bizui. Totuşi, e foarte greu să dud până la capăt o grevă şi 
trebuie în cele din urmă să-i pui capăt, renunțând la ea. 

— Patronii au să fie totdeauna patroni, bâigui Ragu. 
Atunci, ce poţi face? N-ai încotro şi trebuie să-i înghiţi, dar 
treaba-i să le dai cât poţi mai puţin în schimbul banilor pe 
care-i primeşti de la ei... Încă o litră, moş Caffiaux, şi pe 
asta o să-l bem împreună. 


Caffiaux nu spuse nu. Se aşeză tacticos pe scaun. El nu 
era adeptul acţiunilor radicale, pentru că observase un 
lucru: în stabilimentul lui, după fiecare grevă, înregistra 
beneficii substanţiale. Nimic nu-l înseta pe muncitor mai 
mult decât încăierările, exasperarea îl arunca în braţele 
alcoolului, întocmai ca trândăvia care, însoţită de furie, îi 
conducea pe lucrători la uşa cârciumii. Şi, de altminteri, în 
ceasurile de restrişte, moş Caffiaux ştia să se poarte cu 
amabilitate, acorda mici împrumuturi gospodinelor şi nu 
refuza un pahar de vin bărbaţilor, fiind convins că până, la 
urmă îşi va primi răsplata şi că îşi va crea în acelaşi timp o 
reputaţie de om cu inimă bună, ceea ce îi împingea pe 
obişnuiţii localului să dea pe gât o cantitate şi mai mare din 
otrava pe care le-o vindea. Se mai găseau câte unii care 
afirmau totuşi că moş Caffiaux, cu aspectul lui de vulpoi 
şiret, ar fi un trădător, un fel de spion de-al patronilor 
atelierelor Abis, care l-ar fi cumpărat pe arginţi ca să-i 
tragă de limbă pe oameni, otrăvindu-i cu poşirca lui. Cu 
siguranţă însă, cârciuma era un loc de totală pierzanie, 
unde nenorocitul de salariat, fără bucurii sau mulţumiri, îşi 
căuta un refugiu, iar aceasta izbutea în cele din urmă să-l 
distrugă. O dugheană mizerabilă, spre care alergau nişte 
oameni nefericiţi, dar care nu era bună decât de dărâmat, 
iar locul măturat. 

Văzând uşa interioară, care da înspre băcănie, 
deschizându-se şi o fată frumoasă, în vârstă de cel mult 
cincisprezece ani, apărând în prag, Luc nu mai fu pentru un 
moment atent la conversaţia ce se desfăşura la masa 
vecină. Cea care intrase era Honorine, fiica lui Caffiaux, 
mititică de statură, brunetă şi fină, cu ochii negri, frumoşi. 
Vindea mărfuri în băcănie, dar niciodată nu rămânea să 
servească în cârciumă. Chiar şi acum nu făcu nimic altceva 
decât să-şi cheme mama, o femeie dolofană şi zâmbăreaţă, 
cu o figură blajină ca şi bărbatul ei, şi care se afla la 
tejgheaua lungă, acoperită ca tablă din aramă. Toţi aceşti 
comercianţi atât de preocupaţi de îndeletnicirile lor, toţi 


aceşti negustori egoişti şi fără suflet pe care-i văzuse până 
atunci aveau nişte copii foarte frumoşi. Oare şi aceşti copii 
vor deveni în cele din urmă la fel de preocupaţi de 
îndeletnicirile lor, la fel de egoişti şi de fără suflet? 

Deodată, lui Luc îi apăru în faţa ochilor o imagine 
plăcută, dar în acelaşi timp şi dureroasă. Josine se afla 
acolo, în picioare, atât de plăpândă şi de pierdută în 
mijlocul mirosurilor pestilenţiale, în fumul gros al tutunului 
de pipă şi-n zgomotele unei încăierări care era pe punctul 
să izbucnească în faţa tejghelei, încât nu o recunoscu din 
primul moment. Fără îndoială că intrase pe furiş, lăsându-l 
pe Nanet la uşă. Înfricoşată şi încă şovăitoare, stătea 
înapoia lui Ragu care, având spatele întors, nu o vedea încă. 
Şi Luc putu să-i cerceteze pe îndelete faţa foarte blajină, 
pierdută în umbră, sub broboada zdrenţuită. Dar, mai cu 
seamă, îl zgudui un amănunt pe care nu-l remarcase acolo, 
în faţa atelierelor Abis: îi vedea mâna dreaptă, pe care o 
scosese de sub veşminte, strâns bandajată cu o cârpă ce şi- 
o înfăşurase până la încheietură, fără îndoială ca să-şi 
panseze vreo rană. 

În cele din urmă, Josine se înarmă cu tot curajul pe care-l 
avea fiinţa ei slăbuţă şi, înaintând cu pas mărunt şi şovăitor, 
puse o mână mică, parcă de copil, pe umărul lui Ragu. Dar 
el, în beţia de care era cuprins, nici nu o luă în seamă, şi 
fata se apucă atunci să-l zgâlţâie, până îl făcu să se 
întoarcă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, iarăşi tu? N-ai ce face de 
vii să mă sâcâi şi aici? 

Dăduse cu pumnul în masă o lovitură atât de puternică, 
încât paharele şi sticlele dansară zgomotos. 

— N-am avut încotro, a trebuit să vin aici, dacă tu nu te 
întorci acasă, răspunse Josine foarte palidă, închizându-şi 
pe jumătate ochii mari şi speriaţi de perspectiva 
brutalităţilor care bănuia că aveau să urmeze. 

Dar Ragu nici nu mai asculta ce spunea fata, urla la ea, 
cuprins de un cumplit acces de furie, dorind în același timp 


să le ofere colegilor spectacolul bărbăţiei sale: 

— Fac ce-mi place, n-am chef ca o muiere să stea după 
mine şi să mă spioneze! Auzi tu? Sunt stăpân pe mine 
însumi şi o să rămân aici cât îmi arde pe chelie... 

— Atunci, spuse ea pierdută, ca să nu-mi petrec noaptea 
în stradă, dă-mi cel puţin cheia... 

— Cheia! Cheia! urlă bărbatul. Vasăzică vrei cheia? 

Şi dintr-un salt furios, se ridică de la locul lui, o înşfăcă 
plin de sălbăticie de mâna rănită şi o târi de-a curmezişul 
sălii până la uşă, ca să o arunce afară. 

— Când îţi spun că s-a sfârşit, că nu te mai vreau, nu 
înţelegi?... Hai, du-te şi caută-n stradă cheia! 

Josine se împletici şi îşi pierdu echilibrul, scoțând un 
strigăt pătrunzător de durere: 

— Au! Mă doare... 

Din pricina violenţei cu care o apucase de braţul drept, îi 
deplasase pansamentul, şi cârpa i se înroşi deîndată, 
apărând pe toată suprafaţa ei o pată mare de sânge. Faptul 
acesta nu-l împiedică pe bărbatul orbit de furie şi înnebunit 
de alcool să deschidă uşa de perete şi să îmbrâncească 
femeia pe trotuar. Apoi, întorcându-se şi aşezându-se greoi 
înaintea paharului, bolborosi cu un rânjet grosolan: 

— Asta-i bună! Grozavă distracţie să stai şi să te uiţi în 
gura lor! 

Scos din fire, Luc strânse pumnii, hotărât să se arunce 
asupra lui Ragu. Dar avu în faţa ochilor imaginea 
încăierării, o bătaie generală, care s-ar fi încins în cârciumă. 
Şi, sufocându-se în acest loc scârbos, se grăbi să plătească; 
în vremea asta, Caffiaux, care luase locul nevestei lui la 
tejghea, se străduia să împace lucrurile, declarându-i cu 
aerul lui părintesc că existau totuşi în lume femei tare 
lipsite de tact. Ce să te legi aşa, din senin, de un bărbat 
care a băut şi el o duşcă de vin? Fără să-i răspundă un 
cuvânt, Luc se năpusti pe uşă afară şi se apucă să respire 
cu nesaţ aerul proaspăt al străzii, uitându-se în toate părţile 
şi scotocind cu privirile prin mulţime; căci, ieşind atât de 


repede din cârciumă, nu avusese decât un gând: acela să o 
găsească pe Josine, pentru a-i veni în ajutor, în aşa fel încât 
să nu o lase să moară de foame, fără o bucată de pâine, fără 
un adăpost cât de cât omenesc în această noapte întunecată 
şi biciuită de furtună. Dar zadarnic străbătu de la un capăt 
la altul, în pas alergător, strada Brias, revenind până în 
piaţa Primăriei şi strecurându-se printre grupuri, Josine şi 
Nanet dispăruseră. Fără îndoială că, terorizaţi de teama 
unei urmăriri, se vârâseră undeva sub pământ, şi negurile 
ploii şi ale vântului puseseră iar ghearele pe ei. 

Ce mizerie înspăimântătoare, ce cumplită suferinţă 
transformaseră munca nobilă şi-nălţătoare într-o ocupaţie 
murdară, într-un ferment ruşinos al tuturor decăderilor? Şi 
Luc, cu inima sângerândă şi cu mintea întunecată de cele 
mai negre presimţiri, începu să rătăcească din nou la 
întâmplare pe strada Brias, strecurându-se prin mijlocul 
mulţimii care creştea fără încetare, în vreme ce prin aer 
plutea o undă tainică şi amenințătoare. Se stârnise din 
senin, peste creştetele capetelor, acel suflu de groază pe 
care îl mai simţise cândva, izvorât de veşnica bătălie dintre 
muncitori şi patroni, bătălie niciodată terminată, ai căror 
germeni încolţeau acum din nou în sufletele oamenilor. 
Faptul că îşi reluaseră lucrul era numai un armistițiu 
mincinos şi şubred, şi resemnarea aparentă a muncitorilor 
ascundea sub pojghiţa ei subţire o ameninţare surdă şi o 
nevoie cruntă de revanşă, iar în ochii lor dorul de 
răzbunare nu se stinsese cu totul, fiind gata să se aprindă în 
vâlvătăi şi mai nimicitoare. De la un capăt la altul al străzii, 
cârciumile gemeau de lume, alcoolul devora banii agonisiţi 
cu trudă şi îşi răspândea aburii otrăvitori până în drum, în 
vreme ce prăvăliile speculanţilor nu se mai goleau, storcind 
beneficiul abuziv şi monstruos al neguţătorilor veroşi din 
puţinii bani ai sărmanelor gospodine. Pretutindeni, 
muncitorii, muritori de foame, erau exploataţi, devoraţi şi 
zdrobiţi între roţile angrenajului social care scârţâia din 
toate încheieturile, amenințând să se sfărâme, şi ai cărui 


dinţi muşcau din ce în ce mai dur şi mai necruţător, cu cât 
se dezechilibra mai mult maşinăria. Şi, bălăcindu-se prin 
noroi, sub lumina năucitoare a becurilor cu gaz, întreg 
Beauclairul roia şi forfotea acolo, cu tropote de turmă 
rătăcită care se îndrepta orbită către vreo prăpastie, ca în 
preziua unei mari catastrofe. 

Luc recunoscu, în mulţimea de oameni, numeroase 
persoane pe care le mai întâlnise înainte, cu ocazia primei 
lui vizite în Beauclair, în primăvara anului trecut. În primul 
rând se aflau acolo notorietăţile oraşului, primarul Gourier 
şi subprefectul Châtelard: primarul, în calitate de mare 
industriaş, era neliniştit şi ar fi dorit să fie chemată armata; 
dar celălalt, politician mai abil, eşuat pe aceste meleaguri 
din inima Parisului, avusese tactul şi înţelepciunea să se 
mulţumească numai cu jandarmii. Preşedintele tribunalului, 
Gaume, trecea la rândul lui însoţit de căpitanul în retragere 
Jollivet, care urma să se căsătorească, se spunea, cu fiica 
lui. Şi în faţa prăvăliei lui Laboque se opriră ca să stea de 
vorbă cu familia Mazelle, negustori din tată-n fiu, pe care 
veniturile uriaşe, sporite de la an la an, ce crescuseră într- 
un mod vertiginos, ajunseseră până la urmă să-i facă să fie 
primiţi în lumea bună a oraşului. Toţi aceştia vorbeau încet, 
cu o înfăţişare neliniştită şi aruncând priviri chiondorâşe 
spre îmbulzeala amenințătoare a muncitorilor care-şi 
petreceau vremea ca-n fiecare sâmbătă, când era zi de 
plată. În clipa în care Luc trecu pe lângă ei, îi auzi şi pe cei 
din familia Mazelle discutând tot despre furturile de care 
vuia tot târgul şi având aerul că încearcă să-i descoasă pe 
preşedintele tribunalului şi pe căpitan. Bârfelile pe seama 
monedei de o sută de gologani luată din tejgheaua lui 
Dacheux şi a cutiei de sardele dispărută din galantarul lui 
Caffiaux circulau din gură în gură. Dar mai cu seamă 
cuţitoaiele de cizmărie, furate de la prăvălia lui Laboque, 
stârneau cele mai înflăcărate comentarii. Spaima stârnită 
de evenimentele ultimelor zile cuprindea din nou pe cei 
suspuşi: prin urmare, revoluționarii se înarmau, poate 


plânuiseră un măcel pentru la noapte, această noapte plină 
de vijelii, pe care o simțeau şi mai apăsătoare deasupra 
Beauclairului. Lungile zile de grevă dezorganizaseră totul, 
foamea îi făcea pe toţi aceşti nenorociţi să se încaiere, 
alcoolul cârciumilor le insufla nebunia distrugerii şi a 
crimelor. Şi pe drumul murdar şi plin de noroi, de-a lungul 
trotuarelor mocirloase, se revărsase ca un puhoi otrăvitor 
toată amărăciunea oamenilor, pricinuită de o muncă 
nedreaptă şi degradantă, prestată de cei mulţi în profitul 
câtorva, o muncă degradantă, mizerabilă şi blestemată, ce 
le aducea numai o sărăcie înspăimântătoare şi din care 
izbucneau ca nişte ciuperci veninoase furtul şi prostituţia. 
Fete livide se plimbau de colo până colo, muncitoare din 
vreo fabrică seduse de vreun crai şi azvârlite apoi în jalnica 
mocirlă a plăcerilor carnale, infecte şi dureroase pentru ele, 
pe care bărbaţi beţi le duceau pentru patru gologani prin 
băltoacele întunecate ale şantierelor din apropiere. 

Luc fu cuprins de un sentiment confuz de milă, de un soi 
de revoltă izvorâtă din mânie şi durere în acelaşi timp. Oare 
unde se afla acum Josine? În ce colţ întunecat se vârâse, în 
ce prăpastie înspăimântătoare ajunsese până la urmă să se 
prăbuşească împreună cu micul Nanet? Şi deodată se 
auziră nişte urlete, ca şi cum o rafală de vânt ar fi trecut pe 
deasupra capetelor mulţimii, făcând-o să se învolbureze şi 
să se agite. Ai fi crezut că s-a pornit să se ia cu asalt 
prăvăliile şi să se prade mărfurile expuse într-o parte şi 
într-alta, pe cele două laturi ale străzii. Jandarmii se 
năpustiră din toate cotloanele, şi un tropot de picioare 
încălţate în cizme răzbătu pe deasupra gălăgiei şi 
zăngănitului de săbii. Ce-i? Ce-i? Oare ce s-a întâmplat? 
Întrebări zorite izbucneau de pretutindeni, erau pe toate 
buzele, teroarea creştea neîncetat şi răspunsurile se 
încrucişau confuze şi contradictorii, în stare să 
înnebunească întreaga mulţime. 

În cele din urmă, Luc îi auzi pe cei din familia Mazelle 
care se-ntorceau cu veşti noi: 


— Un copil a furat o pâine. 

Acum, mulţimea aţâţată de curiozitate şi scoasă din fire 
urca din nou strada, în pas alergător. Întâmplarea trebuie 
că a avut loc mai sus, înspre brutăria Mitaine. Femeile 
vociferau, un bătrân se poticni şi trebui să fie ridicat de pe 
jos. Un jandarm grăsan alerga atât de repede prin mijlocul 
grupurilor încât răsturnă două persoane. 

Însuşi Luc începuse să fugă, târât de panica generală 
care cuprinsese mulţimea. Şi, în goana lui, trecu pe lângă 
preşedintele tribunalului, Gaume, care spunea chiar în clipa 
aceea cu vocea lui anemică, adresându-se căpitanului 
Jollivet: 

— Un copil a furat o pâine. 

Fraza îi revenea mereu în urechi lui Luc, scandată parcă 
de goana bezmetică a mulţimii. Dar oamenii se înghesuiau 
prea tare şi nimeni nu putea vedea încă nimic. Negustorii 
se iveau în pragul prăvăliilor, galbeni la faţă, gata pregătiţi 
să tragă obloanele. Un bijutier se grăbise chiar să-şi scoată 
ceasurile din vitrina magazinului. Se stârni o mare agitaţie 
în jurul jandarmului cel grăsan, care-şi făcea loc cu coatele 
prin mijlocul oamenilor. 

Şi lui Luc, care continua să alerge alături de primarul 
Gourier şi subprefectul Châtelard, îi ajunse din nou la 
urechi murmurul tânguitor şi mereu crescând, ca un 
freamăt: 

— Un copila furat o pâine... Un copila furat o pâine... Un 
copil a furat o pâine... 

Atunci, ajungând în faţa brutăriei Mitaine, pe drumul 
deschis de jandarmul ce grăsan, Luc îl văzu pe acesta din 
urmă grăbindu-se să sară în ajutorul unui alt coleg de-al lui, 
tot jandarm, numai că slăbănog şi lungan, care strângea cu 
putere de încheietura mâinii pe un copil de cinci-şase ani. Şi 
Luc îl recunoscu pe Nanet, cu capul lui blond şi ciufulit, pe 
care copilul şi-l ţinea totuşi foarte semeţ, având înfăţişarea 
unui prichindel maturizat înainte de vreme. Furase o pâine 
din galantarul frumoasei doamne Mitaine şi fapta nu mai 


putea fi tăgăduită fiindcă mai ţinea încă în braţe franzela 
mare, aproape la fel de înaltă ca şi el; prin urmare, aceasta 
era pricina zarvei şi tulburării care răscolise într-un hal fără 
de hal strada Brias: un copil a furat o pâine. Nişte trecători, 
zărindu-l, îl pârâseră jandarmului, care începuse să alerge 
după el. Dar copilul fugea repede şi curând dispăru din 
vedere, cufundându-se în mijlocul mulţimii de oameni, şi 
jandarmul îndârjit, stârnind în goana lui un zgomot ca de 
vijelie, ar fi ajuns până la urmă să asmuţă împotriva lui 
întreg Beauclairul. Acum jubila, târând vinovatul la locul cu 
pricina, pentru reconstituire. 

— Un copil a furat o pâine, repetau vocile. 

Doamna Mitane ieşise la rândul ei în pragul prăvăliei, 
atrasă de zarva mare din stradă. Dar rămase complet 
surprinsă când jandarmul, văzând-o, i se adresă cu vorbele: 

— Uitaţi, doamnă, derbedeul ăsta v-a furat o pâine din 
cele mari. 

Şi, smucindu-l de braţ pe Nanet, îi spuse cu intenţia să-l 
înspăimânte: 

— Află că ai să înfunzi puşcăria... Spune, pentru ce ai 
furat o pâine? 

Dar micuțul nu se tulbură de loc. Răspunse deschis, cu 
vocea lui subţire şi melodioasă ca de flaut: 

— N-am mâncat nimic de ieri, şi sora mea la fel. 

Între timp, doamna Mitaine îşi mai venise în fire. Îl privea 
pe micul hoinar cu ochii ei frumoşi, plini de blândeţe şi milă. 
Sărman omuleţ! Unde oare şi-o fi lăsat surioara? O vreme, 
brutăreasa rămase pe gânduri, în vreme ce o roşeaţă 
uşoară îi îmbujora obrajii. Apoi, însoţindu-şi vorbele cu 
surâsul acela plăcut de femeie frumoasă, căreia toţi 
muşteriii îi făceau curte, spuse cu un aer vesel şi liniştit: 

— Nu-i adevărat, domnule jandarm, greşiţi. Copilul ăsta 
n-a furat nicio pâine. Eu i-am dat-o. 

Cu ochii holbaţi de uimire, jandarmul se proţăpise în faţa 
ei, fără să-l slăbească pe Nanet din strânsoare. Zeci de 
persoane îl văzuseră pe copil înşfăcând pâinea din galantar 


şi rupând-o la fugă cu ea-n braţe. Atunci, măcelarul 
Dacheuzx, care traversa strada, interveni deodată furios şi 
pătimaş: 

— Dar l-am văzut şi eu!... Tocmai priveam încoace. S-a 
repezit în fugă la cea mai mare dintre pâini şi apoi a 
zbughit-o. E tot atât de adevărat, pe cât este când vă spun 
că şi mie mi s-au furat o sută de gologani alaltăieri şi că nu 
ştiu cine a dat chiar astăzi lovitura din nou, de data asta la 
prăvălia lui Laboque şi la cea a lui Caffiaux. Copilul ăsta 
păduchios ţi-a şterpeli: o pâine, doamnă Mitaine... N-o să 
spui acum că nu. 

Cu obrajii complot roşii, brutăreasa răspunse încetişor: 

— Te-nşeli, vecine, eu i-am dat pâinea copilului. N-a furat- 
0... 

Şi, fiindcă Dacheux se răţoia la ea, ameninţând-o că 
printr-o purtare de samariteană miloasă o să ajungă până la 
urmă să-i facă pe toţi vagabonzii să-i jefuiască şi să-i 
căsăpească,  subprefectul  Châtelard, care  cântărise 
lucrurile dintr-o privire, se apropie de jandarm şi-i făcu 
semn să-i dea drumul lui Nanet, căruia îi suflă cu un glas 
ameninţător, de gogoriţă: 

— Şterge-o repede, puşlama! 

Încă de la începutul scenei, mulţimea începuse să 
vocifereze şi să-şi manifeste supărarea. Ce mai vrea şi 
jandarmul ăsta, din moment ce însăşi brutăreasa afirma că 
îi dăduse chiar ea pâinea copilului? Un băieţaş sărman, înalt 
de o şchioapă şi care pe deasupra mai şi făcuse foamea încă 
din ajun! Strigăte şi huiduieli izbucniră din mulţime, în 
vreme ce o voce ca de tunet se înălţă pe neaşteptate 
deasupra vacarmului, dominând toate zgomotele: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, prin urmare, ţâncii de 
şase ani au ajuns să ne arate în ziua de astăzi ce avem de 
făcut?... Copilul ăsta a procedat bine. Când ţi-e foame, ai 
dreptul să pui mâna pe orice. În definitiv tot ce este în 
prăvălii ne aparţine şi crăpaţi de foame numai pentru că 
sunteţi laşi! 


Ca şi cum ai fi aruncat un bolovan într-o baltă, mulţimea 
se undui, cuprinsă de o vie agitaţie. Toţi se întrebau plini de 
curiozitate: „Cine-i? Cine-i?” Şi răspunsurile nu întârziară 
să le vină din toate părţile: „E Lange, olarul. E Lange!” 
Atunci, Luc zări, în mijlocul pilcurilor de oameni ce-şi 
îndreptaseră feţele înspre cel care vorbise, un bărbat 
scund, dar vânjos, în jur de douăzeci şi cinci de ani, având o 
figură colţuroasă, cu părul şi barba încâlcite. Îşi ţinea 
mâinile adânc înfundate în buzunare, într-o atitudine de om 
simplu, şi aşa cum vorbea, cu ochii sclipitori, arzând de 
inteligenţă, semăna cu un poet nepriceput să-şi şlefuiască 
discursurile, dar care-şi recita în gura mare crezul. 

— Hrana, banii, locuinţele, îmbrăcămintea, toate ar 
trebui să fie ale noastre, cei cărora ni s-au furat bunurile şi 
care avem dreptul să le luăm înapoi! Şi nu mâine, ci chiar 
seara asta ar trebui să intrăm din nou în stăpânirea 
pământului, minelor şi uzinelor, în stăpânirea întregului 
Beauclair, dacă am fi într-adevăr bărbaţi şi nu mămăligi! Şi 
nu există două soluţii, nu-i altă cale decât să dărâmi la 
pământ, dintr-odată, întreg edificiul, să distrugi cu lovituri 
de secure autoritatea de pretutindeni, pentru ca poporul, 
căruia îi aparţine de drept totul, să poată construi din 
temelii o nouă societate. 

Femeilor începu să le fie frică. Chiar şi bărbaţii tăceau 
acum în faţa vehemenţei şi agresivităţii evidente a acestor 
cuvinte şi dădeau înapoi, neliniştiţi de consecinţele pe care 
ar fi putut să le aibă. Puţini dintre ei înțelegeau adevărul 
situaţiei lor şi cei mai mulţi nu reuşeau să se ridice la nivelul 
unei atari revolte de om disperat, continuând să zacă de 
secole în starea de umilinţă specifică lefegiului. La ce bun 
să ridice fruntea? Nu le-ar ţine câtuşi de puţin de foame, ba 
chiar s-ar mai trezi şi vârâţi la zdup. 

— Înţeleg, n-aveţi curajul necesar, continuă Lange, cu un 
aer cumplit de zeflemitor. Dar printre voi există mulţi care îl 
vor avea într-o zi... Vor face să zboare în aer Beauclairul 
vostru, dacă nu cumva o să se prăbuşească el însuşi din 


cauza propriei lui putreziciuni. Nu vedeţi mai departe de 
lungul nasului, dacă nu simţiţi chiar astă-seară ca totul în 
jur a intrat în putrefacție şi ca lucrul acesta aţâţa fiarele 
împotriva voastră. Totul nu mai e decât murdărie şi, într- 
adevăr, nu-i nevoie să fii mare profet ca să poţi prezice ca 
vijelia care o să vină o să mature oraşul de toţi hoţii şi 
asasinii care sunt stăpânii voştri... Totul să se prăbuşească, 
totul să crape! La moarte cu ei! La moarte cu ei! 

Scandalul luase asemenea proporţii, încât subprefectul 
Châtelard, cu toate că abordase până atunci o atitudine 
nepăsătoare, se văzu nevoit să recurgă la represalii. 
Trebuia să. aresteze pe cineva, şi trei jandarmi se năpustiră 
asupra lui Lange şi-l târâră după ei pe o străduţă 
lăturalnică, întunecată şi pustie, unde în curând zgomotul 
cizmelor se pierdu. De altminteri nu se semnalaseră în 
mijlocul adunăturii de oameni decât câteva tulburări uşoare 
şi confuze, repede potolite. Şi mulţimea zgomotoasă se 
pomeni dintr-odată risipită, ropotul de paşi începu iarăşi, 
sacadat şi monoton, de la un capăt la celălalt al străzii. 

Dar Luc fusese zguduit din creştet până în tălpi. Profetica 
ameninţare răbufnise ca o înspăimântătoare consecinţă a 
stării de lucruri pe care o vedea în jur şi pe care o 
constatase încă de când începuse să se însereze. Era 
convins că atâta mizerie şi nedreptate vor ajunge până la 
urmă să declanşeze dezastrul final, pe care şi el, la rândul 
lui, îl simţise ivindu-se din adâncul orizontului ca un tăvălug 
răzbunător de flăcări care va pârjoli şi va nimici în calea lui 
întreg Beauclairul. Şi, fiind un om căruia nu-i plăcea 
violenţa, suferea în sinea lui. Oare avea dreptate olarul 
când spunea că fără forţă, fără jafuri şi fără omor nu se 
poate întrona dreptatea? 'Tulburat, crezuse că vede, 
perindându-se printre feţele dure şi întunecate ale 
muncitorilor, fantoşele palide ale primarului Goarier, 
preşedintelui de tribunal Gaume şi căpitanului Jollivet. 
Întrevăzu apoi, în lumina încremenită a unui bec de gaz, pe 
membrii familiei Mazelle, care treceau din nou prin dreptul 


lui, cu chipurile scăldate în sudori de groază. Strada îi 
stârni o scârbă cumplită şi nu mai fu stăpânit decât de un 
singur gând în care se amestecau laolaltă mila şi dorinţa de 
a veni în ajutorul celor năpăstuiţi; voia să-l ajungă din urmă 
pe Nanet şi să se ia după el, ca să descopere în ce văgăună 
întunecată se prăbuşise Josine. 

Nanet mergea, mergea întruna, cu întreaga forţa de care 
erau capabile picioruşele lui plăpânde. Dar atât de grea era 
pâinea cea mare pentru puterile lui, încât Luc, care-l văzuse 
strecurându-se de-a lungul străzii Brias, în direcţia 
atelierelor Abis, îl ajunse totuşi destul de repede. Micuţul 
strângea pâinea la piept cu amândouă braţele, temându-se 
deopotrivă să n-o piardă ca şi de faptul că i-ar putea-o 
smulge vreun om rău sau vreun câine. Când auzi înapoia lui 
pasul grăbit al lui Luc, fusese fără îndoială cuprins de o 
spaimă îngrozitoare, fiindcă încercă să o rupă la fugă. Dar, 
întorcându-se şi recunoscând, la lumina uneia din ultimele 
prăvălii, pe domnul care le zâmbise lui şi nanei sale, se 
linişti şi se lăsă ajuns din urmă. 

— Vrei să-ţi duc eu pâinea? îl întrebă domnul cel tânăr. 

— Oh, nu! O ţin eu, îmi pare aşa de bine de ea. 

leşiseră din Beauclair şi se găseau acum în mijlocul 
drumului de ţară, sub cerul posomorât de învolburarea 
norilor, în depărtare începeau să licărească, întocmai ca o 
geană de lumină, flăcările de la atelierele Abis. Singurul 
zgomot pe care-l auzea Luc era clipocitul mărunt al 
picioarelor copilului prin noroi şi, din vreme-n vreme, icnitul 
scurt cu care sălta pâinea cât mai sus, ca să nu o 
murdărească. 

— Cunoşti drumul? 

— Bine-nţeles. 

— Şi mergi departe? 

— Nu, pe aici, pe aproape. 

Un sentiment nelămurit de teamă trebuie că-l cuprinsese 
pe Nanet, căci începuse să încetinească pasul. Oare ce voia 
de la el acest domn? Micuţul, care se simţea unicul 


protector al surorii lui mai mari, căuta să dezlege problema. 
Luc însă, dându-şi seama de asta şi dorind să-i arate că-i 
era prieten, îl prinse deodată în braţele sale, chiar în 
momentul în care copilul, cu picioruşele lui scurte, se 
poticnise şi era cât pe-aci să se rostogolească într-o 
băltoacă din mijlocul drumului. 

— Hop-la, flăcăule! Era să-ţi pui dulceaţă pe pâine! 

Simţind căldura plăcută a acelor braţe şi cucerit de tonul 
cald al celuilalt, Nanet izbucni într-un râs spontan de copil, 
tutuind dintr-odată pe noul lui prieten. 

— A! dar ce puternic eşti şi ce bun! 

Şi îşi continuă tropăiala, de data asta plin de încredere şi 
fără să se mai neliniştească de tovărăşia aceasta de drum. 
Luc se întreba unde putuse să se adăpostească Josine. 
Drumul se-ntindea la nesfârşit şi tânărului i se părea c-o 
vede aşteptând după umbra nemişcată a fiecărui arbore. Se 
apropiau de atelierele Abis, pământul începea să se zguduie 
de loviturile  ciocanelor pneumatice, în vreme ce 
împrejurimile erau albite de un nor gros de vapori străbătut 
de sclipirile prelungi ale scânteilor electrice. Înainte de a 
ajunge în dreptul uzinei, Nanet coti şi o luă pe pod, trecând 
peste râul Mionne. În felul acesta, Luc se trezi din nou în 
punctul unde-i întâlnise pentru prima oară în seara aceea 
pe Josine şi Nanet. Deodată copilul o luă la fugă prin 
întuneric, şi Luc îl auzi strigând în gura mare, cuprins din 
nou de o mare veselie: 

— Uite, nană! Uite, nană! Ia uită-te la asta! Ce zici de ea; 
ce grozavă e! 

La capătul podului, malul cobora în pantă bruscă până la 
un prundiş cu piatră măruntă, străjuit de un gard cu uluci, 
chiar în faţa atelierelor Abis, care fumegau şi fornăiau de 
cealaltă parte a râului. Chiar în clipa în care Luc ajunsese 
lângă gard, auzi veselia copilului transformându-se în plâns 
şi-n strigăte de disperare. Bâjbâind şi găsindu-şi în cele din 
urmă drumul, înţelese despre ce e vorba când o zări pe 
Josine, care leşinase de epuizare şi era acum întinsă pe 


prundişul din piatră măruntă. Se târâse să zacă doborâtă 
de foame şi suferinţe acolo, lăsându-şi micuțul frăţior să 
plece înapoi, fără măcar să priceapă ce punea la cale, cu 
îndrăzneala lui de copil al străzii. Şi acum, frăţiorul o găsea 
la locul ştiut dinainte, complet rece, ca şi moartă; şi se 
zbătea neputincios, zguduit de hohote de plâns şi cuprins 
de o cumplită disperare. 

— Oh, nană, trezeşte-te! Trebuie să mănânci, hai şi 
mănâncă, doar acum ai pâine!. 

Lacrimi începură să scalde şi ochii lui Luc. Ce soartă 
înspăimântătoare aveau şi aceste fiinţe lipsite de apărare, 
cumsecade şi fermecătoare, care erau nevoite să îndure 
atâta mizerie, atâtea dureri şi privaţiuni! Alergă de grabă 
până jos, la albia râului Mionne, îşi udă batista şi veni să 
şteargă cu ea degrabă tâmplele Josinei. Bine cel puţin că 
noaptea aceasta nefericită nu era rece. Prinse apoi mâinile 
tinerei femei într-ale sale şi le masă până simţi că prind 
viaţă; şi, în cele din urmă, fata scoase un suspin adânc şi 
păru că se trezeşte ca dintr-un coşmar. Dar, copleşită de 
foamea îndelungată pe care o îndurase, nimic nu o mai uimi 
şi i se păru foarte firesc faptul ca fratele ei se afla acolo, cu 
pâinea aceea mare, însoţit de domnul acela înalt şi frumos, 
pe care îl mai văzuse cu câteva ceasuri înainte. Dar 
sărmanele ei degete, lipsite de vlagă, nu mai puteau să rupă 
coaja rumenă. Luc trebui să o ajute şi se apucă el însuşi să 
rupă pâinea în bucățele mici şi să i le dea una câte una, cu 
binişorul, ca să nu se înece. Într-atât era de zorită să-şi 
astâmpere chinul foamei care o sugruma. Atunci, întreg 
trupul acela sărman, slăbit ca o umbră, se înfioră şi femeia 
plânse, plânse fără contenire, tremurând şi mâncând în 
acelaşi timp cu o lăcomie şi o stângăcie de animal bătut, 
care nu mai ştie nici să înghită de grăbit ce este, înmuind 
fiecare îmbucătură cu lacrimi. Tulburat şi cu inima strânsă 
de emoție, Luc îi reţinea binişor mâinile înfrigurate şi 
continua să-i dea numai bucăţi mici, pe care le rupea una 
câte una. Niciodată nu va uita această scenă de suferinţă 


sfântă şi de bunătate, strânse laolaltă, această pâine 
dătătoare de viaţa, pe care o frângea pentru cea mai 
nenorocită şi mai minunată dintre creaturi. 

Între timp, Nanet îşi mărunţea porţia lui şi o mânca plin 
de lăcomie, mândru de isprava pe care o făcuse. Lacrimile 
nanei lui îl descumpăniseră totuşi şi nu pricepea de ce ea 
mai plângea încă şi acum, din moment ce aveau asemenea 
bunătăţi. Apoi, când isprăvi de mâncat, ameţit de un aşa 
ospăț copios, se ghemui lângă sora lui, cuprins dintr-odată 
de un somn adânc, somnul fericit al copilului sătul. Şi 
Josine, rezemată de o movilă de nisip, îl trăgea înspre ea 
ocrotitor, sprijinindu-i capul cu braţul drept, puţin mai 
întremata acum, în vreme ce Luc stătea încă în preajmă-i, 
neputându-se hotări să o părăsească în felul acesta, singură 
în noapte şi cu copilul adormit lângă ea. Tânărul îşi dăduse 
seama într-un târziu că fata se arătase stângace şi 
neîndemânatică şi din cauza faptului că avea mâna rănită, 
în jurul căreia înfăşurase iarăşi, nu tocmai bine, cârpa 
aceea pătată de sânge. Şi deschise iarăşi discuţia: 

— Aţi păţit ceva la mână? 

— Da, domnule, mi-am rupt un deget la maşina de cusut 
încălţăminte unde lucram. A trebuit să mi-l taie. Dar 
accidentul s-a petrecut din vina mea, după cum a spus 
maistrul, aşa că domnul Gourier a pus de mi s-au plătit doar 
cincizeci de franci din salariu. 

— Înseamnă, după câte înţeleg, că lucraţi la fabrica de 
încălţăminte a domnului Gourier, primarul? 

— Da, domnule, am intrat acolo la cincisprezece ani, şi 
acum am optsprezece... Şi mama a lucrat acolo douăzeci de 
ani şi mai bine, dar a murit. Sunt complet singură, nu-l mai 
am decât pe frăţiorul meu mai mic, Nanet, care are şase 
ani. Pe mine mă cheamă Josine. 

Şi începu să-şi depene povestea vieţii. Cât despre Luc, nu 
mai avu nevoie decât să pună câteva întrebări, ca să ştie 
totul. Era povestea banală şi sfâşietoare a atâtor fete 
sărace: un tată care-şi abandonează familia şi se duce cu o 


altă femeie, o mamă care rămâne cu patru copii pe cap şi 
care, chiar dacă are norocul să piardă doi dintre ei, nu 
ajunge să-i hrănească pe ceilalţi; şi atunci, mama moare 
epuizată de o muncă peste puterile ei, iar fata devine un fel 
de a doua mamă a fratelui mai mic şi, începând de la vârsta 
de cincisprezece ani, se omoară la rândul ei cu munca, fără 
să ajungă întotdeauna să câştige atât încât să aibă 
asigurată pâinea cea de toate zilele pentru sine şi pentru 
micuţ. Apoi urmează drama inevitabilă a muncitoarei 
drăguţe, seducătorul care se iveşte în drumul ei, acest 
Ragu, bărbat bine făcut, dar călău de inimi, la braţul căruia 
a avut neşansa să se plimbe în fiecare duminică, după dans. 
Îi spunea vorbe frumoase şi-i făcea promisiuni, încât se şi 
vedea căsătorită cu el, visa să aibă un interior plăcut, 
crescându-şi fratele laolaltă cu copiii pe care i-ar fi avut 
împreună cu Ragu. Singura greşeală faţă de el este aceea 
că i-a cedat, într-o seară de primăvară, într-o pădure, în 
spatele proprietăţii Guerdache. De fapt, nici nu-şi mai 
dădea acum seama în ce măsură consimţise. De atunci au 
trecut şase luni, între timp a făcut prostia să se mute la 
Ragu, care nu i-a mai vorbit de căsătorie. Apoi, i s-a 
întâmplat accidentul de la fabrica de încălţăminte şi n-a mai 
putut să meargă la lucru chiar în perioada când greva îl 
înrăise pe Ragu într-aşa măsură încât începuse să o bată, 
acuzând-o că ea este vinovată de mizeria din jur. Şi 
lucrurile luaseră o întorsătură din ce în ce mai proastă, 
culminând cu scena din seara aceasta, când nu acceptase 
să-i mai dea cheia, ca să se întoarcă acasă împreună cu 
frăţiorul ei Nanet, ca să se culce, şi-o aruncase în drum. 

Pe Luc îl frământa un gând: 

— Poate că dacă aţi avea un copil, faptul acesta l-ar lega 
mai mult de dumneavoastră şi s-ar hotări să vă ia în 
căsătorie. 

Fata schiţă un gest de teamă şi protestă: 

— Un copil cu el! Ah, Dumnezeule mare, asta ar fi cea 
mai mare dintre nenorociri!... Îmi repetă ceas după ceas că 


nu îi trebuie şi alte belele pe cap. Nu doreşte aşa ceva, şi se 
îngrijeşte de fiecare dată să-şi ia toate măsurile de 
precauţie pentru asta. E de părere că oamenii trebuie să se 
împreuneze numai pentru plăcerile lor, apoi, când s-au 
săturat unii de alţii, bună ziua sau bună seara, după 
împrejurări, şi fiecare cu drumul lui. 

Tăcerea se aşternu din nou între ei şi niciunul nu mai 
scoase un cuvânt vreme îndelungată. Certitudinea că nu 
era şi că nici nu va fi vreodată mamă cu acest bărbat îi 
dăduse lui Luc un sentiment ciudat de duioşie. Încerca un 
fel de uşurare, pe care nu şi-o putea explica şi care se 
adăuga senzaţiei de milă dureroasă ce o simţea pentru 
biata fată. În el se năşteau tot felul de simţăminte confuze, 
în vreme ce privirile îi rătăceau în neştiute depărtări, 
strecurându-se printre formele întunecate din jur şi 
reconstituind imaginea văii unde se afla aşezat Briasul, 
întrevăzut de el în lumina palidă a crepusculului şi care 
acum era cufundat în beznele nopţii. De-o parte şi de alta 
masivul munţilor Bleuses îşi înălța meterezele lui din 
stâncă, îngroşând parcă şi mai mult întunericul. Tânărul 
auzea din când în când, în spatele lui, cam de pe la 
jumătatea coastei, uruitul unui tren ce trecea şuierând şi 
încetinindu-şi mersul când intra în gară. La picioarele lui, 
distingea apele râului Mionne, albastru-verzui, clipocind 
lângă zăgazul din pari de lemn, ale cărui grinzi susțineau 
podul. Şi, mai departe, în stânga lui, strunga se căsca dintr- 
odată, străjuită de cele două promontorii ale masivului 
munţilor Bleuses, care se pierdeau în imensa câmpie 
Roumagne, unde noaptea întunecată şi vijelioasă părea că 
se întinde atotstăpânitoare ca o mare neagră şi fără de 
sfârşit ce se unduia posomorâtă până dincolo de ostrovul 
palid al Beauclairului, cu ferestrele caselor iluminate ca 
nişte constelații nu mai mari decât jerbele de scântei ale 
unei şarje. Dar ochii îi reveneau mereu în direcţia 
atelierelor Abis, tolănite în faţa lui ca o hidră sălbatică, 
scăldată-n aburii albi printre care se furişau scânteierile 


lămpilor electrice din curţile interioare. Hăurile ce se 
căscau în dreptul ferestrelor larg deschise lăsau să se 
întrezărească în unele momente gurile de foc ale 
cuptoarelor  încinse şi jeturile orbitoare de metal 
incandescent care încingeau în hore roşii toate flăcările din 
adâncul iadului, desăvârşind, în mijlocul tumultului general, 
opera devoratoare a monstrului. Pământul se cutremura de 
jur-împrejur şi dansul limpede al ciocanelor nu contenea, 
acompaniat de huruitul înăbuşit al maşinilor şi de ritmul 
profund al baroaselor, asemănător unor îndepărtate 
canonade. 

Şi, cu ochii plini de imaginea zguduitoare a nefericitei 
fete abandonate pe grămada de nisip de lângă el, cu inima 
zdrobită de destinul ei, Luc îşi spunea în sinea lui că această 
situaţie jalnică era imaginea exactă a stării de lucruri într-o 
societate în care munca este prost organizată, umilitoare şi 
blestemată; îşi petrecuse o seară întreagă ca să descopere 
toate aceste suferinţe cumplite, omenescul sacrificiu al unui 
copil trist, catastrofalele rezultate ale grevei, inimile şi 
minţile otrăvite de ură, egoismul necruţător al negustorilor, 
alcoolul care dăruia un oarecare refugiu în uitare, furturile 
care aveau drept mobil foamea, o societate învechită care 
pârâia sub greutatea propriilor ei nedreptăţi. Îi mai răsuna 
încă în urechi glasul lui Lange prorocind catastrofa finală 
care va rade de pe suprafaţa pământului tot ceea ce era 
otrăvitor şi otrăvit în Beauclair. Şi îi revenea mai ales în 
minte imaginea acelor fetişcane palide, pribegind de-a 
lungul trotuarului, trupuri decăzute destinate plăcerii în 
marile oraşe industriale, şi prăpastia prostituţiei spre care 
le împingea pe muncitoarele drăguţe din fabrici acel şancru 
al societăţii care era banul. Oare nu spre aceasta se 
îndrepta şi Josine? Sedusă, apoi azvârlită în stradă, de unde 
va fi culeasă de cine ştie ce beţiv, drumul vieţii ei se-nfunda 
tot mai mult în mocirlă. Simţea că este una dintre acele 
fiinţe supuse, iubitoare, una dintre acele adorabile iri 
mângâietoare care sunt în acelaşi timp suportul moral şi 


răsplata celor puternici. Şi era revoltat la gândul de a o lăsa 
în părăsire pe acest morman de nisip, de a nu încerca să o 
salveze de soarta cumplită ce o aştepta; simţea că nu ar mai 
fi fost în stare să trăiască măcar o zi, dacă nu i-ar fi dat 
frăţeşte o mână de ajutor. 

— Totuşi nu puteţi rămâne aici să vă culcaţi, cu copilul. 
Trebuie ca bărbatul ăsta să vă primească. Vedem noi după 
aia ce este de făcut... Unde-i casa? 

— Pe-aici, pe aproape, în Beauclairul vechi, pe strada 
Troislunes. 

Şi îi explica totul cu amănunţime. Ragu avea un 
apartament mic, format din trei încăperi, în aceeaşi casă cu 
o soră de a lui, pe care toată lumea o poreclise, fără să se 
ştie bine de ce, La Toupei!: şi presupunea că, dacă într- 
adevăr Ragu nu avusese cheia la el, trebuie că i-o dăduse 
acestei La Toupe, care era o femeie îngrozitoare, aspră cu 
fetele sărmane. Apoi, fiindcă el era de părere să meargă şi 
să ceară liniştită cheia de la această zgripţuroaică, Josine se 
cutremură. 

— Oh! nu, în niciun caz! Nu mă poate suferi... Barem 
dacă aş fi sigură că dau de bărbatul ei, care este un om de 
treabă, mai merge. Dar ştiu că în noaptea asta este de 
serviciu la atelierele Abis. E maistru la pudlaj şi îl cheamă 
Bonnaire. 

— Bonnaire, repetă Luc şi-l fulgeră deodată un gând. Dar 
pe Bonnaire l-am cunoscut primăvara trecută, când am 
vizitat atelierele Abis. Chiar am stat de vorbă cu el mult 
timp şi mi-a explicat procedeele lor de muncă. E un băiat 
inteligent şi mi-a făcut într-adevăr impresia unui om 
cumsecade... Atunci este foarte simplu, am să aranjez cu 
imediat lucrurile împreună cu el. 

Josine scoase o exclamaţie de bucurie izvorâtă parcă din 
adâncul inimii. Tremura toată şi îşi împreuna mâinile slabe 
într-un elan de recunoştinţă arzătoare. 

— Oh, domnule, ce bun sunteţi, vă mulţumesc din suflet! 


În lumina roşcată şi plină de ameninţări ce se ridica 
dinspre Abis, Luc o văzu de data aceasta în capul gol, cu 
broboada zdrenţuită căzută pe umeri. Nu mai plângea, 
ochii albaştri luceau de duioşie şi gura mică îşi regăsise 
surâsul ei fraged. Dar mai ales aşa cum era, subţire, foarte 
suplă şi foarte graţioasă, îşi păstrase o înfăţişare de copil 
zglobiu, chiar candidă şi sprinţară. Părul ei lung, blond, de 
culoarea spicului copt, i se revărsase în jurul gâtului ca la o 
fetiţă care rămâne nepăsătoare faţă de aspectul său 
exterior. Şi Luc, pătruns de o încântare fără margini, 
cuprins puţin câte puţin de uimire, se simţea pradă unei 
emoţii autentice, în faţa acestei femei adevărate, care 
începea să se ivească de sub înfăţişarea sărăcăcioasă a 
amărâtei ce-o întâlnise în veşminte ponosite, timorată şi cu 
chipul scăldat în lacrimi. Apoi, îl privea cu o asemenea 
venerație, încât avea impresia că i se dăruia cu nevinovăție, 
din tot sufletul ei de fiinţă sărmană care a găsit, în sfârşit, 
dragoste şi proteguire. După comportarea plină de 
brutalităţi a lui Ragu, domnul acesta îi apărea ca un zeu 
nespus de blând şi de minunat. I-ar fi sărutat şi urmele 
paşilor, şi rămânea înaintea lui cu mâinile împreunate, 
palma stângă strângând-o pe cea dreaptă, pe dea mutilată, 
înfăşată în cârpa aceea stropită cu pete de sânge. Şi între ei 
doi se cimenta o legătură foarte puternică, o legătură 
emoţionantă, în care se împleteau laolaltă, fără niciun fel de 
rezervă, dragostea şi duioşia. 

— Ar putea să vă conducă Nanet prin uzină, domnule. Îi 
cunoaşte toate ungherele, chiar şi cele mai ascunse. 

— Nu, nu-i nevoie, cunosc drumul... Nu-l mai treziţi, mai 
ales că vă ţine de cald, Aşteptaţi-mă aici liniştiţi amândoi. 

O lăsă în bezna nopţii, lângă movila de nisip, cu copilul 
lângă ea, adormit. Şi, chiar în clipa în care îi părăsi, o rază 
puternică de lumină invada promontoriul munţilor Beluses, 
la dreapta lor, puţin deasupra parcului Crecherie, în 
mijlocul căruia trona locuinţa lui Jordan, în vreme ce 
conturul întunecat al furnalului se profilă pentru o clipă pe 


unul dintre versanţii abrupți. Se elabora o şarjă şi toate 
stâncile din vecinătate, chiar şi acoperişurile Beauclairului, 
fură iluminate în întregime, ca la ivirea unei aurore 
sângerii. 


II 


Bonnaire, maistru la pudlaj, unul dintre cei mai pricepuţi 
lucrători ai uzinei, jucase un rol important în ultima grevă. 
Om cu simţul dreptăţii în sânge, pe care inechităţile suferite 
de salariaţi îl revoltau, de fiecare dată când citea ziarele din 
Paris, extrăgea din ele o adevărata pilduire revoluţionară, e 
drept, cu multe lacune, dar care făcuse din el un adept 
destul de convins al doctrinei colectiviste. De altminteri, aşa 
cum îşi spunea şi el după o îndelungată chibzuinţă şi cu un 
remarcabil calm, specifice omului muncitor şi cumpătat, 
acesta este visul la care s-ar putea ajunge prin stăruinţă 
într-o bună zi, şi spera ca prin răbdare să obţină mai 
curând dreptatea, cu sacrificii pe cât posibil mai puţine din 
partea tovarăşilor săi. 

Greva devenise de câtva timp inevitabilă. Cu trei ani în 
urmă, atelierele Abis, căzute pe mâinile lui Michel 
Qurignon, fiul lui dom” JerOme, fuseseră pe punctul să dea 
faliment, când Boisgelin, ginerele bătrânului, un trândav 
domnişor din Paris, care se căsătorise cu fiica acestuia, 
Suzanne, se decisese să pună pe picioare uzina, mizând 
rămăşiţele averii tocate până atunci, la îndemnurile unui 
văr de al lui, sărac lipit, pe nume Delaveau, care se 
angajase în mod categoric să dobândească un beneficiu de 
treizeci la sută din capitalul investit. Şi, de trei ani încoace, 
Delaveau, inginer priceput şi muncitor, plin de energie, se 
ţinea cu regularitate de promisiunea făcută, printr-o bună 
organizare şi-o conducere fermă, veghind cu atenţie asupra 
celor mai mici amănunte şi impunând tuturor o disciplină 


de fier. Una dintre pricinile eşecului în afaceri al familiei 
Qurignon era crahul care se petrecuse pe piaţa metalurgică 
a regiunii în momentul în care fabricarea şinelor de cale 
ferată şi a marilor schelării metalice încetase să mai fie 
acolo o afacere rentabilă; a urmat la scurt timp 
descoperirea unui nou procedeu chimic utilizat în regiunile 
din nordul şi estul ţării, care permitea să se valorifice la un 
preţ de nimic bogatele zăcăminte de minereuri, până atunci 
exploatate într-un mod nu tocmai eficace. Oţelăriile din 
Beauclair nu mai puteau să rivalizeze cu preţurile ieftine 
ale acestora şi ruina era de neînlăturat, când interveni 
lovitura de maestru a lui Delaveau, care înţelesese că 
trebuia schimbat profilul producţiei, renunţându-se la 
fabricarea şinelor de cale ferată şi a schelăriilor metalice, 
pe care regiunile din nordul şi din estul ţării le puneau pe 
piaţă la preţul de douăzeci de centime kilogramul, şi să se 
treacă la fabricarea unor obiecte de mai mare fineţe şi de o 
calitate superioară, ca obuze şi ţevi de armă, de pildă, care 
se vând cu doi şi chiar cu trei franci kilogramul. În felul 
acesta, uzina devenise din nou prosperă şi banii investiţi de 
Boisgelin în afacere îi aduceau beneficii considerabile. 
Numai că pentru asta trebuise să fie introdus utilaj nou, 
fusese nevoie de muncitori mai pricepuţi, mai atenţi la 
munca lor şi, prin urmare, mai bine plătiţi. 

În linii generale, greva nu avusese alte pricini în afara 
acestor revendicări de creştere a salariului. Muncitorii erau 
plătiţi în acord, la suta de kilograme, şi Delaveau admitea el 
însuşi necesitatea de a se institui noi tarife. Dar voia în 
acelaşi timp să rămână absolut stăpân pe situaţie şi, mai cu 
seamă, să nu lase impresia că cedează în faţa presiunii 
muncitorilor. Cu o desăvârşită abilitate, foarte autoritar şi 
încăpățânat când avea impresia că-i vorba de drepturile lui, 
se străduia totuşi să fie leal, deşi considera ideile 
colectivismului drept un vis distractiv şi declara că 
asemenea utopii ar duce direct la nişte catastrofe 
înspăimântătoare. Şi disputa dintre el şi lumea de jos a 


muncitorilor, asupra căreia domnea, se agravase în ziua 
când Bonnaire aproape că reuşise să pună pe picioare un 
sindicat care să le apere interesele; căci dacă Delaveau 
admitea existenţa caselor de ajutor şi de pensii, ba chiar şi 
a  cooperativelor, afirmând că nu se poate opune 
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, în schimb 
se pronunţa cu violenţă împotriva sindicatelor şi a altor 
grupuri de acţiune, care desfăşurau o luptă colectivă şi 
organizată. 

Începând de atunci, porni o campanie furibundă 
împotriva celor mai mici concesii, suprimă revizuirea 
tarifelor şi crezu că trebuie să-şi ia măsuri de precauţie şi 
să decreteze un fel de stare de asediu la atelierele Abis. De 
când începuse aceste represiuni severe, muncitorii se 
plângeau că nu mai. iveau libertate individuală. Îi ţinea din 
scurt, supraveghindu-le orice mişcare, orice gând, chiar şi-n 
afara zidurilor uzinei. Cei slugarnici sau linguşitori, spioni 
fără îndoială, câştigau favorurile administraţiei, în vreme ce 
curajoşii, cei care manifestau independenţă de gândire, 
erau socotiți drept oameni primejdioşi. Şi cum şeful, spirit 
conservator prin natura lui, apărător al stărilor de lucruri 
existente, decretase pe faţă că nu vrea să facă nicio 
schimbare, toţi subordonații lui, oamenii de încredere, 
inginerii, contramaiştrii şi supraveghetorii, care profitau de 
ocazie pentru a se îmbogăţi, se arătau de a severitate 
implacabilă, pretinzând o supunere totală, pe care o 
numeau judecată sănătoasă. 

Îndurerat, simțindu-se frustrat de libertatea şi dreptatea 
de care avea atâta nevoie, Bonnaire se trezi în mod firesc în 
fruntea nemulţumiţilor. Fu printre primii care se prezentă 
la Delaveau, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de lucru, 
pentru a-i aduce la cunoştinţă revendicările lor. Îi vorbi 
foarte deschis, ceea ce pe şef îl îndârji mai tare, şi 
muncitorii nu obţinură sporul de salariu cerut. Delaveau nu 
credea în posibilitatea declanşării unei greve la el în uzină, 
căci muncitorii care lucrează în metalurgie sunt oameni 


foarte ponderaţi şi se supără rar, dovadă că aici, la 
atelierele Abis, nu mai avusese loc aşa ceva de ani de zile, în 
vreme ce printre minerii de la extracţiile de huilă din Brias 
izbucneau neîncetat tot felul de tulburări. Dar când se 
produse greva, când, contrar previziunilor lui, într-o 
dimineaţă, dintr-o mie de oameni abia dacă se prezentaseră 
la lucru vreo două sute, şi când trebui să închidă uzina, 
trecu printr-o aşa de mare furie, pe care zadarnic încerca 
să şi-o înăbuşe, încât începând de atunci se crampona cu 
toată forţa de măsurile restrictive în stare să le ia, surd şi 
refractar la cererile muncitorilor. Începu prin a-l concedia 
pe Bonnaire şi pe ceilalţi conducători de sindicat, în ziua în 
care nişte delegaţi dinafară încercară să aibă o discuţie cu 
el. Se considera stăpân, cearta era între el şi muncitorii lui 
şi înţelegea să-i pună capăt numai printr-o discuţie între el 
şi muncitorii lui, nu cu ajutorul altora. Bonnaire mai făcu 
deci încă o vizită, întovărăşit de astă dată doar de trei 
tovarăşi de lucru. Dar nu obţinură decât vorbe goale şi 
socoteli care toate duceau la aceeaşi concluzie, şi anume că 
dacă ar mări salariile, ar pune în pericol prosperitatea 
atelierelor Abis. I se încredinţaseră nişte fonduri, i se 
dăduse o uzină de condus, şi datoria lui sfântă era ca uzina 
să rămână prosperă şi fondurile încredințate să aducă 
beneficiile promise. Fără îndoială că dorea şi el bunăstarea 
oamenilor, dar nu se socotea perfect cinstit decât dacă îşi 
îndeplinea obligaţia pe care şi-o asumase, adică aceea de a 
obţine din întreprinderea ce o conducea benefica cât mai 
mari posibile. Restul nu considera decât vise, speranţe 
nebuneşti, viitor utopic şi periculos. Şi-n felul acesta, după 
mai multe întrevederi asemănătoare, încăpăţânându-se şi 
una şi cealaltă dintre părţi, greva durase două luni, soldată 
cu rezultate dezastruoase pentru salariaţi, ca şi pentru 
patroni, pentru că, pe de-o parte mărise şi mai mult mizeria 
în care se zbăteau muncitorii, şi pe de altă parte dusese la 
deteriorarea utilajelor care nu mai produceau. În cele din 
urmă şi unii şi alţii ajunseseră să-şi facă oarecari. concesii şi 


căzuseră de acord asupra noilor tarife. Dar Delaveau 
continuase vreme de o săptămână încă să se opună primirii 
înapoi la lucru a câtorva dintre muncitorii concediaţi, aceia 
pe care el îi numea conducătorii grevei şi printre care se 
afla şi Bonnaire. Îi purta pică, deşi recunoscuse că maistrul 
de la pudlaj era unul dintre cei mai serioşi şi mai pricepuţi 
muncitori. Când, în sfârşit, cedă, când îl primi înapoi, 
împreună cu ceilalţi muncitori, declară că făcea asta 
împotriva voinţei lui, constrâns de împrejurări şi numai ca 
să aibă linişte în uzină. 

În ziua în care află toate acestea, Bonnaire se simţi 
nedreptăţit. În primul rând nu acceptă să i se spună pe un 
asemenea ton că i se acordă iertarea, astfel încât refuză să 
se întoarcă împreună cu ceilalţi tovarăşi la lucru. 'Totuşi, 
când ceilalţi, de care era foarte iubit, declarară că dacă nu 
va veni să-şi reia lucrul odată cu ei, nu vor pune piciorul în 
uzină, Bonnaire, fire nobilă, păru că se resemnează, pentru 
a nu fi tocmai el pricina unor noi neînţelegeri. Muncitorii 
suferiseră destul şi hotărârea lui era luată, înţelegea să fie 
singurul sacrificat, fără ca vreun altul să suporte 
consecinţele unei victorii câştigate numai pe jumătate. Şi, 
pentru a-şi aduce la îndeplinire hotărârea luată, se 
întorsese în cele din urmă joia trecută la lucru, dar, convins 
fiind că prezenţa lui în atelierele Abis nu mai era posibilă, 
îşi pusese în gând să renunţe de a mai veni începând cu 
duminica următoare. Nu-şi mărturisise nimănui intenţiile, în 
afară de conducerea administrativă, pe care o prevenise, 
încă de sâmbătă dimineaţa, cu toată bunăcredinţa de care 
era capabil, că are de gând seara să plece; şi dacă în 
noaptea aceea se mai afla încă în atelierele uzinei Abis, era 
pentru că avea de isprăvit o treabă începută mai demult. 
Dorea să se retragă discret şi corect. 

După ce-i spuse portarului cum îl cheamă, Luc îl întrebă 
unde putea să-l găsească în clipa aceea pe Bonnaire, 
maistrul oţelar; şi portarul se mulţumi să indice printr-un 
gest hala cuptoarelor pentru pudlaj şi-a laminoarelor, aflată 


tocmai la capătul celei de-a doua curţi a uzinei, în stânga. 
Curțile acestea, băltite de ultimele ploi, cu solul lor 
desfundat şi încâlceala şinelor de cale ferată, păreau mai 
degrabă nişte adevărate smârcuri, străbătute de la un 
capăt la celălalt de o linie de racordare ce unea uzina cu 
gara din Beauclair. Şi-n lumina tremurătoare a câtorva 
lămpi electrice, o locomotivă mică se mişca încetişor şi 
scotea şuierături ascuţite ca să nu zdrobească pe cineva din 
pricina umbrei proiectate de hangarele uriaşe, de turnul 
pentru călirea ţevilor şi de cuptoarele de ciment, ale căror 
contururi nedesluşite se asemănau cu nişte construcţii 
ciudate, conice, ca acelea ale unei civilizaţii barbare. Încă 
de la intrare te întâmpinau zgomotele asurzitoare ale celor 
două bancuri de trefilare, instalate într-un fel de văgăună, 
din care li se mai vedeau doar capetele uriaşe, capete de 
animal lacom, bătând fierul într-un ritm îndrăcit, muşcându- 
l şi trăgându-l în bare, cu înverşunarea dinţilor lor de metal. 
Muncitorii de acolo, trefilatorii, lucrau calmi şi liniştiţi, 
necomunicând între ei decât prin gesturi, în vacarmul şi 
cutremurul neîntrerupt din jurul lor. Şi Luc, după ce trecu 
pe lângă o clădire joasă, unde alte ciocane de trefilare 
curmau liniştea, o apucă la stânga şi traversă cea de-a doua 
curte, a cărei suprafaţă, presărată din loc în loc cu bălți, era 
acoperită în întregime cu piese de rebut ce aşteptau, 
dormitând în noroi, să fie introduse din nou în cuptoarele 
de topit. Nişte oameni încărcau într-un vagon o piesă 
gigantică, prelucrată la forjă, un ax de torpilor, isprăvit 
chiar în ziua aceea, pe care mica locomotivă urma să-l 
transporte mai departe. Şi fiindcă maşina tocmai sosea 
şuierând, Luc trebui să se dea la o parte din calea ei, apoi o 
luă pe o potecă ce se strecura printre grămezile simetrice 
de lingouri din fontă, materia primă a uzinei, şi ajunse, în 
sfârşit, la hala cuptoarelor pentru pudlaj şi a laminoarelor. 
Această hală, una dintre cele mai întinse din uzină, 
răsuna în cursul zilei de uruitul groaznic şi neîntrerupt al 
laminoarelor aflate în plină activitate. Dar, la ora aceasta a 


nopţii, maşinile se odihneau, şi mai mult de jumătate din 
imensul hangar se afla cufundat într-o beznă adâncă. Şi, din 
cele zece cuptoare pentru pudlaj, numai patru ardeau, cele 
care făceau legătura cu două ciocane cu arc. Ici şi colo se 
iţea o flacără subţirică de gaz, legănându-se în vânt. În 
restul spaţiului domnea acelaşi întuneric profund, care abia 
dacă permitea să se distingă sus, în înălțimile halei, 
schelăriile metalice, groase şi afumate, care susțineau 
acoperişul. Un clipocit părea că se ridică din adâncuri, iar 
drept duşumea servea pământul bătătorit, crăpat şi 
ondulat, care într-o parte se transformase într-un noroi 
împuţit şi într-alta se amestecase cu praful de cărbune, în 
vreme ce pretutindeni în jur zăceau mormane cu resturi de 
metal. Domnea de la un capăt la celălalt dezordinea 
provocată de munca făcută cu dezinteres şi fără voie bună, 
de munca detestabilă şi blestemată, îndeplinită acolo într- 
un fel de grotă împuţită din pricina fumului gros, cu pereţii 
coşcoviţi de stropi de murdărie, pe care nu-i vedea 
niciodată lumina soarelui. De cuiele înfipte în cuşetele din 
scânduri netrase la rindea atârnau spânzurate hainele de 
oraş ale celor din tura de noapte, amestecate cu pantalonii 
de lucru din pânză groasă şi şorţurile din piele ale 
muncitorilor din celălalt schimb. Dar toată această mizerie 
întunecată părea că se poleieşte cu un văl sclipitor de 
lumină, atunci când vreunul dintre maiştrii de la pudlaj îşi 
deschidea uşa cuptorului său, de unde ţâşnea în clipa 
următoare un jet orbitor, care străbătea negurile halei de la 
un capăt la altul, ca raza unui astru. 

Când Luc pătrunse în hală, Bonnaire tocmai terminase de 
amestecat pentru ultima oară metalul incandescent, cele 
două sute de kilograme de fontă pe care cuptorul şi munca 
le transformau în oţel. Întreaga operaţie dura patru ore, şi 
partea cea mai grea a muncii era acest amestec efectuat 
după primele ore de aşteptare. |inând cu amândouă 
mâinile un raclor greu de cincizeci de livre, maistrul oţelar 
amesteca sub dogoarea arzătoare a focului, vreme de 


douăzeci de minute, materia incandescentă pe vatra 
cuptorului. Cu ajutorul cârligului răzuia fundul şi sfărâma 
bulgărele enorm, asemănător unui soare, pe care numai el, 
cu ochii lui întăriţi de flacără, putea să-l privească, 
cunoscând după culoare unde mai trebuie frământat. Şi 
când îl trăgea înapoi, raclorul era complet roşu şi înconjurat 
de o inflorescenţă de scântei. 

Bonnaire dădu ordin printr-un semn fochistului să 
înteţească focul, în vreme ce ajutorul de oţelar înşfăca la 
rândul lui raclorul ca să mai „întoarcă” o dată metalul, după 
cum se spune în termenii de la pudlaj. 

— Dacă nu mă înşel, dumneavoastră sunteţi domnul 
Bonnaire? întrebă Luc, care se apropiase de ei. 

Surprins, muncitorul răspunse afirmativ printr-o 
înclinare a capului. Îmbrăcat doar cu o cămaşă cu un simplu 
pantalon de pânză, era totuşi falnic, cu gâtul lui alb şi faţa 
trandafirie, îmbujorată din pricina efortului încununat de 
succes, şi dăruit cu acea frumuseţe bărbătească ce ţi-o 
imprimă munca. În vârsta de numai treizeci şi cinci de ani, 
blond, cu o statură de colos şi părul tăiat scurt, avea, în 
ciuda trăsăturilor puternice, o faţă liniştită ca de copil. Şi 
din ochii lui mari şi blânzi, din expresia fermă a gurii lui 
senzuale, se degajau numai dreptate şi bunătate. 

— Nu ştiu dacă mă mai ţineţi minte, continuă Luc. Ne-am 
cunoscut tot aici, vara trecută, şi am stat de vorbă mult 
împreună. 

— Mi-aduc aminte perfect, răspunse în cele din urmă 
maistrul oţelar. Sunteţi prieten cu domnul Jordan. 

Dar când tânărul vizitator îi explică, puţin cam jenat, 
motivul pentru care venise la el, povestindu-i tot ceea ce 
văzuse şi-ntâlnise în drum, despre nefericita de Josine 
aruncată în stradă, arătându-i fapta bună pe care numai el 
ar fi putut s-o facă, fără îndoială, muncitorul, cu un aer 
încurcat şi el, se cufundă iar în muţenia celor care lucrau în 
jurul lor. Nu mai scoaseră niciunul, nici altul o vorbă şi 
rămaseră amândoi pe gânduri, într-o aşteptare care părea 


că amplifică şi mai mult dansul limpede al celor două 
ciocane cu arc pornite să lucreze pentru cuptoarele de 
alături. Apoi, când putu în sfârşit să se facă auzit, maistrul 
oţelar spuse simplu: 

— Bine, am să-ncerc să fac toi ce am să pot... Imediat 
după ce termin treaba, în trei sferturi de ceas, am să merg 
împreună cu dumneavoastră. 

Cu toate că se făcuse aproape ora unsprezece, Luc se 
hotări să aştepte, apucându-se până una, alta să studieze 
un cleşte mecanic, aflat într-un colţ întunecat, care tăia 
barele de oţel ieşite din cuptoarele pentru pudlare fără 
prea mult zgomot şi cu uşurinţa cu care ar fi tăiat nişte felii 
de unt. La fiecare clămpănit de falcă al monstrului cădea o 
bucăţică, grămada de dedesubt creştea văzând cu ochii şi o 
roabă îl căra în hangarul secţiei de sortare, unde se încărca 
fiecare transport în câte o lădiţă de treizeci de kilograme, 
pentru a-l duce apoi la hala cuptoarelor cu creuzete. Şi, ca 
să-şi găsească o ocupaţie cu care să-şi umple timpul, Luc se 
îndreptă spre această hală ce se afla alături, atras şi de 
intensa lucire trandafirie cu care era luminată. 

Era o sală prelungă şi înaltă, la fel de prost întreţinută, la 
fel de dărăpănată şi de sumbră, unde se căscau, la nivelul 
pământului plin de cocoaşe şi îmbâcsit de resturi de metal, 
şase baterii de cuptoare, alcătuite din câte trei guri fiecare. 
Această mulţime de gropi arzânde, strâmte şi lungi, ale 
căror cărămizi masive ocupau tot subsolul, erau alimentate 
cu un amestec de aer şi gaze aprinse, al căror jet îl regla 
chiar maistrul turnător cu ajutorul unui robinet. În felul 
acesta, înfierbântând şi luminând pământul bătătorit al sălii 
întunecoase, cuptoarele deschideau înspre iadul dinăuntru, 
deasupra vulcanului aflat într-o continuă activitate, a cărei 
lavă bubuia în adâncuri, şase răni zimţate de foc. Nişte 
capace în formă de lespezi mortuare alungite, alcătuite din 
cărămizi prinse într-o armătură de fier, erau aşezate de-a 
curmezişul, peste gurile cuptoarelor. Dar aceste capace nu 
se închideau perfect, şi o lumină intensă, trandafirie, se 


strecura prin fiecare crăpătură, dând impresia că o mulţime 
de aştri erau pe punctul să răsară din buza cuptoarelor, 
trimiţându-şi cu toţii razele, izvorâte parcă din pământ, 
într-o înşiruire de perle luminoase, până sus, la geamurile 
prăfuite ale acoperişului. Şi, de fiecare dată când un 
muncitor dădea la o parte, pentru anumite operaţiuni, 
vreunul dintre capace, ai fi zis că un astru s-a înălţat în 
întregime deasupra obstacolelor ce i-ar fi putut sta în cale, 
şi toată sala strălucea ca la ivirea aurorei. 

Luc avu posibilitatea chiar atunci să urmărească o astfel 
de operaţiune. Câţiva muncitori încărcau tocmai un cuptor, 
şi el îi văzu cum smulg creuzetele căptuşite cu cărămidă 
refractară, înroşite în prealabil, apoi cum răstoarnă acolo, 
cu ajutorul unei pâlnii, conţinutul lădiţelor, câte o casetă de 
treizeci de kilograme la fiecare dintre creuzete. Topirea va 
dura trei sau patru ore. După care, creuzetele vor fi smulse 
din nou şi conţinutul lor golit, aceasta fiind aşa numita 
operaţie de extracţie şi turnare, munca socotită cea mai 
grea şi mai ucigătoare dintre toate. Şi, în clipa în care se 
apropie de un alt cuptor, unde ajutoarele de turnători, 
înarmate cu nişte tije lungi, încercau să-şi dea seama dacă 
topirea s-a făcut în întregime, îl recunoscu în 
compartimentul unde se smulgeau creuzetele pe Fauchard, 
însărcinat cu extragerea lor. Livid şi descărnat, cu faţa 
pârlită de dogoare, Fauchard păstrase totuşi o forţă 
gigantică în braţe şi-n picioare. Deformat fiind de munca 
groaznică, mereu aceeaşi, pe care o făcea încă de la vârsta 
de paisprezece ani, omul suferea chiar sufleteşte şi mai 
mult decât fiziceşte din pricina acestui rol de maşină pe 
care trebuia să-l îndeplinească în uzină, cu gesturi 
încontinuu aceleaşi, fără să trebuiască să gândească, fără 
să participe prin vreo contribuţie personală la activitatea pe 
care o îndeplinea, devenit el însuşi un simplu element al 
luptei cu focul. Nu era de ajuns că dobândise metehne 
fizice, că avea umerii aduşi în faţă, membrele atrofiate şi 
ochii arşi, slăbiţi de flăcări, mai trebuia să aibă şi conştiinţa 


decăderii lui spirituale; căci, înşfăcat ce la vârsta de 
paisprezece ani de câtre monstru, după o instruire 
rudimentară, întreruptă dintr-odată, îşi mai amintea. totuşi 
şi acum că fusese cândva un băiat inteligent, de o 
inteligenţă care, oricât de mare, acum pâlpâia şi se măcina 
sub piatra de moară neîndurătoare, pe care el însuşi o 
învârtea ca un animal inconştient, mânat de biciul şi 
îndemnurile otrăvitoare ale propriei lui meserii. Şi nu mai 
încerca decât o singură plăcere, o singură nevoie de fapt: 
să bea, să bea cei patru litri ai lui, ziua sau noaptea, după 
cum îi era schimbul, să bea pentru ca dogoarea cuptorului 
să nu-i ardă ca pe o scoarță veche pielea lui calcinată, să 
bea ca să nu se prefacă în cenuşă şi ca să încerce o ultimă 
bucurie, aceea de a-şi sfârşi viaţa în buimăceala şi uitarea 
de sine pe care i-o da continua stare de beţie. 

În noaptea aceea, lui Fauchard îi fusese foarte frică să 
lase focul să-i ardă ca de obicei puţinul lui sânge. Avusese 
totuşi surpriza plăcută s-o vadă pe Natalie, nevasta lui, 
sosind şi aducându-i cei patru litri, luaţi pe datorie de la 
Caffiaux şi pe care nu mai spera să-i aibă. Femeia era 
necăjită că nu a putut să-i aducă şi o bucată de carne, căci 
Dacheux se arătase de neînduplecat. Tristă şi descurajată, 
se întreba cu nelinişte ce avea să-i dea de mâncare a doua 
zi. Dar bărbatul era foarte mulţumit că-şi avea porţia lui de 
vin şi o trimise liniştită acasă, promiţându-i că o să ceară, ca 
şi ceilalţi tovarăşi ai lui de lucru din schimbul de zi, un 
avans de la administraţia uzinei. Lui îi fusese de ajuns şi o 
coajă de pâine pentru ca, bând, să nu se clatine totuşi. Şi 
când sosi momentul să smulgă creuzetele, mai goli încă o 
dată dintr-o înghiţitură o jumătate de kilogram şi-şi înmuie 
în apa din bazinul comun şorţul mare, din pânză groasă, cu 
care era înfăşurat. După aceea, cu picioarele încălţate în 
nişte saboţi uriaşi, cu mâinile acoperite de mănuşi umezite 
şi ele, înarmat cu un cleşte lung de fier, păşi spre cuptor, 
călcă peste capacul abia dat la o parte de puţin timp şi 
primi în plin piept valul infernal de căldură care se înălța 


din vulcanul gata să erupă. Se-ntoarse pentru o clipă 
numai, complet roşu la faţă, arzând el însuşi ca o făclie. 
Saboţii îi fumegau, din şorţ şi din mănuşi îi ieşeau aburi şi 
toată carnea părea că i se topeşte. Dar el, fără să se 
zorească, fără teamă, cu ochii obişnuiţi să fixeze vâlvătaia şi 
căuta creuzetul în fundul cavităţii cuprinse de flăcări şi se 
apleca un pic pentru a-l putea apuca mai bine cu cârligul lui 
lung: şi, cu o smucitură din şale, din trei mişcări ritmice şi 
suple, lăsând să-i alunece una dintre mâini de-a lungul cozii 
cleştelui până departe, jos, unde-o întâlnea pe cealaltă, 
smulse metalul incandescent şi obţinu, printr-un simplu 
gest al braţelor, această povară - care, împreună cu cleştele 
şi creuzetul, cântărea mai bine de cincizeci de kilograme - 
şi o depuse pe pământ ca şi cum ar fi rupt o bucată de 
soare, de o strălucire orbitoare, care în contact cu aerul 
deveni dintr-odată roz. Şi reîncepu operaţia, smulse afară 
creuzetele unul câte unul, sub dogoarea mereu crescândă a 
masei incandescente, mai curând prin îndemânare decât 
prin forţă, circulând de colo până colo printre giganticele 
tipsii cu jeratic, fără să se ardă câtuşi de puţin, fără să pară 
chiar că simte insuportabila lor iradiere. 

Se turnau obuze mici, de şaizeci de kilograme. 
Lingotierele, de forma unor butelii, erau aliniate pe două 
şiruri. Atunci, după ce ajutoarele culeseseră zgura de pe 
deasupra creuzetelor, folosindu-se de nişte tije de fier, pe 
care le scoteau de acolo fumegânde şi cu bale roşcate 
atârnând de ele, maistrul turnător apucă la iuţeală 
creuzetele în cleştele lui uriaş, cu fălcile rotunde şi goli câte 
două în fiecare formă; şi metalul se revărsă într-un şuvoi de 
lavă alb-trandafirie, însoţit de o jerbă de scântei minuscule, 
albastre, de gingăşia unor flori. Ai fi zis că-i ceremonialul 
pritocirii cine ştie căror licori limpezi, în jurul cărora se 
zbenguiau fluturi de aur. Şi toate acestea se petreceau fără 
nicio dificultate, fără niciun zgomot, cu mişcări sigure, de o 
frumuseţe plină de simplitate, în strălucirea şi căldura care 


transformase întreaga hală într-o vatră devoratoare de 
jeratic. 

Neobişnuit cu această atmosferă, Luc simţea că se sufocă 
şi nu putu să rămână acolo mai mult de câteva minute. 
Chiar la distanţa de patru sau cinci metri, faţa i se pârjolea 
şi o sudoare fierbinte îi scălda întreg corpul. Obuzele îi 
atraseră atenţia, le privea cum se răceau şi se întreba fără 
voie unde-or fi în clipa aceea oamenii pe care fierul lor îi va 
ucide, fără doar şi poate, într-o zi. Şi-n vreme ce străbătea 
hala vecină, văzu sala ciocanelor cu aburi şi a presei de 
forjat; presa de forjat, adormită la ora aceasta, cu 
înfăţişarea ei monstruoasă, ascundea în pântece o forţă de 
două mii de tone, în vreme ce ciocanele cu aburi, de o 
putere mai mică, eşalonate de-a lungul sălii, se profilau 
întunecate în semiobscuritatea din jur, ca nişte zeități 
barbare scunde şi îndesate. Fără îndoială că acolo se mai 
aflau depozitate şi alte obuze forjate în matrițe încă din 
cursul zilei, care, după recoacere, la scoaterea lor din 
forme, trecuseră pe sub cel mai mic dintre ciocanele cu 
vapori. Dar ceea ce-i stârni într-o măsură şi mai, mare 
interesul fu o ţeavă de mare calibru a unui tun de marină, 
lungă de şase metri, călduţă încă, pentru că trecuse pe sub 
presă, unde lingourile de oţel grele de o mie de kilograme 
se întindeau şi se modelau ca o cocă de aluat moale; şi 
ţeava aştepta încercuită de lanţuri, gata pregătită să fie 
ridicată şi încercată de puternicele macarale, ca să fie 
transportată la atelierul de strungărie, care se afla ceva mai 
departe, dincolo de hala cuptoarelor Martin şi a 
turnătoriilor de oţel. 

Luc trecu mai departe, străbătu şi această hală, cea mai 
întinsă dintre toate, unde se turnau piesele mari. 
Cuptoarele Martin permiteau să se obţină o cantitate de 
oţel considerabilă, care era turnată în formele de fontă, în 
vreme ce două poduri rulante, acţionate electric, 
transportau la opt metri înălţime şi într-o parte şi într-alta 
piese uriaşe, cântărind câteva tone. Şi Luc pătrunse în 


atelierul de strungărie, un hangar imens, închis, întreţinut 
ceva mai bine decât celelalte, cu admirabilele lui maşini, de 
o complexitate şi o putere neasemuite, înşirate pe două 
rânduri. Se aflau acolo raboteze pentru  blindajele 
vapoarelor, care rădeau metalul, oţelul dur, aşa cum 
rindeaua unui tâmplar rade lemnul. Se aflau acolo mai cu 
seamă nişte strunguri cu mecanisme complicate şi de mare 
precizie, strălucitoare ca nişte bijuterii şi amuzante de 
parcă ar fi fost nişte jucării pentru copii. În noaptea aceea 
erau în activitate numai câteva, fiecare din ele luminat de 
câte o singură lampă electrică şi nefăcând decât un mic 
zgomot, un fel de huruit uşor, care tulbura liniştea adâncă. 
Şi aici descoperi din nou obuze, un obuz căruia i se 
retezaseră reziduurile din vârf şi cele care atârnau de 
partea din spate, rămase după scoaterea din matriţă, după 
care îl fixaseră în mandrina unui strung pentru a-l calibra 
mai întâi în exterior. Piesa se învârtea cu o viteză 
extraordinară şi şpanul de oţel zbura de sub lama fină a 
cuţitului într-o dantelărie bezmetică de argint. Mai 
rămăsese doar să-l fasoneze în interior, să-l călească şi să-l 
finiseze; oare unde se aflau în clipa aceea oamenii pe care-i 
va ucide acest proiectil, când va ţâşni din ţeava de tun? Din 
toată această muncă eroică, din toată această luptă cu focul 
care se supunea umilit şi robit în faţa atotputerniciei omului 
ce domnea asupra puterilor naturale, Luc nu văzu 
ridicându-se în faţa lui decât imaginea unui masacru, 
nebunia sângeroasă a unui câmp de luptă. Se depărtă 
dezgustat şi dădu puţin mai încolo peste un strung uriaş, 
unde se învârtea ţeava unui tun asemănătoare aceleia pe 
care tocmai o văzuse în hala presei de forjat; dar aceasta 
era de pe acum calibrată în exterior şi metalul avea 
strălucirea monezilor noi. Mânuit de un tânăr, aproape un 
copil, care se apleca atent asupra mecanismului, la fel ca un 
ceasornicar deasupra mesei lui de lucru, se-nvârtea, se- 
nvârtea fără odihnă, scoțând un huruit uşor, în vreme ce 
cuțitul, în interior, găurea ţeava cu atâta precizie, încât 


abaterea nu era nici măcar de o zecime de milimetru. Oare 
după ce această ţeavă de tun va fi la rândul ei călită, 
scufundată într-o baie de ulei mineral, pe ce câmp de luptă 
va ajunge ca să ucidă oameni, ce groaznic seceriş de vieţi se 
va duce să facă acest oţel trecut prin forjă, din care 
oamenii, înfrăţiţi, nu ar fi trebuit să fabrice decât şine de 
cale ferată şi pluguri pentru ogoare? 

Luc deschise în grabă o uşă şi se refugie pentru o clipă în 
curte, ca să respire aerul curat de afară. Noaptea era 
călduţă şi umedă. Tânărul inspiră adânc, fericit de adierea 
care-i mângâia faţa. Ridică ochii, dar nu zări nicio stea pe 
cerul tăvălugit de goana bezmetică a norilor. Ici şi colo, 
globurile unor lămpi puternice luminau în locul lunii, acum 
acoperită de nori; şi Luc revăzu, printre învolburările 
albicioase de fum, coşurile gigantice şi cerul murdărit de 
praful de cărbune, pe care se întretăiau, venind din toate 
direcţiile, reţelele de cabluri pentru transportarea energiei 
electrice, aidoma unei uriaşe pânze de păianjen. Şi la ora 
aceea generatorii de curent, două maşini de mai mare 
dragul, se aflau în plină funcţiune, amplasate într-una 
dintre noile clădiri. Tot acolo se găseau şi o fabrică de 
ceramică pentru prepararea cărămizilor şi a creuzetelor 
din plăci refractare, o tâmplărie unde se pregăteau modele 
şi ambalaje, precum şi numeroase depozite care 
adăposteau oţeluri de diferite repere şi felurite fiare. Şi 
Luc, care se simţise pierdut rătăcind de colo până colo de-a 
lungul acestui mic oraş, fu fericit să descopere aici locuri 
pustii unde să-şi găsească refugiu, colţuri întunecate şi 
liniştite de curte, unde avea senzaţia că renaşte. Se 
descurcă greu prin labirintul de clădiri şi pătrunse din nou 
în infernul halei unde se aflau cuptoarele cu creuzete. 

Aici se executa acum o nouă lucrare. Se turna o piesă 
uriaşă pentru forjă ce trebuie că avea pe puţin o mie opt 
sute de kilograme şi pentru care se scoteau şaptezeci de 
creuzete în acelaşi timp. În hala vecină, matriţa prevăzută 
cu o pâlnie mare aştepta, aşezată în poziţie verticală, pe 


fundul fosei. Şi, cât ai clipi din ochi, munca se organiză 
ceasornic, toate ajutoarele din echipele de lucru se 
adunară, câte doi oameni la fiecare creuzet, ridicându-l cu 
ajutorul unui cleşte dublu şi transportându-l cu paşi zoriţi şi 
mlădioşi. Rând pe rând, cele şaptezeci de creuzete defilară 
unul după altul, într-un alai strălucitor. Ai fi zis că-i vorba de 
un dans fantastic, cu prilejul cine ştie cărei sărbători, pe 
care-l executau nişte balerini necunoscuţi, cu picioare 
suple, ca nişte umbre, agitând în drumul lor lanterne 
venețiene roşii-gălbui; şi uluitoare mai cu seamă erau 
rapiditatea extraordinară şi siguranţa perfectă a mişcărilor, 
calculate parcă la milimetru, care-i înfăţişau jucându-se în 
felul acesta prin mijlocul flăcărilor, alergând de colo până 
colo şi atingându-se uşor în trecere, ducându-se şi venind 
înapoi, ca şi cum ar fi jonglat cu nişte stele topite. În mai 
puţin de trei minute, conţinutul celor şaptezeci de creuzete 
fu turnat în matriţă, de unde se ridica o jerbă de aur, în 
buchet mereu crescând de stele. 

Când Luc reveni în hala cuptoarelor de pudlaj şi a 
laminoarelor, după plimbarea lui de o jumătate de oră şi 
mai bine, îl găsi pe Bonnaire pe punctul să-şi mântuiască 
treaba. 

— Într-o clipă sunt gata, domnule. 

Separase, încă de pe acum, trei sferturi din metalul 
incandescent, aproximativ vreo cincizeci de kilograme, pe 
care îl mesteca şi-l fasona, transformându-l într-un soi de 
bulgăre cu ajutorul unui raclor, pe vatra aprinsă a 
cuptorului, a cărui uşă deschisă sclipea de licărele focului; 
şi cele trei sferturi de metal, unul după altul, se duseseră 
sub ciocanul cu arc şi acum îl începea pe al patrulea şi 
ultimul. De douăzeci de minute înfrunta în felul acesta gura 
lacomă de foc, cu pieptul pârjolit, manevrând cârligul greu 
cu amândouă braţele şi pătrunzând cu privirea prin 
flăcările orbitoare ca să-şi dirijeze lucrul. Urmarea neclintit 
în mijlocul jeraticului bulgărele de oţel incandescent, care 
se rostogolea necontenit şi, în reflexele arzătoare care-i 


poleiau cu aur corpul lui mare, trandafiriu, apărea ca un 
titan pe fondul întunecat, ca un plăsmuitor de aştri, care 
creează lumi noi din adâncul tenebrelor. Şi când operaţia 
luă sfârşit, trase afară cârligul înroşit de foc şi dădu în 
primire tovarăşului său de lucru ultimele cincizeci de 
kilograme ale încărcăturii. 

Manipulatorul de materiale se afla la postul lui, cu 
căruciorul său din fier, aşteptând. Înarmat cu cleştele, 
lucrătorul apucă bulgărele, care era de forma unui uriaş 
burete încins, crescut în pântecele vreunei peşteri 
vulcanice şi, dintr-o opintire, îl scoase şi-l aruncă în 
căruciorul pe care manipulatorul de materiale îl împinse cu 
iuţeală până la ciocanul cu arc. Imediat, un muncitor de la 
fierărie îl apucase cu cleştele lui, ca să-l aşeze şi să-l poată 
răsuci sub ciocanul cu arc ce intră de îndată în funcţiune. În 
momentul acela se stârni o adevărată furtună asurzitoare 
ce te ameţea. Pământul se cutremură, de parcă nişte uriaşe 
clopote s-ar fi pornit să-şi rostogolească prin văzduh ploaia 
lor de sunete, în vreme ce fierarul, înmănuşat şi încins cu 
un şorţ de piele, dispărea într-un vârtej de scântei. Din când 
în când, jerbele erau atât de puternice, încât izbucneau în 
toate direcţiile, ca nişte încărcături de mitralii. Nepăsător în 
mijlocul acestor salve de scântei, lucrătorul întorcea pe 
toate feţele buretele de metal, pentru a face din el miezul 
de oţel care urma să fie dăruit apoi laminoarelor. Şi 
ciocanul cu arc i se supunea, lovea, lovea dincolo, încetinea 
sau accelera ritmul bătăilor, fără ca lucrătorul să scoată o 
vorbă şi fără măcar ca cineva să-i observe ordinele date 
printr-un simplu semn omului însărcinat cu manevrarea 
maiului şi care stătea cocoţat în cabina de deasupra lui, cu 
mâna încleştată pe levierul de comandă. 

Până să-şi schimbe Bonnaire hainele, Luc se apropie şi îl 
recunoscu în cabina de comandă pe micul Fortune, 
cumnatul lui Fauchard, care stătea acolo aşa, neclintit, 
ceasuri întregi, în mijlocul vacarmului asurzitor pe care el 
însuşi îl dezlănţuia, trăind parcă numai pentru gestul 


neînsemnat şi maşinal al mâinii ce-o ţinea încleştată pe 
levier. Levierul la dreapta, pentru ca ciocanul să cadă, 
levierul la stânga ca să se ridice din nou, şi asta era totul, în 
vreme ce şi gândirea copilului nu depăşea cadrul strâmt al 
locului unde se afla. Luc putu să-l vadă pentru o clipă numai 
la lumina puternică a scânteilor, plăpând şi subţire, cu faţa 
palidă şi părul decolorat, fiinţă sărmană cu ochi tulburi, 
căreia munca de animal, fără nicio satisfacţie, fără nicio 
perspectivă sau posibilitate de alegere, îi împiedica 
dezvoltarea fizică şi intelectuală. 

— Dacă doriţi, domnule, putem pleca, eu sunt gata, spuse 
Bonnaire în clipa în care ciocanul cu arc amuţi în sfârşit. 

Luc se întoarse în grabă şi se trezi în faţa maistrului de la 
pudlaj, care era îmbrăcat într-un pantalon din pânză şi o 
haină groasă din lână şi ţinea sub braţ un mic pachet 
conţinând hainele de lucru şi alte mărunţişuri de-ale lui, 
pentru că părăsea uzina şi nu ştia când o să mai revină aici, 

— Gata, putem s-o ştergem repede. 

Totuşi Bonnaire mai întârzie un pic. Se gândea că poate a 
mai uitat ceva şi-şi aruncă o ultimă privire prin cuşeta din 
scânduri care-i servea drept vestiar. Apoi mai privi o dată 
înspre cuptorul lui, cuptorul la care lucrase vreme de mai 
bine de zece ani, hrănindu-se din flăcările lui şi smulgând 
din mijlocul lor miile de kilograme de oţel pe care le 
trimitea laminoarelor. Şi ruptura era cu atât mai eroică, mai 
curajoasă, cu cât o făcea din propria lui voinţă, pleca pentru 
că socotea că aşa era drept, pentru el şi pentru tovarăşii lui 
de lucru. Îşi ascunse emoția care-l sugruma şi păşi primul 
afară. 

— Fiţi atent, domnule, bucata asta este încă fierbinte, vă 
poate arde talpa de la pantof. 

Nici unul, nici celălalt nu mai scoaseră un cuvânt. 
Traversară cele două curţi ale uzinei slab luminată de 
razele lunii, trecură pe lângă construcţiile Joase, unde 
martinetele lucrau cu furie. Şi îndată ce ieşiră pe poarta 
atelierelor Abis, noaptea neagră îi cuprinse şi simţiră cum 


flăcările şi huruielile monstrului se sting treptat-treptat 
înapoia lor. Vântul sufla fără încetare, un vânt care purta pe 
aripile lui jocul şi vânzoleala norilor deşiraţi. De cealaltă 
parte a podului, malul era pustiu, niciun suflet nu cutreiera 
prundişul Mionnei. 

După ce-o găsi din nou acolo pe Josine, nemişcată, cu 
ochii larg deschişi, scrutând întunericul, lângă movila de 
nisip unde-o lăsase sprijinind cu trupul ei firav capul lui 
Nanet care adormise, Luc vru să se retragă, căci credea că 
misiunea lui era îndeplinită, din moment ce Bonnaire îşi 
luase însărcinarea să asigure un culcuş tristei creaturi. Dar 
acesta din urma păru dintr-odată stânjenit şi cuprins de 
îngrijorare la gândul groaznicei scene care-l aştepta acasă, 
când nevasta lui, cumplita La Ioupe, l-ar vedea întorcându- 
se cu „această cerşetoare”. Cu atât mai mult cu cât nu-i 
spusese nimic încă despre hotărârea lui de a părăsi uzina şi 
prevedea că atunci când o să-l ştie fără lucru, şomer de 
bună voie, o să-i facă un scandal cumplit. 

— Vreţi să viu şi eu cu voi? propuse Luc. l-aş spune mai 
amănunţit cum stau lucrurile. 

— Pe legea mea, domnule, răspunse celălalt uşurat, cred 
că ar fi cea mai bună soluţie. 

Bonnaire şi Josine nu schimbară tot timpul nicio vorbă. 
Fata părea ruşinată de prezenţa maistrului de la pudlaj; cât 
despre acesta, chiar dacă era cuprins de un soi de milă 
părintească, în sufletul lui blând, de om cumsecade, 
cunoscând ceea ce suferea ea de pe urma lui Ragu, nu-i 
lipsea totuşi un aer dojenitor în priviri, pentru faptul că-i 
cedase acelui băiat rău. Văzându-i venind pe cei doi bărbaţi, 
fata îl trezise încetişor pe Nanet; apoi, la îndemnul lui Luc, 
ca şi cu copilul porniseră împreună cu cei doi bărbaţi, 
păşind în tăcere alături de umbrele lor alungite. Şi toţi 
patru, cotind-o înspre dreapta, de-a lungul terasamentului 
căii ferate, pătrunseră în Beauclair, ale cărui cocioabe se 
înşirau de la ieşirea din strunga munţilor Bleuses până la 
cartierul nou al oraşului, oriunde găsiseră un loc neted, în 


care să se aciuieze în mocirla scârboasă. Era o încâlceală 
fără cap şi fără coadă de străzi stricate, fără aer, lipsite de 
lumină, înzestrate toate cu câte un canal plasat în mijlocul 
lor şi pe care numai ploile torențiale îl mai curăţau vreun 
pic. Cum se putea concepe oare asemenea înghesuială de 
oameni, atâta populaţie nenorocită îngrămădită într-un 
spaţiu atât de strâmt, când câmpia Roumagne se-ntindea în 
faţă, cu imensitatea spaţiilor ei, peste care vântul găsea 
drum deschis răsuflărilor lui libere, întocmai ca pe mare? 
Numai duritatea luptei pentru existenţă, numai cruzimea 
banului şi a proprietarilor drămuiseră cu atâta zgârcenie 
dreptul la pământ al oamenilor, dându-le aşa de puţin din 
terenul care ar fi trebuit să aparţină tuturor, doar cei câţiva 
metri necesari vieţii de toate zilele. Nişte speculanţi se 
amestecaseră în afacere, şi un secol sau două de mizerie 
fuseseră de ajuns să le vină de hac acestor locuri, 
transformându-le în adevărate focare de infecţii. Cu toate 
acestea şi de aici erau izgoniți oamenii, oricât ar fi costat de 
puţin chiriile pentru cocioabele în care numai nişte animale 
ar fi putut să se culce. Ridicate la voia întâmplării, pe 
maidane, casele cu streşini joase ajunseseră în felul acesta, 
cu scurgerea timpului, nişte grămezi de moloz umed, 
cuiburi de păduchi şi surse de epidemii. Nimic mai jalnic la 
această oră din noapte, sub zdreanţa lugubră a cerului, ca 
această  citadelă blestemată a muncii, întunecată, 
strangulată şi spurcată ca un mucegai groaznic al 
nedreptăţii sociale. 

Bonnaire, care păşea în frunte, o luă pe o ulicioară 
strâmbă, coti spre alta şi ajunse în sfârşit pe strada 
Troislunes. Era una dintre cele mai strâmte, fără trotuare, 
pietruită cu bolovani ascuţiţi, adunaţi din albia râului 
Mionne. Locuia la primul etaj al unei case întunecate şi 
crăpate, şi care se afundase într-o bună zi atât de tare, 
încât trebuise să-i proptească faţada cu ajutorul a patru 
bârne groase; cât despre Ragu, acesta împreună cu Josine 
ocupau la celălalt etaj trei încăperi ale căror podele, care o 


luaseră la vale, erau sprijinite tot de aceste bârne. Jos, 
scara interioară, urcând direct şi fără paliere, pornea chiar 
din pragul uşii de la intrare, fără vestibul. 

— Ar fi bine, atunci, domnule, spuse în cele din urma 
Bonnaire adresându-se lui Luc, dacă aţi vrea să fiţi aşa de 
amabil şi să urcați cu mine până sus. 

Maistrul părea din nou stânjenit. Josine înţelese imediat 
că nu îndrăznea s-o aducă direct la el de teama vreunui 
scandal, necăjit totuşi s-o lase iar în plină stradă, cu copilul 
după ea. Şi, cu înfăţişarea ei blândă şi resemnată, fata îl 
scoase singură din încurcătură, spunând: 

— Nu-i nevoie să intrăm cu toţii. Eu şi cu Naneto să 
aşteptăm pe scară... 

Bonnaire acceptă cu entuziasm. 

— Chiar aşa, aveţi răbdare un moment şi staţi pe una 
dintre trepte, că dacă fac rost de cheie, să puteţi urca să vă 
culcaţi. 

Josine şi Nanet rămaseră în umbra scării. Nu li se mai 
auzea nici măcar răsuflarea, într-atât erau de pitulaţi într- 
unul dintre ungherele treptelor. Şi Bonnaire urcă primul, 
conducându-l pe Luc, atrăgându-i atenţia asupra înălţimii 
treptelor şi îndemnându-l să se ţină zdravăn de frânghia 
unsuroasă care servea drept balustradă. 

— Aici, domnule, am ajuns. Nu mergeţi mai departe. Ei, 
doamne, scara asta-i aşa de îngustă, şi dacă s-o întâmpla să 
cadă cineva de aici, n-o să-i fie prea bine. 

Deschise uşa şi-l lăsă, politicos, să intre primul într-o 
încăpere destul de mare, pe care o lampă mică de petrol o 
lumina cu o licărire galbenă. În ciuda orei înaintate, La 
Toupe lucra încă lângă această lampă, cârpind lenjeria, în 
vreme ce tatăl ei, bătrânul Lunot, cufundat în umbră, 
aţipise cu pipa încleştată între gingii. Şi într-un pat, care 
ocupa unul dintre colţurile camerei, dormeau cei doi copii, 
Lucien şi Antoinette, unul de şase ani, celălalt de patru, 
foarte frumoşi şi foarte voinici, bine dezvoltați pentru vârsta 
lor. În afară de această încăpere comună, unde se gătea şi 


se mânca, locuinţa se mai compunea doar din încă două 
camere, aceea a tătucului Lunot şi cea în care stăteau soţii 
Bonnaire. 

Mirată că-şi vede bărbatul întorcându-se aşa de vreme de 
la lucru, La 'Toupe, care nu ştia despre ce e vorba, ridicase 
capul de pe lucru. 

— Cum, ai şi venit? 

Bărbatul nu vru să declanşeze scandalul, spunându-i 
chiar acum că părăsea atelierele Abis, preferind să rezolve 
mai întâi cazul lui Josine şi Nanet, aşa că răspunse cu un 
ton evaziv: 

— Da, am isprăvit şi m-am întors. 

Apoi, fără să-i lase vreme să pună alte întrebări, i-l 
prezentă pe Luc. 

— Ascultă, draga mea, dumnealui e un prieten al 
domnului Jordan, care a venit să ne roage ceva şi care o să- 
ţi explice cum stau lucrurile. 

Din ce în ce mai surprinsă, La 'loupe se-ntoarse cu un aer 
iscoditor către tânăr. Atunci Luc putu să remarce cât de 
mult se asemăna femeia aceea cu fratele ei, Ragu. Măruntă 
şi iute la mânie, avea pomeţii obrajilor ieşiţi în relief, un păr 
des, roşu, o frunte teşită, un nas subţire şi nişte maxilare 
puternice. Tenul ei, de un roşu lucios, a cărui prospeţime 
făcea încă plăcută şi-i dădea un aer copilăresc, la cei 
douăzeci şi opt de ani ai săi, era de ajuns să explice cum de 
se aprinseseră lui Bonnaire călcâiele după ea şi se hotărâse 
s-o ia în căsătorie, în ciuda faptului că ştiuse, fără îndoială, 
de caracterul ei nenorocit. Şi femeia nu întârziase să-şi dea 
arama pe faţă: provoca numai necazuri în familie prin 
necontenitele accese de furie, în vreme ce bărbatul, ca să 
aibă linişte, trebuia să se supună tuturor toanelor şi 
capriciilor ei. Cochetă, mistuită de ambiția meschină de a fi 
cât mai bine îmbrăcată şi de a avea bijuterii, nu adopta un 
ton mai blând decât când vorbea despre o rochie nouă. 

Luc, silit să înceapă discuţia, se gândi mai întâi s-o 
câştige prin vreun compliment. Încă de la intrare, camera i 


se păruse foarte curată, în ciuda sărăciei mobilelor 
descompletate care o împodobeau, şi asta numai graţie 
priceperii şi hărniciei gospodinei. Atunci se apropie de pat 
şi exclama: 

— Ah, ce copii frumoşi, dorm ca nişte adevăraţi îngeri! 

La auzul acestor vorbe, femeia zâmbise, dar continua să-l 
privească fix şi aştepta, fiind convinsă că acest domn nu s-ar 
fi deranjat să urce până la ea, dacă n-ar fi avut ceva 
important de obţinut. Când Luc nu mai avu încotro şi trebui 
să istorisească totul de-a fir a par, când ajunse cu povestea 
la momentul în care o găsise pe Josine lângă o movilă de 
prundiş, prăbuşită de foame, părăsită în bezna nopţii, La 
Toupe schiţă un gest de nervozitate şi maxilarele ei 
puternice se încleştară. După care, fără măcar să-i 
răspundă un cuvânt acestui domn, se-ntoarse furioasă către 
bărbatul ei. 

— Ce-i cu povestea asta? Ce mă interesează pe mine aşa 
ceva? 

Bonnaire, nevoit să intervină, se strădui s-o domolească, 
adresându-i-se cu aerul lui blând şi împăciuitor: 

— Totuşi, dacă Ragu ţi-a dat ţie cheia, trebuie să i-o dai 
acestei sărmane creaturi, pentru că el s-a înfundat la 
Caffiaux şi-i în stare să chefuiască toată noaptea. Nu poţi 
lăsa o femeie şi-un copil să se culce afară, în stradă. 

Atunci La Toupe izbucni: 

— Da, am cheia! Da, Ragu mi-a dat-o, şi asta tocmai 
pentru ca cerşetoarea aia de acolo să nu mai vină şi să se 
instaleze din nou la el, împreună cu vagabondul de frate- 
său! Dar pe mine nu mă interesează nimic din toate 
murdăriile astea! Nu ştiu decât un lucru, că Ragu mi-a da 
cheia şi tot lui Ragu o să i-o dau îndărăt. 

Apoi, fiindcă bărbatul ei încerca din nou să o înduioşeze, 
îl făcu să tacă printr-un gest plin de violenţă şi reluă cu o 
furie mereu crescândă: 

— În definitiv, ce mă obligi să mă solidarizez cu amanta 
fratelui meu? N-are decât să se ducă să se lase agăţată de 


altul... Frumoasă treabă din partea ei, nu-i aşa? Târăşte 
peste tot pe fratele ăsta mai mic pe care-l culcă acolo, sus, 
într-o cămăruţă întunecoasă, alături de ea şi de Ragu... Nu, 
nu! fiecare cum îşi aşterne, aşa va dormi, n-are decât să 
rămână în mocirlă, ce mi-e acum, ce mi-e mai târziu, tot 
una-i! 

Luc o asculta indignat şi cu inima îndurerată în acelaşi 
timp. Regăsea în La Ioupe acea duritate caracteristică 
femeilor din popor, care sunt necruțătoare cu fetele care se 
prăbuşesc în aspra luptă pe care o duc pentru existenţă. Şi- 
n plus, la ca mai era şi o gelozie surdă, ura împotriva 
acestei fete frumoase, plină de dragoste şi farmec, plăcută 
la vedere şi căreia bărbaţii i-ar fi dăruit lânţişoare din aur şi 
fuste de mătase dacă s-ar fi străduit vreodată să-i facă 
fericiţi. Din ziua în care aflase ca fratele său îi cumpărase 
Josinei un inel prăpădit din argint, furia ei nu mai cunoştea 
margini. 

— Ar trebui să-ncercaţi să fiţi mai bună, doamnă, se 
mulţumi să şoptească Luc, cu o voce în care se simţea o 
undă de milă. 

Dar La 'Iloupe nu avu timp să răspundă, fiindcă pe scară 
se stârni un vacarm cumplit, paşi grei se auziră poticnindu- 
se şi uşa se dădu la perete sub apăsarea unor mâini 
nesigure. Era Ragu, pe care Bourron nu-l slăbise o clipă, şi 
acum păşeau unul alături de celălalt, ca nişte adevăraţi 
prieteni de pahar care, dacă au băut împreuna, nu se mai 
pot despărţi. Ragu fusese, destul de înţelept, cu toate astea, 
să se smulgă de lângă pahar şi să plece de la Caffiaux, 
spunând că trebuia totuşi să se ducă a doua zi la lucru. Şi 
intră la sora lui, însoţit de tovarăşul lui de lucru, ca să-şi ia 
înapoi cheia. 

— Cheia! strigă La Toupe cu glas ascuţit. Uite-o, na-ţi-o!... 
Şi să nu mă mai pui să mă ocup de aşa ceva, fiindcă vin 
dumnealor şi-mi spun tot felul de gogomănii, ca să i-o dau 
ticăloasei ăleia... Când ai chef să-ţi expediezi curvele, n-ai 
decât s-o faci singur. 


Ragu, pe care băutura îl înmuiase fără doar şi poate, 
începu să râdă. 

— Josine asta e o proastă... Dacă ar fi fost drăguță, în loc 
să se smiorcăie, ar fi venit să bea un pahar cu noi... Of, şi 
femeile astea, niciodată nu ştiu să se poarte cu bărbaţii... 

Dar nu putu să-şi mântuiască gândul, fiindcă Bourron, 
care se lăsase să cadă pe un scaun, râzând fără nicio 
pricină, cu faţa slăbănoaga şi cabalină şi aerul lui de băiat 
de treabă, i se adresă lui Bonnaire: 

— Atunci, vasăzică-i adevărat, laşi baltă uzina? 

La 'Toupe se-ntoarse fulgerător, ca şi cum o bombă ar fi 
explodat în spatele ei. 

— Cum lasă baltă uzina? 

Se aşternu o vreme tăcerea. Apoi, Bonnaire, curajos, 
spuse cu glas hotărât: 

— Da, las baltă uzina, n-am altă soluţie. 

— Laşi baltă uzina, laşi baltă uzina! strigă ea furioasă, în 
gura mare, cu faţa răvăşită de spaimă şi postându-se 
înaintea lui. N-a fost de-ajuns c-am tras mâţa de coadă timp 
de două luni, cât a durat porcăria asta de grevă, când n-am 
avut încotro şi ne-am păpat toate economiile? Trebuie acum 
să fii tot tu ăla care plăteşte oalele sparte! Atunci nu ne mai 
rămâne decât să crăpăm de foame, iar eu să umblu în 
pielea goală! 

Fără să se supere, bărbatul răspunse cu blândeţe: 

— Nu-i exclus, se prea poate să n-ai o rochie nouă de 
Crăciun, şi probabil că va trebui să ne mai strângem puţin 
şi cureaua... Dar, îţi repet, n-am altă soluţie, şi nu fac decât 
ceea ce trebuie făcut. 

Femeia nu-l slăbi o clipă, se apropie de el şi-i strigă în 
plină faţă: 

— Astea-s aiureli! Dacă-ţi închipui că o să-ţi fie cineva 
recunoscător pentru ceea ce faci, află că te înşeli. Încă de 
pe acum tovarăşii tăi de lucru nu se sfiesc să spună că dacă 
n-ar fi fost greva ta, n-ar fi crăpat de foame vreme de două 
luni. Şi ştii ce-au să spună după ce-or afla c-ai lăsat baltă 


uzina? Au să spună că-i cu atât mai bine şi că nu eşti decât 
un imbecil... Niciodată n-am să te las să faci o prostie aşa de 
mare. Ai priceput?! Ai să te întorci chiar de mâine la lucru. 

Bonnaire o privea neclintit, cu ochii lui limpezi, de om 
corect. Dacă asupra problemelor de ordin familial ceda de 
obicei, dacă o lăsa să domnească într-un chip despotic în 
căsnicia lor, devenea în schimb de neînduplecat când în joc 
era o chestiune de conştiinţă. Cu acelaşi ton, fără să ridice 
vocea, se mulţumi să-i spună cu un glas de stăpân pe care 
ea-l cunoştea bine: 

— Fă-mi plăcerea şi taci... Astea sunt treburi de-ale 
noastre, de-ale bărbaţilor, din care femeile ca tine nu 
înţeleg mare lucru şi de care e mai bine să nu se ocupe... 
Eşti tare drăguță că te îngrijeşti de aşa ceva, dar fii aşa de 
bună şi apucă-te din nou să-ţi cârpeşti rufăria, dacă nu 
cumva vrei să ne supărăm. Apoi o conduse binişor câtre 
scaun, lângă lampă, şi o forţă să se aşeze din nou la locul ei. 
Domolită, dar fremătând încă de o furie pe care-o ştia de 
acum înainte neputincioasă, La Toupe apucă din nou acul şi 
se prefăcu că se dezinteresează cu totul de problemele de 
la care era îndepărtată într-un mod atât de categoric. Trezit 
de zgomotul glasurilor, tătucul Lunot îşi aprinsese din nou 
pipa şi asculta conversaţia cu un aer de bătrân filosof 
dezamăgit, fără să se mire câtuşi de puţin de această lume 
din jurul lui. Şi, la rândul lor, Lucien şi Antoinette, în 
pătucul lor micuţ, smulşi din somnul lor de copii, căscau 
ochii mari şi păreau că se străduiesc să înţeleagă lucrurile 
grave pe care le discutau persoanele mari. 

Bonnaire se adresă în clipa aceea lui Luc, mereu în 
picioare, ca şi cum ar fi vrut să-l ia drept martor. 

— Asta este, domnule, fiecare cu conştiinţa lui, nu-i aşa? 
Greva era inevitabilă, şi dacă ar fi nevoie, aş lua-o de la 
început la fel ca mai-nainte; vreau să spun că aş îndemna 
din nou, din toate puterile, pe toţi tovarăşii mei de lucru, să 
lupte pentru dreptate... Nu se poate totuşi să se lase traşi 
pe sfoara, doar dacă nu cumva se resemnează să trăiască în 


situaţia de simpli sclavi, şi munca trebuie să fie plătită după 
valoarea ei. Aveam dreptate până-ntr-atâta, încât domnul 
Delaveau a trebuit să cedeze în toate privinţele, acceptând 
noul nostru tarif... Acum îmi dau seama că omul ăsta e plin 
de draci şi că trebuie ca cineva să plătească oalele sparte, 
după cum spunea nevastă-mea. Dacă astăzi nu plecam eu 
de bună voie, ar fi găsit mâine el un pretext să mă azvârle 
pe uşă afară. Şi atunci ce-mi rămânea de făcut? Să mă fi 
cramponat, ca să fiu o pricină continuă de discordie? Nu, 
nu! Ar cădea tot felul de necazuri pe capul tovarăşilor mei 
şi ar fi poate urât din partea mea... M-am prefăcut că mă 
întorc, fiindcă tovarăşii mei spuneau că vor continua greva 
dacă nu vin şi eu din nou la lucru. Dar acum, când fiecare e 
la locul lui şi-şi vede de treabă liniştit, prefer să dispar, 
pentru că aşa trebuie. Asta o să facă să se aranjeze toate 
lucrurile bine; niciunul n-o să se mişte de la lucru şi eu mi- 
am făcut datoria, aşa cum trebuia să mi-o fac. Aşa-mi 
dictează conştiinţa, domnule, şi fiecare trebuie să se 
comporte după cum îi dictează conştiinţa lui. 

Glăsuia aceste vorbe cu o măreție plină de simplitate şi e. 
u un aer atât de împăcat şi de curajos în acelaşi timp, încât 
Luc se simţi cuprins de o profundă emoție. Acest muncitor 
pe care-l văzuse lucrând din greu în faţa cuptorului, acest 
bărbat pe care în clipele de faţă îl vedea blajin şi 
cumsecade, plin de duhul blândeţii în mijlocul alor săi, 
degaja un aer de eroism din gesturile lui simple şi părea 
unul dintre acei titani ai muncii, un soi de luptători 
necunoscuţi care s-au dăruit cu întreaga lor făptură cauzei 
dreptăţii şi care duc până într-acolo spiritul de sacrificiu şi 
simţămintele de frăţie, încât sunt în stare să se jertfească în 
ascuns pentru alţii. 

Plina de nervi, fără să se oprească o clipă din împuns, La 
Toupe repetă: 

— Şi-o să crăpâm de foame! 

— Şi-o să crăpăm de foame, e foarte posibil, spuse 
Bonnaire. Dar cel puţin am mulţumirea că dorm cu cugetul 


împăcat. 

Ragu începu să chicotească. 

— Ha, ha! E inutil să crapi de foame, chestii dintr-astea n- 
au servit niciodată la nimic. Nu că m-aş apuca acum să-i 
apăr pe patroni şi gaşca lor grozavă! Doar că, pentru că ai 
nevoie de ei, trebuie întotdeauna să cedezi până la urmă, să 
fii înţelegător şi să faci aproape numai ceea ce vor ei. 

Continuă pe acest ton oarecum glumeţ să-şi descarce tot 
ce avea pe suflet. Făcea parte din categoria muncitorului 
mijlociu, nici bun, nici rău, şi era un soi de produs stricat al 
sistemului actual de salarizare şi organizare a muncii. 
Protesta cu vehemenţă împotriva regimului capitalist şi se 
revolta contra muncii zdrobitoare la care era supus, 
ajungând până la un soi de revoltă uşoară. Dar atavismul 
îndelungat îl încovoiase şi avea în realitate un suflet de 
sclav, plin de respect faţă de ordinea lucrurilor, dar plin de 
invidie faţă de patron, stăpânul suprem, care poseda totul şi 
se bucura de toate avantajele vieţii. Nutrea doar ambiția să- 
i ia locul într-o bună zi, pentru ca la rândul lui să posede 
totul şi să se bucure de toate avantajele vieţii. Idealul lui se 
rezuma la urma urmei să nu facă nimic, să fie patron, 
pentru ca odată ajuns acolo, să nu mai mişte un deget. 

— Ehei, porcul ăsta de Delaveau, aş vrea să fiu numai opt 
zile în pielea lui şi el să fie-n locul meu. Mi-ar plăcea să mă 
duc şi să mă zgâiesc la el în timp ce amestecă metalul o 
după-amiază întreagă şi să fumez ţigări groase. Şi uite aşa, 
n-ar fi exclus să ne trezim cu toţii patroni mâine-poimâine, 
când s-or întoarce lucrurile. 

Ideea aceasta-l amuza teribil pe Bourron, care rămânea 
cu gura căscată, plin de admiraţie faţă de Ragu, ori de câte 
ori ciocneau un pahar împreună şi-l auzea vorbind astfel. 

— Chiar aşa, ce trai pe vătrai când ne-om trezi noi 
stăpâni! 

Dar Bonnaire înălţă din umeri plin de dispreţ pentru 
asemenea gânduri cu privire la felul în care vor folosi 
victoria de mâine a lucrătorilor asupra patronilor. Citise mai 


mult decât ei, cântărise bine lucrurile şi credea acum că 
ştie care e cea mai buna soluţie. Se porni să le vorbească, 
întărâtat el însuşi de fiecare cuvânt rostit, ţinând mai cu 
seamă să i se dea dreptate. Luc recunoscu în vorbele lui 
ideea colectivismului, aşa cum era formulată de exegeţii 
partidului. Pentru început, era necesar ca națiunea să intre 
din nou în stăpânirea pământului şi-a mijloacelor de 
producţie, pentru a le socializa şi a le înapoia tuturora. 
După aceea, munca ar fi organizată pe baze noi, 
transformată într-un drept şi-o obligaţie, în aşa fel încât 
remuneraţia să fie repartizată proporţional cu cantitatea de 
efori depusă de fiecare. Unde se-ncurca el, era cu privire la 
modul concret de înfăptuire, pe calc legală, a acestor 
reforme, şi mai ales cu privire la modul liber de funcţionare 
a sistemului, care în momentul în care ar fi fost pus în 
practica, ar fi declanşat o întreagă maşinărie complicată de 
conducere şi control, necesitând o administraţie de stat 
dură şi supărătoare. Şi Luc, care, cu concepţiile sale 
umanitariste, nu ajungea câtuşi de puţin până acolo, îi făcu 
unele obiecţii. Bonnaire îi răspunse cu liniştea şi 
devotamentul unui adept convins. 

— Totul ne aparţine şi vom lua înapoi totul, asta pentru ca 
fiecare să se bucure în mod echitabil de dreptul lui la 
muncă şi la odihnă, de partea lui de greutăţi şi de bucurii. 
Nu există altă cale mai cuminte decât asta, fiindcă 
nedreptatea şi suferinţele au ajuns până peste cap. 

Chiar şi Ragu şi Bourron îi dădură dreptate. Oare nu 
sistemul actual de salarizare stricase totul, otrăvise totul? 
Sistemul de retribuţie era acela care stârnise mânia şi ura, 
dezlănţuind lupta dintre clase, războiul lung de 
exterminare pe care-l dădeau munca şi capitalul. Datorită 
lui omul devenise lup pentru om şi se stârnise această 
încleştare a egoismelor, în mijlocul tiraniei monstruoase a 
unei societăţi bazate numai pe nelegiuiri. Mizeria nu-şi avea 
altă pricină, sistemul de salarizare era fermentul rău care 
provoca foamea, cu toate consecinţele ei dezastruoase, 


furtul, crima, prostituţia, bărbat şi femeie decăzuţi, 
răzvrătiți unul împotriva celuilalt, smulşi din braţele 
dragostei şi azvârliţi în mocirla drumului, porniţi să 
străbată o societate vitregă ca nişte forţe denaturate şi 
distructive ale ei. Şi nu exista decât un singur mijloc posibil 
de vindecare, desfiinţarea acestui sistem de retribuţie a 
muncii şi înlocuirea lui printr-o nouă orânduire, care să fie; 
cu totul altceva, societatea nouă, care abia se întrezărea în 
viitor. Aici, asupra viitorului sistem de organizare a 
societăţii începeau controversele şi fiecare credea că deţine 
secretul fericirii ce se va instaura în pragul noului secol, iar 
încăierarea politică violentă era provocată tocmai de 
disensiunile dintre partidele diverse care se străduiau 
fiecare să şi impună punctul său de vedere cu privire la 
organizarea pe baze noi a muncii şi punctul său de vedere 
cu privire la repartiţia echitabilă a bogățiilor. Dar, dincolo 
de toate acestea, sistemul de retribuţie a muncii, în forma 
lui actuală, era la fel de condamnat de toată lumea şi nimic 
nu-l mai putea salva, îşi trăise traiul şi-şi mâncase mălaiul, 
avea să dispară de pe suprafaţa pământului, aşa cum 
dispăruse odinioară sclavajul, când, ca urmare a mersului 
înainte al omenirii, se încheiase una dintre etapele 
societăţii. Era ca un fel de organ mort, care ameninţa să 
cangreneze întregul corp al societăţii şi pe care popoarele 
iernau să-l elimine din viaţa lor, terorizate de perspectiva 
unui sfârşit tragic. 

— Cu toate astea, continuă Bonnaire, membrii familiei 
Qurignon, care au pus bazele atelierelor Abis, nu erau 
câtuşi de puţin oameni rai. Ultimul dintre ei, Michel, care a 
avut un sfârşit atât de trist, se străduise să-mbunătăţească 
viaţa muncitorilor. Lui i se datorează înfiinţarea unei case 
de pensii, pentru care a şi făcut o primă donaţie de o sută 
de mii de franci, angajându-se să contribuie în fiecare an cu 
încă o dată sumele pe care participanţii le-ar fi depus. A 
fondat de asemenea o bibliotecă, o sală de lectură, o 
infirmerie, unde se acordau consultaţii medicale gratuite de 


două ori pe săptămână, un aşezământ de binefacere care se 
preocupa să facă rost de lucru pentru femeile sărace şi o 
şcoală pentru copii. Şi, domnul Delaveau, deşi părea să fie 
mai puţin sensibil, a trebuit evident să se încline în faţa 
tuturor acestora. Aşa că, astea funcţionează înainte, de ani 
de zile, dar ce folos? E, la urma urmei, un copil născut mort, 
ca să mă exprim aşa. Aicea-i vorbă de milă, nu de dreptate. 
Toate astea pot funcţiona încă ani şi ani de zile, fără ca 
foamea să-nceteze şi fără ca mizeria să se sfârşească 
vreodată. Nu, nu-i de-ajuns să se găsească remedii de felul 
acesta, trebuie odată pentru totdeauna să tăiem răul din 
rădăcină. 

În acelaşi moment, tătucul Lunot, pe care-l credeau cu 
toţii din nou adormit, spuse cu o voce care pornea din 
adâncul întunericului: 

— l-am cunoscut pe cei din familia Qurignon. 

Luc se-ntoarse şi-l zări aşezat pe scaunul lui, trăgând 
zadarnic, în gol, din pipa acum stinsă. Avea cincizeci de ani 
şi petrecuse aproape treizeci din ei la Abis, smulgând din 
mijlocul flăcărilor creuzetele. Mic şi corpolent, cu faţa 
buhăita şi alburie, ai fi zis că focul îl umflase, în loc să-l 
usuce. Probabil că asta provenea de la aburii pe care-i 
inspirase, căci obişnuia să se vâre în bazinul cu apă înainte 
de a se apuca de lucru, ceea ce îl dăruise şi cu un blestemat 
de reumatism. Fiindcă îi apucase la început picioarele, 
bătrânul nu mai putea să se deplaseze dintr-un colţ într- 
altul decât cu mare greutate. Şi, neîndeplinind condiţiile 
pretinse ca să obţină pensia nenorocită de trei sute de 
franci anual, pe care muncitorii de acum i-ar putea, în cel 
mai fericit caz, dobândi la sfârşitul activităţii, ar fi murit de 
foame aruncat în stradă ca un animal de povară bătrân şi 
căzut din ham, dacă La Ioupe, fiica lui, n-ar fi acceptat, la 
îndemnurile lui Bonnaire, să-l culeagă de pe drumuri, ceea 
ce nu-l scutise însă să plătească adăpostul oferit printr-o 
ploaie de reproşuri şi prin tot felul de privaţiuni de care 
avea parte necontenit. 


— Ehei! Chiar aşa, repetă el încetişor, i-am apucat pe cei 
din familia Qurignon! Era pe atunci domnul Michel, cu cinci 
ani mai în vârstă decât mine, care acuma-i mort. Apoi dom” 
JerGme, care conducea uzina pe vremea când am început 
cu să lucrez, pe la optsprezece ani, şi care avea pe vremea 
aceea patruzeci şi cinci de ani împliniţi, ceea ce nu-l 
împiedică să mai trăiască până-n ziua de astăzi chiar... Şi- 
naintea lui dom” JerOme era domnul Blaise, care a pus 
temeliile atelierelor Abis şi a venit să instaleze aici cele 
două ciocane ale sale, cu aproape optzeci de ani în urmă, 
dacă nu mă-nşel. Pe ăsta n-am apucat să-l cunosc. În 
schimb, taică-miu, Jean Ragu, şi bunică-miu, Pierre Ragu, 
au lucrat cu el; şi aş putea zice chiar că Pierre Ragu era 
părtaş la câştig cu el, fiindcă lucrau umăr la umăr, amândoi 
muncitori săraci lipiţi pământului, pe vremea când s-au 
apucat de lucru împreună, aici, în strunga munţilor Bleuses, 
care era pe atunci pustie, lângă malul Mionnei, care forma 
în locurile astea o cădere de apă... Cei din familia Qurignon 
au făcut avere, nu glumă. Cât despre mine, după cum 
vedeţi, ăsta mi-s, Jacques Ragu, întotdeauna fără o leţcaie-n 
buzunar şi cu picioarele înţepenite, şi iacătă-l şi pe fecioru- 
meu, Auguste Ragu, care o să se aleagă cu praful de pe 
tobă, ca şi mine, după treizeci de ani de muncă, fără să mai 
vorbesc despre fii-mea sau despre plozii ei, toţi trăind sub 
ameninţarea că au să crape de foame aşa cum crapă toţi cei 
din familia Ragu, de aproape o sută de ani încoace. 

Spunea toate aceste lucruri fără patimă, fără mânie, cu 
aerul lui resemnat de bătrân animal bolnav de podagră. O 
clipă îşi privi pipa, surprins că nu-i mai vine din ea fumul 
alinător. Apoi, observând că Luc îl ascultă plin de interes şi 
mila, conchise înălţând din umeri: 

— Asta-i, dom'le! Aşa e soarta noastră, a celor mulţi, 
amărâţii de săraci. Au existat şi vor continua să existe 
întotdeauna stăpâni şi sclavi... Bunică-miu, ca şi taică-miu 
au avut aceeaşi soartă ca şi mine, şi aceeaşi soartă o s-o 
aibă şi fi-miu. La ce bun să te revolţi? Ce ţi-e scris, în frunte 


ţi-e pus... Singurul lucru la care-ar mai putea visa ar fi ca la 
bătrâneţe să aibă cu ce să-şi cumpere mahorcă după pofta 
inimii. 

— Mahorcă! strigă La Toupe. lar ai fumat de doi gologani 
şi mai bine astăzi. Tu crezi că o să te îndop cu mahorcă 
tocmai acum, când n-o să mai putem mânca o pâine? 

Îi raţionaliza tutunul şi faptul acesta era singurul lucru pe 
lumea aceasta care-l aducea la disperare pe tătucul Lunot, 
care se muncea acum zadarnic să-şi aprindă din nou pipa, 
în căuşul căreia nu mai rămăsese de bună seamă decât 
cenuşa. Şi Luc, cu sufletul năpădit de o milă tot mai 
profundă, continuă să-l privească aşa cum stătea el, afundat 
adânc în scaunul lui. Sistemul actual de retribuţie arunca la 
mal aceste lamentabile epave ale vieţii, muncitori vlăguiţi, 
storşi ca o lămâie la cincizeci de ani, oameni care o viaţă 
întreagă şi-au irosit-o smulgând creuzetele şi pe care 
profesia lor, devenită o îndeletnicire mecanică, îi deformase, 
îi îndobitocise, îi redusese la imbecilitate şi la paralizie. 
Nimic în afara sentimentului fatalist de sclav nu mai părea 
că supravieţuieşte în această fiinţă sărmană. 

Dar Bonnaire protestă cu vehemenţă; 

— Nu, nu! N-o să dăinuiască veşnic starea asta de 
lucruri, n-au să existe la infinit patroni şi muncitori, va veni 
o zi când nu vor mai exista decât oameni liberi şi fericiţi... 
Fiii noştri vor apuca probabil ziua aceea, şi dacă ar fi numai 
pentru atât şi tot ar merita osteneala noastră, a părinţilor, şi 
sacrificiile prin care trebuie să le câştigăm fericirea de 
mâine. 

— Drace! strigă Ragu făcând haz. Grăbiţi-vă, fiindcă tare- 
aş mai vrea să apuc ziua aia. Mi-ar prinde bine aşa ceva, să 
nu mă mai sinchisesc de nimeni şi de nimic şi să halesc pui 
fripţi la toate mesele! 

— Hop şi eu! Hop şi eu! se-nghesui şi Bourron. Mă-nscriu 
şi eu cu un loc. 

Cu un gest de lehamite, tătucul Lunot îi făcu să tacă, 
pentru ca, la rândul lui, să reia cu acelaşi ton de mai-nainte: 


— Lasă, lasă, când eşti tânăr, mai crezi în cai verzi pe 
pereţi. Ai gărgăuni şi-ţi închipui că poţi în viitor să schimbi 
lumea. Dar după aia, te trezeşti că lumea merge-nainte la 
fel ca până atunci şi eşti măturat odată cu toţi ceilalţi... Eu, 
unul, n-am treabă cu nimeni. De fiecare dată când pot să 
mă târăsc până afară şi mi se-ntâmplă să-l întâlnesc pe 
dom” JerGme, în căruciorul lui mic, pe care-l împinge un 
servitor, îl salut, pentru că aşa se cuvine să procedezi cu un 
om care ţi-a dat de lucru şi care pe deasupra mai e şi-atât 
de bogat. Cred că nu mă recunoaşte, fiindcă se mulţumeşte 
să mă privească, aş putea spune foarte bine, cu ochi 
lăptoşi... Cei din familia Qurignon au câştigat lozul cel mare 
la loteria vieţii, şi treaba asta te face să-i respecţi foarte 
mult, pentru că n-ar mai exista niciun Dumnezeu pe lume 
dacă ne-am apuca să lovim în cei care au bani. 

Atunci, Ragu povesti cum, chiar în seara aceea, la ieşirea 
din uzină, îl întâlniseră, el şi cu Bourron, pe dom Jer6me 
trecând pe dinaintea lor în căruciorul lui mic. Îl salutaseră 
şi ei, nu-i aşa, cum e şi firesc. Doar cum o să te porţi altfel, 
fără să fii bădăran? Cu toate astea, era enervant să vezi un 
Ragu bălăcindu-se prin noroi, cu maţele chiorăâindu-i de 
foame şi salutând pe un Qurignon, înstărit, cu pântecele 
înfofolit în cuverturi şi pe care un servitor îl plimbă ca pe un 
copil obez, şi-ţi vine să dai cu uneltele de-a azvârlita pe 
gârlă şi să te apuci să-i strângi cu uşa pe bogătani să- 
mpartă averea ca să poţi să stai şi tu cu burta la soare cât oi 
vrea, după pofta inimii, şi să nu mai faci nimic. 

— Să stai cu burta la soare şi să nu mai faci nimic, asta în 
niciun caz, reluă Bonnaire. loată lumea trebuie să 
muncească şi prin asta ne vom cuceri fericirea şi vom 
învinge în sfârşit mizeria şi nedreptatea... Nu trebuie să-i 
invidiezi pe cei din familia Qurignon. Pe mine, unul, mă irită 
când ni se dau exemplu spunându-ni-se: „Vedeţi bine că 
prin inteligenţă, muncă şi economic un muncilor poate să 
ajungă la o avere considerabilă”, pentru că îmi dau seama 
că toţi aceşti bani nu au putut să fie câştigaţi decât 


exploatând tovarăşii de lucru, furând din pâinea şi din 
libertatea lor şi cândva o să se dea socoteală de asemenea 
fapte necinstite. Cât îi lumea, fericirea tuturor n-o să facă 
bună casă cu avuţia exagerată a unuia singur... Aşa că 
trebuie să avem răbdare, dacă vrem să vedem ce ne 
rezervă viitorul fiecăruia. Cât despre convingerea mea, v- 
am spus-o şi vă repet: aceşti doi copii, care sunt culcaţi aici 
şi ne ascultă, o să fie într-o zi mai fericiţi decât am fost eu; şi 
copiii lor au să fie şi mai fericiţi decât au fost ei înşişi... 
Pentru asta e de ajuns să doreşti din tot sufletul dreptatea, 
buna înţelegere şi frăţia şi să le cucereşti chiar cu preţul 
îndurării unei şi mai mari mizerii. 

În cele din urmă, Lucien şi Antoinette se treziseră de-a 
binelea; cu căpşoarele lor roz şi buclate de copii frumoşi 
neclintite pe sulul de la căpătâiul patului şi cu ochii larg 
deschişi, mari şi visători, iscodind cu interes, ca şi cum ar fi 
priceput sensul cuvintelor şi ar fi înţeles ce vrea toată 
această adunare de oameni mari, care stăteau de vorbă la o 
oră atât de târzie din noapte. 

— O să fie într-adevăr mai fericiţi decât noi cândva, i-o 
tăie scurt La Toupe, dacă mâine n-o să crape de foame, 
pentru că n-ai să mai ai de unde le da o pâine. 

Fraza căzu ca o lovitură de secure. Bonnaire se clătina, 
cu visul năruit de vijelia rece a mizeriei pe care-o stârnise, 
părăsind uzina. Şi Luc simţi atunci trecând prin imensa 
cameră fără mobilă, unde fumega trist mica lampă cu 
petrol, fiorul acestei mizerii. Oare nu era asta o luptă fără 
nicio şansă de reuşită şi, dacă salariatul continua să 
protesteze împotriva capitalului, nu-i aştepta, pe bătrân, pe 
tată şi pe mamă, ca şi pe cei doi copii, perspectiva unei 
morţi sigure? Se aşternu o tăcere adâncă şi o umbră mare, 
profundă, păru că îngheaţă camera, întunecând pentru o 
clipă feţele oamenilor. 

Dar se auzi o bătaie în uşă, însoţită de râsete zglobii, şi 
Babette, nevasta lui Bourron, cu figura ei drăguță, mereu 
numai zâmbete, îşi făcu apariţia. Rotundă la faţă şi 


proaspătă, cu tenul alb, încadrat de un păr bogat de 
culoarea grâului, părea o veşnică primăvară. Venea să-şi 
caute bărbatul, pe care nu-l găsise la Caffiaux, ştiind că îi 
era greu să se întoarcă singur, dacă nu-l aducea ea însăşi 
înapoi acasă. De altminteri, făcea treaba asta întotdeauna 
fără să cârtească sau să-i arunce vorbe de ocară, ba, 
dimpotrivă, chiar cu un aer fericit, ca şi cum ar fi găsit că-i 
foarte bine ca bărbatul ei să fi petrecut un pic. 

— Ah! aici mi-erai, tată Bucurică! strigă ea plină, de 
veselie la vederea lui. Nici nu mă-ndoiam c-o să te găsesc 
aici, de gât cu Ragu... Ştii, Burţulică, e cam târziu. l-am 
culcat pe Sebastien şi pe Marthe şi acuma-i rândul tău. 

Punea atâta gingăşie în vorbe când îl răpea de lângă 
colegii lui, încât Bourron n-apuca să se supere niciodată. 

— Ei! m-a luat tare dumneaei! Aţi auzit, nevastă-mea mă 
trimite la culcare... Atunci, n-am încotro, din moment ce 
întotdeauna acolo ajung până la urmă. 

Se ridicase de pe scaun să plece, şi Babette, dându-şi 
seama după figurile întunecate ale tuturor că nimerise într- 
un moment nu tocmai fericit, se strădui să mai aplaneze 
lucrurile. Când se aflau la ei acasă cânta de dimineaţa până 
seara, mângâindu-şi drăgăstoasă bărbatul, pe care-l iubea 
ca pe ochii din cap, încurajându-l când era descumpănit şi 
făurind plină de încredere planuri de viitor. Mizeria şi 
suferinţa de nedescris în care trăia încă din copilărie nu 
putuseră să-i altereze câtuşi de puţin voia bună. Era perfect 
convinsă că lucrurile se vor aranja foarte bine şi pornea de 
fiecare dată cu mai multă încredere în viaţă. 

— Dar ce-aveţi, frate? Sunt bolnavi ăia mici? 

Şi fiindcă La Toupe nu se mai putu abţine şi-i povesti că 
Bonnaire a lăsat baltă uzina, că vor crăpa toţi de foame 
până într-o săptămână cel mult şi că întreg Beauclairul o să 
ajungă acolo cât de curând, fiindcă toţi sunt nişte amărâţi 
care nu mai puteau trăi în felul acesta, Babette protestă cu 
aerul ei optimist şi prevesti că vor veni zile mai bune, când 
le va surâde şi lor norocul. 


— Asta-i bună, fetico, dar nu te apuca să-ţi faci sânge rău 
pentru atâta lucru! O să vezi că totul se aranjează. O să 
lucreze el undeva şi o să fie foarte mulţumit. 

Şi îşi luă bărbatul, îndrugându-i verzi şi uscate, când pe 
un ton Caraghios, când cu duioşie, încât până la urmă el 
păşi supus pe urmele ei, glumind la rândul lui, cu un soi de 
beţie îmblânzită şi devenita inofensivă. 

Luc era pe punctul să plece, când La Touppe, apucându- 
se să-şi rânduiască lucrurile pe masă, descoperi acolo cheia 
pe care i-o lăsase-n păstrare fratele ei şi pe care acesta nu 
şi-o luase încă. 

— Ei bine! N-ai de gând s-o iei odată? Nu te duci la 
culcare?... Ai auzit bine că păcătoasa aia a ta te aşteaptă pe 
aici, pe undeva. Dacă ai chef, n-ai decât s-o culegi iar din 
noroi. 

Rânjind, Ragu lăsă să se legene o clipă cheia pe vârful 
degetului mare. Toată seara se lăudase cu voce tare în faţa 
lui Bourron că el nu înţelege să hrănească o trândavă, care 
avusese proasta inspiraţie să-şi lase zdrobit un deget de o 
maşină fără să pretindă să-i fie plătit atât cât preţuia. E 
adevărat că o avusese pe fată, dar la fel se petrecuseră 
lucrurile şi cu atâtea altele, toate care au vrut. Simplu ca 
bună ziua, le-a făcut plăcere la amândoi, şi când a fost de 
ajuns, la revedere, şi fiecare se întorcea liniştit la el. Dar de 
când se afla în încăperea aceea începuse să se mai 
dezmeticească şi nu-şi mai regăsea  încăpăţânarea 
răutăcioasă de până atunci. Şi apoi, sora lui, care încerca 
mereu să-i dicteze ce să facă, îl aducea la exasperare. 

— Bine-nţeles că dacă o să am chef, o s-o iau înapoi... 
După toate câte s-au întâmplat, face mai mult decât altele. 
Chiar dacă aş omori-o şi tot n-ar spune un cuvânt greu. 

Şi întorcându-se către Bonnaire, care-l privea liniştit, 
spuse: 

— Josine asta-i o proastă, fiindcă mereu îi e frică... Unde 
dracu s-o mai fi vârât acum? 


— Te aşteaptă pe scară, împreună cu Nanet, spuse 
maistrul oţelar. 

Atunci, Ragu deschise uşa de perete, ca să poată s-o 
strige în gura mare: 

— Josine! Josine! 

Nimeni nu-i răspunse şi nicio suflare nu ajunse până la el 
din întunericul adânc al scării. Şi-n slaba licărire pe care-o 
proiecta lampa de petrol pe palier nu-l zării decât pe Nanet 
care, în picioare, părea ca aşteaptă, încercând să descopere 
dacă e vreo primejdie. 

— Ehei, tu eşti, afurisit de mucos?! strigă Ragu. Ce te-ai 
înfipt acolo? 

Copilul nu se tulbură câtuşi de puţin şi nici măcar nu 
schiţă vreo mişcare care să-i trădeze intenţia de a se 
retrage, înalt cât o cizmă, luând o atitudine dârză în ciuda 
staturii lui mici, îi răspunse cu curaj: 

— Uite aşa, stăteam şi ascultam, ca să ştiu ce-am de 
făcut. 

— Şi sor-ta unde e? Pentru ce nu răspunde când e 
chemată? 

— Era aici cu mine, nana, se aşezase pe-o treaptă de 
scară. Dar, când te-a auzit intrând, i-a fost frică să nu vii s-o 
baţi şi a preferat să coboare ca să poată s-o şteargă mai 
uşor, dacă ai să fii rău cu ea. 

Cuvintele copilului îl făcură pe Ragu să izbucnească în 
râs. Îl amuza îndrăzneala nesăbuită a copilului. 

— 'Ţie nu ţi-e frică, nu-i aşa? 

— Pe mine, unul, dacă mă atingi, o să strig atât de tare, 
încât nana o s-audă şi-o s-o şteargă. 

Complet potolit, bărbatul se duse să se aplece peste 
balustradă ca s-o cheme din nou. 

— Josine! Josine!... Hai, urcă, nu mai face pe proasta. Ştii 
bine că doar n-am să te omor. 

Domni aceeaşi linişte mormântală. Nimic nu se mişcă în 
jur şi niciun zgomot nu urcă din întunericul adânc al scării. 
Şi Luc, a cărui prezenţă nu mai era necesară, îşi luă rămas 


bun, sărutând-o pe La Toupe, care, cu buzele strânse, 
înclină cu răceală din cap. Copiii adormiseră în cele din 
urmă din nou. Tătucul Lunot, cu pipa lui stinsă în gură, se- 
ndrepta, sprijinindu-se de pereţi, către camera strimtă 
unde dormea. Cât despre Bonnaire, acesta, năruit pe un 
scaun, mut în mijlocul camerei pustii, cu ochii pierduţi în 
gol, contemplând viitorul plin de ameninţări, aştepta să se 
ducă şi să se bage-n pat, alături de violenta lui nevastă. 

— Mult curaj! îi ură Luc, strângându-i cu putere mâna. 

Pe palier, Ragu continua să cheme cu o voce care se 
făcuse rugătoare: 

— Josine! Haide, Josine!... Când îţi spun că nu mai sunt 
supărat... 

Şi, cum întunecimile rămâneau mute, el se-ntoarse şi-i 
spuse lui Nanet, care stătea deoparte şi nu se amesteca, 
lăsând-o pe nana lui să se poarte cum i-o fi voia şi cum o 
socoti ea că-i mai bine: 

— Probabil c-o fi fugit. 

— A, nu! Unde vrei să se ducă?... Trebuie că s-a aşezat 
din nou pe vreuna dintre trepte. 

Luc cobora scara, sprijinindu-se de frânghia unsuroasă, 
pipăind cu piciorul treptele abrupte şi înalte, temându-se 
din clipă-n clipa să nu se dea peste cap, într-atât era de 
adânc întunericul. 1 se părea că se scufundă în tenebrele 
unei genuni, lăsându-se să alunece pe o scară îngustă, între 
nişte pereţi umezi. Şi, pe măsură ce cobora, avea impresia 
că aude venind din josul scării, din străfundul acestui 
întuneric dureros, hohote puternice de plâns pe care cineva 
încerca zadarnic să şi le înăbuşe. 

Sus, vocea lui Ragu reluă hotărâtă: 

— Josine! Josine!... Ai de gând să urci sau, dacă nu, vin eu 
să te caut! 

Atunci, Luc se opri, simțind că se apropie prin întuneric o 
răsuflare uşoară. Era ca o adiere călduţă, care înainta 
încetişor ca un fior uşor de viaţă, abia ghicit, o mişcare 
temătoare. Se dădu în laturi, lipindu-se de perete, căci 


înţelegea bine, recunoscând numai după tainica alunecare 
a corpului ei, că o fiinţă, acum nevăzută, va trece pe lângă 
el. 

— Josine, sunt eu... spuse el foarte încet, pentru ca fata 
să nu se sperie câtuşi de puţin. 

Răsuflarea palidă urca mereu şi Luc nu primi niciun 
răspuns. Dar o atingere, slabă, abia simțită, îl făcu să 
priceapă că fiinţa plină de mister şi de disperare ajunsese în 
dreptul lui. Şi o mână mică, fierbinte, o cuprinse pe a sa, o 
gură arzătoare se lipi de palma lui şi-o sărută din tot 
sufletul, într-un elan de recunoştinţă veşnică, de dăruire a 
întregii făpturi. Îi mulțumea, se dăruia în felul acesta, 
nevăzută, învăluită sub mantaua unei nevinovăţii de copil. 
Nu schimbară nicio vorbă, nu există între ei decât această 
sărutare mută, în întuneric, udată de lacrimi calde. 

Acum, răsuflarea palidă trecuse, sufletul diafan urca, 
mereu. Şi Luc rămase locului, tulburat, zguduit până-n 
adâncul fiinţei lui de această atingere uşoară, ca de vis; căci 
sărutarea acestei guri, pe care nu o văzuse, îl unsese ca un 
balsam la inimă. O senzaţie plăcută îl furnica prin vene, şi 
Luc încercă să pună asta pe seama bucuriei pe care-o 
încerca pentru că reuşise în sfârşit ca Josine să-şi 
regăsească adăpostul, sub acoperişul căruia să poată dormi 
în noaptea aceea. Dar pentru ce oare plânsese, aşezată pe 
ultima treaptă, chiar lângă pragul uşii dinspre stradă? 
Pentru ce ezitase atâta să răspundă chemării bărbatului de 
sus, din capul scării, care-i oferea din nou un culcuş? 
încercase, prin urmare, nişte regrete puternice, hohotise de 
plâns din pricina vreunui vis pe care şi-l făurise şi care 
acum nu se realiza, şi ajunsese în cele din urmă să urce, 
nemaiavând altă soluţie şi fiind nevoită să-şi reia felul de 
viaţă pe care era condamnată să-l ducă. 

Sus, se auzi pentru ultima oară vocea lui Ragu: 

— În fine, ai apărut şi tu odată!... Dar mare proastă mai 
eşti, vino să te culci. Doar n-am să te mănânc astă-seară. 


Şi Luc se făcu nevăzut la rândul lui, dar se simţea până 
într-atât de disperat, încât începea să se întrebe el însuşi 
care sunt pricinile groaznicei amărăciuni de care era 
stăpânit. Şi-n vreme ce căuta să se descurce prin 
complicatul labirint de străduţe întunecate şi murdare ale 
vechiului Beauclair, analiza cu amănunţime situaţia şi se 
înduioşa din ce în ce mai mult de soarta Josinei. Sărmana 
fată! Era victima mediului în care trăia, nu ar fi cedat 
niciodată acestui Ragu, dacă nu ar fi fost împinsă din spate, 
zdrobită de mizerie; şi ce eforturi imense, ce brazde adânci 
trebuia să întoarcă omenirea, pentru ca munca să devină 
iar o cinste şi o bucurie şi pentru ca dragostea să poată 
înflori din nou nevătămată şi puternică, recoltându-se din 
lanurile vieţii bogatele roade ale adevărului şi ale dreptăţii! 
În aşteptarea acestora, cel mai nimerit era, evident, ca 
amărâta de fată să rămână cu acest Ragu, dacă bărbatul 
accepta într-adevăr să nu o maltrateze prea tare. În aer, 
vânzoleala vântului se potolise şi. din loc în loc, pe cer, 
printre norii grei şi neclintiţi, apăreau stele. Dar ce noapte 
neagră şi cum îţi mai cătrăneau sufletul întunecimile astea, 
cufundându-te într-o imensă melancolie! 

Dintr-odată Luc se trezi pe malul râpos al Mionnei, chiar 
în preajma podului de lemn. În faţa lui, atelierele Abis, 
mereu în activitate, huruiau înăbuşit în ritmul limpede al 
ciocanelor hidraulice, întretăiat de loviturile mai profunde 
ale ciocanelor cu arc. Când şi când, luminile focurilor 
răzbăteau prin bezna de nepătruns, în vreme ce fumul 
abundent, cu nuanţe palide, înconjura uzina cu un nor 
plumburiu, prevestitor de furtună şi străbătut, de fulgerele 
scânteilor electrice. Şi această viaţă nocturnă a monstrului, 
ale cărui guri de cuptor nu se mai stingeau niciodată, îi 
aduse din nou în faţa ochilor imaginea muncii ucigătoare, 
îndeplinită ca la ocnă, cu forţa, şi răsplătită prin dispreţ şi 
sfidare. Întrevăzu figura frumoasă a lui Bonnaire, aşa cum îl 
lăsase în camera întunecată, doborât, învins de 
perspectivele sumbre ale unui viitor nesigur. Apoi, trecând 


de la o amintire la alta, fără nicio legătură între ele, îi apăru 
îţi minte altă imagine din seara aceea, şi anume profilul 
estompat al lui Lange, olarul, azvârlindu-şi blestemul cu 
vehemenţa unui profet care anunţă prăbuşirea 
Beauclairului sub greutatea uriaşelor crime care-l apasă. 
Dar, la această oră, Beauclairul, terorizat de poliţie, 
adormise şi nu mai era aici, la buza câmpiei, decât o masă 
întunecată şi informă, în care nu sclipea nicio lumină. Şi, de 
jur împrejur, nicio mişcare, decât atelierele Abis, cu viaţa 
lor de infern, mereu fără odihnă, de unde se ridicau de-a 
valma zgomote necontenite de trăsnet şi unde flăcări mereu 
nestinse devorau vieţile oamenilor. 

Prin întuneric, se auzi un orologiu îndepărtat bătând 
miezul nopţii. Atunci, Luc o apucă peste pod şi cobori 
drumul dinspre Brias pentru a se întoarce la Crecherie, 
unde-l aştepta patul lui. Dar chiar în clipa în care ajungea 
acasă, o lumină intensă invadă dintr-odată întreaga 
regiune, cele două promontorii ale munţilor Bleuses, 
acoperişurile adormite ale oraşului, până hăt, departe, 
peste întinderile pierdute ale câmpiei Roumagne. Se 
elabora o nouă şarjă, acolo, la jumătatea coastei, la furnalul 
cel mare al cărui profil întunecat apărea în felul acesta ca 
învăluit de flăcările unui incendiu. Şi Luc, ridicând privirea, 
încercă pentru a doua oară senzaţia că se află în faţa unei 
aurore roşii, a răsăritului de astru pe care visul despre o 
lume nouă i-l promitea. 


III 


Duminica, a doua zi dimineaţa, chiar în clipa când se 
trezea din somn, Luc primi o scrisoare amicală de la 
doamna Boisgelin, care-l invita să ia dejunul la Guerdache. 
Aflând de sosirea lui la Beauclair şi cunoscând şi faptul că 
familia Jordan n-avea să se întoarcă decât luni, îi scria că ar 
fi fericită să-l vadă şi să mai stea puţin de vorbă despre 
vremurile când erau buni prieteni la Paris şi când puneau 
împreună la cale, în cartierele sărace ale mahalalei Saint- 
Antoine, acţiuni de caritate despre care nu pomenea niciun 
cuvânt nimănui. Şi Luc, care avea pentru femeia aceasta un 
soi de respect plin de afecţiune, acceptă imediat, 
răspunzând că va fi la Guerdache pe la orele unsprezece. 

După o săptămână de ploi puternice, care aproape că 
înecaseră Beauclairul, urmase o vreme minunată. Un soare 
radios, unul dintre acei aştri strălucitori de septembrie, atât 
de fierbinte încă, încât drumurile erau de pe acum uscate, 
se înălţase pe un cer de un albastru neasemuit de curat, de 
parcă aversele de ploaie ar fi fost acelea care l-ar fi spălat. 
Astfel stând lucrurile, Luc fu fericit să facă pe jos cei doi 
kilometri care separau proprietatea Guerdache de oraş. 
Când, către orele zece şi un sfert, traversă în felul acesta 
oraşul nou, care se întindea de la piaţa Primăriei până la 
marginea primelor lanuri ale câmpiei Roumagne, fu 
surprins de veselia şi curăţenia acestui cartier doliu ce 
părea că pluteşte deasupra mahalalei sărace pe care-o 
vizitase-n ajun. Aici, în oraşul nou, se aflau tribunalul şi o 
închisoare gigantică, ale cărei tencuieli erau încă 


proaspete. Cât despre biserica Saint-Vincent, situată exact 
între oraşul vechi şi cel nou, aceasta era o clădire la care 
tocmai se efectuau reparaţii parţiale, clopotniţa amenințând 
să se prăbuşească peste credincioşi. Şi soarele poleia cu 
aur casele înstărite ale burghezilor, ba chiar şi piaţa 
Primăriei ori partea de jos a străzii Brias, cu furnicarul ei de 
lume care acum părea voios şi cu vechea şi întinsa 
construcţie din mijlocul ei, servind şi de şcoală, şi de loc de 
sfat al oraşului. 

Străbătând şoseaua Formeries, a cărei linie dreaptă, 
pornind din piaţă, continuă pe aceea a străzii Brias, Luc 
ajunse curând în câmpie. Proprietatea Guerdache se află 
situată chiar pe şoseaua Formeries, aproape de cheile 
Beauclair. Nu avea niciun motiv să se grăbească şi hoinărea 
ca un om dus pe gânduri, Aruncând o privire înapoia lui, 
zări, spre nord, de cealaltă parte a oraşului, ale cărui case 
coborau în pantă uşoara, imensa pantă a munţilor Bleuses, 
despicată de strunga abruptă prin care se furişa torentul 
Mionne. Acolo, într-un soi de estuar deschis către câmpie, 
se zărea foarte desluşit îngrămădeala de construcţii şi de 
coşuri înalte ale atelierelor Abis, precum şi furnalul de la 
Crecherie, un adevărat oraş industrial, care de altminteri se 
vedea din orice punct al câmpiei Roumagne, chiar la 
distanţă de leghe. Luc privi totul îndelung, cu atenţie. Apoi, 
reluându-şi drumul cu paşi mărunți şi domoli către 
Guerdache, ai căror arbori semeţi începeau să se distingă 
încă de pe acum, îşi depănă în gând povestea familiei 
Qurignon, atât de tipică pentru toţi îmbogăţiţii şi pe care i-o 
istorisise Jordan. 

Cel care fondase atelierele Abis, Biaise Qurignon, meşter 
oţelar, se instalase acolo, pe malul torentului, împreună cu 
cele două ciocane hidraulice ale sale, prin anul 1823. Nu 
angajase niciodată mai mult de douăzeci de muncitori şi nici 
nu se apucase să facă cine ştie ce avere, se mulţumise doar 
să construiască în preajma uzinei o casă nu prea înaltă, un 
soi de pavilion din cărămizi, în care acum mai locuia încă 


Delaveau, actualul director. Jerome Qurignon, a doua figură 
de vază, născut chiar în anul în care tatăl lui punea bazele 
viitorului lor imperiu, fu acela care deveni, în scurt timp, un 
adevărat rege al industriei metalurgice. În el se 
îngrămădiseră toate forţele creatoare adunate în decursul 
unei îndelungate ascendenţe muncitoreşti, acele nesecate 
surse de energie care zăceau în stare de germene, 
reprezentând tăria de secole a poporului. Sute şi sute de 
ani de energie latentă, o întreagă şi numeroasă suită de 
străbuni încăpăţânaţi, năzuind către fericire, luptând cu 
furie şi în singurătate, hotărâți să nu moară decât la o 
vârstă respectabilă, contribuiseră să dea naştere până la 
urmă acestui om triumfător, capabil să lucreze optsprezece 
ore pe zi, de o inteligenţă, putere de judecată şi voinţă în 
stare să ia cu asalt oricare obstacol s-ar fi ivit în cale. La mai 
puţin de douăzeci de ani, făcu să se ridice ca din pământ un 
oraş şi angajă la lucru până la o mie două sute de muncitori, 
câştigând milioane; apoi, simțind că se sufocă în umila casă 
construită, de tatăl său, cumpără cu opt sute de mii de 
franci  proprietarei  Guerdache, o locuinţă mare, 
somptuoasă, unde exista suficient spaţiu să sălăşluiască 
zece familii, cu un parc frumos, terenuri arabile şi fermă. 
Cu aerul ei patriarhal, dar şi de o mare soliditate, casa 
urma să reprezinte reşedinţa de unde vor domni de acum 
înainte în pace şi fericire numeroşi descendenţi care spera 
ca au să se nască în mijlocul bogăției, ca dintr-un pământ 
binecuvântat. Le pregătea un viitor de stăpâni 
atotputernici, pe care visa să-l realizeze prin subjugarea 
muncii, pusă în slujba şi-n folosul unei elite a societăţii. Se 
îndoia însă că această forţă ce se adunase în el într-o atât 
de mare cantitate, această tărie pe care-o simţea în el, se va 
transmite, măcar cu aceeaşi intensitate, dacă nu chiar într- 
o formă sporită, la urmaşii lui, şi avea convingerea că odată 
şi odată se va diminua şi va dispărea cu totul. Dar vajnica lui 
trăinicie de stejar fu lovită de o primă nenorocire, încă în 
pline puteri fiind, la cincizeci şi doi de ani. O paralizie 


bruscă îl lăsă fără amândouă picioarele şi fu nevoit să 
cedeze conducerea uzinelor Abis celui mai mare dintre fiii 
săi, lui Michel. 

Michel Qurignon, a treia personalitate de seamă a 
familiei, tocmai împlinise treizeci de ani. Avea un frate mai 
tânăr, Philippe, care se căsătorise la Paris, împotriva voinţei 
tatălui său, luând de soţie o femeie de o extraordinară 
frumuseţe, dar cu purtări îndoielnice; şi, între cei doi băieţi, 
mai exista încă o soră, Laura, care împlinise deja douăzeci 
şi cinci de ani şi îşi aducea la disperare părinţii printr-o 
exagerată cuvioşie căreia îi căzuse pradă. Cât despre 
Michel, acesta luase-n căsătorie, încă foarte tânăr fiind, o 
femeie de o blândeţe plină de duioşie, puţin cam 
bolnăvicioasă, de la care avea doi copii, pe Gustave şi 
Suzanne, unul de cinci ani şi altul de trei, la vremea când 
trebuise să-şi asume neaşteptata sarcina de a conduce 
atelierele Abis. Se conveni că va administra uzina în numele 
şi-n profitul întregii familii, fiecare membru urmând să 
primească partea lui din beneficii, potrivit unei cote 
stabilite de comun acord. Cu toate că nu se bucura de 
formidabila putere de muncă şi de admirabilele calităţi ale 
tatălui său, nici în ceea ce priveşte inteligenţa mereu vie a 
acestuia, nici în ceea ce priveşte rezistenţa sau deprinderea 
cu lucrul, fu în primul rând un şef excelent, care reuşi 
vreme de zece ani să menţină stabilitatea firmei şi să n-o 
lase să decadă, ba mai mult chiar, lărgi la un moment dat 
aria afacerilor, înlocuind vechiul utilaj cu altul nou. Dar tot 
felul de necazuri şi supărări se năpustiră asupră:i, 
anunțând parcă viitoarea catastrofă care se apropia. Mama 
era moartă, şi tatăl, paralizat şi nemaiputând să iasă decât 
într-un cărucior mic, se retrăsese într-un mutism absolut, 
de când, datorită dificultății cu care rostea unele dintre 
cuvinte, devenise conştient de infirmitatea lui. Apoi, trebui 
să-şi lase sora, pe Laura, să intre într-o mânăstire, cu 
mintea rătăcita de exaltarea ei mistică, fără ca nimic s-o 
poată reţine la Guerdache, printre plăcerile lumii; în vreme 


ce de la Paris îi soseau noutăţi lamentabile în legătură cu 
căsnicia fratelui său, Philippe, a cărui soţie se-ncurca tot 
mai mult în aventuri scandaloase, târându-şi chiar şi 
bărbatul în mocirla felului său de existenţă, în jocuri de 
noroc, petreceri şi sminteli. Şi după toate acestea, Michel îşi 
pierdu şi soţia, atât de gingaşă şi de blândă, şi lovitura 
aceasta fu pentru el cea mai cumplită nenorocire, care-i 
provocă un fel de dezechilibru mintal şi-l aruncă pradă 
destrăbălării. Încă înainte de aceasta, arătase o anumită 
slăbiciune pentru fetele frumoase, dar făcuse lucrul acesta 
numai pe ascuns, într-atâta îi era de teamă să n-o întristeze 
pe fiinţa dragă şi mereu suferindă care-i era soţie. Dar de 
când aceasta murise, nimic nu-i mai stătu în cale şi-şi dădu 
frâu liber poftelor, oriunde şi oricum, în îmbrăţişări 
ocazionale, care-i iroseau cea mai bună parte din timpul şi 
forţele lui de muncă. Se scurse o nouă perioadă de zece ani, 
în care vreme atelierele Abis decăzură, nemaiavând în 
fruntea lor pe conducătorul de odinioară, pe învingătorul 
din epocile de încrâncenare pentru dobândirea puterii, ci 
fiind dirijate de un stăpân acum obosit şi plictisit, care toca 
toată averea. Dintr-odată pe Michel Qurignon îl cuprinse o 
adevărată febră a desfrâului, şi viaţa lui nu se mai 
compunea decât din petreceri, trăind numai pentru 
desfătări şi azvârlind bani pe fereastră pentru plăcerile 
vieţii. Şi, culmea, la aceste apucături ce-l duceau înspre 
ruină, la delăsarea care creştea pe zi ce trecea, se adăugă o 
catastrofă de producţie, din cauza căreia întreaga industrie 
metalurgică a regiunii ajunse la un pas de catastrofă. 
Deveni o imposibilitate să se continue aici fabricarea unor 
oţeluri ieftine, şine de cale ferată şi schelării mecanice mari, 
când exista concurenţa cu şanse de victorie a oţelăriilor din 
nord şi din est, unde în ultima vreme, graţie descoperirii 
unui nou procedeu chimic, se puteau utiliza, realizându-se 
mari economii, minereuri de proastă calitate, până atunci 
neîntrebuinţabile. Şi în numai doi ani, Michel Qurignon 
simţi cum zidurile atelierelor Abis se prăbuşeau peste el, iar 


în ziua când, pentru nişte scadenţe puse stivă, îi trebuiră o 
sută de mii de franci pe care era nevoit să-i împrumute de 
ici şi de colo, o dramă de familie oribilă reuşi până la urmă 
să-l înnebunească de tot. Se apropia pe vremea aceea de 
cincizeci şi patru de ani şi era acaparat cu trup şi suflet, 
prizonier al instinctelor, de o fetişcană frumoasă, adusă de 
el de la Paris şi ascunsă la Beauclair, cu care îşi făcea 
neîncetat vise ca într-o zi să plece din acele locuri 
întunecoase şi să se ducă pe meleaguri însorite, unde să 
trăiască numai pentru dragoste, departe de toate celelalte 
preocupări. Fiul său Gustave, care la cei şaptesprezece ani 
ai lui, după ce obținuse rezultate execrabile la învăţătură, 
ducea o viaţă de trândăvie, îl lua în zeflemea cu privire la 
amorurile lui, tratându-l pe picior de egalitate. De 
altminteri lua în derâdere chiar şi uzinele Abis şi refuza să 
calce pragul acestei hardughii vechi, murdare şi împuţite, 
singurele lui preocupări fiind vânătoarea şi călăritul şi 
ducând existenţa fără niciun conţinut a unui fecior de bani 
gata, care numără în spatele lui secole de strămoşi iluştri. 
Aşa se explică faptul că, într-o bună seară, după ce-a golit 
sertarul unui birou de cei o sută de mii de franci pe care 
tatăl său reuşise cu chiu, cu vai să-i strângă pentru 
achitarea scadenţelor de a doua zi, dispăru cu „bucăţica lui 
tăticu”, adică o luă cu sine şi pe frumoasa fetişcană, care 
bineînţeles că se aruncase fără nicio ezitare de gâtul lui. Şi, 
a doua zi, Michel Qurignon, cu sufletul distrus şi judecata 
rătăcită de această dublă lovitură pe care o primea pe de-o 
parte în ceea ce priveşte averea şi pe de altă parte în ceea 
ce priveşte pasiunea ce-o nutrea pentru fetişcană, cedând 
unui impuls de moment şi cuprins de o monstruoasă groază 
în faţa perspectivelor de viaţă care-l aşteptau, singur şi 
ruinat, se sinucise pe neaşteptate cu un foc de revolver. 

Se scurseră trei ani de la aceste evenimente. Viaţa 
continua să desăvârşească ruina timpurie a casei Qurignon, 
parcă tocmai pentru a exemplifica la ce grad de severitate 
poate ajunge destinul cu o familie. Puțin după plecarea lui 


Gustave, se află despre el că murise la Nisa, într-un 
accident de trăsură, când nişte cai nărăvaşi îl aruncaseră 
într-o prăpastie. La Paris, fratele mai mic al lui Michel 
Qurignon, Philippe, avea aceeaşi soartă tragică, dispărând 
ucis într-un duel, după o întreagă poveste scandaloasă, în 
care-l târâse groaznica lui soţie, despre care se spunea 
acum că se afla în Rusia, fugită cu un cântăreţ; şi singurul 
copil pe care-l avuseseră, Andre Qurignon, ultima persoană 
care purta numele familiei, trebuise să fie internat într-un 
sanatoriu, atins de o afecţiune rahitică, având totodată 
halucinaţii şi delirări. În afara acestui bolnav şi-a mătuşii 
Laura, care se afla tot la mânăstire, ceea ce însemna într-un 
fel că şi ea era ca şi moartă, nu mai rămânea prin urmare 
decât Suzanne, fiica lui Michel Qurignon. Cu cinci ani 
înaintea morţii tatălui său, Suzanne, ajunsă la douăzeci de 
ani, se căsătorise cu Boisgelin, care se îndrăgostise de ea 
după ce o întâlnise la un vecin de la ţară. De altminteri, 
înainte chiar ca atelierele Abis să fie amenințate de 
faliment, Michel Qurignon, care vedea lucrurile în mare, îşi 
luase o serie de măsuri de prevedere, asigurându-i fiicei 
sale o dotă de un milion. La rândul lui, Boisgelin, foarte 
bogat, deţinea de la bunicul şi tatăl lui o avere de mai bine 
de şase milioane, dobândită prin tot felul de afaceri 
dubioase, care dăruise înaintaşilor lui un prost renume de 
hoţi şi cămătari; şi se părea că el încearcă să-l spele prin 
totala trândăveală în care se complăcea de când se ştia pe 
lume. Se bucura de foarte mare consideraţie, era invidiat şi 
salutat până-n pământ, fiindcă avea la Paris, în parcul 
Monceau, un palat superb şi ducea o viaţă pe picior mare, 
risipind banii în dreapta şi-n stânga. După ce-şi făcuse un 
titlu de glorie din faptul că era întotdeauna ultimul din 
clasă, la liceul Condorcet, uluindu-şi colegii prin eleganța 
sa, nu dăduse niciodată dovadă că posedă doua braţe şi-un 
cap pe umeri şi se credea un aristocrat de tip nou, care-şi 
întemeia noblețea pe faptul că toca plin de măreție averea 
pe care strămoşii lui o cuceriseră, fără ca să se înjosească 


să câştige el însuşi măcar o centimă. Nenorocirea lui 
Boisgelin fu că cele şase milioane nu rezistară multă vreme 
genului nobil de viaţă al casei şi că se lăsă antrenat în tot 
felul de speculaţii financiare la care, de altminteri, nu se 
pricepea nici cât negru sub unghie. Noile mine de aur 
înfierbântau pe atunci minţile jucătorilor la Bursă şi i se 
promisese că, dacă îşi va risca în aceste afaceri averea, în 
doi ani o va tripla. Dar dintr-odată izbucni catastrofa, 
dezastrul general, care-l făcu să creadă pentru o vreme că 
este absolut la pământ şi în imposibilitate de a mai salva din 
mijlocul ruinelor o bucată din pâinea cea de toate zilele. 
Plângea ca un copil şi îşi privea mâinile de trândav, 
întrebându-se ce-i de făcut în această situaţie, fiindcă nici 
ele nu se pricepeau la nimic şi nici stăpânul lor nu era în 
stare să muncească. În clipele acelea, Suzanne, soţia lui, se 
purtă într-adevăr ca o fiinţă admirabilă, de o duioşie, un 
curaj şi-o înţelepciune care-l readuseră pe picioare. De 
altminteri, dota ei de un milion era încă intactă. Îi ceru să 
lichideze situaţia, să vândă palatul din parcul Monceau, 
unde întreţinerea devenea prea scumpă pentru bugetul lor, 
şi astfel mai puseră mâna pe încă un milion. Dar cum să 
trăieşti, la Paris mai cu seamă, cu două milioane, când şase 
nu ajunseseră şi când ştiau că tot luxul de care marele oraş 
mustea, toate tentaţiile vor renaşte? Dar o întâlnire 
întâmplătoare fu aceea care le hotări viitorul. 

Boisgelin avea un văr sărac, pe nume Delaveau, fiul unei 
surori de-a tatălui sau, pe care soţul ei, un inventator 
ghinionist, o adusese la sapă de lemn. Delaveau, ingineraş 
prăpădit, ieşit dintr-o şcoală de arte şi meserii, ocupa în 
momentul sinuciderii lui Michel Qurignon un post modest, 
într-o mină din Brias. Măcinat de ambiţii, împins de la spate 
de nevasta lui şi, pus foarte la curent cu situaţia uzinelor 
Abis, despre care afirma cu toată convingerea că, dacă se 
vor bizui pe o organizare complet nouă a procesului de 
producţie, vor ajunge să se pună din nou pe picioare, venise 
la Paris, în căutare de comanditari, când, într-o seară, pe o 


stradă, se întâlni faţă-n faţă cu vărul său Boisgelin. 
Întâlnirea aceasta fu ca o lovitură de trăsnet. Cum oare nu 
se gândise el, la acest om care ar fi putut să-i finanţeze 
ideile şi care, în plus, făcea chiar parte din familia 
Qurignon, fiind căsătorit cu fiica lui Michel? Apoi, după ce 
află situaţia familiei Boisgelin, despre cele două milioane 
care le mai rămăseseră şi cărora le căuta un plasament 
avantajos, Delaveau dădu o şi mai mare amploare planului 
său şi avu cu vărul lui mai multe întrevederi, în timpul 
cărora se dovedi într-atâta de convingător, plin de spirit 
inventiv şi putere de muncă, încât în cele din urmă ajunse 
să-l convingă. Pusese la punct un adevărat plan strategic 
care-i dezvăluia geniul: să profite de criză şi să cumpere 
uzinele Abis cu un milion, acum, în perioada de catastrofă, 
instalaţii care în realitate valorau dublu, şi să se apuce 
acolo de fabricarea unor oţeluri fine, ceea ce ar face să se 
obţină într-un timp record nişte beneficii considerabile. Şi 
de ce nu, mai apoi, familia Boisgelin n-ar cumpăra şi 
proprietatea Guerdache? Din moment ce averea familiei 
Qurignon era în curs de lichidare, n-ar fi exclus s-o obţină 
cu uşurinţă la cinci sute de mii de franci, când în realitate 
preţuia cel puţin opt sute de mii. Până la cele două milioane, 
îi mai rămâneau lui Boisgelin cinci sute de mii de franci, pe 
care le-ar putea investi în exploatarea uzinei; şi el, 
Delaveau, se angaja în mod categoric să-i înzecească 
sumele investite şi să-i dea în schimb nişte rente princiare. 
Familia Boisgelin ar fi putut să părăsească Parisul şi să 
trăiască la Guerdache o viaţă fericită, plină de belşug, în 
aşteptarea momentului când averea colosală pe care cu 
siguranţă că ar dobândi-o într-o zi le-ar permite să vină şi 
să-şi reia existenţa lor pariziană, cu tot fastul pe care 
putuseră să-l viseze vreodată. 

Suzanne îl convinse în cele din urmă pe soţul ei, care era 
foarte neliniştit la ideea să ducă o asemenea viaţă 
provincială şi se temea să nu moară acolo de plictiseală, să 
accepte planurile lui Delaveau. Suzanne era chiar încântată 


să se întoarcă la Guerdache, unde îşi trăise toată tinereţea 
ei. Şi lucrurile se petrecură întocmai cum prevăzuse 
Delaveau, cei un milion cinci sute de mii de franci pe care 
familia Boisgelin îi vărsă pentru cumpărarea uzinelor Abis 
şi a proprietăţii Guerdache abia ajunseră să restabilească 
situaţia încurcată a familiei Qurignon, care se afla la un pas 
de catastrofă, în felul acesta, Boisgelin deveni stăpân 
absolut, fără să mai aibă nevoie, de acum înainte, să dea 
socoteală singurilor doi supraviețuitori dintre urmaşii 
familiei Qurignon, mătuşa Laura, călugăriţa, şi lui Andre, 
sărmană fiinţă rahitică, pe jumătate nebun, internat într-un 
sanatoriu. Mai mult încă, Delaveau îşi respectă toate 
angajamentele pe care şi le asumase, organiză pe baze noi 
producţia uzinelor, reînnoi utilajele şi obţinu un atât de 
mare succes cu fabricarea oţelurilor fine, încât încă de la 
sfârşitul primului an câştigurile se anunţară a fi 
miraculoase. În numai trei ani, uzinele Abis îşi reluaseră 
iarăşi locul de frunte printre cele mai prospere oţelării ale 
regiunii şi rentele pe care munca celor o mie două sute de 
lucrători i le aducea plocon lui Boisgelin îi permiseră 
familiei acestuia să se instaleze cu cel mai mare lux posibil 
la Guerdache, având şase cai în grajduri, cinci trăsuri sub 
şoproane, petrecându-şi viaţa în dineuri, vânători şi serate, 
pentru care personalităţile de vază ale oraşului se dădeau 
în vânt să fie invitate. La rândul lui, Boisgelin, care în 
primele luni, cu toată trândăveala în care-şi târa existenţa, 
dusese dorul Parisului, părea acum că se obişnuise cu viaţa 
de provincie, regăsind aici un mic colţişor de imperiu, unde 
vanitatea putea să triumfe în voie, ajungând din nou să 
umple golul existenţei lui inutile, de insectă bâzâitoare. Şi 
mai cu seamă această victorie care-l umplea de îngâmfare, 
dominaţia lui asupra  Beauclairului, deşi etala o 
condescendenţă liniştită, era una dintre pricinile tainice ale 
mulţumirii lui. 

Delaveau se instalase la uzinele Abis, unde împreună cu 
soţia lui, Fernande, şi fetiţa lor, Nise, în vârstă de abia 


câteva luni, ocupau vechea locuinţă a lui Biaise Qurignon. 
Avea pe atunci treizeci şi şapte de ani şi soţia lui douăzeci şi 
şapte. O cunoscuse la mama ei, o profesoară de pian care 
locuia pe acelaşi palier cu el, în fundul unei case întunecate 
de pe strada Saint-Jacques. Era de o frumuseţe 
răscolitoare, atât de bine făcută şi cu o ţinută atât de 
demnă încât, vreme de un an şi mai bine, când o întâlnea pe 
treptele scării, se lipea de perete, tremurând ca un 
băieţandru ruşinos de urâţenia şi sărăcia lui. Apoi începură 
să schimbe salutări şi, treptat, se născu între ei o oarecare 
intimitate, mai cu seamă după ce mama ei îi destăinui că 
trăise doisprezece ani în Rusia şi că această fată, de o 
strălucire de regină, era singurul cadou pe care-l adusese 
cu dânsa, după ce fusese sedusă de un prinţ, la castelul 
căruia era pe vremea aceea educatoare. Fără îndoială că 
prinţul, care o adora, ar fi copleşit-o cu daruri regeşti, dar 
la ora actuală era mort, ucis printr-un nefericit accident, de 
o armă care se descărcase singură, într-o seară, după o 
partidă de vânătoare, şi nefericita femeie, întoarsă fără o 
centimă la Paris, cu micuța Fernande după ea, nu avusese 
încotro şi îşi reluase acolo lecţiile de pian, crescând-o cu 
greu, bucurându-se numai pe braţele ei şi nutrind totuşi 
speranţa că fata va avea un destin glorios. Fernande, 
legănată de visările maică-sii, convinsă că frumuseţea ei o 
menise unui tron, se izbise de mizeria neagră, de ghetele 
pe care nu ştia cum şi cu ce să le schimbe, de rochiile pe 
care trebuia de fiecare dată să le întoarcă sau să şi le refacă 
singură. Şi toate acestea contribuiseră fiecare la rândul şi 
în felul său să-i sădească în suflet o ură fără mărgini şi o 
mare nevoie de succes, pentru că de la vârsta de zece ani 
nu petrecuse o singură zi fără să înveţe ce-i duşmănia, 
invidia şi cruzimea, acumulând în sufletul ei o imensă 
cantitate de perversiune şi un extraordinar instinct 
distructiv. Greşeala cea mai mare fu însă că îşi închipuise că 
frumuseţea va învinge întotdeauna şi se încrezu până într- 
atâta propriile puteri, încât făcu prostia să se dăruiască 


unui bărbat, unui stăpân pe avere şi puteri, aşa cum îşi 
dorise ea, care, a doua zi chiar, o părăsi. Această aventură, 
al cărei secret îl păstra îngropat în tainiţa cea mai adâncă a 
fiinţei sale şi care-i lăsase în cerul gurii un gust amar, o 
învăţă totodată ce-i minciuna, ipocrizia şi viclenia, 
necunoscute de dânsa până atunci câtuşi de puţin. Îi era 
teamă să o ia de la început, dar în acelaşi timp era stăpânită 
de ambiţii prea mari ca să se gândească la vreo intrigă 
amoroasă obişnuită. Era, de fapt, falimentul frumuseţii, îşi 
dădea acum seama că nu era de ajuns să posede calităţi 
fizice, mai trebuia să găsească şi ocazia să le valorifice, să 
întâlnească bărbatul pe care să-l farmece, din care să facă 
obiectul ei supus. Şi în situaţia în care se afla atunci, când 
mama ei se săvârşise din viaţă, după ce dăduse vreme de un 
sfert de secol lecţii în oraş, bălăcărind prin noroiul Parisului 
pentru a-i câştiga o prăpădită de pâine, găsi că s-a ivit 
ocazia în prezenţa lui Delaveau, un bărbat nici frumos, nici 
bogat, care-i oferea însă colacul de salvare al unei căsătorii. 
Nu-l iubea, îşi dădea seama în schimb însă că el este foarte 
îndrăgostit, aşa că luă hotărârea să pătrundă la braţul lui în 
lumea aşezată a femeilor oneste, unde Delaveau ar fi fost 
pentru ea un sprijin şi-un mijloc de parvenire. Delaveau 
trebui să-i cumpere un trusou, căci o acceptase aşa cum 
era, goală, cu credinţa exaltată a unui adorator care nu 
cerea decât să se închine în faţa frumuseţii. Şi, începând din 
acel moment, lucrurile decurseră aşa cum îşi dorise 
Fernande. Nici două luni nu trecuseră din ziua în care 
bărbatul ei o prezentase la Guerdache, că îl şi cucerise pe 
Boisgelin chiar în propria lui cetate şi, într-o seară, după ce 
studiase cu grijă situaţia, îi cedă pe neaşteptate. Boisgelin 
se îndrăgosti de ea şi ar fi fost în stare să-i pună la picioare 
întreaga lui avere, chiar cu riscul de a rupe toate celelalte 
legături. Cât despre Fernande, ea găsea în acest bărbat 
frumos şi de viaţă idealul căutat, amantul care să-i mângâie 
vanitatea rănită şi care să-i satisfacă toate nebuniile, plin de 
dăruire şi în stare de orice sacrificii, numai să-şi păstreze o 


amantă atât de frumoasă, devenită un fel de parte 
intrinsecă a luxului său. Şi în plus, femeia îşi satisfăcea cu 
acest prilej nevoia de răzbunare, pe de-o parte faţă de 
bărbatul său, pentru care nutrea un sentiment de ură 
ascunsă, căci viaţa activă şi statornicia lui încăpăţânată în 
tot ceea ce întreprindea o umileau, şi pe de altă parte faţă 
de Suzanne, pe care chiar din prima zi începuse să nu o 
poată suferi, fiind stăpânită de o gelozie mereu crescândă 
împotrivă-i şi încercând o repulsie ce o determinase în cele 
din urmă să se hotărască să i-l ia pe Boisgelin, în speranţa 
că, prin aceasta o va face să sufere. Şi acum, la proprietatea 
Guerdache era o continuă sărbătoare, Fernande domnea 
acolo ca cea mai de seamă invitată, realizându-şi în felul 
acesta idealul de viaţă fastuoasă, ajutându-l pe Boisgelin să 
toace banii pentru care Delaveau îi făcea să asude pe cei o 
mie două sute de muncitori ai uzinelor Abis şi nutrind chiar 
speranţa că într-o bună zi se va putea întoarce la Paris, 
pentru a triumfa acolo cu milioanele promise. 

Luc se gândea la aceste lucruri pe care le întorcea pe 
toate feţele, în vreme ce păşea fără nicio grabă, de parcă ar 
fi mers la plimbare, ducându-se ca să răspundă la invitaţia 
Suzannei. Şi chiar dacă nu cunoştea toate amănuntele, îşi 
dădea seama că în curând va avea prilejul să pătrundă 
întreg adevărul, până-n cele mai mici detalii. Ridicând 
privirea, văzu că nu mai avea decât vreo sută de metri ca să 
ajungă la admirabilul parc, ai cărui arbori formau un ocean 
de verdeață ce se întindea până hăt departe, la nesfârşit. Şi 
în faţa ochilor se înălţă o imagine, dominând pe toate 
celelalte, figura lui dom” JerOme, al doilea dintre Qurignoni, 
cel care pusese bazele averii familiei şi pe care-l întâlnise 
chiar cu o zi mai înainte, la poarta uzinelor Abis, în 
căruciorul lui mititel, împins de an servitor. Îl avea aievea în 
minte, cu picioarele moarte, doborât de nenorociri şi mut, 
cu ochii limpezi ce priveau de douăzeci şi cinci de ani la 
catastrofele de care era copleşit neamul lui. Dom” Jerâme 
Qurignon îşi văzuse fiul, pe Michel, ahtiat după lux şi 


petreceri, care, după ce lăsase uzina să alunece spre ruină, 
se sinucisese din pricina unei îngrozitoare drame intime. Îşi 
văzuse nepotul, pe Gustave, furând pe amanta tatălui său şi 
alergând, ca şi cum ar fi fost gonit din urmă de mâna 
răzbunătoare a Furiilor, să-şi sfărâme ţeasta de adâncurile 
unei genuni. Îşi văzuse fiica, pe Laura, închisă la mânăstire, 
smulsă din rândul lumii, şi pe celălalt fiu al lui, Philippe, 
luând în căsătorie o târfă, scufundându-se cu ca în noroi şi 
dispărând, ucis în duel, în urma unor poveşti 
înspăimântătoare; îşi văzuse pe celălalt nepot, pe Andre 
Qurignon, ultima persoană care purta numele familiei, 
infirm şi internat în spital laolaltă cu nebunii. Şi văzuse în 
zilele acestea noua catastrofă ce se ivise ca să le continue 
pe celelalte, fermentul alterabil care va ajunge până la 
urmă să distrugă definitiv familia, pe această Fernande, 
picată acolo ca pentru a desăvârşi ruina, cu dinţii ei mici şi 
albi, de rozătoare nesăţioasă. Asistase din mijlocul liniştii 
cumplite ce-l împresura şi participase chiar la aceste 
întâmplări, dar oare mai era în stare să priceapă, să 
cântărească lucrurile? Se spunea că este cu judecata 
şubrezită, totuşi cu ce ochi limpezi şi profunzi privea în jur! 
Şi, dacă mai era în stare să gândească, ce gânduri cumplite 
trebuie să umple lungile lui ore de nemişcare! Toate iluziile 
i se năruiseră şi întreagă această tărie adunată în decursul 
vremii de numeroasa lui ascendență până atunci 
victorioasă, întreagă aceasta energie pe care credea că 
poate să o lase moştenire unei şi mai numeroase posterităţi, 
pentru slava şi preamărirea neamului şi averii, arsese ca o 
grămadă de paie cuprinsă de pârjolul desfrâului. Trei 
generaţii fuseseră de ajuns ca să devoreze întreaga rezervă 
de putere creatoare pentru acumularea căreia se 
scurseseră atâtea secole de mizerie şi eforturi. Galopul 
înflăcărat al plăcerilor produsese cât ai bate din palme 
secătuirea de vlagă şi de nerv a familiei Qurignon. Neamul 
îmbuibat prea repede, căruia i se urcase la cap rolul de 
stăpânitori, se rostogolise în nebunia deplină pe care ţi-o dă 


bogăţia. Şi ce mâhnire resimțea fără îndoială bătrânul, 
văzând pustii jumătate din apartamentele acestui domeniu 
regesc, ale acestui palat de la Guerdache, pe care-l 
cumpărase cu speranţa de a-l vedea într-o zi populat cu 
numeroşii descendenţi ai unor perechi fericite, care ar fi 
purtat mai departe gloria binecuvântată a numelui său, şi 
ce mânie trebuie că îl cuprindea văzându-l astăzi încăput pe 
mâinile unei venetice, care purta ascunse între dantelele 
rochiei sale ultimele picături de otravă! Ducea o viaţă 
singuratică, nemaipăstrând niciun sâmbure de afecţiune 
pentru nimeni. În afară de nepoata lui, Suzanne, unica 
persoană care beneficia de dreptul să treacă pragul vastei 
camere pe care o ocupa el la parter. Suzanne îl îngrijise 
acolo cândva, pe vremea când era o fetiţă de zece ani, cu 
iubirea şi devotamentul de care eşti în stare la vârsta când 
te mişcă nenorocirea nefericitului bunic. Apoi, când se 
întorsese pe  vechile-i meleaguri, căsătorită, după 
cumpărarea uzinelor Abis şi a proprietăţii Guerdache, 
stăruise ca bunicul să rămână pe loc, deşi nimic din avere 
nu-i mai aparţinea bătrânului, ca urmare a împărţirii 
tuturor bunurilor sale materiale pe care o făcuse în 
momentul în care paralizia îl ţintuise la pat. Suzanne îşi 
făcea tot felul de scrupule, părându-i-se că atunci când, 
împreună cu soţul ei, se luaseră după sfaturile lui Delaveau, 
jefuiseră pe cei doi membri ai familiei care mai rămăseseră 
în viaţă, pe mătuşa Laura şi pe Andr$, infirmul. În realitate 
însă, existenţa lor era asigurată şi, în plus, dăruia bunicului 
JerOme toată afecțiunea de care era capabilă, veghind 
asupra lui ca un înger bun. Dar bătrânul nu lăsa să-i scape 
vreo scânteie de veselie decât rar, şi atunci numai în 
adâncul ochilor lui limpezi, când fixa privirea asupra ei; în 
schimb, de îndată ce vedea viaţa desfrânată de la 
Guerdache trecând în galop pe dinaintea lui, faţa lui 
impasibilă, brăzdată de şanţuri adânci, se crispa şi pupilele 
se retrăgeau în adânc, ca în nişte genuni de nepătruns, din 
care purced izvoarele. Oare putea încă să mai observe ce se 


petrece în jurul lui şi să mai gândească? Şi din ce soi de 
disperare erau plămădite cugetările lui? 

Curând, Luc ajunse în faţa grilajului monumental care se 
întindea de-a lungul drumului dinspre Formeries, în locul 
unde se despărţea şoseaua ce o lua către Combettes, satul 
vecin; împinse încetişor poarta îngustă şi o luă pe 
grandioasa alee mărginită de ulmi maiestuoşi. În fund se 
zărea castelul, o clădire monumentală, din veacul al 
şaptesprezecelea, cu o înfăţişare măreaţă, în ciuda 
simplicităţii în care erau construite cele două etaje ale sale, 
având o faţadă alcătuită din douăsprezece ferestre, aşezate 
deasupra unui parter înalt, care dădea înspre un peron 
dublu, împodobii cu splendide vaze de piatră. Parcul, foarte 
întins, totul numai peluze şi arbori seculari, care alcătuiau 
laolaltă un adevărat codru, era străbătut de la un capăt la 
altul de râul Mionne, ce alimenta cu apă un lac întins, pe 
care pluteau lebede. 

Chiar în momentul în care Luc se îndrepta spre peron, îl 
întâmpină un hohot de râs ce-l făcu să se întoarcă. Şi, sub 
un stejar bătrân, o zări pe Suzanne, aşezată lângă o masă 
de piatră, înconjurată de scaune cioplite rustic, în vreme ce 
micul Paul se juca la picioarele ei. 

— Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să cobor şi să-mi 
aştept aici musafirii, ca o ţărancă de rând, care nu se teme 
să stea în aer liber. Ce drăguţ din partea dumitale că ai 
acceptat invitaţia mea, care poate că te-a luat cam pe 
neaşteptate. 

Şi, întinzându-i mâna, îi surâdea cu drăgălăşenie. Nu era 
câtuşi de puţin frumoasă, dar ştia să se facă plăcută, 
micuță, cu o piele foarte albă, cu un cap fin, rotund, părul 
cârlionţat şi ochii de un albastru senin. Bărbatul său o 
găsise întotdeauna de o lamentabilă simplitate, fără să pară 
vreodată că se îndoieşte de bunătatea ei neasemuită, ori de 
judecata solidă care se ascundea sub înfăţişarea sa lipsită 
de orice urmă de artificialitate. 


Luc îi luase mâna, pe care o ţinu o clipă între amândouă 
palmele sale. 

— Dumneata eşti amabilă că te-ai gândit la mine. Sunt 
atât de fericit, atât de fericit să te văd din nou! 

Suzanne era mai mare decât el cu trei ani şi-l cunoscuse 
în prăpădita de casă de pe strada Bercy, în care locuia, în 
preajma uzinei unde-şi începuse activitatea de inginer, 
ocupând un post cu totul neînsemnat. Foarte discretă, 
aducând ea însăşi darurile de binefacere pe care le făcea, 
venea acolo la un zidar, rămas văduv cu şase copii, dintre 
care două fetiţe încă tare mici, şi tânărul aflându-se în 
cocioabă într-o seară, cu cele două copile pe genunchi, 
tocmai când ea le adusese rufărie şi pâine, prietenia se 
statornici repede, mai ales că Luc avusese prilejul să 
meargă la palatul din parcul Monceau şi să-i înapoieze 
vizita pentru a pune împreună la cale operele lor de 
binefacere. Începură să simtă o mare simpatie unul pentru 
celălalt, care-i apropiase puţin câte puţin, şi Luc deveni 
ajutorul ei, mesagerul ei neştiut de nimeni, în problemele 
pe care numai singuri Suzanne şi cu el le cunoşteau. Şi în 
cele din urmă începu să devină un obişnuit al casei, fiind 
invitat cu regularitate vreme de două ierni în şir la seratele 
ce se dădeau la palatul din parcul Monceau, şi chiar acolo 
se-ntâmplase că făcuse cunoştinţă cu familia Jordan. 

— Dacă ai şti cum te regretă, şi cum au mai plâns după 
dumneata! fu singura lui aluzie la vechea lor complicitate în 
săvârşirea unor fapte caritabile şi pe care se mulţumi s-o 
facă după primele cuvinte schimbate între ei. 

Emoţionată, Suzanne schiţă un gest vag şi murmură: 

— M-am gândit adeseori la dumneata şi chiar eram 
dezolată că nu eşti aici, unde ai fi avut atâtea de făcut! 

Abia atunci Luc îl zări pe Paul, care alerga înspre ei cu 
nişte floricele în mână, şi se minună, găsind că a crescut 
tare mult. Cu o înfăţişare blândă şi pielea albă, subţire, 
mereu surâzător, copilul semăna leit mamei sale. 


— "Te pui cu el, spuse veselă Suzanne, doar o să- 
mplinească în curând şase ani, e bărbat, nu glumă. 

Se  aşezaseră amândoi pe scaune, pălăvrăgind 
nestingheriţi, ca doi fraţi, în răcoarea zilei luminoase de 
septembrie, atât de prinşi în depanarea plăcutelor lor 
amintiri, încât nici nu-l văzură pe Boisgelin coborând 
peronul şi venind către ei. Ţinându-se încă foarte bine în 
ciuda vârstei, foarte corect în hainele lui de vânătoare şi cu 
monoclul la ochi, Boisgelin era totuşi un mare închipuit, cu 
ochii  cenuşii, nasul puternic şi  mustaţa  cernită, 
pieptănându-şi în faţă, pe fruntea îngustă, pe care o 
descoperea de pe acum un început de chelie, părul 
castaniu, cârlionţat. 

— Bună ziua, dragul meu Froment, strigă el cu o voce 
căreia îi plăcea să-i exagereze graseierea pentru a-i da un 
accent mai interesant. Mii de mulţumiri că ai acceptat să fii 
pentru o clipă şi al nostru. 

Şi fără să zăbovească mai mult, după ce schimbă o 
puternică strângere de mână ă I/'anglaise cu musafirul, se- 
ntoarse către soţia lui: 

— Draga mea, ai avut grijă să dai ordin să se trimită 
trăsura după familia Delaveau? 

Suzanne n-avu timp să răspundă, fiindcă trăsura se ivi 
chiar în clipa aceea pe aleea mărginită cu ulmi înalţi, 
aducând familia Delaveau, care cobori în dreptul mesei de 
piatră. Domnul Delaveau, scund şi bine legat, avea o figură 
de câine mops, masiv, cu fruntea teşită şi maxilarele 
proeminente; şi, din pricina nasului cârn şi-a ochilor mari, 
parcă la acelaşi nivel cu pomeţii obrajilor roşcovani, ascunşi 
pe jumătate de un colier des de barbă neagră, păstra în 
înfăţişare ceva de militar, autoritar şi rigid. Lângă el, 
alcătuind un plăcut contrast, Fernande era o brunetă, cu 
ochii albaştri, înaltă, având o siluetă suplă şi gâtul şi umerii 
admirabil dăltuiţi. Nicicând un păr mai bogat sau mai negru 
nu încadrase o faţă mai pură sau mai albă, cu nişte ochi 
mari, de azur, în care se citea o patimă arzătoare, şi o gură 


mică şi proaspătă, împodobită cu dinţişori mici ce se vădeau 
de o strălucire nepieritoare şi de o duritate în stare să 
macine pietre. Fernande era mai cu seamă mândră de 
fineţea picioarelor sale, căci găsea că ele constituie proba 
de netăgăduit a originii princiare. 

Îşi ceru de îndată scuze Suzannei, făcând semn să 
coboare din trăsură unei cameriste care ţinea pe genunchi 
pe fetiţa ei, Nise, o copilă de trei ani, tot aşa de bălaie pe 
cât era mama sa de brunetă, cu părul cârlionţat şi zbârlit, 
ochii de culoarea cerului senin şi guriţa roză, ce râdea 
necontenit, săpând gropiţe în bărbie şi-n amândoi obrajii. 

— Să nu te superi pe mine, draga mea, dar am profitat de 
invitaţia voastră ca s-o aduc cu mine şi pe Nise. 

— Dar ai făcut foarte bine, răspunse Suzanne. Doar ţi-am 
spus ca există şi o măsuţă pentru copii. 

Cele două femei păreau că se înţeleg bine. Suzanne abia 
dacă schiţă o mişcare uşoară din pleoape, când îl văzu pe 
Boisgelin învârtindu-se curtenitor în jurul Fernandei care, 
de altminteri, probabil că îi făcea mofturi, fiindcă îl 
întâmpină cu înfăţişarea glacială, adoptată de femei 
îndeobşte când amantul refuză să le îndeplinească vreunul 
dintre capricii. Cu un aer neliniştit, Boisgelin veni din nou 
lângă Luc şi Delaveau, care se cunoşteau încă din 
primăvara trecută şi, revăzându-se acum, îşi strângeau unul 
altuia mâinile. Prezenţa neaşteptată a tânărului la Beauclair 
părea că stârneşte directorului uzinelor Abis o vie emoție. 

— Cum! De ieri sunteţi aici? Şi bineînţeles că nu l-aţi 
găsit pe Jordan, fiindcă a primit o telegramă neaşteptată şi 
a trebuit să plece la Cannes... Da, da, treburile astea le 
cunosc bine, dar nu ştiam că v-a chemat... Aşadar, înseamnă 
că are ceva neplăcut din pricina furnalului. 

Luc fu surprins să-l vadă atât de neliniştit şi îşi dădea 
seama că-i pe punctul să-l descoasă despre motivele pentru 
care îl chemase în grabă Jordan la Crecherie. Tânărul nu 
înţelegea totuşi el însuşi pentru care pricini stăpânul 


furnalului avea neplăceri, aşa că răspunse cu totul într-o 
doară: 

— Credeţi că-i vorba de neplăceri? Am impresia că 
dimpotrivă, lucrurile merg foarte bine, 

Atunci, Delaveau, prudent, pentru a schimba vorba, i se 
adresă lui Boisgelin, pe care-l tutuia, anunţându-i o ştire 
bună, cumpărarea de către China a unui stoc de obuze cu 
defect, pe care ar fi trebuit să le retopească. Şi uitară de 
toate afacerile când Luc, care adora copiii, le arătă amuzat 
pe Paul care oferea floricele Nisei, marea lui pasiune. Ce 
fetiţă frumoasă, parcă-i ruptă din soare, aşa e de blondă! Şi 
cum de putuse să se nască în felul acesta, dintr-un tată şi-o 
mamă atât de bruneţi? Fernandei, care-l salutase pe Luc 
încercând să-i pătrundă gândurile cu privirea ei iscoditoare 
pentru a-şi da seama dacă îi va fi prieten sau duşman, îi 
plăcea să se pună această întrebare căreia îi răspundea de 
fiecare dată printr-o aluzie străvezie la bunicul copilului, 
faimosul prinţ rus, adoptând în acelaşi timp un aer 
maiestuos. 

— Oh! Era un bărbat minunat, blond şi trandafiriu. Sunt 
sigură că Nise îi va semăna leit. 

Dar Boisgelin găsi că nu-i prea corect să-şi aştepte 
invitaţii în felul acesta, sub un stejar, ceea ce îşi puteau 
permite doar nişte burghezi lipsiţi de maniere care s-au 
retras la ţară. Şi, în vreme ce îi convingea pe toţi să intre în 
casă, conducându-i înspre salon, se întâlniră cu dom” 
JerGme, care-şi făcu apariţia în căruciorul lui mic, împins de 
un servitor. Bătrânul îşi impusese dreptul de a duce o viaţă 
aparte, complet separat de ceilalţi, cu orele lui de masă, de 
plimbare, de sculare şi de culcare; şi mânca singur, nu voia 
ca cineva anume să se ocupe de el şi chiar se 
împământenise obiceiul ca nimeni să nu-i adreseze 
niciodată vreo vorbă, în întreaga casă. Toţi se mulţumiră 
deci să-l salute în tăcere, în vreme ce Suzanne fu singura 
persoană care-l urmări din ochi cu duioşie, însoţindu-şi 
privirea cu un surâs. Dom' Jerome, care pleca într-una 


dintre lungile sale peregrinări, când îşi petrecea câteodată 
afară o după-amiază întreagă, îi privise pe toţi rând pe 
rând, fix, ca un martor uitat în afara lumii, 
nemairăspunzând la saluturi. Şi Luc fu cuprins din nou de 
vechea indispoziţie şi de îndoiala lui sufletească atunci când 
observă limpezimea rece a acestei priviri. 

Salonul era o cameră vastă, foarte luxoasă, tapetată cu 
un brocart roşu şi împodobită cu o mobilă somptuoasă, stil 
Ludovic al XIV-lea. Şi, de îndată ce intrară în salon, îşi şi 
făcură apariţia alţi invitaţi, subprefectul Châtelard, urmat 
de primarul Gourier, de soţia primarului, Leonore, şi de 
Achille, fiul lor. Crezându-se încă bărbat bine la cei 
patruzeci de ani ai săi, chel, cu nasul coroiat, cu o gură 
ştearsă şi nişte ochi holbaţi şi nestatornici îndărătul 
lornionului, subprefectul Châtelard reprezenta o epavă a 
Parisului, care, după ce-şi lăsase acolo părul şi sănătatea, îşi 
dăruise osemintele care-i mai rămăseseră întregi 
subprefecturii din Beauclair, datorită intervențiilor unui 
prieten intim, devenit pe neaşteptate ministru. Fără să 
nutrească mari ambiţii, cu ficatul vătămat şi simțind nevoia 
odihnei, avusese în plus fericitul prilej s-o întâlnească acolo 
pe frumoasa doamnă Gourier, care se pare că l-a hotărât să 
se statornicească pe acele meleaguri, dându-i prilejul unei 
legături netulburate de vreun nor, văzută cu ochi buni de 
diriguitorii administraţiei de stat şi acceptată chiar de 
însuşi soţul ei, despre care se spunea că avea cu totul alte 
gusturi. Leonore, frumoasă încă la cei treizeci şi opt de ani 
ai ei, blondă, cu trăsături regulate şi de o mare distincţie, 
era pătrunsă de o mare cucernicie, cu o înfăţişare distantă 
şi mironosiţă, sub care ardea, după cum şopteau între ei cei 
câţiva mai iniţiaţi, un jar nestins, alcătuit din dorinţe 
profane. Numai domnul Gourier, un bărbat corpolent, cu 
faţa în forma de lună plină şi ceafa groasă, părea să se 
îndoiască de acest lucru, căci de fiecare dată când vorbea 
despre soţie schiţa un surâs de indulgență şi prefera în 
locul ei pe micuţele muncitoare din fabrica de încălţăminte, 


o importantă fabrică de pantofi pe care o moştenise de la 
tatăl său şi unde câştigase la rândul lui o avere. De 
cincisprezece ani, soţii Gourier dormeau în camere 
separate şi singurul lucru ce-i mai lega era fiul lor, Achille, 
un băiat care împlinise acum optsprezece ani, cu trăsăturile 
regulate şi ochii frumoşi ai mamei sale, dar foarte oacheş şi 
care dovedea o mare inteligenţă şi-un adevărat spirit de 
independenţă, ce-i punea pe părinţi adeseori în încurcătură 
şi-i necăjea nespus de mult. De ochii lumii, cei doi soţi 
ajunseseră la o înţelegere perfectă şi dacă frumoasa 
Leonore nu călcase niciodată cu piciorul prin fabrica de 
încălţăminte a bărbatului său, nu-i mai puţin adevărat că, 
mai cu seamă de când Châtelard pătrunsese în casa lor, 
domnea în familia Gourier o neştirbită armonie, ceea ce 
făcea pe mulţi să-i dea drept exemplu. Subprefectul şi 
primarul deveniseră prieteni de nedespărţit, şi asta se 
desfăşura în favoarea administraţiei, iar întreg oraşul nu 
putea decât să beneficieze de fericita înţelegere. 

Curând se iviră în salon şi alţi noi invitaţi, Gaume, 
preşedintele tribunalului, însoţit de fiica lui, Lucile, urmată 
de logodnicul acesteia, căpitanul în retragere Jollivet. 
Gaume, cu un cap lunguieţ, o frunte înaltă şi o bărbie 
cărnoasă, în vârstă de abia patruzeci şi cinci de ani, părea 
că vrea să-şi găsească refugiul şi uitarea în această văgăună 
îndepărtată a Beauclairului, sub apăsarea unei groaznice 
drame de familie care-i tulburase întreaga viaţă. Într-o 
seară, soţia lui, părăsită de un amant, se sinucisese în faţa 
lui, mărturisindu-şi greşeala. Cu o înfăţişare rece şi severă, 
aparent de neclintit, rămăsese totuşi în realitate, înlăuntrul 
fiinţei lui, neconsolat, pustiit, suferind acum datorită fiicei 
lui pe care o adora şi care, pe măsură ce creştea, semăna 
tot mai mult cu mama ei. Plăpândă şi minionă, mereu 
îndrăgostită şi sensibilă la frumosul din jur, cu ochii 
periculoşi şi figura luminoasă de şatenă cu tenul alb, Lucile 
îi amintea de greşeala mamei şi-i stârnea o asemenea 
teamă să nu vadă luându-se de la capăt păcatul, încât o 


logodise când abia împlinise douăzeci de ani cu căpitanul 
Jollivet, fără să se mai gândească o singură clipă măcar la 
singurătatea amară la care-l va condamna despărţirea 
dureroasă. Căpitanul Jollivet, cam obosit pentru cei treizeci 
de ani ai lui, era totuşi un bărbat frumos, cu fruntea de om 
tenace şi mustaţa triumfătoare, pe care frigurile aduse cu 
sine din Madagascar îl forţaseră să-şi dea demisia. 
Moştenise chiar de curând o rentă de douăsprezece mii de 
franci şi se hotărâse să se statornicească la Beauclair, 
ţinutul lui de baştină, luând în căsătorie de pe acele 
meleaguri pe Lucile, a cărei înfăţişare de turturică 
prăpădită după el îl înnebunise. Gaume, fără niciun fel de 
avere, care trăia strâmtorat de pe urma scaunului ce-l 
ocupa la tribunal, nu putea refuza o asemenea partidă 
pentru fiica lui. Şi, pe măsură ce trecea timpul, disperarea 
ascunsă de care era stăpânit creştea neîncetat şi niciodată 
nu urmărise cu o mai mare exigenţă aplicarea legii, 
niciodată nu-şi bazase mai mult pe Codi2: hotărârile lui 
judecătoreşti, pline de duritate în aplicarea pedepselor, ca 
în zilele acestea. După afirmaţiile unora, această atitudine 
de judecător implacabil ascundea în realitate un învins, un 
pesimist şi-un dezolat, care se-ndoia de totul, mai cu seamă 
de dreptatea socială. Şi oalele se spărgeau în capul 
amărâţilor şi nefericiţilor, victime ale crimelor altora, în 
vreme ce judecătorul care condamna, întrebându-se dacă 
are dreptul să procedeze în felul acesta, suferea la rândul 
său. 

Apoi sosiră soţii Mazelle, cu fetiţa lor Louise, în vârstă de 
trei ani, încă o candidată la măsuţa copiilor. Soții Mazelle 
alcătuiau un menaj perfect şi fericit, doi oameni corpolenţi 
cam de aceeaşi etate, care abia dacă depăşeau vârsta de 
patruzeci de ani şi care puţin câte puţin începuseră să se 
asemene unul cu celălalt ca două picături de apă, având 
aceeaşi faţă roză şi surâzătoare şi acelaşi aer patern şi 
blând. Cheltuiseră o sută de mii de franci ca să se instaleze 
confortabil, lângă subprefectură, într-o casă frumoasă şi 


elegantă, înconjurată cu o grădină destul de întinsă; şi 
trăiau dintr-o rentă de vreo cincisprezece mii de franci, 
plasați în bonuri de stat, a căror stabilitate putea să-i facă 
să doarmă liniştiţi. Tihna şi fericirea familiei lor devenise 
proverbială: „Ah! De-aş fi ca domnul Mazelle, care nu face 
nimic! Asta om norocos”. Dar el le răspundea de fiecare 
dată celor care spuneau aşa că muncise pe brânci, vreme 
de zece ani, şi că-şi câştigase cu sudoarea frunţii averea. 
Adevărul era că, neînsemnatul misit de cărbune, luând în 
căsătorie o femeie care îi aducea o dotă de cincizeci de mii 
de franci, avusese perspicacitatea - sau poate pur şi simplu 
norocul - să prevadă că grevele, foarte frecvente în ultimii 
zece ani, vor ajunge în cele din urmă să sporească într-un 
mod considerabil preţul huilei franceze. Lovitura lui de 
geniu fusese prin urmare că se asigurase în străinătate de 
rezerve enorme de cărbune la cel mai scăzut preţ cu 
putinţă şi apoi le revânduse cu mari beneficii unor 
industriaşi din Franţa, pe care lipsa bruscă de combustibil îi 
silea altminteri să-şi închidă fabricile. Numai că se arătase 
un om adevărat ponderat şi se retrăsese din afaceri la 
vârsta de patruzeci de ani, după ce-şi asigurase un 
beneficiu de şase sute de mii de franci care, potrivit 
calculelor, urmau să-i facă pe el şi pe soţia lui un cuplu 
fericit din toate punctele de vedere. Nu cedase nici măcar 
tentaţiei de a merge până la un milion, într-atâta se temea 
de mult să nu cada victimă vreunui capriciu al sorții. Şi 
nicicând preafericitul egoism nu triumfase astfel, nicicând 
optimismul nu avusese mai multă dreptate să afirme că 
totul merge din ce în ce mai înspre bine în lume, ca în cazul 
acestor oameni tare cumsecade de altminteri, care se 
adorau între ei şi-şi adorau fetiţa, venită pe lume cam în 
amurgul vieţii lor, şi care-şi împlineau unul altuia chiar şi 
cele mai mici dorinţe, departe de orice ambiţie, oferind în 
acelaşi timp o imagine perfectă a fericirii, a fericirii egoiste, 
fără o fereastră deschisă spre nenorocirea altora. Singura 
umbră care întuneca această fericire era faptul că doamna 


Mazelle, foarte corpolentă şi foarte greoaie, se credea 
atinsă de o boală gravă, necunoscută şi imposibil de 
identificat, ceea ce făcea ca bărbatul ei s-o compătimească 
şi s-o răsfeţe şi mai mult, deşi surâdea de fiecare dată şi 
rostea cu un soi de vanitate şi de duioşie în acelaşi timp: 
„boala soţiei mele”, ca şi cum ar fi spus: „părul, bogatul şi 
unicul pe lume păr de aur al soţiei mele”. Nu desluşeai în 
tonul lui nici teamă, nici tristeţe. Ba aveai chiar impresia că 
era stăpânit de aceleaşi simţăminte pe care le încerca şi în 
faţa fetiţei lor, Louise, ce se dezvolta cu totul diferit de ei, 
brunetă, subţirică şi vioaie, cu un căâpşor micul şi amuzant 
de căprioară, cu ochii migdalaţi şi năsucul subţire. Era un 
lucru uimitor, o minunăţie ce parcă anume le ar fi dăruit-o 
cerul, ca să strecoare un strop de zburdălnicie în casa lor 
adormită, pe care digestiile prea greoaie o scufundau în 
somn. Protipendada din Beauclair obişnuia să se amuze pe 
seama familiei Mazelle, râzând ori de câte ori avea prilejul 
de oalele imense în care se prepara mâncarea şi de găinile 
puse la îngrăşat, dar nu-i mai puţin adevărat că îi respecta, 
îi saluta, şi perechea era invitată pretutindeni. Erau priviţi 
întocmai ca nişte rentieri pe care o avere bine statornicită îi 
făcea să se situeze deasupra lucrătorilor, funcţionarilor 
prăpădiţi şi chiar deasupra înşişi îmbogăţiţilor ce posedau 
capitaluri de milioane, dar puteau cădea oricând pradă 
fluctuaţiilor şi catastrofelor. 

Şi nu-l mai aşteptau decât pe abatele Marle, preotul 
bisericii  Saint-Vincent, parohia oamenilor bogaţi din 
Beauclair, care sosi în cele din urmă, chiar în momentul în 
care se deciseseră să treacă în sufragerie cu toţii. Abatele 
se scuză că întârziase, însă îl reţinuseră obligaţiunile 
profesionale. Era un bărbat înalt, vânjos, cu o faţă 
colţuroasă, un nas ca un plisc de vultur şi o gură largă, cu 
contururi ferme. Încă în pline puteri, neavând decât treizeci 
şi şase de ani, ar fi fost nespus de fericit să lupte pentru 
credinţă, dacă n-ar fi avut un uşor defect de vorbire, ceea 
ce-i provoca dificultăţi la predică aceasta este explicaţia 


pentru care se resemnase să se îngroape la Beauclair, în 
vreme ce părul lui brunet, tuns scurt, ca şi ochii negri şi 
pătrunzători trădau la abatele Marle pe luptătorul ce ar fi 
putut să devină. Cu toate acestea era conştient de declinul 
bisericii, îşi dădea perfect de bine seama de criza prin care 
trecea catolicismul şi nu se sfia să-şi mărturisească temerile 
uneori, când îşi vedea biserica golită de lume, dar se 
crampona de slova mărginită a dogmelor, cu convingerea că 
întreg acest edificiu străbun se va prăbuşi în ziua în care 
ştiinţa şi liberul arbitru vor reuşi să-i fisureze zidurile. De 
altminteri, accepta invitaţiile la Guerdache fără să-şi facă 
prea multe iluzii asupra virtuţilor cu care era blagoslovita 
protipendada şi participa la dejunuri sau serate dintr-un fel 
de simţ al datoriei, crezând că trebuie să ascundă sub 
mantia religiei plăgile de care ştia că-i acoperită societatea 
bună de acolo. 

Luc fu încântat de atmosfera luminoasă şi plăcută, ca şi 
de grandiosul bun gust şi eleganța sufrageriei, o încăpere 
vastă, ocupând o latură întreagă a parterului şi ale cărei 
ferestre înalte dădeau înspre peluzele şi arborii bătrâni ai 
parcului. Aveai impresia ca întreagă această vegetaţie 
pătrundea în cameră şi că încăperea, în stil Ludovic al XVI- 
lea, cu lemnăriile cenuşiu-perlate şi tapetele de o nuanţă 
foarte blândă de verde pe care o capătă uneori apele, 
devenea astfel un lor ideal pentru ospeţe ce se transformau 
într-un fel de adevărate sărbători. Şi bogăţia mesei, albul 
imaculat al garniturilor, strălucirea argintăriei şi a 
cristalelor, florile care erau presărate în jur stârneau o 
adevărată încântare în acest minunat cadru de lumină şi 
parfum. Emoţia lui Luc fu atât de puternică, încât, fără să-şi 
dea seama cum, îi reveni în gând întreaga seară din ajun, 
poporul înfometat şi ţinut în întuneric, a cărei turmă tropăia 
prin noroiul străzii Brias, oţelarii şi smulgătorii de creuzete 
ce-şi coceau carnea la flăcările infernale ale cuptoarelor şi, 
mai cu seamă, locuinţa sărăcăcioasă a familiei Bonnaire, cu 
sărmana Josine aciuiată pe o treaptă a scării şi salvată 


pentru o seară de la înfometare numai mulţumită unei pâini 
furate de frăţiorul ei mai mic. Câtă mizerie şi nedreptate şi 
ce condiţii blestemate de muncă! Din ce suferinţe 
execrabile izvorăşte luxul preafericiţilor trândavi! 

Luc se pomeni aşezat între Fernande şi Delaveau, la 
masa cu cincisprezece tacâmuri. Cât despre Boisgelin, 
contrar uzanțelor, o avea la dreapta lui pe doamna Mazelle, 
iar la stingă o invitase chiar în clipa aceea pe Fernande. Ar 
fi trebuit să cedeze acest loc doamnei Gourier; dar, între 
prietenii intimi, se obişnuia să o aşeze totdeauna pe 
Leonore lângă amicul ei, subprefectul Châtelard. Acesta 
ocupa, prin firea lucrurilor, locul de onoare, la dreapta 
Suzannei, care avea la stânga ei pe preşedintele Gaume. Îl 
aşezaseră pe abatele Marle lângă Leonore, enoriaşa lui cea 
mai cucernică şi cea mai iubită. Gourier era alături de 
doamna  Mazelle şi soţul acesteia din urmă lângă 
preşedinte. În sfârşit, căpitanul Jollivet şi Lucile, cei doi 
logodnici, erau aşezaţi unul lângă altui la capătul mesei, 
faţă în faţă cu tânărul Achille Gourier, care stătea tăcut 
între Delaveau şi abate. Şi, prevăzătoare, Suzanne dăduse 
dispoziţii să se aranjeze în spatele ei măsuţa copiilor, pe 
care o prezida Paul, la cei şapte ani ai lui, instalat între Nise 
şi Louise, fiecare de câte trei ani şi care, neastâmpărate, îşi 
plimbau şi una şi cealaltă mânuţele printre farfurii şi 
pahare. De altminteri, o jupâneasă nu-i părăsea din ochi, în 
vreme ce serviciul mesei mari era asigurat de doi feciori, 
ajutaţi de vizitii. 

De cum se serviră ouăle umplute, pe care le însoțea vinul 
de Sauternes, se stârni o hărmălaie generală, fiecare ţinând 
să comenteze calitatea pâinii ce se fabrica la Beauclair, 

— Nu am putut să mă obişnuiesc deloc cu ea, spuse 
Boisgelin. Aşa-zisa lor pâine de lux este imposibil de mâncat 
şi am fost nevoit să comand dintr-aceea cu care eram 
obişnuit la Paris. 

Vorbise răspicat şi toţi priviră plini de consideraţie micile 
pâinişoare cu care se îndopau. Dar ceea ce frământa mai 


mult spiritele erau evenimentele supărătoare care se 
petrecuseră în ajun şi Fernande exclamă: 

— Apropo, ştiţi că ieri seară cineva a jefuit o brutărie din 
strada Brias?! 

Luc nu se putu stăpâni să nu izbucnească-n râs. 

— Oh! doamnă, jefuit e prea mult spus. Eram acolo, N-a 
fost decât un nenorocit de copil care a furat o pâine. 

— Şi noi eram acolo, declară căpitanul Jollivet, frapat de 
vădita intenţie de a scuza gestul, ca şi de tonul plin de milă 
al tânărului. E foarte regretabil că n-a fost arestat acest 
copil, cel puţin pentru ca să se dea un exemplu. 

—  Fără-ndoială, fără-ndoială, se grăbi să adauge şi 
Boisgelin. Se pare că se fură mult, de când cu greva asta 
blestemată... Cineva mi-a spus că o femeie a încercat să 
spargă galantarul unei măcelării. Toţi negustorii se plâng că 
haimanalele astea-şi umplu buzunarele din tejghelele 
prăvăliilor... Şi, dacă nu mă-nşel, dispunem de o închisoare 
frumoasă şi nouă, care ar putea primi câţiva locatari, nu-i 
aşa, domnule preşedinte? 

Gaume avea de gând tocmai să răspundă, dar în 
momentul acela căpitanul replică pe un ton plin de violenţă: 

— Într-adevăr, furtul nepedepsit generează jaful şi chiar 
asasinatul. Starea de spirit a populaţiei muncitoare devine 
îngrozitoare. Oare dumneavoastră, toţi cei care ieri seară 
eraţi ca şi mine acolo, n-aţi simţit atmosfera încărcată, 
amenințătoare, care plutea prin văzduh şi teroarea de care 
părea că e cuprins întreg oraşul?... Şi-n afară de asta, 
Lange, anarhistul ăla, nu v-a spus verde ceea ce crede că 
trebuie să facă? V-a strigat în faţă c-o să facă să sară în aer 
Beauclairul şi c-o să-l radă de pe suprafaţa pământului... Şi- 
acum, fiindcă au pus mâna pe el, sper din toată inima că au 
să-l pedepsească de o să-i piară cheful să mai vorbească 
aşa. 

Duritatea cuvintelor lui Jollivet făcu pe toată lumea să se 
simtă prost. La ce bun să aminteşti despre suflul acela de 
groază pe care toţi ceilalţi îl simţiseră adiind, la fel ca şi el, 


cu o seară în urmă, la ce bun să pomeneşti despre aşa ceva 
în mijlocul acestei mese atât de plăcute, încărcată cu atâtea 
lucruri frumoase şi cu atâtea bunătăţi? O răceală de moarte 
cuprinse pe toţi aceşti burghezi neliniştiţi, ca şi cum ar fi 
auzit în liniştea adâncă prevestiri amenințătoare pentru 
ziua de mâine, în vreme ce feciorii le serveau, acum, 
păstrăvi de râu. 

Simţind ca tăcerea începe să devină jenanta, Delaveau 
spuse în cele din urmă: 

— Lange ăsta-i un individ detestabil... Căpitanul are 
dreptate. Dacă tot au pus mâna pe el, să-l ţină închis mai 
multă vreme. 

Dar preşedintele Gaume clătină din cap şi, cu aerul lui 
sever şi faţa de neclintit, fără ca cineva să poată ghici ce se 
ascunde înapoia acestei rigidităţi profesionale, declară: 

— Trebuie să vă fac cunoscut că, urmând sfatul meu, 
judecătorul de instrucţie hotărâse să-l elibereze pe acest 
om, după un scurt interogatoriu, chiar în dimineaţa asta. 

Câteva glasuri protestară, ascunzând sub un ton 
exagerat de glumă teama reală care stăpânea această 
adunătură. 

— Oh! domnule preşedinte, vasăzică vreţi să ne vedeţi 
masacrați pe toţi? 

Gaume nu răspunse decât printr-un gest încet din mână, 
care putea fi interpretat în o mie şi una de feluri. Prudenţa 
cerea fără îndoială să nu se acorde o importanţă prea mare 
unor cuvinte aruncate în vânt, deschizându-se pentru 
aceasta un proces care ar fi stârnit vâlvă şi-ar fi făcut să 
încolţească şi mai mult sămânţa zâzaniei risipită cu acest 
prilej. 

Jollivet, nevrând să se împotrivească în mod deschis 
viitorului său socru, se calmase, muşcându-şi totuşi 
mustaţa. Dar subprefectul Châtelard, care până atunci se 
mulţumise să surâdă, cu aerul lui afabil de om care ştie să 
profite din orice situaţie, exclamă: 


— Ah! vă înţeleg bine, domnule preşedinte! Aţi procedat 
în cazul ăsta cu tact, folosind ceea ce se cheamă o politică 
excelentă. Ei! nu-i chiar aşa, starea de spirit a maselor nu 
este aici, la Beauclair, mai rea decât în altă parte. Peste tot 
domneşte aceeaşi stare de spirit, trebuie să te străduieşti să 
te acomodezi cu ea oriunde te afli şi cel mai bine ar fi să- 
ncerci să prelungeşti cât mai mult posibil situaţia aceasta 
de calm relativ care domneşte acuma, fiindcă nu mai încape 
nicio îndoială că-n ziua în care se vor schimba lucrurile, 
asta n-o să se-ntâmple în niciun caz chiar atât de lesne. 

Luc avu impresia că simte un sâmbure de ironie şi de 
zeflemea în glasul acestui vechi petrecăreţ, ce bătuse toate 
caldarâmurile pariziene şi pe care probabil că-l amuza 
groaza prost disimulată a acestor burghezi de provincie. De 
altminteri, practic, politica lui Châtelard era aceea a etalării 
unei nepăsări totale, oricare ar fi fost ministrul care se 
găsea la putere. Era un şurub din vechea maşină 
guvernamentală care continua să meargă de la sine, prin 
forţa inerţiei, cu scârţâituri şi zguduituri, care ar capota şi 
s-ar face praf şi pulbere de îndată ce s-ar fi ivit zorile unei 
societăţi noi. Sau, aşa cum recunoştea el însuşi în cercurile 
intime, amuzându-se de starea existentă, se afla pe 
marginea prăpastiei. Lucrurile mai mergeau un timp, 
pentru că era împins de la spate; dar la prima zguduitură 
mai serioasă, va da bir cu fugiţii şi totul se va duce de râpă. 
Chiar zadarnicele eforturi întreprinse de la centru pentru a 
consolida vechea rablă a aparatului de stat, reformele 
timide pe care încercau să le pună-n practică, legile inutile 
care se votau, fără a îndrăzni să se aplice nici cele vechi 
măcar, goana furioasă pentru ocuparea unor posturi şi 
satisfacerea unor ambiţii personale, lupta şi înfruntările 
furtunoase dintre partidele politice nu făceau decât să 
agraveze şi să grăbească agonia generală. În fiecare 
dimineaţă regimul se minuna că se mai află la putere şi că 
nu este încă la pământ, spunându-şi în acelaşi timp că 
aceasta se va întâmpla cu siguranţă a doua zi. Şi Châtelard, 


care nu era câtuşi de puţin un om prost, aranjase în aşa fel 
lucrurile, încât să reziste măcar atât cât va dura regimul. 
Republican moderat, aşa după cum îi stătea bine unuia ca 
el, reprezenta guvernul exact în măsura în care era necesar 
pentru a-şi păstra locul, nefăcând decât atât cât era util să 
facă şi voind mai cu seamă să trăiască în linişte cu toţi 
funcţionarii administrativi. Şi n-avea decât să se 
prăbuşească totul, ceea ce se va strădui va fi mereu să nu 
se afle în momentul acela sub dărâmături! 

— Doar vedeţi, conchise el, că nenorocita asta de grevă, 
din cauza căreia eram atât de îngrijoraţi, s-a terminat în 
modul cel mai fericit cu putinţă. 

Gourier, primarul, nu avea filosofia zeflemistă a 
subprefectului şi, cu toate că fusese până atunci 
întotdeauna de acord cu acesta, ceea ce le uşura buna 
conducere a treburilor oraşului, de data aceasta protestă. 

—  Permite-mi, permite-mi, dragul meu prieten, dacă 
facem prea multe concesii, se ajunge departe... Cunosc 
muncitorii, îi iubesc, sunt un vechi republican, un vechi 
democrat, nu de ieri-de-alaltăieri. Însă chiar dacă sunt de 
acord că lucrătorii au dreptul să-şi îmbunătăţească soarta, 
niciodată nu voi accepta teoriile subversive, ideile acestea 
de colectivism care ar însemna sfârşitul întregii societăţi 
civilizate. 

Şi-n vocea lui groasă şi tremurătoare se simţea 
răzbătând toată teama prin care trecuse, ca şi ferocitatea 
burghezului care se vede încolţit şi nevoia lui înnăscută de a 
reprima pe alţii, ce se trădase la un moment dat, atunci 
când, cu câteva zile în urmă, îşi exprimase dorinţa să se 
aducă armata să acţioneze pentru ca greviştii să fie forţaţi 
să-şi reia lucrul sub ameninţarea puştilor. 

— În orice caz, eu am făcut tot ceea ce se putea face 
pentru muncitorii din fabrica mea: asociaţie de ajutor 
reciproc, casa de pensii, locuinţe ieftine şi toate înlesnirile 
posibile. Atunci, ce mai e? Ce vor mai mult?... E sfârşitul 
lumii, domnule Delaveau, nu-i aşa? 


Directorul uzinelor Abis mâncase până atunci cu o poftă 
straşnică, ascultând discuţiile fără să se amestece. 

— Ehei! sfârşitul lumii e departe, spuse el cu calmul şi 
francheţea lui obişnuite. Sper din toată inima că n-o să 
lăsăm lumea să se sfârşească aşa, cu una, cu două, fără să 
luptăm ca să mai dureze puţin... Eu, unul, sunt de părerea 
domnului subprefect că greva s-a terminat într-un mod 
foarte fericit. Şi vă aduc chiar o veste bună. Îl ştiţi pe 
Bonnaire, adeptul acela al colectivismului şi unul dintre 
conducătorii grevei, pe care fusesem obligat să-l iau înapoi? 
Ei bine, s-a pedepsit singur şi-a părăsit uzina ieri-seară. Era 
un muncitor foarte priceput. Dar, ce vreţi, avea o minte 
prea aprinsă, şi-n plus, un visător periculos... Ah! iluziile 
astea pe care şi le fac unii ne duc de râpă! 

Şi continua pe acest ton, străduindu-se să se arate foarte 
loial şi foarte imparţial. Fiecare avea dreptul să-şi apere 
interesele. Muncitorii, intrând în grevă, credeau că şi le 
apără pe ale lor. El, directorul uzinei, apăra la rândul lui 
capitalul, maşinile şi uneltele de producţie, proprietatea, 
care i-au fost încredințate. Şi era de acord să facă oarecari 
concesii chiar, fiindcă se simţea cel mai tare. Singura lui 
datorie era să menţină starea de lucruri existentă la ora 
aceea, buna funcţionare a actualului sistem de retribuţie, 
care era rezultatul unei experienţe îndelungate, rodul 
înţelepciunii, ce îl perfecţionase puţin câte puţin în decursul 
vremii. Practic, adevărul-adevărat acesta era, şi nu existau 
în afară de el decât iluzii ce puteau deveni periculoase, 
ideea acestui colectivism, de pildă, a cărei aplicare ar fi 
provocat cea mai groaznică dintre catastrofe. Mai vorbi de 
asemenea şi despre sindicate, a căror existenţă o combătea 
cu înverşunare, ghicind că ele constituie o armă de luptă 
puternică. Cu toate acestea, fericit că greva nu a făcut prea 
multe ravagii şi că n-a devenit un dezastru pentru 
producţie, împiedicându-l anul acesta să-şi respecte 
angajamentele pe care şi le luase faţă de vărul lui, triumfa, 
socotindu-se un conducător activ şi priceput. 


Chiar în momentul acela, cei doi feciori serveau la masă 
pui de potârniche fripţi, în vreme ce vizitiul, însărcinat să 
umple paharele, turna în cupe vin de Saint-Emilien. 

— În cazul acesta, spuse Boisgelin cu un ton de glumă, 
îmi promiţi cu tot dinadinsul că nu vom fi siliţi să strângem 
cureaua, ajungând la regim de cartofi, şi că vom putea să 
mâncăm fără să ne facem niciun fel de grijă o aripă din 
aceşti pui de potârniche? 

Un hohot puternic de râs întâmpină această glumă, pe 
care toţi o găsiră una dintre cele mai spirituale care se 
spuseseră până atunci la masă. 

— Îţi promit, răspunse amuzat şi Delaveau, râzând 
laolaltă cu ceilalţi. Dormi, mănâncă liniştit, fiindcă revoluţia 
care o să-ţi măture rentele nu-i încă atât de aproape. 

Stând liniştit în scaunul lui, Luc simţi totuşi cum i se 
strânge inima. Acesta era într-adevăr sistemul de retribuţie 
capitalist, bazat pe exploatarea muncii altora. Investea 
cinci, făcea să se producă şapte şi toca beneficiul de doi. lar 
Delaveau era unul dintre cei care se frământa, îşi punea la 
bătaie creierul şi capacitatea lui de muncă pentru 
realizarea acestui lucru; cât despre Boisgelin, cu ce drept 
mânca şi trăia într-un asemenea lux individul ăsta, care nu 
muncise niciodată? Şi pe Luc îl şoca mai cu seamă 
atitudinea Fernandei, vecina lui, foarte prinsă de această 
conversaţie prea puţin potrivită pentru o femeie, care 
asculta plină de interes, cu o înfăţişare încântată, povestea 
luptei dezorganizate a muncitorilor şi victoria dobândită de 
banul pe care dinţii ei de lupoaică tânără îl ronţăia cu 
aviditate. Buzele roşii se  întredeschideau puţin şi-i 
descopereau dantura ascuţită, schiţând un surâs de o 
oarecare cruzime, ca şi cum i-ar fi fost satisfăcute în sfârşit 
ambițiile de femeie invidioasă ce le nutrise, aşezată faţă-n 
faţă cu fiinţa aceea blândă, a cărei încredere o înşela, şi 
între amantul ce-i pretindea frumuseţea în schimbul 
dominaţiei exercitate asupra lui şi soţul care, orbit, câştiga 
milioanele, ce urma să le toace în viitor dinţişorii ei. Părea 


ameţită încă de pe acum de parfumul florilor, de buchetul 
vinurilor, de aroma fripturilor, ameţită mai cu seamă de 
plăcerea perversă pe care o simţea atunci când prin 
frumuseţea ei strălucitoare stârnea în jur dezordine şi 
dezastru. 

— N-ar fi mai bine să vorbim de serbarea care se dă la 
Subprefectură în folosul săracilor? întrebă plină de 
blândeţe Suzanne pe Châtelard. Numai despre politică se 
discută pretutindeni, n-aţi vrea să schimbăm subiectul? 

Pe loc, subprefectul, care era un om galant, se ralie 
părerii ei. 

— Într-adevăr, suntem de neiertat... O să organizăm orice 
serbare veţi dori, scumpă doamnă. 

Din acel moment, conversaţia se înfiripă pretutindeni, în 
toate colţurile mesei, şi fiecare reveni la ceea ce-l pasiona 
pe el. Abatele Marle se mulţumise să aprobe cu uşoare 
înclinări din cap unele dintre afirmaţiile lui Delaveau, fiind 
foarte precaut când se afla în această societate unde-l 
dezolau purtările necuviincioase ale stăpânului casei, aerul 
flegmatic al subprefectului şi ostilitatea vădită a primarului, 
care nu se sfia să-şi afişeze ideile anticlericale. Pentru el era 
un lucru foarte neplăcut să se afle în mijlocul acestei 
societăţi pe care trebuia s-o susţină în faţa credincioşilor şi 
despre care ştia că o să sfârşească într-un chip dezastruos! 
Singura lui consolare era atenţia plină de cucernicie a 
frumoasei Leonore, vecina lui, care nu mai era preocupată 
decât de el, adresându-i cu jumătate de voce vorbe plăcute, 
în vreme ce restul comesenilor discutau cu aprindere între 
ei. Fără îndoială că şi dânsa trăia, ca şi ceilalţi, în păcat, dar 
cel puţin venea la spovedanie; şi încă de pe acum şi-o 
închipuia venind la confesor să-şi mărturisească păcatele, 
reproşându-şi că încercase o plăcere mai mare decât s-ar fi 
cuvenit dejunând acolo, aşezată alături de prietenul ei 
Châtelard, al cărui genunchi era lipit drăgăstos pe sub 
masă de al său. Cât despre blândul Mazelle, la fel ca şi 
dânsul, uitat între preşedintele tribunalului Gaume şi 


căpitanul în retragere Jollivet, nu deschisese încă gura 
decât pentru a înfuleca mari îmbucături, pe care le mesteca 
pe îndelete, de teamă să nu-l apuce durerile de stomac. Nu- 
| mai preocupau frământările politice de când, mulţumită 
rentelor pe care le avea, se găsea la adăpost de orice 
furtună. Trebuia totuşi să se arate atent la teoriile 
căpitanului, care, la rândul lui, era fericit să se descarce în 
faţa acestui ascultător atât de binevoitor. Armata era şcoala 
naţiunii, Franţa nu putea să fie, potrivit tradiţiei sale de 
nestrămutat, decât o naţiune belicoasă, ce nu-şi va găsi 
echilibrul decât în ziua când va recuceri Europa şi când va 
domni prin forţa săbiei. Era stupid să acuzi că se 
dezorganizează procesul de producţie din cauza oamenilor 
scoşi de la lucru ca să-şi îndeplinească serviciul militar. De 
altminteri, ce fel de lucru, al cui şi pentru cine? Ideile 
socialismului sunt doar nişte imense baliverne. Vor exista 
mereu soldaţi, şi după ei, pe o treaptă inferioară, oameni 
care să facă de corvoadă. Sabia cel puţin e un lucru 
concret, dar ideea, faimoasa idee, cea care va domni asupra 
lumii, cine oare a văzut-o vreodată? Şi râdea de propria lui 
glumă, în vreme ce blândul Mazelle, care avea un profund 
respect pentru armată, râdea împreună cu el, dar mai mult 
din complezenţă; la rândul ei, Lucile, logodnica lui Jollivet, 
îşi strecura înspre el privirile furişe de îndrăgostită 
enigmatică, examinându-l pe sub gene cu un uşor surâs 
straniu, amuzată parcă de ideile pe care le avea viitorul său 
bărbat. La celălalt capăt al mesei, tânărul Achille Gourier se 
închidea în el însuşi, păstrând tăcerea celui care e şi martor 
şi judecător în acelaşi timp, în vreme ce în privire i se 
oglindea întreg disprețul pe care i-l inspirau familia lui şi 
prietenii cu care aceasta îl silea să stea la masă. 

Dar, pentru a doua oară, chiar în momentul în care se 
servea un pateu din ficat de gâscă, o adevărată minunăţie, 
un glas strident se făcu auzit de întreaga masă. Era vocea 
doamnei Mazelle, care stătuse mută până atunci, cu nasul 
înfundat în farfuria ei, preocupată să-şi menajeze sănătatea 


şi socotind că face asta hrănindu-se zdravăn. Şi cum 
Boisgelin, vecinul ei, era preocupat numai şi numai de 
Fernande, neglijându-şi cealaltă vecină, toată atenţia 
doamnei Mazelle se răsfrânse asupra lui Gourier, aşezat 
alături de dânsa, căruia îi dădea amănunte în legătură cu 
căsnicia sa, cu înţelegerea atât de perfectă care domnea 
între ea şi soţul său ori cu ideile referitoare la educaţia pe 
care ar dori să i-o facă fiicei ei, Louise. 

— Nu vreau să aibă decepţii în viaţă, o, în niciun caz! în 
definitiv, pentru ce şi-ar face sânge rău? Doar e singurul 
nostru copil şi o să moştenească toate rentele pe care le 
avem. 

Deodată, fără să se fi gândit prea mult, dintr-o simplă 
răutate, Luc simţi nevoia să protesteze. 

— Prin urmare, doamnă, nu ştiţi că o să se suprime 
sistemul acesta al rentelor lăsate moştenire? Şi asta încă 
foarte curând, de îndată ce se vor pune bazele unei 
societăţi noi. 

Cei din jurul mesei crezură că glumea, dar uluirea 
doamnei Mazelle se manifestă într-un mod atât de 
caraghios, încât toţi se simţiră datori să-i sară în ajutor. Să 
suprimi, sistemul de moştenire a rentelor, păi asta era o 
adevărată infamie! Însemna să smulgi din mâna copiilor 
banul câştigat de părinţi şi să-i condamni să-şi câştige la 
rândul lor pâinea! Asemenea idei nu erau decât consecinţa 
evidentă a influenţei concepţiilor colectivismului. Şi cum 
domnul Mazelle, buimac, încerca să-şi încurajeze soţia, 
declarând că el, unul, nu era câtuşi de puţin neliniştit, 
fiindcă întreaga lui avere era plasată în rente la stat şi că 
nimeni nu va îndrăzni să se atingă de registrul de creditori 
ai statului, Luc reluă liniştit: 

— Tocmai în privinţa asta vă înşelaţi, domnule, fiindcă se 
va arde registrul cu creditori ai statului şi se va aboli 
sistemul de rente. 

Soții Mazelle trebuiră să facă un mare efort ca să nu le 
rămână dumicatul în gât. Abolirea sistemului de rente! Aşa 


ceva li se părea la fel de imposibil ca prăbuşirea cerului 
peste capetele lor. Şi se simțeau în aşa hal de pierduţi, în 
aşa hal de îngroziţi de perspectiva amenințătoare a 
răsturnării unor legi pe care le socoteau în firea lucrurilor, 
încât lui Châtelard se făcu milă de ei şi, pentru a-i linişti, se- 
ntoarse puţin cu aerul lui zeflemitor către micuța masă, 
unde, neţinând câtuşi de puţin seamă de exemplul frumos 
pe care-l da Paul prin purtarea lui liniştită, cele două fetiţe, 
Nise şi Louise, nu se purtaseră până atunci prea cuviincios. 

— Nu, nu fiţi îngrijoraţi, asta n-o să se întâmple prea 
curând, şi fetiţa voastră o să aibă tot timpul să crească, ba 
chiar şi să aibă copii la rândul ei... Ah! numai c-ar face bine 
cineva dacă ar spăla-o puţin pe faţă, că s-a murdărit de 
cremă până la urechi. 

Continuări râdă şi să glumească pe acelaşi ton. Cu toate 
acestea, fiecare simţise trecând prin aer un uriaş suflu rău 
prevestitor, furtuna care poate chiar mâine va bântui pe 
deasupra mesei lor, măturându-le plăcerile otrăvitoare şi 
luxul în care trăiau pe nedrept. Şi toţi simțeau nevoia să ia 
apărarea capitalului, să vină în ajutorul rentei şi societăţii 
burgheze, întemeiată pe un sistem nedrept de retribuţie. 

— În momentul în care se va atinge de proprietate, 
Republica îşi va semna propria ei sentinţă de condamnare 
la moarte, declara sentenţios Gourier, primarul. 

— Există legi şi, în ziua când ele n-ar mai fi aplicate, totul 
s-ar prăbuşi, preciză Gaume, preşedintele tribunalului. 

— Ei, drăcia dracului, dar, în orice caz, armata stă şi 
veghează şi n-o să permită unor pungaşi să triumfe! 
exclamă căpitanul Jollivet. 

—  Îngăduiţi-i Domnului s-o facă în locul oamenilor, 
adăugă şi abatele Marle. El nu-i decât bunătatea şi 
dreptatea întruchipate. 

Boisgelin şi Delaveau se mulţumiră numai să aprobe pe 
fiecare în parte, fiindcă toate forţele sociale prezente se 
părea că vin în ajutorul lor. Şi Luc înţelese că avea în faţa 
ochilor pe reprezentanţii guvernului, administraţiei, 


magistraturii, armatei şi clerului, care, toţi deopotrivă, 
susțineau odată mai mult societatea în agonie, monstruosul 
eşafodaj de nedreptate bazat pe o muncă ucigătoare 
rezervată celor mulţi, pentru a hrăni corupţia şi trândăvia 
câtorva oameni. Avea senzaţia că groaznica imagine din 
ajun se continua aici, la masă. După ce văzuse dedesubtul 
acestei societăţi în descompunere, al cărui edificiu trosnea 
din toate încheieturile şi se prăbuşea, vedea acum faţada. 
Dar chiar aici, în acest decor de lux şi triumf aparent, o 
auzea pârâind şi-i simţea pe toţi neliniştiţi, zăpăciţi, 
alergând buimaci către prăpastie, ca toţi ieşiţii din minţi de 
felul lor, pe care revoluțiile îi mătură din calea lor. Se servea 
desertul şi masa părea invadată de creme, prăjituri şi fructe 
splendide. În momentul în care se turnă şampanie în cupe, 
pentru a reuşi să-i mai învioreze pe soţii Mazelle se făcu 
elogiul trândăviei, al sfintei trândăvii care este de origine 
divină. Sufrageria vastă, plină de râsete şi veselie, era 
inundată de parfumul dulce al florilor şi al arborilor uriaşi 
ce o străjuiau, şi Luc, în faţa acestor oameni care 
reprezentau autoritatea nedreaptă şi tiranică a trecutului, 
înţelegea dintr-odată mai bine gândurile care-l frământau 
necontenit, era conştient de necesitatea de a se crea un 
viitor liber şi luminos pentru societate. 

După cafeaua care fu servită în salon, Boisgelin propuşi, 
să se facă o plimbare prin parc, până la fermă. Tot timpul 
dejunului nu avusese ochi pentru nimeni altcineva decât 
pentru Fernande, care însă continua să-l trateze cu 
cruzime, fiindcă îi refuzase atingerea piciorului pe sub 
masă şi nu-l învrednicea măcar cu o vorbă, păstrându-şi 
zâmbetele fermecătoare pentru subprefectul care se afla 
aşezat în faţa ei. Şi asta se întâmpla de opt zile. Atunci când 
el îşi permitea să nu-i îndeplinească imediat vreunul dintre 
capriciile ei, Fernande nu-l învrednicea nici cu cel mai mic 
gest de tandreţe. Or, de data aceasta, motivul certei lor 
fusese faptul că el nu acceptase să organizeze o partidă 
cinegetică cu gonaci pe care ea i-o prelinsese, nu pentru 


altceva, decât pentru plăcerea pe care i-ar fi făcut-o să 
poarte cu acest prilej noul costum de vânătoare făcut de 
curând. Fiind vorba de o cheltuială imensă, Boisgelin 
îndrăznise să o refuze, cu atât mai mult cu cât Suzanne, 
pusă în temă, îl rugase să fie mai cumpătat la pungă; aşa că 
până la urmă ajunsese să fie vorba de o dispută între cele 
două femei, şi problema care se ridica acum era de fapt 
cine va învinge, soţia sau amanta? În tot timpul dejunului, 
Suzanne, cu privirea ei blândă şi resemnată, nu pierduse o 
clipă din ochi pe cei doi, observând răceala pe care o mima 
Fernande, ca şi atenţiile pline de nelinişte ale soţului. De 
asemenea, când acesta din urmă propuse să facă o 
plimbare, pricepu că Boisgelin nu căuta decât un prilej să 
se izoleze cu bosumflata lui, ca să se scuze în faţa ei şi să- 
ncerce s-o recucerească. Rănită până-n adâncul sufletului, 
simțindu-se incapabilă să mai lupte, Suzanne se retrase în 
ea însăşi, plină de suferinţă, dar în acelaşi timp spunând cu 
demnitate că preferă să rămână pe loc, pentru a ţine 
tovărăşie doamnei şi domnului Mazelle, care socoteau că-i 
mai bine, din motive de sănătate, să nu se mişte niciodată 
după isprăvirea mesei. Preşedintele tribunalului, Gaume, 
fiica lui, Lucile, şi căpitanul Jollivet declarară la rândul lor 
că nici ei nu sunt amatori să facă mişcare; ceea ce-l 
determină pe abatele Marle să propună o partidă de şah 
preşedintelui. Tânărul Achille Gourier îşi şi luase rămas bun 
de la gazde şi, sub pretextul că are de pregătit un examen, 
plecase în grabă, fericit să regăsească în câmpia întinsă un 
loc unde să-şi dea frâu liber gândurilor. Şi în felul acesta 
singurii care porniră înspre fermă, cu un pas domol, printre 
arborii bătrâni şi înalţi ai parcului, fură doamna şi domnul 
Delaveau, Boisgelin, subprefectul, soţii Gourier şi Luc. 

La ducere merseră într-un mod foarte corect, cei cinci 
bărbaţi grupaţi laolaltă, în vreme ce Fernande şi Leonore 
veneau în urma lor, părând adâncite într-o conversaţie 
intimă.  Boisgelin se antrena într-o dizertaţie asupra 
situaţiei nenorocite a agriculturii: pământul devenise 


falimentar, toţi cultivatorii se-ndreptau în mod vertiginos 
către o apropiată ruină. Châtelard şi Gourier căzură de 
acord că aceasta este cea mai groaznică problemă, căreia 
nu i s-a găsit niciun fel de soluţie până acum; căci, pentru 
ca muncitorul din sectorul industrial să poată produce, 
trebuie ca pâinea să se găsească la un preţ scăzut, şi dacă 
grâul ajungea la un preţ scăzut, ţăranul, ruinat, nu mai 
putea cumpăra produsele pe care le fabricau uzinele. 
Delaveau considera ca s-ar putea găsi o soluţie printr-o 
politică de protecţionism inteligent condusă. Şi Luc, pe 
care-l pasionau asemenea probleme, nu se putu abţine să 
nu-i zgândăre la discuţie şi obţinu o serie-ntreagă de 
amănunte, mai cu seamă de la Boisgelin, care în cele din 
urmă le mărturisi că disperarea lui provenea din faptul că 
avea fără încetare tot felul de dificultăţi cu arendaşul lui de 
la fermă, Feuillat, ale cărui pretenţii creşteau din an în an 
mai mult. O să fie nevoit să renunţe la serviciile lui, fiindcă-i 
ceruse, cu prilejul reînnoirii contractului, să-i scadă cu zece 
la sută din preţul arendei şi, ceea ce era şi mai rău, cuprins 
de teamă că proprietarul lui n-o să mai semneze o 
asemenea învoială, încetase să se mai intereseze de 
întreţinerea pământului, nu se mai preocupa să îngraşe cu 
gunoi terenurile, afirmând că n-avea nevoie să muncească 
el pentru ca să-i asigure averea succesorului său. Şi acum 
pământurile secătuiau puţin câte puţin, lovite parcă de 
moarte. 

— Şi situaţia-i aceeaşi pretutindeni, continuă Boisgelin. 
Oamenii nu se înţeleg între ei, lucrătorii vor să ia locul 
proprietarilor, şi de pe urma certei lor suferă agricultura... 
Uitaţi, nu mai departe de satul vecin, Combettes, ale cărui 
pământuri sunt separate de ale mele doar prin şoseaua 
dinspre  Formeries, nici nu vă puteţi imagina câtă 
neînțelegere domneşte şi ce eforturi face fiecare ţăran ca 
să-i dăuneze recoltei celuilalt, fără să-şi dea seama că prin 
asta îşi face rău lui însuşi... Ehei, feudalitatea prezenta 
avantajul că-i punea cu botul pe labe pe toţi vitejii ăştia şi-i 


făcea să joace aşa cum le cânta, dacă nu aveau nimic al lor 
şi dacă trăiau cu convingerea că niciodată nu vor avea 
nimic! 

O asemenea concluzie cu totul neprevăzută îl făcu pe Luc 
să  surâdă. Totuşi, fusese neplăcut impresionat de 
mărturisirea pe care Boisgelin o făcuse fără să-şi dea 
seama, şi anume că lipsa de înţelegere dintre oameni era 
singura pricină care provoca aşa-zisul faliment al 
agriculturii. Şi acum, în momentul în care ieşeau din parc, 
îşi aruncă privirea peste plaiurile întinse care se pierdeau 
în zare, aceasta câmpie Roumagne atât de vestită odinioară 
pentru fertilitatea ei, dar căreia astăzi i se reproşa că 
secătuise şi că nu mai era în stare să hrănească populaţia 
care-o locuia. La stânga lui vedea desfăşurându-se imensul 
domeniu al fermei, în vreme ce la dreapta se zăreau 
acoperişurile colibelor sărăcăcioase ale satului Combettes, 
în jurul cărora se înghesuiau ţarini cu numeroase haturi, 
petece de pământ împărţite în decursul vremii prin 
numeroase moşteniri, asemenea unei stofe ciopârţite şi 
răscroite din bucăţi. Oare ce i-ar putea determina pe aceşti 
oameni să se hotărască să revină la bună înţelegere şi 
armonie, pentru ca, în locul acestor eforturi contradictorii şi 
dureroase, să se nască marele elan al solidarităţii, în 
numele fericirii tuturor? 

Chiar în clipa în care se apropiau de fermă, o clădire 
mare şi destul de bine întreţinuta, auziră o serie de 
înjurături şi lovituri de puţin în tăblia mesei, întreaga gamă 
de zgomote violente ce însoțesc de obicei o ceartă. Apoi 
văzură ieşind pe uşă doi ţărani, unul gras şi greoi, celălalt 
slab şi nervos, care, după ce se mai ameninţară încă o dată 
pentru ultima oară, se îndepărtară, fiecare pe câte un drum 
diferit, îndreptându-se de-a dreptul peste câmpie, în 
direcţia satului Combettes. 

— Dar ce s-a întâmplat, Feuillat? întrebă Boisgelin pe 
fermier, care stătea în picioare, pe prag. 


— Oh! nu-i niciun bai, domnule... laca doi ţărani din satul 
Combettes, care s-au luat la harţă pentru o piatră de hotar 
şi care au venit la mine să mă roage să le mijlocesc 
împăcarea. laca aşa, de ani de zile, alde ăştia din familia 
Lenfant şi cu alde ăia de-ai lui Yvonnot se ciorovăiesc din 
tată-n fiu, de-au ajuns să nu se mai vadă-n ochi... Geaba le- 
am glăsuit să fie cu judecată, i-aţi auzitără, se mănâncă-ntre 
ei ca câinii. Şi ce mărunți la minte mai îs, Doamne 
Dumnezeule! Că dac-ar cugeta cât de cât, ar pricepe că 
numai punând umăr lângă umăr puterea creşte. 

Apoi, necăjit fără îndoială că scăpase asemenea gânduri 
pe care nu-i bine să le laşi slobode dinaintea stăpânului, se- 
ntunecă la faţă şi reluă cu o voce surdă, cu un chip 
pământiu şi fără să cugete prea mult: 

— Dacă aiste cucoane şi aişti cuconi vor cu tot dinadinsul 
să se odihnească oleacă, apăi să poftească-nuntru. 

Dar Luc, care-l văzuse adineauri cum vorbea de aprins şi 
cu ochii strălucitori, fu surprins să vadă transformarea ce 
se petrecuse pe figura întunecată şi uscăţivă, ca şi de 
altminteri în întreaga lui înfăţişare pirpirie, pârjolită parcă 
de soarele puternic, încă de pe acum, de la vârsta de cel 
mult patruzeci de ani pe care o avea. Totuşi, ascultându-l 
cum i se adresa lui Boisgelin, îşi dădu imediat seama că 
trebuie să aibă o inteligenţă foarte ascuţită. Acesta din 
urmă îl întrebase, cu o înfăţişare surâzătoare, dacă se mai 
gândise cu privire la clauzele contractului de închiriere, dar 
fermierul clătină din cap şi nu se lăsa intimidat cu una, cu 
două, răspunzându-i prin cuvinte răspicate, ca un diplomat 
hotărât să câştige o dispută. Evident, nu îşi dezvăluia multe 
dintre gândurile sale: cum că terenurile ar trebui să 
aparţină celor ce le cultivau, pământul ar trebui să fie al 
tuturora, pentru u prin aceasta oamenii să-l iubească din 
nou şi să-l facă să rodească mai bine. Aşa cum se prezentau 
acum lucrurile, putea oare să mai iubească el glia? Şi ridica 
din umeri. Tatăl lui, bunicul lui o iubiseră cu furie. La ce le 
slujise dragostea asta? El, unul, aştepta momentul când va 


putea să o iubească din nou, momentul când o va putea face 
să rodească pentru sine şi pentru ai săi, nu pentru un 
proprietar oarecare, a cărui unică preocupare era aceea de 
a-i mări arenda de îndată ce ar afla de o recoltă mai bogată. 
Şi se mai ascundeau multe alte gânduri încă în adâncul 
cuvintelor rostite numai pe jumătate ori în privirea limpede 
cu care omul părea că scrutează viitorul: credinţa lui în 
înţeleapta unire care se va statornici odată şi odată între 
ţărani, atunci când ţarinile atât de împărţite astăzi se vor 
alătura şi vor fi lucrate în comun şi când se va porni 
măreaţa agricultură intensivă, cu ajutorul maşinilor. Erau 
idei care i se statorniciseră în cuget încetul cu încetul şi pe 
care bogătanii n-aveau nevoie să le ştie, dar care răbufneau 
totuşi uneori din el. 

Grupul intrase în cele din urmă să se odihnească pentru 
o clipă în clădirea fermei, şi Luc regăsi aici aceiaşi pereţi 
reci şi goi, aceleaşi mirosuri de muncă şi de sărăcie care îl 
izbiseră cu o zi înainte, la familia Bonnaire, pe strada Trois- 
Lunes. Uscăţivă şi pământie la faţă, semănând oarecum cu 
bărbatul ei, nevasta lui Feuillat se afla şi ea acolo, aşezată 
într-un colţ al odăii, mută şi resemnată, împreună cu 
singurul copil pe care-l avuseseră, Leon, un flăcăiaş abia 
răsărit, în jur de doisprezece ani, care îşi ajuta încă de pe 
acum tatăl la muncile câmpului. Şi pretutindeni, la sate ca şi 
în oraşe, ţăranul ca şi muncitorul prestau acelaşi soi de 
muncă blestemată şi dezonorantă, devenită un fel de chin 
pentru toţi, fără a fi în stare să hrănească nici măcar pe 
unul dintre sclavii ale căror mâini le lega cu lanţuri 
nevăzute de locul unde îşi desfăşurau activitatea. În satul 
vecin, la Combettes, cu siguranţă că suferinţa era şi mai 
mare decât aici: case murdare, o existenţă de animale 
domestice, hrănite cu nutreţ murat; familia Lenfant, cu fiul 
lor Arsene şi fiica lor Olympe; familia Yvonnot, unde se 
găseau de asemenea doi copii, Eugenie şi Nicolas, adunaţi 
cu toţii claie peste grămadă în ciubărul scârbos al mizeriei, 
agravându-şi şi mai mult situaţia dureroasă prin furia cu 


care se sfâşiau unii pe alţii. Şi Luc asculta, privea şi îşi 
reamintea acest infern social pe care-l mai întâlnise şi cu 
alte prilejuri, spunându-şi că soluţia problemei se afla totuşi 
acolo, căci pentru a construi din temelii o societate nouă, ar 
trebui pe bună dreptate să se întoarcă iarăşi la pământul 
străbun, statornicul grânar, glia mumă a tuturor, care, 
singura, putea să se îngrijească să asigure oamenilor 
pâinea zilnică. 

Părăsind ferma, Boisgelin spuse lui Feuillat: 

— Asta e, amice, trebuie să te gândeşti bine. Pământul a 
rodit mai bine anul ăsta şi-i normal să profit şi eu din asta. 

— Apăi, m-am tot gândit, cucoane, răspunse fermierul. 
Dar tot una-i dacă am să crăp de foame în drum sau la 
dumneavoastră acilea. 

Acum, la înapoiere, când cucoanele şi bărbaţii făceau 
calea întoarsă, apucând-o pe o altă alee de-a parcului, mai 
singuratică şi mai umbroasă, se formară noi grupuri. 
Subprefectul şi lLeonore mergeau încet şi în curând 
ramaseră în urmă, foarte departe de grosul grupului, 
mulţumindu-se de altminteri doar să pălăvrăgească încet, 
ca un vechi menaj; în vreme ce Boisgelin şi Fernande, care 
se îndepărtaseră puţin câte puţin, dispărură, ca şi cum, 
adânciţi în conversaţia lor aprinsă, pierduseră drumul şi se 
înşelaseră asupra direcţiei, rătăcindu-se prin cărări 
neştiute de nimeni. Păstrând mereu acelaşi pas domol, soţii 
celor două cucoane, Gourier şi Delaveau, continuaseră să 
urmeze drumul obişnuit, neabătându-se nici la dreapta, nici 
la stânga din alee şi discutând despre un articol privitor la 
încheierea grevei, apărut în Journal de Beauclair, un ziar 
care se tipărea într-un tiraj de cinci sute de exemplare şi pe 
care îl scotea un anume Lebleu, un prăpădit de librar de-al 
parohiei, folosindu-se de. articolele ce i le dădeau abatele 
Marle şi căpitanul Jollivet. Primarul nu prea era de acord 
să-l amestece pe bunul Dumnezeu în afaceri, cu toate că 
saluta, laolaltă cu directorul uzinelor Abis, aceste osanale 
triumfătoare prin care era sărbătorită, într-o manieră 


dulceagă, victoria capitalului asupra salariatului. În ceea ce- 
l priveşte pe Luc, care mergea pe lângă ei, la un moment 
dat, obosit să-i mai asculte, manevră în aşa fel încât să-i lase 
treptat-treptat să se distanţeze, apoi se scufund în grabă pe 
sub arborii pădurii, convins că până la urmă va găsi din nou 
drumul înspre proprietatea Guerdache. 

Ce plăcut era să te pierzi prin aceste crânguri dese, 
peste care un soare călduţ şi mincinos de septembrie 
arunca o pulbere fină de aur! Câtva timp, hoinări la 
întâmplare, fericit că se afla singur, putând să respire în 
sfârşit din adâncul plămânilor aerul curat în mijlocul 
naturii, uşurat parcă dintr-odată de greutatea apăsătoare 
care-l strivea când se găsea în societatea acestor oameni 
care încercau să-i pervertească sufletul şi mintea. Se 
hotărâse totuşi în cele din urmă să se reîntoarcă pentru a 
da de ei, când se trezi pe neaşteptate într-o pajişte întinsă 
de lângă şoseaua dinspre Formeries, prin mijlocul căreia se 
furişa un braţ mic al râului Mionne, alimentând cu apele lui 
o baltă mare. Şi scena pe care o surprinse acolo îl amuză 
foarte tare şi-i stârni deopotrivă încântarea şi speranţele. 

Îl văzu mai întâi pe micuțul Paul Boisgelin, care obținuse 
în cele din urmă permisiunea să-şi aducă după el, numai 
până acolo, pe cele două invitate ale sale, Nise Delaveau şi 
Louise Mazelle, care la cei trei ani ai lor aveau picioruşe 
prea mici ca să poată merge mai departe decât în acel loc. 
Bonele, lungite la umbra unei sălcii, sporovăiau în voie şi 
nici nu se mai preocupau de copii. Şi acum, marea 
problemă pe care o aveau de rezolvat viitorul moştenitor al 
proprietăţii Guerdache împreună cu cele două cucoane în 
perspectivă, purtând deocamdată încă bărbiţă la rochiţe, 
era faptul că, găsind balta ocupată, trebuiau să facă faţă 
unei adevărate invazii populare: alţi trei copii care se 
bucurau de dreptul primului cuceritor şi care probabil că 
escaladaseră vreun zid sau trecuseră pe sub vreun gard de 
mărăcini ca să ajungă până acolo. Luc recunoscu, foarte 
surprins, pe Nanet, care părea şeful şi însufleţitorul 


expediției, urmat de Lucien şi Antoinette Bonnaire, 
ademeniţi fără îndoială de el şi pe care-i antrenase atât de 
departe de strada Trois-lunes, profitând de duminica 
liberă. Explicaţia prezenţei lor acolo era că Lucien 
construise un vaporaş care mergea singur şi Nanet se 
oferise, socotindu-se chipurile isteţ, să-l ducă la o baltă pe 
care o cunoştea numai el, o baltă frumoasă, unde nu 
întâlneai nici picior de om. Şi acum, vaporaşul mergea 
singur pe suprafaţa apei limpezi, fără o cută. Era într- 
adevăr o minunăţie. 

Lucien avusese, pur şi simplu, ideea genială să utilizeze 
mecanismul lipsit de complicaţii al unei mici maşinuţe de 
tinichea, o jucărioară de copil valorând nouăsprezece 
centime, adaptând roţile, prevăzute cu nişte palete, la un 
vapor confecţionat dintr-un capăt de scândură de brad 
scobită la mijloc. Şi vaporaşul străbătea, fără să aibă nevoie 
să i se întoarcă mecanismul, pe puţin zece metri. Cel mai 
prost era că, după asta trebuia să-l scoată din apă, şi ca să 
pună din nou mâna pe vaporaş, copiii se foloseau de o 
prăjină lungă, care de fiecare dată ameninţa aproape să-l 
scufunde. 

Paul împreună cu cele două invitate ale lui rămăseseră 
înmărmuriţi, ţintuiţi locului de admiraţie, stând în picioare 
pe malul bălții. Louise mai cu seamă, cu ochişorii ei lucitori 
în mijlocul unei feţe mici, ca de căprioara, mai capricioasa 
decât ceilalţi, se simţi îndată cuprinsă de o dorinţă fără 
stavile. Îşi întinse mânuţele către vaporaş şi începu să ţipe: 

— Vleau!... Vleau!... 

Apoi alergă înspre Lucien care, printr-o mişcare abilă, a 
prăjinii, aducea înapoi vaporaşul, ca să-l urce din nou pe 
mal. Temperamente sociabile, bucuria jocului îi făcu să se 
apropie unul de altul. Se împrieteniră repede. 

— Eu l-am făcut, ştii? 

— Da? Ia dă-mi să-l văd, dă-mi-l numai un pic! 

El nu voi la început şi îşi apără invenţia împotriva 
mâinilor care se întindeau cu intenţia să-l jefuiască. 


— A, nu! Nu ăsta, am lucrat prea mult la el... O să-l strici, 
lasă-l. 

Cu toate acestea, cedă până la urma, slăbind din opoziţia 
pe care i-o făcea şi găsind că e foarte drăguță, cu o 
înfăţişare atât de nostimă şi mirosind tare frumos. 

— Dacă vrei, o să-ţi fac şi ţie unul... 

Şi fiindcă între timp Lucien pusese din nou vaporaşul pe 
apă şi, mai ales, pentru că roţile începuseră să se 
învârtească iarăşi, Louise renunţă la pretenţii şi bătu 
entuziasmată din palme, aşezându-se lângă el, pe iarbă, 
cucerită la rândul ei, foarte prietenoasă, nemaipărăsindu-l 
nicio clipă tot timpul jocului. 

Paul, care la cei şapte anişori ai lui era de pe acum un 
prichindel mai răsărit, simţi pe undeva că el, fiind cel mai 
mare dintre toţi, se impune să întreprindă cercetări asupra 
intruşilor acestora. Privirile îi fuseseră atrase încă din 
primul moment de Antoinette, a cărei înfăţişare plăcută, cu 
figură sănătoasă şi trăsături drăguţe îi dădură ghes: 

— Câţi ani ai tu? 

— Eu am patru ani, dar tata spune că arat ca una de 
şase. 

— Dar cine-i tatăl tău? 

— Ei, asta-i bună, tata e tatăl meu. Dar prost mai eşti să- 
ntrebi aşa ceva! 

Râdea atât de frumos, încât Paul găsi că răspunsul era 
concludent şi opri aici interogatoriul. Se aşezase lângă ea, 
tot aşa cum făcuse şi Louise cu Lucien şi în curând deveniră 
la rândul lor cei mai buni prieteni din lume. Fără îndoială că 
nici nu îşi dădea seama de faptul că ea purta o simplă 
rochiţă de lână, şi nici aceea mai acătării, într-atâta era de 
plăcută la vedere, plesnind de sănătate şi cu aer încrezător 
în toţi şi-n toate. 

— Şi tatăl tău cine-i? Ai lui sunt toţi copacii ăştia? Apoi 
atunci ai loc unde să te joci, nu glumă!... Noi, ceilalţi, a 
trebuit să trecem printr-o spărtură din gardul de mărăcini, 
de acolo, din vale. 


— Ăsta e un lucru interzis... Mi s-a interzis chiar şi să vin 
până aici, pentru că le e teamă părinţilor mei să nu cad în 
apă. Şi-i aşa de bine aici!... Nu trebuie să spui la nimeni 
nimic, fiindcă o să ne pedepsească pe toţi. 

Dar, pe neaşteptate, se iscă o mică dramă. Nanet, care 
era atât de blond şi ciufulit cum nici nu se mai putea 
închipui, se postase în faţa Nisei, care era şi mai ciufulită şi 
mai blonda chiar decât el. Semănau cu două păpuşi şi se 
îndreptaseră de îndată unul către celălalt, ca şi cum 
întâlnirea lor ar fi fost deja un lucru absolut necesar şi în 
firea lucrurilor. Acum se şi aşezaseră unul în faţa celuilalt, 
zâmbind, îşi prinseseră mâinile şi începuseră să ţopăie 
vesel. Şi Nanet, care făcea pe bărbătuşul curajos, strigă: 

— Ce crezi, dacă vreau, nici n-am nevoie de prăjina ca să 
aduc la mal vaporaşul... Mă bag în apă şi, gata, l-am şi scos. 

Entuziasmată, Nise, care era şi ea amatoare de jocuri 
extravagante, se grăbi să-i ţină hangul: 

— Chiar aşa, chiar aşa! Să ne băgăm în apă. Hai să ne 
Scoatem cu toţii ghetuţele. 

Şi n-apucară să se aplece bine, că fu cât pe-aci să alunece 
în baltă. Când simţi apa că-i udă ghetuţele, uită îndată de 
toată lăudăroşenia ei de fetiţă şi, îngrozită, dădu un strigăt 
ascuţit. Nanet se repezise plin de curaj şi-o înhăţase cu 
braţele lui micuţe, dar încă de pe acum puternice; şi o purta 
ca pe o cucerire, ca pe un trofeu, apoi o depuse pe iarbă, 
unde fetiţa, acum liniştită, începu să râdă şi să se joace cu 
el; se înşfăcau unul pe altul şi se rostogoleau, de parc-ar fi 
fost doi iezi neastâmpăraţi. Dar strigătul ascuţit pe care 
teama îl smulsese din pieptul fetiţei atrăsese atenţia 
bonelor, întrerupându-le din pălăvrăgeala lor de la umbra 
sălciei. Se sculaseră în grabă şi rămăseseră pline de 
stupoare zărind banda invadatoare de ştrengari picaţi nu 
ştiau nici ele de unde şi care aveau obrăznicia să strice 
copiii oamenilor bogaţi încredinţaţi lor să-i supravegheze. 
Şi dădură fuga înspre ei cu o înfăţişare mânioasă şi atât de 
fioroasă, încât Lucien nu le aşteptă să se apropie prea mult 


şi, înşfăcându-şi zorit vaporaşul, de teamă să nu i-l confişte 
cineva, o şterse în grabă, luându-şi picioarele la spinare, 
urmat de Antoinette, ba chiar şi de Nanet, pe care, de 
asemenea, îl cuprinsese panica. Alergară din răsputeri până 
la gardul de mărăcini, se aruncară pe burtă şi se prelinseră, 
dispărură prin spărtură, în vreme ce bonele îi duceau 
înapoi la Guerdache pe cei trei copii, convenind cu ei să nu 
spună nimic nimănui, pentru ca nimeni să nu fie certat. 

Luc râdea de unul singur, cuprins de o bruscă bună 
dispoziţie pe care i-o pricinuise scena aceasta neobişnuită, 
petrecuta sub soarele blajin şi-n mijlocul unei naturi blânde 
şi prietenoase. Ah! fiinţele acestea micuţe şi curajoase, cum 
găseau de repede căi să se apropie unii de alţii, cu câtă 
uşurinţă ieşeau din toate încurcăturile, ignorând încă 
luptele fratricide. Şi ce idealuri de viitor în care vor triumfa 
adevărul şi dreptatea duceau cu ei! După cinci minute se 
întoarse la Guerdache, unde se trezi iarăşi faţă-n faţă cu 
groaznicul prezent, un prezent otrăvit de egoism şi devenit 
locul de disperată încrâncenare pentru toate patimile din 
lume. Se făcuse orele patru şi comesenii îşi luau rămas bun 
de la gazde. 

Ceea ce îl şoca din prima clipă fu că-l observă puţin mai 
la stânga peronului pe dom' JerGme, instalat în micul lui 
cărucior. Se întorsese chiar atunci din lunga lui plimbare şi 
îi făcuse un semn servitorului ca să-l lase pentru un moment 
în locul acela, ca şi cum ar fi vrut să asiste la plecarea 
invitaţilor în lumina uşoară a soarelui călduţ, cu razele 
frânte de pe acum. Suzanne îşi aştepta, printre domnii şi 
doamnele gata de plecare, tot pe peron, bărbatul, care 
întârziase să se întoarcă, de altminteri ca şi Fernande. 
Toate celelalte persoane care fuseseră în plimbare se 
întorseseră încă de mult timp, când îi văzu, în sfârşit, 
revenind cu un pas domol, vorbind liniştiţi, ca şi cum în 
mintea lor această peregrinare prin locuri dosnice numai în 
doi li s-ar fi părut lucrul cel mai firesc din lume. De 
altminteri Suzanne nu provocă nicio explicaţie, dar Luc 


observă foarte bine că mâinile îi tremurau uşor, în vreme ce 
o amărăciune adâncă părea că răzbate prin surâsul ei de 
gazdă primitoare, nevoită să se poarte cu amabilitate. Şi 
atunci când Boisgelin, adresându-se lui Jollivet, îi spuse că o 
să treacă pe la el să-i facă o vizită, ca să-i ceară sfatul şi să 
pună la punct împreună o vânătoare cu gonaci, despre care 
fusese vorba până nu demult doar ca de un proiect 
îndepărtat, lucrul acesta păru să-i provoace Suzannei o 
rană vie, din cauza căreia nu se putu împiedica să nu 
tresară. Prin urmare, era un lucru gata înfăptuit, soţia 
fusese înfrântă, amanta îi subjugase bărbatul şi-i impusese 
capriciul costisitor şi  nebunesc, în timpul acestei 
preumblări imorale ca o întâlnire fixată în văzul tuturor. O 
revoltă profundă o răscolea pe Suzanne. Pentru ce oare nu- 
şi lua copilul şi nu pleca de acolo? Apoi făcu un efort vizibil 
şi se linişti, menţinându-se foarte demnă, foarte 
maiestuoasă, încercând să păstreze nepătată onoarea 
numelui ei şi al familiei, cufundându-se cu o abnegaţie de 
femeie cinstită într-o muţenie şi o blândeţe eroică, refugiul 
unei vieţi virtuoase împotriva mocirlei înconjurătoare unde 
era silită să trăiască. Şi Luc, care alteori ghicea totul, nu 
reuşi să-i simtă nefericirea care-o tortura decât în 
momentul în care îi strânse mâna pentru a-şi lua rămas hun 
şi simţi tremurul sărmanelor ei palme înfierbântate. 

Dom” Jerome urmărise scena cu privirea aceea limpede 
ca apa de izvor, în care lumea se întreba neliniştită dacă se 
mai afla încă vreun gând, vreo rațiune în stare să înţeleagă 
şi să judece ceea ce vedea. Apoi asistă în continuare la 
plecarea majorităţii invitaţilor, ca la o defilare a tuturor 
potentaţilor vieţii, a tuturor oamenilor de vază ai societăţii, 
stăpânii asupra cărora îşi aţintea poporul ochii, luându-i 
drept pilda de conduită. Châtelard pleca împreuna cu 
Gourier şi cu Leonore într-o caleaşca în care îi oferiră un 
loc şi abatelui Marie, astfel că femeia şi cu prelatul se 
aşezară unul lângă altul pe bancheta din faţă, în vreme ce 
subprefectul şi primarul se instalară prieteneşte pe locurile 


din spate. Căpitanul Jollivet, care mâna el însuşi caii 
înhămaţi la o gabrioletă închiriată, luă cu el pe preşedintele 
tribunalului, Gaume, şi pe Lucile, logodnica lui, căruia tatăl, 
neliniştit, îi supraveghea îndeaproape grațiile de turturică 
rănită pe care le făcea, în sfârşit, soţii Mazelle, pe care la 
venire îi adusese o caleaşcă imensă se urcară tot în ea, 
unde, tolăniţi într-o rână, întocmai ca într-un pat moale, îşi 
încheiaţi acum digestia, legănaţi încetişor de pasul domol al 
cailor. Şi dom” Jer6me, pe care toţi se mulţumiseră să-l 
salute de la distanţă, potrivit obiceiului casei, îi urmări cu 
privirile fără ca vreun sentiment oarecare să se oglindească 
pe figura lui încremenită, întocmai ca un copil care vede 
trecând pe dinaintea lui nişte umbre care nu-i spun nimic. 

Nu mai rămăsese de plecat decât familia Delaveau, şi 
directorul uzinelor Abis ţinu morţiş să-l ia şi pe Luc cu ei, în 
trăsura de tip Victoria a lui Boisgelin, pentru a-l scuti de 
drumul pe jos de la înapoiere. Nimic n-ar fi mai simplu 
decât să-l lase chiar la poarta casei unde locuia, pentru că 
tot trebuie să treacă pe la Crecherie. Nu exista, e drept, 
decât un scăunaş, dar Fernande ar lua-o pe Nise pe 
genunchi, iar bona s-ar urca pe capră, alături de vizitiu. Şi 
Delaveau insistă vreme îndelungată, plin de îndatorire. 

— Chiar aşa, domnule Froment, o să-mi faci o mare 
plăcere. 

Luc n-avu încotro şi în cele din urmă acceptă. Boisgelin, 
stângaci, pomeni din nou despre vânătoarea cu gonaci şi 
ţinu morţiş să afle dacă tânărul se va mai afla încă la 
Beauclair ca să participe la partida ce o punea la cale. Luc 
răspunde că nu ştia încă nimic precis, dar că, în orice caz, 
să nu conteze prea mult pe el. Suzanne îl asculta 
surâzătoare. Apoi, cu ochii umezi de înţelegerea lor tacită şi 
frăţească, îi strânse din nou mâna. 

— La revedere, eşti un prieten adevărat. 

Şi când trăsura Victoria se urni, în sfârşit, din loc, Luc 
întâlni pentru ultima oară privirea lui dom” JerGme, care 
părea că se plimbă de la Fernande la Suzanne, încercând să 


observe pe-ndelete cumplita distrugere care-i ameninţa 
neamul. De altminteri, nu era o simplă iluzie a lui Luc. 
Singurul moment când în adâncul ochilor bătrânului se 
putea citi vreo oarecare emoție, lucind acolo uneori ca un 
zâmbet palid, era când îşi privea nepoata lui îndrăgită, 
unica persoană în faţa căreia încerca să-şi deschidă sufletul 
şi pe care părea într-adevăr s-o recunoască. 

În vreme ce trăsura Victoria se îndrepta către Beauclair, 
lui Luc nu-i trebui mult timp să înţeleagă pentru ce 
Delaveau insistase atâta să-l ia la înapoiere cu el. Directorul 
uzinelor Abis începu să-l descoasă iarăşi care era pricina 
sosirii lui neaşteptate pe aceste meleaguri, în legătura cu 
lucrările pe care venise să le întreprindă aici şi despre 
direcţia nouă spre care Jordan voia să îndrume producţia 
furnalului, acum, când Laroche, bătrânul inginer, era mort. 
Unul dintre tainicele proiecte mai vechi ale lui Delaveau 
fusese întotdeauna şi acela să cumpere furnalul, împreună 
cu terenul foarte mare care îl separa de uzinele Abis, în aşa 
fel încât prin asta să înglobeze în ele şi Crecherie şi să le 
dubleze valoarea. Dar bucata era prea mare ca să o înghită 
dintr-odată şi, pentru început, se gândise doar la o 
extindere uşoară şi progresivă, neputând conta pe faptul că 
va avea atât de curând banii necesari ca să acapareze totul. 
Cu toate acestea, moartea subită a lui Laroche îi 
redeşteptase acum vechea dorinţa şi îşi făcuse socoteala că 
ar putea aranja fără doar şi poate cu Jordan, pe care-l ştia 
prins până-n gât de studiile sale şi amator să se debaraseze 
de o problemă care-l tracasa. lată pentru ce, dară, sosirea 
neaşteptată a lui Luc, chemai de Jordan, îi stârnise o 
nelinişte atât de puternică, fiindu-i teama ca tânărul să nu-i 
dea peste cap proiectele, despre care nu destăinuise încă 
nimănui decât cu măsură. Încă de la primele întrebări, 
aruncate cu un aer plin de inocenţă, Luc se puse-n gardă, 
fără să înţeleagă la început totul; şi-i răspunse pe un ton 
evaziv. 


— Nu ştiu nimic, fiindcă sunt mai bine de şase luni de 
când nu l-am văzut pe Jordan... E furnalul lui, dar cred că o 
să-l dea pur şi simplu pe mâna vreunui tânăr inginer 
capabil, care să se ocupe de el. 

În vreme ce vorbea, îşi dădu seama că Fernande nu-l 
slăbea din ochi. Nise adormise pe genunchii ei şi femeia 
tacea, urmărindu-l atentă, foarte interesată, ca şi cum ar fi 
vrut să ghicească dacă se hotăra acolo averea pe care o 
aştepta de mult, şi sta cu privirile aţintite asupra tânărului, 
în care adulmecase de pe acum un inamic. În definitiv, oare 
nu se arătase el de partea Suzannei, nu-i văzuse ea cum se 
înțelegeau de minune şi cum îşi strânseseră mâinile 
frăţeşte? Şi acum, când simţea că războiul a fost declarat, 
îşi punea la bătaie întreaga ei frumuseţe, schiţând, 
stăpânită de dorinţa victoriei, un surâs subţire şi crud. 

— Ştii de ce te-ntreb? reluă Delaveau bătând în 
retragere. Pentru că cineva mi-a spus că Jordan are intenţia 
să se retragă ca să se consacre cercetărilor sale... A făcut, 
mi se pare, câteva descoperiri, care se pare că sunt geniale! 

— Geniale! repetă Luc, plin de convingere şi de 
entuziasm în acelaşi timp. 

Se opriră în faţă la Crecherie, tânărul cobori din trăsură, 
mulţumi şi se trezi singur. Se simţea cutremurat, răvăşit 
parcă de fiorii puternici stârniţi în sufletul lui de lucrurile 
văzute în cele două zile pe care destinul binevoitor îl făcuse 
să le petreacă de la sosirea lui la Beauclair. Văzuse cele 
două feţe ale acestei lumi execrabile, a cărei structură 
măcinată de putreziciune trosnea din toate încheieturile: pe 
de o parte mizeria îndurată pe nedrept de unii, pe de altă 
parte bogăţia otrăvitoare a altora. Munca, prost 
remunerată, dispreţuită, făcută numai de unii, în vreme ce 
alţii trândăveau, nu mai era decât o tortură şi o ruşine, 
când ar fi trebuit să fie un prilej de înnobilare a omului, de 
sănătate şi fericire. Inima lui zvâcnea, mintea lui se 
frământa, muncită de un gând pe care-l simţea zbătându-se 
în el de luni de zile. Era ca un strigăt de dreptate care 


ţâşnea din întreaga lui făptură şi tânărul înţelegea ca nu 
mai are altă misiune, acum şi aici, decât să vina în ajutorul 
nefericiţilor şi să lupte ca să instaureze puţină dreptate pe 
pământ. 


IV 


A doua zi, luni, familia Jordan urma să se întoarcă la 
Beauclair. Şi Luc îşi petrecu dimineaţa preumblându-se prin 
parcul de la Crecherie, un parc de vreo patruzeci de 
hectare pe puţin, cu o aşezare excepţională, ale cărui 
izvoraşe se scurgeau în pâraie limpezi, în vreme ce 
vegetaţia abundentă făcea din el un adevărat colţ de 
paradis, celebru în tot ţinutul. 

Casa în care se instalase, o clădire din cărămidă 
aparentă, destul de strâmtă, fără niciun fel de stil, 
construită de bunicul lui Jordan încă de pe vremea lui 
Ludovic al XVIII-lea, pe locul vechiului castel, ars în timpul 
Revoluţiei, se înălța în preajma unui perete stâncos, abrupt 
şi gigantic, care alcătuia un soi de promontoriu la marginea 
văii Briasului ce dădea înspre întinsa câmpie Roumagne, 
începând chiar de la poalele munţilor Bleuses. Şi parcul, 
adăpostit în felul acesta de vânturile din nord, expus în plin 
miazăzi, părea o seră naturală, unde domnea primăvara 
veşnică. O întreagă vegetaţie bogată acoperea acest perete 
gros de stâncă, mulţumită numeroaselor pâraie care şiroiau 
pretutindeni, prăvălindu-se în cascade cristaline, în vreme 
ce potecuţe de capre se furişau căţărându-se pe scări tăiate 
în rocă, printre plante agăţătoare şi arbuşti mereu verzi. 
Apoi pârâiaşele se uneau laolaltă într-un râu domol, care 
alimenta cu apă întregul parc, peluzele întinse, buchetele 
de arbori înalţi, cei mai frumoşi şi mai vânjoşi din întreaga 
regiune. De altminteri, Jordan, care era de părere să lase 
această natură fecundă să se dezvolte nestânjenită de mâna 


omului, nu avea decât un grădinar şi două ajutoare care se 
ocupau, cu excepţia grădinilor de zarzavat şi a celor câteva 
ronduri plantate cu flori în faţa terasei casei, numai şi 
numai de curăţenia parcului şi nimic mai mult. 

Bunicul, Aurelien Jordan de Beauvisage, se născuse în 
anul 1790. Pe atunci familia Beauvisage, una dintre cele 
mai vechi şi mai ilustre din întreaga regiune, scăpătase de 
mult şi nu mai poseda din imensele ei domenii, dacă ar fi să 
nu punem la socoteală cele aproape o mie de hectare de 
stânci goale şi de lande aride, ce se întindeau ca o 
adevărată panglică largă în partea superioară a platoului 
munţilor Bleuses, decât două ferme care se învecinau cu 
terenurile de la Combettes. Aurelien nu împlinise încă nici 
trei ani când părinţii lui au fost nevoiţi să emigreze, 
părăsind castelul lor cuprins de flăcări, într-o noapte 
cumplită de iarnă. Şi, până-n anul 1816 locui în Austria, 
unde, unul după altul, la început mama, apoi tata! lui, 
muriseră, lăsându-l într-o mizerie de nedescris, absolvind 
cu greutate o şcoală de meserii şi nereuşind să aibă o 
bucata de pâine a lui decât când şi-o câştigase singur, 
lucrând ca muncitor mecanic în adâncurile unei mine de 
fier. Avea prin urmare douăzeci şi şase de ani când, sub 
Ludovic ai XVIII-lea, întorcându-se la Beauclair, îşi găseşte 
domeniul ancestral micşorat şi mai mult, prin aceea ca 
pierduse şi cele două ferme, şi redus de-a dreptul numai la 
părculeţul actual, în afară de mia de hectare de teren 
pietros, pe care nimeni nu-l dorea. În chip straniu, 
nenorocirea îl determină să renunţe la titlurile nobiliare, 
simţi că nu mai putea să rămână în continuare un 
Beauvisage, semnă de acum înainte pur şi simplu numai 
Jordan şi atâta tot, şi luă în căsătorie pe fata unui fermier 
foarte înstărit din Saint-Cron, a cărei dotă îi permise să 
pună să se construiască, peste ruinele castelului, casa 
burgheză din cărămidă aparentă pe care nepotul lui o 
locuia încă. Dar, mai cu seamă, deveni un muncitor cu 
mâinile mereu negre şi, amintindu-şi de mina de fier din 


Austria, de furnalul la care lucrase acolo, căută începând de 
prin 1818 şi descoperi printre stâncile pustii ale domeniului 
său un zăcământ asemănător, a cărui existenţă o bănuia 
mulţumită unor poveşti vechi, auzite pe la părinţii săi; apoi, 
deasupra Crâcheriei, cam la jumătatea coastei, înălţă 
furnalul, primul despre care s-a auzit vreodată în întreaga 
regiune. Începând de atunci deveni un adevărat industriaş, 
fără să realizeze vreodată afaceri prea strălucite, luptând 
neîncetat cu tot felul de greutăţi, lipsindu-i banii absolut 
necesari şi bucurându-se doar de reputaţia că el fusese 
acela care-i adusese acolo, prin prezenţa furnalului sau, pe 
muncitorii  metalurgişti, fondatorii de mai târziu ai 
importantelor fabrici de acuma, între care se afla şi Blaise 
Qurignon, laminoristul care întemeiase uzinele Abis, prin 
anul 1823. 

Aurelien Jordan nu avu decât un copil, pe Severin, care 
numai după moartea tatălui, în 1852, îi luase locul, şi sub 
conducerea acestui fiu al său, care trecuse pe vremea 
aceea de treizeci şi cinci de ani, furnalul de la Crecherie luă 
o dezvoltare considerabilă. Severin se căsătorise cu 
domnişoara Francoise Michon, fiica unui doctor din 
Magnolles, care se arătă în decursul timpului femeie de o 
bunătate excepţională şi de o inteligenţă cu adevărat 
superioară. Deveni geniul bun, sufletul şi izvorul de 
înţelepciune şi bogăţie al casei. Soţul ei, îndrumat de ea, 
iubit şi încurajat de ea, străpunse noi galerii în mină, înzeci 
cantitatea de minereu extrasă, reconstrui aproape din 
temelie  furnalul, prin aceea că-l dotă cu toate 
perfecţionările cunoscute la vremea respectivă. În felul 
acesta, averea considerabilă pe care o câştigară nu mai fu 
în curând umbrită decât de tristeţea faptului că n-aveau 
copii. Erau căsătoriţi de zece ani şi Severin avea deja 
patruzeci de ani, când le veni, în sfârşit, pe lume un băiat, 
Martial; şi, zece ani mai târziu, avură şi o fată, Soeurette. 
Această fecunditate tardivă îi copleşi de fericire, mama în 
special fu o mama minunată, care îşi născu pentru a doua 


oară fiul, disputându-l cu curaj morţii, plămădindu-i 
inteligenţă din inteligenţa ei şi sădindu-i în suflet bunătate 
din bunătatea ei. Doctorul Michon, bunicul, un visător 
umanist, cu o fire nespus de caritabilă, care, cu timpul, 
devenise un adevărat adept al lui Fourier şi Saint-Simon, se 
retrăsese la Crecherie, unde fiica lui pusese să i se 
construiască un pavilion, chiar acela pe care îl ocupa Luc 
acuma. Acolo îşi sfârşise zilele între cărţile sale, mângâiat 
de razele jucăuşe ale soarelui şi de culorile vesele ale 
florilor. Şi până la moartea adorabilei mame, survenită şase 
ani după cele ale bunicului şi tatălui, domeniul de la 
Crecherie trăi bucuriile prosperității şi ale unei fericiri 
netulburate de nimeni şi de nimic. 

Martial Jordan avea treizeci de ani şi Soeurette douăzeci 
când rămaseră singuri pe lume şi trecuseră de atunci cinci 
ani. În ciuda sănătăţii şubrede din pricina neîncetatelor 
boii, pe care mama lui le înlăturase cu puterea dragostei ei, 
Martial făcuse şcoala politehnică. Dar de cum se întorsese 
la Crecherie, renunţase cu totul la situaţia lui de 
conducător al întreprinderii şi, fiind stăpân pe soarta lui 
graţie averii considerabile ce o deţinea, se dedicase cu 
pasiune cercetărilor în domeniul aplicării electricităţii, care 
deschidea perspective noi pentru studii oamenilor de 
ştiinţă. Puse să se construiască în acelaşi rând chiar cu casa 
din cărămidă aparentă un laborator foarte vast, instală sub 
un hangar vecin o sursă puternică de forţă motrice, apoi, 
puţin câte puţin, se specializa şi sfârşi prin a se dărui 
aproape în întregime visului de a realiza fontă din fier în 
cuptoare electrice, nu numai în mod teoretic, ci şi practic, 
în vederea exploatării pe scară industrială. Începând din 
această clipă se închise în el însuşi, trăi ca un schivnic, 
dedicat cu totul şi cu totul numai experienţelor sale, pentru 
a-şi desăvârşi marea operă care se confunda cu însăşi 
existenţa sa, raţiunea lui de a fi şi de a acţiona. Sora mai 
mică o înlocuise pe mama dispărută, fiind mereu în preajma 
fratelui. Soeurette deveni în curând îngrijitoarea lui fidelă, 


îngerul bun ce-l veghea fără încetare, ocrotindu-l, 
înconjurându-l cu o caldă afecţiune de care avea nevoie la 
fel ca de aerul pe care-l respira. În plus, ea îşi asumă şi 
conducerea gospodăriei, unde trăiau ca doi camarazi buni, 
îl feri de orice fel de griji materiale, îi servi chiar drept 
secretară şi de ajutor, pregătindu-i materialele de laborator 
şi îndeplinindu-şi obligaţiile fără multă zarvă, cu toată 
discreţia şi blândeţea de care era capabilă şi însoţindu-şi 
fiecare serviciu pe care i-l făcea cu un surâs liniştit. Din 
fericire, furnalul continua să funcţioneze şi singur, fiindcă 
bătrânul inginer Laroche era la post de mai bine de treizeci 
de ani, lăsat moştenire odată cu toate celelalte bunuri de 
Aurelien Jordan, fondatorul întreprinderii, în aşa fel încât 
actualul Jordan, cufundat în experienţele sale de laborator, 
putea să nu mai fie câtuşi de puţin preocupat de realităţile 
prezente. Îl lăsă pe bravul om să dirijeze activitatea 
furnalului potrivit experienţei dobândite, renunțând să se 
mai gândească la eventualele ameliorări sau perfecţionări 
ale procesului de producţie, considerând aceste lucruri 
drept nişte simple progrese vremelnice şi relative, fără prea 
mare însemnătate, de când era preocupat de o 
transformare radicală, obţinerea unei fonte din fier cu 
ajutorul electricităţii, lucru care ar fi revoluţionat industria 
metalurgică. Şi tot Soeurette era aceea care trebuia să se 
amestece uneori şi să ia anumite hotărâri împreună cu 
Laroche, mai cu seamă atunci când îşi ştia fratele cu 
gândurile frământate de vreo nouă descoperire şi nu voia 
să-l tulbure cu preocupări străine de activitatea sa. Şi, 
dintr-odată, moartea lui Laroche provoca în momentele 
acelea o atât de mare zăpăceală în lumea aceasta atât de 
bine orânduită a lucrurilor, încât Jordan, crezându-se 
îndeajuns de bogat şi fără nicio ambiţie deşartă, s-ar fi 
debarasat cu plăcere de furnal, punând imediat la cale 
negocieri cu Delaveau, ale cărui intenţii le cunoştea, dacă 
Sourette, mai înţeleaptă, n-ar fi obţinut de la el 
consimţământul să se consulte mai întâi cu Luc, în care ea 


avea o mare încredere. Aşa se explică invitaţia urgentă 
primită de tânărul bărbat şi care îl făcuse să vină atât de pe 
neaşteptate la Beauclair. 

Luc cunoştea pe cei doi descendenţi ai familiei Jordan, 
frate şi soră, de când îi întâlnise la familia Boisgelin, în 
Paris, unde se stabiliseră o iarnă întreagă, ca să-şi pună la 
punct anumite cercetări. De îndată se legase între ei o mare 
prietenie, izvorâtă la el pe de o parte dintr-o admiraţie 
pentru frate, ale cărui geniu şi inventivitate îi deşteptau 
interesul şi pe de altă parte dintr-o adâncă afecţiune 
împletită cu un deosebit respect pentru soră, care îi apărea 
ca o întruchipare divină a bunătăţii. Colabora pe atunci el 
însuşi cu celebrul Bourdin, însărcinat să studieze nişte 
minereuri de fier excesiv de sulfurate şi de fosfatate, despre 
care era vorba să le facă utilizabile; şi Soeurette îşi amintea 
o serie de amănunte pe care i le dăduse Luc fratelui său, cu 
prilejul unei conversații dintr-o seară care rămăsese adânc 
întipărită în memoria ei, din pricina obligaţiilor de bună 
gospodină care o aduceau întruna în contact cu treburile 
lor. 'Trecuseră mai bine de zece ani de când mina 
descoperită pe platoul munţilor Bleuses de către Aurelien 
Jordan, bunicul lor, fusese abandonată, căci în cele din 
urmă se ajunsese la nişte filoane execrabile, unde sulful şi 
fosforul dominau într-o atât de mare măsură, încât minereul 
nu mai conţinea fontă nici cât să se acopere cheltuielile 
extracţiei. Prin urmare, exploatarea galeriilor încetase şi 
furnalul de la Crecherie era acum alimentat de minele 
Granval din apropierea Briasului, de unde o cale ferată 
îngustă aducea minereul, destul de bun, până la platforma 
de încărcare, la fel de altminteri ca şi în cazul cărbunelui 
extras din minele vecine. Dar sistemul acesta provoca mari 
cheltuieli şi Soeurette se gândea adeseori la acele metode 
chimice de purificare a minereului care poate că ar permite 
să se reia exploatarea minei, după cum spusese Luc; şi, în 
dorinţa de a-l consulta, înainte ta fratele ei să ia o hotărâre 
definitivă, se mai ascundea şi nevoia de a şti cel puţin ce ar 


avea de pierdut în avantajul lui Delaveau, în cazul, în care 
intervenea un act de vânzare între domeniul de la 
Crecherie şi uzinele Abis. 

Cei doi Jordan urmau să sosească în seara aceea, cu 
trenul de şase, după o călătorie lungă de douăsprezece ore, 
şi Luc se duse la gară pentru a-i întâmpina, profitând de 
trăsura care mergea acolo să-i aştepte. Jordan, mărunt şi 
debil, cu faţa prelungă şi trăsături blânde, puţin şterse, 
încadrate de o barbă şi un păr brunet, puţin încărunţit, 
cobori din vagon, înfofolit într-o haină de blană uriaşă, deşi 
ziua de septembrie se arătase a fi caldă şi frumoasă. Cu 
ochii lui negri, foarte vii, foarte pătrunzători, în care părea 
că se adunase întreaga tărie a fiinţei lui, zări cel dintâi pe 
tânăr. 

— Ah, bunul meu prieten, ce drăguţ din partea ta că ne-ai 
ieşit înainte!... Nimeni nu s-a aşteptat la o asemenea 
nenorocire, bietul meu văr, n-avea pe nimeni acolo! A 
trebuit să mergem şi să-l înmormântăm. Şi eu care am 
oroare de călătorii!... în sfârşit, totul s-a isprăvit şi iată-ne 
întorşi. 

— Sper că pe deplin sănătos şi nu chiar aşa de obosit? 

— Nu, nu prea obosit. Din fericire, am putut să dorm. 

La rândul ei, Soeurette, după ce se asigurase că n-a fost 
uitată-n tren niciuna dintre cuverturile pe care le luaseră 
din prevedere, ca să le aibă pe drum, se îndrepta către cei 
doi tineri. Nu era deloc frumoasă, măruntă ca şi fratele ei, 
palidă şi fără culoare, de o simplitate de femeie care se 
mulţumeşte cu rolul de bună gospodină şi de infirmieră. 
Totuşi, un zâmbet duios îi lumina chipul şi-i dăruia un 
farmec de nespus feţei sale inexpresive, pe care singuri 
frumoşi erau numai ochii plini de pasiune, în adâncul cărora 
ardea întreaga ei nevoie de dragoste, refulată, şi pe care 
nici nu o cunoştea încă. Nu iubise până acum decât pe 
fratele ei şi îl iubea ca o fată închisă într-o mănăstire, ce îşi 
sacrifică întreaga lume pentru dumnezeul la care se 


închină. Şi, imediat ce veni, înainte chiar de a i se adresa lui 
Luc, îi spuse fratelui ei: 

— Martial, bagă de seamă că e răcoare, ar trebui să-ţi 
legi fularul la gât. 

Apoi, întorcându-se către tânărul care-i aşteptase, se 
arătă încântătoare şi îşi manifestă din plin bucuria de a-l 
revedea. 

— Îţi cerem o mie de scuze, domnule Froment. Nici nu 
pot să-mi imaginez ce-oi fi gândit despre noi, când ai văzut 
că nu suntem acasă la sosirea dumitale... Cel puţin te-ai 
instalat bine şi nu ţi-a lipsit nimic la noi? 

— Admirabil, am fost tratat ca un prinţ. 

— Oh, glumeşti!... Înainte de plecare, am avut mare grijă 
să dau toate ordinele necesare ca nimic să nu-ţi lipsească. 
Asta nu are nicio importanţă totuşi, şi m-am frământat 
cumplit fiindcă nu eram de faţă ca să supraveghez totul şi la 
gândul că te-am lăsat aşa singur, în sărmana noastră casă 
rămasă pustie. 

Se urcaseră în trăsură, şi conversaţia continua încă pe 
acest ton. Luc reuşi în cele din urmă să-i liniştească, 
jurându-le că petrecuse două dintre cele mai interesante 
zile din viaţa, lui, pe care o să le povestească şi lor. Când 
sosiră la Crecherie, deşi începuse să se înnopteze, Jordan 
privi în jurul lui atât de fericit că revine la existenţa lui 
obişnuită, încât scotea strigăte de bucurie. Avea impresia că 
se întorcea acolo după o absenţă de mai multe săptămâni. 
Cum putea să găsească cineva vreo plăcere hoinărind 
brambura pe drumuri, când singura fericire a omului era să 
stea într-un ungher al lui, oricât de strâmt. unde să poată 
medita în linişte şi unde să lucreze eliberat de orice alte 
griji ale existenţei care de obicei te apasă şi te încovoaie? Şi 
în aşteptarea momentului când Soeurette avea să dea 
dispoziţii să li se servească cina, se grăbi să se spele cu apă 
călduţă, încropită, apoi ţinu neapărat să-l conducă pe Luc 
prin laboratorul său, arzând el însuşi de nerăbdare să se 
revadă acolo şi spunând cu obişnuitul lui zâmbet palid că nu 


ar sta la masă să mănânce cu poftă, dacă nu ar respira mai 
întâi puţin aerul încăperii unde îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului. 

— Dragul meu prieten, simt iar parfumul meu preferat... 
Pe legea mea, într-adevăr aşa el Din toate parfumurile, 
acela care îmi place cel mai mult este parfumul camerei 
unde lucrez... Mă încântă şi mă îndeamnă la treaba. 

Laboratorul era o încăpere vastă, foarte înaltă, construita 
din fier şi cărămizi şi prevăzută cu orificii largi pentru 
ferestrele ce dădeau înspre verdeaţa parcului. La mijloc se 
afla o masă lungă, încărcată de aparate, în vreme ce un 
întreg utilaj complicat împodobea pereţii cu scheme şi 
schiţe de proiecte, iar în colţuri tronau machete de 
cuptoare electrice. Întinzându-se de la un capăt la celălalt 
al încăperii, o reţea de cabluri şi de fire electrice transporta 
energia din hangarul vecin unde se afla maşina şi o 
distribuia aparatelor, instrumentelor şi cuptoarelor în 
vederea experienţelor ce se executau. Şi, în mijlocul acestei 
ambianţe cam austere, dar pe deplin ştiinţifice, în faţa 
unuia dintre orificiile ferestrelor, era amenajat un colţişor 
de reculegere plăcut şi călduţ, un refugiu intim şi plin de 
tandreţe, o bibliotecă având câteva rafturi joase, nişte fotolii 
adânci, un divan pe care se odihnea fratele la anumite ore 
bine rânduite ale zilei şi o măsuţă la care se aşeza sora ca 
să vegheze asupra lui, colaborând cu el ca o secretară 
devotată. 

Jordan întorsese comutatorul şi, acum, întreaga sală se 
înveselea de un val de lumină electrică. 

— Ilată-mă, în sfârşit, şi aici. Hotărât lucru, nu mă simt 
bine decât la mine în laborator... Şi află, dragul meu, că 
accidentul care m-a determinat să plec pentru trei zile s-a 
produs tocmai în momentul când efectuam o experienţă 
care mă pasiona în cel mai înalt grad. O s-o reiau tot pe 
asta... Doamne, ce bine mă simt! 

Continua să surâdă şi părea mai trandafiriu la faţă şi mai 
însufleţit decât de obicei. Şi întinzându-se pe o parte de-a 


lungul divanului, într-o atitudine visătoare, aşa cum 
obişnuia să facă întotdeauna, îl forţă şi pe Luc, la rândul lui, 
să se aşeze acolo. 

— Prin urmare, să stăm de vorbă, prietenul meu drag. 
Avem, nu-i aşa, tot timpul să discutăm. E vorba de nişte 
lucruri care mi-au stârnit o atât de mare dorinţă să te văd, 
încât mi-am permis să te deranjez cu rugămintea să vii. Ar fi 
bine, de altminteri, ca şi Soeurette să fie de faţă, fiindcă e 
un sfetnic de nădejde; şi, dacă vrei, o să amânăm discuţia 
pentru după ce o să stăm la masă, în felul acesta ne 
rezervam plăcerea pentru desert... Ah, ce fericit sunt să te 
ştiu aici, ca să-ţi pot spune pe-ndelete unde am ajuns cu 
cercetările mele. Nu merge deloc aşa lesne, dar mă 
străduiesc şi, aşa cum ştii foarte bine, e vorba de o treabă 
deosebit de însemnată, dar e suficient să lucrez două ore pe 
zi pentru ca succesul să fie sigur. 

Şi Martial, care era cunoscut pentru firea lui tăcută, 
vorbi, descrise cu lux de amănunte cercetările întreprinse, 
de care nu pomenise nimănui până atunci, în afară poate de 
arborii parcului, dovedind prin aceasta câtă plăcere îi făcea 
prezenţa lui Luc. Modelul de cuptor electric pentru obţinut 
fonta din alte soiuri de minereuri fiind de pe acum găsit, nu 
căutase pentru început decât metoda practică a 
compactizării celei obţinute pe baza minereului de fier de 
care dispunea. În Elveţia, unde forţa motrice a torentelor 
permite folosirea unor instalaţii mai puţin costisitoare, 
văzuse nişte cuptoare de acest gen care topeau aluminiul în 
condiţii excelente. Pentru ce nu ar topi la fel şi fierul? Nu 
era vorba, dacă ţinea cu tot dinadinsul să rezolve problema, 
decât să aplice aceleaşi principii la un caz determinat. 
Furnalele actuale nu prea produc decât cam vreo o mie 
şase sute de grade căldură; în vreme ce la cuptoarele 
electrice se obțineau două mii, ceea ce ar permite să se 
realizeze într-un mod rapid o forţă compactă, de o 
regularitate perfectă. Şi îşi imaginase fără prea multă 
osteneală cuptorul, un soi ciudat de cuptor, după nişte 


planuri concepute de el, ca un simplu cub din cărămizi, cu 
toate laturile egale, în jur de doi metri şi ale cărui vatră şi 
creuzet din interior erau alcătuite din magneziu, cel mai 
refractar dintre toate materialele cunoscute. Calculase de 
asemenea şi determinase volumul electrozilor, doi cilindri 
groşi din cărbune, şi prima lui descoperire de o deosebită 
importanţă era aceea făcută în momentul în care a înţeles 
că aceştia ar putea să împrumute în mod direct, din ei 
înşişi, carbonul necesar pentru a dezoxigena minereul, în 
aşa fel încât operaţia ar fi simplificată în chip extraordinar, 
eliminându-se în acelaşi timp aproape toată zgura care era 
atât de stânjenitoare pentru procesul de producţie. Dar 
dacă, cel puţin în faza de experimentare, cuptorul era de pe 
acuma gata, cum să-l adaptezi la nevoile industriale, cum 
să-l pui în funcţiune, să-l faci practic să lucreze într-un mod 
constant în atari condiţii? 

— Fii atent, spuse el indicând printr-un gest unul dintre 
modele, aflat într-un colţ al laboratorului, ăsta-i cuptorul 
meu electric. Ar trebui să-l mai perfecţionez, fără îndoială, 
mai are pe ici, pe colo anumite cusururi pe care îmi este 
deocamdată încă destul de dificil să le descopăr. Totuşi, aşa 
cum îl vezi, am obţinut cu el nişte lingouri excelente de 
fontă, şi cred că o baterie alcătuită din zece cuptoare de 
felul acesta, puse-n funcţie vreme de zece ore, ar echivala 
producţia a trei furnale asemănătoare celui pe care-l am eu 
şi care ar lucra fără să se stingă nici ziua şi nici noaptea. Şi 
ce operaţiuni uşoare, fără niciun fel de bătaie de cap, pe 
care chiar şi nişte copii le-ar dirija printr-o simplă apăsare 
de butoane!... Dar, trebuie să mărturisesc faptul că 
lingourile mele m-au costat atât de scump, încât parcă ar fi 
fost lingouri de argint. De asemenea problema foarte 
limpede care se pune într-un chip arzător este aceea că 
modelul meu de cuptor nu este pentru moment decât un soi 
de jucărie de laborator şi el nu o să se introducă pe scară 
industriala decât în ziua în care voi putea să-i asigur o sursă 
bogată de alimentare ca curent electric şi la un preţ 


suficient de scăzut, încât valoarea fontei obţinute pe 
această cale din minereu de fier să acopere cheltuielile 
investite. 

Şi-i explică, legat de aceasta, că vreme de şase luni îşi 
lăsase să doarmă cuptorul, dedicându-se în întregime 
numai şi numai studierii posibilităţilor de a transporta 
energia electrică. Nu ar fi oare o soluţie economicoasă să se 
ardă cărbunele chiar la ieşirea lui din mină, după care să se 
trimită energia electrică prin intermediul cablurilor chiar şi 
până la uzinele cele mai îndepărtate, care ar avea nevoie de 
ea? Aceasta era o problema a cărei soluţie o căutau 
numeroşi savanţi din toate timpurile, dar nenorocirea făcea 
că se izbeau cu toţii de aceeaşi dificultate: o considerabila 
pierdere de energie electrică. 

— Tocmai că experienţe s-au făcut destule, spuse cu un 
aer neîncrezător Luc. Am impresia însă ca într-adevăr nu 
există, niciun fel de posibilitate de a se găsi o soluţie 
economicoasă. 

Jordan  zâmbi cu  încăpăţânarea aceea blândă 
caracteristica savantului şi cu încrederea de nezdruncinat 
data de rezultatele cercetărilor lui de luni şi luni de zile, 
care-l costau uneori sume exorbitante pentru stabilirea 
celui mai mic adevăr. 

— Nu trebuie să crezi niciodată un lucru până nu ai 
anumite certitudini. Posed încă de pe acum câteva rezultate 
interesante, care-mi întăresc convingerea că într-o zi se va 
reuşi să se înmagazineze energie electrică, să se canalizeze 
şi să se dirijeze fără nicio pierdere. Şi dacă îmi trebuie 
douăzeci de ani pentru găsirea acestei soluţii, ei bine, voi 
sacrifica douăzeci de ani! Treaba se prezintă foarte simplu 
în fiecare dimineaţă vii la lucru şi reiei cercetările de acolo 
de unde le ai lăsat în ajun, şi faci asta atâta vreme până 
când ajungi la un rezultat. 

Spusese cuvintele acestea cu o simplitate plină de 
măreție, încât Luc fu cuprins de o puternica emoție, de 
parcă s-ar fi aflat înaintea unor adevărate acte de eroism. Şi 


privea cu admiraţie pe acest om. slab şi plăpând, cu 
sănătatea mereu şubrezită, tuşind şi agonizând sub fularele 
şi şalurile în care era înfofolit, pierdut în mijlocul încăperii 
imense, încărcata până la refuz de aparate uriaşe, 
străbătută de fire care transportau trăsnetul şi plină de la o 
zi la alta mai mult de munca gigantică a acestei făpturi 
minuscule, ce se agita acolo, se trudea şi se-nverşuna acolo, 
întocmai ca o insectă pierdută-n praful pământului. Oare 
unde găsea el nu numai energia intelectuală, dar mai cu 
seamă vigoarea fizică necesara să întreprindă şi să ducă la 
bun sfârşit activitatea extraordinară, care ar fi cerut mult 
mai multe vieţi, şi încă ale unor fiinţe puternice şi 
sănătoase? lar omul acesta mergea cu paşi mărunți, de-abia 
respira, în schimb dădui e lume cu palmele lui mici şi 
plăpânde de copil bolnăvicios. 

Între timp, Soeurette îşi făcu apariţia şi li se adresă 
zâmbind ca de obicei: 

— Cu alte cuvinte, n-aveţi de gând să veniţi şi să 
mâncaţi?... Dragul meu Martial, află că am să închid 
laboratorul cu şapte lacăte, dacă nu eşti băiat înţelegător. 

Sufrageria dimpreună cu salonul, două încăperi nu prea 
mari, dar calde şi plăcute ca nişte cuiburi pufoase, asupra 
cărora veghea o inimă de femeie, dădeau înspre verdeaţa 
abundentă a parcului, permiţând în acelaşi timp o largă 
perspectivă asupra pajiştilor şi pământurilor arate care se 
întindeau de-a lungul orizontului până hăt departe, 
pierzându-se în zare către buza câmpiei Roumagne. La 
această oră din noapte, perdelele erau trase, cu toate că 
seara se arătase a fi plăcută, fapt ce-l făcu pe Luc să 
remarce şi cu acest prilej grija şi atenţiile cu care sora îşi 
înconjura fratele. Martial se bucura de un regim special, 
avea felurile lui de mâncare, pâinea lui, chiar şi apa lui, pe 
care i-o încălzea până la o anumită temperatura. Mânca 
întocmai ca o pasăre, se culca odată cu găinile şi se scula 
târziu. Apoi, în timpul zilei, avea programul lui de scurte 
plimbări, de repausuri şi sieste intercalate între şedinţele 


de lucru. Celor care se mirau de activitatea lui prodigioasă, 
de randamentul pe care-l da, şi care îl socoteau un om 
exagerat de harnic, făcându-i reproşuri că prin aceasta 
devine un adevărat călău pentru el însuşi, Martial le 
răspundea că în realitate lucrează numai trei ore pe la două 
dimineaţa şi una după-amiaza; ba chiar şi de dimineaţă îşi 
împărțea şedinţa de lucru în două printr-o mică recreaţie, 
incapabil să-şi fixeze atenţia asupra vreunui subiect vreme 
de peste o oră, fără să simtă amețeli, ca şi cum i s-ar fi golit 
capul. Nu putuse niciodată să dea mai mult, şi ceea ce făcea 
era numai şi numai rezultatul voinţei şi tenacităţii lui, 
rezultatul pasiunii pentru opera pe care-o plămădea cu 
mintea şi mâinile, pe care o zămislea cu întreg curajul şi 
cumpătarea lui, chiar dacă ar fi aflat în clipa în care s-a 
apucat de treabă că lucrul acesta ar fi trebuit să dureze ani 
întregi. 

Dintr-odată Luc îşi dădu seama care-i răspunsul la 
întrebarea ce-l frământase în repetate rânduri, şi anume 
aceea că nu ştia de unde găsea Jordan, atât de pirpiriu cum 
era, resursele necesare pentru o muncă titanică. Era vorba, 
fără putinţă de tăgadă, de metoda acestuia, de felul în care 
ştia să întrebuinţeze într-un mod raţional şi plin de 
înţelepciune puţinele sale forţe, oricât de mărunte i-ar fi 
fost mijloacele, îşi punea în joc până şi cele mai mici 
slăbiciuni, dacă putea să facă din acestea un scut care să-l 
apere de supărările din afară. Dar, mai cu seamă, voinţa lui 
era îndrumată într-o singura direcţie şi dăruia operei pe 
care o întreprindea fiecare minut de care dispunea, făcând 
acest lucru fără niciun fel de descumpănire, neostoit, cu 
credinţă dârză şi de neclintit, în stare să răstoarne munţii 
din loc. Cine oare putea să-şi imagineze mormanul de 
lucrări pe care le îngrămădea, muncind numai două ore pe 
zi, dar într-un ritm drăcesc, pe care niciodată vreo clipă de 
lenevie sau de visare nu-l întrerupea. Reprezentau bob cu 
bob grâul care umple sacul, picătură cu picătură apa care 
umple albia fluviilor, făcându-le să se reverse. Piatră peste 


piatră, edificiul urca, monumentul se înălța deasupra 
crestelor de munte. Şi-n felul acesta omul mărunt şi 
plăpând, înfofolit în cuverturi, care bea apa puţin încropită, 
de teamă să nu capete guturai, ctitorea cea mai de seamă 
dintre opere, căreia, folosindu-se de o metodă minunată şi 
de o extraordinară forţă de adaptare personală, nu-i 
consacra totuşi decât puţine ore, când se simţea în 
deplinătatea puterilor intelectuale, şi acestea smulse din 
şubreda lui alcătuire fizică. 

Cina se desfăşură într-o atmosferă caldă şi foarte 
prietenească. Pretutindeni în casă serviciile erau îndeplinite 
de către femei, Soeurette găsind prezenţa bărbaţilor în 
asemenea îndeletniciri preţ zgomotoasă şi prea dură pentru 
fratele ei. Vizitiul şi rândaşul erau angajaţi numai temporar 
şi numai în anumite zile fixate mai dinainte, pentru muncile 
grele. Şi femeile de serviciu, alese cu grijă să aibă o 
înfăţişare plăcută şi mâini uşoare şi îndemânatice, aduceau 
o notă aparte, pe care o adăugau la pacea şi fericirea 
acestui cuibuleţ călduţ, foarte greu accesibil, unde nu erau 
primiţi decât cei câţiva prieteni foarte intimi. Se 
preparaseră în seara aceea, cu prilejul întoarcerii 
stăpânilor, o ciorbă grasă, o mreană în unt, pescuită-n râul 
Mionne, un pui fript şi o salată de verdeţuri, în general 
feluri de mâncare foarte simple şi uşoare. 

— Chiar nu te-ai plictisit de sâmbătă şi până acuma? 
întrebă Soeurette pe Luc atunci când se aşezară cu toţii la 
masă, în mica sufragerie atât de intimă. 

— Bineînţeles că nu, te asigur, răspunse tânărul. De 
altminteri nici nu-ţi poţi imagina cât am fost de ocupat. 

Şi le povesti mai întâi despre felul cum şi-a petrecut 
seara de sâmbătă, revolta surdă pe care a văzut-o în 
Beauclair, despre pâinea furată de Nanet, arestarea lui 
Lange, vizita pe care i-o făcuse lui Bonnaire, victimă a 
represaliilor îndreptate împotriva greviştilor. Dar, dintr-un 
straniu scrupul, de care se miră el însuşi puţin mai târziu, 


trecu peste momentul întâlnirii lui cu Josine şi nici măcar 
nu-i pomeni numele. 

— Bieţii oameni! exclamă tânăra femeie cuprinsă de 
înduioşare. Această grevă îndelungată i-a adus în sapă de 
lemn şi încă sunt mult prea fericiţi aceia care au măcar o 
bucata de pâine... Ce-i de făcut? Cum să le vii într-ajutor? 
Actele de caritate nu sunt o soluţie, aduc numai o mică 
uşurare, şi nici nu-ţi poţi imagina cât de mâhnită am fost în 
timpul ultimelor două luni, să ne simţim, noi, cei bogaţi şi 
fericiţi, complet neputincioşi în această problemă. 

Avea o fire umanitaristă, era o elevă a bunicului Michon, 
bătrânul doctor fourierist şi saint-simonist care, încă de 
când nepoţica lui era foarte mică, o lua pe genunchi ca să-i 
istorisească o mulţime de povestiri frumoase pe care le 
inventa chiar el, vorbindu-i despre falanstere ctitorite pe 
insule unde domnea armonia, despre oraşe în care oamenii 
puteau să-şi realizeze toate visurile lor de fericire, 
mângâiaţi de o primăvară veşnică. 

— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? repeta îndurerată, 
fixându-şi ochii ei frumoşi, plini de duioşie şi de milă asupra 
lui Luc. Trebuie să întreprindem totuşi ceva. 

Atunci Luc, cuprins de emoție, lăsa să-i scape din adâncul 
sufletului: 

— Ah! da, a venit timpul, trebuie acţionat. 

Dar Jordan clătină din cap. În existenţa lui retrasă de 
savant nu avea loc nicicând politica. O dispreţuia din 
adâncul sufletului, de altminteri pe nedrept, căci este 
necesar totuşi ea oamenii să vegheze asupra felului cum 
sunt guvernaţi. Numai că, din turnul de fildeş în care trăia, 
considera lucruri neglijabile evenimentele politice, iar 
incidentele din cursul unei zile nu constituiau pentru el 
decât nişte obstacole în diurnul lui. După teoriile sale, doar 
ştiinţa era în stare să îndrume umanitatea spre adevăr, spre 
dreptate, spre fericirea finală, spre acest oraş perfect al 
viitorului către care popoarele se îndreaptă, dar într-un 
ritm mult prea încet şi, mai ales, cuprinse de temeri. La ce 


bun, prin urmare, să te încurci cu alte probleme? Nu-i de- 
ajuns oare ca ştiinţa să progreseze cu paşi mari? Mai cu 
seamă că ea progresa totuşi, şi fiecare dintre cuceririle ei 
reprezenta ceva sigur şi solid. La capătul drumului, 
indiferent care ar fi fost obstacolele, se află victoria vieţii, 
umanitatea care îşi împlineşte, în sfârşit, destinul şi, deşi 
foarte blajin, foarte milos, întocmai ca şi sora lui, îşi astupa 
totuşi urechile la bătălia pe care-o dădeau contemporanii şi 
se închidea în laboratorul lui unde prepara, după cum 
obişnuia el să spună, fericirea pentru ziua de mâine. 

— Acţionat! repetă la rândul lui. Dar ce altceva e oare 
gândirea, decât o formă de acţiune, şi încă una dintre cele 
mai fecunde, care poate influenţa asupra mersului înainte 
al societăţii? De unde putem să ştim noi care dintre 
seminţele aflare în pământ sunt în curs de a încolţi?... Şi 
mie-mi sfâşie sufletul soarta tuturor acestor nenorociţi, dar 
nu sunt câtuşi de puţin neliniştit, fiindcă ştiu ca 
semănăturile trebuie fără doar şi poate să răsară la timpul 
lor. 

Luc, nedorind să insiste câtuşi de puţin, în starea de 
spirit în care se găsea el însuşi, de tulburare şi tensiune 
sufletească, povesti apoi cum a decurs ziua de duminică, 
invitaţia pe care o primise de a merge la Guerdache, 
prânzul la care participase acolo, persoanele pe care le 
întâlnise, tot ceea ce se făcuse şi se discutase în acel loc. Îşi 
dădu seama perfect de bine că fratele şi sora deveneau 
nepăsători şi se dezinteresau de această lume. 

— De când au venit la Beauclair, îi vedem destul de rar pe 
cei din familia Boisgelin, explică liniştit Jordan, cu 
sinceritatea lui obişnuită. La Paris se arătaseră foarte 
amabili, dar noi trăim aici atât de retraşi, încât, puţin câte 
puţin, s-au stins orice relaţii între noi şi ei. Şi apoi, trebuie 
într-adevăr s-o mărturisim că ideile şi obiceiurile noastre 
diferă prea mult de cele ale lor. În ceea ce-l priveşte pe 
Delaveau, el e un băiat inteligent şi activ, care trăieşte 
numai şi numai pentru problemele lui, după cum şi eu 


însumi trăiesc numai şi numai pentru ale mele. Şi-n plus, 
am oroare de societatea aleasă din Beauclair, în aşa măsură 
încât îi închid uşa-n nas, bucuros să o fac să se indigneze şi 
să rămân în afara ei, ca un nebun periculos. 

Sourette începu să râdă. 

— Martial exagerează. Îl primim pe abatele Marle, care 
este un om de treabă, întocmai ca şi doctorul Novarre şi 
învățătorul Hermeline, a cărui conversaţie mă interesează 
foarte mult şi, dacă e adevărat ca suntem în raporturi de 
simpla curtoazie cu stăpânii de la Guerdache, nu-i mai puţin 
adevărat că păstrez o prietenie sinceră doamnei Boisgelin, 
care e o făptură tare bună, ba chiar fermecătoare. 

Lui Jordan îi făcea plăcere s-o tachineze uneori. 

— Spune totuşi că eu sunt acela care sperii lumea şi-o fac 
să fugă şi că, dacă nu eram eu de faţă, tu ai fi deschis uşile 
larg, de perete, pentru toată lumea. 

— Dar fără niciun fel de îndoială, exclama la rândul ei, 
plină de veselie. Casa e aşa cum doreşti tu. Vrei să 
organizez un bal mare, la care să invităm pe subprefectul 
Châtelard, primarul Gourier, preşedintele tribunalului 
Gaume, căpitanul Jollivet, familia Mazelle şi familia 
Delaveau?... Tu o să deschizi balul, împreună cu doamna 
Mazelle. 

Se apucaseră iar să glumească, foarte fericiţi în seara 
aceea fiindcă se întorseseră în cuibul lor el e fraţi buni şi 
pentru că era de faţă şi Luc. Apoi, la desert fu abordată, în 
sfârşit, problema serioasă şi importantă. Cele două 
servitoare se strecuraseră afară fără un cuvânt, uşoare în 
pantofii lor de pâslă care nu făceau niciun zgomot. Şi în 
sufrageria acum liniştită domnea atmosfera de o infinită 
duioşie a intimităţilor pline de tandreţe, când inimile şi 
minţile se deschideau libere şi nestingherite de nimeni şi de 
NIMIC. 

— Prin urmare, dragul meu, deschise Jordan discuţia, 
uite ce-aş dori eu de la tine, drept dovadă a prieteniei ce-mi 


porţi... O să studiezi problema şi-o să-mi spui de-a dreptul 
ceea ce ai face în locul meu. 

Reluă întreaga situaţie de la capăt şi-i explică în ce stare 
de spirit se găsea el însuşi. De mult timp s-ar fi debarasat 
de furnal, dar lăsase lucrurile să meargă de la sine, ca să 
spună astfel, în virtutea inerţiei şi-a rutinei. Câştigurile 
continuau să fie suficient de mari, dar asta nu conta în ochii 
lui şi el nu le acorda niciun fel de consideraţie, fiindcă se 
socotea îndeajuns de bogat; şi, pe de altă parte, pentru a le 
dubla sau chiar tripla ar fi trebuit să se preocupe de 
reînnoirea unei părţi din utilaj, ca prin asta să se 
îmbunătăţească produsele, cu. alte cuvinte să se consacre 
cu totul activităţii acesteia, renunțând la cercetările sale. 
Era un lucru peste puterile lui şi nici n-avea intenţia să-l 
facă, asta cu atât mai mult cu cât furnalele învechite, 
utilizând metode care după părerea lui erau puerile şi 
primitive, nu-l interesau, nu puteau să-i fie de niciun. folos 
pentru experienţele referitoare la topirile electrice care-l 
pasionau. Şi îşi lăsase la voia întâmplării întreprinderea, 
ocupându-se de ea cât mai puţin cu putinţă, aşteptând o 
ocazie prielnică să nu se mai ocupe chiar deloc. 

— Înţelegi, nu-i aşa, dragul meu prieten?... Şi tocmai 
acum, pe neaşteptate, uite că-mi moare bătrânul meu 
Laroche, şi întreaga exploatare a furnalului, toate grijile îmi 
cad din nou mie pe umeri. Nu-ţi imaginezi câte sunt de 
făcut, abia dac-ar ajunge o întreagă viaţă de om, în 
momentul în care vrei să te apuci de o treabă serioasă 
acolo. Or, pentru nimic în lume nu mi-aş abandona studiile 
şi cercetările mele. Prin urmare, cel mai bine ar fi să vând, 
eu sunt aproape hotărât să fac pasul ăsta, dar ţin să cunosc 
mai întâi şi părerea. voastră. 

Luc îl înţelegea şi găsea frământările lui foarte 
întemeiate. 

— Fără îndoială, consimţi el, nu poţi să-ţi schimbi aşa, 
dintr-odată, munca şi întregul fel de viaţă. Ai pierde şi 
dumneata, ar pierde şi umanitatea prea mult într-o atare 


situaţie. Totuşi, gândeşte-te bine, poate că mai există şi alte 
soluţii... Şi apoi, pentru a vinde, îţi trebuie un cumpărător. 

— Oh! exclama Jordan, am cumpărătorul... Delaveau 
plănuieşte să înglobeze furnalul de la Crecherie uzinelor 
sala de oţeluri Abis şi asta nu de ieri-de alaltăieri. M-a 
iscodit în repetate rânduri şi nu aşteaptă decât să-i fac un 
semn. 

La auzirea numelui lui Delaveau, Luc tresări deodată, 
căci abia acum îşi explica, în sfârşit, pentru ce directorul 
uzinelor Abis se arătase atât de neliniştit şi atât de pisălog 
cu întrebările lui. Şi, cum gazda îi observase gestul, îl 
întrebă dacă are ceva împotriva directorului uzinelor Abis. 

— Nu, nu, îl cred, la fel ca şi pe dumneata, un om 
inteligent şi activ. 

— Chiar aşa şi este, continuă Jordan, treaba ar încăpea 
pe mâini pricepute... Mă tem însă că va trebui, pentru a 
ajunge la o înţelegere cu el, să accept ca plata să se facă în 
rate şi cu scadenţe foarte lungi, fiindcă lui Boisgelin îi 
lipsesc banii lichizi şi nu mai are niciun fel de capital 
disponibil. Toate acestea însă mă interesează mult prea 
puţin, pot să aştept, din moment ce-mi girează prin uzinele 
Abis, îmi ajunge. 

Şi oprindu-se, îl privi pe Luc drept în faţă, apoi, în cele 
din urmă, spuse: 

— Şi, ce mă sfătuieşti, să pun punct şi să tratez cu 
Delaveau sau nu? 

Tânărul nu răspunse imediat. O puternică indispoziţie, un 
dezgust de neînvins se înălţau dinlăuntrul întregii sale 
fiinţe. Oare ce se-ntâmplase cu el? Pentru ce se indigna, 
pentru ce se revolta, ca şi cum sfătuindu-l să renunţe la 
furnal în favoarea acestui om, ar fi comis o faptă urâtă, 
pentru care ar simţi remuşcări toată viaţa? Cu toate 
acestea, nu găsea niciun motiv plauzibil care să-i dea 
dreptul să-l sfătuiască pe prietenul său contrariul. Şi în cele 
din urmă repetă aceeaşi idee: 


— Fără îndoială că tot ceea ce-mi spui este bine gândit, 
chiar foarte bine gândit, şi eu nu pot decât să te aprob... 
Numai că mai stai şi reflectă, mai stai şi reflectă un timp. 

Până acum, Soeurette ascultase cu foarte mare atenţie, 
fără să intervină însă. Părea că încerca aceeaşi puternică 
indispoziţie care-l cuprinsese şi pe Luc şi arunca din timp în 
timp câte o privire în direcţia lui, aşteptând cuprinsă de 
nelinişte răspunsul tânărului. 

— Nu-i vorba numai despre furnal, spuse ea în cele din 
urmă. Mai sunt de asemenea şi mina şi toate aceste imense 
terenuri stâncoase care înconjoară furnalul şi nu pot, după 
câte ştiu, să fie separate. 

Fratele ei schiţă un gest de nerăbdare, într-atâta era de 
doritor să se debaraseze cât mai repede şi dintr-o singură 
lovitură de totul. 

— Delaveau n-are decât să ia şi terenurile toate dacă are 
chef. Ce vrei să facem cu ele? Stânci pleşuve, arse de soare, 
unde nici măcar mărăcinii nu pot să crească. Toate astea nu 
mai reprezintă nicio valoare, din moment ce, la ora actuală, 
mina nu mai poate fi exploatată. 

— E chiar aşa de sigur că nu mai poate fi exploatată? 
insistă ea. Îmi amintesc, domnule Froment, că ne-ai 
povestit, într-o seara, cum s-a reuşit, undeva, în est, să se 
exploateze nişte minereuri complet inutilizabile mulţumită 
unui procedeu chimic... Pentru ce nu s-a încercat până 
acum acest procedeu şi acolo sus, la mina noastră? 

Jordan ridică încă o data, plin de disperare, braţele spre 
cer. 

— Pentru ce? Pentru ce? Dar, draga mea, pentru ca 
Laroche n-ar li avut nici să-l pici cu ceară o iniţiativă; 
pentru că eu însumi nu am avut timpul necesar să mă ocup 
de asta; şi. pentru că treburile mergeau într-un anumit fel, 
în virtutea inerţiei, şi nu puteau să meargă altfel... Vezi tu, 
dacă vând, o fac tocmai ca să nu mai aud vorbindu-se 
despre asta şi fiindcă-mi este de-a dreptul imposibil să mă 
ocup cu de asemenea treburi, şi asta mă îmbolnăveşte. 


Se ridicase în picioare, şi Soeurette, văzându-l că se agită, 
nu mai scoase o, vorbă, de teamă să nu-i provoace febră. 

— În anumite momente, continuă Martial, îmi vine să-l 
chem pe Delaveau, ca să-i dau totul, chiar dacă n-o să-mi 
plătească niciun ban... Şi la fel se-ntâmplă şi cu aceste 
cuptoare electrice, a căror soluţie practică o caut cu atâta 
înfrigurare de mult timp. Nu m-am gândit niciodată să le 
utilizez eu însumi capacitatea de lucru şi să trag foloase de 
pe urma lor, fiindcă în ziua în care voi reuşi, o să le pun la 
dispoziţia tuturora, pentru ca toţi să se bucure de avantajul 
lot şi să fie fericiţi... Prin urmare, e lucru stabilit, din 
moment ce şi prietenul nostru consideră proiectul meu 
drept cea mai bună soluţie, o să stăm mâine şi-o să studiem 
împreună condiţiile în care o să aibă loc cedarea furnalului, 
şi cu asta, basta! 

Apoi, fiindcă Luc nu scotea o vorbă, cuprins de dezgust şi 
doritor să nu se angajeze mai mult în discuţii, Martial se 
înfierbântă din nou şi-i propuse să meargă împreună o clipă 
până sus, dorind să vadă el însuşi la faţa locului cum lucrase 
furnalul în timpul celor trei zile de absenţă ale lui. 

— Sunt oarecum neliniştit. De o săptămână, de când a 
murit Laroche, n-am găsit alt inginer care să-l înlocuiască şi 
l-am lăsat pe maistrul turnător Morfain care lucrează la 
fumai să conducă activitatea. Este un om admirabil, parcă 
născut acolo, sus, şi-n orice caz, crescut în foc. Cu toate 
acestea, e vorba de o mare răspundere pentru, un simplu 
muncitor ca el. 

Cuprinsă de îngrijorare, Soeurette vru să intervină pe un 
ton implorator: 

— Oh, Martial; doar nu ai de gând să pleci acum din nou, 
la orele zece seara, tu, care abia te-ai întors de pe drum şi 
care eşti atât de obosii? 

Atunci, Martial deveni din nou foarte blajin şi-o sărută. 

— Lasă asta, surioară dragă, nu te frământa. Ştii bine ca 
nu fac niciodată nimic peste puterile mele. Şi în plus, te 
asigur că am să dorm mult mai liniştit, când o să văd la faţa 


locului cum merg lucrurile... Noaptea nu-i deloc rece, şi 
afară de asta o să-mi iau şi blana. 

Totuşi, Soeurette îi înfăşură ea însăşi un fular gros 
împrejurul gâtului şi-l însoţi până-n josul peronului, ca să se 
convingă că scara era într-adevăr minunată., Pretutindeni 
în jur domnea un fel de amorţeală plăcută, arborii, apele şi 
câmpiile păreau că dorm înfofolite în cuvertura de catifea 
smălţuita cu stele a cerului. 

— Domnule Froment, să ştii că ţi-l încredinţez. Nu-l lăsa 
să întârzie prea mult. 

Cei doi bărbaţi o apucară de îndată pe treptele înguste 
din spatele casei, tăiate pieptiş. În peretele stâncos, pe care 
se afla construit furnalul, la jumătatea coastei abrupte ce se 
căsca în panta uriaşă a munţilor Bleuses. Treptele formau 
un adevărat labirint, de un farmec nemărginit, printre pini 
şi plante agăţătoare. Dacă ridicai privirea, la fiecare 
cotitură a potecii zăreai masa. Întunecată a furnalului 
detaşându-se din ce în ce mai clară în noaptea albastra, cu 
contururile stranii ale instalaţiilor mecanice grupate în jurul 
vetrei centrale. 

Jordan urcă primul, cu paşi uşori şi mărunți; şi, în 
momentul în care ajunse, în sfârşit, la un palier, se opri 
înaintea unei îngrămădiri de stânci, unde strălucea o 
lumină ca o mică stea. 

— Aşteaptă-mă o clipă, te rog, spuse el, să văd dacă 
Morfain nu-i acasă la el. 

— Cum vine asta, acasă la el? întrebă Luc mirat. 

— Chiar aici, unde vezi, în nişte grote vechi, pe care le-a 
transformat într-un fel de locuinţă şi unde se încăpăţânează 
să stea împreună cu băiatul şi fata lui, fără să-i pese câtuşi 
de puţin de propunerile pe care i le-am făcut să-l instalez 
într-o casă mai omenească. 

În strunga Briasului, un întreg popor de sărmani locuia în 
nişte văgăuni asemănătoare acesteia, neavând încotro. 
Morfain în schimb rămânea acolo din proprie voinţă, născut 
fiind acolo, în urmă cu patruzeci de ani, simțindu-se în felul 


acesta mai aproape de munca lui, înfipt aproape în coasta 
furnalului care era viaţa, temniţa şi imperiul său. De 
altminteri, în sălaşul lui preistoric, de om al cavernelor într- 
o epocă civilizată, introdusese în cele din urmă un oarecare 
confort, zidise un perete solid, care să separe între ele cele 
două grote, prevăzut cu o uşă plină. Montase de asemenea 
nişte ferestre cu ochiuri mici, care închideau crăpăturile. 
Şi-n interior se aflau trei încăperi, una destinată lui Morfain 
şi fiului său, cea de-a doua fetei şi, în sfârşit, o cameră 
comună, folosind în acelaşi timp şi drept sufragerie, 
bucătărie şi atelier, toate trei cu pereţii şi tavanul lor boltit 
din piatră, foarte curate, mobilate cu lucruri solide, cioplite, 
e drept, cam din topor. 

Aşa cum spusese şi Jordan, cei din familia Morfain erau 
din tată-n fiu maiştri furnalişti la Crecherie. Bunicul 
participase la întemeierea furnalului, în vreme ce nepotul, 
după mai bine de optzeci de ani de domnie neîntreruptă a 
familiei, veghea încă şi astăzi şarjele; şi lucrul acesta îi 
stârnea o îndreptăţită mândrie, la fel ca un titlu nobiliar de 
netăgăduit. Se împliniseră patru ani de când nevasta lui 
murise, lăsând orfani un băiat de şaisprezece şi o fetiţă de 
paisprezece ani. Băiatul se pusese imediat pe lucru la 
furnal, în vreme ce fata luase în sarcina sa îngrijirea celor 
doi bărbaţi, preparând supa şi măturând prin casă ca o 
bună gospodină. Şi asta dura de patru ani, ea avea acum 
optsprezece şi fratele douăzeci; tatăl îşi privea liniştit 
progeniturile crescând, în aşteptarea zilei când va putea să 
transmită locul de maistru furnalist fiului său, aşa după cum 
i-l transmisese şi lui tatăl său. 

— Hei! Eşti aici, Morfain?! strigă Jordan, în vreme ce 
deschidea uşa prevăzută doar cu un simplu zăvor. Intru 
puţin la tine, fiindcă aş vrea să ştiu ce mai e nou pe la 
furnal. 

În această bortă căscată-n stâncă şi luminată de o mică 
feştilă fumegândă, tatăl şi fiul, aşezaţi la masă, îşi mâncau 
obişnuita lor supă, pe care o luau înainte de a intra la lucru, 


în vreme ce fata, în picioare îndărătul lor, îi servea. Şi 
umbrele lor prelungi păreau că umplu întreaga încăpere, în 
care domnea o atmosferă gravă, din pricina îndelungatelor 
momente de tăcere pe care le păstrau de obicei. 

Cu o voce groasă şi scăzută, Morfain răspunse: 

— Am avut o încurcătură urâtă, domnule Jordan. Dar 
cred c-o să se liniştească treaba. 

Morfain se sculase-n picioare, şi fiul lui făcuse la fel; şi 
stătea acolo, între băiat şi fată, toţi trei uriaşi, atât de înalţi 
şi de vânjoşi, încât frunţile lor aproape că atingeau bolta 
joasă, din stânca goală, înnegrită de fum, care servea drept 
plafon. Ai fi putut spune că erau trei stafii din epoci de mult 
dispărute, aparţinând unei familii dârze de muncitori, care 
prin efortul ei îndelungat a contribuit, de-a lungul 
veacurilor, la subjugarea naturii. 

Luc privea cu surprindere pe Morfain, acest colos, unul 
dintre Vulcanii de odinioară, îmblânzitorii focului. Avea 
capul enorm, cu faţa lăbărţată, mâncată şi înroşită de 
flacără. O frunte bombată, un nas ca un cioc de vultur şi 
nişte ochi de jeratic deasupra unor obraji pe care lava 
incandescentă părea că i-a pustiit. O gură umflată, răsucită, 
pârjolită de arsură. Şi nişte mâini care păreau să aibă forţa 
şi culoarea unor cleşti de oţel vechi. Apoi Luc îşi mută 
privirea în direcţia fiului, cunoscut sub numele de Petit- 
Dai3*, o poreclă care-i rămăsese încă din copilărie, fiindcă 
pronunţa prost unele dintre cuvinte şi, mai cu seamă, 
pentru că într-o zi fusese pe punctul să-şi lase degetele lui 
mici pe un lingou de fontă care nu se răcise încă. Un alt 
colos acum, aproape la fel de gigant ca şi tatăl său, de la 
care  moştenise faţa  colţuroasă, nasul straşnic de 
proeminent între cei doi ochi la fel de strălucitori. Dar era 
mai puţin pârjolit de foc şi, spre deosebire de tatăl său, ştia 
să citească şi să scrie, ceea ce îi mai îmblânzeau şi lumina 
puţin trăsăturile sale printr-o spiritualitate nouă. În sfârşit, 
Luc îşi îndreptă privirea către fată, Ma-Bleue, pe care tatăl, 
din dragoste pentru copilul lui, continuase s-o numească 


aşa şi după ce-a mai crescut, şi care avea nişte ochi mari, 
albaştri, ca ai unei zeițe blonde, de un albastru atât de 
limpede şi profund încât nu mai vedeai pe faţa ei decât 
acest albastru al cerului fără de margini. O zeiţă înaltă de 
statură, de o frumuseţe simplă, dar maiestuoasă în acelaşi 
timp, cea mai minunată, mai tăcută şi mai sălbatică făptură 
din întreaga regiune, care, în primitivismul ei, găsea totuşi 
loc şi pentru momente de reverie, citind cărţi şi 
imaginându-şi, venind spre ea din depărtări nedefinite, 
imagini, fapte, oameni şi întâmplări, de care tatăl său n- 
avea nici habar şi a căror aşteptare nemărturisită vreodată 
cuiva o făcea să încerce fiori. Pentru Luc, toţi aceşti trei 
eroi, care-l făceau să întrevadă îndelungata şi strivitoarea 
activitate a omenirii în decursul istoriei sale, efortul plin de 
durere, dar şi de orgoliu mereu reluat de la capăt şi 
noblețea antică a unei munci ucigaşe, toată această familie 
strâns unită i se păreau minunăţie. 

Dar Jordan fu cuprins din nou de nelinişte. 

— O încurcătură urâtă, Morfain, cum asta? 

— Da, domnule Jordan, una dintre gurile de vânt s-a 
înfundat. Timp de două zile am crezut că într-adevăr o să 
se-ntâmple o nenorocire, şi nici n-am mai închis ochii din 
pricina asta, atât de supărat am fost ca mie să mi se 
întâmple un asemenea necaz şi tocmai când dumneavoastră 
nu sunteţi de faţă. Ar fi mai bine să vă duceţi şi să vedeti, 
dacă aveţi timp. Se elaborează o şarjă chiar acum, 
numaidecât. 

Cei doi lucrători, în picioare, sfârşiseră de mâncat supa 
cu lingurile lor mari, în vreme ce fata începuse încă de pe 
acum să şteargă masa. Vorbeau puţin între ei şi se 
înțelegeau numai dintr-un gest sau dintr-o privire. Cu toate 
acestea, tatăl i se adresă lui Ma-Bleue, şi vocea lui aspra 
căpătă de data aceasta o nuanţă blândă, de afecţiune; 

— Poţi să strângi masa şi să nu ne mai aştepţi, o să ne 
culcăm iar acolo, pe jos. 


Şi Luc, care mai întorsese o dată capul îndărăt, în vreme 
ce Morfain şi Petit-Da plecaseră împreună cu Jordan, o zări 
pe Ma-Bleue stând în picioare pe pragul locuinţei lor 
primitive, înaltă şi superbă, întocmai ca o zeitate din 
timpurile străvechi, cu ochii de azur, pierduţi în visări, 
undeva departe, în noaptea senină. 

Nu peste mult timp, în faţa lor se înălţă masa întunecată 
a furnalului. Era de un model foarte vechi şi n-avea decât 
cincisprezece metri înălţime, o construcţie butucănoasă şi 
îndesată. Dar, puţin câte puţin, în decursul vremii i se 
aduseseră numeroase perfecţionări succesive şi fusese 
dotat cu instalaţii noi, care în cele din urmă clădiseră 
împrejurul lui un fel de mic orăşel. Turnătoria, reconstruită 
de curând, cu podeaua acoperită cu un nisip fin şi 
încrengăturile ei din schelărie de fier care susțineau 
acoperişul din ţigle puse şi ele nu de mult, era de o supleţe 
plină de eleganţă. După aceea, la stânga, sub un hangar 
prevăzut cu geamuri largi, se aflau foalele, acţionate de o 
maşină cu vapori care producea un curent de aer; în vreme 
ce la dreapta erau două rânduri de cilindri înalţi, un rând 
prin care pătrundeau gazele combustiei pentru a se curăţi 
de impurități şi alt rând servind la încălzirea aerului rece 
care venea de la maşina cu vapori ca să poată ajunge 
fierbinte în furnal, unde activa fonta. Mai existau de 
asemenea o scrie de recipiente pentru apă, un întreg 
ansamblu de tuburi, menite să permită circulaţia continua a 
lichidului în jurul muchiilor de cărămidă pe care le răcea, 
eliminând în felul acesta uzura provocata de groaznicul foc 
din interior. Şi monstrul părea în felul acesta că dispare, 
acoperit de încrengătura instalaţiilor ajutătoare care i se 
aduseseră în preajmă, sufocat sub troianul de construcţii 
anexe cu solzii rezervoarelor din tabla şi împletitura din 
maţe groase, metalice, care puse toate laolaltă, printr-o 
extraordinară împerechere, căpătau, noaptea mai cu 
seamă, nişte contururi ciudate, de o fantezie sălbatică. Sus 
de tot se distingea, chiar în acelaşi rând cu stânca, pasarela 


pe care circulau vagoanele cu minereu şi combustibil până 
la gura de încărcare a furnalului, aşezată la acelaşi nivel. 
Dedesubt, cuva îşi înălța conul ei întunecat. Mai apoi, 
începând de pe la mijloc şi până în josul etalajului, se 
desfăşura o puternică armătură din metal, susţinând zidul 
de cărămidă şi servind în acelaşi timp şi drept suport 
pentru cele patru guri de vânt, ca şi pentru întreaga 
încrengătură a conductelor de apă. În sfârşit, jos de tot se 
afla doar creuzetul, a cărui gură de scurgere era astupată 
cu un tampon din cărămidă refractară. Furnalul părea că 
doarme, ca un animal uriaş, de o formă ciudată şi- 
nspăimântătoare, al cărui pântec înghiţea şi mistuia pietre, 
făcând să se reverse apoi metalul topit. 

De altminteri, nici cel mai mic zgomot, nici cea mai mică 
lumină nu tulburau această digestie formidabilă, făcută în 
linişte şi pe întuneric. Nu se auzea decât susurul slab al 
apei, căzând în picături dese, care formau un mic şuvoi de-a 
lungul peretelui de cărămidă. Singură, maşina cu vapori, 
aşezată la o oarecare distanţă, uruia fără odihnă. Şi, pentru 
luminat toate acestea, nu existau decât trei sau patru 
felinare mari, care ardeau în bezna îngroşată parcă şi mai 
mult de umbrele enormelor construcţii. De asemenea nu se 
distingeau decât nişte forme umane şterse, cei patru 
muncitori turnători care alcătuiau echipa de noapte, şi 
care, în aşteptarea elaborării şarjei, îşi petreceau vremea 
hoinărind. Sus, pe platforma gurii de încărcare, nu se 
zăreau nici măcar fochiştii, care, tăcuţi, executau 
dispoziţiile venite de jos, descărcând în cuptor cantităţile 
cerute de minereu şi de cărbune. Şi nu se auzea niciun 
strigăt, nu se ivea nicio lucire de lumină, munca sălbatică şi 
peste puterile omului desfăşurându-se totuşi calm şi anonim 
ca un ritual secular, prin care se umpleau încetul cu încetul 
diferitele straturi ale furnalului cu materia primă pentru 
truda viitorului. 

Cu toate acestea, necăjit de veştile proaste, Jordan, pe 
care Luc îl ajunsese din urmă, îşi relua teoriile, arătându-i 


prietenului său printr-un gest larg construcţiile din faţa lor. 

— Uite, amice, nu am dreptate când vreau să rad toate 
astea şi să înlocuiesc un astfel de monstru prin bateria mea 
de cuptoare electrice, care sunt atât de curate, atât de 
simple şi atât de uşor de întreţinut?... N-am făcut niciun pas 
înainte în tehnologia obţinerii fontei din metale, din ziua în 
care pentru prima oară oamenii au săpat o bortă-n pământ 
ca să topească acolo minereuri amestecate cu crengi de 
copac aprinse. Am rămas la aceeaşi metodă naivă şi 
primitivă şi furnalele noastre nu sunt nimic altceva decât 
nişte astfel de borte preistorice, pe care s-au înălţat nişte 
coloane scobite şi ele, mai mari sau mai mici, după cum au 
fost nevoile respective şi unde continuă să se arunce de-a 
valma metalul topit şi combustibilul care se ard laolaltă. Ai 
zice că-i corpul uriaş al vreunui animal căruia i se toarnă 
fără încetare pe gât hrana aceasta de cărbune şi oxid de 
fier, şi care o digeră într-un uragan de foc, apoi înapoiază 
prin partea de jos metalul topit, în vreme ce gazele, praful 
şi zgura de toate felurile se elimină pe partea cealaltă... Şi 
observă că operaţiunea cea mai importantă se află acolo, în 
coborârea lentă a materiilor diferite, în această digestie 
totală, căci orice nouă ameliorare adusă până acum 
procedeului tehnologic a avut în vedere numai acest unic 
scop: să uşureze siesta furnalului. Aşa se face că odinioară 
nu se sufla încă aer, şi topirea era mai lentă şi mai 
defectuoasă. Apoi s-a suflat aer rece; după aceea s-a 
observat că rezultatele erau şi mai bune când se introducea 
aer cald. S-a născut în sfârşit ideea de a se folosi, pentru 
încălzirea aerului care i se insufla furnalului, înseşi gazele 
lui, care până atunci arseseră de pomană acolo, sus, la gura 
de încărcare a lui, într-un splendid penaj de flăcări. Şi-n 
felul acesta, furnalul de odinioară s-a complicat cu atâtea 
noi organe exterioare, maşina cu vapori de suflat aer, 
rezervoarele în care se epurează gazele, cilindrii unde 
aerul, aflat în trecere, se încălzeşte, fără să mai vorbim 
despre toată această reţea a gurilor de vânt care-l 


înconjoară ca ochiurile unei dantelării... Dar în zadar l-au 
perfecţionat, a rămas, în pofida dimensiunilor lui de uriaş, o 
minte de copil pe nişte picioare de colos şi toţi cei care i-au 
adus îmbunătăţiri n-au făcut nimic altceva decât să-l redea 
în lucru cu un sistem de funcţionare şi mai complicat decât 
înainte şi deci mai delicat şi mai supus unor defecţiuni 
continue. Oh! nici nu-ţi poţi imagina bolile monstrului! 
Niciun copil mic şi firav n-ar da atât de furcă familiei sale, 
cât dă acest colos cu digestia lui care stârneşte atâtea 
motive puternice de îngrijorare. Şase fochişti se află în 
permanenţă la căpătâiul lui, acolo, sus, şi opt lucrători jos; 
în sfârşit, maiştri şi ingineri se găsesc în permanenţă în 
preajma lui, zi şi noapte, în doua echipe, ca să 
supravegheze hrana pe care i-o aduc şi materiile pe care le 
înapoiază, cuprinşi de panică la cele mai mici deranjamente 
ale corpului său, atunci când şarja nu este satisfăcătoare. 
Uite, în curând se împlinesc cinci ani de când e aprins asta, 
fără ca focul din interiorul lui să-şi fi oprit, un singur minut 
măcar, viaţa; şi s-ar putea să mai ardă încă cinci ani de 
acum înainte, până să fie stins pentru reparaţii. Dacă se 
tremură atâta pentru el, dacă se veghează cu atâta grijă 
asupra bunei lui funcţionări, este pentru că toţi trăiesc sub 
eterna ameninţare să nu se stingă vreodată de la sine, din 
pricina vreunei catastrofe neprevăzute ere, lucru grav, s-ar 
putea petrece în adâncul măruntaielor lui, fără ca cineva 
să-i ştie pricina sau s-o poată preîntâmpina. Fiindcă 
stingerea lui echivalează cu moartea... Ehei! cuptoraşele 
mele electrice, pe care chiar şi nişte copii le-ar putea dirija, 
n-au să mai tulbure liniştea nopţilor nimănui şi vor fi atât de 
igienice, de active şi de cuminţi, cum nici nu poţi să-ţi 
imaginezi. 

Luc nu se putu abţine să nu izbucnească în râs, înveselit 
dintr-odată de pasiunea plină de o duioşie paternă cu care- 
şi însoțea Jordan cercetările lui de savant. Dar în clipa 
aceea Morfain. Însoţii de Petit-Da, se întorsese în le arăta, la 
lumina palidă a felinarului, unul dintre cele patru coşuri din 


fontă care, la trei metri înălţime de la pământ, se înfigeau în 
trupul colosului, pătrunzând în fiecare din laturile sale. 

— Uitaţi, dom” Jordan, gaura asta de vânt de acolo s-a 
astupat, şi beleaua a fost că eu m-am dus acasă să mă culc 
fără s-o vad şi nu mi-am dat seama de necazul care s-a 
întâmplat decât a doua zi... Pentru ca n-a mai avut aer, a- 
nceput să se răcească şi trebuie că s-a prins de tot; o mai fi 
fost şi vreo aglomerare de materii, care-or fi tăcut baltă. 
Nimic nu mai cobora, şi mi-am dat seama abia în momentul 
şarjei, când am văzut că zgura iese ca un terci gros, de pe 
acum negru... Mă înţelegeţi ce frică mi-a fost, fiindcă îmi 
aduceam aminte de nenorocirea noastră de acu zece ani, 
când a trebuit să dărâmăm un colţ întreg de-al furnalului 
după o poveste ca asta. 

Niciodată nu vorbise atâta. Amintind despre vechiul 
accident, vocea lui tremura, căci nu exista defel o maladie 
mai cumplită decât această răceală din senin, care lăsa 
cărbunele să se stingă şi minereul să se solidifice, 
transformându-l într-o rocă aproape compactă. Cazul 
devine mortal, când nu se reuşeşte să se aprindă din nou 
jeraticul. Treptat, treptat, întreaga masă se răceşte şi în 
cele din urmă ajunge să facă un corp comun cu însuşi 
furnalul; şi nu mai există altă soluţie decât să-l dărâmi 
cărămidă cu cărămidă, să-l dobori la pământ ca pe un vechi 
donjon umplut cu pietre, de acum înainte rămas inutil. 

— Şi cum ai procedat? întrebă Jordan. 

Dar Morfain nu răspunse chiar aşa de curând. Începuse 
până la urmă să iubească monstrul acesta, ale cărui 
revărsări de lavă incandescentă îi arseseră faţa de mai bine 
de treizeci de ani. Era pentru el un rug uriaş pentru jertfe, 
un altar al focului, la care venea zilnic să-şi spună 
rugăciunea, curbat sub asprimea şi rigorile cultului pe care 
trebuise să îl îndeplinească încă de când i se împlinise 
sorocul de bărbăţie, pentru a putea să-şi mănânce pâinea 
cea de toate zilele. Şi, abia desluşind buchia cărţilor, nu 
fusese atras câtuşi de puţin de ideile inovatoare care 


circulau pe atunci, în sufletul lui simplu nu germinase 
nicicând sâmburele revoltei, accepta supus aspra sclavie în 
care trudea, mândrindu-se. doar cu vigoarea braţelor lui 
voinice, cu lupta pe care o ducea în fiecare zi, în fiecare 
ceas, pentru a întreţine vie flacăra şi cu credinţa ce i-o 
nutrea acestui colos culcat cuminte pe labele lui şi căruia îi 
înconjura cu atenţii digestiile, fără să se fi gândit măcar o 
clipă să se oprească din lucru. În felul acesta îşi făcuse un 
soi de pasiune din slujirea zeului său barbar şi grotesc, 
credinţa se contopise în el cu un soi de duioşie fără cuvinte 
şi rămânea adeseori complet cutremurat de spaima în faţa 
pericolelor şi primejdiilor de care-l ferise mulţumită 
devotamentului său şi cine ştie câtor eforturi extraordinare 
pe care le depusese. 

— Cum am procedat? spuse el în cele din urmă. Păi, am 
început prin a-i tripla încărcăturile de cărbune, apoi m-am 
străduit să degajez gura de vânt, printr-o serie întreagă de 
manevre făcute cu sufleria, aşa cum am văzut că făcea 
domnul Laroche uneori. Dar beleaua era prea mare şi-a 
trebuit să demontez gura de vânt şi să sparg crusta cu 
lovituri de vătrai. Ehei! trebuşoara asta n-a fast aşa lesne 
de făcut i-a fost nevoie să curgă ceva sudoare cât am forţat- 
0. În cele din urmă, aerul a pătruns, şi tare-am mai fost 
mulţumit de dimineaţă când, în zgură, am găsit resturi de 
minereu, semn că materia atârnată la gura de vânt s-a 
desprins şi-a cărat după ea şi ruptura de boltă. Acu, arde 
bine peste tot şi treaba o să-şi reia cursul normal. De 
altminteri, o s-o aflăm curând, fiindcă şarja o să ne spună 
care-i situaţia 

Şi, deşi epuizat după un discurs atât de lung, adăugă cu o 
voce scăzută: 

— Cred, dom' Jordan, că m-aş fi urcat colo, sus, să mă 
arunc în gura de încărcare a furnalului, odată cu minereul, 
dacă n-aş fi aflat astă-seară veşti mai bune pe care să pot să 
vi le aduc... Eu nu-s decât un muncitor, un maistru furnalist, 
în care aţi avut atâta încredere, încât i-aţi dat în primire 


postul unui inginer; şi s-ajung să va las furnalul să se stingă 
şi să vă spun că-i mort, la întoarcerea dumneavoastră!... 
Nu, aş fi murit odată cu el! Ultimele două nopţi n-am închis 
ochii. Am vegheat acolo ceas după ceas, aşa cum îmi 
amintesc că am făcut cu sărmana mea soţie, când am 
pierdut-o. Şi, acum pot cu adevărat s-o spun, supa pe care 
m-aţi găsit tocmai că eram pe cale să o mănânc este prima 
pe care o înghit în ultimele patruzeci şi opt de ore, pentru 
că până atunci am avut stomacul astupat, ca furnalul. Nu 
sunt vorbe-n vânt, vreau numai să ştiţi ce fericit sunt că n- 
am trădat încrederea pe care mi-aţi acordat-o. 

Acest zdrahon înalt, călit de foc şi cu membrele 
puternice, ca oţelul vechi, aproape că plângea; şi Jordan îi 
strânse amândouă mâinile, plin de afecţiune. 

— Bravul meu Morfain, ştiu că eşti un viteaz şi că dacă s- 
ar fi întâmplat vreo catastrofă, ai fi luptat până la capăt. 

Petit-Da stătuse tot timpul în picioare, în întuneric, şi 
ascultase fără să intervină măcar cu un cuvânt sau vreun 
gest. Şi nu se mişcă decât atunci când tatăl lui îi dădu un 
ordin, pentru elaborarea şarjei. În douăzeci şi patru de ore 
aveau loc cinci elaborări de şarje la un interval de aproape 
cinci ore una de cealaltă. Cursul, care putea uneori să 
ajungă şi la optzeci de tone pe zi, abia dacă mai atingea 
acum cincizeci, ceea ce însemna că fiecare şarjă reprezenta 
zece tone. În linişte, la lumina slabă a felinarului, se făceau 
ultimele pregătiri, scobindu-se şănţuleţe şi capetele de tipar 
în nisipul fin din hala cea mare. Nu mai rămăsese decât să 
se evacueze zgura şi se mai vedeau doar umbrele liniştite 
ale muncitorilor turnători trecând din când în când şi 
îndemnându-se fără prea mare zor la efectuarea unor 
munci neînsemnate, cam neclare şi nu tocmai precise, în 
vreme ce liniştea adâncă în care dormea zeul culcat pe 
labele lui uriaşe şi din al cărui pântec pârjolit de foc nu lăsa 
să se audă niciun murmur măcar, era tulburată numai de 
uşoara şiroire a picăturilor care cădeau pe de lături. 


— Vreţi să vedeţi cum curge zgura, dom” Jordan? întrebă 
Morfain. 

Jordan şi Luc îl urmară la distanţă de câţiva paşi unul de 
altul, până la un dâmb alcătuit din tot felul de rămăşiţe 
provenite de la arderi şi îngrămădite acolo. Orificiul de 
evacuare se afla pe latura dreaptă a furnalului; şi, destupat 
acum, lăsa să se reverse în afară zgura, într-un val de 
scântei sclipitoare, ca şi cum ar fi spumegat înăuntru un 
întreg cazan de metal incandescent. Era de consistenţa 
unui terci gros, asemănător cu o lavă, la început de 
culoarea soarelui şi, imediat după aceea, întunecată, care 
se rostogolea încetişor şi se prăvălea după aceea în nişte 
vagonete din tablă. 

— Culoarea-i bună, nu-i aşa, dom” Jordan? reluă Morfain 
plin de voioşie. Oh! nu ne mai ameninţă nicio primejdie, 
sunt sigur... O să vedeţi, o să vedeţi! 

Şi-i aduse iar în faţa furnalului, în hala unde se elabora 
şarja şi unde se agitau umbre vagi, luminate cu zgârcenie 
de câteva felinare. Chiar în momentul acela, Petit-Da înfigea 
printr-o lovitură sigură a braţelor lui zdravene o rangă în 
tamponul de cărămidă refractară care astupa orificiul de 
elaborare a şarjei şi, după el, alţi patru oameni din echipa 
de noapte loveau cu un baros, ritmic şi cadenţat, în rangă, 
ca să o înfunde mai adânc. În semiobscuritatea încăperii, 
abia dacă se distingeau profilurile lor întunecate şi se 
auzeau izbiturile surde ale barosului. Apoi, pe neaşteptate, 
prin spărtura deschisă ca o geană îngustă spre incendiul 
din interior, îşi făcu apariţia o stea orbitoare. Dar nimic nu 
se ivea încă, în afara dungii de astru lichid. Fu nevoie ca 
Petit-Da să înşface o altă rangă pe care s-o împlânte şi s-o 
răsucească din nou, cu un efort herculean, pentru a mări 
orificiul. Atunci se dezlănţui cataclismul, valul izbucni într- 
un jet tumultuos, făcând să se rostogolească în şănţuleţul 
de nisip fin un râuleţ de metal topit, care porni să se scurgă 
şi să umple tiparele, formând în drumul lui bălți de flăcări, a 
căror strălucire şi căldură ardeau ochii. Şi din interiorul 


acestei brazde, din aceste şuvoaie de foc, se înălța o jerbă 
necontenită de spice aurii şi scântei albastre de o linie plină 
de delicateţe, jocuri de artificii de o minunată fineţe, o 
adevărată năvală de flori multicolore într-un câmp dat în 
pârg. Când şuvoiul întâlnea în calea lui un obstacol format 
din nisip umed, scânteile şi artificiile se înmulţeau dintr- 
odată în aşa măsură, încât deasupra locului părea că se 
înalţă un buchet splendid de flori. În acelaşi timp, ca în 
preajma răsăritului unui soare minunat, se ivise în jur o 
auroră intensă, îmbrăcând furnalul cu o haină de lumină 
alburie, însorind parcă părţile de dedesubt, ale acoperişului 
halei, armăturile din fier şi grinzile, şi scoțând în relief cele 
mai mici detalii ale muchiilor metalice. Totul se ivi din 
întuneric, distingându-se cu o extraordinară limpezime 
construcţiile vecine, diversele instalaţii auxiliare ale 
monstrului şi, mai cu seamă, muncitorii din echipa de 
noapte, atât de fantomatici până atunci, care deveniseră 
dintr-odată personaje reale ale unui tablou, maestru 
conturate parcă din câteva trăsături energice de penel, 
întocmai ca nişte eroi anonimi până atunci ai bătăliei 
muncii, care dobândiseră brusc gloria. Şi lumina nu se 
oprea acolo, lucirea ei imensă de aurora se răspândea 
pretutindeni în împrejurimi, scoțând din umbră pantele 
munţilor Bleuses, ducându-se să se reflecte în acoperişurile 
caselor adormite din Beauclair şi pierzându-se în depărtări, 
către inima câmpiei Roumagne. 

— Îi superbă şarja asta, spuse Jordan, care îşi dădea 
seama de calitatea fontei după culoarea şi limpezimea 
jetului. 

Morfain triumfa în sinea lui, dar adoptase un aer plin de 
modestie. 

— Da, da, dom” Jordan, e o fontă de foarte bună calitate, 
aşa cum am sperat. Sunt foarte mulţumit că aţi venit să 
vedeţi treaba asta. Acum nu mai aveţi pricini de îngrijorare. 

Între timp, Luc se interesa în mod deosebit de metodele 
tehnologice ale operaţiunilor de turnare. Căldura era atât 


de puternică, încât îi simţea arsura prin haine. Puțin câte 
puţin, toate tiparele se umpluseră şi nisipul fin al halei se 
transformase într-o mare imensă, cu valuri incandescente. 
Şi când cele zece tone de metal se mântuiră, prin orificiul 
de scurgere se porni o nouă şi ultimă furtună, o enormă 
rafală de flăcări şi scântei; era efectul maşinii cu vapori, 
care-şi sufla jetul el e aer destinat să isprăvească de golit 
creuzetele şi al cărui curent trecea acum în mod liber, într- 
un adevărat iureş infernal. Dar încă de pe acum fonta 
începea să se răcească şi orbitoarea lumină albă se 
transforma într-un roz, apoi roşu, după care se scufunda 
într-un cenuşiu tern. Scânteile se stinseseră, câmpul cu 
albăstrele de azur şi cu spice de aur fusese secerat. Şi, 
foarte repede, întunericul se lăsă iarăşi, în vreme ce 
umbrele cuprinseră hala, furnalul şi construcţiile vecine, iar 
felinarele păreau că-şi reaprind din nou steluţele lor palide. 
Şi nu se mai putu zări decât un grup de muncitori agitându- 
se într-un mod nu tocmai lămurit; era Petit-Da, ajutat de doi 
dintre tovarăşii săi de lucru, care astupau orificiul de 
scurgere a fontei din furnal, folosindu-se de un nou tampon 
din cărămidă refractară, în liniştea adâncă ce domnea, 
fiindcă, pentru a înlesni munca aceasta, opriseră chiar 
atunci maşina cu vapori care producea curentul de aer. 

— Şi-acum, dragul meu Morfain, sper c-ai să te duci să te 
culci, nu-i aşa? reluă Jordan. 

— Oh, nu, rămân aici, măcar în noaptea asta. 

— Cum, ai de gând să stai de veghe şi să faci şi a treia 
noapte albă? 

— Nu chiar aşa, avem amenajat aici un loc pentru odihnă, 
cu un pat de campanie, pe care se poate dormi foarte bine. 
Fi-miu şi cu mine o să facem cu rândul de gardă câte două 
ore, schimbându-ne unul pe altul. 

— Dar e de-a dreptul inutil, fiindcă nu mai avem niciun 
motiv de îngrijorare... Hai, Morfain, fii înţelegător şi du-te 
să te culci liniştit, în patul dumitale. 


— Nu, nu, dom” Jordan, lăsaţi-mă să fac după cum îmi 
spune capul ăsta al meu... Nu mai e niciun pericol, dar 
vreau să-mi dau eu singur seama cum stau lucrurile, până 
mâine. Altminteri n-aş fi liniştit. 

Jordan împreună cu Luc trebuiră să-l lase acolo, după ce-i 
mai strânseră o dată mâna. Şi Luc păstra în sufletul lui o 
adâncă emoție, ducea cu el amintirea unei figuri cu 
adevărat măreţe, în care se întruchipa întregul trecut de 
muncă dureroasă şi de supunere docilă, întreaga nobleţe a 
lungii activităţi zdrobitoare a umanităţii pentru a se putea 
ajunge la odihnă şi fericire. Şi asta începând de la anticii 
Vulcani, care reuşiseră să îmblânzească focul, începând din 
timpurile eroice de care pomenea Jordan, când primii 
făurari topeau minereul într-o bortă săpată-n pământ, unde 
ardea laolaltă cu lemnul. În ziua aceea - ziua în care omul a 
cucerit fierul şi l-a fasonat după nevoile lui, devenind 
stăpânul lumii - s-a deschis era civilizaţiei pe pământ. Şi 
Morfain, trăind în grotele lui dintre stânci, dăruit cu totul 
muncii şi plin de mândrie pentru efortul pe care-l depunea, 
îi apărea lui Luc ca un scoborâtor direct al acestor truditori 
de la obârşia omenirii, al căror atavism îndepărtat răbufnea 
la el când îşi dăruia forţa muşchilor fără să se plângă măcar 
o dată, resemnat şi liniştit, aşa cum sunt numai zorii când se 
ivesc ca să dăruiască lumină societăţii. Câtă sudoare de 
acest fel, câte braţe obosite şi frânte, de-a lungul miilor de 
ani! Şi nimic nu se schimbase în viaţa oamenilor, focul 
acesta cucerit continua să-şi aibă victimele şi sclavii săi, 
care-l întreţineau şi-şi pârjoleau sângele cu speranţa că-l 
vor îmblânzi cândva, în vreme ce privilegiaţii acestei lumi 
trăiau în lux şi trândăvie, lăfăindu-se în locuinţe noi şi 
confortabile. Morfain, întocmai ca un erou legendar, nu 
avea nici măcar aerul că bănuieşte nedreptatea 
monstruoasă, habar neavând de revoltele şi furtuna care 
mocnea, veghind impasibil la postul lui în nişte condiţii 
ucigătoare, acolo unde strămoşii lui îşi dăduseră ultima 
suflare şi unde el însuşi murea puţin câte puţin, cum se 


consumă o făclie, ca o jertfă socială de o măreție rar 
întâlnită. Şi, după aceasta, lui Luc îi veni în minte o altă 
imagine, aceea a lui Bonnaire, celălalt erou al muncii, 
angajat în luptă cu oprimatorii şi exploatatorii, pentru ca 
dreptatea să triumfe, un muncitor care se devotase cauzei 
tovarăşilor săi de lucru, până la sacrificiul propriei sale 
pâini. Oare toată această mulţime de oameni care suferă nu 
gemuse îndeajuns sub poveri? Oare nu venise încă ora 
eliberării din lanţurile sclaviei? Ce rezultate admirabile s-ar 
obţine, când fiecare s-ar şti, în sfârşit, cetăţean liber al unei 
societăţi înfrăţite, în care pacea şi armonia s-ar naşte din 
justa repartiție a muncii şi a bogățiilor! 

Şi-n vreme ce Jordan se oprise pentru o clipă la ghereta 
paznicului de noapte ca să-i dea un ordin, Luc, coborând 
înaintea lui scara tăiată în stâncă, avu în faţa ochilor o 
imagine stranie, care în cele din urmă îl emoţiona. În 
spatele tufişurilor, printre stâncile prăbuşite, zări în mod 
limpede furişându-se o pereche de tineri, două umbre 
înlănţuite, cu braţele trecute unul pe după mijlocul celuilalt 
şi cu gurile contopite într-un lung sărut. Recunoscu fata, 
înaltă, blondă, superbă, Ma-Bleue, cu ochii ei albaştri care îi 
dominau întreaga figură. Cât despic băiat, era fără îndoială 
Achille Gourier, fiul primarului, băiatul acela frumos şi 
mândru, a cărui atitudine plină de dispreţ şi de revoltă 
pentru burghezia în descompunere, din care făceau parte 
înşişi părinţii lui, O remarcase la el încă de la Guerdache. Îşi 
petrecea vacanţa  hoinărind pe potecile râpoase ale 
munţilor Bleuses, de-a lungul torentelor sau în mijlocul 
pădurilor de brazi, vânând sau pescuind neobosit. Fără 
îndoială că se-ndrăgostise de această fată sălbatică şi 
nespus de frumoasă, în jurul căreia roiau zadarnic 
numeroşi băieţi; şi fata, la rândul ei, trebuie că s-a lăsat 
cucerită la apariţia acestui Făt-Frumos, în care vedea 
întruchipându-se visele ei de viitor, făurite în pustietatea şi 
asprimea vieţii în care trăia. Viitorul, viitorul! Nu era oare 
tocmai viitorul ceea ce se înălța în faţa ochilor mari şi 


albaştri ai lui Ma-Bleue, atunci când zăbovea pe gânduri în 
pragul grotei de stânci, cu privirea pierdută-n depărtări? 
Tatăl şi fratele ei vegheau acolo, sus, şi fata se furişa acum 
printre râpele colţuroase. Viitorul îl reprezenta în ochii ei 
acest băiat înalt şi delicat, acest fiu de burghez, dar care-i 
vorbea drăguţ, ca unei doamne, jurându-i s-o iubească 
mereu. Luc, înmărmurit, simţi la început o strângere de 
inima la gândul durerii pe care ar încerca-o tatăl fetei, dacă 
ar afla de această aventură. Apoi, inima lui fu copleşită de 
tandreţe şi simţi un suflu mângâietor de optimism la 
vederea acestei iubiri nestânjenite de prejudecăţi şi atât de 
gingaşe; nici că exista vreun viitor mai fericit decât acesta 
pe care-l pregăteau cei doi copii eliberaţi de orice idei 
preconcepute, jucându-se între ei, sărutându-se şi punând 
temeliile unei adevărate lumi noi. 

Jos, în parc, înainte ca Luc şi Jordan să-şi ureze noapte 
bună, mai zăboviră un timp împreună. 

— Sper cel puţin că nu vi-a fost frig. Sora dumitale nu mi- 
ar ierta-o niciodată. 

— Nu, nu, mă simt foarte bine... Şi mă-ntorc la culcare 
mulţumit, fiindcă hotărârea mea e acum luată. Am să mă 
debarasez de o întreprindere care nu mă interesează şi 
care-i pentru mine numai o sursă necontenită de griji. 

O vreme, Luc nu scoase o vorbă, cuprins din nou pe 
neaşteptate de o proastă dispoziţie, ca şi cum o astfel de 
hotărâre l-ar fi consternat. Şi, despărţindu-se printr-o 
ultima strângere de mână prietenească, adăugă: 

— Mai aşteaptă totuşi, lasă-mi o zi să mă mai gândesc la 
chestiunea asta şi mâine seară o să vorbim din nou, după 
care poţi să iei ce hotărâre vei dori. 

Ajuns în cameră, Luc nu se culcă imediat. Ocupa în 
pavilionul construit odinioară pentru bunicul dinspre partea 
mamei lui Jordan, doctorul Michon, încăperea vastă în care 
acesta îşi trăise ultimii ani din viaţă, înconjurat de cărţile 
lui; şi, de trei zile, începuse să se obişnuiască şi chiar şi să-i 
placă mirosul hârtiilor, atmosfera tihnită şi liniştea adâncă 


ce domneau în jur. Dar în seara aceea, cuprins de febra 
îndoielilor care-l frământau, simţi, intrând acolo, că se 
sufocă şi deschise complet una dintre ferestre, rezemându- 
se cu coatele de pervaz, pentru a se calma puţin înainte de 
a se trânti în pat. Fereastra aceasta dădea înspre drumul 
care mergea de la Crecherie la Beauclair; în faţa lui se- 
ntindeau câmpuri nelucrate, presărate cu pietre şi stânci şi, 
de acolo de unde se afla cel, se distingea îngrămădeala 
diformă a acoperişurilor de case ale oraşului acum adormit. 
Vreme de câteva minute, Luc inspiră adânc aerul 
proaspăt adus de adierile uşoare care veneau dinspre 
întinderile fără de sfârşit ale câmpiei Roumagne. Noaptea 
se arăta umedă şi călduţă, în vreme ce o lumină uşoară, 
albăstrie, părea că picură din cerul înstelat, din loc în loc 
acoperit de nori bucălaţi. Şi ascultă, cu un aer distrat, mai 
întâi zgomotele foarte îndepărtate, care stârneau fiori în 
mijlocul nopţii; apoi recunoscu loviturile ritmice şi înfundate 
ale ciocanelor hidraulice, care veneau dinspre uzinele Abis, 
precum şi forja de la atelierele Cyclope, care zi şi noapte 
răsucea oţelul. Ridică privirea şi căută furnalul de la 
Crecherie, tăcut şi-ntunecat, înecat în uriaşa pată de 
cerneală pe care o azvârlea pe cer promontoriul munţilor 
Bleuses. Apoi ochii lui coborâră şi se fixară din nou pe 
acoperişurile înghesuite ale oraşului, al cărui somn greu 
parcă legănat de clătinarea ritmica a ciocanelor hidraulice, 
semănând de departe cu respiraţia întretăiată şi gâfâitoare, 
sacadată, a unui lucrător gigantic, vreun Prometeu trist, 
înlănţuit aici pentru a suferi chinul unor munci veşnice. Şi 
nemulţumirea lui crescu din ce în ce mai mult, febra care-l 
cuprinsese nu i se mai potolea, oamenii şi întâmplările din 
aceste ultime trei zile se îngrămădeau în mintea lui, se 
ridicau şi defilau prin faţa lui, într-o dezordine tragică de 
turmă fără păstor, pe care el, Luc, ar fi dorit s-o 
călăuzească, să-i arate direcţia în care trebuia să meargă, îl 
frământa din ce în ce mâi mult o problemă care, acum, îi 
provoca insomnii, de vreme ce nu reuşea să-i afle soluţia. 


La un moment dat i se păru că aude sub fereastră, de 
cealaltă parte a drumului, printre mărăcinişuri şi stânci, mi 
zgomot altfel decât celelalte din jur, dar atât de plăcut şi de 
delicat, încât nici nu putu să-şi dea seama de unde provine. 
Era oare bătaia din aripi a vreunei păsări sau mişcarea 
uşoară a vreunei insecte printre frunze? Privi mai cu 
atenţie, dar nu văzu nimic în afara întunericului care părea 
că se unduieşte la nesfârşit. Fără îndoială ca se înşelase. 
Dar zgomotul reîncepu şi mai aproape de fereastră. 
Cuprins de curiozitate şi emoție, pe care nu şi le putea 
explica nici lui însuşi, se strădui să scruteze întunecimile de 
al ară şi reuşi în cele din urmă să desluşească o formă 
estompată, palidă şi delicată, care părea că pluteşte pe 
deasupra ierburilor. Şi nu-i venea să creadă dacă-i vis sau 
aievea, i se părea că-i o himeră, când, din câteva salturi 
uşoare ca de căprioară, o femeie străbătu drumul şi-i 
aruncă un mic bucheţel de flori cu un gest atât de stângaci, 
încât îl atinse peste faţă, uşor ca un alint. Era un mic 
bucheţel cu garoafe de munte, culese de printre stânci, 
care răspândeau un parfum atât de puternic, încât năpădi 
întreaga încăpere. 

Josine! Ghici că era Josine, o recunoscu în acest nou semn 
de mulţumire izvorât din adâncul inimii ei, în acest gest 
delicat de recunoştinţă fără de sfârşit! Şi scena era 
încântătoare, în această semiobscuritate, la această oră 
târzie, fără ca el să-şi poată explica cum de se afla acolo şi-n 
ce chip putuse să scape şi să vină; probabil că Ragu se afla 
într-o echipă de noapte şi Josine pândise întoarcerea lui 
Luc. Acum însă, fără să fi rostit niciun cuvânt, neavând 
decât de dăruit aceste flori sălbatice, trimise printr-un gest 
atât de frumos, fugea, se pierdea în bezna câmpiei aride; şi 
abia atunci Luc observă o altă umbră, mică de tot, Nanet 
fără îndoială, care alerga pe lângă ea. Se pierdură în 
noapte şi tânărul nu mai auzi iarăşi decât ciocanele 
hidraulice ale uzinelor Abis, lovind ritmic în depărtare. 
Nemulțumirea lui de până atunci nu se stinsese câtuşi de 


puţin, dar îşi simţea întreaga făptură pătrunsă de o căldură 
care parcă îi dădea forţe noi, de neînvins. Mirosi cu nesaţ 
micul bucheţel de Flori. Ah! bunătate care eşti inelul de 
legătură al sentimentelor fraterne, tandreţe care numai tu 
singură eşti în stare să cimentezi fericirea, dragostea, care 
vor salva şi reface din temelii omenirea! 


V 


Luc stinse lumina şi se culcă, sperând că oboseala 
corpului şi sufletului care-l frângea îl va cufunda într-un 
somn adânc, ce-i va potoli în cele din urmă febra. Dar, în 
liniştea adâncă, în întunericul profund al camerei vaste, nu 
putu să pună pleoapă pe pleoapa, ochii lui rămaseră larg 
deschişi în întuneric şi o insomnie cumplită îl ţinu treaz, 
pradă unor gânduri contradictorii care-l măcinau. 

Şi imaginea Josinei îi revenea mereu în faţa ochilor, 
diafană, cu faţa ei de copil, de un farmec atât de dureros. O 
revăzu, cu faţa scăldată-n lacrimi, flămândă, terorizată, 
aşteptând la poarta uzinelor Abis; o revăzu în cabaret, 
aruncată pe uşă afară de Ragu printr-un gest atât de 
violent, încât sângele ţâşnise din mâna ei mutilată; o revăzu 
pe grămada de prundiş, lângă apa Mionnei, părăsită în 
noaptea de groază şi nemaiavând altă soluţie, pentru a 
pune capăt foamei sale de nenorocit animal vagabond, 
decât să se scul unde pentru totdeauna în râu. Şi la ora 
aceea, după trei zile de neaşteptate descoperiri, aproape 
halucinante, ce i le hărăzise cu totul întâmplător soarta, 
începând cu imaginea locuinţelor şi sfârşind cu tabloul 
muncii nedrept repartizată între oameni, dispreţuită şi 
desconsiderată, socotită o ruşine socială şi având drept 
răsplată sărăcia atroce a celor mulţi, tot ceea ce văzuse şi 
auzise, întreaga mizerie a lumii acesteia îi apărea ca fiind 
întruchipată în exemplul înspăimântător al fetei acelea 
nefericite, din cauza căreia îşi simţea sufletul adânc 
tulburat. 


Apoi alte şi alte amănunte se îngrămădiră, zorite să-l 
tortureze prin imaginea lor obsedantă. Vedea teroarea care 
sufla pe deasupra străzilor întunecate ale Beauclairului, 
unde tropăia valul de nenorociţi şi dezmoşteniţi, visând în 
taină la răzbunare. Vedea născându-se în sânul familiei 
Bonnaire ideile revoluţiei inevitabile, organizare şi 
calculate, în vreme ce şomajul silea membrii ei să strângă 
cureaua, în locuinţa lor săracă, rece şi goală, unde lipsea 
Chiar şi strictul necesar. Vedea apoi, la Guerdache, 
neruşinarea luxului degradant, plăcerile otrăvitoare care 
desăvârşeau distrugerea clasei privilegiaţilor, această mână 
de burghezi îmbuibaţi care vegetau în trândăvie, îndopaţi 
până peste cap cu bogaţii dobândite pe nedrept, pe care le 
furau din munca şi lacrimile imensei majorităţi a 
lucrătorilor. Vedea totuşi chiar că şi aici, la Crecherie, unde 
se afla acest furnal ce păstra oarecari tradiţii bune şi unde 
niciun muncitor nu se plângea, efortul cumplit ai 
lucrătorilor parcă lovit de un blestem, păstrat mereu sub 
forma lui dureroasă de-a lungul anilor, fără speranţa ca va 
duce cândva la eliberarea neamului omenesc, la scuturarea 
jugului sclaviei şi la clădirea unei lumi a dreptăţii şi-a păcii. 
Şi auzea Beauclairul trosnind din toate încheieturile, căci 
lupta începuse de pe acum şi cuprinsese toate păturile 
sociale, în vreme ce un vânt de nebunie şi de ură trecea pe 
deasupra orăşelului, chinuind minţile oamenilor. Drame 
monstruoase  întinau căminele, aruncau în murdăria 
canalelor părinţi şi copii. Se minţea, se fura, se ucidea. 
Drumul mizeriei şi-al foametei era presărat în mod fatal cu 
crime, femei care se vindeau, bărbaţi care cădeau în darul 
beţiei, animale exasperate care dădeau buzna în viaţă 
pentru a-şi satisface viciile. Şi mult prea multe semne 
îngrozitoare prevesteau inevitabila catastrofă care se 
apropia, prăbuşirea în noroi şi sânge a scheletului vechii 
orânduiri. 

Atunci, zguduit de aceste imagini care proroceau ruşinea 
şi pedeapsa, deplângând din adâncul fiinţei lui sensibile 


omenirea, Luc avu în faţa ochilor fantoma palidă a Josinei, 
cu zâmbetul ei atât de blând şi care, revenind din adâncul 
întunecimilor dese, întindea înspre el braţele, într-o 
chemare emoţionantă. Pentru Luc nu mai exista din clipa 
aceea decât Josine, iar în spatele ei doar edificiul putred, 
ros de lepră, care se va surpa. Ea singură întruchipa 
victima societăţii, mică lucrătoare firavă, muritoare de 
foame, cu mâna rănită, pe care prostituţia urma s-o 
rostogolească în cloacă; ea singură întrupa, cu figura ei atât 
de jalnică şi totuşi fermecătoare, mizeria salariatului. În 
clipa aceea, Luc trecea prin aceleaşi suferinţe prin care 
trecea şi ca, simţea nevoia s-o salveze şi, odată cu aceasta, 
visa într-un mod nebunesc să salveze şi Beauclairul. Dacă 
vreo putere suprapământeană i-ar fi dăruit forţele 
necesare, ar fi transformat oraşul măcinat de egoism într- 
un oraş fericit al armoniei şi înţelegerii dintre oameni, 
tocmai pentru a o face pe ea să fie fericită. Şi simţi deodată 
că, într-adevăr, acest vis care la început i se părea că vine 
de departe, îl purtase în el, dintotdeauna, încă de pe 
vremea când locuia într-un cartier sărac din Paris, printre 
eroii necunoscuţi şi victimele jalnice ale muncii. Era un soi 
de nelinişte lăuntrică, întrezărea un viitor pe care totuşi nu 
îndrăznea să-l precizeze, se simţea însărcinat cu o misiune 
sfântă, dar nu tocmai clară. Apoi, dintr-odată, confuzia în 
care se zbătea încă se risipi, ceasul înţelegerii sună pe 
neaşteptate, grav şi decisiv. Josine murea de foame, Josine 
plângea în hohote, şi lucrul acesta nu se mai putea tolera 
multă vreme. Trebuia, în sfârşit, să acţioneze, să sară de 
îndată în ajutorul acelora care trăiau în mizerie şi suferinţă, 
ca să pună capăt nedreptăţii. 

În cele din urma, Luc, frânt de oboseală, aţipi. Dar, 
deodată, avu impresia că aude nişte glasuri care-l chemau 
şi sări în sus din pat. Nu erau oare nişte tânguiri 
îndepărtate? Nu auzise niscai nenorociţi ajunşi în prag de 
moarte strigând după ajutor? Ridicat în capul oaselor, 
trăgea cu urechea, dar în jur nu mai era decât întunericul 


înfiorător. Îşi simţea inima aproape moartă, cuprinsă ca 
într-un cleşte de o nelinişte groaznică şi avea certitudinea 
că în acea clipă chiar milioane de sărmane fiinţe omeneşti 
trăgeau să moară, strivite de nedreptatea socială. Apoi, 
când, cutremurat de groază, se nărui din nou cu capul pe 
pernă, cuprins iarăşi de somnolenţă, glasurile răsunară 
pentru a doua oară şi-l forţară să se ridice şi să iscodească 
iar în jur. În toropeala ce-l dobora, senzațiile din cursul zilei 
căpătau o şi mai mare amploare, deveneau de o ascuţime 
extraordinară. Şi, începând din acel moment, nu mai putu 
să se refugieze în somn, fără să audă glasurile acelea 
crescând în jurul lui, implorându-l cu ardoare să găsească o 
ieşire din impasul în care Luc era conştient că se află, dar 
pe care nu l-ar fi putut totuşi defini cu precizie, încotro s-o 
pornească, pentru a începe mai grabnic lupta? Ce era de 
făcut, cum să acţioneze ca să fie sigur de victorie? Nu ştia şi 
suferea cumplit din pricina coşmarului tulbure în care se 
zbătea. Bâjbâia, ca în preajma unei aurore de la care 
lumina venea mult prea încet şi-ncerca senzaţia că întinde 
mâinile după un lucru care, ori de câte ori era pe punctul 
să-l atingă, se topea în neființă. Şi iată că, din masa aceea a 
glasurilor, nu-l mai auzea decât pe al Josinei, care plângea 
şi implora. Numai ea se mai afla în clipa de faţă acolo, îi 
simţea şi acum mângâierea caldă a sărutului pe care îl 
depusese pe mâna lui, sorbea cu nesaţ parfumul micuţului 
buchet de garoafe aruncat de ea şi a cărui aromă sălbatică i 
se părea că umple toată încăperea. 

Din acel moment, Luc nu se mai strădui să-şi alunge 
insomnia de care era stăpânit şi nici să-şi găsească din nou 
vreo fărâmă de linişte. Se sculă, aprinse lumânarea şi se 
plimbă o vreme prin cameră. Nu voia să se mai gândească 
la nimic, sperând ca în felul acesta să-şi limpezească mintea 
de ideile care-l obsedau. Şi încercă să-şi îndrepte atenţia 
asupra lucrurilor ce-l înconjurau, examina câteva gravuri 
vechi, atârnate pe pereţi, mobilele vechi care trădau 
înclinațiile spre studiu şi simplitate ale doctorului Michon, 


întreg aspectul venerabil al acestei încăperi unde se făceau 
simţite bunătatea, înţelepciunea şi adâncul spirit de 
dreptate al fostului locatar. Apoi, biblioteca îi stârni în cele 
din urmă interesul în mod deosebit. Era un dulap destul de 
mare, cu uşi din sticlă, unde vechiul fourierist şi bătrânul 
saint-simonist strânsese laolaltă o colecţie foarte bogată a 
tuturor operelor umanitariştilor care-l pasionaseră în 
tinereţe. Toţi filosofii socialişti, toţi apostolii noilor idei, se 
găseau acolo: Fourier, Saint-Simon, August Comte, 
Proudhon, Cabet, Pierre Leroux şi mulţi alţii încă, o 
adevărată colecţie completă, până la cei mai mărunți 
discipoli. Şi Luc, cu lumânarea în mână, examina, citea 
numele autorilor şi titlul lucrărilor de pe cotorul volumelor, 
le număra, se minuna de varietatea mare de cărţi, de 
cantitatea enormă de germeni ce se aflau între coperţile lor, 
de ideile bune care dormeau acolo, aşteptând semănătorul 
care să le împrăştie. 

Citise mult până acum, cunoştea textele fundamentale ale 
majorităţii dintre aceste lucrări. Sistemul filosofic şi social al 
fiecăruia dintre aceşti autori îi era familiar. Dar încerca un 
simţământ nou, descoperindu-i pe toţi aceştia reuniți acolo, 
într-un front compact. Niciodată nu avusese o idee atât de 
limpede despre forţa lor, despre numărul mare al lor, 
despre contribuţia lor valoroasă la înţelegerea evoluţiei 
omenirii. Era vorba despre nişte oameni înaintați, o 
adevărată avangardă a secolului viitor, care, încetul cu 
încetul, vor fi urmaţi de imensa armată a poporului. Mai cu 
seamă ceea ce îl impresiona, văzându-i în felul acesta 
alături unii de alţii, amestecați laolaltă într-un mod paznic, 
era unitatea lor profundă, pe care le-o dăruia cu o forţă 
suverană frăţia de idei. Fiindcă şi dacă existaseră păreri 
diferite, care odinioară le  dăruiseră fiecăruia o 
personalitate aparte, precum şi dispute înverşunate de idei 
între unii şi alţii, astăzi îi apăreau cu toţii ca înfrăţiţi, 
împăcaţi prin idealul lor comun, prin aceleaşi adevăruri, 
unice şi imuabile, care-i călăuziseră pe toţi deopotrivă. Şi 


marele îndemn care izvora din operele lor era legea 
omeniei, de-a cărei credinţă erau stăpâniţi cu toţii, precum 
şi a dragostei pentru dezmoşteniţii acestei lumi, ca şi ura 
împotriva  nedreptăţii sociale şi credinţa în munca 
salvatoare. 

Deschizând biblioteca, Luc vru să aleagă una dintre cărţi. 
Pentru că nu poate dormi, o să citească vreo câteva pagini, 
aşteptând să-i vină somnul. Ezita o clipă, apoi se hotări să ia 
un mic volumaş, în care un discipol de-al lui Fourier 
rezumase întreaga doctrină a maestrului lui. Titlul îl 
impresionase în mod deosebit: Solidaritatea; oare nu era 
tocmai aceasta ceea ce-i trebuia în clipa aceea mai mult, 
câteva pagini care să-l întărească şi să-i dea speranţe? Se 
trânti din nou pe pat şi începu să citească, absorbit în 
curând cu totul ca de o dramă sfâşietoare, care dezbătea 
soarta neamului. Concentrată la maximum, extrăgând în 
felul acesta seva adevărurilor pe care le formula, doctrina 
fourieristă căpăta o forţă extraordinară. Cunoştea deja 
toate aceste lucruri, le mai citise în înseşi lucrările 
maestrului, dar niciodată nu-l impresionaseră în aşa 
măsură, niciodată nu-l cuceriseră atât de deplin. Oare în ce 
fel de dispoziţie sufletească se afla, în ce moment hotărâtor 
din destinul său se găsea, pentru ca mintea şi inima să-i fie 
în asemenea măsură pasionate de ceea ce citea, aflând 
dintr-odată direcţia precisă în ceea ce priveşte drumul ce-l 
avea de urmat? Micul volum căpăta viaţă şi totul dobândea 
un sens nou, alert, ca şi cum în faţa ochilor lui luau naştere 
şi prindeau aripi fapte autentice. 

Întreaga doctrină a lui Fourier se găsea concentrată 
acolo. Ideea genială era tocmai aceea de a utiliza conştiinţa 
oamenilor ca pe o forţă vie. Cea mai mare şi mai 
catastrofală eroare a catolicismului a fost aceea că, vrând 
să îmblânzească omul, s-a străduit să distrugă tocmai ceea 
ce era omenesc în el, transformându-l într-un soi de sclav al 
lui Dumnezeu, tiran şi inexistent. Pasiunile, în societatea 
liberă a viitorului, urmau să producă tot atâta bine cât rău 


produseseră în societatea încătuşată şi terorizată a 
veacurilor precedente. În ele erau întruchipate dorinţele 
nemuritoare, unica sursă de energie care impulsionează 
mersul înainte al universului, precum şi focul lăuntric 
generator de voinţă şi tărie, care dăruieşte fiecărei fiinţe 
puterea de a acţiona. Privat de pasiune, omul ar fi infirm, ca 
şi cum ar fi lipsit de unul dintre simţuri. Dorinţele omului, 
refulate, strivite până acum, ca şi cum ar fi fost vorba de 
cine ştie ce lucruri vătămătoare, nu ar mai reprezenta, în 
momentul în care ar fi, în sfârşit, eliberate, decât nişte 
pricini de bucurie generala, tinzând spre armonie şi 
înlăturând din calc greutăţile vieţii, pentru ca în final să 
dăruiască înţelegerea, ca expresie definitivă a fericirii 
universale. Şi nu vor mai exista pe lume egoişti, nu vor mai 
exista nici leneşi, vor exista numai oameni însetaţi după 
înţelegere şi armonie, care vor porni umăr la umăr, ca fraţii, 
în ziua în care îşi vor da seama că drumul este destul de 
larg să-ncapă cu toţii comod şi fericiţi; vor dispare victimele 
cumplitei sclavagii, ce apăsa greu asupra muncitorilor 
meşteşugari şi pe care în trecut îi extenua lucrul 
supraomenesc, excesiv, în condiţii grele, dar care acum, 
când repartiţia muncii ar fi judicios întocmită, distribuindu- 
se fiecăruia partea lui de sarcini din activitatea comună, vor 
fi gata oricând să pună cu bucurie umărul la treabă. 

Apoi, alt lucru bun pe care-l aducea era acela că munca 
devenea din nou un titlu de cinste, o obligaţie cetăţenească 
şi o pricină de mândrie, un izvor de sănătate şi bucurii, 
raţiunea însăşi a vieţii. Aşezând munca pe baze noi şi 
considerând-o o obligaţie socială şi o regulă a vieţii, se 
ajungea să se reorganizeze însăşi întreaga societate. 
Fiindcă nu mai era vorba de o trudă impusă cu forţa unor 
oameni învinşi de viaţă, unor oameni cu un salariu de 
mizerie, striviţi sub poveri şi trataţi ca nişte vite înfometate, 
ci de o activitate acceptată în mod deliberat de toţi membrii 
societăţii, repartizată potrivit preferințelor şi pregătirii 
fiecăruia şi practicată într-un număr anumit de ore, nu 


exagerat de mare şi după un program alcătuit prin rotaţie, 
la alegerea muncitorilor. Un oraş sau o comună erau în felul 
acesta doar o imensă adunătură de oameni, în care nu 
exista niciun leneş şi unde fiecare cetăţean îşi aducea 
partea lui de efort la opera generală de care comunitatea 
avea nevoie ca să trăiască. Tendinţa spre acord, spre 
armonia finală, apropia locuitorii unei astfel de comunităţi, 
îi făcea să se grupeze şi să-şi repartizeze ei înşişi sarcinile. 
Şi era prezentat acolo întregul mecanism al divizării la 
nesfârşit a muncii, oamenii având posibilitatea să-şi aleagă 
meseria pe care ar face-o în felul acesta cu mai multă 
plăcere, încetând de altminteri să mai fie ţintuiţi în acelaşi 
gen de activitate şi trecând, după pofta inimii, de la una la 
alta. Evident, aceste transformări nu s-ar petrece dintr- 
odată în întreaga lume, ci s-ar începe numai cu o mică parte 
a ei, experimentându-se la început sistemul asupra unei 
comune cu câteva mii de suflete, pentru a face din ea un 
exemplu grăitor; şi visul prinzând viaţă, se va crea mai apoi 
falanga, ca unitate de bază a marii armate sociale, se va 
clădi falansterul, casa comună. Pentru început, nimic nu era 
mai simplu, pentru a se ieşi din starea actuală de încordare, 
decât să se facă apel la bunăvoința tuturor, la toţi aceia care 
sufereau de pe urma unei nedreptăţi atât de mari şi de 
dureroase. Se vor asocia şi se vor pune bazele comuniunii 
dintre fondurile materiale, munca şi talentul de care 
dispuneau. Se cerea acelora care la ora actuală aveau 
fondurile necesare, acelora care puteau folosi braţele şi 
acelora care posedau inteligenţa să se înţeleagă între ei şi 
să se unească pentru a-şi pune resursele în comun. 
Fabricile ar putea produce cu o energie sporită şi ar exista 
mult mai mult belşug, toţi s-ar îmbogăţi datorită unor 
beneficii pe care le-ar împărţi cât mai echitabil posibil, până 
în ziua în care resursele materiale, munca şi talentul nu ar 
mai reprezenta decât unul şi acelaşi lucru, ar deveni 
patrimoniul comun al unei societăţi libere şi fraterne, unde 


totul ar li în sfârşit al tuturor, pe baza armoniei ce s-ar 
realiza în felul acesta. 

Şi din fiecare pagină se desprindea strălucirea plină de 
căldură a cuvântului „Solidaritate”, care dăduse titlul cărţii, 
razele luminau ca nişte faruri. Dreptatea omului era sigură, 
adevărul era absolut, un adevăr pe care ştiinţa l-a 
demonstrat şi care devenea veşnic şi irevocabil. Munca 
trebuia să fie o sărbătoare. Fericirea unora n-ar mai fi fost 
posibilă decât prin fericirea altora. N-ar mai exista nici 
invidie, nici minciună, atâta vreme cât s-ar afla loc suficient 
pe acest pământ pentru bucuria tuturor, în mecanismul 
social, orice altfel de maşinării intermediare vor fi distruse, 
ca nişte lucruri inutile, menite să submineze puterea; însuşi 
comerţul se găsea în felul acesta condamnat, consumatorul 
luând ceea ce avea nevoie direct de la producător. Dintr-o 
singură tăietură de coasă ar fi raşi de pe suprafaţa 
pământului toţi paraziţii, numeroasele buruieni care se 
hrănesc din seva naivităţii sociale, din starea de încordare 
şi din permanentele, neînţelegeri în care se împotmolesc 
până peste cap oamenii. Fără armată, fără tribunale, fără 
închisori. Şi, înălţată în sfârşit deasupra tuturor, în această 
apoteoză măreaţă a vieţii, dreptatea triumfa, ardea ca un 
soare alungind mizeria, dăruind fiecărei fiinţe care venea 
pe lume dreptul la viaţă, la pâinea cea de toate zilele şi 
realizând pentru fiecare fericirea deplina şi reală la care 
avea dreptul. 

Luc se oprise din citit şi rămăsese pe gânduri. Avea în 
faţa ochilor întreg secolul al nouăsprezecelea, măreț şi 
eroic, ce-şi continua lupta şi eforturile lui atât de dureroase 
şi pline de curaj pentru dobândirea adevărului şi dreptăţii. 
De la un capăt la altul al veacului nu vedeai decât invincibila 
mişcare democratica ce ridica poporul la luptă. Revoluţia 
burgheză nu făcuse altceva decât că adusese pe alţii la 
putere, mai trebuia încă un secol pentru ca evoluţia să se 
desăvârşească şi pentru ca întregul popor să aibă partea lui 
de drepturi. Semințele germinau în vechiul sol al monarhiei, 


brăzdat fără încetare; şi, pornind din zilele lui 1848, 
problema condiţiilor de viaţă ale salariaţilor începuse să se 
pună în mod clar, revendicările muncitorilor se precizau din 
ce în ce mai mult, zdruncinând noul regim burghez care 
ajunsese la putere şi al cărui aparat de oprimare, egoist şi 
tiranic, putrezea la rândul lui. Şi acum, în pragul noului 
secol, de îndată ce mişcarea progresistă mereu crescândă a 
poporului va mătura vechea orânduire socială, organizarea 
muncii pe baze noi va fi chiar temelia societăţii viitoare, 
care nu se va putea sprijini decât pe o dreaptă repartiție a 
bogățiilor ţării. Aici se afla chezăşia succesului întregii 
etape noi, care se impunea ca o necesitate. Când lumea 
veche trecuse de la sclavie la sistemul de salarizare 
burghez, criza violentă care făcuse să se prăbuşească 
domniile era doar un fleac pe lângă această criză groaznică, 
ce de o sută de ani zguduia şi devasta popoarele, această 
criză a sistemului de salarizare burghez care, evoluând, se 
transformase în cu totul altceva decât fusese iniţial. Şi din 
acest altceva trebuia să se nască oraşul fericit şi frăţesc de 
mâine. 

Încetişor, Luc aşeză micuța carte pe noptieră şi suflă în 
lumânare. Citise, era acum liniştit şi simţea revenindu-i 
somnul tihnit şi odihnitor. Lectura aceasta nu era decât un 
răspuns clar formulat la o seamă de întrebări presante şi la 
o serie de îndemnuri pline de nelinişte, venite din adâncul 
fiinţei lui şi care-l tulburaseră nespus de mult. Şi, lucru 
curios, chemările de mai înainte nu-i mai răsunau în urechi, 
ca şi cum dezmoşteniţii care le scoteau, siguri că fuseseră 
auziţi, se înarmaseră de acum înainte cu răbdare. Sămânţa 
fusese aruncată, recolta s-ar putea culege cât de curând. 
Micuța carte, încăpută pe mâinile unui apostol şi erou, 
părea că şi-a îndeplinit misiunea, la momentul istoric 
hotărât de evoluţia societăţii. Luc nu mai avea febră şi nici 
nu se mai frământa neliniştit, deşi soluţia practică a 
problemei care-l obseda părea că a rămas în suspensie. Se 
simţea însă pătruns de idee, ferm convins că aceasta va fi 


generatoare de fapte. Probabil ca a doua zi chiar, dacă 
somnul din timpul nopţii îi va fi bun, va găsi şi aceasta 
soluţie practică. Şi cedă în cele din urmă imensei lui nevoi 
de odihnă, cufundându-se cu plăcere într-un somn adânc, 
cu mulţumirea omului căruia toate i-au mers din plin. 

A doua zi, când se trezi, pe la orele şapte, primul gând al 
lui Luc, văzând soarele ridicându-se pe bolta cerului 
extraordinar de limpede, fu să se ducă, fără să-i mai anunţe 
pe cei doi Jordan, şi să suie scara stâncoasă către furnal. 
voia să-l revadă pe Morfain, să vorbească împreună cu el şi 
să lămurească anumite amănunte. Pornea astfel ascultând 
de un soi de inspiraţie neaşteptată, doritor mai cu seamă 
să-şi facă o părere exactă asupra vechii mine părăsite, 
presupunând că maistrul turnător, ca un adevărat fiu al 
locurilor, trebuia să cunoască fiecare pietricică din munte. 
Morfain, pe care-l găsi, în cele din urmă, complet restabilit, 
după o noapte petrecută în cea mai mare parte lângă 
furnal, se înflăcără de îndată ce Luc îi vorbi despre mină. 
Avusese părerea lui în această privinţă, pe care nimeni n-o 
asculta, cu toate că o repetase în nenumărate rânduri. 
După el, bătrânul Laroche, inginerul, avusese ghinionul să 
dispară prea curând şi înainte de aceasta să abandoneze 
mina, de îndată ce exploatarea ei încetase să mai fie o 
afacere avantajoasă. Fără îndoială, filonul devenise 
execrabil, minereul conţinea un procent atât de mare de 
sulf şi fosfor încât nu se mai putea extrage nimic bun din el 
pentru fontă. Dar Morfain rămânea convins că se ajunsese 
doar la o venă proastă şi că dacă s-ar proceda în aşa fel 
încât să se extindă galeriile sau mai bine să se deschidă 
altele noi, pe una dintre laturile strungii ce o cunoştea el, 
vor reuşi să găsească minereu la fel de bun ca altădată. Şi 
îşi baza afirmaţiile pe oarecare observaţii pe care le făcuse, 
ca şi pe cunoştinţele lui exacte cu privire la toate stâncile 
din împrejurimi, pe care se urca, examinându-le fiecare 
dintre versanţii lor, de patruzeci de ani. Evident, nu avea 
studii aprofundate, nu era decât un biet muncitor, care nu 


cuteza să se contrazică cu domnii ingineri. Totuşi, de mirare 
că nimeni nu se încrezuse în vorbele lui şi că nici nu 
încercase măcar să se convingă la faţa locului ce ascundea 
terenul, făcând măcar câteva investigaţii sub stâncă, ci se 
mulţumiseră cu toţii doar să ridice din umeri de fiecare 
dată. 

Convingerile de neclintit ale acestui om, ca şi seninătatea 
cu care şi le enunţa îl impresionară de îndată pe Luc, cu 
atât mai mult cu cât condamna cu asprime inerția în care 
zăcuse bătrânul Laroche, precum şi faptul că lăsase-n 
părăsire mina, când chiar atunci se descoperise procedeul 
chimic ce-ar fi permis să se utilizeze şi acolo cu profit 
minereul socotit de proastă calitate. Aceasta denota în ce 
toropeală şi inerție căzuse exploatarea uriaşului furnal. 
Începând de astăzi, mina va fi luată în consideraţie din nou, 
chiar dacă vor trebui să se mulţumească să trateze chimic 
minereul extras din ea. Şi ce lucru grozav ar fi dacă s-ar 
adeveri certitudinile lui Morfain şi dacă s-ar da din nou 
peste alte filoane bogate şi cu un minereu cu mai puţine 
impurități! Acceptă bineînţeles cu bucurie propunerea 
maistrului turnător să meargă de îndată să facă o plimbare 
în direcţia galeriilor părăsite, pentru a putea să i se explice 
ideea lui chiar pe teren. Fu o excursie plăcută, printre 
stânci, în singurătăţi sălbatice, aromate cu parfum de 
levănţică, în dimineaţa aceea limpede şi proaspătă de 
septembrie. Vreme de trei ore, cei doi bărbaţi se căţărară 
pe fiecare dintre laturile trecătorii, vizitară grote, păşiră 
peste rampe acoperite de pini, pe unde piatra răzbătea 
întocmai ca oasele din scheletul cine ştie cărui animal 
monstruos îngropat pe acele meleaguri Puțin câte puţin, 
convingerile lui Morfain i se transmiteau şi lui Luc, 
trezindu-i speranţa în adâncul sufletului că acolo se afla o 
adevărată comoară, pe care lenea oamenilor o abandonase 
şi pe care pământul, mama cu resurse inepuizabile, era 
gata să o reverse din nou. 


Era trecut de douăsprezece atunci când Luc acceptă să 
se aşeze la masă acolo, sus, în munţii Bleuses, mâncând ouă 
şi brânză. Şi, când cobori, aproape de orele două, încântat 
şi cu pieptul plin de aerul proaspăt respirat pe potecile 
muntelui, Jordan îl întâmpină cu exclamaţii de bucurie, 
fiindcă începuse să se neliniştească, neştiind ce a putut să 
se întâmple cu el. Luc se scuză că nu-i prevenise, povesti că 
se rătăcise pe platourile munţilor şi că prânzise la nişte 
ţărani. Îşi permisese această mică minciună fiindcă cei doi 
Jordan, aflaţi încă la masă, nu erau singuri. Ca de obicei, din 
două în două săptămâni, marţea, aveau la dejun trei 
invitaţi: pe abatele Marle, pe doctorul Novarre şi pe 
institutorul Hermeline. Soeurettei îi plăcea să-i strângă 
laolaltă şi îi numea, râzând, marele ei consiliu, pentru că cei 
trei oameni o ajutau în operele ei de binefacere. 
Proprietatea de la Crecherie, atât de ferecată de obicei, 
unde Jordan trăia solitar ca un savant izolat într-o 
mânăstire, îşi deschidea totuşi larg porţile pentru aceşti trei 
oameni, socotiți un fel de prieteni intimi ai familiei; şi nu s- 
ar fi putut spune că datorau această favoare bunei lor 
înţelegeri, căci mereu aveau de disputat câte o problemă 
oarecare; dar discuţiile lor îndelungate o amuzau pe 
Sourette, şi gândul că ei constituiau un divertisment 
pentru Jordan, care-i asculta de fiecare dată surâzând, îi 
făcea şi mai simpatici în ochii gazdei. 

— Atunci înseamnă că ai luat masa? spuse ea adresându- 
i-se lui Luc. Asta nu te poate împiedica totuşi să iei o ceaşcă 
de cafea cu noi, nu-i aşa? 

— De acord cu ceaşca de cafea, răspunse el, vesel. Eşti 
mult prea drăguță, când nu aş merita decât mustrări. 

Şi trecură cu toţii în salon. Ferestrele erau deschise şi 
sub ele se întindea parcul cu peluzele şi întregul farmec al 
arborilor lui uriaşi, care răspândeau un parfum încântător. 
Pe un gheridon, într-un vas de porțelan în formă de cornet, 
se lăfăia un buchet de trandafiri; trandafirii pe care 
doctorul Novarre îi cultiva cu dragoste în grădina lui şi din 


care-i aducea de fiecare dată când dejuna la Crecherie eue 
un buchet de felul acesta Sceurettei. 

În vreme ce se servea cafeaua, preotul şi institutorul, 
care încă de la aperitiv nu încetaseră să polemizeze în 
legătură cu problemele de instruire şi educaţie, îşi reluară 
disputa. 

— În ziua de azi nu mai poţi obţine nimic de la elevi, 
declara abatele Marle, fiindcă Dumnezeu a fost alungat din 
şcoli. Dumnezeu luminează mintea omului şi fără El nu poţi 
pătrunde niciuna dintre tainele lumii. 

Foarte înalt, foarte robust, cu nasul împlântat pe faţa lui 
mare şi rotundă, având totuşi trăsături destul de regulate, 
vorbea cu tonul autoritar şi încăpățânat al doctrinei înguste 
pe care o răspândea, socotind că izbăvirea lumii nu poate 
veni decât de la catolicism, practicat numai după carte şi 
prin stricta respectare a dogmelor. Şi-n faţa lui, Hermeline, 
institutorul, pirpiriu şi cu o figură colţuroasă, având o 
frunte osoasă şi-o bărbie ascuţită, se încăpăţâna la rândul 
lui, cu o furie rece, la fel de formalist şi de autoritar ca şi 
interlocutorul său,  etalându-şi convingerile despre 
necesitatea unui progres realizat într-un mod mecanic, prin 
autoritatea militară şi-a legilor. 

— Mai slăbeşte-mă cu Dumnezeu ăsta al tău, care n-a dus 
niciodată omenirea decât la erori şi ruină... Nu reuşesc să 
obţin nimic de la elevii mei în primul rând din cauză că sunt 
luaţi prea devreme de pe băncile şcolii pentru a fi băgaţi în 
uzine. Şi apoi şi din pricină că disciplina slăbeşte din ce în 
ce mai mult şi pentru că profesoru-i de acum înainte fără 
nicio autoritate. Pe cuvântul meu, dacă mi s-ar fi permis să 
le dau câteva lovituri zdravene de ciomag, cred că le-aş fi 
deschis cât de cât ochii! 

Şi cum Soeurette, cuprinsă de milă, protesta, el se grăbi 
să explice. După părerea lui, nu mai exista decât o singură 
salvare de la corupţia care domnea pretutindeni, şi anume 
aceea de a impune copiilor o disciplină liberală, adică de a li 
se infiltra spiritul republican, chiar şi prin forţă dacă ar fi 


fost necesar, în aţa fel încât acesta să nu-i mai părăsească 
niciodată. Visul lui era să facă din fiecare elev un slujitor 
credincios al statului, un sclav al statului, care să-şi sacrifice 
statului întreaga sa personalitate. Institutorul nu mai vedea 
nimic dincolo de lecţia însăşi, învățată de toţi în acelaşi mod 
şi în acelaşi scop, pentru a servi comunitatea. Cam în felul 
acesta se prezenta rigida şi trista lui credinţă într-o 
democraţie ruptă de trecut prin lovituri şi pedepse, dar 
condamnată din nou la muncă forţată, încercând să 
instaureze fericirea sub protecţia autoritară şi dominantă a 
stăpânilor. 

— În afara catolicismului nu există decât bezna neagră, 
repeta cu încăpățânare abatele Marle. 

— Dar catolicismul e pe ducă! strigă Hermeline. Şi 
pentru asta, în locul lui trebuie să punem bazele unei alte 
structuri sociale. 

Fără îndoială, preotul era conştient de suprema bătălie 
care se da între catolicism şi spiritul practic al ştiinţei, ca şi 
de faptul că aceasta din urmă câştiga teren pe zi ce trecea. 
Dar nu voia să o recunoască, după cum nu recunoştea nici 
faptul că, puţin câte puţin, biserica lui se golea. 

— Catolicismul, reluă el, are încă o structură atât de 
puternică, veşnică şi de esenţă divină, încât şi voi, când 
vorbiţi de construcţia nu ştiu cărui stat ateu, în care veţi 
înlocui pe Dumnezeu cu nu mai ştiu ce maşinărie, în stare 
să instruiască şi să guverneze oamenii, nu faceţi nimic 
altceva decât să copiaţi religia. 

— Şi, mă rog, pentru ce nu o maşinărie? strigă 
Hermeline, exasperat de sâmburele de adevăr care exista 
în atacul preotului. Roma nu a fost niciodată nimic altceva 
decât un soi de teasc care a stors sângele omenirii. 

Când disputa dintre cei doi ajungea la acest ton violent, 
doctorul Novarre intervenea, cu aerul lui surâzător şi 
împăciuitor. 

— Staţi să vedem, să vedem care-i adevărul, nu vă 
aprindeţi aşa. Într-un fel, am impresia că sunteţi pe punctul 


de a cădea de acord, din moment ce v-aţi acuzat unul pe 
celălalt că vă copiaţi ideile. 

Doctorul Novarre, mic de statură, viclean, cu un nas fin şi 
nişte ochi vioi în cap, era un spirit tolerant, foarte blând, 
puţintel cam ironic, care se dăruise întru totul ştiinţei şi 
refuza să se amestece în problemele politico şi sociale. Ca şi 
Jordan, afirma că îmbrăţişează adevărul numai în clipa în 
care era demonstrat în mod ştiinţific. De altminteri foarte 
modest, chiar puţin cam timid, fără niciun fel de ambiţie, se 
mulțumea să-şi îngrijească bolnavii pe cât mai bine cu 
putinţă şi nu avea altă pasiune în afara aceleia de a-şi 
cultiva şi îngriji boschetele sale de trandafiri, dintre cele 
patru laturi ale zidului ce-i împrejmuia grădina şi unde trăia 
cu toiul izolat de lume, fericit şi într-o linişte deplină. 

Până în momentul acela Luc se mulţumise să asculte. 
După aceasta însă, îi reveni în minte lectura din timpul 
nopții şi nu se putu stăpâni să nu spună: 

— Greşeala care se face în instituţiile noastre de 
învăţământ e că se porneşte de la premisa falsă cum că 
omul, prin natura lui, este rău şi că, născându-se, aduce în 
lume odată cu el spiritul de revoltă şi lenea, ceea ce face 
necesar un întreg sistem de pedepse şi recompense, dacă 
se intenţionează să se scoată ceva de la copil. De asemenea 
s-a făcut din procesul de instruire a elevilor o adevărată 
tortură, studiul a devenit la fel de anevoios pentru creierele 
noastre, ca şi muncile manuale pentru organismul uman. 
Profesorii noştri au fost transformați într-un soi de gardieni 
pentru ocnaşii azvârliţi în temniţele universitare şi a căror 
misiune este de a modela inteligenţa tinerilor numai şi 
numai conform programelor analitice, trecându-i pe toţi 
prin acelaşi şi acelaşi tipar, fără să ţină seamă câtuşi de 
puţin de individualităţile atât de diverse ale oamenilor. 
Profesorii nu mai sunt nimic altceva decât nişte ucigaşi ai 
iniţiativelor personale, zdrobesc şi înăbuşă sub mormanul 
prejudecăţilor şi al dogmelor oficiale spiritul critic, 
cercetarea liberă şi avântul înaripat al talentului individual. 


Şi, ceea ce e şi mai grav, vatămă prin asta şi formarea 
caracterelor la fel de profund ca şi inteligenţa, şi printr-un 
astfel de învăţământ nu se reuşeşte să se formeze decât 
neputincioşi şi ipocriţi. 

Hermeline trebuie că se simţise vizat în mod direct, 
fiindcă îl întrerupse cu un ton tăios: 

— Dar cum vrei oare să se procedeze, domnule? Vino să 
mă înlocuieşti la catedră şi ai să vezi într-adevăr cu ochii ce 
ai să obţii de la elevi, dacă nu-i supui unei discipline de felul 
acesta, în calitatea dumitale de profesor care încarnează 
pentru ei autoritatea. 

— Profesorul, continuă Luc cu aerul lui visător, nu are 
altă menire în afară de aceea de a stimula energiile. Este un 
îndrumător al energiilor fiecărui individ luat în parte, 
însărcinat tocmai să descopere şi să dezvolte aptitudinile 
copilului, încurajându-l să-i pună întrebări şi dezvoltându-i 
personalitatea. Există în firea omului o nevoie lacomă de 
cunoştinţe, o dorinţă de a şti, care ar trebui să reprezinte 
singurul imbold, unicul mobil al studiului, fără să mai fie 
nevoie de sistemul pedepselor şi recompenselor. Şi, evident, 
ar fi de ajuns dacă ne-am mulţumi să dăm posibilitatea 
fiecăruia să studieze ceea ce-i place şi ceea ce-l atrage mai 
mult, lăsându-l să se apuce singur de învăţat, apoi să 
progreseze în funcţie de propria lui putere de înţelegere şi 
dăruindu-i prin aceasta bucuria unor neîncetate descoperiri 
făcute de el însuşi. Oare adevărata soluţie a problemei 
instruirii şi educaţiei nu este aceea ca oamenii să formeze la 
rândul lor alţi oameni, pe care să-i trateze într-adevăr ca pe 
nişte oameni? 

Abatele Marle, care îşi terminase de băut ceaşca de 
cafea, înălţă din umerii săi puternici şi, în calitatea lui de 
preot căruia dogmele religioase îi conferă atributul de fiinţă 
care nu greşeşte niciodată, spuse: 

— Păcatul e în om şi omul nu poate fi salvat decât prin 
pocăință. Lenea, unul dintre păcatele capitale, nu se poate 
ispăşi decât prin muncă, şi munca-i o pedeapsa pe care 


Dumnezeu a impus-o primului om, după săvârşirea 
păcatului. 

— Dar e complet greşit, preasfinţite, spuse cu un ton 
liniştit doctorul Novarre, lenea, atunci când există 
realmente la om, vreau să spun atunci când corpul uman 
refuză să îndeplinească orice fel de activitate, când se 
opune la cel mai mic efort, este în realitate o adevărată 
boală. Să fiţi sigur că, în asemenea cazuri, moliciunea 
aceasta de neînvins prevesteşte grave dereglări interne ale 
organismului. Altminteri, unde aţi văzut om sănătos care să 
fie şi leneş în acelaşi timp? Oare o femeie mondenă, care 
dansează toată noaptea, nu-şi oboseşte ochii mult mai mult 
din pricina luminii puternice şi nu face un consum de forţă 
musculară mult mai mare decât o lucrătoare care, stând în 
faţa măsuţei ei, brodează până la ziuă? Aceşti oameni făcuţi 
numai pentru plăceri, care o duc fără încetare doar în 
spectacole şi petreceri  epuizante, nu acceptă să 
îndeplinească într-un fel corvezi la fel de grele ca şi cele ale 
lucrătorilor care trag la rindea sau asudă la menghină? Şi 
gândiţi-vă cu cât zor şi cu câtă bucurie ne repezim la 
distracţii violente, care ne frâng oasele de oboseală, după 
ce ieşim de la o activitate care ne dezgustă. Cu alte cuvinte, 
munca, în general oboseala fizică, este o povară numai 
atunci când activitatea respectivă nu ne place. Şi cu 
siguranţă că n-ar mai exista leneşi, dacă nu li s-ar impure 
oamenilor decât munca agreabilă, aleasă în mod liber de 
fiecare. 

Hermeline înalţă din umeri la rândul său. 

— Întrebaţi un copil ce-i place mai mult, gramatica sau 
aritmetica? O să vă răspundă că nu-i place nici una, nici 
cealaltă. Avem experienţă în acest domeniu, copilul este ca 
un pom tânăr pe care trebuie să-l îndrepţi şi să-l corijezi. 

— Şi nu poţi să-l corijezi, încheie preotul, de această dată 
de acord cu institutorul, decât strivind în om tot ceea cea 
lăsat acolo ruşinos şi diabolic păcatul strămoşesc. 


Se aşternu o clipă tăcerea. Soeurette asculta cu un aer 
amuzat, în vreme ce Jordan, cu ochii pierduţi în depărtare, 
privea printr-una dintre ferestre şi îşi lăsa gândurile să 
rătăcească pe sub arborii giganţi. Cât despre Luc, acesta 
regăsea în afirmaţiile preotului concepţia pesimistă a 
catolicismului, îmbrăţişată de exclusiviştii şi adversarii 
progresului, care susțineau că autoritatea statală nu se 
poate menţine decât prin forţă. Omul era la originile sale un 
soi de condamnat, de pierdut, căruia i s-au răscumpărat 
greşelile, pentru ca apoi să fie din nou un pierdut al 
soartei... Un Dumnezeu al mâniei şi al răzbunării îl trata 
drept un copil care săvârşea întruna greşeli. Biserica îi 
izgonea pasiunile, se lupta de secole pentru a i le nimici, se 
străduia să ucidă ceea ce e omenesc în om. Şi din nou îi 
reveneau în minte teoriile lui Fourier, care socotea că 
trebuie valorificate pasiunile, încurajate şi transformate în 
energii utile şi creatoare, pentru ca în cele din urmă omul 
să fie eliberat de apăsarea înăbuşitoare a legilor neantului, 
care nu sunt nimic altceva decât nişte contracte sociale 
îngrozitoare, menite să menţină huzurul celor bogaţi şi 
puternici. 

Atunci, plutind încă în visări, Luc reluă încetişor, ca şi 
cum s-ar fi gândit cu glas tare: 

— Poate că ar fi de ajuns ca omul să se convingă de un 
adevăr cât se poate de simplu, cum că nu poţi să realizezi 
maximum de fericire pentru fiecare fără să realizezi 
maximum de fericire pentru toţi. 

Auzind aceste vorbe însă, Hermeline şi abatele Marle 
începură să râdă. 

— Bună treabă! spuse pe un ton ironic institutorul. 
Pentru a deştepta energiile în om, începe prin a-i distruge 
interesul personal. Explică-mi şi mie, oare când n-o să mai 
lucreze pentru el, ce altă pârghie o să-l determine pe om să 
pornească la acţiune? Interesul personal este ca focul sub 
un cazan în care fierbe apa, şi în el se află sâmburele 
genetic al fiecărei opere. Şi tocmai voi, care-l vreţi pe om cu 


toate instinctele lui, începeţi prin a curăța pe individ de 
egoismul lui şi nu vă daţi seama că prin aceasta îl nimiciţi... 
Contezi, fără îndoială, pe conştiinţa, pe ideea de onoare şi 
datorie? 

— Nu am nevoie să contez pe aşa ceva, răspunse Luc cu 
acelaşi aer liniştit. De altminteri, egoismul, în accepţia de 
până acum a cuvântului, ne-a făurit o societate atât de 
înspăimântătoare, răvăşită de atâtea duşmănii şi suferinţe, 
încât ar fi cazul într-adevăr să se încerce şi alţi factori 
mobilizatori. Dar, o spun şi o repet, accept egoismul, dacă 
înţelegeţi prin asta foarte legitima dorinţă şi nevoia de 
neînvins ca să ne bucurăm cu toţii de fericire. Departe de 
mine gândul să distrug interesul personal, încerc, 
precizându-l, tocmai să îl întăresc, făcând din el ceea ce ar 
trebui să fie, pentru a crea o societate nouă, unde, prin 
fericirea tuturor, se va realiza fericirea fiecăruia; şi ar fi 
suficient să avem convingerea că a munci pentru noi 
înseamnă a munci pentru toţi. Nedreptatea socială face să 
încolţească la nesfârşit duşmănia, din care pretutindeni nu 
se poate recolta decât suferinţă. Şi iată pentru ce-i necesar 
să se ajungă la o anumită înţelegere şi să se pornească la o 
reorganizare a muncii bazate pe ideea că scopul final este 
atingerea celui mai înalt grad de fericire, care se poate 
realiza numai şi numai prin însumarea tuturor fericirilor ce 
domnesc în casele oamenilor alături de care trăim. 

Hermeline chicotea, cât despre abatele Marle, acesta 
interveni iar: 

— Iubiţi-vă unii pe alţii este şi morala Domnului nostru 
lisus Cristos. Numai că tot El este cel care a spus că 
fericirea nu o găseşti pe lumea aceasta şi că e o nebunie şi 
un mare păcat să vrei să realizezi pe acest pământ regatul 
lui Dumnezeu, carele e în ceruri. 

— O să se realizeze totuşi şi aici într-o zi, spuse Luc. 
Toate eforturile omenirii aflate în plină ascensiune, întregul 
progres şi întreaga activitate ştiinţifică sunt îndreptate spre 
construirea societăţii viitoare. 


Dar institutorul, care nu-l mai asculta, sări din nou cu 
gura asupra preotului: 

— Ah, nu, preasfinţite, nu începe iarăşi cu promisiunile 
pentru un paradis cu care-i înşală biserica pe bieţii oameni! 
De altminteri, Isus, cu care vă lăudaţi, este al nostru, ni L- 
aţi luat şi L-aţi adaptat la nevoile voastre. 

— În fond, El nu era decât un revoluţionar şi un gânditor 
liber. 

Bătălia se porni din nou şi trebui ca doctorul Novarre să-i 
mai despartă încă o dată, dând dreptate când unuia, când 
celuilalt. Ca întotdeauna de altminteri, întrebările 
rămâneau în suspensie, căci niciodată nu se găsea o soluţie 
decisivă. Cafeaua fusese băută de multă vreme, când 
Jordan, cu aerul lui visător, fu acela care avu ultimul cuvânt: 

— Unicul adevăr se afla în muncă şi lumea va fi într-o zi 
ceea ce va face munca din ea. 

Şi Soeurette, care-l ascultase plină de interes pe Luc, fără 
să intervină însă niciodată, le vorbi despre clădirea unui 
cămin pe care avea de gând să îl construiască şi unde să 
poată fi îngrijiţi copiii mici ai muncitoarelor care lucrau în 
uzine. Din acel moment, între medic, institutor şi preot se 
desfăşură o conversaţie foarte blândă şi foarte amicală cu 
privire la mijloacele practice prin care să se poată realiza 
acest cămin, în aşa fel încât să se evite comiterea acolo a 
abuzurilor care se săvârşesc în alte aşezăminte sociale 
similare. În parc, umbra arborilor gigantici se întinsese 
deasupra peluzelor cu iarbă, în vreme ce porumbeii 
sălbatici ţâşneau printre ierburile înalte, în soarele palid de 
septembrie. 

Erau deja orele patru când cei trei musafiri părăsiră 
proprietatea de la Crâcherie. Jordan şi Luc îi însoţiră până 
la primele case ale târgului, pentru a face puţină mişcare. 
Apoi, în vreme ce se întorceau amândoi, tăind-o de-a 
curmezişul peste terenurile pietroase pe care Jordan le 
lăsase în părăsire, tânărul savant dori să facă un ocol, atât 
pentru a prelungi puţin plimbarea, cât şi pentru a trece 


pentru câteva secunde pe la Lange, olarul. Îi dăduse voie să 
locuiască într-un colţ sălbatic şi pierdut al domeniului său, 
chiar dedesubtul furnalului, fără să-i ceară nici chirie, nici 
vreun alt fel de plată. Lange, întocmai ca Morfain, îşi 
improvizase un sălaş dintr-o bortă de piatră, săpată de cine 
ştie ce vechi torente în stânca munţilor Bleuses, la poalele 
lor, pe coasta peretelui uriaş care susţinea promontoriul. 
Construise în cele din urmă trei cuptoare, chiar lângă 
poalele muntelui, de unde-şi lua şi argila; şi trăia acolo fără 
stăpâni care să-l bată la cap, într-o libertate şi-o 
independenţă pe care le dăruia din plin munca lui. 

— Fără îndoială că-i un spirit exaltat, spuse Jordan, căruia 
Luc îi ceruse câteva amănunte. Nu mă miră izbucnirea lui 
violentă din strada Brias, despre care mi-ai vorbit, şi a avut 
noroc de i s-a dat drumul, fiindcă povestea putea să ia o 
întorsătură proastă, într-atât e de deocheat. Dar nici nu poţi 
să-ţi imaginezi cât e de inteligent şi câtă măiestrie pune în 
fabricarea oalelor lui simple din pământ, deşi omul se pare 
că nu are niciun fel de instruire. S-a născut aici, într-o 
familie de muncitori săraci, şi-a rămas orfan la zece ani, 
nevoit să-i ajute pe zidari la lucru, apoi ucenic la un olar şi, 
în cele din urmă, a devenit stăpân pe sine însuşi, după cum 
obişnuieşte s-o spună în glumă, de când i-om dat voie să se 
instaleze pe proprietatea de la Crâcherie... Mă interesează 
mai cu seamă cum lucrează el cărămizile refractare, fiindcă 
ştii că mă străduiesc să găsesc o cărămidă care să reziste 
cel mai bine la temperaturile infernale ale cuptoarelor 
electrice. 

Ridicându-şi privirea, Luc zări printre mărăcini instalaţia 
lui Lange, o adevărată aşezare primitivă, înconjurată de un 
mic gard din pietre unite între ele fără mortar. Şi fiindcă 
zări pe prag o femeie frumoasă, înaltă şi brunetă, stând în 
picioare, îl întrebă: 

— Prin urmare-i însurat? 

— Nu, dar trăieşte cu fata asta, care e şi sclava, şi 
nevasta lui în acelaşi timp... E o poveste-ntreagă. Pe vremea 


aceea ea avea abia cincisprezece ani, şi au trecut cinci ani 
de atunci de când a găsit-o zăcând, aproape muribundă, 
într-un şanţ, aruncată acolo fără îndoială de vreo bandă de 
derbedei. Nu s-a aflat niciodată de unde venea şi chiar şi ea 
se cufunda într-o adâncă muţenie de îndată ce o întrebai. 
Lange o aduse la el acasă, purtând-o în spinare, o îngriji şi-o 
vindecă, şi nici nu-ţi poţi imagina ce recunoştinţă adâncă i-a 
păstrat din cauza asta, încât e în stare să devină sclava lui, 
câinele lui credincios. Pe vremea când a adunat-o din şanţ 
nu avea nici măcar pantofi în picioare. Şi chiar acum, nu-i 
pune decât în zilele când coboară-n oraş. Din cauza asta, 
oamenii din întreg ţinutul, ba chiar însuţi Lange, au 
poreclit-o Nu-Piedsi+... Lange nu foloseşte alt muncitor. 
Nu-Pieds este ucenicului, ba îl mai ajută şi să-şi care micul 
cărucior, când se duce să-şi vândă olăria din târg în târg. 
Ăsta e felul în care-şi desface produsele, şi amândoi sunt 
foarte cunoscuţi în toată regiunea. 

Stând în picioare pe pragul micii împrejmuiri închise! 
printr-o simplă poartă făcută dintr-un grilaj de şipci, Nu- 
Pieds îi privea pe aceşti domni cum veneau, şi Luc putu s-o 
observe bine cum arată, cu faţa oacheşă şi trăsături 
prelungi, regulate, arse de soare, cu părul negru având 
reflexe de cerneală şi ochii mari de sălbăticiune, care se 
umpleau de o blândeţe de nespus atunci când se aţinteau 
asupra lui Lange, Luc remarca de asemenea picioarele 
goale, picioare de copil, strălucind ca bronzul pe solul 
argilos, mereu umed; stătea acolo îmbrăcată în hainele de 
lucru, sumar acoperită în pânza; cenuşie a rochiei, 
arătându-şi picioarele cu musculatura fină, de luptător, 
braţele viguroase şi gâtul mic, energic. Apoi, după ce se 
asigurase că domnul care-l întovărăşea pe proprietarul 
domeniului era vreun prieten, îşi părăsi postul de; 
observaţie şi se-ntoarse din nou lângă cuptorul pe care-l 
supraveghea, după ce în prealabil îl avertizase pe stăpânul 
ei. 


— Ah! dumneavoastră sunteţi, domnule Jordan, exclamă 
Lange, arătându-se la rândul său. Închipuiţi-vă că de la 
tărăşenia de mai deunăzi, Nu-Pieds îşi face tot felul de 
gânduri că vine cineva să mă aresteze. Şi cred, pe bună 
dreptate, că dac-ar apărea vreun poliţai, apăi n-ar mai ieşi 
întreg din ghearele ei... Veniţi să vedeţi noile cărămizi 
refractare pe care le-am făcut! Poftiţi! Astea-s, am să vă 
spun cum le-am făcut. 

Luc îl recunoştea acum perfect pe omul scund, bine legat 
şi cu aspect noduros, pe care îl văzuse pe fugă, în 
întunecimile străzii Brias, prorocind inevitabila catastrofă 
finală şi aruncând blestemul asupra oraşului Beauclair, 
corupt şi condamnat pentru păcatele lui. Ceea ce îl mira 
însă era faptul că asemenea gânduri se pot naşte de sub 
fruntea înaltă, înecată sub părul negru, vâlvoi, şi din ochii 
lui vii, lucind de inteligenţă, prin care treceau scăpărări de 
mânie. Şi Luc era surprins mai cu seamă să descopere, sub 
aspectul lui grosolan şi violent la prima vedere, un visător, 
un gânditor eu cele mai bune intenţii, un simplu poet 
popular, care, stăpânit cu totul de ideea lui despre dreptate, 
voia cu tot dinadinsul să facă să sară în aer vechea lume 
prost orânduită. 

După ce l-a prezentat pe Luc drept un prieten de-al său, 
inginer, Jordan îl rugă zâmbind pe Lange să-i arate ceea ce 
numea el muzeul lui. 

— Dacă treaba asta îi poate interesa pe domnul... Nu 
sunt decât nişte simple flecuşteţe, figurine, pe care le ard 
ca să-mi mai treacă timpul. Uitaţi, astea-s toate faianţăriile, 
puse aci, sub hangar... Examinaţi-le pe toate până merg să-i 
arăt domnului Jordan cărămizile. 

Uimirea lui Luc crescu şi mai mult atunci când descoperi 
acolo, sub hangar, tot felul de omuleţi din faianţă, vase, oale 
şi farfurii de forme şi culori stranii, care, toate la un loc, 
reprezentau o arta primitivă de o naivitate amuzantă şi 
originală. Produsele focului se arătau a fi superbe, şi 
culorile smalţurilor izbucneau într-o gamă extraordinar de 


bogată, plină de tot felul de nuanţe. Dar, mai cu seamă, 
ceea ce îl uluia de-a dreptul la olăria obişnuită, pe care 
Lange o fabrica pentru clientela lui de toate zilele din pieţe 
şi târguri, farfurii, castroane, căni, ulcioare sau străchini, 
era eleganța formelor, vraja pură a culorilor, la care 
descoperea o adevărată valorificare inspirată a geniului 
popular. Aveai impresia că olarul şi-a tras seva talentului din 
însuşi spiritul neamului său şi că aceste opere, unde reînvia 
sufletul poporului, se năşteau cu totul firesc din apăsarea 
degetelor lui butucănoase, ca şi cum în el s-ar fi regăsit 
instinctul ce i-a călăuzit pe cei care au alcătuit cândva 
tiparele primitive, de o frumuseţe şi utilitate de netăgăduit. 
Şi de fiecare dată când făcea câte un obiect practic, pentru 
întrebuințare, plămădea în acelaşi timp o capodoperă, de o 
simplitate plină de adevăr şi de-o graţie plină de vioiciune. 

Întorcându-se cu Jordan, ce îi comandase câteva sute de 
cărămizi, ca să-şi poată experimenta un nou cuptor electric, 
Lange primi cu un aer fericit felicitările lui Luc, încântat de 
coloritul plăcut şi vesel al acestor faianţe, ale căror flori de 
purpură şi azur păreau că se deschid în plin soare. 

— Da, da, dacă le aşezi pe lângă casă, parcă ar fi maci şi 
albăstrele... M-am gândit întotdeauna că ar trebui să se 
decoreze acoperişurile şi fațadele cu aşa ceva. N-ar costa 
prea mult, daca, bineînţeles, negustorii şi samsarii nu ar 
mai fura atâta, şi aţi vedea ce plăcut ar fi pentru ochi un 
oraş ca un buchet de flori în mijlocul verdeţei... Dar nu-i 
nimic de făcut cu burghezii ăştia scârboşi. 

Şi reîncepu cu teoriile lui extremiste, cuprins de o 
cumplită furie şi lansând tot felul de idei încâlcite, 
anarhiste, extrase din cele câteva broşuri care-i picaseră în 
mâini, nici el nu ştia prin ce concurs de împrejurări. Trebuie 
în primul rând să se distrugă totul, să se pună mâna pe 
întreaga putere prin forţa armelor. Izbăvirea nu putea să 
vină decât prin nimicirea totala a autorităţii, căci dacă ar 
mai rămâne o singură instituţie administrativă în picioare, 
oricât de mică, s-ar ajunge iar la reconstruirea întregului 


edificiu de nedreptate şi tiranie. Apoi, s-ar putea înfiinţa 
comuna liberă, în afara oricăror restricţii, pe baza 
înţelegerii dintre grupări care s-ar succeda pe rând la 
conducere, în funcţie de nevoile şi dorinţele fiecăruia. Şi 
Luc fu impresionat când descoperi în cuvintele lui Lange o 
parte dintre ideile lui Fourier; căci scopul final şi la unul şi 
la celălalt era ca, îndemnând societatea să dea frâu liber 
pasiunilor creatoare, să se ajungă la o emancipare a 
individului debarasat de orice griji, într-o societate 
armonioasă, în care binele fiecărui cetăţean să izvorască 
din binele tuturor; numai că, la cei doi, căile erau diferite, 
anarhistul nefiind altceva decât un soi de fourierist 
dezamăgit, un fel de militant al ideii colectivismului, dar 
care a ajuns la exasperare şi nu mai crede în mijloacele 
politice, fiind hotărât să cucerească fericirea oamenilor prin 
forţă şi prin exterminare, pentru că a constatat că evoluţia 
înceată a societăţii n-a reuşit nici până acum, de secole şi 
secole, să dăruiască vreo bucurie lumii. Catastrofa plutea în 
aer, vulcanul era pe punctul să crupă deasupra capetelor. Şi 
în momentul în care Luc îl pomeni pe Bonnaire, Lange 
deveni cumplit de ironic, vorbind despre maistrul turnător 
cu un dispreţ şi mai amar decât acela cu care l-ar fi tratat 
pe un burghez oarecare. Aha! bineînţeles, cazarma lui 
Bonnaire, unde oamenii ar primi numere de ordine, supuşi 
unei discipline severe, întemnițați pur şi simplu ca într-o 
ocnă! De pe înălţimea unde se afla, dominând acoperişurile 
caselor din vale şi întinzând pumnul ameninţător în direcţia 
Beauclairului, începu din nou să vocifereze, aruncându-şi 
blestemul lui de profet asupra oraşului corupt, pe care focul 
îl va distruge într-o zi şi care va fi ras de pe suprafaţa 
pământului, pentru, ca din cenuşa lui să se nască în cele din 
urmă. o aşezare omenească unde să domnească adevărul şi 
dreptatea. 

Uluit de această ieşire violentă, Jordan îl examina plin de 
curiozitate. 


— Ia spune-mi, dragul meu Lange, am impresia totuşi că 
eşti un om nefericit? 

— Eu, unul, domnule Jordan, sunt foarte fericit, atât cât 
poate să fie un om de fericit... Trăiesc aici liber, ceea ce 
înseamnă că am realizat într-un fel o oarecare anarhie. M- 
aţi lăsat să folosesc acest mic colţişor de teren, din 
pământul care-i al nostru, al tuturor, şi sunt stăpân pe mine 
însumi, nu plătesc niciun fel de taxe nimănui. Apoi, lucrez 
după cum mi-e cheful, nu am nici patron care să mă oprime, 
nici muncitori pe care să-i oprim, vând singur oalele şi 
ulcioarele pe care le fac unor oameni de treabă care au 
nevoie de ele, fără să mă las furat de neguţători şi nici să le 
înlesnesc să-i fure pe cumpărători. Şi-mi mai rămâne încă 
destul timp să mă mai şi distrez, când am chef să ard 
figurinele astea din faianţă, oalele şi plăcile decorative, 
care-mi înveselesc ochii prin culorile lor vii... Ei, nu, noi nu 
avem de ce să ne plângem, suntem fericiţi ca trăim sub 
soarele acesta care pentru noi e prilej de bucurie, nu-i aşa, 
Nu-Pieds? 

Pata se apropiase în îmbrăcămintea ei sumară de lucru, 
cu mâinile înroşite din pricina unei oale pe care tocmai o 
scosese din cuptor. Şi surâdea într-un mod îngeresc privind 
bărbatul, zeul căruia i se închina şi-i dăruia trupul şi 
sufletul, ca pe o ofrandă adusă în fiecare zi. 

— Totuşi, reluă Lange, asta nu-mpiedică omenirea să fie 
plină de sărmani care suferă şi ar trebui într-o bună 
dimineaţa să sară-n aer Beauclairul, ca să-i hotărască să-l 
reconstruiască din nou, din temelii. Bomba şi propaganda 
prin fapte sunt singurele mijloace în stare să trezească 
poporul... Şi ştiţi la ce m-am gândit odată? Am aici tot ce-mi 
trebuie pentru două sau trei duzini de bombe, de o putere 
extraordinară. Ce-ar fi, mi-am zis, ca într-o bună zi să le 
încarc în căruciorul meu, pe care eu, să-l trag şi Nu-Pieds 
să-l împingă. Ştiţi, e foarte greu şi aşa, când e încărcat 
numai cu olane şi trebuie să-i târâi după tine pe toate 
drumurile astea păcătoase de ţară, din târg în târg. Şi ce 


bine-i când poţi să te mai odihneşti un pic pe sub arbori, 
prin locuri pe unde se găsesc izvoare... Numai ca în ziua 
aceea n-o să mai părăsim Beauclairul şi-o să ne plimbăm pe 
toate străzile oraşului; în fiecare oală se află ascunsă câte o 
bombă, depunem una la subprefectură, alta la primărie, 
alta la tribunal, alta la închisoare, alta la biserică, în fine, 
peste tot pe unde se află clădirea vreunei autorităţi care 
trebuie distrusă. Fitilele ard atâta timp cât calculez că e 
necesar. După aceea, dintr-odată Beauclairul sare-n aer, ca 
o erupție îngrozitoare de vulcan care îl pârjoleşte şi-l cară 
cu el... Ei, ce ziceţi despre mica mea plimbărică împreună 
cu căruciorul şi despre mica mea împărţeală de oale pe 
care le fabric întru fericirea neamului omenesc? 

Râdea cu hohote, plin în acelaşi timp de entuziasm şi 
admiraţie pentru ideea lui, şi fiindcă frumoasa fată brunetă 
ie amuza împreună cu el, i se adresă plin de veselie: 

— E adevărat, Nu-Pieds? Eu o să trag căruciorul şi tu o 
să-l împingi, şi asta o să fie o plimbărică mai frumoasă chiar 
decât aceea de-a lungul râului Mionne, pe sub sălcii, atunci 
când mergem spre târgul Magnolles! 

Jordan nu răspunse, dar schiţă un uşor gest care dovedea 
în mod elocvent cât de prosteşti şi nelalocul lor găsea 
savantul din el asemenea concepţii. Dar când îşi luară 
rămas bun de la Lange şi cei doi bărbaţi porniră din nou 
singuri pe drumul dinspre Crecherie, Luc mai păstra încă 
impresia fioroasă care i-o făcuse accesul acesta de 
romantism negru, visul acesta de a obţine fericirea prin 
distrugere, care circula la fel prin creierele multor poeţi 
simplişti, ridicaţi din mijlocul mulţimii de dezmoşteniţi ai 
soartei. Şi cei doi bărbaţi merseră în tăcere spre casă, 
pierduţi fiecare în gândurile lui. 

În laborator, către care se îndreptară amândoi glonţ, o 
găsiră pe Soeurette care, aşezată la o măsuţă, copia liniştită 
un manuscris de-al fratelui său. Deseori, îşi punea chiar un 
şori lung, albastru, şi-l ajuta la pregătirea diferitelor 
recipiente necesare pentru unele dintre experienţele lui 


mai deosebite. De data acesta, se mulţumi doar să-şi ridice 
privirea şi să surâdă, atât fratelui, cât şi tovarăşului său; 
după care se întoarse din nou la treaba ei. 

— Ah, spuse Jordan tolănindu-se într-un fotoliu adânc, 
hotărât lucru, nu mă simt bine decât aici, în mijlocul 
aparatelor şi hârţoagelor mele... De îndată ce mă întorc 
aici, speranţele şi pacea îmi invadează din nou sufletul. 

Cu o privire încărcată de dragoste făcuse înconjurul 
încăperii vaste, ca şi cum ar fi dorit ca prin asta să pună din 
nou stăpânire pe ea, să se regăsească acolo, să se îmbete 
iar de mirosul plăcut, calmant şi reconfortant al muncii. 
Ochiurile largi de geam erau deschise şi soarele care se 
apropia de asfinţit pătrundea în încăpere ca o mângâiere 
călduţă, în vreme ce, departe, printre arbori, se vedeau 
strălucind acoperişurile şi ferestrele caselor din Beauclair. 

— Ce mizerie inutilă toate aceste dispute! reluă Jordan, 
în vreme ce Luc, rămas în picioare, se plimba de colo până 
colo prin încăpere. Ascultam azi după-amiază pe abate şi pe 
institutor şi mă miram că doi oameni pot să-şi piardă astfel 
timpul, încercând să se convingă unul pe altul, când sunt 
plasați de fapt la antipozii problemelor şi când nici pe 
departe nu folosesc acelaşi limbaj. Şi, bagă de seamă, nu 
vin o singură dată aici, fără să reia, mereu la fel, aceleaşi 
discuţii, ajungând de fiecare dată în acelaşi punct... 

Şi apoi, ce lucru urât, să te cramponezi astfel de propriile 
tale idei, fără ca acestea să se fundamenteze pe experienţă, 
şi să încerci să-ţi combaţi adversarul prin tot felul de 
argumente teoretice contradictorii! Află că sunt cu totul de 
partea doctorului care se amuză să-i aducă pe amândoi în 
impas, prin simpla suprapunere a ideilor unuia şi ale 
celuilalt! La fel şi cu Lange ăsta, poate oare cineva să vadă 
un băiat mai de treabă ca el şi care totuşi să debiteze mai 
mari prostii ca cele debitate de el? Se pierde în tot felul de 
fleacuri, unul mai periculos ca altul, pentru că, în fond, nu 
face nimic altceva decât să se agite la întâmplare, 
dispreţuind absolut orice raţiune!... Nu, hotărât lucru, 


frământările politice nu sunt deloc treburi care să mă 
intereseze şi vorbele pe care le spun aceşti oameni îmi par 
goale şi fără niciun sens, fără nicio noimă; cele mai mari 
probleme, asupra cărora ei zăbovesc îndelung, nu sunt în 
ochii mei decât nişte snoave demne de povestit numai ca să 
te mai amuzi când mergi pe drum, şi nu reuşesc să înţeleg 
cum poate cineva să desfăşoare astfel de bătălii zadarnice 
în jurul acestor incidente mărunte, când descoperirea celui 
mai mic dintre adevărurile ştiinţifice face mai mult pentru 
progres decât cincizeci de ani de lupte sociale. 

Luc începu să râdă. 

— Uite că te-ai apucat şi dumneata de discutarea unor 
probleme teoretice... Omul trebuie să lupte şi politica e pur 
Şt simplu o necesitate, prin care-şi apăra drepturile şi îşi 
asigură un dram mai mult de fericire, daca-i posibil. 

— Ai dreptate, mărturisi Jordan cu naiva lui bună- 
credinţă. Şi probabil că disprețul meu pentru politică 
provine din cine ştie ce regrete ascunse şi din ignoranţa în 
care vreau să trăiesc cu privire la problemele publice ale 
ținutului în care mă aflu... Cred totuşi cu toată sinceritatea 
că îmi fac datoria de cetăţean atunci când mă aflu în 
laboratorul meu, fiindcă fiecare serveşte națiunea prin 
capacitatea pe care o are. Şi, vezi dumneata, adevărații 
revoluționari, adevărații oameni de acţiune, aceia care 
clădesc pentru viitor o lume liberă şi dreaptă, sunt, cu 
siguranţă, în felul lor savanţi. Un guvern vine la putere şi 
cade, un popor creşte, capătă strălucirea Romei, apoi 
urmează declinul, ce importanţa are însă, adevărurile 
ştiinţei se transmit, sporesc mereu, fac din ce în ce mai 
multă lumină, dau din ce în ce mai multe certitudini. Se 
trece peste secolele de declin, şi mersul înainte se reia, 
omenirea se îndreaptă spre cunoaştere, fără să ţină seamă 
de obstacole. A obiecta că nu vei reuşi niciodată să ştii totul 
e o prostie, esenţial este să ştii cât mai mult posibil, pentru 
ca prin asta să ajungi la cea mai mare fericire cu putinţă. Şi 
în momentul acela, o repet, cât de neglijabile şi se par 


frământările politice, care pasionează atâta naţiunile! în 
vreme ce se pune pe seama menţinerii sau prăbuşirii 
vreunui ministru desăvârşirea progresului, savantul este 
adevăratul stăpân al zilei de mâine, al zilei în care el va 
lumina mulțimile cu o nouă stea a adevărului. Ioată 
nedreptatea din lume va dispare atunci când se va ajunge 
să se cunoască întregul adevăr. 

Se aşternu un moment de linişte. Sourette pusese 
deoparte pana şi acum asculta. După câteva secunde de 
visare, Jordan reluă, aparent fără nicio legătură: 

— Munca! Da, da, munca, ei îi datorez că mai sunt încă în 
viaţă. Vedeţi doar ce fiinţă debilă, firavă şi pirpirie sunt, şi- 
mi amintesc că mama trebuia să mă înfăşoare în pături 
groase atunci când bătea vântul ceva mai puternic; totuşi 
m-a pus şi la treabă, socotind că munca e cel mai bun mijloc 
de a-ţi menţine sănătatea. Nu mă silea la studii cu toptanul; 
şi nici nu m-a închis în vreuna dintre şcolile acestea care 
sunt adevărate temnițe unde se torturează minţile în 
formare. Mă obişnuise însă cu o muncă regulată, mereu 
variată şi mai atrăgătoare. Şi-n felul acesta am învăţat să 
lucrez, aşa cum înveţi să respiri şt să mergi. Munca a 
devenit o funcţie a organismului meu, un soi de joc firesc 
pentru membrele şi muşchii mei, scopul şi mijlocul de trai al 
vieţii mele. Am supravieţuit numai pentru că am muncit, şi 
între mine şi lumea înconjurătoare s-a statornicit un 
echilibru în sensul că eu i-am înapoiat prin activitatea mea 
ceea ce-mi dăruia în vigoare. Cred că tot secretul sănătăţii 
în asta constă, şi anume să existe schimburi bine reglate şi- 
o adaptare perfectă a organismului la mediu... Aşa de 
slăbuţ cum sunt, voi trăi totuşi până la adânci bătrâneţe, 
asta mai mult decât: sigur, din moment ce sunt o mică 
maşină montată cu grija şi care funcţionează potrivit unor 
reguli foarte logice. 

Luc se oprise din plimbarea lui domoală prin odaie. Ca şi 
Sceurette, ascultase plin de interes cuvintele lui Jordan. 


— Nu văd în muncă nimic altceva decât un mijloc să-ţi 
menţii, sănătatea întregii fiinţe şi igiena corpului. Munca e 
cea care te învaţă cum să trăieşti bine, continuă Jordan. 
Munca este însăşi viaţa, iar viaţa la rândul său este o muncă 
neîntreruptă a unor forţe chimice şi mecanice. De la primul 
atom care s-a pus în mişcare pentru a se uni cu atomii 
vecini, munca intensă, creatoare de bunuri materiale, n-a 
încetat o clipă, şi ea va continua mereu, întocmai ca 
strădania eternității de a plămădi opera universală la care 
voim fiecare să ne aducem o cât de măruntă contribuţie. 
Oare nu-i universul însuşi un imens atelier, unde nu se 
şomează niciodată, unde cei infinit de mici, luaţi la un loc, 
fac în fiecare zi o muncă uriaşă şi unde materia acţionează, 
fabrică, dă naştere fără încetare la ceva anume, de la simpli 
fermenţi, la creaţiile cele mai desăvârşite? Câmpurile care 
se acoperă de recolte muncesc, pădurile în creşterea lor 
lentă muncesc, fluviile alunecând de-a lungul albiilor 
muncesc, mările  rostogolindu-şi talazurile de la un 
continent la altui muncesc, planetele acţionate la infinit de 
mişcarea cosmică muncesc. Nu există fiinţă sau lucru care 
să se poată imobiliza în trândăvie, totul se află antrenat, pus 
în mişcare, forţat să-şi aducă partea lui de contribuţie la 
munca tuturor. Orice făptură care nu lucrează dispare prin 
definiţie, este aruncată ca inutilă şi jenantă, trebuie să 
cedeze locul muncitorului necesar şi indispensabil. Asta-i 
singura lege a vieţii, care la urma urmei nu-i decât materia 
în lucru, o forţă aflată într-o perpetuă activitate. Munca e 
dumnezeul tuturor religiilor, cea care veghează pentru 
realizarea operei finale de dobândire a fericirii şi a cărei 
nevoie imperioasă o purtăm cu toţii în noi. 

O clipă, Jordan rămase pe gânduri, visând cu privirea 
pierdută în depărtare. 

— Şi ce admirabil regulator al vieţii e munca, ce ordine 
aduce peste tot pe unde domneşte! Ea e pacea, bucuria şi 
sănătatea oamenilor. Mă simt foarte stânjenit atunci, când o 
văd dispreţuită, înjosită şi privită în felul acesta, ca o 


pedeapsă şi o ruşine. Nu numai că m-a salvat de la o moarte 
sigură, dar mi-a dăruit chiar şi ce am mai bun în mine. Mi-a 
plămădit inteligenţa şi sufletul. Nu există ceva mai util 
pentru reglarea facultăţilor mintale şi mişcării muşchilor, 
nu există factor mai admirabil care să indice rolul fiecărei 
grupe de lucrători dintr-o colectivitate mai largă! Munca 
este singura, capabilă să devină lege, poliţie şi rațiune a 
fiinţei sociale. Noi nu ne naştem decât pentru stup, nu 
aducem, fiecare decât părticica noastră de efort, nu putem 
să ne explicăm utilitatea noastră pe pământ decât prin 
nevoia firească ce există în fiecare muncitor de a produce 
cât mai mult posibil. Orice altă explicaţie e orgolioasă şi 
falsă. Viaţa noastră, a fiecăruia, pare a fi sacrificată vieţii 
tuturor celor ce au să vină după noi. Nu-i cu putinţă să 
existe fericire, dacă nu o legăm de singura fericire posibilă, 
aceea pe care ţi-o dă munca în comun, şi pentru aceasta aş 
vrea să se pună în sfârşit bazele unui crez al muncii, să se 
aducă osanale muncii salvatoare, singurul adevăr, izvor de 
sănătate, de bucurii şi pace pe pământ. 

Jordan tăcu şi Soeurette, înduioşată, scoase o exclamaţie, 
de entuziasm: 

— Ah! frate, câtă dreptate ai, ce adevărat şi frumos e tot 
ceea ce ai spus! 

Cât despre Luc, acesta părea şi mai emoţionat chiar 
decât Soeurette şi rămăsese în picioare, nemişcat şi cu ochii 
scăldaţi într-o lumină caldă, întocmai ca un apostol asupra 
căruia se pogoară dintr-odată raza înţelegerii. Apoi, dintr- 
odată, glăsui: 

— Ascultă, Jordan, nu trebuie să vinzi lui Delaveau nimic, 
trebuie să păstrezi totul, atât furnalul, cât şi mina... Acesta-i 
răspunsul meu, acum pot să ţi-l dau, fiindcă mi-am format o 
anumită convingere. 

Surprins de aceste cuvinte atât de bruşte şi neaşteptate, 
a căror legătură cu ceea ce spusese până atunci îi scăpa, 
stăpânul domeniului de la Crecherie clipi uşor din ochi. 


— Cum aşa, dragul meu Luc, pentru ce-mi spui asta?... 
Explică-mi, te rog, şi mie. 

Stăpânit de emoție, tânărul păstră totuşi un moment de 
linişte. Acest imn închinat muncii, această glorificare a 
muncii pacificatoare şi reorganizatoare a societăţii, îl 
răscolise, producându-i un şoc neaşteptat, ca şi cum ideile; 
lui Jordan l-ar fi purtat pe aripile lor şi i-ar fi deschis, în 
sfârşit, în faţa ochilor un vast orizont, pierdut până atunci în 
ceaţă. Totul î se clarifica acum, se însufleţea şi devenea de o 
certitudine absolută. Era adevărul care strălucea, şi 
cuvintele ieşeau din gura lui cu o forţă extraordinară de 
convingere. 

— Nu trebuie să vinzi nimic lui Delaveau... M-am dus azi 
de dimineaţă să vizitez mina părăsită. Încă se mai poate 
scoate un câştig bun din minereu, chiar aşa cum îl dau 
filoanele actuale, dacă-l vom supune noilor procedee 
chimice. Şi Morfain m-a asigurat că se poate da peste o 
serie de noi filoane excelente, de partea cealaltă a 
strungii... Sunt acolo bogății imposibil de calculat. Furnalul 
o să producă fontă la un preţ foarte scăzut, şi dacă o să-l 
înzestrăm şi cu o forjă completă, cu nişte cuptoare pentru 
obţinerea oţelurilor, cuptoare cu creuzete, laminoare şi 
ciocane hidraulice, s-ar putea relua fabricarea pe scară 
întinsă a şinelor de cale ferată şi a schelăriilor metalice, în 
aşa fel încât să se concureze cu succes, pentru că s-ar da 
produse mai ieftine, oţelăriile cele mai prospere din nordul 
şi estul ţării. 

Surpriza lui Jordan creştea din clipă-n clipă, ajunsese la 
buimăceală. Încercă să protesteze: 

— Dar nu vreau să devin mai bogat. Şi aşa am prea mulţi 
bani şi nu vând decât ca să scap de grija afacerilor. 

Luc îl întrerupse printr-un gest plin de patimă: 

— Lasă-mă, totuşi, să termin, prietene... Nu pe dumneata 
vreau eu să te fac mai bogat, ci pe dezmoşteniţii soartei, pe 
lucrătorii despre care vorbeam, victimele unei munci 
inechitabile, înjosită şi devenită un soi de temniţă cumplită, 


pe care vreau să-i eliberez din această temniţă. Spuneai cu 
un ton atât de falnic mai adineaori că numai munca trebuie 
să devină raţiunea de a exista a fiinţei sociale; şi-n clipa 
aceea am înţeles de unde poate să vină izbăvirea, societatea 
dreaptă şi fericită de mâine nu se poate clădi decât prin 
reorganizarea muncii, care doar ea singură poate permite o 
repartiție echitabilă a bogățiilor. Am ajuns în felul acesta la 
o uluitoare certitudine: munca este singura soluţie pentru 
înlăturarea mizeriilor şi suferințelor noastre şi n-avem nicio 
şansă să reconstruim într-un mod raţional vechiul edificiu 
care trosneşte şi-i gata să se prăbuşească de putreziciune, 
decât pe acest teren al muncii, efectuată de toţi şi pentru 
toţi, acceptată ca o lege universal valabilă şi socotită drept 
izvor al vieţii şi unică rațiune care cârmuieşte lumea... Ei 
bine, asta vreau să încerc aici, să dau măcar un exemplu de 
ce s-ar putea realiza printr-o reorganizare, chiar în mic, a 
muncii, punând bazele unei uzine unde să domnească un 
spirit frăţesc, menit să prefigureze societatea de mâine şi 
pe care s-o opun celeilalte uzine, aceea bazată pe vechi 
metode şt unde mai funcţionează încă un sistem de 
salarizare învechit şi muncitorul se simte ca-ntr-o veche 
temniţa, ca un sclav torturat şi dezonorat. 

Şi continuă să-şi schiţeze în linii mari, prin cuvinte 
înflăcărate, visul, tot ceea ce rodise-n el din recenta lectură 
a lui Fourier, şi anume constituirea unei asociaţii între ban, 
muncă şi pricepere. Jordan ar contribui cu fondurile 
necesare, Bonnaire şi tovarăşii lui de lucru ar veni cu forţa 
lai de muncă, iar el ar fi creierul care ar concepe şi dirija 
activitatea. Începuse din nou să se agite de colo până colo 
prin odaie, indica printr-un gest larg acoperişurile caselor 
vecine din Beauclair, din Beauclairul pe care l-ar salva, pe 
care l-ar mântui de ruşinea şi crimele în care-l vedea 
cufundându-se de trei zile de când se afla pe aceste 
meleaguri. Pe măsură ce îşi depăna planul de acţiune menit 
să înnoiască lumea, se minuna şt eră el însuşi cucerit de 
propriile lui idei. Se făcea purtătorul de cuvânt al unei 


misiuni nobile, al unei misiuni cu care era însărcinat fără să 
ştie şi către care tindea cu spiritul lui neliniştit şi inima-i 
copleşită de milă. În sfârşit, acum vedea limpede, îşi găsise 
un drum în viaţă şi răspundea în felul acesta valului de 
întrebări care-l năpădise, tulburându-i somnul în noaptea 
trecută, când nu reuşise să le afle dezlegarea. Şi, mai cu 
seamă, devenea ecoul chemărilor azvârlite de atâţia şi 
atâţia nenorociţi, venite până la el din adâncul dureros al 
tenebrelor, le auzea de acum înainte în mod distinct, venea 
în întâmpinarea lor, se gândea că-i va salva pe aceşti 
nefericiţi prin munca regeneratoare, printr-o muncă ce nu 
ar mai dezbina pe oameni, împărţindu-i în caste 
duşmănoase şi devoratoare, ci i-ar uni într-o singură familie 
frăţească, unde rodul efortului tuturor ar fi pus laolaltă 
pentru fericirea tuturor. 

— Dar, obiectă Jordan, aplicarea formulei lui Fourier nu 
duce nici pe departe la dispariţia actualului sistem de 
salarizare. Chiar instaurând colectivismul, nu se va reuşi 
nimic altceva, decât o schimbare de nume. Pentru a 
distruge total sistemul acesta de salarizare, ar trebui recurs 
la metodele anarhismului. 

Luc n-avu încotro şi trebui să-i dea dreptate... Şi îşi făcu 
pentru aceasta un examen de conştiinţă. Mai avea încă 
proaspete în minte teoriile lui  Bonnaire asupra 
colectivismului, ca şi visurile de anarhist ale lui Lange. 
Revedea disputele fără sfârşit dintre abatele Marle, 
institutorul Hermeline şi doctorul Novarre. În capul lui se 
făcuse un haos. de gânduri care de care mai contradictorii, 
şi parcă-i defilau aievea prin faţa ochilor confruntările de 
opinii ce avuseseră cândva loc între Saint-Simon, Auguste 
Comte şi Proudhon. Oare atunci pentru ce, dintre toţi, se 
oprea în mod deosebit la formula lui Fourier? Aflase despre 
câteva reuşite în aplicarea ei, dar nu ştia încă de ce 
dificultăţi se va lovi atunci când va încerca să obţină un 
rezultat hotărâtor şi nici cât va dura până să ajungă la el. 
Probabil pentru că îi era lehamite de violențele de orice 


natură, analizând evoluţia neîntreruptă a societăţii îţi 
pusese toată încrederea în ştiinţă, cave îi crea posibilităţi 
nelimitate să-ţi desăvârşească opera, Exproprierea bruscă 
şi totală, pe care de altminteri o credea realizabilă, nu ar fi 
putut avea loc fără să se declanşeze catastrofe teribile, al 
căror unic rezultat ar fi fost cel mult faptul că ar fi provocat 
o mizerie şi mai cumplită, nişte dureri şi mai mari. Atunci, 
nu era oare mai bine să se folosească de prilejul ce i se 
oferea de a experimenta în mod practic teoriile fourieriste, 
pornind să facă o încercare ce i ar fi adus numai mulţumiri 
bunătăţii lui înnăscute, încrederii lui în cumsecădenia 
oamenilor, în posibilitatea de a face din acest pământ un 
leagăn al dragostei şi-al duioşiei universale, sentimente de 
care era el însuşi stăpânit cu ardoare? Se simţea asaltat de 
dorinţa de a înfăptui un lucru eroic, ieşit din comun, şi avea 
presimţirea, ba chiar convingerea, că reuşita e mai mult 
decât sigură. Şi, de altminteri, chiar dacă aplicarea formulei 
lui Fourier n-ar fi dus imediat la sfârşitul sistemului actual 
de retribuţie, era totuşi un început de drum, un prim pas pe 
calea care ducea spre victoria finală, spre pieirea 
capitalului, dispariţia speculei şi înlăturarea banului, ca 
lucru inutil şi izvorul tuturor relelor. Marea dispută a 
diferitelor curente socialiste nu se ducea decât în legătură 
cu mijloacele prin care să se ajungă la victorie, fiindcă, în 
fond, toate erau de acord asupra scopului pe care-l au de 
realizat şi toate se vor împăca într-o zi când se vor întâlni în 
noua societate pe care o vor construi până în cele din urmă. 
Şi nu dorea nimic altceva decât să traseze primele temelii 
ale acestei societăţi noi, pornind prin a strânge laolaltă pe 
toţi oamenii bine intenţionaţi, toate aceste forţe dispersate 
până acum, cu convingerea că nu poate să existe început de 
drum mai bun în mijlocul cumplitelor încrâncenări din ziua 
de azi. 

Jordan, însă, rămânea sceptic. 

— Fourier a avut o idee genială, asta e mai mult decât 
sigur. Numai că, la ora actuală, au trecut peste şaizeci de 


ani de când a murit; şi dacă el îşi păstrează încă vreo câţiva 
discipoli mai încăpăţânaţi, nu văd însă cum s-ar putea 
proceda ca religia lui să ajungă să cucerească întreaga 
omenire. 

— Catolicismul a aşteptat patru secole până să 
cucerească numai o parte din ea, replică Luc cu vioiciune. 
Şi apoi, eu nu mă apuc să aplic întru totul ideile lui Fourier; 
nu-i pentru mine decât un învăţat, care, într-o zi, stăpânit 
de o luciditate genială, a avut această viziune a adevăratei 
realităţi. De altminteri, nu-i singurul, şi alţii ajunseseră la 
aceeaşi concluzie, după cum în decursul vremii se vor găsi 
alţii care îi vor aduce completări... Orice ai zice, un lucru pe 
care nu poţi să-l conteşti e faptul că evoluţia care se 
precipită astăzi a pornit de foarte departe, ceea ce 
înseamnă că întregul nostru secol este cel care-a zămislit cu 
multă truda societatea nouă, aceea care va avea să se nască 
mâine. De sute de ani, poporul muncitor îşi acumulează zi 
de zi mai multe posibilităţi de a participa la viaţa socială şi 
mâine va fi stăpân pe destinul său, datorită acelei legi 
ştiinţifice care asigură vitalitatea celui mai puternic, celui 
mai sănătos, celui mai demn să existe ca atare... Acesta este 
spectacolul la care asistăm, ultima luptă între a mână de 
privilegiați care au furat bogăţiile societăţii şi imensa 
mulţime a muncitorilor, care vor să reintre în posesia 
bunurilor de care au fost jefuiţi de secole. Istoria nici că ne 
descrie altceva, avertizându-ne cum că numai câţiva s-au 
făcut stăpâni pe cea mai mare parte din bucuriile vieţii, în 
detrimentul majorităţii, şi cum toţi nenorociţii spoliaţi n-au 
încetat o clipă de atunci să lupte cu furie, stăpâniţi de o 
nevoie firească de a cuceri din nou partea de fericire la 
care au dreptul... De mai bine de cincizeci de ani această 
luptă a devenit crâncenă, fără de îndurare, şi ăsta-i motivul 
pentru care îi vedeţi pe cei privilegiați cuprinşi de frică, 
cedând puţin câte puţin chiar ei înşişi o parte din privilegiile 
lor. Vremea răfuielilor se apropie, lucrul ăsta se simte foarte 
bine din toate concesiile pe care posesorii pământurilor şi 


bogățiilor le fac poporului. De pe acum au renunţat la multe 
din avantaje în domeniul politic şi vor fi siliţi să renunţe la şi 
mai multe în domeniul economic. Toate astea nu sunt nimic 
altceva decât legi noi în favoarea muncitorilor, măsuri 
umanitare, succese ale asociaţiilor de lucrători şi ale 
sindicatelor, care anunţă era viitoare. Bătălia dintre muncă 
şi capital a intrat într-o formă acută, care s-ar putea, 
începând de pe acum, să prevestească înfrângerea acestuia 
din urmă. La un moment dat, se va ajunge la dispariţia mai 
mult decât sigură a actualului sistem de salarizare... lată, 
aşadar, pentru ce sunt convins de victorie pornind la drum 
bazat pe noul sistem, pe un sistem care-l va înlocui pe cel 
actual de salarizare, printr-o reorganizare a muncii ce ne 
va duce către o societate mai dreaptă şi către o civilizaţie 
mai înaltă. 

Din vorbele lui radiau dragostea, credinţa şi speranţa. 
Continuă să le explice, reluă aceeaşi temă, despre furtul pe 
care-l săvârşeau cei care se credeau mai puternici, încă de 
la începuturile lumii, pomeni despre mulțimile de nenorociţi 
reduşi la starea de sclavie, despre cei ce săvârşeau crime 
după crime pentru a nu înapoia nimic deposedaţilor, reduşi 
la starea de muritori de foame sau pur şi simplu exterminați 
de cei ce recurgeau pentru aceasta chiar şi la violenţă. Şi 
toată îngrămădirea de bogății, ce creşteau de la o zi la alta, 
întinsele domenii din mediul rural, locuinţele somptuoase 
de la oraşe, uzinele din centrele muncitoreşti, minele unde 
dorm metalele şi cărbunele, întreprinderile de transport şi 
cărăuşie, cele de salubritate, căile ferate, veniturile 
rezultate din exploatările de aur şi de argint, miliardele 
vehiculate de bănci, toate roadele pământului, tot ceea ce 
constituie incalculabila avere a omenirii se aflau încă în 
mâinile câtorva şi oare se putea imagina o situaţie mai 
îngrozitoare ca aceasta, când atâtea bogății nu făceau nimic 
altceva decât să ducă la o înspăimântătoare sărăcie pentru 
cei mai numeroşi dintre oameni? Nu era oare strigător la 
ceruri, nu se vedea limpede inevitabila necesitate de a se 


proceda la o nouă împărţire? O astfel de nedreptate, pe de 
o parte trândăvia suprasaturată de bunuri, pe de altă parte 
munca dureroasă agonizând în mizerie, făcuse ca omul să 
fie lup pentru om. În loc să se unească între ei pentru a 
învinge sau îmblânzi forţele naturii, oamenii se devorau 
între ei, barbara orânduire a societăţii stârnea între ei ură, 
îi azvârlea într-o stare de nebunie, făcându-i să părăsească 
pe copii şi bătrâni şi să strivească femeia, considerată vită 
de povară sau articol de plăcere. Până şi muncitorii înşişi, 
având în faţa ochilor exemple nefericite, îşi acceptau robia, 
cu capul plecat sub povara dintotdeauna a neputinței. Şi ce 
groaznică risipă din averea omenirii o reprezentau sumele 
colosale care se cheltuiau pentru război, toţi banii care se 
dădeau funcţionarilor inutili, judecătorilor sau jandarmilor! 
Şi toate veniturile dobândite fără muncă şi irosite, ajunse 
pe mâinile comercianților şi ale mijlocitorilor paraziți, al 
căror câştig era dobândit pe seama scăderii bunăstării 
consumatorilor! Şi toate acestea nu erau nimic altceva 
decât evoluţia normală a unei societăţi iraționale, prost 
construite, din care nu lipseau crima şi înfometarea impuse 
cu bună ştiinţă de către proprietarii mijloacelor de 
producţie, pentru a-şi apăra profiturile.  Reduceau 
producţia unei uzine, impuneau zile de şomaj, provocau 
sărăcie şi mizerie, numai şi numai în scopul de a purta un 
război economic care să menţină preţurile ridicate. Şi se 
mai şi minunau dacă maşinăria trosnea, claca se prăbuşea 
sub o asemenea îngrămădire de suferinţe, de nedreptate şi 
de ruşine. 

— Nu, nu! strigă Luc. S-a sfârşit, situaţia asta nu mai 
poate dura, fără ca omenirea s-ajungă, într-o ultimă criză 
de clemenţă, să dispară. Lucrurile trebuie să se schimbe, 
fiecare om care se naşte are dreptul la viaţă, şi pământul 
este averea comună, a tuturor. E absolut necesar ca 
mijloacele de producţie să fie înapoiate tuturor celor cărora 
pe drept ar trebui să le aparţină, e absolut necesar ca 
fiecare să-şi aducă o contribuţie personală la munca 


tuturor. Da, istoria, cu duşmăniile, războaiele şi crimele ei, 
n-a fost până acum decât rezultatul oribil al furturilor care 
s-au perindat încă de la începuturile ei, rezultatul oribil al 
tiraniei exercitate de câţiva hoţi, care au avut interesul să 
împingă de la spate oamenii să se ucidă unii pe alţii şi să 
instituie tribunale şi închisori pentru a-şi ocroti jafurile pe 
care le făceau, a venit, în zilele noastre, momentul de mare 
importanţă când va începe o nouă istoric şi când se vor 
pune bazele unei ere noi, printr-o mare act de echitate, 
înapoindu-se tuturor oamenilor bogăţiile pământului, în 
vreme ce munca va redeveni lege pentru societatea 
omenească, reuşindu-se în felul acesta să se întroneze 
pacea şi să domnească în cele din urmă fraternitatea între 
noi... Am convingerea că aşa va fi, voi munci pentru acest 
ideal şi voi reuşi! 

Era atât de pasionat, transpus şi convingător în exaltarea 
lui profetică, încât Jordan, încântat, se întoarse către 
Soeurette ca să-i spună: 

— La te uită ce frumos vorbeşte! 

Dar chiar şi aşa, Soeurette, palidă de tot şi cuprinsă de un 
fior de admiraţie, nu-l părăsise o clipă din ochi, pradă parcă 
unui soi de extaz religios. 

— Oh! într-adevăr e minunat, murmură ea foarte încet. 

— Nu numai că-i minunat ceea ce spune curajosul meu 
prieten, reluă Jordan care surâdea întruna, dar are în el şi 
anumite idei de anarhist, chiar dacă vrea să pară cu totul şi 
totul evoluționist, şi are dreptate când spune că va ajunge 
prin aplicarea formulei lui Fourier să făurească în cele din 
urmă un om liber într-o societate liberă. 

Chiar şi Luc începu să râdă. 

— N-avem decât să-ncepem, şi-apoi vom vedea într- 
adevăr unde o să ne ducă logica lucrurilor. 

Rămas pe gânduri, Jordan părea că nici nu-l mai aude. 
Savantul izolat până acum în laboratorul lui fusese profund 
tulburat; şi chiar dacă se mai îndoia încă de posibilităţile de 


a se grăbi mersul înainte al omenirii, nu mai nega câtuşi de 
puţin nobila străduinţa. 

— Fără îndoială, continuă el cu glas tărăgănat, că fiecare 
în parte trebuie să încerce să facă ceva, dar trebuie să 
existe unul care să aibă iniţiativa. Pentru a face faptele să 
vorbească e nevoie întotdeauna să existe un om care să 
vegheze şi să acţioneze, un geniu revoluţionar şi un liber 
cugetător care să introducă adevărul nou... În momentele 
cruciale, când izbăvirea atârnă numai de un cablu care 
trebuie tăiat sau de o bârnă care trebuie retezată, nu e 
necesar decât un om şi un topor. Voinţa-i totul, şi salvator e 
tocmai cel care doboară cu toporul... Nimic nu rezistă, 
munţii se năruie şi mările se retrag în faţa omului de 
acţiune. 

Era mult adevăr în vorbele lui şi Luc regăsea în ceea ce 
spunea Jordan un combustibil care-i hrănea focul voinţei şi-i 
dădea o anumită certitudine în realizarea ideal ului 
îmbrăţişat. Nu-i era încă prea limpede ce contribuţie 
spirituală putea să aducă, dar simţea în el adunată o forţă 
latentă, un soi de revoltă împotriva întregii nedreptăţi care 
domnea de secole şi o arzătoare necesitate de a face, în 
sfârşit,. dreptate. Avea o inteligenţă eliberată de orice fel de 
prejudecăţi şi nu accepta decât faptele demonstrate în mod 
ştiinţific. Se afla singur, voia să acţioneze singur şi îşi punea 
în joc tot devotamentul de care se simţea capabil. Era genul 
de om care îndrăzneşte, şi asta ar fi fost de ajuns pentru ca 
misiunea lui să fie îndeplinită. 

O vreme domni tăcerea, dar în cele din urmă Jordan nu 
mai avu încotro şi răspunse cu un gest amical de abandon: 

— 'Ţi-am mai spus, sunt momente de oboseală când i-aş 
ceda lui Delaveau întreaga concesiune, şi furnalul, şi mina, 
şi terenurile, pentru ca în felul acesta să mă debarasez de 
ele şi să mă dedic liniştit studiilor şi experienţelor mele... 
Prin urmare, ia-le, prefer să ţi le dau dumitale, care ai 
convingerea că poţi să le dai o mai bună întrebuințare. Tot 
ceea ce-ţi cer este să mă scapi pe mine cu desăvârşire de 


asemenea preocupări şi să mă laşi să lucrez în colţul meu. 
să-mi isprăvesc treaba începută, fără ca vreodată să-mi mai 
pomeneşti vreun cuvânt despre aceste lucruri. 

Luc îl privea cu ochi scânteietori, în care străluceau 
întreaga recunoştinţă şi dragoste de care era stăpânit. 
Apoi, fără nicio ezitare, cu un aer sigur, răspunse: 

— Nu-i totul, dragul meu prieten, trebuie ca sufletul 
dumitale mare să facă mai mult. Nimic nu se poate 
întreprinde în ziua de azi fără bani, şi îmi trebuie cinci sute 
de mii de franci ca să pun la punct uzina pe care o visez şi 
unde voi reorganiza cu totul altfel munca, ceea ce în ultimă 
instanţă echivalează cu întemeierea oraşului viitor... Şi am 
convingerea că te angrenez într-o afacere bună, fiindcă 
întregul capital pe care îl investeşti participă la asociaţie şi 
îţi va asigura o. mare parte din beneficii. 

Apoi, fiindcă Jordan încerca să-l întrerupă, continuă: 

— Da, ştiu, nu doreşti să devii mai bogat. Totuşi, trebuie 
să trăieşti; şi dacă dumneata îmi dai banii, vreau să-ţi asigur 
condiţiile materiale, în aşa fel încât nimic să nu mai tulbure 
liniştea dumitale de cercetător. 

În sala vastă, unde se simţea încă de pe acum încolţind 
munca ce prevestea rodul viitor, se aşternu din nou o linişte 
gravă şi emoţionantă. Hotărârea ce urma să fie luată 
deschidea atât de largi perspective, încât făcea ca această 
aşteptare dinaintea deciziei să pară plină de un adevărat 
fior religios. 

— Eşti un om decis să-şi sacrifice viaţa pentru binele 
omenirii, spuse din nou Luc. Doar mi-ai demonstrat-o chiar 
ieri, arătându-mi că descoperirile pe care le-ai făcut şi la 
care continui să lucrezi, cuptoarele acestea electrice care 
ar trebui să reducă o mare parte din efortul muncitorilor şi 
să îmbogăţească pe cei ce le vor utiliza, ai de gând să nici 
nu le foloseşti măcar pentru interesele dumitale, ci vrei să 
le dăruieşti semenilor... Şi ceea ce-ţi cer eu nu e nici cel 
puţin un cadou, e un ajutor frăţesc, ajutorul care-mi va 
permite să înlătur măcar o parte din nedreptatea care 


domneşte în societate şi să aduc un pic de fericire 
oamenilor. 

Atunci, Jordan consimţi într-un mod foarte simplu: 

— Dragă prietene, sunt de acord. Vei avea banii necesari 
ca să-ţi realizezi visul... Şi fiindcă-i mai bine să fiu sincer, ţin 
să adaug că acest vis nu reprezintă încă în ochii mei decât o 
utopie generoasă şi că nu m-ai convins pe de-a-ntregul, 
Scuză-mă, te rog, pentru îndoiala de om obişnuit cu 
căutarea adevărului... Dar n-are importanţă! Eşti un om 
curajos, încearcă să realizezi ceea ce ţi-ai pus în gând şi 
sunt alături de dumneata. 

Cuprins de un elan ce părea să izvorască din întreaga lui 
fiinţă, Luc scoase un strigăt de triumf, în stare să ridice 
întreg pământul. 

— Mulţumesc, îţi garantez că vom reuşi şi că vom avea 
din această reuşită cele mai mari bucurii cu putinţă! 

Sourette nu se clintise şi nu intervenise niciodată în tot 
timpul discuţiei. Dar întreaga bunătate a sufletului i se 
oglindea pe faţă, în vreme ce lacrimi mari de emoție îi 
invadau ochii. Mânată de o forţă irezistibilă, se sculă în 
picioare. Mută, cu privirile pierdute, se apropie de Luc şi-l 
sărută pe amândoi obrajii, udându-i cu lacrimile ei calde. 
După care, împinsă de aceeaşi extraordinară emoție, se 
aruncă în braţele fratelui ei şi acolo plânse în voie, vreme 
îndelungată. 

Puţin surprins de această îmbrăţişare pe care i-o 
acordase tiparului lor musafir, Jordan spuse tulburat: 

— Ce s-a întâmplat oare, surioară? Nici cel puţin nu ne 
dezaprobi? E adevărat, ar fi trebuit să te consultăm şi pe 
line... Dar mai avem timp încă. Eşti de acord cu noi? 

— Oh, da! Oh, da! se bâlbâi ea, surâzătoare şi radioasă, 
printre lacrimile care-i inundau faţa. Sunteţi doi eroi şi eu 
vă voi sluji cum veţi voi, numai să dispuneţi de mine. 


În seara aceleiaşi zile, către orele unsprezece, Luc veni 
să se rezeme în coate la fereastra pavilionului unde locuia, 


pentru a respira o clipă, ca şi în ajun, aerul proaspăt şi 
liniştit al nopţii. Pornind de acolo, din faţa lui, se-ntindeau 
câmpuri sterpe, presărate cu stânci; Beauclairul se cufunda 
în somn, stingându-şi una câte una luminile; în vreme ce, în 
partea stângă, uzinele Abis răsunau de loviturile surde ale 
ciocanelor hidraulice. Niciodată răsuflarea acestui uriaş 
trist nu i se păruse mai aspră şi mai greoaie. Şi din nou un 
zgomot uşor se auzi de cealaltă parte a drumului, atât de 
slab, încât crezu că-i vorba despre bătaia uşoară de aripi a 
unei păsări de noapte. De data aceasta, când zgomotul se 
repetă inima lui începu să bată mai repede însa, fiindcă 
recunoştea fiorul dulce al apropierii. Şi revăzu forma 
nelămurită, delicată şi fină care părea că pluteşte pe 
deasupra ierburilor. Cu o săritură de căprioară sălbatică, o 
femeie traversă drumul şi-i aruncă un buchet cu atâta 
stângăcie, încât îl primi din nou în plină faţă, catifelat ca o 
mângâiere. Ca şi în ajun, era un bucheţel de garoafe de 
munte, cules de curând printre stânci şi păstrând un 
parfum atât de puternic, încât Luc se simţi cu totul invadat 
de aroma lui proaspătă. 

— Oh! Josine! Josine! murmură el, cuprins de o duioşie 
fără seamăn. 

Fata revenise, i se dăruia din nou prin intermediul 
acestor flori naive ca şi ea, şi s-ar fi dăruit mereu, cu acelaşi 
sentiment de recunoştinţă înflăcărată. Gestul acesta îl făcea 
pe Luc să se simtă împrospătat, înviorat, după oboseala 
fizică şi cerebrală a unei zile atât de pline şi hotărâtoare. 
Nu dobândea oare încă de pe acum recompensa primului 
efort pe care-l făcuse în direcţia acţiunii pe care era decis s- 
o întreprindă?  Bucheţelul din seara aceea cinstea 
evenimentul, hotărârea pe care o luase de a se apuca de 
treabă începând încă de-a doua zi. În Josine iubea de fapt 
poporul suferind, şi când dorea să-ndrepte lucrurile pe ea 
voia de fapt s-o salveze din ghearele monstrului. Întâlnise 
pe cea mai nefericită. pe cea mai batjocorită făptură, atât 
de aproape de decădere încât mai avea numai un pas până 


să se rostogolească în mocirlă. Cu mâna ei nenorocită, pe 
care munca i-o mutilase, întruchipa întreaga categorie 
socială a victimelor, a sclavilor, care erau nevoiţi să-şi 
sacrifice trupul pentru desfrâul şi plăcerea altora. 
Considera că în momentul în care ar fi răscumpărat-o pe ea, 
ar fi răscumpărat odată cu dânsa toată seminţia 
nefericiţilor. Şi în acelaşi timp, fata aceasta întruchipa într- 
un. mod minunat dragostea, dragostea atât de necesară 
pentru, existenţa armoniei şi. o. fericirii în oraşul pe care-l 
vor clădi. 

O chemă cu un glas blând: 

— Josine! Josine!... Ştiu că eşti tu, Josine! 

Dar acum, fără să fi rostit o vorbă, fata fugea, se pierdea 
în întunericul pustiei neatinse de mâna omului. 

— Josine! Josine!... Tu eşti, ştiu foarte bine, Josine, stai 
puţin, fiindcă trebuie să-ţi spun ceva. 

Atunci, tremurând şi totuşi fericită, Josine se-ntoarse cu 
pasul ei uşor şi se opri în drum, dedesubtul ferestrei. Şi 
rosti încetişor, abia ca o adiere de zefir: 

— Da, domnule Luc, eu sunt... 

Acum, Luc nu. se mai zorea câtuşi de puţin, dimpotrivă, 
se străduia să o vadă mai bine, dar era atât de subţirică şi 
atât de palida, încât părea o iluzie pe care întunericul o va 
lua cu sine. 

— Vrei să ne faci un serviciu?... Spune-i lui Bonnaire să 
vina şi să stea de vorbă cu mine mâine dimineaţă. Am o 
veste îmbucurătoare pentru el, i-am găsit de lucru. 

Ea se înveseli dintr-odată, râzând fericită, totuşi destul de 
încetişor, întocmai ca un ciripit de pasăre. 

— Ah! ce bun sunteţi! ce bun sunteţi! 

— Şi, continuă el cu o voce vibrând de emoție, sper să am 
de lucru pentru toţi muncitorii care doresc să lucreze. Da, 
am să mă străduiesc să existe dreptate şi fericire pentru 
toată lumea. 

Josine înţelese despre ce e vorba, râsul ei se făcu şi mai 
dulce, iar glasul căpătă o undă de recunoştinţă fierbinte. 


— Mulţumesc, domnule Luc, mulţumesc. 

Imaginea ei palidă începu să se şteargă, şi Luc mai apuca 
să vadă doar o umbră uşoară alergând din nou printre 
mărăcini, însoţită de o altă umbră mai mititică, Nanet, pe 
care nu-l zărise de la început şi care ţinea pasul acum 
alaiuri de sora lui mai mare. 

— Josine! La revedere, Josine! 

— Mulţumesc, domnule Luc, mulţumesc! 

Nu mai distingea nimic acum, fata dispăruse; dar Luc 
auzea mereu glasul ei fericit, plin de recunoştinţă şi 
bucurie, ciripitul acela de pasăre pe care vântul de seară i-l 
aducea pe aripile lui; şi lucrul acesta avea un farmec 
nespus, întreaga lui fiinţă era pătrunsă de un val de 
căldură. 

Rămase multă vreme la fereastră, cuprins de o mare 
fericire şi de o speranţă fără margini. Privea vechiul 
Beauclair, mahalaua muncitorească alcătuită din cocioabe 
care se clătinau, pe jumătate putrezite, copleşite sub 
apăsarea mizeriei şi-a suferinţei, înghesuite între uzinele 
Abis, de unde se ridica răsuflarea surdă a muncii 
blestemate, şi proprietatea Guerdache, al cărei parc 
aşternea o pată întunecată în mijlocul câmpiei Roumagne. 
Acolo se afla cloaca bazată pe munca salariată ce dorea să o 
asaneze, vechea temniţă pe care era vorba s-o radă de pe 
suprafaţa pământului, odată cu nedreptăţile şi cruzimile ei 
cumplite, pentru a vindeca umanitatea de o otrăvire ce 
dăinuia de secole. Şi ctitorea chiar pe acest loc oraşul 
viitorului pe care şi-l imaginase ca pe un oraş al adevărului, 
dreptăţii şi fericirii, ale cărui case le şi vedea încă de pe 
acum, albe, râzând printre verdeață, case unde să 
domnească bunăstarea, libertatea şi frăţia, sub un soare 
măreț şi plin de veselie. 

Şi, dintr-odată, întreg orizontul se lumină, o flăcăruie roz 
învălui acoperişurile caselor din Beauclair, promontoriul 
munţilor Bleuses şi imensa câmpie. Se elabora o nouă şarjă 
la furnalul de la Crecherie, şi totul era scăldat într-o lumină 


pe care Luc o luase la început drept auroră. Dar nu, era mai 
degrabă apusul unui astru, bătrânul Vulcan, torturat alături 
de nicovala lui, care-şi azvârlea ultimele scânteieri. Munca 
ce va fi numai un izvor de sănătate şi bucurie se va naşte 
într-adevăr mâine. 


CARTEA A DOUA 


Trecură trei ani, în care timp Luc puse bazele noii uzine, 
ceea ce făcu să ia naştere în jurul ei un adevărat oraş 
muncitoresc, pe terenurile care se-ntindeau pe mai bine de 
un kilometru pătrat, la poalele munţilor Bleuses, alcătuind 
un fel de pustă întinsă, ce pornea într-o pantă uşoară din 
preajma parcului  Crecherie şi ajungea până la 
îngrămădeala de clădiri care alcătuiau uzinele Abis. 
Bineînţeles că începuturile nu puteau fi decât modeste, aşa 
că se utiliza numai o parte din această pustă, restul 
rezervându-l pentru realizarea marilor speranţe de viitor. 

Uzina se afla lipită de promontoriul stâncos, chiar 
dedesubtul furnalului, cu care comunica prin intermediul a 
două ascensoare pentru materiale, ce  aprovizionau 
atelierele. De altminteri, în aşteptarea schimbărilor ce 
urma să le producă introducerea cuptoarelor electrice ale 
lui Jordan, Luc se ocupase foarte puţin de furnal, aducându- 
i doar mici îmbunătăţiri şi lăsându-l să funcţioneze ca şi 
până acum sub supravegherea lui Morfain, potrivit 
vechiului obicei. Dar în interiorul uzinei realizase, din punct 
de vedere al construcţiei şi al utilajului, toate progresele 
posibile pentru a spori randamentul muncii, micşorând în 
acelaşi timp efortul muncitorilor. Şi ţinuse cu tot dinadinsul 
ca şi casele oraşului muncitoresc, înălțate fiecare în mijlocul 
unei grădini, să fie locuinţe care să reflecte bunăstarea şi 
unde să poată să-nflorească o adevărată viaţă de familie. De 
pe acum se-nălţaseră vreo cincizeci, care ocupau terenurile 
vecine cu parcul de la Crecherie, alcătuind un fel de mic 


târguşor ce se-ntindea înspre Beauclair; căci fiecare casă 
ridicată reprezenta un nou pas prin care oraşul viitor 
câştiga teren în faţa vechiului oraş îmbâcsit şi condamnat la 
pieire. Apoi, în mijlocul terenurilor, Luc pusese să se 
construiască o casă comună, o clădire imensă unde se aflau 
sălile de clasă ale şcolii, biblioteca, o încăpere destinată 
serbărilor şi reuniunilor, alta pentru jocuri distractive şi un 
stabiliment de băi. Aplicase acolo tot ceea ce învățase din 
falansterul lui Fourier, lăsând pe fiecare să construiască 
după gustul lui, fără să forţeze pe nimeni să se supună 
anumitor rigori şi canoane, strângând laolaltă numai 
anumite servicii publice, în sfârşit, sub numele de magazine 
universale, care luau pe zi ce trece o mai mare extindere, 
înființase o brutărie, o măcelărie şi o băcănie, o adevărată 
asociaţie cooperativă de consum ce corespundea felului în 
care erau organizate înseşi producţia şi conducerea 
treburilor în uzină, fără a mai pune la socoteală desfacerea 
tot prin intermediul asociaţiei cooperative de consum a 
articolelor de îmbrăcăminte, uneltelor şi-a unor obiecte 
mărunte, dar absolut necesare în gospodărirea casei. Fără 
îndoială, nu era vorba decât de un embrion de organizare, 
dar viaţa începuse să pulseze în jur şi opera pe care o 
întreprindea putea fi de pe acum apreciată după rezultatele 
obţinute. Şi poate că Luc n-ar fi avansat atât de repede, 
dacă n-ar fi avut ideea fericită de a-i cointeresa pe 
muncitorii pricepuţi la meserie în obţinerea rezultatelor pe 
care le scontase; şi era mai cu seamă încântat şi pentru 
faptul că reuşise să capteze toate izvoarele răzleţite printre 
stâncile de deasupra lor, ajungându-se în felul acesta să 
scalde cu valuri de apă proaspătă şi limpede micul oraş 
aflat în devenire, să aprovizioneze uzina şi casa comună, ba 
chiar şi să stropească grădinile cu vegetaţie abundentă, 
dăruind sănătate şi bucurie în fiecare locuinţă unde se 
crease posibilitatea să curgă din belşug. 

În dimineaţa aceea Fauchard, smulgătorul de creuzete, 
veni să hoinărească pe la Crecherie, pentru a-şi vizita vechii 


tovarăşi de lucru. Rămăsese să lucreze la uzinele Abis, 
mereu nehotărât şi cu aceeaşi înfăţişare îndurerată, în 
vreme ce Bonnaire adusese după sine la noile ateliere pe 
cumnată-su, Ragu, care la rândul lui îl convinsese şi pe 
Bourron să vină după el. Prin urmare, toţi trei lucrau acum 
aici; şi cu toţi aceştia dorea Fauchard să se sfătuiască, 
neputincios să ia el singur o hotărâre, în buimăceala de 
care era cuprins din pricina celor cincisprezece ani de când 
smulgea creuzetele mereu prin acelaşi gest mecanic, 
făcând acelaşi efort, în mijlocul aceluiaşi pârjol. Devenise 
într-atât de deformat profesional, cu mintea în aşa hal de 
lâncezită, încât, deşi îşi propusese de multe luni să facă 
această vizită, nu-şi găsise în el însuşi resursele de voinţă 
necesare. Şi de îndată ce pătrunse în curtea uzinelor 
Crecherie, uimirea lui nu mai avu margini. 

De cum ieşise pe poarta atelierelor Abis, întunecate, 
murdare şi prăfoase, ale căror hale mătăhăloase şi 
dărăpănate, unde abia dacă pătrundea un pic lumina prin 
geamurile înguste, îl întâmpinaseră construcţiile moderne 
de la Crecherie, care-ţi încântau ochii, totul numai din 
metal şi cărămidă, şi unde ochiuri largi din sticlă lăsau să 
pătrundă în valuri aerul proaspăt şi soarele. 'Ioate halele 
erau pavate cu dale din ciment, ceea ce împiedica să se 
formeze praful acela atât de vătămător. Apa curgea 
pretutindeni din abundență şi aceasta permitea să se 
efectueze curăţenia continuu. Şi fiindcă nu mai exista 
aproape deloc fum în jur, mulţumită unor vetre noi care 
ardeau, resturile de materiale şi absorbeau totul, domnea o 
mare curăţenie, uşor de întreţinut de altminteri în aceste 
condiţii. Aveai impresia că peştera infernală a lui Ciclop se 
transformase aici, peste noapte, în nişte ateliere vaste, pline 
de lumină, strălucitoare şi vesele, unde munca părea că nu 
mai păstrează duritatea de odinioară. Fără îndoială că 
întrebuinţarea electricităţii era încă destul de restrânsă, 
zgomotul maşinilor rămânea asurzitor şi nici efortul 
oamenilor nu era pe de-a întregul uşurat. Abia dacă ici şi 


colo, la cuptoarele pentru oţelare şi la cele prevăzute cu 
creuzete, aplicarea unor metode mecanice, până atunci 
prea puţin cunoscute, trezea speranţele ca, într-o bună zi, 
braţele omului vor fi eliberate de muncile excesiv de grele. 
Deocamdată acestea nu erau decât experimentări, ale căror 
rezultate urmau să se vadă în viitor. Dar încă de pe acum se 
simţea o mare ameliorare a condiţiilor de lucru prin însăşi 
această simplă curăţenie ce domnea în ateliere, prin acest 
aer curat şi acest soare luminos care scalda uriaşele hale, 
devenite un loc plăcut de muncă, fi prin această veselie 
stârnită de o activitate ce nu mai apăsa parcă atât de greu 
pe umeri. Hotărât lucru, nu mai încăpea nicio comparaţie 
între aceste hale uimitoare şi văgăunile întunecate şi pline 
de suferinţă, unde trăgeau să moară echipele de muncitori 
ale vechilor uzine din apropiere. 

Fauchard credea că o să-l găsească pe Bonnaire, maistrul 
oţelar, nedezlipit de cuptor, dar fu surprins când îl văzu 
dirijând un mare laminor, aflat în aceeaşi hală şi care 
fabrica şine de cale ferată. 

— Ia te uită, te-ai lăsat de pudlaj? 

— Da' de unde, aici însă facem câte puţin din toate. Aşa-i 
regula casei, două ore din asta, două ore din ailaltă şi, pe 
legea mea, muncind aşa, parcă-i mai puţin obositor. 

Adevărul era că Luc nu-i putea convinge atât de uşor pe 
muncitorii nou angajaţi să părăsească, fie şi numai pentru 
două ore pe zi, specialitatea lor. Mai târziu, când copiii lor, 
ajunşi ucenici, vor trece prin mai multe meserii, se va putea 
realiza acest sistem nou de muncă, fiindcă numai prin 
asigurarea varietăţii şi diversificării sarcinilor şi numai 
consacrând câte puţin din orele de lucru fiecăreia în parte 
s-ar fi putut închega o activitate într-adevăr plăcută. 

— Ehei, oftă Fauchard, să ştii că mi-ar plăcea să fac şi eu 
altceva decât să smulg creuzete din fundul cuptorului la 
care lucrez! Dar nu mă pricep, nu pot... 

Zgomotul sacadat al laminorului era atât de violent, încât 
trebuia să vorbească foarte tare. lăcu şi profită de un 


moment de răgaz ca să strângă mâinile lui Ragu şi Bourron, 
care se aflau şi ei acolo, foarte ocupați să transporte şinele 
de cale ferată. Iotul era pentru Fauchard un spectacol nou 
şi interesant. La atelierele Abis nu se fabricau şine de cale 
ferată şi el le privea pe acestea năpădit de gânduri 
nelămurite, pe care n-ar fi ştiut să şi le exprime. Suferea 
mai cu seamă din pricina faptului că, în năpăstuirea lui de 
om transformat într-o simplă unealtă şi plecat sub 
greutatea muncii apăsătoare, zdrobitoare ca o piatră de 
moară, păstra încă o fărâmă din convingerea că, în alte 
condiţii, ar fi putut să trăiască altfel, ca o fiinţă vie, dotată 
cu voinţă şi inteligenţă. O luminiţă mai ardea încă în el ca 
un mic far ce stă de veche şi nu se stinge nicicând. Şi ce 
tristeţe adâncă putea să-l cuprindă pe Fauchard în 
momentul în care ajungea să regrete omul liber, sănătos şi 
fericit care ar fi putut să devină el dacă n-ar fi existat acea 
smucitură a smulgerii creuzetelor care-l îndobitocise şi pe 
care poziţia lui de sclav în societate îl obligase s-o 
îndeplinească. Şinele care se alungeau, se alungeau 
necontenit, erau ca o cale, ca un drum fără sfârşit, pe unde 
gândul lui aluneca, se topeau într-un viitor ale cărui 
speranţe le pierduse şi care nu păreau să se mai înfiripe 
nici măcar ca o simplă idee cât de cât clară. 

În hala vecină, unde se afla turnătoria cea mare, un 
cuptor special prepara oţelul; şi metalul topit era 
transportat cu un fel de polonic imens din fontă, căptuşit cu 
cărămidă refractară, din care era turnat apoi automat în 
tipare sub formă de lingouri. Poduri rulante, acţionate 
electric, şi macarale de o putere considerabilă ridicau 
aceste blocuri grele şi le duceau înspre laminoare, pentru a 
face din ele şine de cale ferată, şi spre atelierele de nituri şi 
buloane. Uzina era dotată cu o mulţime de laminoare uriaşe 
care întindeau  lingourile de metal fierbinte, potrivit 
profilului dorit, dându-i grosimea şi forma cerută, mai cu 
seamă pentru şinele lungi de cale ferată, pentru coloşii de 
oţel care susţin podurile şi pentru schelăria clădirilor şi 


construcţiilor de toate felurile, alcătuind toate nişte piese 
gigantice, gata numai să fie montate, nituite sau bulonate. 
Pentru grinzi şi pentru şinele, de cale ferată, piese simple şi 
de dimensiuni întotdeauna aceleaşi, şirurile de laminoare 
speciale funcționau cu o regularitate şi o intensitate 
formidabilă. La scoaterea lui din învelişul de mangal, lingoul 
de oţel, scurt şi de grosimea unui trunchi de om, strălucitor 
ca un soare, era prins la început între doi cilindri care se 
învârteau în sensuri diferite; şi lingoul ieşea subţiat prin 
canelură, apoi intra din nou în a doua cajă, unde iar se 
subţia şi, din cajă în cajă, canelurile schiţau din ce în ce mai 
mult piesa, până când, în cele din urmă, reuşeau să dea 
şinei profilul exact şi lungimea reglementară de zece metri. 
Treaba asta nu se realiza fără un vacarm îngrozitor, şi 
domnea de la o cajă la alta un zgomot prelung şi teribil de 
maxilare, asemănător cu ronţăitul unui colos, aflat pe 
punctul să mestece tot acest oţel. Şină după şină se 
succedau cu o rapiditate extraordinară, abia dacă aveai 
timp să urmăreşti lingoul care alerga printre cilindri, se 
subţia, se lungea şi ţâşnea apoi sub forma unei noi linii, 
pentru a se alătura celorlalte, ca şi cum ar fi fost vorba de o 
cale ferată fără de sfârşit, care pornea hai-hui prin lumea 
largă, străbătând întinderile celor mai depărtate pustiuri şi 
făcând parcă înconjurul pământului. 

— Dar pentru cine sunt toate comenzile astea? întrebă 
Fauchard zăpăcit. 

— Pentru chinezi, răspunse Ragu în şagă. 

Chiar în clipa aceea Luc trecea prin dreptul laminoarelor. 
Îşi făcuse obiceiul să-şi petreacă dimineţile în uzină, 
poposind prin fiecare hală în parte şi pălăvrăgind 
camaraderesc cu muncitorii. Trebuise să păstreze într-o 
oarecare măsură vechiul sistem de organizare a producţiei, 
cu supraveghetori,  maiştri, ingineri, serviciu de 
contabilitate şi de conducere comercială. Dar realiza încă 
de pe acum economii serioase, mulţumită grijii lui continue 
de a reduce cât mai mult posibil numărul şefilor şi 


personalului funcţionăresc. De altminteri, pentru început, 
speranţele lui se împliniseră: cu toate că nu descoperiseră 
încă filoanele excelente de altădată, minereul care se 
extrăgea actualmente, tratat în mod chimic, dădea o fontă 
de calitate acceptabilă la un preţ scăzut; şi începând din 
clipa aceea, fabricarea schelăriilor metalice şi a şinelor de 
cale ferată, suficient de bine plătite, asigurau pe deplin 
prosperitatea uzinei. Activitatea se lărgea din ce în ce mai 
mult, cifra de afaceri sporea în fiecare an, şi lucrul acesta 
era pentru Luc cel mai important, căci eforturile lui se 
îndreptau în mod deosebit înspre viitor, având certitudinea 
că va reuşi numai dacă, la fiecare împărţire a beneficiilor, 
muncitorii vor constata că li s-a sporit bunăstarea, că au 
dobândit mai multă fericire printr-o din ce în ce mai mica 
trudă. Îşi petrecea viaţa, zi de zi, într-o continuă alertă, 
trăind din plin în mijlocul acestei creaţii complexe, asupra 
căreia trebuia să vegheze neîncetat, asigurându-i bunul 
mers şi propăşirea, având de condus un adevărat popor în 
miniatură şi fiind stăpânit de grijile unui apostol şi-n acelaşi 
timp de cele ale unui inginer şi financiar. Fără îndoială, 
succesul părea asigurat, totuşi nu o singură dată încercase 
sentimentul unei oarecari instabilităţi, fiind adesea la 
cheremul evenimentelor. 

Străbătând vacarmul, fără să fi observat câtuşi de puţin 
prezenţa lui Fauchard, Luc se opri un minut, zâmbind către 
Bonnaire, Ragu şi Bourron. Îi plăcea mult să zăbovească în 
hala aceasta a laminoarelor, unde fabricarea schelăriilor 
metalice şi a şinelor de cale ferată îi dădeau în mod obişnuit 
o mare bucurie, socotind că aici se află ceea ce el numea 
fericit forja cea bună a păcii, în vreme ce alături, la uzina 
vecină, se afla dimpotrivă forja cea rea a războiului, opusă 
primei, unde se fabricau cu atâtea griji şi cheltuieli tunuri şi 
obuze. Cum era oare posibil ca nişte mâini atât de abile şi 
pricepute să fabrice din metalul prelucrat cu trudă 
instrumente aşa de perfecţionate cum erau aceste 
monstruoase arme de distrugere şi care costau pe diversele 


naţiuni miliarde şi miliarde, stoarse din bugetele statelor 
respective, în aşteptarea unui război ce nu făcea altceva, 
arunci când se isca, decât să extermine popoarele? Ah! de 
s-ar putea ca schelăriile acestea de oţel să se înmulțească la 
infinit, să se înalțe din ele edificii folositoare, oraşe unde să 
domnească fericirea, poduri care să străbată văile şi fluviile, 
de s-ar putea ca şinele de cale ferată să ţâşnească fără 
încetare din laminor, să prelungească la nesfârşit liniile de 
tren, să desființeze frontierele, să apropie popoarele şi să 
cuprindă, prin îmbrăţişarea lor întreaga lume civilizată şi 
înfrățită de mâine. 

În vreme ce Luc se îndrepta către hala cea mare a 
turnătoriei, de unde se auzea cum intră-n joc uriaşul, ciocan 
hidraulic ce urma să forjeze întreaga armătură a unui pod 
gigantic, laminoarele se opriră pentru un scurt timp, răgaz 
în care se stabileau reperele unui nou profil. Profitând de 
ocazie, Fauchard se apropie din nou de vechii lui colegi şi 
reînnodă conversaţia: 

— Vasăzică, vă merge bine aici, sunteţi mulţumiţi? îi 
iscodi el. 

— Şi-ncă ce mulţumiţi, răspunse Bonnaire. Ziua de 
muncă nu-i decât de opt ore, şi dacă pui la socoteală că 
mereu schimbi felul de activitate, nici vorbă să te mai 
speteşti făcând întruna şi întruna aceeaşi, mişcare. Munca-i 
o plăcere acum. 

Înalt şi puternic, cu faţa lui uriaşă radiind, de sănătate şi 
eu ochii blajini, Bonnaire era unui dintre muncitorii de 
nădejde ai noii uzine. Făcea parte din consiliul de 
conducere şi în acelaşi timp îi păstra lui Luc o vie 
recunoştinţă fiindcă îl angajase ca maistru turnător într-un 
moment în care, neliniştit pentru ziua de mâine, fusese 
nevoit să părăsească atelierele Abis. Totuşi, ideile lui asupra 
colectivismului, pe care şi le susţinea cu intransigenţă, 
sufereau de pe urma regimului de simpla asociaţie care 
fusese introdus în uzina de la Crecherie, unde capitalul 
păstra totuşi un loc important. Revoluţionarul din el, 


muncitorul care avea planuri mult mai măreţe, simţea pe 
undeva nemulţumirea. Dar judeca lucrurile cu înţelepciune, 
muncea plin de însufleţire şi îi împingea şi pe tovarăşii lui să 
facă la fel, cu tot devotamentul, propunându-şi să aştepte şi 
să vadă rezultatele experienţelor ce se făceau acolo. 

— Atunci înseamnă că, reluă Fauchard, câştigaţi mult, 
poate chiar dublu faţă de zilele când lucraţi altădată? 

Ragu începu să-l ia cam peste picior cu rânjetul lui 
răutăcios. 

— Ehei, ce dublu? Zi-i mai bine câte o sută de franci pe zi, 
başca şampania şi ţigările! 

Ragu îl urmase pur şi simplu cu inima cam îndoită pe 
Bonnaire, atunci când venise să se angajeze la uzina de la 
Crecherie. Şi chiar dacă aici nu era deloc rău, existând 
chiar o oarecare bunăstare pentru toţi, prea multă ordine şi 
disciplină care domneau îi cam răneau probabil vanitatea, 
ceea ce-l făcea să devină zeflemist şi să-şi ia norocul în 
bătaie de joc. 

— O sută de franci! strigă Fauchard cu vocea strangulată 
de uimire. Câştigi o sută de franci? 

Bourron, care ca de obicei îi ţinea hangul lui Ragu, se 
simţi dator să trântească una şi mai lată: 

— O sută de franci numai la început! Şi se mai plătesc şi 
căluşeii duminica! 

Dar, în vreme ce ceilalţi doi ortaci chicoteau, Bonnaire 
înălţă din umeri cu un aer grav şi dispreţuitor: 

— Nu vezi că spun prostii şi că-şi bat joc de tine?... Toate 
câştigurile noastre puse unul peste altul, după împărţirea 
beneficiilor, nu sunt deloc mai mari decât ale voastre. 
Numai că la fiecare nouă sporire a producţiei cresc şi e mai 
mult ca sigur că au să ajungă din ce în ce mai frumoase... 
Apoi, avem tot felul de alte avantaje, viitorul ne e asigurat, 
viaţa noastră-i mai puţin scumpă mulţumită magazinelor 
noastre cooperative şi căsuţelor atât de luminoase care ni 
se închiriază aproape pe nimic... Fără-ndoială că nu s-a 


întronat încă adevărata dreptate, totuşi am pornit-o pe un 
drum bun. 

Ragu continua să chicotească; şi simţi nevoia să-şi 
satisfacă încă una dintre răfuielile sale; fiindcă, dacă 
glumea pe seama uzinei de la Crecherie, în schimb, când 
era vorba despre atelierele Abisului, vorbea cu o răâutate şi 
cu un ton care trădau o ranchiună feroce, 

— Şi animalul ăla de Delaveau ce mutră face? Ceea ce mă 
amuză e că uzina asta nouă care s-a înfipt în coastele 
atelierelor lui se pare că are de gând să facă afaceri 
serioase... Turbează, nu-i aşa? 

Fauchard schiţă un gest vag. 

— Bineînţeles că într-ascuns turbează, dar nu lasă să se 
vadă cine ştie ce... Şi apoi, ştii, eu nu mă prea pricep la 
lucruri dintr-astea, sunt şi aşa sătul de necazurile mele, ca 
să mă mai ocup şi de cele ale altora... L-am auzit lăudându- 
se că puţin îi pasă de uzina voastră şi de concurenţă. Spune 
aşa, într-o doară, că o să fie nevoie mereu să se fabrice 
tunuri şi obuze, pentru că oamenii sunt prea proşti şi se vor 
masacra mereu între ei. 

Luc, care chiar în clipa aceea se-ntorcea din hala mare a 
turnătoriei, auzi ultimele cuvinte. Încă din ziua când îl 
convinsese pe Jordan să păstreze furnalul şi să înfiinţeze 
oţelăria şi forjele, cu trei ani în urmă, ştia că va avea un 
duşman în Delaveau. Pentru acesta din urmă, lovitura era 
grea, căci spera să cumpere furnalul şi mina de la 
Crecherie pe un preţ de nimic şi cu înlesniri de lungă 
durată în privinţa plăţii, dar acum vedea că au încăput în 
mâinile unui tânăr cutezător, plin de inteligenţă şi putere de 
muncă, hotărât să răstoarne lumea şi dotat într-o aşa 
măsură cu vigoare creatoare încât, încă de la începutul 
activităţii lui, făcuse să răsară ca din pământ un oraş în 
plină înflorire. Cu toate acestea, după prima mânie pe care 
i-o provocase surpriza, Delaveau se simţise mai plin de 
încredere. Faptul că uzina cea nouă se abţinea de la 
fabricarea tunurilor şi a obuzelor, unde el obținea beneficii 


considerabile, îl făcuse să nu se mai teamă de niciun fel de 
concurenţă. Şi când mai află şi amănuntul cum că uzina 
vecină relua fabricarea şinelor de cale ferată şi a 
schelăriilor metalice, fu năpădit de un val de fericire din 
care nu lipsea şi un dram de ironie, neştiind care era 
situaţia în privinţa noii metode de exploatare a minei. Apoi, 
în faţa perspectivei marilor câştiguri pe care le deschidea 
rivalilor minereul tratat pe cale chimică, înţelese că nu-i de 
glumit şi se arătase un jucător care ştie să şi piardă, 
declarând cui voia să-l asculte că există loc sub soare 
pentru toate întreprinderile industriale şi că renunţă cu 
dragă inimă la schelăriile metalice şi la şinele de cale ferată 
în favoarea fericitului său vecin, dacă acesta din urmă îi va 
lăsa la rândul lui producţia de obuze şi tunuri. Prin urmare, 
în aparenţă, liniştea nu era câtuşi de puţin tulburată şi 
raporturile dintre cei doi conducători de întreprindere 
rămâneau reci, dar politicoase. Cu toate acestea, Delaveau 
simţea mocnindu-i în adâncul fiinţei o nelinişte surdă, teama 
de acest focar de muncă liberă şi cinstită, aflat în preajmă-i 
şi a cărui flacără ar putea să-i cuprindă într-o zi atelierele şi 
echipele lui de muncitori. Şi mai încerca încă o teamă, ce 
izvora din senzaţia nemărturisită că puţin câte puţin vechiul 
edificiu deasupra căruia trona va pârâi sub el şi că existau 
locuri infestate de putreziciune de care habar nu avea. Era 
conştient de faptul că în clipa în care i-ar lipsi cât de cât 
suporţii capitalului, totul s-ar prăbuşi la pământ, fără ca el 
să mai poată susţine ceva o zi mai mult prin forţa braţelor 
lui viguroase şi tenace. 

În această luptă inevitabilă, de fiecare dată mai grea, ce 
se pornise între uzinele Creâcherie şi Abis şi care nu se 
putea încheia decât prin înfrângerea uneia dintre ele, Luc 
nu simţea nici cea mai mică milă faţă de soarta familiei 
Delaveau. Dacă avea stimă pentru bărbat, atunci când îl 
vedea cât este de dârz în activitatea lui şi cu cât curaj îşi 
apăra ideile, în schimb o dispreţuia pe soţia acestuia, pe 
Fernande, încercând chiar un sentiment de jenă în faţa ei, 


ştiind-o capabilă de orice şi posedând o îngrozitoare forţă 
de corupţie şi distrugere. Dezagreabila aventură pe care o 
surprinsese la moşia Guerdache, influenţa nefastă ce-o 
exercita Fernande asupra lui Boisgelin, bărbat prezentabil, 
dar imbecil, a cărui avere era pe punctul să se topească în 
mâinile devoratoare ale amantei, îl umpleau pe Luc deo 
teamă mereu crescândă, făcându-l să prevadă o serie de 
drame în viitorul apropiat. Neliniştea şi duioşia îi erau 
provocate în special de soarta ce-i era rezervată bunei şi 
blândei Suzanne, căci ca era victima, singura care merita 
într-adevăr să fie deplânsa în această casă cu pereţii crăpaţi 
de loviturile necinstei şi ale cărei plafoane vor ajunge până 
la urmă, într-o seară, să se prăbuşească peste petrecăreţii 
de sub ele. Trebuise să rupă relaţiile cu persoana aceasta 
foarte dragă inimii lui şi să nu mai viziteze proprietatea de 
la Guerdache, singurele veşti pe care le mai avea despre ea 
fiind cele pe care le afla cu totul întâmplător. Acolo, 
lucrurile parcau ca merg din lac în puţ, pretenţiile 
nebuneşti ale Fernandei creşteau de la o zi la alta, fără ca 
Suzanne să găsească altă cale, alte resurse în ea, altă 
putere decât aceea de a tăcea, nevoită să-nchidă ochii de 
teama unui scandal. Şi când Luc o întâlni pe una dintre 
străzile Beauclairului, ducându-l pe micul ei Paul de mână, 
ea-i aruncase o privire lungă, în care se citeau deopotrivă 
suferinţa, ca şi prietenia ce i-o păstra, în ciuda luptei fără 
cruţare care le separa de acum înainte existenţele. 

Aşa se explică de ce, în momentul în care-l recunoscu pe 
Fauchard, Luc rămase în espectativă, socotind că cea mai 
bună tactică ar fi evitarea oricărui conflict inutil cu 
atelierele Abis. Accepta oricât de mulţi muncitori care se 
transferau de la uzina vecină, dar nu dorea să lase impresia 
că intenţiona să-i atragă neapărat la el. Tovarăşii de lucru 
hotărau singuri primirea lor şi fiindcă Bonnaire îi vorbise 
până acum şi încă de mai multe ori despre Fauchard, avu 
impresia că omul voia să se angajeze. 


— Ah, dumneata eşti, prietene? Ai venit să vezi dacă 
vechii dumitale tovarăşi de lucru vor să-ţi facă vreun loc? 

Smulgătorul de creuzete, cuprins din nou de temeri, 
îndobitocit şi incapabil să raţioneze sau să ia vreo hotărâre, 
începu să bâiguie o seamă de cuvinte fără de înţeles. Toate 
aceste lucruri noi din jurul său îl îngrozeau, fiind stăpânit 
numai de rutina şi miopia animalului de tracţiune, condus 
totdeauna de alţii. În aşa măsură fusese nimicit în el orice 
spirit de iniţiativă, încât, în afara gestului obişnuit al muncii 
lui de zi cu zi, nu mai ştia să reacționeze în niciun fel, 
năpădit întotdeauna de un soi de spaimă, întocmai ca a unui 
copil în faţa necunoscutului. Uzina aceasta nouă, halele 
acestea uriaşe, curate şi luminoase îi stârneau aceeaşi 
emoție pe care i-ar fi provocat-o un domeniu înfricoşător, 
unde n-ar fi putut să supravieţuiască. Şi nu mai avea altă 
dorinţă decât aceea de a se înturna din nou în infernul lui 
întunecat şi plin de dureri. Ragu îşi bătuse joc de el: la ce 
bun să schimbe locul de muncă, atunci când nimic nu era 
sigur? Şi apoi, avea impresia vagă că unul ca el şi-a trăit 
traiul şi şi-a mâncat mălaiul. 

— Nu, nu, domnule, nu încă... Aş vrea, bineînţeles, dar nu 
ştiu... O să văd mai târziu, s-o-ntreb şi pe nevastă-mea... 

Luc îi zâmbea prietenos. 

— Asta cam aşa e, trebuie ca şi femeile să fie mulţumite 
când luăm o hotărâre... La revedere, prietene. 

Fauchard plecă, păşind cu stângăcie, uluit el însuşi de 
întorsătura pe care-o luase vizita lui, fiindcă venise fără 
îndoială cu intenţia de a cere de lucru, dacă o să-i placă 
locul şi dacă acolo se câştigă. mai mult decât la atelierele 
Abis. Atunci, pentru ce oare fugea, tulburat de lucrurile pe 
care le văzuse şi care erau atât de minunate, pentru ce 
simţea doar nevoia de a se ascunde, de a se cufunda iar în 
somnul greu ai mizeriei lui 

O vreme, Luc stătu de vorbă cu Bonnaire în legătură cu o 
perfecţionare pe care dorea s-o aducă laminoarelor. Dar 
Ragu îi întrerupse, având de făcut o plângere. 


— Domnule Luc, o rafală de vânt a mai spart încă trei 
geamuri la ferestrele locuinţei noastre şi, de data asta, vă 
anunţ că nu mai am de gând să scot din buzunarul meu o 
leţcaie... Treaba se-ntâmplă din pricină că locuinţa-i la 
margine, prima, expusă curenților dinspre câmpie. îţi 
îngheaţă limba-n gura acolo. 

Ragu se plângea mereu şi căuta întotdeauna o mulţime 
de pricini ca să fie nemulţumit. 

— De altfel, domnule Luc, e foarte simplu, n-aveţi decât 
să treceţi pe la noi, ca să vă daţi seama cum stau lucrurile... 
Josine o să vă arate care-i situaţia. 

Curând după ce Ragu se angajase la Crâcherie, Soeurette 
îl convinsese să o ia în căsătorie pe Josine; şi bineînţeles că 
tânăra pereche primise una dintre căsuţele noului oraş 
muncitoresc, situată între locuinţa lai Bonnaire şi cea a lui 
Bourron. Întrucât Ragu îşi corijase mult purtările datorită 
influenţei mediului bun în care vieţuia, până în momentul 
de faţă buna înţelegere părea să domnească în familia lui şi 
niciodată nu fusese tulburată prea serios. Doar câteva mici 
certuri se iscaseră, din pricina prezenţei lui Nanet, care 
locuia şi el acolo. De altminteri, când Josine avea vreo 
supărare şi plângea, închidea repede ferestrele, ca să n-o 
audă nimeni. 

Bucuria pe care o încerca Luc în fiecare dimineaţă 
vizitând atelierele fu dintr-odată întunecată de-o umbră 
trecătoare. 

— Aşa-i, Ragu, răspunse el repede. O să trec pe la voi. 

Şi asta puse capăt discuţiilor, fiindcă şirul de laminoare 
se pornise din nou să funcţioneze, acoperind cu zgomotul 
lor de ronţăială infernală vocile oamenilor. 

Din nou drugii uriaşi se iveau, se iveau întruna, fără 
odihnă, lungindu-se la fiecare nouă cursă pe care-o făceau 
şi ţâşnind la capăt sub forma unor şine de cale ferată. Şi 
alte şine se adăugau fără încetare primelor, încât îţi făcea 
impresia că în curând întreg pământul va fi brăzdat în toate 
direcţiile de liniile ferate, pentru a transporta pe spatele lor 


argintiu, undeva, la infinit, viaţa victorioasă şi din ce în ce 
mai plină de bucurii. 

Luc mai privi încă un timp munca ce se desfăşura în bune 
condițiuni, zâmbindu-i lui Bonnaire şi încurajându-i prin 
gesturi camaradereşti pe Bourron şi Ragu, străduindu-se să 
sădească în fiecare echipă de muncitori un adevărat 
sentiment de prietenie, convins fiind că nimic nu poate să 
dobândească trăinicie şi să progreseze dacă oamenii nu se 
iubesc între ei. După care plecă din ateliere şi se îndreptă 
către casa comună, pentru a vizita sălile de clasă, aşa cum 
obişnuia să facă în fiecare dimineaţă. Dacă îi plăcea să 
zăbovească îndelung în halele unde se lucra, visând pacea 
care se va statornici cândva între oamenii maturi, încerca 
bucurii şi speranţe şi mai puternice încă atunci când se afla 
în mijlocul micii lumi a copiilor, care reprezentau însuşi 
viitorul. 

Natural că această casă comună nu era deocamdată 
alcătuită decât dintr-o vastă clădire curată şi veselă, unde 
încercaseră să asigure doar o cât mai mare comoditate, 
obţinută cu cât mai puţine cheltuieli posibile. Sălile de clasă 
ocupau acolo o întreagă aripă, aşezate simetric faţă de 
bibliotecă, club şi stabilimentul băilor, aflate în latura 
opusă; în vreme ce sala pentru reuniuni şi serbări, 
împreună cu cele câteva birouri ale administraţiei, ocupau 
partea centrală a clădirii. Se înființase în această primă 
aripă o creşă pentru toţi micuţii, unde mamele ocupate în 
producţie puteau să-şi aducă copiii încă de pe când se aflau 
în scutece, o şcoală propriu-zisă, cuprinzând cinci săli de 
clasă şi dând o instruire completă, şi o serie de ateliere 
pentru practică, pe care elevii le frecventau în timpul celor 
cinci ani de studii, deprinzându-se cu diferite meserii 
folositoare pe măsură ce se dezvoltau cunoştinţele lor 
teoretice. Băieţii nu erau separați de fete şi atât unii, cât şi 
ceilalţi creşteau nestânjeniţi, de când se aflau vecini în 
leagănele care se atingeau uncie de altele şi până la 
atelierele pentru practică pe care le părăseau pentru a se 


căsători, după ce treceau prin şcoli, unde învățau alături, în 
aceleaşi bănci şi amestecați, unii cu alţii, aşa cum vor fi şi-n 
viaţă. A separa începând din copilărie cele două sexe, a 
creşte şi a instrui în mod diferit copiii, fără ca să ştie unii de 
ceilalţi, nu înseamnă oare a-i face duşmani de mici, nu 
înseamnă oare a înnebuni şi, perverti atracţia lor naturală 
prin vălurile de mister cu care o înconjuri, nu înseamnă 
oare a-i determina pe bărbaţii de mâine să se sălbăticească 
şi pe femei să aibă toi felul de prejudecăţi, ajungând să 
creezi tot felul de neînţelegeri între ei? Fiindcă armonia nu 
se va naşte decât în momentul când va apare o afecţiune 
reciprocă, pe baza unei adevărate camaraderii între cei doi 
parteneri, care, cunoscându-se bine unul pe celălalt, 
descoperind viaţa din aceleaşi. izvoare, îşi încep împreună 
drumul în viaţă, pentru a şi-o putea trăi într-un mod 
raţional şi sănătos, aşa cum ar trebui ea să fie trăită. 
Soeurette îl ajutase mult pe Luc la organizarea sălilor de 
cursuri. Şi dacă Jordan, după ce pusese la dispoziţia lui Luc 
banii pe care-i promisese, se-nchisese acum în laboratorul 
lui, refuzând categoric să examineze calculele sau să 
discute măsurile ce le aveau de luat, în schimb Soeurette, 
sora lui, căpătase o adevărată pasiune pentru viaţa aceasta 
nouă pe care o vedea încolţind şi crescând sub ochii ei. De 
fiecare dată, găsea în ea resursele necesare pentru a fi o 
bună îngrijitoare de copii, educatoare şi infirmieră; şi 
operele caritabile, îndrumate până atunci numai în direcţia 
ajutorării celor cuiva săraci, puţini la număr, pe care îi 
indica abatele Marle, doctorul Novarre şi institutorul 
Hermeline, căpătară dintr-odată proporţii nebănuite, în faţa 
problemelor pe care le ridica numeroasa familie a 
muncitorilor, care trebuia să fie instruită, căâlăuzită şi iubită 
şi pe care Luc i-o adusese plocon. Pe lângă aceasta, încă din 
primele zile îşi asumase singură numeroase alte sarcini, 
nerefuzând să se preocupe de organizarea sălilor de clasă 
şi-a atelierelor pentru practică, dar interesându-se mai. cu 
seamă de creşă, unde-şi petrecea mai toate dimineţile, 


înconjurată de dragostea micuţilor. Şi când i se spunea să 
se căsătorească, răspundea în gluma şi puţin cam ruşinată, 
însoţindu-şi vorbele cu un zâmbet care reuşea să se facă 
drăgălaş pe faţa ei lipsită de frumuseţe: 

— Ce-mi trebuie, nu am atâţia copii? 

Găsise în cele din urma un ajutor în Josine, care, la 
rândul ei, deşi căsătorită cu Ragu, n-avea niciun copil, în 
fiecare dimineaţă erau nelipsite de lângă leagăne, 
ocupându-se împreună de creşă ca două prietene, neţinând 
seamă de diferenţierile sociale şi simțindu-se apropiate 
sufleteşte una de cealaltă prin îngrijirile pe care le acordau 
acestor mici fiinţe gingaşe. 

Dar, în dimineaţa aceea, când Luc intră în sala bine 
aerisită şi care strălucea de curăţenie, o întâlni doar pe 
Sourette, stând acolo singură. 

— Josine n-a venit, îi explică ea. Mi-a trimis vorbă că nu 
se simte tocmai bine, n-are cine ştie ce, doar o mică 
indispoziţie, s-ar părea. 

Luc fu cuprins de o vagă bănuială şi o umbră i se aşternu 
din nou pe chip. Spuse pur şi simplu ce avea de gând să 
facă: 

— Trebuie să trec pe la ea, să văd dacă nu are cumva 
nevoie de vreun ajutor. 

Apoi, vizitarea leagănelor îi stârni o adevărată încântare. 
Leagănele erau absolut albe, aliniate de-a lungul pereţilor 
albi şi ei, ai camerei largi şi spaţioase. Feţe micuţe şi 
bucălate dormeau cu surâsul pe buze în fiecare dintre ele. 
În jurul lor roiau pline de bunăvoință o mulţime de femei cu 
şorţuri mari, de o curăţenie orbitoare, cu ochi înduioşaţi şi 
mâini materne, care vegheau ca nişte îngeri blânzi. asupra 
acestor copilaşi, germeni atât de plăpânzi încă ai umanităţii, 
de soarta cărora se lega totuşi viitorul. Dar mai existau 
acolo şi copii ceva mai răsăriţi, băieţaşi şi fetiţe până la trei 
sau patru ani, şi aceştia erau lăsaţi să se joace în libertate, 
cei mai plăpânzi în scăunele cu rotile, ceilalţi care pe unde 
apucau, rezemându-se curajoşi pe picioruşele lor scurte, 


fără să cadă cine ştie cât de des. Toată preţioasa turmă se 
zbenguia la soare, în aerul călduţ. Tot felul de jucării 
zornăitoare atârnau în jur, prinse de panglici, pentru a-i 
înveseli pe cei mici. În vreme ce copiii mai mari aveau 
păpuşi, cai şi cărucioare, pe care le târau după ei voiniceşte 
şi cu zarvă, ca nişte eroi ce simt nevoia de acţiune. Era 
plăcut şi reconfortant să zăboveşti în universul acestor copii 
care creşteau într-o ambianţă vesela şi-ntr-o atmosferă de 
bunăstare, pentru a putea deveni folositori la muncă în 
viitorul apropiat. 

— Niciun bolnav? se interesă Luc, care rămânea cu 
plăcere un minut mai mult în mijlocul sclipirilor acestea de 
auroră. 

— Ph! nu, toţi sunt vioi în dimineaţa asta, răspunse 
Sceurette. Am avut doi copii atinşi de pojar alaltăieri şi nu i- 
am mai primit printre ceilalţi, a trebuit să-i izolez. 

leşiră împreună pe un fel de verandă prin care puteai 
trece ca să-ţi continui vizita la şcoala cu care se-nvecina. 
Uşile prevăzute cu geamuri ale celor cinci săli de clase se 
înşirau de-a lungul ei, dând în felul acesta înspre verdeaţa 
din grădină şi. cum vremea se încălzise, erau deschise de 
perete, aşa că, tară să mai intre în fiecare încăpere în parte, 
putură, chiar de pe prag, să arunce câte o privire în fiecare 
dintre ele. 

Încă din primele zile de când fusese înfiinţată şcoala, 
profesorii se străduiseră săi elaboreze o nouă programă. 
Dintr-a-ntâi, când luau în primire copilul care nici nu ştia 
măcar să citească, şi până într-a cincea, când elevul 
dobândise cunoştinţele elementare de cultură generală 
necesare vieţii, profesorii aveau grijă mai cu seamă să-l 
pună faţă-n faţă cu lucrurile şi faptele din jur, pentru ca în 
felul acesta ştiinţa pe care o căpăta elevul să fie legată de 
realităţile lumii. Efortul profesorilor tindea, de asemenea, 
să le trezească elevilor nevoia de ordine, să-i înarmeze cu o 
metodă de lucru prin folosirea zilnică a experienţei. Fără 
metodă, nu se poate concepe o muncă folositoare societăţii, 


metoda este aceea care pune ordine în activitatea omului şi 
face să se poată folosi mai departe cuceririle de până atunci 
ale umanităţii. Şi buchiseala de tocilar se găsea în felul 
acesta, dacă nu condamnată, cel puţin situată pe planul doi 
ca importanţă, căci, într-adevăr, copilul nu asimilează bine 
decât ceea ce vede, ceea ce simte şi ceea ce înţelege cu 
propriile lui mijloace. Nu se mai curbează ca un sclav sub 
dogme pe care n-are voie să le comenteze, nu i se mai 
impune personalitatea tiranică a profesorului: elevului li 
aparţine iniţiativa de care era nevoie pentru descoperirea 
adevărului, pe care poate în felul acesta să-l pătrundă, să-l 
facă un iei de proprietate a sa. Nu există altă cale de a 
forma oameni decât trezind în fiecare elev întreaga energie 
de care era capabil şi dezvoltând-o mai departe. În acest 
sens, se suprimaseră pedepsele şi recompensele, nu se mai 
conta pe ameninţări şi nici pe mângâieri pentru a-i face pe 
cei leneşi să muncească de nevoie. În realitate nu există 
copii leneşi, există numai copii bolnavi; copii care înţeleg 
prost ceea ce li se explică prost, copii cărora profesorii se 
îndârjesc să le vâre în cap, cu lovituri de nuia, cunoştinţe 
pentru care nu au niciun fel de aptitudini. Când este de 
ajuns, dacă vrei să se obţină doar elevi buni, să se 
folosească imensa dorinţă de a cunoaşte care arde în 
adâncul fiecărei fiinţe, să se utilizeze curiozitatea de nestins 
a copilului pentru ceea ce îl înconjoară şi care izbucneşte în 
aşa măsură, încât nu încetează să obosească pe oamenii 
maturi cu întrebările lui. În felul acesta, instruirea copilului 
nu mai era o tortură, devenea o plăcere mereu reînnoită, 
din moment ce educatorul se mulțumea doar să-i aţâţe 
curiozitatea şi să-l dirijeze direct câtre descoperirile pe 
care le făcea însuşi elevul. Fiecare are dreptul şi datoria de 
a-şi modela personalitatea. Şi trebuie ca omul să devină de 
mic el însuşi, trebuie lăsat să-şi plămădească singur 
caracterul şi să-şi îmbogăţească cunoştinţele în mijlocul 
lumii, dacă vrei să fie mai târziu om, o energie care 
acţionează, o voinţă care hotărăşte şi conduce. 


În decursul celor cinci clase, elevul deprindea totul, de la 
primele noţiuni la adevărurile ştiinţifice de curând 
descoperite, printr-o emancipare logică şi gradată a 
minţilor. În grădină se instalase o şcoală de gimnastică unde 
se puteau organiza jocuri şi exerciţii de toate felurile, 
pentru ca trupurile să fie fortificate în viitor, solide şi 
sănătoase, pe măsură ce mintea se dezvolta la rândul ei şi 
se îmbogăţea cu tot felul de cunoştinţe. Nu se poate 
concepe un bun echilibru mintal decât într-un corp sănătos, 
ia primele clase, mai cu seamă, recreaţiile erau lungi, de la 
început nu se pretindea copiilor decât obligaţii uşoare, de 
scurtă durată, variate şi potrivite cu răbdarea lor. De 
regulă, pe cât era cu putinţă, lecţiile se desfăşurau în aer 
liber, cât mai puţin între cei patra pereţii ai sălilor de clasă, 
se organizau plimbări şi copiii erau instruiți în mijlocul 
locurilor pe care le aveau de cunoscut, în fabrici, în faţa 
fenomenelor naturii, printre plante şi animale, în preajma 
apelor şi munţilor, în convingerea că întreaga ştiinţă nu 
trebuie să aibă alt scop decât să-i facă pe oameni să 
trăiască mai bine în viaţă, cea mai mare parte ă procesului 
de învăţământ era rezervată cunoaşterii de către elevi a 
realităţilor înconjurătoare, a fiinţelor şi lucrurilor din 
preajmă, care alcătuiau însămi lumea. Şi, în afara noţiunilor 
generale, se străduiau mai cu seamă să le formeze un fond 
umanitar şi un simţ al solidarităţii. Copiii creşteau 
împreună, trăiau tot timpul, împreună! Dragostea, numai 
dragostea era mijlocul prin care se realiza unirea, 
dreptatea şi fericirea. Căci dragostea reprezenta condiţia 
indispensabilă şi suficientă pentru a se realiza armonia 
între oameni, fiindcă e de ajuns ca ei să se iubească pentru 
a domni pacea pe pământ. Această dragoste universală, 
care se va extinde de la familie la naţiune şi de la naţiune la 
omenire, va fi unica lege care va domni în fericitul oraş al 
viitorului. Trebuia dezvoltată la copii, determinându-i să 
manifeste interes unii pentru alţii, cei mai puternici veghind 
asupra celor mai slabi şi făcându-i să realizeze totul în 


comun, studii, jocuri, ba chiar şi pasiunile ce se năşteau în 
ei. Şi recolta pe care-o aşteptau erau oameni fortificaţi prin 
gimnastica trupului, instruiți prin. contactul direct cu 
natura, apropiaţi prin inimă şi spirit, deveniți fraţi. 

Se auziră strigăte şi hohote de râs, ceea ce-l făcu pe Luc, 
să se neliniştească, fiindcă uneori lucrurile nu mergeau 
tocmai bine în ceea ce, priveşte ordinea în şcoală. Chiar în 
momentul acela îi văzu pe Nanet, cauza principală a zarvei, 
fără îndoiala, stând în picioare, în mijlocul uneia dintre 
sălile de clasă. 

— Nanet vă provoacă mereu necazuri, nu-i aşa? o-ntrebă 
el pe Scurette. E un drac de copil, nu altceva. 

Soeurette surâse cu indulgență şt schiţă un gest de scuză. 

— Într-adevăr, nu-i totdeauna prea cuminte. Dar mai 
există şi alţii la fel de neastâmpăraţi. Se îmbrâncesc, se bat 
şi nu ascultă de nimeni şi de nimic. Totuşi nu sunt altceva 
decât nişte drăcuşori afurisiţi. Nanet e un ştrengar plin de 
subtilităţi, dar în realitate foarte brav şi foarte duios. De 
altminteri, când stau prea liniştiţi, ne îngrijorează, fiindcă 
ne închipuim că sunt bolnavi. 

După ce treceai de sălile de clasă, de cealaltă parte a 
grădinii, veneau atelierele de practică. În aceste locuri se 
învățau principalele meserii practice şi, ajunşi aici, copiii 
deprindeau aceste specialităţi mai puţin pentru a le 
pătrund tainele în adâncul lor, cât pentru a-şi face o idee de 
ansamblu asupra acestora şi pentru a se stabili adevărata 
vocaţie a fiecăruia. În restul timpului, lecţiile practice se 
desfăşurau paralel cu cele de studiu teoretic propriu-zis, 
Începând cu primele lecţii de citire şi de scriere, copilului se 
punea în mână o sculă, acolo, în faţa sălilor de clasă, în 
cealaltă parte a grădinii; şi dacă dimineaţa studia 
gramatica, aritmetica şi istoria, maturizându-şi cugetul, 
după amiaza în schimb lucra cu braţele lui mici pentru a da 
îndemânare şi vigoare muşchilor săi. Şi această luptă 
amuzantă, această activitate pe care o desfăşurau după- 
amiaza şi care odihnea creierul era ca un fel de reacţie 


utilă. Se pornise de la principiul că orice om trebuie să 
cunoască o meserie practică, în aşa fel încât fiecare elev, 
după absolvirea acestei şcoli, nu mai avea nevoie să-şi 
aleagă profesiunea viitoare potrivit gustului său, pentru ca 
apoi să se perfecţioneze într-un adevărat atelier. Şi, în egală 
măsură, era cultivat frumosul, copiii asistând la cursuri de 
muzică, desen, pictură şi sculptură, cu care prilej în 
sufletele lor fragede înmugureau bucuriile vieţii. Chiar 
pentru aceia care se aflau la, primele lecţii, trebuind să se 
mulţumească numai cu elementele de început, şi tot li se 
deschide lumea dinainte, pământul întreg căpăta glas şi 
cele mai umile fiinţe se înfrumuseţau, dobândind o 
adevărată splendoare. Copiii se adunau în grădină, la 
sfârşitul zilelor frumoase, în apusurile grandioase ale 
soarelui, iar profesorii îi puneau să cânte strofele unor 
imnuri ce proslăveau pacea şi gloria străbună şi le stârneau 
entuziasmul prin spectacole pline de adevăr şi de frumuseţe 
nepieritoare. 

Luc îşi încheiase acum obișnuita lui vizită, când, cineva 
alergă să-l anunţe că doi ţărani din Combettes, pe nume 
Lenfant şi Yvonnot, îl aşteptau în micul birou care dădea 
înspre sala imensă de spectacole şi reuniuni. 

— Vin pentru problema râului? se interesă Soeurette. 

— Da, răspunse Luc. Sunt oamenii aceia care mi-au cerut 
să stăm de vorbă. Dar şi eu, la rândul meu, doream să-i văd 
cât mai degrabă, fiindcă am aranjat deunăzi şi cu Feuillat, şi 
sunt convins că, dacă vrem să reuşim, e nevoie să realizăm 
o înţelegere între Crâcherie şi Combettes. Ea-l asculta 
surâzătoare, fără să-i scape niciun amănunt din proiectul lui 
de ctitor al oraşului; şi după ce-i strânse mâna, se întoarse 
cu pasul mărunt şi neauzit la leagănele albe-imaculate, de 
unde urma să se ridice viitorul popor de care avea el nevoie 
pentru a-şi realiza visul. 

Feuillat, fermierul de la Guerdache, îşi reînnoise în cele 
din urmă contractul de închiriere încheiat cu Boisgelin, în 
condiţii dezavantajoase atât pentru unul, cât şi pentru 


celalalt. Boisgelin voia să trăiască pe picior mare, cum el 
însuşi o recunoştea, şi sistemul arendei devenise atât de 
defectuos, încât nu mai putea da rezultate bune. Era vorba 
despre un adevărat faliment al pământului. Întocmai ca şi 
Luc, Feuillat era frământat înlăuntrul său de un gând care 
devenise aproape o obsesie. Era chinuit de o idee pe care 
nu o dezvăluia nimănui şi continua să fâăurească tot felul de 
planuri pe care ar fi dorit să le experimenteze. În preajma 
fermei lui: visa să ajungă la o împăcare a ţăranilor din 
Combettes, dezbinaţi de o ură ce mocnea în ei de multă 
vreme, şi să pună laolaltă toate peticele lor de pământ 
împărţite la nesfârşit, creându-se în felul acesta un vast 
domeniu unic, de unde ar fi putut trage întreaga comună 
foloase, prin aplicarea în astfel de condiţii a principiilor 
marii culturi intensive. Şi, pe undeva, într-ascuns, nutrea 
speranţa că, în cazul în care experienţa ar fi reuşit, poate că 
l-ar fi convins în vreun fel pe Boisgelin să-l lase să intre cu 
ferma lui în noua asociaţie. Dacă stăpânul moşiei ar fi 
refuzat, faptele l-ar fi determinat în cele din urmă să 
accepte. De altminteri, aşa cum părea el tăcut şi plecat sub 
apăsarea unor servituţi pe care nu putea să le evite, Feuillat 
avea câte ceva din trăsăturile de caracter ale unui apostol 
viclean şi răbdător, hotărât în acelaşi timp să câştige pas cu 
pas terenul, fără să cedeze un centimetru. Înregistrase 
primul lui succes în această direcţie tocmai prin 
statornicirea păcii între Lenfant şi Yvonnot, ale căror familii 
se certau de sute de ani. Primul fusese ales primar al 
comunei şi al doilea ajutor de primar, iar el le explicase şi-i 
convinsese că în ziua în care vor ajunge la o bună 
înţelegere, vor fi stăpâni pe ei înşişi. Apoi, încetul cu încetul, 
le infiltrase ideea că, dacă cei din comună doresc să scape 
de dezastrul tipic în care zăceau şi să găsească din nou un 
izvor de avere inepuizabilă în pământul pe care-l lucrau, 
atunci era nevoie să domnească o înţelegere şi o armonie 
generală. Chiar în vremea aceea luase fiinţă uzina de la 
Crecherie, şi Feuillat o dădea drept exemplu, arătând 


prosperitatea tot mai mare la care se ridicase, şi-n cele din 
urmă ajunsese până acolo încât îi pusese în legătură pe 
Lenfant şi Yvonnot cu Luc, profitând de faptul că trebuia 
rezolvată problema debitelor de apă între Combettes şi 
Crecherie. Şi-n felul acesta se explică de ce primarul 
slujitorul lui se aflau la uzină în dimineaţa aceea. 

De îndată ce stătură de vorbă, Luc le acordă tot ceea ce 
veneau să pretindă, cu o bunăvoință care le mai potoli 
continua lor neîncredere. 

— E de la sine înţeles, dragii mei, că întreprinderea care 
a luat fiinţă aici, la Crecherie, va canaliza de acum înainte 
toate apele pe care le a captat printre stânci şi le va revărsa 
pe cele neîntrebuinţate în râul Grand-Jean, ce străbate 
comuna dumneavoastră înainte de a se uni cu Mionne. Cu 
puţine cheltuieli, dacă vă construiți câteva zăgazuri, o să 
aveţi o sursă de irigaţii în stare să dubleze calitatea 
pământurilor. 

Lenfant, bondoc şi îndesat, clătina capul lui mare, 
păstrând un aer de profundă meditare. 

— Treaba asta o să coste de fiecare dată o groază de 
bani, spuse el. 

Mititel şi firav, având figura arămie şi gura cu o expresie 
răutăcioasă, Yvonnot exclamă la rândul lui: 

— Şi apoi, domnule, tare mi-e frică mie că apa aiasta, 
când o fi vorba de împărţeală, să nu stârnească pricini de 
noi hărţuieli între toţi oamenii. Nu stau la-ndoială că sunteţi 
un vecin bun pentru că ne-o daţi, şi noi vă mulţumim mult 
pentru aiasta. Numai că, spuneţi-ne şi nouă, cum să facem 
pentru ca fiştecare să aibă partea lui dreaptă, fără să 
creadă că ceilalţi îl pradă? 

Luc zâmbea, fericit că i se pusese o astfel de întrebare 
care în asemenea împrejurări îi permitea să abordeze 
subiectul care-l preocupa în cel mai înalt grad şi pentru 
care ţinuse de alminteri atât de mult să-l vadă fără 
întârziere. 


— Dar apa care fertilizează solul trebuie să fie a tuturor, 
întocmai ca soarele care luceşte şi-ncălzeşte pământul, care 
la rândul lui produce recolte şi hrăneşte oamenii. Cât 
despre întrebarea pe care mi-aţi pus-o, cel mai bun mijloc 
de a împărţi este acela de a nu împărţi nimic şi de a lăsa în 
comun ceea ce natura dăruieşte în comun pentru toţi 
oamenii. 

Cei doi ţărani înţeleseră. O clipă rămaseră tăcuţi, cu ochii 
pironiţi înspre parchet. Lenfant fu acela care, mai chibzuit 
decât tovarăşul său, luă cel dintâi cuvântul. 

— Da, da, ştiu, fermierul de la Guerdache ne-a pomenit 
despre treaba asta... Apoi nimeni nu se îndoieşte că-i un 
gând bun să-i faci pe oameni să se înţeleagă toţi laolaltă, 
aşa după cum aţi făcut aici, şi să şi pună unii lângă alţii 
banii şi pământurile, braţele şi uneltele, şi pe urmă să se- 
mpartă câştigurile... Mai mult ca sigur că s-ar dobândi mai 
mult şi ar domni şi mai multă fericire. Totuşi, e un drum 
greu de răzbit, şi cred, pe bună dreptate, că o să trebuiască 
să ne sfătuim îndelung, cu toţi oamenii din Combettes, până 
o să reuşim să-i facem să-nţeleagă foloasele, 

— Chiar aşa! îl susţinu în chip surprinzător Yvonnot. Noi 
doi, după cum vedeţi, suntem aproape la unison şi nu ne-am 
încontrat cu înnoirile... Acu-i vorba despre ceilalţi, să-i 
aducem de partea noastră, şi nu fac taină dintr-asta că o să 
trebuiască osteneală, nu glumă. 

În cuvintele lui se simţea neîncrederea ţăranului faţă de 
toate transformările sociale ce urmau să modifice forma 
actuală a proprietăţii, neîncredere pe care Luc o cunoştea 
foarte bine. Se aşteptase la asta şi continua să zâmbească 
nestânjenit. Ce mare ruptură însemna pentru ţăran să 
renunţe la petecul lui de pământ, pe care l-a iubit de atâtea 
sute de ani, trecându-şi-l din tată-n fiu! Şi ce greu îi venea 
să-l lase să se contopească cu peticele altora! Dar 
neajunsurile din ce în ce mai mari, falimentul acesta al 
pământului prea din cale-afară de ciopârţit şi care-i aducea 
pe cultivatori la disperare şi dezgust trebuiau să-l ajute pe 


Luc şi să-i facă pe ţărani să priceapă faptul că unica 
izbăvire cu putinţă constă în unire, convingându-i că 
ajungându-se la o înţelegere în întreaga comună, s-ar putea 
crea un vast domeniu, şi Luc le vorbi pe-ndelete, arătându- 
le cum că succesul aparţinea, de acum înainte, numai şi 
numai asociaţiilor. Trebuia să se muncească doar pe 
câmpuri largi, şi cu maşini puternice pentru a reuşi în bune 
condițiuni să se semene şi să se recolteze, pentru a se 
împrăştia îngrăşăminte din belşug, obţinute pe cale chimică 
de la uzinele din jur, şi pentru a se putea iriga fără încetare, 
înzecindu-se prin aceasta rezultatele. Dacă efortul izolat al 
ţăranului duce la foame, în schimb, de îndată ce toţi ţăranii 
dintr-un sat s-ar uni pentru a pune laolaltă câmpurile 
întinse, maşinile, îngrăşămintele şi apele necesare, s-ar 
obţine o bogăţie nemaiîntâlnită până. acum. Îngrijind, 
pământul, îngrăşându-l şi irigându-l, s-ar putea ajunge de 
fapt să se creeze un nou sol care să realizeze o 
extraordinară fecunditate, Ba, chiar, în cele din urmă s-ar 
putea construi şi sere, unde să dispară diferenţa dintre 
anotimpuri. Un hectar de pământ ar ajunge în felul acesta 
să hrănească două sau chiar trei familii. Şi acum, când se 
lucrează bine un teren, cultivat cu legume, se pot obţine în 
acel loc adevărate minuni. Populaţia Franţei s-ar putea 
tripla, căci pământul ar hrăni-o din belşug, dacă ar fi 
cultivat în mod ştiinţific, ţinându-se seamă de toţi factorii 
înconjurători, care trebuie armonizaţi. Şi asta ar constitui, o 
adevărată fericire, fiindcă ar însemna că ar fi necesară de 
trei ori mai puţină muncă chinuitoare şi că, în sfârşit, 
ţăranul s-ar debarasa de vechile servituţi, ar fi salvat din 
mâinile cămătarilor care scot de pe el zece piei şi eliberat 
de sub jugul strivitor al marilor proprietari şi al statului. 

— E o treabă frumoasă, declară Lenfant cu aerul lui 
chibzuit. 

Dar Yvonnot se aprindea mai repede. 

— Ei, fir-ar să fie, dacă-i adevărat, apăâi proşti om fi să nu- 
ncercăm să facem treaba aiasta.. 


— Vedeţi cum am reuşit noi înşine, aici, la Crecherie, 
spuse atunci Luc, care păstra exemplul, acesta ca pe o 
rezervă şi un ultim argument. Uite, abia dacă sunt trei ani 
de când am luat fiinţă, şi treburile noastre merg bine, toţi 
muncitorii noştri care s-au asociat mănâncă pe săturate, au 
carne şi vin la masă, nu mai fac datorii şi nici nu mai trăiesc 
cu frica de viitor. Întrebaţi-i chiar pe ei şi, mai cu seamă, 
vizitaţi întreprinderea noastră, atelierele noastre, locuinţele 
noastre, casa noastră comună, tot ceea ce am construit şi 
creat într-un interval atât de scurt de timp. Acesta-i 
rezultatul unirii, şi voi, la rândul vostru, veţi realiza 
adevărate minuni de îndată ce veţi fi uniţi. 

— Da, da, am văzut, ştim, răspunseră cei doi ţărani. 

Într-adevăr, înainte de a sta de vorbă cu Luc, vizitaseră 
plini de curiozitate aşezarea ce se durase aici, la Crecherie, 
socotind în gând bogăţiile dobândite de pe acum, 
minunându-se de acest oraş fericit care se dezvolta cu atâta 
rapiditate şi întrebându-se ce câştig ar dobândi ei 
asociindu-se în felul acesta. Forţa exemplului îl pătrundea, îi 
cucerea puţin câte puţin. 

— Ei bine, aflaţi că-i foarte simplu, reluă Luc, cuprins de 
voie bună. Noi avem nevoie de pâine, muncitorii noştri n-ar 
putea să trăiască dacă voi n-aţi cultiva grâul necesar hranei 
zilnice. Voi, ceilalţi, aveţi nevoie de unelte, de cazmale, de 
pluguri şi de maşini agricole făcute din oţelul pe care-l 
fabricăm noi. În cazul acesta, soluţia problemei este cât se 
poate de simplă, n-avem decât să cădem la învoiala, noi vă 
vom da oţel, voi ne veţi da grâu, şi ne vom înţelege cu toţii 
de minune, vom trăi cu toţii fericiţi. Din moment ce suntem 
vecini, din moment ce pământurile voastre sunt lipite de 
uzina noastră şi din moment ce avem absoluta nevoie unii 
de alţii, oare nu-i cel mai bine să trăim ca fraţii şi să ne 
asociem cu toţii, punând umăr lângă umăr pentru binele 
fiecăruia, în aşa fel încât să nu mai alcătuim decât o singură 
familie? 


Aerul blând al lui Luc şi ideile lui generoase le trezi buna 
dispoziţie atât lui Lenfant, cât şi lui Yvonnot. Niciodată nu 
se pusese aşa de limpede problema reconcilierilor, 
problema înţelegerii care trebuie să existe între muncitorul 
din industrie şi ţăranul de pe câmp. De când luase fiinţă 
uzina de la Crâcherie, Luc visa să înglobeze în asociaţie 
toate celelalte fâăbricuţe, toate acele diverse mici industrii 
care trăiau de pe urma ei şi care se iviseră împrejurul 
acesteia. Era de ajuns să existe acolo o sursă producătoare 
de materii prime, cum era oţelul, pentru ca o mulţime de 
manufacturi să răsară din pământ, ca ciupercile după 
ploaie. Aşa era fabrica Chodorge, care producea cuie, 
fabrica Flausser, care producea coase, ori fabrica Mirande, 
care producea maşini agricole, ba mai exista chiar şi un 
vechi banc de trefilare Hordoir, ale cărui ciocane hidraulice, 
două la număr, puse-n mişcare de un mic torent, funcționau 
încă într-o strungă a munţilor Bleuses. 'Toţi aceştia ar fi 
trebuit, într-o bună zi, dacă mai doreau să supravieţuiască, 
să vină şi să se alăture fraţilor lor de la uzina Crecherie, 
fără de care nici că ar fi putut să existe. Chiar şi muncitorii 
din construcţii şi muncitorii din industria uşoară, ca de 
exemplu cei din marea fabrică de încălţăminte care 
aparţinea primarului Gourier, ar fi fost interesaţi să ajungă 
la o înţelegere cu ceilalţi, pentru a putea să înalțe locuinţe 
şi să producă haine sau încălţăminte, primind în schimb 
unelte şi pâine. Într-adevăr, nu s-ar putea realiza oraşul 
viitor decât pe baza acestui acord universal, pe care-l dădea 
comuniunea muncii. 

— Apoi, domnule Luc, spuse în cele din urmă Lenfant 
după o îndelungată chibzuinţă, astea sunt treburi prea 
importante ca să se hotărască aşa, pe nepusă masă. Dară vă 
făgăduim să ne mai gândim la asta şi să facem tot ce ne stă 
în puteri ca să domnească şi la Combettes buna înţelegere, 
aşa cum domneşte şi la dumneavoastră. 

— Chiar aşa, domnule Luc, îi întări Yvonnot cuvintele 
tovarăşului său. Pentru că noi, Lenfant şi cu mine, am pus 


atâta strădanie ca să ne împăcăm, putem să-ncercăm să-i 
facem şi pe toţi ceilalţi să se-nţeleagă la fel de bine, mai ales 
dacă Feuillat, care-i om cu scaun la cap, o să ne ajute în 
treaba aiasta. 

La plecare, pomeniră iar despre apele pe care Luc 
promise că o să facă în aşa fel încât să ajungă la râul Grand- 
Jean. Toate amănuntele fură puse la punct. Se gândeau mai 
cu seamă că în campania pe care o vor întreprinde pentru 
a-i face pe oameni să se asocieze vor fi mult ajutaţi prin 
rezolvarea acestei probleme a irigării, care va determina 
comuna să nu mai aibă decât un singur interes şi o singură 
voinţă. 

Conducându-i spre ieşire, Luc îi pofti să străbată grădina, 
unde-i aşteptau propriii lor copii, Arsene şi Olympe pe de o 
parte şi Eugânie şi Nicolas pe de altă parte, pe care 
trebuiseră să-i aducă cu ei ca să le arate această Crecherie, 
despre care vorbea întreaga regiune. Şi tocmai se-ntâmplă 
că şcolarii din cele cinci clase ieşiră toţi în acelaşi timp în 
recreaţie, ceea ce însufleţi dintr-odată grădina, umplând-o 
de animaţie şi veselie. Fustele fetiţelor se învolburau în 
soarele limpede, băieţaşii săreau încoace şi-ncolo ca nişte 
iezi, izbucneau râsete, se auzeau cântece şi strigăte vesele, 
un adevărat buchet de puştime delicioasă în mijlocul 
verdeţei şi aleilor cu iarbă tunsa scurt. 

Luc o zări pe Soeurette, care era totuşi supărată şi certa 
un grup de ştrengari, în mijlocul unei îngrămădeli de 
capete blonde şi brunete. Bineînţeles, cine putea să fie 
acolo altul decât Nanet, mai răsărit acum, împlinind în 
curând zece ani, cu faţa lui bucălată, curajoasă şi vesela, 
sub părul bogat de oiţă zbârlită, de culoarea ovăzului dat în 
pârg. Apoi, înapoia lui se-ngrămădeau cei trei fraţi 
Bonnaire, Lucien, Antoinette şi Zoe, precum şi cei doi fraţi 
Bourron, Sebastien şi Marthe, cu toţii prinşi săvârşind cine 
ştie ce ştrengări e, de la cel mai mic, care avea trei ani, 
până la cel mai mare, care mergea pe zece ani. Şi se parca, 
într-adevăr, că Nanet era şeful bandei care se făcuse 


vinovată, căci el răspundea la muştruluieli, parlamenta ca 
un ştrengar câtuşi de puţin supărător, încăpăţânându-se să 
şi apere întruna cauza. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Luc. 

— Ei, ce să fie? răspunse Soeurette. larăşi Nanet, care s-a 
dus la atelierele Abis, fără să ţină seamă că lucrul acesta-i 
complet interzis. Aflu acum că ieri-seară i-a luat după el şi 
pe ceilalţi şi, de data asta, au sărit chiar şi peste zidul de 
împrejmuire. 

Până la urmă se ridicase un zid de înălţime mijlocie la 
marginea întinselor terenuri ce aparţineau de uzina 
Crecherie şi care le separa pe acestea de cele ale 
atelierelor Abis. Exista şi o poartă închisă, de multă vreme, 
care dădea chiar în dreptul grădinii lui Delaveau. Nu se- 
ncuia decât cu un zăvor, dar, de când încetaseră orice fel de 
relaţii între unii şi alţii, zăvorul stătea împins mereu. 

De altminteri, aceasta era chiar pricina pentru care 
protesta Nanet. 

— În primul rând, nici nu-i adevărat că au sărit cu toţii 
peste zid. Am trecut numai cu singur şi, după aia, le-am 
deschis poarta celorlalţi. 

Luc se supără, la rândul lui, necăjit de isprava ţâncilor. 

— Ştii foarte bine ca de atâta amar de vreme ei v-au 
interzis să aveţi legături cu copiii lor. O s-ajungeţi să ne 
faceţi să avem mari supărări şi îţi repet şi ţie, şi celorlalţi că 
e foarte râu ceea ce aţi făcut, ba chiar ruşinos, absolut 
ruşinos. 

Nanet îl ascultă cu ochii lui mari, emoţionat, ca un copil 
cuminte ce era în fond, văzând că-i provocase o asemenea 
supărare şi neînţelegând totuşi care-i pricina. Sărise peste 
gard şi-i ajutase şi pe ceilalţi să intre în grădina vecină 
pentru că Nise Delaveau avea în după-amiaza aceea 
musafiri, pe Paul Boisgelin, Louise Mazelle şi o grămadă de 
alţi copii de oameni înstăriți şi pentru că voiseră atunci să 
se joace împreună. Şi apoi, Nise Delaveau era foarte 
drăguță. 


— Pentru ce total ruşinos? întrebă el, protestând pentru a 
doua oară, cu un aer mirat. N-am făcut niciun rău nimănui 
şi ne-am distrat bine împreună. 

Şi-ncepu să enumere copiii care se aflaseră acolo, 
povesti, fără să ascundă câtuşi de puţin adevărul, tot ceea 
ce făcuse, că fuseseră cuminţi şi nu făcuseră decât jocuri 
permise, fiindcă nu rupseseră plantele şi nici nu luaseră 
pietricelele din alei ca să le arunce-n rondurile cu flori. 

— Nise se înţelege foarte bine cu noi, spuse el în 
încheiere. Ea mă iubeşte pe mine şi eu o iubesc pe ea şi de 
aceea suntem prieteni. 

Luc se abţinu să nu zâmbească. Dar simţea că i se 
înmoaie inima şi avea limpede în faţa ochilor imaginea 
acestor copii aparţinând unor clase sociale diferite, 
fraternizând şi neţinând seamă de îngrădirile din jurul ler, 
râzând şi jucându-se împreună, în mijlocul luptelor şi 
duşmăniilor care căscau o prăpastie de netrecut între 
părinţii lor. Oare pacea oraşului viitor va înflori prin ei? 

— Se prea poate ca Nise să fie încântătoare şi ea voi să 
vă înţelegeţi foarte bine, spuse Luc, numai că s-a hotărât că 
ca trebuie să rămână acolo unde se află şi voi ceilalţi aici, 
pentru ca nimeni să nu aibă de ce se plânge. 

Sourette, cucerită la rândul ei de farmecul acestor copii 
inocenți, îi privi cu ochi blajini, în care se citea iertarea, şi 
rosti încetişor: 

— Hai, copilaşi, altă dată n-o să mai faceţi aşa ceva, 
fiindcă altfel o să ne provocaţi mari supărări. 

După ce Lenfant şi Yvonnot îşi luară în cele din urmă 
rămas bun, târând după ei unul pe Arsene şi Olympe, 
celalalt pe Eugenie şi Nicolas, care se amestecaseră în 
jocurile celorlalţi copii, Luc n-avu încotro şi trebui să se 
gândească să se-ntoarcă acasă, punând capăt vizitei pe 
care-o făcea zilnic. 

Dar, mai înainte, îşi aminti că promisese că o să se ducă s- 
o vadă pe Josine şi hotări să treacă pe la casa ei. Fusese o 
dimineaţă plină de bucurii, şi se întorcea fericit, cu inima 


vibrându-i de noi speranţe. În primul rând pentru că, în 
ziua aceea, casa comună, cu ţiglele ei strălucitoare şi cele 
câteva ornamente din faianţă care o decorau, îi păruse că 
degaja un aer vesel şi plin de prosperitate, sub razele calde 
ale soarelui neumbrit de niciun nor. În ateliere, domnea o 
atmosferă de muncă. Magazinele începeau să-şi reverse din 
belşug produsele. Apoi, se născuse în el speranţa că va 
vedea în curând pe ţăranii din Combettes unindu-se, 
lărgindu-şi experienţa, asigurându-şi succesul, dând grâu în 
schimbul uneltelor şi maşinilor. Era ca un fel de promisiune, 
de ajuns ca să îmbrace-n roz totul, şi sălile de clasă în care 
se plămădea viitorul, şi grădina-n sărbătoare, plină de 
zburdălniciile copiilor, unde înflorea un viitor fericit. Şi 
acum, străbătea cu pas vioi oraşul care se înfiripa sub ochii 
lui, privind micuţele case albe şi curate, ce se-nălţau 
pretutindeni în jur, printre vegetaţia abundentă. Ctitorul 
oraşului care sălășluia în sufletul lui gusta o nouă bucurie la 
fiecare altă construcţie ce se adăuga primelor, făcând să 
crească întruna târguşorul abia înfiripat. Oare nu-şi găsise 
el în aceasta menirea lui în viaţă? Se simţea în stare să 
comande până şi pietrelor să se însufleţească şi să se 
alinieze unele lângă altele, ca să-nalţe sălaşuri pentru 
oameni şi edificii publice în care să domnească 
fraternitatea, adevărul şi dreptatea. Fără îndoială că 
deocamdată nu făcea altceva decât să azvârle sămânţa, nu 
se afla decât în faza începuturilor de drum şi a tatonărilor 
pentru întemeierea operei pe care intenţiona s-o clădească. 
Cu toate acestea, în unele zile avea în faţa ochilor imaginea 
oraşului viitor şi inima îi tresălta în piept de bucurie. 

Casa pe care-o locuiau Ragu şi Josine, una dintre primele 
construcţii ale oraşului, se afla lângă parcul de la Crecherie, 
între locuinţa familiei Bonnaire şi cea a familiei Bourron. 
Luc traversa tocmai şoseaua, când zări de departe, la 
marginea trotuarului, un grup de cumetre care discutau cu 
aprindere; şi recunoscu. În curând pe doamna Bonnaire şi 
pe doamna Bourron, care se părea că dădeau o serie de 


informaţii doamnei Fauchard, venită ca şi bărbatul ei în 
dimineaţa aceea pentru a afla dacă noua uzină era într- 
adevăr ţara în care curgeau untul şi mierea după cum se 
zvonise. Cu vocea ei ascuţită şi gesturi brutale, doamna 
Bonnaire - La Ioupe, după cum îi spunea lumea, mereu 
arţăgoasă şi nemulțumită, nereuşind să se simtă fericită 
nicăieri, amărându-şi zilele atât ei însăşi, cât şi celorlalţi - 
nu era, desigur, persoana care să-i prezinte în roz tabloul 
existenţei lor de acolo. Păruse la început fericită pentru că 
bărbatul ei îşi găsise de lucru la uzina de la Crecherie; dar, 
după ce-şi făcuse o grămadă de iluzii în legătură cu 
câştigurile mari şi imediate pe care o să le obţină bărbatul 
ei, turba probabil acuma de necaz pentru că avea de 
aşteptat atât de mult timp; şi păsul ei mare era că n- 
ajungea măcar să-şi cumpere un ceas, dorinţă care o 
tortura de ani de zile. Baibette Bourron, dimpotrivă, 
cuprinsă mereu de aceeaşi bună dispoziţie, nu mai 
contenea să vorbească despre avantajele locuinţei lor, 
fericită mai cu seamă că bărbatul ei nu mai venea ca 
odinioară beat împreună cu Ragu. Şi ascultând când pe 
una, când pe alta dintre cele două femei, doamna Fauchard, 
mai slabă, mai nefericită şi mai tristă ca niciodată, stătea 
perplexă, înclinând să creadă că nu mai e nimic de făcut, 
atât din cauza celor ce i le spunea La Ioupe, dar şi din 
pricina faptului că era încă dinainte convinsă că nu mai 
există bucurie pentru ea în viaţă. 

Vederea lui La Toupe şi a doamnei Fauchard pălăvrăgind 
în felul acesta, cu un aer dezolant, stârni o senzaţie 
neplăcută lui Luc. Voia lui bună se spulberă de îndată, căci 
presimţea tulburarea pe care femeile acestea amenințau s- 
o aducă în viitoarea organizare a muncii, în armonia şi 
spiritul de dreptate ce trebuiau să domnească. Le simţea 
atotputernice, depindea în întregime de ele, pentru că prin 
ele şi pentru ele ar fi vrut să-şi întemeieze oraşul, şi curajul 
lui slăbea atunci când constata cât sunt de rele, ostile sau 
de-a dreptul indiferente şi când, în loc să-şi aducă o 


contribuţie cât de mică de care ar fi avut nevoie, puteau 
deveni obstacole, elementele distructive în stare să 
nimicească tot ceea ce făcuse până atunci. Şi trecu în grabă 
pe lângă ele, salutându-le, în vreme ce femeile amuţiseră, 
schimbând priviri neliniştite, ca nişte copii prinşi tocmai pe 
cale să săvârşească o faptă rea. 

Când Luc pătrunse în micuța casă a familiei Ragu, o zări 
pe Josine aşezată pe un scaun în faţa ferestrei, cu intenţia 
să coasă. Dar lucrul îi căzuse pe genunchi şi rămăsese cu 
ochii-n depărtări, pierdută într-o visare atât de adâncă, 
încât nici măcar nu-l auzi intrând. O clipă, Luc o privi, fără 
să înainteze mai mult. Nu mai era fata nenorocită de 
odinioară, bătând trotuarul şi murind de foame, prost 
îmbrăcată, cu faţa suptă de mizerie şi sărăcie şi părui 
năclăit. Avea douăzeci şi unu de ani şi era adorabilă în 
rochia ei simplă de-pânză albastră, cu o talie fină, subţire şi 
suplă, fără a fi totuşi slăbănoagă. Şi părul ei, cu reflexe. 
metalice, cu moliciune de mătase, părea ca o coroniţă de 
flori delicate aşezată deasupra feţei sale plăcute, puţin 
prelungă, cu nişte ochi albaştri, zâmbitori, şi o gură mică, 
degajând o prospeţime de trandafir. Se instalase acolo, 
simțindu-se în elementul ei, în această sufragerie atât de 
curată şi de veselă, cu mobila din lemn de brad lăcuit, 
încăperea pe care o profera cel mai mult din această căsuţă 
unde intrase foarte fericită cu trei ani în urmă şi pe care îi 
plăcea atât de mult s-o îngrijească şi s-o înfrumuseţeze. 

Oare la ce visa Josine, stând în felul acesta, cu faţa palidă 
şi plină de tristeţe? Când Bonnaire îl convinsese pe Ragu să 
vină împreună cu el şi să se asocieze cu camarazii de la 
uzina Crecherie, Josine se crezuse scăpată de orice 
supărare. De acum înainte va avea o casă drăguță numai a 
ei, pâinea-i va fi asigurată şi Ragu însuşi s-ar îndrepta de 
îndată ce nu va mai avea necazuri la locul de muncă. Şi 
norocul n-o trădase, Ragu o luase în cele din urmă în 
căsătorie, potrivit dorinţei exprimate în mod categoric de 
către Soeurette; cu toate acestea, Josine nu simţise acum, 


când avusese loc această căsătorie, bucuria pe care ar fi 
încercat-o dacă ea s-ar fi petrecut la începutul legăturii lor. 
Ba chiar nici nu consimţise decât după ce îl consultase mai 
întâi pe Luc, omul care rămânea pentru ea zeul protector, 
salvatorul şi stăpânul său; şi Josine, văzând încurcătura în 
care se găsea Luc auzind-o că-i cere aceasta permisiune şi 
ghicind momentele de tulburare prin care trecea tânărul, 
până când, în cele din urmă, se resemnase să consimtă, 
simţise în adâncul inimii ei o bucurie ascunsă şi nevinovată. 
Oare nu era aceasta cea mai bună ieşire din încurcătură şi, 
de altminteri, singura posibilă? Nu putea să se căsătorească 
decât cu Ragu, din moment ce acesta accepta s-o ia de 
soţie, Luc trebuise să pară mulţumit de soluţia găsită, 
păstrându-i aceeaşi afecţiune şi după căsătorie şi a 
întâmpinat-o cu surâsul pe buze de fiecare dată când o 
întâlnea în calea lui, ca şi cum ar fi dorit s-o întrebe dacă se 
simţea fericită. Totuşi, fata îşi simţea sărmana ei inimă 
cuprinsă de disperare şi topindu-se într-o nevoie 
nesatisfăcută de tandreţe. 

Josine fu străbătută de o uşoară înfiorare şi, ca şi cum ar 
fi fost prevenită în visarea ei de prezenţa unei răsuflări 
străine, se întoarse şi-l recunoscu pe Luc, care-i surâdea cu 
aerul lui tulburat şi afectuos în acelaşi timp. 

— Copilă dragă, am trecut pe aici din pricină că Ragu 
pretinde că locuiţi foarte prost în casa asta, că-i expusă la 
tot felul de curenţi de aer care vin dinspre câmpie şi că 
vântul a spart trei geamuri ia fereastra uneia dintre 
camere. 

Ea îl asculta cu un aer surprins şi-ncurcat, neştiind cum 
să facă să nu-l contrazică pe soţul ei, fără ca totuşi prin asta 
să spună vreo minciună. 

— Da, domnule Luc, au fost câteva ochiuri de fereastră 
sparte, dar nu sunt chiar aşa de sigură că din cauza 
vântului. Şi, ce-i drept, când sufla vânt al dinspre câmpie, îl 
simţim aici zdravăn. 


Vocea-i tremura şi nu putu să-şi stăpânească două lacrimi 
mari. Ragu era cel care, chiar în dimineaţa aceea, cuprins 
de furie, spărsese geamurile, vrând s-arunce totul pe 
fereastră. 

— Cum, Josine, plângi? Ia să vedem, hai, vorbeşte, spune- 
mi mie ce s-a întâmplat. Ştii bine că sunt prietenul vostru. 

Şi, foarte emoţionat, se aşezase lângă ea, împărtăşindu-i 
supărarea. Dar Josine îşi şi ştersese lacrimile. 

— Nu, nu, nu-i nimic. Vă rog să mă iertaţi fiindcă m-aţi 
găsit într-un moment nu prea plăcut. Nu sunt câtuşi de 
puţin înţelegătoare, ba chiar am impresia că provoc şi 
necazuri altora. 

Cu toate acestea, degeaba se zbătu să ascundă lucrurile, 
fiindcă în cele din urmă mărturisi tot adevărul. Ragu nu se 
adaptase acestui mediu de ordine, de bună înţelegere, de 
efort lent şi continuu, îndreptat spre făurirea unei vieţi mai 
bune. Se părea că încearcă un soi de nostalgie după mizeria 
şi suferinţa îndurate datorită vechiului sistem de salarizare 
pe care-l apucase, bombănind şi el împotriva patronului, 
dar fiind făcut în realitate să poarte pe umeri jugul sclaviei, 
consolându-se pe la cabarete, în beţii, şi mulţumindu-se să- 
şi manifeste revolta printr-o serie de vorbe goale. Regreta 
atelierele întunecate şi murdare, războiul purtat pe ascuns 
cu şefii, chefurile zgomotoase puse la cale împreună cu alţi 
fârtaţi ca şi el, toate acele zile ticăloase de dezlănţuiri 
duşmănoase, pe care unii dintre ei le sfârşeau acasă, 
bătându-şi nevestele şi copiii. Şi, începând prin zeflemeli, 
ajungea în cele din urmă la acuzaţii şi socotea uzina de la 
Crecherie un soi de imensă cazarmă, mai degrabă o 
închisoare, unde nu mai exista niciun fel de libertate, nici 
măcar aceea de a bea o înghiţitură mai mult dacă-l 
cuprindea o asemenea dorinţă. Până în prezent, nu se 
câştiga la uzina Crecherie mai mult decât în atelierele de la 
Abis şi, în plus, aici mai aveau tot felul de griji, ba necazul 
că nu merge cutare lucru, ba teama că, în ziua împărţirii 
beneficiilor, nu va avea de primit, nimic. Astfel, în ultimele 


două luni circulaseră cele mai rele zvonuri şi oamenii se 
temeau în anul acela că o să fie nevoiţi să-şi strângă 
cureaua, din pricină că se cumpărase o serie de maşini noi. 
Fără să mai pună la socoteală faptul că magazinele 
cooperative funcționau adeseori prost: şi se trimiteau 
uneori cartofi, atunci când ceruseşi petrol; sau uitau pur şi 
simplu să te aprovizioneze cu ceea ce ai cerut şi trebuia să 
te întorci de câte trei ori la biroul de distribuire, până să 
ajungi să fi servit. Şi Ragu îşi bătea joc de toate astea sau 
chiar se şi supăra, socotind uzina de la Crecherie un soi de 
şandrama murdară, de unde spera s-o şteargă cât se poate 
de repede; de îndată ce va putea s-o facă. 

Se aşternu o tăcere penibilă. Luc se-ntunecase la faţă, 
căci exista un oarecare sâmbure de adevăr, ascuns în 
adâncul imputărilor acestora. Era vorba de greutăţile 
inevitabile care se-ntâlnesc la orice maşinărie nouă, până s- 
o faci să pornească. Şi, mai ales, zvonurile care circulau cu 
privire la dificultăţile anului în curs îl afectau, cu atât mai 
mult cu cât se temea că până la urmă va fi nevoit să le ceară 
muncitorilor oarecare sacrificii, pentru a nu compromite 
prosperitatea întreprinderii. 

— Şi Bourron face aceeaşi zarvă ca şi Ragu, nu-i aşa? 
întrebă el. Dar pe Bonnaire l-ai auzit vreodată plângându- 
se? 

În momentul în care Josine răspundea printr-un semn 
negativ din cap, se auziră din stradă, prin fereastra 
deschisă, vocile celor trei fereci care rămăseseră pe trotuar. 
Unul dintre glasuri trebuie că era al lui La Ioupe care, 
uitându-se într-acolo, nu se putea abţine să nu latre, 
cuprinsă de continua ei nevoie de ceartă şi scandal. Fiindcă 
dacă Bonnaire tăcea, ca un om mototol ce era şi a cărui 
moliciune nu se putea să nu se împace şi să încuviinţeze 
experienţele de lungă durată ce se făceau acolo, în schimb 
cuvintele nevestei lui erau de ajuns ca să răzvrătească pe 
toate cumetrele din întreg târguşorul abia înfiripat. Şi Luc 
îşi dădu seama că prin aceste vorbe retează aripile nevestei 


lui Fauchard, vorbindu-i despre ruina la care se aştepta, cât 
se poate de curând, uzina de la Crecherie. 

— Ia spune-mi, Josine, reluă Luc încetişor, nu eşti 
fericită? 

Fata încercă să protesteze din nou. 

— Oh! domnule Luc, cum să nu fiu fericită, când aţi făcut 
atâtea pentru mine? 

Dar puterile o părăsiră şi două lacrimi mari i se iviră din 
nou în colţurile ochilor, rostogolindu-i-se pe obraji. 

— Vezi bine, Josine, nu eşti fericită. 

— E adevărat că nu sunt fericită, domnule Luc. Numai că 
în situaţia asta nu puteţi să faceţi nimic pentru mine, şi nu e 
vina dumneavoastră. Aţi fost pentru mine providenţa cea 
bună, dar ce-i de făcut, dacă nimic nu reuşeşte să mişte 
inima acestui nefericit... Devine din nou rău, nu-l mai 
suportă pe Nanet, a fost pe punctul să distrugă totul azi- 
dimineaţă şi m-a bătut pentru că, spunea el, copilul îi 
răspunde urât... Dar lăsaţi, domnule Luc, astea sunt lucruri 
care mă privesc numai pe mine şi vă promit, pe cât îmi va fi 
posibil, să vă necăjesc cât mai puţin cu ele. 

Vocea îi era tremurătoare, aproape nedesluşită şi 
întretăiată de hohote de plâns. Şi Luc, neputincios, se 
simţea copleşit de o tristeţe mereu crescândă. Scena 
aceasta reuşise să îi umbrească întreaga lui dimineaţă 
fericită, se simţea parcă îngheţat ca de o răsuflare rece de 
îndoială şi de disperare, el, care era atât de curajos şi al 
cărui optimism devenea în mod obişnuit o forţă pentru 
ceilalţi din jur. Tocmai acum, când lucrurile mergeau pe 
făgaşul dorit, când succesul părea să se afirme prin primele 
realizări dobândite, constata aşadar fă nu putea să-i 
schimbe pe oameni, să le sădească în inimi dragostea 
pentru oameni, floarea roditoare a bunătăţii şi solidarităţii. 
dacă oamenii continuau să trăiască stăpâniţi de ură şi 
săvârşind acte de violenţă, opera pe care încerca s-o 
construiască nu s-ar mai fi putut realiza; şi cum să le 
stârneşti sentimente mai frumoase, cum să-i faci să 


cunoască fericirea în alt chip? Această Josine dragă, pe care 
se dusese s-o caute atât de jos şi o salvase dintr-o mizerie 
într-atât de îngrozitoare, reprezenta pentru el însăşi 
imaginea materializată a operei lui. Atâta timp cât Josine nu 
va fi fericită, opera lui era ca şi cum nici n-ar fi existat. Ea 
era femeia, femeia nenorocită, sclava, cea care-şi dăruia 
carnea pentru muncă şi plăceri şi al cărei salvator visase să 
fie Luc. Şi el dorise mai cu seamă să construiască oraşul 
viitor prin ea şi pentru ea, mai mult decât pentru oricare 
dintre femei. Şi dacă Josine continua să fie mereu 
nefericită, însemna că nu se întemeiase încă nimic solid şi 
că totul rămăsese aşa cum era mai înainte, în supărarea 
care-l cuprinsese prevăzu că vor veni zile negre şi încercă 
senzaţia limpede a luptei cumplite care avea să se. angajeze 
între trecut şi viitor şi-n care el însuşi îşi va aduce tributul, 
de lacrimi şi sânge. 

— Nu plânge, Josine, fii curajoasă şi îţi promit că vei 
dobândi fericirea, fiindcă trebuie ca toată lumea să fie 
fericită. 

Spusese aceste vorbe cu atâta blândeţe, încât fata păru 
că şi regăseşte zâmbetul. 

— Oh, sunt curajoasă, domnule Luc, ştiu bine că nu mă 
veţi părăsi şi că până la urmă veţi dovedi că aţi avut 
dreptate, pentru că dumneavoastră sunteţi întruchiparea 
bunătăţii şi a curajului. Voi aştepta, v-o promit, chiar dacă 
va fi nevoie să aştept toată viaţa. 

Era ca un jurământ, ca un schimb de angajamente 
solemne, în speranţa fericirii care avea să vină. El se 
ridicase-n picioare şi îi apucase amândouă mâinile, pe care i 
le strângea într-ale sale; şi nu mai există între ei doi, vreme 
de câteva secunde, decât această tandreţe şi această 
comuniune sufletească, ce trai simplu, plin de tihnă şi 
bucurii, ar fi dus în micuța sufragerie, cu mobila din lemn 
de brad lăcuit, atât de vesela şi atât de curată! 

— La revedere, Josine. 

— La revedere, domnule Luc, 


După această vizită, Luc porni către casă. Mergea de-a 
lungul terasei, în josul căreia trecea drumul spre 
Combettes, când un ultim lucru întâlnit în cale în ziua aceea 
îl făcu să se oprească pentru o clipă. Îl zărise deodată pe 
dom” JerGme, în micul lui cărucior pe care-l împingea un 
servitor, trecând pe lângă terenurile proprietăţii de la 
Crecherie. Această apariţie neaşteptată. Îi amintea de 
multe altele la fel, ivite ici; i colo, cu acest bătrân infirm în 
căruciorul lui, mai cu seamă de prima apariţie, aceea când 
îl văzuse alunecând ca o umbră prin faţa atelierelor Abis şi 
privind cu ochii lui alburii clădirile învăluite de fum şi de 
zgomote ale barăcilor unde pusese bazele averii familiei 
Qurignon. Şi trecea acum prin faţa proprietăţii de la 
Crecherie, privind, cu aceeaşi ochi alburii, ce parcau goi, 
construcţiile de aici, noi şi râzând în soare. Oare pentru ce 
pusese să fie cărat până aici, făcând un înconjur larg, ca şi 
cum ar fi dorit să examineze pe-ndelete locurile? Ce 
gânduri, ce judecăţi şi ce comparații voia să stabilească în 
creierul lui? Probabil că nu era vorba decât de o plimbare 
făcută întâmplător, capriciul unui sărman bătrân, care dase- 
n mintea copiilor. Şi-n vreme ce servitorul îşi încetinise 
paşii, dom” JerGme îşi ridică faţa buhăită, cu trăsături mari 
şi regulate, încadrată de şuviţe lungi şi albe de păr şi, cu un 
aer grav şi impasibil, cercetă cu de-amănuntul totul, 
nelăsând să i scape nicio faţadă de construcţie, niciun coş, 
fără să zăbovească asupra lui cu privirea, ca şi cum ar fi 
dorit să cunoască bine întreg oraşul nou, care creştea în 
felul acesta, alături de prima întreprindere pe care o 
fondase el însuşi odinioară. 

Dar un alt fapt se petrecu în momentul acela, şi Luc simţi 
cum îi creşte emoția. Un al doilea bătrân, la fel de 
neputincios, dar mai târându-se încă pe picioarele lui 
umflate, venea pe drum, încrucişându-se cu micul cărucior. 
Era moş Lunot, uriaş, cu carnea flască şi pielea foarte 
gălbejită, pe care familia Bonnaire îl luase după ea şi care, 
în zilele-nsorite, se obişnuise să facă scurte plimbări prin 


faţa uzinei. La-nceput, probabil că nu-l recunoscuse pe 
dom” JerGme, cu ochii lui slăbiţi. Apoi schiţă un gest brusc, 
dându-se în lături şi lipindu-se de perete, ca şi cum drumul 
nu ar fi fost destul de larg; şi, săltându-şi de pe cap pălăria 
lui din pai, salută până-n pământ. Înaintaşul familiei Ragu, 
salariat şi părinte de salariaţi, respecta din adâncul 
sufletului pe strămoşul familiei Qurignon, patronul de 
odinioară şi întemeietorul atelierelor Abis, Ani şi ani, poate 
chiar secole de muncă, de suferinţă şi de mizerie se- 
ngrămădeau înapoi acestui salut prea plecat şi temător. La 
trecerea stăpânului, chiar paralitic fiind, sclavul tic: 
odinioară, care avea în sânge laşitatea şi servituţile de sute 
de ani, se tulbura şi sc-nclina până-n pământ. Şi dom” 
JerGme, care nici măcar nu-l zări, trecu pe lângă el cu aerul 
lui de zeu îndobitocit, continuând să privească înspre 
atelierele uzinei de la Creâcherie, pe care poate că nici nu le 
vedea. 

Luc se cutremura. Ce trecut trebuia oare nimicit, ce 
neghină vătămătoare care otrăvea grâul şi îngreuia calea ar 
trebui să fie smulse din sufletul acestui om bătrân? Privi 
înspre oraşul abia iţit din pământ şi înţelese câte obstacole 
va întâmpina până să se dezvolte şi ce de trudă va mai 
trebui depusă până să-l facă să prospere. Dragostea, 
dragostea dintre bărbat şi femeie, dragostea dintre părinţi 
şi copii, ea era singurul mijloc pe care se putea bizui şi care 
va învinge în cele din urmă. 


II 


De patru ani, de când fusese întemeiată uzina de la 
Crecherie, o ură adâncă mocnea în Beauclair, îndreptată 
împotriva lui Luc. La început fusese doar o uimire generală, 
împletită cu o oarecare ostilitate, manifestată prin glume 
ieftine şi răutăcioase; dar, din momentul în care începuseră 
să fie lezate interesele unora, mânia se stârnise de la sine, 
odată cu nevoia de a se apăra cu dinţii, de a se apăra cu 
toate armele de inamicul public. Mai cu seamă comercianții, 
negustorii de mărunţişuri au fost cei dintâi care au intrat în 
panică. Magazinele cooperative de la Crecherie, de care-şi 
bătuseră joc pe vremea când avusese loc inaugurarea lor, 
reuşeau să prospere şi începeau să aibă drept clienţi, 
încetul ca încetul, nu numai pe muncitorii uzinei, dar chiar 
şi pe toţi acei locuitori care făceau act de adeziune pentru a 
deveni cooperatori. Şi este de la sine înţeles că vechii 
negustori de până atunci erau necăjiţi această concurenţă 
teribilă, de aceste tarifuri noi, care provocau o scădere a 
preţului cu cel puţin o treime la diferite articole. Era 
imposibil de dus lupta în asemenea condițiuni, însemna 
pentru negustori să se ruineze într-un timp foarte scurt, 
dacă s-ar fi întâmplat nenorocirea ca acest Luc să învingi 
într-adevăr, cu ideile lui nefericite, vrând ca bogăţiile să fie 
împărţite mai drept şi încercând, pentru început, ca cei mai 
neînsemnaţi din această lume să poată trăi mai bine şi cu 
un câştig mai bun. Cu alte cuvinte, măcelarii, băcanii, 
brutarii şi cârciumarii vor fi siliţi să-şi pună lacăt la prăvălii, 
din moment ce socoteşte că s-ar putea lipsi foarte bine de 
mijlocirea lor şi că trebuie să evite să le lase-n palmă cei 


câţiva bănuţi care şi aşa nu-nsemnau mare scofală? Şi 
azvârleau tot felul de blestemăţii, socotind că societatea se 
va zdruncina şi se va prăbuşi în ziua în care nu ar mai 
agrava şi mai mult mizeria săracilor prin câştigurile lor de 
paraziți. 

Dar cei mai afectaţi au fost membrii familiei Laboque, 
aceşti neguţători de articole de fierărie, ai căror înaintaşi îşi 
purtaseră taraba prin târguri, reuşind în cele din urmă să 
deschidă un întins bazar la întretăierea străzii Brias cu 
piaţa Primăriei. În regiune, preţurile ustensilelor din fier 
scăzuseră simţitor de când uzina de la Crecherie fabrica 
aşa ceva în cantităţi considerabile; şi, ceea ce era şi mai 
grav, din pricina mişcării de asociaţie care începea să 
cuprindă şi uzinele mai mici din vecinătate, se părea că o să 
se ajungă la un moment dat ca mulţi dintre consumatori să 
renunţe de a mai trece pe la familia Laboque, procurându-şi 
direct, din magazinele cooperative, cuiele de la Chodorge, 
coasele şi secerile de la Hausser, maşinile şi uneltele 
agricole de la Mirande. Încă de pe acum, fără a mai pune la 
socoteală obiectele de uz casnic din metal, magazinele 
cooperative de la Crecherie furnizau multe dintre aceste 
articole, şi cifra de afaceri a bazarului scădea pe zi ce 
trecea. Aceasta i făcea pe soţii Laboque să treacă dintr-o 
criză într-alta, exasperaţi de ceea ce numeau ei deprecierea 
preţurilor şi considerându-se într-un anume fel, din punctul 
lor de vedere, furaţi din moment ce li se puneau beţe-n 
roate maşinăriei lor inutile, care consuma energiile şi 
bogăţiile fără niciun alt profit decât pentru ei. În felul 
acesta deveniseră în mod firesc un focar de opoziţie şi 
ostilitate faţă de Luc, o vatra unde se strânseseră puţin câte 
puţin toate urile aprinse de către reformele acestuia, al 
cărui nume nu mai era pronunţat decât însoţit de blesteme. 
Acolo se-ntâlneau măcelarul Dacheux, încercând să se 
împotrivească înnoirilor şi bâlbâindu-se cuprins de o furie 
neputincioasă în faţa lor, precum şi băcanul Caffiaux, cel ce 
ţinea şi cabaretul şi care, mai calm, deşi la ici de otrăvii de 


ranchiuna, ştia totuşi să judece la rece situaţia. Până şi 
frumoasa doamnă Mitaine, brutăreasa, venea uneori şi se 
plângea de clienţii pe care-i pierdea, înclinând fără doar şi 
poate spre instaurarea unei bune înţelegeri. 

— Aflaţi de la mine, striga plin de vehemenţă Laboque, că 
acest domn” Luc, cum îl numesc ei, nu are în fond decât o 
idee fixă: aceea să distrugă comerţul. Da, da, şi se mai şi 
laudă cu monstruozitatea asta, spune cu glas tare despre 
comerţul nostru că-i un furt şi că noi suntem cu toţii nişte 
hoţi care trebuie să dispărem. A întemeiat uzina de la 
Crecherie pentru a ne mătura de pe suprafaţa pământului. 

Dacheuzx, cu faţa congestionată, asculta holbându-şi ochii 
la ei. 

— Şi atunci, cum o să facă omul să mănânce, să se- 
mbrace şi să-şi procure celelalte lucruri de trebuinţă? 

— De! cică toţi consumatorii o să se adreseze direct 
producătorului. 

— Şi banii? întrebă din nou măcelarul. 

— Ei, şi tu, banii acum! Păi banii o să dispară treptat - 
treptat, până-i suprimă de tot. Mare deştept şi ăsta! Parcă 
se poate trăi fără bani? 

Dacheux fu cuprins dintr-odată de o furie cumplită. 

— Nici comerţ! Nici bani! Distruge totul; păi nu există 
închisoare pentru un astfel de bandit, care o să ruineze 
Beauclairul? Nu putem pune ordine cum trebuie în 
lucrurile astea? 

Dar Caffiaux clătina grav din cap. 

— Ehei, spune şi mai multe încă... Spune mai întâi că 
toată lumea trebuie să muncească, cu alte cuvinte o 
adevărată temniţă, unde vor exista paznici cu bastoane, 
pentru ca fiecare să-şi facă treaba. Spune că nu trebuie să 
existe nici bogaţi, nici săraci, cum te naşti, aşa mori, nu 
mănânci decât ceea ce câştigi, nici mai mult, nici mai puţin 
decât vecinul, şi n-ai să ai măcar dreptul să agoniseşti câte 
ceva... 

— Ei bine, şi moştenirile? îl întrerupse din nou Dacheux. 


— Nu vor mai exista nici moşteniri. 

— Cum, nici moştenirile? Nu voi mai putea lăsa fetiţei 
banii mei? 'Trăsnească-l Dumnezeu, dar cumplit mai el 

Şi măcelarul făcu să se zguduie întreaga masă cu o 
lovitură puternică de pumn. 

— Şi mai spune, continua Caffiaux, că nu vor mai exista 
niciun fel de autorităţi, nici guvern, nici jandarmi, nici 
judecători, nici închisori. Fiecare va trăi cum va vrea şi va 
deveni ce-i va trăsni prin cap... De asemenea, spune că 
până la urmă maşinile vor face toată munca şi că muncitorii 
vor avea numai sarcina uşoară să le dirijeze. Cu alte 
cuvinte, paradisul pe pământ, pentru că nu vor mai exista 
bătălii între oameni, nu vor mai exista armate şi nici 
războaie... Şi, în sfârşit, mai spune că atunci când bărbaţii 
şi femeile se vor iubi, vor trăi laolaltă atâta timp cât se vor 
înţelege, după care, dacă nu se vor mai place unii pe alţii, 
vor renunţa, liberi de orice obligaţii. Şi, dacă vor surveni 
copii, comunitatea îi va lua pe seama ei şi-i va creşte claie 
peste grămadă, la întâmplare, fără să aibă nevoie de mamă 
sau de tată. 

Până atunci tăcută, frumoasa doamnă Mitaine exclamă la 
rândul ei: 

— Oh! sărmanii micuţi!... Sper că fiecare mamă are într- 
adevăr dreptul să şi-i crească pe ai săi. Vai de bieţii copii 
când li se întâmplă ca cineva cu inimă de fiară să-i alunge şi 
când ajung să fie crescuţi claie peste grămadă, de mâini 
străine, la fel ca într-un azil pentru orfani... Tot ce mi-aţi 
povestit mi se pare a fi din cale-afară de îngrozitor. 

— Spune mai bine că-i o adevărata murdărie! strigă 
Dacheux. Asemenea fapte nu se petrec decât în lumea 
trotuarului: se agaţă o fată, e posedată şi apoi părăsită. Ei 
bine, am impresia că societatea asta a lor viitoare e cao 
casă de toleranţă! 

Şi Laboque, fără să-şi piardă din vedere interesele pe 
care şi le simţea amenințate, spuse în cele din urmă, ca o 
concluzie: 


— E nebun acest domn Luc! Nu-l putem lăsa aşa, cu una 
cu două, să ne ruineze şi să aducă dezonorarea 
Beauclairului. O să trebuiască să ajungem la o înţelegere şi 
să vedem ce avem de făcut. 

Dar mânia spori şi mai mult chiar şi se produse o 
adevărată dezlănţuire de ură când Beauclairul află că 
microbul de la Crecherie se-ntindea treptat către satul 
vecin, către Combettes. Lucrul acesta stârni o stupoare 
generală, un adevărat curent ostil: prin urmare, domnul 
Luc are de gând să-i aţâţe şi să-i otrăvească şi pe ţărani cu 
ideile lui? Lenfant, primarul comunei. Combettes, susţinut 
de ajutorul lui Yvonnet, după ce se înapoiaseră în satul lor, îi 
împăcaseră pe cei patru sute tic locuitori aşezării care, în 
urma acestui fapt, se hotărâseră să-şi pună pământurile 
laolaltă, printr-un act de asociere aidoma aceluia care 
guverna fondurile materiale, munca şi talentul în noua 
uzină. Acum, întreaga câmpie nu mai era decât un vast 
domeniu, ceea ce permitea întrebuinţarea maşinilor, 
utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor şi realizarea 
culturilor intensive. Prin acestea se înzeceau cantităţile de 
produse recoltate şi se dădeau speranţe în legătură cu o 
generoasă împărţire a beneficiilor. Şi cele două asociaţii se 
vor consolida una prin alta, ţăranii ar procura pâinea 
muncitorilor, care, la rândul lor, le-ar furniza uneltele şi 
maşinile necesare existenţei primilor, în aşa fel încât s-ar 
crea o apropiere a celor doua clase sociale care până acum 
nu se înțelegeau aşa bine, realizându-se o contopire din ce 
în ce mai strânsă, ceea ce ar constitui un adevărat embrion 
al unui popor înfrățit. Dacă socialismul îi va câştiga pe 
ţărani, această imensă masă de muncitori ai câmpurilor, 
consideraţi până deunăzi stâlpii proprietăţii particulare, 
care preferau să se ruineze printr-o muncă ingrată pe 
petecul lor de pământ mai degrabă decât să-l înstrăineze, 
însemna că se apropia sfârşitul lumii vechi. Zdruncinătura 
se resimţi în întreg Beauclairul şi orăşelul fu străbătut de la 


un capăt la altul de un adevărat cutremur, care anunţa 
catastrofa viitoare. 

Şi, din nou, primii loviți fură cei doi soţi Laboque. 
Pierdeau clientela din Combettes, nu-l mai văzură nici pe 
Lenfant, nici pe ceilalţi venind să cumpere cazmale, pluguri, 
instrumente de grădinărit şi unelte. Cu prilejul ultimei vizite 
pe care le-o făcu Lenfant, ţăranul se tocmi cu ei o groază de 
timp şi până la urmă nu cumpără nimic, spunându-le verde- 
n faţă că dacă nu se vor mai aproviziona de la ei cu obiecte 
pe care au posibilitatea să şi le procure ţăranii înşişi direct 
de pe la uzinele din împrejurimi, vor realiza un câştig de 
treizeci la sută. De acum înainte, toţi locuitorii din 
Combettes se adresară de-a dreptul uzinei Crecherie, 
înscriindu-se la magazinele cooperative, care luau o 
extindere din ce în ce mai mare. Şi din clipa aceea toţi micii 
negustori cu amănuntul din Beauclair intrară în panică. 

— Trebuie să facem ceva, trebuie să facem ceva, repeta 
întruna Laboque, cu şi mai mare violenţă de fiecare dată 
când Dacheux şi Caffiaux veneau să-l vadă. Dacă o să 
aşteptăm fii mâinile-n sân până când nebunul ăsta o să 
otrăvească în trenul ţinut cu năzbâtiile lui monstruoase, 
atunci o să fie prea târziu ca să mai intervenim. 

— Ce-i de făcut? întreba plin de prudenţă Caffiaux. 

Dacheux era de părere să-l lichideze pur şi simplu. 

— Am putea aranja cu cineva să-l aştepte la colţul unei şi 
razi într-o seară şi să-i tragă una dintre bătăile alea care te 
fac să te răzgândeşti, oricât ai fi de pornit pe o treabă. 

Dar Labogue, mai neajutorat şi ipocrit, se gândea la 
mijloace mai sigure prin care să-şi nimicească adversarul. 

— Nu, nu, lasă să se ridice tot oraşul împotriva lui; 
trebuie să prindem o ocazie când o să avem întregul oraş 
de partea noastră. 

Şi nu trecu mult timp şi ocazia se ivi într-adevăr. De sute 
de ani, vechiul Beauclair era străbătut de un râuleţ infect, 
un fel de canal de scurgere neacoperit cu nimic şi care se 
numea Clouque. Nici măcar nu se ştia de unde venea, dar 


părea că se iveşte de pe dedesubturile vechilor 
dărăpănături aliate în capătul strungii Briasului; şi toată 
lumea-şi închipuia că-i vorba de unul dintre acei torenţi de 
munte, ale căror izvoare rămân întotdeauna necunoscute. 
Oamenii foarte bătrâni îşi aminteau că îl văzuseră cândva, 
cu mulţi ani în urmă, curgând cu albia până la margini de 
ape. Dar, de multă vreme, debitul scăzuse simţitor şi puţina 
apă ce-o mai aducea era otrăvită de întreprinderile 
industriale din vecinătate. Până şi gospodinele, ale căror 
locuinţe se aflau pe malurile râului, îl luaseră până la urmă 
drept un canal natural de scurgere, unde-şi aruncau 
lăturile de la vase şi murdăriile, în aşa fel încât acum pe apă 
pluteau tot felul de rămăşiţe de mâncare şi gunoaie de-ale 
cartierului sărac şi exala, în zilele de vară, o duhoare 
îngrozitoare. La un moment dat, existând temeri serioase 
cu privire la răspândirea unei epidemii, consiliul municipal, 
din iniţiativa primarului, discutase problema dacă există 
vreo posibilitate să-l acopere, pentru a-l face în felul acesta 
să treacă pe sub pământ. Dar cheltuielile păreau mult prea 
mari, aşa că pârâul Clougque continuă liniştit să 
răspândească mirosuri pestilenţiale şi să contamineze cu 
microbi tot ceea ce se afla în vecinătate. Şi iată că dintr- 
odată Clouque se opri complet, secă, nu mai fu decât un 
drum arid, stâncos şi fără nicio picătură de apă. Ca la un 
semn de baghetă al unui magician, Beauclairul era eliberat 
de acest focar de infecţie, căruia i se atribuiau pe bună 
dreptate toate epidemiile cumplite de friguri care au 
bântuit ţinutul; şi oamenilor nu le mai rămânea decât 
curiozitatea de a afla pe unde putuse să dispară totuşi 
torentul. 

La început circulară doar zvonuri confuze. Apoi însă, 
lucrurile se precizară şi fu mai mult ca sigur că domnul Luc 
era acela care se apucase să-ntoarcă din drum torentul, în 
ziua în care captase izvoarele de pe pantele munţilor 
Bleuse; pentru nevoile uzinei şi locuinţelor de la Crecherie, 
strângând laolaltă toată apa aceea curată şi limpede ce se 


revărsă şiroaie, dăruind sănătate şi prosperitate oamenilor. 
Dar, mai cu seamă de când se gândise să dăruiască 
ţăranilor din Combettes surplusul rezervoarelor lui, Luc 
captase în cele din urmă întreg torentul, făcând astfel să le 
crească averea oamenilor şi determinându-i să se asocieze 
într-un mod fericit, mulţumită acestei ape care, curgând 
pentru toată lumea, îi strânsese laolaltă, să se bucure 
împreună de binefacerile ei. În curând, pentru cei din 
Beauclair probele începură să abunde; era tot mai clar că 
apa dispărută din Clogue se scurgea în râul Grand-Jean, 
înzecită, utilizată într-un mod inteligent şi devenită dintr- 
odată o sursă de bogăţie, în loc să fie pricină de murdărie şi 
moarte. Şi din nou începu să se nască invidia, crescură 
mânia şi ura împotriva acestui Luc care-şi permitea să 
dispună în felul acesta de ceea ce nu-i aparţinea. În 
definitiv, pentru ce le furase apa torentului? Pentru ce o 
strângea în rezervoare şi o dădea oamenilor lui? Nu se 
cădea să se procedeze în felul acesta, luându-se apa unui 
oraş, un râu care cursese mereu pe acolo, pe care oamenii 
se obişnuiseră să-l aibă în faţa ochilor şi să-l utilizeze pentru 
tot felul de treburi. Uitaseră cu toţii de firul subţire cu apă 
murdară, care aducea după sine rămăşiţe spurcate, 
răspândind ciuma şi ucigând lumea. Nu se mai pomenea de 
intenţia avută odinioară să-l îngroape, fiecare vorbea numai 
despre marile binefaceri pe care le avusese de pe urma 
existenţei canalului pentru udatul grădinilor, pentru spălat 
şi pentru toate nevoile zilnice ale traiului. Un astfel de furt 
nu se putea tolera, trebuia ca cei de la Crecherie să dea 
înapoi torentul Clouque, acel canal infect, de care era 
otrăvit oraşul. 

Laboque fu, bineînţeles, acela care strigă cel mai tare. 
Făcu o vizită oficială lui Gourier, primarul, pentru a afla ce 
soluţie înţelegea să propună Consiliului municipal şi ce 
hotărâre avea să ia în împrejurări atât de grave. EL, 
Laboque, se pretindea lezat în mod deosebit, întrucât 
Clouque trecea chiar prin spatele casei lui, pe la capătul 


grădiniţei lui mici, de pe urma căreia afirma că trăgea o 
seamă de foloase foarte mari. Fără îndoială că dacă s-ar fi 
apucat să strângă semnături de protest, ar fi avut 
posibilitatea să le obţină pe acelea ale tuturor locuitorilor 
din cartierul în care locuia. Dar părerea lui era că însuşi 
Consiliul municipal trebuia să ia afacerea în mâinile sale şi 
să intenteze un proces întreprinderii de la Crecherie, 
pentru a obţine restituirea torentului şi o seamă de alte 
despăgubiri, sub titlul de daune interese. Gourier îl ascultă 
şi se mulţumi să aprobe cu mişcări lente din cap, cu toată 
tulburarea pe care i-o stârnea şi chiar ura personală pe 
care-o simţea împotriva lui Luc. Apoi ceru să i se acorde un 
termen de câteva zile pentru a medita în tihnă, vrând în 
acelaşi timp să cerceteze cazul pe-ndelete şi să se consulte 
cu oamenii din preajmă. Îşi dădea seama perfect de bine că 
Laboque împingea oraşul să acţioneze pentru a scoate 
castanele din foc cu mâna altora. Châtelard, cu care se 
sfătui în mod tainic vreme de două ore şi care era stăpânit 
de o adevărată groază pentru orice fel de complicaţii, 
trebui atunci să-l convingă că a existat dintotdeauna o 
înţelepciune din partea acelora care-i lasă pe alţii să 
intenteze procesele; vorbele acestuia îl determinară pe 
primarul Gourier să-l cheme din nou la el pe negustorul de 
articole de fierărie numai şi numai pentru a-i explica pe larg 
şi cu lux de amănunte că un proces declanşat de oraş s-ar 
tărăgăna la nesfârşit şi nu ar duce la niciun rezultat mai 
serios, în vreme ce un proces făcut de către un particular ar 
fi mult mai dezastruos pentru Crecherie, mai cu seamă 
dacă, după obţinerea sentinţei, alţi particulari l-ar fi reluat 
de la capăt, purtându-i în felul acesta la nesfârşit pe la 
tribunale pe Luc şi pe ai lui. 

Câteva zile mai târziu, Labogque deschise acţiunea, 
cerând douăzeci şi cinci de mii de franci daune interese. 

Şi pentru a sărbători evenimentul, avu loc la el acasă o 
petrecere, sub pretextul nevinovat al unui ceai dansant 
oferit de fiica şi fiul lui, de Eulalie şi Auguste, colegilor lor 


de joacă, Honorinei Caffiaux, lui Evariste Mitaine şi 
Juliennei Dacheux. Toată această puştime crescuse, Auguste 
avea şaisprezece ani şi Eulalie nouă, în vreme ce Evariste, 
care împlinise paisprezece ani, se arăta a fi de pe acum un 
temperament serios, iar Honorine, bună de măritat la cei 
nouăsprezece ani ai ei, adopta aere materne faţă de 
Julienne, cea mai tânără din cercul lor. De altminteri, 
puseră stăpânire imediat pe grădina nu prea mare şi se 
jucară şi râseră ca nişte nebuni, veseli şi cu conştiinţa 
curată, ignorând cu totul sentimentele de ură şi furie de 
care erau cuprinşi părinţii lor. 

— În sfârşit, îl avem la mână! exclamă Laboque. Domnul 
Gourier mi-a spus verde-n faţă că, dac-am merge până la 
capăt, am ruina uzina... Să admitem că tribunalul îmi 
acordă zece mii de franci, pâi, sunteţi cel puţin o sută care 
puteţi să deschideţi acelaşi proces, şi va trebui prin urmare 
să iasă din buzunarul lui nu mai puţin de un prea frumos 
milion de franci. Şi asta nu e tot, va trebui să restituie 
torentul şi să dărâme la pământ lucrările pe care le-a 
executat în legătură cu aceasta splendida apă proaspătă, 
pentru care se ţine atât de mândru... Ehei, dragii mei, am 
făcut o treabă bună! 

Toţi erau porniţi şi puşi pe picior de război, entuziasmați 
la gândul să torpileze uzina şi mai cu seamă să-l doboare pe 
acest Luc, pe acest smintit care voia să distrugă comerţul, 
dreptul de moştenire şi banii, care sunt temelia cea mai 
solidă a societăţii omeneşti. Singur, Caffiaux stătea pe 
gânduri. 

— Aş fi preferat, spuse el în cele din urmă, ca oraşul să fi 
fost acela care ar fi deschis procesul. Când e vorba de dat 
vreo bătălie, birocraţilor ăstora le convine întotdeauna să-i 
împingă mai degrabă pe alţii înaintea lor. Şi-n definitiv, 
unde-i vezi pe cei o sută care vor intenta proces Crecheriei? 

Dacheux izbucni: 

— Ei, eu sunt unul! M-aş fi oferit primul, dar locuinţa mea 
se află de cealaltă parte a străzii! Totuşi, încă mai am o 


şansă şi rămâne de văzut ce am să fac, dat fiind că pârâul 
Clougque trece pe la capătul curţii care aparţine soacrei 
mele. Trebuie să mă pun şi eu pe treabă tot aşa, să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă vă mint! 

— Dar, reluă Laboque, până una-alta mai există şi 
doamna Mitaine, care-i în aceeaşi situaţie cu mine şi a cărei 
locuinţă a avut de suferit de când pârâul e secat... Le veţi 
intenta proces, nu-i aşa, doamnă Mitaine? 

O invitase să vină cu intenţia nutrită într-ascuns de a o 
forţa să se angajeze în vreun mod oarecare, formal, fiindcă 
o ştia de altminteri o fire doritoare să nu-şi tulbure propria-i 
linişte şi care o respectă pe a altora, ca o femeie cumsecade 
ce era. Doamna Mitaine privi lucrurile pentru început sub 
formă de glumă. 

— Oh! pagubă-n ciuperci, ce mare lucru s-a făcut firmei 
mele prin dispariţia acestei Clougque! Nu, nu, vecine, 
adevărul e că dădusem chiar cu dispoziţii lucrătorilor mei 
să nu întrebuinţeze niciodată vreo picătură din această apă 
murdară, de teamă să nu-mi îmbolnăvesc clientela 
brutăriei. Era atât de neagră şi mirosea atât de urât, încât 
va trebui, fără doar şi poate, în ziua în care apa ne va fi din 
nou restituită, să cheltuim oricât va fi necesar pentru a ne 
debarasa de ea, făcând-o să treacă pe sub pământ, aşa cum 
fusese vorba odinioară. 

Laboque se prefăcu a nu înţelege. 

— Dar, în orice caz, doamnă Mitaine, sunteţi alături de 
noi, interesele dumneavoastră sunt aceleaşi cu ale noastre 
şi, dacă voi câştiga procesul, veţi merge, nu-i aşa, împreună 
cu toţi proprietarii de pe malul râului, hotărâți să ajungă 
până-n pânzele albe? 

— Vom vedea, vom vedea, răspunse inimoasa brutăreasă, 
devenită dintr-odată serioasă. Vreau într-adevăr să fiu cu 
dreptatea, indiferent de partea cui e această dreptate. 

Şi Laboque trebui să se mulţumească numai cu această 
promisiune legată de anumite condiţii. De altminteri, 
sentimentele de invidie şi ură de care era pe deplin stăpânit 


îl îndepărtau cu totul de orice fel de chibzuinţă şi se vedea 
încă de pe acum călare pe victorie, reuşind să strivească 
aceste idei socialiste pe care le socotea nebunii şi care, în 
ultimii patru ani de când se experimentau, îl făcuseră să-i 
scadă la jumătate vânzarea. Şi afirma, lovind cu pumnul în 
masă dinaintea lui Dacheux, că răzbuna întreaga societate; 
în vreme ce prudentul Dacheux, cu diplomaţia lui 
complicată care-i era caracteristică, aştepta să vadă cui 
aparţine triumful, vechiul Beauclair sau Crecheriei, înainte 
de a se angaja în mod hotărât pe una dintre poziţii. Cât 
despre copii, aceştia, instalaţi la măsuţa lor, unde li se 
serveau siropuri şi prăjituri cu nemiluita, fără să aibă câtuşi 
de puţin urechi pentru bătălia care urma să se angajeze în 
viitor, se înțelegeau de minune, părând un stol de pasări 
care ciripeau vesele şi slobode în văzduhul senin, având 
dinaintea lor zările deschise. 

Când se află despre procesul pe care Laboque îl 
intentase Crecheriei şi prin care acesta cerca douăzeci şi 
cinci de mii de franci despăgubiri, ceea ce reprezenta un 
ultimatum înainte de a se declara un război general, întreg 
Beauclairul începu să se agite. Din momentul acela există 
un loc de adunare, inamicii, până atunci împrăştiaţi care 
încotro, se-ntâlniră din nou şi se grupară într-o adevărată 
armată, ale cărei forţe porniră o campanie furibundă 
împotriva lui Luc şi-a operei lui, uzina diabolica unde se 
pregătea subminarea societăţii vechi şi respectabile. 
Intraseră în joc toate autorităţile, proprietatea, religia şi 
familia, fiecare spunând că trebuie să fie apărate. În cele 
din urmă, întreg Beauclairul lua parte la acţiune. 
Negustorii loviți îşi asmuţeau clienţii şi mica burghezie îşi 
pleca urechea la vorbele lor, cu groaza care-i era 
caracteristica pentru orice fel de idei noi. Nu exista mic 
rentier care să nu aibă senzaţia că se afla sub ameninţarea 
unui cumplit cataclism, în stare să ducă la prăbuşirea 
modului său de viaţă îngust şi egoist. Femeile se indignau şi 
se revoltau, de când triumful obţinut de Crecherie le era 


prezentat ca pe un lucru nemărginit de rău, care ar fi făcut 
ca fiecare din ele să încapă pe mâna primului venit, dacă 
individul respectiv ar avea chef să le posede. Chiar şi 
plebea, oamenii cei mai săraci, aproape muritori de foame, 
erau cuprinşi de nelinişte şi începeau să blesteme pe omul 
al cărui vis arzător era tocmai acela de a-i salva şi pe care-l 
acuzau că le face mizeria şi mai neagră prin faptul că-i 
determină pe patroni şi pe cei bogaţi să devină şi mai 
neîndurători. Dar, mai cu seamă, ceea ce înnebunea 
Beauclairul, ceea ce-l strivea, prin propaganda sa, era o 
violenta campanie pe care o ducea ziarul local, mica foaie 
publicata la tipografia din Lebleu. Împrejurarea aceasta 
dădu prilej ziarului să apară de două ori pe săptămână, şi 
se bănuia că autorul articolelor, a căror violenţă făcea 
senzaţie, ar fi căpitanul Jollivet. De altminteri, atacul se 
reducea la acelaşi şi acelaşi bombardament cu minciuni şi 
erori, un adevărat noroi de stupizenii cu care se arunca în 
socialism, caricaturizându-i intenţiile şi încercând să-i 
păteze idealul. Cu toate acestea, succesul unei astfel de 
tactici asupra unor minţi naive şi caractere slabe era mai 
mult decât sigur, şi în mod firesc nemulţumirea - îi 
cuprindea treptat pe toţi aceştia, făcându-i să se trezească 
în mijlocul uneltirilor complicate care strânseseră laolaltă 
împotriva perturbatorului ordinii publice oameni de toate 
categoriile sociale, cuprinşi de furie şi duşmănie la gândul 
că se vor vedea deranjaţi din cloaca lor, în care zăceau de 
secole, printr-un pretext pe care ei îl considerau zadarnic, 
acela că vor fi îndrumați către oraşul sănătos, către oraşul 
fericit al viitorului, în care să trăiască în armonic şi 
dreptate. 

Doua zile înainte ca procesul intentat lui Luc de către 
Laboque să fi ajuns în faţa tribunalului civil din Beauclair, 
avu loc la reşedinţa familiei Delaveau, de lângă atelierele 
Abis, un mare festin, al cărui scop nemărturisit era de a 
face să se întâlnească şi să se ajungă la o înţelegere între 
vârfurile din Beauclair, înainte de a porni bătălia decisivă. 


Bineînţeles că soţii Boisgelin se aflau printre primii invitaţi, 
ca şi primarul Gourier, subprefectul Châtelard, judecătorul 
Gaume, împreună cu ginerele lui, căpitanul Jolivet, şi, în 
sfârşit, abatele Marle. Erau de faţă şi doamnele, pentru ca 
întâlnirea să-şi păstreze aparenţa unei plăcute reuniuni 
intime. 

Ca de obicei, Châtelard se duse pe la primar către orele 
unsprezece şi jumătate, pentru a-l lua împreună cu soţia lui, 
mereu frumoasa Leonore. De când cu succesul înregistrat 
de Crecherie, Gourier trecea prin momente grele de 
nelinişte şi de îndoială. Mai întâi, simţise, printre sutele de 
muncitori pe care-i folosea în marea lui fabrică de 
încălţăminte, un soi de oscilație şi fiorul nou ce-i cuprinsese, 
tendinţa lor de a se asocia, care plana ca o ameninţare 
pentru patron. Apoi, se-ntrebase dacă n-ar fi mai bine să 
cedeze şi să dea o mână de ajutor el însuşi în formarea 
acestor asociaţii, ale căror succese l-ar putea ruina în viitor, 
dacă nu ar încerca să se strecoare în mijlocul lor. Dar mai 
cu seamă se ducea în sinea lui o luptă lăuntrică pe care o 
ţinea ascunsă, căci reprezenta pentru el un fel de rană 
veşnic vie; nutrea o ranchiună puternică, ce-l făcea 
duşmanul personal al lui Luc, din ziua în care fiul lui, 
Achille, băiatul acela voinic şi cu o fire foarte independentă, 
rupsese orice relaţii cu el pentru a se duce să ocupe o 
funcţie la Crecherie, unde trăia în preajma lui Ma-Bleue, 
iubita lui din nopţile senine. Gourier interzisese măcar să se 
pronunţe în faţa lui numele ingratului, dezertorului din 
clasa burgheză, care trecuse în tabăra aceluia pe care-l 
considera duşmanul întregii securităţi sociale. Şi, fără să-i 
treacă prin minte o clipă să mărturisească aşa ceva, 
plecarea aceasta a fiului său îi adâncea incertitudinile care 
zăceau în adâncul sufletului, şi încerca un adevărat coşmar 
la gândul că într-o zi s-ar afla poate nevoit să-l urmeze. 

— Ei bine! spuse Gourier, îndată ce-l văzu intrând. Uite 
că soseşte eroul procesului nostru. Laboque a venit din nou 
să mă vadă, ca să se asigure de reuşită. Gândul lui 


neîncetat e să pună în funcţie Consiliul municipal, şi-mi vine 
foarte greu să nu dau o mână de ajutor unui om, după ce l- 
am împins de la spate, aşa cum am procedat în cazul lui. 

Subprefectul se mulţumi să zâmbească. 

— Nu, nu, amice, crede-mă pe mine, nu era cazul să 
intervii prin Consiliul municipal... Ai fost destul de înţelept 
în clipa în care ai dat ascultare argumentelor mele 
convingătoare, renunțând la ideea de a intenta un proces 
din partea oraşului şi lăsându-l în fruntea bătăliei pe acest 
formidabil Laboque, setos de răzbunare şi doritor să 
declanşeze masacrul. Te rog, continuă să rămâi un simplu 
spectator, fiindcă ai să ai tot timpul să profiţi de pe urma 
victoriei lui, dacă o să fie victorios... Ah, amice, de-ai ştii ce 
de foloase poţi trage atunci când nu te amesteci în nimic! 

Şi îşi completă gândul printr-un gest care voia să spună 
ce linişte deplină gusta la subprefectura lui de când fusese 
uitat acolo. Treburile mergeau din ce în ce mai prost la 
Paris, autoritatea centrală se prăbuşea puţin câte puţin în 
fiecare zi şi era din ce în ce mai aproape ceasul când 
societatea burgheză avea să se fărâmiţeze prin ea însăşi 
sau urma să fie măturată de vreo revoluţie; şi el, blajinul şi 
scepticul filosof, dorea numai să trăiască până atunci, fericit 
să sfârşească totul fără prea multă încurcătură, în cuibul 
călduţ pe care şi-l alesese. De asemenea, întreaga lui 
politică se rezuma numai la aceea de a tărăgăna lucrurile la 
infinit, ocupându-se de ele cât mai puţin cu putinţă, convins 
fiind de altminteri că guvernul, în mijlocul dificultăţilor în 
care trăgea targa pe uscat, se complăcea în situaţia 
aceasta, lăsându-l să se odihnească în pace, fără să-l 
tracaseze mai mult. Un subprefect despre care nu se auzea 
niciodată vorbindu-se şi ale cărui eforturi inteligente 
reduseseră Beauclairul dintre grijile guvernamentale era 
fără îndoială un om preţios pentru autorităţile centrale. Şi-n 
felul acesta, Châtelard reuşea foarte bine să se menţină pe 
linia de plutire, ba chiar guvernul nu-şi amintea de 
subprefectul din Beauclair decât pentru a-l copleşi cu elogii, 


în vreme ce el ajungea să se-ngroape în linişte odată cu 
societatea muribundă, trăindu-şi a doua tinereţe lângă 
genunchii frumoasei Leonore. 

—  Înţelegi, amice, nu-i cazul să te compromiţi într-o 
vreme ca a noastră, când nu poţi să ştii ce se va-ntâmpla 
mâine. Trebuie să te aştepţi la orice, şi lucrul cel mai bun pe 
care-l ai de făcut este prin urmare să nu întreprinzi nimic. 
Lasă-i pe alţii să alerge în frunte şi să rişte să-şi frângă 
oasele. N-ai decât pe urmă să vezi care-i situaţia şi să culegi 
roadele. 

În clipa aceea intră Leonore, îmbrăcată într-o rochie de 
mătase de o culoare deschisă, întinerită parcă de când 
depăşise cei patruzeci de ani ai ei, blondă, de o frumuseţe 
maiestuoasă, cu ochi candizi, în care se citea devotamentul 
faţă de menajul lor în trei, acceptat de altminteri de întreg 
oraşul. Şi Châtelard îi luă mâna şi i-o sărută, galant ca în 
prima zi când venise să se instaleze acolo pentru totdeauna, 
în vreme ce soţul, uşurat parcă de nişte îndatoriri ce le 
socotea mult prea grele pentru el, îi copleşea pe amândoi 
cu priviri afectuoase, ca orice bărbat care îşi mai găsea 
compensaţii în afara căsniciei. 

— Ah, eşti gata! Atunci plecăm, nu-i aşa Châtelard?... Şi, 
n-avea grijă, sunt prudent, n-am chef să mă bag în vreo 
încurcătură de pe urma căreia să ne pierdem liniştea. Dar 
află că acum, la familia Delaveau, o să trebuiască să ne 
spunem, ca toată lumea, părerea... 

În timpul acesta, preşedintele Gaume o aştepta acasă pe 
fiica sa, Lucile, şi pe ginerele lui, căpitanul Jollivet, care 
urmau să vină să-l ia, pentru a se duce toţi trei împreună la 
acest prânz dat de către familia Delaveau. Preşedintele 
îmbătrânise mult în ultimii patru ani, părea că devenise mai 
aspru şi mai trist, un adevărat maniac al dreptului, care 
petrecea ore-ntregi pentru a-şi întemeia judecăţile pe 
articole de legi, cu o minuţiozitate mereu crescândă. Se 
spunea că fusese auzit, în unele seri, plângând cu hohote, 
ca şi cum totul s-ar fi năruit în faţa lui, chiar şi dreptatea de 


care se crampona cu disperare, sperând încă să se salveze 
pe această ultimă epava denumită justiţie. Şi-n durerea pe 
care i-o stârnea amintirea zdrobitoare a dramei intime 
trăite cu ani în urmă, trădarea şi moartea violentă a soţiei 
sale, trebuia mai cu seamă acum să sufere văzând cum 
renaşte această tragedie, cum fiica lui adorata, aceasta 
Lucile, cu o faţă atât de ingenuă, de o asemănare atât de 
izbitoare cu mama ei, îşi înşală soţul, aşa cum soţia lui îl 
înşelase cândva pe el însuşi. Nu era decât de şase luni soţia 
căpitanului Jollivet, pe care-l trăda, dăruindu-se unui insipid 
secretar al unui avocat, un băiat înalt, blond, mai tânăr 
decât ea, cu ochi albaştri ca de fată. Preşedintele, care 
surprinsese aventura, suferea îngrozitor din pricina ei, ca şi 
cum ar fi asistat la o reeditare a trădării ce-i pricinuise 
drama, făcându-l să-i sângereze întruna inima. Se dădea 
înapoi la perspectiva unei explicaţii dureroase, care l-ar fi 
făcut să creadă că trăieşte din noii ziua înspăimântătoare 
când soţia se sinucisese în faţa lui, mărturisindu-şi greşeala. 
Dar cât de mârşavă i se părea această lume, unde tot ceea 
ce iubise se dovedise a fi trădare! Şi cum să mai creadă în 
existenţa unei dreptăţi, când cele mai frumoase şi cele mai 
minunate făpturi erau tocmai acelea care-l făceau să sufere 
atâta? 

În clipa în care apărură căpitanul Jollivet şi Lucile, 
preşedintele  Gaume stătea gânditor şi  morocănos, 
scufundat într-un fotoliu din cabinetul lui, unde tocmai îşi 
sfârşea lectura foii Journal de Beauclair. Articolul pe care 
tocmai îl citise reprezenta un atac violent îndreptat 
împotriva Crecherie, şi se părea prost, scris stângaci şi 
grosolan. Şi îşi spuse părerea foarte calm. 

— Sper că nu eşti tu acela, bravul meu Jollivet, care scrii 
asemenea articole, după cum circulă nişte zvonuri. Nu 
serveşte la nimic să-ţi înjuri adversarii. 

Căpitanul schiţa un gest confuz. 

— Oh, de scris ştii bine că nu scriu! Niciodată nu mi-a 
făcut plăcere aşa ceva. Dar, e adevărat, sugerez anumite 


idei lui Lebleu, un fel de simple notițe, ca nişte fişe. pe baza 
cărora el redactează ziarul cu ajutorul nu ştiu cui. 

Şi, fiindcă preşedintele continua să privească spre el cu o 
figură dezaprobatoare, căpitanul Jollivet continuă: 

— Ce vrei? Fiecare se luptă cu armele pe care le are. 
Dacă aceste blestemate de friguri din Madagascar nu m-ar 
fi forţat să-mi dau demisia, m-aş fi năpustit cu sabia-n mână 
asupra acestor ideologi, care sunt pe cale să ne doboare 
prin utopiile lor criminale... Ah, Doamne-bunule, mi-aş mai 
uşura sufletul un pic dacă aş vedea vreo duzină dintre ei 
sângerând! 

Lucile tăcea, cochetă şi minionă, cu surâsul ei fin şi 
enigmatic pe buze. Îşi îndreptă spre bărbatul înalt, cu 
mustăţile bătăioase, ce-i era soţ, o privire în care se putea 
citi cu atâta limpezime ironia, încât preşedintele îşi dădu 
seama dup; aceasta, fără niciun fel de greutate, de 
disprețul şi acru: amuzat cu care fiica lui îl trata pe acest 
spadasin, încăpui pe mâinile ei gingaşe şi roz întocmai ca un 
şoarece în ghearele pisicii. 

— Oh! Charles murmură ea, nu fi răutăcios şi nu spune 
lucruri care-mi stârnesc groaza! 

Dar întâlni privirea tatălui ei şi se temu să nu se trădeze, 
ceea ce o făcu să adauge cu aerul său ingenuu şi candid: 

— Nu-i aşa, dragă tată, că Charles nu are dreptate să-şi 
verse astfel sângele? Ar trebui să trăim liniştiţi, în colţul 
nostru, şi bunul Dumnezeu poate că ne-ar binecuvânta, 
trimiţându-ne în sfârşit un băieţel frumos. 

Preşedintele Gaume înţelese foarte bine că fiică-sa îşi 
bătea joc în continuare de soţul ei, în vreme ce în gând 
evoca fără îndoială imaginea amantului, insipidul secretar 
al unui avocat, blond şi cu ochi albaştri ca de fată, pe care-l 
cucerise pe de-a-ntregul, făcând din fiinţa lui un soi de 
păpuşă a ei. 

— Totul e foarte trist şi foarte dureros, spuse în cele din 
urmă preşedintele, fără să precizeze la ce se referă. Ce 


hotărâre să mai iei şi ce-ţi mai rămâne de făcut, când toţi 
se-nşală şi se devoră între ei? 

Se ridicase cu greutate din fotoliu, apoi îşi luă pălăria şi, 
mănuşile pentru a se duce la familia Delaveau. Şi când, pe 
stradă, Lucile, pe care o adora în ciuda suferințelor ce ili 
provoca, se atârnă de braţul lui, încercă un moment delicios 
de uitare, ca după o ceartă de îndrăgostiţi. 

Când se făcu ora prânzului, Delaveau veni în casa de 
lângă atelierele Abis, unde o găsi pe Fernande în salonul 
mic, care dădea spre sufragerie, situat la parterul fostului 
pavilion al familiei Qurignon, unde locuia acum, în calitate 
de director al uzinei. Era o locuinţă destul de incomodă, şi 
nu se mai afla acolo, jos, decât încă o cameră, pe care 
Delaveau o transformase în cabinetul lui de lucru şi care 
comunica printr-o galerie din scânduri cu birourile vecine 
ale atelierului. Sus, la primul şi la al doilea etaj, se aflau 
celelalte încăperi. Se cunoştea că locuia acolo o femeie 
tânără, pasionată după lux, fiindcă numeroasele covoare, 
precum şi tapetele acoperiseră cu o mască de spoială vechii 
pereţi întunecaţi până nu demult, sugerând splendoarea şi 
bucuriile visate de stăpâna casei. 

Boisgelin fu primul dintre invitaţi care se ivi, singur, fără 
soţia lui. 

— Cum! exclamă Fernande cu un aer dezolat. Suzanne n- 
a venit? 

— Vă rog să o scuzaţi, răspunse cu un ton foarte corect 
Boisgelin. Dar a fost apucată azi-dimineaţă de o asemenea 
migrenă, încât n-a putut nici să iasă din camera ei. 

De fiecare dată când era vorba să vină în vizită la 
pavilionul din preajma atelierelor Abis se-ntâmpla acelaşi 
lucru, şi Suzanne găsea vreun pretext oarecare pentru a 
evita această situaţie care-i agrava şi mai mult durerea; dar 
singurul care nu înţelegea adevărul, cuprins de orbirea lui, 
era Delaveau. 

De altminteri, Boisgelin schimbă imediat subiectul 
conversaţiei: 


— Ei bine, până una-alta, am ajuns şi-n ajunul faimosului 
proces. E lucru hotărât, nu-i aşa, uzina Crecherie e 
condamnată dinainte? 

Delaveau înălţă din umerii lui puternici. 

— Ce ne pasă nouă dacă o condamnă sau nu? Fără 
îndoială că ne-a provocat multe neajunsuri, făcând să se 
deprecieze preţul metalelor prelucrate, dar ceea ce 
fabricăm noi nu intră în concurenţă cu ea, aşa că nu 
reprezintă niciun fel de pericol mai grav. 

Fernande îl privea cu ochii ei de flacără, fremătând de 
nervi, în ziua aceea arătând mai frumoasă ca oricând. 

— Ah, tu nu ştii să urăşti... Uite, ai în faţa ochilor un om 
care s-a pus de-a curmezişul tuturor proiectelor tale şi care 
a întemeiat la poarta ta o uzină rivală, putând provoca prin 
succesele sale ruina întreprinderii pe care o conduci, un om 
care nu încetează să fie decât un obstacol pentru tine, şi tu 
nici măcar nu-i doreşti pierzania!... Ah, numai în clipa în 
care îl voi vedea azvârlit fără o leţcaie într-un şanţ de la 
marginea drumului, numai atunci am să mă declar 
mulţumită! 

Simţise, într-adevăr, încă din prima zi, că Luc o să-i fie un 
duşman, şi nu putea să vorbească fără ură despre acest om 
care-i ameninţa liniştea, distrugându-i perspectivele de a 
trăi mereu numai în lux şi plăceri. Aici era marea, unica de 
altminteri, crimă; Fernande pretindea pentru foamea ei 
mereu crescândă de plăceri şi de lux câştiguri care să 
sporească fără încetare, o uzină din ce în ce mai rentabilă, 
sute de muncitori frământând oţelul în faţa gurilor de foc 
ale cuptoarelor. Era o tocătoare de bani şi de bărbaţi, 
căreia atelierele Abis, cu ciocanele hidraulice şi cu maşinile 
lor uriaşe, nu mai pridideau să-i potolească poftele. Fiindcă 
ce s-ar alege din speranţele ei într-o viaţă de fast şi belşug, 
cu grămezi de milioane pe care urma să le devore, dacă 
atelierele Abis se aflau în primejdie de a dispare, înghiţite 
de concurenţă? Pentru aceasta, nu lăsa nicio clipă de răgaz, 
atât barbarului ei, cât şi lui Boisgelin, împingându-i de la 


spate, stârnindu-le neliniştea şi profitând de orice prilej 
pentru a-şi dezvălui temerile şi mânia. 

Boisgelin, care făcea caz de superioritatea lui, 
nepreocupându-se niciodată de problemele uzinei şi 
cheltuind fără nicio socoteală beneficiile rezultate de pe 
urma ei, cu fudulia de prost gust a unui bărbat frumos, ce 
se crede iubit pentru el însuşi şi care-i în acelaşi timp 
cavaler galant şi vânător pasionat, încerca totuşi un fior de 
groază când o auzea pe Fernande vorbindu-i de 
perspectivele unei ruine. Şi se întoarse către Delaveau, în 
care avea o încredere absoluta. 

— Nu-ţi faci niciun fel de griji, vere, nu-i aşa?... totul 
merge ca pe roate aici, da? 

Inginerul înalţă iarăşi din umeri. 

— Totul merge bine, firma nu-i cu nimic atinsă... Şi apoi, 
tot oraşul se ridică împotriva acestui om, care cred că-i un 
nebun. O să se vadă lipsa lui de popularitate şi-n fond sunt 
mulţumit de proces, din pricină că lucrul ăsta o să dea 
lovitura de graţie spiritului de agitaţie care domneşte în 
Beauclair. Nici n-au să treacă trei luni şi cei câţiva 
muncitori pe care ni i-a luat vor veni cu coada-ntre picioare 
să mă implore să-i primesc din nou la lucru în atelierele 
Abis. O să vedeţi, o să vedeţi! Totul este numai să-ţi menţii 
autoritatea, ideea dezrobirii muncii e o prostie, muncitorul 
nu mai face nimic bun de îndată ce se simte stăpân pe el 
însuşi. 

Se aşternu un moment de tăcere, după care Delaveau 
adăugă cu o voce mai potolita, în vreme ce o umbră de 
îngrijorare îi trecea peste faţa: 

— "Totuşi, ar trebui să fim mai prudenţi, uzina de la 
Crecherie nu-i o concurenţă pe care s-o neglijezi, şi ceea ce 
mă nelinişteşte este să nu ne trezim dintr-odată fără 
resursele materiale necesare desfăşurării luptei. Trăim 
prea de azi pe mâine, şi cu toate astea este absolut 
indispensabil să ne creăm nişte fonduri serioase de rezervă, 


în care să se verse cu regularitate o anumită sumă, de 
exemplu o treime din câştigurile anuale. 

Fernande îşi stăpâni cu greu un gest involuntar de 
protest. Acesta era tocmai lucrul de care se temea cel mai 
mult, anume ca amantul ei să-şi schimbe modul de viaţă, 
diminuând substanţial cheltuielile, fapt care ar fi 
determinat-o să reducă la rândul ei distracţiile, renunțând 
la orgoliul şi plăcerile ce le dobândea de pe urma dărniciei 
lui Boisgelin. Se mulţumi să-l privească pe acesta din urmă, 
care, de altminteri, din proprie iniţiativă, răspunse răspicat. 

— Nu, vere, nu! Cel puţin în acest moment, nu pot 
renunţa la nimic din beneficii, fiindcă am obligaţii mari. De 
altfel, ţin să-ţi mulţumesc încă o dată, fiindcă te ţii de cuvânt 
şi-mi dai exact sumele pe care te-ai obligat să le realizezi ca 
beneficii... O să vedem mai târziu ce-i de făcut, când o să 
mai discutăm despre treaba asta. 

Cu toate acestea, Fernande rămase la fel de nervoasă, şi 
mânia ei ascunsă se abătu asupra capului micuţei Nise, pe 
care jupâneasa, care puţin timp mai-nainte o ajutase să 
mănânce singura, o aducea la mama ei, înainte de a o însoţi 
ca să-şi petreacă după-amiaza la o mică prietenă. Nise, care 
mergea pe şapte ani, ajunsese acum o fată drăguță, 
trandafirie şi blondă, mereu zâmbitoare, cu părul ei bogat 
şi ciufulit, care o făcea să se asemene cu o oiţă creaţă. 

— Uite, dragul meu Boisgelin, o fată neascultătoare care 
o să mă îmbolnăvească până la urmă.. Întreab-o ce a făcut 
deunăzi, la ceaiul pe care l-a oferit în cinstea fiului tău, Paul, 
şi a micuţei Louise Mazelle. 

Fără să se tulbure câtuşi de puţin, Nise continua să 
surâdă cu aerul ei amuzat, fixând asupra oamenilor mari 
din jurul ei nişte ochi albaştri şi limpezi. 

— Oh, continuă mama, n-o să-şi mărturisească niciodată 
greşeala... Ei bine, cu toate ca m-am opus în repetate 
rânduri, interzicându-i cu desăvârşire s-o facă, a deschis iar 
poarta aceea veche, de jos, din fundul grădinii noastre, şi a 
lăsat să pătrundă pe acolo toată liota de copii murdari de la 


Crecherie. Printre ei se află unul mic, Nanet, un copil 
groaznic, pe care l-a îndrăgit. Şi, de altminteri, Paul al tău 
era cu ei, la fel ca şi Louise Mazelle, alăturându-se cetei de 
copii ai lui Bonnaire ăsta, care ne-a părăsit într-un mod atât 
de josnic. Da, da, Paul cu Antoinette şi Louise cu Lucien, pe 
care domnişoara Nise cu Nanet al ei îi conducea să 
devasteze rondurile noastre cu flori!... Şi, după cum vezi, 
nici măcar nu roşeşte de ruşine din cauza asta. 

— Nu-i adevărat, răspunse deschis Nise, cu vocea ei 
cristalină, nu s-a devastat nimic, ne-am jucat foarte cuminţi 
împreună. E atât de nostim Nanet! 

Acest răspuns fu picătura care umplu paharul, reuşind s- 
o scoată din sărite pe Fernande. 

— Ah, îl găseşti nostim?... Ascultă aici, dacă te mai prind 
vreodată împreună cu el, nu mai vezi desert la masă timp 
de o săptămână de zile. N-am chef să-mi provoci niciun 
necaz cu oamenii din vecinătate. S-ar duce peste tot să bată 
toba că le atragem copiii ca să-i convertim... înţelegi, de 
data asta vorbesc foarte serios, o să ai de-a face cu mine 
dacă te mai duci să stai de vorbă din nou cu Nanet. 

— Da, mamă, spuse Nise cu figura ei micuță, liniştită şi 
zâmbitoare. 

Şi, după ce-o văzu plecată cu jupâneasa, dându-şi seama 
că făcuse ca toată lumea să se simtă stânjenită, Fernande 
încercă să pună capăt discuţiei: 

— Foarte simplu: am să pun să se zidească poarta, şi-n 
felul acesta sunt sigură că, după aceea, copiii noştri n-au să 
mai aibă pe unde să comunice cu ceilalţi. Nimic nu-i mai rău 
ca aceste jocuri ale copiilor prin care se molipsesc unii de la 
alţii de tot felul de boli. 

Nici Delaveau, nici Boisgelin nu interveniseră, socotind 
că acestea sunt treburi lipsite de importanţă, deşi amândoi 
erau adepţii măsurilor severe, pentru stabilirea unei bune 
discipline. Dar mugurii viitorului se iveau pretutindeni. 
Nise, mică şi încăpăţânată, ducea în inimioară şi-n minte 


imaginea lui Nanet, care era atât de nostim şi care se juca 
aşa de frumos cu ea. 

În cele din urmă începură să sosească şi ceilalţi oaspeţi, 
familia Gourier împreună cu Châtelard, apoi preşedintele 
Gaume împreună cu tânăra pereche Jollivet. După cum îi 
era obiceiul, abatele Marle îşi făcu apariţia ultimul, cu 
întârziere. Erau cu toţii zece persoane, fiindcă soţii Mazelle, 
reţinuţi de o împrejurare cu totul neprevăzută, promiseseră 
în mod categoric că o să vină doar să bea cafeaua cu ei. 
Fernande îl aşezase pe subprefect la dreapta ei şi pe 
preşedintele tribunalului la stânga, în vreme ce Delaveau se 
aşezase între singurele doamne dintre invitaţi, şi anume 
Leonore şi Lucile. La cele două capete ale mesei se găsiră 
Gourier şi Boisgelin într-o parte şi abatele Marle împreună 
cu căpitanul Jollivet în cealaltă parte. Intenţionat nu 
fuseseră invitaţi decât aceşti câţiva prieteni intimi, pentru a 
se putea vorbi mai nestânjenit. De altminteri, sufrageria, cu 
care Fernande nu se fălea câtuşi de puţin, era atât de 
strâmtă, încât bufetul vechi şi greoi din mahon stânjenea 
serviciul de îndată ce se aflau de faţă mai mult de o duzină 
de invitaţi. 

Încă de cum se servi peştele, nişte păstrăvi delicioşi 
pescuiţi în râul Mionne, conversaţia se fixă asupra uzinei de 
la Crecherie şi a lui Luc. Şi ceea ce afirmau aceşti burghezi, 
trecuţi prin şcoli şi care pretindeau a cunoaşte bine ceea ce 
numeau ei utopie socialistă, nu era cu nimic mai inteligent 
decât năroadele aprecieri făcute de către familia Dacheux 
şi de către familia Laboque. Singurul care ar fi putut să- 
nţeleagă era Châtelard. Dar el nu lua lucrurile în serios. 

— Ştiţi, băieţii şi fetele vor creşte claie peste grămadă în 
aceleaşi clase, în aceleaşi ateliere şi, sper, în aceleaşi 
dormitoare, astfel încât se pare că vom avea un orăşel care 
se va popula în mod rapid. Toţi vor trăi ca în familie, toţi vor 
fi taţi şi mame, având o droaie de copii care vor fi ai 
tuturor! 


— Oh, ce grozăvie! spuse Fernande, cu un aer de profund 
dezgust, căci afecta o mare smerenie. 

Leonore, din ce în ce mai devotată moralei severe a 
religiei, se aplecă înspre abatele Marle, vecinul «ei, 
murmurând: 

— E o ruşine căreia Dumnezeu îi va pune capăt fără 
întârziere. 

Dar abatele Marle se mulţumi să ridice ochii către cer, 
căci poziţia lui devenea din ce în ce mai delicată, mai cu 
seamă pentru că nu voia să se pună rău cu Sceurette şi se 
ducea să ia prânzul cu regularitate la Crecherie. Se devota 
tuturor creştinilor, mai cu seamă acelora care evadaseră 
din sânul bisericii şi pe care se prefăcea că-i crede capabili 
să se întoarcă. Asta era ceea ce numea ela rămâne ferm pe 
poziţie şi a lupta împotriva invaziei răului în sufletele 
oamenilor. Efortul lui devenea tot mai inutil şi, veghind cu 
sfinţenie agonia vechii societăţi, se pomenea cuprins de o 
tristeţe adâncă atunci când vedea credincioşii venind într- 
un număr din ce în ce mai mic la biserica lui. 

Boisgelin începu să povestească ceva. 

— Întocmai ca într-o mică aşezare comunista, care a luat 
fiinţă în chip experimental undeva unde nu existau destule 
femei. Şi atunci ce-au făcut ele? Au trecut de la umil la altul, 
petrecând câte o noapte cu fiecare bărbat în parte. Asta s- 
ar chema schimb de locuri, dacă nu mă-nşel, nu-i aşa? 

Lucile izbucni într-un râs uşor, ca un tril de flaut, care 
răsună atât de vesel, încât întreaga masă îşi întoarse 
privirile către ea. Dar femeia nu se tulbură câtuşi de puţin 
şi rămase la fel de bine dispusă, cu înfăţişarea ei atât de 
candidă; şi îşi strecură numai o privire fugară, dar plină de 
subinţelesuri înspre soţul ei, căpitanul Jollivet, pentru a 
vedea mai cu seamă dacă şi el găsea povestea tot atât de 
nostimă. 

Delaveau schiţă un gest de nepăsare. Că femeile vor fi 
puse în comun, asta era o treabă care-l interesa prea puţin. 
Ceea ce i se părea mai grav era faptul că noua organizare 


submina din temelii autoritatea şi dădea frâu liber visurilor 
criminale de a trăi fără stăpân. 

— Circulă pe acolo o concepţie care mă depăşeşte, spuse 
el. Oare cum va putea fi guvernat oraşul lor viitor? Şi să 
analizăm numai cazul uzinei: afirmă că vor ajunge prin 
asociaţie să suprime sistemul de remunerare prin salariu şi 
ca, în ziua în care nu vor mai exista decât oameni care 
muncesc şi care-şi aduc partea lor de contribuţie la efortul 
comunităţii, se va putea face o împărţire dreaptă a 
bogățiilor... Nu cred să existe un vis mai periculos, tocmai 
pentru faptul că este imposibil de realizat, nu-i aşa, 
domnule Gourier? 

Primarul, care se îndopa, cu faţa aplecată peste farfurie, 
se şterse vreme îndelungată la gură înainte de a răspunde, 
mai ales din pricină că-l văzuse pe subprefect privindu-l cu 
insistenţă, ca să vadă ce va răspunde. 

— Fără îndoială că este imposibil de realizat... Numai că 
nu trebuie condamnat aşa, fără nicio socoteală, sistemul lor 
de asociere. În unire se află o mare forţă, la care am putea 
să facem apel noi înşine, pentru a ne servi de ea. 

Aceasta prudenţă îl indignă pe căpitan, care exclamă 
furios: 

— Ei, dar ce s-a întâmplat? S-a ajuns acum să nu mai fie 
condamnate decât parţial execrabilele atentate pe care 
acest om, vorbesc despre acest domn Luc, le pune la cale 
împotriva a tot ce iubim, împotriva bătrânei noastre Franţe, 
aşa cum ne-au făurit-o prin spadă şi ne-au dăruit-o 
strămoşii noştri? 

Se serveau cotlete de miel cu muguri de sparanghel, şi 
toată lumea încercă atunci să-şi descarce sufletul pe 
spinarea lui Luc. Era de-ajuns să fie rostit acest nume atât 
de urât de fiecare dintre ei, ca faptul să-i unească strâns, 
din pricina groazei lor ca interesele să nu le fie amenințate 
şi din nevoia imperioasă pe care o simțeau să se apere şi să 
se răzbune. Avură chiar cruzimea să-i ceară lui Gourier 
noutăţi despre fiul său, Achille, renegatul, şi primarul 


trebui, din cauza asta, să-l blesteme o dată mai mult în 
gând. Singurul care se pricepu să evite o discuţie deschisă 
fu Châtelard, care se eschiva mereu, luând-o pe de lături şi, 
străduindu-se să îmbrace totul în haina glumei. Dar 
căpitanul continua să prezică cele mai grave dezastre dacă 
nu se lua o hotărâre fermă ca răzvrătitorul de oameni să fie 
readus la ordine prin lovituri de cizmă. Şi răspândi o panică 
atât de mare, încât Boisgelin, cuprins de îngrijorare, îl 
convinse pe Delaveau să ia cuvântul şi să le facă declaraţii 
care să-i mai liniştească. 

— Omul nostru este de pe acum atins, spuse directorul 
atelierelor Abis. Prosperitatea uzinei Crecherie nu este 
decât o aparenţă, şi va fi de ajuns o singură lovitură pentru 
ca totul să se năruiască la pământ... De altminteri, uitaţi, 
soţia mea a şi aflat anumite amănunte semnificative... 

— Da, preluă ştafeta discuţiei Fernande, cu gura crispată 
de furie şi fericită că are posibilitatea să se mai uşureze 
puţin, am aflat lucrurile astea de la spălătoreasă noastră... 
Îl cunoaşte pe Ragu, unul dintre vechii muncitori de la 
atelierele Abis, care ne-a părăsit pentru ca să se ducă la 
noua uzină. Ei bine, Ragu strigă peste tot în gura mare că s- 
a săturat de colivia lor murdară, că acolo moare de 
plictiseală, că nu-i singurul într-o situaţie asemănătoare şi 
că într-una dintre zilele astea, cât se poate de curând, se 
vor întoarce cu toţii din nou aici... Ah, prin urmare, acela 
dintre ei care va face primul pas va da lovitura necesară 
prin care să-l răstoarne la pământ pe acest Luc şi să-l 
zdrobească! 

— Şi apoi, spuse Boisgelin venindu-i în ajutor, mai există 
şi procesul lui Laboque. Sper că asta o să-i ajungă, într- 
adevăr. În momentul acela se servea tocmai rața la cuptor, 
şi în sufragerie se aşternu o nouă linişte. Nimeni nu avusese 
curajul încă să vorbească despre acest proces deschis de 
Laboque şi asta poate din pricina tăcerii pe care o păstra în 
jurul lui Gaume, preşedintele tribunalului. El mânca încet, 
făcând mari eforturi, fiindcă supărările lui tainice îi 


provocaseră o boală de stomac, şi se mulțumea să asculte 
pe ceilalţi comeseni, privindu-i cu ochii lui reci şi cenuşii, 
care nu lăsau să răzbească-n afară niciun gând. Nu-l 
găsiseră niciodată atât de puţin comunicativ, şi lucrul acesta 
începea până la urmă să devină supărător, căci toţi doreau 
să afle cam în ce fel de ape se scaldă. Deşi nici prin gând 
nu-i trecea nimănui că el ar fi în stare să dea câştig de 
cauza celor de la Crecherie, totuşi fiecare spera că bătrânul 
va avea ceea ce numeau ei bunul simţ de a le da anumite 
asigurări şi de a-şi lua oarecari angajamente, printr-un 
cuvânt rostit îndeajuns de limpede. 

Şi din nou căpitanul fu acela care dădu asaltul: 

— Legea-i precisă în privinţa asta, nu-i aşa, domnule 
preşedinte? Orice prejudiciu adus în dauna cuiva trebuie 
îndreptat. 

— Fără îndoială, răspunse Gaume. 

Foţi se aşteptau la mai mult. Dar el tăcu. Şi problema 
râului Clouque fu atunci dezbătută într-un mod zgomotos, 
pentru a-l forţa pe preşedinte să se angajeze mai adânc. 
Aşa, de pildă, râuleţul infect deveni una dintre podoabele 
Beauclairului; apoi, nu se fura în felul acesta apa unui oraş, 
mai cu seamă numai pentru ca să le-o dea ţăranilor, după ce 
Luc le aiurise capetele şi era pe punctul de a face din satul 
lor o vatră unde să ardă flacăra anarhiei furioase care 
ameninţa să  molipsească întreaga regiune? Groaza 
cumplită a burghezilor pentru orice fel de schimbare 
răzbătea din vorbele lor, căci dacă feciorii ţăranilor dărji de 
altădată ajungeau să-şi pună laolaltă peticele lor de 
pământ, vechea şi sfânta proprietate era serios ameninţată 
de ruină. Era momentul propice ca justiţia să se amestece, 
punând capăt unui asemenea scandal. 

— Suntem foarte liniştiţi, spuse în cele din urmă Boisgelin 
cu glas mieros de linguşitor, fiindcă această cauză a 
societăţii noastre se află pe mâini bune. Nimic nu este mai 
presus de o judecată dreaptă, pronunţată în toată 
libertatea, de către o conştiinţă cinstită. 


— Fără îndoială, repetă Gaume simplu. 

Şi trebuiră, şi de astă dată, să se mulţumească cu aceste 
vorbe nu tocmai limpezi, dar în care toţi îşi puseseră 
speranţa că se află însăşi condamnarea certă a lui Luc. 
Prânzul se apropia de sfârşit, nu mai erau de servit, după o 
salată ă la russe, decât îngheţata de căpşuni şi desertul. Cu 
pântecele ghiftuit, comesenii începură să se înveselească, 
se râdea mult, mai cu seamă pentru că simțeau că aveau 
victoria în mână. Şi, în clipa în care trecuseră în salon 
pentru a lua cafeaua, îşi făcură apariţia şi soţii Mazelle, 
primiţi cu afecţiune şi zâmbete calde, într-atât aceşti 
rentieri cumsecade, cu tabieturile şi trândăvia lor, le 
înduioşau inimile. Boala doamnei Mazelle nu mergea câtuşi 
de puţin spre vindecare, totuşi era încântată, fiindcă 
obținuse de la doctorul Novarre o serie de noi buline care-i 
permiteau să mănânce nestingherită orice fel de mâncare. 
Singurele lucruri îngrozitor de neplăcute pentru ei 
rămâneau doar poveştile legate de Crecherie, amenințările 
ce-i pândeau cu privire la suprimarea rentei şi la abolirea 
sistemului de moştenire şi perspectivele sumbre care ar 
mai fi putut să-i bage în sperieţi. Dar la ce bun să vorbeşti 
despre lucruri neplăcute? Domnul Mazelle, care veghea 
atent asupra liniştii soţiei, imploră persoanele de faţă, prin 
clipiri dese din ochi, să nu mai abordeze niscai subiecte 
înspăimântătoare, care ar fi putut să pericliteze sănătatea 
atât de şubredă a doamnei Mazelle. Şi lucrul acesta li se 
păru tuturor încântător, aşa că se grăbiră să se cufunde din 
nou în viaţa lor fericită, viaţă de lux şi plăceri, căreia se 
pricepeau să-i culeagă din plin toate roadele. 

În sfârşit, sosi şi ziua faimosului proces, în mijlocul mâniei 
şi urii mereu crescânde. Niciodată Beauclairul nu fusese 
răscolit de asemenea patimi atât de aprinse. La început, 
Luc se mirase şi nu făcuse nimic altceva decât să râdă. 
Citaţia lui Laboque îl amuzase pur şi simplu, cu atât mai 
mult cu cât pretenţia de douăzeci şi cinci de mii de franci 
daune interese i se părea cu totul de nejustificat. Dacă râul 


Clouque ajunsese să sece, era foarte greu să se dovedească 
faptul că principala cauză ar fi fost aceea că uzina de la 
Crecherie ar fi captat şi utilizat izvoarele. De altminteri, 
aceste izvoare se aflau pe domeniul respectiv, aparţineau 
celor doi fraţi Jordan, erau libere de orice altă îndatorire, 
fără să fie nevoie deci ca uzina să plătească vreo chirie 
pentru ele, prin urmare proprietarii domeniului aveau 
absolut tot dreptul să dispună de ele după cum le era voia! 
Pe de altă parte, Laboque ar fi trebuit să-şi sprijine pe 
anumite probe pretinsa nedreptate care i se făcea, ceea ce, 
de fapt, negustorul încerca să întreprindă doar într-o slabă 
măsură şi cu atâta stângăcie, încât niciun tribunal din lume 
nu ar fi putut să-i dea dreptate. Sau, după cum spunea 
uneori Luc în glumă, el era acela care ar fi trebuit să ceară 
un premiu de la populaţie pentru a-l răsplăti că-i scăpase pe 
cei ce locuiau pe malurile râului de emanaţiile otrăvitoare 
de care se plânseseră vreme îndelungată. Oraşul nu avea 
decât să acopere şanţul şi să vândă terenurile drept loturi 
pentru noi construcţii, ceea ce ar constitui un foarte nimerit 
prilej de a face să se verse în vistieria municipalităţii câteva 
sute de mii de franci. Râdea prin urmare şi nici nu-i trecea 
prin gând să ia în serios această vânătoare ce se pornise 
împotriva sa. Abia mult mai târziu, când se trezi în faţa 
ranchiunelor înverşunate şi simţi efectul actelor de 
ostilitate îndreptate împotriva lui, pe care le vedea 
petrecându-se pretutindeni, îşi dădu seama de gravitatea 
situaţiei şi de primejdia de moarte în care se afla opera ce o 
întreprindea. 

În acel moment, Luc trecu printr-un şoc foarte dureros. 
Candoarea lui optimistă de apostol nu era câtuşi de puţin 
atât de mare şi el însuşi nu era chiar atât de naiv încât să 
nu-şi dea seama de răutatea oamenilor. În lupta pe care o 
dezlănţuise împotriva lumii vechi, se aştepta într-adevăr ca 
aceasta să nu-şi fi cedat locul fără să se revolte şi să lupte. 
Era pregătit să-ndure calvarul, pietrele şi noroiul cu care 
mulțimile ingrate azvârle de obicei în deschizătorii de 


drumuri. Totuşi, în adâncul sufletului său simţi că şovăie, 
văzu venind spre el amărăciunea pe care ţi-o provoacă 
ocările nedrepte, cruzimile şi trădările. Îşi dădea seama 
fără prea mult efort ca în spatele atacului declanşat de 
interesele familiei Labogque şi ale micului comerţ din 
localitate se afla întreaga burghezie, toţi aceia care 
stăpâneau averi colosale, fără să accepte să lase nimic din 
mâna. Încercarea lui de a constitui o asociaţie, un fel de 
cooperaţie, punea într-un atât de mare pericol societatea 
bazată pe sistemul capitalist de salarizare, încât devenea 
pentru burghezie nici mai mult, nici mai puţin decât un 
inamic public de care trebuie să te debarasezi cu orice preţ. 
Şi erau conducătorii atelierelor Abis, şi erau stăpânii 
proprietăţii Guerdache, şi erau autorităţile de toate felurile 
ale oraşului, reprezentanţii patronatului, ai Consiliului 
comunal sau ai guvernului, care se agitau şi se puneau pe 
picior de bătălie, străduindu-se să-l strivească. Interesele 
personale se apropiau, se uneau şi acționau laolaltă din 
umbră, urzind o reţea atât de complicată de fire bine- 
ntinse, întinzând atâtea curse şi pregătind alte noi capcane, 
încât Luc simţea că la cel mai mic pas greşit pe care-l va 
face va fi pierdui. Dacă va cădea, haita se va arunca asupra 
lui şi va fi devorai, fi cunoştea bine pe toţi, ar fi putut spune 
câte îi poate pielea fiecăruia dintre ei, funcţionari, 
comercianţi, simpli rentieri, cu feţele paşnice, dar care ar fi 
fost în stare să-l mănânce de viu dacă l-ar fi văzut 
prăbuşindu-se la colţul vreunei străzi. Cu toate acestea Luc, 
înăbuşindu-şi fiorul din suflet, se azvârlise în bătălie cu 
convingerea că nimic nu se poate întemeia fără luptă şi că 
marile opere ale umanităţii trebuiau de fiecare dată 
pecetluite cu sângele celor care le plămădeau. 

Procesul avu loc într-o marţi, zi de târg, în faţa 
tribunalului civil, prezidat de către Gaume. Beauclairul era 
în fierbere, valuri de lume venită din satele vecine sporeau 
şi mai mult vacarmul în piaţa Primăriei şi pe strada Brias. 
Cuprinsă de nelinişte la rândul ei, Soeurette îl implorase pe 


Luc să meargă la tribunal întovărăşit de câţiva prieteni 
puternici. Dar el refuză plin de încăpățânare, voi să se ducă 
acolo singur, după cum tot singur hotărâse să se apere, 
neacceptând decât de formă un avocat. Când pătrunse în 
sala de şedinţe, o încăpere foarte strâmtă şi încă de pe 
acum plină de un public zgomotos, se făcu dintr-odată 
linişte, întreaga asistenţă fiind stăpânită de acea curiozitate 
lacomă să guste spectacolul unor victorii obţinute fără arme 
şi să vadă care dintre părţi va fi cea sacrificată. Curajul şi 
stăpânirea de sine a lui Luc îi înfurie şi mai mult pe 
duşmanii săi, care socotiră ca are o înfăţişare obraznică. Se 
apropiase şi stătea în picioare lângă bara apărării, privind 
liniştit lumea care se înghesuia acolo şi recunoscând în 
mijlocul ei pe Laboque, Dacheux, Caffiaux şi alţi negustori 
ca şi ei, amestecați în valul fără nume al mulţimii, feţe 
aprinse de duşmănie şi furie, pe care nu le mai văzuse 
niciodată până atunci. Şi simţi o oarecare uşurare, 
constatând că toţi cunoscuţii lui de la Guerdache şi de la 
Abis avuseseră cel puţin bunul simţ să nu vină să-l vadă 
începând lupta cu aceste bestii. 

Mulțimea se aştepta la dezbateri foarte lungi, care să le 
stârnească interesul şi pasiunea. Nu fu nimic din toate 
acestea. Laboque alesese pe unul dintre acei avocaţi de 
provincie care se bucură de reputaţia că sunt atât de 
înrăiţi, încât bagă în sperieţi o regiune întreagă. Şi, pentru 
duşmanii lui Luc, cel mai fericit moment fu până la urmă 
pledoaria acestui om, care, simțind netemeinicia terenului 
legal pe care se fundamenta cererea de a se obţine daune 
interese, se mulţumi să ridiculizeze reformele de la 
Crecherie din care nu se înţelegea nimic, făcu asistenţa să 
râdă vreme îndelungată,  înfăţişându-i un tablou 
caricaturizant şi plin de venin al societăţii viitoare. Stârni 
indignarea zgomotoasă a tuturor în momentul în care arătă 
cum copiii, atât cei de sex bărbătesc, cât şi cei de sex 
femeiesc, trăiesc laolaltă începând încă din leagăn, cum 
sfânta instituţie a căsătoriei era abolită şi dragostea căzută 


în animalitate, cum perechile se împreunau şi se părăseau 
la voia întâmplării, după destrăbălări care durau o oră. 
Totuşi, părerea generală, în urma acestei pledoarii, fu că nu 
se pusese degetul pe rană, că nu se găsise argumentul 
hotărâtor, lovitura de măciucă în stare să câştige o cauză şi 
să zdrobească un adversar. Şi neliniştea duşmanilor spori şi 
mai mult când Luc luă cuvântul la rândul lui şi când cele 
mai mărunte afirmaţii ale lui fură primite cu murmure de 
către sală. Vorbi foarte simplu, nici nu răspunse măcar la 
atacurile îndreptate împotriva operei sale, ci se mulţumi 
numai să demonstreze cu o forţă de convingere evidentă că 
Laboque îşi întemeiase într-un mod cu totul greşit cererea 
lui. Oare nu era un serviciu pe care-l făcuse Beauclairului 
faptul că asanase oraşul, secând râul Clouque, sursa cea 
mai sigură de infectare, şi că adusese în felul acesta 
municipalităţii pur şi simplu pe tavă nişte terenuri foarte 
bune pentru construcţii? Dar nu era nici măcar un lucru 
dovedit faptul că lucrările executate la Crecherie ar fi fost 
cauza dispariţiei torentului şi el se aştepta să vadă că-i sunt 
aduse nişte dovezi sigure. La sfârşit, dezvălui puţin din 
amărăciunea sufletului său sfâşiat de durere, când declară 
că, dacă nu avea nevoie de mulţumirile nimănui pentru 
ceea ce credea că făcuse încă de pe acum folositor pentru 
oameni, în schimb ar fi fericit barem să fie lăsat să-şi 
urmeze opera în linişte, fără să i se mai caute prosteşte nod 
în papură. În repetate rânduri, preşedintele Gaume fusese 
nevoit să impună linişte auditoriului; şi replica avocatului 
angajat de Labogque fu atât de violentă, ridică nişte 
aclamații atât de puternice când îl trată pe Luc drept 
anarhist, pus cu înverşunare pe distrugerea oraşului, încât 
preşedintele fu nevoit să amenințe sala cu evacuarea dacă 
asemenea manifestări se mai repetă. Apoi, când procurorul 
vorbi la rândul lui într-un mod voit confuz, dând dreptate şi 
acuzând când pe una, când pe cealaltă dintre părţi, 
preşedintele Gaume amână judecata peste cincisprezece 
zile. 


Cincisprezece zile mai târziu, în aşteptarea judecății, 
patimile ajunseseră să se încingă în aşa măsură, încât 
oamenii începuseră să se bată în plină stradă. Lumea era 
aproape unanim convinsă că se va pronunţa o sentinţă de 
condamnare severă, ceva cam de la zece la cincisprezece 
mii de franci daune interese, fără a mai pune la socoteală 
celelalte neplăceri care ar urma, ca de pildă faptul că lui 
Luc i se va face o somaţie ca să readucă pârâul Clougque aşa 
cum se aflase el în matca lui încă de la începutul 
începutului. Totuşi se mai găseau câţiva - oameni care nu 
erau siguri de nimic şi clătinau cu îndoială din cap, căci nu 
fuseseră tocmai satisfăcuţi de atitudinea preşedintelui 
Gaume în timpul dezbaterilor. Îl considerau o fire cam 
bizară şi se îndoiau de faptul că acesta ar fi în stare să ia o 
asemenea hotărâre, când îl vedeau atât de întunecat la faţă, 
închistându-se şi făcându-şi tot felul de scrupule, stăpânit 
de idei aproape bolnăvicioase asupra spiritului de dreptate 
care trebuie să domnească în tribunalul său. Un alt subiect 
de îngrijorare era faptul că de a doua zi, chiar după şedinţa 
de la tribunal, preşedintele nu mai primea pe nimeni în 
locuinţa lui, sub pretextul unei indispoziţii, deşi se spunea 
că era perfect sănătos şi că dorise pur şi simplu să se 
sustragă în felul acesta oricăror presiuni, să nu primească 
pe nimeni, tocmai pentru ca nimeni să nu încerce cumva să 
aibă vreo înrâurire asupra conştiinţei sale de judecător. 
Oare ce făcea în felul acesta, cu uşile şi ferestrele zăvorite, 
ascuns în străfundul casei lui singuratice, unde nici chiar 
fiica lui nu putea să pătrundă? Căror lupte sufleteşti şi 
căror drame lăuntrice le căzuse el pradă, în mijlocul vieţii 
lui zdrobite fulgerător, despuiată de tot ce iubise şi trădată 
de fiinţa în care crezuse? 

Hotărârea trebuia să fie pronunţată imediat după-prânz, 
la începutul şedinţei. Sala era şi mai plină, şi mai 
zgomotoasă, şi mai nerăbdătoare chiar decât data trecută. 
De la un capăt la altul al încăperii izbucneau râsete, cuvinte 
de îmbărbătare sau invective pline de violenţă. Toţi 


duşmanii lui Luc veniseră să asiste la zdrobirea lui. Cât 
despre el, foarte curajos şi de astă dată, nu acceptase să fie 
însoţit de nimeni, preferind să se prezinte singur, pentru a- 
şi pronunţa solia de bună pace. În picioare, lângă bara lui, 
surâdea şi privea sala fără să pară măcar a bănui că toată 
această ură care mocnea printre rândurile dese de oameni 
era îndreptată împotriva lui. În sfârşit, preşedintele Gaume 
îşi făcu apariţia cu o punctualitate perfectă, urmat de doi 
asesori şi de procuror. Uşierul nu mai avu nevoie să ceară 
linişte, fiindcă glasurile se stinseseră pe neaşteptate, în 
vreme ce feţele asistenţei se crispară, arzând de curiozitate 
şi nelinişte. Preşedintele luase loc în fotoliul său, cu textul 
hotărârii judecătoreşti în mână, şi o lungă bucată de vreme 
stătu nemişcat, tăcut, cu privirea pierdută-n depărtări, 
dincolo de mulţimea capetelor. În sfârşit, cu o voce înceată, 
monocordă, îşi începu lectura. Aceasta dură mult timp, 
fiindcă aliniatele se succedau cu o regularitate plină de 
uniformitate, întorcând problemele ridicate pe toate feţele 
şi străduindu-se să rezolve cu scrupulozitate şi cele mai 
mici amănunte. Auditoriul ciulea urechile, fără să înţeleagă 
prea mult şi fără să poată ajunge să prevadă care ar putea 
fi concluzia, în aşa fel argumentele pro şi contra se 
succedau unul după altul, la intervale foarte scurte. Părea 
totuşi, pe măsură ce înainta în lectură cu câte un nou pas, 
că tezele lui Luc erau cele adoptate de către judecător, şi 
anume absenţa oricărui prejudiciu adus vreunei alte 
persoane, ca şi dreptul pe care-l are orice proprietar de a 
executa munci pe terenurile sale, atunci când nu există 
nicio restricţie care să-l împiedice s-o facă. Şi sentinţa căzu 
ca o bombă: Luc câştigă procesul. 

La început, în sală se alterau un moment de stupoare, 
Apoi, când oamenii înţeleseră despre ce e vorba, izbucniră 
tot felul de huiduieli şi de strigate violente, încărcate de 
ameninţări. Victima promisă era smulsă din faţa mulţimii 
surescitate. şi înnebunite de minciuni vreme de luni de zile 
şi publicul o voia, o cerea cu insistenţă pentru a o sfâşia, 


întrucât o justiţie, evident coruptă, i-o răpea în ultimul 
moment. Oare nu era Luc duşmanul oamenilor, străinul 
venit nu se ştie de unde pentru a sfărâma ideile despre 
morală ale Beauclairului, pentru a ruina comerţul ce se 
făcea în localitate şi pentru a insufla acolo ideile unui război 
civil, aţâţând muncitorii împotriva patronilor? Nu furase 
oare cu un anumit scop şi dintr-o răutate diabolică apa 
oraşului şi secase un râu, a cărui dispariţie echivala cu o 
adevărată catastrofă pentru cei de pe malurile lui? Journal 
de Beauclair repeta aceste acuzaţii în fiecare săptămână, le 
făcea să pătrundă şi în capetele cele mai greoaie, însoţite 
de comentarii pline de venin şi de îndemnuri la o grabnică 
răzbunare. Înseşi autorităţile toate şi toţi domnii de vază 
din cartierele elegante ale oraşului le purtau din gură-n 
gură, le făceau să circule prin mijlocul poporului lipsit de 
bogății, le dădeau amploare şi le întăreau cu sprijinul 
puterii şi averilor pe care le posedau. Şi poporul de jos, pus 
în faţa unor asemenea vorbe grele, înfuriat şi orbit de ele, 
convins că o adevărată ciumă va izbucni dintre zidurile 
Crecheriei, vedea roşu înaintea ochilor şi urla, cerând 
moarte de om. Pumnii se întindeau ameninţător, rumoarea 
crescuse de două ori pe cât era la început şi strigăte 
izbucneau din toate colţurile sălii: „La moarte! La moarte! 
Hoţul, corupătorul! La moarte!” 

Foarte palid şi cu o faţă complet rigidă, preşedintele 
Gaume rămăsese locului, în mijlocul vacarmului. Vru să 
vorbească, să ceară evacuarea sălii, dar trebui să renunţe 
la ideea de a se face auzit şi, plin de demnitate, nu găsi altă 
cale de rezolvare decât suspendând pur şi simplu şedinţa şi 
retrăgându-se urmat de către asesori şi de procuror. 

Luc stătea foarte calm lângă bara lui, zâmbind mereu. 
Sentința îl surprinsese şi pe el, întocmai ca şi pe adversarii 
lui, fiindcă ştia în ce atmosferă viciată trăia preşedintele 
tribunalului şi îl credea incapabil să facă dreptate. Acum 
simţea o adevărată reconfortare constatând că are de-a 
face cu un om drept, printre atâtea fiinţe decăzute pe care 


le întâlnise până acum. Dar, când strigătele de îndemn la 
moarte izbucniră, surâsul lui se transforma într-un rictus de 
tristeţe şi se întoarse către mulţimea urlătoare cu inima 
năpădită de amărăciune. Ce le făcuse oare acestor mici 
burghezi şi acestor negustoraşi? Nu dorise binele tuturor, 
nu se străduia el ca toţi să fie fericiţi, să se iubească între ei 
şi să trăiască întocmai ca fraţii? Pumnii se îndreptau către 
el şi strigătele îi pălmuiau cu şi mai mare violenţă obrajii: 
„La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte!” Acest popor 
sărman, derutat şi înnebunit astfel de minciunile care i se 
oferiseră, îi provoca o durere profundă din pricina 
dragostei pe care o nutrea totuşi pentru oameni. Îşi reţinea 
cu toate acestea lacrimile, dorea să rămână drept, curajos 
şi mândru sub ploaia de insulte. Publicul, care credea că 
săvârşeşte un act de vitejie, ar fi ajuns până la urmă să rupă 
despărţiturile din lemn de stejar, dacă aprozii şi gardienii 
nu ar fi reuşit în fine să împingă mulţimea afară şi să 
închidă uşile cu zăvoare. Grefierul veni în numele 
preşedintelui Gaume să-l implore pe Luc să nu iasă chiar 
imediat, pentru a evita un eventual incident, şi obţinu de la 
el promisiunea că o să mai întârzie câteva minute la 
portarul Palatului de justiţie, aşteptând ca mulţimea să se 
risipească. 

Totuşi, Luc încerca un fel de ruşine şi revoltă că era 
nevoit să se ascundă astfel. Petrecură felul acesta la portar 
sfertul de oră cel mai penibil din întreaga lui existenţă, 
considerându-se laş pentru faptul că nu merge de a dreptul 
prin mijlocul mulţimii, netolerând situaţia de vinovat care se 
teme de consecinţele faptelor lui, rol ce se părea că-i este 
acordat acuma. Şi când mulţimea părăsi împrejurimile 
Palatului de justiţie, nu mai ascultă de sfaturile nimănui şi 
vru să plece, să se-ntoarcă acasă mergând liniştit pe jos, 
fără să accepte să-l întovărăşească cineva. Venise singur, tot 
singur o să se-ntoarcă. În mâna nu avea decât un baston 
uşor, pe care chiar regreta că-l luase, de teamă să nu-l 
bănuiască cineva că nutreşte vreun gând de apărare. Porni 


aşadar încetişor să străbată străzile, traversând întreg 
Beauclairul, până-n piaţa Primăriei, fără ca cineva să pară 
că-l bagă în seamă. Oamenii care ieşiseră din sala de 
şedinţe a tribunalului, după ce-l aşteptaseră câteva minute, 
plecaseră ca să răspândească prin tot oraşul vestea 
victoriei lui, convinşi fiind că nu va ieşi înainte de a trece pe 
puţin câteva ore. Dar, în piaţa Primăriei, unde avea loc 
târgul, Luc fu recunoscut. Şi-l arătară unii altora cu 
degetul, cuvintele, alergară din gură-n gură şi câteva 
persoane chiar se luară după el, la-nceput fără intenţii 
agresive, ci numai din curiozitate, ca să vadă ce se va 
întâmpla. Nu prea se aflau pe acolo decât ţărani veniţi să 
târguiască sau să caşte gura şi care nu participau la 
disputele ce se-ncinseseră până atunci. Şi situaţia nu începu 
să devină critică în adevăratul sens al cuvântului decât în 
momentul în care Luc o apucă pe strada Brias, în colţul 
căreia Laboque se dezlănţuise, furios din pricina înfrângerii 
suferite, burzuluindu-se în mijlocul unui grup de oameni 
adunaţi în faţa prăvăliei lui. 

De îndată ce aflaseră dezastruoasa noutate, toţi 
negustorii şi toţi micii comercianţi cu amănuntul din 
vecinătate alergaseră la familia Laboque. Fi, asta-i bună! 
Cu alte cuvinte-i adevărat? Uzina Crâcherie o să ajungă-n 
cele din urmă să-i ruineze prin intermediul magazinelor ei 
cooperatiste, pentru că însăşi justiţia-i dădea dreptate? 
Caffiaux, cu un aer dezolat, păstra o muţenie desăvârşită, 
frământându-şi mintea cu tot felul de gânduri pe care însă 
nu şi le exprima în cuvinte. În schimb, Dacheux, măcelarul, 
se număra printre cei mai gălăgioşi, cu faţa apoplectică şi 
congestionată de sângele care-i urcase-n obraji, gata să 
apere carnea bogaţilor, carnea sacră; şi spunea că mai 
degrabă ar nimici lumea, decât să scadă preţurile cu o 
centimă. Doamna Mitaine nu se număra printre cei veniţi, 
ea nu fusese niciodată pentru proces şi declara de bună- 
credinţă că o să-şi vândă pâinea atâta vreme cât îi va fi 
cerută şi cumpărată, după aceea o să mai vadă ce are de 


făcut. Cât despre Laboque, acesta povestea, pentru a zecea 
oară, la fel de aprins, unui nou sosit despre groaznica 
trădare a preşedintelui Gaume, când dintr-odată îl zări pe 
Luc trecând foarte liniştit prin faţa tarabei lui de fierării a 
cărei ruină o desăvârşea. Această îndrăzneală reuşi până la 
urma să-l năucească şi fu pe punctul să se arunce asupra 
lui, mârâind pe jumătate sufocat de valul de ură ce-i urca în 
gâtlej: „La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La 
moarte!” Când ajunse în dreptul prăvăliei acestuia, Luc se 
mulţumi să întoarcă puţin capul, fără să se oprească din 
mers, şi să-şi fixeze privirea lui calmă şi curajoasă asupra 
grupului zgomotos, de unde răbufneau  înjurăturile 
înăbuşite ale lui Labogque. Atunci, toţi se simţiră provocaţi şi 
izbucni un strigăt general de protest, care crescu şi se 
amplifică întocmai ca un început de furtună: „La moarte! La 
moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte!” Ca şi cum n-ar fi 
fost vorba despre el, Luc continua să meargă liniştit, privind 
când într-o parte, când în cealaltă a drumului, cu aerul unui 
trecător pe care spectacolul străzii îl interesează într-un 
mod deosebit. Aproape întreg grupul pornise pe urmele lui, 
redublându-şi huiduielile, insultele şi amenințările. „La 
moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte!” 

Şi gălăgia nu mai contenea, dimpotrivă, creştea neîncetat 
şi se revărsa parcă, pe măsură ce Luc urca de-a lungul 
străzii Brias, cu pasul lui domol, ca şi cum ar fi mers la 
plimbare. Din fiecare prăvălie, alţii şi mereu alţii, negustorii 
ieşeau ca să îngroaşe rândurile manifestanţilor. În porţile 
caselor se iveau femei, huiduindu-l în trecere. Câteva chiar, 
mai exaltate, veniră să se alăture bărbaţilor, strigând cot la 
cot cu ei. „La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La 
moarte!” Văzu o femeie cu înfăţişare plăcută, o tânără 
blondă, soţia unui negustor de legume şi fructe, care-l 
apostrofa arătându-şi dinţii albi şi frumoşi, şi ameninţându-l 
de departe cu unghiile ei trandafirii, de parcă ar fi dorit să-l 
sfâşie. Nişte copii alergau la rândul lor şi era printre ei în 
special unul de cinci sau şase ani, nu mai înalt de o 


şchioapa, care ţipa cât îl ţinea gura de tare şi aproape că se 
arunca peste picioarele lui Luc pentru a se face auzit mai 
de aproape: „La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La 
moarte!” Sărman copil, cine oare îl învățase de pe acum 
strigătul de ură? Şi mai urâtă decât până atunci fu scena 
care se petrecu în momentul în care, mergând în susul 
străzii, trecu prin dreptul fabricilor. Muncitoarele de la 
atelierele de încălţăminte ale lui Gourier îşi făcură apariţia 
pe la ferestre, bătură cu pumnii în geamuri şi urlară în cor. 
Apoi se manifestară la fel de zgomotos înşişi muncitorii 
uzinelor Chodorge şi Mirande, care fumau pe trotuar, 
aşteptând sunetul sirenei să le anunţe intrarea la lucru, 
îndobitociţi de munca lor înrobitoare. Unul dintre ei, scund 
şi slab, cu părul roşcat şi ochii mari, adânc vârâţi în fundul 
capului, fu parcă apucat de demenţă, alergând şi zbierând 
mai tare decât toţi ceilalţi: „La moarte! La moarte! Hoţul, 
corupătorul! La moarte!” 

Ah, ce tortură putea să însemne pentru Luc drumul 
acesta de-a lungul străzii Brias, cu banda mereu mai 
numeroasă de oameni ostili pe urmele lui, sub valul mârşav 
de insulte şi ameninţări. Îşi amintea de seara în care sosise 
la Beauclair; trecuseră patru ani de atunci, de când 
întunecata gloată a dezmoşteniţilor, a muritorilor de foame, 
chiar aici, pe aceeaşi stradă, îl umpluse de o atât de mare 
milă şi de o atât de ferma hotărâre să acţioneze, încât se 
jurase a-şi da chiar şi viaţa pentru izbăvirea nenorociţilor. 
Oare ce făcuse în aceşti patru ani, pentru ca atâta ura să se 
îngrămădească în decursul timpului şi până astăzi împotriva 
lui şi să fie hăituit în felul acesta de mulţimea aţâţată, 
urlând după el îndemnuri la moarte? Dorise doar să fie 
apostolul zilei de mâine, apostolul unei societăţi de oameni 
înfrăţiţi şi solidari, al unei societăţi reorganizate pe temeiul 
unei munci înnobilate şi capabile să constituie criteriul de 
repartizare a bogățiilor. Făcuse chiar şi o experienţă, 
această Crecherie, unde se înălţase deocamdată numai în 
germene oraşul viitor, unde domnea încă de pe acum cel 


mai înalt spirit de dreptate şi unde se întronase fericirea în 
cea mai mare măsură cu putinţă. Realizase oare toate astea 
numai pentru ca întreaga aşezare să-l privească întocmai ca 
pe un răufăcător şi să-l facă să simtă înapoia lui această 
bandă care zbiera la fiecare nou pas pe care-l făcea? Şi câtă 
amărăciune, câtă suferinţa îi stârnea în suflet această 
aventură dintotdeauna a calvarului pe care trebuia la 
rândul lui să-l urce sub loviturile a înşişi celor pentru care 
dorea să obţină răscumpărarea! Găsea explicabil din partea 
burtă-verzimii, a cărei digestie liniştită o tulbura, prin faptul 
că o făcea să fie cuprinsă de groază la ideea că va fi 
obligată să-şi împartă plăcerile egoiste cu alţii. Îi scuza de 
asemenea şi pe aceşti negustoraşi care se credeau ruinaţi 
din cauza lui, în vreme ce el visa doar o mai bună 
întrebuințare a forţelor de care dispunea societatea, pentru 
ca în viitor să nu mai existe asemenea pierderi 
considerabile în averea publică. Îi înţelegea chiar şi pe 
aceşti oameni simpli pe care venise să-i salveze de la 
mizerie şi pentru care construia cu atâta trudă oraşul său, 
unde să domnească dreptatea, pe oamenii aceştia ce-l 
huiduiau şi-l insultau acuma, într-atât li se întunecaseră 
minţile şi le îngheţaseră sufletele. Îşi dădea seama că nu-i 
vorba decât de o mulţime ignorantă care se revoltă 
împotriva celui ce-i vrea doar binele şi care refuză să-şi 
părăsească matca robiei unde trăgea să moară, afundându- 
se tot mai mult în murdăria şi foamea ei de veacuri şi 
astupându-şi ochii şi urechile atunci când se afla în faţa 
fericirii abia înmugurite. Dar chiar dacă-i ierta pe toţi, 
cuprins de umanismul lui, plin de înţelegere pentru 
suferinţele altora, sângera totuşi când vedea că cei mai 
porniţi împotriva lui sunt tocmai unii dintre muncitorii din 
uzine şi ateliere, pe care se străduia să-i ridice din mizeria 
în care se zbăteau, să-i facă liberi şi fericiţi chiar în clipa 
aceea. 

Luc mergea întruna de-a lungul străzii Brias, care parcă 
nu se mai sfârşea, şi haita dezlănţuită creştea fără încetare, 


în vreme ce strigătele nu mai conteneau. 

— La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte! 

Se opri pentru o clipă, se întoarse şi privi înspre aceşti 
oameni, pentru a nu le face impresia că fuge dinaintea lor. 
Şi fiindcă tocmai atunci se aflau în preajmă nişte grămezi 
de bolovani, în faţa unei case în construcţie, cineva se 
aplecă, ridică o piatră de pe jos şi o aruncă în direcţia lui. 
Imediat, ca la o comandă, alţi oameni se aplecară, şi 
pietrele începură să plouă-n jurul lui, în mijlocul unei 
intensificări a strigătelor de ameninţare. 

— La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte! 

Acuma încercau să-l alunge cu pietre, Luc nu schiţă 
niciun gest de protest, îşi reluă mersul, îndurându-şi liniştit 
până la capăt calvarul. Mâinile îi erau goale şi n-avea altă 
armă de apărare în afara bastonului uşor pe care şi-l 
pusese sub braţ. Îşi păstra un calm desăvârşit, având în cap 
ideea că misiunea lui îl făcea invulnerabil, din moment ce 
trebuia s-o îndeplinească. Singură inima lui îndurerata 
suferea într-un mod înspăimântător, rănită de atâta răutate 
şi demenţă. Lacrimile îi urcau în ochi şi trebuia să facă un 
mare efori pentru a se putea stăpâni şi a nu le lăsa să se 
prelingă de-a lungul obrajilor. 

— La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte! 

O piatră reuşi să-l lovească în călcâi, o a doua îi atinse în 
treacăt coapsa. Aruncatul devenise un fel de joc pentru 
oamenii maturi, cărora li se alăturaseră şi copiii. Dar erau 
foarte puţin îndemânatici cu toţii, şi pietrele ricoşau peste 
caldarâm. Totuşi, de două ori ele îi trecură atât de aproape 
de cap, încât agresorii crezură chiar că l-au atins şi ca acum 
cu craniul spart. Luc nu se mai întoarse înspre ei, ci 
continua să meargă fără să se oprească de-a lungul străzii 
Brias cu acelaşi pas domol de om liniştit, care se îndreaptă 
către casă. Cuprins de durere în faţa unei asemenea 
manifestări furioase de nerecunoştinţă, părea că nu mai 
vrea să ştie nimic din cele ce se petreceau în spatele lui, pe 
tot întinsul acestei străzi a mizeriei, unde-i fusese dat să 


îndure asemenea martiraj. Dar în cele din urmă o piatră-l 
nimeri şi îi sfâşie urechea dreaptă, în vreme ce o alta reuşi 
să-l lovească în mâna stângă, căreia îi crăpă palma, 
întocmai ca o lovitură de cuţit. Şi-n clipa aceea sângele 
ţâşni şi-ncepu să curgă în picături mari, roşii. 

— La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte! 

La vederea sângelui, mulţimea fu cuprinsă de panică şi se 
opri din urmărire. Mai mulţi indivizi, plini de laşitate, o 
rupseră la fugă. Câteva femei scoaseră ţipete ascuţite şi, 
luându-şi copiii în braţe, se retraseră la rândul lor. Nu mai 
rămaseră pe urmele lui decât cei furioşi, care mai alergau 
încă. Luc îşi privise mâna în treacăt, continuându-şi drumul 
plin de durere. Îşi scoase batista şi, după ce se şterse la 
ureche, şi-o înfăşură în jurul palmei sângerânde. Dar îşi 
încetinise paşii şi simţi din nou cum se apropie tropăiturile 
turmei şi pentru ultima oară avu în ceafă răsuflarea 
arzătoare a acestei haite care-l urmărea. Printre primii 
oameni care veneau după el se număra pirpiriul acela 
slăbănog şi roşcat, cu ochii holbaţi şi tulburi. Se spunea că-i 
fierar şi lucrează la atelierele Abis. Printr-un ultim salt, îl 
ajunse din urmă pe omul hăituit de mulţime încă din josul 
străzii; şi, fără să se poată şti de unde venea această ură 
frenetică ce sălăşluia în fiinţa lui, îl scuipă pe Luc în faţă cu 
toată violenţa de care era în stare. 

— La moarte! La moarte! Hoţul, corupătorul! La moarte! 

Luc, care ajunsese, în sfârşit, ia capătul străzii Brias, se 
clătină de astă dată sub oribila jignire ce-i fusese adusă. Îl 
văzură pălind înspăimântător, în vreme ce, dintr-o pornire 
involuntară, izvorâtă din întreaga lui fiinţă, pumnul său 
rămas valid se ridică într-un gest cumplit şi ameninţător. L- 
ar fi strivit dintr-o lovitură pe omul pirpiriu din faţa lui, ce 
părea un pitic nenorocit în comparaţie cu el, care era înalt 
şi bine legat. Dar, cu tăria de caracter şi frumuseţea morală 
de care dăduse dovadă până atunci, Luc găsi timpul 
necesar să-şi revină. Nu mai lăsă să i se prăvălească 
pumnul asupra agresorului. Doar două lacrimi mari i se 


prelinseră de-a lungul obrajilor, două lacrimi de o infinită 
mâhnire, pe care avusese până atunci puterea necesară să 
şi le reţină, dar pe care de acum înainte îi era cu neputinţă 
să şi le mai ascundă, în această ultimă amărăciune a 
veninului cu care-l invadau. Plângea din pricină că vedea 
atâta ignoranță şi atâta neînțelegere în jurul său şi din 
cauza acestui drag şi jalnic popor care nu vrea să fie salvat 
de la mizerie. Văzu în jurul lui o mulţime de rânjete, şi 
oamenii îl lăsară să se întoarcă acasă, în singurătatea lui, 
numai după ce-l făcuseră să sângereze. 

Seara, Luc se retrase mai devreme, dorind să fie singur, 
în pavilionul unde se instalase definitiv, la marginea micului 
parc din preajma drumului spre Combettes. Nu-şi făcea 
prea mari iluzii în legătură cu succesul pe care-l obținuse la 
sfârşitul procesului unde fusese chemat. Violenţele lipsite 
de orice fel de umanism din după-amiaza aceea, mulţimea 
de oameni care se îngrămădiseră împotriva lui spuneau de 
la sine ce război avea de înfruntat acum, când întreg oraşul 
se ridica împotriva lui. Erau ultimele convulsii ale unei 
societăţi muribunde, care nu voia să cedeze locul înnoirilor. 
Rezista cu furie, se lupta din răsputeri, în speranţa că va 
putea opri omenirea din mersul ei. Unii dintre 
reprezentanţii acestei societăţi, mai autoritari, socoteau că 
izbăvirea nu le poate veni decât printr-o represiune 
nemiloasă; alţii, mai sentimentali, făceau apel la trecut, la 
poezia de odinioară, la tot ceea ce omul deplânge când 
părăseşte pentru totdeauna; şi, în sfârşit, a treia categorie, 
cei cuprinşi de exasperare, se alăturau revoluţionarilor, 
hotărâți parcă să isprăvească dintr-odată cu toate. Şi Luc 
avu în felul acesta prilejul să simtă asmuţit pe urmele lui 
întreg Beauclairul, care reprezenta o lume în miniatură în 
mijlocul lumii largi. Şi chiar dacă, în pofida amărăciunii 
groaznice de care era cuprins, rămânea curajos şi hotărât 
să lupte mai departe, nu era cu nimic mai puţin adevărat că 
se simţea mâhnit de moarte şi că dorea să-şi potolească 
chiar din seara aceea marele lui zbucium pe care nu îi făcea 


plăcere să şi-l trădeze fără de nimeni. În timpul rarelor lui 
momente de slăbiciune, prefera să se închidă în sine cu cea 
mai mare stricteţe şi să-şi bea paharul suferinţei până la 
ultima picătură, pentru ca, după aceea, să reapară în faţa 
oamenilor vindecat şi pornit: din nou pe fapte mari. 
Zăvorâse prin urmare uşile şi ferestrele şi dăduse ordin să 
nu fie lăsat absolut nimeni să între. 

Către orele unsprezece, i se păru că aude venind dinspre 
drum zgomotul unor paşi uşori. Apoi distinse vag o chemare 
slabă ca un răsuflet şi care-i stârni un fior. Se duse în graba 
să deschidă fereastra şi, privind printre lamele jaluzelelor, 
zări o umbră subţirică. Şi din direcţia ei se înălţă o voce 
foarte blândă: 

— Domnule Luc, eu sunt, trebuie să vă vorbesc chiar 
acum. 

Era Josine. Nu stătu nici măcar o clipă pe gânduri şi 
cobori să-i deschidă portiţa care dădea înspre drum. O 
ajută să urce treptele, apoi o conduse de mână până-n 
odaia mai înainte încuiată cu atâta străşnicie în faţa 
oricăror vizitatori şi unde ardea o singură lampă, dând o 
lumină palidă şi odihnitoare. Apoi, odată ajunşi acolo, după 
ce o privi cu atenţie, fu cuprins de o groaznică tulburare, 
văzând-o cu veşmintele în dezordine şi cu urme de lovituri 
pe faţă. 

— Dumnezeule, Josine, ce ai? Ce ţi s-a întâmplat? 

Ea plângea, cu părul desfăcut atârnându-i de-a lungul 
gâtului alb şi delicat, pe care i-l dezvelea gulerul smuls al 
rochiei. 

— Oh, domnule Luc, vreau să vă spun că s-a întâmplat 
ceva... N-am venit pentru că m-a bătut din nou cum făcea 
înainte, când se-ntorcea acasă, ci din cauză că are nişte 
gânduri cumplite... Trebuie să ştiţi despre ce-i vorba, chiar 
din seara aceasta. 

Şi povesti cum Ragu, în momentul în care aflase despre 
cele petrecute în strada Brias, despre faimoasa manifestaţie 
de ocară cu care oamenii îi însoţiseră drumul la întoarcerea 


spre casă, se dusese de îndată la cabaretul lui Caffiaux, 
aţâţându-i pe Bourron şi pe alţi tovarăşi de lucru. Chiar cu 
puţin timp mai înainte se-ntorsese beat acasă, strigând că 
se săturase de poşirca de la Crecherie şi că n-o să mai 
rămână nici măcar o zi în plus aici, unde se plictisea de 
moarte fiindcă stătea închis ca într-o cutie şi unde nu avea 
nici măcar dreptul să bea o înghiţitură mai mult. Apoi, după 
ce îşi dase-n petec, folosind tot felul de cuvinte murdare, 
voise s-o silească să-şi facă imediat bagajele, pentru ca, 
începând încă de a doua zi dis-de-dimineaţă chiar, să se 
ducă la atelierele Abis, care îi angajau pe toţi muncitorii 
veniţi de la Crecherie. Şi fiindcă ea îi ceruse să mai aştepte 
câtva timp înainte de a lua o hotărâre definitivă, el ajunsese 
până la urmă s-o bată şi s-o arunce pe uşă afară. 

— Eu, domnule Luc, nu contez mare lucru. Dar e vorba 
despre dumneavoastră. Doamne Dumnezeule! În 
dumneavoastră vor să lovească, să vă facă atât de mult rău! 
Ragu o să plece precis mâine dimineaţă, nimic nu poate să-l 
mai reţină, şi o să-l ia cu el mai mult ca sigur şi pe Bourron, 
împreună cu încă alţi cinci sau şase prieteni de-ai lui pe 
care nu mi-a spus cum îi cheamă... Eu ce pot să fac? Va 
trebui să-l urmez fără niciun fel de discuţie, şi toate astea 
îmi pricinuiesc o atât de mare mâhnire, încât am simţit 
nevoia să viu şi să vi-o spun degrabă, fiindcă mi-e teamă că 
n-am să pot să vă mai văd niciodată. 

Luc o privea în continuare, şi un nou val de amărăciune îi 
invada mima. Catastrofa era prin urmare mult mai gravă 
decât se aştepta el să fie! Uite, acum şi propriii săi 
muncitori îl părăseau, întorcându-se în mizeria de viaţă 
aspră şi murdară pe care o duseseră altădată, cuprinşi de 
nostalgie pentru infernul de unde el se străduise atât de 
mult să-i scoată! Vreme de patru ani nu reuşise să 
cucerească nimic, nici din mintea şi nici din afecțiunea lor. 
Şi cel mai rău lucru era faptul că Josine nu ajunsese cu 
nimic mai fericită şi că se întorcea acum, la fel ca în prima 
zi, insultată, bătută şi azvârlită în stradă. Cu alte cuvinte, 


nimic nu se realizase încă şi totul rămânea să fie început de 
la capăt, fiindcă, în definitiv, Josine era un simbol al însuşi 
poporului suferind, Luc nu se hotărâse să acţioneze într-un 
anumit fel decât în seara când o întâlnise atât de îndurerată 
şi atât de lipsită de apărare, victimă a unui soi de muncă 
blestemată, impusă oamenilor ca o sclavie. Ea, care era cea 
mai umilă şi mai înjosită fiinţă umană, atât de aproape de 
mocirlă încât mai avea numai un pas până să se 
prăvălească, era în acelaşi timp şi cea mai frumoasă, cea 
mai dulce şi cea mai sfântă femeie din câte întâlnise până 
atunci. Şi îşi dădea seama că atâta vreme cât femeile, în 
general, vor suferi, lumea nu va putea ti salvată. 

— Oh, Josine, Josine! Cât de multă durere uni provoci şi 
cât de rău îmi pare pentru tine! murmură el cu un glas în 
care se ascundea o infinită duioşie, în vreme ce, la fel ca şi 
Josine, plângea, molipsit de lacrimile ei. 

Dar văzându-l plângând, tânăra trecu printr-o suferinţă şi 
mai mare. Să plângă el cu atâta amărăciune şi să fie cuprins 
de o atât de mare supărare! El, idolul pe care-l adora ca pe 
o fiinţă cu puteri supraomeneşti, pentru ajutorul pe care i-l 
dăduse şi pentru bucuria cu care îi umpluse viaţa din clipa 
în care îl întâlnise! La gândul ocărilor pe care le îndurase 
cu puţin timp înainte, de pe urma acelui groaznic calvar de 
pe strada Brias, tânăra simţi că adoraţia pe care o avea 
pentru Luc creşte şi mai mult, o face să se apropie de el, 
stăpânită de dorinţa de a-i vindeca rănile căpătate şi de ai 
se dărui cu întreaga ei fiinţă, dacă această dăruire era în 
stare să-l liniştească pentru o clipă măcar. Oare cum putea 
să procedeze pentru ca Luc să se simtă mai puţin nefericit? 
Josine se aplecă asupra lui, cu braţele desfăcute şi cu faţa 
înflăcărată de dragoste. 

— Oh, domnule Luc, sunt atât de tristă când vă văd 
nefericit, şi aş fi atât de mulţumită dacă aş putea oricât de 
puţin să va alin prin puterile mele o cât de mică parte din 
chinuri! 


Erau atât de aproape unul de celălalt, încât îşi simțeau 
unul altuia răsuflările fierbinţi mângâindu-le feţele. Şi 
înduioşarea lor reciprocă se transformă într-o adevărată 
dragoste, dar niciunul dintre ei nu îşi dădea seama cum ar 
fi trebuit să acţioneze. Cum suferea biata de ea! Cum 
suferea bietul de el! Şi Luc nu o avea în gând decât pe ea, 
după cum Josine nu-l avea în minte decât pe el, fiecare 
dintre ei fiind stăpânit de aceeaşi imensă compasiune şi 
amândoi simțind aceeaşi imensă nevoie de fericire, aceeaşi 
dorinţă să-l înconjoare pe vecinul lui cu toată blândeţea de 
care era capabil. 

— Eu, unul, nu sunt de compătimit, Josine. Pe tine, dacă 
te face cineva să suferi, e o crimă, şi numai pe tine vreau să 
te salvez. 

— Nu, nu, domnule Luc, eu nu contez, dumneavoastră nu 
trebuie să suferiţi, pentru că sunteţi pentru noi toţi o 
adevărată providenţă. 

Atunci Josine se aruncă în braţele lui, iar Luc o cuprinse, 
la rândul său, într-o îmbrăţişare plină de pasiune. Gestul lor 
reprezenta o necesitate inevitabilă, erau ca două flăcări 
care se împreunau, se confundau una cu alta, pentru a nu 
mai fi decât un foc unic, plin de vigoare şi binefăcător. Şi 
destinul se împlini, se dăruiră unul altuia, din nevoia lor 
comună de a făuri viaţă şi fericire. Totul îi condusese către 
acest lucru, aveau în faţa ochilor uluitoarea viziune a 
dragostei lor născute dintr-odată, într-o seară, apoi, încetul 
cu încetul, tot mai puternică şi ascunsă în adâncul inimii lor. 
Şi nu mai erau nimic altceva decât două fiinţe care se 
uneau într-un sărut prelung, atât de mult aşteptat şi prin 
care simțeau că renasc la viaţă. Niciun fel de remuşcare nu 
încăpea între trupurile lor unite, se iubeau firesc, pentru că 
erau sănătoşi, pentru că erau frumoşi şi pentru că doreau 
să dăruiască rod de viaţă. 

În camera aceasta unde domnea o atmosferă atât de 
plăcută şi unde încercai un sentiment de adâncă linişte 
sufletească, Luc o strânse vreme îndelungată pe Josine în 


braţele sale, simțind că găsise în ea un mare sprijin moral. 
Numai prin dragoste s-ar fi putut statornici într-adevăr 
armonia în oraşul care abia se-nfiripa. Simţea că aparţine 
cu totul poporului de dezmoşteniţi prin această Josine, care 
la rândul ei devenise definitiv a lui. Unirea lor era 
pecetluită, nu se putea ca apostolul din el să rămână 
nefecund, avea nevoie de o femeie pentru a răscumpăra 
omenirea. Şi câtă îmbărbătare îi dăruia micuța lucrătoare 
alungată şi bătută, pe care o întâlnise cândva murind de 
foame şi care îşi culcase capul, în momentul acesta, pe 
pieptul lui, întocmai ca o regină plină de încântare şi 
voluptate! Ea, care cunoscuse cea mai cumplită decădere, l- 
ar fi ajutat să construiască o lume nouă de splendori şi 
bucurii. Numai şi numai de ea avea nevoie ca să poată să-şi 
îndeplinească misiunea, căci în ziua în care va fi salvată 
femeia din starea de sclavie, va fi salvată şi. omenirea. 

Îi spuse încetişor: 

— Dă-mi mâna ta, Josine, mâna ta trudită... 

Şi ea îi dădu mâna, chiar pe aceea căreia îi lipsea degetul 
arătător, tăiat atunci când fusese prins în angrenajul unei 
maşini. 

— E foarte urâtă, murmură ea 

— Urâtă! Oh, Josine! Nici vorbă! îmi este atât de drugă, 
încât, din întreaga ta fiinţă adorata, pe ca o sărut cu cel mai 
mare respect. 

Îşi lipise buzele de cicatrice. şi acoperea cu mângâieri 
mâna ei mică, plăpândă şi mutilata. 

— Ah, Luc! Ce mult mă iubeşti şi cât de mult te iubesc şi 
cu pe tine! 

Strigătul ei izbucni încântător, un strigăt de fericire şi de 
speranţă, care-i uni iarăşi într-o nouă îmbrăţişare. Afară, 
deasupra Beauclairului adânc scufundat în somn, pluteau 
prin văzduh zgomotele ciocanelor hidraulice, făcând să 
răsune oţelurile de la forjele uzinelor Crecherie şi Abis şi 
concentrându-se prin munca de noapte. Şi, fără îndoială, 
bătălia nu luase încă sfârşit, lupta cea mai încrâncenată va 


continua din ce în ce mai dârza între trecut şi viitor. Dar 
avusese loc, în mijlocul celor mai cumplite chinuri, un 
moment de răgaz şi de fericire; şi, oricare vor fi în 
continuare suferinţele ce-i aşteptau, sămânţa nemuritoare a 
dragostei fusese aruncata, pentru a se dobândi prin ea 
bogăţia recoltelor viitoare. 


III 


Şi, începând din ziua aceea, la fiecare nouă catastrofă 
care lovea în plin uzina de la Crecherie, de fiecare dată 
când oamenii refuzau să-l urmeze sau îi făceau greutăţi în 
acţiunile pe care le întreprindea în vederea întemeierii 
oraşului său de muncă, dreptate şi pace, Luc nu se putea 
abţine să nu strige: 

— Bine, dar oamenii ăştia nu mă iubesc! Fiindcă dacă m- 
ar iubi, totul ar fi înfloritor, totul s-ar dezvolta şi ar triumfa 
sub soare. 

Opera lui trecea în clipele acelea printr-o grea cumpănă, 
fiind într-un vizibil regres şi cedând pas cu pas terenul. În 
orice înaintare spre progres se iveşte acest moment de 
încrâncenare, când, fără să vrei, trebuie să te opreşti şi să 
te lupţi. Şi nu numai că nu înaintezi, dar uneori chiar e 
necesar să dai înapoi, redutele dobândite cu atâta trudă par 
a se nărui şi ai impresia că niciodată nu vei mai reuşi să-ţi 
atingi scopul. Este în acelaşi timp şi ceasul de afirmare al 
eroilor, momentul când iese în relief fermitatea lor de 
caracter, credinţa lor de neînfrânt în victoria finală. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, Luc încercă să-l oprească pe 
Ragu, care voia să se rupă de asociaţie şi să părăsească 
uzina de la Crecherie, pentru a se întoarce la atelierele de 
la Abis. Dar se izbi de o încăpățânare răutăcioasă şi 
batjocoritoare, de firea unui om fericit de prilejul pe care-l 
avea să-i facă un rău şi care îşi dădea foarte bine seama că 
uzina recea printr-un moment de grea cumpănă, când lipsa 
braţelor de muncă putea să însemne pentru ca dezastrul. 


Apoi, exista ceva mult mai adânc înrădăcinat în el, acea 
nostalgie pentru munca de sclav, dorinţa de a se reîntoarce 
la lehamitea lui şi la mizeria neagra, la tot trecutul 
îngrozitor care-i rămăsese în sânge. Când căsuţa lui curată, 
înconjurată de verdeață, râdea în lumina blândă a soarelui, 
Ragu regreta străzile înguste şi împuţite ale vechiului 
Beauclair, cocioabele leproase printre care hălăduia în voie 
ciuma. Când petrecea vreunul dintre ceasurile de repaus în 
imensa sală luminoasă a clubului din casa de cultura, unde 
alcoolul era interzis, mirosul înţepător al cabaretului lui 
Caffiaux îl obseda. Ordinea şi curăţenia care domneau în 
magazinele cooperative îl supărau de asemenea şi-l făceau 
să simtă nevoia să-şi cheltuiască banii după cum l-o tăia 
capul, pe la negustorii din strada Brias pe care-i considera 
chiar el însuşi nişte adevăraţi hoţi, dar cu care avea prilejul 
plăcut să se certe. Şi cu cât insista Luc mai mult, arătându-i 
nesăbuinţa pe care o săvârşea plecând, cu atât mai mult se 
încăpăţâna Ragu, gândindu-se că dacă ţinea atât de mult să 
rămână la Crecherie, însemna că, părăsind uzina, îl va face 
să ajungă de râpă. 

— Nu, nu, domnule Luc, nimic nu mă mai poate opri. S-ar 
putea să fac într-adevăr o prostie, deşi eu, unul, nu sunt de 
părerea asta... Ne promiseseşi marea cu sarea, trebuia să 
devenim cu toţii nişte adevăraţi bogătaşi, şi adevărul e că 
nu câştigăm nimic mai mult decât în altă parte, ba, pe 
deasupra, mai avem şi alte neplăceri, după părerea mea. 

Acesta era adevărul, repartiţia câştigurilor la uzina de la 
Crecherie nu atinsese până atunci o cifră mai ridicată într- 
un mod simţitor faţă de salariile care se primeau la 
atelierele Abis. 

— Existăm, răspunse în grabă Luc, şi ceea ce este mai 
important decât toate, când viitorul ne aparţine în mod 
sigur, e tocmai acest fapt, că existăm. Dacă v-am cerul până 
acum sacrificii, am făcut-o cu convingerea că scopul nostru 
este să dobândim fericirea pentru toată lumea. Dar trebuie 


răbdare şi curaj, trebuie credinţă în opera pe care o 
construim şi, mai cu seamă, multă muncă. 

Un astfel de limbaj nu-l putea impresiona pe Ragu. O 
singură expresie îl izbise şi rânji: 

— O, la, la! fericire pentru toată lumea, lucrul acesta e 
foarte frumos. Numai că prefer să încep cu fericirea mea. 

Luc îi spuse atunci că era liber, ca i se va face socoteala şi 
că poate pleca oricând va dori. În fond, nu avea niciun 
interes să păstreze un om rău, a cărui prezenţă putea până 
la urmă să constituie un ferment de dezbinare. Dar 
plecarea Josinei îi sfâşia inima şi rămase puţin cam ruşinat 
când îşi dădu seama că nu punea atâta zel să-l reţină pe 
Ragu, decât pentru a o avea pe ea însăşi în preajmă-i. Îi era 
greu de suportat gândul ca Josine se întorcea în această 
cloacă din vechiul Beauclair, încăpând pe mâinile acestui 
ora care, apucat din nou pe panta alcoolismului, va continua 
s-o maltrateze. O revedea pe strada Trois-Lunes, unde vor 
locui într-o cameră dezgustătoare, pradă mizeriei sordide şi 
aducătoare de moarte; şi Luc nu mai era acolo pentru a 
veghea asupra ei, şi Josine acum era a lui; ar fi doritsănuo 
părăsească nici măcar un minut, pentru a putea să-i asigure 
o viaţă fericită. 

În noaptea următoare ea reveni să-l vadă şi avu loc între 
ei o scenă sfâşietoare, udată cu lacrimi, făcând o mulţime 
de proiecte nesăbuite. Înţelepciunea învinse totuşi până la 
urmă, trebuiau să accepte lucrurile aşa cum erau, dacă nu 
voiau să compromită opera pe care o începuseră şi care 
devenea o cauză a tuturor. Josine îl va urma pe Ragu, 
fiindcă nu putea să facă altminteri, fără să provoace un 
scandal îngrozitor; în vreme ce Luc îşi va continua la 
Crecherie lupta pentru fericirea tuturor, cu convingerea că 
până la urmă victoria, va fi de partea sa. Se simțeau foarte 
puternici, fiindcă aveau de partea lor dragostea pe care 
nimeni şi nimic nu putea o înfrângă. Josine promise, plină 
de iubire, că o să vină din nou să-l vadă. Totuşi, ce scenă 
sfâşietoare când trebui să-şi ia rămas bun şi când, a doua zi, 


o văzu părăsind locuinţa de la Crecherie îndărătul lui Ragu, 
care, ajutat de Bourron, împingea un cărucior unde 
îngrămădiseră lucrurile ce şi le luau la ei cu prilejul 
nefericitei lor mutări. 

Trei zile mai târziu, Bourron urmă exemplul lui Ragu, cu 
care se întâlnea din nou, în fiecare seară, la Caffiaux. Fostul 
lui tovarăş de lucru îl lua cu aceste prilejuri atât de tare în 
bătaie de joc, din pricina restricţiilor cumplite care 
domneau la clubul casei comune, încât Bourron crezu că 
săvârşeşte un gest de om liber, revenind aici, la rândul lui, 
să locuiască pe strada Trois-Lunes. Babette, nevasta lui, 
după ce încercase să se pună de-a curmezişul săvârşirii 
unei asemenea prostii, se resemnase până la urmă, cu 
optimismul ei obişnuit. Ei, asta-i bună! O să meargă treaba 
totuşi foarte bine, bărbatul său era în fond un om tare 
cumsecade, care o să-şi dea seama clar cum stau lucrurile 
mai devreme sau mai târziu. Şi, mutându-se, glumea, 
spunându-le la revedere vecinilor, fiindcă nici nu-i trecea 
prin minte că n-o să se întoarcă iarăşi printre aceste grădini 
frumoase, unde îi plăcea atât de mult să trăiască. Mai cu 
seamă, visa să-i aducă aici din nou pe fiica şi fiul ei, Marthe 
şi Sebastien, care făceau mari progrese la şcoală. Şi, pentru 
că Soeurette spusese să-i lase acolo, consimţi. 

Dar ceea ce agravă situaţia de la Crâcherie fu că alţi 
muncitori cedară tentaţiei, luând exemplul rău şi plecând, 
cum plecaseră Ragu şi Bourron. Le lipsea credinţa în 
victoria finală, după cum le lipsea şi ataşamentul, astfel 
încât Luc avu de furcă şi intră în luptă cu reaua-voinţă a 
unor oameni, cu laşităţile şi dezertările de care se izbeşte 
cineva de îndată ce încearcă să muncească pentru fericirea 
altora. Până şi la Bonnaire, care era atât de rezonabil şi atât 
de loial, simţi petrecându-se o zguduitură lăuntrică. 
Căsnicia lui era veşnic tulburată de certurile zilnice ale lui 
La Toupe, a cărei vanitate nu fusese încă satisfăcută; căci 
nu putuse până acum să-şi cumpere rochia de mătase şi 
ceasul, visul ei de cochetărie pe care-l nutrea de multă 


vreme. Apoi, ideile de egalitate şi de comunitate o enervau, 
căci regretul ei cel mai mare era că nu se născuse prinţesă. 
Umplea casa cu o vijelie pe care nimic n-o putea domuoli, 
raţiona tutunul tătucului Lunot cu şi mai mare stricteţe şi 
bruftuluia copiii, pe Lucien şi pe Antoinette. Mai adusese 
alţi doi pe lume, Zoe şi Severin, şi faptul acesta i se părea 
de asemenea o catastrofă, pentru care nu-l ierta sub niciun 
chip pe Bonnaire, reproşându-i zi de zi că-i vinovat, ca şi 
cum micuţii ar fi fost fructul uneltirilor lui, a căror victimă, 
spunea La Tompe, este în primul rând ea însăşi. Bonnaire 
păstra un calm de neclintit, obişnuit cu aceste furtuni, care 
doar îl întristau. Nici măcar nu răspundea atunci când soţia 
lui îi striga că nu este decât un sărman prostănac, un om 
dus cu zăhărelul şi ca ar fi în stare să-şi lase chiar şi oasele 
la Crecherie. 

Cu toate acestea, Luc îşi dădea foarte bine seama că 
Bonnaire nu era chiar din tot sufletul alături de el. 
Niciodată nu-şi permitea să protesteze-n vreun fel, 
rămânea un muncitor activ, priceput şi conştiincios, capabil 
să reprezinte un exemplu pentru tovarăşii lui de lucru. 
Exista totuşi, în ciuda tuturor acestor calităţi, un soi de 
dezaprobare în atitudinea lui, ceva semănând a oboseală şi 
descurajare. Luc suferea mult din pricina aceasta, fiind 
aproape disperat chiar, din cauză că un astfel de om, pentru 
care avea o deosebită stima şi al cărui eroism îl cunoştea, 
ajunsese să se îndepărteze atât de repede de ideile lui, dacă 
şi acesta înceta să mai creadă în el, însemna oare ca opera 
pe care încerca s-o construiască era atât de prost 
concepută? 

Într-o seară avură împreună o explicaţie, stând pe o 
bancă, la poarta atelierelor. Soarele îşi trăsese pleoapa 
gigantică a cerului peste ochiul care asfinţea, când se 
întâlniră întâmplător, se aşezară pe bancă şi se puseră pe 
taifas. 

— E foarte adevărat, domnule Luc, răspunse cu 
sinceritate Bonnaire la o întrebare pe care i-o pusese 


acesta, cu tare mă îndoiesc că până la urmă o să aveţi 
succes. De altfel, vă amintiţi că n-am fost niciodată adeptul 
ideilor dumneavoastră şi că încercarea dumneavoastră mi 
s-a părut întotdeauna că şchioapătă din pricină că se fac 
prea multe concesii. Dacă am acceptat să lucrez în 
condiţiile acestea, a fost numai ca să încerc o experienţă. 
Dar cu cât lucrurile înaintează, cu atât mai mult văd că 
aveam dreptate. Experienţa s-a încheiat, de acum înainte va 
trebui să se încerce altceva, să se acţioneze într-un mod 
mai violent. 

— Cum, experienţa s-a încheiat?! exclamă Luc. Doar 

— Am făcut nimic altceva până acum, decât că abia am 
început-o! Vor trece ani întregi, mai mult ca sigur că se vor 
scurge multe vieţi de oameni şi va fi nevoie poate de 
eforturi seculare care să pună la încercare bunăvoința şi 
curajul oamenilor. Şi dumneata, prietene, dumneata, care ai 
dovedit atâta energie şi îndrăzneală, eşti în stare totuşi să 
te îndoieşti atât de repede! 

Îl privea cum stătea în faţa lui, cu umerii largi şi chipul 
liniştit, pe care se citea atâta forţă şi corectitudine. Dar 
muncitorul clătină încetişor din cap. 

— Nu, nu, bunăvoința şi curajul nu vor rezolva în cazul 
acesta mare lucru. Metoda dumneavoastră este mult prea 
blândă, contează într-o măsură exagerat de mare pe 
înţelepciunea oamenilor. Ideea dumneavoastră de a pune 
laolaltă fondurile materiale, talentul şi munca va reuşi doar 
să se târască fără încetare, cu chiu, cu vai, fără să pună 
vreodată bazele a ceva solid şi definitiv. Răul a atins un 
asemenea grad, atât de îngrozitor, încât a devenit absolut 
necesar să fie vindecat numai cu fierul roşu. 

— Atunci, în această situaţie, ce-i de făcut, prietene? 

— Trebuie ca poporul să pună de îndată mâna pe arme, 
trebuie să deposedeze cu ele clasa burgheză, dispunând 
singur de capital, pentru a pune bazele reorganizării 
muncii, care să devină universală şi obligatorie. 


Şi Bonnaire îşi expuse încă o dată ideile. Rămăsese în 
întregime devotat metodelor violente, şi Luc, care-l asculta 
plin de durere, era complet uluit că de la un asemenea om 
chibzuit şi cu un suflet atât de mare nu reuşise să 
dobândească mai multă înţelegere. Îl regăsea vorbind acum 
la fel cum îl auzise în locuinţa din strada Trois-Lunes, în 
noaptea în care părăsise atelierele Abis, cu aceleaşi idei 
fixe, fără ca cei cinci ani de experienţă comunistă petrecuţi 
la uzina de la Crecherie să-i fi modificat cu ceva credinţa! 
Evoluţia era prea lentă, progresul societăţii realizat numai 
prin intermediul asociaţiei ar cere prea mulţi ani de acum 
înainte, şi nu mai putea rezista, nu credea decât în victoria 
unei revoluţii violente şi imediate. 

— Nu o să ni se dea niciodată decât ceea ce vom smulge 
noi, prin forţele noastre, spuse el în încheiere. Trebuie să 
dobândim totul, pentru a avea totul. 

Se aşternu un moment de tăcere. Soarele asfinţise şi 
echipele de noapte îşi reluaseră lucrul în străfundul 
atelierelor care vuiau de zarva ciocanelor. Şi-n mijlocul 
acestui efort neîntrerupt al muncii, Luc se simţea totuşi 
năpădit de o tristeţe de nedescris, văzând că opera lui va fi 
la rândul ei compromisă tocmai datorită zorului de care 
erau stăpâniţi cei mai bine intenţionaţi dintre oameni 
pentru a-şi realiza idealul lor social. Oare nu se afla în faţa 
unei bătălii încrâncenate a ideilor, care împiedica şi întârzia 
însăşi parcurgerea normală a evenimentelor? 

— Nu vreau să discut din nou în contradictoriu cu 
dumneata, prietene, reluă el în cele din urmă. Dar nu cred 
că o revoluţie decisivă să fie posibilă şi binevenită în 
circumstanţele în care suntem. Şi rămân la convingerea 
mea, că unirea oamenilor, cooperaţia, ajutată de sindicate, 
este drumul cel mai potrivit pe care trebuie mers în stadiul 
actual şi care va conduce în final către comunitatea de 
acţiune a oamenilor... Am mai discutat noi doi adesea 
despre aceste lucruri, fără să ajungem la o deplină 
înţelegere. La ce bun să începem din nou şi să ne necăjim 


într-un mod cu totul inutil?... Ceea ce sper de la dumneata, 
în ciuda dificultăţilor în care ne zbatem, este ca să te văd 
rămânând credincios cauzei ale cărei baze le-am pus 
împreună. 

Bonnaire schiţă un gest brusc de supărare. 

— Oh, domnule Luc, v-aţi îndoit de mine? Doar ştiţi foarte 
bine că nu sunt un trădător şi că, pentru că m-aţi salvat 
într-o zi de la foame, sunt gata să împart şi un codru de 
pâine uscată cu dumneavoastră, oricât de mult timp ar dura 
greutăţile... N-aveţi nicio teamă, fiindcă tot ceea ce am 
vorbit mai adineaori nu o să discut niciodată cu nimeni. 
Astea sunt chestiuni care rămân între mine şi 
dumneavoastră. Şi bineînţeles că n-o să mă apuc acum să-i 
descurajez pe muncitorii de la noi din uzină prevestindu-le 
falimentul către care ne îndreptăm... Suntem asociaţi şi 
vom rămâne asociaţi până când o să ni se prăbuşească 
zidurile peste capete. 

Foarte emoţionat, Luc îi strânse amândouă mâinile. Şi, 
săptămâna următoare, fu chiar şi mai mişcat decât în clipa 
aceea, când surprinse o adevărată luptă care se desfăşura 
în hala laminoarelor. Fusese avertizat că doi sau trei 
muncitori mai încăpăţânaţi voiau să facă întocmai ca Ragu, 
străduindu-se să antreneze după ei cât mai mulţi dintre 
tovarăşii lor de lucru. Şi chiar în momentul în care intra în 
atelier pentru a-şi da seama ce-i de făcut, îl văzu în mijlocul 
rebelilor pe Bonnaire, care intervenea cu vehemenţă 
pentru restabilirea ordinei. Se opri şi ascultă. Bonnaire le 
spunea plin de curaj tot ceea ce trebuia să le spună, 
amintea lucrurile bune pe care le făcuse uzina pentru ei şi 
le liniştea temerile, promiţându-le că-i aşteaptă perspective 
cu adevărat minunate dacă erau de treabă şi îşi vedeau de 
munca lor. Bonnaire avea o ţinută atât de măreaţă şi de 
frumoasă, încât cu toţii se potoliră ca prin minune, auzind 
chiar pe unul dintre ai lor vorbindu-le despre nişte lucruri 
atât de cu bun simţ. Niciunul nu mai pomenea despre 
intenţia de a rupe asociaţia; cuvintele lui Bonnaire puseseră 


stavilă dezertărilor. Şi Luc nu mai uită niciodată acest 
spectacol ce i se desfăşurase în faţa ochilor, pe acest uriaş 
blajin împăcând spiritele revoltate printr-un gest măreț de 
erou al muncii, al unei munci care impunea respect şi era 
acceptată într-un mod cu totul voluntar. Fiindcă, în această 
situaţie, maistrul turnător se zbătea pentru fericirea 
tuturor şi s-ar fi considerat un laş dacă ar fi dezertat din 
postul său, chiar dacă în sinea lui îşi spunea că ar fi trebuit 
să lupte în alt mod, cu alte metode. 

Dar, când Luc îi mulţumi, simţi totuşi că i se frânge inima, 
din pricina răspunsului pe care i-l dădu, cu glas liniştit, 
Bonnaire: 

— Îi foarte simplu, am făcut ceea ce era normal să fac... 
Nu-i nimic, însă, domnule Luc, o să trebuiască să lupt ca să 
vă conving de dreptatea ideilor mele. Altminteri, o să 
ajungem în cele din urmă să crăpăm de foame cu toţii aici. 

Şi, câteva zile mai târziu după această discuţie, o altă 
întâlnire reuşi să-i întunece lui Luc definitiv sufletul. Plecase 
chiar atunci de la furnal împreună cu Bonnaire şi, mergând 
împreună spre casă, trecură prin faţa cuptoarelor lui 
Lange. Olarul se încăpăţânase să nu părăsească fâşia 
îngustă de pământ de lângă rampa stâncoasă care-i fusese 
donată şi pe care o împrejmuise cu un zid mic din pietre 
fără mortar. Zadarnic se străduise Luc să-l ia cu dânsul, 
oferindu-i să se ocupe de cuptoarele pentru ars cărămidă 
refractară pe care trebuise să le construiască. Lange dorea 
să rămână un om liber, neavând nici Dumnezeu, nici stăpân, 
după cum el însuşi o mărturisea. Continua, prin urmare, să 
vieţuiască în străfundul viziunii lui sălbatice şi să fabrice 
diferite obiecte folositoare din lut ars, străchini, cratiţe şi 
oale, pe care le plimba apoi după el într-un cărucior, prin 
pieţele şi târgurile din satele vecine, El trăgea căruciorul şi 
Nu-Pieds îl împingea. Şi, în seara aceea, se întorceau 
amândoi după unul dintre voiajele lor, tocmai în momentul 
în care Luc împreuna cu Bonnaire ajunseseră în dreptul 
porţii terenului împrejmuit. 


— Ei bine, Lange, merge comerţul? întrebă pe un ton 
cordial primul. 

— Îndeajuns ca să nu ne lipsească pâinea, domnule Luc. 
Şi nici nu pretind mai mult. 

Şi chiar aşa şi era, nu-şi plimba oalele prin târguri decât 
atunci când avea nevoie de o pâine. Restul timpului şi-l 
irosea cu obiecte din lut ars care nu erau destinate vânzării. 
Şi rămânea să le privească ceasuri întregi cu ochii pierduţi 
în visare, ca un bard popular a cărui pasiune unică era 
aceea de a dărui viaţă lucrurilor neînsufleţite. Chiar şi 
obiectele cele mai grosolane pe care le fabrica, străchinile 
şi cratiţele, păstrau în ele un sâmbure de naivitate, o 
puritate a liniei şi o graţie simplă şi mândră. Învăţase din 
instinct să scoată în relief primitiva frumuseţe populară, 
această frumuseţe proprie umilului obiect de uz casnic, 
care îmbină perfectele proporţii şi în acelaşi timp se 
adaptează cu totul la funcţia de întrebuințare pentru care a 
fost conceput. 

Examinând câteva exemplare nevândute din cărucior, pe 
Luc îl frapă această frumuseţe. Şi vederea lui Nu-Pieds, 
această fata înaltă, oacheşă, atât de frumoasă, cu membrele 
ei fine şi nervoase de luptătoare, cu gâtul mic şi vajnic de 
războinică, îl umplea de asemenea de o admiraţie 
amestecată cu uimire. 

— Ei, reluă el adresându-i-se de data aceasta femeii, fără 
îndoială că-ţi vine greu să tot împingi o zi întreagă la 
cărucior? 

Dar Nu-Pieds avea o fire tăcută, aşa că se mulţumi să 
surâdă, cu ochii mari de sălbăticiune, în vreme ce olarul 
răspunse pentru ea: 

— Aş, se odihneşte la umbră, la marginea drumului, ori 
de câte ori întâlneşte vreun izvor... Nu-i aşa că merge 
treaba totuşi, Nu-Pieds, şi că suntem fericiţi? 

Femeia îşi întoarse către el ochii, care se umplură de o 
adoraţie nemărginită ce se cuvenea stăpânului atotputernic 
bun, salvatorului şi zeului ei. Apoi, fără să scoată un cuvânt, 


continuă să împingă în terenul împrejmuit căruciorul, pe 
care avu grijă să-l ducă sub un şopron. 

La rândul lui, Lange o urmărise cu o privire caldă, în care 
se citea o dragoste profundă. Uneori se făcea că o tratează 
cu asprime, ca pe o ţigancă adunată de pe drumuri, al cărui 
îmblânzitor voia să rămână. Dar, în realitate, ea era stăpână 
în casa lui, şi el o iubea cu o patimă pe care se ferea s-o 
mărturisească şi pe care şi-o ascundea sub înfăţişarea lui de 
bărbat ridicat de la coarnele plugului, dur şi necioplit Acest 
om mărunt de statură, vânjos şi cu o figură colţuroasa, cu 
părul şi barba ciufulite, era în adâncul fiinţei lui de o 
blândeţe şi o gingăşie nemărginite. 

Lange reluă pe neaşteptate, cu sinceritatea lui brutala, 
întorcându-se către Luc, arătându-i prin aceasta că-l 
consideră drept un prieten. 

— Ei bine, vasăzică nu prea merge ideea cu fericirea 
tuturor? Imbecilii ăştia, care acceptă să se închidă în 
cazarma ce care aţi fondat-o, nu vor prin urmare să fie 
fericiţi după felul cum concepeţi dumneavoastră viaţa? 

Glumea în felul acesta, pe un ton oarecum zeflemitor, ori 
de câte ori se întâlnea cu Luc, luând cam peste picior 
tentativa de a construi un soi de comunism de factură 
fourieristă, cum se experimenta la Crecherie. Dar fiindcă 
Luc se mulțumea de fiecare dată să-i zâmbească, Lange 
adăugă: 

— Sper totuşi că n-au să treacă nici şase luni şi o să veniţi 
cu toţii la noi, anarhiştii... V-o repet încă o dată, totule 
putred, nu a mai rămas altă soluţie decât să se doboare la 
pământ vechea societate prin explozii de bombe. 

Bonnaire, care până atunci, păstrase tăcerea, interveni 
deodată: 

— Oh, prin explozii de bombe! Dar asta-i curată 
neghiobie! 

El, mânat de ideile lui despre colectivism în sensul pur al 
cuvântului, nu mai putea fi adeptul atentatelor, şi era 
pentru propaganda prin fapte, crezând din tot sufletul în 


necesitatea unei revoluţii violente, dar care să antreneze 
întreaga societate. 

— Cum neghiobie!? exclamă Lange, rănit în amorul lui 
propriu. Crezi că dacă nu s-o găsi cineva acolo care să 
muştruluiască pe burghezi, o să mai poată avea loc 
vreodată faimoasa noastră socializare a mijloacelor de 
producţie? Ceea ce faceţi voi, acest capitalism deghizat, 
asta-i o neghiobie. Cu alte cuvinte, trebuie început prin a 
distruge totul, pentru a se putea construi din nou totul. 

Continuară împreună disputa pe acest ton, unul 
susţinând ideile anarhismului, celălalt pe ale 
colectivismului, şi lui Luc nu-i mai rămase nimic altceva de 
făcut decât să stea şi să-i asculte. Între Lange şi Bonnaire 
se afla aceeaşi prăpastie precum se afla între Bonnaire şi el 
însuşi. Ascultându.-i, i-ai fi crezut, după asprimea vorbei şi 
după patima pe care o puneau în ceea ce spuneau, oameni 
de neamuri cu totul şi cu totul diferite, duşmănindu-se de 
veacuri, gata să se devoreze, fără să existe între ei niciun 
fel de posibilitate pentru a ajunge la vreo înţelegere. Şi 
totuşi, amândoi năzuiau spre aceeaşi fericire pentru toate 
făpturile omeneşti, se întâlneau pe aceleaşi poziţii, 
urmărind aceleaşi scopuri, şi anume dreptatea, pacea şi 
munca reorganizată pe baze noi, în stare să acorde pâine şi 
bucurie tuturor. Totuşi, când era vorba să se înţeleagă 
asupra mijloacelor prin care să le dobândească, ce furie şi 
câtă ură şi duşmănie îi cuprindeau pe amândoi! De-a lungul 
drumului atât de anevoios al progresului, între cei care 
mergeau alături, umăr la umăr, înflăcăraţi cu toţii de 
aceeaşi dorinţă de libertate şi dezrobire, aveau loc, la 
fiecare escală, bătălii sângeroase, pentru simpla problemă 
de a şti dacă trebuie să treacă la dreapta sau la stânga. 

— Şi apoi, fiecare-i stăpân pe faptele lui, declară în cele 
din urmă Lange. N-ai decât să stai liniştit în cuşca dumitale 
de burghez, dacă asta te amuză, prietene... Şi noi ne vedem 
de treburile noastre, pregătim micile cadouri, ulcelele pe 
care le vom duce, într-o bună dimineaţă, să le punem la 


subprefect, la primar, la preşedinte şi la preot, nu-i aşa, Nu- 
Pieds? Grozavă călătorie, ce zici? Şi cu ce inimă uşoară o 
să-mpingem, în dimineaţa aia, hodoroaga! 

Fata cea frumoasă şi înaltă revenise lângă uluca porţii, 
unde ţinuta ei suverană şi sculpturală se reliefa printre 
plăcile de argilă roşcată ale micii împrejurimi. Din nou ochii 
ei se înflăcărară şi schiţă un zâmbet larg, de femeie supusă, 
gata să-şi urmeze stăpânul chiar până la crimă. 

— Ea îmi e un adevărat prieten, adăugă simplu Lange, cu 
aerul lui posac, dar şi cu un ton duios în acelaşi timp. Mă 
ajută la orice. 

Când Luc şi Bonnaire se îndepărtară împreună, aşa cum 
se înțelegeau ei de puţin, fără să fie supăraţi totuşi între ei, 
merseră în tăcere un moment. Apoi, ultimul simţi nevoia să- 
şi reia argumentele şi să dovedească o dată mai mult că nu 
există altă cale de izbăvire pe care s-o poată folosi 
societatea în afara aceleia de a se institui o guvernare a 
colectivităţii. Îi condamna deopotrivă pe anarhişti, ca şi pe 
fourierişti, pe unii pentru ca încercau să suprime prin 
violenţă capitalul, pe ceilalţi pentru că nu se făceau imediat 
stăpâni pe capital. Şi Luc se gândea din nou că nu era 
posibil să realizezi o împăcare între oameni, decât după ce 
ai fi. Întemeiat, în sfârşit, oraşul în care, trăind laolaltă, 
toate vrajbele s-ar fi potolit, urmărind numai realizarea 
visului comun. Nu s-ar mai certa nimeni asupra drumului 
cel mai bun ce-l aveau de urmat şi s-ar ajunge la scopul 
dorit de toţi, acela de a domni pretutindeni pacea frăţească. 
Dar ce cumplită nelinişte îi stârnea drumul lung pe care-l 
mai aveau încă de parcurs până să ajungă acolo şi ce teamă 
simţea când vedea pe înşişi fraţii întru acelaşi ţel 
devorându-se între ei şi împiedicându-se unii pe alţii în 
marşul lor! 

Luc se întorcea de fiecare dată mai mâhnit din aceste 
neîncetate ciocniri, care reprezentau tot atâtea obstacole în 
calea înfăptuirii operei lui. Era de ajuns ca doi oameni să 
dorească să acţioneze, pentru ca, imediat, să nu se mai 


înţeleagă. Când fu, în sfârşit, singur, un strigăt îi scăpă din 
adâncul fiinţei, strigătul care, în ultima vreme, îi apăsa 
sufletul: 

— Dar nimeni nu mă iubeşte! Dacă m-ar iubi, totul ar da 
roade, totul s-ar dezvolta şi ar ajunge până la urmă să 
triumfe sub soare! 

Morfain îi pricinuia la rândul lui aceeaşi mâhnire. Luc 
încercase, fără nicio şansă de succes, să-l mai civilizeze 
puţin şi să-l facă să-şi părăsească vizuina lui din stâncă, 
pentru a cobori să locuiască într-una dintre căsuţele 
luminoase de la Crecherie. Dar maistrul turnător refuzase 
întotdeauna cu încăpățânare, sub pretextul că acolo, sus, se 
afla mai aproape de munca lui şi putea, în felul acesta, să 
exercite o continuă supraveghere. Luc lăsa totul pe seama 
lui, îl lăsa să conducă furnalul, care funcţiona după 
metodele vechi, în aşteptarea bateriilor de cuptoare 
electrice, operă pe care urma s-o desăvârşească Jordan şi-n 
realizarea căreia acesta din urmă muncea neîntrerupt, fără 
să dea vreodată semne de oboseală. 

Morfain dispreţuia oraşul nou şi aproape că punea un 
sentiment de duşmănie în felul în care-i judeca pe locuitorii 
lui. El, ca un Vulcan al timpurilor străvechi, cuceritorul 
focului, muncitorul încovoiat sub îndelungata sclavie de mai 
târziu, dăruindu-şi forţele întocmai ca un erou resemnat de 
soarta sa şi ajungând în cele din urmă să iubească măreţia 
întunecată a ocnei unde soarta îl făcuse să-şi încovoaie 
spatele, se supăra din pricina acestei uzine, ai cărei 
muncitori vor fi nişte adevăraţi domni, zgârciţi când va fi 
vorba să-şi folosească braţele, înlocuiţi încetul cu încetul de 
maşini, pe care în curând vor fi în stare să le dirijeze şi nişte 
copii. Grija aceasta de a se economisi pe cât se poate mai 
mult osteneala şi de a nu se mai lupta cu focul şi cu fieruli 
se părea un lucru tare meschin şi nenorocit. Nici măcar nu 
înţelegea despre ce este vorba şi nu deschidea gura vreme 
îndelungată, înălţând din umeri şi rămânând mut zile de-a 
rândul. Şi, foarte însingurat, foarte orgolios, rămânea în 


colţişorul lui de munte, domnind asupra furnalului şi 
dominând de la înălţimea unde se afla uzina, pe care, cu o 
regularitate de ceasornic, de patru ori la rând în cele 
douăzeci şi patru de ore ale zilei, şarjele strălucitoare de 
zgură o încoronau cu un nimb de flăcări. 

Şi încă o altă pricină ÎI opunea pe Morfain acestor 
timpuri noi, de care nici n-ar fi voit să ştie şi al căror suflu 
nu-i atinsese nici măcar în treacăt pielea aspră şi tăbăcită 
de muncă. De data aceasta însă, inima trebuie că a 
sângerat cumplit în pieptul omului tăcut care era Morfain. 
Fiica lui, Ma-Bleue, ai cărei ochi albaştri păreau rupţi din 
bolta cerului ce-l avea necontenit deasupra creştetului, 
această făptură înaltă şi frumoasă, care, de la moartea 
mamei ei, devenise o gospodină îndrăgită, era însărcinată. 
Morfain se înfurie la început, apoi o iertă, căci îşi spuse că 
până la urmă se va căsători. Dar niciun fel de iertare nu mai 
încăpu atunci când fata îi mărturisi numele bărbatului, fiul 
primarului, Achille Gourier. Legătura lor dura de ani de zile, 
cu întâlniri pe cărările munţilor Bleuses, cu înserări 
petrecute în culcuşuri răspândind arome de levănţică şi 
cimbru, ori în imensa răsuflare a nopţilor înstelate, sub 
cerul liber. Achille, rupând relaţiile cu familia sa, ca un 
tânăr burghez pe care burghezia din jurul lui îl scârbea şi-l 
plictisea, îl rugase pe Luc să-l angajeze la Crecherie, unde 
devenise desenator tehnic. Sfidând toate convențiile, iubea 
unde şi cum îi plăcea, hotărât să muncească pentru femeia 
aleasă de el însuşi şi nesilit de nimeni, sfidând rolul de fiu 
supus al vechii societăţi condamnate la pieire şi păşind cu 
fruntea sus spre veacul nou. Şi tocmai acest lucru îl nelinişti 
cel mai mult pe Morfain, până într-atâta încât ajunse s-o 
alunge pe Ma-Bleue de acasă ca pe o fiică pierdută. dacă se 
lăsase să fie sedusă de un domn, însemna că nu mai era 
vorba, în cazul ei, decât de răzvrătire şi dezmăţare. Toate 
obiceiurile străbune se prăbuşeau, din moment ce însăşi 
una dintre fetele cele mai frumoase şi mai bune s-a pornit 


să  zdruncine temeliile acestora, dând ascultare şi 
ademenindu-l chiar ca probabil pe fiul primarului. 

Luc trebui să intervină, fiindcă Ma-Bleue, după ce fusese 
gonită de acasă, se refugiase la Achille. Cei doi tineri însă 
nu pomeneau nici măcar o vorbă despre căsătorie. La ce 
bun? Doar erau foarte siguri că se iubesc şi că nu se vor 
părăsi niciodată. Pentru a se putea căsători, era necesar ca 
Achille să fi făcut somaţie pe cale juridică tatălui său, şi asta 
se părea o complicaţie destul de supărătoare şi mai cu 
seamă inutilă. În zadar insistă Soeurette, cu gândul că, 
pentru buna reputaţie a Crâcheriei şi pentru a împăca 
morala, ar fi mai bine să aibă loc o căsătorie legală. În cele 
din urmă, Luc reuşi să obţină de la ea promisiunea să fie 
mai înţelegătoare cu cei doi tineri, fiindcă simţea că 
generaţiile noi, pe măsura trecerii timpului, priveau cu alţi 
ochi relaţiile dintre oameni. 

Cât despre Morfain, acesta nu putea accepta cu 
asemenea uşurinţă situaţia care se crease şi Luc trebui să 
uree într-o seară până la el, pentru a discuta împreună pe- 
ndelete. De când îşi alungase fata, maistrul turnător îl mai 
avea în preajmă numai pe fiul său, Petit-Da, ocupându-se 
amândoi de menaj şi bucătărie, în borta lor din stâncă. Şi, în 
seara aceea, după ce terminaseră de mâncat cina alcătuită 
doar dintr-o supă, rămăseseră pironiţi pe scaunele de 
bucătărie, în faţa primitivei mese de stejar pe care o 
ciopliseră singuri cu securile, în vreme ce mica feştilă ce-i 
lumina proiecta pe piatra afumată a pereţilor umbrele lor 
de coloşi. 

— Totuşi, tată, spunea Petit-Da, lumea merge înainte şi nu 
se poate să te opreşti locului. 

Morfain făcu să se zguduie masa cea grea cu o lovitură 
de pumn. 

— Eu am trăit aţa cum a trăit tatăl meu, şi datoria voastră 
era să trăiţi tot aşa cum trăieşte tatăl vostru. 

În mod obişnuit, cei doi bărbaţi nu schimbau patru 
cuvinte într-o zi întreagă. Dar, de câtva timp, se aşternuse 


între ei o atmosferă neplăcută şi, deşi făceau amândoi totul 
ca să le evite, izbucneau uneori certuri şi explicaţii mai 
dure. Feciorul lui Morfain ştia să citească şi să scrie şi era 
din ce în ce mai mult pătruns de transformările ce se 
petreceau în jur şi care ajungeau ca un suflu vag chiar până 
în adâncul strungilor muntelui. Şi tatăl, stăpânit de 
încăpăţânarea şi orgoliul lui de a nu fi decât simplu 
muncitor de nădejde, al cărui efort fizic era suficient ca să 
îmblânzească focul şi să stăpânească fierul, se înfuria şi era 
cuprins de amărăciune, socotind că neamul lui degenera 
din pricina acestei ştiinţe şi acestor concepţii noi care i se 
păreau de-a dreptul inutile. 

— Dacă sora ta nu ar fi citit cărţi şi nu s-ar fi preocupat 
prea mult de ceea ce se petrecea colo, jos, ar fi rămas încă 
multă vreme alături de noi... Oh, oraşul ăsta nou, oraşul 
ăsta blestemat, care ne-a luat-o! 

De data aceasta, pumnul lui nu se mai prăvăli asupra 
mesei, ci se-ndreptă, prin uşa întredeschisă care lăsa să se 
întrevadă bezna neagră a nopţii, către Cre&cherie, ale cărei 
lumini scânteiau ca nişte stele în josul pantei stâncoase. 

Plin de respect, Petit-Da nu mai scotea un cuvânt, cu 
sufletul tulburat de altminteri, fiindcă ştia că tată-su era 
supărat pe el de când îl întâlnise cu Honorine, fiica lui 
Caffiaux, cârciumarul. Honorine, micuță de statură, brunetă 
şi cu pielea feţei subţire, stăpânită tot timpul de o veselie şi 
vioiciune fără margini, se îndrăgosti de acest uriaş blând, 
care găsise la rândul lui că-i o fată pe placul său. Şi-n 
explicaţia din seara aceasta, care avea loc între tată şi fiu, 
în realitate era vorba despre Honorine. Furtuna, pe care 
Petit-Da o aştepta de atâta vreme, avea să se dezlănţuie 
până la urmă. 

— Şi tu, întrebă pe neaşteptate Morfain, când ai de gând 
să-ţi iei zborul din casă? 

Gândul acesta al despărțirii păru să-l tulbure pe Petit-Da. 

— Pentru ce, tată, vrei să-mi iau zborul? 


— Ehei, când există o fată în joc, apăi nu pot să se nască 
decât certuri şi dezbinări... Şi apoi, ce fată ţi-ai mai ales şi 
tu! Îţi închipui barem că au să vrea să ţi-o dea, că-i bine să 
se facă asemenea căsătorii, prin care se amestecă sângele 
boieresc cu al nostru? Ehei, băiete, toate lucrurile sunt 
acum de-a-ndoaselea, de parcă ar fi sfârşitul lumii... Am 
trăit prea mult, asta e. 

Luându-l cu binişorul, plin de duioşie, feciorul lui Morfain 
se strădui să-şi potolească tatăl. Nu nega câtuşi de puţin 
dragostea lui pentru Honorine. Numai că vorbea despre 
lucrurile acestea cu multă cumpătare, hotărât să aştepte 
răbdător atâta vreme cât va trebui. O să vadă el mai târziu 
ce avea de făcut. Şi apoi, ce rău vedea în asta, ca atunci 
când se-ntâlneau, el şi cu tânăra fată, să-şi spună unul 
altuia un „bună ziua” prietenesc? Dacă nu făceau parte din 
aceeaşi lume, asta nu-i împiedica absolut deloc să se placă. 
Şi chiar dacă vor ajunge să-şi amestece puţin sângele, 
lucrul acesta nu ar avea decât o parte bună, faptul că 
diferitele categorii de oameni ar ajunge să se cunoască şi 
prin aşa ceva să se iubească mai mult... 

Dar, sufocat de mânia şi amărăciunea care se revărsau în 
sufletul lui, Morfain se sculă dintr-odată şi spuse, însoţindu- 
şi vorbele cu un gest plin de măreție şi tragism, sub 
plafonul din stâncă, pe care aproape că-l atingea cu 
fruntea: 

— Du-te, du-te imediat că ai să vrei să pleci... Fă ca şi sor- 
tă, scuipă peste tot ceea ce ar trebui respectat, azvârlă-te în 
destrăbălări şi-n nebunii. Nu mai sunteţi copiii mei, nu vă 
mai recunosc, cineva v-a schimbat... Şi să mă lăsaţi singur, 
în borta asta sălbatică, unde sper din toată inima că stâncile 
astea au să se prăbuşească până la urmă peste mine şi-au 
să mă zdrobească! 

Sosind în dreptul uşii, Luc se oprise-n prag şi auzise 
aceste ultime cuvinte. Şi se simţi profund impresionat, 
fiindcă avea o stimă deosebită pentru Morfain. Încercă un 
timp să-i dea unele sfaturi. Dar Morfain, de când intrase pe 


uşă ceea ce numea el stăpânul, îşi ascunsese înlăuntrul 
fiinţei pricinile de supărare pentru a nu mai fi în aparenţă 
decât muncitorul ascultător, subordonatul supus, care 
ascultă dispoziţiile şefului. Nici măcar nu-şi permitea să-l 
judece pe Luc, principala pricină a tuturor acestor fapte 
îngrozitoare ce răscoliseră întreaga regiune şi de pe urma 
cărora suferea şi Morfain. Bătrânul socotea mai cu seamă 
că patronii trebuiau să rămână stăpânii care să acţioneze 
după cum îi tăia capul, în vreme ce muncitorilor le revenea 
numai rolul să fie oameni cinstiţi, care să-şi facă treaba aşa 
cum o făcuseră din moşi-strămoşi. 

— Să nu vă fie cu supărare, domnule Luc, dacă am şi eu 
aşa, părerile mele, şi dacă mă mai stropşesc şi eu la câte 
cineva, dacă se-ncontrează cu mine. lreaba asta mi se- 
ntâmplă foarte rar, c-apoi ştiţi că eu sunt prea slobod la 
gură... Da' să fiţi fără grijă, că şi dacă mă mai oţărăsc şi eu 
oleacă, asta nu pricinuieşte niciun neajuns la lucru, unde 
am tot timpul un ochi treaz, şi nu se scoate nicio şarjă fără 
să fiu de faţă... C-apoi, nu-i aşa, când eşti necăjit, parcă 
lucrezi şi mai dihai, ca să-ţi treacă supărarea. 

Apoi, cum Luc se străduia să aştearnă iar liniştea în sânul 
acestei familii pustiite de transformările al căror apostol se 
făcuse, maistrul turnător fu pe punctul să se înfurie din nou. 

— Nu, nu! mi-ajunge, nu mai vreau să aud nimic! Dacă aţi 
urcat până aci, domnule Luc, numai ca să-mi vorbiţi de Ma- 
Bleue, apoi v-aţi irosit forţele pe degeaba, fiindcă n-o să 
faceţi nimic altceva decât că o să încurcaţi lucrurile şi mai 
mult. Ea n-are decât să stea acolo unde se află, iar eu 
rămân aici, la mine! 

Şi, dorind să schimbe subiectul conversaţiei, trecu pe 
neaşteptate la altceva şi îi dădu o veste neplăcută, care 
contribuia în mare măsură la proasta lui dispoziţie. 

— Aş fi coborât, fără doar şi poate, de îndată, ca să va 
spun c-am fost în dimineaţa asta la mina şi că ni s-a irosit 
orice nădejde să descoperim acolo vreun filon nou de 
minereu, la fel de bogat ca altădată... După mine, ar fi 


trebuit să-l găsim negreşit acolo, în fundul galeriei, pe 
direcţia pe care spusesem să se meargă... Dar ce să facem? 
Parcă a azvârlit cineva un blestem peste tot ce facem, 
fiindcă ori încotro pornim, nimic nu ne izbândeşte. 

Cuvintele acestea răsunară în sufletul lui Luc întocmai ca 
un dangăt de clopot cu care înmormânta marile speranţe ce 
şi le făcuse. Morfain îl aducea la disperare, de parcă ar fi 
văzut în el ultimul supravieţuitor în stare să dea mărturie 
asupra unei lumi dispărute, cu capul lui enorm, cu pielea 
feţei întinsă, roasă şi-nroşită de foc, cu ochii arşi de flacără 
şi gura chinuită, de culoarea roşie-arămie pe care ţi-o da 
dogoarea cuptoarelor. Şi Luc plecă de acolo, cobori din nou 
poteca muntelui, copleşit de o tristeţe şi mai adâncă, 
întrebându-se pe ce mormane uriaşe de ruine, care sporeau 
Iară încetare de la o zi la alta, ar fi trebuit până la urmă să- 
şi întemeieze oraşul. 

Chiar şi la Crecherie, în atmosfera atât de intimă, de 
calmă şi de duioasă pe care o întreținea Soeurette, Luc 
găsea pricini de descurajare. Ea continua să primească pe 
abatele Marle, pe institutorul Hermeline şi pe doctorul 
Novarre şi ţinea morţiş să aibă de asemenea printre 
musafirii din zilele acelea şi pe prietenul ei, Luc, împreună 
cu care să dejuneze, încât el nu îndrăznea niciodată să 
refuze invitaţia, în pofida indispoziţiei ascunse ce i-o 
stârneau neîncetatele dispute ale institutorului şi ale 
preotului. Suflet curat, Soeurette nu suferea din pricina 
aceasta şi credea că îl interesează, în vreme ce Jordan, 
înfofolit în păturile lui, meditând la vreo experienţă 
începută, părea că ascultă cu un zâmbet palid. 

Şi, într-o marţi, isprăvind masa, se petrecu în micul salon 
una dintre cele mai neplăcute scene. Hermeline se pornise 
împotriva lui Luc, în legătură cu felul cum se făcea 
instruirea la Crecherie, instruire care se baza pe studiu 
intercalat cu numeroase ore petrecute în atelierele de 
ucenicie, precum şi cu recreaţii prelungi. Această şcoală 
nouă, unde se urmau cursuri după o metodă diametral 


opusă celei pe care o folosea el, îi răpise aproape toţi elevii, 
ceea ce Hermeline nu trecea cu vederea atât de uşor. Şi 
faţa lui colţuroasă, cu fruntea osoasă şi buzele subţiri, se 
îngălbenea de o mânie pe care zadarnic încerca să şi-o 
înăbuşe, la ideea că s-ar putea să se creadă într-un alt 
adevăr decât acela al său. 

— Ar mai fi cum ar mai fi faptul că băieţii ăştia şi fetele 
astea sunt instruiți claie peste grămadă, deşi faptul în sine 
nu mi se pare deloc un lucru curat. Şcolarii au încă de pe 
acum destule deprinderi rele şi o imaginaţie diabolică, asta 
chiar când sunt separați pe sexe, fără să mai vorbim când 
se găseşte cineva care să conceapă extraordinara idee de a- 
i uni pentru a le aţâţa instinctele şi a-i face să se strice şi 
mai mult împreună. Trebuie că e foarte drăguţ să vezi 
micile lor jocuri, prin colţurile încăperii, încă de când merg 
în patru labe... Dar ceea ce-i cu totul şi cu totul inadmisibil 
este felul în care disciplina ajunge o simplă plăsmuire a 
imaginaţiei, din moment ce se face apel la personalitatea 
acestor copii şi sunt lăsaţi să se conducă liber consimţit, 
potrivii plăcerii lor. Nu mi-aţi spus că fiecare elev îţi 
urmează drumul lui în viaţă, se consacră studiului care-i 
place şi rămâne la latitudinea lui să-şi aleagă lecţia asupra 
căreia să discute? Numiţi aşa ceva a declanşa energii... Şi 
apoi, ce fel de studii sunt acelea unde jocul se intercalează 
mereu cu ele, unde tratatele vechi sunt dispreţuite, unde 
cuvântul profesorului nu mai este literă de evanghelie şi 
unde timpul care nu se petrece în aer liber e folosit în 
ateliere, rindeluind lemnul sau pilind fierul? Bineînţeles că 
o meserie manuală e bună de învăţat, dar vine vremea 
pentru toate, şi ar fi mai bine să începeţi totuşi prin a face 
să intre în capotele greoaie ale acestor puturoşi mai multă 
gramatică şi mai multă aritmetică, nu lovituri de ciocan! 

Luc renunţase să mai discute, plictisit să se tot izbească 
de această intransigenţă de om cu idei exclusiviste, de 
catolic bătăios, care decreta că la baza progresului se află 


dogma, dintre zidurile căreia nu voia nici în ruptul capului 
să mai iasă. Şi se mulţumi să răspundă foarte calm: 

— Da, credem că e necesar să facem ca munca să devină 
atrăgătoare, că trebuie să schimbăm metodele învechite de 
studiu cu lecţii legate de viaţă, şi scopul nostru este acela 
de a crea înainte de toate oameni cu voinţă şi caracter. 

La auzul acestor vorbe, Hermeline izbucni: 

— Ei bine! Ştiţi ce o să faceţi până la urmă? O să creaţi 
nişte declasaţi şi nişte revoltați. Nu există decât o singură 
cale de a dărui adevăraţi cetăţeni: aceea de a-i confecţiona 
special după tiparele pe care le vrea statul, aşa cum îi 
trebuie lui pentru a-i asigura puterea şi gloria. De aici, 
necesitatea unei instruiri disciplinate, identice în întreaga 
ţară, şi care să pregătească după programele recunoscute 
ca fiind cele mai bune pe muncitorii, pe liber-profesioniştii 
şi pe funcţionarii de care are statul nevoie. Nu există 
certitudine posibilă, în afara autorităţii... Desigur, mi-am 
dezvăluit cu prilejul acesta propriile mele convingeri, sunt 
republican get-beget, liber-cugetător şi ateu. Sper că 
nimeni nu va fi de acord să vadă în mine un spirit retrograd 
şi, totuşi, instruirea pe care le-o daţi dumneavoastră şi 
educaţia pe care le-o faceţi dumneavoastră, după cum se 
spune, anarhistă, mă scot din fire, pentru că prin ele, peste 
nicio jumătate de secol măcar, nu vor mai exista nici 
cetăţeni, nici soldaţi, nici naţiuni... 

Da, da, n-am încredere că din oamenii dumneavoastră 
liberi o să puteţi face vreodată soldaţi şi, oare, cum o să se 
poată apăra patria, în caz de război? 

— Bineînţeles că, în caz de război, patria va trebui 
apărată, spuse Luc, fără să-şi piardă câtuşi de puţin 
cumpătul. Dar la ce au să mai folosească, într-o bună zi, 
nişte soldaţi, dacă nu vor mai exista războaie? Afirmaţi 
aceleaşi lucruri ca şi căpitanul Jollivet în Journal de 
Beauclair atunci când ne acuză că am fi nişte trădători fără 
de patrie. 


Această ironie puţin cam răutăcioasă ajunse până la 
urmă să-l aducă la exasperare pe Hermeline. 

— Căpitanul  Jollivet este un imbecil pe care-l 
dispreţuiesc. Dar asta nu înseamnă că-i mai puţin adevărat 
faptul că pregătiţi o generaţie depravată, pornită să 
declanşeze o rebeliune împotriva statului, şi care va duce în 
mod sigur republica la cele mai grave catastrofe. 

— Cu alte cuvinte libertatea, adevărul şi dreptatea, toate 
sunt catastrofe, spuse Luc zâmbind din nou. 

Dar Hermeline continua pe acelaşi ton, prezentând un 
tablou îngrozitor al societăţii de mâine, în cazul în care 
şcolile încetau să mai formeze nişte cetăţeni adevăraţi, 
după anumite tipare, instruiți cu toţii în aşa fel încât să 
slujească unei republici aşa cum o vedea el, autoritară şi 
centralistă; era nevoie să se instituie mai multă disciplină în 
politică, să se administreze treburile cu o mână de fier şi 
statul să devină mai suveran, întrucât necuviinţele şi 
dezordinea duceau deopotrivă către cel mai mare dezmâăţ 
fizic şi moral. La auzul acestor cuvinte, abatele Marle, care 
asculta încuviinţând din cap, nu putu rezista tentaţiei şi 
exclamă deodată: 

— Ah! câtă dreptate aveţi şi cât de bine aţi vorbit! 

Faţa lui lăbărţată, cu trăsături neregulate din pricina 
nasului proeminent şi puternic, degaja o furie cumplită 
împotriva societăţii care se năştea sub ochii lor şi unde 
simţea că Dumnezeu era condamnat să devină aproape o 
simplă relicvă, un idol aparţinând unei religii moarte. El 
însuşi, în fiecare duminica, cu prilejul predicilor pe care le 
ţinea, aducea mereu aceleaşi acuzaţii şi profetiza mereu 
aceleaşi dezastre. Dar oamenii nu-l mai ascultau câtuşi de 
puţin, biserica lui se golea în fiecare zi mai mult şi abatele 
simţea din pricina aceasta o mare durere, pe care n-o 
mărturisea nimănui, izolându-se din ce în ce mai mult de 
lume şi găsind numai o singura consolare: în dogmele lui 
marginile. Niciodată nu se arătase o fiinţă mai potrivită 
pentru profesia aleasă, ca să ne exprimăm după tipicul şi 


buchea cărţilor, niciodată nu-şi îndeplinise mai conştiincios 
şi mai sever penitenţele, ca şi cum această lume burgheză, 
a cărei putreziciune încerca s-o ascundă sub mantaua 
religiei, ar fi putut într-adevăr să fie acoperită printr-o 
simplă atitudine de om cumsecade. Şi spunea că în ziua în 
care biserica lui s-ar prăbuşi, el va fi la altar şi va sfârşi sub 
ruine ultima liturghie. 

— E foarte adevărat că din pricina acestor fete şi băieţi, 
care sunt crescuţi împreună, se apropie domnia lui Satan, 
ceea ce face ca toate patimile rele să fie dezlănţuite şi 
autoritatea distrusă, aşa că n-ar mira pe nimeni ca regatul 
lui Dumnezeu să ajungă din nou la pământ, la fel ca pe 
vremea păgânilor... Tabloul pe care l-aţi zugrăvit adineauri 
corespunde atât de mult adevărului, încât nici nu mai ştiu 
ce aş mai putea să adaug la el, ca să-l fac şi mai 
convingător. 

Stânjenit că era lăudat în felul acesta de către preot, cu 
care nu se înţelegea câtuşi de puţin, institutorul amuţise 
dintr-odată, privind cu ochii pierduţi în depărtare peluzele 
parcului, ca şi cum nu l-ar fi auzit ce spunea. 

— Dar, urmă abatele Marle, mai mult chiar decât această 
instruire imorală care se dă aici, în şcolile dumneavoastră, 
există un lucru pe care nu pot să-l iert nici în ruptul capului, 
faptul că l-aţi izgonit pe Dumnezeu din viaţă şi că, într-un 
mod vădit intenţionat, v-aţi făcut că uitaţi să puneţi în 
mijlocul oraşului vostru nou, printre atâtea construcţii 
frumoase şi utile, temeliile unei biserici... Pretindeţi, aşadar, 
să trăiţi fără Dumnezeu? Până acum, niciun stat n-a putut 
să se lipsească de aşa ceva, şi o religie a fost întotdeauna 
necesară pentru cârmuirea oamenilor. 

— Nu pretind nimic, răspunse Luc. Fiecare om este liber 
în credinţa lui, şi dacă nu s-a construit nicio biserică până 
acum, înseamnă că niciunul dintre noi n-a simţit nevoia s-o 
facă. Dar s-ar putea foarte bine să se construiască una, în 
eventualitatea în care s-ar găsi credincioşi pentru a o 
umple, întotdeauna va fi permis oricărui grup de cetăţeni să 


se adune pentru a-şi îndeplini orice dorinţă de acest gen. 
Dar în ceea ce priveşte necesitatea unei religii, aceasta este 
într-adevăr, întocmai cum aţi spus, foarte reală, atunci când 
se intenţionează să se ţină oamenii în frâu. Dar noi nu 
dorim să-i ţinem frâu, vrem, dimpotrivă, să trăiască liberi, 
într-o societate liberă... Prin urmare, vedeţi, domnule 
abate, că nu noi suntem aceia care distrugem catolicismul, 
ci se distruge el însuşi, moare încetul cu încetul, de acea 
moarte buna de care mor în mod absolut necesar toate 
religiile, după ce şi-au îndeplinit sarcina lor la vremea 
respectivă şi într-un anumit moment din evoluţia fireasca a 
omenirii. Ştiinţa înlătură una câte una dogmele şi o nouă 
credinţa s-a născut şi va cuceri lumea. La ce bun atunci o 
biserică de orice fel la Crecherie, din moment ce aceia care 
există în Beauclair a devenit de pe acum prea mare pentru 
numărul de oameni care-o frecventează şi arată din ce în ce 
mai pustie, până când, într-una dintre zilele acestea, se va 
prăbuşi cu totul? 

Poarte palid, preotul nu înţelese şi nu vru să înţeleagă. Se 
mulţumi să repete, cât încăpăţânarea credinciosului care-şi 
bazează forţele pe simple afirmaţii goale, fără niciun fel de 
raționamente sau probe: 

— Dacă Dumnezeu nu este cu voi, atunci înfrângerea 
voastră e sigură; ascultaţi-mă pe mine, construiți o biserică. 

Hermeline nu mai putu să se stăpânească multă vreme. 
Elogiile pe care i le adusese preotul îl sufocau şi, mai cu 
seamă, această concluzie cu privire la necesitatea unei 
religii îl făcu să-şi iasă din sărite. Strigă în gura mare: 

— Hei! Hei! Aşa ceva nu se poate, domnule abate! Fără 
biserică! Bineînţeles, nu fac o taină din faptul că aici, la 
Crecherie, lucrurile nu se desfăşoară câtuşi de puţin în 
armonie cu gusturile mele. Dar, dacă există vreuna dintre 
aceste stări de lucruri pe care o aprob, este faptul că s-a 
renunţat într-adevăr la practicarea oricărui fel de cult ce 
există-n statul nostru... să se ţină-n frâu oamenii, cu asta 
sunt de acord, dar nu preoţii din bisericile lor să fie aceia 


care să-i ţină în frâu pe oameni, ci noi, cetăţenii, din 
primăriile noastre. Bisericile se vor transforma în grânare 
pentru populaţie, hambare pentru păstrat în ele recoltele. 

Şi, în momentul în care abatele Marle se supără, spunând 
că nu va tolera nici în ruptul capului să se pronunţe în 
prezenţa lui cuvinte nelegiuite, disputa deveni atât de 
violentă, încât doctorul Novarre trebui să intervină, ca de 
obicei. Până arunci, ascultase cu aerul lui discret, întocmai 
ca un om foarte blajin şi un pic sceptic, care nu se tulbura 
câtuşi de puţin pentru un simplu schimb de cuvinte, chiar 
dacă avea loc pe tonul cel mai violent cu putinţă în lumea 
aceasta. Dar avu impresia, pe bună dreptate, că Soeurette 
începea să nu se mai simtă bine. 

— Lăsaţi, lăsaţi, doar aţi ajuns într-un fel la un acord, din 
moment ce amândoi găsiţi, fiecare-n felul lui, o 
întrebuințare localului bisericii... Şi abatele o să-şi poată 
spune mereu acolo liturghia, chiar dacă-n anii de mare 
belşug va renunţa la câte un colţişor din biserică, pentru a 
face loc roadelor pământului. Bunul Dumnezeu, oricărei 
religii ar aparţine, nu ar spune ba! 

Apoi vorbi despre un soi nou de trandafir pe care reuşise 
să-l obţină de curând, un trandafir foarte alb, de o albeaţă 
imaculată, aprins în mijloc de o flacără roşie. Adusese din 
acesta un buchet, şi Soeurette îl aşezase pe masă, într-o 
vază, şi-l privea, devenind din nou surâzătoare la vederea 
acestei revărsări de gingăşie şi parfum suav, păstrând cu 
toate acestea o oarecare oboseala şi tristeţe în ochi, din 
pricina violenţei la care ajungeau discuţiile musafirilor, cu 
prilejul prânzurilor pe care le oferea în fiecare marţi. Dacă 
vor continua în felul acesta, nu peste mult timp vor ajunge 
să nu mai poată nici să se vadă. 

Abia atunci Jordan ieşi din visarea lui. Avusese tot timpul 
un aer atent, ca şi cum ar fi ascultat cu interes vorbele 
celorlalţi. Dar fraza pe care o rosti arătă cât de departe 
zburau gândurile lui: 


— Ştiţi că, în America, un savant, specialist în domeniul 
electricităţii, a reuşit de curând să înmagazineze o cantitate 
de căldură solară suficientă pentru a produce energie 
electrică? 

Când Luc rămase singur cu cei doi fraţi Jordan, între ei se 
aşternu o tăcere adâncă. Ideea că oamenii săraci se sfâşiau 
între ei, că încercau să se distrugă unii pe alţii, în goana lor 
oarbă după fericire, îi zdrobea inima tânărului. Cu vremea, 
văzând câtă trudă trebuia să depună pentru a realiza 
bunăstarea tuturor, câtă muncă şi câte sacrificii în mijlocul 
nemulțumirii şi revoltelor tocmai ale acelora pe care voia 
să-i salveze, era cuprins în anumite momente de 
descurajare, pe care nu o mărturisea încă, dar care îi 
frângea trupul şi sufletul şi-l făcea să simtă o oboseală 
cumplită, ca după un efort inutil. Pentru o clipă, voinţa lui 
aproape că era dată peste cap, ba ajunsese chiar pe punctul 
să şi-o piardă cu totul. 

Şi-n ziua aceea izbucni dinlăuntrul fiinţei lui acelaşi 
strigat plin de năduf: 

— Dar oamenii ăştia nu mă iubesc! Dacă m-ar fi iubit, 
totul ar fi rodit, totul ar fi crescut şi ar fi triumfat sub soare! 

La câteva zile după scena aceasta, într-o dimineaţă de 
toamnă, de cu zori, Soeurette primi în inimă o lovitura 
groaznică, al cărei şoc îl resimţi multă vreme. Surpriza mai 
cu seama îi pricinui o adâncă tulburare sufletească. Avea 
obiceiul să se scoale foarte devreme şi să se ducă să vadă 
cum merg treburile la o lăptărie înfiinţată special pentru 
copiii de la creşele pe care le conducea, când îi trecu prin 
minte, în vreme ce mergea de-a lungul zidului în trepte 
care ducea către pavilionul ocupat de Luc, să arunce o 
privire înspre drumul dinspre Combettes, dominat de 
terasa pe care se afla. Şi chiar în clipa aceea, uşa dinspre 
drum a pavilionului se crăpase puţintel şi Soeurette văzu 
strecurându-se încetişor afara o femeie, o umbră uşoară de 
femeie, care se topi aproape numaidecât în ceața 
trandafirie a dimineţii. Dar fusese de ajuns ca să 


recunoască silueta aceea foarte fină şi suplă, de un farmec 
atât de desăvârşit, încât părea ca se topeşte ziua-n amiaza 
mare, întocmai ca o nălucă de o infinită gingăşie. Era 
Josine, care ieşea de la Luc, şi ca să poată ieşi astfel la 
răsăritul soarelui, însemna că-şi petrecuse noaptea acolo. 

De când Ragu părăsise uzina de la Crecherie, în nopţile 
când era liberă, Josine se mai întorcea din când în când, ca 
să-l întâlnească în felul acesta pe Luc. Dar în noaptea aceea 
venise ca să-i spună că n-o să mai poată proceda la fel, din 
pricina că-i era teamă să nu fie surprinsă de vecinele care o 
spionau şi-o pândeau ori de câte ori ieşea din casă. Apoi, 
ghidul de a minţi şi de a se ascunde, atunci când nu făcea 
nimic altceva decât să se dăruiască idolului ei, ajunsese 
până la urmă să-i fie într-asemenea măsură de penibil, încât 
ar fi preferat mai curând să aştepte până în momentul când 
şi-ar îi putut striga dragostea ziua-n amiaza mare. Luc 
înţelesese şi se resemnase. Dar ce noapte de mângiâieri, 
întretăiată cu momente de disperare, şi ce despărţire 
dureroasă la primele licăriri ale zorilor; se înlănţuiseră 
pentru ultima oară într-un sărut fără sfârşit şi schimbaseră 
atâtea jurăminte, încât se făcuse lumină de-a binelea când 
Josine putuse în cele din urmă să se smulgă din braţele lui. 
Şi aburul cald ce se ridica din pământul reavăn al dimineţii 
îi învăluise puţin câte puţin paşii care se depărtau. 

Josine petrecând o noapte la Luc, Josine ieşind de la Luc 
în zori, odată cu răsăritul soarelui! Această bruscă revelaţie 
făcu să se dezlănţuie în sufletul Soeurettei o catastrofă de o 
intensitate colosală. Se oprise deodată, ţintuită locului, ca şi 
cum pământul i s-ar fi deschis înaintea picioarelor. Era 
cuprinsă de o asemenea tulburare, se simţea atât de agitată 
şi răvăşită de zgomotul vijeliei ce-i vâjâia prin creier, încât 
totul se-nvâltora în sufletul său, nu mai era capabilă să- 
ncerce nicio senzaţie limpede, nu mai putea să găsească 
nicio justificare lucrurilor. Şi nu-şi mai continuă drumul, 
uită că se ducea la lăptărie ca să dea anumite dispoziţii. 
Deodată, răsucindu-se pe călcâie, începu să fugă înapoi pe 


drumul pe care venise, alergă într-un suflet acasă, urcă 
într-o goană nebună treptele ce duceau spre camera ei şi se 
închise acolo, răsucind cheia în broască. Se aruncă pe patul 
încă desfăcut, acoperindu-şi cu amândouă mâinile ochii şi 
urechile, ca şi cum ar fi vrut să nu mai vadă şi să nu mai 
audă nimic. Nu plângea, nu ştia încă pe ce lume se află, se 
simţea numai şi numai pradă unei imense dezolări, 
amestecată cu o groază fără margini. 

Pentru ce oare suferea în halul ăsta şi îşi simţea întreaga 
fiinţă sfâşiată? Crezuse doar până acum că nu e nimic 
altceva decât o prietenie, e drept, foarte strânsă şi plină de 
duioşie, între ea şi Luc, şi se considerase într-un fel 
discipolul şi ajutorul lui, devotată până la pasiune operei de 
dreptate şi fericire a oamenilor pe care visa el să o 
împlinească. Când se afla în preajma lui, nici prin gând nu-i 
trecea altceva decât să guste delicioasa satisfacţie pe care i- 
o dădea blândeţea unei înfrăţiri statornicite între sufletele 
lor şi niciodată până acum nu încercase, măcar în treacăt, 
vreun alt fel de fior. Şi uite că acum ardea toată, era 
zguduită de o febră cumplită, pentru că o chinuia îngrozitor 
imaginea acestei femei străine, care-şi petrecuse noaptea 
acolo, neieşind din pavilion decât dimineaţa, şi era 
conştientă de faptul că de aici înainte gândul acesta o va 
tortura îngrozitor. Îl iubea prin urmare, îl dorea prin 
urmare pe Luc? Şi îşi dădea seama în clipa aceea, din 
nenorocire, că acum era prea târziu ca să mai încerce 
măcar să se facă iubită. Aceasta era, din păcate, marea 
catastrofă; faptul de a-şi da seama că ea însăşi iubea în 
condiţii atât de cumplite, când o alta îi luase locul, 
alungând-o din această inimă unde ar fi putut să se 
instaleze fără doar şi poate ca o regină adorată şi 
atotputernică. Restul nimic nu mai conta, ca şi cum 
dragostea ei se născuse şi crescuse fără ca ea să-şi dea 
seama de lucrul acesta, candidă încă la treizeci de ani şi 
complet fericită până atunci de intimitatea atât de plăcută 
în care trăiau, nesimţind câtuşi de puţin imboldurile vreunei 


dorinţe de o mai strânsă posesiune. Lacrimile veniră, în 
sfârşit, şi izbucni într-un hohot de plâns din pricina 
brutalităţii faptului acum împlinit şi din cauza acestui 
neaşteptat obstacol care se ridica între ea şi bărbatul 
căruia i se dăruise pe de-a întregul, fără ca totuşi el s-o ştie. 
Aceasta era, în mod cert, situaţia, numai Luc singur exista 
pentru ea, ce-i mai rămânea de făcut, cum să-i câştige 
dragostea. Căci i se părea de-a dreptul imposibil să nu fie 
iubită, din moment ce iubea şi nu va conteni niciodată să-l 
iubească. Acum, când dragostea striga în sufletul sau şi îi 
sfâşia inima, nici n-ar mai putea să trăiască dacă iubirea nu 
i-ar fi fost împărţită şi nu ar fi alinat-o ca un balsam 
răcoritor. Şi se zbătea neputincioasă, gândurile i se 
învălmăşeau în cap, trecea de la o hotărâre la alta, întocmai 
ca o femeie matură acum, dar rămasă încă la capricii de 
copil şi azvârlită pe neaşteptate în faţa realităţilor cumplite 
ale vieţii. 

Multă vreme trebui să stea astfel, cu faţa-n pernă, şi să se 
consume cu tot felul de gânduri. Soarele se ridicase pe cer 
şi dimineaţa trecea fără ca Soeurette să fi găsit vreo soluţie 
practică, în tulburarea mereu crescândă de care era 
cuprinsă. Frământa în minte întruna aceeaşi şi aceeaşi 
întrebare, devenită un fel de obsesie: cum să facă să-i spună 
că-l iubeşte pentru ca şi el, la rândul lui, s-o iubească? Şi 
dintr-odată, în faţa ochilor i se ivi imaginea fratelui său. Lui, 
fratelui său, trebuia să i se destăinuie, pentru că numai el 
singur pe lume o cunoştea, ştia bine că inima ei nu 
cunoscuse nicicând minciuna. Era bărbat, ar înţelege cu 
siguranţă şi ar învăţa-o ce ai de făcut atunci când simţi 
nevoia să fii fericit. De îndată, fără să mai stea o clipă pe 
gânduri, sări din pat şi cobori în graba spre laborator, ca un 
copil ce a găsit soluţia pentru îndepărtarea marii mâhniri 
de care era cuprins. 

Chiar în dimineaţa aceea, Jordan suferise un eşec 
dezastruos. De luni de zile trăise cu impresia că a găsit 
mijlocul de a transporta energia electrică într-un mod 


economicos şi-n condiţii perfecte de siguranţă. Ar fi ars 
cărbunele încă de la ieşirea lui din puţul de mină şi ar fi 
transportat energia electrică rezultată fără niciun fel de 
pierdere, ceea ce ar fi scăzut preţul de cost în chip 
considerabil. Rezolvarea acestei probleme îi irosise patru 
ani de cercetări, cu toate momentele grele de indispoziţie 
prin care trecea fiinţa lui pirpirie. Îşi utiliza cât se putea 
mai bine forţele de muncă şi sănătatea lui şubrezită, 
dormind mult, înfăşurat în nelipsitele-i pleduri şi folosindu- 
şi în mod metodic puţinele, ore pe care le smulgea de la 
natura care fusese vitregă cu el. Şi ajungea chiar să depună 
o muncă formidabilă, storcând partea cea mai bună din 
acest fruct sterp care era plăpândul lui trup. Soeurette şi cu 
Luc îi ascunseseră criza nenorocită prin care trecea uzina 
de la Crecherie, pentru a nu-l tulbura. Şi el credea că totul 
merge bine; era, de altminteri, incapabil să-şi dea seama de 
evenimentele ce se petreceau în jurul lui şi cu atât mai 
puţin să se intereseze de ele, stând tot timpul închis în 
laboratorul lui, absorbit complet de experienţele pe care le 
întreprindea, singurul lucru care-l interesa pe lume. Şi iată 
că, astăzi chiar, se aşezase la lucru dis-de-dimineatţă, 
simțindu-se cu mintea limpede şi vrând să profite de 
această stare de lucruri pentru o ultimă experienţă. Cu 
toate acestea, eşuase într-un mod definitiv, fiindcă se izbea 
de un obstacol neprevăzut, vreo eroare de calcul sau vreun 
mic amănunt neglijat, care lua pe neaşteptate o importanţă 
imensă,  nimicindu-i munca şi dându-l îndărăt spre 
necunoscut în activitatea ce o desfăşura pentru a găsi 
soluţia cea mai bună în realizarea cuptoarelor lui electrice. 
Faptul acesta reprezenta o adevărată catastrofă. Atâta 
muncă investită fără a se ajunge la nişte rezultate 
productive, atâta muncă pe care trebuia de acum înainte s- 
o ia de la capăt! Când sora lui intră, se afla în mijlocul 
camerei imense şi pustii, pregătindu-se să se înfăşoare din 
nou în pledurile lui, pentru a se lungi în fotoliul adânc, unde 
îşi petrecea ceasuri îndelungate. Jordan asistase la eşecul 


experienţelor lui cu fruntea senină, ca un adevărat bărbat 
hotărât, pe care nimic nu-l descurajează; totuşi, când o 
văzu pe Soeurette atât de palidă şi pierdută, se nelinişti. 

— Dar ce s-a întâmplat, draga mea? Eşti suferindă? 

Soeurette nu se jena câtuşi de puţin de fratele ei. Îi spuse 
fără nicio ezitare, ca o fată simplă, a cărei inimă se deschide 
spontan şi cu sinceritate: 

— S-a întâmplat, frăţioare dragă, că îl iubesc pe Luc şi el 
nu mă iubeşte. Sunt foarte nenorocită. 

Şi, cu aerul ei deschis şi candid, îi povesti toată 
întâmplarea: cum o văzuse pe Josine ieşind de la Luc şi cum 
încercase în inimă o durere atât de cumplită, încât alergase 
la el, simțind nevoia să fie consolată şi tămăduita. Îl iubea 
pe Luc şi Luc nu o iubea, asta-i tot. 

Jordan o asculta stupefiat, ca şi cum i-ar fi povestit 
despre cine ştie ce cataclism extraordinar, ivit pe 
neaşteptate în faţa ochilor ei. 

— Îl iubeşti pe Luc, îl iubeşti pe Luc! 

Era îndrăgostită, pentru ce oare era îndrăgostită? Îl uluia 
faptul că această soră adorată, pe care o văzuse mereu în 
preajma lui, ca pe o adevărată umbră, era îndrăgostită. Nu 
se gândise niciodată că ea poate fi în stare să se 
îndrăgostească şi, mai cu seamă, să fie nenorocită din 
pricina aceasta. Era o necesitate de care nu avea nici habar, 
o lume în care nu pătrunsese vreodată. Încurcătura lui 
devenea la fel de mare ca şi a Soeurettei, fiindcă şi el era la 
fel de nevinovat şi de o ignoranță totală în această 
problemă ca şi soră-sa. 

— Ah, spune-mi, scumpul meu frate, pentru ce Luc o 
iubeşte pe Josine şi pentru ce nu mă iubeşte pe mine? 

Soeurette îşi înlănţuise braţele în jurul gâtului fratelui său 
şi plângea în hohote acum, cu capul pe umărul lui, cuprinsă 
de o durere care-l aducea pe Jordan la disperare. Ce putea 
oare să-i spună pentru a o lămuri şi pentru a o consola? 

— Eu nu ştiu, surioară dragă, nu ştiu. Fără îndoială că 
iubeşte fiindcă o iubeşte. Nu cred că are alt motiv... Poate 


că te-ar fi iubit, dacă te-ar fi cunoscut mai înainte de a o fi 
cunoscut pe ea! 

Şi, de fapt, acesta era chiar adevărul adevărat. Luc o 
iubea pe Josine fiindcă vedea în ea prima femeie în care 
întâlnise laolaltă dragostea, graţia şi pasiunea şi pentru că o 
descoperise scufundată în suferinţă, ceea ce stimulează 
sensibilitatea sufletului. Şi apoi, poseda acea frumuseţe pe 
care ţi-o dăruieşte fiorul divin al dorinţei, aducea în faţa 
ochilor fiinţa voluptuoasa şi fertilă, prin care lumea devine 
veşnică. 

— Dar, scumpul meu frate, m-a cunoscut înaintea ei, 
pentru ce nu m-a iubit pe mine prima? 

Jordan, pe care aceste întrebări capricioase îl puneau 
într-o încurcătură din ce în ce mai mare, căuta plin de 
îngrijorare să găsească răspunsuri cât mai delicate şi mai 
bune, în naivitatea lui. 

— Probabil pentru că a trăit aici ca un prieten, ca un 
frate. A devenit fratele tău. 

O privea cât de mult se asemăna cu el, atât de subţire şi 
de plăpândă, cu figura ei inexpresivă, şi de data aceasta nu- 
i spunea tot adevărul în faţa. Nu era câtuşi de puţin făcută 
pentru dragoste, prea palidă, mereu îmbrăcata în negru, cu 
un aer drăgălaş, foarte blând şi foarte bun, dar nespus de 
trista, aşa cum sunt toate fiinţele tăcute şi devotate. Cu 
siguranţă că nu însemnase niciodată pentru Luc decât o 
femeie inteligentă, binefăcătoare şi cu intenţii frumoase 
faţă de cei din jurul ei. 

— Trebuie să înţelegi, scumpa mea surioară, că dacă a 
devenit într-un anumit fel fratele tău, întocmai ca şi mine, 
nu poate să te iubească şi pe tine cu aceeaşi dragoste cu 
care o iubeşte pe Josine. E ceva care i-a pătruns în suflet. 
Dar te iubeşte totuşi mult, te iubeşte foarte mult, tot atât 
cât te iubesc şi eu. 

Vorbele acestea o revoltară pe Sourette. Întreaga ei 
făptură sărmană era stăpânită de o cumplită răzvrătire 


care o făcu să-şi strige temerile de îndrăgostită, în vreme ce 
hohotele de plâns se dublau încă o dată. 

— Nu, nu! Nu mă iubeşte mai mult, nu mă iubeşte deloc. 
Nu înseamnă că iubeşti o femeie atunci când o iubeşti ca un 
frate şi sufăr ceea ce sufăr fiindcă văd foarte bine că-i 
pierdut pentru mine. Dacă acum câtva timp în urmă încă nu 
ştiam nimic de lucrurile astea, în prezent le ghicesc şi simt 
că mor din pricina lor. 

Jordan suferea laolaltă cu ea şi îşi reţinea cu mare 
greutate lacrimile care-i năpădeau ochii. 

— Surioară, surioară, îmi provoci în suflet o durere fără 
margini, şi nu-i deloc normal să te îmbolnăveşti în felul ăsta, 
dintr-o asemenea supărare. Nu te mai recunosc, tu, atât de 
calma, tu, atât de cuminte, care înţelegeai atât de bine ce 
tărie de caracter îţi trebuie ca să lupţi cu greutăţile vieţii... 

Şi vru să găsească noi argumente: 

— Să vedem, oare nu ai nimic să-i reproşezi lui Luc? 

— Oh, nu, nimic! Ştiu că are multă afecţiune pentru mine. 
Suntem foarte buni prieteni. 

— Atunci, ce vrei? le iubeşte aşa cum poate să te 
iubească şi nu ai dreptate să te superi pe el. 

— Dar nu mă supăr! Nu port pică nimănui, nu am în 
suflet decât suferinţă. 

Şi hohotele de plâns o cuprinseră din nou, în vreme ce tot 
trupul îi era străbătut de fiori ce-i smulgeau mereu. şi 
mereu acelaşi strigăt. 

— Pentru ce nu mă iubeşte? Pentru ce nu mă iubeşte? 

— Dacă nu te iubeşte cu dragostea cu care ai voi tu să fii 
iubită, surioară draga, este din pricină că nu te cunoaşte 
îndeajuns. Nu, nu te cunoaşte cum te cunosc eu, nu ştie că 
eşti cea mai bună, cea mai blândă, cea mai devotată şi cea 
mai iubitoare fiinţă din lume. Tu ai fi o adevărată tovarăşă şi 
un sprijin în viaţă, aceea care uşurează şi care îndulceşte 
traiul omului. Dar cealaltă a venit cu frumuseţea ei, şi lucrul 
acesta reprezintă o forţă foarte mare, dovadă că a urmat-o 


fără să te vadă pe tine, care-l iubeai totuşi... Trebuie să te 
resemnezi. 

O luase în braţe şi-o săruta pe păr. Dar ea continua să se 
frământe. 

— Nu, nu! Nu pot! 

— Ba da, te vei resemna, eşti prea bună şi prea 
inteligenta ca să nu înţelegi şi să te resemnezi... Într-o zi, 
vei uita. 

— Oh! Asta nu! Niciodată! 

— Într-adevăr, n-am dreptate, nu trebuie să-ţi cer să-l 
uiţi, păstrează-ţi amintirea în inima ia, nimeni alta decât 
tine nu va putea să facă un lucru atât de frumos din ea... 
Dar îţi cer să te resemnezi, pentru că ştiu bine că 
resemnarea a existat dintotdeauna în tine şi că eşti capabilă 
de ea, poţi să ajungi până la renunțare, până la sacrificiu... 
Gândeşte-te prin urmare la toate catastrofele pe care le-ai 
fi provocat, dacă te-ai fi revoltat, dacă i-ai fi vorbit. Asta ar fi 
însemnat: să ne curmăm felul nostru de viaţă de până 
acum, să minăm opera pe care am întreprins-o, şi în situaţia 
respectivă ai fi suferit de o mie de ori mai mult. 

Sourette îl întrerupse, fremătând: 

— Ei bine! Să curmăm felul nostru de viaţă de până 
acum, să ruinam opera pe care am întreprins-o! Cel puţin, 
în felul acesta voi fi satisfăcută... E rău, frate, să-mi vorbeşti 
în felul acesta. Eşti egoist. 

— Egoist, când nu mă gândesc decât la tine, surioară 
adorată? În momentele acestea, durerea face să se 
înverşuneze până şi fiinţa ta, altminteri atât de blajină. Dar 
te gândeşti ce remuşcări amare ai fi încercat dacă te lăsam 
să distrugi totul? N-ai mai fi putut supravieţui, mâine, în 
faţa ruinelor care s-ar fi îngrămădit din pricina ta. Inima 
draga şi sărmană, fericirea ta se va făuri din abnegaţie şi 
dragoste curată. 

Lacrimile îl sufocară şi cei doi îţi amestecară hohotele de 
plâns. Această îmbrăţişare dureroasă dintre frate şi soră, 


atât de naivi şi atât de iubitori şi unul şi celălalt, era o scenă 
de o încântătoare dragoste frăţească. 

Şi repeta întruna, cu un glas în care se vădea o imensă 
milă, îndulcit de o afecţiune fără margini: 

— Te vei resemna, te vei resemna. 

Ea mai protesta încă, dar treptat-treptat renunţa, şi nu se 
mai auzea dinspre partea ei decât un fel de tânguire de 
sărmană fiinţă raniţă, care caută să-şi adoarmă durerea. 

— Oh, nu! Lasă-mă aşa să sufăr... Nu pot şi nu vreau să 
mă resemnez. 

În dimineaţa aceea, Luc fusese invitat să ia micul dejun 
cu fraţii Jordan şi când, în jurul orelor unsprezece şi 
jumătate, veni să-i caute în laborator, îi găsi şi pe unul şi pe 
celalalt agitaţi, cu ochii roşii de plâns. Dar el însuşi era în 
aşa măsură dezolat, încât nu remarcă nimic. Rămasul bun 
pe care Josine fusese nevoită să şi-l ia de la el, această 
despărţire ce li se impunea, îl umplea de o adevărată 
disperare. Smulgându-i-se dragostea, dragostea pe care el 
o credea absolut necesară pentru îndeplinirea misiunii lui, 
însemna de fapt că i se luau şi ultimele forţe. Dacă nu 
reuşea să o salveze pe Josine, niciodată nu ar fi putut salva 
poporul de nefericiţi căruia îşi dăruise inima. Şi chiar din 
momentul când se trezise, de dimineaţa, i se ridicase în faţa 
ochilor imaginea tuturor obstacolelor de neînvins, care 
împiedicaseră propăşirea operei ce-o întreprinde. Avusese 
viziunea întunecată a uzinei de la Crecherie, aflată la un 
pas de pieire, încă de pe acum pierdută, ajunsă atât de 
departe, încât ar fi însemnat o nebunie să mai spere încă 
izbăvirea ei. Oamenii se devorau acolo, fraternitatea nu 
putuse să se stabilească între ei şi toate întâmplările fatale 
ale omenirii păreau că se înverşunează împotriva operei ce 
o întreprinsese. Şi îşi pierduse dintr-odată încrederea, 
pradă celei mai înspăimântătoare crize de descurajare pe 
care o îndurase vreodată până în ziua aceea. Omul dârz şi 
brav din el începuse să oscileze, îşi agrava îngrijorarea prin 
tot felul de gânduri şi ajunsese pe punctul să renunţe la 


realizarea sarcinii lui, în faţa perspectivei groaznice ce-i 
deschidea teama unei înfrângeri apropiate. 

Remarcându-i tulburarea, Sourette avu un minunat gest 
de duioşie şi-l întrebă, plină de grijă: 

— "Te simţi rău, prietene? 

— Da, nu mă simt tocmai în apele mele şi am petrecut o 
dimineaţă îngrozitoare... De când m-am sculat, nu am aflat 
decât nenorociri în jurul meu. 

Sourette nu mai insistă şi îl privi acum cu o nelinişte ce 
creştea de la o clipă la alta, întrebându-se ce suferinţa 
putea să-l macine pe el, un bărbat care iubea şi era iubit. 
Pentru a-şi ascunde emoția cumplită în care ea însăşi se 
zbătea, se aşezase la măsuţa de lucru, prefăcându-se că 
însemnează nişte notițe pentru fratele său, în vreme ce 
acesta din urmă se cufunda din nou, cu un aer de om învins, 
în adâncul fotoliului unde obişnuia să se instaleze. 

— În cazul acesta, dragul meu Luc, spuse Jordan, nu 
facem măcar doi bani, niciunul, nici celălalt; fiindcă dacă de 
dimineaţă, când m-am trezit, eram foarte sigur de reuşita 
unei experienţe, la ora aceasta sunt la pământ. 

O vreme, Luc se plimbă de colo până colo prin încăpere, 
cu faţa întunecată şi fără să rostească un cuvânt. Se ducea 
până la un colţ şi revenea, oprindu-se uneori în faţa 
ferestrei înalte, aruncând o privire asupra uzinei de la 
Crecherie şi asupra oraşului abia născut în jurul ei, ale 
cărui acoperişuri se întindeau dinaintea lui. Apoi nu-şi mai 
putu stăpâni valul de disperare de care era cuprins şi 
exclamă: 

— Prietene, trebuie totuşi să-ţi fac o mărturisire... N-am 
vrut să te tulburăm în cercetările pe care le întreprinzi ţi- 
am ascuns până acum faptul că treburile noastre merg 
foarte prost la uzina de la Crecherie. Muncitorii ne 
părăsesc, spiritul de revoltă şi dezbinare s-a infiltrat în 
rândurile lor, ca urmare a veşnicelor neînţelegeri ce le 
stârnesc egoismul şi ranchiuna. Beauclairul întreg se ridică 
împotriva noastră, cu negustorii lui, ba chiar şi cu 


muncitorii, ale căror obiceiuri le tulburăm, şi toţi ne pun 
beţe-n roate în aşa măsură, încât situaţia noastră devine din 
zi în zi mai îngrijorătoare... În sfârşit, nu ştiu dacă nu 
cumva în dimineaţa aceasta văd lucrurile prea în negru, dar 
situaţia este pe punctul să-mi pară de-a dreptul disperată. 
Consider că suntem pierduţi, şi pentru aceasta nu pot să-ţi 
tăinuiesc mai multă vreme catastrofa spre care ne 
îndreptăm. 

Jordan îl asculta plin de uimire. Rămânea de altminteri 
foarte calm. Schiţă totuşi un zâmbet uşor. 

— Nu exagerezi un pic, prietene? 

— Să presupunem că exagerez şi ca ruina nu ne aşteaptă 
chiar în ziua de mâine... Cu toate acestea, m-aş fi socotit cel 
puţin un om necinstit dacă nu ie preveneam din timp de 
perspectiva unei catastrofe viitoare care ne paşte. Când v- 
am cerut terenurile şi banii voştri pentru opera de izbăvire 
socială pe care o visam, nu v-am promis cu oare că va finu 
numai o imensă şi frumoasă acţiune, demnă de voi amândoi, 
ci şi o afacere foarte rentabilă. Şi uite acum că v-am înşelat 
aşteptările şi că averea voastră va fi înghițită de cea mai 
nefericită dintre înfrângerile posibile! Cum vrei să nu fiu 
cuprins de cele mai groaznice remuşcări? 

Jordan încercase să-l întrerupă printr-un gest care părea 
să însemne că banii nu contau câtuşi de puţin. Dar Luc 
continuă: 

— Şi nu-i vorba numai despre sumele considerabile 
înghiţite încă de pe acum, e vorba despre sumele necesare 
în fiecare zi pentru a prelungi lupta. Nu mai îndrăznesc să 
le cer, fiindcă, dacă pe mine pot să mă sacrific în întregime, 
în schimb nu am dreptul să vă antrenez în căderea mea şi 
pe voi, pe dumneata şi pe sora dumitale. 

Şi, cu puterile vlăguite, se lăsă, mai curând se prăbuşi pe 
un scaun, cu o înfăţişare de om învins, în vreme ce 
Sourette, foarte palidă, aşezată în continuare dinaintea 
măsuţei sale, aştepta pradă unei emoţii puternice, cu 
privirile aţintite asupra celor doi bărbaţi care discutau. 


— Ah! Într-adevăr, în cazul acesta lucrurile merg destul 
de rău, reluă Jordan cu vocea lui liniştită. Cu toate acestea, 
ideea dumitale era foarte bună şi reuşiseşi până la urmă să 
mă cucereşti cu ea... Nu ţi-am ascuns faptul că nu mă 
interesează câtuşi de puţin aspectele politice şi sociale ale 
experienţei ce o făceai, eu fiind convins că numai ştiinţa are 
un caracter revoluţionar şi că este singura capabilă să 
desăvârşească evoluţia, dând soluţia viitorului şi conducând 
pe om către adevărul absolut şi dreptatea completă... Dar 
era atât de frumoasă solidaritatea dumitale cu cei oropsiţi! 
De la această fereastră, după orele mele: grele de lucru, 
priveam cu interes cum creştea oraşul pe care-l fondaseşi. 
Îmi plăcea tare mult şi-mi spuneam că, într-un anume fel, 
munceam şi eu pentru el şi că, într-o zi, electricitatea va 
reprezenta acolo marea forţă care va înlocui truda omului, 
devenind ea însăşi elementul activ şi binefăcător... Trebuie, 
prin urmare, să renunţ la toate speranţele acestea? 

Atunci Luc lăsă să-i scape un adevărat strigăt de abandon 
suprem: 

— Dar sunt la capătul puterilor, nu mai simt în mine 
niciun curaj, toată încrederea mea s-a dus, s-a sfârşit, am 
venit să vă spun că mai degrabă părăsesc totul; decât să vă 
pretind acum noi şi noi sacrificii... la să vedem, prietene, aţi 
mai avea curajul să-mi daţi şi aş mai avea eu însumi 
îndrăzneala să vă fac asemenea cerere, în legătura cu banii 
care ne-ar mai trebui încă? 

Niciodată un strigăt de disperare nu iezise din pieptul 
unui om mai puternic şi cu un timbru mai sfâşietor ca 
acesta. Era ceasul fatidic, momentul întunecat pe care-l 
cunosc top eroii, toţi apostolii, momentul când norocul îşi ia 
zborul, când misiunea pare ca se dă peste cap şi când opera 
pe care o întreprinde apare imposibil de realizat. Rătăcire 
trecătoare, laşitate de o clipă, în momentul respectiv 
provoacă totuşi suferinţe înspăimântătoare. 

Jordan schiţă din nou surâsul lui liniştit. Nu răspunse 
imediat întrebării pe care i-o punea Luc, cutremurându-se 


la gândul sumelor considerabile de bani care vor mai fi încă 
necesare de acum înainte. Cu o mişcare înfrigurată, îi trase 
din nou pledurile peste picioarele lui plăpânde. Apoi spuse 
încetişor: 

— Închipuieşte-ţi, dragul meu prieten, că nici eu nu am 
prea multe motive să fiu foarte mulţumit de rezultatele 
experienţelor mele. Da, da, chiar în dimineaţa asta am 
suferit un adevărat dezastru... Îţi aduci aminte că-ţi 
vorbeam despre descoperirea minunată pe care-o făcusem 
pentru transportul energiei electrice la un preţ scăzut şi 
fără nicio pierdere? Ei bine! M-am înşelat, nu stăpânesc 
niciuna dintre tainele pe care credeam că le stăpânesc. Azi 
de dimineaţă, o experienţă prin care verificam lucrul acesta 
mi-a eşuat complet şi m-am convins că trebuie luat totul din 
nou de la început. Sunt ani de muncă irosiţi zadarnic... 
Înţelegi, e obositor să te izbeşti în felul acesta de zidul 
insuccesului, când credeai că eşti stăpân pe victorie. 

Soeurette se-ntoarse către Jordan, răscolită sufleteşte, 
aflând în felul acesta eşecul fratelui ei, despre care nu ştia 
încă nimic. La fel şi Luc, deşi răvăşit de propria lui 
disperare, întinse totuşi mâna pentru a i-o strânge pe aceea 
a lui Jordan, plin de simpatie şi-nţelegere fraternă. Şi 
singurul care rămânea liniştit în momentele acestea de 
tensiune era chiar Jordan însuşi, cuprins doar de obişnuitul 
şi neînsemnatul lui tremur de febră care-l stăpânea când se 
simţea surmenat de efort. 

— Şi-n cazul ăsta, ce ai de gând să faci? îl întrebă Luc. 

— Ce voi face, dragul meu prieten? Bineînţeles că mă voi 
pune din nou pe lucru... Chiar de mâine, voi începe iar 
experienţele, îmi voi relua munca de la început, pentru că 
totul trebuie pornit de la capăt. Doar e foarte limpede şi 
evident că nu există altă cale pe care să apuc... Înţelegi? 
Niciodată nu trebuie să abandonezi o treabă pe care ai 
început-o. Dacă vor fi necesari douăzeci de ani, treizeci de 
ani, dacă vor fi necesare vieţi întregi, le sacrifici. Dacă te-ai 
înşelat asupra drumului, revii pe urmele tale şi refaci de 


atâtea ori de câte ori e nevoie drumul deja parcurs. 
Piedicile şi obstacolele ivite nu reprezintă decât halte de 
moment sau cel mult dificultăţi inevitabile ale drumului... O 
operă pe care o întreprinzi este ca un copil nou-născut şi 
devii pur şi simplu criminal dacă nu te străduieşti să-l aduci 
pe lume viu şi nevătămat. Ea este sângele nostru, nu avem 
dreptul să-i refuzăm existenţa pe lume, îi datorăm întreaga 
noastră putere, întregul nostru suflet, fiinţa şi răsuflarea 
noastră. La fel cum se-ntâmplă uneori ca mama să moară 
din pricina scumpei creaturi pe care o zămisleşte, noi 
trebuie să fim gata să murim din cauza operei noastre, dacă 
ne aduce la capătul puterilor... Şi, dacă realizarea ei nu ne- 
a costat viaţa, când constatăm că în ca mai pulsează încă 
ceva ce ar putea-o face puternica şi desăvârşită, ei bine, nu 
mai avem nimic de făcut decât un singur lucru: să începem 
totul de la capăt, şi asta fără să ne oprim, niciodată, să 
concepem întruna o operă după alta, atâta vreme cât 
suntem stăpâni pe mâinile şi picioarele noastre, pe 
inteligenţa noastră, pe întreaga noastră putere de muncă. 

Părea că devenise dintr-odată mai înalt, că devenise 
viguros, oţelit de credinţa lui în victoria omului asupra 
oricăror momente de descurajare, sigur că va învinge dacă 
va utiliza pentru reuşita lui până la ultima picătură de 
sânge care-i pulsa în vene. Şi Luc, ascultându-l, simţea încă 
de pe acum că-i vine dinspre această fiinţă atât de plăpândă 
un suflu de energic pe care nimic nu-l putea înfrânge. 

— Munca! Munca! Nu există altă forţă-n lume, continuă 
Jordan. Atunci când ţi-ai pus încrederea în muncă, devii 
invincibil. Şi e atât de uşor să creezi o lume: e de ajuns să te 
aşezi în fiecare dimineaţă din nou la muncă, să adaugi o 
piatră la pietrele aşezate până acum ale monumentului, să-l 
înalţi atât de sus cât îţi permite viaţa, fără pripeală, prin 
întrebuinţarea metodică a energiilor fizice şi intelectuale de 
care dispui. Pentru ce ne-am îndoi oare de ziua de mâine, 
atunci când chiar noi suntem aceia care o creăm, mulţumită 
muncii noastre ce o depunem chiar astăzi? lot ceea ce 


semănăm prin munca noastră de astăzi, ziua de mâine ne 
va rodi... Ah, muncă sfânta, muncă salvatoare şi creatoare, 
care eşti însăşi viaţa mea, unica mea rațiune de a trăi! 

Privirile lui Jordan se pierduseră în depărtare, nu mai 
rostea vorbele decât pentru el, declamând acest poem al 
muncii care-i revenea fără încetare pe buze, ori de câte ori 
era cuprins de marile lui emoţii. Şi repeta o dată mai mult 
faptul că munca îl consolase şi-i susţinuse fără încetare 
moralul. Dacă mai era încă în viaţă, aceasta se datora 
faptului că îşi ocupase existenţa cu o operă pentru 
realizarea căreia fusese un trai ordonat şi metodic. Era 
foarte sigur că nu va muri atâta vreme cât opera lui nu va fi 
dusă până la capăt. Oricine se dăruia unei opere găsea în 
aceasta un ghid şi un sprijin, ca însuşi regulatorul de viaţă 
care era inima din piept. Existenţa căpăta un scop, 
sănătatea era reglată şi se năştea în echilibru în organism, 
din care izvora singura bucurie omenească posibilă, aceea a 
acţiunii bine împlinite. El, care era atât de bolnav, nu 
deschisese niciodată uşa laboratorului său fără să încerce o 
mare uşurare. De câte ori nu se aşezase la lucru cu 
membrele cuprinse de dureri şi cu inima însângerată şi, de 
fiecare dată, munca îl lecuise ca prin farmec. Incertitudinile 
sale, rarele lui momente de descurajare nu-i veniseră decât 
din orele de trândăvie. Opera îşi susţinea creatorul şi nu-i 
devenea funestă, nu-l strivea, decât în ziua în care el însuşi 
o abandona. 

Dintr-odată se întoarse cu faţa către Luc şi conchise, 
însoţindu-şi vorbele de surâsul lui blajin: 

— Vezi, dragul meu prieten, dacă laşi să moară uzina de 
la Crecherie, vei muri din pricina uzinei de la Crecherie. 
Opera pe care o întreprindem fiecare dintre noi reprezintă 
însăşi viaţa noastră şi trebuie să o trăim până la capăt. 

Luc se ridicase în picioare, simțind parcă un adevărat 
avânt de care era cuprinsă întreaga lui fiinţă. Cuvintele pe 
care le auzise mai adineauri, acest act de credinţă în. 
muncă, această dragoste plină de pasiune pentru muncă, îi 


dădeau aripi, îi înapoiau întreaga încredere în forţele lui, şi 
avea senzaţia că e împins înainte de un suflu eroic. Luc nu 
era construit la fel ca Jordan, aşa că, în momentele lui de 
oboseală şi descurajare, venea în grabă să ia această baie 
de energic lângă prietenul lui, al cărui corp prăpădit şi 
bolnav emana parcă o atmosferă de pace şi încredere în 
viaţă. De fiecare dată se petrecea aceeaşi minune şi un val 
de curaj îl cuprindea din toate părţile, singurul sentiment 
de care se mai simţea stăpânit fiind nerăbdarea de a se 
încinge din nou în luptă. 

— Ah, strigă el, ai dreptate, sunt un laş şi mi-e ruşine că 
te-am decepţionat. Fericirea umană nu-şi află locul decât în 
glorificarea muncii, în reorganizarea muncii pe baze noi, 
menite să salveze societatea. Munca va reuşi până la urmă 
să pună temelii solide oraşului nostru... Dar, când mă 
gândesc la aceşti bani, aceşti bani pe care va trebui să-i mai 
rişti încă! 

— Aceşti bani ţi-i voi da... Vom face economii şi ne vom 
aranja noi într-un fel. Ştii bine că nu-mi trebuie mare lucru: 
lapte, ouă, fructe. Numai să am cu ce acoperi cheltuielile 
experienţelor mele, că restul va merge bine. 

Luc îi prinsese amândouă mâinile, pe care i le strângea 
cu putere, cuprins de o adâncă emoție. 

— Prietene, prietene... Dar sora dumitale? Nu o s-o 
ruinăm oare şi pe ea? 

— l-adevărat, spuse Jordan, o uitasem pe Soeurette. 

Se-ntoarseră. Soeurette plângea în tăcere. Nu-şi părăsise 
nicio clipă măcar scaunul din faţa măsuţei de lucru şi stătea 
acolo, cu amândouă coatele sprijinite de tăblia ei, cu bărbia 
în palme. Lacrimi mari îi şiroiau pe obraji, izvorâte dintr-o 
nevoie involuntară de a-şi descărca sărmana ei inimă 
torturată şi sângerândă. Ceea ce auzise nu demult o făcuse 
să se înalțe şi să se simtă răscolită la rândul ei până în cel 
mai îndepărtat ungher al fiinţei sale. În sufletul ei vibra cu 
aceeaşi forţă tot ceea ce fratele sau îi spunea lui Luc. Oare 
nu era această necesitate imperioasă de a munci, această 


abnegaţie cu care trebuie să te dedici operei pe care o 
întreprinzi, însăşi esenţa vieţii, modalitatea de a trăi loial, 
secretul prin care se obținea cea mai deplină armonie cu 
putinţă? De acum înainte s-ar considera ea însăşi, ca şi Luc, 
rea şi laşă, dacă ar împiedica realizarea operei începute şi 
dacă nu s-ar devota ei cu totul, până la renunţarea de sine. 
Îi revenise marele curaj pe care îl au de obicei fiinţele 
blajine, cu suflet simplu şi sublim. 

Sourette se ridică de la locul ei şi îşi îmbrăţişa vreme 
îndelungată fratele; şi aşa cum se găsea, cu capul pe 
umărul lui, îi şopti, încetişor la ureche: 

— Îţi mulţumesc!... Mi-ai dat o adevărată lecţie de viaţă, 
mă voi sacrifica. 

Luc se mai frământa totuşi, cuprins de o nevoie nouă de 
acţiune. Se întorsese iarăşi şi iarăşi la fereastră, privind 
întinderea imensă a cerului, care strălucea albastru-intens 
deasupra acoperişurilor Crecherie. Şi odată mai mult, pe 
buze îi reveni strigătul care devenise pentru el un soi de 
refren: 

— Ah! oamenii ăştia nu mă iubesc! În ziua în care mă vor 
iubi, totul va da rod, va creşte şi va triumfa sub soare! 

Soeurette, plină de afecţiune, se apropiase de el, 
străbătută de un ultim fior al fiinţei sale triste, care se 
supunea voinţei raţiunii, şi îi spuse atunci: 

— Trebuie să îi iubeşti fără să le pretinzi să te iubească, 
pentru că opera pe care o întreprinzi nu poate să 
pornească la drum decât propulsată de dragoste. 

Aceste cuvinte, izvorâte de pe buzele unei creaturi ce se 
dăruia în întregime, cu singura bucurie de a fi folositoare 
altora, se-nălţară în mijlocul unei linişti profunde, care 
stârnea fiori. Şi niciunul dintre ei nu mai scoase o vorbă; 
toţi trei strânşi laolaltă într-o comuniune frăţească, 
contemplară în zare, scăldat în verdeață, oraşul dreptăţii şi 
fericirii, care se năştea sub ochii lor şi care îşi va întinde 
acoperişurile puţin câte puţin către infinit, acum, când 
sămânţa dragostei prindea să încolţească. 


IV 


Începând din clipa aceea, Luc, întemeietorul şi 
constructorul oraşului, îşi regăsi forţele, acţiona plin de 
vitalitate, şi oamenii şi pietrele se sculară la glasul lui. 
Apăru în felul acesta apostolul încrezător în misiunea lui, în 
forţele lui, în victoria lui. Era plin de voioşie şi conducea 
lupta uzinei de la Crecherie împotriva conducătorilor 
Abisului cu buna dispoziţie a celui care se află-n preajma 
unei reuşite sigure, cucerind puţin câte puţin poziţiile şi 
apropiindu-şi oamenii, mulţumită afecțiunii şi sentimentului 
de mulţumire pe care le împărțea cu generozitate în jurul 
lui. Spera mai cu seamă ca, prin consolidarea oraşului său, 
s-o redobândească pe Josine. Salvând-o pe Josine, îşi va 
întări convingerea ca vor putea îi salvaţi oamenii nefericiţi 
de pe întreg pământul. Îşi pusese toată încrederea în 
această idee şi lucra mânat de dragoste şi pentru dragoste, 
sigur că până la urmă va învinge. 

Într-o zi senină, cu un cer albastru, luminos, asistă chiar 
la o scenă care îl înveseli odată mai mult, umplându-i 
sufletul de duioşie şi speranţe. În vreme ce dădea o raită în 
jurul dependinţelor uzinei, doritor să vadă cu propriii lui 
ochi cum merg treburile pretutindeni, fu surprins să audă 
nişte glasuri cristaline, vioaie şi proaspete, precum şi nişte 
hohote de râs, venind dinspre o latură a domeniului, chiar 
de sub poalele munţilor Bleuses, în partea unde un zid înalt 
separa terenurile de la Crecherie de cele ale atelierelor 
Abis. Şi, apropiindu-se cu prudenţă, dorind să vadă fără să 
fie văzut, descoperi tabloul delicios al unei cete de copii 


care tocmai se zbenguiau nestingheriţi în soare, cu întreaga 
inocenţă şi frăţia care trebuie să-i lege pe fiii pământului la 
vârsta lor. 

De-o parte a zidului, pe teritoriul Crecheriei, se afla 
Nanet, care venea zilnic acolo să-şi întâlnească prietenii, pe 
Lucien şi Antoinette Bonnaire, pe care trebuie că tocmai îi 
convinsese şi îi atrăsese în cine ştie ce teribilă urmărire 
printre crăpăturile zidului. Toţi trei, cu nasurile în vânt, 
râdeau şi strigau, în vreme ce, de cealaltă parte a zidului, 
alţi copii, pe care Luc nu reuşea să-i vadă, râdeau şi strigau 
la unison. Şi nu era greu de-nţeles că avusese probabil loc, 
la Nise Delaveau acasă, un dejun la care participaseră 
câţiva mici prieteni, lăsaţi acum de capul lor în grădină şi 
care veniseră în fuga mare, la chemările celeilalte cete de 
ştrengari, arzând cu toţii de nerăbdare să se vadă şi să se 
întâlnească laolaltă, pentru ca, împreună, să se ţină mai 
bine de şotii. Lucrul cel mai rău era că, până la urmă, 
oamenii maturi, plictisiţi să-i mai certe întruna în mod inutil, 
fără să reuşească să-i împiedice pe copii să se viziteze unii 
pe alţii ca nişte buni vecini ce erau, se apucaseră să 
zidească poarta. În familia Delaveau se instaurase chiar o 
pedeapsă precisă: dacă nu erau cuminţi, li se interzicea 
copiilor să meargă până la capătul grădinii. Cât despre cei 
de la Crecherie, aceştia se străduiau să-i facă să înţeleagă 
pe cei mici că puteau provoca neplăceri, punându-şi părinţii 
în situaţii neplăcute din pricina unor plângeri de-ale 
vecinilor sau chiar a unor procese. Dar copiii nu luau seama 
la asta, ca nişte ştrengari nevinovaţi ce reprezentau forţele 
necunoscute ale viitorului, şi se încăpăţânaţi să se amestece 
unii cu alţii, să se contopească, fraternizând într-o uitare 
totală a ranchiunelor şi-a luptelor dintre părinţii lor. 

Şi vocile vioaie, pure şi cristaline continuau să se înalțe, 
neîntrerupt, asemănătoare unor cântece de ciocârlii. 

— Tu eşti, Nise? Ura, Nise! 

— Ura, Nanet! Eşti singur, Nanet? 


— Oh! nu, nu, au venit cu mine şi Lucien şi Antoinette! Şi 
tu, Nise, cum eşti, singură? 

— Oh! nu, nu, au venit cu mine şi Louise şi Paul!... Ura, 
ura, Nanet! 

— Ura, ura, Nise! 

Şi fiecare strigat pe care-l repetau la nesfârşit era însoţit 
de hohote de râs, hohote şi iar hohote, în aşa măsură Îi se 
părea de caraghios faptul că vorbeau în felul acesta, fără că 
se vadă, ca şi cum cuvintele le-ar fi picat din cer. 

— Vasăzică eşti tot acolo, Nise? 

— Sigur că da, Nanet, sunt tot aici! 

— Nise, ascultă, nu vii, Nise? 

— Oh! Nanet! Dar cum să viu, dacă s-a astupat poarta, 
Nanet? 

— Sări, Nise, Hai hopa, micuța mea Nise! 

— Sări, Nanet, hai hopa, micuțul meu Nanet! 

Şi dintr-odată, ca la un semnal, toţi şase se porniră să 
repete: „Sări! Hopa! Sări! Hopa!”, cuprinşi de un adevărat 
delir şi dansând în faţa zidului, ca şi cum, sărind din ce în ce 
mai tare, ar fi ajuns până la urmă să sară atât de sus încât 
să se vadă şi să fie în felul acesta împreună. Se învârteau, 
valsau, făceau reverenţe acestui perete nemilos şi se jucau, 
schiţând tot felul de gesturi menite să-nduplece piatra, cu 
acea putere de imaginaţie a copiilor care uneori e înlătură 
din cale obstacolele. 

Apoi, ciripitul limpede ca de flaut începu să se audă din 
nou: 

— Ascultă, ştii ceva, Nise? 

— Nu, Nanet, nu ştiu. 

— Ei bine! Află că am să mă urc pe zid, Nise, şi am să te 
trag de mâini, ca să te aşez în vârful lui. 

— Da, chiar aşa, chiar aşa, Nanet! Urcă, micuțul meu 
Nanet! 

Imediat, agăţându-se cu mâinile şi cu picioarele, Nanet fu 
deasupra zidului, cu o agilitate de motan. Şi era caraghios 
stând acolo sus, călare pe muchia zidului, cu capul lui 


buclat, cu ochii mari, albaştri, şi părul blond, ciufulit. 
Împlinise paisprezece aţii, nu crescuse prea înalt, dar avea 
umeri puternici şi o înfăţişare surâzătoare şi hotărâtă. 

— Lucien! Antoinette! Staţi la pândă, voi, ceilalţi! 

Şi, aplecându-se înspre grădina familiei Delaveau, 
mândru nevoie-mare că putea domina situaţia, văzând cele 
două părţi în acelaşi timp, strigă: 

— Urcă fără grijă, Nise, o să te apuc strâns! 

— Ah! nu, Nanet, nu eu prima! Eu o să fiu cea care să 
stea la pândă aici. 

— Atunci spune cine, Nise. 

— Aşteaptă, Nanet, nu te pripi. Paul o să urce primul. 
Sunt nişte zăbrele din lemn. Să încerce să vadă dacă nu se 
TUp. 

Domni un moment liniştea. Nu se mai auziră decât nişte 
trosnituri de lemn vechi, însoţite de râsete înăbuşite. Şi Luc 
se întreba dacă nu era cazul să-şi facă apariţia pentru a 
restabili iarăşi ordinea şi a face ca cele două cete de 
ştrengari să-şi ia zborul, ca nişte vrăbii surprinse într-un 
hambar. De câte ori nu-i certase chiar el pe aceşti copii, de 
teama ca încăpăţânarea lor şi dorinţa de a se juca mereu 
împreună să nu provoace niscaiva dificultăţi supărătoare! 
Dar toată această bravură şi toată această veselie a puştimii 
care reuşea totuşi să se întâlnească pe deasupra 
obstacolelor erau un spectacol atât de încântător! Trebuia 
totuşi să acţioneze de îndată cu asprime. 

Dar răsună un strigăt de triumf, şi capul lui Paul apăru la 
marginea de sus a zidului. Luc văzu pe Nanet cum îl sălta, 
apoi cum îl trecea de cealaltă parte, pentru a-l lăsa să cadă 
în braţele lui Lucien şi ale Antoinettei. Deşi Paul împlinise la 
rândul său de multă vreme paisprezece ani, nu era greu, 
atât de plăpând şi delicat rămăsese. Părea un drăgălaş de 
copil, blond, foarte bun şi foarte blând, cu nişte ochi 
migdalaţi, în care citeai o inteligenţă vie. De îndată ce 
ajunse lângă Antoinette, o îmbrăţişă, căci o cunoştea bine şi 
era fericit să o întâlnească din nou, aşa cum era ea, înaltă, 


frumos dezvoltată pentru cei doisprezece ani ai săi şi dotată 
cu multă graţie. 

— Ăsta-i gata. Nise! Unul la mână! Al cui e rândul acum? 

Dar vocea Nişei se auzi deodată şoptind neliniştită: 

— Linişte! Linişte, Nanet! Se mişcă acolo jos ceva, lângă 
coteţul de păsări. Culcă-te pe zid, repede, repede! 

Apoi, după ce pericolul trecu, se auzi iar vocea ei: 

— Atenţiune, Nanet. E rândul Louisei, o împing pe Louise 
acum! 

Şi, de data aceasta, cei care apăru deasupra zidului fu 
capul Louisei, un cap de căpriţă, cu ochii negri, puţin oblici, 
nasul subţire şi bărbia ascuţita, de o vioiciune şi o veselie 
fermecătoare. La unsprezece ani, era deja o femeiuşcă 
voluntară şi liberă, care punea pe gânduri pe părinţii ei, 
blajina pereche Mazelle, uluiţi că o astfel de sălbăticiune, cu 
o inimă atât de tumultuoasă, s-a putut naşte din egoismul 
lor placid. 

Nici măcar nu aşteptă ca Nanet să o treacă de partea 
cealaltă, ci sări ea însăşi şi căzu în braţele lui Lucien, 
prietenul pe care-l adora, cel mai mare dintre toţi, înalt şi 
puternic la cei cincisprezece ani ai lui, ca un bărbat ce era, 
şi care-i construia tot felul de jucării cu o foarte mare 
ingeniozitate şi inventivitate. 

— Vasăzică aşa, cu asta fac doi la mâna, nu-i aşa, Nise? 
Nu ai mai rămas decât tu acolo, hai, urcă repede. Văd că se 
mişcă iar ceva acolo, jos, lângă fântâna. 

Se auzi un trosnet de lemne şi întreaga bucată de zăbrele 
trebuie că se prăvăli la pământ. 

— Oh, am rămas aici, Nanet, nu pot! Louise a lovit cu 
picioarele zăbrelele şi le-a dărâmat pe toate. 

— Nu-l nimic, aşteaptă puţin, dă-mi mâinile, Nise, şi cu 
am să te trag sus. 

— Nu, nu! Nu pot, Nanet! Vezi bine că degeaba mă ridic 
pe vârfuri, tot n-ajung, fiindcă sunt prea scundă. 

— Dacă îţi spun eu, Nise, că am să te trag sus... Hai, încă, 
încă un pic! Eu mă las în jos şi tu te ridici pe vârfurile 


picioarelor. Hai, hopa! Vezi că te pot trage uşor sus? 

Nanet se aşezase pe burtă de-a lungul zidului şi nu se 
mai menținea acolo sus decât printr-un miracol de 
echilibru; dar, printr-o viguroasă mişcare a întregului corp, 
o ridică pe Nise şi o aşeză călare pe muchia zidului, în faţa 
lui. Era şi mai ciufulită chiar decât de obicei, cu căpşorul 
blond de oiţă creaţă, guriţa trandafirie, mereu zâmbitoare, 
şi ochii frumoşi, albaştri, culoarea pe care o avea în 
momentul acela chiar şi cerul de deasupra lor. Alcătuiau o 
pereche potrivită, Nise şi cu bunul ei prieten Nanet, 
amândoi cu aceeaşi nuanţă aurie, delicată a feţelor şi cu 
acelaşi păr bogat, răsfirat în bătaia vântului. 

O clipă rămaseră călare pe muchia zidului, faţă-n faţă, 
îmbătaţi de triumful lor şi înclinați ca plutesc astfel 
deasupra lucrurilor din jur. 

— Ah! ce puternic eşti, Nanet, şi cum m-ai tras de uşor 
până sus! 

— Ai crescut foarte mult, Nise... Eu am paisprezece ani. 
ştii? 

— Şi eu am unsprezece, Nanet... Nu-i aşa că parc-am fi 
călare pe un cal foarte înalt, din piatră? 

Dar ceva se mişca din nou în grădină, de data aceasta în 
direcţia bucătăriei; şi, cuprinşi de nelinişte, se apucară pe 
după mijloc şi se prăvăliră la pământ, unul în braţele 
celuilalt, strângându-se din toate puterile. Căzând de la 
înălţimea aceea ar fi putut să se zdrobească, dar râdeau ca 
nişte nebuni, şi când atinseră pământul, rămaseră acolo pe 
loc să se joace şi să râdă mai tare, încântați de căderea lor 
şi fără să-şi fi făcut din pricina asta nici cel mai mic neajuns. 
La rândul lor, Paul şi Antoinette, pe de o parte, şi Lucien 
împreună cu Louise, pe de altă parte, se distrau nebuneşte 
alergând printre rădăcinile şi stâncile năruite, care 
alcătuiau acolo, la poalele munţilor Bleuses, nişte borte 
încântătoare. 

Cât despre Luc, găsind că era prea târziu pentru a mai 
interveni, luă hotărârea să părăsească terenul încetişor, 


fără să facă nici cel mai mic zgomot. Pentru că nu-l 
văzuseră, n-aveau de unde să ştie că dase dovadă de 
slăbiciune şi le trecuse cu vederea abaterea. Cât erau de 
drăgălaşi aceşti copii care, cedând imboldurilor energiei şi 
tinereţii din ei, se întâlneau în felul acesta sub cerul liber, în 
pofida interdicţiilor! Erau întocmai ca nişte flori ale vieţii, 
despre care Luc ştia foarte bine ce recolte viitoare sunt în 
stare să dea. Aduceau cu ei tihna şi împăcarea între oameni 
şi prevesteau ziua de mâine, când va domni dreptatea şi 
pacea în lume. Ceea ce părinţii nu puteau să realizeze ei 
vor realiza, iar copiii lor vor realiza şi mai mult încă, 
mulţumită evoluţiei şi transformărilor ce se petreceau odată 
cu fiecare pulsaţie a sângelui din venele lor. Şi Luc, 
ascunzându-se pentru a nu fi văzut când se îndepărta, 
evitând cu grijă în felul acesta să le pricinuiască vreo 
nelinişte, râdea de unul singur, plin de fericire, auzindu-i 
ciripind fără grijă, nepăsându-le de greutăţile pe care le vor 
avea de întâmpinat în curând, în momentul când vor trebui 
să treacă din nou zidul. Niciodată nu simţise născându-i-se 
atât de mari speranţe în legătură cu viitorul tare se 
întrezărea şi care i se părea atât de fericit, niciodată nu se 
simţise animat de un atât de mare curaj pentru luptă şi de o 
atât de nestrămutată speranţă-n victorie. 

Şi începând din momentul acela, o luptă încrâncenată se 
porni vreme de luni de zile, luptă înverşunată, fără pic de 
milă, între Crecherie şi cei care conduceau Abisul. Luc, 
care, după prima zguduire puternică de la început, crezuse 
pentru o clipă că totul este pe punctul să se prăbuşească, 
nu-şi precupeţi niciun efort pentru a-şi menţine în picioare 
opera pe care o întreprinsese. Nu spera să câştige cine ştie 
ce teren în avantajul lui, dorea numai să nu-l piardă pe cei 
dobândit până acum; şi avu curând un frumos succes, 
reuşind să rămână pe poziţii, să supravieţuiască totuşi, sub 
ploaia de lovituri care-l copleşeau din toate părţile. Dar ce 
muncă formidabilă era în stare să desfăşoare, de ce 
cutezanţă era capabil şi ce avânt îl cuprinsese! Era, fără 


nicio clipă de răgaz, propagatorul unei idei şi asista acum la 
miracolul reuşitei. Îl găseai pretutindeni, în mai multe locuri 
parcă în acelaşi timp, îmbărbătând pe muncitorii din halele 
uzinei, străduindu-se să strângă din nou legăturile frăţeşti 
între cei mari care frecventau casa comună, ca şi, între 
locatarii cei mici ai creşelor, veghind cu grijă la buna 
administrare a magazinelor. Nu se mai vedea nimeni, în 
afara de el, alergând de colo până colo pe aleile însorite ale 
oraşului care se năştea, în mijlocul copiilor şi gospodinelor, 
plăcându-i să se joace şi să râdă ca un părinte tânăr al 
acestui popor ce era al lui. Totul se năştea, creştea şi se 
organiza din iniţiativa lui, graţie geniului său, fecundității 
lui creatoare, şi-ţi făcea impresia că din palmele lui deschise 
cădeau seminţe roditoare peste tot, pe unde trecea. Şi ceea 
ce era şi mai miraculos era felul în care reuşea să 
cucerească inimile muncitorilor, printre care suflase un 
timp vântul discordiei şi răzmeriţei. Cu toate că Bonnaire 
continua să aibă opinii diferite de ale lui, dobândise totuşi 
dragostea acestui om foarte curajos şi foarte bun, în aşa 
grad încât găsea în el locotenentul cel mai fidel şi cel mai 
devotat, fără de care cu siguranţă că opera nu ar fi putut să 
se împlinească. De asemenea, puterea dragostei lui 
acţionase asupra tuturor muncitorilor, şi toţi se grupaseră 
puţin câte puţin, se strânseseră în jurul persoanei lui, 
simţindu-l ca este atât de cald, atât de fratern, încât nu 
trăia decât pentru fericirea altora, fiind convins că în 
aceasta îşi afla propria lui fericire. Personalul de la 
Crecherie devenea un fel de mare familie, ale căror legături 
se înnodau din ce în ce mai strâns, fiecare înțelegând până 
la urmă că, lucrând pentru bucuria tuturor, lucra pentru 
propria lui bucurie. Trecură şase luni, dar niciun muncitor 
nu mai părăsi întreprinderea, şi chiar dacă aceia care 
apucaseră să plece încă nu reveneau, în schimb, aceia care 
rămăseseră erau până într-atâta de devotați, încât nu se 
mai atingeau nici măcar cu o centimă din veniturile 
suplimentare ce le realizaseră, tocmai pentru a permite 


întreprinderii să constituie un fond de rezervă substanţial, 
pe care să se poată baza la nevoie. 

Şi ceea ce salvă uzina de la Crecherie, împiedicând-o să 
se prăbuşească sub atacurile duşmănoase, egoiste şi pline 
de gelozie ale vechiului Beauclair, a fost fără îndoiala 
tocmai această solidaritate a tuturor membrilor asociaţiei, 
care luptau pentru cauza lor comună. Fondul acela de 
rezervă, adunat cu atâta grijă şi sporit de la o lună la alta, a 
fost de un real ajutor în momentele cele mai hotărâtoare. El 
dădu posibilitatea să se facă faţă clipelor de grea cumpănă 
şi evită să se recurgă, în timpul crizelor, la împrumuturi 
catastrofale. Mulțumită lui, în două rânduri consecutive se 
putură cumpăra maşini noi, de care era absolută nevoie din 
pricina schimbărilor survenite în procesele de fabricaţie şi 
care făcură să scadă mult preţurile de cost. Apoi, se iviră 
câteva ocazii favorabile, datorită faptului că se începuseră 
în acele vremuri o seamă de lucrări de poduri şi alte 
construcţii metalice, precum şi de linii noi de cale ferată, 
care necesitară cantităţi considerabile de şine, grinzi şi 
schelării din fier. Perioada îndelungată de pace de care se 
bucura Europa făcuse să se dezvolte într-un mod deosebit 
industria metalurgică prin ceea ce putea ea să producă 
paşnic şi civilizator. Niciodată până acum fierul nu 
pătrunsese în casele oamenilor într-un chip atât de 
binefăcător. Şi, prin urmare, nivelul producţiei crescuse la 
uzina de la Crecherie, fără ca totuşi câştigurile să fie mult 
prea mari, căci dorinţa lui Luc era să se producă la un preţ 
cât mai ieftin, gândindu-se că tocmai în aceasta consta 
reuşita în viilor. Întări şi mai mult uzina printr-o 
administrare foarte înţeleaptă şi printr-o politică de 
creştere fără întrerupere a economiilor, bazându-se pe 
faptul că rezervele de bani care se obțineau în felul acesta 
în întreprindere vor putea intra în luptă oricând, încă de la 
prima primejdie; şi devotamentul pentru cauza comună, 
abnegaţia solidară a muncitorilor strânşi laolaltă în 
asociaţia lor şi care renunţau la o parte din beneficiile 


suplimentare, toate la un loc desăvârşeau opera şi 
permiteau să se aştepte ziua victoriei depline, fără ca prin 
aceasta să se sufere totuşi prea mult. 

La Abis, situaţia părea să fie foarte înfloritoare, cifra de 
afaceri nu slăbise câtuşi de puţin, creştea mereu, odată cu 
obţinerea unor preţuri tot mai mari pentru fabricarea 
obuzelor şi tunurilor, a căror livrare reprezenta un succes 
răsunător ca o explozie. Dar, încă de pe acum, situaţia 
aceasta nu mai constituia acolo decât o aparenţă şi, din 
când în când, Delaveau începea să simtă serioase nelinişti, 
pe care se ferea să le mărturisească. Avea într-adevăr de 
partea lui întreg Beauclairul, întreaga societate burgheză, 
pe toţi capitaliştii care se simțeau ameninţaţi de primejdii. 
Şi din această pricină îşi formase convingerea că adevărul, 
autoritatea şi puterea îi aparţineau şi că victoria lui finală 
era sigură. Cu toate acestea, o oarecare îndoială ascunsă i 
se infiltrase în cele din urmă în suflet şi îi zdruncinase 
convingerile, provocându-i oarecari tulburări din pricina 
rezistenţei dârze a uzinei de la Crâcherie în pofida 
dezastrului pe care i-l profetiza la fiecare nou trimestru. Nu 
putea să lupte împotriva articolelor de fierărie şi-a 
oţelurilor destinate comerţului paşnic, împotriva acestor 
şine de cale ferată, acestor drugi şi acestor grinzi pe care 
uzina vecină le producea la preţuri scăzute şi în condiţii 
excelente. Şi nu-i mai rămânea, cu alte cuvinte, decât să se 
profileze pe oţelurile fine, pe acele produse care se lucrau 
cu migală şi care ajungeau la preţul ridicat de trei sau chiar 
patru franci kilogramul, articole pe care alte două 
întreprinderi foarte importante, dintr-o regiune vecină, le 
produceau de asemenea şi ele. Şi acestea din urmă îi făceau 
o concurenţă teribilă. Delaveau simţea că din cele trei firme 
una era în plus, şi problema cea mai importantă care se 
punea era aceea de a şti care vor fi cele două care o vor 
înghiţi până la urmă pe ultima. Vlăguit de lupta lui cu uzina 
de la Crecherie, oare nu Abisul era firma care va îi 
condamnată să dispară? Această îndoială nu înceta să-l 


macine, deşi îşi dublase activitatea şi îşi păstra pe cât se 
putea o atitudine senină, plină de încredere faţă de ceea ce 
considera el cauza lui cea bună, această convingere despre 
superioritatea sistemului capitalist de retribuire a muncii 
pe care o practica el şi al cărui apărător se declara. Dar, 
mai mult decât concurenţele, mai mult chiar decât jocul 
hazardului în luptele ce se desfăşurau în industria 
metalurgică, ceea ce îl chinuia în cel mai înalt grad era 
faptul că nu se gândise din timp să-şi formeze un fond de 
rezervă, pe care să se poată bizui şi să-i permită să facă faţă 
necesităţilor ivite în eventualitatea unor catastrofe 
neprevăzute. Ar fi fost de ajuns să se fi declanşat vreo criza 
sau vreo grevă oarecare, să se fi ivit vreo perioadă de şomaj 
sau vreun an nefast, şi s-ar fi trezit în faţa unui adevărat 
dezastru, din pricină că uzina nu ar fi avut cu ce să se 
menţină la suprafaţă în aşteptarea momentului când s-ar fi 
putut relua afacerile. Încă de pe acum chiar, într-o 
împrejurare critică, fusese nevoit, pentru procurarea unor 
utilaje noi, absolut necesare, să se împrumute cu trei sute 
de mii de franci, ale căror dobânzi imense grevau acum 
bilanţul anual. Şi ce se va întâmpla cu el, dacă va trebui din 
nou să se împrumute, şi pe urmă tot aşa mereu şi mereu, 
până o s-ajungă să se prăbuşească definitiv în prăpastia 
datoriilor? 

În vremea aceasta, Delaveau încerca să-l facă pe 
Boisgelin să priceapă motivele care-l determinau să se 
gândească la un fond de rezervă. Cu ani în urma, când îl 
convinsese pe acesta să-i încredinţeze rămăşiţele averii lui, 
îi promisese într-adevăr, în eventualitatea în care s-ar fi 
decis să cumpere atelierele Abis, să i ofere de pe urma lor 
profituri considerabile, în stare să-i permită să-şi continue 
viaţa lui de huzur. Numai că, de când se iviseră anumite 
dificultăţi, Delaveau dorea să-l vadă destul de înţelegător 
încât să-şi mai reducă pentru câtva timp din cheltuielile pe 
care le făcea prin modul de viaţă ce îl ducea, dându-i 
asigurări că şi-l va relua la acelaşi nivel, ba poate chiar la 


unul superior, de îndată ce sorții deveneau mai favorabili. 
Dacă Boisgelin ar fi fost de acord să nu se atingă decât de 
jumătate din beneficii, lucrul acesta ar fi dat posibilitatea să 
se constituie faimosul fond de rezervă, şi atelierele Abis ar fi 
reuşit să străbată cu succes anii nefavorabili. Dar Delaveau 
îl găsea de fiecare dată mai puţin înţelegător pe Boisgelin, 
care pretindea totul şi refuza să suprime măcar câteva din 
recepţiile sau din vânătorile lui, continuând să ducă o 
existenţă tot mai costisitoare de la o zi la alta. Uneori 
izbucneau chiar certuri între cei doi veri. Boisgelin îl acuza 
pe directorul administrativ că nu-şi ţine promisiunile şi avea 
de gând să-i reducă din părţile lui Delaveau de câştig, în 
momentul în care sumele investite de el, în calitate de 
capitalist, amenințau să nu mai prezinte o garanţie 
suficientă pentru profiturile aşteptate şi în momentul în 
care forţa de muncă, truda lucrătorilor angajaţi nu mai 
ajungeau să întreţină luxul trândavului patron. lar 
Delaveau, enervat şi disperat de această încăpățânare 
imbecilă a profitorului, nici măcar nu-şi închipuia că 
îndărătul fudulului său văr se afla chiar propria lui soţie, 
Fernande, corupătoare şi devoratoare, pentru capriciile şi 
nebuniile căreia erau cheltuiţi toţi banii. La Guerdache, 
petrecerile se ţineau lanţ. Fernande gusta acolo cele mai 
plăcute  răzbunări şi se îmbăta până într-atâta de 
triumfurile dobândite, încât o pauză care ar fi intervenit în 
petrecerile ce le punea la cale i s-ar fi părut o adevărată 
decădere. Se pricepea de minime să-l aducă la disperare pe 
Boisgelin prin ceea ce îi povestea chiar despre bărbatul ei, 
lăsându-i impresia că acesta din urmă nu mai era chiar atât 
de capabil ca odinioară şi că nu mai obținea de pe urma 
atelierelor randamentul pe care ar fi putut să-l scoată: 
astfel că, după părerea ei, singurul mijloc de a-l îmboldi la 
treabă era acela de a-l copleşi cu cereri de bani. Atitudinea 
lui Delaveau, bărbat dintr-o bucată, care nu făcea niciodată 
confidenţe femeilor, nici măcar soţiei lui, deşi se părea că o 
adoră, ajunsese până la urmă să o convingă să ia lucrurile 


în serios. Dacă dorea într-adevăr să-şi realizeze visul şi să 
se întoarcă mai devreme sau mai târziu la Paris cu 
milioanele la teşcherea, trebuia să-şi hărţuiască fără 
încetare bărbatul şi să devoreze totul, pentru ca prin 
aceasta să şi însuşească totul. 

Într-o noapte, Delaveau, contrar obiceiului, se comportă 
altfel în faţa Fernandei. Se întorceau de la o partidă de 
vânătoare organizată la Guerdache şi-n timpul căreia 
Fernande, cunoscută pentru marea ei pasiune pentru 
călărit, dispăruse împreună cu Boisgelin. Seara avusese loc 
un mare festin şi era trecut de miezul nopţii, când un 
automobil îi aduse înapoi pe cei doi soţi la locuinţa lor de 
lângă atelierele Abis. Tânăra femeie, care părea frântă de 
oboseală, ca şi cum ar fi fost epuizată de plăcerile arzătoare 
în care-şi consuma viaţa, se grăbi să se dezbrace, delicioasă 
în nonşalanţa ei obosită, apoi se întinse sub cuverturi; în 
vremea aceasta, soţul; fără să se grăbească câtuşi de puţin, 
se dezbrăca metodic şi fără să se pripească, învârtindu-se 
prin cameră cu un aer mânios şi preocupat. 

— Spune-mi totuşi, o întrebă el în cele din urmă, 
Boisgelin nu ţi-a spus nimic atunci când aţi şters-o 
împreună? 

Surprinsă, Fernande redeschise ochii care începuseră să 
se-nchidă. 

— Nu, răspunse ea, cel puţin nimic interesant... Ce era 
să-mi spună? 

— Ah! reluă Delaveau, am crezut că ţi-a spus ceva, 
pentru că avusesem mai înainte o discuţie cu el. lar mi-a 
cerut zece mii de franci până la sfârşitul lunii. Şi, de astă 
dată, l-am refuzat categoric, îmi este imposibil să-i fac rost, 
e complet nebun. 

Fernande îşi ridică ochii şi privirea i se aprinse din nou. 

— Cum e complet nebun?... Pentru ce nu-i dai cei zece 
mii de franci pe care ţi-i cere? 

Tocmai ea era aceea care-i sugerase lui Boisgelin ideea 
de a cere zece mii de franci, necesari pentru cumpărarea 


unui automobil cu pornire automată, fiind stăpânită de 
dorinţa arzătoare să se plimbe cu o viteză nebună. 

— Fiindcă, strigă Delaveau, contrar obiceiului său, acest 
imbecil o să ajungă până la urmă să ruineze uzina din 
pricina nesfârşitelor lui cheltuieli fără niciun rost. O să dăm 
faliment, dacă nu se hotărăşte odată să-şi mai restrângă 
modul de viaţă. Petrecerea asta pe care intenţionează s-o 
dea e cea mai mare prostie din lume, ca şi stupida lui 
vanitate care îl face să se lase tocat de toată lumea! 

Dintr-odată Fernande tresărise şi se înălţase-n capul 
oaselor, puţin cam palidă, în vreme ce bărbatul continua să- 
i facă tot felul de confidenţe de acest gen, adăugind cu 
naivitatea lui de soţ orb din dragoste, care-l făcea să 
priceapă greu lucrurile: 

— Nu există decât o singură fiinţă mai înţelegătoare la 
Guerdache, şi aceasta e sarmaua Suzanne, unica persoană 
care nu caută să profite şi să se distreze acolo. [i se face 
milă să o vezi atât de tristă şi, în vreme ce o imploram astăzi 
să intervină pe lângă soţul ei, mi-a răspuns, stăpânindu-şi 
cu greu lacrimile, că nu voia să se amestece în absolut nicio 
treabă. 

Acest apel lipsit de tact făcut la adresa soţiei legitime, la 
adresa femeii sacrificate, care se comporta cu atâta 
demnitate şi măreție, reuşi până la urmă s-o exaspereze pe 
Fernande. Dar mai cu seamă ideea că uzina, care 
reprezenta însăşi sursa de venituri pentru realizarea 
capriciilor ei, s-ar putea să fie în pericol o tulbura profund. 
Aduse din nou discuţia în jurul subiectului acesta. 

— Pentru ce spui că o să dăm faliment?... Credeam că 
afacerile merg foarte bine. 

Pusese atâta patimă şi nelinişte în întrebare, încât 
Delaveau, cuprins. de temeri şi fiindu-i frică să n-o vadă şi 
pe Fernande pradă aceloraşi frământări de care era el 
însuşi stăpânit şi pe care încerca să şi le ascundă, se abţinu 
să spună absolut tot adevărul ce-i stătea pe buze, stârnit de 
mânia din sufletul lui încrâncenat. 


— Fără-ndoială că afacerile merg foarte bine. Numai că 
ar merge chiar şi mai bine, dacă Boisgelin n-ar fi golit casa 
de bani, pentru a-şi întreţine existenţa idioată pe care o 
duce. Îţi spun sincer că-i un om stupid, cu o minte săracă, 
aşa cum au toţi filfizonii! 

Liniştită pe deplin şi chiar încântată, Fernande se lungi 
din nou în pat, printr-o mişcare suplă a corpului ei adorabil, 
nespus de mlădios şi de gingaş. Bărbatul ei nu era nimic 
altceva decât un spirit necioplit, un om brutal şi avar, 
sperând mereu să dea cât mai puţin cu putinţă din 
beneficiile considerabile pe care le dobândea uzina; şi 
glumele grosolane, cuvintele ordinare care se spuneau pe 
seama lui Boisgelin erau pentru dânsa tot atâtea atacuri 
indirecte, din pricina cărora se simţea în mod personal 
vizată. 

— Dragul meu, încheie Fernande cu răceală, nu toată 
lumea e făcută ca să se tâmpească de muncă, ziua întreagă, 
şi cei care poseda bani au tot dreptul să se bucure dei 
după cum îi taie capul şi să guste plăcerile unei existenţe 
superioare. 

Delaveau fu pe punctul să răspundă cu un ton violent. 
Apoi, reuşi printr-un efort brusc să se calmeze. În definitiv, 
pentru ce ar fi încercat oare să-şi convingă nevasta? Se 
purta cu dânsa întocmai cum te porţi cu un copil răsfăţat, o 
lăsa să-şi facă toate gusturile, tot ce-i trecea prin minte, 
fără să-l supere niciodată la ea greşelile de conduită pe 
care le dezaproba cu atâta străşnicie la alţii. Nici măcar nu- 
şi dădea seama de viaţa nebunească pe care o ducea 
Fernande, fiindcă ca era nebunia lui, giuvaerul pe care-l 
dorise în mâinile lui greoaie, de lucrător harnic. Niciodată 
nu simţea că o iubeşte mai mult, niciodată nu o dorea mai 
arzător ca seara când o regăsea în pat, plină de un farmec 
ce-l încânta şi de un parfum ameţitor, după ceasurile grele 
petrecute în mijlocul fumului înţepător şi sufocant şi în 
zgomotul asurzitor al muncii în condiţiile mizerabile de la 
atelierele Abis. Fernande rămânea obiectul lui de admiraţie 


şi adoraţie, idolul care-şi avea altarul său aparte şi-n faţa 
căruia se închina cu o evlavie superstiţioasă, renunțând la 
orice urmă de bun simţ şi demnitate. 

Se aşternuse tăcerea un timp, şi până la urmă Delaveau 
se culcă la rândul lui, fără să mai stingă unica veioza de pe 
noptieră. Rămase însă nemişcat, cu ochii larg deschişi. 
Simţea lângă. el căldura şi parfumul pătrunzător ce veneau 
dinspre acest corp de femeie, ale cărei braţe goale, ca şi 
gâtul descoperit, se iveau, mătăsoase, dintre dantele. Dar 
Fernande adormise, coborându-şi pleoapele pe chipul ei 
frumos, palid de oboseală, încadrat de revărsarea părului 
bogat, parcă şi mai atrăgătoare astfel. 

Soţul se întoarse şi depuse un sărut pe o şuviţă rebelă, 
lângă ureche. Apoi, fiindcă femeia nu se mişca, avu impresia 
că era bosumflată şi vru să facă pe amabilul şi să-i arate că 
înţelegea slăbiciunile omeneşti şi dorinţa de lux a unora. 

— Ei, Doamne, o să-i fac rost iar de cele zece mii de 
franci, dacă îşi doreşte atât de mult un automobil. I-am spus 
ceea ce i-am spus numai din prudenţă... A fost o vânătoare 
frumoasă astăzi. 

Fernande nu răspundea câtuşi de puţin. Din gura ei 
micuța şi roşie, uşor întredeschisă, care lăsa să i se vadă 
dinţii strălucitori şi puternici, ieşea o răsuflare caldă şi 
regulată, în vreme ce sânii i se ridicau într-o uşoară 
palpitaţie, ca şi cum ar fi fost apăsaţi de o îndelungată 
îmbrăţişare de dragoste. Dormea, biruită de somn, pe 
jumătate goală, strângând la piept un colţ al păturii, 
odihnindu-se după beţia plăcerilor ce le încercase în timpul 
zilei. 

—  Fernande! Fernande! o chemă cu glas scăzut 
Delaveau, mângâind-o uşor cu un nou sărut. 

Apoi, când se convinse că femeia a adormit, se resemnă şi 
renunţă. 

— Atunci, noapte bună, Fernande! 

După ce stinse veioza, se culcă din nou cu faţa în sus. Dar 
nu putea să-şi găsească somnul, şi ochii îi rămăseseră larg 


deschişi, în întunericul de nepătruns al camerei. Şi, 
înfrigurat, cuprins de insomnie lângă femeia aceasta nespus 
de fierbinte şi parfumată, recăzu în temerile sale, fu apucat 
din nou de spaimele pe care i le stârnea criza prin care 
trecea producţia uzinei. În starea neplăcută de veghe în 
care se afla, i se părea că dificultăţile se agravau, şi 
niciodată până atunci nu-şi examinase perspectivele cu o 
asemenea luciditate şi de pe poziţii atât de pesimiste. Îi 
apărea în mod limpede că pricina ruinei către care se 
îndreptau era această goană dementă după desfătări, 
aceasta nevoie stupidă şi bolnavă de a mânca banii abia 
câştigaţi. Exista fără îndoială pe undeva, în vreun loc 
oarecare, cine ştie ce fisură prin care se strecura averea, 
vreo rană îngrozitoare pe unde se scurgea tot sângele şi 
odată cu el sănătatea şi întregul câştig al muncii. Delaveau, 
foarte cinstit cu el însuşi, îşi făcea un examen de conştiinţă, 
dar nu găsea pricini să-şi adreseze niciun reproş. Se scula 
dimineaţa de cu zori şi era ultimul care, seara târziu. 
părăsea halele uzinei, supraveghind fără pic de răgaz 
personalul imens al fabricii şi dând ordine în dreapta şi-n 
stânga, ca şi cum ar fi condus un regiment pe un câmp de 
luptă. Şi apoi poseda o putere de muncă şi o capacitate 
intelectuală remarcabile, punea mult spirit de dreptate în 
purtarea lui plină de severitate, avea o metodă de lucru şi o 
logică rar întâlnite, o loialitate de luptător care a promis să 
învingă şi ere vrea să învingă sau să piară. Suferea 
îngrozitor când, în pofida eroismului său, se simţea 
alunecând înspre dezastru, datorită unui fel ciudat de 
măcinare lentă a tot ceea ce crea şi datorită unui soi de 
pustiire zilnică, despre care nu ştia de unde vine şi pe care 
energia lui nu o putea opri. Fără îndoială că neîncetatele 
cheltuieli în dreapta şi-n stânga ale lui Boisgelin, ceea ce 
Delaveau numea viaţa prostească pe care acesta o ducea, 
nevoia lui lacomă de distracţii, erau ulceraţiile care 
subminau trupul sănătos al uzinei. Dar cine oare îl 
îndobitocea în halul acesta, de unde se inspira demenţa 


nenorocitului om, care nu ajungea să înţeleagă situaţia într- 
un mod mai rezonabil, ca un lucrător înţelept, sobru şi 
cumpătat, ce manifestă o adevărată ură pentru profituri şi 
trândăvie, agenţii distructivi ai oricărui fel de sănătate în 
organismul uman, destinat prin structura sa muncii 
creatoare. 

Şi lui Delaveau nici nu-i trecea măcar prin gând că 
femeia care-i distrugea munca, femeia care-l corupsese 
până într-atâta pe Boisgelin trăia alături de el zile de-a 
rândul, că era Fernande a lui adorată, aceasta făptură atât 
de frumoasă, atât de fină şi atât de suplă, adormită acolo, 
lângă el, şi al cărei parfum călduţ îl ameţea de dragoste. În 
vreme ce el îşi consuma energia în mijlocul fumăraiei 
întunecate şi a radiaţiilor incandescente ale cuptoarelor, 
făcând eforturi supraomeneşti pentru a-i determina pe 
muncitorii ajunşi la capătul puterilor să trudească mai 
departe pentru un ban în plus, ea îşi vântura toaletele 
strălucitoare pe sub umbrarele de la Guerdache, azvârlea 
aurul în cele patru vânturi, după cum îi dictau capriciile de 
moment, şi ronţăia cu dinţii ei albi, ca pe nişte simple 
bomboane, sutele de mii de franci pe care numeroşii 
salariaţi ai uzinei le făureau prin manevrarea zgomotoasă a 
uriaşelor ciocane. Şi, chiar în noaptea aceasta, în vreme ce 
Delaveau se frământa cu gândul la plăţile viitoare, ţinând 
ochii larg deschişi în întunericul de nepătruns al încăperii şi 
întrebându-se prin ce mijloace noi şi cu ce eforturi să 
producă şi să procure sumele promise, femeia dormea 
lângă el, cu trupul său alături de trupul lui, odihnindu-se 
după beţia din cursul zilei, îmbuibată, copleşită de 
voluptatea din care se-nfruptase, încât nu se mai auzea 
decât uşoara răsuflare care-i ridica pieptul satisfăcut. Din 
când în când, dorinţele lui de bărbat îl făceau să revină 
către această soţie ce era a sa şi pe care n-o cunoştea deloc. 
O simţea goala, lungită în mijlocul patului, pradă unui 
complet abandon, până-ntr-atât încât ar fi putut s-o ia în 
braţe fără ca ea să ştie, probabil. Apoi Delaveau recădea în 


grijile lui pentru bătălia industrială ce avea loc, şi Fernande 
nu mai era decât un copil răsfăţat, al cărui somn îl respecta, 
la fel cum îi tolera capriciile, nepătrunzând niciodată în 
adâncul divinului căpşor al idolului căruia i se închina. Şi-n 
cele din urmă adormi şi visă că sub atelierele uzinei Abis 
existau forţe  diabolice şi răuvoitoare care măcinau 
pământul, pentru ca întreaga construcţie să se năruiască 
într-o noapte păcătoasă, în mijlocul unei furtuni violente. 

În zilele următoare, Fernande îşi aminti despre temerile 
pe care şi le exprimase soţul în faţa ei. La gândul unei 
eventuale ruine, patima ei pentru bani îngrămădiţi cu 
ghiotura şi pasiunea pentru o viaţă de lux de care profitase 
fără încetare o făcură să se înfioare. Ce ar deveni ea, dacă 
Boisgelin ar ajunge la sapă de lemn? Nu însemna numai 
sfârşitul acestui trai plăcut şi-mbelşugat pe care-l dorise 
mereu ca pe o revanşă pentru mizeria îndurată odinioară, 
pe vremea când îşi târa botinele scâlciate, aflându-se la 
discreţia unor bărbaţi brutali, ci şi reîntoarcerea la Paris, 
din nou ca nişte învinşi ai soartei, vreo locuinţă oarecare, de 
o mie de franci, în fundul cine ştie cărui cartier mărginaş, 
departe de centrul oraşului, vreo funcţie neînsemnată unde 
ar vegeta soţul său, Delaveau, în vreme ce ea ar cădea 
iarăşi în josnicia şi grosolănia căsniciilor de funcţionari 
săraci. Nu, nu! Nu admitea aşa ceva, nu va lăsa în niciun 
caz să-i fie smulsă găina care făcea ouă de aur, ţinea din 
toate puterile, cu toate forţele de care era capabilă fiinţa ei 
avidă, la triumful spre care se îndrepta. În făptura ei, sub 
această graţie vaporoasă, la adăpostul acestui corp atât de 
fin şi de un farmec plin de delicateţe, se afla ascunsă o 
violenţă de lupoaică, stăpânită de instincte, plină de furii şi 
pornită pe sfâşiat. Era hotărâtă să nu cedeze nimic din 
capriciile ei, să-şi satisfacă poftele şi plăcerile până în 
pânzele albe, fără să lase pe alţii să i le smulgă sau măcar 
să i le pună în primejdie. Dispreţuia această uzină 
tenebroasă şi plină de noroi, unde, zi şi noapte, se auzeau 
zgomotele ciocanelor monstruoase din care izvorau banii 


necesari pentru distracţii şi plăceri, o socotea un loc josnic, 
unde se ascundeau toate murdăriile vieţii, îi desconsidera 
pe muncitorii care îşi coceau pielea la flăcările acestui 
infern, pentru ca ea să ducă o existenţă trândavă, să arate 
proaspăta şi fericită, şi vedea în ei, oarecum, un soi de 
animale domestice care o hrăneau şi o scuteau de orice 
oboseală. Niciodată nu-şi pusese în primejdie, pe pământul 
gloduros al halelor, picioarele ei delicate şi niciodată nu se 
interesase cum îşi duce traiul turma omenească ce defila, 
strivită şi cocoşată sub apăsarea muncii blestemate, prin 
faţa porţilor ei. Socotea această turmă drept proprietatea 
ei, aceste ateliere drept proprietatea ei, şi numai la ideea 
că, prin ruina uzinei, ar putea seca izvorul de îmbogăţire se 
revolta, se mânia cumplit, socotind acest lucru un adevărat 
atentat împotriva propriei sale persoane. Şi pentru aceasta, 
oricine ar fi încercat să aducă vreo vătămare surselor sale 
de câştig, devenea propriul său inamic, un răufăcător 
primejdios de care visa să se debaraseze prin toate 
mijloacele ce-i treceau prin cap. De aceea ura îndreptată 
împotriva lui Luc mersese mereu crescând încă de la prima 
lor întâlnire, cu prilejul dejunului desfăşurat la Guerdache, 
când ghicise în el, cu flerul ei de femeie, pe omul care i-ar 
putea bara într-o bună zi calea. În sfârşit, se izbise mereu şi 
mereu de el şi uite că acum ameninţa să distrugă complet 
Abisul şi s-o azvârle pe ea însăşi în mizeria mediocrităţii. 
Dacă îl lăsa să acţioneze de capul lui, însemna că se apropia 
sfârşitul traiului ei fericit, însemna că Luc îi fura tot ceea ce 
îi plăcea mai mult în viaţă.. Şi, cuprinsă de o furie ucigaşă, 
prost disimulată sub masca ei de femeie graţioasă, nu se 
mai gândea la nimic altceva decât cum să-l facă să dispară 
şi îşi închipuia tot telul de catastrofe, unde ar fi avut prilejul 
să-l nimicească. 

Se împlineau în curând opt luni de când Josine, într-o 
ultimă noapte de dragoste, venise să-şi ia rămas bun de la 
Luc şi de când se bucuraseră împreună de fericirea pe care, 
mai curând sau mai târziu, le-o datora viaţa; cam pe atunci 


se-ntâmplă de izbucni o adevărată drama, care ar fi putut 
să-i procure Fernandei catastrofa mult visată, aşteptată de 
atâta amar de vreme. În noaptea aceea atât de plăcută, dar 
şi atât de tristă, îmbrăţişarea lui Luc rodise şi Josine 
rămăsese însărcinată. Era în luna a cincea a sarcinii ei, 
chiar însuţi Ragu nu-şi dădu seama de nimic, şi numai într-o 
seara de beţie, când intenţionase să o bată, înţelese totul 
după gestul îngrozit pe care-l făcu Josine pentru a-şi proteja 
pântecul. Şi, la început, ramase imobilizat de uimire. 

— Eşti borţoasă, eşti borţoasă, ticăloaso!... Ah! ăsta-i 
motivul pentru care aveai tot felul de taine şi nu mai 
schimbai nici măcar o cămaşă în faţa mea... Trebuie să fie 
omul la fel de dobitoc pe cât eşti tu de mincinoasă, ca să nu 
observe nimic! 

Dar, ca un fulger, fu străbătut de bănuiala care se 
transformă de îndată în convingere, cum că acest copil nu 
putea să fie al lui. Aşa cum susţinea el însuşi, nu se atingea 
de ea decât pentru, a-şi satisface poftele, şi era foarte sigur 
de măsurile de precauţie pe care şi le lua de fiecare dată cu 
toată grija. Nici vorba de copii: cine are să-i trăiască, cine 
nu, să nu-i dorească. Se distrau împreună, la revedere şi 
gata, n-avea de gând să se lege de mâini şi de picioare o 
viaţă întreagă. Atunci, oare de unde apăruse copilul ăsta? 
Cine i-l făcuse? Şi îşi încleştă din nou pumnii, mârâind, 
stăpânit de o mânie mereu crescândă. 

— Ei! ticăloaso, doar nu ţi l-a adus barza?... Sper ca n-ai 
îndrăzneala să pretinzi că eu sunt ăla care l-am făcut, 
fiindcă ştii foarte bine ca nu am dorit niciodată să fac aşa 
ceva... Al cui e, ai? Răspunde, răspunde, răspunde repede, 
ticăloaso, dacă nu, te zdrobesc în bătaie! 

Josine, complet albă la faţă, cu ochii ei blânzi şi curajoşi 
aţintiţi asupra beţivanului, nu răspundea un cuvânt. Mai 
mult decât înspăimântată, era uluită, văzându-l că se înfurie 
în felul acesta, căci nu părea să mai ţină la ea, o ameninţa în 
fiecare zi că o va arunca în stradă, repetând de fiecare dată 
că ar li într-adevăr fericit să scape de dânsa, dacă s-ar fi 


găsit vreun alt bărbat care s-o culeagă de pe trotuar. Mai 
mult încă, îşi reluase viaţa de crai, corupea lucrătoarele de 
pe la fabrici, care erau de acord să-i dea ascultare, şi se 
mulțumea până la urmă cu haimanalele zdrenţăroase, ce 
mişunau seara pe străzile împuţite ale vechiului Beauclair. 
Atunci pentru ce se simţea ofensat când constata că nici ea 
nu-l mai dorea, pentru ce se înfuria în felul acesta atunci 
când vedea că-i însărcinată? 

— Aşa e ca nu-i al meu? Doar n-ai îndrăzneala să pretinzi 
că-i al meu? 

Fără să-l părăsească o clipă din ochi, Josine răspunse 
până la urmă cu o voce scăzută, dar profundă: 

— Nu, nu-i al tău. 

Ragu încercă printr-o lovitură de pumn s-o doboare la 
pământ. Dar ea se dăduse înapoi, şi mâna lui nu-i atinse 
decât în treacăt umărul. Bărbatul urla: 

— Îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva, târfă blestemată!... Şi 
care-i numele bărbatului, spune-mi numele bărbatului, ca 
să rezolv eu cu el toate socotelile! 

Calmă, Josine răspunse din nou: 

— N-o să-ţi spun niciodată numele lui, nu ai niciun drept 
să-l ştii, pentru ca mi-ai zis de douăzeci de ori că te-ai 
săturat de mine şi că n-am decât să caut în altă parte. 

Şi adaugă: 

— Tu n-ai vrut un copil de la mine. Îl am de la altul, şi 
acela e acum soţul meu, aşa că restul nu te mai priveşte. 

Ragu ar fi fost în stare s-o ucidă. Josine trebui să fugă 
pentru a evita loviturile de picior cu care, din răutate, 
printr-o socoteală îngrozitoare pe care şi-o făcuse în 
creierul lui bolnav, încerca s-o atingă în plin pântec. Ceea ce 
îl înfuriase şi mai mult fusese tocmai faptul că-i spusese că 
un altul făcuse dintr-însa mamă şi că de acum înainte nimic 
nu îl mai privea nici în legătură cu persoana sa, nici în 
legătură cu fiinţa pe care o purta în pântec şi nici în 
legătură cu viaţa ei în general. Ragu, care nu dorise 
niciodată un copil, era zguduit acum de o durere ascunsă, 


la ideea că nu el va fi tatăl. Simţea că Josine nu maiera a lui 
şi că nu fusese de fapt niciodată a lui. Un altul i-o luase, 
înainte ca el să fi apucat s-o facă să fie a lui; şi, de acum 
înainte, niciodată n-o s-o mai poată face să fie a lui. 

Lucrul acesta îi stârnea, într-un mod vag, confuz, o 
gelozie cumplită, sentiment pe care nu-l cunoscuse câtuşi 
de puţin până atunci şi a cărui tortură nu ar fi crezut că 
poate s-o cunoască vreodată. Din acel moment, pe femeia 
aceasta, despre care spunea că o aruncă în stradă, pe care 
o părăsea pentru nişte zdrenţăroase murdare, o închise în 
casă şi o supraveghea din curte, şi era cuprins de un 
adevărat acces de furie când o vedea vorbind cu un bărbat. 
Îl înfuria la culme faptul că se afla în faţa unui lucru 
ireparabil şi-i stârnea un soi de mânie care-l îndemna fără 
încetare la acte de violenţă, maltratând-o, căutând să-i 
ucidă fiinţa din pântece, aceasta fiinţă care ar fi putut să fie 
a lui, dar care îi scăpa din vina sa. Mereu şi mereu i se 
trezea orgoliul rănit de mascul care nu ştiuse câtuşi de 
puţin să plămădească o operă în viaţă şi simţea cum se 
strânge în el tot mai multă ranchiună împotriva celuilalt, 
necunoscutul care reuşise să facă din această fiinţă o pane 
dependentă din însăşi fiinţa lui. 

— Spune-mi numele lui, spune-mi numele lui, şi îţi jur că 
am să te las în pace! 

Dar femeia nu ceda. Suporta batjocurile şi loviturile, 
repetând cu glasul ei blând, plin de sinceritate: 

— Nu ai nevoie să-i afli numele, nu te priveşte lucrul 
acesta. 

Ragu nu putea să-l bănuiască pe Luc, şi o astfel de 
presupunere nici că-i trecu prin minte, căci nu exista vreun 
suflet pe lume, în afară de Sourette, care să fi surprins 
vreodată vizitele Josinei. Îşi trecea în revistă toţi prietenii, 
gândindu-se la posibilitatea vreunui abandon de o clipă în 
braţele cine ştie cărui chefliu din lumea lui, într-o seară 
când se făcea plata salariilor şi vinul înfierbântă sângele. 
Dar toate căutările lui fură la fel de zadarnice, degeaba 


pândi pe unul sau pe altul şi îi trase de limbă, nu obţinu 
niciun alt rezultat, decât că ajunse la o şi mai mare 
exasperare. 

În această vreme, Josine se ascundea de toată lumea, 
cuprinsă de teama ca nu cumva Luc să păţească ceva din 
pricina acestei sarcini, în eventualitatea că secretul lor ar fi 
fost descoperit. Când ajunsese la certitudinea că a rămas 
însărcinată cu Luc, se simţise la început cuprinsă de o 
bucurie imensă şi ar fi dorit din tot sufletul să alerge la el şi 
să-i anunţe marea şi fericita noutate, sigură că şi bărbatul 
iar împărtăşi bucuria. Dar mai apoi i se strecurase în inimă 
îndoiala şi se gândise că era mai bine să mai aştepte puţin, 
pentru a nu declanşa cine ştie ce catastrofă, într-un 
moment atât de dificil ca acela în care se afla atunci uzina 
de la Crecherie. Şi numai printr-o întâmplare ajunse până 
la urmă să-i aducă la cunoştinţă lui Luc despre 
perspectivele de a veni pe lume ale acestui copil preaiubit, 
al cărui tată era. Într-o zi, pe când Luc îi însoțea pe 
Bonnaire până la acesta acasă, pentru a mai sta de vorbă 
despre una şi alta, dădu acolo peste nişte cumetre, cărora 
La 'Toupe le făcea confidenţe despre cumnata ei însărcinată, 
lucru pe care-l însoțea de comentarii otrăvite, lăsând să se 
înţeleagă o seamă de fapte oribile. Luc rămase înmărmurit, 
cu inima zvâcnindu-i puternic, să-i sfarme pieptul. Uneori, 
Josine mai venea pe la Crecherie, pentru a-l căuta pe 
Nanet, care rămânea pe acolo zile de-a rândul; şi tocmai în 
seara aceea îşi făcu apariţia, chiar în momentul în care era 
vorba despre sarcina ei şi trebui să răspundă la întrebările 
curioase ale cumetrelor. Da, se împlineau în curând şase 
luni, şi lucrul acesta începuse să se observe încă de pe 
acum destul de bine. Dar Josine îl zărise pe Luc; îşi dădea 
seama că e într-atât de emoţionat, într-atât de pierdut şi de 
scufundat în muţenia lui, încât fata simţi un chin cumplit 
pentru faptul că nu-i putea vorbi, pentru faptul că nu ştia 
cum să facă să-i strige din toată inima bucuria de care era 
cuprinsă. Ura disperată din pricina îndoielilor groaznice în 


care ghicea că se va bate, ştia bine ca numai prin câteva 
cuvinte l-ar fi putut linişti şi face fericit. Aceste cuvinte îi 
stăteau pe buze, o sufocau: „E al tău!” şi într-un moment de 
răgaz, când cumetrele, obosind să o mai privească, îşi 
reluaseră trăncănelile, Josine găsi mijlocul de a-i comunica 
gândul, şi încă într-un mod foarte plăcut. Mai întâi, îşi duse 
amândouă mâinile la pântecul ei de femeie a cărei dragoste 
a rodit; apoi printr-un gest care însemna deopotrivă iubire 
şi mulţumire, le puse pe buze şi îi transmise în felul acesta, 
printr-un gest discret, certitudinea că-i aparţine 
paternitatea, şi Luc înţelese foarte bine, fu năpădit de o 
imensă bucurie, aceeaşi pe care o simţise şi ea în momentul 
când îşi dăduse seama că e mama şi pe care i-o dăruia acum 
şi lui. 

În ziua aceea, Josine şi cu Luc nu putură să schimbe un 
cu vânt, dar exista între ei acest gest adorabil, acest sărut 
care reuşise până la urmă să le unească gândul. Şi Luc, cu 
întreaga fiinţă cuprinsă de această profundă emoție, îi 
informă şi află în curând despre teribilele accese de gelozie 
al e lui Ragu, despre violențele la care recurgea şi despre 
strânsa supraveghere cu care îşi înconjura soţia. Şi chiar 
dacă ar fi păstrat cea mai mica îndoială asupra paternităţii 
lui, această gelozie feroce, ce se manifesta plină de 
înverşunare încă înainte de apariţia pe lume a copilului, i-ar 
fi test de ajuns ca să-i dovedească faptul că el, Luc, era într- 
adevăr tatăl. De acum înainte Josine era soţia lui. Era a lui, 
numai a lui, pentru că purta în pântec un copil de laeel. 
Unicul soţ adevărat al unei femei este acela care-i tatăl 
copiilor ei: plăcerea care se fură de către un bărbat nu 
înseamnă nimic, nu contează. O singură legătură este în 
stare să unească puternic şi pe vecie cuplul, şi anume 
copilul, viaţa perpetuată, o fiinţă nouă, născută din 
indisolubila îmbrăţişare a celor două fiinţe. Şi din această 
pricină nu se simţea câtuşi de puţin gelos pe Ragu. În 
vreme ce acesta din urmă turba de gelozie, căci îşi dădea 
seama de faptul că el nu reprezenta nimic, nu era decât un 


element trecător, care se uită. Josine aparţinea lui Luc 
pentru totdeauna şi, dacă ea s-ar întoarce din nou la el, 
copilul ar reprezenta floarea care a dat rodul mult aşteptat. 

Totuşi, din ziua aceea, Luc fu cuprins de o mare nelinişte 
şi suferi într-un mod îngrozitor ştiind-o pe Josine batjocorită 
şi maltratată fără încetare, trăind într-un neîntrerupt 
pericol că va şuieri de pe urma vreunei lovituri nefericite. i 
era de nesuportat gândul ca lăsa în mâinile lui Ragu, om 
brutal şi lipsit de simţul onoarei, pe această femeie mult 
adorată, pe care ar fi dorit s-o facă să trăiască într-un 
adevărat paradis al dragostei, înconjurată de cultul şi 
cucernicia datorate unei mame şi pe care prezenţa copilului 
o sfinţeşte. Dar ce să facă oare, cum să fie numai pentru el, 
când Josine se încăpăţâna să rămână atât de retrasa, 
ascunzându-se în umbră ca să evite să-i provoace orice fel 
de încurcătură? Refuza chiar să-l vadă, de teama vreunei 
imprudenţe care ar fi putut să dezvăluie secretul lor, 
păstrat cu atâta dragoste în adâncul făpturii ei îndurerate, 
şi trebui să-i pândească drumurile şi să o ia prin 
surprindere, pentru a putea, într-o seară, să schimbe 
câteva cuvinte cu ea. 

Lucrul acesta se-ntâmplă într-o noapte foarte întunecată, 
când Luc, ascuns într-un obscur ungher al mizerabilei străzi 
Trois-Lunes, putu să o oprească pe Josine pentru o clipă, în 
vreme ce ea trecea pe acolo. 

— Oh! Tu eşti, Luc! Ce imprudenţă, prieten drag! Ie 
implor, sărută-mă şi fugi repede de aici! 

Dar el, înfiorat, o cuprinde de după mijloc şi îi vorbi la 
ureche, cu o voce caldă, fierbinte. 

— Nu, nu! Josine, vreau să-ţi spun doar câteva cuvinte... 
Suferi prea mult şi e o crimă din partea mea să te părăsesc 
pradă unor astfel de chinuri, pe tine, care îmi eşti atât de 
dragă şi reprezinţi atât de mult pentru mine... Ascultă-mă, 
Josine, am venit să te caut şi vei merge cu mine, ca să 
locuieşti în casa mea, care va fi de acum înainte şi a ta, şi 
unde vei fi o adevărată soţie iubită, venerată şi fericită. 


Josine începuse de pe acum să cedeze în faţa îmbrăţişării 
lui calde, care prin duioşia ei venea să o consoleze pentru 
suferinţele îndurate până acum. Dar, imediat după aceea, 
se eliberă din îmbrăţişarea lui. 

— Oh, Luc, ce vorbe sunt astea! Eşti oare chiar atât de 
imprudent? Doamne, Dumnezeule mare, să te urmez, când 
un asemenea gest ar echivala cu o mărturisire şi ar putea, 
atrage asupra ta cele mai cumplite primejdii! Eu sunt aceea 
care, în cazul ăsta, aş face o crimă, devenind o piedică în 
opera pe care te strădui s-o desăvârşeşti... Fugi repede de 
aici! Chiar dacă m-ar ucide şi tot n-aş pronunţa numele tău. 

Atunci, el încercă să o convingă, vorbindu-i despre 
inutilitatea unui astfel de sacrificiu în faţa ipocriziei lumii. 

— Tu eşti soţia mea, pentru că eu sunt tatăl copilului tău 
şi, prin urmare, pe mine trebuie, în mod normal, să mă 
urmezi. Mâine, când oraşul nostru bazat pe dreptate va fi 
terminat de construit, nu va domni acolo altă lege în afara 
aceleia a dragostei, şi unirea de bunăvoie va fi respectata 
de toţi. Şi atunci, pentru ce să ne facem griji de ce vor zice 
oamenii pe care astăzi i-am scandaliza? 

Apoi, văzând că Josine continuă să se încăpăţânează în 
sacrificiul ei, spunându-i că momentul de faţă conta cu 
siguranţă mai mult, fiindcă dorea să-l ştie scutit de orice 
nou obstacol, puternic şi triumfător, Luc scoase o 
exclamaţie plină de amărăciune: 

— Prin urmare nu te vei mai întoarce la mine niciodată, şi 
acest copil nu va fi niciodată copilul meu în văzul lumii- 
ntregi şi fără să mai umblăm cu ascunzişuri? 

Josine îl cuprinse cu braţele într-un gest adorabil şi 
încântător şi murmura încetişor, cu buzele lipite de buzele 
lui: 

— O să mă întorc la tine în ziua în care vei avea nevoie de 
sprijinul meu şi când nu voi mai reprezenta o piedică, ci un 
ajutor, şi voi reveni împreună cu acest copil drag, care va 
reprezenta pentru noi amândoi o mângâiere şi un reazem 
de nădejde. 


Şi-n vreme ce ei schimbau aceste cuvinte pline de 
speranţe în viitorul paşnic şi fericit ce-i aştepta, jur- 
împrejurul lor, scufundat în tenebre, Beauclairul, vechiul 
târguşor împuţit de munca blestemată a celor care vieţuiau 
acolo, trăgea să moară, ascunzându-se în umbra zidurilor 
paraginile şi sub apăsarea secolelor de nedreptate. 

— Tu eşti soţul meu, nu ai existat decât tu în viaţa mea, şi 
află ca îmi e drag să păstrez taina numelui tău, chiar sub 
ameninţarea chinurilor la care sunt supusă, şi-l voi păstra 
ca pe o floare minunată şi neştiută de nimeni şi ca pe o 
armură. Ah! nu mă plâng cine ştie ce de cât sufăr, simt că 
am multă tărie în mine, fiindcă sunt fericită! 

— Tu eşti soţia mea, te-am iubit încă din prima seară în 
care te-am întâlnit, când erai atât de nefericită şi-n acelaşi 
timp atât de minunată; tu o să păstrezi taina numelui meu şi 
eu o voi păstra pe aceea a numelui tău, şi voi face din 
imaginea ta icoana şi forţa mea, până-n ceasul în care tu 
însăţi vei putea să strigi pretutindeni dragostea noastră. 

— Oh, Luc, ce înţelegător eşti, ce bun eşti şi câtă fericire 
ne aşteaptă. 

— Tu eşti aceea, Josine, care m-ai făcut să fiu bun si- 
nţelegător, şi pentru că ne-am dat mâna într-o seară, vom fi 
cândva, mai târziu, foarte fericiţi, datorită fericirii tuturor. 

Nu mai vorbiră nimic altceva şi rămaseră încă o clipă 
uniţi într-o caldă şi puternică îmbrăţişare. Luc o simţea cum 
se înfiora toată, cu pântecul sfânt de femeie a cărei 
dragoste a rodit, simţea zvâcnirile care promiteau viaţa ce 
avea să se nască şi pe care el o sădise în trupul ei, şi Josine, 
dorind să se dăruiască o dată mai mult, îşi strivea pieptul de 
femeie îndrăgostită de pieptul lui de bărbat, încercând 
parcă nevoia de a pătrunde şi a se contopi cu fiinţa sa. Apoi 
Josine se desprinse din îmbrăţişare şi se întoarse curajoasă 
şi de neînvins la martiriul ei, în vreme ce Luc, la rândul lui, 
se scufunda în întunericul nopţii, ducându-se acum îndărăt, 
să-şi reia bătălia, la capătul căreia îl aştepta victoria. 


Dar, câteva săptămâni mai târziu, o întâmplare făcu să 
ajungă pe mâinile Fernandei secretul celor doi îndrăgostiţi. 
Fernande îl cunoştea pe Ragu, a cărui întoarcere la 
atelierele uzinei Abis făcuse multă vâlvă şi, începând din 
momentul acela, Delaveau se prefăcea că-l respectă mai 
mult, îl avansase, numindu-l maistru oţelar şi acordându-i 
gratificaţii, deşi conduita lui continua să fie execrabilă. 
Fernande era la curent, la fel ca şi toată lumea, cu drama 
care stârnise furtună în căsnicia lui Ragu. Acesta nu se jena 
câtuşi de puţin, dădea drumul în gura mare la tot felul de 
înjurături spurcate, îndreptate împotriva soţiei lui, tratând- 
o în mod public drept prostituată care bătea trotuarele şi se 
lăsa să ajungă cu burta mare de la primul venit. Vorbele 
acestea circulau prin toate atelierele, şi fiecare se întreba 
care dintre ei e oare tovarăşul de lucru care-i făcuse Josinei 
copilul? Se vorbea chiar despre director, şi Delaveau îi 
spusese Fernandei necazul cel mare ce-l păştea în legătură 
cu toată povestea aceasta, fiindcă Ragu era într-un hal fără 
de hal de pornit împotriva tuturor şi, turbat el e gelozie, nu 
mai acţiona decât ca un nebun, acuşi nemaiatingându-se de 
nicio unealtă vreme de trei zile, acuşi năpustindu-se asupra 
lucrului, amestecând metalul topit cu furie, ca un om care 
are nevoie să şi descarce nervii, să lovească şi să ucidă. 

Într-o dimineaţă de iarnă, în vreme ce îşi lua micul dejun 
singură, întrucât Delaveau plecase cu o zi înainte la Paris, 
unde urma să stea trei zile, Fernande se apucă s-o descoasă 
pe cameristă, care-i servea ceaiul cu felii de pâine prăjită. 
Nise se afla şi ea de faţă, aşezată foarte cuminte pe scaunul 
său, bându-şi ceaşca cu lapte şi aruncând priviri pofticioase 
înspre ceaiul mamei, cu lăcomia pe care o au toţi copiii faţă 
de lucrurile interzise. 

— E-adevărat, Felice, că a mai avut loc încă o ceartă în 
sânul familiei Ragu? Spălătoreasă mi-a spus că, de data 
asta, Ragu aproape ca şi-a omorât nevasta în bătaie. 

— Nu ştiu, doamnă, dar s-ar putea foarte bine ca să 
exagereze lumea, pentru că am văzut-o chiar acum pe 


Josine trecând prin faţa casei noastre şi nu mi s-a părut că 
ar avea un aer mai prăpădit decât în alte zile. 

Se aşternu un moment de tăcere, după care, plecând, 
camerista adăugă: 

— Bineînţeles că asta nu-l împiedică să o omoare fără 
doar şi poate, într-o bună zi, fiindcă aşa se laudă la toată 
lumea, 

Tăcerea se aşternu din nou în odaie. Fernande mânca 
încetişor, fără să rostească un cuvânt, pierdută în gândurile 
sale tenebroase, când dintr-odată, în mijlocul acestei 
atmosfere apăsătoare a dimineţii de iarnă care te îndemna 
la meditare, Nise se apucă să gândească cu voce tare, 
îndrugând printre frânturi de melodii: 

— Adevăratul soţ al Josinei nu este Ragu, este 
conducătorul lucrărilor de la Creâcherie, este domnul Luc, 
domnul Luc, domnul Luc! 

Uluită, mama ridică ochii şi o privi fix. 

— Ce spui tu acolo? Ce-ţi veni să spui aşa ceva? 

Dar, luată prin surprindere şi necăjită că a îndrugat 
vorbele acelea, Nise îşi vârâse nasul în ceaşcă şi se străduia 
să adopte o înfăţişare cât mai nevinovată. 

— Uite aşa. Nu ştiu. 

— Cum nu şti, mincinoasă mică! Doar ceea ce îndrugi tu 
acolo nu ţi-a trecut prin minte din senin. Fără îndoială că ţi- 
a spus cineva lucrurile astea, din moment ce tu le repețţi. 

Din ce în ce mai încurcată, simțind ca se vârâse într-o 
poveste urâtă, din care n-o să mai poată ieşi aşa, cu una, cu 
două. Nise se încăpăţâna împotriva evidenţei, adoptând o 
figură cât mai degajată posibil. 

— "Te asigur, mamă, că se întâmplă să spui aşa, într-o 
doară, tot felul de lucruri, fără să ştii despre ce-i vorba, 
numai aşa, când îţi trec prin cap. 

Privind-o fix şi văzând-o atât de nepricepută în minciuni, 
Fernande ghici dintr-odată adevărul. 

— Nanet e cel care ţi-a spus vorbele astea pe care le 
îndrugi acum, numai Nanet putea să-ţi spună aşa ceva. 


Pleoapele Nisei se zbătură repede, fiindcă Nanet era într- 
adevăr cel care îi spusese povestea. Îi fu însă frică să nu fie 
certată şi pedepsită din nou, ca în ziua în care mama ei o 
prinsese întorcându-se de la Crecherie şi sărind pe 
deasupra zidului împreună cu Louise Mazelle şi Paul 
Boisgelin. Şi crezu că cea mai bună tactică este aceea să se 
încăpăţâneze în minciună. 

— Ei asta-i bună, Nanet, Nanet! Dar din moment ce nu-l 
mai văd deloc, de când mi-ai interzis lucrul ăsta... 

Mama, cuprinsă de o dorinţă arzătoare să afle cât mai 
multe amănunte, deveni dintr-odată foarte blajină. Era 
năpădită de o atât de mare emoție, încât uită să se mai 
preocupe de pedepsele promise, escapadele Nisei cu Nanet 
pierzându-şi din gravitatea lor de până acum în faţa 
faptelor de o importanţă considerabilă, despre care dorea 
să capete cât mai multe dovezi. 

— Ascultă, fetiţa mea, e foarte urât să nu spui adevărul... 
Data trecută, când te-am pedepsit şi nu ţi-am dat desertul, 
am făcut-o pentru că ai vrut să-mi susţii că aţi sărit toţi trei 
pe deasupra zidului ca să vă duceţi şi să căutaţi o minge... 
Astăzi însă, dacă-mi spui adevărul, îţi promit să nu te mai 
pedepsesc... la să vedem, hai, fii sinceră, de la Nanet ai 
auzit lucrurile astea, nu-i aşa? 

Nise, în fond o fetiţă bună, răspunse de îndată: 

— Da, mamă, de la Nanet am auzit. 

— Şi el ţi-a spus ca adevăratul soţ al Josinei este domnul 
Luc? 

— Da, mamă. 

— Şi de unde ştie el astea, pentru ce spune că domnul 
Luc este adevăratul soţ al Josinei? 

Atunci, la întrebarea aceasta, Nise fu cuprinsă de o vie 
tulburare, şi nevinovăția ei de fetiţă o făcu din nou să-şi 
aplece nasul deasupra ceştii. 

— Ei, şi tu acum, pentru nişte lucruri aşa... pentru nişte 
lucruri aşa... Cum să-ţi spun, în fine, pentru că ştie el bine 
de ce! 


În pofida dorinţei puternice de a căpăta cât mai multe 
informaţii, Fernande se simţi totuşi ruşinată de întrebările 
pe care i le punea copilului său. Nu mai insistă şi se strădui 
să-şi stăpânească puţin din curiozitatea josnică ce o trădase 
până acum. 

— Nanet nu ştie nimic, vorbeşte doar prostii, şi tu eşti o 
proastă şi mai mare dacă repeţi ce spune el. O să-mi faci 
plăcerea să nu mai îndrugi niciodată asemenea prostii, dacă 
vrei să mai mănânci desertul. 

Şi micul dejun luă sfârşit într-o atmosferă glacială, 
asemănătoare frigului intens care se făcea tot mai simţit 
afară, fără ca nicio altă vorbă să mai fi fost schimbată între 
mama şi fiică, prima preocupată pe de-a întregul de 
secretul pe care îl aflase chiar atunci, cea de-a doua foarte 
fericită de faptul că scăpase atât de ieftin. 

Fernande îşi petrecu toată ziua închisă în camera «ei, 
reflectând asupra celor aflate şi făcându-şi tot felul de 
calcule. Mai întâi, se întreba, bineînţeles, dacă ceea ce 
spusese Nanet era oare adevărul adevărat. Dar cum să se- 
ndoiască de lucrul acesta? Copilul ştia ce vorbea, văzuse cu 
siguranţă ceva şi auzise ceea ce auzise; îşi iubea prea mult 
sora ca să poată spune vreun neadevăr în privinţa ei şi de 
altminteri existau o serie de mici amănunte pe care le 
cunoştea şi ea şi care puse toate laolaltă făceau din această 
poveste o întâmplare verosimilă, ba chiar evidentă. După 
aceea, Fernande se frământă o vreme, gândindu-se cum va 
putea să se folosească de o asemenea armă, pe care 
întâmplarea i-o punea în felul acesta la îndemână. În capul 
ei se învălmăşeau tot felul de gânduri, visând cum să poată 
înmuia mai bine în otravă aceasta armă, pentru a face din 
ea un instrument de distrugere totală. Niciodată nu-l urâse 
pe Luc mai mult ca-n zilele acestea, când Delaveau fusese 
nevoit să meargă la Paris numai şi numai ca să reuşească, 
să obţină un nou împrumut, din pricină că Abisul, uzina lor, 
se ducea tot mai mult de râpă pe zi ce trece: şi ce victorie 
ar fi însemnat pentru Fernande, în momentul în care ar fi 


ajuns să-l doboare la pământ pe scârbosul de conducător de 
la Crecherie, omul care-i punea în primejdie viaţa de huzur 
şi distracţii! Odată duşmanul mort, era moartă concurenţa 
şi ar fi existat posibilitatea să-şi înfrângă adversarii. Cu un 
om atât de gelos ca Ragu, beat şi aţâţat la răzbunare, 
evenimentele ar fi putut să se precipite. Ar reuşi fără 
îndoială să-l facă să ajungă până acolo încât să scoată 
cuțitul. Numai că totul îi rămânea mereu doar un simplu 
proiect; cum să-l realizeze însă, cum să acţioneze înţelegea 
limpede că planul cel mai potrivit era să înceapă prin a-i 
atrage atenţia lui Ragu, arătându-i care e omul al cărui 
nume căuta să-l descopere de trei luni încoace, dar 
dificultăţile nu începeau decât după aceea, în momentul în 
care se întreba prin ce mijloace l-ar putea avertiza pe 
bărbatul respectiv; unde s-o facă şi prin cine? În cele din 
urmă se opri la ideea de a alcătui o scrisoare anonimă, 
decupând cuvintele dintr-un ziar oarecare, lipindu-le pe o 
foaie de hârtie şi aşteptând venirea nopţii pentru a se duce 
să vâre scrisoarea în vreo cutie poştală. Începuse chiar să 
decupeze cuvintele. Dar, dintr-odată, mijlocul i se păru mai 
puţin sigur, eficacitatea lui se micşoră la gândul că o 
scrisoare este un lucru fără viaţă, şi oricine o poate lua şi 
arunca în coş fără s-o citească măcar. Dacă nu reuşea să-i 
creeze lui Ragu un şoc, să-l înţepe dintr-odată până la 
sânge şi să-l exaspereze, aducându-l până-n pragul 
demenţei, ar fi mai lovit el oare? Trebuia ca adevărul să-i 
pătrundă prin toţi porii pielii, să-l primească în plină faţă, şi 
numai în asemenea împrejurări, încât să devină cu adevărat 
nebun. Atunci, pe cine să-i trimită, de unde să găsească un 
om în stare să pârască şi să-l stârnească în acelaşi timp? 
Descurajată, nu găsi pe nimeni, şi o ajunse noaptea din 
urmă tot căutând mereu cu înfrigurare, încât începuse să o 
doară capul de atâta efort îndreptat înspre găsirea unui 
final corespunzător pentru tragedia pe care o punea la cale. 

Cu toate acestea, puţin înainte de ora culcării, lucru pe 
care acum îl făcea mai devreme decât de obicei, către orele 


zece seara, luase din nou o hotărâre. O să-l cheme, chiar 
mâine, pe Ragu la ea acasă, sub pretextul că vrea să-l 
întrebe dacă este de acord ca nevasta lui să lucreze câteva 
zile la cusut ceva pentru dânsa şi, când vor fi acolo 
amândoi, între patru ochi, ca să discute problema aceasta, o 
să găsească ea fără îndoială prilejul să-i spună totul de-a fir 
a păr. Dar ideea aceasta nu prea o mulțumea cu totul, şi era 
cuprinsă de îngrijorare în privinţa consecinţelor unei astfel 
de destăinuiri pe care ar fi făcut-o jos, în cabinetul de lucru 
al soţului ei, care nu era de faţă. Era bucuroasă de absenţa 
lui, fiindcă devenea stăpână pe întreg patul acela mare în 
care-şi tolănise corpul ei suplu, întinzându-şi membrele 
frânte de febră. Şi-n cele din urmă reuşi să adoarmă, cu 
îndoiala încă în suflet, nemaiştiind ce anume să facă, dar 
atât de copleşită de oboseală încât, până la orele cinci ale 
dimineţii, nu mai mişcă, respirând numai încetişor, ca o 
răsuflare de copil. Când pendula bătea orele cinci, se trezi 
dintr-odată; şi, rămânând culcată pe spate, cu ochii larg 
deschişi în întunericul camerei, îşi reluă socotelile din 
acelaşi loc unde le lăsase în ajun şi soluţia problemei îi 
apăru de îndată în minte, cam îndrăzneață, dar de o 
limpezime extraordinară. Era foarte simplu, trebuia numai 
să se ducă ea însăşi la uzină, sub pretextul pe care şi-l 
imaginase mai dinainte, apoi să lase să-i scape, în decursul 
conversaţiei, cuvintele ireparabile. Se informase încă din 
ajun şi ştia că Ragu lucra în echipa de noapte; în felul 
acesta, până la ziuă, către orele şapte, avea tot timpul ca să 
coboare şi l-ar surprinde chiar în momentul în care echipele 
de zi înlocuiau pe cele de noapte. În febra ce o apucase din 
nou, nu mai cântarea lucrurile şi avea convingerea deplină 
că găsise soluţia cea mai bună; ceea ce o împingea să facă 
acest demers era mai puţin raţiunea, cât faptul că avea 
senzaţia că-i o femeie seducătoare, în stare să joace pe 
degete toţi bărbaţii, contând pe complicitatea lor şi ştiind 
cu siguranţă că poate avea la picioare toate fiinţele şi 
lucrurile pe care le-ar fi dorit, fără să-şi dea osteneala să 


mişte un deget şi fără să se preocupe de împrejurările în 
care se petrecea fenomenul acesta. 

Ce grea i se părea aşteptarea, vreme de două ceasuri, de 
la orele cinci la şapte, în dorul ei de a se ivi în sfârşit zorile 
care veneau totuşi atât de încet! Nu putu să mai adoarmă 
din nou şi se zvârcoli în aşternutul ei fierbinte, stăpânită de 
nerăbdarea să alerge la această întâlnire pe care singură 
şi-o dăduse; şi niciodată vreo întâlnire de dragoste ori 
speranţa vreunei voluptăţi noi, necunoscută până în clipa 
aceea, delirantă, nu o exasperase în felul acesta, de parcă 
ar fi fost îmboldită cu o mie de ace de foc. Nu mai găsea 
niciun loc care să-i răcorească membrele înfierbântate, 
răscolea întreg patul imens cu încolăciturile ei mlădioase de 
năpârcă subţire, cămaşa de noapte i se boţise de-a lungul 
trupului într-o continua frământare şi părul des, despletit, îi 
arunca umbre pe faţa aprinsă. Dar hotărârea nu-i slăbea 
câtuşi de puţin, nici măcar nu mai voia să se gândească, să- 
şi imagineze cum urmau să decurgă lucrurile, să-şi 
organizeze dinainte totul pentru a-şi asigura reuşita 
planului. Era convinsă ca totul va merge strună. | se părea 
că însuşi destinul era acolo care o conducea înspre nişte 
evenimente necesare, a căror autoare se simţea desemnată 
şi bineînţeles că nu s-ar fi putut renunţa la contribuţia ei în 
împrejurările respective. Şi nu suferea decât din pricină ca 
era nevoită să aştepte atât de multă vreme, nemaiştiind cu 
ce să-şi omoare timpul, ajungând în cele din urmă să se 
mângâie singură, ca să-şi mai potolească puţin fierbinţeala 
care-i ardea pielea. Palmele ei mici, cu degete lungi şi 
fragile, urcau încet de-a lungul coapselor, zăboveau o clipa 
pe pântec, coborau şi alunecau peste tot, într-o mângâiere 
uşoară, abia apăsată, apoi urcau iar, se plimbau de-a latul, 
coastelor, până la pieptul pietros, unde Fernande se enerva 
dintr-odată, înşfăcând amândoi sânii şi strivindu-i, cuprinsă 
de o exasperare cumplită pentru ea nu se putea linişti. 

În sfârşit, la orele şapte fără un sfert, exact în momentul 
pe care şi-l fixase, sări din pat. Răceala camerei o îngheţă, 


deveni deodată foarte calmă şi absolut stăpână pe mişcările 
ei. Deşi de-abia mijea de ziuă, nu aprinse lumina şi nici nu 
deschise măcar jaluzelele. Se mulţumi doar să-şi răsucească 
părul, îl aduse în sus şi-l prinse cu ace; şi, fără să-şi pună 
corsetul, îşi îmbrăcă un capot larg din flanelă albă, în care 
se înfăşură toată, şi încălţă nişte papuci din catifea, de 
asemenea albi. Cobori, întocmai cum proceda în zilele în 
care avea de dat vreun ordin matinal, de care-şi amintise 
prin cine. ştie ce împrejurare în timpul nopţii. 

Jos, jupânesele nu se treziseră încă din somn, profitând 
de absenţa stăpânului şi socotind că doamna se va scula, ca 
de obicei, mai târziu. Cu o stăpânire de sine şi o precizie 
extraordinare, Fernande străbătu prin întuneric cabinetul 
de lucru al soţului ei, şi deschise uşa scurtei galerii înguste, 
care făcea legătura între biroul acesta şi corpul clădirii 
propriu-zise a atelierelor Abis, unde se aflau instalate 
birourile administraţiei, Funcţionarii nu soseau deci pe la 
orele opt. şi băiatul de serviciu, care mătura de obicei 
printre birouri, hoinărea pe afară, în drum, împreună cu 
grădinarul care îşi fuma liniştit pipa. Nici măcar nu o zări 
vreunul dintre ei şi putu s-o taie de-a dreptul prin curte şi 
să pătrundă în hala cuptoarelor pentru pudlaj, fără ca 
nimeni altcineva să fi remarcat acest lucru. Faptul acesta îi 
întări convingerea că o să facă o treabă bună, mai cu seamă 
că împrejurările îi erau pe deplin favorabile şi echipele de 
noapte tocmai plecau, cu toate că cele de zi se aflau încă 
acolo. şi; colac peste pupăză, norocul îi surâse din nou prin 
faptul că Ragu, cuprins de furia lucrului, întârziase şi 
rămăsese acum singur, fiind în momentul acela pe punctul 
să-şi schimbe tocmai veştmintele. 

Deşi cunoştea de multă vreme drumul, şi chiar cu de 
amănuntul, Fernande nu se hazardase încă niciodată în 
felul acesta să pătrundă în imperiul întunecat al fierului şi 
cărbunelui. Nutrea un profund dispreţ pentru murdăria 
atât de mare ce domnea acolo, contopită cu atâta josnicie. 
Aşa se face că, atunci când fu nevoită să intre în imensa 


văgăună a  halei pentru pudlaj, rămase o clipă 
descumpănită, cu capotul ei alb şi papucii imaculaţi lumina 
zilei care abia se îngâna cu noaptea pătrundea zgârcită 
acolo şi numai două dintre cuptoarele aprinse făceau să 
răzbată, prin fumul ce plutea în jur, sclipirea unei perechi 
de raze ca doi ochi de aştri. Nu ştia unde să calce fără să-şi 
primejduiască picioarele, printre bălțile pline de mocirlă şi 
peste pământul înnegrit de praful cărbunelui, presărat la 
tot locul cu lingouri de fier. Un miros înţepător, alcătuit pe 
de o parte din gazele emanate de locurile întreţinute cu 
mangal şi pe de altă parte din transpiraţia corpurilor 
omeneşti, o sufoca, totuşi intră în hală şi în imensa 
pustietate a locului îl zări de îndată pe Ragu, care se 
îndrepta către un fel de coşmelie din scânduri, unde 
muncitorii îşi spânzurau veşmintele. O noapte întreagă, 
maistrul oţelar amestecase metalul, pradă unei nevoi 
furioase să uite şi să distrugă totul în jurul său, ce-l făcea să 
mânuiască uneltele de lucru întocmai ca pe nişte arme cu 
care ar fi masacrat întreaga omenire. Era încă ud leoarcă 
de sudoare şi îşi scosese şorţul, rămânând îmbrăcat doar cu 
o cămaşă şi un simplu pantalon de lucru; şi, înainte de a-şi 
pune hainele lui de oraş, dădea pe gât cel de-al patrulea 
litru, depăşindu-şi în felul acesta raţia sa obişnuită pentru 
tura de noapte, bând direct din sticlă, ameţit deopotrivă de 
vinul, de flăcările şi de furia pe care nu şi-o potolise 
îndeajuns. Dar, pe neaşteptate, o zări în pragul coşmeliei 
din scânduri pe Fernande, o femeie îmbrăcată în întregime 
în alb, care se proiecta distinct pe fondul îngrozitor de 
întunecat al halei, şi Ragu fu atât de uluit la vederea unei 
asemenea apariţii, încât înaintă înspre ea pentru a-şi da 
seama despre ce e vorba. 

Recunoscându-l şi observând că era cu sticla ridicată în 
sus, deşertându-şi în gâtlej tot ceea ce mai rămăsese dintr- 
un litru întreg, Fernande se oprise, stânjenită şi mai mult. 
Bărbatul era pe jumătate gol, cu cămaşa descheiată la gâtul 
lui foarte alb, dezvăluindu-şi braţele, ca şi pielea pieptului 


până la umeri, pielea aceea fină şi strălucitoare a roşcaţilor, 
care contrasta într-un mod violent cu tonul feţei 
congestionate şi încă de pe acum arse de locul cuptoarelor. 
Fernande se gândi să aştepte înainte de a sta de vorbă cu 
el, ca să-şi pună măcar din nou hainele de oraş. Dar nu-l 
putu evita, pentru că venea direct înspre ea; n-avu încotro 
şi trebui să înceapă imediat discuţia şi să intre direct în 
problemă. 

— Mai întâi, Ragu, am ceva să te rog şi, cum ştiam că o să 
te găsesc aici... 

Ragu rămăsese atât de uluit de faptul că o vedea 
deranjându-se să vină în felul acesta la el, încât continua să 
o privească năuc. La rândul ei, Fernande simţi, abia atunci, 
dificultatea în care fusese pusă prin intervenţia ei deplasată 
şi, ca să nu accentueze şi mai mult senzaţia de stânjeneală, 
nu se unii complică cerându-şi scuze, ci merse drept la 
ţintă. 

— Vreau să te-ntreb dacă eşti de acord ca soţia dumitale 
să vină la mine acasă şi să lucreze câteva zile. Am nevoie de 
cineva şi m-am gândit la ea. 

Dintr-odată, Ragu uită de ciudăţenia unei asemenea 
vizite. Un val cumplit de mânie îl făcu să-i zvâcnească tot 
sângele din cap. 

— Soţia mea! O vreţi pe soţia mea? Ah, Dumnezeii mă-sii! 
Luaţi-o odată, şi să nici n-o mai văd venind înapoi, chiar de o 
fi să crape! 

Această ieşire era chiar ceea ce aştepta Fernande din 
pârlea lui. Se prefăcu totuşi surprinsă, stăpânită dintr-odată 
de milă, de înduioşare şi dezolare. 

— Cu alte cuvinte, există ceva care nu merge prea bine în 
căsnicia voastră? Credeam că ai mai trecut cu vederea 
unele lucruri şi că apele s-au mai liniştit de când aşteptaţi şi 
voi pe sărmanul micuţ care o să vină în curând pe lume. 

— Ce să trec cu vederea”! strigă Ragu, sub această nouă 
lovitură de bici cu care femeia îl şfichiuia chiar peste rana 
ce i-o provoca gelozia. Să trec cu vederea copilul pe care o 


să-l facă stricata asta? l-ar conveni târfei ăsteia să se- 
ntâmple aşa, în vreme ce eu, aici, m-aş speti muncind! 

— Bineînţeles că soţia dumitale a fost cam uşuratică, dar 
e atât de tânără şi de frumoasă, încât este foarte firesc, la 
vârsta ei, să-i placă distracţiile şi să cedeze în faţa domnilor 
mai eleganţi care se învârtesc pe lângă ea şi-i fac curte! 

Ragu închise ochii în faţa viziunii cumplite pe care 
Fernande i-o evoca, ieşindu-şi din minţi şi mârâind cu o voce 
surdă: 

— O să-i dau eu ei domni eleganţi care-ţi fac curte! Şi 
vreţi, doamnă, să trec cu vederea şi să-i hrănesc bastardul, 
pentru că mi-a venit cu burta la gura, ca o căţea neruşinată 
ce este? 

La aceste cuvinte, Fernande afectă o vie uimire şi se făcu 
că-i scapă vorbele, cu un aer de perfectă inocenţă. 

— Atunci ce mi s-a tot spus mie? Credeam că problema 
asta a copilului e gata rezolvată. Oare tatăl nu trebuie să-l 
recunoască, să-l ia la el şi să se îngrijească de toate cele de 
trebuinţă pentru creşterea lui? 

— Cum aşa? 

— Păi, bineînţeles, conducătorul uzinei de la Crecherie, 
acest domn Luc sau cum se numeşte el, în sfârşit, tatăl 
copilului... 

— Cum tatăl? 

Complet idioţit, Ragu nu înţelegea prea bine vorbele şi 
înainta pas cu pas înspre Fernande, apropiindu-şi faţa 
leoarcă de sudoare şi înfierbântată de faţa aceea delicată a 
femeii şi de gura aceea proaspătă care spunea nişte lucruri 
atât de bizare. 

— Vai de mine şi de mine, nu-i aşa că nu ştiai nimic? Oh, 
Doamne Dumnezeule, ce rău îmi pare acum că mi-am dat 
drumul prea mult la gură! Mi se spusese că ai căzut de 
comun acord cu acest domn Luc şi că ai hotărât s-o ierţi pe 
femeie şi s-o păstrezi, cu condiţia ca el să ia copilul, pentru 
că el e cel careil-a făcut. 


Un tremur cumplit îl cuprinsese pe Ragu şi ochii i se 
holbaseră în cap, de-a dreptul ca la un nebun, în vreme ce 
înainta întruna, cu bărbia tremurându-i. Şi, pierzându-şi 
orice fel de respect, căci nu mai existau acolo decât o 
femela şi un. mascul, mârâi plin de turbare: 

— Ce tot îmi îndrugi mie verzi şi uscate? Ai venit să-mi 
povesteşti chestia asta? Voiai să-mi vinzi poanta asta, cum 
că domnul Luc s-a culcat cu nevastă-mea? E foarte posibil, 
ba-i chiar mai mult ca sigur, pentru că acum văd limpede 
lucrurile şi totul se explică. N-ai matale nicio teamă, domnul 
Luc o să-şi primească răsplata, mă însărcinez eu cu 
trebuşoara asta... Dar tu, ia spune-mi, pentru ce ai venit, 
pentru ce ai făcut aşa ceva? 

Îi răsufla în faţă şi duhnea atât de tare a băutură, încât 
Fernande se îngrozi, simțind bine că bărbatul devenea 
stăpân pe el şi că întreaga ei dibăcie de femeie seducătoare 
nu mai avea niciun fel de acţiune asupra acestei brute 
dezlănţuite. Vru să bată în retragere: 

— Ai început să-ţi cam pierzi capul, Ragu, şi ar fi mai bine 
să vii şi să vorbim, dacă vrei, când o să fii ceva mai liniştit. 

Dintr-un salt însă, el îi bară trecerea. 

— Nu, nu! Ascultă aici la mine... 

În teama care o cuprinsese, Fernande uitase să-şi mai 
ţină strâns capotul şi acum i se vedea un pic din pieptul alb, 
de o fineţe ca mătasea. Şi Ragu o simţea mai cu seama 
complet goală, fără corset şi fără jupon, sub acest veşmânt 
larg, în care era abia înfăşurată şi pe care printr-un simplu 
gest ai mâinilor lui grosolane l-ar fi putut smulge. Mirosea 
frumos şi mai păstra încă ceva din parfumul şi moliciunea 
aşternutului din care ieşise nu tocmai de mult, aşa că 
ajunse până la urmă să-l înnebunească, într-atât i se părea 
de nefirească venirea ei, a acestui trup alb, a acestei femei 
îmbrăcată cu totul în alb, care pica aşa, din senin, în 
infernul lui negru, fulgerat de flăcări roşii. 

— Ascultă aici la mine, chiar tu ai spus-o, că domnii ăştia 
eleganţi se învârtesc pe lângă femeile noastre şi, până la 


urmă, le toarnă câte un copil... Atunci, zi dacă nu-i aşa, dacă 
nu-i drept să le-o înapoiem şi noi lor, cu vârf şi îndesat, şi să 
fie şi rândul femeilor lor să treacă prin asta, chiar de mai 
multe ori. 

Fernande înţelese că nu mai are nicio scăpare în 
momentul în care Ragu începu s-o împingă înspre coşmelia 
din scânduri, înspre vestiarul acela prăpădit, un fel de 
văgăună întunecată, unde se aflau doar nişte zdrenţe 
aruncate într-un ungher. Era rândul ei să-şi piardă capul şi 
se zbătu, cuprinsă de revoltă şi spaimă, la perspectiva 
apropiată a acestei îmbrăţişări monstruoase. 

— Lasă-mă, lasă-mă, am să ţip! 

— N-ai să ţipi, n-ai interes să vină lumea, bineînţeles. Tu 
ai fi cea care ar pica mai rău în treaba asta. 

Şi o împingea mereu, plin de brutalitate, cu maxilarele, 
încleştate şi mâinile lui grosolane care încercau încă de pe 
acum s-o forţeze. O adevărată miasmă de fiară sălbatică 
emana din trupul lui Ragu, din pielea lui albă, pe care 
Fernande o vedea acum din nou, prin deschizătura cămăşii. 
Turbarea de care fusese cuprins în tot timpul nopţii, 
sudoarea care îl inundase şi-i înmuiase hainele îi invadau 
din nou întreaga fiinţă, făcându-l să simtă în sânge 
fierbinţeala cuptorului, toată căldura care se îngrămădea şi 
ardea în venele lui. Şi ea însăşi simţea că nu mai rezistă, că- 
şi pierde puterile, învinsă şi subjugată, nemaiavând 
îndrăzneala să strige după ajutor, cuprinsă de această 
înflăcărare oribilă. 

— Îţi jur că dacă nu mă laşi, o să strig! 

Dar el nu mai vorbea. Cu dinţii strânşi, era cuprins de o 
nebunie în timpul căreia nevoia de a vărsa sânge se 
exterioriza prin această nevoie de a viola. Şi, dintr-o ultimă 
îmbrâncitură, o răsturnă în ungherul întunecat, peste 
zdrenţele vechi îngrămădite acolo şi care alcătuiau un 
culcuş de o infectă josnicie. Îi smulse cu amândouă mâinile 
capotul şi-i sfâşie cămaşa; şi încercă să o posede goală, s-o 
strivească, se strădui s-o imobilizeze, pentru a scăpa de 


zgărieturile cu care ea îi brăzda corpul. Pe Fernande o 
apucase până la urmă o furie cumplită, se zbătu la rândul ei 
ca o fiară sălbatică, în tăcere, smulgându-i părul, 
muşcându-l de piept, căznindu-se să-l lovească şi să-l 
mutileze, în vreme ce Ragu continua să mârâie: 

— Nişte stricate, nişte stricate, toate sunteţi nişte 
stricate! 

Dintr-odată, Fernande încetă să se mai zbată. O undă de 
o oribilă voluptate, un val de o înspăimântătoare beţie se 
furişase în trupul ei, înlănţuind-o într-un fior de nebunie 
care îi înmuia voinţa şi o făcea să gâfâie în delir. Şi această 
voluptate groaznică izvora din însăţi mârşăvia locului în 
care căzuse, din acest ungher întunecat, infectat, dinspre 
bruta turbată, cu miasmă de fiară sălbatică, cu pielea şi 
sângele înfierbântate de cuptor, în sfârşit, din întreaga 
atmosferă întunecată a Abisului, a monstrului mâncător de 
vieţi omeneşti care o strivea şi ale cărui tenebre despicate 
de limbile de foc îi provocau senzaţia ameţitoare că se 
găseşte în infern. Femeia perversă şi doritoare de plăceri 
care sălăşluia în ea şi care fusese până atunci atât de puţin 
satisfăcută de prostănacul ei de bărbat şi de fudulul ei 
amant, încerca acolo senzaţii ajunse la paroxism. Cedă până 
la urmă, îşi dărui îmbrăţişarea brutei bete, înlănţuită de un 
spasm pe care niciodată până atunci nu-l resimţise şi care o 
făcu să strige, pradă unor plăceri nebune de femelă pe care 
un mascul o posedă cu forţa, în adâncul codrilor. 

Ragu se ridicase de îndată în picioare. La fel ca un 
mistreţ în băltoaca lui, se învârtea şi grohăia, îmbrăcându- 
se din nou în grabă. Haina îi rămăsese pe jos, sub 
Fernande, şi Ragu împinse femeia cu piciorul, ca pe un 
lucru de care ţi-e scârbă. Şi o mai împinse încă de două ori 
la rând, căutând în jurul lui, cu aerul unui om care a pierdut 
ceva; şi, la fiecare lovitura de picior, mârâia din nou: 

— Târâtură! Târâtură! Târâtură! 

Apoi, după ce termină de îmbrăcat, găsi, în sfârşit, ceea 
ce căuta. Era cuțitul lui, care-i alunecase din buzunar şi 


ajunsese sub unul dintre picioarele desfăcute ale femeii. 
După ce îl ridică de jos, plecă alergând şi scoțând un ultim 
mormâit: 

— Şi acum la ălălalt! Să-nchei socoteala cu el! 

Fernande zăcea ca şi leşinată printre zdrenţele vechi, 
nemişcată, zdrobită de violenţa senzaţiei, acoperindu-şi faţa 
cu amândouă braţele îndoite şi înţepenite. Rămasă singură, 
după o vreme se ridică cu greutate, îşi aduna din nou părul 
la loc şi se înfăşură cât mai bine cu putinţă în fâşiile care-i 
rămăseseră din capot. Şi avu extraordinarul noroc să plece 
tot aşa după cum venise, adică fără să întâlnească pe 
nimeni, alunecând de-a lungul pereţilor şi fugind prin 
încăperile pustii. Ajunsă, în sfârşit, în camera ei, se simţi 
salvată. Dar ce să facă acum cu veşmintele sfâşiate, mânjite 
de noroi şi scârboase, cu care se întorsese acasă? Papucii 
din catifea aibă erau negrii de mocirlă, capotul de flanelă 
avea pe el numai pete-pete de ulei şi cărbune, iar cămaşa 
sfâşiată şi smulsă purta urmele actului josnic. Se hotări 
până la urmă şi făcu un pachet din toată această rufărie, pe 
care nu putea s-o lase oriunde prin casă, şi-l ascunse sub o 
mobilă, promiţându-şi să-l ardă, întocmai ca un asasin care 
se întoarce cu veşmintele acoperite de sânge. Apoi, după 
ce-şi puse o cămaşă curată pe ea, se culcă din nou, vrând să 
se ascundă cu totul în pat, incapabilă să se mai ţină o clipă 
pe picioare şi doritoare să se scufunde în somn pentru a 
evada din realitatea nemaipomenită pe care o trăise puţin 
mai înainte; dar în zadar îşi schimbase cămaşa, miasma de 
fiară sălbatică a bărbatului îi rămăsese-n piele şi părul 
păstrase toată răsuflarea ce duhnea a băutură, duhoare pe 
care Fernande o luase după sine. Şi fu nevoită să retrăiască 
în felul acesta clipa, rumegă din nou la nesfârşit voluptatea 
teribilă datorită aromei cât care era impregnată carnea ei 
şi pe care o avea până şi sub unghii. Somnul nu-i venea, 
stătea pe spate fără să facă nici cea mai mică mişcare, 
înfășurată în paturi, închizând ochii şi încleştându-şi 
palmele deasupra pântecului gol, pradă unui tumult de 


amintiri zguduitoare ce o făceau să se perpelească fără 
încetare, întocmai ca o reluare continuă a acelei bucurii 
tainice şi îngrozitoare de care nu se mai sătura şi din 
pricina căreia nu se clintea. Orele treceau şi Fernande 
rămânea mai departe nemişcată, cuprinsă de o execrabilă şi 
delicioasă ameţeală ce nu se mai sfârşea. 

Către orele zece, Felice, camerista, ciocăni la uşă în cele 
din urmă şi intră în dormitor, surprinsă şi nerăbdătoare că 
doamna nu o sunase încă, asta cu atât mai mult cu cât 
venea să-i aducă la cunoştinţă o noutate care zguduise 
întreg cartierul. 

— Nu cumva doamna-i bolnavă? 

Neprimind niciun lei de răspuns, mai aşteptă o clipă, apoi 
se îndreptă înspre fereastră, pentru a desface jaluzelele aşa 
cum îi era obiceiul. Dar un murmur de protest care se 
ridică din întunericul patului o opri la timp. 

— Atunci, înseamnă că doamna vrea să se mai odihnească 
încă? 

Mereu niciun răspuns. Şi Felice, care ardea de nerăbdare 
să-i aducă la cunoştinţă doamnei marea noutate, se hotări 
totuşi să-i spună. 

— Doamna nu ştie? 

Aceeaşi tăcere adâncă, plină de fiori, umplea camera 
întunecată. Nu se ridica dinspre pat decât o uşoară 
răsuflare, vagă şi pierdută, înăbuşită şi-nfundată acolo, 
între zidurile groase ale pernelor. 

— Ştiţi, doamnă, că un muncilor de la Abis, unul pe nume 
Ragu, l-a ucis mai adineauri, cu o lovitură de cuţit pe 
domnul Luc, conducătorul de la Crecherie? 

Ca împinsă de un resort, Fernande se înălţă în capul 
oaselor, în mijlocul patului răvăşit, complet albă la faţă şi cu 
pieptul gol. 

— Ah! spuse ea doar. 

— Da, doamnă, i-a înfipt cuțitul pe la spate între omoplaţi. 
Se spune că din pricina soţiei lui. Vai, vai, ce nenorocire! 


Cu ochii ficşi, pierduţi în depărtare, ca şi cum ar fi zărit 
lucruri pe care alţi oameni nu le vedeau, cu bustul ridicat şi 
întreaga fiinţă încordată de. spasmele ce se prelungeau. 
Fernande continua să rămână nemişcată, la semiîntunericul 
care domnea în încăpere. 

— Ei bine, spuse ea în cele din urma, să fiu lăsată să 
dorm liniştită. 

Şi, după ce camerista închise binişor uşa în urma ei, 
Fernande se nărui din nou în patul răvăşit, culcându-se pe o 
parte, întoarsă cu faţa înspre perete, şi rămase iar aşa, 
neclintită. Un miros groaznic de sânge se amesteca dintr- 
odată cu miasma de fiară sălbatică ce îi înfăşură întreaga 
făptură, şi Fernande se simţi cuprinsă de o monstruoasă 
stare de excitație, pe care i-o dădeau deopotrivă crima şi 
amintirea plăcerilor trăite mai înainte. Senzaţia pe care o 
încerca era atât de violentă şi de ascuţită, asemănătoare 
unei lame de fier al cărei vârf i-ar fi brăzdat tot trupul, 
până-n cutele cele mai ascunse şi mai delicate de unde îi 
izvora voluptatea, încât avu impresia că o să moară şi mai 
mult nu. Trăia o clipă de neuitat, în care se împleteau 
fericirea, spaima şi triumful, în vreme ce întreaga ei fiinţă 
vibra încordată, ajunsă la un paroxism al exaltării pe care 
nu-l mai cunoscuse niciodată până atunci şi pe care nici că-l 
va mai cunoaşte vreodată. Şi uită de sine ore în şir, 
scufundată în adâncul întunecat al patului fierbinte, cu faţa 
la perete, ca şi cum nu ar mai fi vrut să pătrundă din nou în 
banala ei viaţă cotidiană şi pentru a-şi putea rumega la 
infinit plăcerea dezgustătoare. 

În dimineaţa palidă de iarnă, când Luc primi lovitura 
aceea de cuţit, era aproape orele nouă. Îşi făcea, ca de 
obicei, vizita matinală pe la sălile de clasă, lucru care 
reprezenta pentru el cea mai mare plăcere şi bucurie a 
zilei, şi Ragu, care-l urmărea ascuns în spatele unei tufe de 
sânger, se aruncă asupra lui şi-i înfipse cuțitul între 
omoplaţi, chiar în momentul când se afla pe prag, râzând 
împreună cu nişte fetiţe care alergaseră în întâmpinarea 


lui. Luc scoase un strigăt puternic şi se prăbuşi, în vreme ce 
asasinul fugea, furişându-se printre văile munţilor Bleuses, 
unde, dispăru în spatele stâncilor şi mărăcinişurilor. 
Sourette nu se afla acolo în clipa aceea, ocupată cu diferite 
treburi la lăptărie, tocmai de cealaltă parte a parcului. 
Fetiţele, care asistaseră îngrozite la scenă, o rupseră la 
fugă la rândul lor, chemând oamenii în ajutor şi strigând în 
gura mare că Ragu îl omorâse pe domnul Luc. Se mai 
scurseră încă vreo câteva minute până când nişte muncitori 
de la uzină auziră şi putură, în sfârşit, ridica victima, 
leşinată din pricina violenţei cu care-i fusese dată lovitura. 
O haltă de sânge cursese deja, şi treptele dinspre aripa 
dreaptă a clădirii, unde se aflau sălile de clasa, erau roşii, 
ca şi cum şi-ar fi primit botezul. Nici măcar nu se gândiră 
să-l urmărească pe Ragu, care continua să fugă mai 
departe. Cât despre Luc, pe care muncitorii se pregăteau 
să-l transporte într-o încăpere vecină, acesta, revenindu-şi 
din leşin, îi imploră cu o voce slabă: 

— Nu, nu, prieteni, vreau să mă duceţi acasă. 

N-avură încotro şi trebuiră să se supună, transportându-l 
la pavilionul unde locuia, cu ajutorul unei tărgi improvizate. 
Cu chiu, cu vai îl aşezară, în cele din urmă, pe patul lui, 
unde Luc, chinuit el e dureri cumplite, îşi pierdu din nou 
cunoştinţa. 

Chiar în momentul acela sosi şi Soeurette. Una dintre 
fetiţe avusese prezenţa de spirit să se ducă până la lăptărie, 
unde se afla ea, şi s-o anunţe, în vreme ce un alt muncitor 
alerga la Beauclair, pentru a-l aduce cu sine în grabă pe 
doctorul Novarre. Când Soeurette intră în încăpere şi-l văzu 
pe Luc întins pe pat, livid şi scăldat în sânge, îl crezu mort, 
se apropie şi se prăbuşi în genunchi în faţa lui, pradă unei 
dureri atât de cumplite, încât îşi pierdu complet controlul şi 
îşi destăinui secretul dragostei ei. Îi luase una dintre mâini, 
acum inertă, şi i-o săruta, plângea în hohote şi murmura cu 
voce întretăiată întreaga pasiune pe care şi-o reţinuse până 
atunci, ascunzându-şi-o în adâncul fiinţei sale. Îl numea 


singura ei dragoste, singura ei bucurie în viaţă. Fiindcă-l 
pierduse, îşi pierdea şi sufletul, nu va mai iubi niciodată pe 
nimeni, nu va mai putea trăi fără el. Şi, în disperarea de 
care era cuprinsă, nu îşi dădea nici măcar seama că Luc îşi 
revenise în simţiri şi, stropit de lacrimile care picurau din 
ochii ei, o asculta pătruns. de o afecţiune infinită şi de o 
tristeţe la fel de mare. 

Apoi, murmură cu 0 voce uşoară, ca o răsuflare: 

— Mă iubeşti, ah, sărmană, sărmană Soeurette! 

Dar Soeurette, fericită dintr-odată că-l vedea încă în 
viaţă, nu regretă câtuşi de puţin mărturisirea făcută mai 
înainte, ba era chiar încântată că de acum înainte n-o să-l 
mai mintă, fiind sigură că-l iubeşte destul de mult pentru a 
nu-l lase să sufere niciodată din pricina acestei iubiri. 

— Da, te iubesc Luc, dar ce contează asta, ce contez eu? 
Trăieşti, şi asta îmi ajunge, nu mai sunt geloasă pe fericirea 
altora! Oh, Luc, ce bine că trăieşti, am să te îngrijesc cu tot 
devotamentul... 

O asemenea descoperire, făcută într-un moment atât de 
tragic, când simţea aripa morţii în preajma-i, această 
dragoste pe cât de discretă, pe atât de profundă, i se părea 
lui Luc că-i pătrunde prin toţi porii, întocmai ca mângâierea 
unui înger bun, care-l înfăşoară sub mantia sa, ocrotindu-l 
de a lungul drumului. 

— Sărmană, sărmană Soeurette, of, prietena mea dragă şi 
necăjită! murmură el din nou, cu vocea sfârşită. 

Uşa se deschise din nou şi doctorul Novarre îşi făcu 
apariţia, foarte agitat. Se apucă imediat să examineze rana, 
ajutat de Sourette, ale cărei calităţi de bună infirmieră le 
liniştea. Domni un moment de tăcere profundă; în aer 
plutea o atmosferă de nelinişte imposibil de descris. Apoi, 
veni o clipă de uşurare cum nimeni nu crezuse, şi toţi fură 
cuprinşi de bucuria speranţei. Cuţitul întâlnise omoplatul şi 
deviase, neatingând niciun organ important şi sfâşiind doar 
muşchii. Dar rana era înspăimântătoare şi, în plus, osul 
trebuie că se frânsese, ceea ce putea duce la complicaţii 


grave. Şi chiar dacă nu se prezenta în cazul de faţă niciun 
pericol imediat, convalescenţa va fi, mai mult ca sigur, 
foarte lungă. Dar ce bucurie, totuşi, să ştii moartea cât mai 
departe posibil. 

Zâmbind slab, Luc îşi lăsase mâna lui mare în cea a 
Soeurettei. Întrebă: 

— Şi bunul meu Jordan ştie? 

— Nu, nu ştie încă nimic, fiindcă de trei zile s-a baricadat 
în laboratorul lui. Dar o să ţi-l aduc eu şi pe el... Ah, 
prietene, cât sunt de fericită de asigurările pe care le-am 
primit din partea doctorului! 

Liniştită, fata îi ţinea în felul acesta mâna într-a ei, când 
uşa se deschise din nou. Şi, în mijlocul acestei mulţumiri 
generale, îşi făcu apariţia Josine. Alergase într-un suflet, de 
îndată ce aflase vestea omorului, tulburată şi înnebunită. De 
ceea ce te temi, aşadar, nu scapi! Cine ştie ce om mizerabil 
dăduse în vileag secretul atât de scump lor, şi Ragu. se şi 
grăbise să vâre cuțitul în Luc, în adevăratul ei soţ, în tatăl 
copilului ei. Considerase că viaţa îi era sfârşită, nu mai avea 
nimic de ascuns, dorea să moară acolo, de îndată. 

Recunoscând-o, Luc scoase o exclamaţie de bucurie. Lăsă 
în grabă mâna Soeurettei şi făcu un efort supraomenesc 
pentru a se ridica. 

— Ah, Josine, tu eşti, te-ai întors la mine! 

Şi fiindcă o văzu cum se clătina greoaie din pricina 
sarcinii foarte avansate încă de pe acum şi cum se lăsa fără 
puteri pe marginea patului, alături de el, Luc înţelese 
spaima de moarte prin care trecuse Josine şi încercă s-o 
liniştească: 

— Te-ai întors la mine, împreună cu scumpul nostru 
micuţ, Josine! Nu te speria, o să trăiesc, doctorul mi-a dat 
asigurări în privinţa asta, o să trăiesc pentru voi amândoi. 

Josine, care îl asculta cu sufletul la gură, scoase un oftat 
din adâncul inimii, ca şi cum însăşi viaţa s-ar fi întors din 
nou în ea. Dumnezeule, i se realizase speranţa că va învinge 
până la urmă moartea, aceasta era tot ceea ce dorea, tot 


ceea ce aştepta de la viaţă, care părea atât de dură, dar 
mergea mereu înainte, în direcţia pe care trebuie să 
meargă. Luc va trăi, ba chiar această lovitură mârşavă de 
cuţit reprezenta lucrul ce-i unise pentru totdeauna, erau de 
acum înainte împreună, unul cu celălalt, pentru veşnicie! 

— Da, da, m-am întors la tine, Luc, m-am întors la tine, şi 
gata; s-a sfârşit, nu te voi mai părăsi niciodată, fiindcă nu 
mai avem nimic de ascuns... Adu-ţi aminte că ţi-am promis, 
într-adevăr, că o să mă-ntorc la tine în ziua în care vei avea 
nevoie de mine, când nu ţi-aş mai fi o stavilă în cale, ci un 
ajutor, împreună cu un copil scump, ce ne va lega şi va 
constitui pentru noi amândoi un sprijin... Toate celelalte 
legături sunt dezlegate, sunt soţia ta în faţa tuturor 
oamenilor şi locul meu este aici, la căpătâiul tău. 

Luc era atât de emoţionat, îl cuprinsese o bucurie atât de 
mare, încât lacrimi fierbinţi îi scăldară ochii. 

— Ah, scumpa mea, scumpa mea Josine, dragostea şi 
fericirea se revarsă aici odată cu venirea ta. 

Dar deodată îşi aminti de Soeurette. Ridică privirea şi o 
regăsi, perfect dreaptă, de cealaltă parte a patului, puţin 
cam palidă, totuşi la fel de zâmbitoare. Îi zâmbi la rândul 
lui, în ochii se citi o undă de afecţiune. 

— Buna mea Scurette, ai aflat acum un secret pe care ar 
fi trebuit mai curând să ţi-l ascund! 

Sourette tresări uşor şi spuse doar atât: 

— Oh, ştiam, o văzusem pe Josine, într-o dimineaţă, ieşind 
de la tine. 

— Cum, ştiai? 

Şi Luc, care înţelese totul, simţi pentru ea şi mai multă 
milă, ba chiar şi admiraţie, un fel de adoraţie profundă. 
Sacrificiul pe care-l făcea Soeurette, dragostea pe care i-o 
păstra şi pe care şi-o manifesta printr-o gingăşie fără 
margini, printr-o dăruire a întregii ei vieţi, îl emoţiona şi-i 
dădea o stare de exaltare, ca în faţa celui mai înalt şi mai 
pur eroism. Încetişor, aproape la ureche, ea-i spuse din nou: 


— Fii fără teamă, Luc, ştiam totul şi nu voi fi niciodată 
nimic altceva decât cea mai devotată şi mai înţelegătoare 
dintre prietene. 

— Ah, Soeurette! repetă el cu răsuflarea slabă, aproape 
imperceptibilă. Ah, prietena mea dragă şi necăjită! 

Văzându-l atât de obosit, doctorul Novarre interveni şi-i 
interzise în mod categoric să mai scoată vreun cuvânt. 
Înlăuntrul său, devotatul doctor era fericit de felul în care 
se desfăşuraseră lucrurile de când se afla acolo. Era foarte 
bine ca pacientul lui să aibă o soră la căpătâi, care să-l 
îngrijească; dar trebuia ca acesta să fie înţelegător şi să nu- 
şi provoace febră din pricina prea multor emoţii. Şi Luc 
promise că o să fie foarte cuminte, nemaiscoţând nicio 
vorbă şi aruncând doar priviri înduioşate înspre Josine şi 
Sourette, cei doi îngeri păzitori ai lui, aşezare una în 
dreapta şi cealaltă în stânga patului. 

O vreme se aşternu o tăcere adâncă. Sângele apostolului 
fusese jertfit, şi acest lucru simboliza într-un anumit fel 
patimile şi calvarul din care izvorăşte triumful. Şi, fiindcă 
cele două femei începuseră să se mişte încetişor în jurul lui, 
pline de atenţii pentru el, rănitul deschise din nou ochii 
pentru a le mulţumi. Apoi murmură: 

— În sfârşit, a venit dragostea, acum suntem învingători. 


V 


Se iviră noi complicaţii în starea bolnavului, şi Luc trebui 
să fie transportat de acolo. Vreme de două zile îl crezură 
mort. Josine şi Soeurette nu se mişcau de la căpătâiul său şi 
Jordan, la rândul lui, venise să vegheze lângă patul de 
suferinţă al prietenului, lăsându-şi baltă laboratorul, lucru 
pe care nu-l mai făcuse niciodată de la boala mamei sale. Şi 
ce disperare domnea printre aceste inimi duioase, care, din 
minut în minut, se aşteptau să asiste la ultimul suspin al 
fiinţei iubite! 

Lovitura de cuţit cu care Ragu îl doborâse atunci pe Luc 
tulburase întreaga uzină de la Crâcherie. În atelierele unde 
domnea o atmosferă apăsătoare, ca de doliu, munca se 
continua; dar în fiecare clipă se cereau noutăţi, toţi 
muncitorii se simţiseră solidari cu victima, încercând pentru 
Luc aceeaşi afecţiune şi nelinişte. Această tentativă 
prostească de omor făcuse să se strângă legăturile frăţeşti 
dintre ei mai mult decât nu ştiu câţi ani de experienţă 
umanitaristă. Şi ecouri de simpatie ajunseseră să fie simţite 
chiar până în Beauclair, şi mulţi dintre oamenii de acolo 
începeau să ţină din nou la acest băiat atât de tânăr încă, 
atât de frumos şi atât de activ, a cărui singură crima, în 
afara încercării lui de a instaura dreptatea, era că iubise o 
femeie adorabilă, pe care soţul ei o strivea pur şi simplu sub 
insulte şi lovituri. La urma urmelor, nimeni nu se scandaliza 
atunci când o vedea pe Josine, a cărei sarcină intrase într-o 
fază foarte înaintată, care nu se dezlipea de lângă Luc ce 
trăgea să moară. Găseau lucrul acesta cât se poate de 


natural; în definitiv, nu era el tatăl viitorului ei copil? Nu 
dobândiseră ei amândoi, cu preţul lacrimilor şi al 
suferințelor, dreptul de a trăi împreună? Pe de altă parte, 
jandarmii care porniseră în urmărirea lui Ragu nu găsiseră 
nici cel mai mic indiciu, şi toate cercetările întreprinse 
vreme de cincisprezece zile rămăseseră zadarnice; dur, mai 
cu seamă, ceea ce părea că trebuie să încheie drama era 
faptul că se descoperise în adâncul unei râpe a munţilor 
Bleuses cadavrul unui bărbat pe jumătate mâncat de lupi, 
în care se pretindea că se recunoşteau rămăşiţele 
îngrozitoare ale lui Ragu. Nu se putu întocmi actul de 
deces, dar începu să circule legenda potrivit căreia Ragu 
murise fie datorită unui accident, fie că se sinucisese, 
cuprins de un acces de nebunie furioasă din pricina crimei 
pe care o săvârşise. Atunci, din moment ce Josine era 
văduvă, pentru ce să mi rămână tot restul vieţii împreună 
cu Luc şi pentru ce fraţii Jordan nu ar fi acceptat să 
locuiască la ei tânăra pereche? Şi legătura celor doi era de 
acum înainte, atât de fireasca, atât de vajnică şi atât de 
greu de înfrânt, încât, chiar şi mai târziu, gândul că nu erau 
căsătoriţi legal nu veni câtuşi de puţin nimănui. 

În sfârşit, într-o frumoasă dimineaţă de februarie, cu un 
soare luminos, doctorul Novarre fu de părere că se poate 
afirma cu toată convingerea faptul ca Luc se află în afara 
oricărei primejdii; şi, într-adevăr, câteva zile mai târziu, 
bolnavul intră în convalescenţă pe deplin. Jordan se-ntoarse 
fericit în laboratorul lui. Nu mai rămăseseră lângă pat decât 
Josine şi Soceurette, foarte obosite de nopţile de veghe, dar 
nici că se poate mai fericite! Josine, mai cu seamă, tare nu 
acceptase câtuşi de puţin să se menajeze, în pofida stării în 
care se alia, suferea mult, fără să spună o vorbă măcar. Şi 
se-ntâmplă că, într-o dimineaţă senină, cu un soare blând 
de primăvară, o apucară durerile facerii, ale căror crize le 
ţinuse ascunse încă de când se deşteptase din somn şi care 
îi smulseră un uşor țipăt, în vreme ce asista la masa de 


dimineaţă a lui Luc, unde convalescentul gusta primul ou 
permis de doctor. 

— Dar ce ai oare, Josine a mea? 

Femeia încercă să reziste încă, dar trebui să renunţe, 
pentru că durerile se înteţiră. 

— Oh, Luc, cred că a sosit într-adevăr ceasul. 

El înţelese dintr-odată şi fu cuprins de o vie bucurie, 
împletită cu o oarecare nelinişte, atunci când o văzu pălind 
şi clătinându-se. 

— Josine, Josine, e rândul tău aşadar să suferi acum, dar 
cel puţin tu o faci pentru ceva atât de frumos, pentru o 
fericire atât de mare! 

Sourette, care îşi făcea de lucru în salonaşul vecin, 
alergă într-un suflet; şi, imediat, dispuse ca Josine să fie 
transportată în altă parte, căci nu exista încă un dormitor şi 
i se părea ceva de-a dreptul imposibil ca naşterea să se 
producă acolo. Dar Luc o imploră: 

— Nu, draga mea, nu o luaţi pe Josine de aici. O să fiu cu 
atât mai îngrijorat. Şi apoi, aici se află la ea acasă şi nu 
există nicio altă forţă în stare să ne unească mai mult ca 
această împrejurare... O să se aranjeze totul bine, o să se 
aducă un pat şi-o să se aşeze în salon. 

Prăbugşită într-un fotoliu şi cuprinsă de spasme mari de 
durere care o zguduiau din timp în timp, Josine ceruse şi ea 
la început să fie transportată în alta parte. Dar când îl auzi 
pe Luc vorbind astfel, schiţă un zâmbet îngeresc. Avea 
dreptate, putea ea să-l părăsească acum, oare scumpul de 
copil nu va desăvârşi unirea lor, pe care nimeni şi nimic nu 
o va rupe? Până şi Soeurette înţelese şi acceptă, cu aerul ei 
blajin de sfântă, chiar în momentul în care doctorul Novarre 
intra pe uşa, pentru vizita lui din fiecare dimineaţă. 

— Atunci, înseamnă că sosesc la timp, spuse el bine 
dispus. Uite că acum am doi pacienţi! Dar dacă tatăl nu mă 
mai îngrijorează deloc, mama nici atât. O să vă convingeţi 
de asta cu propriii voştri ochi, imediat. 


În câteva minute, totul fu pus la punct. În salon se afla un 
divan mare, pe care-l împinseră până-n mijlocul încăperii. 
Se aduse o saltea şi fu aşternut patul. Şi acest răstimp nu 
prezenta decât un mic răgaz, fiindcă naşterea avu loc 
imediat, cu o promptitudine şi un noroc extraordinar. 
Doctorul continua să râdă, spunând în glumă că regretă 
faptul că nu a rămas acasă liniştit, fiindcă aici totul mergea 
foarte bine. Luc ceruse cu insistenţă şi n-avuseseră încotro: 
îi lăsaseră uşa larg deschisă între dormitorul lui şi salon; şi, 
țintuit încă la pat, ridicat totuşi în capul oaselor, încerca plin 
de îngrijorare şi nelinişte să tragă cu urechea ca să audă şi 
să înţeleagă tot ceea ce se petrecea dincolo, cele mai mici 
gemete ale scumpei lui femei care suferea acolo, atât de 
aproape de el, fără măcar să fi putut s-o vadă, îi perpeleau 
sufletul. Ar fi dorit foarte mult ca să-i adreseze măcar un 
singur cuvânt pentru a-l linişti; şi femeia înţelese asta, 
fiindcă avu curajul să arunce ea însăşi, prima, câteva 
cuvinte întretăiate, răspunsuri slabe, în care se străduia să 
pară veselă şi să-şi ascundă tremurul vocii. 

— Dar stai odată liniştit, mai lasă-ne în pace să lucrăm, 
mormăi în cele din urmă doctorul. Când ţi-am spus eu că-i o 
minunăţie de naştere, nu m-ai crezut. Uite, niciodată până 
acum n-am văzut un ştrengărel care să vină mai hotărât şi 
fără pic de şovăială pe lume! Pentru că, să ştii, mai mult ca 
sigur c-o să fie băiat! 

Dintr-odată se auzi un scâncet uşor, scâncetul vieţii, o 
voce nouă care se-nălţa înspre lumină. Şi Luc, aplecat 
înainte ca să vadă mai bine, cu toată fiinţa lui încordată 
către evenimentul care avea loc, îl auzi şi primi până-n 
adâncul sufletului jocul de bucurie. 

— Un băiat, un băiat? întrebă el cu voce pierdută. 

— Aşteaptă odată! răspunse Novarre râzând. Eşti foarte 
grăbit. Trebuie mai întâi să văd. 

Apoi, aproape imediat: 

— Bineînţeles că-i băiat, e ştrengărel, o spusesem eu 
bine. 


Atunci, bucuria lui Luc se revărsă din plin, bătu din palme 
ca un copil şi strigă în gura mare: 

— Mulţumesc, mulţumesc, Josine! Mulţumesc pentru 
frumosul dar pe care mi l-ai făcut! Te iubesc şi-ţi spun încă o 
dată mulţumesc, Josine! 

Femeia nu putu să-i răspundă imediat, într-atât fuseseră 
de mari suferinţele prin care trecuse şi era atât de 
epuizată, încât rămăsese un moment fără voce. Bărbatul 
începu să se neliniştească şi repetă: 

— 'Te iubesc şi-ţi spun mulţumesc, mulţumesc, Josine! 

Şi, cu auzul încordat, cu gâtul întors către uşa camerei 
vecine, în cele din urmă reuşi să perceapă o voce foarte 
slabă, abia ca o răsuflare, dar plăcută şi mângâietoare ca o 
muzică şi care abia ajungea până la el, spunându-i: 

— Te iubesc, Luc, şi eu sunt aceea care-ţi spun 
mulţumesc, mulţumesc, Luc! 

Câteva minute mai târziu, Soeurette aduse pe micuțul 
nou născut tatălui, ca să-l sărute. Fata aceasta purta în 
suflet o dragoste atât de curată, încât se simţea în al 
nouălea cer fiindcă naşterea se desfăşurase atât de frumos 
şi pentru că venise pe lume acest băiat dolofan, dar, mai cu 
seamă, încerca o bucurie sublimă prin faptul că împărțea 
fericirea cu Luc. 

Şi Luc, după ce îl sărută plin de veselie pe micuțul pui de 
om, îi spuse cu un ton în care vibra multă duioşie: 

— Soeurette, prietenă dragă, trebuie să te sărut şi pe tine 
la fel, fiindcă într-adevăr o meriţi, şi sunt atât de mulţumit! 

Ea îi răspunse pe acelaşi ton duios şi fericit: 

— Aşa e, dragul meu Luc, sărută-mă, suntem cu toţii atât 
de bucuroşi! 

Apoi, în săptămânile care urmară domni atmosfera 
luminoasă pe care o dădea această dublă convalescenţă. 
Îndată ce doctorul îi dădu voie lui Luc să se scoale, acesta 
umblă prin vecini, adică îşi petrecu o oră într-un fotoliu, 
lângă paiul Josinei, care trebuia să mai stea încă lungită. O 
primăvară timpurie invada încăperea cu soare şi pe masă 


nu lipsea niciodată un buchet de trandafiri admirabili, pe 
care doctorul îi aducea în fiecare zi din sera lui, ca pe o 
reţetă, spunea el, de tinereţe, sănătate şi frumuseţe. Şi 
între Luc şi Josine se afla leagănul micuţului Hilaire, pe 
care-l alăpta ca însăşi. De fapt, copilul era acela care le 
îmbogăţea existenţa, acum, cu mai multă forţă şi speranţe 
decât oricând. Luc era de aici înainte foarte liniştit, aşa 
după cum o spunea el adesea cu prilejul nenumăratelor 
proiecte de viitor pe care le făcea, aşteptând să poată 
începe din nou lucrul, sigur că va reuşi să consolideze 
oraşul în care să domnească dreptatea şi pacea, pentru că 
se întorsese la el dragostea, dragostea fecundă, 
reprezentată prin Josine şi micuțul Hilaire. Nimic în viaţă 
nu se poate întemeia şi dura fără existenţa unui copil, el 
este opera vie, care lărgeşte şi propagă viaţa, continuând 
ziua de astăzi prin cea de mâine. Doar cuplul care 
zămisleşte este singurul în stare să salveze oamenii sărmani 
de nedreptate şi mizerie. 

Când Josine, în cele din urmă, putu să-şi reînceapă noua 
ei existenţă alături de Luc, acesta o strânse în braţe, 
strigându-i: 

— Ah, nu eşti decât a mea, nu ai fost niciodată decât a 
mea, pentru că feciorul tău este şi al meu! Şi uite că acum 
suntem cu toţii împreună, nu mai avem să ne temem de 
soartă! 

Îndată ce Luc putu să reia conducerea uzinei, simpatia cu 
care-l înconjurau toţi, din toaie părţile, reprezenta într- 
adevăr o minune. De altminteri, ceea ce se întâmplase nu 
reprezenta decât sângele vărsat de un erou şi sacrificiul lui 
determina reuşita uzinei de la Crâcherie, a cărui producţie 
luă de acum înainte un avânt mereu crescând, un curs 
continuu ascendent şi lară perioade de criză. Se mai ivi de 
asemenea şi o altă împrejurare fericita, prin aceea că mina 
redeveni o sursă de bogății enorme, căci în cele din urmă se 
dăduse din nou peste nişte filoane considerabile de minereu 
de o calitate excelentă, ceea ce confirma spusele lui 


Morfain. Se fabricară începând de atunci articole de 
fierărie şi oţeluri atât de ieftine şi de o calitate atât de bună, 
încât atelierele Abis fură amenințate chiar în domeniul 
produselor pentru care se specializaseră, adică în domeniul 
pieselor fine, pe care le puneau însă pe piaţă la preţuri cam 
pipărate. Apoi, luaseră mare dezvoltare construcţiile de 
utilitate publică, ceea ce impunea multiplicarea căilor de 
comunicaţie, extinderea fără oprelişti a căilor ferate, 
ridicarea unui număr înzecit de poduri, de clădiri gigantice 
şi oraşe în întregime noi, unde armăturile din fier şi 
oţelurile erau întrebuințate într-o proporţie imensă, ce 
creştea fără încetare. 

De la primii descendenţi ai lui Vulcan, ce topiseră 
minereul de fier într-o borta făcută-n pământ, pentru a-şi 
fauri arme cu care să se apere şi să cucerească supremaţia 
asupra celorlalte animale şi lucruri, întrebuinţarea fierului 
nu făcuse nimic altceva decât să ia o tot mai largă 
amploare, şi tot fierul va fi acela care până la urmă se va 
dovedi izvorul dreptăţii şi păcii, atunci când ştiinţa îl va fi 
stăpânit într-un mod absolut, producându-l cu cheltuieli 
aproape derizorii şi modelându-l după toate nevoile omului. 
Dar ceea ce determină mai cu seamă prosperitatea şi 
triumful uzinei de la Crecherie fură pricinile îndeobşte 
fireşti: o administraţie mai bună, mai mult adevăr, mai 
multă echitate şi mai multă solidaritate. De fapt, uzina îşi 
făurise singură bazele acestui succes, atunci când crease 
un sistem nou de tranziţie, făurind o înţeleaptă asociaţie 
întru fondurile de care dispunea societatea, munca 
lucrătorilor şi inteligenţa unor minţi luminate; şi zilele de 
grea cumpănă prin care trecuse până acum, obstacolele de 
toate felurile, crizele ce le crezuse mortale erau doar nişte 
hopuri inevitabile ale căii pe care o pornise, rezultatul lipsei 
de experienţă a oricăror începuturi de drum, de care nu 
trebuie să te laşi doborât niciodată, dacă vrei cu tot 
dinadinsul s-ajungi la țelul propus. Şi lupta aceasta apărea 
astăzi ca un lucru firesc şi inevitabil în viaţă, întocmai cum 


pentru o plantă e necesar să absoarbă seva din glodul 
negru şi tare, pentru viitoarea recoltă. 

Începând din acest moment, se desfăşura o adevărată 
lecţie de viaţă, o experienţă hotărâtoare, ce avea să 
convingă, fără îndoială, puţin câte puţin, întreaga lume. 
Cum s-ar fi putut să se nege forţa acestei asocieri dintre 
fondurile unei întreprinderi, munca lucrătorilor şi 
inteligenţa unor minţi luminate, când beneficiile deveneau 
din an în an tot mai considerabile şi când muncitorii de la 
Crecherie câştigau încă de pe acum aproape dublu, 
comparativ cu colegii lor de lucru de la alte uzine? Cum să 
nu se recunoască faptul că programul de lucru de opt ore, 
de şase ore, ba chiar de trei ore, munca devenită un lucru 
atrăgător prin însăşi varietatea activităţii desfăşurate în 
ateliere vesele şi luminoase, cu maşini pe care chiar şi nişte 
copii le-ar fi putut conduce, cum să nu se recunoască deci 
faptul că toate acestea reprezentau temelia societăţii 
viitoare, când se vedea bine cum nenorociţii de salariaţi de 
ieri renăşteau la o nouă viaţă, redeveneau oameni sănătoşi, 
inteligenţi, veseli şi blânzi, prin această avansare 
progresivă spre libertate şi dreptate pentru toată lumea? 
Cum să nu te pronunţi pentru necesitatea cooperaţiei care 
ar pune capăt atâtor paraziți de intermediari şi ar înlocui 
un comerţ unde se pierdeau atâtea bogății şi forţă de 
muncă, atunci când magazinele universale funcționau fără 
să urmărească obţinerea de câştiguri suplimentare, 
înzecind bunăstarea înfometaţilor de ieri şi dăruindu-le din 
plin toate bucuriile rezervate până atunci numai 
bogătaşilor? Cum să nu se creadă în minunea solidarităţii, 
care trebuie să asigure o viaţă mai comodă, să facă din 
traiul de zi cu zi o comună sărbătoare, pentru toţi cei ce 
viețuiesc pe pământ, când lumea asista la reuniunile fericite 
care aveau loc la casa comună, destinată să devină, într-o 
bună zi, cu bibliotecile, muzeele şi sălile de spectacole ce le 
adăpostea, cu grădinile, jocurile şi distracţiile ce le 
organiza, un soi de palat al luminării poporului. Şi, în 


sfârşit, cum să nu se aducă transformări în procesul de 
instruire şi de educaţie, pentru ca acesta să nu mai cultive 
trândăvia omului, ci nepotolita lui nevoie de a cunoaşte, 
făcându-se din studiu o preocupare agreabilă şi lăsându-se 
fiecăruia personalitatea lui bine distinctă; cum să nu se 
urmărească, încă din copilărie, ca băieţii şi fetele să crească 
alături şi să studieze împreună, când şcolile dăduseră acolo 
rezultate atât de strălucite, prin debarasarea lor de 
buchiseala obositoare şi intercalarea între orele de cursuri 
a unor momente de recreaţie, dar, mai cu seamă, prin 
legarea lecţiilor teoretice de cele destinate dobândirii 
primelor noţiuni practice de ucenicie profesională, 
ajutându-se în felul acesta fiecărei noi generaţii să devină 
tot mai mult cetăţenii oraşului ideal, către care aspira 
întreaga umanitate de atâta amar de vreme? 

Într-adevăr, exemplul extraordinar pe care-l dădea zi de 
zi uzina de la Crecherie, care nu ascundea nimănui 
metodele folosite, devenea molipsitor. Nu mai era vorba 
acum de simple teorii, era vorba despre un fapt care se 
petrecea acolo, sub ochii tuturor, şi de o mare înflorire la 
care ajunsese populaţia ce creştea neîncetat. Şi, prin forţa 
lucrurilor, în chip firesc, asociaţia câştiga treptat-treptat 
oamenii şi terenurile dimprejur, noi muncitori se prezentau 
în masă, atraşi de perspectiva beneficiilor, de bunăstarea 
celor ce lucrau acolo, de construcţiile proaspăt înălțate care 
se întindeau pretutindeni şi se adăugau în mod continuu 
primelor clădiri. În trei ani, populaţia din jurul uzinei de la 
Crecherie se dublă, şi ritmul de dezvoltare se acceleră cu o 
viteză de necrezut. Era oraşul mult visat, oraşul muncii 
organizate pe baze noi şi care-i înapoia acesteia adevărata 
ei nobleţe, oraşul viitorului care reuşise în cele din urmă să 
cucerească fericirea, izvorât ca din pământ şi într-un chip 
uluitor în jurul uzinei, dezvoltată ea însăşi într-un mod 
uimitor, oraşul în curs de a deveni metropola, inima şi 
creierul activităţii din jur, sursa inepuizabilă de viaţă, 
coordonatorul şi îndrumătorul existenţei sociale. Atelierele 


şi marile hale de fabricaţie luau din ce în ce o mai mare 
extindere, începeau să acopere hectare întregi de pământ; 
în vreme ce căsuţele, luminoase şi vesele în mijlocul 
verdeţei grădinilor, se înmulţeau pe măsură ce numărul 
muncitorilor şi funcţionarilor de toate felurile, care 
alcătuiau personalul uzinei, creştea. Şi acest val uriaş de 
construcţii noi se revărsa, înainta puţin câte puţin înspre 
atelierele uzinei Abis, pe care ameninţa s-o cucerească şi s- 
o acopere. La-nceput existaseră între cele două uzine o 
serie de terenuri virane, imense, proprietatea lui Jordan, de 
la poalele munţilor Bleuses şi pe care nimeni nu le cultiva 
cu nimic. Apoi, lângă cele câteva case construite în preajma 
uzinei de la Crecherie se alăturaseră alte clădiri, şi apoi 
altele, mereu altele, o linie de ziduri care invada ca o 
adevărată maree în creştere şi care ajunsese doar la două 
sau trei sute de metri de atelierele uzinei Abis. Şi oare, în 
curând, când valul se va apropia de ele într-atâta încât să 
ajungă să lupte împotriva lor, nu le va acoperi şi nu le va 
duce cu sine, pentru a lăsa să înflorească în locul lor 
sănătatea şi bucuria triumfătoare? Vechiul Beauclair, la 
rândul lui, era şi el la fel de ameninţat, căci o adevărată 
limbă de ziduri a noului oraş ce se năştea acolo se-ndrepta 
împotriva lui şi era pe punctul să măture din calea ei acest 
târguşor împuţit şi întunecos, cuib de durere şi de epidemii 
pentru muncitorii care-l locuiau şi unde amanţii de robi ai 
unor salarii de mizerie îşi duceau viaţa de azi pe mâine, 
muritori de foame sub acoperişurile joase, gata să se năruie 
peste ei.. 

Uneori, Luc, omul care concepuse şi construise oraşul, 
privea crescând această citadelă ce se năştea acum sub 
ochii lui şi pe care şi-o imaginase numai, în seara când se 
hotărâse să se apuce de opera ce o desăvârşise; şi visul lui 
se realiza, pornise să înlăture trecutul de mizerie, făcând să 
răsară ca din pământ Beauclairul de mâine, minunatul sălaş 
al unei populaţii fericite. Întreg vechiul Beauclair, situat 
între cele două promontorii ale munţilor Bleuses, va li în 


acest caz cucerit şi tot estuarul din strunga Briasului, până 
hăt, departe, în buza câmpiei fertile a Roumagnei, se va 
acoperi de case luminoase, înălțate printre boschetele de 
verdeață. Şi îţi dădea seama încă de pe acum, ca un 
vizionar ce era, că vor mai trebui încă ani şi ani până când 
acest oraş al fericirii se va dezvolta aşa cum voise el. 

Într-o seară, Bonnaire veni la el cu Babette, nevasta lui 
Bourron; şi femeia-i spuse, păstrând mereu înfăţişarea ei 
veselă: 

— Uite ce-i, dom'le Luc, bărbatu-meu ar dori foarte mult 
să se-ntoarcă şi să lucreze iar la uzina de la Crecherie. 
Numa” că n-a mai avut îndrăzneala să vină singur, fiindcă 
ştie el bine că v-a lăsat baltă cândva într-un chip nu tocmai 
frumos... Şi-atunci am venit eu să vă spui. 

Bonnaire adăugă: 

— Trebuie să-l iertăm pe Bourron, fiindcă era sub 
influenţa nenorocitului ăla de Ragu... Bourron nu-i câtuşi de 
puţin un om rău, numai că-i foarte slab de înger şi fără- 
ndoială c-o să-l putem ajuta să revină la linia de plutire. 

— Ce mai vă codiţi atâta, aduceţi-l odată pe Bourron! 
strigă Luc plin de veselie. Nu-i bine să lovim în cei slabi, 
dimpotrivă! Câţi oameni nu se lasă influenţaţi de dezmăţaţii 
care se găsesc totdeauna printre tovarăşii de muncă şi câţi 
nu. sunt fără apărare în faţa tentaţiilor pe care le prezintă 
trândavi şi chefliii! Să fie bine venit, o să facem din el un 
adevărat exemplu de muncitor. 

Niciodată nu se simţise Luc atât de fericit, fiindcă această 
întoarcere a lui Bourron i se păru un moment hotărâtor, cu 
toate că omul respectiv nu reprezenta ca muncitor decât un 
element mediocru, totuşi, a-l răscumpăra, a-l salva, după 
cum spunea Bonnaire, nu constituia oare o victorie asupra 
vechiului sistem de salarizare? Şi apoi, asta însenina o casă 
în plus adăugată la oraşul său, un mic val alăturat celorlalte 
valuri, amplificând mareea care trebuia să care după sine 
vechea lume. 


Într-o altă seară, Bonnaire veni din nou să-l roage să 
primească pe încă un muncitor sosit de la atelierele uzinei 
Abis. Dar, de data aceasta, noul venit arăta atât de jalnic, 
încât nici nu avea curajul să insiste să fie admis în asociaţie. 

— E vorba despre sărmanul Fauchard, care s-a convins şi 
el, spuse Bonnaire. vă aduceţi aminte că s-a învârtit prin 
halele uzinei de la Crecherie de mai multe ori? Nu se putea 
decide, şi se temea să ia o hotărâre, să aleagă între unii şi 
ceilalţi, într-atâta îl îndobitocise şi-l zdrobise munca 
nimicitoare pe care o făcea el acolo, la Abis, unde nu mai 
ştia nimic altceva decât să execute mereu aceleaşi mişcări. 
Acum nu mai e un om, este un fel de maşinărie, şi aia 
strâmbă şi contorsionată... Mă tem că n-o să se mai poată 
scoate nimic bun din el. 

Luc ramase pe gânduri; îşi aducea aminte de primele zile 
petrecute la Beauclair. 

— Da, ştiu, are o soţie pe care o cheamă Natalie, nu-i 
aşa? O femeie foarte gospodină, săritoare la nevoie şi 
mereu tristă, căutând să obţină de ale gurii pe datorie. Şi 
are un cumnat, Fortune, care nu împlinise încă nici 
şaisprezece ani şi pe care îmi aduc aminte că l-am văzut 
atât de palid, năucit şi consumat încă de pe atunci de 
munca maşinală pe care o începuse prea de timpuriu, încât 
m-a impresionat foarte mult! Ah, sărmane fiinţe!... Ei bine, 
să vină alături de ceilalţi, în definitiv, pentru ce n-ar veni? 
Va constitui încă un exemplu, chiar dacă nu putem să facem 
din Fauchard un cetăţean care să se simtă din nou liber şi 
fericit. 

Apoi adăugă cu un aer bucuros şi pe un ton de glumă: 

— Încă o familie, încă o casă care se alătură celorlalte. În 
definitiv, se populează oraşul, nu-i aşa, Bonnaire? Am ajuns 
să avem un oraş mare şi frumos, oraşul despre care ţi-am 
vorbit atâtea, începând de când l-am fondat şi până acum, 
şi-n care nu-ţi venea să crezi. Îţi mai aduci aminte? 
Experienţa pe care o făceam te cam neliniştea, şi nu te 


arătai de acord cu mine decât din politeţe şi recunoştinţă. 
Acum, cel puţin, te-ai convins că aveam dreptate? 

Un pic stânjenit, Bonnaire nu răspunse imediat. Totuşi, în 
cele din urmă, spuse cu obişnuita-i sinceritate: 

— E vreodată cineva convins pe deplin de un lucru? 
Trebuie mai întâi să atingi rezultatele cu degetele şi pe 
urma să crezi... Fără îndoială că uzina noastră-i prosperă, 
asociaţia îşi lărgeşte rândurile necontenit, muncitorii 
trăiesc mai bine decât înainte şi mai cu seamă există un 
dram mai mult de dreptate şi fericire. Dar îmi cunoaşteţi 
ideile, domnule Luc: toate acestea reprezintă încă un stadiu 
al blestematului de sistem de salarizare şi nu văd cum, prin 
ele, o să se realizeze societatea colectivistă pe care o visez. 

De altminteri, numai  teoreticianul dinlăuntrul lui 
Bonnaire mai opunea rezistenţă. Şi cu toate acestea, chiar 
dacă nu renunţa la ideile lui, după cum el însuşi o spunea, 
se arăta de o admirabilă loialitate în muncă, plin de energie 
şi curaj. Era tipul de muncitor erou, adevăratul conducător 
al luptei, cel care avusese un rol hotărâtor în victoria uzinei 
de la Crâcherie, dând tovarăşilor de lucru un exemplu 
frăţesc de solidaritate. Când îşi făcea apariţia prin hale, cu 
statura lui înaltă, vânjoasă şi bărbătească, toate mâinile se 
întindeau către el. Şi, de fapt, Bonnaire era încă de pe acum 
cucerit de ideile lui Luc, într-o măsură mai mare chiar decât 
voia el să pară, fiindcă era fericit să-şi vadă tovarăşii de 
lucru suferind mai puţin, gustând din plin toate bucuriile 
vieţii şi trăind în locuinţe sănătoase, înconjurate de flori. 
Prin urmare, nu va apuca să moară mai înainte de ai se fi 
realizat idealul pe care-l avea în viaţă, acela de a fi luptat 
pentru ca în lume să existe mai puţină mizerie şi mai multă 
dreptate. 

— Da, da, spuse Luc, amuzându-se pe seama lui, fiindcă îl 
cunoştea bine, o să realizăm noi societatea aceasta 
colectivistă, o s-o realizăm chiar foarte bine; şi dacă nu vom 
fi noi aceia, vor fi copiii noştri, scumpii noştri micuţi pe 
care-i creştem pentru asta... Ai încredere, Bonnaire, şi 


spune-ţi în sinea dumitale că, de acum înainte, viitorul ne 
aparţine, pentru că oraşul nostru creşte, creşte vertiginos. 

Şi, cu un gest larg, indică, printre copacii tineri, 
acoperişurile caselor smălţuite cu ţigle multicolore, care 
dădeau o notă de veselie, în lumina domoală a soarelui ce 
asfinţea. Şi, de fiecare dată când discutau, revenea fără 
încetare asupra acestor case luminoase, pe care parcă le 
făcea să izvorască din pământ numai prin răsuflarea lui şi 
care erau într-adevăr o realitate vie, în plină dezvoltare, 
constituind o armă de luptă transformată într-un 
instrument paşnic, în stare să pornească singură şi să 
planteze construcţiile semeţe ale viitorului în locul 
părăginiturilor din vechiul Beauclair, ca şi în locul 
atelierelor întunecate ale uzinei Abis. 

Dar, dacă totul s-ar fi rezumat numai la triumful 
poporului industrial din jurul uzinei de la Crecherie, dacă 
evenimentul fericit al reuşitei ar fi avut loc numai acolo, 
consecinţele lui ar fi fost discutabile. Ceea ce făcea ca acest 
eveniment hotărâtor să aibă un răsunet considerabil era 
faptul ca şi populaţia de ţărani din Combettes triumfa, la 
rândul său, în efortul de a se strânge laolaltă într-o 
asociaţie concepută după modelul celei statornicite între 
oraş şi uzină. Evident, şi acolo nu era vorba decât de un 
început, dar care promitea să aducă o uimitoare 
prosperitate! Pământul se dovedise a dobândi o fertilitate 
extraordinară, din ziua în care primarul Lenfant, împăcat 
cu ajutorul său Yvonnot - pentru că înţeleseseră amândoi că 
dacă voiau să lupte şi să trăiască bine trebuiau să fie uniţi - 
convinseseră pe toţi micii proprietari din comuna lor să se 
asocieze şi să-şi pună laolaltă fâşiile lor risipite de teren, 
pentru a constitui din ele un domeniu unitar şi întins pe mai 
multe sute de hectare. Până atunci, în ultima vreme mai cu 
seamă, ai fi zis că solul a secătuit prin locurile acelea, ca şi 
în întreaga câmpie imensă a Roumagnei, altădată atât de 
roditoare, acum însă cu o înfăţişare aridă şi acoperită de o 
vegetaţie plăpândă şi rară. De fapt, nu era în realitate decât 


un efect al lenei, oboselii, ignoranței şi încăpăţânării 
oamenilor, al metodelor învechite de lucru, al lipsei de 
îngrăşăminte, maşini şi bună înţelegere. Ce lecţie de viaţă 
dobândiseră în felul, acesta cu toţii, de îndată ce asociaţii de 
la Combettes începuseră să-şi cultive domeniul lor în 
comun! Cumpărau mai ieftin îngrăşămintele şi îşi procurau 
maşinile şi uneltele agricole necesare de la uzina Crecherie 
în schimbul pâinii, vinului şi legumelor pe care le furnizau. 
Puterea lor o constituia tocmai faptul că nu mai erau izolaţi 
şi că înnodaseră legături solide între sat şi uzină, pe care de 
acum înainte nimeni şi nimic nu le va mai putea distruge; şi 
se realiza astfel împăcarea mult visată, care nu fusese 
posibilă până atunci, între ţărani şi muncitori, ţăranul ce dă 
pâinea, hrana de toate zilele a omului, şi muncitorul ce dă 
fierul pentru ca să procure instrumentele cu care să fie 
însămânţat pământul, iar grâul să crească. Şi aşa după cum 
uzina de la Crecherie avea nevoie de cei de la Combettes, 
cei de la Combettes nu ar fi putut să existe fără Crecherie. 
În sfârşit, unirea era făcută, avusese loc împreunarea 
rodnică de pe urma căreia se năştea societatea fericită de 
mâine. Şi ce spectacol minunat îl constituia câmpia aceasta 
care renăştea la viaţă, acoperindu-se astăzi de recolte 
îmbelşugate, şi care în ajun părea aproape părăginită! 
înconjurată de fâşii de trenuri lovite de moarte din pricina 
vrajbei şi neglijenţei oamenilor, domeniul Combettes 
constituia o mică insulă de verdeață îmbelşugată, pe care 
întreg ţinutul îl privea cu uimire, ba chiar, puţin câte puţin, 
şi cu invidie. Ieri atâta uscăciune şi atâta lipsă de vlagă, 
astăzi atâta vigoare şi atâta abundență, nici că s-a mai 
pomenit! Arunci, în definitiv, de ce să nu urmeze cu toţii 
exemplul celor de la Combettes? încă de pe acum, vecinii 
din preajmă veneau şi se interesau, mai întrebau ide una, 
de alta, vrând în felul acesta şi afle care-i adevărul. Se 
vorbea că la Fleurage, la Fignerolles şi la Bonneheux, 
primarii se apucaseră să facă şi ei proiecte de asociaţii de 
acelaşi gen şi că acum strângeau semnături. În curând, 


mica insulă de verdeață va creşte, se va uni cu alte insule 
asemănătoare şi va lărgi valul ei uriaş de vegetaţie 
abundentă, până când întreaga câmpie Roumagne, cât 
vedeai cu ochiul, nu va mai fi decât un singur domeniu, un 
singur ocean pacific de grâu, suficient de întins ca să 
hrănească un întreg popor de oameni fericiţi. Şi ziua aceea 
se apropia din ce în ce mai mult, fiindcă pământul roditor 
începea la rândul lui să contribuie la bunăstarea oamenilor. 

Luc făcea adeseori, cu plăcere, plimbări lungi pe jos, de-a 
curmezişul acestor terenuri fertile şi uneori îl întâlnea pe 
Feuillat, arendaşul lui Boisgelin, care hoinărea la fel ca 
dânsul, cu mâinile adânc vârâte în fundul buzunarelor, 
privind, cu aerul lui tăcut şi misterios, cum cresc de frumos 
recoltele pe aceste pământuri atât de bine cultivate. Luc, 
cunoştea contribuţia imensă pe care o avusese fermierul în 
împăcarea lui Lenfant şi Yvonnot şi nu-i scăpase nici faptul 
ca tot el era acela care şi astăzi încă le mai da câte un sfat 
bun. Şi uimirea lui Luc creştea tot mai mult văzând în ce 
stare de paragină lăsa Feuillat pământurile pe care le luase 
în arendă, domeniul acela de la Guerdache, ale cărui 
câmpuri, sărace acum, făceau o pată de murdărie, păreau 
un pustiu necultivat, alături de celălalt domeniu atât de 
bogat în vegetaţie de lat Combettes. 

Într-o dimineaţă, în vreme ce mergeau împreună 
pălăvrăgind de una sau de alta pe drumul care separa cele 
două proprietăţi, Luc nu se putu împiedica să nu facă 
remarca: 

— Dar ia spune-mi, totuşi, Feuillat, nu ai o oarecare 
senzaţie de ruşine, să întreţii în condiţii atât de proaste 
pământurile pe care le lucrezi, când, de partea cealaltă a 
drumului ăstuia, pământurile vecinilor dumitale sunt atât 
de bine cultivate? De altminteri, ar fi pur şi simplu în 
interesul dumitale să desfăşori o muncă rodnică şi bine 
gândită, de care ştiu foarte bine că eşti capabil. 

La început, fermierul se mărgini să schiţeze numai un 
zâmbet uşor, fără să rostească vreun cuvânt. Apoi, îşi luă 


curaj şi vorbi fără ezitare: 

— Oh, domnule Luc, ruşinea-i un simţământ mult prea 
rafinat pentru noi, sărmani oameni de nimic. În ceea ce 
priveşte interesul meu, sunt un om de bună-credinţă şi-mi 
scot chiar şi sufletul să fac ceva din aceste pământuri care 
nu sunt ale mele. Dar mă mărginesc numai să le cultiv atât 
cât să-mi scot pâinea, fiindcă ar fi să mă las prea mult dus 
cu zăhărelul, dacă le-aş munci cu râvnă, dacă le-aş da 
îngrăşăminte şi dacă le-aş transforma în nişte pământuri 
excelente, fiindcă treaba asta nu l-ar îmbogăţi decât pe 
domnul Boisgelin, care are puterea să mă arunce pe 
drumuri la fiecare sfârşit de perioadă de arendare 
prevăzută în contract... Nu, nu, pentru a face dintr-un teren 
viran un lan bogat, trebuie să fie al tău sau, şi mai bine 
chiar, să fie al tuturora. 

Şi Feuillat îşi bătea joc de vorbele goale, luându-i peste 
picior pe aceia care-i îndemnau de zor pe ţărani: „lubiţi 
pământul! Ilubiţi pământul!” Fără îndoială că ar fi dorit el 
însuşi să-l iubească din toată inima; cu toate acestea, dorea 
mai cu seamă să-l iubească pentru el însuşi, adică nu mai 
voia să-l iubească pentru stăpâni. O spunea de nenumărate 
ori că tatăl, bunicul şi străbunicul său îl iubiseră sub 
ameninţarea biciului exploatatorilor, fără să obţină de pe 
urma lui nimic altceva decât mizerie şi lacrimi. Atunci, el, 
unul, se săturase de această exploatare feroce, de acest 
târg al arendei înşelătoare, care însemna în realitate că 
țarina era iubită, mângâiată şi îmbrăţişată de către fermier 
pentru ca proprietarul să se bucure de toate roadele 
acestei dragoste, de toată bogăţia pământului. 

Merseră o vreme în tăcere. Apoi Feuillat adăugă cu o 
voce mai scăzută, în care vibra, o profundă ardoare: 

— Da, da, pământul e al tuturor, şi-i nevoie să fie al 
tuturor ca să poată fi din nou iubit şi îngrijit ca odinioară. 

Foarte uimit de aceste cuvinte, Luc îl privi o vreme. 
Simţea că omul de lângă el posedă o inteligenţă vie şi o 
atitudine fermă. Şi iată că distingea acum, în spatele 


ţăranului insignifiant şi puţin cam ascuns în sinea lui, un fin 
diplomat, un premergător cu o privire clară, văzând viitorul 
şi urmărind experienţa de la Combettes pentru cine ştie ce 
ţel mai depărtat, cunoscut numai de el singur. Luc îşi dădu 
seama care-i adevărul, dar vru să aibă o certitudine. 

— Atunci, înseamnă că-ţi laşi în mod intenţionat 
pământurile în starea aceasta, pentru că nu te trage inima 
să faci altfel şi pentru că doreşti ca oamenii să le compare 
cu pământurile vecine şi să se convingă?... Oare nu este 
doar o iluzie pe care ţi-o faci? Niciodată oamenii din 
Combettes n-au să se apuce să năvălească asupra 
proprietăţii de la Guerdache şi s-o înghită. 

Feuillat zâmbi din nou liniştit. Şi fără să aibă câtuşi de 
puţin intenţia să-şi dezvăluie gândurile mai mult, spuse: 

— Probabil că lucrul ăsta o fi tare anevoios... Dar, în 
sfârşit, cine ştie? Eu aştept. 

Apoi reluă din nou, după câţiva paşi, schiţând un gest 
larg, ca şi cum ar fi dorit ca prin el să îmbrăţişeze întreg 
orizontul: 

— În orice caz, să nu vii împotriviţi mersului înainte al 
treburilor astea. Vă amintii! ce privelişte dezolantă se- 
ntindea pe aici, cu petice sărăcăcioase de pământ şi cu o 
recoltă atât de slabă? Şi vedeţi acum, nu-i aşa, vedeţi? 
Datorită unirii tuturor terenurilor într-un singur domeniu, 
mulţumită muncii pământului în comun, cu ajutorul 
maşinilor şi ştiinţei, s-au obţinut nişte recolte îmbelşugate şi 
întreaga regiune este încetul cu încetul cucerita. Ah, asta 
da, asta mai zic şi eu că-io treabă bună. 

Dragostea arzătoare pe care o păstrase țarinei şi pe care 
o ţinea tăinuită în adâncul sufletului, stăpânit de un 
sentiment de gelozie şi dorind s-o iubească numai pentru el, 
i se citea în flacăra din priviri şi izbucnea, împotriva dorinţei 
lui, în entuziasmul vorbelor ce le rostea. Chiar şi Luc era 
cucerit pe de-a-ntregul de imensul suflu el e rodnicie ale 
cărui adieri treceau pe deasupra acestei mări de grâu. Se 
simţea atât de puternic şi de sigur pe el la Crecherie tocmai 


datorita faptului că acum avea grânarul lui, care-l 
aproviziona din abundență, îşi sporise numărul de oameni 
ce alcătuiau micul lui popor de muncitori prin adăugarea la 
acesta a unui aii mic popor de ţărani. Şi nu exista bucurie 
mai mare pentru el decât să-şi vadă oraşul cum se dezvolta, 
valul de case înaintând necontenit şi cucerind terenul din 
preajma atelierelor uzinei Abis sau vechiului Beauclair, 
după cum nu exista bucurie mai mare pentru el decât să 
vină şi să privească întinderile fertile de la Combettes, 
aflate şi ele, la rândul lor. În plină dezvoltare, absorbind 
terenurile învecinate şi răspândindu-şi puţin câte puţin 
recoltele într-un adevărat ocean imens, de la un capăt la 
celălalt al câmpiei Roumagne. Şi într-o parte şi-n cealaltă, şi 
la poporul de muncitori şi la poporul de ţărani, întrezărea 
aceeaşi străduinţă pentru întronarea unei civilizaţii a 
viitorului, acelaşi efort al omenirii îndreptai spre adevăr şi 
dreptate, spre pace şi fericire. 

Efectul cel mai imediat al succesului uzinei de la 
Crecherie fu acela că reuşi să facă micile fabrici din regiune 
să înţeleagă avantajul pe care l-ar avea în cazul când i-ar 
urma exemplul, asociindu-se eventual cu ea. Firma 
Chodorge, o fabrică de cuie nevoită să cumpere toată 
materia primă de care avea nevoie de la puternica ei soră, 
se hotări cea dintâi, lăsându-se absorbită în mod definitiv, 
pentru a putea participa la ţelurile comune. Apoi, firma 
Hausser, specializată în fabricarea secerilor şi coaselor, 
după ce multă vreme lucrase mai cu seama săbii, intră la 
rândul său în asociaţie şi deveni un soi de prelungire 
firească a marii fierării vecine. Se iviră câteva uşoare 
dificultăţi în legătură cu firma Mirande et Cie, care 
producea maşini agricole, fiindcă unul dintre proprietari, 
om cu spirit reacţionar, lupta împotriva a tot ceea ce era 
nou; dar criza prin care trecea fabrica deveni atât de gravă, 
încât se retrase, de teama unei catastrofe care n-ar fi 
întârziat să se producă, şi celalalt proprietar salvă mica 
întreprindere de la pieire, grăbindu-se să fuzioneze cu 


uzina de la Crecherie. 'Toate aceste firme, antrenate astfel 
în mişcarea de unificare şi solidaritate, se puneau pe treabă 
şi acceptau acelaşi statut de funcţionare, fiind de acord cu 
împărţirea beneficiilor pe baza alianţei dintre fondurile 
întreprinderii, munca lucrătorilor şi inteligenţa 
specialiştilor. Ele ajungeau în cele din urmă să constituie 
una şi aceeaşi familie, cu o producţie diversificată în o sută 
de chipuri, gata întotdeauna să primească noi aderenţi şi 
putând în felul acesta să se dezvolte la infinit; dar marea lor 
familie reprezenta mai cu seamă o societate reunită, care 
se constituia pe baza unei noi organizări a muncii şi mergea 
către făurirea unei omeniri libere şi fericite. 

Printre locuitorii Beauclairului, surprinşi şi uluiţi de tot 
ceea ce vedeau, îngrijorarea ajunse la culme. Oare ce se- 
ntâmpla acolo? Uzina de la Crecherie avea de gând să 
crească aşa, fără încetare, să sporească odată cu fiecare 
mică fabrică pe care ar întâlni-o în drumul ei, azi aceasta, 
mâine aceea, poimâine cealaltă? Ba, chiar însuşi oraşul, 
împreună cu imensele terenuri ce-l înconjurau, ar ajunge 
până la urmă acolo încât nu ar mai reprezenta decât nişte 
dependinţe oarecare, făcând parte din domeniul, din trupul 
Crecheriei? Oamenii îşi simțeau sufletele tulburate şi 
începeau să-şi frământe minţile, căutând să afle răspuns la 
o serie de întrebări care-i preocupau pe toţi: oare unde se 
afla adevăratul interes al fiecăruia, unde avea posibilitatea 
să câştige mai bine? Lumea măruntă a negustorilor şi a 
furnizorilor mai cu seamă rămânea perplexă, şi uluirea 
creştea şi mai mult în faţa propriilor încasări ce scădeau pe 
zi ce trece; şi îşi puneau chiar problema dacă nu vor ajunge 
cumva să fie nevoiţi într-o zi să-şi închidă prăvăliile. Dar 
criza de nebunie deveni generală mai cu seamă atunci când 
se află ca până şi Caffiaux, băcanul care ţinea şi cabaretul, 
se înţelesese de curând cu cei de la Crecherie pentru ca să 
transforme cârciuma lui într-un simplu depozit, un fel de 
bază de aprovizionare pentru magazinele universale. 
Trecuse drept omul de încredere al stăpânilor Abisului, 


drept denunţătorul cu un rol nu tocmai clar al direcţiunii, 
cel care otrăvea cu alcool mintea muncitorilor, vânzându-i 
apoi şefilor săi, căci cârciuma reprezintă cel mai solid stâlp 
al stărilor de lucruri bazate pe sistemul de salarizare. În 
orice caz, omul era dubios, fiind un individ care pândea 
victoria celui mai puternic, gata oricând de o nouă trădare 
şi comportându-se ca orice ins care se ştie puternic şi nu-i 
place câtuşi de puţin înfrângerea. Şi faptul că trecuse cu 
atâta uşurinţă de partea celor de la Crecherie mărea şi mai 
mult îngrijorarea oamenilor, frământaţi şi stăpâniţi de 
nevoia să ia o hotărâre cât mai degrabă. Se vădea o 
adevărată mişcare de adeziune, care se accelera din zi în zi 
mai mult, căpăta o forţă înzecită tocmai datorită vitezei pe 
care o dobândise. Frumoasa doamnă Mitaine, brutăreasa, 
nu aşteptase convertirea lui Caffiaux pentru a considera că 
ceea ce se petrecea la Crecherie reprezenta un lucru foarte 
bun, şi era dispusă oricând să intre în asociaţie, deşi 
brutăria ei continua să rămână înfloritoare, mulţumită 
renumelui pe care şi-l câştigase cu frumuseţea şi bunătatea 
ei, ce o făcuseră populară. Singurul care se mai încăpăţâna 
era măcelarul Dacheux, cuprins de furie cumplită în faţa 
prăbuşirii tuturor prognozelor sale, şi spunea că preferă să 
moară în mijlocul ultimelor sale bucăţi de carne, în ziua în 
care nu va mai găsi niciun burghez care să i le cumpere la 
preţul pe care-l fixase, decât să cedeze; şi lucrul acesta 
părea că se va realiza în curând, fiindcă era puţin câte puţin 
părăsit de întreaga lui clientelă obişnuită, în vreme ce pe el 
îl apucau nişte furii atât de mari, încât cu siguranţă că în 
curând avea să-l amenințe, ca o lovitură de trăsnet, 
apoplexia. 

Într-o zi, Dacheux se duse la cei doi soţi Laboque, după 
ce o implorase cu câtva timp înainte şi pe doamna Mitaine 
să facă acelaşi lucru. Era vorba, spunea el, de interesele 
morale şi comerciale ale întregului cartier. Circula zvonul 
că cei doi soţi Laboque, pentru a evita falimentul, erau pe 
punctul să facă pace cu Luc şi să intre în asociaţie la rândul 


lor, devenind, ca şi Caffiaux, un fel de depozitari ai 
produselor de la Crecherie. De când uzina schimba 
articolele de fierărie şi oţel fără să se folosească de 
mijlocirea nimănui, dând direct ţăranilor maşinile şi 
uneltele pe care le fabrica, în schimbul pâinii de la 
Combettes şi din alte sate sindicaliste, negustorii 
pierduseră pe cei mai buni clienţi ai lor, agricultorii de prin 
împrejurimi, fără a mai pune la socoteală pe gospodinele 
mărunte, aparţinând micii burghezii chiar din Beauclair, 
care realizau mari economii procurându-şi cele necesare de 
la magazinele uzinei, unde Luc avusese fericita inspiraţie să 
permită accesul tuturor. Se apropia sfârşitul neguţătoriei, 
aşa cum fusese concepută ea până atunci, adică în chip de 
intermediară între producător şi consumator, îmbogăţindu-i 
pe unii şi trăind ca un parazit pe spinarea altora. O 
maşinărie inutilă, care înghiţea puterea şi bogăţiile şi a 
cărei dispariţie era de acum înainte un lucru mai mult decât 
sigur, din clipa când un exemplu ca acesta demonstrase cu 
câtă uşurinţă se poate renunţa la ea şi cum prin suprimarea 
ei se realizează o mai bună stare pentru toţi oamenii. Şi, în 
mijlocul bazarului lor rămas pustiu, cei doi soţi Laboque se 
tânguiau de situaţia în care ajunseseră. 

Când Dacheux ajunse la ei, femeia, oacheşă şi uscăţivă, se 
alia la tejghea, fără să se ocupe cu nimic, nemaiavând nici 
măcar curajul să tricoteze ciorapi, în vreme ce bărbatul, cu 
nasul ascuţit şi ochii de dihor, se ducea şi venea de colo 
până colo de-a lungul rafturilor cu mărfuri năpădite de praf, 
având aerul unui om tare necăjit. 

— Ce mi-a ajuns la urechi? strigă măcelarul cu faţa 
congestionată. Eşti pe punctul să te predai, Laboque, să 
trădezi cauza noastră! Dumneata, care ai pierdut procesul 
ăla nenorocit pornit împotriva banditului ăsta, dumneata, 
care ai jurat moarte banditului, chiar cu riscul să-ţi laşi 
pielea acolo! Şi uite că acum eşti în stare să te ridici şi 
dumneata împotriva noastră şi să desăvârşeşti catastrofa 
spre care ne îndreptăm! 


Dar Laboque se-nfurie de-a binelea, cu toată starea de 
depresiune morală în care se afla. 

— Lasă-mă în pace, că sunt destul de supărat şi aşa! 
Dumneata m-ai împins spre acest proces stupid. Şi acum, 
sunt mai mult decât sigur că n-o să-mi aduci dumneata 
banii cu care să-mi plătesc scadenţele de la sfârşitul lunii. 
Atunci, ce-ai venit să-mi îndrugi verzi şi uscate despre 
pielea pe care am promis că am să mi-o las acolo? 

Şi, arătând printr-un gest nervos mărfurile adormite-n 
rafturi, adăugă: 

— Acolo-i atârnată pielea mea, şi dacă nu mă angajez mai 
repede, portăreii vor fi aici miercurea viitoare... Da, ăsta-i 
adevărul, dacă vrei neapărat să ţi-l spun! Da, sunt în 
tratative cu cei de la Crecherie, m-am înţeles cu ei şi voi 
semna contractul chiar în seara asta... Ezitam încă, dar am 
impresia că-mi fac prea multe griji la urma urmelor! 

Se lăsă să cadă pe un scaun, în vreme ce Dacheux, 
surprins, aproape sufocat, nu mai găsea nimic altceva de 
făcut decât să bâlbâie tot felul de injurii la adresa celor de 
la Crecherie. Cât despre doamna Laboque, care până 
atunci stătuse înghesuită la tejgheaua ei, se apucă acum la 
rândul său să se plângă cu o voce înceată şi monotonă: 

— Am muncit atâta-n viaţă, Doamne Dumnezeule! Ne-am 
chinuit atâta cu ani în urmă, când am început negoţul şi 
când mergeam din sat în sat ca să vindem articole de 
fierărie! Şi mai târziu, câte eforturi a trebuit să facem ca să 
deschidem prăvălia asta de aici şi pentru ca s-o extindem 
apoi din an în an! Eram totuşi mulţumiţi, afacerile mergeau 
bine şi nutream speranţe să ne cumpărăm o casă la ţară, ca 
să putem să ne retragem acolo, trăind din ceva rente. Dar 
acum, uite că se năruie toate planurile, Beauclairul parcă a- 
nnebunit de-a binelea, şi eu, una, Dumnezeule mare, n-am 
înţeles încă pentru ce se-ntâmplă aşa ceva! 

— Cum pentru ce, pentru ce!? mârâi Dacheux. Pentru că 
este revoluţie şi pentru că burghezii sunt nişte laşi, care nu 
îndrăznesc nici măcar să se apere. Eu, unul, dacă s-o 


întâmpla ca cineva să-ncerce să mă împingă până acolo, 
într-o dimineaţă o să-mi iau cuţitele şi-o să vedeţi ce o să se 
mai întâmple după aia! 

Laboque înălţă din umeri. 

— Frumoasă treabă!... E bine să-ncerci orice şi îţi dă 
mâna să faci pe grozavul când ai toţi oamenii de partea ta; 
dar, când simţi că rămâi singur înainte chiar de a 
întreprinde ceva, cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut, cu 
totul în firea lucrurilor, este să te îndrepţi şi tu în direcţia în 
care merg toţi ceilalţi... Caffiaux a înţeles treaba asta foarte 
bine. 

— Ah! secătura asta de Caiffiaux! urlă măcelarul, cuprins 
din nou de furie. Uite de cine-mi vorbeşti, de un trădător şi 
un vândut! Aflaţi că banditul ăsta de domnul Luc i-a dat o 
sută de mii de franci ca să ne părăsească. 

— O sută de mii de franci! repetă negustorul de articole 
de fierărie, afectând un ton ironic şi sceptic, dar cu ochii 
aprinşi de lăcomie. Aş vrea eu, zău aşa, să mi se ofere mie o 
sumă ca asta, fiindcă aş pune mâna pe bani imediat... Nu, 
nu, vedeţi foarte bine că e o adevărată dobitocie să te 
încăpăţânezi în felul ăsta, înţelept este să fi mereu alături 
de cei mai puternici. 

— Ce nenorocire! Ce nenorocire! continuă doamna 
Laboque cu vocea ei plângăreaţă. Omenirea s-a întors cu 
fundul în sus şi mai mult ca sigur că se apropie sfârşitul 
lumii! 

Chiar în momentul acela, frumoasa doamnă Mitaine intra 
în prăvălie şi auzi aceste cuvinte. 

— Cum sfârşitul lumii, spuse ca pe un ton glumeţ, când 
ştiţi bine că doua dintre vecinele noastre au născut de 
curând doi băieţi dolofani?... Şi copiii voştri, Auguste şi 
Eulalie, ce mai fac? Am impresia că nu sunt acasă, nu-i aşa? 

Nu, nu erau acasă, nu erau niciodată acasă. Auguste, 
care în curând urma să împlinească douăzeci şi doi de ani, 
era pasionat după tot felul de îndeletniciri legate de 
mecanică, având o adevărată aversiune pentru comerţ; în 


vreme ce Eulalie, foarte cuminte la cei cincisprezece ani ai 
ei, de pe acum o femeiuşcă bună de măritat, stătea în 
majoritatea timpului la un unchi de-al său, care era fermier 
la Lignerolles, nu departe de Combettes. 

— Oh, copiii! se plânse din nou doamna Laboque. Dacă 
ajungi să te bazezi pe copii, te duci de râpă! 

— Toţi sunt nişte ingraţi! declară Dacheux, plin de 
indignare din pricină că nu regăsea niciuna dintre 
trăsăturile lui de caracter în Julienne, fiica lui, o domnişoară 
frumoasă şi grăsuţă, cu inima bună, care, în pofida celor 
paisprezece ani împliniţi de acum, continua încă să se mai 
joace cu micuţii copii sărmani, abandonaţi pe caldarâmul 
străzii Brias. Când contezi pe copii, să fii sigur că mori de 
mizerie şi de supărare. 

— Dar cu contez pe Evariste al meu! reluă brutăreasa. 
Uite că acum merge pe douăzeci de ani, şi chiar dacă a 
refuzat să înveţe meseria tatălui său, n-o să ne supărăm pe 
el. Este firesc doar ca micuţii noştri copii să se dezvolte cu 
idei diferite de ale noastre, fiindcă se nasc pentru vremuri 
când noi nu vom mai fi pe lume. Eu, una, nu-i cer lui 
Evariste al meu decât să mă iubească mult, şi asta o face. 

Apoi, cu glas domol, expuse punctul său de vedere lui 
Dacheux. Venise la invitaţia lui numai şi numai cu scopul să-l 
facă să înţeleagă odată pentru totdeauna că socoteşte 
necesar ca fiecare comerciant din Beauclair să-şi păstreze 
libertatea de acţiune. Ea nu făcea încă parte din asociaţia 
de la Crecherie, dar credea de cuviinţă că va intra acolo 
oricând i-ar face plăcere acest lucru şi în ziua în care va fi 
convinsă că acţionează în interesul tuturor oamenilor şi al 
ei însăşi. 

— Bineînţeles! conchise Laboque. Nici cu nu pot să 
procedez altmintrelea, şi voi semna chiar în seara asta 
cererea. 

Şi lamentările doamnei Laboque începură din nou, la 
nesfârşit: 


— V-am spus eu, omenirea s-a întors cu fundul în sus, se 
apropie sfârşitul lumii! 

— Nici poveste! Nici poveste! exclamă iarăşi frumoasa 
doamnă Mitaine. Cum vreţi să se apropie sfârşitul lumii 
când vedeţi bine doar că în curând copiii noştri vor ajunge 
la vârsta căsătoriei şi vor avea şi ei copii, care se vor 
căsători la rândul lor pentru a avea alţi copii? Unii îi cresc 
pe ceilalţi şi lumea se reînnoieşte neîncetat, acesta-i 
adevărul!... Puteţi să spuneţi, dacă ţineţi morţiş la asta, că-i 
numai sfârşitul unei anumite lumi. 

Vorbele izvorâră atât de limpezi şi fură spuse cu un ton 
atât de hotărât, încât Dacheux, exasperat, ajuns la capătul 
răbdărilor, întoarse spatele într-un mod grosolan şi ieşi, 
trântind uşa după el, cu tot sângele urcat în ochi şi pe 
punctul să cadă pradă apoplexiei care-l ameninţa de multă 
vreme. Simţea într-adevăr că-i sfârşitul unei anumite lumi, 
sfârşitul  neguţătoriei nedrepte şi  corupătoare, al 
neguţătoriei care nu urmăreşte decât să făurească averea 
unui pumn de oameni în detrimentul şi prin aducerea la 
starea de mizerie a marii majorităţi a celorlalţi. 

O ultimă lovitură fu menită să tulbure complet 
Beauclairul. Până atunci, succesul uzinei de la Crecherie nu 
avusese influenţă decât asupra întreprinderilor industriale 
similare şi asupra neguţătorilor de mâna a doua, care 
trăiau de pe urma clientelei obişnuite, vânzând azi cu 
suprapreţ ceea ce cumpăraseră ieri mai ieftin. Dar emoția 
generală atinse punctul culminant într-o bună dimineaţă, 
când se află că primarul Gourier se lăsase câştigat de ideile 
noi. Omul acesta puternic şi care nu avea nevoie de nimeni 
şi de nimic, după cum o declarase el însuşi cândva, plin de 
vanitate, nu era de părere să intre în asociaţia de la 
Crecherie. Dar înfiinţa alături de aceasta o altă asociaţie 
asemănătoare, şi marea lui fabrică de încălţăminte din 
strada Brias, care funcţionase până acum pe bază de 
acţiuni, fu organizată de acum înainte pe baza sistemului 
deja verificat al alăturării fondurilor întreprinderii, muncii 


lucrătorilor şi inteligenţei specialiştilor, împărțindu-se în 
felul acesta beneficiile în trei părţi egale. Acesta reprezenta 
doar un nou sector, sectorul industriei uşoare, alături de cei 
al fierului şi al oţelului, care de altminteri era aidoma 
organizat; şi asemănarea dintre cele două sectoare se 
accentua şi mai mult când Gourier ajunse să organizeze în 
sindicate toate secţiile legate de sectorul îmbrăcăminte, 
croitoriile, atelierele de pălării, tricotaje, lenjerii şi 
marchitănie. Pe de altă parte, se vorbea despre încă un alt 
sector care se asocia, atunci când un mare antreprenor de 
locuinţe se apucă să creeze o uniune a zidarilor, în care 
grupa laolaltă pe muncitorii din construcţii, zidarii, tăietorii 
de piatră, şindrilarii, lăcătuşii, instalatorii, dulgherii şi 
zugravii, sector imens, care ar fi putut să înglobeze 
deopotrivă pe arhitecţi şi artiştii decoratori, fără a mai pune 
la socoteală pe muncitorii care lucrau mobilă, tâmplarii şi 
tapiţerii, făurarii de bronzuri şi chiar ceasornicarii şi 
bijutierii. Toate acestea nu erau decât rodul firesc al 
seminţelor aruncate prin exemplul uzinei de la Crecherie, 
care promovase ideea asocierii în grupe de oameni în 
funcţie de profesiile lor, a creării unor uniuni organizate în 
mod natural, iar aceste grupe sporeau prin ele însele, luând 
pildă unele de la ai iele, şi prin nevoia de a dobândi cât mai 
multe bunuri şi cât mai multă fericire cu putinţă din viaţă. 
Legea dezvoltării societăţii omeneşti acţiona; şi ar fi 
acţionat fără îndoială cu o energic mereu crescândă, dacă 
lucrul acesta ar fi fost necesar pentru ca neamul omenesc 
să ducă o existenţă şi mai fericită; fiindcă, începând de 
acum, devenea tot mai limpede şi mai evident că, dincolo de 
aceste grupe aparent izolate între ele, se stabilea o 
legătură generală, o legătură comună, care, lăsându-le pe 
fiecare cu trăsăturile lor bine distincte, le-ar reuni totuşi 
într-o buna zi în cadrul unei vaste acţiuni de reorganizare 
socială a muncii, care ar constitui legea unică a lumii 
viitorului. 


Părea însă un lucru foarte greu de conceput pentru 
mintea lui Gourier ideea că ar fi putut scăpa de influenţa 
celor de la Crecherie, imitându-i. De asemenea, circula 
zvonul că fusese sfătuit fără îndoială de subprefectul 
Châtelard, care se ţinea mai mult în umbră, afişând o 
nepăsare şi un calm din ce în ce mai mari, pe măsură de 
Beauclairul se transforma sub adierile unui suflu nou de 
viaţă aparţinând viitorului. Şi ceea ce se spunea era 
adevărat; lucrurile acestea fuseseră puse la cale cu prilejul 
unui mic dejun luat în mare intimitate, la primar acasă, 
când cei doi bărbaţi discutaseră faţă-n faţă, neavând ca 
martor decât pe veşnic frumoasa Leonore. 

— Dragul meu, spusese subprefectul cu zâmbetul lui 
plăcut, cred că suntem ruinaţi. La Paris, totul merge de-a- 
ndoaselea, totul se îndreaptă spre dezastru, suntem la un 
pas de revoluţia viitoare, al cărei suflu o să măture din cale 
tot ceea ce a mai rămas din vechiul edificiu putrezit, aflat 
pe punctul să cadă în paragină. Aici, Boisgelin al nostru nu-i 
nimic altceva decât un sărman om vanitos, pe care această 
mică doamnă Delaveau o să-l toace până la ultimul ban. N-a 
mai rămas decât soţul, care luptă eroic împotriva 
falimentului, fără să ştie măcar unde se scurg câştigurile 
atelierelor uzinei Abis, şi o să asistați în curând la un mare 
dezastru... În cazul ăsta, ar fi într-adevăr stupid să nu te 
gândeşti la tine, dacă nu vrei să fii prins sub dărâmături de 
viitoarea catastrofă. 

Leonore se sperie de-a binelea. 

— Te ameninţă vreo primejdie, dragă? 

— Pe mine? Oh, nu! Cine mai stă să se gândească la 
mine? Niciun guvern n-o să-şi dea osteneala să se ocupe de 
umila mea persoană, pentru că am avut grijă să mă ocup 
cât mai puţin de treburile administrative, cântând în struna 
întotdeauna şefilor mei, şi-n felul acesta trec drept omul 
care-i trebuie fiecărui ministru. O să mor aici, uitat şi fericit, 
odată cu prăbuşirea ultimului cabinet... Dar mă gândesc la 
voi, dragii mei prieteni. 


Şi le explică ideea care-i venise, enumerându-le toate 
avantajele ce ar rezulta dacă ar lua-o înaintea revoluţiei, 
făcând din fabrica de încălţăminte Gourier o a doua 
Crecherie. Beneficiile nu ar fi diminuate, dimpotrivă, ar 
spori. Apoi, era convins ca viitorul aparţinea noului sistem şi 
considera că primarul e suficient de inteligent să înţeleagă 
lucrul acesta, adică faptul că munca organizată pe baze cu 
totul noi va ajunge până la urmă să măture vechea şi 
nedreapta societate burgheză. În funcţionarul acesta atât 
de liniştit şi de sceptic, ce se complăcea într-o inactivitate 
totală şi conştientă, ajunsese până la urmă să se dezvolte 
trăsăturile unui adevărat anarhist, pe care încerca să le 
ascundă sub veşmântul rezervei lui diplomatice. 

— Însă ştii, dragul meu Gourier, spuse el la sfârşit, 
râzând, asta nu mă va împiedica să mă declar împotriva 
dumitale, numai de ochii lumii, când vei fi dat lovitura 
aceasta frumoasă prin care să treci la societatea nouă. Voi 
spune că trădezi, că ţi-ai pierdut mintea... Dar, când am să 
viu aici, am să te strâng în braţe, pentru că le vei juca un 
renghi grozav, care o să-ţi aducă multe avantaje. O să vezi 
ce mutre au să facă! 

Totuşi, Gourier, înspăimântat la început, nu se lăsă aşa 
uşor convins şi parlamentă multă vreme. Tot trecutul lui se 
părea că protestează, toată îndelungata lui domnie de 
patron se revolta la ideea de a nu mai fi decât asociatul 
sutelor de muncitori al căror stăpân absolut fusese până 
atunci. Dar, în pofida înfăţişării lui greoaie, manifesta un 
spirit foarte vioi atunci când era vorba de afaceri şi îşi 
dădea foarte bine seama că nu risca nimic şi că, dimpotrivă, 
luându-se după sfaturile prudentului Châtelard, îşi punea la 
adăpost firma în faţa tuturor pericolelor neprevăzute pe 
care le rezerva viitorul. Şi apoi el însuşi era influenţat de 
ideile care circulau, de această exaltare şi pasiune pentru 
reforme, a căror febră contagioasă înnebuneşte în 
perioadele în care au loc schimbări radicale tocmai clasele 
care vor fi deposedate. Şi Gourier ajunse până la urmă să 


creadă că ideea era a lui, la fel ca Leonore care, ascultând 
de sfatul lui Châtelard, avea grijă să i-o repete de dimineaţa 
până seara, aşa încât primarul trecu la fapte. 

În întreaga societate burgheză a Beauclairului, lucrul 
acesta stârni un scandal cumplit. Toţi încercară să facă 
numeroase demersuri şi se duseră să-l caute pe 
preşedintele tribunalului, Gaume, pentru a-l implora să 
intervină pe lângă primar, pentru că subprefectul refuzase 
într-un mod categoric să se ocupe de aceasta trista afacere, 
pe care o declarase în gura mare ca fiind de-a dreptul 
scandaloasă şi-n care, spunea el, nu voia să compromită 
administraţia. Dar preşedintele, care trăia foarte retras, 
nemaiprimind pe nimeni din ziua în care fiica lui, Lucile, 
surprinsă în flagrant delict cu un foarte tânăr ajutor de 
notar, trebuise să se refugieze la el, nu mai acceptă să 
meargă şi să-i facă primarului reproşuri, fiindcă ştia că 
acesta l-ar fi primit, fără îndoială, nu tocmai bine. Atunci se 
recurse la mijloace mai tari. După plecarea soţiei lui, 
căpitanul Jollivet, ginerele preşedintelui, se azvârlise în 
politică, vehiculând idei tot mai reacționare, cu o furie 
mereu crescândă. Prezenta nişte articole atât de furibunde 
la Journal de  Beauclair încât tipograful Lebleu, 
înspăimântat de întorsătura pe care o luau lucrurile şi 
simțind că-i mai bine să fie alături de cei tari, îi închise într- 
o zi uşa în nas, doritor să evolueze şi el, adică să părăsească 
poziţia conducătorilor atelierelor Abis şi să treacă de partea 
celor de la uzina Crecherie. Lipsit de armele lui de luptă şi 
incapabil să se apuce de vreo treabă oarecare, căpitanul îşi 
bălăbănea de colo până colo mâinile-i neputincioase, când îi 
trăsni prin cap că numai el singur mai putea fi în stare să-l 
determine pe preşedinte să ia o hotărâre precisă, pentru că 
relaţiile cu socrul său nu erau rupte cu desăvârşire; 
continua încă să schimbe saluturi cu el. Însărcinat cu 
această misiune delicată, căpitanul Jollivet se duse aşadar la 
preşedintele tribunalului, cu tot protocolul de rigoare, şi nu- 
şi făcu apariţia din nou în stradă decât abia după două ore; 


cu toate acestea, părăsise casa preşedintelui fără să scoată 
de la socrul lui nimic altceva decât răspunsuri evazive, în 
schimb era împăcat cu soţia lui. A doua zi chiar, ea îşi reluă 
locul în domiciliul conjugal, şi căpitanul o iertă de data 
aceasta, pe baza unui angajament categoric cum că nu se 
va mai întâmpla niciodată. Întreg Beauclairul fu uluit de 
acest deznodământ neaşteptat al demersurilor întreprinse, 
şi farsa luă sfârşit într-un imens hohot de râs general. 

Soții Mazelle fură aceia care reuşiră să-l facă pe 
preşedintele tribunalului, Gaume, să-şi spună părerea 
asupra stării da lucruri, şi aceasta cu totul întâmplător şi 
fără să fie însărcinaţi cu nicio misiune în acest sens. De 
obicei, preşedintele ieşea în fiecare dimineaţă din casă şi o 
lua spre bulevardul Magnolles, unde se plimba la nesfârşit 
pe una dintre aleile lungi şi pustii, cu capul în jos şi mâinile 
împreunate la spate, cufundat într-o sumbră visare. Umerii 
i se încovoiau, apăsaţi parcă sub greutatea anilor, şi părea 
că suferă de pe urma depresiunii unei întregi existenţe 
ratate şi din pricina răului pe care-l făcuse şi binelui pe care 
nu putea să-l facă. Rareori, când se întâmpla să ridice 
pentru o clipă ochii, privind în depărtare, părea că aşteaptă 
de la necunoscutul de mâine ceva care nu venea şi care nu 
va mai veni niciodată. Se-ntâmplă însă că, în dimineaţa 
aceea, cei doi soţi Mazelle, care se treziseră devreme 
pentru a se duce la biserică, îndrăzniră să-l abordeze 
pentru a afla care sunt părerile lui asupra actualei stări de 
lucruri, în aşa măsură se temeau să nu descopere că în 
spatele schimbărilor care aveau loc se ascunde cine ştie ce 
catastrofa îndreptată împotriva lor. 

— Ei bine, domnule preşedinte, ce spuneţi de ceea ce se 
petrece-n lume? 

Preşedintele Gaume ridică ochii din pământ şi privi o 
vreme în depărtare. Apoi îşi continuă visarea lui 
înspăimântătoare şi gândi cu glas tare, ca şi cum nimeni nu 
l-ar fi ascultat: 


— Spun că nu mai e mult până când o să vină un vârtej de 
adevăr şi dreptate, care va reuşi până la urmă să măture 
din calea lui această lume oribilă. 

Uluiţi şi necrezându-şi urechilor, cei doi soţi Mazelle abia 
dacă reuşiră să îngâne: 

— Cum, cum?... Vreţi să ne speriaţi, fiindcă aveţi impresia 
că suntem nişte oameni naivi. Chiar aşa, vreţi să glumiţi eu 
noi puţin. 

Dar Gaume îşi revenise. Şi văzându-i pe cei doi soţi 
Mazelle care stăteau înspăimântați în faţa lui, cu figurile 
palide, transpirând de teamă la perspectiva că vor pierde 
hanii şi viaţa lor de trândăvie, o cută de ironie şi dispreţ îi 
contractă faţa. 

— Dar de ce vă e aşa de frică? reluă el. Lumea o să se mai 
menţină încă în situaţia asta zeci de ani şi o să continuaţi să 
trăiţi tot aşa încă multă vreme, ba chiar o să asistați la 
evenimente foarte interesante, care o să vă compenseze de 
grijile pe care vi le-a provocat revoluţia... Dacă există 
cineva care să fie îngrijorat de viitor, apoi aceea ar fi doar 
fiica voastră, 

Dezolata, doamna Mazelle exclamă: 

— Oh, păi tocmai Louise e aceea care nu-i îngrijorată 
deloc de ceea ce ne aşteaptă!... Are de-abia treisprezece 
ani şi găseşte că-i foarte amuzant ceea ce se petrece în 
jurul ei, când ne aude discutând despre lucrurile astea, aşa 
cum e şi firesc să se întâmple, de dimineaţa şi până seara. 
Râde, în vreme ce noi ne dăm de ceasul morţii. De fiecare 
dată când îi spun: „Dar, măi fetiţo, n-o să mai ai niciun ban”, 
ea-mi răspunde, zburdând ca o căprioară: „Practic, lucrul 
ăsta mi-e egal. Cel mult o să fiu ceva mai veselă!” E 
drăgălaşă totuşi, cu toate că ne provoacă şi unele necazuri. 

— Da, răspunse Gaume, e un copil care se gândeşte să-şi 
facă prin propriile-i puteri un rost în viaţă, ăsta-i felul ei de 
a fi. 

Domnul Mazelle continua să rămână perplex, crezând 
mai departe că n-a fost vorba decât de o glumă. Făcuse 


avere vreme de zece ani, după care, mult timp, se bucurase 
de existenţa călduţă a trândavului, existenţă pe care o 
visase toată tinereţea lui, şi gândul că fericirea aceasta de 
om leneş putea să se curme dintr-odată şi că ar putea fi 
nevoit, mai mult ca sigur, să se apuce din nou de lucru dacă 
toată lumea lucra, îi provoca o spaimă confuză şi continuă, 
care reprezenta prima pedeapsă ce o primea de la viaţă. 

— Dar rentele, domnule preşedinte, ce o să se întâmple 
cu rentele, după părerea dumneavoastră, în cazul în care 
toţi anarhiştii ăştia au să ajungă să răstoarne lumea?... Vă 
aduceţi aminte de acest domn Luc, care joacă un rol atât de 
necinstit în împrejurările astea, că şi el chiar ne lua în râs, 
înşirând verzi şi uscate, cum că o să se suprime rentele... 
Atunci, n-au decât să ne măcelărească pe toţi în vreun loc 
mai retras sau în fundul vreunei păduri. 

—  Ascultaţi-mă pe mine şi dormiţi fără grijă, repetă 
liniştit Gaume, cu obişnuitul lui ton ironic, noua societate o 
să va hrănească pe toţi, chiar dacă n-o să vreţi să lucraţi. 

Şi cei doi soţi Mazelle se duseră la biserică, fiindcă 
aprindeau acolo lumânări pentru vindecarea doamnei 
Mazelle, de când doctorul Novarre avusese brutalitatea 
într-o zi să-i spună acesteia că eu este bolnavă! Nu este 
bolnavă! O boală pe care şi-o trata cu multă dragoste de 
atâţia ani de zile şi de pe urma căreia pur şi simplu trăia, 
până-ntr-atât ajunsese, în cele din urmă, să facă din asta 
ocupaţia ei de căpătâi, bucuria ei, raţiunea ei de a exista pe 
lume! Din moment ce doctorul o părăsea, însemna că o 
crede atinsă de o boală incurabilă, şi, cuprinsă de spaimă, 
se adresa bisericii, de la care i se părea că primeşte o 
imensă uşurare. 

Pe bulevardul Magnolles, în această pustietate tulburată 
doar din când în când de trecătorii rari, se mai afla încă un 
alt plimbăreţ, abatele Marle, care obişnuia să-şi citească 
acolo Liturghierul. Dar, de foarte multe ori, lăsa deoparte 
cartea şi îşi continua plimbarea cu paşi mărunți, pierdut şi 
el, la rândul lui, în adâncul unor negre meditații. De când cu 


ultimele evenimente, de când această evoluţie ducea 
populaţia oraşului către un destin nou, biserica lui se golise 
şi mai mult, rămânându-i devotate doar puţine dintre 
femeile foarte bătrâne din popor, proaste şi îndărătnice, 
amestecate laolaltă cu câteva femei din burghezie, care se 
agăţau de religie ca de ultimul meterez al lumii alese, pe 
punctul să se prăbuşească. Şi când ultimii credincioşi vor 
ajunge să părăsească bisericile catolice, devenite ruinele 
unei societăţi moarte, invadate de buruieni şi mărăcini, va 
începe o eră nouă a civilizaţiei. Amenințarea era de 
asemenea natură, încât nici cele câteva burgheze, nici 
puţinele femei foarte bătrâne din popor nu reuşeau să-l 
consoleze pe abatele Marle sau să umple golul pe care-l 
simţea făcându-se din ce în ce mai mare în jurul 
Dumnezeului său. În zadar L&onore, soţia primarului, lua o 
poză de o prestanţă destul de decorativă la slujbele de 
duminică dimineaţa şi în zadar îşi deschidea larg geanta 
pentru a-şi dărui obolul la întreţinerea cultului: abatele 
Marle nu ignora câtuşi de puţin lipsa ei de demnitate, 
păcatul cronic de adulter, pe care întregul oraş îl accepta şi 
chiar el însuşi trebuise să-i acopere cu pelerina funcţiei sale 
preasfinte, şi avea, de fiecare dată când se gândea la aceste 
lucruri, sentimentul că e pradă unei adevărate damnaţiuni. 
Cei doi soţi Mazelle i se parcau şi mai puţin convinşi, atât de 
puerili şi josnic de egoişti erau venind către el, mânaţi de o 
singură speranţă, să scoată de la cer fericirea personală, 
plasându-şi rugăciunile aşa cum odinioară îşi plasaseră şi 
banii, cu scopul de a încasa de pe urma lor rentele. Şi toţi 
erau croiţi după acelaşi calapod în această societate care 
agoniza, toţi erau lipsiţi de credinţa cea adevărată a 
începuturilor, precum şi de simţul sacrificiului şi supunerii 
oarbe, atât de necesar astăzi mai cu seamă pentru 
statornicirea atotputerniciei bisericii. În faţa acestei situaţii, 
abatele Marle nu-şi mai ascundea adevărul, era conştient că 
zilele religiei sunt numărate şi dacă Dumnezeu nu-i făcea 
favoarea să-l cheme mai curând la dânsul, va ajunge să 


asiste, fără îndoială, la înspăimântătoarea catastrofă când 
clopotul se va prăbuşi, perforând acoperişul naosului şi 
sfărâmând altarul. 

Şi, vreme de ceasuri la rând, abatele îşi plimba în felul 
acesta, de colo până colo, gândurile întunecate. Şi le vârâse 
în adâncul fiinţei lui şi încerca acum zadarnic să-şi mai 
astâmpere disperarea ce-l cuprindea. Se prefăcea că se 
menţine curajos şi mândru, că dispreţuieşte evenimentele 
care se petreceau în aceste zile, sub pretextul că biserica 
era stăpâna veşniciei. Dar, atunci când se-ntâlnea cu 
institutorul Hermeline - care, în faţa succeselor dobândite 
de metodele celor de la Crecherie, nu se potolea o clipă 
măcar, fiind pe punctul să treacă de partea reacţiunii, chiar 
în numele izbăvirii republicii, credea el - abatele Marle nu 
mai discuta cu atâta vehemenţă ca altădată; pretindea că e, 
fără îndoială, voia Domnului; căci cu siguranţă că 
Dumnezeu permitea chiar el însuşi aceste orgii ale 
anarhiştilor, cu scopul de a-şi trăsni mai târziu duşmanii şi 
de a face apoi să izbucnească şi mai puternic gloria sa. 
Doctorul Novarre se amuza, obişnuind să spună că abatele 
va părăsi Sodoma în ajunul ploii de foc. Vechiul Beauclair 
împuţit reprezenta Sodoma, Beauclairul burghez, ros de 
egoism, oraşul păcătos şi condamnat să fie ras de pe 
suprafaţa pământului şi al cărui teren trebuia răscolit cu 
cazmaua, dacă ar fi mai dorit cineva ca în locul acela să 
vadă crescând o citadelă sănătoasă şi plină de veselie, 
dreptate şi pace. Toate simptomele indicau prăbuşirea 
finală, vechiul sistem de salarizare trăgea să moara, 
burghezia înnebunită se gândea la transformări radicale, 
panica de care erau cuprinşi cei învinşi aducea 
învingătorilor noi forţe din întreg ţinutul, şi tot ceea ce 
rămânea pe dinafară, învechit, instalaţiile depăşite, cărora 
nu li se mai putea da nicio întrebuințare, minele secătuite, 
totul urma să fie măturat de vânt, încă de pe acum, noul 
Beauclair, ridicându-se din ruine, prevestea într-un mod 
strălucit ziua de mâine. Şi cu siguranţă că această viziune, 


care se ridica dinaintea abatelui Marie şi-l înnebunea de 
amărăciune, îl făcea, atunci când se plimba pe sub arborii 
bulevardului Magnolles cu paşi mărunți şi ochii pe jumătate 
închişi, să lase deoparte Liturghierul. 

Se întâmpla uneori ca preşedintele Gaume să-l 
întâlnească pe abatele Marle, în cursul acestor plimbări 
tăcute şi-n adânca singurătate a locurilor. La început, se 
făcuseră că nu se văd şi îşi continuaseră drumurile lor 
paralele unul cu celălalt, mergând cu capetele plecate şi cu 
ochii atât de pierduţi, încât nimic din lumea de afară nu 
părea să ajungă până la ei. Fiecare în parte îşi rumega 
melancolia lui, regretul pentru lumea care dispărea şi 
gândurile despre lumea nouă care se ivea ca din pământ. 
Religia care-şi trăise traiul nu voia totuşi să moară pentru 
unul dintre ei şi dreptatea care abia se înfiripa se lăsase 
totuşi prea mult aşteptată pentru celălalt. Totuşi, se 
întâmpla uneori să ridice privirile şi, fiindcă se cunoşteau, 
n-aveau încotro şi trebuiau să schimbe câteva cuvinte. 

— S-a cam mohorât timpul, domniile preşedinte. Cred că 
o să plouă. 

— Mă tem că da, domnule abate. E o vreme foarte rece 
pentru luna iunie. 

— Ah! Ce vreţi? Toată vremea s-a tulburat acum. Nimic 
nu mai e sigur. 

— E adevărat, şi totuşi viaţa merge înainte, soarele cel 
blând o să pună din nou ordine în toate. 

Apoi, fiecare dintre ei îşi relua mersul singuratic şi se 
cufunda din nou în meditaţiile lui, plimbând astfel la 
nesfârşit veşnica luptă dintre trecut şi viitor. 

Dar contralovitura Beauclairului aflat în plină evoluţie şi 
transformat puţin câte puţin de către noua organizare a 
muncii se resimţi mai cu seamă în atelierele uzinei Abis. La 
fiecare nou succes al celor de la Crecherie, Delaveau 
trebuia să-şi înzecească eforturile şi să desfăşoare o şi mai 
imensă activitate, să se folosească de mai multă inteligenţă 
şi să dovedească un şi mai mare curaj; şi, după cum era şi 


firesc, tot ceea ce reprezenta cauza prosperității uzinei 
rivale devenea pentru el pricina unui nou dezastru. În felul 
acesta, descoperirea bogatelor filoane în mina altădată 
părăsită îi dăduse o lovitură teribilă, scăzând preţul 
materiei prime. Nu mai putea să lupte pentru obţinerea 
supremaţiei în fabricarea articolelor de fierărie şi oţel 
destinate comerţului, ba chiar se trezise lovit şi în producţia 
lui de tunuri şi obuze. Comenzile în această direcţie îi 
slăbiseră de când banii Franţei se îndreptau mai cu seamă 
înspre construcţiile de pace şi solidaritate socială, înspre 
extinderea reţelelor de cale ferată, înălţarea de poduri şi 
clădiri de toate felurile, adică acolo unde fierul şi oţelul 
triumfau pentru binele omului. Şi cel mai grav lucru era că 
însăşi bruma de comenzi ce mai rămăsese şi a căror pradă 
şi-o împărțeau între ele numai trei firme nu ajungea să 
satisfacă nevoile de câştig ale tustreielor întreprinderi, şi 
acestea ajunseseră până la urmă să se mănânce între ele, 
pentru a curăța piaţa de o concurentă; şi cea mai puţin 
solidă dintre ele în momentul acela era uzina Abis, deci 
uzina Abis era aceea pe care întreprinderile metalurgice 
concurente se hotărâseră s-o execute într-un mod sălbatic. 
Dificultăţile deveneau cu atât mai mari pentru această 
uzină, cu cât muncitorii nu se mai osteneau să-i rămână 
devotați. Lovitura de cuţit a lui Ragu provocase o adevărată 
derută printre tovarăşii de lucru pe care îi lăsase în urma 
lui. Apoi, când Bourron, cuminţit şi convins pe deplin îi 
lăsase baltă pe cei de la atelierele Abis, pentru a se întoarce 
la Crecherie, luându-l după el şi pe Fauchard, se iscase o 
adevărată mişcare printre oameni, şi cea mai mare parte 
dintre ei se întrebau pentru ce, în definitiv, să nu facă la fel, 
din moment ce acolo îi aşteptau avantaje mari. Experienţa 
de odinioară se dovedise a fi strălucită şi muncitorii de la 
uzina Crecherie câştigau astăzi cât pe atunci în două zile, 
muncind numai câte opt ore, fără a mai pune la socoteală 
celelalte avantaje de care se bucurau, căsuţele care râdeau 
în soare, şcolile pline de zumzete vesele, casa comună 


mereu în sărbătoare, magazinele universale unde se 
vindeau produse cu o treime sub preţul obişnuit de 
desfacere, atâta sănătate şi atâta bunăstare ce domneau în 
jur. Nimic nu fu mai convingător ca argumentul cifrelor 
care birui până la urmă şi muncitorii de la atelierele Abis 
cerură cu insistenţă să li se majoreze salariile, vrând să 
câştige la fel cu cei de la Crecherie. Cum era imposibil să li 
se satisfacă dorinţele, mulţi plecară şi se angajară în mod 
firesc acolo unde urmau să dobândească mai multă fericire. 
În sfârşit, ceea ce-i reteza orice avânt lui Delaveau era 
absenţa unui fond de rezervă, căci nu accepta să se declare 
învins şi ar fi continuat să reziste mult timp, ba chiar, se 
gândea el, ar fi ajuns până la urmă să triumfe, dacă ar fi 
avut în casa de bani câteva sute de mii de franci, care să-l 
ajute să străbată această perioadă de criză pe care se 
încăpăţâna să o creadă de scurtă durată. Numai că nu ştia 
cum să se mai lupte, cum să facă faţă scadenţelor în zilele 
nenorocite, când îi lipseau banii necesari. Şi, colac peste 
pupăză, banii pe care-i împrumutase deja, datoria pe care o 
făcuse cu câtva timp în urmă, constituiau o greutate, 
teribilă, care-l trăgea la fund, o sarcină în plus care îl 
strivea de-a dreptul. Şi totuşi lupta ca un erou, era mereu în 
picioare, dăruindu-şi cu generozitate inteligenţa, 
sacrificându-şi chiar şi viaţa dacă ar fi fost nevoie, în 
speranţa că va putea încă să mai salveze trecutul care se 
prăbuşise şi pe care zadarnic încerca să-l mai susţină, odată 
cu autoritatea capitalistă, sistemul de organizare a muncii 
bazat pe salariu, societatea burgheză în genere, şi din 
dorinţa respectau cu stricteţe de a înapoia patronului 
rentele pe care le promisese în schimbul fondurilor pe care 
acesta din urmă le pusese în palme. 

Cea mai mare suferinţă a lui Delaveau era în fond faptul 
că în felul acesta nu-i mai putea aduce lui Boisgelin 
beneficiile pe care se angajase să i le asigure; şi eşecul lui 
îmbrăca formele cele mai crude tocmai în zilele când era 
nevoit să nu-i acorde sumele promise. Deşi, în urma 


ultimului inventar efectuat, situaţia se arâtase a fi 
dezastruoasă, Boisgelin era de părere să nu renunţe câtuşi 
de puţin la modul de trai de la Guerdache, pus la cale de 
însăşi Fernande, care-şi considera bărbatul un soi de vită de 
muncă ce trebuie înţepat până la sânge, pentru a scoate de 
la el tot ceea re poate. De la îngrozitorul act de violenţă pe 
care-l săvârşise Ragu, păstrat ascuns în adâncul fiinţei ei, 
părea că aleargă şi mai înnebunită după distracţii, şi 
niciodată nu se arătase mai doritoare şi mai nesăţioasă de 
plăceri ca în aceste zile. Toţi găseau că arată din ce în ce 
mai frumoasă şi mai întinerită, cu o lumină stranie în priviri, 
ce ascundea o dorinţa nicicând posibil să i se îndeplinească, 
veşnic de nestins. Stârnea îngrijorarea prietenilor familiei, 
şi subprefectul Châtelard îi mărturisea în mod confidenţial 
primarului Gourier că îi e teamă că această femeiuşcă o să 
comită mai mult ca sigur vreo prostie de pe urma căreia au 
să sufere toţi. Până atunci însă, Fernande se mulţumise să-şi 
transforme căsnicia într-un adevărat infern, prin 
nerăbdarea ei de risipitoare cu care îl aţâţa pe Boisgelin 
împotriva soţului ei, făcându-l să-i prezinte încontinuu tot 
felul de pretenţii să se dea bani, ceea ce îl ducea pe 
Delaveau la asemenea stări de disperare, încât ajungea să 
vorbească şi noaptea în somn, cu capul vârât în perna 
patului conjugal. Plină de răutate, Fernande îl zgândărea cu 
tot felul de observaţii lipsite de tact, care ajungeau până la 
urmă să-i întoarcă cuțitul în adâncul rănilor. Dar Delaveau 
continua s-o adore, o situa undeva departe de toţi şi de 
toate, socotind-o o făptură inocentă, fără nicio pată cu 
putinţă, stăpânit de un adevărat cult pentru farmecul ei 
mlădios şi plin de delicii. 

Sosi şi luna noiembrie, şi odată cu ea şi o vreme aspră şi 
un frig mult prea timpuriu. În luna aceea, scadenţele erau 
atât de numeroase, încât Delaveau simţi pur şi simplu cum 
pământul îi fuge de sub picioare. În casă nu mai avea câtuşi 
de puţin sumele necesare. În ajunul datei când urma ca 
efectueze plăţile se închise în cabinetul său pentru a 


reflecta asupra situaţiei şi pentru a scrie o serie de scrisori, 
în vreme ce Fernande, invitată la Guerdache, se ducea să ia 
masa acolo. Fără ca soţia lui să fi ştiut ceva despre lucrul 
acesta, Delaveau se dusese de dimineaţă la Boisgelin şi 
avusese cu acesta o discuţie categorică în care, după ce-i 
expusese într-un mod brutal situaţia îngrozitoare în care se 
aflau, îl convinsese în sfârşit să-şi mai reducă din cheltuielile 
nebuneşti pe care le făcea. Socotea că ar fi bine ca vreme 
de câţiva ani să se mulţumească şi cu un venit mai mic. 
Chiar îl şi sfătuise să-şi vândă proprietatea de la 
Guerdache. Şi acum, singur în cabinet, după plecarea soţiei 
lui, se plimba cu paşi rari de colo până colo şi mai întreținea 
din când în când, cu câte un gest maşinal, focul imens din 
cărbuni de cocs care ardea într-un fel de sobiţă din tablă 
instalată-n faţa şemineului. Singurul lucru care mai 
rămăsese în puterea lui era să le scrie creditorilor care, 
oricum, nu aveau motive să dorească închiderea uzinei, şi 
să obţină în felul acesta o amânare. Dar nu se grăbea, se 
gândea că o să scrie scrisorile după cină; îşi continua 
meditaţiile, plimbându-se de la o fereastră la alta şi 
revenind mereu, cu insistenţă, în dreptul aceleia de unde 
putea să vadă imensele terenuri de la Crecherie, ce se 
întindeau până la parcul îndepărtat în mijlocul căruia se 
afla pavilionul locuit de către Luc. În frigul cumplit care 
domnea afară, purificând atmosfera, soarele cobora la 
asfinţit pe un cer limpede, de transparenţa cristalului, şi o 
lumină palidă, aurie făcea să se detaşeze pe un fond de 
purpură, de o delicateţe de negrăit, oraşul care se năştea. 
Niciodată nu-l văzuse în felul acesta, atât de clar, atât de 
vibrant, încât ar fi putut să numere ramurile subţiri, 
plăpânde ale arborilor şi să distingă cele mai mici amănunte 
ale caselor, ornamentele de faianţă ale căror culori vii 
făceau atât de vesele locuinţele nou construite. Şi veni un 
moment când, sub razele oblice ale bătrânului astru, 
ferestrele se aprinseră şi scânteiară, asemenea unui joc de 
artificii cu sute de focare. Era ca o apoteoză a gloriei. Dar 


Delaveau era nevoit să rămână pe loc, cu faţa lipită de 
geam şi perdelele din creton trase deoparte, asistând 
neputincios la acest triumf al duşmanului său. 

Întocmai ca şi Luc, care, de acolo, de jos, din cealaltă 
latură a terenurilor ce aparţineau celor de la Crecherie, îşi 
privea uneori oraşul cum începea să ia aripi, să se extindă, 
amenințând să înghită atelierele uzinei Abis într-un viitor 
apropiat, Delaveau venea la rândul său să se uite cum 
creşte neîncetat, ajungând treptat să cucerească totul în 
jur. În ultimii câţiva ani, conducătorul uzinei Abis venise de 
nenumărate ori în faţa acestei ferestre, unde uitase de 
scurgerea timpului, umplându-şi privirile de imaginile 
tulburătoare ce le avea în faţă; şi, de fiecare dată, văzuse 
fluxul mereu crescând al caselor, valul care se umfla tot mai 
mult, apropiindu-se de zidurile atelierelor. Se înălţase de 
foarte departe, din adâncul de necuprins al câmpurilor 
necultivate şi pustii; fiecare casă se ivise asemenea unei 
creste înspumate, mai întâi una, apoi alta şi alta; linia 
fațadelor albe se alungise necontenit, micile coame de val 
se înmulţiseră la nesfârşit, împingându-se de la spate una 
pe alta şi accelerându-şi neîncetat înaintarea; şi acum 
acoperiseră orizontul, nu mai erau decât la câteva sute de 
metri, ca un adevărat ocean de o forţă inestimabilă, ale 
cărui rostogoliri târau după sine tot ceea ce s-ar fi 
împotrivit înaintării lui. Era năvala zilei de mâine, în faţa 
căreia nimic nu rezista şi care mătura tot ceea ce 
reprezenta trecutul, atelierele întunecoase ale uzinei Abis şi 
chiar casele din Beauclair, înlocuite treptat de către 
clădirile tânărului oraş triumfător. Delaveau îi calcula pas 
cu pas înaintarea, străbătut de fiori tainici de groază la 
gândul zilei când pericolul va deveni mortal. Sperase 
pentru o clipă, pe vremea când uzina de la Crecherie trecea 
printr-o criză atât de cumplită, că mişcarea de înaintare se 
va opri; şi iată, în zilele acestea oraşul începuse din nou să 
se extindă, cu un asemenea avânt, încât încă de pe acum 
zidurile vechi ale Abisului se zguduiau. Cu toate acestea, 


plin de orgoliu îi vanitate, nu voia să se descurajeze, se 
încăpăţâna împotriva unor lucruri evidente, hrănindu-se cu 
tot felul de iluzii şi sperând că va găsi în el forţe suficiente 
să-nalţe barajul, întăritura necesară ca să stăvilească 
înaintarea adversarilor. Dar în seara aceea se simţea vlăguit 
de atâtea lovituri câte primise şi, mai cu seamă, era 
preocupat de o problema care-l făcea să încerce un 
nelămurit regret. Procedase oare bine, odinioară, când îl 
lăsase pe Bonnaire să plece? Îşi amintea cuvintele profetice 
ale acestui om simplu şi plin de tărie, în momentul acelei 
greve generale, şi văzuse cum a doua zi Bonnaire ajutase să 
se pună pe picioare uzina de la Crecherie, ca un priceput 
lucrător ce era. De când atelierele Abis porniseră pe panta 
declinului şi Ragu le mânjise cu pete de sânge, Bourron, 
Fauchard şi alţii părăseau uzina lui, fugind de ea ca de un 
loc blestemat şi sortit ruinei. În depărtare, oraşul nou care 
se înfiripa continua să strălucească în bătaia razelor de 
soare, şi Delaveau fu apucat dintr-odată de o asemenea 
furie, încât numai violenţa sentimentului de ură era 
suficient ca să-i dăruiască puteri noi şi încredere în drumul 
pe care-l apucase în viaţă. Nu, nu, avusese perfectă 
dreptate, adevărul era că procedase bine în trecut, nu se 
poate să se scoată nimic de la oameni altfel decât punându- 
le jugul dogmei pe grumaz, şi socotea că starea actuală de 
lucruri, care se baza pe munca salariată, rămânea legea 
supremă a vieţii, fără de care nu există decât haos, demenţă 
şi catastrofe. Şi, nemaivoind să vadă oraşul nou, trase 
draperiile groase din creton şi aprinse lămpiţa electrică de 
birou, apucându-se din nou să reflecteze asupra situaţiei, 
instalat confortabil în cabinetul său de lucru bine izolat, 
unde nuca sobă din faţa şemineului, acum încinsă, 
răspândea o căldură intensă. 

După cină, Delaveau se aşeză din nou la birou pentru a 
scrie, în sfârşit, scrisorile reprezentând izbăvirea al cărei 
plan îl cocea de ore întregi. Când pendula bătu miezul 
nopţii, se mai afla încă la masa de lucru, încheind această 


corespondenţă atât de greu de redactat şi atât de penibilă 
pentru el; alte temeri îl cuprinseră acum, o adevărată 
spaimă îl invadă din nou: oare reprezenta aceasta într- 
adevăr izbăvirea şi, admițând chiar că-i vor fi acordate 
păsuirile cerute, ce se va face după aceea? Zdrobit de 
oboseală, după eforturile supraomeneşti pe care le depunea 
ca să salveze uzina Abis, Delaveau lăsă să-i cadă fruntea în 
palme şi rămase aşa o vreme, cufundat într-o spaimă 
imensă. Şi-n acest moment ajunse până la el zgomotul unui 
automobil, auzi apoi voci şi îşi dădu seama că era Fernande 
care se întorcea el e la serata pe care o petrecuse la 
Guerdache şi care, ajunsă în casă, trimitea jupânesele să se 
culce. 

Când pătrunse în cabinetul lui Delaveau, Fernande avea 
gesturile nervoase şi glasul ridicat al unei femei scoasă din 
fire şi care îşi stăpâneşte cu greu mânia, rumegând o 
răzbunare. 

— Dumnezeule! Cine a făcut aşa de cald aici? E posibil să 
trăieşti cu un asemenea foc? 

Şi se trânti într-un fotoliu, descheindu-şi blana elegantă 
care-i acoperea umerii şi aruncând-o pe jos. Atunci apăru 
adorabilă, de o frumuseţe puţin obişnuită, înveşmântată 
toată în mătăsuri şi dantele albe, cu o rochie foarte 
decoltată, care-i reliefa bustul şi lăsa să i se vadă braţele 
goale. Afişa un lux de care soţul nu se mira şi pe care nici 
măcar nu-l observa, neinteresându-l decât persoana «ei, 
iubindu-i delicioasa făptură, în faţa căreia fiorul dorinţei îl 
făcuse întotdeauna supus, nimicindu-i orice perspicacitate 
şi lăsându-l fără puteri. Şi niciodată parcă Fernande nu 
emanase atâta frumuseţea ameţitoare ca în clipa aceea. 

Dar în momentul în care Delaveau o privi mai cu atenţie, 
aşezat la biroul lui şi cu capul vâjâindu-i încă de muncă, se 
înspăimântă. 

— Dar ce-ai păţit, scumpa mea? 

Fernande avea faţa răvăşită într-un mod cu totul vizibil. 
Ochii mari, de un albastru intens, atât de mângâietori de 


obicei, scânteiau de o mânie ascunsă. Gura mică, făcută 
parcă anume pentru zâmbete calde şi mincinoase în acelaşi 
timp, era întredeschisă şi lăsa să i se vadă dinţii puternici, 
de o albeaţă sclipitoare, pe care nimic nu putea s-o 
altereze, gata parcă să muşte. Întreaga ei înfăţişare degaja 
un aer de violenţă şi figura, în mod obişnuit de o forma 
ovală, plăcută, părea acum gata să plesnească, umflată de 
mânie sub părul negru, căzut pe frunte. 

— Ce am? răspunse ca în cele din urmă, fremătând de 
nervi. Nu am nimic. 

Tăcerea se aşternu din nou între ei şi se auzi limpede, în 
liniştea profunda a iernii care învăluise parcă în aripa morţii 
totul în jur, mormăitul ameninţător al atelierelor uzinei 
Abis, aflate în plină activitate şi ale căror trepidaţii făceau 
să se zgâlţâie întreaga clădire ca de un cutremur 
neîntrerupt. De obicei, cei doi soţi nu-şi mai dădeau seama 
de lucrul acesta. Dar, în noaptea aceea, deşi producţia 
fusese diminuată într-un mod substanţial din pricina lipsei 
de comenzi, se pusese totuşi în acţiune imensul ciocan 
pneumatic de douăzeci şi cinci de tone, pentru a se lucra în 
grabă ţeava unui tun de mare calibru; şi pământul trepida, 
vibraţiile fiecărei lovituri, comunicându-se prin scurta 
galerie de scânduri care lega cabinetul de clădirile vecine 
ale uzinei, păreau că răsună chiar în mijlocul încăperii. 

— Hai, spune-mi, ai ceva, reluă Delaveau. Pentru ce nu-mi 
spui ce ai? 

Fernande lăsă să-i scape un gest de nerăbdare şi 
răspunse furioasă: 

— Ar fi preferabil să urcăm şi să ne culcăm. 

Cu toate acestea, nu se ridica din fotoliu şi răsucea cu 
înfrigurare evantaiul în mâini, în vreme ce o respiraţie 
scurtă îi umfla pieptul scos în relief de decolteul rochiei. 

— Ai fost prin urmare la Guerdache, de dimineaţă? 

— Da, am fost. 

— Şi e adevărat ce mi-a povestit puţin mai înainte 
Boisgelin? Uzina e în primejdie să dea faliment, suntem în 


pragul ruinei şi o să ajungem în aşa hal încât va trebui să nu 
mai mâncăm decât un codru de pâine şi să nu mai port 
decât rochii din stofă de lână? 

— Da, a trebuit să-i spun adevărul. 

Fernande tremura toată şi abia se putea stăpâni să nu 
izbucnească de îndată în reproşuri şi insulte. Era limpede 
ca lumina zilei, distracţiile se duceau pe gârlă, o ameninţa 
primejdia să piardă plăcerile de până acum. Nu se vor mai 
da petreceri la Guerdache, nici dineuri, baluri sau partide 
de vânătoare. Oare Boisgelin îi ascunsese faptul că poate va 
trebui să-şi ferece uşile saloanelor şi să vândă proprietatea? 
Ba, mai mult încă, se spălase pe bot de milioanele visate şi 
de întoarcerea ei glorioasă la Paris. În sfârşit, tot ceea ce 
crezuse că are în palme, averea, luxul, plăcerile pe care le 
gustase din plin şi le epuizase una după alta, cu rafinament 
şi-n goană după senzaţii tari, totul se prăbuşea în jurul ei. 
Se simţea înconjurată numai de ruine, şi acest Boisgelin o 
exasperase pur şi simplu puţin mai înainte prin moliciunea 
şi laşitatea lui, care-l făceau să plece capul în faţa 
catastrofei. 

— Nu-mi spui niciodată nimic despre afacerile noastre, 
reluă ea cu un ton aspru. Lucrurile astea mi-au picat ca din 
semn, de parcă m-aş fi trezit cu tavanul în cap, şi cred că 
am înfăţişarea unei toante, nu altceva... Atunci, ce-i de 
făcut, ia spune-mi? 

— O să trebuiască să muncim, răspunse el foarte simplu. 
Nu există altă cale de a scăpa din încurcătură. 

Dar încă de multă vreme Fernande nu mai asculta ce 
vorbea. 

— Ai putui să crezi oare o clipă măcar că am să fiu de 
acord să nu am nimic ce să pun pe mine, să umblu numai cu 
botine scâlciate în picioare, s-o iau de la capăt cu mizeria 
asta, a cărei amintire e un coşmar pentru mine? Ah, nu, eu 
nu sunt plămădită din acelaşi aluat ca voi, ceilalţi, eu n-am 
chef de aşa ceva! Trebuie să întreprindeţi ceva, Boisgelin şi 


cu tine, fiindcă nu vreau să mă trezesc din nou ajunsă în 
sapă de lemn! 

Şi continuă pe acest ton, dând drumul la tot năduful care 
clocotea în fiinţa ei de femeie pierdută. În cuvintele 
Fernandei izbucnea toată tinereţea ei nefericită, când, la 
douăzeci de ani, întreţinută de mama sa, profesoară de 
pian, sedusă şi apoi abandonată, îşi târa după sine prin 
viaţă falimentul unei frumuseți excepţionale, amintirea 
acestei odioase aventuri, pe care o ţinea ascunsă în cel mai 
adânc ungher al sufletului. Urmase apoi căsătoria pe care o 
făcuse pur şi simplu din calcul şi raţiuni financiare cu acest 
Delaveau, pe care-l acceptase în pofida urâţeniei şi a 
condiţiilor nu cine ştie ce strălucite, simțind nevoia unui 
sprijin în situaţia în care se afla, a unui soţ pe care să-l 
întrebuinţeze în chip de paravan. Se ivise lovitura 
norocoasă cu uzina Abis, care-i confirmase calculele: soţul 
devenit dintr-odată o bună partidă şi o garanţie pentru 
victorie, Boisgelin cucerit şi proprietatea de la Guerdache 
pusă la picioarele sale, împreună cu tot luxul şi toate 
distracţiile posibile ce rezultau din aceasta. Şi vreme de 
doisprezece ani, profitoarea şi corupătoarea aceasta 
gustase tot ceea ce o asemenea femeie cu un instinct 
înnăscut de cruzime îşi doreşte şi socoteşte mai deosebit, 
satisfăcându-şi poftele fără margini şi  potolindu-şi 
ranchiuna cumplită pe care şi-o îngrămădise în suflet 
începând încă din copilărie, fericită în aceste momente 
pentru minciunile pe care le rostea, pentru jurămintele sale 
false, pentru înşelăciunea, dezordinea şi ruina pe care le 
aducea după sine şi încântată mai cu seamă de lacrimile pe 
care le făcea să izvorască din ochii Suzannei. Şi acum, 
dintr-odată, se trezea că situaţia asta nu va dura, aşa cum 
se aşteptase, până la sfârşitul vieţii, şi că va fi silită să se 
prăvălească din nou, învinsă, în sărăcia ei de odinioară! 

— Găsiţi o soluţie, aranjaţi ceva împreună! Nu am chef să 
ajung complet goală, nu vreau să-mi schimb absolut cu 
nimic felul meu de a trăi. 


Delaveau, pe care purtarea Fernandei începea să-l 
neliniştească, înălţă din umerii lui puternici. Îşi sprijinise cu 
amândoi pumnii capul masiv de buldog, cu maxilarele 
proeminente; şi o privea cu ochii lui mari şi cenuşii, cu faţa 
congestionată de căldura puternică din încăpere şi cu 
obrajii pe jumătate acoperiţi de colierul bărbii negre. 

— Scumpa mea prietenă, aveai dreptate, să nu mai 
discutăm despre lucrurile astea, fiindcă îmi face impresia 
că-n seara asta nu prea eşti în apele tale... Ştii foarte bine 
că te iubesc mult şi sunt gata să fac toate sacrificiile din 
lume, pentru ca tu să nu suferi. Dar sper că te vei resemna 
şi vei încerca să faci întocmai ca şi mine, care mă voi lupta 
până la ultima suflare. Dacă va fi nevoie, mă voi scula la 
orele cinci dimineaţa, voi trăi cu o coajă de pâine, voi folosi 
pentru activitatea noastră ziua mea întreagă, voi munci din 
răsputeri, şi seara mă voi trânti din nou foarte mulţumit în 
pat... Doamne Dumnezeule, ai să fii chiar mai frumoasă 
când ai să porţi rochii mai simple şi când ai să te plimbi pe 
jos! Chiar tu-mi vorbeau mai deunăzi despre oboseala care 
te-a cuprins şi despre dezgustul tău pentru aceste plăceri, 
mereu şi mereu aceleaşi. 

Într-adevăr, aşa era. Ochii ei albaştri, atât de mângâietori 
de obicei, acum se întunecară şi mai tare, deveniră aproape 
negri. De câtva timp se simţea tot mai răvăşită, tot mai 
distrusă, puţin câte puţin, din pricina dorințelor sale 
răscolite, pe care nu ştia cum să şi le mai împlinească. 
Înspăimântătoarea voluptate gustată în urma violului, în 
îmbrăţişarea brutală a lui Ragu, nebun din pricina furiei şi a 
dorului de răzbunare, transpirat încă de muncă şi cu pielea 
arsă de dogoarea cuptorului, cu muşchii pietrificaţi de 
efortul necesar manevrării cârligului pentru amestecat 
metalul, înfierbântat, răspândind în jur mirosul diabolic de 
pârjol care domneşte fără îndoială în infern, o aţâţa, 
stârnea în ea curiozitatea perversă a unei căutări 
exasperate de senzaţii noi. Niciodată nu încercase un 
spasm atât de intens în braţele zelosului Delaveau sau ale 


leneşului Boisgelin, primul mereu preocupat de câte ceva şi 
grăbit, cel de-al doilea atât de corect în purtări, încât îţi 
făcea impresia că-i complet indiferent. Simţea de asemenea 
o ranchiună ascunsă faţă de aceşti oameni care nu-i mai 
puteau da plăceri şi era cuprinsă de o furie mereu mai 
cumplită la gândul că nimeni şi niciodată nu va mai fi în 
stare să o satisfacă. Tocmai din pricina aceasta privea cu un 
dispreţ suveran plângerile lui Boisgelin atunci când 
bărbatul îi destăinui necazurile lui şi disperarea de care era 
cuprins la gândul că va fi nevoit să-şi restrângă nivelul de 
trai. Şi din pricina aceasta se întorsese acasă atât de 
pornită pe ceartă şi atât de duşmănoasă, stăpânită pe de-a- 
ntregul de dorinţa să sfâşie şi să distrugă totul în jurul ei. 

— Da, da, bâigui ea, plăcerile astea, mereu şi mereu 
aceleaşi! Ah, nu eşti tu în stare să-mi dai altele noi! 

În uzină, ciocanul pneumatic continua să marcheze 
loviturile sale puternice, din pricina cărora pământul se 
cutremura. De atâta amar de vreme, ciocanul acesta îi 
plămădise plăcerile, făcând oţelul să transpire pentru a face 
să izvorască bogăţia de care era avidă, în timp ce turma 
nefericită a muncitorilor îşi dădea viaţa pentru ca ea să şi-o 
trăiască pe a sa bucurându-se din plin de toate! O clipă, 
Fernande auzi această mişcare dureroasă a muncii. Şi-n 
faţa ochilor îi reveni aceeaşi imagine dintotdeauna, a lui 
Ragu pe jumătate gol, răsturnând-o peste grămada de 
zdrenţe scârnave şi posedând-o sub dogoarea cuptoarelor. 
Niciodată nu se va mai întâmpla, niciodată! Şi gândul 
acesta îi amplifica ura sălbatică împotriva soţului. 

— Ceea ce se-ntâmplă acum nu-i decât din vina ta... l-am 
spus-o şi lui Boisgelin. Dacă încă de la început ai fi avut 
grijă să-l strângi de gât pe nenorocitul ăsta de Luc 
Froment, nu ne-am fi trezit acum în pragul ruinei... Dar n-ai 
ştiut niciodată să-ţi dirijezi treburile. 

Delaveau se ridică dintr-odată în picioare, rezistând 
totuşi accesului de furie care începuse să-l năpădească. 


— Să urcăm în dormitor şi să ne culcăm... O să ajungi 
până la urmă să mă forţezi să-ţi spun lucruri pe care le-aş 
regreta mai târziu. 

Fernande nu se clinti din loc şi continuă să-i vorbească 
mai departe pe acelaşi ton, devenind atât de caustică şi de 
agresivă când îl acuză că nu i-a adus decât nenorocirea în 
viaţă, încât el ajunse să-i strige la rândul lui într-un mod 
brutal: 

— Dar, la urma urmei, draga mea, când te-am luat în 
căsătorie, nu aveai un ban şi eu a trebuit să-ţi cumpăr până 
şi cămăşile de pe tine. Erai azvârlită pe drumuri şi mă-ntreb 
unde ai fi ajuns, în acest moment, fără mine? 

Obraznică, scoţându-şi pieptul şi mai în evidenţă, ea îi 
răspunse cu ochi scânteind de o ură nimicitoare: 

— Vasăzică, tu crezi că, aşa frumoasă cum eram eu şi fiică 
a unui prinţ, aş fi acceptat un bărbat de o condiţie atât de 
joasă ca tine, urât şi comun, fără nicio situaţie, dacă aş fi 
putut să-mi câştig singură o bucată de pâine? Uită-te în 
oglindă, amice! 'Tle-am acceptat, într-adevăr, pentru că te ai 
angajat să cucereşti pentru mine o avere şi o poziţie 
princiare. Şi-ţi spun acum toate lucrurile astea tocmai 
pentru că n-ai fost în stare să-ţi respecţi niciunul dintre 
angajamentele pe care ţi le-ai luat. 

Delaveau se înfipsese în faţa ei şi o lăsase să vorbească, 
încleştându-şi pumnii şi străduindu-se din răsputeri să-şi 
păstreze sângele rece. 

— Ai priceput, se încăpăţână ea să strige furioasă, 
niciunul dintre angajamentele tale, niciunul măcar! Şi nici 
pentru Boisgelin n-ai făcut nimic mai mult decât ai făcut 
pentru mine, căci adevăratul vinovat, care l-a ruinat pe 
acest sărman om, tu eşti. Tu l-ai determinat să-ţi dea banii, 
i-ai promis rente fabuloase, şi uite că acum nu o să mai aibă 
nici cu ce-şi cumpăra o pereche de pantofi în picioare... 
Află, amice, că atunci când nu eşti capabil să conduci o 
treabă importantă, trebuie să rămâi un prăpădit de 
funcţionar mărunt, să trăieşti în vizuina ta, cu o femeie 


îndeajuns de urâtă şi îndeajuns de proastă ca să stea şi să 
şteargă copiii la nas şi să-ţi cârpească ciorapii... Falimentul 
ăsta e numai vina ta, înţelegi ce vreau să-ţi spun, a ta, 
numai şi numai a ta! 

Delaveau nu mai putu să se stăpânească multă vreme. 
Ceea ce-i reproşa Fernande cu atâta sălbăticie era ca un 
cuţit pe care i-l răsucea în inimă, şi vorbele ei îi răscoleau 
totodată şi conştiinţa. El, care o iubise atât de mult, s-o 
audă vorbind despre căsătoria lor ca despre o tarabă de 
vândut mărunţişuri, unde nu existase nimic altceva din 
partea ei decât calcul şi tocmeală! El, care în curând 
împlinea mai mult de cincisprezece ani de când lucra cu 
atâta loialitate şi un atât de mare eroism pentru a putea să- 
şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse vărului său, el, 
Delaveau, să fie acuzat acum tocmai de către Fernande că a 
întreţinut o proastă administraţie şi că nu-i nimic altceva 
decât un incapabil! Cu amândouă mâinile lui puternice o 
înşfacă de braţele-i goale şi o zgâlţâi zdravăn, spunându-i 
cu voce scăzută, ca şi cum s-ar fi temut ca tunetul vorbelor 
sale să nu-l înnebunească şi mai tare chiar pe el însuşi: 

— Nenorocito! Taci din gură şi nu mă aduce la disperare! 

Dar Fernande se ridicase-n picioare la rândul ei şi, 
simțind cele două mâini care o apucaseră în clipa aceea, 
făcu un efort şi se eliberă din strânsoare. Atunci, văzându-şi 
ambele braţe, care erau atât de albe şi delicate, cum se 
încercuiau cu dungi roşii, se porni să bolborosească 
cuprinsă de mânie şi durere în acelaşi timp: 

— Mă mai şi baţi acum, mitocanule, brută! Ah, mă baţi, 
mă baţi! 

Înainta spre Delaveau, cu figura ei de obicei atât de 
plăcută, dar pe care furia o răvăşise, şi îşi scuipa tot 
disprețul în obrazul acestui bărbat, obraz pe care ar fi vrut 
să-l sfâşie. Niciodată nu-l urâse atât de mult ca acum, 
niciodată n-o enervase în aşa măsură aspectul lui butucănos 
de câine buldog. Ranchiuna ei acumulată de-a lungul anilor 
izbucnea în cele din urmă, o împingea de la spate şi o făcea 


să simtă nevoia unor acte nesăbuite, pentru a sfârşi cu totul 
şi cu toate. Şi, în cruzimea ei, căuta rana cea mai 
dureroasa, aceea care l-ar fi făcut să strige şi să sufere cât 
mai mult. 

— Nu eşti nimic altceva decât o brută, nu eşti în stare să 
conduci nici măcar un atelier cu zece oameni! 

La această insultă puţin obişnuită, Delaveau fu apucat de 
un râs convulsiv, în aşa măsură vorbele acestea i se părură 
de stupide şi copilăreşti. Şi râsul lui puse capac la toate, 
reuşi să o ducă la exasperare până într-atâta, încât ajunse 
să delireze. Oare ce să-i spună pentru a-i da lovitura de 
graţie şi a-l face să înceteze cu râsul? 

— Da, eu sunt aceea care am făcut din tine ceea ce eşti, 
fără mine nu ai mai fi rămas nici măcar un an directorul 
uzinelor Abis. 

Delaveau râdea şi mai tare. 

— Eşti nebună, draga mea, spui nişte prostii atât de mari, 
încât nici nu mă mai mişcă. 

— Ah, spun prostii? Află că numai mulţumită mie tu ai 
păstrat postul! 

Mărturisirea aceasta îi scăpase pe neaşteptate. Să-i 
arunce cuvintele astea în plină faţă, în botul lui de câine, să- 
i strige că nu-l iubise niciodată, că era amanta altuia! Era 
lovitura de cuţit care ar fi făcut fără îndoiala să i se curme 
râsul. Şi ce mult ar uşura-o lucrul acesta într-un moment ca 
cel de faţă din viaţa ei, cu câtă plăcere ar gusta această 
teribilă şi feroce voluptate acum, când totul i se prăbuşea 
sub picioare! Imaginea lui Ragu i se ivi încă o dată în faţa 
ochilor şi scoase un strigăt oribil de satisfacţie, aruncându- 
se ea însăşi în prăpastia ce se căsca dinainte-i. 

— Află că ceea ce spun nu sunt deloc prostii, amice, mă 
culc cu Boisgelin al tău de doisprezece ani. 

Delaveau nu înţelese din prima clipă. Totuşi, prinse din 
zbor groaznica insultă pe care i-o arunca în fată, zdrobindu- 
l. 

— Ce tot spui? 


— Spun ca mă culc cu Boisgelin al tău de doisprezece ani, 
şi pentru că nu mai am nimic de pierdut, pentru că totul se 
prăbuşeşte în jurul nostru, ei bine, uite, află adevărul şi s-a 
sfârşit! 

Cu dinţii strânşi, delirând şi bolborosind cuvinte de 
neînțeles, Delaveau se năpustise asupra ei şi o apucase din 
nou de braţe, zguduind-o zdravăn şi trântind-o într-un 
fotoliu. Ar fi putut să o zdrobească sub loviturile lui de 
pumn, să-i nimicească aceşti umeri goi, acest piept gol, 
această goliciune provocatoare, pentru ca Fernande să nu-l 
mai insulte, şi să nu-l mai tortureze în continuare. Vălul 
îndelungatei sale încrederi, vălul îndelungatei sale naivităţi, 
se sfâşia în sfârşit şi acum vedea limpede, ghicea adevărul. 
Niciodată nu-l iubise, existenţa ei alături de dânsul nu 
fusese niciodată altceva decât ipocrizie, viclenie, minciună 
şi trădare. Pe neaşteptate, îşi arătase colții lupoaica, şi din 
această femeie atât de frumoasă, atât de fină, atât de 
desăvârşită, din această femeie pe care o adora şi pe care o 
dorea din toată inima, idolatrizând-o, se înălţase zidul urii, 
ascuns până acum privirilor, dezvăluindu-i brutalitatea 
instinctelor. Şi Delaveau vedea izvorând din făptura ei tot 
ceea ce ignorase de atâta amar de vreme, femeia perversă 
şi corupătoare, care nimicise încetul cu încetul totul în jurul 
său, fiinţa plină de cruzime şi perfidie, a cărei plăcere se 
năştea numai din lacrimile şi sângele altora. 

Şi, peste disperarea în care se zbătea, tot ea fu aceea 
care continuă să-l insulte: 

— Acum ai început să dai cu pumnul, nu-i aşa? Brută! Dă, 
hai, dă cu pumnul, ca muncitorii tăi, când sunt beţi! 

Atunci, în mijlocul înspăimântătoarei tăceri care se 
aşternuse, Delaveau auzi loviturile cadenţate ale ciocanului 
pneumatic, mişcarea aceea a muncii ce-i legăna zile şi nopţi 
de-a rândul, fără odihnă. Păreau că alcătuiesc o voce 
cunoscută, care ajungea până la el de undeva de foarte 
departe, dar care desăvârşea într-un limbaj limpede 
povestea groaznicei aventuri. Oare nu devorase Fernande, 


cu dinţii ei mici şi albi, dintr-un email pe care nimic nu-l 
altera, tocmai tot ceea ce acest ciocan pneumatic crease ca 
bogăţie? Gândul acesta arzător îi invada creierul, femeia 
din faţa lui era cea care nimicise şi tocase milioanele, cauza 
principală a dezastrului şi falimentului inevitabil ce-i 
aştepta în viitor. În vreme ce el se dăruia trup şi suflet 
muncii, într-un mod cu adevărat eroic, pentru a-şi ţine 
promisiunile, şi lucra câte optsprezece ore pe zi, 
străduindu-se să salveze vechea lume care se prăbuşea, ea 
era aceea care rodea edificiul şi care-şi împlinea rolul său 
de ferment în putreziciunea din jur. Vieţuise acolo, alături 
de el, cu un aer atât de liniştit, cu o faţă duioasă şi 
surâzătoare, şi totuşi ea era otrava, forţa distructivă, 
ruinând tot ceea ce atingea, paralizându-i eforturile. şi 
nimicindu-i munca. Într-adevăr, ruina se aflase mereu lângă 
el, fusese mereu prezentă la masa lui, în patul în care 
dormea, şi totuşi n-o văzuse; sfărâmase totul cu mâinile ei 
mici şi fine, cu dinţii ei mărunți şi imaculaţi. Şi-n faţa ochilor 
îi reveni o imagine mai depanata, din nopţile când ca se- 
ntorcea de la Guerdache, ameţită de mângâierile amantului 
său, de vinurile băute, de valsurile dansate şi de banii 
azvârliţi cu nemiluita în dreapta şi-n stânga, şi când 
Fernande dornică după orgiile făcute cu capul pe perna 
conjugală, în vreme ce el, imbecilul şi neştiutorul, lungit 
alături, cu ochii larg deschişi prin întunericul adânc ce 
domnea în jur, îşi frământa creierul pentru a găsi o soluţie 
prin care să salveze uzina Abis, evitând chiar şi să o atingă 
pe soţia lui, măcar în treacăt, printr-o mângâiere, de teamă 
să nu-i tulbure somnul. Şi acesta reprezintă pentru 
Delaveau un tablou îngrozitor, care-i stârni o mânie nebună 
şi-l făcu să strige: 

— Am să te omor! 

Fernande se trânti din nou în fotoliu, sprijinindu-şi 
amândouă coatele de marginile lui, cu trupul aproape gol şi 
faţa ei plăcută şi sfidătoare, încadrată de casca neagră a 
părului admirabil. 


— Ah! Chiar asta şi vreau! M-am săturat, şi de tine, şi de 
ceilalţi, şi de mine însămi, şi de întreaga viaţă. Decât să 
trăiesc în mizerie, prefer să mor. 

Delaveau, din ce în ce mai înnebunit, repeta, întruna, 
urlând: 

— Am să te omor! Am să te omor! 

Dar, neavând la îndemână niciun fel de armă, se învârtea 
de colo până colo prin odaie, căutând febril. Niciun cuţit, 
nimic altceva, în afară de aceste două mâini cu care să o 
strângă de gât; dar, după aceea, el ce s-ar mai face? S-ar 
resemna să mai trăiască încă, în vreme ce ea era moartă? 
Un cuţit încă şi ar fi fost de ajuns pentru amândoi. 
Fernande îl văzu încurcat, ghici ezitarea lui de o secundă şi, 
crezând că niciodată nu va găsi forţa ca s-o ucidă, triumfă. 
Începu să râdă, cu un râs ironic şi sfidător. 

— Ei bine, ce mai stai, nu mă omori odată?... Hai, 
omoară-mă odată, omoară-mă, nu ai curajul? 

Deodată, în căutarea lui halucinantă, privirile îi întâlniră 
sobiţa din tablă, unde ardea un jăratic din cocs atât de 
puternic, încât camera supraîncălzită părea încă de pe 
acum incendiată. Şi la vederea acesteia, se stârni în el o 
bruscă demenţă, de-l făcu să uite de totul, până şi de fiică- 
sa, de Nise a lui adorată, care dormea liniştită acolo sus, în 
cămăruţa ei de la etajul al doilea. Ah, să sfârşească odată cu 
el însuşi, să se scufunde pentru totdeauna în adâncul 
acestei orori, să se elibereze din cercul de fier care-i 
strângea tâmplele! Ah, s-o dăruiască morţii pe această 
femeie oribilă, pentru ca nicicând să nu mai fie a altora, şi 
să se săvârşească odată cu ea, să nu mai trăiască nicio 
secundă mai mult, fiindcă de acum înainte viaţa lor era 
mânjită cu noroi şi pierdută! 

Fernande continua să-i arunce în faţă râsul ei 
dispreţuitor ca un şfichi de bici: 

— Omoară-mă odată! Omoară-mă odată! Eşti într-adevăr 
prea laş ca să mă omori! 


Da, da! Să ardă totul, să distrugă totul printr-un incendiu 
uriaş, în care să facă să dispară şi casa şi uzina şi prin care 
să aducă într-adevăr ruina totală, ruina pe care aceasta 
femeie şi imbecilul ei amant o doriseră! Un rug gigant, 
unde el însuşi s-ar transforma în cenuşă, împreună cu 
această femeie sperjură, coruptă şi devoratoare, printre 
ruinele fumegânde ale vechii societăţi moarte, pe care 
avusese prostia s-o apere. 

Printr-o lovitură groaznică de picior răsturnă sobiţa şi o 
azvârli în mijlocul camerei, repetând strigătul de mai 
înainte: 

— Am să te omor! Am să te omor! 

Cocsul aprins se răspândise pe covor, formând o mare de 
flăcări roşii. Bucăţi de jar se rostogoliseră până la una 
dintre ferestre. Perdelele de creton se aprinseră mai întâi, 
după care veni rândul covorului. Apoi mobilele şi pereţii 
luară foc cu o rapiditate fulgerătoare. Construită într-un 
mod cu totul superficial, casa lua foc, trosnea şi fumega ca o 
legătură de surcele. 

Atunci avu loc o scenă înfiorătoare. Fernande, îngrozită, 
se ridicase-n picioare şi, strângându-şi fustele de mătase şi 
dantele, încercă să descopere un loc pe unde să fugă fără 
ca flăcările s-o poată atinge. Se precipită câtre uşa care 
dădea înspre vestibul, făcându-şi planul că va avea timp să 
se furişeze pe acolo şi mai apoi, sărind pe fereastră, să 
ajungă în grădină. Dar în faţa uşii îl găsi postat pe 
Delaveau, ale cărui braţe desfăcute îi barau trecerea. Faţa 
lui exprima atâta ură încât, îngrozită, alergă către cealaltă 
uşă, aceea care se deschidea înspre galeria din lemn ce 
lega cabinetul de lucru al lui Delaveau de celelalte 
construcţii anexe ale uzinei, încă de pe acum însă nu mai 
era chip să fugă prin partea aceea, fiindcă galeria ardea 
întocmai ca un burlan, creând un asemenea jet de aer 
încins, încât înseşi birourile administraţiei erau în primejdie 
să ia foc. Atunci Fernande reveni în mijlocul încăperii, orbită 
şi sufocată de fum, împleticindu-se pe picioare, cuprinsa de 


o furie cumplită, simțind că rochia îi ardea şi că şi părul 
desfăcut îi luase foc la rândul lui pe umerii ei goi, ciuruiţi de 
arsuri. Şi horcăia, cu o voce înspăimântătoare: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Lasă-mă să trec, 
asasinule! Asasinule! 

Se aruncase din nou către uşa dinspre vestibul şi se 
străduia să forţeze trecerea, năpustindu-se asupra soţului 
care stătea întruna postat acolo, de neclintit în voinţa lui 
sălbatică. Delaveau nu mai striga, ci repeta numai, fără pic 
de violenţă în glas: 

— Ţi-am spus că vei muri! 

Şi, fiindcă Fernande încerca să treacă, zgâriindu-l cu 
unghiile până la sânge, bărbatul trebui s-o înşface şi o 
aduse încă o dată până în mijlocul încăperii, transformată 
acum de către cărbunii aprinşi într-o vatră de jeratic. Atunci 
începu o luptă îngrozitoare. Femeia se zbătea cu o forţă pe 
care frica de moarte o înzecise şi căuta uşile şi ferestrele cu 
energia instinctivă pe care o au animalele rănite; în vreme 
ce bărbatul o forţa să rămână printre flăcări, unde voia să o 
transforme în cenuşă şi unde voia ca el însuşi să moară, 
împreună cu ea, pentru a putea în felul acesta să 
nimicească totul, odată cu oribilul lor trai în comun. Nu se 
bizuia pe nimic altceva decât pe cele două braţe solide ale 
sale, şi de zece ori o îndepărtă cu forţa de ieşiri, în vreme ce 
pereţii se despicau sub atingerea limbilor de foc. În sfârşit, 
reuşi s-o oprească din zbătut, ţinând-o strâns şi imobilizând- 
o într-o ultima îmbrăţişare el, care o adorase şi o purtase 
atât de des în braţe în felul acesta. Se prăbuşiră împreună 
peste jarul pardoselii; în jurul lor tapiseriile ajunseseră 
până la urmă să ardă ca nişte torţe, iar lambriurile făceau 
să cadă deasupra trupurilor înnegrite o ploaie de tăciuni 
roşii. Şi, cu toate că ea mai gemea încă, încercând să-l 
muşte, el nu o lăsa din braţe, o strângea tot mai tare şi o 
ducea după sine în neant, şi unul şi celălalt transformați în 
făclii, arzând cuprinşi de acelaşi foc răzbunător. Şi acesta fu 


sfârşitul, plafonul se prăbuşi deasupra lor, într-o adevărată 
avalanşă de grinzi aprinse. 

În noaptea când se petreceau lucrurile acestea, Nanet, 
care-şi făcea ucenicia lui de muncitor electrician la uzina de 
la Crecherie, ieşea tocmai din camera maşinilor, în 
momentul în care zări în direcţia atelierelor Abisului o 
imensă lumină roşie. La început crezu că-i vorba de 
sclipirea pe care o răspândeau cuptoarele de cimentare. 
Dar lumina creştea din ce în ce mai mult şi dintr-odată 
înţelese despre ce e vorba: ceea ce ardea acolo era chiar 
casa directorului. Asemenea unui şoc electric, chipul Nişei îi 
reveni pe dinaintea ochilor şi începu să alerge ca un 
bezmetic, ajunse la zidul care separa cele două proprietăţi, 
pe care odinioară îl săreau amândoi atât de voiniceşte 
pentru a se putea întâlni, şi îl escaladă din nou, fără să ştie 
nici el cum, ajutându-se şi de mâini şi de picioare. Se 
pomeni în grădină, singur-singurel, fiindcă nu fusese încă 
dată alarma. Într-adevăr, casa era aceea care ardea şi 
flăcări uriaşe se plimbau de la paner până la acoperiş, 
alcătuind un adevărat rug imens, fără ca din interior să se 
observe vreo mişcare de oameni. Ferestrele continuau să 
rămână închise, uşa nici ca nu se deschidea şi totul era încă 
de pe acum o vâlvătaie de foc, nemaipermiţând nici să se 
între, nici să se iasă. Lui Nanet i se păru numai că aude 
nişte strigăte cumplite, o adevărată luptă oribilă fie agonie, 
în cele din urmă, jaluzelele uneia dintre ferestrele de la 
etajul al doilea fură date la o parte cu violenţă şi Nise îşi 
făcu apariţia printre învolburările de fum, complet albă la 
faţă, îmbrăcată numai în cămaşa de noapte peste care 
azvârlise un simplu jupon. Striga după ajutor şi se apleca în 
afară, îngrozită. 

— Nu-ţi fie frică! Nu-ţi fie frică! strigă Nanet în grabă. 
Urc să te iau. 

Zărise o scară mare, culcată de-a lungul peretelui unui 
hangar. Dar, când dădu să o ridice de jos, băgă de seamă că 
era prinsă cu un lanţ. Trecu printr-un moment teribil de 


panică. Înhăţase un bolovan mare şi lovea lacătul cu toate 
puterile de care era în stare pentru a-l sfărâma. Flăcările 
trosneau îngrozitor şi primul etaj era cuprins de focul care- 
şi dublase tăria, rostogolindu-se într-o cascada de scântei şi 
înălţând spre văzduh un fum atât de gros încât, din când în 
când, Nise dispărea acoperită de el acolo, sus. Nanet îi 
auzea întruna ţipetele disperate care-l înnebuneau şi lovea, 
lovea mereu, strigându-i la rândul lui: 

— Aşteaptă! Aşteaptă! Urc la tine. 

Lacătul sări în ţăndări şi Nanet putu să târască după el 
scara. Niciodată, mai târziu, nu înţelese cum ajunsese să o 
ridice în picioare. Fără îndoială un miracol îi înzecise 
forţele, făcându-l să poată să o salte în picioare, aşezând-o 
chiar sub fereastră. Abia atunci îşi dădu seama ca era prea 
scurtă şi disperarea lui atinse un asemenea grad, încât el 
însuşi avu un moment de ezitare, care-l făcu să-şi piardă 
curajul, cu toată bravura lui de erou la şaisprezece ani, 
hotărât să o salveze pe această fetiţă de treisprezece, care 
era prietena sa. Se zăpăcise complet şi nu mai ştiu ce să 
facă. 

— Aşteaptă! Aşteaptă! Nu te mişca de acolo, urc la tine! 

Chiar în momentul acela, una dintre cele două servitoare, 
care locuiau la mansardă şi ale căror camere dădeau direct 
spre acoperiş, se strecura prin fereastra încăperii ei, 
cramponându-se cu amândouă mâinile de jgheabul 
streaşinei; şi, înnebunită de spaimă, se azvârli pe 
neaşteptate în gol şi se făcu una cu pământul lângă peron, 
cu craniul despicat în două, murind pe loc. 

Nanet, pe care ţipetele din ce în ce mai îngrozite ale 
Nisei îl zăpăceau complet, crezu că va sări şi ea, ca şi 
servitoarea. Şi-o închipui scăldată-n sânge, la picioarele lui, 
ceea ce-l făcu să scoată un ultim strigat cumplit: 

— Nu sări, vin la tine, vin la tine! 

Se caţără în grabă de-a lungul scării şi, când ajunse la 
primul etaj, cuprins şi acesta de flăcări, pătrunse printr-una 
dintre ferestre, al cărei geam zburase în ţăndări din pricina 


căldurii puternice. Soseau ajutoare şi multă lume se 
adunase în grădină sau se afla pe drum. Şi urmărind pe 
acest copil care încerca să-l salveze pe altul printr-un act de 
un curaj nebun, mulţimea trecu prin câteva momente de 
spaimă îngrozitoare. Focul se-ntindea întruna, pereţii 
crăpau, până şi scara părea că se aprinde, rămasă singură 
şi în picioare, sprijinită de faţada clădirii, unde nu-şi mai 
făceau apariţia nici băiatul, nici fetiţa. În cele din urmă, 
Nanet reveni, purtând-o pe umeri ca pe un mieluşel pe 
care-l cari după tine. Reuşise, trecând prin mijlocul acestui 
foc imens, să urce un etaj, să o înşface şi să coboare din 
nou; dar părul i se pârjolise şi veşmintele-i ardeau; şi când 
se lăsase să alunece în jos, de-a lungul scării, mai degrabă 
decât să coboare, încărcat cu scumpa lui povară, amândoi 
erau acoperiţi de arsuri şi aproape leşinaţi unul în braţele 
celuilalt, strânşi într-o încleştare atât de puternică, încât 
trebuiră să-i ducă aşa, împreună, la Crecherie, unde 
Sourette, prevenită în grabă, veni să le servească drept 
infirmieră. 

O jumătate de oră mai târziu, casa se prăbuşea şi nu mai 
rămânea din ea piatră pe piatră. Dar cel mai rău lucru era 
faptul că incendiul, după ce se transmisese prin galeria 
birourilor administraţiei, începuse să se întindă înspre 
hangarele vecine şi devora acum imensa hală a cuptoarelor 
de pudlaj şi a laminoarelor. Întreaga uzină era ameninţată, 
focul se zbătea cuprins de turbare printre aceste clădiri 
vechi, aproape toate din lemn, dărăpăânate şi uscate de 
soare. Se zvonea că cealaltă servitoare a familiei Delaveau 
putuse să scape prin bucătărie şi dăduse prima alarma 
echipelor de noapte, iar acestea alergaseră câtre atelierele 
Abis. Dar muncitorii nu aveau pompă şi trebuiseră să-i 
aştepte pe cei de la Crecherie, în frunte cu însuşi Luc, care 
se grăbiseră să vină să acorde un ajutor frăţesc uzinei 
rivale, împreună cu instalaţiile de salvare şi serviciul de 
pompieri, una dintre realizările acestora din urmă. 
Pompierii din Beauclair, a căror organizare lăsa foarte mult 


de dorit, nu sosiră decât mult după aceea. Şi era deja prea 
târziu. Atelierele uzinei Abis erau cuprinse de vâlvătăile 
focului, şi de la un capăt la celălalt al construcţiilor 
murdare, întinse pe mai multe hectare, totul nu mai era 
nimic altceva decât o mare imensă de flăcări, din mijlocul 
cărora mai răsăreau doar din loc în loc turnul pentru călit 
ţevi şi coşurile înalte. 

Spre dimineaţă, când începură să mijească zorii, după 
această noapte de dezastru, numeroase grupuri mai 
staţionau încă în faţa focarelor nestinse complet, sub cerul 
livid şi îngheţat de noiembrie. Autorităţile din Beauclair 
subprefectul Châtelard şi primarul Gourier, nu părăsiseră o 
clipă locul sinistrului; şi preşedintele Gaume se afla 
împreună cu ei, la fel ca şi ginerele său, căpitanul Jollivet. 
Abatele Marle, anunţat prea târziu, nu venise decât spre 
ziuă, urmat în curând de un val de curioşi, burghezi şi 
prăvăliaşi, între care se vedeau soţii Mazelle şi familiile 
Laboque, Dacheux şi Caffiaux. O undă de groază plutea prin 
văzduh şi toţi vorbeau cu voce joasă, preocupaţi mai cu 
seamă să afle cum de putuse să se producă o asemenea 
catastrofă. Nu rămăsese decât un singur martor, 
servitoarea care putuse să fugă; şi ea povestea cum că 
doamna se întorsese de la Guerdache puţin înainte de 
miezul nopţii şi imediat se stârnise în toată casa un zgomot 
mare de ceartă, după care se iviseră flăcările. Toţi ascultau 
înlemniţi povestea, apoi o repetau altora cu jumătate de 
glas, iar cei intimi de-ai casei  ghiceau drama 
înspăimântătoare ce avusese loc. Fără îndoială, după cum 
spunea şi servitoarea, domnul şi doamna căzuseră pradă 
flăcărilor. Şi unda de groază care plutea prin văzduh spori 
şi mai mult atunci când lumea îl văzu apărând pe Boisgelin, 
pe care trebuiră să-l ajute câţiva oameni să coboare din 
trăsură, într-atât era de livid şi sfârşit de puteri. Trecu 
printr-o sincopă, şi doctorul Novarre fu nevoit să-i acorde 
îngrijirea necesară chiar în faţa acestor întinderi de ruine, 
printre care fumegau rămăşiţele averii lui şi unde 


rămăşiţele pământeşti ale lui Delaveau şi ale Fernandei se 
transformaseră până la urmă în cenuşă. 

În acest timp, Luc conducea ultimele operaţiuni ale 
oamenilor săi, pentru a stinge hala ciocanelor pneumatice 
care continua să ardă. Jordan, înfăşurat într-o cuvertură, se 
încăpăţâna să rămână la faţa locului, în pofida frigului 
intens care bântuia. Bonnaire, sosit printre primii, se 
distinsese prin curajul pe care-l dovedise, încercând să mai 
salveze ceea ce se mai putea salva din maşini şi unelte, 
sacrificând o parte dintre ele pentru a nu se pierde totul. 
Bourron, Fauchard şi toţi ceilalţi foşti muncitori ai 
atelierelor Abis, care trecuseră să lucreze la uzina de la 
Crecherie, îl ajutau cu întreg devotamentul de care erau în 
stare, cunoscând foarte bine locurile acestea, unde 
trudiseră atâta amar de ani. Dar se părea că un destin 
vitreg, vâjâind ca un uragan, răpise totul, măturase şi 
nimicise totul, în pofida eforturilor pe care le depuneau 
oamenii ca să mai salveze câte ceva. Focul răzbunător, focul 
purificator, izbucnise în momentele acelea întocmai ca o 
lovitură de trăsnet, răsese întregul teren şi-l curăţase până 
şi de dărâmăturile pe care prăbuşirea vechii lumi le-ar mai 
fi lăsat în urma ei. Acum, treaba era ca şi făcută, orizontul 
era deschis, se întindea liber, la infinit, şi oraşul de dreptate 
şi pace care se ivea ca din pământ putea să-şi împingă valul 
triumfător al caselor sale dincolo chiar de capătul imenselor 
întinderi până nu demult pustii. 

Din mijlocul unui grup se auzi vocea groasă şi veselă a lui 
Lange, olarul, care spunea în gura mare: 

— Nu, nu! N-am avut parte de cinstea asta, nu eu le-am 
pus focul, dar n-are importanţă, treaba-i frumoasă şi mi se 
pare caraghios că tocmai patronii ne ajută, prăjindu-se 
singuri. 

Vorbea despre incendiu. Şi lumea era atât de înfiorată, 
încât nimeni nu încerca măcar să-l facă să tacă. Mulțimea 
înainta victorioasă, cu forţe noi, autorităţile din Beauclair îl 
felicitau pe Luc pentru devotamentul pe care-l dovedise, 


comercianții şi micii burghezi îi înconjurau cu simpatie pe 
muncitorii de la Crecherie şi ajunseseră până acolo încât li 
se alăturau în mod deschis. Lange avea dreptate, există 
momente tragice, când vechile orânduiri, lovite de nebunie, 
se arunca singure în foc. Şi din întreg edificiul acesta 
cenuşiu al atelierelor uzinei Abis, atât de întunecoase şi 
pline de durere, unde vechiul sistem de salarizare îşi 
horcăise ultimele ceasuri ale unei munci în condiţii 
blestemate şi dezonorante, nu mai rămâneau decât câteva 
ziduri pe cale să se surpe şi ele, susţinând scheletele goale 
ale acoperişurilor, deasupra cărora se înălţau coşurile înalte 
şi turnul pentru câălit ţevi, solitare, inutile şi pline de 
tristeţe. 

În aceeaşi dimineaţă, către orele unsprezece, fiindcă 
soarele se hotărâse să-şi facă apariţia pe cerul fără niciun 
nor, dom” JerOme trecu pe acolo cu căruciorul lui, pe care-l 
împingea un servitor. Îşi făcea plimbarea sa obişnuită şi o 
luase chiar pe drumul dinspre Combettes, mergând de-a 
lungul zidurilor uzinei şi ale oraşului în plină dezvoltare de 
la Crecherie, ale cărui case păreau mai luminoase şi mai 
vesele chiar în această zi fără ploaie, scăldată-n razele 
soare lui. Şi, deodată. În faţa ochilor i se ivi câmpul de 
luptă, unde avusese loc ultima înfrângere a conducătorilor 
atelierelor Abis şi care arătau jalnic, prădate şi distruse de 
violenţa actului de dreptate ce-l săvârşiseră flăcările. Vreme 
îndelungată privi locurile, cu ochii lui goi şi limpezi, 
transparenţi ca apa de izvor. Nu scoase niciun cuvânt, nu 
schiţă niciun gest, doar se uită şi trecu mai departe, şi nimic 
faţa lui nu lăsa să se ghicească dacă văzuse şi-nţelesese 
ceva din toate acestea. 


CARTEA A TREIA 


La Guerdache, lovitura fu teribilă. Chiar de a doua zi, 
ruina începu să se abată asupra acestei reşedinţe a luxului 
şi desfrâului, care nu multă vreme înainte răsunase de 
petreceri fără sfârşit. O partidă de vânătoare trebui să fie 
contramandată, apoi n-avură încotro şi renunţară la marile 
dineuri care aveau loc în fiecare marţi. Numerosul personal 
urma să fie concediat în masă şi se vorbea încă de pe acum 
despre vânzarea trăsurilor, a cailor şi a haitei câinilor de 
vânătoare. În grădini şi-n parc, viaţa zgomotoasă şi afluenţa 
fără sfârşit a vizitatorilor încetaseră. Însăşi imensa locuinţă 
a soţilor Boisgelin, saloanele, sufrageria, sala de biliard şi 
fumoarul nu mai arătau decât ca nişte încăperi pustii, unde 
bătuse cu furie vântul dezastrului. O locuinţă devastată, 
care trăgea să moară şi care era cuprinsă pe neaşteptate 
de singurătatea ce o aduce după sine ceasul rău. 

Şi-n mijlocul acestei nesfârşite tristeţi, Boisgelin îşi 
plimba umbra fiinţei lui ajunsă într-o stare lamentabilă. Cu 
mintea pierdută, rătăcită şi distrusă, petrecea ceasuri lungi 
şi îngrozitoare, negăsindu-şi nicăieri rostul, hoinărind de 
colo până colo ca un suflet hăituit de suferinţă printre 
ruinele care puseseră capăt traiului său de desfrâu. Nu era 
în fond decât o fiinţă sărmană, un om făcut numai pentru 
distracţii şi viaţă de club, mediocru şi amabil, a cărui 
înfăţişare corectă şi ţinuta întotdeauna pusă la punct, cu 
monoclu la ochi, se năruia la prima adiere a vântului de 
dreptate şi adevăr. Oare cum să mai fie în stare să-nţeleagă 
o catastrofă atât de firească, ce-l strivea în aceste zile, un 


om care, până atunci, nu fusese înconjurat decât de lux şi 
de plăceri, convins că are dreptul să se bucure de totul în 
viaţă, fără ca totuşi să facă cel mai mic efort cu braţele sale, 
crezându-se o fiinţă aparte, un ales al sorții, un privilegiat, 
născut pentru a se distra şi trăi pe spinarea altora? Cultul 
pe care-l avea pentru propria sa persoană primea o lovitură 
prea aspră, şi Boisgelin se pomenea dintr-odată ca şi 
pierdut în faţa viitorului, pe care nu se pricepea cum să şi-l 
asigure. Şi în spatele spaimei lui se ascundea mai cu seamă 
groaza trândavului, a întreţinutului, pe care-l nelinişteşte 
faptul că se simte incapabil să-şi câştige existenţa. Din 
moment ce Delaveau nu se mai afla în preajmă-i, de la cine 
oare ar mai fi putut pretinde beneficiile pe care vărul lui i le 
promisese în ziua în care îl convinsese să-şi investească tot 
capitalul de care mai dispunea în exploatarea avantajoasă a 
uzinei Abis? Atelierele arseseră, capitalul fusese înghiţit sub 
dărâmături. Atunci, unde va mai găsi din ce să-şi asigure 
ziua de mâine? Şi Boisgelin nu-şi mai afla locul şi se plimba 
întocmai ca un nebun de-a lungul grădinilor pustii, prin 
casa lugubră, fără să găsească vreo soluţie. 

În primul rând, încă din seara zilei când avusese loc 
drama, fusese chinuit de gândul înspăimântătorului sfârşit 
al lui Delaveau şi al Fernandei. Nu putea să aibă nicio 
îndoială, căci îşi amintea cât de furioasă plecase de la el, 
proferând tot felul de ameninţări. Cu siguranţă că 
Delaveau, în urma vreunei scene groaznice, dăduse chiar el 
foc la casă, pentru a pedepsi odată cu aceasta şi pe 
vinovată. Şi lucrul acesta i se păru unui simplu petrecăreţ, 
cum era Boisgelin, o faptă de o ferocitate cumplită, 
rezultatul unei pasiuni de o violenţă monstruoasă, ce-l 
umplea de o spaimă fără margini şi îi distrugea întreaga 
viaţă. Apoi, ceea ce îl făcea să se simtă sfârşit de puteri era 
faptul că înţelegea că el, unul, nu avea o minte suficient de 
ageră şi energia necesară ca să pună puţină ordine într-o 
treabă atât de complicată şi ajunsă la un atât de mare 
impas. Rumega tot felul de planuri, de dimineaţa până 


seara, fără să ştie la care din ele să se oprească. Oare ar 
trebui să încerce să ridice din nou uzina, să se străduiască 
să îşi formeze un nou capital, să fondeze o societate, să 
caute un alt inginer, în speranţa de a continua exploatarea? 
Lucrul acesta părea aproape imposibil de realizat, căci 
pierderile fuseseră imense. Sau mai bine să aştepte un 
cumpărător, care l-ar face să lichideze cu terenurile, cu 
utilajul şi cu maşinile salvate, asumându-şi el toată 
răspunderea? Dar, în ceea ce priveşte existenţa unui astfel 
de cumpărător, Boisgelin se îndoia tare mult de venirea lui, 
şi se îndoia şi mai mult că va obţine de la cineva un preţ 
suficient de mare încât să-i permită să facă faţă în bune 
condițiuni impasului în care se găsea. Şi chiar şi aşa, îi 
rămânea de rezolvat în continuare problema existenţei în 
acest imens domeniu de la Guerdache, grevat de datorii 
enorme, de cheltuieli foarte mari pentru întreţinere şi unde, 
într-o lună chiar, nu ar mai avea probabil nici măcar o coajă 
de pâine. 

Unei singure fiinţe i se făcu atunci milă de acest om 
nenorocit, atât de îngrozit de viaţă şi de părăsit, ce 
hoinărea ca un copil pierdut de colo până colo prin locuinţa 
lui pustie, şi aceasta lui Suzanne, soţia lui, femeie de o 
blândeţe plină de eroism, pe care o ofensase cândva într-un 
mod îngrozitor. Cu ani în urmă, la începuturile legăturii lui 
cu Fernande, când vedea cum încearcă să-i impună pe 
această intrusă, Suzanne se sculase de douăzeci de ori, 
dimineaţa, hotărâtă să aibă cu el o explicaţie care să-l 
determine să alunge din casă amanta; dar, de fiecare dată, 
ajunsese să renunţe până la urmă, făcându-se că închide 
ochii anume intenţionat, fiind convinsă că, dacă o izgonea 
pe Fernande, soţul său, Boisgelin, ar pleca după ea, într- 
atât era de obsedat şi de posedat. Apoi, situaţia anormală 
creată se soluţionase într-un mod foarte simplu, îşi 
amenajase o cameră separată şi nu mai fusese soţia lui 
legitimă decât de ochii lumii, salvând în felul acesta 
aparențele şi consacrându-se întrutotul educaţiei fiului ei, 


Paul, pe care dorea să-l salveze de la dezastru. Fără acest 
copil frumos, la fel de blând şi la fel de bălai ca şi ea, 
Suzanne nu s-ar fi resemnat niciodată... Paul era adevărata 
pricină a renunţării ei, a sacrificiului pe care-l făcea. Şi 
Suzanne încerca o mare satisfacţie pentru faptul că reuşise 
să-l răpească într-un anume fel lui Boisgelin, să-l scape de 
influenţa unui tată nedemn, modelându-i inima şi mintea 
după tiparul ei şi cultivându-i în suflet spiritul de dreptate şi 
bunătate, pentru propria sa consolare. Şi anii se scurseseră 
în felul acesta, în mijlocul fericirii profunde pe care o 
încerca atunci când îl vedea dezvoltându-se armonios, 
înconjurat de duioşie şi sfaturi înțelepte; şi Suzanne 
asistase de departe, fără să participe direct, la drama care 
se desfăşura sub ochii ei, pe de o parte ruina treptată a 
atelierelor Abis, paralel cu prosperitatea crescândă a uzinei 
de la Crecherie, şi pe de altă parte viaţa de desfrâu şi 
destrăbălare tot mai molipsitoare din jur, a cărei nebunie 
târa societatea înspre prăpastie, în sfârşit, acest ultim act 
de demenţă, care venea să nimicească totul, odată cu cea 
din urmă vâlvătaie a incendiului, o făcea să nu mai aibă 
nicio îndoială că Delaveau fusese acela care, descoperind 
adevărul, aprinsese acest rug colosal, pentru a-şi da foc 
acolo laolaltă cu vinovata şi stricata aceea, cu femeia care 
se pricepuse atât de bine să toace banii altora. Suzanne se 
întreba, simțind la rândul ei un fior de groază la amintirea 
celor văzute, dacă nu era oarecum complice, din pricina 
slăbiciunii de care dăduse dovadă şi a faptului că se 
resemnase să tolereze atâta amar de vreme trădarea şi 
ruşinea ce i se instalaseră-n casă. Dacă încă din prima zi s- 
ar fi revoltat, probabil că nici crima nu ar fi ajuns până la 
capăt. Şi aceste mustrări de conştiinţă reuşiră până la urmă 
să o tulbure şi să o neliniştească, făcând-o să simtă milă faţă 
de omul nenorocit pe care-l vedea zilnic, de când cu 
catastrofa care avusese loc, plimbându-se ca un nebun, de 
colo până colo, prin grădina părăginită şi prin casa pustie, 


cu faţa răvăşită de tot felul de sentimente groaznice şi 
pradă unor gânduri confuze şi contradictorii. 

Într-o dimineaţă, în vreme ce Suzanne străbătea imensul 
salon, unde Boisgelin dăduse atâtea petreceri, îl zări 
prăbuşit într-un fotoliu, plângând în hohote ca un copil 
mare. Rămase profund emoţionată, cuprinsă de o nesfârşită 
milă. Şi se apropie de fotoliu, ea, care de-atâta amar de 
vreme nu-i mai adresa nicio vorbă când lumea nu era de 
faţă. 

— Nu trebuie să te descurajezi din pricina asta, îi spuse 
ca, fiindcă o să găseşti tu forţele de care ai nevoie. 

Surprins să o vadă şi să o audă că i se adresează în felul 
acesta, Boisgelin o privi cu un aer nesigur, printre lacrimi. 

— Da, da, continuă Suzanne, degeaba ai să hoinăreşti aşa 
de dimineaţa şi până seara, curajul trebuie să fie în tine, n-o 
să-l găseşti în altă parte. 

Boisgelin schiţă un gest de om descurajat şi răspunse cu 
o voce stinsă: 

— Sunt atât de singur! 

În fond, nu era câtuşi de puţin un individ rău, nu era pur 
şi simplu decât prost şi mediocru, una dintre inimile acelea 
laşe, al căror egoism şi goana după plăceri îi transforma pe 
oameni în călăi. Şi se plânsese de singurătatea în care îl 
lăsa la ceasul nenorocirii cu un aer atât de spăşit, încât 
femeia fu foarte emoţionată. 

— Spune mai bine că tu ai vrut să fii singur. În definitiv, 
pentru ce, de când s-au petrecut aceste întâmplări 
îngrozitoare, n-ai venit măcar o dată la mine? 

— Dumnezeule! îngăimă el. Asta înseamnă că m-ai iertat 
de toate câte ţi le-am făcut? 

Şi îi apucă amândouă mâinile, pe care ea i le lăsa; şi 
copleşit cum era, îi mărturisi greşeala, plin de remuşcări 
pentru faptele lui de până atunci. Nu-i destăinuia nimic nou, 
ceva ce ca nu ar fi ştiut mai dinainte, îndelungata lui 
trădare, aceasta amantă introdusa în căminul lor conjugal, 
femeia aceea care îl înnebunise până într-atâta încât îl 


adusese la ruină; dar punea atâta sinceritate în căinţa lui, 
încât Suzanne era mişcată, ca în faţa unei noi mărturisiri de 
dragoste, făcută pe de-a întregul, şi poate că bărbatul 
acesta nici n-ar fi fost nevoie să se umilească în asemenea 
măsură. În cele din urma Boisgelin încheie, spunând: 

— E adevărat, multă vreme m-am purtat oribil şi te-am 
jignit... Dar de ce ai renunţat la mine cu atâta uşurinţă, 
pentru ce nu ai încercat să faci ceva ca să mă redobândeşti? 

Reuşi prin cuvintele acestea să trezească mustrările de 
conştiinţă pe care şi le făcea Suzanne necontenit, 
remuşcarea surdă pe care o încerca la gândul că poate nu 
şi-a făcut întreaga ei datorie atunci când n-a încercat prin 
nimic să-l oprească din drumul spre prăpastia către care se 
îndrepta. Şi împăcarea, care izvorâse dintr-un sentiment de 
milă, ajunse până la urmă să se transforme într-o înţelegere 
frăţeasca. Oare nu se întâmpla adesea în viaţă ca oamenii 
cei mai corecţi şi mai curajoşi să aibă şi ei partea lor de vină 
atunci când, în preajma lor, cei necinstiţi sau slabi de înger 
cad în greşeală ori sunt doborâţi? 

— Da, spuse ea, ar fi trebuit să lupt mai mult, dar am 
ţinut prea tare la mândria mea şi am vrut s-o salvez şi să-mi 
asigur liniştea. Avem nevoie şi unul şi celălalt de uitare şi 
trebuie să consideram tot acest trecut ca fiind mori. 

Apoi, fiindcă tocmai în clipa aceea fiul lor trecea prin 
grădină chiar pe sub fereastra, Suzanne îl chemă. Paul se 
făcuse acum un flăcău în toată puterea cuvântului, de 
optsprezece ani, inteligent şi delicat, format după tiparul 
sufletesc al mamei sale, adică de o mare gingăşie şi de o şi 
mai mare înţelepciune, debarasat mai cu seamă de 
prejudecățile de castă, capabil oricând să trăiască din 
munca braţelor sale în ziua când împrejurările l-ar obliga s- 
o facă. Îl entuziasmaseră muncile agricole şi petrecea zile 
întregi la fermă, interesându-se de problemele cultivării 
plantelor, despre seminţele care încolţeau ori despre 
recoltele care se strângeau de pe câmp... Şi chiar în 
momentul acela, când mama lui îl rugă să vina o clipă în 


casă, se îndrepta către ferma lui Feuillat, ca să examineze 
un model nou de plug. 

— Vino, copilul meu drag, tatăl tău e supărat şi aş vrea 
să-l săruţi. 

Ca şi între soţ şi soţie, şi între tată şi fiu existase o 
ruptură. Acaparat cu totul de către mamă, copilul crescuse 
într-un sentiment de respect, dar şi de răceală faţă de acest 
om despre care simţea că e o fiinţă rea şi că îi chinuie pe cei 
din preajma lui. Aşa se explică de ce, după ce aruncă privire 
fugară părinţilor, pe care îi văzu atât de palizi şi de răvăşiţi 
de emoţiile prin care trecuseră, Paul rămase o clipă mirat şi 
oarecum mişcat. Într-o clipă înţelese totul şi îşi îmbrăţişă cu 
multă căldură tatăl, apoi se aruncă şi de gâtul mamei, 
pentru a o săruta şi pe ea la fel, din toată inima. 

Familia era din nou reunită, şi trăiră cu toţii acolo un 
moment fericit, când crezură că de acum înainte va domni 
între ei o înţelegere perfectă. 

După ce Suzanne îl sărută la rândul ei pe Boisgelin, 
acesta trebui să-şi stăpânească o nouă criză de lacrimi. 

— Foarte bine! Foarte bine! lată-ne de acord. Ah, copiii 
mei, lucrul ăsta îmi dă din nou curaj... Suntem într-o 
situaţie atât de îngrozitoare! Trebuie să stăm de vorbă ca 
să luăm o hotărâre împreună, de comun acord. 

Aşezaţi toţi trei unul lângă altul, se sfătuiră un timp. 
Fiindcă el avea nevoie să tăifăsuiască, să se destăinuie 
acestei femei şi acestui copil, după ce atâta amar de vreme 
se plimbase de unul singur, pierdut şi plin de nelinişte, 
conştient numai de nevolnicia lui. Crezu necesar să-i 
amintească Suzannei cum cumpăraseră atelierele Abis cu 
un milion, precum şi proprietatea de la Guerdarche cu cinci 
sute de mii de franci, asta din cele două milioane care le 
mai rămăseseră, şi anume milionul ei din dotă şi milionul 
salvat din averea lui. Cele cinci sute de mii rămase după 
aceea le dăduse pe mâna lui Delaveau, ca să-i servească 
drept fonduri de rulment pentru uzină. Prin urmare, toţi 
banii lor s-au aflat plasați în această afacere, şi lucrul cel 


mai grav era că, de când cu ultimele încurcături care se 
iviseră de câtva timp, fusese nevoie să împrumute şase sute 
de mii de, franci, datorie care greva într-un mod substanţial 
întreprinderea. Se părea că într-adevăr uzina era definitiv 
pierdută acum, când arsese şi când, pe deasupra, mai 
trebuia ca Boisgelin să plătească şi cei şase sute de mii de 
franci, înainte de a o face să renască din propria ei cenuşă. 

— Atunci, ce te-ai hotărât să faci? întrebă Suzanne. 

Boisgelin le vorbi despre cele două soluţii la care se 
gândise şi despre faptul că se zbate într-o mare dilemă, fără 
a putea să aleagă între ele, atât una cât şi cealaltă ridicând 
mari dificultăţi în rezolvarea lor, sau să se debaraseze de 
tot, să vândă ce mai rămăsese din atelierele Abis, indiferent 
ce preţ ar fi obţinut pe ele, ceea ce fără îndoială că abia le- 
ar fi ajuns să aibă cu ce să plătească datoria de şase sute de 
mii de franci; sau să găsească fonduri noi, să alcătuiască o 
asociaţie, la care participaţia lui ar consta din valoarea 
terenurilor şi a resturilor de utilaje salvate, combinaţie care 
i se părea încă de pe acum o himeră. Şi, pe zi ce trecea, 
situaţia era mai presantă, căci ruina se agrava tot mai mult, 
tinzând să devină totală. 

Suzanne făcu o remarcă: 

— Mai avem încă proprietatea de la Guerdache şi putem 
s-o vindem. 

— Oh! Să vindem proprietatea de la Guerdache! 
răspunse el cu un aer disperat. Să vindem acest domeniu, 
unde ne simţim bine şi unde ne-am obişnuit de atâta timp să 
trăim, având deprinderile noastre, tabieturile noastre! Şi 
lucrul acesta să-l facem pentru a merge să ne refugiem, să 
ne ascundem în cine ştie ce nenorocită de văgăună! Ce 
decădere, ce durere groaznică mai e şi asta încă! 

Suzanne devenise din nou îngândurată, înțelegând foarte 
bine că soţul ei nu reuşea să se obişnuiască deloc cu ideea 
că de acum înainte trebuie să se mulţumească numai cu un 
nivel mijlociu de trai, ducând o existenţă plină de 
chibzuinţă. 


— Dragul meu, o să trebuiască totuşi odată şi odată să 
ajungem şi la asta. Nu mai putem să ducem în continuare 
un mod de viaţă atât de costisitor, într-o casă aşa de mare. 

— Fără îndoială, fără îndoială, o să vindem proprietatea 
de la Guerdache, dar mai târziu, când se va prezenta o 
ocazie. Dacă o punem acum în vânzare, nu obţinem nici 
măcar jumătate din valoarea ei, fiindcă prin asta ar însemna 
că ne recunoaştem ruina şi întreaga regiune ar cădea de 
acord să se unească împotriva noastră, pentru a profita cât 
mai mult cu putinţă şi pentru a obţine totul cu un preţ cât 
mai scăzut. 

Apoi, se folosi de un argument legat şi mai direct de 
Suzanne: 

— De altminteri, draga mea, proprietatea de la 
Guerdache este a ta. Aşa cum s-a precizat chiar şi-n acte, 
cei cinci sute de mii de franci necesari pentru cumpărarea 
domeniului provin din milionul tău de dotă, şi celelalte cinci 
sule de mii de franci au reprezentat jumătate din milionul 
pe care l-am investit în atelierele Abis. Chiar dacă suntem 
coproprietari ai uzinei, domeniul de la Guerdache este în 
întregime proprietatea ta, şi dorinţa mea cea mai vie este 
numai şi numai să ţi-o păstrez cât mai mult cu putinţă! 

Suzanne schiţă un gest prin care lăsa să se înţeleagă că 
mi voia să mai insiste, clar că de multă vreme se resemnase 
la gândul că trebuie să facă toate sacrificiile. Soţul său o 
privea cu atenţie şi pe neaşteptate păru că-şi aduce aminte 
de ceva. 

— Ah, ia spune-mi totuşi, aş vrea să te întreb... Nu l-ai 
mai văzut în ultima vreme deloc pe vechiul tău prieten, 
domnul Luc Froment? 

Suzanne rămase un moment de-a dreptul uluită. În urma 
întemeierii asociaţiei de la Crecherie şi a cumplitei rivalități 
care se declarase între cele două uzine, fusese nevoită să 
rupă orice legătură cu Luc, şi lucrul acesta nu reprezenta 
pentru ea una dintre cele mai mici amărăciuni, printre 
atâtea necazuri de familie. Pierdea, în ruptura cu prietenul 


său, o inimă de frate, cordială şi consolatoare, care ar fi 
ajutat-o şi i-ar fi susţinut moralul. Dar Suzanne se 
resemnase o dată mai mult şi, începând de atunci, nu-l mai 
văzuse decât de departe şi cu totul întâmplător în decursul 
rarelor ei ieşiri, şi atunci fără să schimbe măcar vreun 
cuvânt. Însuşi Luc îi imita purtarea plină de discreţie şi 
renunţase la rândul său la această prietenie, ceea ce făcea 
într-adevăr impresia că intimitatea şi sentimentele de 
duioşie pe care le încercaseră odinioară unul pentru altul 
erau moarte pentru totdeauna. Lucrul acesta nu o 
împiedicase pe tânăra femeie să poarte un mare interes 
operei pe care o întreprindea Luc, despre care nu vorbea 
nimănui, urmărind pe ascuns, cu pasiune, realizările 
acestuia. Continua să fie alături de el, admirând în adâncul 
fiinţei sale efortul generos şi voinţa lui de a întrona un 
grăunte de dreptate şi de dragoste pe pământ. Aşa se face 
că suferise de departe împreună cu el şi triumfase 
împreună cu el, iar atunci când, pentru câtva timp, îl 
crezuse mort, căzut sub lovitura de cuţit a lui Ragu, se 
închisese două zile în camera ei, departe de toate privirile 
indiscrete. Şi, dincolo de durerea pe care o încercase, 
descoperise la ea o tulburare intolerabilă, din pricina 
legăturii acestuia cu Josine, despre care aflase cu acest 
prilej şi care-i lăsa înăuntrul fiinţei sale o rană adâncă. 
Însemna, prin urmare, că-l iubise pe Luc fără să ştie lucrul 
acesta? Nu visase ea să se bucure şi să se mândrească oare 
cu un astfel de soţ, care ar fi ştiut să dea o întrebuințare 
magnifică averii? Nu îşi spusese de atâtea ori că pe un 
astfel de om l-ar fi ajutat şi că ar fi realizat împreună minuni 
pentru pacea şi bunăstarea celorlalţi? între timp, Luc se 
vindecase, era acum soţul Josinei, şi Suzanne simţise din 
nou cum se întunecă totul în jurul ei, trăind mai departe în 
abnegaţia ei de soţie sacrificată şi de mamă care renunţă la 
orice pentru fiul său. Luc încetase să mai existe pentru ea, 
şi întrebarea pe care i-o punea acum Boisgelin o transporta 


cu gândul atât de departe, încât, înainte de a răspunde, nu- 
şi ascunse surpriza imensă: 

— Cum vrei să-l mai fi revăzut pe domnul Froment? Doar 
ştii foarte bine că sunt mai mult de zece ani de când am 
rupt orice fel de relaţii. 

Boisgelin înălţă imperturbabil din umeri. 

— Oh! Asta nu înseamnă nimic, s-ar fi putut să-l mai 
întâlneşti întâmplător şi să vorbeşti cu el. Vă înţelegeaţi atât 
de bine mai înainte... Atunci, înseamnă că n-ai mai păstrat 
niciun fel de legături cu el? 

— Nu, răspunse ea cu un glas limpede. Dacă l-aş mai fi 
văzut încă, ai fi ştiut lucrul ăsta. 

Jignită de insistența lui, oarecum ruşinată de faptul ca 
era descusută în felul acesta, Suzanne simţea cum îi creşte 
uluirea. Unde voia să ajungă? Ce legătură avea faptul că 
păstrase sau nu relaţii de prietenie cu Luc şi de unde până 
unde această dorinţă la soţul ei? Şi, la rândul sau, fu 
curioasă să afle pricina: 

— Pentru ce mă întrebi asta? 

— Uite aşa, mi-a trăsnit o idee prin cap pentru un 
moment, dar acum s-a dus. 

Totuşi, reveni la primul lui gând şi, până la urmă, ajunse 
să i se destăinuiască: 

— Uite... îţi spuneam tocmai faptul că avem două soluţii 
prin care putem să rezolvăm problema: sau să vindem ceea 
ce a mai rămas din atelierele Abis, debarasându-ne de totul, 
sau să înfiinţăm o asociaţie din care aş face şi eu parte şi cu 
ajutorul căreia am continua activitatea. Ei bine, există şi un 
al treilea mijloc, de fapt o combinaţie între celelalte două 
soluţii, şi anume să încercăm să-i convingem pe cei de la 
Crecherie să ne cumpere ceea ce a mai rămas din atelierele 
Abis, rezervându-ne totuşi partea cea mai mare din 
beneficii... Înţelegi? 

— Nu prea. 

— Totuşi foarte simplu... Probabil ca acest Luc a pus de 
multă vreme ochii pe terenurile noastre. Or, cred că ne-a 


făcut destul de mult rău până acum, nu-i aşa? Prin urmare e 
foarte drept ca să scoatem de la el o sumă cât mai 
substanţială. Şi fără-ndoială că salvarea noastră asta ar i, 
mai cu seamă dacă am reuşi să obţinem şi ceva beneficii de 
pe urma întreprinderii, ceea ce ne-ar permite să păstrăm şi 
proprietatea de la Guerdache, fără să ne reducem cu nimic 
din felul nostru de viaţă. 

Suzanne îl asculta cuprinsă de o uluire şi o tristeţe din ce 
în ce mai mari. Într-adevăr, continua să fie acelaşi om, şi 
înspăimântătoarea lecţie pe care o primise nu-l schimbase 
cu nimic. Nu se gândea decât cum să-i mai înşele pe ceilalţi 
şi cum să scoată un profit, în orice situaţie s-ar fi aflat. Şi, 
mai cu seamă, nu avea niciodată decât un singur scop, să 
nu facă nimic, să rămână mereu acelaşi trândav şi 
întreţinut, lucru tipic pentru un capitalist ce era. Nu trăsese 
nicio lecţie din situaţia disperată, de a dreptul 
înnebunitoare în care se găsea de când cu catastrofa şi nu 
rămăsese de pe urma ei decât cu spaima şi ura îndreptată 
împotriva a tot ceea ce însenina munca, precum şi cu ghidul 
obsedant, întrebarea stăruitoare pe care şi-o punea, cum să 
aranjeze de aşa natura lucrurile încât să continue să 
trăiască fără să facă nimic în viaţă. Şi, pe neaşteptate, de 
sub masca abia uscata de lacrimi a nefericitului se ivea din 
nou profitorul. 

Suzanne vru să se convingă pe de-a întregul de acest 
adevăr şi reluă: 

— Bine, dar ce rol am cu în această afacere şi pentru ce 
m-ai întrebat dacă am mai păstrat vreo relaţie cu domnul 
Froment? 

Cu un calm imperturbabil, Boisgelin răspunse: 

— Of, Dumnezeule, şi tu acum! Pentru ca lucrul ăsta mi- 
ar fi fost de folos în privinţa propunerilor pe care mă 
gândesc să i le fac. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, după atâţia 
ani de vrajbă, nu-i chiar aşa de uşor să abordezi pe cineva şi 
să te apuci să discuţi cu el chestiuni de afaceri; în vreme ce 
lucrul acesta ar fi devenit mult mai simplu dacă persoana 


respectivă ar fi continuat să rămână prietenul tău... Tu 
însăţi ai fi putut în cazul acesta, fără îndoială, să-l vezi şi să-i 
vorbeşti... 

Suzanne îl opri printr-un gest brusc. 

— Niciodată n-aş fi vorbit în asemenea condiţii domnului 
Froment. Uiţi poate că aveam pentru el o dragoste de soră! 

Ah! Nenorocitul ăsta ajunsese într-un asemenea hal de 
josnicie, încât să se apuce şi să speculeze tandreţea pe care 
s-ar fi putut ca Luc să o mai păstreze încă în suflet pentru 
Suzanne; şi îşi închipuia poate că ar fi în stare s-o 
folosească pe ea ca să-şi înduioşeze adversarul, de aşa 
manieră încât după aceea să-l învingă cu şi mai multă 
uşurinţa! 

Trebuie totuşi că Boisgelin pricepuse faptul că o rănise, 
văzând-o de îndată mai palidă şi mai rece decât până 
atunci, ca şi cum s-ar fi închis din nou în ea însăşi, 
îndepărtându-se de el. Şi vru să şteargă impresia proastă 
pe care o produseseră vorbele lui de până atunci: 

— Ai dreptate, afacerile nu le privesc pe femei. În sfârşit, 
este evident că nu puteai să-ţi iei obligaţia unui astfel de 
comision. Totuşi, sunt încântat de ideea care mi-a venit, 
pentru ca, într-adevăr, cu cât mă gândesc mai mult la lucrul 
acesta, cu atât mai mult capăt convingerea că salvarea 
noastră ţine de treaba respectivă. O să-mi fac un plan de 
acţiune, apoi, am să găsesc eu un mijloc să mă pun în 
legătură cu directorul uzinei de la Cre&cherie. S-ar putea 
Chiar să-l las pe el să facă primul pas, ceea ce ar fi şi mai 
dibaci din partea mea. 

Speranţa că-l va putea înşela pe altul şi că va obţine de 
pe urma acestui fapt beneficii care să-i înlesnească viaţa de 
lux şi plăceri de până atunci îl înviorase pe Boisgelin. Prin 
urmare, lumea mai avea încă ceva bun în ea, din moment ce 
puteai să trăieşti cu mâinile în sân şi fără să le murdăreşti, 
departe de orice unealtă de lucru. Se ridica în picioare, 
scoase un suspin de uşurare şi privi printr-una dintre 
ferestre parcul imens, care părea şi mai întins în această zi 


senină de iarnă, şi unde Boisgelin spera ca, începând chiar 
din primăvară, să poată să-şi reia picnicurile. Apoi exclamă: 

— Am fost foarte proşti să ne descurajam în felul ăsta! 
Oameni ca noi nu pot să ajungă vreodată săraci. 

Suzanne, care rămăsese pe loc, se simţi din ce în ce mai 
năpădită de o tristeţe îngrozitoare. Pentru o clipă doar îşi 
făcuse iluzia, în naivitatea ei, că va reuşi să-l îndrepte pe 
acest om, dar îşi dădea seama acum că puteau să se abată 
asupra lui toate furtunile şi revoluțiile din lume fără ca să-l 
corijeze vreun pic sau să-l facă măcar să înţeleagă timpurile 
noi. Avea în sânge concepţia învechită a vieţuirii de pe urma 
exploatării omului de către om şi nu putea să trăiască decât 
profitând de pe spinarea, altora. Va rămâne întotdeauna un 
copil mare şi rău, a cărui povară avea s-o simtă mai târziu, 
dacă dreptatea îşi va face vreodată loc în lume. Gândind în 
felul acesta, Suzanne nu mai simţi pentru soţul ei decât o 
milă imensă, care-i lăsa un gust amar în suflet. 

Câtă vreme durase această îndelungată conversaţie, Paul 
nici nu se clintise măcar, ascultând discuţia dintre părinţi cu 
aerul lui blajin, plin de inteligenţă şi duioşie. În ochii lui 
mari şi visători se reflectau, vizibil, fiecare dintre emoţiile 
prin care trecea şi mama sa. Se afla într-o necontenita 
comuniune sufletească cu ea şi încercă aceleaşi suferinţe pa 
care le încerca şi ea, văzând un soţ şi un tată nedemn de 
aceste nume. Şi Suzanne, dându-şi seama de durerea pe 
care Paul se sfia să şi-o manifeste, îl întrebă: 

— Vasăzică, unde spuneai că te duci, copilul meu? 

— Mă duceam tocmai la fermă, mamă, unde Feuillat a 
primit mai mult ca sigur noul plug, pentru muncile de vară. 

Boisgelin izbucni într-un hohot de râs grosolan. 

— Şi asta te interesează pe tine? 

— Bineînţeles, tată... La Combettes au pluguri cu motor, 
care deschid brazde lungi de câţiva kilometri pe terenurile 
puse de ei în comun şi care au devenit un singur câmp 
imens. Şi este de-a dreptul superb să vezi pământul întors 
şi fertilizat până în adâncurile lui. 


Se entuziasma, plin de o pasiune tinerească. Mama lui 
zâmbea înduioşată. 

— Du-te, du-te, copilul meu, du-te să vezi noul plug şi 
caută să munceşti, fiindcă munca este lucrul cel mai bun pe 
care-l are omul de făcut în viaţă. 

În zilele care urmară după această discuţie, Suzanne 
observă faptul că soţul ei nu se grăbea câtuşi de puţin să-şi 
pună proiectul în aplicare. Se părea că-i fusese de ajuns că 
găsise soluţia care, după socotelile lui, urma să-i salveze pe 
toţi, şi era înlănţuit din nou de indolenţa lui, incapabil să 
întreprindă un gest care să dovedească voinţă. De 
altminteri, Suzanne avea la Guerdache un alt copil mare, 
ale cărei purtări îi pricinuiră dintr-odată o neaşteptată 
nelinişte, şi acesta era dom” JerGme, bunicul, care atingea 
în curând apreciabila vârstă de optzeci şi opt de ani, în 
pofida modului acesta de a vieţui ca un mort viu, din pricina 
paraliziei care-l lovise, ducându-şi mai departe existenţa lui 
tăcută şi nemaipăstrând niciun fel de raporturi cu lumea 
exterioară, în afara necontenitelor plimbări în căruciorul lui 
Mic, împins de un servitor. Singura persoană care intra la el 
era Suzanne, îngrijindu-l şi înconjurându-l cu atenţii, plină 
de duioşie încă de pe vremea când era doar o fetiţă, cu 
aproape treizeci de ani în urmă, în aceeaşi cameră de la 
parter, cu ferestre largi ce dădeau înspre parc. Şi era într- 
atâta de obişnuită cu ochii aceia limpezi ai bătrânului, ochii 
aceia care ziceai că-s fără fund şi plini parcă de o apă 
limpede ca de izvor, încât Suzanne ar fi putut să citească în 
ei până şi cele mai uşoare şi mai trecătoare umbre. Or, de 
când avuseseră loc ultimele evenimente, ochii bătrânului se 
întunecaseră şi aveai impresia că fuseseră tulburaţi de cine 
ştie ce furtuni depărtate de nisip. Vreme de ani îndelungaţi 
ei rămăseseră neclintiţi, şi deseori Suzanne se aplecase 
asupra lor, fără să vadă totuşi ceva acolo, întrebându-se 
dacă nu cumva gândirea bătrânului se stinsese pentru 
totdeauna, din moment ce ochii lui rămâneau necontenit 
atât de goi şi de lipsiţi de expresie. Oare într-adevăr i se 


reîntorcea în clipele acestea gândirea? Umbrele fugitive din 
priviri, frisoanele acelea de care era cuprinsă din când în 
când fiinţa lui nu indicau oare o eventuală revenire a 
întregii puteri? Poate că fusese chiar tot timpul conştient şi 
cu inteligenţa intactă; sau poate că, printr-un miracol, în 
preajma sfârşitului, înlănţuirea dură a paraliziei mai slăbea 
puţin, eliberându-l pentru o clipă din muţenia şi neclintirea 
în care. trăise atâta amar de vreme întemnițat. Şi Suzanne 
urmărea oarecum surprinsă şi, în acelaşi timp, din ce în ce 
mai neliniştită această lentă muncă de eliberare ce se 
desfăşura în făptura bătrânului. 

Într-o seară, servitorul care împingea căruciorul lui dom! 
JerGme îşi permise să o oprească pe Suzanne în momentul 
când tocmai ieşea din camera bătrânului, mişcată de 
privirea unde lucea un sâmbure de viaţă şi cu care acesta 
din urmă o întovărăşise până la uşă. 

— Doamna, m-am tot gândit să vă spui... Da' mie-mi pare 
că domnul nu mai e ca mai-nainte. Azi l-am auzit chiar 
vorbind. 

Surprinsă, Suzanne exclamă: 

— Cum, a vorbit?! 

— Da, chiar ieri, cred cu tot dinadinsul că l-am auzit 
bolborosind nişte cuvinte, cu jumătate de voce, în timp ce 
făcusem un scurt popas ca să-mi mai trag sufletul, pe 
drumul dinspre Brias, chiar în faţa atelierelor Abis. Şi astăzi 
din nou, în vreme ce treceam prin faţa uzinei de la 
Crecherie, a vorbit din nou, mai mult ca sigur. 

— Şi ce a spus? 

— Ah, doamnă, nu am înţeles nimic, nu mai încape nicio 
îndoială că erau vorbe fără nicio legătură, care nu aveau 
niciun sens. 

Începând din clipa aceea, Suzanne se apucă să-l 
supravegheze îndeaproape pe bunic, plină de duioşie şi 
tulburată în acelaşi timp. Servitorul primise dispoziţii să 
vină şi să-i povestească în fiecare seara doamnei tot ceea ce 
se întâmplase în decursul zilei. Şi, în felul acesta, Suzanne 


putu să urmărească febra mereu crescândă care se părea 
că pune din ce în ce mai mult stăpânire pe dom! Jerome. 
Era cuprins de o nevoie mai mare să vadă şi să audă tot 
ceea ce se petrecea în jur şi pretindea să i se prelungească 
traseul şi durata plimbărilor, ca şi cum ar fi fost avid să vadă 
tot ceea ce se petrecea de-a lungul drumurilor. Dar, mai cu 
seamă, dorea să fie condus cu regularitate, zi de zi, într- 
unul dintre cele două locuri cunoscute, fie la atelierele Abis, 
fie la uzina de la Crecherie, fără să manifeste câtuşi de 
puţin vreo oboseală pentru faptul că privea ore întregi 
ruinele sumbre ale unora, ori prosperitatea plină de 
optimism a celeilalte. Obliga pe servitor să încetinească 
mersul şi îi ordona să treacă de mai multe ori prin faţa lor, 
bâiguind, din ce în ce mai distinct, mereu şi mereu aceleaşi 
cuvinte fără şir, al căror sens nu era încă prea limpede. Şi 
Suzanne, tulburată de această lentă revenire la viaţă a 
bătrânului, ajunse până la urmă să-l cheme la căpătâiul 
bunicului pe doctorul Novarre, doritoare să afle părerea lui. 

— Domnule doctor, îi spuse ea după ce mai întâi îi 
explicase cum stau lucrurile, nici nu puteţi să vă închipuiţi 
în ce măsură mă umple de groază povestea asta. Am 
impresia ca asist la o înviere din morţi. Inima mi se zbate în 
piept şi mi se pare că văd în asta un semn minunat, care 
prevesteşte evenimente extraordinare. 

Novarre zâmbi, crezând că e vorba despre o simplă stare 
de nevroză a femeii. Apoi vru să se convingă el însuşi. Dar 
dom” Jer6me nu era câtuşi de puţin un pacient liniştit şi îşi 
ferecase de multă vreme uşile şi pentru doctori, întocmai 
cum o făcea şi pentru tot restul lumii; şi, pentru că starea 
lui nu reclama niciun fel de tratament, până la urmă 
doctorul ajunsese să renunţe de ani de zile să mai intre la 
el. Trebui aşadar să se mulţumească să-l aştepte să iasă în 
parc, cu prilejul plimbărilor pe care obişnuia să le facă, să-l 
salute şi să se ţină după căruciorul lui tot timpul drumului. 
Ba, doctorul Novarre chiar îi adresă câteva cuvinte de 
îmbărbătare şi atunci văzu ochii bătrânului luminându-se, 


buzele întredeschizându-i-se şi bâlbâind ceva confuz. Şi 
doctorul fu la rândul lui uluit şi emoţionat. 

— Aveţi dreptate, doamnă, îi spuse el, revenind ca să stea 
de vorbă cu Suzanne în legătură cu pacientul său, cazul 
este foarte straniu. Avem de-a face, evident, cu o adevărata 
criză a fiinţei lui, care probabil că provine dintr-o profundă 
zguduire interioară. 

Suzanne întrebă neliniştită: 

— Dar ce credeţi, domnule doctor, că am putea face? 

— Oh, nu putem face nimic, din nenorocire lucrul acesta 
e mai mult decât sigur. Nu pot să prevăd câtuşi de puţin 
cum o să evolueze în viitor actuala lui stare a sănătăţii şi nu 
m-aş hazarda să indic niciun tratament... Totuşi, trebuie să 
vă spun că s-au mai petrecut astfel de cazuri, deşi sunt 
destul de rare. Îmi amintesc, de pildă, că am consultat la 
azilul de bătrâni din Saint-Cron pe un pacient care se afla 
internat acolo de aproape patruzeci de ani, fără ca 
îngrijitorii să-şi fi adus aminte că l-au auzit vreodată 
pronunţând un cuvânt măcar. Deodată păru că se trezeşte 
şi se apucă să vorbească, e drept, la început într-un mod 
foarte confuz, apoi însă cu o intonaţie foarte limpede, şi 
acesta fu ca un fel de semnal, după care urmă un adevărat 
flux fără sfârşit şi ore întregi pălăvrăgi fără întrerupere. 
Dar ceea ce era şi mai extraordinar, acest bătrân, care 
fusese până atunci considerat idiot, văzuse totul, auzise 
totul şi înţelesese totul; în timpul celor patruzeci de ani de 
somn aparent; şi ceea ce povestea în felul acesta, printr-un 
torent de cuvinte care i se revărsa de pe buze, era fără 
doar şi poate povestea fără de sfârşit a senzaţiilor şi a 
amintirilor înmagazinate în creierul său începând din prima 
clipă când fusese internat la azil. 

Suzanne se înfioră, dar se strădui să-şi ascundă 
înspăimântătoarea emoție pe care i-o provoca acest 
exemplu. 

— Şi, întrebă ea din nou, ce a devenit nenorocitul acela? 

Novarre ezită o clipă. 


— A murit, trei zile mai târziu. Trebuie să vă mărturisesc, 
doamnă, că acest fel de crize reprezintă aproape 
întotdeauna simptomele unui sfârşit apropiat. Este întocmai 
ca imaginea dintotdeauna a unei lămpi care aruncă o ultimă 
pâlpâire de lumină înainte de a se stinge. 

Se aşternu o imensă tăcere. Suzanne devenise foarte 
palidă, ca şi cum ar fi simţit trecând răceala morţii prin 
încăpere. Dar nu era vorba numai despre sfârşitul apropiat 
al sărmanului bunic, ci şi despre o altă pricină a ei de 
îngrijorare, despre o altă pricină de suferinţă. Oare bunicul 
văzuse totul, auzise totul şi înţelesese totul, întocmai ca 
bătrânul de la azilul Saint-Cron? Şi, până la urmă, nu se 
putu abţine să nu pună o nouă întrebare. 

— Ce credeţi, domnule doctor, scumpul nostru infirm a 
pierdut orice scânteie de inteligenţă? După dumneavoastră, 
mai înţelege ceva, mai gândeşte în vreun fel? 

Novarre schiţă un gest care nu însemna nimic limpede, 
gestul savantului care, în faţa certitudinii dobândite prin 
experienţă, nu crede că poate să se angajeze la nimic. 

— Oh, doamnă, mă întrebaţi un lucru la care este foarte 
greu de răspuns. Totul e posibil în acest mister al creierului, 
unde pătrundem cu atâta dificultate încă. Inteligența unui 
om poate să rămână intactă chiar după ce şi-a pierdut danii 
vorbirii, căci nu totdeauna cineva care nu vorbeşte trebuie 
neapărat să nici nu gândească... Totuşi, după părerea mea, 
aş fi diagnosticat în cazul lui dom” Jerome o slăbire a 
tuturor facultăţilor mintale, crezându-l căzut pentru 
totdeauna în mintea copiilor. 

— Dar, spuneţi-mi, ar fi oare posibil să-şi fi păstrat, în 
toată această perioadă, facultăţile intelectuale intacte? 

— Poarte posibil, şi încep chiar să bănuiesc şi cu lucrul 
acesta; o dovadă ar constitui-o însăşi aceasta deşteptare a 
întregii lui fiinţe, ca şi darul vorbirii care am impresia că o 
să-i revină puţin câte puţin. 

După această conversaţie, Suzanne rămase multă vreme 
cufundată într-un soi de spaimă plină de durere. Nu mai 


putea să zăbovească o clipă în camera bunicului, pe care-l 
înconjura cu aceeaşi afecţiune, şi să asiste în felul atesta la 
învierea lui, fără să încerce mereu şi mereu aceeaşi spaimă 
ascunsă. Dacă bătrânul văzuse totul, dacă auzise şi dacă 
înţelesese totul în starea aceea de rigiditate mută în care îl 
înlănţuia paralizia, ce dramă îngrozitoare s-a petrecut în 
adâncul fiinţei lui tăcute! De mai bine de treizeci de ani, el 
nu era nimic mai mult decât un martor impasibil şi 
neputincios al vertiginoasei decăderi a neamului său, şi 
ochii lui limpezi văzuseră desfăşurându-se pe dinaintea lui 
toate înfrângerile alor săi, prăbuşirea pe care nebunia 
sentimentului de posesiune o făcea să se accelereze din 
tată-n fiu. Două generaţii fuseseră de ajuns pentru a pârjoli 
la focul dogoritor al plăcerilor averea ale cărei baze 
fuseseră puse de el şi de tatăl său şi pe care o credea atât 
de solidă. Apucase să vadă pe fiul său Michel, devenit de 
timpuriu văduv, cum se ruinează pentru dragostea unor 
femei costisitoare şi cum îşi zboară creierii cu un foc de 
revolver, pe fiica lui, Laura, cu mintea zăpăcită de religie, 
cum se închidea într-o mânăstire, în vreme ce al doilea fiu al 
său, Philippe, căsătorit cu o târfă, era ucis în duel, după ce 
dusese o existenţă stupida. Văzuse apoi pe Gustave, fiul lui 
Michel şi nepotul său, împingându-şi pe propriul tată să se 
sinucidă şi furându-i o amantă şi cele o sută de mii de franci 
cu care urma să-şi acopere datoriile ajunse la scadenţă, 
chiar în momentul în care celălalt nepot al său, Andre, fiul 
lui Philippe, eşua într-o celulă pentru nebuni furioşi a unui 
spital de boli mintale. Îl văzuse pe Boisgelin, soţul nepoatei 
sale, Suzanne, cumpărând atelierele Abis, aflate la un pas 
de ruină, şi încredinţându-le unui văr sărac, Delaveau, care, 
după ce le-a asigurat o scurtă perioadă de prosperitate, le-a 
prefăcut apoi în cenuşă, în momentul în care însăşi uzina se 
afla pe jumătate la pământ şi când acesta din urmă 
descoperise, întocmai ca pe o otravă nimicitoare, trădarea 
soţiei sale, Fernande, şi a fantelui de Boisgelin, amândoi 
înnebuniţi după lux şi distracţii, simțind şi unul şi celălalt o 


nevoie turbată de plăceri, care ajungea până la nimicirea 
absolută a tot ceea ce-i înconjura. Văzuse atelierele Abis, 
creaţia lui mult îndrăgită, această uzină primită din mâinile 
tatălui său în condiţii atât de modeste, pe care o extinsese 
atât de mult prin propriile lui forţe, încât devenise o 
întreprindere uriaşă, văzuse apoi aceleaşi ateliere ale 
uzinei Abis, din care spera ca neamul lui să-nalţe un întreg 
oraş, ba chiar un imperiu al oţelului şi al focului, alunecând 
pe panta declinului atât de vertiginos, încât, începând chiar 
de la a doua generaţie, nu mai rămăsese piatră pe piatră 
din ele. În sfârşit, îşi văzuse neamul, în sângele căruia se 
acumulase încetul cu încetul, printr-o îndelungată strădanie 
a ascendenţilor săi, forţa creatoare care izbucnise în tatăl 
său şi-n el însuşi, şi apoi văzuse imediat după aceea 
prăbuşirea neamului, degenerat, distrus şi pervertit de 
către bogăţia excesiv de mare la care ajunsese, ca şi cum 
nicio flacără din imensa vâlvătaie de eroism în muncă a 
vechilor lucrători din care erau alcătuiți strămoşii familiei 
Qurignon nu mai ardea în sufletul nepoților. Şi ce idei 
înspăimântătoare putuseră să se îngrămădească în creierul 
acestui bătrân de optzeci şi şapte de ani, ce şirag de fapte 
teribile, însumând un întreg secol de eforturi care au 
luminat cândva trecutul, prezentul şi viitorul unei familii! Şi 
ce lucru îngrozitor mai era şi acest craniu, îndărătul căruia 
păreau că dormitează aceste idei ce începeau acum să se 
deştepte încetişor, amenințând să se reverse curând toate 
în afara, printr-un val răscolitor de adevăr, dacă buzele lui, 
gângăvind încă de pe acum sunete nedesluşite, ajungeau 
până la urmă să poată să rostească în mod răspicat nişte 
cuvinte clare! 

Suzanne aştepta acum această teribilă revenire la 
realitate cu o nelinişte care creştea de la un minut la altul. 
Ea împreună cu fiul ei erau ultimii reprezentanţi ai 
neamului lor. Paul rămânea singurul bărbat din familia 
Qurignon. Mătuşa Laura se săvârşise din viaţă de curând la 
mănăstirea Carmelitelor, unde trăise departe de lume 


aproape patruzeci de ani: şi trecuseră deja ani de zile de 
când vărul Andre murise nebun, scos din rândurile 
oamenilor normali începând chiar din copilăria lui. În felul 
acesta, acum, când Paul îşi însoțea mama la dom” Jer6me, 
acesta din urmă-l privea vreme îndelungată, cu nişte ochi 
care i se luminau de inteligenţă. Bătrânul simţea că are în 
faţa lui unica şi plăpânda mlădiţă din stejarul cu trunchiul 
puternic pe care odinioară, sperase să-l vadă crescând şi 
ramificându-se-n crengi viguroase, o adevărată puzderie de 
copii mişunând în jurul său. Oare n-ar fi fost normal ca 
arborele familiei lui să se hrănească din seva sănătoasă şi 
viguroasă a strămoşilor săi muncitori şi să aducă după sine 
un suflu nou de viaţă? Descendenții lui nu vor înflori de 
acum înainte, nu se vor răspândi pretutindeni în jur, pentru 
a reuşi să cucerească toarte bunurile şi toate bucuriile 
pământului? Dar seva se arăta încă de pe acum secată 
odată cu nepoţii lui; viaţa de belşug şi îmbuibare, viaţa 
prost trăită consumase şi bruma de tărie strămoşească, în 
mai puţin de o jumătate de secol. Şi prin câtă amărăciune 
trecea tristul bunic, când vedea că el era singurul martor 
rămas în viaţă în mijlocul atâtor ruine, nemaiîntâlnind în 
faţa lui decât pe blândul Paul, un copil mult prea plăpând şi 
delicat, ultimul dar pe care i-l aducea viaţa asta ce părea că 
a vrut să lase prin el familiei Qurignon, acest preţios vlăstar, 
pentru a creşte şi înflori iarăşi gloria de odinioară pe 
pământul înnoit! Şi ce ironie amară, în clipele de faţă, faptul 
că a rămas numai acest copil liniştit şi chibzuit în mijlocul 
imensului palat de la Guerdache, o adevărată reşedinţă 
regală, cumpărat cu un preţ enorm de către dom” Jer6me, 
pe vremea când era încă stăpânit de orgoliul şi speranţa ca 
într-o zi îl va vedea locuit de numeroşii lui descendenţi! 
Vedea apartamentele, care erau atât de vaste, ocupate de 
zeci de familii, auzea acolo râsetele unei adevărate armate 
de băieţi şi fete al căror număr sporea fără încetare şi spera 
că acesta ar fi sălaşul intim, fericit şi somptuos, de unde ar 
domni dinastia din ce în ce mai rodnică a familiei Qurignon. 


Dar uite că, dimpotrivă, apartamentele se goliseră în 
fiecare zi mai mult; beţia, desfrâul, nebunia şi moartea 
trecuseră prin ele, exercitându-şi opera lor de distrugere; 
un ultim ferment al corupţiei se instalase acolo şi 
desăvârşise ruina casei; şi de la ultima catastrofă care se 
petrecuse de curând, două treimi dintre apartamente 
rămăseseră ferecate, întreg etajul al doilea era lăsat pradă 
prafului, ba chiar şi saloanele de recepţie de la parter nu se 
mai deschideau decât sâmbăta, şi atunci doar pentru 
aerisire şi pentru a permite soarelui să pătrundă un pic în 
ele. Dacă Paul nu-l va înălța la gloria de odinioară, neamul 
lor se va risipi şi imperiul unde familia lor ar fi trebuit să 
ajungă la prosperitate nu va mai rămâne decât o locuinţă 
goală; era o sarcină prea grea pentru umerii menajului 
dezbinat al părinţilor lui, care se fărâmiţa puţin câte puţin, 
şi casa ajunsese-n părăsire, fiindcă nimeni din neamul lor 
nu se trezise la o viaţă nouă. 

Se mai scurse încă o săptămână. Acum, servitorul 
începea să distingă câteva cuvinte în bâlbâiala fără noimă a 
lui dom” Jer6me. Apoi, treptat, din ele se formă o frază 
clară, şi omul alergă într-un suflet să o repete în faţa 
doamnei. 

— Oh, doamnă, nu m-am ostenit pe degeaba, pot să spun 
sus şi tare doamnei că dom' JerOme a mai zis încă o dată 
azi-dimineaţă: „Irebuie să dăm înapoi, trebuie să dăm 
înapoi”. 

Suzanne continua să fie neîncrezătoare. Cuvintele astea 
n-aveau nicio legătură cu nimic. Ce şi cui să dăm înapoi? 

— Stai şi ascultă cu atenţie ce spune, prietene, şi 
străduieşte-te să înţelegi cât mai bine cuvintele pe care le 
rosteşte. 

A doua zi, servitorul veni şi mai convins încă decât în 
ajun. 

— Vă asigur, doamna, că domnul spune chiar aşa cum v- 
am zis: „lrebuie să dăm înapoi, trebuie să dăm înapoi”, şi 
rosteşte cuvintele astea de douăzeci sau de treizeci de ori la 


rând, cu o voce înceată şi neîntreruptă, ca şi cum ar pune în 
vorbe toată puterea de care mai e în stare, 

Suzanne lua hotărârea să-l vegheze ea însăşi pe bunic, 
începând chiar din scara aceea, pentru a-şi da seama care i 
adevărul. Ziua următoare, bătrânul nu putu să se scoale. În 
vreme ce mintea i se limpezea, picioarele şi, în curând, 
întregul trup fură invadate de paralizie, rămânând 
înţepenite ca de moarte. Suzanne se îngrozi şi trimise din 
nou după doctorul Novarre, care, neputincios, o preveni cu 
blândeţe ca se apropie sfârşitul bătrânului. Şi-ncepând din 
clipa aceea, Suzanne nu mai părăsi camera bunicului. 

Era o încăpere imensă, împodobită cu covoare foarte 
groase şi ornată cu tapiserii nespus de grele. În întregime 
roşie şi de o eleganţă sobră, solidă, avea un mobilier din 
lemn de palisandru sculptat, cu un pat mare, prevăzut cu 
baldachin, şi o oglindă înaltă în care se reflecta întreg 
parcul. Când erau deschise ferestrele, se zăreau, printre 
coroanele arborilor seculari, de-a lungul orizontului imens 
ce se întindea dincolo de peluzele verzi de iarba, mai întâi 
îngrămădeala de acoperişuri a Beauclairului, apoi, mai într- 
o parte, platforma munţilor Bleuses, uzina de la Crecherie 
cu furnalul care o aproviziona şi, în sfârşit, atelierele Abis, 
ale cărui coşuri uriaşe continuau să rămână-n picioare. 

Într-o dimineaţă, Suzanne se aşezase lângă pat, după ce 
ridicase perdelele, pentru a lăsa să pătrundă în încăpere 
razele unui soare palid de iarnă, când avu bucuria să-l audă 
pe dom' Jer6me vorbind. Bătrânul privea de câteva clipe 
orizontul, cu ochii lui mari şi limpezi pierduţi în depărtare şi 
cu faţa întoarsă către una dintre ferestre. La început, nu 
spuse decât două cuvinte: 

— Domnul Luc... 

Suzanne, care auzise în mod limpede vorbele, rămase un 
moment  neclintită din pricina surprizei. Pentru ce 
pronunţase acest nume? Niciodată dom” JerOme nu avusese 
de-a face cu domnul Luc şi era chiar firesc să nici nu ştie de 
existenţa lui; în orice caz, nu credea ca bătrânul să fi 


cunoscut ultimele evenimente petrecute acolo, să fi văzut şi 
să fi înţeles lucrurile pe care ea le bănuia şi de care-i era 
teamă. Aceste cuvinte care se iviseră pe buzele lui de atâta 
amar de vreme ferecate erau o primă dovadă cum că în 
spatele muţeniei lui se ascundea o inteligenţă veşnic trează, 
că vedea şi-nţelegea totul. Suzanne simţi că-i creşte 
îngrijorarea. 

— Oare chiar aşa ai spus, bunicule, „domnul Luc”? 

— Da, da, domnul Luc... 

De data aceasta vorbise cu claritate şi pusese în cuvinte o 
energie mereu crescândă, cu ochii fixaţi arzător asupra ei. 

— Şi pentru ce zici „domnul Luc”? Oare-l cunoşti şi ai 
ceva să-i spui? 

Atunci bătrânul şovăi, negăsind fără îndoială cuvintele; 
apoi repetă din nou numele lui Luc, de data aceasta cu o 
nerăbdare de copil. 

— Odinioară, reluă ea, era prieten bun cu mine, dar au 
trecut mulţi ani de când nu mai vine pe aici. 

Bătrânul clătină repede din cap şi atunci îi regăsi graiul, 
ca şi cum limba i s-ar fi dezlegat puţin câte puţin. 

— Ştiu, ştiu... Vreau să vină... 

— Vrei ca domnul Luc să vină şi să te vadă, bunicule, 
doreşti să stai de vorbă cu el? 

— Da, da, chiar aşa... Să vină imediat, vreau să stau de 
vorba cu el. 

Surpriza Suzannei era dublată din pricina spaimei 
ascunse de care se simţea invadată. Ce dorea oare dom! 
JerGme să-i spună lui Luc? Lucrul acesta i se părea încărcat 
de atâtea ipoteze penibile, încât se strădui un moment să 
evite împlinirea dorinţei bătrânului, încercând s-o 
socotească numai şi numai rodul unei imaginaţii delirante. 
Dar se pare că bunicul avea un motiv temeinic, fiindcă o 
implora plin de un elan mereu crescând, în cuvinte calde 
cărora Suzanne nu le putea rezista şi unde dom” JerGme îşi 
epuiza ultimele forţe ce mai sălăşluiau în sărmana lui fiinţă 
infirmă. Şi Suzanne ajunse până la urmă să se simtă adânc 


tulburată, dându-şi seama că era vorba acolo de un caz de 
conştiinţă şi întrebându-se dacă nu cumva s-ar socoti 
vinovată şi ar avea mustrări de conştiinţă în eventualitatea 
când i-ar refuza unui muribund să stea de vorba cu cineva, 
chiar dacă de pe urma acestei întrevederi ar rezulta 
probabil lucruri primejdioase şi necunoscute, a căror 
ameninţare simţea că pluteşte pe deasupra capetelor ca un 
fior de groază. 

— Nu poţi să-mi spui mie, bunicule, despre ce-i vorba? 

— Nu, nu, domnului Luc... Vreau să vorbesc cu el 
imediat, oh, imediat!... 

— Ei bine, bunicule, am să-i scriu, sper că va veni. 

Însă când Suzanne se apucă să aştearnă pe hârtie 
această scrisoare adresată lui Luc, constată că îi tremură 
mâna. Nu însăilă decât două rânduri: „Dragă prietene, te 
rog, vino de îndată, am mare nevoie de tine”. Şi de două ori 
trebui să se oprească, pentru că simţea că-i lipseşte puterea 
să ducă până la capăt aceste câteva cuvinte, într-o 
asemenea măsură se trezeau în conştiinţa ei tot felul de 
amintiri, întreaga sa viaţă pierdută, fericirea pe lângă care 
trecuse şi pe care nu o va mai cunoaşte niciodată. Erau abia 
orele zece dimineaţa şi un servitor tânăr plecă în grabă cu 
scrisoarea, pentru a o duce la Crecherie. 

În momentul în care îi fu înmânată scrisoarea, Luc se afla 
tocmai în faţa casei comune şi îşi isprăvise inspecția de 
dimineaţă, aşa că, fără să mai întârzie nicio secundă, îl 
însoţi pe servitorul cel tânăr. Dar câtă emoție încercase şi 
Luc, cât de înduioşat îşi simţise întreaga lui inimă la lectura 
acestor simple cuvinte, atât de mişcătoare: „Dragă 
prietene, te rog, vino de îndată, am mare nevoie de tine”. 
Trecuseră doisprezece ani de când împrejurările vieţii îi 
despărţiseră şi Suzanne îi scria ca şi cum îşi luaseră rămas 
bun în ajun, sigură că o să-l vadă răspunzându-i la chemare. 
Nu se îndoise nicio clipă de prietenul ei şi lucrul acesta îl 
impresiona pe Luc până la lacrimi, pentru faptul că o simţea 
mereu neschimbată, plină de bunătate şi simţăminte 


fraterne ca altădată. Izbucniseră în jurul lor cele mai 
înspăimântătoare drame, se dezlănţuiseră, nestăpânite, 
toate patimile din lume, dar ei rămăseseră mai departe 
aceeaşi buni prieteni, chiar şi după ce se scurseseră atâţia 
ani de la despărţire. Apoi, în vreme ce se apropia cu un pas 
zorit de proprietatea de la Guerdache, Luc se întrebă 
alarmat care o fi pricina pentru care îl chema. Nu-i scăpa 
din vedere faptul că Boisgelin era cuprins de dorinţa să 
vândă ceea ce mai rămăsese din atelierele uzinei Abis, şi 
asta încă la un preţ cât mai ridicat cu putinţă, speculând 
anumite concursuri de împrejurări. De altminteri, 
hotărârea lui Luc în această privinţă era luată de mult, 
niciodată nu o să cumpere nici cea mai mică parte din 
atelierele Abis; fiindcă singura soluţie acceptabilă era ca 
acestea să intre în asociaţia de la Crecherie, aşa cum 
procedaseră şi celelalte întreprinderi de mai mică 
importanţă, care se şi contopiseră în uzina lor. Îi fulgeră 
prin minte ideea că Boisgelin îşi determinase mai mult ca 
sigur soţia să-i facă propuneri în acest sens. Dar o cunoştea 
bine şi îşi dădea seama că Suzanne este incapabilă să se 
preteze la un asemenea rol. Ghicea că pricina adevărată 
trebuie să fie alta, poate că e zdrobită de nelinişte pentru 
vreun motiv oarecare, având nevoie de ajutorul lui în cine 
ştie ce împrejurare nefericită. Nu-şi mai frământă creierii, 
convins că-i va spune ea însăşi ce serviciu aşteaptă de la 
afecțiunea ce o nutrea pentru dânsa. 

Suzanne îl aştepta pe Luc în micul salon şi, în clipa în 
care acesta din urmă intră pe uşă, ea crezu că leşină, atât 
de tare se simţea tulburată. El însuşi rămăsese locului, 
răvăşit, cu inima zvâcnindu-i năvalnic în piept. La început, 
niciunul, nici celălalt nu putură să rostească un cuvânt. Se 
priveau în tăcere. 

— Oh, dragul meu prieten, dragul meu prieten, murmură 
Suzanne în cele din urmă. 

Punea în aceste simple cuvinte toată durerea pe care o 
încercase de-a lungul celor doisprezece ani în care se 


petrecuseră atâtea şi atâtea evenimente, despărţirea lor 
întreruptă doar din când în când de rare şi tăcute întâlniri, 
viaţa nefericită pe care o trăise în căminul său batjocorit şi 
întinat şi, mai cu seamă, gândurile prin care urmărise de 
departe, cu sufletul plin de entuziasm, opera pe care elo 
realizase în acest timp. Devenise un erou, prin aceasta îi 
reda credinţa ce o avusese în el, şi Suzanne ar fi vrut să 
îngenuncheze în faţa lui, să-i panseze rănile şi să-i fie 
tovarăşă de viaţa, în stare să-l consoleze şi să-l ajute atunci 
când simte nevoia de un sprijin. Dar se ivise o altă femeie şi 
Suzanne suferise atâta de mult din pricina Josinei, încât 
inima sa de iubită era de aci înainte moartă, ascunsă în 
această dragoste neştiută de nimeni şi despre care ca însăşi 
nu mai voia să ştie că a existat vreodată. Şi, în momentul în 
care revăzu dinainte-i pe omul pe care-l diviniza, toate 
simţămintele acestea ferecate până acum în cele mai adânci 
cute ale fiinţei sale izbucniră la lumină. Suzanne fu cuprinsă 
dintr-odată de înduioşare şi, tulburată, simţi cum i se, 
umezesc ochii şi cum încep să i se agite mâinile într-un 
tremur uşor. 

— Oh, dragul meu prieten, uite că totuşi ai venit, a fost de 
ajuns să-ţi trimit un semn şi ai şi răspuns chemării. 

Amintirile lui Luc, înfiorat de aceleaşi simţăminte de 
prietenie, evocau întregul ei trecut. Ştiuse că-i atât de 
nefericită, copleşită de insultele venite de la amanta soţului 
său, din partea corupătoarei căreia nu-i mai lipsise mult să 
se instaleze chiar în casa ei! Ştiuse că Suzanne se purtase 
într-un mod plin de demnitate şi aproape eroic, 
neacceptând să cedeze locul, apărând onoarea numelui şi a 
noţiunii de familie şi rămânând pe poziţii în căminul său, cu 
fruntea sus, pentru fiul său şi chiar pentru ea însăşi! De 
asemenea, în pofida îndelungatei perioade cât nu mai 
păstraseră unul cu altul nicio legătură, lui Luc nu-i ieşise 
niciodată, nici din suflet, nici din inimă, şi totdeauna, la 
fiecare nou necaz de care ştia că-i lovită, o deplânsese şi 
mai mult. Adeseori, se întrebase cum să-i vină într-ajutor, ce 


sprijin ar putea să-i acorde. Ar fi încercat cea mai mare 
bucurie din viaţa lui dacă ar fi putut să-i dea dovada că nu 
uitase nimic din prietenia lor, că-i rămăsese tovarăşul 
statornic de altădată, complicele ascuns al faptelor ei bune! 
Aceasta era pricina pentru care alerga Luc atât de repede 
la prima chemare, plin de afecţiune şi pradă unei îngrijorări 
care, în clipa aceasta, când se afla în faţa ei, îl făcea să-i 
tresalte inima, făcându-l incapabil să scoată o vorbă vreme 
îndelungată, până când, într-un târziu, putu să-i răspundă, 
în sfârşit. 

— Da, a venit prietenul tău drag, cel care nu a încetat să 
fie prietenul tău drag şi care aştepta această chemare, ca 
să poată să alerge de îndată la tine! 

Rămăseseră ca doi fraţi şi simţiră atunci că această frăţie 
este atât de adânc înrădăcinată în ei şi că nimeni şi nimic nu 
mai putea să-i despartă, acum şi întotdeauna, încât căzură 
unul în braţele celuilalt. Se sărutară pe amândoi obrajii, ca 
doi tovarăşi şi prieteni, departe de orice gând urât, fără să 
se teamă o clipă de nebuniile omeneşti, siguri că nu vor 
avea de suferit niciodată unul din cauza celuilalt şi că nu îşi 
vor oferi altceva decât încurajări şi linişte sufletească. Pe 
chipurile şi-n zâmbetele lor înflorea tot ceea ce o prietenie 
dintre un bărbat şi o femeie poate să aibă mai puternic şi 
mai duios. 

— Draga mea prietenă, dacă ai şti cât de mult m-am 
temut, când mi-am dat seama că din pricina mea atelierele 
uzinei Abis au să ajungă până la urmă să se ruineze! Oare 
nu pe tine te aduceam în sapă de lemn? Dar cât de 
puternică a fost legea căreia a trebuit să mă supun pentru a 
nu mă opri în faţa acestui gând! Uneori eram cuprins de o 
tristeţe imensă, la ideea că poate ar trebui să mă blestemi şi 
că n-ai să mă ierţi niciodată pentru faptul că sunt cauza 
grijilor în care te zbaţi în acest moment. 

— Eu să te blestem, dragul meu prieten? Dar eram 
alături, îţi uram în gând succes de fiecare dată când 
întreprindeai ceva nou şi victoriile tale au fost pentru mine. 


singurele bucurii! Şi te rog să mă crezi că faptul de a-ţi 
purta o afecţiune ascunsă, de a te înţelege şi iubi pentru 
ceea ce faci, de a te păstra într-un sanctuar intim al inimii 
mele, neştiut de ceilalţi, îmi era un lucru tare plăcut, în 
mijlocul acestei lumi care-i a mea şi care nu avea pentru 
tine decât ură. 

— Asta nu înseamnă însă că am contribuit într-o măsură 
mai mică la ruina ta, draga mea prietena. Mă întreb cu 
groază ce ai să devii, fiind obişnuită încă din copilărie cu 
această viaţă de lux? 

— Oh, la ruină, prietene drag, aş fi ajuns şi fără tine, de 
treaba asta se îngrijeau alţii. Şi, la urma urmei, ei sunt cei 
care m-au ruinat. Ai să vezi însă că am să fiu curajoasă şi 
plină de tact, aşa cum mă ştiai până acum. 

— Dar Paul ce părere are? 

— Paul! Lui Paul nici că i se putea întâmpla o mai mare 
fericire. O să muncească. Doar vezi bine ce au făcut banii 
din membrii familiei mele. 

Şi, în cele din urmă, Suzanne îi spuse lui Luc pricina 
pentru care îi adresase o invitaţie atât de urgentă. Dom” 
JerGme, despre a cărui revenire bruscă la facultăţile 
intelectuale îi povesti, dorea neapărat să-l vadă. Era dorinţa 
unui muribund, fiindcă doctorul Novarre îi prezisese im 
sfârşit foarte apropiat. Luc, uluit ca şi ea, cuprins de o 
nelămurită teamă la gândul acestei învieri din morţi, la care 
era invitat într-un mod atât de straniu să asiste, răspunse 
că se găsea cu totul la dispoziţia sa, gata să facă tot ceea ce- 
i va cere Suzanne. 

— "Ţi-ai anunţat soţul despre această dorinţă şi de faptul 
că te vizitez? 

Suzanne îl privi liniştită şi-nălţă uşor din umeri. 

— Nu, nu m-am gândit la asta şi, de altminteri, este cu 
totul inutil. De multă vreme chiar, bunicul nu mai pare să 
ştie că soţul meu există pe lume. Nu-i vorbeşte, nu se uită la 
el... De altfel, soţul meu a plecat la vânătoare, dis-de- 
dimineaţă, şi nu s-a întors încă. 


Apoi adăugă: 

— Dacă vrei să mă urmezi, am să te conduc imediat. 

Când pătrunseră în camera lui dom” Jerome, acesta, 
ridicat în capul oaselor în imensul pat din lemn de 
palisandru, cu spatele sprijinit de perne, mai avea încă 
privirile întoarse înspre fereastra ale cărei perdele 
rămăseseră trase larg la o parte. Fără îndoială că nu 
părăsise din ochi parcul superb care se desfăşura la 
orizont, între atelierele Abis şi uzina de la Crecherie, pe 
unul dintre versantele munţilor Bleuses, aproape de poalele 
lor, undeva deasupra acoperişurilor înghesuite unele într- 
altele ale Beauclairului. Era un spectacol ce părea că-l 
obsedează pe bătrân, angrenat într-o continuă evocare a 
trecutului, prezentului şi viitorului, de atâta amar de vreme 
de când, din lumea lui mută, avea fără încetare acest 
orizont dinaintea lui. 

— Bunicule, spuse Suzanne, ţi-l aduc pe domnul Luc 
Froment. Uite-l aici, a avut amabilitatea să vină de îndată ce 
l-am rugat. 

Încetişor, bătrânul îşi întoarse capul şi îi fixă asupra lui 
Luc ochii lui mari, care păreau de data aceasta şi mai mari 
ca de obicei, de o profunzime şi o limpezime fără de sfârşit. 
Şi nu spuse nimic, nu rosti nici măcar un cuvânt de bun 
venit sau de mulţumire. O tăcere apăsătoare se aşternu 
vreme de câteva minute, fără ca bătrânul să-şi fi întors 
privirile de la acest necunoscut, de la acest fondator al 
asociaţiei de la Crecherie, ca şi cum ar fi vrut să-l cunoască 
pe cât posibil mai bine, să pătrundă cu ochii lui de 
muribund în adâncul cel mai îndepărtat al sufletului său. 

Puțin cam încurcată, Suzanne reluă: 

— Bunicule, poate că nu l-ai cunoscut încă pe domnul 
Froment, deşi probabil că l-ai întâlnit adesea în decursul 
plimbărilor pe care le-ai făcut? 

Bătrânul nu avu aerul că ar fi auzit cuvintele nepoatei 
sale şi nici de data aceasta nu-i răspunse. Abia după ce se 
scurse o vreme, întoarse din nou capul şi răscoli cu privire 


iscoditoare prin încăpere. Şi, negăsind ceea ce se pare că 
ar fi dorit să găsească, pronunţă în cele din urmă un singur 
cuvânt, un nume: 

— Boisgelin... 

Lucrul acesta-i prilejui Suzannei o nouă surpriză, 
amestecată cu un sentiment de nelinişte şi jenă. 

— Îl ceri pe soţul meu, bunicule, doreşti să fie şi el aici, de 
faţă? 

— Da, da, Boisgelin. 

— Cred că nu s-a întors încă. Până să vină, ar trebui 
poate să-i spui domnului Froment pentru ce ai vrut să-l vezi. 

— Nu, nu... Boisgelin, Boisgelin. 

Era evident faptul că nu putea să vorbească ceea ce avea 
de spus decât de faţă cu Boisgelin. După ce îşi ceru scuze 
lui Luc, Suzanne părăsi în grabă camera, plecând în 
căutarea soţului său. Luc rămase singur faţă-n faţa cu dom! 
JerGme şi tânărul simţea aţintite mereu asupra lui privirile 
de o limpezime nemăsurată ale bătrânului. Atunci el însuşi 
se apucă să-l examineze şi-l găsi de o frumuseţe 
extraordinară pentru vârsta lui atât de înaintată, cu faţa 
albă şi trăsături regulate, cărora apropierea morţii, 
înnobilată fără îndoială de intenţia de a săvârşi un act 
măreț, le dădea un aer de o maiestate suverană. Aşteptarea 
fu lungă, dar cei doi bărbaţi, ale căror priviri se scufundau 
una în cealaltă, nu schimbară niciun cuvânt între ei. Jur- 
împrejurul lor, camera, tapetată cu stofe groase şi mobilată 
cu piese masive, părea că doarme, sufocată aproape de 
luxul ei greoi. Niciun zgomot, nicio răsuflare, nimic în afară 
de fiorul ce părea că se strecoară de-a lungul pereţilor, 
venind din pustietatea marilor saloane închise, a etajelor 
întregi lăsate pradă prafului. Şi nici că exista ceva mai 
tragic şi mai solemn ca această aşteptare. 

În sfârşit, Suzanne îşi făcu apariţia din nou, aducându-l le 
data asta cu ea pe Boisgelin, care tocmai se întorsese de la 
vânătoare. Bărbatul purta încă ghetre şi era înmănuşat şi 
cu haina de vânătoare pe el, căci Suzanne nu-i lăsase nici 


măcar timpul să-şi pună o haină de casă. Şi pătrunse în 
camera bătrânului cu un aer năuc, necăjit pentru faptul că 
se lăsa târât într-o astfel de aventură. Ceea ce-i spusese în 
pripă cu puţin înainte soţia lui, faptul că Luc fusese chemat 
de dom” JerOme, precum şi că acesta se afla în casa lui, mai 
precis în camera bătrânului, căruia începuse să-i revină 
inteligenţa şi acum îl aştepta şi pe el ca să le vorbească la 
toţi odată, toate aceste evenimente neprevăzute îl tulburau 
şi-l cufundau într-o buimăceală nemaipomenita, rara să-i 
dea măcar răgazul să mediteze câteva clipe în linişte. 

— Ei bine, bunicule, spuse Suzanne, uite-l şi pe soţul 
meu. Dacă ai ceva să ne spui, poţi acum să vorbeşti. Ie 
ascultăm. 

Dar, încă o dată, bătrânul îşi roti privirea prin camera şi, 
negăsind ceea ce căuta, întrebă: 

— Paul, unde-i Paul? 

— Vrei ca şi Paul să fie aici de faţă la discuţia noastră? 

— Da, da, vreau! 

— Paul este probabil la fermă. O să dureze mai mult de 
un sfert de oră până să vină. 

— Trebuie, vreau, vreau! 

N-avură încotro şi trimiseră în grabă un servitor după 
băiat. Şi, de data aceasta, aşteptarea fu mai solemnă şi mai 
dureroasă decât prima oară. Luc şi cu Boisgelin se salutară 
doar, fără să găsească ce să-şi spună şi fără să mai adauge o 
vorbă în încăperea aceasta unde răsuflarea augustă a 
bătrânului părea că e îndeajuns ca să o umple. Nimeni nu 
deschise gura, şi nu se mai auzea decât respiraţia destul de 
puternică a lui dom” Jer6me. Din nou ochii lui larg deschişi, 
plini de lumină, se întoarseră către fereastră, privind înspre 
acest orizont unde se desfăşura un mare efort omenesc, 
unde trecutul îşi încheiase sorocul şi unde începea să se 
nască un viitor luminos. Şi minutele se scurgeau cu 
încetişorul, unul după altul, în această aşteptare 
tulburătoare, fiecare dintre ei simțind că trebuie să aibă loc 
un act de o măreție suverană, a cărui apropiere o intuiau. 


Se auzi un zgomot uşor de paşi şi Paul se ivi în încăpere, 
cu figura lui sănătoasă şi îmbujorată, biciuită de viaţa în aer 
liber pe care o ducea. 

— Copilul meu, îi spuse Suzanne, bunicul ne-a chemat pe 
toţi cei pe care-i vezi şi nu vrea să ne vorbească decât cu 
tine de faţă. 

Pe buzele atât de multă vreme rigide ale lui dom” JerGme 
apăru un zâmbet de o duioşie fără margini. Îl chemă pe 
Paul printr-un gest şi-l făcu să se aşeze cât mai aproape de 
el, pe marginea patului. Pentru Paul voia mai cu seamă să 
vorbească, pentru ultimul vlăstar al familiei Qurignon, din 
care neamul lor ar fi putut să înflorească din nou şi să dea 
roade minunate. Şi fiindcă îl văzu foarte emoţionat, cu 
inima frântă din pricina că trebuia să-şi ia ultimul rămas 
bun de la bătrân, dom” JerGme mai zăbovi o clipă pentru a-l 
potoli ni ochii lui mari şi duioşi de bunic, pentru care 
moartea era blândă, fiindcă ştia că va lăsa prin testament 
strănepotului viu moştenirea îndelungatei lui existenţe, în 
care timp n-a făcut decât fapte care dovedeau bunătate, 
spirit de dreptate şi gânduri de pace. 

Apoi, în cele din urmă, bătrânul vorbi, ascultat de toţi cei 
din jur într-o linişte plină de cucernicie. Mai întâi, întoarse 
chipul către Boisgelin şi repetă singurele cuvinte pe care 
servitorul îl auzea bolborosindu-le, încă de mai multe zile, 
cu jumătate de voce, printre alte vorbe confuze. 

— Trebuie să dăm înapoi totul, trebuie să dăm înapoi 
totul. 

Şi, văzând că ceilalţi nu reuşeau să înţeleagă ceea ce voia 
el să spună, bunicul se întoarse din nou către Paul şi zise 
iarăşi, cu şi mai multă forţă: 

— Trebuie să dăm înapoi totul, copilul meu, trebuie să 
dăm înapoi totul... 

Un fior imens parcă plutea în jur, şi Suzanne, tulburată, 
schimbase o privire cu Luc, la fel de tulburat ca şi ea; şi-n 
vreme ce Boisgelin, stăpânit de teamă şi de o bruscă 


indispoziţie, se prefăcea că se aşteaptă la cine ştie ce alte 
divagaţii ale bătrânului, femeia se aplecă şi-ntrebă: 

— Ce vrei să spui, bunicule, ce zici că trebuie oare să 
dăm înapoi? 

Vocea lui dom” Jer6me se făcu din ce în ce mai clară şi 
mai răspicată: 

— Totul, fata mea... Acolo, jos, trebuie dat înapoi Abisul. 
Aici, trebuie dat înapoi domeniul Guerdache. La fermă 
trebuie dat înapoi pământul... Trebuie înapoiat totul, pentru 
că nimic nu trebuie să fie numai al nostru şi pentru că totul 
trebuie să fie al celor mulţi. 

— Dar, bunicule, explică-ne, cui trebuie oare să dăm 
înapoi totul? 

— Ţi-am mai spus-o, fata mea... Trebuie să dăm înapoi 
totul celor mulţi. Nimic nu-i al nostru din bunurile care am 
crezut că ne aparţin. Din moment ce aceste bunuri ne-au 
distrus şi ne-au otrăvit viaţa, înseamnă că nu ne aparţin şi 
că sunt bunurile altora... Pentru fericirea noastră şi pentru 
fericirea tuturora, trebuie să dăm înapoi totul, trebuie să 
dăm înapoi totul celor mulţi... 

Şi atunci avu loc o scenă de o negrăită frumuseţe şi de o 
măreție fără seamăn. Bătrânul nu găsea, totdeauna 
cuvintele potrivite, dar prin gesturi îşi  desăvârşea 
gândurile. Reuşea totuşi să se facă înţeles, încetul cu 
încetul, în mijlocul tăcerii sfinte pe care o păstrau cei ce-l 
ascultau. Văzuse totul, auzise totul şi-nţelesese totul; şi, 
întocmai cum presimţise Suzanne, cuprinsă de fiori de 
spaimă, întregul trecut era pomenit în vorbele lui, întregul 
adevăr al acestui trecut teribil, care se revărsa acum ca un 
şuvoi neîntrerupt de pe buzele acestui martor până nu de 
mult mut şi impasibil, sortit să zacă atâta amar de vreme în 
închisoarea lui din, carne. Părea că nu supravieţuise atâtor 
dezastre, atâtor generaţii de fericiţi, şi nenorociţi, decât 
pentru a extrage din exemplul lor o mare experienţă de 
viaţă. Şi acum, în ziua revenirii la viaţă, înainte de a muri, el 
dezvăluia lunga lui suferinţă de om care, după ce a crezut 


în destinele familiei sale, instalând-o în imperiul fondat de 
el, a trăit destul pentru a-i vedea pe cei dragi şi întreaga 
avere împrăştiindu-se ca duşi de furtuna care anunţa zorile 
unei lumi noi. Le spunea care sunt pricinile, judeca lucid 
situaţia şi încerca să îndrepte ceea ce mai era de îndreptat. 

Existase, mai întâi primul dintre membrii familiei 
Qurignon, un simplu smulgător de creuzete, care crease 
cele dintâi ateliere ale uzinei Abis, împreună cu câţiva 
tovarăşi de ai lui, la fel de sărac poate ca şi aceştia, dar fără 
îndoială că mai econom şi mai îndemânatic decât dânşii. 
După aceea, a urmat el, cel de-al doilea membru al familiei 
Qurignon, dobândind averea lor, acele milioane ce se 
îngrămădiseră printr-o luptă îndârjită, prilej de a se arăta 
ca un erou plin de voinţă şi constant, care ştie să-şi dozeze 
inteligent efortul. Dar, dacă unul ca el realizase minuni în 
activitatea pe care o desfăşurase, dovedind hărnicie şi 
geniu creator, dacă unul ca el câştigase atâta bănet printr-o 
admirabilă coordonare între producţie şi desfacere, era 
conştient de faptul că aceasta reprezintă o simplă 
întâmplare şi că în el se înmagazinase de fapt experienţa 
unor numeroase generaţii de muncitori, care îi dăduseră 
forţa necesară pentru a ajunge la acest triumf. Oare de câţi 
ţărani care au stropit glia cu sudoarea lor şi de câţi 
muncitori care-şi ruinaseră sănătatea pe unelte fusese 
nevoie pentru a se ajunge la aceşti primi doi membri ai 
familiei Qurignon, cuceritorii averii lor? În făptura acestora 
se înmagazinase toată cumplita nevoie de a lupta şi de a se 
îmbogăţi, de a urca de fiecare dată câte o treaptă şi de a se 
elibera încetul cu încetul din robia în care trăise veacuri de- 
a rândul nenorocitul curbat peste unealta la care trudea. Şi 
iată că, până la urmă, se ivise un membru al familiei 
Qurignon îndeajuns de puternic pentru a învinge şi pentru 
a putea scăpa din temniţă, care să dobândească averea 
mult râvnită şi care să fie atât de bogat, încât. să devină la 
rândul lui stăpân! Şi, imediat după aceea, când nici nu se 
perindaseră încă bine două generaţii, iată că începea 


declinul ce punea în primejdie urmaşii, se reîncepea lupta 
dureroasă, de data aceasta cu forţe slăbite din pricina 
desfrâului cu forţe care se devorau ele însele, aşa cum 
consumă flacăra unei lumânări propria sa ceară! 

— “Trebuie dat înapoi totul, trebuie dat înapoi totul, 
trebuie dat înapoi totul... 

Pomeni despre fiul său, Michel, care, după ce săvârşise 
atâtea nebunii, îşi pusese capăt zilelor, chiar în ajunul 
scadenţelor. Vorbi apoi de celălalt fiu al său, Philippe, 
căsătorit cu o aventurieră, care, odată ruinat de ea, îşi 
pierduse viaţa într-un duel prostesc. Aminti şi despre Laura, 
care murise mai târziu în mânăstire, fără să rodească, cu 
mintea slăbită de tot felul de halucinaţii mistice. Mai erau şi 
cei doi nepoți ai lui, Andre, fiul lui Philippe, rahitic şi pe 
jumătate nebun, care se stinsese în fundul unui balamuc, şi 
Gustave, fiul lui Michel, ducându-se să piară în chip tragic 
pe o şosea din Italia, după ce şi-a împins tatăl spre 
sinucidere, furându-i amanta, şi banii, chiar în ajunul 
termenului pentru scadenţă a poliţelor. În sfârşit, se mai 
afla şi Suzanne, duioasă şi înţeleaptă, nepoata lui mult prea- 
iubită, al cărei soţ, Boisgelin, după ce răscumpărase 
atelierele uzinei Abis şi proprietatea de la Guerdache, se 
pusese să desăvârşească opera de distrugere. Atelierele 
uzinei Abis fuseseră transformate-n scrum, zidurile mai 
erau încă fierbinţi de incendiul ce le pustiise, parcă pentru 
a răzbuna prostia şi a purifica neamul de murdărie prin foc. 
Proprietatea de la Guerdache, unde spera să-şi vadă familia 
înmulţindu-se, se întindea pustie în jurul lui, cu saloanele 
sale goale, cu parcul său mohorât, de-a lungul căruia nu se 
mai plimba decât fantoma palidă a aceleia care otrăvise 
atmosfera în jurul ei, a Fernandei, care reprezenta într- 
adevăr corupătoarei ce desăvârşise ruina. Şi, în vreme ce-i 
văzuse pe urmaşii neamului său prăbuşindu-se la pământ în 
felul acesta, unii după alţii, zdruncinând şi târând după ei 
opera tatălui său şi a lui, băgase de seamă cum se ridică în 
faţa ochilor săi o operă nouă, uzina de ia Crecherie, 


întreprindere rare ajunsese acum la o mare prosperitate, 
trăind din plin tot ceea ce trebuia să cunoască o instituţie 
plină de viaţă, din pricina noutăţii pe care o aducea cu sine. 
Şi bătrânul cunoştea toate aceste lucruri pentru că se 
petrecuseră în faţa ochilor lui limpezi, în decursul 
neîncetatelor sale plimbări, a lungilor ore de contemplare 
mută, când se afla din nou pe dinaintea porţii atelierelor 
Abis în momentul ieşirii muncitorilor din schimb sau în faţa 
zidurilor uzinei de la Crecherie, ai căror lucrători mai în 
vârstă, care părăsiseră fosta lui întreprindere, îl mai salutau 
încă. Dar, mai cu seamă, înţelesese aceste lucruri în 
dimineaţa când nu mai văzuse rămânând din atelierele lui 
mult iubite decât nişte ruine fumegânde. 

— “Trebuie dat înapoi totul, trebuie dat înapoi totul, 
trebuie dat înapoi totul... 

Acest strigăt pe care-l arunca fără încetare, în mijlocul 
valului lent de vorbe, şi pe care-l sublinia de fiecare dată cu 
şi mai multă energie, izbucnea ca o consecinţă firească a 
înseşi împrejurărilor dezastruoase din pricina cărora 
suferise atâta. Dacă toate se prăbuşiseră atât de repede în 
jurul lui, nu însemna oare aceasta că averea dobândită prin 
munca altora era otrăvită şi otrăvitoare? Desfrâul pe care îl 
generase este unul dintre cei mai siguri fermenţi ai 
distrugerii, el alterează neamul, dezorganizează familia şi 
provoacă drame oribile. Nu era acela care, în mai puţin de 
o jumătate de secol, măcinase puterea, inteligenţa şi geniul 
pe care le acumulase vreme de veacuri de-a rândul familia 
Qurignon, printr-o muncă aspră şi tenace. Greşeala lor, a 
acestor lucrători robuşti, fusese aceea că au crezut că 
trebuie, pentru fericirea lor personală, să se transforme-n 
stăpâni şi să profite numai ei singuri de bogăţia pe care o 
creau cu braţele lor toţi ceilalţi tovarăşi de muncă. Şi 
tocmai această avere pe care o visaseră, tocmai această 
avere pe care o realizaseră fusese pedeapsa. Nimic nu este 
mai dăunător din punct de vedere moral decât exemplul 
îmburghezitului, al celui care se trezeşte peste noapte 


patron, stăpân absolut peste miile de oameni curbați 
deasupra lucrului, transformând picăturile de transpiraţie 
în monezile ce servesc la triumful noului îmbogăţit. Când se 
spune: „Prin inteligenţă şi disciplină, după cum vedeţi, un 
simplu fierar poate ajunge departe, se face pur şi simplu un 
act de nedreptate, care agravează dezechilibrul social. 
Fericirea celui ales, în acest caz, nu se bazează decât pe 
nenorocirea altora, şi prin aceasta se reduce de fapt şi se 
ură chiar propria fericire a acestora din urmă. Un om care 
parvine pe aceste căi barează drumul a mii şi mii de alţi 
oameni, huzureşte de acum înainte din mizeria şi 
suferinţele lor. Şi adesea acest norocos este pedepsit tocmai 
de către averea în sine pe care a realizat-o, e lovit de către 
succesul prea timpuriu şi disproporționat faţă de nevoile lui, 
şi prin aceasta devenit criminal pentru el. În această 
situaţie, unica soluţie salvatoare era aceea de a reveni la 
munca adevărată, la munca pe care trebuie să o 
îndeplinească toţi oamenii ce-şi câştiga în mod cinstit viaţa, 
nedatorându-şi fericirea decât inteligenţei şi braţelor lor. 

— “Trebuie dat înapoi totul, trebuie dat înapoi totul, 
trebuie dat înapoi totul... 

Trebuie dat înapoi totul, pentru că din bunul furat altuia 
se ajunge la pieire. Trebuie dat înapoi totul, pentru că 
unicul mijloc de vindecare, unica certitudine şi unica 
bucurie în asta constă. Trebuie dat înapoi totul, din spirit de 
dreptate şi, mai mult încă, din interes personal, pentru că 
fericirea fiecăruia nu se poate realiza decât prin fericirea 
tuturor. Trebuie dat înapoi totul, pentru a duce un trai mai 
sănătos, o viaţă mai armonioasă în mijlocul păcii universale. 
Trebuie dat înapoi totul, pentru că, dacă toţi cuceritorii 
nedrepţi şi abuzivi, dacă toţi deţinătorii plini de egoism ai 
averilor publice ar fi înapoiat încă din prima clipă imensele 
bogății pe care le irosesc pentru propriile lor plăceri, 
imensele latifundii, marile exploatări miniere, uzinele, 
drumurile şi clădirile, s-ar întrona pretutindeni pacea, ar 
înflori din nou dragostea printre oameni şi s-ar produce o 


atât de mare abundență e bunuri, încât nu ar mai exista nici 
un singur nenorocit pe lume. Trebuie înapoiat totul, trebuie 
dat un exemplu, dacă vrem ca şi alţi oameni bogaţi să 
înţeleagă şi să simtă de unde vin relele din pricina cărora îi 
ameninţă pieirea, să-i facem să dorească regenerarea 
neamului lor printr-o viaţa activă, printr-o muncă zilnică, 
fiindcă niciodată pâinea nu-i mai gustoasă şi mai hrănitoare 
ca atunci când ai câştigat-o cu braţele tale şi cu proprii ta 
minte. Trebuie dat înapoi totul, cât mai este încă timp, cât 
mai există o oarecare măreție în gestul de a te întoarce la 
tovarăşii tăi de muncă, arătându-le că te-ai înşelat, şi să-ţi 
reiei locul în efortul general, stăpânit de speranţa că se 
apropie momentul dreptăţii şi al păcii între oameni. Trebuie 
dat înapoi totul, pentru a putea muri' în felul acesta cu 
cugetul şi conştiinţa curate şi cu sufletul împăcat că ţi-ai 
îndeplinit datoria pe pământ, lăsând astfel un exemplu 
înălţător, o lecţie de viaţă care să îndrepte şi să elibereze pe 
ultimul reprezentant al neamului tău, pentru ca el, la 
rândul lui, să se ridice, să evite să mai comită aceeaşi 
greşeală şi să-şi continue existenţa plin de încredere în 
forţele lui şi plin de bucurie pentru frumuseţea traiului său. 

Văzând înflăcărarea de care era cuprins fiul ei, Paul, la 
auzul vorbelor bunicului, în ochii Suzannei apăruseră 
lacrimi, în vreme ce Boisgelin îşi manifesta nervozitatea 
prin gesturi pline de nerăbdare. 

— Dar, bunicule, întrebă ea, cui vrei să dăm. Înapoi totul 
şi cum? 

Bătrânul îşi întoarse ochii luminoşi către Luc. 

— Dacă v-am cerut ca cel care a înfiinţat asociaţia de la 
Crecherie să fie de faţă, am făcut-o tocmai pentru ca dânsul 
să mă audă şi pentru ca de acum înainte să vă ajute, copiii 
mei... Are încă de pe acum mult de lucrat la acţiunea de 
reparare şi el e singurul om în stare să mijlocească şi să dea 
înapoi ceea ce a mai rămas din averea noastră celor ce ar 
trebui să le aparţină de fapt, adică tovarăşilor de lucru de 
altădată, fiilor şi nepoților acestora. 


Luc, pe care emoția îl făcuse la rândul lui să simtă un nod 
în gât în faţa acestui spectacol de o extraordinară nobleţe, 
avu totuşi un moment de ezitare, simțind cât de ostil era 
Boisgelin. 

— Nu pot să fac decât un singur lucru, spuse ei. Ar fi 
simplu, dacă proprietarii atelierelor Abis ar dori-o într- 
adevăr, să-i primim în asociaţia noastră de la Crecherie. 
Cum şi alte întreprinderi au venit de multă vreme cu noi, tot 
aşa şi atelierele Abis vor lărgi familia noastră de muncitori 
şi vor dubla dintr-odată importanţa oraşului nostru care se 
naşte. Şi, dacă doriţi să daţi înţelegerii noastre o 
întorsătura de act de dreptate şi să îndrumați ceea ce faceţi 
pe făgaşul justiţiei, pot să vă ajut şi consimt din toată inima. 

— Ştiu, răspunse încetişor dom' JerGme, nu cer nimic 
altceva decât asta. 

Dar Boisgelin, neputând să se mai abţină multă vreme, 
protestă: 

— Ah, nici poveste! Nu sunt de acord cu aşa ceva. Sunt 
gata să cedez atelierele Abis uzinei de la Crecherie, în 
pofida marii păreri de rău care mi-o pricinuieşte treaba 
asta. Dar asupra preţului vânzării, mai rămâne de discutat, 
şi am de gând să cer, în afara sumei fixate, să-mi menţin un 
beneficiu asupra firmei, a cărui cifră rămâne de asemenea 
să fie discutată... Vreau să vând, am nevoie de bani. 

Acesta era de fapt planul pe care-l frământa pe toate 
feţele de câteva zile, cu gândul că Luc a pus într-adevăr 
ochii pe terenurile unde fuseseră cândva atelierele Abis. 
Spera că va scoate de la el o sumă considerabilă pe loc, 
rezervându-şi în plus şi posibilitatea unor viitoare rente. 
Dar tot acest plan căzu baltă, când Luc declară cu o voce 
limpede, în care se simţea o voinţă de neclintit: 

— Ne e imposibil să cumpărăm. Lucrul acesta ar 
contraveni principiilor după care ne conducem. Nu suntem 
decât o asociaţie, o familie deschisă tuturor fraţilor doritori 
să ni se alăture. 


Dom” JerGme, ai cărui ochi strălucitori se fixaseră asupra 
lui Boisgelin, reluă fără pic de mânie în glas, dar cu liniştea 
lui suverană: 

— Eu sunt acela care doresc şi ordon. Nepoata mea, 
Suzanne, aici prezentă şi coproprietară a atelierelor Abis, 
va refuza într-un mod categoric oricare altă combinaţie 
care nu ar respecta voinţa mea. Şi sunt sigur că, întocmai 
ca şi mine, n-o să încerce decât un singur regret, acela că 
nu poate să înapoieze într-adevăr totul şi că îşi mai 
încasează încă dobânzile propriului său capital, de care 
dispune după cum va crede de cuviinţă. 

Şi, fiindcă Boisgelin tăcea mai departe, supunându-se 
loviturilor sorții, atât de puternic îl zdruncinase ruina spre 
care se îndrepta, bătrânul continuă: 

— Asta nu-i totul, a mai rămas proprietatea de la 
Guerdache şi ferma. Trebuie dat înapoi totul, trebuie dat 
înapoi totul! 

Atunci, epuizat de atâta vorbă şi de faptul că rostirea îi 
devenea din ce în ce mai dificilă, încheie de expus dorinţele. 
Din moment ce atelierele Abis se vor contopi cu uzina de la 
Crecherie, voia ca şi ferma să intre în viitorul apropiat în 
asociaţia de la Combettes. Domeniul va lărgi într-un mod 
considerabil întinsele terenuri puse laolaltă prin mijlocirea 
eforturilor lui Lenfant, Yvonnot şi celorlalţi ţărani, care, de 
când îşi cunoşteau mai bine interesele, trăiau ca fraţii. Nu 
ar mai exista decât o singură glie, o mamă unică, iubită de 
toţi, cultivată de toţi şi care-i va hrăni pe toţi. Întreaga 
câmpie Roumagne va ajunge până la urmă să fie una şi 
aceeaşi  holdă întinsă, grânarul plin de belşug al 
Beauclairului renăscut. Şi în ceea ce priveşte proprietatea 
de la Guerdache, pentru că aparţinea în întregime 
Suzannei, o desemnă pe aceasta să o înapoieze 
nenorociţilor şi suferinzilor, în aşa fel încât să nu mai 
păstreze nimic din bunurile pângărite, de pe urma cărora 
familia  Qurignon era ameninţată cu pieirea. Apoi, 
întorcându-se către Paul, care continua să stea cuminte pe 


marginea patului, şi apucându-i mâinile într-ale sale, 
privindu-l cu nişte ochi care începeau să se stingă, spuse 
din nou, din ce în ce mai slab: 

— Trebuie dat înapoi totul, trebuie dat înapoi totul... N-ai 
să păstrezi nimic, vei dărui acest parc vechilor tovarăşi de 
muncă, pentru ca să petreacă aici zilele lor de sărbătoare şi 
pentru ca femeile şi copiii lor să se plimbe pe aleile lui, să 
guste momente de veselie şi să-şi refacă forţele pe sub 
arborii aceştia frumoşi. Ai să dai înapoi, o să donezi de 
asemenea şi casa, această locuinţă imensă pe care noi nu 
am ştiut să o umplem, în pofida banilor noştri, şi vreau ca ea 
să aparţină de acum încolo familiilor de muncitori săraci cu 
copii numeroşi. Vor fi primiţi să locuiască aici; vor fi îngrijiţi 
aici, când se va întâmpla să fie bolnavi sau numai pur şi 
simplu obosiţi... Nu păstra nimic, dă înapoi totul, dă înapoi 
totul, dacă vrei să scapi de pieire. Şi munceşte, nu te baza 
în viaţă decât pe munca ta, caută să faci cunoştinţă cu fata 
vreunui vechi tovarăş care şi ea să fie harnică, ia-o în 
căsătorie, să ai cu ea copii care vor munci şi vor fi nişte 
adevăraţi cetăţeni drepţi şi fericiţi şi, la rândul lor, vor avea 
alţi copii frumoşi, pentru perpetuarea muncii de mâine... 
Nu păstra nimic, copilul meu, da înapoi totul, este unica 
soluţie pentru a dobândi pacea, bucuria şi izbăvirea. 

Toţi plângeau, şi poate că niciodată o scenă mai 
frumoasă, mai înălţătoare şi mai eroică nu încălzise astfel 
nişte suflete omeneşti. Încăperea, şi aşa imensă, căpătase 
dintr-odată ceva august din pricina aceasta. Şi ochii 
bătrânului, care se umpluseră de luminozitate, începeau 
acum să se stingă puţin câte puţin, în vreme ce vocea, la 
rândul său, se făcea tot mai nedesluşită şi se cufunda din 
nou în muţenia ei dintotdeauna. Îşi îndeplinise menirea 
sublimă de împărtăşire a adevărului şi dreptăţii, ajutând la 
instaurarea fericirii care este dreptul primordial al tuturor 
oamenilor. Şi, spre seară, bătrânul muri. 

Însă când Suzanne îl întovărăşi pe Luc, la ieşirea din 
încăperea unde se afla dom” Jer6me, se pomeniră dintr- 


odată singuri pentru câtva timp, în salonul mic. 

— Bizuie-te pe mine, îi spuse el, îţi promit că voi veghea 
ca să se împlinească dorinţele de pe urmă ale bunicului, al 
cărui executor testamentar eşti. Am să mă ocup chiar eu 
personal de treaba asta, de acum înainte. 

Suzanne îi cuprinsese amândouă mâinile într-ale sale. 

— Oh, dragul meu prieten, am toată încrederea în tine... 
Ştiu câte miracole de bunătate ai realizat până acum şi nu 
mă îndoiesc de minunea pe care o vei desăvârşi în 
continuare, împăcându-ne pe toţi... în viaţă, numai prin 
dragoste învingi. Ah, dacă aş fi fost şi eu iubită, aşa cum 
iubeam pe alţii... 

Luc o vedea tremurând şi dezvăluindu-şi secretul, pe 
care multă vreme nici ea însăşi nu-l cunoscuse şi care acum, 
în aceste momente solemne, îi scăpa de pe buze. 

— Dragul meu prieten, dragul meu prieten! Câtă forţă aş 
fi avut pentru a face bine semenilor mei, de cât ajutor m-aş 
fi simţit capabilă dacă m-aş fi aflat la braţul unui om drept, 
mânat de gânduri generoase, din care aş fi făcut zeul la 
care să mă închin! Dar, din moment ce pentru aşa ceva 
este, fără niciun fel de îndoială, mult prea târziu, mă vrei 
totuşi ca pe o prietenă, ca pe o soră, care o să-ţi fie poate de 
un oarecare ajutor? 

Şi Luc înţelese că era vorba despre o poveste la fel de 
duioasă şi de tristă ca şi a Soeurettei, care începea din nou 
să se depene. Suzanne îl iubise şi ea, fără să i-o spună, fără 
să şi-o mărturisească măcar sie însăşi, ca o femeie cinstită, 
dornică de tandreţe, care îşi făcuse din el un vis de 
dragoste fericită şi o consolare pentru cruzimile întâlnite în 
propria sa căsnicie. Dar oare nu o iubise chiar el însuşi, în 
zilele de demult, când se întâlneau la începutul prieteniei 
lor în casele oamenilor săraci, unde se şi cunoscuseră? 
Dragostea aceasta era un simţământ foarte plăcut şi 
discret, o iubire de vis, pe care nu i-ar fi dezvăluit-o nici în 
ruptul capului, de teamă să n-o jignească, şi care îi lăsase în 
suflet parfumul suav al florilor pe care le uiţi între paginile 


unei cărţi şi le regăseşti apoi după un timp. Dar acum, din 
moment de Josine fusese cea aleasă şi din moment ce din 
toate aceste lucruri nu mai rămăsese decât amintirea, fără 
nicio posibilitate de a le reînvia, Suzanne i se oferea, 
întocmai ca şi Soeurette, să-i ţină tovărăşie în tot ceea ce 
întreprindea, ca o soră şi ca. o prietenă devotată, doritoare 
să fie alături de el în îndeplinirea misiunii lui, în realizarea 
operei la care muncea. 

— Dacă te vreau!? strigă el mişcat până la lacrimi. Ah, 
dar niciodată nu-i de ajuns afecțiunea unui singur om, 
niciodată nu-i prea mult când e vorba să acţionăm spre 
binele semenilor şi să le aducem o mângâiere în suferinţele 
lor! Există atâtea lucruri de făcut în această direcţie, încât 
vei putea să-ţi  dăruieşti întotdeauna sufletul cu 
generozitate... Vino alături de mine, prietena mea dragă, şi 
nu mă mai părăsi niciodată, şi ai să reprezinţi o parte din 
gândurile şi dragostea mea pentru oameni. 

Suzanne fu atât de încântată de răspunsul lui Luc, încât 
se aruncă în braţe şi rămaseră în felul acesta vreme 
îndelungată. Între ei doi se înnodase o legătură de 
nedesfăcut, înlănţuind până ia moarte nişte simţăminte de o 
puritate extraordinară, în care nu se mai afla nimic altceva 
decât interesul amândurora pentru cei săraci şi suferinzi, 
nimic altceva decât dorinţa fierbinte de a elimina din lume 
mizeria. Luc avea o soţie adorată şi plină de sănătate, care-i 
dădea copii, mlădiţe din trupul lui, şi, în plus, mai avea şi 
două adevărate prietene, două vajnice tovarăşe cu mâini 
delicate de femeie, care îl vor ajuta de acum înainte să 
împlinească năzuinţele sufletului său generos. 

Luni de zile se scurseră şi până se lichidară afacerile 
încâlcite ale atelierelor Abis trebui să se depună o activitate 
foarte laborioasă. Mai întâi exista datoria aceea de şase 
sute de mii de franci de care era nevoie să se debaraseze 
înainte de toate. Reuşiră să ajungă la anumite înţelegeri, 
creditorii acceptară să fie plătiţi prin anuităţi, alcătuite din 
beneficiile pe care le-ar realiza atelierele Abis de pe urma 


activităţii lor, în momentul în care ar fi intrat în asociaţia de 
la Crecherie. Se evaluaseră de asemenea sumele care 
reprezentau materialele şi utilajul salvate din incendiu. 
Acestea, împreună cu terenurile extrem de mari, care se 
întindeau de-a lungul râului Mionne, constituiau aportul 
familiei Boisgelin la asociaţie; şi pentru aceasta le era 
asigurată o rentă modestă, pe care o ridicau din beneficii, 
mai înainte ca restul să fie împărţit între creditori. Astfel, 
dorinţele bătrânului Qurignon nu erau îndeplinite decât pe 
jumătate, în această perioadă de tranziţie, când capitalul 
era privit încă prin aceeaşi optică prin care era privită 
activitatea lucrătorilor şi inteligenţa specialiştilor, în 
aşteptarea momentului când el urma să dispară în faţa 
victoriei muncii unice şi suverane. Dar cel puţin 
proprietatea de la Guerdache şi ferma putură să se 
reîntoarcă în întregime comunităţii, fiind înapoiate 
muncitorilor, adevărații moştenitori, care le plătiseră 
cândva cu sudoarea frunţii lor; căci de îndată ce greutăţile 
fură înlăturate şi ferma intrată în asociaţia de la Combettes, 
realizând în felul acesta ideea ascunsă pe care o cocea de 
multă vreme Feuillat, terenurile începură să prospere, 
devenind o sursă de câştiguri considerabile, şi toţi aceşti 
bani fură întrebuinţaţi ca să se amenajeze la Guerdache un 
sanatoriu unde să se întremeze copiii debili şi o maternitate 
pentru convalescenţa mamelor lehuze. Se adăugau mereu 
şi mereu noi paturi, se acordau pensiuni gratuite, şi parcul 
veşnic înflorit aparţinea de acum înainte lumii acesteia în 
miniatură, cu micuţi ce zburdau în voie, iar grădina imensă 
se transformase într-un paradis de basme, uncie se jucau 
copiii, unde mamele îşi refăceau sănătatea şi unde tot 
poporul venea să se recreeze ca într-un adevărat palat al 
naturii, care era acum palatul tuturor. 

Trecură ani după ani. Luc cedase familiei Boisgelin una 
dintre căsuţele de la Crecherie, construită la o oarecare 
distanţă de pavilionul pe care-l ocupa el însuţi de când 
venise acolo. Şi primele zile ale acestei existenţe modeste 


fură foarte greu de suportat pentru Boisgelin, care nu se 
resemnase şi izbucnea adesea în revoltă, făcând scene pline 
de violenţă. O vreme chiar se gândise să plece la Paris şi să 
trăiască acolo după cum l-o tăia capul, la voia întâmplării. 
Dar trândăveala lui înnăscută, imposibilitatea de a-şi 
câştiga existenţa, care-i erau trăsături caracteristice, îl 
făceau să fie neputincios ca un copil şi-l dădeau pe mâinile 
cui voia să-l întreţină. De când cu dezastrul, Suzanne, care 
era atât de înţeleaptă şi atât de blajină, dar în acelaşi timp 
şi atât de fermă, exercita asupra lui o autoritate absolută; şi 
bărbatul ajunse în cele din urmă să facă ceea ce-i dicta ea, 
ca o sărmană epavă părăsită, dusă după voia valurilor vieţii. 
În curând, în mijlocul acestei lumi atât de active, cu oameni 
harnici, lenea îl apăsa într-atâta, încât ajunse să dorească o 
ocupaţie. Era obosit să se târască ziua întreagă de colo 
până colo fără niciun rost şi suferea din pricina unui 
sentiment de ruşine şi dintr-o nevoie de a face ceva, 
nemaiavând pe cap grijile inutile ale unei mari averi ce 
trebuia administrată şi, mai cu seamă, tocată. Iarna, cel 
puţin, îi mai rămânea vânătoarea; dar în celelalte zile 
frumoase ale anului, în afara câtorva plimbări călare, îl 
copleşea o plictiseală plină de tristeţe. Aşa se făcu că, atunci 
când Suzanne îl convinse pe Luc să-i încredinţeze un rol de 
inspector, un fel de controlor al magazinelor universale, 
lucru care-i ocupa trei ore din timpul său liber, acceptă 
imediat. Sănătatea lui, care avusese de suferit de pe urma 
trândăviei de până atunci, începu să se mai restabilească 
puţin câte puţin, fără însă ca el să îi încetat să se arate la fel 
de neliniştit ca şi până atunci, cu aerul rătăcit şi plin de 
durere al unui om căzut în mijlocul celorlalţi dintr-o altă 
planetă. 

Şi iar trecură ani după ani. Suzanne devenise prietena, 
sora chiar a Josinei şi Soeurettei, ajutându-le şi împărțind cu 
ele muncile. 'Toate trei îl înconjurau pe Luc, îl susțineau şi-l 
completau, reprezentau bunătatea lui, dragostea lui şi 
blândeţea lui, care lucrau în numele său. El le numea 


râzând cele trei virtuţi ale sale şi le spunea că fiecare dintre 
ele constituie, în diferite direcţii, prelungiri ale dragostei 
lui, mesagerele a tot ceea ce ar fi dorit să întroneze drept 
fericire şi tandreţe în lume. Ele se ocupau de creşe, şcoli, 
infirmerii, casele de naşteri şi sanatoriile pentru copiii 
debili, mergeau peste tot unde exista un neputincios de 
protejat, o durere de uşurat, o bucurie de făcut. Soeurette 
şi Suzanne mai cu seamă se ambiţionau să îndeplinească 
cele mai ingrate munci, acelea care pretindeau spirit de 
abnegaţie din partea lor şi renunțare deplină; în vreme ce 
Josine, ocupata fii copiii săi, cu căminul său care se mărea 
fără încetare, se dăruia, aşa cum era şi firesc, mai puţin 
altora. Josine reprezenta de altminteri pentru Luc iubita, 
floarea frumuseţii şi întruchiparea dorințelor lui, în vreme 
ce Soeurette şi Suzanne nu constituiau decât prietenele, 
consolatoarele şi sfătuitoarele sale. Luc continuă să aibă din 
când în când mari amărăciuni, dar existau aceste două 
prietene ale căror îndemnuri le asculta şi care se însărcinau 
să-i panseze rănile sufletului, fericite să se dăruiască în felul 
acesta operei comune de izbăvire. Se părea că oraşul nou 
trebuie să fie întemeiat prin femeie şi pentru femeie. 


Se scurseră opt ani de la aceste evenimente, până în ziua 
în care Paul Boisgelin, împlinind vârsta de douăzeci şi şapte 
de ani, o luă în căsătorie pe fiica cea mai mare a 
muncitorului Bonnaire, pe atunci în vârstă de douăzeci şi 
patru de ani. Băiatul se ocupase cu pasiune de agricultură, 
împreuna cu bătrânul fermier Feuillat, încă de la intrarea 
terenurilor de la Guerdache în asociaţia întemeiată la 
Combettes, nu numai din pricina câştigurilor mari pe care 
puteau să le aducă aceste pământuri, ci şi pentru interesul 
pe care i-l stârnea fertilizarea din ce în ce mai mare a 
solului de pe câmp urile vaste, care începeau să se extindă 
tot mai mult. Se făcuse cultivator şi conducea una dintre 
secţiile în care era împărţit domeniul lor comun, care din 
pricina imensităţii întinderii, trebuise să fie divizat în 


diverse sectoare, ce aparţineau toate aceleiaşi familii unde 
domneau relaţii frăţeşti. Şi locuia la mama lui, în căsuţa de 
la Crecherie, unde se întorcea în fiecare seară să se culce, 
când o cunoscuse pe Antoinette, care stătea împreună cu 
părinţii ei în casa vecină. O adevărată prietenie se legase 
între aceasta familie de simpli muncitori şi fosta 
moştenitoare a averilor neamului Qurignon, care ducea 
acum un mod de viaţă foarte modest, dar era de o mare 
blândeţe şi foarte primitoare; şi cu toate că doamna 
Bonnaire, teribila La 'Toupe, continua să rămână foarte 
puţin sociabilă, fusese totuşi de ajuns noblețea simplă a lui 
Bonnaire, a acestui erou al muncii, unul dintre întemeietorii 
oraşului cel nou, pentru a se stabili o legătură dintre cele 
mai intime. De asemenea, fu o adevărată încântare, atât 
pentru Suzanne, cât şi pentru Bonnaire, să-i vadă pe copii 
iubindu-se şi înnodând în felul acesta legăturile care se 
statorniciseră între cele două categorii sociale aflate 
altădată în luptă. Antoinette, plămădită după chipul şi 
asemănarea tatălui său, voinică şi oacheşă, frumoasă, 
posedând multă graţie, trecuse prin şcoala Sourettei şi o 
ajuta acum pe profesoara ei, lucrând în marea lăptărie care 
era instalată la capătul parcului, la poalele munţilor 
Bleuses. După cum spunea chiar ea adeseori în glumă, nu 
era decât o lăptăreasă, specialistă în produse lactate, în unt 
şi brânzeturi. Şi când avu loc căsătoria dintre fiul acesta al 
unor burghezi, care se întorsese la muncile câmpului, şi 
fata aceasta din popor, care muncea cu propriile ei mâini, 
se aşternu o mare petrecere, toată lumea dorind să 
sărbătorească într-un mod plin de fast această nuntă 
simbolică, pe care toţi o numeau împăcarea, unirea tuturor 
oamenilor, indiferent de categoria căreia îi aparţineau. 

Şi în anul următor, într-o zi călduţă de iunie, după prima 
sarcină a Antoinettei, cei doi tineri însurăţei se aflau 
împreună cu Luc şi cu soţii Boisgelin în parcul de la 
Guerdache. Trecuseră aproape zece ani de când dom” 
Jerme era mort şi de când, potrivit voinţei lui, domeniul 


acesta reintrase în mâinile poporului. Antoinette, care 
avusese o naştere cam anevoioasă, se afla, de două luni de 
zile, internată în casa de naşteri ce fusese instalată în 
castelul unde domnise cândva familia Qurignon. În acea zi, 
Antoinette se simţi în puteri să facă o plimbare pe sub 
copacii umbroşi ai parcului, la braţul soţului său; în vreme 
ce Suzanne, ca o bunică bună, ducea în braţe pe noul 
născut. În spate, la câţiva paşi în urmă, mergeau Luc şi cu 
Boisgelin tatăl. Şi câte amintiri nu se mai trezeau în ei când 
înălţau privirile înspre această reşedinţă princiară, 
transformată în felul acesta într-o reşedinţă a înţelegerii 
frăţeşti, şi câte gânduri de mult adormite nu veneau 
dinspre copacii aceştia seculari, dinspre aceste peluze cu 
flori şi iarbă şi dinspre aceste alei, unde nu mai răsuna 
zgomotul petrecerilor costisitoare, galopul cailor sau 
chelălăitul haitelor de câini de vânătoare, ci râsetele zglobii 
ale lumii micuţilor aceştia, care profitau, în sfârşit, de aerul 
proaspăt, dătător de sănătate, şi de umbra odihnitoare a 
uriaşilor arbori. Tot luxul magnificului domeniu le aparţinea 
numai lor, casa de odihnă le deschidea larg uşile camerelor 
ei luminoase, saloanele elegante şi bucătăriile în care 
domnea abundența, izvoarele cristaline ale parcului, 
peluzele cu iarbă, unde grădinari plantau şi îngrijeau 
pentru desfătarea ochilor micuţilor tot felul de flori plăcut 
mirositoare, în ronduri de diferite dimensiuni, toate erau de 
acum înainte numai şi numai pentru ei. Şi copiii aveau 
posibilitatea să descopere aici tot ceea ce-i frumos şi grațios 
în lume, tot ceea ce le fusese refuzat până deunăzi 
părinţilor lor. Şi partea cea mai bună a lucrurilor era că 
tocmai aceste fiinţe aflate la vârsta copilăriei şi a tinereţii, 
ca şi cele ce se aflau pe punctul de a deveni mame şi care 
suferiseră vreme de secole, închise în cocioabe lipsite de 
soare, săvârşindu-se din viaţă într-o mizerie şi o josnicie de 
nedescris, fuseseră acum chemate pe neaşteptate să se 
bucure de viaţă, să guste din partea de fericire la care are 
dreptul oricare fiinţă umană, permiţându-li-se să se bucure 


de toate cele de trebuinţă pentru un trai îmbelşugat, la care 
nenumărate generaţii de nenorociţi priviseră până acum de 
departe, fără să se poată atinge de ei. 

Apoi, în clipa în care cuplul de tineri căsătoriţi, urmat de 
părinţi, ajungea la marginea lacului aflat la capătul unui 
pâlc de sălcii, a cărui apă avea o limpezime de cristal sub 
cerul albastru-senin, Luc începu să râdă încetişor. 

— Ah, prieteni, dacă aţi şti ce amintire plăcută şi 
amuzantă îmi stârneşte locul acesta! Nu mă credeţi? Pe 
malul acestei ape atât de liniştite s-au cunoscut, în urmă cu 
douăzeci de ani, Paul şi Antoinette. 

Şi le povesti delicioasa scenă care se petrecuse în 
copilăria lor, şi pe care o văzuse cândva, cu prilejul primei 
lui vizite la conacul de la Guerdache; le vorbi despre năvala 
pe care o daseră cei trei ştrengari, despre Nanet care târa 
după el pe micuţii lui prieteni, Lucien şi Antoinette 
Bonnaire, de-a lungul gardului ce împrejmuia proprietatea 
familiei Boisgelin, pentru a veni să se joace aici, lângă lac; le 
descrise apoi invenţia ingenioasă a lui Lucien, vaporul acela 
care mergea singur pe apă; şi sosirea celor trei copilaşi de 
familii înstărite, Paul Boisgelin, Nise Delaveau şi Louise 
Mazelle, care, încântați de vapor, legaseră imediat 
prietenie; şi perechile care se formaseră de îndată, într-un 
mod firesc, cuplurile Paul şi Antoinette, Nanet şi Nise, 
Lucien şi Louise, având drept complice natura cea bună şi 
zâmbitoare, mama dintotdeauna a celor ce se iubesc. 

— Nu vă mai aduceţi aminte? îi întrebă Luc râzând. 

Tânăra femeie, care râdea cu hohote împreună cu soţul ei 
de cele povestite, mărturisi că scena era mult prea 
îndepărtată ca să-şi mai poată aminti de ea. 

— Dacă aveam pe atunci patru ani, spuse Antoinette cu 
gura până la urechi, înseamnă că nu aveam o memorie prea 
dezvoltată. 

Dar Paul se străduia să scormonească cu gândul în 
trecut. 


— Eu aveam şapte... la stai puţin, totuşi, mi se pare că 
revăd ceva ca prin ceaţă: vaporaşul pe care îl aduceam 
înapoi cu un băț lung, când roţile se opreau din învârtit; şi 
apoi una dintre fetiţe care fusese cât pe-aci să cadă în lac; şi 
apoi ştrengarii aceia mici care au luat-o la sănătoasa, în 
momentul în care au văzut lumea venind înspre noi. 

— Chiar aşa s-au petrecut lucrurile! Chiar aşa s-au 
petrecut lucrurile! exclamă Luc. Ah, îţi aminteşti?!... Şi eu 
îmi amintesc de faptul ca am încercat în ziua aceea, pentru 
prima oară, fiorul speranţei într-un viitor mai fericit, fiindcă 
scena reprezenta într-adevăr un mic început din împăcarea 
ce nu mi se părea că o să întârzie prea mult. Copilăria cea 
minunată era factorul care dăduse naştere la acele relaţii, 
prin naivitatea ei, şi care vă înfrăţise, determinându-vă să 
faceţi un nou pas înspre dreptate şi bună înţelegere... Şi 
uite ce aţi ajuns să realizaţi acum din fericirea voastră 
nouă, pe care domnul acesta mic are sarcina să o ducă mai 
departe. 

Şi, printr-un gest larg, îl indică pe micul Ludovic, noul 
născut, ce dormea în braţele Suzannei, aflată în al nouălea 
cer pentru faptul că era bunică. Şi Suzanne spuse la rândul 
ei, pe un ton de glumă: 

— Pentru moment este cuminte fiindcă doarme... Mai 
târziu, dragul meu Luc, îl vom căsători poate cu una dintre 
nepoatele tale, şi în felul acesta vom realiza o împăcare 
totală, toţi luptătorii de ieri fiind în felul acesta uniţi şi 
potoliţi datorită urmaşilor lor... Eşti de acord? începând de 
astăzi, îi considerăm ca şi logodiţi. 

— Bineînţeles că vreau! Nepoţii noştri vor desăvârşi, 
mână în mână, opera pe care noi am început-o cândva. 

Paul şi Antoinette se îmbrăţişară, emoţionaţi, în vreme ce 
Boisgelin, care nu lua aminte la asemenea vorbe, privea 
acest parc din fostul lui domeniu cu un chip mohorât pe 
care nu mai citeai nici măcar amărăciune, până într-atât îl 
tulbura şi îl zăpăcea lumea nouă ce-o vedea că se-nalţă în 
jurul lui. Şi plimbarea continuă în tăcere de-a lungul aleilor 


umbrite de arbori, Luc şi Suzanne nemaischimbând nicio 
vorbă, ci doar zâmbete pline de bucurie şi fericire. 

Dar, pe zi ce trecea, viitorul începea să prindă din ce în 
ce mai mult contur. Şi, întorcându-se către conacul de la 
Guerdache, se opriră cu toţii pentru o clipă dinaintea 
fațadei clădirii, în stânga peronului, chiar sub ferestrele 
camerei unde murise dom” Jerme. De acolo se zăreau în 
depărtare, printre coroanele arborilor uriaşi, acoperişurile 
Beauclairului, apoi cele ale Crecheriei şi ale atelierelor 
Abis. Contemplară în linişte acest vast orizont. Se 
distingeau în mod limpede atelierele Abis, reconstruite 
după modelul uzinei de la Crecherie, nemaiformând 
împreună cu ea decât unul şi acelaşi mare oraş al muncii 
organizate pe baze noi, înnobilată şi devenită pricină de 
mândrie, de sănătate şi de veselie. În fiecare dimineaţă 
izvora acolo, dintre zidurile curate, mai multă dreptate şi 
dragoste pentru om. Şi valul acestor căsuțe zâmbitoare, 
strălucind în mijlocul verdeţei, valul acela pe care îl văzuse 
plin de spaimă Delaveau înaintând mereu, ajunsese acum să 
invadeze terenurile odinioară întunecate şi părăginite, 
lărgind fărâ-ncetare orizontul oraşului viitor. Acum ocupau 
întreaga porţiune imensă de la poalele munţilor Bleuses 
până la râul Mionne şi în curând aveau să treacă dincolo de 
torentul îngust, pentru a mătura vechiul Beauclair, 
grămada murdară a cocioabelor de robi, care agonizau 
printre zidurile coşcovite. Şi căsuţele luminoase vor mai 
înainta încă mereu, înălțându-se cărămidă cu cărămidă, sub 
soarele blând şi fratern, până hăt, departe, în buza câmpiei 
fertile a Roumagnei, oraşul liber, în sfârşit, în care să 
domnească dreptatea şi fericirea. 


II 


Şi-n vreme ce transformările care aveau loc dădeau 
Beauclairului cale liberă spre un nou destin, în vreme ce 
noul oraş se înălța, împins din spate de forţe ale 
progresului, şi creştea fără. odihnă, într-un ritm din ce în ce 
mai impetuos, dragostea rodea pretutindeni, cu un elan 
tineresc şi irezistibil, veselă şi victorioasă. Pretutindeni, prin 
toate familiile, se încheiau noi căsătorii, una după alta, 
apropiind pe oameni şi grăbind întronarea armoniei şi a 
bunei înţelegeri ce avea să domnească de acum înainte. 
Dragostea victorioasă înlătura obstacolele, înfrângea cele 
mai îndârjite rezistenţe, şi asta dintr-o mare dorinţă de 
viaţă, dintr-o revărsare de voioşie care reflecta bucuria de a 
trăi, de a iubi. de a da viaţă, mereu şi mereu. 

Luc şi Josine dăduseră exemplul. În ultimii şase ani, 
familia lor crescuse şi acum aveau trei băieţi şi două fete. 
Cei mai mare, Hilaire, născut înainte de prăbuşirea 
atelierelor Abis, împlinise deja unsprezece ani. Apoi 
urmaseră, din doi în doi ani, toţi ceilalţi. Charles, în vârstă 
acum de nouă ani, Therese de şapte, Pauline de cinci şi 
Jules de trei. Şi-n vechiul pavilion, care fusese mărit printr- 
un întreg corp de clădire, toată această puştime se 
zbenguia în voie şi dădea drumul cascadelor de râs şi de 
optimism, în aşteptarea momentului când, ajunşi la 
maturitate, vor forma ei înşişi, fiecare, familiile lor. După 
cum obişnuia să-i spună Luc, fericit, Josinei, care zâmbea 
când îl auzea vorbind în felul acesta, dragostea lor 
statornică era alcătuită tocmai din această rodnicie a 


pântecului ei, pentru că devenea şi mai a lui cu fiecare nou 
copil pe care îl aducea pe lume. Iubita, a cărei suferinţă îl 
hotărâse odinioară să se arunce în luptă şi care îl 
transformase în erou triumfător, făcea ioc astăzi mamei, 
înconjurată de micuţii ei puişori, de acest cămin în 
adevăratul sens al cuvântului, pentru care Luc se zbătea 
acum din răsputeri, ca şi cum ar fi devenit dintr-odată un 
pacificator al pământurilor cucerite. Şi cu toate ca trecuse 
atâta vreme, cei doi continuau să se iubească mai departe 
ca nişte tineri îndrăgostiţi, demonstrând că adevăratele 
sentimente nu îmbătrânesc niciodată, rămânând să ardă 
veşnic în sufletele lor, ca nişte focuri nemuritoare din care 
se alimentează însăşi viaţa pe pământ. Niciodată casa nu 
răsunase de o veselie mai mare ca acum, când era plină de 
copii şi de flori. Luc şi Josine se iubeau între ei atât de mult 
şi simțeau o bucurie atât de mare când erau împreună, 
încât nicio nenorocire nu mai avea curajul să le calce 
pragul. Şi când Josinei îi revenea în faţa ochilor vreo scenă 
din trecutul ei dureros sau când se gândea la suferinţele pe 
care le-ar mai fi îndurat încă şi la decăderea în care ar fi 
ajuns până în cele din urmă, dacă n-ar fi fost mâna 
salvatoare a lui Luc s-o scape de la pieire, femeia se arunca 
de gâtul lui, cu un avânt şi mai mare şi o recunoştinţă 
nemărginită, în vreme ce el, emoţionat, simţea cum devine 
şi mai dragă, având în minte toată acea nedreptate şi 
mârşăvie din care o scăpase.. 

— Ah, ce mult te iubesc, dragul meu Luc! Şi voi fi oare 
vreodată în stare să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru că m-ai 
făcut să trăiesc într-un mod demn şi să fiu atât de fericită? 

— Draga mea, draga mea Josine! Eu sunt acela care e 
normal să-ţi port dragoste şi recunoştinţă; căci fără tine n- 
aş fi fost în stare să realizez nimic din ceea ce am realizat. 

Şi atât unul, cât şi celălalt se simțeau ca şi purificaţi prin 
ceea ce făceau, prin munca pe care o depuseseră pentru a 
instaura un spirit de dreptate şi de bună înţelegere în jurul 
lor; şi mai spuneau de asemenea: 


— Trebuie să-i iubim pe ceilalţi oameni la fel cum ne 
iubim pe noi înşine; dragostea este flacăra care apropie 
toate fiinţele; fericirea noastră ca soţi şi chiar ca amanți nu 
ar fi fost posibil să dureze, fără să fi existat o fericire 
generală în jurul nostru. Ce minunată eşti tu, dragoste, 
pentru că nimic nu poate să trăiască decât prin tine; ajută- 
ne, aşadar, să ne desăvârşim opera pe care am început-o, 
îmbărbătează inimile oamenilor, fă ca în toate familiile 
oraşului nostru să domnească iubirea şi să zămislească într- 
o adevărată armonie universală, care trebuie să ne unească 
pe toți. 

Aceasta era ceea ce numeau ei, în glumă, rugăciunea noii 
credinţe a omenirii. Şi la ei în casă, în acest cămin unde 
plutea o atmosferă plină de dragoste, floarea iubirii înflorise 
încă din primii ani care au urmat după incendiul de la 
atelierele Abis. Nanet, micul Nanet, care devenise între 
timp un adevărat bărbat, locuia la Luc, alături de nana lui 
dragă, cum continua el s-o numească pe Josine. De o 
inteligenţă vie, cu o fire curajoasă şi întreprinzătoare, 
veşnic treaza şi receptivă la tot ceea ce era nou în jurul sau, 
ajunsese până la urma să-l cucerească pe Luc într-o 
asemenea măsură, încât devenise elevul lui cel mai drag, un 
discipol încă foarte tânăr, dar pătruns cu totul ele lecţiile 
profesorului. Şi Nise, micuța Nise, era crescută în această 
vreme la cei doi fraţi Jordan, a căror casă se învecina cu a 
lor şi unde fetiţa se bucura ele toată dragostea şi grija 
Sourettei, care o luase la dânsa a doua zi după ce se 
petrecuse catastrofa, fericită să aibă acest copil adoptiv şi 
găsind în ea o adevărată prietenă şi un ajutor de un farmec 
nemărginit. În felul acesta, cei doi tineri, continuând să se 
vadă în fiecare zi, ajunseseră până la urmă să nu mai 
trăiască decât unul pentru celălalt. Oare nu dura logodna 
lor încă din copilărie, din zilele acelea de demult, când 
dragostea lor naivă şi minunată îi făcea să prindă aripi şi să 
zboare unul către celălalt, stăpâniţi de dorinţa de a se 
vedea şi de a se juca împreună, ceea ce-i făcea să desfidă 


pedepsele şi să sară peste ziduri pentru a se întâlni unul cu 
altul? Erau pe vremea aceea cu părul blond şi cârlionţat ca 
nişte mieluşei şi râdeau cu aceleaşi hohote argintii, 
aruncându-se unul în braţele celuilalt la fiecare întâlnire, 
fără să ştie că-i despărţeau diferențieri sociale, ea 
provenind dintr-o familie de burghezi, fiind fiica patronului, 
iar el ştrengarul străzilor, copil sărac lipit pământului, cum 
erau toţi cei ce se îndeletniceau cu munca fizica. Apoi 
izbucnise furtuna aceea înspăimântătoare de flăcări, 
incendiul, care parcă îi topise într-o singură fiinţă, 
reînnodându-le prietenia, şi Nise fusese salvată ieşind din 
flăcări în braţele lui Nanet, amândoi acoperiţi de arsuri, 
fiind amândoi, pentru o clipă, în pericol de moarte. Şi 
rămăseseră, până astăzi încă, cu părul la fel de blond şi 
cârlionţat, râzând întruna cu hohote cristaline, semănând 
unul cu altul ca două picături de apă. Numai că ea devenise 
o fată voinică şi el un tânăr şi mai voinic, şi amândoi se 
adorau. 

Idila lor se prelungi aproape şapte ani, timp în care Luc 
se îngrijise să facă din Nanet un bărbat vrednic, iar 
Sceurette o ajuta pe Nise să se dezvolte armonios, sădindu-i 
totodată în suflet bunătatea. Fetiţa era la vârsta de 
treisprezece ani când avusese loc groaznicul sfârşit al 
tatălui şi al mamei sale, ale căror corpuri, transformate în 
cenuşă, nici măcar nu mai fuseseră găsite sub ruine. Multă 
vreme de atunci mai păstră încă în sufletul său spaima, şi 
nimeni nu încerca să exercite asupra ei vreo presiune, toţi 
fură de acord să mai aştepte cu hotărârea de căsătorie 
până când fata va împlini douăzeci de ani şi alegerea va fi 
făcută de ea însăşi, cu judecată matură şi proprie voinţă. De 
altminteri, şi Nanet era foarte tânăr, nu avea decât cu trei 
ani mai mult decât ea; îşi făcea încă ucenicia, sub 
îndrumarea plină de afecţiune a profesorului. Şi apoi erau 
atât de veseli, se zbenguiau toată ziua, încât niciunul, nici 
celălalt nu manifestau nicio grabă, încântați doar să se 
distreze împreună şi să-şi petreacă zilele râzând unul la 


altul. Se regăseau în fiecare seară şi se amuzau nebuneşte 
povestindu-şi întâmplările din timpul zilei, nişte lucruri în 
fond foarte obişnuite, fel de fel de fleacuri, mereu aceleaşi. 
Se prindeau de mâini şi îşi păstrau palmele aşa împreunate 
vreme de ore în şir, ceea ce constituia murea lor fericire, 
după care nu mai exista decât un sărut îndelung, pe care-l 
schimbau la despărţire. În restul timpului, această armonie 
atât de puternica, această bună înţelegere plină de 
tandreţe nu se desfăşura fără mici certuri de îndrăgostiţi. 
Nanet o găsea uneori pe Nise prea orgolioasă şi prea 
autoritară, făcând pe prinţesa, după cum spunea el. Era de 
asemenea cam prea cochetă, plăcându-i rochiile frumoase 
şi petrecerile unde avea ocazia să şi le poarte. Dar 
bineînţeles că nu este un lucru interzis să doreşti să fii 
frumos; dimpotrivă, trebuie să cauţi întotdeauna să arăţi 
cât mai bine. Ceea ce nu-i bine însă este să te răsfeţi şi să-ţi 
dai aere, să fii îngâmfat şi fudul, grozăvindu-te cu 
frumuseţea şi manifestând dispreţ pentru lumea săracă. 
Nise, care moştenise câte ceva din caracterul acaparator al 
mamei şi din cel despotic al tatălui, se supărase la început, 
fiindcă se părea normal să arate celor din jur că e 
întruchiparea însăşi a perfecțiunii. Apoi, din pricină că îl 
adora pe Nanet şi avea multă încredere în el, îl ascultă, 
dorind să-i facă plăcere, devenind pe cât posibil cea mai 
modestă, mai simplă şi mai bună dintre femeiuşti. Şi, când 
nu ajungea să realizeze acest lucru, obişnuia să spună în 
glumă că viitoarea ei fiică, dacă o să aibă vreuna, o să 
reuşească să facă fără îndoială o treabă mult mai bună în 
privinţa aceasta, pentru că trebuie să laşi timp sângelui 
albastru al prinților din lumea lor să dobândească idei 
democratice prin urmaşii care se purtau din ce în ce mai 
omeneşte. 

În sfârşit, când Nise împlini douăzeci de ani şi Nanet 
douăzeci şi trei, avu loc nunta. Era un eveniment dorit, 
despre care ştia toată lumea şi-l aştepta cu nerăbdare. De 
şapte ani, nu trecuse nicio zi măcar fără să se fi înaintat pas 


cu pas în direcţia acestui deznodământ fericit al 
îndelungatei şi minunatei idile. Şi, fiindcă prin această 
căsătorie se stingeau toate duşmăniile şi se săvârşea un 
adevărat pact —de alianţă, fiica celor doi Delaveau 
măritându-se cu fratele Josinei, devenită soţia lui Luc, toată 
lumea dori să cinstească aşa cum se cuvine evenimentul şi 
să facă din el o adevărată sărbătoare, cu care ocazie să se 
uite trecutul şi să se păşească cu dreptul în viitor. Şi se luă 
hotărârea ca petrecerea, cântecele şi dansurile să aibă loc 
chiar în incinta unde se aflaseră odinioară vechile ateliere 
ale Abisului, într-una dintre halele noii uzine de curând 
construită în prelungirea celei de la Crecherie, care formau 
împreună acum un adevărat oraş industrial, ocupând 
hectare după hectare şi sporind fără încetare. 

Plini de fericire, Luc şi Soeurette fură cei care organizară 
totul şi puseră la punct ceremonialul nunţii, în calitatea lor 
de martori, el al lui Nanet şi ea a Nişei. voiau ca aceasta 
petrecere să constituie o adevărată explozie de triumf şi de 
bucurie pentru speranţa împlinită în cele din urmă, care 
reprezenta însăşi victoria oraşului muncii şi armoniei, pe 
deplin întemeiat şi plin de prosperitate de acum înainte. 
Este un lucru foarte plăcut să vezi mulţimea de oameni 
bucurându-se în momentele festive de mare amploare, 
pentru că populaţia are nevoie de cât mai multe zile în care 
tot ceea ce e frumos, vesel şi înălţător să se manifeste din 
plin. Luc şi Sourette aleseră prin urmare hala turnătoriei 
principale, o hală imensă, cu ciocanele ei monstruoase, cu 
poduri rulante gigantice şi macarale mobile de o putere 
extraordinară. Noile construcţii ale uzinei, graţioase, toate 
numai din cărămizi şi oţel, erau de o curăţenie dătătoare de 
sănătate şi de o luminozitate care-ţi umplea inima de 
veselie, cu ferestre mari, care permiteau să se reverse în 
valuri aerul proaspăt şi razele de soare. De asemenea, 
lăsară pe locurile lor toate maşinile, căci nici că s-ar fi putut 
imagina pentru această sărbătorire a muncii triumfătoare 
un decor mai minunat decât aceste unelte uriaşe care-şi 


conturau profilurile cu linii puternice, de o frumuseţe 
suverană, izvorâtă din înţelepciunea omului, din forţa şi 
cutezanţa lui, îndreptate spre un scop precis, Numai că le 
împodobiră cu salbe de verdeață şi le încoronară cu tot felul 
de cununi din flori, ca un omagiu, întocmai cum se proceda 
în trecut cu străvechile altare. Pereţii din cărămidă fură 
decoraţi cu ghirlande de flori şi presărări, peste dalele din 
piatră, cu care era acoperit solul, petale doi trandafiri şi 
flori de drobiţă. Părea într-adevăr o revărsare; de parfum şi 
culori venită să răsplătească efortul oamenilor, întreaga lor 
trudă de secole şi secole, îndreptată spre dobândirea unei 
fericiri care acum înmugurea acolo şi care mângâia cu 
balsamul ei munca tuturor lucrătorilor, altădată dură şi fără 
să dea nicio satisfacţie, acum însa liberă, atrăgătoare şi 
răsplătindu-i cu tot felul de bucurii pe cei ce o îndeplineau... 

Cele două cortegii plecară, unul de la casa logodnicului şi 
celalalt de la casa logodnicei. Pe de o parte se afla Luc, 
care-l ducea de braţ pe eroul zilei, Nanet, urmaţi de Josine 
şi de ceata copiilor. Pe de altă parte se afla şi Soeurette, 
care, la rândul ei, o aducea de braţ pe eroina zilei Nise, 
devenită un fel de fiică adoptivă a ei şi a fratelui său Jordan. 
În ziua aceea Jordan îşi părăsise laboratorul în care ani i se 
scurgeau ca nişte clipe, preocupat tot timpul de cercetările 
lui. Întreaga populaţie a oraşului, unde toată activitatea 
fusese întreruptă în semn de bucurie şi sărbătoare, aştepta 
înşirată de-a lungul drumului, pentru a aclama noua 
pereche. Soarele strălucea luminos, cosele zâmbitoare erau 
împodobite în culori vii şi totul era plin de verdeaţa şi flori, 
printre care ciripeau felurite păsări. Înapoia celor două 
colegii se înşiruia mulţimea de muncitori, şi era o imensă 
afluenţă de lume fericită, al cărui talaz invada puţin câte 
puţin vastele hale ale uzinei, spaţioase şi înalte ca nişte 
naose de catedrală străveche. Dar în momentul în care 
logodnicii pătrunseră în hala turnătoriei principale, dintr- 
odată sala deveni neîncăpătoare, în pofida imensităţii ei. În 
afara lui Luc, a familiei sale şi a celor doi fraţi Jordan, se 


mai afla acolo familia Boisgelin, cu Paul în frunte, vărul 
miresei, care nu se căsătorise încă cu Antoinette, unirea lor 
urmând să aibă loc mult mai târziu, abia peste patru ani. 
Apoi, se mai aflau acolo adunate familiile Bourron, 
Fauchard şi toţi lucrătorii ale căror braţe ajutaseră la 
această victorie a muncii. Numărul lor sporise fără încetare, 
fiindcă, la urma urmei, aceşti oameni plini de bunăvoință şi 
stăpâniţi de bunăcredinţă, aceşti muncitori din primele 
rânduri, ca şi întreagă aceasta mulţime de camarazi aflată 
de faţă, nu alcătuiau ei oare o mare familie ce crescuse fără 
încetare, nu erau ei nişte adevăraţi fraţi ce se înmulţeau pe 
zi ce trecea? Şi ceremonialul căsătoriei fu de o simplitate 
plină de măreție şi emoţionantă, în mijlocul maşinilor 
puternice, împodobite cu ghirlande de verdeață şi flori. 

Cu feţe luminate de bucurie, Luc şi Suzanne puseră 
mâinile lui Nanet şi ale Nişei una într-alta. 

— Tubiţi-vă din tot sufletul, din toată fiinţa voastră, şi 
căutaţi să aveţi copii frumoşi, care să se iubească aşa cum s- 
au iubit şi părinţii lor. 

Mulțimea aclamă, pe buzele tuturor era cuvântul 
dragoste, dragostea aceea care numai ea singură putea fi în 
stare să facă să rodească munca, înmulţind seminţiile din ce 
în ce mai numeroase, înflăcărându-le şi deşteptându-le 
dorinţa de a trăi, întocmai ca un focar nestins al vieţii. 

Dar solemnitatea dura mult prea mult încă de pe acum 
pentru Nanet şi Nise, care se iubiseră în joacă începând 
încă din copilărie. Degeaba crescuseră mari cele două oiţe 
creţe, fiindcă ele continuau să rămână ca nişte păpuşici în 
hainele lor de sărbătoare, amândoi îmbrăcaţi în alb, tandri 
şi drăgălaşi. Şi bineînţeles că nu se mulţumiră cu această 
simplă strângere de mână, la care se reducea ceremonia 
cununiei lor. Se aruncară unul în braţele celuilalt. 

— Ah, micuța mea Nise, cât sunt de fericit că ai să fi 
veşnic lângă mine, eu, care te aştept de atâţia ani de zile! 

— Ah, micuțul meu Nanet, ce fericită sunt şi eu că am să 
fiu în sfârşit a ta, fiindcă adevărul adevărat este că-mi 


stăpâneşti întreaga fiinţă. 

—  Şi-ţi aminteşti, micuță Nise, îţi aminteşti când te 
ridicam în braţe ca să-ţi dau ajutor să sari zidurile sau când 
te luam în cârcă, făcând pe calul nărăvaş? 

— Şi-ţi aminteşti, micuţule Nanet, îţi aminteşti când ne 
jucam de-a v-aţi ascunselea şi deşi eram foarte bine 
ascunsă, mă găseai printre tufele de trandafiri şi ne 
prăpădeam de râs amândoi? 

— Micuţă Nise, micuța Nise, ne vom iubi tot aşa cum ne- 
am şi jucat când eram mici, din toată inima, din tot sufletul, 
cu toată puterea pe care ne-o dă sănătatea şi voia noastră 
bună. 

— Micuţule Nanet, micuţule Nanet, ne-am jucat aşa de 
frumos când eram mici, o să ne iubim la fel de frumos acum 
i ne vom iubi şi mai departe când vom fi înconjurați de copii, 
şi ne vom juca împreună cu ei şi cu copiii copiilor noştri! 

Şi se sărutau, râdeau şi dansau, în culmea fericirii. 
Entuziasmată de acest spectacol, animată de un freamăt de 
veselie zgomotoasă, mulţimea bătea din palme şi le ura din 
toată inima dragoste, dragoste atotputernică, în stare să 
izvodească fără răgaz tot mai multă viaţă şi bucurie. 
Dragostea fusese aceea care fondase oraşul şi tot dragostea 
sădea acum în inimile unui număr din ce în ce mai mare de 
oameni bunătatea din care vor rodi în viitor spiritul de 
dreptate şi pacea. Şi îndată corurile începură să cânte tot 
felul de cântece, unde vocile vibrau la unison şi unde 
bătrânii îşi cântau fericirea de a se bucura de odihna bine 
meritată, bărbaţii în putere vorbeau despre efortul 
încununat cu succese al muncii lor, femeile pomeneau 
despre tandreţea şi blândeţea lor menite să mângâie 
frunţile asudate, iar copiii se-nveseleau, încrezători în 
viitorul lor fericit. Apoi, se încinseră tot felul de dansuri şi în 
cele din urmă mulţimea întreagă, cuprinsă de bucurie, îşi 
dădu mâna şi se prinse într-o uriaşă horă, care se prelungi 
la nesfârşit, învârtindu-se vreme de ore întregi prin halele 
imense ale uzinei, în sunetul muzicii limpezi a mai multor 


orchestre, legând laolaltă acest popor de oameni înfrăţiţi. 
Hora se pornise din hala cuptoarelor pentru pudlaj şi a 
laminoarelor, trecu în hala cuptoarelor cu creuzete, 
străbătu hala turnurilor de răcire şi reveni în hala mulajelor 
de oţel, umplând cu veselia ritmului ei săltat şi cu bucuria 
chiotelor ce le iscau înaltele naose unde nu răsunase până 
acum decât suflul eroic al muncii. Odinioară, în temniţa 
întunecată, murdară şi insalubră care se înălța pe aceste 
locuri şi pe care flăcările o duseseră cu sine, se trudise din 
greu şi se suferise şi mai din greu! Acum soarele şi aerul 
proaspăt, dătător de viaţă, pătrundeau nestânjenite. Şi hora 
nuntaşilor se învârtea roată fără pic de răgaz în jurul 
uriaşelor maşini şi unelte, în jurul preselor gigantice, al 
formidabilelor ciocane pneumatice, al rabotezelor colosale, 
toate parând că zâmbesc sub veşmintele de verdeață şi flori 
în care erau îmbrăcate, în vreme ce, în mijlocul lor, cei doi 
copii a căror căsătorie o sărbătoreau păreau că sunt cei ce 
puneau toată această lume în mişcare, fiindcă, de fapt, ei 
erau sufletul schimbărilor petrecute, ei reprezentau ziua de 
mâine, cea mai dreaptă şi cea mai fericită zi, ce şi-o 
câştigaseră datorită victoriei îndelungatei lor iubiri. 

Dorind să-l sărbătorească în egală măsură şi pe Jordan, a 
cărui muncă de savant reprezenta pentru fericirea oraşului 
mai mult decât o sută de ani de activitate politică, Luc îi 
rezervă o surpriză. Când se întunecă de-a binelea afară, 
uzina fu cuprinsă parcă dintr-odată de un incendiu viu din 
pricina miilor de becuri a căror strălucire o inundară cu o 
lumină veselă, ca ziua-n amiaza mare. Cercetările lui Jordan 
ajunseseră în sfârşit la un rezultat bun şi după multe 
înfrângeri, găsise de curând mijlocul de a transporta 
energia electrică fără niciun fel de pierdere, mulţumită 
unor aparate noi şi unor ingenioase mijloace de transmisie. 
De acum înainte nu mai era nevoie să se care cărbunele la 
distanţe mari, îl ardeau încă de cum ieşea din puţurile de 
mină şi construiseră nişte instalaţii care transformau 
energia calorică în energie electrică şi după aceea o 


transportau către uzina de la Crecherie prin intermediul 
unor cabluri speciale, datorită cărora pierderea era egală 
Cu zero, ceea ce scădea dintr-o clară la jumătate preţul ei 
de cost. Astfel că ceea ce aveau acum sub ochi, faptul că 
uzina de la Crecherie era luminată din belşug şi ca energia 
electrică era distribuită în cantitate îndestulătoare marilor 
şi micilor maşini şi unelte, reprezenta o primă şi mare 
victorie, fiindcă aducea după sine o uşurare a eforturilor 
muncitorilor, nişte venituri mult mai mari întreprinderii şi 
un plus de bunăstare tuturor. Şi ceasta constituia în ultimă 
instanţă un nou pas către fericire. 

Când Jordan avu în faţa ochilor această iluminaţie ca de 
sărbătoare, înţelese intenţia frumoasă şi gestul plin de 
gingăşie al lui Luc şi începu să râdă ca un copil. 

— Ah, dragul meu prieten, după cum văd, îmi oferi şi mie 
un cadou, şi e foarte adevărat că l-am meritat oarecum, 
pentru că, probabil că-ţi aminteşti, sunt mai mult de zece 
ani de când mă încăpăţânez să găsesc metoda care să 
soluţioneze problema. Şi de câte obstacole nu m-am mai 
lovit, şi de câte ori n-a trebuit s-o iau de la capăt tocmai în 
momentul în care credeam că succesul e mai mult decât 
sigur! Dar n-avea nicio importanţă, a doua zi mă întorceam 
la lucru şi-ncepeam să construiesc din nou pe ruinele 
experienţelor mele neizbutite. Când te pui pe muncă, e 
imposibil să nu reuşeşti până la urmă. 

Luc râdea împreună cu el, molipsit de curajul şi 
încrederea lui Jordan. 

— Ştiu foarte bine că ăsta-i adevărul adevărat, doar am în 
faţa ochilor o pildă vie în dumneata. Nu cunosc alt exemplu 
mai edificator, nu cred să existe un om mai stăpân pe 
energia lui şi, într-o oarecare măsură, am căutat 
întotdeauna să mă formez după modelul dumitale... După 
cum se vede, întunericul a fost înfrânt, ai pus pe fugă 
negurile nopţii şi vom putea de acum înainte, cu acest şuvoi 
de electricitate care ne costă atât de puţin, să aprindem 
deasupra Crecheriei, de îndată ce se lasă întunericul, un 


adevărat astru, în stare să înlocuiască soarele care 
asfinţeşte. Şi-n egală măsură ai reuşit şi să economiseşti 
efortul uman, astfel încât în ziua de astăzi, mulţumită 
acestei surse noi de forţă, care puţin câte puţin va înlătura 
truda muncitorului, este de ajuns un singur om, acolo unde 
odinioară era nevoie de doi... O să te sărbătorim, de acum 
încolo, ca pe unul care ne-a dăruit lumină, căldură şi 
putere. 

Jordan, pe care Soeurette avusese grijă să-l înfofolească 
într-o pătură, de teamă să nu-l vatăme răcoarea serii, 
privea mereu înspre uzina gigantică, ce sclipea ca un palat 
din basme. Mic şi plăpând, având tenul mereu gălbejit şi 
aerul că-i pe punctul să-şi dea sufletul de la un moment la 
altul, se plimba prin toate halele splendide şi scânteind de 
lumină, devenite parcă un sălaş al zeilor. Şi, fiindcă de zece 
ani abia dacă mai ieşise o dată sau de două ori din 
laborator, unde trăia absorbit cu totul de munca lui, 
ignorând aproape orice eveniment ce se petrecea în afara 
celor patru pereţi ai acestuia şi încrezându-se pe deplin în 
sora şi prietenul său Luc, cărora le încredinţase conducerea 
imensului domeniu ce creştea fără încetare, picase acum 
acolo într-o oarecare măsură ca un om poposit dintr-o altă 
planetă şi se entuziasma din toată inima de rezultatele 
obţinute şi de succesul acestei opere al cărei autor, poate 
cel mai activ, dar în acelaşi timp anonim, era el însuşi. 

— Da, da, murmură el, încă de pe acum se vede că facem 
treabă bună, uite ce teren am câştigat, şi nu-i rău deloc, 
înaintăm mereu şi viitorul mult visat se apropie cu paşi 
repezi... Şi-ţi datorez scuze, dragul meu Luc, căci nu ţi-am 
ascuns niciodată faptul că, la început, nu credeam câtuşi de 
puţin în misiunea dumitale. Este bizar cum încercăm o 
oarecare suferinţă când suntem siliţi să recunoaştem că 
cineva, cu convingeri potrivnice celor pe care le avem noi, 
are totuşi dreptatea de partea lui până la urmă!... În sfârşit, 
află că m-ai convins pe deplin că ai dreptate, vei aduce fără 
îndoială fericirea oamenilor prin metoda dumitale, pentru 


că, după cum văd, în fiecare zi creşte mai mult solidaritatea 
şi simţul lor de echitate, datorită realizărilor pe care le 
obţii. Dar mai ai încă multe de făcut, şi nici eu însumi, din 
păcate, nu am făcut încă mai nimic, faţă de ceea ce aş fi 
dorit să realizez până acum. 

Devenise  dintr-odată grav, apoi reluă cu _ un aer 
îngândurat: 

— Preţul de cost, pe care l-am redus la aproximativ 
jumătate, continuă totuşi să rămână destul de ridicat. Şi 
apoi, toate aceste instalaţii complicate şi costisitoare din 
preajma gurii puţurilor, maşinile cu abur, imensele cazane 
pentru producerea aburului, fără să mai punem la socoteală 
kilometrii de cabluri de care e nevoie şi care necesită o 
întreţinere destul de grea, toate acestea reprezintă un 
stadiu destul de înapoiat şi rudimentar, toate acestea 
mănâncă timp şi bani... Poate că ar trebui altceva, un alt fel 
de instalaţii, mai simple, mai practice şi care să transmită 
mai direct energia. Ah! ştiu foarte bine în ce direcţie 
trebuie să-mi îndrept cercetările, dar o astfel de 
întreprindere mi se pare o nebunie şi nu îndrăznesc să 
dezvălui nimănui secretul pe care l-am descoperit, fiindcă la 
ora actuală nu pot nici chiar eu însumi să-l formulez cu 
limpezimea care ar fi de dorit... Da, da, ar trebui să fie 
suprimate maşina cu abur, ca şi imensele cazane pentru 
producerea aburului, care sunt nişte intermediari incomozi 
între huila extrasă şi electricitatea produsă. Într-un cuvânt, 
ar trebui să se transforme în mod direct energia calorică pe 
care o conţine cărbunele în energie electrică, şi asta fără să 
se mai treacă prin energia mecanică... Cum? Nu ştiu încă. 
Dacă aş fi ştiut-o, problema ar fi fost rezolvată de mult. Dar 
m-am apucat de treabă şi sper că o voi descoperi fără doar 
şi poate. Şi veţi vedea, veţi vedea atunci că energia 
electrică nu va mai costa aproape nimic şi că vom putea s-o 
dăruim tuturor, în o răspândim pretutindeni, făcând din ea 
unul dintre factorii principali ai bunăstării oamenilor. 


De entuziasm, părea că se înalţă pe picioarele lui mici, 
însoţindu-şi cuvintele de gesturi înflăcărate, el, care de 
obicei era atât de tăcut şi de cumpătat la vorbă. 

— Trebuie să vină odată ziua când energia electrică va fi 
a tuturora, ca apa fluviilor şi ca vântul din văzduh. Vei putea 
să nu o mai drămuieşti cu zgârcenie, ci, dimpotrivă, să o 
dăruieşti din belşug şi să-i laşi pe oameni să dispună de ea 
după cum le va fi voia, la fel ca şi cu aerul pe care-l respiră. 
Va circula prin oraşe întocmai ca un adevărat sânge. Îi vieţii 
sociale. În fiecare casă vor exista nişte simple butoane şi va 
fi suficient să le răsuceşti, pentru ca între cei patru pereţi ai 
încăperilor să pătrundă din belşug puterea, căldura şi 
lumina, la fel de uşor şi de comod cum ai astăzi apa de izvor. 
Şi în nopţile cu cer întunecat se va aprinde un alt soare, 
care va face să pălească lumina stelelor. Şi va înlătură 
asprimile iernii, va face să se ivească o vară veşnică, 
reîncălzind bătrâna noastră planetă, urcându-se până la 
nori ca să topească zăpada... Pentru aceste pricini nu sunt 
complet mulţumit de ceea ce am făcut până acum, 
reprezentând un rezultat minor faţă de cele câte mai rămân 
de cucerit. 

Şi conchise uşor dispreţuitor: 

— Nu pot încă nici să experimentez practic cuptoarele 
mele electrice, destinate obţinerii fontei din fier. Ele 
continuă să fie nişte simple cuptoare de laborator, cuptoare 
pentru experienţe în mic. Electricitatea rămâne încă mult 
prea scumpă şi trebuie să mai aşteptăm până când 
întrebuinţarea ei va fi o treabă rentabilă, şi pentru aceasta, 
îţi repet, ea trebuie să nu coste cu nimic mai mult decât apa 
fluviilor şi aerul din văzduh... Când o voi putea dărui în 
valuri, fără să o mai drămuiesc cu zgârcenie, cuptoarele 
mele vor revoluţiona metalurgia. Şi ştiu foarte bine încotro 
s-o apuc atunci când o să mă înapoiez la lucrul meu. 

Petrecerea care dură toată noaptea fu minunată. 
Dansurile şi cântecele se succedau unul după altul, în halele 
scânteind de lumini, unde întreaga lume sărbătorea nunta 


celor doi tineri. În bucuria tuturor oamenilor izbucnea de 
fapt bucuria pentru munca eliberată de exploatare, 
devenită o problemă de onoare, un prilej de veselie şi un 
izvor de sănătate; mizeria era înlăturată, iar averea 
poporului înapoiată puţin câte puţin comunităţii, în numele 
dreptului sacru pe care îl are fiecare om de a trăi liber şi de 
a fi fericit; pretutindeni izbucnea de asemenea şi speranţa 
într-un viitor de pace şi dreptate de un nivel superior, cu 
ajutorul cărora s-ar realiza visul tuturor de a se lauri o 
societate liberă şi unitară. Singura în stare să îndeplinească 
acest miracol era dragostea, şi când nuntaşii îi conduseră 
pe Nanet şi Nise la casa nupţială, aclamară din nou 
dragostea care-i unise pe cei doi tineri, dragostea care va 
face să purceadă din ei alte iubiri, la nesfârşit. 

În acelaşi timp, dragostea producea schimbări la fel de 
mari şi-n burghezia din Beauclair, şi furtuna cea mai 
puternică se stârni în familia liniştiţilor rentieri şi 
trândavilor cumsecade care erau soţii Mazelle. i 
surprinsese întotdeauna şi chiar îi şi neliniştise fiica lor, 
Louise, în aşa măsură se deosebea de ei prin firea sa foarte 
activă şi foarte întreprinzătoare, preocupându-se de tot 
felul de treburi ale casei şi declarând că lenea ar ucide-o. 
Cei doi soţi, care îşi găsiseră suprema fericire în faptul de a 
nu face nimic, oameni foarte cumsecade de altminteri, 
mulţumiţi că-şi dobândiseră cu ani în urmă dreptul la o 
viaţa extrem de comodă, având suficientă înţelepciune să 
profite de ceea ce câştigaseră până atunci, fără să se mai 
expună la niciun fel de riscuri pe care ţi le oferă ambițiile 
nemăsurate, nu reuşeau să înţeleagă cum putea Louise să- 
şi irosească zilele printr-o agitaţie ce li se părea cu totul 
inutilă. Nu era ea oare singură la părinţi şi nu se va bucura 
oare de o foarte frumoasă avere, plasată în rente solide la 
stat? Atunci de ce nu era rezonabilă, stând liniştită într-un 
colţ tihnit, la adăpost de toate grijile existenţei? Soții 
Mazelle se mulţumeau foarte bine numai cu fericirea lor, 
egoistă, fără să se gândească nicio clipă la nenorocirea 


altora, şi considerau purtarea aceasta foarte onesta, fiind 
foarte drăgăstoşi unul cu altul, foarte miloşi unul cu altul, 
adorându-se, răsfăţându-se şi purtându-se grijuliu cu ei 
înşişi, ca nişte soţi tandri şi fideli, chiar dacă pe alţii îi 
ignorau cu totul! Pentru ce, atunci, fetiţa lor să se lase 
impresionata de cerşetorul care trecea pe drum, de ideile 
care încercau să transforme lumea ori de evenimentele 
care tulburau Strada? Louise fremăta fără încetare, era 
veşnic agitata, totul o pasiona şi îşi dăruia o parte din 
existenţa ei oamenilor. Dar, mai cu seamă, adoraţia 
profundă pe care o aveau soţii Mazelle pentru ea se 
împletea acum cu o mare uluire pentru făptui ca făcuseră o 
fată a care nu găseau nimic din ei înşişi. Şi ajunsese până la 
urmă să-i necăjească de-a binelea din pricina faptului că 
lata se îndrăgostise; la început, ridicaseră din umeri, 
socotind că-i vorba de o dragoste trecătoare, dar, cu timpul, 
se convinseseră că-i vorba despre o adevărată pasiune care 
atinsese un asemenea grad, încât îi făcuse pe părinţi să 
creadă că sfârşitul lumii se apropia cu paşi repezi! 

Louise Mazelle, care rămăsese prietena credincioasă a 
Nisei Delaveau, continua să o viziteze cu regularitate la 
familia Boisgelin, chiar şi când aceştia se mutaseră în noua 
lor locuinţa de la Crecherie. Şi acolo îl întâlnise din nou pe 
Lucien Bonnaire, prietenul ei de odinioară, de pe vremea 
când o ştergea cu atâta grabă ca să se joace cu ştrengarii 
care mişunau pe stradă. Bineînţeles că şi ei doi făcuseră 
parte, din grupul de năzdrăvani, din ziua aceea faimoasă 
când vaporaşul lui Lucien se plimbase fără ajutor pe apa 
lacului; şi bineînţeles că şi ei continuaseră să se întâlnească 
pe furiş ca şi ceilalţi, încălecând pe deasupra zidurilor. Dar, 
între timp, Lucien crescuse şi era acum un băiat de două 
zeci şi trei de ani, voinic şi chipeş, în vreme ce Louise, la 
rândul ei, avea douăzeci. Şi chiar dacă nu mai meşterea 
vaporaşe care să se plimbe singure pe apă, devenise în 
schimb, sub îndrumarea lui Luc, un constructor mecanic 
foarte inteligent şi foarte inventiv, capabil să aducă mari 


servicii uzinei de la Crecherie, unde se ocupa încă de pe 
acum cu montajul maşinilor. Cu toate acestea nu ţinea 
câtuşi de puţin nasul pe sus şi manifesta un fel de curaj şi 
mândrie din faptul că rămânea un simplu muncitor, 
întocmai ca şi tatăl său, pe care-l venera. Şi nu mai încape 
nicio îndoială că în dragostea pe care Louise începuse s-o 
poarte acestui tânăr intra şi un grăunte din revolta firească 
ce o îndemna să lovească în prejudecățile burgheze şi să nu 
se comporte după canoanele societăţii din care făcea parte. 
Vechea lor prietenie se transformase repede, în ceea ce o 
privea, într-o iubire pătimaşă, şi fata se enerva pentru orice 
fel de obstacole i-ar fi stat în cale. La rândul său, Lucien, 
profund impresionat de dragostea plina de clan a acestei 
fete drăguţe, atât de sprintene şi atât de surâzătoare, 
ajunsese în cele din urma să se lase angrenat de propriile 
sale simţăminte, iubind-o la fel, din toată inima. Dar, dintre 
cei doi tineri, Lucien era cu siguranţă cel mai înţelept şi, 
nedorind să lovească în nimeni, suferind la ideea că fata era 
mult prea fină şi mult prea bogată pentru el, îşi spunea în 
gând că nu se va mai căsători niciodată dacă se va întâmpla 
cumva s-o piardă; în vreme ce Louise, numai la gândul că 
cineva s-ar fi putut opune căsătoriei lor, intra într-o panică 
nebună şi era ferm hotărâtă să părăsească totul, şi poziţie, 
şi avere, şi să meargă să trăiască alături de el. 

Lupta aceasta dură vreme de aproape şase luni. În ceea 
ce-i priveşte pe părinţii lui Lucien, pe care o asemenea 
căsătorie ar fi trebuit să-i măgulească, lucrul acesta nu le 
stârnea decât o surdă neîncredere. Lui Bonnaire, mai cu 
seamă, în profunda lui înţelepciune, i-ar fi plăcut mai mult 
ca Lucien să fi luat în căsătorie pe fiica vreunui tovarăş de 
muncă. Timpurile se schimbaseră, concepţiile oamenilor 
progresaseră şi nu te mai fuduleai în ziua de azi pentru 
faptul că-ţi vedeai pe una dintre progenituri urcând o 
treaptă socială la braţul unei fete provenită din burghezia 
îmbogăţită peste noapte. Nu după mult timp, mai câştigaţi 
ar fi reprezentanţii burgheziei în momentul în care şi-ar 


împrospăta sângele lor vlăguit cu cel roşu, viguros şi 
puternic al poporului, căsătorindu-se cu fiii celor ce 
muncesc. Din această pricină, în familia lui Bonnaire 
izbucneau tot felul de certuri, căci nevasta lui, apriga La 
Toupe, ar fi fost fără îndoială de acord cu căsătoria fiului 
său, ca orice fiinţă orgolioasă, doar-doar să ajungă prin 
aceasta şi ea o doamnă, cu rochii frumoase şi bijuterii. 
Niciuna dintre marile transformări care avuseseră loc în 
jurul ei nu putuseră s-o atingă, să-i schimbe cu ceva dorinţa 
de a domina şi de a parveni, şi îşi păstrase caracterul 
imposibil, în pofida faptului că avea acum un trai îmbelşugat 
şi o viaţă comodă, reproşându-i bărbatului că nu făcuse încă 
avere, ca de pildă domnul Mazelle, un şmecher care nu mai 
lucra de mult timp. Ar fi purtat pălării elegante, s-ar fi lăfăit 
în lux şi s-ar fi desfătat făcând plimbări pretutindeni, 
profitând cât mai bine de avere şi ducând o viaţa de 
trândăvie, ca o adevărată rentieră. Dar, când îl auzi pe 
Lucien declarând că, în eventualitatea în care s-ar fi 
căsătorit cu Louise, era foarte hotărât ca niciun ban de-al 
familiei Mazelle să nu intre în casa lor. La Toupe ajunse 
până la urmă să-şi piardă cu totul capul şi porni la rândul ei 
o luptă înverşunata împotriva unei căsătorii care nu i se mai 
părea că prezintă niciun fel de avantaje materiale. La ce 
bun să iei în căsătorie o fată atât de plăpândă, care nu era 
nici măcar frumoasă şi în plus mai avea şi un aer atât de 
caraghios, dacă nu făceai măcar treaba asta pentru banii 
ei? Asemenea prostie reprezenta culmea-culmilor, era un 
lucru care punea capac la toate, la fel ca evenimentele 
acestea extraordinare la a căror desfăşurare asista cu totul 
aiurită, ca la un spectacol din care încetase de multă vreme 
să mai înţeleagă ceva. 

Într-o seară, mai cu seamă, avu loc o explicaţie 
furtunoasă între La Toupe, Bonnaire şi fiul lor, Lucien, în 
prezenţa tătucului Lunot, care mai trăia încă, la cei peste 
şaptezeci de ani ai săi. Era către sfârşitul cinei şi se aflau cu 
toţii în sufrageria micuță, dar foarte curată şi nespus de 


veselă, a cărei fereastră dădea înspre verdeaţa grădinii. 
Masa era totdeauna îmbelşugată, nu le lipsea nimic, ba era 
chiar împodobită cu flori. Ajunseseră la desert şi tătucul 
Lunot, care avea acum tutun la discreţie, tocmai îşi 
aprindea pipa, când dintr-odată La Toupe deveni ursuză, 
aşa, fără niciun motiv, numai pentru plăcerea de a se certa, 
după vechiul ei obicei, de care încă nu se dezbărase. 

— Vasăzică, îi spuse ea lui Lucien, e lucru hotărât, ai de 
gând s-o iei, fie ce-o fi, pe domnişoara asta de nevastă? Iar 
te-am zărit azi cu ea, în faţa porţii lui Boisgelin. Dacă ţineai 
cât de cât la taică-tu şi la mine, cred că ai fi lăsat-o de mult 
baltă, fiindcă ştii bine că nici el, nici eu nu suntem chiar atât 
de încântați de o asemenea căsătorie. 

Lucien, ca un fiu bun ce era, evită să se mai certe, mai cu 
seamă fiindcă ştia că este cu totul inutil să discute această 
problemă. 

— Da, se mulţumi el să răspundă, fata e gata să consimtă, 
după câte îmi face impresia. 

Cuvintele tânărului fură pentru La Toupe ca picătură de 
apă care face să se reverse paharul şi, furioasă la culme, se 
repezi asupra bărbatului ei: 

— Aşa, vasăzică? 'Te-ai apucat să promiţi câte-n lună şi-n 
stele, fără măcar să mă întrebi un cuvânt? N-au trecut încă 
nici măcar cincisprezece zile de când îmi spuneai că o 
asemenea cununie nu ţi se pare câtuşi de puţin un lucru la 
locul lui şi că te temi destul de mult pentru fericirea 
copilului nostru, dacă se apucă să facă o nebunie ca asta. 
Cu alte cuvinte te învârţi după cum bate vântul şi azi spui 
una şi mâine alta? 

Bonnaire explică pe un ton foarte liniştit: 

— Aş fi preferat ca băiatul să pună ochii pe altă fată. Dar 
nu uita că are aproape douăzeci şi patru de ani şi nu-i aşa 
lesne să-i impun vrerea mea când e vorba de dragoste. Are 
capul pe umeri şi ştie el ce are de făcut ca să iasă lucrurile 
cât s-o putea mai bine. 


— Ei, asta-i bună! reluă cu vehemenţă Ea Toupe. Vasăazică 
eşti din aluat moale, degeaba te crezi stăpân pe vrerile tale, 
fiindcă până la urma. ajungi să te iei numai după gura 
altora. Curând-curând se-mplinesc douăzeci de ani de când 
ai venit aici, şi te ţii după coada lui dom” Luc al tău, toată 
ziua-bună-ziua îndrugi că nu îi împărtăşeşti ideile, că dacă 
ar fi după tine, ar fi trebuit să se înceapă prin a se pune 
mâna pe maşinile şi uneltele de muncă, fără să se 
primească un ban de la burghezime; dar nu trece un ceas 
fără ca să te supui până şi celor mai mărunte dorinţe ale lui 
dom” Luc al tău, şi probabil, că ai găsit chiar bine şi normal 
tot ce-ai făcut împreună cu el până-n ziua de astăzi. 

Şi La Ioupe continuă pe acelaşi ton, străduindu-se să-i 
zdruncine convingerile şi să-l rănească în mândria lui, 
simțind unde-i era punctul sensibil. Adesea îl adusese la 
exasperare, prin strădaniile pe care le depunea ca să-i 
schimbe părerile ce şi le făcuse asupra diferitelor chestiuni. 
Dar, de data aceasta, Bonnaire se mulţumi să înalțe din 
umeri. 

— Fără îndoială că ceea ce am făcut până acum împreună 
este un lucru foarte bun. Asta nu înseamnă însă că nu-mi 
pare încă destul de rău că n-a urmat întru totul sfaturile 
mele. Numai că tu ar trebui să fii ultima care să te plângi de 
situaţia care domneşte aici, pentru că nu mai ştim de multă 
vreme ce e mizeria, suntem destul de mulţumiţi şi putem 
spune pe bună dreptate că niciunul dintre rentierii ăştia, al 
căror trai îl doreşti cu atâta ardoare, nu se bucură de atâta 
fericire. 

Femeia nu renunţă la luptă, ba chiar se enervă şi mai 
mult. 

— Ai putea să fii atât de amabil să-mi explici şi mie ceea 
ce se petrece aici, căci tu ştii mai bine, eu, una, n-am înţeles 
niciodată nimic din toate astea. Dacă tu eşti mulţumit de 
felul în care o duci, n-ai decât, eu, una, nu sunt chiar aşa de 
mulţumită. Mulţumirea, află de la mine, nu vine decât 
atunci când posezi cât mai mulţi bani, când te retragi din 


activitate şi nu mai faci nimic toată ziua. Toate poveştile 
astea ale voastre, cu împărţeala asta între voi a beneficiilor, 
cu magazinele astea ale voastre, unde poţi să-ţi procuri 
lucruri cu preţ redus, cu cupoanele voastre şi cu casele 
voastre de bani unde vă depuneţi fonduri de rezervă, n-au 
să mă facă să ajung niciodată să am o sută de mii de franci 
ai mei în buzunar, ca să-i pot cheltui aşa cum îmi vine 
cheful, pentru obiectele care-mi plac... Sunt nenorocită, 
tare nenorocită. 

Exagera intenţionat, dorind să-l irite şi să-l facă să-i 
devină nesuferită, dar în ceea ce spunea se afla un sâmbure 
de adevăr, pentru faptul că nu reuşise să se adapteze la 
condiţiile de viaţă de la Crecherie şi suferea aici de un soi 
de atavism pe care-l au femeile cochete şi cheltuitoare, 
cărora spiritul de solidaritate comunistă le contrazicea 
toate pornirile spre risipă şi abuz. Deşi era o gospodină 
destul de pricepută şi de curată, devenea totuşi de o 
încăpățânare şi o mărginire ce-i scoteau în relief adevăratul 
aspect execrabil al caracterului ei, atunci când nu i se 
făceau voile şi nu i se îndeplineau toate capriciile, 
continuând să-şi transforme căminul într-un adevărat 
infern, în pofida belşugului şi bunăstării care domneau în 
aceste zile. 

Bonnaire se înfurie de-a binelea şi-i spuse: 

— Eşti nebună, îţi faci tot felul de supărări şi ne necăjeşti 
şi pe noi degeaba. 

Atunci ea îşi dădu drumul la tot năduful din inimă şi 
izbucni în hohote de plâns. Lucien, care se simţea extrem 
de stânjenit de fiecare dată când avea loc vreo astfel de 
ceartă între părinţi, trebui să renunţe la tăcere şi să se 
ducă s-o sărute, jurându-i că ţine la mama lui şi ea are un 
respect deosebit pentru ea. Dar La Toupe continua să se 
înverşuneze şi strigă din nou la bărbatul ei: 

— N-ai decât să-l întrebi pe tata, uite-l aici, de faţă, ce 
părere are el despre toate lucrurile astea, despre 
activitatea voastră la uzină, despre faimoasa dreptate şi 


faimoasa fericire care ziceţi voi că o să trezească la o nouă 
viaţă omenirea! E un muncitor cu experienţă, n-o să-l poţi 
acuza că spune prostii ca o femeie oarecare, şi are 
şaptezeci de ani, prin urmare trebuie să ai încredere în 
înţelepciunea lui. 

Apoi, întorcându-se către tătucul Lunot, care îşi sugea 
capătul pipei cu un aer de bătrân căzut în mintea copiilor, 
spuse: 

— Nu-i aşa, tată, că sunt nişte idioţi, cu toate maşinile 
astea ale lor noi, dacă se gândesc să renunţe la patroni, şi 
că până la urmă tot ei îşi vor muşca degetele? 

Bătrânul, cu mintea tulbure, îl privi o vreme pe Bonnaire, 
înainte de a răspunde cu o voce hodorogită: 

— Bineînţeles... Cei din neamul lui Ragu şi cei din neamul 
lui Qurignon erau prieteni altădată! Trăia pe atunci domnul 
Michel, care era cu cinci ani mai în vârstă decât mine. Eu 
am intrat la uzină pe vremea lui dom” JerGme, tatăl lui. Dar, 
şi mai înainte de ăştilalţi doi, fusese unul, domnul Biaise, cu 
care au trudit taică-miu, Jean Ragu şi bunică-miu, Pierre 
Ragu, toţi laolaltă... Pierre Ragu şi Biaise Qurignon 
fuseseră fârtaţi de lucru, amândoi meşteri smulgători şi 
loviseră, vorba aia, cu barosul la aceeaşi nicovală. Şi uite că 
cei din neamul lui Qurignon s-au trezit patroni 
arhimilionari, în vreme ce ăştia din neamul nostru, al lui 
Ragu, am rămas doar nişte calici, săraci lipiţi pământului... 
Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, nu-ţi poţi schimba soarta, şi 
n-avem încotro, trebuie să zicem că-i bine aşa... 

Mintea lui rătăcea puţin, cuprinsă parcă de un soi de 
somnolenţă pe care o au animalele foarte bătrâne, 
schiloade, uitate de Dumnezeu şi scăpate prin cine ştie ce 
minune de abatorul spre care se îndreptau toţi şi toate. 
Adeseori se întâmpla să nu-şi mai amintească a doua zi 
despre întâmplările petrecute chiar în ajun. 

— Bine, tătucule Lunot, spuse Bonnaire, dar tocmai ca 
lucrurile s-au schimbat cam multişor de câtva timp... Dom” 
JerGme, despre care vorbeşti, a murit încă de multă vreme 


şi a dat înapoi oamenilor tot ceea ce-i mai rămăsese din 
averea lui de odinioară. 

— Cum adică a dat înapoi? 

— Da, a dat înapoi foştilor lui tovarăşi de lucru toată 
bogăţia pe care o strânsese datorită exploatării muncii pe 
care o depuneau ei, toată averea născută prin lungile 
suferinţe pe care aceştia le înduraseră în decursul anilor... 
Adu-ţi aminte, doar a trecut de atunci destul de mult timp. 

Bătrânul îşi frământa mintea înceţoşată de gânduri. 

— Ah! Chiar aşa! Chiar aşa! Îmi amintesc de povestea 
asta caraghioasă!... Ei bine, dacă a dat înapoi totul, nu-i 
nimic altceva decât un imbecil! 

Cuvântul căzu plin de dispreţ, cu o claritate de sentinţă, 
căci tătucul Lunot nu visase niciodată nimic altceva decât să 
strângă o avere considerabilă, ca cei din neamul lui 
Qurignon, pentru ca apoi să petreacă în viaţă întocmai ca 
un adevărat patron îmbogăţit şi ca un domn leneş, 
distrându-se de dimineaţa până seara. Şi cu toate acestea 
nu reuşise s-o facă niciodată, rămânând mai departe printre 
bătrânii sclavi exploataţi care alcătuiau întreaga lui 
generaţie, epuizați şi resemnaţi de lanţurile ce le purtau şi 
păstrând în suflete un singur regret, şi anume faptul că nu 
s-au născut printre exploatatori. 

Femeia izbucni într-un hohot de râs dispreţuitor: 

— Vezi! Tata nu-i atât de fraier şi nu bate câmpii ca voi 
ceilalţi. Banul e ban, şi când ai bani, eşti stăpân, ăsta-i 
adevărul! 

Bonnaire înălţă din umerii lui puternici, în vreme ce 
Lucien, tăcut  ca-ntotdeauna, privea prin fereastră 
trandafirii înfloriţi din grădină. La ce bun să discute? 
Femeia lui reprezenta trecutul care se încăpăţâna să se 
opună progresului şi care nu se simţea bine în atmosfera 
armonioasă, nega fericirea dobândită în sânul asociaţiei lor 
frăţeşti, regretând timpurile de odinioară, mizeria neagră 
în care trăiseră, pe vremea când aştepta să economisească 
zece bănuţi ca să poată să-i cumpere o panglică. 


Babette Bourron, care tocmai intra în clipa aceea pe uşă, 
cu înfăţişarea ei mereu veselă, era la antipodul lui La Toupe, 
simțind o fericire fără margini pentru situaţia o nouă în 
care se găsea. Reuşise să-şi salveze bărbatul, pe Bourron, 
din prăpastia către care trebuia să-l rostogolească Ragu, 
tocmai din pricina optimismului pe care ţi-l stârnea surâsul 
ei reconfortant. Se arătase neîncetat încrezătoare în viitor, 
sigură că lucrurile se vor rezolva până la urmă foarte bine 
şi inventând poveşti extraordinare şi fericiri din cer pentru 
a înlocui pâinea care uneori lipsea din casă. Şi spunea 
câteodată în glumă că, în definitiv, oare nu realizaseră ei un 
adevărat paradis aici, la Crecherie, unde munca devenise o 
îndeletnicire curată, plăcută, o chestiune de onoare pentru 
fiecare, şi unde trăiau înconjurați de toi felul de distracţii 
rezervare odinioară numai burghezilor. În felul acesta, 
figura ei drăgălaşă, rămasă mereu proaspătă sub o claie 
imensă de păr, pieptănată în grabă, radia de bucurie fiindcă 
avea un bărbat vindecat de viciul beţiei, doi copii frumoşi pe 
care, nu peste multă vreme, o să-i aranjeze pe la casele lor, 
şi fiindcă trăia într-o locuinţă ce-i aparţinea, frumoasă şi 
veselă ca o vilă de bogătaşi. 

— Ei bine, prin urmare e un lucru hotărât! exclamă ea 
intrând. Lucien o s-o ia în căsătorie pe iubita lui, Louise 
Mazelle, micuța asta atât de încântătoare, care deşi e fiică 
de oameni înstăriți, nu se ruşinează de noi? 

— Cine ţi-a mai spus şi povestea asta? întrebă cu un ton 
aspru La Toupe. 

— Păi, doamna Froment, Josine, pe care am întâlnit-o azi 
de dimineaţă. 

La Toupe deveni albă de mânie, dar se stăpâni. În iritarea 
ei nedomolită, îndreptată împotriva Crecheriei şi care nu 
mai era cu putinţă să ia sfârşit, intra de bună seamă şi o 
doză respectabilă din ura cu care o urmărea pe Josine. 
Niciodată nu iertase „acestei prostituate”, cum îi zicea ea, 
căsătoria cu Luc, norocul imens în care o vedea că se scaldă 
de când devenise soţia eroului iubit de toată suflarea 


omenească şi mama unor copii frumoşi, care creşteau în 
deplină fericire. Şi La 'Ioupe se-ntreba în sinea ei dacă 
Babette îşi mai amintea de zilele când nenorocita asta de 
fiinţă murea de foame, azvârlită în stradă de fratele său! 
Acum avea impresia că o striveşte prin eleganța ei, atunci 
când o întâlnea pe stradă purtând pălărie pe cap, ca o 
cucoană din lumea mare. Şi acest lucru, fericirea celeilalte, 
La Toupe n-o să-l accepte niciodată. 

— Decât să se ocupe de căsătoriile unor copii care n-o 
privesc, Josine ar face mai bine să se ocupe de cele alor săi, 
care o să aibă loc la sfântul aşteaptă... Şi ce mă tot 
înnebuniţi aşa toţi, ia mai lăsaţi-mă în pace! 

Şi La 'Toupe plecă din camera trântind uşa şi lăsându-i pe 
toţi într-o mare încurcătură şi fără grai. Babette fu cea care 
sparse gheaţa şi începu să râdă prima, fiind obişnuită cu 
nazurile pe care le făcea prietena ei şi găsind-o, din pricina 
îngăduinţei sale senine cu care privea toate din jur, o 
femeie cumsecade, deşi puţin cam într-o doagă, în schimb, 
în ochii lui Lucien se iviseră două lacrimi mari, fiindcă, într- 
un fel, se disputa însăşi viaţa lui, şi nu voia ca asta să 
provoace atâtea toane rele mamei. Bonnaire îi strânse 
mâna prieteneşte, ca şi cum ar fi vrut să-l asigure ca o să 
aranjeze el lucrurile. Tatăl era la rândul lui la fel de trist ca 
şi fiul din pricina aceasta, fiindcă îl necăjea faptul de a 
vedea că şi atunci când în jurul lor domnea atât de mult 
spirit de dreptate şi atât de multă pace, fericirea unui tânăr 
rămăsese totuşi la cheremul certurilor dintr-o familie. Era 
oare de ajuns în orice împrejurare să se ivească un caracter 
de felul acesta, execrabil, ca să poată să strice dintr-odată 
roadele bunei înţelegeri care domnise până atunci? Şi 
singurul care rămânea indiferent, păstrându-şi starea lui 
aproape de inconştienţă şi înfăţişarea îndobitocită, era 
tătucul Lunot, pe jumătate adormit şi cu pipa înfiptă între 
dinţi. 

Totuşi, dacă Lucien nu se îndoia că până la urmă va 
dobândi consimţământul părinţilor, în schimb Louise simţea 


din partea alor săi o rezistenţă şi mai mare, astfel încât 
disputa se accentua de la o zi la alta. Cei doi soţi Mazelle, 
care îşi adorau fiica, se încăpăţânau să nu cedeze tocmai în 
numele acestei adoraţii, şi lucrul acesta nu prin explicaţii la 
un ton violent, ci prin inerția lor domoală, un soi de 
toropeală nedefinită, prin care sperau că o vor convinge să 
renunţe la capriciul ei. În zadar Louise umpluse casa cu 
zborul fustelor ei, în zadar lovise cu înfrigurare clapele 
pianului, aruncase buchetele cu flori încă proaspete pe 
fereastră şi dăduse semnele unora dintre cele mai mari 
tulburări pe care le stârnesc îndeobşte pasiunile tinerilor, 
părinţii îi surâdeau cu seninătate, se prefăceau că nu 
înţeleg nimic, se forţau să o îndoape cu bunătăţi şi s-o 
copleşească întruna cu tot felul de cadouri. Dar fata se 
încăpăţâna şi mai mult, pentru faptul că pe de o parte 
încercau s-o ademenească prin asemenea dulcegării şi pe 
de altă parte refuzau să-i îndeplinească singura dorinţă 
care i-ar fi făcut plăcere; ei se înverşunau până într-atâta, 
încât Louise ajunse în cele din urmă să-şi amenințe părinţii 
că dacă se mai opun o să cadă bolnavă. Chiar se culcă în 
pat, se întoarse cu faţa la perete şi nu. mai vru să răspundă 
un cuvânt. Chemat în grabă, doctorul Novarre declară că 
asemenea boli nu intrau în atribuţiunile sale profesionale. 
Singurul remediu pentru fetele cuprinse de pojarul 
dragostei era să le laşi în pace să-şi vadă de iubirea lor. 
Atunci, cei doi soţi Mazelle, năuciţi cu totul, dar înțelegând 
că situaţia devenise totuşi serioasă, ţinură sfat şi petrecură 
o noapte întreagă fără să închidă ochii o clipă, întrebându- 
se dacă nu era cumva mai bine să cedeze. Problema li se 
păru atât de gravă şi atât de plină de riscuri, încât nu avură 
curajul să ia o hotărâre singuri, şi nemulţumiţi doar cu 
noţiunile de pedagogie pe care le aveau ei, se gândiră să îşi 
convoace şi prietenii familiei, pentru a supune în faţa lor 
cazul şi a le cere sfatul. Oare nu era o adevărată trădare 
din partea lor faptul că dăruiau mâna Louisei unui 
muncitor, acum, în starea de tensiune aproape 


revoluţionară în care se zbătea Beauclairul? Simţeau că 
faptul acesta ar reprezenta un gest decisiv, unirea celor doi 
tineri constituia o abdicare ultimă şi definitivă a burgheziei, 
a neguţătorilor şi a rentierilor. Era normal deci ca 
persoanele cu autoritate, vârfurile clasei stăpânitoare care 
conduceau toate treburile oraşului, să fie mai întâi 
consultate. Îi invitară deci, într-o frumoasă după-amiază, pe 
subprefectul  Châtelard, pe primarul  Gourier, pe 
preşedintele Gaume şi pe abatele Marle, să vină şi să ia o 
ceaşcă de ceai, în grădina lor plină de flori, unde cei doi soţi 
Mazelle îşi petrecuseră atâtea zile de trândăvie, lungiţi în 
fundul unor mari balansoare, faţă în faţă, privind cum cresc 
trandafirii, fără să-şi dea măcar osteneala să vorbească 
între ei. 

— Înţelegi ce vreau, spuse domnul Mazelle, vom face 
întocmai ceea ce ne vor sfătui aceşti domni să facem. Ei 
cunosc mai multe despre lucruri de soiul ăsta şi, în plus, 
nimeni nu va mai putea după asta să azvârle cu pietre în noi 
pentru că le-am urmat sfatul... Eu, unul, încep să-mi pierd 
capul din pricina poveştii ăsteia care-mi toaca nervii de 
dimineaţa şi până seara. 

— Şi eu la fel, spuse doamna Mazelle. Asta nu-i viaţă, să 
stai să te gândeşti şi să te frămânţi mereu. Nici că s-ar fi 
putut ceva mai rău pentru boala mea, simt eu foarte bine. 

Ceaiul fu servit în grădină, sub o boltă de trandafiri, în 
după-amiaza aceea frumoasă şi însorită. Şi subprefectul 
Châtelard împreună cu primarul Gourier fura cei dintâi 
care dădură curs amabilei invitaţii. Rămăseseră prieteni de 
nedespărţit şi se părea chiar că între ei doi se statornicise o 
legătură şi mai puternică, de când o pierduseră pe doamna 
Gourier, preafrumoasa lor Leonore. Vreme de cinci ani de 
zile o întreţinuseră în preajma lor infirmă, ţintuită într-un 
fotoliu, din pricina unei paralizii a picioarelor, înconjurată 
de îngrijirile lor atente, prietenul bun înlocuind soţul şi 
soţul înlocuindu-l pe prietenul cel bun, veghind la căpătâiul 
ei şi citindu-i cu rândul din cărţi. Niciodată în viaţă o 


legătură atât de lipsită de neprevăzut nu se prelungise în 
felul acesta, până la sfârşitul vieţii. Şi Leonore murise pe 
neaşteptate, într-o seară, în braţele lui Châtelard, tocmai 
când o ajuta să bea o ceşcuţă cu ceai de tei, în vreme ce 
Gourier fuma afară o ţigară. Şi când acesta din urmă reveni 
în încăpere, amândoi o plânseră împreună, în egală măsură. 
Acum nu se mai despărţeau câtuşi de puţin unul de celalalt 
şi. Îşi petreceau laolaltă timpul care le rămânea liber, după 
ce rezolvau treburile oraşului, timp suficient de mult, 
fiindcă nu mai administrau decât în mod teoretic, ajungând 
după mature şi înțelepte chibzuinţe, în decursul cărora 
subprefectul îl convinsese pe primar să-i urmeze exemplul 
şi să închidă ochii, să lase lucrurile în voia lor şi să nu-şi 
distrugă viaţa, punându-se de-a curmezişul evoluţiei fireşti 
a societăţii, al cărei mers înainte nu-l va putea opri nimeni 
în lume niciodată. Gourier, pe care îl chinuia uneori teama 
şi se cufunda în tot felul de gânduri negre, nu se prea 
pricepea să facă multă filosofie pe această temă. Se 
împăcase cu fiul lui, Achille, căruia Ma-Bleue îi dăruise, în 
cuibul lor de dragoste, cucerit şi apărat cu atâta bărbăţie, o 
fetiţă delicioasă, Leonie, cu ochii albaştri ca un lac adânc de 
cleştar sau ca cerul când se întinde senin, la nesfârşit, ochii 
adorabilei sale mame; şi, la vremea aceea fată în toată firea, 
de aproape douăzeci de ani, bună de măritat, reuşise să 
înduioşeze sufletul bunicului. Şi Gourier ajunsese până la 
urmă să se resemneze şi să deschidă uşa acestei familii 
întemeiate împotriva voinţei lui, acestui fiu, care odinioară 
se ridicase împotriva autorităţii lui părinteşti, şi acestei Ma- 
Bleue, despre care bătrânul încă mai vorbea ca despre o 
sălbăticiune. Aşa după cum o spunea el însuşi, era destul de 
dificil pentru un primar, autoritatea care încheie căsătoriile, 
potrivit legii, să accepte în casa lui o căsnicie unde domnea 
un spirit revoluţionar, încheiată sub lumina stelelor, într-o 
noapte caldă, când din pământ se ridicau arome 
înmiresmate. Dar vremurile de acum erau atât de ciudate şi 
se petreceau în jurul lui lucruri atât de extraordinare, încât 


o nepoţică încântătoare, născută dintr-o dragoste liberă; 
neblagoslovită, devenea pentru un bătrân ca el un dar de 
nepreţuit. Subprefectul se arătase bucuros să mijlocească 
împăcarea, pe care Châtelard i-o ceruse chiar cu insistența 
primarului, şi Gourier, de când fiul lui i-o aducea pe Leonie, 
era din zi în zi mai mult câştigat de această asociaţie de la 
Crecherie, care rămăsese totuşi pentru dânsul pricina 
tuturor catastrofelor, în pofida faptului că fusese nevoit el 
însuşi să fundamenteze activitatea marii lui fabrici de 
încălţăminte pe sistemul de asociaţie şi să creeze în jurul ei 
o serie de sindicate ce cuprindeau toate întreprinderile de 
confecţie. 

Preşedintele Gaume se cam lăsă aşteptat, întocmai cum 
procedă şi abatele Marle, aşa că cei doi soţi Mazelle nu se 
mai putură abţine să nu-şi descarce focul şi să le explice în 
grabă cum stau lucrurile subprefectului şi primarului. Era 
oare bine să se resemneze şi să cedeze în faţa capriciului 
lipsit de judecată al fiicei lor, Louise? 

— Înţelegeţi, domnule subprefect, spuse Mazelle cu un 
aer grav şi neliniştit în acelaşi timp, în afară de durerea pe 
care ne-ar provoca-o o asemenea căsătorie, mai există şi 
afectul deplorabil din punct de vedere social, răspunderea 
pe care trebuie să o simţim faţă de distinsele persoane care 
aparţin clasei noastre, o anumită demnitate şi decenţă... 
Mergem, într-adevăr, direct spre prăpastie. 

Se găseau strânşi laolaltă, în umbra uşor parfumată pe 
care o dădeau trandafirii urcători, în jurul unei mese 
acoperite cu o cuvertură veselă, în culori vii, încărcată cu 
prăjiturele de toate soiurile; şi Châtelard, într-o ţinută 
mereu corectă şi la fel de „verde” ca în tinereţe, în pofida 
vârstei înaintate, schiţă unul dintre zâmbetele lui discrete 
de ironie. 

— Nu aveţi niciun motiv să vă frământaţi pentru 
problemele de guvernare, pentru cele de administraţie sau 
Chiar pentru cele care preocupă lumea aleasă; fiindcă, 
vedeţi dumneavoastră, toate acestea nu mai există de acum 


înainte decât în amintiri... Fără îndoială că eu continui să fiu 
subprefect, după cum şi prietenul meu continuă să fie 
primar. Numai că, din moment ce nu mai există în spatele 
nostru un statut de funcţionare real şi solid, pe care să ne 
putem baza, noi nu prea mai suntem decât nişte fantome... 
Şi în aceeaşi măsură dispar treptat-treptat şi cei puternici şi 
cei bogaţi, a căror forţă şi avere se duc puţin câte puţin în 
fiecare zi prin această organizare pe baze noi a muncii. Din 
această pricină nu-i nevoie să vă daţi cine ştie ce osteneală 
ca să le apăraţi, pentru că ele înseşi, intrând în vârtejul 
general, ajung să devină elemente active ale revoluţiei... 
Haide, haide, nu vă opuneţi mersului înainte al vieţii şi 
cedaţi în faţa dorințelor copilei! 

Îi plăcea să facă astfel de glume, care îi îngrozea pe cei 
din urmă burghezi ai Beauclairului. Era de altminteri o 
metodă foarte abilă şi politicoasă de a spune adevărul, 
făcând în acelaşi timp haz de necaz, convins că zilele lumii 
vechi erau numărate şi că din ruinele acesteia se năştea o 
lume nouă. La Paris se petreceau o serie de evenimente 
dintre cele mai grave, vechiul edificiu se prăbuşea cărămidă 
după cărămidă, făcând loc unei noi construcţii, mai 
temeinice, ale cărei ziduri lăsau să se întrevadă cu 
limpezime contururile oraşului viitorului, unde aveau să 
domnească dreptatea şi pacea. Şi felul în care evoluaseră 
lucrurile îi dădea dreptate, era fericit că se refugiase în 
acest colţ de provincie, amestecându-se cât mai puţin cu 
putinţă în afacerile de guvernământ, sigur acum că se va 
săvârşi din viaţă în aceste locuri, murind de moarte bună, 
cu politica lui de împăciuire pe care o ducea de mulţi ani în 
regiune, folosindu-se de aerul lui surâzător de filosof şi om 
de lume în acelaşi timp. 


III 


Cei doi soţi Mazelle păliseră. Şi-n vreme ce soţia 
aproape că leşinase în fotoliul său, cu ochii la prăjituri, soţul 
exclamă: 

— Credeţi într-adevăr că suntem ameninţaţi într-o atât de 
mare măsură?... După câte ştiu, se zvoneşte că o să se 
reducă rentele. 

— Rentele, reluă liniştit Châtelard, vor fi suprimate 
înainte chiar de a se împlini douăzeci de ani; sau, în cel mai 
fericit caz, se va găsi o combinaţie care să-i deposedeze pe 
rentieri  treptat-treptat, progresiv, de drepturile lor. 
Deocamdată proiectul este în studiu. 

Doamna Mazelle suspină, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul. 

— Oh, până atunci sper din toată inima că o să fim oale şi 
ulcele şi n-o să apucăm să încercăm şi durerea de a vedea 
asemenea infamii. Sărmana noastră fiică va suferi însă din 
cauza lor şi lucrul ăsta constituie încă un motiv în plus 
pentru a o forţa să facă o căsătorie cât mai avantajoasă. 

Neîndurător, Châtelard spuse iar: 

— Dar nu mai există căsătorii avantajoase, pentru că 
însuşi sistemul de moştenire se va desfiinţa. Şi acesta este 
un lucru aproape hotărât. De acum înainte fiecare nouă 
familie va fi nevoită să-şi creeze din propriile ei forţe 
fericirea. Şi Louise a voastră, fie că se căsătoreşte cu un fiu 
de burghez, fie că se căsătoreşte cu un fiu de muncitor, 
problema se va pune în curând în acelaşi mod, adică 
singurele mulţumiri vor fi acelea pe care le va aduce 
dragostea, dacă au norocul să se iubească, şi acelea pe care 


le va da activitatea la locul de producţie, dacă vor avea 
inteligenţa să nu fie leneşi. 

Se aşternu o mare tăcere, încât se distingea zgomotul 
uşor al aripilor unei pitulici care zbura în trandafiri. 

— Atunci, întrebă în cele din urmă Mazelle cu o înfăţişare 
deprimată, acesta-i sfatul pe care ni-l daţi, domnule 
subprefect, nu-i aşa? După cum spuneţi dumneavoastră, 
putem să-l acceptăm drept ginere pe acest Lucien 
Bonnaire? 

— Oh, Dumnezeule, chiar aşa! Pământul nu o să se 
oprească în loc, vă rog să mă credeţi. Şi, din moment ce 
copiii aceştia amândoi se adoră, cel puţin sunteţi siguri ca o 
să faceţi din ei doi oameni fericiţi. 

Gourier nu spusese încă nimic. Se simţea foarte 
stingherit din pricină că fusese chemat să rezolve o 
asemenea problemă tocmai el, al cărui fiu se dusese să 
trăiască alături de Ma-Bleue, fiica aceea slobodă a stâncilor, 
pe care acum o primea în locuinţa lui atât de simandicoasă. 
Şi, fără să vrea, îşi mărturisi strâmtoarea la care se afla. 

— Într-adevăr, cel mai bun lucru pe care îl aveţi de făcut 
în situaţia actuală este să acceptaţi căsătoria lor. Când 
părinţii nu fac acest lucru, copiii fug şi se căsătoresc 
singuri... Ah, ce timpuri am apucat să trăim! 

Înălţă braţele înspre cer şi fu nevoie de întreaga putere 
de convingere a lui Châtelard, ca să nu cadă într-o neagră 
melancolie. Se spunea că gustul şi pasiunile pe care le 
nutrise odinioară pentru micile lucrătoare din fabrica lui îi 
provocaseră astăzi, după atâţia ani, la bătrâneţe, un soi de 
decrepitudine, manifestată prin scurte crize de dormitare. 
Închidea ochii oriunde s-ar fi aflat, la masă, în mijlocul unor 
conversații, ba chiar şi în vreme ce se plimba pe afară. Şi 
încheie cele ce avea de spus cu aerul lui resemnat de 
bătrân patron cândva teribil, acum însă înfrânt de 
desfăşurarea evenimentelor. 

— În sfârşit, ce să mai vorbim?! După noi, potopul, aşa 
cum spun unii dintr-ai noştri. Am ajuns la capătul puterilor. 


În momentul în care rostea aceste cuvinte, tocmai sosea, 
cu foarte mare întârziere, Gaume, preşedintele tribunalului. 
Picioarele i se umflaseră şi mergea cu greutate, sprijinindu- 
se într-un baston. Avea vreo şaptezeci de ani şi îşi aştepta 
pensionarea, dezgustat într-ascuns de această dreptate pe 
care o împărţise vreme de foarte mulţi ani, lăsându-se în 
voia aplicării stricte a codurilor de legi scrise, ca un preot 
care nu mai crede în liturghia ce o oficiază şi pe care numai 
dogmele îl mai susţin. Dar în familia lui, dramele de 
dragoste şi trădările îşi continuaseră opera lor nemiloasă şi 
încăpăţânată de distrugere. După moartea soţiei, care se 
sinucisese odinioară sub ochii lui, mărturisindu-şi greşeala, 
dezastrul era acum desăvârşit de către fiica lui, Lucile, 
căsătorită cu căpitanul Jollivet, pe care-l făcuse să fie ucis 
de către un amant, înainte de a fugi cu acesta din urmă. 
Fusese o întreagă poveste îngrozitoare, cu această fată 
cochetă care săvârşise la rândul ei aceeaşi trădare ca şi cea 
a mamei sale şi care, mai mult încă, îşi împinsese de la 
spate soţul înspre un duel ce aducea mai mult a asasinat. Se 
spunea că Jollivet, anunţat printr-o scrisoare anonimă, 
picase tocmai asupra unui flagrant delict, găsindu-şi soţia 
pe jumătate goală în braţele unui zdrahon voinic, care îl 
provocase la bătaie şi îi pusese în mână un cuţit, pentru ca 
disputa dintre ci să fie soluţionată fără întârziere. Potrivit 
relatărilor altor oameni, căpitanul Jollivet îşi căutase singur 
moartea şi nici măcar nu încercase să se apere, cuprins de 
groază şi hotărât să părăsească lumea asta care se 
schimbase atât de mult şi unde nu descoperise pentru el 
decât amărăciune şi ruşine. Lumea îl întâlnise, într-adevăr, 
cu câtva timp înainte, mergând pe stradă numai cu capul în 
jos, distrus din pricină că vedea prăbuşindu-se în jurul său 
tot ceea ce îndrăgise. Nu mai discuta cu nimeni, nu mai se 
lupta în coloanele ziarului, lăsând munca paşnică să triumfe 
şi înțelegând fără îndoială că rolul politicii de forţă luase 
sfârşit. Şi probabil că mai avusese numai atât curaj cât să se 
lase omorât sub lovitura unui cuţit, al cărui mâner era ţinut 


de o mână pe care; o împingea însăşi femeia lui adorata şi 
blestemată în acelaşi timp. Înspăimântătoarea nenorocire 
se răsfrânsese tot asupra preşedintelui Gaume, întrucât 
fiica lui fugise hăituită de poliţie, iar ginerele lui plecase de 
pe lumea aceasta şi, după ce fusese găsit într-o băltoacă de 
sânge, fusese îngropat cu pieptul străpuns de pumnal, aşa 
că bătrânul rămăsese singur, nemaiavând de acum înainte 
alături de el decât pe nepotul său, Andr6, fiul Lucilei, în 
vârsta, în momentul acela, de şaisprezece ani bătuţi pe 
muchie, un băiat delicat şi afectuos, tristă moştenire a 
cuplului tragic, de care inima lui de bunic se ocupa cu o 
dragoste plină de îngrijorare. Era destul, nu trebuia ca 
destinul răzbunător, pedepsind cine ştie ce vechi, păcat, să 
se înverşuneze şi mai mult. Şi Gaume, preşedintele 
tribunalului, se întreba unde se află acea societate căreia 
să-l încredinţeze pe băiat, cu convingerea că se va bucura 
de o bună educaţie şi de un viitor în care să domnească 
adevărata dreptate şi dragoste sinceră între bărbat şi 
femeie, pentru ca neamul lui să-şi poată împrospăta sângele 
şi urmaşii acestuia să fie, până la urmă, fericiţi. 

Pus la curent cu situaţia şi consultat de către domnul 
Mazelle în privinţa oportunității unei căsătorii între Louise 
şi Lucien Bonnaire, preşedintele tribunalului Gaume 
exclamă de îndată: 

—  Căsătoriţi-i, căsătoriţi-i dacă simt într-adevăr unul 
pentru celălalt o dragoste atât de mare încât ajung să intre 
în luptă plini de curaj chiar cu familiile lor şi să treacă peste 
toate obstacolele care le stau în cale. Singura care 
hotărăşte fericirea oamenilor e dragostea. 

Apoi regretă acest, strigăt care-i scăpase şi care semăna 
cu o mărturisire smulsă din amara lui experienţă de viaţă, 
pentru că sfârşise prin a se ascunde în spatele unei atitudini 
fals rigide, a unei măşti reci şi austere. Reluă: 

— Nu-l mai aşteptaţi pe abatele Marle degeaba. Tocmai 
m-am întâlnit cu el şi m-a însărcinat să va transmit scuzele 
sale. Alerga la biserică să caute cele necesare mirului, 


pentru a-i sluji maslul bătrânei doamne Jollivet, o mătură 
de-a ginerelui meu, care în momentul acesta a intrat în 
agonie... Sărmanul abate pierde în această femeie pe una 
dintre ultimele sale credincioase, şi avea ochii scăldaţi în 
lacrimi. 

— Ei, asta-i acum, exclamă Gourier, care rămăsese un 
duşman înverşunat al tagmei preoţeşti, apoi dacă există 
ceva bun în problemele zilelor noastre e faptul că preoţii 
vor fi măturaţi până la urmă. Republica ar fi încă a noastră 
dacă n-ar fi existat ei, cu gura lor mare. Au reuşit până la 
urmă să împingă poporul de l-a spate, să-l facă să-ntoarcă 
totul cu fundul în sus şi să devină el stăpânul. 

— Sărmanul abate Marie, repetă plin de milă 
subprefectul Châtelard, îmi provoacă atâta tristeţe când 
văd biserica lui goală. Aveţi într-adevăr dreptate, doamnă 
Mazelle, să-i trimiteţi în continuare cadouri pentru Fecioara 
Maria. 

Se aşternu din nou liniştea; îţi făcea impresia că umbra 
plină de durere a preotului acoperise lumina puternică a 
soarelui şi izgonise parfumul trandafirilor. La moartea 
Leonorei, preotul o pierduse pe enoriaşa lui cea mai 
devotată şi cea care aducea darurile cele mai scumpe. Fără 
îndoială că-i mai rămânea şi doamna Mazelle; dar aceasta 
nu era credincioasă până în adâncul fiinţei sale şi nu 
urmărea de la religie decât să obţină un lucru de suprafaţă, 
şi anume dovada faptului că se putea numi burgheza 
credincioasa. Şi abatele n-avea cum să-şi dea seama de 
destinul către care se îndrepta, ele faptul că într-o zi o să-l 
găsească cineva mort la altarul său, îngropat sub bolta 
prăbuşită a bisericii pe care o ameninţa ruina şi pe care nu 
putea să pună pe nimeni să i-o repare, din lipsă de mijloace 
financiare. La primărie, ca şi la subprefectură nu mai 
existau niciun fel de fonduri pentru o astfel de lucrare. 
Abatele Marle se adresase credincioşilor, dar obținuse de la 
ei doar o sumă derizorie, şi aceasta numai după o mare 
osteneală. Acum se resemna, aşteptând prăbuşirea şi 


continuând să celebreze liturghiile, făcându-se că ignoră cu 
totul faptul că într-o zi va fi strivit, ameninţare ce plutea 
acolo, sus, deasupra capului său. Biserica i se golea şi 
Dumnezeul lui părea că se stinge puţin câte puţin în fiecare 
zi; şi fără îndoială că va dispărea într-adevăr definitiv 
împreună cu el, atunci când străvechea casă de cult se va 
despica din toate încheieturile şi-l va zdrobi sub greutatea 
imensului crucifix atârnat de perete. Şi vor avea atât unul, 
cât şi celălalt acelaşi mormânt, în pământul de unde toate 
vin şi toate se-nturnează. 

De altminteri, doamna Mazelle era prea frământată de 
grijile ei personale pentru a putea să-şi mai găsească timpul 
necesar să se intereseze în acele momente de soarta 
nefericită a abatelui Marie. Dacă nu s-ar fi găsit de urgenţă 
o soluţie, nu era exclus să cadă într-adevăr bolnavă, de data 
aceasta serios, tocmai ea, care petrecuse atâtea ore plăcute 
şi pline de amintiri duioase de pe urma maladiei sale 
închipuite şi fără de leac, cu care îşi împodobise existenţa. 
Fiindcă toţi invitaţii se aflau de faţă, gazda se ridicase din 
fotoliu pentru a le servi ceaiul, care fumega în serviciul din 
porțelan strălucitor, în vreme ce o rază de soare poleia cu 
aur prăjiturile îngrămădite din belşug pe platourile din 
cristal. Şi doamna Mazelle clătina din capul ei mare, cu o 
fizionomie atât de paşnică, părând că nu era deloc convinsa. 

— Degeaba aţi vorbit, dragii mei prieteni, căsătoria asta 
reprezintă, de bună seamă, sfârşitul lumii, şi nu pot să mă 
hotărăsc s-o fac. 

— O să mai aşteptăm încă un pic, declară şi domnul 
Mazelle, şi o să lăsăm să vedem cât vor dura toanele 
Louisei. 

Dar cei doi soţi rămaseră surprinşi când se treziră cu 
Louise în persoană stând neclintită în faţa lor, la unul dintre 
capetele bolţii de trandafiri, printre florile scăldate în 
lumina soarelui. O credeau în camera ei, întinsă pe şezlong 
şi suferind din pricina durerii aceleia fără nume, pe care 
singur soţul mult prea iubit şi dorit de ca ar fi putut s-o 


vindece, după cum îi prescrisese însuşi doctorul Novarre. 
Fără îndoială, bănuise faptul că i se hotăra soarta şi venise 
în grabă, punându-şi pe ea doar o rochiţă de casă cu flori 
mici şi roşii, mulţumindu-se numai să-şi strângă într-un 
conci părul negru şi bogat. Coborând în felul acesta în fugă, 
însufleţită de pasiunea nestăvilită care făcea să îi vibreze 
toată fiinţa, era de-a dreptul încântătoare, cu figura ei 
nespus de fină, în care luceau doi ochi puţin oblici, 
înăuntrul cărora nici chiar supărarea nu putuse stinge 
vesela strălucire. Apucase să audă ultimele cuvinte ale 
părinţilor ei. 

— Ah, mamă! Ah, tată! Ce tot spuneţi voi aici? Credeţi 
oare că-i vorba doar de un capriciu de fetiţă?... V-am mai 
spus-o sus şi tare că îl vreau pe Lucien ca soţ, şi Lucien va fi 
într-adevăr soţul meu! 

Domnul Mazelle, pe jumătate doborât la început de 
această apariţie neaşteptată, îşi reveni şi se luptă din nou: 

— Dar, gândeşte-te bine, bietul meu copil!... Averea 
noastră, pe care ar fi trebuit s-o moşteneşti, este de pe 
acum la pământ, şi ai să te trezeşti, într-o bună zi, fără 
niciun ban. 

— Înţelege odată situaţia, dragă, interveni şi doamna 
Mazelle. Cu averea noastră, chiar aşa la pământ cum este 
ca, ai putea face încă şi acum o căsătorie mai bună. 

Atunci, Louise izbucni cu o vehemenţă plină de sarcasm: 

— Averea voastră! Puțin îmi pasă mie de averea voastră! 
N-aveţi decât să vă păstraţi averea asta a voastră! Dacă mi- 
aţi da averea asta a voastră, Lucien nici nu m-ar mai vrea... 
Averea! Dar bine, ce să fac eu cu ea? La ce-mi serveşte mie 
averea? Lucien îşi va câştiga singur pâinea şi eu, dacă va fi 
necesar, voi face la fel. O să fie de-a dreptul minunat. 

Şi striga în gura mare vorbele acestea, cu toată forţa pe 
care i-o dădeau tinereţea şi speranţele ei, încât cei doi soţi 
Mazelle, speriaţi că o să-şi piardă minţile, n-avură încotro şi, 
ca s-o mai liniştească puţin, cedară. De altminteri nici nu 
erau ei oamenii care să reziste mai mult decât atât, doritori 


amândoi să-şi salveze ultimele rămăşiţe de linişte. Bându-şi 
mai departe ceaiul, subprefectul Châtelard, primarul 
Gourier şi preşedintele tribunalului Gaume surâdeau 
oarecum încurcaţi de situaţia creată, căci simțeau că 
izbucnirea aceasta de dragoste a copilului, din faţa lor îi 
mătura într-un anume fel şi pe ei, ca pe nişte fire de paie. 

Subprefectul Châtelard fu acela care încheie discuţia, cu 
aerul sau uşor ironic şi-n acelaşi timp amuzat. 

— Prietenul nostru Gourier are perfectă dreptate, 
suntem nişte oameni sfârşiţi, din moment ce copiii sunt 
aceia caro fac legea şi iau hotărâri în locul nostru. 


Căsătoria lui Lucien Bonnaire şi a Louisei Mazelle avu loc 
o luna mai târziu. Subprefectul Châtelard, pentru propriul 
sau amuzament, îl convinse pe amicul lui, primarul Gourier, 
să organizeze în seara nunţii celor doi tineri un bal la 
Primărie, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să-i onoreze pe 
prietenilor, soţii Mazelle. În realitate, găsea foarte 
caraghios să facă să danseze burghezia din Beauclair la 
această căsătorie, transformată într-un simbol al înălţării 
poporului. Era conştient de faptul că dansa, într-un anume 
fel, peste înseşi ruinele autorităţii, în această primărie care 
se transforma puţin câte puţin într-o adevărată casă a 
tuturor, unde rolul primarului nu mai era încă de pe acum 
decât acela să stabilească o legătură frăţească între 
diversele grupe sociale. Sala era împodobită foarte luxos, se 
porniră tot felul de cântece şi dansuri, întocmai ca la 
căsătoria lui Nanet şi a Nişei. Şi noua pereche, ca şi aceştia 
din urmă, fu ovaţionată de mulţime când îşi făcu apariţia: 
Lucien, foarte înalt şi puternic, însoţit de toţi tovarăşii de 
muncă de la Crecherie, şi Louise, foarte delicată şi fină, 
urmată de toată societatea suspusă, a cărei prezenţă o 
doriseră părinţii, ca şi cum ar fi vrut ca prin aceasta să-şi 
manifeste un ultim semn de protest. Numai că toată 
societatea suspusă ajunse până la urmă să fie înecată în 
valul de oameni şi câştigată de bucuria din ce în ce mai 


debordantă a poporului, cucerită într-o atât de mare 
măsură de veselia generală în care se contopea, încât, mai 
târziu, avură loc multe căsătorii între băieţii şi fetele celor 
două clase diferite, căsătorii ale căror rădăcini trebuiau 
căutate aici. Din nou triumfa dragostea, atotputernica 
dragoste care înflăcărează universul omenesc şi care-l duce 
cu sine înspre destinul lui fericit. 

Şi tinereţea înflorea pretutindeni, noi alianţe se încheiau, 
tineri şi tinere care până mai ieri păreau că sunt despărțiți 
de prăpastia diferenţelor sociale începură să meargă 
alături, mână în mână, înspre oraşul viitorului, apropiaţi 
unii de alţii prin dragostea instaurată pentru veşnicie între 
ei. Reprezentanţii vechiului comerţ pe cale de dispariţie din 
Beauclair îşi uniră băieţii şi fetele cu cei ai muncitorilor de 
la Crecherie şi ai ţăranilor de la Combettes. Cei care 
dădură semnalul fură soţii Labogque, consimţind ca fiul lor, 
Auguste, să o ia în căsătorie pe Marihe Bourron, şi apoi fiica 
lor, Eulalie, să se mărite cu Arsene Lenfant. Trecuseră mulţi 
ani de când ei doi nu mai luptau împotriva Crecheriei, 
considerându-se învinşi, căci simțeau cum se stinge vecinul 
negoţ, ajuns acum un soi de maşinărie inutilă, mâncătoare 
de energie şi bogății. Mai întâi, fuseseră nevoiţi să accepte 
ca prăvălia lor din strada Brias să devină pur şi simplu un 
depozit al produselor uzinei de la Crecherie şi al altor 
întreprinderi sindicalizate. După aceea, făcuseră un nou 
pas şi consimţiseră să închidă definitiv această prăvălie, 
care de fapt se şi contopise de mult cu magazinele 
universale, unde, eu consimţământul lui Luc, li se asigurase 
un fel de refugiu, fiind angajaţi în funcţii de supraveghetori. 
De altminteri, înaintaseră în vârstă şi trăiau acum foarte 
retraşi, acriţi şi înspăimântați de această lume pe care o 
vedeau ca mi mai este atât de avidă pentru câştig ca cea de 
altădată, şi uluiţi în acelaşi timp de generaţiile noi care se 
ridicau, făurite pentru muncă şi bucurii în viaţă. Şi astfel se 
întâmplă ca cei doi copii ai lor, Auguste şi Eulalie, 
supunându-se dorințelor inimii, marele dirijor al armoniei şi 


păcii între oameni, se căsătoriseră după cum le dictase 
dragostea, fără să întâmpine altfel de obstacole din partea 
părinţilor decât dezaprobarea prost disimulată a bătrânilor 
care deplâng trecutul. Cele două căsătorii trebuiau să aibă 
loc în aceeaşi zi, la Combettes, devenit un târg înfloritor, 
mai mare chiar decât fosta mahala a Beauclairului, cu 
construcţii vesele şi durabile, care dovedeau bogăţia 
inepuizabilă a pământului. Şi dubla ceremonie se celebră 
tocmai în. momentul în care se încheiase strângerea 
recoltei, în ultima zi de lucru când, cât vedeai cu ochii, pe 
toate întinderile zării se ridicaseră căpiţe enorme de fân, pe 
imensa câmpie poleită cu aur. 

Încă de multă vreme Feuillat, bătrânul fermier de la 
Guerdache, îşi însurase pe fiul său, Leon, cu Eugenie, fiica 
lui Yvonnot, ajutorul de primar, pe care reuşise odinioară 
să-l împace cu Lenfant, primarul, împăcare ce a constituit 
un fel de semnal al începutului, din care a izvorât buna 
înţelegere a tuturor locuitorilor comunei, mişcarea aceea 
largă de asociere ce făcuse din satul sărman şi învrăjbit un 
târg unde domnea frăţia şi înflorea bunăstarea. Astăzi, 
Feuillat, ajuns la o vârstă foarte înaintată, reprezenta un fel 
de patriarh al acestei asociaţii agricole dintru început, căci 
el era cel care visase primul organizarea ei şi dorise din 
adâncul sufletului să ia fiinţa, odinioară, pe vremea când 
lupta împotriva sistemului îngrozitor de abuziv al arendelor, 
cu intuiţia aceea, nu tocmai bine formată, a averii pe care 
muncitorii agricoli ar dobândi-o din pământurile lor, în 
eventualitatea când s-ar pune de acord pentru a le cultiva 
cu dragoste, într-un mod ştiinţific şi metodic. Dragostea 
pentru pământ fusese aceea care ajunsese până la urmă să- 
| lumineze pe acest simplu fermier, cândva-cândva el însuşi 
brutal şi acaparator, ca toţi cei din categoria lui socială, 
făcându-l să întrevadă calea spre izbăvire. Pricepuse că 
fericirea constă în instaurarea unei înţelegeri trainice între 
roţi ţăranii doritori de un trai mai bun şi în efortul pus 
laolaltă pe țarina arată, însămânţată şi recoltată în comun 


de toţi ca de o mare familie, ceea ce făcea ca glia să devină 
din nou un fel de mamă blândă a tuturor oamenilor. Şi 
bătrânul îşi văzuse visul cu ochii, asistase la realizarea 
gândurilor sale, în momentul când vecinii trăseseră brazde 
peste haturi, alăturându-şi terenurile unii altora, când 
ferma de la Guerdache se contopise cu comuna Combettes 
şi când alte sate mai mici se alipiseră unele de altele, 
începând să meargă împreună înainte şi sporindu-şi în felul 
acesta din zi în zi averile, până la cucerirea aproape totală a 
imensei câmpii Roumagne. Feuillat, care rămăsese sufletul 
asociaţiei, alcătuia împreună cu Lenfant şi Yvonnot, 
întemeietorii ei, un fel de sfat al bătrânilor, fiind consultaţi 
de fiecare dată asupra tuturor lucrurilor şi urmându-li-se cu 
sfinţenie părerile pe care găseau cu cale să şi le dea în 
unele privinţe. 

Aşa se face că atunci când se hotări definitiv căsătoria lui 
Arsene, feciorul lui Lenfant, cu Eulalie Laboque şi când 
fratele acesteia din urmă, Auguste Laboque, vru să-şi 
celebreze în acelaşi timp şi căsătoria lui cu Marthe 
Bourron, Feuillat le sugera ideea, acceptată şi aclamată 
îndată de întreaga lume, să organizeze o masă 
sărbătorească, mare şi frumoasă, care să reprezinte o 
sărbătoare a înseşi satelor unificate în jurul comunei 
Combettes, pacificate, îmbogăţite şi triumfătoare. S-ar bea 
în cinstea alianţei şi frăţiei dintre muncitorul agricol şi cel 
industrial, care odinioară erau învrăjbiţi atât de criminal 
unul împotriva celuilalt şi a căror solidaritate era singura 
cale spre dobândirea bogăției şi armoniei sociale. S-ar bea 
de asemenea pentru îngroparea tuturor neînțelegerilor 
dintre oameni şi mai cu seamă pentru desfiinţarea definitivă 
a acelui comerţ barbar, menit să perpetueze lupta 
înverşunată dintre negustorul care vinde unelte, ţăranul 
care face să crească grâul şi brutarul care revinde pâinea, 
pe scurt, s-ar bea pentru dispariţia  numeroşilor 
intermediari îmbogăţiţi prin furt şi jaf. Şi aceasta era ziua 
cea mai bine aleasă pentru a sărbători împăcarea, 


momentul în care duşmanii de altădată, grupurile de 
oameni pornite odinioară să se devoreze şi să se distrugă, 
ajunseseră până la urmă să-şi unească între ei băieţii şi 
fetele prin intermediul unor căsătorii care făceau să se 
apropie mai repede acel viitor fericit. Din moment ce viaţa 
intrase pe un făgaş bun, mulţumită continuei sale evoluţii 
progresive, petrecerile ce se-ncingeau erau un prilej de 
bilanţ al etapei fericite la care se ajunsese, şi aceasta în 
mijlocul veseliei generale ce o stârniseră minunatele recolte 
care urmau să umple hambarele de la Combettes. Se hotări 
deci ca sărbătoarea să aibă loc în aer liber, lângă târguşor, 
pe o pajişte întinsă, unde se înălţau căpiţe uriaşe de fân, 
întocmai ca nişte coloane simetrice ale unui templu 
gigantic, poleite cu aur sub revărsarea de lumină a soarelui 
strălucitor. Colonada aceasta se prelungea în zarea senină, 
până hăt, departe, la marginea orizontului, şi alte căpiţe de 
fân, şi apoi mereu alte căpiţe de fân povesteau parcă 
despre  fecunditatea inepuizabilă a pământului. Şi în 
parfumul plăcut al spicelor coapte de grâu, în mijlocul 
imensei câmpii fertile, din care munca oamenilor, în sfârşit 
împăcaţi, scotea îndestulătoare pâine ca să aducă fericirea 
tuturora, se cânta şi se juca. 

Cei doi soţi Laboque invitaseră întreaga tagmă a vechilor 
negustori din Beauclair, în vreme ce familia Bourron aducea 
după sine toată uzina de la Crecherie. Nu lipseau nici 
membrii familiei Lenfant, care se aflau acolo la ei acasă, şi 
niciodată până atunci nu se mai întâmplase ca toate aceste 
grupuri sociale strânse laolaltă să fraternizeze într-un mod 
atât de deschis, confundându-se toate într-o singură mare 
familie. Fără îndoială că cei doi soţi Laboque continuau să 
rămână gravi şi cu un aer oarecum jenat. Dar, dacă 
membrii familiei Lenfant se înveseleau din toată inima, şi 
mai mare bucurie părea că o cuprinsese pe Babette 
Bourron, care triumfa, stăpânită de obişnuita bună 
dispoziţie şi de convingerile ei nestrămutate, care o făceau 
să vadă chiar şi-n mijlocul celor mai grele situaţii o geană 


de speranţă că lucrurile se vor rezolva până la urmă foarte 
bine. Când perechile sosiră, Marthe Bourron, la braţul lui 
Auguste Labogque şi Eulalie Laboque la braţul lui Arsene 
Lenfant, părea că înşişi, zorii unui viitor fericit şi luminos 
radiau în jurul celor două cupluri, şi noii căsătoriţi 
aduseseră cu ei o atât de mare izbucnire de tinereţe, de 
forţă şi de bucurie, încât aclamații prelungi, care făceau 
impresia că nu se mai termină, izbucniră de la un capăt la 
celălalt al miriştilor. Oamenii le strigau tot felul de urări de 
bine şi fericire, îşi manifestau dragostea lor pentru ei şi îi 
sărbătoreau, pentru că vedeau în dânşii dragostea 
atotputernică şi victorioasa, dragostea aceea care încă de 
mai înainte apropiase pe toţi reprezentanţii acestui popor, 
dăruindu-le bogăţia recoltelor îmbelşugate, dragostea 
aceea de pe urma căreia se vor înmulţi şi vor alcătui în 
viitor o naţiune unită şi liberă, ce nu va mai şti de foamete şi 
ură. 

Şi în ziua aceea, întocmai cum se petrecuseră lucrurile şi 
cu prilejul căsătoriei lui Lucien Bonnaire cu Louise Mazelle, 
alte prietenii se înfiripară şi alte nunţi se puseră la cale. 
Doamna Mitaine, fosta brutăreasă, care, în pofida celor 
şaizeci şi cinci de ani ai săi, rămăsese mai departe frumoasa 
doamna Mitaine, o îmbrăţişă pe Olympe Lenfant, sora uneia 
dintre mirese, declarându-i că ar fi foarte fericită să o poată 
numi fiica ei, pentru că fiul său, Evariste, îi mărturisise că o 
adoră. De vreo zece ani, frumoasa brutăreasă îşi pierduse 
soţul şi nu mai ţinea prăvălia, contopită şi aceasta la rândul 
ei cu magazinele universale ale asociaţiei de la Crecherie, 
după exemplul aproape al întregului comerţ cu de- 
amănuntul din orăşel. Trăia ca o femeie care muncise bine o 
viaţă întreagă şi acum se retrăsese din activitate, având în 
preajmă-i pe fiul său, Evariste, foarte mândră de sarcina pe 
care Luc le-o încredinţase ei şi soţului său cândva, şi anume 
supravegherea malaxoarelor şi a cuptoarelor electrice, de 
unde ieşea acum din belşug o pâine pufoasă şi albă, care 
ajungea pentru întreg poporul. Şi, în vreme ce Evariste o 


sărută la rândul său, în contul viitoarei logodne, pe Olympe, 
care se înroşise de bucurie, doamna Mitaine recunoscu într- 
o bătrânică scundă, slabă şi negricioasă la faţă, aşezată la 
marginea unei căpiţe de fân, pe vecina ei de odinioară, 
doamna Dacheux, soţia fostului măcelar. Veni să se aşeze în 
grabă lângă ea. 

— Nu-i aşa că-i bine? îi spuse ea bucuroasă. Trebuia într- 
adevăr ca toată povestea asta să se sfârşească prin nişte 
căsătorii, pentru că toată puştimea aici de faţă se juca 
odinioară împreună. 

Dar doamna Dacheux rămânea tăcută şi întunecată. Şi ea 
îşi pierduse soţul, mort din pricina unei lovituri 
neîndemânatice de satâr care-i retezase mâna dreaptă. 
Potrivit afirmațiilor unora dintre oameni, neîndemânarea nu 
fusese cu totul întâmplătoare, ci măcelarul, cuprins de un 
acces nebun de furie, îşi retezase singur, în mod 
intenţionat, pumnul, mai degrabă decât să semneze 
trecerea prăvăliei lui în stăpânirea celor de la Crecherie. 
Ultimele evenimente care se petrecuseră în jurul lui, ca şi 
gândul că într-o bună zi va fi nevoit să pună la dispoziţia 
tuturor oamenilor carnea pe care o considera un lucru 
sacru, ideea că nu peste mult timp mărfurile acelea, care 
aparținuseră până atunci numai bogaţilor, o să apară chiar 
şi pe mesele celor mai săraci îi tulburaseră mai mult ca 
sigur într-atât de mare măsură concepţiile lui sociale de om 
înavuţit, tiranic, violent şi reacţionar, încât pur şi simplu îl 
făcuseră să  înnebunească. Murise din pricina unei 
cangrene prost îngrijite, lăsându-şi soţia văduvă şi îngrozită 
de ploaia ultimelor înjurături cu care o copleşise în ajunul 
agoniei sale. 

— Şi Julienne, fetiţa dumneavoastră, ce mai face? întrebă 
din nou doamna Mitaine. Am întâlnit-o mai deunăzi, e 
superbă... 

Văduva fostului măcelar n-avu încotro şi trebui până la 
urmă să răspundă. Arătă printr-un gest scurt un cuplu de 
tineri, prins în vârtejul unui cadril. 


— Uite-o acolo, dansează. Stau şi-o supraveghez. 

Într-adevăr, Julienne dansa în braţele unui băiat înalt şi 
frumos, Louis Fauchard, fiul fostului muncitor smulgător de 
creuzete. Fata, voinică şi cu carnaţia albă, cu faţa roză, 
plesnind de sănătate, radia de bucurie în îmbrăţişarea 
pătimaşa a acestui voinic viguros cu chipul angelic, unul 
dintre cei mai buni fierari ai uzinei de la Crecherie. 

— Atunci, înseamnă că o să jucăm din nou la o altă nuntă? 
reluă râzând frumoasa doamnă Mitaine. 

Dar doamna Dacheux exclamă cuprinsă din nou de un 
fior de groază: 

— Oh, nu! Oh, nu! Cum puteţi să spuneţi aşa ceva? Doar 
cunoaşteţi bine ideile soţului meu, ar ieşi din mormânt dacă 
m-aş apuca s-o căsătoresc pe fiica lui cu muncitorul ăsta, 
fiul unor oameni săraci, al prăpăditei ăsteia de Natalie, 
mereu în căutarea unei bucățele de rasol pe veresie şi pe 
care el a izgonit-o de atâtea ori, pentru că nu plătea cu bani 
gheaţă. 

Bătrâna continuă să vorbească şi îşi depănă cu voce joasă 
şi tremurătoare ceea ce numea chinurile ei. Bărbatul i se 
arăta în vis, noapte de noapte. Chiar şi mort, continua să o 
încovoaie sub autoritatea lui despotică, o certa şi o brutaliza 
în somn, folosind tot felul de ameninţări diabolice. 
Nefericita femeie, lipsită de apărare, mereu năucită, avea 
parte până şi de acest ultim ghinion, şi anume să nu-şi 
găsească niciun dram de linişte în văduvia ei. 

— Dacă m-aş apuca s-o mărit pe Julienne împotriva 
voinţei lui, spuse ea în încheiere, ar reveni fără doar şi 
poate în fiecare noapte să mă înjure şi să mă bată. 

Plângea, şi doamna Mitaine încercă s-o încurajeze, 
spunându-i că poate, dimpotrivă, dacă va reuşi să sădească, 
fericire în jurul ei, toate aceste coşmaruri ar dispărea. 
Chiar în clipa aceea, Natalie, plângăreaţa doamnă Fauchard 
de odinioară, cu ani în urmă aflată mereu în căutarea celor 
patru litri de băutură pentru bărbatul său, se apropiase de 
văduve cu pasul ei şovăitor. Nu mai suferea acum din 


pricina mizeriei negre de altădată şi locuia într-una dintre 
căsuţele luminoase de la Crecherie, împreună cu Fauchard 
al ei, care nu de multă vreme încetase orice fel de muncă, 
infirm şi oarecum îndobitocit. Tot cu ei mai stătea şi fratele 
său, Fortune, în vârstă de numai patruzeci şi cinci de ani, 
dar din care munca maşinală, de brută, mereu şi mereu 
aceeaşi, începând de la vârsta de cincisprezece ani, 
desfăşurată la atelierele uzinei Abis, făcuse un soi de bătrân 
timpuriu, pa jumătate orb şi surd. Natalie rămăsese şi ea, la 
rândul său, în pofida bunăstării pe care o datora noului 
sistem de pensii şi ajutor reciproc, aceeaşi femeie 
tânguitoare, deplângând ruinele trecutului, cu cei doi 
bărbaţi în casă, doi copii de întreţinut, după cum spunea 
dânsa. Constituiau un soi de lecţie, un exemplu viu al stării 
ruşinoase şi pline de durere la care te aducea vechiul 
sistem de salarizare, şi care fusese transmis drept pildă 
parcă generaţiilor mai tinere. 

— Nu i-aţi văzut pe copiii mei? întrebă ea pe doamna 
Mitaine. I-am pierdut prin mulţime... Ah, uite-i! 

Şi îi văzură într-adevăr trecând pe cei doi cumnaţi, braţ 
la braţ, susţinându-se unul pe altul în mersul lor şovăielnic, 
Fauchard ruinat şi pe ducă, întocmai ca o stafie ridicată din 
mormântul unei munci dezonorante şi pline de durere, şi 
Fortune, mai tânăr decât acesta, dar la fel de prăpădit şi de 
bicisnic. Şi prin mulţimea din care se înălța atâta vigoare, 
atâta dragoste pentru noua viaţă şi atâtea speranţe, printre 
aceste căpiţe pe care toţi le îndrăgeau cu pasiune, ca pe 
nişte adevărate obiecte de preţ ce reprezentau pâinea unui 
întreg popor, cei doi bătrâni păşeau încetişor, târându-şi 
parcă neputinţa, fără să înţeleagă prea bine cele ce se 
petreceau în jurul lor şi fără măcar să răspundă la saluturi. 

— Lăsaţi-i în pace să stea la soare, fiindcă asta le face 
foarte bine, reluă doamna Mitaine. Şi fiul dumneavoastră, 
tot sănătos şi vesel? 

— Oh, bineînţeles că Louis este formidabil de sănătos, 
răspunse doamna Fauchard. În vremurile de astăzi, copiii 


nu mai seamănă câtuşi de puţin cu părinţii lor. Nu-l vedeţi 
cum dansează? Niciodată n-o să ştie ce-i frigul şi foamea. 

Atunci, brutăreasa, cu sufletul ei bun de femeie care a 
fost cândva frumoasă, se gândi să întreprindă ceva prin 
care să contribuie la fericirea perechii de tineri ce îşi 
zâmbeau unul altuia cu atâta drăgălăşenie, dansând în faţa 
ei. Le chemă mai aproape de ea pe cele două mame, le făcu 
să se aşeze alături una de cealaltă, pe doamna Fauchard şi 
pe doamna Dacheux, apoi o îmblânzi pe aceasta din urmă şi 
îi înmuie până într-atât inima, încât ajunse până la urmă să-i 
provoace un şoc sufletesc şi s-o convingă. Suferea numai 
din pricina singurătăţii ei, i-ar fi trebuit nepoţei care să i se 
atârne de rochie prin casa şi care să-i pună pe fuga 
fantomele. Şi sărmana bătrână, slabă şi prăpădită, exclamă 
în sfârşit: 

— Ah, Dumnezeule! Eu sunt de acord, dar numai cu 
condiţia să nu mă lase singură şi să plece de la mine. Eu, 
una, n-am spus niciodată nu, nimănui, el era cel care se 
opunea cu înverşunare. Dar dacă ne înţelegem cu toţii 
asupra acestui punct şi dacă promiteţi să mă apăraţi, apoi 
faceţi tot ceea ce credeţi că-i bine, faceţi, eu nu mă opun! 

Când Louis şi Julienne aflară că mamele lor îşi dăduseră 
consimţământul, alergară şi se aruncară în braţele lor, cu 
lacrimi de bucurie şi hohote de râs. Şi-n felul acesta se 
născu, în mijlocul veseliei generale, o nouă fericire. 

— Uitaţi-vă la ei! repetă doamna Mitaine. Cum aţi încerca 
măcar să va gândiţi că puteţi despărţi pe aceşti tineri care 
parcă au crescut unul pentru celălalt? Eu l-am dat chiar 
acum pe Evariste al meu după Olympe Lenfant, şi mi-o 
amintesc de parcă ar fi fost ieri când venea mititica la 
brutărie, unde ştrengarul ăsta, un puştiulică pe atunci, îi 
făcea cadou prăjituri. La fel s-a întâmplat şi cu Louis 
Fauchard, pe care de atâtea ori l-am văzut dând târcoale 
prin faţa măcelăriei dumneavoastră, doamnă Dacheux, şi 
jucându-se cu Julienne! Acum apele s-au limpezit, familiile 
Laboque, Bourron, Lenfant şi Yvonnot petrec la nunta 


copiilor, dar chiar în momentele de încrâncenare, când 
părinţii lor se sfâşiau între dânşii, tinerii aceştia toţi 
creşteau laolaltă, şi ei reprezintă astăzi bogata noastră 
recoltă de dragoste şi prietenie! 

Şi frumoasa doamnă Mitaine râdea din ce în ce mai tare, 
cu aerul ei de nespusă bunătate, ca şi cum ar fi păstrat în 
întreaga sa făptură aroma de pâine proaspătă şi caldă în 
mijlocul căreia trăise ca o minunată brutăreasă bălaie, 
desprinsă dintr-o carte de poveşti. Şi, jur împrejurul ei, 
bucuria se înălța de pretutindeni; se spunea că alte noi 
logodne se puseseră la calc, aceea a lui Sebastien Bourron 
şi a Agathei Fauchard, precum şi aceea a lui Nicolas 
Yvonnot şi a Zoei Bonnaire. Dragostea, dragostea domnea 
pretutindeni, cimenta fără odihnă prieteniile şi reuşea să 
desăvârşească unirea tuturor oamenilor, indiferent de 
categoria căreia aparţineau. Ea făcuse să rodească această 
câmpie, încărcase arborii cu o cantitate atât de mare de 
fructe, încât crengile lor păreau că se frâng sub greutatea 
poamelor, dăruise brazdelor o asemenea bogăţie de grâu, 
încât din zare în zare, de la un capăt la celălalt al 
orizontului, cât vedeai cu ochiul, căpiţele se înălţau ca nişte 
coloane aurite al e unui imens templu. Dragostea plutea 
prin văzduh, în mijlocul parfumului puternic ce-l izvodea 
această fertilitate, şi tot dragostea era aceea care dirija 
nunțile fericite de pe urma cărora vor apărea pe lume o 
mulţime de noi generaţii, mai libere şi mai drepte. Şi 
petrecerea dură până seara, când se aprinseră primele 
stele, ca o adevărată apoteoză a iubirii, apropiind clipă de 
clipă inimile, contopindu-le unele într-altele în iureşul 
dansului şi-n mijlocul cântecelor acestui mic popor cuprins 
de veselie şi aflat în plin marş în direcţia realizării unităţii şi 
armoniei viitoare. 

Dar, în mijlocul acestor simţăminte de fraternitate care 
invadaseră toate inimile, se afla un singur om, un străbun, 
maistrul turnător Morfain, care se ţinea deoparte, în 
picioare, tăcut şi sălbatic, fără să poată şi fără să vrea să- 


nțeleagă cele ce se petreceau în jurul său. Rămânea să 
trăiască mai departe întocmai ca un Vulcan preistoric, într-o 
bortă de stâncă din preajma furnalului, de supravegherea 
căruia se ocupa, şi îşi ducea acum singur acolo zilele, ca un 
schivnic, doritor să se aşeze în afara vremurilor şi rupând 
orice fel de relaţie cu noile generaţii ce se ridicau. Încă de 
pe când fiica! ui Ma-Bleue, plecase de acasă ca să-şi 
trăiască visul de dragoste, împreună cu Achille Gourier, 
luceafărul nopţilor ei senine, bătrânul simţise că într-adevăr 
vremurile îi răpiseră tot ceea ce avea mai bun pe lume. Apoi 
un alt capriciu de dragoste îi răpise băiatul, Petit-Da, flăcăul 
voinic, uriaşul blajin şi viguros, care se îndrăgostise la 
nebunie de Honorine, o brunetă micuță, vioaie şi sprintenă, 
fiica lui Caffiaux, băcanul, care ţinuse şi un cabaret. La 
început bătrânul Caffiaux refuzase cu brutalitate să-şi dea 
consimţământul pentru oficierea căsătoriei, plin de dispreţ 
adânc pentru această familie cu o morală îndoielnică, 
oameni dubioşi, care de altminteri încercau, la rândul lor, 
aceleaşi simţăminte de dispreţ pentru el. Cu toate acestea, 
tot Caffiaux fusese cel care cedase primul, căci se arătase, 
ca întotdeauna, foarte abil şi foarte uşor adaptabil. Pe 
vremea aceea, după ce îşi închisese prăvălia de băuturi, îşi 
făcuse o situaţie frumoasă în calitate de supraveghetor-şef 
al magazinelor universale de la Crecherie; şi vechile lui 
isprăvi necinstite fuseseră date uitării, pentru că începuse 
să arate de acum înainte foarte mult devotament faţă de 
ideile de solidaritate ale asociaţiei, aşa că nu era cazul să se 
încăpăţâneze într-un refuz care ar fi putut să-i dăuneze. 
Atunci Petit-Da, mânat de dorinţele lui, trecuse peste voinţa 
tatălui său. Între cei doi bărbaţi avusese loc o ceartă 
cumplită, urmată de o înspăimântătoare ruptură. Şi de 
atunci, maistrul turnător, izolat în borta lui dintre stânci, nu 
mai vorbea cu nimeni şi nu mai trăia decât pentru a dirija 
activitatea furnalului său, întocmai ca o fantomă sălbatică şi 
de neclintit a unor vremuri de demult apuse. 


Ani şi ani se scurseseră fără să fi lăsat măcar o urmă pe 
faţa bătrânului  Morfain. El rămânea mai departe 
învingătorul focului, colosul cu un enorm cap pârjolit, cu 
nasul ca un cioc de vultur, cu ochii de flăcări, împlântaţi 
deasupra unor obraji ce păreau ca fuseseră devastaţi de o 
mulţime de larve. Gura lui chinuită, care nu se mai 
deschidea zile întregi, îşi păstrase pe buze roşul sălbatic, 
pricinuit de dogoarea focului. Şi nimic omenesc nu mai 
părea în stare să-l emoţioneze, în adâncul singurătăţii 
implacabile în care se închisese, când îşi dăduse seama că 
propriii săi copii, fiul şi fiica, se aflau de partea celorlalţi, a 
acelora ce pregăteau un nou viitor. Ma-Bleue îi dăruise lui 
Achille o fetiţă delicioasa, Leonie, care creştea plină de 
graţie şi duioşie. Petit-Da avusese, la rândul lui, de la 
Honorine, un băiat voinic şi încântător, Raymond, un 
ştrengar plin de inteligenţă, care, nu peste multă vreme, 
urma să ajungă şi el la vârsta însurătorii. Dar bunicul nu se 
lăsa înduioşat, îi respingea pe copii şi chiar se încăpăţâna să 
nu-i vadă. Erau, după părerea lui, nişte întâmplări care se 
petreceau într-altă lume şi din pricina cărora nu se simţea 
câtuşi de puţin emoţionat. Faţa de furnalul lui însă, lucrurile 
se petreceau cu totul altfel şi dragostea părintească pe care 
O avusese mereu pentru acesta părea să crească şi mai 
mult, acum, când afecțiunea ce-o purtase copiilor se 
prăbuşise definitiv. Vedea în monstrul ce bubuia din pricina 
unui foc veşnic al cărui pântece îl alimenta ziua şi noaptea, 
ceas de ceas, pentru a-i asigura digestia fierbinte, un fel de 
copil uriaş de-al lui. Cele mai mici deranjamente, atunci 
când şarjele păreau să-şi piardă câte ceva din strălucirea 
lor, îi stârneau tot felul de griji pline de duioşie; şi îşi 
petrecea numeroase nopţi fără să pună pleoapa pe pleoapă, 
supraveghind buna funcţionare a gurilor de vânt. Se devota 
muncii ca un tânăr îndrăgostit, în mijlocul dogoarei 
jăraticului, de a cărui usturime groaznică pielea lui nu mai 
părea să se teamă. Luc se gândise să-l scoată la pensie, 
îngrijorat de vârsta lui înaintată, dar trecuseră anii şi nu 


avusese tăria necesară să ia o asemenea hotărâre, în faţa 
supărării pe care nimic nu ar fi putut s-o domolească şi a 
revoltei ce-l făceau să freamăte pe acest erou al muncilor 
celor mai grele, atât de mândru de faptul că o viaţă 
întreagă şi-a întrebuințat muşchii şi şi-a ars pielea în 
activitatea lui umilă, dar măreaţă de cuceritor al focului. 
Ceasul pensionării o să sune el însuşi cândva, din pricina 
inevitabilei evoluţii progresive a societăţii aflate în plin 
marş, aşa că Luc preferă să mai aştepte, dovedindu-şi încă o 
dată bunătatea şi înţelegerea pentru oamenii din jurul său. 
Încă de multă vreme, Morfain se simţise ameninţat, pe 
undeva, de o oarecare primejdie. Nu-i erau străine câtuşi 
de puţin cercetările ştiinţifice pe care le făcea stăpânul său, 
Jordan, pentru a înlocui furnalul atât de greoi, atât de încet 
la lucru şi atât de învechit faţă de timpurile moderne, din 
pricina infernalului său sistem complicat de mânuire, prin 
nişte baterii uşoare şi ingenioase, cu randament rapid, pe 
care să le adapteze la cuptoarele electrice. Ideea că s-ar 
putea ca cineva să stingă şi să dărâme colosul care ardea 
de ani şi ani de zile îl zăpăcea de tot. Se interesase de 
rezultatele dobândite şi fusese de asemenea neliniştit 
atunci când Jordan obținuse cea dintâi realizare ce 
constituia un mare progres, arzând cărbunele la ieşirea lui 
din gurile de mină, sub generatoarele de aburi ale 
maşinilor, transportând apoi electricitatea la uzina de la 
Crecherie prin intermediul unor cabluri, fără niciun fel de 
pierdere. Dar, din moment ce preţul de cost rămânea încă 
mult prea ridicat, făcând imposibilă întrebuinţarea energiei 
electrice pentru obţinerea fontei din minereul de fier, 
Morfain putuse totuşi să se mai bucure o vreme de 
inutilitatea acestei prime victorii a lui Jordan. Vreme de 
zece ani după aceea, cu prilejul fiecăruia dintre eşecurile 
lui Jordan, încercase o mulţumire ascunsă şi zâmbise în 
sinea lui oarecum sarcastic, fiind convins că focul va ştii să 
se apere şi că nu se va lăsa niciodată înfrânt de această 
nouă forţă, de acest trăsnet misterios, al cărui fulger nici 


măcar nu se vedea. Dorea ca stăpânul lui să fie cel învins şi 
să vadă nimicite aparatele pe care acesta le construia fără 
încetare, perfecţionându-le de la o zi la alta. Şi iată că dintr- 
odată ameninţarea începu să ia proporţii, circulând zvonul 
că Jordan realizase de curând marea lui descoperire: găsise 
mijlocul de a transforma într-un mod mai direct energia 
calorică pe care o conţinea cărbunele în energie electrică, 
fără să mai fie nevoie să treacă prin energia mecanică, 
adică suprimând maşina cu aburi, acest intermediar 
stânjenitor şi atât de costisitor. În felul acesta, problema era 
ca şi rezolvată, preţul de cost al energiei electrice urma să 
fie atât de redus, încât s-ar fi putut să o întrebuinţeze într- 
un chip cât se poate de folositor şi pentru a obţine fonta din 
minereul de fier. Aparatele destinate producerii acesteia 
începuseră de pe acum să funcţioneze, şi în momentul acela 
tocmai se instala. o primă serie de asemenea cuptoare 
electrice. Morfain, disperat, se învârtea de jur-împrejurul 
furnalului, cu aerul său de sălbatic încăpățânat, ca şi cum ar 
fi vrut ca prin făptura lui uriaşă să-l apere. 

Cu toate acestea, Luc nu dădu chiar atât de curând 
ordinul să se stingă furnalul, doritor să efectueze mai întâi o 
experienţă cât de cât concludentă cu prima Serie de 
cuptoare electrice. Vreme de aproape şase luni, cele două 
topitorii funcţionară paralel, şi aceste zile fură, pentru 
bătrânul maistru turnător, cele mai cumplite momente din 
viaţa lui, căci acum simţea că monstrul iubit, cu a cărui pază 
era însărcinat, se afla sortit pieirii. Îl vedea părăsit de toată 
lumea, nimeni nu mai urca până la el, curioşii se îmbulzeau 
care mai de care acolo jos, roind încântați în jurul acestor 
cuptoare electrice, ce ocupau atât de puţin loc şi făceau, se 
spunea, o treabă bună şi într-un timp mult mai scurt. 
Morfain, stăpânit de o ranchiună cumplită, nici măcar nu 
voise să coboare să vadă aceste invenţii, pe care le trata cu 
un dispreţ suveran, socotindu-le nişte simple jucării, bune 
numai pentru copii. Putea oare să fie înlocuită străvechea 
metodă, putea oare să fie detronat focul cel vajnic şi 


strălucitor, care dăruise omului putere asupra împărăției 
luminii? Se va reveni fără îndoială până la urmă la vechile 
metode, la aceste furnale uriaşe, a căror văpaie arsese 
vreme de secole fără să se stingă nicio clipă. Şi din 
pustietatea în care trăia, se mulțumea, împreună doar cu 
cei câţiva oameni din echipa lui, liniştiţi ca şi el, să privească 
de sus, foarte de sus, acoperişul de hangar sub care se 
aflau cuptoarele electrice ce funcționau din plin, fericit de 
fiecare dată când, noapte de noapte, aprindea orizontul cu 
imensele lui şarje strălucitoare. 

Veni totuşi ziua când Luc hotări soarta furnalului, al cărui 
randament nu mai corespundea cerinţelor, fiind mai 
anevoios de utilizat şi mai costisitor, lucru pe care de acum 
înainte i-l demonstra experienţa. Se stabili că-l vor lăsa să 
se stingă pentru a-l putea apoi dărâma, după ce va fi 
elaborată o ultimă şarjă. Prevenit asupra acestui lucru, 
Morfain nu răspunse nimic, rămânând impasibil, cu faţa lui 
de bronz, care nu-i mai trăda prin nimic zbuciumul 
sufletului. Calmul acesta cumplit le stârni teama şi Ma- 
Bleue urcă să-şi vadă tatăl, însoţită de fiica ei mai mare, 
Leonie, în vreme ce lui Petit-Da îi trecu prin minte acelaşi 
gând frumos, aducând cu el pe Raymond, băiatul lui cel 
mare. Pentru o clipă, la fel ca odinioară, familia se află din 
nou reunită, toţi laolaltă în borta dintre stânci, cu tatăl lor 
uriaş aşezat la mijloc, între fata nespus de bălaie şi cu ochii 
ei foarte albaştri şi băiatul acela puternic şi blajin, care se 
înduioşa la culme de pufniturile mânioase ale bătrânului, şi 
mai existau în plus, acolo, acum, nepoata de o frumuseţe 
gingaşă şi nepotul foarte ager la minte, în care se încarna 
noua generaţie, activă şi făuritoare a unei alte fericiri! 
Bunicul acceptă să fie sărutat şi-mbrăţişat, fără să respingă 
pe copii, aşa cum proceda de obicei. Deşi se jurase să nu-i 
mai vadă niciodată, se lăsă de data aceasta înconjurat de ei. 
Dar nu le înapoie mângăierile, având aerul că trăieşte în 
afara vremurilor, întocmai ca un erou al unor timpuri de 
mult apuse, pentru care întreaga omenire era ca şi moartă. 


Scena aceasta se petrecea într-o zi de toamnă întunecată şi 
rece, la vremea amurgului zorit de venirea nopţii, al cărui 
văl de mătase părea că se aşterne din cerul cenuşiu, 
înfăşurând pământul negru. Şi bătrânul se ridică în picioare 
şi nu rupse muţenia lui din totdeauna decât ca să spună: 

— Haideţi, sunt aşteptat, mai avem de elaborat încă o 
şarjă şi gata. 

Era ultima. Toţi îl urmară până-n faţa furnalului. Oamenii 
din echipă se aflau acolo, cufundaţi în întunericul nopţii, 
aşteptându-l, şi de îndată ce se ivi începură munca 
obişnuită, răscolind şi lovind cu cârligele în adâncul 
canalului de scurgere, acoperit de dopul din cărămizi 
refractare, mărind gaura de evacuare, până când, în cele 
din urmă, şuvoiul tumultuos de metal incandescent începu 
să-şi rostogolească de-a lungul jgheaburilor pârâul ele 
flăcări, ducându-se să umple tiparele cu bălți de foc viu. O 
dată mai mult. din această dâră roşcată şi din aceste 
câmpuri de foc se ridică o jerba neîntreruptă de scântei, 
nişte scântei albastre, uşoare şi gingaşe, roind în jurul unor 
fuse din aur de o neasemuita fineţe, părând o adevărată 
inflorescenţă de nu-mă-uita, printre nişte spice de aur. Şi-n 
crepusculul posomorât de până arunci, o lumină de-a 
dreptul orbitoare însori furnalul şi construcţiile toate din 
vecinătate, apoi acoperişurile caselor din Beauclair şi mai 
departe imensul orizont. După care totul se stinse, bezna 
adâncă a nopţii se aşternu din nou, şi acesta fu sfârşitul: 
furnalul îşi dăduse duhul. 

Morfain, care privise fără să scoată o vorbă, nu mişca şi 
se ţinea mai departe în întuneric, părând că şi el nu-i nimic 
altceva decât una dintre aceste stânci din împrejurimi pe 
care noaptea le lua din nou în stăpânire. 

— Tată, spuse încetişor Ma-Bleue, acum, când nu mai 
exista niciun fel de treabă de făcut pe aici, o să trebuiască 
să cobori la noi. Camera ta e pregătită şi te aşteaptă de 
mult timp. 

Şi Petit-Da spuse la rândul lui: 


— Tată, de data asta înseamnă că a venit momentul să te 
odihneşti, şi ţi-am pregătit şi noi, la rândul nostru, o odaie a 
ta. O să te împărţi când la unul, când la celălalt dintre copiii 
tăi. 

Dar bătrânul maistru turnător nu răspundea câtuşi de 
puţin, în cele din urmă, un oftat adânc îi umflă pieptul, ca 
un fel de geamăt dureros, şi spuse: 

— Aşa e, o să cobor, o să vin să vă văd... Duceţi-vă. 

Vreme de încă cincisprezece zile de atunci, nimeni nu 
reuşi să-l convingă pe Morfain să părăsească furnalul. Îi 
urmărea înghețarea lentă, întocmai ca agonia unui 
muribund. Rămânea acolo ultimul şi îl pipăia în fiecare 
seară, pentru a se asigura dacă nu cumva era într-adevăr 
complet mort. Şi, atâta timp cât mai simţi încă în el puţină 
căldură, se încăpăţână, îl veghe întocmai ca pe un prieten 
ale cărui rămăşiţe nu se abandonează decât după ce 
sufletul a trecut definitiv în neant. Dar în curând sosiră 
oamenii însărcinaţi cu demolarea, şi aceştia îl văzură într-o 
seară părăsindu-şi borta dintre stânci, smulgându-se din 
acele locuri printr-un sacrificiu suprem şi coborând înspre 
uzina de la Crecherie, pentru a se duce cu pasul lui încă 
zdravăn de bătrân viguros, deşi învins, de-a dreptul către 
imensul hangar cu geamuri, sub acoperişul căruia funcţiona 
bateria cuptoarelor electrice. 

Chiar în clipa aceea, Jordan şi cu Luc se aflau acolo, 
împreună cu Petit-Da, care era însărcinat să supravegheze 
fonta, ajutat de fiul său, Raymond, de pe acum un bun 
muncitor electrician. Pricina pentru care Jordan nu mai 
părăsea o clipă măcar hangarul era că funcţionarea 
cuptoarelor electrice trebuia încă reglată de la o zi la alta, 
şi omul de ştiinţă era stăpânit de dorinţa să perfecţioneze 
din ce în ce mai mult metoda lui cea nouă, care-i consumase 
atâţia ani de cercetări şi de experienţe. 

— Ah! dragul meu Morfain! exclamă el plin de bucurie. 
Prin urmare te-ai hotărât să devii mai înţelegător? 


Cu faţa lui impasibilă, de culoarea fontei vechi, eroul 
mulţumi să spună: 

— Da, domnule Jordan, am venit să vă văd maşina. 

Luc, puţin cam neliniştit, îl examina atent, căci dăduse 
ordin să fie supravegheat îndeaproape, de când aflase că 
fusese găsit într-o zi cu faţa aplecată înspre o gura de 
încărcare a metalului încă plin de jăratic, având aerul unui 
om care-i gata să facă saltul către înspăimântătorul infern. 
Un muncitor din echipa lui îl salvase în ultima clipă de la o 
moarte care ar fi reprezentat ultimul sacrificiu făcut de 
făptura aceasta în vârsta monstrului, căruia i-ar fi dăruit 
astfel până şi trupul copt şi răscopt de sute de ori, ca şi cum 
bătrânul ar fi dorit să dobândească gloria de a se săvârşi 
din viaţă în focul atât de mult iubit şi în faţa căruia slujise cu 
credinţă vreme de mai bine de o jumătate de veac. 

— Într-adevăr, e grozav, bravul meu Morfain, faptul ca te 
mai interesează încă toate astea, spuse Luc fără să-l 
părăsească o secundă din ochi. la te uită la drăciile astea. 

Cele zece cuptoare electrice, care alcătuiau bateria, se 
aliniau întocmai ca zece cuburi gigantice din cărămidă 
roşie, înalte de doi metri şi cincizeci de centimetri lăţime. Şi 
singurul lucru care se vedea deasupra lor era armătura 
electrozilor toarte puternici, alcătuită din cilindri groşi de 
cărbune, la care veneau să se ataşeze cablurile ce 
reprezentau conductorii de electricitate. Operația era 
foarte simplă. Un melc, acţionat doar prin apăsare pe un 
buton, deservea cele zece cuptoare, transporta minereul şi 
îl deşerta în fiecare dintre ele. Un al doilea buton declanşa 
curentul electric şi aprindea un arc voltaic, a cărui 
temperatură extraordinar de ridicată, atingând şi două mii 
de grade, putea să topească două sute de kilograme de 
metal în cinci minute. Şi era suficient numai să învârţi un al 
treilea buton, pentru ca uşa din platină care închidea gurile 
fiecăruia dintre cuptoare să fie ridicata şi pentru ca un fel 
de bandă rulantă, presărată cu nisip foarte fin, să se pună 
în mişcare şi să primească cele zece lingouri de câte două 


sute de kilograme, pe care le transporta apoi în aerul rece 
de afară. 

— Ei bine, bravul meu Morfain, reluă şi Jordan la rândul 
său, cuprins de o bucurie de copil fericit, ce mai spui de 
asta? 

Şi îi explică randamentul maşinilor. Aceste jucărioare, 
realizând câte două sute de kilograme de fontă fiecare în 
numai cinci minute, ajungeau împreună să producă în 
decursul unei zile întregi de lucru frumoasa cantitate de 
două sute patruzeci de tone, şi asta supunându-le unui 
regim de activitate de numai zece ore. Era un randament 
uluitor, mai cu seamă dacă te gândeai la faptul că vechiul 
furnal, arzând zi şi noapte, nu atingea nici măcar a treia 
parte din această producţie. De asemenea, rareori se 
întâmpla ca aceste cuptoare electrice să funcţioneze mai 
mult de trei sau patru ore, şi tocmai acesta era avantajul pe 
care-l prezentau, anume că le puteai stinge şi aprinde după 
cum aveai nevoie, atunci când doreai să obţii pe loc acea 
cantitate de materie primă ce îţi era necesară. Şi câtă 
curăţenie, câtă uşurinţă în mânuirea lor şi câtă simplitate! 
Aproape că nici nu mai exista urmă de praf, pentru că 
electrozii furnizau ei înşişi cărbunele necesar carburării 
minereului. Numai nişte gaze mai trebuiau evacuate, şi 
zgura rezultată era într-o cantitate atât de mică, încât se 
debarasau de ea fără niciun fel de osteneală, cu prilejul 
curăţeniei zilnice. Nici urmă de colosul primitiv, pentru 
digestia căruia aveau atâta de furcă! Nici urmă de 
numeroasele organe anexă, atât de stânjenitoare, cu care 
trebuiseră să înconjoare odinioară vechiul furnal: conducte 
de epurare, guri pentru reîncălzire, maşini generatoare de 
aer tuburi care să-i asigure, curenţi continui! Stomacul 
acesta nu mai era ameninţat cu astuparea sau răcirea. Nici 
vorba să se dărâme totul din pricina cine ştie cărei guri de 
vânt care funcţiona prost şi să fie nevoie să se golească 
pântecele monstrului în mijlocul flăcărilor! Şi nici nu mai 
era necesară o adevărată armată de fochişti care să 


vegheze la gura de încărcare şi nicio alta de muncitori 
turnători care să lovească de zor în dop, pârjolindu-se la 
dogoarea şarjelor, trăind într-o veşnică stare de alarmă şi 
succedându-se în numeroase echipe de zi şi de noapte. 
Ocupând numai cincisprezece metri în lungime şi cinci în 
lăţime, bateria celor zece cuptoare electrice, dimpreună cu 
banda lor rulantă, aveau spaţiu suficient de mare în imensul 
hangar prevăzut cu geamuri, vesel şi luminos, care le 
adăpostea; şi trei copii ar fi fost de ajuns ca să pună totul în 
funcţiune, acţionând unul de la butonul care punea în 
mişcare melcul, altul de la butonul care aprindea electrozii 
şi cel de-al treilea de la butonul care acţiona banda rulantă. 

— Ei, ce mai spui de asta, ce mai spui de asta, dragul meu 
Morfain? repetă Jordan cu un aer triumfător. 

Bătrânul maistru turnător privea întruna, fără să scoată 
un cuvânt şi fără să schiţeze vreun gest. Noaptea începuse 
să învăluie hangarul cu faldurile negre ale mantiei sale, şi 
regularitatea de ceasornic cu care funcţiona bateria era de- 
a dreptul surprinzătoare. Reci şi-ntunecate, cele zece 
cuptoare păreau că dorm, în vreme ce micuţele cărucioare 
cu minereu, acţionate de către melc, se vărsau unul câte 
unul pe canalele de aducțiune. Apoi, din cinci în cinci 
minute, uşile din platină se deschideau şi cele zece jeturi 
luminoase ale şarjelor străpungeau întunericul, după care 
tot atâtea lingouri din fontă, presărate cu flori de albăstrele 
printre spice de aur erau transportate de banda rulantă 
printr-o mişcare lentă şi continua. Şi, cu timpul, aceste 
iluminaţii ritmice, aceste apariţii de aştri splendizi, din 
pricina cărora întregul hangar strălucea la intervale egale 
între ele, deveneau un spectacol extraordinar. 

Petit-Da, care stătuse până atunci tăcut, se hotări să dea 
câteva explicaţii bătrânului. Îi arătă cablurile groase care, 
străbătând povârnişul, transportau curentul electric. 

— Vezi tu, tată, electricitatea ajunge pe acolo, şi este de o 
putere atât de mare încât, dacă cineva ar rupe firele, totul 
ar sări în aer dintr-odată, ca lovit de trăsnet. 


Luc, mai liniştit acum pentru că-l vedea pe Morfain atât 
de calm, începu să râdă. 

— Nu exagera totuşi, fiindcă ai să bagi groaza în copii cu 
vorbele astea. Nimic n-ar sări în aer, doar că imprudentul 
care ar atinge firele ar fi în primejdie de moarte. Şi apoi 
cablul este destul de solid. 

— Ah, într-adevăr, asta aşa-i! reluă Petit-Da. l-ar trebui 
nişte braţe al naibii de zdravene ca să-l poată rupe. 

Morfain se apropiase din ce în ce mai mult de cablu, cu 
faţa lui bătătorită, de pe care nu se putea citi niciodată 
nimic, şi nu mai avea decât să ridice braţele pentru a-l 
atinge. Rămase acolo, țintuit locului vreme de câteva 
secunde încă, mereu impasibil. Dar, dintr-odată, în ochii lui 
se aprinse o flacăra atât de vie, încât Luc fu cuprins din nou 
de nelinişte, simțind în mod nelămurit cum pluteşte prin 
văzduh ameninţarea unei catastrofe. 

— Crezi că-s de ajuns nişte braţe al naibii de zdravene? 
spuse în cele din urmă Morfain, hotărându-se. În sfârşit să 
vorbească. Ia te uită încoace, flăcăule! 

Şi, mai înainte chiar ca cineva să fi avut timpul necesar să 
intervină, înhaţă cablul între mâinile lui înăsprite de foc şi 
care erau aidoma unor cleşti de fier. Răsuci cablul şi-l rupse 
printr-un efort supraomenesc, aşa cum un uriaş înfuriat ar 
rupe sfoara cu care este legată jucăria unui copil. Şi gestul 
acesta declanşa trăsnetul, firele se atinseră între ele şi o 
scânteie formidabilă, de-a dreptul orbitoare, ţâşni. Brusc, 
întreg hangarul fu scufundat într-o beznă adâncă şi nu se 
mai auzi decât căderea unui corp greoi, bătrânul voinic ce 
se prăbuşea trăsnit dintr-odată, ca un stejar doborât 
printre tenebrele care pluteau în jur. 

N-avură încotro şi alergară în grabă să caute nişte 
lanterne. Jordan şi cu Luc, tulburaţi, putură numai să 
constate moartea bătrânului, în vreme ce Petit-Da se jelea şi 
plângea. Întins la pământ cu faţa către cer, fostul maistru 
turnător părea că nu suferise câtuşi de puţin şi zăcea 
întocmai ca un colos intact de fonta veche, din care focul nu 


mai putea acum să muşte. Veşmintele lui ardeau şi trebuiră 
să i le stingă. Nu mai voise, fără îndoială, să supravieţuiască 
monstrului atât de îndrăgit de el, furnalului acela vechi, al 
cărui ultim slujitor zelos rămânea. Cu el, se sfârşea prima 
etapă a luptei omului pentru îmblânzirea focului; 
reprezenta cuceritorul metalului, curbat sub apăsarea 
dureroasă a unei munci de sclav şi-n acelaşi timp mândru 
de a-şi face titlu de nobleţe din această muncă strivitoare, 
desfăşurată la nesfârşit de către omenirea aflată în plin 
progres şi în lupta pentru fericirea viitoare. Se dase în 
lături chiar din calea vremurilor noi ce se născuseră şi 
aduseseră cât de cât fiecăruia dintre oameni, mulţumită 
victoriei muncii drepte, un dram de odihnă şi un strop de 
bucurie, putinţa de a trăi o viaţă mai liberă şi mai fericită, 
de care beneficiaseră până atunci numai câţiva privilegiați, 
gustând plăcerile momentelor de desfătare stoarse din 
nedreptate şi suferinţele la care erau supuşi cei mulţi la 
număr. Şi căzuse acum, ca un erou primitiv şi ca un 
apărător încăpățânat al vechilor şi groaznicelor corvezi, cu 
un Vulcan înlănţuit, alături de fierăria lui, duşman orb al 
oricărui mijloc ce l-ar fi putut elibera, clădindu-şi gloria 
tocmai pe starea lui de rob şi respingând ca pe o înjosire a 
fiinţei lui faptul de a i se mai uşura într-o bună zi eforturile 
şi suferinţele la care era supus. Forţa epocii noi, trăsnetul 
acela împotriva căruia venise să lupte şi să îl umilească, îl 
nimicise şi acum bătrânul se odihnea. 


La câţiva ani după ce se petrecuseră aceste evenimente, 
trei noi căsătorii se încheiară iarăşi, reuşind să contopească 
pe deplin diferite categorii de oameni, să strângă din ce în 
ce mai tare legăturile dintre ei, în mijlocul acestui popor 
mititel, unde pacea şi frăţia se făceau din ce în ce mai mult 
simţite. Hilaire Froment, fiul cel mai mare al lui Luc şi al 
Josinei, un flăcău voinic de douăzeci şi şase de ani acum, o 
luă în căsătorie pe Colette, micuța blondă ce văzuse 
înflorind optsprezece primăveri, fiica lui Nanet şi a Nişei; şi, 


de atunci, sângele familiei Delaveau începu să se 
contopească încet cu cel al familiei Froment şi al acelei 
biete Josine, adunată odinioară pe jumătate moartă de 
foame de prin preajma porţilor uzinei Abis. O altă căsătorie 
fu aceea a unei fete tot din familia Froment, Therese, al 
treilea copil al lor, o voinică frumoasă şi plină de veselie, 
care, la cei şaptesprezece ani ai săi, se căsători cu 
Raymond, mai mare ca ea cu doi ani, fiul lui Petit-Da şi al 
Honorinei Caffiaux; şi, de data aceasta, sângele familiei 
Froment se unea cu acela al familiei Morfain, muncitori 
legendari, şi cu acela al familiei Caffiaux, reprezentanţi ai 
fostului negoţ, pe care asociata de la Crecherie îl 
distrusese. În sfârşit, cea de-a treia căsătorie fu aceea 
dintre Leonie, fiica lui Achille Gourier şi a lui Ma-Bleue, 
care, la cei douăzeci de ani minunaţi ai ei, se mărita cu unul 
dintre fiii lui Bonnaire, de aceeaşi vârstă cu ea, şi anume 
Severin, fratele mai mare al lui Lucien; şi burghezia, care 
trăgea să moară, se unea în felul acesta ca poporul, prin 
urmaşii acelor muncitori chinuiţi cândva, în vremuri acum 
moarte, pe atunci resemnaţi, astăzi muncitori revoluționari, 
pe punctul de a se elibera din sclavie. 

Se încinseră mari petreceri, căci toţi sperau că urmaşii 
fericiţi ai lui Luc şi ai Josinei vor da roade, se vor înmulţi şi 
vor ajuta să se populeze noul oraş construit de Luc pentru 
Josine, cu gândul ca întreg poporul, laolaltă cu ea, să fie 
salvat de la nedreapta mizerie în care trăia. Acesta era 
torentul de dragoste, viaţa care se dezvolta fără încetare, 
înzecind recoltele şi făcând să se înmulțească din ce în ce 
numărul oamenilor care luptau pentru a instaura mai mult 
adevăr şi mai multă dreptate în lume. Dragostea 
victorioasă, mereu tânără şi fericită, purta după sine 
perechile de tineri, familiile nou formate, oraşul întreg, 
înspre instaurarea unei armonii finale, a unei bunăstări 
cucerite în cele din urmă. Şi fiecare nouă căsătorie făcând 
să se ivească o căsuţă în plus în mijlocul verdeţii, valul 
căsuţelor albe nu se mai oprea niciodată şi ajunsese până la 


urmă să invadeze şi să mâture vechea mahala a 
Beauclairului. Bătrânul cartier lepros, cu cocioabele lui 
mârşave, unde cei ce munceau din greu se chinuiau şi 
mureau în mizerie de secole şi secole, era ras de pe 
suprafaţa pământului şi asanat de multă vreme, fiind 
înlocuit de bulevarde largi, plantate cu arbori şi mărginite 
de fațadele surâzătoare ale caselor. Acum însuşi cartierul 
bogătaşilor se afla în primejdie, datorită faptului că, prin 
alinierea unor străzi noi, numeroase edificii vechi, aşa cum 
erau subprefectura, primăria, tribunalul, ba chiar şi 
închisoarea, aveau tendinţa să capete noi întrebuinţări, iar 
altele, care dobândiseră un folos mai practic, să se extindă. 
Numai străvechea biserică rămânea neatinsă, aşa cum se 
găsea ea, cu cupola crăpată şi pe jumătate prăbuşită în 
mijlocul unei pieţe aproape pustii, asemănătoare unui câmp 
plin de urzici şi de mărăcini. Pretutindeni în jur, locuinţele 
ponosite şi casele de raport fuseseră înlocuite prin 
construcţii mai sănătoase, unde domneau relaţii de 
fraternitate, mici vile răsfirate prin imensa gradină care 
devenise oraşul întreg, înveselite cu toate de lumina vie ce 
le scalda şi de apa curată ce le venea din belşug prin 
conducte. Şi noul oraş căpătă tot mai mult contur, un oraş 
foarte mare şi foarte sănătos, ale cărui bulevarde se 
lungeau mereu, şi care ajungea încă de pe acum să sărute 
buza cărnoasă a câmpiei fertile Roumagne. 


III 


Se scurseră din nou încă zece ani şi dragostea care 
strânsese laolaltă perechile, dragostea fecundă şi 
victorioasă, făcu să se ivească şi să se dezvolte, în fiecare 
dintre aceste noi familii ce se formaseră, o adevărată 
inflorescenţă de copii, buchete de veselie, în a căror 
dezvoltare armonioasă se putea citi viitorul fericit ce-i 
aştepta. Fiecare nouă generaţie care se ivea aducea după 
sine speranţa că pacea se va răspândi şi va regenera lumea, 
tocmai prin acel dram în plus de adevăr şi dreptate ce-l 
reprezenta. 

Luc, în vârstă acum de şaizeci şi cinci ele ani, pe măsură 
ce îmbătrânea, iubea cu o pasiune din ce în ce mai mare 
copiii. În momentele acestea, când constructorul oraşului, 
cel ce ridicase acest popor, vedea înălțându-se citadela mult 
visată, se preocupa mai cu seamă de generaţiile în formare, 
se apropia de copiii mici şi le dăruia toate orele lui libere, 
cu gândul că ei reprezentau viitorul. Aceştia, copiii lor, şi 
poate chiar, mai târziu, copiii copiilor acestora, erau cei 
care trebuiau să ajungă un popor cult şi inteligent, 
reprezentând idealul lui împlinit în ceea ce priveşte 
bunătatea şi destoinicia. Transformările mari nu le puteau 
aduce oamenii bătrâni, mai cu seamă când au trăit înlănţuiţi 
în credinţe şi obiceiuri atavice. Nu poate fi vorba despre aşa 
ceva decât la tineretul care a fost eliberat de ideile false şi 
ajutat să crească şi să se dezvolte potrivit evoluţiei fireşti pe 
care o generează prezenţa lui activă. Şi simţea foarte bine 
că fiecare generaţie nouă trebuie să reprezinte în felul 


acesta un as înainte şi că fiecare dintre ele creează mai 
multă siguranţă, realizează o atmosferă mai propice de 
buna înţelegere şi aduce după sine o cantitate mai mare de 
fericire. De asemenea, obişnuia să spună, însoţindu-şi 
vorbele de un zâmbet blajin, copiii reprezentau forţele cele 
mai puternice şi cu şansele cele mai mari de victorie, care 
se ridicau din mijlocul micului său popor în curs de 
dezvoltare. 

În lungile plimbări matinale pe care continua să le facă 
de două ori pe săptămână, cu regularitate, Luc consacra 
cea mai mare parte din timp vizitării sălilor de clasă şi 
creşelor unde erau strânşi laolaltă toţi micuţii, şi punea 
mult suflet în treaba aceasta. Începea în mod obişnuit cu ei, 
înainte de a păşi pragul atelierelor sau al magazinelor 
universale şi îşi împărțea zâmbetele acestei puştimii 
numeroase, încă de cum se ivea soarele strălucitor al 
dimineţii. Şi fiindcă în fiecare săptămână îşi schimba zilele 
când făcea inspecția respectivă pentru a supraveghea 
bunul mers al lucrurilor şi a-i îndruma pe cei însărcinaţi cu 
educarea micuţilor, nimeni nu se aştepta când o să vină şi 
pica din senin, făcându-le o surpriză plăcută acestor copii 
zburdalnici, la şcoala unde toţi îl adorau ca pe un bunic 
nespus de vesel şi tare bun. 

Or, în marţea aceea, hotărându-se să le facă o vizită 
scumpilor lui copii, aşa cum îi numea el pe toţi, se-ndreptă 
către sălile de clasă, pe la orele opt, pe o vreme frumoasă 
cum numai într-o dimineaţă de primăvară întâlneşti. 
Soarele cernea o ploaie de aur printre frunzele tinere ale 
arborilor, şi Luc mergea cu paşi rari pe una dintre alei, 
când, deodată, se opri, auzind o voce dragă care-l chema, în 
momentul când trecea prin faţa casei locuite de familia 
Boisgelin. 

Era Suzanne, care văzându-l că trece prin dreptul casei 
lor, alergase în grabă până la poarta grădinii. 

— Oh, prietene, intră te rog o clipă... Bietul om, l-a 
apucat din nou o criză şi tare mi-e teamă că n-o să mai 


scape cu una, cu două. 

Vorbea despre Boisgelin, soţul ei. Cu câtva timp în urmă 
încercase să muncească, simțindu-se stânjenit din pricina 
trândăviei lui în mijlocul acestei agitaţii generale şi 
activităţii febrile a tuturor oamenilor. Lenea ajunsese până 
la urmi să-i fie un soi de povară mult prea grea, iar 
vânătoarea şi călăria nu-i mai ajungeau ca să-şi umple golul 
zilelor. La rândul său, Luc, în urma rugăminţilor Suzannei şi 
pentru a contribui la transformarea sufletească ce sperau 
că se va petrece în Boisgelin, îi încredinţase un post de 
inspector, o funcţie foarte uşoară de control, la magazinele 
universale. Dar omul acesta nu făcuse niciodată nimic cu 
cele zece degete ale sale şi, fiind o specie de trândav din 
naştere şi nemaidispunând de propria lui voinţă, nu se mai 
putea deprinde cu o disciplină sau cu o metodă de muncă. 
Boisgelin trebui să constate că era cu totul incapabil să aibă 
o ocupaţie consecventă. Mintea îi fugea aiurea, membrele 
încetau să i se supună şi era apucat dintr-odată de o 
somnolenţă şi o oboseală copleşitoare. Suferea foarte mult 
din pricina acestei neputinţe înspăimântătoare şi se lăsa 
puţin câte puţin să cadă pradă din nou existenţei lui de 
până atunci, goală de orice conţinut, petrecându-şi toate 
zilele în trândăvie şi în aceeaşi inutilitate. Numai că, de data 
aceasta, nemaiavând la îndemână plăcerile de odinioară, 
nemaibucurându-se de ameţeala pe care ţi-o dă viaţa de lux 
şi desfrâu, fu invadat de o plictiseală imensă, care sporea 
fără încetare şi-l cufunda într-o apatie din care nimic şi 
nimeni nu-l mai putea scoate. Şi ajunsese să îmbătrânească 
în felul acesta, parcă uluit şi năucit de lucrurile 
neprevăzute, extraordinare, ce se petreceau în jurul lui, ca 
şi cum ar fi fost o fiinţă căzută de pe o altă planetă. 

— Îl apucă vreodată crize de violenţa; o întrebă Luc pe 
Suzanne. 

— Oh, nu! răspunse ea. Numai că e foarte întunecat la 
suflet şi foarte bănuitor, şi tare mi-e teamă să nu-l apuce din 
nou cine ştie ce nebunie. 


Judecata lui Boisgelin ajunsese până la urmă să se 
şubrezească într-o oarecare măsură de pe urma vieţii 
trândave pe care o ducea, târându-se de colo până colo prin 
acest oraş în care domneau munca şi hărnicia. Oamenii îl 
întâlneau de dimineaţa şi până seara rătăcind livid şi 
buimac, întocmai ca un spectru al lenei, de-a lungul 
străzilor pline de viaţă, prin faţa sălilor de clasă de unde 
venea rumoarea de glasuri cristaline ale copiilor, prin 
atelierele răsunând de iureşul muncii, nevoit să se ascundă 
la fiecare pas, de teamă să nu fie copleşit şi luat de valul 
mulțimilor. Era singurul om care nu făcea absolut nimic, în 
vreme ce toţi ceilalţi se preocupau de activitatea lor şi se 
arătau plini de. zel, debordând de bucuria şi sănătatea pe 
care şi le dăruiesc munca. Nu reuşise să se aclimatizeze şi 
se ţicnise pur şi simplu în mijlocul acestei lumi noi, iar 
nebunia lui consta în aceea că începu să creadă încetul cu 
încetul, văzându-se singurul care nu muncea printre aceşti 
oameni harnici şi pricepuţi, că el era stăpânul, regele, şi că 
restul populaţiei era un popor de sclavi, lucrând pentru el şi 
îngrămădind bogății de valori incalculabile, de care numai 
domnia sa Boisgelin dispunea după placul lui şi numai 
pentru profitul său personal. În vreme ce vechea societate 
se prăbuşea în jurul său, Boisgelin păstrase totuşi în 
subconştient convingerea că în lume mai domneşte încă 
vechiul sistem, care rezistase şi se menținea în picioare, 
ceea ce făcuse din dânsul un soi de capitalist nebun, de 
patron care crede că e zeu, posesor al tuturor bunurilor de 
pe pământ, în stare să subjuge pe toţi oamenii şi să-i 
transforme în sclavi pe nenorociţii făuritori ai fericirii lui 
egoiste. 

Luc îl găsi pe Boisgelin în pragul casei, îmbrăcat deja în 
ciuda orei matinale, cu grija şi atenţia pe care continua s-o 
poarte persoanei dumisale. Rămăsese chiar şi la cei 
şaptezeci de ani ai săi bărbatul fudul, cu acrul plin de 
aroganță, faţa proaspăt rasă şi monoclu la ochi. Singurele 
care trădau prăbuşirea interioară petrecută cu el erau 


privirile neliniştite pe care le arunca în jur şi gura flască. 
Voia tocmai să iasă la plimbare, cu bastonul în mână şi 
pălăria lucioasă, aşezată uşor pe o ureche. 

— Cum! exclamă Luc care adoptă în mod intenţionat un 
aer plin de veselie. Atât de devreme sculat şi atât de 
devreme la plimbare? 

— Bineînţeles că trebuie, dragul meu, răspunse Boisgelin 
după o clipă de tăcere, în care timp îl examinase cu o 
privire bănuitoare. Cum vrei să dorm liniştit când ştiu că 
toată lumea mă înşală, din pricina milioanelor pe care 
capitalul meu mi le aduce în fiecare zi şi pe care mi le 
câştigă adunătura asta de muncitori? Sunt nevoit să mă duc 
şi să-mi dau seama, să verific felul cum se munceşte, pentru 
a evita scurgerea inutilă a sutelor de mii de franci pe oră. 

Suzanne îi făcu lui Luc un semn disperat. Apoi interveni: 

— Eu eram de părere să nu iasă astăzi. La ce bun toate 
aceste griji pe care şi le face? 

Bărbatul ei o făcu să tacă printr-un gest. 

— Nu numai veniturile de pe ziua aceasta mă preocupă, 
ci mai cu seamă toţi banii care se îngrămădesc de atâta 
vreme, miliardele la care se adaugă mereu şi mereu, în 
fiecare seară, alte noi milioane. O să ajung până la urmă să 
nu mă mai recunosc nici eu şi să nu mai ştiu în ce chip să 
mai trăiesc în mijlocul unei averi atât de imense. Trebuia să- 
i găsesc un loc unde s-o plasez, nu-i aşa? Să o girez şisăo 
supraveghez îndeaproape, pentru a evita să fiu furat, prea 
mult. Oh, e o munca despre care n-aveţi nici pic de habar, şi 
asta mă face foarte nefericit, îngrozitor de nefericit, mai 
nefericit chiar decât cei mai săraci dintre oameni, care n-au 
nici căldură, nici pâine. 

Vocea începuse să-i tremure ca şi cum ar fi fost pradă 
unei dureri imposibil de exprimat, în vreme ce lacrimi mari 
se rostogoleau pe obraji. Stârnea într-adevăr mila şi Luc, 
care suferea din pricina lui ca de o anomalie în oraşul acela 
de oameni harnici, se simţi totuşi mişcat până în adâncul 
sufletului. 


— Ei, asta-i bună! încercă el să-l liniştească. Şi eu sunt de 
aceeaşi părere ca şi soţia dumitale, să nu ieşi în oraş şi să 
rămâi acasă, să priveşti cum au început să înflorească 
trandafirii din grădină. 

Boisgelin îl examină din nou cu un aer bănuitor. Apoi îi 
spuse într-un mod confidenţial, aşa cum faci numai faţă de o 
persoană intimă, căreia ai curajul să i te destăinui: 

— Nu, nu, e absolut necesar să ies în oraş... Ceea ce mă 
îngrijorează şi mai mult decât supravegherea muncitorilor 
este problema unei bune administrări a averii mele. Nu mai 
ştiu pur şi simplu unde să-mi pun banii. la gândeşte-te 
numai câte miliarde şi iar miliarde! Sumele astea o să 
ajungă până la urmă să ocupe un loc atât de mare, încât n-o 
să mai găsesc săli îndeajuns de mari. Atunci, mi-a venit 
ideea să mă duc şi să văd, să caut peste tot, poate o să 
găsesc vreo borta printre stânci, suficient de adâncă să- 
ncapă toţi... Numai că, te rog, să nu spui la nimeni nimic, 
fiindcă niciun om nu trebuie să bănuiască lucrul acesta. 

Şi pentru că Luc, cuprins de spaimă la auzul acestor 
vorbe, rămăsese ca un sloi de gheaţă, cu privirea aţintită 
asupra Suzannei care, palidă, abia îşi mai putea ţine la 
rândul ei lacrimile, Boisgelin profită de înmărmurirea lor ca 
să se strecoare printre ei şi s-o şteargă. O luă cu un pas 
destul de grăbit pe aleea însorită şi dispăru. Luc vru să 
alerge după el şi să-l aducă înapoi cu forţa. 

— Te asigur, prietenă dragă, că nu faci bine că-l laşi să 
meargă în felul acesta, hai-hui, să hoinărească peste tot, 
după cum îi dictează cheful. De câte ori îl întâlnesc 
învârtindu-se de colo până colo prin jurul sălilor de clasă, 
de-a lungul atelierelor sau al magazinelor, de atâtea ori mi- 
e teamă să nu se întâmple vreo nenorocire sau cine ştie ce 
catastrofă dureroasă. 

De multă vreme era foarte indispus din pricina aceasta şi 
acum, numai fiindcă i se ivise prilejul, avusese curajul să-i 
mărturisească temerile sale Suzannei. Nimic nu-i mai 
penibil decât spectacolul acestui bătrân, căzut în mintea 


copiilor şi care hoinărea la întâmplare, pradă nebuniei lui 
ivită din trândăvie şi patimă pentru lux, în mijlocul micului 
său popor aflat în plină dezvoltare De fiecare dată când îl 
întâlnea pe acest dezaxat, fantomă rătăcitoare a unei 
societăţi acum moarte şi ultim protest al trecutului, Luc îl 
urmărea cu privirea şi ducea după sine un simţământ de 
îngrijorare. 

Dar Suzanne se strădui să-l liniştească. 

— E total inofensiv, ţi-o jur. Eu tremur numai pentru el, 
fiindcă îl văd deseori atât de încruntat şi de nefericit din 
pricina tuturor acestor bani de care se crede copleşit, încât 
mă tem din partea lui să nu săvârşească vreun gest 
necugetat, stăpânit de dorinţa să sfârşească odată cu toţi şi 
cu toate. Numai că de unde să găsesc forţa necesară ca să 
pot să-l închid în casă? Nu-i fericit decât afară, şi ar fi un act 
inutil de cruzime din partea mea s-o fac, din moment ce nu 
se adresează vreodată nici măcar cu un cuvânt rău vreunei 
persoane străine şi e sălbatic şi speriat ca un copil care a 
chiulit de la şcoală. 

Şi în ochii femeii se iviră lacrimile pe care până atunci cu 
greu reuşise să şi le stăpânească. 

— Ah, sărmanul om, am suferit mult din pricina lui, dar 
parcă niciodată nu mi-a stârnit atâta îngrijorare ca acum! 

Apoi, când află că Luc intenţionează să viziteze sălile de 
clasă ale şcolii, îşi exprimă dorinţa să-l însoţească. Împlinise 
şaizeci şi opt de ani şi pătrunsese şi ea, la rândul său, în 
ceea ce se cheamă vârsta adâncilor bătrâneţe; dar se 
menţinuse plină de vigoare, vioaie şi foarte activă, simțind 
fără încetare nevoia de a se interesa de nevoile altora şi de 
a-şi consuma surplusul de energie înfăptuind lucruri bune 
în jurul ei. Şi, de când fiul ei Paul, căsătorit şi devenit tată al 
mai multor copii, nu-i mai ocupa timpul liber, Suzanne se 
apucase să lucreze la Crecherie şi îşi crease o familie 
numeroasă, făcându-se institutoare şi predând solfegiul şi 
cântul pentru clasele primare la toţi micuţii din şcoală. 
Lucrul acesta o ajută să trăiască fericită, fiindcă îi plăcea să 


facă să răsune vibraţiile armonioase în aceste suflete pure, 
în care cânta copilăria. Suzanne era o bună muziciană, şi de 
altminteri ambiția ei nu era să-i îndoape cu cât mai multă 
ştiinţa, ci dorea doar să-i facă să cânte cât mai firesc, să le 
redea viersul natural, întocmai ca al păsăretului din păduri 
şi ca al tuturor fiinţelor care trăiesc libere şi fericite. Şi 
obținuse rezultate minunate, iar sala de clasă în care intra 
răsuna de o bucurie adevărată, întocmai ca o colivie 
imensă; după aceea, tot tineretul care ieşea de pe mâinile ei 
umplea celelalte săli declasă, atelierele şi chiar şi întregul 
oraş cu o veselie nestăvilită şi un ciripit continuu. 

— Dar nu ai ore de curs azi! obiectă Luc. 

— Nu, dar vreau numai să profit de recreaţie, ca să-i fac 
pe micuţii mei îngeraşi să repete un cor pe care l-am 
pregătit mai demult. Şi apoi am de discutat câteva 
probleme împreună cu Soeurette şi Josine. 

Toate trei deveniseră prietene bune, de nedespărţit. 
Soeurette păstrase conducerea creşei centrale, de unde 
veghea asupra tuturor micuţilor, de la copiii din leagăn şi 
până la aceia care începeau să meargă. Cât despre Josine, 
ea se ocupa de atelierul de croitorie şi de artă culinară şi 
făcea din toate fetele care treceau prin şcoala sa nişte soţii 
bune şi nişte mame la fel de bune, în stare să conducă o 
gospodărie. În afară de acestea, ele trei alcătuiau un fel de 
consiliu, însărcinat să discute problemele grave care 
interesau pe toate femeile din noul oraş. 

Luc împreună cu Suzanne o luaseră de-a lungul aleu şi 
ieşiseră în piaţa imensă, unde se afla casa comună, 
înconjurata de numeroase peluze de iarbă, toate 
împodobite cu arbuşti ornamentali şi flori. Bineînţeles, nu 
mai era acum clădirea aceea extrem de modestă din primii 
ani, ci se construise un adevărat palat, cu o faţadă largă, în 
mai multe culori, ale cărei motive ornamentale şi faianţe 
pictate ce o împodobeau se armonizau cu fierul forjat al 
grilajelor, pentru a înveseli ochii vizitatorilor. Vaste săli 
pentru reuniuni, pentru jocuri şi pentru spectacole 


permiteau publicului să se simtă în largul său, la fel ca 
acasă, acolo legându-se prietenii cu prilejul frecventelor 
sărbători, ale căror bucurii făceau parcă mai uşoare orele 
de muncă. Într-adevăr, este foarte bine atunci când se 
reuşeşte ca, pe lângă viaţa de familie, trăită de fiecare după 
cum îl taie capul, în adâncul cuibului ce şi l-a făurit cândva, 
să mai existe şi o viaţă publică, unde preocupările să fie 
comune, toţi trăind bucuriile tuturor, realizându-se în felul 
acesta, puţin câte puţin, armonia mult visată care trebuie să 
domnească între oameni. Şi pentru aceasta, chiar dacă 
interiorul cuibului de acasă era mai modest, casa comună 
strălucea de un lux orbitor,. În care era întruchipată toată 
frumuseţea şi toată măreţia ce trebuia să domnească într-o 
locuinţă a poporului suveran. Palatul acesta al culturii 
tindea încetul cu încetul să devină un oraş în oraş, lărgindu- 
se fără încetare, potrivit nevoilor spirituale mereu 
crescânde ale oamenilor. În spatele clădirii se adăugau noi 
construcţii, bibliotecile, laboratoarele, sălile de cursuri şi de 
conferinţe, ceea ce permitea fiecăruia să se instruiască 
după propriile lui dorinţe, să cerceteze, să facă experienţe 
şi să răspândească la rândul său adevărurile dobândite. Mai 
existau de asemenea o serie de curţi interioare şi hale 
imense pentru educaţia fizică, fără a mai vorbi despre 
admirabila instalaţie unde se puteau face băi gratuit, în cazi 
şi piscine, şi unde se revărsa o apă proaspătă şi limpede, 
apa aceea tumultuoasă, captata de pa povârnişurile 
munţilor Bleuses şi care dăruia, prin abundența ei fără 
sfârşit, curăţenia, sănătatea şi veselia nestăvilită a marelui 
oraş care se năştea. Dar mai cu seamă sălile de clasa ale 
şcolii erau acelea care deveniseră un adevărat univers, 
ocupând acum clădiri noi, risipite în jurul casei comune, 
pentru ca multe mii de copii urmau acolo cursurile. Pentru 
a evita aglomeraţia, se creaseră la şcoală mai multe secţii, 
având fiecare dintre ele pavilionul ei, ale cărui ferestre 
dădeau înspre parcuri. Şi părea un adevărat oraş al 
copilăriei şi al tinereţii, populat cu toate categoriile de 


prichindei, de la cei din leagăn până la băieţii mari şi fetele 
mai răsărite, care terminau cu învăţătura abia după ce 
treceau prin cele cinci clase unde li se dădeau o instruire şi 
o educaţie integrale. 

— Ei, spuse Luc, însoţindu-şi vorbele cu obişnuitul său 
zâmbet blajin, o să încep cu începutul şi intru în primul 
rând la micii mei prieteni care mai sug încă. 

— Dar bineînţeles, răspunse Suzanne, înveselindu-se şi 
ea. Intru împreună cu tine. 

În acest pavilion, situat imediat la dreapta clădirii, în 
mijlocul trandafirilor din grădină, Soeurette domnea asupra 
a vreo sută de leagăne şi asupra tot atâtor scăunele cu 
rotile.  Supraveghea de asemenea pavilioanele din 
vecinătate, dar se întorcea întotdeauna la acesta, unde se 
aflau trei dintre nepoţelele lui Luc şi un nepoţel pe care-l 
adora. Luc şi Josine, înțelegând cât de folositoare pentru 
oraş era această dezvoltare a copiilor în comun, dădeau 
exemplu, dorind ca urmaşii lor să fie crescuţi, începând de 
la primă paşi pe care-i făceau, alături de copiii celorlalţi 
oameni. 

Josine se afla în momentul acela chiar acolo, alături de 
Sceurette. Niciuna, nici cealaltă nu mai erau tinere, prima 
fiind în vârstă de cincizeci şi opt de ani, cealaltă având 
şaizeci şi cinci. Dar Josine îşi păstrase graţia şi supleţea, 
delicateţea şi părul ei admirabil, a cărui culoare aurie pălise 
doar puţin; în vreme ce Soeurette, cum se întâmplă unor 
fete care n-au fost niciodată frumoase, slabă şi oacheşă, 
părea că nici nu îmbătrânise măcar, păstrând odată cu 
înaintarea în vârstă acel farmec de tinereţe persistentă ce 
ţi-l dă o viaţă activă şi ordonată. Suzanne era şi mai în etate 
decât amândouă, la cei şaizeci şi opt de ani ai săi, 
înfrumuseţată şi ea la fel de scurgerea vremii, dar neavând 
niciodată altă graţie decât aceea pe care i-o dăruiau 
blândeţea şi dragostea, înţelepciunea mare şi duioşia plină 
de înţelegere faţă de suferinţele altora. Şi toate trei îl 
îmbărbătau pe Luc, reprezentând trei inimi fidele, una a 


soţiei iubitoare şi celelalte două ale unor prietene devotate 
până la sacrificiu pentru cauza dreaptă. 

În momentul în care Luc intră, împreună cu Suzanne, 
Josine tocmai ţinea pe genunchi un băieţel de abia doi ani, 
căruia Soeurette îi examina mânuţa dreaptă. 

— Dar ce i s-a întâmplat micuţului meu Olivier? întrebă 
Luc neliniştit, de îndată ce pătrunse în încăpere. A păţit 
ceva la mână? 

Era ultimul venit pe lume, nepoţelul lui, Olivier Froment, 
născut din fiul său mai mare, Hilaire Froment, şi din 
Colette, fiica lui Nanet şi a Nisei. Ioate căsătoriile care se 
încheiaseră îşi aduceau acum roadele şi umpleau creşele şi 
sălile de clasă ale şcolii cu un val de capete blonde şi brune, 
ce sporea fără încetare, micul popor tot mai numeros de 
puştani reprezentând schimbul pentru ziua de mâine. 

— Oh, spuse Sceurette, nu-i decât o simplă aşchie de la 
tablia scăunelului său, pe care trebuie s-o descopăr. Uite-o, 
gata, ne-am vindecat! 

Copilul scoase un strigat uşor, apoi începu să râdă. Dar o 
fetiţă de patru ani, lăsată acolo să se joace liberă, alergă de 
îndată cu braţele deschise, cu intenţia vădită să-l salveze şi 
să-l ia sub protecţia sa. 

— Vrei să-l mai laşi în pace odată, Mariette?! striga 
Josine, cuprinsă de teamă. Doar n-ai de gând să faci o 
păpuşă din frăţiorul tău? 

Mariette protestă şi declară categoric că ea era fetiţa 
cuminte. Şi Josine, ca o bunică blajină, cuprinsă de emoție, 
îl privi pe Luc şi amândoi zâmbiră fericiţi peste măsură de 
acest mic popor, izvodit din dragostea lor. De altminteri. 
Suzanne le aducea alte doua fetiţe blonde, pe Helene şi 
Berthe, gemene, în jur de patru ani, şi acestea de asemenea 
nepoţelele lor. Proveneau de la a doua lor fiică, Pauline, 
care se căsătorise nu de mult cu Andre Jollivet, al cărui 
bunic, preşedintele Gaume, avusese grijă de el şi-l crescuse 
după dispariţia Lucilei şi moartea atât de tragică a 
căpitanului. Din cei cinci copii ai lui Luc şi ai Josinei se 


căsătoriseră de pe acum trei, Hilaire, Therese şi Pauline, iar 
doi dintre ei, Charles şi Jules, nu erau deocamdată decât 
logodiţi. 

— Şi pe drăgălaşele acestea le uiţi? întrebi în glumă 
Suzanne. 

Cele două fetiţe gemene, Helene şi Berthe, se aruncaseră 
de gâtul bunicului lor pe care-l adorau. Mariette, la rândul 
ei, năvălise asupra lui şi i se căţăra pe picioare, în vreme ce 
Olivier, cât era de micuţ, îşi întindea şi el mânuţa, acum 
vindecată, strigând plin de frenezia pe care i-o dădea 
dorinţa ca bunicul să-l ia pe umeri. Luc, sufocat de atâtea 
mângâieri, abia mai avu puierea să glumească: 

— Chiar aşa, scumpă prietenă, nu-mi mai lipseşte decât 
să te duci şi să-l cauţi şi pe Maurice, privighetoarea ta, după 
cum îi spui. Ar însemnă atunci să fie cinci şi ar ajunge să-mi 
mănânce. Doamne Dumnezeule, ce o să se mai întâmple 
când vor fi câteva duzini? 

Şi aşezându-le din nou jos pe cele două fetiţe gemene şi 
pe Mariette, micuţele acestea cu trupurile roze şi ochii 
senini, îl luă în braţe pentru o clipă pe Olivier şi îl aruncă în 
aer, foarte sus, ceea ce îl făcu pe copil să scoată strigăte 
pline de încântare. Apoi, depunându-l din nou pe scăunelul 
lui, spuse: 

— Ei, haideţi, fiţi copii cuminţi şi-nţelegători, nu ne putem 
juca întruna, tot timpul, trebuie să mă mai ocup şi de 
ceilalţi. 

Atunci, condus de către Sourette şi urmat de Josine şi de 
Suzanne, făcu înconjurul sălilor creşei. Toate aceste 
încăperi destinate copiilor mici, cu pereţii lor imaculaţi, cu 
leagănele la fel de albe, cu micul popor neprihănit, toată 
această curăţenie, strălucind voioasă în soarele bogat, ale 
cărui raze intrau din belşug prin ferestrele înalte, erau de 
un farmec excepţional. Şi aici, ca şi pretutindeni în casele 
noului oraş, apa şiroia din abundență, i se simţea răcoarea 
plăcută şi i se auzea murmurul cristalin, ca şi cum nişte mici 
râuleţe ar fi mângâiat cu apele lor limpezi chiar până şi cele 


mai modeste dintre ustensile, făcându-le să sclipească de o 
desăvârşită curăţenie. Pretutindeni în jur radiau candoarea 
şi sănătatea. Dinspre leagăne, rareori ieşeau ţipete de copii, 
de obicei însă nu se auzea decât un gângurit dulce, în 
vreme ce râsetele argintii ale celor care începuseră să 
meargă umpleau sălile, fiind însoţite de elanurile lor 
nesfârşite de a-şi spune cuvântul. O mulţime de jucărioare 
alcătuiau alt mic popor, dar de data aceasta mut, format din 
păpuşi, paiaţe, căluţi şi maşinuţe, care îşi depănau 
pretutindeni în jur viaţa lor naivă şi comica. Şi erau 
proprietatea tuturor, a băieţilor, cât şi a fetiţelor, strânşi 
laolaltă într-aceeaşi familie, crescând împreună de când 
erau înfăşaţi în primele scutece, întocmai. ca nişte surori şi 
fraţi, întocmai ca nişte viitori soţi şi soţii, care urmau să 
ducă alături o viaţa comună până la moarte. 

Foarte adesea, Luc se oprea şi exclama: „Vai, ce frumoasă 
fetiţă! Vai, ce frumos băieţel!” şi uneori se înşela, băieţelul 
era în realitate fetiţă sau invers, şi râdea. 

— Cum! se miră el, oprindu-se în dreptul unui leagăn. Ai 
din nou două gemene? Ce mândreţe de copii, care seamănă 
ca doua picături de apă, plini de farmec şi drăgălăşenie! 

— Bine, dar nu-i chiar aşa! exclamă Soeurette, râzând cu 
hohote. E o fetiţă căreia băieţelul din leagănul vecin a venit 
să-i facă o vizită. De îndată ce pot să umble cât de puţin, îi şi 
găsim aşa, uneori câte trei sau patru laolaltă, unii în braţele 
celorlalţi. 

Şi toţi se înveseliră de aceste noi manifestări de dragoste 
şi de afecţiune, din ce în ce mai multe. Suzanne, care la 
început îşi exprimase cele mai mari temeri, ba chiar 
pomenise cele mai oribile orori cu putinţă, în legătură cu 
educaţia şi instruirea în comun a celor două sexe, era 
încântată acum de admirabilele rezultate dobândite. Multă 
vreme toţi aceşti băieţi şi fete - cărora odinioară le era 
admis să crească laolaltă numai până la vârsta de şapte sau 
opt ani, după care erau izolaţi, înălțându-se între ei ziduri 
de netrecut - se dezvoltau fără să ştie nimic unii de alţii, ca 


nişte străini şi duşmani, până-n seara nunţii, când femeia 
era azvârlită cu brutalitate în braţele bărbatului. Felul de a 
gândi al fiecăruia dintre sexe înceta să mai aibă ceva comun 
şi misterul stârnea până la exasperare dorinţele senzuale; 
aveai de-a face cu iureşul înfierbântat al masculului şi cu 
rezerva ipocrită a femeii, o adevărată bătălie dintre două 
creaturi ostile una faţă de cealaltă, cu idei diferite şi 
interese opuse. Astăzi însă, Suzanne putea să constate la 
căsniciile tinere o anumită armonie şi fericire pe care le 
dobândiseră printr-o mai strânsă fuziune între inteligenţă şi 
sentiment, ceea ce le conferea o mai bună înţelegere şi o 
dragoste de neînfrânt. Şi era mai cu seama frapată de 
efectele fericite ale educaţiei mixte în sălile de clasă ale 
şcolii, de faptul că aceasta stârnea un fel de nouă întrecere 
între copii, conferindu-le băieţilor blândeţe, iar fetelor 
hotărâre, şi pregătindu-i pe toţi pentru viitor, în sensul că-şi 
înțelegeau unii altora şi cele mai intime stări sufleteşti, 
înlesnindu-le să se cunoască fără stânjenire şi pe deplin, să- 
şi unifice pe de-a-ntregul felul de a gândi şi să nu mai fie 
decât un suflet în cadrul căminului familial. După cum 
dovedeau experienţele făcute, nu se constatase niciun caz 
de excitație senzuală, de care se temuseră alţii până atunci, 
dimpotrivă, moralitatea atingea cel mai înalt grad şi era 
minunat să-i vezi pe aceşti băieţi şi fete îndreptându-se din 
proprie iniţiativă către studiile de specialitate care trebuiau 
să le fie cele mai utile în viaţă, mulţumită marii libertăţi ce i 
se lăsa fiecărui şcolar să lucreze după cum simţea înclinații 
şi potrivit nevoilor pe care urma să le aibă în viitor. 

Suzanne spuse în glumă: 

— Logodna se face încă de când sunt în leagăn şi asta o 
să determine să se desființeze divorţul, pentru că se cunosc 
mult prea bine ca să ne fie teamă că vor proceda în mod 
uşuratic atunci când se vor lua... Hai, dragul meu Luc, uite 
că sună de recreaţie şi vreau să-i auzi pe elevii mei cântând. 

Sourette rămase în mijlocul micului ei popor, pentru 
care venise ora de baie, în vreme ce Josine urma să se ducă 


la atelierul de croitorie, unde le plăcea fetiţelor să-şi 
petreacă recreaţiile, fericite să înveţe cum să facă rochiţe 
pentru păpuşile lor. Şi numai Luc o urmă pe Suzanne de-a 
lungul galeriei acoperite spre care dădeau uşile celor cinci 
săli de clasă. 

Aceste clase de elevi deveniseră un adevărat univers. 
Trebuiseră să le împartă în subdiviziuni, să creeze localuri 
mai vaste pentru ele, să le lărgească dependinţele, 
terenurile de sport, atelierele pentru practică şi grădinile, 
unde copiii erau lăsaţi în libertate din două în două ore. 
După câteva tatonări, metoda de instruire şi educare fusese 
fixată pe baza acestui sistem de învăţătură liberă, care 
făcea studiul mai atrăgător prin aceea că-i dezvolta 
personalitatea elevului, cerându-i numai atâta efort de cât 
era capabil pentru obiectele de studiu preferate, alese fără 
niciun fel de constrângere, şi această metodă dădea 
rezultate admirabile, sporind în fiecare an populaţia activă 
a oraşului cu o nouă promoţie, capabilă de a lupta şi mai 
bine decât înaintaşii pentru a instaura mai mult adevăr şi 
mai multă dreptate-n lume. Era singurul sistem într-adevăr 
bun ca să accelerezi înfăptuirea idealurilor de pace, 
singurul sistem de a face să se dezvolte oameni capabili să 
realizeze un viitor mai fericit, oameni eliberaţi de 
înlănţuirea unor dogme mincinoase, crescuţi în mijlocul 
unor realităţi pe care este absolut necesar să le cunoască şi 
devotați cercetărilor ştiinţifice fundamentale, ce conferă în 
ansamblul lor certitudini de neclintit în activitatea 
muncitorilor. Nimic nu părea mai logic şi mai folositor, în 
aceste zile, decât faptul că nu era necesar să faci să se 
plece o clasă-ntreagă sub apăsarea tiranică a vreunui 
profesor, care se străduieşte să-şi impună punctul lui de 
vedere la peste cincizeci de Şcolari de inteligenţe şi 
sensibilităţi diferite. Părea cu totul firesc acum să încerci să 
le trezeşti acestor şcolari numai dorinţa de a cunoaşte ceea 
ce-i nou, apoi de a-i călăuzi în ceea ce ei înşişi descoperă în 
viaţă, de a le dezvolta facultăţile individuale, care se 


manifestau deosebit la fiecare în parte. Cele cinci clase 
deveniseră în felul acesta un soi de terenuri experimentale 
unde copiii, treptat, parcurgeau întinsul cunoştinţelor 
umane, nu pentru a le înghiţi cu lăcomie fără să digere 
nimic din ele, ci pentru ca fiecare, în contact cu ele, să-şi 
stimuleze propriile sale energii creatoare, pentru a le 
asimila şi, mai cu seamă, pentru a hotărî specialitatea cât 
mai potrivită spre care se simţea atras. Niciodată până 
atunci cunoscutul proverb „ai carte, ai parte” nu se aplicase 
mai bine şi nu ascunsese înăuntrul lui mai mult adevăr ca în 
zilele acelea. Era o selecţie firească a tinerelor creiere, 
alegerea fiecărui copil potrivit posibilităţilor lui intelectuale 
de a se descurca în imensitatea de perspective ce i le 
deschidea ştiinţa şi, în acelaşi timp, cea mai bună metodă 
de a i se utiliza mai târziu întreaga putere de muncă, 
întreaga inteligenţă şi energie, cu care îşi făcea drum în 
viaţă. Şi aceasta numai mulţumită atracției ce o exercita 
studiul şi unei înţelegeri depline a izvoarelor de sănătate ce 
le reprezenta o existenţă desfăşurată în aer liber, prin 
frecventele recreaţii care constituiau necontenite prilejuri 
de veselie şi de refacere a forţelor, intercalându-se cu orele 
de muncă propriu-zisă. 

Luc şi Suzanne mai trebuiră să aştepte câteva minute 
până când, în sfârşit, orele de curs se terminară. Din galeria 
acoperită ca un culoar, de-a lungul căreia mergeau acum cu 
paşi mărunți, puteau să arunce câte o privire în sălile de 
clasă spaţioase, unde fiecare elev îşi avea tăbliţa şi scaunul 
său. Se renunţase la tablele şi băncile acelea prelungi, şi-n 
felul acesta i se dădea fiecăruia senzaţia că este stăpânul 
lui. Şi ce tablou frumos alcătuiau fetele şi băieţii aceştia 
amestecați la întâmplare, stând cuminţi la locurile lor. Şi cu 
câtă atenţie şi pasiune urmăreau vorbele profesorului care, 
în picioare, plimbându-se printre ei, de la un capăt la 
celălalt al sălii de clasă, îşi preda lecţia, punând ici şi colo 
câte o întrebare pentru a stimula interesul elevilor! Şi 
fiindcă nu mai existau nici pedepse, nici recompense, toţi 


copiii îşi satisfăceau nevoia de glorie prin intermediul 
acestui soi de întrecere care dovedea cine înţelesese mai 
bine lecţia. Adeseori, profesorul ceda cuvântul acelor elevi 
pe care-i simţea mai stăpâni pe materie, şi astfel orele de 
curs dobândeau un interes sporit datorită discuţiilor ce 
veneau fără încetare cu elemente noi. Dar chiar dacă se 
foloseau de mijloacele cele mai variate, scopul rămânea în 
schimb mereu acelaşi, şi anume de a se face ca studiile să 
fie cât mai vii, de a le rupe de buchia moartă a cărţilor, 
pentru a le da viaţă prin mijlocirea faptelor şi a ideilor 
pasionante. Şi-n felul acesta se năştea plăcerea de a învăţa 
şi de a cunoaşte, iar cele cinci clase desfăşurau ansamblul 
logic al cunoştinţelor umane, făcându-i pe elevi să trăiască 
evenimentele emoţionante şi reale ale întregii lumi, pe care 
fiecare dintre noi trebuie să le cunoască, dacă vrea să fie 
folositor în ceea ce întreprinde pentru societate şi în acelaşi 
timp fericit. 

Deodată se iscă o larmă veselă de glasuri: era, în sfârşit, 
recreaţia. Din două în două ore, grădinile erau pur şi simplu 
invadate şi constituia un spectacol demn de văzut tumultul 
de bucurie la ieşirea de la cursuri, talazul acela de băieţi şi 
fete care se-nfrăţeau ca nişte buni prieteni! îi întâlneai 
pretutindeni alături, unii puneau la cale tot felul de jocuri, 
fără să se facă vreo deosebire de sex, alţii preferau să 
pălăvrăgească între ei plini de voioşie, alţii, în sfârşit, se 
duceau la terenurile de sport sau în atelierele pentru 
practică. De pretutindeni izbucneau hohote de râs sincere 
şi curate, din toată inima. Un singur joc căzuse în 
desuetudine, copiii renunţaseră să se mai joace de-a nunta, 
căci acolo se simțeau cu toţii, băieţi şi fete, doar nişte simpli 
camarazi. Au să aibă tot timpul în viaţă, pentru că de acum 
înainte nu se vor mai părăsi niciodată şi vor creşte şi mai 
departe împreună, ca să se cunoască mai bine şi să se 
iubească mai mult. Dar chiar în momentul acela, un băiat de 
vreo nouă ani, foarte chipeş şi voinic, alergă spre ei şi se 
aruncă în braţele lui Luc, strigând: 


— Bună ziua, bunicule! 

Era Maurice, copilul Therese! Froivent, căsătorita cu un 
tânăr din familia Morfain, Raymond, fiul lui Petit-Da, uriaşul 
acela blajin, şi al Honorinei Caffiaux. 

— Ah, spuse Suzanne fericită, uite şi privighetoarea 
mea... Vrei să-l asculţi? Haideţi, dragii mei copii, o să 
repetăm cântecul acela al nostru frumos pe peluza de acolo, 
între castanii aceia mari. 

Îndată un grup întreg de puştani o înconjură. Printre 
copiii aceştia frumoşi şi plini de voioşie se aflau mai cu 
seamă doi băieţi şi o fată pe care Luc îi îmbrăţişa în mod 
deosebit. Ludovic Boisgelin, în vârstă de unsprezece ani, 
era fiul lui Paul Boisgelin şi al Antoinettei Bonnaire, cei doi 
tineri a căror dragoste ieşise până la urmă învingătoare, 
soldându-se cu o căsătorie care, printre altele, reuşise să 
pună capăt vrajbei dintre diversele categorii sociale, 
desăvârşind împăcarea lor. Felicien Bonnaire, în vârstă de 
paisprezece ani, era copilul lui Severin Bonnaire, şi al 
Leoniei, fiica lui Achille Gourier şi a lui Ma-Bleue, perechea 
unită printr-o dragoste liberă ce înflorise printre stâncile 
sălbatice şi printre ierburile îmbălsămate ale munţilor 
Bleuses. Germaine Yvonnot, în vârstă de şaisprezece ani, 
era nepoata lui Auguste Laboque şi a Marthei Bourron, 
aceasta din urmă fiind ea însăşi fiica lui Adolphe Froment şi 
a lui Zoe Bonnaire, şi fetiţa aceasta era un copil la fel de 
frumos ca şi ceilalţi, oacheşă şi zâmbitoare, în care ce 
contopea sângele atâtor categorii de oameni ce ar fi trebuit 
să trăiască înfrăţite, îmbrăcându-i pe toţi aceia care de 
multă vreme se aflau în lupta, pe muncitori, ţărani şi mici 
comercianţi. Şi pe Luc îl amuza să se dumirească asupra 
iţelor complicate ale acestor alianţe, ale acestor 
necontenite înrudiri, reuşind să recunoască foarte bine pe 
fiecare, în mijlocul acestor capete tinere, al căror număr 
creştea odată cu noile căsătorii, populând oraşul cu noi 
locuitori. 


— Ai să-i auzi imediat, spuse Suzanne. E un imn închinat 
soarelui care răsare, un salut al acestor copii adresat 
astrului care face să rodească holdele. 

Pe peluză, printre castanii uriaşi, se aflau adunaţi vreo 
cincizeci de copii. Şi cântecul se înălța din mijlocul lor, 
foarte limpede, foarte curat şi foarte vesel. Desigur că nu 
era vorba de cine ştie ce măiestrie în interpretarea lor 
muzicală, ci numai despre o simplă serie de versuri spuse în 
mod alternativ de către o fetiţă şi de către un băieţel, pe 
care se împletea melodia corului. Dar sentimentul de 
optimism pe care-l degaja cântecul era atât de puternic şi 
copiii păreau atât de pătrunşi de credinţa naivă în 
bunătatea astrului dătător de viaţă şi de lumină, încât vocile 
acestea plăpânde, puţin cam stridente, dobândeau un 
farmec ce te-nduioşa. Maurice Morfain, băieţelul care 
dădea replica fetiţei, Germainei Yvonnot, avea într-adevăr, 
trebuie recunoscut, o voce de înger, sprintenă şi cristalină, 
scoțând din gât nişte sunete delicioase ca de flaut, cu un 
timbru foarte înalt. Apoi intervenea acompaniamentul 
murmurat al corului, părând ciripitul unor păsărele care 
sporovăiau nestânjenite de nimeni şi de nimic prin ramurile 
pomilor. Nimic nu putea fi mai plăcut decât să-i asculţi. 

Luc râdea, întocmai ca un bunic blând şi fericit, şi 
Maurice, plin de mândrie, alergă să se arunce din nou în 
braţele lui. 

— Într-adevăr, cânţi ca o privighetoare din pădure, 
prichindelul meu drag! Uite ceva care-i un lucru foarte bun, 
pentru că, vezi tu, în viaţă sunt momente de grea cumpănă 
şi cântecul e acela care-ţi va da curajul să le înfrunţi. 
Niciodată nu trebuie să plângi şi să te descurajezi, 
totdeauna trebuie să cânţi şi să ţii fruntea sus. 

— Ei, asta le spun şi eu mereu! exclamă Suzanne plină de 
duioşie şi curaj. Toată lumea trebuie să cânte, îi învăţ să 
cânte tocmai din pricina asta, ca să cânte aici, la şcoală, 
după aceea în ateliere şi, mai târziu, toată viaţa lor să facă 


la fel. Un popor care ştie să cânte este un popor sănătos şi 
fericit. 

Suzanne era cât se poate de fericită şi nu punea niciun 
fel de asprime şi niciun fel de vanitate în munca ei, 
predându-şi lecţiile întocmai ca astăzi, în mijlocul verdeţei 
din grădină, mulţumită doar să ştie că a reuşit să îndrume 
aceste suflete de copii către buna dispoziţie pe care ţi-o 
creează cântecul înfrățit şi către frumuseţea de netăgăduit 
a armoniei. După cum spunea ea însăşi, în ziua când se va 
instaura definitiv dreptatea şi pacea pe pământ, întregul 
oraş va ştii să cânte sub soarele luminos. 

— Şi acum, încă o dată de la început, dragii mei copii, şi 
respectaţi măsura, nu vă mai grăbiţi, că aveţi tot timpul în 
faţa voastră. 

Şi din nou se-nălţară glasurile cristaline. Dar, către 
sfârşitul cântecului, se produse un fapt tulburător. În 
spatele castanilor, printre tufişurile cu arbuşti tineri, se 
ivise o umbră, cu un aer de om fugărit, ferindu-şi faţa şi 
ascunzându-se. Cu toate acestea Luc îl recunoscu pe 
Boisgelin şi rămase surprins de viclenia care se citea în 
ochii fostului patron, când îl văzu aplecându-se şi scotocind 
cu privirea ierburile, ca şi cum ar fi căutat o ascunzătoare, 
o văgăună neştiută de nimeni. Apoi, Luc avu impresia că 
înţelege despre ce este vorba, probabil că sărmanul om 
încerca să găsească, în nebunia lui, vreun colţişor mai 
discret, unde socotea el că ar putea să-şi îngrămădească 
bogăţiile pe care le credea incalculabile, pentru ca să nu ile 
fure cine ştie cine. De foarte multe ori îl întâlnea în felul 
acesta, pierdut şi tremurând de frică, neştiind în fundul 
cărei genuni să îngroape această avere imensă, a cărei 
greutate-l strivea. Şi Luc se simţi cuprins de un fior de milă, 
mai cu seamă când văzu copiii cum se înspăimântă la 
vederea acestei ciudate apariţii, întocmai ca un stol de 
vrăbii gureşe pe care zborul speriat al unei păsări de 
noapte le pune pe fugă. 

Chiar şi Suzanne, un pic cam palidă, repetă cu voce tare: 


— Cu măsură, cu măsură, dragii mei copii! înălţaţi fraza 
finală din tot sufletul vostru bun! 

Boisgelin, speriat şi bănuitor, dispăruse, aidoma unei 
umbre negre, printre arbuştii înfloriţi. Şi de îndată ce copiii, 
acum liniştiţi, isprăviră cu un ultim chiot de veselie cântecul 
prin care aduceau un salut soarelui suveran, Luc. şi 
Suzanne îi felicitară şi îi trimiseră la jocurile lor. Apoi, 
rămaşi singuri, se îndreptară împreună către atelierele de 
practică, aflate de cealaltă parte a grădinii. 

— L-ai văzut? îl întrebă ea cu glas scăzut, după o clipă de 
tăcere. Ah, sărmanul de el, ce mult mă nelinişteşte starea 
lui! 

Şi cum Luc îşi exprimă regretul că nu reuşise să dea 
peste Boisgelin ca să-l poată duce acasă, Suzanne exclamă 
din nou: 

— Dar nici poveste să te urmeze, ar fi trebuit să te lupţi 
cu el, şi ieşea din asta un adevărat scandal. Singura mea 
teamă este, ţi-o repet, să nu ne trezim într-o zi că-l 
descoperă cineva în fundul vreunei prăpăstii, cu trupul 
zdrobit de pietre. 

Se aşternu din nou o tăcere adâncă între ei, până când 
ajunseră la atelierele de practică. Mulţi dintre elevi şi eleve 
veneau acolo să-şi petreacă o parte din timpul lor liber, fie 
ca să rindeluiască lemnul sau să pilească fierul, fie ca să 
coasă sau să brodeze, în vreme ce alţii, punând stăpânire 
pe un teren vecin, se ocupau să sape, să semene şi să 
plivească prin grădina ce-o amenajaseră acolo. Şi o întâlniră 
din nou pe Josine, într-o sală imensă, unde se aflau tot felul 
de maşini de cusut, războaie de ţesut covoare şi instalaţii de 
tricotat care funcționau laolaltă, sub supravegherea atentă 
a unor fete şi băieţi; căci şi după absolvirea şcolii rămâneau 
şi unii şi alţii la fel de nedespărţiţi, continuându-şi viaţa în 
comun şi împărțind între ei munca şi momentele de 
bucurie, drepturile şi îndatoririle, întocmai cum îşi 
împărţiseră cândva şi preocupările pentru studiu. 
Pretutindeni în jur răsunau tot felul de cântece şi aveai 


senzaţia, pătrunzând în ateliere, că domnea o întrecere 
plină de voioşie printre tinerii care lucrau de zor. 

— Îi auzi cum cântă? spuse Suzanne, cuprinsă din nou de 
bucurie. O să le auzi mereu aşa pe păsăruicile astea ale 
mele cântătoare. 

Josine tocmai arăta unei fete mai măricele, cam de vreo 
şaisprezece ani, Clementine Bourron, cum trebuie să 
manevreze o maşină de cusut pentru a obţine un anumit 
punct de broderie. Şi o altă fetiţă, mult mai mică, în vârstă 
de cel mult nouă ani, Aline Boisgelin, aştepta cuminte să-i 
vină rândul ei şi să fie învățată în ce fel anume trebuie să 
facă o cusătură de tiv. Clementine, care era fiica lui 
Sebastien Bourron şi a Agathei Fauchard, avea drept bunic 
din partea mamei pe muncitorul smulgător de creuzete 
Fauchard şi drept bunic din partea tatălui pe maistrul 
oţelar Bourron. Aline, sora mai mică a lui Ludovic, amândoi 
copiii lui Paul Boisgelin şi ai Antoinettei Bonnaire, schiţă un 
zâmbet drăgălaş atunci când o zări pe bunica ei, Suzanne, 
de care era adorată. 

— Oh, ştii, bunicuţo dragă, nu pot încă să îndoi chiar aşa 
de bine pânza când fac cusăturile la tiv, dar le trag destul 
de drept încă de pe acum... Nu-i aşa, scumpă Josine? 

Suzanne o sărută, apoi, schimbând o privire complice cu 
Josine, îi îndoi fetiţei un capăt din pânză ca să-l aibă drept 
model. Până şi Luc se interesa de aceste munci mărunte, 
ştiind bine că nu există nimic indiferent pe lumea aceasta şi 
că nu poţi realiza o viaţă fericită decât printr-o bună 
utilizare a timpului de care dispui şi prin folosirea tuturor 
resurselor fiinţei umane, prin întrebuințare! întregii energii 
fizice şi intelectuale, dând în felul acesta un sens logic 
existenţei şi ducând un trai firesc. Chiar în momentul în 
care Luc se pregătea să plece, luându-şi ramai bun de la 
Josine şi Suzanne, pentru a se duce să viziteze puţin şi 
uzina, îşi făcu apariţia şi Sourette, şi în felul acesta se 
întâlni din nou, pentru o clipă, cu toate cele trei femei, cele 
trei suflete devotate şi pasionate de munca lor, care-l ajutau 


atât de mult să-şi realizeze visul lui dintotdeauna, acela de 
instaurare a dreptăţii şi bunei înţelegeri între oameni. 

Mai statură o vreme de vorbă sub un umbrar, 
repartizându-şi sarcinile şi analizând pe-ndelete ce hotărâri 
aveau de luat. dacă aceşti copii ai lor creşteau atât de lipsiţi 
de griji, fără să se lovească de multe greutăţi în viaţă, şi 
dacă de pe urma lor se strângea o recoltă de rezultate aşa 
de frumoase, lucrul acesta se datora în mare măsură 
principiilor sănătoase de educaţie care animau munca 
instructorilor ce erau convinşi că în făptura omenească nu 
există porniri rele, că în fiinţa umană nu se află decât 
energii creatoare, căci pasiunile sunt în realitate nişte 
admirabile forţe în stare să pună în mişcare societatea, şi 
totul este doar să ştii să le utilizezi în direcţia obţinerii 
fericirii indivizilor şi comunităţii. Dorinţa, condamnată de 
atâta amar de vreme de către toate religiile, dorinţa pe 
care secole de ascetism s-au forţat s-o distrugă ca pe o fiară 
turbată, dorinţa, hăituită, strivită în bărbat sau în femeie 
deopotrivă, oare nu era aceea care până la urmă ajungea să 
fie victorioasă, să reprezinte flacăra, de nestins a lumii, 
pârghia care pune aştrii în mişcare şi împinge viaţa înainte 
şi a cărei dispariţie ar face să se stingă lumina soarelui şi să 
se scufunde pământul din nou în întunecimile îngheţate ale 
neantului? Adevărul e că nu există oameni excesiv de 
senzuali, ci numai oameni cu inimi înflăcărate, care visează 
la infinit bucuria dragostei. Nu există oameni mânioşi, 
oameni avari, oameni lacomi, leneşi, invidioşi sau orgolioşi, 
nu există decât oameni cărora nu s-a ştiut să le fie 
îndrumate forţele interioare şi energiile dereglate, nevoile 
lor de acţiune, de luptă şi de victorie. Dintr-o fire de om 
avar se poate modela un caracter prudent sau econom. 
Dintr-un temperament violent, invidios sau orgolios, poţi 
dobândi un erou, în stare să-şi dăruiască întreaga lui 
făptură pentru un dram de glorie. A încerca să mutilezi 
pasiunile ce sălăşluiesc în sufletele oamenilor echivalează 
cu faptul de a-i reteza membrele: individul respectiv nu mai 


este întreg, se transformă pur şi simplu într-un infirm, i se 
scoate sângele din trup şi i se suge din putere. Şi este într- 
adevăr mare minune faptul că omenirea a putut totuşi să 
supravieţuiască sub apăsarea acestor legi sinucigaşe, care 
de atâta amar de vreme se înverşunează să distrugă tot 
ceea era omenesc în om, încăpăţânându-se să împingă 
lumea înspre un Dumnezeu plin de cruzime şi de minciună, 
a cărui domnie nu s-ar putea întrona decât prin intermediul 
nimicniciei umane. 

Prin urmare, în şcoli, în ateliere de practică, începând 
chiar de la primii paşi, încă de la jocurile copilăreşti 
organizate la creşă, se căuta să se utilizeze pasiunile aflate 
în stare născândă ale copiilor, în loc să le înăbuşe. Şi în felul 
acesta leneşii erau trataţi întocmai ca nişte bolnavi, cărora 
căutau să le trezească râvna şi voinţa, făcându-i să-şi dea 
osteneala pentru studiile alese după propria lor voinţă, în 
funcţie de puterea lor de înţelegere şi, mai cu seamă, 
îndrăgite de ei; de asemenea se utiliza forţa celor violenţi 
pentru muncile mai dure, căutau să scoată de la cei avari 
un adevărat beneficiu în ceea ce priveşte logica şi metoda, 
în sfârşit, se obținea de la cei invidioşi şi de la cei orgolioşi 
un admirabil profit în ceea ce priveşte inteligenţa eliberată 
de orice prejudecăţi şi în stare să triumfe în muncile cele 
mai anevoioase. Trăsăturile de caracter, pe care o morală 
ipocrită şi plina de tot felul de constrângeri le-a socotit până 
acum ca fiind cele mai josnice instincte ale omului, 
deveneau în felul acesta un combustibil puternic, din care 
se alimenta flacăra de nestins a vieţii. lot ceea ce mişca pe 
lume, toate forţele din om erau puse acum să ocupe din nou 
locul lor firesc în viaţă; întregul proces de creaţie al fiinţelor 
noi se reglementa după legile firii, care domneau într-un 
chip suveran, şi această creaţie se revărsa din belşug, ca un 
torent uriaş, ce ducea cu sine omenirea înspre citadela 
fericită. În locul legendei, izvorâtă dintr-o imaginaţie 
bolnăvicioasă, despre păcatul originar săvârşit de omul slab 
şi rău, pe care un Dumnezeu total lipsit de logică îl 


pedepseşte şi-n acelaşi timp e nevoit să-l salveze la fiecare 
pas, în locul amenințării cu pedeapsa unui infern pueril şi în 
locul promisiunilor unui paradis mincinos, nu se mai afla 
acum decât evoluţia firească a unei specii de fiinţe 
superioare, aflate în luptă numai şi numai cu forţele naturii, 
pe care le va învinge şi le va supune pentru fericirea ei, în 
ziua în care oamenii, punând capăt războiului lor fratricid, 
vor trăi într-o armonie deplină, devenind atotputernici, 
după ce au cucerit cu mari sacrificii adevărul, dreptatea şi 
pacea. 

— Totu-i în regulă, spuse în cele din urmă Luc, după ce, 
împreună cu Josine, Soeurette şi Suzanne, stabili perioada 
de jurnă a fiecăreia. Puteţi să vă duceţi, bunele mele 
prietene, şi sufletele voastre să vegheze în continuare. 

Toate trei se aflau în jurul lui, întocmai ca o întruchipare 
a însăşi solidarităţii afectuoase, a dragostei universale pe 
care visa s-o răspândească printre oameni. Se luaseră de 
mână şi îi zâmbeau, foarte blajine şi foarte frumoase încă, în 
pofida vârstei lor acum destul de înaintate, cu părul alb şi 
frumuseţea aceea extraordinară pe care ţi-o dă bunătatea 
fără de margini a inimii. Şi când Luc îşi luă rămas bun de la 
ele pentru a se duce la uzină, îl urmăriră mult timp cu 
privirile lor încărcate de dragoste. 

În curtea uzinei, halele şi atelierele se extinseseră şi mai 
mult decât până atunci, zâmbind în lumina dătătoare de 
sănătate a soarelui şi în aerul curat care le inunda. Din 
toate colţurile, gurile cu apă proaspătă, şiroind, spălau 
dalele din ciment ale pardoselii, ducând odată cu şuvoaiele 
chiar şi cele mai mici urme de pulbere, astfel încât această 
aşezare a muncii, odinioară atât de întunecată, noroioasă şi 
împuţită, strălucea acum pretutindeni, până şi în ungherele 
cele mai ascunse, de o curăţenie impecabilă. În clipa în care 
pătrundeai sub geamurile imense şi luminoase, simţeai că 
intri într-un oraş bine organizat, unde domnea numai 
veselia şi bogăţia. De acum înainte, aproape toată munca o 
făceau doar maşinile.  Acţionate prin intermediul 


electricităţii, se aflau înşirate acolo, într-o aliniere perfectă, 
întocmai ca o armată de muncitori docili şi neobosiţi, gata 
oricând să-şi dăruiască fără o clipă de răgaz efortul. Şi 
chiar dacă braţele lor din metal ajungeau până la urmă să 
se uzeze, oamenii doar le înlocuiau, şi ele nu ştiau ce-i 
durerea, ba reuşiseră în parte să suprime şi durerea 
oamenilor. În sfârşit, maşina devenise prietena omului, nu 
mai era aceeaşi unealtă de la începutul începutului, când 
reprezenta doar un mijloc de concurenţă pentru muncitor, 
un instrument care-i agrava foamea şi făcea să scadă 
salariile. Acum, maşina reprezenta un factor eliberator, 
devenise un soi de sclavă folosită în toate împrejurările, 
dându-şi osteneala spre binele omului, în vreme ce acesta 
se odihnea. Nu mai existau în jurul acestor „lucrători” din 
oţel decât conducătorii lor, care supravegheau şi a căror 
unică treabă consta din manevrarea unor pârghii prin care 
puneau maşinile în mişcare şi din asigurarea bunei 
funcţionări a mecanismelor. Ziua de munca nu depăşea 
patru ore şi niciodată un lucrător nu făcea aceeaşi treabă 
mai mult de două ore la rând, fiind înlocuit de îndată de 
către un alt camarad, în vreme ce el trecea la altă 
îndeletnicire ce ţinea de arta aplicată, cultura sau 
activitatea  obştească. Datorită  întrebuinţării energiei 
electrice, vacarmul de care răsunau altădată halele era pe 
cale să dispară, fiind înlocuit de cântecele muncitorilor, 
această bucurie a inimilor pe care o aduceau cu ei din 
şcoală, ca pe o revărsare de armonic ce le înfrumuseţa 
întreaga viaţă. Şi oamenii care cântau în jurul acestor 
maşini, atât de măreţe şi de liniştite în muţenia lor, în 
sclipirile oţelului şi aramei din care erau făcute, dovedeau 
pe deplin fericirea pe care o aduce după sine munca 
dreaptă, glorioasă şi salvatoare. 

Trecând prin halele cuptoarelor pentru pudlaj, Luc se 
opri câteva clipe pentru a schimba două-trei vorbe 
prieteneşti cu un bărbat puternic, de vreo douăzeci de ani, 


care dirija singur bunul mers al unuia dintre cuptoare, 
nemaiavând nevoie de ajutor din partea nimănui. 

— Ei bine, Adolphe, cum merge treaba, eşti mulţumit? 

— Bineînţeles că da, domnule Luc. Nici n-apuc să treacă 
două ore şi am şi plămădit un bulgăre bun să fie scos din 
cuptor. 

Adolphe era fiul lui Auguste Laboque şi al Marthei 
Bourron. Dar acum nu mai era nevoit să facă munca 
îngrozitoare de amestecare a metalului, ca odinioară 
bunicul său din partea mamei, maistrul oţelar Bourron, 
astăzi aflat la pensie, care frământase pe vremuri bulgărele 
incandescent ceasuri de-a rândul cu ajutorul cârligului, sub 
dogoarea de nesuportat a flăcărilor. Amestecul se efectua 
mecanic, ba chiar şi evacuarea bulgărelui scânteietor se 
făcea prin intermediul unui sistem ingenios, care îl încărca 
pe căruciorul rulant şi-l transporta apoi sub ciocanul 
compresor, fără să mai necesite câtuşi de puţin intervenţia 
lucrătorului. 

Plin de voie bună, Adolphe reluă: 

— O să vedeţi, metalul e de cea mai bună calitate, şi 
procedeul este atât de simplu, încât munca-i o plăcere, nu 
alta! 

Trăsese în jos de una dintre pârghii şi îndată se declanşa 
un mecanism care deschise o uşă şi lăsă să alunece până la 
cărucior bulgărele, asemenea urnii astru ce aprinde zarea 
cu o dâră luminoasa. Şi tânărul zâmbea întruna, cu obrazul 
proaspăt ras, fără o picătură de sudoare pe el, cu membrele 
fine şi suple, ca acelea ale unui om pe care nu l-a deformat 
nicicând un efort peste puterile lui. Dar încă de multă 
vreme, căruciorul se şi dusese să-şi descarce povara sub 
ciocanul compresor de un model foarte nou, acţionat prin 
intermediul energiei electrice şi care, la rândul lui, efectua 
toată munca singur, fără ca fierarul, însărcinat să-l 
supravegheze, să aibă nevoie să-şi irosească forţa braţelor 
pentru a învârti şi răsuci la infinit bucala de fontă bruta în 
toate sensurile. Ritmul lui era atât de regulat şi atât de 


limpede, încât devenea un fel de muzică ce părea că 
acompaniază buna dispoziţie a muncitorilor. 

— Mă cam grăbesc, spuse din nou Adolphe, după ce îşi 
isprăvise de spălat mâinile. Am de terminat un model nou 
de masă care mi-a plăcut tare mult, şi am de gând să-mi 
petrec vreo două ore la atelierul de tâmplărie. 

Într-adevăr, era tâmplar, treabă cu care se îndeletnicea 
atunci când o părăsea pe aceea de oţelar; învățase mai 
multe meserii, ca toţi tinerii de vârstă lui, pentru a nu 
rămâne cu o singură specialitate, care i-ar fi limitat 
orizontul. Şi schimbându-se întruna în felul acesta, 
reînnoindu-se fără încetare, munca devenea un prilej de 
bucurie şi de recreare. 

— Petrecere frumoasă! îi ură pur şi simplu Luc, fericit de 
bucuria ce o citea pe chipul tânărului. 

— Mulţumesc, domnule Luc. Da, da, chiar aceasta e 
vorba cea mai potrivită pentru o asemenea împrejurare. 
Când munceşti de plăcere, e o adevărată petrecere! 

Dar hala cuptoarelor cu creuzete era locul unde Luc 
zăbovea cel mai mult, petrecând minute fericite, în 
dimineţile când făcea acest soi de vizite. Cât de departe era 
acum vechiul infern, cuptoarele cu creuzete ale atelierelor 
Abis, gropile de foc, bubuind întocmai ca nişte vulcani şi de 
unde nefericiţii muncitori trebuiau să smulgă din mijlocul 
flăcărilor, cu braţele goale, creuzetele conţinând sute de 
livre de metal incandescent! în locul halei întunecate, şi 
îmbâcsite de praf, de o murdărie de a dreptul 
dezgustătoare, se întindea acum o galerie vastă, scăldată în 
soare prin geamurile ei mari, pavată cu dale late, de-a 
lungul căreia se înşirau, aşezate simetric, bateriile 
cuptoarelor. Întrebuinţarea energiei electrice le făcea să 
pară reci şi tăcute, de o curăţenie sclipitoare. Şi aici, 
întocmai ca şi dincolo, maşinile executau toată munca, ele 
erau cele care coborau creuzetele, le ridicau la suprafaţă în 
stare incandescentă şi le deşertau în tipare, sub simpla 
supraveghere a muncitorilor coordonatori. Lucrau acolo 


chiar şi femei, care se ocupau cu distribuirea energiei 
electrice, pentru că se remarcase că ele au mai multă grijă 
şi siguranţă în mânuirea aparatelor de precizie. 

Chiar în clipa aceea, Luc se apropie de o faţă înaltă şi 
frumoasă, de vreo douăzeci de ani, Laure Fauchard, fiica lui 
Louis Fauchard şi a Juliennei Dacheux, care, stând în 
picioare lângă un tablou de comandă, dirija foarte atentă 
distribuţia energiei electrice la cuptoare, potrivit 
indicaţiilor unui muncitor tânăr care se apucase să 
supravegheze topirea. 

— Ei bine, Laure, întrebă Luc, nu te simţi obosită? 

— Oh, nu, domnule Luc, mă distrează munca asta. Cum 
vreţi să obosesc doar învârtind de această mică rotiţă? 

Muncitorul cel tânăr, Hyppolite Mitaine, în vârstă de cel 
mult douăzeci şi trei de ani, se apropiase şi el. Era fiul lui 
Evariste Mitaine şi al Olympei Lenfant şi se zvonea că era 
logodit cu Laure Fauchard. 

— Domnule Luc, spuse tânărul, dacă vreţi să vedeţi cum 
se topesc în câteva clipe aceşti drugi din metal, suntem 
gata. 

Şi deîndată ce fu pusă-n mişcare, maşina extrase cu 
uşurinţă şi fără niciun zgomot creuzetele încinse şi deşertă 
conţinutul lor în tiparele pe care un mecanism acţionat de 
pârghii le aducea rând pe rând în faţa cuptoarelor. În numai 
cinci minute, vreme în care muncitorii priveau liniştiţi cum 
lucrează maşinile, treaba fu mântuită şi cuptorul putu să 
primească o nouă încărcătură. 

— Asta a fost! spuse Laure râzând în felul ei, atât de 
frumos. Când stau şi mă gândesc la toate întâmplările 
cumplite cu care bietul bunică-meu, Fauchard, mi-a împuiat 
copilăria! Nu prea mai era în toate minţile, povestea nişte 
lucruri care te făceau să te înfiori când vorbea despre 
vechea lui meserie de smulgător de creuzete, felul în care-şi 
petrecuse viaţa în mijlocul flăcărilor, cu pieptul şi braţele 
pârjolite de dogoarea focului. Toţi bătrânii ne socotesc 
foarte fericiţi pe noi, cei din ziua de astăzi. 


Luc devenise dintr-odată gânditor, în vreme ce ochii i se 
umezeau de emoție. 

— Da, da, bunicii voştri au avut multe de suferit. Şi 
tocmai pentru asta nepoţii lor trăiesc astăzi o viaţă mai 
bună... În momentul în care muncitorii vor fi uniţi şi se vor 
iubi, viaţa va fi şi mai bună chiar decât astăzi, pentru fiii şi 
fiicele lor! 

Luc îşi continua vizita prin uzină şi, peste tot pe unde 
trecu, prin numeroasele hale, aceea a tiparelor pentru 
oţeluri, aceea a forjei celei mari, aceea a turnurilor înalte şi 
joase, descoperi aceeaşi curăţenie dătătoare de sănătate, 
aceeaşi bună voie, manifestată prin cântece, şi aceeaşi 
muncă uşoară, făcută din plăcere, mulţumită varietăţii 
activităţilor depuse şi ajutorului de necontestat al maşinilor. 
Muncitorul, care nu mai era vita de povară, strivită sub 
greutăţi şi dispreţuită, căpăta o conştiinţă nouă şi o 
inteligenţă superioară, fiind de acum înainte liber şi 
mândru de meseria pe care o îndeplinea.. Şi când Luc îşi 
sfârşi vizita lui matinală trecând prin hala laminoarelor, 
alături de cuptoarele pentru pudlaj, se opri încă o data 
acolo, pentru a schimba câteva cuvinte pe un ton prietenos 
cu un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, Alexandre 
Feuillat, care tocmai sosise în atelier. 

— Vin de la Combettes, domnule Luc, unde am fost ca să-l 
ajut pe tata la treaba. Am petrecut vreo două ore la câmp, 
fiindcă avem de terminat însămânţatul. Acum, am să petrec 
şi aici din nou vreo două ore, pentru că s-a lansat o 
comandă urgentă de şine pentru căile ferate. 

Era fiul lui Leon Feuillat şi al Eugeniei Yvonnot. Şi, după 
ce termina cele patru ore obişnuite de lucru ale sale, se 
amuza făcând desene de ornamentaţie pentru atelierele 
olarului Lange, dovedind cu acest prilej o imaginaţie cu 
totul ieşită din comun. 

Şi, îndată se şi puse pe lucru, supraveghind un şir lung 
de laminoare, care fabricau şine de cale ferată. Luc privea, 
zâmbind fericit. De când începuseră să folosească energia 


electrică, vacarmul de nesuportat al laminoarelor dispăruse 
complet şi ele funcționau într-o atmosferă de calm şi linişte 
aparentă, singurul zgomot pe care îl scoteau fiind clinchetul 
argintiu al fiecărei şine de cale ferată care ţâşnea de pe 
buzele rulourilor, adăugându-se celorlalte stive lungi, în 
curs de răcire. Aceasta reprezenta producţia neîntreruptă 
şi de buna calitate a vremurilor de pace, şine de cale ferată 
şi iarăşi şine de cale ferată, cât mai multe şine de cale 
ferată, pentru a se putea străbate peste pieptul lor de 
argint hotarele dintre popoare, pentru ca lumea de 
pretutindeni să fie totuna şi întreg cuprinsul pământului să 
fie unit prin punţile de fier ale drumurilor. Se fabricau aici 
nave uriaşe, dar paşnice, nu groaznicele nave de război, 
purtând pe ele moartea şi distrugerea, ci nave 
reprezentând solidaritatea şi frăţia între popoare, folosind 
la schimbul de produse între continente, înzecind bogăţia 
acelei familii uriaşe ce-o reprezenta omenirea, până într- 
atât încât abundența să domnească pe întreg pământul. Se 
fabricau aici poduri ce vor duce de asemenea la uşurarea 
căilor de comunicaţii între oameni, grinzi şi schelele 
metalice destinate  înălţării nenumăratelor construcţii 
monumentale de care aveau nevoie cetăţenii care trăiau în 
bunii înţelegere, pentru desfăşurarea în condiţii optime a 
vieţii publice, pentru ridicarea de case comune, biblioteci, 
muzee, azile pentru bătrâni şi orfani, magazine universale 
imense, antrepozite şi silozuri, în stare să cuprindă tot ceea 
ce-i mai folositor pentru hrana spirituală şi trupească a 
popoarelor înfrăţite. Se fabricau, în sfârşit, aici, numeroase 
alte maşini, care pretutindeni, în toate locurile de muncă, 
înlocuiau braţele omului, pentru toate activităţile, maşini 
care cultivau pământul, maşini destinate să lucreze în 
ateliere, maşini care funcționau fără un minut de odihnă pe 
drumuri, peste crestele valurilor, prin văzduh. Şi Luc se 
bucura pentru tot acest fier întrebuințat în scopuri paşnice, 
din care omenirea nu făcuse de atâta amar de vreme decât 
spade destinate unor lupte sângeroase, pentru tot acest 


metal recuperat din care în urmă cu mulţi ani, în decursul 
ultimelor măceluri, lumea fabricase tunuri şi obuze, pentru 
ca acum, când pacea era pe deplin instaurată, să 
construiască numai clădiri în care să domnească frăţia, 
dreptatea şi fericirea. 

Înainte de a se întoarce acasă, Luc mai dori să arunce o 
ultimă privire asupra bateriei de cuptoare electrice, care 
înlocuiseră furnalul lui Morfain. Bateria de cuptoare se afla 
în momentul acela în plină funcţiune, sub acoperişul el e 
geamuri largi al hangarului unde fusese instalată şi prin 
care pătrundeau din plin razele soarelui. La fiecare cinci 
minute, cuploarele erau încărcate automat de un mecanism 
ingenios, după ce, în prealabil, banda rulantă purtase cu 
sine cele zece lingouri din fontă, a căror strălucire de astru 
făcea să pălească lumina focului. Şi acolo se mai aflau încă 
două 

Tete tinere, supraveghind buna funcţionaro a aparatelor 
electrice, amândouă în jur de cel mult douăzeci de ani, una 
de un blond splendid, Claudine, fiica lui Lucien Bonnaire şi 
a Louisei Mazelle, cealaltă o oacheşă superbă, Celine, 
născută din Arsene Lenfant şi Eulalie Labogque. Preocupate 
să asigure şi să întrerupă la timp furnizarea curentului 
electric, fetele nu putură decât să zâmbească la apariţia lui 
Luc. Dar se dădu o scurtă pauză şi amândouă se apropiară 
de el, mai cu seamă în clipa în care zăriră un întreg grup de 
copii care se opriseră plini de curiozitate în pragul 
hangarului. 

— Bună ziua, scumpul meu Maurice! Bună ziua, scumpul 
meu Ludovic! Bună ziua, scumpa mea Aline!... Vasăzică aţi 
isprăvit orele de curs, din moment ce aţi venit să ne vedeţi? 

Li se permitea elevilor, ca un fel de recreaţie, să vină în 
felul acesta la uzină şi să alerge nestingheriţi de-a lungul 
atelierelor, în ideea că se vor familiariza pe această cale cu 
viitorul lor loc de muncă, dobândind în acelaşi timp acolo şi 
primele noţiuni. 


Luc, fericit că putea în felul acesta să-şi mai vadă încă o 
dată nepoţelul, le dădu voie tuturor să intre. Răspunse la 
numeroase întrebări, le explică mecanismul cuptoarelor, ba 
Chiar făcu să funcţioneze aparatele, pentru a le arăta 
copiilor cum se-ntâmplă că era de ajuns ca una dintre fete, 
Claudine sau Celine, să fi răsucit de o pârghie mică pentru 
a topi metalul şi a-l face să se reverse într-un şuvoi orbitor. 

— Oh, ştiu, am mai văzut asta, spuse Maurice, cu aerul 
plin de importanţă al unui prichindel care, la cele nouă 
primăveri ale lui, văzuse şi învățase multe lucruri 
interesante. Bunicul Morfain mi-a arătat într-o zi totul... 
Dar ia spune-mi, bunicule Froment, oare-i adevărat că 
există furnale înalte cât muntele şi că trebuie să-ţi arzi faţa 
zi şi noapte pentru a obţine ceva? 

Toţi începură să râdă, şi Claudine fu aceea care răspunse: 

— Bineînţeles! Bunicul Bonnaire mi-a povestit de foarte 
multe ori despre ele şi tu ar trebui să cunoşti cel mai bine 
lucrurile astea, scumpul meu Maurice, tu, al cărui 
străbunic, marele Morfain, după cum îl mai numesc încă 
oamenii, a fost ultimul care s-a luptat ca un erou cu focul. 
Trăia acolo, sus, într-o bortă de stâncă, nu cobora niciodată 
în oraş şi veghea cât era anul de lung, zi de zi, asupra 
furnalului său uriaş, monstrul acela ale cărui ruine mai 
există încă acolo, într-o latură a muntelui, şi se văd întocmai 
ca rămăşiţele unei cetăţi de strajă spintecată de scurgerea 
anilor. 

Maurice, cu ochii măriţi de uimire, o asculta plin de 
interesul acela pasionat al copilului căruia i se istoriseşte un 
basm minunat cu zâne. 

— Ah, ştiu, ştiu, bunicul Morfain mi-a povestit totul 
despre tatăl lui şi despre furnalul înalt cât muntele. Dar am 
crezut că zice numai aşa, verzi şi uscate, ca să glumească, 
fiindcă spunea câte-n lună şi-n stele ca să ne facă să 
râdem... Atunci înseamnă că-i adevărul adevărat? 

— Bineînţeles că-i adevărul adevărat! continuă Claudine. 
Mai erau acolo, în partea de sus a furnalului, şi nişte 


muncitori care încărcau gurile, deşertând cărucioare cu 
minereu şi cărbune, iar în partea de jos se găseau alţi 
muncitori care vegheau zi şi noapte, fără o clipă de răgaz, 
cu cea mai mare atenţie, dând alarma chiar şi pentru cele 
mai neînsemnate simptome, pentru ca monstrul să nu aibă 
nici cea mai mică indigestie sau să manifeste nazuri care să- 
| împiedice să facă o treabă bună. 

— Şi asta dura şapte sau opt ani în şir, reluă la rândulei 
Celine, cealaltă fată tânără, vreme de şapte sau opt ani 
monstrul rămânea aprins, arzând întruna cu vâlvătăi, ca un 
crater de vulcan care erupe, fără să-l poată lăsa măcar o 
clipă să se răcească puţin, pentru că, dacă se răcea cât de 
cât, lucrul acesta producea mari pierderi, trebuia să i se 
deschidă din nou pântecul ca să fie curăţat şi apoi să se 
clădească, aproape în întregime, din nou. 

— Atunci înţelegi, scumpul meu Maurice, spuse iar 
Claudine, străbunicul tău, marele Morfain, avea foarte mult 
de lucru şi nu putea să părăsească acest foc şapte sau opt 
ani, fără să mai punem la socoteală faptul că la fiecare cinci 
ore era necesar să se destupe gura de evacuare cu lovituri 
de rangă, pentru a se deşerta conţinutul creuzetului cu 
metal topit, şi clădea drumul în felul acesta unui adevărat 
torent de flăcări, a cărui dogoare te pârjolea întocmai ca pe 
o răţuşcă pusă-n frigare. 

— Bine, dar nu era prea plăcut să lucrezi în asemenea 
condiţii pe vremea aceea, spuse Ludovic Boisgelin. Fără- 
ndoială că trebuia să trudeşti foarte mult. 

— Bineînţeles, întări şi sora lui Aline, şi-mi pare atât de 
bine că m-am născut mult mai târziu, fiindcă-i aşa de plăcut 
să lucrezi în ziua de astăzi. 

Dar Maurice devenise  dintr-odată foarte grav, 
frământând în căpşorul său, cu un aer gânditor, toate 
întâmplările acestea de necrezut ce i se povesteau. Şi sfârşi 
prin a spune, ca o concluzie: 

— Nu-i nimic, probabil că tatăl bunicului meu a fost 
grozav de puternic, şi dacă trăim mai bine astăzi e din 


pricină că el a trudit atât de mult altădată. 

Luc, care se mulţumise să asculte cu zâmbetul pe faţă, fu 
încântat de aceste cuvinte bine gândite ale copilului. Îl luă 
pe Maurice în braţe şi-l ridică până-n văzduh, sărutându-l 
pe amândoi obrajii. 

— Ai dreptate, ştrengar mic ce eşti! E ca şi cum dacă tu 
ai să lucrezi din tot sufletul acum, strănepoţii tăi vor fi chiar 
şi mai fericiţi decât tine... Şi, după cum vezi, astăzi nu ne 
mai frigem ca nişte răţuşte. 

La un semn al lui, fu pusă în funcţiune bateria 
cuptoarelor electrice. Claudine şi Celine, printr-o simplă 
mişcare din mână, alimentau cu energie electrică sau 
întrerupeau curentul pe coloana respectivă. Cuptoarele se 
încărcau automat, topirea începea operativ şi, la fiecare 
cinci minute, banda rulantă primea cele zece lingouri din 
fontă incandescentă, pe care le transporta. Copiii îşi 
exprimară dorinţa să încerce ei înşişi să dea drumul 
mecanismului, şi ce bucurie mare le stârni această 
activitate atât de uşoară, după povestea legendară a 
trudniciei lui Morfain, care le apărea ca muncile unui uriaş 
chinuit de duhurile rele, într-o lume de mult dispărută! 

Dar din nou îşi făcu apariţia figura aceea stranie, şi elevii, 
porniţi la plimbare, îşi luară zborul ca un stol de vrăbii 
gureşe, speriate de vreun erete. Luc îl zări pe Boisgelin, 
pândind în picioare la o uşa a hangarului şi supraveghind 
munca, urmărind totul cu o privire bănuitoare şi furioasă de 
patron veşnic nemulţumit, stăpânit întruna de teamă ca nu 
cumva oamenii lui să-l fure. Muncitorii îl întâlneau în 
repetate rânduri astfel prin toate colţurile uzinei, necăjit că 
nu putea să inspecteze în acelaşi timp toată imensitatea 
atelierelor şi devenind din ce în ce mai nebun la gândul 
milioanelor pe care le pierdea zi de zi din pricină ca nu mai 
ajungea să controleze personal activitatea acestui popor 
care câştiga pentru el miliarde şi miliarde. Erau prea mulţi, 
n-apuca să-i vadă pe toţi, nu izbutea să desfăşoare o bună 
administrare a unei averi fără sfârşit, a cărei greutate-l 


strivea, ca şi cum i-ar fi căzut cerul pe cap. Şi era atât de 
înspăimântat şi atât di epuizat din pricină că străbătea 
inutil atelierele muncitorilor, el, care nu făcuse niciodată 
nimic cu cele două braţe ale sale, încât Luc, cuprins de o 
milă imensă, încercă de data aceasta să-i iasă în 
întâmpinare, pentru a-l linişti şi a-l aduce înapoi cu binişorul 
la locuinţa lui. Dar Boisgelin se ferea cât putea de mult de 
orice întâlnire, şi făcu un salt înapoi, dispărând fuga în 
direcţia halelor uriaşe. 

Şi, încheindu-şi plimbarea obişnuită de dimineaţă, Luc se 
îndreptă spre casă. De când oraşul se mărise în felul acesta, 
fără să-şi mai cunoască marginile, Luc nu mai putea să 
viziteze totul şi se plimba de-a lungul cartierelor atât de 
numeroase întocmai ca un artist fericit, care în ceasurile de 
tihnă îşi vede opera multiplicându-se şi răspândindu-se 
pretutindeni, invadând puţin câte puţin întreaga omenire. 
În după-amiaza aceleiaşi zile, după ce îşi aruncase o privire 
şi asupra magazinelor universale, în vreme ce se-ntorcea 
spre casă, intră să petreacă numai o singură oră la cei doi 
fraţi Jordan, fiindcă mai mult nu se putea, ziua începând să 
se micşoreze simţitor. În salonaşul care dădea înspre parc o 
întâlni pe Soeurette, împreună cu institutorul Hermeline şi 
cu abatele Marle, în vreme ce Jordan, lungit pe o canapea 
şi-nfăşurat într-un şal mare, medita, aşa cum îi era obiceiul, 
privind înspre soarele care apunea la orizont. Novarre, 
minunatul lor doctor, după o scurtă suferinţă de numai 
câteva ore, murise de curând în mijlocul trandafirilor din 
grădina lui, păstrând în suflet singurul regret ca nu trăise 
îndeajuns pentru a putea să asiste la realizarea deplină a 
atâtor lucruri frumoase, în care nu crezuse la început 
aproape deloc. Aşa se face că acum Sceurette nu mai 
primea decât pe institutor şi pe preot şi aceasta numai din 
când în când, atunci când cei doi prieteni ai casei îşi 
aminteau despre vechiul lor obicei de a se întâlni la ea. 
Hermeline, în vârstă de şaptezeci de ani, acum ajuns la 
pensie, îşi petrecea viaţa pradă unei înspăimântătoare 


amărăciuni şi unei furii care sporea fără încetare, din 
pricina tuturor lucrurilor ce se petreceau în jurul lui. Şi 
ajunsese să-l socotească pe abatele Marle, mai în vârstă 
decât el cu cinci ani, un om lipsit de orice fel de voinţa sau 
vlaga, din pricină că acesta se izola într-un soi de mândrie, 
suportându-şi cu demnitate calvarul şi păstrând o linişte din 
ce în ce mai trufaşă, pe măsură ce-şi vedea biserica golindu- 
se şi pe Dumnezeul lui cum se stingea puţin câte puţin. 

În momentul în care Luc se aşeză alături de Soeurette, 
care stătea blândă şi tăcută pe canapea, institutorul începu 
să debiteze vechile lui acuzaţii de republican sectar şi 
violent, luându-l în răspăr pe popă. 

— Uite, uite, preasfinte, spun ca şi dumneata, aşa că ar fi 
cazul să-mi dai o mână de ajutor... Se apropie sfârşitul 
lumii, cu aceşti copii la care se cultivă pasiunile, buruienile 
acelea rele pe care noi, educatori, aveam odinioară 
misiunea să le smulgem din rădăcini. Oare cum vrea statul 
ăsta să obţină nişte cetăţeni disciplinaţi şi crescuţi pentru a- 
| servi, când lasă să se dezvolte liberă în ei individualitatea 
anarhică?... Dacă noi, oamenii mai ridicaţi, care posedăm 
anumite metode în gândire, nu salvăm republica, apoi se 
duce de râpă! 

Din ziua-n care începuse să vorbească în felul acesta 
despre salvarea republicii, debitând verzi şi uscate 
împotriva acelora pe care-i numea când socialişti, când 
anarhişti, învățătorul Hermeline trecuse fără să şi dea 
seama de partea reacţiunii şi se alăturase ideilor preotului, 
din pricina urii lui îndreptată contra a tot ceea ce se elibera 
fără ca el să participe la această acţiune, pe lângă faptul că 
poseda o formulă îngustă de iacobin încăpățânat. 

Şi continuă cu şi mai multă vehemenţă: 

— Îţi spun, preasfinte, biserica dumitale o să fie măturată 
de pe Suprafaţa pământului, dacă n-o să ştii să ţi-o aperi... 
Fără îndoială că niciodată n-am împărtăşit credinţa 
dumitale. Dar întotdeauna am recunoscut necesitatea 
pentru popor da a avea o religie, şi catolicismul era cu 


siguranţă cea mai bună maşină de guvernare... întreprinde 
ceva, părinte, fiindcă după cum vezi suntem alături de 
dumneata; şi, după aceea, după ce vom fi cucerit împreună, 
ca doi aliaţi, şi sufletele şi trupurile, n-avem decât să ne 
răfuim şi între noi. 

La început, abatele Marle se mulţumi doar să clatine 
vreme îndelungată din cap. Nu-i mai răspundea i nici nu se 
mai supăra pe el vreun pic. Apoi, în cele din urmă, nu se 
mai putu abţine şi-i spuse cu vocea lui tărăgănată: 

— Îmi îndeplinesc datoria până la capăt şi-n fiecare 
dimineaţă sunt la altar, chiar atunci când biserica mea e 
goală, i-l implor pe Dumnezeu să facă vreo minune... Dacă o 
consideră necesară, sunt sigur că o să facă. 

Vorbele acestea puseseră vârf exasperării institutorului. 

— Bine, dar trebuie să-l ajutăm pe Dumnezeu ăsta al 
dumitale! li o adevărată laşitate să stai cu mâinile-n sân! 

Sourette crezu că-i momentul să intervină, zâmbind 
plina de îngăduinţă pentru aceşti învinşi ai zilelor ce vor 
veni: 

— Dacă bunul nostru doctor s-ar mai fi aflat încă de faţă, 
v-ar fi implorat să nu ajungeţi în această chestiune la niciun 
lei de acord, pentru că înţelegerea voastră vă agravează şi 
mai mult situaţia critică în care vă găsiţi... Mă îndureraţi 
tare mult, prieteni, şi aş fi foarte fericită nu să vă câştigăm 
de partea ideilor noastre, dar să vă auzim cel puţin 
recunoscând în faţa faptelor puţin din binele imens care s-a 
realizat în această regiune. 

Amândoi păstraseră pentru ea, care era atât de blajină şi 
de sfântă, un respect fără margini, şi prezenţa lor în acest 
salonaş situat chiar în centrul oraşului nou dovedea ce 
influenţă puternică exercita în continuare asupra lor. 
Mergeau până acolo încât suportau chiar şi vecinătatea lui 
Luc, adversarul lor victorios, care, de altminteri, evita cu 
multa discreţie şi abilitate să-şi etaleze triumful în faţa 
acestei agonii amare şi dureroase a vechii lumi. Şi nici de 
data aceasta nu intervenea câtuşi de puţin, ci îl asculta pe 


Hermeline negând cu furie tot ceea ce crease el, din pricină 
că totul reuşise pe deplin. Ura ultima răbufnire a adepților 
principiului autorităţii, îndreptată împotriva libertăţii 
naturale şi sociale a omului, o nouă formă pe care o 
îmbrăca tirania în momentul în care statul atotputernic se 
alia cu biserica atotputernică, faţă de care până atunci îşi 
disputase cu rapacitate popoarele, ajungând în aceste clipe 
până acolo încât chiar să se şi înţeleagă şi să se unească, 
pentru a redobândi stăpânirea asupra mulțimilor, acum, 
când le vedea pe punctul să scape de sub servitutea civila, 
ca şi de sub cea religioasă. 

— Ah, exclamă din nou Hermeline, dacă şi dumneata ie 
declari învins, preasfinte, s-a sfârşit într-adevăr, nu-mi mai 
rămâne decât să-mi astup gura, ca şi dumneata, şi să mor 
retras în colţul meu! 

Preotul clătină din nou capul, scufundat în tăcerea lui 
dureroasă. Totuşi, după un timp, declară pentru ultima dată 

— Dumnezeu este acela care trebuie să acţioneze, fiindcă 
Dumnezeu nu poate fi învins. 

Noaptea se aşternea încetul cu încetul asupra parcului, 
salonaşul se umplea de umbre din ce în ce mai lungi şi 
nimeni nu mai scoase o vorbă. O undă de melancolie părea 
ca se furişase prin încăpere, venind de departe, din trecutul 
îndepărtat. Institutorul se ridică şi îşi luă rămas bun. Apoi, 
pentru că şi preotul se ridică la rândul lui, Soeurette vru să-i 
strecoare în mână, într-un mod discret, suma de bani pe 
care obişnuia să i-o dea cu prilejul fiecăreia dintre vizitele 
pe care i le făcea pentru săracii lui. Dar abatele Marle 
refuză de data aceasta pomana pe care o acceptase până 
acum de mai bine de patruzeci de ani şi spuse cu o voce 
joasă şi tărăgănată: 

— Nu, mulţumesc, domnişoară, păstraţi banii ăştia, nici 
nu mai ştiu ce să fac acum cu ei, fiindcă nu mai există 
oameni săraci. 

Ah, ce vorbe minunate i-a fost dat lui Luc să audă: nu mai 
există oameni săraci! Inima îi tresăltase-n piept. Nu mai 


existau oameni săraci, nu mai erau oameni înfometați în 
acest Beauclair, pe care-l cunoscuse odinioară atât de 
sumbru şi atât de mizer, cu populaţia lui nefericită de 
muncitori ce mureau de foame! Oare se vindecaseră toate 
plăgile groaznice provocate de vechiul sistem de salarizare 
şi dispăruseră într-adevăr crima şi starea ruşinoasă în care 
se aflaseră oamenii până atunci din pricina mizeriei? 
Fusese de ajuns ca munca să fie organizată pe baze noi, 
potrivit unor legi mai drepte, pentru ca de îndată să se 
poată trece la o mai bună repartizare a bogățiilor. Şi numai 
în momentul în care munca ar reprezenta o chestiune de 
onoare, un izvor de sănătate şi un prilej de bucurie, numai 
atunci omenirea va trăi în pace şi-nfrăţire, populând oraşul 
fericit al viitorului. 

Înfăşurat în şalul lui, pe canapea, Jordan nu scotea nici 
un cuvânt şi nu schiţa nici cea mai mică mişcare, călătorind 
fără-ndoială cu gândul de-a lungul spaţiilor fără sfârşit, 
unde se pierdea privirea. Abia după ce abatele Marle şi 
institutorul Hermeline plecară, se trezi şi el la realitate, în 
sfârşit. Şi, fără să părăsească din ochi soarele, a cărui 
scurgere lentă spre asfinţit părea că o urmăreşte plin de 
interes şi pasiune, spuse cu o voce ca de pe altă lume: 

— De fiecare dată când văd soarele apunând, sunt 
cuprins dintr-odată de o tristeţe fără de margini şi mă 
scufund într-o unda de nelinişte. Ce moarte înfiorătoare ar 
fi pentru întreaga omenire dacă astrul acesta nu s-ar mai 
întoarce a doua zi, dacă nu s-ar mai înălța deasupra 
pământului întunecat şi îngheţat! El este tatăl tuturor 
fiinţelor, cel care fecundează şi zămisleşte întreaga viaţă şi 
fără de care orice sămânță s-ar usca sau ar putrezi. Şi-n el 
trebuie să ne punem toate speranţele noastre de fericire-n 
viitor şi de uşurare a traiului, căci dacă n-ar fi el cel care să 
ne ajute, pământul ar ajunge până la urmă să secătuiască. 

Luc începuse să zâmbească. Ştia că Jordan, în pofida 
vârstei lui înaintate, la cei aproape şaptezeci şi cinci de ani 
ai săi, studia de multă vreme încă problema dificilă de a 


capta căldura solară în aşa fel încât s-o poată înmagazina în 
nişte rezervoare imense, de unde s-o poată distribui după 
aceea drept unica, marea şi inepuizabila energie a vieţii. Va 
veni fără îndoială o vreme când rezervele de cărbune din 
adâncul minelor se vor epuiza, şi atunci de unde să se mai 
ia energia necesară pentru a declanşa torentul de curent 
electric devenit un lucru cu totul indispensabil pentru 
existenţa omului? Mulțumită primelor lui descoperiri, 
reuşise să producă forţa electrică pe un preţ aproape de 
nimic. Dar ce victorie ar fi reprezentat pentru ştiinţă dacă 
ar fi reuşit să facă din soare motorul universal, dacă ar fi 
scos de-a dreptul din el această putere calorică ce se găsea 
într-o formă latentă în cărbune şi dacă ar fi putut să-i dea o 
întrebuințare acestui element unic, care reprezenta pe 
însuşi părintele vieţii nemuritoare! Nu mai dorea decât să 
realizeze şi această ultimă descoperire, care ar fi împlinit 
opera lui întreaga, şi putea să moară liniştit. 

— Fără nicio grijă, îi spuse-n glumă Luc, soarele va răsări 
mâine şi vei ajunge până la urmă să-i răpeşti focul sacru, 
flacăra lui divină şi creatoare, capabilă să muncească la 
nesfârşit pentru omenire. 

Sourette, puţin neliniştită de vântul uşor de seară, ale 
cărui adieri proaspete intrau pe fereastra, veni lângă 
fratele ei şi-l întrebă: 

— Nu ţi-e frig, vrei să-nchid fereastra? 

Dar Jordan refuză printr-un gest cu mâna şi lăsă doar să 
fie înfăşurat până la bărbie în şalul acela mare. Părea că 
trăieşte numai datorită unei adevărate minuni, doar pentru 
că voia să supravieţuiască şi îşi amina moartea până în 
seara zilei când va mântui lucrul pe care-l începuse, seara 
zilei de triumf când va socoti că şi-a isprăvit munca şi că 
opera îi este încheiata, şi abia atunci va dormi în sfârşit 
somnul său de veci, ca un lucrător bun şi loial, mulţumit de 
treaba făcută. Sora lui îşi dubla măsurile de precauţiune, şi 
aceste îngrijiri venite dinafară îi prelungeau viaţa şi îi 
dăruiau zi de zi acele două ore de energie fizică şi 


intelectuala, din care Jordan utiliza cu chibzuinţă fiecare 
minut datorită felului metodic în care îi desfăşura munca. Şi 
această făptură sărmană şi pirpirie, pe care şi cel mai mic 
curent de aer ameninţa să o suprime din viaţă, ajunsese 
până la urmă să cucerească şi să conducă lumea, numai şi 
numai datorită calităţilor lui de lucrător încăpățânat, care 
nu-şi părăsea munca. 

— Ai să trăieşti o sută de ani, îi spuse din nou Luc, 
însoţindu-şi cuvintele cu zâmbetul lui afectuos. 

Jordan râse la rândul său: 

— Dacă o să am nevoie de o sută de ani pentru 
cercetările mele, o să trăiesc, fără-ndoială, o sută de ani. 

Din nou se aşternură câteva clipe de linişte în salonaşul 
unde domnea o atmosferă de o plăcută intimitate. Era 
minunat să priveşti acest crepuscul tihnit şi călduţ ce 
invada parcul, ale cărui alei lungi păreau înecate într-o 
umbră ce creştea de la o clipă la alta. O lumină ca de vis 
mai plutea încă deasupra peluzelor, în vreme ce, în 
depărtările albăstrii, arborii înalţi se pierdeau întocmai ca 
nişte imagini palide şi tremurătoare. Era de fapt ceasul 
îndrăgostiţilor, şi fiindcă parcul de la Crecherie le 
descrisese larg porţile, veneau în felul acesta acolo, 
perechi-perechi, către seară, după ce isprăveau cu lucrul şi 
cu ocupațiile lor zilnice. Nimeni nu tulbura pe aleile 
parcului perechile hoinare, şi umbrele lor înlănţuite şi 
contopite într-una singură dispăreau încetul cu încetul în 
mijlocul verdeţii, tinerii erau încredinţaţi în paza vechilor 
stejari care-i primeau cu prietenie şi se conta pe dragostea 
nestânjenită de convenienţe pentru a-i apropia unii de alţii 
şi a-i face oameni cinstiţi, viitori soţi care să trăiască în bună 
înţelegere şi a căror îmbrăţişare, dacă a fost reciproc 
dorită, să devină de nedespărţit în viaţă. Nu poţi să clădeşti 
o dragoste statornică decât fiind conştient pe cine şi cum 
iubeşti. Nimic nu-i mai poate despărţi pe doi tineri care s-au 
ales. cunoscându-se bine şi acceptându-se reciproc. Şi încă 
de pe acum, pe aleile întunecate, printre peluzele peste 


care se aşternuse perdeaua de umbră a nopţii, perechile 
începeau să hoinărească şi să populeze cu apariţii stranii şi 
domoale misterul şi aşa destul de adânc al tenebrelor, care 
urcau înfiorate din aromele jilave ale pământului şi pluteau 
prin văzduh, purtate pe aripile primăverii abia înfiripate. 
Apoi se iviră mereu alte şi alte perechii şi Luc recunoscu 
printre tinerii aceştia pe mulţi dintre băieţii şi fetele pe care 
îi întâlnise de dimineaţă prin ateliere. Oare aceste două 
umbre rătăcitoare, care păşeau atât de strâns unite, 
purtate parcă într-un zbor uşor pe deasupra colului ierbii, 
nu erau cele ale lui Adolphe Laboque şi Germaine Yvonnot? 
Şi astelalte două, ale căror capete se rezemau unul de 
celălalt, stând foarte apropiate unul de altul şi 
amestecându-şi pletele, nu erau oare Hippolyte Mitaine şi 
Laure Fauchard? Iar alte două umbre de tineri care păşeau 
cu braţele înlănţuite unul după talia celuilalt, atât de strâns, 
încât ai fi zis că n-o să mai reuşească nicicând să li se mai 
deznoade mâinile, nu erau oare Alexandre Feuillat şi 
Clementine Bourron? Şi Luc simţi cum îi urcă în suflet o 
emoție şi mai puternică, în momentul în care i se păru că 
recunoaşte pe doi tineri din familia lui, pe Charles, care 
strângea la piept pe oacheşa Celine Lenfant, şi pe Jules, 
care o ţinea pe după umeri pe bălaia Claudine Bonnaire. 
Ah, ce. frumoşi erau toţi aceşti tineri, mesagerii primăverii 
care abia se înfiripa, ultimele perechi, născute pentru a se 
iubi şi-n sufletele cărora se aprindea din nou dorinţa de 
nestins, torţa vieţii, pe care şi-o trec una alteia generaţiile 
de oameni. Se mai aflau încă în faza castului fior ai primelor 
cuvinte bâiguite, al mângăierilor inocente, şi totul se limita 
la o îmbrăţişare, în care inimile neştiutoare aleargă una 
după alta, la un sărut pe furiş, a cărui dulceaţă e de ajuns 
ca să deschidă porţile cerului. Dar în curând nevoia de a da 
naştere unei vieţi noi îi va uni şi contopi în flacăra ei 
atotstăpânitoare, pentru ca alţi făuritori de sentimente 
frumoase să se ivească din ei, ca ramurile noi de cireş în 
floare, şi alte perechi vor păşi pe aleile parcului peste 


câtăva vreme pentru. i-şi plimba în felul acesta minunata lor 
trezire la dragoste. De acum înainte va exista mereu şi 
mereu mai multă fericire, mai multă pasiune nestânjenită 
de nimeni şi de nimic, care să plămădească mai multă 
armonie între oameni. Şi perechi, perechi se iveau fără 
încetare, iar parcul ajunsese până la urmă să se populeze 
puţin câte puţin cu toţi îndrăgostiţii din fericitul oraş. Era o 
seară încântătoare, după ziua aceea când se lucrase din 
plin, şi peluzele şi crângurile de vis păreau înecate în mister 
şi parfum, şi nu se mai auzea decât murmurul uşor al 
râsetelor şi al sărutărilor. 

În acest moment, o umbră se opri în faţa salonului. Era 
Suzanne, cu figura foarte tulburată, care-l căuta pe Luc 
pentru a-i spune cauza temerilor ei. Şi când, în cele din 
urmă, îl văzu acolo, îi explică în grabă cât de mult se 
neliniştea din pricina faptului că nu-l văzuse pe Boisgelin 
întorcându-se din preumblările lui. Niciodată nu mai 
întârziase chiar atât de mult, până după căderea nopţii. 

— Aveai dreptate, repeta ea întruna, n-am făcut bine că l- 
am lăsat pradă nebuniei lui... Ah, nefericitul, nu-i decât un 
biet bătrân căzut în mintea copiilor! 

Luc, molipsit de îngrijorarea Suzannei, fu de părere ca ca 
să se ducă şi să-l aştepte acasă. 

— Poate să se întoarcă dintr-un minut într-altul şi cel mai 
bine ar fi să te găsească acolo... Eu am să mă duc şi am să 
pun să se răscolească toate împrejurimile, şi imediat ce aflu 
ceva nou, vin să-ţi comunic. 

Luă îndată doi oameni cu el şi străbătu în grabă parcul, 
cu gândul să înceapă cercetările în partea dinspre ateliere 
mai întâi. Dar abia făcuse vreo trei sute de paşi în direcţia 
micului lac învăluit de sălcii ca un colţ de paradis, când un 
strigăt uşor de groază, care izbucnise dintr-un boschet din 
vecinătate, îl ţintui locului. Şi în aceeaşi clipă Luc văzu o 
pereche de îndrăgostiţi ieşind din boschet cu feţele 
înspăimântate, şi i se păru că recunoaşte în ei pe Jules şi pe 
blonda Claudine Bonnaire. 


— Ce-i? Ce s-a întâmplat? le strigă Luc. 

Dar cei doi tineri nu-i răspunseră, ci continuară să fugă 
cât îi ţineau picioarele, ca şi cum ar fi fost împinşi de o 
vijelie năprasnică, cu feţele îngrozite de cine ştie ce vedenie 
înspăimântătoare care le tulburase mângâierile. Apoi, când 
în cele din urmă Luc se hotări să vadă despre ce e vorba şi 
pătrunse el însuşi în boschet prin cărarea îngustă care-l 
străbătea de la un capăt la altul, îi scapă chiar lui însuşi un 
strigat de groază. Era cât pe-aci să se lovească de mi corp 
spânzurat de o creanţă, care bara trecerea cu masa lui 
întunecată. La lumina palidă a primelor stele ce se 
aprindeau pe bolta cerului, îl recunoscu pe Boisgelin. 

— Ah, nefericitul, bietul bătrân căzut în mintea copiilor? 
murmura el, întocmai ca şi Suzanne, tulburat şi disperat de 
această dramă îngrozitoare din pricina căreia se simţea 
mâhnit peste măsura. 

Ajutat de ceilalţi doi oameni, desprinse în grabă 
spânzuratul şi-l lungi pe pământ. Dar corpul era deja rece. 
Boisgelin trebuie că săvârşise gestul său sinucigaş în 
primele ore ale după-amiezii, îndată după ce îşi terminase 
cursa lui de nebun nefericit de-a lungul atelierelor uzinei 
aflate-n plină activitate. Şi înţelese foarte bine despre ce e 
vorba, mai cu seamă după ce observă la rădăcina copacului 
o gaură mare, pe care probabil că Boisgelin se înverşunase 
s-o sape cum putuse, mai întâi cu mâinile, apoi cu unghiile, 
pentru a ascunde acolo, sub pământ, averea fantezistă pe 
care i-o aducea plocon poporul lui de muncitori, tot oraşul 
acela de oameni harnici, avere pe care nu mai putea nici s-o 
administreze şi nici s-o plaseze în alte afaceri. După aceea, 
pierzându-şi fără îndoială speranţa că o să reuşească să 
facă o gaură suficient de largă pentru a-i putea încăpea în 
ea întreaga avere, temându-se că nu va putea să ascundă 
acolo mormanul imens de bănet pe care credea că îl 
poseda, hotărâse să moară acolo, pe loc, lângă această 
grămadă monstruoasă de capital, a cărui cantitate 
nemăsurată sporea fără încetare, ajungând aproape să-l 


strivească. Ziua aceea întreagă în care alergase de colo 
până colo înnebunit, apucăturile lui maniace de trândav 
care nu mai putea să trăiască în oraşul nou unde domneau 
munca şi dreptatea, toate îl conduceau înspre această 
moarte tragică. Şi în noaptea călduţă, făcută parcă anume 
pentru petreceri nupţiale, parcul se umplea de murmurul 
vocilor şi alintărilor de-ndrăgostiţi. 

Pentru a nu stârni spaima printre perechile de tineri ale 
căror umbre se vedeau alunecând uşor printre arborii din 
jurul lui, Luc îi trimise pe cei doi oameni să caute o targa la 
Crecherie, rugându-i în acelaşi timp să nu pomenească 
nimănui nimic despre lugubra lor descoperire. Apoi, după 
ce aceştia se-ntoarseră, culcară corpul pe chingile din 
pânză cenuşie, şi tristul cortegiu începu să pălească încet 
de-a lungul celor mai întunecate dintre cărări, pentru a nu 
fi văzuţi de nimeni. În felul acesta, îngrozitoarea caravană a 
morţii se furişă tăcută, învăluită-n tenebre, prin mijlocul 
parcului trezit la o viaţă nouă de fiorul delicios al primăverii 
timpurii. De pretutindeni, de după cotiturile fiecărei alei, 
păreau că se ivesc noi şi noi perechi de îndrăgostiţi, dese 
cum sunt colţurile de iarbă care sparg învelişul de crustă 
subţire al pământului, îndreptându-şi trupurile plăpânde 
spre viaţă. În aer plutea un parfum suav de flori, mâinile 
tinerilor se căutau cu înfrigurare, gurile se uneau cu un 
zgomot abia perceptibil, ca cel al bobocilor pe cale să se 
deschidă. Şi torentul tumultuos al vieţii dobândea noi puteri 
prin râul acesta de fiinţe ce se adăuga, învingând clipă de 
clipă tot mai mult moartea şi făcând să sporească fără 
încetare speranţele în ziua de mâine, când avea să 
domnească mai mult adevăr, mai multa dreptate şi mai 
multă fericire pe lume. 

Suzanne aştepta în faţa uşii locuinţei sale, neliniştită, cu 
ochii pierduţi în bezna nopţii. Când zări targa, înţelese- 
ndată şi scoase un geamăt adânc. Şi, după ce Luc îi povesti 
sfârşitul tragic al omului inutil care zăcea adormit pentru 
vecie acolo, lângă ei, femeia nu putu să facă altceva decât 


să repete din nou aceleaşi cuvinte pe care le rostise câteva 
ceasuri mai înainte, şi care evocau atât de bine întreaga 
existenţă goală, otrăvită şi otrăvitoare, dusă de bărbatul de 
pe urma căruia suferise atât de mult: 

— Ah, nefericitul, n-a fost nimic altceva decât un biet 
bătrân căzut în mintea copiilor! 

Dar şi alte nenorociri mai avură loc, din pricina 
inevitabilei catastrofe către care se îndrepta vechea 
societate putrezită şi condamnată la dispariţie. Astfel, în 
luna următoare, cel mai răsunător dezastru fu prăbuşirea 
acoperişurilor vechii biserici Saint-Vincent, într-o dimineaţă 
cu un soare strălucitor, pe când abatele Marle se afla la 
altar, celebrându-şi liturghia numai şi numai pentru vrăbiile 
care zburau ici şi colo, în înaltul naosului pustiu. 

De multă vreme, preotul observase faptul că biserica este 
pe punctul să i se prăbuşească într-o zi deasupra capului. 
Fusese construită încă de prin secolul al patrusprezecelea 
şi avea pereţii foarte şubrezi şi crăpaţi peste tot, în pofida 
siluetei suple şi elegante. În zadar reparaseră clopotniţa, cu 
patruzeci ele ani mai înainte, fiindcă fuseseră nevoiţi, din 
lipsa de fonduri necesare lucrării, să amâne reparația 
acoperişurilor, căror lemnărie, pe jumătate roasă de carii şi 
putregai, se încovoia încă de pe vremea aceea, iar toate 
încercările de a obţine noi credite rămăseseră zadarnice. 
Statul, strivit sub apăsarea a tot felul de datorii, lăsase-n 
părăsire această biserică oarecare, dintr-o regiune 
îndepărtată a ţării. Pe de altă parte, oraşul Beauclair refuza 
să-şi aducă orice fel de contribuţie, întrucât primarul 
Gourier nu fusese niciodată prieten prea bun cu preoţii. Aşa 
se face că abatele Marle fusese nevoit să se bazeze numai şi 
numai pe propriile lui puteri şi trebuise în cele din urmă să 
pornească el însuşi la căutarea banilor necesari pentru a 
aduna suma considerabilă de care era nevoie pentru 
reparaţiile din ce în ce mai presante, dacă nu voia ca într-o 
bună zi să se trezească din senin cu casa lui Dumnezeu 
prăbuşindu-i-se peste cap. În zadar bătu însă pe la uşile 


bogătaşilor lui pe care-i credea evlavioşi; credincioşii 
deveneau tot mai rari şi zelul lor se topea din ce în ce mai 
mult. Atâta vreme cât mai trăise încă frumoasa Leonore, 
soţia primarului, a cărei mare cucernicie compensa lipsa 
totală de credinţă a soţului său, abatele Marle mai găsise la 
dânsa un sprijin preţios. După aceea, singura speranţă 
care-i mai rămăsese era doamna Mazelle, dar aceasta era 
mai puţin generoasă prin firea ei şi dovedea un zel din ce în 
ce mai scăzut. Şi, mai târziu, din pricina zăpăcelii ce o 
cuprinsese în momentul în care simţise că-i fuge pământul 
de sub picioare şi că rentele sale sunt definitiv compromise, 
venise din ce în ce mai rar la biserica Saint-Vincent, şi 
abatele Marle pierduse prin ea pe ultima lui enoriaşă mai 
acătări, nemaiprimind decât vizita câtorva femei sărace, 
care, în mizeria lor, se încăpăţânau să mai creadă-n 
Dumnezeu, în speranţa că vor dobândi în felul acesta o 
viaţă mai bună. Apoi, în cele din urmă, după ce nu se mai 
iviseră-n biserică nici oamenii săraci, preotul se retrăsese-n 
singurătate, abandonat definitiv de toată lumea, întocmai 
cum oamenii lăsaseră-n părăsire şi pe Dumnezeul lui cel 
lipsit de logică şi aducător de mizerie. 

Atunci, abatele Marle înţelese că lumea s-a sfârşit pentru 
el şi că tot ceea ce se afla în jurul său era sortit distrugerii. 
Bunele lui intenţii nu putuseră salva burghezia mincinoasă, 
corup vă şi măcinată de vicii şi nedreptăţi. În zadar 
încercase el să-i ascundă agonia sub mantia religiei, vechea 
societate era definitiv sortită morţii. După cum tot în zadar 
se refugiase în buchia strictă a dogmelor, pentru a nu 
acorda niciun fel de concesii adevărului ştiinţific, pe care-l 
simţea că dă asaltul suprem, fiind pe punctul să nimicească 
secularul edificiu al catolicismului. Ştiinţa ajunsese în cele 
din urmă să se impună într-un mod categoric, şi dogma era 
în sfârşit înlăturată, împărăţia lui Dumnezeu urma să fie 
înapoiată celor în drept, pământenilor, în numele dreptăţii 
triumfătoare. Un alt cult, cultul omului conştient, liber şi 
stăpân, în sfârşit, pe destinele lui, mătura vechea mitologie 


şi simbolurile care-l făcuseră să rătăcească vreme 
îndelungată prin labirintul luptelor împotriva vitregiei 
naturii. După ce, cândva, cu secole-n urmă, templele 
vechilor idolatrii dispăruseră, dispărea acum, la rândul ei, şi 
biserica aceasta catolică, în momentul când poporul înfrăţii 
îşi punea întreaga lui fericire în joc, mizând pe singura forţă 
în stare să-l anime, şi anume forţa solidarităţii, fără să mai 
simtă nevoia unui complicat sistem filosofic de pedepse şi 
recompense. Şi, de când scaunul de spovedanie şi sfânta 
masă din preajma altarului rămăseseră pustii, de când 
naosul se golise complet de credincioşi, preotul auzea în 
fiecare zi tot mai rare cum trosnea lemnăria acoperişurilor 
şi vedea tot mai limpede mărindu-se crăpăturile din ziduri. 
Avea loc o continuă măcinare, o activitate tainică de 
distrugere, ce anunțau ruina apropiată şi ale căror 
zgomote, chiar şi cele mai mici, ajungeau până la urechile 
lui. Din moment ce nu reuşise încă să-i aducă pe zidari nici 
măcar pentru reparaţiile care erau mai urgente, n-avu 
încotro şi lăsă moartea să-şi continue opera de nimicire, 
menită să ducă la sfârşitul firesc al tuturor lucrurilor; şi se 
mărginea doar să aştepte, continuând să-şi oficieze 
liturghia, întocmai ca un martir al credinţei, singur, numai 
cu Dumnezeul lui, părăsit şi el de oameni, în vreme ce 
bucăţi de tencuială din bolțile de deasupra altarului cădeau 
în jurul său. 

În dimineaţa aceea, abatele Marle remarcă o crăpătură 
nouă, de dimensiuni apreciabile, care se produsese în 
timpul nopţii în bolta naosului. Şi, deşi era sigur că avea să 
se producă prăbuşirea la care se aştepta de luni de zile, 
veni totuşi să-şi celebreze ultima liturghie, îmbrăcat în 
veşmintele sacerdotale cele mai scumpe. Foarte înalt şi 
foarte puternic, cu nasul lui ca un plisc de vultur, preotul se 
ţinea încă drept şi ţanţoş, în pofida vârstei sale înaintate. Se 
lipsise de ministranţii care-l ajutau la oficierea liturghiei şi 
se ducea de colo până colo prin faţa altarului, pronunţând 
cuvintele şi executând gesturile sacramentale, ca şi cum o 


mulţime de oameni s-ar fi grăbit să se înghesuie şi să 
asculte docilă de glasul lui. Şi-n starea aceea de părăsire 
din ce în ce mai mare în care se afla biserica, stranele 
sfărâmate zăceau ţoale pe dalele din piatră, întocmai ca 
băncile dintr-o gradină publică, uitate peste iarnă sub 
bătaia ploilor şi-a zăpezilor, jalnice şi negre de mucegai, tot 
telul de ierburi începuseră să crească la poalele coloanelor 
din piatră, care treptat-treptat se acopereau de muşchi. 
Toate vânturile din lume puteau să treacă nestânjenite prin 
geamurile sparte; până chiar şi uşa cea mare, de la intrarea 
bisericii, smulsă aproape pe jumătate din zid, lăsa să 
pătrundă în interior tot felul de animale domestice din 
vecinătate. Dar cel care intra mai cu seamă în această zi 
frumoasă şi luminoasă de primăvară era soarele 
atoatebiruitor, şi părea că o năvală triumfală a vieţii punea 
definitiv stăpânire pe ruina aceasta tragică, unde numai 
câteva păsări se mai avântau pe ici şi pe colo şi unde 
buruienile începuseră să-şi arate colţul până şi printre 
cutele veşmintelor din piatră ale martirilor şi ale 
străvechilor statui de sfinţi. Şi, deasupra altarului, un Crist 
uriaş din lemn pictat şi aurit domnea încă asupra 
dărâmăturilor din jur şi îşi spânzura corpul gălbejit şi 
chinuit, stropit peste tot de un sânge de culoare neagră, ale 
cărui picături se prelingeau ca nişte lacrimi amare. 

În timp ce citea Evanghelia, abatele Marle auzi un 
trosnet mai puternic. Praf şi frânturi de ipsos căzură 
deasupra altarului. Apoi, în momentul în care preotul 
spunea tocmii rugăciunea pentru jertfa pâinii şi a vinului, 
trosnetul se auzi din nou, ca un geamăt prelung şi sfâşietor, 
sinistru, stârnind fiori reci, pământul începu să se clatine şi 
edificiul oscila câteva secunde, ca şi cum ar fi ezitat înainte 
de a se prăbuşi definitiv. Atunci, străduindu-se să-şi adune 
ultimele rămăşiţe ale credinţei sale, cu cele din urmă forţe 
de care mai dispunea, preotul înălţă spre cer potirul cu ostii 
şi imploră din tot sufletul pe Dumnezeu să realizeze 
miracolul a cărui intervenţie salvatoare, glorioasă şi plină 


de strălucire o aştepta de atâta amar de zile. Îşi închipuia 
că dacă Dumnezeu ar li dorit acest lucru, fără îndoială ca 
biserica şi-ar fi regăsit tinereţea şi vigoarea ei de odinioară, 
şi colonadele sale puternice ar fi putut să susţină naosul la 
nesfârşit. Nu ar mai fi fost nevoie de zidari, ar fi fost de 
ajuns puterea divină ca să renască acest sanctuar magnific, 
cu paraclisul din aur, cu vitraliile răspândind o lumină de 
purpură, cu lambriuri din lemn minunat sculptate şi cu 
pereţii şi pardoselele din marmură strălucitoare, în vreme 
ce un popor de credincioşi ar înălța imnuri religioase care 
să proslăvească învierea, îngenuncheaţi printre miile de 
făclii aprinse şi-n dangătul răsunător al clopotelor. O, 
Dumnezeule veşnic şi atotputernic, înalţă printr-un simplu 
gest casa ta divină, fiindcă numai tu singur mai poţi s-o 
aşezi din nou în picioare, să o umpli şi să-ţi redobândeşti 
credincioşii de odinioară, dacă nu vrei cumva să fi nimicit tu 
însuţi sub ruinele zidurilor ei. Şi, în momentul în care 
preotul ridica potirul cu ostii, nu miracolul aşteptat se 
produse, ci catastrofa. Abatele stătea acolo, în picioare, cu 
amândouă braţele deasupra capului, într-un gest superb de 
credinţa plini de eroism, implorându-şi stăpânul divin să 
moară împreună cu el dacă venise într-adevăr sfârşitul 
credinţei. În el; pa următoare, bolta se despică de parcă ar 
fi fost lovită de. trăsnet şi acoperişul se nărui într-un vârtej 
de bolovăniş şi tencuială, scoțând un bubuit înspăimântător 
ca de tunet. Zgâlţâit de la locul lui, clopotul se balansa o 
vreme, apoi se rostogoli la rândul său, reuşind, să spintece 
în doua naosul şi să târască după el restul zidurilor crăpate. 
Şi, sub soarele luminos de primăvară, nu mai rămase nimic 
din biserică decât o grămadă enormă de dărâmături, 
printre care oamenii veniţi în ajutor nu mai descoperiră nici 
măcar corpul abatelui Marie, căruia pulberea altarului 
sfărâmat părea că i-a mâncat carnea şi i-a băut sângele. Şi 
nu mai găsiră nimic nici din uriaşul Crist din lemn pictat şi 
aurit, care fusese parcă şi el trăsnit şi făcut praf, întocmai 


ca slujitorul său. Încă un mit era înlăturat, prin acest ultim 
preot care oficiase ultima lui liturghie, în ultima biserică. 

Vreme de câteva zile, lumea îl mai zări pe Hermeline, 
fostul institutor, dând târcoale prin jurul ruinelor şi vorbind 
de unul singur, aşa cum fac oamenii foarte în vârstă atunci 
când sunt obsedaţi de o anumită idee. Nu i se distingeau 
prea bine cuvintele, şi-ţi făcea impresia că se ceartă întruna 
cu cineva, reproşându-i parcă abatelui faptul că acesta nu 
obținuse de la Dumnezeul lui miracolul la care se aştepta. 
Apoi, într-o dimineaţă, îl găsiră şi pe institutor mort în patul 
său. Şi, mai târziu, după ce curăţară terenul de dărâmături, 
oamenii transformară locul acela într-o grădină cu alei 
umbrite de arbori frumoşi, plantați de-a lungul unor peluze 
cu flori care răspândeau un aer îmbălsămat de parfumuri 
proaspete. Perechile de îndrăgostiţi veniră acolo, tot aşa 
cum mergeau, în serile calde, în parcul de la Crecherie. 
Oraşul fericit se extindea mereu, copiii creşteau, alcătuiau 
noi perechi de tineri îndrăgostiţi, ale căror sărutări 
schimbate pe ascuns promiteau alţi copii, pentru 
nesfârşitele recolte ce se vor culege-n viitor. După o zi de 
muncă desfăşurată în plină voioşie, trandafirii, plini de 
voioşie şi ei, se înălţau din fiecare tufiş. Şi pe terenul acestei 
grădini atât de încântătoare, unde domnise odinioară 
edificiul părăginit al unei religii propovăduitoare de mizerie 
şi moarte, creştea acum tot ceea ce e mai frumos şi plăcut 
în om, veselia care face să-nflorească şi să rodească însăşi 
viaţa pe pământ. 


IV 


Se mai scurseră încă zece ani, timp în care oraşul se 
conturase definitiv, fiind organizat ca o aşezare nouă, în 
care să domnească dreptatea şi buna înţelegere. Şi-n anul 
acela, la 20 iunie, în ajunul uncia dintre marile sărbători ale 
muncii care aveau loc de patru ori pe an, în fiecare dintre 
cele patru anotimpuri, Bonnaire avu o întrevedere ciudată. 

În vârstă de aproape optzeci şi cinci de ani, fostul maistru 
oţelar era patriarhul oraşului, eroul muncii. Se menţinuse la 
fel de drept ca şi odinioară, înalt şi robust, cu capul lui 
puternic, cu parul des ca peria şi albit acum, foarte vioi, 
foarte sănătos şi foarte vesel. Revoluţionarul cu o 
îndelungată experienţă,  teoreticianul ideilor asupra 
colectivismului, împăcat acum pentru faptul că foştii lui 
camarazi dobândiseră fericirea, trăia gustând din plin 
răsplata îndelungatului său efort, care consta din cucerirea 
armoniei şi solidarităţii dintre oameni, mediu prielnic unde 
vedea crescând în chip fericit pe nepoţii şi strănepoţii lui. 
Era unul dintre ultimii muncitori care mai rămăseseră în 
viaţă dintre cei mulţi care purtaseră marca luptă de 
odinioară, unul dintre combatanții pentru această nouă 
organizare a societăţii ce adusese o mai dreaptă repartiție 
a bogăției, redând muncii adevărata ei nobleţe şi 
muncitorului personalitatea lui de om liber şi cetăţean. Şi 
era acoperit nu numai de ani, ci şi de glorie, fiind mândru 
că a contribuit prin numeroasa lui descendență la înfrăţirea 
diferitelor grupuri învrăjbite până atunci, fiind încă util prin 
exemplul pe care-l dădea, purtându-şi cu demnitate 


bătrâneţea, de o blândeţe şi un farmec specifice unui 
adevărat străbunic. 

Or, în seara aceea, pe la apusul soarelui, Bonnaire se- 
ntorcea tocmai dintr-o plimbare pe care o făcuse înspre 
capătul strungii Briasului. Făcea adeseori asemenea 
plimbări pe jos, sprijinindu-se numai într-un baston uşor, 
pentru plăcerea de a vedea nişte locuri care-i evocau 
amintiri îndepărtate. Ajunsese tocmai în dreptul drumului 
care dădea odinioară înspre poarta atelierelor uzinei Abis, 
de mult timp rase de pe suprafaţa pământului. Altădată, în 
locul acela se afla o punte din lemn, azvârlită peste albia 
râului Mionne, dar nu mai rămăsese din el nici măcar o 
urmă, fiindcă torentul fusese canalizat şi pe deasupra lui 
trecea acum un bulevard larg. Câte schimbări nu se mai 
petrecuseră-n ultima vreme! Cine ar mai fi recunoscut în 
aceste locuri, după cotitura aleii acesteia atât de liniştită şi 
atât de luminoasă, mărginită de-o parte şi de alta de case 
curate care râdeau în soare, vechea intrare noroioasă şi 
întunecată a atelierelor blestemate? Şi în momentul în care 
Bonnaire se opri pentru o clipă, cu statura lui impunătoare 
şi ţinuta demnă şi frumoasă de bătrân ce duce un trai tihnit, 
fostul maistru oţelar avu surpriza să zărească stând pe o 
bancă un alt bătrân ce părea măcinat de mizerie, cu faţa 
scofâlcită, părul murdar şi-ncâlcit, cu hainele numai 
zdrenţe, slab şi zgâlţâit de friguri. 

Şi fu atât de uimit de această apariţie puţin obişnuită, 
încât nu se putu abţine să spună cu voce tare: 

— Un sărac! 

Era într-adevăr un om sărman, şi trecuseră acum ani 
întregi de când nu mai întâlnise niciunul. La drept vorbind, 
acesta nu era din regiunea lor, se vedea cât de colo. Pantofii 
din picioare şi hainele de pe el erau complet albe de praf, şi 
probabil că ajunsese acolo, la intrarea în oraş, după multe 
zile şi zile de umblet pe jos. Desaga goală şi bastonul, 
scăpate din mâinile lui obosite, îi zăceau la picioare. Cu o 


înfăţişare epuizată, privea în jurul lui cu ochii rătăciţi, ca un 
om dezorientat, care nu mai ştie pe ce lume se află. 

Bonnaire se îndreptă către el, foarte mişcat de 
spectacolul pe care-l avea dinaintea sa. 

— Bietul de tine, pot să-ţi vin în ajutor cu ceva?... Am 
impresia că te găseşti la capătul puterilor şi destul de 
necâjit, dacă nu mă-nşel. 

Apoi, fiindcă sărmanul om nu răspundea niciun cuvânt, 
stând mai departe cu privirile rătăcite şi rostogolindu-şi 
ochii de la o margine la alta a orizontului, Bonnaire 
continuă: 

— 'Ţi-e foame? Ai nevoie de un pat bun ca să te odihneşti? 
Vino cu mine, ai să găseşti aici sprijin şi înţelegere. 

Abia într-un târziu, bătrânul acela atât de nefericit şi atât 
de tulburat se hotări în sfârşit să deschidă gura, 
bolborosind încet, mai mult pentru el însuşi parcă: 

— Beauclair, Beauclair, aici e-ntr-adevăr Beauclair? 

— Fără-ndoială că-i Beauclair, te afli-n Beauclair, asta-i 
mai mult decât sigur, declară maistrul oţelar, zâmbind 
prietenos. 

Dar, văzându-l pe bătrânul acela sărman dând semne din 
ce în ce mai puternice de surpriză, nelinişte şi chiar de 
îndoială, înţelese până la urmă despre ce-i vorba: 

— Ai cunoscut Beauclairul de altădată şi probabil că a 
trecut mult timp de când nu ai mai călcat cu piciorul prin 
locurile astea? 

— Da, sunt mai bine de cincizeci de ani de atunci, 
răspunse necunoscutul cu vocea lui cavernoasă. 

Auzind aceste vorbe, Bonnaire izbucni într-un hohot 
puternic de râs. 

— Ah! Apoi, în cazul ăsta nu mă mai miră că-ţi vine greu 
să te orientezi. Au avut loc câteva schimbări mai serioase... 
Aşa, de pildă, uite, în locul ăsta se aflau atelierele uzinei 
Abis, care acum au dispărut de mult, în vreme ce acolo, jos, 
mai departe puţin, întregul Beauclair de altădată, grămada 
aia de cocioabe de odinioară, a fost ras de pe suprafaţa 


pământului; şi, după cum vezi, s-a ivit un oraş nou, care s-a 
construit începând de la parcul uzinei Crecherie şi până 
aici, invadând vechiul oraş cu verdeață în jurul căsuţelor 
acestea albe, care râd în soare printre copaci, încât îţi face 
impresia că totul nu este altceva decât o imensă grădină... 
Bineînţeles că trebuie să stai mult pe gânduri până să te 
poţi orienta aici. 

— Nu, nu, văd eu că ăsta nu mai e Beaucilairul... Or fi 
într-adevăr acolo cele două promontorii ale munţilor 
Bleuses, între care se înghesuie strunga Briasului şi-o mai fi 
într-adevăr, acolo, mai departe, câmpia Roumagne. Dar 
asta-i tot ceea ce a mai rămas, restul, grădinile şi casele pe 
care le am înaintea ochilor, aparţine altei regiuni, unei 
regiuni mai bogate şi mai frumoase decât o ştiu eu şi pe 
care n-am mai văzut-o niciodată... Haida-de, trebuie să-mi 
iau din nou tălpăşiţa de pe aici, fiindcă m-am înşelat, cu 
siguranţă, asupra drumului. 

Şi adunându-şi de pe jos desaga goală şi bastonul, se 
străduia din răsputeri să se ridice de pe bancă, până în 
momentul când privirile i se opriră, în sfârşit, asupra 
bătrânului care-i arătase atâta amabilitate şi-i vorbise atât 
de prietenos. Până atunci se uitase la el ca prin vis; absorbit 
parcă de gândurile ce-l frământau şi dând drumul 
cuvintelor cu jumătate de glas, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui 
însuşi. Apoi, după prima privire pe care o aruncase asupra 
chipului lui Bonnaire, deveni dintr-odată mut şi păru 
cuprins de fiori, vrând să se îndepărteze-n grabă. Aşadar, 
omul care nu mai recunoscuse oraşul îl recunoscuse pe 
fostul maistru oţelar? Şi acesta din urmă se simţi tare 
mişcat de flacăra neaşteptată ce se ivi în ochii străinului, cu 
o faţă de nerecunoscut, aşa cum era ea acoperită de o 
barbă încâlcită şi murdară, şi se apucă să-i examineze 
chipul mai cu atenţie. Oare unde mai văzuse el ochii aceştia 
limpezi, în care, din când în când, se aprindeau scântei de o 
violenţă plină de sălbăticie? Dintr-odată, în memorie i se 
redeşteptară amintiri ce-l făcură să se cutremure la rândul 


lui, în vreme ce un întreg trecut reînvia în strigătul care-i 
ţâşnea de pe buze: 

— Ragu! 

Vreme de cincizeci de ani îl crezuseră mort. Prin urmare, 
corpul pe care-l găsiseră a doua zi după fuga ucigaşului în 
străfundul unei prăpăstii de-a munţilor Bleuses, mutilat şi 
zdrobii, nu fusese al lui? Vasăzică trăia, trăia, Dumnezeule 
mare! Îşi făcea apariţia din nou, şi această extraordinară 
reînviere, mortul acesta care se ivea din mormânt după ce 
se scursese atâta timp şi se petrecuseră atâtea evenimente 
îi provoca lui Bonnaire o oarecare nelinişte din pricina 
faptelor întâmplate odinioară şi a celor ce s-ar putea 
întâmpla mâine. 

— Ragu, Ragu, tu eşti? 

Bătrânul avea din nou bastonul în mâna şi desaga goală 
pe umăr. Dar, din moment ce fusese recunoscut, ce motiv ar 
mai fi avui ca să plece mai departe? Prin urmare, nu putea 
să se fi înşelat asupra drumului. 

— Bineînţeles că eu sunt, bătrâne Bonnaire, şi-n definitiv, 
din moment ce şi tu trăieşti, tu, care eşti mai în vârstă decât 
mine cu zece ani, nu văd de ce n-aş putea să fiu şi eu încă în 
viaţă. Ah, e adevărat că sunt cam dărâmat, dar nu-mi 
lipseşte nicio piesă din mine, după cum vezi! 

Apoi, continuă cu acelaşi ton zeflemitor de altădată: 

— Ei, haide, îmi dai cuvântul tău de onoare că toată 
grădina asta măreaţă, cu casele astea frumoase, reprezintă 
într-adevăr Beauclairul? Vasăzică am ajuns la capătul 
drumului şi singurul lucru care-mi mai rămâne de făcut este 
să găsesc vreun han unde s-ar îndura să mă lase să mă culc 
într-un ungher de grajd. 

Bonnaire se-ntreba pentru ce oare se-ntorsese omul 
acesta? Ce gânduri se frământau sub acest craniu răvăşit 
de mizerie, ce intenţii se ascundeau îndărătul acestei feţe 
chinuite după atâţia ani de vagabondaj şi de viaţă grea? Din 
ce în ce mai neliniştit, plin de tot felul de temeri, fostul 
maistru oţelar îl şi vedea pe Ragu declanşând cine ştie ce 


scandal şi tulburând atmosfera sărbătorească de a doua zi. 
Nu îndrăzni să-l întrebe direct, din primul moment. Dar, pe 
de o parte vrând să-l aibă sub ochii lui, pe de altă parte fiind 
cuprins de milă şi cu sufletul îndurerat, din pricină că-l 
reîntâlnea într-un aşa hal de mizerie, îi spuse: 

— Nu există niciun fel de han în localitate, prietene, dar 
ai să vii să stai la mine. Poţi să mănânci cât te ţine burta şi 
ai să dormi într-un pai cu aşternutul curat. Apoi, o să mai 
stăm de vorbă, ai să-mi spui care-ţi sunt vrerile, şi am să te 
ajut pe cât îmi stă în puteri, ca să fii mulţumit. 

Ragu îl luă din nou peste picior. 

— Ha-ha! Care-mi sunt vrerile! Niciuna, ce mai contează 
dorinţele unui cerşetor bătrân, pe jumătate infirm. Vreau 
numai să revăd ţinutul unde m-am născut şi să arunc în 
trecere o privire asupra lui. Ideea asta mă chinuie de multă 
vreme şi nu aş fi murit liniştit până ce nu aş fi revenit ca să 
fac o mică plimbare pe aici... Nu-i aşa că-i drept? În 
definitiv, drumurile sunt largi şi-i permis tuturor să meargă 
pe ele, nu? 

— Fără-ndoială. 

— Atunci, am pornit-o la drum! Oh, sunt ani şi ani de zile 
de atunci. Când ai picioarele betege şi niciun ban în pungă, 
nu înaintezi prea repede. Totuşi, până la urmă ajungi, 
fiindcă, după cum vezi, mă aflu aici... Şi bineînţeles ca am 
să merg cu tine, din moment ce-mi oferi ospitalitate ca un 
bun camarad. 

Noaptea se lăsa, astfel încât cei doi bătrâni putură să 
străbată-ncetişor noul Beauclair, fără ca cineva să-i fi 
observat câtuşi de puţin. Şi Ragu continua să-şi exprime 
uluirea, arunca priviri la dreapta şi la stânga lui, fără să 
poată să recunoască măcar vreunul dintre locurile pe unde 
trecea. În cele din urmă, când Bonnaire se opri în faţa uneia 
dintre casele cele mai arătoase, adăpostită sub un pâlc de 
arbori frumoşi, nu se putu abţine să nu scoată un strigăt 
care-i trăda întreg sufletul lui de odinioară: 


— Ai făcut deci avere, după cum te văd, ai ajuns un 
adevărat burghez! 

Fostul maistru oţelar începu să râdă: 

— Nu, nu, n-am fost de când mă ştiu şi nu sunt decât un 
simplu muncitor. Dar e adevărat că până la urmă am făcut 
cu toţii avere şi trăim cu toţii ca nişte burgheji! 

Ragu rânji, stăpânindu-şi cum putu mai bine teama şi 
invidia. 

— Un muncitor nu poate trăi ca un burghez şi, atâta 
vreme cât mai munceşte încă, înseamnă că n-a făcut avere. 

— Aşa e, prietene, nu te contrazic, dar o să mai vorbim 
noi despre asta şi am să-ţi explic cu totul pe-ndelete... Până 
atunci însă, intră, intră. 

Bonnaire locuia singur, pentru câtva timp, în aceasta casa 
care aparţinea de fapt nepoatei sale, Claudine, căsătorită 
cu Charles Froment. Trecuse mult timp de când tătucul 
Lunot murise, şi fiica lui, soră cu Ragu, îngrozitoarea La 
Toupe, se dusese să-l întâlnească la rândul său, după o 
ceartă teribilă, în care se speriase ca însăşi cât putuse să 
ţipe de tare, după câte se spuneau. Când Ragu află de 
această dublă pierdere, de faptul că acum lipseau din casă 
tatăl şi sora lui, făcu doar un simplu gest ce părea să 
însemne că se aştepta la aşa ceva, din pricina vârstei lor 
înaintate. După o jumătate de secol de absenţă nici nu poţi 
fi surprins, dacă la întoarcerea acasă nu mai regăseşti pe 
nimeni. 

— Aici suntem prin urmare acasă la nepoata mea, 
Claudine, fiica băiatului meu cel mai mare, a lui Lucien, 
care s-a căsătorit cu Louise Mazelle, domnişoara rentierilor 
de care trebuie să-ţi aminteşti. La rândul ei, Claudine s-a 
căsătorit cu Charles Froment, unul dintre feciorii celui care 
a pus bazele asociaţiei de la Crecherie. Şi chiar acum am 
condus-o pe fetiţa lor, Alice, o puştoaică de opt ani, la o 
mătuşă a ei de la Formerics, de unde nu cred că o să se 
întoarcă decât mâine dimineaţă. 

Apoi încheie cu un ton glumeţ: 


— După cum vezi, copiii în au luat la ei de câteva luni, cu 
gândul să mă îngrijească... Casa-i a noastră, aşa că 
mănâncă şi bea fără nicio grijă, după aceea o să te conduc 
în odaia unde-i patul tău, şi mâine, când s-o face ziuă, o să 
vedem ce avem de făcut. 

Ragu îl ascultase cu un aer de om obosit. Îl aiureau pur şi 
simplu toate aceste nume, toate aceste căsătorii care 
avuseseră loc în absenţa lui, toate aceste trei generaţii care 
acum defilau în galop pe dinaintea ochilor lui. Cum să mai 
înţeleagă, cum să se mai orienteze în hăţişul atâtor 
evenimente care se desfăşuraseră fără ca el să ştie ceva 
despre asta, în mijlocul atâtor căsătorii şi naşteri care se 
petrecuseră între timp? Nu mai scoase un cuvânt şi mâncă, 
lacom, friptura rece şi fructele ce-i fuseseră servite, aşezat 
la masa aceea îmbelşugată, în încăperea pe care lampa 
electrică o scălda într-o lumină puternică. Atmosfera de 
bunăstare şi abundență de care se simţea înconjurat îi 
apăsa tara îndoială greu pe umerii lui de bătrân vagabond, 
căci părea şi mai împovărat de ani, şi mai sfârşit chiar, în 
vreme ce, cu ochii pironiţi pe farfurie, devora totul, 
aruncând priviri piezişe asupra acestei fericiri ce părea să 
domnească în jurul său şi din care el nu făcea parte, 
îndelungata ranchiună ce se-ngrămădise în sufletul său, 
neputinţa de a se răzbuna care îl făcea să se simtă cuprins 
de înfrigurare, visul devenit acum irealizabil de a triumfa 
până la urmă din pricina dezastrului ce-l dorise altora, toate 
ieşeau la iveală chiar din însăşi muţenia lui şi din aerul 
copleşit în care-l scufundase vederea atâtor bogății ce 
domneau în jurul lui. Şi în vreme ce Ragu mânca în felul 
acesta, Bonqaire fu cuprins din nou de un simţământ ciudat 
de indispoziţie, văzându-l atât de întunecat şi de frământat 
de tot soiul de gânduri, şi fostul maistru oţelar se întreba 
prin ce aventuri neprevăzute putuse să treacă Ragu vreme 
de o jumătate de secol, minunându-se de faptul că mai era 
încă în viaţă după ce dusese un vai atât de nenorocit. 


— Şi pe unde oare ai umblat tot timpul ăsta? îl întrebă el 
în cele din urmă. 

— Oh, peste tot! răspunse Ragu, schiţând un gest prin 
care voia să cuprindă întreg orizontul, de jur-împrejur. 

— Atunci înseamnă că ai văzut multe ţări, mulţi oameni şi 
lucruri interesante? 

— Oh, da, am fost prin toată Franţa, prin Germania, prin 
Anglia, prin America, şi într-adevăr pot să zic că mi-am 
târât picioarele de la un capăt la celălalt al lumii. 

Şi, mai înainte de a se duce la culcare, îşi povesti în linii 
mari întreaga lui viaţă de vagabond fără niciun căpătăi, 
trândav şi profitor, refractar întotdeauna faţă de muncă. 
Reprezenta un caz tipic de felul în care un sistem nedrept 
de salarizare poate să strice pe un om, sădindu-i în suflet 
numai şi numai gândul de a-l distruge pe patron doar cu 
scopul de a-i lua locul, pentru ca odată ajuns în această 
postură să-şi poată oprima la rândul lui pe foştii tovarăşi de 
muncă. Nu visa altă bucurie-n viaţă decât aceea de a 
dobândi o avere considerabilă, pe care s-o toace mulţumit 
de faptul că a ştiut să exploateze mizeria celor sărmani. Şi, 
violent la vorbă, laş totuşi în faţa stăpânului, necinstit şi 
beţiv, incapabil să desfăşoare o muncă în care să aibă 
continuitate, se plimbase în felul acesta din atelier în atelier, 
din ţară-n ţară, fiind alungat de pretutindeni şi dedându-se 
de fiecare dată la tot felul de fapte necugetate. Niciodată 
nu putuse să-şi pună un ban deoparte, prin toate locurile pe 
unde trecuse mizeria îi fusese tovarăş de drum şi fiecare an 
care se scursese îi adusese o nouă decădere. Şi, când 
ajunse la bătrâneţe, fu o mare minune faptul că nu muri 
până la urmă de foame, părăsit de toţi pe marginea vreunui 
şanţ. Până aproape la vârstă de şaizeci de ani mai lucră încă 
şi reuşi să i se încredinţeze mici treburi de făcut. După 
aceea, eşuă într-un spital, dar trebui până la urmă să iasă şi 
de acolo, apoi intră din nou într-altul. De cincisprezece ani 
se încăpăţâna să supravieţuiască în felul acesta, fără să ştie 
prea bine cum şi din ce, trăind la voia întâmplării. Ajunsese 


să cerşească pentru a dobândi de-a lungul drumului o 
bucată de pâine şi o legătură de paie necesare ca să-şi facă 
aşternut. Şi nimic nu reuşise să sădească în sufletul lui 
simţăminte mai frumoase, nici să-nlocuiască turbarea 
ascunsă ce-l stăpânea şi dorinţa furibundă de a deveni 
patron şi de a profita de pe urma muncii altora. 

— Dar, reluă Bonnaire, care abia îşi reţinea valul de 
întrebări ce-i veneau pe buze, toate aceste ţări pe care le-ai 
străbătut se aflau, după câte am auzit, în plin progres. Aici, 
ştiu bine, am înaintat mai repede şi suntem în avans faţă de 
ei. Cu toate acestea, întreaga lume se găseşte angrenată 
într-o evoluţie ascendentă, nu-i aşa? 

— Da, da, răspunse Ragu cu aerul lui zeflemitor, se zbat 
şi-ncearcă să aşeze societatea pe o bază nouă; ceea ce nu 
m-a împiedicat totuşi să crap de foame pretutindeni pe 
unde am trecut. 

Germania, Anglia şi mai cu seamă America fuseseră 
cuprinse de mari greve şi de mişcări populare teribile. În 
toate ţările pe care le străbătuse, după cum îl împingea de 
la spate norocul, ranchiuna sau trândăvia, văzuse 
desfăşurându-se evenimente tragice. Ultimele imperii se 
prăbuşeau, în locul lor se năşteau republici noi, popoarele 
învecinate se uneau şi începeau să desființeze frontierele 
dintre ele. Era ca o erupție de primăvară, când zăpezile se 
topesc şi dispar, lăsând la iveală pământul roditor, în care 
seminţele încolţesc şi plantele se dezvoltă şi-nfloresc în 
fiecare zi mai mult, mângâiate de un soare generos şi 
fratern. Cu siguranţă că întreaga omenire se alia în plină 
efervescenţă, preocupată în sfârşit să-şi întemeieze acele 
cetăţi în care să domnească fericirea. În ceea ce-l priveşte 
pe el, fire îndărătnică, mereu nemulţumit de toţi şi de toate, 
chiulangiu şi ranchiunos, suferise din pricina acestor 
schimbări progresiste, în cursul cărora primise tot felul de 
lovituri, după cum se plângea el, fără ca vreodată să fi găsit 
măcar prilejul să jefuiască pivniţa unui om mai acătari, 
pentru a putea să bea o dată pe saturate, cât îi cerea 


gâtlejul. Astăzi, bătrânul vagabond, bătrânul cerşetor îşi 
bătea joc într-un mod cumplit de oraşul lor, unde domneau 
dreptatea şi pacea! Fiindcă toate acestea nu-i dăruiau 
tinereţea, cei douăzeci de ani la care fugise-n lume, nici 
palatul plin de sclavi pe care-l visa şi unde şi-ar fi petrecut 
ultimele zile din viaţă scufundat în plăceri, ca regii despre 
care citise-n curţi. Şi luă în bălaie de joc, dar şi cu o 
oarecare amărăciune, toate aceste animale de povară care 
se numeau totuşi oameni şi care îşi dădeau atâta osteneală 
pentru a pregăti unor strănepoţi din secolul viitor o casă 
ceva mai curată, de care muncitorii de astăzi nu puteau să 
se bucure decât în vis. 

— Şi totuşi, visul acesta constituie de multă vreme un 
prilej de fericire, spuse Bonnaire cu un ion liniştit. lar ceea 
ce spui nu e adevărat decât pe jumătate, fiindcă, încă de pe 
acum, casa aceasta despre care vorbeşti este aproape 
înălţată şi e foarte frumoasă, foarte sănătoasă şi foarte 
veselă, după cum ai să vezi mâine, când am să ţi-o arăt, şi 
să-mi spui pe urmă dacă nu-i o plăcere să locuieşti acum în 
asemenea condițiuni. 

Şi atunci îi spuse că a doua zi vor merge să asiste la una 
dintre cele patru sărbători ale muncii, care aveau loc la 
începutul fiecărui nou anotimp al anului şi prilejuiau o mare 
bucurie printre oamenii din Beauclair. Fiecare dintre aceste 
zile era marcată prin petreceri deosebite, într-un cadru 
inspirat chiar din anotimpul respectiv. De pildă, aceea de a 
doua zi, sărbătoarea verii, era împodobită cu toate florile şi 
fructele pământului, care se revărsau într-o minunată 
cascadă de culori, dezvăluind bogăţiile dobândite pe fondul 
de o splendida măreție al orizontului întreg şi al cerului, 
deasupra căruia strălucea un soare puternic de iunie. 

Ragu se cufundase din nou în negurile gândurilor, 
nutrind în sinea lui o teamă ascunsă că în Beauclair s-a 
realizat până la urmă vechiul vis de fericire socială. Îi era 
oare sortit, într-adevăr, după ce străbătuse atâtea şi atâtea 
țari angrenate în focul luptelor crâncene pentru a plămădi 


societatea de mâine, să vină şi să o vadă, aproape gata 
instaurată, în acest oraş al lui, din care trebuise să fugă, 
într-o seară când săvârşise tentativa aceea nebună de 
omucidere? Această fericire pe care o căutase cu atâta 
înfrigurare pretutindeni se făurea acolo, acasă, în vreme ce 
el lipsea; şi acum, când se întorcea acasă, o făcea numai şi 
numai pentru a privi cu ochii fericirea altora, într-un 
moment în care el însuşi nu mai putea conta pe niciun fel de 
bucurie. Ideea aceasta, că-şi depanase întreg caierul vieţii, 
ajungea până la urmă să-l doboare şi se simţea copleşit de 
oboseală şi mizerie, în vreme ce isprăvea-n tăcere sticla cu 
vin pusă dinaintea lui. Şi, în momentul în care Bonnaire se 
sculă pentru a-l conduce-n camera lui, o încăpere cu pereţii 
imaculaţi şi un pat mare şi, curat, care mirosea frumos, îl 
urmă cu un pas şovăitor, suferind cumplit din pricina 
acestei ospitalităţi atât de largi, oferită cu o generozitate de 
frate. 

— Somn uşor, prietene, şi ne vedem mâine dimineaţă. 

— Da, mâine dimineaţa, dacă nu s-o întâmpla cumva să se 
scufunde în timpul nopţii toată lumea asta blestemată. 

Între timp, Bonnaire, după ce se trânti la rândul lui în 
pat, se chinui mult timp până să adoarmă. Nici el nu era 
mai puţin tulburat de această întâlnire neaşteptată, 
întrebându-se care puteau să fie intenţiile lui Ragu. De zece 
ori îi venise în gând să-l întrebe direct şi de zece ori 
rezistase tentaţiei, de teama de a nu provoca vreo explicaţie 
neplăcută. Nu era oare mai bine să fie rezervat şi apoi să 
acţioneze potrivit împrejurărilor? Îi era frică de cine ştie ce 
scenă îngrozitoare, de faptul că acest vagabond nenorocit, 
înnebunit de mizeria în care trăise până acum şi de situaţia 
nenorociră în care se găsea, să nu se fi întors pentru a face 
scandal din nou, punând la cale cine ştie ce împotriva lui 
Luc, apucându-se s-o insulte pe Josine şi reluând de la capăt 
poate actul lui criminal de odinioară. Pentru aceasta 
Bonnaire îşi propuse să nu-l părăsească mici măcar o clipă 
a doua zi şi să-l conducă el însuşi peste tot, pentru a avea 


certitudinea că nu se duce singur în nicio alta parte. De 
altminteri, în intenţia aceasta a lui de a-i arăta totul se 
ascundea o tactică înţeleaptă, speranţa că o să-l uluiască şi 
să-i stăvilească orice rea pornire, prin spectacolul unei 
bogății şi puteri economice dobândite, în aşa fel încât să-l 
facă să simtă că-i cu totul inutil să se înfurie şi să se revolte 
de unul singur împotriva unor stări de lucru fireşti. Fără- 
ndoială că-n momentul în care ar cunoaşte adevărul, n-ar 
mai îndrăzni să facă niciun act necugetat, şi-nfrângerea lui 
ar fi definitivă. Şi-n cele din urmă Bonnaire adormi, hotărât 
să înfrunte şi această cea de pe urmă luptă, pentru a 
dobândi armonia, liniştea şi înfrăţirea tuturor oamenilor. 

A doua zi, încă de la orele şase dimineaţa, trompetele 
fanfarelor făcură să răsune chemări vesele ce zburau pe 
deasupra  acoperişurilor din  Beauclair, anunțând 
sărbătoarea muncii. Soarele se şi ridicase pe boltă şi părea 
un mesager de bucurie şi putere, pornit să străbată un cer 
minunat de iunie, albastru-intens, pe imensitatea căruia nu 
plutea niciun nor. Ferestrele se deschiseră pretutindeni, se 
schimbară saluturi de la o casă la alta, prin mijlocul 
verdeţei, şi se simţi cum tresaltă de veselie sufletul 
oamenilor care populau oraşul nou, în vreme ce chemarea 
trompetelor continua, stârnind în fiecare grădină pe rând 
exclamaţiile de bucurie ale copiilor şi râsetele cristaline ale 
perechilor de îndrăgostiţi. 

Bonnaire, care se îmbrăcă în grabă, îl găsi şi pe Ragu în 
picioare, gata spălat în apa ce se găsea din abundență în 
baia vecină, îmbrăcat cu hainele curate ce i le pusese încă 
din ajun pe unul dintre scaune. Şi, acum odihnit, Ragu 
devenise din nou zeflemitor, hotărât să-şi bată joc de toţi şi 
de toate, să nu accepte nici cel mai mic progres. Văzând 
cum intră pe uşă gazda, schiţă din nou rânjetul lui 
răutăcios, sarcastic şi pângăritor. 

— Ia spune-mi, bătrâne, ce i-a apucat acum şi pe 
păcătoşii ăştia să facă un vacarm atât de îngrozitor cu 
trompetele lor blestemate? Treaba asta cred că-i foarte 


stânjenitoare pentru oamenii cărora nu le place să fie treziţi 
aşa, dintr-odată, din somn. În fiecare dimineaţă vi se cântă 
muzică dintr-asta în cazarma voastră? 

Fostul maistru oţelar prefera să-l vadă glumind în felul 
acesta. Începu să râdă liniştit. 

— Nu, nu, astăzi este aşa fiindcă e sărbătoare şi lumea se 
trezeşte-n plină veselie. În zilele celelalte poţi să te scoli mai 
târziu şi domneşte pretutindeni linişte absolută. Dar când 
viaţa e plăcută, te scoli întotdeauna dis-de-dimineaţă şi 
numai infirmii simt regretul că sunt nevoiţi să zacă în pat. 

Apoi continuă cu bunătatea lui plină de grijă: 

— Ai dormit bine? N-ai mai avut nevoie de nimic? 

Ragu se strădui din nou să fie dezagreabil: 

— Oh, dorm bine oriunde, şi află că de ani de zile mă culc 
prin clăi cu fân pe care le preţuiesc mai mult decât cele mai 
bune paturi din lume... La fel ca toate născocirile astea, 
băile astea, robinetele astea cu apă rece şi apă caldă, 
încălzitoarele astea electrice care funcţionează numai 
printr-o simplă apăsare de buton şi îţi aduc bineînţeles 
servicii atunci când eşti grăbit. Altminteri, socotesc că-i 
preferabil să te speli direct în apa râului şi să te încălzeşti 
cu o sobă dintr-aia de construcţie veche. 

Şi, văzând că gazda nu-i răspunde, spuse-n încheiere: 

— Ce tot băgaţi atâta apă-n casele voastre? Trebuie că 
sunt pline de igrasie. 

Ah, ce nedreptate! Apele acestea şiroind pretutindeni, 
apele acestea binefăcătoare, atât de limpezi şi atât de 
proaspete, care reprezentau acum sănătatea, bucuria şi 
forţa Beauclairului, scăldându-i străzile şi grădinile şi 
dăruindu-i o veşnică tinereţe! 

— Apele noastre sunt prietenele noastre, zânele bune ale 
destinului nostru fericit, se mulţumi să-i răspundă Bonnaire. 
Le vei vedea ţâşnind peste tot şi dând rodnicie oraşului... 
Hai, vino să mâncăm ceva mai întâi, apoi vom ieşi puţin să 
ne plimbam, imediat după ce terminăm masa. 


În sufrageria luminoasă, inundată de razele soarelui care 
abia răsărise, această primă masă de dimineaţă fu 
delicioasă. Pe faţa de masă foarte albă se găseau din belşug 
lapte, ouă şi fructe, iar alături de ele o pâine minunat 
coaptă, atât de aurie şi atât de parfumată, încât îţi dădeai 
seama că fusese frământată şi preparată de maşini 
perfecţionate, pentru un popor fericit. Şi bătrânul 
Bonnaire, ospitalier, se străduia din toate puterile să fie cât 
mai atent şi delicat cu sărmanul lui comesean, purtându-se 
ca o gazdă plină de duioşie, dar în acelaşi timp cu multă 
simplitate, ceea ce făcea să domnească o atmosfera plăcuta, 
calmă, de o blândeţe infinită. 

În vreme ce mâncau, continuară să discute de una şi de 
alta. Ca şi cu o zi mai înainte, Bonnaire nu crezu de cuviinţă 
să-i pună întrebări directe, din prudenţă. Totuşi, era 
conştient de faptul că Ragu, întocmai ca toţi criminalii, se 
întorcea chiar în locurile unde comisese delictul, mistuit de 
nevoia aceea de neînvins să afle şi să vadă rezultatul 
acţiunilor sale. Oare Josine mai trăia încă? Ce făcea? Şi Luc, 
salvat de la moarte, o luase oare la el? în sfârşit, ce 
deveniseră şi unul şi celălalt? Toate aceste întrebări 
arzătoare făceau, fără doar, şi poate, să strălucească în 
ochii bătrânului vagabond o flacără vie de curiozitate. Dar, 
din moment ce nu rostea măcar un cuvânt despre aceste 
lucruri, păstrând o discreţie absolută în jurul lor, Bonnaire 
n-avu încotro şi se mulţumi să-şi pună-n aplicare proiectele 
pe care şi le făcuse încă din ajun, şi anume să-i înfăţişeze 
întreg oraşul cel nou, glorios, prosper şi plin de vigoare, 
prin care să-l uluiască pe musafir. Şi, fără să pomenească 
vreodată numele lui Luc, începu să-i descrie măreţia operei 
pe care o întreprinseseră. 

— Ca să înţelegi mai bine cum stau lucrurile, prietene, e 
necesar, înainte de a merge să ne plimbăm prin Beauclair, 
să-ţi descriu în linii mari unde am ajuns. Astăzi poţi să asişti 
la triumful, la înflorirea deplină a operei pe care, în 
momentul plecării tale, abia dacă o-ncepusem. 


Şi îi istorisi din nou, de la începutul începutului, povestea 
evoluţiei prin care trecuseră, cum luase fiinţă uzina de la 
Crecherie, bazată pe asocierea fondurilor financiare cu 
munca şi inteligenţa, un fel de societate pe acţiuni, unde se 
făcea împărţirea echitabilă a beneficiilor, îi descrise lupta 
pe care o duseseră cu cealaltă fabrică, Abisul, unde domnea 
forma primitivă a vechiului sistem de salarizare, şi cum 
ajunseră până la urma s-o înfrângă, luându-i locul, şi 
cucerind puţin câte puţin nenorocitele de mahalale de 
odinioară ale Beauclairului prin valul victorios al noilor 
căsuțe albe şi luminoase, atât de vesele şi atât de plăcute ca 
aspect. Apoi îi povesti cum celelalte uzine din vecinătate, de 
nevoie sau din spirit de imitație, veniseră să se alipească la 
prima lor asociaţie, cum se creaseră în mod inevitabil alte şi 
alte ramuri, în funcţie de specialităţile respective, ramura 
textilă, ramura construcţiilor şi aşa mai departe, şi-n felul 
acesta, puţin câte puţin, meseriile se grupaseră în sindicate 
bine organizate, care reuneau toate profesiile şi toate 
branşele la infinit. În cele din urmă se crease o colaborare 
reciprocă mai strânsă între producţie şi consumaţie, prin 
care se desăvârşise victoria sistemului lor, şi munca 
reorganizându-se pe baze noi, prin intermediul unui plan 
vast, reuşise să valorifice în mod practic sentimentul de 
solidaritate umană şi astfel se ivise ca din pământ o 
societate nouă. Nu se mai lucrau decât patru ore pe zi, şi 
fiecare îşi alegea în mod liber specialitatea unde dorea să 
muncească, pe care şi-o putea schimba oricând, pentru ca 
activitatea pe care o desfăşura să rămână la fel de 
atrăgătoare, căci fiecare om avea mai multe meserii, 
putând să le practică trecând de la o ramură la alta. Aceste 
meserii erau legate între de în mod logic, ca însăşi 
structura noii orânduiri sociale, bazate pe muncă, ele acum 
înainte socotită unica lege a vieţii, cea care regla însuşi 
progresul omenirii. Maşinile, care odinioară erau duşmanii 
muncitorilor, deveniseră acum sclavele docile, cele ce-şi 
asumau sarcinile cele mai grele ale activităţii de producţie. 


Când cetăţeanul împlinea vârstă de patruzeci de ani. se 
socotea că se achitase de datoria lui faţă de societate, şi de 
aici încolo lucra numai pentru propria lui plăcere. Şi-n 
vreme ce cooperarea în domeniul producţiei făcea să se 
nască în felul acesta o nouă societate, bazată pe munca 
liber consimţită a tuturor oamenilor, uncie să domnească 
dreptatea şi pacea, cooperarea în domeniul consumaţiei 
condamnase la moarte comerţul, acest mecanism parazitar, 
care măcina în mod inutil energiile şi aducea mari profituri 
numai pentru unii. Țăranul dăruia grâul muncitorului din 
industrie, care la rândul lui dăruia fierul şi uneltele agricole 
de care acesta avea nevoie. Magazinele universale 
centralizau produsele şi le distribuiau într-un mod 
nemijlocit, după cum era nevoie de ele. Oamenii 
economisiseră în felul acesta milioane şi milioane, de când 
nimic nu se mai furase prin intermediul speculei şi al 
jecmănirii clienţilor. Întreg felul lor ele viaţa se simplificase 
şi se tindea spre dispariţia completă a banilor şi spre 
desfiinţarea tribunalelor şi a închisorilor, disputele pentru 
probleme personale stingându-se treptat-treptat şi făcând 
pe oameni să nu se mai arunce unii asupra altora, cuprinşi 
de nebunia jafului, înşelăciunilor sau chiar crimelor. Şi-n 
definitiv, pentru ce să se mai comită crime de acum înainte, 
din moment ce nu mai existau oameni săraci şi nici 
dezmoşteniţi ai vieţii, din moment ce pacea şi frăţia se 
instaurau din zi în zi mai mult între cetăţenii oraşului, 
convinşi, până la urmă, că fericirea fiecăruia nu se putea 
dobândi decât din fericirea tuturor? Domnea de multă 
vreme o pace  statornică, impozitele sângeroase 
dispăruseră, ca şi toate celelalte impuneri, niciun fel de taxe 
sau contribuţii nu mai existau, niciun fel de interdicții, o 
libertate totală a producţiei şi a schimburilor se instaurase 
pretutindeni. Şi, mai cu seamă, de când o serie întreagă de 
paraziți sociali fuseseră înlăturați, de când fusese redus 
numărul imens al slujbaşilor şi funcţionarilor de toate 
felurile, magistrați, militari sau preoţi, care sugeau 


odinioară viaţa din trupul umanităţii, se realizase o atât de 
formidabilă acumulare de bogății şi o asemenea 
îngrămădire imensă de bunuri, încât, de la un an la altul, 
grânarele deveniseră din ce în ce mai strâmte şi trosneau 
sub greutatea din ce în ce mai mare a averii poporului. 

— Toate astea sunt foarte bune, îl întrerupse Ragu. Dar 
n-au nicio importanţă pentru mine! Adevărata fericire 
înseamnă, după mine, să poţi să stai şi să nu faci nimic toată 
ziua, şi din moment ce voi mai lucraţi încă înseamnă că nu 
sunteţi nişte domni. Nu mă las eu convins aşa, cu una, cu 
două... Apoi, într-un fel sau într-altul, şi voi sunteţi plătiţi, 
aşa că şi aici domneşte acelaşi sistem al salarizării, dar, 
după cum văd, şi tu ai fost convins până la urmă de ideile 
astea, tocmai tu, care susţineai sus şi tare distrugerea 
totală şi înlăturarea vechii orânduiri numai pe calea 
armelor? 

Bonnaire schiţă un zâmbet plin de sinceritate şi veselie. 

— E foarte adevărat ceea ce spui, au ajuns până la urmă 
să mă convingă de dreptatea ideilor astea. Înainte credeam 
în necesitatea unei revoluţii care să izbucnească dintr- 
odată, a unui atac prin surprindere care să ne dea în mâini 
puterea şi împreună cu ea stăpânirea asupra pământului şi 
mijloacelor de producţie. Dar cum poţi oare rezista în faţa 
tăriei de argument pe care ţi-o oferă exemplul viu? De 
atâţia şi atâţia ani văd aici cum se dobândeşte pe o cale 
sigură dreptatea socială şi înfrăţirea fericită a oamenilor, pe 
care le visam atât de mult, încât deveniseră pentru mine un 
fel de obsesie! Atunci m-am înarmat cu răbdare şi, până la 
urmă, au ajuns să mă convingă cuceririle dobândite până 
azi, în speranţa că ele reprezintă o chezăşie pentru victoria 
definitivă care va avea loc mâine... Şi, sunt de acord cu tine, 
au mai rămas multe de făcut, libertatea şi dreptatea pe care 
le-am instaurat noi nu sunt desăvârşite, capitalismul şi 
sistemul de salarizare trebuie să dispară complet, 
contractul social se va debarasa de toate formele autorităţii, 
individul va fi liber, într-o societate liberă. Şi noi vom face 


tot ceea ce putem pentru ca urmaşii noştri, copiii şi nepoţii 
noştri, să realizeze această societate în care să domnească 
o dreptate şi o libertate într-adevăr desăvârşite. 

Şi încheie atunci explicându-i metodele noi întrebuințate 
în instruirea şi educaţia copiilor, creşele, şcolile, atelierele 
de practică prin care se străduiau să trezească tineretului 
responsabilităţi de om matur şi să fie cultivate şi îndrumate 
toate energiile şi pasiunile, în aşa fel încât fetele şi băieţii, 
crescând laolaltă, să înnoade o mai strânsă legătură între ei 
în momentul în care se iubesc, pentru că de familiile nou 
formate trebuie să depindă forţa noii societăţi. Viitorul din 
ce în ce mai liber se afla acolo, în mâinile acestor perechi 
care păşeau pragul zilei de mâine şi care creşteau tocmai 
pentru acest viitor, cu voinţa şi inteligenţa călite-n efortul 
decisiv al muncii. Dacă fiecare generaţie va fi tot mai liberă 
şi mai capabilă să-mpartă dreptatea şi bunătatea în jurul 
său, va putea să-şi aducă o contribuţie tot mai rodnică la 
victoria finală. Şi, deocamdată, bogăţia incalculabilă a 
oraşului nou va spori! a nesfârşit, din moment ce se 
suprimase aproape în întregime dreptul de moştenire, 
nemaipermiţându-se unui număr restrâns de oameni să 
acumuleze averi fabuloase şi otrăvitoare, pricina tuturor 
discordiilor, şi se ajunsese puţin câte puţin ca produsul 
minunat al muncii tuturor să aparţină de acum înainte 
tuturor. Rentele, ca şi veniturile dobândite din împrumuturi 
de stat erau şi ele, la rândul lor, suprimate, şi rentierii, acei 
trândavi care trăiau din munca altora sau din averile pe 
care şi le îngrămădiseră şi tezaurizaseră într-un mod 
egoist, erau o specie în curs de dispariţie. Toţi cetăţenii 
erau la fel de bogaţi, pentru că oraşul, care trepida de 
munca făcută în comun, nemaiîntâlnind obstacole-n calea 
sa, fiind scutit de risipă inutilă şi izgonind hoţia, ajunsese să 
acumuleze bogății imense, ale căror rezerve reprezentau 
fără îndoiala o sursa de nesecat. Distracţiile şi plăcerile 
vieţii, rezervate odinioară numai câtorva privilegiați, 
bucatele alese, florile şi podoabele strălucitoare, al căror 


farmec înfrumuseţează viaţa omului, reprezentau astăzi un 
drept al tuturor. Şi chiar dacă în casele oamenilor domnea o 
mare simplicitate, fiecare familie mulţumindu-se să aibă un 
cămin fericit, clădirile de utilitate publică străluceau de o 
somptuozitate extraordinară, se dovedeau vaste, permiţând 
accesul unui număr imens de vizitatori, asigurând un 
confort desăvârşit şi erau de un farmec ce făcea din ele un 
fel de palate ale poporului, de locuri unde domnea o 
dragoste neprihănită şi unde îţi dădeai seama că e bine să 
trăieşti, existau muzee, biblioteci, teatre, instalaţii pentru 
băi, jocuri şi distracţii de tot soiul, galerii pentru expoziţii 
de pictură, din care puteai pătrunde în saloane pentru 
reuniuni şi săli de conferinţe şi cenacluri, pe care le 
frecventa întreg oraşul în ceasurile de odihnă. Şi întâlneai 
la tot pasul cămine ospitaliere, spitale specializate pentru 
fiecare gen de boala şi azile, unde cei bolnavi sau infirmi 
aveau acces gratuit, maternităţi, care dovedeau grija 
pentru mamă şi copil, unde femeia însărcinată era 
transportată încă din primele luni dificile şi unde o ţineau 
internată şi după naştere, pe ea şi pe noul născut, până 
când femeia îşi recăpăta complet forţele. În felul acesta se 
punea problema şi se rezolva în oraşul cel nou preocuparea 
pentru mamă şi pentru copil, pentru mamă ca izvor al vieţii 
veşnice şi pentru copil ca mesager victorios al viitorului. 

— Acum, spuse în încheiere Bonnaire zâmbind, pentru că 
ai terminat de mâncat, hai să vedem cu ochii lucrurile astea 
frumoase despre care ţi-am vorbit, Beauclairul nostru 
reconstruit şi plin de glorie, aşa cum e el astăzi, când a 
îmbrăcat haina de sărbătoare. N-o să-ţi rămână nici măcar 
un colţ interesant pe care să nu-l fi vizitat. 

Ragu, hotărât să nu plece steagul cu una, cu două, înălţă 
ca de obicei din umeri, repetând fraza care i se părea cea 
mai convingătoare: 

— Cum vrei, numai că n-o să mă faci să cred că sunteţi 
domni, fiindcă, din moment ce continuaţi să munciti, 
înseamnă că aţi rămas mai departe nişte oameni săraci. 


Munca-i stăpâna noastră şi nu sunteţi deocamdată decât un 
popor de sclavi. 

În faţa intrării îi aştepta, o maşina mică, acționată electric 
şi prevăzută cu două locuri. Existau multe altele 
asemănătoare la dispoziţia tuturor. Fostul maistru oţelar, 
care, în pofida vârstei lui înaintate, îşi păstrase ochiul ager 
şi mâna sigură, îl ajuta pe tovarăşul său să se urce şi se 
instală şi el alături, ca să conducă vehiculul. 

— N-o să mă schilodeşti până la urmă cu drăcia asta de 
maşinărie? 

— Nu, nu-ţi fie teamă. Electricitatea mi-e prietenă 
credincioasă şi, după cum ai văzui, sunt ani de zile de când 
facem casă bună-mpreună. 

Şi rostea vorbele acestea cu un glas prietenos şi 
înduioşat, ca şi cum ar fi vorbit despre o noua divinitate 
căreia i se-nchina, pomenind puterea binefăcătoare din 
care oraşul îşi trăgea cea mai mare parte a prosperității şi 
fericirii de care se bucura. 

— O s-o întâlneşti pretutindeni această mare şi suverană 
energie, fără de care mi s-ar fi putut realiza un progres atât 
de rapid. Reprezintă acum unica forţă care ne alimentează. 
maşinile şi nu se mărgineşte numai la atelierele noastre, ale 
tuturor, ci pătrunde şi în casele oamenilor, unde-i ajută la 
îndeplinirea unor meşteşuguri mici, domestice, e ca o sclavă 
îmblânzita de care poate dispune fiecare, pentru cele mai 
mărunte lucrări, învârtind numai de un întrerupător. Se 
apasă pe un buton, şi ca ne dă lumină-n cameră. Se apasă 
pe alt buton, şi ea ne dă căldură. Peste tot, prin comune sau 
prin oraş, pe străzi ca şi înăuntrul celor mai modeste 
locuinţe este prezentă şi lucrează tăcută-n locul nostru, 
reprezentând forţele îmblânzite ale naturii, trăsnetul 
înlănţuit, din care ne creăm fericirea. Şi a trebuit s-o 
producem în cantităţi incalculabile, s-o avem aşa cum avem 
aerul pe care-l respirăm, aproape pe gratis, s-o folosim aşa 
cum respirăm, pentru plăcerea de a respira, fără să ne fie 
frică niciodată de risipă,. oricât de nebunească ar fi 


cantitatea pe care o consumăm. Dar se pare că încă nu-i 
suficientă, şi fostul stăpân al domeniului de la Crecherie 
spune că face în continuare tot felul de cercetări, ca să ne 
dea şi mai multă energie electrică, în aşa fel încât să ne 
putem permite să aprindem noaptea un adevărat astru 
deasupra Beauclairului, pentru a înlocui soarele şi a face să 
domnească la noi strălucirea unei zile fără sfârşit. 

Râdea din toată inima, vorbind despre această nouă 
speranţă a lor de a pune pe fugă pentru totdeauna bezna 
nopţii, în vreme ce maşina gonea de-a lungul bulevardelor 
largi, cu mersul ei rapid şi lin. Ideea lui Bonnaire era ca, 
înainte de a se plimba prin Beauclair, să dea o raită pe la 
Combettes, pentru a-i arăta mai întâi însoţitorului său 
măreţul domeniu care transformase câmpia Roumagne într- 
un adevărat paradis de fertilitate şi minunăţii. Dimineaţa 
aceasta de sărbătoare făcuse ca totul să pară luminos, şi 
drumurile erau pline de o veselie zgomotoasă, sub razele 
unui soare triumfător şi splendid. Şi un număr infinit de alte 
maşinuţe la fel cu a lor alergau de colo până colo, pline de 
cântece şi de râsete. Soseau de asemenea mulţi tineri de 
prin satele vecine, cea mai mare parte dintre ei în grupuri- 
grupuri de băieţi şi fete, împodobiţi cu flori şi panglici, care 
salutau în trecere, cu bucurie, pe bătrânul lor strămoş. Şi 
ce culturi minunate de cereale se desfăşurau în dreapta şi-n 
stânga drumului, lanuri întinse, cultivate cu grâu, ale căror 
margini se pierdeau în zare, mări de grâu de un verde 
întunecat şi cu tulpini înfrăţite! În locul petecelor de 
pământ, ciopârţite în fâşii înguste, cu solul steril din pricină 
că era prost întreţinut şi cultivat, câmpia întreagă nu mai 
era decât un imens lan, bine îngrăşat, arat adânc şi 
însămânţat cu pricepere de mâinile numeroase puse alături 
una de alta, unde solidaritatea oamenilor, împăcaţi în cele 
din urmă, determinase obţinerea unei formidabile fertilităţi 
şi a unor recolte uriaşe pentru un popor care trăia în 
dreptate şi-nfrăţire. Când pământul nu mai era bun, se 
refăcea solul administrându-i-se îngrăşăminte chimice care 


îl făceau să redobândească toate calităţile ce-i lipseau. Îl 
îngrijeau şi-l protejau împotriva intemperiilor şi, prin 
cultivarea lui intensivă, se obțineau două recolte, iar 
legumele şi fructele se găseau din belşug în toate 
anotimpurile. Forţele oamenilor erau cruţate mulţumită 
maşinilor, şi sute şi sute de hectare arabile se acopereau ca 
printr-o minune cu recolte bogate. Se vorbea chiar foarte 
adesea de intenţia de a deveni stăpânii norilor şi de a-i 
dirija după voie, prin mijlocirea unor curenţi electrici de 
largă frecvenţă, în aşa fel încât, începând din acel moment, 
să se poată obţine zile cu ploaie sau zile cu soare după cum 
cercau nevoile agriculturii. Omul, după ce a cucerit 
pământul, va cuceri şi cerul şi va făuri din aştri un fel de 
anexe ale pământul ui. În dimineţile zilelor de mari 
sărbători ar mătura cerul albastru, făcându-l de un albastra 
mai curat şi mai profund, şi ar elibera soarele de nori, 
întocmai cum ştergi de praf un policandru atârnat de 
plafonul unei săli uriaşe. Deocamdată, de rândul acesta, 
pentru sărbătoarea muncii din prima zi de vară, policandrul 
ardea chiar şi aşa, răspândind o strălucire orbitoare de-a 
lungul drumurilor care şerpuiau ca nişte panglici albe 
printre întinderile imense de grâu verde ce-şi rostogoleau 
talazurile până hăt, departe, în largul zării. 

— După cum vezi, dragul meu prieten, reluă Bonnaire, 
schiţând un gest larg cu mâna, de la un capăt la celălalt al 
orizontului numai şi numai pâine. Există pâine de ajuns 
pentru toată lumea, pâinea la care fiecare om născut pe 
lumea asta are dreptul. 

— Îi hrăniţi cu alte cuvinte chiar şi pe aceia care nu 
muncesc? întrebă Ragu. 

— Fără îndoială... Numai că nu există niciun om care să 
nu muncească, în afară poate de bolnavi şi infirmi. Când eşti 
sănătos, te plictiseşti cumplit dacă nu faci nimic. 

Acum, maşinuţa trecea printre nişte livezi cu arbori 
fructiferi şi erau o minunăţie aceste alei interminabile de 
cireşi încărcaţi cu fructe date-n pârg. Ai fi spus că sunt nişte 


pâlcuri de pomi vrăjiţi, care înfruntau soarele, râzându-i în 
faţă. Caisele nu erau coapte, iar merii şi perii se încovoiau 
sub povara roadelor încă verzi. Reprezentau cu toţii un 
belşug atât de mare de poame, încât ar fi fost suficiente să 
îndestuleze un popor întreg până la primăvara următoare. 

— Numai pâine, chiar dacă ar fi pentru toată lumea, nu 
constituie un prânz prea bogat, reluă Ragu pe un ton 
sarcastic. 

— Oh, răspunse Bonnaire, care începuse la rândul lui să 
fie şi el ironic, se poate adăuga şi puţin desert. După cum 
vezi, fructele nu lipsesc. 

Ajunseseră la Combettes. Satul murdar de odinioară 
dispăruse şi case noi şi curate se construiseră în mijlocul 
verdeţei, de-a lungul albiei râuleţului Grand-Jean, infect 
altădată, astăzi canalizat şi lăsând să curgă printre malurile 
sale betonate o apă limpede, care făcea fertilitatea 
terenurilor înconjurătoare. Nu mai era vechiul loc uitat da 
Dumnezeu, plin de murdărie şi de mizerie, unde ţăranii se 
înglodau de secole într-o încăpățânare de oameni mărginiţi, 
măcinându-şi vieţile în ura cu care erau obişnuiţi să 
trăiască. Spiritul adevărului şi libertăţii trecuse şi pe acolo, 
şi ţăranii îşi îndreptaseră feţele înspre progres, înspre 
ştiinţă şi armonie, care le luminaseră minţile, împăcând 
inimile şi aducând sănătatea, bogăţia şi veselia în case. De 
când consimţiseră cu toţii să se alăture umăr lângă umăr la 
muncă, se născuse fericirea fiecăruia. Şi niciodată o 
experienţă mai concludentă nu reuşise să se manifeste atât 
de vesel sub soare; felul în care se desfăşuraseră lucrurile 
la  Combettes. dăduse dreptate celor care visaseră 
transformările acestea în viaţa satului, şi casele răsfirate, 
strălucind de curăţenie, întăreau impresia de bunăstare, 
fericire şi bucurie. 

— Îţi aminteşti de vechile sate ale comunei Combettes? îl 
întrebă din nou Bonnaire pe Ragu. De cocioabele 
scufundate-n glod şi-n murdărie, de ţăranii cu ochi 


sălbăticiţi de ură, care se plângeau că mor de foame? 
Priveşte ce a creat colectivizarea. 

Dar, stăpânit de un sentiment cumplit de invidie, Ragu nu 
voia să se lase convins, sperând totuşi să descopere în 
vreun colţişor o pricină cât de mică de nemulţumire, fiind 
urmărit de acel blestem al muncii care rămăsese-n sângele 
lui de om trândav, de salariat țintuit în lanţurile sclaviei. 

— Din moment ce muncesc, nu sunt fericiţi, continuă el să 
repete cu încăpățânare. Fericirea lor e mincinoasă, 
bunăstarea supremă este în momentul în care nu mai ai 
nevoie să faci nimic. 

Şi tocmai el, care odinioară lovise în preoţi, se înarmă cu 
argumente de la ei, continuând pe acelaşi ton: 

— Oare nu spune catehismul că munca e o pedeapsă şi o 
degradare a omului? Când ai ajuns în paradis, nu mai faci 
NIMIC. 

La întoarcere trecură prin faţa fostei proprietăţi de la 
Guerdache, astăzi devenită una dintre grădinile publice ale 
oraşului nou, plină fără-ncetare de mame tinere veghind un 
cârd întreg de copii jucăuşi. Vasta clădire, pe care o 
măriseră şi mai mult, servea în continuare drept casă de 
odihnă pentru  lehuzele care aşteptau acolo să-şi 
restabilească pe deplin forţele, plimbându-se printre arborii 
imenşi şi rondurile cu fiori. Acest palat de odinioară, pe 
care poporul îl moştenise în mod legitim şi unde se găsea, în 
sfârşit, ca la el acasă, fiind în stăpânirea lui fireasca, 
reprezenta un domeniu magnific. Pajiştile erau pline de 
boschete cu flori plăcut mirositoare, aleile largi se pierdeau 
pe sub bolțile înalte ale frunzişurilor dese de copaci, unde 
găseai umbră şi linişte. Şi pe aceste alei minunate, de-a 
lungul cărora odinioară galopau vânătorii, astăzi mame 
liniştite, în rochii de culori vesele, împingeau cărucioare din 
care râdeau copii nou-născuţi. 

— Ce-mi pasă mie de toate astea, spuse din nou Ragu, din 
moment ce-i un lux şi o plăcere la îndemâna oricui? Nu îmi 


mai surâde câtuşi de puţin, atâta vreme cât nu sunt numai 
ale mele. 

Dar maşinuţa gonea întruna şi-n curând pătrunseră din 
nou în Beauclair. Aspectul general al oraşului reconstruit 
era într-adevăr acela al unei grădini imense, unde casele se 
răsfirau firesc în mijlocul verdeţii, dintr-o nevoie parcă de 
aer curat şi de viaţă liberă. În loc să se înghesuie unele într- 
altele, ca-n vremurile de tiranic şi groază de altădată, 
casele păreau acum că s-au risipit, pentru a dobândi mai 
multa linişte, mai multă sănătate şi fericire. Terenurile, care 
aparţineau tuturor, nu costau nimic, şi se-întindeau de la un 
promontoriu la celălalt al munţilor Bleuses. Şi, în definitiv, 
pentru ce s-ar fi îngrămădit casele, din moment ce câmpia 
se desfăşura cât vedeai cu ochii? Oare câteva mii de metri 
pătraţi de pământ reprezintă prea mult pentru o familie 
numeroasă, în vreme ce atâtea regiuni imense ale 
pământului nu sunt nici măcar locuite? Prin urmare, fiecare 
îşi alesese lotul lui şi-şi construise casa după cum îl tăiase 
capul. Niciun fel de aliniament, ci numai nişte bulevarde 
largi, care traversau oraşul pe lângă grădinile oamenilor 
pentru a uşura comunicațiile, şi doar case printre porni, 
aşezate la voii întâmplării şi la bunul plac al gospodarilor 
care le locuiau. Dar oricare ar fi fost orientarea şi aşezarea 
fiecăreia dintre ele, toate păstrau acelaşi aer intim, familial 
şi o înfăţişare de locuinţe vesele, în care domnea curăţenia 
absolută. Şi, mai cu seamă, toate erau împodobite cu 
plăcuţe din gresie şi faianţă în culori vii, acoperişuri din 
țiglă sau tablă emailată balcoane din zid, pervazuri largi şi 
panouri netede, încadrate şi ornate cu ciubuce, frize şi 
cornişe, ale căror nuanţe albastre ca a cicoarei, galben ca a 
păpădiilor sau roşu ca a macilor le făceau să pară nişte 
imense buchete de flori, împrăştiate printre coroanele verzi 
ale arborilor. Nimic nu putea fi mai fermecător şi mai vesel, 
şi se simţea acolo cum renăştea şi înflorea frumuseţea 
folclorului, o parte din frumuseţea ce există-n lume şi la 
care poporul avea şi el dreptul, mai cu seamă că geniul său 


se manifesta aici mai mult ca oriunde, într-o adevărată 
recoltă de capodopere. Apoi, în pieţe şi la răspântiile 
marilor bulevarde se  înălţau monumente publice, 
construcţii imense în care fierul şi oţelul jucau un rol de 
seamă, realizând structuri îndrăzneţe. Măreţia tuturor 
acestor construcţii rezulta din însăşi simplitatea lor, din 
adaptarea lor logică la nevoile de întrebuințare ale 
oamenilor, din alegerea materialelor de bază şi a acelora 
necesare pentru decoraţiuni. Întreg poporul trebuia să se 
simtă acolo ca la el acasă, şi muzeele acestea, bibliotecile, 
teatrele, băile, laboratoarele, sălile de reuniuni şi cele de 
distracţii nu reprezentau nimic altceva decât un fel de case 
comune deschise tuturor oamenilor, unde aveai prilejul să-ţi 
petreci câteva ceasuri  nestânjenit, într-o atmosferă 
frăţească. Şi încă de pe acum se puteau observa porţiuni 
întregi de bulevard acoperite cu geamuri, un fel de galerii 
pe care edilii oraşului nou îşi propuneau să le încălzească 
iarna pentru a permite circulaţia liniştită a pietonilor, în 
timpul ploilor mari şi al frigurilor intense. 

În acest timp, Ragu manifesta fără voia lui câteva semne 
de surpriză, şi Bonnaire, văzându-l în felul acesta, cu totul 
rătăcit, începu să râdă. 

— Ah, nu mai e chiar aşa de uşor să te orientezi printre 
clădiri... Acum ne aflăm în fosta piaţă a Primăriei, îţi mai 
aduci aminte de piaţa aceea pătrată, din care se despărţeau 
cele patru artere, strada care ducea spre Brias, cea care 
mergea spre Farmeyes, a treia spre Saint-Cron şi, în sfârşit, 
ultima spre Magnolles. Numai că, din pricină că vechea 
clădire a primăriei ajunsese o ruină, au demolat-o împreună 
cu fosta şcoală, unde atâtea generaţii învăţaseră să citească 
sub ameninţarea nuielei. Şi, după cum vezi, în locul ei s-a 
construit seria asta de pavilioane imense, laboratoarele de 
chimie şi de fizică, unde fiecare om care cercetează este 
liber să vină să studieze şi să experimenteze, în momentul 
când crede că a făcut vreo descoperire utilă pentru 
întreaga comunitare. Apoi, cele patru străzi s-au 


transformat, cocioabele au dispărut de pe suprafaţa 
pământului, s-au plantat arbori şi nu au mai rămas în 
picioare decât vechile case burgheze mai arătoase, 
înconjurate de grădini şi unde prin căsătorii s-a ajuns până 
la urmă să se instaleze în ele nepoţii noştri, ai oamenilor 
săraci de odinioară. 

Din momentul acela Ragu începu să se orienteze mai bine 
prin acest vechi cartier al Beauclairului elegant de altădată, 
fireşte cel mai puţin atins de demolări. A fost nevoie totuşi 
ca Bonnaire să continue să-i semnaleze-n trecere 
transformările radicale ce se petrecuseră datorită victoriei 
societăţii noi. Clădirea subprefecturii se păstrase intactă, 
adăugându-i-se numai alte două aripi, legate de ea prin 
galerii, pentru a se deschide acolo o bibliotecă. La fel, 
clădirea tribunalului adăpostea acum un muzeu, în vreme 
ce închisoarea cea nouă, cu toate celulele ei, putuse să fie 
transformată, fără prea mari cheltuieli, într-un aşezământ 
de băi, unde găseai ţâşnind din robinete apă din belşug. 
Parcul, plantat cu arbori ornamentali de pe terenul fostei 
biserici prăbuşite, avea încă de pe acum umbrare frumoase, 
presărate prin jurul micului lac ce se formase chiar pe locul 
vechii cripte subterane. Pe măsură ce diversele autorităţi 
ale administraţiei de stat şi organele ei de represiune 
tindeau să dispară, clădirile erau înapoiate poporului, şi el 
dispunea de folosinţa lor pentru asigurarea bunăstării şi 
bucuriei lui. Şi-n vreme ce maşinuţa lua un alt viraj şi se- 
ntorcea iar de-a lungul unui bulevard larg şi frumos, Ragu 
se simţi din nou dezorientat. 

— Dar aici unde mai suntem oare? 

— Pe fosta stradă Brias, răspunse Bonnaire. Ehei, 
aspectul locurilor s-a schimbat mult. În momentul în care 
samsarlâcurile micilor negustori au dispărut, prăvăliile s-au 
închis una câte una şi vechile case au fost până la urmă 
demolate, lăsând locul acestor construcţii noi, pe care le 
vezi zâmbind în soare printre boschetele de trandafiri sau 
liliac. 


Şi acolo, în dreapta noastră, râul Clougquc a fost canalizat 
şi acoperit, mocirla aia otrăvită, peste care s-a construit 
acum o alee paralelă cu bulevardul pe care ne aflăm. 

Continuă să-i amintească în felul acesta de strada Brias 
de odinioară, îngustă şi întunecată, cu pavajul ei mereu 
noroios şi tropăâitul necontenit al turmei de oameni. Oamenii 
care reprezentau pătura de jos a societăţii, cu feţe livide şi 
mânioase, îşi târau pe acolo foamea, prostituatele 
vagabondau prin acel loc seara, iar gospodinele sărace se 
perindau pe aceeaşi stradă, din prăvalie-n prăvălie, căutând 
neliniştite să obţină câte ceva de ale gurii pe datorie. Era 
imperiul peste care domneau dinastiile Labogque, luându-şi 
birul de la cumpărători, Caffiaux, otrăvind pe muncitori cu 
alcoolul lui falsificat, precum şi măcelarul Dacheux, 
supraveghind carnea, carnea aceea considerată de el 
sfântă, hrana bogaţilor doar, în vreme ce frumoasa 
brutăreasa, buna doamnă Mitaine, era singura care accepta 
într-adevăr să mai închidă ochii din timp în timp, atunci 
când o pâine sau două dispăreau din galantarul ei, în zilele 
în care micuţilor de pe stradă le era foame. Şi acum, strada 
se curăţase de mizeria şi suferinţele acelea atât de mari şi 
un suflu nou de viaţă, un suflu eliberator, măturase din 
drumul lui magherniţele, unde sărăcia generală era şi mai 
mult agravată din pricina comerţului practicat de negustori 
nesăţioşi, maşinăria aceea inutilă care toca bogăţiile şi forţa 
oamenilor. Bulevardul se întindea acum liber, larg, canalizat 
şi invadat de un soare strălucitor, nemaiavând pe cele două 
laturi ale lui decât casc de muncitori fericiţi, în vreme ce 
mulţimea care se plimba pe acolo în această dimineaţă 
luminoasă de sărbătoare a triumfului muncii era veselă şi 
zâmbitoare. 

— Dar, în cazul ăsta, exclama Ragu, din moment ce 
pârâul Clouguc se află aici, sub rondurile astea acoperite cu 
gazon, înseamnă că fostul Beauclair se afla acolo, jos, în 
locul unde s-a ridicat parcul ăsta nou de locuinţe, cu faţade 
albe, ascunse pe jumătate de umbrare? 


Şi, de data aceasta, rămase complet năucit. Se afla într- 
adevăr în faţa locurilor unde se întindea odinioară vechiul 
Beauclair, grămada aceea murdară de cocioabe împrăştiate 
într-o mlaştină dezgustătoare, cu străzi care nu vedeau 
soarele nici ziua-n amiaza mare, fără aer şi împuţite de un 
canal care le străbătea chiar prin mijlocul lor. Nefericita 
populaţie de muncitori se îngrămădea în aceste cuiburi 
pline de insecte parazitare şi de epidemii şi agoniza în felul 
ăsta de secole şi secole, plecând grumazul sub apăsarea 
îngrozitoarei nedreptăţi sociale. Îşi amintea mai cu seamă 
de strada Trois-Lunes, cea mai întunecată, cea mai îngustă 
şi cea mai mârşavă dintre toate. Şi iată că acum, o pală de 
vânt drept şi răzbunător purificase această cloacă, luând cu 
sine oribilele dărâmături şi plantând în loc aceşti porni şi 
verdeaţa, printre care sc-nalţaseră sălaşuri luminoase, pline 
de sănătate şi bucurie! Nimic nu mai rămăsese din vechea 
viaţă de josnicie, din temniţa care-şi răspândea duhorile 
otrăvitoare sub cerul liber, ca un ulcer din pricina căruia 
omenirea ar fi ajuns să se prăpădească. Odată cu dreptatea, 
revenise şi voioşia oamenilor, şi de aceea se auzeau 
izbucnind pretutindeni, din fiecare locuinţă, cântece şi 
râsete ce umpleau străzile noi, roind de tineret în haine de 
sărbătoare. 

Bonnaire se amuza de uluiala care-l cuprinsese pe Ragu, 
plimbându-l cu o viteză redusă pe aleile noi ale acestui oraş 
fericit al muncii. Zilele de sărbătoare, când oamenii se 
odihneau sau petreceau, îl înfrumuseţau şi mai mult, fiindcă 
toate casele erau împodobite şi lăsau să fluture-n adierile 
uşoare ale dimineţii drapele în culori vii, în vreme ce 
covoare strălucitoare atârnau pe la toate ferestrele şi uşile. 
Pragurile caselor erau încadrate cu buchete de trandafiri, 
străzile erau de asemenea acoperite şi, de fapt, erau atât de 
mulţi trandafiri, crescuţi pe întinsele terenuri din 
vecinătate, încât întreaga urbe putea să se împodobească 
cu ei, întocmai ca o codană în dimineaţa nunţii. Orchestre 
se auzeau răsunând pretutindeni, coruri de băieţi şi fete 


tinere îşi luau zborul cu puternice vibrații sonore, voci 
curate de copii se înălţau tot mai sus, până când se 
pierdeau în înaltul cerului. Şi parcă şi soarele strălucitor şi 
încurajator se pregătise deopotrivă pentru sărbătoare şi- 
ntinsese din razele lui uriaşe feţe de masă aurii, care se 
prelungeau la nesfârşit sub bolta de mătase albastră a 
cerului. Întreaga populaţie a oraşului începea acum să iasă 
la plimbare, şi femeile mai cu seama purtau rochii de 
culoare deschisă, împodobite cu văluri fine, atât de scumpe 
odinioară, dar care astăzi stăteau la îndemâna tuturor. 
Modele noi, foarte simple şi totuşi pline de distincţie, le 
făceau pe purtătoarele lor să pară adorabile. De când 
monezile fuseseră retrase treptat din circulaţie, aurul era 
folosit numai pentru confecţionarea bijuteriilor, şi fiecare 
fată, încă din prima zi de la naştere, îşi avea rezervate 
colierele, brăţările şi inelele ei, aşa cum copiii de altă dată 
îşi aveau rezervate jucăriile lor. Toate acestea nu mai aveau 
niciun fel de valoare, aurul devenea doar un obiect de 
podoabă, şi la fel se va întâmpla în curând şi cu diamantele 
şi celelalte pietre preţioase pe care cuptoarele electrice le 
vor produce cât se poate de curând în nişte cantităţi 
incalculabile, saci de rubine, de smaralde şi de safire cu 
care să poată să se înfrumuseţeze toate femeile. Încă de pe 
acum, fetele îndrăgostite care treceau pe stradă la braţul 
iubiţilor aveau părul împodobit cu stele sclipitoare. Şi tot 
felul de perechi se perindau pe dinaintea celor doi bătrâni: 
treceau proaspeţi logodnici, legaţi printr-o dragoste liber 
consimţită; treceau soţi, călătoriţi de douăzeci de ani, care 
se aleseseră unii pe alţii, fără ca nimeni să se amestece în 
viaţa lor, şi ca urmare aveau să nu se mai despartă 
niciodată; treceau familii de oameni în vârstă, care 
ajunseseră la această etate consecvenţi în dragostea lor, 
mână-n mână, tot mai strâns uniţi cu fiecare an ce se 
scurgea. 
— Dar unde se duc la ora asta? întrebă Ragu. 


— Se duc în vizită unii la alţii, răspunse Bonnaire. Şi îşi 
fac invitaţii care mai de care pentru petrecerile frumoase 
de astă-seară, unde o să asişti şi tu. Dar, de fapt, mulţi 
dintre ei nu merg nicăieri anume, ci ies pur şi simplu la 
soare, ca să petreacă în aer liber ziua de odihnă, pentru că 
sunt oameni cu firi vesele şi se simt ca la ei acasă atunci 
când se plimbă pe străzile astea frumoase, care sunt ale lor, 
şi se bucură de ele, împărțindu-le frăţeşte unii cu alţii. Apoi, 
astăzi există pretutindeni tot felul de jocuri şi distracţii, 
bineînţeles gratuite, pentru ca intrarea la orice soi de 
aşezăminte publice este liberă. Grupurile de copii pe care-i 
vezi merg să vadă spectacole la circ, în vreme ce o bună 
parte din mulţimea asta se îndreaptă spre sălile de 
conferinţe, se duc la spectacole sau să participe la audiții 
muzicale... Spectacolele de teatru au rolul să contribuie la 
instruirea şi educaţia societăţii. 

Dar, în momentul când trecea prin faţa unei case ai cărei 
locatari erau tocmai pe punctul să iasă, opri pe neaşteptate 
maşinuţa. 

— Vrei să vizitezi interiorul uneia dintre casele noastre 
n0i?... Suntem chiar la nepotul meu, Felicien, şi pentru că 
este încă acasă, ne va putea primi. 

Felicien era fiul lui Severin Bonnaire, care era însurat cu 
Leonie, fiica lui Ma-Bleue şi a lui Achille. Gourier, cu 
cincisprezece zile-n urmă, Felicien se căsătorise la rândul 
lui cu Helene Jollivet, fiica lui Andre Jollivet şi a Paulinei 
Froment. Dar, când Bonnaire vru să-i explice lui Ragu 
aceste noi legături, bătrânul vagabond schiţă un gest de om 
complet năucit, al cărui cap se zăpăceşte de-a binelea în 
mijlocul unui astfel de labirint al alianțelor ce avuseseră loc. 
Proaspăta familie era de-a dreptul fermecătoare, soţia 
foarte tânără, de o frumuseţe adorabilă de femeie blondă, 
soţul de asemenea blond, înalt şi bine legat. În căminul lor, 
unde copiii n-avuseseră încă timpul să se ivească pe lume, 
se simţea că domneşte o dragoste sinceră, camerele erau 
foarte vesele şi foarte luminoase, cu un mobilier complet 


nou şi ele o eleganţă plină de simplitate. De altminteri, în 
ziua aceea, întreaga casă era, ca şi străzile, împodobită cu 
trandafiri, încât îţi venea să crezi că-n Beauclair plouase cu 
trandafiri, aşa de mulţi existau pretutindeni în jur, până şi 
pe acoperişuri. Vizitaseră bucuroşi întreaga casă şi reveniră 
în cele din urmă-n încăperea care servea drept atelier, o 
cameră imensă, pătrată, în mijlocul căreia se afla un motor 
electric. Strungar în metal în afară de alte trei sau patru 
meserii pe care le exercita în acelaşi timp, lui Felicien îi 
plăcea să lucreze la el acasă, din propria-i iniţiativă, şi la fel 
se întâmpla cu mulţi dintre colegii de-o vârstă cu el, 
existând un adevărat curent în mijlocul acestei noi 
generaţii, care prefera să exercite profesiunea de mic 
meseriaş la domiciliu, liber şi stăpân pe producţia lui, în 
afara aceleia pe care o realiza la atelierele aparţinând 
tuturor şi cară fuseseră fondate până atunci din anumite 
necesităţi ale oraşului. Pentru aceşti muncitori individuali, 
energia electrică făcea minuni, şi o aveau la dispoziţia lor în 
casc, aşa cum aveau şi apa izvoarelor. Reprezenta într-un 
anume chip o latură comodă a muncii care putea în acest fel 
să fie exersată la domiciliu, curat şi fără prea multă 
oboseală; şi fiecare casa se transformase într-un atelier de 
familie, strângând laolaltă mai puternic forţele căminului, 
muncitorul fiind în întregime liber în oraşul liber. 

— Pe diseară, dragii mei copii, spuse din nou Bonnaire, 
luându-şi rămas bun. Veniţi la masă cu noi, să cinăm 
împreună? 

— Oh, nu, bunicule, de data asta e imposibil, fiindcă 
suntem invitaţi la masa de bunica Morfain. Dar o să fim 
vecini, şi la desert venim la voi. 

Ragu se urcă din nou în maşinuţă, fără să rostească 
niciun cuvânt. Vizitase casa în tăcere, oprindu-se o clipă-n 
faţa motorului electric. Şi reuşi de bine de rău să-şi ascundă 
emoția de care era iar cuprins, văzându-se în mijlocul unei 
asemenea îndestulări şi a unei atât de mari fericiri ce se 
vădea pretutindeni: 


— la te uită la ei, ce fel de case de burghezi bogaţi şi 
fericiţi mai sunt şi astea unde-n mijlocul celei mai mari 
camere au proţăpit ditamai maşina?... Sunt de acord că 
muncitorii voştri locuiesc astăzi mai bine şi muncesc cu mai 
multă râvnă şi plăcere din clipa în care a dispărut mizeria. 
Numai că tot muncitori au rămas, mercenari condamnaţi să 
trudească înainte. Altădată mai existau cel puţin câţiva 
oameni fericiţi, privilegiaţii sorții, cărora nu le păsa de 
nimeni, şi de nimic, aşa, dacă stau şi mă gândesc mai bine, 
tot progresul vostru constă în faptul că întregul popor 
ajunge să se abrutizeze din pricina unei sclavii generale. 

Bonnaire înălţă încetişor din umeri la auzul acestui 
strigăt disperat al unui om care se-nchina trândăviei şi al 
cărui cult se prăbuşea. 

— Ar trebui să ne înţelegem asupra situaţiei pe care o 
numeşti tu sclavie. Dacă a respira, a mânca, a dormi, în 
sfârşit, chiar a trăi este o sclavie, apoi şi munca este tot o 
sclavie. Pentru că atâta vreme cât trăieşti, e normal să şi 
munceşti; de altminteri, nici nu ai putea să trăieşti măcar o 
oră fără să munceşti... Dar o să mai discutăm noi despre 
asta. Până atunci, să ne întoarcem ca să luăm dejunul, apoi 
vom merge după-amiază să vizităm atelierele şi magazinele. 

Într-adevăr, după ce dejunară, îşi reluară peregrinarea, 
de data aceasta pe jos, păşind agale, ca la plimbare. 
Străbătură întreaga uzină, luând la rând toate halele 
scăldate-n lumina soarelui, unde oţelul şi alămurile 
maşinilor nou-nouţe luceau ca nişte giuvaeruri. Şi în ziua 
aceea, cete de tineri şi tinere, muncitori pe la diferite secţii, 
veniseră-n uzina pentru a împodobi aceste maşini cu 
ghirlande de verdeaţa şi trandafiri. Oare nu participau şi 
coloşii de oţel la sărbătoarea lor? Se aniversa munca, prin 
urmare trebuiau cinstiţi şi aceşti gigantici muncitori, atât 
de blânzi şi atât de docili, care uşurau truda oamenilor şi 
animalelor de povara. Şi nimic nu era mai înduioşător şi mai 
vesel ca spectacolul ce se desfăşura în faţa celor doi 
bătrâni. "Trandafirii cu care erau împodobite presele, 


ciocanele enorme, rabotezele uriaşe, turnurile înalte şi 
laminoarele imense dovedeau cât de atrăgătoare devenise 
munca aceea care reprezenta acum o sursă de sănătate 
pentru organismul omului şi de bucurie pentru sufletul său. 
Pretutindeni în jur răsunau cântece şi se-ncingeau hore în 
mijlocul veseliei generale, ca nişte adevărate farandole:5*, 
care, puţin câte puţin, se-ntindeau de la o hală la alta şi 
ajungeau până la urmă să transforme uzina într-un imens 
salon de petreceri. 

Continuând să se prefacă nepăsător, Ragu se plimba de 
colo până colo, înălţând ochii înspre ferestrele largi, 
invadate de razele soarelui, privind dalele şi pereţii care 
sclipeau de curăţenie şi interesându-se de tipurile de 
maşini, dintre care multe îi erau complet necunoscute, 
coloşi alcătuiți din angrenaje complicate, în stare să- 
ndeplinească lucrările cele mai aspre sau mai complexe ale 
muncitorilor de altădată. Se aflau acolo maşinării care 
aveau picioare şi mâini, picioare pentru a se deplasa şi 
mâini pentru ca să apuce, să strângă şi să modeleze 
metalul, cu degetele suple, agile şi puternice. Noile 
cuptoare pentru pudlaj mai cu seamă îi reţinură atenţia, 
cuptoarele acelea unde amestecul se efectua mecanic. Oare 
cum era posibil ca „bulgărele” de metal incandescent să 
iasă-n felul acesta, singur şi gata pregătit să treacă sub 
compresor şi electricitatea, care punea în mişcare podurile 
rulante şi făcea să intre-n funcţiune doar la o simpla 
comandă monstruoasele ciocane pneumatice sau 
laminoarele capabile să încingă cu un brâu din şine de cale 
ferată întreg pământul! Pretutindeni domnea, suverană, 
această electricitate, care ajunsese până la urmă să 
reprezinte însuşi sângele uzinei, circulând de la un capăt la 
altul al atelierelor, dând viaţă tuturor lucrurilor şi devenind 
unica sursă de mişcare, de căldură şi de lumină. 

— Fără îndoială, trebui să recunoască în sfârşit Ragu, e 
foarte bine, e foarte curat şi foarte frumos, şi treaba se face 
mai cu spor decât o făceam noi odinioară, în văgăunile alea 


murdare, unde arătam ca nişte porci la troacă. S-au realizat 
fără doar şi poate progrese, numai necazul e că nu s-a găsit 
încă o soluţie ca să i se acorde fiecărui cetăţean o rentă de 
o sută de mii de franci. 

— Ba chiar dispunem de suma asta, răspunse-n glumă 
Bonnaire. Vino numai să vezi şi ai să te convingi. 

Şi-l duse înspre magazinele universale. Existau acolo 
hambare imense, depozite imense de grâu, imense silozuri, 
unde se-ngrămădeau toate produsele, toată bogăţia de care 
dispunea oraşul. În fiecare an trebuiseră să le extindă, nu 
mai ştiau unde să mai depoziteze roadele muncii lor, ba 
chiar trebuiseră să mai încetinească puţin ritmul de 
producţie al obiectelor fabricate, pentru a evita să nu se 
producă o adevărată harababură. Şi-n nicio altă parte nu se 
putea vedea mai bine incalculabila avere pe care un popor 
liber era în stare s-o producă, în momentul în care 
dispăreau intermediarii, leneşii şi hoţii, toţi aceia care 
trăiau odinioară din munca altora, fără să producă nimic ei 
înşişi. Națiunea întreagă, angrenată în procesul de 
producţie, chiar dacă nu lucra decât patru ore pe zi, 
acumula o bogăţie atât de uluitoare, încât fiecăruia dintre 
locuitori nu-i lipsea nimic din ceea ce avea nevoie, îşi 
satisfăcea pe deplin, toate dorinţele, şi toate acestea 
făcuseră să dispară invidia, ura şi crima. 

— Vezi, uite astea sunt rentele noastre, repeta întruna 
Bonnaire, fiecare dintre noi poate lua din aceste produse 
după nevoile lui, fără să dea socoteală nimănui. Crezi că 
asta nu reprezintă pentru fiecare o sută de mii de franci cu 
care să-şi clădească o viaţă fericită? Fără-ndoială că suntem 
cu toţii la fel de bogaţi, dar asta, după cum spuneai, nu prea 
ţi-ar face plăcere, averea neînsemnând nimica pentru tine, 
dacă nu e condimentată cu mizeria altora. Cu toate acestea, 
ceea ce vezi mai prezintă încă un avantaj şi prin faptul că 
nu te mai expui pericolului să te trezeşti jefuit sau chiar 
asasinat, într-o noapte, la colţul vreunei străzi mai 
întunecoase. 


Îi mai explică de asemenea că exista o circulaţie de 
articole de consum în afara magazinelor universale: 
schimbul direct de ţa producător la producător cu bunuri 
provenind mai cu seamă din producţia micilor ateliere 
meşteşugăreşti de pe lângă fiecare familie care dispunea de 
maşinării diferite la domiciliu. Marile ateliere şi marile 
magazine vor ajunge probabil până la urmă să dispară într- 
o bună zi, şi aceasta ar reprezenta un nou pas spre mai 
multă libertate, spre condiţia omului de stăpân absolut pe 
sine însuşi, într-o lume complet liberă. 

Ragu îl asculta, din ce în ce mai tulburat la vederea 
acestei fericiri pe care oamenii şi-o cuceriseră singuri puţin 
câte puţin, dar pe care el ar mai fi vrut să o conteste. Şi 
nemaiştiind cum să-şi ascundă zbuciumul lăuntric în care se 
zbătea, exclamă: 

— Atunci înseamnă că la ora actuală eşti anarhist! 

De data aceasta, Bonnaire râse zgomotos: 

— Oh, dragul meu prieten, eram adeptul ideii de 
colectivism şi m-ai acuzat că nu mai sunt! Acum, mă faci 
anarhist... Adevărul e că nu mai suntem niciuna, nici 
cealaltă, din ziua în care visul tuturor oamenilor, de 
dobândire a fericirii, de întronare a adevărului şi de 
împărţire a dreptăţii, s-a realizat... Şi mă gândesc să-ţi mai 
arăt încă ceva, înainte de a termina cu vizita noastră. Vino. 

Şi-l duse în spatele magazinelor universale, chiar la 
poalele munţilor Bleuses, în locurile unde îşi instalase 
odinioară Lange cuptoarele lui rudimentare de olar, într-un 
spaţiu împrejmuit de stânci aride, care alcătuiau un soi de 
baracament cum numai un meşteşugar anarhist era capabil 
să ridice pentru a putea trăi în afara oamenilor şi legilor. 
Astăzi, acolo se înălța o adevărată construcţie impunătoare, 
o fabrică importantă pentru plăci de gresie şi faianţă, de pe 
poarta căreia ieşeau cărămizile şi ţiglele emailate, miile de 
piese decorative pictate-n culori vii, cu care se împodobea 
întregul oraş. Când văzuse cum se întronează un dram de 
echitate-n lume şi cum este uşurată cât de cât mizeria 


groaznică în care trăiau oamenii, Lange se hotărâse, la 
insistenţele prieteneşti ale lui Luc, să formeze o scrie de 
ucenici în meseria Lui. Din moment ce poporul ajunsese 
până la urma la o asemenea înflorire şi fericire, şi el, Lange, 
va putea să-şi realizeze visul lui dintotdeauna, acela de a 
face să iasă din mâinile lui plăcile de teracotă strălucitoare 
decorate cu spice de aur, albăstrele şi maci, cu care voise 
de-atâta amar de vreme să-nveselească fațadele caselor, 
printre verdeaţa grădinilor. I se părea că înalţă cu propriile 
lui braţe un oraş, oraşul fericit al muncitorilor eliberaţi din 
starea lor de sclavie şi ridicaţi pe cele mai înalte trepte ale 
civilizaţiei. Şi, din degetele lui groase, muncitorul acesta 
genial făcea să-nflorească frumuseţea, o aria minunată, 
izvorâtă din mijlocul poporului şi care se-ntorcea în mijlocul 
poporului, cu întreaga forţa şi-ntreaga graţie a formelor ei 
populare şi primitive. Nu renunţase câtuşi de puţin la 
obiectele cele mai modeste, din simplă argila, olăria de 
bucătărie şi de masă, castroane, străchini, ulcioare şi 
farfurii încântătoare prin forma şi coloritul lor, obiecte în 
care se contopeau nevoile mărunte şi banale ale vieţii 
cotidiene, cu farmecul plin de glorie al adevăratei opere de 
artă. Şi-n fiecare an îşi lărgise tot mai mult producţia, 
împodobind edificiile de utilitate publică prin frize superbe, 
populând aleile parcurilor cu adorabile statuete şi-nălţând 
în pieţe fântâni arteziene, asemănătoare unor buchete 
uriaşe de flori, din mijlocul cărora ţâşneau apele limpezi ale 
izvoarelor de o veşnică prospeţime. Cât despre pleiada de 
artişti, pe care-i crescuse din mijlocul noii generaţii ce se 
ridicase, după asemănarea lui, aceştia produceau acum cu 
o extraordinară bogăţie de imaginaţie tot felul de obiecte în 
care-şi găsea expresie frumosul şi arta cea mai autentică, 
de la cele mai mari lucrări până la vasele de care se 
foloseau gospodinele pentru prepararea conservelor şi a 
dulceţurilor. 

În momentul acela Lange se afla chiar acolo, în pragul 
fabricii, pe peronul înălţat cu câteva trepte de la nivelul 


pământului. Deşi să tot fi avut pe puţin şaptezeci şi cinci de 
ani, rămăsese la fel de robust, în ciuda staturii lui mărunte 
şi-ndesate. Avea mereu aceeaşi expresie colţuroasă şi aspră 
pe faţa lui încadrată de un păr şi o barbă la fel de încâlcite, 
numai că de un alb imaculat, ca de zăpadă. Dar din ochii lui 
pătrunzători se răspândea acum în sfârşit lui sentiment de 
infinită bunătate şi un zâmbet luminos, care nu mai putea fi 
ascuns sub aparenta asprime a privirii. O ceată de copii 
neastâmpăraţi îl înconjura, băieţi şi fete, care se-nghesuiau 
spre el cu mâinile întinse, în vreme ce Lange le-mpărţea în 
dreapta şi-n stânga mici cadouri, după cum obişnuia cu 
prilejul fiecărei sărbători. Le dăruia în felul acesta, drept 
jucării, micile figurine din argilă, realizate prin numai 
câteva apăsări cu degetul mare, dar care aveau o graţie 
desăvârşită, ba chiar şi o expresie de un comic fermecător, 
şi pe care le pictase şi le vârâse-n cuptoare, în cantităţi 
imense, ca s-ajungă pentru toţi. Figurinele simbolizau 
atitudinile cele mai simple din lume, cu subiecte inspirate 
din preocupările de zi cu zi ale oamenilor sau din 
sentimentele trecătoare, gesturi mărunte, bucurii de 
moment, copii plângând sau râzând, fetişcane ocupându-se 
cu îndeletniciri gospodăreşti ori muncitori la lucru, toate 
surprinzând viaţa în continua şi minunata ei înflorire. 

— Haideţi, haideţi, copii, nu vă-ngrămădiţi aşa, sunt 
destule pentru toată lumea... Uite, puişorul meu bălai, 
pentru tine am fetiţa asta care-şi pune ciorapii... Uite, 
pentru tine, băieţaş, am ştrengarul ăsta care se-ntoarce de 
la şcoala... Uite, puişorul meu negricios care stai acolo, jos, 
pentru tine am fierarul ăsta cu ciocanul lui... 

Şi îi striga pe rând şi râdea bucuros în mijlocul copiilor 
fericiţi care-şi disputau omuleţii şi băbuţele lui, după cum 
numea Lange delicatele lui figurine. 

— Ah, luaţi seama! Nu trebuie să le sfărâmaţi... Aşezaţi-le 
în camerele voastre şi o să aveţi mereu în faţa ochilor liniile 
lor armonioase şi culorile lor plăcute. În felul acesta, atunci 
când o să ajungeţi oameni în toată firea, o să iubiţi ceea ce e 


frumos şi bun în lume şi o să deveniți frumoşi şi buni chiar şi 
voi înşivă. 

Aceasta era teoria lui, potrivit căreia oamenii trebuie să 
se bucure de tot ceea ce-i frumos în lume, pentru a se 
dezvolta armonios şi a trăi în raporturi frăţeşti unii cu alţii. 
Un popor căruia i se satisfăceau aceste nevoi de frumos nu 
putea să fie decât o naţiune inteligentă şi sănătoasă. Tot 
ceea ce poseda omul, tot ceea ce se afla în jurul lui, mai cu 
seamă obiectele de utilitate cotidiană, ustensilele, mobilele, 
casa-ntreagă, trebuia să-i sugereze frumosul în ceea ce are 
el mai bun. Credinţa în superioritatea artei aristocratice era 
un lucru stupid; arta cu cele mai largi posibilităţi, arta cea 
mai profunda, arta cea mai umană, nu se afla oare acolo 
unde pulsa cel mai mult cu putinţă viaţa? Numai în 
momentul în care încerci să o realizezi pentru întreaga 
societate, opera artistului dobândeşte puterea de a stârni 
emoţii şi o măreție incomparabilă, izvorâtă din însăşi 
imensitatea universului omenesc şi din conţinutul afectiv al 
fiinţelor şi lucrurilor. De altminteri, adevărata artă venea 
din mijlocul poporului, ţâşnea din miezul omenirii, căci 
opera nemuritoare, sfidând timpul şi spaţiul, se naşte în 
mulţime şi însumează înăuntrul ei o epocă şi o civilizaţie. Şi, 
legată neîncetat de popor, arta reînflorea pentru a dobândi 
ea însăşi valenţe noi de frumuseţe şi pentru a dărui la 
rândul ei parfumul şi strălucirea, la fel de necesare 
existenţei ca şi pâinea cea de toate zilele. 

— Uite, ţăranul ăsta care seceră, uite şi femeia asta care 
spală rufăria, luaţi-le, sunt pentru voi, unul pentru tine, 
fetiţă dragă, ţine-l, şi celălalt pentru tine, băieţaş... Şi acum 
gata, le-am terminat, să fiţi cât se poate de cuminţi şi 
sărutaţi-i din partea mea pe părinţii voştri. Duceţi-vă, 
duceţi-vă, puişorii mei, mieluţii mei, şi învăţaţi de la mine că 
viaţa-i foarte frumoasă şi e foarte bine să trăieşti. 

Neclintit ca o stană de piatră, Ragu ascultase în tăcere, 
cu un aer din ce în ce mai surprins. Dar în cele din urmă nu 
se mai putu abţine şi izbucni cu rânjetul lui îngrozitor: 


— Dar ia spune-mi tu mie, mai anarhistule, nu te mai 
lauzi că o să faci să sară-n aer toată şandramaua asta? 

Lange se-ntoarse printr-o mişcare bruscă şi-l privi, fără 
să-l recunoască. Nu se supără câtuşi de puţin şi-ncepu să 
râdă cu hohote. 

— Ah, vasăzică mă cunoşti tu, de-acolo, pe care nu ştiu 
nici cum te cheamă... E foarte adevărat ceea ce zici, cândva 
mă gândeam cum să procedez ca să fac să sară-n aer 
şandramaua. Susţineam asta ori de câte ori aveam prilejul 
şi o strigam în gura mare, aruncând anatema asupra 
oraşului ăla blestemat, prorocindu-i că-n viitorul apropiat va 
fi trecut prin foc şi sabie şi ras de pe suprafaţa pământului. 
Ba chiar mă hotărâsem ca eu să fiu mâna răzbunătoare şi 
să dau foc Beauclairului, căzând asupra lui ca un trăsnet... 
Dar ce să-i faci? Lucrurile au luat o altă-ntorsătură. S-a 
instaurat acum destulă dreptate, încât mă simt dezarmat. 
Oraşul s-a purificat, s-a înălţat din nou de la temelii, şi nu 
pot eu să fiu cel care-l distruge tocmai acum, când s-a 
realizat acolo tot ceea ce am dorit şi tot ceea ce am visat 
cândva... Nu-i aşa, Bonnaire, am făcut pace? 

Şi el, anarhistul de altădată, întinse mâna omului care 
odinioară susţinuse ideile colectivismului şi cu care avusese 
cândva discuţii atât de aprinse. 

— Toţi s-ar fi mâncat între ei, pe vremea aceea, nu-i aşa, 
Bonnaire?... Erau de acord cu toţii că trebuie să se-ndrepte 
înspre o societate în care să domnească libertatea, echitate 
şi buna înţelegere. Numai că nu se puteau înţelege asupra 
căilor pe care le aveau de urmat; şi aceia care credeau că 
trebuie să se pornească într-o anumită direcţie ar fi fost în 
stare chiar să-i masacreze pe ceilalţi care pretindeau să se 
îndrepte în alta direcţie... Acum, când am ajuns să ne 
realizăm toate visurile, am fi cei mai proşti oameni din lumi 
dacă am mai continua să ne certăm, nu-i aşa, Bonnaire? Am 
făcut pace. 

Bonnaire, care păstrase mâna olarului într-a sa, o 
strângea şi o scutura prieteneşte, plin de afecţiune. 


— Da, da, Lange, nu avea niciun rost să nu ne înţelegem 
şi probabil că tocmai asta era pricina care ne împiedica să 
avansăm în tot ceea ce întreprindeam. Sau, mai curând, 
aveam cu toţii dreptate, pentru că, după cum se vede, la ora 
actuală ne dăm mâna unii altora, recunoscând că în fond 
doream cu toţii acelaşi lucru. 

— Şi, reluă Lange, chiar dacă treaba nu merge încă aşa 
cum ar fi drept, chiar dacă o libertate deplină şi o dragoste 
completă sunt abia pe cale să se instaureze, nu avem decât 
să lăsăm pe seama acestor ştrengari şi a acestor 
ştrengăriţe să continue opera pe care am început-o noi şi să 
o desăvârşească într-o bună zi. Auziţi, puişorii mei, mieluţii 
mei, iubiţi-vă din toată inima! 

Copiii se porniră din nou să râdă şi să ciripească în jurul 
lui, când Ragu interveni din nou, cu aceeaşi brutalitate în 
vorbe: 

— Dar ia spune-mi, anarhist ratat ce eşti, te-ai căsătorit 
cu Nu-Pieds aia a ta? 

Pe neaşteptate, în ochii lui Lange se iviră lacrimi. Se- 
mpliniseră aproape douăzeci de ani de când fata aceea 
înaltă şi frumoasă, pe care o culesese de milă din şanţ şi 
care-l adora ca o sclavă, murise-n braţele lui, victima a unui 
accident rămas foarte confuz. Se vorbea despre explozia 
unuia dintre cuptoarele lui, despre o uşă de fontă smulsă 
din balamale şi azvârlită cu violenţă în pieptul lui Nu-Pieds, 
căreia îi sfărâmase oasele. Dar adevărul era cu siguranţă 
altul: fata îl ajuta să întreprindă experienţele acelea ale lui 
cu explozivi fi probabil că fusese doborâtă la pământ în 
momentul în care efectuau probele pentru încărcătura 
faimoaselor oale, despre care Lange vorbea de atâtea şi 
atâtea ori, lăudându-se în gura mare că o să se ducă şio să 
le plaseze la primărie, la subprefectură, la tribunal şi peste 
tot unde se afla vreo autoritate pe care urma s-o distrugă. 
Vreme de luni întregi, vreme de ani îndelungaţi, inima lui 
Lange sângerase din pricina acestei pierderi tragice, şi 
astăzi chiar, în mijlocul acestei fericiri atât de mari care se 


realizase în jurul său, îşi plângea încă pe fata aceea iubiră, 
care-i dovedise atâta dragoste şi atâta blândeţe şi care în 
schimbul unui codru de pâine, dăruit într-un moment de 
milă, îi făcuse un cadou cu adevărat princiar: frumuseţea ei. 

Lange se-ndreptă ameninţător spre Ragu. 

— Eşti un nemernic, pentru ce vrei să-mi răscoleşti 
sufletul?... Cine eşti? De unde vii? Nu şti că scumpa mea 
soţie e moartă şi că-n fiecare seară o rog în gând să mă 
ierte, acuzându-mă că i-am pricinuit moartea? Dacă nu am 
devenit un om rău, i-o datorez duioasei ei amintiri; pentru 
că se află mereu prezentă aici, e sfătuitorul meu cel bun... 
Dar tu, tu eşti un nemernic, nu vreau să ştiu cine eşti, nu 
vreau să-ţi cunosc numele. Du-te, du-te de la noi! 

Arăta într-adevăr măreț în violenţa aceea pe care i-o 
stârnise durerea. Sub aparențele lui de om dur şi necioplit 
se ascundea un suflet de artist, a cărui imaginaţie se 
manifestase odinioară în proiectele de răzbunare, de o 
sumbră grandoare, iar acum ajungea să se înduioşeze la 
cea mai uşoară amintire, simțind de fiecare dată cum i se- 
nmoaie inima, cuprins de o bunătate fără margini, ce-l făcea 
de fiecare dată să se înfioare. 

— Prin urmare l-ai recunoscut? întrebă Bonnaire 
neliniştit. la spune-mi şi mie, cine-i? 

— Nu vreau să-l recunosc, continuă Lange cu şi mai 
multă vehemenţă. Nu mai am nimic de discutat cu un 
asemenea om, să plece imediat... Nu-i făcut să trăiască 
printre noi. 

Şi Bonnaire, doritor să evite o explicaţie penibilă şi 
convins că olarul îl recunoscuse pe străin, îl lua binişor 
după sine pe acesta din urmă. De altminteri, Ragu, fără să 
mai zăbovească prea mult ca să-şi continue cearta, îl urmă 
în tăcere. lot ceea ce vedea şi tot ceea ce auzea îi 
zgândărea sufletul şi îl umplea de regrete amarnice şi de o 
invidie fără margini. Şi, la vederea acestei fericiri pe care 
oamenii şi-o făuriseră singuri şi de care el nici nu avusese şi 
nici nu va avea vreodată parte, începea să se clatine! 


Dar mai cu seamă spectacolul Beauclairului în 
sărbătoare, care-l văzu în seara aceleiaşi zile, îl tulbură 
profund. Se împământenise obiceiul ca în această primă zi a 
verii, fiecare familie să-şi aşeze masa-n pragul casei şi să 
cineze afară, sub privirile trecătorilor. Reprezenta un fel de 
comuniune frăţească la care participa întregul oraş, şi 
oamenii frângeau pâinea şi beau vinul laolaltă, fiindcă până 
la urmă mesele ajungeau să se apropie unele de altele şi nu 
mai formau decât una singură, transformând oraşul într-o 
imensă sală de ospeţe, unde întreg poporul devenea una şi 
aceeaşi familie. 

Începând chiar de pe la orele şapte, adică atunci când 
soarele mai strălucea încă pe cer, mesele fură aşezate şi- 
mpodobite cu trandafiri, repezindu-se parcă ploaia aceea 
de petale roze care îmbălsămase Beauclairul de dimineaţă. 
Feţele de mese de un alb imaculat, vesela pictată-n culori 
vii, cristalele şi argintăria râdeau în soare, făcând să 
izbucnească flăcări purpurii în lumina odihnitoare a 
apusului. Treptat, treptat, metalele preţioase nu mai erau 
folosite la bătutul monezilor, şi fiecare îşi avea paharul lui 
de argint, aşa cum odinioară îl avusese pe cel de cositor. Şi 
Bonnaire ţinu morţiş ca Ragu să se aşeze ia masa lor, la 
masa lui şi a nepoatei sale, Claudine, care se căsătorise cu 
unul dintre fiii lui Luc, şi anume Charles Froment. 

— Vă mai aduc un comesean, se mulţumi să spună 
Bonnaire, fără să precizeze care-i numele. E străin de 
aceste locuri, un prieten de-al meu. 

Şi toţi răspunseră-n cor: 

— Să fie binevenit. 

Bonnaire îl aşeză pe Ragu alături de el. Dar masa era 
lungă, pentru că la ea se-ngrămădeau patru generaţii de-a 
rândul. Străbunul Bonnaire îl întâlnea acolo pe fiul său, 

Lucien, şi pe nora sa, Louise Mazelle, care trecuseră 
amândoi pragul celor cincizeci de ani; o-ntâlnea de 
asemenea acolo pe nepoata lui, Claudine, şi pe nepotul prin 
alianţă, Charles Froment, oameni în plină maturitate; şi o 


întâlnea tot acolo pe strănepoata sa, Alice, o ştrengăriţă 
delicioasă de opt anişori. Urma apoi o întreagă 
încrengătură complicată de rubedenii. Şi îi explică lui Ragu 
că i-ar fi trebuit o masă uriaşă, dacă ceilalţi copii ai săi, 
Antoinette, Zoe şi Severin, nu ar fi acceptat să cineze pe la 
mesele vecine, împreună cu urmaşii lor. Era foarte vesel şi 
spunea că până la desert vor alătura mesele, astfel încât să 
fie chiar împreună cu toţii. 

Ragu o privea mai cu seamă pe Louise Mazelle, încă 
drăguță şi plină de vioiciune, cu capul ei fin de căprioară 
sperioasă. Vederea acestei descendente a unei familii de 
burghezi, atât de drăgăstoasă şi mereu atentă faţă de soţul 
ei, Lucien, fiul unui muncitor, fără doar şi poate că-l 
surprindea. Se aplecă înspre urechea lui Bonnaire şi-l 
întrebă cu voce scăzută: 

— Vasăzică, soţii Mazelle au murit? 

— Da, de groază să nu-şi piardă rentele. Scăderea 
enormă a acţiunilor, schimbările care au făcut talmeş- 
balmeş din registrul creanţierilor de stat şi care au 
dezvăluit perspectivele de a se desfiinţa rentele, toate au 
căzut asupra lor ca nişte trăsnete. Soţul a murit primul, 
doborât la gândul că va trebui probabil să se întoarcă la 
lucru şi că va fi nevoit să renunţe la dragostea lui pentru 
divina trândăvie. Soţia lui s-a mai târât câtva timp, uitând 
chiar şi de boala ei imaginară şi neîndrăznind să mai iasă 
din casă din pricină că se temea să nu fie asasinată într-un 
colţ de stradă, lucru pe care-l susţinea cu toată convingerea 
şi încăpăţânarea din momentul în care oamenii se 
atinseseră de renta lor. Şi degeaba încercase fiica ei s-o ia 
la dânsa acasă, se sufoca la gândul că ar putea fi hrănită el 
e altcineva şi au găsit-o în cele din urmă lovită de apoplexie, 
cu faţa neagră, căzută peste un teanc de titluri de rentă, 
devenite acum inutile... Sărmanii de ei! Au murit fără să- 
nţeleagă nimic din cele ce se petreceau în jurul lor, rătăciţi 
şi nimiciţi, acuzând lumea că se-ntorsese cu fundul în sus. 


Ragu clatină din cap, fără să verse o lacrimă cel puţin 
pentru aceşti burghezi, dar socotind şi el la fel, cum că o 
lume unde fusese îndepărtată lenea înceta să mai fie 
locuibilă. Şi se apucă din nou să privească-n jurul lui, 
întunecat la faţă din pricina veseliei mereu crescânde a 
comesenilor şi din pricina luxului şi belşugului de pe masă, 
care păreau celorlalţi lucruri fireşti şi de care nici gând să 
se fudulească măcar. Toate femeile erau îmbrăcate cu 
aceleaşi rochii de sărbătoare, din aceleaşi mătăsuri 
strălucitoare, care-ţi încântau ochii, şi-n părul tuturor 
comesenelor luceau aceleaşi pietre preţioase, rubinele, 
safirele şi smaraldele. Florile, şi-n special trandafirii aceia 
superbi, erau încă şi mai plăcute, şi mai preţioase chiar, şi 
parcă şi mai vii. Începând de pe la mijlocul cinei, alcătuită 
din bucate foarte simple, dar foarte bune, legume şi fructe 
mai cu seamă, servite-n farfurii de argint, se porniră tot 
felul de cântece vesele, care păreau ca salută asfinţitul, 
spunându-i la revedere soarelui şi având certitudinea unui 
răsărit fericit. Şi se produse atunci un lucru minunat, toate 
păsăruicile din vecinătate, pitulici, măcăleandrii, cintezoi şi 
chiar simple vrăbii, se abătură-n zbor pe deasupra tuturor 
meselor, înainte de a se duce la culcare, în spatele 
draperiilor de verdeață ale frunzişurilor. Soseau de 
pretutindeni, într-un zbor îndrăzneţ, aşezându-se pe umeri 
şi coborând printre farfurii ca să ciugulească firimiturile de 
pe feţele de masă şi acceptând dulciuri din mâinile copiilor 
şi femeilor. De când Beauclairul devenise un oraş în care 
domneau armonia şi pacea, nu mai ştiau ce-i aceea frica, nu 
se mai temeau câtuşi de puţin de blajinii locuitori ai 
oraşului, unde nu mai existau nici capcane, nici focuri de 
puşcă; se obişnuiseră cu noile case, făceau acum parte din 
familiile respective, şi fiecare grădină îşi avea în felul acesta 
oaspeţii ei, care, ori de câte ori era câte o petrecere de 
acest fel, veneau să-şi ia partea lor de la masa comună. 

— Ah, uite-i şi pe micii noştri prieteni! exclamă Bonnaire. 
Ce mai sporovăiesc întruna! Ştiu ei bine că-i zi de 


sărbătoare... Aşa că, Alice, fărâmiţează-le pâine. 

Dar Ragu continua să privească totul încruntat, 
păstrându-şi aceeaşi faţă mohorâtă şi aceiaşi ochi 
îndureraţi, chiar şi la vederea acestor păsărele care se 
abăteau din toate părţile, într-un fâlfâit de aripioare, 
acoperite cu pene uşoare, aurite de ultimele raze ale 
soarelui. Coborau fără încetare de prin ramurile arborilor 
din jur. zburau câtva timp pe deasupra meselor, apoi 
reveneau la cuiburile lor. Desertul fu în felul acesta mai 
amuzant, din pricina atâtor picioruşe subţiri ca firele de pai, 
care ţopăiau cu vioiciune printre cireşe şi printre trandafiri. 
Şi nimic nu i-ar fi putut dovedi lui Ragu, din ceea ce văzuse 
de azi-dimineaţă şi până atunci, atât de limpede şi de 
încântător, cât era de liniştit şi de fericit acest popor care se 
plămădea acolo. 

— Încep să mă sufoc, simt nevoia să merg... Şi apoi, mai 
vreau să mai văd încă, vreau să ştiu totul, să trec pe la toate 
mesele şi să cunosc pe toţi comesenii. 

Bonnaire înţelese foarte bine despre ce era vorba. Nu 
dorea oare Ragu să-i vadă pe Luc şi Josine, nu spre ei se- 
ndrepta oare curiozitatea lui cea mai arzătoare, încă. din 
momentul în care se-ntorsese? Şi, evitând încă o dată să 
aibă o explicaţie decisivă cu el, gazda se mulţumi să-i 
răspundă: 

— Chiar aşa, o să-ţi arât tot ceea ce mai este interesant 
de văzut, mergem să facem înconjurul meselor. 

Prima dintre mesele pe care o întâlniră în drumul lor fu 
aceea a familiei Morfain, întinsă-n faţa casei vecine. Petit-Da 
se afla în capul mesei, împreună cu soţia lui, Honorine 
Caffiaux, amândoi cu părul alb; şi se mai găseau acolo fiul 
lor, Raymond, soţia lui, Therese Froment, ca şi fiul lor mai 
mare, Maurice Morfain, un zdrahon de băiat care împlinise 
nouăsprezece ani. Apoi, în faţa lor se-nşirau descendenţii lui 
Ma-Bleue, văduva lui Achille Gourier, cea ai cărei ochi mari, 
albaştri ca cerul, îşi mai păstrau încă, şi astăzi azurul lor 
minunat, în ciuda celor aproape şaptezeci de ani ai ei. Urma 


să devină şi ca, la rândul său, străbunică, prin fiica ei, 
I.conic, căsătorită cu Severin Bonnaire, şi prin nepotul ei, 
Felicien, rezultat din această căsătorie şi care se-nsurase 
nu de mult cu Helene, fiica Paulinei Froment şi a lui Andre 
Jollivet. Toţi erau de faţă, chiar şi aceştia doi din urmă, 
veniţi împreună cu fiica lor. Se amuzau pe seama Helenei, 
făcând planul să-i dea numele de Gregoire primului ei 
născut; în vreme ce Berthe, sora ei, în vârstă de numai 
cincisprezece ani cel mult, râdea de pe acum de 
drăgălăşeniile pe care i le spunea Maurice, vărul ei, 
prefigurând o viitoare căsătorie din dragoste pentru mai 
târziu. 

Sosirea lui Bonnaire, care îl reîntâlnea printre comesenii 
de acolo pe mezinul lui, Severin, fu salutată cu aclamații de 
bucurie. Şi Ragu, din ce în ce mai dezorientat prin labirintul 
acestor alianţe, se interesă mai cu seamă de cele două 
ramuri ale familiei Froment, instalate la masa lor. Therese şi 
Pauline, cele două femei acum în jur de patruzeci de ani, 
continuau să arate încă adorabil datorită vieţii cumpătate şi 
sănătoase şi frumuseţii lor înnăscute. Apoi, la vederea lui 
Ma-Bleue, îşi aminti de fostul primar Gourier, şi de fostul 
subprefect Châtelard; şi vru să afle cum sfârşiseră. 
Ajunseseră până la urmă să se stingă unul după celălalt, la 
un interval de numai câteva zile, după ce trăiseră într-o 
strânsa intimitate pe care pierderea suferită de amândoi 
prin moartea frumoasei Leonore o mărise şi mai mult. 
Gourier, care se săvârşise din viaţă primul, se acomodase 
dificil cu noua stare de lucruri şi, ca un patron uluit de 
faptul că nu mai posedă fabricile lui, înălța uneori braţele 
către cer, vorbind despre trecut cu o melancolie de om 
bătrân şi ajungând până acolo uneori, încât îşi exprima 
regretul după fastul şi ceremonialul cultului catolic, 
amintind despre procesiunile religioase şi prima 
împărtăşanie, tămâierea şi clinchetul clopoţeilor din argint, 
tocmai el, care odinioară atacase cu atâta vehemenţă pe 
preoţi. Châtelard, dimpotrivă, se ascunsese cu dibăcie sub 


pielea unui colaborator, cu care se acoperise puţin câte 
puţin, plin de o diplomaţie rezervată, îndeplinindu-şi 
misiunea aşa cum dorise, liniştit şi uitat de toţi şi de toate, 
în mijlocul acestui Beauclair reconstruit din temelii şi 
triumfător, unde dispărea în tăcere, împreuna cu regimul 
lui, ale cărui funeralii le oficia cu atâta complezentă, 
prăbuşindu-se el însuşi odată cu căderea ultimului minister. 
Dar nici ca existase o moarte mai demnă şi mai frumoasă ca 
aceea a fostului preşedinte de tribunal, Gaume, a cărui 
amintite rămânea încă vie acolo, mai cu seamă prin 
prezenţa nepotului său, Andre, şi a strănepoatelor lui, 
Helene şi Berthe. Trăise până la nouăzeci şi doi de ani, 
singur, având alături de el numai pe nepotul său, şi 
scufundat într-o adâncă dezolare din pricina vieţii lui de 
familie, ratată şi torturată de tot soiul de tulburări. Din ziua 
în care se desfiinţaseră tribunalul şi închisoarea, se simţise 
eliberat de obsesia întregii sale existenţe: aceea de a fi 
judecător. Faptul că era un om care trebuia să judece pe 
ceilalţi oameni, acceptând ideea că sentinţele lui reprezintă 
adevărul infailibil şi dreptatea absolută, în pofida greşelilor 
pe care puteau să le comită oricând nuntea şi sufletul sau, îl 
făcea să se cutremure şi-i stârnea tot felul de scrupule şi de 
remuşcări cumplite, fiind foarte adesea cuprins de temeri 
că procedase în anumite împrejurări cu un prost împărţitor 
de echitate. Venise aşadar dreptatea aceea pe care o 
aştepta de atâta amar de vreme, nu dreptatea înscrisă-n 
registrele unei societăţi injuste şi impusă prin spada cu care 
erau apăraţi cei câţiva jecmănitori şi cu care erau lovite în 
schimb mulțimile imense de sclavi nefericiţi, ci dreptatea 
aceea statornicită între nişte oameni trăind demn şi liber şi 
într-o societate ce dăruia fiecăruia partea lui de fericire la 
care avea dreptul, întronând adevărul, fraternitatea şi 
pacea. Şi-n dimineaţa zilei când îşi dădu obştescul sfârşit, 
ceru să-l cheme pe un fost braconier, condamnat de el pe 
nedrept la o pedeapsă aspră din pricină că omorâse un 
jandarm de la care primise o lovitură de spadă, şi îşi 


exprimă regretele în faţa tuturor, vorbi cu voce tare, ca să 
fie auzit de toată lumea, despre îndoielile care-i otrăviseră 
sufletul tot timpul cât îşi exersase profesia, strigă în gura 
mare tot ceea ce până atunci ascunsese, le vorbi despre 
crimele cuprinse-n paginile codului, despre minciunile şi 
greşelile legilor, aceste arme de opresiune, unde se 
manifesta cel mai pregnant ura socială, domeniu plin de 
corupţie, unde se dezvoltau şi mai puternic hoţiile şi 
crimele. 

— Înseamnă că, reluă Ragu, membrii familiei acesteia 
care se afla aşezată dinaintea mesei, Felicien şi Helene, şi la 
care ne-am oprit azi-dimineaţă, sunt în acelaşi timp nepoţii 
familiilor Froment, Morfain, Jollivet şi Gaume?... Şi oare 
sângele duşman care s-a amestecat în venele lor unde 
curge în prezent nu-i otrăveşte şi pe unul, şi pe celălalt? 

— Nu, răspunse liniştit Bonnaire. S-au împăcat, şi 
familiile lor au dobândit prin aceasta mai multă forţă şi 
frumuseţe. 

La masa următoare, pe Ragu îl aştepta un nou prilej de 
amărăciune. Aceasta era masa lui Bourron, vechiul lui 
camarad, bunul lui tovarăş de beţie şi trândăvie, pe care-l 
domina şi pe care-l influenţa înspre rău cu foarte mare 
uşurinţa. Bourron fericit, Bourron salvat de la mizerie, şi 
numai Ragu, numai el singur, continua să mai rămână în 
infernul în care se afla! Şi Bourron, în pofida vârstei lui 
înaintate, se simţea, în sfârşit, victorios, alături de nevasta 
lui, Babette, veşnic veselă, a cărei faimoasă încredere într-o 
viaţă mai senină se realizase pe deplin, fără ca femeia să 
găsească de cuviinţă că acest lucru trebuie s-o mire câtuşi 
de puţin. Oare nu era firesc să se întâmple aşa? Te simţeai 
fericit, fiindcă voiai cu tot dinadinsul să fii mereu fericit. Şi, 
în jurul lor, familia se înmulţise la nesfârşit. Mai întâi, era 
fiica lor mai mare, Marthe, care se căsătorise cu Auguste 
Laboque şi-l avusese împreună cu aceşti pe Adolphe, care, 
la rândul lui, se însurase cu Germaine, fiica lui Zoe 
Bonnaire şi a lui Nicolas Yvonnot. Era după aceea 


Sebastien, mezinul lor, care se căsătorise cu Agathe 
Fauchard şi care avusese împreună cu aceasta pe 
Clementine, măritata cu Alexandre Feuillat, fiul lui Leon 
Feuillat şi al Eugeniei Yvonnot. Încă de pe acum, două 
fetiţe, provenite din ambele ramuri, reprezentau cea de a 
patra generaţie, Simonne L.abogue şi Amâlie Feuillat, şi una 
şi cealaltă în vârstă de cinci ani. Şi se mai aflau acolo, 
mulţumită alianțelor realizate în decursul timpului, Fouis 
Fauchard, căsătorit cu Julienne Dacheux, de pe urma 
cărora rezultase fiica lor Faure, apoi Evariste Mitaine, 
însurat cu Olympe Lenfant, cu care-l avusese pe Hippolyte 
şi, în sfârşit, Hippolyte Mitaine, care o luase de soţie pe 
Laure Fauchard, şi din această ultimă căsnicie se născuse 
Frangois, un ştrengărel de băiat care curând-curând avea 
se-mplinească opt ani, reprezentând la rândul lui cea de-a 
patra generaţie pe cale să se dezvolte. În tot Beauclairul, 
pornit să petreacă, nici că s-ar fi găsit o masă mai întinsă, 
care strângea laolaltă pe toţi urmaşii familiilor Bourron, 
Laboque, Bonnaire, Yvonnot, Fauchard, Feuillat, Dacheux, 
Lenfant şi Mitaine. 

Bonnaire, care-şi regăsea printre comesenii de acolo pe 
una dintre fiicele lui, şi anume pe Zo6, îi dădea lui Ragu 
amănunte asupra acelora care se stinseseră din viaţă. 
Fauchard şi nevasta lui, Natalie, el îndobitocit şi ea mereu 
la fel de plângăreaţă, muriseră fără să-nţeleagă prea bine 
ce se petrece-n jurul lor, ascunzând pâinea până şi acum, 
când se afla la discreţie, de teama zilei de mâine. Înainte de 
a-şi da obştescul sfârşit, Feuillat avusese bucuria de a vedea 
cu ochii triumful întinsului domeniu de la Combettes, opera 
lui. Lenfant şi Yvonnot îl urmară la scurt timp în pământul 
acela pe care era în firea lucrurilor să-l îndrăgească atât de 
mult, mai cu seamă de acum înainte, de când era al lor, al 
tuturor, şi de când reuşiseră să-l facă atât. de rodnic. După 
cei din familiile Dacheux, Caffiaux şi Laboque, cu toţii 
reprezentanţi ai fostului comerţ, astăzi dispărut, frumoasa 
brutăreasa, buna doamnă Mitaine, ajunsese până la urmă 


să se stingă din viaţă, încărcată de ani, precum îi era de plin 
sufletul cu bunătate şi chipul cu farmec. 

Ragu nu mai auzea un cuvânt, neputând să-şi dezlipească 
ochii de pe Bourron. 

— Are încă o înfăţişare foarte tânără! murmură el. Şi 
Babette continuă să aibă acelaşi zâmbet drăgălaş! 

Îşi aducea aminte de vechile chefuri făcute împreună cu 
fostul lui tovarăş de muncă, de vremurile când întârzia cu el 
la Caffiaux, clevetind împotriva patronilor şi-ntorcându-se 
acasă beţi morţi. Şi se mai gândea şi la îndelungata lui viaţa 
de mizerie, la cei cincizeci de ani irosiţi între atelier şi 
spital, hoinărind prin lumea larga. La ora actuală se afla în 
faţa unei experienţe reuşite, unde munca fusese organizată 
pe baze noi şi cu alte concepţii, ceea ce-i salvase camaradul 
de odinioară pe jumătate pierdut, în vreme ce el ajunsese 
să se întoarcă întocmai ca un cerşetor, epuizat de o truda 
desfăşurata în condiţii învechite, ce-i aducea numai mizerie 
şi suferinţe, datorită sistemului de salarizare nedrept, 
otrăvitor şi capabil numai să distrugă pe individ. Şi chiar în 
momentul acela asistă la un spectacol încântător, care 
ajunse până la urmă să-l tulbure pur şi simplu. Simonne 
Laboque, fiica lui Adolphe şi a lui Germaine, o ştrengăriţa 
blondă în jur de cinci ani, strănepoată de-a lui Bourron, luă 
de pe masă, cu mânuţele ei mici, o grămadă de petale de 
trandafiri şi se apucă să le împrăştie ca pe o ploaie roz, pe 
deasupra capului încărunţit al strămoşului, care zâmbea 
fericit. 

— Uite, bunicule Bourron! Şi mai uite încă, şi încă! Din 
astea să-ţi faci o coroniţă... Uite! Uite! Ai flori în păr, pe 
după urechi, pe obraji, peste tot!... Şi la mulţi ani, bunicule 
Bourron, la mulţi ani! 

Toată masa râdea, aplauda şi-l aclama pe strămoşul lor. 
Ragu plecă în grabă, târându-l după el şi pe Bonnaire. 
Tremura din toate încheieturile şi simţea că-i vine să leşine. 
Apoi, când ajunseră puţin mai departe, îl întrebă cu un glas 
răguşit: 


— Ascultă, la ce bun să tac şi să mă prefac mai mult? Nu 
am venit decât cu gândul să-i vad... Unde sunt? Arată-mi-i! 

Vorbea despre Luc şi Josine. Dar fiindcă Bonnaire, 
înțelegând care sunt intenţiile lui Ragu, nu scotea nicio 
vorba, acesta continua cu o şi mai mare vehemenţă: 

— De azi-dimineaţă mă tot plimbi de colo până colo, şi eu 
mă prefac aşa, că mă interesează totul, cu toate astea nu 
mă gândesc decât la ei, ei şi numai ei mă obsedează, din 
pricină că numai ei m-au adus în starea în care mă aflu, să 
trec prin atâtea oboseli şi suferinţe... Am ştiut eu, chiar de 
acolo, din depărtare, că nu am reuşit să-l omor, şi cred că 
trăiesc încă amândoi, nu-i aşa? Au copii mulţi, sunt fericiţi, 
se bucură de triumf, nu-i aşa? 

Bonnaire rămăsese pe gânduri, până atunci, tărăgănase 
cât putuse mai mult inevitabila întâlnire, de teama unui 
scandal. Oare tactica pe care o încercase nu-i reuşise? Îl 
simţea acum complet epuizat, cuprins de un tremur 
neîntrerupt şi cu mâinile prea slabe ca să mai poată săvârşi 
o noua crimă. Şi atunci, în cele din urmă se hotări să-i 
răspundă, cu aerul lui blajin, senin şi cumsecade: 

— Dacă vrei să-i vezi, prietene, o să ţi arăt unde sunt. Şi 
ai să vezi nişte oameni într-adevăr fericiţi. 

Masa lui Luc se găsea în imediată apropiere de aceea a 
lui Bourron. El ocupa locul din mijloc, iar Josine se afla la 
dreapta lui. Şi la stânga îi avea pe Soeurette şi pe Jordan. 
Suzanne era de asemenea acolo, în faţa lui Luc. Nanet şi 
Nise, în curând bunic şi bunică, luaseră loc alături de ea, cu 
ochii zâmbitori sub părul lor blond şi bogat, ca în zilele 
acelea, acum îndepărtate, când nu erau decât nişte păpuşi, 
nişte oiţe creţe, numai că încărunţiseră puţin. Apoi, 
numeroşii lor descendenţi luaseră loc, de jur-împrejurul 
mesei. Hilaire, cel mai în vârstă dintre urmaşii familiei 
Froment, se căsătorise cu Colette, fiica lui Nanet şi a Nisei, 
şi avusese cu ea pe Mariette, acum ajunsă la aproape 
cincisprezece ani, în vreme ce din Paul Boisgelin şi 
Antoinette Bonnaire se născuse Ludovic, un tânăr pe 


punctul să-mplinească douăzeci de ani; existau toate 
şansele ca cei doi tineri, Ludovic şi Mariette, să se 
căsătorească între ei, după cum se zvonise, şi până atunci 
cinau alături, şoptindu-şi tot felul de vorbe la ureche, având 
micile lor secrete de care se-nveseleau, privindu-se-n ochi 
cu un aer drăgăstos. După aceea, venea Jules, ultimul din 
familia Froment, care se căsătorise cu Celine, fiica lui 
Arsene Lenfant şi a Eulaliei Laboque, şi tânăra pereche 
avea un copil de şase ani, Richard, de o frumuseţe de 
arhanghel, pasiunea bunicului său, Luc. Şi toate aceste 
neamuri aşternuseră masă-ntinsă, masa la care se afla 
strâns reunit sângele unor familii care odinioară se 
duşmăneau, Froment, Boisgelin sau Delaveau, amestecat cu 
cel al neamurilor lui Bonnaire, Labogque sau Lenfant, adică 
al unor oameni ce reprezentau munca făcută cu braţele, 
comerţul şi agricultura, cu alte cuvinte toate straturile 
sociale dinlăuntrul cărora se ivise oraşul nou, Beauclairul, 
unde domneau acum dreptatea şi buna înţelegere. 

Chiar în momentul în care Ragu se apropia de masă, o 
ultimă rază a soarelui care asfinţea îmbrăţişa totul, făcând 
să strălucească farfuriile din argint, mătăsurile uşoare şi 
buchetele de trandafiri, în vreme ce diamantele, presărate 
ici şi colo prin părul femeilor, scânteiau în mijlocul acestei 
splendori. Dar un spectacol şi mai frumos în acest minunat 
rămas bun pe care şi-l lua astrul de la oameni era mai cu 
seamă zelul cu care păsărelele din vecinătate se grăbeau 
să-şi mai facă încă o dată apariţia în jurul comesenilor, 
înainte de a se duce la culcare în cuiburile lor, printre 
ramurile arborilor. Veniră într-un stol atât de mare, cu bătăi 
atât de repezi din aripi, încât masa fu acoperită parcă de o 
zăpada vie, alcătuită din fulgi mici şi călduţi. Mâini 
prietenoase le cuprindeau, le mângâiau şi apoi le dădeau 
drumul. Şi această încredere a cintezoilor şi a 
măcăleandrilor avea ceva infinit de drăgălaş în ea; îţi făcea 
impresia că se sărbătorea în aerul liniştit al serii alianţa 


statornicită de-aici înainte, între toate aceste fiinţe, pacea 
universală care domnea între oameni, animale şi lucruri. 

— Oh, bunicule Luc, strigă ştrengarul de Richard, uite că 
la bunica Josine a venit o pitulice care bea apă din paharul 
ei! 

Era adevărat, şi Luc, omul care-ntemeiase oraşul, se 
amuză şi-n acelaşi timp se simţi emoţionat. Lichidul acela 
reprezenta câţiva stropi din torentul de apă atât de 
proaspătă şi atât de curată, pe care se străduie s-o capteze 
dintre stâncile munţilor Bleuses şi de pe urma căreia 
beneficia oraşul întreg, cu grădinile, străzile şi fântânile 
sale arteziene ce păreau ca s-au ivit din pământ. Şi Luc îşi 
luă paharul şi-l înălţă în lumina de purpură a soarelui, 
spunând: 

— Josine, trebuie să ciocnim, trebuie să ciocnim în 
sănătatea oraşului nostru fericit! 

Şi, în momentul în care Josine, care rămăsese chiar şi 
acum, când părul îi albise de tot, aceeaşi femeie iubită şi- 
ndrăgostită, îşi înmuie buzele în paharul său, Luc bău la 
rândul lui şi reluă: 

— În sănătatea oraşului nostru, a cărei zi o sărbătorim 
astăzi!... Şi să se extindă mereu, şi să crească într-o 
libertate deplină, într-o prosperitate absolută şi o frumuseţe 
fără margini, şi să cucerească întreg pământul, pentru a 
statornici pretutindeni armonia universală. 

Era superb, în soarele care îl împodobea cu o aureolă, 
plin încă de vigoare şi tinereţe, de încredere în forţele lui şi 
de bucurie triumfătoare. Fără niciun fel de orgoliu sau 
emfază, îşi exprima doar bucuria de a-şi vedea, în sfârşit, 
opera trăind aievea şi dobândind puteri din ce în ce mai 
mari. El era întemeietorul, creatorul şi tatăl acestui popor 
în sărbătoare, şi toţi aceşti comeseni, de pe la mesele unde 
sărbătoreau laolaltă munca şi roadele bogate ale verii, 
făceau parte din societatea pe care o plămădise el, erau 
prietenii şi rudele lui, reprezentau familia lui, care se mărea 
fără-ncetare, unde domneau relaţii tot mai fireşti şi mai 


multă prosperitate. Şi urarea plină de o dragoste arzătoare 
pe care o rostea pentru oraşul său drag fu întâmpinată cu 
aclamații prelungi, ce se-nălţau în aerul liniştit al serii şi se 
întindeau de la o masă la altă masă, până hăt, departe, la 
cele mai mărginaşe alei. loţi oamenii se sculaseră-n 
picioare, îşi ridicaseră paharele şi ciocniseră-n sănătatea lui 
Luc şi a Josinei, perechea aceea de eroi, adevăraţi patriarhi 
ai muncii, ca răscumpărată din sclavie şi-nălţată la rangul 
de mamă şi soţie, el, izbăvitorul, care, pentru a o salva, 
scăpase de suferinţe şi nedreptăţi întreaga lume nenorocită 
de sclavi ai vechiului sistem de salarizare. Şi toată mulţimea 
trai un minut de exaltare şi de măreție, în care se manifesta 
deopotrivă recunoştinţa înflăcărată a poporului acesta 
numeros, ca şi dorinţa de a recompensa printr-un gest 
simplu devotamentul dovedit de cei doi în activitatea lor ce 
le dăruise pentru totdeauna gloria şi dragostea oamenilor. 

Atunci Ragu se cutremură din întreaga lui fiinţă, palid 
tulburat din pricina schimbărilor care se petrecuseră şi-l 
făceau acum să asiste la această apoteoză. Nu putu să 
suporte bunătatea şi frumuseţea strălucitoare pe care le 
răspândeau în jurul lor Luc şi Josine. Se dădu înapoi, 
clătinându-se, şi era pe punctul s-o rupă la fugă, când Luc, 
care-l observase, se-ntoarse către Bonnaire: 

— Ah, prietene, fără tine nu m-aş fi bucurat pe deplin, 
pentru că ai fost întotdeauna mâna mea dreaptă, cel mai 
curajos, cel mai înţelept şi cel mai puternic apărător al 
ideilor noastre, şi nu trebuie să existe o sărbătoare unde eu 
să fiu felicitat în felul asta, fără să fi şi fiu felicitat la fel... 
Dar, spune-mi, cine-i bătrânul acela, care-i lângă tine? 

— Un străin de locurile noastre. 

— Un străin! Atunci să se apropie, să frângă împreună cu 
noi pâinea obţinură din recoltele noastre şi să bea ca să-şi 
potolească setea cu apa din izvoarele noastre! Oraşul 
nostru e un oraş foarte ospitalier, care urează bun sosit 
tuturor oamenilor veniţi cu gânduri paşnice... Josine, fă-i 
puţin loc, şi dumneata, prietene, care nu ne cunoşti, 


apropie-te şi aşază-te între soţia mea şi mine, pentru că 
vrem să cinstim în dumneata pe toţi fraţii noştri 
necunoscuţi din celelalte oraşe ale lumii. 

Ragu se trase-napoi, ca şi cum ar fi fost cuprins deo 
groază cumplită: 

— Nu, nu! Nu pot! 

— Dar pentru ce oare? întrebă Luc cu glas blajin. Dacă ai 
sosit de departe şi dacă te simţi cumva obosit, vei găsi aici 
oameni care să te ajute şi să te consoleze pe cât posibil. N-o 
să te-ntrebăm nici despre numele, nici despre trecutul 
dumitale. La noi, toate vinele au fost iertate, singurul 
sentiment care domneşte între noi e frăţia şi luptăm pentru 
fericirea fiecăruia, care să rezulte din fericirea tuturor... Şi 
tu, soţie scumpă, încearcă şi spune-i şi tu lucrurile astea, 
care vor părea mai blânde şi mai convingătoare poate pe 
buzele tale, pentru că cu, am impresia, n-am reuşit decât 
să-l îngrozesc. 

Atunci Josine vorbi la rândul ei: 

— Uite, prietene, ia şi bea din paharul acesta al nostru, 
pentru că, în definitiv, de ce n-ai ciocni în sănătatea noastră 
şi a dumitale? Vii de departe, fără-ndoială, cu toate acestea 
te considerăm ca pe un frate de-al nostru şi ne face o mare 
bucurie să lărgim şi mai mult familia noastră. Aici, la 
Beauclair, exista obiceiul să se dăruiască sărutul păcii şi 
prieteniei, care şterge orice pricina de supărare... Uite, ia 
paharul ăsta şi ciocneşte pentru dragostea dintre oamenii 
de pretutindeni! 

Dar Ragu se dădu din nou înapoi, şi mai palid chiar ca 
înainte, şi mai cutremurat de groaza, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă să nu comită vreun sacrilegiu. 

— Nu, nu! Nu pot! 

Oare Luc şi Josine avuseseră în clipa aceea, amândoi în 
acelaşi timp, intuiţia adevărului şi recunoscuseră în 
nefericitul acela pe Ragu, care se-ntorcea acum, pentru a 
suferi şi mai mult încă, după ce-şi târâse atâta amar de 
vreme prin lume destinul lui de om trândav şi corupt? Fapt 


cert e că-l priviră cu ochii lor blajini şi paşnici, prin care 
trecea o nudă imensă de tristeţe şi milă. Şi doar Luc mai 
deschise gura şi spuse în cele din urmă: 

— Atunci, du-te, omule, unde ţi-e voia, din moment ce 
crezi că nu poţi face parte din familia noastră, chiar şi 
păunei când ca înecarea să se apropie de tine şi când 
membrii ei se alătura de pretutindeni şi îşi strâng unii 
altora mâinile. Uită-te, uită-te-n jurul dumitale, cum încep 
să se lipească între ele mesele, cum se vor alătura unele 
altora şi nu va măi exista în curând decât una mare şi- 
ntinsă, pentru un întreg oraş de fraţi şi surori! 

Şi acesta era adevărul adevărat, oamenii începeau să se 
apropie şi fiecare masă părea că se-ndreaptă puţin câte 
puţin către masa învecinată cu ea, cărora li se alăturau 
altele şi apoi altele, aşa cum se-ntâmpla întotdeauna la 
sfârşitul acestor ospeţe prin care era sărbătorită ziua verii, 
într-o frumoasă seară de iunie. Şi lucrul acesta devenise 
foarte firesc; la început, copiii serveau drept mesageri şi 
treceau de la unii la alţii, gustând de pretutindeni desertul, 
apoi ceilalţi membrii ai uriaşei familii ce-o alcătuia oraşul 
tindeau treptat să se strângă laolaltă, pentru a se simţi cât 
mai bine unii alături de alţii. Oare cum ar fi fost posibil ca 
Severin Bonnaire, aflat la masa familiei Morfain, Zoe 
Bonnaire la aceea a familiei Bourron şi Antoinette Bonnaire 
la aceea a lui Luc Froment, să nu se fi îndreptat către masa 
părintească, unde se afla şi fratele lor mai mare, Lucien? 

Şi cei din familia Froment, la rândul lor, erau împrăştiaţi 
ca grâul care se seamănă în brazde diferite, Charles la 
familia Bonnaire, iar Therese şi Pauline la familia Morfain, 
atunci toţi aceştia cum ar fi putut oare să nu se pună-n 
mişcare, luându-i după ei şi pe ceilalţi comeseni, la gândul 
de a fi împreună cu tatăl lor, cu întemeietorul şi creatorul 
noului oraş? Atunci avu loc acel minunat spectacol în care 
se văzură mesele punându-se în mişcare, alăturându-se şi 
ajungând până în cele din urmă să nu mai formeze decât o 
singură linie neîntreruptă, de-a lungul oraşului cuprins de 


veselie. Străbătând aleile, trecând prin faţa porţilor de case 
zâmbitoare, masa aceasta părea că nu mai are sfârşit şi 
sărbătoarea acestui popor înfrățit tindea să ajungă în cele 
din urmă până în buza stelelor, cu oamenii înlănţuiţi într-o 
imensă unitate, cot la cot, aşezaţi în faţa aceloraşi tacâmuri 
şi printre aceleaşi petale de trandafiri! Întreg oraşul se 
aşezase la un uriaş ospăț, rubedeniile se amestecau între 
ele şi alcătuiau o singură familie strânsă laolaltă; aceeaşi 
răsuflare părea că umflă toate piepturile şi aceleaşi 
simţăminte de dragoste făceau să bată toate inimile. Din 
imensitatea cerului senin se cernea o pace minunată ce se 
aştern ea pretutindeni, statornicind armonia oamenilor, a 
celor de aici şi din întreaga lume. 

Bonnaire nu intervenise cu nicio vorbă, dar nici nu-l 
slăbea o clipă măcar din ochi pe Ragu, urmărind cum se 
petrecea în acesta schimbarea mult aşteptată după o astfel 
de zi plină de surprize care, rând pe rând, îl zdruncinaseră, 
până când ajunsese la scena finală, plină de fast şi 
strălucire, ce-l îngrozise şi-l doborâse. Şi simţi că fostul lui 
camarad fusese atât de zguduit de loviturile primite şi că 
ajunsese atât de nesigur pe el, încât îi dădu mâna. să se 
sprijine de ea. 

— Vino cu mine să ne plimbăm puţin, e atât de plăcut 
aerul serii... Spune-mi, acuma ai ajuns, în sfârşit, să crezi în 
fericirea noastră? Vezi bine doar că se poate să lucrezi şi să 
fii fericit în acelaşi timp, pentru că bucuria, sănătatea şi 
viaţa desăvârşită se află ascunse-n muncă. A munci 
înseamnă pur şi simplu a trăi. Şi a fost nevoie de o religie 
care să propovăduiască suferinţa şi moartea, pentru ca din 
muncă să se facă un obiect de blestem şi pentru a se 
ajunge, aşa cum socoteai tu, să se creadă că fericirea 
veşnica a paradisului constă într-o continuă trândăveală... 
Munca nu este stăpânul nostru, că-i suflarea din pieptul 
nostru, sângele din venele noastre, singura noastră rațiune 
de a iubi, de a zămisli şi de a constitui o omenire 
nemuritoare. 


Dar Ragu, ajuns la capătul puterilor, renunţă să mai 
discute şi spuse cu un aer obosit şi profund dezgustat: 

— Oh, lasă-mă, lasă-mă!... Nu sunt decât un laş, chiar şi 
un copil ar fi avut mai mult curaj, şi simt că mă dispreţuiesc 
cu însumi. 

Apoi continuă cu o voce şi mai înceată: 

— Venisem ca să-i lichidez pe amândoi odată... Ah, 
călătoria asta fără sfârşit, drumuri şi iar drumuri, ani lungi 
când am mers nici nu mai ştiu pe unde, străbătând o serie 
întreagă de ţări necunoscute, având în suflet mereu aceeaşi 
şi aceeaşi turbare şi-n cap mereu acelaşi şi acelaşi gând, să 
mă întorc din nou la Beauclair şi să-i întâlnesc iar pe 
bărbatul şi femeia asta, pentru a le înfige în trupurile lor 
cuțitul de care odinioară mă servisem atât de prost... Şi uite 
că ai reuşit să mă duci de nas, că m-ai făcut acuma să 
tremur în faţa lor şi să dau înapoi ca un laş, văzându-i atât 
de frumoşi, atât de măreţi şi atât de fericiţi! 

Auzind această mărturisire, Bonnaire simţise cum i se- 
nfioară pielea pe el. Într-adevăr, presimţise încă din ajun 
intenţiile criminale ale lui Ragu şi îi văzuse sclipirea 
întunecată din privire. Dar acum, în faţa prăbuşirii la care 
ajunsese nenorocitul acesta, se simţea cuprins de un 
sentiment de milă. 

— Vino, vino, sărmană fiinţă, vino să dormi la mine măcar 
în noaptea asta încă. Mâine o să vedem ce-i de făcut. 

— Să mai dorm încă o noapte la tine? Oh, nu, plec, plec 
imediat! 

— Dar nu poţi să pleci la ora asta, eşti prea ostenit şi prea 
fără de puteri... De ce nu rămâi cu noi pentru totdeauna? 
Te vei linişti şi te vei obişnui cu felul nostru de trai. 

— Oh, nu, nu! Trebuie să plec imediat, chiar imediat. 
Olarul avea dreptate, nu sunt făcut pentru voi. 

Şi mai adăugă încă pe un ton de om condamnat la cine 
ştie ce torturi şi stăpânit de o furie ascunsă: 

— Nu pot să am mereu în faţa ochilor fericirea asta a 
voastră. Aş suferi prea mult din pricina ei. 


Din momentul acela, Bonnaire nu mai insistă câtuşi de 
puţin, stăpânit la rândul său el însuşi de o oarecare 
indispoziţie, ba chiar de o adevărată oroare. Fără să mai 
rostească niciun cuvânt, îl duse înapoi la el acasă pe Ragu, 
care îşi luă iar desaga şi bastonul, fără să mai dorească s- 
aştepte sfârşitul mesei. Nu mai schimbară nicio vorbă, nici 
măcar un semn de rămas bun. Şi Bonnaire se uită îndelung 
după omul acesta, după bătrânul acesta cu mintea rătăcită, 
care pleca păşind încet şi cu şovăială, dispărând în 
depărtare, înghiţit de bezna nopţii care se lăsase puţin câte 
puţin. 

Dar Ragu nu putu să plece chiar atât de curând din 
Beauclairul aflat în plină sărbătoare. Urcă din nou cu paşi 
târşiţi strunga Briasului şi o luă binişor, gâfâind din greu, 
printre stâncile munţilor Bleuses. Din locul acesta domina 
tot oraşul şi, când întoarse privirea înspre el, îl văzu din 
nou, în întregime. Cerul, de un albastru închis, strălucea de 
stele şi era de o seninătate absolută. Şi sub această 
blândeţe a nopţii frumoase de iunie, oraşul se-ntindea 
asemenea unui alt cer, presărat şi el, întocmai ca cel de 
deasupra capului, cu mici aştri fără număr. Erau miile şi 
miile de lămpi electrice care la ceasurile acelea tocmai se 
aprindeau, de-a lungul meselor de ospăț înşirate în mijlocul 
verdeţei. Ragu îşi amintea acum din nou conturul acestor 
mese, le vedea aievea, ca şi cum ar fi fost desenate prin linii 
de flăcări care învinseseră tenebrele. Se prelungeau la 
nesfârşit şi ajunseseră să umple întreg orizontul. Şi Ragu 
auzea înălțându-se dinspre ele râsetele şi cântecele voioase, 
continuând să asiste şi acum la această sărbătoare uriaşă a 
unui popor întreg, aşezat la masa de acolo, într-o singură şi 
frăţească familie. 

Atunci vru să fugă şi mai departe încă, urcă întruna, dar 
cu cât era mai sus, cu atât vedea oraşul strălucind mai mult, 
de fiecare dată când întorcea privirile. Urcă tot mai sus, 
urcă fără răgaz. Şi pe măsură ce urca, creştea în el tentaţia 
să-ntoarcă ochii înspre oraş, şi atunci acesta i se părea că 


se măreşte, că ocupă toată câmpia şi că se confunda cu 
însuşi cerul acela, cu albastrul său intens şi-ntunecat, 
presărat cu stele strălucitoare. Râsetele şi cântecele 
ajungeau până la el tot mai clare, dinspre imensa familie de 
oameni care sărbătoreau bucuria muncii, pe pământul 
roditor. Şi Ragu porni din nou la drum, pentru ultima dată, 
şi merse aşa multă vreme, multă vreme, până ce se pierdu 
cu totul în bezna nopții. 


V 


Şi anii trecură din nou unul după altul, şi moartea de 
care nimeni nu scapă, harnicul mesager al vieţii veşnice, îşi 
făcu datoria şi luă după sine unul câte unul pe toţi oamenii 
aceia care-şi îndepliniseră menirea în viaţă. Bourron se 
duse primul, apoi soţia lui, Babette, plină de un optimism 
sănătos până la ultima ei suflare. După aceea fu rândul lui 
Petit-Da, apoi acela al lui Ma-Bleue, cea cu ochii albaştri ca 
ai nesfârşitului şi veşnicului cer senin. Lange îşi dădu la 
rândul lui obştescul sfârşit, stingându-se cu mâinile 
împreunate pe o ultimă figurină lucrata de el, o fată 
minunată, cu picioarele goale, imaginea lui Nu-Pieds. Nanet 
şi cu Nise, dispăruţi încă de tineri, muriră îmbrăţişaţi. În 
sfârşit, Bonnaire muri ca un erou, în picioare, învăluit de 
ritmurile muncii, într-o zi când se dusese la ateliere ca să 
vadă cum funcţionează un compresor uriaş, care la fiecare 
lovitură forja o piesă. 

Şi, din întreaga lor generaţie, dintre toţi întemeietorii şi 
creatorii Beauclairului triumfal, Luc şi Jordan rămăseseră 
singurii în viaţă, iubiţi şi înconjurați de îngrijirile afectuoase 
ale Josinei, Soeurettei şi Suzannei. Se părea că cele două 
femei, de o sănătate şi de un curaj cu adevărat miraculoase 
pentru vârstă lor înaintată, nu mai trăiau decât pentru a fi 
ajutoarele şi susţinătoarele moralului lor, ceas după ceas. 
De când Luc se deplasa cu greutate, având picioarele din ce 
în ce mai şubrede şi stând mai mult țintuit în fotoliul său, 
Suzanne venise să locuiască împreună cu ei, împărțind cu 
Josine gloria înduioşătoare de a-l servi. Luc avea peste 


optzeci de ani, dar era de o veselie pe care nimic n-o putea 
altera şi de o inteligenţă ce rămăsese întreagă, încât îţi 
făcea impresia că-i la fel de tânăr ca odinioară, după cum 
obişnuia să spună chiar el însuşi adeseori, în glumă, afară 
de picioarele acelea păcătoase care deveniseră ca de 
plumb. La fel ca celelalte două bătrâne, nici Sourette nu-şi 
părăsea o clipă măcar fratele, pe Jordan, care desfăşura o 
muncă neobosită în laboratorul lui, unde se şi culca acum şi 
de unde nu mai ieşea câtuşi de puţin. Era mai în vârstă 
decât Luc cu zece ani, şi la cei nouăzeci de ani ai lui 
continua totuşi să desfăşoare o activitate, e drept, mai 
lentă, dar la fel de metodică, din pricina căreia realizase 
opera aceea imensă şi, în ciuda faptului că se arăta de 
fiecare dată pe punctul să-şi dea sufletul, se dovedea fără 
încetare de o asemenea logică şi de o astfel de voinţă puse- 
n slujba muncii, încât mai lucra încă, în vreme ce muncitori 
cu o sănătate mult mai robustă din generaţia lui se 
odihneau de mult timp în pământ. 

Adeseori repetase cuvintele acestea, cu vocea lui 
domoală şi slabă: 

— Cei care mor înseamnă că au dorit acest lucru, şi nu te 
săvârşeşti din viaţă atâta vreme cât mai ai ceva de făcut. 
Sunt foarte bolnav, dar o să trăiesc totuşi chiar şi aşa, 
încărcat de bătrâneţe, şi nu voi muri decât în ziua în care 
opera mea va fi sfârşită... O să vedeţi, o să vedeţi! O s-o ştiu 
într-adevăr mai dinainte, şi vă voi anunţa din timp. dragii 
mei prieteni, şi am să vă spun cam aşa: „Buna seara, am 
isprăvit ziua mea de muncă, mă duc să mă culc”. 

Aşadar, Jordan lucra întruna, pentru că nu îşi 
desăvârşise, după părerea lui, opera pe care o începuse. 
Trăia înfăşurat în pături, bea numai lichide încălzite în 
prealabil, pentru a nu tuşi, şi se odihnea îndelung, pe 
jumătate adormit într-un şezlong, printre rarele ore pe care 
putea să le dăruiască cercetărilor sale. Dar două sau trei 
ore câştigate în felul acesta îi ajungeau pentru a realiza o 
muncă într-adevăr considerabilă, atât de utilă şi precisă era 


activitatea lui, datorită efortului metodic pe care-l făcea. Şi 
Sourette, foarte atentă, cu _ un spirit de abnegaţie 
desăvârşit, intervenea ori de câte ori era nevoie, devenind 
mâna lui dreaptă, fiind în acelaşi timp şi infirmieră, şi 
secretară, şi laborantă, fără a permite nimănui să se 
apropie de fratele ci. În zilele în care el îşi simţea braţele 
vlăguite, incapabile să întreprindă vreo acţiune, ea executa 
în locul lor gândul fratelui său, şi ajungea să reprezinte într- 
un anumit fel o prelungire a însăşi vieţii lui. 

După părerea lui Jordan, opera lui ar fi fost desăvârşită 
pe de-a-ntregul numai în ziua în care ar fi dăruit noului oraş 
energia electrică cea binefăcătoare fără să mai fie nevoie să 
se măsoare cantitatea consumată; trebuia să existe la 
discreţie pentru toată lumea, ca apa ale cărei valuri 
inepuizabile le rostogoleşte fluviul şi ca aerul pe care 
fiecare este liber să-l respire după propriul său plac. Vreme 
de aproape şaizeci de ani făcuse tot ce-i stătuse-n puteri 
pentru a ajunge la găsirea soluţiei cele mai bune şi 
hotărâse, prin etape succesive, să rezolve toate problemele 
care-l apropiau de ţinta finală. Mai întâi, se străduise să 
suprime cheltuielile de cărăuşie, arzând cărbunele direct 
sub cazane, la ieşirea din puțuri, şi transportând prin 
cabluri, către fiecare uzină-n parte, energia electrică 
obţinută în felul acesta, fără prea multă pierdere. După 
aceea, concepuse aparatul pe care-l căutase atâta amar de 
vreme, şi anume acela în stare să transforme cât mai direct 
energia calorică, pe care o conţinea cărbunele, în energie 
electrică, fără să mai fie nevoie să se treacă prin energia 
mecanică. Suprimarea cazanului însemna o ameliorare 
considerabilă pe care o aducea, concretizată într-o 
economie de mai mult de cincizeci la sută, şi începând din 
momentul acela în care reuşise ca dinamurile să se încarce 
direct, prin simpla ardere a cărbunelui, putuse să facă să 
funcţioneze cuptoarele lui electrice, să revoluţioneze 
metalurgia, să aprovizioneze din abundență, încă de pe 
acum, oraşul cu energia electrică destinată tuturor 


necesităţilor sociale şi domestice. Dar, din păcate, costa 
totuşi destul de scump şi el o voia pe gratis, asemănătoare 
vântului care trece şi e la dispoziţia întregii omeniri. Apoi, îi 
mai era teamă şi de perspectivele unei epuizări, mai mult 
decât sigure, a rezervelor de cărbune din mine. În mai 
puţin de un secol, este foarte probabil ca resursele actuale 
de cărbune să nu mai existe, şi acest lucru nu ar fi însemnat 
oare pur şi simplu moartea lumii acesteia, oprirea fabricilor, 
suprimarea mijloacelor de  locomoţie, imobilizarea şi 
înghețarea întregului pământ, care ar rămâne inert, 
întocmai ca un corp de uriaş al cărui sânge nu mai circulă 
prin vene? Privea cum arde fiecare tonă din acest cărbune 
de care nu putea să se lipsească şi îşi spunea ca rezervele 
omenirii au scăzut cu încă o tonă. Şi fiinţa aceasta, cu un 
picior în groapa, plăpândă, cuprinsă de febră şi tuşind 
întruna, se frământa din pricina catastrofei care ameninţa 
generaţiile următoare şi îşi jura să nu se sfârşească din 
viaţa înainte de a le aduce plocon valul de energia, valul de 
viaţă generos şi inepuizabil, care ar fi putut să stea la baza 
civilizaţiei şi fericirii viitorului. Şi se apucă din nou de lucru. 

Aşa după cum era şi firesc, Jordan se gândi mai întâi la 
căderile de apă. Ele reprezentau forţa mecanică într-o 
formă primitivă, pe care ar fi putut-o întrebuința cu succes 
în regiunile muntoase, în pofida capriciilor torentelor şi a 
întreruperilor fatale din perioadele de secetă. Din nefericire 
însă, cele câteva râuleţe ale munţilor Bleuses, aproape 
secate în urma captării şi derivării izvoarelor, nu mai 
posedau debitul necesar. Apoi, pe lângă faptul că nu aveau 
o cantitate suficientă de apă, nu aveau niciun debit 
constant, regulat. După aceea, lui Jordan îi veni în gând să 
folosească mareele, fluxurile şi refluxurile continue ale 
oceanului, de unde ar fi putut utiliza neostoita forţă cu care 
loveau fără încetare țărmurile. Savanţii se ocupaseră multă 
vreme de acest lucru şi Jordan le prelua studiile şi concepu 
chiar o serie întreagă de aparate cu care făcu diferite 
experienţe. Distanţa care separa Beauclairul de ocean nu 


reprezenta un impediment, pentru ca transmiterea energiei 
electrice se realiza de acum înainte, fără pierderi, pe 
distanţe considerabile. Dar un alt gând îl obseda, pusese 
stăpânire încetul cu încetul pe întreaga lui făptură şi îl 
făcuse să se scufunde într-o minunată visare, ajunsese până 
la urmă să devină unica lui preocupare, în speranţa că prin 
realizarea lui va dobândi fericirea pentru întreaga omenire. 

De când se ştia pe lume, Jordan, care avea o construcţie 
fizică atât de debilă şi în plus era şi foarte fricos, nutrise o 
adevărată pasiune pentru soare. Îl urmărea de-a lungul 
traiectoriei sale, îl privea în fiecare seară plin de spaimă 
cum apune, cuprins de fiori când se simţea invadat de 
întuneric; şi dimineaţa se scula uneori mai devreme, numai 
şi numai pentru bucuria de a-l vedea renăscând. Dacă s-ar 
fi înecat în ocean, dacă nu ar mai fi reapărut niciodată, ce 
noapte fără de sfârşit, aducătoare de îngheţ şi moarte, ar fi 
însemnat pentru întreaga omenire! Şi întreținea un 
adevărat cult al zeului soare, tatăl lumii noastre, creatorul 
şi organizatorul vieţii, cel care, după ce a plămădit fiinţele, 
le-a dăruit căldură, le-a făcut să se dezvolte şi să se 
înmulțească, hrănindu-le cu roadele pământului vreme de 
secole şi secole de-a rândul. Reprezenta izvorul de nesecat 
al vieţii, pentru că era obârşia luminii, căldurii şi mişcării 
pentru omenire. Domnea ca un rege încununat cu gloria lui 
măreaţă, plin de forţa, nespus de blajin şi mai cu seamă 
drept, întocmai ca o divinitate absolut necesară, iară de 
care n-ar exista nimic pe lume şi a cărui dispariţie ar aduce 
după sine moartea tuturor lucrurilor. Şi, în consecinţă, 
pentru ce oare nu şi-ar continua soarele opera şi nu şi-ar 
duce-o până la capăt, desăvârşind-o? Într-adevăr, 
înmagazinase, vreme de mii de ani, căldura lui 
binefăcătoare în arbori şi tot felul de alte vegetale din care 
era alcătuită huila. Vreme de mii de ani, cu huila se 
petrecuse un fenomen asemănător distilării, acolo, în 
măruntaiele pământului, strângând pentru nevoile noastre, 
ale oamenilor, această cantitate imensă de căldură 


înmagazinată şi înapoindu-ne-o în cele din urmă ca pe un 
dar de nepreţuit, în momentul în care civilizaţia umană 
trebuia să dobândească pe această cale noi surse de energii 
şi frumuseţe. Aşadar, milostivului soare trebuia să i se 
adreseze din nou, el era singurul în stare să dăruiască şi 
mai departe pământului şi oamenilor pe care îi crease tot 
mai multă viaţă, tot mai mult adevăr şi tot mai multă 
dreptate, adică întreaga fericire visată. Dacă legile 
universului îl făceau să dispară în fiecare seară şi dacă 
aceleaşi legi îl determinau să pălească iarna, se impunea ca 
un lucru absolut necesar să i se smulgă o parte din flăcări 
pentru a-i putea aştepta în bune condițiuni întoarcerea sa 
dimineaţa şi pentru a putea petrece anotimpurile mai reci 
fără a suferi în niciun chip de frig. În felul acesta, problema 
se punea într-un mod simplu şi-n acelaşi timp formidabil, 
pentru că era vorba să se lucreze direct cu energia solară, 
să se capteze căldura emanată de el şi să se transforme, cu 
ajutorul unor aparate speciale, în electricitate, pe care 
după aceea ar trebui s-o înmagazineze în cantităţi cât mai 
mari, în nişte rezervoare unde să nu se piardă nimic din ea. 
În felul acesta, ar putea exista acolo în permanenţă o sursă 
nelimitată de energie, de care oamenii ar avea posibilitatea 
să dispună după voia lor. În timpul zilelor fierbinţi de vara 
ar recolta pur şi simplu razele de soare şi le-ar depozita în 
hambare, în grânare, de unde ar afla la infinit belşugul. 
După aceea, când nopţile vor deveni lungi, când iarna va 
poposi pe meleagurile lor cu negurile şi îngheţurile ei, ar 
exista lumină, căldură şi mişcare pentru a asigura o viaţă 
fericită omenirii întregi. Şi această energie electrică 
fermecată, provenită din soarele dătător de viaţă şi 
domesticită de om, ar fi ajuns până la urmă un fel de 
slujitoare docilă a acestuia, mereu gata să-i uşureze orice 
soi de efort, ajutându-l să facă din muncă un prilej de 
bucurie şi sănătate şi din dreapta împărţire a bogățiilor 
lumii o lege şi un cult al însăşi vieţii pe pământ. 


Visul lui Jordan preocupase încă de multă vreme şi multe 
alte minţi luminate; savanții ajunseseră chiar să conceapă 
anumite aparate de dimensiuni reduse care captau căldura 
solară şi o transformau în energie electrică, dar numai în 
cantităţi extrem de mici, ceea ce făcea ca ele să reprezinte 
nişte simple instrumente destinate experienţelor de 
laborator. Fenomenul trebuia să se realizeze în mare, 
pentru a rezolva în mod practic nevoile unui întreg popor, 
folosindu-se de nişte rezervoare imense. Şi oamenii îl 
văzură pe Jordan, vreme de ani şi ani de zile, construind în 
parcul fostului domeniu de la Crecherie nişte instalaţii 
ciudate, un fel de turnuri, a căror întrebuințare nu o putură 
ghici. Savantul refuza să dea orice fel de explicaţii şi nu 
încredința nimănui secretul cercetărilor sale. În ceasurile 
când se simţea destul de în puteri şi când vremea era 
frumoasă, sosea cu paşii lui mărunți de bătrân firav şi se 
închidea cu câţiva oameni de-ai lui în noua uzină, unde se 
încăpăţâna, în pofida  insucceselor, să-şi continue 
cercetările, lupta cu îndârjire să cucerească până la urmă 
astrul acesta măreț, tocmai el, o prăpădită de furnică 
lucrătoare, pe care o rază puţin mai fierbinte a soarelui l-ar 
fi putut nimici. Niciodată eroismul acestei fiinţe nu se 
dovedise mai mare, niciodată gândirea lui atotputernica, ce 
sălăşluia în trupul acela atât de plăpând, nu dăduse 
spectacolul unei victorii mai nobile asupra forţelor naturii, 
ca în aceste momente când se străduia să transforme 
trăsnetele, până mai deunăzi ucigaşe pentru omenire, în 
nişte simple energii cucerite, puse la dispoziţia lumii în 
zilele acelea. Şi până la urmă reuşi să rezolve problema, 
bunul şi gloriosul soare lăsă să i se ia puţin din flacăra lui 
inepuizabilă, cu care încălzeşte pământul de atâtea şi 
atâtea secole, fără să se răcească vreodată. După ultimele 
experimentări, fu construită o uzină pe baza unor proiecte 
definitivate în sfârşit, care funcţionă în condiţii bune şi 
furniza Beauclairului electricitate un an întreg, potrivit 
nevoilor locuitorilor săi, aşa cum izvoarele din munţii 


Bleuses le furnizau apă. Cu toate acestea, mai persista un 
defect supărător, şi anume că rezervoarele imense pierdeau 
o mare cantitate din electricitate, fiind nevoie să se mai 
aducă o ultimă perfecţionare pentru conservarea perfectă a 
resurselor în timpul iernii, astfel încât să se poată 
înmagazina suficientă energie capabilă să aprindă din nou 
deasupra oraşului un alt soare în tot timpul lungilor nopţi 
de decembrie. 

Şi iarăşi, şi iarăşi Jordan se apucă de lucru. Continuă să 
cerceteze cu amănunţime, se luă la luptă din nou, la fel de 
hotărât să trăiască mai departe, atâta vreme cât opera pe 
care o înfăptuise nu va fi desăvârşită. Forţele începeau să-l 
părăsească, nu mai putea să iasă din casă şi se mărginea să- 
şi transmită dispoziţiile celor de la uzină, pentru 
perfecţionarea instalaţiilor la care muncise atât de mult şi 
care ajunseseră într-un stadiu aproape definitiv. Luni de zile 
se scurseră în felul acesta. Izolat în laboratorul lui, Jordan 
îşi desăvârşea muncă şi voia să se stingă acolo, în momentul 
când această lucrare va fi încheiată. Şi această clipă sosi, 
savantul găsise modalitatea de a evita întreaga pierdere şi 
de a face ca rezervoarele să fie rezistente, în stare să 
păstreze vreme îndelungată proviziile de energie electrică. 
Şi bătrânul nu mai avu decât dorinţa să spună rămas bun 
operei sale, să şi-i îmbrăţişeze pe ai săi, apoi să se scufunde- 
n viaţa veşnică. 

Se aflau pe atunci în luna octombrie şi soarele mai poleia 
încă ultimele frunze ale arborilor cu raze aurii, luminoase şi 
blânde. Soeurette îi promisese lui Jordan ca cineva să vină şi 
să-l ducă, pentru ultima oară, într-un fotoliu cu rotile, până 
la uzină, unde chiar în momentul acela se instalau noile 
rezervoare. Savantul dorea să constate acolo, cu ochii lui, 
victoria operei pe care o realizase, şi anume faptul că 
reuşise să strângă şi să conserve suficientă energie solară 
pentru ca întregul Beauclair să poată aştepta liniştit până la 
venirea primăverii viitoare. Şi, într-o după-amiază 
minunată, fu aşadar condus până acolo, unde petrecu două 


ore vizitând totul şi urmărind buna funcţionare a 
instalaţiilor. Uzina era construita chiar la poalele munţilor 
Bleuses, în partea aceea a străvechiului parc ce se afla 
expusă exact spre miazăzi şi din care astrul făcea un 
adevărat paradis, de unde se revărsa o imensă bogăţie de 
flori şi fructe. 'Turnurile înalte dominau construcţiile vaste, 
imense acoperişuri din oţel şi sticlă se legau între ele, fără 
să lase să se vadă nimic dinafară, pentru că toate cablurile 
şi conductorii de energic electrica treceau pe sub pământ. 
Apoi Jordan îşi încheie vizita, oprindu-se numai pentru o 
clipă în curtea centrală, unde îşi plimbă privirea îndelung şi 
pătrunzător în jurul lui, întârziind asupra acestei lumi noi 
ce o plămădise, asupra acestor surse de viaţă veşnică ce 
erau creaţia sa, pasiunea întregii sale vieţi. Şi se întoarse 
către Soeurette, care nu-l părăsise niciun moment, urmând 
pas cu pas fotoliul cu rotile pe care-l împingeau doi oameni. 

— Hai să mergem, spuse el zâmbind liniştit, treaba s-a 
încheiat şi totul e foarte bine, pot să mor acum fără nicio 
grija... să ne întoarcem acasă, surioară dragă. 

Ca orice bun lucrător, care ştie ca acum se va putea în 
sfârşit odihni liniştit, era foarte vesel, fericit că şi-a văzut 
opera împlinită şi stând pe propriile ei picioare. Dar, 
răspunzând parcă unui gând al surorii lui, rugase oamenii 
să mai facă un mic ocol, profitând de acest timp frumos, aşa 
ca se pomeniră dintr-odată ieşind pe la capătul unei alei, 
chiar în faţa pavilionului unde locuia Luc, care şi el, la 
rândul lui, era imobilizat într-un fotoliu, cu picioarele 
umflate, nemaiputând să iasă singur. Trecuseră mai multe 
luni de zile de când cei doi prieteni nu putuseră să se vadă. 
Fuseseră nevoiţi să-şi scrie scrisori şi aflau veşti unul 
despre celălalt numai prin intermediul scumpelor lor 
ocrotitoare, îngeri buni, mereu pe drumuri, făcând legătura 
între Luc şi Jordan. Şi încă un gând, ultima dorinţă izvorâtă 
din adâncul sufletului, îl făcu pe muribund să se trezească 
din somnul blând care începea să-l cuprindă: 


— Oh, te rog, surioară dragă, să ne oprim puţin acolo, 
sub copacul acela de la marginea ierburilor înalte... Tu du- 
te repede până la Luc şi anunţă-l că trec peste o clipă prin 
faţa porţii lui şi spune-i ca aş vrea să-l văd şi că-l aştept 
acolo, 

Surprinsă şi oarecum neliniştită de emoția mare pe care 
ar fi putut să i-o provoace fratelui ei o asemenea întâlnire, 
Sceurette ezită un moment. 

— Dar, dragul meu, Luc se afla în aceeaşi stare ca şi tine, 
nu se mai poate mişca, şi atunci cum o să coboare? 

Jordan schiţă din nou zâmbetul său plăcut, care făcu să 
se însufleţească ochii. 

— O să-l aducă oamenii până jos, surioară dragă. Cum vin 
eu cu fotoliul până la el, tot aşa de bine poate să vină şi el 
într-al lui până la mine. 

Şi adaugă plin de duioşie: 

— Îi un loc atât de placul aici, o să suim de vorba pentru 
ultima oară şi o să ne luăm rămas bun unul de la celălalt... 
Cum să ne despărţim pentru totdeauna fără să ne fi 
îmbrăţişat? 

După asemenea vorbe, Scrurettei îi fu de-a dreptul 
imposibil să mai opună orice fel de rezistenţa, aşa că urcă 
până la Luc. Jordan aştepta liniştit, mângâiat de ultimele 
raze ale soarelui care apunea. Nu peste multă vreme, sora 
lui se întoarse din nou, anunţându-l despre faptul că 
prietenul său va veni în grabă. Şi o emoție adâncă îl 
cuprinse pe bătrânul savant, în momentul în care Luc îşi 
făcu apariţia, purtat la rândul lui, într-un fotoliu, de doi 
oameni. Înaintară încetişor prin mijlocul verdeţei, urmaţi de 
Josine şi de Suzanne, care nu-i părăseau nicio clipă măcar. 
Apoi, oamenii îl aşezară lângă Jordan şi fotoliile se atingeau 
acum, aşa că cei doi prieteni putură chiar să-şi cuprindă şi 
să-şi strângă mâinile unul altuia. 

— Ah, dragul meu Jordan, cât de mult aş vrea să-ţi 
mulţumesc pentru ideea asta bună pe care ai avut-o să ne 
mai vedem încă o dată şi să ne luăm rămas bun! 


— Şi tu ai fi procedat la fel şi ai fi venit la mine, dragul 
meu Luc. Dar fiindcă tocmai treceam pe aici şi pentru că te 
ştiam acasă, lucrul ăsta a fost foarte simplu, aşa că m-am 
gândit să ne mai vedem o dată, pentru ultima oară, în 
mijlocul verdeţei ăsteia, sub unul dintre copacii noştri 
îndrăgiţi, a căror umbră am iubit-o atâta amândoi. 

Arborele era un tei înalt, platinat, un exemplar superb, 
uriaş, pe jumătate desfrunzit de toamnă. Dar soarele îl mai 
poleia încă într-un chip minunat şi toată pulberea de aur a 
astrului se cernea printre ramurile lui, într-o ploaie 
măruntă şi sclipitoare. Seara era splendidă, domnea o 
linişte profundă, de un farmec nespus, care o făcea şi mai 
plăcută. O rază imensă de soare îi scălda pe cei doi bătrâni 
într-o baie călduţă, în vreme ce, stând în picioare-n spatele 
lor, cele trei femei păreau că-i învăluie cu grija lor. 

— Ia gândeşte-te numai, prietene, reluă Jordan, de atâţia 
ani de zile ne-am contopit vieţile, muncind alături umăr la 
umăr! Am ajuns în cele din urmă să trăim unul pentru 
celălalt. Şi aş fi dus cu mine-n mormânt regretul pentru 
faptul că nu ţi-am cerut iertare încă o dată fiindcă la 
început am crezut atâta de puţin în opera ta, pe vremuri, 
când ai venit la mine, cerându-mi ajutorul ca să fondezi 
oraşul acesta al viitorului, în care să domnească dreptatea. 
Eram ferm convins că o să înregistrezi un eşec. 

Luc se porni să râdă încetişor. 

— Da, da, prietene, după cum spuneai, nu era câtuşi de 
puţin treaba ta să te amesteci în luptele politice, economice 
şi sociale... Fără îndoială că au existat printre oameni şi 
multe frământări inutile! Dar, în definitiv, ce era de făcut? 
Oare nu trebuia să intervii câtuşi de puţin şi să laşi lucrurile 
să evolueze şi să se împlinească de la sine, fără să 
binevoieşti să contribui cu ceva, grăbind ora eliberării? 
Toate compromisurile, uneori necesare, toate muncile 
acestea oarecum înjositoare de supraveghere a oamenilor 
îşi au scuza şi explicaţiile lor în accelerarea mersului şi-n 


ajutorul pe care l-au dat ca să se sară peste nişte etape 
extrem de dificile. 

Jordan îl întrerupse repede. 

— Aveai dreptate, prietene, şi mi-ai dovedit-o într-un chip 
magistral. Lupta ta aici a grăbit crearea unei întregi lumi 
noi. Probabil că ai câştigat o sută de ani în disputa 
împotriva mizeriei şi a suferinţei oamenilor şi acest oraş 
răsărit ca din pământ, acest Beauclair, astăzi regenerat, 
unde înfloreşte acum mai multă dreptate şi mai multă 
fericire, demonstrează scopul nobil al misiunii tale, gloria şi 
contribuţia binefăcătoare a operei pe care ai întreprins-o... 
După cum vezi, dragul meu, sunt alături de tine din toată 
inima şi cu toată înţelepciunea de care dispun, şi nu aş vrea 
câtuşi de puţin să te părăsesc mai înainte de a-ţi spune şi 
repeta cât de mult m-ai cucerit datorita eforturilor pe care 
le-ai depus şi cu câtă afecţiune, din ce în ce mai mare, te am 
urmat în tot ceea ce realizai, atât de omenesc şi de măreț... 
Adeseori ai constituit un adevărat exemplu pentru mine. 

În momentul acela, Luc îl întrerupse la rândul său, 
exclamând: 

— Oh, prietene, să nu vorbim de exemplul meu. Tu eşti 
acela care mi-ai dat, în mod consecvent, cel mai înalt şi cel 
mai măreț exemplu!... Adu-ţi aminte de momentele mele de 
oboseală, de slăbiciunile pe care le-am manifestat uneori, şi 
întotdeauna te-am găsit instalat pe baricadă, cu şi mai mult 
curaj şi cu şi mai multă încredere în opera pe care o 
înfăptuiai, chiar şi-n zilele în care toate convingerile păreau 
că se prăbuşesc în jurul tău... Forţa ta invincibilă a 
constituit-o faptul că ai crezut numai şi numai în muncă şi 
că ai sacrificat pentru ea întreaga sănătate, considerând-o 
unicul scop al vieţii şi al acţiunilor omului. Şi-n felul acesta, 
opera pe care o desăvârşeai a devenit însăşi inima şi 
creierul tău, sângele care-ţi pulsa în vene şi gândul veşnic 
treaz, veghind în străfundul inteligenţei talc sclipitoare. 
Munca era singura rațiune a existenţei tale, singurul suport 
pe care construiai totul în viaţă, ceas cu ceas... Şi stau şi mă 


gândesc ce monument nepieritor, ce dar splendid vei lăsa 
oamenilor, spre fericirea lor! Fără îndoială că tot ceea ce 
am întreprins, construcţia noului oraş şi însăşi misiunea 
aceasta de apostol al poporului nu ar fi fost posibile şi nu ar 
fi înseninat încă nimic, dacă nu exista munca aceasta a ta. 

Se aşternu un moment tăcerea, un stol de păsări le trecu 
în zbor pe deasupra capetelor, în timp ce soarele blând de 
toamnă se cernea tot mai duios, ca un alint de mamă, 
printre ramurile dezgolite, pe măsură ce seara se lăsa în 
jurul lor. Soeurette fu cuprinsă de o îngrijorare maternă şi 
trase din nou pătura peste genunchii lui Jordan, iar Josine şi 
Suzanne se aplecară la rândul lor înspre Luc, fiindu-le 
teamă să nu-l vadă obosindu-se prea tare. Şi acesta din 
urmă reluă: 

— Ştiinţa continuă să rămână factorul cel mai important 
de revoluţionare a societăţii, aşa cum mi-ai spus-o încă de la 
începutul cunoştinţei noastre, şi fiecare pas înainte pe care 
l-am făcut în decursul îndelungatei noastre existenţe a venit 
să-mi dovedească ce multă dreptate ai avut... Cum ar fi fost 
oare posibil să construim un Beauclair în care să 
domnească belşugul şi buna înţelegere, dacă nu ai fi pus la 
dispoziţia locuitorilor lui această energie electrică ce a 
devenit un factor absolut necesar pentru îndeplinirea 
oricărei munci. şi pentru întreaga viaţă socială în general? 
Numai în ştiinţă se găseşte adevărul care va putea să-l facă 
pe om să se emancipeze din ce în ce mai mult şi să devină 
stăpân pe destinul său, numai ştiinţa îl va face să domine 
asupra întregului pământ, reducând stihiile naturii la rolul 
de simpli slujitori docili... în vreme ce eu construiam, dragul 
meu prieten, tu-mi dădeai forţele necesare cu care să 
însufleţesc mortarul şi pietrele. 

— E foarte adevărat, răspunse Jordan cu vocea lui slabă 
şi liniştită, ştiinţa o să-l elibereze pe om, căci adevărul 
reprezintă-n fond unicul şi vajnicul factor prin care se poate 
ajunge la dreptate şi fraternitate... Şi voi muri mulţumit 
tocmai de ceea ce am văzut acum, când am făcut această 


ultimă vizită la uzina noastră, care va funcţiona de aici 
înainte aşa cum am dorit-o, reuşind să ducă la uşurarea 
muncii şi la fericirea tuturor oamenilor. 

Continuă să vorbească pe acelaşi ton şi dădu o serie de 
explicaţii şi instrucţiuni asupra felului de a funcţiona al 
noilor instalaţii şi asupra modului de întrebuințare în viitor 
a acestor rezervoare inepuizabile de energie, ca şi cum ar fi 
dictat prietenului său ultimele dorinţe. Toate acestea 
reprezentau într-un anume fel testamentul meu, întreaga 
bucurie şi pace care se putea dobândi de pe urma aplicării 
descoperirilor lui ştiinţifice. Încă de pe acum energia 
electrică nu mai costa cine ştie ce şi se găsea într-o 
cantitate atât de mare, încât se afla la discreţia locuitorilor 
întocmai ca apa izvoarelor, ale căror şuvoaie nu secau, şi ca 
aerul curat, care se găsea slobod în toate cele patru colţuri 
ale orizontului, în asemenea condiţii, ea nu mai reprezenta 
altceva decât însăşi viaţa. 

În toate clădirile de utilitate publică şi în toate locuinţele 
particulare, chiar şi-n cele mai modeste, energia electrică 
era distribuită fără niciun fel de restricţii, aducând lumină 
şi căldură şi punând în mişcare diferitele aparate. Ajungea 
numai să răsuceşti nişte butoane şi casa se lumina şi primea 
căldură, mâncarea se gătea electric şi diversele maşini 
meşteşugăreşti sau instalaţii de folosinţă domestică 
începeau să funcţioneze. Zi de zi se creaseră tot felul de 
mici mecanisme, unele mai ingenioase decât altele, 
destinate menajului, uşurând munca femeilor şi înlocuind 
truda mâinilor prin activitatea automatelor. În sfârşit, du la 
gospodină şi până la muncitorul din atelierele uzinei, 
străvechiul animal uman de povară, cu toţii erau scutiţi 
puţin câte puţin de efortul fizic şi de sacrificii inutile, acum, 
când una dintre cele mai puternice forţe ale naturii fusese 
cucerită şi-mblânzită, înlocuindu-l pe om, curată şi tăcuta, 
mulţumindu-se cu o simpla supraveghere din partea lui. Şi 
lucrul acesta reprezenta o eliberare a inteligenţei şi o 
înălţare morală şi intelectuală a tuturor creierelor, 


deprimate până atunci din pricina muncii prea aspre, prost 
organizată şi de o exploatare sălbatică pentru imensa 
mulţime a dezmoşteniţilor, sortiţi ignoranței, josniciei şi 
crimei. Şi mai reprezenta în acelaşi timp nu atât un prilej 
pentru trândăvie, cât în special o muncă mai liber 
consimţită şi mai conştientă, care-l făcea într-adevăr pe 
omul ajuns acum stăpân pe activitatea care o desfăşura să 
se dăruiască întru totul ocupaţiilor îndrăgite şi să creeze 
bunuri materiale după gustul şi priceperea sa, dobândindu- 
se în felul acesta, după cele câteva ore de muncă în comun 
dăruite comunităţii sociale, produse mai multe şi mai 
frumoase. Şi mai reprezenta, în sfârşit, chiar şi pentru 
amărâtele de animale domestice, pentru sărmanii cai şi, în 
general, pentru toate animalele de jug, şi corvoadă, o 
eliberare din hamurile cu care trăgeau carele, învârteau 
pietrele de moara sau purtau poverile, şi o întoarcere la 
existenţa lor fericita din păşuni, pajişti sau păduri. 

Dar aplicaţiile energici electrice erau fără număr şi în 
fiecare zi se ivea o nouă întrebuințare binefăcătoare pentru 
oameni. Jordan inventase nişte lămpi cu o putere atât de 
mare, încât era de ajuns să se instaleze două sau trei, 
pentru ca o întreagă alee să fie scăldată-n lumină. Fără 
îndoială că prin aceasta îşi realizase visul lui de a aprinde, 
noaptea, un alt soare deasupra Beauclairului. De asemenea, 
tot atunci se construiau nişte sere formidabile, imense, 
unde mulţumită unui sistem perfecţionat de încălzire 
creşteau în toate anotimpurile flori, legume şi fructe. 
Belşugul domnea în tot oraşul, se distribuiau produse 
agricole din abundență şi nu mai exista de acum înainte 
iarnă, după cum nu mai exista nici noapte. Şi transportul, 
deplasările de colo până colo, circulaţia în general prin 
străzile foarte populate se uşurase şi se simplificase din ce 
în ce mai mult mulţumită acestor forţe puse la dispoziţia 
oamenilor pe mai nimica toată şi aplicate la un număr 
nemărginit de vehicule, la biciclete, maşini mici, cărucioare 
şi trenuleţe cu mai multe vagoane. 


— Mă duc din viaţă mulţumit, repetă Jordan cu aerul său 
de veselie şi seninătate. Mi-am îndeplinit menirea şi 
socotesc destul de avansată opera pe care am întreprins-o, 
pentru a putea adormi liniştit pe deplin. Fără îndoiala că nu 
va trece multă vreme şi omul va descoperi navigația aeriană 
şi va cuceri spaţiul nesfârşit. Şi poate că mâine chiar tot el 
va putea comunica de la un capăt la celălalt al pământului 
fără niciun fel de fire sau cabluri. Cuvântul omenesc, faptele 
şi figurile oamenilor vor face înconjurul lumii cu rapiditatea 
fulgerătoare a luminii... Şi lucrul acesta va însemna, dragă 
prietene, că popoarele îşi vor dobândi libertatea cu ajutorul 
ştiinţei, armă revoluţionară de neînvins, care 'le va aduce 
mai multă pace şi mai mult adevăr. Încă de multă vreme tu 
ai reuşit să deschizi oarecum frontierele, prin intermediul 
şinelor tale de cale ferată, care, prelungindu-se fără 
încetare, trecând peste fluvii şi străbătând munţii, au legat 
laolaltă toate naţiunile ca cercurile din ce în ce mai strânse 
şi mai înfrăţite ale unei uriaşe hore. Oare ce va fi în 
momentul în care capitalele ţărilor vor putea dialoga 
prieteneşte, unele cu altele, nestânjenite de distanţe, când 
acelaşi gând va preocupa simultan toate continentele hunii, 
mânate de interese identice, când navele văzduhului vor 
călători înspre infinitul liber, patria tuturor, ce nu cunoaşte 
vămi? Aerul pe care-l respirăm, spaţiul cosmic care 
reprezintă un bun al întregii lumi, va constitui un loc unde 
buna înţelegere nu va mai avea niciun fel de graniţe şi 
unde, cu siguranţă, omenirea de mâine va ajunge la o 
împăcare definitivă... Şi acesta-i motivul, dragul meu 
prieten, pentru care m-ai văzut întotdeauna atât de liniştit 
şi atât de sigur că vom ajunge în cele din urmă la o 
eliberare completă. În zadar s-au devorat oamenii între ei 
prosteşte, în luptele lor oarbe, în zadar s-au încăpățânat 
până nu demult religiile să îngrămădească minciunile şi 
erorile, pentru a-şi putea conserva dominaţia asupra lumii, 
fiindcă invincibila ştiinţă a înaintat pas cu pas în fiecare zi şi 
a făcut tot mai multă lumină, a instaurat tot mai multă frăţie 


între semeni şi a dăruit tot mai multă fericire pe pământ. Şi 
prin ea însăşi, datorită forţei irezistibile a adevărului, ştiinţa 
va alunga amintirea trecutului tenebros de ură şi va ajunge 
în cele din urmă să elibereze minţile de prejudecăţi şi să 
apropie din nou inimile oamenilor, sub lumina şi căldura 
binefăcătoare a măreţului soare, tatăl nostru al tuturor. 

Începuse să obosească şi vocea îi devenea din ce în ce 
mai slabă. Cu toate acestea, mai zâmbea încă atunci când 
încheie cu vorbele: 

— După cum vezi, dragul meu prieten, şi eu nutream, 
întocmai ca şi tine, idei revoluţionare, care să schimbe 
lumea. 

— Ştiu foarte bine lucrul acesta, dragul meu prieten, 
răspunse Luc emoţionat şi cu un glas plin de duioşie. În 
toate împrejurările din viaţă ai fost profesorul meu şi 
niciodată nu voi reuşi să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru 
lecţiile tale admirabile de energie şi pentru credinţa 
superbă de care ai dat dovada în munca ta pentru 
desăvârşirea operei pe care o începuseşi. 

Soarele scădea încetul cu încetul şi o adiere uşoară 
începuse tocmai să se furişeze printre ramurile uriaşului 
tei, de unde pulberea de aur a astrului se cernea din ce în 
ce mai palidă. Noaptea se apropia tiptil şi o pace adâncă 
invada treptat ierburile înalte. Cât despre cele trei femei, în 
picioare, mereu tăcute şi atente faţă de bătrâni, acestea 
începură să dea semne de îngrijorare, păstrând totuşi un 
respect absolut aţă de această convorbire extraordinară, 
care le făcuse să rămână împietrite de emoție. Cu toate 
acestea, până la urmă inter veniră, pline de blândeţe, fără 
să rostească nicio vorbă, ci numai printr-un simplu gest 
matern. 

Atunci, fiindcă Soeurette îl învelea pe Jordan şi Josine, la 
rândul ei, pe Luc, acesta din urmă se mulţumi doar să 
spună: 

— Nu mi-e frig, seara-i atât de frumoasă! 


Şi, fiindcă Sourette se-ntorsese să privească soarele, pe 
punctul să dispară după linia orizontului, Jordan îi urmări 
privirile: 

— Da, se aşterne noaptea, reluă el. Dar soarele n-are 
decât să asfinţească, fiindcă ne lasă înmagazinate-n 
depozitele noastre câte ceva din puterea şi bunătatea lui... 
Şi de data asta asfinţeşte şi pentru că ziua mea s-a sfârşit! 
O să mă sting şi eu... Adio, dragul meu prieten! 

— Adio, dragul meu prieten! repeta la rândul său Luc. În 
curând am să te urmez şi eu. 

Despărțirea a fost de o tandreţe sfâşietoare şi de o 
măreție simplă şi extraordinară în acelaşi timp. Şi unul şi 
celălalt ştiau că nu se vor mai vedea niciodată, aşa că îţi 
aruncau o ultimă privire şi schimbau cele din urmă cuvinte 
între ei. Şi acum, după şaizeci de ani, pe care soarta 
hărăzise să-i trăiască împreună, muncind pentru a plămădi 
una şi aceeaşi operă, se despărţeau pentru a nu se mai 
reîntâlni decât în acest torent al noilor generaţii ce-l 
dezlănţuiseră, în şuvoiul oamenilor de mâine, a căror 
fericire o grăbiseră. 

— Adio, dragul meu prieten, spuse din nou Jordan. Să nu 
fi trist, moartea este un lucru plăcut. şi necesar. De 
altminteri, datorită urmaşilor pe care-i laşi, te reîntorci 
printre ceilalţi ai tăi şi devii nemuritor. Şi aşa ne dăruisem 
lor cu trup şi suflet, n-am lucrat decât pentru ei, ne vom 
renaşte prin ei şi ne vom bucura în felul acesta de partea ce 
ne revine din opera pe care am înfăptuit-o. 

Luc, la rândul lui, repetă: 

— Adio, dragul meu prieten, tot ce va rămâne de pe urma 
noastră va mărturisi cât am iubit şi am suferit. Fiecare om 
se naşte pentru a-şi îndeplini menirea lui în viaţă, şi 
existenţa noastră pe pământ nu are altă rațiune decât 
aceea de a ne face datoria, fiindcă natura dă naştere unei 
făpturi noi numai atunci când are nevoie într-adevăr de o 
fiinţă nouă, pentru partea de muncă ce-i este rezervată. Şi, 
când ziua sa de muncă s-a sfârşit, făptura respectivă poate 


să moară, pământul şi-o ia înapoi, pentru a da naştere altor 
fiinţe... Adio, dragul meu prieten. 

Se aplecă înspre el, vrând să-l sărute. Dar nu putu, şi cele 
trei femei, pline de afecţiune, trebuiră să-i ajute şi să-i 
sprijine pentru a-şi putea dărui unul altuia această ultimă 
îmbrăţişare. Cei doi bătrâni râseră ca nişte copii, căci erau 
de o veselie şi o seninătate admirabile în aceste momente 
ale despărțirii, neîncercând nici regrete şi nici remuşcări, 
acum, după ce-şi făcuseră întreaga datorie şi îşi 
îndepliniseră toate obligaţiile lor de oameni. Nu simțeau 
nici cea mai mică teamă şi cu atât mai puţin nu-i 
înspăimânta perspectiva morţii, cu cât erau înconjurați de 
liniştea imensă şi-mpăcarea în care se săvârşesc din viaţă 
bunii muncitori. Vreme îndelungată se ţinură îmbrăţişaţi, 
sărutându-se plini de duioşie şi punându-şi tot ceea ce le 
mai rămăsese din forţele lor în acest gest simbolic. 

— Adio, dragul meu Jordan. 

— Adio, dragul meu Luc. 

Apoi niciunul, nici celălalt nu mai scoaseră un cuvânt. 
Tăcerea deveni profundă şi sfântă. Soarele dispăru de pe 
cerul nesfârşit, îndărătul liniei neclare şi-ndepărtate a 
orizontului, în teiul imens, păsările amuţiră, ramurile se- 
nvăluiră într-o uşoară umbră, în vreme ce ierburile înalte şi 
tot parcul, cu arborii lui bătrâni, cu aleile şi peluzele sale, se 
cufundă în pacea plăcută a serii. 

Atunci, la un semn al Soeurettei, cei doi oameni apucară 
fotoliul lui Jordan şi-l împinseră, pornind încet, cu un pas 
uşor. Luc, stând nemişcat în fotoliul său, ceruse printr-un 
gest al mâinii să mai fie lăsat încă o clipă sub arbore. Şi îşi 
urmărea cu privirea prietenul care se îndepărta, acolo, jos, 
pierzându-se în adâncul aleii largi, perfect dreaptă. Aleea 
era foarte lungă şi puţin câte puţin fotoliul se micşora. La 
un moment dat, Jordan îşi întoarse privirea, şi cei doi 
schimbară un zâmbet pe jumătate şters. Înapoindu-se în 
laboratorul lui, Jordan se aşeză-n pat şi, la vârsta lui 
înaintată, era atât de pirpiriu şi de debil, încât părea tot 


atât de mic ca un copil; şi, întocmai după cum spusese el 
însuşi, opera lui fiind înfăptuită şi ceea ce numea el ziua de 
lucru a unui om încheiată, se lăsă cuprins de somnul cel de 
veci, murind chiar a doua zi, în braţele Soeurettei, foarte 
liniştit şi cu surâsul pe faţă. 

Luc avea să mai trăiască încă cinci ani, în fotoliul pe care 
nu-l mai părăsea câtuşi de puţin şi care era plasat lângă 
fereastra camerei lui, de unde îşi vedea oraşul întinzându- 
se în fiecare zi mai mult şi făcându-se din ce în ce mai 
frumos. O săptămână după moartea lui Jordan, Soeurette 
venise să se alăture Josinei şi Suzannei, lângă Luc, trăind de 
acum încolo în preajma lui câteşitrele, ca să-l înconjoare cu 
dragostea şi îngrijirile lor. Culegea acum de fapt roadele 
superbe  şi-mbelşugate ale întregii iubiri pe care o 
semănase în jurul său şi pe care de-a lungul anilor o 
întreţinuse cu atenţie pretutindeni pe unde păşise, putând 
astăzi să urmărească recoltele ce se întindeau cât zarea, 
unduindu-se sub soare, de o abundență extraordinară. 

În decursul acestor ore prelungi de contemplaţie, faţă-n 
faţă cu oraşul său prosper, Luc retrăia adeseori plin de 
fericire momente din trecut. Şi revedea în gând locul de 
unde plecase, clipa, atât de îndepărtata acum, când răsfoise 
o cărticică foarte modesta în care era rezumată toată 
doctrina lui Fourier. Îşi amintea de noaptea aceea de 
insomnie, în timpul căreia, cuprins de dorinţa arzătoare să- 
şi îndeplinească ceea ce considera misiunea lui în viaţă, încă 
nu tocmai bine precizată pe atunci, şi cu mintea şi sufletul 
însetate de adevăr şi dreptate, se apucase să citească 
pentru a-şi putea găsi somnul. Şi atunci, sclipirile geniale 
ale lui Fourier, care considera util şi necesar să se 
reabiliteze pasiunile oamenilor în faţa societăţii, urmând ca 
acestea să fie privite de acum înainte ca nişte forţe motrice 
ale vieţii, ca şi ideea aceea de a descătuşa munca din 
lanţurile robiei şi de a o înnobila, de a o face atrăgătoare şi 
de a o considera problemă de onoare pentru fiecare 
cetăţean, precum şi năzuinţa de a cuceri puţin câte puţin, 


printr-o înaintare paşnică, libertatea şi dreptatea pentru 
semeni, mulţumită asocierii dintre fondurile întreprinderii 
pe de o parte şi munca şi inteligenţa oamenilor pe de altă 
pane, toate aceste sclipiri geniale care îl zguduiseră 
profund,  provocându-i o  surescitare intelectuală şi 
sufletească, îi luminaseră pe neaşteptate calea ce o avea de 
urmat, îl entuziasmaseră şi îl determinaseră să pornească 
începând chiar de-a doua zi la acţiune. Lui Fourier îi datora 
el faptul că a îndrăznit şi că a pus în practică experienţa cu 
uzina de la Crecherie. Prima casă comună, cu şcoala ei, 
primele ateliere atât de curate şi atât de luminoase, unde 
domnea diviziunea muncii, primul oraş muncitoresc, cu 
clădirile lui albe, zâmbind în mijlocul verdeţei, toate acestea 
se născuseră din ideile fourieriste, care dormeau între 
coperţile cărţii ca boabele de grâu în câmpiile acoperite de 
zăpezile iernii, gata oricând să încolţească şi să dea roade. 
Credinţa în capacitatea omenirii de a se ridica avea 
probabil nevoie de acest studiu îndelungat de germinaţie, 
ca orice religie nouă. Dar ce progrese substanţiale se 
obțineau, ce dezvoltare a societăţii se făcea simțită după 
aceea, pe măsură ce dragostea dintre oameni creştea şi 
oraşul cel nou căpăta contururi tot mai precise! Gândindu- 
se la asocierea dintre fonduri, muncă şi inteligenţă, sub 
forma unor experienţe inedite, Fourier, om practic şi 
metodic, ca orice adept al teoriilor evoluționiste, tindea în 
primul rând spre înfăptuirea unei noi organizări sociale, a 
colectivismului, după care se putea trece chiar la realizarea 
visului său de libertate absolută. Capitalul tindea puţin câte 
puţin să dispară în cadrul asociaţiei, în vreme ce munca şi 
inteligenţa deveneau singurele criterii pe baza cărora se 
întemeia noul contract social. În cele din urmă, scopul final 
era acela de a se ajunge la dispariţia totală a comerţului pe 
de o parte, şi la reducerea treptată a rolului banilor în 
societate pe de altă parte, negoţul reprezentând un 
angrenaj stânjenitor şi-n acelaşi timp înghițind în mod inutil 
forţa umană, iar banul constituind pur şi simplu o valoare 


fictivă, într-o societate unde munca tuturor ducea la 
obţinerea unei bogății miraculoase, care circula sub forma 
unor schimburi neîntrerupte. De asemenea, oraşul nou, 
înălţat pe baza învățăturilor lui Fourier, trebuia să se 
transforme de la o etapă la alta şi să păşească înainte 
înspre o mai mare libertate şi înspre o mai multă dreptate, 
strângând laolaltă pe adepţii ideilor colectivismului, pe 
socialişti şi chiar pe cei cu alte opinii, într-un buchet de 
oameni înfrăţiţi, împăcaţi tu idealul comun de a instaura pe 
pământ pacea şi buna înţelegere. 

Şi oraşul ferice ce se-ntindea în faţa ferestrei lui, cu 
acoperişurile  pictate-n culori vii, întrezărite printre 
coroanele arborilor, era un spectacol minunat, imaginea 
însăşi a victoriei pe care Luc o avea în permanenţă sub 
priviri. Generaţiile noi, instruite şi remodelate de către şcoli 
şi de către ateliere, atingeau acum orizonturi declarate 
odinioară simple himere, mergând în pas sprinten pe 
drumul deschis cu greutate de înaintaşii lor, care, supuşi 
vechilor greşeli şi pervertiţi de mediul îngust, îl începuseră 
într-un chip atât de dureros, în mijlocul atâtor obstacole şi 
înconjurați de atâta ură. Mulțumită progreselor 
înregistrate, copiii, ca şi copiii copiilor, păreau să posede 
alte structuri sufleteşti şi spirituale decât părinţii lor, şi 
înfrăţirea lor devenea o problemă mult mai uşoară, într-o 
societate ca aceasta în care fericirea fiecăruia se baza pe 
fericirea tuturor. Odată cu dispariţia comerţului dispăruse 
şi hoţia. Odată cu banii se duseseră şi crimele izvorâte din 
lăcomie. Nu mai existau nici moşteniri, şi lucrul acesta făcea 
să nu mai fie pe lume nici trândavi privilegiați şi nici să se 
mai alerge cu limba scoasă după testamente. La ce bun 
atâta ură şi invidie, la ce bun să mai încerci să te faci stăpân 
pe bunurile altora prin viclenie sau forţă, din moment ce 
averea era publică, aparţinea tuturor, şi fiecare se năştea, 
trăia şi muncea, fiind la fel de bogat ca şi vecinul său? în 
felul acesta, crima devenea fără sens şi stupida, întregul 
aparat sălbatic de represiuni şi pedepse, instituit pentru a 


proteja furtul câtorva bogătaşi şi a-i apăra împotriva 
revoltei mulțimilor imense de nenorociţi, se prăbuşise de la 
sine, ca orice lucru inutil, împreună cu jandarmeriile, 
tribunalele şi închisorile. Era necesar să trăieşti în mijlocul 
acestor oameni care nu mai cunoşteau acum atrocitățile 
războaielor şi se supuneau unei singure legi, aceea a 
muncii, trăind într-o deplină solidaritate, fundamentată 
numai şi numai pe rațiune şi pe înţelegerea deplină a 
intereselor tuturor, pentru a putea aprecia în ce măsură 
deveniseră realizabile pretinsele utopii de odinioară la un 
popor salvat din ghearele monstruoaselor minciuni ale 
religiei, educat şi instruit în sfârşit, cunoscând adevărul şi 
dorind dreptatea. Din momentul în care pasiunile oamenilor 
încetaseră să mai fie combătute şi înăbugşite şi, dimpotrivă, 
începuseră să fie cultivate ca nişte forţe motrice ale însăşi 
vieţii, acestea îşi pierduseră din asprimea şi duritatea lor, 
devenind un fel de virtuţi sociale şi pricina unei înfloriri 
neîntrerupte de energii individuale. Fericirea legitimă se 
realiza nu numai prin dezvoltarea şi educarea celor cinci 
simţuri, ci şi prin cultivarea dragostei, pentru că orice om 
trebuia să se bucure de viaţă şi să-şi satisfacă dorinţele 
sincer şi fără niciun fel de ipocrizie. Îndelungatul efort al 
umanităţii aflate în luptă tindea spre libera expansiune a 
individului şi spre o societate care să-i ofere toate 
satisfacţiile cu putinţă, şi unde omul să fie o fiinţă întreagă, 
trăindu-şi pe deplin viaţa. În felul acesta, oraşul fericit 
fusese construit de nişte făpturi ce slujeau cu devotament 
viaţa în ceea ce are ea mai bun, crezând cu tărie într-o lume 
eliberată de dogme, stăpânită de umanism. şi găsind în ea 
însăşi raţiuni şi resurse suficiente pentru a exista, pentru a 
muri, pentru a se bucura şi pentru a dobândi gloria. 

Dar Luc asista mai cu seamă la triumful muncii creatoare 
şi regeneratoare, care stătea la baza noii organizări a 
societăţii. Începând încă din prima zi, dorise cu tărie 
dispariţia şi nimicirea totală a sistemului nedrept de 
salarizare, pricina tuturor mizeriilor şi suferințelor, fundaţia 


putredă a străvechiului edificiu social, care pârâia din toate 
încheieturile şi era pe punctul să se prăbuşească. Şi visase 
cu totul alt sistem, organizarea pe alte baze, cu totul şi cu 
totul noi, a muncii, un alt contract social, care să permită o 
mai justă repartiție a bogățiilor. Numai că, până să ajungă 
să facă din acest vis o realitate, trebuise să străbată o serie 
întreagă de etape, culminând cu acest fericit oraş întemeiat 
de el! Şi aici, ca şi pretutindeni în altă parte, schimbările 
survenite îi fuseseră sugerate de ideile lui Fourier tu privire 
la asocierea muncitorilor, înfiinţarea unor ateliere unde să 
se desfăşoare activităţi cât mai variate, uşoare şi 
atrăgătoare, prin organizarea de grupe separate în 
aparenţă, dar care, luate în ansamblu, să reprezinte o 
unitate, un fel de joc neîntrerupt al elementelor, libere şi 
disparate, care se amestecau între ele, formând un tot 
unitar, întocmai cum este alcătuită însăşi viaţa. De 
altminteri, Fourier, chiar dacă respinsese ideea unei 
revoluţii brutale şi chiar dacă începuse prin a utiliza rotiţele 
societăţii existente, până la urmă scopul său, speranţele şi 
tendinţele spre care-şi îndrepta în ultimă instanţă eforturile 
erau de fapt distrugerea acestei societăţi, tocmai prin 
înfăptuirea în germene a acestei comune libere. Prin 
urmare, multă vreme încă vechiul sistem de salarizare se 
mai menţinuse în agonie la uzina de la Crecherie, trecând 
printr-o serie de stări de lucruri intermediare ale asociaţiei, 
cum ar fi aceea a împărţirii beneficiilor prin care revenea 
fiecăruia un anumit procent din opera comună. Apoi, 
avuseseră loc transformări radicale, în sensul că erau 
satisfăcute în primul rând interesele colectivităţii şi, din 
ziua în care se aplicase această nouă formulă, se 
reglementase întreaga circulaţie a bunurilor materiale 
rezultate de pe urma muncii. Continua totuşi să persiste 
vechiul sistem de salarizare, care refuza să moară, trăind 
sub o formă mai atenuată şi mai deghizată. Şi numai 
înființându-se comuna liberă, putuse să fie distrus şi 
măturat, lucru care se petrecuse într-o ultimă etapă, aceea 


a eliberării propriu-zise, dobândită prin instaurarea 
dreptăţii absolute, considerată odinioară ca o himeră, şi 
prin realizarea unei unităţi de vederi şi a unei armonii 
totale între oameni. Nu mai exista niciun fel de instituţie de 
oprimare, noul contract social reprezenta doar o expresie a 
muncii necesare şi acceptate de toată lumea, devenită legea 
şi obiectul de venerație al tuturora. Munca domnea 
pretutindeni, era preocuparea de căpătâi în toate 
sectoarele de activitate, constituite pe scheletul fostelor 
ramuri ale construcţiilor, textilelor sau metalurgiei şi 
grupând deopotrivă pe muncitorii industriali, ca şi pe 
lucrătorii agricoli, dar multiplicându-se şi ramificându-se la 
nesfârşit, întrepătrunzându-se în aşa fel încât să răspundă 
tuturor dorințelor individuale şi tuturor nevoilor 
comunităţii. Nimic nu mai stăvilea elanurile individuale, 
cetăţeanul avea posibilitatea să evolueze dup cum îi era 
voia, îndeplinindu-şi obligaţiile de om harnic, şi putea să 
facă parte din oricâte sectoare de activitate dorea, putea să 
treacă de la munca în uzină la cea a câmpului, dăruindu-şi 
timpul potrivit capacităţilor şi nevoilor sale. Şi-n felul acesta 
se desfiinţase lupta dintre clase, pentru că nu mai exista 
decât o singură categorie socială, un adevărat popor de 
meseriaşi, la fel de bogaţi şi la fel de fericiţi, posedând 
aceeaşi instrucţie şi aceeaşi educaţie, fără nicio diferenţă, 
nici în vestminte, nici în locuinţe şi nici în moravuri. Şi 
munca era aceea care domnea pretutindeni, munca 
reprezenta singura călăuză viaţă, singurul stăpân şi 
singurul zeu, de o nobleţe situată deasupra oricăror 
meschinării, care, după ce a răscumpărat omenirea care 
agoniza în minciuni şi nedreptăţi, i-a redat înapoi vigoarea, 
bucuria de a trăi, dragostea şi frumuseţea. 

Şi când vreo adiere uşoară a brizelor de dimineaţă îi 
aducea râsetele şi cântecele al căror zumzet vesel se-nalţa 
fără încetare din oraşul său, Luc zâmbea fericit. Ce munca 
rodnică şi-n acelaşi timp uşoară şi plăcută! Abia dacă se 
iroseau câteva ore pe zi, şi acestea reprezentau numai o 


simplă activitate de supraveghere, până-ntr-atât ajunseseră 
noile maşini, puternice şi ingenios concepute, să 
dobândească mâini şi picioare, întocmai ca sclavii de 
odinioară. Spărgeau munţii în pumni şi apucau totodată 
Chiar şi cele mai delicate obiecte şi le modelau cu 
neasemuită grijă. Se deplasau de colo până colo şi se 
supuneau ordinelor, asemănându-se unor fiinţe care nu 
cunoşteau suferinţa şi munceau fără odihnă. Mulțumită lor, 
omul ajunsese în cele din urmă să cucerească natura şi să 
facă din ea un auxiliar şi-n acelaşi timp un paradis al său. Şi 
cu ce bogății miraculoase îi copleşeau maşinile pe 
muncitori, dăruindu-le deopotrivă un belşug din ce în ce 
mai mare de roade ale pământului, de flori şi de fructe, ca şi 
un lux mereu crescând de articole de manufactură, fiecare 
cetăţean dispunând nelimitat de toate bunurile de care 
avea nevoie şi trăind ca un prinţ de pe urma celor câteva 
ore de lucru, el, pe care foamea îl copleşea odinioară, după 
ce îndeplinea cele zece ore de corvezi oribile! Şi ce minunat 
progres reprezenta această diminuare a efortului, prin care 
se realiza acum aceeaşi cantitate de produse într-un timp 
mult mai scurt, rămânând destulă vreme pentru cei ce 
doreau să-şi îndrepte atenţia înspre studiu şi cercetări 
ştiinţifice sau înspre realizarea unor activităţi artistice; şi de 
câmp liber fusese deschis. pentru dezvoltarea inteligenţei 
tuturor prin eliminarea atâtor ore care până atunci se 
iroseau în îndeplinirea feluritelor treburi murdare şi 
înjositoare pentru noţiunea de om! în laboratoarele ale 
căror porţi erau larg deschise tuturor celor ce doreau să 
efectueze cercetări, nu trecea o săptămână fără să se fi 
făcut câte o nouă descoperire minunată. Din zi în zi se crea 
o conştiinţă tot mai înaltă; întregul popor era instruit şi 
făcut să cunoască adevărul, cu ajutorul a tot felul de 
metode experimentale; şi minţile luminate încetaseră să 
mai reprezinte acum doar excepţii şi rarităţi; făuritorii de 
lucruri geniale se ridicau în masă din mijlocul poporului. 
Chimia începuse să revoluţioneze industria alimentară şi 


pământul putea în curând să nu mai producă nici grâu şi 
nici măsline sau struguri, fiindcă din laboratoare urma să 
iasă totuşi destulă pâine, ulei şi vin încât să aprovizioneze 
tot oraşul. În domeniul fizicii şi mai cu seama în materie de 
electricitate, invențiile continuau să lărgească posibilităţile 
oamenilor până dincolo de limitele obişnuite, dându-le forţa 
atotputernică a zeilor şi făcându-i să cunoască totul, să vadă 
totul şi să poată totul. Arta luase ia rândul său un avânt 
nemaiîntâlnit şi frumosul fusese răspândit pretutindeni, 
îmbogăţit şi devenit un bun al tuturor, izvorul de viaţă, din 
care fiecare putea să-şi potolească setea şi să-şi 
limpezească ochii. Aproape că nu mai exista niciun produs 
cât de modest, niciun obiect de întrebuințare curentă sau 
ustensilă pentru menaj, în care arta să nu-şi fi pus 
amprenta prin fermecătoarele-i plăsmuiri de culoare, formă 
şi chiar de expresie. Lange înfrumuseţase primul viaţa de 
toate zilele a mulțimilor cu ajutorul cărămizilor emailate, 
faianţelor şi gresiilor lui policrome, şi acum începeau să se 
ridice legiuni întregi de artişti, căci aproape în fiecare 
muncitor industrial se forma un suflet sensibil, iar 
activitatea oricărui meşteşugar nu mai putea să se 
desfăşoare în condiţii normale fără să împletească în ea un 
dram de frumuseţe, frumuseţea măreaţă şi simplă totodată 
a operei în care omul punea câte ceva din fiinţa lui, 
conştient, trăind momentul elaborării ca pe un act de 
creaţie la locul său de muncă. De când sufletul fiecărui 
artist se contopise cu aspiraţiile mulţimii şi viaţa era trăită 
pe deplin de toţi oamenii, lăsându-şi frâu liber 
simţămintelor şi dăruindu-şi în mod deschis dragostea unii 
altora, după cum tot în mod sincer era şi primită artele 
ajunseră la o extraordinară înflorire. Inspirându-se din 
această dragoste duioasă de care era stăpânită toată 
lumea, muzica reprezenta însăşi vocea poporului fericit, iar 
muzicieni? extrăgeau din mijlocul maselor şi le restituiau 
apoi celor de la care le luaseră o serie întreagă de cântece 
sublime, a căror armonie plutea neîntrerupt pe deasupra 


scenelor de teatru, caselor de locuit, atelierelor şi străzilor. 
Arhitecţii construiau pentru popor palate imense şi 
superbe, făcute ca să satisfacă aspiraţiile oamenilor şi 
asemănându-se lor, la fel de maiestuoase şi liniştite, de o 
varietate infinită, părând că, vor să reproducă prin ele 
înseşi multitudinea de individualităţi care se adunau acolo. 
Sculptorii împodobeau cu statui din bronz şi marmură 
grădinile şi muzeele, pictorii decorau cu scene luate din 
viaţa de zi cu zi edificiile publice, gările, halele, bibliotecile, 
sălile de spectacole, de studii şi de distracţii. Şi mai cu 
seamă scriitorii dăruiau acestui popor numeros şi naţiunii 
întregi opere de o mare valoare, viguroase şi vaste, 
inspirate din viaţa oamenilor muncii şi alcătuite pentru ei. 
Geniul care polarizează energiile intelectuale ale unor 
generaţii întregi căpăta o noţiune din ce în ce mai largă, pe 
măsură ce noi şi noi forţe se iveau din mijlocul unei societăţi 
tot mai instruite şi mai libere. Niciodată până atunci geniul 
uman nu atinsese o asemenea splendoare. Nu se mai 
promova o literatură călduţă, de seră, mărginită şi 
destinata numai unei aristocrații, ci una plină de umanism, 
cu poeme în care pulsa viaţa tuturor oamenilor simpli, aşa 
cum o creaseră ei înşişi dan sângele lor, şi care acum li se- 
napoia sub această formă, mergându-le la inimă. 

Şi Luc, plin de seninătate şi fără niciun fel de teamă 
pentru viitor, îşi privea oraşul care continua să crească, 
întocmai ca o fiinţă frumoasă şi puternică, beneficiind de o 
tinereţe veşnică. Citadela coborâse din strunga Briasului, 
printre cele două promontorii ale munţilor Bleuses, şi acum 
pătrunsese în câmpia Roumagne. Când era vreme senină, 
fațadele caselor lui albe zâmbeau în mijlocul verdeţei, fără 
ca niciun fel de fum să-i întunece orizontul sau să-i distrugă 
puritatea aerului, căci coşurile fuseseră de mult suprimate, 
de când electricitatea înlocuise pretutindeni sistemul de 
încălzire prin lemne sau cărbuni. Cerul albastru nesfârşit îşi 
întindea mătasea uşoară şi imaculată, lipsită de cel mai mic 
firicel de funingine. Şi oraşul se menținea ca şi cum ar fi 


fost atunci construit, de o strălucire optimistă, sub adierile 
brizelor ce-l răcoreau, în vreme ce de pretutindeni, de jur- 
împrejur, dinspre casele de locuit şi edificiile de utilitate 
publică, dinspre aleile şi nenumăratele fântâni se auzea un 
clipocit încântător de ape, zgomotul cristalin al şuvoaielor 
ce izvorau din munte şi. a căror puritate şi sursă de 
sănătate făceau să domnească în oraş o perpetuă voioşie. 
Populaţia sporea fără încetare, mereu se construiau noi 
case şi se amenajau parcuri şi grădini. O populaţie liberă şi 
fericită, care trăieşte într-o deplină înfrățire, reprezintă un 
centru de atracţie pentru toată lumea din vecinătate, cu 
care, prin forţa lucrurilor, ajunge să se contopească. 
Orăşelele de prin împrejurimi, Saint-Cron, Formeries sau 
Magnolles, fuseseră nevoite să urmeze exemplul 
Beauclairului, se grupaseră puţin câte puţin, se asociaseră, 
apoi ajunseseră în cele din urmă să constituie o simplă 
prelungire a oraşului de bază. Fusese destul să se încerce 
experienţa respectivă în mic, fiindcă încetul cu încetul se 
câştigase de partea ideilor noi la început arondismentul, 
apoi departamentul şi, în sfârşit, întregul ţinut. Fericirea 
mereu  crescânda reprezintă o forţă irezistibilă, 
molipsitoare, şi nimic nu va putea constitui vreun obstacol 
în faţa argumentului convingător pe care-l reprezintă 
faptele, lucrul realizat pe deplin. În momentul în care 
oamenii au înţelegerea clară a fenomenelor, pot lua 
hotărâri decisive. De când lumea şi pământul n-a existat 
decât o singură luptă care să aibă în ea ceva omenesc şi 
aceasta a fost lupta pentru fericire, îndreptată împotriva 
oricărei religii sau forme de oprimare. Egoismul nu 
reprezintă nimic altceva decât efortul singular de a scoate 
pentru sine cât mai multă fericire cu putinţă; şi pentru ce 
fiecare cetăţean nu şi-ar canaliza egoismul spre un scop 
mai nobil, socotindu-i pe ceilalţi cetăţeni drept fraţi de-ai 
săi, în ziua în care va fi convins că fericirea fiecărui om 
rezultă din fericirea tuturor? Dacă în lume se mai aflau încă 
interese opuse, faptul acesta se datora vechiului contract 


social care întreținea aceste discordii, opunea oamenii unii 
altora, făcând din război o necesitate acută, însuţi motorul 
diferitelor orânduiri ce s-au succedat. Dar este de ajuns să 
demonstrezi maselor contradicţiile acestor teorii, să le arăţi 
cum printr-o muncă organizată pe baze noi se poate ajunge 
la o mai dreaptă împărţire a bogățiilor şi cum prin 
acordarea unei mai mari libertăţi simţămintelor care-i 
frământă se tinde spre realizarea unei unităţi de vederi şi a 
unei bune înţelegeri, şi îndată se şi restabileşte pacea şi se 
reinstaurează fericirea, statornicind un contract frăţesc de 
solidaritate între oameni. În definitiv, pentru ce să se mai 
încaiere între ei, când interesele lor nu se mai opun? Dacă 
omenirea ar fi încercat să cucerească universul de atâtea şi 
atâtea secole de când îşi cheltuieşte energia în încrâncenări 
înverşunate şi dureroase şi, în loc să risipească sânge şi 
lacrimi ca să se devoreze între ei, oamenii ar fi adus laolaltă 
aceste cantităţi prodigioase de energie, de multa vreme 
umanitatea ar fi fost declarată regina incontestabilă şi 
absolut fericită a tuturor fiinţelor şi lucrurilor. În ziua în 
care oamenii şi-au dat seama de stupiditatea şi demenţa 
războaielor, în momentul în care au încetat să mai fie lupi 
pentru semenii lor şi s-au unit cu toţii pentru a realiza 
împreună opera comună de făurire a fericirii, obosiţi să mai 
fie geniul răului şi stăpânii unor bogaţii pe care şi le iroseau 
singuri, prin eforturi sterile de a se nimici creatură cu 
creatură şi naţiune cu naţiune, popoarele au început să se 
îndrepte înspre o societate mai bună. Şi nimic mai mincinos 
decât teoria după care un popor ale cărui nevoi sunt 
satisfăcute pe deplin, nemaiavând nevoie să lupte pentru 
existenţă, îşi pierde puţin câte puţin vitalitatea şi se 
scufundă curând în apatie, ajunând la un soi de amorţeală 
ce-i precede sfârşitul. Visul va rămâne mereu înaripat şi 
fără hotare, vor exista întotdeauna zări noi, necunoscute, 
de cucerit. De fiecare dată când va fi satisfăcută vreo 
nevoie, dorinţele individului vor face să se ivească o alta la 
rând, care va stârni entuziasmul oamenilor doritori s-o 


îndeplinească şi pe aceasta şi va face din ei eroi ai ştiinţei şi 
ai frumosului. Dorinţele sunt inepuizabile ca şi visele şi, 
dacă oamenii s-au bătut multă vreme între ei pentru a-şi 
fura unii altora fericirea, de acum înainte vor lupta laolaltă 
cu toţii, umăr lângă umăr, pentru a extinde cât mai mult cu 
putinţă satisfacţiile ce le oferă viaţa şi pentru a face din ele 
o imensă sărbătoare în care să strălucească bucuria 
victoriei, în stare să satisfacă pasiunile înzecite ale mai 
multor miliarde de locuitori ai planetei noastre. Şi nu vor 
mai exista pe lume decât eroi, şi fiecare copil nou-născut va 
primi la venirea lui printre oameni, drept daruri de bun 
sosit, pământul întreg, cerul fără de margini şi soarele 
patern, izvorul de viaţă fără de moarte. 

Stăpânit de bucuria lui neostoită, Luc repeta de fiecare 
dată când se afla dinaintea oraşului său triumfător, 
însoţindu-şi vorbele printr-un gest măreț, cu care parcă ar 
fi vrut să-mbrăţişeze zarea, că numai dragostea era aceea 
care  săvârşise asemenea minuni. Era vorba despre 
dragostea de om, ale cărei seminţe le aruncase cândva şi pe 
care o recolta astăzi sub forma unor roade nesfârşite de 
bunătate şi înfrățire. Începând încă din prima zi, simţise 
necesitatea de a întemeia oraşul prin femeie şi pentru 
femeie, dacă-l voia fecund, veşnic tânăr şi frumos. Oare nu 
reprezenta Josine, femeia salvată din noroi şi ridicată din 
nou la rangul pe care îl merită frumuseţea, demnitatea şi 
dragostea, obârşia viitoarelor alianţe ce s-au făcut, nu 
reprezenta ea modelul, de cuplu unit, generator de pace 
socială, de liberă şi dreaptă existenţă în comun? După 
aceea, noua educaţie şi instruire, faptul că băieţii şi fetele 
fuseseră crescuţi laolaltă, dându-li-se aceleaşi cunoştinţe, îi 
îndrumase înspre o bună şi deplină înţelegere, îi făcuse să 
fie uniţi, să aibă de acum înainte unul şi acelaşi scop, şi 
anume să se iubească unii pe alţii cât mai mult, pentru a fi 
la rândul lor iubiţi. A crea fericire în jurul tău reprezenta 
cheia succesului, marea înţelepciune, modul firesc de a 
dobândi tu însuţi, la rândul tău, fericirea. Şi perechile de 


tineri în floare se alegeau singuri, căsătoriile se contractau 
numai din dragoste, aşa cum era în firea lucrurilor, fără ca 
niciun fel de restricţii să le fie impuse celor ce se iubeau, 
aceştia supunându-se numai şi numai înţelegerii reciproce. 
Un tânăr se cunoştea cu o tânără din şcoală, apoi munceau 
cot la cot în ateliere şi, când ajungeau să se dăruiască unul 
altuia, faptul acesta reprezenta doar corolarul unei 
îndelungate intimităţi. Se legau pe viaţă şi numărul 
căsniciilor corecte până la sfârşit era imens; oamenii 
îmbătrâneau alături, după ce  crescuseră alături, 
bucurându-se împreună de deliciul dăruirii a două fiinţe ce 
se iubesc, având drepturi egale şi cunoscând aceeaşi 
tandreţe şi unul, şi celălalt. Cu toate acestea, nimic nu 
stătea în calea libertăţii individului, despărţirea era oricând 
posibila pentru acela care nu se mai înțelegeau şi copiii 
rămâneau la fostul soţ sau la fosta soţie, după cum le era 
voia, sau, în cazul în care interveneau dificultăţi, în grija 
comunităţii. Disputa cumplită dintre bărbat şi femeie, cu tot 
bagajul de neînţelegeri care făcuseră până atunci pe soţ şi 
soţie să se ridice unul împotriva celuilalt ca nişte duşmani 
de neîmpăcat, îşi găsise foarte uşor rezolvarea în această 
soluţie prin care femeia era emancipată din toate punctele 
de vedere, redevenind tovarăşa liberă a bărbatului şi 
putând să-şi reia locul alături de el, egală cu el, lucru 
absolut indispensabil pentru realizarea unei bune înţelegeri 
în dragoste. Evident, femeia putea în trecut să nu se 
căsătorească, să ducă o viaţă întocmai ca un bărbat, să 
suplinească lipsa lui în totul şi peste tot; dar la ce bun să se 
mutileze, să nege dorinţa şi să trăiască în afara normelor 
fireşti? Nu există decât o rațiune de a exista, o singură 
frumuseţe, şi aceasta înseamnă a cunoaşte viaţa, a cunoaşte 
cât mai bine cu putinţă viaţa. De asemenea, rânduiala 
firească a lucrurilor se stabilise în curând de la sine, şi 
pacea între bărbat şi femeie, acum restabilită, se întronase 
la rândul ei, fiecare găsindu-şi fericirea în viaţa fericită de 
familie, gustând, în sfârşit, bucuriile pe care ţi le oferă o 


legătură bazată pe dragoste, debarasată de josniciile 
banului şi de orice fel de convenienţe sau prejudecăţi. Când 
doi îndrăgostiţi, cu trupurile ca două flori, îşi ofereau unul 
altuia sărutul de logodnă, într-o seară senină de vară, era 
mai mult decât sigur acum că fac acest lucru doar din 
pasiune. Niciunul dintre ei nu mai putea să se vândă în 
schimbul zestrei celuilalt şi familiile lor nu se mai 
amestecau fără-ndoială ca să le mijlocească împerecherea, 
aşa cum se duce o iapă la armăsar, în vederea obţinerii unui 
profit de pe urma trebii acesteia. 

Şi toate acestea reprezentau dragostea împlinită, în 
sensul unei iubiri ajunsă la maturitate, curățată de orice 
murdărie şi purificată, devenită suavă ca un parfum şi 
fierbinte ca înseşi flăcările ce-ntreţin uriaşul rug al vieţii. 
Iubirea pentru semeni se răspândise pretutindeni; un 
sentiment profund cuprinsese toate inimile, născut pentru 
încăput la perechea de tineri căsătoriţi, transmiţându-se 
apoi de la mamă şi de la tată copiilor, rudelor, vecinilor, 
tuturor conlocuitorilor şi omenirii întregi, întocmai ca nişte 
unde din ce în ce mai largi ale unui uriaş ocean de 
dragoste, care ajungea până la urmă să scalde pământul de 
la un capăt la altul. Dragostea neprihănită era întocmai ca 
aerul proaspăt cu care se alimentau toate piepturile, prin 
văzduh nu mai plutea decât unul şi acelaşi suflu al dragostei 
neprihănite şi frăţeşti şi numai ea singură reuşise în cele 
din urmă să realizeze acea unitate atât de mult visată, 
armonia dumnezeiască pe care o doreau cu toţii. Omenirea 
reuşise să-şi afle un echilibru, întocmai cum îşi găsesc aştrii 
stabilitate datorită atracției universale, instituind legea 
iubirii, solidarităţii şi dreptăţii, şi putea călători de acum 
înainte fericită de-a lungul infinitului veşnic. Şi toate 
acestea constituiau recolta reîmprospătată fără încetare, 
imensa recoltă de tandreţe şi bunătate, pe care Luc o vedea 
în fiecare dimineaţă înălțându-se de pretutindeni, din toate 
brazdele pe care le însămânţase cu dărnicie şi din întregul 
lui oraş unde azvârlise grăunţele cele bune din belşug, de 


atâţia şi atâţia ani, prin şcoli şi ateliere, prin case şi prin 
inimile oamenilor. 

— Ia te uită, ia te uită! spunea el uneori, dimineaţa, în 
glumă, atunci când Josine, Soeurette şi Suzanne se adunau 
câteşitrele în jurul fotoliului său, aşezat dinaintea ferestrei 
larg deschise. Ia te uită, arborii au început să-nflorească 
încă de ieri seară, şi din nou florile au devenit parcă nişte 
sărutări care-şi iau zborul de sub acoperişuri ca nişte păsări 
migratoare... Ia uitaţi-vă, acolo, jos, în dreapta şi-n stângă, 
parcă-ar fi însăşi dragostea care fâlfâie din aripi în răsăritul 
de soare. 

Cele trei bătrâne râdeau pline de duioşie, ca să-i facă 
plăcere, şi glumeau la rândul lor. 

— Am impresia, spunea Josine, că-n partea aceea, 
deasupra casei cu ţigle albastre, presărată cu ornamente în 
formă de steluțe albe, soarele radiază mult mai puternic 
decât în altă parte, ceea ce-nseamnă că-năuntru domneşte 
o mare veselie. Cu siguranţă că acolo sunt nişte îndrăgostiţi 
care şi-au sărbătorit noaptea nunţii. 

— Şi ia uitaţi-vă acolo, drept înainte, spunea Soeurette, la 
faţada aia strălucitoare a celeilalte case, cu faianţe 
împodobite cu trandafiri, cum mai sclipesc geamurile, de 
parcă se oglindeşte-n ele soarele când răsare! Fără-ndoială 
că acolo s-a născut chiar acum un copil. 

— Şi cum se mai revărsă pretutindeni, peste toate 
locuinţele, deasupra întregului oraş, razele de soare, ca 
nişte spice bogate de aur într-un lan înfrățit, unde 
domneşte o fertilitate minunată. În definitiv, nu pacea 
tuturora şi dragostea tuturora este aceea care se cultivă şi 
se recoltează-n fiecare zi acolo? 

Luc le asculta plin de fericire. Şi ce recompensă 
minunată, ce cadru admirabil îi dăruia dragostea, atunci 
când făcea ca la vârsta lui înaintată să fie înconjurat de 
aceste atenţii delicate şi sublime din partea celor trei femei, 
a căror, prezenţă şi umplea de bucurie ultimele zile şi i le 
făcea mai frumoase! Nicăieri în altă parte dragostea nu 


dăduse naştere unei recolte atât de frumoase, şi din nou la 
el, în jurul lui, se aflau roadele cele mai bogate şi cele mai 
de soi. Trei femei îl adorau, îl înconjurau în fiecare clipă cu 
atenţiile lor, întreţinând un adevărat cult pentru el, pline de 
afecţiune şi devotament, dăruindu-i fără încetare până şi 
cele mai mărunte îngrijiri de care avea nevoie. Şi erau 
nespus de bune, nespus de duioase, cu ochi care-i dădeau o 
bucurie continuă de viaţă şi cu mâini pline de blândeţe, 
care îl sprijineau până în pragul mormântului. Şi erau 
nespus de bătrâne, încărunţite de tot, firave, de-a dreptul 
ca nişte duhuri, coborâte parcă din icoane şi asemănătoare 
unor flăcări pure, active şi pline de voioşie, cuprinse de 
dragostea lor veşnic tânără pentru măreţul bătrân. El 
continua să trăiască mai departe, şi ele la fel; şi rămâneau 
mâna lui dreaptă, puterea şi faptele lui, inteligenţa lui, 
nelipsite de la datorie, pline de vitalitate şi energie, în 
pofida oricăror încercări şi a anilor, agitându-se de colo 
până colo, ducându-se şi venind - în vreme ce bătrânul nu 
se mai putea deplasa - ca nişte zâne ocrotitoare, ca nişte 
gospodine obişnuite şi ca nişte prietene adevărate, care se 
străduiau să-i prelungească existenţa, care durase, oricum, 
peste limitele omeneşti. 

La cei şaptezeci şi opt de ani ai săi, Josine continua să 
rămână femeia mult-iubită, Eva de odinioară, salvată de la 
păcat şi suferinţă. Subţirică, foarte plăpândă, întocmai ca o 
floare ofilită şi veştejită, dar care-şi mai păstrează încă 
parfumul, îşi menținea încă graţia suplă şi farmecul ei 
delicat. În soarele puternic, părul său alb îşi regăsea 
reflexele de aur, aurul strălucitor al anilor de tinereţe. Şi 
Luc o adora întruna, ca în ziua aceea de demult, când sărise 
în ajutorul său, văzând în durerea ei suferinţele întregului 
popor şi alegând-o pe cea mai nefericită, pe cea mai 
chinuită şi mai torturată femeie, pentru a salva odată cu 
dânsa, dacă acţiunea pe care o întreprindea i-ar fi reuşit, pe 
toţi dezmoşteniţii acestei lumi, gâtuiţi de foame şi ruşine. Şi 
astăzi încă mai săruta plin de evlavie mâna ei mutilată, 


cicatricea provocată de o muncă nedreaptă, urma lanțurilor 
de sclavie lăsată cândva de o orânduire nedreaptă, de unde 
tocmai dragostea şi mila faţă de această fiinţă îl ajutaseră 
să-i scoată pe muncitori. Îndeplinindu-şi misiunea lui de 
mântuire şi de eliberare, nu rămăsese totuşi ca un fruct 
sterp, simţise necesitatea de a fi întărit şi completat în 
strădania lui de a-şi răscumpăra fraţii prin prezenţa unei 
femei alături de el. Şi tocmai din această împerechere şi 
datorită fecundității iubitei sale se născuse noul popor. 
Odată cu copiii pe care-i avusese cu ea, însăşi opera lui 
procrease şi devenise eternă. Şi Josine, la rândul său, 
continua să-l adore, cu aceeaşi dragoste pe care o simţise 
pentru el încă de la prima lor întâlnire, păstrând în suflet o 
flacără de recunoştinţă duioasă, care o făcea să-i dăruiască 
întreaga sa fiinţă şi dorind cu pasiune ca această dragoste, 
a cărei flacără nu se micşorase câtuşi de puţin odată cu 
scurgerea anilor, să rămână la fel de puternică la nesfârşit. 
Soeurette, de aceeaşi vârstă cu Luc, şi care se apropia în 
curând de optzeci şi cinci de ani, era cea mai activă dintre 
ele, mereu în picioare, îndeletnicindu-se cu câte ceva cât 
era ziua de mare. Mărunţică de tot, părea că nu mai 
îmbătrâneşte câtuşi de puţin, arătând neschimbată de 
multă vreme, poate numai ceva mai mititică de statură, dar 
înfrumuseţată fără îndoială de bătrâneţea tihnită pe care o 
ducea. Femeia aceasta, care odinioară arăta atât de 
pământie şi de slabă şi atât de dizgraţioasă, devenise acum 
o bătrânică încântătoare, cu un surâs blajin şi ochi luminoşi. 
Jordan, iubitul său frate, o sfătuise bine atunci când îi 
spusese că cel mai bun lucru pe care-l are de făcut ar fi să 
se resemneze şi să-şi jertfească pentru fericirea altora 
pasiunea pe care o nutrea faţă de Luc şi care nu-i adusese 
decât criza înspăimântătoare de dragoste şi durere de care 
eşti cuprins când ştii că iubeşti şi nu eşti iubit. Şi se 
resemnase în fiecare zi tot mai mult, până când, în cele din 
urmă, renunţarea ei ajunsese să fie o adevărată bucurie şi 
un prilej de fericire înălţătoare. Continua să-l iubească pe 


Luc, îl vedea în fiecare dintre copiii şi nepoţii lui pe care-i 
adora, ajutând-o pe Josine să-i crească. Continua să-l 
iubească, şi încă din ce în ce mai profund, cu o dragoste 
lipsită de orice urmă de egoism, o flacără sacră, alimentată 
de simţăminte fraterne şi de mamă în acelaşi timp. 
Gesturile delicate şi pline de grijă, ca şi îmbărbătările 
discrete cu care îşi copleşise fratele i le dăruia acum 
prietenului ei, pe care-l veghea fără odihnă, pentru a-i face 
din fiecare ceas pe care-l mai avea de trăit o încântare. Şi 
întreaga ei fericire consta numai în aceea să simtă cum el 
însuşi o iubeşte ca un adevărat prieten, şi această 
înţelegere dintre ei, la fel de plăcută ca şi dragostea, părea 
să dureze la nesfârşit. 

Suzanne, care atinsese optzeci şi opt de ani, era cea mai 
în vârstă dintre toţi, serioasă şi cu un aer venerabil. Cu talia 
ei subţire, se menținea mereu dreaptă, având faţa blajină, 
care-şi păstrase farmecul de altădată, izvorât din blândeţe, 
rațiune şi înţelegere faţă de ceilalţi. Dar nu mai era 
capabilă să se deplaseze, şi doar în ochi i se mai putea citi 
încă dorinţa de a se interesa de, nevoile altora şi de a-şi 
cheltui ultimele puteri pentru săvârşirea unor fapte bune. 
De obicei, stătea acum alături de Luc, aşezată într-un 
fotoliu, şi îi ţinea tovărăşie, în vreme ce Josine şi Soeurette, 
celelalte două bătrânele, se arătau pline de atenţie şi 
păşeau de colo până colo fără să facă niciun zgomot: Şi ea îl 
iubise foarte mult, în ceasurile triste ale tinereţii sale, cu o 
dragoste care o consolase şi de care nici ea însăşi nu-şi 
dăduse mult timp seama. I se dăruise în întregime în vise 
eroului pe care ar fi dorit să-l încurajeze şi să-l ajute prin 
dragostea ei; dar în ziua în care inima ei înţelesese, eroul se 
afla în braţele unei alte femei iubite, şi nu-i mai rămăsese 
nimic altceva decât prietenia celor doi. Prietenia lor dura de 
mulţi ani, şi ei îi dăruise întreaga blândeţe şi seninătate de 
care era capabilă fiinţa sa, găsind în schimb liniştea şi tihna 
absolută, trăind într-o adevărată comuniune afectivă şi 
spirituală cu omul care-i devenise frate. Şi această prietenie 


nu ar fi putut să fie atât de plăcută pentru ea, ca şi în cazul 
Soeurettei, decât mulţumită scânteii de dragoste din care se 
născuse şi a cărei flacără veşnic vie o păstra în suflet. 

La rândul său, Luc, ajuns acum la o vârstă foarte 
înaintată, păstrând acelaşi aer măreț şi trăsături extrem de 
frumoase, îşi sfârşea zilele înconjurat de dragostea acestor 
trei bătrânele nespus de generoase şi încă frumoase. Cu 
statura lui înaltă, pe care cei optzeci şi cinci de ani ai săi nu 
reuşiseră să i-o curbeze, rămânea la fel de sănătos şi vajnic, 
întocmai ca un stejar cu rădăcinile adânc înfipte-n pământ. 
Numai picioarele i se înţepeniseră, parcă anume pentru a-l 
ţintui acolo, în faţa ferestrei, ca pe un spectator fericit, 
acum, când oraşul lui era întemeiat. Deasupra frunţii înalte 
ca un turn, părul des, din care nu căzuse nici măcar un fir, 
albise numai, şi el şi-l pieptăna ca pe o coamă, coama 
stufoasă şi-ncărunţită a unui leu bătrân ce-şi face siesta. Şi 
ultimele lui zile erau luminate şi înmiresmate de această 
adoraţie cu care-l înconjurau Josine, Soeurette şi Suzanne. 
Le iubise şi le mai iubea încă pe toate trei, cu dragostea 
imensă de care numai el era capabil şi din care se revărsa 
atâta înţelegere, frăţie şi bunătate, încât părea un val uriaş 
ce se rostogolea prin viaţă, ducând cu el pasiunile fără 
număr ale oamenilor, întocmai ca un fluviu imens care 
adună în cursul lui toate izvoarele în stare să astâmpere 
setea inimilor. Îşi îmbrăţişa femeia iubită şi prietenele cu 
aceeaşi îmbrăţişare plină de omenie, pentru a simţi în jurul 
său cât mai multă viaţă şi cât mai multă fericire. 

Dar apărură o serie de simptome îngrijorătoare. Întocmai 
ca şi în cazul lui Jordan, fără îndoială, opera fiind înfăptuită, 
Luc putea să se săvârşească din viaţă. Un somn profund îl 
cuprindea, odihna binemeritată al cărei ceas îl aştepta plin 
de veselie şi seninătate. Privea cu bucurie moartea care se 
apropia, fiindcă o ştia un lucru blând şi necesar, fără să aibă 
nevoie de promisiunile mincinoase ale cerului pentru a o 
accepta cu inimă bărbată. De acum înainte, raiul se afla pe 
pământ, unde domnea din ce în ce mai mult adevăr şi mai 


multă dreptate, în stare să realizeze idealul de instaurare a 
fericirii omeneşti în toată plenitudinea ei. Fiecare făptură 
rămânea nemuritoare prin noile generaţii care se 
născuseră din ea, şi torentul de dragoste sporea cu fiecare 
nouă iubire care se ivea pe lume, rostogolindu-se la 
nesfârşit şi asigurând nemurirea tuturor acelora care 
trăiseră, iubiseră şi zămisliseră. Şi Luc era convins că putea 
să moară, dar că va renaşte fără încetare prin oamenii 
nenumărați pentru al căror trai mai bun şi mai fericit 
luptase o viaţă întreagă. Lucrul acesta reprezenta singura 
certitudine de a supravieţui după moarte, şi gândul că-i 
iubise atât de mult pe alţii şi că se luptase necontenit 
pentru uşurarea mizeriei lor îi producea o linişte minunată, 
simțind un fel de recompensă şi de beatitudine să ştie că o 
să sălăşluiască de acum înainte în ei şi că o să profite el 
însuşi de opera pe care o săvârşise, în sânul generaţiilor 
următoare, din ce în ce mai fericite. 

Atunci Josine, Soeurette şi Suzanne, deşi cuprinse de 
nelinişte să-l vadă în felul acesta aţipind încetişor, nu vrură 
totuşi să se lase pradă îngrijorării şi tristeţei. În fiecare 
dimineaţă  deschiseră ferestrele, pentru ca soarele 
binefăcător să pătrundă nestingherit de nimeni şi de nimic, 
împodobiră şi parfumată camera cu flori, cu buchete mari, 
de un colorit intens şi un parfum delicat, pline de 
frăgezime. Dar, mai cu seamă, ştiind cât de mult iubea Luc 
copiii, aduseră în jurul lui, ceas de ceas, câte o liota de 
ştrengari şi ştrengăriţe, ale căror căpşoare blonde, brune 
sau roşcovane alcătuiau parcă alt fel de buchete, care vor 
înflori şi vor reprezenta forţa şi farmecul anilor viitori. Şi 
când toată această puştime se afla adunata acolo, jucându- 
se cu chiote de veselie în jurul fotoliului său, Luc le zâmbea 
drăgăstos şi le urmărea zbenguielile cu un aer amuzat, fiind 
fericit să se stingă din viaţă în felul acesta, adică în mijlocul 
unei veselii atât de curate şi al unor speranţe atât de vii. 

Cele trei femei citeau în ochii măreţului bătrân, de o 
limpezime cum numai cerul putea să mai aibă, că se 


apropie ziua în care urma să sosească mesagerul morţii, 
când moartea foarte dreaptă şi foarte bună avea să 
aştearnă întunericul, aşa că se grăbiră să invite pe toţi 
micuţii aceia, nepoți şi strănepoţi, a căror vedere ştiau ele 
bine că i-ar aduce în ultimele lui clipe mai multă alinare şi 
încredere decât orice altceva. Şi aceştia la rândul lor îi 
aduseră după ei pe alţii mai mari sau mai mici, tovarăşi de- 
ai lor de joacă, descendenţii muncitorilor prin al căror efort 
solidar luase fiinţă odinioară uzina de la Crecherie. Era un 
spectacol minunat, această încăpere însorită, plină de copii 
şi de trandafiri, în vreme ce eroul, bătrânul leu cu coama 
albă, se preocupa încă de ei, cu aerul lui vesel şi duios. Îi 
recunoştea bine pe toţi, îi chema pe nume şi le punea tot 
felul de întrebări. 

Un băiat mai mare, de vreo optsprezece ani, Francois, 
fiul lui Hippolyte Mitaine şi al Laurei Fauchard, cu două 
lacrimi mari în ochi, pe care se străduia să şi le 
stăpânească, îl privea cu atenţie. 

— Ia vino-ncoace să-mi dai mâna, frumosul meu Frangois. 
Nu trebuie să fii trist, vezi doar cât suntem de mulţumiţi cu 
toţii... Şi fii bărbat curajos, doar ai crescut şi te vei face un 
flăcău voinic după care au să se prăpădească toate fetele. 

Apoi se iviră două fete tinere, în jur de cincisprezece ani, 
Amelie, fiica lui Alexandre Feuillat şi a Clementinei Bourron, 
şi Simonne, fiica lui Adolphe Laboque şi a Germainei 
Yvonnot. 

— Ah, voi sunteţi vesele, fetele mele frumoase, şi aveţi 
într-adevăr dreptate să fiţi... Veniţi să vă sărut pe obrajii 
voştri proaspeţi ca primăvara şi să fiţi mereu vesele şi 
frumoase, fiindcă asta-i secretul fericirii. 

După aceea, nu-i mai recunoscu decât pe ai săi, al căror 
număr sporea fără-ncetare. Doi dintre nepoţii lui se aflau 
acolo, o fetişcană de optsprezece ani, Alice, fiica lui Charles 
Froment şi a Claudinei Bonnaire, şi un flăcăiandru de vreo 
şaisprezece ani, Richard, fiul lui Jules Froment şi al Celinei 
Lenfant. Se adunaseră numai cei tineri, pentru că nepoţii 


mai maturi, căsătoriţi, împreună cu soțiile şi familiile lor ar 
fi făcut să nu mai încapă nici măcar un ac în încăpere. Şi 
Luc râdea mai fericii decât până atunci, chemându-i lângă 
el pe Alice şi Richard. 

— Bălăioară Alice, uite c-ai ajuns tocmai bună de măritat, 
să ai grijă s-alegi un băiat la fel de vesel şi de sănătos ca şi 
tine. Ah, cred că ai şi pus tu ochii pe cineva, căutaţi şi vă 
iubiţi cât mai mult, şi s-aveţi copii tot aşa de veseli şi de 
sănătoşi ca şi voi... Şi tu, Richard, voinicul meu, ai să intri ca 
să-ţi faci ucenicia într-un atelier de încălţăminte şi, după 
câte ştiu, în. afară de asta, te mai pasionează şi muzica, 
dacă nu mă înşel. Munceşte şi cânta, şi îţi doresc să ai într- 
adevăr geniu. 

Dar nu trecu mult timp şi valul tuturor micuţilor ajunse 
până la urmă să-l invadeze. Erau patru la număr, trei băieţi 
şi o fetiţă, care se străduiau din răsputeri să se caţăre pe 
genunchii lui. Şi, pentru început, Luc îl luă în braţe pe cel 
mai mare, pe Georges, în vârstă de cel mult şapte ani, care 
se trăgea din Maurice Morfain şi din Berthe Jollivet, părinţii 
fiind deci văr şi verişoară, unul fiul lui Raymond Morfain ji al 
Theresei Froment, celălalt fiica lui Andre Jollivet şi a 
Paulinei Froment. 

— Ah, Georges, scumpul meu micuţ, drag nepoţel al 
fetelor mele Therese cea blajină şi Pauline cea blondă!... 
Ochii tăi sunt când ca ai Paulinei, uite, cum erau mai 
înainte, şi când ca ai Theresei, cum au devenit acum! Şi nici 
nu-mi mai dau bine seama, guriţa ta asta atât de proaspătă 
şi de zâmbitoare e a Theresei mele sau a Paulinei?... 
Sărută-mă aşa, tare, cât se poate de tare, dragul meu micuţ 
Georges, ca să-ţi aminteşti multă vreme, multă vreme de 
mine. 

După aceea, veni rândul lui Gregoire Bonnaire, acesta 
fiind ceva mai mic, abia dacă avea cinci ani. Părinţii erau 
Felicien Bonnaire şi Helene Jollivet, Felicien fiind fiul lui 
Severin Bonnaire şi al Leonorei Gourier, iar Helene, fiica 
lui” Andre Jollivet şi a Paulinei Froment. 


— Ia te uită, încă un flăcăiaş de-al Paulinei mele!... Nu-i 
aşa, Gregoire, că bunica Pauline e bună cu tine şi are mereu 
braţele încărcate cu bunătăţi?... Şi mă iubeşti şi pe mine, 
străbunicul tău, mă iubeşti mult, nu-i aşa, Gregoire? îmi 
promiţi că ai să fii cuminte, când o să-ţi aduci aminte de 
mine?... Sărută-mă, sărută-mă cât poţi de tare, şi să creşti 
frumos ca bradul... 

Şi, pentru a sfârşi şi cu ceilalţi, îi luă pe ultimii doi, pe 
Clement şi pe Luce, frate şi soră, unul pe genunchiul drept, 
celălalt pe genunchiul stâng. Clement avea cinci ani, iar 
Luce doi ani. Erau copiii lui Ludovic Boisgelin şi ai Mariettei 
Froment. La vederea lor, amintirile se-ngrămădiră 
aducându-i dinainte pe Ludovic, fiul lui Boisgelin şi al 
Antoinettei Bonnaire, şi pe Mariette, fiica lui Hilaire 
Froment şi a Colettei, cea mai mare dintre delicioşii copii pe 
care-i avuseseră Nanet şi Nise. Sub aceste chipuri gingaşe 
şi pure, cu păr moale şi buclat, renăşteau familiile 
Delaveau, Boisgelin şi Bonnaire, amestecate cu propriul său 
sânge. 

— Hopa sus, micuțul meu Clement, hopa sus, micuța mea 
Luce, scumpii şi iubiții mei copilaşi. Dacă aţi şti toate câte le 
regăsesc şi toate câte le citesc în adâncul ochilor voştri 
limpezi!... Micuţul meu Clement, eşti încă de pe acum 
foarte cuminte şi foarte voinic, oh! am aflat-o eu, sunt 
informat bine de bunicul Hilaire, care-i foarte mulţumit să 
te audă râzând mereu... Şi tu, scumpa mea Luce, atât de 
mititică încât abia vorbeşti, mi s-a spus ca eşti totuşi o fetiţă 
curajoasă, care nu plângi niciodată şi îţi întinzi mânuţele 
spre soare plină de veselie... Trebuie şi voi doi să mă 
sărutaţi acum, frumoşii mei copilaşi adoraţi, fiindcă voi 
reprezentaţi cel mai bun lucru pe care-l las în urma mea, 
toate forţele şi speranţele mele! 

Se apropiară şi ceilalţi copii, şi Luc ar fi vrut să aibă 
braţele destul de lungi pentru a-i cuprinde pe toţi şi pentru 
a-i strânge grămadă lângă pieptul lui. Lor le transmitea 
opera pe care începuse s-o realizeze, lor, care reprezentau 


forţele noului, în stare s-o facă să trăiască mai departe şi să 
se dezvolte la nesfârşit. Întotdeauna avusese încredere în 
copii, gândindu-se că generaţiile viitoare vor fi acelea care 
vor desăvârşi opera lui de instaurare a fericirii în lume. Ce 
testament plin de dreptate, de adevăr şi de bunătate lăsa 
prin aceşti copii scumpi, care se trăgeau din sângele lui şi 
de cari? era înconjurat cu atâta dragoste, în pacea şi 
seninătatea ultimelor sale clipe de viaţă, cu câtă plăcere 
făcea din ei executorii visului său de a realiza o omenire din 
ce în ce mai liberă şi mai fericită! 

— Duceţi-vă, duceţi-vă la joacă, scumpii mei copii, şi 
căutaţi să fiţi foarte cuminţi, foarte drepţi şi foarte buni în 
viaţă! Aduceţi-vă aminte că m-aţi sărutat cu toţii astăzi, 
gândiţi-vă la mine cu dragoste şi iubiţi-vă întotdeauna, cât 
mai mult cu putinţă, unii pe ceilalţi! Veţi ajunge să 
desăvârşiţi într-o zi ceea ce am început noi, iar copiii voştri, 
la rândul lor, vor trebui să desăvârşească şi ei ceea ce veţi 
începe voi, adică tot mai multă muncă, tot mai multă viaţă şi 
tot mai multă dragoste!... Deocamdată, dragii mei copii, 
duceţi-vă, duceţi-vă să vă jucaţi, şi vă doresc cât mai multă 
sănătate şi cât mai multă veselie! 

Văzând că pe Luc îl părăsesc puţin câte puţin puterile, 
Josine, Sourette şi Suzanne se gândiră atunci să dea 
drumul acasă cetei vesele, de teamă că, jucându-se în jurul 
lui, să nu facă prea mult zgomot. Dar Luc nu fu de acord cu 
aşa ceva, exprimându-şi dorinţa să păstreze copiii pe lângă 
el, pentru a putea muri încetişor, în clinchetul cristalin al 
râsetelor de copii. Şi căzură de acord să-i lase să se joace 
jos, în grădină, sub fereastra lui. De acolo îi auzea şi îi 
vedea, şi astfel era mulţumit. 

La orizont, soarele începuse acum să coboare înspre 
asfinţit, un soare uriaş de vară, care făcea să strălucească 
oraşul întreg. Camera părea cu totul poleită, ca într-o 
apoteoză de glorie, şi Luc, în mijlocul acestei splendori, 
aşezat în adâncul fotoliului său, păstră multă vreme 
tăcerea, stând cu ochii aţintiţi asupra imensităţii zării. O 


pace adâncă se aşternuse; Josine şi Soeurette, tăcute ca şi 
el, se apropiară rezemându-şi coatele de braţele fotoliului, 
la dreapta şi la stânga lui, în vreme ce Suzanne, aşezată ca 
şi Luc, părea că urmăreşte la rândul ei firul aceluiaşi vis. Şi- 
n cele din urmă Luc vorbi cu un glas slab, care părea că se 
depărtează din ce în ce mai mult: 

— Da, da, oraşul nostru-i acolo... Beauclairul care s-a 
renăscut din cenuşă străluceşte acum în aerul curat, şi am 
constatat că şi oraşele vecine, Brias, Magnolles, Formeriez 
şi Saint-Cron, care ne-au urmat exemplul, au ajuns să se 
înalțe din pământ, câştigate de ceea ce au văzut cu ochii şi 
doritoare să dobândească fericirea atotputernica... Dar, 
dincolo de linia asta largă a orizontului, de cealaltă parte a 
munţilor Bleuses sau acolo, jos, în zarea care se pierde 
dincolo de câmpia Roumagne, oare ce va deveni lumea 
largă unde provincii întregi şi chiar naţiuni se află încleştate 
într-o luptă îndelungată, încercând să străbată un drum 
aspru şi sângeros către oraşul fericit? 

Năpădit de gânduri, tăcu din nou. Nu-i scăpa faptul că 
pretutindeni se petrecuseră tot felul de schimbări, care se 
propagau în fiecare ceas cu o viteză din ce în ce mai mare. 
La început numai în oraşe, mişcarea aceasta cuprinsese 
treptat-treptat diferitele provincii din jur, apoi națiunea 
întreagă, ba chiar şi naţiunile învecinate; şi nu mai existau 
frontiere şi nici munţi sau oceane de netrecut, ideea de 
libertate zbura de la un continent la altul, măturând 
guvernele deopotrivă cu religiile şi unind neamurile. Numai 
că în această mişcare de refacere a omenirii, evenimentele 
nu se desfăşurau peste tot în acelaşi fel. În vreme ce 
Beauclairul se dezvoltă fără prea multe lupte, mulţumită 
experienţei dobândite prin asociere, îndreptându-se lent 
înspre dobândirea tuturor libertăţilor, în alte părţi ale lumii 
izbucnea revoluţia violentă, cu vărsări de sânge, masacre şi 
incendii. Nu existau două state vecine care să fi apucat pe 
acelaşi drum, dar, pe căile cele mai diferite şi folosind 
metodele cele mai diverse, toate popoarele se întâlneau în 


ideea de a întemeia aceeaşi şi aceeaşi societate nouă, 
societatea înfrățită unde să se realizeze până-n cele din 
urmă năzuinţa spre unire a omenirii. 

Şi Luc reluă, ca într-un vis, cu vocea lui care slăbea din ce 
în ce mai mult: 

— Ah! Aş vrea să ştiu... Da, da! Aş dori să aflu înainte de a 
mă despărţi de opera pe care am început-o, până unde a 
ajuns în momentul ăsta imensa muncă... M-aş odihni mai 
liniştit în mormânt, dacă aş lua cu mine mai multe 
certitudini şi speranţe. 

Se aşternu din nou tăcerea. Întocmai ca şi el, Josine, 
Sourette şi Suzanne, foarte bătrâne, foarte frumoase şi 
foarte bune, visau fără încetare, cu ochii pierduţi în 
depaărtări. 

După un timp, Josine fu aceea care deschise discuţia: 

— Am aflat nişte lucruri noi, un drumeţ mi-a povestit 
treburile astea... Într-o republică mare, adepţii ideilor 
colectivismului au devenit stăpâni pe putere. Vreme de ani 
de zile au purtat una dintre cele mai îndârjite lupte politice, 
pentru a putea pune stăpânire pe Camera deputaţilor şi pe 
guvern. Şi, pe căi legale, nu au putut să ajungă la asta, a 
trebuit în cele din urmă să dea o lovitură de stat, atunci 
când s-au simţit în puteri şi au avut certitudinea că vor găsi 
un sprijin temeinic în popor. Începând încă de a doua zi, şi- 
au pus în aplicare întreg programul, elaborând legi şi 
decrete. Au început exproprierea în masă a tuturor averilor 
private, care au devenit bunuri ale întregii naţiuni, şi toate 
mijloacele de producţie s-au înapoiat muncitorilor. N-au mai 
existat nici proprietari, nici capitalişti şi nici patroni, numai 
statul a rămas să domnească, stăpân peste toate bogăţiile 
societăţii şi-n acelaşi timp organizator şi făuritor al noii 
vieţi... Dar această imensă răsturnare a orânduirilor vechi, 
aceste modificări rapide şi radicale, aşa cum e şi firesc, nu 
s-au putut produce fără anumite tulburări cumplite. Clasele 
sus-puse nu se lăsară deposedate în felul acesta de bunuri 
şi izbucniră răzmeriţe în toate părţile. Proprietarii 


preferară să piară pe pragul domeniilor care le 
aparținuseră. Alţii distruseră bunurile, inundară mine, 
nimiciră căi ferate, devastară uzine, manufacturi, iar 
posesorii de capitaluri îşi arseră acţiunile şi îşi aruncară 
aurul în mare. A fost nevoie să se asedieze câteva 
întreprinderi şi să se ia cu asalt oraşe întregi. Vreme de ani 
de zile domni un război civil cumplit, şi pietrele 
caldarâmului fură roşii, iar pe apele râurilor plutiră la vale 
cadavre de oameni... Apoi, statul odată format, oamenii se 
loviră de tot felul de dificultăţi, pentru a preîntâmpina 
diversele stavile ce stăteau în calea noii orânduiri. Ora de 
lucru devenise etalonul de valoare, permiţând să se 
efectueze schimburile mulţumită unui sistem în care preţul 
bunurilor se calcula în funcţie de aceasta. În primul rând se 
crease o comisie de statistică, în stare să vegheze asupra 
producţiei şi repartizând produsele în funcţie de munca 
fiecăruia. După aceea, se simţise nevoia altor forme de 
control, şi un aparat birocratic complicat care îşi făcea 
puţin câte puţin locul părea că frânează evoluţia societăţii 
noi ce se forma. Se cădea din nou într-un regim de 
cazarmă, şi niciodată cadre mai dure nu închiseseră 
oamenii în tipare mai înguste... Şi, cu toate acestea, 
evoluţia societăţii se desfăşura înainte, reprezentând, în 
ciuda dificultăţilor întâmpinate, un pas serios înspre 
instaurarea dreptăţii, prin aceea că munca devenea din nou 
o chestiune de onoare, iar bogăţia se repartiza pe zi ce 
trece cu mai multă echitate. În cele din urmă, aşa cum era 
şi normal, s-a ajuns la dispariţia vechiului sistem de 
salarizare şi a capitalului, iar comerţul şi banii au fost 
suprimaţi din viaţa societăţii. Şi mi s-a povestit, chiar aşa 
cum vă spun acum, că statul acesta unde s-au întronat 
ideile colectivismului, tulburat de atâtea neînţelegeri şi 
stropit cu atâtea vărsări de sânge, a ajuns în cele din urmă 
să instaureze pacea şi solidaritatea frăţească, în mijlocul 
unui popor liber, de oameni muncitori. 


Josine nu mai scoase niciun cuvânt, cufundată din nou 
într-o contemplare mută a vastului orizont ce se deschidea 
în faţa ferestrelor. Şi Luc reluă încetişor: 

— Într-adevăr, este unul dintre drumurile sângeroase 
acela pe care au apucat-o ei, şi noi nu am vrut să se 
întâmple aşa ceva. Dar ce importanţă mai poate să aibă în 
această clipă una sau alta dintre căi, din moment ce ele duc 
spre instaurarea aceleiaşi unităţi şi armonii sociale? 

Atunci, fu rândul lui Soeurette, care vorbi, cu ochii larg 
deschişi înspre lumea ce se-ntindea dincolo de uriaşul 
promontoriu al munţilor Bleuses: 

— Am aflat şi eu o întreagă istorie despre nişte lucruri 
înspăimântătoare văzute cu propriii lor ochi de nişte 
oameni care mi le-au povestit apoi şi mie... într-unul dintre 
imensele state vecine cu noi, revoluționarii au reuşit în cele 
din urmă să facă vechea structură socială să sară-n aer, 
folosindu-se de exploziile bombelor şi rafalele mitralierelor. 
Mulţimile suferiseră atât de mult până atunci, încât se 
alăturaseră lor, desăvârşind opera de eliberare pe de o 
parte şi de distrugere pe de altă parte, şi măturând până la 
ultima rămăşiţă vechea lume putrezită. Multă vreme, 
oraşele arseseră ca nişte facle în noapte, din mijlocul cărora 
se auzeau urletele foştilor călăi care erau măcelăriți şi care 
nu voiau să moară. Şi toate acestea reprezentau un 
adevărat potop de sânge ce fusese prezis şi despre a cărui 
necesitate pentru regenerarea societăţii vorbiseră până 
atunci de multă vreme profeţii ideilor colectiviste... După 
aceea, începură să se ivească timpurile noi. Lozinca lor nu 
era „fiecăruia după munca sa”, ci „fiecăruia după nevoile 
sale”. Oamenii aveau şi ei dreptul la o viaţă mai bună, la 
locuinţe, la haine, la pâinea zilnică. Se strânseră aşadar 
toate bogăţiile grămadă, apoi se împărţiră la toată lumea, 
fără să se raţionalizeze câtuşi de puţin vreunele lucruri, 
până la epuizarea lor completă. Fiindcă întreaga omenire 
se afla în plină activitate şi pentru că natura era folosită 
metodic şi ştiinţific, puteau să realizeze o cantitate 


incalculabilă de produse, o avere imensă, suficientă să 
satisfacă nevoile unei populaţii de zece ori mai mari. În ziua 
în care societatea necinstită şi parazitară a dispărut, şi 
odată cu ea şi banii, sursa tuturor crimelor, şi legile, legile 
sălbatice pline de restricţii şi represiuni, surse ale tuturor 
nedreptăţilor, pacea a putut fi întronată într-o comunitate 
unde domneşte libertatea şi unde fericirea fiecăruia este 
dobândită de pe urma fericirii tuturora... Şi nu tu autoritate 
de niciun fel, nu tu legi şi nici forme de guvernământ. 
Revoluţionarii adoptaseră metoda de a trece totul prin foc 
şi sabie, neavând încotro şi fiind nevoiţi să recurgă la 
această primă exterminare de la început, convinşi fiind că 
altminteri n-ar fi putut să smulgă din rădăcini străvechile 
atavisme ale monarhiei şi bisericii şi nici să strivească 
oprimarea în ultima ei formă, decât prin intermediul acestei 
brutale cauterizări a plăgii care persista de secole şi secole. 
Dacă voiau a nu se ajungă din nou la trecutul de despotism 
şi orori, era nevoie să retezi dintr-o lovitură orice fel de 
legătură cu el. Întreaga politică a acelor vremi îndepărtate 
era rea şi otrăvitoare pentru că, în mod fatal, era alcătuită 
din compromisuri şi târguieli, de pe urma cărora 
dezmoşteniţii sorții rămâneau întotdeauna cei păcăliţi... Şi 
visul adepților ideilor colectiviste de a înălța peste ruinele 
vechii lumi distruse o viaţă nouă, mândră şi curată, 
începuse de atunci să se înfiripe. Reprezentau cea mai 
largă şi mai ideală concepţie, după care să se făurească o 
omenire unde să domnească dreptatea şi liniştea, iar omul 
să se dezvolte liber, într-o societate liberă, fiecare făptură 
fiind scutită de orice fel de obstacole în viaţă şi bucurându- 
se la nesfârşit de toate simţurile şi drepturile sale, 
exercitându-şi din plin libertatea de a trăi şi de a fi fericit, 
folosindu-se de partea ce-i revine din bunurile de pe acest 
pământ. Puțin câte puţin, mişcarea s-a transformat în felul 
acesta într-o revoluţie comunistă, căci nu era în realitate 
decât o împotrivire faţă de o politică nedreaptă, 
deosebindu-se de alte forme socialiste doar prin aceea că 


socotea că trebuie doborât absolut totul la pământ pentru a 
putea apoi reconstrui totul de la început. Revoluţionarii 
acceptau asociaţiile, ideea alcătuirii unor grupe libere de 
oameni care să lucreze în schimburi, fără ca activitatea să 
cunoască o clipă de răgaz, forţele cheltuindu-se şi 
refăcându-se fără încetare, întocmai ca sângele din trupuri, 
şi-n felul acesta imensul stat din vecinătatea noastră a venit 
să se alăture tuturor celorlalte popoare eliberate, realizând 
împreună marea înfrățire şi solidaritate universală. 

Soeurette tăcu şi rămase nemişcată şi visătoare, cu 
coatele rezemate de speteaza fotoliului, şi Luc spuse 
încetişor, cu glasul lui care se îngreuna din ce în ce mai 
mult: 

— Da, în ultimă instanţă, în pragul ţării făgăduinţei, 
venea rândul oamenilor de acţiune, după cel al adepților 
ideii colectivismului, să se alăture discipolilor doctrinei lui 
Fourier. Şi chiar dacă drumurile lor sunt diferite de ale 
noastre, scopul tuturor e mereu acelaşi. 

Apoi, după un timp de gândire, spuse din nou: 

— Câte lacrimi şi cât sânge, ce de războaie 
înspăimântătoare pentru a dobândi pacea şi-nfrăţirea între 
popoare, dorită la fel de toată lumea! Oamenii s-au 
măcelărit între ei, fraţi cu fraţi, când problema se reducea 
numai la găsirea unei căi la dreapta sau la stânga pentru a 
ajunge cât mai repede la fericirea finală! 

Din fotoliul unde stătuse până atunci tăcută, cu privirea 
pierdută, şi ea la fel ca şi ceilalţi, dincolo de linia 
orizontului, Suzanne începu în cele din urmă să vorbească 
încetişor, cuprinsă de un imens fior de milă: 

— Ah, ăsta a fost ultimul război, ultima încrâncenare a 
popoarelor! A fost atât de îngrozitor, încât oamenii şi-au 
frânt cu acest prilej paloşele şi au nimicit toate tunurile... 
Omenirea se afla într-un moment de mare cumpănă, când 
începu lupta pentru reînnoirea sa, şi eu am aflat aceste 
lucruri înspăimântătoare de la nişte oameni a căror naţiune 
fusese pe punctul să piară de pe faţa pământului, din 


pricina acestui şoc puternic dintre state. În valul de nebunie 
de care fuseseră cuprinse popoare întregi, o jumătate din 
Europă, reprezentând baza societăţii viitoare, se aruncase 
asupra celeilalte jumătăţi, şi după aceea venise rândul şi 
altor continente, în vreme ce flotele lor se ciocneau pe toate 
mările şi oceanele lumii pentru a dobândi supremaţia 
asupra apelor şi uscatului. Nicio naţiune nu putuse să 
rămână deoparte, se antrenaseră unele pe altele, şi două 
armate imense ajunseseră să se întâlnească pe linia de 
bătaie, toate popoarele fierbând cuprinse de furii 
ancestrale, fiind hotărâte să se zdrobească, ca şi cum pe 
câmpiile goale şi sterpe ar fi existat, din doi oameni, unul în 
plus... Şi cele două armate imense alcătuite din fraţi care se 
duşmăneau se întâlniră în mijlocul Europei, pe un vast 
câmp de luptă, unde milioane de fiinţe puteau să se 
măcelărească în voie. Armatele se desfăşurară de-a lungul a 
leghe şi leghe, urmate de alte trupe de întăritură şi se 
scurse un atât de mare torent de oameni, încât bătălia dură 
vreme de o lună de zile. În fiecare clipă exista un nou 
contingent de carne omenească pentru gloanţe şi ghiulele. 
Nu mai aveau nici măcar timpul să ridice morţii şi 
grămezile de trupuri alcătuiau ziduri îndărătul cărora 
regimente noi, fără de număr, veneau să se omoare. 
Noaptea nu punea capăt încrâncenărilor şi oamenii 
continuau să se măcelărească şi pe întuneric. La fiecare 
răsărit, soarele lumina bălți întinse de sânge, un câmp de 
măcel, de pe care se aduna o recoltă oribilă de cadavre 
îngrămădite unele peste altele, şiruri-şiruri din ce în ce mai 
înalte... Pretutindeni  răbufneau  detunăturile, întregi 
corpuri de armată dispăreau dintr-o lovitură, ca trăsnite. 
Nu era nici măcar nevoie ca luptătorii să se apropie unii de 
alţii şi nici să se vadă unii pe alţii, pentru că tunurile 
desăvârşeau opera de distrugere dintr-o parte într-alta a 
orizontului şi lansau obuze ale căror explozii rădeau totul 
de pe hectare întregi de teren, asfixiau şi otrăveau oamenii. 
Chiar şi din cer, dirijabilele azvârleau bombe şi incendiau în 


trecere oraşele. Savanţii descoperiseră explozivi şi arme de 
foc în stare să aducă moartea de la distanţe uluitoare şi să 
înghită pe neaşteptate un popor întreg, întocmai ca nişte 
cutremure de pământ... Şi ce masacru monstruos a avut loc 
în ultima seară a acestei uriaşe bătălii! Niciodată până 
atunci nu se adusese un asemenea sacrificiu zeilor 
războiului. Mai mult de un milion de oameni îşi găsiseră 
odihna de veci acolo, pe câmpurile întinse, acum devastate 
de urgie, de-a lungul albiilor de râuri şi sub arborii smulşi 
din rădăcini ai livezilor. Puteai să mergi ore şi ore-n şir, 
fiindcă mereu întâlneai o tristă recoltă, din ce în ce mai 
bogată, de trupuri de soldaţi măcelăriți, cu ochii larg 
deschişi, în care puteai citi nebunia omenească, şi cu gurile 
şi mai larg deschise, care parcă strigau din străfundul 
întunericului unde fuseseră azvârliţi pe nedrept... Şi a fost 
cea de pe urmă bătălie, până-ntr-atât îngheţase spaima 
inimile în momentul în care se treziseră din această beţie 
înspăimântătoare şi până-ntr-atât se convinsese fiecare că 
războiul nu mai era posibil în aceste momente în care 
ştiinţa, ajunsă la apogeu şi dominând pretutindeni, trebuia 
să dăruiască viaţă, nu moarte. 

Înfiorată, Suzanne se cufundă din nou în tăcerea ei, 
rămânând cu ochii limpezi, în care se putea citi bucuria şi 
speranţa în pacea care aştepta viitorul. Şi Luc spuse-n 
încheiere, cu vocea lui slabă, devenită acum aproape o 
suflare: 

— Într-adevăr, războiul reprezintă moartea, etapa 
supremă, sărutul dintre fraţi, la capătul unei călătorii 
îndelungate, foarte aspre şi foarte dureroase... Zilele mele 
s-au sfârşit, acum pot să dorm liniştit... 

Nu mai rosti niciun cuvânt, şi acest moment de pe urmă 
fu blând şi divin. În camera aceea atât de calmă şi fericită, 
Josine, Soeurette şi Suzanne nu se clinteau şi aşteptau 
liniştite, fără să se tulbure câtuşi de puţin, cuprinse de o 
duioasă fervoare. Jos, sub ferestre, ceata veselă de copii 
continua să se joace, şi ajungeau până-n odaie strigătele 


celor mici şi râsetele celor mari, toată veselia aceea a 
viitorului care se afla în plină mişcare şi care se-ndrepta 
spre bucurii din ce în ce mai depline. Apoi, mai exista şi 
imensul cer albastru, şi soarele strălucind prietenos la 
orizont, el, părintele roditor, ale cărui forţe creatoare 
oamenii le captaseră şi îmblânziseră. Sub vâlvătaia razelor 
sale glorioase se-ntindeau acoperişurile scânteietoare ale 
Beauclairului triumfal, stupul care la această oră se afla în 
plină activitate şi unde munca reorganizată nu mai crea 
decât oameni fericiţi, datorită repartiţiei echitabile a 
bunurilor de pe acest pământ. Pe întinderile mănoase ale 
câmpiei Roumagne, de cealaltă parte a munţilor Bleuses, 
sălăşluia unirea şi armonia între popoare, o omenire care şi- 
a împlinit în sfârşit destinul său de a făuri o societate unde 
să domnească adevărul, dreptatea şi pacea. 

Atunci, Luc îmbrăţişa cu o ultimă privire oraşul şi 
pământul întreg, cât e zarea, unde evoluţia începută de el 
se întinsese şi acum se desăvârşea. Opera pe care o 
începuse era încheiată şi noua societate fusese întemeiată. 
Şi Luc se săvârşi din viaţă, intrând în torentul dragostei 
universale, al eternității. 


Sfârşit 


UL Gâlceavă. 

12) Codul civil francez sau Codul Civil Napoleonian a fost realizat în vremea 
Primului Imperiu Francez (1804) sub îndrumarea lui Napoleon Bonaparte. 
(n.k.) 

13* Formă alterată datorită unei pronunţii greşite a cuvântului doigt (deget). 
AI Desculţa. 

15* Dansuri populare provensale.